4
R1BUATECS INSTITUTULUI DE LINGVISTICA
G. IQNESCU ŞIŞEŞTI • IRIMIE STAICU
Membru al Academiei R.P.R.	Profesor	la	Institutul	Agronomic
Profesor la Institutul Agronomic	Timişoara
«N. Bălcescu»
AGROTEHNICA
Voi. I
6r—
CCS
ccS
MINISTERUL AGRICULTURII ŞI SILVICULTURII EDITURA AGRO-SILVICĂ DE STAT
Bucureşti
1958
1
*■
(
v
I
PREFAŢĂ
'aRTEA DE FAŢĂ caută să răspundă la îndrumarea pe care a dat-o hotarîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri de a se lua măsuri « în vederea elaborării şi editării de tratate şi mono-grafii, care să depăşească nivelul programelor, necesare lărgirii orizontului de cunoştinţe al studenţilor şi cadrelor de specialişti din producţie ».
Lucrarea are două volume. în volumul /, materia este împărţită în şase părţi.
Partea I este o introducere în care se tratează caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole sau agronomiei în general şi al agrotehnicii în special, metoda de cercetare, legătura între ştiinţă şi practică, dezvoltarea ştiinţei agricole în diferite ţări şi îndeosebi în ţara noastră.
Partea a H-a tratează analitic factorii de vegetaţie sau factorii vieţii plantelor.
Partea a IlI-a descrie sinteza tuturor factorilor de vegetaţie, sinteză reprezentată prin clima şi solul în care cresc şi se dezvoltă plantele.
Pe temelia clădită în părţile /, a II-a şi a III-a se bazează celelalte părţi ale lucrării şi anume: partea a IV-a Organizarea teritoriului şi asolamentele, partea a V-a îngrăşămintele, partea a Vl-a Lucrările solului, precum şi cele şase părţi ale volumului al II-lea.
împărţirea materiei în volumul al II-lea este următoarea:
Partea a Vll-a Semănatul şi îngrijirea semănăturilor; partea a VIII-a Buruienile şi combaterea lor; p ar t e a a IX-a Seceta şi combaterea ei prin metode agrotehnice, prin perdele de protecţie şi prin irigaţie; partea a X-a Eroziunea şi lupta contra ei; partea a XI-a Agrotehnica specifica, corespunzătoare principalelor zone pedoclimatice ale ţării;* partea a XlI-a Recuperarea de noi terenuri pentru agricultură în ţara noastră şi agrotehnica lor specifică,
în volumul I s-au dezvoltat, pe cît au permis planul şi proporţiile cărţii, cunoştinţele despre sol şi clima în general şi despre solul şi clima ţârii noastre în 9 SP^C^'> căci fără aceste cunoştinţe despre climă, despre însuşirile solului şi despre
6
evoluţia fertilităţii, cititorul nu va putea adinei cunoştinţele despre asolamente, îngrăşăminte, lucrările solului etc. şi cu atît mai puţin despre agrotehnica diferenţiată. Am socotit că agronomul trebuie să aibă la îndemînă cunoştinţe despre climă şTsol, legate de tehnica agricolă.
în volumul al II-lea se tratează semănatul şi îngrijirea culturilor şi se dă o importanţă deosebită calamităţilor care frînează producţia agricolă — buruienile, seceta şi eroziunea solului — precum şi mijloacelor de luptă împotriva acestor calamităţi. Urmează partea despre agrotehnica diferenţiată, care trebuie consi^rată ca o aplicare a celor expuse în diferitele capitole, la condiţiile speciale ale ţării noastre.t Ultima parte cauţcTsă răspundă directivelor Congresului al II-lea al P.M.R., care prevăd mărirea suprafeţei agricole a ţârii pînă la 10 500 000 hay prin recuperarea terenurilor nisipoase~şi sărăturoasey prin lucrările de îndiguire şi desecări din luncile inundabile ale rîurilor mari şi în special din lunca inundabilă adunării.
Unii cititori vor găsi poate că ne-am ocupat de prea multe obiecte şi că am tratat probleme care aparţin altor discipline. Dar nu obiectul estey în a:est caz, hotă-rîtor, ci punctul de vedere din care este tratat. Planta îl interesează pe botanist> pe fiziolog, pe fitopatohg, dar şi pe agrotehnician. Solul îl interesează pe pedolog, pe chimist, pe geolog, pe hidroameliorator, dar îl interesează deopotrivă şi pe agrotehnician.
Deci nu obiectul, ci modul cum este tratat trebuie luat în consideraţie.
Prezentând, de pildă, clima şi solul ca mediu de creştere şi dezvoltare a plantelor credem că vor apărea caracterele care deosebesc agrotehnica de pedologie. Pedologia studiază solul sub variatele lui aspecte de corp natural, iar agrotehnica studiază sistemul climă, sol, plantă şi măsurile tehnice adecvate, în vederea producţiei.
Cu agrotehnica se începe studiul agronomiei. Ea este disciplina de introducere sau de iniţiere în ştiinţa agricolă. De aceea a inai fost denumită şi disciplina despre agricultura generală sau agrologie. Cu cît ea va avea o bază mai largă, cu atît înţelegerea şi adîncirea problemelor, care fac obiectul disciplinelor speciale, vor fi mai bine asigurate.	*
Chiar cînd aceste discipline speciale vor fi bine cunoscute, o lucrare de sinteză, care leagă problemele specifice agriculturii şi le prezintă în interdependenţa lor cat/zală, va fi credem totdeauna utilă cititorului.
^Publicaţiile cu caracter agrotehnic sînt extrem de numeroase in toate ţările, 3FTa tratate fundamentale şi manuale, la monografii şi articole în revistele de specialitate. Materialul bibliografic şi experimental care s-a acumulat în vremea din urmă este imens şiy de bună seamă, nu s-a putut parcurge în întregime. Dacă se vor fi omis. lucrări esenţiale> vom fi foarte recunoscători cititorilor care vor avea bunătatea să ni le semnaleze.
Prefaţă
7
Ne-a fost de mare folos, materialul cules din literatura soyieiică de specialitate. Am consultat şi lucrări ale autorilor din alte ţări, care au condiţii pedologice şi climatice asemanatQar.e cu cele din ţara noastră.
Toate izvoarele străine le-am folosit în măsura în care prezentau adevăruri universal valabile, sau în măsura îri care rezultatele experimentale constituiau un învăţămînt pentru agricultura noastră, sau în care concluziile puteau găsi o aplicare în condiţiile speciale ale ţârii noastre.
Am folosit în acelaşi timp rezultatele bogatei activităţi ştiinţifice a Institutului de cercetări agronomice şi ale staţiunilor sale experimentale, ale catedrelor de specialitate din învăţămîntul superior agronomic, precum şi propria noastră experienţă.
Oricît de dezvoltat ar fi cuprinsul acestei cărţi, ne dăm seama că ea nu poate înfăţişa toate multiplele probleme ale agrotehnicii.
O selecţie a fost imperios necesară şi a trebuit să prescurtăm multe părţi din redactarea iniţială. De altfel, o carte de acest gen nu are rolul şi nu poate să dea soluţii la toate problemele ce se ivesc în practică. Ea nu poate avea alt ţel decît să-l înarmeze pe cititor cu cunoştinţele necesare, pentru a putea rezolva singur problemele ce i se ivesc în procesul de producţie şi în străduinţa de a mări continuu fertilitatea solului.
Autorii au lucrat în strînsă colaborare. G. Ionescu-Şişeşti a redactat părţile /, a II-ay a IlI-a şi a IV-ay iar Irimie Staicu părţile a V-a şi a Vl-a din volumul I. în volumul al II-lea, Irimie Staicu a redactat partea a Vil-a şi capitolul despre recuperarea solurilor sar ătur oase din partea a XII-a, iar G. Ionescu-Şişeşti a redactat părţile a VUI-a, a IX-a, a X-a, a Xl-a şi două capitole din partea a XlI-a. Fiecare autor a revăzut cu atenţie, a îmbunătăţit şi completat textul celuilalt, astfel că răspunderea lor ştiinţifică este solidară.
Un ajutor real în munca lor au primit autorii din partea cercetătoarei ştiinţifice de la Academia R.P.R., ing. agronom Mihalca Veronica, care a ajutat la adunarea materialului bibliografic, s-a îngrijit de figuri şi a dat sugestii preţioase. Autorii îi exprimă cele mai vii mulţumiri.
Autorii ţin să exprime mulţumirile cele mai-călduroase profesorului N. Hulpoi, care a făcut revizia ştiinţifică şi ne-a dat sugestii preţioase, în special cu privire la asolamentele din culturile irigate.
Autorii mulţumesc cercetătorului ştiinţific de la Academia R.P.R., ing. agronom Moscalu Teodor, care a contribuit prin munca sa de corectare şi confruntare, la apariţia în bune condiţii ştiinţifice şi tehnice a acestei lucrări.
Autorii mulţumesc de asemenea Editurii Agro-Silvice de Stat, pentru grija şi atenţia ce a acordat-o tipăririi şi înfăţişării grafice a acestei cărţi.
G. Ionescu-Şişeşti Ir. Staicu
PARTEA I
CARACTERUL ŞI CUPRINSUL ŞTIINŢEI AGRICOLE. LOCUL ŞI CUPRINSUL AGROTEHNICII. DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI AGRICOLE
N
CAPITOLUL I
CARACTERUL ŞI CUPRINSUL ŞTIINŢEI AGRICOLE SAU AGRONOMIEI.
LOCUL ŞI CUPRINSUL AGROTEHNICII
§ 1. Definiţia ştiinţei agricole. Legătura între ştiinţă şi practică
Agricultura este o îndeletnicire străveche, care s-a născut o dată cu ieşirea omului din sălbăticie. Ea s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat pe măsură ce omenirea a trecut prin diferite orînduiri sociale şi a parcurs diferite stadii de civilizaţie. Timp de milenii, agricultura a fost o practică tradiţională sau o practică empirică. Obiceiurile moştenite sau îmbunătăţirile practice, realizate în decursul timpului, au fost consemnate în scrieri, din care unele s-au păstrat pînă în zilele noastre. Chinezii, egiptenii, fenicienii, romanii şi italienii Evului mediu au avut tratate de agricultură, care cuprind şi azi un material informativ valoros, dar care nu reprezintă tratate ştiinţifice, în sensul în care înţelegem astăzi noţiunea de stiintă.
>	9
Ştiinţa agricolă s-a născut numai după ce s-au consolidat ştiinţele de bază: chimia, fizica, biologia, mecanica etc. Aceste ştiinţe au explicat fenomenele din natură şi au descoperit legile care guvernează aceste fenomene. Elementele fundamentale ale acestor ştiinţe au fost folosite pentru îmbunătăţirea metodelor de producţie şi astfel s-au născut ştiinţele aplicate sau ştiinţele tehnice, din care face parte şi agronomia sau ştiinţa agricolăT^
Ştiinţa agricolă sau agronomia explică şi dirijează un sistem energetic, în vederea producţiei economice de bunuri pentru hrană, pentru îmbrăcăminte şi pentru industrie. Sistemul energetic la care ne referim, cuprinde energia solară, (cu fenomenele climatice pe care le determină), solul, planta şi animalul.
Acest sistem este acelaşi la suprafaţa planetei noastre din punct de vedere calitativ, dar foarte diferenţiat 3TrT~punct de vedere cantitativ. Diferenţierea imjmne un caracter specific ştiinţei agricole; ea are legi şi principii generale, <iar aplicarea acestora trebuie să se facă totdeauna în raport cu condiţiile speciale, locale, în care agronomul sau agricultorul practic este chemat să lucreze.
12
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
V. V. Dokuceaev spunea: « Agronomia trebuie să fie o ştiinţă zonală, si nu numai zonală, dar şi regională ». Iar T. D. L î s e n k o, referindu-se la condiţiile din U.R.S.S., precizează şi mai bine acest caracter al ştiinţei agricole, astfel: « în ţara noastră, condiţiile economice naturale, iar în legătură cu acestea şi ramurile agricole ale diferitelor regiuni ale U.R.S.S., sînt atît de diferenţiate, încît exclud posibilitatea de aplicare generală în agricultură a unei scheme oarecare invariabile de măsuri agrotehnice »1.
Ştiinţa agricolă ne dă mijloacele de a rezolva orice problemă din agricultură, dar nu ne dă reţete fixe pentru nenumăratele cazuri ce se pot ivi în practică.
Metodele cele mai sigure pentru a se rezolva diferitele probleme ce se pun în agricultură sînt experimentarea, cercetarea pe teren şi activitatea productivă însăşi. în acest fel se realizează unitatea dintre ştiinţa agricolă şi practica agricolă. Ştiinţa şi practica nu sînt două lucruri diferite, ci ele reprezintă numai două aspecte ale aceleiaşi activităţi. Ştiinţa rezultă din experienţă şi din sistema-Jizarea datelor obţinute din practică, iar practica este aplicarga în cazuri concrete a şintezei pe care a elaborat-o ştiinţa.
Ion Ionescu d el a Brad explica foarte lămurit legătura dintre ştiinţă şi practică încă de acum 85 de ani: « Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu folos agricultura, fiindcă cei dintîi se amăgesc adeseori, fiindcă nu au practicat. Nu este lucru înţelepţesc a urma sfaturile lor. Ceilalţi nu vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel şi nu în altul, fiindcă nu ştiu şi nu au alte cunoştinţe decît rutina ». Şi în alt loc: « Cultivatorii practici află metodele cele noi, îmbunătăţesc obiceiurile cele vechi;: învăţaţii studiază şi unele şi altele şi caută legile generale ale producerii perfecte, economice şi cît se poate mai avantajoase ».
Dezvoltarea armonioasă şi legătura strînsă dintre activitatea ştiinţifică şi cea practică, între munca intelectuală şi cea manuală, trebuie să se realizeze deplin în gpoca noastră, pentru că astăzi concepţia noastră despre lume este materialistă şi pentru că trăsătura fundamentală a civilizaţiei moderne este tehnicitatea. Muncitorul din toate domeniile de producţie şi din agricultură trebuie să-şi îmbogăţească continuu cultura sa intelectuală, iar intelectualul trebuie să fie capabil a se folosi de mîinile sale, a utiliza uneltele şi a crea unelte.
E n g e 1 s a demonstrat în « Dialectica naturii » că activitatea practică,, adic| lucrul cu mîinile, nu este o îndeletnicire minoră, ci este tot aşa de importantă ca şi activitatea cerebrală. Amîndouă aceste activităţi sînt deopotrivă ^rgatoare de civilizaţie. ^uîSţiunile cerebrale s-au perfecţionat mereu — ne
1 T.D. Lîsenko, Despre învăţătura agronomică a lui V. R. Viliams, «Pravda», 15 iulie* 1950 (tradus în «Probleme agricole », 7 — 9/1950).
Locul şi cuprinsul agrotehnicii
13
spune E n g e 1 s — prin experienţa pe care au dobîndit-o mîinile, care trebuie considerate ca o prelungire a creierului. •
Omul a ieşit din faza de animalitate cu două categorii de funcţiuni, care-1 deosebesc fundamental de animal şi anume: funcţiunile creierului — raţiunea, memoria, logica, prevederea, calculul — funcţiuni, pentru care specia umană a fost denumită Homo sapiens, dar şi funcţiunile mîinilor, care i-au permis să construiască unelte, ceea ce nici un animal nu poate face. Pentru aceste din urmă funcţiuni, tot aşa de însemnate ca şi funcţiunile cerebrale, specia umană a fost denumită Homo faber.
Dacă privim istoria culturii vom observa că progresul tuturor ştiinţelor s-a făcut prin inteligenţa creatoare a omului, dar tot atît de mult prin îndemînarea mîinilor sale, care au construit unelte. Ştiinţele fundamentale fără unelte, adică fără instrumentele potrivite, ar fi rămas simple construcţii teoretice şi idealiste ca ale multor filozofi din antichitate. Geometria s-a dezvoltat cu ajutorul liniei, compasului, raportorului; biologia cu ajutorul microscopului, chimia cu ajutorul balanţei analitice, astronomia cu ajutorul telescopului. K o p e r n i k şi-a construit singur instrumentele cu care a revoluţionat cunoştinţele despre sistemul solar.
în alte activităţi umane legătura dintre creier şi mîini este şi mai evidentă; la un muzician, la un pictor, la un sculptor, mîinile permit creaţia.
Dar tot aşa de evidentă este această legătură în activitatea unui electrician, unui mecanic, unui ţesător şi tot aşa de evidentă trebuie să fie şi în activitatea unui agronom, unui zootehnist, unui pomicultor şi a oricăruia dintre specialiştii care lucrează în agricultură.
« Specializarea mîinii, spune E n g e 1 s, înseamnă unealtă, iar unealtă înseamnă activitate specific omenească, o reacţie modificatoare a omului asupra naturii, producţia cu alte cuvinte.
... Singur omul a reuşit să imprime puterea sa proprie nu numai modifi-cînd lumea animală şi vegetală, dar şi aspectul, climatul unde trăia, aşa încît urmările activităţii sale nu ar putea să 4isPară decît o dată cu moartea progresivă a pămîntului, iar toate acestea omul le-a făcut mai întîi şi mai presus de orice cu mîinile. Chiar maşina cu aburi, care constituia, pînă azi, cea mai puternică unealtă pentru transformarea naturii, se datoreşte în ultimă analiză tot mîinii, ea fiind, în definitiv, tot o unealtă. O dată cu mîna s-a dezvoltat treptat şi mintea; a apărut conştiinţa mai întîi a condiţiilor în care apar cîteva efecte practice, apoi a legilor naturale care condiţionează acele efecte. O dată cu conştiinţa, rapid sporită, a legilor naturale, s-au creat şi mijloacele de a reacţiona asupra naturii; mîna singură n-ar fi reuşit niciodată să înfăptuiască maşina cu aburi, dacă creierul omului nu s-ar fi dezvoltat o dată cu ea şi într-o oarecare măsură prin mijlocirea ei»1.
1	Fr. Engels., Dialectica naturii, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti 1954*
14
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
în secolul nostru, creierul şi mîna, teoria şi practica, ştiinţa şi tehnica au dus la realizări care au depăşit în proporţii uriaşe pe cele din veacurile trecute. Aceste realizări se datoresc conlucrării din ce în ce mai strînse dintre mîna şi creier. Deosebirea dintre munca fizică şi munca intelectuală este pe cale să dispară^
§ 2. Diviziunea ştiinţei agricole. Locul şi definiţia agrotehnicii. Legătura ei cu celelalte discipline. Cuprinsul agrotehnicii
Secţiile principale ale ştiinţei agricole sau agronomiei sînt următoarele:
—	secţia biologică;
—	secţia mecanică-tehnică;
—	secţia ameliorativă;
'	— secţia economico-organizatorică;
—	secţia de păstrare şi industrializare a produselor agricole.
Prima secţie cuprinde disciplinele despre sol, despre producţia plantelor şi animalelor şi anume: pedologia, agrotehnica, fitotehnia, genetica şi ameliorarea „plantelor, zootehnia, precum şi disciplinele speciale: legumicultura, pomicultura, viticultura şi protecţia plantelor.
A doua secţie, mecanico-tehnică, cuprinde disciplinele despre maşinile agricole, despre aplicarea electricităţii în agricultură, despre instalaţiile şi construcţiile necesare agriculturii.
A treia secţie cuprinde disciplinele despre hidroamelioraţii, îndiguiri, desecări, drenaje, irigaţii, despre restaurarea solurilor distruse prin eroziune, despre fixarea nisipurilor şi îmbunătăţirea solurilor anormale.
A patra secţie, economico-organizatorică, cuprinde disciplinele despre organizarea teritoriului şi gospodăriilor, despre planificare, economie agrară* statistică şi contabilitate.
A cincea secţie cuprinde disciplinele despre păstrarea produselor agricole în magazii, în silozuri şi frigorifere, despre prelucrarea şi industrializarea produselor agricole.
Disciplina care face obiectul acestei lucrări, agrotehnica, denumită şi agricultură generală sau agrologja, face parte din secţia biologică a ştiinţei agricole. Ea are legături strînse cu disciplinile din secţia biologică, ca şi cu cele ale celorlalte patru secţii, fiindcă diferitele discipline sînt interdependente şi se sprijină reciproc.
Agrotehnica este ştiinţa factorilor de vegetaţie, a modului de a-i dirija, în vederea obţinerii unor producţii mari, permanente şi calitativ superioare.	,
Locul şi cuprinsul agrotehnicii	15
Factorii de vegetaţie sînt de doua feluri:
a)	factori energetici: lumina, căldura, electricitatea, radioactivitatea;
b)	factori substanţiali: aerul cu oxigenul, azotul şi bioxidul de carbon, apa şi substanţele nutritive din sol.
în stadiul de astăzi al ştiinţei, factorii energetici pot fi dirijaţi în mică măsură, în viitor, cînd se va folosi energia nucleară pe scară mai mare pentru scopuri paşnice, vor putea fi dirijaţi în mai mare măsură şi factorii energetici. Lucrul principal astăzi este să adaptăm procesul de producţie agricolă la intensitatea si variaţia izvoarelor de energie care ne stau la dispoziţie.
Factorii de vegetaţie pe care omul îi poate influenţa puternic sînt apa şi substanţele hrănitoare din sol.
Apa şi substanţele hrănitoare, în proporţii optime, determină o însuşire sintetică a solului, însuşire caracteristică, care-1 deosebeşte de roca-mamă din care s-a format. însuşirea aceasta este fertilitatea.
Agrotehnica mai este definită ca ştiinţa despre sistemul sol-plantă, adică despre menţinerea şi sporirea continuă a fertilităţii solului, în vederea obţinerii unor producţii mari, permanente şi calitativ superioare. în procesul de sporire a fertilităţii, activitatea microorganismelor din sol joacă un rol hotărîtor. Profesorul I. V. Iakuşkin accentuează acest lucru în felul următor: «Prin agrotehnică se înţelege sistemul de măsuri care au de scop ridicarea neîncetată a fertilităţii solului şi dezvoltarea microorganismelor folositoare »1.
Asolamentul, lucrarea solului şi îngrăşămintele urmăresc menţinerea şi mărirea fertilităţii solului. Aceasta este, spune profesorul I. K. S o k o 1 o v, « una din problemele centrale ale agriculturii, problemă care este chemată s-o rezolve disciplina agrotehnică ».
Clasicii marxismului au deosebit fertilitatea naturală a pămîntului de fertilitatea artificială, creată de om prin mijloace agrotehnice. Influenţa omului asupra solului este aşa de puternică şi de durabilă, încît fertilitatea artificială se transformă în fertilitate naturală. Omul poate transforma natura prin aplicarea metodelor ştiinţifice. « Cu progresul ştiinţelor naturale şi agronomice se schimbă şi fertilitatea solului » 2.
Agrotehnica are legăturile cele mai apropiate cu următoarele discipline: pedologia, fitotehnia şi zootehnia, maşinile agricole, sectorul ameliorativ şi cu disciplinele din sectorul economico-organizatoric.
« Pedologia are ca sarcină stabilirea legilor de formare şi dezvoltare a solurilor şi studiul însuşirilor diferitelor tipuri de soluri. Cunoştinţele despre soluri, astfel cîştigate, fac posibil ca ştiinţa agronomică să alcătuiască un sistem bine
1	I- V. Iakuşkin şi A. M. Bugakov> Asolamentele cu ierburi perene, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti 1951.
2	Karl MarXy Capitalul, Editura Partidului Comunist Romîn 1955.
16
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
definit de măsuri pentru îmbunătăţirea şi transformarea solurilor, pentru crearea unei fertilităţi mereu crescînde » 1.
Legătura agrotehnicii cu fitotehnia şi cu zootehnja.se învederează în succesiunea procesului de producţie agricolă. Solul îmbunătăţit, cu o fertilitate ridicată, este cultivat cu diferite plante. Cultura plantelor face obiectul fitotehniei. Succesul în cultura plantelor va fi cu atît mai bine asigurat, cu cît agrotehni-cianul va fi reuşit să mărească fertilitatea solului, deci fitotehnia se bazează pe agrotehnică ca şi pe ştiinţele de bază ale agronomiei.
O mare parte din produsele vegetale, şi anume nutreţurile, servesc ca hrană pentru animale. Chiar la produsele care servesc ca hrană omului, în urma prelucrării corespunzătoare, ca griul, porumbul, sfecla de zahăr, floarea-soarelui etc., rămîne o cantitate foarte mare de produse secundare şi de reziduuri, care nu se pot valorifica altfel decît prin animale. Zootehnia se bazează pe fitotehnie.
Animalele nu valorifică decît în proporţie de 25% hrana vegetală ce o primesc. Ele elimină o cantitate mare de dejecţii — fecale şi urină — care împreună cu materialul de aşternut dau gunoiul de grajd, care este cel mai bun îngrăşămînt şi cel mai însemnat mijloc de a îmbunătăţi însuşirile de fertilitate ale solului. Fără îngrăşăminte organice nu se poate menţine şi spori durabil fertilitatea solului. Agrotehnica se bazează astfel pe zootehnie.
Agrotehnica are de asemenea cea mai strînsă legătură cu disciplina despre maşinile agricole, pentru că toate lucrările de pregătire a solului şi de îmbunătăţire a lui se fac cu unelte şi maşini. Are legătură şi cu disciplinele din secţia ameliorativă, fiindcă agrotehnicianul dă indicaţii de ceea ce este necesar şi ia în primire solul după ce inginerul ameliorator l-a asigurat împotriva inundaţiilor, împotriva excesului de apă, împotriva secetei, împotriva eroziunii etc.
Are legături de asemenea şi cu disciplinele din secţia economico-organiza-torică, pentru că orice procedeu agrotehnic trebuie să fie economic, adică să producă o valoare mai mare decît valoarea investită.
Agrotehnica ca disciplină ştiinţifică are următorul cuprins:
Rolul şi dirijarea factorilor de vegetaţie sau a factorilor de viaţă ai plantelor: lumina, căldura, electricitatea, radioactivitatea, aerul cu componentele lui (oxigenul, azotul şi bioxidul de carbon), apa şi substanţele nutritive din sol.
Se tratează apoi clima şi solul ca o îmbinare sintetică a tuturor factorilor de vegetaţie, modul cum ia naştere şi cum evoluează fertilitatea în raport cu condiţiile de geneză, cu textura şi cu structura solului. însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului sînt tratate în legătură cu necesităţile producţiei agricole. Se dă o atenţie' deosebită structurii ca însuşire principală a solurilor fertile.
1 V. P. Buşinski şi A. E. Novikov, Solul şi fertilitatea lui, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică 1951 (traducere).
Locul şi cuprinsul agrotehnicii
17
Se studiază factorii care duc la formarea, la deteriorarea şi apoi la refacerea structurii.
Fertilitatea naturală se transformă într-o fertilitate actuală, din ce în ce mai mare, prin mijloace care formează obiectul de căpetenie al agrotehnicii: organizarea teritoriului, asolamentul, lucrările solului, metodele de semănat şi de îngrijire a culturilor. Aceste mijloace caracterizează stadiul de evoluţie al agriculturii sau sistemele de agricultură.
Se studiază în agrotehnică factorii negativi care stînjenesc producţia agricolă şi împotriva cărora agrotehnicianul trebuie să lupte şi anume: lupta contra buruienilor, lupta contra secetei şi lupta contra eroziunii solului, în special prin perdelele de protecţie, în stepele secetoase şi plantaţiile antierozionale, în regiunile cu relief ondulat.
Luarea în cultură de noi terenuri şi agrotehnica diferenţiată în raport cu condiţiile variate de climă şi sol reprezintă sinteza tuturor capitolelor care fac obiectul acestei discipline.
Consolidarea agrotehnicii ca disciplină ştiinţifică s-a realizat prin studii pe tdfcen, prin experienţe sistematice în vase de vegetaţie şi în cîmp, prin cercetări de laborator şi prin confruntarea permanentă a rezultatelor dobîn-diţe pe aceste căi cu rezultatele din practica de producţie. Concluziile şi recomandările nu devin valabile decît în măsura în care ele se verifică în practică.
Prelucrarea datelor din experienţe, din laborator şi din practică, elaborarea lor şi enunţarea unei teorii ştiinţifice se fac prin aplicarea metodei mate-;,|rialist-dialectice. Trăsăturile fundamentale sau principiile metodei materia-se reflectă în adevărurile ştiinţifice care alcătuiesc cuprinsul
Astîei, de exemplu, principiul interdependenţei sau al conexiunii universale se reflectă în interdependenţa pe care ştiinţa a stabilit-o între soare, climă, :	rocă, sol şi vegetaţie. Soarele determină clima; un anumit climat, cu o anumită
micro- şi macrofloră, determină formarea unui anume tip de sol, care este în c*- strînsă conexiune cu un anume tip de vegetaţie. Vegetaţia imprimă o anumită vz evoluţie solului, influenţează dinamica apei şi climatul. Astfel, cauzele devin 5 efecte şi efectele devin la rîndul lor cauze, într-o împletire continuă şi multi-laterală. Cînd în această conexiune intervine omul, împletirea devine şi mai c°mplicată: omul poate imprima o nouă direcţie procesului de geneză a solului; solul se îmbunătăţeşte dacă i se aplică o tehnică corectă, dar el poate Agresa dacă i se aplică măsuri neraţionale. Prin eroziune, de pildă, îşi poate
^ mm Agrotehnica
§ 3. Metode de cercetare şi interpretare
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
pierde orizontul fertil. Tot astfel acoperămîntul vegetal se poate schimba prin influenţa omului, care cultivă şi răspîndeşte anumite plante, distruge altele şi intervine astfel ca un factor activ în conexiunea naturală a fenomenelor.
Un alt exemplu de aplicare a principiului conexiunii universale este interdependenţa dintre factorii vieţii plantelor, influenţa pe care fiecare o exercită asupra tuturor şi a tuturor asupra fiecăruia.
Principiul mişcării sau al evoluţiei continue a fost întrevăzut încă de filo-zofjLgreci, care au observat că în natură nimic nu este static, ci totul este în mişcare, totul evoluează.
Un exemplu^ ctemodul cum şi-a găsit aplicarea acest principiu în agrotehnică este concepţia nouă despre sol, formulată de V. R. V i 1 i a m s. Solul nu este un material static, în echilibru cu factorii de geneză, cum se credea înaintea lui V i 1 i a m s, ci solul este un material dinamic, în continuă mişcare, în continuă evoluţie. în acest proces de evoluţie intervin forme de energie variate: energie fizică, energie chimică şi o pulsaţie de viaţă extraordinar de intensă, astfel că solul a putut fi comparat cu un organism viu.
Tot aşa creşterea şi dezvoltarea plantelor sînt procese dinamice, în care se întîlnesc aceleaşi forme variate de energie. Moartea însăşi a organismelor este un moment în mişcarea continuă; organismul animal sau vegetal mort este sujyus imediat unui proces de descompunere; resturile lui moarte servesc ca hrană pentru organismele vii.
Principiul evoluţiei în salturi de asemenea se poate exemplifica în cuprinsul agrotehnicii. Ivirea fertilităţii în materialul dezagregat din rocă reprezintă saltul calitativ. Atîta vreme cît acest material nu poate reţine apa şi este lipsit de substanţe hrănitoare pentru plantă, el nu este altceva decît rocă dezagregată. în momentul cînd poate reţine apa şi s-a putut forma o cantitate de săruri nutritive şi de compuşi azotaţi, materialul dezagregat a dobîndit fertilitate, a devenit sol.
Un alt exemplu din viaţa plantei — germinaţia seminţei — este un salt calitativ. Sămînţa absoarbe apa, se umflă, absoarbe oxigen, mobilizează substanţele de rezervă prin enzimele ce le conţine. Toate acestea sînt acumulări cantiţative, pînă în momentul cînd apare embrionul şi începe viaţa noii plante. Acesta este saltul calitativ.
în timpul vieţii unei qoipuniţăţi vegetale, solul evoluează sub influenţa factorilor climatici şi a comunităţii vegetale însăşi. Se petrec schimbări cantitative şi apoi calitative care, de la o vreme, nu mai permit viaţa comunităţii vegetale. O altă comunitate vegetală îi ia locul, fireşte nu instantaneu ca în reacţiile chimice, fiindcă în biologie noţiunea de moment este diferită^ Astfel
Locul şi cuprinsul agrotehnicii	19
printr-un salt calitativ, adică printr-o transformare totală, formaţiunea de turbă ia locul pădurii, alteori pădurea ia locul stepei şi invers; asociaţiile de ierburi cu rizomi sînt înlocuite de asociaţiile de ierburi cu tufă rară, iar acestea mai tîrziu sînt înlocuite de asociaţiile de ierburi cu tufă deasă, pentru ca şi acestea, la rîndul lor, să cedeze locul, în condiţii determinate, asociaţiilor de muşchi.
Principiul contradicţiei sau ai dinamismului intrinsec de asemenea îşi găseşte aplicaţia în agrotehnică. Orice proces, orice fenomen, orice formă de energie are două aspecte, unul pozitiv şi altul negativ, care se găsesc în continuă contradicţie. O astfel de contradicţie apare în procesele de aerobioză şi anaero-bioză; în aciditatea şi alcalinitatea soluţiei solului, în degradarea şi progradarea solului, în distrugerea şi reconstituirea solului, în asimilare şi dezasimilare, m oxidare şi reducere, în procesul de acumulare a energiei solare în plantă şi cheltuirea ei în animal etc.
CAPITOLUL II
DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI AGRICOLE
§ 1. Ştiinţa agricolă în diferite ţări
Istoria agriculturii este istoria societăţii omeneşti şi reflectă epocile prin care a trecut organizarea sociala de la început şi pînă astăzi: comuna primitivă, epoca sclavagistă, epoca feudală, epoca capitalistă si epoca socialistă.
în comuna primitivă, omul era mai mult vînător şi păstor. Nu exista o tehnică agricolă propriu-zisă, semănatul ce se făcea ici şi colo reprezenta un mod foarte rudimentar de a cultiva pămîntul.
Treptat, omul a ieşit din această condiţie primitivă, a creat o nouă organizare socială, bazată pe sclavaj, organizaţie care a permis dezvoltarea unei tehnici şi a unor forme de civilizaţie corespunzătoare. Civilizaţiile vechi reprezentau un progres uriaş faţă de felul de viaţă al omului primitiv. Sumerienii, egiptenii, asirienii, chinezii, mai tîrziu grecii şi romanii, fenicienii şi cartaginezii construiau edificii publice, corăbii, cunoşteau scrierea, aveau o artă, o tehnică, industrie, comerţ, armată, linii de comunicaţii pe uscat şi pe apă, organizaţie administrativă şi o putere de stat care le-a permis să trăiască şi să prospere timp de secole şi milenii. Aveau şi o agricultură destul de înaintată, cunoşteau irigaţia, tehnica lucrării solului şi a îngrăşămintelor. Metodele agricole cele mai bune pentru acele vremuri erau consemnate în scrieri, din care unele s-au păstrat pînă în vremea noastră. Chinezii aveau tratate de agricultură. Cartaginezul M a g o n a scris o operă pe care autorii romani o considerau cea mai de seamă din toate lucrările privitoare la agricultură din acea epocă. Din această operă nu ne-au rămas decît fragmentele şi citatele reproduse de autorii romani.
'Dintre scrierile antichităţii romane, cea mai importantă este lucrarea lui Columella, în 13 cărţi, în care se tratează în amănunţime diferite ramuri ale agriculturii: lucrarea pămîntului, îngrăşarea, cultura diferitelor plante de cîmp, cultura pomilor roditori, cultura viţei de vie, prepararea vinului, creşterea şi îngrijirea animalelor etc. Această operă s-a păstrat şi a fost tradusă în diferite
Dezvoltarea ştiinţei agricole ,
21
limbi moderne; ea este interesantă de consultat şi astăzi, pentru a ne da seama de nivelul agriculturii de pe atunci.
Metodele raţionale ale agriculturii romane s-au păstrat şi în secolele de tulburări şi întuneric, care au urmat după căderea Imperiului Roman, în epoca feudală. în Evul mediu a apărut, în limba latină, un tratat de agricultură scris de Pietro de Crescentiis, care a fost vreme îndelungată îndrumătorul tuturor celor ce voiau să se iniţieze în metodele agricole cele mai bune ale timpului. Trei secole mai tîrziu un agricultor francez, foarte învăţat şi foarte talentat scriitor, Olivier de Serres (1539—1619), a publicat în limba franceză lucrarea remarcabilă Theatre de Vagriculture, retipărită de mai multe ori şi foarte preţuită timp de trei secole.
Bineînţeles, toate aceste lucrări reflectau organizaţia socială a epocii în care ele au fost scrise: epoca sclavagistă şi epoca feudală a serbiei ţăranilor. în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XlX-lea s-au tipărit numeroase scrieri privitoare la agricultură, s-au înfiinţat la universităţi catedre de cameralistică, adică de administrare a bunurilor agricole şi silvice ale monarhilor. Scrierile din această epocă ca şi cursurile din universităţi reflectă interesul pentru agricultură al monarhilor şi al claselor dominante, al clerului şi al nobilimii din acea ep^)că.
O ştiinţă agricolă propriu-zisă, sistematică, întemeiată pe observaţii precise şi pe verificări experimentale nu s-a putut întemeia decît în secolul al XlX-lea, după ce ştiinţele naturale, chimia şi fizica ieşiseră din perioada nebuloasă şi se constituiseră ca ştiinţe precise. întemeietorul ştiinţei agricole este considerat, în Franţa, Mathieu de Dombasle (1777—1843), care avea o pregătire de bază în tehnică. în Germania, întemeietorul ştiinţei agricole este considerat Albrecht Thaer (1752—1828), care avea o pregătire de bază biologică. Şi unul şi altul au întemeiat şi condus gospodării agricole model. Ferma şi şcoala de agricultură de la Roville, întemeiate de Mathieu de Dombasle, erau renumite şi atrăgeau elevi din toată Europa. întemeietorul agronomiei romaneşti, Ion Ionescu de la Brad, a învăţat la această şcoală.
Atît Mathieu de Dombasle cîtşi Albrecht Thaer au scris tratate complete de agricultură. Gruparea disciplinelor agronomice, făcută de ei, s-a păstrat aproape în întregime pînă astăzi, multe din recomandările ş îndrumările lor fiind valabile şi astăzi. Unele teorii, cum a fost teoria humusului a lui Thaer, au fost contestate de descoperirile ştiinţifice de mai tîrziu. Totuşi, accentul pe care-1 punea Thaer pe importanţa humusului în nutriţia plantelor s-a dovedit just. V. R. Viliams a reactuâTîzaf în lumina ştiinţei moderne, teoria humusului a lui Thaer, explicînd rolul humusului şi importanţa lui nu ca hrană directă, dar ca rezervor de hrană pentru plante.
22
Caracterul şî cuprinsul ştiinţei agricole
*M.athieu de Dombasle şi A. Thaer au trăit în epoca consolidării burgheziei şi capitalismului şi opera lor poartă pecetea epocii în care au trăit. Ei accentuează principiul beneficiului şi arată că o gospodărie agricolă, bine condusă trebuie să fie rentabilă. Ei au fost totuşi spirite progresiste, care au depăşit mult vremea lor, în ceea ce priveşte concepţiile şi răspunderea lor socială. Şcoala de la Roville, la care veneau elevi din toată Europa, era o şcoală particulară, pe care Mathieu de Dombasle o ţinea cu mari sacrificii, iar A, Thaer a fost unul din promotorii reformei pentru eliberarea ţăranilor în Prusia.
. Ştiinţa agricolă a continuat să se consolideze în secolul al XlX-lea şi în secolul al XX-lea, în măsura în care se consolidau ştiinţele teoretice de bază şi în măsura progresului ideilor sociale.
Chimia începuse a se consolida la începutul veacului al XlX-lea şi oamenii de ştiinţă au atacat problema compoziţiei corpului animalelor în legătură cu hrănirea lor şi problema compoziţiei nutreţurilor, iar cu privire la plante, compoziţia acestora, compoziţia solului, studiul materiilor fertilizante şi al îngrăşămintelor. A fost o epocă de cercetări chimico-agricole, de o importanţă considerabilă, care au fost duse deodată în direcţii paralele sau în direcţii deosebite de John Lawes şi Gilbert în Anglia, de Boussingault în Franţa şi de J u s t u s von L i e b i g în Germania.
John Bennett Lawes (1814—1900) este cel dintîi care, împreună cu colaboratorul său Gilbert, a determinat compoziţia chimică a corpului animal, făcîndu-i analiza şi arătînd cantităţile de organe şi de ţesuturi conţinute. El a pus astfel bazele ştiinţei alimentaţiei şi pe aceste baze a studiat apoi asimilarea alimentelor, dezvoltarea animalului, producţia de lapte, compoziţia dejecţiilor. S-a ocupat şi de problema nutreţurilor naturale şi cultivate, în Ferma experimentală de la Rothamsted.
în domeniul fiziologiei vegetale, el a arătat cel dintîi că plantele să hrănesc cu materii minerale şi a pus bazele ştiinţei despre îngrăşăminte. A rezolvat şi practic chestiunea îngrăşămintelor, construind o uzină pentru fabricarea îngrăşămintelor fosfatice, care a avut o mare prosperitate.
Concetăţenii săi, foarte recunoscători pentru serviciile aduse agriculturii au organizat o colectă publică pentru a-i face un dar. încunoştiinţat de aceasta John Lawes a comunicat că cel mai nimerit dar ce i s-ar putea face este întemeierea unui laborator. Astfel a fost întemeiat în anul 1843 Laboratorul de la Rothamsted, care a fost dăruit de Lawes statului şi unde s-a dezvoltat celebra Staţiune experimentală agricolă Rothamsted.
O	contribuţie tot aşa de importantă pentru consolidarea chimiei agricole şi a agronomiei a adus-o Justus von Liebig (1803—1873), care s-a bucurat în vremea lui de o mare celebritate. Liebig a fost doctor în chimie
Dezvoltarea ştiinţei agricole	Sil
la 19 ani şi profesor la Universitatea din Giessen la 22 de ani, după ce-şi desă-vîrsise studiile la Paris, unde a avut prilejul să colaboreze şi să se împrietenească cu marii chimişti ai Franţei din acea epocă, cu G a y Lussac şi alţii. Universitatea din Giessen, unde şi-a început cariera de profesor, a devenit centrul ştiinţei chimice al vremii, care s-a strămutat apoi, o dată cu el, la Miinchen.
Liebig a arătat rolul diferitelor substanţe din organism, care din ele intră în compoziţia ţesuturilor şi care servesc numai ca izvoare de energie. El a fondat, în mod definitiv, teoria hrănioi plantelor cu soluţii de săruri minerale şi a înlăturat astfel teoria hrănirii plantelor cu humus, preconizată de Albrecht Thaer. Tot el a formulat aşa-zisa «lege a minimului », care-i poartă numele, depăşită astăzi de noile cercetări ştiinţifice.
Liebig a arătat, în îndoita lui calitate de profesor universitar şi de preşedinte al Academiei de ştiinţe, că agricultura este susceptibilă de un studiu superior şi în urma îndemnului său, ştiinţa agricolă a fost introdusă în planul de învă-ţămînt aproape la toate universităţile germane.
Jean Baptiste Boussingault (18Q2--1887) a explorat de asemenea, cu o erudiţie tot aşa de adîncă şi de sigură, ca a celor doi contemporani ai săi, englez şi german, domeniul de cercetare al îngrăşămintelor şi nutreţurilor. El a ^ost profesor de chimie la Universitatea din Lyon, apoi profesor de agricultură la Conservatorul de arte şi meserii din Paris şi membru al Academjet franceze.
Spirit mai universal decît Lawes şi chiar decît Liebig, el a căutat să realizeze o sinteză a întregii ştiinţe agricole în cartea sa «Trăite d’Economie rurale», care este opera sa de căpetenie.
Un alt domeniu de cercetare, care a avut o înrîurire considerabilă în consolidarea ştiinţei agricole în secolul al XlX-lea, au fost descoperirile în domeniul biologiei. Ideile care au dominat pînă în secolul al XVIII-lea frînau progresul în agricultură. Se credea că speciile de plante şi de animale sînt fixe
încă din secolul al XVIII-lea au apărut biologi care au arătat că fixismul nu are nici un fundament ştiinţific. Naturalistul rus Af an asi Kaverznev j a scris o lucrare despre transformarea animalelor.
Naturalistul francez Jean Baptiste Lamarck (1744—1829) a publicat în anul 1809 lucrarea sa.« Filozofia zoologiei >>, în care au fost puse bazele ştiinţifice ale concepţiei despre evoluţia vieţuitoarelor şi evoluţia omului însuşi. El a arătat că vieţuitoarele se schimbă sub influenţa mediului în care trăiesc şi că evoluţia se desfăşoară de la organismele mai simple la cele din ce în ce ma* complicate şi mai adaptate mediului.
Charles Darwin (1809—1882) a dus mai departe opera lui Kaverznev şi a lui Lamarck. El este creatorul biologiei moderne. Darwin a adunat un imens material de fapte şi observaţii din toate conţi-
24
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
nentele, în timpul călătoriei sale în jurul lumii, ca naturalist, pe corabia Beagle. A-studiat îndelung modificările pe care omul le aduce animalelor şi plantelor cultivate. După ani îndelungaţi de studiu a publicat opera sa fundamentală „Originea speciilor” (1859). Mai tîrziu, în 1868, a publicat lucrarea ,,Variabilitatea animalelor şi plantelor* sub influenţa domesticirii” şi apoi, în anul 1871, „Originea omului”.
Cu aceste lucrări D a r w i n a pus bazele biologiei moderne. El a arătat că diferitele rase de animale domestice şi varietăţi de plante cultivate sînt formate de om prin selecţie artificială, adică prin alegerea formelor noi corespunzătoare care apar într-o populaţie. La speciile sălbatice se petrece o selecţie naturală sub influenţa schimbărilor de mediu şi sub influenţa luptei pentru existenţă în interiorul aceleiaşi specii. Această explicaţie din concepţia lui Darwin a fost înlăturată de cercetările care s-au făcut după Darwin, mai ales de biologii sovietici, cum vom vedea.
O	altă ramură cu totul nouă a biologiei, care s-a născut în veacul al XlX-lea, este bacteriologia sau microbiologia.
Louis Pasteur (1822—1895) este biologul care a descoperit bacteriile şi microorganismele care provoacă fermentaţiile. El este întemeietorul microbiologici. Această nouă ştiinţă a revoluţionat medicina şi a avut o influenţă uriaşă asupra ştiinţei agricole. Un mare număr de cercetători de seamă au aplicat metodele pasteuriene la studiul solului şi al diferitelor procese ce se petrec în agricultură.
Winogradski este acela care a izolat bacteriile care asimilează azotul liber din aer. S-a putut astfel rezolva problema, nerezolvată pînă atunci, a originii azotului din sol.
Cercetările făcute de Hellriegel, Beijerinck, L o h n i s, Lipman, Waksman şi mulţi alţii au lămurit multe alte probleme în legătură cu biologia solului şi a plantei. S-a stabilit că solul este un complex dinamic. în el pulsează o viaţă intensă de microorganisme, care asigură circuitul continuu al materiei şi al energiei. S-a stabilit că pe lîngă bacteriile libere care asimilează azotul liber din aer sînt bacterii care trăiesc în simbioză cu rădăcinile plantelor'leguminoase şi care de asemenea asimilează azotul liber din aer. S-a stabilit că formarea nitraţilor din materia organică în descompunere se datoreşte bacteriilor şi tot bacteriile sînt acelea care descompun humusul şi-l transforma în şubstanţă minerală, accesibilă plantelor.
Studiul microorganismelor a explicat multe alte procese din domeniul agriculturii, în special fermentaţiile aerobe şi anaerobe, a dat un nou impuls* medicinii veterinare şi a permis întemeierea unei discipline noi, de cea mai mare importanţă pentru agricultură, şi anume fitopatologia sau disciplina despre bolile plantelor.	'
Dezvoltarea ştiinţei agricole
25
Un alt domeniu, în care spiritul de cercetare şi cuceririle ştiinţifice aplicate în agricultură au dat în decurs de un veac rezultate aşa de măreţe, încît au revoluţionat organizarea gospodăriilor agricole, este domeniul mecanicii agricole, în secolul al XVIII-lea aproape singura unealtă în agricultură era străvechiul plug. Sapa, hîrîeţul, grapa de lemn, carul, sania, formau pe lîngă plug, utilajul unei gospodării ^agricole. . Dar însuşi plugul era greoi, cu neputinţă de reglat în adîncime şi lăţime, decît ţinîndu-1 viguros de coarne şi necesitînd o putere de tracţiune de trei ori mai mare decît cea necesară astăzi pentru aceeaşi arătură.
Timp de 30 de ani, pînă pe la 1800, unul din primii constructori de maşini agricole, un fost ceasornicar scoţian S m a 11, s-a ocupat numai de perfecţionarea plugului. Plugul de fier a fost construit de-abia la începutul secolului al XlX-lea. Despre acest plug A. Gasparin scria în « Journal d’agriculture pratique »: « Iată încă un pas făcut de om spre libertate ». Deabia Mathieu de Dombasle, care studiase mecanica, a reuşit să formuleze o teorie a plugului, pe care au folosit-o apoi toţi constructorii care au venit după el. D o m-b a s 1 e a aplicat teoria la plugul construit de el. Acest plug a ieşit cel dintîi la concursul de pluguri de la Paris din 1855 şi s-a răspîndit apoi în toată Franca. Era un plug fără rotile, înlocuit apoi de constructorii următori cu plugul cu rotile.
La mijlocul veacului al XlX-lea au început să se construiască şi alte unelte şi maşini mai adecvate: grapa de fier, tăvălugul* inelat, extirpatorul, cultivatorul şi maşina de semănat în rînduri. Cele mai bune tipuri din aceste maşini şi unelte erau în această epocă cele construite de Mathieu de Dombasle.
Tot în veacul al XlX-lea s-au construit primele maşini de cosit şi de secerat. Primele încercări s-au făcut în ţările în care agricultura fusese eliberată de cătuşele feudale şi în care fermierii capitalişti căutau alte mijloace pentru a înlocui munca şerbilor din regimul feudal. în 1861 au apărut în Europa maşinile de cosit şi de secerat, construite de Obed Hussey şi Mc Cormick, care au biruit toate încercările anterioare făcute în Europa şi s-au răspîndit cu repeziciune.
Pentru treierat au început să se construiască în Franţa, la începutul secolului al XlX-lea, treierători sau batoze cu manej, mişcate de animale. Invenţia maşinii cu aburi a fost repede utilizată şi pentru agricultură; s-au construit locomobile cu aburi, care puteau purta batoze cu un debit mult mai mare decît batozele cu manej.
Secerătorile şi batozele mişcate de locomobila cu aburi sînt caracteristice pentru gospodăriile agricole capitaliste din secolul al XlX-lea. Ele au revoluţionat gospodăria agricolă feudală, au dat putinţa extinderii culturii cerealelor pe mari întinderi, care serveau înainte numai ca păşune pentru animale, cum a fost cazul şi în ţara noastră cu stepa Jijiei şi stepa Bărăganului.
~2\-\	Caracterul	şi	cuprinsul	ştiinţei	agricole
Un rol important în transformarea gospodăriilor agricole a jucat de asemenea plugul, tras de maşina cu vapori. Deşi încă greoaie, agregatele formate din două îocomobile şi un plug au căpătat răspîndire mai ales pentru desfundat şi pentru aratul terenurilor grele, argiloase. începutul a fost marcat de faimosul concurs din 1857, cînd un constructor, cu ajutorul maşinilor mişcate de locomobilă, a secerat un lan, a treierat recolta, a arat terenul şi l-a semănat cu napi de mirişte.
Invenţia motorului cu explozie a însemnat o etapă superioară în mecanizarea agriculturii. Primele tractoare înzestrate cu motoare cu explozie şi primele pluguri duse de tractor apar la începutul secolului nostru. De atunci aceste maşini s-au perfecţionat mereu, s-au adaptat la diferite tipuri de sol şi diferite feluri de arături, astfel că în gospodăriile mari, lucrările de pregătire a solului se fac astăzi în întregime cu ajutorul tractorului.
Motorul cu explozie a fost adaptat pentru multe alte lucrări în agricultură. S-au construit, începînd din anul 1864, combine, adică maşini care seceră şi treieră în acelaşi timp. Primele combine erau purtate de cai. Astăzi se construiesc combine autopropulsate, la care motorul cu explozie poartă maşina şi în acelaşi timp pune în mişcare mecanismele de secerat şi de treierat.
Cea mai nouă aplicare tehnică la agricultură este întrebuinţarea electricităţii. Oriunde este electricitate la îndemînă, motorul electric înlocuieşte motorul cu explozie la foarte multe lucrări. Motorul electric este utilizat de pildă la treierat. Se construiesc astăzi tractoare electrice care înlocuiesc tractoarele obişnuite în lucrările de pregătire a solului.
în gospodărie se foloseşte motorul electric pentru alimentarea cu apă şi pentru pregătirea nutreţurilor. Electricitatea este folosită la tunsul oilor, mulsul vacilor, condiţionarea aerului în adăposturile de animale, uscarea cerealelor etc.
O	ştiinţă nouă, care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi prima jumătate a secolului XX este ştiinţa despre sol sau pedologia. Vom mai aminti cîţiva oameni de ştiinţă din ţările occidentale şi din ţările de democraţie populară care au publicat lucrări valoroase de mare răspîndire şi care şi-au desfăşurat activitatea în prima jumătate a secolului nostru ca pedologi şi agrotehnicieni.
E. W. Hilgard a fost profesor la Universitatea din California şi director al Staţiunii experimentale din acelaşi stat. Opera lui de căpetenie este «Solul, formarea, proprietăţile, compoziţia şi relaţiile cu clima şi cu creşterea plantelor» (1914).
E. Ramann a fost profesor la Universitatea din Miinchen. Era un pedolog cu mare prestigiu, care, printre cei dintîi dintre pedologii occidentali, a adoptat noua concepţie a pedologiei ruse. Este autorul unui tratat de ştiinţă a solului, care a apărut în 1911.
A. Stebutt a fost profesor de pedologie la Universitatea din Belgrad şi a scris de asemenea un tratat de ştiinţa solului, care s-a publicat în limba germană în anul 1930.
Dezvoltarea ştiinţei agricole	21
Th. Roemer a fost profesor de agrotehnică şi fitotehnie la Universitatea din Halle, în R. D. Germană. A scris un tratat de agrotehnică, care a apărut în anul 1955 în ediţia a IlI-a.
E. A. Mitscherlich a fost profesor la Universitatea din Koenigsberg, astăzi Kaliningrad; a fost în ultimii ani profesor la Universitatea din Berlin, fnembru al Academiei de ştiinţe din R. D. Germană şi director al Institutului pentru ridicarea producţiei agricole de la Paulinenaue lîngă Berlin. El a fost unul din cei mai mari cercetători ai sistemului sol-plantă din vremea noastră. Cartea lui despre ştiinţa solului care tratează deopotrivă problemele pedologice şi cele agrotehnice, s-a publicat în 1949 în ediţia a V-a. E. A. Mitscherlich a murit în anul 1955.
John Russel a fost*timp îndelungat directorul celebrei staţiuni experimentale de la Rothamsted. A studiat ca expert solul şi problemele agriculturii în mai multe ţări ale lumii. Opera sa de căpetenie, Solul şi planta (Soil conditions and plant growth), a apărut în a VUI-a ediţie în anul 1950.
Albert Demolon, directorul Centrului de cercetări agricole de la Ver^ailles, eminent cunoscător al solului şi al relaţiilor dintre sol şi plantă, a scris lucrarea « Dinamique du sol», care s-a tipărit în 1948, în ediţia a IV-a. A mai scris « Croissance des vegeteaux », care s-a tipărit în 1946 în ediţia a IlI-a.
Ivan Stranski, director al Institutului de pedologie şi membru al Academiei de ştiinţe bulgare, este autorul mai multor lucrări care cuprind rezultatele experienţelor agricole şi studiilor de pe teren. Lucrarea sa de căpetenie este « Pedologia », care cuprinde nu numai studiul solului, dar şi capitole din domeniul agrotehnicii. Lucrarea a apărut în ediţia a Il-a în anul 1947.
Foarte mulţi oameni de ştiinţă de o necontestată valoare, care au adus contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole, nu au putut fi citaţi, în acest capitol introductiv noi n-am avut nici intenţia, nici posibilitatea de a face o istorie a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii agricole, ci numai de a înfăţişa cîteva figuri reprezentativet şi de a marca momentele mai importante din dezvoltarea acestei ştiinţe, în deosebi în secolul al XlX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.
în această dezvoltare oamenii de ştiinţă ruşi şi sovietici ocupă o poziţie proeminentă, de care ne ocupăm în paragraful următor.
§ 2. Ştiinţa şi tehnica agricolă în Rusia şi U.R.S.S.
în dezvoltarea ştiinţei agricole şi a tehnicii aplicate la agricultură, oamenii de ştiinţă ruşi şi sovietici au o contribuţie considerabilă. Sînt unele ramuri ale ştiinţei agricole, ca de pildă pedologia, care au fost create pe de-a întregul de ei.
28
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
Fondatorul pedologiei sau ştiinţei solului este V. V. Dokuceaev
înainte de Dokuceaev, solul era considerat ca o rocă specială, formată din dezagregarea rocii-mamă, din care a luat naştere. Analizele chimice făcute de agrochimişti nu reuşeau să explice nici geneza, nici însuşirile speciale ale solului. Dokuceaev a demonstrat că solul este un corp natural, cu însuşişi caracteristice, care-1 deosebesc de rocă. El a arătat care sînt factorii de geneză ai solului: roca, clima, relieful, vegetaţia şi vîrsta. El atribuia un rol precumpănitor climei şi a stabilit un paralelism între zonele de climă şi zonele de soL A elaborat o metodă de cercetare a solului pe teren, a descris tipurile de sol din
l	Rusia şi a introdus în ştiinţa solului o clasificaţie şi o nomenclatură care sînt astăzi adoptate în toate ţările.
Dokuceaev a studiat în special cernoziomul din sudul Rusiei în celebra sa lucrare: «Stepele noastre odinioară şi acuma». Acest studiu a fost întocmit în special în legătură cu problema secetelor, care bîntuiau periodic în Rusia. El a arătat că secetele s-au agravat din cauza despăduririi şi desţelenirii exagerate, care au declanşat procesul de eroziune, au înrăutăţit regimul apelor şi au modificat în sens defavorabil clima. Dokuceaev a propus o serie de măsuri practice pentru a lupta cu seceta şi anume: combaterea eroziunii, sistematizarea teritoriului, regularizarea cursurilor de apă şi plantarea perdelelor de protecţie. El a pus în practică vederile sale ştiinţifice şi în 1892 a întemeiat în Stepa de piatră,, la sud de Voronej, o staţiune experimentală pentru combaterea secetei prin perdele de protecţie şi pentru combaterea eroziunii şi reconstituirea solului. Perdelele de protecţie plantate de Dokuceaev îşi îndeplinesc acum cu deplin succes rolul lor, după cum s-a dovedit mai ales în anul de secetă 1946.
Academia R.P.R. a publicat în 1953, « Opere alese » de Dokuceaev, în traducere romînească.
Al doilea întemeietor al pedologiei este considerat P. A. Kostîcev (1845—1895), care a fost contemporan cu Dokuceaev. Kostîcev a studiat şi el diferitele tipuri de sol din Rusia şi factorii lor de geneză. El a accentuat rolul factorului biologic în formarea solului şi în special în formarea cernoziomului. A studiat şi el secetele periodice din Rusia şi a preconizat mijloacele agrotehnice de luptă contra secetei, mijloace care sînt aplicate astăzi în agricultura din Uniunea Sovietică şi din alte ţări.
Academia R.P.R. a publicat în 1956, «Opere alese» de Kostîcev în traducere romînească.
Ştiinţa pedologică a luat o mare dezvoltare în Rusia şi apoi în U.R.S.S. Reprezentanţii ei — N. M. S i b i r ţ e v, P. Kossovici, K. G 1 i n k a, K. K. Gedroitz, I. Vernadski, L. I. Prasolov — au adus o
fi846—1903).
Dezvoltarea ştiinţei agricole
29
contribuţie temeinică ştiinţei universale. Oamenii de ştiinţă romîni au fost printre cei dintîi care au adoptat şi aplicat concepţiile pedologiei ruse la solul ţării noastre.
Figura cea mai reprezentativă a agrotehnicii şi pedologiei sovietice, în prima jumătate a secolului nostru, a fost V. R. Viliams (1863—1939).
V. R. Viliams a studiat agronomia la Academia de Agricultură Petrov-skoie-Razumovskoie, astăzi Academia de agricultură «Timireazev» din Moscova, şi-a desăvîrşit studiile la Paris, la Institutul Pasteur şi la Sorbona, unde l-a avut profesor pe marele chimist Schloessing, apoi la Miinchen, unde a fost discipolul lui- Soxhlet şi al lui E. Wollny.
înapoiat în patrie, el a fost numit profesor la Catedra de pedologie şi agrotehnică de la Academia din Petrovskoie-Razumovskoie, catedră care a deţinut-o pînă la moartea sa (1939).
Viliams a dezvoltat şi a deschis noi orizonturi concepţiei pedologice a lui Dokuceaev şi a urmaşilor lui. A demonstrat importanţa precumpănitoare a factorului biologic în geneza solului. A elaborat teoria procesului unic de geneză. în sensul acestei teorii, diferitele tipuri de sol nu reprezintă stări de echilibru, ci sînt numai stadii de evoluţie în marele proces unic care se petrece la supra%ţa globului. Evoluţia în timp implică stări de tranziţie în spaţiu, în raport în special cu vegetaţia.
Fertilitatea este însuşirea caracteristică a solului. Fertilitatea este asigurată cel mai bine în solurile cu structură. Viliams a acordat o importanţă covîr-şitoare structurii solului şi a elaborat măsuri practice pentru refacerea structurii, prin aplicarea asolamentului cu ierburi perene şi printr-o adaptare adecvată a uneltelor şi maşinilor cu care se lucrează solul. El a pus un accent deosebit pe executarea arăturii cu plugul cu antetrupiţă.
Cu privire la nutriţia plantelor, Viliams a formulat legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie. în sensul acestei legi, creşterea şi dezvoltarea plantelor depind de toţi factorii de vegetaţie, nu de factorul minim, cum susţinea Liebig. Factorii de vegetaţie sînt interdependenţi, se influenţează unii pe alţii, îşi amplifică reciproc eficacitatea.
Această lege este de cea mai mare importanţă pentru practica agricolă, ea indică drumul sporirii continue a recoltelor.
Opera principală a lui Viliams, «Pedologia sau Agricultura generală cu bazele pedologiei», s-a tradus în romîneşte şi a apărut în ediţia a Il-a în anul 1954.
Şcoala pedologică sovietică este în plină înflorire. Pedologi de mare merit, ca B. B. P o 1 î n o v, G. G. V i 1 e n s k i, I. V. T i u r i n, V. A. Kovda, V. P. B u ş i n s k i, A. P. Gherasimov, I. N. A n t i p o v-Karataev şi alţii, au îmbogăţit continuu tezaurul ştiinţific lăsat de predecesorii lor.
30
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
în domeniul chimiei, cea mai reprezentativă figură a fost D. I. Me n-deleev (1834—1907). Pe lîngă geniala descoperire a sistemului periodic al elementelor, el s-a ocupat şi de îngrăşămintele minerale şi organice. El a fost primul care a organizat în Rusia experienţe de cîmp cu îngrăşăminte în prin* cipalele regiuni pedoclimatice. El a întrevăzut încă din 1868 posibilitatea aplicării îngrăşămintelor bacteriene.
Un alt savant rus, A. V. S o v e t o v, primul doctor în ştiinţe agricole din Rusia, sTa^Scupat de îngrăşămintele organice şi de ierburile perene.
între pionierii care au studiat problema nutriţiei plantelor a fost şi A. E. Zaikevici, profesor la Universitatea din Harkov. El a fost primul care în 1888 a experimentat folosirea îngrăşămintelor date pe rînd în timpul semănatului, sub adîncimea de îngropare a seminţelor.
Un alt domeniu în care ştiinţa rusă şi sovietică este pe primul plan este domeniul biologiei, aplicate la agricultură.
K. A. Timireazev este unul din reprezentanţii cei mai iluştri ai biologiei ruse şi sovietice. El a fost profesor la Academia Petrovskoie-Razu-movskoie care ulterior a fost denumită cu numele său.
Timireazev a adîncit şi dezvoltat teoria evoluţionistă a lui Darwin. Cercetările sale de fiziologie vegetală au rămas clasice şi au lămurit în special , problema fotosintezei sau asimilaţiei clorofiliene. Asupra acestui subiect a publicat numeroase studii şi a făcut comunicări ştiinţifice la mai multe academii.
în Editura de stat au apărut, în traducere romînească, lucrările lui Timireazev «Metoda istorică în biologie» (1946) şi «Viaţa plantei» (1950), iar Academia R.P.R. a publicat un volum de « Lucrări alese » (1956).
I. V. Miciurin (1855 — 1935) a revoluţionat acea ramură a biologiei care intrase într-un impas — genetica cu aplicaţia ei la ameliorarea plantelor. Concepţia veche a lui Weismann, Mendel, Morgan, Bau r, etc. afirmă că ereditatea are un substrat anatomic în « genele » cromozomilor din celulele sexuale. Aceste gene se transmit urmaşilor aşa precum le-au avut părinţii, combinîndu-se între ele în diferite chipuri. Ereditatea reproduce astfel însuşirile elementare ale părinţilor, care apar la urmaşi numai în limita combinaţiilor posibile ale genelor. în sensul acestei teorii numai genele, adică plasma
I	germinativă, « nemuritoare », a celulelor sexuale, condiţionează ereditatea, restul corpului, adică soma sau plasma somatică, nu ar avea nici o influenţă asupra eredităţii.
Miciurin a dovedit că mediul influenţează şoma prin procesele de metabolism. Soma hrăneşte celulele sexuale, care primesc astfel şi ele influenţa mediului. Ereditatea este localizată în toate celulele organismului, nu numai în celulele sexuale. Dovada a fost adusă de Miciurin cu ajutorul hibridărilor vegetative. în aceste hibridări nu intervin de loc celulele sexuale, ci numai celu-
Dezvoltarea ştiinţei agricole
31
lele somatice şi, cu toate acestea, caracterele hibridului vegetativ se transmit urmaşilor.
Miciurin a demonstrat teza lui Darwin despre transmiterea la urmaşi a caracterelor dobîndite de părinţi în timpul vieţii lor. Ereditatea nu este o însuşire fixă, ci ea se modifică atît în cursul evoluţiei speciei, cît şi în cursul evoluţiei individului, adică atît în cursul filogeniei, cît şi în cursul onto-geniei. Modificarea eredităţii în cursul ontogeniei l-a preocupat de aproape pe Miciurin. El a observat că speciile sau soiurile mai vechi de pildă soiurile sălbatice — au o ereditate mai stabilă decît speciile sau soiurile noi. Soiurile noi se lasă mai uşor modificate, ele sînt mai « plastice ». Hibrizii au o plasticitate mai mare, adică au o ereditate mai puţin stabilă şi se pot mai uşor « educa ». De asemenea, organismele mai tinere au o plasticitate mai mare, se pot educa. Chiar pe acelaşi individ, diferitele ramuri nu se comportă la fel: ramurile de la bază, care sînt mai puţin evoluate, au o plasticitate mai mare.
în doctrina lui Miciurin, ereditatea nu mai este deci concepută ca transmiterea, după legi fixe, a unor caractere ce îşi au suportul în plasma germinativă « nemuritoare », ci ca o « proprietate a corpurilor vii de a pretinde condiţii plecise pentru viaţă şi pentru dezvoltarea lor, de a reacţiona la diferite condiţii» şi de a păstra durabil reacţiile respective.
Astfel, dacă Darwin a explicat formarea speciilor, Miciurin a putut proceda la transformarea lor. Darwinismul său a fost denumit cu drept cuvînt « darwinismul creator ».
Miciurin a creat, prin încrucişare, selecţionare, tehnică şi cultură specială, peste 300 de soiuri noi de pomi roditori, adaptate celor mai variate regiuni care pînă la el erau considerate improprii pentru cultura pomilor. Soiurile nou create de Miciurin au permis extinderea arealului pomilor roditori înspre stepa aridă şi înspre regiunile jnordice, foarte reci. S-au făcut plantaţii | întinse în Ural şi Siberia, în regiuni în care nici nu se cunoşteau mai înainte pomii. Pentru ţinuturile reci ale Siberiei, Miciurin a creat, de pildă, soiuri de meri tîrîtori, care fructifică în clima aspră de acolo, pe malurile Irtîşului şi ale celorlalte mari fluvii siberiene. A dus mult spre nord fragul, zmeurul, coacăzul, a creat un soi de pătlăgele roşii care se coc la o temperatură medie de 12° şi a adaptat mulţi arbori mediteranieni pentru a fi cultivaţi în Transcaucazia. Soiurile create de Miciurin se cultivă astăzi în U.R.S.S. pe 300 000 ha.
în prezent, biologii, agronomii şi zootehniştii sovietici lucrează după concepţia miciurinistă şi dezvoltă mai departe învăţătura sa. S-au impus prin lucrările lor ştiinţifice N. V. T î ţ î n, T. D. L î s e n k o, P. N. I a k o v 1 e v, I. F.
I	va nov, M. P. Gorşkov, Eichfeld, I. E.Gluşcenko şi mulţi alţii.
N. V. Tîţ î n este membru al Academiei de ştiinţe a Uniunii Sovietice Şi, în momentul de faţă, este directorul Expoziţiei agricole unionale din Moscova.
32
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
încă de la începutul activităţii sale, Tîţîn a aplicat metodele miciuriniste. El şi-a dat seama că numai prin alegerea formelor mai bune dintr-o populaţie nu se pot obţine succese deosebite şi de aceea a recurs la hibridare, şi anume nu la hibridarea în interiorul aceleiaşi specii, ci la hibridarea între specii diferite. El s-a călăuzit după următoarea constatare a lui Miciurin: « Încrucişînd grîu cu grîu veţi obţine grîu şi nimic mai mult. Trebuie căutate căi noi în alegerea componentului mai puternic decît însuşi grîul».
Pornind de la această idee, Tîţîn a încrucişat grîul cu pirul, căutînd să obţină un hibrid care să întrunească calităţile griului şi rezistenţa la ger şi la boli a pirului. Munca a fost încununată de succes: s-au obţinut din această hibridare soiurile de grîu nr. 599, nr. 186 şi nr. 1, foarte rezistente la ger şi foarte productive, care s-au şi introdus în cultura mare pe o suprafaţă de 200 000 ha. Sînt în curs de experimentare şi alţi produşi ai hibridării cu pir, şi anume grîul furajer, care, după secerat, lăstăreşte pe mirişte şi dă astfel un foarte bun nutreţ, grîul peren, care dă recolte 2 ani consecutiv, fără a fi reînsămînţat. Se mai experimentează specii de grîu şi de secară ramificate, hibridul între secară şi pir, secara perenă şi hibrizii obţinuţi între diferitele specii de leguminoase.
Astfel, mergînd pe calea deschisă de Miciurin, Ţîţîn urmăreşte să creeze noi varietăţi şi soiuri la plantele de cîmp, care să corespundă mai bine nevoilor producţiei.
T. D. Lîsenko este profesor de genetică şi ameliorarea plantelor la Academia de agricultură « Timireazev », a' fost preşedinte al Academiei de ştiinţe agricole «V. I. Lenin ». El conduce Institutul de cercetări agricole din apropiere de Moscova. în acest institut, pe lîngă lucrările de genetică şi ameliorare, se lucrează şi în domeniul tehnicii culturale la toate plantele.
Ca agrobiolog, Lîsenko a precizat cel dintîi noţiunile de creştere şi de dezvoltare îa plante. Creşterea înseamnă acumulare de substanţe, dezvoltarea înseamnă parcurgerea tuturor stadiilor sau fazelor succesive ale plantelor, de la germinare pînă la înflorire şi maturitate. O plantă poate să crească fără să se dezvolte dacă îi lipsesc condiţiile necesare, după cum se poate dezvolta cu o creştere .foarte redusă, adică cu o foarte mică acumulare de substanţe.
Lîsenko a putut stabili două faze de dezvoltare la plante: faza de iaro-vizare şi faza de lumină. Aceste faze sînt interdependente şi specifice pentru fiecare plantă. Descoperirea acestor faze a dus la aplicaţii practice importante: scurtarea perioadei de vegetaţie prin iarovizare şi prin aplicarea unei anumite periodicităţi a luminii şi întunericului.
Lîsenko are multe realizări în domeniul agrotehnicii şi fitotehniei, ca, de pildă, aplicarea concomitentă a îngrăşămintelor minerale şi organice cu amendamentele calcaroase, plantatul de vară al cartofilor, rectificarea unor
Dezvoltarea ştiinţei agricole
33
teze ale lui Viliams în ceea ce priveşte lucrarea solului şi cultura griului de toamnă de pe sola înierbată etc.
Studiile şi cercetările lui T. D. Lîsenko sînt cuprinse în lucrarea sa „Agrobiologia”, care s-a tradus şi publicat în limba romînă în 1950.
Lîsenko a format o pleiadă de discipoli, din care cităm pe colaboratorii săi apropiaţi D. A. D o 1 g u ş in şi A. A. A v a k i a n.
în domeniul agrotehnicii, fitotehniei şi fiziologiei vegetale, Uniunea Sovietică are oameni de ştiinţă de reputaţie universală.
N. A. M a x i m o v, fost profesor de fiziologie vegetală, s-a ocupat, în special, de relaţiile plantei cu apa, Cartea lui, care tratează acest subiect, a fost tradusă în limba engleză şi a fost apreciată în toate ţările.
M a x i m o v este autorul unui tratat clasic de fiziologia plantelor care a apărut în a VUI-a ediţie. Traducerea în romîneşte a apărut în anul 1951. N. A. Maximo v a murit în anul 1952.
D. N. Prianişnikov a - fost profesor de fitotehnie la Academia Timireazev. Pregătirea lui de bază a fost chimia agricolă, în legătură cu fiziologia plantelor. A lucrat în acest domeniu, lămurind diferite probleme de nutriţia| şi de restabilire a fertilităţii prin îngrăşăminte. O operă extrem de valoroasă este lucrarea lui despre rolul azotului în viaţa plantei.
După studiul problemelor de fiziologie a plantelor, Prianişnikov s-a îndreptat spre studiul culturii plantelor. Materialul foarte bogat, pe care l-a strîns în cursul lungii sale activităţi de profesor şi de cercetător, i-a dat putinţa să întocmească un tratat de cultura plantelor sau de fitotehnie, care este o carte de mare valoare, apreciată în toate ţările, nu numai în Uniunea Sovietică. A fost tradusă şi publicată în limba germană, la Editura Iulius Springer din Berlin, în anul 1930, şi prin aceasta a devenit accesibilă specialiştilor din ţările occidentale. Traducerea este după a Vil-a ediţie în limba rusă. Acest tratat are o importanţă deosebită pentru noi în special, întrucît Prianişnikov se referă la regiunile pedoclimatice variate dir\ U.R.S.S., deci şi la regiunile în care condiţiile pedoclimatice sînt asemănătoare cu cele din ţara noastră.
I. V. Iakuşkin a fost colaboratorul lui Prianişnikov şi succesorul lui la Catedra de fitotehnie de la Academia Timireazev. El a adunat un miens material de date experimentale, de rezultate şi observaţii din colhozuri Ş1 sovhozuri, pe care le-a prelucrat în tratatul său de fitotehnie, tot aşa de important ca şi acela al lui Prianişnikov. Tratatul de fitotehnie a lui Iakuşkin s-a tradus şi publicat în limba romînă în anul 1951.
Dintre agrotehnicienii cei mai de seamă cităm pe următorii:
V. P. M o s o 1 o v, fost profesor la şcoala din Kazan este autorul unui manual de agrotehnică, care s-a tradus în romîneşte şi a apărut în anul 1952.
34
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
I. K. Sokolov a scris un tratat de agricultură generală sau agrotehnică, foarte preţios şi foarte bine documentat, care a apărut în ediţia a Il-a la Moscova în 1938.
I. M. Skvorţov este autorul unui manual de agricultură generală, foarte răspîndit, tipărit în ediţia a IV-a la Moscova în 1948.
M. G. Cijevski a fost colaboratorul lui Viliams şi este urmaşul lui la Catedra de agrotehnică sau agricultură generală la x\cademia «Timireazev». A scris, împreună cu mai mulţi colaboratori, un tratat de agricultură generală cu baze de pedologie pentru facultăţile de zootehnie, apărut la Moscova în 1953.
La lucrările acestor autori, ca şi la lucrările multora, pe care nu i-am putut aminti în acest capitol introductiv, ne vom referi adeseori în cursul lucrării noastre.
CAPITOLUL Iii
DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII AGRICOLE ÎN ROMÎNIA ŞI R.P.R. § 1. începuturile
Mişcarea de renaştere culturala de la sfîrşitul secolului al XVIlI-lea, din secolul al XlX-lea şi din secolul nostru a avut influenţă şi asupra ţării noastre. Primele scrieri cu conţinut agricol au fost tipărite la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, la Buda, la Viena, la Sibiu, la Bucureşti şi Iaşi.
Prima lucrare romînească cu conţinut agricol este lucrarea lui Ion M o 1 n a r, despre «Economia stupilor», apărută la Viena în 1785.
A urmat o lucrare foarte interesantă a lui Dumitru T i p o g r a f u, intitulată: « Oarecare secreturi ale pâmîntului şi ale meşteşugului sădirii, tălmăcite, dintr-o carte a unui dascăl vestit şi iscusit în meşteşugul lucrării de pămînt, adică al plugului ». Lucrarea s-a tipărit la Bucureşti, în 1796. Importanţa ei constă în faptul că autorul arată că plantele se hrănesc cu silitră, adică cu ceea ce numim astăzi salpetru, nitraţi sau azotaţi.
în 1809 a apărut la Buda o lucrare intitulată « Povăţuire către economia de cîmo, pentru folosul şcolilor romîneşti, celora din Ţara Ungurească şi din părţile împreunate ».
Apar apoi cărţi tot mai multe despre « buna şi orînduita economie, despre lucrarea cîmpului, despre creşterea şi îngrijirea animalelor, despre sădirea bumbacului, prăsirea pomilor, despre prepararea zahărului din coceni de porumb sau din coaja jugastrului, despre agonisirea viţei de vie şi măiestria de a face vin, despre bolile viţelor, despre creşterea albinelor, despre creşterea goangelor de mătase, despre lucrarea pâmîntului, despre îmbunătăţirea lui » etc.
Conţinutul acestor cărţi era îndeobşte o colecţie de sfaturi practice, destinate ţărănimii, care era elementul activ al producţiei agricole.
O dată cu eliberarea navigaţiei pe Dunăre prin Tratatul de la Adrianopole din 1829 şi o dată cu desfiinţarea prin acelaşi tratat a monopolului grîului, pe care îl deţinea Turcia, interesul claselor dominante pentru ştiinţa agricolă şi
3*
36
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
pentru tehnica nouă devine mai viu, ceea ce se învederează în diferite iniţiative ale epocii. în anul 1835 se întemeiază în Muntenia « Soţietatea de agricultură a Rumînii», al cărei preşedinte era M i h a i G h i c a, iar vicepreşedinte era un rus, Iacobsen. Scopul societăţii era să ridice nivelul agriculturii prin ştiinţă şi tehnică.	—-
în Moldova s-a întemeiat, în 1833, Societatea naturaliştilor, al cărei organizator a fost un ceh, C i h a c, şi care avea în programul ei şi probleme de agricultură.
în această epocă, numărul scrierilor referitoare la agricultură, tipărite la Buda, la Sibiu, la Bucureşti şi la Iaşi, devine din ce în ce mai mare. Se tipăresc cărţi, calendare, reviste cu un caracter ştiinţific din ce în ce mai ridicat. Tot în	această	epocă sînt trimişi în	străinătate ca bursieri mai mulţi tineri	pentru
a	studia	agronomia. Amintim	dintre aceştia pe Petrache Foenaru,
care înapoiat în ţară a devenit director al şcolilor şi pe L. Filipescu, care a devenit profesor la Seminarul Veniamin din Iaşi. Acesta din urmă a tipărit, în anul 1844, cartea intitulată « Dascălul agronomiei sau îndrumătorul practic în toate ramurile economiei. »
Unul din aceşti bursieri a fost şi Ion Ion eseu de la Brad.
§ 2. Ion lonescu	dela Brad şi P. S, Aurelian
Ion	lonescu de la	Brad (1818—1891) este întemeietorul	ştiinţei
agricole romîneşti.
El dovedise de tînăr calităţi intelectuale remarcabile şi a fost trimis să studieze agronomia la Roville, la şcoala lui Mathieu de Dombasle. Nu s-a mulţumit cu ceea ce a învăţat la această celebră şcoală, ci a urmat cursuri la Sorbona şi şi-a completat cunoştinţele teoretice şi practice printr-o lungă călătorie de studii în diferite ţări din Europa.
întors în ţară a predat cursuri de agricultură la Academia Mihaileană din Iaşi (1842—1846) şi a devenit administratorul domeniilor domnitorului M i h a i S t u r z a, dar curînd Ion lonescu de la Brad s-a despărţit de acesta din cauza ideilor lui înaintate. Ia parte la mişcarea de la 1848, se refugiază în Muntenia, unde luptă pentru revendicările ţăranilor. Guvernul provizoriu îl numeşte vicepreşedinte al Comisiei pentru pregătirea reformei de emancipare a ţăranilor. După înăbuşirea revoluţiei este exilat în Turcia, unde reuşeşte să joace un rol important, datorită cunoştinţelor sale profesionale. El a fost pe rînd: director al Şcolii de agricultură de la San Stefano, membru în Consiliul imperial de agricultură şi administrator al domeniilor Marelui Vizir Reşid Paşa.
Revenit din exil ocupă diferite funcţii publice, dintre care cea mai importantă a fost aceea de inspector general de agricultura, din 1864 pînă în 1869. în această
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
37
calitate a luat parte la aplicarea reformei lui Alexandru I. Cuza, prin care au fost eliberaţi d£ clacă şi împroprietăriţi ţăranii. Ultima perioadă a vieţii a petrecut-o ca agricultor la o mică fermă de la Brad. Aici a continuat să fie apărătorul dîrz al ţăranilor şi a fost de trei ori alesul acestora în parlament. A luptat toată viaţa pentru eliberarea ţăranilor din ceea ce numea el « serbia pâmîntului, serbia banului, serbia ignoranţei» şi-l putem de aceea considera ca un pionier al vremii noastre. Cu o viaţă aşa de zbuciumată, el a reuşit totuşi să lase un număr mare de lucrări, din care unele au fost scrise în limba franceză, în timpul exilului sau, iar altele în romîneşte, în timpul cît a trăit în ţară. Amintim numai cîteva din cele mai importante: La « Thessalie telle qu’elle estettelle qu’elle pouvait etre »; « Excursion agricole dans la Dobroudja »; « Ferma model şi Institutul de agricultură din Moldova »; « Calendarul bunului cultivator »; « Manual de agricultură » (lecţiile predate la Şcoala normală). Cele mai originale şi remarcabile dintre lucrările lui Ion lonescu de la Brad sînt cele trei mari monografii agricole pe care le-a publicat: monografia judeţului Mehedinţi, cea a judeţului Putna şi cea a judeţului Dorohoi. Aceste lucrări arată starea agriculturii în acelte trei judeţe la data cînd le-a studiat autorul şi îndrumările pe care le dă pentru o mai bună folosinţă a pămîntului.
Din toate numeroasele scrieri ale lui Ion lonescu de la Brad se desprinde mai întîi preocuparea pentru om, pentru buna lui stare materială şi culturală. El spunea: «Putem îmbunătăţi pămîntul prin om, dar sîntem mult mai mult datori a îmbunătăţi omul prin pămînt».
în toată viaţa lui, Ion lonescu de la Brad a luptat pentru ridicarea ţărănimii din îngenunchierea în care se găsea în acea vreme.
Izvorul prosperităţii şi bunăstării este munca: munca fizică şi munca intelectuală. De aici importanţa pe care Ion lonescu de la Brad o acorda ştiinţei şi şcolii. «Dar ştiinţa, spunea el, nu este opusă practicii; ea nu este altceva decît generalizarea multor fapte care vin din practică ».
Şcoala trebuie să se bazeze pe experienţă. în lucrarea sa « Ferma model şi Institutul de agricultură din Moldova, » el arată că metodele cele mai bune trebuie cercetate într-o fermă model, adică ceea ce am numi astăzi staţiune experimentală şi de acolo rezultatele dobîndite trebuie duse în şcoală. El a aplicat aceste idei la ferma sa experimentală de la Brad, unde a întemeiat şi o şcoală de agricultură pentru fiii de ţărani şi unde a experimentat tot ceea ce era nou şi înaintat in agricultură m acea vreme.
Bogata sa contribuţie ştiinţifică în domeniul agronomiei este cuprinsă mai
ales în lecţiile ţinute la Şcoala normală din Bucureşti, care s-au tipărit şi care
reprezintă un tratat complet de agronomie, în cele trei monografii amintite
Şi m dările de seamă despre experienţele si metodele aplicate la ferma de la Brad.
38
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
Ion lonescu de la Brad este primul care a fâcut o clasificare şi o descriere a solurilor din ţara noastră. El a arătat importanţa humusului şi a structurii pentru fertilitatea solului, a demonstrat necesitatea arăturilor adinei, a dezmiriştirilor, a aplicării îngrăşămintelor, a semănatului cu maşina, a irigaţiei şi a alternării culturilor anuale cu plante de nutreţ perene. El a făcut la Brad « plantaţii de adumbrire contra vîntului », adică ceea ce numim astăzi perdele de protecţie.
în legătură cu îmbunătăţirea rodniciei pămîntului, el scrie: « Cei ce nu dau pâmîntului îngrăşare consumă din capitalul de bogăţie ce l-au acumulat veacurile şi consumînd necontenit este vederat că o să ajungă o dată la sfîrşit, că au să consume capitalul, în loc să se serve de dînsul spre a-1 face să producă roadele pămîntului ».
Tehnica înapoiată, care se practica atunci în agricultura noastră, a fost înlocuită cu tehnica nouă de către Ion lonescu de la Brad. El a contribuit cel mai mult la introducerea plugului de fier şi a maşinilor noi, prin impor-tul^celor mai bune prototipuri, prin încurajarea constructorilor din ţară, prin expoziţiile şi concursurile organizate de el în timpul cît a fost inspector general al agriculturii. El a întemeiat primele pepiniere de pomi şi primele instituţii zootehnice de stat.
Activitatea lui Ion lonescu de la Brad a fost uimitor de bogată şi multilaterală, el a fost nu numai agronom, ci şi economist, statistician şi luptător pentru dreptatea socială.
Un alt agronom de seamă a fost P. S. Aurelia n, care şi-a făcut pregătirea la Şcoala naţională de agricultură de la Grignon în Franţa. A fost timp de un sfert de veac profesor de economie rurală şi director al vechii Şcoli superioare de agricultură de la Herăstrău, astăzi Institutul agronomic « N. Bălcescu ». A scris lucrări cu caracter economic „Ţara noastră”, a întemeiat reviste şi a fost un economist apreciat. A călătorit în Rusia, ca delegat al guvernului la Expoziţia din 1880 şi a scris cu acest prilej un raport care conţine date şi opinii interesante, care ne apar astăzi ca idei progresiste ce depăşeau vremea lor. Astfel, el arată importanţa industria-Uzării ţării, şi-i îndeamnă pe Romîni să «lucreze din toate puterile pentru industria naţională, care devine, de pe o zi pe alta o chestiune de viaţă pentru Romînia ».
în alt loc el scria următoarele: «Nu este admisibil ca în locul feudalităţii teritoriale să se ridice o feudalitate industrială deoarece aceasta nu corespunde tendinţelor democratice ale societăţii moderne».
El a propus o descentralizare industrială, o înfrăţire a muncii industriale cu munca agricolă şi este printre cei dintîi economişti care a întrevăzut necesitatea ca deosebirile dintre sat şi oraş sa dispară.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.	39
§ 3. Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău şi Staţiunea agronomică centrală ca centre ale ştiinţei agricole
Unul din centrele în care s-a dezvoltat ştiinţa agricolă în Romînia a fost Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, întemeiată în 1853 în comuna Pantelimon şi mutată la Bucureşti în 1869, devenită în 1929 Academie de înalte studii agronomice, în 1939 Facultate de agronomie în cadrul Politehnicii, iar din 1948 Institut Agronomic cu cinci facultăţi.
Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, cu o vechime de 105 ani, a îndeplinit un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole de la noi. Ferma şcolii era un centru de selecţie a seminţelor şi staţiune de cercetări agronomice. Pe lîngă fermă a funcţionat un atelier mare, care putea fi considerat chiar o fabrică de maşini agricole. P. S. A u r e 1 i a n a dorit să facă din şcoala de agricultură, pe care a condus-o aproape un sfert de secol, un centru de învăţă-mînt agricol al ţării, dar şi un focar de lumină pentru popoarele vecine. El a reuşit în parte în realizarea acestor năzuinţe. Paralel s-a^ dezvoltat cercetarea ştiinţifică Staţiunea agronomică centrală din Bucureşti, întemeiată în anul 1887.’
S-au remarcat prin activitatea depusă în cadrul Şcolii centrale de agricultură de la Herăstrău mai mulţi profesori, dintre care menţionăm pe cei mai de seamă.
Vlad Cîrnu Munteanu (1859—1903), care a fost profesor la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău şi director al acestei şcoli din 1887 pînă în 1903. în colaborare cu agrochimistul Corneliu Roman, directorul Staţiunii agronomice centrale, a publicat trei monografii remarcabile, care au aparut în anul 1900: « Solul arabil al Romîniei, studiul compoziţiei mecanice şi chimice»; Cercetări asupra cerealelor romîneşti: grînele şi făinurile lor, porumbul şi orzul, « Vinurile Romîniei, studiu economic şi chimic ».
Aceste monografii au adus o contribuţie însemnată la cunoaşterea solurilor şi produselor agricole romîneşti şi au prezentat pentru prima oară în mod ştiinţific produsele principale ale agriculturii noastre.
Dintre profesorii de seamă ai Şcolii centrale de agricultură de la Herăstrău, care au adus contribuţii valoroase ştiinţei agricole romîneşti, mai amintim pe G. M a i o r, N. F i 1 i p, N. O. Popo vici-Lupa, C. Sandu-A Ide a, Marin C h i r i ţ e s c u-A r v a.
G. Maior (1855 —1926) era doctor în agronomie de la Universitatea din Halle. A fost profesor de agricultură generală şi de fitotehnie. A fost un om foarte învăţat şi un scriitor cu o bogată activitate publicistică. Lucrarea lui de căpetenie este « Manualul complet de agricultură », în şase volume. A scris şi alte lucrări, cu caracter social şi economic.
40
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
N. F i 1 i p (1864—1922) a fost profesor de zootehnie şi de medicină veterinară din 1899 pînă în 1922. A fost unul din cei mai reputaţi zootehnişti ai ţării, profesor strălucit şi excelent organizator. A scris un manual de zootehnie generală, o monografie despre animalele domestice ale Romîniei în colaborare cu G. Mano 1 eseu, lucrare editată de Academia Romînă şi o altă mare monografie « Caii», care a fost retipărită într-o nouă ediţie, după moartea sa, de elevii săi.
N. O. Popovici-Lupa (1864—1948) a fost unul din absolvenţii eminenţi ai Şcolii centrale de la Herăstrău, elev al lui P. S. Aurelian pentru care nutrea o mare admiraţie. A obţinut prin concurs o bursă, pentru a-şi desăvîrşi studiile în străinătate. Şi-a luat doptoratul în agronomie la Universitatea din Halle, în 1889, cu dizertaţia intitulată «Cultura porumbului în Romînia şi valorificarea lui».
A fost profesor de economie rurală la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău.
A scris un manual de agricultură, premiat de Academia Romînă şi mai multe alte manuale din diferite domenii ale ştiinţei agricole, pentru învăţămîntul mediu. Lucrarea sa principală este « Manualul de economie rurală », scris la un nivel mai înalt, pentru studenţi şi ingineri agronomi, în două volume, care au apărut în ’ 1925 şi 1926.
C.	S a n d u-A Idea (1874—1927) a studiat mai întîi la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău şi şi-a desăvîrşit apoi pregătirea în Franţa şi Germania. în Franţa a lucrat timp de 2 ani şi jumătate la celebra întreprindere de ameliorare a plantelor Vilmorin et Andrieux, de la Verrieres le Buisson.
înapoiat în ţară a fost cîtva timp conferenţiar pentru practica agricolă a studenţilor la fermele model ale statului din vremea aceea, apoi a devenit profesor de ameliorare a plantelor la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău. A condus această şcoală ca director între anii 1908 şi 1914 şi între anii 1919 şi 1927 şi a reuşit să înalţe şi să dezvolte învăţămîntul, prin recrutarea celor mai calificate şi mai bine pregătite cadre didactice.
A scris o serie de studii din domeniul geneticii şi ameliorării plantelor agricole şi un manual de ameliorare a plantelor agricole, în care se reflectă concepţiile din acea vreme din acest domeniu ştiinţific.
S a n d u-A Idea a avut o bogată activitate de traducător al unor lucrări j de specialitate şi al unor opere literare. A fost nu numai un om de ştiinţă, dar şi un mare scriitor, un artist al povestirii. în nuvelele şi romanele sale se reflectă viaţa grea a ţăranilor din epoca sa.
Marin Chiriţescu-Arva (1889—1935) a studiat agronomia la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, apoi la Koenigsberg şi la Rothamsted. A fost profesor de agrologie la Academia de agricultură din Cluj din 1920
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
41
pînă în 1927, apoi profesor de fitotehnie la Bucureşti, ca urmaş al lui G. Maior, din 1927 pînă în 1935. Din 1933 pînă în 1935 a fost rector al Academiei de înalte studii agronomice din Bucureşti (fosta Şcoală centrală de agricultură de la Herăstrău).
A publicat o serie de studii despre grînele de primăvară, despre rolul climatului în formarea solurilor, despre apă ca factor de vegetaţie, despre problema secetei etc.
Lucrarea de căpetenie a lui C h i r i ţ e s c u-A r v a este: « Agrologia — partea I, Morfologia şi tehnologia pămîntului ». Chiriţescu-Arva a murit tînăr şi nu a mai publicat partea a Il-a a acestei valoroase lucrări.
în 1930, C h i r i ţ e s c u-A r v a a participat la cel de al II-lea Congres internaţional de pedologie de la Moscova şi a avut prilejul să cunoască realizările agriculturii sovietice. El a făcut cunoscute observaţiile sale în mod curajos, într-o serie de conferinţe şi articole şi a propus ca şi în agricultura noastră să se treacă la o nouă etapă, « grupînd loturile de împroprietărire, neputincioase să suporte concurenţa agriculturii în mare, în gospodării mari colective sau cooperative».	^
§ 4. Alţi agronomi care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei agricole
înafară de activitatea desfăşurată de profesorii Şcolii centrale de agricultură de la Herăstrău, şcoală care a evoluat aşa cum am arătat, activitate ştiinţifică au avut şi alţi reprezentanţi de seamă — ca S. P. R a d i a n u, G. N i c o-leanu, V. Brezeanu, D. I. Ştefănescu şi alţii — pe ..care cadrul şi scopul acestei lucrări nu ne permit a-i aminti.
S. P. Radia nu era diplomat al Institutului agronomic din Paris. A condus timp de mai mulţi ani jurnalul Societăţii centrale de agricultură, cea mai bună revistă de agricultură din acea vreme. Era un om foarte învăţat; a tradus din limba latină Georgicele lui V i r g i 1 i u, lucrare care are un interes nu numai literar, dar şi agronomic. A scris o voluminoasă lucrare, « Din trecutul şi prezentul agriculturii romîne », care prezintă un mare interes pentru studiul fazelor prin care a trecut agricultura noastră şi pentru cunoaşterea stărilor sociale din trecut. Mai menţionăm, dintre publicaţiile sale, « Economia rurală », ediţia I din 1882 şi ediţia a Il-a din 1903; « Monografia comunei Văleni-Olt», din 1904, o sene întreagă de studii din diferite domenii ale agronomiei şi un foarte mrre număr de articole în revista pe care a condus-o.
G. Nicole anu şi V. Brezeanu au fost la timpul lor specialiştii cei mai cu autoritate în viticultură. G. Nicoleanu ne-a lăsat o Ampelo-grafie romînă, foarte preţioasă. Tot el a condus lucrările de replantare a plaiurilor
42
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
! noastre cu viţe altoite, după distrugerile provocate de filoxeră în a doua jumătate a secolului trecut. De la V. Brezeanu ne-a rămas un tratat de viticultură bine întocmit.
Dumitru I. Ştefănescu (1882—1926) a fost şef de promoţie la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, a dobîndit apoi o bursă pentru studiul horticulturii la Şcoala superioară de horticultură de la Versailles, pe care a terminat-o în 1910, tot ca şef de promoţie, obţinînd la terminarea şcolii medalia şi bursa de călătorie a guvernului francez. Revenit, în ţară şi-a început activitatea ca şef al Pepinierei de stat Ursoaia, a fost profesor şi director la prima şcoală profesională de horticultură din ţară, la Drago-mireştii din Vale, apoi profesor şi director al Şcolii medii de viticultură din Chişinău, scurt timp director al Şcolii medii de horticultură din Bucureşti, nou înfiinţată, iar în 1924 a devenit profesor de horticultură la Academia de agricultură din Cluj.
A îndeplinit şi funcţia de ispector general al horticulturii şi director al horticulturii din Ministerul Agriculturii.
A publicat două monografii: despre « Frigul artificial aplicat la conservarea fructelor » şi despre « Industrializarea şi comercializarea fructelor şi legumelor », precum şi alte studii mai mici şi un mare număr de articole la reviste. Mai importantă decît activitatea de publicist a fost activitatea lui pe teren.
D.	I. Ştefănescu a organizat pepinierele statului pentru producerea de material săditor, a îndrumat şi stimulat pepinieriştii particulari, a întemeiat Societatea de horticultură, al cărei secretar şi animator a fost pînă la moartea sa. A contribuit cel mai mult la înfiinţarea Şcolii medii de horticultură din Bucureşti, devenită în 1948 Facultate de horticultură.
Iată cum se exprimă profesorul T. Bordeianu despre D. Ştefănescu: « Comparînd situaţia de azi a horticulturii cu aceea de acum 25 de ani, oricine îşi poate da seama că marele progres realizat în acest sfert de veac este datorat, în primul rînd, activităţii întreprinse şi curentului nou provocat de D. I. Ştefănescu»,
C. F i 1 i p e s c u (1879 — 1947) s-a născut în comuna Burdusaci, judeţul Fălciu şi a studiat la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău. A ocupat diferite funcţii agricole, parcurgînd toată ierarhia, de la funcţiile cele mai modeste pînă la cele mai înalte.
A fost un publicist valoros, care întrunea în scrierile sale bogăţia informaţiilor cu vioiciunea stilului şi curajul ideilor. A fost în acelaşi timp un animator în domeniul ştiinţei agricole şi un organizator. El a întemeiat revista « Viaţa agricolă ». Această revistă a devenit, prin abnegaţia lui, organul Societăţii inginerilor agronomi şi a fost, timp de mai bine de 35 de ani, cea mai autorizată revistă agricolă a ţării.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.	43
Mai tîrziu, C. Filipescu a întemeiat o altă revistă, « Pagini agrare şi sociale », pe care a condus-o timp de mai mulţi ani, pînă la moartea sa.
Din numeroasele lucrări publicate de C. Filipescu, în domenii foarte variate, amintim cîteva din cele mai importante: Monografia agricolă şi economică a comunei Armăşeşti Ialomiţa (1906); Obştiile de arendare (1909); Hrana vitelor: păşuni şi plante de nutreţ (1911); Laptele şi derivatele lui (1911); Cooperaţia romînă, în colaborare cu A. G a 1 a n (1924); Cultura sfeclei (1931).
Meritul cel mai de seamă al lui C. Filipescu a fost acela de a fi organizat şi condus, ca redactor principal şi ca editor, « Marea enciclopedie agricolă», în cinci volume, de cîte 700—900 de pagini fiecare. Un mare număr de colaboratori din ţară şi din străinătate au contribuit cu munca lor la elaborarea acestei opere. Cele cinci voli^fine au apărut între anii 1937 şi 1943. Era în pregătire şi volumul VI, cu biografiile oamenilor de ştiinţă romîni şi străini care au contribuit la consolidarea ştiinţei agricole şi la ridicarea agriculturii, dar moartea l-a surprins pe C. Filipescu înainte de vreme şi volumul VI nu a mai apărut.
Marea enciclopedie agricolă tipărită pe hîrtie velină, bogat ilustrată, cuprinde un vast material de date şi informaţii. La adunarea şi redactarea imensului material s-au strecurat şi multe greşeli, dar opera în ansamblul ei a fost şi este încă de o necontestată utilitate. Academia Romînă, apreciind partea pozitivă şi utilitatea acestei enciclopedii, a distins-o cu unul din premiile ei cele mai importante.
Maximilian Popovici (1864—1918) are meritul de a fi organizat cultura tutunului în Romînia pe baze ştiinţifice.
Mai tîrziu, el a întemeiat şi condus, timp de mai mulţi ani, Serviciul agricol al casei rurale, unde l-a avut colaborator pe N. O. Popovici-Lupa. Acest serviciu a organizat obştii ţărăneşti şi s-a străduit să-i deprindă pe ţărani cu folosirea în comun a maşinilor agricole, să-şi procure în comun seminţe selecţionate, îngrăşăminte, reproducători etc. şi să adopte o tehnică agricolă raţională.
G. Cipăianu (1878—1957) s-a născut în comuna Cipăeni, raionul Turda. A absolvit Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău. A studiat apoi la Universitatea din Lipsea, unde şi-a luat doctoratul în agronomie, în 1909, cu menţiunea Magna cum laude. A îndeplinit diferite funcţii publice, între altele pe aceea de director general al Casei de împroprietărire a ţăranilor, înfiinţată după reforma agrară din 1919.
în activitatea ştiinţifică, G. Cipăianu s-a distins ca selecţionator. Alături de C. Sandu -A Idea şi K. Konopi, G. Cipăianu este unul din cei mai de seamă amelioratori de plante de la începutul veacului al XX-lea în ţara noastră. El s-a ocupat cu ameliorarea griului, porumbului şi sfeclei de zahăr, şi a obţinut realizări importante mai ales la această din urmă
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
plantă. A organizat producerea seminţei de sfeclă de zahăr în ţară şi a eliberat economia tarii de obligaţia de a importa această sămînţă din străinătate.
Maximilian Popovici în colaborare cu G. Cipăianu au publicat un « Manual de agricultură», foarte apreciat. Această carte, apărută în 1912, cuprinde două părţi — partea I, Agrologia	sau agricultura	generală	şi
partea a II-a, Cultura plantelor — şi este la curent	cu toate noutăţile	ştiinţifice
din vremea aceea. De exemplu, în partea I, clasificarea solurilor din ţara noastră este făcută după lucrările lui G. M u r g o c i şi reflectă noile idei despre sol ale lui Dokuceaev şi ale urmaşilor săi. Cartea a fost premiată de Academia Romînă.
P. Mihăiescu, născut în 1872, a absolvit Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău în 1893 şi a studiat apoi la Institutul agronomic din Paris, ca şi S. P. R a d i a n u.
P. Mihăiescu a continuat munca de organizare a culturii tutunului în Romînia. A publicat o monografie valoroasă: «Tutunul în trecutul ţărilor Romîneşti şi al lumii» şi o altă monografie în limba franceză «Tutunul în Romînia» pentru informarea străinătăţii, precum şi mai multe lucrări de popularizare. A organizat cîmpuri de experienţă în diferite puncte ale ţării, pentru rezolvarea problemelor în legătură cu selecţia, cultura şi fermentarea tutunului.
A avut, alături de V. P ă s ă r e a n u, contribuţia sa la întemeierea Institutului pentru cultura şi fermentarea tutunului de la Băneasa, care a fost condus pînă la moartea sa de M. Chiriţescu-Arva. Acest institut a pus pe baze stiintifice cultura si fermentarea tutunului în	tara noastră.
> » >	>
Alte centre de cercetare şi de dezvoltare a ştiinţei agricole sînt Academia de înalte studii agronomice, astăzi Institutul agronomic din Cluj şi Facultatea de agronomie, astăzi Institutul agronomic din Iaşi.
§ 5. Academia de înalte studii agronomice din Cluj
Academia de înalte studii agronomice din Cluj a fost întemeiată de guvernul maghiar, în anul 1869. După unirea Transilvaniei cu ţara veche, în 1918, această instituţie a, fost supusă aceluiaşi regim legal şi a avut aceleaşi etape de dezvoltare ca şi Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău.
După unire şi-au desfăşurat activitatea în această instituţie o pleiadă de profesori valoroşi, dintre care nu vom putea aminti decît un număr restrîns: Bela Pater, Ion Grinţescu, Iuliu Prodan şi I. M. Do-b r e s c u .
Bela Pater (1860—1938) era doctor în ştiinţe de la Universitatea din Budapesta. A fost profesor şi director al Staţiunii de plante medicinale, care, în anul 1929, a fost încorporată în Institutul de cercetări agronomice.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
45
A publicat o serie de lucrări privitoare la cultura plantelor medicinale în Romînia. Bela Pater are meritul de a fi arătat importanţa culturii plantelor medicinale pentru ţara noastră şi de a fi difuzat cunoştinţele ştiinţifice despre aceste plante.
Ion Grinţescu este doctor în ştiinţe naturale de la Universitatea din Geneva. A fost profesor de botanică. A făcut o serie de cercetări care interesează direct producţia agricolă şi care pot fi deci considerate ca făcînd parte din ştiinţa agricolă. A publicat un studiu despre speciile de Orobanche care parazitează pe tutun în ţara noastră, un alt studiu despre ciuperca Alternaria care atacă tutunul şi un alt studiu despre problema maladiilor bacteriene la tutun. O lucrare de seamă a lui Ion Grinţescu este « Bptanica» apărută în 5 volume între anii 192& şi 1934.
Ion Grinţescu este un botanist eminent; el colaborează la opera de mari proporţii« Flora R.P.R. », care se tipăreşte sub egida Academiei şi sub redacţia profesorului Traian Săvulescu, preşedintele Academiei R.P.R. Din această operă au apărut cinci volume şi următoarele sînt în curs de apariţie.
Iuliu Prodan este licenţiat în geografie şi ştiinţele naturale de la Universitatea din Cluj. A fost profesor de botanică şi fitopatologie.
A publicat numeroase monografii şi studii privitoare la flora din diferite provincii ale Romîniei şi ale altor ţări. în legătură cu problemele agriculturii, a publicat lucrări despre flora nisipurilor, despre ecologia plantelor halofite din Romînia, despre plantele medicinale, recoltarea şi conservarea lor etc. în colaborare cu E. P e t r i n i a publicat o lucrare despre « Principalele plante de nutreţ din Romînia», iar în colaborare cu I. Safta un manual de patologie vegetală. Lucrarea sa de căpetenie este: « Flora pentru determinarea şi descrierea plantelor ce cresc în Romînia», în două volume, care s-a publicat în două ediţii succesive. Foarte utilă şi valoroasă este de asemenea lucrarea intitulată: «Buruienile vătămătoare semănăturilor, fîneţelor şi păşunilor. Mijloacele întrebuinţate pentru combaterea şi distrugerea lor», tipărită la Cluj în 1946.
Iuliu Prodan colaborează şi el, împreună cu cei mai de seamă bota-nişti ai ţării, la «Flora R.P.R».
Pentru meritele sale ştiinţifice, Iuliu Prodan a fost ales în 1955 membru de onoare al Academiei R.P.R.
I. M. Dobrescu este doctor în chimie de la Universitatea din Bucureşti. A fost director al Staţiunii agronomice centrale, ca succesor al agrochi-mistului Ion Enescu, care la rîndul lui a fost succesorul agrochimistului Corneliu Roman, de care am amintit mai înainte.
I- M. D o b r e s c u a devenit apoi profesor de chimie agricolă şi industrii agricole la Academia de agricultură din Cluj. El a avut o activitate ştiinţifică foarte bogată şi multilaterală. A publicat numeroase studii care se referă la condi-
46	Caracterul	şi	cuprinsul	ştiinţei	agricole
ţiile climatice favorabile culturii griului; studii asupra solurilor romîneşti şi asupra metodelor de a le determina fertilitatea; studii asupra compoziţiei nutreţurilor, cercetări referitoare la determinarea nevoii solurilor în îngrăşăminte şi la diferite aspecte ale problemei îngrăşămintelor. A publicat un manual de meteorologie agricolă şi un curs de chimie tehnologică.
I. M. Dobrescu este unul din chimiştii agricoli cei mai de seamă din generaţia sa. Prin activitatea sa didactică, ca şi prin activitatea continuă şi multilaterală de cercetător, el a contribuit la dezvoltarea ştiinţei agricole în ţara noastră.
§ 6. Facultatea de agronomie a Universităţii din Iaşi
Un alt centru de cercetare şi de dezvoltare a ştiinţei agricole este Facultatea de agronomie a Universităţii din Iaşi, astăzi Institut agronomic cu două facultăţi. Învăţămîntul agricol superior în ţara noastră a început la Iaşi, cu lecţiile pe care le-a ţinut Ion lonescu de la Brad la Academia Mihăileană, din 1842 pînă în 1846. A urmat o foarte lungă întrerupere, cu toate că domnitorul C u z a, într-un mesagiu al său către Adunarea deputaţilor, arăta nevoia înfiinţării unei Facultăţi de agronomie.
De abia în anul 1905 s-a înfiinţat prin lege cîte o catedră de chimie agricolă la universităţile din Bucureşti şi Iaşi. La catedra de la Iaşi a fost numit profesor Haralamb Vasiliu, în anul 1906.
în anul şcolar 1907 — 1908, profesorul Haralamb Vasili u lărgeşte cursul său de chimie agricolă şi începe predarea şi a altor discipline din domeniul ştiinţelor agricole. El era omul calificat să facă această lărgire a sferei lui didactice, pentru că era un eminent chimist — şi în acelaşi timp un eminent agronom. Cursurile astfel lărgite corespundeau unei necesităţi şi succesul a fost desăvîrşit. Deşi cursurile nu erau obligatorii, ele erau audiate cu interes de foarte mulţi studenţi de la toate facultăţile universităţii.
în anul 1912, corpul profesoral al Facultăţii de ştiinţe din Iaşi, din care făceau parte oameni de ştiinţă iluştri, ca P. Poni, Paul Bujor, Dra-gomir Hurmuzescu, Ion Simionescu, Ion Borcea şi alţii, a propus şi guvernul a aprobat înfiinţarea învăţămîntului ştiinţelor aplicate pe lîngă Facultatea de ştiinţe. S-au înfiinţat în acel an trei secţii: secţia agronomică, secţia electromecanică şi secţia de chimie industrială.
Secţia de agronomie a funcţionat destul de greu în primii ani. Nu s-au acordat locurile necesare pentru completarea corpului profesoral şi nici mijloacele materiale necesare învăţămîntului, deşi numărul studenţilor era foarte mare.
în anul 1914 a fost numit conferenţiar la Secţia agronomică Agricola C a r d a ş, la Catedra de zootehnie. Apoi numărul profesorilor şi conferenţiarilor s-a completat treptat, în anii următori. în anul 1933, Secţia agrono-
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole in Romînia şi R.P.R.	47
mică a fost transformată în Facultate de agronomie, iar aceasta a fost transformată în Institut agronomic cu două facultăţi prin reforma învăţămîntului din anul 1948.
Haralamb Vasiliu şi Agricola Cardaş sînt întemeietorii învăţămîntului agricol universitar din Iaşi. Activitatea lor didactică şi ştiinţifică a ilustrat învăţămîntul timp de aproape o jumătate de veac.
Haralamb Vasiliu (1880—1953) a studiat mai întîi chimia la Universitatea din Iaşi, unde şi-a luat licenţa în ştiinţele fizico-chimice şi matematice. A studiat apoi agronomia la Şcoala superioară de agronomie de la Hohenheim, unde a absolvit cursurile cu o distincţie excepţională. A luat apoi doctoratul în ştiinţe la Universitatea din Breslau. El a desfăşurat o activitate didactică şi ştiinţifică remarcabilă. Singur sau împreună cu colaboratorii pe care şi i-a format, el a publicat o serie de^ lucrări din domeniul chimiei teoretice, chimiei agricole şi agronomiei. Cităm citeva din lucrările care se încadrează în ştiinţa agricolă: « Nutrirea animalelor domestice şi a omului », (1933); « Compoziţia chimică a unor nutreţuri din ţara noastră » (1937), în colaborare; « Asupra prezenţei cuprului în solul podzolurilor şi influenţa lui asupra dezvoltării plantelor» (1937 şi 1938) în colaborare.
Haral a m b Vasiliu a publicat şi un tratat de chimie agricolă în două volume, volumul I a apărut în 1937 şi volumul II în 1940.
Agricola Cardaş (1883—1955) a fost licenţiat în ştiinţele naturale de la Universitatea din Iaşi şi doctor în agronomie de la Bonn. El şi-a început activitatea ca profesor şi director al Şcolii profesionale de agricultură de la Ţigăneşti, înfiinţată de Academia Romînă. In 1910 a început cursul său liber de zootehnie la Facultatea de ştiinţe din Iaşi.
In 1914 a fost numit conferenţiar titular la aceeaşi disciplină, iar în 1925 profesor titular.
în anul 1947 a fost pensionat, iar în anul 1953 a fost rechemat la catedră, pe care a păstrat-o pînă în anul 1955, anul morţii sale.
Agricola Cardaş a avut o bogată activitate ştiinţifică. El a publicat peste 70 de lucrări din domeniul zootehniei.
Agricola Cardaş împreună cu N. F i 1 i p sînt fondatorii zootehniei ştiinţifice în ţara noastră. Lucrările lui Agricola Cardaş au o valoare deosebită astăzi, cînd se procedează la raionarea raselor de animale în ţara noastră şi cînd zootehniştii se întorc cu mai mare atenţie spre rasele indigene, ale căror păstrare şi ameliorare le-a preconizat Agricola Cardaş, ca fiind mai bine adaptate condiţiilor de mediu. El era un zootehnist cu idei înaintate; a demonstrat în lucrările lui importanţa mediului în modificarea organismelor Şi a susţinut fixarea ereditară a caracterelor cîştigate.
N. F 1 o r o v (1876—1948) a fost unul din cei mai buni profesori şi cei mai reputaţi oameni de ştiinţă de la Facultatea de agronomie din Iaşi. A studiat
48
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
la Universitatea din Dorpat (Iuriev) şi şi-a luat doctoratul la Universitatea din lasî. A fost geolog şef la Institutul geologic al Romîniei şi apoi profesor de pedologie şi agrotehnică la Facultatea de agronomie din Iaşi.
F 1 o r o v a fost unul din pedologii cei mai de seamă din generaţia sa.
A publicat mai multe cercetări şi studii, dintre care primele au fost întocmite pe cînd lucra la Secţia pedologică a Institutului geologic. Printre acestea, cea mai importantă este lucrarea intitulată «Degradarea cernoziomului de antestepă» * Bucureşti, 1927, în care aduce contribuţii noi şi originale în problema degradării cernoziomului.
A făcut două comunicări importante la cel de al II-lea Congres internaţional de pedologie din Moscova, din anul 1930 şi anume: «Organizarea cercetării solurilor brune» şi «Cu privire la lehmurile loessoide din dealurile Bucovinei şi la procesul de formare a solului pe aceste lehmuri».
Aceste comunicări s-au publicat în lucrările congresului, apărute în 1933 la Moscova.
§ 7. Institutul de chimie agricolă al Universităţii din Bucureşti
La Universitatea din Bucureşti, învăţămîntul agricol nu s-a dezvoltat în modul în care s-a dezvoltat la Iaşi, dat fiind că la Bucureşti exista un învăţă-mînt superior la Şcoala centrală de agricultură. La Universitatea din Bucureşti a rămas numai Catedra de chimie agricolă, înfiinţată în 1905, şi la care a fost numit profesor chimistul Al. Z a h a r i a, care a reuşit să întemeieze pe lîngă catedra sa un Institut de chimie agricolă, cu un număr restrîns de colaboratori.
Al. Zaharia a continuat la Institutul de chimie agricolă lucrările de analiza cerealelor romîneşti şi în special a grîului, întreprinse la Staţiunea agronomică centrală. El a publicat în limba franceză o monografie, de mari proporţii, intitulată: «Grîul romînesc, recoltele din 1900—1908».
Autorul arată calitatea excepţională a grîului romînesc şi valoarea lui pentru ameliorarea calităţii făinurilor provenite din grîul cultivat în ţările importatoare din occident.
Lucrarea profesorului Al. Zaharia a avut un mare ecou şi a declanşat o polemică ştiinţifică cu specialistul maghiar Kossuthany.
§ 8. Societatea inginerilor agronomi
O organizaţie care trebuie să fie amintită cînd vorbim de ştiinţa agricolă în Romînia în prima jumătate a secolului nostru este Societatea inginerilor agronomi, care a fost întemeiată în anul 1912. Timp de 40 de ani, ea a jucat un
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
49
rol nu numai în organizarea profesională a inginerilor agronomi, dar şi în dezvoltarea ştiinţei agricole în ţara noastră. Ea a publicat în tot acest răstimp de aproape o jumătate de veac revista « Viaţa agricolă », care a fost multă vreme aproape singurul organ periodic de ştiinţă agricolă romînească. Pentru popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice, societatea a publicat în fiecare an, timp de un sfert de veac, « Calendarul plugarilor », care era o antologie populară de tot ceea ce era mai nou şi mai folositor în ştiinţa agricolă.
Societatea inginerilor agronomi a organizat, începînd din anul 1913, treisprezece congrese agricole^ din care ultimul a fost în 1937. La aceste congrese s-a dezbătut, de fiecare dată, timp de mai multe zile, cele mai actuale probleme de ştiinţă, tehnică şi organizare ale agriculturii noastre. Dezbaterile acestor congrese s-au publicat.
Societatea inginerilor agronomi a reeditat partea cea mai importantă din opera lui Ion lonescu de la Brad.
§ 9. Dezvoltarea ştiinţei despre sol. G. Munteanu-Murgoci, întemeietorul pedologiei romîneşti
Un loc de o importanţă specială în dezvoltarea ştiinţei agricole romîneşti îl au cercetările despre sol. Am amintit mai înainte despre primele observaţii cu caracter ştiinţific făcute de Ion lonescu de la Brad cu privire la solurile noastre, în lucrarea sa despre Dobrogea şi în cele trei monografii publicate între anii 1866 şi 1869.
în anul 1885, ing. M. Drăghiceanu a publicat lucrarea ; « Studii geologice, tehnice şi agricole asupra judeţului Mehedinţi». în această lucrare, autorul clasifică diferitele tipuri de sol, examinează problema îngrăşămintelor şi amendamentelor şi expune vederile sale cu privire la întocmirea unei hărţi geofogico-agronomice. M. Drăghiceanu a fost primul romîn, poate chiar primul străin, care a luat contact cu pedologii ruşi, care întreprindeau în acea epocă cercetări ce aveau să aibă un răsunet şi o influenţă aşa de mare în lumea întreagă. Drăghiceanu a luat parte la un Congres ştiinţific în Rusia şi, înapoiat de la acest congres, a publicat o dare de seamă despre solurile Rusiei, descrise cu un an mai înainte, în 1897, de S i b i r ţ e v, elevul lui Dokuceaev.
N. O. Popovici-Lupa, în teza sa de doctorat din 1889, amintită, vorbeşte şi despre sol. Lucrarea lui Vlad Cîrnu Munteanu şi Cor-neliu Roman, ,,Solul arabil al Romîniei’,, a fost de asemenea amintită.
O monografie foarte preţioasă este dizertaţia de doctorat a lui O v i d ^ a i o r, fiul lui George Maior, intitulată : « Lacurile şi solurile sărate ^ Romînia», tipărită la Halle în 1911. Acest autor, cu o cultură ştiinţifică temei-
Agrotehnica
60
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
nică, a murit în războiul din 1916, lăsînd această unică lucrare, care dovedeşte marile posibilităţi pe care le-ar fi avut.
G. Munteanu-Murgoci (1872—1925) a deschis studiilor despre sol în Romînia o nouă perspectivă, prin aplicarea metodei şi principiilor pedologiei ruse şi a meritat calificarea de întemeietor al ştiinţei solului în Romînia.
Formaţiunea lui de bază era de geolog şi mineralog. Călătoriile şi studiile pe care le-a făcut peste hotare, la Laboratorul de pedologie al lui H i 1 g r a d din California şi în alte ţări, i-au îndreptat preocupările înspre sol.
în 1906 s-a întemeiat în Bucureşti Institutul geologic, sub conducerea profesorului Ludovic Mrazec. în cadrul acestui institut s-a înfiinţat secţia de agrogeologie sau pedologie, în fruntea căreia a fost chemat Murgoci. Colaboratorii săi au fost Teodor Saidel, Em. Protopopescu-Pache şi Petre Enculescu. împreună cu aceştia, Murgoci a dus la bun sfîrşit misiunea ce fusese încredinţată secţiei conduse de el, şi anume rezolvarea problemei genezei şi a clasificării solurilor romîneşti şi întocmirea unei hărţi a acestor soluri.
Secţia a stabilit un contact strîns cu pedologii ruşi. Protopopescu-Pache a lucrat cîtva timp în Rusia, la profesorul N a b o k i h, unul din discipolii lui Dokuceaev.
Murgoci a publicat mai întîi cîteva studii referitoare la regiuni limitate, apoi, aplicînd principiile pedologiei ruse, a publicat lucrarea sa de bază « Zonele naturale de soluri în Romînia». Lucrarea a apărut în Analele Institutului geologic, voi. IV (1910) şi în fasciculă separată. Ea este însoţită de o schiţă de hartă a zonelor de soluri din Romînia.
După unirea din 1918, această hartă s-a completat cu ridicările din noile provincii. Harta, astfel completată, a fost prezentată la congresele internaţionale de pedologie din Washington în 1927 şi din Moscova în 1930. Această hartă a fost folosită de comisia specială la întocmirea hărţii solurilor Europei, inclusiv partea europeană a U.R.S.S.
Harta zonelor de sol din Romînia, cu nomenclatura respectivă a tipurilor de sol a fost prima hartă care s-a întocmit dincolo de hotarele Uniunii Sovietice, pe baza ooncepţiilor pedologilor ruşi şi sovietici. Fiind întocmită la o scară mică, această hartă nu poate indica decît zonele tipurilor de sol principale, nu şi nenumăratele suhtipuri care apar în fiecare zonă, în raport cu vegetaţia, clima, roca-mamă şi relieful. O hartă agropedologică la o scară mai mare, de 1:1 000 000, este acum în curs de executare, sub îndrumarea Academiei R.P.R., după care se va executa harta pedologică la scara de 1:500 000.
Zonalitatea generală a fost foarte just stabilită de Murgoci şi colaboratorii săi, iar nomenclatura şi caracterizarea tipurilor principale sînt valabile şi astăzi.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
51
Murgoci are meritul de a fi difuzat în occident concepţiile pedologilor ruşi şi sovietici. împreună cu N a b o k i h, discipolul lui Dokuceaev şi cu pedologul maghiar Treitz, Murgoci a iniţiat Prima conferinţă internaţională de pedologie, care a avut loc la Budapesta în 1909.
El a contribuit de asemenea la întemeierea revistei de pedologie « Interna-zionale Mitteilungen fur Bodenkud&e », împreună cu Nabokih, cu Treitz şi	cu pedologii germani Wahnschaffe şi	Schucht	din Berlin şi
R a m a n n din Munchen.
Murgoci a participat la întemeierea Asociaţiei internaţionale pentru ştiinţa solului, care a organizat congresele de pedologie din Washington (1927), din Moscova (1930), din Oxford (1935), din Paris (1956) precum şi multe alte conferinţe şi reuniuni internaţionale.
Cunoscut pentru activitatea şi competenţa sa,	Murgoci	a fost ales, la
Conferinţa pedologică din Praga (1923), preşedinte al comisiei internaţionale de cartografiere a solului. La conferinţa pedologică din anul următor, la Roma, el a prezentat un voluminos raport : ,,Starea studiului şi cartografierea solului în diferite ţări ale Europei, Americii, Africii şi Asiei”. La aceeaşi conferinţă a prezentat contribuţia sa originală, ,,Cartografia solurilor în Romînia”.
La conferinţa de la Roma, Murgoci a fost proclamat membru de onoare al comitetului Asociaţiei internaţionale pentru ştiinţa solului şi reconfirmat preşedinte al comisiei pentru ridicarea hărţilor pedologice, dar el nu a mai putut duce la bun sfîrşit această sarcină. Moartea l-a ajuns la apogeul creaţiei sale ştiinţifice, în 1925.
în afară de activitatea sa principală ca pedolog,	Murgoci	a făcut cercetări	şi în alte domenii apropiate: geologie, mineralogie, geografie	şi hidrologie.
Biografii lui dau o listă de 127 de lucrări, cea mai mare parte scrise de el singur, iar altele în colaborare cu E m. de M a r t o n n e, L. M r a z e c, I. Po-pescu-Voiteşti şi Em. Protopopescu-Pache. Rezultatul cercetărilor sale şi multe din ideile sale fac parte astăzi din patrimoniul general al ştiinţei.
Academia R.P.R. a publicat ,,Opere alese” ale lui G. Munteanu-Murgoci, în 1957.
T. Saidel a fost urmaşul lui Murgoci la conducerea secţiei de pedologie a Institutului geologic, din 1925 pînă în 1935. A fost de asemenea profesor de chimie generală şi chimia solului, începînd din 1920 şi pînă la pensionarea sa, la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, apoi la Academia de malte studii agronomice. După 1935 a fost cîtva timp şeful secţiei de chimia sPlului la Institutul de cercetări agronomice.
T. Saidel este licenţiat în ştiinţele fizico-chimice de la Universitatea
Bucureşti şi doctor în chimie de la LTniversitatea din Heidelberg.
52
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
Prima sa lucrare, executată în cadrul secţiei de pedologie, a fost lucrarea asupra reacţiei solului. El a demonstrat în această lucrare, cel dintîi în istoria pedologiei, importanţa reacţiei solului exprimată în ioni de hidrogen, pentru caracterizarea tipurilor de sol şi a arătat cum se poate face determinarea reacţiei solului prin metoda potenţiometrică. Această lucrare, începută în 1911, a fost prezentată Academiei Romîne de L. M r a z e c în 1913, sub titlul : « Cercetări cantitative asupra reacţiunii soluţiilor apoase de sol». A fost prezentată de asemenea la Conferinţa internaţională de pedologie de la Miinchen, în 1914. Cercetările ulterioare făcute în laboratoarele din toate ţările au arătat importanţa reacţiei pentru caracterizarea tipurilor de sol şi pentru tehnica îmbunătăţirii condiţiilor de fertilitate.
în această epocă, atenţia pedologilor era îndreptată mai ales înspre cercetarea condiţiilor de geneză, înspre clasificarea şi cartografierea tipurilor de sol.
Saidel a fost unul din cei ce au îndreptat atenţia înspre starea de fertilitate a solului şi înspre cercetarea sistemului sol-plantă. El a întreprins, în acest scop, primele experienţe în vase, la secţia de pedologie şi a publicat, în colaborare cu Protopopescu-Pache, lucrarea ; « Rezultatele unor încercări de vegetaţie, făcute în 1914 şi 1915».
Concomitent cu aceste cercetări în vase, continuate mai tîrziu la Institutul de cercetări agronomice, Saidel a căutat metode chimice pentru caracterizarea diferitelor tipuri de sol şi a gradului lor de fertilitate. în anul 1929, cu prilejul Congresului internaţional de agricultură din Bucureşti, Saidel, împreună cu colaboratorii săi, a publicat lucrarea: « Studiul chimic al principalelor tipuri de sol în Romînia».
T. Saidel s-a consacrat, timp de mai mulţi ani, studiului complexului adsorbtiv şi modului cum trec în soluţia de sol substanţele solubile, care servesc la hrana plantelor şi care indică deci o fertilitate mai mare sau mai mică. O serie întreagă de lucrări, care tratează diferite aspecte ale acestei probleme, au fost publicate de T. Saidel, singur sau în colaborare. Ele au apărut în Anuarul Institutului geologic, în Analele Institutului de cercetări agronomice al Romîniei, în Annales agronomiques din Paris şi în numărul special al revistei maghiare « Mtzogazdasâgi Kutatâsok » din Budapesta, închinat pedologului maghiar A. A. I. de S i g m o n d.
O sinteză cuprinzătoare a acestor lucrări, elaborată de T. Saidel, a apărut în Anuarul Institutului geologic al Romîniei, voi. XVI, 1931 (tipărit în 1934), sub titlul: «Despre legile solubilizării componentelor solului şi despre aplicarea lor la cercetarea chimică a solului».
Pe baza celor stabilite de T. Saidel şi colaboratorii săi, au fost elaborate noi metode pentru determinarea fosforului şi potasiului, accesibili plantelor
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
53
din sol. Aceste metode dau o bună concordanţă cu rezultatele obţinute în experienţele din cîmp sau în casa de vegetaţie.
Astfel, T. Saidel a pus de acord metodele chimice cu metodele agrotehnice de cercetare a solului. El trebuie considerat ca întemeietorul agrochimiei în ţara noastră.
Petre Enculescu (1879—1957) a fost şeful secţiei de pedologie de la Institutul geologic, ca urmaş al lui T. Saidel. A fost profesor de mineralogie, geologie şi pedologie la Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău, reconfirmat în fazele ulterioare de transformare ale acestei institutii. A fost doctor în ştiinţele naturale de la Universitatea din Bucureşti.
A publicat numeroase lucrări din domeniul pedologiei şi al geobotanicii, legate de pedologie, din care nu putem cita decît cîteva: « Evoluţia solului şi subsolului din depresiuni», « Studiul agrobiologic al vechii insule de stepă de la est de Piatra Neamţ», «Nisipurile de dune din Romînia», «Paralelismul între climă, sol şi vegetaţie în Romînia», « Solul din împrejurimile oraşului Careii Mari», « Apele subterane din Bărăgan ».
P. Enculescu a fost deopotrivă pedolog şi botanist. Lucrarea sa fundamentală, de mari proporţii, din domeniul botanicii în legătură cu pedologia, este intitulată « Zonele de vegetaţie lemnoasă din Romînia în raport cu condiţiile orohidrografice, climatice, de sol şi de subsol» (publ. Institutului geologic, 1924). Tot lui P. Enculescu îi datorăm o foarte preţioasă hartă a zonelor de vegetaţie din Romînia.
Em. Protopopescu-Pache a fost unul din colaboratorii cei mai competenţi şi cei mai devotaţi ai secţiei de pedologie a Institutului geologic. Protopopescu-Pache ne-a dat o descriere orohidrografică şi pedologică a unei părţi importante din Cîmpia Romînă, lucrare intitulată: « Cercetări agrogeologice în Cîmpia Romînă cuprinsă între valea Moştiştei şi rîul Olt» (Bucureşti 1923, publ. Institutului geologic).
Protopopescu-Pache a publicat în colaborare cu C. Chiriţă un tratat de pedologie, din care nu a apărut decît volumul I « Formarea solului, tipuri genetice de sol» lucrare valoroasă care, la timpul său, a completat un gol în mişcarea ştiinţifică din ţara noastră.
Studiul solului, din punct de vedere agronomic, a fost dus mai departe, începînd din anul 1928, de Institutul de Cercetări agronomice. Prin lucrări de laborator, prin experienţe în cîmp şi în casa de vegetaţie, lucrări şi experienţe care au durat un sfert de veac şi se continuă şi astăzi, s-au stabilit însuşirile agronomice, gradul de fertilitate şi modul cum trebuie aplicate îngrăşămintele pe principalele tipuri de sol din ţara noastră.
Astăzi, Institutul de cercetări agronomice are o secţie de pedologie, a cărei menire este să adîncească şi mai mult cercetările pedologice în raport cu nevoile agriculturii.
54
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
§ 10. Instituţiile de astăzi care au misiunea de a dezvolta ştiinţa agricolă
în această succintă privire asupra dezvoltării ştiinţei agricole în ţara noastră nu ne-am ocupat decît de trecut. Nu ne-am ocupat de opera acelor oameni de ştiinţă care sînt acum în plină activitate. în diferite instituţii şi care au dus şi duc mai departe, pe o nouă treaptă de dezvoltare, ştiinţa agricolă romînească.
Institutele de astăzi care au misiunea să dezvolte şi să adîncească cercetările în domeniul ştiinţei agricole, considerată în sensul cel mai larg, sînt: Institutul de cercetări agronomice al Academiei R.P.R. şi institutele departamentale ale Ministerului Agriculturii şi Silviculturii.
Institutul de cercetări agronomice, are 14 secţiuni centrale, 4 laboratoare şi 21 de staţiuni experimentale. Acest institut depinde astăzi de Academia R.P.R. în anul 1928, cînd s-a înfiinţat, avea 9 staţiuni experimentale, răspîndite pe tot cuprinsul ţării. înfiinţarea lui de către Ministerul Agriculturii a fost determinată de necesitatea de a rezolva problemele ştiinţifice, fără de care nu ar fi fost posibilă realizarea unui progres tehnic în agricultura romînească. Mai mult decît în orice alt domeniu, în agricultură, cercetarea locală este singura care poate da soluţii juste. Un procedeu industrial se poate aplica cu deplin succes oriunde, un motor funcţionează la fel în diferite ţări, aceste creaţii ale spiritului uman se pot împrumuta cu succes din alte ţări. în agricultură însă, planta, animalul, procedeele culturale trebuie adaptate regiunii respective şi ţării respective, cu condiţiile ei specifice de climă, de sol şi de structură socială.
în diferite ţări s-au creat, începînd din a doua jumătate a secolului trecut, institute specializate pentru diferite ramuri ale agriculturii. S-a văzut curînd că astfel de institute, organizate izolat, fiecare cu programele, metodele şi scopurile lor, înseamnă risipă de energie, de mijloace şi de timp şi atunci s-a căutat să se coordoneze activitatea tuturor institutelor, prin federalizarea lor sau prin crearea unor consilii de conducere, a unor servicii de stat, sau a unor academii agricole, destinate a organiza diviziunea şi coordonarea muncii ştiinţifice în domeniul ştiinţei agricole.
Institutul de cercetări agronomice este o instituţie care are la bază o concepţie unitară şi sistematică. Pentru fiecare ramură practică a agriculturii şi pentru fiecare disciplină a ştiinţei agricole corespunde, în acest institut, o secţiune specială sau o staţiune centrală. Institutul de cercetări agronomice poate fi considerat astfel ca o federaţie de institute de diferite specialităţi, strîns legate prin scopul lor, care este progresul agriculturii. Institutul de cercetări agronomice a aplicat cu deplin succes principiul diviziunii muncii pe specialităţi şi principiul coordonării sforţărilor, în vederea obţinerii unor rezultate folositoare în minimum de timp.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.	65
.__... ............ __ ...........................................
Munca de cercetare este uşurată de faptul că toate secţiunile sînt instalate într-un local corespunzător, construit între anii 1928 şi 1937 şi în care se găsesc laboratoare, echipate cu aparate şi utilaj, a căror valoare este astăzi inestimabilă. Spre a da numai cîteva exemple, menţionăm: laboratorul de fizica şi chimia 1 solului, laboratorul de microbiologia solului, laboratoarele de asolamente agricole şi de lucrările solului, de îngrăşăminte, de agrochimia solului, de analiza produselor agricole, de analiza plantelor textile, de boli fiziologice, de insecto-fungi-cide, de analize biologice, de controlul seminţelor, de climatologie etc.
O bibliotecă centrală, care este astăzi cea mai mare şi mai bine organizată, pentru diferite ramuri ale ştiinţei agricole din ţara noastră, completează mijlloa-cele de cercetare, împreună cu bibliotecile speciale ale fiecărei secţii.
Organizarea Institutului de cercetări agronomice cuprinde secţiunile şi staţiunile centrale şi o reţea de staţiuni experimentale pe tot întinsul ţării. Structura organizatorică s-a completat treptat, pe măsură ce s-au putut forma specialiştii necesari; în linii mari, ea a rămas aceea cu care s-a început activitatea de cercetare, cu modificările impuse de nevoile actuale ale agriculturii.
Secţiunea de agrofitotehnie se ocupă cu metodele de a lucra solul, de a-1 îmbunătăţi prin îngrăşăminte şi procedee biologice şi cu cultura diferitelor plante de cîmp. Astăzi, acest domeniu de cercetare este împărţit între două secţiuni separate: secţiunea de agrotehnică generală şi secţiunea de agrotehnică specială (fitotehnia).
Secţiunea iniţială de chimia solului, transformată astăzi în secţiunea de pedologie, studiază solul din toate punctele de vedere: fizic, chimic şi biologic.
Secţiunea de ameliorare a plantelor se ocupă cu genetica, aplicată la agricultură şi urmăreşte să creeze, din materialul vegetal actual, linii, soiuri şi varietăţi noi de plante, superioare celor existente.
Secţiunea de fitopatologie studiază bolile plantelor produse de virusuri, de ciuperci sau de bacterii. Secţiunea de zoologie şi entomologie agricolă (fosta Staţiune centrală de entomologie) studiază dăunătorii animali ai plantelor şi în special insectele.
Secţiunea de viticultură şi horticultură se ocupă de cercetările privind aceste ramuri speciale ale agriculturii. Astăzi, această secţiune este împărţită în două secţiuni distincte : prima, viticultura şi oenologia şi a doua, pomicultura.
Secţiunea de legumicultură şi floricultură studiază ameliorarea plantelor Iţ^micole şi a culturilor forţate.
Secţiunea de tehnologia produselor agricole a rezultat din contopirea secţiunii de morărit şi panificaţie cu Staţiunea centrală de chimie tehnologică şi oenologie. Această secţiune are sarcina să studieze, din punct de vedere chimic, toate produsele agricole.
56
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
Secţiunea de geniu rural şi-a dezvoltat şi amplificat activitatea. Din nucleul iniţial au luat naştere două secţiuni: secţiunea de amelioraţii agricole, care se ocupă cu probleme de îndiguire, desecare şi în special cu problema irigaţiilor în ţara noastră şi secţiunea de amelioraţii agro-silvice. Aceasta din urmă studiază problema combaterii secetei prin mijloace biologice, în special perdele de protecţie, şi problema eroziunii solului şi combaterii ei.
Secţiunea de economie agrară (denumită înainte secţiunea de economie rurală) studiază aspectele economice şi sociale ale producţiei agricole, verifică rezultatele ştiinţifice şi tehnice obţinute în experienţe prin prisma rentabilităţii, studiază organizarea şi eficienţa economică a gospodăriilor agricole socialiste şi a micii gospodării individuale ţărăneşti, raportul dintre preţurile agricole şi preţurile industriale, nivelul de trai al muncitorilor din agricultură etc.
Staţiunea centrală de încercare a maşinilor agricole, creată în anul 1929, avea sarcina să verifice din punct de vedere tehnic toate instrumentele şi maşinile agricole fabricate în ţară sau importate şi modul cum ele corespund cerinţelor, pe diferite tipuri de sol din ţara noastră. Dezvoltarea rapidă a mecanizării şi maşinismului o dată cu transformarea socialistă a agriculturii au impus necesitatea transformării acestei staţiuni în anul 1952 într-un institut independent al Ministerului Agriculturii. Institutul de mecanizare şi electrificare a agriculturii are aceeaşi sarcină ca şi fosta staţiune, însă într-un cadru mult mai larg.
Secţiunea de păşuni, fîneţe şi plante de nutreţ a fost înfiinţată datorită necesităţii de a se îmbunătăţi baza furajeră în agricultura noastră. Această nouă secţiune a luat asupra sa o parte din atribuţiile secţiunii de fitotehnie şi o parte din atribuţiile secţiunii de creştere a animalelor, care a fost trecută cu personalul şi utilajul său la Institutul zootehnic.
Staţiunea centrală de sericicultură are menirea să studieze îmbunătăţirea metodelor de creştere a viermilor de mătase, crearea de noi rase, dezvoltarea sericiculturii prin răspîndirea plantaţiilor de duzi şi cultura raţională a acestora. Această Staţiune centrală împreună cu staţiunile regionale de sericicultură au fost trecute, în anul 1957, la Ministerul Agriculturii şi Silviculturii şi au devenit Institut de sericicultură şi apicultură.
Secţiunea de coordonare ştiinţifică are sarcina de a coordona lucrările ştiinţifice, de a. se îngriji de documentaţia tehnico-ştiinţifică şi de publicaţiile institutului.
Pe lîngă organizaţia centrală, Institutul de cercetări agronomice are o reţea de staţiuni experimentale, în diferite regiuni ale ţării, specializate pentru diferite ramuri ale agriculturii şi anume: Baza experimentală pentru cultura şi ameliorarea plantelor de cîmp de la Moara Domnească, regiunea Bucureşti; staţiunile de cercetări agronomice de la Cluj şi Iaşi; staţiunile experimentale zonale pentru cultura plantelor de cîmp de la Valul lui Traian şi Mărculeşti, regiunea Constanţa.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.	57
Studina, regiunea Craiova, Lovrin, regiunea Timişoara, Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi şi Suceava, regiunea Suceava.
Staţiuni experimentale agricole specializate sînt la Perieni, regiunea Iaşi pentru combaterea eroziunii; la Măgurele, regiunea Stalin, pentru cultura cartofului; la Brînceni, regiunea Bucureşti, pentru cultura bumbacului; la Chişcani, regiunea Galaţi, pentru culturi irigate; la Cenad, regiunea Timişoara, pentru ameliorarea plantelor agricole; la Sîngeorgiu de Mureş, regiunea Autonomă Maghiară, pentru cultura plantelor textile şi de nutreţ; la Miercurea Ciuc, regiunea Autonomă Maghiară, pentru păşuni şi fineţe. Ne vom referi adesea, în lucrarea de faţă, la rezultatele experimentale dobîndite la aceste staţiuni.
Institutul de cercetări agronomice mai are, în afară de acestea, două staţiuni experimentale viticole: la Murfatlar, regiunea Constanţa şi la Crăciunelul, raionul Tîrnăveni, regiunea Stalin; o staţiune de legumicultură la Ţigăneşti, raionul Snagov, regiunea Bucureşti şi o staţiune de pomicultură la Bistriţa regiunea Cluj.
Activitatea ştiinţifică a Institutului de cercetări agronomice de la înfiinţarea sa şi pînă astăzi este cuprinsă în cele 24 de volume de Anale apărute pînă acuma, precum şi în numeroasele publicaţii apărute în celelalte serii: monografii, rapoarte, îndrumări tehnice şi lucrări de popularizare.
Această activitate nu poate fi prezentată în lucrarea de faţă decît sub forma cîtorva exemple.
Au fost studiate, din punct de vedere agronomic, principalele tipuri de sol din Romînia. Metodele aplicate au fost: analiza chimică de laborator, cercetarea în vase, în condiţii de vegetaţie bine definite şi experienţe pe teren. S-au stabilit astfel caracterul fiecărui tip de sol, starea de fertilitate, nevoia specifică de îngrăşăminte, potrivirea fiecărui tip de sol pentru anumite plante şi modul cum acestea reacţionează la diferite îngrăşăminte simple sau combinate. Cercetările precise de ştiinţă teoretică au contribuit la lămurirea problemelor practice; s-au făcut astfel de cercetări asupra fenomenelor dei adsorbţie şi schimb de baze în sol, variaţia valorii pH în raport cu anumite însuşiri ale solului, studiul micro-elementelor şi rolul lor în echilibrul solului ca substrat al vegetaţiei şi variaţia sezonală a substanţelor accesibile plantelor din sol.
S-a înfiinţat în 1943 un Laborator pentru studiul eroziunii solului, laborator transformat astăzi în secţiunea de amelioraţii agrosilvice. S-a recunoscut că eroziunea distruge solul agricol. S-au făcut studii pe teren şi s-au cercetat mijloacele de luptă contra acestei calamităţi.
S-au stabilit mijloacele de luptă contra secetei în regiunile semiaride ale ţarii, prin cercetarea mecanismului de înmagazinare şi de pierdere a apei din sol. S-a lămurit problema formării şi migrării nitraţilor în sol şi pe această temelie s-a învederat importanţa considerabilă a arăturilor de vară.
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
S-au studiat metodele de cultură cele mai potrivite pentru fiecare plantă. S-a stabilit aria optimă de cultură a fiecărei plante şi, în interiorul acestei arii, repartiţia celor mai indicate soiuri. Lărgind aceste cercetări, în anii din urmă, Institutul de cercetări agronomice, împreună cu un colectiv al Academiei şi ajutat de organele de resort ale Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, a executat o lucrare de mari proporţii şi de mare însemnătate: zonarea producţiei agricole a ţării, inclusiv producţia zootehnică.
în laboratoarele centrale şi în staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice, s-au creat noi soiuri de plante cultivate: grîu, porumb, orz, ovăz, sfeclă de zahăr şi de nutreţ, cînepă etc. S-au creat hibrizi între diferite soiuri de porumb şi s-a experimentat valoarea seminţelor hibride.
Sămînţa din soiurile cele mai bune pentru regiunea respectivă se înmulţeşte în staţiunile institutului şi se distribuie, ca sămînţă de elită, gospodăriilor agricole de stat şi colective.
Institutul de cercetări agronomice a studiat biologia plantelor cultivate şi a contribuit la introducerea şi răspîndirea unor plante noi în agricultura romînească, ca: soia, orezul, bumbacul, iarba de Sudan, diferite plante medicinale şi a contribuit de asemenea la răspîndirea pe scară mai mare a plantelor furajere, textile şi industriale.
Bolile plantelor şi mijloacele ştiinţifice de a le combate erau domenii de cercetare foarte puţin cunoscute la noi înainte de înfiinţarea secţiunii de fito-patologie la Institutul de cercetări agronomice. Astăzi toate bolile sînt studiate din punct de vedere ştiinţific, iar din punct de vedere practic sînt stabilite metodele de combatere, sînt analizate şi experimentate toate produsele de combatere importate sau fabricate în ţară. Secţiunea de fitopatologie colaborează astfel cu industria de produse chimice. Dintre bolile mai păgubitoare studiate, cităm tăciunele şi mălura cerealelor, ruginile, mana viţei de vie, rîia neagră a cartofului, putregaiul sfeclei de zahăr, virozele şi multe altele. Unele din aceste studii şi cercetări au făcut obiectul unor mari monografii, ca monografia uredinalelor şi monografia ustilaginalelor. Cercetările au depăşit cadrul aplicaţiilor practice şi au adus o contribuţie la dezvoltarea ştiinţei în general, în diferite domenii, ca apariţia şi repartiţia biotipurilor, fitosociologia, imunitatea la plante şi altele. S-au făcut ^cercetări cu aplicaţie practică imediată asupra eficacităţii diferitelor erbicide.
Secţiunea de viticultură a stabilit repartiţia varietăţilor şi sortimentelor de viţă<le vie pe regiuni. S-au descris varietăţile, s-au statornicit metodele de plantare şi de cultură pentru diferitele regiuni viticole din ţara noastră. Zonarea producţiei viticole s-a făcut în colaborare cu organele de resort ale Ministerului Agriculturii şi Silviculturii. O lucrare de mari proporţii, Ampelografia romînă, este în curs de redactare cu ajutorul unui colectiv al Academiei R.P.R. în
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole in Romînia şi R.P.R,	59
materie de vinificaţie s-au stabilit caracterele specifice ale vinurilor din diferite podgorii, s-au adus contribuţii importante în tehnica vinificaţiei şi conservării vinurilor, ceea ce a contribuit mult la reputaţia vinurilor noastre pe pieţele străine şi la concursurile internaţionale.
în domeniul pomiculturii şi legumiculturii, activitatea s-a desfăşurat în acelaşi sens ca şi în domeniul viticulturii. O mare monografie în mai multe volume, Pomologia romînă, este în curs de tipărire, cu ajutorul unui colectiv al Academiei R.P.R.
Secţiunea de economie rurală, astăzi denumită secţiunea de economie agrară, a studiat organizarea şi eficienţa micilor gospodării agricole, pe bază de bugete şi contabilităţi ţărăneşti, ceea ce a permis întocmirea unor monografii despre gospodăriile mici ţărăneşti din cîteva regiuni ale ţării. S-a creat astfel o documentare ştiinţifică pentru reformele ulterioare şi pentru socializarea agriculturii. Astăzi, secţiunea studiază organizarea şi eficienţa economică a gospodăriilor de stat şi colective, a staţiunilor de maşini şi tractoare şi a sectorului gospodăriilor individuale.
Staţiunea centrală de încercare a maşinilor şi tractoarelor a îndeplinit o sarcină importantă prin studiile pe care le-a făcut privitoare la tipurile de tractoare ce se importau în trecut, privitoare de asemenea la diferitele maşini şi unelte, importate sau fabricate în ţară şi a dat îndrumări utile uzinelor care fabricau astfel de unelte şi maşini. Important este faptul că în această staţiune s-au format specialiştii în maşinile agricole de la noi din ţară şi profesorii de specialitate de la institutele de învăţămînt agricol superior.
Institutul de cercetări agronomice depinde, începînd din anul 1955, de Academia Republicii Populare Romîne. El a fost, este şi va trebui să fie mereu în contact strîns cu Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, nedespărţit de nevoile agriculturii şi avînd mereu înainte scopul pentru care a fost creat, Influenţa sa asupra agriculturii se manifestă nu numai prin experienţe, studii de laborator şi publicaţii ştiinţifice, ci şi prin mijloace directe.
Aceste mijloace sînt, de pildă, producerea şi distribuirea de seminţe selecţionate şi material săditor, producerea şi distribuirea de fermenţi selecţionaţi pentru vinificaţie, producerea şi distribuirea de sămînţă de viermi de mătase, pînă în 1957; împrumutarea utilajului său tehnic pentru scopuri speciale; avertizarea în legătură cu apariţia bolilor şi dăunătorilor, analize, expertize şi consui-taţii; îndrumarea mai multor gospodării colective; conferinţe şi consfătuiri cu oamenii muncii din agricultură.
Institutul de cercetări agronomice aplică rezultatele experimentale pozitive în propriile sale staţiuni, dînd astfel un exemplu şi un impuls pentru generalizarea metodelor înaintate de lucru în agricultură.
60
Caracteru şi cuprinsul ştiinţei agricole
Institutul de cercetări agronomice nu este, după cum s-a văzut * din cele de mai sus, o instituţie propriu-zis didactică, totuşi el are cele mai strînse legături cu învăţămîntul. Rezultatele experimentale, dobîndite de institut, formează un material extrem de preţios pentru prelegerile profesorilor din învăţămîntul superior agricol şi din celelalte categorii de învăţămînt. Institutul de cercetări agronomice, ca şi celelalte institute create pentru nevoile agriculturii, întregeşte învătămîntul superior agronomic, întocmai cum clinica întregeşte învăţămîntul medical. Institutul pregăteşte aspiranţi în diferitele domenii ale ştiinţei agricole; un număr de studenţi fac practică în staţiunile experimentale ale institutului, alţii fac lucrări de specialitate în laboratoarele sale. Colaboratorii Institutului de cercetări agronomice au cele mai largi posibilităţi de a adînci specialitatea lor şi de a se califica din ce în ce mai bine. Mulţi membrii ai corpului didactic agronomic superior s-au format în acest institut.
Un alt rol important al institutului este acela de centrală, care menţine legăturile ştiinţifice cu instituţiile similare din alte ţări. Institutul de cercetări agronomice are un schimb permanent de publicaţii, de sugestii şi de material cu institutele din alte ţări, ceea ce permite ţării noastre să fie prezentă la lucrările şi manifestările de colaborare internaţională în domeniul agriculturii şi ştiinţei agricole.
Munca de cercetare ştiinţifică se desfăşoară şi în cele cinci institute departamentale ale Ministerului Agriculturii şi Silviculturii: Institutul de cercetări ştiinţifice pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de cercetări şi experimentări silvice, Institutul de cercetări pentru cultura porumbului şi Institutul hortiviticol.
Institutul de cercetări ştiinţifice pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii (I.C.M.E.A.) a luat fiinţă în anul 1952, avînd ca nucleu Staţiunea de încercare a maşinilor agricole din Institutul de cercetări agronomice. Acestui institut îi revine sarcina de a rezolva toate problemele ştiinţifice care privesc mecanizarea şi electrificarea agriculturii în ţara noastră.
Se studiază în acest institut cerinţele la care trebuie să răspundă maşinile, modul de funcţionare, precum şi posibilităţile de adaptare a tipurilor de maşini existente la acţionarea electrică.
Maşinile nou create, maşinile importate, cît şi cele produse în serie de industria noastră de maşini agricole, sînt studiate, li se stabilesc norme tehnice şi de exploatare şi sînt încadrate în sistemele de maşini ale diferitelor procese de producţie din agricultură. Astfel au fost stabilite pînă în prezent, de către Institutul pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii, sistema de maşini pentru cultura cerealelor păioase şi sistema de maşini pentru cultura porumbului.
în ultimul timp au fost elaborate proiectele celorlalte sisteme de maşini, pentru următoarele sectoare de producţie: zootehnic, viticol, pomicol şi legumicol.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
61
Institutul, promovează invenţiile şi inovaţiile privind mecanizarea şi electrificarea agriculturii.
în ceea ce priveşte fabricarea şi importul de maşini şi unelte, acestea trebuie să se facă numai cu avizul prealabil al institutului.
Pentru a-şi îndeplini aceste multiple sarcini, Institutul de cercetări pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii este organizat în centrală, care cuprinde şase secţii de cercetare, o secţie de proiectare, un laborator şi un atelier de prototipuri.
în exterior, institutul are o Staţiune experimentală la Mărculeşti, regiunea Constanţa, cinci grupuri de exploatare, precum şi puncte de sprijin, situate în numeroase gospodării agricole de stat sau staţiuni de maşini şi tractoare, răspîn-dite pe tot cuprinsul ţării.
Secţiile de cercetare ale institutului sînt următoarele:
Secţia pentru mecanizarea lucrărilor solului studiază lucrările de semănat, plantat şi administrat îngrăşăminte; combaterea dăunătorilor; lucrările de amelioraţii agricole şi de irigaţii.
Secţia pentru mecanizarea lucrărilor de recoltare cercetează maşinile de recoltat cereale şi fîn, plante industriale şi legume, condiţionat şi sortat seminţe, uscat şi condiţionat produse agricole.
Secţia pentru mecanizarea lucrărilor în zootehnie se ocupă cu maşinile şi procedeele tehnologice pentru pregătirea hranei şi mecanizarea lucrărilor grele din zootehnie.
Secţia pentru electrificarea agriculturii se ocupă cu acţionările electrice, microcentrale şi transporturi de energie electrică.
Secţia de energetică şi exploatări se ocupă cu studiul motoarelor, tractoarelor auto, combustibililor, agregatelor şi îngrijirii lor tehnice.
"Secţia de reparaţii studiază materialele din care se fabrică maşinile şi tractoarele agricole şi se ocupă cu reparaţiile acestora.
Eficienţa economică a mecanizării şi electrificării şi organizarea raţională a proceselor de producţie sînt studiate în cadrul laboratorului de economie şi organizare.
Munca secţiilor este sprijinită de un atelier de prototipuri şi de secţia de proiectare.
Activitatea ştiinţifică a Institutului de cercetări pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii este cuprinsă în Analele institutului, din care a apărut pînă acum un singur volum (1955).
Institutul a propus pentru fabricare, de către industria noastră de maşini, _ un număr mare de maşini şi unelte, care în urma cercetărilor s-au dovedit corespunzătoare unor anumite condiţii agrotehnice. Astfel au fost construite plugul tractor PT-3-30-S şi plugul purtat PP-3-30, destinate pentru arături
62	Caracterul	şi	cuprinsul	ştiinţei	agricole
pe toate tipurile de sol din ţara noastră, cultivatorul CPU-4,2, semănătoarea de porumb 2-SPC-2, maşina de împrăştiat îngrăşăminte chimice, maşina de tratat seminţe, combina Cx pentru cereale, combina P2 pentru porumb, tocă-toarea pentru nutreţ de însilozat TMS-6, grape cu dinţi reglabili, remorca basculantă şi multe altele.
Institutul de cercetări pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii are strînse legături cu producţia. El este chemat să ridice agricultura ţării noastre, prin mecanizare şi electrificare, pe treptele noi ale progresului tehnic.
Institutul de cercetări zootehnice a luat fiinţă în anul 1926. Scopul acestui institut este cercetarea ştiinţifică în domeniul creşterii animalelor, în vederea ameliorării raselor şi ridicării producţiei.
înfiinţarea acestui institut, orientarea cercetărilor şi realizările din prima etapă sînt legate de numele prof. Gh. K. Constantinescu.
Institutul de cercetări zootehnice s-a dezvoltat potrivit necesităţilor acestei ramuri a producţiei agricole. Astăzi, institutul are 14 secţii de cercetare, un laborator de biochimie şi o reţea experimentală, alcătuită din 9 staţiuni, răspîn-dite în diferite regiuni ale ţării.
Activitatea ştiinţifică a institutului se desfăşoară pe secţii, după cum urmează:
Secţia de alimentaţie a animalelor, secţia de tehnologie a nutreţurilor şi secţia de îngrăşare a animalelor se ocupă cu elaborarea de norme şi raţii, cu studiul valorii nutritive a furajelor, cu metodele de pregătire şi conservare a furajelor şi folosirea lor economică în îngrăşarea animalelor.
Secţia de reproducţie şi combatere a sterilităţii are sarcina studierii sterilităţii aninlalelor, în vederea lichidării ei, precum şi elaborarea de noi metode privind ridicarea fecundităţii şi prolificităţii animalelor domestice. Se ocupă, de asemenea, cu perfecţionarea şi răspîndirea tehnicii însămînţărilor artificiale.
Secţia de biologie cercetează, din punct de vedere ştiinţific, posibilitatea formării de noi rase.
Secţia de fiziologie studiază fiziologia organismului animal, în vederea influenţării şi modificării lui, corespunzător nevoilor producţiei.
Secţiile de bovine, de ovine-caprine, de porcine, de cabaline, de avicultură şi animale mici se ocupă cu ameliorarea raselor locale, aclimatizarea raselor importate, precum şi cu formarea de tipuri şi rase de animale, în vederea ridicării productivităţii lor.
Secţia de igiejaă animală se ocupă cu studiul normativelor de igienă în creşterea şi adagostirea animalelor.
Secţia de organizare studiază procesele de producţie din punct de vedere economic, în fermele zootehnice din gospodăriile agricole socialiste.
Laboratorul de biochimie efectuează analizele necesare tuturor secţiilor, întreprinzînd şi cercetări proprii privind produsele de origine animală.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
Institutul de cercetări zootehnice a obţinut numeroase rezultate ştiinţifice cu aplicări practice în domeniul creşterii animalelor.
în problema alimentaţiei animalelor, s-au elaborat norme şi raţii pentru creşterea tineretului taurin, s-au cercetat şi executat scheme de conveier verde, care au fost introduse în numeroase gospodării din sectorul socialist. S-a studiat problema însilozării furajelor, extinzîndu-se acest procedeu la un număr important de nutreţuri, considerate pînă acum greu însilozabile.
Prin aplicarea metodelor raţionale de creştere a bovinelor s-au obţinut producţii sporite de lapte la rasele crescute în ţara noastră.
în creşterea ovinelor o preocupare deosebită a fost sporirea producţiei de lînă fină şi semifină. S-au consolidat şi perfecţionat însuşirile productive ale Merinosuluî de Palas, iar la rasa Tigaie, s-au obţinut două tipuri perfecţionate, unul pentru lînă semifină şi unul pentru lînă fină.
La porcine s-au studiat şi s-au stabilit căile pentru ameliorarea raselor ce se cresc în ţara noastră. S-a ameliorat prolificitatea rasei Mangaliţa şi s-a ajuns la o medie de opt purcei la o fătare.
La cabaline s-au obţinut rezultate pozitive în formarea unui tip de cal pentru muncă, prin încrucişarea Trăpaşului cu Ardenezul.
în avicultură, prin selecţie, s-a ajuns la o creştere a producţiei de ouă la rasele de păsări din ţara noastră. S-au stabilit de asemenea principiile funcţionării incubatoarelor de volum mare şi posibilitatea creşterii puilor în baterii.
în problema reproducţiei animalelor, s-au elaborat metode eficace pentru tratamentul sterilităţii, prin folosirea substanţelor g;onadotrope asociate cu substanţele neurotrope. S-a perfecţionat şi extins metoda însămînţărilor artificiale.
Rezultatele obţinute de Institutul de cercetări zootehnice sînt publicate în Analele I.C.Z., din care au apărut pînă acum 15 volume.
Institutul de cercetări şi experimentări silvice a fost înfiinţat în anul 1933.
Cercetările din domeniul silviculturii interesează pe agronomi într-o măsură deosebită, deoarece pădurile, pe lingă faptul că sînt o principală sursă de materie primă, au un rol covîrşitor în conservarea solului şi a apei.
De la început, Institutul de cercetări forestiere, cum a fost denumit la înfiinţarea lui, a dat o mai mare dezvoltare cercetărilor de botanică şi pedologie forestieră, de protecţie a pădurilor şi de silvicultură, iar mai tîrziu de amelioraţii silvice.
„ Astăzi, Institutul de cercetări silvice are în centrală şapte secţii de cercetare, eorespunzătoare următoarelor ramuri de cercetare: pedologie forestieră, silvo-p2L°ffle> şilvotehnică, amelioraţii silvice, protecţia pădurilor, amenajarea pădurilor ^ economie forestieră.
La exterior, munca de cercetare se desfăşoară în 14 staţiuni experimentale, care unele sînt specializate, ca de pildă: Staţiunea Miciurin, regiunea Bucu-
64	Caracterul	şi	cuprinsul	ştiinţei	agricole
reşti, pentru culturi în pepinieră; Staţiunea Olteniţa, regiunea Bucureşti, pentru cultura plopilor negri hibrizi. Această specie de plop repede crescătoare capătă, datorită însuşirilor ei preţioase, o răspîndire din ce în ce mai mare. Staţiunea Bărăganul, regiunea Constanţa, este specializată în cultura perdelelor forestiere de protecţie.
Perdelele de protecţie sînt principalul mijloc de combatere a două dintre cele mai mari calamităţi ale agriculturii, seceta şi eroziunea solului.
Studierea acestor probleme ca şi studiile pedologice făcute de silvicultori şi agronomi împreună, pe lîngă alte multe probleme care se studiază în comun, dovedesc strînsa legătură dintre agricultură şi silvicultură.
Staţiunea experimentală de la Snagov, regiunea Bucureşti, este specializată în aclimatizarea speciilor forestiere importate şi în selecţie, iar Staţiunea Simeria, regiunea Hunedoara, pentru producerea în masă a materialului de împădurire din speciile exotice aclimatizate.
Institutul de cercetări silvice are nouă staţiuni regionale şi mai multe puncte experimentale, în care se verifică, în condiţii de producţie, rezultatele obţinute în urma cercetărilor.
Rezultatele obţinute sînt publicate în Analele institutului, din care au apărut pînă în prezent 18 volume, în îndrumări tehnice, în monografii, tratate şi lucrări de popularizare.
Institutul de cercetări pentru cultura porumbului a fost înfiinţat în anul 1957.
Cercetările experimentale care se fac la acest institut au ca scop ridicarea producţiei porumbului în ţara noastră. Pentru aceasta, institutul crează şi înmulţeşte linii consanguinizate de porumb, din soiurile şi populaţiile locale, pentru producerea de hibrizi simpli şi dubli. Hibrizii obţinuţi sînt introduşi în culturi experimentale, de unde se aleg cei mai productivi, mai timpurii, mai rezistenţi la cădere, rezistenţi la secetă, la temperaturi scăzute, la boli şi la dăunători. Hibrizii valoroşi sînt apoi raionaţi pentu diferitele zone de cultură ale porumbului. Se studiază la Institutul de cercetări pentru cultura porumbului agrotehnica acestei culturi, pentru obţinerea de recolte mari la hectar, agrotehnica porumbului irigat, agrotehnica porumbului ca plantă premergătoare pentru grîul de toamnă etc.
Din punct de vedere economic, eficienţa culturii porumbului este studiată prin valorificarea porumbului ca aliment în hrana oamenilor, ca nutreţ pentru animale şi ca materie primă pentru industrie.
Institutului îi revine sarcina de a îndruma şi controla producerea seminţei hibride de porumb în gospodăriile agricole de stat, în gospodăriile agricole colective şi de a difuza rezultatele cercetărilor în unităţile productive.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
65
Centrala institutului cuprinde următoarele secţii:
Secţia de ameliorare şi producere de sămînţă, în care se face studiul biologic al hibrizilor dubli, simpli şi al liniilor consanguinizate importate, ca şi al celor produşi din soiurile noastre.
Secţia de agrotehnică studiază diferite scheme de asolamente cu porumb, în care proporţia de porumb este cuprinsă între 25 şi 75°/0, precum şi mono-cultura de porumb şi de grîu. Din punct de vedere agrotehnic se studiază lucrările solului prin care porumbul poate deveni o bună premergătoare pentru grîu şi grîul o bună premergătoare pentru porumb. Se studiază influenţa adîncimii de semănat asupra producţiei, influenţa numărului de plante la unitatea de suprafaţă şi a formei spaţiului nutritiv, eficacitatea îngrăşămintelor organice, minerale, bacteriene şi a îngrăşămintelor verzi.
Secţia de protecţie a plantelor studiază biologia şi combaterea principalilor dăunători vegetali şi animali ai porumbului, aria lor de răspîndire în R.P.R. şi metodele de combatere,
Secţia de mecanizare studiază măsurile de folosire economică şi raţională a maşinilor agricole şi a tractoarelor folosite în cultura porumbului.
Secţia de economie studiază eficienţa economică a culturii porumbului ca element de bază în alcătuirea raţiilor alimentare ale animalelor, comparativ cu alte plante furajere, precum şi eficienţa economică a metodelor recomandate de diferitele secţii de cercetare ale institutului.
Secţia de valorificare a porumbului, prin hrana animalelor, studiază valoarea nutritivă a porumbului sub diferite forme, ca: masă verde, grăunţe, nutreţ murat etc. Se studiază tehnologia pregătirii porumbului ca nutreţ pentru diferite specii de animale.
Secţia de microbiologie, fiziologie şi biochimie studiază procesele biochimice şi fiziologice referitoare la această plantă.
Institutul a fost înzestrat cu o instalaţie modernă de uscat porumbul hibrid, de sortat, de calibrat şi de tratat seminţe, care are o mare capacitate de lucru. Sămînţa hibridă valoroasă este trimisă apoi în toate regiunile ţării.
Programul institutului este urmărit nu numai la Centrala de la Fundulea, ci şi la staţiunile sale exterioare şi anume: Săftica, regiunea Bucureşti, Podul Iloaiei, regiunea Iaşi şi la trei gospodării didactice ale institutului de învăţămînt agronomic superior, la Şimnic, regiunea Craiova, la Ceala, regiunea Timişoara şi la Turda, regiunea Cluj. Staţiunile amintite mai sus servesc şi la pregătirea practică a studenţilor.
Institutul de cercetări hortiviticol a fost înfiinţat în anul 1957, avînd ca nucleu unele staţiuni hortiviticole ale Institutului de cercetări agronomice.
5 Agrotehnica
66
Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole
Institutul de cercetări hortiviticol are ca scop cercetarea condiţiilor de refacere şi de dezvoltare a patrimoniului viticol şi pomicol şi de intensificare a culturii legumelor în ţara noastră.
Institutul va contribui să se valorifice, prin livezi şi plantaţii de viţă de vie, terenurile improprii pentru agricultură din regiunile de deal, terenurile nisipoase şi terenurile erodate.
Institutul are în organizaţia sa centrală următoarele secţii:
Secţia de pomicultură în care se studiază crearea de noi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi productivi, rezistenţi la dăunători şi adaptaţi la condiţiile climaticede la noi din ţară. Studiază sortimentele străine, pentru alegerea celor mai bune, creează şi înmulţeşte cele mai bune soiuri de portaltoi, cercetează lucrările agrotehnice în scopul de a stabili agrotehnica corespunzătoare pe diferite zone pedoclimatice din ţara noastră. Cercetează influenţa îngrăşămintelor asupra producţiei şi condiţiile prin care se pot extinde la noi în ţară culturile irigate de pomi.
Secţia de viticultură are aceleaşi obiective de studiu pentru cultura viţei de vie şi a culturii de portaltoi. în această secţie se studiază, pe lîngă probleme de biologie, ameliorare şi agrotehnică, şi probleme de tehnologie a produselor viticole. Se urmăreşte stabilirea celor mai potrivite sisteme de vinificaţie, prin crearea şi folosirea de noi forme de fermenţi selecţionaţi, precum şi elaborarea de procedee tehnologice pentru prelucrarea şi păstrarea strugurilor, a fructelor şi legumelor.
Secţia de legumicultura şi floricultură studiază problemele de agrotehnică, biologie şi ameliorare; diferite sisteme de sere pentru producerea de legume în timpul iernii, folosind ca sursă de căldură gazele naturale, apele termale şi altele.
Secţia de protecţie a plantelor studiază biologia dăunătorilor vegetali şi animali ai culturilor de pomi, viţă, legume şi flori.
Secţia de agrochimie, fiziologie şi biochimie studiază procesele biochimice care se petrec în plantă şi sol, procesele fiziologice ale speciilor de plante horti-yiticolQ, în scopul dirijării acestora pentru obţinerea de producţii sporite.
Institutul mai are un laborator de meteorologie şi climatologie.
Institutul de cercetări hortiviticole în colaborare cu Institutul de cercetări pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii stabilesc sistema de maşini necesare mecanizării lucrărilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor de pomi, viţă^de vie şi a culturilor de legume. Sînt experimentate maşinile şi utilajele care servesc în procesele de vinificaţie şi de prelucrare a fructelor.
Rezultatele cercetărilor sînt transpuse în practică în sectoarele de stat, cooperatist şi individual. Institutul de cercetări hortiviticol are o reţea de staţiuni experimentale, pomicole, viticole staţiuni mixte hortiviticole şi staţiuni legumicole.
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.
67
Staţiuni pomicole sînt: Fălticeni, regiunea Suceava, Gioagiu, regiunea Hunedoara şi Voineşti, regiunea Ploeşti.
Staţiuni viticole sînt: Drăgăşani, regiunea Piteşti, Valea Călugărească, regiunea Ploeşti, Odobeşti, regiunea Galaţi, care au aparţinut Institutului de cercetări agronomice şi staţiunile viticole Miniş, regiunea Timişoara şi Iaşi, regiunea Iaşi.
Staţiuni hortiviticole sînt: Cluj, regiunea Cluj şi Istriţa, regiunea Ploeşti.
Staţiune legumicolă este aceea de la Işalniţa, regiunea Craiova.
O intensă activitate de cercetare ştiinţifică se desfăşoară şi în institutele de învăţămînt superior agronomic din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova si Galaţi.
* >
PARTEA A Il-a
FACTORII VIEŢII PLANTELOR SAU FACTORII DE VEGETAŢIE
M
CAPITOLUL I
VIAŢA PLANTELOR
Plantele cresc pe socoteala mediului înconjurător. Agricultorul urmăreşte să favorizeze acest proces de creştere, pentru a avea la sfîrşitul perioadei de vegetaţie o producţie îmbelşugată, a cărei valoare să fie mai mare decît valoarea mijloacelor cu care a obţinut această producţie.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor sînt fenomene substanţiale şi energetice. Substanţiale în sensul că materialul necesar creşterii trebuie luat din substanţa mediului înconjurător şi energetice în sensul că creşterea nu este posibilă decît cu ajutorul energiei ce se află în acelaşi mediu.
Dacă uscăm o plantă, ea pierde apa de constituţie şi rămîne materia uscată. Dacă ardem materia uscată, o parte din masa plantei se pierde în atmosferă. Ceea ce s-a pierdut astfel este materia organică. Ceea ce rămîne este cenuşa sau materia minerală. Corpul plantei este aşadar, alcătuit din apă, materie organică şi materie minerală.
Materia organică este de două feluri. Cînd este compusă numai din trei elemente — carbon, oxigen şi hidrogen — atunci materia organică este denumită organică ternară. în această grupă intră, de pildă, zahărul, amidonul, celuloza. Aceste substanţe se mai numesc hidraţi de carbon sau glucide.
Cînd substanţa organică este compusă din carbon, oxigen, hidrogen şi azot se- numeşte substanţă organică cuaternară, substanţă aibuminoidă, proteică sau proteine.
Materia minerală din plante este compusă din sodiu, potasiu, calciu, magneziu, fier, mangan, fosfor, siliciu, clor, sulf şi alte elemente care intră în proporţie mai mică, cum sînt cuprul, litiul şi altele.
Toate aceste substanţe sînt luate de plantă din mediul înconjurător. Ea extrage apa din pămînt prin rădăcini. Apa furnizează plantei hidrogenul şi oxigenul necesar, pe lîngă oxigenul pe care îl ia în procesul de respiraţie.
Carbonul este luat din atmosferă prin frunze şi anume sub formă de bioxid de carbon (C02). Cercetările făcute în ultima vreme de A. L. Kursanov în U.R.S.S., cu atomi marcaţi, au dovedit că bioxidul de carbon se absoarbe şi
72
Factorii vieţi plantelor sau factorii de vegetaţie
prin rădăcini. Din apa care conţine hidrogen şi din bioxidul de carbon se elaborează în frunze şi în toate organele verzi ale plantei materia organică ternară. Aceasta este o sinteză, care nu se poate petrece decît cu ajutorul unei surse continue de energie, care este lumina solară. De aceea fenomenul acesta se numeşte fotosinteză.
Lumina solară care face posibil fenomenul de fotosinteză este folosită de toate plantele verzi. Fenomenul de sinteză pe care-1 săvîrşesc unele bacterii şi ciuperci, care se servesc de energia chimică acumulată sub forma diferitelor substanţe organice şi anorganice ce se găsesc în pămînt, poartă denumirea de chitniosinteză,
Chimiosinteza caracterizează unele microorganisme vegetale: bacteriile, actinomicetele şi ciupercile. Sînt unele bacterii care oxidează amoniacul, altele oxidează compuşii fierului, sulfului etc. La această oxidare rezultă energie chimică, pe care bacteriile o folosesc pentru sinteza propriilor lor substanţe şi pentru procesele lor vitale.
Sînt alte microorganisme — bacterii şi actinomicete — care folosesc materia organică asimilată de alte microorganisme sau de plantele superioare. Oxi-darea materiei organice mai înainte asimilată le asigură izvorul de energie de care au nevoie.
Microorganismele care nu se pot hrăni direct pe mediul mineral, ci pe seama elementelor din mediul organic, se numesc organisme heterotrofe\ în timp ce acelea care, ca şi plantele superioare, se pot hrăni pe mediul mineral se numesc autotrofe.
Sînt multe plante superioare care se pot hrăni normal, fără colaborare cu anumite microorganisme. Unele plante, ca cele leguminoase de exemplu, trăiesc în simbioză cu anumite bacterii care pot folosi azotul molecular din aer. Alte plante superioare — ca plantele ierboase, numeroase specii de pomi fructiferi şi multe specii forestiere — trăiesc în raporturi strînse de colaborare cu anumite specii de ciuperci.
Prin activitatea acestor ciuperci, plantele respective pot folosi elementele nutritive din substratul organic. Aceste plante sînt cunoscute sub denumirea de plante micotrofe, iar procesul de colaborare este numit micoriză. Aceste plante joacă un roj important în natură şi în evoluţia solului. Grîul tare ( Triticum durum) este micotrof, stejarul (Quercus robur) este micotrof etc.
Fotosinteză nu este anulată la plantele micotrofe, astfel putem spune că plantele micotrofe şi cele care trăiesc în simbioză cu bacteriile rădăcinilor folosesc un mijloc suplimentar de a se hrăni.
Fotosinteză nu se petrece decît în organele verzi ale plantelor, în prezenţa unei substanţe care ajută reacţia chimică, substanţă ce se numeşte clorofilă. De aceea, fotosinteză se mai numeşte şi asimilaţie clorofiliană.
Viaţa plantelor
Asimilaţia clorofiliană este mecanismul unic prin care plantele verzi sintetizează din apă şi bioxid de carbon, cu ajutorul energiei solare, hidraţi de carbon. Grăsynile ca şi proteinele se formează prin transformarea hidraţilor de carbon, transformări care au loc în plante în urma procesului de respiraţie.
Substanţele minerale sînt luate de plante din pămînt. Aceste substanţe se găsesc în pămînt sub formă de săruri solubile. Ele se dizolvă în apă, iar planta absoarbe, prin rădăcinile tinere şi perii radiculari, apa care conţine elemente din aceste săruri. Apa îndeplineşte rolul de mijloc de transport. Fenomenul poartă numele de absorbţie.
Prin absorbţie plantele iau din pămînt azotul şi anume sub formă de săruri ale acidului azotic — azotaţi sau nitraţi — şi sub formă de săruri amoniacale. Azotul absorbit sub aceste forme serveşte la sinteza proteinelor. Această sinteză este mult mai complicată decît sinteza materiei ternare şi nu s-ar putea săvîrşi dacă nu ar exista în plante materia asimilată prin fotosinteză. Energia necesară sintezei proteinelor este de natură chimică şi rezultă din oxidarea unei părţi din materia organică ternară, acumulată prin fotosinteză.
Pentru ca această oxidare să se producă este nevoie ca planta să absoarbă oxigen din aer. Fenomenul se numeşte respiraţie.
Planta ia sărurile din pămînt în soluţii foarte diluate, precum am arătat. Soluţiile concentrate sînt vătămătoare pentru plante. O dată cu absorbţia cantităţii necesare de substanţă minerală din sol, planta absoarbe foarte multă apă. Prisosul de apă, care nu mai este necesar plantei, se pierde în atmosferă, sub formă de vapori, prin fenomenul de transpiraţie.
Transpiraţia este în acelaşi timp regulatorul termic al plantei. Planta absoarbe o dată cu lumina, şi căldura de la soare, ea se încălzeşte. Pe de altă parte, la oxidarea hidraţilor de carbon rezultă o cantitate de căldură care nu poate creşte peste o anumită limită. Transpiraţia anihilează excesul de căldură şi ţine planta între limitele termice care-i sînt caracteristice.
Astfel, planta creşte şi se dezvoltă pe seama mediului înconjurător, iar în cursul creşterii şi dezvoltării se petrec patru fenomene: asimilaţia clorofiliană sau fotosinteză, absorbţia, respiraţia şi transpiraţia.
Funcţiunile de nutriţie sau metabolismul la plante reprezintă totalitatea transformărilor ce au loc în plante şi schimburile de energie care le însoţesc. Metabolismul are două laturi: una de sinteză sau de anabolism, prin care se ajunge la o acumulare de energie sub formă de substanţe cu un potenţial chimic înalt, iar alta este de descompunere sau de catabolism, prin care energia chimică acumulată este mobilizată, puţind astfel să fie folosită în funcţiunile fiziologice ale plantei, iar o parte se pierde.
Anabolismul cuprinde fotosinteză sau asimilaţia clorofiliană, apoi reacţiile care conduc la sinteza substanţelor proteice, precum şi la sinteza şi depunerea hidraţilor de carbon şi grăsimilor.
74
Factorii plantelor sau factorii de vegetaţie
Catabolismul cuprinde două procese importante: respiraţia şi fermentaţia, v
Respiraţia este caracteristică pentru plantele superioare şi în general pentru organismele aerqbe. Prin respiraţie organismele aerobe iau oxigenul din aer, oxidează cu el materia organică din interiorul celulelor, generează energie şi elimină bioxid de carbon.
Fermentaţia este un fenomen de respiraţie în mediul lipsit de oxigen, caracteristic pentru microorganisme şi este indispensabilă vieţii acestora, prin energia pe care o eliberează.
Prin respiraţie şi fermentaţie, substanţele organice sînt descompuse, iar energia chimică care fusese acumulată este pusă în libertate şi folosită de organismele vegetale. Viaţa nu este posibilă dacă fenomenele de respiraţie şi fermentaţie nu au loc.
Energia mobilizată prin fenomenele catabolice este folosită pentru creşterea, înmulţirea celulelor şi funcţiunile fiziologice din aceste celule.
Procesele de metabolism, de care am vorbit, nu se pot produce decît între anumite limite de temperatură, caracteristice pentru fiecare plantă şi pentru fiecare stadiu de vegetaţie. De aceea, planta este în strînsă dependenţă atît de sol, cît şi de clima în care se dezvoltă.
CAPITOLUL II
LUMINA CA FACTOR DE VEGETAŢIE
§ 1. Importanţa luminii pentru viaţa plantei şi pentru viaţă în general. Modul cum se utilizează energia luminoasă de către plante
Lumina este factorul de vegetaţie prin care energia soarelui se integrează în plantă, sub formă de energie potenţială sau energie acumulată în substanţa organică. Substanţa organică sintetizată în plantă furnizează energia necesară creşterii şi dezvoltării organismului animal, care nu este capabil să capteze direct energia de la soare. Regnul animal este dependent de regnul vegetal; fenomenul fotosintezei asigură viaţa pe pămînt. « Frunza verde, sau mai exact grăuntele verde microscopic de clorofilă, este un focar, un punct al spaţiului universal, în care dintr-o parte vine energia soarelui, iar din alta îşi iau originea toate manifestările vieţii	pe	pămînt»1.
Energia solară	se	acumulează	continuu în	imensitatea regnului	vegetal
de la suprafaţa uscatului, din mări şi din oceane. Ea s-a acumulat cu mare intensitate şi în epocile geologice ale pămîntului şi o găsim concentrată în zăcămintele de cărbuni şi alte formaţii organice. Humusul, care conţine o proporţie mare de materie organică, reprezintă şi el energia solară acumulată. Această energie condiţionează fertilitatea solului şi creează un mediu din ce în ce mai favorabil creşterii şi dezvoltării plantelor.
K. A. Timireazev a demonstrat că legea conservării energiei se aplică şi la plante, că în elementele verzi ale plantei se petrece un proces energetic şi nu un proces misterios, vitalist. Din cantitatea totală de energie care vine de la soare, plantele nu folosesc decît o proporţie de 3 — 5%. Nu toate razele care compun spectrul solar au aceeaşi intensitate; intensitatea cea mai mare o au razele roşii. Timireazev a dovedit că utilizarea cea mai intensă este a razelor roşii.	în	experienţele	cu lumină roşie monocromatică,	cantitatea *
1 B. Moghilevski,	Soarele şi viaţa,	Editura Cartea	Rusă, Bucureşti 1949.
76
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
de energie fixată este de 40—60%, plantele sînt aşadar adaptate să fixeze energia ^ solară din acea parte a spectrului unde ea este mai puternică, adică din banda roşie.
Asimilaţia clorofiliană sau fotosinteză variază cu intensitatea energiei luminoase si cu cantitatea totală de lumină pe care o primesc plantele.
Intensitatea luminii nu este aceeaşi la suprafaţa pămîntului; ea depinde de nebulozitate şi de gradul de puritate a atmosferei. în deserturi şi în stepe, unde cerul este numai scurtă vreme acoperit, luminozitatea este foarte mare; în climatele maritime ploioase, cerul este acoperit de nori foarte multe zile din an, sau pătrunderea luminii la plantă este împiedicată din cauza stratului de ceaţă ce se întinde la suprafaţa solului. Plantele spontane şi cele cultivate s-au adaptat la diferite grade de intensitate a luminii.
Lumina mai intensă provoacă o acumulare mai mare de substanţe hidrocarbonate: amidon, zahăr, celuloză. De aceea, plantele cel mai bine adaptate la lumina intensă sînt: sfecla de zahăr, viţa de vie, cartoful, bumbacul, porumbul. Sînt şi plante sălbatice, care au nevoie de o intensitate luminoasă mai mare, cum sînt: ştirul, muştarul etc. Alte plante cresc mai bine la un aflux mai mic de lumină, cum sînt, dintre plantele cultivate, fasolea, seradela, trifoiul mărunt (Medicago lupulina), iar dintre plantele spontane, de pildă, măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella) cununiţă (Vinca minor) etc.
Prin cercetările recente cu atomi marcaţi s-a putut demonstra că în cadrul spectrului luminos, sub acţiunea razelor roşii şi galbene, se sintetizează în special hidraţi de carbon, iar sub acţiunea razelor albastre se sintetizează mai mult substanţe proteice. Această descoperire deosebit de importantă dă posibilitate agronomului ca în seră, unde poate dirija lumina, să obţină glucide sau protide în cantităţi şi proporţii dorite.
Plantele de lumină au o asimilaţie puternică, dar şi o respiraţie puternică; plantele de umbră compensează afluxul mai mic de lumină printr-o cantitate mai mare de clorofilă, cu cloroplaste mai mari şi printr-o respiraţie mai slabă, adică printr-un consum mai mic din substanţa hidrocarbonată asimilată1.
Pentru silvicultură şi pentru tehnica perdelelor de protecţie, este important de ştiut că unele specii arborescente au nevoie de lumină multă şi sînt denumite arbori de lumină. Aceştia sînt: zada, mesteacănul, pinul, stejarul, frasinul. Alţi arbori cer lumină mai puţină şi sînt denumiţi arbori de umbră, deşi nu le prieşte nici lor umbra totală. Astfel de arbori sînt: bradul, arţarul, carpenul etc. Asupra acestei particularităţi a speciilor arborescente vom reveni, cînd ne vom ocupa de perdelele de protecţie.
în regiunile maritime cu climă umedă, cu căldură potrivită, dar cu luminozitate mică, plantele cresc vegetativ, fac masă multă, dar cu tendinţă spre
1	N. A. Maximov, Fiziologia vegetală, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică 1951.
Factorii veţii plantelor sau factorii de vegetaţie
77
etiolare. Astfel >de regiuni, cum sînt de pildă Anglia, nordul Franţei, Olanda, Danemarca, republicile baltice din U.R.S.S., sînt prielnice pentru cultura legumelor, pentru cultura nutreţurilor şi a păşunilor. Pentru legumele la care se consumă partea vegetativă, frăgezimea ţesuturilor, ce rezultă din împuţinarea luminii, este o calitate apreciată, cum este cazul cu conopida, varza, salata, fasolea verde etc.
în zona umedă ecuatorială, intensitatea luminii este mai mică, din cauza ploilor dese şi a nebulozităţii. în schimb, căldura este mare şi cantitatea de bioxid de carbon este sporită, mai ales în pădurile ecuatoriale. Cantitatea de bioxid de carbon este sporită, datorită descompunerii continue şi foarte active a substanţei organice. Plantele absorb bioxidul de carbon în cantitate mai mare, asimilarea este puternică şi creşterea plantelor este abundentă.
Are importanţă nu numai intensitatea luminii, dar şi timpul cît plantele stau în contact cu această sursă de energie. La ecuator, zilele sînt scurte şi egale în tot timpul anului. Înaintînd de la ecuator spre poli, zilele devin din ce în ce mai lungi vara şi din ce în ce mai scurte iarna. La poli, ziua durează 6 luni şi aceasta este ziua polară, iar noaptea durează şi ea 6 luni şi aceasta este noaptea polară. Pentru afluxul de energie luminoasă la plante, se iau în consideraţie zilele din perioada cînd are loc creşterea şi dezvoltarea plantelor. Se deosebesc astfel pe glob regiuni cu zile scurte şi regiuni cu zile lungi şi foarte lungi.
Plantele spontane şi plantele cultivate s-au adaptat, cum vom vedea mai jos, la o anumită periodicitate a luminii şi a întunericului, adică la o anumită lungime a zilelor şi nopţilor sau fotoperioade. Se deosebesc plante de zi scurtă şi plante de zi lungă, ceea ce are o deosebită importanţă pentru practica agricolă. Unele plante sub influenţa prelungită a culturii au devenit mai adaptabile, adică s-au creat forme adaptate atît la condiţiile de zi scurtă, cît şi la condiţiile de zi lungă, cum este grîul de pildă. Sînt forme de grîu care se cultivă în Abisinia şi Egipt, unde ziua este scurtă, alte forme care se cultivă în regiuni cu climă temperată şi zi lungă şi altele care se cultivă în regiuni mai reci, cu zi foarte lungă: Suedia, Finlanda etc.
Căldura şi lumina condiţionează lungimea perioadei de vegetaţie a plantelor, adică parcurgerea tuturor fazelor de dezvoltare. O compensaţie între aceşti doi factori de vegetaţie este posibilă, în felul următor:
în latitudinile nprdice sezonul relativ cald este foarte scurt, dar zilele fiind foarte lungi, fac posibilă cultura plantelor agricole. Acolo se seamănă în mai-iunie şi vegetaţia trebuie să se încheie în septembrie, cînd vine îngheţul. într-un interval de maximum 120 de zile, plantele ajung la maturitate datorită lungimii zilelor, lungime care permite afluxul de lumină şi căldură necesar. Bineînţeles este vorba de plantele adaptate la zi lungă. Perioada de vegetaţie pentru aceste plante este mai scurtă în nord decît în sud. Soiuri de grîu cnre în nord au
78
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
nevoie de 90 de zile pentru a ajunge la maturitate, în Europa Centrală au avut nevoie de 100—102 zile1.
Lumina artificiala este utilizată de plante tot aşa de bine ca şi lumina naturală. Lumina artificială trebuie să aibă o intensitate foarte mare, dar totuşi ea rămîne inferioara imensităţii luminii naturale. Luminînd continuu plantele de zi lungă se poate obţine o creştere continuă, procedeu care este folosit de grădinari şi de amelioratori pentru a obţine o scurtare a perioadei de vegetaţie sau mai multă masă vegetală şi pentru a obţine de la o plantă două sau mai multe recolte într-un an. N. A. Maximov a dus în acest chip la maturitate orzul de primăvară în 52 de zile în loc de 120—130 de zile.
în alte experienţe s-a putut aduce la maturitate grîul de toamnă în 100 de zile în loc de 270.
Lumina naturală are o intensitate de 30 000—40 000 lux. în culturile artificiale s-au putut aduce plantele la maturitate cu o intensitate mult mai mică, faţă de lumina naturală. Astfel, mazărea a putut fi dusă la maturitate cu 1 100 lux, fasolea cu 2 400 lux, orzul şi grîul cu 1 800—2 200 lux, ridichea cu 4 000 lux, hrisca cu 850—1 100 lux2.
9
Aceste experienţe au o aplicaţie practică. în sere, în timpul iernii, cînd noaptea este foarte lungă, se completează afluxul de energie luminoasă la plante cu ajutorul luminii artificiale. în regiunile polare, în staţiunile de cercetări ştiinţifice sau de producţie, dacă este disponibilă o sursă de energie electrică, se cultivă legume la lumina artificială, în special pentru a se asigura vitaminele necesare raţiei alimentare a oamenilor care lucrează în aceste staţiuni.
§ 2. Interdependenţa luminii cu ceilalţi factori de vegetaţie
Factorii de vegetaţie sînt interdependenţi, ei îşi amplifică reciproc eficacitatea. Ei nu se pot înlocui unul cu altul, dar cînd sînt prezenţi în cantităţi variabile, ei îşi pot compensa, între anumite limite, acţiunea.
Astfel, lumina este în interdependenţă cu afluxul de bioxid de carbon. La lumină mai slabă, un aflux suplimentar de bioxid de carbon sporeşte asimilaţia. Bineînţeles dacă şi intensitatea luminii este mai mare, afluxul suplimentar de bioxid de carbon sporeşte şi mai mult asimilaţia.
Conţinutul normal de bioxid de carbon al aerului este de 0,03% şi este suficient* la o intensitate luminoasă normală. în pădurile din zona temperată, unde este umbră, deci energie luminoasă mai puţină, proporţia de bioxid de carbon creşte pînă la 0,08%, ceea ce menţine ritmul asimilaţiei clorofiliene. în pădurile
1	Th. Roemer, F. Scheffer, Ackerbaulehre, ediţia a Il-a, 1944.
2	N. A. Maximov, Op. cit.
Lumina ca factor de vegetaţie
79
%
ecuatoriale, proporţia de bioxid de carbon creşte mult mai mult, ceea ce permite o asimilaţie foarte intensă.
în condiţii normele de lumină, un spor de bioxid de carbon intensifică asimilaţia.
H.	Lundegardh a dovedit experimental că prin urcarea procentului de bioxid de carbon de la 0,03 la 0,28, intensitatea de asimilaţie a plantelor a crescut de trei ori, ceilalţi factori de vegetaţie fiind şi ei ţinuţi în optim 1.
Lumina este interdependentă cu căldura. Procesul de asimilaţie clorofiliană sau de fotosinteză se intensifică pe măsură ce urcă temperatura, dar numai pînă la o anumită limită şi anume numai atunci cînd temperatura creşte de la 0 la 35°, în clima noastră. Cînd temperatura se ridică pînă la 40—50°, asimilaţia bioxidului de carbon încetează. Funcţiunile biologice ale plantelor se desfăşoară între anumite limite de temperatură, la care plantele sînt adaptate. Este probabil că la temperaturile foarte ridicate din miezul zilelor de vară, fotosinteză încetează şi din cauza acumulării produselor de asimilaţie.
Lumina este interdependentă cu factorul de vegetaţie apă. Scăderea proviziei de apă ce stă la dispoziţia plantelor micşorează fotosinteză. Stomatele se strîng, plastidele se deshidratează şi afluxul de bioxid de carbon se micşorează. Dar şi saturarea completă cu apă are un efect negativ asupra fotosintezei, pentru majoritatea plantelor cultivate care cresc şi se dezvoltă într-un regim moderat de apă.
Plantele acvatice, algele din apele dulci şi algele marine asimilează bioxidul de carbon la un grad de saturaţie maxim cu apă. Dintre plantele cultivate, orezul este adaptat să asimileze bioxidul de carbon la un grad maxim de saturaţie.
Lumina este interdependentă cu oxigenul său, altfel exprimat, între fotosinteză şi respiraţie este o conexiune. Fotosinteză are loc numai în prezenţa luminii, deci numai ziua; respiraţia, adică oxidarea sau consumul unei părţi din substanţa organică asimilată, are loc atît ziua cît şi noaptea, dar se pune în evidenţă mai ales noaptea, cînd planta absoarbe oxigen şi degajă bioxid de carbon.
în anul 1952, L. A. Nesgor ova a cercetat absorbţia bioxidului de carbon la întuneric, folosind izotopul radioactiv al carbonului C ]4. Ea a constatat că frunzele absorb la întuneric aproximativ 9% din cantitatea de bioxid de carbon pe care o absorb frunzele la lumină, în acelaşi interval de timp. A dedus că frunzele absorb C02 la întuneric prin mijloace fiziologice, nu prin mijloace fizico-chimice. C02 este absorbit la întuneric de cloroplaste şi mai ales de substanţele proteice din cloroplaste 2.
*	H. Lundegardh, Der Kreislauf der Kohlensăure in der Natur, Jena 1924.
-	L. A. Nesgor ova, Absorbţia C02 de către frunzele plantelor la întuneric, Academia e Ştiinţe a U.R.S.S., voi. 86, 4/1952, (în 1. rusă).
80
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Acumularea de substanţă organică, adică creşterea plantelor, deci mărimea recoltei, depinde de raportul dintre asimilaţie şi respiraţie. în regiunile nordice, unde ziua este foarte lungă şi noaptea foarte scurtă, raportul între asimilaţie şi respiraţie este favorabil, adică plantele asimilează mult şi consumă puţin prin respiraţie. De aceea, în aceste regiuni, plantele de nutreţ şi legumele acumulează multă masă vegetală şi dau recolte mari.
în sere, în timpul iernii, se petrece un fenomen invers. Ziua fiind scurtă, plantele asimilează puţin, iar noaptea fiind lungă şi temperatura ridicată, plantele respiră timp mai îndelungat şi mai intens şi consumă mult din substanţa organică asimilată. împotriva acestui neajuns ne putem apăra scăzînd temperatura în sere şi prelungind perioada de lumină, cu ajutorul luminii artificiale.
Lumina ca factor de vegetaţie se găseşte în interdependenţă şi cu substanţele nutritive din sol. Celelalte condiţii fiind egale, fotosinteză, deci creşterea masei vegetale, sporeşte în intensitate, cu cît solul este mai bine aprovizionat cu substanţe nutritive.
W o 11 n y a executat o experienţă reprodusă şi de Viliams, în care se vede cum masa vegetală de secară creşte continuu, pe măsură ce plantele sînt mai bine luminate şi mai bine aprovizionate cu apă şi cu substanţe nutritive.
§ 3. Mijloacele agrotehnice de a mări utilizarea luminii de către plante
Factorii de vegetaţie energetici nu pot fi dirijaţi în modul în care putem dirija factorii substanţiali. în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, agrotehnica indică mijloacele ca afluxul de lumină să fie folosit cît mai bine de plante.
Dirijarea afluxului de lumină se poate face direct numai în sere şi în case de vegetaţie, unde se pot regla atît intensitatea sursei de energie luminoasă cît şi durata periodică a afluxului de lumină.
în cultura în aer liber se măreşte afluxul de lumină la organele care trebuie să fructifice. în acest scop se execută tăierile de fructificare la pomi, tăierea viţei de vie, plivitul, copilitul şi cîrnitul viţei, cîrnitul şi ciupitul bumbacului, copilitul roşiilor etc.
în cukura plantelor de cîmp, afluxul de lumină este mărit prin semănătura uniformă. Seminţele trebuie distribuite cît mai uniform pe unitatea de suprafaţă şi în cantitate corespunzătoare spaţiului optim de dezvoltare a plantelor. Nu este îngăduit ca într-o semănătură să fie porţiuni cu multe seminţe şi altele cu puţine seminţe. în primul caz, plantele vor fi înghesuite, vor primi lumină mai puţină, iar în al doilea caz, ele vor primi lumină mai multă, dar vor creşte şi buruieni numeroase. Semănatul cerealelor în rînduri apropiate asigură o distribuire uniformă a seminţelor, deci o distribuire uniformă a plantelor pe
Lumina ca factor de vegetaţie
81
unitatea de suprafaţă. Rîndurile plantelor cultivate, fie că sînt cereale, fie prăsitoare, trebuie orientate de la nord la sud.
Prin rărit plantele vor primi mai multă lumină.
Pe terenurile înclinate, cu expoziţie sudică şi care primesc mai multă lumină si mai multă căldură, se vor cultiva plante iubitoare de lumină şi căldură: bumbacul, tutunul, viţa de vie, floarea-soarelui, porumbul etc. O măsură indispensabilă pentru a mări afluxul de lumină la plantele cultivate este combaterea energică a buruienilor. în lumea plantelor există o concurenţă pentru lumină. Plantele mai înalte, din etajul superior, împiedică lumina să pătrundă la plantele mai scunde, din etajul inferior. Plantele umbrite, mai ales cele de zi lungă, nu vor putea creşte şi nu se vor putea dezvolta de loc sau foarte puţin.
Prin îngrăşăminte putem dirija creşterea unor anumite plante dintr-o asociaţie vegetală. Sub influenţa îngrăşămintelor azotate gramineele cresc şi se dezvolta mai repede decît alte plante. Ele vor ocupa etajul superior, în detrimentul celor din etajul inferior;
Putem mări eficacitatea luminii, în mod indirect, printr-un aflux suplimentar de bioxid de carbon. în sere se aplică astăzi metoda îngrăşării plantelor cu bioxid de carbon. în cultura de cîmp, îngrăşarea cu bălegar de grajd provoacă o degajare mai activă de bioxid de carbon în sol şi la suprafaţa solului; în preajma plantelor se găseşte o atmosferă în care proporţia de bioxid de carbon fiind mai mare, fotosinteză este mai intensă. Se folosesc şi substanţe generatoare de C02, Considerate acum ca îngrăşăminte.
§ 4. Stadiul de lumină al plantelor. Fotoperiodismul
Viaţa plantei prezintă două aspecte: creşterea şi dezvoltarea.
Creşterea este acumularea de substanţă organică în plantă, deci sporirea masei vegetale.
Dezvoltarea este parcurgerea fazelor obligatorii, de la germinaţie şi pînă la maturitate. Această parcurgere depinde de toţi factorii de viaţă ai plantelor. în anumite condiţii, plantele cresc, acumulează masă vegetală, dar nu se dezvoltă, adică nu ajung să facă flori şi fructe. Alteori, plantele se dezvoltă, adică ajung la maturitate, dar au o creştere foarte slabă.
în natură se pot întîlni diferite combinaţii între creştere şi dezvoltare, în felul următor.
1.	Creştere rapidă şi dezvoltare lentă. Aceasta înseamnă că planta dă multă' masă vegetală, dar fructifică tîrziu sau nu fructifică de loc.
2.	Creştere lentă şi dezvoltare rapidă. Aceasta înseamnă că planta dă masă puţină, dar este foarte precoce.
82
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
3.	Creştere rapidă şi dezvoltare rapidă. Aceasta înseamnă că planta dă masă multă, este productivă, dar şi precoce.
4.	Creştere lentă şi dezvoltare lentă. Aceasta înseamnă producţie mică şi tardivitate.
Creşterea şi dezvoltarea sînt în dependenţă de mediul în care se găseşte plânta.
în legătură cu dezvoltarea plantelor se cunosc în ştiinţă două noţiuni: noţiunea de stadiu şi noţiunea de fază.
Stadiul este perioada de timp din viaţa plantei cînd unul sau mai mulţi factori de vegetaţie îşi exercită influenţa lor. Faza este etapa de dezvoltare în care apar manifestările vizibile ale influenţei ce s-a exercitat. Adeseori se întrebuinţează un termen în locul celuilalt. Garner şi Allard (1920) au descoperit influenţa duratei perioadei zilnice de lumină şi întuneric asupra dezvoltării plantelor, denumită fotoperiodism1.
Mai tîrziu, Lîsenko deosebeşte două stadii în dezvoltarea plantelor şi anume: stadiul de iarovizare şi stadiul de lumină. Despre stadiul de iârovi-zare vom vorbi în capitolul în care ne vom ocupa de căldură ca factor de vegetaţie.
Stadiul de lumină este acea perioadă din viaţa plantelor cînd o anumită alternanţă de lumină şi de întuneric determină obligatoriu fazele ulterioare de dezvoltare a plantei.
Din acest punct de vedere se deosebesc două categorii de plante: plante de lumină sau plante de zi lungă şi plante de zi scurtă.
S-a observat că durata zilei, în raport cu latitudinea, sau durata afluxului de lumină în seră influenţează plantele nu numai în sensul creşterii, aşa cum am arătat mai sus, dar şi în sensul dezvoltării.
Plantele de zi scurtă cresc vegetativ vara şi fructifică spre toamnă, în zilele mai scurte. Astfel de plante sînt soia, tutunul, porumbul, bumbacul, crizantema etc. Acestea sînt plante cu originea din latitudinile sudice.
Plantele de zi lungă (sau de lumină) au nevoie pentru înflorire şi fructificare de zile lungi. Ele îşi încheie ciclul lor de dezvoltare vara, cînd zilele au lungimea cea mai mare. Astfel de plante sînt mazărea, grîul, orzul, secara, ovăzul etc. Dacă la plantele de zi lungă scurtăm artificial durata zilei, ele cresc dar nu se dezvoltă, rămîn în faza vegetativă; putem obţine în acest caz multă masă vegetală, d^r nu fructe. Acelaşi lucru se petrece cu plantele de zi scurtă, dacă lungim perioada afluxului de lumină. Invers, dacă lungim perioada de lumină la plantele de zi lungă, ele fructifică mai repede, îşi scurtează perioada de vegetaţie şi acelaşi lucru se petrece cu plantele de zi scurtă, dacă scurtăm perioada de luminare.
Sînt şi plante aşa-zise «indiferente », cum sînt de pildă: hrişcă, floarea-soarelui şi pătlăgelele vinete. Aceste plante reacţionează negativ atît la lungirea, cît şi la scurtarea perioadei de luminare.
1 N. A. Maximov, Op. cit.
Lumina ca factor de vegetaţie
83
Mecanismul fiziologic al plantelor de lumină sau de zi lungă şi al celor de zi scurtă a fost explicat în felul următor: la plantele din prima categorie organele florale se formează la lumină; la plantele din a doua categorie, organele florale se formează la întuneric, dar cum întunericul continuu ar opri fotosinteză, plantele din această din urmă categorie cer şi ele o periodicitate de lumină şi de întuneric, dar cu perioade mai lungi de întuneric. Adaptarea acestora h. perioade diferite de lumină şi de întuneric a fost denumită fotoperiodism.
O deosebire esenţială între cele două categorii de plante este că plantele de zi lungă cresc şi se dezvoltă foarte bine dacă sînt luminate continuu sau un timp oarecare din perioada lor de vegetaţie, pe cînd plantele de zi scurtă nu pot creşte şi nu se pot dezvolta la întuneric continuu.
Pentru a demonstra cele de mai sus s-au făcut experienţe cu diferite plante de zi scurtă sau de zi lungă.
S-au făcut experienţe cu soia, care este o plantă de zi scurtă. S-au pus în cultură mai multe soiuri, unele mai precoce, altele mai tardive şi toate au fost supuse la acţiunea mai multor perioade luminoase zilnice diferite: 15, 12, 7 şi 5 ore. Plantele crescute la durata normală a zilei de 15 ore au servit de martor. S-a constatat că scurtarea zilei provoacă o accelerare a procesului de dezvoltare, adică toate soiurile devin mai precoce şi anume cu atît mai precoce, cu cît durata zilei este mai scurtă, bineînţeles dacă şi ceilalţi factori de vegetaţie sînt ţinuţi în optim. S-a mai dovedit că influenţa asupra scurtării perioadei de dezvoltare este foarte puternică la soiurile tardive şi din ce în ce mai slabă la soiurile precoce.
S-au făcut experienţe cu tutun, care este tot o plantă de zi scurtă. Varietatea de tutun Maryland nu înfloreşte în clima temperată cu zi lungă, chiar dacă i se asigură căldura necesară.
Dacă însă se reduce durata zilei la 12 ore, atunci acest tutun înfloreşte după 76—85 de zile, iar dacă se reduce durata zilei la 7 ore, înfloreşte după 52—59 de zile.
Un tutun gigantic din Sumatra, în regiunea ecuatorială, unde ziua este de 12 ore, creşte la o înălţime de 8 m, dar nu dă flori sau dă foarte puţine. Reducînd lumina la 8 — 9 ore, gigantismul dispare, iar planta înfloreşte şi rodeşte.
n	* •	7
U	varietate de crizanteme, plantă	de	zi	scurtă, înfloreşte în octombrie-
noiembrie, după 170 de zile de vegetaţie. Dacă se scurtează ziua la 8 ore, durata vegetaţiei pînă la înflorire se scurtează la 55 de zile. Această adaptare este independentă de cantitatea de căldură de care are nevoie planta. în cele 170 de	zile	de dezvoltare, ea are nevoie de	3 916° de	căldură,	iar în	cele
55	de	zile,	ajunge la înflorire numai	cu	1 036°. Dacă	lungim	durata	zilei,
84
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
reacţia este inversă, iar dacă planta este iluminată continuu ea nu mai înfloreşte de loc.
Porumbul este o plantă tot de zi scurtă, cu coacere tîrzie. Dar prin cultură si ameliorare s-au creat soiuri mai precoce, capabile să înflorească şi să rodească mai timpuriu; soiurile tîrzii au rămas plante tipice de zi scurtă. Dacă la acestea se scurtează artificial durata zilei la 12 ore, în timpul dezvoltării, ele devin mai precoce, iar intervalul dintre apariţia florilor mascule şi a celor femele devine mai scurt, ceea ce permite o mai bună fecundaţie. Reacţia foţoperiodică a soiurilor timpurii de porumb, adaptate să înflorească în perioada zilelor lungi de vară, este mai slabă cînd scurtăm durata zilei.
Nu numai crizantemele, dar toate plantele de zi scurtă, dacă sînt iluminate continuu, cresc mereu vegetativ şi nu înfloresc.
Ele dau flori numai dacă se scurtează fotoperioada. Dintre plantele de zi lungă, mazărea oferă un exemplu demonstrativ. Ca şi la porumb, grîu şi alte plante, mazărea are unele soiuri foarte sensibile la reacţia foţoperiodică, altele mai puţin sensibile. S-a experimentat cu soiuri tipice de zi lungă, adică cu soiuri timpurii. Dacă se scurtează ziua la 8 ore, planta nu mai înfloreşte. Creşterea ei vegetativă ia un aspect particular ; în loc de puţine tulpini agăţătoare, se formează o masă compactă de ramificaţii şi frunze, culcate, aproape lipite de sol, în formă de rozetă.
Experienţa inversă; lungind ziua sau supunînd plantele la lumina continuă, ele îşi scurtează perioada de dezvoltare, înfloresc mai repede.
Precum am arătat mai sus, sînt şi plante zise «indiferente », adică plante adaptate precis la lungimea zilei din climatele unde trăieşte planta respectivă, cum sînt pătlăgelele vinete (Solanum melongena). Lungimea normală a zilei pentru această plantă reprezintă optimul. Lungind ziua sau iluminînd continuu, durata dezvoltării pînă la înflorire se lungeşte, dar se lungeşte de asemenea şi prin scurtarea zilei. La această plantă nu putem accelera dezvoltarea prin aplicarea metodelor de fotoperiodism.
Plantele de zi scurtă, cu originea sudică, ca de pildă iarba de Sudan şi porumbul furajer, dacă sînt duse în nord dau masă vegetativă mare, dar rodesc puţin. Acelaşi lucru se petrece cu plantele de zi lungă, duse în regiuni sudice. Dacă la aceste plante, ziua se scurtează la 6 ore, ele mor.
Consecinţele practice ale descoperirii stadiului de lumină sînt foarte importante. în seră putem obţine o scurtare a perioadei de dezvoltare, lungind sau scurflnd perioada de iluminare, în raport cu caracterul plantei respective. în felul acesta se pot obţine flori şi fructe mai timpurii şi se pot obţine mai multe recolte într-un an. Mai mult, putem face plante bienale din plante anuale, dîndu-le lumină mai puţină. în felul acesta prelungim creşterea şi plantele vor fructifica în anul următor. Dacă plantelor bienale le
Lumina ca factor de vegetaţie
85
dăm lumină mai multă le scurtăm creşterea şi ele vor fructifica mai devreme, în cursul unui an.
în cultura mare horticolă sau de cîmp trebuie să avem în vedere ca în fiecare regiune, în fiecare latitudine, să punem în planul de cultură acele plante şi acele varietăţi şi soiuri din fiecare plantă care sînt adaptate la lungimea zilei din regiunea respectivă. Altfel vom avea rod puţin, chiar dacă vom cultiva bine solul şi chiar dacă starea lui de fertilitate va fi bună.
Se va ţine seama la semănat de natura plantelor, dacă sînt de zi lungă sau de zi scurtă şi de natura climei. Plantele de zi lungă se vor semăna la noi cît mai devreme, pentru ca perioada lor de înflorire să coincidă cu zilele lungi care .la noi sînt înainte şi după 21 iunie. Să luăm, de pildă, mazărea Victoria de Bărăgan, cu o durată de vegetaţie de 110 zile. Ea trebuie să înflorească în iunie. Pentru aceasta ea trebuie semănată devreme, în martie sau chiar mai înainte, în ferestrele iernii. Semănată mai tîrziu, în aprilie sau în mai, înfloritul coincide cu zilele mai scurte şi rodul va fi mai scăzut. Se mai poate scurta intervalul de la semănat pînă la înflorit şi prin iarovizare.
Plantele de zi scurtă, ca tutunul sau soia, se plantează şi se seamănă mai tîrziu, în luna mai, nu numai din cauza îngheţurilor de primăvară, dar şi din cauza înfloritului, care trebuie să coincidă cu zilele mai scurte din iulie şi august.
Ştiinţa ameliorării plantelor ne dă posibilitatea să creăm varietăţi şi soiuri noi, adaptate condiţiilor de mediu unde avem să cultivăm planta respectivă, în acest chip s-a extins arealul de cultură al porumbului şi al grîului, iar M i c i u r i n a extins arealul de cultură al pomilor roditori.
§ 5. Localizarea reacţiunii fotoperiodice. Integrarea reacţiunii fotoperiodice în timp scurt. Legătura dintre stadiul de lumină si stadiul de iarovizare
>
Reacţia foţoperiodică se exercită în frunze şi nu în vîrful vegetativ al plantei. Aceasta primeşte reacţia foţoperiodică prin intermediul frunzelor, adică urmarea reacţiei fotoperiodice integrată în frunze se manifestă jîn vîrful vegetativ care poartă mugurii florali. Fiecare ramură reacţionează independent la fotoperio-dism, după tratamentul diferenţiat la care este supusă.
Pentru a demonstra că reacţia foţoperiodică se exercită prin frunze, Maximov relatează o experienţă a lui N o s k o v foarte demonstrativă, cu crizanteme, plante de zi scurtă. Crizantemele crescute la zi lungă nu au înflorit. Crizantemele la care frunzele au fost ţinute la zi scurtă, iar vîrful vegetativ la zi lungă, înfloresc normal. Dacă se procedează invers — frunzele la zi lungă şi vîrful vegetativ la zi scurtă — crizantemele nu înfloresc; vîrful vegetativ nu
86
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
a integrat reacţia foţoperiodică. Dacă toată planta este ţinută în regim de zi scurtă, ea înfloreşte normal (fig. 1).
Reacţia foţoperiodică se integrează în plantă în timp lung, în condiţiile din natură. Acest timp poate fi scurtat, dacă supunem plantele după răsărire, timp
de 10—20 de zile, la un regim fotoperiodic de zi lungă sau de zi scurtă, după cerinţele lor. Este prin urmare o analogie între stadiul de lumină şi stadiul de iarovizare. După cum reacţia de iarovizare se poate integra în plantă printr-un tratament termic corespunzător în perioada de germinaţie, tot aşa reacţia fotoperio-dică se poate integra în plantă, în timp scurt, printr-un tratament fotoperiodic corespunzător. Tratamentul fotoperiodic trebuie să aibă loc înainte de formarea organelor florale.
Meiul, porumbul, soia, sorgul, fiind plante de zi scurtă, nu pot fructifica vara, în regiunile nordice ale emisferei noastre, unde ziua este lungă. Ele au tendinţa să fructifice spre toamnă, cînd ziua este scurtă. Dar spre toamnă, în climatele nordice din emisfera noastră, nu este asigurată căldura necesară pentru ca plantele să ajungă la maturitate. Dacă însă aceste plante sînt ţinute după răsărire 10—15 zile într-un regim de zi scurtă, dezvoltarea lor normală şi fructificarea sînt asigurate, chiar şi în Leningrad, unde ziua este de 18—19 ore. Experienţe de felul acesta nu se pot face în cîmp decît în mic, cu ajutorul unor cutii cu care se opreşte accesul luminii la plante. Totuşi, ele au mare importanţă, pentru că dovedesc cît de mult reacţionează plantele la condiţiile de mediu.
Plantele de zi lungă integrează de asemenea reacţia foţoperiodică printr-un tratajnent, propriu cerinţelor lor, adică prin lungirea perioadei de luminare, după răsărire, sau prin luminare continuă.
între stadiul de lumină şi stadiul de iarovizare este o strînsă legătură. S-a observat că plantele de zi lungă se iarovizează la o temperatură scăzută, iar plantele de zi scurtă la o temperatură mai ridicată, cum vom vedea în capitolul următor.
Fig. 1 — Rolul frunzelor în reacţia foţoperiodică a plantelor (după N. A. Maximov)
1 —crizantema crescută în întregime la zi lungă, nu înfloreşte; 2 —frunzele ţinute la zi scurtă, vîrfurile lăstarilor la zi lungă, lăstarii înfloresc; 3 —frunzele ţinute la zi lungă, vîrfurile lăstarilor la zi scurtă, nu înfloresc; 4 —planta întreagă ţinută la zi scurtă, lăstarii înfloresc (în ramă sînt cuprinse părţile tratate la zi scurtă)
Lumina ca factor de vegetaţie
87
Plantele trebuie să treacă prin amîndouă stadiile; stadiul de iarovizare premerge stadiului de lumină.
După stadiul de iarovizare urmează obligatoriu stadiul de lumină. Dacă grîul iarovizat se cultivă iarna în seră, la temperatura optimă, dar la lumina naturală de zi scurtă, el creşte numai vegetativ. El se comportă, din cauza zilei scurte, ca şi cum nu ar fi fost iarovizat. Orzul a putut fi ţinut, timp de 2 ani, în stadiul vegetativ, menţinîndu-se mereu ziua scurtă de 10 ore 1.
Dacă însă supunem grîul iarovizat la lumină continuă, zi şi noapte, în seră, cu ajutorul electricităţii, timp de 20 de zile, lăsîndu-1 după aceea sub influenţa zilei scurte de iarnă, el înspică normal. Aşadar, în cele 20 de zile de luminare continuă, grîul a integrat acele însuşiri caracteristice zilei lungi care au permis dezvoltarea lui normală. Reacţia foţoperiodică a grîului s-a integrat în sezonul rece.
Faptele de mai sus privitoare la integrarea reacţiei fotoperiodice şi a reacţiei de iarovizare dovedesc cît de maleabile sînt plantele la influenţa mediului. Plantele integrează în regiunile lor naturale de producţie anumite condiţii ale mediului, care se manifestă ca atare o bucată de vreme şi atunci cînd plantele sînt duse, în generaţia următoare, în altă regiune. Un soi de grîu, italian, cultivat cîţiva ani în Norvegia, semănat apoi în Italia, alături de acelaşi soi care fusese cultivat tot timpul în Italia, a păstrat unele caractere pe care le căpătase în Norvegia, în condiţiile de mediu de acolo: zi lungă, climă maritimă umedă şi mai rece. Anume acest grîu readus în Italia avea paiul mai lung şi spicul mai lung decît acelaşi soi cultivat tot timpul în Italia.
Bineînţeles, treptat, aceste plante se readaptează mediului în care au fost readuse.
Aceste fapte explică pentru ce trebuie aduşi în mod periodic cartofi de sămînţă dintr-o regiune foarte prielnică cartofilor, unde se integrează cele mai bune calităţi, pe care le păstrează în generaţia următoare, chiar dacă mediul este schimbat. Astfel, cultivatorii de cartofi din regiunea Bucureşti aduc periodic cartofi de sămînţă din regiunea Stalin.
Tot aşa se explică de ce este necesar în general să se schimbe sămînţă, chiar cînd este de calitate bună şi să se aducă sămînţă nouă de la staţiunile care produc sămînţă originală.
1 Azzi Girolcpno, Tratatto di oecologia agraria, Torino 1939.
CAPITOLUL III CĂLDURA CA FACTOR DE VEGETAŢIE § 1. Relaţiile plantelor eu căldura
Căldura mediului în care se dezvoltă plantele (atmosferă şi sol) este un factor de vegetaţie. Dezvoltarea plantelor este stînjenită şi recoltele scad cu cît ne depărtăm de temperatura optimă, caracteristică fiecărei plante, iar dincolo de aceste limite, la ger sau căldură mare, plantele mor. Limitele între care se dezvoltă plantele agricole sînt, în general, între 1 şi 50°*. Sînt plante care suportă temperaturi mai scăzute. De pildă, grîul de toamnă, în prima fază de vegetaţie, suportă temperaturi de —5° pînă la —10° şi unele soiuri chiar temperaturi mai scăzute. Dacă vin însă geruri tîrzii, într-o epocă cînd plantele sînt mai crescute, ele suferă şi mor.
Din punct de vedere al exigenţelor lor faţă de căldură, plantele se împart în microterme, mezoterme şi megaterme. Plantele microterme trăiesc la temperaturi cuprinse între 0 şi 15° maximum; cele mezoterme la temperaturi cuprinse între 10 şi 40°; iar cele megaterme la temperaturi mai mari de 40°. Plantele agricole şi cele spontane din regiunea temperată sînt mezoterme. Oricare ar fi categoria termică la care aparţin, unele pot să se acomodeze la variaţii termice mari şi acestea sînt denumite euriterme, iar altele nu pot trăi decît în limite de temperatură apropiate şi acestea sînt denumite stenoterme.
Există un optim termic pentru fiecare plantă, la care ea dă maximum de recoltă. Iată o experienţă făcută de B i a 1 o b 1 o ţ k i, cu orz, în vase de vegetaţie 1.
Temperatura optimă, după cum se vede din tabel, este de 20°, în timp ce din alte experienţe rezultă că temperatura optimă pentru orz este de 25°, pentru secară de 20°, iar pentru grîu de 30°. Bumbacul are un optim de 25—30°. Bumbacul crescut la o temperatură de 25—30° a dat o producţie de opt ori mai mare decît cel crescut la 20° (Flerov şi Iakubţev 1929).
*	Temperaturile sînt date în tot cuprinsul lucrării în grade Celsius
1 N. A. Sokolov, Agricultura generală, Moscova 1938.
Lumina ca factor de vegetaţie
89
O altă experienţă s-a făcut cu timoftica (Phleum pratense), crescută în vase, la diferite temperaturi, celelalte condiţii fiind egale.
Se vede din tabelul 2 că temperatura optimă pentru timoftică a fost de 25,6°.
Tabelul 1
Efectul temperaturii asupra creşterii orzului
i Temperatura la care s-au dezvoltat	Recolta	pe vas
plantele °C ;	Masa aeriană	Rădăcinile
10 !	6,59 ‘ !	0,74
20	8,31 !	0,84
30	4,77 !	0,56
40 I	3,24	0,23
Scăderea temperaturii solului pînă la o limită care nu trebuie să coboare sub 6—8° provoacă o creştere mai mare a rădăcinilor. Cerealele semănate timpuriu primăvara se înrădăcinează mai adînc şi rezistă mai bine la secetă.
Tabelul 2
Efectul temperaturii asupra creşterii timofticei
Temperatura la care au crescut şi s-au dezvoltat plantele °C	Recolta pe vas g
5,4	0,15
10,9	3,04
18,2	6,32
21,7	9,07
25,6	9,34
32,1	6,27
întocmai ca şi plantele superioare, microorganismele din sol au şi ele un optim termic, după cum vom vedea în capitolul despre microbiologia solului ca factor al fertilităţii.
\	§ 2. Căldura solului
Căldura solului are aceeaşi origine ca şi căldura atmosferei — energia solara. Nu toată căldura solară ajunge la suprafaţa solului. Razele solare pînă ce ajung în sol străbat atmosfera, care reţine cea mai mare cantitate de căldură. Căldura este absorbită şi de vaporii de apă ca şi de C02 din atmosferă. Din toată căldura enormă a soarelui, numai 0,6—0,8 % ajunge la suprafaţa solului. S-a calculat că soarele încălzeşte solul cu circa 1 000 calorii pe cm2 în 24 de
90
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
ore. Se adaugă pentru pămînt o sursă proprie de căldură, aceea care rezultă din descompunerea materiei organice din sol. Cantitatea de căldură degajată pe această cale, cînd introducem de pildă bălegar de grajd în sol, este apreciabilă. Descompunerea bălegarului proaspăt serveşte ca sursă de căldură pentru încălzirea pămîntului din răsadniţe (1 tonă de bălegar de grajd dă prin descompunere 3 000 000—4 000 000 calorii mari). Fenomenele electrice şi radioactive din sol produc căldură, care uneori poate fi mare. Se mai produce şi căldură de umectare. Solul uscat condensează la suprafaţa particulelor de sol vapori de apă. Această condensare se face cu degajare de căldură.
încălzirea solului depinde de proporţia componentelor sale, ca şi de proporţia de aer şi apă din sol. Toate aceste componente au capacitate calorică şi conductibilitate calorică diferite.
Capacitatea calorică este cantitatea de căldură, exprimată în calorii, care este necesară pentru a ridica cu 1° temperatura unei cantităţi de 1 g din substanţa respectivă.
Apa are o capacitate calorică mare, deci ea se încălzeşte greu; componentele minerale şi organice ale solului au o capacitate calorică mijlocie; aerul are o capacitate calorică foarte mică, de 3 600 de ori mai mică decît a apei, deci aerul se încălzeşte uşor. Aceeaşi cantitate de căldură ridică temperatura cu 1° la 1 cm8 de apă şi la 3 600 cm3 de aer.
Conductibilitate a calorică este însuşirea solului de a conduce căldura. Conductibilitatea calorică se determină prin măsurarea numărului de calorii, care trec printr-un cm3 de strat de sol, gros de 1 cm, timp de 1 secundă. Componentele solului au conductibilitate calorică diferită.
Tabelul $
Capacitatea calorică şi conductibilitatea calorică a componentelor solului
raportate la volum
Componenta	Capacitatea calorica	Conductibilitatea calorică
Apă		1,000	0,0014
Nisip 		0,517	0,019
Argilă 			0,576	—
Calcar . . 			0,582	' 0,009
Humus 		0,601 |	0,0003
Aer 		0,00036 i 1	0,000054
Aerul are o conductibilitate extrem de mică, materia organică are de asemenea o conductibilitate foarte mică, apa are conductibilitate mică, calcarul are o conductibilitate mare, nisipul de cuarţ şi mai mare.
Căldura ca factor de vegetaţie
91
Aceste diferenţe explică modul cum se încălzeşte solul.
Cînd este uscat, solul conţine mult aer, care împreună cu substanţa minerală se încălzeşte repede. Solul acumulează căldură, însă numai la suprafaţă, unde este în contact imediat cu razele solare. în adîncime, căldura se comunică greu, din cauza relei eonductibilităţi a aerului. Cînd însă aerul este primenit, căldura pătrunde şi în profunzime.
Cînd solul este îmbibat cu apă, el se menţine rece, deoarece capacitatea calorică a apei este mare, adică se încălzeşte greu. Conductibilitatea calorică mică a apei face ca solul după un interval de timp mai lung, să se încălzească la suprafaţă, iar în profunzime să rămînă tot rece.
Apa contribuie încă şi prin alte procese la răcirea solului: prin evaporaţie, care se petrece cu pierdere de căldură.
Orice fenomen, care măreşte evaporaţia răceşte solul. Prin urmare, suprafaţa mare de evaporaţie ce se formează într-un teren arat neregulat răceşte solul. Vîntul, care accelerează enorm evaporaţia, răceşte pămîntul.
Ploaia are efecte diferite. Cînd pămîntul este mai rece şi atmosfera mai caldă, ceea ce se întîmplă de obicei primăvara, apa de precipitaţii încălzeşte solul; astfel 1 000 m3 de apă, care au temperatura cu 1° superioară temperaturii solului, aduc în sol 1 000 000 de calorii mari.
Vara însă, pămîntul este mai cald şi ploile îl răcoresc.
în general, solurile umede sînt soluri reci; spre a le face mai calde trebuie eliminat excesul de apă prin drenaj.
Iată variaţiile de temperatură în solul drenat în comparaţie cu acelaşi sol nedrenat. Determinările s-au făcut în ultima decadă a lunii aprilie.
Tabelul 4
Variaţia temperaturii în solul drenat şi nedrenat
Temperatura aerului °c	Temperatura în	
	solul drenat °G	ş solul nedrenat ! °c
15,8	19,4	12,2
iV	21,1	14,4
7,0	10,0	6,6
11,7	12,8	10,4
7,2	8,3	6,9
ii ^ferenţele de temperatură datorite drenajului sînt mari, ele ajung pînă 7,2°. Se mai poate constata din acest tabel că temperatura solului drenat mare decît a aerului înconjurător. Solul are o putere de absorbţie pentru
92
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
căldură mai mare decît puterea lui de radiaţie. Radiaţiile ce se emit din sol nu sînt de aceeaşi natură cu cele primite. O parte din radiaţiile calorice sînt reţinute şi deci se înmagazinează căldura în sol. în timpul verii temperatura solului este cu 3—5° mai mare decît a aerului.
Expoziţia joacă un rol însemnat, pantele nordice sînt reci, cele sudice sînt calde. Primăvara, un sol expus spre sud poate avea o temperatură cu 5 — 8° mai mare decît solul expus spre nord.
Culoarea joacă şi ea un rol în încălzirea solului: solurile negre se încălzesc mai uşor şi acumulează mai multă căldură decît cele care au culoarea deschisă. Diferenţa de temperatură datorită culorii închise a solului este de
2—3°. Puterea absorbantă pentru toate radiaţiile este maximă pentru culoarea neagră şi minimă pentru culoarea albă. Radiaţiile luminoase şi termice (calorice) de orice fel, care cad la suprafaţa unui corp perfect negru (negru de fum), nu sînt reflectate, ci sînt absorbite şi transformate integral în căldură şi invers, un corp negru încălzit la o temperatură potrivită emite radiaţii complexe, cu tot felul de lungimi de undă şi ale căror proporţie şi intensitate depind numai de temperatură.
Experienţa următoare făcută cu orz, în vase de vegetaţie, arată că cu cît pămîntul are la suprafaţă o culoare mai neagră, cu atît el absoarbe mai multă căldură şi recolta este mai mare.
Tabelul 5
Absorbţia căldurii în raport cu culoarea solului şi influenţa asupra recoltei
	Culoare	Culoare albă 75%,	Culoare albă 50%,	Culoare albă 25%,	Culoare
	albă	neagră 25%	neagră 50%	neagră 75%	neagră
Temperatura solului	20°	21,3	21,9°	22,7°	23,4°
Recolta pe vas, în g i	29,2	30,3	33,9	3 6A	36,7
Substanţele care colorează solul sînt: humusul care dă culoarea închisă, hidroxidul de fier care dă culoarea gălbuie şi cea roşcată; silicea coloidală cu humus dă culoarea cenuşie-deschis.
Mulcire#, adică acoperirea solului cu un material negru, cum sînt compostul, mraniţa, turba, face ca solul să absoarbă mai multă căldură. Mulcirea mai are şi un alt efect şi anume împiedică evaporaţia şi prin aceasta împiedică scăderea temperaturii. Mulcirea cu un material alb, cum ar fi creta sau paiele tocate pe un sol negru, face ca solul să absoarbă mai puţină căldură. Cît de mult este modificată temperatura solului pînă la 15 cm adîncime de culoarea albă a varului şi de culoarea neagră a funinginii se poate constata în
Căldura ca factor de vegetaţie
93
diagrama din figura 2. Culoarea închisă menţine o temperatură cu 2—3° mai mare.
învelişul vegetal adăposteşte pămîntul vara împotriva încălzirii şi iarna împotriva răcirii şi îngheţului. Cînd pădurea pătrunde înspre tundră, pămîntul
______	acoperi/'	cu	funingine
 6oi descoperii-
 _______	Soi acoperif cer	vsr
Fig. 2 — Variaţia temperaturii la suprafaţa solului în funcţie de culoarea sa, în cursul unei
zile, de la ora 9 la 21
nu îngheaţă aşa de adînc. Nu toate radiaţiile solare ajunse la suprafaţa solului pot pătrunde în sol. O parte din aceste radiaţii sînt interceptate de vegetaţie înainte ca ele să ajungă în sol. Un sol se încălzeşte mai repede cînd este descoperit şi mai încet cînd este acoperit de vegetaţie. Solul acoperit de vegetaţie se încălzeşte mai puţin în timpul zilei în comparaţie cu solul descoperit. în timpul verii, sub covorul vegetal, temperatura este cu 5 — 8° mai scăzută decît pe solul care nu poartă vegetaţie.
Cel mai bun acoperămînt pentru sol iarna, acoperămînt care ocroteşte plantele semănată de cu toamnă, este zăpada. Ea este un corp rău conducător de	căldură. Cu	cît	zăpada este mai groasă,	cu	atît	efectul	este	mai	bun.	Sub
z&pada	de 20	cm,	temperatura în	ianuarie,	la	Omsk,	era	de	—11,1°,	iar	sub
2&pada de 50 cm, temperatura era de —6,3°.
în clima noastră, cînd stratul de zăpadă a fost de 25 cm şi tempera-_ tura la suprafaţa zăpezii de — 15°, temperatura la contactul zăpezii cu solul a fost de— 1°.
94
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
La o temperatură de —25° în atmosferă, un strat de zăpadă de 20 cm apară bine grîul. Dacă temperatura aerului scade sub —25°, stratul de zăpadă trebuie să fie mai gros. Conductibilitatea calorică a zăpezii este mică, ea variază de la 0,001 la 0,1015, după gradul ei de afînare. Zăpada mai afinată are o con-ductibilitte calorică mai mică. Ea are aer mai mult, care la rîndul lui are o conductibilitate calorică foarte mică. Zăpada îndesată are aer mai puţin. Deci, stratul de zăpadă mai îndesat apără mai puţin plantele împotriva gerului decît stratul de zăpadă afînat. Reţinerea zăpezii este un mijloc nu numai de a acumula o cantitate mai mare de apă în sol în perioada de vegetaţie următoare, dar si de a menţine solul mai cald în timpul iernii şi a ocroti astfel semănăturile de toamnă.
Vara, acoperămîntul vegetal răcoreşte solul.
Prin transpiraţie, acoperămîntul vegetal menţine atmosfera din jurul plantelor şi solul însuşi, la o temperatură mai scăzută.
Vegetaţia este astfel un regulator termic al temperaturii solului. în pajişti, amplitudinea termică este de 8°, în sol descoperit de 12°.
Stratul de sol, afînat prin lucrări culturale, devine mai permeabil şi prin aceasta mai cald. Aratul, în general, măreşte provizia de căldură. Pămîntul arat de cu toamnă îngheaţă la o adîncime mai mică, cum au dovedit cercetările făcute la Kamelisk, în Siberia.
Aplicarea bălegarului şi menţinerea structurii glomerulare a solului, fac solul mai permeabil pentru apă şi pentru aer şi deci mai cald.
Solurile jnisipoase sînt mai calde în timpul verii decît cele argiloaşe. Solurile bogate în humus şi zvîntate sînt mai calde decît solurile sărace în humus.
Dacă cerinţele plantelor impun o răcire a solului, aceasta se poate realiza prin irigaţie, prin mulcire cu un material alb şi prin măsuri care măresc evaporaţia. Pentru a întîrzia înfloritul pomilor, în regiuni — în care florile sînt ameninţate de îngheţ, solul este menţinut rece prin adunarea zăpezii în jurul pomilor, iar tulpinile şi ramurile principale ale scheletului pomilor se văruiesc. Aerul este diatermal, el lasă să treacă razele calorice fără să se încălzească.
încălzirea solului merge paralel cu încălzirea atmosferei, dar cu o întîr-ziere diurnă şi sezonală. Minimul de căldură al solului este dimineaţa, îndată după ^ răsăritul soarelui, iar maximul este în primele ore ale după amiezii.
Toamna, atmosfera începe să se răcească, dar pămîntul continuă să rămînă cald, la o anumită adîncime sub suprafaţă.
Putem, de aceea, continua semănăturile de toamnă chiar cînd aerul s-a răcit, fiindcă samînţa foloseşte căldura din sol. Trebuie să semănăm însă ceva mai adînc.
Căldura ca factor de vegetaţie
95
îngheţarea solului se face de la suprafaţă. El îngheaţă zilnic pe o grosime de 5—6 cm în cazul iernilor aspre şi pe o adîncime de 1—2 cm în cazul iernilor dulci.
Primăvara, dimpotrivă, atmosfera se încălzeşte repede, solul rămîne însă rece. încălzirea lui începe să se facă de la suprafaţă. De aceea semănăturile de primăvară se fac mai în faţă. Porumbul	semănat timpuriu trebuie negreşit
semănat mai în faţă.
în climatele continentale, primăvara vine brusc cu insolaţie puternică şi încălzirea suprafeţei solului, ceea ce permite semănatul timpuriu, dar la suprafaţă, chiar în latitudinile nordice.
Întîrzierea încălzirii pămîntului faţă	de	încălzirea	atmosferei	se observă nu
numai în timp, dar şi în spaţiu, adică	în	adîncime.	Variaţiile	de tempera-
tură zilnice se transmit din ce în ce mai slab în adîncime: între 70 cm şi 1 m ele nu se mai transmit de loc.
După observaţii făcute în clima noastră, temperatura maximă înregistrată Ia suprafaţa solului are loc la ora 14. Apoi, maximul termic se deplasează în adîncime. La ora 16, el se înregistrează la 15 cm adîncime; la ora 22, la 30 cm adîncime; la ora 6, în ziua următoare, se deplasează la 60 cm. Această deplasare în adîncime a maximului termic s-a făcut treptat, în curs de 16 ore. Variaţiile sezonale nu se mai transmit dincolo de o adîncime de 10 m, La această adîncime se fac, în clima noastră, pivniţele cu o temperatură rece şi constantă.
După cele spuse, solul apare nu numai ca un mediu de înmagazinare a căldurii, dar şi ca un regulator al căldurii înmagazinate: amortizează tranziţiile bruşte de temperatură din atmosferă. La temperaturi scăzute, eficacitatea îngrăşămintelor este mai mică decît la temperaturi ceva mai ridicate. în special scade eficacitatea îngrăşămintelor azotate, în timp ce eficacitatea îngrăşămintelor fosfatice şi potasice scade mai puţin. Pe solurile reci este astfel nevoie, pentru a se obţine recolte maxime, să se mărească dozele de îngrăşămînt, în special de îngrăşămînt azotat1.
§ 3. Căldura din aer şi căldura din sol în raport cu cerinţele plantelor cultivate
în timpul creşterii şi dezvoltării, plantele folosesc căldura din aer şi din 801; în timpul perioadei de germinaţie, folosesc numai căldura solului. Fiecare specie de plante germinează la o anumită temperatură minimă. Astfel, de pildă, trifoiul şi lucerna germinează la 1°, mazărea la 1—2°, inul la 2—3°, orzul la
.	P.	Dadîkin, Temperatura solului, unul din factorii care determină eficacitatea
îngrăşămintelor, Analele romîno-sovietice, 11/1952.
96
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
3—4°, grîul la 3 — 5°, ovăzul la 4—5°, sfecla la 4—5°, floarea-soarelui la 8—9°, porumbul la 8—10°, tutunul la 13 — 14°, iarba de Sudan la 13 — 16° etc. Se constată diferenţe mari între temperaturile minime de încolţire ale seminţelor principalelor plante cultivate. Seminţele plantelor de obîrşie din ţări mai calde — tutunul, fasolea (America Centrală), floarea soarelui şi porumbul (Mexico) etc. — au temperaturile minime de germinaţie cele mai ridicate. Seminţele plantelor de obîrşie din ţări mai reci — sfecla (valea Rinului), secara, mazărea, inul, grîul (partea muntoasă a Asiei Centrale) — au temperaturile minime de germinaţie cele mai scăzute.
Temperatura minimă de germinaţie este factorul care determină în primul rînd epoca la care trebuie semănată fiecare plantă, după cum vom vedea în capitolul despre semănat.
Germinaţia decurge în condiţiile cele mai bune la o temperatură care a fost denumită optimum termic. Dincolo de un anumit maxim, germinaţia încetează; optimum pentru orz este de 20°, pentru secară, grîu, ovăz, in, sfeclă de zahăr este de 25°, iar maximum pentru această grupă de plante este în jurul temperaturii de 30°. Lucerna, mazărea, măzărichea au optimum de 30°, iar maximum este de 35 — 37°. Pentru floarea-soarelui, lupin, tutun, optimum este de 28°, iar maximum de 35 — 38°. Pentru porumb, orez, fasole, bumbac, optimum este de 32°, iar maximum între 37 şi 44°. Pentru cînepă optimum este de 35°, iar maximum de 45°. Aceasta din urmă este tipul plantei euriterme.
Dar şi durata germinaţiei variază cu temperatura; aceasta este cea mai lungă la temperatura de germinaţie minimă şi cea mai scurtă la temperatura de germinaţie optimă. Secara germinează la 4,3° în 4 zile, pe cînd la 15,75° germinează într-o zi. Dughia germinează la temperaturi scăzute în 24 de zile, iar la 20° în 2 zile.
Tabelul 6
Constantele termice ale principalelor plante de cultură
Planta	Constanta termică
	| °C
Secară de toamnă			! 1 700-2 125
Grîu de toamnă			 I 2 100
Grîu de primăvară			 ! 2 030
Orz de primăvară			 i 1 750
Otfăz 			I 1 940-2 310
Cartof			! 1 300-3 000
Sfeclă 				! 2 403-3 700
Porumb			 | 2 800
Mei 			 ! 2 300
Orez 			! 3 000-4 500 '
Căldura ca factor de vegetaţie
97
După ce au răsărit, plantele au nevoie de condiţii termice favorabile pentru a creşte şi a se dezvolta. în general, temperatura optimă din sol, în cursul vegetaţiei, este cuprinsă pentru diferitele plante cultivate între 25° şi 35°. Toate procesele care au loc în sol: activitatea microbiologică, dizolvarea substanţelor nutritive si hrănirea plantelor decurg mai bine la această temperatură.
în ceea ce priveşte temperatura aerului, cerinţele diferitelor plante se exprimă prin constanta termică a plantei respective. Prin constantă termică se înţelege suma mediilor zilnice mai mari de 5° din perioada de vegetaţie a fiecărei plante, (vezi tabelul 6)
§ 4. Stadiul de iarovizare al plantelor
«Stadiile constituie etape determinate şi indispensabile în dezvoltarea plantelor»1. Nu se poate produce stadiul următor, dacă planta nu a parcurs stadiul anterior, adică dacă ea nu a avut în stadiul anterior condiţiile energetice de mediu corespunzătoare acelui stadiu.
Astfel, de pildă, cerealele de toamnă au nevoie în primul lor stadiu de dezvoltare, de o temperatură de 0—10°; bineînţeles apa şi hrana trebuie să fie în cantitate suficientă. în această perioadă este indiferent dacă ziua este lungă sau scurtă. Acest prim stadiu este stadiul de iarovizare. Stadiul următor de dezvoltare a cerealelor de toamnă se desfăşoară la o temperatură mai mare, de 10 pînă la 30°. în acest stadiu, cerealele de toamnă au nevoie pentru dezvoltarea lor de zi lungă, stadiul acesta numindu-se stadiul de lumină sau stadiul fotoperiodic. De stadiul de lumină al plantelor ne-am ocupat în capitolul anterior despre lumină ca factor de vegetaţie. Aici ne vom ocupa de stadiul de iarovizare.
Dacă cerealele de toamnă, nu au putinţa să parcurgă stadiul de iarovizare cu temperatura scăzută, ele cresc dar nu fructifică. Aceasta se întîmplă dacă cerealele de toamnă sînt semănate primăvara. G a s s n e r , într-o lucrare publicată în 1918, a ajuns la concluzia — ne spune Lîsenko — că soiurile de cereale de toamnă cer o perioadă rece în prima etapă a dezvoltării lor. Maximov şi Poiarkova au încercat să provoace fructificarea cerealelor de toamnă semănafte primăvara, punîndu-le la germinat la rece, dar nu au reuşit decît parţial şi numai în cazul cînd germinarea avea loc iarna, destul de devreme şi transplantarea se făcea timpuriu.
Lîsenko a desăvîrşit aceste cercetări şi a stabilit că dacă seminţele Cerealelor de toamnă, care sînt în curs de germinare, sînt supuse într-o perioadă nxai lungă de timp la o temperatură scăzută, ele integrează, în această perioadă,
1 T. D. Lîsenko, Agrobiologia, Editura de stat 1950.
98
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
însuşirile care le fac mai tîrziu să fructifice, însuşiri pe care, în mod normal, cerealele de toamnă le integrează în cîmp, ca plante verzi. Tratamentul acesta al cerealelor de toamnă a fost denumit iarovizare.
Termenul de iarovizare a apărut în 1929, după ce Lîsenko făcuse celebra lui experienţă în cultura mare cu grîul de toamnă Ukrainka, care, fiind iarovizat si semănat primăvara, a înspicat normal şi complet. De atunci termenul acesta a pătruns în ştiinţa agronomică universală, iar iarovizarea a intrat în practica agricolă şi se aplică astăzi pe suprafeţe întinse în agricultura sovietică. S-a dovedit astfel că « stadiul de iarovizare, fără de care este imposibilă fructificarea cerealelor de toamnă, poate fi parcurs de plante, nu numai în cîmp, cînd ele sînt verzi, ci şi în seminţe, cu embrionul abia pornit în creştere »1. în stadiul de iarovizare, creşterea este extrem de încetinită, dar dezvoltarea, adică integrarea însuşirilor caracteristice stadiului respectiv, se face normal. «Modificările ce se produc în timpul iarovizării, premergătoare semănatului, în celulele embrionului, abia pornit în creştere, nu se pierd, ci se transmit noilor celule ale plantei, formate în procesul creşterii, independent de timpul cît a fost oprită dezvoltarea ei ».
Se iarovizează nu numai cerealele de toamnă, dar şi cerealele zise « umblătoare », adică acelea care se pot cultiva deopotrivă de bine toamna sau primăvara, precum şi cerealele de primăvară. La acestea din urmă, temperatura de iarovizare este puţin mai ridicată, iar durata iarovizării este mai scurtă, corespunzător modului cum factorul termic acţionează asupra cerealelor de primăvară în cîmp. Avantajul iarovizării cerealelor de primăvară este că, prin acest tratament, ele îşi scurtează perioada de vegetaţie, scapă de seceta de vară şi dau astfel producţii mai mari.
Tehnica iarovizării se aplică la cerealele de toamnă acolo unde iernile sînt foarte aspre, fără zăpadă, unde deci plantele, semănate toamna, sînt expuse să degere şi unde, în consecinţă, este mai indicată semănătura de primăvară. Semănăturile de toamnă pierite de ger, de asemenea, se completează prin semănături de primăvară iarovizate.
Iată modul cum se procedează în practică: se adaugă apă seminţelor, pentru a le sili să se umfle şi să germineze. îndată ce embrionul a pornit să crească, dar înainte ca el să fi spart tegumentul bobului, se scade temperatura; scăderea temperaturii integrează în bob însuşirile caracteristice acestui stadiu, în acelaşi timp scăderea temperaturii încetineşte creşterea embrionului şi fereşte masâ de seminţe de mucegăire.
Pentru diferitele feluri de cereale trebuie ca tratamentul să se facă la temperaturi diferite şi cantităţi de apă diferite, după cum se arată în următorul tabel.
1	Toate citatele din acest paragraf sînt ^după T. D. Lîsenko, op. cit.
Căldura ca factor de vegetaţie
99
Tabelul 7
Temperatura, durata de iarovizare şi cantitatea de apă necesară iarovizării
griului,, orzului şi ovăzului
Felul seminţelor		Temperatura de iarovizare °C	Umiditatea necesară %	Apa ce trebuie adăugată la 100 kg de sămînţă 1	Durata iarovizării (media) zile
Grîu de toamnă			0-2	55	35	45
Grîu umblător			3-5	50	33	25
Grîu de primăvară Tr. vulgare lutescens, (soiul Marquis şi altele)		J0—12	48	31	5-7
Gnu de primăvară (Arnăut durum)		- Tr.	2-5	50	33	10-14
Ovăz şi orz de primăvară . 	î	=	:	 -			2-5	55	35	10-14
La începutul operaţiei de iarovizare, temperatura se menţine la 10—12°, timp de 15—24 de ore, pentru a accelera procesul de germinare, deci apa de stropire şi temperatura încăperii în care se face lucrarea trebuie să fie în jurul acestor cifre.
Stropitul cu apă pentru a ridica umiditatea la proporţia arătată în tabel nu se face deodată, ci în trei reprize, în timp de 24 de ore. Sămînţă trebuie să fie aşezată într-un strat subţire de 25 — 30 cm şi amestecată continuu în timpul stropitului. La a doua repriză nu se mai udă cu apă curată, ci cu o soluţie de formalină, în concentraţie de 320 cm3 de formalină lichidă din ccmerţ (formol dizolvat în apă în proporţie de 40 %) la 100 1 de apă. Acest tratament apără plantele în dezvoltarea lor ulterioară de mălură şi de anumite forme de tăciune, iar în timpul iarovizării fereşte seminţele de atacul muce-gaiurilor. Sămînţă trebuie bine amestecată cu soluţie de formalină. Apoi, samînţa trebuie acoperită cu o prelată (dezinfectată şi ea mai dinainte) şi ţinută acoperită 2—3 ore. După acest interval de timp sămînţă se descoperă şi se lopătează bine. A treia umezire, cînd seminţele au început să se zvînte, se face cu apă curată.
La scurt timp după umectare porneşte procesul de germinare. Embrionul apare ca un punct alb la suprafaţa tegumentului seminţei. Cînd a început să apară embrionul la primele cîteva seminţe, scădem imediat temperatura, la cifrele indicate în tabel. în tot timpul iarovizării nu trebuie să încolţească mai mult de 3—5% din seminţe.
La orz şi la ovăz nu se aşteaptă apariţia embrionului, ci se menţine temperatura de 10—12°, timp de 15—20 de ore şi apoi se scade temperatura la 2-5°.
Timpul cît seminţele se ţin la iarovizat este variabil, aşa după cum se arată în tabel. Cu cît temperatura de iarovizare este mai ridicată, cu atît timpul
7*
100
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
cît durează iarovizarea este mai scurt. Adesea, condiţiile din natură sînt de asa fel, încît iarovizarea se continuă în cîmp după semănat. Aceasta explică rezultatele diferite ale experienţelor întreprinse în cîmp.
Sînt mari deosebiri între soiuri; unele se iarovizează mai uşor într-un timp mai scurt, altele se iarovizează mai greu, într-un timp mai lung. Limitele de timp pentru soiurile de grîu de toamnă sînt cuprinse între 36 şi 57 de zile. S-a găsit un grîu de toamnă care s-a iarovizat în 18 zile.
S-au întreprins şi la noi experienţe de iarovizare şi s-a văzut că soiurile de grîu de toamnă cultivate în ţara noastră se iarovizează relativ greu. Cel mai uşor se iarovizează soiul A 15 1.
Sămînţă de sfeclă de zahăr iarovizată la temperatura de 5—7° şi cu o durată de iarovizare de 12 zile, umezită cu 90 1 de apă la 100 kg de seminţe, a dat un spor mediu de recoltă de rădăcini de 1 490 kg la ha, cu 6,4 % mai mult, iar producţia de zahăr a crescut cu 302 kg la ha, respectiv cu 6,8 % mai mult decît recolta martorului neiarovizat2.
Procesele fiziologice care se petrec în seminţe în timpul iarovizării sînt în curs de cercetare în laboratoarele din diferite ţări şi în ţara noastră la Institutul de biochimie al Academiei R.P.R. S-a stabilit că în timpul iarovizării creşte acţiunea diferitelor enzime: a amilazelor, a catalazelor şi a enzimelor proteolitice.
După terminarea perioadei de iarovizare, sămînţă se seamănă cu maşinile obişnuite. Trebuie avut în vedere că volumul şi greutatea seminţelor sînt mai mari. De aceea, norma de sămînţă la hectar trebuie sporită în proporţie corespunzătoare. Dacă a venit vremea potrivită de semănat, semănăm chiar dacă perioada de iarovizare nu s-a terminat. Iarovizarea se va continua în cîmp. în orice caz, întîrzierea peste epoca optimă de semănat reprezintă un neajuns mai mare decît scurtarea perioadei de iarovizare.
Există, precum am arătat în capitolul precedent, o legătură între stadiul de iarovizare şi stadiul de lumină. Cerealele despre care am vorbit pînă acum se iarovizează la temperaturi joase; ele sînt plante de zi lungă, adică sînt plante de latitudini rmjjioQii şi care fructifică şi ajung la maturitate vara, cînd ziua este lungă.
Sînt alte plante din latitudini mai sudice, plante de zi scurtă, care fructifică şi ajung la maturitate spre toamnă, cînd ziua se scurtează. Aceste plante de zi scurtă nu se mai iarovizează la temperaturi scăzute, ci la temperaturi mai ridicate. Astfel de plante sînt, de exemplu, porumbul, meiul, sorgul, soia, tutunul, ricinttl etc. Iarovizarea acestor plante se face la o temperatură de 18—30°. La această temperatură, ele integrează caracterele fazei de iarovizare, caractere
1	Gh. Valuţăy Iarovizarea plantelor, îndrumări tehnice I.C.A.R., 1951.
2	Gh. Olteanu. A. Cozma, S. Georgescu, Iarovizarea seminţei de sfeclă de zahăr, « Probleme agricole », 2/1956.
Căldura ca factor de vegetaţie
101
care în cîmp necesită un timp mai îndelungat. Şi aceste plante deci, iarovizate la temperaturile cerute de ele, îşi scurtează perioada de vegetaţie, devin mai precoce.
Dăm în tabelul de mai jos condiţiile în care se face iarovizarea la cîteva din acesţe plante de zi scurtă.
Tabelul 8
Temperatura, durata de iarovizare şi cantitatea de apă necesară iarovizării
la cîteva plante agricole
Felul seminţelor	Temperatura de iarovizare °C	Apa ce trebuie adăugată la 100 kg de seminţe 1	Durata iarovizării zile
Porumb		 .	^20-30	30	10-15
Mei 			19-20	26	7-10
Sorg			25-30	26	8-10
Soia		20-25	75	10-15
Ricin *		18	32	5-10
* I. Fazecaşy Cercetări asupra stabilirii condiţiilor de iarovizare la ricin, «Probleme agricole », 2/1956.
Iarovizarea la o temperatură ridicată este destul de greu de realizat în practică, fiindcă seminţele umectate sînt năpădite de ciuperci, cu atît mai mult cu cît lucrăm la o temperatură mai apropiată de limita superioară. Dacă lucrăm la temperaturi mai scăzute, pericolul este mai mic, dar sub limita inferioară prevăzută în tabel, de pildă la 15°, seminţele nu se mai iarovizează.
Diferitele soiuri reacţionează diferit la iarovizarea prin căldură, după cum era cazul şi la iarovizarea prin frig. S-au făcut experienţe de către K i r i a k o v, în R. P. Bulgaria, cu diferite soiuri de porumb. Soiurile care provin din regiuni mai calde au reacţionat slab la iarovizare, în timp ce soiurile din regiuni cu clima mai puţin caldă au reacţionat mai bine, au devenit mai precoce, în medie cu 8 zile.
Iarovizarea prin frig la plantele de zi lungă şi prin căldură la plantele de zi scurtă este astfel o tehnică care ne permite o mai bună adaptare a plantelor la mediu, o grăbire a dezvoltării şi realizarea de recolte mai timpurii şi mai bine asigurate.
Pînă în prezent, la Institutul de cercetări agronomice s-au obţinut rezultate care au fost aplicate în producţie, asupra iarovizării grîului de toamnă, grîului de primăvară, ovăzului, orzului de toamnă şi de primăvară x.
Este în curs de experimentare iarovizarea porumbului, bumbacului şi sfeclei de zahăr.
Vo* x£ia%ftUleSCU’ ^ezvo^tarea	Şi	practicii	agricole	în	R.P.R.,	Analele	I.C.A.R.,
CAPITOLUL IV
AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE
§ 1. Compoziţia aerului din atmosferă şi din sol. Capacitatea de aer a solului. Aerul şi viaţa vegetală.
Aerul este un amestec de mai multe gaze: oxigen, azot, bioxid de carbon, vapori de apă, amoniac şi alte gaze. Fiecare din aceste componente joacă un rol în viaţa plantei, fiecare deci trebuie considerat ca un factor de vegetaţie. O proporţie determinată, în special o proporţie determinată de oxigen şi de bioxid de carbon, asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor în condiţii normale.
Din punct de vedere calitativ, compoziţia aerului din atmosferă şi din sol este aceeaşi, dar din punct de vedere cantitativ, proporţia diferitelor componente nu este aceeaşi. în aerul solului, proporţia de bioxid de carbon este mai mare, datorită descompunerii materiei organice de către bacterii şi alte microorganisme, în schimb proporţia de oxigen este mai mică.
Tabelul 9
Compoziţia aerului atmosferic, în procente de volum
Componente	%
Oxigen (0) 	'		20,87
Azot (N)		78,31
Argon (Ar) 			0,76
Bioxid de carbon (C02)			0,03
Amoniac (NH3) 		urme
Alte gaze 			0,03
în aerul din sol, proporţia de oxigen scade în clima noastră, într-un sol nelucrat, la 18%.
Proporţia de bioxid de carbon creşte pînă la 0,1—-0,3%, iar în anumite împrejurări mult mai mult, cum vom vedea mai departe. Proporţia de azot şi ae argon rămîne practic aceeaşi în aerul solului. Proporţia de amoniac creşte, datorită descompunerii materiei proteice.
Aerul ca factor de vegetaţie
103
în aerul atmosferic se mai găsesc totdeauna cantităţi variabile de vapori de apă. în aerul solului proporţia de vapori de apă este mai mare. în mod normal aerul din sol, sub stratul pulverulent uscat, este totdeauna saturat cu vapori de apă. Această stare este foarte prielnică dezvoltării microorganismelor din sol, care prosperă într-un mediu în care umiditatea nu variază.
Solul este un material poros. între particulele elementare de sol, ca şi între agregatele constituite din particulele elementare, există spaţii mai mici sau mai mari, capilare sau necapilare. Totalitatea lor formează spaţiul lacunar sau porii solului. Spaţiul lacunar este plin cu apă şi cu aer. între cantitatea de apă şi cantitatea de aer din sol este un raport invers: cînd creşte proporţia de apă, scade proporţia de aer şi viceversa. Cînd spaţiul lacunar este ocupat în proporţie de 2/3 cu apă şi 1/3 cu aer se crează cele mai bune condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Chiar cînd solul este complet saturat cu apă, pînă la capacitatea maximă, rămîne o parte din spaţiul lacunar neocupat cu apă şi ocupat cu aer. Cantitatea de aer ce rămîne închisă în pori, după ce pămîntul a fost complet saturat cu apă, se numeşte capacitatea de aer a solului şi se exprimă în procente ale volumului total al solului. Capacitatea de aer este diferită în diferitele tipuri de sol; ea variază, de obicei, între 10 şi 18 % din volumul total al solului.
Capacitatea de aer este mai mare în solurile cu structură decît în cele fără structură, este mai mare în solurile nisipoase decît în cele argiloase. în adîncime, în solurile nelucrate, descresc atît spaţiul lacunar total, cît şi capacitatea de apă şi capacitatea de aer. Iată un exemplu dat de dr. C . C h i r i ţ ă 1.
Tabelul 10
Variaţia spaţiului lacunar, a capacităţii maxime de apă şi a capacităţii de aer în raport cu adîncimea, pe un sol brun-roşcat de pădure
Adîncimea cm	Spaţiul lacunar %	Capacitatea maximă de apă %	Capacitatea de aer %
	\		
0-10	53,70	44,83	8,87
10-20	45,00	42,28	2,72
20-30	43,50	40,86	2,64
O	imagine asemănătoare ne dă diagrama de mai jos, care indică volumul bazei solide a solului, volumul ocupat de aer şi de apă în solul forestier din pădurea Snagov2.
1 C. Chiriţă, Pedologie generală, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 1955.
2 C. Chiriţă, Op. cit.
104
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
I	Rădăcinile plantelor au nevoie nu numai de apă, dar şi de aer. De aceea, în solurile lucrate, se urmăreşte realizarea unui raport optim între aer şi apă. Optimum este realizat în solurile cu structură, în care se găsesc concomitent apă
şi aer, în timp ce în solurile nestructurate, cînd solul este saturat cu apă, proporţia de aer este foarte mică şi viceversa. în solurile nisipoase, capacitatea de aer este mare, dar relaţiile cu apa sînt defectuoase; permeabilitatea acestor soluri este prea mare, ele pierd repede apa şi suferă de secetă.
Variaţia	conţinutului de apă şi de aer
în trei tipuri diferite de sol, în stare de umiditate mare şi după o perioadă de uscăciune, se vede din tabelul 11.
Plantele	au nevoie	pentru creşterea şi
dezvoltarea lor normală	de	stări	diferite de
aprovizionare a solului	cu	aer,	adică de
capacităţi de aer diferite.
Dacă în	procesul de	producţie agricolă,
Fig. 3	- Diagramă	reprezentînd	di-	aprovizionarea cu aer în	sol	scade sub limi-
stnbuţia	aerului	şi	apei	într-un	sol	teje arătate, plantele suferă	sau	chiar pier.
forestier	îndesat (pădurea	Snagov) 9	A
(după	C. C h i	r i ţ ă)	In	acest caz, pammtul	trebuie sa fie mai
bine afînat, prin lucrări culturale.
Pe lîngă aerul care se găseşte liber în porii solului, se mai găseşte dizolvată
o cantitate de aer şi în apa din sol. Plantele spontane, acvatice, care trăiesc tot
Tabelul 11
Variaţia conţinutului de apă şi de aer în trei soluri diferite, în procente
din volumul solului
Felul solului	Greutatea volumetrică şi specifică a solului uscat		Volumul ocupat de sol		Volumul apei		Volumul aerului	
	Greutatea volumetrică	Greutatea specifică	Volumul ocupat de particulele solide %	Spaţiul lacunar %	In stare umedă %	După o perioadă de uscăciune %	în stare umedă %	După o perioadă de uscăciune %
Sol^lutos greu ....	1,57	2,36	65,9	34,1	23,2	17,0	10,9	17,1
Sol îngrăşat cu bălegar	1,46	2,31	61,8	38,2	30,3	20,0	7,9	18,2
Sol de păşune umedă .	1,17	2,22	52,7	47,3	40,0	22,3	7,3	25,0
timpul în apă, folosesc aerul dizolvat în apă. Dintre plantele cultivate, orezul este planta adaptată să folosească aerul dizolvat în apă.
' 90 8070 60 50 40 30 20 10 0%
10'
*2°-8
40
11	-ZA
’llifliv	— —
.iiififi	— —
EZ3 So/ C fâZd solidă) S Apă/'Faza lichida) cu Aer (Fâzagazoasa)
Aerul ca factor de vegetaţie
105
Tabelul 12
Capacitatea de aer din sol a cîtorva plante agricole
Cultura	Capacitatea de aer în procente din volumul total
Ierburi		6-10
Grîu			10-15
Ovăz				10-15
	15—20
Sfeclă de zahăr		15-20
Aerul din sol este necesar nu numai vieţii plantelor superioare, dar şi vieţii microorganismelor — microflorii şi microfaunii. Raportul dintre diferitele componente ale aerului, în special raportul dintre proporţia de oxigen şi celelalte componente, condiţionează dezvoltarea unora sau altora dintre grupele de microorganisme. Cînd proporţia de oxigen este mare, se dezvoltă microorganismele aerobe, cînd proporţia de oxigen se împuţinează, se dezvoltă microorganismele anaerobe.
§ 2. Rolul specific în viaţa plantei al diferitelor componente ale aerului
Oxigenul din atmosferă este tot atît de indispensabil organismului vegetal ca şi organismului animal. Plantele respiră, adică absorb oxigenul cu ajutorul căruia oxidează o parte din substanţa hidrocarbonată sintetizată. Acest proces de oxidare procură plantei energia necesară, cu ajutorul căreia ea sintetizează substanţele proteice. Ca rezultat al oxidării, planta degajă bioxid de carbon, aşa cum am arătat în capitolul despre viaţa plantei.
Funcţia de respiraţie nu este proprie numai organelor aeriene ale plantei, ci şi părţilor subterane: rizomi, tuberculi, rădăcini. De aceea, pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor este necesar ca şi aerul solului să conţină o proporţie suficientă de oxigen. Oxigenul este foarte necesar, mai ales în perioada de germinaţie a seminţelor, pentru că în această perioadă sămînţă respiră, foarte intens, pentru a mobiliza substanţele de rezervă şi a furniza embrionului energia necesară.
Nu toate seminţele au aceleaşi cerinţe faţă de oxigen pentru o germinaţie J normală. Cer o cantitate mare de oxigen pentru germinaţie următoarele seminţe: porumb, ovăz, grîu, varză, pepeni, mazăre, bumbac şi fasole. Cer cantităţi mai mici de oxigen pentru germinaţie şi pot germina numai cu aerul dizolvat în apă: orezul, timoftica, morcovul, trifoiul alb, trifoiul roşu, lucerna şi sulfina. Seminţele care au nevoie de oxigen mai puţin pentru germinaţie şi care germi-
106
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
nează la temperaturi scăzute se pot semăna foarte devreme, cînd solul este foarte umed si cu aer puţin. în această categorie intră trifoiul, lucerna, timoftica.
Oxigenul este indispensabil diferitelor grupe de bacterii aerobe care trăiesc în sol şi care au o importanţă deosebită pentru fertilitate. Pentru oxidarea amoniacului şi transformarea lui în nitraţi, bacteriile nitrificatoare au nevoie de oxigen; unele din bacteriile care leagă azotul liber din aer, ca Azotobacter, sînt aerobe şi au nevoie de un mediu bogat în oxigen şi tot aşa o parte din bacteriile care descompun humusul şi liberează materia minerală, cu care se hrănesc plantele.
Oxigenul îndeplineşte în sol şi un alt rol, de natură pur chimică, foarte important şi acesta pentru viaţa plantelor. în sol se formează uneori compuşi săraci în oxigen sau fără oxigen, care sînt vătămători pentru plante.
în solurile cu aer puţin şi deci cu oxigen în cantitate mică se înmulţesc microorganismele anaerobe care-şi procură oxigenul din materia organică sau din compuşii anorganici oxidaţi: nitraţi, sulfaţi, oxizi etc. Din aceşti compuşi anorganici, microorganismele scot oxigenul necesar vieţii lor şi rămîn nitriţi, sulf iţi, fierul feros etc., care sînt vătămători plantelor chiar în concentraţii mici. Prin reoxidarea acestora, nocivitatea lor dispare.
Procesele biologice şi biochimice care se petrec în sol împuţinează mereu proporţia de oxigen şi măresc proporţia de bioxid de carbon. Dacă proporţia de bioxid de carbon din sol depăşeşte o anumită limită, plantele tînjesc şi apoi mor. Proporţia de oxigen în terenurile cultivate, mai ales, nu trebuie să scadă sub o anumită limită. Prin lucrările solului, acesta este aerisit, bioxidul de carbon trece în atmosferă şi aerul proaspăt bogat în oxigen intră în sol.
în clima noastră, proporţia de oxigen nu trebuie să scadă sub 18%. în regiunea tropicală, proporţia de oxigen scade la 16—18% pe vreme uscată, iar în timpul ploilor, cînd descompunerea vegetaţiei tropicale este foarte intensa şi aerisirea solului foarte slabă, proporţia de oxigen scade la 8—12%.
Cerinţele plantelor cultivate faţă de proporţia de oxigen din sol sînt diferite. Cerinţe mari au orzul, ovăzul, bumbacul, mazărea, floarea-soarelui, cartofii, porumbul, sfecla de zahăr. Sînt şi plante care au cerinţe mai mici, cum sînt hrişcă şi orezul.
S-a putut urmări comportarea plantelor în mediile aerate şi neaerate. S-a constatat că perii radiculari sînt foarte numeroşi la plantele care cresc într-un mediu aerat şi sînt puţini sau lipsesc în solurile rău aerate, sau în solurile unde staghează apa. Perii radiculari vin în contact cu cea mai mare suprafaţă a solului şi prin intermediul lor se face în cea mai mare parte aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive şi cu apă. Proporţional cu numărul şi lungimea perilor radiculari se face şi aprovizionarea cu elemente nutritive şi cu apă a întregii plante.
Aerul ca factor de vegetaţie
107
Kudreavţeva a experimentat cu ovăz, mazăre şi floarea-soarelui şi a dovedit că aceste plante mor dacă lipseşte oxigenul din sol. Mazărea are nevoie de 1,20—1,56 mg de oxigen pentru fiecare gram de substanţă uscată, iar porumbul de 0,34—0,35 mg. Aceasta \ în culturi cu sol sterilizat. Cînd se lucrează cu sol nesterilizat, consumul de oxigen este mult mai mare: 42—67 mg pentru 1 g de substanţă uscată. Cea mai mare parte din acest oxigen este consumat de bacterii1.
Plantele cultivate tînjesc şi mor într-un teren pe care bălteşte apa. Nu apa este aceea care provoacă moartea lor, ci lipsa de oxigen. Terenurile pe care bălteşte apa trebuie drenate.
Plantele spontane, care trăiesc într-un mediu excesiv de umed, sărac în oxigen, se ajută cu rezerva de aer pe care o au înmagazinată în ţesutul special, numit aerenchim.
Bioxidul de carbon este indispensabil plantelor, care-1 absorb puternic, prin toate organele verzi. El este absorbit şi prin rădăcini, cum s-a dovedit recent prin cercetările lui K u r s a n o v.
Proporţia de 0,03% bioxid de carbon din atmosferă asigură creşterea şi dezvoltarea plantelor spontane şi a plantelor cultivate. Această proporţie s-ar împuţina dacă aerul atmosferic nu ar primi continuu cantitatea imensă de bioxid de carbon care se produce în sol, în urma descompunerii materiei organice.
Descompunerea materiei organice şi degajarea de bioxid de carbon, produs de microflora şi microfauna din sol, variază cu condiţiile în care se găseşte solul. Cantitatea de bioxid de carbon degajată creşte cînd sînt asigurate umezeala şi oxigenul necesar, cînd există suficientă materie organică şi cînd temperatura este potrivită. Vara se degajă mai mult bioxid de carbon, decît iarna, cînd activitatea microorganismelor este redusă sau complet oprită.
Lundegardh a găsit că într-o oră se degajă pe hectar următoarele cantităţi de bioxid de carbon: 2,0—3,09—3,97—4*,ll kg, după felul solului şi după cum solul a fost îngrăşat sau nu. Cifrele cele mai mici sînt ale unui sol nisipos iteîngrăşat.
Cu cît activitatea microorganismelor este mai intensă, cu atît se degajă o cantitate mai mare de C02, cu atît solul se găseşte în condiţii mai bune. Activitatea microorganismelor, măsurată cu cantitatea de bioxid de carbon degajată, ^te, după biochimistul ceh Stoklasa, un mod de a judeca şi chiar de a haşura fertilitatea.
în solul cultivat, ocupat de plante, se elimină mult mai mult bioxid de carbon decît în solul neocupat de plante, pentru că la cantitatea degajată prin activitatea microorganismelor se adaugă şi cantitatea ce rezultă din respiraţia
1 N. A. SokoloVy Op. cit.
108
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
rădăcinilor. Unele plante degajă mai mult, altele mai puţin bioxid de carbon; lupinul şi cartoful de pildă, degajă mai mult bioxid de carbon decît orzul şi ovăzul. Diferitele tratamente culturale, aplicate plantelor, sporesc degajarea de bioxid de carbon. Astfel Geltzer, în U.R.S.S., a constatat o sporire considerabilă a procentului de bioxid de carbon degajat în culturile de bumbac după irigaţie şi după ploaie, ceea ce dovedeşte că în aceste condiţii, activitatea microorganismelor este mai intensă, iar respiraţia rădăcinilor este mult mai activă.
Toate aceste procese duc la o acumulare de bioxid de carbon în aerul solului. Proporţia de C02 din aerul solului faţă de proporţia de bioxid de carbon din aerul atmosferic creşte de 10 ori, iar în anumite condiţii creşte de 100 de ori şi chiar de 200 de ori. Astfel, la tropice, proporţia de bioxid de carbon din sol este de 5%, datorită bogăţiei de materie organică şi condiţiilor favorabile de descompunere ce există acolo. Dar chiar în clima noastră, în solurile foarte bogate în materie organică, se atinge şi chiar se depăşeşte această proporţie, cînd condiţiile de descompunere sînt foarte favorabile, după cum rezultă din următoarele exemple.
Tabelul 13
Conţinutul de bioxid de carbon în diferite categorii de soluri
Solul	Nisip cuarţos		Nisip calcaros		Sol lutos		Sol humos	
Adîncimea în cm	15	70	15	70	15	70	15	70
Conţinutul de C02 vara . . . Conţinutul de C02 iarna . .	0,22 0,06	0,56 0,1	0,23 0,06	1,09 0,15	0,25 0,06	1,06 0,29	2,87 0,38	7,25 4,95
Din acest tabel se vede că iarna cantitatea de bioxid de carbon degajată este mult mai mică decît vara, din cauza încetinirii activităţii microbiologice.
Se vede că în solul humos, bogat în materie organică, cantitatea de bioxid de carbon este mult mai mare şi în sfîrşit se vede că proporţia de bioxid de carbon este mult mai mare în adîncime decît în stratul de la suprafaţă. Acest din urmă fapt se datoreşte nu activităţii mai intense a microorganismelor în orizonturile inferioare, ci acumulării de bioxid de carbon în profunzime.
în alte determinări s-a găsit în medie, în solul de pădure, la adîncimea de la 0,5 la 1 m, 0,49 — 0,50 % bioxid de carbon vara, din mai pînă în septembrie şi 0,31—0,34% iarna, din octombrie pînă în martie, iar într-un sol arabil, fertil, la aceleaşi adîncimi s-a găsit vara, în medie, 2,43—2,79%, iar iarna 0,94-1,40%.
C. C h i r i ţ ă dă următoarele cantităţi de bioxid de carbon, sub diferite asociaţii vegetale şi în sol descoperit.
Aerul ca factor de vegetaţie
109
Tabelul 14
Variaţia conţinutului de bioxid de carbon sub diferite asociaţii vegetale şi la două
adîncimi diferite
Asociaţia vegetală	Procentul de bioxid de carbon la 15 cm	Procentul de bioxid de carbon la 70 cm
Pădure de fag		0,62	1,19
Pădure de molid			1,13	9,36
Pătură de muşchi 		1,93	7,98
Pătură de iarbă		0,60	4,43
Sol descoperit	1,19	7,02
Se vede că sub pădurea de molid şi sub pătura de muşchi cantitatea de bioxid de carbon din aerul solului este mult mai mare decît sub alte formaţiuni vegetale. Această creştere se face pe seama scăderii proporţiei de oxigen, care sub pădurea de molid, la 70 cm adîncime, scade la 13,68%, iar sub pătura de muşchi, la aceeaşi adîncime, scade la 13,83%. Proporţia de bioxid de carbon creşte, după cifrele de mai sus, şi în solul descoperit. Determinarea s-a făcut, probabil, pe un sol tasat, cu aerisire slabă.
Bioxidul de carbon este necesar plantelor pentru asimilaţia clorofiliană, dar .dacă proporţia lui în sol creşte peste o anumită limită, el devine vătămător. Această limită este socotită, în general, conţinutul de 1%. Numai microorganismele anaerobe suportă o proporţie mai mare, dar nici acestea nu pot trăi într-o atmosferă excesiv de bogată în bioxid de carbon.
Pentru a se crea condiţii favorabile plantelor şi microorganismelor aerobe şi chiar celor anaerobe, este necesar ca excesul de bioxid de carbon să fie înlăturat. Acesta intră în aerul atmosferic, de unde este absorbit de plante pentru asimilaţia clorofiliană sau fotosinteză; 90% din cantitatea de bioxid de carbon absorbită de plante provine din pămînt şi se întoarce apoi din nou în pămînt sub formă de resturi vegetale, din care rezultă prin descompunere humusul. Carbonul, asociat cu oxigenul, se găseşte astfel într-un circuit continuu, într-un schimb perpetuu, care are loc între atmosferă şi sol.
Cantitatea de bioxid de carbon din atmosferă este aşa de imensă, încît proporţia de 0,03% nu se schimbă sensibil prin degajarea bioxidului de carbon din sol. Numai în pătura vegetală, la contactul imediat cu solul, proporţia de bioxid de carbon apare ceva mai mare şi provoacă o sporire a asimilaţiei clorofiliene. Aceasta şi din cauza greutăţii mai mari pe care o are bioxidul de carbon. Am amintit în capitolul despre viata plantei de cercetările lui Lundegardh, care a stabilit că sporind proporţia de bioxid de carbon de la 0,03 la ®^%» intensitatea asimilaţiei a crescut de trei ori, bineînţeles cu condiţia ca şi ceilalţi factori de vegetaţie să fie în optim.
110
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Bioxidul de carbon are şi un rol indirect în viaţa plantelor, prin intermediul solului. El se dizolvă în apă. Apa, încărcată cu bioxid de carbon, are o putere de so-lubilizare mult mai mare şi contribuie astfel ca anumite substanţe minerale, insolubile în condiţiile obişnuite, să fie solubilizate şi făcute accesibile plantelor. Carbonaţii, în contact cu apa încărcată cu bioxid de carbon, se transformă în bicarbonaţi, care au un grad de solubilizare mult mai mare. Aşa se explică în speciaTăizolvarea şi migrarea carbonatului de calciu în stratele geologice şi în sol.
Azotul este pentru viaţa plantelor un gaz inert, ca şi pentru viaţa animalelor. El nu se poate asimila în stare de azot elementar gazos. Plantele absorb azotul, care le este necesar pentru sinteza materiei proteice, sub formă de săruri ale acidului azotic sau sub formă de săruri amoniacale.
Totuşi, azotul gazos din aerul atmosferic şi din aerul solului are un rol indirect, de cea mai mare importanţă pentru viaţa plantelor. El este sursa unică de compuşi azotaţi din sol sau putem spune că este materia primă din care, sub influenţa unor procese chimice şi biochimce, iau naştere compuşii azotaţi şi amoniacali cu care se hrănesc plantele.
Rocile-mamă din care se formează solul sînt complet lipsite de azot, cu extrem de puţine excepţii. Primele mici cantităţi de azot vin în scoarţa dezagregată din atmosferă. Descărcările electrice din atmosferă provoacă sinteza azotului cu oxigenul. Iau naştere oxizi de azot care împreună cu apa dau acidul azotic, iar acesta, combinîndu-se cu bazele din pămînt, formează azotaţii sau nitraţii, cu care se hrănesc atît plantele superioare, cît şi plantele inferioare şi microorganismele. în acest chip devine posibilă viaţa vegetală. în scoarţa dezagregată, devenită sol, se acumulează o cantitate de materie organică. Această materie organică face posibilă viaţa microorganismelor heterotrofe şi în special a bacteriilor, care asimilează azotul elementar din aer. Aceste bacterii fixează în corpul lor azotul sub formă de materie proteică. La moartea lor, materia proteică se descompune, prin acţiunea altor grupe de bacterii. Se nasc compuşi amoniacali şi azotaţi sau nitraţi, care servesc la hrana plantelor superioare şi a multor grupe de microorganisme.
Un rol analog au şi bacteriile, care trăiesc în simbioză cu leguminoasele şi care deasemenea au capacitatea de a fixa azotul elementar în corpul lor şi de a furniza plantei-gazdă un supliment de hrană azotată. într-un cîmp bine lucrat se fixează zilnic, de către bacteriile din această grupă, 10 cm3 de azot pe fiecare metru pătrat.
' în acest chip, solul se îmbogăţeşte în azot organic, amoniacal şi ni trie,. Este asigurată astfel hrana azotată a plantelor şi deci sinteza materiei proteice. Fără azotul atmosferic nu ar fi posibilă viaţa plantelor şi nici viaţa animalelor.
Proporţia de azot din aerul atmosferic şi din aerul solului este aşa de mare şi variaţia proporţiei de azot aşa de mică, în urma proceselor arătate mai sus,,
Aerul ca factor de vegetaţie
111
încît niciodată nu se simte lipsa de azot elementar în aerul atmosferic sau în aerul solului. Tehnica agricolă nu face altceva decît să stimuleze procesele microbiologice prin care azotul elementar, gazos, este legat şi transformat în compuşi azotaţi, accesibili plantelor.
Amoniacul se găseşte în aerul atmosferic în cantităţi extrem de mici, de-abia urme. Numai în preajma unor anumite centre industriale sau în sectoare unde o cantitate mare de materie organică este în curs de descompunere, proporţia de amoniac din atmosferă este uşor sporită.
în aerul solului proporţia de amoniac este totdeauna mai mare, pentru că în sol descompunerea materiei organice proteice este un proces general şi continuu.
O parte din amoniacul din sol scapă în atmosferă, o altă parte se dizolvă în apă, o altă parte se fixează în complexul coloidal sau în complexul adsorbtiv al solului. Amoniacul se comportă ca o bază şi formează cu acizii din sol săruri amoniacale, care pot servi ca hrană pentru plante.
Amoniacul este oxidat de bacteriile nitrificatoare, transformat în nitriţi şi apoi în nitraţi sau azotaţi. Nitraţii reprezintă hrana principală azotată pentru plante.
Astfel, prin intermediul amoniacului, substanţa organică azotată sau substanţa proteică se transformă din nou — în urma activităţii bacteriilor amoni-ficatoare şi nitrificatoare — în hrană azotată accesibilă plantelor. Amoniacul este o verigă din circuitul azotului în natură.
Vaporii de apă. Am arătat că sub stratul superficial uscat al solului se găseşte stratul reavăn, în care aerul din spaţiul lacunar este aproape totdeauna saturat cu vapori de apă. Vaporii de apă nu sînt absorbiţi de plante. Planta absoarbe apa sub forma lichidă. Totuşi, vaporii cte apă din aerul solului joacă un rol important în viaţa plantei, pentru că ei reprezintă una din stările sub care apa circulă în sol şi prin care provizia de apă se omogenizează în masa solului.
Vaporii de apă din spaţiile lacunare se mişcă prin difuziune. Dacă stratul de sol este mai rece, vaporii se condensează în spaţiile lacunare. Iarna, vaporii de apă din profunzime se condensează în orizontul superior, mai rece. Apa lichidă ce rezultă îngheaţă, se naşte un deficit de saturaţie, care provoacă uscarea şi condensarea unei noi cantităţi de vapori din profunzime. în felul acesta iarna, ne spune Viliams, orizontul superior al solului îşi sporeşte provizia de apă.
în anumite condiţii, cînd solul este destul de poros, pătrunde în el aerul atmosferic, încărcat cu vapori de apă. Dacă pămîntul este mai rece decît aerul atmosferic, are loc o condensare a vaporilor de apă în spaţiile lacunare. Apa condensată în acest chip a fost denumită rouă interioară şi reprezintă o sursă * ascunsă» (secundară) de aprovizionare a solului cu apă. Condensarea este Cantitativ mică, dar dacă ea se continuă mai mult timp, reprezintă un supliment de aprovizionare cu apă pentru microorganisme şi pentru plantele supe-
112
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
rioare, supliment care are o importanţă deosebită în unele regiuni ale globului în care cad ploi puţine, dar în care atmosfera nu este lipsită de vapori de apă, cum sînt ţinuturile secetoase din jurul Mediteranei şi al altor mări.
§ 3. Mişcarea aerului. Schimbul aerului din sol cu aerul atmosferic. Adsorbţia aerului la suprafaţa particulelor de sol
în natură are loc un schimb continuu între aerul solului şi aerul atmosferic, deci o primenire continuă a aerului din sol. Această primenire este necesară, fiindcă, altfel, acumularea de bioxid de carbon ar fi aşa de mare, încît ar periclita şi ar împiedica viaţa plantelor şi microorganismelor. Primenirea se face prin difuziune şi prin schimbarea în masă a aerului.
Primenirea prin difuziune (omogenizarea gazelor în repaus) se face în mod continuu şi de aceea ea apare mai importantă decît schimbarea în masă. Difuziunea nu este proporţională cu diametrul porilor, ci cu secţiunea totală a spaţiului lacunar, sau, cu alte cuvinte, difuziunea se face tot aşa de bine prin spaţiile mici ca şi prin spaţiile mari ale solului.
Timpul necesar pentru ca prin difuziune să se elimine din sol C02 variază cu adîncimea, astfel:
—	pentru 0,1 cm sînt necesare 0,05 secunde;
—■ pentru 1,0 cm sînt necesare 5 secunde;
—	pentru 10,0	cm sînt	necesare 8	minute şi 18 secunde;
—	pentru 30,0	cm sînt	necesare 1	oră şi 15 secunde.
Primenirea în masă a aerului se face sub influenţa diferiţilor factori fizici şi biologici. Astfel, variaţiile de temperatură provoacă o remaniere a aerului. La căldură, aerul se dilată, nu mai încape în porii solului şi o parte din el iese în atmosferă. La frig, aerul se contractă, volumul lui se micşorează, noi cantităţi de aer intră în sol. La oscilaţii termice de 10° între zi şi noapte, oscilaţiile de volum reprezintă 20% din volumul aerului.
Schimbarea presiunii atmosferice ajută de asemenea la primenirea aerului. La urcarea presiunii, aerul se contractă, la scăderea presiunii, se dilată. Prin aceste variaţii de volum, ca şi în cazul variaţiilor de temperatură, aerul din sol este remaniat.
Vîntul provoacă scoaterea aerului din spaţiul lacunar al solului şi înlocuirea lui cu	aer proaspăt.	Vîntul	înlocuieşte	stratele de aer saturate	cu	vapori	din
imediata apropiere a	suprafeţei solului	cu alte strate de aer	uscat.	între	aerul
Aerul ca factor de vegetaţie
113
atmosferic mai uscat de la suprafaţa solului şi aerul din sol care este mai umed se face un schimb. Aerul uscat pătrunde în sol şi aerul umed încărcat şi cu alte gaze din sol iese la suprafaţă. Cu cît unghiul de incidenţă cu suprafaţa solului este mai .mare, cu atît cantitatea de aer înlocuit este mai mare.
Apa de ploaie alungă din spaţiul lacunar aerul încărcat cu bioxid de carbon şi după infiltraţia apei sau evaporaţia ei, o cantitate de aer proaspăt intră în sol. Apa de ploaie aduce ea însăşi o cantitate suplimentară de oxigen în sol şi anume 650 mm de precipitaţii aduc circa 70 kg de oxigen. Cu cît temperatura este mai scăzută, cu atît cantitatea de oxigen dizolvat este mai mare. La 100 1 de apă şi la 0° se dizolvă 4 1 de oxigen. La 100 1 de apă şi la 20° se dizolvă 3 1 de oxigen.
Influenţa factorilor fizici arătaţi mai sus este mai mare sau mai mică, după gradul mai mare sau mai mic de permeabilitate al solului. Permeabilitatea este determinată de textura şi mai ales de structura solului. în solurile cu structură, adică solurile alcătuite din agregate stabile, primenirea aerului este mai bine asigurată.
Dintre factorii biotici, animalele care fac galerii în pămînt (cîrtiţele, popîn-dăii, rîmele, larvele, insectele etc.) contribuie la primenirea aerului din sol. Rîmele, în special, contribuie mult la aerisirea solului.
Cu toate procesele de primenire arătate, compoziţia aerului din sol rămîne neomogenă. Proporţia de bioxid de carbon este mai mare în preajma rădăcinilor şi în focarele de	activitate mai intensă a	bacteriilor.
O parte din aerul din	sol se primeneşte foarte greu. Acesta este	aerul adsor-
bit la suprafaţa particulelor elementare de sol. Particulele elementare ale solului au proprietatea de a reţine sau de a adsorbi gazele, care alcătuiesc aerul solului. Intensitatea adsorbţiei, adică grosimea peliculei de aer adsorbit, variază cu natura gazului şi cu compoziţia chimică a particulelor de sol. Humusul, hidratul feric şi argila au cea mai mare putere de adsorbţie. Adsorbţia bioxidului de carbon este puternică şi se face mai ales de hidratul feric. Se adsoarbe puternic amoniacul. Cea mai slabă adsorbţie este a azotului şi mai ales a oxigenului. Adsorbţia cea mai puternică este a vaporilor de apă. Moleculele de apă adsor-bite sînt intercalate cu molecule de aer adsorbit. Adsorbţia moleculelor de apă este fenomenul denumit higroscopicitate, de care ne vom ocupa în capitolul următor, referitor la apă	ca factor de vegetaţie.
Cantitatea de aer adsorbit este destul de mare,	mai ales pe	solurile	bogate
în humus. Sobolev şi Ciapek au arătat că se adsoarbe o cantitate de aer de 2,26—14,40 cm3 la 100 g de sol, pe cernoziom1.
1 N. A. SokoloVy Op. cit.
8 — Agrotehnica
114
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
ţ 4. Reglarea regimului de aer din sol prin mijloace agrotehnice
Primenirea aerului numai prin procesele naturale, pe care le-am arătat mai sus, nu este suficientă. în producţia agricolă trebuie să intervenim cu mijloace agrotehnice, pentru a asigura primenirea continuă a aerului din sol.
în terenurile în care bălteşte apa, temporar sau permanent, excesul de apă împuţinează aerul şi împiedică primenirea lui. Astfel de terenuri trebuie drenate dacă excesul de apă vine din pînza freatică, iar dacă avem de-a face cu apă superficială de băltire, această apă trebuie scursă prin canale de desecare.
Cît de mult sînt influenţate plantele cultivate prin aeraţia îmbunătăţită în urma drenajului se poate constata din următorul tabel.
Tabelul 15
Variaţia recoltei de bumbac şi grîu în soluri drenate şi nedrenate
Varianta	Recolta de seminţe şi puf de bumbac kg la ha	Sporul în procente faţă de recolta martorului	Recolta de grîu boabe kg la ha	Sporul în procente faţă de recolta martorului
Drenaj parţial dar insuficient . . .	162	_	414		
Drenaj parţial suficient		410	153	672	63
Drenaj foarte bun complet		571	254	1125	171
Aeraţia este absolut necesară şi în culturile din soluţiile nutritive. Aerul este introdus prin injectare. S-a verificat experimental efectul aerisirii soluţiilor nutritive si s-au obtinut următoarele recolte1.
Tabelul 16
Variaţia recoltei de orz şi lupin în culturile din soluţii nutritive în urma aerisirii
Varianta	Greutatea la vas, în g	
	Orz |	Lupin
Neaerat			1,31	0,83
Aerat continuu 		2,12	1,53
		
în sectoarele irigate, aplicarea intermitentă a irigaţiei contribuie la aerisirea solului, pentru că apa de irigaţie, ca şi apa de ploaie, alungă cea mai mare
1 A. O. Hali and associates, The soil solution and the mineral constituents of the soil, Phil. Trans., voi. 204, 1913.
Aerul ca factor de vegetaţie
115
parte de aer din spaţiul lacunar, iar la întreruperea irigaţiei şi svîntarea solului intră în spaţiul lacunar aer proaspăt. De aceea, irigaţia intermitentă este mai prielnică plantelor decît irigaţia continuă. Chiar şi în cultura orezului, care este adaptat la condiţiile de viaţa acvatică, este necesar ca irigaţia să se întrerupă în anumite faze de vegetaţie, pentru ca pămîntul să se poată aerisi. în ultima vreme, s-a elaborat în U.R.S.S. o metodă nouă de cultură a orezului, prin irigaţie intermitentă.
Am arătat mai sus că pămînturile cu o bună structură au o permeabilitate mai mare pentru aer şi pentru apă. Toate măsurile culturale care asigură menţinerea structurii şi îmbunătăţirea ei asigură o mai bună primenire a aerului din sol. Despre aceste măsuri vom vorbi într-un capitol special, cînd ne vom ocupa de structura solului. Amintim numai că într-un sol cu glomerule mici şi anume mai mici de 1 mm în diametru, permeabilitatea pentru aer nu este bine asigurată. Spaţiile lacunare dintre glomerule au aproximativ aceleaşi dimensiuni mici ca şi glomerulele. Cînd solul primeşte apă, glomerulele mici se umflă, spaţiile dintre glomerule devin şi mai mici şi permeabilitatea pentru aer este anulată.
Experienţele au dovedit că permeabilitatea pentru aer este bine asigurată cînd glomerulele au un diametru mai mare de 2 mm, chiar dacă solul este saturat cu apă pînă aproape de capacitatea capilară.
Prin lucrările culturale — aratul, grăpatul, lucratul cu cultivatorul, prăşitul
—	se urmăresc diferite scopuri în procesul de producţie agricolă. Unul din scopurile principale urmărite este primenirea aerului din sol. La un control experimental al compoziţiei aerului dintr-^un sol lucrat şi unul nelucrat, nu s-au găsit deosebiri prea mari în conţinutul de bioxid de carbon din parcela experimentală lucrată, faţă de cea nelucrată. Aceasta nu dovedeşte că primenirea aerului s-a făcut mai slab în parcela lucrată, dimpotrivă dovedeşte că lucrarea şi aerisirea solului au stimulat activitatea microorganismelor, care au degajat noi cantităţi de bioxid de carbon.
Mărirea activităţii microorganismelor este o condiţie necesară pentru fertilitatea solului. Legarea azotului liber de către bacteriile din genul Azotobacter, descompunerea materiei proteice, transformarea ei în amoniac şi apoi în nitraţi şi mineralizarea humusului sînt procese care se petrec în mediul aerat, bogat în oxigen. în culturile intensive şi în special în culturile de legume se prăşeşte chiar dacă solul nu are buruieni. Mai ales dacă ploaia sau irigaţia a bătătorit solul, a micşorat spaţiul lacunar prin umplerea lui parţială cu suspensia de sol, praşila este indispensabilă. Porumbul neprăşit rămîne galben şi rodeşte slab sau nu rodeşte de loc, din cauză că îi lipseşte hrana şi în special hrana azotată, care este pregătită de bacterii în mediul aerat. La unele plante, cum este porumbul, patru praşile în clima noastră reprezintă optimul. Dar sînt unele plante, cum este sfecla şi bumbacul, care au nevoie de un număr mai mare de praşile.
8*
116
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
în culturile de bumbac din Asia Centrală, praşilele numeroase, pînă la 10, au sporit considerabil recolta. Dacă solul era adus în stare structurală prin asolamentul cu ierburi, se obţineau aceleaşi rezultate cu un număr mai mic de praşile, fiindcă starea de aerisire a solului era mai bună.
în special în perioada de germinaţie trebuie să se asigure oxigenul necesar germinaţiei, prin afînarea stratului superficial în care este introdusă sămînţă. Cum sămînţă are nevoie şi de umiditate, stratul afînat şi bine aerisit trebuie să stea pe un strat ceva mai îndesat, care conduce mai bine umiditatea spre sămînţă. Germinaţia decurge în condiţii optime, cînd sămînţă este introdusă la limita dintre cele două strate: stratul superficial afînat care asigură oxigenul necesar şi stratul de dedesubt, mai îndesat, care asigură umiditatea. Toate plantele au aceeaşi cerinţă în această privinţă, dar sînt unele plante ale căror seminţe germinează foarte greu sau nu germinează de loc dacă nu se asigură oxigenul necesar, prin pregătirea stratului afînat. Aceste plante sînt bumbacul, porumbul şi altele, aşa cum s-a arătat mai înainte.
CAPITOLUL V
APA CA FACTOR DE VEGETAŢIE § 1. Rolul apei în viaţa plantei
Apa este un factor de vegetaţie tot aşa de important ca şi bioxidul de carbon, oxigenul sau sărurile minerale din sol şi tot atît de important ca factorii energetici de care ne-am ocupat. Se pot creşte plante fără pămînt, în apă, căreia i-am adăugat substanţe nutritive, dar nu se pot creşte plante pe un sol lipsit de apă.
Cele două elemente din care este compusă apa — hidrogenul şi oxigenul
—	intră în compoziţia materiei organice sintetizate de plantă. Din bioxidul de carbon, absorbit din aer, şi din hidrogenul care* rezultă din disocierea apei, cu ajutorul luminii ca sursă de energie, se formează în organele verzi ale plantei, materia hidrocarbonată. Apa furnizează astfel o parte din elementele nutritive necesare plantei.
Dar apa îndeplineşte şi alte funcţiuni în viaţa plantei. Ea dizolvă şi transportă sărurile nutritive din sol. Solubilitatea diferitelor substanţe care se găsesc în sol este foarte diferită. Sînt foarte solubili: nitraţii sau azotaţii, sulfatul de sodiu, sulfatul de magneziu, clorura de sodiu, carbonatul de sodiu etc.; sînt puţin solubili: sulfatul de calciu, carbonatul de calciu, fosfatul tricalcic şi aproape insolubili silicaţii. Am văzut în capitolul precedent că şi gazele, bioxidul de carbon, oxigenul etc. — se pot dizolva în apă. Apa în care s-a dizolvat bioxidul de carbon are o putere de solubilizare mult mai mare decît apa curată, astfel că ea poate dizolva şi din substanţele greu solubile sau aproape insolubile. Apa din sol sau soluţia de sol conţine deci totdeauna o cantitate de săruri dizolvate, necesare hrănirii plantelor. Concentraţia soluţiei este, în solurile mijlocii, de 0,05% sau 0,5 g la litru, dar în anumite condiţii, pe pămînturile sărăturoase concentraţia este mult mai mare.
Chiar şi apa de ploaie, socotită foarte curată, nu are compoziţia apei distilate. Ea conţine compuşii azotaţi, care se formează în atmosferă în urma descărcărilor electrice. într-un an, cantitatea de azot adusă pe această cale în sol este de
6—10 kg la ha, în condiţiile unor precipitaţii mijlocii.
118
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Sărurile nutritive sînt absorbite de plante în soluţii foarte diluate. De aceea, cantitatea de apă absorbită de plante este mai mare decît ar fi necesar numai pentru funcţiunile de nutriţie. Excesul de apă se elimină continuu, prin transpiraţie. Pentru a forma 3 g de substanţă uscată, planta cheltuieşte 1 000 g de apă, din care numai 1,5 g intră în alcătuirea celor 3 g de substanţă uscată, iar restul de 998,5 g trece prin plantă şi se pierde în atmosferă, prin transpiraţie. Transpiraţia îndeplineşte pentru plantă, funcţiunea de regulator termic. Oxidările care se petrec în plantă ar ridica, în mod normal, temperatura plantei, dacă nu ar avea loc transpiraţia. Planta se apără prin transpiraţie şi împotriva excesului de căldură din mediul exterior. Planta este răcită aşa cum sînt răcite motoarele cu combustie internă.
Apa care pătrunde în plantă exercită o presiune ce ţine întinşi pereţii celulelor, ea dă astfel celulelor şi ţesuturilor turgescenţa, care asigură echilibrul mecanic al diferitelor organe. Proteinele vegetale care intră în alcătuirea protoplasmei sînt coloide hidrofile. Prin îmbibarea cu apă, ele îşi măresc volumul. Cînd planta nu mai poate absorbi apă, ea pierde prin transpiraţie, apa deja absorbită, turgescenţa dispare, planta nu mai are echilibrul mecanic, ea se ofileşte şi în cele din urmă moare.
Tabelul 17
Cantitatea de apă necesară germinării, exprimată în procente din greutatea
seminţei
Planta	După S o k o 1 o v	După M o s o 1 o v
Grîu		47,7-56,8	45,5
	64,3-77,7	57,7
Orz		57,4	48,2
Ovăz		76,3-85,3	59,8
Porumb		37,3	44,0
Mei		25,0	25,0
Hrişcă		114,4	—
Măzăriche				75,4	75,4
Lupin		142,9	—
In		100,0	100,0
Cînepă 		73,9	43,9
Sfeclă de zahăr		120,5	120,3
Trifoi roşu		145,2	117,5
Mazăre 		—	106,8
Lucernă		—	56,3
^Plantele au nevoie de apă în toate fazele de vegetaţie, de la germinare şi pînă la maturitate, dar această nevoie nu este omogenă, ci este variabilă în diferite faze, denumittfaze critice. O astfel de fază este faza de germinaţie, cînd seminţele trebuie să se îmbibe cu apă spre a putea germina. Cantitatea de apă, necesară acestei îmbibări este diferită pentru diferite seminţe după cum se vede din tabelul 17.
Apa ca factor de vegetaţie
119
Aceste cifre	arată că unele plante au nevoie de un	mediu	mai umed pentru
a germina, cum	sînt; de pildă, trifoiul roşu, lupinul,	inul, sfecla	de zahăr şi
hrişcă, altele de	un mediu cu umiditate mijlocie, iar	altele,	cum	sînt cînepa
şi porumbul au	nevoie de un mediu mai zvîntat.
Nevoia de apă a plantelor în cursul perioadei de vegetaţie este şi mai mare, pentru că în cursul vegetaţiei plantele transpiră cantităţi însemnate de apă. Perioadele critice de mare consum la cerealele păioase sînt următoarele: înfră-ţitul, formarea organelor florale şi formarea fructelor. în timpul perioadei de maturitate, consumul de apă începe să descrească.
La pbrumb, fazele critice sînt: formarea organelor florale, formarea fructelor, adică «legatul» şi dezvoltarea fructelor. La bumbac, fazele critice sînt: îmbobocitul, înfloritul şi formarea capsulelor. în general, deci, la plantele care înfloresc şi rodesc în primul an, fazele critice sînt: formarea organelor florale, formarea şi dezvoltarea fructelor. La plantele la care se recoltează rădăcinile şi care înfloresc şi fructifică în al doilea an, cum este de pildă sfecla, în anul întîi, de dezvoltare vegetativă, nu apar faze critice distincte, nevoia de apă creşte o dată cu mărirea masei vegetative, adică cu mărirea suprafeţei de evaporaţie.
Stabilirea fazelor critice în raport cu apa, este foarte importantă în tehnica irigaţiilor, pentru că ne indică epoca în care plantele au mai mare nevoie şi ne permite să utilizăm în mod raţional âpa.
Porumbul irigat la începutul înspicării şi a doua oară la începutul formării bobului, deci în două faze critice, a dat cea mai mare recoltă în anul secetos 1946, la Staţiunea experimentală Mărculeşti, în centrul Bărăganului. Porumbul irigat a dat o recoltă de cinci ori mai mare decît porumbul neirigat.
La fel s-a obţinut o producţie de cinci ori mai mare la grîul de toamnă, care a fost irigat o dată toamna la înfrăţire şi a doua oară la înspicare x.
Pentru fiecare unitate de substanţă uscată formată, planta consumă în timpul întregii perioade de vegetaţie 200—1000 de unităţi de apă. Această cantitate caracteristică între anumite limite, pentru fiecare specie de plante, se numeşte coeficient de transpiraţie sau consum specific. Ne vom ocupa de acest coeficient în paragraful următor.
Consumul de apă al diferitelor grupe de plante este foarte diferit. Sînt unele plante care sînt adaptate să crească într-un mediu mai sărac în apă, adică într-un mediu secetos. Aceste plante se numesc xerofite; ele au particularităţi morfologice şi mai ales fiziologice adaptate la condiţiile de secetă. Sînt alte plante adaptate să trăiască în condiţii de umiditate excesivă sau chiar în apă; acestea
1 Mijloace agrotehnice pentru sporirea producţiei agricole în cîmpia Bărăganului, îndrumări tehnice I.C.A.R., 55/1954
120	Factorii	vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
/^sînt numite hidrofite. Foarte multe plante şi în special plantele cultivate au o nevoie mijlocie de apă, aceste plante se numesc mezofite.
Adaptarea la condiţiile de umiditate redusă s-a produs la multe plante prin scurtarea perioadei de vegetaţie.
Din această categorie fac parte plantele efemere şi efemeroide. Plantele efemere îşi desăvîrşesc ciclul de vegetaţie foarte repede, primăvara, după topirea
zăpezii. Exemplu de astfel de plante sînt unele buruieni, care devin adesea vătămătoare pentru culturile de toamnă, cum sînt Lamium amplexicaule, Veronica hederifolia etc. în timpul scurt al vegetaţiei lor, mediul este umed, dar consumul total de apă este mic. De aceea, aceste plante au fost denumite xerofite false sau pseudo-xerofite.
Sînt alte plante numite efemeroide, care au particularitatea de a-şi înceta vegetaţia în timpul perioadelor de secetă şi a o reîncepe îndată ce vine o perioadă de umiditate. Exemplu de o astfel de plantă este Poa bulbosa var. vivipara.
Sînt alte plante care fac bulbi şi acumulează în perioadele umede apă şi substanţe de rezervă în aceşti bulbi şi duc o viaţă latentă în perioadele de secetă. Acestea sînt plantele xerofite cu bulbi, cum sînt buruienile: luşca (Ornithogalum umbellatum), ceapa ciorii (Muscari neglectum), laptele pasării (Gagea lutea) şi altele.
Plantele xerofite propriu-zise, cum sînt cactuşii de pildă, au adaptări anatomice speciale: frunzele sînt reduse spre a se micşora suprafaţa de evaporaţie şi au adesea forma unor ţepi; tulpina este îngroşată şi poate acumula în interiorul ei o mare cantitate de apă. Maximov a dovedit că şi plantele xerofite folosesc din belşug apa, în perioadele cînd cad precipitaţii. Mecanismul lor principal de adaptare la condiţiile de secetă constă, nu atît în morfologia lor, cît într-o anumită particularitate fiziologică. Coloidele din celulele lor sînt mai rezistente la deshidratare şi deci la coagulare în timpul perioadei de secetă. Aceste coloide sînt reversibile, adică chiar dacă au pierdut apa, ele o absorb
------Umid/faîed d/n 50/
Fig. 4 — Consumul de apă al cerealelor de primăvară în diferite faze de dezvoltare, în raport cu variaţia umidităţii din sol
Apa ca factor de vegetaţie
121
din nou în perioada umedă 1. Descoperirea lui Maximov dă ameliorato-rului de plante cultivate noi mijloace pentru a crea, prin selecţie şi hibridare, noi soiuri rezistente la secetă.
Plantele cultivate sînt plante mezofite, numai orezul este o plantă hidrofită.
înăuntrul acestui caracter general de plante mezofite, diferitele grupe de plante cer proporţii diferite de apă în sol, pentru a creşte şi a se dezvolta în condiţii optime. Viliams a împărţit plantele în următoarele grupe, după nevoia lor de apă, exprimată în procente din capacitatea totală de apă a solului.
Tabelul 18
Nevoia de apă a plantelor, exprimată în procente din capacitatea totală de apă
a solului
Cultura	Procentul din capacitatea 1 totală de apă a solului 1
Cereale de toamnă si de primăvară . ^		30-50
Leguminoase pentru boabe 		50-60
Plante tehnice şi rădăcinoase		60-70
Leguminoase si graminee perene		70-80
Ierburi de fîneată (umedă) 			80-90
în condiţiile ţării noastre, diferenţele nu sînt aşa de accentuate, aproape toate plantele cresc şi se dezvoltă în optim, cînd starea de umiditate a solului este de 60—70% din capacitatea totală.
Consumul de apă al diferitelor grupe de plante se poate reprezenta într-un sistem de coordonate, în care pe abscisă se notează etapele de timp, de pildă lunile, iar pe ordonată consumul de apă al plantei şi starea de umiditate a solului, după cum se vede din exemplul schematic arătat în figura 4.
Nevoia de apă a diferitelor plante cultivate se manifestă în rezistenţa lor mai mare sau mai mică la secetă. Sînt unele plante rezistente la secetă, proprii a fi cultivate în regiuni de stepă, cu un climat arid. Aceste plante sînt: sorgul, meiul, dughia, iarba de Sudan, lintea cu bobul mic, năutul, pepenele verde, pirul crestat, viţa de vie.
Sînt alte plante care au o rezistenţă mijlocie, ca: grîul, secara, orzul de toamnă, porumbul, floarea-soarelui, bumbacul, ricinul, sfecla de zahăr, culbe-ceasa, ghizdeiul, sparceta, lucerna, măzărichea, obsiga.
Alte plante nu sînt rezistente la secetă. Acestea sînt: orezul, ovăzul, fasolea,
1 N. A. Maximov, Dezvoltarea doctrinei asupra regimului hidraulic şi asupra rezistenţei la secetă a plantelor de la Timireazev şi pînă în zilele noastre (în limba rusă)
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
lupinul, soia, mazărea, cartoful, inul, ramia, trifoiul, timoftica, raigrasul, dovlecii şi plantele de grădinărie.
Dintre plantele nerezistente la secetă şi care totuşi au dat rezultate mulţumitoare în regiunile de stepă din Dobrogea este şi rapiţa de toamnă, care se foloseşte ca şi grîul şi orzul de toamnă de umezeala adunată în sol în timpul toamnei }i iernii.
Cultura rapiţei şi a orzului de toamnă sînt nesigure, dacă peste iarnă nu au un acoperămînt de zăpadă. Mazărea semănată timpuriu, în «mustul zăpezii», cu perioada de vegetaţie scurtă, a dat rezultate bune. Ovăzul semănat devreme a dat recolte mulţumitoare. Cartoful plantat vara dă recolte mulţumitoare în regiunile secetose de la noi.
Nevoia absolută de apă nu variază numai cu planta, ci şi cu condiţiile de mediu. Factorii de vegetaţie sînt interdependenţi, precum am arătat în capitolele anterioare. Dacă se măreşte intensitatea clorofiliană, în prezenţa unui aflux optim de lumină şi de bioxid de carbon, creşte şi nevoia de apă a plantei. Cînd scade umiditatea relativă a aerului, cînt aerul se remaniază prin vînt, plantele transpiră puternic şi au nevoie de mai multă apă în sol.
Cînd cerinţele de apă ale plantelor sînt satisfăcute şi cînd şi ceilalţi factori de vegetaţie se găsesc în proporţii armonice, creşte nu numai producţia, adică recolta pe unitatea de suprafaţă, dar şi calitatea producţiei devine mai bună. Arahidele (alunele de pămînt) cultivate în Asia Centrală, în teren irigat, dau fructe mult mai bogate în grăsimi decît cele cultivate în teren neirigat.
Tabelul 19
Variaţia conţinutului de albumine şi grăsimi din alunele de pămînt irigate
şi neirigate
Conţinutul %	Fără irigaţie	Cu irigaţie 1
Albumine	 Grăsimi		47,2 30,6	27,0 54,2
1 N. A. Sokoîov, Op. cit.
în regiunile cu climă aridă şi semiaridă, apa este din punct de vedere agricol factorul de Vegetaţie principal. Cantitatea recoltei şi calitatea ei variază proporţional cu apa de precipitaţii căzută şi cu distribuţia ei în raport cu fazele de vegetaţie ale plantelor. De aceea, în astfel de regiuni, grija de căpetenie a agricultorului este să asigure înmagazinarea şi păstrarea apei de precipitaţii prin măsuri agrotehnice, iar cînd aceasta nu este suficient, prin folosirea raţională a apei de irigaţie.
Apa ca factor de vegetaţie
123
§ 2. Rolul apei în formarea şi evoluţia solului
Pe lîngă rolul direct şi nemijlocit pe care îl are apa în viaţa plantei, trebuie să amintim aici şi rolul indirect pe care îl are apa pentru plantă şi care este tot aşa de important. Apa este unul din factorii de geneză ai solului. Viliams a demonstrat că roca dezagregată sau scoarţa de dezagregare nu începe a deveni sol decît din momentul cînd este suficient de mărunţită pentru a putea reţine apa. Momentul acesta reprezintă saltul calitativ. îndată ce se poate reţine apa, devine posibilă viaţa microorganismelor şi a plantelor superioare. Se acumulează azot sub formă organică, amoniacală şi nitrică, se formează humus, scoarţa de dezagregare, sub influenţa factorului biologic, devine sol. Dar nu numai în cursul procesului de geneză, ci în toată evoluţia ulterioară a solului, apa îşi exercită influenţa ei. încărcată cu bioxid de carbon, ea dizolvă toate componentele rocilor-mamă. Ea duce la descompunerea silicaţilor şi la formarea argilei, ia parte la procesul de podzolire, scoate din complexul coloidal cationii metalici şi-i înlocuieşte cu hidrogen. Prin acest din urmă proces, valoarea pH scade şi reacţia solului evoluează spre o reacţie acidă.
Apa dizolvă substanţele solubile şi chiar pe cele greu solubile şi pune astfel la dispoziţia plantelor hrana necesară. Apa în exces se infiltrează în sol şi lasă pe parcurs diferitele substanţe dizolvate, la adîncimi corespunzătoare gradului lor mai mare sau mai mic de solubilitate. în felul acesta apa este factorul principal, care diferenţiază morfologic şi chimic diferitele orizonturi ale solului. O parte din substanţele solubile, dizolvate, sînt duse mai departe de curentul de infiltraţie pînă în apa freatică. Izvoarele duc aceste substanţe în reţeaua hidrografică, de unde sînt apoi transportate de rîuri şi fluvii în mări. Procesul acesta de levigare şi transport, numit de Viliams marele circuit geologic», ar secătui solul de substanţele hrănitoare ce se formează în el, dacă plantele nu ar avea o acţiune inversă. Ele absorb cu ajutorul apei substanţele nutritive, le fixează în corpul lor, iar după moartea lor, resturile vegetale formează humusul, care e rezerva mai stabilă de substanţe hrănitoare pentru plante. Acest proces este denumit de V i 1 i a m s « micul circuit biologic ».
Micul circuit biologic se opune marelui circuit geologic şi prin aceasta asigură evoluţia normală a solului şi acumularea elementelor de fertilitate.
Apa nu are acţiune numai asupra substanţelor cu care dă soluţii moleculare, ci are acţiune şi asupra substanţelor coloidale. Prin aceasta permite şi circularea acestor substanţe, permite deci repartiţia lor în masa solului şi formarea structurii care condiţionează fertilitatea.
în sistemul apă-sol trebuie să amintim aici şi efectele negative ale apei. în regiuni cu climate aride, cînd apa freatică este aproape de suprafaţă, ea duce mereu prin capilaritate în orizonturile supeţioare sărurile dizolvate.
124
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
în acest chip, sărurile se acumulează în aceste orizonturi, se naşte astfel un sol excesiv de bogat în săruri, un pămînt sărăturos. O spălare în profunzime nu este posibilă în astfel de regiuni, din cauza cantităţii mici de precipitaţii.
Cînd solul nu este ocrotit de un acoperămînt de vegetaţie sau cînd se face o agricultură neraţională pe terenuri înclinate, apa dizolvă şi transportă în reţeaua hidrografică substanţele nutritive, iar de la o vreme transportă prin şiroire însăşi masa solului. Ia naştere astfel unul din cele mai păgubitoare fenomene pentru agricultură — eroziunea de suprafaţă şi eroziunea de adîncime.
Apa, care în condiţii normale este un factor pozitiv de geneză şi de evoluţie a solului, devine, în aceste condiţii, un factor negativ de distrugere a solului.
§ 3. Cum se exprimă şi cum variază consumul de apă al plantelor, în raport cu condiţiile de mediu şi cu măsurile agrotehnice
Pentru a exprima, în mod precis, consumul de apă al plantelor, în raport cu masa vegetală formată, s-au stabilit mai multe noţiuni caracteristice.
Intensitatea transpiraţiei este cantitatea de apă eliminată de plantă în grame pe oră şi pe centimetru pătrat de suprafaţă foliară1.
Viteza de consumare a apei este cantitatea raportată la timp, în procente din cantitatea totală de apă din plantă.
Tabelul 20
Coeficientul de transpiraţie la unele plante agricole
(după Viliams)
Planta	Coeficientul de transpiraţie	Planta	Coeficientul de transpiraţie
Grîu	 Secară 	 Orz	 Mei		 Porumb		1 530-235 724-377 767-258 447-275 369-233	Ovăz	 Răpită	 In	 Cartof	 Sfeclă	 Lucernă		1 658-235 912-377 1	093-787 448-281 2	083-227 1 354-520
Coeficientul de transpiraţie sau consumul specific este numărul de unităţi de greutate de apă, necesar pentru a se produce o unitate de substanţă uscată din planta respectivă. Dacă, de pildă, pentru a se produce 1 g de substanţă uscată din toată planta de grîu sînt necesare 500 g de apă, 500 este coeficientul de transpiraţie sau consumul specific al grîului.
1	N. A. Maximov, Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie
125
Toate valorile care exprimă noţiunile de mai sus variază cu planta, dar şi cu condiţiile de mediu. Am prezentat în tabelul 20, după Viliams, valorile limită ale coeficientului de transpiraţie x.
Kondraşev, în tratatul său de culturi irigate2, dă următoarele valori ale coeficientului de transpiraţie în ordine descrescîndă, după determinările lui Briggs şi Schantz.
Tabelul 21
Coeficientul de transpiraţie la diferite plante
Planta ^	Coeficientul de transpiraţie	Planta	Coeficientul de transpiraţie
Pir 			1086	Cartof		636
Obsigă		1016	Pepene galben ....	621
Dovleac		834	Pepene verde 		600
Lucernă		831	Ovăz		597
Trifoi		797	Hrişcă		578
Bob 		794	Varză		539
Mazăre 		788	Orz		534
Sulfină 		770	Grîu		513
Răpită		743	Sfeclă de zahăr ....	397
Castravete 		713	Porumb 		368
Orez 		710	Sorg 		322
Secară 		685	Mei 		310
Bumbac 		646	Dughie ........	293
Topinambur 		640		
Valorile de mai sus sînt stabilite pe baza determinărilor făcute în acelaşi loc, deci în aceleaşi condiţii. Aceste valori pot deci caracteriza plantele din punct de vedere al consumului lor specific, deci al nevoii lor mai mari sau mai mici de apă. Ele sînt importante pentru inginerul hidroameliorator, care în funcţie de nevoile specifice ale plantei, dar şi de condiţiile de mediu, stabileşte normele de irigare a plantelor.
în condiţii de mediu diferite, valorile de mai sus variază foarte mult, după cum se vede din valorile limită, date de Viliams, precum şi din valorile din tabelul următor, determinate în diferite locuri, de diferiţi cercetători.
Coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă, variază mai întîi cu gradul de umiditate al atmosferei. Timireazev a dovedit că într-un mediu saturat cu vapori de apă plantele cresc şi se dezvoltă normal şi consumă puţină apă. în anii secetoşi consumul specific este mai mare decît în anii ploioşi cum dovedesc următoarele rezultate obţinute într-o experienţă cu
1 V. R. Viliams, Op. cit.
2 S. K. Kondraşev, Culturi irigate (în limba rusă), Moscova 1948.
126
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Tabelul 22
Coeficientul de transpiraţie determinat în diferite locuri
Planta	Institutul agricol din Moscova	Staţiunea experimentală Bezenciuk — reg. Kuibîşev	Briggs şi Sehantz Staţ. exper. Acroma Colorado U.S.A.	Wollny Miinchen Germania
Porumbul 		178	239	368	233
Meiul		190	267	293	416
Sorgul 		—	—	322	—
Bobul		246	—	—	—
Mazărea		306	—	—	447
Sfecla de zahăr		—	—	397	—
Trifoiul roşu		—	—	797	—
Floarea-soarelui		356	—	—	790
Grîul 		390	411	513	—
Orzul		470	382	434	774
Hrisca		242	—	578	546
Cartoful		—	—	636	—
Lupinul			—	—	—	—
Secara 		394	—	685	—
Ovăzul 		391	431	587	665
Bumbacul		—	—	646	—
Mustarul		—	—	—	842
Orezul 			_	—	710	—
Rapita		612	—	—	912
Lucerna		—	586	831	—
Inul		410		910	
culturi în vase, în care cantitatea de apă s-a menţinut aceeaşi, în tot timpul vegetaţiei1.
Tabelul 23
Coeficientul de transpiraţie al unor plante agricole în anii secetoşi şi anii ploioşi
1	I Coeficientul de transpiraţie sau consumul specific:	
Planta		
	într-un an secetos	într-un an ploios
Grîul de Poltava . . . 			628	316
Ovăzul Gigant		655	293
Orzul de Moravia		618	288
Meiul roşu		443	198
Porumbul cincantin		437	160
Coeficientul de transpiraţie sau consumul specific variază nu numai cu condiţiile din atmosferă, dar şi cu condiţiile din sol, cum au • dovedit experienţele lui Prianişnikov, Kisselbach şi ale altor cercetători. Grîul
1 N. A. Sokolov, Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie
127
de primăvară, într-un sol fără îngrăşăminte, a avut coeficientul de transpiraţie 508; cînd însă solul a fost îngrăşat, coeficientul de transpiraţie a scăzut la 354* Această constatare este foarte importantă pentru practică; înseamnă că dacă plantele sînt cultivate pe un sol fertil sau pe un sol îngrăşat, ele consumă mai puţină apă, raportată la greutatea uscată a plantei.
Dacă este prea multă umezeală în sol, coeficientul de transpiraţie creşte, înseamnă că în aceste condiţii planta face risipă de apă, după cum ne dovedeşte următoarea experienţă a lui Prianişnikov, făcută cu ovăz.
N	Tabelul	24
Coeficientul de transpiraţie al ovăzului îngrăşat şi neîngrăşat la conţinuturi diferite
de apă din sol
	Umiditatea în procente din		
Tratamentul	capacitatea de apă a solului		
	40% 1	60%	80%
Ovăz fără îngrăşăminte 		402	483	505
Ovăz cu îngrăşăminte 		334	372	409
înseamnă că la o aprovizionare moderată cu	apă,	coeficientul de	transpiraţie sau consumul specific este	mai mic. Totuşi	dacă	umiditatea scade sub
o anumită limită, planta nu se mai dezvoltă normal, coeficientul de transpiraţie creşte. Aceasta se explică prin faptul că masa vegetală în aceste condiţii este foarte mică şi cantitatea de apă consumată, raportată la această mică cantitate de masă vegetală, apare mare.
Nu numai diferitele specii de plante au un consum specific diferit, dar şi în interiorul aceleiaşi specii, diferitele varietăţi şi soiuri au un consum specific diferit.
De asemenea, vîrsta plantei influenţează coeficientul de transpiraţie: plantele tinere au un coeficient de transpiraţie mai mic, ele cresc mai mult la aceeaşi cantitate de apă, adică folosesc apa mai economic, decît plantele care se găsesc în	ultimele faze de vegetaţie.
S-a încercat să se stabilească	o corelaţie între	consumul specific şi	rezis-
tenţa la secetă a diferitelor plante sau soiuri. Nu s-a putut stabili această corelaţie. De pildă, lucerna are un consum specific mare, totuşi este o plantă rezistentă la secetă, pentru că are un sistem radicular adînc şi bine dezvoltat, care-i permite să absoarbă umiditatea din stratele adînci ale solului.
Dintre soiurile de grîu, soiul A 15 are un coeficient de transpiraţie sau Un consum specific mare şi totuşi are o mare rezistenţă la secetă, pentru că are Un sistem radicular bine dezvoltat, care pătrunde în sol pînă la 2 m. Deşi
128
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
consumul specific este mare, consumul total este relativ mic, din cauză că acest soi are mai puţină masă vegetativă şi o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Şi totuşi acest soi are o productivitate mare, funcţiunile de asimilaţie şi de sinteză a materiei organice la acest soi se petrec mai intens.
în general, plantele cu un sistem radicular adînc şi cu masa vegetativă redusă, faţă de masa utilă (seminţe, fructe), sînt rezistente la secetă. Grînele de toamnă sînt mai rezistente la secetă decît grînele de primăvară.
Orice măsură care grăbeşte vegetaţia micşorează consumul total de apă şi deci reprezintă o măsură de apărare contra secetei. Astfel de măsuri sînt alegerea soiurilor precoce, iarovizarea cerealelor de primăvară, aplicarea îngrăşămintelor fosfatice etc. Lucrarea adîncă a solului şi semănatul timpuriu permit o dezvoltare rapidă a rădăcinilor şi pregătesc plantele pentru lupta contra secetei. De asemenea se asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă, dacă se combat radical buruienile. Seminţele buruienilor sînt iarovizate, cum spune Viliams, plantele ce răsar din ele se dezvoltă repede şi răpesc apa plantelor cultivate, dacă nu se iau măsurile necesare.
Productivitatea transpiraţiei sau gradul de folosire a apei transpirate de plante se exprimă prin cantitatea de substanţă uscată acumulată în plantă, pentru fiecare unitate de greutate de apă consumată. Această noţiune este deci inversă coeficientului de transpiraţie sau consumului specific.
în cadrul consumului specific, raportăm apa consumată la unitatea de greutate a substanţei uscate din plantă. în cazul productivităţii se procedează invers: se raportează greutatea substanţei uscate la unitatea de greutate a apei consumate.
Coeficientul de valorificare al apei de precipitaţii este o noţiune analogă productivităţii transpiraţiei. Acest coeficient de valorificare este cantitatea de recoltă în kilograme, care se obţine cu 1 mm de apă de precipitaţii din perioada de vegetaţie a plantei respective. Această	noţiune	are	o	deosebită	importanţă practică, cum rezultă din exemplele de	mai jos.
La Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti, situată în centrul Bărăganului, după calculele ing. Petre Munteanu, coeficientul de valorificare al apei pentru grîu a fost de 4,60 kg, adică cu 1 mm de apă din perioada de vegetaţie s-au obţinut 4,60 kg de grîu. în aceeaşi epocă, în regiunea înconjurătoare, adică în fostul judeţ Ialomiţa, coeficientul de valorificare al apei a fost numai *de 2,24 kg. Apa s-a valorificat foarte bine la staţiune şi în mod insuficient în regiune, din cauza măsurilor argotehnice înapoiate.
Aceeaşi situaţie se înfăţişează şi la alte plante. Astfel, la ovăz, coeficientul de valorificare al apei la staţiune a fost de 8,50 kg, în regiune a fost numai de 3,45 kg. La porumb, coeficientul de valorificare	al apei	a	fost	de	7,07	kg,
în timp ce în regiune a fost numai de 4,54 kg.
Apa ca factor de vegetaţie
129
Este interesant că de la întemeierea staţiunii în 1931 şi pînă în prezent, coeficientul de valorificare al apei a crescut continuu, ceea ce dovedeşte că agrotehnica s-a îmbunătăţit mereu şi fertilitatea solului a crescut.
Pe lîngă măsurile agrotehnice, repartiţia favorabilă sau mai puţin favorabilă a precipitaţiilor joacă un rol important în variaţia coeficientului de valorificare al apei. Astfel, Staţiunea experimentală Mărculeşti a obţinut în 1938 o recoltă de 4 300 kg de gjrîu la hectar, cu o cantitate moderată de precipitaţii de 375 mm, de la 1 septembrie 1937 la 30 iunie 1938. Această cantitate de apă s-a valorificat foarte bine datorită argothenicii raţionale, dar şi repartiţiei favorabile a precipitaţiilor. Coeficientul de valorificare a fost de 11,50 kg. Repartiţia precipitaţiilor a fost următoarea.
Precipitaţii totale	Media	zilnică
1 septembrie — 30 decembrie...........................	218	mm	Sub	2	mm
1 ianuarie — 30 aprilie ..............................	52	mm	0,5	mm
1 mai — 31 mai .......................................	90	mm	3	mm
1 iunie — 30 iunie ...................................	15	mm	0,5	mm
Ploile au căzut în abundenţa, în epocile cînd grîul avea mai mare nevoie, adică în fazele critice: încolţire, înfrăţire şi înflorire.
în acelaşi an, Staţiunea experimentală Cenad, din regiunea Timişoara, cu 433 mm de apă în cursul perioadei de vegetaţie, a obţinut numai 3 200 kg de grîu la hectar, datorită unei repartiţii mai defavorabile a precipitaţiilor.
în general, coeficientul de valorificare al apei variază nu numai cu repartiţia precipitaţiilor şi cu agrotehnica aplicată, dar şi cu planta. Coeficientul de valorificare al apei este mai mare la porumb decît la grîu. La staţiunea experimentală Cenad s-a obţinut în 1932, cu 258 mm de precipitaţii în cursul perioadei de vegetaţie, o recoltă de 3 748 kg de porumb, deci coeficientul de valorificare al apei a fost de 14,53 kg.
Pentru Cîmpia Dunării, coeficientul de valorificare al apei pentru porumb, în medie pe 34 de ani, a fost numai de 4,25 kg. Dacă se iau în consideraţie numai anii cu recolte mari, coeficientul de valorificare pentru porumb, în Cîmpia Dunării, în acelaşi interval de timp, este de 7,55 kg. Cantitatea de precipitaţii favorabilă culturii porumbului, care a produs recolte mari, a fost de 277 mm, în medie pe 14 ani. Media generală pe o perioadă de 33 de ani, buni şi răi, a fost de 253 mm. Cu un spor deci de numai 24 mm, recoltele devin mari. Această constatare este importantă pentru sistemele irigate. înseamnă că cu o normă moderată de irigare, se pot obţine producţii mari, dacă ea completează insuficienţa precipitaţiilor în fazele critice. Precipitaţiile care au cea mai mare importanţă pentru porumb sînt cele din lunile iunie şi iulie, adică din perioadele formării organelor florale, înfloritului, legatului şi dezvol-
9 — Agrotehnica
130
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
tării bobului. în această epocă este necesar să se intervină cu irigaţia, dacă precipitaţiile sînt deficitare.
Coeficientul de valorificare al apei de irigaţie. în sistemele irigate, coeficientul de valorificare al apei este raportul dintre apa efectiv folosită de plante şi cantitatea totală de apă pe care a primit-o solul din precipitaţii şi din irigaţii. Astăzi, în sistemele irigate, coeficientul de valorificare este 0,40, ceea ce înseamnă că 40% din apa primită de sol se foloseşte, iar 60% se pierde. Pierderea se datoreşte infiltrării cînd se aplică norme de irigaţie prea ridicate, precum şi evaporaţiei directe de la suprafaţa solului. Printr-o utilizare corectă a apei şi prin aplicarea unei agrotehnici raţionale, coeficientul de valorificare al apei în sistemele irigate poate fi sporit. Aceasta este necesar pentru a nu se face risipă de apă şi pentru că aplicarea unor norme de irigaţie exagerate duce la înmlăştinarea şi salinizarea solului din sectoarele irigate.
în U.R.S.S. este prevăzută sporirea coeficientului de valorificare al apei pînă la 0,70—0,75.
Mărirea coeficientului de valorificare al apei atît în sistemele neirigate cît şi în cele irigate este asigurată cînd se aplică toate măsurile agrotehnice raţionale. Eficacitatea apei ca factor de vegetaţie este sporită, dacă şi ceilalţi factori de vegetaţie se găsesc în optim. Mijloacele agrotehnice de a înmagazina şi a păstra apa în sol sînt tot aşa de importante în sectoarele irigate ca şi în cele neirigate. Trebuie evitate pierderile prin infiltraţie şi evaporaţie; soluţia de sol trebuie menţinută diluată, altfel apare pericolul salinizării solului.
în general, atît în sectoarele irigate cît şi în cele neirigate apa se valorifică cel mai bine dacă solul se află în bunăstare de fertilitate, dacă are o structură stabilă şi dacă se aplică măsurile agrotehnice juste: lucrarea solului la timp şi raţional făcută, asolamente, îngrăşăminte, sămînţă selecţionată şi îngrijirea sîrguincioasă a culturilor.
§ 4. Formele apei din sol. în ce măsură diferitele forme de apă pot fi folosite de plante
Apa din atmosferă intervine în mică măsură direct în viaţa plantei, în timp ce apa din sol intervine în măsură hotărîtoare. Apa din sol este de origine atmosferică, este deci apă secundară. Precipitaţiile alimentează direct sau indirect solul cu apa necesară vieţii plantelor. Apa freatică, apa din izvoare şi rîuri au aceeaşi origine. Numai apa mărilor şi oceanelor este apă primară născută o dată cu planeta.
în pămînt, apa se înfăţişează sub forme diferite, din care unele nu sînt accesibile plantelor, iar altele sînt mai greu sau mai uşor accesibile. Diverşi-
Apa ca factor de vegetaţie
131
tatea formelor de apă din sol rezultă din faptul că ele sînt supuse la legi fizice diferite.
O probă de sol, ţinută timp de mai multe ore la o temperatură de 100—105°, se usucă, pierde aproape complet apa. Dacă punem această probă uscată într-o atmosferă încărcată cu vapori de apă, o parte din vapori se condensează la suprafaţa particulelor de sol. Aceasta se învederează prin creşterea greutăţii probei de sol. Apa reţinută în acest chip de sol se numeşte apă higroscopică, iar proprietatea ce o are solul de a reţine vaporii de apă se numeşte higroscopicitate. Procesul care se petrece se numeşte sorbţie.
Dacă proba de sol este pusă în contact cu o mică cantitate de apă lichidă, particulele de sol adsorb apa la suprafaţa lor şi o reţin tot aşa de puternic ca şi apa higroscopică. Apa reţinută în acest chip se numeşte apă de adsorbţie. Apa de adsorbţie se comportă exact ca şi apa higroscopică, se supune aceloraşi legi fizice. De aceea, apa higroscopică şi apa adsorbită sînt considerate împreună şi sînt denumite cu termenul general de apă stabil legată. Această apă nu poate să circule decît sub formă de vapori şi nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor.
Dacă vom continua să umectăm proba necesară de sol, ţinînd-o cîtva timp în contact cu o sursă de apă, pelicula de apă din jurul particulelor de sol se îngroaşă. Apa începe să circule de la particulă la particulă, prin îngroşarea succesivă a peliculelor de apă. Această formă de apă se numeşte apă peliculară sau apă labil legată. Această formă de apă poate fi absorbită parţial de rădăcinile plantelor. Se absoarbe mai ales apa din punctele de contact ale peliculelor, unde ea se acumulează în cantitate mai mare (apa din unghiurile porilor sau apa pendulară).
Dacă umectarea continuă, porii mici sau porii capilari se umplu cu apă, dar nu complet. O parte din volumul porilor rămîne plin cu aer, cum am arătat în capitolul respectiv. Cantitatea de apă reţinută de sol, în această fază de umectare este mai mare decît cea reţinută în faza precedentă şi conţine şi apa reţinută în fazele precedente. Cînd apa umple parţial porii capilari, atunci această formă de apă o numim apă capilară. Ea poate fi absorbită de rădăcinile plantelor.
Proba noastră de sol nu are numai pori mici capilari, ci are între microagre-gate şi macroagregate spaţii mai mari, necapilare. Dacă punem proba într-un cilindru şi turnăm apă pe la partea superioară, apa este reţinută sub formele arătate, dar, pe lîngă aceasta, este reţinută temporar şi în spaţiile mari necapilare. Dacă se continuă alimentarea cu apă a probei, apa din spaţiile mari necapilare se scurge la partea inferioară a cilindrului. Apa reţinută în spaţiile mari necapilare şi care apoi începe să se scurgă este denumită apă gravitaţională. Aceasta este absorbită cel mai uşor de rădăcinile plantelor.
în natură, cînd solul pare uscat, el conţine totuşi apă higroscopică sau apă adsorbită. Numai în mod excepţional, în timpul secetelor prelungite de vară, solul
132
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
pierde o bună parte din această apă. Cînd solul este reavăn, el conţine apă higroscopică (apă adsorbită), apă peliculară şi apă capilară. în timpul ploii sau în timpul irigaţiei, solul conţine, pe lîngă formele de mai sus, şi apă gravitaţională.
§ 5. Apa higroscopică
Moleculele de la suprafaţa particulelor de sol au proprietatea de a atrage sau de a adsorbi moleculele de apă, sub formă de vapori. Această putere de atracţie este aşa de mare, încît moleculele de apă sînt condensate la suprafaţa particulelor de sol, la o presiune care trece de 1 000 atmosfere. Moleculele de la suprafaţa particulelor de sol adsorb deopotrivă cu apa, şi moleculele de aer, astfel că pelicula de apă higroscopică este compusă din molecule de apă şi molecule de aer. Atracţia moleculară nu se exercită decît la distanţă mică, astfel că pelicula de apă higroscopică este foarte subţire, compusă din cîteva strate de molecule; se admite că această grosime este de 2,5 milimicroni adică
0,0000025 mm. Forţele care provoacă această adsorbţie a moleculelor de apă sînt de natură electrică.
Higroscopicitatea este un fenomen de suprafaţă. Cu cît particulele de sol sînt mai mici, cu atît suma suprafeţelor acestor particule este mai mare şi are deci o suprafaţă specifică mai mare şi, în consecinţă, are şi o higroscopicitate mai mare. Higroscopicitatea creşte cu proporţia de argilă, care reprezintă părticelele minerale cele mai mici din sol.
Higroscopicitatea depinde nu numai de mărimea particulelor de sol, dar şi de natura lor, adică de puterea de atracţie a moleculelor. Atracţia cea mai mare o exercită moleculele de materie organică din sol. Cu cît creşte proporţia de materie	organică,	cu atît creşte şi cantitatea de	apă	higroscopică.	O cantitate
mică	de	humus	din	sol sporeşte foarte mult higroscopicitatea	solului.
în turbă, cantitatea maximă de apă higroscopică este de 60%.
în cursul condensării moleculelor de apă, la suprafaţa particulelor de sol se degajă o cantitate de căldură care se numeşte căldură de umectate.
Există dispozitive de laborator care permit măsurarea căldurii de umectare. La adsorbţia unui gram de apă se degajă 80 calorii de căldură de umectare. Cunoscînd căldura de umectare, se poate calcula cantitatea maximă de apă higroscopică reţinută sau aşa-numitul coeficient de higroscopicitate. Şi invers, cunoscînd coeficientul de higroscopicitate, se poate determina căldura de umectare Mupă următoarea formulă
IVb = Wh X 50 calorii,
în care:
Wb	este	căldura de umectare;
Wh	este	coeficientul de higroscopicitate.
Apa ca factor de vegetaţie	133
Metoda cea mai obişnuită pentru determinarea coeficientului de higroscopicitate este aşezarea probei de sol, uscată în prealabil, într-o atmosferă saturată cu vapori. într-un spaţiu închis, saturaţia cu vapori necesară este asigurată prin evaporaţia unei soluţii de apă cu acid sulfuric 10%. Saturaţia cu vapori atinge în acest ca^ 94%; la acest grad de saturaţie se adsoarbe higroscopic maximum de cantitate de apă şi se degajă căldura de umectare. Apa adsorbită, raportată la greutatea solului uscat, reprezintă higroscopicitatea maximă sau coeficientul de higroscopicitate.
Metoda aceasta, stabilită de Mitscherlich, a căpătat o mare răspîndire. In vremea din urmă, cercetătorii sovietici au arătat că metoda nu poate da decît rezultate aproximative.
Kacinski a dovedit că uscarea prealabilă în etuvă a probei de sol micşorează puterea de adsorbţie a solului. R o d e a urmărit, în mod minuţios, cum decurge procesul de adsorbţie în timp, într-o atmosferă saturată în proporţie de 94%. El a arătat că procesul decurge în trei faze: în prima fază, cînd umiditatea relativă a mediului creşte pînă la 35%, adsorbţia este puternică; în a doua fază, în care umiditatea relativă este de 35 — 87%, adsorbţia se încetineşte, pentru ca în a treia fază, cînd umiditatea relativă a mediului este de 87—94%, adsorbţia să crească din nou rapid. Numai în primele două faze se degajă căldură de umectare. Trebuie deci să admitem că în a treia fază nu se mai petrece numai condensarea higroscopică, ci şi condensarea capilară. Valorile coeficientului de higroscopicitate, determinate după Mitscherlich, sînt mai mari decît cele reale, fiindcă ele includ şi o mică parte din apa de condensare capilară. Cantitatea de apă fixată într-un mediu cu umiditatea relativă de 87% este denumită capacitatea maximă de adsorbţie. Capacitatea maximă de adsorbţie reprezintă o valoare puţin mai mică decît coeficientul de higroscopicitate al lui Mitscherlich1.
Apa adsorbită sau apa stabil legată. Dacă în loc să punem proba de sol în contact cu o atmosferă încărcată cu vapori, o punem în contact cu o mică cantitate de apă lichidă, atracţia moleculară se exercită la fel, se degajă căldura de umectare şi se fixează, sub o presiune mare, o peliculă de apă, care are aceleaşi proprietăţi ca şi pelicula de apă care se adsoarbe din atmosfera încărcată cu vapori.
Apa lichidă adsorbită este deci identică cu apă higroscopică. Apa adsorbită dintr-o sursă de vapori sau dintr-o sursă lichidă, sub influenţa forţelor de atracţie moleculare, mai poartă denumirea de apă stabil legată, denumire care indică din proprietăţile ei principale şi anume imobilitatea. Apă higroscopică şi apă stabil legată sau adsorbită sînt termeni sinonimi.
1	După alte determinări, capacitatea maximă de adsorbţie se realizează la o umiditate relativă de 75% (H. Simota, Dizertaţia de candidat).
134
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Proprietăţile apei higroscopice sau ale apei stabil legate (adsorbite) sînt deosebite de cele ale apei libere din sol. în timpul condensării, ea degajă precum am spus, căldură de umectare. Ea este foarte condensată şi stă reţinută la suprafaţa particulelor de sol, cu o presiune mai mare de 1 000 atmosfere. Din această cauză ea nu poate circula decît sub formă de vapori. Densitatea ei este mai mare decît densitatea apei libere. Iată cum variază densitatea apei dintr-un cernoziom, în raport cu conţinutul de apă, total sau parţial legată.
Apa stabil legată nu poate dizolva substanţele solubile din sol, de aceea nu are electroconductibilitate. Nu îngheaţă decît la temperatura de —78°. Nu poate fi folosită de plante, pentru că puterea de adsorbţie a perilor radiculari este mult mai mică decît forţa cu care este atrasă la suprafaţa particulelor de sol. Nu circulă decît sub formă de vapori.
Aplicaţii agrotehnice. Cu toate că apa higroscopică sau apa stabil legată nu este folosită de plante, totuşi cunoaşterea acestei forme de apă prezintă interes şi utilitate pentru agrotehnician şi pentru pedolog.
Coeficientul de higroscopicitate este unul din caracterele care ne permit să caracterizăm diferitele tipuri de sol.
în solurile nisipo-lutoase, coeficientul	de	higroscopicitate	variază	între
4 şi 6 %; în cele lutoase de la 6 la 8°/0; în cele luto-argiloase de	la 8 la	10%;
iar în cele argiloase este mai mare de 10%.	în	solurile levigate,	în care	argila
migrează în orizontul B, coeficientul de higroscopicitate variază în diferitele orizonturi. în cernoziom, în orizontul cu humus, coeficientul de higroscopicitate nu variază sensibil.
Pentru solurile de cultură, coeficientul de higroscopicitate variază în general între 4 şi 10°/o x. In tabelul 25 este prezentat acest coeficient pentru cîteva din tipurile de sol din ţara noastră, comparativ cu conţinutul în humus şi argilă2.
Adsorbţia apei higroscopice este un fenomen de suprafaţă; cu cît particulele sînt mai mici, cu atît higroscopicitatea este mai mare. Pornind deci de la coeficientul de higroscopicitate se poate calcula suprafaţa interioară a solului sau suprafaţă specifică, adică suma suprafeţelor tuturor particulelor de sol. Daca* de pildă, un sol are coeficientul de higroscopicitate 7, înseamnă că în 100 g de sol se găsesc 7 g sau 7 000 mm3 de apă higroscopică. Grosimea
1 A. Vasiliu, Manualul inginerului agronom, voi. I, secţiunea II, 1952.
2 T. Saidel şi colaboratorii, Etudes chimiques des principaux types de sol de la Rou-
manie, publ. Institutul geologic, 1929.
Conţinutul de apă stabil legată. %
Densitatea apei
1,64
7,47
13,87
1,74
1,27
1,13
Apa ca factor de vegetaţie
135
maximă a peliculei de apă higroscopică este de 0,0000025 mm. împărţind volumul la grosime, obţinem cealaltă dimensiune, adică suprafaţa interioară din 100 g de sol. Făcînd împărţirea, în exemplul nostru, rezultă o suprafaţă de 28 000 000 mm2 sau 2 800 m2 la 100 g de sol, sau cu alte cuvinte suprafaţa interioară a unui gram de sol, al cărui coeficient de higroscopicitate este 7, este de 28 m2.
Tabelul 25
Coeficientul de higroscopicitate al unor soluri din R.P.R., în raport cu conţinutul lor în humus şi argilă
Tipul de sol	Coeficientul de higroscopicitate %	Humus %	Argilă %
Podzol de la Sighişoara format pe rocă nisipoasă . . .	3,85	3,65	15,13
Sol brun-roşcat de pădure, de la Băneasa, format pe loess			7,14	2,50	35,9
Cernoziom propriu-zis de la Mileanea, format pe marnă 		8,37	6,27	44,0
Sol brun-deschis de stepă, de la Medgidia, format pe loess		6,42	3,30	20,9
Valoarea coeficientului de higroscopicitate înmulţită cu 4 ne dă valoarea suprafeţei specifice a unui gram de sol.
Această mare suprafaţă interioară ne indică intensitatea proceselor biologice şi biochimice ce se petrec în sol, care sînt procese de suprafaţă sau procese de contact. Cunoscînd higroscopicitatea putem afla indirect capacitatea de adsorbţie. Cu cît suprafaţa interioară este mai mare, cu atît capacitatea de adsorbţie pentru cationi şi anioni este şi ea mai mare.
Coeficientul de higroscopicitate ne permite să apreciem eficacitatea unei ploi după o lungă perioadă de secetă.
Pămîntul umed are un volum mai mare decît pămîntul uscat. în timpul unei perioade lungi de secetă şi de căldură, pămîntul se usucă, pierde apa capilară şi peliculară, pierde şi o parte mai mare sau mai mică din apa higroscopică. Din această cauză, pămîntul îşi micşorează volumul şi crapă. Crăpăturile se adîncesc pe planurile verticale, suprafaţa de pierdere a apei se măreşte şi răul se agravează. Acest lucru se observă mai ales pe pămînturile argiloase şi bogate în materie organică, cu higroscopicitate mare. Cînd vine din nou ploaia, solul îşi recapătă cu greu volumul iniţial. Pe lăcoviştile din partea de vest a ţării, ca Şi pe cernoziomul propriu-zis din nordul ţării, se formează în cursul verilor secetoase crăpături cu deschiderea de 5 —6 cm. Rădăcinile mai groase ale plantelor cultivate, Har mai ales ale buruienilor — pălămida, volbura etc. — cresc în adîncime, pe traiectul crăpăturilor adînci.
136
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Aceste crăpături pot fi înlăturate dacă solurile grele, cu higroscopicitate mare, se lucrează la suprafaţă des în cursul verii. Pe lăcoviştile cultivate cu porumb sau alte prăsitoare, dacă se formează prin praşile un strat afînat de 3—4 cm, nu mai apar crăpături.
Să presupunem că un sol argilos, cu un coeficient de higroscopicitate de 12%, pierde 5% din apa higroscopică, după o lungă perioadă de secetă. Această pierdere reprezintă pentru un strat de sol de 20 cm adică pentru 3 000 000 kg de sol la hectar o cantitate de apă de 150 000 1 la ha.
O ploaie de 15 mm aduce în pămînt 150 000 1 de apă la hectar. Această cantitate ajunge numai pentru a aproviziona solul cu apă higroscopică sau stabil legată. Această apă nu stă la dispoziţia plantelor; ploaia de 15 mm, în condiţiile arătate, nu este suficientă, nu foloseşte vegetaţiei. Această ploaie, spun ţăranii, « a minţit plantele ». Numai o ploaie mai mare de 15 mm ar fi putut aduce şi pentru plante un aport de umezeală.
Aşa se explică de ce toamna, pe solurile grele, care au pierdut în cursul verii şi o parte din apa higroscopică, seminţele nu germinează după o ploaie de 10—15 mm. Apa acestei ploi a fost reţinută de sol, neputînd declanşa procesul de germinaţie.
Pe solurile nisipoase, cu higroscopicitate mică, lucrurile se petrec altfel. Un astfel de sol care are 2% higroscopicitate admitem că pierde toată apa higroscopică, adică 60 000 1 la ha. O ploaie de 15 mm (adică 150000 1 la ha) dă solului 60 000 1 de apă pentru aprovizionarea lui higroscopică. Rămîne disponibilă pentru plante o cantitate de 90 000 1 de apă la hectar.
De aceea, solurile nisipoase folosesc mai bine decît cele argiloase ploile mici ce vin după lungi perioade de secetă. în condiţiile arătate, ele folosesc mai economic apa. în solurile nisipoase permeabile are loc şi o condensare interioară, cînd aerul încărcat cu vapori pătrunde în masa mai rece a solului. Aceste fenomene explică de ce în stepă, vegetaţia spontană de mărăcinişuri şi de arbori, care are nevoie de mai multă umezeală, se stabileşte pe părţile mai nisipoase ale solului.
§ 6. Apa peliculară şi apa capilară
Dacă după saturarea cu apă higroscopică sau stabil legată, umectarea solului se continuă, particulele de sol se învelesc cu o peliculă de apă din ce în ce mai groasă, care nu mai degajă căldură de umectare. Această apă se numeşte apă peliculară. Aderarea ei la particulele de sol se datoreşte tensiunii superficiale, pe care o vom explica mai jos. Presiunea la care se găseşte legată această formă de apă de particulele de sol este mult mai mică decît presiunea la care se găseşte apa higroscopică. Ea este de aproximativ 50 atmosfere la contactul cu apa higroscopică; presiunea scade apoi spre stratul exterior al peliculei, pînă cînd ajunge
v"	Apa	ca	factor	de	vegetaţie	137
la presiunea normală. înseamnă că această formă de apă nu mai este aşa de strîns legată de particulele de sol, de aceea ea se mai numeşte şi apă labil legată. Ea poate circula, cum vom vedea mai jos şi poate fi absorbită parţial de rădăcinile plantelor, dizolvă substanţele solubile din sol şi prin aceasta capătă conductibilitate electrică, îngheaţă în intervalul de la —78 pînă la —4°. Partea interioară a peliculei de apă, labil legată, formează tranziţia spre apa higroscopică şi se numeşte apă peliculară interioară, iar partea exterioară formează tranziţia spre apa liberă şi formează apa peliculară exterioară 1. Numai aceasta din urmă este absorbită de rădăcinile plantelor, pentru că numai aceasta se găseşte la o presiune mai mică decît forţa osmotică a perilor radiculari.
în unghiul dintre două particule Fig 5 _ Acumularea apei la contactul dintre de sol, tensiunea superficială provoacă	grăunţii de nisip (după Rode)
o acumulare mai mare de apă, la
contactul dintre două pelicule vecine (fig. 5). Apa acumulată astfel poartă numele de apa din unghiurile porilor sau apa pendulară. Cînd aceste picături mici de apă se unesc şi formează un lanţ, întrerupt de bulele de aer, atunci apa .poartă numele de apă funiculară.
Dacă umectarea solului continuă, atunci porii solului se umplu cu apă, dar nu total, o parte din volumul porilor rămîne plin cu aer. în momentul acesta, apa peliculară, pendulară şi funiculară ia forma apei capilare propriu-zise. în această formă, apa formează meniscuri şi circula în sol după legile capilarităţii. Aceasta este apa liberă, care dizolvă substanţele solubile din sol şi care stă în întregime la dispoziţia plantelor.
Pentru a învedera modul cum stă apa peliculară şi capilară în sol, facem următoarea experienţă : umplem un cilindru de* sticlă cu apă colorată cu fucsină sau un alt colorant. Un al doilea cilindu de sticlă cu diametrul mai mic, astupat la partea de jos cu sită, este cufundat în primul cilindru. Cînd nivelul apei colorate în ambele cilindre este acelaşi, turnăm în cilindrul interior nisip de 1 mm în diametru. Scoatem apoi cilindrul interior şi lăsăm să se scurgă prisosul de apă colorată din nisip. Nisipul rămîne umed, dar repartiţia umidităţii în acest nisip nu este omogenă. Apar, în coloana de nisip două zone: zona B de culoare mai închisă şi omogenă, în partea inferioară a
1 I. Staicu, Curs de agrotehnică, voi. I, 1951.
138
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
8
/cilindrului; zona A de culoare ceva mai deschisă şi din ce în ce mai deschisă ^ spre partea superioară (fig. 6).
în partea inferioară B, toţi porii sînt practic plini cu apă. Aceşti pori stau în legătură, formează o reţea de canalicule capilare, care se împletesc şi se întretaie într-o reţea deasă şi continuă.
în partea de sus A, apa colorată nu mai umple porii în întregime, ci acoperă suprafaţa particulelor cu o peliculă care se îngroaşă în unghiurile dintre particule. Peliculele de apă sînt din ce în ce mai subţiri spre partea de sus a coloanei de nisip, de aici colorarea mai deschisă a coloanei.
Apa din porţiunea B este apa capilară, este continuă şi include în ea foarte puţin aer. Apa din porţiunea A este apa peliculară şi apa din unghiurile porilor sau pendulară.
Apa peliculară şi apa capilară se mişcă în toate sensurile. Forţa care provoacă această mişcare este tensiunea superficială. Iată în cîteva cuvinte, explicaţia acestui fenomen. Moleculele unui lichid se atrag între ele. în interiorul lichidului aceste forţe de atracţie se echilibrează. La exterior, aceste forţe se manifestă într-o singură direcţie, spre interiorul lichidului este ca şi cum lichidul ar fi acoperit cu o membrană elastică, care apasă asupra interiorului. în spaţii mici, această forţă învinge forţa gravităţii.
De aceea, o mică cantitate de apă, independentă, tinde să ia forma rotundă, sferică; de aceea, o particulă mică de sol, în contact cu o sursă de apă, se acoperă cu o peliculă rotundă şi tot de aceea apa este împinsă în tuburile capilare, în sens invers gravitaţiei. Tensiunea superficială variază după natura lichidului, este mai mare în soluţiile concentrate decît în apa distilată şi variază cu temperatura: la o temperatură mai scăzută, apa are o tensiune superficială mai mare.
Presiunea care se exercită în acest chip asupra lichidului depinde nu numai de tensiune, ci şi de mărimea picăturii sau peliculei de apă. Cu cît picătura este mai mică, cu atît presiunea este mai mare. Exprimată matematic, presiunea exercitată este proporţională cu tensiunea şi invers proporţională cu raza sferei de apă, după formula
P
m care:	r
*	P	este	presiunea;
T este tensiunea; r este raza.
Acest lucru explică pentru ce forţa de mişcare capilară a apei este mai mare cînd particulele de sol sînt mai mici şi deci şi diametrul porilor sau spaţiilor capilare este mai mic.
Fig. 6'- Experienţă cu diferite stări ale apei
A — apa peliculară şi apa din unghiurile porilor, B—apa capilară în partea de jos a cilindrului
2 T
I
Apa ca factor de vegetaţie
139
Fig. 7 — Particule de sol înconjurate de pelicule de apă (sus-cînd particulele se unesc; jos — uniformizarea apei şi îngrămădirea ei în unghiurile porilor)
Fig. 8 — Apă peliculară ce înconjoară particulele de sol suprapuse pe un plan vertical
Cînd este apă puţină, circulaţia apei se face de la particulă la particulă, iar prima particulă în contact cu apa se înconjoară cu o peliculă sferică; în virtutea tensiunii superficiale, apa se comunică particulei vecine, care se îmbracă şi ea cu o peliculă şi aşa mai departe (fig. 7).
Mişcarea apei se face astfel în toate direcţiile. Depărtarea la care se comunică apa în acest fel depinde de rezistenţa de frecare pe care o întîmpină apa în drumul ei. La contactul cu sursa de apă, peliculele sînt mai groase, ele se subţiază pe măsură ce creşte depărtarea de sursa de apă.
Aceasta cînd mişcarea se face de jos în sus sau lateral.
Cînd însă deplasarea se face de sus în jos, pe verticală, presiunea exercitată de tensiunea superficială este amplificată de forţa gravitaţiei. Peliculele sînt în acest caz mai groase în partea inferioară, cum se vede în figura 8.
Cînd este apă mai multă, porii se umplu, în afară de spaţiul ocupat de aer şi circulaţia se face după legile mişcării apei în vase capilare.
Viteza * de circulaţie este proporţională cu diametrul vasului capilar, iar înălţimea de ascensiune este invers proporţională cu acelaşi diametru. Aceasta înseamnă că în nisip grosier, umectarea capilară se face repede, dar la distanţă mică, în timp ce într-un sol argilos, umectarea se face încet, dar la distanţă mai mare.
Cea mai bună circulaţie capilară se face atunci cînd diametrul particulelor este de 0,2—0,02 mm, adică în nisipul fin. în solul care este compus din particule a căror mărime este cuprinsă în acest interval se realizează o înălţime mare, la o viteză suficientă. Sub limita de 0,02 mm, circulaţia este îngreuiată, iar viteza apei capilare este foarte mică.
Mişcarea apei capilare în sol este influenţată de tensiunea superficială a apei, de textura şi structura solului, de cantitatea de materie organică, de medul cum se succed orizonturile şi de sursa de aprovizionare.
Tensiunea superficială variază cu temperatura şi concentrarea sărurilor în apă, aşa cum am arătat.
Textura şi structura condiţionează mărimea spaţiilor capilare.
Materia organică influenţează favorabil capilaritatea şi măreşte capacitatea de reţinere a solului pentru apă. Această capacitate atinge valoarea maximă în turbă şi anume peste 400%.
140
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Pămîntul se aprovizionează cu apă capilară din apa freatică, deci de jos în sus, din apa de precipitaţii, deci de sus în jos şi din apa de irigaţie, deci de sus în jos şi lateral. Apa capilară care provine din precipitaţii sau irigaţie şi nu are legătură cu apa freatică poartă numele de apă capilară suspendată, iar apa capilară care provine din apa freatică poartă numele de apă capilară sprijinită.
Ascensiunea capilară a apei nu trece de 2 m în solurile cele mai proprii pentru ascensiunea capilară maximă. Dacă, deci, pînza de apă freatică este la o adîncime mai mare faţă de ultimile ramificaţii radiculare, cum este aproape totdeauna cazul în stepă, atunci apa freatică nu vine de loc în considerare pentru aprovizionarea cu apă a orizontului superior care se cultivă. Plantele sînt avizate să trăiască numai cu apa de precipitaţii care se infiltrează, se înmagazinează şi se mişcă capilar numai în orizonturile superioare. între acestea şi apa freatică este un orizont pe care apa capilară ascensională nu-1 străbate niciodată, iar apa de infiltraţie îl străbate foarte rareori şi care se numeşte orizontul mort al secetei 1.
Un orizont cu spaţii capilare mari, dacă este intercalat între sursa de apă şi un orizont cu spaţii capilare mici, cedează acestuia din urmă apa capilară. Invers, un orizont cu spaţii capilare mici nu comunică apa unui orizont cu spaţii capilare mari. Dacă, de pildă, orizontul A este lutos, iar orizontul B nisipos şi depărtarea de apă freatică nu este mai mare de 2 m, A se aprovizionează capilar, prin mijlocirea lui B. Dacă A este nisipos şi B lutos, atunci A nu mai primeşte apa capilară, ea rămîne închisă în orizontul B.
Grădinarii acoperă uneori semănăturile cu nisip sau cu ţărînă grosieră; stratul de nisip sau ţărîna rămîne uscat, el conservă umiditatea din sol şi împiedică ca aceasta să ajungă la suprafaţă prin capilaritate şi să se piardă prin evaporaţie.
Mai practic se realizează acest strat protector al umidităţii în horticultură şi agricultură, afînînd pămîntul la suprafaţă, cu unelte potrivite. Se realizează astfel un strat cu capilare mai mari ca cele din stratul inferior, sau cu spaţii mai mari decît cele capilare. Apa nu mai circulă în acest strat, ea nu mai poate ajunge la suprafaţă, este deci ocrotită contra evaporaţiei. Ea se evaporă, se înţelege, în atmosfera din spaţiile lacunare ale stratului protector; în aceste spaţii tensiunea vaporilor ajunge repede la saturaţie, ceea ce împiedică evaporaţia mai departe atît£ vreme cît aerul încărcat cu vapori din acest strat nu este remaniat.
Pe aceste consideraţii fizice se bazează tehnica menţinerii umidităţii în pămînt prin lucrări culturale.
1 V. G. Rotmistroff, Das Wesen der Diirre (Natura secetei), Editura Theodor Steimkopf, Dresden und Leipzig 1926.
t
Apa ca factor de vegetaţie
141
§ 7. Apa gravitaţională. Infiltrarea. Permeabilitatea
în cazul unei ploi abundente sau în cazul alimentării cu apă de irigaţie, pămîntul uscat se saturează mai întîi higroscopic şi capilar. Apa care prisoseşte se mişcă liber în sol, după legea gravităţii. Această apă se numeşte apă gravitaţională.
Solul are pori mari, necapilari, prin care apa gravitaţională se scurge în profunzime. Procesul acesta se numeşte infiltrare şi apa care se scurge în acest chip poartă numele de apă de infiltrare. în drumul ei printre glomerulele sau agregatele de sol, ea le saturează pe acestea cu apă capilară. Curentul de infiltraţie încetează, dacă toată apa gravitaţională este reţinută capilar de glomerule. Dacă este apă gravitaţională în exces şi dacă orizonturile solului sînt permeabile, apa gravitaţională de infiltraţie ajunge pînă în pînza de apă freatică. Ea nu are altă piedică în drumul ei decît rezistenţa de fricţiune a solului şi reţinerea capilară în interiorul glomerulelor.
Dacă însă apa de infiltraţie întîlneşte în drumul ei strate impermeabile de sol, infiltraţia este împiedicată, apa se acumulează pe stratul impermeabil. în acest caz, această apă este denumită apă gravitaţională de sol sau de subsol, după adîncimea mai mică sau mai mare la care ea se acumulează. Apa de subsol mai este denumită şi apă subterană şi nu trebuie confundată cu apa freatică, deşi deasupra ei se formează apă capilară sprijinită, ca şi în cazul apei freatice. Presiunea pe care apa subterană o exercită asupra stratului impermeabil este cu atît mai mare, cu cît grosimea pînzei de apă este mai mare. Capacitatea ei de infiltraţie rămîne potenţială, ea devine actuală dacă stratul impermeabil este spart prin lucrări agrotehnice sau ameliorative. Dacă stratul impermeabil este înclinat, apa gravitaţională se scurge pe acest strat, înmoaie stratul superior şi poate provoca fenomene de alunecare a solului.
Dacă solul începe să se usuce, atunci apa de sol sau de subsol alimentează prin capilaritate stratul care a început să se usuce. Se formează în sol două zone : zona de saturaţie, care conţine apă gravitaţională şi zona capilară, cu apă capilară şi peliculară. Dacă procesul de evaporaţie la suprafaţă continuă, zona de saturaţie devine din ce în ce mai subţire şi poate să dispară.
Cînd însuşi orizontul superior al solului este impermeabil şi fără structură, atunci apa gravitaţională se acumulează la suprafaţa plană a solului, sub formă de apă de băltire.
în terenurile înclinate, chiar dacă solul este structurat, adeseori nu toată j apa se poate infiltra în sol. O proporţie mai mare sau mai mică, după gradul de permeabilitate şi de structurare a solului, se scurge la suprafaţa solului, provoacă fenomene de spălare şi de eroziune. Această apă se numeşte apă de scurgere superficială. Ea reprezintă o pierdere de apă, provoacă fenomene negative pentru
142
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
viata plantelor şi pentru producţie şi de aceea trebuie luate măsuri adecvate,, pentru ca să nu se scurgă la suprafaţă, ci să se infiltreze în sol.
Apa care se acumulează în mare cantitate pe un strat impermeabil din profunzime poartă numele de apă freatică. Apa freatică apare în fîntîni, în fîntî-nile arteziene şi în izvoarele care alimentează rîurile; importanţa ei pentru viaţa vegetală şi animală este considerabilă. Viaţa nu se poate dezvolta acolo unde nu există ape dulci de suprafaţă sau apă freatică la adîncimi accesibile.
Prezenţa şi abundenţa apei freatice depind de cantitatea precipitaţiilor, de permeabilitatea solului şi a stratelor inferioare, de relief. Pe cumpăna apelor şi pe treimea superioară a versanţilor, pînza de apă freatică este, de obicei, subţire şi situată la adîncime mai mare. Cantitatea apei freatice creşte şi nivelul ei^se^ridică spre poalele versantului. în lunci, apa freatică ajunge aproape de suprafaţa solului.
Apele din rîuri şi fluvii sau din lacurile cu apă dulce, precum şi apele freatice au fost folosite de om, timp de milenii, pentru a completa cantitatea de apă căzută sub formă de precipitaţii şi a face astfel posibilă agricultura în stepe şi chiar în semipustiuri şi pustiuri. Cînd apa gravitaţională este folosită în acest scop, ea este denumită apă de irigaţie.
Nu orice apă este proprie pentru a fi folosită la irigat. Apa rîurilor sau lacurilor, care conţine o proporţie mare de săruri, este cu totul improprie, plantele nu pot folosi decît soluţii diluate de săruri, adică soluţii cu o concentrare de 0,05 pînă la 0,1 %. Solul irigat cu apă sărată devine sărăturos şi impropriu agriculturii. Greşala de a uda solul cu apă sărată au făcut-o primii colonişti europeni, care s-au aşezat întîia oară în regiunile aride ale Americii de Nord.
Apa freatică din regiunile de stepă este foarte încărcată cu săruri, este « s^lpe » şi din această cauză puţin proprie pentru irigat.
Cea mai bună apă de irigat în stepe este apa dulce a rîurilor, cum este la noi, de pildă, apa Dunării şi a afluenţilor ei, în care conţinutul de săruri este normal şi mai mic decît conţinutul în săruri al apei freatice.
Apa de infiltraţie este forma cea mai importantă a apei gravitaţionale, pentru agricultură, deoarece ea aprovizionează regulat solul cu apa necesară plantelor. Infiltraţia mai slabă sau mai puternică este condiţionată de permeabilitatea solului.
Permeabilitatea este proprietatea solului de a lăsa să circule uşor aerul şi apa.
Permeabilitatea este influenţată de textura şi structura solului, de presiunea atmosferică, de temperatură şi de cantitatea iniţială de apă a solului, de gradul de afînare şi conţinutul de materie organică.
Cu cît solul este compus din particule mai mari, cu atît şi porii sînt mai mari şi cu atît permeabilitatea este mai mare. Structura în agregate face solul permeabil. Solul structurat îşi păstrează spaţiile necapilare chiar cînd este îmbibat cu ^pă, deoarece grăunciorii stabili ai solului nu sînt destrămaţi de apă. Presiunea
Apa ca factor de vegetaţie
143
mare sporeşte permeabilitatea. Scăderea temperaturii micşorează permeabilitatea. Cînd apa îngheaţă, permeabilitatea este nulă.
Cantitatea iniţială de apă are o influenţă deosebită. Un sol uscat opune o rezistenţă oarecare aprovizionării capilare, ca şi infiltrării apei. Un sol care are o provizie oarecare de apă se saturează mai repede şi permite o infiltraţie mai lesnicioasă. Un sol afînat este permeabil. Cînd se îndeasă, el îşi pierde permeabilitatea. Permeabilitatea solului se măreşte foarte mult prin adaosul de materie organică. Un sol care a primit 16 tone de gunoi de grajd la hectar şi-a mărit permeabilitatea într-atît, încît şi-a dublat cantitatea de apă infiltrată. Astfel, după ,60 de minute de la udare, în solul fără gunoi de grajd s-au infiltrat 35 mm de apă, iar în acelaşi sol, care a primit 16 tone de gunoi de grajd, s-au infiltrat 70 mm de apă.
Permeabilitatea este o însuşire foarte importantă pentru inginerul de îmbunătăţiri funciare. în proiectele de irigaţie se ţine seamă de apa ce se pierde prin infiltraţie, iar în proiectele de drenaj, aşezarea drenelor se prevede mai în profunzime şi mai rare, sau mai la suprafaţă şi mai dese, după cum solul este mai permeabil sau mai puţin permeabil.
Solurile impermeabile, cum sînt solurile argiloase fără structură sau sără-turile, sînt foarte neprielnice pentru agricultură. Apa din precipitaţii nu pătrunde în sol, se scurge pe terenurile în pantă şi provoacă erozimiea^ iar pe terenurile orizontale bălteşte şi apoi se pierde prin evaporaţie.
Solul argilos şi fără structură, impermeabil, se impregnează cu apă, dar numai capilar şi o dată saturat stratul impermeabil, el nu mai permite pătrunderea apei, funcţionează ca un strat izolator. în astfel de condiţii, plantele nu au aer, iar dacă solul se usucă, plantele au aer, dar nu au hrană. Hrana nu se poate libera din humus şi nu se pot forma nitraţi, din cauza lipsei de umiditate.
Permeabilitatea se măsoară cu cantitatea de apă care străbate, în unitatea de timp, unitatea de volum a solului. Trebuie să se examineze nu numai permeabilitatea solului, dar şi a subsolului. Un subsol impermeabil izolează orizontul superior, iar apa se mişcă numai în volumul redus al acestui orizont.
în solul structurat, apa se infiltrează uşor prin spaţiile necapilare şi saturează în drumul ei glomerulele sau agregatele, ceea ce face ca să se înmagazineze o cantitate maximă de apă.
La început, cantitatea de apă de infiltraţie este mai mică, fiindcă o parte din apă se reţine prin absorbţie şi capilar; apoi, infiltraţia devine relativ uniformă dacă structura este stabilă, adică dacă agregatele nu se destramă şi nu se dispersează. Dacă structura este nestabilă, agregatele se destramă, dispersia ce rezultă umple porii şi infiltraţia se face din ce în ce mai încet. Infiltraţia nestînjenită se continuă în acest caz numai prin spaţiile foarte mari, cum sînt spaţiile dintre bolovani sau galeriile rozătoarelor.
244	Factorii	vieţii	plantelor	sau	factorii	de	vegetaţie
/ Pe podzol, de pildă, care este un sol cu structură nestabilă, infiltraţia a ^ scăzut, după 3 ore, de la 40 mm pe minut la 2 mm pe minut.
Permeabilitatea variază astfel în cursul determinării între limite foarte J largi, pe solurile cu structură nestabilă. Pentru o determinare mai justă, trebuie prins intervalul de timp în care infiltraţia se face relativ uniform.
Coeficientul de infiltraţie este cantitatea de apă infiltrată, în unitatea de timp şi pe unitatea de suprafaţă, după ce infiltraţia a devenit relativ uniformă.
Din cele de mai sus se vede că permeabilitatea nu este o însuşire fixă a solului. Ea este caracteristică între anumite limite, determinate mai ales de textura solului, adică de compoziţia lui fizică sau granulometrică. între aceste limite, permeabilitatea şi deci posibilitatea apei de a se infiltra în sol se pot modifica prin măsurile prin care se ameliorează structura solului: asolamentul cu ierburi perene şi leguminoase, lucrarea adecvată a solului, gunoi de grajd, îngrăşămînt verde, amendarea cu calciu pe podzol etc.
§ 8. Provizia momentană de apă. însuşirile hidrofizice ale solului
Prin procesele pe care le-am descris, cantitatea de apă tinde să se omogenizeze în sol. Totuşi, cantitatea de apă din sol este mereu variabilă, din loc în loc şi la diferite adîncimi. Această variaţie este determinată de precipitaţii, de evaporaţie, de consumul plantelor şi de natura solului.
Este foarte util şi important pentru agronom să urmărească mişcarea apei din sol, în diferite condiţii de tratament al solului arabil şi la diferite adîncimi. Urmărind variaţia proviziei momentane de apă, ne dăm seama cum diferitele tratamente influenţează capacitatea de reţinere şi de înmagazinare a solului pentru apa.
Cercetări de această natură s-au făcut numeroase şi foarte instructive la Institutul de cercetări agronomice şi la Institutul agronomic «N. Bălcescu » şi s-au stabilit lucrările cele mai potrivite pentru a influenţa favorabil economia apei în pămînt.
Provizia momentană de apă se determină cu ajutorul etuvei. Se usucă complet o probă naturală de sol, ridicată din locul şi de la adîncimea de la care facem determinarea. Se calculează procentul de apă pierdut faţă de greutatea solului complet uscat. Cifra ce o aflăm este provizia momentană sau conţinutul de apă al solului.
în afară de această valoare, variabilă cu factorii care o influenţează, se determină anumite însuşiri fizice ale solului în raport cu apa, însuşiri care sînt caracteristice, între anumite limite, pentru diferite tipuri de sol.
Capacitatea totală de apă a solului. O probă de sol uscată la aer, aşezată într-un cilindru, al cărui fund este format dintr-o sită, este umectată de sus
Apa ca factor de vegetaţie	145
în jos. Pe măsură ce se toarnă apa, solul se saturează adsorbtiv şi capilar, concomitent se umplu cu apă şi porii mari necapilari, în care apa este reţinută ca într-un burete. Apa ocupă în acest caz tot spaţiul lacunar, adică totalitatea porilor mari şi mici, în afară de o proporţie de 10—20 °/0 din volumul total al solului, proporţie ce rămîne ocupată cu aer. Cantitatea de apă reţinută în aceste condiţii, determinată prin cîntărire şi raportată la greutatea solului uscat, se numeşte capacitatea totală de apă a solului, după D o 1 g o v.
Determinarea capacităţii totale se poate face şi prin «înecarea » probei de sol. Cilindrul cu proba de sol se introduce într-un vas cu apă. Umectarea se face pe la partea inferioară. Nivelul apei din vas trebuie ţinut tot timpul la nivelul suprafeţei solului din cilindru. După 1—3 zile, apa îmbibă toată coloana de sol, inclusiv spaţiile mari de necapilare, după principiul vaselor comunicante. Cînd la suprafaţa solului apare apa, înseamnă că umectarea totală este terminată, în acest moment se scoate cu atenţie cilindrul din vas şi se determină prin cîntărire cantitatea de apă reţinută de sol. 1
în această stare de aprovizionare cu apă solul este « înecat», cum spune K a c i n s k i. Cantitatea de apă reţinută de sol este maximum ce el poate reţine, în loc de capacitatea totală de apă a solului se întrebuinţează şi alte expresii, care trebuie considerate sinonime. Astfel, K a c i n s k i întrebuinţează expresia capacitatea volumetrică; Kondraşev: capacitatea totală de absorbţie a apei; C. Chiriţă: capacitatea de saturaţie în apă; A. Vasiliu şi colectivul Catedrei de agricultură generală de la Institutul «N. Bălcescu»: capacitatea maximă. Valoarea capacităţii totale de apă este de 50—70 °/0 din greutatea solului uscat; limita inferioară este pentru solurile mijlocii lutoase, iar limita superioară pentru solurile argiloase. Solurile nisipoase au o capacitate totală de aproximativ 25 % şi solurile turboase de 180 °/0.
Iată alte cîteva valori în procente ale capacităţii totale, după Maximov:
—	nisip grosier	23,4
—	nisip fin	28,0.
—	sol luto-nisipos	33,4
—	sol luto-argilos	47,2
—	sol argilos	64,6
în natură, starea de îmbibare totală a solului cu apă se întîlneşte numai în timpul cît durează ploaia, sau cît durează topirea zăpezii ori aprovizionarea cu apă de irigaţie. îndată ce încetează afluxul de apă, cantitatea reţinută de sol începe a se împuţina, prin procesele pe care le-am arătat mai înainte: infiltrare, mişcare capilară spre porţiunile mai puţin umectate, evaporaţie. Capaci-
1	S. A. Vorobiov, V. E. Egorov, A. N. Kiselevy Manual de lucrări practice la Catedra de agrotehnică, Editura Agro-Silvică de Stat 1953.
10 — Agrotehnica
146
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
tatea totală se menţine deci numai un timp scurt şi nu poate fi înregistrată decît în acest interval de timp.
Această valoare variază cu textura solului şi cu natura particulelor de sol, asa cum am arătat mai sus. înăuntrul aceluiaşi sol ea variază de asemenea în raport cu gradul de afînare. Dacă prin afînare realizăm un spaţiu mare lacunar, cu pori de mărime potrivită, pentru ca să se poată reţine apa, capacitatea totală este mai mare^şi viceversa. De aceea, capacitatea totală nu poate fi considerată ca o « constantă » hidrofizică a solului, ci numai ca o însuşire ce caracterizează solul între anumite limite.
Capacitatea capilară. Dacă proba de sol cu care experimentăm este umectată de jos în sus, prin contactul cu partea inferioară a cilindrului, deci fără a fi înecat, atunci solul reţine numai apa de adsorbţie, apa peliculară şi apa capilară. Solul se umectează încet şi, după un timp oarecare, suprafaţa superioară a solului din cilindru apare umedă. înseamnă că în acest moment toată coloana de sol s-a umezit. Cînd greutatea cilindrului cu sol rămîne cîtva timp constantă, înseamnă că solul s-a îmbibat complet, adsorbtiv şi capilar. Dacă se determină în acest moment cantitatea de apă reţinută şi se raportează la greutatea solului uscat, valoarea dobîndită este capacitatea capilară a solului.
în cazul acesta, ca şi în cazul precedent, se lucrează cu o probă de sol uscată la aer, a cărei provizie momentană de apă se determină în prealabil, pentru ca apa conţinută în sol să fie adăugată ia apa reţinută în cursul experienţei.
Şi această însuşire a solului a căpătat în literatura de specialitate diferite alte numiri, care trebuie considerate sinonime: capacitatea de reţinere a apei sau, şi mai simplu, capacitatea pentru apă (K a c i n s k i); capacitatea normală sau capacitatea relativă (A. Vasiliu); capacitatea minimă (colectivul Catedrei de agricultură generală de la Institutul « N. Bălcescu »).
Va trebui ca un colectiv de specialişti, din cadrul Academiei, să stabilească o terminologie unitară.
Capacitatea capilară variază de la sol la sol, ca şi capacitatea totală, în raport cu textura, cu structura şi cu natura particulelor.
Aceste valori sînt obţinute în laborator. în cîmp, aprovizionarea pînă la capacitatea capilară durează foarte puţin după umectarea totală, 12—24 de ore; apoi, conţinutul de umiditate scade prin mişcarea capilară a apei din sol. Pe de altă parte, chiar determinarea de laborator nu reprezintă o stare de aprovizionare omogenă şi constantă. Dacă se iau probe de sol de la partea de jos a cilindrului, de la mijloc şi de la partea de sus, se obţin valori diferite. Valoarea medie depinde de lungimea cilindrului şi este deci o valoare convenţională. Unii cercetători au propus cilindri de o anumită lungime, compuşi din două jumătăţi suprapuse, dispozitiv care permite ca proba de sol umectată să se ia de la umătatea coloanei. Repartiţia umidităţii peliculare şi a celei capilare pe coloana
•#
Apa ca factor de vegetaţie
147
de sol nu este omogenă şi aceasta se explică prin procesele pe care le-am arătat cînd am vorbit de formele apei din sol. Capacitatea capilară este variabilă în raport cu depărtarea de la sursa de apă, de exemplu în raport cu depărtarea de la pînza de apă freatică.
Tabelul 20
Capacitatea capilară în cîteva tipuri de sol din ţara noastră
Tipul de sol	Capacitatea capilară în procente din substanţa uscată
Podzol de Găesti	 Sol brun-roscat de pădure de la Băneasa	 Cernoziom propriu-zis de la Mileanca 	 Cernoziom castaniu de la Mărculeşti		34,6 37,3 39,1 37,7*
* H. Simota a găsit următoarele valori în procente din substanţa uscată pentru cernoziomul castaniu de la Mărculeşti, la diferite adîncimi:
0—10 cm	41,94
10—20 cm	39.47
20—80 cm	36,51
în medie	39,30
Prin urmare, nici capacitatea capilară nu poate fi considerată ca o constantă hidrofizică a solului, ci numai ca o însuşire caracteristică între anumite limite.
Unii autori au introdus noţiunea de capacitate capilară minimă 1. Aceasta ‘ este o valoare mai mică decît capacitatea capilară (capacitatea capilară maximă) şi reprezintă cantitatea de apă reţinută în mod mai durabil de sol în capilarele mici. Această noţiune se confundă cu capacitatea pentru apă de cîmp a solului şi a mai fost numită « capacitatea limită pentru apă de cîmp a solului ».
Capacitatea pentru apă de cîmp a solului sau capacitatea de cîmp. Dacă se îmbibă solul în natură cu un exces de apă, se acoperă suprafaţa, pentru a se împiedica pierderea umidităţii prin evaporare şi dacă apoi se determină conţinutul de umiditate din sol la intervale scurte de timp şi se înscriu valorile într-un sistem de coordonate, se obţine o curbă a scăderii umidităţii.
Curba reprezintă la^ început o scădere rapidă,, care durează 1—7 zile, după natura solului, apoi umiditatea rămîne cîtva timp constantă, curba are o porţiune aproape orizontală, apoi intervine din nou o scădere. Cantitatea de umiditate din perioada cînd ea a rămas cîtva timp constantă, raportată la greutatea solului uscat, se numeşte capacitatea pentru apă de cîmp a solului sau capacitatea de cîmp. Max i m o v numeşte această valoare umiditatea limită şi o consideră pentru
1 S. A. Vorobiov, V. E. Egorov, A. N. Kiselev, Op. cit.
10*
148
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
cernoziom egală cu de trei ori coeficientul de higroscopicitate x. Asupra relaţiilor dintre coeficientul de higroscopicitate şi celelalte « constante » hidrofizice ale solului vom reveni mai jos.
în prima perioadă de scădere bruscă a umidităţii, solul pierde apa din porii mari sau apa gravitaţională, pierde de asemenea apa capilară mobilă care se găseşte în capilarele mari şi reţine numai apa stabil legată, pe cea labil legată şi pe cea mai puţin mobilă din capilarele mici. Rămîne deci în sol numai apa pe care solul o reţine timp mai îndelungat şi care reprezintă starea normală de aprovizionare cu apă a solului. Aceasta este în acelaşi timp starea de umiditate cea mai potrivită pentru lucrările culturale şi pentru viaţa plantelor.
Dacă, de exemplu, capacitatea capilară este de 37—39 % din greutatea solului uscat, capacitatea de cîmp este de 22—24 %. Capacitatea de cîmp reprezintă aşadar 58—61 % din capacitatea capilară.
Noţiunea de capacitate de cîmp este foarte importantă pentru tehnica irigaţiei. Prin irigaţie trebuie să dăm solului atîta apă, încît să fie satisfăcută capacitatea de cîmp sau o valoare apropiată de aceasta.
Norma de irigaţie se calculează în felul următor:
N =C-a,
în care:
N este norma;
C este capacitatea de cîmp;
a este provizia de apă aflată în sol, în momentul cînd urmează să se facă irigarea
Capacitatea de cîmp nu rămîne nici ea constantă, ea variază nu numai de la sol la sol, ci şi la acelaşi sol, dacă se dau îngrăşăminte organice şi se îmbunătăţesc condiţiile fizice ale solului.
Aplicînd, după Maximov, coeficientul 3 pentru calcularea capacităţii de cîmp sau a umidităţii limită la cîteva cernoziomuri din ţara noastră, găsim următoarele valori, pe care le dăm în comparaţie cu valoarea capacităţii capilare.
Tabelul 21
Relaţia dintre coeficientul de higroscopicitate, capacitatea de cîmp şi capacitatea capilară din trei tipuri de cernoziom
1 ! Coeficientul Tipul do sol idep!Sr i 0/ ! * !		Capacitatea de cîmp %	Capacitatea capilară %
Cernoziom propriu-zis de Mileanca 	 Cernoziom ciocolatiu din Bărăgan	 Cernoziom castaniu din Bărăgan 		8,37 8,43 6,45	25,11 25,29 19,35	39.1 38.1 37,7
1 N. A. Maximov. Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie
149
Calculînd cît reprezintă procentual capacitatea de cîmp din capacitatea capilara, găsim că pentru cernoziomul propriu-zis reprezintă 64,2 %, pentru cernoziomul ciocolatiu 66,4%, iar pentru cernoziomul castaniu 51,13%. La primele două cernoziomuri, capacitatea de cîmp reprezintă o stare de umiditate normală pentru aprovizionarea plantelor, iar la cernoziomul castaniu, capacitatea de cîmp calculată reprezintă o valoare inferioară stării optime de umiditate pentru plante. Numai în acest caz ne apare justă afirmaţia lui Maximov: « în aceste condiţii, rădăcinile plantei au de-a face cu o rezervă de apă foarte limitată şi aproape imobilă, ceea ce se vede din necesitatea de a dezvolta un sistem radicular foarte puternic şi mult ramificat şi din mişcarea continuă a rădăcinilor în sol, care se orientează spre orizonturi noi încă neuscate, formînd mereu rădăcioare tinere de sugere »1.
Capacitatea de cîmp este diferită nu numai în diferite soluri, dar şi în diferite orizonturi ale aceluiaşi sol, în raport cu proprietăţile diferite ale acestor orizonturi. Astfel, H. S i m o t a, determinînd capacitatea de cîmp la cernoziomul castaniu de la Mărculeşti, prin metoda directă a găsit următoarele valori 2.
Orizontul	Capacitatea de cîmp în procente din solul uscat
Aa	27,85
Ab	25,33
A/C	23,84
C	21,31
D	19,65
Determinarea capacităţii de cîmp prin înmulţirea coeficientului de higroscopicitate cu 3 este aproximativă. Este preferabilă metoda determinării prin metoda directă.
Determinarea capacităţii de cîmp, prin metoda directă, se face în felul următor. Se alege o suprafaţă de 1 m2. Se înconjoară această suprafaţă cu două rînduri de diguleţe, care au rolul să împiedice scurgerea apei în lături şi care creează între ele o zonă de protecţie. Se toarnă apoi pe suprafaţa de 1 m2 şi peste zona de protecţie dintre diguleţe apă în exces (o dată şi jumătate mai mult decît volumul total al porilor). în timpul turnării, pînza de apă trebuie să se menţină la o grosime de 2 cm. După ce toată apa s-a infiltrat, suprafaţa udată se acoperă cu paie sau cu pleavă, pentru a împiedica evaporarea.
Apa se infiltrează treptat în sol şi se distribuie omogen, pînă la valoarea
1	N. A. Maximov, Op. cit.
2	H. Simota, Contribuţiuni la stabilirea relaţiilor dintre sol şi plantă, în condiţiuni joase de/ umiditate, pe cernoziomul castaniu din Bărăgan. Dizertaţie pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţele agricole, Bucureşti 1957.
150
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
capacităţii de cîmp, adică pînă în momentul cînd determinările succesive ale proviziei de apă dau valori constante. în acest moment, provizia de apă, raportată la greutatea solului uscat, reprezintă capacitatea de cîmp.
Umectarea pînă la starea de echilibru se termină după 1 zi pentru solurile nisipoase, după 3—4 zile pentru solurile luto-nisipoase şi după 5—7 zile pentru solurile argiloase.
Mişcarea apei continuă şi după acest interval de timp, dar viteza de mişcare scade 1.
în intervalul de timp arătat, apa se infiltrează printre glomerule, le saturează capilar. Apa se mişcă din capilarele mari înspre cele mici, pînă cînd la sfîrşitul intervalului în masa de sol rămîne numai apa adsorbită, apa peliculară şi apa din capilarele mici, care nu mai are o deplasare apreciabilă. Această stare de echilibru relativ se realizează uşor în cazul cînd masa de sol nu este în contact cu o sursă de apă, de pildă cu apa de subsol sau cu apa freatică.
Apa ce rămîne în sol, în condiţiile arătate, şi care corespunde capacităţii de cîmp, a fost denumită apă capilară suspendată. Suspendată, în sensul că stă deasupra unui strat relativ uscat şi fără legătură cu apa freatică.
Comportarea apei suspendate este diferită în raport cu textura solului, ceea ce explică valorile diferite ale capacităţii de cîmp pentru diferite feluri de soluri şi pentru diferite orizonturi. în solurile nisipoase, cu nisip grosier, apa se scurge foarte repede, porii nu rămîn plini, solul reţine numai apa peliculară şi apa pendulară, ceea ce face ca valoarea capacităţii de cîmp să fie foarte mică: numai 3—4% din greutatea solului.
în cazul solurilor nisipoase, cu granulaţie mai fină, se reţine la început o cantitate mai mare de apă în suspensie. Dacă însă afluxul de apă continuă, meniscurile inferioare se rup şi cea mai mare parte din apa suspendată se scurge repede în profunzime. Rămîne în sol, ca şi în cazul precedent, numai apa peliculară şi apa pendulară. Acest mod de comportare este important pentru tehnica irigaţiilor; înseamnă că solurile nisipoase trebuie irigate des şi cu norme mici de apă.
în cazul solurilor lutoase şi luto-argiloase, se acumulează apa capilară suspendată, cu condiţia ca stratul umed să stea pe un strat uscat şi să nu se atingă cu tpînza de apă gravitaţională de subsol sau cu apa freatică (fig. 9).
Dacă la suprafaţă începe evaporaţia, atunci apa suspendată începe a se împuţina. Toată masa de apă începe să se deplaseze spre suprafaţă. Se pierde întîi apa din capilare, pînă într-un moment care a fost numit momentul de întrerupere a legăturii capilare. în acest moment, viteza de evaporare scade brusc,
1 S. A. Vorobiov, V. E. Egorov, A. N. Kiselev, Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie
151
în sol rămîne numai apa peliculară şi apa pendulară, care, dacă uscăciunea atmosferică continuă, se pierd şi ele.
în cazul solurilor foarte argiloase, cu un conţinut de argilă fizică mai mare de 40%, apa în suspensie este reţinută în proporţie precumpănitoare ca apă adsorbită şi apă peliculară. în masa solului există şi spaţii mai mari, în care se găseşte apă liberă. în acest caz şi pierderea prin evaporare este diferită.
Nu se mai deplasează spre suprafaţă toată masa de apă suspendată, ci apa se pierde spre suprafaţă numai din partea superioară a stratului umectat, care se alimentează mereu din apa liberă, din spaţiile mai mari. Cînd această apă liberă se epuizează, stratul superficial se usucă şi zona de evaporare coboară mai mult. Nu se produce o scădere treptată a umidităţii din întregul profil de sol ca în cazul precedent, ci o subţiere treptată a orizontului umectat şi o îngroşare şorează volumul şi crapă.
Acest mod de comportare se explică prin mecanismul mişcării apei peli-culare, care prevalează în acest caz şi care se mişcă numai atîta timp cît poate fi alimentată de apa liberă.
în afară de apa pe care solul o primeşte de sus în jos, care provoacă formarea apei suspendate şi permite determinarea capacităţii de cîmp, sînt cazuri în care solul se alimentează dintr-o sursă de apă subterană sau din pînza freatică.
în astfel de cazuri, stratul de sol, vecin cu sursa de apă, se aprovizionează adsorbtiv şi capilar, pînă la limita capacităţii capilare. Apa capilară din acest strat a fost denumită apă capilară sprijinită sau apă capilară închisă. închisă, în sensul că se găseşte în contact cu sursa de apă. Dacă vom determina provizia momentană de apă din acest strat, în care cantitatea de apă este în echilibru, vom obţine o valoare pentru capacitatea de cîmp egala cu capacitatea capila ră.
Fig. 9 — Apă suspendată în solurile lutoase (schemă după R o d e)
1 — microagregate de sol; 2 — particule elementare de sol; 3 — pori umpluţi cu aer; 4 —pori umpluţi cu apă liberă blocată; —5 peliculă de apă labil legată; 6 —peliculă de apă stabil legată
orizontului uscat, care îşi mic-
152
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
La o depărtare mai mare sau mai mică de sursa de apă, după natura solului, apa ajunge în cantitate mai mică şi anume numai ca apă adsorbită, apă peliculară si apă din porii foarte mici. în acest al doilea strat, din ce în ce mai slab alimentat cu apă, găsim o cantitate de apă apropiată de aceea pe care o găsim sub formă de apă capilară suspendată. în acest al doilea strat deci, conţinutul de apă al solului corespunde capacităţii de cîmp x.
Valoarea echivalentă a umidităţii. Cunoscînd forţele care reţin în mod durabil apa în sol, în cazul capacităţii de cîmp, s-a căutat o metodă de laborator, prin care să se extragă apa foarte mobilă, să rămînă în probă numai o parte din apa mai puternic reţinută de sol şi în felul acesta să se găsească o valoare echivalentă capacităţii de cîmp. S-a încercat metoda sucţiunii cu ajutorul unor substanţe cu putere de sugere mare, metoda presării la o presiune mare de 350 atmosfere şi metoda centrifugării. Această din urmă metodă a dat rezultatele cele mai bune.
O probă de sol de 1 cm grosime, îmbibată în prealabil cu apă pînă la saturaţie completă, este supusă unei operaţii de centrifugare. Centrifugarea se face cu 2 440 de turaţii pe minut — ceea ce corespunde unei forţe de 1 000 de ori mai mari decît forţa gravitaţiei — timp de 40 de minute la o temperatură de 20°.
în timpul acestei centrifugări, apa mobilă este îndepărtată, rămîne în probă numai apa care este mai puternic reţinută de sol. Se determină cantitatea de apă rămasă în sol prin uscare în etuvă şi se raportează procentual la greutatea solului uscat; valoarea astfel obţinută este valoarea echivalentă a umidităţii. Dacă se centrifughează cu o turaţie şi mai mare, cum a făcut D o 1 g o v, se extrage şi mai multă apă din sol; ceea ce rămîne se apropie de coeficientul de higroscopicitate.
Mulţi cercetători au arătat că « valoarea echivalentă a umidităţii constituie o măsură destul de bună pentru capacitatea de cîmp a solurilor cu textură fină».
După D o 1 g o v, valoarea echivalentă a umidităţii este apropiată de capacitatea de cîmp pentru solurile lutoase şi argiloase. Diferenţa faţă de capacitatea de cîmp este de i 1,6.
J. R u s s e 1 consideră capacitatea de cîmp ca fiind egală cu 91 % din valoarea echivalentă a umidităţii.
Valoarea echivalentă a umidităţii reprezintă aproximativ 50% din capacitatea capilară. Această proporţie este starea de umiditate la care solul se poate lucra în*condiţii optime şi este apropiată de punctul limită de aderenţă de care vom vorbi mai jos. C. Chiriţă arată că această valoare se află puţin sub conţinutul
1	A. A. Rode, Categories et formes de l’eau du sol et proprietes hidrologiques des sols, Rapport au Vl-eme congres intern, de la science du sol, Paris 1956 (Ac. des sc. de l’U.R.S.S. Moscou 1956).
Apa ca factor de vegetaţie	155
optim de umiditate al solului, care se acceptă a fi de 60—70% din capacitatea capilară 1.
Valoarea echivalentă a umidităţii se determină prin metoda directă, aşa cum am arătat, sau se poate afla prin calcul, pornind de la coeficientul de higroscopicitate, cum vom arăta mai jos.
Punctul limită de aderenţă este momentul cînd solul are o provizie de apă apropiată de capacitatea de cîmp şi de valoarea echivalentă a umidităţii. Această apă, ca şi în cazul capacităţii de cîmp şi al valorii echivalente, constă din suma apei adsorbite de materialul coloidal al solului şi a apei care se găseşte în porii mici ai masei solului. Apa reţinută la punctul limită de aderenţă reprezintă umiditatea maximă la care solul se curăţă de pe piesele de fier ale uneltelor cu care lucrăm solul. Punctul limită de aderenţă reprezintă astfel starea optimă de umiditate, cînd putem lucra solul fără ca el să adere de unelte, cînd forţa de tracţiune este minimă şi cînd brazda se revarsă după plug, fără să formeze nici bolovani, nici fîşii continue sau «curele».
Practic, punctul limită de aderenţă este reprezentat prin «conţinutul de apă al unei paste de sol cu apă care poate să fie frămîntată în mînă, fără să adere ».
în laborator, punctul de aderenţă se determină prin diferite dispozitive, dintre care cel mai simplu constă în trecerea unui rulou de fier peste pasta de soL
Pentru solurile care nu conţin argilă, valoarea punctului de aderenţă este de 16%. Această valoare creşte cu conţinutul de argilă şi de humus al solului.
Umiditatea corespunzătoare ruperii legăturii capilare. Dacă conţinutul de apă corespunzător capacităţii de cîmp continuă să scadă, se ajunge la un moment cînd legătura capilară este întreruptă şi apa nu mai circulă în sol. Valoarea umidităţii din acest moment se numeşte umiditatea de rupere a legăturii capilare. După A. A. Rode, umiditatea de rupere a legăturii capilare este în medie 70% din capacitatea de cîmp.2 H. S i m o t a, în lucrarea sa, a găsit valori mai mici.
Coeficientul de ofilire. Dacă procesul de pierdere a apei din sol continuă şi provizia de apă scade sub capacitatea de cîmp sau valoarea echivalentă a umidităţii şi sub momentul de rupere a legăturii capilare, se ajunge la un moment cînd plantele nu mai pot absorbi apa din sol; în acel moment, plantele continuă să piardă apă prin transpiraţie, apă pe care n-o mai pot recupera, de aceea ele se ofilesc şi apoi mor.
Cantitatea de apă conţinută în sol, în momentul cînd plantele se ofilesc fără să moară, se numeşte coeficientul de ofilire. în această stare, solul conţine apa higroscopică şi apa peliculară strîns legată, pe care plantele nu o mai pot absorbi. Cantitatea de apă corespunzătoare coeficientului de ofilire se poate
1	<P. Chiriţă, Op. cit.
2	A. A. Rode, Op. cit.
154
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
determina în laborator, punînd solul în cilindri, din care apa se evaporă treptat, în momentul cînd evaporaţia încetează brusc sau aproape încetează, înseamnă că a rămas în sol numai apa higroscopică şi apa strîns legată, a cărei mobilitate este foarte mică, după cum am văzut mai înainte. Momentul acesta a fost denumit momentul critic al umidităţii şi este destul de apropiat de coeficientul de ofilire. Dolgov a remarcat că umiditatea corespunzătoare momentului critic este diferită, dacă înălţimea cilindrilor cu sol este foarte diferită. în cilindri mai înalţi se păstrează mai multă umiditate în momentul critic decît în cilindri mai mici. De aceea, pentru a obţine valori mai apropiate de coeficientul de ofilire, Dolgov a lucrat cu cilindri de 4, 6, 8, 10 şi 12 cm, a determinat umiditatea corespunzătoare momentului critic din fiecare cilindru şi a făcut media aritmetică a valorilor obţinute.
Rezultate mai precise se obţin prin metoda directă de determinare, cu ajutorul plantelor înseşi. Plantele se cultivă în vase de vegetaţie. Pentru a determina coeficientul de ofilire, solul din vase se acoperă cu parafină, spre a se evita evaporaţia directă din sol. Plantele consumă toată apa disponibilă pînă în momentul critic, cînd se ofilesc. în acel moment se determină provizia momentană de apă a solului care, exprimată în procente faţă de solul uscat, redă coeficientul de ofilire.
Valorile obţinute de Dolgov prin amîndouă metodele sînt destul de apropiate.
Ofilirea poate fi temporară, cînd planta îşi continuă funcţiile fiziologice la un adaos de apă, sau permanentă, cînd planta nu-şi mai reia funcţiunile fiziologice cînd i se dă apă.
Briggs şi Schantz deosebesc ofilirea temporară de cea permanentă după criteriul redobîndirii turgescenţei plantelor ofilite. Plantele ofilite care nu-şi recapătă turgescenţa într-o atmosferă saturată cu vapori de apă sînt considerate permanent ofilite.
Ofilirea permanentă poate fi determinată, după 11 i n, şi după aspectul formei protoplasmei din celule. Cînd a apărut ofilirea temporară, protoplasma din celule se strînge spre centru; cînd a apărut ofilirea permanentă, protoplasma celulelor se deformează şi se rupe în bucăţi. Se văd bucăţi de protoplasmă prinse de peretele celular 1. Moartea plantelor se produce la o cantitate de umiditate mai mică decît coeficientul de ofilire şi anume la o cantitate de apă care corespunde cu capacitatea maximă de adsorbţie, valoare apropiată de coeficientul de higroscopicitate. în natură, plantele continuă să se ofilească şi după momentul denumit coeficient de ofilire, pînă în momentul morţii lor. Este deci mai just
1	L. J. Briggs and H. L. Schantz, The wilting coefficient for different plants, U. S. Depart. of agric., Bul. plant. ind., 230/1912.
Apa ca factor de vegetaţie
155
să se stabilească intervalul de ofilire. începutul ofilirii se produce la o stare de umiditate puţin inferioară umidităţii de rupere a legăturii capilare; iar moartea plantelor, la o stare de umiditate corespunzătoare cu coeficientul de higroscopicitate pentru plantele tinere şi cu capacitatea maximă de absorbţie pentru plantele ce se află într-un stadiu mai înaintat de creştere1.
Umiditatea corespunzătoare coeficientului de ofilire a mai fost denumită rezerva moartă de apă sau rezerva inaccesibilă plantelor. Apa accesibilă plantelor este diferenţa dintre provizia momentană şi rezerva moartă de apă.
Coeficientul de ofilire variază cu natura solului. Kondraşev relatează că s-au făcut experienţe cu 100 de plante spontane şi cultivate — xerofite, mezofite şi hidrofite — pe 20 de tipuri diferite de sol şi s-au obţinut următoarele rezultate2.
a)	Toate plantele de pe acelaşi tip de sol se ofilesc la acelaşi procent de umiditate, deci au acelaşi coeficient de ofilire.
b)	Aceeaşi plantă, cultivată pe soluri diferite, se ofileşte la procente de umiditate diferite, deci coeficientul de umiditate variază cu natura solului.
c)	Vîrsta plantelor nu influenţează coeficientul de ofilire.
d)	Intensitatea luminii şi umiditatea aerului de asemenea nu influenţează coeficientul de ofilire.
Experienţe mai noi arată că şi planta, nu numai solul, are influenţă asupra valorii mai mari sau mai mici a coeficientului de ofilire. Astfel, de pildă, plantele de umbră se ofilesc mai repede decît plantele de lumină, au cu alte cuvinte, pe acelaşi tip de sol, un coeficient de ofilire mai mare. H. S i m o t a, în lucrarea sa de dizertaţie, a arătat că valoarea coeficientului de ofilire variază cu vîrsta plantelor; plantele tinere au un coeficient de ofilire puţin mai mare. Diferenţele sînt însă mici.
Coeficientul de ofilire are valori mai mici în solurile sărace în argilă şi humus şi valori mai mari în cele bogate. în cernoziomurile bogate în humus, valoarea coeficientului de ofilire variază între 11,5 şi 13,0% solul brun-roşcat de pădure are coeficientul de ofilire 10,49%, iar solul brun deschis de stepă 9,49%. Apa inaccesibilă plantelor are valori mai mari în cernoziom, dar şi capacitatea capilară şi capacitatea de cîmp sînt mai mari pe acest tip de sol astfel că şi diferenţa, adică apa accesibilă plantelor, este în cantitate mai mare. Aceasta, bineînţeles, în condiţii normale de aprovizionare cu apă a cernoziomului.
Se vede din cele de mai sus importanţa coeficientului de ofilire pentru agrotehnică.
Făcînd diferenţa dintre provizia momentană de apă şi valoarea coeficientului de ofilire, putem să ne dăm seama, în fiecare moment, de cantitatea de apă acce-
1	H. Simota, Op. cit.
2	S. K. Kondraşev, Op. cit.
156
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
sibilă plantelor şi deci de perspectiva creşterii şi dezvoltării lor. Plantele care au trecut printr-o perioadă de ofilire chiar de scurtă durată se resimt în cursul creşterii şi dezvoltării lor ulterioare şi dau producţii mai mici1.
Dintre toate însuşirile hidrofizice ale solului, capacitatea de cîmp şi coeficientul de ofilire sînt cele mai caracteristice pentru sol, variază între limite mai strînse şi pot fi considerate drept «constante» hidrofizice ale solului. Aceste însuşiri, relativ constante, sînt cele mai importante pentru dirijarea regimului de apă din sol, în vederea obţinerii de recolte mari şi susţinute. Dar nu trebuie pierdut din vedere că apa este în mişcare continuă în sol şi că studiul apei nu se poate face decît în mişcare. Stările de echilibru relativ, corespunzătoare însuşirilor hidrofizice analizate, nu sînt decît stadii caracteristice ale acestei mişcări.
Pornind din momentul cînd cade o ploaie, vom constata că în timpul ploii, solul se aprovizionează cu toate formele de apă, pînă la capacitatea lui totală. După încetarea ploii, apa gravitaţională se pierde prin infiltraţie, prin absorbţie capilară şi prin absorbţie de către rădăcinile plantelor. Rămîne în sol numai apa higroscopică şi apa capilară. Acest moment corespunde aproximativ capacităţii capilarei Solul continuă să piardă apă, prin consumul de către rădăcini, prin deplasarea apei din capilarele mari către zonele mai uscate şi prin evaporaţie, pînă într-un moment cînt pierderile sînt foarte mici, cînd provizia de apă din sol se stabilizează pentru o perioadă de timp. Acest moment corespunde capacităţii de cîmp. Un conţinut apropiat de apă, şi anume puţin mai mare, este valoarea echivalentă a umidităţii.
După această fază de echilibru relativ, apa din sol continuă să se piardă, prin evaporaţie şi prin consumul rădăcinilor plantelor, pînă cînd nu mai rămîne în sol decît apa higroscopică şi apa peliculară, strîns legată, pe care plantele nu o mai pot folosi. Provizia de apă din acest moment reprezintă momentul de rupere a legăturii capilare şi apoi coeficientul de ofilire. La această provizie de apă plantele se ofilesc.
Dacă uscăciunea aerului continuă, solul pierde apa peliculară, prin evaporaţie. în sol nu mai rămîne decît apa higroscopică sau apa adsorbită. Cantitatea maximă a acestei forme de apă este coeficientul de higroscopicitate. în momentul cînd în sol rămîne numai apa adsorbită, plantele mor.
în condiţii determinate de căldură şi deficit de saturaţie, se pierde în natură şi apa higroscopică, prin evaporaţie.
Pierderea totală a apei higroscopice are loc prin uscare în etuvă.
^ Această succesiunea a diferitelor faze se poate reprezenta printr-o schemă sau prin curbe care marchează punctele corespunzătoare diferitelor momente de aprovizionare a solului cu apă (fig. 10).
1 N. A. Maximov, Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie	157
Raporturile dintre însuşirile hidrofizice ale solului. Toate însuşirile hidrofizice de care am vorbit în acest paragraf precum şi higroscopicitatea, de care am vorbit într-un paragraf anterior, depind de aceiaşi factori, de textura sau compoziţia granulometrică a solului, de natura particulelor elementare din care este alcătuit şi de modul de aşezare a acestor particule, adică de structura solului.
7,6% 11,46%	21%	38%
Fig. 10 — Reprezentarea schematică a diferitelor forme de apă în sol şi a constantelor
fizice în raport cu apa
A —apa higroscopică; B —coeficientul de ofilire; C —valoarea echivalentă a umidităţii; D —capacitatea capilară de apă; E —capacitatea totală
De aceea, între aceste însuşiri există raporturi determinate. Pornind de la una din aceste însuşiri, pe care o putem determina cu mai mare precizie, putem sa conchidem asupra celorlalte.
Astfel, raportul dintre coeficientul de higroscopicitate şi coeficientul de ofilire este în medie 1: 1,47. Avînd deci valoarea coeficientului de higroscopicitate putem calcula, cu ajutorul raportului de mai sus, valoarea coeficientului de ofilire.
Tabelul 28
Relaţia dintre coeficientul de ofilire şi coeficientul de higroscopicitate în soluri cu texturi diferite
i Coeficientul Textura solului ! de Ugroseo- j pieitate	Coeficientul de ofilire	
	determinat calculat direct 1 0/ 0/ ! /O /O j	
Nisip grosier 	i 0,5 Nisip fin	 2,5 Nisip lutos 	 4,4 Sol lutos	i 9,8 Sol luto-argilos	\ 11,4 i	0.9 3.3 6.3 13,9 16,3 j	0,7 3,5 6,16 13,72 15.96
Se obţin, în acest fel, valori destul de apropiate de valorile coeficientului de ofilire, determinat direct, după cum rezultă din următoarele cifre.
Coeficientul de ofilire se poate calcula, aşadar, înmulţind valoarea coeficientului de higroscopicitate cu 1,47, sau împărţind aceeaşi valoare cu 0,680.
Factorul 1,47 reprezintă o medie, el variază în plus sau în minus în diferitele ţipuri de sol.
158
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Pe un sol argilo-nisipos, factorul a fost 1,49, iar media din cinci soluri diferite, din care unul argilos şi altul argilos greu, a fost 1,57.	♦
Pornind de la coeficientul de ofilire, determinat direct sau calculat, putem afla valoarea echivalentă a umidităţii, înmulţind cu factorul 1,84. Valoarea echivalentă a umidităţii este o valoare apropiată de capacitatea de cîmp, aşa cum am arătat.
Pornind de la coeficientul de higroscopicitate şi înmulţindu-1 cu 1,47 aflăm coeficientul de ofilire, pe care dacă îl înmulţim cu 1,84 * aflăm valoarea echivalentă a umidităţii, adică:
val. echiv. a umid. = coef. de higr. x 1,47 X 1,84,
sau
val. echiv. a umid. = coef. de higr. X 2,7.
Cu ajutorul acestor raporturi se pot caracteriza, în mod satisfăcător, tipurile de sol. Dăm ca exemplu însuşirile hidrofizice a patru tipuri principale de sol din ţara noastră.
Tabelul 29
însuşirile hidrofizice a patru tipuri de sol din R.P.R.
	Felul solului	Coeficientul de higroscopicitate determinat direct	Coeficientul de ofilire calculat	Valoarea echivalentă a umidităţii calculată	Capacitatea capilară determinată direct	Cît reprezintă procentual valoarea echivalentă calculată din capacitatea capilară
Sol brun-roşcat de pădure de la Băneasa 			7,14	10,49	19,28	37,2	51,8
Cernoziom anca	propriu-zis de la Mile-	8,37	12,30	22,59	39,1	57,7
Cernoziom pati	ciocolatiu de la Ghim-	8,43	12,39	22,76	38,1	59,7
Cernoziom lesti	castaniii de la Mărcu-	6,45	9,48	17,41	37,7	48,8
Raporturile arătate mai sus nu sînt constante la diferitele tipuri de sol. Astfel, Kondraşev dă, în loc de cifra 0,680 dată de noi mai sus, cifre care variază de la 0,556 la 0,700, iar în loc de 1,84, cifre care variază între 1,25 şi
1,^7. Valorile medii se apropie de valorile date de noi mai sus, după cum se vede din tabel.
Factorul 1,84 variază şi el. Pe un sol argilo-nisipos a fost 1,87, iar media din cinci soluri, amintite mai sus, a fost 1,82.
Apa ca factor de vegetaţie
159
Tabelul 30
Intervalul de ofilire determinat în cernoziomul castaniu de la Mărculeşti 1
Adîncimea, în cm, de la care s-au luat probele de sol	Umiditatea	
	la începutul ofilirii %	la moartea plantelor /o
0-10	9,89	4,86
10-20	9,64	4,89
20-30	9,52	4,80
30 — 40	9,38	4,72
1 II. Simota, Op. cit.
Cifrele sînt medii obţinute din experienţele cu şase plante diferite (floarea-soarelui, porumb, ovăz, grîu, mazăre, bumbac), la vîrste diferite. Coeficientul de ofilire determinat direct se apropie sensibil de cel calculat. Valorile corespunzătoare începutului ofilirii scad în orizonturile inferioare. De asemenea scad şi valorile corespunzătoare morţii plantelor. Astfel, în orizontul C, începutul ofilirii are loc la un conţinut de umiditate de 7,96% şi moartea plantelor, la 3,59°/0.
Aceasta demonstrează că natura solului determină variaţia valorilor care indică începutul ofilirii şi moartea plantelor. Specia plantelor provoacă diferenţe insensibile, iar vîrsta plantelor diferenţe foarte mici.
Tabelul 31
însuşirile hidrofizice a cinci tipuri de sol din U.R.S.S.,
după S. K. Kondraşev2
Felul solului	Coeficientul de higroscopicitate determinat direct	Coeficientul de ofilire determinat direct	Raportul dintre coeficientul de higroscopi-citate şi coeficientul de ofilire	Valoarea echivalentă a umidităţii determinată direct	Raportul dintre valoarea echivalentă a umidităţii şi coeficientul de ofilire
Nisip grosier		0,5	0,9	0,556	1,6	1,78
Nisip fin		1,51	2,6	0,557	4,7	1,81
Sol argilo-nisipos 		6,5	9,7	0,670	% 18,1	1,87
Sol argilos 		9,8	13,9	0,705	25,0	1,80
Sol foarte argilos 	 Raportul mediu 			11,4	16,8	0,700 0,637	30,2	1,25 1,70
2 S. K. Kondraşev, Op. cit.
Se vede din acest tabel că raporturile sînt divergente pentru solurile extreme, nisip şi sol foarte argilos, dar nu şi pentru solurile mijlocii de cultură; dacă
100	Factorii	vieţii	plantelor	sau	factorii	de	vegetaţie
considerăm din tabelul lui Kondraşev numai raporturile pentru solurile argilo-nisipos şi argilos, acestea concordă perfect cu raporturile date de noi.
Alţi autori procedează mai aproximativ. Astfel, Bogdanov citat de Maximov, propune să se calculeze coeficientul de ofilire sau umiditate inaccesibilă plantelor, luînd dublul coeficientului de higroscopicitate.
§ 9. Dinamica apei în sol: pătrunderea, mişcarea şi pierderile de apă. Mijloacele agrotehnice de a împiedica pierderile
Pătrunderea apei în sol. Apa pătrunde în sol sub formă lichidă, din precipitaţii şi din irigaţii, sau sub formă de vapori, o dată cu aerul atmosferic.
Pătrunderea apei lichide depinde de permeabilitate, de relief, de cantitatea de apă căzută şi de temperatură. Am văzut într-un paragraf precedent cum variază permeabilitatea, în raport cu textura şi cu structura. Permeabilitatea scade pe măsură ce creşte procentul de argilă în sol şi invers. Cînd conţinutul de argilă creşte de la 5 la 25°/0, permeabilitatea scade de trei ori. Această scădere este datorată destrămării agregatelor şi proprietăţilor coloidale ale argilei. Particulele coloidale ale argilei adsorb apa şi îşi măresc volumul. Se petrece procesul numit umflarea sau gonflarea argilei. Gonflarea micşorează spaţiul lacunar şi scade permeabilitatea. O bună structură stabilă a solului, mărind spaţiul lacunar, măreşte şi permeabilitatea. Cînd spaţiul lacunar din sol creşte de la 30 la 50°/0, permeabilitatea se măreşte de 5—7 ori, dacă structura este stabilă. Dacă agregatele sînt nestabile şi se destramă, ele astupă parţial porii şi permeabilitatea scade.
Dacă permeabilitatea este bună, apa se infiltrează şi saturează capilar agregatele de sol, pînă la o adîncime mai mare sau mai mică, în raport cu cantitatea căzută. Cînd orizonturile sînt permeabile şi cantitatea de apă este suficientă, prisosul ajunge în apa freatică. Lebedev admite că în regiuni cu precipitaţii suficiente, apa se infiltrează pînă în pînza freatică, cînd această pînză este situată la o adîncime de 15—20 m.
în stepă însă, se umectează de obicei numai orizonturile superioare. De pildă, în stepa de la Odesa, umectarea ajunge numai pînă la 1,25 m. Urmează un strat uscat de la 1,25 la 1,80 m, care conţine numai apă higroscopică şi uneori apă peliculară, strîns legată. Acesta este orizontul mort al secetei. Apoi de la 1,80 m umiditatea începe din nou să crească pe măsura apropierii de pînza freatică. Orizontul mort al secetei se umectează numai la ploi mari sau cînd se topeşte o mare cantitate de zăpadă1.
Aceste procese se petrec cu intensitate diferită în diferite regiuni de stepă.
1 Cercetările făcute de V. G. Rotmistroff în stepa de la Odesa, precum şi de V. A. Ismailski şi G. N. Vîsoţki (după C. Chiriţă, Op. cit,).
Apa ca factor de vegetaţie
161
Sînt cazuri cînd stratul superficial, care se umectează, are o grosime mai mare, pînă la 4 m; orizontul mort al secetei poate să fie şi el foarte gros, pînă la 14 m, iar pînza freatică să fie situată la mare adîncime.
Pătrunderea apei în sol este puternic influenţată de relief. Pe terenurile în pantă, o parte din apă se infiltrează, o altă parte se pierde prin scurgere superficială. într-un teren îiTclinat, descoperit, neprotejat de vegetaţie forestieră, sau pe care nu se aplică măsuri agrotehnice de reţinere a apei, pierderile sînt de 70% şi uneori mai mult din apa căzută.
în condiţii normale şi în teren plan, pătrunderea apei în sol depinde şi de cantitatea totală de apă căzută. Dacă este apă multă, ea poate satura capilar agregatele şi rămîne un prisos de apă gravitaţională, care pătrunde din ce în ce mai adînc. Cantitatea de apă gravitaţională din porii mari necapilari şi apa acumulată la suprafaţă exercită o presiune asupra curentului de infiltraţie, presiune cu atît mai mare, cu cît cantitatea de apă este mai mare.
Temperatura exercită şi ea o influenţă asupra mişcării de infiltraţie. Infiltraţia se face mai rapid cînd apa este caldă, pentru că apa caldă are o fluiditate mai mare. Pe de altă parte, la o temperatură mai ridicată, tensiunea superficială a apei scade, o parte din apa peliculară pendulară şi apa capilară devine gravitaţională şi sporeşte curentul de infiltraţie.
Mişcarea peliculară şi capilară a apei din sol, aspectul agrotehnic al acestei mişcări. După ce s-a terminat procesul de infiltraţie, adică procesul de mişcare gravitaţională a apei, apa înmagazinată în sol rămîne sub influenţa forţelor de adsorbţie şi de tensiune superficială. Mişcarea apei se face prin deplasarea peliculelor de apă după legile tensiunii superficiale, sau prin capilare, după legile capilarităţii, aşa cum am arătat în paragraful în care ne-am ocupat de formele de apă din sol.
Apa peliculară şi apa capilară circulă în toate direcţiile. Apa nu se poate deplasa însă la o mare distanţă, din cauza rezistenţei de frecare pe care o opune solul şi din cauza acţiunii contrare a gravitaţiei. Mişcarea peliculară şi capilară poate să aibă loc de jos în sus, din apa subterană sau apa freatică înspre orizonturile superioare, în care cresc plantele; sau de sus în jos, cînd un aflux de apă de precipitaţii ori de irigaţie ajunge la suprafaţa solului.
Se formează, după cum am arătat în paragraful special, în cazul întîi, apa capilară sprijinită sau închisă; în cazul al doilea, apa capilară suspendată.
Ascensiunea capilară a apei spre stratul superior, în care se dezvoltă rădăcinile, decurge diferit, după natura solului. în general, apa freatică alimentează capilar un strat de 2 m şi în condiţiile solurilor mijlocii. Dacă apa freatică se găseşte la o adîncime de 4 m, ea va putea aproviziona cu apă, în perioadele de secetă, acele plante ale căror rădăcini pot pătrunde la o adîncime de 2 m, cum
m 11 — Agrotehnica
162
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
sînt grîul şi porumbul. într-un sol lutos, după 18 zile, s-a înregistrat o urcare a apei capilare pînă la o înălţime de 2,52 m.1.
Kacinski arată că apa capilară se poate urca la o înălţime de 2,5 m. Sînt prin urmare cazuri cînd apa freatică poate aproviziona plantele cu apă pe timp de secetă de la o adîncime mai mare de 4 m şi anume pînă la 7 m.
în regiuni de stepă, cînd pînza de apă freatică se găseşte la o adîncime de 3 m şi mai puţin, prezenţa ei poate da naştere la fenomene de salinizare a solului, prin concentrarea sărurilor duse d,e curentul capilar în orizonturile superioare. Adîncimea de 3 m, în acest caz, reprezintă nivelul critic al apei freatice.
Apa circulă aşadar în sol de la apa liberă, gravitaţională spre spaţiile capilare; din spaţiile mari necapilare spre cele capilare şi de la capilarele mari spre cele mici. O mişcare inversă nu are loc.
Acest mod de mişcare are o foarte mare importanţă pentru acumularea proviziei de apă din sol şi pentru păstrarea în sol a umidităţii acumulate.
Un orizont nisipos, situat în contact cu apa freatică, cedează apa unui orizont argilos, situat deasupra, dar un orizont argilos, în contact cu apa freatică, * nu cedează apa unui orizont nisipos suprapus. Aceasta pentru că apa nu poate circula de la capilarele mici din argilă spre capilarele mari din nisip.
în experienţele în vase, făcute cu podzol, apa de udare umectează capilar un strat superficial de sol şi apoi nu mai circulă. Încercînd să aprovizionăm solul din vase cu apă de jos în sus, se petrece acelaşi fenomen, se umectează un strat de sol şi apoi apa nu mai circulă. Capilarele foarte mici reţin apa şi împiedică circulaţia ei mai departe.
Stratul uscat şi afînat, cu spaţii capilare mari şi cu puţine puncte de contact între agregate, care se găseşte la suprafaţa solului, ocroteşte solul contra pierderii de umiditate, pentru că el reprezintă un strat de întrerupere a ascensiunii capilare. Dacă intervine o ploaie mică, care umectează numai stratul superior protector, atunci după ploaie se restabileşte imediat circulaţia capilară şi, în intervalul de timp care urmează, ascensiunea capilară şi evaporaţia se desfăşoară intens. în astfel de condiţii, o ploaie mică sau o normă redusă de irigaţie pot fi dăunătoare.
Cînd sub stratul umectat de o ploaie mică rămîne un strat uscat, este bine ca
o	porţiune subţire din acest strat uscat să fie adusă la suprafaţă, iar stratul umectat să fie băgat dedesubt şi pus în legătură cu stratul inferior. Această lucrare se face arînd cu plugul la adîncimea corespunzătoare necesităţii de a acoperi stratul umed cu ţărînă uscată.
Circulaţia apei gravitaţionale şi a apei capilare se face mai uşor într-un sol umectat, adică reavăn, decît într-un sol uscat. în solul uscat, aerul închis în
1 I. Staicu, Op. cit.
Apa ca factor de vegetaţie
168
spaţiul lacunar opune, la început, o oarecare rezistenţă, pînă cînd ajunge să fie eliminat.
Cînd mărimea porilor este relativ omogenă în masa solului, atunci apa se deplasează prin mişcarea peliculară sau capilară şi anume de la zonele mai umede spre zonele mai uscate, secătuite de rădăcini, iar rădăcinile, la rîndul lor, îşi trimit ramificaţiile spre zonele mai umede, în care formează peri radiculari de absorbţie.
Apa este sorbită astfel spre zonele mai uscate, cu o forţă mai mare sau mai mică, care a fost denumită potenţialul capilar. Potenţialul capilar se exprimă printr-o valoare, al cărei simbol este pF. Potenţialul capilar se măsoară cu ajutorul unei coloane de apă, exprimată în centimetri, care echilibrează puterea de reţinere a solului pentru apă.
Primul strat de molecule ale apei higroscopice, care vine în contact cu moleculele de sol, este reţinut cu o forţă foarte mare. înălţimea coloanei de apă, echivalentă desprinderii primului rînd de molecule ale apei higroscopice, este de 10 000 000 cm. Presiunea unei atmosfere corespunde la o coloană de apă de
1	033 cm. La 10 000 000 cm corespund 9 680 atmosfere. Stratele moleculelor de apă următoare sînt reţinute cu o forţă din ce în ce mai mică, pe măsura depărtării de suprafaţa solului.
înălţimea coloanei de apă, echivalentă desprinderii apei reţinute de sol, se exprimă pentru uşurinţă în valori logaritmice, cu simbolul pF. Deci, valoarea pF este logaritmul numărului care exprimă înălţimea coloanei de apă în centimetri. Valoarea pF sau potenţialul capilar scade pe măsură ce solul este mai umectat, aşa cum rezultă din următorul exemplu.
Tabelul 32
Relaţia dintre pF, înălţimea coloanei de apă în cm şi presiunea echivalentă
în atmosfere
Solul cu conţinuturi diferite de umiditate	Valoarea pF	înălţimea coloanei de apă cm	Presiunea echivalentă în atmosfere
Pentru desprinderea primului strat de molecule ale apei higroscopice, deci solul uscat .......			
	7,0	10 000 000	9,680
Pentru momentul cînd se atinge coeficientul de hi-			
groscopicitate 			4,5	31 623	30,6
Pentru momentul cînd se atinge coeficientul de ofi-			
lire 		4,2	15 849	15,3
Pentru capacitatea de cîmp 		8,0	1000	0,968
Pentru valoarea echivalentă a umiditătii		2,7	501	0,485
Se vede şi din aceste cifre că la capacitatea de cîmp, solul conţine ceva mai puţină apă decît la valoarea echivalentă a umidităţii.
ii
164
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
\ X
/Mişcarea apei sub formă de vapori joacă un rol însemnat în dinamica apei ^Xclin sol.
Am arătat în capitolul despre aer ca factor de vegetaţie că sub stratul uscat, solul este totdeauna saturat cu vapori de apă. Evaporaţia apei din stratul superior, uscat, face ca acest strat uscat să piardă, în verile călduroase şi secetoase, chiar şi o parte din apa higroscopică1. Apa higroscopică nu se poate mişca şi nu se poate pierde decît sub formă de vapori.
Am mai arătat în capitolul amintit că dacă solul este permeabil şi dacă, temperatura din sol este mai scăzută decît temperatura atmosferică, are loc, vara, o condensare interioară a vaporilor de apă în interiorul solului; se formează aşa-numita rouă interioară. Lebedev a stabilit că în regiunea Odesa se condensează, în medie o cantitate, de 0,36 mm în 24 de ore, ceea ce face pentru 200 de zile de condensaţie 73 mm, care se adaugă, în bilanţul apei, la apa meteorică care cade în regiune şi care este de 400—450 mm. Această condensare interioară joacă un rol apreciabil în aprovizionarea plantelor din regiunile secetoase cu apă.
Iarna, vaporii de apă migrează spre stratul superior, unde se condensează şi îngheaţă. Procesul se continuă pe măsură ce apa condensată îngheaţă şi pe măsură ce se creează astfel un deficit de saturaţie. în acest fel, orizontul superior se saturează cu apă în timpul iernii (Viliams).
Pierderea apei din sol prin scurgere de suprafaţă şi prin infiltrare, în terenurile în pantă, pierderea principală se datoreşte scurgerii de suprafaţă. Din cauza pierderii apei prin scurgere de suprafaţă, pe terenurile în pantă, plantele suferă mai mult de lipsa de apă, chiar dacă precipitaţiile sînt suficiente. Scurgerea de suprafaţă duce nu numai la pierderea apei, dar şi la pierderea solului, prin procesul de eroziune de suprafaţă şi de adîncime.
Vegetaţia încheiată şi în special vegetaţia silvică împiedică scurgerea de suprafaţă şi sileşte apa să se infiltreze în sol, să mărească deci provizia de apă a acestuia sub diferite forme.
Pădurea, prin trunchiurile şi rădăcinile arborilor, prin litiera sau patul de frunze moarte, creează pentru apa de scurgere nenumărate piedici, o reţine în mersul ei şi o sileşte să se infiltreze în sol.
Pădurea are însă şi un rol negativ. La ploile mici, apa este reţinută pe frunzele arborilor, de unde se evaporă fără a fi atins solul. Chiar la ploile ceva mai mari, rămîne pe frunze o cantitate pînă la 40% din apa căzută. De asemenea, pădurea consiumă o mare cantitate de apă din sol. Punînd în paralelă efectul pozitiv şi efectul negativ al pădurii, pe terenurile în pantă precumpăneşte rolul pozitiv. Pădurea este indispensabilă pentru menţinerea unui regim normal hidric şi climatic, în regiunile cu relief învălurat. într-un teren plan, rolul vegetaţiei
1 G. Ionescu-Şişeşti, Seceta din 1946, Bul. Fac. de agr., 3—4/1946.
Apa ca factori de vegetaţie
165
forestiere constă în micşorarea vitezei vîntului şi ca urmare micşorarea pierderii de apă prin evaporaţie.
Asociaţiile ierboase încheiate, adică ţelina, frînează de asemenea scurgerea de suprafaţă a apei şi protejează solul împotriva eroziunii. Dar aceste asociaţii consumă ele înseşi o cantitate mare de apă. Sub ţelină, provizia de apă a solului este foarte mică. Pădurile rare, cu terenul înierbat şi înţelenit, suferă de lipsă de apă. Pădurile de stejar, păşunate, cu sol înierbat şi bătătorit de copitele animalelor, s-au uscat în multe părţi ale ţării noastre (C . Chiriţă).
în agricultura raţională, pierderea apei prin scurgere de suprafaţă este împiedicată prin măsuri agrotehnice, de care ne vom ocupa în capitolul despre eroziunea solului.
Un alt proces prin care se pierde apa din sol este pierderea prin infiltraţia rapidă în solurile foarte permeabile, cum sînt solurile pietroase şi nisipoase. Cînd proporţia de material fin este prea mică, aceste soluri sînt mai proprii pentru vegetaţia silvică decît pentru agricultură. Arborii îşi iau hrana dintr-un volum mare de sol şi se pot hrăni deci pe astfel de soluri mai uşor decît plantele cultivate.
Solurile nisipoase, pentru a putea fi cultivate, au nevoie de un regim de precipitaţii regulate sau de irigaţie la intervale scurte de timp. Aceasta este necesar, pentru că pe aceste soluri nu se poate reţine apa capilară suspendată. Se poate crea totuşi un mecanism de reţinere a apei în solurile nisipoase, îngrăşîndu-le puternic cu îngrăşăminte organice: bălegar de grajd sau îngrăşăminte verzi. Bălegarul de grajd îngropat la adîncime mare, pînă la 60 cm, se descompune încet/şi formează, în masa de nisip un' strat de reţinere a apei.
Pierderea apei din sol prin evaporaţie directă. Pierderea principală a apei în agricultură se face prin evaporaţie. Această pierdere atinge în climatele umede 30—50°/o din cantitatea căzută, iar în climatele aride şi mai mult. Agricultorul caută a micşora la minimum aceste pierderi prin lucrări raţionale.
Evaporaţia se face din apa liberă care se găseşte accidental la suprafaţa solului sau direct din sol.
Sînt aparate speciale, numite evaporimetre, cu care se poate măsura cantitatea de apă evaporată în unitatea de timp, pe unitatea de suprafaţă. Din aceste măsurători rezultă că în regiunile noastre aride şi subumede, cantitatea de apă. evaporată ar fi mai mare decît cantitatea ce cade din precipitaţii, dacă apa ar fi lăsată liberă, supusă factorilor care provoacă evaporaţia. în realitate, apa de precipitaţii intră în pămînt şi de acolo se evaporă mai greu. Solul este un ocrotitor şi un regulator al umidităţii, mai ales cînd este lucrat cum trebuie.
Evaporaţia apei din pămînt este influenţată de o serie întreagă de factori.
Este influenţată întîi de starea higrometricâ sau de deficitul de saturaţie din atmosferă. Cînd aerul este saturat cu vapori, evaporaţia încetează. Cu cît deficitul pînă la starea de saturare este mai mare, cu atît evaporaţia este mai intensă.
166
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Starea higrometrică depinde de cantitatea de vapori de apă şi de temperatură. Cu cît temperatura este mai ridicată, cu atît trebuie o cantitate de vapori de apă mai mare spre a se atinge punctul de saturare. Punctul de saturare se atinge la 10°, cu 9,2 g de vapori de apă pe m3. La 30°, pentru aceeaşi unitate de volum, ee atinge punctul de saturare cu 30,4 g de vapori de apă. Aerul care conţine 30,2 g de vapori de apă pe m3, la temperatura de 29° de pildă, este încă aer «uscat», în care nu se pot condensa sub formă lichidă vaporii de apă pe care-i conţine.
Dacă aerul se răceşte şi temperatura scade pînă la 10° de pildă, în fiecare metru , cub de aer, 21 g de vapori de apă se vor preface în picături lichide şi vor ajunge la suprafaţa solului sau a plantelor sub formă de ploaie, rouă etc.
Dacă dimpotrivă, aerul încărcat cu vapori se încălzeşte, punctul de condensare se depărtează şi el nu poate fi atins decît cu o cantitate foarte mare de vapori, în cursul verii, ziua, aerul este cald şi ne apare uscat, avînd punctul de condensare ridicat. în cursul nopţii, cînd aerul se răceşte şi temperatura scade, punctul de condensare coboară şi rămîn cantităţi mai mari sau mai mici de vapori de apă care se condensează sub formă de rouă. în sezonul cald se accentuează deficitul de saturare şi evaporaţia este puternică, iar în sezonul rece, deficitul de saturare este mai mic şi evaporaţia scade foarte mult.
Mişcarea aerului sau vînturile reprezintă al doilea factor care influenţează evaporaţia. Aerul saturat cu vapori este înlăturat de vînt si înlocuit cu aer nesaturat, în momentul cînd la suprafaţa solului sau în interiorul lui este aer nesaturat, solul începe imediat să cedeze apă sub formă de vapori din rezerva lui lichidă.
Vînturile calde şi uscate au influenţa cea mai rea asupra conservării umidităţii. Dacă stepa noastră este aşa de aridă, aceasta se datoreşte nu precipitaţiilor, care sînt suficiente, ci faptului că vîntul bate aproape continuu.
Cînd bate vîntul, soliil pierde o cantitate de apă, care ajunge să fie pînă la de zece ori mai mare decît cantitatea pe care o pierde cînd atmosfera este calmă.
Cantitatea de apă evaporată din sol depinde nu numai de uscăciunea, temperatura şi viteza vîntului, ci şi de unghiul sub care bate. Cînd unghiul este mare, vîntul scoate din sol mai uşor aerul saturat cu vapori, care este înlocuit cu aer nesaturat.
Expoziţia, adică aşezarea unei pante faţă de punctele cardinale, influenţează mult evaporaţia. Expoziţiile sudice sînt mai însorite, se încălzesc mai mult şi pămîntul pieîrde mai multă apă. Dealurile şi munţii au condiţii de vegetaţie mai calde şi mai aride pe pantele sudice şi mai răcoroase şi umede pe pantele nordice. Aceste condiţii se răsfrîng în variaţia vegetaţiei spontane şi cultivate. în regiunea noastră de dealuri găsim stejarul pe pantele sudice şi fagul pe cele nordice. Pe pantele sudice reuşeşte mai bine viţa de vie, pe cele nordice pomii roditori, în special prunul.
Apa ca factor de vegetaţie
167
La o înclinare a versanţilor de 30 şi 15%, scăderea evaporaţiei, în raport cu expoziţia, este dată de următoarele cifre, în care evaporaţia pe versantul sudic este socotită egală cu 100.
Tabelul 33
Evaporaţia în raport cu înclinarea pantei şi expoziţia, în valori relative
înclinarea	Sud	Est	Vest	Nord
30%	100	80,7	73,2	52,7
15%	100	86,2	84,1	70,9
Cînd panta este mai mare, diferenţa dintre cantitatea evaporată pe versanţii sudici şi cei nordici este mult mai mare. Pe versanţii sudici ai mameloanelor sau « ţîclelor » din « Cîmpia » Transilvaniei, evaporaţia este de zece ori mai mare decît pe cei nordici1. Versanţii nordici au purtat şi pe alocuri poartă şi azi o pădure, în timp ce versanţii sudici au o asociaţie de stepă cu vegetaţie slabă, care este păşunată excesiv, ceea ce a dus la procese grave de eroziune.
Terenurile agricole cu expoziţie sudică vor fi cultivate cu plante care au nevoie de multă căldură şi mai puţină apă, ca: viţa de vie, bumbacul, tutunul, iarba de Sudan, floarea-soarelui, porumbul etc.
Cele cu expoziţie nordică vor fi cultivate cu pomi fructiferi, iar pe pantele mai mici se vor cultiva plante care cer mai puţină căldură şi mai multă apă: trifoiul, inul, ovăzul etc.
Suprafaţa solului joacă un rol important în variaţia evaporaţiei. Cînd solul este complet îmbibat cu apă suprafaţa solului se comportă ca o suprafaţă de lichid şi anume: pierderea este maximă. Cînd suprafaţa solului a început să se usuce şi conţinutul de umiditate scade, evaporaţia se micşorează, fiindcă reînnoirea cu apă a suprafeţei este îngreuiată; apa dintr-un sol mai uscat este reţinută cu forţe din ce în ce mai mari, aşa cum s-a arătat mai înainte.
Şi într-un caz şi în altul, cantitatea de apă evaporată este proporţională cu totalul suprafeţei sau cu suprafaţa desfăşurată. Cînd suprafaţa solului este neregulată, de pildă cînd arăm, fără să netezim şi să mărunţim suprafaţa, evaporaţia este maximă. O suprafaţă ondulată evaporă în aceleaşi condiţii cu 28% mai mult decît o suprafaţă plană.
Textura şi structura influenţează evaporaţia, aşa cum am arătat mai înainte. Cînd textura şi structura permit conducerea uşoară a apei prin mişcarea capilară,
1 G. Bujoreany Zwei extreme Standorte bei Cluj (Klausenburg), Veroff. Geo-Bot. Insti-tuts, 10 Heft, Ziirich 1931.
168
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
pînă la suprafaţa solului, pierderile sînt mari. Dacă realizăm însă la suprafaţa solului un strat protector, a cărui capacitate de conducere capilară este redusă, evaporaţia este mult împiedicată.
Concentraţia soluţiei solului are o influenţă importantă. Cînd soluţia este concentrată, adică atunci cînd ea conţine o proporţie mai mare de săruri solubile, evaporaţia este mai redusă. Aceasta înseamnă că dacă redăm solului, prin îngrăşăminte, substanţele nutritive necesare, facem în acelaşi timp economie de apă.
Cantitatea de apă evaporată depinde şi de provizia actuală de apă a solului. Cînd solul este îmbibat cu apă, el cedează mai mult, proporţional. Am arătat în paragrafele precedente cum pămîntul cedează din ce în ce mai greu cantităţile de apă ce-i mai rămîn în cursul procesului de uscare.
Lucrarea raţională a solului este un mijloc de a micşora evaporaţia şi de a face ca pămîntul să păstreze o mai mare cantitate de apă la dispoziţia plantelor, în cîmpul de experienţă al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu », s-au pierdut următoarele cantităţi de apă pînă la adîncimea de 1,2 m în anul 1936 şi pînă la 1,45 m în 1937, din rezervele solului şi din apa de precipitaţii căzută în intervalul de timp al observaţiei.
Tabelul 34
Pierderile de apă din solul cu şi fără arătură de vară, într-un an ploios
şi unul secetos
Pierderea de apă prin evaporaţie	Pe parcela cu sol lucrat raţional, vara şi toamna tone la ha	Pe parcela lucrată numai toamna (fără dezmiriştire) tone la ha
într-un an secetos (27. VI. 1936		
-15. X. 1936)	 într-un an ploios (17. VI. 1937 —	1 736	2 403
23. X. 1937)		1 742	2 348
Pe cunoaşterea fenomenelor şi proceselor de mai sus se bazează tehnica luptei contra secetei în agricultură, de care ne vom ocupa în partea a IX-a.
Pierderea apei din sol prin transpiraţia plantelor. Mecanismul transpiraţiei şi raporturile dintre apa evaporată de plante şi producţie le-am explicat în paragrafele 1 şi 2 ale acestui capitol. Aici vom da numai cîteva exemple, pentru a arăta cît de mare este consumul de apă din sol de către plante şi cît de necesar este să oprim celelalte procese prin care se pierde apa, pentru ca să rămînă o cantitate cît mai mare la dispoziţia plantelor. O suprafaţă acoperită cu vegetaţie pierde pînă la de 5—6 ori mai multă apă decît o suprafaţă de teren jieacoperită de vegetaţie, dar lucrată.
într-o pădure de fag se pierde zilnic prin transpiraţie în zilele senine o cantitate de 12—15 tone de apă la hectar. Consumul anual de apă într-o pădure
Apa ca factor de vegetaţie
169
de fag este de 2 070 tone, socotită fiind numai epoca din an cînd au arborii frunze şi transpiră intens. Această cantitate reprezintă 207 mm de precipitaţii. Cum cantitatea de precipitaţii în zonav pădurilor de fag este mult mai mare — 600—800 mm—, diferenţa se pierde prin evaporaţie directă de pe frunze şi de la suprafaţa pămîntului şi mai ales se pierde prin infiltraţie în pînza freatică.
O pădure de stejar consumă anual 1 200 tone de apă la hectar, echivalentul a 120 mm de precipitaţii, iar o pădure de molid 2 240 tone de apă la hectar, echivalentul a 224 mm de precipitaţii.
0	plantă de floarea-soarelui consumă, în timpul perioadei de vegetaţie, după Maximov, pînă la 200 1 de apă. Socotind 20 000 de plante la hectar, înseamnă că consumul la hectar este de 4 000 tone, sau echivalentul a 400 mm de precipitaţii.
Consumul total de apă creşte cu intensitatea luminii. La lumină puternică, plantele asimilează mult bioxid de carbon şi consumă în acelaşi timp o proporţie mai mare de substanţe hidrocarbonate pentru sinteza proteinelor. Orificiile dintre stomate (osteolele) se măresc şi prin aceasta evaporaţia sporeşte şi consumul total de apă este mare. Consumul specific sau coeficientul de transpiraţie totuşi se micşorează, pentru că planta creşte intens, formează multă materie organică, iar consumul de apă, raportat la substanţa uscată a plantei, rămîne mic, sau cu alte cuvinte, la lumină intensă planta foloseşte mai economic apa.
Transpiraţia, adică pierderea apei din plantă, creşte cu temperatura, chiar şi în cursul aceleiaşi zile.
Vîntul şi deficitul de saturaţie din atmosferă măresc transpiraţia.
Curbele care reprezintă luminozitatea, temperatura aerului, deficitul de saturaţie din atmosferă şi transpiraţia plantelor merg paralel.
Buruienile din lanuri consumă o foarte mare cantitate de apă, care astfel este sustrasă folosirii de către plantele cultivate. Combaterea buruienilor este unul din mijloacele de a îmbunătăţi regimul de apă al plantelor cultivate.
Sînt frecvente şi cazurile cînd există un exces de apă în sol, fie ca apă de băltire, fie ca apă freatică, foarte apropiată de suprafaţa solului. In astfel de cazuri se recurge la lucrări hidroameliorative de desecare şi de coborîre a nivelului apei freatice la adîncimea potrivită pentru cultura plantelor. Sectoare cu apă în exces la noi sînt: lunca Dunării, luncile rîurilor interioare şi o însemnată parte din cîmpia de vest a ţării.
Regimul hidrologic al solurilor. A. A. Rode a încercat, după datele din literatură şi după cercetările proprii, să facă o clasificare a diferitelor moduri cum solul se aprovizionează cu apă. El denumeşte regim hidric «totalitatea tuturor fenomenelor de pătrundere a apei în sol, de deplasare şi de reţinere precum şi de consumare a apei din sol ». 1 La această clasificare se au în vedere întregul
1	A. A. Rode, Regimul hidric al solurilor şi tipurile acestui regim, Analele romîno-sovietice, Seria agricultură, 1/1957.
170
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
strat de sol în care se dezvoltă rădăcinile plantelor, sursa de umectare, gradul de umectare al solului şi modul cum circulă şi cum se pierde apa din sol.
Rode foloseşte în această clasificare noţiunea de « coeficient de umectare » (CU), noţiune introdusă în ştiinţă de G. N. V î s o ţ k i. Coeficientul de umectare este raportul dintre totalul anual al precipitaţiilor şi valoarea anuală a evaporaţiei. Folosind acest criteriu, Rode deosebeşte următoarele tipuri principale de regim hidric al solurilor:
— tipul I, regim de îngheţ perpetuu;
— tipul II, regim percolativ şi periodic percolativ; j — tipul III, regim nepercolativ;
—	tipul IV, regim exudativ;
—	tipul V, regim de irigaţie.
Pentru condiţiile ţării noastre ne interesează tipurile II—V. La tipul II percolativ, coeficientul de umectare este mai mare decît 1. Acest tip corespunde zonei forestiere şi are mai multe subtipuri.
La subtipurile de pădure, de semimlaştină, de mlaştină, freatic de pădure, freatic semimlăştinos, freatic mlăştinos şi de pădure, corespunde tipul profund percolativ. La toate aceste subtipuri umectarea păturii de sol şi de subsol se observă tot anul pe toată adîncimea profilului.
La tipul II, periodic percolativ, umectarea profilului se observă periodic în cursul anului. Această umectare periodică a solului şi subsolului este caracteristică pentru zona de silvostepă. Coeficientul de umectare este uneori mai mic şi uneori mai mare decît 1 (CU ^ 1). Aprovizionarea solului cu apă şi infiltraţia pînă în pînza freatică se fac din precipitaţiile atmosferice primăvara, în timpul topirii zăpezii şi la noi în ţară în perioada de ploi din lunile mai-iunie.
La tipul III, nepercolativ, coeficientul de umectare este mai mic decît 1 (CU < 1). Aprovizionarea solului cu apa se face, ca şi în cazul precedent, din precipitaţiile atmosferice, dar curentul de infiltraţie nu pătrunde pînă în pînza freatică, ci se opreşte la limita orizontului mort, în care provizia de apă este permanent sub limita coeficientului de ofilire. Acest tip de regim hidric este caracteristic pentru regiunile de stepă.
La tipul IV, de regim exudativ, coeficientul de umectare este mai mic decît unitatea (CU < 1). Cantitatea de apă trimisă în atmosferă este mai mare decît cantitatea de apă ce se infiltrează în sol din precipitaţii. Dar solul la acest regim hidric* se aprovizionează nu numai din apa de precipitaţii, ci şi din apa freaţica. Apa freatică poate să fie autohtonă, cînd pînza freatică este alimentată cu apă prin infiltraţie în sectorul respectiv sau alohtonă, cînd pînza freatică este alimentată dintr-un sector mai depărtat. în acest din urmă caz, apa freatică este îmbogăţită în săruri şi provoacă uneori salinizarea stratului de sol pe care îl umectează.
Apa ca factor de vegetaţie
171
Tipul IV, de regim exudativ, are mai multe subtipuri: subtipul de fîneaţă cu umectare permanentă, subtipul de fîneaţă de stepă la care umectarea cu apă de precipitaţii este uneori întreruptă şi subtipul de sol sărăturos, la care de asemenea umectarea de sus în jos cu apa de precipitaţii este periodic întreruptă, iar alimentarea de jos în sus duce la salinizarea solului.
Tipul V, de regim hidrologic, este regimul de irigaţie, la care CU< 1* Solul se aprovizionează cu apa de precipitaţii şi cu apa de irigaţie, a cărei cantitate depăşeşte de multe ori cantitatea ce o primeşte sub forma de apă de precipitaţii. Irigaţia cu norme mai mari sau mai mici de apă creează subtipuri de regim hidric, analoge subtipurilor naturale descrise mai sus.
Cercetarea solurilor din ţara noastră din punct de vedere al regimului lor hidric este de-abia la început. I. N. Oanea1 în teza sa de dizertaţie pentru titlul de candidat, susţinută la Institutul agronomic « N. Bălcescu », a cercetat din acest punct de vedere solul din diferite regiuni. La Feteşti şi Mărculeşti, regiunea Constanţa, solul cernoziom castaniu are un regim hidric nepercolativ, stepic, cu un orizont uscat la baza profilului, orizont separat de franja freatic capilară printr-un strat nisipos. La Feteşti, orizontul uscat începe de la o adîncime de 5 m, iar la Mărculeşti, de la o adîncime de 2 m.
La Dîlga, regiunea Bucureşti, cernoziomul ciocolatiu are un regim hidric de tranziţie între tipul periodic percolativ de silvostepă şi tipul exudativ de fîneaţă stepică. Apa de precipitaţii pătrunde pînă la 3,50 m; apa freatică în punctul cercetat este la 6 m, astfel că apa de ascensiune capilară se atinge cu apa de infiltraţie.
La Corbeanca, regiunea Bucureşti, pe sol brun-roşcat de pădure, regimul hidric este percolativ, subtipul freatic de pădure. « Nivelul apei freatice se găseşte la o adîncime de 3—5 m, astfel că franja capilară atinge şi se interferă cu apa de infiltraţie. Plantele sînt bine aprovizionate cu apă, în tot timpul anului, dar există tendinţa de înmlăştinare »
Astfel de cercetări sînt de cea mai mare importanţă,' atît din punct de vedere pedologie, pentru caracterizarea diferitelor tipuri de sol, cît şi din punct de vedere agrotehnic, pentru raionarea culturilor, pentru aplicarea metodelor de lucrare a solului corespunzătoare regimului hidric şi pentru folosirea raţională a apei în sectoarele irigate.
1 I. N. Oanea, Regimul apei în sol în legătură cu problema irigaţiilor, Teză de dizertaţie pentru obţinerea titlului de candidat la Institutul agronomic « N. Bălcescu », 1957.
CAPITOLUL VI
SUBSTANŢELE MINERALE CA FACTORI DE VEGETAŢIE § 1. Hrana minerală a plantelor
Am arătat în capitolele precedente că planta creşte şi se dezvoltă folosind energia şi substanţele hrănitoare din mediul înconjurător. Ea absoarbe bioxid de carbon din aer şi apă din sol. Cu ajutorul energiei solare, sub formă de lumină, planta sintetizează materia organică hidrocarbonată, purtătoare de energie. O parte din această materie organică este oxidată cu oxigenul pe care planta îl absoarbe din aer. Prin oxidare ia naştere o formă de energie chimică, cu ajutorul căreia planta sintetizează materia proteică. în compoziţia materiei proteice, pe lîngă carbon, oxigen şi hidrogen intră azotul şi alte elemente chimice, pe care planta le ia din sol.
La moartea plantelor, toate substanţele formate se descompun sub influenţa microorganismelor; bioxidul de carbon, oxigenul, azotul şi celelalte elemente chimice se întorc în mediul înconjurător. Chiar în timpul vieţii plantei, bioxidul de carbon pe de o parte se absoarbe şi pe de alta se liberează din plantă şi tot aşa oxigenul şi apa. Există deci în natură un circuit continuu al bioxidului de carbon, al oxigenului, al apei, al azotului şi al celorlalte elemente chimice, un schimb neîntrerupt al acestor substanţe între plantă şi mediul înconjurător.
Privit în totalitatea lui, acest schimb poartă numele de micul circuit biologic. Acest mic circuit biologic este opus tendinţei pe care o are apa de a spăla substanţele nutritive din sol, de a le duce în pînza de apă freatică, în rîuri şi mări, frînează deci marele circuit geologic (Viliams).
în condiţii normale de evoluţie a solului, micul circuit biologic este precumpănitor; plantele acumulează în masa solului materie organică purtătoare de energie şi substanţe minerale, necesare vieţii altor generaţii de plante. Sau, cu alte cuvinte, în condiţii normale de evoluţie, sub influenţa plantelor, fertilitatea solului creşte.
Aşa se explică pentru ce în sol se găseşte mai mult fosfor, de pildă, decît în roca-mamă din care provine solul şi tot aşa se explică acumularea azotului în sol, care nu se găseşte de loc în roca-mamă.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
173
Analiza chimică a plantelor a dovedit că toate elementele care se găsesc în sol sînt absorbite, 'în cantitate mai mare sau mai mică, de plante. Deci, pe lîngă carbon, oxigen şi hidrogen, pe care plantele le iau din atmosferă şi din apă, ele au nevoie şi de factorii substanţiali pe care-i găsesc în sol, sub formă de săruri minerale.
Elementele din sol care intră în procesul de nutriţie al plantelor sînt: azotul, fosforul, potasiul, calciul, fierul, sulful, sodiul, magneziul, siliciul, clorul, aluminiul, manganul, borul, cuprul etc. O plantă de porumb, aproape de maturitatea completă, este alcătuită din 44,57% oxigen, 43,70% carbon, şi 6,26% hidrogen, iar azotul, potasiul, fosforul, magneziul, calciul, sulful, fierul, manganul, borul, cuprul, zincul, molibdenul şi alte multe elemente chimice împreună intră în proporţie de 5,47% x. Toate procesele care se petrec în plante şi de care am vorbit mai înainte — fotosinteză, chimiosinteza, respiraţia şi transpiraţia — sînt procese de nutriţie sau de metabolism. în sens mai restrîns însă, prin proces de nutriţie se înţelege procesul de absorbţie a sărurilor minerale din sol, inclusiv a sărurilor de azot. Reglarea circuitului azotului şi al substanţelor minerale, sau, cu alte cuvinte, aprovizionarea optimă a plantelor cu aceste substanţe formează unul din scopurile urmărite de ştiinţa agrotehnică.
O parte din elementele de mai sus — în afară de oxigen, carbon şi hidrogen
—	intră în compoziţia plantelor în proporţie de 10—0,1%. Acestea sînt: azotul, fosforul, potasiul, siliciul şi calciul, denumite macroelemente şi anume macro-elemente principale.
Sînt alte elemente care intră în proporţie de 0,1—0,01% şi anume: sulful, magneziul, fierul, sodiul, clorul şi aluminiul. Acestea sînt considerate tot macroelemente, de o importanţă practică mai mică.
Alte elemente intră în plante în proporţie şi mai mică de 0,01—0,00001% (sau 10~2 — 10~5 %), cum sînt: manganul, borul, cuprul, stronţiul, zincul, bariul, bromul, rubidiul, staniul, nichelul, etc. Acestea sînt denumite microelemenie.
Alte elemente intră în plante în proporţie mai mică de IO”5 %, de exemplu: arseniul, cobaltul, iodul, plumbul, mercurul, aurul şi argintul. Acestea au fost denumite ultramicroelemente. Tot din grupa ultramicroelementelor fac parte şi elementele radioactive, care se absorb şi ele de către plantă, însă în cantităţi extrem de mici.
Plantele se hrănesc cu sărurile dizolvate în apă ale elementelor de mai sus. Soluţia, pentru a putea fi absorbită de rădăcini, trebuie să fie extrem de diluată
—	0,05—0,2%. Numai plantele spontane, zise plante de sărături sau plante halofite, pot absorbi concentraţii mai mari. Plantele absorb prin perii radiculari
1 F. B. Forbes şi colaboratorii, Compoziţia minerală şi organică a alimentelor, Buletinul staţiunii experimentale din Ohio, 255/1913.
174
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
anionii sau cationii sării respective. Partea neabsorbită rămîne în soluţia de sol si modifică, într-o măsură oarecare, chimismul acestei soluţii.
Cantitatea principală de hrană se ia de către plante sub formă de anioni sau cationi ai sărurilor minerale. S-a dovedit însă în ultima vreme că plantele sînt în stare să absoarbă şi unii compuşi organici, ca lecitinele, sterinele, glicocolul, tiozina etc 1. Aceste substanţe se absorb mai greu, hrana principală pentru plante fiind hrana minerală.
Hrana minerală se absoarbe prin rădăcini. S-a constatat că plantele sînt capabile să absorabă soluţiile nutritive şi prin organele aeriene, îndeosebi prin frunze. Acest mod de a absorbi soluţiile nutritive a fost denumit hrănirea extra-radiculară a plantelor.
Din punct de vedere practic, unele din elementele nutritive capătă o importanţă deosebită, pentru că plantele au nevoie de cantităţi mari din aceste elemente, iar solul conţine cantităţi mici. Se ajunge deci uşor la un dezechilibru între nevoile plantelor cultivate şi posibilitatea de satisfacere a acestor nevoi de către sol. Aceste elemente sînt: azotul, fosforul, potasiul şi uneori calciul şi sulful.
Posibilitatea solului de a satisface nevoile plantelor cu elementele minerale de care acestea au nevoie variază cu tipul de sol, cu clima, cu mersul precipitaţiilor, cu sezonul, cu metodele culturale şi în special cu măsura în care plantele au la dispoziţie, în proporţie optimă, toţi ceilalţi factori de vegetaţie.
în unele condiţii speciale, s-a dovedit că nu numai cele cinci elemente de mai sus au o deosebită importanţă pentru producţie, dar şi alte elemente, mai ales microelementele, cum sînt borul, cuprul, şi chiar ultramicroelementele.
Tabelul 35
Cantităţile de azot, fosfor, potasiu şi calciu din recoltele medii ale principalelor
plante agricole
	Recolta kg la ha	Azot (N)	Fosfor j (P805)	Potasiu (K20)	Calciu (CaO)
Grîu de toamnă . .	2 000 boabe	50	25	46	12,6
Orz de toamnă . . .	2 000 boabe	53,5	18,6	49	17
Porumb		3 000 boabe	93	35,1	109,56	30,3
Cartofi		10 000 tuberculi	41	18,8	85,5	27
Sfeclă de zahăr . . .	30 000 rădăcini	87	33	120	33,3
Mazăre 		1 800 boabe	12,3	42	89	151
Din punct de vedere cantitativ, nevoile plantelor cultivate sînt diferite, cum Tezuftă din tabelul 35, în care se arată cantităţile extrase de diferite plante de cultură, la hectar, în cazul unei recolte bune.
1	E. J. Ratner şi I. I. Kolosov} Nutriţia radiculară a plantelor şi metodele noi de cercetare, « Priroda », 10/1954.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
175
Dacă recoltele sînt mai mari şi cantităţile extrase din sol sînt mai mari.
în practica agricolă, plantele se împart în grupe, după cum precumpăneşte nevoia din una sau alta din substanţele hrănitoare. Astfel, la cereale, se socoteşte mai importantă aprovizionarea cu azot şi în al doilea rînd cu fosfor; la plantele leguminoase precumpăneşte aprovizionarea cu fosfor şi cu calciu, ele nu	au nevoie de îngrăşăminte azotate propriu-zise, fiindcă îşi	procură azotul,
de	care au nevoie, cu ajutorul bacteriilor simbiotice, care	trăiesc	pe
rădăcinile lor.
La alte plante — cum sînt viţa de vie, sfecla, cartofii — precumpăneşte nevoia de potasiu. Spanacul, salata, varza şi alte plante de grădinărie au nevoie mai mare de azot si de potasiu. Cînepa, inul, pătlăgelele roşii au mai mare nevoie de azot şi fosfor.
Nevoia de hrană minerală variază nu numai de la plantă	la	plantă,	dar
variază la aceeaşi plantă, în diferitele ei faze de vegetaţie.
în faza de germinaţie, planta consumă substanţa de rezervă din sămînţă şi nu are nevoie de hrană din sol. Apoi nevoia de hrană minerală sporeşte, pe măsura creşterii şi dezvoltării plantelor, pînă la un maxim, după care începe din nou să scadă. Maximul coincide în general cu formarea organelor florale şi apoi a fructelor.
Nevoia plantelor de hrană în timpul diferitelor faze de vegetaţie variază nu numai cantitativ, dar şi calitativ. Astfel, de pildă, sfecla, la începutul perioadei de vegetaţie, are nevoie de mult azot, cu care sintetizează materia proteică din celule şi ţesuturi. Mai tîrziu, cînd planta începe să acumuleze zahăr în rădăcini, ea are nevoie de mult potasiu.
Tabelul 36
Substanţa uscată şi principalele elemente nutritive acumulate într-o plantă de porumb la intervale periodice de 30 de zile de la semănatul din 20 mai
Intervalul de timp	1 Substanţa uscată		N		p		K		Ca		Mg	
	S	%	S	%	s	%	g	%	g	%	g	%
In primele 30 de zile de la semănat		5	1	0,15	2!	0,013	1	0,21	4	0,022	4	0,008	2
între 30 şi 60 de zile de la semănat		122	23	2,35	38	0,341	27	3,18	66	0,255	51	0,241	46
între 60 şi 90 de zile de la semănat		243	46	2,86	48	0,596	46	1,43	30	0,225	45	0,244	43
între 90 şi 120 de zile de la semănat		156	30	0,76	12	0,332	26	0	0	0	0	0,049	9
Total . . .	526	-	6,12	-	1,282	-	4,82	-	0,502	-	0,542	-
176
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
La ovăz, potasiul şi calciul se absorb în primele faze de vegetaţie; magneziul se absoarbe în toate fazele, pînă la încheierea vegetaţiei.
La porumb, elementele nutritive sînt absorbite diferit, după cum rezultă din tabelul 36
Cea mai mare cantitate de substanţă uscată s-a format la începutul celei de a treia perioade de vegetaţie, între 60 şi 90 de zile de la semănat, cînd s-au acumulat şi cele mai mari cantităţi de azot şi fosfor. Potasiul s-a acumulat în cantitatea cea mai mare în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, între 30 şi 60 de zile de la semănat. Calciul şi magneziul s-au acumulat în cantitatea cea mai mare la mijlocul perioadei de vegetaţie, între 30 şi 90 de zile de la semănat, în ultimile 30 de zile de vegetaţie nu s-a mai acumulat calciu şi potasiu. S-a înregistrat chiar o scădere în conţinutul de potasiu al întregii plante. O parte din potasiu a migrat din plantă în sol, prin intermediul rădăcinilor. Aceste constatări concordă cu acelea ale lui I a k u ş k i n, care arată că nevoia de azot şi mai ales aceea de fosfor se prelungeşte în tot timpul vegetaţiei, iar potasiul este absorbit în întregime în prima perioadă de vegetaţiex.
La mazăre, absorbţia sărurilor minerale se face continuu, pînă în ultimele faze ale dezvoltării. De aceea mazărea înfloreşte şi după ce a legat fructe.
în ultimele faze ale dezvoltării lor, la unele plante se observă un proces de eliminare a unora din cationii adsorbiţi. Se pierde în felul acesta din plantă pînă la 1/3 din conţinutul de potasiu, pînă la 1/5 din conţinutul de calciu şi pînă la 1/10 din conţinutul de magneziu.
Aceste elemente chimice şi altele se pierd din plante pe două căi: prin trecerea lor din plantă în sol prin intermediul rădăcinilor sau prin spălarea lor de către apa ploilor.
Unele elemente nutritive se găsesc în plante în combinaţii chimice mai stabile, altele în combinaţii chimice mai labile. Cele din ultima categorie se pot îndepărta din plante cu uşurinţă. Este de ajuns sa se cufunde plantele ajunse la maturitate în apă sau să se spele cu apă de mai multe ori, ca să se îndepărteze cantităţi însemnate de elemente nutritive. De aceea este de aşteptat ca la maturitate şi în stare uscată, plantele să piardă cantităţi mari de elemente, dacă ele sînt expuse ploilor înainte de recoltare şi după recoltare.
Iată elementele chimice solubile în apă, exprimate în procente, la plantele mature care au fost cufundate în apă în condiţii de laborator2.
Se constată că s-au îndepărtat din plante, prin dizolvare în apă, cantităţi foarte mari de K, Na, Mg, Ca, P.
*	J. D. Sayre, Mineral nutrition of corn, Chapter VI from Corn and Corn impro-vement, edited by Sprague G. F. Academic Press Inc. Publishers, New York 1955.
1 /. V. Iakuşkin, Fitotehnia, Editura de stat, Bucureşti 1951.
2 y. A. le Clerk and jfm F. Brezeale, Plant food removed from growing plants by rain or dew, U. S. Dept. agric, Yearbook, 1908.
Substanţele minerale ca jactori de vegetaţie
177
Tabelul 37
Elementele chimice solubile ce se pot extrage din plantele mature cufundate
în apă
	N %	P %	K %	Na %	Ca %	Mg %
Planta de orz ......	2	36	65	52	_	45
Planta de grîu		7	33	54	41	34	46
Planta de ovăz 		2	33	36	23	40	45
Frunze de măr ....	8	32	36	20	9	12
Vrejuri de cartof ....	3	25	18	22	6	12
La cereale mai ales, în afară de N, celelalte elemente chimice sînt expuse pierderilor în proporţii foarte mari. Aceste elemente se pierd în cantităţi mari în natură şi prin spălare de către apa ploilor. Cu cît cerealele recoltate sînt expuse ploilor un timp mai îndelungat, cu atît se pierd cantităţi mai mari din cele mai preţioase elemente nutritive pe care le conţin.
Din cele de mai sus rezultă consecinţe practice importante pentru tehnica îngrăşării plantelor. îngrăşămintele trebuie aplicate parte înainte de însămînţare sau o dată cu însămînţarea şi parte în cursul vegetaţiei. Cantitatea dată înainte sau o dată cu însămînţarea nu trebuie să fie prea mare, în special nu trebuie să fie prea mare cantitatea de îngrăşămînt potasic. Dozele mari de îngrăşăminte dau soluţii concentrate, care nu pot fi tolerate de plante. în fazele mai tîrzii de vegetaţie, plantele suportă concentraţii mai mari. îngrăşămintele, aplicate în cursul fazelor de vegetaţie, trebuie aplicate diferenţiat, în raport cu necesităţile specifice ale diferitelor plante.
§ 2. Azotul sub formă de compuşi organici şi minerali
Originea azotului din sol. Am arătat, atunci cînd am vorbit de aer ca factor de vegetaţie, că sursa unică de azot a solului este azotul din atmosferă. în general, rocile din care este format solul nu conţin azot. Numai rocile formate din materiale organice, cum sînt cărbunii de pămînt, conţin azot. într-o singură regiune pe glob, pe platoul înalt din Cordilierii Anzilor, în republica Chile, se găseşte un zăcămînt mineral, care conţine azot sub formă de nitrat de sodiu (azotat de sodiu). Se admite că azotul din acest zăcămînt este tot de origine atmosferică.
Primii compuşi azotaţi se formează în atmosferă, în timpul descărcărilor electrice, care provoacă sinteza azotului cu oxigenul. Ajunşi în sol, oxizii de azot cu apa şi cu bazele sau cationii din sol formează azotaţii sau nitraţii, care servesc ca hrană microflorei ca şi plantelor superioare. Cantitatea de azot cu
12 — Agrotehnica
178
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
care este aprovizionat solul pe această cale este de 4—17 kg pe an şi pe hectar.
Provizia de azot a solului este mult sporită prin activitatea diferitelor bacterii, care leagă în corpul lor azotul gazos din atmosferă, aşa cum vom vedea în capitolul despre biologia solului.
îmbogăţirea solului în azot nu se face numai prin activitatea bacteriilor care leagă azotul liber din aer, folosind ca sursă de energie materia organică hidrocarbonată din sol, ci şi direct, pe cale chimică. Acest lucru a fost dovedit prin experienţe, care au durat 35 de ani, făcute la Staţiunea experimentală Allahabad din India 1. Fixarea azotului liber pe cale chimică se datoreşte, după cum relatează N. R. D a h r, oxidării materiei organice, cu descompunerea unei molecule de apă. La această descompunere se liberează hidrogen, care se uneşte cu azotul liber din atmosferă şi formează amoniac. Experienţele s-au făcut cu diferite materiale organice. Fie că aceste materiale au fost sterilizate sau nu, s-a observat o îmbogăţire a lor în azot şi o scădere a conţinutului de carbon.
Experienţele au fost repetate şi controlate şi de alte staţiuni din diferite alte ţări, între altele de Staţiunea de la Rothamsted şi rezultatele obţinute au fost concordante. Amestecul în sol de substanţe organice, sub formă de bălegar, melasă, paie, deşeuri de lînă, turbă, lignit etc., duce la fixarea de azot din atmosferă. Fixarea este favorizată de bogăţia solului în fosfat de calciu. în solurile bogate în fosfat, fixarea de azot poate fi de aceeaşi importanţă ca şi fixarea prin bacteriile simbiotice ale leguminoaselor. Pentru această fixare chimică, prezenţa microorganismelor nu este necesară.
Conţinutul în azot al solului variază între 0,1 şi 0,3%. Cea mai mare parte din această cantitate se găseşte sub formă de compuşi organici, în forme care nu pot fi absorbite de rădăcinile plantelor superioare. Azotul organic, este transformat de bacterii în compuşi amoniacali şi în compuşi nitrici sau azotaţi şi sub această formă plantele superioare spontane şi cultivate îl pot absorbi.
Azotul în viaţa plantelor. Azotul joacă un rol foarte important în nutriţia plantelor, pentru că este unul din elementele esenţiale care intră în compoziţia materiei proteice. Nu există substanţă vie fără azot. Protoplasma şi nucleii celulelor plantelor şi animalelor sînt formaţi din materie proteică. Clorofila este compusă, din azot. Alcaloizii din plante — nicotină, morfina, cicutina, cocaina etc. — sînt şi ei compuşi cu azot. Azotul se găseşte în plante în substanţele proteice ale acestora. Se mai găseşte şi sub formă de compuşi intermediari între azotul mineral şi substanţele proteice. Azotul se găseşte în plante şi sub formă de amine şi amide, cum este asparagina, care este un amidoaminoacid. Azotul se
1 N, R. Dhar, Rolul materiei organice în fertilitatea solurilor, Annales de 1* Institut naţional de recherches agronomiques, Serie A, 1 jan, — fevr., Paris 1955.
Substanţele minerale ca factor de vegetaţie
179
găseşte şi sub formă de acid uric şi acid hipuric şi chiar sub formă de nitraţi. Din cantitatea de 3,35% N total găsit în frunzele porumbului la înspicare, 0,40% era azot nitric.
Cantitatea cea mai mare de azot se găseşte în ţesuturile tinere ale plantelor, în aceste ţesuturi, proporţia de substanţe proteice faţă de glucide este mai mare. Pe măsură ce planta se apropie de maturitate, proporţia de glucide — celuloză, amidon etc. — creşte faţă de proteine, deci la maturitate raportul dintre aceste două grupe de substanţe se inversează. Conţinutul de azot al ierbii, în stare tînără, variază între 5,5 şi 6,5%, iar în iarba ajunsă la maturitate, conţinutul de azot variază între 1,0 şi 1,55%. Iarba mai tînără este mai hrănitoare, deoarece conţine o cantitate mai mare de substanţe proteice decît iarba ajunsă la maturitate.
Azotul se găseşte în toate organele plantelor, mai puţin în lemn şi mai mult în seminţe şi fructe: boabele de cereale conţin 1,5—2% azot, paiele de cereale numai 0,4%. Seminţele leguminoaselor au 3—5% azot, paiele de leguminoase au pînă la 1,5% azot.
Cînd planta are hrană azotată în cantitate suficientă, ea creşte într-un ritm rapid, formează o cantitate mai mare de clorofilă, are frunze mari, de un verde-intens, cu ajutorul cărora asimilează mult bioxid de carbon (fig. 11).
Este necesar să fie asiguraţi şi ceilalţi factori de vegetaţie în optim, altfel se iveşte un dezechilibru în nutriţie. Cînd plantele au hrană azotată în exces, ele îşi dezvoltă puternic aparatul foliar, celulele sînt moi şi cantitatea sclerenchi-mului din frunze şi tulpini scade, peretele celular se subţiază, internodiile la cereale se alungesc, nu mai pot suporta greutatea spicului şi întreaga plantă cade. Alteori provizia de apă a solului este secătuită în scurt timp din cauza transpiraţiei exagerate şi, ca urmare, plantele se ofilesc înainte de a rodi, dau rod puţin sau nu rodesc de loc. Cerealele în special suferă de acest exces de azot, ele apar pălite sau « arse » şi fără rod.
Fenomenul acesta se întîmplă pe locurile de silişte, unde au fost armane, tîrle de oi, grămezi de gunoi etc. Pe astfel de locuri trebuie cultivate cîţiva ani de-a rîndul plante care suportă o hrană azotată abundentă, cum sînt cînepa, varza, salata şi plantele din familia cucurbitaceelor, precum şi plantele furajere. Plantele de la care se consumă partea vegetativă îşi măresc mult volumul, frunzele şi fructele devin mai fragede şi mai comestibile.
Lipsa sau insuficienţa hranei azotate produce neajunsuri tot aşa de grave» Plantele cresc încet, rămîn pipernicite, frunzele lor sînt îngălbenite, se usucă şi cad înainte de vreme, plantele nu rodesc sau rodesc foarte puţin (fig. 12.).
Sub ce formă iau plantele azotul. Forma principală sub care azotul din sol este accesibil plantelor este forma nitrică, adică soluţia sărurilor acidului azotos şi mai ales azotic: azotatul sau nitratul de sodiu, azotatul sau nitratul de potasiu, azotatul sau nitratul de calciu etc.
12*
180
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Planta absoarbe din soluţie anionul NOj- sau NOj~. Cantitatea de azot nitric în sol este foarte mică, ea scade pînă la 3 mg la 100 g de sol şi chiar mai puţin şi totuşi această cantitate mică asigură hrana plantelor, pentru că pe măsură ce se consumă, se formează continuu noi cantităţi de azot nitric din azotul organic al solului. Această regenerare continuă a azotului nitric este datorită bacteriilor amonificatoare şi nitrificatoare din sol. Dacă se formează o cantitate mai mare de azot nitric, o bună parte se pierde, pentru că sărurile acidului azotic (nitric) sînt foarte solubile şi sînt spălate în profunzime de apa de precipitaţii. Hrana cu nitriţi, adică cu anionul NO~, este numai excepţională. Dacă se acumulează în cantitate apreciabilă, ei devin defavorabili pentru plante, în special pe solurile acide. în condiţii normale însă, nitriţii nu se acumulează în sol, ei sînt repede oxidaţi de bacterii şi transformaţi în nitraţi.
Bacteriile amonificatoare descompun materia proteică şi formează amoniac.
O parte din amoniac este oxidat şi transformat în acid azotos şi acid azotic, care se leagă cu bazele din sol pe măsura formării lor. O parte din amoniacul format rămîne în sol, unde se comportă ca o bază sau un cation şi anume formează săruri cu acizii din sol, se adsoarbe în complexul coloidal, se dizolvă în apă. Cantitatea de amoniac din sol — ca şi cantitatea de nitriţi şi nitraţi — este foarte mică şi anume 0,002%. Pe măsură ce amoniacul se oxidează, bacteriile formează noi cantităţi de amoniac din materia proteică în descompunere. O acumulare mai mare de amoniac are loc pe o vreme rece şi ploioasă, cînd oxidarea este încetinită.
Multă vreme s-a crezut că plantele se hrănesc numai cu azot nitric nu şi cu azot amoniacal. Transformările pe care le suferă nitratul absorbit de către plantă
sînt următoarele: nitrat----->■ nitrit--y amoniac------> asparagină----->■ materie
proteică. Anionul NOj~ ajuns în plantă este redus în NH3, probabil cu participarea de enzime care conţin molibden. Amoniacul se combină cu oxiacizi, cetoaldoacizi sau acizi nesaturaţi, care se formează în plante în cantităţi mari, ducînd la formarea de aminoacizi, componenţii de bază ai proteinelor.
Cu ajutorul izotopului N15 s-a putut stabili că azotul amoniacal intră în compoziţia aminoacizilor dicarboxilici, acidului glutamic şi acidului aspartic, într-o X proporţie mult mai mare decît în ceilalţi aminoacizi. Aminoacizii se formează foarte curînd după administrarea azotului amoniacal. La 30 de minute după introducerea atomilor marcaţi N15, apare în rădăcini o cantitate mare de aminoacizi. Mai întîi se sintetizează aminoacidul alanina, în curs de 5—30 de minute şi apoi în curs de 1—2 ore se formează ceilalţi aminoacizi amintiţi (acizii dicar-boxilicj, acidul glutamic şi acidul aspartic).
Prianişnikov a demonstrat că în soluţiile nutritive cu reacţia neutră stabilă,* plantele nu arată nici o preferinţă faţă de azotul nitric sau cel amoniacal.
în aceste condiţii, amîndouă aceste forme de azot sînt deopotrivă absorbite.
Şi în condiţii naturale, în soluri cu reacţia slab acidă sau neutră, plantele absorb
Substanţele minerale ca factor de vegetaţie
ambele forme de azotx. Ionul de amoniu pătrunde în plantă ceva mai greu decît ionul nitric. Dacă dintr-o sare amoniacală se absoarbe ionul amoniacal, rămîne în sol anionul acid, care este vătămător pentru plante. Cînd se absoarbe anionul nitric, cationul care rămîne nu este vătămător pentru plante. De aceea, practic sînt mai importanţi nitraţii pentru hrana plantelor decît sărurile amoniacale.
Totuşi, hrana amoniacală poate fi absorbită şi poate fi prielnică plantelor dacă solul se găseşte în anumite condiţii, care să anihileze influenţa vătămătoare a ionului acid, rămas după absorbţia ionului amoniacal. Aceste condiţii sînt următoarele.
1.	Solul să conţină suficient carbonat de calciu, carbonat de magneziu etc. care să lege acidul şi să menţină mediul neutru.
2.	Amoniacul să fie legat cu un acid foarte slab, cum este acidul carbonic
-	sau acidul fosforic. Dacă din carbonatul de amoniu (NH4)2C03 sau din fosfatul de amoniu (NH4)2P04 se absoarbe ionul amoniacal, ionul carbonic sau ionul fosforic care rămîne nu este vătămător pentru plante.
3.	Soluţia de sol să fie foarte diluată, sau să fie mereu schimbată, spre a nu deveni acidă.
Această din urmă condiţie este realizată în orezării; de aceea, orezul reacţionează foarte favorabil la îngrăşămîntul amoniacal şi anume la îngrăşarea cu sulfat de amoniu (NH4)2S04.
în condiţiile de mai sus, amoniacul se asimilează mai bine decît nitraţii. Dacă însă nu sînt împlinite aceste condiţii şi în special dacă lipsesc din sol calciul^ magneziul, potasiul etc., care să lege ionul acid rămas, este mai prielnică hrănirea cu nitraţi. Pe solurile de stepă este mai eficace forma amoniacală, iar pe solurile din regiunile umede este mai eficace forma azotată.
O altă condiţie care trebuie împlinită pentru ca să se asimileze hrana amoniacală este ca planta să conţină o proporţie mare de substanţe hidrocarbonate, care prin oxidare furnizează energia necesară transformării amoniacului în asparagină şi a acesteia în substanţă proteică.
Astfel de plante sînt cerealele — orzul, porumbul, orezul etc. — şi ierburile graminee. De asemenea, cartoful foloseşte foarte bine sărurile amoniacale. în schimb, leguminoasele, care au un conţinut mai mic de substanţe hidrocarbonate» folosesc mai slab hrana amoniacală. Cel mai slab folosesc hrana amoniacală lupinul şi trifoiul. Trifoiului, mai ales, nu-i prieşte hrana amoniacală. O pajişte îngrăşată cu sulfat de amoniu (NH4)2S04 îşi schimbă compoziţia şi anume se dezvoltă foarte mult ierburile graminee, care folosesc hrana amoniacală şi dispare trifoiul.
S-a mai stabilit că ionul amoniacal este mai bine folosit de plante în stadiul tînăr, deci primăvara timpuriu, cînd pămîntul este de obicei mai sărac în nitraţi*
1	A. Mehlich and M. Drake, Soil chemistry and plant nutrition, 1955.
182
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
în celulele plantelor, ionul amoniacal este mai toxic decît ionul nitric. Planta tolerează o proporţie mare de nitrat în sevă, dar nu şi de amoniu. Planta se eliberează greu de excesul de azot absorbit şi pe care nu l-a putut sintetiza sub formă de materie proteică. S-a observat însă şi la azot un slab proces de eliminare prin rădăcini.
Condiţiile pentru absorbţia hranei azotate sub formă amoniacală nu sînt totdeauna prezente în natură. Principala hrană azotată pentru plante şi care se absoarbe în toate condiţiile se ia sub formă de nitraţi. Ei se absorb puternic mai ales în primele faze de vegetaţie, se acumulează în ţesuturile meristematice, adică în ţesuturile capabile de creştere ulterioară, unde se transformă în materie proteică, care migrează apoi spre seminţe şi fructe.
Mobilitatea azotului nitric şi amoniacal în sol. Rezerva relativ stabilă de azot, a solului este sub formă organică şi este cuprinsă în componenta organică a solului adică în humus. Din această rezervă azotul este mobilizat continuu şi pus la dispoziţia plantelor, sub formă amoniacală şi nitrică. Ceea ce nu se absoarbe de către plante se pierde foarte uşor. Anionul NO” nu este adsorbit de complexul coloidal al solului. Din această cauză, nitraţii sînt foarte solubili şi sînt levigaţi de apa de infiltraţie, pînă în stratele profunde şi pînă în apa freatică. Pierderile sînt frînate de activitatea unor anumite grupe de bacterii, care leagă nitraţii în corpul lor şi-l transformă din nou în materie proteică, sau de plantele superioare, care asimilează nitraţii, aşa cum am arătat.
Pierderile azotului nitric au loc şi printr-un proces biologic, provocat de un alt grup de bacterii, proces denumit denitrificare. într-un mediu sărac în oxigen şi bogat în materie hidrocarbonată, aceste bacterii transformă nitratul în nitrit, în amoniac şi azot liber, care scapă în atmosferă.
Amoniacul rezultat din descompunerea materiei organice proteice se pierde şi el uşor. Sub formă de gaz, el scapă în atmosferă. Dacă este dizolvat în apă, este dus în profunzime prin procesul de levigare, dar într-o proporţie mult mai redusă decît nitraţii. Amoniacul, legat cu acizii şi care formează săruri de amoniu, de asemenea poate fi pierdut prin dizolvarea şi levigarea sărurilor respective. Amoniacul, care este adsorbit în complexul coloidal al solului, are o stabilitate mai mare.
în natură şi în condiţiile producţiei agricole este greu să evităm pierderile de nitraţi şi de amoniac. Ceea ce trebuie să facem este să folosim cît mai bine amoniacul şi nitraţii formaţi şi să creăm în sol condiţii pentru formarea lor continui. în solul lucrat ca ogor negru, de pildă, se acumulează mult azot nitric. Acesta este foarte bine folosit, daca după ogorul negru urmează o cultură de toamnă. Dacă însă solul, astfel lucrat, cu o mare provizie de nitraţi, este lăsat necultivat pînă în primăvară, el pierde prin levigare o parte însemnată din provizia de nitraţi. Dacă totuşi solul trebuie să fie cultivat în primăvară cu cultura planificată, atunci
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
183
se recomandă să se cultive de cu toamnă o plantă intermediară, care are rolul de a împiedica pierderea azotului nitric acumulat. Această plantă intermediară imobilizează azotul nitric în corpul ei, sub formă de materie proteică. Primăvara, această plantă este băgată sub brazdă, substanţa proteică din masa ei se descompune, se transformă din nou în săruri amoniacale şi nitrice şi azotul este astfel pus la dispoziţia culturii principale ce urmează.
în zona de dezvoltare maximă a rădăcinilor plantelor, adică în rizosferă, solul este adesea foarte sărac în săruri amoniacale şi nitrice, pe de o parte pentru că rădăcinile absorb aceste săruri şi pe de alta fiindcă în rizosferă populaţia bacte-riană este foarte numeroasă şi multe grupe de bacterii imobilizează azotul amoniacal şi nitric în corpul lor, sub formă de substanţă proteică.
Pentru a se asigura plantelor hrana azotată, este necesar în primul rînd -ca solul să conţină o rezervă îndestulătoare de a^ot organic în humus şi în al doilea să se creeze condiţiile necesare pentru ca azotul organic să se transforme în azot amoniacal sau nitric, adică să se mineralizeze. După cum vom vedea în capitolul despre biologia solului, aceste condiţii sînt prezenţa aerului, a umidităţii şi a căldurii. Mineralizarea azotului organic se face diferit, pe diferite tipuri de soluri. Astfel, de pildă, pe solurile nisipoase, cînd nu sînt complet uscate, mineralizarea azotului organic se face uşor şi rapid, dar tot aşa de uşor se pierd şi compuşii minerali formaţi. Pe solurile argiloase umede, reci şi slab aerate, mineralizarea se face mai greu. Tehnica culturală are mijloace pentru a corecta aceste însuşiri negative ale solurilor extreme şi a spori intensitatea proceselor de mineralizare a azotului. Agrotehnicianul trebuie să fie atent şi la momentele negative care se pot ivi în procesul de producţie agricolă. Astfel, de pildă, imediat după irigaţie, condiţiile de mineralizare a azotului organic devin defavorabile, din cauza scăderii aeraţiei şi a temperaturii. După scurgerea excesului de apă sau după consumarea ei, condiţiile devin din nou favorabile. Este indicat deci ca irigaţia să se facă intermitent şi nu continuu.
Conţinutul de azot în diferite tipuri de sol. Conţinutul de azot este în directă legătură cu conţinutul de humus. Cu cît este mai mare procentul de humus din sol, cu atît mai mare este şi procentul de azot total, după cum se vede din următoarele cifre privitoare la principalele tipuri de soluri din ţara noastră.
Se vede din aceste cifre că solul din regiunea noastră cea mai aridă are un conţinut mijlociu de humus şi un conţinut mijlociu de azot total. Cernoziomurile sînt bogate în humus şi în azot total. Cele mai bogate sînt cernoziomul propriu-zis din stepa nordică şi silvostepa Transilvaniei şi cernoziomul degradat sau levigat. Apoi, conţinutul de humus şi de azot total scade în solul brun-roşcat de pădure şi în podzol. Acesta din urmă este solul cel mai sărac în ' humus şi azot.
184
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
/
Tabelul 38
Conţinutul de humus şi de azot total din principalele tipuri de sol din R.P.R.
Tipul de sol	Conţinutul de humus din sol °/ /o	Conţinutul de azot total din sol 0/ 1
Sol brun-deschis de stepă		2-4	0,190
Cernoziom castaniu		3-5	0,210
Cernoziom ciocolatiu		5-7	0,230
Cernoziom propriu-zis 			6-8	0,278
Cernoziom degradat (levigat)		5-6	0,290
Sol brun-roşcat de pădure		2-4	0,162
Podzol de la Găesti, regiunea Ploeşti		2-3	0,118
Condiţiile cele mai favorabile de mineralizare a azotului se găsesc în cer no-ziomul degradat şi în solul brun-roşcat de pădure, ceea ce explică fertilitatea naturală mare a acestor soluri. Prin măsuri agrotehnice adecvate se poate spori conţinutul de azot, se poate intensifica mobilizarea lui, se poate ridica fertilitatea tot aşa de mult şi pe celelalte tipuri de sol. Cernoziomurile, în special au o fertilitate potenţială foarte mare.
Reglarea regimului de hrană azotată a plantelor. Măsurile de reglare a acestui regim vor fi tratate amănunţit în capitolele speciale ale acestei lucrări. Aici nu vom face decît o scurtă enumerare a lor.
. Putem mări conţinutul de humus şi conţinutul de azot total al solului prin următoarele măsuri: asolamente cu sola înierbată, adică asolament cu o solă în care se cultivă un amestec de leguminoase şi ierburi perene; cultura de plante leguminoase anuale; aplicarea îngrăşămintelor organice, în special aplicarea îngrăşămintelor verzi şi a gunoiului de grajd.
Putem favoriza procesul de mineralizare a azotului organic, adică procesul de amonificare şi nitrificare, prin lucrarea raţională a solului, astfel ca să fie asigurate solului aerul, apa şi căldura necesară.
Putem împiedica pierderea azotului în urma procesului de denitrificare, aerisind bine solul şi evitînd acumularea de materie hidrocarbonată nedescompusă, cum ar fi paiele, cocenii, vrejurile de cartofi etc.
Putem împiedica pierderile prin levigare pe solurile nisipoase creînd un orizont de reţinere a apei în profunzime, cu ajutorul bălegarului de grajd, îngropat adînc pînă la 60 cm. Pierderile ce se pot produce pe solurile mijlocii, iarna, în urirfci lucrărilor care mobilizează mult azot, cum sînt ogoarele de vară şi ogorul negru, se pot împiedica printr-o cultură intermediară a unei plante care reţine azotul mineral format.
Aprovizionarea plantelor cu azot accesibil se face nu numai prin aplicarea îngrăşămintelor organice sau a îngrăşămintelor de fermă amintite. Astăzi se
Fzs- H ~ Sfeclă de zahăr cultivată într-un sol bine aprovizionat cu azot, fosfor şi potasiu
f
!
i
i<
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
185
întrebuinţează pe scară mare îngrăşămintele azotate artificiale sau chimice, ca nitratul de sodiu (N03Na), nitratul de calciu [(Ca (N03)2], nitratul de amoniu (NH4N03), cianamida de calciu (CN2Ca), clorura de amoniu (NH4C1), ureea sau carbodiamida [(CO(NH2)2] şi altele. Materia primă principală pentru fabricarea acestor îngrăşăminte chimice este azotul din atmosferă. Metoda fabricării îngrăşămintelor chimice azotate prin folosirea azotului din aerul atmosferic este una din cele mai mari cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii din secolul nostru şi unul din mijloacele cele mai însemnate de ridicare a producţiei agricole. Se întrebuinţează anual milioane de tone din aceste îngrăşăminte. Dar oricît de mari sînt aceste cantităţi, ele sînt mult mai mici decît cantităţile de azot ce le aducem în pămînt prin mijloace biologice: bălegar de grajd, îngrăşăminte verzi, sola înierbată şi cultura de leguminoase. Avem chiar posibilitatea de a intensifica viaţa bacteriilor care leagă azotul din aer, introducînd în sol culturi de bacterii înmulţite în laborator sau în uzină, aplicînd adică mici cantităţi de preparate, care au fost denumite îngrăşăminte bacteriene, cum sînt nitraginul şi azotogenul sau azotobacterinul.
§ 3. Fosforul
Originea fosforului în sol. Fosforul vine în sol din rocile-mamă din care acesta este format. El se găseşte în rocile eruptive sub formă de apatită, care este un fosfat tricalcic [Ca3(P04)2]. Se mai găseşte sub formă de fosfat feric şi fosfat feros, în mineralele numite vivianit şi dufrenit. în apa mărilor şi oceanelor se găsesc dizolvate săruri ale acidului fosforic, care sînt absorbite de flora şi de fauna marină. Rocile sedimentare, formate din depozite marine, conţin fosfor, de asemenea şi rocile sedimentare, formate din dezagregarea, transportul şi depunerea materialului rezultat din rocile eruptive. Unele depozite marine sînt aşa de bogate în fosfaţi, încît servesc la extragerea îngrăşămintelor fosfatice. îngrăşămintele fosfatice se prepară şi din mineralele fosfatice care se găsesc în rocile eruptive. în aceste cazuri speciale, rocile sînt foarte bogate în fosfor; în general însă, rocile-mamă cele mai răspîndite — loessul, argila, nisipul, calcarul — sînt relativ sărace în fosfor. Solul este adesea mai bogat în fosfor decît roca-mamă, datorită micului circuit biologic, adică datorită capacităţii plantelor de a absorbi fosforul din materialul dezagregat al rocii-mamă şi de a-1 lăsa în orizontul superior al solului după moartea lor. Conţinutul solului în fosfor, determinat ca anhidridă fosforică (P205), este cuprins între 0,05 şi 0,3 %
Fosforul în viaţa plantei. Fosforul ia parte la sinteza substanţei proteice şi anume a nucleoproteidelor. Se găseşte în protoplasma celulelor, sub formă de fitină, fosfatide şi alţi compuşi organo-minerali. Se acumulează mai ales în organele de reproducere, în seminţe şi fructe şi mai puţin în lemn.
186
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Fosforul are un rol înseninat în transformările pe care le suferă substanţele hidrocarbonate şi în sinteza materiei proteice. în lipsa fosforului se formează amidon, dar el nu se transformă în zaharuri mai simple. între asimilarea azotului şi fosforului este o strînsă legătură, fapt verificat cu ajutorul izotopilor radioactivi. Azotul amoniacal se fixează prin aminarea directă a cetoacizilor piruvic, acetil-oxalic etc. Acest sistem de asimilare a azotului nu poate funcţiona în rădăcini fără o cantitate îndestulătoare de fosfor, care participă activ la formarea acizilor organici din glucidele ajunse în rădăcini. Fără fosfor nu se formează cetoacizi, iar azotul nu este folosit de plantă, chiar dacă el se găseşte în cantităţi mari1. împuţinarea fosforului în sol provoacă tulburări în vegetaţie, cerealele nu mai înfrăţesc, maturitatea este întîrziată, recolta scade. Dimpotrivă, cînd se găseşte iii cantitate optimă, are o influenţă foarte favorabilă asupra dezvoltării rădăcinilor plantelor, asupra formării florilor, organelor sexuale şi seminţelor. Cu ajutorul izotopului radioactiv P32, s-a constatat că la o bună aprovizionare cu fosfor, plantele îşi fac rezerve mari de fosfor în rădăcini, încă din primele faze de vegetaţie. Aceste rezerve de fosfor sînt folosite mai tîrziu de plantă pentru formarea frunzelor, florilor şi seminţelor2-3. Această constatare este de mare însemnătate în legătură cu folosirea raţională a îngrăşămintelor fosfatice. Fosforul sporeşte energia germinativă a seminţelor, stimulează înfrăţirea la cereale, grăbeşte maturitatea, îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie.
La orzoaica de bere, fosforul micşorează procentul de materii proteice (de azot) în boabe, ceea ce este o condiţie de calitate la această cereală. Măreşte recolta de sfeclă şi de cartofi, îmbunătăţeşte calitatea acestora, le face mai rezistente la boli şi permite o mai bună conservare a lor în timpul iernii. Sporeşte producţia şi îmbunătăţeşte calitatea recoltei la plantele de grădinărie, îndeosebi la roşii, salată, spanac4. Stimulează fructificarea la„arborii roditori, grăbeşte coacerea, măreşte procentul de zahăr şi îmbunătăţeşte calitatea fructelor.
Viţa de vie consumă cantităţi mari de fosfor şi de alte elemente nutritive. Mustul de struguri conţine cea mai mare cantitate de fosfor şi sulf în comparaţie cu mustul altor fructe. Fosforul favorizează înmulţirea fermenţilor care transformă zahărul în alcool. Trecerea de la zaharuri la alcool se face cu ajutorul compuşilor intermediari care conţin fosfor, ca: aldehida fosfoglicerică, acidul aioxiacetonofosforic etc.
1	A. L. Kursanov, Circularea substanţelor organice în plante şi activitatea sistemului radicular, A.N.S.S.S.R., Voprosî botaniki, Izd. Moskva 1954
2	V. M. Klecikovski, D. D. Ivanenko, V. B. Bagaev, V. V. Racinski, Răspîndirea fosforului în organele plantelor, Dokl. Acad. nâuk. S.S.S.R., voi. 58, 9/1947.
3	A. Okuda şi Z. Kasai, Translocation of mineral nutrients in crops, Congres intern, de la science du sol, Paris 1956.
4	S. Gerike. Phosphorsăure, Diingung und Volksernăhrung, « Die Phosphors aure 1940
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
187
Fosforul sporeşte producţia fîneţelor şi păşunilor, măreşte proporţia de leguminoase în asociaţia vegetală a acestora şi prin conţinutul mai mare în fosfor al ierbii şi al finului, se îmbunătăţeşte calitatea lor şi se asigură o hrană mai bună animalelor, ferindu-le de rahitism, osteomalacie (oase moi), osteoporoză (oase fragile) şi alte boli. Dintre leguminoasele furajere, trifoiul încarnat se adaptează cel mai bine la îngrăşarea cu fosfor.
Plantele care cresc în soluri cu fosfor puţin nu-şi schimbă prea mult înfăţişarea şi mai ales culoarea, aşa cum îşi schimbă plantele crescute în soluri cu azot puţin. Diferenţele de culoare la frunzele cerealelor crescute în soluri sărace în fosfor şi cele crescute în soluri bogate în fosfor	sînt mici;	mai mari	sînt
diferenţele la pătlăgelele roşii, sfeclă, pomi roditori, viţă de	vie (fig.	13).
La pătlăgelele roşii şi la piersici lipsa de fosfor dă o culoare purpurie tulpinilor, peţiolului, şi părţii bazale a frunzelor. Această decolorare este o indicaţie a acumulării zahărului care nu este asimilat şi care este un component important al pigmfenţilor din plante. Acumularea de zahăr apare şi cînd plantele suferă de lipsa şi a altor elemente nutritive.
La cereale se înregistrează diferenţe mari la dezvoltarea rădăcinilor, înfrăţire şi producţia de seminţe. Creşterea rădăcinilor este stînjenită de lipsa fosforului. Se înţelege că şi partea aeriană a plantei creşte încet. Cerealele dau fraţi puţini şi ei nu poartă seminţe. Recolta de seminţe este foarte mică. La pomii fructiferi, rădăcinile sînt mici şi pipernicite, frunzele au o culoare purpurie. Adesea apar numai pete purpurii şi brune la vîrful	frunzelor.
Fosforul măreşte producţia de peşte din iazuri	şi eleştee.
Influenţează favorabil dezvoltarea microorganismelor din sol, în special a bacteriilor libere, care leagă azotul şi a bacteriilor simbiotice, care produc nodozităţi pe rădăcinile leguminoaselor. în nodozităţi cantitatea de fosfor este de două ori mai mare decît în rădăcinile leguminoaselor.
între fertilitatea solului, hrănirea plantelor şi animalelor şi hrănirea omului este o strînsă legătură. Solul cu fosfor puţin solubil dă masă vegetală săracă în fosfor. Animalele hrănite cu această masă vegetală dau produse cu care se hrăneşte omul, cantitativ şi calitativ inferioare.
Sub ce formă iau plantele fosforul. în sol, fosforul se găseşte în cea mai mare parte în humus, sub formă de compuşi organici. Se mai găseşte sub formă de săruri neutre ale acidului fosforic cu calciul, cu fierul, cu aluminiul şi cu alte metale. în aceste două forme din urmă, fosforul este inaccesibil plantelor. Prin activitatea bacteriană, fosforul din compuşii organici este mineralizat şi pus la dispoziţia plantelor. Fosfaţii minerali insolubili, în special fosfatul tricalcic, este dizolvat parţial de apa încărcată cu bioxid de carbon sau acidulată cu secreţiile acide ale plantelor. Fosfaţii de fier şi de aluminiu sînt -foarte insolubili.
188
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Plantele iau fosforul sub formă de anion fosforic (P04H2) din fosfaţii solubli, iar în plantă este legat de diferiţi compuşi organici, ca: lecitina, fitina, acidul nucleic etc. Cantitatea de fosfor solubil este aşa de mică, încît de-abia poate furniza hrana fosforică pe timp de cîteva zile1. Dar pe măsură ce această mică cantitate de fosfaţi solubili se absoarbe de către plante, se formează alte noi cantităţi. Procesul este deci analog formării azotului amoniacal şi azotului nitric din azotul organic al solului.
în lipsa fosfaţilor solubili, unele plante pot extrage fosforul şi din fosfaţii insolubili, pe care-i solubilizează prin acizii secretaţi de rădăcini. Lupinul şi hrişcă mai ales extrag anionul fosforic şi din fosfaţii tricalcici insolubili şi îmbunătăţesc nutriţia cu fosfor şi a altor plante. După cultura de lupin şi hrişcă, solul rămîne mai bogat în fosfor, accesibil culturii următoare.
«Unele plante, în special leguminoasele, au însuşirea de a elimina prin sistemul lor radicular o parte din anionul fosforic absorbit. Acesta poate fi folosit mai departe de plantele care trăiesc împreună cu leguminoasele sau poate fi folosit de microorganisme » 2.
Acidul silicic, prezent în sol, înlesneşte pătrunderea anionului fosforic în plante.
Mobilitatea fosforului în sol. Fosforul organic din humus circulă şi este spălat o dată cu dispersia coloidală de humus. în cernoziomuri, această circulaţie este foarte limitată, humusul, se acumulează şi o dată cu el creşte şi conţinutul de fosfor total din sol. în'podzoluri, dispersia de humus este spălată în profunzime, conţinutul de humus este mic, fosforul se găseşte mai ales sub formă de fosfat de fier, de aluminiu şi de mangan, care sînt foarte greu solubili chiar şi în acizii tari.
Cînd se aplică pe podzol un îngrăşămînt fosfatic solubil, de pildă fosfatul monocalcic (superfosfatul) Ca (P04H2)2, acidul fosforic se combină cu fierul şi cu aluminiul din sol, se formează fosfaţi de aluminiu şi de fier insolubili şi deci inaccesibili plantelor. Aceasta este explicaţia pentru ce îngrăşămintele fosfatice solubile, aplicate pe podzol, nu produc sporuri de recoltă, deşi conţinutul de fosfor al podzolului este extrem de mic. Pe podzol trebuie aplicate îngrăşăminte fosfatice tricalcice, insolubile în condiţii obişnuite, dar pe care plantele le pot solubiliza într-o proporţie oarecare, în timp ce fosfaţii de aluminiu şi de fier nu sînt solubilizaţi de loc. Dacă se aplică pe podzol îngrăşăminte fosfatice solubile, trebuie adăugat solului calciu, sub formă de oxid, hidroxid sau carbonat de calciu. Calciul se leagă cu acidul fosforic şi împiedică imobilizarea lui totală, prin legarea cu ionii de fier şi de aluminiu. Calciul deci are o influenţă
1	N. A. Sokolov, Op. cit.
2	Ibidem.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
189
pozitivă pe podzol. în afară de efectul arătat, el stimulează activitatea bacteriană şi deci ajută la mobilizarea fosforului din compuşii organici.
Pe solurile mijlocii şi pe cernoziomuri, fenomenul fixării fosforului de către ionii de aluminiu şi fier nu se produce, fiindcă în aceste soluri nu există fier şi aluminiu liber. Pe aceste soluri se aplică îngrăşăminte fosfatice solubile. Acidul fosforic din aceste îngrăşăminte se poate lega parţial cu calciul din sol, ceea ce reprezintă tot un proces de fixare, care permite însă folosirea treptată a anionului fosforic.
Acidul fosforic se mai fixează în sol şi pe alte căi. Antipo v-K a r a t a e v şi Demolon au stabilit că acidul fosforic este adsorbit de partea din complexul coloidal al solului purtătoare de electricitate pozitivă. în felul acesta, fosforul este strîns legat şi nu ajunge în formă solubilă în soluţia solului, devine inaccesibil pentru plante.
Acidul fosforic mai este fixat în sol prin acţiunea bacteriilor, care au, ca toate organismele vegetale şi animale, nevoie de hrană fosforică şi care imobilizează fosforul în corpul lor sub formă organică. în cenuşa bacteriilor se găseşte fosfor (P205), în proporţie de 50—60%.
Toate fenomenele de mai sus fac ca mobilitatea acidului fosforic în sol să fie foarte mică. El nu se pierde prin levigare, îngrăşămintele fosfatice pot fi aplicate şi înainte de semănat, o dată cu arătura principală, nu numai la semănat şi nu numai în timpul vegetaţiei. Pierderile de fosfor din sol sînt cu totul neînsemnate faţă de pierderile de azot.
îngrăşămintele fosfatice trebuie îngropate mai adînc, în preajma rădăcinilor, în mediul mai umed, unde ele sînt mai bine folosite de plante, fără teamă de levigare.
Mica mobilitate a fosforului în sol explică de asemenea de ce îngrăşămintele fosfatice, aplicate pe rîndul de plante semănate sau în cuiburi, dau rezultate mult mai bune decît dacă ar fi aplicate omogen, pe toată suprafaţa.
Mobilizarea fosforului din compuşii organici ai humusului se face de către bacterii printr-un proces analog mineralizării azotului.
Mobilizarea fosforului din compuşii minerali se face prin acţiunea apei acidulate. Cu cît creşte proporţia de acizi din apă, cu atît mai mult creşte capacitatea ei de a solubiliza fosfaţii de calciu. Rădăcinile plantelor secretă acizi organici. Bioxidul de carbon cu apa formează acid carbonic. Bacteriile oxidează sulful şi diferiţi compuşi ai sulfului din sol şi formează acid sulfuric. Bacteriile nitrificatoare oxidează amoniacul şi formează acid azotos şi acid azotic. Toţi acizii dizolvaţi în apă solubilizează fosfaţii şi-i fac accesibili plantelor.
Acţiunea bacteriilor nitrificatoare nu este totdeauna aceeaşi. Uneori acidul azotic format contribuie la mobilizarea fosforului. Alteori, bacteriile nitrificatoare consumă fosforul solubil, pe care-1 imobilizează în corpul lor şi împuţinează
190
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
astfel hrana fosforică a plantelor superioare. în general însă, lucrarea raţională a solului, care sporeşte intensitatea procesului de nitrificare, sporeşte în acelaşi timp şi mobilizarea fosforului din sol.
Conţinutul de fosfor în diferite soluri. în principalele tipuri de sol din ţara noastră, conţinutul mijlociu de fosfor total variază în felul cum se vede din următoarele cifre:
Tabelul 39
Conţinutul de fosfor total din tipurile de sol din R.P.R.
Tipul de sol	Conţinutul total de din sol (solubil în %	Pa05 HCl)
Sol brun-deschis de stepă		0,16	
Cernoziom castaniu		0,27	
Cernoziom ciocolatiu			0,18	
Cernoziom propriu-zis		0,16	
Cernoziom degradat (levigat)			0,17	
Sol brun-roşcat de pădure		0,10	
Podzol		0,10	
Rezultă din aceste cifre că în solurile de stepă, mai bogate în humus, conţinutul de fosfor este mai mare decît acela din solurile regiunilor mai umede. Totuşi apare nevoia de îngrăşăminte fosfatice solubile, fiindcă fosforul din cernoziom este legat în compuşi organici şi în fosfaţi tricalcici greu solubili.
Pe podzol, dimpotrivă, trebuie aplicate cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice tricalcice.
Reglarea regimului de hrană fosforică a plantelor. Prin lucrarea raţională a solului se măreşte intensitatea proceselor bacteriene din sol şi prin aceasta se înlesneşte transformarea compuşilor organici ai fosforului în compuşi minerali accesibili plantelor.
Provizia de hrană fosforică a plantelor se măreşte prin aplicarea îngrăşămintelor. îngrăşămintele organice, în special bălegarul de grajd, aduc relativ puţin fosfor în pămînt.
^ Pentru a mări proporţia de fosfor din bălegar, se recomandă fermentarea lui împreună cu făină de fosfat tricalcic. Acest procedeu măreşte pe de o parte conţinutul în fosfor al bălegarului, iar pe de altă parte măreşte solubilitatea fosfatului.
îngrăşămintele minerale fosfatice cele mai importante sînt: făina de fosfate tricalcice Ca3(PO)4, făina de oase şi făina din zgura de defosforare a fierului, pentru solurile podzolice. Pentru solurile din regiunile de silvostepă şi de stepă, îngrăşămîntul fosfatic cel mai indicat şi care a dobîndit o mare răspîndire este fosfatul monocalcic sau superfosfatul, Ca(P04H2)2.
Substanţele de minarele ca factori de vegetaţie
191
Industria prepară şi îngrăşăminte combinate, care conţin atît azot, cît şi fosfor, accesibil plantelor. Cel mai important din aceste feluri de îngrăşăminte este fosfatul diamoniacal sau diamonfosul (NH4)2P04. De asemenea, industria prepară îngrăşăminte fosfatice mai uşor solubile prin încălzire la temperaturi ridicate, aşa-numitele termofosfate.
Pentru a asigura hrana fosforică a plantelor, nu este suficient să întrebuinţăm îngrăşămintele fosfatice, ci se cere ca ele să fie aplicate în mod judicios. De modul cum se aplică îngrăşămintele ne vom ocupa în capitolele speciale.
§ 4. Potasiul
Originea. Potasiul vine în sol din rocile-mamă. Rocile eruptive conţin minerale cu potasiu, în special silicaţi de potasiu. Dintre rocile sedimentare, argila conţîîie mult potasiu. Apa mărilor conţine săruri de potasiu şi unele roci formate din depozitele marine au un procent ridicat de potasiu. în anumite condiţii de evaporaţie îndelungată, s-au separat, din apa mărilor geologice, depozite imense de săruri potasice. Aceste depozite au format zăcăminte de săruri potasice, care s-au descoperit în diferite ţări. Sărurile extrase din aceste zăcăminte servesc ca îngrăşăminte potasice naturale sau se prelucrează în îngrăşăminte potasice mai concentrate, cu o compoziţie determinată.
Potasiul în viaţa plantelor. Plantele conţin cantităţi mari de potasiu. Deşi potasiul nu intră în compoziţia substanţelor proteice, a grăsimilor, a zahărului etc., totuşi îl găsim în cantităţi foarte mari în plante. în cenuşa multor plante, potasiul se găseşte în proporţie mult mai mare decît celelalte elemente minerale. Potasiul se acumulează mai mult în tulpini şi frunze şi mai puţin în seminţe, spre deosebire de fosfor şi azot. Iată, de pildă, conţinutul de potasiu din seminţele şi paiele de grîu şi de ovăz.
Seminţe	Paie
Grîu	0,35 — 0,70 K20	0,50 — 1.50 K20
Ovăz	0,40 — 0,70 K20	1,20 — 3,00 K20
Forma sub care se găseşte potasiul în plantă nu este bine cunoscută. în sucul celular al plantei se găseşte potasiu în combinaţii care se disociază uşor. Potasiul poate fi uşor desprins din aceste combinaţii. Această desprindere se face cu uşurinţă la ţesuturile mai vîrstnice. Apa încălzită pînă la fierbere extrage cantităţi mari de potasiu din toate plantele. De pildă, frunzele de spanac pierd prin fierbere peste 90% din conţinutul lor total de potasiu. Mai uşor se extrage potasiul din ţesuturile vegetale moarte.
Rolul fiziologic al potasiului nu este încă pe deplin lămurit; el diferă de cel al azotului şi fosforului. Sînt însă cîteva constatări stabilite. Potasiul micşorează
192
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Fig. 15 — Frunze de lucernă pătate şi care arată prezenţa în sol a unor cantităţi mici de potasiu
transpiraţia şi menţine turgescenţa celulelor, măreşte deci rezistenţa plantelor la secetă. Plantele care au la dispoziţie cantităţi suficiente de potasiu se menţin verzi, în timp ce alte piante care au potasiu puţin se ofilesc. Contribuie la formarea ţesuturilor mecanice, măreşte rezistenţa gramineelor la cădere, măreşte
tăria fibrelor la in. Potasiul sporeşte rezistenţa la ger, mă-WM	RfVra	'	rind	concentraţia sucului ce-
_ ..	lular,	care	coboară punctul
de îngheţ. Acesta se pare că este rolul cel mai de seamă al potasiului.
Potasiul sporeşte activitatea procesului de fotosinteză. Favorizează migrarea substanţelor hidrocarbonate elaborate spre organele de rezervă şi acumularea lor sub formă de zahăr, amidon, ulei. Acest efect este important pentru toate plantele, dar cu deosebire este important pentru anumite plante, ca: sfecla de zahăr, cartofii, floarea-soarelui etc.
Potasiul este necesar şi în activitatea hidrolitică a en-zimelor.
Potasiul îndeplineşte un oarecare rol şi în formarea substanţelor proteice. în solurile sărace în potasiu se acumulează în plante cantităţi mari de azot mineral şi de alţi compuşi azotaţi simpli, dar nu şi de compuşi proteici. Potasiul are o foarte mică radioactivitate proprie şi unele din efectele amintite se explică prin această însuşire.
Celula vegetală arată o permeabilitate mare pentru ionul de potasiu faţă de ceilalţi ioni, chiar dacă aceştia din urmă se găsesc în cantităţi îndestulătoare în soluţia solului. Plantele consumă în primul stadiu de vegetaţie mult potasiu,
Figy 16 — Ştiuleţi de porumb recoltaţi de pe un sol cu potasiu în cantităţi îndestulătoare (s t î n g a) şi ştiuleţi de porumb recoltaţi de pe un sol cu potasiu puţin (dreapta)
J t3* 13 Porumb cu carenţă de fosfor. Se observă culoarea purpurie a frunzelor.
Substanţele miner alegea factori de vegetaţie
193
care probabil este utilizat mai tîrziu. Este bine ca plantele cultivate să găsească la început în mediul nutritiv cantităţi suficiente de potasiu.
Plantele au însuşirea de a înmagazina cantităţi mult mai mari de potasiu decît au nevoie. Uneori înmagazinează cantităţi de trei ori mai mari decît au nevoie pentru o creştere normală. Acest lucru nu este de dorit, deoarece potasiul se înmagazinează în detrimentul altor elemente trebuincioase pentru plante: calciu, magneziu etc. Plantele furajere cu un conţinut mare de potasiu şi un conţinut mic de calciu şi magneziu sînt de calitate inferioară.
Sînt unele plante care consumă mai mult potasiu decît altele; cele mai mari consumatoare de potasiu sînt cele care produc cantităţi mari de hidraţi de carbon: sfecla de zahăr, cartofii, floarea-soarelui, lucerna şi trifoiul, bobul, unele legume la care se consumă frunzele ca, de pildă, varza, apoi pătlăgelele roşii.
Absorbţia potasiului se face la majoritatea plantelor în prima jumătate a perioadei lor de vegetaţie. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie planta elimină în sol o parte din potasiul absorbit.
Cantităţile de potasiu neîndestulătoare din sol sînt foarte precis arătate de culoarea frunzelor plantelor cultivate. La cereale, pe marginea frunzelor apar pete galbene care se usucă. Frunzele par a fi arse, pîrjolite. Acelaşi aspect îl înfăţişează arborii fructiferi, ierburile, roşiile. La sfecla de zahăr, frunzele se colorează în verde-albăstrui, marginile devin roşcate, întreaga frunză se vestejeşte şi cade înainte de vreme (fig. 14).
Acelaşi aspect se observă şi la cartofi. La trifoi şi lucernă apar pete albe pe marginea frunzelor (fig. 15); la tutun apar pete galbene între nervuri, iar frunzele se usucă pe margini; la porumb, frunzele sînt de culoare verde-gălbuie între nervuri şi sînt arse pe margini, se formează ştiuleţi mici şi fără boabe la vîrfuri (fig. 16); la bumbac frunzele iau culoarea roşiatică-brună, se formează capsule mici (fig. 17); la viţa de vie, frunzele se brunifică şi se înroşesc. Cantităţile mici de potasiu din sol provoacă o încetinire în creştere, o producţie mică de seminţe şi o coacere anormală la cereale şi cartofi.
Fig. 17 — Capsule de bumbac care arată prezenţa în sol a unor cantităţi mari de potasiu (s t î n g a) şi a unor cantităţi neîndestulătoare de potasiu (dreapta)
13 — Agrotehnica
194
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Sub ce formă iau plantele potasiul. Potasiul este absorbit ca ion potasic din sărurile solubile de potasiu, cum sînt sulfatul de potasiu, clorura de potasiu, nitratul de potasiu etc. Sînt unele plante care, după cum arată Prianişnikov, pot absorbi potasiul şi din silicaţii de potasiu, care sînt foarte greu solubili. în astfel de cazuri solubilizarea potasiului din silicaţi este datorită acţiunii unui grup special de bacterii, numite bacterii de silicaţi. în general, populaţia bacteriană din rizosferă joacă un rol important în absorbţia potasiului, care poate fi extras prin intermediul bacteriilor şi din partea adsorbită în complexul coloidal.
Mobilitatea potasiului în sol. Sărurile de potasiu — în afară de silicaţi — sînt foarte solubile şi se spală cu uşurinţă din sol. Procesul de spălare este frînat în parte de acţiunea plantelor, care absorb ionul potasic, precum şi de adsorbţia puternică a potasiului în complexul coloidal al solului. Potasiul scoate şi înlocuieşte calciul din complexul coloidal al solului. Cînd calciul scos din complex intră în soluţia de sol, el este spălat în profunzime. De aceea, îngrăşămintele potasice aplicate des şi în cantitate mare, produc o decalcificare a solului. Pe de altă parte, plantele absorb din sărurile de potasiu cationul; ionul acid rămîne în sol şi contribuie la mărirea acidităţii solurilor. Efectul îngrăşămintelor potasice este, astfel, la început alcalinizant, din cauza alcalinităţii potasiului. Curînd însă, efectul devine acidifiant, din cauza decalcificării şi din cauza prezenţei unei cantităţi sporite de anioni, adică de acizi, în sol. Potasiul are şi o altă acţiune negativă în sol. El are proprietatea de a dispersa materia coloidală. Prin aceasta, agregatele de sol sînt destrămate, dispersia formată umple porii solului, structura se strică, permeabilitatea solului pentru aer şi apă se micşorează şi însăşi mişcarea potasiului este încetinită.	N
De aceea, întrebuinţarea îngrăşămintelor potasice trebuie să se facă cu cea mai mare precauţie.
Conţinutul de potasiu în diferite soluri. Conţinutul total de potasiu în diferite soluri normale variază între 0,3 şi 2,5%, determinat ca oxid de potasiu (K20). în solurile nisipoase din centrul şi nordul Europei, potasiul se găseşte în cantitate foarte mică, din cauză că rocile-mamă de formare a solului, nisipurile glaciare, au fost de la origine sărace în potasiu şi din cauză că spălarea potasiului din sol în aceste regiuni este foarte puternică.
în podzoluri şi în solurile turboase, de asemenea, provizia de potasiu este mică. Coloidul format din humus acid are o capacitate de adsorbţie foarte mică pentru potasiu, iar turba nu-1 adsoarbe de loc. De aceea, pe podzolurile cu humus acid şi pe solurile turboase, potasiul iniţial, rezultat din rocă, s-a spălat în mare parte şi tot aşa se spală uşor şi potasiul care se adaugă sub formă de îngrăşăminte.
Pentru a avea recolte bune, solurile nisipoase, turboase şi podzolurile din centrul şi nordul Europei trebuie să primească regulat îngrăşăminte potasice, mai ales cînd se cultivă plante care au mare nevoie de potasiu. Problema îngrăşării
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
195
cu îngrăşăminte potasice este una din cele mai importante pentru tehnica agricolă a acelor regiuni.
Solurile grele, formate din roci eruptive cu silicaţi, precum şi solurile formate pe loess, în regiuni mai uscate, au un conţinut suficient de potasiu.
Solurile din ţara noastră sînt bogate în potasiu, în afară de unele podzoluri nisipoase, care au un conţinut mai mic.
Tabelul 40
Conţinutul în potasiu din principalele tipuri de sol din R.P.R.
Tipul de sol	Potasiul total determinat ca oxid de potasiu (K20) în stratul de sol de la 0 la 25 cm %
Sol brun-deschis de stepă		2,27
Cernoziom castaniu		2,25
Cernoziom ciocolatiu		2,29
Cernoziom propriu-zis		2,31
Cernoziom degradat (levigat)		2,29
Sol brun-roscat de pădure		2,13
Podzol nisipos 		 .	0,30
Reglarea regimului de hrană potasică a plantelor. Pe cernoziomuri, în general, nu este necesar să se dea plantelor îngrăşămînt potasic. Pe solurile din regiuni umede şi subumede, cum sînt la noi solurile brune şi brune-roşcate de pădure, pe care se cultivă o proporţie normală de cereale păioase şi care primesc periodic o îngrăşare cu gunoi de grajd, plantele nu mai au nevoie de un supliment de potasiu.
Unde însă cantitatea de gunoi de grajd dată solului este mică şi unde se cultivă intensiv plante care consumă mult potasiu, în special sfeclă şi cartofi, acolo poate să apară pe pămînturile brune şi brune-roşcate de pădure şi cu atît mai mult pe podzoluri nevoia îngrăşămîntului potasic.
Aprovizionarea plantelor cu o cantitate sporită de potasiu se face cu ajutorul gunoiului de grajd, care, pe lîngă azot, fosfor şi calciu, conţine şi mult potasiu.
Cînd cantitatea adăugată cu gunoiul de grajd nu este suficientă, se recurge la îngrăşăminte potasice mai concentrate. Dintre cele mai bune îngrăşăminte potasice sînt cenuşa de lemn, cenuşa de paie şi cenuşa de tulpini de plante. Cenuşa conţine 10—40% oxid de potasiu.
Cantităţile de cenuşă sînt limitate. De aceea în gospodăriile situate în condiţiile arătate mai sus şi unde este nevoie de îngrăşăminte potasice, se întrebuinţează sărurile naturale de potasiu, extrase din zăcămînt şi măcinate. Acestea conţin 10—15% oxid de potasiu, Se întrebuinţează mai mult sărurile care sînt supuse unei prelucrări industriale şi în care conţinutul de oxid de potasiu este de 30-40%.
13*
190
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
§ 5. Calciul
Originea. Calciul din	sol vine	din	rocile-mamă. în rocile	eruptive,
calciul apare sub formă de silicaţi şi fosfaţi. în apa mărilor se găseşte dizolvată o	cantitate mare de	săruri de	calciu,	care apar în rocile	sedimentare ce s-au format	ca depo-
zite marine sau care au stat sub influenţa mărilor. Rocile sedimentare cele mai bogate în calciu sînt rocile calcaroase, marna, gresiile calcaroase etc. Calciul mai apare încă sub formă de sulfat de calciu, sub formă de fosfat de calciu etc.	Din roci,
calciul trece în sol,	unde se
găseşte în cantitate mare, dacă nu este supus procesului de levigare.
Calciul în viaţa plantei. Calciul joacă în nutriţia plantelor un rol important, mai ales în creşterea ţesuturilor tinere. Neutralizează acizii care se formează în plantă şi-i face astfel inofensivi. Se găseşte în frunze, sub formă de oxalat de calciu şi sulfat de calciu. Face parte constitutivă din membranele celulelor vegetale şi se găseşte în mare cantitate în lemn. El formează cimentul de legătură dintre celule şi dă consistenţă frunzelor bătrîne şi ţesuturilor de protecţie.
Calciul se combină cu acidul pectic, formînd pectatul de calciu, un component insolubil al pereţilor celulari, care dă rigiditate acestora. Cînd lipseşte calciul din sol, acidul pectic se combină cu potasiul sau sodiul, dînd pectat de potasiu sau de sodiu, compuşi solubili care nu mai dau rigiditate peretelui celular. Calciul se găseşte în cantitate mare în frunze. Se adună mai mult în nervuri şi peţiol, după cum s-a putut constata cu ajutorul izotopului radioactiv Ca45 (fig. 18).
Fig. 18 — Localizarea calciului în frunzele de trifoi, aşa cum este arătat de izotopul radioactiv Ca45 De observat concentrarea calciului în peţiol, în nervurile principale şi laterale
\ Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
197
Calciul din frunze şi tulpini nu migrează în seminţe, cum migrează azotul şi fosforul1. în paiele de grîu se găseşte de patru ori şi în paiele de secară de şapte ori mai mult Ca++ decît în boabe. Pe măsură ce plantele înaintează în vîrstă, se adună mai mult calciu în frunzele unor plante cultivate, ca sfecla de zahăr şi varza. în frunzele cele mai tinere de varză din interiorul căpăţînii de varză s-a găsit de 33 de ori mai puţin calciu decît în frunza cea mai vîrstnică de la exterior 2.
Cînd este un deficit de calciu în sol pentru hrana plantelor, acestea cresc şi se dezvoltă slab. Frunzele rămîn subţiri, mugurele terminal moare, rădăcinile rămîn scurte, se deformează, vîrfurile se ofilesc si apoi se usucă treptat (fig- 19).
Din experienţele făcute de Ioan Pop la Cluj, în care s-a studiat influenţa calciului asupra plantelor şi butaşilor de lupin (Lupinus albuş), rezultă că deşi lupinul nu suportă soluri calcaroase, pentru formarea rădăcinilor are nevoie de săruri de calciu.
Cele mai bune rezultate asupra înrădăcinării, în condiţii de laborator, le-au dat soluţiile nutritive cu fosfat tricalcic, deci sărurile de calciu mai greu solubile.
Creşterea sistemului radicular face să se dezvolte mai bine si mai repede planta 3.
La pomii roditori, rădăcinile rămîn scurte şi groase, ocupă un volum restrîns de sol. Plantele care nu pot absorbi calciu suficient sînt mai sensibile la ger şi la secetă.
Cu cît este mai mult calciu în sol, cu atît mai mult se absoarbe şi în plantă. Sînt unele grupe de plante care au capacitatea de a fixa mult calciu în corpul lor. Acestea sînt în special plantele din familia leguminoaselor.
1	D. K. Kedrov-Zihman şi A. AŢ. Kojevnikova, Aplicarea izotopului Ca45 în experienţele privind amendarea cu var a solului, « Pocivovedenie », 7/1953.
2	A. G. Şestakov, Chimia agricolă, Moscova 1954.
3	I. Pop, Intoleranţa faţă de calciu şi procesul formării rădăcinilor de Lupinus albuş LBuletinul Ştiintific al Academiei R.P.R., Secţia de biologie si stiinte agricole, tom VII, 4/1955.
Fig. 19 — Stînga: rădăcini crescute în mediul cu suficient calciu. Dreapta: rădăcini crescute în mediul cu calciu puţin
198
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Rolul indirect pe care-1 joacă calciul, prin influenţa ce o exercită asupra solului, este tot aşa de important ca şi rolul direct de nutriţie. Calciul neutralizează în sol acizii anorganici şi organici: nitric, sulfuric, fosforic, carbonic, lactic, butiric, acetic etc. Deplasează din complexul coloidal alţi cationi — K, ?îa, Mg — care sînt necesari pentru nutriţia plantelor. Se adsoarbe în argila coloidală, pe care o floculează şi provoacă astfel formarea de puncte de agregare a moleculelor de argilă. Se adsoarbe de asemenea de humusul coloidal, formînd âşa-numitul « humus activ » (V i 1 i a m s). Acesta leagă particulele elementare ale solului şi microagregatele, formează agregate sau glomerule şi dă solului structura normală, care-i micşorează plasticitatea şi-i asigură o bună aprovizionare cu aer şi apă.
Toate aceste procese intensifică viaţa bacteriană, mobilizează substanţele hrănitoare pentru plante şi ridică potenţialul de fertilitate al solului.
Calciul influenţează direct activitatea microorganismelor din sol. Cele heterotrofe, în prezenţa calciului, secretă o cantitate mai mare de enzime şi descompunerea materiei organice este mult intensificată. La fel sînt stimulate şi microorganismele care oxidează amoniacul, sulful, fierul. O influenţă pozitivă şi mai mare o are calciul asupra bacteriilor care fixează azotul atmosferic, fie că trăiesc libere, fie în simbioză cu leguminoasele. Aceste bacterii, sub influenţa v calciului, fixează o cantitate mai mare de azot şi din această cauză calciul este socotit de unii cercetători ca un îngrăşămînt azotat indirect.
Calciul, sub formă de oxid de calciu (var nestins), este folosit şi la sterilizarea parţială a solului în care se găsesc protozoare numeroase. Oxidul de calciu în sol se hidratează şi degajă o cantitate mare de căldură într-un timp scurt, dar suficient pentru a distruge numai protozoarele. Distrugerea protozoarelor din sol este necesară, deoarece unele din ele se hrănesc cu bacterii folositoare.
Un sol bogat în calciu are o structură bună, se lucrează mai uşor, rădăcinile pătrund cu mai multă uşurinţă şi mai adînc în sol.
Sub ce formă iau plantele calciul. Plantele absorb cationul de calciu din sărurile solubile cum sînt bicarbonatul de calciu, nitratul de calciu, fosfatul, acid de calciu, sulfatul de calciu. Dacă se absorb şi cationul de calciu şi anionul cunueste cazul cu nitratul de calciu sau cu fosfatul acid de calciu, atunci nu rămîne nici un reziduu; dacă însă anionul acid rămîne în sol, ca în cazul sulfatului de calciu, atunci se iveşte tendinţa spre acidifiere.
Mobilitatea calciului în sol. Cînd calciul este adsorbit în complexul coloidal argilo-humic, el are o stabilitate relativă. Este scos din complex, cînd solul are apă în exces, şi este înlocuit cu hidrogenul. De asemenea poate fi deplasat de alţi cationi, cînd aceştia se găsesc în cantităţi mari. Am arătat cum potasiul din îngrăşăminte poate deplasa calciul, ceea ce duce la pierderea acestuia. în anumite condiţii pedoclimatice, complexul coloidal se saturează cu sodiu. Daca
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
199
dăm solului o cantitate mare de calciu, sub formă de carbonat de calciu şi mai ales sub formă de sulfat de calciu, calciul deplasează sodiul şi-i ia locul în complexul coloidal.
în sol, calciul se găseşte şi sub formă de carbonat de calciu. Sub această formă, calciul este imobil, deoarece carbonatul de calciu este insolubil. Dar în sol se formează precum am văzut mai înainte, cantităţi mari de bioxid de carbon. Acesta, dizolvat în apă, formează cu carbonatul de calciu, bicarbonat de calciu, care este o sare solubilă. în această formă, calciul circulă în sol şi este levigat în profunzime de apa de infiltraţie. Cînd este apă multă, calciul este dus în apa freatică; cînd este în cantitate mai mică, calciul este depus în drum, sub formă de vinişoare, de pete albicioase, de mici concreţii sau de concreţii mari, sau sub forma unui orizont impregnat complet cu carbonat de calciu. Prezenţa orizontului bogat în carbonat de calciu este un indicator al gradului de levigare, pe care l-a suferit solul.
Soluţia de bicarbonat de calciu provoacă şi alte procese în sol. Ea precipită compuşii fierului şi împiedică levigarea acestui element din sol. în solurile bogate în calciu, fierul nu migrează, el rămîne în orizonturile superioare, în compuşii insolubili şi deci inaccesibil plantelor.
Conţinutul de calciu în diferite soluri. Conţinutul de calciu în solurile normale variază între 0,3 şi 3 °/0 oxid de calciu (CaO).
Tabelul 41
Conţinutul de calciu în principalele tipuri de sol din ţara noastră
Tipuri de sol -	Conţinutul de oxid de calciu în stratul de sol arabil %
Sol brun-deschis de stepă		2
Cernoziom castaniu		1,51
Cernoziom ciocolatiu		0.86-1,68
Cernoziom propriu-zis		0,79-1,26
Cernoziom degradat (levigat)		0,40-1,00
Sol brun-roscat de pădure		0,40-0,70
Podzol . . \ 		0,30-0,40
Se vede din aceste cifre cum conţinutul de calciu descreşte regulat de la solurile de stepă şi cernoziomuri spre solurile de pădure şi podzoluri, adică spre solurile din regiuni cu mai multă umiditate. Micşorarea conţinutului de calciu este un efect al cantităţii mai mari de precipitaţii, care provoacă o levigare mai puternică a calciului şi transportul lui în apa freatică sau în orizonturile inferioare ale solului.
200
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Reglarea regimului calciului în sol. Adaosul de calciu este absolut necesar pe solurile levigate, acide, pe solurile plastice compacte şi impermeabile, pe solurile reci, cu o viaţă slabă bacteriană şi cu humus acid, care se descompune greu şi nu liberează hrană pentru plante. Acest tratament cu calciu este necesar nu atît pentru a procura plantelor calciul necesar, căci pentru aceasta aproape toate solurile, chiar cele mai levigate şi acide, conţin încă suficient calciu, ci pentru efectele indirecte ale calciului, care duc la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului şi deci la îmbunătăţirea condiţiilor de hrană ale plantelor. Deficitul de calciu pentru hrana plantelor se iveşte rar.
Bălegarul de grajd aduce în sol o cantitate apreciabilă de calciu. Pentru a îmbunătăţi însă solurile acide, care au însuşirile rele arătate, este necesar să se adauge solului cantităţi mari de calciu, sub formă de piatră de var, adică carbonat de calciu măcinat, de oxid de calciu sau hidroxid de calciu (var nestins sau stins), de marnă sau de reziduuri, care conţin carbonat de calciu, cum vom arăta în capitolul special.
§ 6. Alte macroelemente necesare plantelor
Sodiul. Acest element apare în natură sub formă de silicaţi, alături de potasiu, în rocile eruptive şi sedimentare. în apa mării şi în apa rîurilor sărate, apare mai ales sub formă de clorură de sodiu. Din rocă trece în sol, unde se poate uneori acumula sub formă de sulfat de sodiu, carbonat de sodiu sau clorură de sodiu. Forma cea mai accesibilă plantelor este nitratul de sodiu.
în solurile normale se găseşte în proporţie de 0,5—1,5% oxid de sodiu, Na20.
Cationul de sodiu se absoarbe mai greu de rădăcinile plantelor şi în cantitate mai mică decît cationul de potasiu. Sodiul este necesar unor plante, cum sînt sfecla de zahăr, sfecla furajeră, sfecla de masă, ţelina, varza, ridichea, rapiţa, napii. După cercetările cu atomi marcaţi s-a stabilit că cea mai mare cantitate de sodiu se acumulează în peţiol, nervuri şi la vîrful frunzelor (fig. 20). în unele soluri se poate ivi un deficit de sodiu. Pe un sol sărac în sodiu, F i 1 i p o v a a îngrăşat sfecla de zahăr cu clorură de sodiu şi a obţinut rezultate tot aşa de bune ca şi cu îngrăşămîntul fpotasic.
Prin aplicarea sodiului se face schimb cu potasiul din complexul coloidal al solului. Astfel, potasiul ajunge în soluţia solului, de unde este luat de plante. Pe de altă parte, sodiul menţine compuşii fosforului în stare solubilă şi astfel se pun la dispoziţia plantelor cantităţi mari de fosfor. Pînă la o anumită limită, sodiul înlocuieşte potasiul în funcţiunea lui esenţială de a uşura transferarea hidraţilor de carbon din frunze în tulpini şi rădăcini.
■Fi$. ăl. - Porumb cu carenţă de magneziu. Se observă nervurile aîbe-gălbui de pe frunze.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
201
în solurile din regiunile umede şi cu deosebire în cele nisipoase, permeabile, ca şi în solurile turboase, se găsesc cantităţi mici de sodiu şi un adaos de sodiu poate să apară necesar. Necesitatea de sodiu se satisface aplicînd îngrăşăminte potasice, care conţin şi sodiu, cum sînt langbeinitul, silvinitul şi hartsalzul.
Sodiul în exces este vătămător pentru plante, mai ales cînd apare sub formă de carbonat de sodiu, Na2C03, ceea ce se întîmplă pe solurile sărăturoase şi pe sărături. în regiunile aride, sodiul se acumulează în sol sub formă de sulfat de sodiu, clorură de sodiu şi carbonat de sodiu. Cînd proporţia de sulfat şi de clorură trece de 0,2% şi cînd proporţia de carbonat de sodiu trece de 0,1%, aceste săruri devin vătămătoare pentru plante.
Sodiul în exces are o influenţă defavorabilă şi asupra solului; el dispersează coloidele din sol, ceea ce duce la destrămarea agregatelor şi stricarea structurii. Carbonatul de sodiu, mai ales, are o puternică influenţă de dispersare a coloi-delor, împiedică flocularea argilei şi a humusului şi deci împiedică formarea structurii giomerulare sau o deteriorează, dacă ea era deja formată. Solul ajunge, din această cauză, foarte impermeabil, aprovizionarea cu apă este defectuoasă, el nu poate face rezerve de umiditate şi suferă de secetă. Acesta este caracterul
Fig. 20 — Localizarea sodiului în frunzele de ţelină. Sodiul marcat Na22 se concentrează în peţiol, în nervuri şi pe marginea exterioară a frunzelor, (după F. Bear)
202
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
solurilor de stepă din Asia de Vest şi Asia Centrală. Astfel de soluri trec treptat în sărături.
Sărăturile cu o proporţie mare de carbonat de sodiu sau cu mult sodiu, adsorbit în complexul coloidal, prezintă, cînd sînt umede, un hidrozol negru de humus saturat cu sodiu, care are aspectul unei paste. Cînd astfel de soluri sărăturoase pierd apa, se usucă, se contractă şi devin tari ca piatra.
Sărurile de sodiu — carbonatul, sulfatul, clorură — sînt foarte solubile şi se spală uşor din sol, cu condiţia ca solul să fie permeabil.
îmbunătăţirea solului, prin eliminarea excesului de sodiu, este una din sarcinile agrotehnicii. Pentru aceasta, sodiul trebuie mai întîi deplasat din complexul coloidal, cu ajutorul sulfatului sau carbonatului de calciu şi apoi scos din sol prin spălare.
Magneziul apare în rocile eruptive sub formă de silicat; în rocile sedimentare sub formă de carbonat de magneziu, în magnezite şi dolomite; în regiunile aride se găseşte sub formă de sulfat de magneziu. Sărurile de magneziu se găsesc în cantitate mare şi în apa mărilor.
în sol, magneziul se găseşte sub formă de sulfat, clorură, nitrat, fosfat etc. Din aceste săruri, plantele iau cationul de magneziu. Conţinutul de magneziu al solurilor normale este de 0,5—2 % oxid de magneziu.
Magneziul se găseşte în constituţia clorofilei şi participă astfel direct la procesul de fotosinteză. Din conţinutul total de magneziu al plantelor verzi, 10% intră în compoziţia clorofilei. însoţeşte fosforul în substanţa proteică, în seminţe se găseşte fitina, care conţine fosfor, calciu şi magneziu în următoarele proporţii: P205 22—25 °/0, Ca 12%, Mg 1,5%. în timpul germinaţiei, fitina se solubilizează şi migrează spre noile organe care se formează: frunze şi rădăcini. Magneziul este folosit la formarea primelor celule cu clorofilă. Se găseşte de asemenea în constituţia enzimelor şi joacă astfel un rol important în metabolismul plantei. (Fig. 21)
Magneziul îndeplineşte un rol important şi în alte procese vitale ale plantelor. îndeplineşte un rol important în asimilarea fosforului din compuşii minerali, în formarea fructelor şi seminţelor, tuberculilor şi participă la formarea vitaminelor A si C.
* 'f
S-a stabilit că pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor este necesar ca să existe în sol un raport determinat între conţinutul de calciu şi cel de magneziu, în general, acest raport este aproape de 1 şi se menţine în jurul acestei cifre în solurile din ţara noastră. îngrăşarea îndelungată cu săruri de azot, fiziologic acide, aduce sărăcirea solurilor în magneziu.
Deoarece magneziul este un component principal al clorofilei, lipsa lui din sol este resimţită în primul rînd de frunze. Ele se îngălbenesc. Aspectul pe care-1 iau frunzele diferă de la plantă la plantă.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
203
La porumb şi sorg, lipsa magneziului se manifestă prin frunze vărgate. Nervurile rămîn verzi, iar ţesuturile dintre nervuri devin albe la porumb şi purpurii la sorg. Cloroza începe mai întîi la frunzele de la bază. La soia, întreaga frunză devine galbenă. La meri şi la pătlăgelele roşii apar pete de culoare cenuşie unde ţesutul este mort. Mai frecvent apar simptomele lipsei de magneziu la cartofii cultivaţi în solurile acide. ■ Frunzele inferioare se decolorează şi capătă apoi o culoare gălbuie. Apar apoi în ţesutul dintre nervurile verzi pete cafenii, determinate de distrugerea ţesuturilor. Frunzele de la bază cad mai devreme1.
Simptomele lipsei de magneziu apar de obicei la înmugurire.
La secara de toamnă, simptomele lipsei de magneziu pot apărea curînd după răsărire, dacă conţinutul de magneziu accesibil este mic. La început apar la frunzele inferioare pete de culoare violet (fig. 22). Frunzele superioare sînt de culoare verde-deschis, dar clorofila este neuniform distribuită. Frunzele inferioare se răsucesc în formă de spirală, iar cele superioare în formă de tub. Cînd lipsa de magneziu este foarte accentuată, frunzele inferioare capătă o culoare violet şi mor din toamnă. Planta nu înfrăţeşte. Multe plante pier pînă în primăvară 2.
La trifoi, pe lîngă decolorarea ţesuturilor dintre nervuri, pe marginea frunzelor din rozetă şi de pe tulpină apare o dungă de culoare roşie-aprins.
La varză, lipsa de magneziu se manifestă ca şi la celelalte plante, prin îngăl-benire. Pe soluri acide şi cu magneziu accesibil în cantitate mică, culoarea frunzelor devine roşie-violet. Frunzele sînt friabile, iar nervurile devin violet. Ele se încreţesc şi cad înainte de vreme, iar între nervuri apar la aceste frunze pete cafenii.
Comportarea magneziului în sol este asemănătoare cu aceea a calciului; el se adsoarbe în acelaşi fel în complexul coloidal argilo-humic şi circulă în acelaşi fel în sol. Carbonatul de magneziu, în contact cu apa încărcată cu bioxid de carbon, este transformat în bicarbonat, devine solubil şi este transportat de curentul de infiltraţie.
Cînd solul se încălzeşte, o parte din bioxidul de carbon iese din apă, iar capacitatea ei de solubilizare a carbonarilor devine mai mică.
Nitrificarea sporeşte mobilitatea calciului şi magneziului. Se formează acid azotic (nitric), care leagă calciul, magneziul şi alţi cationi. Nitraţii de calciu şi magneziu, fiind foarte solubili, sînt transportaţi în curentul de infiltraţie.
Fierul se găseşte în roci sub formă de oxizi, silicaţi, fosfaţi etc. Trece în sol ca oxid şi hidroxid şi sub formă de săruri de fier. Conţinutul în fier al solurilor normale este de 2—6% oxid de fier.
1	K. P. Magniţki, Simptomele lipsei şi excesului diferitelor elemente la cartofi, «Sad i ogorod 3/1951.
2	K. P. Magniţki, Lipsa de magneziu la secara de toamnă, « Agrobiologhia », 1/1950.
204
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Plantele absorb fierul din sărurile solubile şi uneori din combinaţiile complexe organice. Fierul joacă un rol important în fotosinteză. Nu intră în compoziţia clorofilei, dar este un catalizator fără de care nu se poate forma clorofila. Dacă lipseşte fierul, plantele pierd culoarea verde, clorofila încetează de a se mai forma şi plantele suferă de o boală fiziologică numită cloroză. Fierul se găseşte în compoziţia unor enzime, cum este catalaza şi în anumiţi pigmenţi vegetali.
Fierul, absorbit de plante, este necesar nutriţiei animalelor şi omului. în lipsa fierului în solurile de păşune din Noua Zeelandă, bovinele şi oile s-au îmbolnăvit de o boală specifică.
Cloroza ferică se produce nu numai în cazul lipsei fierului din sol, dar şi în cazul cînd fierul este prezent, dar solul are un exces de calciu şi de magneziu. Calciul şi magneziul în exces leagă fierul şi-l face inaccesibil plantelor.
De cloroza ferică suferă uneori şi pomii roditori. Frunzele pomilor fructiferi îngălbenesc brusc, adesea albesc complet. în astfel de cazuri, dacă se stropesc pomii cu o soluţie de sulfat de fier, sau dacă se tratează solul cu sulfat de fier se produce vindecarea.
Fierul se găseşte în sol sub formă de hidroxizi, cu cantităţi diferite de apăv de constituţie. Cînd aceşti hidroxizi au mai puţine molecule de apă, ei dau solului culoarea roşcată, iar cu un număr mai mare de molecule de apă de constituţie, ei dau solului culoarea gălbuie. Hidroxizii de fier sînt în stare coloi-dală. Humusul acid acţionează asupra lor ca un coloid protector, îi menţine sub formă de zoi în dispersie, nu-i lasă să se depună ca gel şi provoacă astfel spălarea fierului în adîncime. în mediul neutru însă, hidrozolii fierului, încărcaţi pozitiv, iau parte la coagularea coloidelor din sol, formînd agregate stabile.
Puterea adsorbantă a hidroxizilor ferici coloidali este foarte mare, ei adsorb puternic gazele şi alte substanţe.
Aluminiul se găseşte în roci în proporţie mare, sub formă de silicaţi de aluminiu complecşi. în urma proceselor de dezagregare a rocilor şi de transformare a silicaţilor, aluminiul apare în sol ca oxid de aluminiu, hidroxid de aluminiu, clorură de aluminiu şi mai ales ca săruri ale acidului alumino-silicic cu diferite metale: sodiul, potasiul, calciul, magneziul, fierul etc. Sub această formă, el ia parte constitutivă principală a argilei, deci a complexului coloidal al solului.
Conţinutul de aluminiu al solurilor normale este de 7—14% oxid de aluminiu.
Plantele absorb aluminiul din sărurile solubile, cum este clorură de aluminiu sau din unele substanţe organice, care îndeplinesc rolul de substanţe stimulatorii: hormoni vegetali şi catalizatori. Cantităţile de aluminiu absorbite sînt foarte mici. Cînd sărurile solubile de aluminiu sînt în cantitate mare, ele au o influenţă negativă, mai ales în solurile acide. Foarte sensibile, sub acest aspect
Substanţele vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
205
sînt sfecla de zahăr, inul, muştarul, grîul de primăvară. Mai puţin sensibile sînt hrişcă, lupinul şi secara, plante proprii a fi cultivate pe solurile acide.
Hidratul de aluminiu din sol se comportă ca un acid în mediul alcalin şi ca o bază în mediul acid.
Sulful apare în natură	sub	formă de sulfaţi	dizolvaţi în apa	mărilor, iar
în scoarţa solidă a globului,	sub	forma diferitelor	minerale: sulfura	de fier sau
pirita, sulfatul de calciu sau gipsul, sulfatul de magneziu etc. Apare şi în emanaţiile vulcanice şi în zăcămintele de sulf nativ.
în sol se găseşte sub formă de săruri şi sub formă de compuşi organici, în humus.
Conţinutul în sulf al solurilor normale este de 0,05—0,6% anhidridă sulfurică, S03.
Plantele iau anionul sulfuric S04 din sărurile solubile. El joacă un rol important în nutriţia plantelor, pentru că participă la formarea substanţelor proteice, cum este cistina şi la formarea uleiurilor eterice, cum este sulfocianatul de alil. Se mai găseşte sulful în esenţa	de muştar, sub	formă de eter al	sulfurii de
alil (C3H5)2S. Cruciferele şi	leguminoasele conţin	cantităţi mari de	sulf. Lipsa
de sulf măreşte procentul de aminoacizi în plantă şi micşorează procentul de proteine, provoacă boli la unele plante, în special la arbustul de ceai.
Plantele care nu găsesc în sol cantităţi îndestulătoare de sulf au frunzele de culoare gălbuie, nervurile sînt mai deschise la culoare decît restul frunzei, rădăcinile cresc anormal de lungi şi tulpinile se lemnifică. Frunzele tinere apar galbene în comparaţie cu frunzele mai vîrstnice. Plantele însă nu pierd frunzele, ca în cazul lipsei de azot. Tulpinile cresc mai mult în grosime. Fructele pomilor care duc lipsă de sulf sînt de culoare galbenă-deschis, sînt deformate, cu pieliţa groasă şi miezul tare. Simptomele lipsei sulfului apar cu deosebire în perioadele secetoase, spre deosebire de simptomele lipsei de magneziu şi mangan, care apar în perioadele umede.
Sulful este tot aşa de necesar bacteriilor ca şi plantelor superioare, în special bacteriilor fixatoare de azot.
După moartea plantelor şi bacteriilor, sulful rămîne în humusul din sol sub formă de compuşi organici. El se mineralizează prin acţiunea bacteriilor, într-un mod analog mineralizării azotului şi fosforului organic. Din descompunerea materiei organice care conţine sulf se formează hidrogen sulfurat, SH2. Acesta este oxidat de bacterii şi transformat în acid sulfuric, S04H2. Acidul sulfuric cu cationii din sol dă sulfaţi solubili, care sînt din nou accesibili plantelor. Sulful are astfel un circuit, ca toate celelalte elemente, de care ne-am ocupat pînă acum.
Sulfaţii, fiind foarte solubili, se pierd uşor prin levigare. De aceea, compuşii minerali ai sulfului — ca sulfatul de sodiu, de magneziu etc. — se găsesc în
206
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
proporţie mică în solurile din regiunile umede. Proporţia creşte în solurile din regiunile aride, iar în solurile sărăturoase ajunge foarte mare.
în solurile normale se găseşte o cantitate suficientă de sulf. Reglarea regimului de hrană cu sulf constă numai în asigurarea condiţiilor de viaţă ale bacteriilor care oxidează compuşii sulfului. în anumite cazuri se iveşte necesitatea de a adăuga o cantitate de sulf solului. Îngrăşînd solul cu sulfat de amoniu i se asigură, pe lîngă azot, şi o cantitate de sulf; de asemenea cînd se dă super-fosfat, care conţine şi sulfat de calciu. Solurile alcaline se tratează cu sulf, element care se oxidează în sol de către bacterii, se formează acid sulfuric, care micşorează alcalinitatea solului. Acest tratament are şi un efect pozitiv indirect şi anume acidul format face ca şi alte substanţe hrănitoare din sol să devină mai accesibile plantelor. Solubilizează compuşii greu solubili, care conţin fosfor şi potasiu. Se măreşte astfel proporţia de folosire a potasiului şi a fosforului din sol.
Sulful are o acţiune favorabilă cînd este prezent în păşuni, în special în păşunile pentru oi, căci firul de lînă conţine compuşi ai sulfului.
Adaosul de sulf sau de sulfat de calciu este un mijloc de a îmbunătăţi solurile sărăturoase, care au o proporţie mare de sodiu adsorbit în complex sau de carbonat de sodiu în soluţia de sol.
Siliciul intră în proporţia cea mai mare în constituţia scoarţei terestre. Apare sub formă de silicaţi în rocile eruptive şi în argilă şi sub formă de bioxid de siliciu sau cuarţ atît în rocile eruptive, cît şi în rocile sedimentare: gresii, conglomerate, nisipuri, loess. Nisipurile, în afară de cîteva excepţii, sînt alcătuite în cea mai mare parte din bioxid de siliciu.
în sol, de asemenea, proporţia de siliciu este foarte mare, 60—80°/o bioxid de siliciu. Masa principală a solului este formată din nisip şi din argilă, adică din componente care conţin siliciu. Solul, şi mai ales solul din regiunile umede, conţine o proporţie mare de bioxid de siliciu coloidal.
Plantele iau siliciul din sărurile solubile ale acidului silicic. Plantele cultivate au nevoie de o mică cantitate de siliciu. Acest element îndeplineşte în plante un rol mecanic, păstrează rigiditatea plantelor şi le protejează de atacul ciupercilor şi bacteriilor parazite. Cerealele conţin în paie cantităţi mari de siliciu. Sînt j)lante spontane, cum este trestia (Phragmites communis), care absorb o cantitate mare de siliciu.
Ca şi la celelalte elemente, de care am vorbit mai înainte, există în sol bacterii adaptate, care descompun silicaţii, liberează bazele şi acidul silicic.
Acidul silicic exercită o influenţă bună asupra absorbţiei fosforului din fosfaţii tricalcici. Anionul silicic ajută la trecerea fosforului în soluţia solului, prin schimbul ce-1 face cu anionul fosforic din complexul coloidal al solului. S-au obţinut în unele experienţe cu orz, pe soluri deficitare în fosfor accesibil, sporuri de recoltă prin adaos de silicat de sodiu.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
207
Cantitatea de siliciu este aşa de mare în sol, încît în zonele cu climă temperată ale globului nu se iveşte nevoia unui adaos de siliciu în sol. Numai în solurile din regiunile tropicale, proporţia de bioxid de siliciu sau de acid silicic este mică faţă de proporţia mare de aluminiu şi fier, ai căror compuşi mobili din sol pot deveni vătămători pentru plante. în astfel de condiţii se introduc îngrăşăminte cu siliciu, pentru a lega fierul şi aluminiul.
Clorul se găseşte dizolvat în apa mărilor, a rîurilor sărate şi a lacurilor sărate, sub formă de clorură de sodiu.
Clorură de sodiu se găseşte în zăcămintele depuse de apa mărilor. Tot de origine marină sînt şi zăcămintele de clorură de potasiu. în sol, clorul se găseşte tot sub formă de cloruri: clorură de sodiu, clorură de potasiu, clorură de magneziu etc. S-a dovedit că o mică cantitate de clor este luată cu vaporii de apă din apa mărilor şi dusă în sol, o dată cu ploaia.
Această cantitate o echilibrează pe aceea pe care plantele o extrag anual din sol.
Plantele extrag clorul din cloruri; cloraţii sînt vătămători. Nevoia de clor a plan-	23 ~ Distribuţia clorului marcat CI36 în frunzele
, i ^	r	,	•	w	de	fasole.	Se	observă	acumularea clorului în tulpini,
oar e mica şi se
nervuri principale, în mugurii florali şi în nodozităţi
învederează mai ales la unele	(puncte	albe)
plante, cum sînt hrişcă, sfecla
şi lucerna. Pătrunde în plantă împreună cu alte elemente — Ca, Mg, Na — sub formă de cloruri. La fasole, clorul se acumulează mai mult în nervuri, muguri florali şi în nodozităţi (fig. 23).
Pentru alte plante, cum sînt tutunul şi cartoful, clorul este vătămător şi la aceste plante trebuie să se evite îngrăşămintele cu clor, cum este clorură de potasiu sau clorură de amoniu.
în solurile normale, cantitatea de clor este foarte mică. Cînd un teren a fost cîştigat prin secarea unui lac sărat sau prin indiguirea mării, ca în Olanda, atunci
208
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
solul conţine o proporţie mare de clor, rămas din apa sărată. în astfel de cazuri, dacă clima este umedă, clorul se spală în profunzime, după cîţiva ani, fiindcă clorură de sodiu este foarte solubilă. După spălare, terenul se poate cultiva.
*	§ 7. Microelementele şi ultramicroelementele
f Studiul microelementelor în sistemul sol-plantă a fost multă vreme neglijat. S-a dovedit însă, prin cercetările făcute în vremea din urmă, că anumite stări ale solului şi anumite deficienţe ale vegetaţiei se explică prin absenţa sau prin proporţia insuficientă a microelementelor.1 Rolul microelementelor este multiplu. Sînt elemente nutritive, participă la formarea enzimelor, vitaminelor, hormonilor, provoacă oxidarea sau reducerea altor elemente, asigură schimbul de baze, precipită în plante alte elemente chimice, măreşte rezistenţa plantelor la boli, stimulează dezvoltarea microorganismelor din sol. Plantele suferă cînd lipseşte din sol unul sau altul dintre microelemente şi suferă mai ales animalele, care consumă iarba sau nutreţul de pe solul respectiv. S-a constatat prin cercetări făcute în diferite ţări că lipsa cuprului şi a cobaltului, ca şi lipsa fierului, pricinuieşte anemii foarte grave la bovinele tinere, provocîndu-le chiar moartea.
Studiul microelementelor şi al efectelor lor asupra plantelor se face acum pe scară mare în laboratoarele şi staţiunile experimentale din U.R.S.S. şi din alte ţări. S-au realizat progrese uimitoare în studiul microelementelor de cînd s-au folosit analiza spectrală şi izotopii radioactivi la cercetarea solului şi a plantei. Pînă în anul 1951 erau publicate 11 200 de lucrări în legătură cu microelementele. Aceste studii au dus la aplicarea practică a îngrăşămintelor cu microelemente.
Manganul are rolul de catalizator în procesele de absorbţie şi de sinteză, în special în perioada de germinaţie. El este socotit indispensabil pentru funcţionarea oxidazelor din celulă. Se crede că reducerea nitraţilor în interiorul plantei depinde de un sistem enzimatic, în care manganul îndeplineşte un rol esenţial.
Manganul se localizează în părţile plantelor mai bogate în vitamine. Dr. O la r u a experimentat cu mangan, încă din 1922 şi a constatat efectul favorabil asupra plantelor în perioada de germinaţie pe solurile argiloase, precum şi efectul favorabil asupra bacteriilor din sol, în special asupra bacteriilor care leagă azotul din aer. 2
Ghedroiţ, adăugînd în vasele de vegetaţie mici cantităţi de săruri de mangan a obţinut sporuri mari de recoltă, la ovăz 47 %, la hrişcă 16 %, la muştar 67 %, la in 73 °/0, la trifoi 48 %. Dozele mari au avut o influenţă defavorabilă.
1	K. Scharrer, Biochemie der Spurelemente, Paul Parey Berlin. 1941.
2	Dr. Olaru et H. Bocher, Le role du manganese. La vie agricole et rurale, 44/1922.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
209
Insuficienţa manganului pe anumite -soluri de lăcovişte, bogate în humus acid, produce o boală fiziologică la cereale; ovăzul şi grîul cresc bine pînă la înspicare, apoi apar pete brune pe frunze, frunzele se îndoaie şi planta moare. La alte plante — ca mazărea, spanacul, prazul, cartofii — insuficienţa manganului provoacă o formă specială de cloroza. Boala se vindecă dacă plantele se udă cu o soluţie de sulfat de mangan sau dacă se introduce în sol, ca îngrăşămînt, o cantitate de 50—100 kg de săruri de mangan la hectar.
Printre bolile fiziologice provocate de lipsa manganului şi care apar în solurile bogate în calciu şi chiar în unele soluri saline sînt: cloroza la roşii, creşterea pipernicită a tutunului, asociată cu cloroza frunzelor superioare şi cu perforarea lor etc. La sfecla de zahăr, sfecla de nutreţ şi la cea comestibilă, ca şi la spanac, frunzele devin rigide, au marginile răsucite şi pe frunze apar pete gălbui. La porumb apar benzi clorotice de la bază la vîrf sau pete albe, răspîn-dite pe întreaga suprafaţă a frunzelor. La grîu şi orz, frunzele devin gălbui, cu fîşii albe la grîu şi cu pete sau fîşii brune la orz. La ovăz, frunzele devin cenuşii, cu pete gălbui şi fîşii brune, iar marginile frunzelor se rup. Aceste pete apar timpuriu, chiar pe a treia sau a patra frunză. Sistemul radicular este puţin dezvoltat şi plantele se smulg uşor1.
La pomii fructiferi, frunzele îngălbenesc începînd de la margine spre mijlocul limbului. Frunzele sînt subţiri şi marginile lor sînt zdrenţuite.
Conţinutul de mangan din plante variază foarte mult. Plantele crescute în regiuni secetoase au cantităţi mai mici de mangan decît cele crescute în regiuni umede. Conţinutul de mangan găsit la cîteva plante cultivate în regiuni diferite este următorul: pătlăgele roşii 0,0001—0,0068%, varză 0,0002—0,0013%, spanac 0,0001—0,0117%, salată 0,0001—0,0169%) 2.
Sînt mai ales unele plante care reacţionează foarte favorabil dacă sînt tratate cu mici cantităţi de săruri de mangan. Aceste plante sînt cartoful şi bumbacul.
într-o experienţă făcută de M a 1 e n e v cu praf şi cu o soluţie de hiperman-ganat de potasiu, aplicat la cartofi, s-au obţinut rezultate favorabile. Tratamentul s-a făcut în trei variante: 1) s-au stropit tuberculii înainte de plantare cu soluţia de hipermanganat în concentraţie de 200 mg la litru; 2) s-a aplicat praful de hipermanganat la cuib în doză de 100 mg; 3) s-au udat cartofii în timpul vegetaţiei cu soluţia de hipermanganat. S-au obţinut în toate cazurile sporuri de recoltă; cel mai mare spor, de 40%, s-a obţinut în cazul cînd s-au tratat tuberculii 3. ,
în experienţele cu bumbac, s-a constatat că tratarea seminţelor cu o soluţie
1	M. I. Şkolnik, Importanţa microelementelor în viaţa plantelor şi în agricultură, Moscova 1950.
2	E. F. Bear, Variation in mineral composition of vegetables, Soil Sc. Soc. Americ. Proc., voi. 13, 1948.
3	F. E. Malenevy Influenţa microelementelor asupra producţiei la hectar şi asupra rezistenţei la boli a cartofului, Analele romîno-sovietice. Seria agronomie, 4/1954.
14 — Agrotehnica
210
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
slabă de săruri de mangan scurtează perioada de iarovizare, plantele intra în stadiul de lumină cu 5—7 zile înaintea plantelor-martor. La plantele rezultate din seminţele tratate cu soluţia de săruri de mangan, numărul capsulelor căzute este mai mic, capsulele ajung mai repede la maturitate şi producţia este mai mare. Rezultatele cele mai bune s-au obţinut cu o soluţie de sulfat de mangan de 0,1%; cînd soluţia a fost de 0,3%, rezultatele au fost mai puţin favorabile. S-a experimentat de asemenea stropirea plantelor în timpul vegetaţiei cu soluţie de 0,05%, aplicată în trei reprize, cu rezultate favorabile 1.
Experienţe cu hrănirea extraradiculară a bumbacului cu soluţie de sulfat de mangan s-au făcut şi în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » cu rezultate favorabile. 2
Cuprul se găseşte totdeauna în compoziţia plantelor şi joacă un rol în metabolismul acestora. S-au găsit cantităţi mari de cupru în unele seminţe şi în unele ciuperci comestibile. Oxidazele sînt proteine care conţin cupru. Polifenoloxidaza sau fenolaza, care oxidează hidraţii de carbon, conţine în compoziţia sa cupru. Cuprul măreşte rezistenţa plantelor la ger, prin sporirea stabilităţii coloidelor, a complexului proteină, pigmenţilor, plastidelor, îngreunînd distrugerea clorofilei sub acţiunea îngheţului. De asemenea, cuprul măreşte rezistenţa plantelor la secetă, prin sporirea coloidelor de natură proteică. Acestea reţin apa în celule şi deshidratarea se face mult mai greu. Prezenţa cuprului este deci necesară în sol. Sînt în special cîteva plante, la care necesitatea unor cantităţi foarte mici de săruri de cupru în sol a fost dovedită. Aceste plante sînt inul, orzul, floarea-soarelui şi pătlăgelele roşii, la care nevoia de cupru s-a dovedit prin experienţe în vase de vegetaţie.
Din experienţele făcute de Haralamb Vasiliu şi colaboratorii săi, în ceea ce priveşte influenţa cuprului asupra dezvoltării plantelor, s-a constatat că în concentraţii mici, cuprul stimulează dezvoltarea plantelor.
Sulfatul de cupru ajuns în sol în urma stropirii plantelor contra diferitelor boli nu are un efect dăunător.3
Lipsa cuprului s-a constatat mai ales pe solurile turboase, desecate şi luate în cultură. Pe astfel de soluri plantele se îmbolnăvesc de o boală fiziologică specifică, ^care se combate adăugind solului săruri de cupru.
S-a cercetat de către colaboratorii Institutului de cercetări agronomice conţinutul în cupru al solurilor din ţara noastră. S-a găsit că în solurile de stepă,
1	-P. A. Vlasiuk şi G. V. Poruţki, Nutriţia cu mangan şi mărirea vitalităţii organismului vegetal, Analele romîno-sovietice, Seria agronomie, 4/1954.
2	D. Dincă şi P. Bărbulescu, Ingrăşarea extraradiculară la bumbac «Probleme agricole », 8/1955.
3	H. Vasiliu. Z. Huber, C. Pîntea şi A. Timoşencu, Influenţa cuprului asupra dezvoltării plantelor, (Comunicările laboratorului de chimie agricolă al Facultăţii de ştiinţe agricole), Iaşi 1938.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
211
de silvostepă, în solurile brune-roşcate de pădure şi brune, conţinutul de cupru variază între 20,3 şi 27,2 mg de Cu la 1 kg de sol; la podzoluri, între 10,3 şi 16,0 mg de Cu la 1 kg de sol, iar la turbe, între 6,4 şi 17,5 mg de Cu la 1 kg de sol.
La solurile cultivate cu viţă de vie, din cauza stropirilor repetate cu S04Cu se acumulează în orizontul superior de la 0 la 20 cm cantităţi mari de cupru, care variază de la 60 la 400 mg de Cu la 1 kg de sol.
Cantitatea mică de cupru din solurile podzolice indică necesitatea de a se da acestor soluri îngrăşăminte care să conţină cantităţi mici de cupru, dar institutul nu a făcut încă experienţe care să verifice această necesitate.
Această necesitate apare şi mai evidentă în turbe şi solurile turboase, în care conţinutul de cupru total şi solubil este foarte mic. Este recomandabil ca, atunci cînd se fac ghivece nutritive cu turbă, să se administreze, pe lîngă îngrăşămintele principale, şi o mică cantitate de săruri de cupru 1.
Plantele cultivate într-un sol cu cantităţi neîndestulătoare de cupru au frunzele cu pete albe şi creşterea încetează. La cereale, spicul nu se formează sau rămîne mic şi recolta de seminţe scade foarte mult.
Pătlăgelele roşii cresc mici, vîrful frunzelor este înfăşurat în interior şi de culoare albastră-verzuie. Ceapa are bulbii moi şi de culoare galbenă-palid.
Plantele cultivate pe soluri mlăştinoase, pe turbării şi pe soluri acide, prezintă semnele lipsei de cupru prin cloroză, uscarea şi răsucirea vîrfului frunzelor. Mai mult suferă ovăzul, orzul, grîul; mai puţin suferă secara, cartoful, hrişcă şi trifoiul, iar sfecla de zahăr şi alte rădăcinoase ocupă o situaţie intermediară. Adăugîndu-se solului 40 kg de sulfat de cupru la hectar, recolta de ovăz a crescut de la 500 la 2 450 kg la ha după datele Institutului experimental din Minsk.
S-a stabilit că merii care au vîrfurile uscate suferă din lipsă de cupru. Sînt unii pomi care în lipsa cuprului nu mai cresc şi rămîn piperniciţi. Frunzele acestor pomi au pete cafenii, iar cele noi, care se formează, rămîn mici şi apoi cad. Se poate îndepărta cauza prin administrarea cuprului sub formă de sulfat de cupru, cîte 1 kg la un pom sau dacă se injectează în trunchi o soluţie de 0,025% sulfat de cupru sau se stropesc pomii cu zeamă bordeleză de sulfat de cupru 0,1%.
Cultura ierburilor graminee pe solurile deficitare în cupru părea cu neputinţă. Se dezvolta numai o iarbă inferioară, spontană — Holcus lanatus. Păşunea naturală pe solurile fără cupru produce o anemie gravă la vacile de lapte. Dacă însă se adaugă solului şi săruri de cupru ca îngrăşămînt, se pot cultiva ierburile valoroase şi boala animalelor dispare.
Zincul are un rol important în multe funcţiuni fiziologice ale plantelor.
1 I. Morozov şi N. Băjescu, Conţinutul în cupru şi repartiţia cuprului total pe profil la cîteva tipuri de sol din R.P.R., Analele Institutului de cercetări agronomice, voi. XXIV, 1957.
14*
212 ,/
.Ş
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
îndeplineşte o acţiune catalitică în procesele de oxidare a substanţelor organice, întră în compoziţia fermenţilor care determină procesele de respiraţie din plante, avînd o acţiune catalitică în reacţia dintre apă şi bioxidul de carbon şi în descompunerea bioxidului de carbon. îndeplineşte un rol însemnat în formarea clorofilei, împreună cu fierul, manganul şi cuprul. Influenţează reacţiile de fotosinteză. Plantele aprovizionate normal cu zinc produc o cantitate mare de hidraţi de carbon, iar transformările lor se fac mai activ. Zincul măreşte rezistenţa plantelor la secetă si ger. Se acumulează în cantităţi mari la încheietura nervurilor principale, aşa cum s-a dovedit cu atomul marcat de Zn65 (fig. 24).
S-au obţinut rezultate favorabile, cu mici adausuri de săruri de zinc, la grîu, orz, hrişcă, fasole şi floarea-soarelui. Lipsa zincului în sol se observă mai rar, totuşi a fost semnalată.
Insuficienţa zincului se manifestă la porumb. După răsărire apar pe frunzele de porumb benzi galbene-deschis între nervuri, după aceea apar pete necrotice, albe, care apoi devin cenuşii pînă la brune. Frunzele noi au o culoare galbenă-deschis sau albă, iar mai tîrziu apar benzile de culoare galbenă-deschis între nervuri. Petele se contopesc şi curînd frunzele mor.
Fig. 24 — Localizarea zincului în frunzele de soia. Se observă cum se adună cantităţi mari de Zn la încheietura nervurilor principale
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
213
La grîu, lipsa zincului în soluţia nutritivă provoacă pete cenuşii-verzui pe frunze, apoi frunzele cad şi plantele mici mor. Cînd lipseşte zincul, pomii roditori suferă de o boală fiziologică specifică. La extremitatea ramurilor, frunzele nu se mai dezvoltă normal, ci se formează frunze foarte mici, dispuse în rozetă. Această boală a fost observată la măr, la păr şi la lămîi. Dacă se adaugă solului o mică cantitate de sulfat de zinc, sau dacă se pulverizează pomii cu o soluţie slabă din aceeaşi sare, sau dacă se injectează soluţia în trunchiul pomilor, boala dispare.
Soluţiile mai concentrate de săruri de zinc devin vătămătoare pentru plante. Acest efect se observă şi atunci cînd se fac experienţe în vase de vegetaţie de zinc.
Titanul îndeplineşte un rol important în formarea clorofilei. Se găseşte în plante în proporţie de 0,0001% (0,1 mg la 100 g de substanţă uscată din plantă), în unele experienţe, executate în vase de vegetaţie, mici adaosuri de săruri de titan au dat rezultate pozitive la muştar, mazăre şi lucernă.
Molibdenul. Cercetările recente au scos la iveală rolul molibdenului în viaţa plantelor şi animalelor. S-a constatat că sînt unele regiuni unde trifoiul nu creşte şi nu se dezvoltă dacă nu se administrează solului cantităţi mici de molibden.
S-a constatat că la leguminoase, in şi unele crucifere, cultivate în solul unde molibdenul era inaccesibil acestor plante, a apărut cloroza şi apoi necroza frunzelor. Plantele conţineau cantităţi mici de acid ascorbic şi de azot.
S-a stabilit că molibdenul are rolul de catalizator în acţiunea de reducere în plantă a nitraţilor în amoniu, care se combină cu acizii organici şi dau aminoacizi, componenţii de bază ai substanţelor proteice. De asemenea, molibdenul are rol de catalizator în transformarea azotului atmosferic în amoniu. S-a găsit în nodozităţile leguminoaselor o cantitate mult mai mare de molibden decît în frunze, tulpini şi rădăcini1.
S-au obţinut rezultate foarte interesante în experienţele cu vase de vegetaţie unde s-au administrat cantităţi diferite de molibden.
S-au dat la 1 kg de nisip următoarele cantităţi de molibden şi s-au numărat nodozităţile:
—	doza de molibden	0	0,1	mg	0,5 mg 2,0 mg
—	numărul de nodozităţi 0	218	285	98
Unde nu s-a dat molibden	nu	s-au	format	nodozităţi.	La	doza	optimă	de
molibden de 0,5 mg la 1 kg de	sol	s-au	format	cele mai numeroase	nodozităţi.
Chiar şi la doza prea mare de molibden de 2,0 mg la 1 kg de nisip s-au format totuşi 98 de nodozităţi.
După cercetările recente, cu atomi marcaţi, s-a putut constata că molibdenul
1	H. G. Vinogradova, Molibdenul şi rolul său biologic. Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor. (Culegere de lucrări), Moscova 1952.
214
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
stimulează activitatea bacteriilor nesimbiotice, care fixează azotul din atmosferă'
__Azotobacter. Se fixează o cantitate mai mare de azot de către rădăcinile plantelor
în preajma cărora se găseşte molibdenul.1
Bariul şi stronţiul formează săruri toxice pentru plante ; carbonaţii în special sînt toxici, totuşi în prezenţa carbonatului de calciu, s-a obţinut un spor în creşterea plantelor, mai ales cu carbonat de stronţiu. Clorură de stronţiu este toxică2.
Borul s-a dovedit că este necesar, în cantitate mică, la o serie întreagă de plante cu care s-a experimentat. Acest element are o influenţă deosebită asupra înfloririi şi formării fructelor. Are o influenţă mare asupra creşterii rădăcinilor în condiţii anaerobe, deoarece formează peroxizii organici care alimentează planta cu oxigen. Este necesar cerealelor, leguminoaselor, fasolei, bobului, sfeclei de zahăr, de nutreţ, inului, tutunului, pătlăgelelor roşii, verzei, conopidei, cepei, arborilor citrici etc.
Acidul boric, H3B03, în soluţie slabă de 1:1 000 000, s-a dovedit a fi indispensabil unor plante din familia leguminoaselor şi nu poate fi înlocuit cu nici o altă substanţă. Cînd concentraţia se măreşte la 1:5 000, soluţia de acid boric devine vătămătoare.
Prezenţa borului stimulează formarea nodozităţilor pe rădăcinile leguminoaselor şi aprovizionarea acestor plante cu azot, prin mijlocirea bacteriilor simbiotice. în lipsa borului, bacteriile nu mai îndeplinesc această funcţiune, ele devin parazite.
Lipsa borului, mai ales pe solurile alcaline şi pe solurile care au primit mari cantităţi de amendamente calcaroase, provoacă o boală periculoasă a sfeclei de zahăr — putregaiul inimii. Boala se previne dacă se adaugă în sol 15—20 kg de borax. Prezenţa borului în sol ocroteşte plantele împotriva acestei boli şi măreşte procentul de zahăr în sfeclă.
Natalia Saru a cercetat influenţa borului asupra plantelor tinere de sfeclă de zahăr, înainte de apariţia putregaiului rădăcinii. Ea a constatat o influenţă favorabilă a borului asupra dezvoltării rădăcinilor şi asupra folosirii mai economice a apei. Influenţa borului se manifestă mai favorabil atunci cînd solul este bogat în calciu sau i se adaugă calciu. Îngrăşămîntul potasic în cantităţi mari compensează în parte lipsa borului 3.
C. P î n t e a şi colaboratorii au cercetat influenţa borului asupra porumbului. Borul a fost folosit sub formă de acid boric, în concentraţii diferite, de la 0,2 la 0,05 g la litru. Cu această soluţie s-au tratat seminţele. în experienţele de cîmp,
1	N. SălăgeanUy Folosirea atomilor marcaţi în biologia vegetală, Analele romîno-sovie-tice, Seria agricultură, 5/1955.
2	E. J. Russelly Soil conditions and plant growth, VIL ed.
3	N. Saru, Studien iiber die Borwirkung bei der Zuckerriibe, Inaugural Disertation, Halle an der Saale, 1938.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
215
borul a fost aplicat ca îngrăşămînt extraradicular, sub formă de soluţie de acid boric în concentraţie de 0,2 şi 0,4 g la litru.
Rezultatele au fost pozitive. Borul stimulează germinaţia şi scurtează perioada de vegetaţie cu 4—6 zile. S-a constatat în diferite variante şi un spor de producţie de 7—23%. Autorii conchid că este preferabil să se trateze seminţele1.
Lipsa borului provoacă o boală specifică a pomilor roditori, o boală specifică a tutunului, a pătlăgelelor roşii, a lucernei, a inului şi a altor plante.
La tutun, creşterea este foarte înceată, frunzele mici ale mugurelui floral sînt de culoare verde-gălbuie, încetează de a mai creşte şi planta rămîne pitică.
* Cînd lipsa borului nu este prea mare, frunzele de la bază totuşi cresc puţin.
La lucernă se îngălbenesc frunzele de la vîrf, iar la ţelină şi ceapă se îngălbenesc tulpinile. Frunzele de la pătlăgelele roşii se îngălbenesc şi se încreţesc, fructele de măr şi păr se suberifică, formează ţesuturi asemănătoare plutei, la vişini apar adîncituri pe fructe, la viţa de vie apar pete specifice pe frunze în timpul înfloritului. Ca şi putregaiul inimii sfeclei, aceste boli se combat prin aplicarea boraxului.
Cobaltul se găseşte totdeauna în plante şi se mai găseşte în compoziţia vitaminei B12. Are o influenţă însemnată asupra ciupercii Streptomyces griseus, care în prezenţa cobaltului, produce o cantitate mare de streptomicină şi o cantitate mare de vitamina B12 care este extrasă şi folosită ca medicament.
Cantitatea de cobalt din sol şi din plante este foarte mică şi variază la diferite plante. La leguminoase, cantitatea de cobalt este mai mare decît la graminee. Pe măsură ce conţinutul de mangan din plante creşte, conţinutul de cobalt descreşte. Cobaltul este necesar animalelor şi ele trebuie să-l găsească în cantităţi îndestulătoare în plante. Dacă plantele furajere nu găsesc în sol cobalt, el trebuie dat în cantitate de 0,8—1,6 kg de sulfat de cobalt la hectar sau în hrana animalelor, cîte 2 g de sulfat de cobalt la 1 000 kg de grăunţe.
în R.S.S. Letonă, pe soluri puternic podzolite, insuficienţa solului în cobalt asimilabil a dus la îmbolnăvirea animalelor de ataxie locomotrice. Suferă mai cu seamă de lipsa cobaltului bovinele, oile şi caprele. Pentru a se preveni îmbolnăvirea animalelor şi pentru a se putea raiona întrebuinţarea preparatelor de cobalt, în R.S.S. Letonă s-a indicat pe harta pedologică conţinutul în cobalt mobil al solurilor. Acolo unde solurile sînt foarte sărace în cobalt se recomandă să se dea animalelor în hrană săruri de cobalt 2.
în Australia, unele boli specifice ale animalelor sînt atribuite lipsei cobaltului
1	C. Pîntea şi colaboratorii, Influenţa microelementelor (bor şi uraniu) asupra creşterii
şi dezvoltării porumbului, Academia R.P.R., Filiala Iaşi, Studii şi cercetări ştiintifice, anul VII/1956.	’
2	I- P. Peive, Insuficienţa solului în microelemente şi repercusiunea ei negativă asupra economiei naţionale, « Referativnîi jurnal », Seria biologie, 10/1955.
216
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
din solurile pe care păşunează sau pe care se produce nutreţul pentru aceste animale.
Iodul se găseşte în plantele spontane de uscat şi în plantele cultivate în cantitate extrem de mică, de-abîa urme. Se găseşte în proporţie mare în algele marine, din care se şi extrage.
Cu toate că în plantele spontane de fîneţe şi păşuni şi în plantele cultivate se găseşte în cantitate foarte mică, iodul joacă un rol extrem de important în fiziologia organismului animal şi a celui uman. Lipsa iodului din alimente şi din apa de băut provoacă tulburări în dezvoltarea şi funcţionarea glandei tiroida La om provoacă guşa.
0	recoltă mijlocie conţine 0,3—3 g de iod la hectar. Ploaia aduce în sol, împreună cu clorul, şi o cantitate de iod, care a fost apreciată la 12 g pe an şi hectar. Solul normal conţine 2—5 kg la ha. Cantitatea de iod din sol apare astfel suficientă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Recolta nu creşte prin adaosul de iod în sol, dar creşte conţinutul de iod al plantelor. Se acumulează mai ales în frunze şi tulpini, mai puţin în tuberculi, rădăcini şi seminţe. Procentul mai mare de iod în plantele crescute pe un sol căruia i s-a adăugat iod are o mare importanţă igienică şi medicală, cît şi în producţie.
Profesorul N. Zamfirescu de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » a întreprins, în colaborare cu medici şi cu zootehnişti, experienţe pe om şi animal cu hrană vegetală bogată în iod. S-au obţinut rezultate foarte promiţătoare. Starea bolnavilor cărora li s-a administrat această hrană s-a îmbunătăţit. La animale, anumite funcţiuni productive au crescut în intensitate: a sporit cantitatea de lînă la oi şi cantitatea de ouă la găini şi a scăzut mortalitatea la mieii brumării1.
Dintre toate îngrăşămintele, azotatul de sodiu, îngrăşămintele potasice naturale şi guanoul de peşte conţin o mică proporţie de iod. Datorită acestui mic conţinut de iod, s-a atribuit salpetrului de Chile (care este azotat de sodiu) o superioritate faţă de azotatul de sodiu, preparat sintetic în uzină.
Nu s-a putut dovedi această superioritate din punct de vedere al producţiei. Sporurile de producţie sînt aceleaşi. Dacă se au în vedere însă prezenţa iodului şi influenţa favorabilă a acestuia, mai ales pe solurile foarte sărace în iod, atunci salpetrul de Chile merită o atenţie specială.
rJSichelul se găseşte în cantitate mică în plante şi animale. Are o acţiune stimulatoare, ca şi alte microelemente.
Cromul. în anul*1954, în via experimentală a Institutului agricol din Odesa, s-au făcut experienţe cu sulfat de crom la viţa de vie, soiul Aligote. Sulfatul
1 P. Jitaru, H. Dimitrov, S. Brătianu, N. Zamfirescu şi. a., Cîteva rezultate obţinute în urma stimulării proceselor metabolice la oile brumării, Comunicările Academiei R.P.R., tom. VII, 2/1957.
Substanţele minerale ca factori de vegetaţie
217
de crom a mărit conţinutul în zahăr al strugurilor cu circa 3 %, a grăbit coacerea strugurilor şi a scăzut aciditatea. Cromul a activat intens procesele oxidoreduc-toare ce se petrec în plante, fapt care a determinat grăbirea coacerii strugurilor 1.
Ultramicroelementele — uraniul, radiul, actiniul şi altele — sînt necesare plantelor, ca şi celelalte microelemente în cantităţi extrem de mici. S-a constatat că elementele radioactive influenţează formarea nodozităţilor la leguminoase2. Despre elementele radioactive vom vorbi în capitolul următor.
. 1 O. K. Dobroliubski şi A. V. Slavov, Ingrăşarea extraradiculară a viţei de vie cu microelementul crom, « Vinodelie i vinogradarstvo », 6/1955.
2	A. A. Drobkov, Rolul elementelor radioactive naturale din viaţa plantelor, «Agr. sov. », 9/1949.
CAPITOLUL VII
ELECTRICITATEA ŞI RADIOACTIVITATEA ÎN RAPORT CU PLANTA
§ 1. Electricitatea în sol şi plantă
Electricitatea este o formă de energie ce se găseşte permanent în mediul în care se dezvoltă plantele, atît în atmosferă, cît şi în sol. Această formă de energie poate fi considerată ca un factor de vegetaţie, după cum vom arăta mai jos.
în sol există diferenţe de potenţial, care dau naştere la curenţi electrici în sens orizontal sau vertical. Dacă înfigem în pămînt doi electrozi metalici, uniţi printr-un conductor, la o depărtare convenabilă, se poate observa în conductor un curent electric de intensitate diferită. Cîteodată, intensitatea este foarte mare; atunci au loc în pămînt aşa-zisele «furtuni electromagnetice», care deranjează adesea conductorii aerieni utili, ca de pildă liniile telegrafice sau telefonice 1.
Diferenţa de potenţial dintre doi electrozi, înfipţi în pămînt la depărtare de 1 km, se numeşte gradientul potenţialului solului. în medie, el este de 0,2 volţi.
Direcţia curenţilor electrici din sol merge în emisfera nordică de la nord-vest la sud-est, este deci direcţia meridianului magnetic.
Determinarea intensităţii curenţilor electrici din sol se face astăzi în observatoarele magnetice din diferite ţări. Se face şi la noi, la staţiunea geofizică a Institutului geologic. Aceste determinări sînt foarte diferite, întrucît acolo unde există centrale electrice, în afară de curentul furnizat receptorilor, se produc cîmpuri electrice (curenţi secundari), care influenţează curenţii din sol.
Variaţiile mari ale curenţilor electrici din sol se datoresc nu numai proce-f selor fizico-chimice care se petrec în sol ci şi altor influenţe mult mai puternice: magnetismului pămîntului, inducţiei prin curenţii puternici din atmosferă şi influenţei electromagnetice a soarelui.
1	E. Blanky Handbuch der Bodenlehre, Berlin 1939.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
219
Conductibilitatea electrică a diferitelor componente ale solului este foarte diferită, Ea este în funcţie de rezistenţa specifică a materialului x. Rezistenţa specifică cea mai mare, deci conductibilitate electrică mică o are nisipul uscat, urmează nisipul umed şi granitul. Lutul umed, argila, apa au o rezistenţă mică.
Electricitatea din sol provoacă disocierea electrolitelor şi prin aceasta este un factor important în geneza solului, în mecanismul complexului adsorbtiv şi deci în dinamica solului.
Dar electricitatea influenţează nu numai solul, ci direct plantele.
B.	L. N i k i t i n şi I. N. L u t k o v a 2 au făcut la Miciurinsk, în anii 1953—1955, experienţe în care au urmărit influenţa electrizării solului asupra plantelor de bumbac din soiul Odesa 6.
Ei au introdus în sol, la distanţă de 5 şi 10 m, electrozi de cărbune şi de zinc, de forma unor plăci legate între ele printr-un conductor. Intensitatea curentului introdus a fost de 10—12 m.a. şi puterea de 1,2—13 w.
S-a observat că în parcelele în care solul a fost electrizat, plantele răsărite au fost mai rezistente la îngheţurile tîrzii de primăvară, bobocii florali au apărut mai devreme şi în număr mai mare, capsulele de bumbac la maturitate au avut o greutate mai mare. Seminţele obţinute din plantele de pe solul electrizat au o putere germinativă mult mai mare. Aceste seminţe, cultivate în sol neelectrizat, dau plante care de asemenea sînt rezistente la îngheţurile tîrzii, mai precoce şi mai productive. Aceasta arată că schimbările produse în plantele cultivate în solurile electrizate se transmit şi în generaţia următoare. S-a mai dovedit că absorbţia prin perii radiculari nu este un simplu proces de osmoză, ci un proces de atracţie electrică.
Cercetări în acest domeniu au fost făcute de biologul fizician dr. N e d a Marinescu, care a experimentat pe două plante: Geranium şi Araucaria. El a dovedit că pe traseul tulpinilor acestor plante există o diferenţă de potenţial de 20—25 milivolţi pe cm.
Partea superioară a plantei este încărcată negativ. Seva cam este o soluţie de ioni, transportă spre părţile superioare ale plantei sarcini electrice negative; la baza plantelor şi în rădăcină se menţin sarcini electrice pozitive 3.
Seva circulă mai repede într-o atmosferă uscată şi atunci diferenţa de potenţial creşte; într-o atmosferă mai umedă, circulaţia sevei se face mai încet şi diferenţa de potenţial este mai mică.
1	Rezistenţa specifică (p = ro) se măsoară în ohmi mm2, adică este rezistenţa pe care o opune 1 m liniar dintr-un anumit material cu o secţiune de 1 mm2.
2	B. L. Nikitin, I. N. Lutkova, Influenţa electrizării solului asupra dezvoltării bumbacului, Buletinul Laboratorului central de genetică « I. V. Miciurin », nr. 2, Miciurinsk 1956, Editura Academiei de ştiinţe agricole «V. I. Lenin ».
3	N. Marinesco, Sur la force electromotrice de filtration provoquee par Tascension de la seve, dans Ies plantes, Note presentee par Jean Perrin, C.R. Ac. Sc., 1931.
220
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Un dispozitiv electric permitea cercetătorului să realizeze o accelerare a circulaţiei sevei în sus, sau o circulaţie inversă a sevei în jos, sau o oprire a circulaţiei acesteia. Dispozitivul a fost realizat înfigînd în plantă doi electrozi, formaţi din ace de platină, la depărtare de 2 cm unul de altul şi puşi în legătură cu o sursă de curent electric. Diferenţa de potenţial între cei doi electrozi era de 4 volţi. Schimbînd poziţia electrodului negativ faţă de cel pozitiv, N. Mari-nescu a obţinut o deplasare mai accelerată a sevei către vîrful plantei sau o inversare a circulaţiei către baza ei. Potenţialul pozitiv este accelerator, cel negativ este inhibitoriu 1.	*
Rezultate asemănătoare au fost obţinute de cercetătorul indian I. Bosech2.
Neda Marinescu a arătat că se obţin rezultate asemănătoare cu cele descrise mai sus, atunci cînd se creează deasupra plantelor, în jurul coroanei, un cîmp electric al cărui influenţă electrică prin unde de înaltă frecvenţă amortizate sau efluvii electrice măreşte puterea de absorbţie a hranei şi a asimilării de către plantă.
Experienţele s-au executat în vase.
în scopul realizării cîmpului electric, planta este aşezată între două plăci, încărcate electric diferit, care reprezintă cei doi poli. Un pol al dispozitivului se găseşte sub vasul în care creşte planta, iar al doilea pol la 3 cm deasupra mugurelui terminal. Diferenţa de potenţial între cei doi poli era de 80—3 200 volţi. Conductibilitatea atmosferică la această distanţă era suficientă, după cum a constatat Neda Marinescu, spre a stabili o legătură între placa superioară şi plantă. Curenţii ce se nasc astfel sînt foarte slabi, de ordinul miliam-perilor.
Cînd placa superioară A este pozitivă, cîmpul electric este accelerator, seva care transportă sarcini negative spre polul pozitiv se urcă mai repede. Cînd placa superioară este negativă, cîmpul electric este inhibitor.
Puterea de ascensiune a sevei care urcă în plantă creşte de 20 de ori cînd A este pozitiv. Această acelerare se datoreşte valorii diferenţei de potenţial electric, care se măsoară înfigînd în plantă două ace de platină, legate de un galva-nometru.
Dacă placa A este negativă şi intensitatea curentului suficient de mare, seva circulă invers, adică spre rădăcină. în aceleaşi condiţii, efectul accelerator este însă mai puternic decît efectul inhibitor.
Neda Marinescu conchide că cea mai bună metodă de electro-t cultură constă dintr-un cîmp electric, creat de o maşină electrostatică, cu polul
1	N. Marinesco. L’influence d’une atmosphere electrique artificielle sur Tascension de la seve, Note presentee par Jean Perrin, C.R. Ac. Sc., tom 195, 1932.
2	I. Bosechy Life movements in plants, Transactions of the Research Institute Calcutta, voi. VI, 1930-1931.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
221
negativ la sol şi cu cel pozitiv pus în legătură cu o reţea suspendată deasupra plantelor, reţea care accelerează circulaţia sevei în plantă şi deci creşterea şi dezvoltarea.
Astfel de dispozitive pentru scopuri practice au fost realizate de diferiţi cercetători, precum vom arăta mai jos.
Doi cercetători francezi, Truffaut şi Pasta c, au continuat experienţele lui Marinescu. Ei arată că o forţă electrică de curent continuu, aplicată între sol şi partea exterioară a plantei, modifică potenţialul acesteia, acţionînd asupra mişcării sevei, care poate fi accelerată, încetinită sau oprită, după sensul şi intensitatea curentului.
Cei dpi cercetători au experimentat pe puieţi de pomi roditori, cultivaţi în vase. Puieţii nu pot suporta decît un curent de intensitate foarte slabă. Cînd însă tratamentul se face intermitent, puieţii suportă un curent mai intens.
Inversînd curentul în timpul tratamentului, puieţii suferă. Circulaţia sevei se opreşte, ceea ce produce moartea ramurii respective sau a întregii plante.
Truffaut şi Pastac conchid că, aplicînd judicios curentul electric continuu asupra plantelor, se poate activa sau întîrzia vegetaţia 1.
K i c i g h i n, în comunicarea prezentată Academiei de ştiinţe din Moscova de A. Z. K u r s a n o v, arată că sub influenţa unui curent electric foarte slab, introdus în plantă, curba creşterii în lungime la bob ajunge în 5 —6 zile la maximum, apoi creşterea încetează. După ce planta a fost scoasă de sub influenţa curentului electric, ea îşi începe din nou creşterea normală 2.
Influenţa electricităţii atmosferice asupra plantelor. în această privinţă s-au făcut observaţii practice cu mult înainte de cercetările de laborator. S-a observat că, după o ploaie de vară cu descărcări electrice, plantele se înviorează mult mai bine decît după aceeaşi cantitate de apă dată prin irigaţie. Plantele absorb mai bine hrana, asimilează mai bine bioxidul de carbon şi cresc într-un ritm viu. Este fără îndoială şi influenţa unei oarecare cantităţi de hfană azotată, pe care apa de ploaie o aduce în sol: azot amoniacal, rezultat din descompunerile din sol şi azot nitric, rezultat din sinteza azotului cu oxigenul în atmosferă, sinteză care se datoreşte tot descărcărilor electrice. Dar cantităţile de azot sînt prea mici pentru a explica singure înviorarea rapidă a plantelor. Se exercită fără îndoială şi o influenţă directă a electricităţii. Bertholon, care a fost colaboratorul lui Franklin, a observat că în preajma unui fir de paratrăznet, plantele se dezvoltă mai bine. A construit chiar un aparat « electrovegetometru », menit să stimuleze plantele cu ajutorul electricităţii atmosferice, idee care a
1	E. Truffaut et S. Pastac, De Pinfluence sur Ies vegetaux de l’application par contacts des courants electriques, Note presentee par M. L. Mangin, C. R. Ac. Sc., 1934.
2	A. A. Kicighin, Vlianie atmosfernogo electricestva na proţes rosta i razvitia rastenii, Predstavleno akademikom A. L. Kursanovîm, 1. V. 1955 D. A.N., tom. 103, 31/1955.
222
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
fost reluată mai tîrziu de alţi cercetători. Observaţia lui Bertholon a fost confirmată de Eichtrer şi apoi de G a u t i e r, care au obţinut sporuri de recolte la plantele din preajma locului unde trec cablurile electrice.
O serie întreagă de cercetători din diferite ţări au întreprins experienţe pentru a stabili influenţa electricităţii atmosferice asupra plantelor. Unii din aceşti cercetători au obţinut rezultate pozitive, alţii rezultate negative sau îndoielnice.
L. G r a n d e a u, încă din 1878, trăgea din experienţele sale concluzia că electricitatea este un factor de vegetaţie şi că plantele sustrase influenţei electricităţii au elaborat cu 50—60 % mai puţină materie organică decît cele care au stat sub influenţa acestui factor de vegetaţie 1.
N au din în 1879 2 şiLesage în 1913 3, fără să nege influenţa electricităţii atmosferice, îi atribuie însă un rol mult mai mic decît acela pe care îl atribuia Grandeau.
Pornind de la faptul că electricitatea atmosferică joacă un rol stimulator asupra vegetaţiei, s-a reluat ideea lui Bertholon şi s-au căutat mijloacele de a se capta electricitatea atmosferică şi a se stimula cu ajutorul ei vegetaţia plantelor. La Grădina botanică din Kiev, Speşnev a aplicat dispozitivul lui Bertholon. Acest dispozitiv constă din nişte stîlpi, de care erau fixate tije de aramă, terminate cu o egretă de fire care captau electricitatea atmosferică. Tijele erau unite între ele spre a forma o reţea, care să intensifice influenţa cîmpului electric atmosferic. Cu acest dispozitiv s-au obţinut de către Speşnev sporuri de recoltă la secară grîu, ovăz, orz, mazăre, cartof şi in4.
Fraţii P a u 1 i n au construit un dispozitiv asemănător, pe care l-au numit electrocaptor. Influenţa unui singur stîlp cu egreta şi tija conductoare de electricitate este limitată, de aceea întreg cîmpul experimental era acoperit cu astfel de stîlpi şi cu reţeaua de fire legate de tijele conductoare, reţea aşezată la nivelul solului.
Cu acest dispozitiv s-au obţinut sporuri însemnate de recoltă.
Dispozitivul are un dezavantaj. în timpul cînd este furtună şi cantitatea de electricitate este foarte mare, scurgerea prin firele electrocaptorului poate să fie vătămătoare pentru plante şi chiar mortală. Acest neajuns a fost înlăturat de B a s t y. Acesta a prevăzut pentru întreaga instalaţie un întrerupător, care
1	L. Grandeau, De l’influence de l’electricite atmospherique sur la nutrition des plantes, C. R. Ac. Se., 1878.
2	Ch. Naudin, De l’influence de l’electricite atmospherique sur la croissance, la florai-son et la fructification des plantes, C.R. Ac. Sc., 1879.
3	P. Lesagef Contribution â la critique des experiences sut Paction de l’electricit6 atmospherique sur Ies plantes, Note presentee par S. Bonnier. C.R. Ac.Sc., 1913.
4	Citat după M. Bousquet, L’electroculture, « La Nature », « Revue des sciences Paris, 1918.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
223
izolează reţeaua şi împiedică scurgerea unei cantităţi de electricitate prea mari şi deci dăunătoare.
Stîlpii sau prăjinile, pe care sînt fixate conductele electrice, au o înălţime variabilă, după înălţimea plantelor cu care se experimentează. Pentru culturile înalte, cum sînt cînepa, porumbul etc., înălţimea este de 2 m, pentru culturile joase, ca sfecla, căpşunul, înălţimea este de 80 cm.
Alţi cercetători care au obţinut rezultate pozitive au fost B i d a u 11 de TI s 1 e, N e h r u şi alţii. Dispozitivul lui N e h r u constă dintr-o reţea metalică îngropată în sol şi pusă în legătură cu o radioantenă de 4—5 m înălţime. Cu acest dispozitiv, N e h r u a obţinut sporuri de recoltă la soia, la bob şi alte plante 1.
Utilizarea unei surse de electricitate pentru stimularea plantelor-
Dispozitivul pentru stimularea plantelor prin electricitate este o aplicaţie pe scară mai mare a experienţelor lui Neda Marinescu. Acest dispozitiv constă într-o reţea de fire conducătoare de electricitate, aşezate la o înălţime de 2—3 m, care se încarcă pozitiv, în raport cu pămîntul. Alimentarea reţelei se face de la o maşină electrostatică, al cărui pol negativ este pus în legătură cu pămîntul, iar cel pozitiv cu reţeaua.
Pentru a se experimenta stimularea plantelor prin această metodă, s-a constituit în Franţa o comisie specială pentru electrocultură, care a organizat experienţe, în felul următor:
Deasupra culturilor experimentale s-a montat o reţea aeriană, alimentată dintr-o sursă de 15 000 volţi. Reţeaua era încărcată de două ori pe zi, cîte 1 1/2— 2 ore, în care timp se transmiteau asupra plantelor « efluviile electrice ».
Rezultatele au fost pozitive: tutunul supus tratamentului electric a crescut mult mai înalt şi a înflorit pînă la 18 septembrie, cel care nu a fost supus influenţei electricităţii a rămas scund şi nu a înflorit de loc pînă la căderea brumei. La cartof s-au obţinut sporuri de recoltă şi un procent mai mare de amidon. S-au obţinut sporuri de recoltă la ţelină şi varză, iar la alte plante de grădi-nărie s-a obţinut o accelerare a ritmului de vegetaţie, dar fără spor de producţie. La sfecla de zahăr s-a obţinut o creştere a conţinutului de zahăr, dar fără spor de producţie.
Experienţe asemănătoare s-au executat în Anglia, de către Blackman şi alţii. S-a experimentat cu un sistem alimentat ca mai sus, cu următoarea modificare. Reţeaua era prevăzută cu întrerupătoare, care produceau scîntei. S-au obţinut sporuri de recoltă la ovăz, cartofi, morcovi, roşii. Pentru plantele leguminoase, efectul a fost dăunător.
.	1 & S- Nehru, La radiazione e l’accriscimento deile piante, Studi con metodi nuovi
nell elettrocultura, Atti del primo congresso internazionale di elettro-radio-biologia, 1934.
224
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
în America, Collins, Flint şi McLane1 au experimentat cu orz şi porumb, după metoda lui B 1 a c k m a n. Rezultatele au fost negative: nu s-a putut constata vreo influenţă pozitivă a electricităţii, probabil din cauză că au experimentat numai cu plante tinere, fără a le urmări mai departe.
Alţi mulţi cercetători au obţinut rezultate pozitive. Pa u lin şi Jadko au obţinut un spor de producţie la cartofi şi o maturitate tehnică mai timpurie. B a s t y a obţinut grăbirea maturităţii la căpşun cu 15—21 de zile. O n e g 1 i a a obţinut rezultate pozitive la grîu, porumb şi viţa de vie. La viţa de vie a sporit recolta şi a crescut procentul de zahăr. Truffaut şi Pastac2 au obţinut la Versailles rezultate favorabile la pomii roditori: «Cireşii, prunii, piersicii, merii supuşi tratamentului electric au evoluat mult mai repede decît aceia care nu au fost supuşi acestui tratament. S-a constatat de asemenea influenţe favorabile asupra verzei, ţelinii, prazului şi a altor plante de grădinărie ».
Cercetătorul sovietic Evreinov a lucrat cu ajutorul unei reţele, sub o tensiune de 30 000 volţi de curent alternativ şi în altă variantă, cu 60 000 volţi de curent continuu. Rezultatele dobîndite de Evreinov au fost pozitive. S-au obţinut creşteri de recoltă de 30 %. între efectele cîmpului electric produs de curentul continuu şi cel alternativ, diferenţele înregistrate erau neglijabile 3.
Influenţa electricităţii asupra seminţelor şi asupra caracterelor ereditare ale plantelor. Supunînd seminţele unui tratament electric, ele germinează mai bine şi într-un timp mai scurt.
N e h r u a experimentat cu seminţe de orez, orz, porumb şi mei. El a tratat aceste seminţe în diferite variante, cu raze X, cu raze ultraviolete, cu scîntei produse de curenţi de înaltă tensiune, şi cu unde electromagnetice. în această din urmă variantă, el a procedat în felul următor. A îngropat în solul în care erau puse seminţele o reţea de sîrmă de fier în legătură cu o radioan-tenă. în toate variantele şi mai ales în aceasta din urmă a obţinut o germinare mai rapidă a seminţelor, o producţie mai mare a plantelor rezultate din seminţele tratate şi o mai mare rezistenţă la boli 4.
Riccioni5 a experimentat cu seminţe de grîu, pe care le-a supus unui tratament de descărcări electrice, cu o frecvenţă foarte mare. S-a obţinut o sporire a producţiei, dar seminţele rezultate nu au mai germinat în anul următor, ceea ce înseamnă că descărcările electrice au avut o influenţă negativă asupra eredităţii plantelor.
1 N. G. Collins, H. L. Flint, W. I. Mc Lane, Electric stimulation of plant growth, Journal of agricultural research, Washington 1928.
2	S. Truffaut et S. Pastac, Op. cit.
3	M. G. Evreinov, Aplicaţiile electricităţii în agricultură, Selhozghiz 1945.
4	S. S. Nehruy Op. cit.
5	B. Riccioni, L’aumento di produzione del grano per mezzo del trattamento elettrico preventivo della semente, Atti del primo congresso internazionale di elettro-radio-biologia, 1934.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
225
Un alt cercetător, Benedetti, a supus seminţele timp de 15—60 de minute în 24 de ore, cîteva zile la rînd, acţiunii la distanţă a undei electrice produse de un generator cu bobină Ruhmkorff, cu scîntei întrerupte. Seminţele de grîu, orz şi orez, astfel tratate, au germinat mai bine şi au crescut mai mult, mai ales în prima fază de vegetaţie.
Alţi cercetători au supus polenul de mac, cu flori de culoare roşie, influenţei unui cîmp electric. Cu acest polen de mac, supus tratamentului electric, s-au polenizat plante tot cu floarea roşie. Au rezultat plante cu flori albe, mai scunde şi mai precoce. Tratamentul electric a avut deci influenţă asupra eredităţii. înflorirea mai timpurie şi precocitatea prin tratamentul electric al elementelor sexuale s-au obţinut şi la alte plante.
Efectul de zdruncinare a eredităţii se observă mai ales în Fx şi F» adică la generaţia întîi şi a doua care urmează după tratamentul electric. în felul acesta este dată posibilitatea creării de forme noi ereditare, deci creării de noi soiuri.
0	altă constatare interesantă este aceea că prin tratarea polenului cu unde de joasă frecvenţă, se pot obţine hibrizi între speciile care nu se pot hibrida fără tratament. Şi pe această cale posibilităţile de creare de noi soiuri sînt mult lărgite.
Cercetările privitoare la tratamentul electric al seminţelor sau al polenului sînt încă foarte modeste în ţara noastră. E m. F o t i a experimentat cu seminţe înmuiate timp de 24 de ore într-o apă străbătută de sîrme electrizate. Seminţele tratate astfel au răsărit mai repede şi au dat plante mai viguroase. Plantele se comportă ca şi cum ar proveni din seminţe iarovizate, adică ajung mai repede la maturitate 1.
în anul 1955—1956 s-a executat de către D. B u i c a n, la Institutul agronomic « N. Bălcescu », o experienţă cu influenţa electricităţii asupra orzului, ovăzului, meiului şi inului cultivat în vase de vegetaţie 2. Cîmpul electric a fost realizat cu ajutorul a două reţele electrice, una în contact cu solul şi alta deasupra plantelor. La plantele supuse influenţei electricităţii s-au obţinut sporuri de creştere în înălţime, sporuri de masă vegetală şi de recoltă.
Rezultatele obţinute nu au indicat vreo diferenţă între influenţa curentului electric continuu şi cel alternativ.
S-au înregistrat însă rezultate negative, cînd polul	negativ	a	fost	pus	în
contact cu reţeaua superioară şi polul pozitiv în contact cu solul.
Experienţele de electrocultură nu au găsit încă o aplicaţie practică pe scară mare. Ele au lărgit însă cercul cunoştinţelor noastre asupra condiţiilor de mediu
1	Em. Foti, Plantele şi electricitatea, « Natura », 1955.
2	D. Buican, Influenţa electricităţii asupra plantelor, Comunicare	în	sesiunea	Ştiinţi-
fică a Institutului agronomic « N. Bălcescu », 1956.
15 — Agrotehnica
226
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
în care cresc şi se dezvoltă plantele şi pot duce în viitor la aplicaţii practice utile, pentru că perspectivele aplicării cercetărilor ştiinţifice sînt nelimitate.
Nu trebuie uitate aplicaţiile multiple şi variate ale energiei electrice în gospodăria agricolă, ca surse de lumină şi de forţă motrică.
Pe noi ne interesează aici posibilitatea de a utiliza electricitatea ca factor de vegetaţie. Şi sub acest aspect electricitatea dobîndeşte o importanţă considerabilă în U.R.S.S., care are cea mai vastă reţea de centrale electrice de pe continent. în U.R.S.S., sînt construite centrale electrice pînă în Extremul Nord, care a căpătat viaţă prin marile instalaţii miniere întemeiate în acele regiuni, cum este, de pildă, mina de apatită de la Hibini, din peninsula Kola. Se pune problema în acele regiuni a unei agriculturi şi horticulturi polare. Electricitatea furnizează căldură precum şi lumină în timpul nopţilor lungi; ea stimulează direct vegetaţia, scurtînd perioada de dezvoltare şi sporind recolta. Această formă de energie este destinată să rezolve problema agriculturii şi horticulturii din Extremul Nord.
§ 2. Radioactivitatea
Radioactivitatea este proprietatea pe care o au unele corpuri de a emite continuu energie, care rezultă din dezintegrarea atomilor. Această formă de energie se numeşte energie radioactivă, atomică sau nucleară. Ea a fost descoperită de B e c q u e r e 1, în 1896, iar primul element radioactiv a fost izolat de soţii Curie şi denumit radiu. Ulterior s-au descoperit şi alte elemente care emit energie radioactivă: uraniul, thoriul, actiniul. S-a descoperit că şi alte elemente, mai de mult cunoscute, ca potasiul şi rubidiul, emit energie radioactivă, conţin deci componente radioactive. Totalul elementelor radioactive naturale, cunoscute, sînt în număr de aproximativ 40.
Descoperirea radioactivităţii a arătat că atomul nu este o particulă indivizibilă şi fixă a materiei, ci el este compus din particule mult mai mici, care se pot dezintegra. Aceste particule, care alcătuiesc atomul, sînt electronii, protonii şi neutronii. Electronii sînt particule foarte mici şi uşoare, încărcate cu electricitate negativă; protonii sînt particule mult mai grele, încărcate cu electricitate pozitivă; neutronii sînt de asemenea particule grele, neutre, adică fără sarcină electrică.
Protonii şi neutronii formează nucleul atomului, iar în jurul acestui nucleu se rotesc electronii.
Sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor sînt egale, astfel că atomul, în totalitatea lui, apare neutru.
Neutronii şi protonii sînt legaţi foarte strîns; despărţirea sau dezintegrarea lor cere o imensă cantitate de energie; în timp ce legătura dintre electroni şi protoni este mai slabă şi separarea sau dezintegrarea electronilor se face mult
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
227
mai uşor. Reacţiile chimice obişnuite se petrec în zona electronilor, prin regruparea acestora.
Atomul unui element chimic are un număr determinat de protoni, care caracterizează elementul chimic respectiv şi determină locul lui în seria elementelor a lui M e n d e 1 e e v. Dar unul şi acelaşi element chimic poate să aibă, în nucleul atomului, un număr diferit de neutroni. Aceasta înseamnă că fiecare element chimic din natură poate să aibă mai multe varietăţi. Aceste varietăţi ale corpurilor simple au fost numite izotopi. Numărul elementelor chimice cunoscute pînă astăzi este 92, la care s-au adăugat în ultimul timp elementele transuranice. în total, numărul lor este astăzi de 102. Numărul izotopilor acestor corpuri simple depăşeşte 300. Fiecare element chimic din natură este compus dintr-un amestec de doi sau mai mulţi izotopi, pe care chimia fizicală a reuşit să-i separe.
Unii din aceşti izotopi ai diferitelor elemente chimice din natură nu sînt stabili, adică raportul dintre electroni, protoni şi neutroni nu este în echilibru. Atomul este în mişcare; el tinde să devină stabil prin eliminarea de protoni sau de neutroni, sau prin transformarea unora în alţii.
Această eliminare a unor particule infinit de mici, din care este compus atomul, se manifestă sub formă de radiaţii; care constituie radioactivitatea, energia atomică sau energia nucleară.
Radiaţiile emise sînt de mai multe feluri, după proporţia de electroni, protoni şi neutroni care intră în compoziţia lor. Sînt cunoscute radiaţiile a, (3 şi y , emise de radiu. Ele sînt cu componenţă şi efecte fizico-chimice diferite.
Dacă un element chimic, care nu are proprietăţi radioactive, este supus acţiunii radiaţiilor unui corp radioactiv natural, sau — după expresia tehnică — dacă un corp stabil este supus bombardamentului cu electroni, sau cu protoni ori neutroni, corpul stabil îşi pierde stabilitatea, atomii lui se dezintegrează şi el devine radioactiv. Aceasta este radioactivitatea artificială.
Prin bombardarea cu neutroni se obţine o formă particulară de dezintegrare, numită fisiune nucleară. în acest proces de fisiune nucleară se eliberează o imensă cantitate de energie. Neutronii eliberaţi exercită acţiunea lor de bombardament asupra atomilor vecini, astfel că degajarea de energie capătă proporţii uriaşe.
în cursul dezintegrării radioactive se nasc corpuri noi, cu însuşiri radioactive. Astfel, din radium, thorium, actiniu se nasc următoarele gaze radioactive: rodon, thoron, actinon şi sedimente radioactive, ce se depun pe pereţii recipientului în care este ţinut corpul radioactiv natural. De asemenea, în cursul bombardării unui corp stabil cu particule radioactive, electroni, protoni şi neutroni, se nasc elemente radioactive noi sau izotopi radioactivi artificiali. Bombardînd borul se obţine azot radioactiv, care s-a numit radioazot. Cu timpul, radioazotul
15*
228
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
se transformă spontan în carbon stabil1. Unii din aceştia au dobîndit o utilizare de mare importanţă în tehnică, în medicină, în biologie şi în agricultură. Izotopii artificiali au aceleaşi proprietăţi chimice ca şi izotopii stabili ai corpului din care au provenit. Iau parte la reacţiile chimice sau la procesele biologice caracteristice pentru corpul stabil respectiv, pe care îl însoţesc în circuitul acestuia din natura moartă sau din organismele animale sau vegetale.
Cantitatea de energie care se degajează la dezintegrarea elementelor radioactive este imensă şi degajarea are loc într-un timp uneori mai scurt, alteori foarte lung, dar această energie nu este eternă. Perioada unei substanţe radioactive se numeşte timpul cît îi trebuie acelei substanţe pentru ca jumătate din masa ei să se descompună. Această perioadă se măsoară, determinînd o anumită proprietate caracteristică a substanţei respective şi anume puterea de ionizare, pe care o vom explica mai jos. Pentru emanaţiile de radiu A, emanaţii care sînt ele înseşi radioactive, perioada este de 3,82 zile. Adică după 3,82 zile nu mai rămîne din energia radioactivă iniţială decît o jumătate, după 7,6 zile nu mai rămîne decît un sfert, după 11,4 zile rămîne 1/8, iar după 30 de zile, radioactivitatea este practic stinsă.
Radiul element are o perioadă de 1 580 de ani, iar uraniul şi thoriul au o perioadă mult mai lungă.
Efectele energiei radioactive se manifestă în cele mai variate chipuri. Ea produce efecte calorice şi alte efecte fizice, precum şi efecte biologice. Efectul caloric constă în degajarea de căldură. Un gram de radiu emană 136 de calorii pe oră.
Alte efecte fizice foarte importante sînt următoarele: provoacă lumină sau fluorescenţă. Puterea de penetraţie a radiaţiilor emise de corpurile radioactive este foarte mare. în special razele y, formate Idin unde scurte, au o putereMe penetraţie extraordinară, pătrund printr-o placă de plumb groasă de 14 mm, iar placa reţine numai jumătate din unde.
Emanaţiile radioactive provoacă ionizarea gazelor, adică "descompunerea lor în ioni pozitivi şi negativi. Prin aceasta, gazele devin bune conducătoare de electricitate, proprietate care permite măsurarea energiei radioactive.
Energia cinetică rezultată din dezintegrarea atomilor este imensă. La transformarea radiului în radon ea este de 1 500 000 de ori mai mare decît aceea care ia naştere la formarea apei din gaz detonant, adică din amestec de hidrogen şi oxigen.
Efectele biologice au fost studiate atît asupra organismului animal, cît şi vegetal. Emanaţiile radioactive în cantitate mare provoacă asupra ţesuturilor animale şi vegetale alterări asemănătoare arsurilor, dar mult mai grave. La om,
1	Friideric Joliot Curie, Ce trebuie să ştim cu toţii în apărarea păcii, 1955.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
229
emanaţiile foarte slabe excită sistemul nervos şi creierul, dar radiaţiile puternice produc accidente foarte grave.
Efectele periculoase se produc aşadar atunci cînd cantitatea energiei radioactive este mare; în cantităţi mici acţiunea poate fi dirijată şi a căpătat astfel multe aplicaţii în medicină.
S-a stabilit că atît organismele animale, cît şi cele vegetale, au nevoie de o extrem de mică cantitate de substanţă radioactivă, pe care o găsesc în hrană, în apă şi în mediul în care trăiesc. Substanţele radioactive asimilate din mediu rămîn şi se fixează în organismele respective. C a n n a găsit că creierul omului conţine mai mult radiu decît celelalte organe 1. Savanţii sovietici Brunovski şi Cunaşeva au arătat că o plantă de apă — Lemna (lintiţa) — concentrează în corpul ei de sute de ori mai mult radiu decît se găseşte în apă.
Academicianul V. I. Vernadski spune: «Viaţa în biosferă decurge din două surse fundamentale de energie: din radiaţiile solare şi din energia atomică radioactivă»2.
Uraniul, thoriul şi potasiul din scoarţa pămîntului includ, după Vernadski, mai multă energie decît cea primită de la soare, deşi primele două elemente se găsesc procentual în cantitate foarte mică în scoarţa globului şi anume în proporţie de 10~3 %. Potasiul se găseşte în proporţie mult mai mare şi anume 2,4%, dar izotopul radioactiv care se găseşte în compoziţia sa este în proporţie numai de 0,0119%.
Măsurarea energiei radioactive. S-a luat ca termen de comparaţie radiul. Energia radioactivă degajată de 1 g de radiu este unitatea de măsură fundamentală şi a fost denumită Curie. Dar această unitate de măsură este colosal de mare, pentru a măsura energia radioactivă care se găseşte curent în natură: în sol, în apă, în atmosferă. De aceea s-a recurs la o unitate de măsură mult mai mică, care este microcurie şi care reprezintă a milioana parte dintr-un Curie, adică
^sau 10“6 Curie.
10®
Energia radioactivă în natură. Sărurile de radiu, de uraniu, de thoriu etc. din roci ajung prin dezagregarea acestor roci în sol, în apa mărilor şi a izvoare-lor, şi provoacă degajarea de energie radioactivă în toate aceste medii. Din aceste medii, energia radioactivă este transmisă în atmosferă. Cea mai ridicată radioactivitate s-a găsit în anumite izvoare cu ape, întrebuinţate în terapeutica medicală şi anume în [izvoarele de la Gastein, Oberschlemma şi Bram-ach, în R, D. Germană şi la Ioachimstal, în R. Cehoslvacă. Aceste izvoare au o radioactivitate de 7—9 ori 10~7 Curie pe litru. Este probabil că
*	Citat după Drobkov.
2	Idem.
230
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
valoarea terapeutică a acestor izvoare să constea nu numai în compoziţia lor chimică, dar şi în proprietăţile lor radioactive. Emanaţiile radioactive ale acestor izvoare şi în general energia radioactivă din apă şi sol se pierd în atmosferă.
Apele freatice şi apa izvoarelor obişnuite conţin şi ele energie radioactivă, dar în cantitate mai mică decît izvoarele terapeutice. Apa de izvor proaspătă este mai bogată în energie radioactivă decît apa care a stat mult expusă la aer şi care, prin aceasta, pierde o parte din energia sa radioactivă.
în apa mării se găseşte de asemenea energie radioactivă, concentrată mai mult în zona ţărmurilor. Bacteriile sulfului, care se dezvoltă în zona ţărmurilor, acumulează în corpul lor cantităţi apreciabile de substanţe radioactive. Aceste bacterii mor şi dau nămolul de lagune sau de lacuri marine, cu proprietăţi radioactive.
Solul are proprietăţi radioactive pe care le împrumută de la rocile din care s-a format. Emanaţiile radioactive pricinuiesc o ridicare a temperaturii solului, provocată mai ales de razele a. Solurile formate pe granit, mai ales în cazul cînd acesta este bine dezagregat, au o radioactivitate mai mare. Solul transmite radioactivitatea sa aerului din spaţiul lacunar. Radioactivitatea solului şi a aerului din sol se pierde în atmosferă. Cînd este ploaie sau cînd solul e îngheţat, pierderile sînt încetinite, dar soarele şi vîntul dimpotrivă accelerează pierderile. Pierderile se fac numai pe seama radioactivităţii de la suprafaţă; la 1,5—2 m, radioactivitatea solului rămîne constantă. Cînd este vînt şi soare, solul emite 0,7 X IO-16 Curie energie radioactivă pe cm3.
în atmosferă, radioactivitatea se difuzează într-o masă mare de aer şi se pierde. Aerul atmosferic are o radioactivitate de 2 000 de ori mai mică decît aerul solului.
Radioactivitatea şi plantele. Radioactivitatea din sol şi din aerul solului are un rol stimulator în creşterea şi dezvoltarea plantelor, întocmai ca şi electricitatea. Pentru a învedera acest lucru ne vom referi la experienţele făcute de Drobkov în Laboratorul «V. I. Vernadski» al Academiei de stiinte din U.R.S.S. i.
Drobkov face mai întîi o recapitulare a altor lucrări, înainte de a arăta rezultatele propriilor lui experienţe. El accentuează, după A. P. V i n o g r a d o v, rolul considerabil al ultramicroelementelor în viaţa plantelor şi arată că elementele radioactive cele mai importante fac parte din grupa ultramicroelementelor. Potasiul, care are o radioactivitate slabă, datorită izotopului K40 din compoziţia sa, se găseşte în sol în cantitate mare şi deci nu poate fi pus în grupa ultramicroelementelor.
1	A. A. Drobkov, Rolul substanţelor radioactive în viaţa plantelor, Analele romîno-sovie-tice, ianuarie-februarie, 9/1948.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
231
Experienţele făcute la început de diferiţi cercetători, pentru a vedea influenţa substanţelor radioactive asupra plantelor, au dus la rezultate negative: încetinirea creşterii, îngălbenirea şi căderea frunzelor, pierderea puterii de germinaţie. S-a văzut curînd că acesta era rezultatul dozelor prea mari întrebuinţate, factorul de vegetaţie fiind în cantitate corespunzătoare zonei de influenţă negativă sau zonei vătămătoare.
Cînd s-a lucrat cu doze foarte mici, efectele s-au dovedit pozitive: plantele prezentau radiotropism, adică se înclinau spre sursa de energie radioactivă, întocmai cum se înclină spre lumină.
S-a mai observat o accelerare a germinaţiei şi a ritmului de dezvoltare a plantelor. Profesorul M o 1 i s c h, de la Viena, a obţinut înflorirea liliacului, a lalelelor şi a castanului, iarna, sub influenţa energiei radioactive.
La Staţiunea experimentală a Universităţii Columbia — relatează Drobkov — s-au introdus în sol cantităţi mici de radiu şi s-au obţinut următoarele creşteri de recoltă: la castraveţi 35 %, la porumb 50%, la ridichi 75%, la pepeni galbeni 50%.
Pe baza acestor experienţe şi a altora similare, s-a încercat întrebuinţarea reziduurilor radioactive ca îngrăşămînt, dar pînă acum nu s-a trecut la o aplicare practică mai mare, fiindcă problema eficacităţii şi nocivităţii nu este încă complet lămurită.
Drobkov a organizat experienţe la Laboratorul «V. I. Vernadski» al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S.
Cînd cantitatea de substanţă radioactivă adăugată solului era mare şi anume 10“ 6 la 1 kg de sol, adică un miprocurie la 1 kg de sol, rezultâţele au fost negative. Numai în cazul cînd această doză se micşora de 1 000 de ori, efectele au fost N pozitive şi s-a putut observa o intensificare a creşterii şi o accelerare a ritmului de dezvoltare.
De aceea s-a recurs la potasiu, care are o radioactivitate mică. Experienţa prezintă greutăţi şi în acest caz, pentru că nu se poate separa influenţa radioactivităţii izotopului K40 de influenţa izotopului stabil al potasiului, care este o substanţă hrănitoare obişnuită pentru plante. Drobkov a recurs atunci la un izotop al uraniului Xt, care emite raze [3, ca şi potasiul. S-a introdus 10""14 Curie energie radioactivă din izotopul Xx, în 8 kg de nisip, ceea ce corespunde cu radioactivitatea dozei normale de potasiu. S-au obţinut astfel rezultate pozitive şi anume a crescut mult recolta de sfeclă de zahăr şi a crescut în acelaşi timp procentul de zahăr.
S-au făcut alte experienţe cu culturi în apă. Dacă lipseau complet substanţele radioactive, plantele se dezvoltau încet şi nu dădeau muguri floriferi. Dacă m natură culturile reuşesc totuşi, fără adaus de substanţe radioactive, este din cauză că în substanţele nutritive obişnuite se găsesc totdeauna mici cantităţi elemente radioactive.
232
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Experienţele făcute în vase au mai dovedit că plantele consumă mai multă substantă radioactivă în perioada înfloririi şi a coacerii seminţelor.
Dozele administrate sînt foarte mici, dar plantele concentrează în organismul lor mai multă substanţă radioactivă decît există în mediul nutritiv. O dată cu mărirea dozei de substanţă radioactivă, bineînţeles fără a ajunge la doza nocivă, creşte şi cantitatea asimilată de plante. Dozele cele mai favorabile au fost 10~9 şi 10“10 Curie radiu la 1 1 de soluţie sau 1 kg de nisip. Concentrarea optimă a altor substanţe radioactive trebuie să fie echiradioactivă, adică să corespundă aceluiaşi număr de atomi care se dezintegrează în unitatea de timp.
Din punct de vedere practic, acţiunea pozitivă a elementelor radioactive asupra plantelor se manifestă în experienţele lui Drobkov prin creşterea recoltei, creşterea cantităţii de hidraţi de carbon, mai ales a zahărului în sfeclă, morcovi, castraveţi etc. La cocsagîz creşte atît recolta, cît şi procentul de cauciuc.
S-au făcut şi experienţe în cîmp, în anul 1942, cu sfeclă de zahăr. S-a introdus un minereu radioactiv pe fondul unui îngrăşămînt complet. Rezultatele au fost următoarele.
Tabelul 42
Efectul minereului radioactiv asupra producţiei sfeclei de zahăr
Varianta	Recolta de rădăcini kg/ha	zahăr %
îngrăşat complet fără radiu	 îngrăşat complet cu radiu		15 500 17 500	14 20,1
Substanţele radioactive au o influenţă favorabilă şi asupra vieţii bacteriene din sol. în vase, în care se cultivau leguminoase, fără elemente radioactive, nu se dezvoltau nodozităţi, în timp ce în vasele ce primiseră substanţe radioactive, dezvoltarea jiodozităţilor era intensă.
Drobkov consideră că acţiunea substanţelor radioactive asupra micro-florei şi asupra plantelor superioare este analogă cu acţiunea vitaminelor asupra organismului animal. Vitaminele se găsesc de obicei în mod normal în alimente. Tot aşa, substanţele radioactive se găsesc în mod normal în sol. Dar cîteodată aceste microelemente şi ultramicroelemente se găsesc în cantitate insuficientă. Adaosul lor, în cantitate extrem de mică, va putea avea un efect foarte mare, tieci o importanţă practică atunci cînd problema întrebuinţării elementelor radioactive ca stimulatorii vegetaţiei va fi definitiv rezolvată.
în ţara noastră, experienţele cu substanţe radioactive sînt de-abia la început.
C.	P î n t e a şi colaboratorii de la Catedra de chimie a Institutului agronomic « I. lonescu de la Brad » din Iaşi au cercetat influenţa uraniului asupra porumbului.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
23a
S-a întrebuinţat o soluţie de azotat de uraniu, în concentraţie de 0,02 g la litru. Cu această soluţie s-au tratat seminţele, iar în cîmp s-a aplicat aceeaşi soluţie ca îngrăşămînt extraradicular.
S-a constatat că uraniul, în aceste experienţe, prelungeşte perioada de vege-tatie, întîrzie coacerea. Masa vegetativă a crescut. Recolta de ştiuleţi a scăzut în cazul tratării seminţelor şi arată o creştere uşoară cînd tratamentul s-a aplicat ca îngrăşămînt extraradicular 1.
Experienţe mai recente au fost făcute în U.R.S.S. de G. N. Jejel2. încercările au fost făcute cu azotat de uraniu, clorură de radiu şi cu minerale, care conţineau mici cantităţi de uraniu, thoriu şi actiniu. S-au executat timp de 9 ani experienţe în vase, în parcele mici şi pe suprafeţe mai mari de producţie.
Rezultatele au fost pozitive; autorul arată că dozele mici de elemente radioactive pot constitui un puternic factor în creşterea recoltelor plantelor agricole. Elementele radioactive, introduse în sol în cantităţi mici, sporesc producţia, nu numai în anul cînd au fost introduse dar şi în anii următori. Dozele care s-au dovedit eficace au fost de 10~12 Curie pînă la 10~9 Curie la 1 kg de sol. Creşterile de recoltă au variat în diferiţi ani între 20,2 şi 32,9%.
Pentru ca să se obţină aceste creşteri de recoltă, autorul atrage atenţia că pe lîngă aplicarea dozelor mici din elementele radioactive întrebuinţate, se cer a fi îndeplinite şi alte condiţii, care se referă la necesităţile specifice ale plantelor, la timpul şi modul de întrebuinţare a substanţei radioactive şi la prezenţa în optim a celorlalţi factori de vegetaţie ai plantelor.
S-au mai făcut, de asemenea, la Institutul de biofizică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S. experienţe cu izotopul radioactiv al cobaltului Co60, care emite raze y, S-a supus iradierii timp	de 14 zile	sfecla	de	zahăr	şi	s-au	obţinut	sporuri
însemnate în continutul de	zahăr.
în doze mici, efectele radiaţiilor cobaltului radioactiv Co60 sînt pozitive; în doze mari, sînt negative. în centrul unei incinte cultivate, înconjurate cu zid, s-a aşezat o bombă de Co60, emiţătoare de radiaţii y. în apropierea emiţătorului, efectele erau negative; la o depărtare oarecare, efectele deveneau pozitive, vegetaţia era stimulată şi recolta era mai mare. Apoi, efectul devenea din ce în ce mai slab, o dată cu depărtarea de centrul emiţător.
în multe alte ţări s-au făcut experienţe cu aplicarea energiei radioactive la plante şi cînd s-au aplicat dozele potrivite, s-au obţinut o lungire a rădăcinilor, o accelerare a ritmului de vegetaţie şi o creştere a recoltelor.
Dozele mai mari devin inhibitorii. Ele încetinesc sau opresc procesele vitale.
*	C. Pîntea şi colaboratorii,	Op. cit.
.	N. Jejel, Influenţa substanţelor	radioactive	naturale asupra	recoltei	plantelor	agri-
cole, Academia de ştiinţe U.R.S.S., iulie 1955.
234
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
S-au făcut de asemenea numeroase experienţe cu iradierea seminţelor şi tratamente menite să modifice însuşirile ereditare ale plantelor.
P. A. V 1 a s i u k a experimentat cu seminţe supuse radiaţiilor ionizante ale izotopilor radioactivi şi cu seminţe cultivate într-un sol în care s-au adăugat cantităţi minime de izotopi radioactivi. El a constatat că în aceste condiţii se asigură o mai completă utilizare a hranei din sol şi se obţin sporuri de recoltă. Radiaţiile ionizante sînt în mod natural o componentă a mediului în care cresc şi se dezvoltă plantele. O sporire uşoară a intensităţii lor duce la rezultate pozitive; dincolo de anumite limite, care mai trebuie încă cercetate, efectele devin negative1.
Efectele radiaţiilor asupra plantelor nu sînt aceleaşi la toate speciile. Unele suportă radiaţii mai puternice, altele mai slabe. în unele cazuri se produce oprirea creşterii, în altele stimularea, după doza administrată, după specia şi vîrsta plantei cu care s-a experimentat. Influenţa radiaţiilor se manifestă în modificări morfologice şi mai ales citologice. Se produc modificări în reţeaua cromozomilor, deci efecte de zdruncinare a eredităţii, ca şi în cazul tratamentelor electrice 2.
Experienţe de tratarea seminţelor cu diferite feluri de radiaţii au fost făcute în Canada de Sheluski şi Lawrence3. S-au înregistrat modificări ereditare la orz. Formele noi aveau o coacere mai timpurie şi o densitate mai mare a spiculeţelor în spic. Dintre diferitele tratamente aplicate, cele mai favorabile au fost acelea cînd s-a întrebuinţat izotopul radioactiv al fosforului P32.
Ehrenberg şi Seeland au supus seminţele de orz iradierii unei pile atomice sau reactor cu apă grea şi au obţinut efecte letale, sterilitate şi în unele variante modificări ereditare « mutaţii», fără valoare practică4.
Alţi mulţi cercetători din diferite ţări s-au ocupat cu efectul iradiaţiilor asupra eredităţii. S-au aplicat razele X, razele y, iradierea cu neutroni etc., în diferite intensităţi şi diferite durate. S-au obţinut forme noi de plante, unele preţioase. De pildă, forme de cereale rezistente la rugină şi forme de orz, cu pai lung şi rezistent la cădere. La unele plante se obţin forme noi somatice, care se menţin în generaţiile următoare numai prin înmulţire vegetativă 5.
Radioactivitatea, în doze mici, produce aşadar stimularea vegetaţiei, modificări în metabolismul plantelor şi în funcţiunea enzimelor şi ca urmare o sporire
1	P. A. Vlasiuk, Efectul radiaţiilor nucleare asupra plantelor, Academia de ştiinţe U.R.S.S iulie 1955.
2	A. H. Sparow — Brockhausen naţional laboratory and jf. E. Gunckel — 'R.utgers University,
The effect on plants of chronic	exposure	to gamma radiation	from	radiocobalt,	International
conference on the peaceful uses	of atomic	energy june, 1955.
3	'H. L. Sheluski and T.	Lawrence,	The production of	beneficial	mutations	in	barley
by iradiation, Canadian journal	of agricultural Science, 1954.
4	Ehrenberg and E. Seeland, Effects of pile radiation on barley seeds, Journal of :nuclear energy, 1955.
5	A. Săvulescu, întrebuinţarea izotopilor radioactivi în biologie şi agricultură, Comunicare la Academia R.P.R., februarie 1956.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta	235
a recoltelor. Dar radioactivitatea produce şi modificări citologice, care se manifestă prin apariţia de noi forme şi poate deci servi amelioratorilor pentru crearea de noi soiuri şi varietăţi.
§ 3. Izotopii radioactivi ca mijloc de cercetare
întrebuinţarea radioactivităţii sau energiei nucleare, în sporirea producţiei sau în modificarea însuşirilor ereditare ale plantelor, are încă o aplicare limitată, în schimb, întrebuinţarea izotopilor radioactivi ca mijloc de cercetare, pentru lămurirea proceselor ce se petrec în sol, în organismul vegetal şi animal, a dobîndit, în anii din urmă, o aplicaţie vastă şi o importanţă considerabilă.
Se întrebuinţează atît izotopii naturali, separaţi din corpurile simple, cît şi unii din izotopii artificiali, mult mai numeroşi decît izotopii naturali.
Am arătat mai sus că izotopii radioactivi însoţesc elementul chimic simplu, -din care fac parte, în toate procesele chimice sau biologice, caracteristice corpului simplu sau elementului respectiv. Circuitul elementului chimic este foarte greu de urmărit în sol, în plantă sau animal. Trebuie făcute analize chimice repetate, ceea ce, pentru plante şi animale mai ales, este foarte greu, atunci cînd este necesar ca analizele să se facă pe organismul viu.
Dacă însă elementului cercetat i se adaugă o mică cantitate din izotopul său radioactiv, acest element este uşor de cercetat, pentru că prezenţa sa este semnalată prin atomii izotopului radioactiv, care îl însoţesc. Aceşti atomi sînt atomi marcaţi şi prezenţa lor, chiar în cantitate extrem de mică, se poate constata datorită emanaţiilor lor radioactive. Sînt aparate de măsurat, extrem de sensibile, cum este contorul Geiger-Miiller, care înregistrează chiar şi radiaţiile cele mai slabe ale « atomilor marcaţi», adică ale izotopului radioactiv care însoţeşte elementul simplu cercetat.
De asemenea, prezenţa atomilor marcaţi se poate înregistra pe placa fotografică.
în cercetările de acest gen trebuie să se ia în considerare natura radiaţiilor •emise, care nu trebuie să fie mortale pentru organism, precum şi durata emisiunii sau perioada de înjumătăţire a izotopului întrebuinţat. De obicei se întrebuinţează izotopi care emit radiaţii y, adică dezintegrează electronii. Aceste radiaţii sînt foarte puternice şi uşor de pus în evidenţă.
Perioada de înjumătăţire a izotopilor întrebuinţaţi trebuie să fie în concordanţă cu lungimea procesului chimic sau biologic ce se studiază; în general nu trebuie să fie prea scurt. Pentru plante, perioada de înjumătăţire trebuie să dureze cît durata experienţei.
Nu toţi izotopii, cunoscuţi pînă acum, îndeplinesc aceste condiţii. De pildă, studiul oxigenului şi azotului în organismul vegetal şi animal prin această metodă
236	Factorii	vieţii	plantelor	sau	factorii	de	vegetaţie
este încă la început, pentru că nu s-au putut găsi sau crea izotopi care să îndeplinească condiţia de mai sus. Izotopul radioactiv al oxigenului O15 are o perioadă de înjumătăţire scurtă, de numai 126 de secunde, iar al azotului, de 9,93 minute. Ei nu pot fi folosiţi încă pe scâră mare în biologie, unde experienţele trebuie să urmărească fenomene ce se petrec într-un timp mai îndelungat. Unul dintre izotopii cei mai întrebuinţaţi în astfel de cercetări este izotopul radioactiv al fosforului, notat P32 (numărul de masă 32), care emite radiaţii [3. Acesta are o perioadă de înjumătăţire de 14,3 zile.
Pentru carbon se întrebuinţează izotopul cu numărul de masă 14, cu perioada de înjumătăţire de 5 720 de ani.
Pentru hidrogen se întrebuinţează izotopul cu numărul de masă 3, numit tritiu9 care are perioada de înjumătăţire de 12 ani.
Dintre izotopii sodiului se folosesc: izotopul radioactiv Na24, cu perioada de înjumătăţire de 14,8 ore şi Na22, cu perioada de înjumătăţire de 2,6 ani.
Izotopii radioactivi ai sulfului S31 şi S37 au perioada de înjumătăţire foarte scurtă, respectiv de 3,2 ore şi 5 minute. Se foloseşte şi izotopul radioactiv S35, cu perioada de înjumătăţire de 87 de zile.
Izotopul radioactiv al calciului, Ca45, are o perioadă de înjumătăţire de 153 de zile.
Izotopul radioactiv al cobaltului, Co60, are o perioadă de înjumătăţire de 5,30 ani1.
T^nul din elementele care are o importanţă mare în producţia agricolă este potasiul. în anul 1937 au fost separaţi trei izotopi naturali ai potasiului. Din aceştia, K40 s-a dovedit că este radioactiv. Conţinutul acestui izotop în potasiu obişnuit este de 0,0119 la %, un procent mic, dar care raportat la cantitatea foarte mare de potasiu din sol, dă valori absolute ridicate.
Izotopul radioactiv al potasiului, K40, emite două_ grupe de raze 13 şi are o perioadă de înjumătăţire foarte lungă2.
Studiul plantei. Cu ajutorul atomilor marcaţi, urmăriţi direct, prin înregistrarea radiaţiilor emise, sau semnalaţi prin metoda autoradiografiei, se pot studia o serie întreagă de procese care se petrec în plantă, în special modul cum plantele absorb şi utilizează elementele nutritive3.
Folosindu-se izotopul radioactiv al carbonului, C14, s-a dovedit că bioxidul de carbon se absoarbe nu numai prin frunze, cum s-a crezut multă vreme, ci şi prin rădăcini. Bioxidul de carbon absorbit prin rădăcini serveşte la sinteza
9___________________
1	N. SălăgeanUy Folosirea atomilor marcaţi în biologia vegetală, Analele romîno-sovie-tice, Seria agricultură, 5/1955.
2	S. I. Danieleviciy Rolul potasiului în radioactivitatea pămîntului, după datele actuale {în volumul Aplicaţiile practice ale energiei atomice), Editura Academiei R.P.R. 1952.
3	A. L. KursanoVy Importanţa izotopilor şi a celorlalte metode de cercetare în. domeniul biologiei pentru rezolvarea problemelor agriculturii, 1953 (în acelaşi volum).
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
237
zaharurilor, întocmai ca şi cel absorbit prin frunze. S-a învederat astfel un nou aspect al rolului pe care îl are humusul şi în general materia organică din sol, care prin descompunere furnizează bioxid de carbon, din care o parte scapă în aer şi este absorbită prin frunze, iar o altă parte rămîne în sol şi este absorbită prin rădăcini.
Bioxidul de carbon cu carbon radioactiv C14 este absorbit de plantele care servesc ca îngrăşămînt verde. Cînd acest îngrăşămînt se descompune putem urmări mersul procesului de descompunere şi de formare a humusului, urmărind prezenţa atomilor de carbon marcaţi. Humusul rezultat furnizează plantelor cultivate, în anul următor, din nou bioxid de carbon cu carbon radioactiv, care se absoarbe prin rădăcini. Bioxidul de carbon apare astfel ca un adevărat îngrăşămînt. Kursanov dă rezultatele unei experienţe cu cartof, orz şi fasole, în care s-au aplicat, într-o variantă, numai îngrăşăminte minerale cu N, P şi K, iar în altă variantă, pe lîngă îngrăşămintele minerale, s-a adăugat şi C02. în această a doua variantă s-au obţinut sporuri de 6,9—18%.
Bioxidul de carbon absorbit de rădăcini este asimilat sub formă de acizi organici. El circulă repede sub această formă spre frunze, unde este din nou pus în libertate, datorită enzimei decarboxilizante şi unde ia parte la sinteza hidraţilor de carbon şi a substanţelor proteice \
S-a mai stabilit cu ajutorul atomilor marcaţi de carbon că bioxidul de carbon se asimilează şi în celelalte organe verzi ale plantei, în tulpini, peţioluri etc. în acest proces de asimilare este eliberat oxigenul, care rămîne în organele respective şi este folosit la respiraţie. Oxigenul necesar respiraţiei ţesuturilor, care nu au la dispoziţie oxigenul din aer, este asigurat în acest fel prin reducţia bioxidului de carbon.
Bioxidul de carbon din sol are un rol şi în nutriţia cu azot şi fosfor a plantelor.
Azotul a fost urmărit în plantă, dîndu-se acesteia un îngrăşămînt amoniacal marcat cu izotopul N15 şi un îngrăşămînt fosfatic marcat cu P32. Se formează în rădăcină diferiţi compuşi cu azot, aminoacizi etc., care circulă cu toată feeva spre frunze şi servesc acolo la sinteza proteinelor. Rădăcina are astfel un rol mult mai important decît se credea pînă acum în metabolismul plantelor. La procesele arătate contribuie şi fosforul, fiindcă el ia parte la sinteza acizilor organici ce se formează în rădăcini.
în substanţele proteice formate în frunză s-au putut identifica şi atomii marcaţi de carbon. Substanţele proteice apar astfel ca produse de fotosinteză directă. S-a putut, aşadar, lămuri mai precis şi procesul de sinteză al proteinelor. S-a constatat că la lumina roşie se sintetizează mai mult substanţele hidrocarbonate (zaharuri sau glucide), în timp ce la lumina albastră se sintetizează mai mult
1 A. L. Kursanov> Op. cit.
238
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
substanţele proteice. Se deschide astfel o cale pentru dirijarea procesului de asimilaţie.
S-a mai putut învedera cu uşurinţă, prin metoda atomilor marcaţi, că în ţesuturile tinere se acumulează mai mult proteine, iar în ţesuturile bătrîne mai mult hidrocarbonate.
Viteza de asimilare a carbonului s-a dovedit a fi mult mai mare de cît se credea mai înainte. Această viteză variază cu condiţiile în care se găseşte planta. S-a dovedit de asemenea că viteza de deplasare a substanţelor din interiorul plantelor este mult mai mare decît se credea înainte şi este maximă în culturile irigate. Substanţele care migrează din frunze spre rădăcini se deplasează cu o viteză de 0,7—1,5 m pe oră. Curentul ascendent, care vine din rădăcină spre partea superioară a plantei, are o viteză şi mai mare şi anume de 2—4 m pe oră. Efectul irigaţiei sau al hrănirii suplimentare se resimte deci cu repeziciune în plantă.
în perioada de formare a fructelor şi seminţelor, plantele trimit în aceste organe fosforul deja asimilat în corpul lor, nu numai fosforul ce se extrage din sol în această perioadă. Experienţe doveditoare s-au făcut cu izotopul radioactiv al fosforului P32, aplicat la plantele de soia.
Multe alte procese care se petrec în plantă au putut fi puse în evidenţă şi studiate cu ajutorul atomilor marcaţi, în special cu P32. Astfel s-a putut urmări schimbul de substanţe între altoi şi portaltoi. La arbori s-a putut stabili un proces foarte interesant şi anume anastomoza rădăcinilor şi trecerea substanţelor hrănitoare de la un arbore la altul, prin rădăcinile anastomozate sau concrescute. Acest proces s-a stabilit pensulînd frunzele unui arbore cu o soluţie din izotopul radioactiv P32. S-a văzut că fosforul radioactiv se coboară în rădăcinile arborelui tratat şi apoi în rădăcinile anastomozate ale arborelui vecin, de unde intră în circuitul nutritiv al acestuia.
Studiul îngrăşămintelor. Metoda de cercetare cu ajutorul izotopilor radioactivi permite să se stabilească care îngrăşăminte sînt mai eficace şi care este modul cel mai potrivit de întrebuinţare şi faza din viaţa plantei cînd trebuie aplicate. într-un mod analog se studiază efectul amendamentelor şi al microelementelor în sistemul sol-plantă.
Procese al căror studiu dura timp îndelungat şi nu se puteau învedera decît indirect se pot studia rapid şi cu cea mai mare precizie. Astfel s-a putut stabili cu precizie că substanţa nutritivă din îngrăşămînt se absoarbe mai bine cînd îngră-şămîntul este dat în preajma rădăcinilor. îngrăşămintele suplimentare trebuie taplicate mai la suprafaţă la plantele tinere şi mai adînc la plantele ce se găsesc într-o fază mai înaintată de vegetaţie şi ale căror rădăcini se găsesc la o adîncime mai mare. La pomii roditori, îngrăşarea este mai eficace cînd îngrăşămîntul se încorporează în sol, într-un şanţ în jurul pomului, decît atunci cînd îngrăşămîntul se aplică direct sub coroana pomului.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
239
S-a studiat mai amănunţit modul cum folosesc plantele îngrăşămîntul fosfatic* Se credea înainte, pe baza numai a datelor analitice, că plantele folosesc numai 10 — 20% din fosforul dat sub formă de îngrăşămînt şi că nevoia de fosfor a plantelor este satisfăcută în cea mai mare parte cu fosforul care se găseşte în mod natural în sol. Cu ajutorul izotopului P32, s-a dovedit că utilizarea fosforului din îngrăşămînt se face într-o proporţie mult mai mare şi anume 48—68% şi că deci consumul fosforului din sol se reduce proporţional1. La început, plantele se aprovizionează mai ales cu fosforul din îngrăşăminte, care este mai uşor accesibil; apoi, într-o fază mai tîrzie, planta începe să folosească mai activ şi fosforul din sol.
Absorbţia fosforului se face foarte repede. La 15—20 de minute după ce radicula a atins sursa de fosfor, acest element poate fi semnalat în frunze. Din punctul de vedere al producţiei agricole este necesar ca ramificaţiile rădăcinilor şi perii radiculari să atingă cît mai repede sursa de fosfor. Cînd îngrăşămîntul fosfatic este introdus în sol la 3—4 cm sub nivelul de îngropare a seminţelor de ovăz, radicelele vin în contact cu sursa de fosfor, la 2—3 zile după încolţirea seminţelor. Dacă însă îngrăşămîntul fosfatic granulat este aplicat lateral şi la o depărtare de 5—6 cm de rîndul de plante şi mai adînc, contactul rădăcinilor cu sursa de fosfor se face de-abia la 3—4 săptămîni.
Se poate urmări cu precizie care îngrăşăminte fosfatice sînt mai uşor absorbite de plante şi sub ce formă: pulbere, granule mai mici sau granule mai mari. în cazul aplicării îngrăşămintelor fosfatice granulate, s-au putut stabili mărimea optimă şi adîncimea cea mai potrivită de îngropare a granulelor pentru diferite plante. în general, în prima fază de vegetaţie sînt preferabile granulele mici, de 2 mm în diametru; în fazele mai înaintate de vegetaţie sînt mai eficace granulele mari de 4 mm şi îngropate mai adînc, adică mai aproape de rădăcini. Cînd solul este sărac în calciu, absorbţia fosforului se face mai greu.
S-a dovedit în mod necontestat eficacitatea întrebuinţării îngrăşămintelor extraradiculare, în special aplicarea extraradiculară a îngrăşămîntului fosfatic. Îngrăşămîntul fosfatic solubil, marcat cu P32, aplicat pe unele frunze, ajunge repede în celelalte frunze, în tulpini şi în rădăcini. Kursanov arată că aplicînd o soluţie de superfosfat, marcat, pe suprafaţa frunzelor de bumbac, în perioada îmbobocirii, fosforul ajunge mult mai repede spre organele florale decît în cazul cînd se aplică superfosfat în sol.
Practica îngrăşării extraradiculare a dobîndit astfel o fundamentare ştiinţifică necontestată. Aplicînd îngrăşarea extraradiculară cu fosfor, se obţin sporuri de recoltă la sfecla de zahăr, cartof, bumbac şi alte plante, iar aplicarea extraradiculară a îngrăşămintelor amoniacale^a produs sporuri de recoltă la varză şi alte plante.
1 A. L. Kursanov, Op. cit.
240
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
Au fost studiate foarte amănunţit relaţiile dintre fosfaţii insolubili şi fosfaţii solubili, solul şi condiţiile mediului în care cresc şi se dezvoltă plantele, căldură, lumină etc. S-au putut stabili de asemenea cu ajutorul fosforului radioactiv P32 plantele care extrag mai mult fosfor din fosfatele brute. De pildă, lucerna extrage mai mult decît zîzania (Lolium perenne), hrişcă mai mult decît meiul1.
Metoda de cercetare cu ajutorul atomilor marcaţi a permis studiul mai profund al microelementelor şi al rolului lor în îmbunătăţirea fertilităţii solului şi creşterea recoltelor. Printre alte microelemente al căror rol era deja cunoscut, s-a dovedit cu ajutorul izotopului cobaltului Co60 că acest microelement este necesar să fie aplicat ca îngrăşămînt pe anumite tipuri de sol, cum sînt solurile nisipoase podzolice de pe malul golfului Riga din U.R.S.S. 2.
Metoda de cercetare cu ajutorul atomilor marcaţi a lărgit posibilităţile de cunoaştere rapidă a proceselor fizico-chimice ce se petrec în mod natural în sol sau care sînt o consecinţă a aplicării îngrăşămintelor. Astfel, cu ajutorul unui izotop al calciului Ca45, se poate determina rapid capacitatea de schimb de baze a solului.
Studiul altor procese din regnul vegetal şi animal. Cu ajutorul atomilor marcaţi s-au studiat fiziologia microorganismelor şi procesele provocate de microorganisme în diferite medii. Cu ajutorul carbonului marcat C14, s-a studiat asimilarea bioxidului de carbon de către microorganismele autotrofe. Cu ajutorul izotopului radioactiv al potasiului, K40, s-a studiat mediul nutritiv pentru ciupercile întrebuinţate la prepararea antibioticelor, s-au studiat fermentaţiile, formarea vitaminelor şi alte procese.
S-a putut urmări cum diferiţi compuşi organici ai solului, compuşi care conţin fosfor, azot, sulf etc., se transformă sub influenţa microorganismelor în compuşi minerali accesibili plantelor. S-a constatat că dacă se adaugă solului material energetic pentru microorganisme, adică substanţe organice pe care microorganismele le pot descompune uşor, activitatea acestora devine aşa de intensă, încît sînt descompuse şi substanţele mai greu de descompus care se află în sol. Prin urmare, astfel de substanţe organice, cum este gunoiul de grajd sau îngrăşămîntul verde, au valoare nu numai prin aportul de substanţe nutritive pe care ele le aduc în sol, dar şi prin stimularea activităţii microorganismelor şi mobilizarea propriilor rezerve ale solului.
Cu ajutorul carbonului radioactiv, s-au studiat mai de aproape relaţiile dintre rădăcinile plantelor şi produsele de descompunere sau secreţiile microorga-f nismelor. S-a dovedit că unele substanţe organice, cum sînt aminoacizii, substanţele antibiotice, substanţele stimulatorii de creştere şi altele, pot fi absorbite de
1	G. E. G. Mattingly, The use of the isotope P32 in recent Work on soil and fertilizer phosphorus, * Soils and Fertilizers », april 1957.
2	A. L. Kursanov, Op. cit.
Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta
241
rădăcini. Aceste substanţe se absorb în cantitate foarte mică; ele influenţează uneori în sens pozitiv, uneori negativ, metabolismul plantelor, fără să joace un rol direct ca substanţe de constituire pentru corpul plantelor1.
S-a urmărit, de pildă, pătrunderea în plantă, prin rădăcini sau frunze, a hormonului sau substanţei stimulatoare de creştere 2,4 D (acidul diclorofe-noxiacetic), care în cantitate extrem de mică stimulează creşterea, iar în cantitate puţin mai mare este, cum vom vedea în capitolul special, un erbicid. S-a urmărit pătrunderea acestei substanţe în plantă pînă în liber sau ţesutul de creştere. S-a văzut cum în plantele monocotiledonate, substanţa pătrunde mai greu şi se descompune uşor, în timp ce în dicotiledonate pătrunde mai uşor şi are o acţiune puternică, dar această acţiune se manifestă numai în faza de creştere a celulelor.
în general, izotopii radioactivi permit să se urmărească ce rămîne pe plantă sau ce pătrunde în plantă după tratamentele cu fungicide, erbicide sau insecticide şi să se studieze astfel mai profund eficacitatea acestor tratamente. Insecticidele cu arsenic sînt marcate cu izotopul radioactiv al arsenului As76. Se poate urmări în' acest chip în ce măsură insecticidul a pătruns în insectă.
Tot cu ajutorul atomilor marcaţi ai izotopilor radioactivi se studiază astăzi bacteriofagul care împuţinează flora microbiană a solului şi virusurile care provoacă diferite boli plantelor.
Se pot marca organismele vii din seria vegetală (bacteriile, ciupercile, plantele superioare), dar se pot marca tot aşa de bine organismele din seria animală, în special insectele, dîndu-Ie hrana corespunzătoare, la care s-au adăugat atomi marcaţi. Astfel, de pildă, muştele au putut fi marcate, dîndu-Ii-se ca hrană un sirop de zahăr ce conţinea fosfor radioactiv. în ziua următoare, muştele, astfel marcate, au putut fi găsite la o distanţă de 2—3 km de locul unde fusese făcut tratamentul.
Această metodă este de mare utilitate în urmărirea insectelor dăunătoare, fie că este vorba de insectele purtătoare de germeni periculoşi pentru om şi animale, cum sînt muştele, ţînţarii etc., fie de insectele care vatămă şi distrug plantele agricole.
Marcarea cu un izotop radioactiv a unor insecte serveşte nu numai pentru a marca insectele vătămătoare, cum sînt gărgăriţele din silozurile de cereale, dar şi pentru combaterea lor. în acest scop se întrebuinţează cobaltul radioactiv. Tot cu cobalt radioactiv se combat şoarecii din magaziile de cereale şi silozuri. Administrarea cobaltului radioactiv în hrană duce la o sterilitate din ce în ce mai accentuată a generaţiilor de şoareci, la împuţinarea şi dispariţia lor.
Folosind efectul inhibitor al izotopilor radioactivi, se poate preveni infectarea cu microorganisme a unor produse agricole greu de conservat, cum sînt
1 A. L. Kursanov, Op. cit.
16 — Agrotehnica
242
Factorii vieţii plantelor sau factorii de vegetaţie
sfecla, cartofii etc. şi se poate asigura o mai bună conservare a acestora. în fermentaţie se poate regla mersul procesului prin tratamentul speciilor de Saccharo-tnyces cu un izotop radioactiv. Iradiind carnea de porc cu un izotop cu perioada de înjumătăţire rapidă, este onlorîtă trichina şi carnea devine comestibilă, după ce efectul iradiaţiei a dispărut.
Izotopii radioactivi artificiali care emit o cantitate mică de energie nucleară produc un efect de stimulare asupra plantelor ca şi izotopii naturali. Emanaţiile cu razele y în doze foarte mici stimulează dezvoltarea şi provoacă o ajungere mai rapidă la maturitate. Mugurii florali la diferite plante sînt stimulaţi şi se deschid mai devreme decît epoca normală. Experienţele s-au făcut iradiind cu raze y, emise de izotopul radioactiv al cobaltului Co60, care are o perioadă de înjumătăţire de 5,3 ani. S-au întrebuinţat doze foarte mici, în timp ce în doze mai mari, efectul devine inhibitor şi poate să omoare germenii sau celulele vii.
Izotopii radioactivi au dobîndit astfel o largă utilizare în cercetările privitoare la biologie şi agricultură, după cum au dovedit o largă utilizare în multe alte domenii ale ştiinţei şi tehnicii: în medicină, în metalurgie, în prospecţiile miniere etc. Cercetări cu ajutorul izotopilor radioactivi se fac acum pe scară mare, în diferite ţări ale lumii.
Aceste cercetări nu sînt lipsite de dificultăţi. Elementul natural şi izotopul său radioactiv nu se comportă la fel în metabolismul plantei sau animalului. Această comportare nu este identică, deoarece corpul natural şi izotopul său radioactiv nu sînt identice. De exemplu, C şi C14 sau P şi P32 nu sînt identice. Procesele care se petrec în plantă şi pe care le-am descris mai sus se produc datorită nu numai elementului studiat, ci proprietăţilor radioactive ale izotopului întrebuinţat. Energia radioactivă provoacă prin ea însăşi o circulaţie mai rapidă a substanţelor din plantă, stimulează creşterea şi respiraţia, fenomene care nu ar avea loc cînd planta absoarbe numai elementul corespunzător, lipsit de radioactivitate. în experienţele în care cantitatea de izotop radioactiv folosită este prea mare, se înregistrează efectul nociv al radiaţiilor asupra plantelor cu care se experimentează. în experienţele de vegetaţie, cantitatea de fosfor radioactiv nu trebuie să treacă de 0,4 microcurie P205 la vas K
O altă dificultate în aceste cercetări rezultă din necesitatea de a proteja pe cercetători de efectele jnocive ale iradiaţiilor.
Manipularea substanţelor radioactive este foarte periculoasă, dacă nu se face cu precauţiile necesare. Astăzi se cunosc mijloacele de protecţie adecvate,
9 capabile să-i ferească pe cercetători de pericol şi să împiedice răspîndirea în laboratoarele în care se lucrează cu substanţe radioactive şi în localităţile în care se găsesc aceste laboratoare, a emanaţiilor periculoase.
1 G. E. G. Mattinghy, Op. cit.
PARTEA a Il-a
MEDIUL DE VIAŢĂ AL PLANTELOR CLIMA ŞI SOLUL CA SINTEZE ALE TUTUROR FACTORILOR DE VEGETAŢIE
V
t
CAPITOLUL I
CLIMA ŞI RAPORTURILE EI CU VEGETAŢIA
§ 1. Definiţie. Factorii determinanţi ai climei
Clima determină caracterul vegetaţiei în diferite regiuni ale globului. Zonele de vegetaţie spontană se suprapun pe zonele climatice. Plantele cultivate, deşi sînt duse de om sub toate climatele şi sub toate latitudinile, nu se dezvoltă optim decît în climatul cel mai prielnic. Se poate vorbi de climatul trestiei de zahăr, climatul bumbacului, al viţei de vie, al cerealelor, al pădurilor de conifere etc.
Clima influenţează direct vegetaţia, prin elementele ei: temperatura aerului şi a solului, umiditatea, mişcarea aerului, intensitatea şi durata luminii. Dar ea influenţează şi indirect, prin mijlocirea solului. într-adevăr, clima determină vegetaţia, iar vegetaţia este unul din factorii principali ai formării solului. Solul, la rîndul lui, influenţează caracterul vegetaţiei spontane şi cultivate. La suprafaţa pămîntului, este astfel, o concordanţă între zonele de climă, zonele de sol şi zonele de vegetaţie.
« Clima este totalitatea fenomenelor meteorologice care caracterizează starea mijlocie a atmosferei, într-un punct al suprafeţei pămîntului1 ».
Clima se referă aşadar la atmosferă, în punctul ei de contact cu pămîntul, adică tocmai la mediul în care se dezvoltă plantele şi animalele. Prin punct de contact cu pămîntul, în sensul larg al cuvîntului, trebuie să înţelegem înălţimea atmosferei de aproximativ 2 m de la sol. Chiar la suprafaţa solului este o « microclimă », care este diferită. De asemenea, fenomenele care se petrec în atmosfera înaltă sau la adîncime, în pămînt ori în mare, sînt diferite de acelea care se petrec in punctul de contact al atmosferei cu pămîntul. Numai acestea din urmă sînt tipice pentru un climat determinat. Acestea îl interesează pe agricultor împreună cu microclimatul care se stabileşte la suprafaţa imediată a solului.
Clima se caracterizează prin mediile elementelor meteorologice ale punctului de pe glob considerat. Ea se referă la o totalitate de fenomene, pe care climato-
1 Em. de Martonne, Geographie physique, III-eme ed., Paris 1920.
246
Mediul de viaţă al plantelor
logia le studiază în sinteza lor tipică, în timp ce meteorologia studiază fenomenele separat, în desfăşurarea lor în timp.
Elementele meteorologice ale climei sînt: 1. lumina; 2. căldura aerului;
3.	presiunea atmosferică şi vînturile; 4. fenomenele la care dă naştere prezenţa vaporilor de apă în atmosferă — umiditatea atmosferică, nebulozitatea şi precipitaţiile.
Factorii care determină clima sînt cosmici şi tereştri. Factorii cosmici sînt căldura şi lumina solară, iar factorii tereştri (telurici) sau geografici sînt: uscatul şi apa, relieful şi vegetaţia.
Factorii cosmici. Căldura şi lumina solară constituie originea tuturor fenomenelor fizice, care diferenţiează climatele pe glob. Ele creează condiţiile prielnice vieţii vegetale şi animale; soarele este astfel izvorul vieţii pe pămînt.
Unghiul sub care razele soarelui cad pe suprafaţa pămîntului, durata şi intensitatea insolaţiei, determină zonele climatice: zona polară sau glacială, zona temperată şi zona tropicală. Tranziţia de la zonă la zonă, de la anotimp la anotimp şi de la zi la noapte se face lent, datorită rolului de regulator pe care-1 joacă atmosfera. Aerul este, precum am arătat, foarte rău conducător de căldură. De aceea, atmosfera împiedică încălzirea prea puternică şi bruscă a pămîntului şi tot astfel împiedică şi răcirea lui.
Acest rol de regulator pe care-1 are atmosfera, depinde de grosimea şi de puritatea ei. în atmosfera înaltă, fenomenul de reglare este mai slab, insolaţia este foarte puternică, dar şi răcirea în absenţa razelor solare este mai mare şi mai bruscă. Fenomenul se observă de către aviatori, ori de cîte ori zboară la înălţime, după cum se observă cu uşurinţă şi în munţii înalţi. Variaţiile de temperatură în munţi sînt mult mai mari decît în cîmpiile ori văile de la poalele lor. Dezagregarea fizică a rocilor este foarte intensă în munţi, datorită acestor variaţii de temperatură.
Rolul de regulator al atmosferei depinde mult şi de puritatea ei. Acolo unde atmosfera este încărcată cu vapori de apă, rolul ei este mai accentuat. Acolo, însă, unde ea este foarte clară, ca în pustiuri, încălzirea şi răcirea se petrec brusc, variaţiile de temperatură sînt mult mai mari.
Dacă numai factorii cosmici — căldura şi lumina solară — ar determina climatul, ar trebui ca zonele climatice să fie exact mărginite de cercurile paralele, la suprafaţa globului.
în realitate, aceste zone au limite neregulate şi o serie întreagă de variante tipice, din cauză că în distribuţia şi caracterul climatului intervin factorii tereştri sau geografici.
Factorii tereştri sau telurici. Distribuţia uscatului şi a apei pricinuieşte mari diferenţe de climă pe aceeaşi latitudine. După cum precumpăneşte unul ori altul din aceste elemente, întîlnim climatul continental sau pe cel
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
247
maritim. Diferenţele se datoresc proprietăţilor fizice diferite ale uscatului şi ale apei.
Căldura specifică a solului reprezintă numai 6/10 din căldura specifică a apei. Conductibilitatea solului pentru căldură este mai mare decît a apei. Rezultă din aceste însuşiri că solul se încălzeşte mai repede decît apa. Apa, cu încălzirea şi răcirea ei mai înceată, joacă rolul unui regulator.
Apa supusă încălzirii se evaporă şi-şi scade astfel temperatura. Atmosfera încărcată cu vapori, deasupra întinderilor mari de apă, îngreuiază pătrunderea razelor solare şi deci încălzirea.
O dată încălzită, apa cedează căldura mult mai greu decît uscatul. Pe de altă parte, uscatul nu se încălzeşte decît pînă la maximum 20 m, în timp ce în apa mărilor, din cauza mişcării valurilor, căldura pătrunde pînă la 100 şi chiar 200 m. Adîncimea de pătrundere este în funcţie şi de încărcătura cu suspensii a apei marine. în mările cu suspensii aluvionare bogate, ca şi în cele în care planktonul viu se găseşte în proporţii mari, astfel încît apa mării devine opacă, căldura soarelui pătrunde la o mai mică adîncime. Mările limpezi, sau cele care primesc razele soarelui aproape perpendicular, au o mai mare putere de absorbire a energiei calorice şi se încălzesc pe o adîncime mâi mare.
în genere, sub aceeaşi latitudine, se înmagazinează mai multă căldură în mări decît în uscat.
Consecinţele termice ale fenomenelor arătate sînt multiple: marea amortizează diferenţele de temperatură zilnice, nu numai deasupra mării însăşi, dar şi la contactul cu uscatul, unde brizele nocturne şi diurne grăbesc această amortizare. Marea amortizează tot aşa diferenţele de temperatură între anotimpuri, prelungeşte anotimpurile, împiedică trecerile bruşte.
în climatele maritime, iarna este temperată, vara şi primăvara sînt mai răcoroase. Primăvara vine cu întîrziere, ceea ce pentru agricultură este un mare neajuns în latitudinile nordice. în astfel de latitudini este mai prielnic, pentru vegetaţie, climatul continental, caracterizat prin venirea bruscă şi timpurie a primăverii.
Precumpănirea mărilor are o înrîurire puternică asupra umidităţii şi a vîn-turilor. La suprafaţa marilor întinderi de apă se formează o cantitate considerabilă de vapori, nebulozitatea este mai mare, precipitaţiile mai numeroase şi mai abundente,
Obîrşia umidităţii terestre, a ploilor, a rîurilor, a pînzei de apă subterană sau freatică este marină.
Deasupra mărilor, presiunea atmosferică este mai mică, atmosfera fiind mereu încărcată cu vapori. Minimele barometrice provoacă naşterea ciclonilor, mai frecvenţi deasupra mărilor. Diferenţele de presiune între atmosfera de deasupra mărilor şi cea de deasupra uscatului provoacă ivirea vînturilor regulate: brizele şi musonii.
248
Mediul de viaţă al plantelor
Curenţii marini au o influenţă puternică asupra climei. Curenţii calzi accentuează caracterul maritim al climatului, fac clima coastelor pe care le scaldă mai caldă/mai umedă, dar mai neregulată, în ceea ce priveşte presiunea atmosferică. Curentul. Golfului (Gulfstream) care ia naştere în Golful Mexic, în regiunea mării calde, taie în diagonală jumătatea nordică a Atlanticului şi spală cu apele lui calde coasta nord-vestică a Europei, din Bretania pînă în fiordurile Norvegiei. El face clima coastei franceze de nord-vest, în Bretania, să fie tot aşa de dulce ca în sudul Alpilor, cu toată marea diferenţă de latitudine. El încălzeşte pămîntul Norvegiei şi permite cultura plantelor agricole pînă la o latitudine mult mai nordică decît în alte regiuni ale globului.
în schimb, curenţii reci, care coboară dinspre pol înspre regiunile tropicale, cum este de pildă curentul care coboară dinspre Labrador pe coasta orientală a Americii de Nord, face climatul mai rece, umed, ceţos, dar cu puţine precipitaţii.
Munţii provoacă modificări climatice importante. Pe munţi, presiunea atmosferică este mică, deoarece coloana de aer de deasupra munţilor este mai puţin înaltă. Măsurarea presiunii atmosferice este chiar un mijloc de a determina înălţimea unui munte. Stratul de aer de deasupra munţilor fiind mai subţire, rolul protector al atmosferei este mai slab, ea înmagazinează mai puţină căldură. Munţii sînt mai reci ca regiunile joase învecinate. Insolaţia, cînd cerul este senin, este foarte puternică, din cauza grosimii mici şi a purităţii atmosferei. Pentru acelaşi motiv, răcirea este bruscă şi puternică îndată ce apune soarele. Variaţiile de temperatură la suprafaţa solului, în munţi, sînt astfel foarte mari.
Temperatura mai scăzută provoacă o creştere a umidităţii relative, la aceeaşi cantitate absolută de vapori. Umiditatea relativă este mai mare decît în regiunile mai joase şi calde. Sau, cu alte cuvinte, temperatura scăzută provoacă condensarea vaporilor de apă din atmosferă, chiar cînd cantitatea acestora este relativ mică. De aceea, în munţi, nebulozitatea este mai mare, ploile în genere mai abundente. Umiditatea absolută sau cantitatea totală de vapori de apă poate fi mai mică decît în cîmpiile joase.
Munţii influenţează şi regimul vînturilor. între vale şi munte este un curent continuu de aer, care se deplasează ziua de la cîmpie spre munte, muntele fiind mai cald, iar noaptea de la munte spre cîmpie, cîmpia fiind mai caldă. Curenţii aceştia de aer sînt denumiţi brizele zilnice ale muntelui.
Munţii usucă vînturile care aduc mase de aer încărcate cu vapori. Prin răcire, vaporii se condensează, cînd masa de aer ce-i conţine izbeşte ascendent un şir île munţi, cum se întîmplă cu « foehnul », în Alpi. în coborîre pe versantul opus, masa de aer se încălzeşte, ceea ce îngreuiază condensarea. De aceea, în regiuni cu vînturi regulate, munţii au un versant mai umed şi versantul opus mai uscat. Intervine şi evaporaţia, care este mai mare pe versanţii sudici decît pe cei nordici.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
24£
Influenţa vegetaţiei. Masivele mari de pădure coboară temperatura medie a regiunii, prin scăderea temperaturii verii. Această temperatură în scădere este datorită evaporaţiei puternice deasupra pădurilor. Nebulozitatea este mai mare deasupra masivelor păduroase, căci temperatura mai scăzută apropie vaporii de apă de punctul de condensare. Este o concordanţă între masivele păduroase şi precipitaţiile sporite, în special în regiunea tropicală, dar nu se ştie precis dacă pădurea este cauză ori efect, în zona temperată, climatele extrem continentale, uscate sau de stepă, nu permit dezvoltarea pădurii. Evaporaţia mare, datorită transpiraţiei prin frunze, reprezintă un consum de apă foarte mare, care se face pe seama apei din pămînt.
De aceea, sub pădure, în regiuni plane, apa freatică are un nivel mai coborît decît în regiuni cu vegetaţie ierboasă sau culturi agricole. Plantarea de arbori este adesea un mijloc de a ameliora un teren prea umed. Cu totul invers este rolul pădurilor în regiuni accidentate de dealuri şi de munţi. Acolo, pantele despă-durite nu pot reţine de loc apa de precipitaţii, care se scurge în văi, cu cea mai mare repeziciune. Regimul rîurilor este în acest caz torenţial, nivelul apei de subsol scăzut şi neregulat, climatul arată contraste de uscăciune şi umiditate. Pădurea creează, în regiunile cu relief accidentat, condiţii normale: împiedică scurgerea la suprafaţă a apei de precipitaţii, o sileşte să se infiltreze în sol şi cu toată evaporaţia puternică, sporeşte umiditatea generală a solului, ridică şi menţine constant nivelul apei freatice, determină un regim regulat al rîurilor, în locul regimului torenţial.
Masivele păduroase, în regiuni deschise şi bîntuite de vînturi, moderează acţiunea acestora, prin obstacolul ce opun curenţilor de aer de la suprafaţa pămîntului. în acest chip micşorează pierderea de apă prin evaporaţie. De asemenea permit acumularea zăpezii în timpul iernii şi sînt astfel un mijloc de a mări provizia de apă a solului în regiunea respectivă şi de luptă contra secetei.
§ 2. Elementele climei
Elementele climei sînt: temperatura, presiunea atmosferică şi fenomenele ce au loc ca urmare a prezenţei vaporilor de apă din atmosferă.
Temperatura se măsoară cu termometre obişnuite sau cu termometre de maxim şi minim şi se înregistrează în tabele numerice, din care se determină mediile zilei, ale lunii, anotimpului sau anului. Pe lîngă medii sînt caracteristice şi extremele — maxima şi minima — care ne dau putinţa să judecăm caracterul extrem sau dulce al climatului. Dacă se unesc pe o hartă localităţile care au aceeaşi temperatură medie, se obţin curbe caracteristice pentru climatul unei regiuni, numite izoterme.
250
Mediul de viaţă al plantelor
Izotermele sînt lunare, sezonale sau anuale, după cum rezultă din mediile pe o lună, un anotimp sau un an. Izotermele de vară se mai numesc şi izotere, cele de iarnă, izochimene.
Din cauza factorilor climatici tereştri, temperatura medie anuală a unei localităţi nu corespunde aproape niciodată cu temperatura medie anuală a paralelei pe care este situată, localitatea,, ci este mai mare ori mai mică decît aceasta. Temperatura medie a unei localităţi are o anomalie, care poate fi pozitivă ori negativă. Dacă se unesc la suprafaţa globului localităţile care au aceeaşi anomalie termică faţă de media paralelei, se obţin linii care au fost denumite izanomale şi care sînt pozitive sau negative, după cum diferenţele de temperatură, faţă de media paralelei, sînt pozitive ori negative.
Cu aceste elemente se construiesc hărţi ale temperaturilor, caracteristice pentru fiecare climat, utile agriculturii. în agricultură, datele termice sînt puse , în legătură cu nevoile specifice ale fiecărei plante şi cu durata vegetaţiei. Se însumează mediile zilnice mai mari de 6° din toată perioada de vegetaţie şi se obţine o cifră care este caracteristică pentru fiecare plantă, şi care a fost denumită constantă termică.
Presiunea atmosferică şi vînturile. Presiunea atmosferică se măsoară cu barometre cu coloană de mercur sau cu barografe înregistratoare. Unind punctele care au aceeaşi presiune într-un moment dat, se obţin curbele de presiune, denumite izobare. Izobarele delimitează la suprafaţa globului arii de mică presiune sau de depresiune, denumite arii ciclonale şi arii de mare presiune, denumite arii anti-ciclonale sau de maxim barometric. Primele se înseamnă pe hărţi cu semnul — sau litera D, cele din urmă cu semnul + sau literele MB.
Variaţiile de presiune sînt în funcţie de temperatură, cantitatea de vapori de apă din atmosferă şi înălţime. Temperatura ridicată micşorează presiunea, cea scăzută o sporeşte. Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă micşorează presiunea. Cu cît ne urcăm mai mult în atmosferă, cu atît presiunea este mai mică.
Ivirea zonelor de minim sau de maxim barometric este influenţată de numeroase cauze locale şi accidentale, care nu sînt încă complet lămurite de meteorologie. Sînt regiuni în care astfel de zone sau centre de maximum sau minimum se ivesc regulat. Centrii formaţi în acest chip poartă numele de centrii de acţiune.
Presiunea diferită dintr-o arie ciclonală ori anticiclonală tinde a se echilibra, ceea ce dă naştere la mişcări mai mari ori mai mici ale masei de aer. Astfel se 9 nasc vînturile. Sensul de mişcare al aerului nu este întîmplător, ci urmează unei legi meteorologice precise. în emisfera nordică, vînturile au o tendinţă de deviere spre dreapta; în emisfera sudică, tendinţa de.deviere este spre stînga. Se admite că această deviere este datorită mişcării de rotaţie a globului pămîntesc.
Sensul acestei devieri determină sensul de mişcare al maselor de aer, într-o arie ciclonală ori anticiclonală.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
251
Să considerăm o arie ciclonală în emisfera nordică. Direcţia teoretică de mişcare a aerului este radială spre centru. Devierea de care vorbeam mai sus, aplicată pe direcţia radială, imprimă întregii mase de aer o mişcare de la dreapta spre stînga, sau inversă mişcării acelor de ceasornic. Sensul acestei mişcări dă sensul tuturor vînturilor în aria ciclonală (fig. 25 A).
Să considerăm o arie anticiclonală în emisfera nordică. Sensul teoretic de mişcare al aerului este radial spre periferie. Deviaţia pe direcţia radială prinde toată masa de aer într-o mişcare de la stînga la dreapta, ca aceea a acelor de ceasornic. Acest sens al mişcării dă direcţia vînturilor în toată aria anti-
ceasornicului.
Viteza de mişcare a aerului este determinată de diferenţa de presiune. Se numeşte gradient diferenţa de presiune dintre două izobare, depărtate între ele cu 110 km, adică 1° meridian, măsurat pe ecuator. Gradientul se măsoară pe direcţia perpendiculară între cele două izobare. El exprimă forţa, cu care aerul este împins spre centru, în caz de depresiune, sau spre periferie, în caz de maxim
Centrele de mare presiune se formează, în genere, acolo unde aerul este rece, deasupra continentelor nordice; cele de mică presiune, în regiunile calde,
în emisfera sudică, lucrurile se petrec invers: în cicloni mişcarea se face de la stînga la dreapta, ca acele ceasornicului, iar în anticicloni, de la dreapta la stînga, invers decît acele
ciclonală (fig. 25 jB).
A
B
Fig. 25 — Mişcarea ciclonală A şi mişcarea anticiclonală B în emisfera nordică (după de Martonne)
deasupra mărilor tropicale. S-a constatat o analogie între mersul 'izanomalelor şi prezenţa centrelor: în regiunea izanomalelor negative se ivesc centre de mare presiune, iar în regiunea izanomalelor pozitive centre de mică presiune.
Căldura regiunii ecuatoriale provoacă minime barometrice în stratele înalte ale atmosferei, ridicarea aerului în sus şi curgerea lui spre poli. Curenţii de aer astfel formaţi sînt contraalizeele. La suprafaţa pămîntului, aceleaşi cauze dau
Tendinţa de. egalizare a presiunii atmosferice dă naştere vînturilor. Hotă-ntoare pentru climatul unei regiuni sînt vînturile regulate. Printre acestea, cele mai cunoscute sînt alizeele şi contraalizeele în ambele emisfere, musonii în Asia, iar m Europa mistralul, sirocco, bora şi crivăţul.
252
Mediul de viaţă al plantelor
naştere unor curenţi de aer de sens contrar, care sînt vînturile alizee. Alizeele şi contraalizeele nu bat după direcţia teoretică, ci sînt supuse legii de deviaţie a ciclonilor şi anticiclonilor, de care am vorbit mai sus.
Musonii suflă în regiunea Oceanului Indian şi anume vara, de la marea rece unde este zona de mare presiune înspre uscatul cald şi zona de mică presiune. Iarna, direcţia musonilor este, din motive analoage, inversă. Musonii răcoresc în anotimpul călduros India, pînă în China şi îndulcesc astfel clima. Ei aduc ploi de vară îmbelşugate.
Mistralul suflă iarna în sudul Franţei, dinspre nord, nord-vest, adică dinspre uscatul rece, unde este zona de mare presiune, înspre marea mai caldă, unde este zona de mică presiune.
Sirocco suflă dinspre continentul african, unde se găseşte zona de mare presiune, înspre Marea Mediterană. Este uscat şi cald şi probabil că se usucă complet, trecînd peste Atlas. Este un vînt neprielnic, vătămător vegetaţiei.
Bora suflă pe coasta Adriaticii, iarna, dinspre uscat spre mare, întocmai ca şi mistralul, este rece şi uscat.
Crivăţul suflă dinspre nord-est, în estul Europei, mai ales iarna şi este determinat de centrul siberian de mare presiune. Este un vîţit uscat şi rece, care aduce adeseori zăpadă cu viscol, din cauza scăderii temperaturii.
Pentru climatul local al unui regiuni au importanţă, pe lîngă vînturile regulate care bat în regiuni foarte întinse, şi vînturile mici — brizele. Brizele marine bat ziua de la marea rece spre uscatul cald, iar noaptea invers. Ele contribuie, pe lîngă celelalte elemente ale climei, arătate mai înainte, la îndulcirea climatului maritim.
Brizele de munte au noaptea un sens descendent spre cîmpie, deoarece munţii sînt mai reci; ziua, dimpotrivă, au un sens ascendent.
Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă dă naştere precipitaţiilor, care alcătuiesc unul din elementele cele mai importante ale climei şi determină caracterul vegetaţiei.
Cantitatea de vapori de apă ce se află în unitatea de volum de aer este denumită umiditatea absolută. Pentru climatologie şi agricultură interesează mai mult umiditatea relativă.
Umiditatea relativă este raportul dintre cantitatea de vapori de apă prezentă în aer şi cantitatea ce ar trebui să fie pentru ca aerul să fie saturat, la o tempera-^ tură dată. în loc de cantităţi, raportul de mai sus se poate exprima prin valorile care reprezintă forţa elastică sau tensiunea vaporilor de apă în cele două momente considerate. Punctul de saturaţie sau punctul de condensaţie variază cu temperatura. Cu cît temperatura este mai ridicată, cu atît este necesară
o	cantitate de vapori de apă mai mare, spre a se atinge punctul de saturaţie.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
253
Umiditatea relativă se mai numeşte şi starea higrometrică a aerului şi se măsoară practic cu instrumente sensibile la umiditate, numite higrometre.
Umiditatea absolută şi cea relativă variază în sens invers. Umiditatea absolută este mare în regiunile calde şi în anotimpul călduros, din cauza evaporaţiei puternice. Umiditatea relativă este mare în condiţii inverse şi la o evaporaţie mai puţin intensă, din cauza temperaturii scăzute.
Am arătat în paragraful 9, la capitolul «Apa ca factor de vegetaţie», relaţia dintre temperatură şi condensarea vaporilor din atmosferă.
Cînd vaporii de apă din atmosferă ating punctul de saturaţie, excesul se condensează în picături mici, extrem de fine, care plutesc în aer, alăturate în mase mari, care constituie norii.
Norii, care se ridică în pături orizontale, aproape de pămînt, poartă numele de stratus. Ei se observă şi se simt sub formă de ceaţă, cînd urcăm o înălţime, de pildă panta unui munte. Norii albi-vineţi care se văd la orizont, în forma spinărilor rotunjite ale unui lanţ de munţi, se numesc cumulus. Norii care apar la înălţime mare, sub forma unor pete albe pe cerul albastru, se numesc cirus. Ei sînt formaţi din cristale foarte mici de ghiaţă. în sfîrşit, norii negri, care apar ameninţători, prevestind furtună, ploaie mare şi cîteodată grindină, poartă numele de nimbus.
Norii se încarcă cu electricitate în cantitate considerabilă, care, provoacă, atunci cînd mase mari vin în contact, descărcările electrice cunoscute.
Starea de acoperire cu nori a bolţii cereşti se numeşte nebulozitate.
Se construiesc hărţi care	arată o nebulozitate	medie a	localităţilor
unei regiuni. Unind localităţile cu aceeaşi nebulozitate medie se obţin linii numite izonefe.
Originea umidităţii atmosferice a norilor şi precipitaţiilor este oceanică. Pe metrul pătrat de suprafaţă de apă se evaporă în medie la temperatura obişnuită,
1	1 de apă în 24 de ore (1 km2 la suprafaţa mării evaporă deci 1 000 000 1). Toate mările globului reprezintă circa 400 000 000 km2. Deci, cantitatea evaporată, în litri, în 24 de ore, va fi, 400 miliarde de metri cubi de apă. La această cantitate se adaugă aceea, mult mai puţin însemnată, care se evaporă deasupra rîurilor, fluviilor şi lacurilor. Vînturile duc această enormă cantitate de vapori de apă deasupra continentelor, pe care le aprovizionează astfel, cu apa necesară vegetaţiei.
Cînd picăturile de apă mici,	care constituie norii, se	măresc prin	condensare
continuă sau prin reunirea lor,	atunci ele dobîndesc	o greutate	apreciabilă^
nu	mai pot pluti în atmosferă	şi cad la suprafaţa pămîntului,	sub formă
de ploaie.
Cmd temperatura este scăzută, micile picături de apă îngheaţă încet, sub formă de cristale. Cristalele cresc în forma unor steluţe hexagonale, variat
254
Mediul de viaţă al plantelor
^ramificate, formează fulgi destul de grei ca să mai poată sta în atmosferă şi cad la pămînt sub formă de zăpadă. Zăpada se formează lent în atmosfera rece, în anotimpul friguros.
MecanismuFde formare a grindinii este altul. în atmosfera înaltă se găsesc adeseori nori, care conţin apă în stare de suprafuziune, adică în stare lichidă, dar la o temperatură mai joasă de 0°. în anumite condiţii, de pildă cînd cristalele de gheaţă dintr-un nor vecin ating masa de apă în stare de suprafuziune, atunci această masă îngheaţă aproape instantaneu. Se formează astfel mici boabe de gheaţă amorfe, care cad în atmosferă. Dacă în drum întîlnesc alţi nori reci, boabele de gheaţă cresc, prin adaosul de apă îngheţată, peste sîmburele iniţial. în acest fel, grindina ajunge cîteodată de dimensiuni mari. în astfel de cazuri, ea este extrem de primejdioasă pentru agricultură. Metodele care s-au încercat pînă acuma pentru combaterea grindinii — spargerea norilor prin explozibile, prin aruncare de nisip din avioane etc., — nu au dat rezultatele aşteptate. Norii care formează grindina sînt cumulo-nimbus de grosimi mari, de 2 000—3 000 m. Observaţiile meteorologice şi statisticile dovedesc că sînt unele regiuni cu deosebire bîntuite de grindină, în care trebuie evitate culturile preţioase şi intensive.
Iarna se întîmplă cîteodată ca condensarea şi îngheţarea picăturilor de apă să se facă repede, cristalele n-au timp să se formeze, la suprafaţa pămîntului cad bobiţe de zăpadă, numite măzăriche sau ţârţăriche. Cînd se întîmplă iarna ca atmosfera să fie caldă, iar pămîntul rece, atunci cade din atmosferă ploaie, care îngheaţă la suprafaţa pămîntului, formînd poleiul.
în nopţile de vară, vaporii de apă din atmosferă se condensează direct la suprafaţa pămîntului şi mai ales la suprafaţa corpurilor care se răcesc mai mult şi a plantelor, sub formă de rouă.
Roua joacă un rol apreciabil în economia naturii, în epocile cînd plantele nu se pot aproviziona pe altă cale cu apă. Pămîntul primeşte pe această cale cantităţi apreciabile de apă, dat fiind că fenomenul se repetă în fiecare noapte. Există şi o condensare interioară, cînd aerul încărcat cu vapori pătrunde într-o masă formată din fragmente de pietre, din nisip sau pămînt afînat şi cînd masa respectivă în care pătrunde aerul este mai rece ca acesta. Astfel se formează aşa-zisa rouă interioară. în regiuni de stepă şi deserturi, roua interioară se captează în grămezi superficiale de pietre, care, răcindu-se mult, condensează cantităţi apreciabile în partea de jos a grămezii.
Cînd condensarea la suprafaţa pămîntului se face la temperaturi scăzute sub 0°, se formează bruma. Bruma este un factor dăunător vegetaţiei, cînd cade prea timpuriu, toamna şi mai ales primăvara, după ce a pornit vegetaţia. Culturile intensive, în special plantaţiile de vii, se apără contra brumei, învăluind toată suprafaţa ce vrem să o ocrotim, cu un nor gros de fum, care rezultă din arderea
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
255
unor grămezi de gunoi sau a altor substanţe fumigene, anume preparate în recipiente speciale. Este primejdie de brumă cînd atmosfera este încărcată de vapori, iar cerul este senin şi clar, ceea ce provoacă o scădere bruscă de temperatură. Cînd higrometrul şi barometrul indică o astfel de stare a atmosferei trebuie să luăm măsurile necesare.
Totalitatea fenomenelor care decurg din prezenţa vaporilor de apă din atmosferă şi aprovizionează scoarţa globului cu apă constituie precipitaţiile atmosferice. Cantitatea de precipitaţii se măsoară pe înălţimea coloanei de apă ce s-ar forma la suprafaţa pămîntului, dacă apa nu s-ar scurge, nu s-ar infiltra şi nu s-ar evapora. Ea se exprimă în milimetri şi se măsoară cu pluviometrul. Cantitatea şi repartiţia precipitaţiilor atmosferice alcătuiesc unul din caracterele esenţiale ale climatelor. Unind punctele în care cade aceeaşi cantitate de precipitaţii într-un moment dat se obţin curbele de precipitaţii sau izohietele.
Agricultura intensivă s-a dezvoltat în regiunile temperate şi subtropicale,, la o cantitate anuală de precipitaţii de 200—1 000 mm anual.
Cînd cad sub 200 mm de precipitaţii anual, nu se poate face o agricultură raţională decît prin irigaţie. Terenurile care nu se pot iriga se folosesc ca păşune de stepă.
în clima temperată, cînd cad peste 1 000 mm de apă, pămîntul se bătătoreşte puternic, iar recoltele nu se pot usca. în astfel de regiuni se preferă exploatarea pastorală sau cea silvică.
în regiunea tropicelor se face agricultură şi la o cantitate de precipitaţii de peste 1 000 mm anual, dar trebuie ţinut seama că acolo evaporaţia este foarte puternică. Cînd cantitatea de precipitaţii trece de 2 000 mm, se recurge la exploatarea terenului prin culturi arborescente, cu arbori de sisal, de cacao, de cafea, de cauciuc, de cocos etc.
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad la Buitenzong, în lava, 4 370 mm; la Debundja, în Kamerun, 10470 mm; la Cherapungi, în Himalaia, 11630 mm anual.
Foarte importantă pentru agricultură este nu numai cantitatea optimă de precipitaţii, dar şi repartiţia lor.
Astfel, în Romînia, maximum de precipitaţii cade la începutul verii, ceea ce indică o climă foarte prielnică pentru cereale; în Europa Centrală plouă mai mult vara, ceea ce este prielnic pentru plantele tehnice prăsitoare; în Italia plouă mai mult iarna, ceea ce este favorabil pentru pomi şi viţa de vie; în centrul şi vestul Franţei plouă tot anul, ceea ce este prielnic pentru păşuni şi plante de nutreţ.
Factorii climatici, arătaţi mai sus, se grupează într-o sinteză anumită, în fiecare regiune a globului, determinînd climatul caracteristic al acelei regiuni*.
256
Mediul de viaţă al plantelor
3. Caracterizarea sintetică a climatelor
S-au căutat diferite metode pentru a caracteriza clima ca un tot şi pentru a defini precis diferitele climate, avînd în vedere elementele meteorologice principale care le determină sau sinteza acestor elemente, exprimată în simboluri sau într-o formulă scurtă.
Astfel, dacă se ia în considerare umiditatea, zonele climatice se pot clasifica în foarte umede> umede, subumede> semiaride şi aride. Din punct de vedere al temperaturii, climele se pot clasifica în următoarele categorii: tropicală, mezotermală, micro-termală, clima de taiga, clima de tundră şi clima polară. Calificativele privitoare la umiditate şi la temperaturi se pot combina în diferite feluri, pentru a caracteriza diferite clime pe glob. Astfel, de exemplu, o zonă de climă tropicală, foarte umedă, este în Congo şi în toată Africa ecuatorială.
Climă mezotermală şi umedă este pe coasta Mării Negre, la sud de Caucaz, în regiunea Colchida.
Climă mezotermală şi semiaridă este în sudul Italiei, în Spania, în Tunis şi Algeria.
Climă mezotermală şi aridă este în republicile din Asia Centrală.
Climă tropicală şi aridă este în Sahara.
în R.P.R., clima este microtermală şi semiaridă în centrul Dobrogei şi în Bărăgan, iar în restul ţării este microtermală şi subumedă, cu o tendinţă spre mezotermală în partea de sud-vest a ţării şi în Oltenia.
B. P. A 1 i s o v porneşte de la un alt criteriu. El socoteşte că diferitele categorii de clime trebuie clasificate genetic, adică în raport cu cauzele care provoacă modificările vremii sau modificările pe timp scurt şi modificarea climatelor sau modificările pe timp lung.
«Variaţia anuală a temperaturii şi ordinea valorilor ei, precum şi umiditatea, nebulozitatea, precipitaţiile, nu sînt indicii unui tip de climă, ci numai caracteristicile lui particulare », adică numai modificările pe care anumiţi factori determinanţi le provoacă la suprafaţa globului. Aceşti factori sînt marele mase de aer care se deplasează din centrii de acţiune. Masele de aer în mişcare au caractere distincte, care determină clima. A 1 i s o v deosebeşte următoarele categorii de mase de aer.
Masa de aer	Notaţia	prescurtată
Maritim tropical	MT
Continental tropical	CT
Maritim polar	MP
Maritim arctic	MA
Continental arctic	CA
Ecuatorial	E
Continental polar de	origine	maritimă	CPM
Continental polar de	origine	arctică	CPA
Dintre metodele de caracterizare sintetică a climatelor, foarte răspîndită este metoda lui Koppen, care a fost adoptată şi de Institutul meteorologie €
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
257
al ţării noastre1 şi pe care o foloseşte Kondraşev în tratatul său de culturi irigate. Ea se întemeiază pe principalele două elemente meteorologice: temperatura şi precipitaţiile. Cum aceste elemente determină la rîndul lor zonele de vegetaţie, iar acestea tipul de sol, se poate spune că în sistemul lui Koppen sînt cuprinse implicit şi aceste două caracteristice ale zonelor mari de climat de la suprafaţa pămîntului. Koppen propune ca fiecare din tipurile principale de climat să fie notat cu o literă mare, iar în interiorul acestor tipuri principale, variaţiile, care dau subtipurile, să fie notate cu o literă mică.
Iată cele mai însemnate din aceste notaţii.
A înseamnă zona cu ploi tropicale şi fără iarnă, de o parte şi de alta a ecuatorului. Ocupă 36% din suprafaţa globului.
B înseamnă zonele de climă secetoasă. Există două astfel de zone principale în cele două emisfere. Ce se înţelege mai amănunţit prin climă secetoasă se va arăta mai jos.
Cu BS se notează clima de stepă care ocupă 6,7% din suprafaţa globului. Cu BW se notează clima de deşert care ocupă 3,9%
C înseamnă două zone temperate, în cele două emisfere, zone cu precipitaţii îndestulătoare, din care însă numai o cantitate mică cade sub formă de zăpadă. Luna cea mai rece a anului are o temperatură cuprinsă între + 18 şi —3°. Cu alte cuvinte, ceea ce caracterizează acest climat este umiditatea în tot timpul anului, iarna dulce cu puţină zăpadă şi tranziţie lentă între anotimpuri. Zonele cu acest climat ocupă 27% din suprafaţa globului.
D înseamnă o zonă temperată, cu destule precipitaţii, cu iarnă aspră. Luna cea mai rece are o temperatură sub —3°, cea mai caldă peste 10°. Cele două anotimpuri — vară şi iarnă — sînt bine definite prin contrastul între ele. Zona aceasta are păduri întinse şi bine încheiate. Ea ocupă o întindere foarte mare în emisfera nordică şi nu este aproape de loc reprezentată în emisfera sudică şi ocupă 7,8% din suprafaţa globului.
Aceasta este zona cea mai populată de pe glob.
E înseamnă zona climatică polară sau glaciară, cu zăpezi perpetue, limitată de izoterma 10° a lunii celei mai calde. Această zonă ocupă 19% din suprafaţa globului. Cu E T este notată zona de tundră, cu E F zona îngheţului veşnic.
în Romînia, care cum vom vedea, se găseşte la o răspîntie a climatelor temperate, sînt reprezentate tipurile B, C, D.
Zona B, de climă secetoasă, are nevoie de o lămurire mai precisă. Seceta nu înseamnă lipsă absolută de precipitaţii, ci înseamnă că apa care cade la supra-
1 Regiunile climatice ale Romîniei, în Buletinul meteorologic, voi. VIII, Seria a Il-a Iunie 1928.
17— Agrotehnica
258	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
fata pămîntului se evaporă foarte repede şi numai o mică parte rămîne la dispoziţia plantelor. Evaporaţia, la rîndul ei, depinde mai ales de temperatură. Limita de la care începe uscăciunea sau seceta este dată de un raport între temperatură şi cantitatea de precipitaţii.
Iată acest raport după Koppen:
—	temperatura medie anuală	25°	20°	15°	10°	5°	0°	—5
—	precipitaţiile anuale, în mm 700	600	500	400	300	200	100°
Dacă temperatura medie anuală este de 10°, cum este cazul în partea de sud a ţării noastre, atunci 400 mm de precipitaţii anuale înseamnă limita de uscăciune sau secetă. Toată partea din Dobrogea, care primeşte mai puţin de 400 mm de precipitaţii anual, are o climă secetoasă, notată cu B. Dacă temperatura medie anuală ar fi de 15°, atunci 500 mm de precipitaţii ar forma limita de secetă, iar dacă temperatura medie ar fi de 20°, limita de secetă ar fi de 600 mm de precipitaţii şi aşa mai departe. Sînt regiuni, în Italia sau Spania, unde cu o cantitate mai mare de precipitaţii decît cea din stepa romînă, clima este totuşi secetoasă, din cauză că temperatura este mai ridicată. Şi viceversa, la Moscova, cad circa 500 mm de precipitaţii anual şi totuşi clima este umedă.
Climă secetoasă este şi clima deserturilor. în acest caz problema este mai simplă, din cauză că în deserturi nu plouă de loc sau plouă foarte rar.
în zona BS, cu climă secetoasă de stepă, se aplică raportul dintre precipitaţii şi temperatură, aşa cum am arătat mai sus.
înăuntrul marilor zone climatice descrise sînt subtipuri climatice, determinate de variaţiile de temperatură, de cantitatea şi modul de repartiţie a precipitaţiilor. Aceste subtipuri sînt notate cu litere mici, din care vom aminti pe acelea care interesează îndeosebi clima ţării noastre.
a înseamnă că temperatura lunii celei mai calde este peste 22°. b înseamnă că temperatura lunii celei mai calde este sub 22° şi mai mult de 4 luni temperatura mijlocie lunară este peste 10°, deci vara este lungă.
c înseamnă că temperatura lunii celei mai calde este sub 22° şi numai 1—4 luni temperatura medie lunară este de 10°.
/ înseamnă ploaie ori zăpadă suficientă în toate lunile anului. k înseamnă climă temperată, mai rece, în special iarna rece. Vara este scurtă, temperatura lunii celei mai calde trece de 18°, dar rămîne sub 22°.
k' se deosebeşte de k prin aceea că luna cea mai caldă este sub 18°, deci o variantă de climă temperată mai rece ca precedenta.
s înseamnă că luna cea mai secetoasă este vara, iar iarna este bogată în precipitaţii. Precipitaţiile din luna cea mai ploioasă de iarnă aduc o cantitate de apă de trei ori mai mare decît cea din luna cea mai secetoasă de vară.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia	259
w înseamnă inversul lui s> luna cea mai secetoasă iarna. Precipitaţiile din luna cea mai ploioasă de vară aduc de zece ori mai multă apă decît luna cea mai secetoasă de iarnă.
x înseamnă că maximul de precipitaţii cad la începutul verii, cum este cazul aproape peste tot în ţara noastră.
Folosind simbolurile de mai sus, pe baza observaţiilor meteorologice îndelungate dintr-o localitate, putem stabili formula climatică a localităţii respective, aşa cum vom arăta cînd se va vorbi de clima R.P.R.
§ 4. Clime aride şi clime umede
Pentru repartiţia plantelor spontane şi cultivate la suprafaţa pămîntului, deosebirea dintre climatul arid sau secetos, ori foarte secetos, de o parte şi climatul umed de altă parte, este extrem de importantă. Această deosebire a preocupat nu numai pe climatologi, dar şi pe geografi, pe pedologi, şi pe agronomi.
Pe lîngă sistemul pe care l-am arătat mai sus al lui K o p p e n de a defini climatul secetos şi de a-1 deosebi de climatul umed sînt şi alte sisteme.
Sistemul lui Penck. Geograful P e n c k notează cu P apa de precipitaţii, cu E apa de evaporaţie, cu R apa de scurgere la suprafaţă şi cu ajutorul acestor valori defineşte climatele în felul următor.
Climatul umed are formula P — E — R > 0.
Adică, în acest climat, cantitatea de apă căzută este mai mare decît evaporaţia, rămîne, o cantitate însemnată de apă care se scurge la suprafaţă.
Climatul arid are formula P — E < 0.
Adică evaporaţia întrece cantitatea de apă căzută, nu există scurgere la suprafaţă.
Pe lîngă aceste două tipuri principale de climat, Penck mai deosebeşte climatul nival cu formula Z S — G > 0, în care Z înseamnă zăpada căzută, £ zăpada spulberată ori topită, iar G zăpada acumulată sub formă de gheţari.
Factorul de ploaie al lui Lang. Pentru a caracteriza un climat, din punct
de vedere al aridităţii sau umidităţii, Lang se serveşte de valorile următoare:
media precipitaţiilor anuale P şi media temperaturii anuale T. El face raportul P
pe care-1 numeşt e factor de ploaie şi care este caracteristic pentru fiecare climat.
Această notaţie este raţională cînd T este mai mare decît zero. într-un climat,
insă, în care temperatura medie anuală este zero, în ţinuturile arctice, raportul P
~ este lipsit de sens, fiindcă tinde la infinit. Iar dacă temperatura medie anuală este sub zero, atunci raportul — devine o valoare negativă. Această critică a fost făcută notaţiei iniţiale propitse de Lang. Ţinînd seamă de această critică, Lang
17*
260
Mediul de viaţă al plantelor
a propus următoarea modificare a factorului de ploaie. P rămîne media precipitaţiilor. T se calculează astfel: suma mediilor lunare ale temperaturilor pozitive (peste 0°) împărţită la 12 şi se notează T'. în felul acesta T' este totdeauna
pozitiv, iar raportul — este totdeauna un număr pozitiv şi finit.
p
Corectura propusă de Lang este arbitrară. Factorul —^ ’ nu mai dă valori
paralele mediilor anuale ale temperaturii, ci se depărtează mai mult ori mai puţin de aceasta. Totuşi, acest factor caracterizează destul de bine climatele din punctul de vedere al aridităţii ori umidităţii.
N. C. C e r n e s c u de la Institutul geologic al R.P.R. a calculat factorul de ploaie pentru diferitele regiuni tipice de sol ale ţării noastre şi a găsit că pentru solurile de stepă aridă, factorul de ploaie este 20—38; pentru cernoziomurile castanii şi ciocolatii, 38—49; iar pentru cernoziomul degradat, 46—58. Apoi, factorul creşte şi mai mult pentru solurile de regiuni umede. Valoarea de aproximativ 50 a factorului de ploaie reprezintă limita între climatul arid şi climatul umed1.
Indicele de ariditate al lui de Martonne. Reluînd aceleaşi noţiuni ca şi
p
Lang, de Martonne propune raportul —------------------—, pe care-1 numeşte indice
P
de ariditate. Numărul 10 se adaugă la numitor, pentru a se evita ca raportul -
să fie negativ. într-adevăr, climele cele mai reci nu coboară decît excepţional sub T= —10°, temperatura medie anuală. Dacă se adaugă 10, se dobîndeşte totdeauna pentru numitor o valoare pozitivă.
Cînd temperatura medie anuală scade sub -—10°, atunci clima este nivală şi nu mai poate fi vorba de ariditate sau umiditate.
Folosind indicele de ariditate, de Martonne distinge la suprafaţa pămîntului următoarele regiuni tipice.
Regiuni areice, fără cursuri de apă permanente. în aceste regiuni, raportul arătat mai sus, adică indicele de ariditate, este mai mic de 10.
Regiuni endoreice, care au rîuri ce curg în lacuri sau mări interioare. Indicele de ariditate este 10—20.
Regiuni exoreice, cu rîuri care se varsă în oceane sau mări deschise. Indicele de ariditate este mai mare de 20. Acestea din urmă sînt adevăratele regiuni umede.
S-a calculat de către C. I o a n, de la Institutul meteorologic, indicele de ariditate pentru diferitele zone de soluri din ţara noastră şi s-a constatat că există
1 N. Cernescu, Facteurs de climat et zones de sol en Roumanie, Publ. Inst. geologic al Romîniei, 1934.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
261
o concordanţă destul de bună între zonele de climă astfel definită şi zonele de solurix.
Trebuie să observăm că indicele de ariditate scade cu cît regiunea este mai aridă, ceea ce este oarecum nelogic. De aceea, C. I o a n propune ca formula să
T + 10
fie inversată şi să se numească indice de ariditate raportul ———, iar Hessel-
m a n propune ca raportul lui de Martonne --------------------- să fie numit indice
_	T+10
de umiditate.
Cum denumirile acestea sînt convenţionale, putem păstra notaţia aşa cum a fost stabilită de de Martonne şi reţinem că, cu cît valoarea indicelui de ariditate este mai mare, cu atît climatul este mai umed şi viceversa.
N. Cernescu arată că indicele de ariditate pentru zona solurilor brune-deschis de stepă în Romînia este 10—20, pentru zona cernoziomurilor castanii şi ciocolatii 20—24, pentru zona cernoziomului degradat 23—29, iar dincolo de această zonă, în regiuni din ce în ce mai umede, indicele de ariditate este mai mare.
Se poate deci admite că indicele de ariditate, egal aproximativ cu 25, reprezintă limita între regiunea aridă şi regiunea umedă.
Coeficientul NS al lui Mayer. în loc de a se folosi, cum au folosit Lang şi de Martonne, raportul dintre P precipitaţii şi Ttemperatură, este mai aproape de realitate să se folosească raportul dintre precipitaţii şi
evaporaţie, deci notaţiile întrebuinţate de P e n c k, însă în raportul —. în loc
E
de numitorul E, adică evaporaţia, Mayer propune să se ia diferenţa H-h, adică deficitul de saturaţie. H este tensiunea maximă a vaporilor de apă la temperatura ty care este media anuală, iar h este tensiunea medie actuală sau reală. Se poate lua în loc de E, H-h, pentru că evaporaţia E este proporţională eu deficitul de saturaţie H — h.
Formula lui Mayer este astfel--------------
J	H — h
în practică, aplicarea acestei formule întîmpină greutăţi, după cum observă cu dreptate Cernescu, pentru că sînt puţine staţiuni care să înregistreze umiditatea atmosferei şi deci tensiunea vaporilor. La noi în ţară, staţiunile meteoro-> fegice sînt aşezate de obicei în lungul rîurilor. Umiditatea atmosferică înregistrată în aceste staţiuni este mai mare decît a regiunii, ceea ce alterează exactitatea calculelor făcute după sistemul Mayer.
Totuşi, aplicînd acest sistem la zonele de sol din ţara noastră, se obţine o
^icordanţă satisfăcătoare.
- 'J'
1	C. Ioan, Indicele de ariditate în Romînia, Buletinul meteorologic lunar al Institutului teorologic, voi, IX, Seria a Il-a, Bucureşti 1929.
262
Mediul de viaţă al plantelor
Pentru zona solului brun-deschis de stepă, coeficientul NS este 160—194; pentru zona cernoziomurilor castanii şi ciocolatii este 164—203; pentru cernoziomul degradat este 175—232, iar mai departe creşte cu cît regiunea este mai umedă. Putem lua coeficientul NS = 200 ca limită între clima aridă şi cea umedă.
Sînt şi alte sisteme de a caracteriza climatul arid şi climatul umed, cu formule mai complicate. Noi am arătat pe cele mai însemnate, care sînt în acelaşi timp şi cele mai simple.
§ 5. Hărţi climatologice şi hărţi meteorologice. Prevederea vremii
Toate regiunile civilizate ale globului sînt astăzi bine studiate din punct de vedere climatic. Posedăm hărţi ale diferitelor ţări sau continente în care sînt notate toate elementele climei: temperatura, precipitaţiile, vînturile dominante, nebulozitatea, umiditatea atmosferei, curenţii marini. Alte hărţi caracterizează climatul în mod sintetic, cu ajutorul factorului de ploaie sau al indicelui de ariditate.
Aceste hărţi climatologice reprezintă sinteza permanentă a fenomenelor meteorologice dintr-o anumită regiune. în afară de aceste hărţi climatologice, institutele meteorologice din toate ţările întocmesc zilnic hărţi de starea timpului pentru o anumită zi şi o anumită oră. Fiecare institut este în legătură prin radio nu numai cu toate staţiunile meteorologice din ţara respectivă, dar cu toate staţiunile principale de pe continentul respectiv, sau de pe o bună parte a globului. Se comunică astfel presiunea atmosferică, viteza şi direcţia vînturilor, natura precipitaţiilor, nebulozitatea, temperatura. Pe baza acestor informaţii se întocmesc buletine meteorologice, care reprezintă, în succesiunea lor zilnică, fazele schimbătoare ale elementelor meteorologice.
Astfel de buletine sînt de cea mai mare utilitate pentru navigatorii pe apă, pentru piloţii aviatori, dar şi pentru agricultori. De aceea, orice agricultor trebuie să fie în măsură de a £iti şi interpreta o astfel de hartă.
Buletinele întocmite zilnic de Institutul meteorologic cuprind următoarele elemente: presiunea atmosferică, temperatura aerului, direcţia şi tăria vîntului, starea cerului (nor sau senin) şi precipitaţiile, toate aceste elemente fiind date conform înregistrărilor din ţară, de la ora 8 din ziua întocmirii hărţii şi de la orele 14 şi 20 din ziua precedentă.
Ele sînt comunicate de staţiunile meteorologice principale din ţară. Buletinul conţine aceleaşi elemente de la orele 7 şi 18 din ziua precedentă de la un mare număr de staţiuni din toate ţările europene, din U.R.S.S. şi din ţările extra-europene din jurul Mediteranei: Maroc, Algeria, Tripolitania, Egipt, Siria., Turcia asiatică.
Clima şi raporturile ei cu vegetaţia
263
viteza
m/sec
Buletinul conţine apoi o hartă a Europei şi ţărilor din jurul Mediteranei, pe care sînt indicate izobarele, maximul şi minimul barometric, precipitaţiile, vînturile, temperatura, precum şi o serie de hărţi la scară mai mică, care arata variaţia presiunii la anumite intervale de timp, înainte de ziua întocmirii buletinului şi deci tendinţa de variaţie viitoare.
Semnele convenţionale obişnuite la întocmirea acestor hărţi (fig. 26).
Un mic cerc cu o prelungire înseamnă vînt. Direcţia spre care este îndreptat cercul, urmat de prelungirea lui, este direcţia înspre care bate vîntul. Intensitatea vîntului este stabilită în scara convenţională din fig. 27.
Alţi meteorologi aplică o scară a vînturilor simplificată, care are numai şase grade:
gradul
0	calm
1	vînt slab
2	vînt moderat
3	vînt destul de tare
4	vînt puternic
5	vînt violent
6	vînt uragan
Buletinul meteorologic conţine o caracterizare recapitulativă a stării timpului în Europa şi în Romînia în ziua respectivă. El conţine şi încă o indicaţie despre timpul probabil în ziua următoare şi în proximele zile. într-adevăr, un meteorolog experimentat şi care prelucrează vreme îndelungată datele meteorologice din. ţară şi de pe tot continentul jpoate conchide cu oarecare siguranţă ce timp va fi în ziua următoare si în următoarele
1- 4 4- 8 8-12 12-16 16-25 >25
O senin
0	cer acoperit un sfert © cer acoperit jumătate © cer acoperit trei sPertum % cer complect acoperit
O	caim *• ploaie zăpada
grindinâ
măzărfche
s ceaţă oo ceaţa, uscata rx Furtună Cf vînt ţ burniţă -f»* zăpadă cu v/scot ace de ghiaţa
26 — Semne convenţionale pentru dotarea diferitelor fenomene meteorologice
o-	âproape CdJm	Viteză în m/sec 1-2
O—i	adiere	2-4
O ii	adiere potrivită	4-6
O—ii	vfni slab	6-6
O—ITI	vînt tancei	8-10
O-JP	vînt destutcte tare	îO-12
O-TE	vînt tare	12-14
O rm	vînt puternic	14-15
O-rm	vije/ie	16-20
	v/jeJie mare	20-25
OnjlH	tempesta	25-30
Oirnii	uragan	> 30
Fig. 27 — Scară convenţională pentru notarea intensităţii vîntului.		
264
Mediul de viaţă al plantelor
3 zile, observînd variaţiile temperaturii şi intensitatea vînturilor şi mai ales mersul izobarelor şi deci distribuţia presiunii. Previziunea sau prognoza timpului se face acum cu exactitate de 70—80%. Ea este de mare folos pentru navigatori şi aviatori. Are o importanţă mare şi pentru agricultori, care, luînd cunoştinţă de previziunea timpului pe ziua următoare, îşi pot rîndui lucrările potrivit timpului ce se prevede.
Se poate prevedea vremea şi pe timp mai îndelungat. în acest scop, meteorologii aplică metoda analogiei. Ei caută în documentaţia meteorologică din trecut un an în care mersul vremii a fost asemănător anului în curs. Ei conchid că această asemănare se va menţine şi în cursul desfăşurării ulterioare a fenomenelor meteorologice ale anului în curs.
CAPITOLUL II
CLIMA ÎN R.P.R.
§ 1. Factorii determinanţi
Din punct de vedere a situaţiei sale geografice, Romînia este aşezată între 20°15,44” longitudine estică după Greenwich (localitatea Beba Veche, regiunea Timişoara) şi 29°4r24” (localitatea Sulina, regiunea Constanţa) şi între 43°37’07JJ latitudine nordică (Zimnicea, regiunea Bucureşti) şi 48°15,06” (localitatea Horo-diştea regiunea Suceava)1.
Paralela 45° taie în două teritoriul R.P.R. Fiind aşezată la exact jumătate distanţă între pol şi ecuator, Romînia cade în zona temperată şi anume în tipul de climat continental. Cantitatea de' precipitaţii este moderată, în afară de regiunile munţilor. Verile sînt foarte calde, iernile foarte reci, toamna şi mai ales primăvara sînt sezoane scurte în cea mai mare parte a ţării, tranziţiile de temperatură sînt bruşte, diferenţele dintre temperaturile de iarnă şi cele de vară sînt foarte mari, influenţa moderatoare a Mării Negre, care este aproape un lac închis, este foarte limitată. De aceea, clima are un caracter continental.
Clima R.P.R. nu este însă uniformă pe toată suprafaţa ţării. Ea suferă influenţele unor factori generali şi factori locali, care dau climatului în diferite regiuni ale ţării caractere particulare.
Factorii de ordin general sînt centrii de acţiune, care determină climatul diferitelor părţi ale Europei. Am arătat în capitolul precedent că centrii de acţiune, din punct de vedere climatologic, se numesc centri de mare ori de mică presiune, care se formează cu o regularitate relativă, în diferite părţi ale globului.
Centrii de acţiune care înrîuresc climatul Europei sînt în număr de cinci.
1.	Centrul de mare presiune siberian, care se formează mai ales iarna şi-şi mtinde influenţa în toată Europa orientală.
2.	Centrul de mare presiune din preajma insulelor Azore. Acesta persistă tot anul; vara înaintează spre continentul nostru, iarna înaintează spre sud,
1	Anuarul statistic al R.P.R., 1957.
266
Mediul de viaţă al plantelor
3.	Centrul de mică presiune ce se formează în preajma Islandei şi care de asemenea persistă, cu oarecare variaţii tot anul.
4.	Centrul de mică presiune ce se formează, cu o oarecare regularitate, deasupra Adriaticii şi-şi trimite prelungirile cînd înspre Marea Neagră, cînd înspre Marea Baltică.
5.	Centrul de mică presiune din Asia de sud-vest, stabilit de A. I. Voii-k o v cu subcentrul din regiunea uralo-caspiană, care interesează cel mai mult clima ţării noastre şi care determină deplasarea maselor de aer din regiunea Azorelor, înspre zona de depresiune barometrică din Asia.
Aceşti centri determină diferitele tipuri de climă temperată ale Europei.
Astfel, climatul mediteranian este influenţat de centrii de acţiune din Azore, care provoacă deplasarea maselor de aer din regiunea Azorelor spre Asia Centrală şi de vest din cauza centrului de mică presiune din Asia.
Climatul oceanic al Europei nord-vestice este influenţat de centrul din Islanda.
Climatul extrem continental din Europa orientală este influenţat de centrul siberian.
Europa Centrală şi sud-orientală, şi deci şi R.P.R., se găseşte sub influenţele tuturor celor cinci centri amintiţi; R.P.R. este situată în zona de contact a diferitelor tipuri de climat pe care ei le determină. De aceea, în partea sudvestică a R.P.R., clima are o nuanţă mediteraniană; în partea de nord, o nuanţă oceanică, iar în partea centrală şi orientală, climatul este extrem continental. Influenţa cea mai întinsă o are centrul siberian, care se manifestă mai ales iarna şi provoacă geruri aspre şi viscol. Vara, influenţa acestui centru dispare sau slăbeşte şi R.P.R. rămîne sub influenţa, mai ales a centrului de acţiune din Azore,
Factorii geografici locali, care determină variaţii de climat în R.P.R., sînt relieful şi marea.
Munţii Carpaţi formează o zonă rece în mijlocul ţării. Temperatura medie scade pe măsură ce creşte altitudinea. în Alpi, scăderea este de 0,6—0,7° pentru 100 m. în Carpaţi, scăderea de temperatură este de 1° pentru fiecare 100 m. Munţii noştri sînt deci mai reci. Nu se formează totuşi gheţari, ca în Alpi, din cauză că altitudinea lor este mai mică şi temperatura verii ridicată. Faptul că munţiijnoştri sînt mai reci se învederează şi în limita pădurii, care în Carpaţi este la aproximativ 1 600 m, adică cu 500 m mai jos decît în Alpi.
Munţii modifică nu numai temperatura, dar şi regimul ploilor. Datorită cauzelor pe care le-am arătat în capitolul precedent, regiunile muntoase primesc
o	cantitate de precipitaţii mult mai mare decît regiunile deschise: podişurile şi cîmpiile.
După cum vom vedea mai jos, cantitatea de precipitaţii Creşte şi la noi o dată cu altitudinea.
Clima in R.P.R.
267
Munţii Carpaţi formează un zăgaz împotriva mişcărilor de aer/ împotriva vînturilor. Ei sînt o piedică în drumul Crivăţului, care se simte mult mai puţin în Transilvania. Se poate spune că Munţii Carpaţi stînjenesc ori atenuează influenţa centrului de acţiune siberian. Admiţînd că nu ar exista Carpaţii, stepa Bărăganului s-ar continua pînă în pusta Ungariei şi pînă în centrul Europei.
în partea lor de nord, Munţii Carpaţi stăvilesc, în parte, masele de aer încărcate cu vapori, care se deplasează spre ţara noastră sub influenţa centrului din Islanda. Aceşti vapori de apă se descarcă, sub formă de precipitaţii, în Carpaţii nordici. în schimb, partea nord-vestică a podişului Transilvaniei, mărginită de munţi, este relativ uscată şi are caracterul unei silvostepe.
Munţii Apuseni nu sînt aşa de reci ca Munţii Carpaţi, căci pe de o parte altitudinea lor este mai mică, iar pe de altă parte ei se găsesc sub influenţa centrului din Azore. Precipitaţiile sînt sporite şi în aceşti munţi, deasupra cărora se condensează vaporii veniţi cu masele de aer dinspre vest şi nord-vest. în schimb, partea de nord-vest a podişului Transilvaniei rămîne mai uscată, aşa precum am arătat.
Micul masiv muntos din partea de nord-vest a Dobrogei provoacă modificarea locală a climatului şi anume o coborîre a temperaturii şi o sporire a precipitaţiilor: acolo este o insulă cu păduri' în mijlocul stepei.
Masivul deluros de ia sud de Iaşi, cu un relief mai ridicat şi păduros, este mai umed decît regiunile înconjurătoare. El separă stepa moldovenească de nord sau stepa Jijiei de stepa moldovenească sudică.
Relieful are astfel un rol hotărîtor în distribuţia subtipurilor climatice pe întinderea ţării.
în schimb, influenţa Mării Negre este foarte limitată. Tot litoralul mării şi întreaga regiune învecinată sînt o stepă cu puţine precipitaţii. Vaporii de apă se descarcă în Carpaţi şi Caucaz. în provincia Colchida, la sud de Caucaz, pe ţărmul oriental al Mării Negre, cad peste 1 000 mm de precipitaţii, iar pe coasta Mării Negre, lîngă Batumi, peste 2 000 mm anual, aproximativ de cinci ori mai mult decît pe ţărmul mării la noi. Sînt aici păduri de fag, carpen, castan, cu numeroase liane. La marginea pădurii cresc azalee. Solurile sînt de tipul latentelor.
Influenţa mării, pe coasta romînească, se observă mai mult asupra temperatura, îndeosebi toamna şi primăvara, cînd marea exercită un rol moderator. Influenţa aceasta este însă mărginită la litoral, fiindcă Marea Neagră este o mare rece, fără curenţi calzi. Sursele secundare de umiditate — roua şi ceaţa — smt în cantitate mai mare pe litoral decît în interiorul ţării.
Vegetaţia are şi ea un rol însemnat. Acolo unde s-au distrus pădurile s-a declanşat eroziunea şi clima a devenit mai uscată.
268
Mediul de viaţă al plantelor
§ 2. Elementele climei în R.P.R.
Temperatura. Temperatura medie anuală a R.P.R. este de 9,5°. Temperatura medie anuală a diferitelor localităţi sau regiuni se depărtează, destul de mult* de această medie generală a ţării. La Mangalia este de 11,7° iar pe vîrful Omul, în Carpaţi, este de —2,8°. Aceste diferenţe se văd în harta izotermelor anuale. Izoterma de 10° separă regiunile mai reci ale ţării şi anume nordul şi centrul Transilvaniei, Maramureşul, regiunea Suceava, întreg lanţul Carpaţilor, jumătatea nordică a Moldovei. Tot ce cade la sud-vest de această linie izotermă are
o	temperatură medie anuală mai mare de 10°, în afară de prelungirile Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, care formează insule puţin mai reci.
Temperatura medie anuală cea mai ridicată este în sud-vestul ţării, în lungul Dunării şi în Dobrogea şi este delimitată de izoterma 11°. La sud de Brăila este o arie determinată tot de izoterma 11°. De asemenea regiunea subcarpatică a Munteniei are o temperatură medie, anuală mai ridicată şi formează pe alocuri insule delimitate de izoterma 11°. Aceasta este regiunea muncelelor sau regiunea podgoriilor bine expuse, în care creşte bine viţa de vie. Izotermele anuale sînt foarte apropiate de izotermele primăverii.
Dacă examinăm temperatura lunii celei mai calde, care este luna iulie, constatăm că temperatura cea mai ridicată, delimitată de izoterma 22°, este în vestul ţării, în Cîmpia Dunării şi sudul Moldovei. în podişul Transilvaniei şi nordul ţării este mai rece. Regiunea muntoasă este cea mai rece. Acelaşi mers îl învederează temperatura medie a verii. Izoterma 21° a lunii iulie separă partea de sud-vest, sud şi sud-est a ţării, care are vara foarte caldă, de restul ţării, care are vara mai moderată.
Temperatura medie a lunii iulie, cea mai ridicată în ţara noastră, este delimitată de izoterma 23° şi o întîlnim în colţul de vest al ţării şi în cîmpia sud-vestica a Dunării.
în regiunea delimitată de izoterma 22° a lunii iulie, porumbul se poate semăna în prima decadă şi pînă la mijlocul lui aprilie, adică cu 2 săptămîni mai devreme decît în restul ţării. Grîul în această regiune ajunge la maturitate cu 10—15 zile mai devreme decît în regiunile în care temperatura medie a lunii iulie este mai mică de 22°.
Dacă luăm în consideraţie temperatura lunii celei mai reci, care este ianuarie, observăm că regiunea cea mai rece este aceea a munţilor şi nordul ţării. în podişul Transilvaniei şi podişul Moldovei centrale este destul de rece. De asemenea este foarte rece în centrul Cîmpiei Dunării. Temperatura medie a lunii ianuarie, mai puţin aspră, superioară limitei de —3°, o întîlnim în vestul ţării, în colţul din sud-vestul Olteniei şi pe litoralul Mării Negre. Tot aşa, în depresiunea subcarpatică a Munteniei, temperatura medie a lunii ianuarie nu coboară sub —3°.
m
I
li
Clima in R.P.R.
269
Toate regiunile în care temperatura medie a lunii celei mai reci nu coboară sub —3° sînt notate în sistemul lui Koppen cu litera C.
Acelaşi mers ca şi temperatura lunii ianuarie îl învederează temperatura medie a celor 3 luni de iarnă. Izochimena —2° separă vestul şi sudul mai cald de restul ţării mai rece; trebuie remarcat însă că în centrul stepei, iarna este mai rece, sînt insule în care temperatura medie a iernii coboară sub — -2°, în timp ce în muncelele subcarpatice, temperatura medie din timpul iernii rămîne mai ridicată.
Foarte importante pentru agricultură sînt următoarele elemente termice: maximul şi minimul de temperatură, frecvenţa zilelor de îngheţ, frecvenţa zilelor fără îngheţ şi frecvenţa zilelor calde. Dăm aceste elemente după C. D i s -s e s c u, colaborator al Institutului meteorologic şi profesor de fizică şi meteorologie Ia Institutul agronomic « N. Bălcescu» din Bucureşti1.
Maximele termice înregistrate în ţara noastră, în atmosferă, au fost de 44—44,5°, în raionul Brăila, în anul 1951. în anul de secetă 1946, s-a înregistrat la Strehaia, regiunea Craiova, temperatura maximă de 43,5°, la 20 august şi la 8 septembrie.
Regiunile în care apar maxime extreme sînt Cîmpia Dunării, inclusiv cîmpia Olteniei şi fîşia cuprinsă între Huşi şi Iaşi. în celelalte regiuni, maximul de temperatură nu trece de 38°.
Minimul termic cel mai coborît s-a înregistrat la Bod, la 25 ianuarie 1942. El a fost de —38,7°. Localitatea Bod apare ca cea mai friguroasă din ţara noastră. Tot aşa de friguroase sînt localităţile Gheorghieni şi Vatra Dornei cu împrejurimile. în zona de stepă, de asemenea, se înregistrează iarna temperaturi foarte scăzute.
Diferenţa între maximul şi minimul termic înregistrat în ţara noastră este de 83,2° ceea ce este indiciul unei clime extrem continentale, considerată în ansamblu pe ţară.
Pentru data semănăturilor de toamnă este important să ştim cînd apare primul îngheţ. în regiunile de munte, în care nu se face agricultură decît pe scară mică, primul îngheţ apare în septembrie; în centrul şi nordul ţării apare între 11 şi 21 octombrie, dar numărul zilelor de îngheţ în această lună este foarte mic. în sud şi vest, primele zile de îngheţ apar între 21 octombrie şi
1	noiembrie; în lungul Dunării după 1 noiembrie şi pe litoral după 11 noiembrie, în unii ani, aceste date se deplasează mai înspre iarnă sau mai înspre toamnă.
în decembrie sînt în medie 20 de zile de îngheţ, în ianuarie 25, în februarie 20, apoi numărul zilelor de îngheţ descreşte pînă în aprilie. în mai nu mai sînt zile de îngheţ decît în mod cu totul excepţional.
f
1 C. Dissescu, Climatologia, Manualul inginerului agronom, Editura Tehnică 1952.
•270
Mediul de viaţă al plantelor
Ultimele zile de îngheţ sînt pe litoral la sfîrşitul lui martie, în cîmpia Dunării între 1 şi 11 aprilie, în regiunea muntoasă apar zile de îngheţ la sfîrşitul lui aprilie şi în mai. în stepa Bărăganului, zilele* de îngheţ apar ceva mai devreme şi dispar ceva mai tîrziu decît în regiunea colinară vecină.
Numărul zilelor de îngheţ pe an este sub 100 în zona călduroasă a ţării, adică pe litoralul mării, în lungul Dunării şi în cîmpia de vest. Înaintînd spre zona muntoasă şi spre nordul ţării, numărul zilelor de îngheţ pe an creşte. Astfel, de exemplu, la Bîrlad sînt 121 de zile de îngheţ, la Roman 133, la Cluj 119, la Sibiu 124, la Bod 145, la Predeal 173.
Numărul zilelor fără îngheţ, în care plantele pot să crească şi să se dezvolte, variază între 230 pe litoral şi 160 în regiunea muntoasă (a se vedea harta) (fig. 33). În acest interval de timp, temperatura se ridică şi condiţiile devin din ce în ce mai favorabile pentru plante. în sudul ţării începe încălzirea chiar din martie, zilele calde se împuţinează treptat în octombrie şi noiembrie.
Sînt socotite zile tropicale, zilele în care temperatura urcă peste 30 \ în Cîmpia Dunării avem în medie 40 de zile tropicale, ceea ce creează condiţii foarte favorabile pentru cultura orezului şi a bumbacului, în restul ţării numărul zilelor tropicale fiind în medie de 15.
în general, frigul şi gerul se ivesc şi dispar mai brusc, adică într-un interval de timp mai scurt.
Ridicarea temperaturii se face într-un interval de timp mai lung.
în rezumat, munţii şi partea nordică a ţării au temperatura medie cea mai scăzută. Munţii, în special, au o temperatură medie anuală foarte scăzută. De la 1 600 m în sus, media anuală este sub 0°. Totuşi, în Carpaţi, nu se formează gheţari fiindcă, precum am amintit, temperatura verii este destul de urcată, iar altitudinea nu atinge pe aceea a Alpilor. Carpaţii modifică în chip hotărît mersul izotermelor în R.P.R.
Stepa din Muntenia are iarna o temperatură foarte scăzută, fiindcă este expusă Crivăţului. Vara, în stepă, este însă foarte caldă. Diferenţele între maximul şi minimul de temperatură sînt foarte mari, pînă la 70° în stepă, iar în punctul cel mai friguros al ţării sînt de 83,2°. Diferenţa între mediile lunilor iulie si ianuarie este de 25°.
Caracterul climatului continental este, aşadar, foarte accentuat în stepă. De asemenea, podişurile Moldovei şi Transilvaniei sînt foarte reci iarna şi foarte calde vara şi au, deci, caracterul climatului continental tipic. în văi, diferenţele dintre iarnă şi vară sînt mai puţin accentuate, climatul este mai dulce.
Clima cea mai dulce, cu diferenţele cele mai mici între iarnă şi vară, este în vestul ţării, în Banat, în Oltenia sud-vestică, în muncelele subcarpatice şi în partea sudică a litoralului Mării Negre.
r
Clima în R.P.R.	272
Temperatura medie anuală scade spre nord şi în munţi pe măsură ce creşte înălţimea. Contrastele între temperaturile cele mai reci şi cele mai calde dintre iarnă şi vară cresc de la vest la est.
în general, în cuprinsul ţării noastre, primăvara este scurtă, iar trecerea de la iarnă la vară este bruscă. Toamna este ceva mai lungă. Totuşi putem spune că în R.P.R., climatul aproape nu are sezoane intermediare, ci numai iarnă şi vară, care se prelungesc cu primăvara şi toamna, de abia caracterizate. Casele trebuie încălzite în ţara noastră timp de 5 luni şi chiar 6, cît durează sezonul rece prelungit.
Toate aceste caractere ale temperaturii definesc clima ţării noastre ca o climă tipic continentală.
Presiunea atmosferică şi vînturile. Presiunea atmosferică este mai mare în cîmpie şi mai mică în munţi. Pentru fiecare 100 m altitudine, presiunea scade cu circa 1 cm. Chiar redusă la nivelul mării, presiunea este mai mică în regiunea munţilor decît în cîmpie, din cauză că, în general, aerul cîmpiilor este mai sărac în vapori de apă.
Iarna, îndeobşte, presiunea este mai mare, vara presiunea se micşorează, datorită prezenţei vaporilor de apă în atmosferă şi încălzirii aerului.
Diferenţele locale de presiune dau naştere numai la mişcări de aer limitate geograficeşte, cum sînt: zefirul, care suflă ziua de la vale spre munte, iar noaptea de la munte spre vale, şi briza mării, care suflă ziua de la mare spre uscat şi noaptea de la uscat spre mare.
Vînturile principale care bat în R.P.R. sînt datorite diferenţelor de presiune ce se formează pe arii mari, la suprafaţa continentului nostru. Ele sînt în strînsă dependenţă de centrii de acţiune de care am vorbit mai înainte. Vînturile care bat în ţara noastră nu au o regularitate mare în ceea ce priveşte direcţia şi epoca în care suflă. Nu sînt vînturi constante, ci predominante.
Crivăţul bate din direcţia nord-est. Se formează sub influenţa centrului de acţiune siberian. Este un vînt puternic.
Viteza lui este de 5 — 25 m pe secundă. Este cunoscut mai mult ca un vînt de iarnă, dar bate şi vara. Este un vînt, în general, uscat. Totuşi, iarna prici-nuieşte adesea căderea zăpezii, din pricină că, fiind rece, provoacă condensarea vaporilor şi ninsoare. Crivăţul aduce iarna totdeauna viscol. Vara, este un vînt cald, uscat şi secetos.
Crivăţul suflă mai ales în Moldova şi Muntenia. Transilvania şi Banatul sînt apărate de lanţul Carpaţilor. Totuşi pătrunde prin trecătorile munţilor şi dincolo de Carpaţi şi poartă în Transilvania numele de Nemer.
Austrul bate dinspre vest şi sud-vest, în orice anotimp, dar mai ales vara. Este un vînt puternic, care atinge adesea viteza de uragan, cu peste 30 m pe secundă. Se formează sub influenţa centrului de mare presiune din regiunea
i
"272
Mediul de viaţă al plantelor
Azorelor, atunci cînd acest centru îşi trimite ramificaţiile înspre Europa sud-estică. Este un vînt cald, dată fiind regiunea din care suflă. Este uscat, din pricină că masele de aer îşi descarcă umiditatea în drum, în Alpii Dinarici şi ramificaţiile acestora. Bate mai ales în partea sudică a ţării.
Vîntul Mare bate dinspre nord-vest, cu o viteză potrivită. Se formează sub influenţa centrului de acţiune din regiunea Islandei, care îşi trimite ramificaţiile pînă în regiunea Mării Negre. în Transilvania este un vînt uscat, care aduce vreme bună, din cauză că masele de aer ale acestui vînt se descarcă de vaporii de apă în Carpaţii Nordici. în Bucovina, masele de aer duse de acest vînt sînt încărcate de umiditate şi de aceea acolo provoacă ploaie. Cantitatea de precipitaţii din Carpaţii Nordici, mai mare decît în orice altă regiune a ţării, este datorită acestui vînt.
Băltăreţul bate dinspre sud-est, în partea răsăriteană a ţării. Vine încărcat cu vapori de apă dinspre Marea Egee şi Marea Mediterană. Nu se descarcă complet în Balcani, de aceea aduce ploaie în regiunile de la sud de Carpaţi. La nord de Carpaţi este însă un vînt uscat.
Mai sînt şi vînturi cu caracter local. Astfel, în partea de sud şi de sud-est a regiunii Timişoara, bate dinspre sud-est un vînt numit Coşava, mai ales iarna, cu o intensitate destul de mare.
în regiunea Constanţa bate, mai ales vara, Vîntul negru, denumit şi Sărăcilă, care aduce căldură şi uscăciune.
Viteza medie cu care bat vînturile în R.P.R. este de 5—6 m pe secundă, în regiunile neadăpostite, viteza este mai mare. Viteza maximă înregistrată a fost de 32,6 m pe secundă, în timpul unei furtuni, în anul 1946.
Fiecare din vînturile de mai sus bate mai frecvent în partea ţării cea mai apropiată de regiunea din care vine vîntul. Cînd întîlnesc în drum nisipuri sau soluri uşoare, formate pe nisipuri şi care n-au fost fixate pe vegetaţie, sau de pe care vegetaţia a fost distrusă, atunci vînturile pricinuiesc formarea de dune, care sînt o calamitate pentru agricultură şi silvicultură.
Direcţia predominantă a vîntului este modificată adeseori de distribuţia locală a presiunii şi a temperaturii şi de o configuraţie determinată a reliefului.
Cînd vîntul, încărcat cu vapori, întîlneşte un lanţ de munţi, aerul se răceşte. Prin aceasta, o cantitate de vapori de apă, care nu atingea punctul de conden-saţie, atinge acest punct cînd este silită să urce munţii. Masele de aer pierd astfel în munţi umiditatea, aşa cum am arătat. Din această pricină, regiunea din centrul Transilvaniei, înconjurată de munţi, este o silvostepă. Tot pentru acelaşi motiv depresiunile intracarpatice, înconjurate de munţi, au o climă mai uscată şi adesea înfăţişează un caracter de silvostepă.
Cînd vîntul este uscat din capul locului şi bate într-o regiune descoperită, de podiş sau de cîmpie, atunci influenţa lui asupra umidităţii din sol este cu
Clima in R.P.R.
273
totul neprielnică. Evaporaţia apei din sol este mărită în mod considerabil, pămîntul se usucă şi crapă. Pe traiectul crăpăturilor, evaporaţia continuă, iar pămîntul se usucă pînă în adîncime. Secetele din Bărăgan sînt o urmare, nu atît a cantităţii mici de precipitaţii, ci mai ales a evaporaţiei puternice pe care o pricinu-ieşte vîntul uscat ce bate intermitent în aceste regiuni.
Cînd pămîntul stepei nu este acoperit de vegetaţie, vîntul aduce şi alte neajunsuri. Dacă arătura de toamnă a fost fărîmiţată de îngheţ, iar pămîntul s-a uscat în lipsa zăpezii Crivăţul spulberă partea măruntă de la suprafaţă şi o tîrăşte departe, pentru a umple cu ea depresiunile. Acelaşi lucru se petrece şi în sezoanele mai calde, cînd se ară pe uscăciune, ori cînd pămîntul s-a lucrat prea mărunt şi apoi s-a uscat.
Adesea se întîmplă ca grîul de toamnă, care a ieşit rău dintr-o iarnă geroasă şi fără zăpadă, să fie dezgolit la rădăcină şi chiar dezrădăcinat de vînt. Se întîmplă, de asemenea, ca sămînţă din semănăturile de primăvară să fie dezgolită şi luată ea însăşi de vînt. Arătura pe vreme uscată trebuie evitată, fiindcă vîntul spulberă toată partea fină a solului.
Cînd este primejdie ca ţărîna de deasupra să fie suflată şi să se dezgolească seminţete sau tinerele plante, atunci se recomandă tăvălugitul şi alte măsuri, aşa cum vom vedea în capitolele speciale.
Micşorarea vitezei vîntului, prin plantaţii în formă de perdele, este mijlocul de căpetenie pentru a lupta contra influenţei vătămătoare a vîntului în stepă.
Locurile cele mai expuse şi mai ales cele cu soluri uşoare sau cu nisipuri trebuie înierbate sau plantate cu arbori.
Regimul ne fie, umiditatea atmosferică şi regimul precipitaţiilor. Nebulozitatea are importanţă pentru agrotehnician, pentru că unele plante prosperă mai bine cînd cerul este acoperit, aşa sînt inul şi plantele de nutreţ; alte plante, ca bumbacul, porumbul şi viţa de vie, prosperă mai bine cînd cerul este senin.
Nebulozitatea este mai mică în stepă şi mai ridicată cu cît înaintăm spre regiunile de munte şi spre nordul ţării. în cursul anului, nebulozitatea scade din iarnă şi pînă în luna august, apoi creşte din nou, pînă în luna decembrie.
Durata de strălucire a soarelui este în raport invers cu nebulozitatea. Durata cea mai lungă este în Cîmpia Dunării şi în cîmpia din sud-vestul regiunii Timişoara. Partea cea mai însorită este litoralul. S-au înregistrat 2 149 de ore de insolaţie la Mangalia, în Cîmpia Dunării peste 2 000 şi apoi din ce în ce mai puţin spre munte.
Nebulozitatea cea mai mică este în Delta Dunăriil.
Umiditatea atmosferei creşte înspre munţi şi înspre nordul ţării, datorită cauzelor pe care le-am arătat în paragraful precedent.
1 C, Dissescu, Op. cit.
18 — Agrotehnica
274
Mediul de viaţă al plantelor
Podişurile şi cîmpiile au, în general, umiditatea atmosferică mai mică decît văile şi munţii. Munţii au două feţe: o faţă pe care o izbesc vînturile încărcate cu vapori şi care este mai umedă şi o faţă pe care se coboară masele de aer descărcate de vapori şi care este mai uscată.
Umiditatea relativă este mai mare iarna, din cauza temperaturii scăzute. Umiditatea absolută sau cantitatea totală de vapori de apă din atmosferă este mai mare vara, în perioada ploilor din lunile mai şi iunie. Minimul de umiditate absolută în atmosferă este în lunile cu precipitaţii puţine şi anume în aprilie şi august.
Cantitatea medie anuală de precipitaţii este în R.P.R. de 638 mm. Ea este foarte diferită, în diferitele regiuni ale ţării. Este cuprinsă între 250 mm anual în Delta Dunării şi peste 1 000 mm anual în Carpaţii nordici şi pe vîrfurile cele mai înalte din Carpaţii sudici. Regiunea muntoasă, Carpaţii şi Munţii Apuseni, este delimitată de izohieta 700 mm.
Cantitatea de precipitaţii anuale creşte, în general, de la est la vest şi de la sud la nord. Regiunile cele mai sărace în precipitaţii sînt stepele şi anume stepa din sud-estul Moldovei, stepa dobrogeană şi stepa din estul Munteniei sau Bărăganul. Toate aceste trei regiuni de stepă formează o unitate climatică, cu o cantitate de precipitaţii de 250—500 mm. Ea este întreruptă de masivul muntos din nord-vestul Dobrogei, care primeşte o cantitate de precipitaţii în jurul a 500 mm anual. Precipitaţii puţine cad şi în cîteva insule secetoase ale stepei din cîmpia vestică a Dunării. Aceasta este despărţită de Bărăgan printr-o zonă cu precipitaţii de 500 mm, care de la Ploeşti trece în preajma Bucureştiului şi spre Dunăre, în raionul Călăraşi, pînă în Dobrogea sudică. în zona de precipitaţii de 500 mm sînt insule în care cad peste 600 mm anual, la nord-est de Roşiorii de Vede şi la vest de Călăraşi. Tot precipitaţii puţine primeşte stepa nordică moldovenească în regiunea Iaşi, raioanele Dorohoi, Botoşani şi Cotnar şi anume 400—500 mm în medie. Stepa nordică este despărţită de stepa sudică moldoveană prin regiunea deluroasă de la sud de Iaşi. Stepa sudică moldovenească, de la Vaslui la Tecuci şi Galaţi, este de asemenea secetoasă, cu 400—500 mm de precipitaţii anual.
Silvostepă din centrul Transilvaniei primeşte de asemenea relativ puţine precipitaţii: 500—600 mm anual. Precipitaţiile se împuţinează din Munţii Apuseni şi Carpaţii bănăţeni spre colţul de stepă din regiunea cea mai de vest a ţării, care se continuă cu pusta ungară. Stepa vestică primeşte 500—600 mm anual. între aceste regiuni de stepă sînt situate regiunile mai umede.
Aceste regiuni mai umede sînt regiunile unde pădurea creşte spontan, în timp ce stepele sînt lipsite de pădure. Regiunile de tranziţie cu 500—600 mm de precipitaţii anual poartă numele de silvostepă sau stepă de pădure. Pădurea creşte aici, dar cu greutate. Arborii sînt rari, strîmbi şi nu ajung dimensiunile din regiunile de pădure propriu-zise.
Clima în R.P.R.
275
în regiunile de pădure, cu climat umed, cantitatea de precipitaţii creşte în genere cu altitudinea, în următoarele raporturi, stabilite pentru Muntenia:
înălţimea, în m	< 100,	100-200,	200-300,	300-500,	500-700.
Precipitaţii, în mm	534,	571	773,	866,	901
Cantitatea de precipitaţii scade în depresiunile adăpostite dintre munţi.
Distribuţia precipitaţiilor în timpul anului nu este omogenă. Sezonul cel mai ploios în ţara noastră este sfîrşitul primăverii şi începutul verii. Cantitatea cea mai mare de ploi cade din mai pînă în iulie. în acest timp cade o cantitate de aproape 30—40 % din totalul precipitaţiilor. Urmează o perioadă de secetă relativă, care durează în lunile augusjt, septembrie şi adesea şi octombrie. Apoi, perioada precipitaţiilor de iarnă, din noiembrie pînă în ianuarie, în care timp cad 15—20% din totalul precipitaţiilor. După aceea urmează perioada de secetă relativă din primăvară, din februarie-martie şi aprilie, cînd lipsa de ploaie este agravată, în stepe mai ales, de bătaia intermitentă a vîntului.
Lunile cele mai ploioase sînt mai şi iunie; lunile cele mai secetoase sînt februarie şi august. în luna iunie cad în medie 40—50 mm pe litoral; 70—80 mm în Bărăgan şi Cîmpia Dunării; peste 80 mm în regiunea deluroasă şi peste 100 mm în regiunea muntoasă. în luna februarie cad în regiunea de stepă în medie 30 mm de precipitaţii; în celelalte regiuni agricole ale ţării 30—40 mm, iar în regiunea muntoasă peste 50 mm.
Ploile de vară din ţara noastră au un caracter torenţial, într-un timp scurt cade o mare cantitate de apă. Acesta este un neajuns pe un teren înclinat, deoarece pierderile prin scurgere la suprafaţă sînt foarte mari. Dar chiar pe un teren plan, dacă solul nu este lucrat, apa bălteşte la suprafaţă şi se pierde repede prin evaporaţie.
La noi în ţară s-au înregistrat ploi torenţiale la Letea, unde au căzut, la 29 august 1924, 691 mm în 24 de ore; la Caraomer, 320 mm în 4 ore, la 17 august 1920; la Curtea de Argeş 205,6 mm în 24 de ore, la 7 iulie 1880. Această din urmă cantitate de ploaie a căzut de fapt în 20 de minute, pentru că în acest timp a căzut aproape toată cantitatea.
Pentru aprecierea acţiunii ploilor torenţiale asupra procesului de eroziune, se ia în considerare intensitatea ploii. Aceasta este cantitatea de apă exprimată în milimetri, căzută pe minut. Ploaia de la Curtea de Argeş, amintită, a avut intensitatea de 10,2 mm pe minut, cea mai mare intensitate înregistrată în ţara noastră.
La Izvorul Mare, în regiunea Constanţa, au căzut la 4 august 1937, 66 mm în 10 minute. Intensitatea a fost deci de 6,6 mm. La Viziru, în regiunea Galaţi, au căzut 19,9 mm în 3 minute la 27 martie 1939, deci intensitatea ploii a fost
276
Mediul de viaţă al plantelor
de 6,63 mm pe minut1. Agricultura raţională prescrie metode care micşorează pierderile şi permit înmagazinarea aproape în întregime a apei căzute, chiar din ploile repezi de vară.
Planta caracteristică a stepelor noastre, cu regimul pluviometric arătat mai sus este grîul de toamnă; el răsare şi se dezvoltă în puţina umiditate de la începutul toamnei, trece perioada de secetă din martie şi aprilie cu ajutorul umidităţii acumulate în pămînt iarna. Cînd aproape a secătuit rezervele de umiditate adunate în sol iarna, încep ploile din mai, care coincid cu epoca înspicatului, cînd grîul are cea mai mare nevoie de apă.
De asemenea, regimul pluviometric din R.P.R. este prielnic porumbului, care se seamănă în aprilie, în umiditatea acumulată din iarnă. Apoi, perioada principală de vegetaţie a porumbului coincide cu perioada de ploi şi de căldură din mai-iulie. Şi mai prielnică pentru porumb ar fi clima, dacă perioada de ploi s-ar prelungi pînă la sfîrşitul lui iulie şi august, ca în regiunea de sud a U.R.S.S. Lipsa ploilor în a doua jumătate a lui iulie, pe lîngă lucrarea neraţională a solului, este cauza scăderii recoltelor de porumb la noi.
Nu toată ţara are distribuţia tipică a precipitaţiilor pe care am arătat-o. în partea de vest a ţării, în raionul Turnu-Severin, unde influenţa climatului mediteranean este vădită, ploile se deplasează mai înspre primăvară; maximul este în luna mai. Apare şi un al doilea maxim al precipitaţiilor în octombrie. în cîmpia de vest a ţării, maximul este în iunie, iar al doilea maxim tot în octombrie. Tipul acesta de distribuţie a precipitaţiilor cu nuanţă mediteraneană are deci două maxime, în mai sau iunie şi octombrie şi două minime, februarie şi august, în partea de nord a ţării, în regiunea Suceava mai ales, unde se resimte influenţa climatului oceanic, ploile sînt mai omogen repartizate pe tot anul. în general, însă, în ţara noastră, sezonul ploios este mai-iulie. Iarna este de asemenea destul de bogată în precipitaţii sub formă de zăpadă, iar primăvara (martie-aprilie) şi toamna (august-septembrie) sînt secetoase.
Frecvenţa precipitaţiilor este dată de numărul de zile de precipitaţii într-un an. Zi de precipitaţii este aceea în care cade cel puţin 0,1 mm. Media frecvenţei precipitaţiilor sau media zilelor cu precipitaţii în R.P.R. este de 80—90. Pe litoral, frecvenţa este de 60 de zile; în Cîmpia Dunării de 70 de zile; în regiunea deluroasă de 85 de zile; în vestul ţării, în regiunea Oradea, de 95 de zile; iar în regiunea muntoasă de 120—150 de zile. Frecvenţa cea mai mare este în luna iunie, apoi frecvenţa descreşte spre toamnă. Frecvenţa variază astfel în acelaşi sens ca şi cantitatea medie de precipitaţii.
Tipul acesta de climat continental, cu diferenţe mari de temperatură între iarnă şi vară, cu două perioade de secetă primăvara şi toamna, a fost denumit climat danubian sau climat dacic.
1 C. Dissescu, Op. cit.
Clima în R.P.R.
277
Seceta. Una din marile calamităţi de care suferă agricultura romînească, mai ales în stepă, este seceta. Ani secetoşi sînt aceia, în care, cantitatea totală de precipitaţii este sub medie şi în care şi distribuţia pe sezoane este defavorabilă, faţă de nevoile plantelor. Din această cauză, recolta în regiunile bîntuite de secete este sub normal sau este total compromisă. în perioada de 30 de ani, de la 1921 la 1950, anii secetoşi s-au succedat astfel: anii 1923, 1924 şi 1928 au fost puţin secetoşi, anul 1934 a fost foarte secetos, 1936 secetos, 1938 puţin secetos, anii 1942—1943 secetoşi, iar de la 1945 pînă la 1950 anii au fost secetoşi. Anul 1946 a fost cel mai secetos din perioada de 30 de ani. în total, în timp de 30 de ani au fost 14 ani secetoşi. Anii următori au fost normali; anul 1955 a fost foarte ploios.
într-o epocă mai lungă şi anume în 100 de ani, în Muntenia şi Moldova. 3 ani au fost foarte secetoşi^58 de ani au fost secetoşi, 24 ploioşi şi 15 foarte ploioşi. în clima noastră cad precipitaţii chiar şi în anii de secetă, dar perioadele de precipitaţii sînt întrerupte de perioade de secetă. Perioada de secetă este socotită de meteorologi un interval de timp de cel puţin 10 zile cînd nu cad ploi vara şi cel puţin 14 zile cînd nu cad precipitaţii iarna.
Regiunea cea mai secetoasă este stepa Dobrogei şi Bărăganul. în medie, în Bărăgan, apar, după C. D i s s e s c u, opt perioade de secetă anual, în cîmpia Olteniei şase, în Moldova şi nordul Ardealului trei. în 1946, în Bărăganul de nord, raionul Buzău, au fost 11 perioade de secetă, jîn stepă,/lungimea perioadelor de secetă este de 20 de zile în medie, iar în nordul ţării de 15. Cînd perioadele de secetă sînt scurte,/ metodele agrotehnice curente ne permit să luptăm cu aceestă calamitate şi să obţinem recolte normale. în anii foarte secetoşi, perioadele de secetă durează 60—100 de zile şi mai mult. în astfel de cazuri, mijlocul de a aproviziona plantele cu apă şi a asigura recoltele este irigaţia.
Cea mai lungă perioadă de secetă a fost la noi în ţară la Slobozia, unde s-au înregistrat 122 de zile de secetă, de la 1 septembrie la 31 decembrie 1913. La Hîrşova, în anul 1894, s-a înregistrat o perioadă de secetă de 97 de zile. La Calafat, în anul 1946, s-a înregistret o perioadă de secetă de 63 de zile, de la 26 iunie la 27 august.
Seceta nu depinde numai de cantitatea totală de precipitaţii, ci şi de repartiţia lor, mai ales de repartiţia ploilor în timpul vegetaţiei. O bună repartiţie a ploilor, la o cantitate totală mică, poate produce recolte mari şi invers, precum vom arăta în capitolul despre secetă şi combaterea ei.
Caracterul mai favorabil sau mai puţin favorabil al anului din punct de vedere al aprovizionării plantelor cu apă depinde nu numai de cantitatea ce cade sub formă de ploaie şi de repartiţia acesteia, dar şi de cantitatea de zăpadă căzută.
Plantele trăieSc nu numai din apa ce cade sub formă de ploaie, ci în bună parte din apa care se infiltrează în pămînt, din zăpada topită. Cînd zăpada cade
278
Mediul de viaţă al plantelor
pe pămînt dezgheţat, atunci infiltraţia este puternică. Cînd zăpada cade pe pămînt îngheţat, atunci infiltraţia nu are loc decît după ce s-a dezgheţat pămîntul. în răstimp, o bună parte din zăpadă este spulberată, iar cînd începe topirea de la suprafaţă, o bună parte din apa zăpezii se pierde prin evaporaţie, sau se scurge pe pante la suprafaţă înainte de a intra în pămînt, astfel că îngheţarea pămîntului agravează seceta.
Numărul zilelor în care cade zăpadă este foarte variabil. Pe litoral este sub 10; în stepa sudică este de 11—20; iar în restul regiunilor în care se face agricultură, numărul creşte pînă la	30; în regiunile muntoase pînă la	40.
Numărul zilelor în care	semănăturile de toamnă stau sub	zăpadă	este	în
medie de 40, în partea de sud şi trece de 50, în partea de nord a ţării1.
în perioada de secetă de vară, în stepă, aprovizionarea solului cu apă din rouă joacă un rol însemnat. Roua se condensează nu numai la suprafaţă, ci şi în interiorul solului, mai ales în solurile nisipoase şi permeabile. Pe astfel de pămînturi plantele sînt ajutate de mica cantitate de apă, ce se condensează în fiecare noapte în sol, să treacă prin perioadele de secetă, dar numai dacă solul este afînat şi permeabil.
§ 3. Zonele climatice din R.P.R.
în general se pot distinge în ţara noastră două mari diviziuni: diviziunea regiunilor secetoase sau de stepă, cu formula B S şi diviziunea regiunilor mai umede, cu formulele Df şi Cf. Df înseamnă regiunile cu iarnă aspră şi precipitaţii tot anul; Cf înseamnă regiuni cu iarnă mai dulce şi cu precipitaţii tot anul. în interiorul fiecăreia din aceste diviziuni sînt subdiviziuni stabilite, aşa cum am arătat mai înainte după temperatura lunii celei mai calde şi după mersul precipitaţiilor.
Zona secetoasă din sud-estul ţării cuprinde Bărăganul şi Dobrogea centrală şi reprezintă circa 10% din	teritoriul ţării. Aceasta este stepa	sudică.
Formula climatică a acestei zone este B S a x, în care B S	înseamnă	climă
secetoasă de stepă, a înseamnă temperatura medie a lunii celei mai calde, peste 22°, iar x înseamnă că precipitaţiile cad, în cea mai mare cantitate, la începutul verii. Temperatura medie anuală este de 10—11°; amplitudinea termică, adică diferenţa dintre media lunii celei mai calde şi a celei mai reci, este de 22,5—25,6°. Temperatura lunii celei mai reci scade sub —3°. Iernile sînt aspre, zăpada este adesea spulberată. Ciirâţul bate puternic. Precipitaţiile sînt cuprinse între 250 şi 500 mm anual. Ploile de vară au un caracter torenţial. Perioadele de secetă sînt dese. Vegetaţia spontană este reprezentată prin asociaţii de ierburi graminee
1 C. Dissescu, Op. cit.
Clima în R.P.R.
279
şi alte plante ierboase. Solurile care s-au format sub această fitocenoză sînt: solul brun-deschis de stepă, cernoziomul castaniu şi cernoziomul ciocolatiu.
Această zonă este proprie pentru cultura cerealelor şi îndeosebi a grîului de toamnă, a soiurilojr rezistente la secetă: A 15, Todireşti 32 etc. Rezistente la secetă sînt şi alte plante, ca : sorgurile şi îndeosebi iarba de Sudan, meiul, dughia etc. în această zonă se cultivă bumbacul şi orezul, unde există o sursă de apă pentru irigaţie.
O variantă a climei secetoase de stepă se găseşte în Delta Dunării şi într-o porţiune a litoralului, la sud de deltă. Această variantă este notată B S b k, ceea ce înseamnă o climă de stepă, în care luna iulie are o temperatură medie sub 22°, dar mai mare de 18°; iarna este foarte aspră.
în stepa nordică sînt insule secetoase, în care de asemenea temperatura lunii celei mai calde scade sub 22°. Formula climatică a acestor insule de stepă este B S b x. Vegetaţia spontană este reprezentată prin asociaţii ierboase de stepă, solul format sub această fitocenoză este cernoziomul propriu-zis, cînd roca-mamă este marna sau argila şi cernoziomul ciocolatiu, cînd roca-mamă este loessul. în stepa nordică găsesc condiţii prielnice cerealele şi plantele tehnice: sfecla de zahăr floarea-soarelui etc.
Zona subumedă cu iarnă aspră şi vară foarte călduroasă se întinde în toată Cîmpia Dunării, în afară de cîmpia Olteniei şi de Bărăgan, precum şi în partea de sud a Moldovei. Formula climatică este Df ax. D înseamnă climat temperat cu iarnă aspră, în care temperatura medie a lunii celei mai reci scade sub —3°, / înseamnă precipitaţii tot anul, a vară caldă cu temperatura lunii celei mai calde peste 22°, iar x înseamnă că precipitaţiile cad la începutul verii.
Această zonă ocupă circa 18% din teritoriul ţării. Temperatura medie anuală este de 10—11°; amplitudinea termică, adică diferenţa dintre medii, este de 25°. Temperatura maximă depăşeşte uneori 40°, iar temperatura minimă scade uneori sub —30°. Amplitudinea între extreme trece de/70°.
Iarna este aspră, bate Crivăţul, zăpada este spulberată, dar mai puţin decît în regiunea de stepă. Precipitaţiile anuale sînt de 500—600 mm. Ploile de vară au un caracter torenţial. Perioadele de secetă sînt destul de dese.
Vegetaţia spontană prezintă o diversitate mare, ceea ce permite împărţirea acestei zone în trei subzone caracteristice. în partea mai secetoasă, vegetaţia spontană este reprezentată prin asociaţii ierboase de stepă. Această subzonă climatică cuprinde o parte însemnată din stepa sudică şi anume partea cea mai puţin secetoasă. Urmează o subzonă de silvostepă, în care vegetaţia spontană este reprezentată prin păduri rare, poieniţe de quercinee. Urmează apoi zona forestieră cu păduri încheiate, păduri de stejar sau păduri de specii foioase amestecate.
Solurile formate sub aceste fitocenoze sînt cernoziom ciocolatiu, cernoziom degradat sau levigat şi sol brun-roşcat de pădure.
280
Mediul de viaţă al plantelor
Zona climatică Df ax este foarte proprice pentru plantele semănate primăvara, pentru cereale, plante tehnic^, orez, bumbac, plante de nutreţ, în special lucernă şi iarbă de Sudan. Semănăturile de toamnă sînt expuse degerării cînd zăpada este spulberată de vînt. Viţa de vie trebuie îngropată pentru a fi ferită de gerurile aspre din iarnă.
Zona subumedă cu ierni aspre şi veri călduroase se întinde în colinele şi dealurile Munteniei, aproape în toată Moldova şi întreg centrul Transilvaniei şi ocupă circa 52% din teritoriul ţării. Este notată cu formula D fb x. Clima se aseamănă cu cea din zona precedentă, în elementele notate cu D f şi x. Se deosebeşte numai în ceea ce priveşte temperatura verii, care nu mai este aşa de ridicată. Temperatura medie a lunii celei mai calde scade sub 22°. Temperatura medie a lunii celei mai reci coboară pînă la —6°. Temperatura medie anuală variază între 8 şi 10°.
Cantitatea medie a precipitaţiilor anuale este de 500 mm în regiunea stepei nordice, pînă la 700 mm în regiunea dealurilor. Maximum de ploi cad în iunie, ploile avînd un caracter torenţial.
Stratul de zăpadă este mai gros. Condiţiile de aprovizionare a plantelor cu apă ar fi mai bune, dacă apa nu s-ar pierde în proporţii mari pe versanţi, în terenul cu relief ondulat. Tranziţia între anotimpuri este mai lentă. în Moldova şi centrul Transilvaniei zilele de îngheţ vin mai devreme, iar primăvara vine mai tîrziu decît în regiunea colinară din Muntenia.
Vegetaţia spontană a acestei zone este foarte diferită: de la vegetaţia de stepă şi silvostepă, în sudul şi nordul Moldovei şi în centrul Transilvaniei, pînă la pădurile de specii foioase amestecate şi pădurile de fag din regiunea dealurilor. Solurile formate în aceste condiţii reprezintă întreaga scară pedologică de la noi din ţară: de la cernoziom propriu-zis, ciocolatiu şi degradat pînă la soluri brune şi brune-roşcate de pădure şi chiar pînă la podzoluri.
Toate plantele de cultură găsesc în această zonă condiţii prielnice de creştere şi dezvoltare, în afară de plantele care cer multă căldură, ca bumbacul şi orezul. Este zona unde prosperă grîul, ovăzul, secara, porumbul şi plantele leguminoase şi industriale, cu o perioadă de vegetaţie mai lungă: fasolea, sfecla de zahăr, cartofii, cînepa, inul. Reuşesc foarte bine în această zonă pomii roditori mai rezistenţi la geruri, ca: mărul, prunul, cireşul; reuşeşte bine viţa de vie, cu condiţia să se cultive pe versanţii sudici şi să fie îngropată iarna.
Zona subumedă, cu ierni dulci şi cu veri foarte călduroase, se întinde în toată cîmpia de vest a ţării, în sudul regiunii Timişoara, în sud-vestul Olteniei şi în două insule din nordul şi sudul Dobrogei. Ocupă cca. 8% din suprafaţa ţării. Formula climatică a acestei zone este Cf ax.
Temperatura medie anuală este de 11°, temperatura medie a lunii celei mai calde este peste 22°, temperatura medie a lunii celei mai reci este deasupra limitei de —3°. Temperatura maximă de vară atinge 40°, temperatura minimă
r
Clima în R.P.R.
281
de iarnă nu coboară sub —30°. Cantitatea de precipitaţii este de 500—600 mm; numai în regiunea muntoasă din sudul regiunii Timişoara, precipitaţiile se urcă la 750 şi chiar 800 mm1. Ploile cad în cea mai mare cantitate în mai, în Oltenia; în celelalte regiuni, în iunie. O a doua perioadă ploioasă este în octombrie; lunile cele mai secetoase sînt februarie şi august. Zăpada se topeşte repede, îngheţul vine mai tîrziu, numărul zilelor fără îngheţ este de 200—210. Toamna este lungă, primăvara vine devreme. Toate aceste elemente dau climei un caracter mai dulce, cu o nuanţă de climă mediteraneană.
Vegetaţia spontană variază de la asociaţiile ierboase de stepă din cîmpia de vest şi pînă la pădurile de foioase din jurul Timişoarei, sudul Banatului, din Oltenia şi nordul Dobrogei. Solurile formate în aceste condiţii sînt cernoziomurile cioco-latii şi degradate (levigate), solurile brune şi brune-roşcate de pădure, podzolurile. în partea de vest a ţării se intercalează, în aria solului zonal, întinderi relativ mari de lăcovişti, soluri sărăturoase şi nisipuri. De asemenea, în sudul Olteniei, este o întindere mare de nisipuri, parte mobile şi parte fixate.
Condiţiile pentru agricultură sînt foarte favorabile în aceată zonă. Reuşesc toate plantele de cultură: cerealele, plantele tehnice, plantele de nutreţ, orezul.
Este în special zona cea mai prielnică culturii porumbului din ţara noastră. Semănăturile de toamnă — r ap iţa, orzul, secara, grîul de toamnă — nu suferă de îngheţ decît foarte rar. Reuşesc de asemenea foarte bine viţa de vie şi pomii roditori, care cer mai multă căldură, cum sînt caisul şi piersicul şi chiar migdalul, castanul comestibil, smochinul.
Zona umedă cu ierni duîci şi veri călduroase. Această zonă cuprinde o fîşie largă, orientată de la nord la sud, în vestul ţării, precum şi cîteva* insule din partea centrală şi nordică a Olteniei şi ocupă circa 12% din suprafaţa ţării. Formula climatică a acestei zone este Cfb x. Această formulă indică o climă asemănătoare cu aceea din zona precedentă, în elementele notate cu Cf şi x. Condiţiile termice sînt diferite. Temperatura medie anuală este de 11° în partea de sud a zonei şi de 9° în partea de nord. Temperatura lunii celei mai calde este sub 22°, iar temperatura lunii celei mai reci nu scade sub —3°. Zilele fără îngheţ sînt în număr de 190—200. Toamna este lungă, tranziţia între anotimpuri este lentă. j Cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 600—800 mm. Ploile cad ' relativ regulat, perioadele de secetă sînt rare, plantele sînt bine aprovizinate cu apă.
Vegetaţia spontană din această regiune este caracterizată mai ales prin pădurile de gorun şi alte specii de quercinee.
Solurile formate în această zonă sînt soluri brune, brune-roşcate de pădure şi podzoluri.
Condiţiile climatica* sînt foarte prielnice pentru cultura cerealelor, pentru
1 F. Gris elini, Istoria Banatului timişan.
•282
Mediul de viaţă al plantelor
cultura plantelor de nutreţ şi a unor plante tehnice, cum sînt sfecla de zahăr, cînepa, cartoful, rapiţa etc. Porumbul creşte în condiţii bune în această zonă, avînd la dispoziţie mai multă apă în lunile iulie şi august. Condiţiile sînt de asemenea prielnice pentru cultura pomilor roditori: meri, peri, pruni, caişi, migdali, piersici şi castani comestibili şi pentru cultura viţei de vie. Pomii sînt feriţi de îngheţ iarna şi de călduri prea mari vara.
în lucrarea de faţă dăm harta provinciilor climatice după N. Cernescu. Ulterior s-a mai publicat o hartă a provinciilor climatice în Manualul inginerului agronom, volumul I (1953), de către C. Dissescu, care nu concordă în totul cu harta lui N. Cernescu. Harta lui C. Dissescu pune regiunea muntoasă din munţii Banatului şi Mehedinţilor în zona notată Cfax, ceea ce credem că nu este corespunzător. De asemenea, C. Dissescu pune întreg podişul Transilvaniei, inclusiv Munţii Apuseni, în aceeaşi zonă climatică Dfbx, ceea ce de asemenea credem că nu este corespunzător.
Din stepa nordică a ţării lipseşte în harta zonelor climatice, după Dissescu, zona climatică corespunzătoare stepei nordice, notată cu BSbx.
în schimb, harta zonelor climatice, după Cernescu, întinde zona BSax prea mult spre vest, pînă aproape în regiunea Ploeşti, ceea ce credem de asemenea că este necorespunzător.
Amîndouă aceste hărţi trebuie considerate hărţi provizorii, care se vor definitiva după noi observaţii şi înregistrări meteorologice.
Zona rece de munte ocupă toată partea muntoasă a ţării, începînd de la o altitudine medie de 500 m. Clima în această zonă are nuanţe diferite, care sînt reprezentate prin formulele: Dfb, Dfc, Dfk şiDfk'. Precipitaţiile sînt abundente de la 700 la 1 000 mm şi cad tot anul, de aceea din formule lipseşte simbolul x, care arată că ploile cad mai mult la începutul verii.
Temperatura medie anuală este de 5—8°, iar în regiunile înalte, sub 5°. Verile sînt mai puţin calde şi destul de lungi (simbolul b), sau mai puţin calde şi mai scurte (simbolul c). în unele sectoare, vara este mai puţin caldă şi scurtă, iar iarna este foarte rece (simbolul k). în alte sectoare, vara este răcoroasă şi scurtă, cu temperatura lunii celei mai calde sub 18°, iar iarna este foarte rece (simbolul k'). Zăpada cade peste tot în abundenţă, se topeşte mai greu şi mai tîrziu, iarna este mai lungă, numărul zilelor fără îngheţ este de 160—170.
Vegetaţia spontană în această zonă este reprezentată prin pădurile de fag şi conifere şi prin pajiştile alpine. Solurile formate sub aceste fitocenoze sînt podzolurile, solurile schelete şi solurile brune alpine.
Această zonă este mai proprie pentru silvicultură şi pentru zootehnie decît pentru agricultura propriu-zisă. Sînt totuşi plante cultivate care găsesc şi în această zonă condiţii de creştere şi dezvoltare prielnice. Aceste plante sînt cartoful, secara, ovăzul, inul, trifoiul, iar dintre pomii roditori, prunul şi mărul.
CAPITOLUL III
SOLUL CA MEDIU INDISPENSABIL PENTRU CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR § 1. Ce este solul
Solul este stratul afînat, moale şi friabil, care se găseşte la suprafaţa litosferei şi care serveşte sau poate servi ca mediu de viaţă pentru plante. Solul se naşte din rocile-mamă, sub influenţa factorilor de geneză, care sînt clima, microorganismele şi plantele superioare, relieful şi vîrsta teritoriului. Dintre toţi aceşti factori, factorul biologic este, după Viliams, factorul precumpănitor.
Transformările pe care le suferă materialul iniţial în cursul procesului de geneză sînt aşa de profunde, încît solul apare ca un corp natural distinct, care se deosebeşte fundamental de roca-mamă din care s-a format. însuşirea principală care caracterizează acest corp natural este fertilitatea. Prin fertilitate se înţelege capacitatea solului de a furniza plantelor apa, hrana şi celelalte condiţii de care ele au nevoie. Rocile, chiar cînd sînt dezagregate, nu au fertilitate;
Procesul de formare sau de geneză a solului începe cu dezagregarea rocilor şi cu alterarea, adică cu transformarea chimică a materialului dezagregat, sub influenţa agenţilor climatici: temperatura, apa lichidă şi îngheţată care se infiltrează în rocă, apa curgătoare, vîntul. Toţi agenţii fizici duc la o mărunţire din ce m ce mai accentuată a rocii-mamă. în acelaşi timp, apa lichidă, oxigenul şi bioxidul de carbon dizolvat în apă provoacă transformări chimice în materialul Aceste transformări sînt amplificate de microorganismele care se şiaDuesc în materialul dezagregat şi care provoacă oxidarea substanţelor sărace in oxigen, descompunerea silicaţilor, legarea azotului din aer, transformarea azotului organic în compuşi minerali ai azotului etc.
Treptat, materialul dezâgregat devine din ce în ce mai fin, capacitatea lui de a reţine apa devine din ce în ce mai puternică, cantitatea de substanţe hrănitoare pentru plantele superioare din ce în ce mai mare. îndată ce materialul dezagregat .sau scoarţa de dezagregare dobîndeşte o capacitate suficientă de reţinere a apei şi hrană suficientă pentru instalarea plantelor superioare, materialul
284
Mediul de viaţă al plantelor
i
dezagregat devine sol. Apare deci saltul calitativ de trecere de la un material care are încă asemănare cu roca, la noul corp natural care este solul.
îndată ce s-au creat condiţii pentru instalarea plantelor superioare, procesul de evoluţie a solului continuă cu şi mai mare intensitate. Numărul de microorganisme din sol creşte. Resturile organice formate din celulele moarte ale microorganismelor şi din resturile plantelor superioare se transformă într-o materie organică neagră, caracteristică pentru sol, care este humusul. Humusul este, la rîndul lui, descompus de microorganisme. în urma acestui proces de descompunere substanţele minerale din humus se liberează şi devin din nou accesibile pentru plante. Plantele le folosesc din nou în procesul de sinteză a materiei organice, împreună cu apa, bioxidul de carbon şi oxigenul din aer. Treptat, se acumulează în sol o cantitate din ce în ce mai mare de substanţe hrănitoare, absorbite de plante din partea solubilă a materialului dezagregat, se acumulează o cantitate de humus din ce în ce mai mare, humus care reprezintă o rezervă de hrană pentru plante. Toate aceste procese se petrec sub influenţa energiei care vine de la soare.
Formarea solului reprezintă, din punct de vedere fizic, geochimic şi biologic, pătrunderea energiei solare în rocă1. Substanţele hrănitoare acumulate în sol şi humusul, format din resturile organice, nu reprezintă altceva decît energia solară acumulată, energie pe care plantele o utilizează împreună cu folosirea directă a energiei solare, sub formă de lumină şi căldură. Solul este un rezervor de energie solară potentială.
în esenţa lui, procesul de formare a solului este un proces continuu de sinteză şi de descompunere, proces în care sînt prinse cantităţi tot mai mari de elemente chimice accesibile plantelor şi în care o cantitate tot mai mare de energie solară este acumulată în sol, sub formă de humus. Procesul acesta a fost denumit de Viliams micul circuit biologic, care este opus marelui circuit geologic. « Acest circuit biologic, spune Viliams, se desfăşoară într-o porţiune din traiectoria marelui circuit geologic al substanţelor în natură ».
Marele circuit geologic determină o pierdere de substanţe hrănitoare acumulate în sol. Apa de scurgere, pe terenurile înclinate, spală substanţele nutritive din sol le duce în reţeaua hidrografică, în fluvii şi mări. Apa care se infiltrează în sol dizolvă şi ea o parte din substanţele nutritive, le duce în straturile mai adînci sau le transportă în pînza de apă freatică. Din apa freatică, aceste substanţe ajung în izvoare şi de aici mai departe, în reţeaua hidrografică şi în mare. Uscatul aprovizionează astfel necontenit mările şi oceanele cu imense cantităţi de substanţe nutritive, formate în sol şi care aprovizionează uriaşa floră marină.
Cînd levigarea substanţelor nutritive, formate în sol, este prea puternică,
1	P. Jarkov, « Agrobiologia », nr. 5, mai 1949.
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
285
‘ solul evoluează regresiv, micul circuit biologic nu poate frîna în măsură suficientă jnarele circuit geologic. în astfel de situaţii recurgem Ta măsuri agrotehnice, «care să stăvilească regresiunea şi să mărească continuu fertilitatea.
Procesul de geneză al solului este un proces continuu. Sub influenţa factorilor de geneză şi în special a factorului biologic, solul se dezvoltă mereu pe socoteala rocii-mamă. Stratul de sol devine din ce în ce mai gros. Cu cît stratul de ŞoTeste mai gros, cu atît plantele au posibilitatea să se hrănească dintr-un volum mai mare de sol.
Pentru a aprecia capacitatea productivă a unui sol, el trebuie studiat nu numai în stratul arabil, atins de plug, ci pe toată adîncimea lui, pînă la roca-mama. Trebuie studiat, cu alte cuvinte, întreg profilul solului. Examinînd profilul, observăm că în grosimea solului se diferenţiază mai multe straturi sau orizonturi. Aceste orizonturi se notează cu literele A, B şi C.
Dacă unul sau altul din aceste orizonturi se diferenţiază, la rîndul lui, atunci •Suborizonturile se notează cu Alf A2 etc. Orizonturile se caracterizează prin .acumularea în mai mare cantitate a unora din componentele solului, care dau orizontului respectiv însuşiri specifice. Astfel, de pildă, orizontul de deasupra, sau orizontul A este orizontul de acumulare a humusului, orizontul următor B este orizontul de acumulare a argilei şi compuşilor fierului, iar orizontul inferior C este orizontul de acumulare a carbonaţilor.
*§ 2. Factorii care influenţează evoluţia şi diferenţierea fertilităţii
Factorii care influenţează evoluţia şi diferenţierea fertilităţii sînt înşişi factorii de geneză ai solului: roca, clima, micro- şi macroflora, relieful şi vîrsta regiunii. Pe lîngă influenţa acestor factori, activitatea omului are un efect puternic asupra fertilităţii.
Influenţa rocii-mamă. în cursul procesului de geneză, solul se diferenţiază tot mai mult de rocă, fertilitatea creşte în cursul evoluţiei ulterioare. Compoziţia fizico-chimică a materialului dezagregat nu rămîne fără influenţă asupra acestui proces de ivire şi de evoluţie ulterioară a fertilităţii. Substratul de hrană al plantelor Superioare este cu atît mai prielnic creşterii şi dezvoltării lor, cu cît are o compoziţie mai complexă; o astfel de compoziţie asigură plantele cu toate elementele •nutritive de care am vorbit în partea a II-a.
De aceea, rocile cu o compoziţie complexă, cum este de pildă granitul sau ^SŞSsuI, dau soluri mai bune decît rocile în compoziţia cărora intră mai puţine ^unerale şi mai puţine elemente, cum sînt micaşistul, gresia sau calcarul.
Pe de altă parte, cu cît roca se dezagregă mai uşor, cu atît se formează mai repede şi mai mult material afînat, capabil să reţină apa şi să asigure hrana.
286
Mediul de viaţă al plantelor
Rocile cu cristale mari, cum este granitul, se dezagregă mai uşor decît rocile cu cristale mici, cum este bazaltul. Rocile vitroase, cum este de pildă obsidianar se dezagregă extrem de greu. Rocile sedimentare poroase şi cu coeziune mică, cum este de pildă loessul, se dezagregă foarte uşor. Dezagregarea uşoară înseamnă masă mai mare de material afînat, grosime mai mare de sol şi fertilitate mai bună.
De aceea pentru pedolog şi pentru agrotehnician este necesară cunoaşterea rocilor-mamă din care s-a format solul.
Granitul este format din următoarele minerale principale: cuarţ, feldspat şi mică. Prin dezagregarea şi transformarea chimică a feldspaţilor se formează argilă şi se liberează potasiul, accesibil plantelor. Rocile granitice conţin şi apatită, din care se liberează fosfor accesibil plantelor. Din cuarţ se formează nisip, care furnizează puţină hrană pentru plante. Mica se dezagregă foarte greu, iar cînd se dezagregă liberează potasiu şi magneziu. Rocile-mamă granitice dau soluri argiloase, cu o proporţie potrivită de nisip, bogate în potasiu şi fosfor.
Gnaisul are acceaşi compoziţie mineralogică ca şi granitul şi dă soluri asemănătoare.
Micaşistul este format din cuarţ şi mică. Lipsesc feldspaţii, de aceea solurile formate pe micaşist sînt nisipoase şi sărace în substanţe hrănitoare.
Sienitul este alcătuit din feldspat şi mică (fără cuarţ). Dă soluri argiloase, fără nisip, bogate în baze alcaline, care rezultă din dezagregarea şi transformarea feldspaţilor.
Dioritul este alcătuit din feldspaţi calco-sodici şi din mică neagră ori horn-blendă (fără cuarţ). Dă soluri bune cu argilă şi calciu (soluri marnoase).
Gabroul şi diabazul conţin feldspaţi calco-sodici şi piroxen (fără cuarţ). Dau soluri bune cu argilă, calciu şi cu nisip, format din piroxen, care se dezagregă greu.
Porfirul şi riolitul au compoziţia mineralogică a granitului şi totuşi dau soluri mai sărace, din cauza structurii microcristaline a acestor roci, care îngreuiază şi încetinesc dezagregarea.
Trahitul şifonolitul au compoziţia mineralogică asemănătoare cu a dioritului: feldspaţi potasici cu mică neagră şi hornblendă. Dau soluri mai slabe decît dioritul, din cauză că, avînd structura semicristalină, se dezagregă mai greu.
Andezitul şi bazaltul au o alcătuire mineralogică asemănătoare cu a diabazu-lui şi gabroului: feldspaţi calco-sodici, hornblendă, piroxen şi mică neagră (fără cuarţ). Dau soluri slabe, din cauză că se dezagregă greu.
Cenuşa vulcanică este, chiar din momentul depunerii ei, un material afînat, cu o compoziţie chimică complexă, care se transformă foarte uşor în sol cu fertilitate mare. Un astfel de sol este solul din cîmpia Neapolului, unde şi clima este favorabilă şi unde, datorită acestei clime şi fertilităţii mari a solului, se obţin două şi chiar trei recolte într-un an.
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
287
Lava vulcanică este, în schimb, o rocă care se dezagregă extrem de greu. Tentoniir ocupat de lavă este şţeril.
Rocile sedimentare sînt mai importante pentru formarea solului decît cele eruptive şi metamorfice, pentru că ocupă teritorii mult mai întinse decît primele.
Rocile calcaroase se comportă diferit în ceea ce priveşte gradul de fertilitate pe care-1 imprima solului. Calcarele curate, cum este creta sau marmora, dau soluri foarte sărace, din cauza lipsei de elemente hrănitoare. Calcarele impure, care conţin argilă şi compuşi ai fierului şi ai fosforului, dau soluri bune. Cu cît procentul de impurităţi este mai mare, cu atît solul format este mai fertil. Apa, încărcată cu bioxid de carbon, spală carbonatul de calciu şi în stratul afînat, care va da naştere solului, rămîn impurităţile cu compoziţia complexă care determină fertilitatea.
Argila şi marna se comportă ca şi calcarul. Cînd aceste roci sînt curate, ele dau soluri slabe; cînd conţin impurităţi, dau soluri bune şi anume cu atît mai bune, cu cît procentul de impurităţi este mai mare.
Gresiile dau soluri slabe, în special gresiile formate în cea mai mare parte din cuarţ dau soluri nisipoase, cu o fertilitate foarte mică.
Nisipul cuarţos dă, ca şi gresiile, soluri foarte slabe. Nisipul de la Vălenii de Munte, de pildă, care se extrage pentru fabricarea sticlei, a dat un sol sărac, care nu poate purta decît vegetaţie forestieră. Cînd asociaţia de arbori este distrusă, solul regresează prin spălare şi eroziune şi restaurarea lui se face foarte greu. Sînt însă nisipuri fluviatile, cum sînt nisipurile din Oltenia sau din cursul inferior al Şiretului, care au o compoziţie complexă. Aceste nisipuri se solifică uşor sub influenţa vegetaţiei şi dobîndesc un grad de fertilitate care permite cultivarea lor.
Loessul este o rocă eoliană, formată din pulberea deserturilor şi a depozitelor fluvio-glaciare nisipoase şi uscate. Această pulbere, răscolită şi transportată de vînt la mari distanţe, s-a depus în zonele în care atmosfera era mai liniştită. Depozitele au format straturi, care în ţara noastră au o grosime de 1 — 30 m, dar în China au o grosime de 200—300 m. Loessul este un material foarte complex; în compoziţia lui intră feldspaţi, carbonaţi, bioxid de siliciu, argilă etc. Vîntul a omogenizat acest material şi l-a depus, formînd o rocă poroasă şi friabilă, la care dezagregarea este extrem de uşoară. Dacă nu lipseşte umiditatea, în loess se dezvoltă microorganisme, care transformă roca în sol, în timp foarte scurt. Loessul devine sol pe măsură ce se depune. De aceea, loessul este considerat adesea ca un sol, el poate purta vegetaţie şi se poate cultiva. în China, în regiunile în care stratul superficial, bogat în humus, a fost îndepărtat prin procesul de eroziune, se cultivă roca-mamă, adică loessul. în regiunile cu relief ondulat, în care agricultura se face în terase, terasele se deteriorează, ele trebuie refăcute, adîncind mereu tăietura în loess ] .
1	V. A. Obrucev, Bazele geologiei, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică 1952~
288
Mediul de viaţă al plantelor
în sudul Uniunii Sovietice şi la noi în ţară, pe loess, s-au format solurile cele mai fertile: cernoziomurile, solul brun-deschis de stepă şi solul brun-roşcat de pădure. Fertilitatea mare a acestor soluri se datoreşte condiţiilor biologice şi climatice în care ele s-au format, dar în mare măsură şi compoziţiei rocii-mamă. în stepa nordică din R.P.R., depozitul de loess nu formează un strat continuu. Pe porţiuni de teritorii foarte restrînse, solul apare format cînd pe loess, cînd pe marnă. Solul format pe loess este mai fertil decît cel format pe marnă.
Influenţa climei. Elementele climei care au influenţă asupra fertilităţii, sînt temperatura, apa şi vîntul.
în general, dacă umiditatea este aceeaşi, solurile din regiunile calde au o fertilitate mai mare decît solurile din regiunile reci. Activitatea microorganismelor din sol este mai intensă în regiunile calde decît în regiunile reci, procesele de sinteză şi de descompunere a materiei organice, legarea azotului liber, amoni-ficarea şi nitrificarea decurg mai bine în mediul cald, dar cu condiţia ca temperatura solului să nu fie mai mare de 40°. Cernoziomurile sudice din regiunile mai calde sînt mai fertile decît cele nordice din regiunile mai reci. Tot aşa, solurile brune-roşcate de pădure, sudice, sînt mai fertile decît solurile brune-nordice.
în regiunea ecuatorială, umedă şi foarte caldă, solul este foarte levigat, în schimb vegetaţia este exuberantă, resturile organice din sol şi de la suprafaţa solului sînt în cantitate foarte mare, descompunerea acestor resturi şi mineralizarea humusului asigură acestor soluri o bună fertilitate naturală. Dacă sînt luate în cultură, aceste soluri nu mai au putinţa să se regenereze în aceeaşi măsură din substanţa organică descompusă şi trebuie să primească îngrăşăminte în cantitate mare.
Pe solurile reci şi umede din regiunile nordice, de asemenea, trebuie să se aplice cantităţi mari de îngrăşăminte.
Solurile cele mai fertile sînt solurile din zona temperată, cu veri calde, cu o perioadă cît mai lungă de zile fără îngheţ.
Elementul climatic care influenţează cel mai mult fertilitatea şi care provoacă diferenţierea ei în cursul evoluţiei solului este apa. Cînd apa este în cantitate moderată, influenţa ei asupra fertilităţii este pozitivă. Toate fenomenele de geneză, începînd cu dezagregarea şi mai ales procesele biotice din sol, se desfăşoară în condiţii optime, la o cantitate de umiditate mijlocie. Acesta este cazul cu cernoziomurile şi cu solurile brune-roşcate de pădure, care sînt solurile cu cea mai bună fertilitate naturală.
Cînd însă apa este în exces şi cînd această apă se infiltrează foarte des în sol şi pătrunde pînă în pînza freatică, atunci ea provoacă fenomenul de levigare, care, uneori, pe solurile podzolice mai ales, are consecinţe negative. Levigarea constă în dizolvarea şi transportul substanţelor solubile din sol, adică a sărurilor cu care se hrănesc plantele. Cînd este apă multă, curentul de infiltrare duce
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
289
sărurile pînă în apa freatică. Cînd curentul de infiltraţie este mai slab, sărurile sînt depuse în drum, la o adîncime mai mare sau mai mică. Procesul se petrece în ordinea gradului de solubilizare: sărurile cele mai solubile sînt dizolvate cel mai uşor şi duse mai mult în adîncime. Acestea sînt clorurile şi nitraţii; urmează, în ordinea gradului de solubilizare, sulfaţii, apoi carbonarii. Distanţa pînă la care este dusă cea mai mare parte din carbonatul de calciu este un indiciu al gradului de levigare. Orizontul în care s-au acumulat carbonaţii, în special carbonatul de calciu, este identificat tratînd solul cu un acid, de pildă cu acid clorhidric. Dacă orizontul este bogat în carbonat de calciu, solul tratat cu acid face efervescenţă, adică degajează mult bioxid de carbon.
Apa de infiltraţie transportă şi dispersia coloidală a substanţelor ce se găsesc în sol sub această formă, ca humsul, argila, hidroxizii de fier etc. Cînd apa se împuţinează, dispersia se concentrează şi se poate transforma în gel. în acest caz nu mai poate circula şi se depune în orizontul în care a fost transportată.
Procesul de levigare provoacă, aşadar, un transport şi o depunere, gradată a sărurilor şi a substanţelor coloidale din masa solului şi prin aceasta o diferenţiere a orizonturilor. Cînd cantitatea de apă ce vine în sol este mai mică, infiltraţia şi levi-garea sînt mai slabe şi orizonturile sînt mai puţin djfgrenţiate. Cînd, dimpotrivă, este apă multă, curentul de infiltrare şi levigare este mai puternic şi orizonturile solului mai bine diferenţiate. Această diferenţiere a orizonturilor sub influenţa apei de levigare este unul din mijloacele pe care fondatorul pedologiei, Dokuceaev, le-a aplicat pentru a explica procesul de geneză şi pentru a clasifica solurile.
în solurile din regiunile aride, semiaride şi subumede, levigarea este slabă, orizonturile sînt puţin diferenţiate, carbonatul de calciu este repartizat în toată masa solului sau se acumulează într-un orizont apropiat de suprafaţă. Astfel de soluri acumulează o cantitate mare de substanţe nutritive pentru plante şi o cantitate mare de humus. Reacţia soluţiei acestor soluri este neutră sau uşor alcalină. Ele au o fertilitate naturală mare. Rezerva lor de substanţe hrănitoare este mobilizată, dacă li se asigură apa necesară.
în solurile din regiunile umede, levigarea este puternică. Orizonturile sînt groase şi bine diferenţiate. O bună parte din sărurile nutritive este spălată în profunzime. Sărurile sînt lăsate în drum, într-un orizont de iluvionare sau de concreţionare. Carbonatul de calciu se acumulează sub formă de concreţiuni sau este transportat în apa freatică sub formă de bicarbonat de calciu solubil. Humusul şi argila sînt transportate sub forma dispersiei coloidale de humus şi argilă împreună cu compuşii coloidali ai fierului. Orizontul superior A rămîne sărac în humus, sărac în săruri nutritive, sărac în argilă şi în compuşi ai fierului. Acesta este în esenţă procesul de podzolire, care duce la formarea unor soluri cu fertilitate mică. Masa acestor soluri este formată din bioxid de siliciu amorf, provizia de
î 9 — Agrotehnica
290	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
substanţe hrănitoare pentru plante fiind insuficientă. Acestor soluri, care au o fertilitate mică, trebuie să li se dea îngrăşăminte şi să li se aplice măsuri agrotehnice corespunzătoare, pentru a le ridica fertilitatea.
Apa are şi un alt efect negativ. într-un teren ondulat, ea are o acţiune de spălare superficială, care se transformă uşor în acţiune de eroziune. Apa de infiltrare, apa de scurgere superficială şi apa ca agent de eroziune duce în rîuri şi de aici în mări şi oceane cantităţi imense de material, din care o bună parte sînt substanţe nutritive pentru plante. Acesta este marele circuit geologic. Propor- » ţiile acestui fenomen la suprafaţa globului sînt uriaşe. S-a calculat că toate rîurile de pe glob duc în mări şi oceane, în fiecare an, o cantitate de 5 miliarde de tone de substanţe minerale în soluţie. Cantitatea de substanţe, duse în suspensie, este şi mai mare.
Sărurile din apa mărilor şi oceanelor au astfel o dublă origine: o parte din aceste săruri sînt primare, altele sînt secundare, aduse de apa rîurilor şi fluviilor, în mările interioare, cum sînt Marea Caspică, Marea de Arai şi Marea Moartă, se observă, din cauza acestui aport continuu, o creştere a salinităţii.
Nu numai în regiunile umede şi foarte umede, dar chiar şi în regiunile aride, apa provoacă uneori procese cu efecte negative asupra fertilităţii. Cînd în astfel de regiuni, pînza de apă freatică este aproape de suprafaţă, ea se urcă prin capilaritate, se pierde în atmosferă prin evaporaţie şi lasă în orizontul superior sărurile pe care le conţine. Procesul se repetă vreme îndelungată şi duce la o acumulare excesivă de săruri în orizontul superior şi astfel solul devine sără-turos. Plantele de cultură nu mai pot creşte pe un astfel de sol.
Nivelul apei freatice care determină acest proces de salinizare se numeşte nivel critic.	în condiţiile ţării	noastre, nivelul	critic este	în jurul adîncimii de
3 m. Acest	nivel se întîlneşte	în depresiuni şi în luncile	rîurilor din regiunile
aride, cum este de pildă la noi lunca Călmăţuiului sau cum sînt anumite sectoare ale cîmpiei din vestul ţării. Procesul de salinizare se petrece numai în regiunile aride, pentru că în aceste regiuni cantitatea de precipitaţii este mică, curentul de infiltraţie este foarte slab şi nu poate spăla în profunzime sărurile pe care le aduce spre suprafaţa curentului de ascensiune capilară.
Procesul de salinizare apare astfel ca inversul procesului de levigare. Primul este cauzat	de insuficienţa precipitaţiilor şi de	apropierea	de suprafaţă a pînzei
freatice; al	doilea este produs	de excesul de	precipitaţii	şi de infiltraţia prea
puternică. Amîndouă aceste procese au un efect negativ asupra fertilităţii si trebuie frînate sau corectate prin măsuri agrotehnice şi ameliorative. Pe solurile sărăturoase este necesar să favorizăm levigarea, iar pe solurile podzolice să frînăm levigarea.
Vîntul are şi el influenţă asupra* fertilităţii. Uneori, această influenţă este pozitivă, alteori negativă. Depunerea loessului reprezintă influenţa pozitivă.
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
291
tot aşa depunerea în anumite regiuni a pulberii fine răscolite şi transportate de pe solul altor regiuni.
Influenţa negativă constă în erodarea stratului superficial afînat al solului din regiunile aride, cînd solul nu este ocrotit de vegetaţie şi cînd se face o agricultură neraţională. Erodarea stratului superficial, bogat în humus şi substanţe hrănitoare, înseamnă o micşorare a fertilităţii. Un alt efect negativ al vîntului este transportul nisipului care acoperă solul normal cu un strat gros, nefertil sau cu o fertilitate foarte mică.
Influenţa vegetaţiei. Factorul biologic joacă un rol precumpănitor în geneza solului şi în diferenţierea fertilităţii. Rolul microorganismelor este considerabil. Aceste microorganisme — bacteriile, algele, actinomicetele — transformă materialul dezagregat, îl îmbogăţesc în humus şi în compuşi azotaţi şi fac posibilă stabilirea asociaţiilor de plante superioare. Procesele pe care le provoacă microorganismele în sol sînt aşa de variate şi de importante, îneît impun tratarea lor într-un capitol special, care va urma. Fertilitatea începe să se diferenţieze o dată cu apariţia asociaţiilor de plante superioare, a căror prezenţă caracterizează formarea diferitelor tipuri de sol.
Sub vegetaţia forestieră se formează soluri cu fertilitate foarte mică, de tip podzolic. în patul de frunze moarte sau în litiera pădurii nu se pot dezvolta bacterii, din cauza proporţiei mari de tanin din frunze, care este sterilizant pentru bacterii. Se dezvoltă, în schimb, o populaţie mare de ciuperci. Ciupercile secretă acid crenic, care este o componentă a humusului acid de pădure. Acidul crenic leagă calciul, magneziul, fierul, manganul etc., cu care formează crenaţi, săruri uşor solubile. Aceste săruri sînt duse în profunzime, prin procesul de levigare. în profunzime există bacterii anaerobe, care extrag oxigenul din crenaţi şi-i transformă în apocrenaţi, din care unii sînt greu solubili, iar alţii insolubili. Ei se depun şi formează un orizont de concreţionare a apocrenaţilor de calciu, de fier, de magneziu etc. Cînd prevalează apocrenatul de fier, orizontul acesta se numeşte orizont cu ortstein. Fierul ajunge în profunzime şi sub formă de oxizi şi hidroxizi de fier, în stare coloidală. Bacteriile consumă şi anionul, adică partea organică a crenaţilor. Rezultă sesquioxizi de fier. Cînd bacteriile anaerobe extrag oxigenul din aceşti compuşi ai fierului, iau naştere oxiduliy care imprimă orizontului o culoare vînătă-verzuie. Orizontul acesta se numeşte orizont cu glei.
* în orizonturile superioare podzolice, masa solului este formată din bioxid de siliciu amorf.
Vegetaţia forestieră este adesea înlocuită de asociaţii ierboase. Pădurea se răreşte, se regenerează parţial numai prin lăstari din buturugi, asociaţiile ierboase pun stăpînire din ce în ce mai mult pe teren, solul se înţeleneşte şi evoluează de acuma sub influenţa fitocenozei ierboase. Această evoluţie sporeşte fertilitatea; podzolul înţelenit este mai fertil decît podzolul forestier. Sub fitocenoză,.
19*
292
Mediul de viaţă al plantelor
ierboasă se dezvoltă o populaţie de bacterii, se acumulează mai mult humus, ale cărui componente principale sînt acidul humic, secretat de bacteriile aerobe şi acidul ulmic, secretat de bacteriile anaerobe. Calciul nu mai este spălat, el se uneşte cu acidul ulmic şi acidul humic şi dă naştere humusului saturat cu calciu sau humusului activ. Acesta nu mai este spălat în profunzime. El se acumulează în sol, leagă particulele elementare ale solului în agregate sau glomerule şi dă solului structura normală, care determină o fertilitate mai ridicată.
Evoluţia solului şi diferenţierea fertilităţii sub fitocenoză ierboasă se des- % făşoară în două direcţii, după condiţiile de mediu în care se găsesc asociaţiile de ierburi ce se succed. îndată după dispariţia pădurii apar ierburile cu rizomi: Calamagrostis epigeios, Briza media, Hierochloe odorata etc. Ele îşi pot dezvolta uşor rizomii în stratul afînat lăsat de litieră. Orizontul superficial pierde, treptat, starea de afînare şi în aceeaşi măsură ierburile cu rizomi sînt înlocuite cu ierburi cu tufă rară: Phleum pratense, Festuca pratensis, Anthoxanthum odoratumy Dactylis glomerata etc.
Cînd se acumulează mult humus în orizontul superior, care reţine umezeala şi împiedică aeraţia, condiţiile devin defavorabile pentru ierburile cu tufă rară. Acestea sînt înlocuite treptat cu ierburi cu tufă deasă, ca Deschampsia caespi-tosa, Nar dus stricta etc.1. Aceste ierburi formează ghemotoace alcătuite din tulpinile moarte. Ele dezvoltă mereu muguri şi lăstari la exteriorul ghemotocului. Hrănirea lor cu azot se face prin intermediul ciupercilor, căci ele sînt plante micotrofe. Humusul care se formează în aceste condiţii este un humus acid, iar mineralizarea lui se face foarte greu.
Dacă evoluţia aceasta se petrece într-un mediu umed şi rece, ea duce la formarea de mlaştini şi în cele din urmă la formarea de turbă. Orizontul superior devine din ce în ce mai impermeabil pentru apă şi aer, contactul rădăcinilor plantelor cu substratul mineral este din ce în ce mai greu, humusul, nu se mai poate mineraliza, hrana plantelor este din ce în ce mai neîndestulătoare. în astfel de condiţii, singurele plante care se mai pot hrăni sînt muşchii care formează turba. Solurile turboase au o fertilitate foarte mică şi necesită lucrări speciale de ameliorare pentru a putea fi luate în cultură.
în mediul umed, aerat şi cald, se stabileşte o vegetaţie de trestie (Phrag-mites communis)> de papură (Typha latifolia) etc. Sub aceste asociaţii vegetale se produce o formă particulară de humus şi anume un nămol organic, bogat în substanţe minerale. Cînd excesul de apă dispare, rămîne un sol foarte fertil.
într-un mediu mai uscat şi mai cald, evoluţia fertilităţii sub asociaţiile ierboase ia un alt mers. Se acumulează humus, o parte din acest humus se mineralizează în mediul aerob şi cald şi furnizează mereu hrană plantelor. Sărurile
1 V. R. Viliams, Op. cit.
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
293
minerale formate nu sînt levigate sau sînt levigate în foarte mică măsură. Cationii saturează continuu acizii din humus, humusul este totdeauna saturat şi anume în proporţia cea mai mare cu calciu. Structura solului este glomerulară, reacţia lui este neutră sau uşor alcalină. Solurile care se formează în aceste condiţii sub fitocenoză ierboasă sînt cernoziomurile, care au o fertilitate foarte ridicată. Ierburile caracteristice cernoziomurilor sînt Koeleria gracilis şi alte specii de Koeleria, Stipa capiUata, Agropyrum cristatum, Festuca sulcata şi altele.
Cînd condiţiile de mediu devin mai aride sau cînd solul se bătătoreşte şi devine impermeabil în urma unui păşunat excesiv, sau ca o consecinţă a unor cauze naturale, spălarea parţiala a sărurilor formate în urma mineralizării humusului nu se mai poate face şi ele se acumulează în sol. Dacă se acumulează o cantitate mare de săruri de sodiu, fertilitatea este influenţată defavorabil. Complexul coloidal al solului se saturează cu sodiu, în soluţia de sol apare carbonatul de sodiu, pe care plantele de cultură nu-1 pot tolera într-o concentraţie mai mare de 0,1%, reacţia solului devine alcalină, solul evoluează, în acest caz, spre tipul numit soloneţ.
Pentru cultivarea soloneţurilor se impun măsuri ameliorative şi măsuri agrotehnice adecvate.
Relieful. Variaţia formelor de relief provoacă un mers diferit în procesul de solificare şi o diferenţiere a fertilităţii. Solurile formate pe podişuri sau pe cîmpii, relativ plane, sînt soluri omogene, cu orizonturile bine dezvoltate, cu o tranziţie lentă spre roca-mamă, cu care nu au pierdut contactul. Din acest motiv ele se numesc soluri primare. Dacă şi celelalte condiţii de geneză (roca* clima, vegetaţia) sînt favorabile, solurile primare au un grad de fertilitate mare.
Solurile primare nu au fost remaniate nici de apă, nici de vînt. Tranziţia spre roca-mamă se face prin material din ce în ce mai puţin dezagregat, impregnat cu substanţele organice produse de microorganisme şi de plantele superioare. Apar în profil fragmente de rocă şi apoi un strat, în care roca este uşor alterată de agenţii de dezagregare. Cînd roca este tare, fragmentele rezultate din dezagregare sînt colţuroase.
Pe astfel de soluri, influenţa rocii-mamă asupra procesului de geneză şi diferenţierii fertilităţii este mai mare decît pe solurile remaniate, care au pierdut contactul cu roca-mamă.
f Exemple de soluri primare în ţara noastră: solul format pe roca calcaroasă în platoul dobrogean, solul format pe marnă pe podişurile şi pantele puţin înclinate din stepa nordică şi solurile formate pe loess în Cîmpia Dunării. Tranziţia de la cernoziom la loess şi mai vizibil încă tranziţia de la solul brun-deschis de stepă la loess este lentă. Pe acest din urmă tip de sol, loessul apare într-un stadiu de solificare foarte puţin înaintat. Nici un fenomen de transport nu a avut loc, ‘din momentul cînd loessul, o dată depozitat, a început să sufere procesul de
•294
Mediul de viaţă al plantelor
solificare sub influenţa vegetaţiei de stepa. Fertilitatea lui creşte continuu sub influenţa vegetaţiei ierboase, care acumulează humus şi săruri nutritive în orizontul superior.
Pe terenurile în pantă, adică pe versanţii văilor, solul nu mai este omogen. Materialul dezagregat suferă un proces de transport, de aceea în partea superioară a versantului, solul este mai subţire şi mai puţin fertil, iar în partea inferioară a versantului sau în terasa adiacentă, solul este mai gros şi mai fertil. Acest din urmă fel de sol poartă numele de sol coluvial.
Transportul materialului dezagregat se face prin rostogolirea particulelor în virtutea gravitaţiei sau printr-o acţiune moderată a apei sau chiar a vîntului. Solul format este încă în contact cu roca-mamă, în afară de cazul cînd în partea superioară a pantei este o rocă şi în partea inferioară alta.
Chiar atunci cînd întreg masivul este alcătuit din aceeaşi formaţie geologică, trecerea solului înspre roca-mamă nu se mai face gradat, ca în cazul precedent. Fragmentele de rocă din materialul dezagregat sînt foarte puţin rotunjite. Ele sînt amestecate în mod neregulat, de obicei cele mai mari şi grele sînt tîrîte mai departe şi mai în profunzime. Materialul mai fin rămîne la suprafaţă şi în partea mai de sus a coluviului. Stratul este mai gros la baza pantei şi din ce în ce mai
Fig. 40 — Sol coluvial la poalele muntelui granitic de la Suluc Macin, regiunea Galaţi
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
295
subţire spre partea superioară. Prin spălare se îngrămădeşte o cantitate mai mare de substanţe hrănitoare la baza pantei, solul este acolo mai fertil şi fertilitatea scade cu cît ne apropiem de partea superioară.
Compoziţia solului format este, ca şi în cazul precedent, puternic influenţată de roca-mamă, chiar cînd evoluţia lui este foarte înaintată.
De exemplu, solul format la poalele munţilor din Dobrogea.
Cînd materialul dezagregat este transportat la mare distanţă şi depozitat, în genere, peste altfel de roci decît cele din care provine acest material, se nasc soluri aluviale sau aluviuni.
Un exemplu sînt aluviunile vechi, aluviunile recente ori terasele, care au luat naştere dintr-un proces de aluvionare. Astfel de soluri nu au nici o legătură cu roca pe care stau.
Fragmentele din care este format solul sînt rotunjite şi mărunţite prin transport. Mărimea particulelor dezagregate şi deci a particulelor de sol este diferită. în partea superioară a bazinului, rîului sau fluviului care face transportul, particulele sînt mai mari şi apoi din ce în ce mai fine înspre regiunea inferioară, în general, aluviunile din cîmpiile joase sînt compuse din particule fine de mîl şi argilă.
Dar viteza rîurilor şi fluviilor nu este constantă. La viituri mai mari, viteza este mai mare şi invers. în regiunea de revărsare, viteza este variată, după curenţii ce se formează datorită micilor variaţii ale reliefului. De aceea, depozitele de aluvionare nu sînt omogene, nici chiar în valea inferioară a rîurilor şi fluviilor.
! Se formează grinduri nisipoase în lungul ţărmurilor. Dar chiar pe intinsura pe care se depozitează materialul fin, depozitarea nu se face omogen, ci în lentile, în raport cu variaţia vitezei şi cu varietatea materialului ce-1 duce rîul în suspensie.
în general, în apropiere de ţărm se depun particulele grosiere, adică nisipul, fiindcă imediat ce apa iese din albia minoră şi se revarsă peste maluri, ea pierde din viteză şi nu mai poate purta în suspensie particulele grosiere. Această parte a luncii inundabile, adică a zonei cu sol aluvionar, a fost denumită de V i 1 i a m s îun^a stratificată. Solul aluvionar din lunca stratificată sau din grindul litoral este mai puţin fertil.
în partea centrală a luncii, apa se revarsă cu o viteză mică şi adesea stagnează timp îndelungat. în acest timp se depun din apa de revărsare cele mai fine particule argiloase şi organice. După uscarea terenului, acest material crapă şi se desparte în fragmente mici. Procesul se repetă la fiecare viitură, ceea ce face ca materialul fin depus să aibă o structură în agregate sau o structură glomerulară. Această porţiune a luncii, Viliams o numeşte luncă glomerulară.
în partea opusă a albiei minore, sub terasa care mărgineşte albia majoră, fluviile mari, cum este Dunarea, formează adesea un braţ secundar, din care revărsarea şi depunerea se fac în acelaşi chip ca şi din braţul principal.
290	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
Luncile marilor rîuri şi fluvii au, astfel, la margini, grinduri nisipoase (lunca stratificată), iar în partea centrală o întindere mare cu soluri aluviale, compuse din material fin (lunca glomerulară). Grindurile au o fertilitate mai mică, ele îşi reînnoiesc fertilitatea la fiecare inundaţie,. care lasă totuşi în aceste grinduri o parte din substanţele hrănitoare aduse de apă. Dacă însă aceste grinduri sînt apărate de inundaţie şi cultivate, ele nu mai pot să-şi refacă fertilitatea pe cale naturală şi trebuie să primească îngrăşăminte.
Solul aluvionar din partea centrală a luncii are o fertilitate mare şi durabilă. Aceste soluri nu se pot cultiva în regim natural, fiindcă sînt adesea inundate şi fiindcă partea centrală a luncii păstrează şi după încetarea inundaţiei părţi acoperite cu apă.
Apărarea de inundaţie prin îndiguire şi desecare, prin eliminarea apei din incintele indiguite, sînt mijloace tehnice de a pune în valoare solurile aluvionare din luncile marilor rîuri şi fluvii. Astfel de lucrări s-au făcut şi la noi în lunca Dunării şi se vor continua pe scară şi mai mare în cel de al doilea cincinal. Despre aceste soluri vom vorbi într-un capitol special.
Relieful influenţează fertilitatea solului şi în raport cu expoziţia versanţilor. Versanţii nordici, în clima temperată, sînt mai reci şi mai umezi, favorabili pentru vegetaţia forestieră. Versanţii sudici sînt mai însoriţi, mai calzi, mai favorabili pentru vegetaţia ierboasă sau pentru speciile forestiere iubitoare de căldură. De pildă, pe versanţii nordici găsim fag şi conifere, iar pe versanţii sudici, diferite specii de stejar. Pe versanţii nordici, în acelaşi sector, se formează soluri podzolice, iar pe versanţii sudici, sol brun-roşcat de pădure sau chiar cernoziom degradat (levigat).
în regiunile cu precipitaţii suficiente sînt mai fertile solurile de pe versanţii sudici. în regiunile foarte aride, pe versanţii sudici, vegetaţia spontană are condiţii mai puţin favorabile decît pe versanţii nordici şi solul este mai fertil în acest caz pe versanţii nordici.
Fertilitatea este influenţată nu numai de macrorelief, dar şi de mezorelief şi microrelief. Diferenţierea pe care o creează mezorelieful trebuie luată în consideraţie la repartizarea culturilor în asolament şi la tratamentele agrotehnice şi ameliorative care se aplică solului. în micile depresiuni plate, din stepă, condiţiile de umiditate sînt mai prielnice, vegetaţia spontană s-a dezvoltat mai bine, s-a format mai mult humus, solul din aceste depresiuni este mai fertil decît cel din zona înconjurătoare. Dacă însă apa freatică este la nivelul critic, aceste depresiuni trebuie apreciate negativ, pentru că solul devine sarăturos prin procesele pe care le-am explicat mai înainte.
în zona solului brun-roşcat de pădure, în depresiuni, se adună apă mai multă, procesul de levigare este mai puternic, solul evoluează spre podzol. Toată zona solului brun-roşcat de pădure din cîmpia Munteniei este presărată cu
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
297
depresiuni, în care s-a format podzol. Podzolul de depresiune este mai puţin fertil decît solul zonal înconjurător şi cere tratamente agrotehnice speciale.
Cîrid este apă în exces, în depresiuni se formează lăcovişti şi mlaştini, care nu se pot cultiva decît după desecare şi în care solul are fertilitate deosebită, după condiţiile de mediu şi după vegetaţia care a dat naştere solului. Mlaştinile cu turbă, de care am vorbit mai sus, au un sol cu fertilitate foarte mică; mlaştinile cu trestie au un sol cu fertilitate mare; solurile de lăcovişte din regiunile umede şi reci sînt foarte sărace; solurile de lăcovişte din regiunile mai calde sînt fertile. Acesta este cazul, de pildă, cu solurile de lăcovişte din partea de vest a ţării. Cînd sînt bine şi la timp lucrate aceste soluri dau producţii mari.
Vîrsta teritoriului are o influenţă puternică asupra evoluţiei şi diferenţierii fertilităţii.
Prin vîrstă se înţelege timpul parcurs de sol din momentul începerii soli-ficării şi pînă în timpul de faţă. începerea solificării este momentul cînd teritoriul din Europa Centrală şi de nord a ieşit de sub calota de gheaţă, sau cînd un teritoriu a ieşit de sub mare, sau momentul cînd a încetat depunerea loessului sau depunerea cenuşii vulcanice.
Cu cît vîrsta este mai lungă, cu atît solul este mai evoluat. Evoluţia se poate desfăşura în două sensuri; în sensul progradării şi în sensul degradării. în partea europeană a Uniunii Sovietice, potrivit exemplului dat de Viliams, evoluţia se face în sensul progradării. Solurile cele mai puţin evoluate sînt solurile de la nord, care au ieşit mai de curînd de sub calota de gheaţă. Acestea sînt solurile podzolice, cu o fertilitate mică.
Mai spre sud se găsesc soluri mai evoluate, fiindcă teritoriul s-a eliberat mai de mult de sub calota de gheaţă. Aceste soluri au trecut în cursul evoluţiei lor prin diferite stadii intermediare şi se găsesc azi în stadiul de cernoziom* cu o fertilitate mai mare decît a podzolurilor iniţiale.
în alte părţi ale globului, de pildă în continentul nord-american, evoluţia se face, după însăşi afirmaţia lui Viliams, în sens invers, adică în sensul degradării. în cazul degradării, adică al evoluţiei regresive, iau naştere soluri levigate sau degradate, care au o fertilitate mai mică decît tipul de sol de la început.
Ritmul acestei evoluţii progresive sau regresive nu depinde numai de vîrsta absolută, ci şi de ceilalţi factori de geneză cu care vîrsta se găseşte în interdependenţă: rocă, relief, climă, vegetaţie. Astfel pe loess sau pe rocă bogată în carbonaţi, arată Viliams, evoluţia progresivă este scurtată. Se formează cernoziom, fără ca solul să mai treacă prin toate stadiile anterioare.
Pe versanţii sudici însoriţi, evoluţia progresivă se petrece într-un timp mai scurt. Tot aşa evoluţia este accelerată, atunci cînd a fost distrusă vegetaţia forestieră. în toate aceste cazuri se vorbeşte de vîrsta relativă a teritoriului.
‘298	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
Cînd procesul de geneză de-abia a început, cînd vîrsta este deci foarte scurtă,^/ solurile, în curs de formare, poartă numele de soluri crude. Astfel de soluri sînt aluviunile, cenuşile vulcanice şi solurile ce iau naştere pe rocile-mamă, într-un nou ciclu de evoluţie, cum este cazul unui sol vechi care a fost complet erodat, eroziunea a fost oprită şi roca dezvelită începe un nou ciclu de solificare.
La solurile crude, evoluţia fiind foarte scurtă, fertilitatea depinde în primul rînd de natura rocii-mamă. Cenuşile vulcanice şi aluviunile bogate în argilă şi humus sînt fertile, iar aluviunile nisipoase mai puţin fertile. Dacă eroziunea aduce la suprafaţă loessul, solul crud, în curs de formare, este mai fertil decît în cazul cînd sînt aduse la suprafaţă nisipul, gresia, pietrişul sau calcarul.
Influenţa omului asupra diferenţierii fertilităţii. Omul are posibilitatea sa accelereze procesul de geneză şi să mărească fertilitatea solului, după cum, în unele cazuri, prin aplicarea unor măsuri greşite, poate să deterioreze fertilitatea şi uneori chiar să declanşeze ruinarea solului. Această influenţă pozitivă sau negativă nu trebuie înţeleasă în sensul că omul ar putea schimba legile fundamentale ale naturii, ci numai în sensul că omul se poate adapta şi poate dirija acţiunea acestor legi.
Una din acţiunile negative cele mai dezastruoase pe care omul le-a exercitat asupra solului a fost distrugerea învelişului protector de pădure sau de pajişte, distrugere care a declanşat eroziunea cu consecinţele ei: micşorarea fertilităţii şi ruinarea solului însuş/f. F r. Engels a atras atenţia în « Dialectica naturii» asupra cauzelor care au dus la pustiirea unor ţări ca Mesopotamia, Asia Mică şi Grecia şi la îngreunarea condiţiilor de viaţă din Italia şi din alte părţi ale lumii. Aceste cauze se reduc, în ultimă analiză, la distrugerea pădurilor care ocroteau solul şi reglau regimul apelor. Dokuceaev a demonstrat cum eroziunea distruge solul, provoacă scurgerea rapidă a apelor de „pe teritoriul respectiv, face clima din ce în ce mai secetoasă şi transformă teritoriul într-un pustiu.
Influenţa negativă a omului asupra fertilităţii are şi alte aspecte. Dacă se aplică o agrotehnică neraţională, structura solului se deteriorează, se formează un orizont impermeabil, numit bătătura plugului, care frînează infiltrarea, micşorează posibilitatea solului de a-şi face o rezervă de umiditate şi uneori duce la evoluţia cernoziomului fertil spre un soloneţ mai puţin fertil. Cînd apa de irigaţie se întrebuinţează în mod neraţional, nivelul apei freatice se poate ridica pînă la nivelul critic şi, în acest caz, solul normal evoluează spre un sol sărăturos.
în epoca noastră, epoca agriculturii socialiste, astfel de influenţe negative asupra fertilităţii solului pot şi trebuie să fie lichidate.
Omul are posibilităţi nelimitate de a influenţa în mod pozitiv fertilitatea solului. Prin irigaţie, omul a transformat întinderi imense de nisipuri, cu ferti-
Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
litate foarte mică, în soluri cu fertilitate mare, în Egipt, în Asia Centrală şi în alte părţi ale lumii. Prin perdele de protecţie în stepă s-au îmbunătăţit condiţiile de Timiditate din sol şi s-a mărit fertilitatea. Prin plantaţii antierozionale, prin lucrări tehnice şi prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, se pot restaura terenurile erodate şi li se poate mări treptat fertilitatea.
Excesul de apă din sol, care provoacă o levigare intensă şi o pierdere a substanţelor nutritive, poate fi înlăturat; terenurile mlăştinoase sînt transformate în terenuri de cultură, solurile turboase acide, foarte sărace în substanţe nutritive, sînt transformate, treptat, în soluri normale.
O dată cu recoltele sînt luate din sol, an de an, cantităţi însemnate de substanţe hrănitoare, care sînt pierdute pentru sol. Ştiinţa ne dă astăzi posibilitatea, nu numai de a compensa aceste pierderi, dar de a spori continuu rezerva de substanţe hrănitoare, de a mări deci continuu fertilitatea. Prin cultivarea ierburilor perene în asolament se măreşte provizia de humus, se creează structura stabilă, se îmbunătăţesc condiţiile de aprovizionare, a plantelor cu apă şi hrană, se măreşte fertilitatea. Folosirea îngrăşămintelor naturale, în special a gunoiului de grajd, reprezintă, din timpuri străvechi, un mijloc important de a mări fertilitatea. Dar ştiinţa a creat noi mijloace de a mări provizia de substanţe hrănitoare a solului, prin aplicarea îngrăşămintelor minerale sau chimice. S-au descoperit depozitele naturale de fosfaţi din care se prepară îngrăşămintele fosfatice şi zăcămintele de săruri potasice, care ne dau îngrăşămintele potasice. Pe baza descoperirilor de laborator, s-au elaborat metode industriale de preparat îngrăşăminte azotate, folosind ca materie primă azotul din aer. Aplicarea unor metode agrotehnice raţionale permite mobilizarea continuă a rezervelor din sol şi mărirea acestor rezerve.
în acest fel se creează o fertilitate artificială sporită, care de la o vreme se incorporează durabil în* sol, se transformă în fertilitate naturală. Solurile pod-^olice cu fertilitate naturală mică se îmbunătăţesc, fertilitatea lor creşte, se pot obţine atunci pe aceste soluri recolte tot aşa de mari ca şi pe cernoziomuri-
Această sporire continuă a fertilităţii este scopul agrotehnicii.
CAPITOLUL IV
ALCĂTUIREA GRANULOMETRICĂ SAU TEXTURA SOLULUI
§ 1. Elementele mecanice sau fizice care alcătuiesc solul şi rolul fiecăruia
Solul este un corp natural, alcătuit din trei categorii de substanţe: solide, lichide şi gazoase; este aşadar un sistem trifazic, în care diferitele componente variază în mod continuu.
Partea solidă a solului se compune din substanţe minerale şi substanţe organice. Substanţa minerală este alcătuită din particule elementare, de diferite mărimi. Componentele de diferite mărimi îndeplinesc fiecare în sol funcţii diferite. De aceea, pentru a cunoaşte bine solul şi pentru a dirija fertilitatea, este necesar ca aceste categorii de particule elementare să fie separate prin analiza mecanică sau analiza granulometrică. Particulele mai mari se pot separa prin site, sub apă. Particulele mici sau foarte mici se separă prin sedimentare în apă, sau printr-un curent de apă care, la viteze diferite, separă particule de diferite mărimi.
Particulele al căror diametru este mai mare de 0,2 mm alcătuiesc scheletul solului, iar particulele cu un diametru mai mic de 0,2 mm alcătuiesc materialul fin.
Scheletul este compus din pietre, care au diametrul mai mare de 20 mm, pietriş, cu un diametru între 2 şi 20 mm şi nisip, cu diametrul între 0,2 şi
2	mm. Nisipul se împarte şi el în mai multe categorii, după mărime: nisip foarte mare, cu diametrul de 2—1 mm, nisip mare, cu diametrul de 1—0,5 mm şi nisip mijlociu, cu diametrul de 0,5— 0,2 mm.
Materialul fin cuprinde următoarele categorii de particule: nisipul fin, la care particulele au un diametru de 0,2—0,02 mm, praful sau mîlul, cu diametrul particulelor de 0,02—0,002 mm şi, în sfîrşit, argila coloidalâ, la care particulele sînt mai mici de 0,002 mm, adică mai mici de 2 microni.
Proporţia pe care fiecare din categoriile de mai sus o ocupă în masa solului, exprimată în procente, reprezintă alcătuirea mecanică sau granulometrică sau textura solului.
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
301
Pietrele şi pietrişul reprezintă fragmente din roca-mamă. Ele apar ca fragmente colţuroase în solurile schelete, în solurile primare şi coluviale, formate pe roci tari. Apar şi în solurile aluviale, cînd viteza apei trece de 1 m pe secundă, în acest din urmă caz ele apar rotunjite.
Cînd pietrele şi pietrişul nu sînt în proporţie prea mare, ele îndeplinesc în sol un rol pozitiv: fac solul mai cald şi mai permeabil, continuă să se dezagrege şi să furnizeze plantelor noi elemente de hrană, în cazul că au o compoziţie complexă. în cazul că pietrele şi pietrişul sînt formate din cuarţ (bioxid de siliciu), ele se dezagregă foarte greu şi nu furnizează hrană pentru plante.
Cînd proporţia de pietre şi pietriş este mare, influenţa lor asupra solului este negativă, permeabilitatea devine prea mare şi puterea de reţinere a solului pentru apă şi pentru substanţele hrănitoare prea mică. Astfel de soluri pietroase sînt proprii pentru vegetaţia forestieră, deoarece arborii, avînd un sistem radicular foarte dezvoltat şi brănindu-se dintr-un volum mare de sol, prosperă şi pe soluri mai sărace.
Nisipul este format, ca şi pietrele şi pietrişul, din fragmente de rocă încă _nedezagregată. Din punct de vedere mineralogic, el este format din minerale care rezistă puternic la dezagregare, în special din cuarţ. Alte minerale care se dezagregă greu sînt piroxenul, mica, magnetita etc.
Cînd nisipul este format din feldspaţi sau alte minerale cu compoziţie complexă, cum este cazul cu nisipul din loess, atunci el continuă să se dezagrege şi să se altereze, furnizînd substanţe hrănitoare pentru plante.
Astfel, feldspaţii, ca ortoza, biotita, muscovita, leucitul, conţin 12—21% K20, anortitul şi grenaţii conţin 18—52% CaO, serpentina 38—43% MgO, apatita 41—42% P205. Prin dezagregarea şi alterarea acestor minerale şi a altora care se găsesc în sol, se pun la dispoziţia plantelor elementele chimice pe care acestea le conţin.
y
O proporţie moderată de nisip influenţează favorabil însuşirile solului şi anume knicşorează plasticitatea şi coeziunea solului, măreşte permeabilitatea, uşurează pătrunderea aerului şi a apei şi ajută mult la creşterea rădăcinilor plantelor.
O proporţie mare de nisip are o influenţă defavorabilă: permeabilitatea este prea mare, solul pierde repede apa, nu rezistă la secetă, provizia de substanţe nutritive este prea mică.
Solurile care conţin mai mult de 40% nisip fin formează după ploile mari °	tare>/care cu greu este străbătută de ţinerile plante de curînd răsărite.
Aceasta crustă poate fi sfărîmată de tăvălugul stelat.
Praful sau mîlul este format din fragmente de rocă într-un grad înaintat de dezagregare. Din punct de vedere mineralogic, praful sau mîlul este alcătuit din părticele foarte fine de feldspaţi si alţi silicaţi, carbonaţi, bioxid de siliciu,
302
Mediul de viaţă al plantelor
mică etc. Mîlul într-un sol lutos format pe loess conţine 66% cuarţ şi 34% alte minerale, din care 4% ortoză, 4% muscovită, iar restul de 26% biotită, magnetită, epidot, oligoclaz, hornblendă, augit etc. Praful sau mîlul contribuie să dea solului plasticitate şi coeziune, micşorează permeabilitatea, dar măreşte posibilitatea solului de a reţine apa. Mişcarea capilară a apei se face cel mai bine în materialul cu diametrul de 0,2—0,002 mm.
O proporţie prea mare de mîl în sol nu este favorabilă, solul este în acest caz îndesat şi nestructurat. Mîlul nu are însuşiri coloidale, nu coagulează şi nu poate forma microagregate.
Argila (sau mai exact părticelele coloidale) este partea cea mai importantă din alcătuirea solului, nu numai pentru însuşirile fizice pe care le imprimă solului, dar şi pentru procesele fizico-chimice care se petrec în masa sa şi care reglează mecanismul fertilităţii solului. Argila începe de la dimensiunea particulelor mai mici de 2 microni în diametru, pentru că de la această limită apar schimbări în compoziţia şi proprietăţile particulelor de sol.
Argila rezultă din dezagregarea şi alterarea feldspaţilor şi a altor silicaţi. Spre deosebire de componentele granulometrice, arătate mai sus, argila nu reprezintă mineralele iniţiale, într-o stare foarte mărunţită şi fină, ci este compusă din minerale secundare, care se formează în cursul dezagregării şi alterării. Din punct de vedere chimic, compoziţia ei este foarte complexă; ea conţine Si02. A1203, Fe203 şi H20, la care se adaugă cantităţi variabile de MgO, CaO, K20, Na20 şi P205. Cînd este saturată cu ioni de hidrogen, argila are proprietăţile unui acid slab sau ale unui complex de oxizi alumino-silicici1.
S-a crezut multă vreme că argila este o substanţă amorfă. Cercetările mai noi, cu ajutorul microscopului electronic, au dovedit că argila este constituită din mai multe minerale cristaline, bine definite. Cristalele au forma unor plăci hexagonale, dreptunghiulare sau de fibre late şi netede. Argila ne apare amorfă şi plastică, deoarece cristalele sînt extrem de mici.
Sînt patru grupe principale de minerale în argilă, din care două sînt mai însemnate: grupa caolinitului şi grupa montmorillonitului. Din fiecare grupă fac parte mai multe minerale. Mineralele din grupa caolinitului apar sub formă de cristale, plate, formate dintr-o foiţă de siliciu şi o foiţă de aluminiu. Raportul
= 2. Cele din grupa montmorillonitului au două foiţe de siliciu şi o foiţă
AlaO,
SiO.
de aluminiu. Raportul ——— = 3 pînă la 5. Constitutia acestor minerale este ai2o3
aşadar micelară. Ele au o suprafaţă interioară mare şi o capacitate de a adsorbi cationii nu numai la suprafaţă, dar şi în interiorul cristalelor constitutive. Din
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
punctul acesta de vedere, este o deosebire între mineralele din grupa montmorillonitului şi mineralele din grupa caolinitului. Cele dintîi au capacitate de adsorbţie şi de schimb de cationi şi anioni şi o putere de hidratare mare ; cele de al doilea au capacitate de adsorbţie şi de schimb şi o putere de hidratare slabă 1.
Argila din sol, alcătuită din particule mai mici de 2 microni, are însuşiri coloidale. Chimiştii consideră că substanţele coloidale au particule mult mai mici şi anume de 0,5- 0,1 microni. Cu toate că particulele de argilă au dimensiuni mai mari, argila are totuşi însuşiri coloidale, datorită faptului că mineralele de argilă au o constituţie micelară, cu o mare suprafaţă interioară. Argila cu diametrul de 2 microni are o suprafaţă de 50 de ori mai mare decît suprafaţa aceleiaşi cantităţi de nisip foarte fin şi de 10 ori mai mare decît suprafaţa aceleiaşi cantităţi de mîlj Argila coloidală propriu-zisă, cu particule de 0,1 microni în diametru, are o suprafaţă de 20 de ori mai mare decît argila cu diametrul de 2 microni şi de 1 000 de ori mai mare decît nisipul foarte fin 2. Această enormă suprafaţă interioară explică proprietăţile argilei şi dă argilei un rol precumpănitor în procesele ce se petrec în sol.
Argila adsoarbe nu numai apa, ci şi ionii din soluţia de sol, ionii de hidrogen, cationii de Ca++, Mg++, Na+, K+ etc. şi anionii de P04	, Si03 , S04 etc.
Aceeaşi proprietate o are şi substanţa coloidală din humus. Procesul acesta se numeşte proces de adsorbţie. Cationii purtători de electricitate pozitivă sînt reţinuţi de încărcătura electrică negativă a coloidelor solului, iar anionii sînt reţinuţi de încărcătura electrică pozitivă a coloidelor. Coloidele solului sînt deci amfoterice, poartă atît încărcătură electrică negativă, cît şi încărcătură electrică pozitivă. Această însuşire derivă din alcătuirea complexă a coloidelor, care are şi grupări funcţionale acide, cum este Si02 şi grupări funcţionale bazice, cum este A1203. în general, coloidele solului sînt electronegative şi manifestă o însuşire predominantă de a adsorbi cationii. Argila coloidală şi humusul coloidal din sol formează complexul adsorbtiv al solului. Acest complex reprezintă mecanismul regulator al fertilităţii. Cînd soluţia de sol are o concentraţie mare de ioni, ei se adsorb în complex; cînd soluţia are o concentraţie slabă, complexul liberează cationii. Procesul acesta este de natură fizico-chimică şi ne vom ocupa mai de aproape de el în capitolul despre compoziţia şi proprietăţile chimice ale solului.
Partea coloidală a solului poate să conţină şi alte substanţe minerale, nu numai argilă propriu-zisă, ci hidroxizi de aluminiu, de fier şi de mangan şi bioxid de siliciu coloidal, precum şi părticele foarte fine de feldspaţi, mică, turma-
. 1 -L- T. Alexander and H. E. Middleton, Soil as physical system, Din volumul II, Soil pnysical conditions and plant growth, Academic Press. Inc., New York 19524 2 L. D. Baver, Op. cit.
304
Mediul de viaţă al plantelor
lină etc. Cînd se includ toate acestea la un loc cu argila, se vorbeşte de fracţiunea argiloasă a solului, noţiuni care nu trebuie confundate cu argila propriu-zisă, formată numai din acizi alumino-silicici1.
Particulele de argilă au o încărcătură electrică negativă. Cînd argila este dispersată în apă, particulele ei foarte fine, deşi de 2,5 ori mai grele decît apa, totuşi plutesc şi se resping continuu, dînd naştere unei mişcări care a fost denumită mişcare browniană. Cînd dispersia coloidală de argilă vine în contact cu cationul bivalent de calciu sau de magneziu, care au încărcătură pozitivă, încărcătura electrică negativă a argilei este neutralizată, particulele de argilă nu se mai resping, se unesc şi se aglomerează. Dispersia coloidală de argilă se coagulează. Acesta este unul din procesele care determină formarea structurii glomerulare a solului. Cationii monovalenţi de sodiu, deşi încărcaţi tot pozitiv, nu au aceeaşi acţiune. Din cauza valenţei mici şi a mantalelor de apă ce-i îmbracă, ei nu pot neutraliza sarcinile electrice negative ale argilei 2. De aceea, în prezenţa sodiului din sol, sau cînd sodiul este adsorbit în complexul argilos, dispersia nu poate coagula, solul nu poate forma structura glomerulară. în solurile normale, complexul alumino-silicic al argilei este saturat cu hidrogen sau cu calciu, ceea ce permite coagularea argilei şi formarea structurii. Cînd solul conţine humus acid, acesta acţionează ca un coloid protector, adică menţine dispersia coloidală, împiedică coagularea şi are deci o influenţă negativă asupra structurii, întocmai ca şi sodiul.
O serie întreagă de alte însuşiri ale solului sînt determinate de prezenţa argilei. Argila dă solului vîscozitate, plasticitate şi consistenţă. Ea este un liant, care leagă particulele elementare mai mari şi contribuie şi pe această cale la formarea structurii. Argila măreşte coeziunea, adică atracţia între diferitele componente ale solului, măreşte de asemenea adeziunea, adică atracţia particulelor de sol la suprafaţa pieselor active ale uneltelor cu care lucrăm solul. Argila are proprietatea de a-şi mări volumul prin adsorbţia apei, din cauză că apa pătrunde în interiorul particulelor elementare din care ea se compune. Umflarea sau «gonflarea» solului este datorită deci prezenţei argilei. Solul care conţine o proporţie mare de argilă îşi măreşte volumul cînd eate umed; cînd este uscat, se contractă şi formează crăpături. Crăpăturile sînt cu atît mai accentuate, cu cît proporţia de argilă este mai mare.
Prezenţa argilei modifică însuşirile hidrofizice ale solului, face să crească valoarea coeficientului de higroscopicitate, valoarea coeficientului şi intervalului de ofilire, capacitatea de cîmp şi capacitatea capilară a solului. Procentul de apă nedisponibil pentru plante este mai mare, coloidele solului sînt într-o continuă
1	C. Chiriţă, Pedologie generală, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1955.
2	C. Chiriţă, Op. cit.
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
305
concurenţă cu plantele pentru apă şi elemente minerale. Solurile cu multă argilă au însă şi capacitate de apă mare şi deci diferenţa dintre capacitatea de apă şi apa nedisponibilă creşte şi ea. Solurile cu o proporţie potrivită de argilă înmagazinează aşadar o cantitate mai mare de apă accesibilă plantelor şi sînt mai rezistente la secetă.
Cînd proporţia de argilă creşte mult, solul dobîndeşte însuşiri defavorabile: devine prea plastic şi greu de lucrat, este prea puţin permeabil, rece şi nu oferă cele mai bune condiţii pentru microorganisme şi pentru plantele de cultură.
Principiile analizei mecanice sau granulometrice şi importanţa acestei analize pentru agrotehnician. Determinarea proporţiei diferitelor componente elementare ale solului se face prin diferite metode. Particulele mai mari de 0,02 mm se pot separa prin site. Pentru separarea particulelor elementare mai mici, s-au elaborat diferite metode: metoda sedimentării într-un cilindru de sticlă sau metoda Kiihn-Wagner; metoda separării particulelor printr-un curent de apă care circulă cu viteze diferite sau metoda Kopecki-Krauss\ metoda vaselor comunicante, unul cu apă curată şi celălalt cu suspensie de sol sau metoda Wiegner şi metoda pipetării. Aceasta din urmă este astăzi metoda cea mai răspîndită în laboratoarele de analiza granulometrică a solului. Principiul acestei metode este următorul: într-un cilindru în care se găseşte o suspensie de sol în curs de sedimentare, după un timp oarecare, vom observa mai multe strate, care se diferenţiază în raport cu viteza de sedimentare. Un strat la suprafaţă care conţine argilă; altul la mijloc care conţine argilă şi mîl; altul spre fund care conţine argilă, mîl şi nisip. Aceste diferite categorii de particule se pot separa, aspirînd de la adîncimile corespunzătoare din cilindru porţiuni de lichid, cu ajutorul pipetelor. Mărimea particulelor se calculează în raport cu viteza de sedimentare, care rezultă din raportul dintre timpul de sedimentare şi înălţimea coloanei de lichid sau adîncimea de la care am pipetat. Cantităţile găsite în porţiunea de suspensie pipetată se calculează pentru toată cantitatea de suspensie din cilindru şi se raportează apoi în procente la cantitatea de sol uscat, luat în analiză.
Rezultatele analizei mecanice sau granulometrice ne dau putinţa să apreciem cîteva din însuşirile de productivitate cele mai importante ale solului: permeabilitatea pentru aer şi pentru apă, capilaritatea, higroscopicitatea, capacitatea pentru apă şi puterea de adsorbţie pentru elementele care servesc ca hrană pentru plante. Această analiză ne dă indicaţii şi asupra compoziţiei chimice, activităţii microbiologice şi fertilităţii solului respectiv şi serveşte drept criteriu pentru o clasificare agronomică a solurilor.
Este mai ales foarte necesar să se cunoască compoziţia mecanică sau granulometrică a solului, atunci cînd se proiectează şi se execută lucrări de îmbunătăţiri funciare: drenaje, desecări, irigaţii şi îndiguiri.
20—Agrotehn ica
306
Mediul de viaţă al plantelor
Sînt cazuri speciale, cînd alţi factori din sol tulbură aşa de mult rezultatele analizei granulometrice, încît aceste rezultate nu mai pot fi valorificate. Cînd, de pildă, conţinutul de humus este foarte mare: 10—15 %, el are o acţiune puternică atît asupra nisipului, cît şi asupra argilei, leagă particulele de nisip, iar dispersia de argilă este coagulată şi plasticitatea argilei micşorată. O proporţie mare de carbonat de calciu în sol modifică însuşirile texturale ale solului, leagă nisipul, coagulează dispersia de argilă, face solul structural. Cînd proporţia de humus este mai mare de 10 % şi proporţia de carbonat de calciu mai mare de 5 %, rezultatele analizei granulometrice nu mai formează un criteriu sigur de apreciere a solului. Astfel de cazuri sînt însă rare.
§ 2. Clasificaţia solurilor după textură
Proporţia mai mare sau mai mică de nisip, mîl şi argilă imprimă solului anumite însuşiri, care au o importanţă deosebită pentru agronom şi pentru inginerul de îmbunătăţiri funciare. în mod foarte general, se deosebesc soluri nisipoase, lutoase şi argiloase. între aceste categorii principale sînt numeroase cate» gorii de tranziţie, cu o nomenclatură care nu este încă pe deplin concordantă la toţi autorii. Noi redăm mai jos clasificaţia propusă de Comisia de fizica solului a Asociaţiei internaţionale de ştiinţa solului1.
Solurile nisipoase au peste 85 % nisip şi mai puţin de 15 % mîl şi argilă. Ele sînt de două feluri, după natura nisipului: cu nisip grosier şi cu nisip fin.
Solurile de tranziţie spre solurile lutoase sînt denumite soluri nisipo-lutoase.
Solurile nisipo-lutoase au 15—35 % mîl şi argilă şi sînt de două categorii, după cum precumpăneşte nisipul grosier sau nisipul fin.
Solurile nisipo-lutoase, cu nisip grosier, au 15—35 % mîl şi argilă, sub 40 % nisip fin, peste 45 % nisip grosier. Solurile nisipo-lutoase cu nisip fin au 15—35 % mîl şi argilă, peste 40 % nisip fin, sub 45 % nisip grosier.
Solurile lutoase au peste 35°/0 mîl şi argilă. Cînd proporţia de mîl este mai mică de 45 °/0, solul este denumit lutos propriu-zis, dacă însă proporţia de mîl creşte, ia numele de lutos cu mîl. Dacă creşte proporţia de argilă, solul este denumit lutos cu argilă, sau luto-argilos.
Solurile luto-argiloase au 15—25 °/0 argilă, restul mîl şi nisip, care variază în diferite proporţii. După variaţia acestor proporţii se deosebesc soluri luto-argiloase propriu-zise, luto-argiloase cu nisip şi luto-argiloase cu mîl. Solurile, luto-argiloase' propriu-zise au sub 45 °/0 mîl, sub 35 °/0 nisip, restul argilă.
1 Comptes rendus de la conference de la premiere Commission (Physique du sol) de PAssociation internaţionale de la Science du sol, Impr. Nat., Paris 1934.
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
307
Solurile luto-argiloase cu nisip au sub 20 °/0 mîl şi sub 55 °/0 nisip. Solurile luto-argiloase cu mîl au peste 45 °/0 mîl.
Solurile argiloase au 25—-45 % argilă şi de aceea se împart în mai multe categorii.
Solurile argiloase cu nisip conţin sub 20 % mîl şi peste 55 °/0 nisip. Solurile argiloase cu mîl conţin peste 45 °/0 mîl.
Solurile argiloase uşoare conţin pînă la 45 °/0 mîl şi pînă la 55 °/0 nisip. Solurile argiloase grele au 45—100 °/0 argilă.
C. Chiri ţ ă, în lucrarea sa Pedologie generală, propune următoarele proporţii, avînd în vedere îndeosebi solurile din ţara noastră.
Tabelul 42 bis
Clasificaţia soiurilor după conţinutul în argilă, mîl şi nisip
	Argilă %	Mîl % j	Nisip %
Sol nisipos . . . .		0-10	0-15	Peste 80
Sol nisip o-lut os 			10-20	10-20	60-80
Sol luto-nisipos		15-30	10-35	40-70
Sol lutos	 			25-37	15-40	30-55
Sol luto-argilos 		35-45	20-45	20-45
Sol argilos		Peste 45	20-50	5-30
Această clasificaţie se deosebeşte de clasificaţia internaţională, mai ales în ceea ce priveşte caracterizarea solurilor luto-argiloase şi argiloase.
Reprezentarea grafică a clasificaţiei după textură. Tranziţia diferitelor categorii de sol, în raport cu conţinutul lor de nisip, argilă şi mîl, se poate reprezenta printr-o diagramă cu trei axe, formînd un triunghi Fiecare axă este divizată de la 0 la 100. Una reprezintă nisipul, cea de a doua argila, cea de a treia mîlul. Unind diviziunile în toate sensurile se obţine o reţea, în care fiecare punct indică un conţinut determinat de nisip, argilă şi mîl (fig. 41).
în figură sînt delimitate în interiorul diagramei diferitele categorii de soluri, corespunzătoare clasificaţiei internaţionale.
însuşirile solurilor nisipoase cu 85—100% nisip, restul mîl şi argilă
coloidală.
Cînd proporţia de nisip este foarte mare, aproape de 100 °/0, atunci vorbim de nisipuri zburătoare şi nisipuri mobile, care n-au valoare agricolă, dar care *** climă cu umiditate potrivită se pot împăduri. Cînd proporţia de nisip este aproape de 85 %, atunci vorbim de soluri nisipoase propriu-zise.
308
Mediul de viaţă al plantelor
Solurile nisipoase au o fertilitate mică, fiindcă nu au un complex adsorbtiv bine constituit şi nici structură. Ele sînt foarte permeabile, pierd repede apa prin infiltraţie, se încălzesc uşor şi pierd cantităţi mari de apă prin evaporaţie. Solurile nisipoase au capacitate de apă mică, higroscopicitate scăzută, dar putere de condensare a vaporilor din atmosferă mare. Plantele cultivate găsesc în aceste
slOO Argila Mt —A90
Nisip 100 1Q 2Q 3Q it() 5g B0 ^ QQ go 1(][j nff Fig. 41 — Diagramă reprezentînd clasificaţia solurilor după textură
1.	Sol nisipos
2.	Nisipo-lutos
3.	Nisipo-lutos cu argila
4.	Nisipos cu argilă
5.	lutos: argilă 0—15%
mîl 20-45% nisip 40—65%
6.	Lutos cu argilă
7.	Lutos cu mîl
8.	Lutos cu mîl şi argilă:
argilă 15—25% mîl 45-85% nisip 0—40%
9. Sol argilos uşor (cu nisip) argilă 25-45% mîl 0-45% nisip 10—55%
10.	Sol argilos cu mîl
argilă 25—45% mîl 45 —75 % nisip 0—30%
11.	Sol argilos greu
argilă 45 — 100% mîl	0- 55%
nisip	0— 55%
soluri cantităţi mari de apă disponibile după ploile mici de vară, iar cu apa condensată în timpul nopţilor reci de vară pot să reziste la secetă. Cînd cad ploi suficiente, cînd apa freatică este la mică adîncime sau cînd se pot iriga, solurile nisipoase se pot cultiva cu succes, dar dau recolte normale numai dacă primesc îngrăşăminte organice şi minerale. în aceste soluri, materia organică se descompune foarte repede, deci se mineralizează uşor, deoarece microorganismele aerobe găsesc în aceste soluri cantităţi mari de aer şi o temperatură potrivită. îngrăşarea prin tîrlire este indicată pe astfel de soluri, fiindcă oile lasă îngrăşămîntul şi în acelaşi timp bătătoresc nisipul şi-l fac mai consistent. Sînt proprii în acest caz pentru plantaţii de pomi, pepiniere, vii, grădini de
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
zarzavat, cultură de secară, cartofi, orz, pepeni. Dintre leguminoase reuşeşte foarte bine lupinul, fasoliţa (Vigna sinensis), care se cultivă pe astfel de sol pentru boabe sau ca îngrăşămînt verde.
în regiunile mai umede şi mai reci cresc bine pe solurile nisipoase cartofii, secara, orzul de primăvară etc., iar în regiunile mai uscate şi mai calde cresc bine pepenii, viţa de vie, fasoliţa, tutunul etc.
Solurile nisipoase au avantajul că se încălzesc uşor, grăbesc vegetaţia. Plantele ajung mai repede la maturitate, ceea ce permite ca pe astfel de soluri să se ia două sau chiar trei recolte într-un an, dacă sînt bine îngrăşate şi dacă au apa necesară. De pildă, după borceag de toamnă sau mazăre timpurie, se poate pune, în acelaşi an, porumb furajer, sau după cartofi timpurii se poate pune varză de toamnă.
Ele se lucrează uşor. Timpul de lucru în condiţii optime este foarte lung pe solurile nisipoase, fiindcă se pot lucra nu numai cînd sînt reavene, dar şi cînd sînt umede sau aproape uscate.
Solurile nisipoase nu trebuie lucrate prea mult cu plugul, pentru că pierd apa şi-şi micşorează coeziunea. Pe astfel de terenuri, plugul este înlocuit cu cultivatorul, unealtă care afinează şi distruge buruienile, dar nu întoarce şi nu mobilizează prea mult solul.
Pe solurile nisipoase nu se aplică ogorul negru, nici arătura de toamnă. Aceste tratamente măresc permeabilitatea şi intensifică levigarea, sporesc aerisirea şi accelerează pierderea humusului, care pe aceste soluri este în cantitate mică şi trebuie cruţat.
Pentru a frîna levigarea, aceste soluri trebuie să fie, cît mai mult timp, acoperite de plante. De aceea, între două culturi principale, se intercalează o cultură de îngrăşămînt verde, care frînează levigarea şi îmbogăţeşte solul în humus. De pildă, între secară şi cartofi se intercalează o cultură de lupin, pe nisipurile cu reacţie adidă.
Nu toate solurile nisipoase au aceeaşi valoare agricolă. Cele mai rele sînt acelea care sînt formate din nisip grosier, cuarţos. Tot aşa de rele sînt solurile nisipoase, chiar cînd sînt formate pe o rocă tare. Nisipurile fluviatile fine şi nisipurile loessoide adînci, cu o compoziţie complexă, sînt cele mai bune. Dacă ^ nisipul are strate de argilă intercalate, acestea măresc valoarea agricolă a nisipului, pentru că intercalările de argilă reţin mai bine apa şi substanţele hrănitoare.
Valoarea agricolă a solurilor '.nisipoase mai depinde şi de posibilitatea lor de a fi aprovizionate cu apă. Cînd pînza de apă freatică nu este prea adîncă, plantele se aprovizionează cu apă din această pînză. Acesta este cazul cu solurile nisipoase din luncile rîurilor. Arborii forestieri care au posibilitatea să trimită rădăcinile lor la adîncimi mari folosesc bine pînza freatică, pe solurile nisipoase, chiar cînd aceasta este mai adîncă.
Cînd există posibilitatea de irigaţie, valoarea agricolă a solurilor nisipoase creşte. în climat umed şi subumed, solurile nisipoase sînt proprii pentru agri-
310
Mediul de viaţă al plantelor
cultură; în climate aride şi calde, solurile nisipoase nu se pot cultiva decît cu ajutorul irigaţiei.
însuşirile solurilor nisipoase se îmbunătăţesc cu îngrăşăminte organice şi cu deosebire îngrăşăminte organice care se descompun mai încet, cum sînt îngrăşămintele verzi, turba, praful de lignit etc. Pentru mărirea proporţiei de coloide stabile, se recomandă să se dea argilă, marnă sau alte substanţe bogate în argilă. Cu argilă, marnă, turbă şi gunoi de grajd s-au obţinut sporuri mari de recoltă pînă la 74% la secara cultivată pe solurile nisipoase din Polezia,\ în U.R.S.S Însuşirile solurilor argiloase cu 25—100% argilă, restul mîl şi nisip. Solurile argiloase sînt în general mai fertile decît cele nisipoase şi conservă fertilitatea vreme îndelungată, fiindcă au complexul adsorbtiv bine constituit şi deci o mare capacitate de adsorbţie şi de schimb. Au capacitate mare de a reţine apa, sînt greu permeabile, se lucrează greu. Sînt reci şi întîrzie vegetaţia. Cînd sînt bine aprovizionate cu apă, ele îşi măresc mult volumul, iar cînd se usucă, volumul se micşorează mult, solul se contractă şi din această cauză se fac crăpături adînci, ceea ce este un mare neajuns. Au nevoie pentru îmbunătăţirea structurii de îngrăşăminte organice şi de calcar. Cer arătură adîncă de toamnă. Arăturile de toamnă sînt indispensabile. Ogorul negru este foarte indicat. Timpul în care aceste tipuri de sol se pot lucra în condiţii optime este foarte scurt; dacă se usucă complet, cer apă multă şi ploi îmbelşugate spre a reveni la starea de umiditate prielnică plantelor. O cantitate de apă însemnată este reţinută ca apă higroscopică nefolositoare plantelor, ceea ce se întîmplă în proporţie mult mai mică pe solurile nisipoase.
în clima noastră, solurile argiloase sînt soluri foarte bune pentru grîu, orez şi alte plante cu rădăcini fasciculate. Rădăcinoasele îşi formează în aceste soluri rădăcini mici şi ramificate, iar tuberculiferele îşi formează tuberculi mici. Dacă sînt prea umede, ele nu se pot utiliza decît ca soluri de fîneaţă sau de păşune.
Plantele cultivate pe soluri argiloase cresc scunde, au frunze late, rădăcini groase şi mai puţin ramificate. Din cauza variaţiei mari de volum, solurile argiloase au tendinţa, în perioadele de îngheţ şi de dezgheţ, să expulzeze bulbii, seminţele şi chiar rădăcinile plantelor cultivate. La cerealele de toamnă se produce fenomenul numit «descălţarea plantelor», adică dezrădăcinarea şi expulzarea rădăcinilor.
îngrăşămintele trebuie întrebuinţate cu discernămînt, pentru că sînt unele îngrăşăminte care au o influenţă negativă, accentuează starea de dispersie a argilei şi strică structura. Un astfel de îngrăşămînt este nitratul de sodiu, din care plantele iau anionul nitric, iar sodiul rămîne în sol şi accentuează dispersia argilei. Un efect negativ asemănător, dar în mai mică măsură, îl au urina şi mustul de bălegar, din cauza carbonatului de amoniu C03 (NH4)2 pe care-1 conţin. Cationul amoniacal are acelaşi efect asupra dispersiei de argilă ca şi cationul de sodiu, dar mai puţin accentuat, fiindcă amoniacul este nitrificat repede şi absorbit de plante.
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
31.1
Solurile argiloase au o valoare agricolă mare cînd conţin suficient humus şi calciu sau alţi cationi bi- şi polivalenţi, care provoacă formarea structurii glome-rulare. Astfel de soluri sînt cernoziomurile, formate pe marnă şi argilă, în stepa Jijiei şi în silvostepă din centrul Transilvaniei. Structura glomerulară corectează defectele solurilor argiloase, le face mai permeabile, mai calde, mai bine aerate, mai uşor de lucrat.
Solurile argiloase lucrate la un conţinut prea mare de umiditate formează foarte repede talpa plugului, un strat îndesat, care împiedică circulaţia apei şi a aerului şi opune o rezistenţă mare pătrunderii în adîncime a rădăcinilor.
Cînd în loc de argilă coloidală prevalează mîlul, solurile argiloase au o valoare agricolă mică, pentru că nu-şi pot forma structura glomerulară decît prin mijloace mecanice. Structura formată pe această cale nu este stabilă.
însuşirile solurilor lutoase ctf pînă la 25% argilă, restul mîl şi nisip. în general se socotesc soluri lutoase acelea care au 15—50% argilă şi mîl, socotite împreună, şi de la 50 la 80% nisip fin şi particule de schelet. După proporţia de argilă şi de nisip, solurile lutoase au o poziţie intermediară; unele din ele se apropie de solurile nisipoase, altele de solurile argiloase.
Solurile lutoase au proprietăţi fizice şi chimice mijlocii şi sînt cele mai bune pentru toate plantele cultivate. Ele conservă fertilitatea, se lucrează normal, fac bolovani numai dacă se lucrează într-un moment neprielnic. Au o capacitate de apă mare, permeabilitate potrivită, conducerea capilară a apei foarte bună. Suportă bine seceta, cînd se usucă nu fac crăpături aşa de mari ca solurile argiloase.
Ca şi acestea, se îmbunătăţesc prin gunoi de grajd şi amendamente calcaroase. Cer arătură de toamnă şi reacţionează bine cînd sînt tratate ca ogor negru.
Solurile lutoase sînt proprii pentru aproape toate plantele de mare cultură: porumb, grîu, orz, ovăz, trifoi, lucernă, fasole, mazăre, soia, rapiţă, sfeclă, in, cînepă etc.
Majoritatea solurilor din R.P.R. fac parte din grupa solurilor lutoase. Dăm mai jos compoziţia mecanică a patru soluri zonale tipice, lutoase.
Tabelul 43
Compoziţia mecanică a patru tipuri de sol zonale 1
Componentele	Podzol de Sighişoara, regiunea Stalin, format pe gresie	Sol brun-roşcat de pădure de la Băneasa, regiunea Bucureşti, format pe loess	Cernoziom castaniu de la Mărculeşti, regiunea Constanţa, format pe loess	Sol brun-deschi3 de stepă, de la Medgidia, regiunea Constanţa, format pe loess
Schelet . . Nisip find de 0,2-0,01 mm . . Argilă coloidală şi mîl sub 0,01 mm Humus	13,7% 56,7% 26,0% 3,6%	6,2% 53,8% 37,5% 2,5%	0,0% 67,3% 28,3% 4,4%	2,5% 71,7% ‘ 22,5% 3,3%
	100,0%	100,0%	100,0%	100,0%
1 T. Saidel şi colab., Etudes chimiques des principaux types de sol de Roumanie, Institutul geologic, 1929.
312
Alediul de viaţă al plantelor
între cele trei categorii principale de soluri nisipoase, argiloase şi lutoase, sînt numeroase stări de tranziţie, din care am arătat mai sus pe cele mai caracteristice, atunci cînd am vorbit de clasificaţie după textură. însuşirile acestor forme de tranziţie sînt determinate de predominarea uneia sau alteia din componentele texturale.
Astfel, solurile nisipo-lutoase au însuşiri mai bune şi o valoare agricolă mai mare decît solurile nisipoase, din cauza procentului mai mare de părticele fine de mîl şi argilă, care determină o mai bună reţinere a apei.	v
Solurile nisipo-lutoase cu argilă au o valoare agricolă mai mare decît solurile nisipo-lutoase cu mîl, din cauză că procentul mai ridicat de argilă (15—25%) determină o reţinere mai bună nu numai a apei, dar şi a substanţelor hrănitoare.
Pentru aceleaşi motive solul lutos cu mîl are o valoare agricolă mai mică decît solul lutos cu argilă.
Dacă în solul lutos scade proporţia de nisip şi creşte proporţia de argilă şi mîl, solul devine luto-argilos; însuşirile lui şi valoarea agricolă se apropie de aceea de a solurilor argiloase.
Dacă pe lîngă proporţia ridicată de argilă (25—45%) creşte şi proporţia de nisip de la 10 la 55%, atunci avem un sol argilos uşor, iar dacă proporţia de nisip creşte şi mai mult, de la 55 la 75%, atunci avem sol argilo-nisipos. Aceste două categorii de soluri au o valoare agricolă mare, pentru că proporţia de nisip moderează plasticitatea argilei, face solul mai permeabil, mai cald şi •mai uşor de lucrat.
Solurile argiloase cu mîl au o valoare agricolă mai mică, pentru că mîlul nu poate corecta însuşirile negative ale argilei şi nu poate forma agregate structurale sau glomerule stabile.
Solurile argiloase grele cu o proporţie mare de argilă au o valoare agricolă mare numai în cazul cînd conţin şi o proporţie potrivită de nisip, de calciu şi de humus, care să permită formarea structurii. Cînd proporţia de argilă este foarte mare adică atunci cînd aceste soluri sînt formate aproape numai din argilă sau numai din argilă şi mîl, atunci valoarea lor agricolă scade; ele se folosesc în acest caz ca soluri de fîneţe şi de păşune sau ca soluri forestiere.
Modificările pe care le aduce în clasificaţia după textură excesul de humus şi de calciu. Am arătat mai sus, cînd am vorbit de analiza granulometrică, că o proporţie mare de humus sau de calciu împiedică interpretarea justă a datelor obţinute prin analiză. Excesul de humus şi de calciu imprimă solului caractere particulare, care nu mai permit încadrarea lui în una din categoriile sau subca-tegoriile de care am vorbit mai sus.
în aceste cazuri, solul se încadrează în categoria solurilor humoase sau în categoria solurilor calcaroase.
Alcătuirea granulometrică sau textura solului
■m
Soluri calcaroase sînt denumite acele soluri care conţin peste 20% carbonat de calciu, făcîndu-se abstracţie de compoziţia lor mecanică. Solul conţine, pe lîngă aceasta, argilă, nisip şi humus. Astfel de soluri sînt solurile incomplet evoluate, formate pe roci calcaroase, cum sînt solurile denumite rendzine, solurile schelete, sau solurile crude.
Solurile calcaroase sînt afinate, permeabile, calde. Fertilitatea lor depinde de compoziţia rocii şi de grosimea orizonturilor formate. Rocile calcaroase cu o mai mare proporţie de impurităţi dau soluri mai bune.
Pe solurile calcaroase se dezvoltă o floră spontană de plante, zise calcicole. Aceste plante prosperă într-un mediu aerat, cu umiditate moderată, bogat în calciu şi lipsit de aciditate. Astfel de plante sînt de exemplu sparceta (Onobrychis sativa), ghizdeiul (Lotus corniculatus), obsiga (Bromus erectus), iarba oilor (Festuca ovina), iarba vătămătoare (Anthyllis vulneraria), tămîiţa de cîmp (Ajuga chamaepitys) etc. Aceste plante cresc şi pe alte soluri, atunci cînd condiţiile de mediu corespund cerinţelor lor.
Dintre plantele cultivate reuşesc bine pe solurile calcaroase sparceta, sulfina şi alte leguminoase, tutunul şi viţa de vie, iar dintre pomii roditori, piersicul, nucul etc.
Solurile calcaroase sînt prea afînate. De aceea trebuie lucrate cu instrumente grele şi tăvălugite. Au nevoie să fie îngrăşate, pentru a corespunde mai bine nevoilor plantelor. Ca şi la solurile nisipoase, îngrăşarea prin «tîrlire» dă rezultate foarte bune.
Un mare neajuns al solurilor calcaroase este faptul că pe ele plantele suferă adesea de cloroză, boală care apare mai des la viţa de vie. Cloroza este cauzată de lipsa fierului în hrana plantelor. Cînd solul conţine calciu în exces, acesta precipită compuşii fierului, îi face insolubili şi în acest chip fierul devine inaccesibil plantelor.
Soluri marnoase sînt solurile intermediare între solurile calcaroase şi cele argiloase. Conţin 5—20% carbonat de calciu, restul în majoritate argilă.
Soluri humoase sau soluri bogate în humus sînt solurile la care conţinutul de humus trece de 5%. în această categorie intră soluri foarte bune, cum sînt cernoziomurile, soluri mijlocii, cum sînt lăcoviştile şi turbele de lac, dar şi soluri foarte sărace, cum sînt solurile brune de munte sau solurile turboase, formate din turbă de muşchi. De aceea, termenul de sol humos nu este potrivit pentru caracterizarea din punct de vedere practic şi întrebuinţarea lui este tot mai rară.
Conţinutul mai mare de humus poate imprima caractere particulare altor specii de soluri. Astfel avem soluri argiloase bogate în humus sau soluri nisipoase bogate în humus.
Pe solurile argiloase bogate în humus plantele cresc bine în primele faze de vegetaţie. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie solul se usucă şi crapă, ceea ce
314	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
provoacă pierderea ultimelor rezerve de apă. Recolta este în aceste condiţii scăzută sau compromisă. Dacă însă aceste soluri sînt lucrate raţional, astfel ca să nu piardă apa şi dacă primesc îngrăşăminte fosfatice, recoltele sînt foarte mari.
Solurile nisipoase bogate în humus au o fertilitate naturală mai mică. Plantele au nevoie pe astfel de soluri de îngrăşăminte fosfatice şi uneori şi potasice.
Influenţa climei şi măsurilor agrotehnice asupra însuşirilor texturale. Clima amplifică sau corectează însuşirile ce decurg din alcătuirea mecanică a solului. în regiunile umede şi reci, neajunsurile unei proporţii mari de argilă sînt foarte mari. Solurile argiloase apar mai bune în regiunile mai calde, cu umiditate potrivită. Invers, solurile nisipoase dau recolte mai bune în regiunile mai temperate şi umede, cu condiţia de a primi îngrăşăminte. în regiunile calde şi aride, solurile nisipoase suferă de secetă.
Apa freatică mai aproape de suprafaţă este favorabilă solurilor nisipoase, dar constituie un neajuns pentru cele argiloase.
Solurile argiloase sînt de obicei compacte, au o coeziune mare a particulelor lor elementare şi o adeziune mare la piesele active ale uneltelor cu care se lucrează solul. Rezistenţa pe care aceste soluri o opun uneltelor este mare, ele se lucrează greu, cu atît mai greu cu cît se lucrează la un conţinut prea depărtat de cel optim. De aceea, aceste soluri se numesc soluri grele. Avem mijloace agrotehnice de a corecta acest neajuns al solurilor argiloase grele,
întrebuinţarea îngrăşămintelor organice şi a amendamentelor calcaroase şi cultivarea în asolament a ierburilor perene provoacă unirea sau gruparea particulelor elementare de sol în agregate mici sau glomerule, între care rămîn spaţii mai mari decît spaţiile capilare.
Cînd particulele elementare ale solurilor argiloase sau lutoase sînt grupate în agregate sau glomerule şi cînd aceste glomerule sînt stabile, adică nu se dispersează în apă şi nu se sfarmă sub presiunea uneltelor, rezistenţa solului la lucrul cu uneltele se micşorează, solul devine mai puţin greu.
Solurile nisipoase au coeziune şi adeziune mică, opun o rezistenţă mai mică pieselor active ale uneltelor, se lucrează uşor şi sînt denumite soluri uşoare. Aceste soluri au neajunsul că sînt prea afînate, prea permeabile, şi lipsite de coeziune. Macanismul lor de reţinere a apei şi a substanţelor hrănitoare este prea slab. Prin aplicarea îngrăşămintelor organice de fermă, a îngrăşămintelor verzi, prin cultura ierburilor perene, aceste soluri îşi măresc provizia de humus, devin mai consistente, dobîndesc o capacitate mai mare de a reţine apa şi substanţele nutritive necesare plantelor.
CAPITOLUL V
COMPOZIŢIA ŞI ÎNSUŞIRILE CHIMICE ALE SOLULUI
§ 1. Compoziţia chimică a părţii minerale a solului
Solul ca sistem dinamic. în scoarţa globului şi deci şi în sol au fost identificate 70 de elemente sau corpuri simple. Din acestea, 18 au un rol mai important pentru compoziţia solului şi pentru viaţa plantelor. Opt din ele sînt metale: potasiul, sodiul, calciul, magneziul, fierul, aluminiul, manganul şi titanul. Zece sînt metaloide: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, fosforul, sulful, siliciul, clorul, iodul, fluorul. în afară de aceste elemente în sol se mai găsesc borul (metaloid) şi următoarele metale: cesiul, rubidiul, bariul, stronţiul, zincul, cuprul şi altele. De unele din aceste elemente şi de rolul pe care ele îl joacă în sistemul sol-plantă ne-am ocupat în capitolele despre factorii de viaţă ai plantelor.
Elementele de mai sus se găsesc în sol sub formă de numeroase şi variate combinaţii anorganice şi organice. Aceste combinaţii variate sînt repartizate între diferitele componente fizice ale solului, de care ne-am ocupat în capitolul precedent şi anume: 1) particulele de rocă netransformate sau puţin transformate, denumite schelet; 2) nisipul fin şi mîlul sau praful; 3) particulele foarte fine, compuse din argilă, humus şi alte substanţe în stare coloidală. Dintre substanţele în stare coloidală, argila şi humusul au proprietatea de a adsorbi cationii metalici şi unii anioni din soluţia de sol şi de a-i ceda în anumite condiţii. Pulpa coloidală, formată de argilă şi humus poartă numele de complex adsorbtiv şi joacă un rol considerabil în dinamica fertilităţii şi în hrănirea plantelor.
Particulele fine coloide şi particulele de mîl şi de nisip sînt grupate în agregate sau glomerule, mai mari sau mai mici, între care se găsesc pori capilari şi necapilari. în interiorul agregatelor sînt numai pori capilari. Porii capilari şi necapilari sînt plini cu aer şi apă, în proporţii diferite, după starea de umiditate a solului.
Apa este totdeauna încărcată cu substanţele minerale solubile din sol şi particule coloidale, în stare de dispersie. Ea poartă substanţe nutritive necesare plantelor şi circulă în toate sensurile în sol, aşa cum am arătat în capitolul despre
316
Mediul de viaţă al plantelor
apa ca factor de vegetaţie. Apa încărcată cu substanţele hrănitoare solubile este denumită soluţia de sol, mustul sau sucul solului.
între soluţia nutritivă a solului şi complexul adsorbtiv este un schimb permanent şi anume: complexul cedează din ionii adsorbiţi cînd soluţia este foarte diluată şi adsoarbe din ionii care se găsesc în concentraţie mare în soluţie. De asemenea, soluţia de sol primeşte substanţe solubile din partea încă nedezagregată a scheletului şi mai ales sărurile solubile care rezultă din descompunerea humusului şi din mineralizarea azotului organic. Procesele acestea ^din urmă nu sînt de natură pur chimică, ci de natură biochimică, sînt o consecinţă a vieţii care pulsează în masa solului.
în toată masa solului trăieşte o microfloră şi o microfaună extrem de activă, compusă din bacterii, alge, actinomicete, ciuperci, protozoare etc. Numărul acestor microorganisme este de zeci de milioane şi chiar de sute de milioane în centimetrul cub de sol. Substanţa organică vie şi moartă a acestor microorganisme determină compoziţia chimică a solului.
Solul este astfel un sistem dispers, în care apa, aerul şi particulele solide se găsesc în proporţii diferite. Este în acelaşi timp un sistem biochimic, care nu este niciodată în stare de echilibru, ci într-o transformare continuă. Nu este un sistem static, ci un sistem dinamic.
Compoziţia părţii solide a solului. încă de la întemeierea agrochimiei s-a căutat să se stabilească care este compoziţia chimică,a solului. S-a făcut mai întîi analiza totală, adică s-a stabilit proporţia tuturor elementelor care alcătuiesc solul. Dăm mai jos un exemplu de analiză totală, executată de colaboratorii secţiei de pedologie de la Institutul geologic 1.
Dacă se calculează rezultatele de mai sus la 100 g de sol, fără humus, fără azot şi fără carbonaţi, toate cifrele de mai sus dobîndesc o uşoară sporire corespunzătoare.
Rezultă din acest tabel că masa principală a solului o formează bioxidul de siliciu. Urmează, în ordine cantitativă, oxidul de aluminiu, oxidul de fier, apoi determinaţi tot ca oxizi: potasiul, magneziul, calciul, titanul şi sodiul. Sulful, manganul, azotul, fosforul se găsesc în proporţii mult mai mici.
Importanţa analizei totale constă în faptul că ne indică rezerva totală a acelor substanţe care au o importanţă deosebită pentru viaţa plantelor, în special fosforul, azotul şi potasiul şi de asemenea rezerva acumulată sub formă de humus.
Se face din acest punct de vedere o scară de fertilitate a diferitelor tipuri de sol, în raport cu conţinutul lor total de fosfor şi potasiu. Solurile cu mai puţin de 0,05% anhidridă fosforică (P205) sînt considerate extrem de sărace
1 T. Saidel, Etudes chimiques des principaux types de sol de Roumanie. Commun. au Congres intern. d’agr., Bucarest 1929.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
Tabelul 44
Analiza totală a solului de la Băneasa, de la ferma Institutului agronomic « N. Bălcescu»*. Rezultatele pentru ioo g de sol
(uscat în vid, la 100°), în %
Componentele	Orizontul de la 0 la 29 cm	Orizontul de la 40 la 70 om	Orizontul de la 145 la 175 cm	Orizontul de la 215 la 235 cm
Si02		68.71	67,80	I 66,68	63,37
ai2o3 		13,70 ‘	14,50	16,45	15,64
Fea03		4,77 |	1 6,01	1 5,81	4,26
p2o6 		0,10-1	0.108	j 0,105	' 0,11
TiOg		1,01	0,88	1 0,84	1 0,96
so,		0,26	0,16	| 0,15	i 0,22
MnO 		i 0,127	0,123	0,115	0,096
CaO		1,38	1.51	! 1,60	5,31
MgO 		! 1,40	1,79	2,05	1,48
k20		j 2,13	2,35	2,10	2,07
Na20 		i 0,86	i 0,81	0,90	0,98
Pierdere la roşu 		6,23	5,32	; 4,40	6,87
Humus		! 2,49	i 1,56	| 0,93	0,63
C02		| Urme	j Urme	j Urme	3,15
N 		1 0,162 |	i 0,092	| 0,065 i	0,059
* Analizele au fost făcute de chimista Maria (Tntaru.
în fosfor; solurile cu 0,3% şi peste această proporţie sînt considerate foarte bogate. La potasiu, limita inferioară este de 0,1%, iar limita superioară de 0,5% j.
Aplicînd aceste date la solurile romîneşti, putem spune că acestea au un conţinut mediu de fosfor şi sînt foarte bogate în potasiu.
în ceea ce priveşte azotul, aprecierea solului se face determinînd cantitatea totală de materie organică sau humus şi cantitatea de azot. Se face raportul între aceste două cantităţi. în mod normal raportul este 20 : 1. Dacă raportul este mai mare, trebuie să se adauge solului îngrăşămînt azotat, oricare ar fi conţinutul total în azot. De pildă, cernoziomul propriu-zis de la noi are raportul 22 : 1. Este nevoie să i se adauge îngrăşămînt azotat, cu toate că conţinutul lui în azot este mare (0,278%) în orizontul de la 0 la 25 cm.
Analiza totală este importantă şi pentru faptul că ne dă indicaţii asupra stadiului de evoluţie în care se găseşte solul respectiv şi deci asupra gradului lui de fertilitate. Observăm, de pildă, în tabelul de mai sus, că proporţia de humus este relativ mică; conţinutul de fier şi aluminiu se măreşte începînd de la adîncimea de 40 cm; conţinutul de magneziu atinge maximul la adîncimea de 145— 175 cm; iar conţinutul de calciu la adîncimea de 215—235 cm. înseamnă că solul se găseşte în condiţii puţin favorabile pentru acumularea humusului, că argila
1 G. Tamassif La fertilita dei terreni i metodi per determinarla, Annali della Staz. chim. agr. sperimentale di Roma, voi. XIV, publ. 308/1934.
31b
Mediul de viaţă al plantelor
are tendinţa să migreze, din orizontul superior, mai în adîncime, că magneziul şi mai ales calciul sînt levigaţi. Aceste procese arată că ne găsim pe un sol din zona forestieră, cu fertilitate naturală mijlocie.
Dacă vom compara această analiză totală cu analiza totală a altor categorii de soluri vom observa următoarele. Pe cernoziomuri, conţinutul de bioxid de siliciu este mai mic, iar conţinutul de calciu, conţinutul de magneziu, de sodiu, de fosfor, de azot, de humus sînt mai mari. Pe solurile podzolice, dimpotrivă, conţinutul de bioxid de siliciu, este mai crescut iar conţinutul de fier şi cel de aluminiu sînt mai scăzute; de asemenea sînt scăzute şi conţinutul de magneziu, cel de calciu, de potasiu şi de fosfor.
O altă metodă de a stabili componentele solului constă în dizolvarea solului în acid clorhidric concentrat, iar pentru determinarea bioxidului de siliciu, dizolvarea în hidrat de potasiu 5%. Cu această metodă nu se determină decît o parte din fiecare din componentele solului.
Analiza aceluiaşi tip de sol, prin această metodă, a dat următoarele rezultate.
Tabelul 45
Analiza extrasului de sol de la ferma Institutului agronomic «N. Bălcescu »• Bănea sa— Bucureşti. Rezultatele pentru ioo g de sol
(uscat în vid, la 100°)
	Componentele	| Orizontul	Orizontul	I Orizontul	Orizontul
		| 0-—25 eru	40—70 cm	i 145—175 cm I	| 215—235 cm i
Si02 .		1 ; 0,38	0,33	1 1 0,31	î ! 0,23
ai203		. . i 7,30	8,95	! 8,08 '	| 7,82
Fes0„.		i 4,42	5,04	4,88	I 3,99
p205		! 0,09 1	0,089	0,08<>	! 0,087
Ti02 .		. . j 0,23 ;	0,21	0,21	1 0,24
SO,		i 0,058 !	0,054	0,047	i 0,09
MnO		i 0,125 j	0,115	1 0,103	i 0,094
CaO		! 0,82 !	0,84	0,85	j 4,93
MgO		! 1,14 !	1,35	1,34	! 1,25
k2o .		• • I 0,86 . I	0.94	0,85	! 0,76
Na20		! 0,07 1	0.08 i i	0,08	j 0,07
Rezultatele acestei analize ne permit, tot aşa de bine ca şi rezultatele analizei integrale, să stabilim rezervele de substanţe hrănitoare ale solului, stadiul lui de evoluţie, natura proceselor chimice şi biochimice ce se petrec în sol. Vom avea deci indicaţii preţioase asupra gradului de fertilitate, mai ales examinînd conţinutul în fosfor, potasiu şi calciu. Conţinutul în humus şi azot se determină în acelaşi chip ca şi în cazul analizei integrale şi reprezintă de asemenea indicaţii preţioase în ceea ce priveşte gradul de fertilitate.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
319
Deosebirile între diferitele tipuri de sol care se pun în evidenţă prin analiza în acid clorhidric, ca şi prin analiza totală, sînt mari şi caracteristice. în special apar deosebiri între compoziţia solurilor din regiunile aride şi compoziţia solurilor din regiunile umede, după cum rezultă din următoarele date analitice 1. Probele s-au luat din stratul arabil.
Tabelul 4t>
Compoziţia chimică a unui podzol şi a unui sol brun-deschis de stepă
Componentele	1 !	Sol brun-deschis
	Sol podzolic	de stepă
Si02		6,08 |	0,40
AM), 				,	3,21 |	0,03
Fe20s		2,27 |	4,66
1*2^5 			0,07 !	0,162
Ti02		0,16 !	0,211
S03	 		0,05 i	0,108
MnO 		0,08	0,0099
CaO	*		| 0,36 !	2,19
MgO		i 0,37 |	| 1,64
k2o 			0,28	0,68
Na,0 		0,28 !	! 0,41
Humus		| 3,64	3,30
N . 			i 0,18 i	0,19
Se vede că solurile podzoiice din regiunile cu vegetaţie forestieră au o proporţie mult mai mare de bioxid de siliciu decît solurile din regiunile aride, cu vegetaţie ierboasă de stepă. în schimb, solurile podzoiice sînt mult mai sărace în toate celelalte elemente componente. înseamnă că toate aceste elemente au fost spălate în profunzime sau în apa freatică, iar în sol a rămas în mare proporţie materialul rezidual, care este bioxidul de siliciu. Imaginea pe care ne-o dau cifrele de mai sus, în ceea ce priveşte compoziţia solurilor din regiunile aride şi compoziţia solurilor din regiunile umede, este concordantă cu imaginea pe care ne-o dau analizele solurilor din regiunile aride şi umede, din oricare parte a globului.
Proporţia accesibilă plantelor din substanţele care alcătuiesc solul.
Analizele de mai sus nu ne arată proporţia din diferitele substanţe care se dizolvă în soluţia de sol şi care este accesibilă plantelor. Nu putem folosi aceste date jytalitice pentru a şti ce trebuie să adăugăm solului pentru ca plantele să aibă o hrană echilibrată.
1	V. C. Munteanu et Corneliu Roman, Le sol arable de la Roumanie, Bucureşti 1900.
320
Mediul de viaţă al plantelor
Aceste date au dus uneori la concluzii care nu s-au confirmat atunci cînd s-a făcut o verificare cu ajutorul plantelor. Astfel, de pildă, din cifrele comparative de mai sus rezultă că solul din regiunile aride este mai bogat în fosfor decît cel din regiunile umede şi totuşi solul din regiunile aride reacţionează mai puternic la îngrăşămintele fosfatice decît cel din regiunile umede, cu vegetaţie forestieră.
De aceea s-au căutat metode de laborator care să determine numai acea proporţie din substanţele nutritive pe care plantele o pot absorbi în cursul perioadei de vegetaţie.
Determinarea azotului accesibil plantelor. Procentul de azot de 0,18, 0,19 sau mai mult arată cantitatea totală de azot din sol. Această cantitate se găseşte în sol în cea mai mare parte sub formă organică. Din azotul organic se formează mereu în sol compuşi amoniacali şi săruri ale acidului azotic. Numai aceste substanţe sînt accesibile plantelor. Prin urmare, pentru a afla proporţia din azotul total care stă la dispoziţia plantelor trebuie determinat azotul	ce se	află în sol,
sub formă amoniacală şi nitrică.
Azotul nitric se determină prin metoda colorimetrică cu acid fenoldisul-fonic \ Soluţia colorată se compară cu o soluţie etalon de nitrat de potasiu, a cărei concentraţie este stabilită dinainte.
Se determină după metoda I.V. T i u r	i n azotul	hidrolizabil,	cu	ajutorul
acidului sulfuric 0,5 n 2. Azotul hidrolizabil	cuprinde	azotul	mineral	nitric şi
amoniacal şi azotul organic din aminoacizi şi amide. Azotul organic se mineralizează în sol într-un timp scurt. Solurile cu o cantitate de azot hidrolizabil mai mare de 60 mg la 1 kg de sol nu au nevoie să fie îngrăşate cu îngrăşăminte azotate; solurile cu o cantitate de azot între 60 şi 40 mg au o nevoie mijlocie, iar solurile cu un conţinut mai mic de 40 mg au nevoie să fie îngrăşate cu îngrăşăminte azotate.
Azotul amoniacal se mai determină tot pe cale colorimetrică, cu ajutorul reactivului « Nessler ».
în solurile structurale normale, conţinutul de amoniac este foarte mic; el se nitrifică pe măsură ce se formează sau se absoarbe de către plante. în soluri nestructurale, rău aerate şi umede, se acumulează amoniac în soluţia de sol şi în complexul adsorbtiv.
Cantităţile de azot nitric şi azot amoniacal sînt extrem de variabile în sol, în raport cu sezonul, cu tratamentele culturale şi planta cultivată. Rezultatele analitice dobîndite nu au valoare decît pentru momentul cînd se face determinarea.
1 S. A. Vorobiovy V. E. Egorov, A. N. Kiselev, Op. cit.
2 A. V. Peterburgski, Manual de lucrări practice la chimia agricolă, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1954.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
321
Determinarea azotului nitric şi amoniacal este un mijloc de a învedera în ce măsură este mobilizată rezerva de azot organic prin măsurile culturale aplicate.
Cantitatea de azot accesibilă plantelor depinde astfel de provizia totală de azot a solului şi de capacitatea lui de a amonifica şi nitrifica, care poate fi influenţată de măsurile agrotehnice.
S-a încercat determinarea în laborator a capacităţii de amonificare şi nitri-ficare a diferitelor tipuri de sol, supunînd proba de sol la o temperatură, umiditate şi aeraţie optimă, timp de 28 de zile. S-au obţinut, în acest fel, curbe caracteristice1.
Determinarea fosforului accesibil plantelor se face prin metoda colorimetrică cu molibdat de amoniu (metoda A. L. Kursanov), după ce acidul fosforic a fost extras cu o soluţie de acid clorhidric 0,2 n.
Solurile cu un conţinut de P205 mai mare de 20 mg la 100 g de sol nu reacţionează la îngrăşăminte cu fosfor, solurile cu un conţinut de 10—20 mg reacţionează slab, iar pe solurile cu un conţinut mai mic de 10 mg există o nevoie mare de îngrăşăminte fosfatice 2.
Sînt întrebuinţate astăzi în laboratoare diferite alte metode de determinare ^ acidului fosforic accesibil plantelor şi anume: prin extracţie cu acid citric, cu acid azotic foarte diluat, cu o soluţie de carbonat de sodiu, cu o soluţie foarte slabă de acid sulfuric cu apă curată sau cu apă încărcată cu bioxid de carbon.
Sînt şi metode indirecte, care constau în tratarea unei probe de sol cu cantităţi progresive de îngrăşămînt fosfatic. Se determină, în fiecare caz, fosforul ce a rămas în soluţie precum şi fosforul ce poate fi pus în libertate din complexul coloidal al solului. Din examinarea celor două cifre, în toate variantele experienţei, se conchide asupra nevoii de fosfor a solului şi asupra modului cum va reacţiona la îngrăşămînt.
în laboratoarele Institutului de cercetări agronomice se face extracţia fosforului accesibil cu apă saturată cu bioxid de carbon. în soluţia limpede, obţinută, prin filtrare, se determină fosforul colorimetric şi se raportează la litrul de soluţie.
Dacă concentraţia de P205 în soluţie este mai mică de 30 mmg la litru, solul este considerat sărac în fosfor accesibil plantelor, iar dacă este cuprinsă intre 30 şi 60 mmg, solul are un conţinut mijlociu; de la 60 la 100 mmg, conţinutul este potrivit de mare, iar dacă trece de 100 mmg, solul este bogat în fosfor asimilabil 3.
1	M. Popovăţ, Recherches preliminaires sur la nitrification dans le sol, Comptes rendus des seances, Inst. geolog, de Roum., tom. 19, 1930 — 1931.
2	A. V. Peterburgski, Op. cit.
3	G. Pavlovschi şi R. Mavrodineanu, Metode chimice pentru cercetarea solului. Publ. I.C.A.R., 1938.
21 —Agrote hnica
322
Mediul de viaţă al plantelor
Tabelul 47
Conţinutul în fosfor asimilabil al cîtorva soluri din ţara noastră* determinat
după metoda I.C.A.R
Solul de la:	P205 mmg la litrul de soluţie
	90
Voicesti, regiunea Piteşti 		45
Tîrgul Frumos, regiunea Iasi '		20
Moara Domnească, regiunea Bucureşti 		 .	100
Mărculeşti, regiunea Constanta 		30
Băneasa, regiunea Bucureşti 			70
Bod, regiunea Stalin 		10
Scara de mai sus s-a obţinut prin comparaţie cu rezultatele din experienţele de vegetaţie.
Se vede că solurile de stepă, cernoziomurile de la Tîrgul Frumos şi Mărculeşti sînt foarte sărace în fosfor accesibil plantelor; de asemenea sînt sărace în fosfor accesibil plantelor solurile din regiunile umede, cu vegetaţie forestieră, ca solurile de la Voiceşti şi de la Bod. Soluri bine aprovizionate cu fosfor accesibil plantelor sînt solurile regiunilor de tranziţie, cum este solul de la Moara Domnească. La solul brun-deschis de stepă de la Valul lui Traian, rezultatele analitice nu concordă cu cele date de experienţele cu plante. Trebuie avut în vedere că la solurile bogate în carbonat de calciu, metoda adoptată de Institutul de cercetări agronomice nu dă rezultate utilizabile. Acesta este cazul cu solul de la Valul lui Traian, de la Istriţa, raionul Mizil şi din alte localităţi, unde s-au obţinut cifre mai mari şi cîteodată mult mai mari decît limita stabilită şi unde solul, după experienţele din cîmp şi din casa de vegetaţie, arată o nevoie de fosfor.
O metodă care dă o concordanţă de 93% cu rezultatele din casa de vegetaţie şi din cîmp este metoda Mitscherlich-Beutelspacher, la care se foloseşte o soluţie de acetat de magneziu şi acid acetic cu o valoare pH = 3, pentru extracţia fosforului accesibil plantelor 1.
O metodă pentru determinarea fosforului asimilabil şi a cationilor Ca++, Mg++, K+ etc. pe cale colorimetrică este metoda Morgan. Se foloseşte un amestec de acetat de sodiu şi acid acetic glacial, care eliberează cationii şi fosforul asimilabil 2.
1 M. lonescu, Curs de chimia solului, Facultatea de agricultură, Bucureşti 1944. a E. F. Bear, Soils and fertilizers, New York 1953.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
323
S-a aplicat şi principiul electrodializei în analiza solului. Soluţia dializatoare este 0,05% acid boric, anodul este o placă perforată de platină, iar catodul o lamă perforată de nichel1.
Determinarea potasiului accesibil plantelor. Pentru a determina cantitatea de potasiu accesibil plantelor se aplică metoda extracţiei cu o soluţie slabă de clorură de sodiu sau de clorură de amoniu. Prin această metodă se determină potasiul schimbabil pe care-1 liberează complexul adsorbtiv al solului şi care se admite a fi proporţional cu cantitatea ce trece din sol în soluţia apoasă şi care stă la dispoziţia plantelor. Solurile care conţin mai mult de 20 mg de potasiu schimbabil la 100 g de sol nu reacţionează în general la îngrăşămîntul potasic. Apare nevoia de îngrăşămînt potaeic numai cînd cantitatea de potasiu accesibil este mai mică de 10 mg la 100 g de sol.
La Institutul de cercetări agronomice se aplică metoda extracţiilor repetate în soluţie de clorură de amoniu (NH4C1). Cînd solul are mai mult de 13 mg de potasiu la 100 g de sol, atunci este socotit ca bine aprovizionat cu potasiu şi plantele nu au nevoie de îngrăşămînt potasic. Această metodă dă rezultate concordante cu rezultatele din cîmp şi din casa de vegetaţie.
Utilizarea datelor analitice în practică. Rezultatele determinărilor de azot, fosfor şi potasiu, accesibil plantelor, nu au o valoare absolută şi o valabilitate indiscutabilă. Am arătat cum conţinutul de azot nitric şi azot amoniacal variază în cursul aceluiaşi an, în raport cu tratamentele aplicate solului. Cercetări recente, făcute la Institutul de cercetări agronomice, au dovedit că şi fosforul şi potasiul variază într-un mod asemănător. Fosforul este liberat din compuşii organici prin procese bacteriene, tot aşa potasiul este mobilizat din silicaţi prin activitatea bacteriilor silicate. Au loc prin urmare procese microbiologice care sînt puternic influenţate de tratamentele aplicate solului. Procesele fizico-chimice, în special relaţiile solului cu apa, sînt de asemenea puternic influenţate de tratamentele culturale. Făcînd determinări la diferite intervale de timp, după diferite plante sau după diferite lucrări agrotehnice, se obţin rezultate diferite.
G. Pavlovski propune ca rezultatele acestor determinări repetate, făcute în curs de un an, să se treacă într-o diagramă, care caracterizează mai bine solul decît o singură analiză.
Laboratoarele de cercetare a solului sînt foarte mult solicitate să analizeze solul şi să pună la dispoziţia gospodăriilor buletine de analiză. Citirea buletinului şi aplicarea recomandaţiilor ce le cuprinde nu-1 dispensează pe agrotehnician sţudml solului din toate celelalte puncte de vedere: geografic, morfologic, genetic şi fizic; nu-1 dispensează de a studia clima, roca-mamă, înfăţişarea ori-
1 E. R. Purvis and W. J. Hănna, Rapid electrodialysis of soils in dilate boric acid solution, Soil Science, voi. 67, 1949.
21*
324
Mediul de viaţă al plantelor
zonturilor, vegetaţia spontană, adîncimea şi calitatea apei freatice, conţinutul în humus, reacţia solului, textura şi structura lui. Toate aceste aspecte ale cunoaşterii solului trebuie îmbinate cu determinări care sînt cuprinse într-un buletin de analiză chimică.
Aplicarea recomandaţiilor dintr-un buletin de analiză pentru a avea succes trebuie să se facă totdeauna concomitent cu aplicarea celorlalte reguli tehnice; arătură bună, praşile dese, întrebuinţarea bălegarului de grajd, sămînţă selecţionată etc. Un buletin de analiză, chiar cînd recomandaţiile lui sînt aplicate corect, nu poate înlocui toate acestea.
Metode fitochimice pentru determinarea fosforului şi potasiului accesibili plantelor. La analizele chimice se prinde un moment din starea solului. Cînd se întrebuinţează planta ca reactiv, aceasta înregistrează acţiunea în timp a solului şi manifestă, prin creşterea şi dezvoltarea ei, modul cum solul o aprovizionează continuu cu substanţe hrănitoare.
Pe acest principiu se bazează metodele fitochimice pentru determinarea fosforului şi potasiului accesibili plantelor.
Una din aceste metode este metoda N eub au er - S chn ei d ery care se aplică în laboratoarele de cercetare a solului din Uniunea Sovietică1.
Se procedează în felul următor: pe o probă de sol de 100 g se pun la germinat, într-un cristalizator, 100 de grăunţe de secară. Se lasă să vegeteze la 20° timp de 17 zile. Se scot apoi plantele cu rădăcini cu tot şi se determină cantitatea totală de fosfor şi de potasiu. Se scad cantităţile de fosfor şi de potasiu care se găsesc în acelaşi număr de plante, crescute pe nisip steril, numai cu rezerva de fosfor şi potasiu din boabe. Diferenţa înseamnă că a fost extrasă din sol. Se extrage cu atît mai mult, cu cît solul este mai bogat.
Se admite că solul este bine aprovizionat cu fosfor, cînd	se	găsesc	8	mg
de anhidridă fosforică (P205) la 100 g de sol. Pentru potasiu, limita este de 24 mg.
S-a constatat că limitele acestea sînt variabile pentru diferite plante, în raport cu nevoile specifice ale fiecăreia. Astfel, cifra de 24 mg la potasiu este valabilă pentru cereale; dacă este vorba însă de cartofi, care au un consum de potasiu mult mai mare, limita este de 40 mg.
S-au făcut determinări după această metodă şi la solurile romîneşti şi s-au dobîndit rezultate concordante cu cele obţinute prin metodele	arătate mai	sus
precum şi cu rezultatele dobîndite în experienţele din cîmp şi din	vase.
Metode analoage cu aceea a lui Neubauer-Schneider sînt acelea care folosesc ca indicator o ciupercă Aspergillus niger sau o bacterie Azotobacter.
A. Demolon a preconizat o metodă mai simplă.
1	Academia de ştiinţe din U.R.S.S., Institutul de pedologie « V. V. Dokuceaev », îndreptar pentru cercetarea solurilor în laborator şi pe teren, Fascicula 2, Metode agrochimice moderne pentru cercetarea solurilor, 1947.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
325
S-a determinat conţinutul de elemente nutritive din frunzele plantelor cultivate. O creştere viguroasă şi abundentă a frunzelor dovedeşte că solul pune la dispoziţia plantelor cantităţi mari de elemente nutritive şi în proporţie armonioasă. S-a stabilit pentru fiecare plantă cultivată raportul armonic dintre elementele nutritive principale1.
Metodului A. E. Mitscherlich este descrisă în îndreptarul pentru cercetarea solurilor publicat de Institutul de pedologie «V.V.Dokuceaev » al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. Conţinutul substanţelor nutritive din sol nu se determină prin analiza plantelor, ca la metoda precedentă, ci după cantitatea de recoltă mărită în urma introducerii îngrăşămintelor. într-o serie de vase se introduc îngrăşăminte de un anumit fel, în cantităţi progresive, în timp ce ceilalţi factori de vegetaţie sînt ţinuţi constanţi şi în optim.
Cu doze progresive de îngrăşămînt se obţin recolte din ce în ce mai mari. Rezultatele se înscriu într-un sistem de coordonate, pe axa absciselor se înscriu cantităţile progresive de îngrăşămînt, iar pe axa ordonatelor se înscriu recoltele. Se obţine în acest fel o curbă a recoltelor, caracteristică pentru factorul de vegetaţie studiat, pe tipul de sol respectiv. Cantitatea ce se află în sol
din factorul studiat, de pildă fosfor, se poate determina grafic cu ajutorul unei diagrame (fig. 42) sau cu ajutorul unei formule stabilite de Mitscherlich
Fig. 42 — Diagrama reprezentînd creşterea recoltelor în urma aplicării unor doze progresive de azot pe podzolul de la Găeşti
log (A~y) = log A—cx,
în care:
A este recolta maximă, obţinută în condiţiile în care se lucrează; y — recolta obţinută în diferitele variante ale experienţei; c — un factor caracteristic pentru fiecare element nutritiv;
^	ifn	fnn	a	-_________«.i_£_____1	_	*
un factor caracteristic pentru fiecare element nutritiv;
cantitatea de element nutritiv care se găseşte în sol şi care produce recolta yv
1 A. Demolon, Croissance des vegetaux cultives, Paris 1946.
326
Mediul de viaţă al plantelor
în varianta a doua se adaugă o doză de îngrăşămînt ce conţine elementul pe care-1 cercetăm. Această doză este notată cu a şi plantele au la dispoziţie, în acest caz, o cantitate din elementul cercetat, notată cu x + a. Recolta obţinută în acest caz este y2.
* în varianta a treia, în care se dau două doze de îngrăşămînt, plantele au la dispoziţie din elementul cercetat cantitatea x -(- 2a, iar recolta este notată cu y3.
Se pot scrie astfel trei ecuaţii:
log	(A—y^ = log A—cx,
log	(A—y2) = log A—c(x + a),
log (A—yz) — log A—cfx + 2a).
în aceste ecuaţii, valorile y2 şi y3 sînt cunoscute. Cele trei ecuaţii permit calcularea	celor	trei necunoscute: A, c şi x. Important	este	calculul	valorii	x,
care indică	cantitatea din	elementul căutat ce se află în	sol	şi	stă	la	dispoziţia
plantelor.
Formula lui Mitscherlich a provocat multe controverse. Discuţiile s-au purtat mai ales asupra coeficientului c din formulă. Mitscherlich susţinea că acest coeficient, numit de el coeficient de acţiune, este fix şi caracteristic pentru fiecare substanţă nutritivă. Experienţele făcute de noi la Institutul de cercetări agronomice au dovedit că c este variabil şi că mărimea lui depinde de complexul tuturor factorilor de vegetaţie din fiecare experienţă. Valorile rămîn totuşi mai mici pentru unii factori de vegetaţie de care plantele au mai mare nevoie, cum sînt de pildă apa şi azotul şi mai mari pentru factorii de vegetaţie de care plantele au nevoie în cantitate mai mică, cum sînt magneziul şi sulful
Cercetările făcute în U.R.S.S. la Institutul ştiinţific pentru îngrăşăminte au arătat că recolta depinde de toţi factorii de vegetaţie, care acţionează în dependenţă unul de altul, cînd variem unul sau altul din aceşti factori. Sau, cu alte cuvinte, creşterea şi dezvoltarea plantelor sînt funcţiuni complexe de mai multe variabile, în care nici una nu rămîne identică cu ea însăşi, cînd alta sau altele variază2.
în lucrările sale mai noi, Mitscherlich a recunoscut variabilitatea coeficientului c precum şi faptul că creşterea şi dezvoltarea plantelor depind de mai ’nulţi factori de vegetaţie 3, din care unii nici nu sînt bine cunoscuţi. Creşterea
1	G. lonescu-Şişeşti şi I. Văluţă, Asupra cîtorva particularităţi ale legii acţiunii factorilor de vegetaţie, Analele I.C.A.R., voi. VIII, 1936.
2	Cercetările Institutului ştiinţific pentru îngrăşăminte, făcute de A. N. Lebedeanţev, D. N. Dorodiciy A. N. Peregudov, M. K. Domontovici şi V. K. Klecikovskaia.
3	A. Mitscherlich, Die Etragsgesetze, Deutsche Akademie des Wissenschaften, Berlin 1948 (Deutsche Dem. Rep.).
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
327
si dezvoltarea reprezintă mărimi care depind de mai multe variabile afirmă Mitscherlich în lucrarea citată.
Cu toată contestarea formulei sale matematice, metoda lui Mitscherlich este folosită pentru a învedera starea de fertilitate a diferitelor tipuri de soluri şi este astfel apre-ciatăde Prianişnikov:
« Noi nu ne atingem aici de obiecţiile generale metodologice care s-au făcut asupra concepţiilor lui Mitscherlich relativ la dependenţa dintre dozele de îngrăşămînt şi cuantumul recoltelor. Dar ' în afară de latura teoretică a metodei lui Mitscherlich, rămîne metoda propusă de el pentru efectuarea experienţelor vegetative. în acest sens se fac experienţe de vegetaţie, după Mitscherlich, într-o serie de instituţii experimentale, unde .	_	^	a	.
w	funcj şi îngropate pe adîncimea de 90 cm. Ele sînt pline
Se StUUiaza aiierite pro- cu sol recoltat astfel încît cuprind toate orizonturile solului bleme, cu deosebire	din	de	cercetat
acelea care reclamă	un
mai mare număr de variante şi admit o oarecare toleranţă în cerinţele de precizie, la efectuarea experienţelor»1.
Metoda lui Mitscherlich de determinare a elementelor nutritive din sol cu ajutorul vaselor de vegetaţie are neajunsuri. Se determină conţinutul de elemente nutritive numai din stratul arabil al solului, pe cînd în condiţii naturale, plantele se hrănesc cu elemente nutritive şi din straturile mai adînci ale solului. în casa de vegetaţie, plantele cresc în condiţii relativ artificiale, îndeosebi temperatura solului din vase diferă mult de temperatura solului cultivat în mod natural. Aceste neajunsuri se înlătură în bună parte dacă se folosesc vase mai mari, în care se introduce	proba	de	sol	ridicată de	pe	o	adîncime	mai
mare a profilului. Se	folosesc	vase	cu	diametrul	de	60 cm	şi	cu	adîncimea	de
1	D. N. Prianişnikov, Agrochimia (în limba rusă), Selhozghiz 1940.
328
Mediul de viaţă al plantelor
90 cm si care se umplu cu sol ridicat de la adîncimea corespunzătoare de 0—90 cm. Aceste vase sînt cufundate în pămînt, iar plantele cresc în condiţii apropiate de cele naturale.
Metoda cea mai sigură pentru a stabili dacă una sau alta din substanţele hrănitoare este în cantitate insuficientă în sol este metoda experienţelor în cîmp. Această metodă ne arată modul cum cresc recoltele cînd completăm, cu ajutorul îngrăşămintelor, provizia uneia sau mai multora din substanţele nutritive.
Compoziţia soluţiei de sol. Substanţele solubile din masa solului trec în soluţia de sol cu care se hrănesc plantele. Plantele absorb substanţele nutritive numai prin intermediul apei. Solul uscat este neutilizabil pentru plante. Chiar dacă solul a adsorbit apă pînă la valoarea coeficientului de ofilire, această apă nu stă la dispoziţia plantelor, ea constituie rezerva moartă sau apa nedisponibilă.
Sursele din care apa din sol primeşte substanţe nutritive solubile sînt: a) fragmentele de rocă-mamă din masa solului, care, continuînd procesul de dezagregare şi alterare, liberează unele substanţe solubile; b) complexul coloidal care liberează o parte din ionii adsorbiţi; c) humusul şi celelalte substanţe organice din sol, care prin descompunere totală liberează substanţele minerale solubile; d) azotul atmosferic fixat de microorganisme şi transformat în azot organic, care se amonifică şi apoi se nitrifică.
Soluţia conţine nitraţi, carbonaţi, bicarbonaţi, fosfaţi, cloruri, sulfaţi de calciu, de magneziu, de sodiu, de potasiu, de amoniu etc. Aceste săruri sînt parţial disociate în ionii din care se compun.
în afară de aceste substanţe, care formează cu apa soluţii moleculare, se mai găsesc în soluţia moleculară unii acizi organici, zaharuri şi alte substanţe organice.
Se mai găsesc dispersate în soluţia de sol substanţe coloidale: acizi humici, argilă, silice coloidală, hidroxizi de fier şi de aluminiu etc.
Extracţia soluţiei de sol din masa solului se face prin diferite procedee, prin filtrare, prin presare la o presiune de cel puţin 50 atmosfere, prin centrifugare şi prin înlocuirea soluţiei de sol cu un alt lichid mai uşor, de exemplu cu apă distilată.
Concentraţia de săruri în soluţia de sol este extrem de mică; ea este apropiată de concentraţia în săruri a apei potabile şi anume 0,5 g la litru sau 0,05%. Această concentraţie variază de la sol la sol, este mai mare pe solurile din regiunile aride şi mai mică pe cele din regiunile umede. Această variaţie depinde de compoziţia însăşi a solurilor din regiunile respective. Pe solurile sărăturoase, concentraţia soluţiei de sol este mult mai mare. Pe solurile sărăturoase din lunca Călmăţuiului, concentraţia variază de la 0,25 la 3,87%.
Plantele cultivate nu tolerează concentraţii mari ale soluţiei de sol. La o concentraţie de 0,1% se mai pot cultiva unele plante, cum sînt lucerna, sorgul sau bumbacul, dar începînd de la o concentraţie de 0,2%, soluţia începe să fie
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
329
slab salină. După A n t i p o v-K a r a t a e v, o concentraţie de 0,3—0,6% caracterizează solurile slab saline, de la 0,6 la 1,5% solurile saline sau sărăturoase, iar peste 1,5% solurile sînt foarte saline sau sărături propriu-zise.
Compoziţia soluţiei de sol este puternic influenţată de compoziţia apei freatice cînd este în legătură cu aceasta. Concentraţia soluţiei de sol poate să fie mai mare decît concentraţia apei freatice, cînd evaporaţia apei din sol este puternică sau poate să fie mai mică, dacă sînt precipitaţii suficiente. Apa freatică din lunca Călmăţuiului, care provoacă sărăturarea solului, are o concentraţie de 0,5%. Apa curgătoare a rîuliîi Călmăţui are la obîrşie o concentraţie de 0,83%; ea se concentrează mereu pe parcurs, primind apa din pînza freatică. în dreptul comunei Cireşu, apa Călmăţuiului are o concentraţie de 2,09% 1. Această concentraţie este insuportabilă pentru plantele cultivate. Sînt în special unele săruri care nu sînt tolerate de plantele cultivate decît în soluţii foarte diluate. Astfel, de pildă, carbonatul de sodiu nu poate fi tolerat într-o proporţie mai mare de 0,1%, iar sulfaţii nu pot fi toleraţi într-o proporţie mai mare de 0,2%. Peste aceste limite, sărurile respective devin vătămătoare.
Concentraţia soluţiei de sol în sărurile care au cea mai mare importanţă pentru viaţa plantelor este extrem de mică.
Astfel, concentraţia de anhidridă fosforică (P205) este de numai 0,1 — 3 mg la litru 2. în procente, 3 mg la litru înseamnă 0,0003. Calculat la hectar, revine o cantitate de 1,5 kg de P205, ceea ce este mult mai puţin decît ia o recoltă într-un an. însemnă că pe măsură ce fosforul este absorbit de plante, alte cantităţi de fosfor accesibil intră în soluţie din sursele pe care le-am arătat.
Concentraţia de potasiu, determinat ca K20, este în medie de 7,5 mg la litru, adică 0,00075%, ceea ce reprezintă pînă la 25 kg la ha, de asemenea o cantitate mai mică decît extrage o recoltă într-un an.
De aceeaşi ordine de mărime sînt şi cantităţile de azot nitric şi azot amoniacal ce trec în soluţia de sol.
Sărurile nutritive din soluţia de sol se reînnoiesc continuu, pe măsură ce ele sînt consumate de plante. Proporţia lor variază în timp, în raport cu condiţiile de mediu din sol şi cu activitatea microbiologică pe care aceste condiţii o determină. Mai variază în raport cu cantitatea de apă disponibilă, cu intensitatea levigării, cu ritmul de absorbţie al plantelor şi cu capacitatea solului de a elibera din complexul adsorbtiv anionii şi cationii adsorbiţi.
Măsurile agrotehnice urmăresc să dirijeze toate aceste procese în sol şi să asigure astfel în mod continuu şi în condiţii optime hrana plantelor.
1	T. Saidel, Comunicare preliminară asupra solurilor sărate din lunca Călmăţuiului, Institutul geologic, tom. XXV, Bucureşti 1941.
2	C. Chiriţă, Op. cit.
330	*	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
-------  — --------------- -----------———	1 : ■ ■
fi
/'	§	2.	Materia	organică.	Humusul
Materia organică este o componentă esenţială a solului. Rocile-mamă nu conţin materie organică decît în mod excepţional şi în cantităţi extrem de mici. Numai după ce viaţa se iveşte în scoarţa de dezagregare şi după ce această scoarţă se impregnează cu materie organică, se poate vorbi de sol în adevăratul înţeles al cuvîntului.
Primele organisme care apar în scoarţa de dezagregare sînt bacteriile oxidante sau chimio-bacteriile, după terminologia lui V i 1 i a m s . Aceste bacterii folosesc pentru procesele lor vitale energia care rezultă din oxidarea diferitelor substanţe din materialul dezagregat: fierul, sulful etc. Tot printre primele organisme care apar în scoarţa dezagregată sînt şi algele verzi, unicelulare, care folosesc ca sursă de energie lumina solară. Atît bacteriile cît şi algele au nevoie de azot pentru sinteza materiei proteice din protoplasma lor celulară. Acest azot provine, în faza iniţială de formare a solului, din atmosferă. Descărcările electrice din atmosferă provoacă sinteza azotului cu oxigenul. Se formează astfel oxizi de azot, care împreună cu apa dau acid azotic. Acesta împreună cu bazele din pămînt formează nitraţii, necesari hranei azotate a bacteriilor, algelor şi a plantelor superioare.
Celulele moarte ale bacteriilor şi algelor formează prima cantitate de materie organică din scoarţa de dezagregare. Folosind această materie organică ca sursă de energie, se dezvoltă bacteriile care leagă azotul liber din aer şi care îmbogăţesc scoarţa de dezagregare în azot organic. Alte bacterii, de care vom vorbi într-un capitol special, transformă azotul organic în amoniac şi nitraţi. Se creează astfel condiţiile necesare pentru dezvoltarea plantelor superioare. Acestea îndeplinesc rolul principal în procesul de formare a solului.
Acţiunea plantelor superioare în pedogeneză se manifestă în două procese importante. Primul constă în absorbţia prin rădăcini a elementelor nutritive din roca-mamă şi din scoarţa de dezagregare. Aceste substanţe sînt aduse din profunzime în orizonturile superioare ale solului, care se îmbogăţesc astfel în calciu, fosfor, potasiu etc. Plantele, precum am arătat în Capitolul III, acţionează prin acest proces împotriva pierderii substanţelor nutritive prin levigare, adică împotriva marelui circuit geologic.
Cel de al doilea proces important, provocat de prezenţa plantelor superioare şi de prezenţa microflorei şi microfaunei, este acumularea de substanţă organică în sol. Această substanţă organică este descompusă de bacterii, ciuperci şi acti-nomicete. în cursul procesului de descompunere se formează, sub influenţa enzimelor şi biocatalizatorilor, substanţe organice noi, care rămîn amestecate cu produsele de descompunere şi cu elementele minerale din sol. Ia naştere astfel o substanţă cu o compoziţie foarte complexă şi foarte variabilă, care este humusul.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
331
în humus se găsesc astfel resturi vegetale şi animale, în diferite stadii de descompunere, substanţe nou-formate şi substanţe de echilibru chimic rezultate din descompunerea totală, apă, amoniac, acizi organici etc. Toată masa este impregnată de o cantitate extraordinar de mare de microorganisme din regnul vegetal şi animal: bacterii, actinomicete, ciuperci, protozoare şi animale mici: viermi, larve de insecte etc. Animalele mici asigură amestecul neîncetat al substanţelor de diferite categorii, pomenite mai sus, precum şi amestecul acestora cu partea minerală a solului.
în cursul procesului de descompunere a materiei organice, bacteriile, actino-iriicetele şi ciupercile secretă enzime, care provoacă transformări chimice şi formarea unor noi substanţe chimice, care nu există în materialul iniţial. Se nasc astfel o serie de compuşi ai carbonului, de culoare neagră sau brună, care împrumută întregului amestec o culoare neagră sau brună caracteristică.
O dată cu procesul de descompunere şi de noi sinteze începe şi procesul de levigare a compuşilor solubili formaţi. Sînt levigaţi mai uşor compuşii care nu conţin azot. Pe de altă parte se pierde o cantitate de carbon sub formă de bioxid de carbon, cînd descompunerea unei părţi a materialului este totală. în materialul nou-format, proporţia de azot este astfel mai mare decît în materialul iniţial, îndeobşte, raportul C : N în humus este 10 : 1 pînă la 15 : 1.
Pentru solurile din ţara noastră s-au găsit următoarele valori ale raportului C:N; cernoziomuri 12,5—13,5; cernoziomuri degradate 14—15; soluri brune de pădure 12,5 — 14,0 : 1; podzoluri secundare 10—15,5 : 1 1.
Fazele de formare a humusului. în procesul de formare a humusului se disting mai multe faze, după durata activităţii bacteriilor şi după cum factorii de formare sînt mai prielnici sau mai puţin prielnici. în prima fază sînt atacate părţile moi şi cu alcătuire chimică mai simplă ale resturilor de plante şi substanţele moi uşor solubile şi mai accesibile bacteriilor. Rămîn însă părţile mai tari, lignificate, ca nervurile frunzelor de pildă. în această fază se distinge cu ochii liberi originea organică a humusului. Se recunosc cu uşurinţă resturile vegetale. îiTacest stadiu de formare se găseşte humusul de la suprafaţa solului de pădure, sub pătura de frunze moarte. Tot un astfel de humus este şi turba.
în a doua fază, toate resturile vegetale sînt descompuse. Substanţa organică este modificată de animalele mici şi îndeosebi de rîme, care o ingerează şi o amestecă în tubul lor digestiv cu materia minerală. Nu se mai recunoaşte cu ochii liberi originea substanţei organice. Se recunoaşte însă cu uşurinţă dacă punem un mic fragment din această substanţă sub microscop. în acest stadiu
1 N. Cernescu şi FI. Popeea, Humusul şi raportul C:N în profilele tipurilor zonale de sol, Institutul geologic al Romîniei, «Ştiinţa solului », 7/1941.
332
Mediul de viaţă al plantelor
de formare se găseşte humusul de pădure de sub litieră, numit de silvicultori «moder»1, sau humusul din gunoiul complet putrezit.
în faza a treia, descompunerea este şi mai înaintată. Structura vegetală nu se mai recunoaşte nici la microscop, nu se mai văd de loc celule vegetale. Sub influenţa enzimelor secretate de bacterii s-au format compuşi organici noi, mult mai stabili decît compuşii intermediari care rezultă prin descompunere.
Substanţa organică este intim amestecată cu substanţa minerală. Humusul apare atunci ca o substanţă coloidală amestecată cu nisip, argilă şi celelalte componente minerale ale solului. Un astfel de humus este humusul din cernoziom sau humusul denumit de silvicultori « mull». în această a treia fază avem de-a face cu humusul propriu-zis.
în natură se găsesc formaţiuni de humus care rămîn multă vreme în echilibru, în una ori alta din cele trei faze de mai sus. Dacă intervine o cauză care accelerează descompunerea şi amestecul cu substratul mineral, humusul trece din faza întîi în fazele a doua şi a treia. Astfel, turba dintr-o turbărie, din care s-a îndepărtat apa şi care a fost aerată şi mineralizată cu pămînt şi îngrăşăminte chimice, evoluează în stadiile următoare de descompunere. Factorii care ajută descompunerea şi transformarea humusului sînt factorii care intensifică viaţa bacteriană: temperatură şi umiditate potrivită, aeraţie (pentru cele aerobe), prezenţa sărurilor, lipsa substanţelor toxice pentru bacterii. în anumite împrejurări, echilibrul se rupe: factorii amintiţi provoacă o accelerare a descompunerii, fără ca să se poată adăuga noi cantităţi de materie organică proaspăta. în acest caz, cantitatea de humus scade treptat. Acest lucru se întîmplă pe terenurile despădurite, pe care pădurea este împiedicată de a se regenera, sau în stepă, cînd solul este luat în cultură agricolă şi cultivat vreme îndelungată fără a adăuga substanţă organică.
Compoziţia humusului. Compuşii organici din care este format humusul sînt următorii: hidraţi de carbon solubili şi acizi organici, substanţe ceroase, tanante, grăsimi şi substanţe răşinoase, celuloză şi hemiceluloză, lignină, proteine şi substanţe minerale. Transformarea acestor substanţe, ivirea humusului, compoziţia şi proprietăţile lui sînt probleme care au preocupat pe chimişti, agro-chimişti şi agronomi încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, apoi în tot secolul al XlX-lea şi în secolul al XX-lea pînă astăzi.
Printre aceşti autori merită a fi citaţi I. I. K o m o v şi A. Thaer, care au arătat importanţa humusului pentru fertilitatea solului şi nutriţia plantelor.
O serie întreagă dintre cei mai mari chimişti din secolul al XlX-lea au căutat să stabilească compoziţia diferitelor componente ale humusului. Cercetările făcute de De Saussure, K. Sprengel, J. J. Berzelius, Schloes-
1 C. Chir iţă, Op. cit.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
333
s i n g, S. O d e n şi alţii au lămurit unele laturi ale genezei şi compoziţiei humusului. L. Grandeau, V. V. Dokuceaev, P. A. Kostîcev, M. E. W o 11 n y, P.P. Deherain, au reluat cercetările privitoare la rolul humusului în fertilitatea solului.
S. A. Waksmann (1937) a studiat humusul din punct de vedere chimic si microbiologic şi a emis teoria biologică a formării humusului din resturi organice nedescompuse, din produşii intermediari de descompunere şi din microorganismele vii şi moarte care activează sau au activat în acest proces.
Oamenii de ştiinţă sovietici au adus o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea genezei şi compoziţiei humusului. Cunoştinţele noastre actuale se întemeiază pe cercetările făcute de A. S. T r u s o v, A. A. S c h m u c k, V. R. V i 1 i a m s, I. V. T i u r i n, M. M. Kononova şi alţii.
Principalii compuşi specifici din humus, izolaţi şi descrişi în timpul cercetărilor care au durat un secol şi jumătate, sînt acizii huţninioi şi ulminici, cu produsele lor de denaturare humina şi ulmina, acizii crenici şi apocrenici şi acidul hqmatomelanic.
Acizii huminici se formează în mediul aerob şi se pot extrage din sol cu ajutorul soluţiilor alcaline, sub formă de săruri (humaţi). Nu există un singur acid huminic, cu o compoziţie bine precizată, ci o serie de acizi huminici, care au unele însuşiri comune, dar care se deosebesc prin compoziţia lor. Acizii huminici din podzoluri au în alcătuirea lor o proporţie mai mică de oxigen decît acizii huminici din cernoziomuri. Conţinutul de carbon din acizii huminici variază, după Kononova1, între 52 şi 62%, proporţia de hidrogen între 2,8 şi 4,8%, proporţia de azot între 3,3 şi 5%, iar proporţia de oxigen între 31 şi 39%. Raportul C : N este de 11 : 18. Gradul de aciditate este exprimat prin valoarea pH = 3,4 —4,5, uneori sub 3.
Proprietatea principală a acizilor huminici este capacitatea de schimb. Ei leagă bazele sau cationii din sol şi liberează prin schimb aceste baze, cînd ele se găsesc în soluţia de sol în cantitate mai mare.
Soluţia apoasă a acizilor huminici are o culoare neagră. Sărurile acestor acizi cu metalele alcaline — humaţii de K şi de Na — sînt solubile în apă, numai humatul de calciu este foarte greu solubil.
Acizii ulminici se formează sub acţiunea bacteriilor, în mediul anaerob. Sînt solubili în apă şi dispersia are o culoare galbenă. Formează ca şi acizii huminici săruri uşor solubile cu potasiul şi sodiul, cu calciul formează săruri greu solubile, iar cu fierul şi aluminiul săruri complet insolubile.
1 M. M. Kononova, Problema humusului în sol şi temele actuale ale studiului acestuia, Academia de ştiinţe U.R.S.S., Moscova 1951.
334
Mediul de viaţă al plantelor
Humina şi ulmina sînt produse de « denaturare » ale acizilor huminici şi ulminici. Denaturarea este trecerea dispersiei acestor acizi din stare de zoi în stare de gel.-Această trecere se face prin uscare, prin îngheţ sau prin saturare cu calciu. Denaturarea nu schimbă compoziţia chimică, dar schimbă proprietăţile fizice ale gelului. El nu mai este solubil în apă. Gelul format nu este reversibil. De aceea, suBstanţele humice (humina şi ulmina) nu pot participa decît o singură dată la formarea structurii.
Acizii crenici şi apocrenici sau acizii fulvici, după terminologia lui S. Oden, se formează sub acţiunea ciupercilor, în solurile ocupate de vegetaţia forestieră. Aceşti acizi joacă un rol important în formarea solului şi mai ales în procesul de podzolire. Ei contribuie la alterarea silicaţilor şi la desfacerea moleculei acestora în bioxid de siliciu şi hidroxizii diferitelor metale.
Acidul crenic formează cu bazele din sol săruri solubile, care sînt levigate foarte uşor. în profunzime, bacteriile anaerobe extrag oxigenul din crenaţi, care se transformă astfel în apocrenaţi*.
Apocrenaţii sînt insolubili şi se depun în orizonturile inferioare. Apocrenatul de fier formează concreţiunile de ortstein, caracteristice pentru unele specii de podzoluri.
Acizii crenici şi apocrenici, ca şi acizii humici, au în compoziţia lor şi azot, pe lîngă carbon, oxigen şi hidrogen şi anume:
C 45-48%,
0	43-48,5%,
H 5-6%,
N 1,5-3%,
aceşti acizi participă şi ei la reacţiile de schimb.
Acizii hematomelanici sînt consideraţi astăzi ca forme mai simple ale acizilor huminici şi anume fracţiunea din aceşti acizi care este solubilă în alcool.
în afară de acizii menţionaţi mai sus, în compoziţia humusului intră substanţa proteică din celulele vii şi moarte ale bacteriilor şi celorlalte microorganisme, precum şi enzimele secretate de acestea. Humusul mai conţine hormoni vegetali sau substanţe stimulatoare de creştere, substanţe formate în corpul plantelor şi care rămîn în materia organică după moartea acestora.
Toate substanţele humice specificate mai sus se leagă, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu elementele din fracţiunea minerală a solului. Prin incinerarea substanţelor humice rămîne cenuşa, care conţine Si02, SOs, P205, CaO, MgO, Fe203, K20, Na20 etc, Aceste elemente nu fac parte din compoziţia proprie a substanţelor humice, ci sînt legate de acestea în proporţii diferite, prin procese chimice şi fizice. Dovadă despre aceasta este faptul că s-a reuşit să se izoleze acizii huminici aproape fără cenuşă.
1	V. R. Viliams, Op. cit.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
335
Legătura substanţelor humice cu partea minerală se înfăţişează sub diferite forme: ca săruri ale acizilor enumeraţi mai sus, sub formă de combinaţii complexe organo-minerale; sub forma substanţelor humice legate cu argila; şi sub forma de amestecuri cu hidroxidul de fier şi de aluminiu sau cu alţi hidroxizi.
Substanţele humice au capacitatea de adsorbţie şi de schimb pentru cationii din sol, ele se găsesc în stare coloidală şi împreună cu argila coloidală formează complexul adsorbant argilo-humic, despre funcţiunea căruia vom vorbi în paragraful următor.
S-a constatat şi un proces invers şi anume de adsorbţie a substanţelor humice la suprafaţa particulelor minerale ale solului. Adsorbţia se face sub forma unor pelicule de substanţe humice la suprafaţa particulelor minerale ale solului. Aceste pelicule sînt foarte mobile la început; pe măsură ce se saturează cu cationi sau se deshidratează, ele devin insolubile şi rămîn legate puternic de particulele minerale. Legarea peliculelor humice de particulele minerale este mai puternică în solurile argiloase. Coagularea argilei se face mai greu în acest caz şi rezultă agregate de o constituţie mai afînată.
Privit în totalitatea lui, humusul ne apare ca un amestec complex de substanţe organice specifice şi nespecifice, precum şi de substanţe anorganice, un amestec variabil atît cantitativ cît şi calitativ de la un tip de sol la altul.
în medie, humusul din solurile normale conţine 93% materie organică şi 7% materie minerală (din substanţa uscată). La rîndu-i, materia organică conţine 58% carbon şi 3 — 5% azot, restul oxigen şi hidrogen. în prima fază de formare a humusului, proporţia de carbon este mai mare, apoi proporţia de carbon scade -şi creşte proporţia de N, astfel că raportul C : N se apropie de 10. Cînd raportul C : N este mai mare înseamnă că ritmul de descompunere a materiei organice şi de formare a humusului este încet şi viceversa. Azotul se găseşte în compoziţia substanţelor humice specifice, aşa cum am arătat, în proteinele din plasma celulelor microorganismelor şi în restul plantelor aflate în diferite stadii de descompunere. Cea mai mare parte a azotului din humus se găseşte astfel sub formă organică.
Materia minerală din humus este alcătuită în cea mai mare parte din Si02 (50%), restul este format din elemente care servesc ca hrană pentru plante, în special fosfor, calciu şi potasiu. Cînd humusul se mineralizează, adică se descompune complet sub acţiunea bacteriilor aerobe, el eliberează aceste elemente hrănitoare pentru plante şi pentru bacterii. Azotul organic se mineralizează şi ele sub acţiunea bacteriilor amonificatoare şi nitrificatoare şi se formează astfel hrană azotată pentru plante şi bacterii. Prin asimilarea de către bacterii, o parte din azotul mineral trece din nou în formă organică.
Proprietăţile humusului. Substanţele specifice şi nespecifice care fac parte din complexul humic se găsesc în stare coloidală. Humusul are aşadar însuşirile
336
Mediul de viaţă al plantelor
generale ale substanţelor coloidale. însuşirea principală, care are un rol deosebit în sistemul sol-plantă, este capacitatea de adsorbţie şi de schimb de baze.
Saturarea humusului cu baze metalice sau cationi depinde de condiţiile în care au loc procesele de descompunere ce duc la formarea humusului.
Cînd condiţiile de descompunere sînt favorabile şi materia organică păstrează mereu contactul cu materia minerală prin activitatea microorganismelor animale şi vegetale, substanţa organică coloidală adsoarbe cationi sau baze, din cele eliberate prin descompunere sau din substratul mineral. Se naşte atunci un fel de humus numit humus neutru, humus saturat1. Reacţia acestui humus este neutră. Provizia lui de cationi este mare. El liberează aceşti cationi atunci cînd în mustul pămîntului soluţia este prea diluată. Cu alte cuvinte, humusul saturat este o sursă de substanţe nutritive pentru plante, prin sărurile pe care le eliberează şi prin azotul organic care se descompune uşor pînă la amoniac, din care apoi se formează nitraţi.
Saturarea complexului argilo-humic se face în regiunile aride, mai mult cu metale monovalente Na şi K; în regiunile subaride de stepă se face mai mult cu calciu. Acesta din urmă dă complexului însuşirile cele mai bune, cum este cazul în cernoziom.
Cînd condiţiile de descompunere sînt defavorabile, cum este de pildă cazul în pădurile de răşinoase din regiunile reci sau în turbe şi cînd contactul cu materia anorganică din substratul mineral este întrerupt ori slab, atunci se naşte un altfel de humus şi anume humusul nesaturat sau acid. în pădurile reci de conifere, descompunerea este îngreuiată din cauza temperaturii scăzute, din cauza substanţelor răşinoase din resturile vegetale şi din cauza sărăciei în săruri. Substratul mineral este sărac în săruri, fiindcă solurile din aceste regiuni sînt extrem de levigate.
în turbe, descompunerea este împiedicată de excesul de apă şi de temperatura scăzută. Contactul cu pătura minerală a solului este întrerupt. Muşchii şi plantele de turbă se aprovizionează cu substanţă minerală din pulberea atmosferică.
în astfel de condiţii, adsorbţia de cationi nu poate avea loc. Humusul rămîne saturat cu hidrogen, iar compuşii specifici rămîn în stare de acizi. Reacţia lui este acidă. El nu poate ceda nimic în soluţia de sol, chiar cînd soluţia de sol este foarte diluată. Nu poate servi ca izvor de hrană pentru plante. Sînt totuşi unele plante a căror organizare fiziologică le permite să extragă din humusul acid substanţele de care au nevoie şi anume plantele din genurile Erica, Vaccinium, Rhododendron, Azalea, Carex etc. Aceste plante trăiesc în simbioză cu ciupercile stabilite pe rădăcinile lor sub formă de micoriză, sînt plante mico-
1 Viliams întrebuinţează termenul de humus activ.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
337
trofe; ciupercile folosesc humusul brut ca hrană şi cedează o parte din substanţele absorbite plantei superioare.
în general, însă, humusul brut sau acid nu cedează plantelor substanţe hrănitoare, dimpotrivă, atunci cînd se adaugă pămîntului îngrăşăminte minerale,
o	bună parte din substanţa adăugată este adsorbită de humus şi numai ceea ce mai rămîne este folosit de plante. De aceea, pe pămînturile cu humus acid, cum sînt pămînturile turboase, sînt necesare cantităţi foarte mari de îngrăşăminte şi amendamente.
Asupra unor anumite substanţe ce se găsesc în sol sau se adaugă solului, humusul acid are o influenţă favorabilă. Astfel, din fosfatele brute, tricalcice, insolubile, se adsoarbe o parte din calciu. Se naşte un fosfat monocalcic solubil, accesibil plantelor, în cazul cînd proporţia de Fe şi Al mobil în sol este mică.
De aceea, pe pămînturile cu reacţie acidă, mobilizarea fosforului în sol este mai mare şi este indicat a se administra fosforul sub forme de fosfate brute insolubile. Aceasta în cazul cînd nu intervine reacţia acidului fosforic cu Al şi Fe.
John Russell susţine că în solurile acide, acidul fosforic în cazul insuficienţei calciului este precipitat de fier şi aluminiu, în combinaţii foarte insolubile şi deci mai puţin mobile şi mai puţin accesibile plantelor. Acest proces explică insuccesul îngrăşămintelor fosfatice pe aceste soluri, cînd aceste soluri nu sînt amendate cu calciu.
Autorii sovietici recomandă să se dea pe solurile acide cantităţi mari de îngrăşăminte fosfatice, spre a avea rezultate pozitive1.
Humusul nesaturat sau acid dă cu apa o dispersie coloidală caracteristică: zolul de humus acid. Acesta are rolul de coloid protector asupra zolului de argilă şi de hidroxid feric (K o s s o v i c i, G 1 i n k a). Cu alte cuvinte, cînd pămîntul conţine humus acid, argila este împiedicată de a coagula, iar hidro-xidul feric este împiedicat de a se precipita. Aceasta face ca acţiunea levigării să fie accentuată. Sînt duse în profunzime, de apă, nu numai soluţiile minerale cristaloide, dar şi zolii sau dispersiile coloidale de humus, argilă şi hidroxid feric.
Hidroxidul feric şi humusul se îngrămădesc într-un orizont inferior nisipos, unde formează ortstein difuz sau concreţiuni de ortstein.
Aceasta este o altă interpretare dată procesului de podzolire decît aceea dată mai înainte după Viliams.
Prin înlăturarea	cauzelor	care împiedică descompunerea, de	pildă prin
înlăturarea excesului	de apă,	prin aerarea puternică a humusului	şi	minera-
lizarea lui, însuşirile acide se corectează, descompunerea este activată, saturarea atinge un grad din ce în ce	mai mare. Pe aceste măsuri se bazează	tehnica
ameliorării solurilor	acide de pădure şi a solurilor turboase.
1 S. A. Skorina, « Pocivovedenie », 6/1949.
22 —Agrotehnica
338
Mediul de viaţă al plantelor
Rolul humusului în formarea solului, în evoluţia fertilităţii şi în viaţa plantelor. încă din prima fază de formare a humusului, substanţa organică în curs de descompunere are un rol important în procesul de formare a solului. Bioxidul de carbon eliberat de rădăcinile vii ale plantelor, ca şi bioxidul de carbon rezultat din descompunerea resturilor orgnice şi a humusului, se dizolvă în apă. Apa încărcată cu bioxid de carbon atacă fragmentele de rocă din scoarţa de dezagregare şi provoacă alterarea lor şi eliberarea substanţelor nutritive pentru plante. Un rol asemănător au acizii secretaţi de plante şi acizii ce se formează în cursul procesului de descompunere a resturilor vegetale şi în special acidul huminic şi ceilalţi acizi din complexul humic.
Cînd complexul humic este nesaturat, acizii humici, crenic şi apocrenic provoacă migrarea argilei, spălarea cationilor metalici şi a sesquioxizilor de fier şi aluminiu, fie prin formarea de săruri solubile cu metalele alcaline şi alca-linoteroase, fie prin rolul de coloid protector pe care-1 au compuşii acizi ai humusului. Humusul acid joacă deci un rol important în formarea podzolu-rilor şi în diferenţierea profilului acestora.
Humusul saturat joacă un rol important în formarea cernoziomurilor. Humusul saturat cu calciu nu se spală în profunzime, nu influenţează migrarea argilei, levigarea şi coborîrea în profunzime a sesquioxizilor, ci se acumulează în orizonturile superioare. în orizonturile superioare, humusul saturat imprimă caracterul particular al solurilor din seria cernoziomurilor şi din seria solurilor de tranziţie spre zona podzolică. El determină formarea structurii glomerulare, care asigură o fertilitate ridicată acestor soluri.
Compuşii organici specifici şi nespecifici din humus reprezintă surse de energie pentru bacterii şi celelalte microorganisme din sol. Bacteriile hetero-trofe, în special bacteriile care leagă azotul din aer, nu s-ar putea dezvolta dacă nu ar avea această sursă de energie.
Plantele superioare se hrănesc cu azotul mineralizat şi cu celelalte substanţe minerale eliberate din humus. S-a dovedit însă că plantele pot absorbi şi unii compuşi organici ai humusului, cum sînt histidina, cantina şi acidul | nucleinic1,
O	influenţă favorabilă asupra plantelor o au compuşii humusului din seria hormonilor vegetali — auxinele şi phitaminele — care au un efect analog aceluia al vitaminelor asupra organismului animal. Este un circuit continuu al hormonilor vegetali, al auxinelor, phitaminelor şi vitaminelor, între sol, plantă şi animal.
S-a constatat că fînul recoltat de pe parcelele îngrăşate cu gunoi de grajd este bogat în vitaminele din grupa B.
1 I. V. Tiurin, Op. cit.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
339
în solurile cu reacţie acidă se manifestă uneori şi influenţe negative, mai ales cînd există acizi huminici liberi, cum este cazul în solurile turboase. De asemenea s-a semnalat prezenţa unor toxine secretate de anumite grupe de bacterii.
Pe lîngă efectele de mai sus, humusul din sol, în special humusul neutru, determină şi alte procese, care contribuie şi ele la mărirea fertilităţii. Humusul măreşte capacitatea de tamponare a solului, adică temperează trecerea la o reacţie acidă sau la o reacţie alcalină, cînd solul este supus unei influenţe acidifiante sau alcalinizante.
Efectele fizice ale Humusului asupra solului sînt tot aşa de importante. Humusul încălzeşte solul prin culoarea neagră şi prin degajarea căldurii cînd se descompune aerob.
Un sol bogat în humus are o capacitate pentru apă mai mare şi deci o mai mare rezervă utilă de apă pentru plante.
Humusul măreşte forţa de aderenţă a particulelor elementare de sol. Forţa de aderenţă provocată de humus este mult mai mică decît cea provocată de argilă, dar totuşi are un efect puternic asupra nisipului şi solurilor nisipoase. Solurile nisipoase devin mai legate, mai puţin permeabile, reţin mai bine apa şi substanţele hrănitoare pentru plante.
într-un nisip curat, căruia i s-au adăugat substanţe hrănitoare minerale, nu se pot obţine culturi de sfeclă decît dacă se adaugă şi humus. Prezenţa humusului înseamnă începutul solificării nisipurilor.
Solurile argiloase, dimpotrivă, devin mai afînate, mai permeabile sub influenţa humusului, care îmbracă particulele de argilă cu o peliculă de substanţă humică şi care contribuie la formarea agregatelor şi deci la realizarea structurii stabile a solurilor argiloase.
La un conţinut de 15% humus, deosebirile fizice dintre solurile argiloase
şi nisipoase se nivelează1.
Solurile bogate în humus se lucrează mai uşor şi sînt mai rezistente la
eroziunea prin apă şi vînt.
Materia organică în curs de descompunere şi humusul din sol sînt supuse acţiunii continue a bacteriilor şi celorlalte microorganisme din sol, care provoacă transformări continue, cu degajare de bioxid de carbon.
Această degajare de bioxid de carbon măreşte spaţiile lacunare dintre particule şi agregate provoacă un proces de «dospire» analog dospirii aluatului. Solul « dospit» se simte afînat şi elastic, se lucrează uşor şi este foarte prielnic pentru plante.
Influenţa bună a humusului asupra proprietăţilor fizice ale solului s-a constatat chiar şi în cazul humusului brut. S-a amestecat un sol normal
1 I. V. Tiurin, Op. cit.
22*
340
Mediul de viaţă al plantelor
cu un sol turbos în diferite proporţii1. Experienţa s-a făcut în vase de vegetaţie.
S-a constatat că porozitatea creşte aproape proporţional cu conţinutul solului normal în sol turbos. La fel creşte capacitatea de apă, exprimată în procente de volum. Capacitatea de apă, exprimată în procente de greutate a solului, creşte după o curbă logaritmică. Creşterea nu se face deci proporţional, ci progresiv faţă de solul turbos adăugat.
Diferite formaţiuni naturale cu humus. Reglarea conţinutului de humus al solului. Oriunde se acumulează materie organică la suprafaţa globului, aceasta intră în descompunere şi dă naştere la substanţe humice.
în formaţiunile numite turbării înalte, sau turbării oligotrofe, adică în depozitele de turbă, formate din muşchi, în mediul umed şi rece şi fără contact cu substratul mineral, descompunerea este foarte lentă şi totuşi se formează acizi caracteristici complexului huminic. Sven Oden a separat din apa turbă-riilor înalte acizii fulvici (acidul crenic şi acidul apocrenic). Cînd condiţiile de descompunere se ameliorează, prin eliminarea excesului de apă şi prin adaosul de amendamente şi îngrăşăminte, procesul de humificare se desfăşoară într-un ritm mai rapid şi turba se transformă treptat în sol. Turba extrasă din zăcămînt poate servi ca îngrăşămînt, direct sau după o anumită prelucrare.
în turbăriile joase, turbăriile eutrofe, sau în turbele de lac, condiţiile de formare a humusului sînt mai favorabile. Mediul este mai cald, substanţa organică rămîne în contact cu partea minerală, prin apa de scurgere care aduce spre depresiunea turboasă elementele minerale sau prin contactul direct cu substratul mineral. Acizii formaţi se neutralizează cu baze. Rezultă o turbă mai puţin acidă decît turba de muşchi. Humusul format în aceste condiţii are o reacţie uşor acidă sau neutră, uneori chiar uşor alcalină. Turbăriile joase sau turbăriile de lac se pot transforma în sol arabil, îndată ce excesul de apă este eliminat.
La marginea lacurilor şi bălţilor şi în mlaştinile din regiunile mai calde se dezvoltă asociaţii vegetale caracteristice, formate în special din trestie (Phrag-mites communis). în Delta Dunării, asociaţiile compacte de trestie ocupă o suprafaţă de zeci de mii de hectare. Rizomii de trestie formează o ţesătură compactă, analogă cu turba. Deşi rizomii sînt amestecaţi cu materia minerală, adusă în suspensie de fluviu, descompunerea se face foarte încet. Lignina din rizomii de trestie este foarte greu atacată de bacterii şi de ciuperci. Materialul acesta poartă Humele de plaur. Adesea, plaurul formează la suprafaţa apei insule plutitoare, pe care trestia creşte ca şi pe solul stabil.
Descompunerea şi humificarea plaurului intră în programul lucrărilor de punere în valoare a terenurilor inundabile din lunca Dunării şi din Deltă.
1 D. C. Săndoiu, Influenţa solului turbos asupra porozităţii şi capacităţii de apă a solului (în limba germană), Tipografia Monitorul Oficial, Bucureşti 1932.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
341
Din resturile vegetale şi animale ce cad pe fundul lacurilor cu apă dulce, care se amestecă cu sărurile minerale dizolvate, se formează nămolul de lacuri, care după secarea apei devine sol.
Tipul de sol negru din Peninsula Balcanică, descris de Strânsky în Bulgaria si de Stebutt şi Todorovici în Iugoslavia, sub numele smoniţa, ca şi lăcoviştile din Banat, s-au format dintr-un astfel de nămol de lac1.
Nămolul marin conţine de asemenea resturi organice, mai mult de origine animală, care se humifică astfel: în lagunele mării, adică acolo unde apa puţin adîncă nu este mişcată cu violenţă de flux şi reflux şi de taluzurile ridicate de vînt, şe depune la fundul apei un nămol organic, format ca şi în cazul precedent din resturi de alge şi de cadavrele animalelor mici ce cad la fund.
Dacă lagunelor li se taie legăturile cu marea şi dacă apa este înlăturată, fundul lor format din nămol bogat în humus poate fi dat curînd în folosinţă agricolă. Neajunsul lui este că la început este salin, din cauza salinităţii apei mării. Salinitatea aceasta dispare curînd, dacă subsolul este permeabil, datorită spălării prin apa de precipitaţii sau prin apa dulce de irigaţie, cînd se aplică irigaţiile. *
Se nasc soluri fertile, foarte bune pentru plantele de nutreţ şi plantele de grădinărie. Astfel de soluri sînt în marsele şi polderile de pe malul mării în Olanda, în ultima vreme, olandezii au hotărît să dea o dezvoltare mare recuperării de terenuri, care se pot apăra cu diguri şi deseca.
Humusul forestier. Pentru vegetaţia forestieră, humusul ce se formează din frunzele căzute, din ramurile şi rădăcinile moarte şi din perii radiculari în continuă regenerare are cea mai mare importanţă.
în pădurile de foioase din regiunile temperate, cantitatea de materie organică care rezultă din frunzele moarte, din ramurile şi trunchiurile uscate şi căzute este considerabilă. Condiţiile de descompunere sînt favorabile: mediul este umed, aerat, destul de cald, substratul mineral, în general, bogat în săruri. Totuşi, procesul de descompunere rămîne în urma procesului de acumulare, din cauza substanţelor tanante din frunze, care stăvilesc parţial activitatea bacteriană şi permit o mai mare dezvoltare a ciupercilor. Stratul de humus de sub frunzele moarte se îngroaşă mereu, cu cît pădurea este mai bătrînă şi mai cruţată de om*
Humusul care se formează în aceste păduri este în general neutru, saturat, dacă substratul este bogat în cationi. El menţine în bună stare de fertilitate solul pădurii şi asigură dezvoltarea normală a arborilor. Din punct de vedere al tehnicii forestiere, nu este permis să se adune frunzele moarte, pentru a le întrebuinţa ca aşternut la animale sau pentru a prepara din ele un îngrăşămînt. De asemenea nu este permisă rărirea pădurii, lucrare care intensifică descompunerea,
1 I. Stranskiy Pedologie, Sofia 1935.
342
Mediul de viaţă al plantelor
adesea pînă la completa dispariţie a humusului şi deschide calea formaţiunilor de ierburi, adică a înţelenirii, în care se începe un nou ciclu de formare a humusului. Humusul neutru din pădurile de foioase este factorul care explică fertilitatea mare a solurilor de pădure, de curînd defrişate. Fertilitatea aceasta însă nu durează decît un număr restrîns de ani. Prin lucrări agricole pămîntul se aerează puternic, populaţia bacteriană creşte, descompunerea se intensifică, un nou adaos de substanţă organică îndeobşte nu se face, astfel că, în decurs de cîţiva ani, humusul se împuţinează şi productivitatea solului scade, dacă nu i se adaugă îngrăşăminte.
în regiunile reci, în pădurile de conifere mai ales, dar cîteodată şi în pădurile de fag sau de mesteacăn, condiţiile de acumulare a materiei organice şi de descompunere duc la formarea de humus acid sau nesaturat. Temperatura scăzută încetineşte descompunerea. Substanţele răşinoase din frunzele şi tulpinile răşi-noaselor contribuie la încetinirea procesului de descompunere. Substratul mineral este format de obicei dintr-un sol schelet sau dintr-un podzol foarte levigat, sărac în săruri. Materia organică coloidală nu se poate satura cu substanţe minerale, rămîne acidă. în acest mediu rece, acid, fauna inferioară este redusă, lipsesc rîmele de pildă. Amestecul materiei organice cu materia minerală este îngreuiat din această cauză. Numărul bacteriilor este mic. în schimb, găsesc condiţii bune de dezvoltare algele, lichenii şi ciupercile. Acestea trimit firele lor de miceliu în toată masa organică, humusul se împîsleşte, se transformă de la
o	vreme dintr-o coajă neagră sau brună, care, dacă o tragem, se jupoaie de pe, substratul mineral. Această formă de humus a mai fost numită, din această cauză, şi turbă uscată, spre deosebire de turba totdeauna îmbibată de apă, despre care am vorbit mai înainte. 'f
Adesea, pătura de humus brut este aşa de compactă şi împîslită, încît împiedică pătrunderea apei de precipitaţii. Aceasta stagnează în timpul ploilor pe pătura de humus şi creează condiţii favorabile pentru formarea turbei propriu-zise, care distruge treptat pădurea.
Humusul acid, aşa cum l-am descris, este neprielnic pentru viaţa arborilor, chiar dacă nu se formează turbă. Arborii se răresc şi în locul lor apar specii de Erica, Vaccinium, Rhododendron etc., singurele plante micotrofe care se mai pot hrăni în astfel de condiţii.
Pădurile de felul celor descrise, dacă sînt defrişate, nu dau un sol bun pentru agricultură. Trebuie aşteptat pînă cînd humusul acid se aeriseşte şi se descompune în parte. Trebuie ameliorat solul cu îngrăşăminte chimice.
Reglarea conţinutului de humus în sol. Pentru solurile destinate agriculturii conţinutul de humus are o importanţă esenţială.
Toate solurile cultivate de multă vreme îşi micşorează conţinutul de humus. Un sol este sărac în humus cînd conţinutul lui în această substanţă este sub
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
343
1%, potrivit aprovizionat cu humus cînd conţinutul lui este de 1—4%, cum sînt la noi solul brun-deschis de stepă, solurile brune-roşcate de pădure şi podzolurile. Soluri bogate în humus sînt cernoziomurile, cu 4—8%, lăcoviştile, rendzinele, cu un conţinut care este cuprins în aceleaşi limite, adesea chiar mai bogate. Unele cernoziomuri din partea europeană a U.R.S.S. sînt mult mai bogate, .au pînă la 10% humus şi cîteodată mai mult.
în general, toate solurile cultivate au nevoie de un adaos de îngrăşăminte organice, chiar şi cernoziomurile. De aceea trebuie să organizăm gospodăria agricolă în aşa fel, ca o cantitate mare de resturi vegetale să rămînă în sol. Dar mai ales trebuie să completăm provizia de humus a solului prin cultivarea grami-neelor şi leguminoaselor perene precum şi prin aplicarea de îngrăşăminte organice: îngrăşăminte verzi şi gunoi de grajd. Acestea se descompun în sol, măresc provizia de humus şi de săruri solubile, îmbunătăţesc pămîntul din punct de vedere chimic, fizic şi bacteriologic şi formează un mijloc important de a-i menţine şi spori fertilitatea.
§ 3. Complexul adsorbtiv. Procesul de adsorbţie şi schimbul de baze în sol
încă de la jumătatea secolului trecut s-a observat că solul poate reţine sau « adsorbi» amoniacul. Thomas Way a făcut următoarea experienţă: a amestecat o probă de sol cu sulfat de amoniu. A încercat apoi să înlăture sulfatul de amoniu prin spălare cu apă. A constatat că amoniul nu putea fi spălat. în loc de sulfat de amoniu, a apărut în apa de spălare sulfat de calciu. Amoniul fusese reţinut de sol şi în locul lui a fost deplasat calciull.
Fenomenul acesta de ţinere a unor anumite substanţe în masa solului poartă numele de adsorbţie. El se petrece numai în partea coloidală din masa solului, în special în argila coloidală şi în humus. Componentele solului care au capacitate de adsorbţie alcătuiesc complexul adsorbtiv sau complexul argilo-humic al solului.
Adsorbţia este de mai multe feluri. Este o adsorbţie provocată de o forţă de atracţie pur fizică. Pulberea de cărbune, fin mărunţită, adsoarbe gazele. Pe această proprietate se bazează construcţia măştilor contra gazelor. Particulele de sol adsorb şi ele gazele — oxigenul, azotul, bioxidul de carbon, amoniacul — aşa cum am văzut în capitolul despre aer ca factor de vegetaţie. Puterea de adsorbţie scade pe măsură ce umiditatea solului creşte.
1 E. J. Russellt Soil conditions and plant growth, VII ed., Longmans, Green and Co., London, New York, Toronto 1937.
344
Mediul de viaţă al plantelor
Solul poate adsorbi de asemenea vaporii de apă sau moleculele de apă lichidă, care rămîn foarte strîns legate de particulele de sol. însuşirea aceasta de care ne-am ocupat în partea a Il-a este higroscopicitatea.
Adsorbţia gazelor, a vaporilor de apă şi a apei lichide se face fără să inter-vină un schimb între masa solului şi substanţa adsorbită. O astfel de absorbţie, fără schimb, se numeşte adsorbţie apolară.
în complexul adsorbtiv se petrece şi o altfel de adsorbţie, care se învederează în felul următor. Tratăm dispersia coloidală a solului cu un electrolit. Dispersia coagulează, se transformă în gel. încercăm apoi să înlăturăm cationul din electrolit prin spălare cu apă. Reuşim astfel a înlătura din gelul coloidal o parte din
cationul electrolitului, dar nu în întregime. Dacă în loc de apă curată spălăm cu o soluţie a altui electrolit, atunci putem scoate cationul adsorbit. Cel de al doilea electrolit din soluţia de spălare cedează, în timpul acestui proces, propriul său cation, care intră în locul celui extras. Are loc, aşadar, un schimb de cationi sau un schimb de baze. Bazele care apar cel mai frecvent în procesul de adsorbţie sînt calciul, magneziul, sediul, potasiul şi amoniacul. Ele se numesc baze schimb abile, iar adsorbţia care se face cu schimb de baze sau schimb de cationi se numeşte adsorbţie polară.
Bazele se pot separa parţial din micela coloidală şi prin spălare cu apă. în acest caz, în locul bazei deplasate, în micela coloidală intră hidrogen. Pe măsură ce se debazeifică, micela coloidală capătă un caracter acid, fie că este vorba de acidul alumino-silicic al argilei, fie că este vorba de acizii humici sau fulvici ai humusului.
Coloidele solului adsorb pe lîngă cationi şi anioni: SO^”, PO^ , SiO^ , Cl~, deoarece au şi sarcini electrice pozitive. Sarcinile electrice pozitive ale coloidelor solului sînt în proporţie mai mică decît sarcinile electrice negative. în consecinţă, numărul de anioni adsorbiţi de complexul coloidal al solului este mai mic decît numărul de cationi. Această însuşire amfoteră este datorită, aşa cum am mai spus, compoziţiei complexe a coloidelor solului (fig. 44)
Anioni ca cel fosforic, silicic, citric, oxalic, tartric, humic, sînt mai puternic adsorbiţi, pe cînd anionii: nitric, cloric, acetic, sulfuric sînt mai slab adsorbiţi. Se face schimbul între anioni aşa cum se face schimbul între cationi.
Aşadar, complexul adsorbtiv poate fi saturat parţial cu hidrogen şi parţial cu cationi metalici şi cu anioni, care reprezintă substanţe hrănitoare pentru plante.
H* Ca++ N/h+H+ K+
..cri-T k* cr MP po,--
Ca/ - - + - - - + w
HVL- Z Z---------------+ -Y H
__ a Ca 3 Cristal de argilă - K Câ \	/	Cd
h\—H™1
Na H+ r H* cr Na H*
H*C3* Ni H* Ca* Hf H*
Fig. 44 — Reprezentarea cristalului de argilă, arătînd diferiţi cationi şi anioni absorbiţi. Calciul şi hidrogenul sînt dominaţi, dar sînt şi ioni de Na+, K+, Mg+ + , etc. şi anioni SO^ , PC)j[
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
345
Savantul care s-a ocupat îndeaproape cu schimbul de baze şi care a introdus în literatura agricolă universală această noţiune a fost K. K. G e d r o i t z, renumit cercetător sovietic, fost preşedinte al Asociaţiei internaţionale de ştiinţa solului. Astăzi este unanim recunoscut că schimbul de baze este pentru sol un proces tot aşa de însemnat ca fotosinteză pentru plante.
în sol se petrec neîntrerupt procese de schimb de baze sau schimb de cationi şi de anioni. Complexul ia din soluţia de sol baze, cînd aceasta este concentrată şi cedează din nou, cînd soluţia solului este mai slab concentrată.
Sărurile care se găsesc dizolvate în soluţia de sol se găsesc parţial în stare de disociere electrolitică.
Disocierea substanţelor din soluţie şi schimbul continuu de baze între soluţie şi complexul coloidal reprezintă unul din fenomenele principale în dinamica solului. Alături de formarea continuă a humusului şi mineralizarea lui treptată, adsorbţia şi schimbul de baze reprezintă mecanismul regulator al fertilităţii solului. Complexul adsorbtiv cedează cationi de potasiu, de pildă, cînd mustul solului sau soluţia de sol sărăceşte în această substanţă prin levigare sau prin adsorbţia de către plante. în schimb intră în complex un alt cation, din care solul are de ajuns în acel moment, de pildă calciu. Cînd în soluţia de sol creşte din nou concentraţia de potasiu, prin mineralizarea humusului, prin eliberarea de potasiu din particulele de schelet sau prin adacs de îngrăşăminte, atunci complexul se îmbogăţeşte din nou în potasiu. în felul acesta solul îşi restabileşte echilibrul său substanţial şi condiţiile normale de fertilitate.
Complexul adsorbtiv reţine aşadar substanţele nutritive şi împiedică pierderea lor prin levigare. Alături de reţinerea substanţelor nutritive prin absorbţia lor de către microorganisme şi plantele superioare, reţinerea în sol a acestor substanţe prin mecanismul complexului adsorbtiv asigură solului menţinerea şi sporirea continuă a fertilităţii. Micul circuit biologic şi adsorbţia în complexul coloidal al solului frînează astfel consecinţele levigării şi ale marelui circuit geologic, care are tendinţa să ducă substanţele hrănitoare în reţeaua hidrografică şi în ocean.
Solurile în care complexul absorbtiv lipseşte sau este slab constituit, cum sînt de pildă nisipurile sau podzolurile primare, au o fertilitate foarte mică sau sînt lipsite de fertilitate, pentru că substanţele nutritive ce rezultă pe cale biogenă sau prin procese chimice nu pot fi reţinute în sol; la primul curent de infiltraţie, ele sînt levigate.
Solurile cu un complex adsorbtiv bine constituit, formate în condiţii care permit saturarea complexului, sînt soluri normale, adică soluri cu fertilitate naturală mare. într-o regiune temperată, într-un mediu neutru sau aproape neutru, adică într-un mediu bogat în baze, saturarea complexului se face în cea mai mare parte cu calciu şi anume de obicei în proporţie de 80%, cu magneziu în proporţie de 10—15%, restul cu potasiu şi sodiu. Cernoziomurile sînt
346
Mediul de viaţă al plantelor
soluri saturate în cea mai mare parte cu calciu şi în mică parte cu sodiu şi potasiu.	*
în stepele foarte aride creşte proporţia de sodiu şi potasiu în co^ iex solurile devin alcaline şi saline.	*
în zona umedă şi rece a podzolurilor, complexul este saturat numai arte cu baze. îo cursul procesului de pedogeneză, bazele sînt în parte deplîsate j înlocuite cu hidrogen.
Gradul de saturare cu baze este astfel un mijloc de a caracteriza c]5seje gj tipurile de sol. în ţara noastră, gradul de saturare creşte din regiunea umedă spre regiunea din ce în ce mai aridă. în regiunea umedă, solurile noastfe au 0 reacţie acidă, fiind incomplet saturate, apoi spre regiunea din ce în ce solurile prezintă o reacţie neutră şi apoi alcalină. în solul brun-deschis step£ proporţia de sodiu în complex este mai mare decît în celelalte tipuri ţje goj’ Dacă se consideră clasele şi tipurile de sol pe regiuni mai mari, la suprafata. globului, variaţiile în starea de saturare sînt şi mai mari. Solurile din r<.gjunea nordică a Europei, de pildă, sînt mai debazeificate decît podzolurile noastre iar cernoziomul sudic din U.R.S.S. are o capacitate de saturare mai mare decît cernoziomul romînesc; solurile alcaline din republicile sovietice, din Aaja £en trală sau din California sînt saturate într-o proporţie mult mai mare SO(Jiu decît solurile alcaline europene.
S-au observat şi variaţii sezonale în starea de saturare a complexului. {>uterea de adsorbţie scade în sezonul cald. Aceasta înseamnă ca în sezonul cald co^ jexuj adsortiv eliberează cationi în soluţia de sol. Această trecere a cationilor sojutje se face tocmai în epoca cînd plantele au nevoie de ei pentru hrana lor.
■ Analiza capacităţii de adsorbţie a complexului adsorbtiv Cîncj
complexul adsorbtiv este bine constituit, el are o mare capacitate (je a
adsorbi bazele sau hidrogenul. Cantitatea maximă de cationi şi de Wrţjgen pe
care complexul o poate adsorbi din soluţia de sol se numeşte capacitate^ totaig
de adsorbţie şi se notezată cu litera T. Suma bazelor schimbabile din coţy. i i
adsorbtiv se notează cu literele SB. Cantitatea de hidrogen schimbabil se
rtTr	notează
cu SH.
Capacitatea totală de adsorbţie este astfel T = SB + SH.
Gradul de saturare este proporţia din T care a fost saturată cu baz^
i	expn-
SB
mată în procente şi se notează cu V. Deci, V = — • 100.
în solurile normale, gradul de saturare trebuie să fie mai mare <Je yQ0, Solurile cele mai bune au un grad de saturare mai mare de 90%.	0
Suma tuturor cationilor adsorbiţi sau schimbaţi şi capacitatea totală de a{jsorb ţie sînt valori caracteristice pentru fiecare tip de sol. Ele nu se pot r^0£jj^ca sensibil decît o dată cu modificarea solului însuşi, de pildă prin »ţjrea
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
34?
naturală cu humus prin adaos de îngrăşăminte, ceea ce reprezintă o modificare pozitivă. O modificare negativă poate rezulta în urma levigării, care spală o parte din substanţele coloidale ale solului.
Capacitatea totală de. schimb şi fiecare bază schimbabilă în parte se pot exprima în procente la 100 g de sol sau miliechivalenţi la 100 g de sol. Pentru a se exprima în miliechivalenţi, cantitatea de cationi adsorbiţi se înmulţeşte cu
1	000 şi se împarte la greutatea echivalentă a cationului dat. Pentru cationii monovalenţi se împarte la greutatea lor atomică, pentru cationii bivalenţi la greutatea atomică împărţită la 2 etc. Cantităţile diferiţilor cationi exprimate în miliechivalenţi sau în procente se pot însuma. Suma astfel obţinută reprezintă capacitatea totală de adsorbţie a solului ce se analizează.
Problema deplasării cationilor din complexul adsorbtiv în soluţie de sol a făcut obiectul a numeroase şi întinse cercetări în laboratoarele de chimia solului din diferite ţări. Teodor Saidel a lucrat împreună cu colaboratorii săi în laboratoarele secţiei de pedologie de la Institutul geologic şi secţia de chimia solului de la Institutul de cercetări agronomice. El a aplicat metoda extracţiilor repetate, cu apă distilată, cu apă distilată saturată cu bioxid de carbon şi cu soluţie de acetat de amoniu. Legea trecerii în soluţie a cationilor din complex, în forma ei cea mai simplă, a fost stabilită de Saidel, astfel: S.x — a, ■.
în care:
5 este cantitatea totală a elementului a cărui extracţie se urmăreşte;
a ~ cantitatea ce rezultă la fiecare extracţie.
La extracţia întîi se obţine S.x = av La extracţia a doua (S~ax) x = aa şi aşa mai departe x.
Valorile astfel obţinute, înscrise într-o diagramă, formează o linie dreaptă şi nu o curbă, cum se credea mai înainte. Linia dreaptă are însă o discontinuitate (adică la un moment dat formează un alt unghi cu axa absciselor), ceea ce dovedeşte că adsorbţia cationilor în complex se datoreşte unei forţe cu două componente 2.
Lucrările lui Teodor Saidel şi colaboratorilor săi au adus dovada că adsorbţia polară şi schimbul de baze sînt un proces chimic, care este supus legilor chimice.
1	Din numeroasele publicaţii asupra acestei probleme cităm:
T. Saidel, Uber die Ldsungsgesetzm ăssigkeiten von Bodenbestandteilen und flber ihre Anwendung bei der chemischen Bodenuntersuchung, Anuarul Institutului geologic al Romîniei, voi. XVI, 1934.
T. Saidel, Neue Ergebnisse von Untersuchungen liber die Lossungsgesetze des Um-tausches von Bodenkationen, Zeitschr. fur Bodenkunde und Pflanzenern, Berlin 1940.
Alte studii au apărut în Analele Institutului de cercetări agronomice al ROtnmiei ţi Annales Agronomiques Paris, din anii 1931 şi 1932.
* Gh. Pavlovschi, Uber die DiskontinuitSt der Adsorbtionprozesse, Analele Institu' de cercetări agronomice, voi. XIX, 1947.	.	*.
348
Mediul de viaţă al plantelor
Aceste lucrări au dus ia noi metode pentru studiul solului şi la noi procedee pentru determinarea nevoii de îngrăşăminte a diferitelor tipuri de sol.
§ 4. Reacţia solului
Fenomenele de formare a solului, starea de fertilitate şi condiţiile de creştere şi dezvoltare a plantelor, modul de viaţă şi înmulţire a microorganismelor din sol sînt în strînsă legătură cu reacţia solului.
Reacţia poate fi neutră, acida sau alcalină. Dacă ionii de hidrogen din soluţia de sol sau din complexul adsorbtiv sînt în mare cantitate, sau, altfel exprimat,
. dacă concentraţia ionilor de hidrogen este mare şi precumpăneşte faţă de concentraţia ionilor de oxidril OH, reacţia este acidă; dacă, dimpotrivă, concentraţia ionilor de oxidril este mare, reacţia este alcalină. Dacă cele două concentraţii sînt în echilibru, reacţia este neutră.
în general, plantele cresc şi se dezvoltă, iar microorganismele solului prosperă cel mai bine într-un mediu neutru. Sînt puţine plante care sînt adaptate la o reacţie acidă, cum este lupinul de pildă. Sînt unele plante care nu suportă reacţia acidă, cum sînt, de pildă, lucerna, grîul, inul şi mai puţine plante care suportă reacţia alcalină.
Reacţia acidă apare în solurile din regiunile umede, unde bazele alcaline au suferit procesul de levigare. Ea se accentuează prin formarea de acizi, în urma proceselor biochimice ce se petrec în sol: acizii humici şi fulvici, acizii organici secretaţi de plante, acizii butiric, lactic, citric etc. şi acizii anorganici, care se formează tot în urma activităţii bacteriilor din sol, ca acidul azotic, acidul sul-^ furie şi acidul fosforic. Aceşti acizi rămîn parţial nesaturaţi în cazul lipsei de baze din sol.
Aciditatea solului este de două feluri: aciditatea actuală şi aciditatea potenţială. Aciditatea actuală este aciditatea soluţiei de sol sau a fazei lichide a solului. Ea este determinată de concentraţia ionilor de hidrogen în soluţia solului. Aciditatea potenţială este aciditatea complexului adsorbtiv sau a fazei solide a solului şi este determinată de prezenţa ionilor de hidrogen în complex.
Reacţia soluţiei de sol. Apa curată are reacţie neutră. O foarte mică proporţie de apă se găseşte disociată, adică sub formă de ioni de H şi OH. O cantitate de 10 000 000 1 de apă curată conţine 1 g de hidrogen în stare disociată şi 17 g de oxidril, care se găsesc în stare de echilibru şi determină astfel caracterul neutru al reacţiei apei. Aceste proporţii corespund unui număr egal de ioni de H şi OH, disociaţi în apă.
Reacţia mustului solului sau a soluţiei de sol se determină prin comparaţie cu reacţia neutră a apei. Dacă numărul ionilor de hidrogen este mai mare de
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
349
1	g la 10 000 000 1 de apă, atunci reacţia este acidă. Dacă, dimpotrivă, numărul ionilor de hidrogen este mai mic decît proporţia de mai sus, atunci reacţia este alcalină.
Pentru a defini reacţia se aplică simboluri numerice, care s-au stabilit astfel:
Concentraţia ionilor de hidrogen a apei curate este următoarea: H =------------- ----,
45 r 10000000
sau H = —> sau H = 10~
IO7
sau
log. H — —7, sau —(log. H) — 7.
în loc de —(log. H)y s-a admis notaţia pH.
Apa care are reacţie neutră are astfel pH — 7. Valoarea pH = 7 este simbolul numeric pentru reacţia neutră.
Valoarea pH = 8 indică o concentraţie mai mică de hidrogen:------------------------=
r ’ ° 100 000 000
deci o reacţie alcalină; iar pH = 6 indică o concentraţie de hidrogen
mai mare,--------------= —, deci o reacţie acidă.
1000 000 IO6
Aşadar, cu cît valoarea pH este mai mare de 7, cu atît reacţia este mai alcalină, iar cu cît este mai mică de 7, cu atît reacţia este mai acidă.
în general, reacţia diferitelor tipuri de sol variază între pH = 5,0 şi pH — 8,5. în cazuri extreme, aceste limite sînt depăşite. Astfel, în regiunile foarte umede, cu humus acid, ca în podzolurile primare şi în solurile turboase, reacţia este exprimată prin valoarea pH = 3,5 — 4,0, iar în regiunile foarte aride, reacţia este exprimată prin valoarea pH = 9,0 — 9,5.
Determinarea reacţiei. Determinarea reacţiei unei soluţii şi deci şi a soluţiei extrase din sol se face prin două metode: metoda electrometrieă şi metoda colorimetrică.
Metoda electrometrică se bazează pe fenomenul următor: avem două soluţii cu concentraţii de ioni diferite. Introducem în fiecare soluţie cîte un electrod. Punem aceşti electrozi în legătură printr-un fir bun conducător de electricitate. Vom observa că între cei doi electrozi circulă un curent electric. Potenţialul acestui curent electric este cu atît mai mare, cu cît diferenţa de concentraţie a celor două soluţii este mai mare.
Pentru determinarea concentraţiei ionilor de hidrogen pe această cale, este nevoie de o soluţie cu o concentraţie cunoscută la un electrod, iar soluţia de sol cu o concentraţie necunoscută se pune la celălalt electrod.
Se construieşte astfel o pilă electrică, care are la un pol o concentraţie cunoscută, iar la celălalt pol o concentraţie necunoscută. Curentul electric dintre cei
350
Mediul de viaţă al plantelor
doi poli se măsoară este deci cunoscut. Cu ajutorul celor două elemente cunoscute se calculează concentraţia necunoscută a soluţiei de sol.
Cel dintîi care a aplicat această metodă la sol şi care i arătat importanţa acestor determinări pentru studiul solurilor a fost Teodor Saidel. Comunicarea sa la Academia Fvomînă din anul 1913 reprezintă punctul de plecare şi baza cercetărilor ulterioare în acest domeniu 1. Aceeaşi comunicare a fost făcută la Conferinţa internaţională de pedologie de la Miinchen în 1914 şi de atunci metoda a devenit un bun comun al ştiinţei universale.
A doua metodă de determinare a reacţiei solului este metoda colorimetrică. Această metodă este bazată pe proprietatea ce o au diferite substanţe de a da culori caracteristice la un anumit grad de aciditate sau de alcalinitate. Soluţia de sol este tratată cu astfel de substanţe, anume alese, numite indicatori. Se obţin coloraţii caracteristice pentru fiecare grad de concentraţie a ionilor de hidrogen în soluţie. Tabelul de culori este întocmit pe bază de comparaţie cu determinările făcute pe cale electrometrică. S-au construit diferite aparate, care servesc la determinarea colorimetrică a concentraţiei ionilor de hidrogen, în laborator sau în cîmp, aparate numite pehametre.
Reacţia principalelor tipuri de sol din ţara noastră. Iată valorile găsite de secţia pedologică de la Institutul geologic pentru stratul arabil al principalelor tipuri de sol din ţara noastră2.
Tabelul 48
Valoarea pH a principalelor tipuri de sol din R.P.R.
Tipul de sol	Valoarea pH
Sol turbos			 .	3,4-4,6
	4,6-6,8
Sol brun-roscat de pădure 			6,2-6,8
Cernoziom degradat 		6,7-7,1
Cernoziom ciocolatiu 		7,4-7,5
	7,1-7,6
Cernoziom castaniu		7,6-7,7
Sol brun-deschis de stepă 		8,3
Se vede din cifrele de mai sus cum valoarea pH creşte din regiunea umedă spre regiunea aridă şi caracterizează, între anumite limite, fiecare tip principal de sol.
1	T. Saidel, Cercetări asupra soluţiilor apoase de sol, Buletinul Secţiunii ştiinţifice a Academiei Romîne, 2/1913.
2	T. Saidel şi colaboratorii, Etudds chimiques des principaux types de sol de Roumanie, XIV Congres intern, d’agr. 1929, Publ. Institutului geologic, Bucureşti 1929.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
351
Totuşi, înlăuntrul fiecărui tip de sol, adesea la distanţe foarte apropiate şi fără o cauză uşor vizibilă, se găsesc variaţii ale valorii pH, -care merg pînă la 0,8—0,9. Variaţiile acestea stau în legătură cu microrelieful, cu apropierea rocii-mamă, cu sezonul, cu anumite tratamente anterioare, ca: lucrarea soluhii, cultura anumitor plante acumulatoare de calciu, îngrăşămintele şi amendamentele.
Variaţiile sezoniere ale valorii pH se înfăţişează astfel: maximul valorii pH este toamna şi minimul primăvara. Primăvara, valoarea pH este mai mică, fiindcă prin legivare se pierd o parte din baze ; lucrurile se petrec invers în sezonul umed şi cald.
Cultura solului fără îngrăşăminte sau cu îngrăşăminte necorespunzătoare favorizează tendinţa spre acidificare.
Influenţa reacţiei asupra proceselor chimice din sol, asupra vieţii microorganismelor şi plantelor superioare. Procesele chimice şi biologice din sol sînt influenţate puternic de reacţia mediului în care au loc.
In solurile cu reacţie alcalină, compuşii fierului devin insolubili, plantele nu mai pot absorbi mica cantitate de fier de care au nevoie, ele sînt expuse îmbolnăvirii de cloroză.
De asemenea, compuşii borului devin insolubili în solurile alcaline. Neputînd absorbi acest microelement, unele plante sînt expuse unor boli specifice şi anume sfecla se îmbolnăveşte de putregaiul rădăcinii.
în solul cu reacţie foarte acidă, compuşii fierului, aluminiului şi manganului devin foarte solubili şi în cantitate mare au o influenţă vătămătoare asupra plantelor.
Dacă se aplică îngrăşăminte fosfatice solubile, cum este superfosfatul, pe un sol cu reacţie foarte acidă, acidul fosforic este imobilizat prin legarea cu fierul şi cu aluminiul în compuşi insolubili, inaccesibili plantelor. în aceste condiţii, îngrăşămîntul fosfatic rămîne fără efect. Acest neajuns se poate corecta aplicînd solului amendamente cu calciu. Acidul fosforic se leagă în acest caz cu calciul şi dă compuşi care sînt accesibili plantelor în mediul acid.
Dacă am aplica însă cantităţi exagerate de calciu, fierul s-ar putea imobiliza complet şi plantele nu ar mai putea asimila de loc acest element.
Pentru întrebuinţarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor este necesar să se cunoască % reacţia solului şi modul cum aceasta este influenţată de îngrăşăminte şi amendamente.
Reacţia, exprimată prin valoarea pH, este un indicator preţios pentru a aprecia felul de evoluţie şi starea solului. Cînd valorea pH este mică, solul este acid, nesaturat, lipsit de baze. în locul bazelor (cationilor metalici) intră în complex hidrogenul. Coloidele sînt atunci peptizate, solul nu formează agregate, sau dacă formează, ele sînt repede distruse, structura solului este nesta-
352
Mediul de viaţă al plantelor
bilă. Solul este plastic, impermeabil, rece, sărac din punct de vedere al fertilităţii. Cationii sau bazele, care servesc ca substanţe nutritive pentru plante, lipsesc din complexul adsorbtiv. Chiar dacă nu sînt schimbaţi toţi cationii cu hidrogen, raportul între cationii rămaşi în complex devine defavorabil pentru plante.
Reacţia solului are o influenţă puternică asupra microorganismelor din sol. Astfel, în solurile acide de sub pădurile de conifere, activitatea bacteriilor este foarte restrînsă; se dezvoltă mai mult ciupercile. Bacteriile care trăiesc în simbioză cu rădăcinile leguminoaselor se dezvoltă bine cînd pH = 5,0—7,0. Bacteriile amonificatoare se dezvoltă bine la pH = 7,0—8,5, iar cele nitrificatoare la pH = 6,9—8,5. Asimilarea azotului liber din atmosferă se face atunci cînd pH = 7,0. La pH = 6,0, bacteria principală care leagă azotul din aer — Azoto-bacter — nu se mai dezvoltă.
Reacţia solului influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor superioare în general şi- a plantelor cultivate în special. Majoritatea plantelor cultivate se dezvoltă în optim atunci cînd reacţia este neutră, adică la pH = 7. Mediul prea acid sau prea alcalin este vătămător pentru plantele cultivate. Alcalinitatea este în general mai vătămătoare decît aciditatea. Numai anumite plante spontane, plantele halofite, suportă un grad mai mare de alcalinitate, iar plantele acidofile suportă un grad mai mare de aciditate.
Adaptarea plantelor cultivate la diferite stări ale mediului, în ceea ce priveşte reacţia, se vede din următoarele valori ale pH-ului.
Tabelul 49
Limitele valorilor pH între care cresc şi se dezvoltă principalele plante agricole
Planta cultivată	Valoarea pH	
	După Trenel1	După N. Săulescu 8
Lupin 		4-5	4,6-5,2
Secară 		4-7	5,3
Cartofi		5-6	5,3-6,4
Ovăz 		5-6	5,3-6,4
Porumb		—	6,5-7
Grîu		6-7	6,5-7,4
Răpită		—	6,5-7,4
Mazăre 		6-7	6,5-7,4
Trifoi 		6-7	6,5-7,4
Sfeclă de zahăr		6-7	7
Orz 			7-8	7,4
Lucernă 			7-8	7,4
Sparceta 			—■	7,4 !
1 I. Becker-Dillingen, Handbuch des Ernâhrung der landwirtsch. Nutzplanzen, Verlag P. Parey, Berlin 1934. * N. Săulescu, Fitotehniea, Tipografia Cartea Romînească, Bucureşti, 1947.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
353
în condiţiile de cultură, valorile de mai sus pot fi depăşite, între limitele pH = 5,0-8,0. Valorile din tabel reprezintă intervalul optim al reacţiei solului pentru fiecare plantă.
Plantele de cultură se pot împărţi în trei grupe. Prima grupă este aceea a plantelor care preferă o reacţie uşor acidă. Aceste plante sînt lupinul, secara, cartofii, ovăzul. Gramineelor de fîneaţă, ca Poa pratensis, Avena flavescens, Phleum pratense etc., de asemenea le prieşte o reacţie a solului uşor acidă. Toate plantele din această grupă sînt indicate a fi cultivate în regiunile mai umede, unde solul este într-o stare înaintată de debazeificare.
Majoritatea plantelor cultivate, de exemplu grîul, porumbul, rapiţa, mazărea, trifoiul, sfecla de zahăr, specificate în tabel, sînt adaptate la reacţia neutră. Multe alte plante, cînepa, inul, muştarul, ceapa etc., sînt adaptate la aceeaşi reacţie. Ele cresc şi se dezvoltă şi la o reacţie uşor alcalină sau uşor acidă, însă, în acest caz, recolta suferă o mică scădere. De exemplu, la sfecla de zahăr, dacă valoarea pH scade la 6,5 — celelalte condiţii fiind egale — recolta scade cu circa 10%.
A treia grupă de plante este formată din plante care preferă o reacţie uşor alcalină. Din această grupă fac parte orzul, lucerna, sparceta, tutunul, ricinul, varza, pătlăgelele roşii.
Nu există o legătură între adaptarea la o anumită reacţie şi grupa botanică a plantelor respective. Astfel, de pildă, în familia leguminoaselor sînt plante care preferă o reacţie acidă, cum este lupinul şi plante care preferă o reacţie uşor alcalină, ca lucerna şi sparceta. Trifoiul roşu, bobul, soia, măzărichea se adaptează la o reacţie uşor alcalină, în timp ce mazărea, fasolea, seradela se adaptează la o reacţie uşor acidă.
Chiar în interiorul aceluiaşi gen, diferitele specii se comportă diferit. Astfel, trifoiul roşu (Trifolium pratense) cere o reacţie neutră sau uşor alcalină, în timp ce trifoiul încarnat (Trifolium incarnatum) preferă o reacţie uşor acidă.
Din cele de mai sus se vede că între reacţia soluţiei de sol şi plante este o strînsă legătură, reacţia influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor, fără să se poată afirma că reacţia este un factor de vegetaţie propriu-zis.
într-adevăr, aciditatea are o influenţă diferită asupra plantelor, în condiţii diferite de sol. în laboratorul lui Prianişnikov, s-au făcut experienţe pe diferite tipuri de sol, care au fost aduse la aceeaşi valoare pH printr-un adaos de soluţie de acid sulfuric sau de oxid de calciu. S-a constatat, în aceste experienţe, ca meiul şi muştarul au avut de suferit pentru aceleaşi valori ale acidităţii actuale incomparabil mai mult pe solurile cu textură uşoară, sărace în humus, slab saturate cu baze, decît pe solurile cu însuşiri opuse. în alte experienţe, pe cernoziom, care a fost adus în mod artificial la un pH = 4,1—4,3, mazărea a crescut
23 — Agrotehnica
354
Mediul de viaţă al plantelor
si s-a dezvoltat satisfăcător, în timp ce pe podzol nu a crescut şi nu s-a dezvoltat satisfăcător decît la un pH apropiat de 6.
Nu se poate spune că aceste efecte s-ar datora lipsei substanţelor nutritive, deoarece în fiecare experienţă plantele au primit doze suficiente de substanţe nutritive, care s-a constatat prin analiză că au fost asimilate.
S-a constatat în special că introducerea sărurilor de calciu în sol ajută plantele de trifoi să suporte mai bine aciditatea solului (aciditatea fiind menţinută aceeaşi în timpul experienţei).
în culturile în soluţii nutritive, plantele de mazăre au suportat mai bine o aciditate mare de pH = 4,0 decît în culturile făcute pe sol.
S-a mai constatat în aceste experienţe că nu numai ionii de hidrogen au o influenţă defavorabilă asupra plantelor, dar şi ionii de aluminiu şi de mangan, cînd aceste elemente se găsesc în stare mobilă în sol.
Concluzia este că plantele cultivate se comportă diferit faţă de reacţia solului, nu numai în funcţie de variaţia valorii pH, dar şi în funcţie de tipul genetic şi de însuşirile solului respectiv. Pe solurile cu un conţinut mare de calciu solubil, plantele sensibile la aciditate se dezvoltă satisfăcător, chiar la un pH apropiat de 4,0. Cînd conţinutul de calciu solubil este mic, plantele suferă chiar la un pH = 5,0 1.
Aciditatea potenţială. Reacţia actuală a soluţiei de sol, exprimată prin valoarea pH, este influenţată de modul cum este saturat complexul adsorbtiv, după cum şi concentraţia soluţiei influenţează complexul. Cînd complexul este parţial saturat cu hidrogen, el are o aciditate a lui proprie, numită aciditate potenţială.
Dacă solul în care complexul adsorbtiv este saturat parţial cu hidrogen este tratat cu o soluţie de clorură de potasiu (KC1), potasiul deplasează hidro-genul din complex, îi ia locul, iar în soluţia de spălare se va găsi acid clor-hidric. Cantitatea de acid clorhidric formată indică mărimea acidităţii complexului adsorbtiv. Aciditatea, determinată în acest chip, poartă numele de aciditate de schimb.
Cînd complexul conţine pe lîngă hidrogen şi aluminiu, clorură de potasiu, deplasează nu numai hidrogenul, dar şi aluminiul, care este scos din complex, sub formă de clorură de aluminiu. Clorură de aluminiu cu apa din soluţie se descompune hidrolitic, dînd hidrat de aluminiu [Al (OH) £] şi acid clorhidric (HCl). Cînd se determină aciditatea de schimb, se titrează aşadar acidul clorhidric, care se formează prin scoaterea hidrogenului din complex, dar în acelaşi timp se titrează şi acidul clorhidric, care se formează în urma hidrolizei clorurii de aluminiu.
1 A. V. Peterburgski, Influenta acidităţii solului asupra plantelor. Analele romîno-sovietice, 6/1955.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
355
Aciditatea de schimb se determină numai în solurile foarte acide, care conţin şi aluminiu în complex.
La determinarea de mai sus nu se deplasează tot hidrogenul din complex. Pentru a deplasa întreaga cantitate de hidrogen adsorbit trebuie să întrebuinţăm nu o sare neutră, cum este C1K (formată dintr-un acid tare şi o bază tare), ci o sare alcalină, formată dintr-o bază tare şi un acid slab. Se întrebuinţează deci soluţia de acetat de sodiu. Sodiul deplasează hidrogenul din complex şi-i ia locul. în soluţie se formează acid acetic, care se titrează. De unde înainte de spălare soluţia era alcalină, după spălare, adică după deplasarea hidrogenului, ea devine acidă.
Aciditatea, determinată în acest fel, poartă numele de aciditate hidrolitică. Ea are valori mai mari decît aciditatea de schimb.
Cunoaşterea acidităţii hidrolitice ne permite să aflăm în ce măsură complexul adsorbtiv este saturat cu hidrogen, adică ne permite să aflăm valoarea SH âe care am vorbit în paragraful 3. Ne permite totodată să aflăm care este cantitatea de calciu necesară pentru a deplasa hidrogenul şi a modifica astfel reacţia complexului adsorbtiv, adică aciditatea potenţială a solului.
Puterea de tamponare. în tehnica producţiei agricole sîntem obligaţi să intervenim cu îngrăşăminte şi amendamente spre a modifica reacţia solului şi a o apropia de reacţia neutră. în astfel de cazuri, reacţia nu se poate modifica imediat.
Exemplu : adăugînd la 100 g de sol 10—20 cm de soluţie 0,1 n dintr-un acid, solul nu-şi schimbă reacţia. Solul opune o rezistenţă modificării reacţiei; această însuşire se numeşte putere-tampon sau putere de tamponare. Această putere este, în general, mare în solurile cu un complex adsorbtiv bine constituit şi mică în solurile fără complex sau cu un complex slab constituit (solurile nisipoase). Ea depinde de valorile SB (suma bazelor schimbabile) şi SH (cantitatea de hidrogen adsorbit). Dacă SB şi SH au valori mari, de exemplu 30/30, atunci puterea de tamponare este mare, atît pentru baze cît şi pentru acizi. Cînd valorile SB şi SH sînt mici, de pildă 5/5, atunci puterea de tamponare este mică, atît pentru baze cît şi pentru acizi. Dacă SB este mare şi SH mic, atunci puterea de tamponare este mare pentru acizi şi mică pentru baze, invers, dacă valorea SB este mică şi valoarea SH mare, puterea de tamponare este mică pentru acizi şi mare pentru baze.
Se construiesc curbe de tamponare, care ne dau indicaţii asupra cantităţilor ce trebuie să folosim din diferite substanţe spre a corecta reacţia solului.
Corectarea reacţiei solului. Solurile alcaline trebuie tratate cu substanţe acidifiante, iar solurile acide cu substanţe alcalinizante. Pentru un tratament raţional şi economic este necesar să cunoaştem însuşirile de care ne-am ocupat mai sus; capacitatea totală de adsorbţie a solului cu cationi sau valoarea T,
23*
356
Mediul de viaţă al plantelor
suma bazelor adsorbite SB, gradul de saturare cu baze în raport cu Ty notat V%.
De asemenea este necesar să cunoaştem valoarea pH şi aciditatea hidrolitică.
Regiuni întinse în climatul temperat şi umed sau rece şi umed sînt ocupate de soluri cu reacţie acidă, care trebuie corectată. Pentru aceasta trebuie să se introducă în sol o substanţă capabilă să furnizeze cationii care să intre în complexul adsorbtiv în locul hidrogenului. Substanţa cea mai prielnică plantelor, cea mai ieftină şi cea mai eficace care ne stă la îndemînă este calciul, sub formă de carbonat de calciu, oxid de calciu sau hidroxid de calciu.
De tehnica corectării reacţiei acide şi alcaline ne vom ocupa mai în amănunt în partea a V-a, în care vom trata îngrăşămintele şi amendamentele. Aici vom da numai cîteva noţiuni generale, introductive.
Argila acidă cere în general pentru neutralizare (adică pentru a o aduce la pH = 7) o proporţie de cca. 1% oxid de calciu; humusul acid cere mai mult, cca. 5%. în practică se aplică cantităţi mult mai mici decît cele ce rezultă din aceste cifre, pe de o parte din motive economice, iar pe de altă parte din motive tehnice. O cantitate prea mare de calciu ar provoca un dezechilibru în proporţie armonică a cationilor, în special un dezechilibru al proporţiei Ca/Mg.
Reacţia se poate modifica într-un sens sau altul şi prin acţiunea îngrăşămintelor organice şi minerale. Gunoiul de grajd, bine preparat, corectează reacţia acidă şi o apropie de neutru prin substanţele minerale ce rezultă din descompunerea lui.
Pentru a judeca influenţa îngrăşămintelor minerale sau chimice asupra reacţiei trebuie să cunoaştem reacţia fiziologică a îngrăşămîntului şi să ştim care ion este absorbit de plante şi care rămîne în sol.
De pildă, sulfatul de amoniu are o acţiune acidifiantă, pentru că ionul amoniacal este absorbit de plante direct sau după nitrificare, iar ionul sulfuric rămîne în sol. La fel se comportă clorură de amoniu. Independent de acţiunea anionului acid care rămîne în sol, îngrăşămintele amoniacale au o uşoară acţiune acidifiantă, pentru că amoniacul este transformat de bacterii în acid azotic, iar acesta scoate calciul din complex şi deci decalcifică solul.
Toate îngrăşămintele acidifiante se întrebuinţează pe solurile cu reacţie alcalină sau neutră.
Pe solurile acide se întrebuinţează îngrăşăminte cu acţiune alcalinizantă, cum sînt cianamida de calciu, fosfatele tricalcice, zgura de defosforare (zgura lui T h o m a s), nitratul de sodiu şi nitratul de calciu.
Sînt unele îngrăşăminte care modifică reacţia printr-un proces indirect. Astfel, cînd se aplică îngrăşăminte potasice, potasiul scoate calciul din complex şi solul se decalcifică treptat. De aceea, pe solurile podzoiice, pe care se aplică îngrăşăminte potasice, este necesar să se aplice concomitent şi amendamente
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
357
calcaroase. în acest chip, calciul intră în complex şi potasiul din îngrăşăminte rămîne disponibil pentru plante. în general, pentru a mări eficacitatea tuturor îngrăşămintelor pe solurile acide, acestea trebuie mai întîi să le amendăm cu calciu.
Solurile alcaline îşi îmbunătăţesc reacţia prin aplicarea îngrăşămintelor acidifiante. Cînd alcalinitatea este foarte ridicată, este nevoie să se trateze solul cu amendamente care au o acţiune mai puternică, ca sulfatul de calciu, sulful şi acidul sulfuric.
§ 5. Capacitatea de oxidare şi de reducere a solului
Am văzut că reacţia de acidificare şi cea de alcalinizare, adică variaţia proporţiei de H sau OH, joacă un rol important pentru însuşirile pămîntului şi pentru raporturile dintre pămînt şi plantă.
Există în pămînt şi o altă reacţie, tot aşa de importantă pentru sistemul sol-plantă şi anume aceea de oxidare-reducere.
Reacţia de oxidare-reducere se manifestă prin creşterea sau micşorarea cantităţii de substanţe, care reprezintă un grad de oxidare superior, de exemplu Fe203, sau micşorarea şi creşterea cantităţii de substanţă cu gradul de oxidare inferior, de exemplu FeO. Subliniem faptul că nu trebuie să separăm reacţia de oxidare de cea de reducere, deoarece nu este posibilă nici o oxidare fără o reducere simultană.
Pentru că transformarea chimică nu este altceva decît o transformare energetică, aceste transformări pot fi sezisate prin măsurarea potenţialului electric al unui electrod de platină, introdus în mediul cercetat.
Măsurarea potenţialului electric se face prin comparaţie cu potenţialul unui semielement standard, adică cu potenţialul electrodului de platină introdus într-un mediu pregătit într-un anumit fel (electrod de calomel, chinhidronă etc.).
Prin urmare, dacă măsurăm diferenţa de potenţial electric dintre semiele-mentul standard şi electrodul de platină, introdus direct în mediul pe care-1 cercetăm, obţinem o valoare care reprezintă rezultatul reacţiei de redu-cere-oxidare.
Determinarea valorii reducere-oxidare sau, după exprimarea lui Clark, valoarea rH, se face astfel prin determinarea directă a diferenţei de potenţial electric într-un semielement de comparaţie şi electrodul de platină introdus în mediu, fără introducerea vreunei substanţe tampon. Calculul valorii rH se face cu ajutorul formulei dată de C1 a r k
rH = -1— + 2pH,
0,029 r
în care
E este diferenţa de potenţial, iar valoarea pH a mediului trebuie să fie cunoscută.
358
Mediul de viaţă al plantelor
în analogie cu determinarea valorii pH colorimetric, şi determinarea valorii rH se poate face pe cale colorimetrică.
Şi în cest caz ne servim, ca indicatori, de coloranţii organici din seria aromatică, care prin schimbarea coloraţiei ne indică gradul de oxidare-reducere a mediului.
Tehnica determinării colorimetrice a valorii rH este asemănătoare cu aceea a determinării valorii pH.
Cercetările din ultimul timp ne-au dovedit că este posibilă o orientare şi dirijare a mersului proceselor biologice, prin corectarea valorii rH a mediului, cu ajutorul diferitelor tratamente chimice. Acest fapt ne demonstrează importanţa covîrşitoare ce o poate avea posibilitatea de a restabili valoarea rH în solul arabil, pentru a îndrepta anumite procese biologice care asigură dezvoltarea normală a plantei.
Determinarea valorilor rH în celulele vegetale şi animale a arătat că valoarea rH variază în limite foarte largi. Pentru celulele vegetale, rH este cuprins între 16 şi 24, iar pentru celulele animale s-au găsit valori rH între 20 şi 22. Celulele plantelor acvatice au valori rH egale cu 14—18. Pentru cartofi s-a găsit valoarea rH egală cu 21; la sfîrşitul perioadei de vegetaţie această valoare a crescut la 23, iar după cîtva timp de silozare a urcat la 24—25. Plantele care acumulează acidul oxalic şi alte produse de reducere, au în sucul celular valoarea rH egală cu 16—17.
Determinarea valorii rH în solul arabil ne arată variaţii ce sînt cuprinse în limitele de 10 — 26 rH.
§ 6. Migrarea soluţiei de sol şi a dispersiilor coloidale. Levigarea. Degradarea. Progradarea. Podzolirea. Salinizarea
Levigarea. Apa din sol încărcată cu sărurile dizolvate sau soluţia de sol circulă în toate sensurile, în virtutea capilarităţii, atunci cînd cantitatea de apă este moderată şi cînd există diferenţă de potenţial capilar. Cînd însă cantitatea de apă se măreşte în urma precipitaţiilor, ea se infiltrează în sens vertical, în virtutea gravitaţiei şi transportă sărurile pe care le conţine în soluţie sau substanţele coloidale care se găsesc în stare de dispersie.
Infiltraţia apei de precipitaţii în sol, pe direcţia verticală, este un fenomen general, care se observă chiar şi în regiunile aride. într-adevăr şi în astfel de regiuni sînt epoci din an în care cad precipitaţii destul de îmbelşugate, care permit saturarea solului cu apă pînă la capacitatea totală şi lasă un prisos de apă mai mare ori mai mic, care se infiltrează. Numai în deserturi, unde nu există apă de precipitaţii, nu* are loc fenomenul de infiltraţie.
Compoziţia şi însuşirile chimiee ale solului
359
Substanţele ce se află în soluţie sau în stare de dispersie coloidală sînt transportate în apa freatică sau se precipită în drum. Fenomenul de transport al substanţelor dizolvate poartă numele de levigare. Levigarea este de o importanţă deosebită pentru diferenţierea orizonturilor de sol şi pentru gradul de fertilitate.
Dizolvarea substanţelor din faza solidă a solului se face în ordinea gradului de solubilitate. Se dizolvă întîi clorurile (KC1, NaCl etc.) şi nitraţii de sodiu, de potasiu, de calciu, apoi sulfaţii (de potasiu, de sodiu, de magneziu). Se dizolvă apoi carbonaţii de calciu şi de magneziu, cînd apa este încărcată cu bioxid de carbon şi se pot forma bicarbonaţii solubili. Fosfaţii, silicaţii se dizolvă mai greu şi numai în aţ>a încărcată cu bioxid de carbon. Argila, compuşii fierului şi manganului, substanţele humice nu se dizolvă, ci formează dispersii coloidale şi sînt /transportate sub această formă.
Circulaţia soluţiilor depinde nu numai de gradul de solubilitate al diferitelor substanţe, dar şi de gradul de permeabilitate al solului; ea este cu atît mai mare, cu cît permeabilitatea este mai mare. Mai depinde încă de gradul de saturaţie al complexului adsorbtiv. Dacă complexul nu este saturat, atunci el adsoarbe din soluţie bazele metalice şi soluţia care circulă rămîne mai săracă. Dacă complexul este saturat, el nu mai adsoarbe, sărurile rămîn în soluţie, de unde, dacă ajung la maximum de concentraţie, se pot precipita la adîncimea din sol la care au ajuns.
Cînd este apă în cantitate suficientă şi cînd solul este permeabil, substanţele dizolvate ajung în apa freatică şi anume ajung mai întîi cele mai solubile. Nu toate sărurile ajung în apa freatică; o parte se precipită în drum. Precipitarea are loc din soluţiile saturate, atunci cînd o parte din apă se evaporă sau este absorbită de rădăcinile plantelor.
Fenomenul se repetă cu regularitate, în raport cu regimul precipitaţiilor care alimentează curentul de infiltraţie. în acest fel, orizontul sau orizonturile superioare sînt sărăcite în anume substanţe. Aceste orizonturi poartă numele de orizonturi de eluvionare adică de extracţie de substanţe. Orizonturile în care se acumulează substanţele extrase poartă numele de orizonturi de acumulare sau de iluvionare. Cînd substanţa iluvionată este în cantitate mică, ea se precipită difuz în masa solului; cînd este în cantitate mare, ea se concentrează în jurul unor sîmburi de precipitare şi formează concreţiuni. în acest caz, orizontul respectiv poartă numele de orizont de concreţionare.
Lucrurile se petrec la fel şi cu dispersiile coloidale, care sînt iluvionate difuz sau care, pierzînd apa, se precipită şi formează concreţiuni.
Levigarea este un fenomen continuu. Prin acest fenomen, substanţele nutritive pentru plante sînt tîrîte în marele curent geologic. Dar pe măsură ce unele substanţe se pierd prin levigare, altele, de aceeaşi natură, se ivesc în sol, fie
360
Mediul de viaţă al plantelor
•r'*7'
prin descompunerea totală sau mineralizarea humusului, fie prin activitatea bacteriilor care leagă azotul şi transformă compuşii azotaţi, fie prin dezagregarea şi mobilizarea substanţelor, care se găsesc în scheletul solului.
Sînt şi alte procese în sol care frînează levigarea. în perioadele de secetă, cînd orizontul superior este uscat, dar în orizonturile inferioare se găseşte încă apă, această apă ia drumul invers, spre suprafaţă. Ea duce în soluţie sărurile din orizonturile inferioare. Cîteodată, în astfel de împrejurări, sărurile solubile
—	clorurile, sulfaţii, nitraţii — ajung pînă la suprafaţă. Se disting, cu ochii liberi, aglomerările de mici cristale albe sau eflorescentele de la suprafaţa solurilor de stepă.
Acest proces de ascensiune a sărurilor, prin intermediul apei capilare, explică de ce în sezonul secetos găsim orizontul cu carbonaţi mai aproape de suprafaţa solului, iar în sezonul umed, orizontul cu carbonaţi se găseşte mai în adîncimi. Adîncimea orizontului cu carbonat de calciu are astfel variaţii sezonale, de care trebuie să se ţină seamă cînd se fac studii pe teren.
Plantele reprezintă frîna cea mai însemnată a fenomenului de levigare; ele absorb soluţia de sol încărcată cu săruri şi împiedică astfel pierderea acestora prin levigare. După ce au fost asimilate în corpul plantelor şi după ce plantele au murit, substanţele minerale trec în humus, unde rămîn pînă la descopunerea totală sau mineralizarea acestuia. Humusul însuşi reprezintă un proces de acumulare opus levigării.
Plantele frînează fenomenul de levigare şi în alt chip. Absorbind soluţia de sol prin perii radiculari, plantele creează în preajma rădăcinilor o zonă mai uscată, spre care converge curentul capilar, încărcat cu săruri. Are loc astfel o concentrare a sărurilor spre zona rădăcinilor şi adesea apar în acestă zonă eflorescenţe de cristale sau canalicule calcaroase ori feruginoase pe traseul rădăcinilor.
O astfel de concentrare de săruri apare adesea în terenurile irigate, după ce a încetat irigaţia şi apa se împuţinează în preajma rădăcinilor.
Degradarea. Pe lîngă procesele generale, descrise mai sus, apa de infiltraţie provoacă în sol unele procese specifice, care apar în condiţii determinate. Unul din acest procese este degradarea cernoziomului.
Dok u c e a e v credea că cernoziomul degradat se formează de la început, în condiţii climatice de tranziţie de la arid la umed şi se păstrează ca atare atîta vreme cît condiţiile climatice rămîn neschimbate. Urmaşii lui Dokuceaev consideră degradarea ca un stadiu de evoluţie al cernoziomului şi explică acest fenomen în felul următor. La limita dintre stepă şi pădure este o luptă între cele două formaţiuni. Stepa înaintează în teritoriul forestier, cînd pădurea este defrişată de om, dar în condiţii naturale, fenomenul este invers: pădurea înaintează în teritoriul stepei. La liziera pădurii, zăpada se acumulează în mai mare canti-
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
361
tate şi se topeşte mai încet, condiţiile de umiditate devin mai favorabile, ceea ce permite instalarea arbuştilor şi a arborilor forestieri. Pădurea se infiltrează în stepă şi prin văile rîurilor, prin depresiuni şi prin ravene, create de eroziune. Fenomenul a fost observat în zona nordică a cernoziomului rusesc, precum şi în stepele din ţara noastră1.
Degradarea se produce în zona de contact dintre stepă şi pădure, sub influenţa pădurii, care se suprapune pe influenţa stepei, într-o climă cu precipitaţii moderate şi cu veri calde. în aceste condiţii se petrece un complex de procese, a căror sinteză reprezintă-degradarea. Apa în mai mare cantitate şi humusul acid ce se formează sub vegetaţia forestieră provoacă descompunerea silicaţilor şi formarea unei cantităţi de argilă mai mari decît în cernoziomurile obişnuite. O dată cu argila, se eliberează din silicaţi fierul, care formează hidroxizi ferici. Procesul de formare a argilei şi hidroxizilor se petrece la adîncimea la care solul păstrează mai multă umiditate.
Al doilea proces care caracterizează degradarea este levigarea mai intensă decît în cernoziomurile obişnuite. Carbonarii sînt coborîţi la o adîncime care variază între 70 şi 140 cm. în orizontul C, de acumulare a carbonarilor, aceştia se găsesc sub formă de concreţiuni de mărimea unui bob de mazăre, pînă la mărimea unei alune.
Totuşi, în orizonturile superioare rămîne suficient calciu, humusul rămîne saturat cu calciu, iar reacţia solului este neutră. Numai în cernoziomurile care se găsesc într-o stare de degradare foarte înaintată, complexul este în parte saturat cu hidrogen şi reacţia este subneutră sau slab acidă.
Procesul cel mai caracteristic pentru fenomenul degradării este migrarea argilei şi a hidroxizilor ferici din orizontul A în orizontul imediat inferior. Migrează de asemenea o parte din humus. Se formează astfel un orizont B, bogat în argilă, bogat în hidroxizi ferici şi cu un conţinut oarecare de humus. Humusul şi hidroxizii ferici dau acestui orizont o culoare brună-ruginie, foarte caracteristică şi care lipseşte în cernoziomurile obişnuite. Orizontul B este gros şi bine diferenţiat, în timp ce în cernoziomurile obişnuite este de-abia schiţat. Partea superioară a orizontului B, la contactul cu orizontul A, are o culoare mai închisă, în timp ce partea inferioară, la contactul cu orizontul C, are o culoare mai deschisă.
Cantitatea de humus care se formează este foarte mare şi orizontul A rămîne cu un conţinut foarte ridicat de humus; acest orizont are o culoare neagră, care nu se deosebeşte de culoarea neagră a orizontului A din cernoziomurile obişnuite. Eluvionarea argilei şi a hidroxizilor ferici din orizontul A face ca în acest
-	1	P■ Enculescu, Zonele de vegetaţie lemnoasă din Romînia în raport cu condiţiile orohi-
drografice, climaterice, de sol şi de subsol, Bucureşti 1925.
362
Mediul de viaţă al plantelor
orizont să crească proporţia de bioxid de siliciu. Cînd degradarea este foarte înaintată, bioxidul de siliciu imprimă culorii negre a orizontului A o nuanţă cenuşie.
Bogăţia mare în humus saturat cu calciu a orizontului A menţine în acest orizont structura glomerulară stabilă. Spre adîncime, glomerulele devin din ce în ce mai mari; în orizontul B structura este nuciformă. c Degradarea este un fenomen dinamic. Ea are diferite faze de evoluţie, într-o primă fază, de degradare incipientă, levigarea este slabă şi cantitatea de argilă şi de hidroxizi de fier ce se formează este mică. într-o fază mai înaintată se formează o cantitate mai mare de argilă şi de hidroxizi ferici şi prezenţa acestora se observă în orizontul B. într-o fază şi mai înaintată, argila şi hidroxizii ferici se acumulează şi în mai mare cantitate în orizontul jB, iar în orizontul A apare evidentă acumularea de bioxid de siliciu.
în raport cu condiţiile climatice, degradarea cernozionului în zona mai caldă din sud se orientează spre solul brun-roşcat de pădure, iar în nord, spre podzol. Noi am putut distinge din punct de vedere al fertilităţii naturale în ţara noastră două subtipuri distincte de cernoziom degradat: cernoziomul degradat de tip sudic şi cernoziomul degradat de tip nordic.
Degradarea moderată influenţează favorabil fertilitatea solului. Procesele pe care le-am descris mai sus mobilizează rezervele de substanţe nutritive din sol, fără a epuiza aceste rezerve. Analizele de laborator, experienţele în vase de vegetaţie şi în cîmp au dovedit că cernoziomul degradat de tip sudic este tipul de sol cu fertilitatea naturală cea mai mare din toate tipurile de sol din ţara noastră 1.
Degradarea stepică a cernoziomului. Viliams a întrebuinţat termenul de « degradare » şi în alt sens decît cel arătat mai sus. Cînd structura cernoziomului se strică printr-o cultură neraţională sau prin bătătorire, în urma unui păşunat excesiv, atunci el îşi pierde permeabilitatea. Sărurile care rezultă din mineralizarea humusului nu se mai pot leviga; ele se acumulează în orizontul superior. Se acumulează în special sodiul, care deplasează în parte calciul din complex. Acumularea sodiului agravează şi mai mult starea fizică a solului: stricarea structurii şi impermeabilitatea. Evoluţia solului se orientează spre tipul numit soloneţ 2.
Progradarea este fenomenul invers degradării. Acest fenomen a fost observat de mult în unele regiuni din ţara noastră şi a fost numit de pedologul P. Enculescu regradare.
1	G. Ionescu-Şişeşti şi Gr. Cocidescu, Principalele tipuri de sol din Romînia, publ. I.C.A.R., 1939.
2	Silvicultorii mai întrebuinţează expresia « sol degradat » în loc de «sol erodat ». între-
buinţarea termenului « degradat » cu acest sens este tot mai rară şi trebuie părăsită, pentru că provoacă confuzii.	*
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
363
Cazul cel mai frecvent al progradării este progradarea cernoziomului degradat, atunci cînd vegetaţia ierboasă din stepă ia locul vegetaţiei forestiere. Aceasta se întîmplă cînd pădurea dispare în urma defrişării, distrugerii prin foc sau păşunatului excesiv, care împiedică regenerarea arboretului.
înţelenirea cu ierburi care iau locul pădurii creează condiţii mai puţin favorabile de umiditate în orizonturile superioare ale solului. în locul curentului de infiltraţie descendent, se iveşte un curent capilar ascendent, cu tendinţă de precumpănire. Sărurile levigate, sînt ridicate din nou în orizonturile superioare. Are loc în special o ascensiune a carbonatului de calciu din orizontul C în orizontul B. Humusul care se formează în cantitate mare din masa de rădăcini a ierburilor este din ce în ce mai bine saturat cu calciu. Structura devine mai stabilă sub influenţa humusului saturat cu calciu şi a rădăcinilor ierburilor. Solul se apropie din ce în ce mai mult, din punct de vedere al însuşirilor sale fizice, chimice şi biologice, de cernoziomul obişnuit. Rămîne totuşi prezentă o deosebire, caracteristică pentru cernoziomul progradat şi anume prezenţa argilei şi a hidroxizilor ferici din orizontul B şi culoarea ruginie, pe care hidroxizii au imprimat-o acestui orizont.
Fenomenul de progradare al cernoziomului degradat are mai multe faze. în faza incipientă, carbonatul de calciu este ridicat din orizontul C la baza orizontului jB; într-o fază mai înaintată, întreg orizontul B este impregnat cu carbonat de calciu.
Progradarea apare nu numai la cernoziomurile degradate. în condiţii determinante, acest fenomen apare pe toate tipurile de sol. Astfel, de pildă, în zona cernoziomului obişnuit din stepă apar procese de progradare în urma unei oscilaţii a climatului înspre arid sau în urma unei culturi neraţionale care influenţează defavorabil bilanţul apei din orizonturile superioare. în acest caz, carbonatul de calciu se ridică spre suprafaţă. Rezultă un cernoziom carbonatat secundar, prin progradare.
Solurile brune-acide podzoiice şi podzolurile secundare pot suferi şi ele un proces de progradare, atunci cînd condiţiile de mediu se schimbă, în special cînd o altă comunitate vegetală ia locul celei vechi. Dacă în locul pădurii de conifere, cu vegetaţia inferioară de muşchi, se instalează pădurea de fag, podzolul evoluează spre solul brun-roşcat de pădure 1. Şi mai evidentă este progradarea atunci cînd în locul vegetaţiei forestiere se instalează, pe solurile brune acide podzoiice sau pe podzol, vegetaţia ierboasă. Progradarea, în mediul nu prea rece şi fără exces de apă, duce atunci la ivirea solului cenuşiu de pădure şi în unele condiţii speciale la ivirea cernoziomului degradat, iar acesta, la rîndu-i evoluează spre cernoziom. Această evoluţie s-a observat în zona nordică a cer-
1 C. Chir iţă, Op. cit.
364
Mediul de viaţă al plantelor
noziomului din U.R.S.S. şi Viliams i-a acordat o mare importanţă. Unii dintre urmaşii lui au interpretat greşit doctrina lui V i 1 i a m s, afirmînd că mersul evoluţiei solului are numai un sens: de la podzol la cernoziom1. Cei mai autorizaţi dintre pedologii sovietici de astăzi, ca B u ş i n s k i de pildă, nu mai pun la îndoială că procesul de solificare este reversibil, că el evoluează în sensul degradării sau progradării, în raport cu factorii de geneză variabili, sub influenţa cărora el se poate găsi.
Intervenţia omului joacă şi ea un rol în fenomenele de degradare şi progradare. Plantarea pădurilor şi a perdelelor de protecţie în stepă favorizează degradarea; asolamentul cu ierburi perene pe solurile levigate şi acide, amendamentele calcaroase şi îngrăşămintele alcalinizante favorizează progradarea.
Podzolirea poate fi considerată ca faza cea mai înaintată a degradării şi se întrebuinţează adesea expresia «degradare podzolică» pentru a caracteriza o fază de evoluţie mai înaintată a solurilor de tip brun, brun-roşcat sau cernoziom degradat. Fenomenul de podzolire se petrece în mediul umed şi rece, de obicei sub vegetaţia forestieră, dar uneori şi în afara zonei forestiere. în aceste condiţii de pedogeneză, solul este debazeificat prin levigare, complexul adsorbtiv este saturat în bună parte cu hidrogen, reacţia solului este acidă. Se formează acizi humici şi mai ales acizi fulvici, care rămîn nesaturaţi. Argila nesaturată şi humusul acid, sub formă de zole coloidale, sînt levigaţi din orizontul A şi duşi în orizontul B sau mai jos. Orizontul A se îmbogăţeşte rezidual în bioxid de siliciu şi în nisip, el capătă o culoare albicioasă. în partea superioasă a orizontului A se menţine o cantitate oarecare de humus, care imprimă solului o culoare cenuşiu-închis sau negricioasă. Aceasta este denumit orizontul Ax. Partea inferioară a orizontului A rămîne albicioasă sau cenuşie, extrem de săracă în humus, în argilă şi în substanţe nutritive, dar foarte bogată în bioxid de siliciu şi nisip rezidual. Partea inferioară a orizontului A este denumită suborizontul A2 sau suborizontul podzolic.
Procesele descrise mai sus sînt, de fapt, procese de degradare. Procesul caracteristic pentru fenomenul de podzolire este destrucţia argilei. în mediul acid, debazeificat, sub acţiunea acizilor humici şi fulvici nesaturaţi şi sub acţiunea persistentă a apei, argila este distrusă, adică molecula silicaţilor din care ea este alcătuită este descompusă în bioxid de siliciu şi în sesquioxizi de fier, de alu miniu, de mangan etc. Aceştia se hidratează, se formează hidroxizi coloidali, a căror levigare este şi mai uşoară decît levigarea argilei însăşi. Apa care acţionează asupra argilei se găseşte parţial disociată, ea joacă urî rol însemnat în distrugerea argilei prin ionii liberi de hidrogen pe care-i conţine.
1 V. N. Konevy Agrotehnica terenurilor desecabile şi irigabile. Editura Tehnică, Bucureşti 1951.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale plantelor
365
« Fenomenul de podzolire se explică în mod strict fizico-chimic, îndeosebi prin acţiunea distructivă a ionilor de H+ asupra silicaţilor primari şi asupra argilei solului, fenomene la care se adaugă, fireşte, acţiunea acizilor humici»l.
Migrarea produselor de distrucţie a argilei (în afară de bioxidul de siliciu care rămîne în orizontul A) este înlesnită de acţiunea acizilor humici şi fulvici. Aceştia au o dublă funcţiune: fie că îndeplinesc rolul de coloid protector şi împiedică precipitarea zolei coloidale a hidroxizilor, fie că formează cu aceştia compuşi solubili, care sînt levigaţi în adîncime. Cînd aciditatea este moderată, transportul produşilor de distrucţie se face pînă în orizontul B. Cînd aciditatea este mare, atunci transportul produşilor de distrucţie se face pînă la adîncime mare şi chiar pînă în apa freatică. O dată cu produşii de distrucţie este transportat la adîncime mare şi humusul acid, adică în special acizii humici şi fulvici.
Transportul la adîncime mare al produşilor de distrucţie este favorizat şi de alţi factori, în afară de aciditatea mediului. Cînd cantitatea de apă este foarte mare, cînd solul este foarte permeabil, cum este cazul solurilor nisipoase, cînd lipsesc cu totul electroliţii coagulatori, levigarea este puternică, transportul se face la mare adîncime şi pînă în apa freatică.
în solurile cu podzolire moderată, transportul produşilor de distrucţie a argilei se face pînă în orizontul By care devine un orizont de iluvionare. în acest orizont se acumulează argila, care nu a fost încă distrusă, o parte din humus (acizii humici şi fulvici) şi hidroxizii de fier, de aluminiu, de mangan etc., care provin din compoziţia părţii de argilă distruse. Hidroxizii de fier dau acestui orizont o culoare -ruginie, hidroxizii de mangan o culoare negricioasă, solul apare în acest orizont cu o culoare pestriţă şi cu un aspect marmorat. Fierul şi manganul se concreţionează în concreţiuni mici, negricioase, fero-manganifere, numite bobomney de care am amintit mai înainte.
în fenomenul de podzolire pe care l-am descris se formează mai întîi argilă din silicaţii rocii-mamă, apoi, ulterior, argila este distrusă. Acest proces se numeşte procesul de destrucţie secundară a argilei, iar podzolurile în care se petrece acest proces se numesc podzoluri de distrucţie secundară, sau podzoluri secundare, sau podzoluri de degradare.Ele au încă o cantitate de argilă mică în orizontul A şi mai mare în orizontul B, au deci un complex adsorbtiv.
în mediul excesiv de umed, rece şi foarte acid, nu se poate forma argilă din silicaţii rocii-mamă. Reţeaua cristalină a silicaţilor primari este distrusă de la început, sub influenţa hidrogenului din apă şi a acizilor fulvici din humus. Această distrucţie se numeşte distrucţie primară, iar podzolurile care iau naştere în urma acestui proces se numesc podzoluri de distrucţie primară sau podzoluri primare.
1 C. Chiriţă, Op. cit.
366
Mediul de viaţă al plantelor
Fenomenul de podzolire reprezintă o fază defavorabilă în evoluţia solului. Chiar podzolurile secundare au o fertilitate mică, orizontul podzolic A2 mai ales are o structură nestabilă şi o fertilitate mică. Orizontul B are însuşiri mai bune şi prin măsuri agrotehnice se încearcă aducerea lui la suprafaţă, cînd nu este situat la o prea mare adîncime.
înbunătăţirea orizontului A2 podzolic se face prin amendamente şi îngrăşăminte.
Podzolurile primare, lipsite de complex adsorbtiv, sînt soluri foarte sărace* proprii pentru vegetaţia forestieră.
Salinizarea sau sărăturarea. în orice sol se petrece un proces de infiltraţie a apei de sus în jos şi un proces de ascensiune capilară de jos în sus. în solurile normale precumpăneşte procesul de infiltraţie care provoacă levigarea, diferenţierea orizonturilor, degradarea şi podzolirea. în anumite condiţii precumpăneşte însă, curentul capilar ascendent. în regiunile de stepă, cînd apa freatică este la o adîncime mică, pînă la cel mult 3 m, curentul capilar ascendent este precumpănitor. Apa ajunge pînă la suprafaţă, unde se evaporă, iar sărurile pe care le conţine rămîn în orizontul superior. O coborîre a acestor săruri din nou în apa freatică nu este posibilă, din cauză că, fiind precipitaţii puţine, levigarea este intermitentă şi foarte slabă.
Acumularea sărurilor în orizonturile superioare poate fi considerată ca o progradare excesivă; concentrarea sărurilor devine din ce în ce mai mare şi de la o vreme plantele de cultură sau plantele spontane utile, de fîneaţă şi păşune, nu mai pot suporta această concentraţie. în locul lor apar plante halofite, care nu au o valoare economică. Adesea, concentraţia este aşa de mare, încît nu mai pot creşte nici plantele halofite, suprafaţa solului apare goală, lipsită de orice vegetaţie.
Procesul de concentrare a sărurilor în orizontul superior poartă numele de salinizare sau sărâturare, iar solurile care au suferit acest proces poartă numele de soluri salinizate sau soluri sărăturoase.
Salinizarea prin curent capilar ascendent se petrece numai în stepe. Apa freatică din regiunile de stepă este concentrată în săruri, este adesea sălcie*. Solurile sărăturoase apar în depresiuni sau în luncile joase, în care apa freatică acumulează sărurile levigate din întreg bazinul înconjurător şi în care nivelul acestei ape este la cel mult 3 m. Dacă este mai jos de 3 m, curentul ascendent nu mai poate ajunge pînă în orizontul superior. Nivelul apei freatice de la care curentul ascendent provoacă sărăturarea orizonturilor superioare se numeşte nivelul critic. Acest nivel critic este variabil, în raport cu textura solului şi cu intensitatea evaporaţiei la suprafaţă, care şi ea, la rîndul ei, este în funcţie de temperatura şi de mişcarea aerului. în stepele din ţara noastră nivelul critic variază între 2 şi 3 m.
Compoziţia şi însuşirile chimice ale solului
367
Sărurile care impregnează solul pot să aibă şi alte origini: pot proveni din produşii de mineralizare a humusului care nu se pot spăla; din apele superficiale serate; din apele de inundaţie care se revarsă peste un teritoriu cu un orizont superficial impermeabil; pot proveni de asemenea dintr-o rocă-mamă sărată, cînd aceasta se găseşte aproape de suprafaţă. Vom reveni asupra acestor cauze de salinizare cînd ne vom ocupa de solurile sărăturoase din ţara noastră si de luarea lor în cultură.
>
în teritoriile irigate se întîmplă uneori ca aducţia apei să nu fie făcută cu precauţiile necesare sau ca normele de irigaţii să fie prea mari. în astfel de cazuri, o mare cantitate de apă se infiltrează în pînza freatică. Nivelul acesteia se ridică şi poate atinge nivelul critic. începe atunci procesul de salinizare. Această salinizare provocată de irigaţii, poartă numele de salinizare secundară.
Natura sărurilor care se acumulează în orizonturile superioare serveşte drept criteriu pentru clasificarea solurilor sărăturoase. Se acumulează în cantitate mare clorurile, sulfaţii şi carbonaţii de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu etc. în acest caz avem soluri saline propriu-zise sau solonceacuri. Alteori se acumulează în mare cantitate carbonatul de sodiu, liber în sol, sau se fixează o mare proporţie de sodiu în complexul adsorbtiv. Sodiul imprimă solului, în acest caz, caractere particulare, în special ridică mult alcalinitatea solului. Solurile din această categorie se numesc soluri alcaline sau soloneţuri. între solonceacuri şi soloneţuri există forme de tranziţie, care evoluează într-un sens sau altul.
Cînd un sol sărăturos, de tipul solonceac sau soloneţ, este supus acţiunii prelungite a apei superficiale, după ce a fost coborît nivelul critic al apei freatice, se produce un proces de degradare. Apa spală sărurile din orizontul superior, levighează în parte şi argila, care este coborîtă într-un orizont inferior. Orizontul superior se îmbogăţeşte rezidual în bioxid de siliciu. Degradarea aceasta, care se petrece în mediul alcalin, poartă numele de degradare alcalină, iar solurile degradate care iau naştere în urma acestui proces poartă numele de solodii.
CAPITOLUL VI
BIOLOGIA SOLULUI ŞI FERTILITATEA
§ 1. Activitatea microorganismelor, descompunerea materiei organice
JSToţiuni generale despre microorganisme. Pămîntul este populat de un număr foarte mare de microorganisme, bacterii, ciuperci, actinomicete, alge, protozoare. în fiecare centimetru cub de pămînt, de la suprafaţă, sînt cîteva milioane de astfel de microorganisme şi anume proporţia cea mai mare este a bacteriilor. în adîncime, numărul acestor microorganisme scade din cauza lipsei de aer şi a materiei organice; la o adîncime de cîţiva metri pămîntul este steril.
Aceste microorganisme provoacă formarea humusului, descompun materia organică şi o prefac în compuşii simpli din care a fost alcătuită: bioxid de carbon, apă şi elemente minerale (N, K, P, S, Ca) etc. Microorganismele, şi în special bacteriile, împiedică astfel acumularea nelimitată a materiei organice la suprafaţa solului şi permit circuitul diferitelor substanţe din regnul anorganic în cel organic şi invers. Această circulaţie este baza vieţii însăşi. Dintre microorganismele din sol, cele mai importante din punct de vedere al funcţiunilor variate ce le îndeplinesc sînt bacteriile.
Bacteriile se pot clasifica după diferite criterii ştiinţifice sau practice. Din punct de vedere practic, deosebim bacterii patogene, bacterii inofensive şi bacterii folositoare.
Bacteriile patogene provoacă bolile la om, la animale sau la plante. De ele se ocupă medicina şi fitopatogenia. Bacteriile inofensive populează mediul organic, fără să provoace fenomene care să aibă vreun interes pentru om. Bacteriile folositoare provoacă diferite fermentaţii, de care se ocupă microbiologia tehnică, sau diferite fenomene de cea mai mare importanţă pentru sol, de care se ocupă microbiologia solului.
Condiţiile de viaţă ale bacteriilor sînt analoge, într-o măsură oarecare, cu condiţiile de viaţă ale plantelor superioare. Cer un mediu cald, umed, bine apro-
Biologia solului şi fertilitatea
369
vizionat cu substanţă minerală, cu o reacţie care să nu se depărteze prea mult de reacţia neutră.
în general, în ceea ce priveşte nutriţia şi asimilaţia, plantele superioare se comportă toate la fel; bacteriile au însă moduri de nutriţie şi de asimilaţie foarte diferite, sau, putem spune, funcţiuni fiziologice foarte diferite.
Astfel, unor bacterii le prieşte un mediu aerat, au nevoie de mult oxigen. Cu ajutorul acestui oxigen ele oxidează sau descompun materia organică. Din acest proces de oxidare, analog procesul de ardere, bacteriile îşi trag izvorul de energie pentru fenomenele de sinteză care se petrec în corpul lor. Bacteriile din această categorie se numesc bacterii aerobe.
Alte bacterii trăiesc într-un mediu puţin aerat, se pot dezvolta într-un mediu foarte sărac în oxigen. Acestea iau oxigenul, de care totuşi au nevoie, din anumite substanţe organice sau anorganice, care suferă astfel un proces de reducţie. Bacteriile din această categorie se numesc anaerobe.
Orice bacterie, din orice categorie ar face parte, are nevoie, ca şi planta superioară, de carbon, oxigen, hidrogen, azot şi alte elemente chimice, pentru a-şi forma propria ei substanţă celulară, care este de natură proteică.
Carbonul este luat din atmosferă ca bioxid de carbon sau din materia organică a substratului; oxigenul este luat din aer sau prin reducţie din substanţele bogate în oxigen; hidrogenul este luat din apa; azotul din aerul solului sau din sol; celelalte elemente chimice din sol.
Din punct de vedere al asimilaţiei carbonului, bacteriile se împart în două categorii principale. Unele asimilează bioxidul de carbon direct din aerul solului şi sinteza materiei organice o fac în corpul lor, ca şi plantele superioare. Bacteriile acestea se numesc autotrofe. Bacteriile autotrofe se deosebesc totuşi de plantele superioare în ceea ce priveşte asimilarea bioxidului de carbon, fiindcă folosesc altă sursă de energie pentru sinteza materiei organice. N-au clorofilă şi nu folosesc lumina solară ca sursă de energie ci iau energia necesară din oxidarea materiei anorganice şi anume a compuşilor de azot, sulf, fier şi mangan.
Sînt alte bacterii care nu au capacitatea să asimileze bioxidul de carbon din aerul solului; ele iau carbonul din materia organică sintetizată înainte de alte organisme inferioare sau superioare. Aceste bacterii se numesc heterotrofe.
Bacteriile heterotrofe şi aerobe au o fiziologie a nutriţiei analoagă cu fiziologia animalelor. Animalele nu pot sintetiza substanţa organică din bioxidul de carbon, ele iau substanţa organică asimilată mai înainte de plante. Animalele oxidează sau « ard » substanţa organică cu ajutorul oxigenului, pe care-1 introduc în organism în timpul respiraţiei. într-un mod analog bacteriile heterotrofe folosesc energia rezultată din oxidarea materiei organice.
Descompunerea materiei organice hidrocarbonate. Circuitul carbonului. Materia organică hidrocarbonată sau ternară, de origine vegetală sau
24 — Agrotehnica
370	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
animală, este foarte uşor descompusă de bacterii. Un număr foarte mare de specii heterotrofe atacă această substanţă. Unele din ele atacă de predilecţie celuloza, altele amidonul, altele zaharurile, altele substanţele grase, altele lignina. Paralel cu descompunerea hidrocarbonatelor are loc descompunerea proteinelor. Numai din motive de sistematizare vom vorbi despre descompunerea proteinelor într-un alt paragraf.
Bacteriile aerobe atacă materia organică, care prin acest proces este descompusă total sau consumată. Rezultă din această descompunere produse ultime, zise de echilibru chimic şi ia naştere energia folosită la sintetizarea materiei organice. în cazul bacteriilor aerobe, aceste produse ultime sînt bioxidul de carbon, apa şi materia minerală.
în cazul bacteriilor anaerobe, procesul chimic ce se produce nu mai este oxidarea, ci reducţia. Oxigenul din substanţa organică, în curs de descompunere, se împuţinează, fiind folosit de bacterii, în schimb creşte proporţia de carbon. Materia organică se poate acumula, ea suferă un proces de turbificare. Produsele ultime de echilibru chimic la acest proces sînt: carbonul, metanul, hidrogenul acidul butiric etc.
Cele două procese de descompunere aerobă şi anaerobă nu sînt strict delimitate în pămînt ci se petrec concomitent. Dacă mediul este bine aerat, prevalează activitatea bacteriilor aerobe, îndată ce aerul se împuţinează începe activitatea anaerobă, care din nou este redusă, dacă intervine o aerare a mediului.
Numai în descompunerile ce se petrec sub apă, sub un strat gros de nămol sau de pămînt, descompunerea este strict anaerobă. Aşa se formează turba pro-priu-zisă, aşa s-a format lignitul şi cărbunii de pămînt.
, în sol şi în condiţii normale, la suprafaţa pămîntului precumpăneşte descompunerea aerobă.
Procesul descompunerii materiei organice şi al eliberării bioxidului de carbon sînt de cea mai mare importanţă pentru mecanismul vieţii pe pămînt. Prin fotosinteză se acumulează o cantitate enormă de materie organică. într-o pădure de fag cad pe jos, într-un an, 4 000 kg de materie organică la hectar. Oriunde este vegetaţie, lucrurile se petrec în mod analog. Dacă această materie organică nu ar fi descompusă de microorganisme, ea ar acoperi repede solul cu un strat care ar face imposibilă reînnoirea vieţii vegetale şi animale, prin întreruperea legăturii dintre regnul mineral şi cel vegetal şi a aceleia dintre regnul vegetal şi cel animal.
Bioxidul de carbon care se eliberează în cursul descompunerii materiei organice se adaugă masei de bioxid de carbon care înveleşte planeta, în atmosferă şi în apa mărilor. Bioxidul de carbon din atmosferă îndeplineşte funcţiuni esenţiale; fără el, plantele nu ar putea trăi şi deci nici animalele, care trăiesc din consumul regnului vegetal. Acelaşi lucru se petrece în mare; bioxidul de carbon
Biologia solului şi fertilitatea
face posibilă dezvoltarea unei flore foarte bogate, care la rîndu-i face posibilă existenţa faunei marine.
Cantitatea de bioxid de carbon, asimilată de plante, se recuperează prin ardere, prin respiraţia plantelor şi animalelor şi prin descompunerea materiei organice în urma activităţii bacteriene. Bacteriile eliberează în atmosferă o cantitate de zece ori mai mare de bioxid de carbon decît aceea care se eliberează prin ardere şi prin respiraţie.
Putem spune, astfel, că întocmai ca şi alte elemente, carbonul circulă mereu în universul nostru terestru. Din atmosferă, unde se găseşte ca bioxid de carbon, este luat de plante, care-1 fixează ca materie organică vegetală. Animalele iau această materie organică vegetală şi o transformă în corpul lor în materie organică animală. O parte din materia organică ingerată este oxidată prin respiraţie, carbonul este transformat în bioxid de carbon, care este eliminat din nou în atmosferă. Materia organică moartă, vegetală sau animală, este descompusă de microorganisme; rezultă din această descompunere o cantitate mare de bioxid de carbon, care este dată din nou atmosferei. Arderea nu este decît o descompunere rapidă, care duce şi ea la aceleaşi produse de echilibru chimic: apă şi bioxid de carbon.
Astfel, provizia de bioxid de carbon din atmosferă şi din apa mărilor se întregeşte mereu şi alte plante, mereu reînnoite, o folosesc continuu.
Din aceste procese de descompunere totală se eliberează, totodată şi celelalte elemente chimice din materia organică, elemente care constituie o condiţie indispensabilă pentru reînnoirea vieţii vegetale.
Din materia organică ce se adună la suprafaţa solului numai o parte este descompusă total. O parte este mereu în curs de descompunere, dar înainte de a se descompune total, altă cantitate de materie organică se adună din resturile plantelor moarte. Astfel, în mod obişnuit, în orizontul superior al solului se găseşte totdeauna, amestecată cu materia minerală, o cantitate mai mare sau mai mică de materie organică, în diferite faze de descompunere, la care se adaugă continuu substanţele organice nou-formate şi cele eliminate de bacterii şi ciuperci. Această materie organică nu este altceva decît humusul de care am vorbit în paragraful 2 al Capitolului V.
§ 2. Circuitul azotului
Pe lîngă substanţele ternare sau hidrocarbonate de care am vorbit în paragraful precedent, materia organică conţine substanţe care sînt alcătuite, precum am arătat, din carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor, sulf şi altele. Aceste substanţe sînt atacate de bacterii şi de ciuperci din numeroase specii. Exemple de
372
Mediul de viaţă al plantelor
bacterii aerobe: Bacilus subtilis, B. mesentericus, B. mycoides; facultativ anaerobe: Proteus vulgaris; anaerobe: Clostridium putrificus. Dintre ciuperci, Trichoderma koningii, Monilia ' sitophyla, Aspergillus niger, Penicillium intricatum etc.1. La descompunerea substanţelor proteice participă şi actinomicetele. Se nasc o serie de produşi intermediari: aminoacizi, glicocol, leucin, arginin, tinosin, triptofan etc.,
iar ca produs ultim de descompunere se naşte amoniacul (NH3). Amoniacul joacă un rol covîrşitor în sol. El se menţine în aerul solului şi se dizolvă în apă, dar în aceste stări el se pierde uşor din pămînt, dacă nu ar interveni alte fenomene, care să-l fixeze si să 7 > asigure păstrarea lui. Aceste fenomene sînt următoarele: amoniacul dă cu apa hidratul de amoniu, care se comportă ca o bază şi ca atare se fixează în complexul adsorbant, de unde este eliberat prin schimb.
Amoniacul se poate oxida în sol; se formează astfel acidul azotos şi acidul azotic (sau nitric), care se leagă cu bazele minerale din sol şi dă săruri
rium mycoides; 3 —Bacterium tumescens; 4 —Proteus vul-	i • j t •	•, •	•,	. • -ru ,1
garis. forme de involuţie; 5 — Proteus vulgaris. mărite	ale acidului nitriC Sau nitraţi. Plantele
de 3 000 de ori (după L i p m a n. Bacteria in relation	•	.	.	r	.	.	,	1	1	•
to	country îife)	superioare şi interioare iau	azotul din
sol în cea mai mare parte	sub formă
de azot	nitric,	dar îl iau	şi	sub	formă	de azot amoniacal.
Fenomenul	de oxidare	a	amoniacului este produs de bacterii şi	anume de
bacteriile zise nitrificatoare.
Nitrificarea sau oxidarea amoniacului. Fenomenul de oxidare al amoniacului are loc cu degajare de căldură. El se petrece în două faze: în prima fază se formează acid azotos (nitros), iar în a doua acid azotic (nitric), după următoarele formule:
2NH, + 302 = 2HNOa + 2H20 + 156,5 K.cal,
2N02H + 02 = 2HN03 + 43,6 K cal.
Acidul azotic sau nitric format se uneşte imediat cu o bază din sol — calciu, sodiu, potasiu etc. — şi dă nitraţi.
Fig. 45 — Bacterii amonificatoare
1 —Bacterium mycoides. forme de involuţie; 2 —Bacte-
1 D. Feher, L. Varga, O. Hank, Talajbiologia, Budapest 1954.
Biologia solului şi fertilitatea
373
Fenomenul acesta al formării nitraţilor prin descompunerea materiei organice a fost observat de mult, încă din secolul al XVI-lea, a fost studiat apoi de Boussingault, de Saussure şidePasteur, dar numai S c h 1 o e s-singşi Miintz (1877) au reuşit să dovedească că este vorba de un proces bacterian, care nu se mai petrece dacă mediul este sterilizat şi care se încetineşte
Fig. 46 — Bacterii nitrificatoare
A — Nitrosomonas, varietatea a; B — Nitrosocystis, Rasa a. Desfacerea în celule izolate (mărit de 1 800 de ori); C — Nitrobacter Cultură pură (după V inogradski, mărit de 1 800 de ori)
cînd condiţiile de viaţă ale bacteriilor se înrăutăţesc. Vinogradski (1893) a reuşit să identifice bacteriile, să le cultive şi să le descrie.
Prima fază a nitrificării este provocată de bacteriile din genurile Nitroso-coccuSy Nitrosomonas, Nitrosocystis şi Nitrosospira. Aceste bacterii sînt foarte sensibile la creşterea concentraţiei de amoniac. Nitrosomonas este adaptat la soluri mai bogate în săruri de amoniu, pe cînd Nitrosospira, la soluri foarte sărace în săruri de amoniux.
A doua fază a nitrificării este produsă de bacteriile din genul Nitrobacter. Cele două faze ale procesului se petrec concomitent. Bacteriile din cele două grupe trăiesc în asociaţie.
Aceste bacterii sînt autotrofe; n-au deci nevoie de materie organică hidro-carbonată, ci asimilează carbonul direct din bioxidul de carbon. Pentru a face în corpul lor sinteza materiei organice hidrocarbonate, aceste bacterii folosesc energia care rezultă din oxidarea amoniacului. Este deci nevoie de oxigen, bacteriile nitrificatoare sînt aerobe.
Ele se dezvoltă foarte bine într-un mediu umed, bine aerat şi cald. Optimul de temperatură este de 37°; la temperatura de 40—50°, bacteriile din genurile Nitrosococcus si Nitrosomonas slăbesc şi mor, iar cele din genul Nitrobacter mor la 55°. Sub 5° nitrificarea încetează.
1 aS. Schăfler, Microorganismele şi mediul, Editura Academiei, Bucureşti 1955.
374
Mediul de viaţă al plantelor
Umiditatea optimă este cuprinsă între 50 şi 70% din capacitatea capilară pentru apă a solului. Concentraţia de hidrogeni ioni are o influenţă mare asupra procesului de nitrificare. Amplitudinea de variaţie a valorii pH este destul de mare: între 6,2 şi 9,2. Procesul de nitrificare este în mare măsură influenţat de proporţia substanţelor proteice faţă de substanţele hidrocarbonate în materia organică, adică de raportul dintre C/N.
Cu cît materia organică conţine mai multe substanţe proteice, cu atît conţinutul de azot este mai mare şi cu atît se va produce o cantitate mai mare de amoniac şi o cantitate mai mare de nitraţi.
Pentru ca acidul nitric format să se poată lega, este nevoie ca pămîntul să aibă baze în cantitate suficientă. Cînd se acumulează o cantitate prea mare de nitrat, activitatea bacteriilor este stînjenită; echilibrul se restabileşte repede, prin spălarea nitraţilor sau prin absorbirea lor de către rădăcinile plantelor.
O	cauză de stînjenire este şi materia organică în cantitate prea mare: în bălegarul proaspăt nu se petrec fenomene de nitrificare.
Se poate spori activitatea bacteriilor nitrificatoare menţinînd pămîntul, în care se găsesc aceste bacterii, aerat şi umed în sezonul cald. Aceste condiţii se realizează prin arăturile şi grăpările făcute vara şi cel mai bine prin tratarea solului ca ogor negru.
Este necesar, de asemenea, ca materia organică din sol să fie într-o stare de descompunere înaintată sau să creăm condiţii favorabile pentru descompunerea acesteia. Cînd este prea multă materie organică nedescompusă, în special materie hidrocarbonată, Nitrobacter nu mai oxidează acidul azotos, ci devine saprofit.
Favorizarea fenomenului de nitrificare joacă un rol esenţial în menţinerea fertilităţii solului.
Denitrificarea. în sol se petrece, datorită altor categorii de bacterii, un fenomen invers nitrificării: fenomenul denumit denitrificare. El constă în reducerea nitraţilor în nitriţi, a acestora în amoniac şi azot liber, care se pierd în atmosferă. Astfel, denitrificarea înseamnă o pierdere reală de azot în pămînt. Spălarea nitraţilor dincolo de sfera de acţiune a rădăcinilor este şi ea o pierdere reală, în schimb asimilarea nitraţilor de către bacterii şi de plantele superioare nu este o pierdere, ci o imobilizare. Nitraţii se transformă, în acest din urmă caz, în substanţă albu-minoidă, care la moartea organismelor respective se amonifică şi se nitrifică din nou.
Denitrificarea este produsă de multe bacterii, dintre care mai bine studiate sînt următoarele: Bacillus denitrificans, Bacilus piocyaneus, Bacterium colii, Pseu-domonas fluorescens.
Acestea sînt bacterii anaerobe şi heterotrofe, au deci condiţii de viaţă inverse condiţiilor de viaţă ale bacteriilor nitrificatoare.
Biologia solului şi fertilitatea
3o
Bacteriile denitrificatoare au nevoie de materie organică nedescompusă şi de nitraţi. într-un mediu lipsit de aer, ele extrag oxigenul din nitraţi şi cu acest oxigen oxidează materia organică hidrocarbonată şi-şi procură, astfel, energia necesară. La început este necesară o mică provizie de oxigen, numit oxigen declanşator, pentru ca fenomenul de reducţie al nitraţilor să poată porni: Cu acest oxigen, bacteriile îşi procură energia calorică şi C02 necesare sintetizării materiei organice proprii, după următoarea relaţie chimică, luînd ca exemplu o moleculă de glucoză C6H 2Oe + 602 - 6CQ2 + 6H20 + 674 Cal.
Oxigenul de care au nevoie aceste microorganisme pentru respiraţie şi-l procură din nitraţi, folosind o parte din energia rezultată din descompunerea substanţei hidrocarbonate 12 HN03 + 12 x 21,8 Cal — 12 HN02 + 6 02 în acest exemplu s-au utilizat 261,6 cal (12 X 21,8) pentru obţinerea oxigenului necesar oxidării unei alte molecule de glucoză şi au rămas 412,4 Cal care sînt folosite pentru sintetizarea materiei organice proprii.
Acidul nitros obţinut se poate combina cu amoniacul, eliberîndu-se azotul liber, după următoarea reacţie chimică
12 HN02 + 12 NH3 = 12 NH4N02 - 12 N2 + 24 H20.
Bacteriile denitrificatoare se dezvoltă în condiţii	optime	la	o	temperatură
de 34—37°; sînt bacterii mezofile şi mor la o temperatură	de	50—60°C.
în natură, denitrificarea are loc în următoarele condiţii: cînd solul este prea umed şi neaerat, cînd solul este îndesat uscat, deci tot neaerat, cînd lipseşte calciul şi reacţia este acidă, cînd se îngrămădeşte în pămînt o cantitate prea mare de materie organică hidrocarbonată, nedescompusă. Bălegarul proaspăt, încorporat unui sol care se găseşte în condiţiile de mai sus, tot aşa cocenii, paiele, turba etc. favorizează procesul de denitrificare.
Agricultorul trebuie să vegheze ca în sol condiţiile de mai sus să fie evitate, pentru că astfel acesta sărăceşte în azot prin denitrificare.
Legarea azotului din atmosferă prin bacterii libere. Sînt unele bacterii care au putinţa să asimileze azotul din aerul solului. Acest azot este fixat în corpul bacteriilor sub formă de substanţă proteică. La moartea bacteriilor, această substanţă proteică se. amonifică şi se nitrifică, aşa precum am arătat mai sus. Bacteriile care leagă azotul liber joacă astfel un rol important în aprovizionarea solului cu nitraţi. Aceste bacterii sînt heterotrofe, au aşadar nevoie de materie organică hidrocarbonată acumulată de mai înainte. Unele sînt aerobe, altele anaerobe.
Fig. 47 — Bacterium denitrificans
— bacili mici (mărit de 1 000 de ori) (după Fedorov)
376
Mediul de viaţă al plantelor
Azotobacter chroococcum> izolat în 1901 de M. W. Beijerinck, este aerob. Se dezvoltă în optim, atunci cînd reacţia solului este neutră sau uşor alcalină, la pH=7-8.
Fig. 48 — Azotobacter chroococcum
— celule în curs de diviziune (mărit de 12 000 de ori) (după D. F e h 6 r)
cerinţă se bazează şi metoda de a cu ajutorul Azotobacterului (fig. 48).
Trăieşte pe toate solurile normale; se găseşte însă şi pe nisipuri, pe soluri sărăturoase, în apa dulce de rîu şi în apa de mare. Este foarte rezistent la uscăciune, deşi nu formează spori. Se îmbracă într-o substanţă gelatinoasă, cu ajutorul căreia rezistă timp îndelungat la uscăciune. Poate fi găsit în stare de viaţă latentă chiar într-un sol care a stat complet uscat timp de 20 de ani. Este aerob, mezofil şi heterotrof (fig. 49).
După numeroase cercetări s-a stabilit că Azotobacterul fixează în fiecare an în medie 12—24 kg de N la ha; în unele cazuri fixează mai mult.
Azotobacterul se înmulţeşte pe medii de cultură şi apoi se aplică solului azotobacterin. El se foloseşte la culturile
Pentru procurarea bioxidului de carbon şi a energiei necesare oxidează zaharuri, dextrină, amidon, mai puţin celuloză. Oxidează mai uşor hidraţii de carbon mai simpli şi acizii organici (acizii acetic, butiric, lactic etc.). La
1	g de hidrat de carbon (zahăr) leagă 15 mg de azot. Formează mai întîi amoniac, aminoacizi şi apoi substanţe proteice. Pe lîngă materia hidrocarbonată pe care o găseşte în humus, are nevoie, spre a se dezvolta, de substanţe minerale: fosfor, sulf, potasiu şi magneziu. Substanţele radioactive îi stimulează dezvoltarea. Are nevoie îndeosebi de fosfor, aşa cum s-a arătat în Capitolul V. Pe aceasta determina nevoia de fosfor a solului
*
Fig. 49 — Azotobacter chroococcum (mărit de 1 200 de ori) (după D. F e h 6 r)
sub formă de îngrăşămînt bacterian, numit de grîu, cartof, floarea-soarelui, sfeclă ş.a.
Biologia solului şi fertilitatea
37 7
Sînt şi alte specii de Azotobacter, după cum sînt şi alte specii din alte genuri de microorganisme şi îndeosebi ciuperci, care leagă azotul în acelaşi chip ca şi Azotobacter chroococcum.
Clostridium pasteurianum, izolat din sol de S. N. Vinogradski, în 1893r este anaerob. Preferă o reacţie a solului uşor acidă pînă la neutră, cu pH — 5,7 — 7,3. Optimul de temperatură la care se dezvoltă este de 30°.
Trăieşte într-un mediu neaerat, dar nu complet lipsit de oxigen. Trăieşte şi în mediul aerat, dacă sînt bacterii aerobe prezente, care să consume oxigenul.
Fig. 50 — Clostridium pasteurianum
*	JL	•	\J \J	VyH/OP/	VWVl'Vnt/	JJIAtO	l'KsVlr!	HArlUVIIV
— Clostridium pasteurianum înainte de formarea sporilor mărit de 660 de ori; 2 — Clostridium spori măriţi de 660 de ori; 3 — Clostridium pasteurianum, forma de involuţie (după S. Wak
Clostridium pasteurianum.
s m a n)
Are nevoie, ca şi Azotobacter, de zaharuri şi amidon, pe care le descompune şi le transformă în acid butiric. Se mai formează, în timpul procesului de fermentare, mici cantităţi de alcool etilic, acid acetic, acid lactic, acid formic etc., bioxid de carbon şi hidrogen. La 1 g de hidrat de carbon, bacteria fixează 2—3 mg de azot, pe care-1 sintetizează în corpul ei ca substanţă proteică.
Clostridium pasteurianum apare peste tot în sol şi mai ales acolo unde reacţia şi condiţiile de aeraţie sînt mai puţin favorabile.
Legarea azotului prin bacteriile care trăiesc în simbioză cu leguminoasele. încă din antichitate se cunoştea faptul că plantele leguminoase au însuşirea de a îmbunătăţi condiţiile de fertilitate ale pămîntului. Ele lasă solul într-o stare foarte favorabilă plantei ce urmează, în special plantelor care se cultivă toamna. De-abia în secolul al XlX-lea s-a găsit explicarea acestui fenomen. H. Hellriegel şi H. Wilfarth (1884) au dovedit că în nodozităţile de pe rădăcinile leguminoaselor se îngrămădeşte azot, prin activitatea unor bacterii care trăiesc în aceste nodozităţi. M.W. Beijerinc k (1888) a reuşit să izoleze şi să facă culturi din aceste bacterii, iar Th. Schloessing şi E. Laurent au dovedit împuţinarea azotului în mediul în care trăiesc aceste bacterii.
Bacteriile leguminoaselor aparţin genului Rhizobium1.
1 M. V. Fedorovy Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1957.
378
Mediul de viaţă al plantelor
Acest gen are numeroase specii, considerate altă dată rase ale speciei Rhizobium leguminosarum (sin. Bacillus radicicola). Dintre speciile genului Rhizobium, cele mai importante sînt următoarele: Rhizobium trifolii, care formează nodozităţi pe rădăcinile de trifoi; Rhizobium japonicum, care formează nodozităţi pe
rădăcinile de soia; Rhizobium phaseoli, care formează nodozităţi pe rădăcinile de fasole; Rhizobium meliloti, care formează nodozităţi pe rădăcinile de lucernă, sulfină şi ghizdei; Rhizobium leguminosarum, care formează nodozităţi pe rădăcinile de mazăre, măzăriche, linte, năut şi lintea pratului; Rhizobium lupini, care formează nodozităţi pe rădăcinile de lupin; Rhizobium ornithopi, care formează nodozităţi pe rădăcinile de seradela
Fiecare specie cere condiţii de reacţia solului speciale şi dă nodozităţi caracteristice. Astfel, la lupin, nodozităţile se formează pe coletul rădăcinii, la celelalte leguminoase pe rădăcinile mai mici şi chiar pe perii radiculari. Nodozităţile sînt rotunde la fasole, ovale la trifoi, ramificate la mazăre şi la lucernă.
Bacilul rădăcinii leguminoaselor este aerob, nu creşte în medii lichide şi este heterotrof. Mecanismul infecţiei	şi dezvoltării acestor	bacterii este următorul:
bacteria	se găseşte în pămînt,	unde rezistă vreme înde-
lungată la cauze de distrugere, în special la uscăciune. Din pămînt, bacteria pătrunde în ţesutul fraged al rădăcinii numai prin perii radiculari, lipsiţi de celuloză, şi de aici în parenchimul scoarţei. Se înmulţeşte acolo şi produce colonii. în jurul fiecărei colonii, celulele rădăcinii se înmulţesc, ţesutul îşi măreşte volumul şi astfel se naşte o jiodozitate.
Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie al plantei-gazde, bacteriile «îmbătrînesc», îşi schimbă aspectul morfologic	şi	se transformă în	bacteroizi.
După moartea	rădăcinilor şi	descompunerea lor,	bacteriile rămase vii se
întorc din nou în sol, unde se înmulţesc, dar mai puţin decît în nodozităţi. Bacteriile infectează din nou rădăcinile plantelor de leguminoase cînd acestea sînt semănate pe terenul respectiv.
Fig. 51 — Pătrunderea filamentului bacterian în ţesutul rădăcinii de leguminoase
a) Păr radicular infectat; b) Nucleul celulei gazde; c) Canalul de infecţiune; d) Eliberarea bastona-şelor cocoide din canalul de infecţie; c) Bacterii înmulţite în cytoplasmă;/,) Formarea bastona-şelor cu banderolă; g) Pătrunderea canalului de infecţie în pereţii celulelor; h.) Bastonade cu banderole, care se transformă în granule; j) Ţesut de nodule bătrîne în descompunere; i) Dispariţia granulelor; k) Trecerea cocilor în sol
1 M. V. FedoroVy Op. cit.
Biologia solului şi fertilitatea
379
Bacteria este heterotrofă, ea extragedin ţesutul rădăcinii substanţele hidrocarbonate de care are nevoie. La început se comportă ca un parazit al plantei, apoi începe să lege azotul din aerul solului, să sintetizeze materia azotată, din care împrumută şi plantei o parte. în acest moment începe stadiul simbiotic.
Mecanismul fixării azotului atmo-
sferic nu este considerat pe deplin lămurit. Se presupune că azotul atmosferic se leagă cu H luat din apă cu ajutorul unei enzime deshidrogenaza şi formează NH3, care se combină cu acizii organici, dînd aminoacizi.
Legarea azotului liber din aerul solului se face mai bine pe solurile sărace în nitraţi; cînd solul este bogat în nitraţi, bacteria ia azotul din aceştia, nu mai formează nodozităţi şi deci nu mai leagă azotul liber.
Plantele leguminoase asimilează proporţional mai mult C02 decît alte plante şi împrumută astfel, substanţe hidrocarbonate bacteriilor ; în schimb, bac-
-	**	* * *4	,
* „ < Ut
^
*	,ÎS*^
*	1
•K*
Fig.
52 — Rhizobium leguminosarum, forme bacteroide (după D. F e h e r)
teriile cedează plantei compuşi azotaţi.
După Prianişnikov, plantele de trifoi de pe 1 ha fixează anual 300— 400 kg de azot atmosferic. După alţi autori, cantitatea de azot fixată este mai mică. Cantitatea de azot fixată depinde de căldură, umiditate, aeraţie, concentraţia de H ioni, conţinutul de calciu etc. şi de rasa de bacterie care fixează azotul de specia de plantă cu care trăieşte în simbioză. Iată cantitatea medie anuală de azot fixată într-un podzol, timp de 10 ani, de diferite leguminoase şi exprimată în cifre relative, luîndu-se martor lucerna, care a fixat în medie 281 kg N la ha = 100 x:
—	lucerna	100
—	sulfina	67
—	trifoiul roşu	60
—	soia	42
—	mazărichea	27
—	fasolea de cîmp	23
—	mazărea de cîmp	19
281 kg N la ha
1	T. L. Lyon and /. A. Bizzell, A comparaison of several legumes with respect to nitrogen accretion, Journ. Americ. Soc. Agron, 26/1934.
380
Mediul de viaţă al plantelor
Din acest tabel rezultă că sînt diferenţe mari. Pe leguminoasele perene se fixează cantităţi mai mari decît pe cele, anuale. Dintre cele perene, pe lucernă se fixează cu 40% mai mult decît pe trifoi. Pe soia se fixează o cantitate dublă faţă de mazăre.
Fenomenul legării azotului, pe această cale, se petrece în sezonul cald. Temperatura minimă de dezvoltare a bacteriilor este de 4,5 —6,5°, temperatura optimă este de 28—30°, iar temperatura maximă, dincolo de care nu se mai dezvoltă, este de 39—40°.
Lipsa unor elemente minerale din sol — ca manganul, borul, molibdenul
—	stînjeneşte fixarea azotului, iar bacteriile sînt avizate la consumul substanţelor azotate şi carbonate ale plantei-gazde, devenind astfel parazite.
Diferitele specii caracteristice pentru fiecare plantă leguminoasă se deosebesc nu numai prin forma nodozităţilor, ci şi prin condiţiile biologice de dezvoltare, precum şi prin virulenţa lor. Astfel, de pildă, specia care trăieşte pe lucernă prosperă cel mai bine în culturi pure, cînd mediul are pH = 5; specia trifoiului la pH = 4,5—4,7; specia soiei la pH = 3,5—3,9. Virulenţa diferitelor specii de bacterii poate fi mărită în mod artificial, prin cultivarea lor repetată pe aceeaşi plantă.
Culturile pure se obţin relativ uşor; mediul de cultură trebuie să conţină extract din planta cu care trăieşte în simbioză rasa respectivă de bacterii.
Astfel de culturi se fac în cantitate mare pentru scopuri practice, pentru vaccinarea solului cu bacteria leguminoaselor. Cînd o leguminoasă este de multă vreme în cultură, bacteria rădăcinilor ei se găseşte în cantitate mare în pămînt, unde rezistă foarte bine la cauzele de distrugere şi îndeosebi la uscăciune. în vase închise şi-a păstrat vitalitatea 15 ani. Cînd însă o leguminoasă este dusă într-o regiune nouă, unde nu a mai fost cultivată înainte, bacteria corespunzătoare nu se găseşte în pămînt, deci acesta trebuie vaccinat. Aşa este cazul cu soia, introdusă în anii din urmă, în agricultura europeană din Extremul Orient.
Deoarece în pămînt se găsesc populaţii de bacterii cu însuşiri diferite în ceea ce priveşte capacitatea de fixare a azotului, se poate dirija procesul de simbioză prin izolarea, identificarea şi înmulţirea suşelor active pentru fiecare specie de plante leguminoase.
Laboratoare speciale prepară în acest scop culturi pure, în fiole de sticlă sau în borcane cu sol. Aceste preparate sînt considerate îngrăşăminte bacteriene şi poartă numele, în cazul bacteriilor leguminoaselor, de nitragin. într-un gram de nitragin se află 100—200 milioane de bacterii. Astfel de îngrăşăminte se prepară astăzi în laboratoarele Institutului de cercetări agronomice şi la Centrul de producere a îngrăşămintelor bacteriene al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, de la Bucureşti-Băneasa.
Biologia solului şi fertilitatea
381
Datorită simbiozei cu bacteriile ce leagă azotul, leguminoasele sînt mult mai bogate în azot decît alte plante, în toate organele lor, nu numai în seminţe, dar şi în rădăcini, tulpini şi frunze. Astfel, paiele de grîu conţin numai 0,34—0,45% azot, pe cînd tulpinile de lucernă conţin pînă la 2,30% azot. Pentru acest motiv frunzele şi tulpinile de leguminoase sînt un nutreţ preţios, iar resturile care nu pot fi întrebuinţate ca nutreţ servesc la pregătirea gunoiului artificial.
O parte din azotul fixat de bacterii ajunge în sol, fiind secretat de rădăcinile sau nodozităţile leguminoaselor în timpul creşterii lor. Acest azot poate fi folosit de o neleguminoasă cu care creşte în tovărăşie. S-a observat de mult că timoftica, cultivată împreună cu o leguminoasă, creşte şi se dezvoltă mult mai bine decît cultivată singură.
Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie a plantelor leguminoase, conţinutul lor în azot scade.
Nodozităţile conţin 7,4% azot, sub formă de proteine.
După recoltarea leguminoaselor, rădăcinile acestora şi nodozităţile rămîn în pămînt şi-l îmbogăţesc în azot. Acest azot organic, spre a putea fi folosit de plantele următoare, trebuie mai întîi să se mineralizeze prin procesele bacteriene pe care le-am arătat mai înainte. Pentru aceasta, pămîntul trebuie să fie aerat, cald şi reavăn. în acest scop se fac arăturile şi grăpările de vară în miriştea de leguminoase.
Intercalarea unei plante leguminoase în asol^ment şi mai ales a unei leguminoase perene joacă un rol esenţial în tehnica agricolă raţională şi este unul din mijloacele principale pentru a menţine fertilitatea solului.
După o leguminoasă este bine să urmeze o plantă de toamnă, de obicei grîul, pentru ca azotul să fie folosit imediat şi să evităm pierderile care se produc toamna iarna şi primăvara, dacă pămîntul nu este cultivat imediat.
Tot pe însuşirea ce o au leguminoasele de a aduna azot prin bacteriile rădăcinilor se bazează tehnica întrebuinţării leguminoaselor ca îngrăşămînt verde, de care vom vorbi în partea a V-a, în care ne vom ocupa de îngrăşăminte.
Sînt şi alte plante pe rădăcinile cărora trăiesc microorganisme capabile să asimileze azotul liber. Aceste plante fac parte din genuriie Alnus, Elaeagnus şi Hippophae, iar legarea azotului pe rădăcinile acestora este pricinuită, după stadiul de azi al cunoştinţelor, de microorganismele din grupa Actinomicetelor (Actinomyces alni, Actinomyces elaeagni).
La tropice există specii de plante care poartă pe frunze, nu pe rădăcini, bacterii care asimilează azotul liber.
Din cele de mai sus se vede cum azotul circulă în natură, ca şi carbonul, despre care am vorbit mai înainte. Circuitul azotului înfăţişează fenomene mai variate şi mai complexe decît circuitul carbonului.
Azotul gazos se combină cu oxigenul sub influenţa descărcărilor electrice din atmosferă. Oxidul de azot cu apă dă acid azotic sau acid nitric, care cu
382
Mediul de viaţă al plantelor
bazele din pămînt dă nitraţii. Nitraţii sînt hrana azotată a plantelor superioare si a multor plante inferioare şi bacterii. Toate aceste organisme transformă azotul mineral din nitrat în azot organic, adică în substanţe proteice sau proteine. La moartea plantelor superioare, a celor inferioare sau la moartea bacteriilor, proteinele din substanţa lor sînt atacate de bacteriile de descompunere şi transformate
în amoniac. Amoniacul este oxidat de bacteriile nitrificatoare, transformat în nitrat, care serveşte din nou plantelor superioare şi microorganismelor vegetale ca hrană. în acest chip se închide circuitul azotului, în schema lui cea mai generală.
Circuitul azotului este, în realitate, mult mai complicat. Se intercalează în circuit bacteriile care, avînd la dispoziţie substajiţă hidrocarbonată asimilată de alte organisme, sînt în stare să asimileze direct azotul din aer. Se intercalează de asemenea bacteriile, care reduc nitraţii în amoniac şi azot liber, substanţe care scapă în atmosferă, ceea ce înseamnă o pierdere de azot pentru pămînt.
în sfîrşit se intercalează în circuit organismele animalelor. Animalele iau azotul sub formă de substanţe proteice, elaborate de plante. Animalele elaborează din această hrană azotată propria lor substanţă proteică.
Cînd animalul moare, proteinele din corpul său sînt atacate de bacterii, care le descompun pînă la amoniac, iar bacteriile nitrificatoare îl oxidează în nitrat. în acest chip azotul, care a făcut parte din corpul animalelor, este din nou pus la dispoziţia plantelor.
Figura de mai sus reprezintă schematic toate aceste fenomene, de o importanţă capitală pentru înţelegerea fenomenelor ce se petrec în sol şi pentru tehnica agricolă.
§ 3. Acţiunea bacteriilor asupra altor componente ale solului
Procese analoge acelora pe care le-am descris mai sus se petrec sub influenţa bacteriilor, nu numai cu compuşii carbonului şi azotului, dar şi cu alte multe substanţe: compuşii'sulfului, ai fierului, şi manganului, ai fos-
PLCILE
REDUCTWHE
ANIMALE
\	p,£flDERf
ÎNGR. CUtid VERDE Q£ GRAJO
agi Tunrvei^^
OESCOMrijjygflş
"COMPUS/ I*T£RM£D!ari
r
AMONIF/CARe NHu
—■— N 0%
PIERDERI PRIM LIV IG ARE
Fig. 53 — Circuitul azotului în natură
Biologia solului şi fertilitatea
forului etc. Nu există substanţă în pămînt care să nu fie atacată şi transformată de bacterii.
Din descompunerea materiei organice, care conţine sulf, se naşte, ca produs ultim de descompunere, hidrogenul sulfurat (SH2). Acest compus al sulfului este oxidat de anumite bacterii şi apoi prin transformare se transformă în acid sulfuros şi acid sulfuric, care cu bazele din pămînt dau sulfaţi. Sulf aţii sînt absorbiţi de rădăcini şi servesc ca hrană pentru plante.
Bacteriile Thiotrix,
Beggiatoa, Thioploca etc. oxidează într-o primă fază hidrogenul sulfurat în sulf, pe care-1 depune în corpul lor.
La Beggiatoa, cantitatea de sulf ce se depune în interiorul celulei ajunge pînă la 90% din greutatea ei uscată. Mai departe, sulful este oxidat, hidratat şi transformat în acid sulfuric.
TTn olt o-rnn Ap «mlfn-	54 ~ Beggiatoa alba (mărită de aproximativ 2 000 de
® P	w	ori) Se văd granule de sulf acumulate în corpul bacteriei,
bacterii oxideaza, in afara	(după	n o v a k. din d. f e h 6 r),
de hidrogenul sulfurat, şi
tiosulfaţii şi sulf iţii. Thiobacillus thioparus, autotrof, oxidează tio sulf iţii în sulfaţi.
Thiobacillus novellus, facultativ autotrof, oxidează tiosulfatul, fără depunere de sulf.
Thiobacillus denitrificans, autotrof şi anaerob, utilizează pentru oxidarea sulfului elementar şi a tiosulfatului în sulfaţi oxigenul din nitraţi.
Thiobacillus thio-oxidans oxidează direct sulful elementar şi tiosulfatul în acid sulfuric.
Dar întocmai ca şi la nitraţi, există şi la sulfaţi posibilitatea unei reducţii, prin anumite grupe de bacterii, reducţie care duce din nou la hidrogen sulfurat (SH2), care este o substanţă vătămătoare pentru plante.
La fel se petrec lucrurile cu compuşii fierului; sînt unele bacterii numite ferobacterii — Leptothrix, Crenothrix, Gallionella, Spirophyllum etc. — care produc o oxidare a acestora şi deci o transformare a lor în substanţe accesibile plan-
384
Mediul de viaţă al plantelor
telor; alte bacterii au o influenţă inversă, de reducţie a compuşilor feruginoşi si de transformare a lor în substanţe vătămătoare.
Bacteriile care oxidează fierul au însuşirea de a oxida şi manganul. în unele cazuri se acumulează în capsulele lor mucilaginoase mai mult oxid de mangan decît oxid de fier. Astfel, în capsula lui Crenothrix polyspora, Schorler (1904) a găsit 30—60 % Mnk03 şi numai 6—9% Fe2Os. După Berger (1935), ferobacteria specializată în oxidarea manganului este Leptothrix echi-nata, care se găseşte în apele ce conţin mult mangan 1.
Tot bacteriile sînt acelea care transformă compuşii organici ai fosforului, care nu pot fi folosiţi de plante, în produşi anorganici, accesibili plantelor. Cea mai mare parte a fosforului din solurile romîneşti de stepă se găseşte sub formă de compuşi organici. Cînd punem solul în condiţii favorabile activităţii bacteriene, descompunerea acestor compuşi organici ai fosforului este foarte intensă şi plantele sînt mai bine aprovizionate cu fosfor accesibil. Fosforul anorganic din fosfaţii insolubili se eliberează în forme solubile datorită acizilor azotic, sulfuric, formaţi în procesele de nitrificare şi sulfoficare.
Bacteriile care îmbogăţesc solul în săruri uşor asimilabile ale acidului fosforic — Bacterium megatherium var. phosphaticum — se introduc în sol prin culturi care alcătuiesc îngrăşămîntul bacterian fosforobacterin2.
De asemenea există bacterii care descompun silicaţii, silicobacteriile, care eliberează, în forme uşor asimilabile pentru plante, potasiul din alumino-rsilicaţii ce se găsesc în particulele de schelet ale solului.
S-a constatat că aceste bacterii, în afară de eliberarea potasiului din alumino-silicaţi, mai au proprietatea de a fixa azotul atmosferic, precum şi de a elibera fosforul din fosfaţi, în forme uşor asimilabile pentru plante.
Aplicarea îngrăşămintelor cu silico-bacterii, cu adaos de hrană fosforică, sub formă de fosforite, a dat rezultate bune la grîu şi lucernă. La grîul de toamnă s-a obţinut un spor de recoltă de 15 %, iar la lucernă de 40 % 3.
§ 4. Activitatea microorganismelor ca indicator al fertilităţii
Din cele arătate se poate înţelege cît de importantă este activitatea microorganismelor pentru menţinerea solului în stare de fertilitate şi pentru mărirea fertilităţii. Un pămînt în care micro-organismele nu se pot înmulţi, în care condiţiile pentru transformările ce le-am descris sînt defavorabile, este un pămînt
1	D. Feher, L. Varga, O. Hank, Op. cit.
2	R. A. Menkina, Fosforobacterinul şi condiţiile de utilizare a acestuia, Institutul de studii romîno-sovietic, Revista de referate «Agricultura», 11/1956.
3	V. Gr. Alexandrov, Importanţa bacteriilor care descompun silicaţii în ridicarea producţiei la bumbac, « Sovietskaia agronomia », 8/1952 (în 1. rusă).
Biologia solului şi fertilitatea
385
în stare rea de fertilitate. Studiul microflorei, stabilirea numărului de bacterii şi a speciilor ce populează solul sînt indicaţii preţioase pentru a judeca starea în care se găseşte un sol. Calcule aproximative au arătat că se găsesc pînă la 7 tone de microorganisme la hectar, localizate mai cu seamă în jurul rădăcinilor plantelor, adică în rizosferă1.
Pentru a măsura intensitatea activităţii bacteriene se recurge şi la metode indirecte şi anume se măsoară cantitatea de bioxid de carbon degajată în sol, căci cu cît această cantitate este mai mare, cu atît viaţa bacteriană în general este mai intensă. După S t o k 1 a s a, cantitatea de bioxid de carbon este un indicator al fertilităţii. într-un strat de 40 cm adîncime, microorganismele dezvoltă la hectar, în 24 de ore, 35 kg de bioxid de carbon.
Dacă această cantitate scade, înseamnă că activitatea bacteriană este redusă. Trebuie să luăm în acest caz măsuri de îmbunătăţire a solului, prin afînare, prin drenare dacă este prea umed sau printr-un adaos de materie organică.
înmulţirea exagerată a unor bacterii are uneori şi o influenţă negativă asupra solului.
în unele cazuri, dezvoltarea intensă a unor bacterii provoacă fenomenul de «oboseală» a solului. Cercetările făcute de N. A. Krasilnikov şi N. A. G a r k i n a în 1946 2 au dovedit că « oboseala » în cazul culturilor de trifoi este determinată de unele bacterii (Pseudomonas aeruginosa, Pseu-domonas fluorescens) precum şi	de ciuperci	din	genul Fusarium şi alte microorganisme. Toxinele acumulate	în sol, sub o	cultură	de lucernă,	sînt dău-
nătoare unor plante, cum este de pildă bumbacul şi inofensive pentru altele, ca de pildă grîul şi ovăzul. în aceste cazuri	este	bine ca	perioada de	menţinere
a lucernei să nu dureze mai	mult de 3	ani.
§ 5. Alte microorganisme din sol: algele, actinomicetele şi ciupercile
Algele. în stratul superior al solului trăiesc numeroase specii de alge, de la cele inferioare (unicelulare) pînă la cele mai bine organizate. Unele au clorofilă (Chlorophyreae), care le împrumută culoarea verde, altele au clorofilă şi pigmenţi de diferite alte culori, care le dau nuanţe brune (Pheophyceae), albăstrui (Cyanophyceae) etc. Numărul algelor este mare la suprafaţa solului şi mai ales în solul umed şi înierbat. în profunzime, numărul lor scade şi apoi dispare cu
1	S. Schăfler, Op. cit.
2	E. N. Mişustin, Factorul microbiologic în dezvoltarea plantelor, Analele romîno-sovietice, 2/1954.
2 5 “-Agrotehnica
386
Mediul de viaţă al plantelor
totul, fiindcă neavînd lumină, ele nu se pot hrăni. Cele mai răspîndite alge din sol sînt diatomeele sau algele silicioase (fig. 55).
Fiziologia nutriţiei algelor este analogă^aceleia a plantelor superioare: ele asimilează bioxidul de carbon cu ajutorul clorofilei şi eliberează oxigen în cursul acestui proces. Absorb din nărn^t nitraţi si celelalte săruri minerale.
Algele joacă în economia naturii roluri foarte importante : eliberează oxigen în apa solului, îmbunătăţesc calităţile acestei ape în terenurile irigate, în care se cultivă orezul de pildă.
Algele împiedică spălarea nitraţilor, pe care-i reţin în corpul lor, în perioada cînd pămîntul nu este acoperit cu plante superioare.
Unii cercetători (Bei-j e r i n c k) cred că algele ca şi unele bacterii pot folosi azotul liber; mai probabil este că trăiesc în simbioză cu bacteriile, care au această proprietate.
Algele se stabilesc chiar de la început pe materiile primare ale scoarţei globului, contribuind astfel la dezagregarea rocilor şi la formarea solului. Cum rocile nu conţin azot sub Fig. 55 — Alge din sol (mărite de 250 de ori)	nici o formă, primele alge care
Clădophorb SP»; 2— Diatoma vulgare; 3—Diatoma vulgare var.	^
elongatum; 4 - Sphaerotilus sp. (după Li n d ner, din Feher). ^e StablleSC pe TOClle primare
se aprovizionează cu azot din mica cantitate de nitraţi ce se formează ca urmare a descărcărilor electrice din atmosferă, aşa cum am arătat mai înainte.
Algele sintetizează materia organică, asimilînd bioxidul de carbon din aer, luînd din substrat nitratul de origine atmosferică şi extrăgînd din rocă celelalte substanţe minerale. Ele sînt astfel printre cele dintîi organisme care prepară materia organică de care au nevoie bacteriile heterotrofe şi anume bacteriile nitrificatoare şi bacteriile care asimilează azotul liber. Cu ajytorul acestora, provizia de azot a solului creşte mereu, ceea ce creează condiţiile de viaţă necesare existenţei plantelor superioare.
Bioiogia solului şi fertilitatea
387
Algele ne apar astfel ca fiind primele organisme primare care fac legătura regnului vegetal cu regnul mineral, alături de chimio-bacterii, care îşi procură energia din oxidarea unor substanţe minerale.
Actinomicetele. Actinomicetele sînt organisme vegetale care, din punct de vedere al sistematicii, sînt clasificate între bacterii şi ciuperci. Sînt numite şi ciuperci radiare, deoarece au filamentele ramificate ca un miceliu de ciupercă. Ca şi ciupercile, actinomicetele sînt organisme heterotrofe, care nu au posibilitatea să asimileze carbonul sau azotul mineral, ci sînt silite să trăiască pe socoteala materiei organice elaborate. Folosesc astfel ca hrană şi sursă de energie glucidele şi protidele asimilate de bacterii şi plantele superioare.
Aceste substanţe actinomicetele le găsesc în humus. Ele atacă chiar şi substanţele hidrocarbonate rezistente la descompunere, cum sînt lignina, kera-tina, pe care bacteriile cu greu le pot descompune. De asemenea, descompun materia azotată sau proteică şi o transformă în aminoacizi şi amoniac (fig. 56).
Actinomicetele sînt organisme aerobe, unele din ele anaerobe, foarte rezistente la uscăciune, la lumină şi căldură. Ele suportă temperaturi mai ridicate decît bacteriile. Temperatura optimă este de 32—37°, iar temperatura maximă de 75°. Sporii unor actinomicete rezistă la temperaturi mari, chiar la 120°. Se dezvoltă într-un mediu cu o reacţie pH mai mare de 5, deci subneutră, neutră sau alcalină. Sînt foarte sensibile la acizi, mai sensibile decît bacteriile. Sînt numeroase actinomicete care formează pigmenţi de diferite culori: roz, roşu, verzui, brun, negru. Tot actinomicetele emană mirosuri caracteristice. Mirosul plăcut de brazdă proaspătă este dat de actinomicete.
Actinomicetele completează acţiunea de descompunere a bacteriilor, în condiţiile în care bacteriile se dezvoltă greu. Astfel, atacă materia organică hidro-
Fig. 56 — Actinomicete care descompun substanţa organică (după N. H u 1 p o i)
388
Mediul de viaţă al plantelor
carbonată şi azotată din humus, chiar şi în regiunile aride, ceea ce bacteriile nu pot face. Atacă, cum am spus substanţele cele mai rezistente din humus, chiar şi atunci cînd raportul C/N este mai mare de 10/1, adică mai defavorabil decît acela care este propriu unei bune dezvoltări bacteriene.
Cea mai însemnată însuşire a actinomicetelor este aceea de a distruge unele bacterii patogene. Această însuşire a dus la descoperirea streptomici-nei, care se extrage dintr-o actinomicetă din sol Streptomyces (Actinomyces) griseus (fig. 57).
Actinomicetele joacă deci, alături de bacterii, un rol însemnat în descompunerea materiei organice şi menţinerea fertilităţii solului. Amendarea solurilor acide cu calciu şi drenarea solurilor prea umede sau mlăştinoase favorizează dezvoltarea actinomicetelor.
Ciupercile. Ciupercile	sînt	microorganisme	multicelulare, care populează	orizontul superior al	solului, alături	de	bacterii şi de actinomicete.
Sînt cîteva sute de mii de ciuperci în fiecare centimetru cub de sol de la suprafaţă, alături de cele cîteva milioane de bacterii şi actinomicete.	Dintre genurile cele	mai	frecvente	sînt	:	Penicillium, Mucor, F.usa-
rium, Aspergillus, Zygorhyncus, Trichoderma, Rhizopus, Monilia, Alternaria, Oscillaria.
Ciupercile sînt organisme heterotrofe, care se dezvoltă pe socoteala materiei organice, ca şi actinomicetele şi ca unele bacterii. Descompun repede materia organică, atît cea hidrocarbonată, cît şi cea proteică.
Ciupercile sînt adevăraţii distrugători ai celulozei. S-a dovedit că celuloza a fost distrusă în 21—42 de zile în proporţie de 47—93 %. Din descompunerea celulozei rezultă acizi organici: oxalic, citric etc.
Ori de cîte ori adăugăm pămîntului materie organică proaspătă, care conţine multă celuloză, ca, de exemplu, paie, bălegar nefermentat etc., favorizăm dezvoltarea ciupercilor.
Fig. 57 — Colonie de Streptomyces (mărite de 1 000 de ori) (după D. F e h e r)
Biobgia solului şi fertilitatea
389
Materia proteică este descompusă de ciuperci pînă la compuşii de echilibru chimic.
Există o analogie între activitatea ciupercilor şi aceea a actinomicetelor. Deosebirea este că ciupercile preferă o reacţie acidă şi se dezvoltă în condiţii care pentru bacterii şi actinomicete sînt defavorabile.
Ciupercile completează procesul de descompunere şi iau parte astfel la circuitul carbonului şi azotului şi al altor elemente în cele două regnuri, mineral şi animal. La rîndul lor, ele sînt descompuse de actinomicete şi de bacterii.
Unele ciuperci sînt epi-fite şi pătrund în sol o dată cu seminţele plantelor care sînt atacate. Astfel, Alternaria este o componentă normală a florei epifite a sparcetei1 şi produce pagube culturilor de sparcetă.
Ciupercile din genul Fu-sarium, care se dezvoltă de obicei în rizosferă a numeroase plante cultivate, sînt considerate una din cauzele micşorării puterii de germi-
1	A. N. Petrova, citată de E. N. Mişustin, Factorul microbiologic în dezvoltarea plantelor şi problema productivităţii plantelor cultivate, Analele romîno-sovie-tice, 2/1954.
Fig. 58 — Alternaria sp. în timpul formării sporilor (mărit de 250 de ori) (după L i n d n e r, din F e h e r)
Fig. 59 — Oscillaria sp. (mărită de 500 de ori; ^uupă L i n d n e r din F e h e r)
390
Mediul de viaţă al plantelor
naţie a seminţelor. Aceste daune s-au observat îndeosebi la grîul de primăvară şi la lucernă.
Experienţele făcute de A. P. Ordin la Institutul de microbiologie al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. au dovedit că lucerna în cultură pură favorizează înmulţirea în sol a ciupercii Fusarium. în rizosferă ierburilor graminee,
obsigii şi pirului crestat, dezvoltarea acestei ciuperci a fost oprită.
Aşa se explică de ce uneori grîul de primăvară, în primul an după spargerea lucernierei, dă recolte mai mici decît în al doilea an.
Din ciupercile care trăiesc şi în sol, cum sînt Peni-cillium notatum şi Penicillium crysogenum, se extrage antibioticul cunoscut penicilina.
Micoriza. Există un grup de ciuperci descrise pentru prima dată de F. M. K a-mienski (1881), numite cu termenul general de micoriza, care trăiesc împreună cu rădăcinile diferitelor plante, arbori de păduri, pomi roditori, plante din familiile ericaceelor, orhideelor, gra-mineelor şi alte familii. Ciuperca ia forma unui înveliş în jurul rădăcinii şi atunci se numeşte ectotrofâ sau trimite filamente în interiorul ei, fără a atinge cilindrul central, şi poartă numele de endotrofă. Se găsesc şi forme intermediare (fig. 60).
Ciuperca foloseşte hidraţii de carbon asimilaţi de planta superioară. în schimb, aceasta din urmă se aprovizionează cu azot, « digerînd » miceliul ciupercii bogat în azot. Ciuperca ia azotul din materia organică a mediului, pe care o descompune pînă la compuşii azotaţi, deoarece produce fermenţi care degradează peptonele, proteinele şi polizaharurile greu asimilabile în monozaharide, acizi
Fig. 60 — Formarea micorizei pe rădăcini de Pinus silvestris
— în teren lipsit de micoriză; B —în cultură sterilă, pe perii adsor-banţi ai rădăcinii; C — micoriză (după H a t s c h, din F e h e r).
Biologia solului şi fertilitatea
391
organici, amoniac, hidrogen sulfurat etc., pe care plantele îi pot mai uşor asimila. Se observă micoriză mai ales pe pămînturile bogate în materie organică şi sărace în nitraţi. Cînd pămîntul este normal aprovizionat cu nitraţi, plantele superioare iau azotul din aceşti nitraţi şi micoriză este rară în acest caz.
Sînt multe plante din familia gramineelor care prezintă micoriză, care sînt cu alte cuvinte micotrofe. Astfel sînt Deschampsia caespitosa, Nardus stricta etc.
Această particularitate i-a permis lui Viliams să stabilească locul asociaţiilor de ierburi micotrofe în succesiunea seriilor vegetale, corespunzătoare diferitelor faze ale evoluţiei solului.
După Viliams, dintre gramirieele cultivate, grîul tare sau grîul arnăut (Triticum durum) este micotrof, ceea ce explică reuşita lui deplină numai în pămînturile proaspete, .bogate în humus, pe care se poate dezvolta micoriză.
Pentru unele specii de arbori, ca stejarul de pildă, micoriză este foarte necesară. în plantaţiile de protecţie, pentru ca dezvoltarea normală a puieţilor să fie asigurată, se inoculează solul cu ciupercile care formează micoriză.
într-o pepinieră silvică din Bărăgan, s-a observat că în unele vetre ale parcelei puieţii de stejar creşteau foarte bine, iar în alte vetre foarte slab. S-a constatat că în primele vetre puieţii aveau micoriză, în celelalte nu.
§ 6. Relaţiile dintre microorganisme şi adaptarea microorganismelor la modificările mediului
în mediul în care îşi desfăşoară activitatea microorganismele apar totdeauna microorganisme concurente. în felul acesta sînt influenţate nutriţia şi procesele metabolice ale unora de către celelalte, se schimbă de multe ori însuşirile chimice şi fizice ale mediului nutritiv, reacţia solului, presiunea osmotică, vîsco-zitatea şi uneori temperatura solului.
De aceea, de cele mai multe ori, rezultatele experienţelor făcute în laborator cu culturi pure de microorganisme diferă de cele făcute în mediul lor natural de dezvoltare.
Cele mai multe specii de microorganisme sînt legate între ele prin nutriţia lor. Unele consumă substanţele nutritive fără a le epuiza complet, iar pe seama produşilor intermediari ce se formează se dezvoltă alte microorganisme. Azotobacterul se dezvoltă bine în culturile mixte cu bacterii celulozice, care sînt capabile să descompună celuloza în acizi organici şi chiar în monozaharide, cum este glucoza, pe care Azotobacterul o oxidează pînă la C02 şi H20. La rîndul lui, Azotobacterul prin oxidarea acizilor organici creează un pH optim pentru dezvoltarea bacteriilor celulozice.
392
Mediul de viaţă al plantelor
Astfel se explică de ce introducerea în sol a materialelor cu un conţinut ridicat de celuloză — paie, pleavă — duce pînă la sfîrşit la îmbogăţirea golului în azot.
A. A. Imşeneţki (1950) a observat că Nitrosomonas trăieşte simbiotic cu mixomicetul Sorangium symbioticum, care apare de îndată ce se dezvoltă Nitrosomonas. Acest lucru a făcut pe unii cercetători să considere că Sorangium iymbioticum are proprietăţi nitrificatoare.
Este de asemenea cunoscută din primele lucrări ale lui S. N. Vino-gradski şi M. W. Beijerinck convieţuirea Azotobacterului cu Clostridium pasteurianum 2.
Rezultă de aici că unele bacterii autotrofe, deşi aparent sînt independente, de alte organisme, sînt legate totuşi de mediul lor biologic. Această independenţă a microorganismelor face uneori greoaie izolarea culturilor pure.
Un alt aspect al interdependenţei dintre microorganisme constă în relaţiile antagoniste.
Pe relaţiile antagoniste dintre microorganisme se bazează folosirea antibioticelor în medicină. Sînt puţine specii de microorganisme care se hrănesc cu alte microorganisme. Imşeneţki a arătat că Myxococcus verescens omoară şi digeră cu ajutorul fermenţilor proteolitici alte microorganisme, printre care şi Azotobacterul. Protozoarele se hrănesc cu bacterii. Unele microorganisme stîn-jenesc numai dezvoltarea microorganismelor concurente sau le omoară, fără a se hrăni cu ele.
în lupta lor pentru existenţă, microorganismele au şi arme de apărare. Unele secretă anumite substanţe antibiotice, altele se pigmentează. Bacteriile pigmentate sînt mai rezistente faţă de protozoare decît cele nepigmentate.
în sol, bacteriile trăiesc sub formă de microcolonii, formate aproape exclusiv din aceeaşi specie, ocupă unul sau mai mulţi pori, în care nu pot pătrunde microorganismele concurente. în cadrul acestui spaţiu restrîns, ele secretă antibiotice, care au o deosebită importanţă în viaţa plantelor. Multe specii de bacterii fitopatogene sînt înlăturate din sol în urma activităţii bacteriilor antagoniste.
Dacă se introduc în mod artificial în sol microorganisme antagoniste, dezvoltarea ciupercilor fitopatogene, ca Fusarium, Helminthosporium, Rizoctonia, este oprită.
în solurile în care se găseşte în cantitate mare Bacillus mesentericus, acesta stînjeneşte dezvoltarea Azotobacterului şi a altor bacterii.
Concurenţa este mai mare în rizosferă, unde supravieţuiesc numai microorganismele cele mai adaptate la condiţiile create de fiecare plantă.
4	S, N. Muromţov, Microbiologia solului şi productivitatea plantelor, Analele romîno-sovietice, 3/1954.
Biologia solului şi fertilitatea
393
Antibioticele se folosesc pe scară din ce în ce mai mare pentru tratarea seminţelor şi a plantelor bolnave. Introducerea lor în sol nu s-a dovedit eficace, deoarece devin uşor inactive.
Adaptările microorganismelor la modificările mediului. Mediul în care se dezvoltă microorganismele este în continuă schimbare. La aceste modificări ale mediului, microorganismele î i modifică ereditatea dacă schimbările sînt de lungă durată, sau se adaptează la noile condiţii, fără a-şi schimba ereditatea, prin modificarea metabolismului celular.
Dintre produşii rezultaţi în urma modificărilor temporare ale microorganismelor s-au studiat mai mult enzimele, numite enzime adaptative. La Azotobacter, cercetările întreprinse de W. V. H a r r i s au arătat că elaborarea acestor enzime se face intens, chiar în decurs de 1 oră. Formarea enzimelor este în funcţie de aerarea mediului, de reacţia solului şi ele apar prin sinteza unor proteine specifice.
Adaptările microorganismelor la mediu au o deosebită importanţă practică, în cazul introducerii unor culturi de bacterii în sol trebuie să se aibă în vedere mai întîi adaptarea lor la noul mediu, precum şi adaptarea continuă la modificările ce le prezintă mediul în timp. Modificările morfologice şi fiziologice observate la culturile bacteriene se datoresc în cea mai mare măsură modificărilor mediului în timpul dezvoltării culturii.
§ 7. Animalele din sol şi rolul lor
Solul este populat nu numai de bacterii, actinomicete şi ciuperci, ci şi de o abundentă microfaună. Această microfaună este reprezentată prin proto-Zoare, dintre care cele mai frecvente sînt rhizopodele, flagelatele şi ciliatele (fig. 61). într-un centimetru cub de sol trăiesc cîteva zeci de mii de protozoare. în profunzime se împuţinează treptat, ca şi celelalte microorganisme; la un metru adîncime dispar cu totul.
Protozoarele se hrănesc cu materia organică vie şi moartă din sol, ele au nevoie de umezeală. Cînd pămîntul se usucă, protozoarele se acoperă cu o membrană groasă, se închistează şi trec în stare de anabioză, stare în care se menţin multă vreme, pînă ce se ivesc din nou condiţiile prielnice dezvoltării lor. Suportă temperaturi mai reci decît celelalte microorganisme din seria vegetală care populează solul, dar prosperă mai bine la o temperatură potrivită.
Există un raport invers între dezvoltarea protozoarelor şi dezvoltarea bacteriilor. Cînd condiţiile din sol sînt prielnice protozoarelor, sînt neprielnice bacteriilor şi viceversa. Pe de altă parte, protozoarele consumă bacteriile din sol şi unele bacterii fitopatogene. înmulţirea mare a protozoarelor din sol are, după J. E. Rusei 1, o influenţă negativă asupra fertilităţii. S-a observat acest lucru
394
Mediul de viaţă al plantelor
adesea în pămîntul din sere. O sterilizare parţială a solului la 50—60° prieşte solului, căci omoară protozoarele, dar nu şi bacteriile. Sterilizarea parţială se mai poate face cu sulfură de carbon, cianamidă de calciu, oxid de calciu şi alte substanţe. Grădinarii de lîngă oraşele mari, care fac culturi intensive în sere, erau obligaţi să schimbe pămîntul, din cauza scăderii fertilităţii, în
urma înmulţirii protozoarelor. Prin sterilizare parţială ei pot folosi mai mulţi ani acelaşi pămînt.
într-un teren descoperit, o astfel de sterilizare parţială se realizează în fiecare vară, sub acţiunea căldurii solare, astfel că protozoarele nu ajung să aibă, în condiţii normale, o influenţă vătămătoare asupra fertilităţii solului.
Numărul protozoarelor în sol este maxim primăvara, de îndată ce se topeşte zăpada, şi în timpul toamnei, după perioada ploioasă. Ele se găsesc în număr mare la adîncimea de 0 — 15 cm şi dispar la 1 m adîncime. Deci, existenţa protozoarelor este legată de umiditate mare şi de prezenţa materiei organice în sol.
Hrănindu-se cu materia organică, protozoarele iau parte la transformarea acestei materii organice şi la amestecul ei intim cu materia minerală.
Pe lîngă protozoare sînt şi alte microorganisme din lumea animală care trăiesc în sol. Dintre acestea se pot menţiona rotiferele, care sînt animale minuscule şi care au la partea anterioară un disc prevăzut cu cili, care se poate contracta. Aceşti cili forţează hrana care se găseşte în apa din sol să pătrundă în corp, unde este digerată. Rotiferele îndeplinesc un rol însemnat în circuitul materiei organice din sol. Sînt apoi nematozii, viermi microscopici şi unii macroscopici. Nematozii au corpul în forma de fus. Se hrănesc cu materie organică, alţii cu protozoare şi chiar cu bacterii. Alţii sînt parazitaţi pe plante. Se găsesc mai numeroşi (pînă la 60 de indivizi la 1 kg de sol) în solurile bine aprovizionate cu materie organică.
Fig. 61 — Protozoar ciliat (Paramaecium caudatum) (mărit de 500 de ori) (după D. F e h b r).
Biologia solului şi fertilitatea
395
Microorganismele din seria animală iau parte la procesul de formare a solului şi de granulare a particulelor elementare.
Această prelucrare continuă a materiei organice şi amestecul ei intim cu materia minerală se fac şi de numeroase alte grupe de animale care populează solul şi care alcătuiesc macrofauna solului: larve de insecte, acarieni, miriapode, rîme. Toate aceste animale ingerează materia organică, o dată cu particule minerale, sapă nenumărate galerii minuscule, elimină ca excremente mici granule de materie organică, amestecată cu materie minerală şi dau solului structura granulară. Este de reţinut, din acest punct de vedere, rolul pe care-1 exercită în pămînt rîmele, care străbat pămîntul necontenit, la diferite adîncimi, în raport cu starea lui de umiditate. Rîmele preferă solurile umede, cu multă materie organică şi cu calciu din abundenţă. Numărul lor variază foarte mult, de la cîteva sute pînă la 2 000 000 la ha. Sînt foarte sensibile la aciditate pronunţată, în solurile foarte acide, unde cantitatea de calciu este foarte mică, rîmele nu se înmulţesc. Nu se înmulţesc prea mult nici în solurile fără materie organică. Prin administrarea gunoiului de grajd, numărul rimelor creşte mult, de la 30 000— 40 000 pînă la peste 2 000 000 la ha. Se hrănesc cu materie organică, ca orice animal erbivor, cu frunze, cu resturi de ierburi etc. în păduri, aproximativ 10 % din frunzele arborilor căzute la suprafaţa solului sînt consumate de rîme. Se hrănesc însă şi cu materie vegetală, amestecată cu cea minerală. Din această cauză trec prin corpul lor cantităţi foarte mari de sol, din care extrag materia organică. Părticelele de sol ce trec prin tubul digestiv al rimelor se amestecă cu sucut gastric lipicios şi ies sub forma unor macroagregate. După Charles Darwin, care s-a ocupat de rolul rimelor în natură şi a scris o lucrare celebră «Earthworms and vegetable mould», prin corpul rimelor trece în fiecare an o cantitate de sol care poate acoperi suprafaţa uscatului cu un strat de 5 mm grosime. în timp de 60—70 de ani, rîmele pot trece prin corpul lor întreg stratul arabil din sol de 20 cm grosime. După N. A. Dimo1, numai primăvara rîmele scot la suprafaţa solului 15—20 tone de excreţii la hectar. Rîmele au trecut prin corpul lor, într-un an, pe metrul pătrat, 2,02 kg de pămînt în sol forestier şi 8,13 kg în sol de păşune. Aceasta înseamnă că rîmele prelucrează complet, în 20 de ani, un strat de sol de 5,4 cm grosime în primul caz şi de 19,8 cm în al doilea caz. Rîmele găsesc în unele soluri de la noi condiţii foarte favorabile de înmulţire şi creştere. în Banat, în solurile bogate în materie organică, cu suficientă umezeală şi în cursul verii, cu mult calciu aproape de suprafaţa solului, s-a găsit cea mai mare rîmă din Europa şi Asia şi anume AUobophora robusta, cu lungimea de 30—40 cm, care uneori ajunge pînă la 1,10 m, cu diametrul de 1,5—1,8 cm 2.
1	Citat de C. Chiriţă, Pedologie generală, Editura Agro-Silvică de Stat, 1955.
2	V. Pop, Lumbricidele din Romînia, Analele Academiei R.P.R., 1949.
39G
Mediul de viaţă al plantelor
Chiar şi animalele superioare joacă un rol în prelucrarea solului: rozătoarele din stepă sapă galerii, care se astupă adesea cu pămînt din alt orizont. Se formează astfel crotovineîe, caracteristice pentru solurile de stepă. Hîrciogii aduc din adîncime la suprafaţă sol cu structură şi de la suprafaţă duc în adîncime sol fără structură.
în pădure, mamiferele mari — porcul mistreţ, cerbul, căprioara — joacă un rol în amestecarea humusului în substratul mineral, în îngroparea seminţelor şi în regenerarea pădurilor.
Pentru agricultor, fauna, începînd de la insecte şi pînă la rozătoare şi suidee, ajunge uneori, în caz de dezvoltare exagerată, o calamitate pentru diferite plante cultivate. De aceea sînt necesare măsuri de prevenire şi combatere.
§ 8. Plantele superioare. Comunităţile vegetale
Din punct de vedere practic, plantele superioare interesează mult mai mult pe agricultor şi silvicultor decît microflora. Studiul microflorei ne permite să înţelegem mecanismul formării solului, menţinerii şi sporirii fertilităţii şi prin aceasta ne ajută să punem solul în cele mai bune condiţii de producţie. Studiul plantelor superioare ne interesează fiindcă de la ele tragem foloase directe, sau pe unele trebuie să le combatem şi să le stîrpim spre a face loc plantelor utile. Silvicultura şi fitotehnia se ocupă în amănunt de plantele utile, spontane sau cultivate; noi vom aminti numai cîteva noţiuni generale despre plantele superioare, noţiuni care sînt necesare înţelegerii raporturilor dintre climă, sol şi vegetaţie şi recunoaşterii tipurilor de sol după vegetaţie.
Din acest punct de vedere nu interesează atît plantele ca indivizi, cît grupele mari de plante, numite comunităţi vegetale. O disciplină nouă din grupa ştiinţelor biologice, fitosociologia, se ocupă de aceste comunităţi.
Comunitatea vegetală este o populaţie de plante crescută în mod natural, care are caractere proprii şi poate fi tratată ca o entitate biologică distinctă. De pildă, pădurea sau mai bine-zis diferite feluri de păduri. înăuntrul unei coma-Bităţi mari, cum este pădurea, sînt comunităţi mai mici, distincte de cea mare, care indică diferenţe locale în compoziţia solului, regimul de precipitaţii etc.
Comunităţile caracteristice şi statornice se formează după o lungă evoluţie, în cursul căreia apar şi dispar comunităţi instabile, care iau unele locul altora. Astfel, la începutul formării solului, se stabilesc, pe materialul format, comunităţi simple de alge, bacterii, ciuperci, muşchi şi alte plante inferioare. Apoi se succed comunităţi de plante din ce în ce superioare: plante erbacee, perene, arbust, şi arbori. Aceste comunităţi trecătoare pot să dureze vreme destul de lungă* pînă cedează locul una alteia. Ele sînt numite şi serii de succesiune: serie primară, cînd comunitatea se stabileşte pe pămîntul gol sau serie secundară, cînd ia locul
Biologia solului şi fertilitatea
397
alteia, anterioară. în raport cu mediul, se vorbeşte de hidroserie, în cazul comunităţii de mediu umed; xeroserie, cînd mediul este uscat; psamoserie, cînd comunitatea se stabileşte pe nisip zburător; litoserie, cînd se stabileşte pe roci tari etc.
După ce s-au succedat astfel mai multe serii, o comunitate ajunge în stare relativă de echilibru, adică se poate menţine vreme îndelungată. Comunitatea ajunsă în echilibru poartă numele de comunitate stabilă sau statornică. Dar şi această statornicie este relativă, căci pot interveni cauze care rup echilibrul; o oscilaţie climatică, distrugerea pădurii de om etc.
După mărimea, aspectul şi statornicia lor, comunităţile vegetale poartă diferite numiri. Asociaţia 1 este comunitatea cea mai bine constituită, de exemplu pădurea de stejar. Coasociaţii sînt comunităţile care trăiesc împreună, dar independent, de exemplu comunităţile de papură (Typha) şi de trestie (Phragmites) în bălţi. Societăţi sînt comunităţile care apar în interiorul unei mari comunităţi. De exemplu, comunităţile care trăiesc ca etaje inferioare în pădure sau comunităţile sezonale. Clanuri sînt micile agregate de specii, crescute pe mici suprafeţe şi care tind la comunităţi mai mari, dacă sînt condiţii favorabile.	———
O comunitate vegetală se recunoaşte şi se caracterizează după compoziţia floristică, în care trebuie stabilite frecvenţa, constanţa şi exclusivitatea diferitelor specii, după felul de viaţă al indivizilor ce o compun şi după structură, care poate fi rară, încheiată, sau în strate ori etaje.
Raportul comunităţilor vegetale cu clima şi solul2
Comunităţile vegetale se nasc sub influenţa climei şi se dezvoltă în serii succesive, pe măsură ce evoluează clima şi pe măsură ce se desăvîrşeşte procesul de formare a solului. Ajunse în stare de echilibru relativ, comunităţile statornice caracterizează foarte bine climatul zonelor ce le ocupă. Astfel se vorbeşte de climatul pădurii tropicale, totdeauna umed şi cald; de climatul savanelor, cald, cu umiditate sezonală; de climatul vegetaţiei mediteraniene, cu ierni dulci şi umede; de climatul temperat al pădurii de stejar; de climatul pădurii de pin sau al taigei; de climatul vegetaţiei de tundră, cu plante erbacee şi arbuşti pitici.
în cursul evoluţiei, comunităţile vegetale influenţează la rîndul lor clima şi solul şi tind să realizeze şi să menţină condiţiile propriei lor existenţe. Astfel, marile comunităţi vegetale, încheiate, exercită o influenţă puternică asupra mişcării aerului şi evaporaţiei, asupra genezei solului, asupra aerisirii, temperaturii şi structurii acestuia, asupra compoziţiei lui chimice, asupra economiei apei în pămînt.
1	Unii fitosociologi întrebuinţează termenul de asociaţie în mod general, în loc de comunitate.
2	Raportul dintre plante şi mediu formează obiectul ecologiei (Poplavskaia, Ecologia, 1948,). Raportul dintre comunităţile vegetale sau fitocenoze şi mediu formează obiectul fito-sociologiei sau fitocenologiei.
398
Mediul de viaţă al plantelor
Pădurea este un obstacol în faţa vîntului, micşorează sau anulează viteza acestuia şi prin aceasta micşorează evaporaţia directă a apei din sol. în pădure, solul este umed la suprafaţă; în preajma pădurilor sau a perdelelor de arbori anume plantate, evaporaţia apei, de la suprafaţa solului pînă la o distanţă de cîteva sute de metri departe de perdea, este redusă. Aceste perdele sînt un mijloc de luptă contra secetei.
Temperatura solului are oscilaţii mult mai mici, cînd solul este acoperit cu o comunitate vegetală încheiată.
Sub pădure, solul îngheaţă pînă la o adîncime mai mică decît într-un teren descoperit.
Aerisirea solului este asigurată, cînd plantele care compun o asociaţie au rădăcini pivotante şi cînd resturile vegetale se descompun uşor, cum este cazul pădurii de fag; cînd însă rădăcinile cresc trasant şi frunzele ce cad se descompun greu, cînd mediul este acid, solul se acoperă ca şi cu o pîslă de materie organică nedescompusă, în care caz aerisirea este compromisă şi solul evoluează defavorabil, cum se întîmplă în unele păduri de conifere.
Influenţa asupra structurii solului, în comunităţile încheiate, se manifestă prin împiedicarea ploii de a bătători pămîntul şi prin contribuţia rădăcinilor la formarea structurii granulare. Rădăcinile mici, fasciculare, creează mecanic separaţii în masa solului, iar humusul, rezultat din rădăcinile descompuse, menţine aceste separaţii. Acest efect se observă mai ales în stepă, unde grami-neele, care alcătuiesc comunitatea caracteristică, au foarte numeroase rădăcini fasciculare.
Din punct de vedere chimic, plantele în asociaţii constituite extrag adesea hrana de la adîncimi foarte mari.
După ce mor plantele, resturile se descompun, se amestecă cu substratul mineral şi constituie humusul. Humusul încorporează şi păstrează în parte substanţele minerale, pe care plantele le-au extras din adîncime.
Iată de ce un pămînt pe care cresc de multă vreme comunităţi vegetale spontane şi mai ales comunităţi ierboase nu sărăceşte, dimpotrivă se îmbogăţeşte în substanţe fertilizante. Provizia de humus creşte la suprafaţa solului, se acumulează mai multe elemente nutritive, mai multă substanţă energetică, mai multă energie solară.
Cînd intervine omul, lucrările iau adesea un alt curs. Dacă o pădure este defrişată fără a avea grijă de a o reconstitui, humusul adunat se descompune repede, iar pămîntul sărăceşte.
Dacă un sol virgin de stepă sau de pădure este luat în cultură şi, an de an, ridicăm recoltele fără să îngrăşăm culturile şi fără să luăm măsuri de regenerare a humusului şi de refacere a structurii, productivitatea acelui sol nu se mai menţine la nivelul iniţial.
Biologia solului şi fertilitatea
399
Influenţa cea mai complexă se constată asupra economiei apei în pămînt. Pădurea reţine pe suprafaţa frunzelor şi a ramurilor o parte din apa de precipitaţii, care se evaporă înainte de a atinge pămîntul. Transpiraţia, şi deci pierderea apei prin frunze, este enormă în pădure. Atmosfera pădurii şi atmosfera imediat vecină sînt totdeauna mai umede ca cea din loc deschis.
Din apa care cade pe pămînt, în pădurea încheiată, se pierde foarte puţin, aproape toată cantitatea se infiltrează. Pierderile prin scurgere la suprafaţă într-un teren înclinat sînt aproape nule. Alimentarea stratului de apă freatică este mai bine asigurată. în schimb, consumul de apă din solul ocupat de pădure este foarte mare.
După situaţia locului, capătă precumpănire unul sau altul din fenomenele de mai sus. Lucrul cel mai important de reţinut este următorul: în regiuni cu relief accidentat, comunităţile vegetale încheiate, în special pădurea, asigură o economie normală a apei. Cînd pădurea este distrusă, apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă şi se pierde, evaporaţia este foarte puternică, nivelul apei freatice scade. Regiunea capătă, din punct de vedere al economiei apei, un regim torenţial, eroziunea distruge solul şi restul de vegetaţie, cu vremea regiunea devine aridă.
Foarte interesante sînt raporturile pe care le stabileşte Viliams între comunităţile vegetale şi sol, în diferite faze de evoluţie.
în pădurea rară sau de curînd tăiată sînt condiţii optime pentru dezvoltarea asociaţiilor de ierburi cu rizomi, de pildă Caîamagrostis epigeiosy adaptate la mediul caracteristic. Ele găsesc, în stratul superficial de humus, hrană, aer şi umezeală. Azotul este adesea asigurat prin plantele din familia leguminoaselor.
Asociaţia de ierburi cu rizomi pune stăpînire pe sol şi împiedică regenerarea prin seminţe a pădurii; regenerarea nu mai este posibilă decît prin lăstari din buturugă, rădăcini şi restul de tulpini.
Dacă pădurea a fost tăiată, s-a rărit mult, sau a dispărut, a dispărut şi stratul afînat de humus, format din frunze şi celelalte resturi. Aşa fiind, condiţiile de mediu nu mai sînt potrivite pentru ierburile cu rizomi. Apar asociaţii de ierburi cu tufa rară, care se hrănesc din straiul mai profund: Dactylis glomeratay Poa nemoralis, Poa sterilis, Phleum pratense, Festuca pratensis, Anthoxantum odora-tum etc.
Aceste ierburi împînzesc cu rădăcinile lor fasciculare solul podzolic al pădurii, îi dau altă structură. Solul evoluează spre sol de stepă, dacă şi condiţiile climatice sînt propice.
Dacă însă mediul este mai umed, se favorizează formarea de humus brut (nesaturat) din resturile ierburilor. Acest strat de humus brut împiedică aerisirea solului, condiţiile de anaerobioză se accentuează, apar fenomene de reducţie.
400
Mediul de viaţă al plantelor
în astfel de condiţii, ierburile cu tufă rară dispar; locul lor îl iau ierburile cu tufă ^ deasă. Acestea dau mereu muguri laterali, formează mlădiţe noi, dar intemodiile bazale moarte se conservă, formînd un ghemotoc de materie organică, care are aspectul unui bulgăre. Această materie organică se descompune foarte greu, ea este îmbibată permanent cu apă capilară, înăuntrul ei mediul este, din această cauză, anaerob, mugurii şi mlădiţele noi se dezvoltă la periferia ei, unde există umezeală şi aer, bulgărele are tendinţe să crească.
Existenţa acestor bulgări este foarte caracteristică pentru fîneţele în curs de evoluţie spre mlăştinire. Bulgării împiedică scurgerea apei la suprafaţă, iar pătrunderea în adîncime este împiedicată de orizonturile inferioare impermeabile. Mlaştinile cu astfel de comunităţi ierboase reprezintă rezervoarele din care se alimentează reţeaua de rîuri din partea europeană a U.R.S.S.
Ierburile caracteristice pentru astfel de comunităţi sînt micotrofe, sînt prevăzute cu un ţesut plin cu aer (aerenchim), fără care ciuperca de pe rădăcini nu s-ar putea dezvolta. Exemple de astfel de ierburi sînt: Festuca sulcata, Ana-basis salsa, Camphorosma monspeliaca etc.
în astfel de comunităţi ierboase de mlaştini, numai puţini arbori, cu rădăcini micotrofe, mai pot găsi posibilitatea de viaţă. Treptat-treptat, ei sînt înecaţi în materia organică ce se formează.
Acumularea progresivă de materie organică, impermeabilitatea din ce în ce mai accentuată a substratului, condiţiile de anaerobioză tot mai defavorabile, sărăcia crescîndă în săruri minerale deschide drumul comunităţilor de «lande cu: Vaccinium vitis idaea, Vaccinium myrtillusy Vaccinium uliginosum, Calluna vulgaris etc.
Iar dacă aceste condiţii se înrăutăţesc şi mai mult, se instalează comunităţile de muşchi — Hypnacee şi Sphagnacee — şi se naşte astfel turba oligotrofă.
Comunităţile vegetale şi plantele ca indicatori ai tipului climatic şi tipului de sol
Se vede din cele de mai sus că, chiar pe zone climatice mai restrînse, o anume comunitate vegetală, în care predomină o anumită specie, devine caracteristică pentru tipul sau subtipul climatic şi de sol respectiv.
în acest înţeles există un paralelism între climă, sol şi vegetaţie.
Pentru Romînia s-a studiat acest paralelism de către P. Enculescu1 şi Tr. Săvulescu2.
Asociaţiile de graminee spontane caracterizează climatul de stepă, pe solul brun-deschis şi pe cernoziomurile castaniu, ciocolatiu şi propriu-zis.
1	P. Enculescu, Zonele naturale de vegetaţie din Romînia, 1924.
2	Tr. Săvulescu, Der biogeographische Raum Rumăniens, Annales de la Faculte d*Agronomie de Bucarest, voi. I, 1939—1940.
Biologia solului şi fertilitatea
40 î
Formulele climatice ale zonei respective sînt B S ax şi B S b x.
Pădurea rară de Quercinee, în special de Quercus cerris şi Quercus pedun-culiflora, caracterizează o climă mai umedă ca precedenta, de tipurile Dfax şi Cfa x şi de tipul de sol cernoziom degradat.
Asociaţiile de Quercinee, mult mai bine încheiate, caracterizează un climat de aceeaşi formulă climatică, dar ceva mai umed, pe solul brun-roşcat de pădure. Jn această zonă climatică şi de sol, diferite specii de stejar — ca Quercus pedun-culata, O. sessiliflora, Q. conferta — compun adesea exclusiv asociaţia respectivă; alteori, stejarul este asociat cu alte specii de arbori cu foi caduce: ulm, frasin, jugastru, carpen, într-o asociaţie mixtă, care a fost denumită pădure de şleau.
Asociaţiile compuse din fag (Fagus silvatica) caracterizează o zonă încă şi mai umedă şi mai rece ca precedenta, de tipul climatic Dfbx sau Cfbx. Solul acestei regiuni este solul brun-roşcat de pădure, mult levigat şi podzolul.
Pădurea de conifere, compusă din brad şi molid, la limita ei inferioară amestecată cu fag şi mesteacăn, caracterizează o climă şi mai umedă şi mai rece, de tipul Dfbk sau Dfbk'. Solul în această zonă este podzolul secundar şi podzolul primar.
în sfîrşit, dincolo de această zonă, la altitudini mai mari de 1 600 m, asociaţia dominantă este asociaţia de graminee de munte şi alte plante erbacee, care caracterizează climatul alpin. Solul este podzolul primar schelet sau solurile schelete, brune şi negre alpine, cu intercalări adesea de soluri turboase.
Comunităţile vegetale mari, de care am vorbit, sînt astfel caracteristice pentru un anume tip climatic şi pentru tipul zonal de sol corespunzător.
Dar, adeseori, modificările importante ale solului, datorită expoziţiei rocii-mamă sau texturii, creează, în interiorul zonei mari climatice, condiţii pentru asociaţii mai mici, care caracterizează numai subtipul de sol sau specia de sol. Asociaţiile acestea sînt denumite asociaţii de tip edafic, spre deosebire de asociaţiile de mai sus, de tip climatic.
Astfel, asociaţiile mai restrînse şi cîteodată anumite specii devin asociaţii sau plante indicatoare pentru o anume specie sau subtip de sol.
Utilizarea agricolă a unor terenuri noi cere în prealabil studiul vegetaţiei spontane. Tot aşa, proiectele de împădurire sau de înfiinţare de perdele forestiere de protecţie din stepă, din terenurile supuse eroziunii, cer studii prealabile ale
Formele de viaţă, creşterea şi vigoarea plantelor, anumite specii indicatoare şi mai presus de toate anumite comunităţi de plante ne arată prezenţa unui complex de factori ecologici, climatici, edafici şi biotici şi în felul acesta ne dau putinţa să judecăm dacă pămîntul este propriu pentru cultura unor anumite plante agricole, pentru împădurire sau pentru păşune.
vegetaţiei
26 — Agrotehnica
i '
/ i-iiQi lâll LitA
402
Mediul de viaţă al plantelor
Iată cîteva exemple de specii indicatoare pentru cîteva tipuri sau categorii de sol, specii care trăiesc împreună în asociaţii mixte sau în clanuri mici1.
Pentru solurile calcaroase: sparceta (Onobrychis sativa), cebarea (Poterium sanguisorba), trifoiul mărunt (Medicago lupulina), sulfina (Melilotus officinalis), linariţa (Linaria vulgaris), topoşnicul (Galeopsis ladanum), rugul (Rubus caesius), muşcatul dracului (Scabiosa columbaria) 2, vătămătoarea (Anthyllis vulneraria), ghizdeiul (Lotus corniculatus), inul sălbatic, inul pitic (Linum catharticum), iarba osului (Helianthemum vulgare)y turta sau turteaua (Carlina acaulis).
Pentru solurile levigate, acide, sărace în calciu, sînt caracteristice aşa-zisele plante calcifuge, ca de exemplu: iarba neagră (Calluna vulgaris), smirdarul (Rhodo-dendron sp.), afinul (Vaccinium myrtillus), feriga (Aspidium filix mas), feriga (Polystichum thelypteris), ţepoşica (Nardus stricta).
Dintre speciile mai puţin exclusive sînt caracteristice pentru solurile sărace în calciu; măcrişul mic (Rumex acetosella), spilcuţele (Chrysanthemum segetum), cruşăţeaua (Barbarea vulgaris), coada calului (Equisetum sp.), rogozul (Carex sp.).
Pe solurile bogate în azot, plante caracteristice sînt: ştirul (Amaranthus sp.), loboda (Atriplex sp.^, spanacul sălbatic (Chenopodium sp.J, cătuşele (Ballota nigra), urzica mare (Urtica dioica), urzica mică (Urtica urens), rostopască (Chelidonium majus), mătrăguna (Atropa belladona), măselariţa (Hyosciamus niger), laurul (Datura stramonium).
Plantele caracteristice, arătate mai sus, pentru soluri calcaroase, pentru cele decalcificate sau pentru cele bogate în azot, sînt plante dominante pe solul respectiv. Ele pot emigra şi pe alte tipuri de soluri. Nu sînt plante exclusive. O anumită compensaţie a factorilor de vegetaţie are loc la plantele dominante atunci cînd condiţiile generale de mediu sînt favorabile. Plantele caracteristice exclusive sînt acelea care cresc pe săraturi şi soluri sărăturoase.
Iată, după Tr. Săvulescu, cîteva din aceste plante frecvente pe săraturile de la noi din ţară3.
Din Chenopodiaceae: brîncă, iarbă sărată, căpriţă, guşteriţă, iarba porcului (Salicornia herbacea); Suaeda maritima; Suaeda panonica; ghirin (Obione verrucifera); Halimocnemis triandra; Halocnemum strobilaceum; Petro-simonia crassifolia; Petrosimonia brachiata; Bassia hirsuta; ciurlan, spaima iepurilor, săricică (Salsola ruthenica) ; lobodă sălbatică (Atriplex hastatum) căpriţă lobodă (Atriplex littorale).
1	Pentru solurile forestiere â se vedea C. Chiriţă, Pedologie generală, Editura Agro-Silvică de Stat, 1955.
*	După J. E. Russel.
8 Terminologia populară este foarte neprecisă. Este mai bine să ne referim la numirile botanice ştiinţifice.
Biologia solului şi fertilitatea
403
Din Cruciferae:	Lepidium	latifolium, Lepidium crassifolium. Din
familia Frankeniaceae: Frankenia pulverulenta şi Frankenia hispida.
Din familia P ap iliortaceae: trifoi mărunt (Trifolium parviflorum), molotru ( Trigonella besseriana).
Din familia Plumbaginaceae: apărătoare, sică, garofiţa de mare, garofiţa mării, limba boului, limba peştelui (Statice gmelini), Statice latifoliay Statice caspia, Statice limonium.
Din familia Plantaginaceae: patlagină (Plantago tenuiflora), Plan-tago sibirica, Plantago maritima, Plantago comuti.
Din familia Compositae: Aster tripolium, pelin (Artemisia monogyna), pelin (Artemisia maritima), Leuzea salina, Lactuca saligna.
Din Gramineae: Puccinellia distans sin. Atropis distans, Puccinellia festucaeformis sin. Atropis festucaeformis, Puccinelia transilvanica sin. Atropis transilvanica, Hordeum maritimum.
Din I r i d e a e: Iris halophila.
Din familia Juncaginaceae, Triglochin maritimum şi din Jun-c ac e a e, Juncus ger ar di.
în ceea ce priveşte plantele cultivate, acestea au devenit, prin cultură, selecţie şi încrucişare, mult mai tolerante decît plantele spontane. Omul a dus grîul din Abisinia şi Egipt pînă în Siberia şi Canada, în condiţii de climă şi de sol foarte diferite, a împins plante care cer o climă caldă şi ierni dulci, cum este viţa de vie, mereu spre latitudini nordice, a dus porumbul, cartoful şi tutunul din America Centrală în toate continentele.
Cu toată toleranţa lor, fiecare din plantele cultivate găseşte condiţiile optime de vegetaţie numai într-un anumit climat şi pe un anumit tip de sol. Dacă luăm în considerare optimul de vegetaţie, legea generală a concordanţei cu mediul îşi găseşte aplicare şi în cazul plantelor cultivate. Pe această concordanţă se bazează tehnica raionării culturilor şi a agrotehnicii diferenţiate.
CAPITOLUL VII
STRUCTURA SOLULUI § 1. Ce este structura. Cum se caracterizează
Structura este modul cum sînt grupate în masa solului particulele lui elementare.
Dacă se porneşte de la masa compactă a solului, structura se poate defini, după Z a h a r o v, ca fiind modul cum se fragmentează această masă.
Pentru a judeca starea în care se găseşte un sol şi gradul lui de fertilitate, nu este suficient să cunoaştem numai alcătuirea mecanică sau textura, compoziţia chimică şi viaţa microbiologică, trebuie să cunoaştem şi structura, care este un element esenţial al fertilităţii. Două soluri pot avea aceeaşi textură şi compoziţie chimică, dar acela care nu are structură are o fertilitate mică, iar acela care are structură are o fertilitate mare. E. Wollny a atras atenţia asupra importanţei pe care o are starea fizică asupra fertilităţii solului. Cercetătorii ruşi şi sovietici P. A. Kostîcev, V. R. V i 1 i a m s, D. G. V i 1 e n s k i şi mulţi alţii au dat o fundamentare ştiinţifică teoriei despre structură şi despre influenţa ei asupra fertilităţii solului.
Un nisip mobil are toate particulele lui elementare independente una de alta, individualizate, fără nici o aglomerare a lor în unităţi mai mari. La fel, praful uscat de pe drumurile de ţară nepietruite are particulele lui foarte fine, independente, individualizate. Starea în care se găseşte nisipul sau pămîntul, în acest caz, se numeşte stare făinoasă. Cînd nisipul sau praful de sol este uscat, spaţiul dintre particulele elementare este mai mare şi materialul este afînat. Dacă nisipul sau praful de sol este îmbibat abundent cu apă, particulele elementare lunecă unele pe lîngă altele, se aşază mai strîns, iar spaţiile dintre particule devin mai mici. Atunci nisipul sau solul se găseşte în stare îndesată sau compactă.
Starea făinoasă şi starea compactă sînt stări nestructurale. Nisipul sau pămîntul, care se găseşte în această stare, nu are o structură propriu-zisă, în sensul în care este înţeleasă această noţiune în agrotehnică. Cînd pămîntul se găseşte într-o stare nestructurală, între particulele elementare rămîn spaţii mici, cu diametrul apropiat de al tuburilor capilare şi de aceea s-au numit spaţii capilare.
întreg spaţiul dintre particule sau spaţiul lacunar este mai mare sau mai mic, după cum materialul este mai afînat sau mai îndesat. Particulele elementare pot fi considerate ca nişte sfere foarte mici. Dacă sferele se ating prin 6 puncte de contact, adică dacă fiecare sferă se înscrie geometric într-un cub, materialul apare mai afînat; dacă sferele se ating prin 12 puncte de contact, adică dacă fiecare sferă se înscrie geometric într-un duodecaedru, materialul apare îndesat sau compact. Starea de îndesare sau de afînare a particulelor elementare depindea astfel de numărul punctelor de contact, nu de mărimea particulelor.
în această stare, cum vom vedea mai departe, pătrunderea apei în sol se face defectuos, solul nu poate face rezerve de apă, circulaţia aerului se face intermitent, iar mobilizarea substanţelor hrănitoare nu este sincronizată cu prezenţa apei. Pe solurile cu o astfel de stare, plantele nu se pot hrăni normal, producţia este mică şi nesigură. Fertilitatea actuală a solurilor ce se găsesc în aceasta stare este mică.
Starea normală a solurilor fertile este starea structurală. Datorită unor cauze pe care le vom vedea mai jos, particulele elementare ale solului se grupează în unităţi mai mari, numite agregate sau glomerule. Cînd particulele din care este alcătuit solul sînt foarte fine, agregatele formate sînt şi ele mici şi se numesc microagregate. Diametrul lor este sub 0,25 mm. Mai multe agregate mici se grupează în glomerule sau agregate din ce în ce mai mari, al căror diametru este de 0,25 — 10 mm şi mai mult, alcătuind macroagregatele.
Structura glomerulară sau structura în glomerule ori agregate, sau structura pur şi simplu, asigură cum vom vedea o normală aprovizionare a rădăcinilor plantelor cu apă, aer şi hrană.
Cum se caracterizează starea structurală sau structura solului. Starea structurală se caracterizează prin porozitate, elasticitate, coeziune mică între agregate şi prin mărimea şi forma agregatelor.
Porozitatea. Totalitatea spaţiilor goale, capilare şi necapilare din sol, alcătuiesc spaţiul lacunar total sau volumul total al porilor. Porozitatea es e dată de spaţiul lacunar total, exprimat în procente din volumul solului. S; aţiul lacunar, în solul structurat, nu este omogen, ca în solul nestructurat, ci ei te alcătuit dintr-o alternanţă de spaţii capilare şi necapilare.
Porii capilari cu diametrul mai mic de 0,25 mm, în totalitatea lor, alcătuiesc Porozitatea capilară a solului. Ceilalţi, cu deschidere mai mare, alcătuiesc porozitatea necapilarâ a solului.
Fiecare glomerulă este îndesată; în interiorul ei, particulele elementare şi agregatele cele mai mici sînt separate prin spaţii capilare, dar între agregatele nxai mari, spaţiile sînt mai mari, necapilare. Această alternanţă de spaţiu neeapilar şi spaţiu capilar permite o pătrundere uşoară şi o înmagazinare a apei, permite
406
Mediul de viaţă al plantelor
circulaţia aerului şi încălzirea solului, precum şi mobilizarea hranei în acelaşi timp cu prezenţa apei şi aerului.
Iată, în cifre, cum se înfăţişează spaţiul lacunar în diferite categorii de soluri în stare naturală:
—	soluri normale,	bogate	în humus, în orizontul A...................	50	— 57 %;
— sol lutos, în orizontul A, la suprafaţă......................45 %;
— acelaşi sol, la o adîncime de 8 cm ...................................	40 %;
—	soluri sub apă	...................................................	20	—30 %;
—	formaţiunile de	turbă	...........................................	84	— 85 %.
Aceste diferenţe se explică u^or şi anume solurile cu humus sînt afînate au porozitate mare; solurile minerale, sărace în humus, au porozitate mai mică. Dr. D. C. Săndoiu arată în teza sa de doctorat că producţia creşte cînd solul este afînat cu turbă, deci cînd solul are porozitate mare. în profunzime, solul este mai îndesat, porozitatea este mai mică, iar sub apă, particulele elementare se strîng în numeroase puncte, solul este mai îndesat, porozitatea este mică. Turbele au maximum de afînare, deci porozitatea cea mai mare.
Raportul dintre spaţiul mare, necapilar, dintre glomerule şi spaţiul mic, capilar, din interiorul glomerulelor are un rol important în aprovizionarea cu apă şi aer a solului. Spaţiul necapilar asigură pătrunderea imediată şi continuă a apei de precipitaţii sau a apei de irigaţie. Apa nu bălteşte la suprafaţă şi nu se pierde prin evaporaţie. Apa care se infiltrează saturează capilar glomerulele, pînă la o mare adîncime. Se formează astfel o provizie mare de apă în sol. îndată ce curentul de infiltrare a apei a încetat, aerul pătrunde în spaţiile necapilare. Acest aer înconjoară exteriorul glomerulelor, care au rămas îmbibate cu apă. La exteriorul fiecărei glomerule se dezvoltă cu intensitate procesele aerobe de descompunere a materiei organice din sol, procese care eliberează hrană minerală pentru plante. Prin acest mecanism, plantele sînt asigurate în acelaşi timp cu apă, aer şi substanţe nutritive şi astfel fertilitatea solului este mare.
Spaţiul necapilar permite aşadar infiltraţia apei şi apoi pătrunderea aerului; tot el permite pătrunderea mai uşoară şi creşterea rădăcinilor plantelor.
Spaţiul capilar din interiorul glomerulelor permite saturarea acestora cu apă şi deci asigurarea unei rezerve de apă pe toată adîncimea la care a pătruns apa de infiltraţie. Circulaţia capilară a apei în toate sensurile, înspre locurile în care ea este absorbită de rădăcini, se face cu uşurinţă, pentru că glomerulele au şi ele puncte de contact. în aceste puncte, spaţiul este capilar şi deci circulaţia apei de la glomerulă la glomerulă este posibilă şi continuă.
Pierderea apei prin evaporaţie la suprafaţă în solul cu structură glomerulară este minimă. într-adevăr, după ce a încetat ploaia, stratul cel mai superficial de glomerule pierde apa prin evaporaţie. Prin pierderea apei, volumul glomerulelor devine mai mic, glomerulele superficiale se desprind de cele umede de sub ele sau dacă rămîn puncte de contact, în * aceste puncte spaţiile capilare devin
Structura solului
407
mai mari. Apa nu circulă de la spaţiile capilare mici la spaţiile capilare mari. Prin acest mecanism, stratul uscat de glomerule devine un strat protector pentru conservarea umidităţii în profunzime. Este ca şi cum am acoperi solul cu nisip, cu compost sau cu un alt material protector.
Acum putem să ne explicăm, cum se petrec procesele în solul nestructurat şi de ce fertilitatea lui este redusă.
Cînd plouă, apa nu se poate infiltra, fiindcă nu există spaţii mai mari, necapilare, de infiltraţie. Stratul superficial se îmbibă numai prin capilaritate, dar îndată ce acest strat s-a saturat capilar, el nu mai primeşte apă, el funcţionează ca un strat impermeabil, care împiedică pătrunderea apei în profunzime. Dacă plouă mai mult, apa se scurge pe pante şi se pierde sau, într-un teren plan, bălteşte la suprafaţă. Imediat ce a încetat ploaia, soarele şi vîntul evaporă această apă. îndată ce s-a evaporat apa de băltire, se evaporă şi apa capilară ce pătrunsese în sol, curentul capilar ascedent o aduce la suprafaţă, fără nici o piedică, pămîntul se usucă. Viliams arăta că solurile nestructurate din Transvolgia pierd apa, vara, în 2 ore după încetarea ploii.
Prin urmare, în solurile fără structură nu-i asigurată apa. Dar nu este asigurată nici hrana. într-adevăr, cît timp durează îmbibarea capilară cu apă, materia organică nu se poate descompune din cauză că lipseşte aerul. îndată ce s-a zvîntat solul, în capilare pătrunde aerul, începe procesul aerob de descompunere şi mineralizare a materiei organice, dar plantele nu mai pot folosi hrana ce rezultă, din cauză că lipseşte apa. Ele vor folosi puţina hrană formată, de-abia la ploaia viitoare, cînd însă, precum am văzut, starea de umectare a solului durează foarte puţin. Fertilitatea scăzută a solurilor nestructurate se explică astfel prin lipsa de sincronicitate a factorilor de vegetaţie: aer, apă şi hrană. Astfel de soluri nu dau recolte normale decît în cazul cînd ploile mici se succed la scurte intervale de timp. Ameliorarea acestor soluri, normalizarea regimului de apă, aer şi hrană şi deci asigurarea unor recolte constante nu se pot face decît prin aducerea lor în stare structurală.
Porozitatea solului este o însuşire fizică principală. Ea are o deosebită importanţă practică în calcularea normelor de drenare, irigare, spălare etc.
Raportul dintre volumul porilor capilari şi cel al porilor necapilari determină în solul structurat relaţiile cu apa şi aerul.
După C. Chiriţă, porozitatea optimă a solului este aceea apropiată de 50% din volumul total al solului.
în solul brun-roşcat de pădure din cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » s-a determinat în 1948 spaţiul lacunar pînă la 40 cm adîncime în monocultura de grîu, într-un asolament de 4 ani şi într-o pajişte naturală. S-au găsit pînă la 10 cm adîncime următoarele valori: 38,95% în monocultură, 47,50% în asolament de 4 ani şi
Mediul de viaţă al plantelor
53,0% în pajişte. în adîncime, valorile se uniformizează. Cea mai mică porozitate s-a găsit în monocultura de grîu de toamnă şi cea mai mare în pajişte l.
în solurile foarte afînate, raportul între valoarea spaţiului caoilar şi necapilar este de 1/1.
Cînd 30% din acest spaţiu este ocupat cu apă şi. 20% cu aer, se creează cele mai favorabile condiţii pentru hrănirea plantelor cultivate şi pentru activitatea microorganismelor din sol.
în solurile îndesate, volumul porilor necapilari scade pînă la 13% din volumul total al porilor.
Pentru solurile de cultură este considerată optimă proporţia de 70% porozitate capilară şi 30% porozitate necapilară2, proporţie care asigură o bună capacitate pentru apă şi aer a solului şi o coeziune normală a solului. Se poate influenţa într-o măsură oarecare porozitatea stratului arabil de sol prin lucrările solului, în solurile prea afînate este necesară îndesarea stratului arabil prin tăvălugire. în acest caz se măreşte porozitatea capilară şi se micşorează porozitatea necapilară. Solurile prea tasate, în care porozitatea capilară depăşeşte proporţia optimă, pot căpăta periodic un raport favorabil prin lucrările superficiale ale soiului.
îngrăşămintele organice, amendamentele şi unele îngrăşăminte minerale au o influenţă pozitivă însemnată asupra structurii şi deci şi asupra porozităţii, aşa după cum se constată din tabelul următor.
Tabelul 50
Efectul unor îngrăşăminte şi amendamente asupra porozităţii şi asupra structurii
solului
	NaNOs 46	KCi	Netratat	CaC03	Gunoi de grajd
		49	50	56	54
Proporţia de agregate mai mari de 0,25 mm . . .	7,25	9,2	9,4	19,6	20,0
Solul a fost tratat consecutiv 6 ani. în acest interval de timp, îngrăşămintele purtătoare de elemente mono valenţe Na + şi K + au micşorat numărul de agregate stabile mai mari de 0,25 mm şi s-a redus astfel şi porozitatea. Gunoiul de grajd şi CaCOs au mărit mult proporţia de agregate stabile mai mari de 0,25 mm, mărind în acelaşi timp şi porozitatea totală.
1	V. Bojineanu, Influenţa stabilităţii structurale asupra porozităţii, dinamicii apei, nitra-ţiior şi indicelui biologic, în asolament, pajişte şi monocultură, pe soîul brun-roşcat de pădure din cîmpul de experienţe al Catedrei de agrotehnică, Teză de diplomă, 1948.
2	A. Vasiliu, Agrotehnica, Manualul inginerului agronom, Editura Tehnică, 1952.
Structura soiului	40;‘
Elasticitatea solului este a doua însuşire care caracterizează starea structurală. Un sol afînat, cu proporţia normală de spaţiu capilar şi necapilar, este elastic, datorită aerului care pătrunde între glomerule. Presiunea aerului este mărită, datorită degajării continue de bioxid de carbon, ca o consecinţă a descompunerii aerobe de la suprafaţa fiecărei glomerule. La suprafaţa glomerulelor, descompunerea' este aerobă, iar materia organică se consumă. In interiorul fiecărei glomerule, mediul este anaerob, se realizează o acumulare de substanţă energetică, se formează humus. Astfel rezultă un echilibru între acumulare şi descompunere, între aerobioză şi anaerobioză, ceea ce este caracteristic pentru un sol normal.
Solul este un mediu în care microorganismele provoacă în mod continuu procese de descompunere şi de fermentaţie. Expresia populară este: pămîntul « se dospeşte » dacă este sănătos şi bine lucrat. Un pămînt în stare de dospeală se simte elastic sub picior, se revarsă după plug ca «icrele», se prăşeşte uşor, dă recolte mari. Acesta este un sol structurat. Datorită elasticităţii, glomerulele cedează la pătrunderea rădăcinilor, ele rămîn lipite de rădăcini şi în contact strîns cu perii radiculari, care absorb apă si hrană din fiecare glomerulă.
Coeziunea. Prin coeziune se înţelege proprietatea solului de a opune rezistenţă la acţiunile de presare, de fărîmiţare şi de desfacere. în interiorul agregatelor, coeziunea este mare şi trebuie să se menţină mare, pentru ca agregatele să rămînă stabile. între agregate însă, coeziunea este mică, ceea ce face ca în masa unui sol cu o proporţie mare de macroagregate, coeziunea lui totală să fie mică. Această coeziune mică reprezintă un avantaj din punct de vedere agrotehnic. Rădăcinile plantelor străbat mai uşor solul, pătrund mai adînc în strate, unde găsesc o mai mare rezervă de umiditate. Solul opune o rezistenţă mai mică uneltelor, se lucrează mai uşor.
în general, toate metodele de a determina coeziunea au la bază principiul de a calcula valoarea greutăţii sau a forţelor ce trebuie adăugate la unitatea de volum a solului, pentru a învinge rezistenţa lui la presare sau fărîmiţare. Rezistenţa pe care o opune solul se poate măsura intercalînd un dinamometru între unealtă şi bara de tracţiune.
Pe un teritoriu limitat, structura variază în raport cu roca-mamă, cu vegetaţia, cu modul cum a fost cultivat şi îngrăşat solul mai înainte. în raport cu variaţia structurii, variază şi coeziunea şi rezistenţa la lucrul cu uneltele. Dacă se unesc, pe planul teritoriului cercetat, punctele cu aceeaşi rezistenţă înregistrată la dinamometru, se obţin curbe caracteristice, numite izodine. Planul cu izodine ne permite să dăm o mai mare atenţie porţiunilor de teren cu coeziune mare, deci cu o stare structurală defavorabilă şi să accentuăm în acele porţiuni măsurile de îmbunătăţire a structurii şi de micşorare a rezistenţei.
410
Mediul de viaţă al plantelor
Determinarea rezistenţei la lucrul cu uneltele, în raport cu coeziunea mai mare sau mai mică dintre agregate, trebuie făcută la optimum de umiditate. Rezistenta creşte dacă lucrăm la o umiditate mai mică sau mai mare decît punctul optim. La o umiditate mai mică, adică atunci cînd solul este practic uscat, coeziunea creşte, pentru că agregatele se menţin prin punctele lor de contact. în consecinţă şi rezistenţa la lucrul cu uneltele este mai mare.
Cînd, dimpotrivă, se lucrează solul la o stare de umiditate prea mare, coeziunea între agregate nu creşte, dar intervine o altă însuşire a solului, adeziunea, adică proprietatea ce o au particulele de sol de a adera la părţile active ale uneltelor. Adeziunea creşte cu cît creşte procentul de umiditate. Creşterea adeziunii face ca solul să opună o rezistenţă mai mare la lucrul cu uneltele.
Adeziunea este în funcţie şi de textura solului. Solurile cu un procent ridicat de particule grosiere au o adeziune mică, solurile în care se găseşte un conţinut mare de argilă au o adeziune mare.
Adeziunea se exprimă în grame pe centimetrul pătrat şi reprezintă valoarea greutăţii sau a forţei care poate dezlipi obiectul sau unealta de lucru, în cazul determinării cu aparate speciale prevăzute cu un disc, de solul care aderă la suprafaţa lor
Mărimea şi forma agregatelor. Se disting microagregate primare, micro-agregate propriu-zise şi macroagregate. Microagregatele primare sînt mai multe particule elementare, îmbrăcate cu o peliculă organo-minerală. Microagregatele propriu-zise rezultă din flocularea sau transformarea în gel a materiei coloidale din sol. Macroagregatele rezultă din lipirea şi cimentarea microagregatelor. în acest caz, macroagregatele au suprafeţe rotunjite şi stabilitatea lor este mare. Alteori, agregatele rezultă din fragmentarea sau clivajul masei compacte de sol. în acest caz se formează agregate de forme prismatice, cu suprafeţe plane şi cu unghiuri bine definite. Agregatele de acest fel sînt mai puţin stabile.
Dacă solul este format numai din microagregate, atunci are o microstructură, cum este de pildă în loess sau în solurile crude, formate pe loess. Dacă micro-agregatele se unesc în agregate mai mari, solul are o macro structură. Starea optimă este atunci cînd mărimea agregatelor este cuprinsă între 1 şi 10 mm. în această privinţă sînt diferenţe de la o zonă pedologică şi climatică la alta. De pildă, pentru regiunea Moscovei, s-a stabilit că optimul de mărime al agregatelor este de 1—3 mm. La această stare structurală s-a obţinut maximum de producţie la cereale, optimul de raport între boabe şi paie şi minimum de consum specific de apă. în condiţiile ţării noastre, starea optimă este cînd agregatele au diametrul pînă la 10 mm.
1 S. A. Vorobiov, V. E. Egorov, A. N. Kiselev, Op. cit.
Structura solului
411
§ 2. Cum se formează structura
Prima fază în formarea structurii este, după T i u 1 i n, îmbrăcarea particulelor elementare de sol cu o peliculă de substanţe organo-minerale, care se precipită la suprafaţa particulelor elementare de sol. Această peliculă se populează cu microorganisme, care găsesc în ea hrana necesară.
A doua fază constă în flocularea substanţelor care se găsesc sub formă de dispersie coloidală, adică transformarea lor într-un gel, alcătuit din aglomerarea particulelor elementare. Se formează astfel microagregate. Am explicat acest proces atunci cînd am vorbit de proprietăţile argilei. El constă în anularea sarcinilor electrice ale particulelor de argilă, sub influenţa încărcăturii electrice de sens contrar pe care o au cationii din soluţia solului.
Complexul argilo-humic al solului are sarcină electrică negativă; hidraţii de fier: limonit, xanthosiderit, turgit, goethit etc., care dau culoarea gălbuie-roşcată a solului, au sarcină electrică pozitivă. Cele două categorii de substanţe cu încărcătură electrică contrarie se « precipită » reciproc, adică provoacă formarea de microagregate.
Cationii de Ca++ şi Mg++ au sarcină electrică pozitivă şi «precipită» dispersia de argilă.
Sînt însă şi unii cationi, care, deşi au încărcătură pozitivă, nu precipită dispersia coloidală de argilă, din cauză că sînt extrem de hidrofili. Aceştia sînt cationii monovalenţi: sodiul, potasiul şi amoniul. Ei menţin argila în stare de dispersie, împiedică flocularea ei şi deci formarea microagregatelor. Tot astfel, humusul acid cu o proporţie mare de hidrogeni ioni, cu sarcină electrică pozitivă, menţine dispersia hidroxidului feric, care a£e şi el sarcină electrică pozitivă în stare dispersă; humusul acid este un « coloid protector» pentru hidroxidul feric. Acesta nu se poate precipita sub formă de gel şi este spălat în profunzime. Acest proces se observă pe solurile podzoiice cu humus acid.
Sînt prin urmare o serie de substanţe care favorizează formarea microagregatelor şi deci înlesnesc formarea structurii, cum sînt calciul şi magneziul; sînt alte substanţe care menţin dispersia de sol, cum sînt sodiul, potasiul, amoniacul, humusul acid şi aceste substanţe împiedică formarea structurii.
Hidrogenul are un rol favorabil. Argila saturată cu hidrogen dă agregate destul de stabile.
Complexul argilos al solului este saturat cu hidrogen în regiunile cu multe precipitaţii, cu calciu în stepele în care se formează cernoziomul şi cu sodiu în solurile din regiunile foarte aride sau în sărături. Ca urmare a proceselor arătate mai sus, argila saturată cu calciu floculează uşor şi dă o structură bună, argila saturată cu sodiu nu floculează şi dă o structură rea sau face solul nestructurat, iar argila cu hidrogen da o structură mijlocie.
în această fază de formare a structurii, rolul calciului nu este totuşi aşa de mare cum s-a crezut. El floculează argila numai cînd aceasta este în exces faţă de capacitatea de adsorbţie a solului. Sînt şi cazuri cînd aplicarea calciului pe soluri argiloase, nestructurate, nu a dus la o îmbunătăţire a structurii. Este posibil ca solurile pe care s-au obţinut astfel de rezultate negative să fi fost formate din argilă necoloidală sau mîl, care nu are capacitate de floculare.
Rolul calciului este foarte important în faza următoare a formării structurii şi se exercită mai ales asupra materiei organice: accelerează ' descompunerea acesteia, saturează humusul şi formează împreună cu acesta humusul saturat sau humusul activ, care cimentează microagregatele
în faza a treia de formare a structurii, agregatele se măresc printr-o serie de alte procese: prin alăturarea şi lipirea microagregatelor, datorită presiunii rădăcinilor şi prezenţei humusului activ; prin variaţiile de volum, datorite uscării şi■ umectării intermitente; prin acţiunea îngheţului; prin acţiunea microorganismelor şi animalelor mici care trăiesc în sol.
Aglomerarea şi lipirea microagregatelor. Microagregatele se ating şi se lipesc. Cimentul de legătură al agregatelor este alcătuit din diferite substanţe coloidale si uneori din carbonat de calciu. Nisipul nu are structură, fiindcă nu are coloizii care să cimenteze particulele elementare. Coloizii cimentatori sînt : argila, hidroxizii de fier şi de aluminiu şi coloizii organici din humus. Deshidratarea este o condiţie esenţială pentru ca efectul cimentator al coloizilor să se producă şi să rezulte astfel agregate secundare cu diametrul mai mare.
Argila joacă un rol mai ales în formarea microagregatelor. Cînd intervine în formarea macroagregatelor, puterea ei de lipire este slabă şi gelul este reversibil. Diferite feluri de argilă provoacă orientarea particulelor elementare în diferite feluri: montmorillonitul provoacă formarea de agregate cubice, caolinitu! provoacă formarea de agregate în plăci.
Hidroxizii de fier şi de aluminiu sînt un ciment bun. Dispersia coloidală a acestor hidroxizi se transformă în gel prin deshidratare. Gelul format este reversibil. Aceşti hidroxizi joacă un rol în formarea agregatelor din orizontul B al podzolurilor.
Cimentul cel mai bun, care lipeşte cel mai bine şi dă stabilitate sau coeziune agregatelor, feste humusul saturat cu calciu sau humusul activy cum îl numeşte Viliams1. Humusul saturat cu calciu dă, atunci cînd pierde apa, un gel lipicios. Cînd pămîntul se umectează din nou, gelul format nu se destramă, nu se dispersează din nou. Un astfel de gel este ireversibil; în formarea structurii, el nu se comportă ca un clei, ci ca un ciment. Solurile care sînt bogate în humus saturat cu calciu au structura cea mai bună şi cea mai stabilă. Coloizii humici
1 V. R. Viliams, Op. cit.
Structura solului
413
poseda o putere de agregare de 3—4 ori mai mare decît coloizii argiloşi şi dau agregate foarte rezistente la acţiunea apei şi mai ales la presiuni mecanice.
^upă V. R. Viliams, nu toate componentele humusului dau un ciment bun, ci numai acidul ulminic saturat cu calciu.
în regiunile foarte aride, adică în pustiuri, solul nu are structură, fiindcă argila şi humusul lipsesc.
în podzolurile tipice, orizontul A nu are structură, fiindcă substanţele cimen-tatoare — argila, humusul şi sesquioxizii — sînt spălate.
Cea mai bună structură o au cernoziomurile care conţin argilă, humus şi calciu-Presiunea exercitată de rădăcini contribuie la lipirea microagregatelor. Rădăcinile plantelor despart masa solului în fragmente mai mari şi mai mici, care apoi se consolidează ca agregate. Sînt unii autori care, precum am văzut, definesc structura ca fiind împărţirea masei solului în fragmente din ce în ce mai mici, pînă la microagregate. Aceşti autori pornesc de la masa solului, de la factorii care fragmentează această masă şi nu de la particulele elementare şi de la forţele care le grupează.
Acţiunea cea mai intensă asupra formării structurii o au rădăcinile plantelor din familia gramineelor şi cu deosebire a gramineelor perene. Aceste plante au o masă db^rădăcini mare, extrem de fasciculate. Prin creşterea rădăcinilor în lungime şi grosime, părticelele elementare ale solului sînt forţate să se asocieze în agregate. După ce rădăcinile mor şi se descompun, părticelele solului rămîn asociate în agregate şi înconjurate şi cu o anumită cantitate de materie organică, care dă o mare stabilitate agregatelor. Cantitatea de humus pe care o lasă în pămînt aceste rădăcini, după moartea plantelor, este foarte mare, iar fragmentarea solului şi aducerea lui\în stare structurală sînt foarte puternice.
Plantele din familia leguminoaselor au o masă de rădăcini mai mică şi mai puţin fasciculară, ele au însă un alt rol în formarea structurii: fiind plante cal-cicole, extrag mult calciu din orizonturile mai profunde şi lasă acest calciu după moartea lor, în orizontul superior. Pe lîngă calciu, ele aduc şi magneziu împreună cu alte elemente care contribuie la formarea unei structuri stabile.
Iată, după V. P. M o s o 1 o v, cantităţile de elemente chimice care se găsesc în rădăcinile de trifoi, în comparaţie cu elementele chimice din rădăcinile grîului de primăvară.
Tabelul 51
Conţinutul de elemente nutritive principale în rădăcinile de grîu şi trifoi. în kg la ha
Plan t a	N	] P.0S ;	i Ka0	CaO
Grîu de primăvară. 			36,4	13,3	20.7	86,0
Trifoi 		214,6	83,9	90.9	292,9
414
Mediul de viaţă al plantelor
Aceste elemente ajung din materia organică în soluţia solului datorită proceselor microbiologice, în urma cărora se formează acid azotic, acid sulfuric, acid carbonic etc. şi din aceştia se formează azotaţi, sulfaţi, carbonaţi şi bicarbonaţi, care se dizolvă şi se disociază în soluţia solului. Sub formă de cationi disociaţi au acţiune coagulantă asupra particulelor de sol.
Se formează astfel prin acţiunea combinată a gramineelor şi leguminoaselor, mult humus activ, care consolidează structura. Această acţiune este puternică mai ales la gramineele şi leguminoasele perene, dar nu lipseşte nici la plantele anuale.
Rădăcinile tuturor plantelor îndeplinesc, într-o măsură mai mare ori mai mică, rolul rădăcinilor de graminee şi leguminoase. Orizontul cu cea mai mare împînzire de rădăcini este orizontul cel mai structurat.
Perii radiculari pătrund în interiorul microagregatelor în căutarea apei şi a substanţelor nutritive. Viaţa perilor radiculari este scurtă. După moartea lor rămîne în interiorul microagregatelor materie organică, care se descompune anae-rob şi formează cimentul organic al particulelor elementare de sol.
Pe lîngă presiune mai intervin şi alte procese: deshidratarea în preajma rădăcinilor şi secreţiile organice ale acestora.
De asemenea, în preajma rădăcinilor se concentrează cantităţi însemnate de cationi şi anioni din soluţia solului, care nu au pătruns în plantă. Cationii bi- şi polivalenţi rămaşi în preajma rădăcinilor determină formarea de microagregate stabile. S-au făcut determinări de structură în apropiere de rădăcini, în rizosferă şi mai departe de rădăcini şi s-au găsit următoarele proporţii de agregate stabile mai mari de 0,25 mm, în procente1.
Tabelul 52
Proporţia de agregare stabile mai mari de 0,25 mm după diferite plante
De unde s-a luat proba de sol	Planta cultivată				
	Trifoi	Lupin	Ovăz	Grîu de toamnă	Sfeclă de zahăr
La mijlocul rîndului semănăturii . . Din imediata vecinătate a plantelor, din rizosferă 		20,81% 30,33%	7,9% 10,3%	7,5% 10,5%	6,69% 12,83%	10,88% 13,72%
La toate plantele s-a găsit în rizosferă o cantitate mult mai mare de agregate stabile. în rizosferă grîului, proporţia de agregate stabile s-a dublat.
Un rol important îl au nu numai rădăcinile vii, dar şi rădăcinile moarte. Acestea se descompun, se humifică şi în cursul procesului de humificare structura se consolidează.
1 V. P. Mosolov, Ierburile perene, Editura Agro-Silvică de Stat, 1953
Structura solului
415
Sînt unele caztiri cînd greutatea masei de rădăcini este mai mare decît greutatea masei de tulpini şi frunze. Iată, după V. P Mosolov recolta de fîn şi de rădăcini din două regiuni cu cernoziom propriu-zis, din U.R.S.S.1.
Tabelul 53
Cantităţile de fîn şi de rădăcini la graminee şi lucernă
Regiunea	Graminee	Fîn de lucernă	Rădăcini de	
			graminee	lucerna
Cikalov		2 910-4110 kg la ha	-	5 500 — 7 820 kg la ha	-
Poltava			4 440-5 650 kg la ha		7 450 — 7 530 kg la ha '
Din cercetările făcute la noi s-au găsit cantităţi mari de rădăcini rămase de la gramineele şi leguminoasele furajere perene. în anul al doilea de vegetaţie s-au găsit de la 4 417 la 8 278 kg de rădăcini (masă uscată) la hectar de la amestecuri complexe de trei graminee şi trei leguminoase cultivate pe o aluviune lăcoviştită, cu textura grea, de la Ceala, regiunea Timişoara. Din masa totală de rădăcini de pînă la 30 cm, cea mai mare cantitate (82%) se găsesc în stratul de 0—10 cm *.
Variaţiile de volum ce se petrec continuu în masa solului provoacă tensiuni, care pricinuiesc formarea de crăpături în toate sensurile şi deci fragmentarea masei de sol. Factorii care provoacă aceste variaţii de volum sînt uscarea şi umectarea intermitentă. Cînd se usucă, volumul solului se micşorează; cînd se umectează volumul solului creşte, cu condiţia ca solul să nu fi fost supus unei presiuni în cursul umectării. Volumul solului poate fi variat la acelaşi procent de apă, după cum el se găseşte în curs de umectare sau în curs de uscare. La acelaşi procent de apă, volumul este mai mare în cursul procesului de umectare, pentru că în acest caz solul mai păstrează pe lîngă apă, şi un procent mai mare de aer.
Bulgării dintr-un ogor lucrat neraţional se pot fragmenta dacă intervin ploi periodice, care provoacă umectarea şi uscarea intermitentă.
Acţiunea îngheţului este foarte importantă pentru formarea structurii glo-merulare. Este un fapt de observaţie curentă în agricultură că arătura de toamnă « degeră » iarna. Primăvara găsim bulgării sfărîmaţi în agregate, cu care nu avem altceva de făcut, în vederea însămînţării, decît să-i nivelăm cu netezitoarea sau cu grapa.
1 V. P. Mosolov, Op. cit.
*	M. Ioniţă, E. Jura, I. Opriş, Cantitatea de rădăcini a solelor înierbate de 2 ani la cîteva amestecuri de ierburi perene, « Probleme agricole *, 12/1956.
416
Mediul de viaţă al plantelor
Acţiunea gerului a fost explicată în mai multe feluri. Prin îngheţ şi dezgheţ se petrec variaţii de volum, ca şi în cazul uscării şi umectării, cu aceeaşi consecinţă: fragmentarea solului. Prin îngheţ, volumul solului creşte cu 10—20%. Dar această acţiune este prea puternică pentru a fi explicată numai pe această cale. E. W o 11 n y şi P. Ehrenberg au explicat influenţa îngheţului asupra stării structurale a solului prin separarea şi presarea fragmentelor de sol de către cristalele de gheaţă.
E. J. R u s e 11 explică formarea structurii prin îngheţ ca fiind datorită concentrării electrolitelor. Cînd temperatura scade, îngheaţă mai întîi apa curată iar apa care rămîne în cantitate mai mică este mai concentrată în electrolite, acţiunea de floculare a argilei, provocată de aceasta, fiind mai puternică. La dezgheţ, la o soluţie mai concentrată a electrolitelor, se atinge mai repede pragul coagulării, apa de prisos se scurge printre glomerule, în cazul cînd acestea sînt bine cimentate cu humus activ, adică în cazul cînd structura este stabilă. în cazul cînd structura este nestabilă şi glomerulele nu au coeziune, apa rezultată din dezgheţ destramă glomerulele, solul se năclăieşte şi se formează bulgări mari. Efectul îngheţului nu este astfel acelaşi în toate cazurile. în cazul întîi este favorabil, în cazul al doilea defavorabil.
Acţiunea favorabila a îngheţului se petrece cînd solul îngheaţă treptat, ceea ce permite formarea de cristale mari de gheaţă şi concentrarea electrolitelor. Dacă îngheţul este brusc, se formează numeroase cristale mici şi solul se pulverizează. Dacă se tratează solul cu aer lichid, el se transformă în praf.
Cînd solul este uscat, iarna nu se formează structura, aşa cum a fost la noi iarna 1948—1949. Nu se formează structura nici cînd solul este prea umed şi înecat astfel în apă. De asemenea nu se formează structura cînd se succed mai multe perioade de îngheţ şi dezgheţ.
Cercetătorii sovietici L. N. Barsukov şi Z. F. B o har ev dau o explicaţie cu totul nouă acţiunii îngheţului asupra structurii. Ei atribuie această acţiune microflorei din sol. Populaţia bacteriană a solului este omorîtă de primul îngheţ. Cînd microorganismele erau vii, ele participau la fenomenele coloido-chimice din sol numai prin punctele « active », izolate, ale membranelor. După moarte, prin îngheţ, în procesele coloido-chimice ale solului se include tot conţinutul celulelor bacteriene care se eliberează acum din membrane, prin autoliză. Rezultă o cantitate suplimentară de materie coloidală organică, care determină structura în agregate şi provoacă anumite schimbări în însuşirile fizice şi chimice ale solului, schimbări pe care le-au învederat autorii.
Această acţiune a microflorei asupra formării structurii se petrece numai în cazurile cînd în timpul iernii are loc o singură perioadă de îngheţ,
« Al doilea îngheţ, coagulînd şi denaturînd aceste produse coloidale ale auto-lizei microbilor, slăbeşte puternic rolul lor, arătat mai sus.
Structura solului
417
0	nouă populaţie bacteriană, între două perioade succesive de îngheţ, nu se poate forma, din cauză că temperatura rămîne totuşi scăzută şi în perioadele fără de îngheţ »*.
. Autorii mai arată că agregatele ce se formează sub acţiunea îngheţului nu au suficientă coeziune, nu posedă stabilitate hidrică, însuşiri, pe care agregatele le dobîndesc mai tîrziu, în perioada de «maturizare», sub influenţa celorlalţi factori şi în special a humusului activ din sol.
Acţiunea microflorei. Activitatea bacteriană intensă îmbunătăţeşte structura: se formează humus, se degajă bioxid de carbon şi în acest chip creşte porozitatea şi elasticitatea solului. Ciupercile măresc agregarea particolelor elementare prin miceliile lor, care prind părticelele elementare de sol ca într-o plasă.
Prin activitatea acestor diferite microorganisme se sporeşte proporţia de substanţe liante în sol, mucilagii, gume, substanţe ceroase etc.
Bacteriile celulozice ca şi bacteriile simbiotice ale leguminoaselor secretă substanţe mucilaginoase, cu putere liantă foarte mare. S-a stabilit că 0,19% materie organică formată din corpurile bacteriilor dă o stabilitate foarte mare la 100 g de sol uscat.
Microorganismele din sol au şi o acţiune negativă asupra structurii solului. Ele descorcmun repede substanţele organice cu alcătuire mai simplă pentru nevoile lor ae energie şi hrană. în asemenea împrejurări, activitatea microorganismelor se intensifică foarte mult şi ele descompun şi substanţe organice mai stabile, printre care este şi humusul. Aceste constatări au fost de curînd verificate cu ajutorul izotopilor radioactivi C13 şi N15 *. Acţiunea pozitivă se pare că este mai pronunţată decît cea negativă.
Acţiunea animalelor mici. în sol trăieşte, pe lîngă microflora de care am vamintit, o microfaună variată: protozoare, nematode, viermi, larve de insecte. Toate acestea se hrănesc cu materia organică vie sau moartă. O dată cu materia organică, ele ingerează, în mod inevitabil, o cantitate de materie minerală. Ele elimină această materie minerală intim amestecată cu materia organică reziduală, sub forma unor micro- sau macroagregate, care se aglomerează în sol şi contribuie să-i dea starea structurală. A fost studiat mai bine, din acest punct de vedere, rolul rimelor.
Toţi aceşti factori influenţează diferit asupra formării structurii în cursul vegetaţiei. Este de aşteptat ca structura să fie diferită, în funcţie de anotimp. S-a verificat şi la noi variaţia structurii în cursul anului. Astfel, pe solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească, regiunea Bucureşti, s-au găsit în -cursul anului 1954, în al doilea an de vegetaţie al unui amestec de lucernă şi
1	L. N. Barsukov şi Z. F. Boharev, Rolul îngheţului în ciclul anual al stării structurale a solului, « Pocivovedenie », 1/1950 (în limba rusă).
*	/. C. Pîntea, Folosirea izotopilor în cercetările agricole, « Probleme agricole >\ 9/1955.
27 — Agrotehnica
418
Mediul de viaţă al plantelor
golomăţ, următoarele proporţii de agregate mai mari de 0,25 mm1. Proporţia cea mai mare de agregate s-a găsit în luna august, cînd activitatea microorganismelor din sol şi activitatea fiziologică a plantelor sînt foarte intense şi varia»
Tabelul 54
Variaţia proporţiei de agregate stabile cu diametrul > 0,25 mm, în funcţie de
anotimp
Aprilie		August		Octombrie	
0 — 10 cm 11,2%	10—20 cm 9,2%	0 — 10 cm 25,3%	10—20 cm 18,2%	0 — 10 cm 18,9%	10—20 cm 16,7%
ţiile de volum datorite umezirii şi uscării sînt foarte frecvente. Şi în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu », proporţia de agregate stabile a fost mai mică primăvara şi mai mare vara şi toamna.
§ 3. Clasificarea formelor de structură
Structura poate fi simplă sau complexă. Structura simplă este microstructura primară, aşa cum a definit-o T i u 1 i n. Structura complexă poate fi formată din agregate mici, rezultate din flocularea substanţelor coloidale din sol. în acest caz avem o structură complexă în microagregate sau microstructură. Cînd microagregatele se unesc în agregate mai mari sau glomerule avem o structură complexă în macroagregate sau o macrostruetură.
Sînt considerate microagregate, agregatele care au un diametru mai mic de 0,25 mm. Macroagregatele au un diametru de la 0,25 la 10 mm. Cînd agregatele sînt mai mari de 10 mm, ele sînt denumite bulgări.
După forma agregatelor, Zaharov a propus clasificarea în structură plată, prismatică şi cubică. N i k i f o r o v, pornind tot de la raportul dimensiunilor celor două axe ale agregatului, a completat clasificaţia lui Zaharov, stabilind următoarele categorii de structură: plată, prismatică, în blocuri (sau cuburi) şi glomerulară sau rotunjită. La primele trei categorii, feţele şi unghiurile agregatelor sînt bine definite; la ultima categorie, feţele sînt rotunjite.
Sînt cercetători care admit numai două categorii de structură, deosebite nu numai prin forma geometrică a agregatelor, dar şi prin modul lor de formare şi de comportare în sol.
1 Th. Trandafir eseu, Variaţia stabilităţii structurii solului sub sola de ierburi perene în funcţie de anotimp, « Probleme agricole », 2/1956.
Structura solului
419
în prima categorie intră formele structurale în care agregatele au feţele plane şi unghiurile bine definite. Agregatele pot fi plate, prismatice sau cubice. Ele iau naştere prin fragmentarea masei solului sau prin clivaj. Structura rezultată în acest chip nu este stabilă, agregatele se destramă uşor în apă, solul rămîne cu o permeabilitate mică.
A doua categorie de forme structurale rezultă din aglutinarea sau lipirea microagregatelor, care se unesc astfel în agregate mai mari, poliedrice, cu suprafeţele rotunjite şi unghiurile şterse sau în agregate mai mari, rotunde. Se naşte în acest chip structura glomerulară sau « măzărată » a cernoziomului. La această categorie de structură agregatele se destramă foarte greu, permeabilitatea pentru aer şi pentru apă persistă multă vreme. Totuşi şi această structură, în anumite condiţii, se « degradează », se poate transforma în structură în plăci sau prismatică, sau se deteriorează complet, în care caz solul devine nestructurat.
Din punct de vedere al mărimii, agregatele se împart în felul următor: agregate foarte grosiere sau bulgări mai mari de 10 mm; agregate grosiere, cu mărimea de 5 — 10 mm; agregate mijlocii, cu mărimea de 2—5 mm; agregate fine, cu mărimea de 1—2 mm şi agregate foarte fine, cu mărimea sub 1 mm.
Structura se poate înfăţişa în diferite faze sau grade de dezvoltare.
Structura stabilă şi ne stabilă. Clasificarea în structură stabilă şi nestabilă este cea mai importantă pentru agricultură. Dacă punem agregatele din diferite soluri în contact cu apa, constatăm că unele din ele rămîn ca atare, nu se destramă, nu se năclăiesc în apă, în timp ce altele nu rezistă, se destramă, se năclăiesc şi tulbură apa. Cele dintîi se numesc agregate stabile, celelalte se numesc agregate nestabile.
Dacă mai multe glomerule din soluri diferite le supunem la o presiune ^mecanică, vom observa că unele din ele rezistă la presiune, altele se sfărîmă. Primele au stabilitate, cele de al doilea nu au această însuşire.
Stabilitatea agregatelor este aşadar proprietatea acestora de a rezista la destrămarea prin apă sau la presiunea mecanică. Stabilitatea este deci de două feluri: stabilitate hidricâ şi stabilitate mecanică.
Structura cea mai favorabilă a solului este structura în agregate stabile sau structura stabilă. Ea se formează atunci cînd condiţiile analizate mai înainte sînt realizate în optimum şi mai ales cînd conţinutul în humus activ este suficient de mare, cum este cazul în cernoziom.
Cînd solul are o structură stabilă, menţinerea acesteia este uşoară, prin lucrări culturale curente; cînd însă structura este nestabilă, trebuie executate lucrări culturale speciale, pentru a reface mereu structura.
Stabilitatea mecanică descreşte într-o serie de soluri, pe măsură ce descresc următoarele însuşiri: capacitatea de adsorbţie, conţinutul de calciu şi conţinutul de humus. De asemenea, stabilitatea mecanică descreşte, pe măsură ce
27*
420	Mediul	de	viaţă	al	plantelor
textura solului devine mai grosieră. Glomerulele care au o proporţie mare de nisip, nu au coeziune, adică nu au stabilitate mecanică.
Stabilitatea hidrică descreşte cu aceeaşi factori, dar mai intervin şi alţii, ca de exemplu natura bazelor adsorbite. Aceasta face ca stabilitatea mecanică si stabilitatea hidrică să fie divergente în unul şi acelaşi tip de sol.
D. Vilenski1 arată că stabilitatea mecanică cea mai mare este în cernoziom, în timp ce stabilitatea hidrică cea mai mare este în argila saturată cu calciu. Argila cu sodiu ca şi solurile sărăturoase au o stabilitate hidrică mică, căci sodiul dă coloidelor o afinitate sporită pentru apă şi menţine dispersia coloidală.
Pentru agricultură este mai importantă stabilitatea hidrică, pentru că aceasta este continuu expusă stricării prin efectul ploii sau al apei de irigaţie. Pe lîngă factorii de care am vorbit mai înainte, realizarea stabilităţii hidrice în sol mai depinde şi de momentul în care se lucrează solul, adică de conţinutul de umiditate pe care-1 are solul în acel moment.
Maximul de stabilitate hidrică a agregatelor se realizează atunci cînd solul este lucrat la o stare de umiditate optimă. Această stare corespunde în general cu puncul de aderenţă sau cu valoarea echivalentă a umidităţii. Vilenski numeşte conţinutul de apă optim, adică momentul cînd se realizează maximum de stabilitate hidrică, umiditate structurală. Pentru un cernoziom cu textură mijlocie lutoasă, el reprezintă, după Vilenski, 71% din capacitatea capilară de apă, iar pentru alte tipuri de sol nisipoase, 41% din capacitatea capilară, care este mult mai mică decît a cernoziomului. Această provizie de apă este apropiată de capacitatea de cîmp şi de valoarea echivalentă a umidităţii.
J. N. Gorkova a făcut o aplicaţie practică de cea mai mare importanţă. Ea a stabilit că se poate împiedica formarea crustei impermeabile la suprafaţa solurilor sărăturoase ce conţin sulfaţi şi cloruri în exces, dacă solul se lucrează la conţinutul de apă corespunzător umidităţii structurale. în acest caz, după uscarea solului, se formează agregate mai stabile, care menţin suprafaţa solului deschisă.
Formele de structură pe diferite tipuri de sol. Starea structurală şi mărirea agregatelor se pot modifica, cum vom vedea, prin măsuri agrotehnice, în solurile naturale nelucrate de unelte, forma şi mărimea agregatelor sînt caracteristice pentru tipul de sol respectiv. Astfel, în loess şi în solul brun-deschis de stepă, format pe loess, slab solificat, structura este în microagregate. Pe cernoziomuri, în orizonturile superioare, bogate în humus şi calciu, structura este glomerulară sau « măzărată». în profunzime, structura devine prismatică sau fragmentară.
1 D. Vilenski, Influence de la composition du sol sur sa structure, Comptes rendus de la premiere Comission de l’Association internaţionale de la Science du sol, Versailles 1934.
Structura solului
421
Înaintînd din zona cernoziomului înspre zona mai umedă forestieră, macroagregatele devin din ce în ce mai mari, în raport cu proporţia de argilă sporită. Solurile brune-roşcate de pădure au în orizontul superior o structură nuciformă. în adîncime, structura devine prismatică şi columnară. Solul din orizonturile B şi C, din tăieturile adînşi naturale se desface pe planuri verticale, în bolovani de formă lunguiaţă, de unde şi numele de structură columnară.
în podzolurile tipice, orizontul superior, format în cea mai mare parte din bioxid de siliciu coloidal^ este nestructurat. în adîncime, agregatele sînt plate sau fragmentare (Zaharov).
Structura cea mai bună este în cernoziom, unde agregatele sînt de mărime potrivită şi foarte stabile; cu cît înaintăm mai mult spre zona mai umedă forestieră, cu atît structura devine mai grosieră şi mai nestabilă. Podzolurile primare sînt nestructurate, din cauză că lipsesc electrolitele şi în special calciul şi humusul saturat. Solurile turboase nu au structură, fiindcă humusul acid din aceste soluri nu formează structură.
în solurile aluvionare, modul de aşezare a aluviunilor, în special a aluviunilor argiloase, provoacă, atunci cînd solul se usucă, o separare pe plan orizontal şi o formă particulară de structură: structura în plăci.
Sărăturile care conţin mult sodiu sînt nestructurate. Cînd sînt umede, sărăturile cu mult sodiu formează o pastă, iar cînd se usucă, sînt compacte şi tari ca piatra.
Solurile mijlocii normale au de obicei o structură bună, cu un grad mai mare sau mai mic de stabilitate, după acţiunea mai puternică sau mai slabă a factorilor formatori de structură la solurile cultivate. Această structură nu rămîne în echilibru, ci are tendinţa să se strice, mai ales în orizontul superior. Lucrările culturale au scopul să refacă, an de an, structura solului şi să aducă în optim raportul dintre spaţiul capilar şi cel necapilar. Uneori, executarea neraţională a acestor lucrări provoacă o înrăutăţire a structurii: solul devine prăfos sau macroagregatele se unesc în bolovani mari, greu de sfărîmat şi solul devine compact şi nestructurat.
§ 4. Cercetarea structurii
Formele structurale mari se apreciază macroscopic, examinînd profilul solului.
Microagregatele se analizează microscopic, după metoda lui M. C. P i g u-
1	e v s k i. Se impregnează un bulgăre uscat de sol cu un amestec de 3/4 parafină şi 1/4 naftalină, cu un lac sau cu o altă substanţă fixatoare. După această preparare, se pot tăia secţiuni fine pentru analiza microscopică.
Determinarea procentului de macroagregate de diferite mărimi şi stabilitatea lor hidrică se fac prin diferite metode: metoda N. I. Savinov, metoda
422
Mediul de viaţă al plantelor
P. I. A n d r i a n o v, metoda Vilenski, metoda Viliams-Fadeev, metoda Tiulin-Eriksson şi metoda balansării sitelor, de la Catedra de agrotehnică a Academiei agricole « Timireazev ».
Metoda N. I. Savinov1. Se ia o probă de 2,5 kg de sol uscat la aer şi se cerne printr-o garnitură de site, care separă agregatele în următoarele categorii de mărimi: > 10 mm; 10—5 mm; 5 — 3 mm; 3—2 mm; 2—1 mm; 1—0,5 mm; 0,5—0,25 mm şi mai mici de 0,25 mm. Se cîntăresc agregatele astfel separate şi se raportează la 100 g de sol.
După aceea se face o probă de 50 g din toate categoriile de agregate separate. în acest scop se ia din fiecare categorie o cantitate corespunzătoare procentajului stabilit prin cernere. Proba, astfel alcătuită, se introduce într-un cilindru, în care este spălată prin răsturnarea de zece ori a cilindrului. Proba şi apa în care este dispersată se varsă apoi într-o garnitură de site, ale cărei ochiuri sînt de 5, 3, 2, 1 şi 0,25 mm. Sitele sînt îmbinate una în alta prin marginile lor, astfel ca să se poată manipula ca un cilindru unitar şi sînt aşezate într-un vas cu apă. Golirea cilindrului în garnitura de site şi anume în sita superioară, cu ochiurile mari, se face sub apă. După aceea, proba de sol este cernută sub apă, prin ridicarea şi cufundarea întregii garnituri de site. Ridicarea şi cufundarea se fac de zece ori, apoi se scot sitele cu ochiurile mari de 5 şi 3 mm, iar celelalte site se mai cufundă încă de cinci ori.
Agregatele care au rămas pe site după această cernere sînt agregate stabile. Ele se spală de pe site, se usucă, se cîntăresc şi se calculează apoi în procente, pe categorii, raportate la greutatea probei.
Metoda P. I. Andrianov. Procentul general de agregate de diferite mărimi se stajbileşte prin cernere, ca mai sus. Pentru a se determina stabilitatea se iau 50 de agregate de mărimea voită şi se aşază pe o hîrtie de filtru, fixată pe o sită. Sita cu hîrtie de filtru şi agregatele se aşază într-un cristalizator. Se pune apă în cristalizator, cu precauţie, umectînd numai peretele, fără să turnăm peste agregate. Trebuie să punem apă pînă cînd nivelul ei se ridică cu 5 mm peste hîrtia de filtru ce poartă agregatele. Agregatele încep să se destrame în apă. Se numără agregatele desfăcute în fiecare interval de timp de 2 /2 minute. Durata întregii observaţii este de 10 minute.
Se înscriu într-un tabel numărul agregatelor destrămate şi intervalul de timp în care s-au destrămat. Raportul dintre numărul agregatelor şi timpul în care s-a petrecut destrămarea ne dă viteza de destrămare sau de desfacere a agregatelor. Cu cît viteza este mai mare, cu atît agregatele sînt mai puţin stabile.
Metoda Vilenski. Un tub cu mai multe robinete este alimentat cu apă, iar robinetele sînt în aşa fel reglate, încît să picure cîte două picături în fiecare secundă.
1 S. A. Vorobiov, V. E. Egorov, A. N. Kiselev, Op. cit.
Structura solului
423
Sub fiecare robinet este un cilindru, în care se pune o pîlnie. Pe pîlnie sînt aşezate două baghete de sticlă, deasupra cărora picură apa din tubul de alimentare.
Se iau 50 de agregate de mărime voită. Se pun agregatele, unul cîte unul, pe bagheta de sticlă, sub picător. îndată ce un agregat a fost destrămat, se pune imediat un alţ agregat sub picător. în acest fel se procedează cu toate cele 50 de agregate alese. Stabilitatea hidrică se calculează în raport cu timpul care a fost necesar pentru destrămarea tuturor celor 50 de agregate sau în raport cu cantitatea de apă strînsă în cilindre şi care a fost necesară pentru destrămarea lor. Cu cît timpul este mai scurt şi cu cît cantitatea de apă este mai mică, cu atît agregatele sînt mai puţin stabile.
Metoda Viliams-Fadeev. La această metodă proba de sol este aşezată într-un cilindru de sticlă. Proba este izolată la partea inferioară şi la cea superioară a cilindrului cu o hîrtie de filtru şi cu un strat de nisip grosier. Stratul izolator de nisip are grosimea de 3—5 cm. Coloana de sol are ^înălţimea de 7 cm.
Cilindrul cu sol este alimentat pe la partea inferioară cu un curent de apă, cu viteză constantă, ce curge dintr-un bazin aflat deasupra aparatului. Apa pătrunde prin stratul de nisip, prin coloana de sol, prin al doilea strat de nisip şi este evacuată printr-un tub, care pătrunde în dopul cilindrului cu sol.
La început, circulaţia apei prin coloana de sol se face uşor. Pe măsură ce agregatele de sol se destramă, spaţiile lacunare se astupă parţial şi permeabilitatea solului devine din ce în ce mai
Fig. 62 — Aparatul Vilenski
(întrebuinţat în laboratorul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu »)
Fig. 63 — Aparatul Viliams-Fadeev
(întrebuinţat în laboratorul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu *)
424
Mediul de viaţă al plantelor
mică. Se măsoară cantitatea de apă ce străbate solul la intervale de timp regulate: 5, 15, 30 de minute, 1 oră, 3 ore, pînă cînd se stabileşte o viteză aproape constantă, ceea ce înseamnă că procesul de destrămare a agregatelor s-a terminat.
Se construieşte o diagramă cu rezultatele obţinute: pe axa absciselor se notează timpul, pe ordonată cantitatea de apă scursă. Solurile cu structură nestabilă pierd repede permeabilitatea, diagrama lor reprezintă o curbă ce cade brusc. Dimpotrivă, solurile cu structură stabilă dau curbe plate, care au tendinţa să devină paralele cu axa absciselor.
Circulaţia cea mai uşoară a apei şi cu o viteză constantă se obţine în experienţă dacă în locul coloanei de sol se pune nisip. Se socoteşte viteza de infiltraţie a apei prin nisip egală cu 100. Se calculează viteza medie de infiltraţie a apei prin sol în centimetri cubi pe minut şi se compară cu viteza de infiltraţie prin nisip. Se obţin procente mai mari sau mai mici, care indică gradul de stabilitate. Cu cît viteza, exprimată în procente, este mai aproape de 100, cu atît stabilitatea hidrică a solului este mai mare.
Metoda T i u 1 i n-E r i k s s o n. La această metodă se aplică principiul spălării agregatelor, ca şi în metoda S a v i n o v. S-a construit un dispozitiv care permite spălarea automată a probei de sol *. Această spălare este un mare avantaj, pentru că în spălarea prin cernere cu mîna, cum se procedează în metoda S a v i n o v şi în metoda iniţială a lui T i u 1 i n, se produc neconcordanţe şi erori, datorite îndemînării diferite a experimentatorilor.
Aparatul T i u 1 i n-E riksson se compune dintr-o garnitură de site, cu ochiurile de 5, 3, 2, 1, 0,5 şi 0,25 mm. în partea de jos, aparatul are o porţiune de sticlă în care intră un tub de alimentare cu apă. Porţiunea de sticlă comunică cu un sifon.
Sitele independente sînt făcute solidare între ele şi solidare cu porţiunea de sticlă a aparatului, cu ajutorul unui stativ de lemn şi a trei tije de metal, care au la partea superioară un şurub şi piuliţă. Cu ajutorul piuliţelor, sitele sînt strînse unele de altele şi toate împreună sînt strînse de porţiunea de sticlă a aparatului, între site precum şi între ultima sită şi partea de sticlă a aparatului sînt garnituri de cauciuc, care permit o îmbinare etanşă.
Se introduce peste sita de deasupra, cu ochiurile cele mai mari, proba de sol, cu agregate de diferite mărimi, de obicei 20 g. Se deschide robinetul şi se alimentează aparatul cu apă. Apa pătrunde de jos în sus, pînă la sita superioară şi spală proba de sol. în momentul cînd apa a ajuns la acest nivel intră în funcţiune sifonul, care goleşte automat toată cantitatea de apă din aparat. Diametrul sifonului este mult mai mare decît diametrul tubului de aducţie a apei, astfel că
1 S. Etiksson, Dber die Einwirkung des Frostes auf die Struktur der Lehm und Ton-boden, Annalen des landwirtschaftlichen Hochschule Schwedens, 9/1941.
Structura solului
425
golirea se face aproape instantaneu. După ce s-a golit, aparatul se umple din nou cu apă prin tubul de aducţie, pînă la nivelul sitei superioare, cînd este din nou descărcat de sifon. Umplerea şi descărcarea se repetă de 30 de ori, după care curentul de apă este întrerupt. Se deşurubează sitele. Pe fiecare sită au rămas agregatele stabile, corespunzătoare mărimii ochiurilor sitei respective. Se colectează agregatele de pe fiecare sită în capsule de porţelan, se usucă, se cîntăresc şi se calculează procentual, raportîndu-se la greutatea probei de ^-sol întrebuinţate.
Această metodă are avantajul că este rapidă şi că elimină factorul subiectiv din operaţia determinării. Ea s-a aplicat şi se aplică în cercetările făcute la Catedra de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » şi la celelalte institute de învăţămînt agronomic superior, precum şi în laboratoarele Institutului de cercetări agronomice. Datele pe care le vom prezenta la sfîrşitul acestui capitol, privitoare la structura solurilor din ţara noastră, sînt obţinute cu ajutorul acestei metode.
Metoda balansării sitelor. Această metodă a fost elaborată de colaboratorii Catedrei de agrotehnică de la Academia «Timireazev», sub conducerea şefului catedrei, profesorul M. G. C i-j e v s k i. Spălarea probei de sol se face, la această metodă, cu ajutorul unui aparat care supune sitele la o mişcare de balansare sub un unghi de 45°.
Aparatul constă dintr-un suport, fixat pe un postament. Pe suport sînt montaţi doi cilindri, cu un dispozitiv care le permite balansarea. Mişcarea de balansare se face cu ajutorul unui electromotor montat la extremitatea superioară a suportului.
în fiecare cilindru se găseşte o garnitură de site, cu ochiurile de 7, 5, 3, 1, 0,5 şi 0,25 mm. Pregătirea solului pentru analiză se face ca şi la metoda Sa vino v. Se cerne întîi o probă de sol uscat de 2 kg, prin site de 10, 7, 5, 3, 1, 0,5 şi 0,25 mm. Apoi se formează o probă de analizat de 25 g, luîndu-se de pe fiecare sită cantitatea proporţională. Se umplu cilindrii cu apă, se introduce proba de sol pe sita superioară, cu ochiurile cele mai mari, se astupă apoi cilindrii cu capacele respective, care asigură o închidere etanşă, se pune electromotorul în contact cu curentul electric şi se declanşează astfel mişcarea de balansare. Balansarea durează 12 minute. După acest timp se opreşte motorul, se scot sitele din cilindri
Fig. 64 - Aparatul Tiulin-Ericksson
(întrebuinţat în laboratorul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu»)
426
Mediul de viaţă al plăntelor
si se procedează mai departe ca şi în cazul metodei S a v i n o v sau T i u 1 i n-Eriksson. Deosebirea de metoda T i u 1 i n-E r i k s s o n este că spălarea agregatelor nu se mai face într-un curent de apă, ci în acelaşi volum de apă, închis în cilindru.
Valorificarea rezultatelor analizelor de structură pentru caracterizarea solului. Dacă se notează cu C procentul total de agregate cu mărimea de la 0,25 la 10 mm şi cu S procentul de agregate stabile, produsul C X S împărţit la 100 reprezintă o valoare numită indicele de agregare.
C X s
Indicele de agregare —	^	-•
Dacă numărătorul acestei fracţii este mare şi mai ales dacă este mare valoarea S, indicele de agregare este şi el mare, ceea ce indică un sol cu structura stabilă.
Coeficientul de dispersie. Dacă se dispersează o probă de sol în apă, se obţine o cantitate de mîl şi argilă, provenită din destrămarea agregatelor nestabile, însemnăm această valoare cu P. O probă de sol identică este supusă unui proces de dispersie totală, după metoda internaţională A, care se întrebuinţează la analiza granulometrică a solului. Se obţine în acest caz o valoare mai mare P'. Punem valoarea P' egală cu 100 şi calculăm cît reprezintă P în procente din P'. Valoarea obţinută este coeficientul de dispersie.
Coeficientul de dispersie = —*	*
r	P'
Dacă valoarea P se apropie de P', adică dacă o mare parte din agregate se dispersează uşor în apă, coeficientul de dispersie creşte, tinde spre 100. în acest caz, structura este nestabilă sau solul este nestructurat.
pf___p
Factorul de structură se calculează după formula---------------•
P
în care P' este cantitatea de argilă dispersată după metoda internaţională Ay iar P este cantitatea dispersată numai prin diluţie în apă.
§ 5. Importanţa structurii pentru agricultură
Din cele arătate mai sus se poate vedea importanţa practică pe care o are structura pentru producţia agricolă. Observaţii practice care învederează rolul structurii s-au făcut de mult. Se ştia că ţelinele sparte, care au o structură măză-rată, dau o producţie foarte mare. Dar această stare structurală optimă nu durează multă vreme; ea este distrusă de agenţi fizici, dar şi de lucrări culturale neraţionale.
Ion lonescu de la Brad, în lucrarea sa despre Dobrogea, amintită în partea I, arăta cum solurile din Dobrogea, după cîţiva ani de cultură,
Structura solului
427
deveneau pulverulente, făinoase şi producţia scădea. Aceste soluri trebuiau părăsite pentru că îşi pierdeau structura şi altele proaspete erau luate în cultură.
Experienţele mai vechi ale lui E. W o 11 n y, făcute în vase, au arătat că recoltele cresc foarte mult pe solul cu structură bună, faţă de acelaşi sol cu structură stricată, adică foarte pulverizat. La 19 plante recolta a crescut în medie cu 59,7% în solul cu structură. S-au adaptat cel mai bine la condiţiile bune create de structură: lupinul alb, macul, rapiţa de primăvară, morcovul1.
Aceste observaţii practice şi cercetările de laborator au dus la o lungă dezbatere ştiinţifică; 'specialiştii s-au împărţit în adepţi şi adversari ai structurii.
Problema a fost examinată la Congresul de pedologie de la Moscova din 1930 şi la Conferinţa pedologică internaţională ce s-a ţinut în Olanda în 1932 şi la Paris în 1934. Majoritatea cercetătorilor au fost de acord că structura este de cea mai mare importanţă pentru sol şi că ea este un factor de vegetaţie.
S-a dezbătut chestiunea mărimii optime a agregatelor. Unii cercetători ca Ahromeiko, Proninşi alţii au susţinut că numai microstructura are importanţă şi că aceasta se distruge foarte greu. Doyarenko, Sokolovski, Sekera consideră că dimensiunea optimă a agregatelor este de 1—3 mm; Verşinin şi Konstantinov au susţinut că dimensiunea optimă este de 2—10 mm şi în sfîrşit Viliams a indicat dimensiunea de 1 — 10 mm, care este acum admisă în mod general.
Putem recapitula în ce constă sporirea fertilităţii în solurile structurale. Structura normală în agregate sau glomerule asigură infiltraţia apei şi înmaga-zinarea ei în interiorul glomerulelor, pe o mare adîncime, asigură, prin urmare, formarea unei rezerve de apă. Această apă nu se pierde prin evaporaţie directă, pentru că stratul superficial de glomerule uscate reprezintă un strat protector contra pierderii.
O dată cu încetarea curentului de infiltraţie a apei, în sol pătrunde aerul, care este tot aşa de necesar în sol ca şi apa. Plantele au nevoie de un mediu poros pentru a respira bine şi de un mediu mai puţin poros pentru a avea rădăcinile în contact cu solul, cu apa şi cu substanţele hrănitoare. Aceste condiţii oarecum antagoniste, se realizează numai în solul structurat.
Aerisirea solului înlesneşte încălzitul, iar condiţiile de temperatură devin mai favorabile pentru viaţa plantelor.
Aerul, găsindu-se la suprafaţa tuturor agregatelor de sol, determină o intensă viaţă bacteriană. Consecinţele sînt descompunerea aerobă a humusului, minerali-
1	E. A. Miticherlich, Bodenkunde fur Land und Forstwirte und Gartner, V. Auflage, Halle (Saale) 1949.
428
Mediul de^viaţă al plantelor
zarea lui şi formarea de substanţe hrănitoare pentru plante. Acestea se dizolvă imediat în apa pe care o conţine fiecare glomerulă şi în felul acesta hrana plantelor este asigurată. în interiorul agregatelor, mediul este anaerob, condiţiile sînt favorabile pentru formarea humusului.
în solul structurat, rădăcinile plantelor pătrund cu uşurinţă prin spaţiile necapilare, solul cedează presiunii radiculare datorită elasticităţii sale, dar rădăcinile şi perii radiculari rămîn permanent în contact cu glomerulele, care le asigură apa şi hrana necesară.
Solurile structurate sînt mai rezistente la eroziune şi distrugere prin apă şi vînt. într-adevăr, la ploile normale, pe solurile structurate, toată cantitatea de apă intră în pămîntul poros şi permeabil. Nu se scurge nimic sau foarte puţin, la suprafaţă, pe terenurile în pantă; nefiind scurgere la suprafaţă nu este nici eroziune.
Solurile cu structura stricată, pulverulente, sînt foarte expuse eroziunii prin vînt, în perioadele de uscăciune. Particulele elementare, din care este alcătuit solul, sînt foarte uşor spulberate de vînt. Furtunile de praf sînt consecinţa acestui fenomen. Partea fină, superficială a solului, este transportată la mari distanţe. în solul structurat, glomerulele, avînd o dimensiune mai mare decît particulele elementare şi fiind mai grele, nu sînt transportate de vînt.
Solurile structurate se lucrează mai uşor. Rezistenţa pe care ele o opun uneltelor este mică. Coeziunea în interiorul fiecărei glomerule este mare, dar coeziunea dintre glomerule este foarte mică, ceea ce face ca şi rezistenţa la unelte să fie mică. Solurile cu structura stabilă nu formează crustă după fiecare ploaie, cum se întîmplă pe solurile nestructurate sau cu acelea care au structura nestabilă. Nu avem deci nevoie pe solurile cu structură stabilă să spargem stratul superficial cu prăşitoarea sau grapa, după fiecare ploaie.
Avînd apă, aer, hrană, căldură, avînd un mediu afînat, uşor de străbătut, avînd un teren cu orizonturile intacte, neatinse de eroziune, fiind ferite cfe neajunsurile pe care le provoacă formarea crustei la suprafaţă, plantele găsesc în solul structurat cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare. Seminţele germinează mai repede, vegetaţia este mai viguroasă, plantele nu suferă de secetă, recoltele sînt mai mari, raportul dintre boabe şi paie mai favorabil.
Structura este astfel o însuşire a solului, a cărei acţiune se bazează pe efectul mai multor factori de vegetaţie, este, după cum arată Viliams, o componentă esenţială a fertilităţii.
De aceea, agricultorul trebuie să aibă grijă să menţină structura, dacă există şi s-o refacă în mod continuu, dacă ea are tendinţa să se strice. Acesta este unul dintre scopurile principale ale lucrărilor culturale şi ale altor tratamente agrotehnice care se aplică solului.
Structura solului
429
§ 6. Procesele prin care se strică structura
Structura nestabilă se strică uşor prin procesele pe care le vom arăta mai jos. Dar de la o vreme se strică chiar şi structura stabilă, dacă factorii de distrugere sînt persistenţi şi acţionează timp îndelungat.
Primul factor şi cel mai puternic care strică structura este apa sub formă de ploaie sau sub formă de apă^cle irigaţie. Acţiunea ploii este mai defavorabilă, pentru că la efectul hidric şi de levigare a electroliţilor bi- şi polivalenţi, se mai adaugă şi efectul mecanic; picăturile de apă izbesc ca nişte ciocănele pămîntul, cu o presiune proporţională cu greutatea lor.
Mecanismul distrugerii agregatelor în contact cu apa a fost explicat de Henin 1. Acest mecanism are două faze.
în prima fază apa intră în agregat prin capilaritate şi presează aerul care se găseşte în capilare. Sub influenţa acestei presiuni, agregatul se sparge brusc şi spargerea este aşa de bruscă, îneît privită sub microscop pare o explozie minusculă.
A doua fază constă în dispersia sau umflarea coloidelor din sol; în această fază, micelele coloidale se separă, datorită afinităţii lor pentru apă, şi agregatele se destramă complet, se năclăiesc în apă.
Cînd agregatele sînt stabile, rezistenţa lor la spargere este mai mare. Dacă ele conţin materie organică, în special lipide (substanţe grase), afinitatea pentru apă este mai mică şi agregatele rezista la destrămare sau năclăire.
Dacă, dimpotrivă, agregatele conţin substanţe cu o mare afinitate pentru apă, cum este sodiul, atunci destrămarea şi năclăirea sau dispersia sînt rapide şi mai complete.
S-a mai stabilit de Stranski şi Bojanoff2 că agregatele umede au o stabilitate hidrică mai mare decît agregatele complet uscate. într-adevăr, agregatele umede, avînd capilarele pline cu apă, spargerea prin presiunea aerului nu poate avea loc. Ploile la mici intervale sînt mai favorabile pentru conservarea structurii decît ploile mari, care vin după o perioadă de uscăciune. Acestea destramă agregatele, mai ales cînd ele nu sînt destul de stabile, solul se transformă într-o pastă netedă, lucioasă, care se vede la suprafaţa solului, după fiecare ploaie, cu atît mai mult, cu cît solul este mai argilos şi cu cît conţinutul în humus şi electr oliţe este mai mic.
1	Henin, iStat actuel de la physique du sol d’apres Ies C.R. des Conf. tenues par la I-ere Yornni. de TAssoc. Intern, de la Science du sol â Moscou et â Versailles en 1934. Annales Agr. 1934.
2	I- Ivan Stranski und Pe fer Bojanoff, Die Ausdauer der Struktur agregate gegenuber der Zerstorungswirkung des Wassers, unter Beriicksichtigung ihrer Feuchtigkeitsgehalts. Anuarul Universităţii din Sofia, voi. XVII, 1938-1939.
430
Mediul de viaţă al plantelor
După uscare, această pastă se transformă într-o crustă fără structură, impermeabilă, care împiedică pătrunderea apei şi a aerului, care comprimă rădăcinile şi care trebuie negreşit spartă, prin lucrări culturale.
Cînd structura este nestabilă, dispersia de sol ce se formează în felul arătat pătrunde şi în orizonturile inferioare, astupă spaţiul lacunar, crusta care se formează este mult mai groasă şi întreg orizontul arabil, lucrat de unelte în vederea formării structurii, devine nestructurat. Aceasta se întîmplă adesea pe podzol.
Acest efect negativ al ploii nu poate fi combătut decît prin tratamentele de care vom vorbi în paragrafele următoare, tratamente care măresc stabilitatea structurală.
Trebuie remarcat că vegetaţia încheiată are un rol protector pentru structură, pentru că picăturile de ploaie nu mai izbesc direct pămîntul, ci apa se prelinge lin şi umectează încet solul. De aceea, sub vegetaţia încheiată de leguminoase, graminee etc., găsim la recoltă solul în bună stare structurală, elastic, afînat, în stare de dospeală. Trebuie profitat de această stare, pentru a face dezmiriştirea sau arătura de ogor înainte ca efectul acoperirii să dispară.
Al doilea factor care provoacă stricarea structurii este scăderea conţinutului acelor substanţe care formează cimentul glomerulelor, adică împuţinarea humusului, a calciului şi a altor elemente bi- şi polivalente din sol.
Humusul se consumă continuu în sol, dar pe măsură ce se consumă se regenerează din resturile vegetale şi din îngrăşămintele organice. Adesea, acest echilibru se rupe: consumul este intens prin descompunerea pe care o provoacă lucrările culturale repetate, ca în ogorul negru de pildă, iar adaosul este moderat, cum este cazul atunci cînd se cultivă plante industriale, ca inul, sfecla de zahăr etc., care lasă în sol foarte puţine resturi organice. Structura se strică în orizontul arabil superficial, în care aerisirea şi deci consumarea humusului sînt mai intense. în acest caz trebuie să intervenim cu gunoi de grajd, cu îngrăşăminte verzi sau cu intercalarea solei de graminee şi de leguminoase perene în asolament1.
Calciul se împuţinează şi el prin spălare din orizontul superior, al cărui permeabilitate este mereu sporită prin lucrările culturale. Se împuţinează nu numai calciul liber din sol, dar şi cel care este legat în complexul adsorbtiv argilo-humic. Locul lui este luat de amoniacul care rezultă din descompunerea proteinelor din substanţa organică a solului. Amoniacul dă o structură rea, întocmai ca şi sodiul.
împuţinarea humusului şi a calciului are loc din cauzele arătate, mai ales în orizontul superficial de cca. 10 cm.
1 A. I. Kaspirov, Crusta solului şi combaterea ei, Editura Agro-Silvică de Stat 1953.
Structura solului
431
De aceea, lucrările culturale raţionale cer ca stratul superficial de 10 cm să fie băgat în profunzime, pentru a-şi reface acolo structura, iar stratul structural din profunzime să fie adus la suprafaţă.
Acest lucru se realizează cel mai bine prin arătura cu plugul cu antetrupiţă, preconizată de V i 1 i a m s.
Al treilea factor care duce la stricarea structurii este îmbogăţirea solului în substanţe antagoniste stării structurale. Am văzut mai sus rolul negativ al amoniacului. Uneori crşşte conţinutul solului în sodiu şi anume atunci cînd irigăm solul cu apă de irigaţie care conţine sodiu. în acest caz, sodiul scoate calciul din complex, formează argilă cu sodiu, care, precum am arătat, deteriorează structura.
Cînd sîntem obligaţi a întrebuinţa o astfel de apă de irigaţie, în lipsa alteia mai proprii, singurul mijloc de a evita neajunsul ce decurge din întrebuinţarea unei astfel de ape este să schimbăm, mereu parcelele irigate. în acest chip, sodiul din parcelele care au fost irigate mai mulţi ani va fi spălat de apa de ploaie şi solul adus la compoziţia normală.
în cazul întrebuinţării excesive a îngrăşămintelor potasice şi a îngrăşămintelor ce conţin sodiu, acestea determină dispersia argilei şi contribuie deci la scăderea numărului de agregate stabile.
Al patrulea factor de stricare a structurii, care însă ţse iveşte rar în climatul nostru, este gerul excesiv. Am arătat în paragraful 2 al acestui capitol cum îngheţul, o singură dată, îmbunătăţeşte structura. Cînd îngheţul se repetă de mai multe ori, după perioadele respective de dezgheţ, efectul nu mai este aşa de favorabil. La temperaturi foarte scăzute, efectul este complet negativ.
Al cincilea factor de stricare a structurii este lucrarea neraţională a solului. Cînd solul se lucrează în stare prea umedă, brazda este presată de cormană, rămîne după plug, ca o curea care se întăreşte şi nu se sfărîmă. Solul a devenit compact, nestructurat. Dar şi cînd se ară pe uscăciune prea mare este tot aşa de rău. După plug ies bolovani mari, care foarte greu pot fi aduşi în stare structurală. în acest caz, bolovanii nu se sfărîmă decît dacă sînt pătrunşi de umezeală şi dacă sînt supuşi acţiunii succesive de îngheţ şi dezgheţ, sau de uscare şi umectare.
Cînd se ară mereu la aceeaşi adîncime, talpa plugului apasă mereu acelaşi strat de sol. De la o vreme, acest strat presat devine compact, impermeabil şi nestructural. Stratul acesta, numit bătătura plugului, împiedică pătrunderea apei, a aerului şi a rădăcinilor.
El trebuie spart prin arătură adîncă sau prin scormonirea fundului brazdei cu ajutorul scormonitorului de subsol.
Excesul de lucrări, mai ales dacă aceste lucrări, prea mult repetate, se execută cînd solul este uscat, provoacă pulverizarea solului şi deci stricarea struc-
432
Mediul de viaţă al plantelor
turii. Trebuie făcute numai atîtea lucrări cîte sînt necesare şi numai cînd pămîntul este în starea de umiditate optimă, numită umiditate structurală. Această recomandare se aplică mai ales la arăturile principale. Dezmiriştirea sîntem obligaţi a o face chiar cînd pămîntul este uscat. Dacă însă dezmiriştirea se face imediat după ridicarea recoltei, neajunsul uscăciunii solului este eliminat, pentru că se păstrează la suprafaţă starea de dospeală, datorită umbririi provocate de plantele ce au ajuns la recoltă.
Unele unelte, cum sînt motofrezele, mobilizînd într-un mod violent şi excesiv solul, contribuie la stricarea structurii.
Presiunea mecanică a uneltelor grele — tractoare, secerători-legători, combine etc. — contribuie la deteriorarea structurii. De aceea, aceste maşini nu trebuie introduse în cîmp decît atunci cînd solul este bine zvîntat şi cînd rezistenţa solului este mai mare. De altfel, aceste maşini nici nu pot lucra pe soluri umede.
De asemenea trebuie evitată orice bătătorire inutilă a solului cu animalele, vehiculele şi chiar cu mişcarea oamenilor.
Al şaselea factor care duce la stricarea structurii este bătătorirea solului de păşune sub copitele animalelor. Păşunile de la noi din ţară sînt adesea încărcate cu un număr de animale mai mare decît pot suporta. Animalele sînt duse la păşune prea devreme primăvara, cînd solul este încă umed. Acelaşi lucru se repetă după fiecare ploaie. Solul bătătorit în stare umedă şi-a stricat structura, pătrunderea apei se face greu, vegetaţia este din ce în ce mai slabă. în măsura în care vegetaţia este mai slabă, animalele aleargă şi mai mult pe păşune în căutarea hranei, bătătorirea este şi mai accentuată. Apa ploilor torenţiale sau cea provenită din topirea grabnică a zăpezii nu se infiltrează în sol, ci se scurge la vale, sub formă de şuvoaie, provocînd eroziunea. Din această cauză, eroziunea de suprafaţă şi de adîncime de pe izlazurile din regiunile de deal de la noi a ajuns într-o fază atît de înaintată, încît solul este aproape de distrugere totală.
Solul stepelor din Asia Centrală, ne spune Viliams, a pierdut structura prin păşunatul neraţional pe care băştinaşii l-au practicat acolo timp de mii de ani. Acum se aplică în acele regiuni, pe scară mare, măsuri agrotehnice de ameliorare a acelor soluri, de transformare a lor în terenuri de cultură sau în păşuni productive, păşunate raţional.
§ 7. Menţinerea şi refacerea structurii prin măsuri agrotehnice
Influenţa lucrărilor solului. Unul din scopurile principale al lucrărilor solului este menţinerea structurii şi refacerea ei, dacă aceasta s-a stricat.
Columella, scriitorul roman de care am vorbit în partea I, spunea: « A cultiva nu este altceva decît a mărunţi şi a face să dospească solul».
Structura solului
433
Iar Olivier de Serres, de care am pomenit în aceeaşi parte, denumea un sol bun ca fiind acela «care nu mai încape în groapa din care este scos».
Aceşti vechi autori au întrevăzut astfel rolul structurii. Cercetătorii moderni au precizat noţiunea, au adîncit-o şi au arătat marea ei importanţă.
în solurile cu vegetaţie spontană, structura, o dată formată, se menţine, cum este cazul în stepele care nu sînt păşunate excesiv. în solurile cultivate însă, aşa cum am arătat în paragraful precedent, structura are mereu tendinţa să se deterioreze m&i repede sau mai încet, după gradul ei de stabilitate.
Instrumentele de mînă: sapa, hîrleţul, săpăliga, grebla, precum şi instrumentele mari cu tracţiune animală sau mecanică, plugul, grapa, cultivatorul, tăvălugul etc., raţional utilizate, au rolul să mărunţească şi să afîneze pămîntul. Regula esenţială în întrebuinţarea acestor unelte este să lucrăm cu ele numai cînd solul se găseşte în stare de umiditate optimă sau umiditate structurală. Dacă este lucrat în această stare, efectul plugului, grapei şi cultivatorului este, din punct de vedere al formării structurii, aproximativ acelaşi. Dacă solul este prea umed sau prea uscat cînd se lucrează, structura care se formează este rea, iar efectul fiecăreia din uneltele amintite este altul. în această privinţă s-au făcut numeroase şi foarte interesante experienţe în U.R.S.S.
Rezultă din aceste experienţe că lucrarea solului în stare uscată, în stepă mai ales, are tendinţa să reducă solul în praf, să-l facă nestructurat şi să-i micşoreze fertilitatea. Din acest punct de vedere este mai rău cînd se întrebuinţează grapa rotativă sau cultivaţorul, decît atunci cînd se întrebuinţează plugul.
Refacerea structurii prin îngrăşăminte şi amendamente. Cînd un sol este tratat cu îngrăşăminte, fertilitatea lui creşte: plantele se dezvoltă mai bine, sistemul radicular prezintă o masă mai mare, influenţa acestui sistem asupra structurii este mai bună, cantitatea de resturi organice rămasă în sol după recoltă este mai mare, ceea ce măreşte provizia de humus şi deci menţine structura. Buruienile care se dezvoltă mai abundent contribuie şi ele la mărirea proporţiei * de materie organică din sol.
îngrăşămintele au deci un efect favorabil, indirect asupra formării sau menţinerii structurii, dar unele din ele, cum sînt îngrăşămintele organice şi amendamentele cu calciu, produc şi un efect favorabil direct.
;	Dintre îngrăşămintele minerale, unele au un efect favorabil, altele un efect
direct defavorabil, aşa cum vom vedea mai jos.
Gunoiul de grajd are un efect bun, dar administrat împreună cu calciul sre un efect şi mai bun.
Pentru a verifica acest efect s-au făcut experienţe în U.R.S.S.1
1	T. D. Lîsenko, Comunicare la Academia de ştiinţe agricole «V. I. Lenin», 15 sept. 1953, • Contemporanul », 2 oct. 1953.
28— Agrotehnica
434
Mediul de viaţă al plantelor
Tiulin şi Biriukova au experimentat pe un podzol din regiunea Perm, 11 m e n i e v a experimentat pe un podzol din regiunea Moscovei. Ei au aplicat calciu şi bălegar separat şi împreună, pe un teren cultivat cu ovăz şi au determinat procentul de agregate mijlocii, de 7,5 mm, stabile în apă.
Tabelul 55
Proporţia de agregate cu diametrul de 7,5 mm, pe un podzol tratat cu calciu
(var) şi bălegar
	Podzol tratat cu calciu	Podzol tratat cu bălegar	Podzol tratat cu calciu şi bălegar
Procentul de agregate stabile, în experienţele lui Tiulin şi Biriukova		4,1	12,4	19,8
Procentul de agregate stabile în experienţele lui Ilraeniev 		9,0	5,8	19,4
Rezultatele cele mai bune se obţin cînd solul este tratat cu calciu şi bălegar. Depresiunea dată de bălegar, în experienţa lui 11 m e n i e v, este provocată, poate, de o degajare puternică de amoniac, care s-a adsorbit în complex.
Îngrăşămîntul verde este tot aşa de bun ca şi bălegarul, el dă materie organică întocmai ca şi bălegarul, iar leguminoasele aduc în masa îngrăşămîntului o mare cantitate de calciu şi azot.
F. G. Geltzer a găsit că pe solurile aride din Turkestan, îngrăşămîntul verde este mai bun decît bălegarul. El a explicat că îmbunătăţirea structurii se datoreşte nu atît substanţei organice ca atare, cît procesului de descompunere a ei. Aceasta se dovedeşte prin următoarea experienţă. S-a lăsat să se descompună în sol celuloză curată sau celuloză cu nitrat de calciu.
Descompunerea celulozei provoacă o îmbunătăţire a structurii, dar structura formată nu este stabilă.
Dacă se adaugă calciu, descompunerea materiei organice este intensificată, Jar structura ce se formează este stabilă. Calciul singur în această experienţă are un efect mic.
Problema rolului calciului singur în ameliorarea structurii a fost mult dezbătută; unii cercetători au dobîndit rezultate pozitive, alţii negative.
Efectele calciului pentru refacerea structurii sînt mai bune pe solurile acide decît pe cele neutre.
W. R e n n e r, în Germania, a arătat că structura nu s-a îmbunătăţit prin calciu, iar A. D e m o 1 o n şi S. Henin, lucrînd cu un sol nisipo-lutos, au găsit că structura se deteriorează cînd se dă calciu.
Aceste cazuri particulare trebuie explicate prin condiţiile speciale ale experienţei. Noi rămînem la părerea cercetătorilor sovietici, că aplicarea calciului ca atare, chiar şi singur, are un efect favorabil asupra structurii.
Structura solului
435
L. D. B a v e r şi H. E. M y e r s au arătat că soluri devenite acide, prin spălare nu şi-au înrăutăţit structura. Observaţii similare s-au făcut la Rothamsted, de către J. W. R u s s e 11. Un sol, devenit acid prin spălare, readus în stare neutrală, nu-şi modifică structura, nu se observă vreo îmbunătăţire.
îngrăşămintele minerale cu calciu, cum sînt de pildă nitratul de calciu, cianamida de calciu, fosfatele tricalcice, zgura lui Thomas au şi din punct de vedere al structurii o influenţă favorabilă directă asupra solului.
Sînt însă îngrăşăminte minerale, care, prin schimb de cationi, provoacă deplasarea calciului din complex şi spălarea lui, produc cu alte cuvinte o decal-cificare a solului. O astfel de acţiune nefavorabilă este pricinuită în sol de sulfatul de amoniu şi de sărurile potasice. Solul se decalcifică şi-şi strică structura, în astfel de cazuri trebuie adăugat calciu şi trebuie combinată întrebuinţarea îngrăşămintelor minerale cu îngrăşămintele organice.
îngrăşămintele potasice mai au dezavantajul că au totdeauna în compoziţia lor o proporţie mai mare sau mai mică de sodiu. Sodiul, adsorbit în complex, dă argilă cu sodiu, a cărei influenţă asupra structurii este, cum am văzut, din cele mai rele.
Pe solurile sărăturoase, în special pe soloneţuri, care conţin mult sodiu, se aplică ca amendament, sulfat de calciu, care face posibilă deplasarea sodiului şi provoacă formarea de sulfat de sodiu în loc de carbonat de sodiu şi prin aceasta se realizează o ameliorare relativă a acestor soluri.
Pe lîngă îngrăşămintele şi amendamentele propriu-zise, unele soluri au nevoie şi de alte materiale pentru a li se ameliora structura. Astfel, un sol nisipos, în stare făinoasă, nestructurat, îşi formează o structură, dacă i se adaugă materie organică şi anume îngrăşămînt verde sau bălegar. Compuşii mucilaginoşi ce rezultă din descompunerea materiei organice pătrund printre părticelele de nisip, pe care le leagă între ele. Astfel se micşorează permeabilitatea, evaporaţia şi oxidările sînt mai puţin active.
Este bine ca o dată cu materia organică să se dea şi calciu; procesul însă este accelerat, dacă se adaugă acestor soluri argilă sau marnă.
Refacerea structurii prin plante. Am arătat în paragraful 2 al acestui capitol care este rolul rădăcinilor plantelor spontane şi cultivate în formarea structurii.
S-a constatat că toate plantele agricole au tendinţa să refacă structura, într-o măsură mai mare ori mai mică, chiar şi acele plante care se seamănă la distanţă mare, cum este porumbul. Dar nu toate plantele au acelaşi efect; efectul cel mai bun îl dau gramineele împreună cu leguminoasele perene. Această constatare a permis lui Kostîcev şi lui Viliams să elaboreze teoria rolului solei înierbate cu leguminoase şi graminee perene pentru refacerea şi sporirea fertilităţii solului.
28*
436
Mediul de viaţă al plantelor
Pentru a demonstra rolul diferitelor plante în refacerea structurii,
A.	P. Krainski a stricat în prealabil structura, prin grăpări repetate şi apoi a cultivat diferite plante şi a constatat că gramineele perene şi trifoiul au refăcut cel mai bine structura.
Umeniev şi Savinov, care au lucrat la Academia «Timireazev» din Moscova, pe podzol, au găsit structura cea mai rea în ogorul lucrat, cea mai bună în cultura de trifoi şi cea intermediară în cultura de secară. Experienţa a durat din 1912 pînă în 1935. Procentele de agregate stabile mai mari de 0,25 mm, găsite de ei în cele trei tratamente aplicate, sînt următoarele.
Tabelul 56
Proporţia de agregate stabile > 0,25 mm, într-un podzol cultivat cu trifoi, secară şi lăsat ogor negru
Proporţia de agregate stabile în diferite experienţe	Ogor continuu din 1912 pînă în 1935	Secară continuă din 1912 pînă în 1935	Trifoi continuu din 1912 pînă în 1935
Proporţia de agregate stabile în experienţa lui Ilmeniev		39%	67%	7G%
Proporţia de agregate stabile în experienţa lui Savinov 		6%	39%	65%
Savinov a determinat agregatele stabile, mai mari de 0,25 mm, în probe de sol de la Rothamsted, din Anglia şi a găsit, în diferite tratamente culturale, următoarele procente: 22% în solul tratat ca ogor negru timp îndelungat, 34% în monocultura de grîu, 52% în monocultura de grîu îngrăşată cu bălegar şi 84% în păşune veche.
Cea mai bună refacere a structurii se face în ţelină naturală sau în solele cultivate cu graminee şi leguminoase perene.
O	serie întreagă de cercetători — Tiulin şi Biriukova, după ei Krasnikov şi Timofeev — au găsit că stabilitatea agregatelor, realizată prin sola înierbată, durează mai mulţi ani, se măreşte chiar în primul şi al doilea an după spargerea ţelinei.
Viliams a explicat procesul ameliorării structurii prin graminee şi leguminoase în felul următor: rădăcinile ierburilor mor toamna tîrziu, din cauza îngheţului. Ele nu se pot descompune iarna, cînd solul este îngheţat. Nu se pot descompune nici primăvara timpuriu, din cauza excesului de apă. Nu se pot descompune total nici vara, cînd solul se acoperă cu multe resturi organice, prin a căror descompunere aerobă se consumă aproape tot oxigenul. La resturile de rădăcini moarte din sol ajunge o cantitate prea mică de oxigen. în acest chip, ierburile provoacă prin rădăcinile lor o acumulare de humus, ceea ce nu se petrece decît într-o mai mică măsură cu celelalte plante cultivate anual, ale căror rădăcini se descompun din cauza lucrărilor care aerisesc puternic solul.
Structura solului
437
Cultura de graminee perene nu se face pură, ci în amestec cu leguminoasele perene. Rolul acestora din urmă este să mărească provizia de azot în sol, prin bacteriile ce trăiesc în simbioză cu rădăcinile lor şi să aducă calciul din profunzime în orizonturile superioare.
Humusul saturat cu calciu, numit humus activ, constituie cimentul, care dă stabilitate agregatelor consolidate prin presiunea rădăcinilor fasciculare.
Acest rol extrem de favorabil al solei înierbate, cultivate cu graminee şi leguminoase perene, a dus la adoptarea ei în agricultura sovietică. Cum se înfiinţează şi cum se foloseşte sola înierbată, regiunile în care este indicată şi în care nu este indicată, se vor trata în capitolul despre asolament.
Drenajul are un efect pozitiv, indirect, asupra structurii. în schimb, irigaţia are un efect negativ, solul se mîleşte şi face crustă. Spre a evita acest neajuns, solul nu trebuie să fie mărunţit prea mult înainte de irigaţie şi nu trebuie lucrat prea curînd după irigaţie.
Sînt şi substanţe organice preparate, care, administrate solului cu structura refăcută, menţin această structură timp mai îndelungat, mai mulţi ani. O astfel de substanţă alcătuită dintr-un lanţ lung de polimeri organici este «crilium» 1. Compuşii organici din care este alcătuit «criliumul» şi care învelesc macro-şi microagregatele rezistă la acţiunea de descompunere a microorganismelor din sol şi dau stabilitate agregatelor formate. Aceste substanţe pot fi considerate stabilizatori ai structurii solului. Cantitatea de «crilium» este de aproximativ
1	000 kg la ha, pentru a menţine stabilitatea structurală a stratului arabil. Se pot folosi cantităţi şi mai mici, pentru un strat de sol mai subţire de 2—3 cm sau pentru stratele de sol şi mai subţiri, în vederea prevenirii formării crustei, care împiedică răsărirea normală a seminţelor mici, ca cele de morcovi, sau a celor mari, ca cele de bumbac.
Se încearcă folosirea şi a altor stabilizatori de structură, printre compuşii din grupa silicaţilor organici.
în ultimul timp s-au experimentat cu mult succes şi alţi stabilizatori ca, de pildă, compusul numit VAMA care este un amestec de hidroxid de calciu, acetat de vinii şi esterul metilic al acidului maleic2.
§ 8 Cercetări asupra structurii solurilor din R.P.R.
Printre numeroasele probleme, referitoare la sol, cu care s-au ocupat pedologii şi agrotehnicienii noştri, a fost şi problema structurii.
M. P o p o v ă ţ, de la secţia pedologică a Institutului geologic, a stabilit, în 1936, raportul dintre agregate şi nisip la cîteva soluri de la noi din ţară.
1	F. E. Bear, Soils and fertilizers, Fourth edition, 1953.
2	R. M. Holmes and S. Jf. Toth, Soil conditioners-their effect on coarse-textured soils, crop yields and composition. Canadian Journal of Soil Science, No. 2 1957.
438
Mediul de viaţă al plantelor
Cristache Oprea, profesor la Facultatea de agronomie din Timişoara, a determinat în 1937 agregatele din şase tipuri de sol.
De curînd, la Institutul de cercetări şi experimentări silvice, s-a determinat structura unor soluri de pădure, pajişti şi pepinieră. S-au stabilit indicii calitativi ai structurii, făcînd raportul dintre suma agregatelor stabile mai mari de 5 mm, cele între 3 şi 5 mm şi cele între 2 şi 3 mm şi suma agregatelor stabile mai mici, între 2 şi 1 mm şi 1,5 şi 1 mm. Se consideră că solurile cu indicele calitativ al structurii cu valoare 1,64—2,66 au structură bună. Toate solurile cercetate s-au încadrat în aceste limite. în stratul de la suprafaţă, de la 0 la 10 cm, indicele calitativ oscilează între 0,40 şi 0,16 1.
în programul de lucrări al Institutului de cercetări agronomice a fost inclusă problema structurii.
D. C. S ă n d o i u, I. Bălan şi T. B u r 1 a c u, de la acest institut, au cercetat în 1939 porozitatea solului în diferitele variante ale unei experienţe, în care se studiau mijloacele de luptă contra secetei din cîmpul institutului de la Băneasa, Bucureşti.
N. Avram a cercetat în 1944 stabilitatea structurii în solul Staţiunii experimentale Moara Domnească şi a arătat că solul de la acea staţiune are o structură puţin stabilă.
M i r c e a M o ţ o c, tot în cadrul lucrărilor Institutului de cercetări agronomice, a cercetat, în 1943, stabilitatea structurală a solurilor erodate din regiunea Negreşti-Vaslui şi a arătat că solurile intacte au o stabilitate structurală mult mai bună decît solurile care au pierdut prin eroziune orizontul A sau orizonturile A-\-B.
Catedra de agricultură generală de la Facultatea de agricultură a Institutului agronomic « N. Bălcescu » din Bucureşti s-a preocupat de această problemă încă din 1941. S-au întocmit, în cadrul catedrei, în anii 1944—1949, patru lucrări pentru examenul de stat şi o teză de doctorat, toate privind diferitele laturi ale problemei structurii 2> 3’ 4’ 5> 6. Vom reda în cele ce urmează, în mod succint, rezultatele principale la care au ajuns autorii acestor lucrări.
1	C. Chiriţă şi M. lonescu, Studiul factorilor staţionali la Staţiunea centrală experimentală « I. V. Miciurin », Studii şi Cercetări I.C.E.S., voi. XIII, 1953.
2	Elena Eftimie, Modificările de structură pe care diferite plante de cultură le imprimă solului, 1944.
3	Simona Papazoglu, Comparaţie între modificările însuşirilor fizice şi chimice ale solului brun-roşcat de pădure din Bucureşti, sub influenţa asolamentului, monoculturii de grîu şi pajiştii, 1946.
4	Victoria Bojineanu, Influenţa stabilităţii structurale asupra porozităţii, dinamicii apei, nitraţilor şi indicelui biologic în asolament, pajişte şi monocultura, pe solul brun-roşcat de pădure din cîmpul de experienţe al Catedrei de agrotehnică, 1948.
5	A. Canarache, Influenţa stabilităţii structurale asupra porozităţii, dinamicii apei, nitraţilor şi indicelui biologic în cernoziomul de la Studina, 1948.
6	I. Lungu, Contribuţii la cunoaşterea stabilităţii hidrice a cîtorva soluri din R.P.R. şi semnificaţiei ei agricole, Teză de doctorat, 1949.
Structura solului
439
în prima lucrare menţionată mai sus, de E. E f t i m i e, solul cercetat a fost acela de la Staţiunea experimentală Cenad, regiunea Timişoara. Autoarea a constatat că toate plantele au o influenţă favorabilă asupra structurii. Structura cea mai bună şi cea mai^ stabilă o formează lucerna şi trifoiul. Urmează apoi morcovul, grîul, orzoaica. O structură mai puţin stabilă formează cînepa şi porumbul. Ovăzul produce o structură cu o stabilitate mică în orizontul superior, dar foarte mare la 30—40 cm adîncime.
Orizontul superficial de la 0 la 10 cm are structura cea mai nestabilă, din cauza împuţinării humusului şi calciului.
în lucrarea a doua, de S. Papazoglu, s-a cercetat solul din cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală a Institutului agronomic « N. Bălcescu » din Bucureşti.	*
Cercetările autoarei au dovedit că structura cea mai bună şi cea mai stabilă este în pajişte, urmează solul din asolamentul de 4 ani — mazăre, grîu, porumb, ovăz — şi apoi cel din monocultura de grîu de toamnă.
Analiza chimică a solului din cele trei tratamente diferite nu dă decît diferenţe neînsemnate. Dar ceea ce deosebeşte solul, în fiecare din aceste trei tratamente, este dinamica ce rezultă din starea lui structurală.
S-a cercetat acţiunea enzimelor din sol: catalaza şi peroxidaza. Catalaza indică procesul de acumulare a humusului, deci de conservare şi sporire a fertilităţii, iar peroxidaza, dimpotrivă, un conşum al humusului şi o scădere a fertilităţii.
S-a dovedit că solul din asolamentul de 4 ani şi din monocultură este prins într-un proces de secătuire, în timp ce solul din pajişte este prins într-un proces de conservare şi chiar de acumulare. Secătuirea se învederează prin scăderea conţinutului de calciu şi de materie organică, scăderea valorii pH şi o tendinţă de scădere a producţiei, mai uşoară în cazul asolamentului şi mai pronunţată în cazul monoculturii de grîu.
Lucrarea a treia, de V. B o j i n e a n u, se referă tot la condiţiile din cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » din Bucureşti.
Autoarea a determinat procentul de agregate stabile mai mari de 0,25 mm, în trei tratamente: într-o pajişte veche de 18 ani, într-un asolament de 4 ani (mazăre, grîu de toamnă, porumb, ovăz), aplicat 12 ani şi într-o monocultură de grîu de toamnă de 19 ani. S-au luat probe de sol de la următoarele adîncimi: 0-3, 3-7, 7-10, 10-20, 20-30 şi 30-40 cm.
Cea mai stabilă structură s-a găsit în pajişte, cea mai puţin stabilă în monocultură, iar asolamentul are o stare intermediară. în asolament şi mai ales in monocultură, procentul de agregate stabile în orizontul superior de la 0 la 10 cm este foarte mic. Acest lucru nu se observă în pajişte.
440
Mediul de viaţă al plantelor
O altă determinare arată că procentul de macroagregate mai mari de 5 mm este ridicat în pajişte şi foarte scăzut în asolament şi monocultură.
S-a analizat humusul şi s-a constat că el se găseşte în cantitate mult mai mare în pajişte. Diferenţa cea mai accentuată este la suprafaţă, în stratul de la 0 la 3 cm, în care s-au găsit următoarele procente de humus: monocultură 2,49 ; asolament 2,82 ; pajişte 4,96. în monocultură, procentul se menţine aproape constant pînă la 40 cm adîncime, în asolament scade la 1,46, iar în pajişte scade la 1,86. Acumularea de humus are loc, aşadar, în orizontul superior.
La calciu se observă acelaşi proces: este în proporţie mai mare în pajişte, urmează asolamentul şi apoi monocultura.
Adsorbţia calciului în complex se face în detrimentul amoniacului şi sodiu-lui, care se găsesc în cantitate mai mică în solul pajiştii.
Potasiul, în schimb, se găseşte în proporţie mai mare în solul pajiştii, fiind adus de plante din profunzime.
Nitraţi s-au găsit vara, în cantitate foarte mică, din cauza secetei; toamna s-au găsit în cantitate mai mare şi anume mai mult în pajişte decît în asolament, dar numai în stratul superficial.
Fenomenele de oxidare sînt mai accentuate în monocultură şi asolament şi mai lente în pajişte. Procesele catalitice de reducţie precumpănesc în pajişte, 'iar procesele de oxidare precumpănesc în asolament şi monocultură.
Lucrarea a patra, de A. C a n a r a c h e, este asemănătoare aceleia de mai sus, dar s-a executat cu probe de cernoziom degradat de la Staţiunea experimentală Studina, regiunea Craiova.
Determinările s-au făcut pe probe recoltate vara şi toamna. Vara, probele s-au luat din lucernieră şi din asolament. Toamna, probele s-au luat din lucer-nieră arată şi nearată şi din terenul pe care s-a aplicat asolamentul şi anume tot în două variante: arat şi nearat.
în asolament, structura este deteriorată pînă la 10 cm; pînă la această adîncime, structura este însă bună în lucernieră. De la 10—20 cm, structura este stabilă în toate variantele; la o adîncime mai mare de 20 cm stabilitatea începe să scadă de asemenea în toate variantele.
în lucernieră precumpănesc agregatele mari, de 5 mm şi cele mici, de 0,25 mm; cele intermediare sînt în proporţie mai mică. în asolament, tabelul este oarecum asemănător, dar proporţia agregatelor mari este mai redusă.
Aratul îmbunătăţeşte structura în orizontul superficial, în parte pe seama structurii din orizontul imediat inferior, care suferă o uşoară deteriorare.
în ceea ce priveşte humusul, el se găseşte în cantitate mai mare in lucernieră decît în asolaAient. Pe adîncimea profilului cercetat de
Structura solului
441
la suprafaţă pînă la 40 cm, conţinutul de^ humus variază astfel vara :
—	în lucernieră 4,24—2,59%
—	în asolament 3,83—1,76%
în variantele arate, mai ales la lucernă, se observă o tendinţă de scădere a conţinutului în humus.
S-au determinat bazele schimbabile: calciul, sodiul, potasiul. S-a constatat că lucernieră are mai multe baze schimbabile decît solul din asolament, în special mai mult calciu. Lucerna extrage calciul din profunzime, iar spălarea este mai redusă, apa de levigare fiind captată de rădăcini. Potasiul de asemenea este adus la suprafaţă în cantitate mai mare de către lucernă. Dimpotrivă sodiul apare spălat în profunzime şi anume mai puternic în asolament.
Arătura de vară şi mai ales cea de toamnă sporeşte cu deosebire porozitatea necapilară. Toamna, înainte de arat, porozitatea capilară în cele patru variante variază între 41 şi 44%, cea necapilară între 8 şi 14%. Toamna, după arat, porozitatea capilară a scăzut la 38—41, iar cea necapilară a crescut la 16-19%.
Conţinutul de apă a arătat şi el variaţii interesante. Vara 1948 a fost secetoasă. Provizia de apă găsită în sol a fost foarte mică, 5 — 14%. în lucernieră s-a găsit mai multă apă decît în asolament, cu tot consumul mare de apă al lucernei. Diferenţa pe toată adîncimea profilului a fost de 2%. în parcelele arate vara, atît în lucernieră cît şi în asolament, s-a găsit mai multă apă decît în cele nearate. Diferenţa pe întreg profilul este de 1%.
O altă lucrare privitoare la structură este teza de doctorat a lui I. Lungu, susţinută la Facultatea de agricultură a Institutului agronomic « N. Bălcescu » din Bucureşti, în iunie 1949, intitulată «Contribuţii la cunoaşterea stabilităţii hidrice a cîtorva soluri din R.P.R. şi a semnificaţiei ei agricole».
Analizele s-au făcut cu aparatul Tiulin-Eriksson, a cărui construcţie a fost puţin modificată de autor, pentru a-i permite să analizeze probe mai mari de sol şi anume 20 g în loc de 10 g.
S-a determinat cu acest aparat stabilitatea hidrică a structurii şi mărimea agregatelor din şapte tipuri de sol principale de la noi din ţară. La fiecare tip de sol s-au luat probe dintr-un ogor lucrat şi dintr-o pajişte naturală din apropiere. La unele soluri, pe lîngă aceasta, s-au făcut analize şi a probelor de sol, recoltate din trifoişte sau lucerniere. în două tipuri de sol s-a cercetat cum variază stabilitatea structurală, în legătură cu diferite feluri de a lucra solul.
Solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti, din cîmpul de experienţă al Catedrei de agricultură generală al Institutului agronomic « N. Bălcescu », a fost cercetat mai de aproape, în experienţe executate în vase în casa de vegetaţie, spre a se vedea starea de fertilitate a probelor luate din pajişte, din asola-
442
Mediul de viaţă al plantelor
ment şi din monocultură şi anume de la diferite adîncimi: 0—10, 10—20, 20—30, 30—40 cm.
Vom da, în mod succint, rezultatele principale care se desprind din această lucrare.
Proporţia de agregate stabile în apă, în diferite tipuri de sol nu este aşa <le variată, cum ne-am fi putut aştepta. Proporţia cea mai mică se găseşte în solul brun-deschis de stepă de la Medgidia, reg. Constanţa. Urmează apoi podzolul de la Găvojdia, reg. Timişoara şi solul brun-roşcat de pădure din regiunea Bucureşti. Proporţia cea mai mare se găseşte în cernoziomuri şi mai ales în cernoziomul propriu-zis, format pe marnă, de la Mileanca, regiunea Suceava, în schimb, proporţia de agregate stabile la unul şi acelaşi tip de sol, supus la diferite tratamente culturale (pajişte, sol lucrat, lucernieră) variază foarte mult, în raport cu tratamentul. De asemenea variază mult stabilitatea structurală, la fiecare sol şi anume la solul lucrat, în diferitele straturi: 0—10 cm, 10—20 cm, 20—30 cm şi 30—40 cm.
Dăm în tabelul de mai jos valorile medii pentru diferitele tipuri de sol, cercetate de autor. Cifrele reprezintă procente de agregate stabile în apă, cu mărimea de la 0,25 — 5 mm, raportate la greutatea solului uscat şi sînt medii ale determinărilor parţiale, făcute pentru fiecare din cele patru adîncimi cercetate.
Tabelul 57
Proporţia de agregate stabile cu diametrul de 0,25—5 mm 7 tipuri de sol din R.P.R., lucrate şi din pajişte naturală şi artificială (lucernă)
Tipul de sol	Media agregatelor stabile în apă, de la 0—40 cm în procente din greutatea solului:		
	Pajişte (izlaz)	Sol lucrat	Lucernă *
Solul brun-deschis de stepă de la Medgidia, regiunea Constanţa		58	45	-
Cernoziomul castaniu de la Mărculeşti, regiunea Constanţa 		79	59	72
Cernoziomul ciocolatiu de la Ghimpaţi, regiunea Bucureşti 		81	63	—
Cernoziom propriu-zis de la Mileanca, regiunea Suceava 		83	88	—
Cernoziomul degradat de la Fundulea, regiunea Bucureşti 		80	67	—
Solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească regiunea Bucureşti		77	48	61
Podzolul de la Găvojdia, regiunea Timişoara .	64	60	61
* în podzol determinările s-au făcut numai dela 0 3a 30 cm, în loc de lucernieră proba s-a luat dintr-o trifoişte.
Se vede că în toate cazurile, pajiştea (la Medgidia izlazul) are o structură mai stabilă decît solul lucrat. Lucernieră şi pe podzol trifoiştea, au stabilitatea
Structura solului
443
structurală mijlocie, între pajişte şi solul lucrat. Stabilitatea structurală este sporită în cernoziomuri, datorită procentului mai ridicat de humus saturat cu calciu. De asemenea, stabilitatea structurală, mai mare în pajişti şi lucerniere pe toate solurile, se explică în primul rînd prin conţinutul mai mare de materie organică şi de humus în orizontul superficial al pajiştilor şi lucernierelor. Acest conţinut este aproape acelaşi peste tot: 9—10%. El este în creştere, pentru că mineralizarea materiei organice este foarte scăzută. De asemenea, solul pajiştilor este ocrotit contra acţiunii distructive a picăturilor de ploaie prin stratul de plante. Solul se menţine sub acest strat ocrotitor mai umed şi agregatele rămîn mai stabile.
Numai în cernoziomul propriu zis de la Mileanca, care are stabilitatea structurală cea mai mare, solul lucrat are o stabilitate puţin mai mare decît pajiştea.
în general valorile stabilite de autor concordă cu cele stabilite de cercetătorii sovietici. Numai la podzol valorile găsite de I. Lungu apar excepţional de mari. După aceste valori, ar trebui să conchidem că stabilitatea structurală a podzolului este mai mare decît a solului brun-roşcat de pădure şi mai mare decît a solului brun deschis de stepă, ceea ce nu concordă cu faptele de observaţie din practică. în adevăr, solul de la Găvojdia se năclăieşte foarte uşor, are o coeziune mare, nu se poate lucra decît într-un moment foarte scurt, al umidităţii structurale, face crustă, este impermeabil — însuşiri ce indică o stabilitate hidrică mică. Savinov indică o stabilitate structurală pentru podzoluri de 30—40% şi numai rareori 50—60%.
în ceea ce priveşte diferenţierea orizonturilor din punctul de vedere al stabilităţii structurale, autorul dă următoarele rezultate.
Stabilitatea structurală cea mai mică este în orizontul superficial al solului lucrat. în unele soluri de la 0—10 cm, în altele de la 0—20 cm. Această constatare corespunde teoriei lui Viliams despre stricarea structurii solului cultivat, în orizontul superficial.
în unele soluri lucrate structura este stricată pînă la 20 cm şi anume în solul brun-deschis de stepă de la Medgidia, în solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească şi de la Băneasa (în cultura intensivă). Cernoziomurile au structura deteriorată numai pînă la 10 cm; ele sînt mai rezistente la cauzele de deteriorare. Neexplicabil apare faptul că şi podzolul, în solul lucrat, are structura deteriorată numai pînă la 10 cm, întocmai ca şi cernoziomurile.
Pajiştile, lucernieră, trifoiştea au stabilitatea structurală bună, normală, pînă la suprafaţă, ceea ce se explică uşor prin cauzele pe care le-am analizat în paragraful 7 al acestui capitol, în care am vorbit de rolul vegetaţiei.
Începînd de la 10 cm în cernoziomuri şi de la 20 cm în celelalte soluri, structura se omogenizează, stabilitatea creşte şi în orizonturile solului lucrat
444
Mediul de viaţă al plantelor
şi se apropie de aceea din pajişte şi lucernieră. Diferenţierea structurală a orizonturilor solului lucrat se explică tot prin împuţinarea humusului în stratul superficial, care, fiind mereu mobilizat şi aerat, permite bacteriilor din sol să mineralizeze o mare parte din	humusul	conţinut.
Cu privire la mărimea	agregatelor s-a constatat că în	pajişte şi lucerniere
prevalează agregatele mari,	mai ales	în orizontul superior, pînă la 20	cm
adîncime. în solurile lucrate	prevalează	în orizontul superior,	agregatele mici.	Sub
20—30 cm, mărimea agregatelor începe să se omogenizeze în pajişte şi sol lucrat; cîteodată, proporţia creşte în solul lucrat.
Interesante sînt rezultatele privitoare la influenţa diferitelor lucrări culturale asupra stabilităţii structurale.
Această latură a problemei a fost examinată în două soluri: în solul brun-deschis de stepă de la Valul lui Traian, regiunea Constanţa şi în solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească şi de la Băneasa, regiunea Bucureşti.
S-a constatat că cu cît solul este lucrat mai intensiv, cu atît el pierde mai mult stabilitatea sa structurală. La Valul lui Traian, o parcelă arată numai primăvara, la 10 cm, timp de 10 ani continuu, a avut stabilitatea structurală medie pe o adîncime a profilului de 40 cm de 51,8%, în timp ce parcela lucrată în acelaşi interval de timp, toamna, la adîncimea de 20 cm, a avut stabilitatea structurală medie de 50,6%, iar în parcela arată, an de an, vara la 10 cm şi toamna la 20 cm, stabilitatea structurală a fost găsită numai de 48,1%. Minimul stabilităţii structurale în toate aceste variante este în stratul de 0—20 cm, maximul la 20—30 cm, iar de la 30 cm în jos stabilitatea începe să scadă din nou. Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi la solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească, regiunea Bucureşti.
Institutul de cercetări agronomice a extins cercetările referitoare la structura solurilor din R.P.R. pe diferite tipuri de sol din ţara noastră, la diferite adîncimi: 0—10, 10—20, 20—30, 30—40 cm şi sub diferite tratamente culturale. Cercetările s-au făcut la laboratorul de fizica solului.
S-a confirmat că structura cea mai rea este, la toate tipurile de sol, în orizontul de 0—10 cm. în orizontul de 10—20 cm, structura este de asemenea slabă. Procentul de agregate stabile mai mari de 0,25 mm în stratul de sol de la 0 la 20 cm variază în solul cultivat cu plante anuale de la 11,10% în solul de la Moara Domnească şi 15,84% în solul de la Valul lui Traian pînă la 66,00% în solul de la Cîmpia Turzii şi 46,07% în solul de la Tg. Frumos1. între 20 şi 40 cm adîncime, structura este bună în toate tipurile de sol, în afară de solul de la Băneasa-Bucureşti, care în unele variante de lucrări ale solului a dovedit o structură slabă, chiar şi în orizontul de 20—30 cm.
1	Gr. Obrejeanuy C. llchievici, I. Lungu, N. Şerbănescu, Despre introducerea asolamentelor cu ierburi în condiţiile R.P.R., « Probleme agricole », 2/1955.
Structura solului
445
în ceea ce priveşte tratamentele culturale aplicate solului, s-a dovedit că metodele mai intensive, cu două sau trei lucrări ale solului, au provocat o uşoară înrăutăţire a stării structurale a solului.
Institutul de cercetări agronomice a obţinut rezultate foarte interesante privitoare la îmbunătăţirea structurii cu ajutorul ierburilor perene. Dăm mai jos cîteva din aceste rezultate.
Tabelul 58
Proporţia de agregate stabile cu diametrul > 0,25 mm, în solurile cultivate cu ierburi perene de la trei staţiuni experimentale ale Institutului de cercetări
agronomice al R.P.R.
Staţiunea şi varianta	Agregate stabile în sol mai mari de 0,25 mm, în procente, pe adîncimile		
	0—10 cm	J 10—20 cm	| 20—30 cm
La staţiunea experimentală Valul lui Traian, regiunea Constanţa, pe cernoziom castaniu. Martor, fără ierburi perene lucrat ca "ogor negru 		10,12	16,40	43,56
Medicago saliva cu Agropyrum cristatum, în al doilea an de la semănat, 1952 		15,76	26,53	45,05
Medicago sativa cu Agropyrum cristatum, în al treilea an de la semănat, 1953 		21,34	30,60	52,44
La Staţiunea experimentală Studina, regiunea Craiova, pe cernoziom puternic* degradat Martor, plantă anuală prăsitoare		21,96	38,47	60,74
Medicago sativa cu Dactylis glomerata, în al doilea an de la semănat, 1952 		38,74	56,02	66,32
Medicago sativa cu Dactylis glomerata, în al treilea an de la semănat, 1953 		46,01	61,00	67,76
La Staţiunea experimentală Suceava, regiunea Suceava, pe un cernoziom foarte puternic degradat, gleizat Martor, cultură de grîu de toamnă		38,24	42,35	74,41
Trifolium pratense cu Phleum pratense, în al doilea an de la semănat, 1952 .....	49,62	57,73	77,02
Trifolium pratense cu Phleum pratense, în al treilea an de la semănat, 1953 		59,78	60,20	77,16
S-au înregistrat rezultatele numai de la amestecurile de graminee şi leguminoase perene care au sporit mai mult proporţia de agregate stabile şi care au dat şi recoltele de fîn cele mai mari. Aceste recolte au fost de 3 077 kg de fîn în primul an de folosinţă la Valul lui Traian, de 2 489 kg de fîn, media pe 3 ani (1951 — 1953) la Studina şi 4 617 kg de fîn la hectar, media pe 3 ani (1951 — 1953) la Suceava.
Din cele trei soluri cercetate, cernoziomul castaniu de la Valul lui Traian, regiunea Constanţa, are structura cea mai rea, îndeosebi în stratul de sol de la 0 la 20 cm. Cea mai bună structură o are cernoziomul foarte puternic degradat
446
Mediul de viaţă al plantelor
de la Suceava. Conţinutul de humus al acestor soluri este diferit: 2,5—2,6% în solul de la Valul lui Traian şi 4,8—4,9% în solul de la Suceava.
Se vede din aceste date experimentale cum amestecul de graminee şi leguminoase perene a îmbunătăţit structura, atît în orizontul de 0—20 cm, cît şi în orizontul de 20—30 cm. îmbunătăţirea se manifestă în anul al doilea de la însămînţare, ea se menţine şi chiar creşte în anul al treilea, mai ales în orizontul de 0—20 cm.
O simţitoare sporire a agregatelor stabile mai mari de 0,25 mm s-a înregistrat în cernoziomul castaniu de la Valul lui Traian unde, în al treilea an de la semănat, s-au dublat agregatele atît în stratul de 0—10 cm, cît şi în cel de 10—20 cm.
La toate staţiunile s-au experimentat şi alte amestecuri, care au dat şi ele rezultate bune. Astfel, la Valul lui Traian, au dat rezultate bune amestecurile de Medicago sativa cu Avena elatior, Lotus corniculatus cu Bromus inermis, Ono-brychis sativa cu Lotus corniculatus şi Dactylis glomerata cu Lotus corniculatus şi Bromus inermis.
între anii 1950 şi 1955 s-au făcut cercetări asupra influenţei diferitelor amestecuri de leguminoase şi ierburi perene, asupra structurii în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu ». Determinările făcute pe probele luate la 13 iulie 1954 de la adîncimea de 0—20 cm au dat următoarele rezultate (fig. 65).
Tabelul 59
Proporţia de agregate stabile cu diametrul de 0,25—5 mm în solul cultivat cu diferite amestecuri de graminee şi leguminoase perene, din cîmpul de experienţă al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu»
din Bucureşti
Amestecul
Procentul de agregate stabile cu diametrul de 0,25—5 mm
Medicago sativa cu Agropyrum cristatum ......................................	62,66
Medicago sativa cu Dactylis glomerata .......................................	64,43
Medicago sativa cu Bromus inermis ...........................................	53,84
Onobrychis sativa	cu	Bromus	inermis.....................................	56,14
Onobrychis sativa	cu	Avena	elatior .......................................	52,68
Trifolium pratense cu Lolium perene..........................................	58,98
Trifolium pratense cu Avena elatior .........................................	62,22
în măzărişte ................................................................	45,00
în ogor negru................................................................	42,62
Se vede că ierburile perene au o influenţă puternică asupra structurii solului brun-roşcat de pădure. Structura din parcelele cu ierburi perene este mai bună decît structura din măzărişfe. Structura cea mai slabă este în ogorul negru.
-0<os
.. _ -.........................................
Fig. 65 — Agregate de diferite mărimi din solul structurat în urma culturii de ierburi perene în anul al II-lea, în cîmpul de experienţă al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu »
448
Mediul de viaţă al plantelor
Cercetările privitoare la structura diferitelor tipuri de sol din ţara noastră permit să desprindem următoarea concluzie generală.
Dintre toate tipurile de sol din ţara noastră, cernoziomurile au structura cea mai bună. Cernoziomul propriu-zis, din stepa nordică şi din silvostepă din centrul Transilvaniei, are structura foarte bună, chiar şi în orizontul superior, de la 0 la 20 cm. Se socoteşte structură foarte bună, atunci cînd proporţia agregatelor stabile mai mari de 0,25 cm trece de 50%. în celelalte tipuri de cernoziom şi în special în cernoziomul castaniu de la Valul lui Traian şi de la Mărculeşti, regiunea Constanţa şi în cernoziomul ciocolatiu de la Lovrin, regiunea Timişoara şi cernozionul degradat de la Studina, regiunea Craiova, structura în orizontul superior de 0—20 cm este deteriorată din cauza culturii intensive, fără ierburi perene şi fără gunoi de grajd, care s-a aplicat timp îndelungat pe aceste soluri.
Tipurile de sol brun-deschis de stepă, brun-roşcat de pădure şi podzolul au o structură mai slabă, cu deosebire în orizonturile superioare.
Solurile lucrate au toate o structură mult mai slabă decît aceleaşi tipuri de sol înţelenite natural sau cultivate cu amestecuri de leguminoase şi ierburi perene. Diferenţele pe care le imprimă înţelenirea, faţă de solul lucrat, sînt mult mai mari decît diferenţele pe care le imprimă tipul de sol. înseamnă că şi la solurile cu structură naturală slabă se poate obţine o stare structurală bună, prin cultura amestecului de leguminoase şi graminee perene, care produce un efect de înţelenire.
în toate tipurile noastre de sol cultivat, în afară de cernoziomul propriu-zis, structura este foarte deteriorată în orizontul superior de 0—10 cm şi chiar de 10—20 cm. în profunzime structura este bună. Pe tipul de podzol de la Găvojdia, regiunea Timişoara, structura nu este aşa de slabă cum ne-am fi putut aştepta; în orizontul de 0—10 cm procentul agregatelor stabile este 49,6, iar de la 10 la 20 cm este 60. Aceste date nu concordă cu observaţiile din practică, care indică o structură foarte slabă la acest tip de sol. Este posibil ca rezultatele analitice să fi fost alterate printr-o prea lungă conservare a probelor de sol în laborator. Cercetările viitoare trebuie extinse şi la alte tipuri de podzol din ţara noastră.
Mijloacele practice pentru ameliorarea structurii sînt: îngrăşarea cu gunoi de grajd pe solul brun-deschis de stepă şi pe cel brun-roşcat de pădure, cărora le lipseşte materia organică; îngrăşarea cu gunoi de grajd şi amendarea cu calciu pe podzoluri, cărora le lipseşte atît materia organică, cît şi calciul. Gunoiul de grajd are un efect favorabil şi pe cernoziomuri.
Pe toate tipurile de sol, cultura gramineelor şi leguminoaselor perene are un efect favorabil, mai ales dacă cultura se menţine şi în anul al treilea după însămînţare.	f
Structura solului
449
Foarte important pentru menţinerea şi refacerea structurii este momentul cînd se execută şi modul cum se execută arătura. Trebuie să se are totdeauna la umiditatea optimă sau umiditatea structurală, mai ales cînd se fac arături adînci; cînd nu se respectă această regulă, se scot bolovani, a căror mărunţire duce la deteriorarea structurii. Trebuie arat adînc, spre a aduce la suprafaţă stratul cu agregate stabil^ şi a îngropa stratul slab structurat de la suprafaţă în profunzime, unde structura' se reface treptat. Este foarte indicată arătura cu plugul cu antetrupiţă, care permite îngroparea stratului de 10 cm cu structura cea mai slabă şi aducerea la suprafaţă a stratului cu structură bună.
Cu cea mai mare precauţie trebuie executată arătura şi celelalte lucrări culturale mai ales în regiunile de stepă, unde executarea corectă a acestor lucrări ne permite să menţinem structura bună şi să reglăm regimul de apă din sol. Lucrările solului în stepă trebuie să realizeze o proporţie mai mare a spaţiului capilar, faţă de cel necapilar. în acest chip se reţine mai multă apă, condiţiile pentru activitatea microorganismelor sînt mai favorabile şi structura este influenţată pozitiv.
Ogorul negru în stepă are multe avantaje; în special el permite acumularea unei rezerve mai mari de apă. Acest tratament al solului are însă şi neajunsuri serioase şi anume: prin mobilizarea repetată a stratului arabil se mineralizează humusul în proporţie prea mare şi se pulverizează solul. Amîndouă aceste procese duc la deteriorarea structurii. De aceea, cînd se aplică ogorul negru, solul trebuie să primească un adaos de materie organică sub formă de gunoi de grajd sau de îngrăşămînt verde.
Măsurile agrotehnice care au drept scop menţinerea şi refacerea structurii şi deci sporirea continuă a fertilităţii vor fi tratate amănunţit în capitole speciale.
29 — Agrotehnica
CAPITOLUL VIII
SOLURILE DIN R.P.R.
Condiţiile de relief şi condiţiile climatice au determinat, în ţara noastră, o mare diversitate de vegetaţie: de la vegetaţia sărăcăcioasă a stepei celei mai aride pînă la vegetaţia forestieră bogată din regiunile muntoase şi pînă la vegetaţia ierboasă a golurilor alpine.
Corespunzător diferitelor asociaţii vegetale, care şi-au exercitat influenţa asupra scoarţei de dezagregare, s-au format în ţara noastră diferite tipuri de sol, cu numeroase subtipuri şi varietăţi.
Pe teritoriul relativ restrîns al ţării noastre sînt reprezentate toate tipurile de sol din zona temperată continentală. Aceste tipuri se succed cu regularitate, dacă vom considera orice ax pedologie, de pildă de la Marea Neagră pînă în Bucegi, sau de la frontiera de sud-vest a ţării pînă în munţii Mehedinţului, sau de la Prut prin depresiunea Jijiei pînă în Carpaţii Bucovinei. Putem deci vorbi de o zonalitate a tipurilor de sol din ţara noastră în raport cu altitudinea. Altitudinea este factorul care ne permite stabilirea zonelor mari de soluri. Acest factor are influenţa lui asupra formării şi diferenţierii diferitelor tipuri de sol, pentru că de acest factor este legată distribuţia vegetaţiei şi a zonelor climatice.
în stepa aridă, acţiunea vegetaţiei asupra scoarţei de dezagregare este mai slabă decît în zona forestieră. în stepă, transformările care se petrec în sol sînt mai puţin complicate, solul este mai aproape de scoarţa de dezagregare şi de roca-mamă decît în zona podzolurilor. Rezultă mai puţine diferenţieri, deci mai puţine subtipuri şi varietăţi.
De aceea, în prezentarea tipurilor de sol din ţara noastră este mai logic să procedăm de la simplu la complicat, adică de la solurile de stepă la solurile din regiunile forestiere.
§ 1. Solurile din zona de stepă
Solul brun-deschis de stepă a fost identificat de G. Murgoci ca un tip de sol caracteristic pentru ţara noastră şi care nu trebuie confundat cu solul brun din stepele foarte aride ale Asiei centrale. Murgoci l-a denumit şi sol « bălan », după culoarea^ deschisă a orizontului A.
Solurile din R.P.R.
451
în vremea din urmă, unii pedologi au numit acest tip de sol cernoziom carbonatat, ceea ce nu pare o denumire corespunzătoare, dat fiind conţinutul mic de humus şi alte caractere care îl deosebesc de cernoziomuri.
Acest scjl ocupă o întindere limitată în centrul Dobrogei şi pe marginea teraselor Dunării, în stepa sudică. Murgoci şi succesorii lui au considerat că solul brun-deschis cfe stepă ocupă o întindere mare în centrul Dobrogei. Cercetările recente au constatat că o bună parte din întinderea ce se considera acoperită cu sol brun deschis de stepă este acoperită în realitate cu un sol de o culoare puţin mai închisă, cu un conţinut de humus de 2,7—3,6% şi care se aseamănă mai mult cu cernoziomul castaniu. Acest subtip de sol a fost numit cernoziom castaniu carbonatat1. Denumirea de carbonatat este dată din cauza bogăţiei acestui subtip în carbonaţi şi datorită faptului că face efervescenţă de la suprafaţă.
Solul brun-deschis de stepă este format de obicei pe loess, uneori şi pe alte roci sedimentare moi, sub vegetaţia de stepă. Această vegetaţie constă în asociaţii de graminee şi clanuri de Artemisia austriaca, de specii de Euphorbia şi de unele plante halofite. Clima în care se dezvoltă această vegetaţie este caldă şi aridă. Precipitaţiile anuale variază între 370 şi 420 mm, temperatura medie anuală este de 10,4—11,4°, iar indicele de ariditate sub 20. Indicii de ariditate lunari indică secetă în tot timpul anului, în afară de lunile decembrie, ianuarie şi februarie.
Zăpada este viscolită şi contribuie puţin la aprovizionarea solului cu apă. în schimb, în zona solului brun-deschis de stepă, au importanţă sursele secundare de umiditate: ceata si roua interioară.
în aceste condiţii, procesul de geneză are următoarele caracteristici. Cantitatea de humus ce se formează este mică: 1,5—2,75%. Acest conţinut slab de humus dă solului culoarea caracteristică. Humusul este saturat în cea mai mare proporţie cu calciu, care se găseşte în abundenţă în roca-mamă. Nu se formează argilă; puţina argilă care se găseşte în acest sol provine direct din argila rocii-mamă. Levigarea este slabă, fiindcă sînt precipitaţii puţine; carbo-naţii, în special carbonatul de calciu, nu sînt spălaţi. Solul face efervescenţă de la suprafaţă.
Textura solului este asemănătoare cu aceea a rocii: luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă. Structura de asemenea seamănă cu aceea a rocii, este microgra-nulară. Procentul de agregate stabile în orizontul superior de 0—20 cm este de
24—29. Aceste agregate se prăfuiesc uşor. Coeficientul de higroscopicitate este de 6,42%, iar capacitatea de apă capilară de 39,4—39,9%. Cînd este format pe loess, acest sol face impresia unui loess impregnat cu humus, iar procesul de solificare este puţin înaintat. Acest sol este deci un sol tînăr, puţin diferenţiat
1 C. Chiriţă, Pedologie generală, Editura Agro-Silvică de Stat 1955.
29*
452
Mediul de viaţă al plantelor
fată de rocă. Acest caracter se evidenţiază şi atunci cînd examinăm profilul, care este scurt, iar orizonturile sînt puţin diferenţiate (fig. 66). Se observă un orizont A cu puţin humus şi apoi un orizont de tranziţie A/C spre roca mamă. Acest orizont de tranziţie prezintă eflorescenţe de carbonat de calciu. întreg profilul este străbătut de galerii de rozătoare, umplute cu material din alt orizont, galerii numite crotovine.
Murgoci a emis ipoteza că acest sol este un cernoziom, erodat de vînt, ceea ce este foarte posibil în unele locuri. Pe taluzul teraselor dunărene de la marginea Bărăganului şi pe relieful învăluit al Dobrogei are loc şi o eroziune prin apă, care subţiază orizontul cu humus. în locurile mai adăpostite, solul brun-deschis de stepă, dimpotrivă, este îngroşat prin depuneri eoliene actuale. Remanierea materialului din care este format solul face ca procesul de solificare să apară încetinit şi solul să apară «tînăr ».
Complexul argilo-humic este saturat cu calciu, magneziu şi potasiu. Reacţia solului este alcalină, valoarea pH = 8—8,3.
Conţinutul de Ca, determinat sub formă de CaO, este de 2,19% conţinutul de azot de 0,19%. Conţinutul de anhidridă fosforică PL05 (extras cu acid clorhidric) este de 0,16%. Conţinutul total de potasiu, determinat ca K20, este de 2,27%, iar în extras cu acid clorhidric, de 0,67%.
Acest sol ne apare astfel bine aprovizionat cu substanţe nutritive. Totuşi, fertilitatea lui actuală este moderată, din cauză că, apa fiind în cantitate insuficientă, substanţele nutritive nu pot fi puse tot timpul la dispoziţia plantelor, activitatea microbiologică este slabă. în anii cu precipitaţii abundente şi bine distribuite, se obţin recolte mari, deci fertilitatea potenţială este ridicată. Zona aceasta de soluri necesită măsuri agrotehnice adecvate pentru a îmbunătăţi condiţiile de umiditate ale solului, perdele de protecţie şi irigaţii. De asemenea, pentru a ridica productivitatea acestui tip de sol, sînt necesare îngrăşăminte azotate şi fosfatice, aşa cum vom vedea mai amănunţit în partea a Xl-a, în care ne vom ocupa de agrotehnica diferenţiată.
Solul brun-deschis de stepă prezintă varietăţi datorate condiţiilor locale de geneză. Astfel sînt solurile stepice crude, într-un stadiu şi mai puţin înaintat de solificare, solul brun-deschis de stepă mai levigat, format pe nisipuri, solul brun-deschis de stepă slab salinizat şi solul brun-deschis de stepă freatic umed, salinizat sau nesalinizat. 2 Valoarea agricolă a acestor varietăţi este mai mică decît valoarea solului brun-deschis de stepă tipic.
Cernoziomurile. în stepele din sudul părţii europene a U.R.S.S. şi în stepele Republicii Populare Romîne, la o cantitate de precipitaţii de 420—580 mm,
1	Aceste valori se referă la o probă de sol brun-deschis de stepă de la Medgidia.
2	C. Chiriţă, Op. cit.
Solurile din R.P.R.
453
în climatul temperat, cu două perioade de secetă, iau naştere soluri de culoare închisă, adesea negre, foarte caracteristice, denumite cernoziomuri. Ele s-au format pe roci diferite: pe loess, pe argile, pe marne şi pe morenele lăsate de gheţarii din^ cuaternar. Vegetaţia care se stabileşte pe roca dezagregată în aceste condiţii climafice < este o vegetaţie de ierburi care împînzesc solul, cu o cantitate imensă de rădăcini fasciculare. Aceste rădăcini, ca şi organele aeriene ale plantelor, aduc în sol o cantitate enormă de materie organică. în acest chip se acumulează în sol o cantitate de humus de 4—10% şi mai mult, humus care imprimă solului culorile castanie, ciocolatie, brună sau neagră şi care se păstrează în aceste limite, atîta vreme, cît solul nu este supus intervenţiei omului.
Cantitatea de precipitaţii fiind mică, se formează o cantitate moderată de argilă. Proporţia de argilă creşte pe măsură ce cantitatea de precipitaţii este mai mare. Roca-mamă conţinînd şi ea argilă, mai ales cînd roca este argiloasă sau marnoasă, această argilă se încorporează şi ea solului. Complexul adsorbtiv, format din argilă şi humus, este astfel bine constituit.
Tot din cauza cantităţii mici de precipitaţii, levigarea este moderată, calciul rămîne în sol în proporţii mai mari în zona mai uscată a stepei şi în proporţii mai mici, pe măsură ce stepa devine mai umedă. Calciul saturează complexul adsorbtiv argilo-humic.
Adsorbţia calciului provoacă flocularea în agregate a substanţei coloidale din complex. Ca urmare, solul capătă o structură glomerulară foarte favorabilă. Această structură este consolidată prin influenţa împînzirii cu rădăcini de ierburi a orizontului superior. Rădăcinile accentuează separaţiile dintre fragmentele de sol; putrezind, ele lasă mici spaţii libere necapilare între fragmente, în timp ce humusul format se impregnează în aceste fragmente. îngheţul, variaţiile termice, acţiunea animalelor mici şi în special a rîmelor contribuie de asemenea la formarea acestei structuri caracteristice a cernoziomului, care a fost denumită, după mărimea agregatelor, structură « măzărată ».
Această structură este de cea mai mare importanţă pentru sol, deoarece permite pătrunderea uşoară a rădăcinilor, a aerului şi asigură, mai ales, o bună economie a apei. Argila şi humusul, saturate cu calciu, dau gelului coloidal o mare rezistenţă, dispersia în apă a fragmentelor de sol se face foarte greu, solul nu se năclăieşte, structura lui glomerulară este stabilă în condiţii normale.
Cantitatea de apă de precipitaţii este suficientă pentru ca levigarea să se producă într-o măsură mai mică sau mai mare şi orizonturile să se diferenţieze şi anume din ce în ce mai mult, cu cît cantitatea de apă este mai mare. Orizontul superior nu este aşa de bogat în săruri ca la solurile din categoria precedentă, formate în stepe uscâte.
454
Mediul de viaţă al plantelor
Totuşi rămîne o cantitate suficientă de săruri şi mai ales este adsorbită în complexul argilo-humic o cantitate suficientă de cationi şi anioni, care asigură cernoziomurilor o bună fertilitate.
Apa freatică este îndeobşte la o adîncime mare: 10—20 m şi mai mult. între stratul superior de sol în care pătrunde apa de precipitaţii şi pînza de apă freatică se găseşte un strat, care este foarte rar străbătut de apă şi care se numeşte orizontul secetei interioare, strat uscat intermediar, sau cum a fost numit de Rotmistroff, « orizontul mort al secetei» 1.
Cînd apa freatică este laa^încirne mică, la 2 m şi mai puţin, ceea ce este cazul în văi şi depresiuni, nu este un avantaj, dimpotrivă. Această apă se urcă atunci la suprafaţă prin capilaritate, impregnează orizonturile superioare cu sărurile ce le conţine şi solul evoluează spre sărătură.
Clasificaţia cernoziomurilor se face după diferite criterii. Viliams le clasifică după locul de formare şi după roca-mamă pe care s-au format: cernoziomuri formate pe loess, cernoziomuri formate pe morena glaciară alumino-silicată (argile), pe morene permice sau argile uralo-caspiene, ori pe roci amestecate.
El mai distinge cernoziomuri de platouri, de pante şi de văi, care au fiecare însuşiri diferite 2.
H. S t r e m m e, care a fost însărcinat de către Asociaţia internaţională de ştiinţă a solului să întocmească harta solurilor Europei, clasifică cernoziomurile după conţinutul în humus, grosimea orizontului negru şi influenţa rocii-mamă, astfel3 :
a)	superficial, sărac în humus, de culoare ciocolatie;
b)	cu adîncimea orizontului negru mijlocie, cu un conţinut mijlociu de humus;
c)	adînc, bogat în humus;
d)	cernoziom format pe rocă calcaroasă şi deci bogat în calcar;
e)	cernoziom puternic levigat;
f)	cernoziom degradat şi levigat.
Noi păstrăm clasificaţia cernoziomurilor stabilită de secţia de pedologie de la Institutul geologic al R.P.R. Această clasificaţie diferenţiază cernoziomurile după intensitatea levigării, după adîncimea la care este spălat carbonatul de calciu, după proporţia de humus şi după natura rocii-mamă.
Cernoziomul castaniu ocupă o întindere însemnată în centrul Dobrogei, în jurul solului brun-deschis de stepă, precum şi în partea de sud-est, în partea de nord şi în partea centrală a Bărăganului.
1	V. G. RotmistroffDas Wesen der Diirre.
2	V. R. Viliams, Op. cit.
3	Em. Protopopescu şi C. Chiriţă, fOp. cit.
Solurile din R.P.R.	455
^ S-a format sub influenţa vegetaţiei de graminee şi alte plante ierboase, caracteristice pentru regiunea de stepă şi care s-au putut dezvolta în condiţiile climatice ale zonei, ca specii de Artemisia, Euphorbia şi Salsola.
Precipitaţiile cresc în zona cernoziomului castaniu faţă de zona solului brun-deschis de stepă, în medie pînă la 450 mm anual. Indicele de ariditate este 20—24, cu două perioade de secetă: timpuriu primăvara şi la sfîrşitul verii şi începutul toamnei.
O dată cu depunerea loessului peste depozitele glaciare, la sfîrşitul cuaternarului, s-a stabilit vegetaţia ierboasă de stepă, a cărei urme se recunosc în canaliculele din loess. Solul brun-deschis de stepă şi cernoziomurile din stepa ţării noastre nu au trecut deci prin perioada de tundră şi prin întreaga evoluţie de la solurile podzoiice la solurile cernoziomice. Această evoluţie este caracteristică numai pentru solurile din U.R.S.S., care se întind astăzi în zona care a fost acoperită cu calota de gheaţă în cuaternar şi care nu a mai fost ulterior acoperită de loess.
Vegetaţia mai abundentă din zona cernoziomului castaniu, într-o climă puţin mai umedă decît aceea din zona precedentă, provoacă formarea unei cantităţi mai mari de materie organică. Mineralizarea materiei organice nu este aşa de înaintată, se formează o mai mare cantitate de humus. Iau naştere sub influenţa bacteriilor acizi huminici şi în mult mai mică proporţie acizi fulvici (crenic şi apocrenic).
La cantitatea de precipitaţii arătată, levigarea este moderată, calciul rămîne în masa solului şi saturează humusul. Aceleaşi cauze bioclimatice determină o descompunere moderată a silicaţilor şi formarea de puţină argilă, care se saturează şi ea cu calciu în cea mai mare proporţie şi cu alte baze în proporţie mai mică. La argila formată în procesul de geneză se adaugă argila proprie a rocii-mamă, saturată şi ea. Argila nu se deplasează în profunzime, rămîne în orizonturile superioare; proporţia de argilă scade cu adîncimea.
Procesul de solificare este mai înaintat, pătrunde mai adînc în roca-mamă decît în cazul solului brun-deschis de stepă, profilul este mai gros şi orizonturile mai bine diferenţiate. Totuşi nu apare un orizont B, caracteristic, ci trecerea la roca-mamă se face printr-un orizont AjC de tranziţie (fig. 67).
în cernoziomul castaniu de la Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti, regiunea Constanţa, orizontal A cu humus are o grosime de 50—60 cm, orizontul de tranziţie AjC o grosime de 20—40 cm, iar orizontul C are o grosime de 120—150 cm. în acest orizont se acumulează carbonatul de calciu, sub formă de pete şi mici concreţiuni. Tot profilul solului este străbătut de crotovine.
Conţinutul în humus al acestui sol variază între 3 şi 5%. Acest conţinut de humus dă culoarea ,castanie, mai închisă sau mai deschisă, a orizontului superior A,
456
Mediul de viaţă al plantelor
Conţinutul în calciu variază între 1,5 şi 2% CaO. în cernoziomul castaniu de la Mărculeşti s-a găsit 1,37%. Levigarea slabă menţine carbonatul de calciu pînă aproape de suprafaţă. Solul face efervescenţă la o adîncime de 30—50 cm. Această adîncime nu este constantă, carbonarii au o mişcare în sus şi în jos, în raport cu cantitatea de apă mai mare sau mai mică ce se infiltrează în sol, în diferite sezoane. Amplitudinea de variaţie a adîncimii la care se găsesc în mai mare cantitate carbonaţii este de 20—30 cm.
Capacitatea de schimb de cationi (T) este mare la suprafaţă şi scade în adîncime. Gradul de saturare cu baze (V) este de 94—98% în orizontul superior, iar în profunzime gradul de saturare este de 100%. Complexul argilo-humic este saturat în proporţia cea mai mare cu calciu şi anume în proporţie de 80%; cu magneziu în proporţie de 14,5% şi cu ceilalţi cationi K, Na şi H, în proporţie de 5,5%
Reacţia cernoziomului castaniu este uşor alcalină, pH = 7,4—7,5. în profunzime, alcalinitatea creşte.
Conţinutul în azot în cernoziomul castaniu de la Mărculeşti este de 0,210%, deci mai mult decît în solul brun-deschis de stepă corespunzător conţinutului sporit de humus. C. Chiriţă dă în «Pedologia» sa pentru acest tip de sol un conţinut de azot de 0,130—0,190% şi numai rareori, 0,200—0,210%. Socotim că aceste din urmă cifre reprezintă cazurile cele mai generale.
Conţinutul de anhidridă fosforică în cernoziomul castaniu de la Mărculeşti este de 0,230%, după C. Chiriţă de 0,180—0,200% şi în multe cazuri mai puţin. Conţinutul în potasiu, extras cu acid clorhidric, este de 0,75%.
Acest tip de sol apare astfel bine aprovizionat cu substanţe nutritive, are o fertilitate actuală mare şi o fertilitate potenţială foarte mare.
însuşirile fizice sînt favorabile. Textura este lutoasă pînă la luto-nisipoasă. Structura este glomerulară, cu glomerule rotunjite. în orizontul arabil, structura este adesea stricată; în orizontul subarabil, procentul de agregate stabile este mult mai mare. în solul înţelenit sub lucernă, solă înierbată sau pajişte naturală, structura este glomerular stabilă pînă la suprafaţă.
Cernoziomul castaniu are o permeabilitate bună datorită texturii şi structurii sale. Dacă se aplică o agrotehnică raţională, cantitatea mică de apă de precipitaţii este folosită economic.
Coeficientul de higroscopicitate este de 6,45%, iar capacitatea capilară de apă de 37,7—38,8%; intervalul de apă disponibilă pentru plante este destul de mare.
în anii cu precipitaţii normale şi bine repartizate, se obţin pe acest sol recolte foarte mari, cum a fost recolta de grîu din cultura mare de la Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti, regiunea Constanţa din 1938, de 4 200 kg
1 C. Chiriţă, Op. cit.
roca mama /oess
So/ brun c/esc A îs c/e stepa -O emu
Fig. 66
Efervescenţă la suprafaţă
Cernoziom castan/u
mOcm-
r 10cm
-V
«mm
■
si
Fig. 67
Vc
' 20-4-0 c/n
\20cm l A „
y> 50-60 cm
\30cm
r40cm VSOcjnJ
\-70cmz \SOcm Ypâcm
r fOOcm 110cm V120-150cm
\l20cm
V130cm
YfWcm
-150cm
-160 cm'
Efervescenţa la 30 — 50- cm. Eflorescenţe calcaroase încep la cca 40 cm. şi se găsesc pînă la 97 cm
)
_ Solurile din R.P.R.
457
la ha şi din 1955, de 4 500 kg la ha. în majoritatea anilor, cantitatea de apă de precipitaţii este insuficientă şi adesea rău repartizată. De aceea, ca şi în cazul solului brun-deschis de stepă, sînt necesare măsuri agrotehnice de luptă contra secetei, perdele de protecţie şi 'irigaţii. Cînd solul este bine aprovizionat cu apă, sînt mobilizate propriile lui rezerve, care sînt mari; un adaos de îngrăşăminte azotate şi fosfatice sporeşte şi mai mult productivitatea acestui tip de sol.
Cernoziomul castaniu prezintă mai multe varietăţi, care se deosebesc după conţinutul de humus şi de calciu, după grosimea şi nuanţa de culoare a orizonturilor. Cernoziomul castaniu-deschis din partea centrală a Dobrogei reprezintă trecerea de la solul brun-deschis de stepă la cernoziomul castaniu tipic. Cernoziomul castaniu-deschis se deosebeşte de cel tipic prin conţinutul mai mic de humus, levigarea carbonaţilor mai slabă, nivelul la care solul face efervescenţă mai aproape de suprafaţă, fertilitatea actuală ceva mai mică.
Se pot întîlni şi cernoziomuri castanii freatic umede, mai mult sau mai puţin salinizate.
Cernoziomul ciocolatiu ocupă în ţara noastră următoarele regiuni: partea centrală a stepei dunărene estice sau Bărăganul, partea sudică a stepei dunărene vestice sau Burnasul, sudul Olteniei, colţul de vest al ţării în regiunea Timişoara, o fîşie îngustă în sud-vestul regiunii Oradea, cea mai mare parte din stepa moldoveană nordică sau stepa Jijiei şi o fîşie îngustă în lungul Prutului.
Acest sol s-a format, ca şi precedentul, sub influenţa vegetaţiei de graminee şi a altor plante de stepă, adaptate la condiţiile climatice ale zonei. Pe lîngă vegetaţia ierboasă apare şi vegetaţia de arbuşti, formată din mărăcinişuri, cu Prunus spinos a, Amygdalus nana, Spiraea hypericifolia, Paliurus spina christi şi alte specii1. Prezenţa acestor mărăcinişuri arată o climă mai puţin aridă faţă de clima zonei precedente.
Cantitatea de precipitaţii anuale este în medie în jurul a 500 mm, perioadele de secetă fiind puţin mai scurte.
Roca-mamă pe care s-a format cernoziomul ciocolatiu este, aproape pretutindeni, loessul; se formează pe teritorii mai restrînse şi pe nisipuri, pe nisipuri loessoide şi pe luturi loessoide.
Vegetaţia mai bogată provoacă o acumulare mai mare de materie organică Şi formarea unui conţinut mai mare de humus, de 4—6% şi uneori şi mai mult. Cantitatea mai mare de precipitaţii provoacă o levigare puţin mai accentuată decît în cazul cernoziomului castaniu. Carbonaţii sînt spălaţi pînă la o adîncime mai mare; solul face efervescenţă la 50—55 cm, cu variaţiile sezonale de care am vorbit mai înainte. O cantitate destul de mare de calciu rămîne în orizontul superior şi saturează humusul. Conţinutul de calciu, determinat ca
1	P. Enculescu, Zonele de vegetaţie lemnoasă din Romînia, Bucureşti 1924.
458
Mediul de viaţă al plantelor
oxid de calciu (CaO), variază între 0,80 şi 1,68%. într-o probă de la Ghimpaţi, din centrul Bărăganului, a fost de 1,68%; într-o probă de la Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, a fost de 0,86%.
în condiţiile bioclimatice arătate se formează o cantitate mai mare de argilă decît în cernoziomul castaniu. Această argilă se adaugă la argila pe care o conţine roca-mamă şi care rămîne în sol. Argila nu migrează, ea este în cantitate mai mare în orizontul superior şi proporţia ei scade o dată cu adîncimea. Argila este ca şi humusul, saturată cu calciu în cea mai mare parte şi în mai mică proporţie cu alte baze: Mg, Na, K. Saturarea se face cu calciu în proporţie de 79,9%, cu magneziu 14,5%, cu potasiu 2,7%, cu sodiu 2,9%1.
Capacitatea de schimb (T) are valorile cele mai mari în orizontul superior şi scade puţin cu adîncimea. Gradul de saturare (V) este de 92—94% în orizontul superior, iar în profunzime, unde se acumulează carbonaţii şi cationii levi-gaţi, gradul de saturare este de 100%.
Reacţia cernoziomului ciocolatiu este mai apropiată de neutră decît a cernoziomului castaniu; valoarea pH = 7—7,5 (fig. 68).
Procesul de solificare ne apare astfel mai dezvoltat decît în cernoziomul castaniu, orizonturile sînt ceva mai groase; acumularea de carbonaţi în orizontul C este mai evidentă: apar pete albe de carbonat de calciu, eflorescenţe şi concreţiuni mici de 1—2 cm. Nu s-a format încă un orizont B de iluvionare a argilei şi sesquioxizilor, ci trecerea de la orizontul A la orizontul C se face printr-un slab orizont de tranziţie AjC. Lungimea profilului este foarte variabilă, dar în general mai mare decît la cernoziomul castaniu. Colectivul care a lucrat sub conducerea prof. N. Cernescu la descrierea cadrului natural, în vederea zonării agrofitotehnice, în regiunea Ploeşti, a găsit în Bărăgan, la est de linia Urlaţi-Gherghiţa, cernoziom ciocolatiu, în care lungimea profilului pînă la roca-mamă era cuprinsă între 226 şi 380 cm.
Acumularea biogenă puternică şi levigarea slabă fac ca rezervele de substanţe nutritive ale acestui sol să fie mari. Conţinutul de azot este de 0,200—0,230% (0,230% la Ghimpaţi, în Bărăgan, 0,209% la Tîrgu Frumos). Cernescu şi colaboratorii au găsit probe cu pînă la 0,260% azot 2. Conţinutul în anhidridă fosforică (P205) este de 0,150—0,160%, uneori mai mult. Conţinutul în potasiu (K20) este de 0,72%.
Cernoziomul ciocolatiu are o fertilitate actuală mare şi o fertilitate potenţială foarte mare. La această fertilitate contribuie nu numai alcătuirea biochimică a acestui tip de sol, dar şi proprietăţile lui fizice favorabile. Textura este lutoasă.
1	N. Cernescu, Die Austauschfăhigen Kationen in den Profilen der zonalen Bodentypen Rumăniens und ihr Verhalten beim Verwittsrungsprozess, Bacureşti 194-3.
2	Colectivul format din N. Cernescu, I. Serbănescu, N. Florea, M. Spirescu, C. Oancea şi I. Gogoaşe.
Solurile din R.P.R.
459
\
în probele analizate de colectivul condus de N. Cernescu, s-a găsit argilă
25—29%), praf (mîl) 25—28%, nisip fin 21—46%, nisip grosier 0,2—0,3%.
Structura este glomerulară, « măzărată », cu glomerule rotunjite, ceva mai mari decît în cernoziomul castaniu, stabile în solul înţelenit, mai puţin stabile sau parţial prăfuite în stratul arat al solului.
Coeficientul de higroscopicitate este de 8,43%, capacitatea capilară de apă este de 38,1% (în proba de la Ghimpaţi); intervalul apei disponibile pentru plante este destul de mare. Permeabilitatea este bună, apa pătrunde uşor în sol, datorită structurii glomerulare.
Cînd solul este bine aprovizionat cu apă, activitatea biologică este intensă, se mobilizează rezerva de substanţe nutritive şi se obţin recolte mari. Măsurile de luptă contra secetei, perdelele de protecţie, irigaţiile sînt necesare şi pe acest tip de cernoziom. Recoltele sînt mult sporite dacă solul primeşte îngrăşăminte azotate şi fosfatice.
Cernoziomul ciocolatiu are diferite varietăţi.
Cernoziomul ciocolatiu levigat reprezintă tranziţia spre cernoziomul degradat. Profilul este ceva mai lung, apare un început de orizont B. Levigarea carbonarilor este puţin mai adîncă decît la cernoziomul ciocolatiu tipic.
Cernoziomul ciocolatiu freatic umed (de fîneaţă) apare în depresiunile în care apa freatică este la mică adîncime, la 2—5 m. Profilul este mai lung, în special este mai gros orizontul A (pînă la 1 m) şi mai bogat în humus. Carbonaţii sînt mai aproape de suprafaţă sau chiar la suprafaţă.
Cernoziomul ciocolatiu freatic umed apare mai mult sau mai puţin salinizat atunci cînd apa freatică, care îl alimentează, este bogată în săruri.
în această categorie poate fi cuprins şi cernoziomul progradat din partea de vest a regiunii Timişoara, cu caractere morfologice apropiate de ale cernoziomului ciocolatiu tipic, dar cu carbonatul de calciu la suprafaţă sau aproape de suprafaţă 1.
Cernoziomul propriu-zis (negru) este răspîndit în stepa nordică sau stepa Jijiei, unde apare în benzi sau insule intercalate cu cernoziom ciocolatiu. Este răspîndit de asemenea în silvostepă din centrul Transilvaniei —aşa-numita cîmpie, deşi relieful este foarte învălurat — unde de asemenea apare intercalat cu cernoziom ciocolatiu şi degradat.
Vegetaţia sub care s-a format acest sol este aceeaşi ca aceea sub care s-a format cernoziomul ciocolatiu. Condiţiile climatice de instalare a vegetaţiei arborescente sînt şi mai favorabile decît în stepa sudică. în silvostepă Transilvaniei se întîlnesc frecvente pilcuri de păduri.
1	C. Oprea, I. Staicu, P. L. Mureşan, Contribuţii la cercetarea solurilor, şi condiţiilor istorico-naturale de geneză şi evoluţia lor în vestul ţării, în zona de interfluviu dintre Mureş şi Bega, Academia R.P.R., Baza Timişoara, Studii şi cercetări ştiinţifice, 1 —4/1953.
460
Mediul de viaţă al plantelor
Factorii care au contribuit la diferenţierea procesului de geneză şi la for-marea acestui tip de sol, deosebit de cernoziomul ciocolatiu, sînt roca-mamă şi particularităţile climatului. Roca-mamă este marna argiloasă sau argila. Roca imprimă solului un caracter argilos, îl face mai rece şi mai puţin permeabil. Din această cauză, descompunerea materiei organice este mai înceată şi cantitatea de humus ce se formează este mai mare.
Clima de asemenea este deosebită de aceea din stepa sudică. Cantitatea de precipitaţii este de 500—550 mm în medie. Perioadele cu umiditate mai mare sînt iarna, sfîrşitul primăverii şi începutul verii, adică lunile mai-iunie. Sînt două perioade de secetă: martie-aprilie şi iulie-octombrie. Seceta este mai puţin accentuată decît în sud, din cauză că temperatura fiind mai scăzută, evaporaţia este mai slabă. Temperatura medie anuală este de 8—9°, iar temperatura lunii celei mai calde de vară este sub 22°. Formulele climatice ale zonelor în care s-a format cernoziomul propriu-zis sînt BSbx şi Dfbx în care simbolul b înseamnă că vara este mai puţin călduroasă decît în stepa sudică.
în aceste condiţii de vegetaţie, rocă şi climă, procesul de geneză capătă unele caractere deosebite de procesul de geneză al celorlalte tipuri de cernoziom. Conţinutul de humus este mult mai mare, de 6—8% şi uneori chiar de 10%. Conţinutul de argilă de asemenea este mare. Humusul şi argila sînt saturate cu calciu, care se găseşte în cantitate mare în marnă, mai puţin în rocile argiloase. Complexul argilo-humic, saturat cu calciu, imprimă solului o structură glomerulară stabilă, chiar şi în orizontul lucrat. Cernoziomul propriu-zis este solul cu cea mai bună structură din toate solurile din ţara noastră.
Structura contribuie la îmbunătăţirea permeabilităţii acestui tip de cernoziom într-o măsură oarecare. Totuşi, cînd solul se îmbibă cu apă, glomerulele se umflă, spaţiile dintre glomerule se micşorează, permeabilitatea scade.
Orizontul A cu humus este foarte dezvoltat, are o grosime de 60—80 cm. Urmează un orizont de tranziţie A/C, în care pătrund prelungiri ale humusului şi apoi un orizont C cu pete alburii şi concreţiuni de carbonat de calciu (fig. 69).
Conţinutul de oxid de calciu în orizontul superior este cuprins între 0,79 şi 1,26%. Adîncimea la care solul face efervescenţă este foarte variabilă, de la 40 la 80 cm, în funcţie de bogăţia iniţială a rocii în carbonat de calciu.
Reacţia solului este slab alcalină, apropiată de neutru, exprimată prin valoarea pH = 7,1—7,6. Am găsit cazuri, ca în cernoziomul propriu-zis de la Mileanca, cînd reacţia a fost subneutră, cu pH = 6,7. Capacitatea de schimb este mare, datorită conţinutului ridicat de argilă şi de humus, gradul de saturare cu baze V este în jurul a 90%, scade în varietăţile cu reacţie subneutră.
Solurile din R.P.R.
461
Conţinutul în azot este mare, datorită bogăţiei mari de humus şi variază între 0,210%, la Trestiana şi 0,278%, la Mileanca. Conţinutul în P205 este mai mic decît în alte cernoziomuri: 0,132—0,137%. Conţinutul total în potasiu este de 2,31%, în extras cu acid clorhidric conţinutul de potasiu variază între 0,64% (la Trestiana) şi 1:03 % (la Mileanca).
Coeficientul de higroscopicitate este de 8,37%, capacitatea capilară de apă de 39,1%, deci intervalul apei disponibile pentru plante este destul de mare.
Textura argiloasă, permeabilitatea mică, aeraţia slabă cînd solul este umectat fac ca activitatea microbiologică pe acest tip de cernoziom să fie puţin intensă, iar mobilizarea rezervei de substanţe hrănitoare din sol să se facă cu greutate. Acest sol, pentru a da recolte maxime, are nevoie de îngrăşăminte organice, în special de gunoi de grajd şi de îngrăşăminte minerale cu azot şi fosfor, concomitent aplicate. Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de umiditate sînt indicate perdelele de protecţie şi măsurile agrotehnice potrivite.
Cernoziomul propriu-zis are diferite varietăţi. Cernescu şi colaboratorii lui au identificat un complex de cernoziomuri argiloase, în diferite stadii de levigare, adeseori salinizate în profunzime, negre, foarte bogate în humus şi cu textură argiloasă. Aceste cernoziomuri sînt formate pe aluviuni argiloase. Ele pot fi considerate ca varietăţi ale cernoziomului propriu-zis, cu apa freatică la mică adîncime, ceea ce provoacă salinizarea orizonturilor inferioare. Sînt răspîndite în cîmpia dintre Buzău, Putna şi Şiretul inferior şi poartă numele popular de « morogan ». Este probabil că aceste soluri au trecut printr-o fază de salinizare sau de lăcovişte, fază care s-a ameliorat prin coborîrea nivelului apei freatice. Sînt soluri bune pentru grîu.
Alte varietăţi de cernoziomuri. în afară de cernoziomurile tipice descrise mai sus — castaniu, ciocolatiu, cernoziom-propriu-zis sau negru — care se întind pe suprafeţe mari şi formează deci zone caracteristice, mai sînt varietăţi de cernoziom, formate în anumite condiţii locale şi a căror întindere este limitată, în afară de varietăţile pe care le-am amintit şi care se pot încadra într-unul din cele trei tipuri principale, i se întîlnesc în ţara noastră şi alte varietăţi, care evoluează spre tipul zonal. Se întîlnesc astfel cernoziomuri crude, formate pe aluviuni sau pe versanţii care au fost supuşi eroziunii; cernoziomuri carbonatate reziduale, cînd roca-mamă este foarte bogată în carbonaţi; cernoziomuri carbonatate secundare, rezultate în urma proceselor de progradare care au ridicat carbonarii în orizontul superior; cernoziomuri nisipoase, formate pe nisip care le imprimă caractere specifice; cernoziomuri slab sau mai puternic lăcoviştite, cernoziomuri formate pe foste lăcovişti sau cernoziomuri formate din nămolul unor lacuri scurse; cernoziomuri de fîneaţă de luncă, formate pe aluviuni, carbonatate sau uşor salinizate, care se aseamănă cu cernoziomurile freac-tice umede.
462
Mediul de viaţă al plantelor
§ 2. Solurile din zona de silvostepă
Procesul de formare a solului în silvostepă. Silvostepă este o zonă de tranziţie, în care stepa se învecinează cu zona forestieră. Condiţiile climatice permit instalarea pădurii, dar ele sînt în acelaşi timp favorabile înţelenirii cu graminee şi alte plante ierboase. Dacă intervine o modificare climatică, în sensul creşterii umidităţii, pădurea are tendinţa să invadeze stepa; dacă modificarea climatică se petrece în sensul sporirii aridităţii, pădurea cedează locul vegetaţiei ierboase. Astfel de modificări ale comunităţilor vegetale sau fitocenozelor se petrec şi sub intervenţia omului: dacă o pădure, situată la marginea stepei sau în stepă, este defrişată fără măsuri de regenerare, în locul ei se instalează, durabil, vegetaţia ierboasă de stepă. Acest lucru s-a petrecut cu multe păduri defrişate în stepa Bărăganului, în vremuri mai vechi şi pînă în epoca contemporană. Totuşi au mai rămas resturi din aceste păduri în stepă şi mai ales în partea ei de vest. Omul poate provoca şi fenomene inverse, prin plantarea de păduri sau prin plantarea de perdele de protecţie.
în condiţiile ţării noastre, în cursul lungii evoluţii a solului din cuaternar şi pînă astăzi, se învederează o tendinţă de pătrundere a vegetaţiei forestiere în stepă, deci o lărgire a zonei de silvostepă, cu influenţe corespunzătoare asupra solului. înaintarea pădurii şi condiţiile de umiditate sporită au provocat degradarea cernoziomului. Invers, în sectoarele mai restrînse, în care stepa a luat locul pădurii, în timpuri îndepărtate sau în epoca actuală, are loc un proces de progradare a cernoziomului.
Dokuceaev a susţinut că cernoziomurile degradate s-au format de la început cu însuşirile lor caracteristice, într-o climă ceva mai umedă decît a stepei, sub vegetaţia ierboasă a pădurilor rare de quercinee şi alte specii. Urmaşii lui Dokuceaev au explicat însă formarea cernoziomurilor degradate prin invazia pădurii în stepă. Kacinski, de pildă, arată că în lupta dintre pădure şi stepă, în zona mai răcoroasă şi mai umedă, pădurea a ieşit învingătoare
V. R. Viliams a explicat formarea cernoziomului degradat sub vegetaţia forestieră, pe morena carbonatată, direct, fără a mai trece prin stadiul de podzol.
La noi, s-a ocupat cu această problemă P. Enculescu, N. F 1 o r o v, M. Pop ovăţ şi C. Chiriţă şi rezultatele la care au ajuns aceşti cercetători concordă cu acelea ale pedologilor ruşi şi sovietici. Iată cum explică N. F 1 o r o v procesul de degradare a cernoziomului 2.
1	A. N. Kacinski, Solul şi însuşirile lui, Editura de stat pentru literatură stiintifică, Bucureşti 1953.
2	N. Florovy Degradarea cernoziomului din antestepă, Analele Institutului geologic y voi. XI, 1925.
Solurile din R.P.R.
463
Cînd intervine o schimbare climatică în sensul unei creşteri a precipitaţiilor, pădurea invadează stepa. Se naşte o fitocenoză de stepă cu pădure. în realitate sînt două fitocenoze suprapuse, în luptă una cu alta. Dar dhiar fără influenţa pădurii, solul ar suferi, sub influenţa schimbării climei, o degradare. Pădurea grăbeşte acest proces, ea schimbă cu totul condiţiile de umiditate de la suprafaţa solului: se adună mai multă apă din topirea unei mai mari cantităţi de zăpadă, toată apa se infiltrează, scurgerea la suprafaţă este nulă, evaporaţia la suprafaţa solului este oprită de stratul de frunze moarte. Temperatura în pădure este mai scăzută, ceea ce de asemenea moderează evaporaţia. Evaporaţia prin frunze se face pe socoteala apei din stratele mai adînci. în pădure, orizontul superior al solului este mereu reavăn şi levigarea este mai intensă.
Aceste condiţii provoacă degradarea, care apare în diferite faze incipiente sau mai înaintate, ceea ce face ca cernoziomul degradat să apară foarte neomogen, chiar pe suprafeţe relativ mici. Chiar dacă nu mai este pădure azi, semnele fostelor păduri se recunosc în modul cum a evoluat cernoziomul degradat.
F1 o r o v explică în ce constă procesul de degradare din punct de vedere chimic şi morfologic, explicaţii pe care le-au adîncit apoi M. Popovăţ şi C. C h i r i ţ ă.
Acţiunea persistentă a apei provoacă o alterare mai intensivă a silicaţilor, ca şi formarea unei mai mari cantităţi de argilă. Argila migrează în profunzime, se acumulează intr-un orizont caracteristic, orizontul B> care lipseşte în cernoziomurile tipice. O dată cu argila se eliberează din silicaţi sesquioxizii de fier şi de aluminiu. Aceştia sînt şi ei antrenaţi în orizontul B, căruia hidroxizii de fier formaţi îi imprimă o culoare uşor ruginie sau brună-roşcată, foarte caracteristică şi care lipseşte în cernoziomurile tipice.
Mecanismul precipitării dispersiei coloidale de sesquioxizi de fier şi aluminiu este explicat de F 1 o r o v, după Gedroitz şiGlinka, în felul următor.
Zola coloidală ajunge în regiunea lipsită de humus, deci unde humusul nu o mai poate proteja. Ea atinge zona bogată în electrolite, în special carbonat de calciu, care provoacă precipitarea zolei în vecinătatea orizontului cu carbonaţi. Prin acumularea argilei şi a sesquioxizilor, orizontul B se îngroaşă mereu. Ca un produs rezidual al alterării silicaţilor rămîne în orizontul A bioxid de siliciu coloidal, care se observă ca o pulbere fină la suprafaţa particulelor sau granulelor de sol. Culoarea neagră a orizontului se deschide treptat, sub influenţa acumulării bioxidului de siliciu.
Condiţiile de descompunere a humusului devin mai favorabile, dar totuşi conţinutul de humus în condiţiile ţării noastre nu scade cum credea F 1 o r o v faţă de conţinutul din cernoziomul iniţial, levigarea fiind mai intensă, carbonaţii sînt coborîţi mai în adîncime. Se formează un orizont tipic de acumulare a car-
464
Mediul de viaţă al plantelor
bonaţilor, în care carbonatul de calciu apare sub forma unor concreţiuni numeroase, de mărimea unei alune sau a unei nuci.
Levigarea duce la o îmbogăţire a orizonturilor inferioare în nitraţi, în potasiu, sodiu şi fosfor, proces care este compensat de ridicarea la suprafaţă prin plante a aceloraşi substanţe. Solul are astfel substanţele hrănitoare mai omogen distribuite pe profil.
Procesul de solificare fiind mai intens, orizonturile sînt mai dezvoltate, profilul este mai lung, volumul de sol din care plantele se pot hrăni este mai mare. Aşa se formează tipurile de sol denumite cernoziomuri degradate.
în cernoziomurile puternic degradate, saturarea humusului şi argilei cu calciu se face în proporţie mai mică decît în cernoziomurile tipice. Aceasta uşurează migrarea argilei.
Din punct de vedere al însuşirilor fizice, cernoziomurile degradate, avînd mai multă argilă, evoluează spre soluri lutoase sau luto-argiloase. Structura se modifică şi ea in sensul că glomerulele devin mai mari, iar în orizontul B ea poate ajunge nuciformă sau prismatică.
în general, mobilizarea substanţelor nutritive din rezerva solului este mai activă decît în cernoziomurile tipice.
Intensitatea proceselor de degradare a cernoziomului, descrise mai sus, poate fi slabă sau din ce in ce mai puternică 1. în raport cu intensitatea proceselor de degradare, se deosebesc cernoziomuri cu degradare incipientă, cernoziomuri slab, mijlociu, puternic şi foarte puternic degradate.
Intensitatea degradării se recunoaşte după grosimea orizontului B, după conţinutul de argilă al acestuia, după grosimea orizontului C, după bogăţia acestuia în concreţiuni de carbonat de calciu şi după mărimea acestor concreţiuni.
La o degradare foarte puternică, cernoziomul degradat evoluează, în clima cu veri calde din R.P.R., spre sol brun-roşcat de pădure. în regiunile cu veri mai răcoroase, la limita nordică a zonei cernoziomurilor, cernoziomul puternic degradat evoluează spre podzol. Orizontul A se îmbogăţeşte în silice coloidală, devine cenuşiu, argila şi hidroxizii de fier migrează complet din acest orizont. Această evoluţie spre podzol este caracteristică pentru cernoziomurile degradate din U.R.S.S. ’
Cernoziomul degradat sau levigat de tip sudic, ocupă o întindere foarte mare în toată partea de vest şi de nord-vest a Bărăganului. Această zonă se leagă cu zona cernoziomului degradat de la nord de Galaţi, situată între cursul infe-
1 Degradarea cernoziomului descrisă aici nu trebuie confundată cu degradarea stepică, descrisă de Viliams, la care procesele au o orientare contrarie: ridicarea carbonatului de calciu spre suprafaţă, acumularea de săruri, în special de carbonat de sodiu şi evoluţia spre soloneţ.
De asemenea nu trebuie confundată cu degradarea alcalină, în urma căreia din solonceac se formează soloneţuri, iar din soloneţuri se formează solodii.
Fig. ;
HARTA SOLURILC
(După lucrările Coi logic, D. O. T. A
LEGENDA
1.	Soluri de pajişti alpine
2.	Podzoluri primare cu humus brut, soluri brune acide podzoiice, în mare parte schelete
3.	Podzoluri secundare şi podzoluri primare
4.	Soluri brune de pădure pod-zolite şi podzoluri secundare
5.	Soluri cenuşii
6.	Soiuri brune roşcate de pădure şi brune de pădure
7.	Cernoziomuri degradate
8.	Cernoziomuri propriu zise
9.	Cernoziomuri ciocolatii
10.	Cernoziomuri castanii Soluri brune-deschise de
stepă
12.	Rendzine
13.	Soluri aluvionare de luncă şi deltă
14.	Plaur
465
fîşie rsul a şi ogei
din :irca rno-r
nee, î de cidi-; în colo %cens tt în *e şi iting alte
iecît iedie te la oane idică este
ale fa x. )arte sedi-
cer-î-am rno-/ersă larea î sol î de
464
bona
roase
potas
prin
omo|
profi
mai
calci
reazs
mai
mod
poat<
activ
poat(
cesel
ziom
conţi
acest
cu v
mai
degr
devii
Acea
din
în t cu z
de ser spre
se fo
Solurile din R.P.R.
465
rior al Şiretului şi cursul inferior al Prutului. O altă zonă se întinde ca o fîşie lată de-a lungul Cîmpiei Dunării, de la sud de Turnu-Severin şi pînă la cursul inferior al Argeşului. O altă zonă este în vestul ţării, în regiunile Timişoara şi Oradea şi în sfîrşit o zonă destul de întinsă este în partea de nord a Dobrogei şi	în colţul de sud vest al acestei provincii.
Cernoziomul degradat	din partea de	vest se deosebeşte	de cel din
Cîmpia Dunării în primul rînd printr-un orizont A mai gros de circa 65 cm, cu un orizont B mai dezvoltat. Această varietate s-a numit cerno; ziom brun.
Vegetaţia sub care s-a	format acest tip	de sol este	pădurea de quercinee,
cu	pîlcuri de arbori, între	care se dezvoltă	gramineele	de stepă.	Speciile de
stejar care cresc în această zonă sînt: stejarul brumăriu (Quercus pedunculi-flora:), cerul (Quercus cerris), gîrniţa (Quercus conferta sin. Q. frainetto)\ în depresiunile mai umede, stejarul propriu-zis (Quercus pedunculata), iar acolo unde solul este bogat în carbonat de calciu, stejarul pufos (Quercus pubescens sin. Q. lanuginosa). Apar şi hibrizi ai acestor specii. Pădurea s-a dezvoltat în cuiburi sau în pîlcuri, arborii nu găsesc cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare, cresc strîmb şi nu ating dimensiunile pe care quercineele le ating în zona forestieră. Adesea, pădurea de quercinee este amestecată şi cu alte specii: ulm, frasin, tei, arţar tătărăsc etc.
Clima care a permis pătrunderea pădurii în stepă este mai umedă decît în stepa propriu-zisă. Cantitatea de precipitaţii este de 460—580 mm, în medie 550 mm. Indicele de ariditate 23—29 arată că silvostepă sudică se găseşte la limita dintre zona aridă şi zona umedă, limită indicată prin indicele 24. Sezoane cu umezeală suficientă sînt iarna, sfîrşitul primăverii şi începutul verii, adică lunile mai, iunie şi începutul lui iulie. Perioada principală de secetă este iulie-octombrie, în unii ani şi martie-aprilie.
Temperatura medie anuală este de 9,1 —11,4°. Formulele climatice ale zonei în care s-a format cernoziomul degradat sudic sînt Dfax şi Cfax.
Roca-mamă din care s-a format acest tip de sol este în cea mai mare parte a zonei sale de răspîndire: loessul. El se mai poate forma şi pe alte roci sedimentare moi: aluviuni, luturi, marne etc.
Sub comunităţile vegetale amintite, pe loess sau alte roci, în clima arătată, cernoziomul iniţial ciocolatiu sau negru a suferit procesele de degradare pe care le-am arătat mai sus, cu o intensitate nu prea puternică şi din el s-a format cernoziomul degradat sudic. Este posibilă, în sectoare mai restrînse, şi originea inversă a cernoziomului degradat sudic, adică el se poate forma prin progradarea solului brun-roşcat de pădure, cînd pădurea încheiată de pe acest tip de sol este defrişată şi în locul ei se instalează vegetaţia ierboasă, cu procesele de pedogeneză pe care le determină înţelenirea stepică.
30 — Agrotehnica
466
Mediul de viaţă al plantelor
În cernoziomul degradat sudic se formează humus cu acizi huminici şi o mică proporţie de acizi fulvici. Humusul nu este complet saturat, el apare neutru şi uneori slab acid. Descompunerea silicaţilor este slabă şi formarea de argilă şi de sesquioxizi este moderată. Levigarea este mai puternică decît în cernoziomurile tipice, dar nu aşa de puternică precum este în solurile din regiunea forestieră propriu-zisă. 'Carbonatul de calciu este coborît în profunzime, dar solul nu este decalcificat complet. Cernoziomul degradat de la Fundulea, regiunea Bucureşti, conţine 1% CaO; cernoziomul degradat de la Segarcea, regiunea Craiova, conţine 0,7% CaO; iar cernoziomul degradat de la Brînco-veni, aceeaşi regiune, care este mai levigat, conţine 0,4% CaO.
Solul face efervescenţă la o adîncime care variază de la 70 la 140 cm, după gradul de levigare (fig. 71).
Profilul este lung, orizonturile sînt bine diferenţiate şi bine dezvoltate. Orizontul A> brun-negru, are, în cernoziomul degradat de la Fundulea, o grosime de 55 cm; urmează un orizont de tranziţie, mai puţin gros, de culoare brună, apoi orizontul B, gros de 60 cm şi uneori şi mai gros, de culoare brună-ruginie, apoi orizontul C, cu o grosime care variază de la 140 la 185 cm. Orizontul B apare împărţit în două suborizonturi: Bv mai bogat în humus şi mai brun şi în suborizontul JS2, mai bogat în argilă şi hidroxizi de fier, brun-roşcat sau ruginiu. întreg profilul are o lungime mai mare de 3 m. în alte probe de cernoziom degradat sudic, grosimea orizonturilor şi deci lungimea profilului variază în plus sau în minus.
Conţinutul în humus al cernoziomului degradat sudic este de 4—6%.
Am arătat că condiţiile de geneză imprimă acestui tip de sol o mare diversitate, care se manifestă atît în morfologia profilului, cît mai ales în valorile care exprimă reacţia solului şi conţinutul lui în humus şi substanţe nutritive, după cum se vede din următoarele cifre.
Tabelul 60
Valoarea pH, conţinutul în humus, în N, P205, K20 din stratul arabil al celor trei cernoziomuri degradate din R.P.R.
	Fundulea reg. Bucureşti	Segarcea reg. Craiova	Brîncoveni reg. Craiova
Valoarea pH		7	6,8	6
Conţinutul în humus, în %		! 6	4,39	3,38
Conţinutul în azot (N), în % 		0,290	0,193	0,130
Conţinutul în fosfor (P205) în %		0,161	0,171	0,081
Continutul în potasiu (K20), în %		0,60	0.85	0,63
Cernoziomul degradat sudic de la Fundulea ne apare ca fiind într-un stadiu de degradare mai slabă, cel de la Segarcea într-o stare de degradare mai înain-
Solurile din R.P.R.
467
tată, iar cel de la Brîncoveni într-o stare de degradare foarte puternică. C. Chiriţă dă, în tratatul său de Pedologie generală următoarele valori limită pentru acest tip de sol: pH = 6,5—7, humus 4,01—5,39%, azot 0,167—0,205%, anhidridă fosforică 0,073—0,137%. Toate datele de mai sus se referă la orizontul A.
N. F 1 o r o v arată că unele din aceste substanţe, în special fosforul, se găsesc în cantitate mai mare în orizonturile inferioare decît în orizontul A.
Complexul argilo-humic este saturat în proporţie de 90—93%, iar în cernoziomurile puternic degradate, în proporţie de 85%.
Proprietăţile fizice ale cernoziomului degradat sudic alcătuiesc şi ele un criteriu deosebitor faţă de cernoziomurile tipice. Textura este lutoasă pînă la luto-argiloasă. Conţinutul de argilă în orizontul A variază între 29 şi 43%, iar în orizontul B de la 31 la 50%. Structura este glomerulară în orizontul A, cu o proporţie mare de agregate stabile. Numai în stratul lucrat pînă la o grosime de 10 cm procentul agregatelor stabile este ceva mai scăzut, dar totuşi superior limitei care indică o structură bună, de 51,35%, după I. Lungu.
în qrizontul B, agregatele devin din ce în ce mai mari, structura devine nuciformă sau prismatică.
Capaciţatea capilară de apă este pînă la 39%. Permeabilitatea este bună în orizontul A, datorită structurii şi mai slabă în orizontul B, datorită texturii argiloase. în acest orizont B, apa se acumulează şi se păstrează, pierderile prin ascensiune capilară şi evaporaţie sînt mici, pentru că spaţiile capilare sînt mai mici în orizontul B decît în orizontul A.
Condiţiile în care se găseşte cernoziomul degradat de tip sudic determină o activitate biologică intensă, o nitrificare puternică şi o eliberare continuă a substanţelor hrănitoare minerale din humus şi din componentele anorganice ale solului. Cernoziomul degradat sudic este tipul de sol care, atît în experienţele din casa de vegetaţie cît şi în cele din cîmp, a dovedit că are cea mai mare fertilitate actuală din toate tipurile de sol din ţara noastră. Este singurul tip de sol din R.P.R. la care experienţele cu îngrăşăminte chimice nu au dat sporuri x de recoltă sau au dat sporuri mici. Acest tip de sol reacţionează totuşi favorabil, cînd i se încorporează gunoi de grajd şi cantităţi moderate de îngrăşăminte azotate. Efectul gunoiului de grajd şi al îngrăşămintelor azotate se amplifică dacă se dau solului cantităţi moderate de îngrăşămînt fosfatic, sub formă de superfosfat.
Cernoziomul degradat sau levigat nordic. are următoarea răspîndire în ţara noastră: în silvostepă din centrul Transilvaniei, intercalat cu cernoziomul negru sau propriu-zis şi în stepa nordică sau stepa Jijiei, de asemenea intercalat cu cernoziomul negru. De obicei, sub aceeaşi vegetaţie şi în aceleaşi condiţii climatice, pe marne şi argile, se formează cernoziom negru, iar pe loess sau pe altă rocă permeabilă, levigarea fiind mai intensă, se formează cernoziom degradat.
30*
408
Mediul de viaţă al plantelor
Este un exemplu de influenţă pe care o exercită roca-mamă asupra diferenţierii tipurilor de sol. în stepa nordică, pătura de loess, aşternută peste marne şi argile, este întreruptă, fie că loessul s-a depus în acest chip de la origine, fie că loessul a fost spălat prin procese de eroziune.' Alternarea continuă a loes-sului cu rocile-mamă mărnoase şi argiloase explică alternarea continuă a sectoarelor ocupate de cernoziom degradat cu cele ocupate de cernoziom propriu-zis.
O insulă de cernoziom degradat nordic se mai găseşte în regiunea Suceava, la vest de Şiret şi o alta în regiunea Bacău.
Cernoziomul degradat nordic a avut aceeaşi evoluţie ca şi cernoziomul degradat sudic, din punct de vedere calitativ, dar mai puternică din punct de vedere cantitativ. Comunitatea vegetală sub care s-a format a fost tot pădurea de quercinee cu poeni înţelenite, însă procesul de solificare s-a petrecut într-un mediu mai umed şi mai răcoros. Formula climatică în care s-a format acest subtip de cernoziom degradat este Dfbxy în care simbolul b înseamnă veri mai puţin calde. Degradarea şi levigarea au fost mai puternice. De aceea, fertilitatea actuală a acestui tip de cernoziom degradat este mult mai mică decît a cernoziomului degradat sudic. Nevoia de îngrăşăminte este mult mai mare. Gunoiul de grajd are pe acest tip de sol un efect extrem de favorabil.
Varietăţi de cernoziom degradat sau levigat în raport cu condiţiile locale. Pe sectoare mai restrînse apar varietăţi diferite de cernoziom degradat. Astfel, roca-mamă imprimă deosebiri texturale: cernoziomul degradat tipic, sudic şi nordic, se formează pe loess; pe luturi, argile şi marne apar cernoziomuri degradate grele tot astfel pe lăcoviştile argiloase din vestul ţării, în locurile unde apa a fost drenată şi lăcoviştea a evoluat spre cernoziom degradat. Se întîlnesc de asemenea cernoziomuri degradate freatic umede, unele cu un început de salinizare; cernoziomuri degradate subţiri, pe brancioguri, cernoziomuri degradate de luncă, cu un început de gleizare în orizontul inferior. O mare diversitate rezultă şi din levigare şi degradare, procese foarte înaintate, care duc la varietăţi de cernoziom degradat, ce formează tranziţia spre solurile brune sau brune-roşcate de pădure sau spre podzol.
în regiunile de silvostepă din Moldova, în zona cernoziomului degradat sau levigat, cînd temperatura este puţin mai scăzută şi cantitatea de precipitaţii este mai mare ca în sud, pădurea vegetează mai bine decît în silvostepă propriu-zisă. în aceste condiţii, levigarea cernoziomului este foarte înaintată, dar în loc să se formeze un sol brun-roşcat de pădure, a cărui geneză cere veri mai calde, se formează un sol caracteristic, descris de curînd de N. Cernescu şi N. F 1 o r e a şi anume solul cenuşiu de pădure. Acest sol apare mai ales pe cumgenele de apă, intercalat în zona cernoziomului levigat nordic.
Solul cenuşiu de pădure se deosebeşte de cernoziomul degradat nordic prin conţinutul de humus mai redus şi prin culoarea lui cenuşie. Această culoare
Solurile din R.P.R.
469
este datorită silicei, care se formează ca o consecinţă a procesului de podzolire. Orizontul B este foarte argilizat şi bine dezvoltat; spre suprafaţă, adică în B', este brun-cenuşiu, iar mai în adîncime este brun, slab-ruginiu. Acest caracter reprezintă înrudirea acestui tip de sol cu cernoziomul degradat şi cu solul brun-roşcat de pădure. Orizontul C este gălbui-albicios, cu vinişoare de carbonat de calciu şi concreţiuni calcaroase, un caracter care dovedeşte aceeaşi înrudire.
La suprafaţa orizontului A este un strat subţire de circa 10 cm, foarte bogat în humus, 5 — 8%, datorită descompunerii litierei şi formării de mull; dar în restul orizontului A> conţinutul de humus scade la 2—2,5%. Ca urmare a variaţiei conţinutului de humus variază şi conţinutul de azot. La suprafaţa orizontului A este de 0,28—0,31%, iar în restul profilului de 0,10—0,06%. Conţinutul de P205 este de 0,1%) la suprafaţă şi scade la 0,05% în restul profilului.
Regimul hidric este percolativ, sărurile solubile sînt spălate, în orizontul C lipseşte carbonatul de magneziu, ceea ce este de asemenea un caracter care deosebeşte acest subtip de sol de cernoziomul degradat.
Gradul de saturaţie este ridicat la suprafaţă şi anume de 85—90%, scade apoi în restul orizontului ^4 pînă la 70—75%, apoi creşte din nou şi ajunge în orizontul C la 100%o. Saturaţia se datoreşte în primul rînd calciului. Participarea sodiului şi potasiului este cu totul neînsemnată.
în raport cu stadiul de evoluţie, deci cu conţinutul de humus şi cu gradul de podzolire, solurile cenuşii de pădure au mai multe varietăţi: soluri cenuşii-închis, soluri cenuşii tipice şi soluri cenuşii-deschis.
Solul cenuşiu de pădure oferă condiţii foarte bune pentru vegetaţia forestieră. Din punct de vedere al folosinţei agricole are o fertilitate mai mică decît cernoziomurile degradate şi pentru a da recolte mari trebuie să primească îngrăşăminte.
Solurile cenuşii de pădure sînt denumite si cernoziomuri degradate podzoiice de C. Chiriţă, care le consideră asemănătoare cu solurile brune-roşcate v podzoiice.
§ 3. Solurile din zona forestieră cu veri calde
Această zonă ocupă toată partea centrală a Cîmpiei Dunării, începînd de la limita de vest a Bărăganului şi pînă ia Turnu Severin, spre nord de zona cernoziomului degradat şi pînă la poalele zonei colinelor. întinderea cea mai mare a zonei forestiere, cu veri calde, este în regiunea Bucureşti. Condiţii asemănătoare climatice şi de vegetaţie se găsesc în partea de nord a Dobrogei, în partea cu relief mai înalt, înconjurată de zona cernoziomului degradat. O altă subzonă forestieră cu veri calde se întinde ca o bandă lată în partea de vest a ţării, în regiunile Timişoara, Oradea şi Baia Mare.
470
Mediul de viaţă al plantelor
Clima în această zonă este mai umedă decît în zona stepei şi silvostepei; cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 600 şi 650 mm anual. Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10 şi 11,9°. Temperatura medie a lunii celei mai calde este cuprinsă între 22,3 şi 23,3°, uneori coboară sub 22°, dar nu mai jos de 20°. Temperatura medie a lunii celei mai reci este de —3,8°, la Bucureşti şi de —1,3° la Timişoara. Indicele de ariditate este de 28—36, deci peste limita care separă zona secetoasă de zona umedă. în Cîmpia Dunării intervin perioade de secetă din iulie pînă în octombrie; iar în partea de vest a ţării, din iulie pînă în septembrie. Formulele climatice ale diferitelor părţi ale zonei sînt pentru Cîmpia Dunării Dfax şi Dfbx; pentru partea de vest a ţării şi Dobrogea, Cfax şi Cfbx.
Geomorfologia acestei zone este reprezentată prin cîmpie înaltă, presărată cu mici depresiuni, în care apar procese de pedogeneză diferite de ale zonei.
Roca pe care s-a format solul în această zonă este loessul, în cea mai mare parte, dar apar şi alte roci sedimentare: aluviuni, luturi, nisipuri şi pietrişuri sau brancioguri.
în aceste condiţii de mediu s-a dezvoltat pădurea încheiată de foioase, în special de quercinee, cu predominarea stejarului (Quercus robur sin. Q. pedun-culata) şi cerului (Quercus cerris). în regiunea mai înaltă, colinară, apar gorunul (Quercus sessiliflora) şi gîrniţa (Quercus confer ta sin. O. frainetto). Quercineele apar în masive curate, dar foarte adesea amestecate cu alte specii de foioase: ulm, frasin, tei, carpen, jugastru etc., constituind ceea ce se cheamă « pădurile de şleau ».
Comunităţi vegetale arborescente asemănătoare se întîlnesc şi în centrul Transilvaniei, precum şi în regiunea deluroasă a Moldovei, într-o climă puţin mai răcoroasă care, împreună cu vegetaţia, imprimă solului diferenţieri corespunzătoare.
Solul brun-roşcat de pădure este solul caracteristic zonei forestiere, cu veri calde şi reprezintă tranziţia spre solurile formate sub vegetaţia mediteraneană. Acest tip de sol se formează prin accentuarea proceselor de degradare a cernoziomului, în urma înaintării pădurii în silvostepă, sau direct sub influenţa vegetaţiei forestiere, pe roci bogate în carbonat de calciu. Printr-o degradare şi mai înaintată, el evoluează, trecînd prin diferite subtipuri şi varietăţi spre podzol. în urma dispariţiei pădurii, prin înţelenire şi progradare, el poate evolua spre cernoziom degradat.
Sub vegetaţia forestieră încheiată, se formează, prin descompunerea resturilor organice, acizi humici şi fulvici. Cantitatea de materie organică este mare, dar mediul fiind umed şi cald, descompunerea resturilor organice şi mineralizarea humusului sînt mai accentuate decît în cernoziomul degradat. Conţinutul în humus este mai mic şi variază între 2,5 şi 3,5%. Levigarea este mai puternică, carbonatul de calciu este coborît la o adîncime mai mare, solul face efervescenţă
Solurile din R.P.R.
471
la o adîncime de 155 — 170 cm. Totuşi rămîne încă suficient calciu în orizonturile superioare. Conţinutul de CaO în solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti este de 0,82%. în alte localităţi, unde levigarea este mai accentuată, conţinutul de CaO coboară la 0,36% (la Strihareţ). Rămîne suficient calciu în sol pentru a satura humusul pînă aproape de capacitatea totală de saturare.
Se formează o cantitate mare de argilă, care se adaugă la argila din rocă. Ea este parţial saturată cu calciu; parte din ea rămîne în orizontul A, parte migrează în orizontul B. Cu cît dispersia coloidală de argilă se apropie de zona de iluvionare a carbonatului de calciu, cu atît saturaţia ei este mai completă. Dispersia de argilă saturată se transformă în gel, ea nu mai poate migra şi se acumulează în orizontul B.
Complexul argilo-humic este astfel saturat în cea mai mare parte cu Ca, într-o proporţie mai mică cu Mg şi într-o proporţie şi mai mică cu K şi Na. Saturarea cu H are loc în proporţie de 8,6—13,8% din totalul capacităţii de saturare. Gradul de saturare cu baze este de 85—88%. Reacţia solului este subneutră sau uşor acidă, în terenurile cultivate sau înţelenite valoarea pH = 6,0—6,6. în solul brun-roşcat de la Bucureşti, valoarea pH variază între 6,2 şi 6,9. în alte localităţi, în care degradarea este mai înaintată şi în general sub vegetaţia forestieră, valoarea pH coboară sub aceste limite.
O dată cu formarea argilei, din silicaţi se formează oxizi şi hidroxizi de fier şi de aluminiu îm orizontul A şi mai ales în J5, care este mai umed. Humusul, fiind în cea mai mare parte saturat, nu poate exercita acţiunea de coloid protector asupra hidroxizilor. Aceştia se precipită şi se acumulează chiar în locul unde au fost formaţi, adică în orizonturile A şi B. Calciul, care este prezent încă în cantitate suficientă, exercită o acţiune coagulantă asupra hidroxidului feric coloidal şi provoacă depunerea lui. Compuşii fierului dau acestor orizonturi o culoare caracteristică. în orizontul Ay culoarea roşcată, pe care o imprimă hidroxizii de fier, este atenuată de humus; de aceea, culoarea orizontului A apare brună. în orizontul B, în care conţinutul de humus este mult mai mic, compuşii fierului imprimă o culoare roşcată.
Diferenţierea orizonturilor este netă. Orizontul A cu humus are o grosime de 60—85 cm. Se pot distinge în acest orizont două suborizonturi A± şi A2 diferite prin nuanţa de culoare şi prin conţinutul de humus. Orizontul B, de acumulare a argilei şi hidroxizilor, este foarte dezvoltat, are o grosime de 70—110 cm şi se diferenţează şi el în două suborizonturi, B1 şi B2 (fig. 72).
Orizontul C este foarte bogat în carbonat de calciu. Acesta se acumulează difuz, în eflorescenţe şi pseudomicelii, şi imprimă întregului orizont o culoare albicioasă. în masa loessului solificat, de culoare albicioasă, se îngrămădesc concreţiuni de carbonat de calciu, de mărimea unui cartof, rotunjite şi ramificate, denumite păpuşi de loess. Acest orizont, foarte bogat în concreţiuni
472
Mediul de viaţă al plantelor
de carbonat de calciu, este foarte caracteristic pentru solul brun-roşcat de pădure.
Solul brun-roşcat de pădure este relativ bogat în substanţe nutritive, dar mai puţin bogat decît cernoziomurile tipice şi cernoziomul degradat. Conţinutul de azot este de 0,162% (în solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti); cînd solul este într-o stare mai înaintată de degradare şi levigare, acest conţinut scade; la Strihareţ, de pildă, este de 0,113%.
Conţinutul în P20} este de 0,09—0,12%}, în extras cu acidul clorhidric. Spre deosebire de cernoziomuri, fosforul din solul brun-roşcat de pădure, deşi în cantitate mai mică, se găseşte în forme mai uşor accesibile pentru plante. De aceea, îngrăşămintele fosfatice au un efect mai mic pe acest tip de sol.
Conţinutul în potasiu este în solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti de 0,86%, iar în subtipurile şi varietăţile mai degradate ceva mai puţin.
Proprietăţile fizice ale solului brun-roşcat de pădure sînt bune. Textura este lutoasă sau luto-argiloasă, cînd solul este format pe loess şi argiloasă, cînd este format pe luturi sau argile. Structura este mai puţin bună decît în cernoziomuri. La suprafaţă, pînă la 20 cm, în terenurile de multă vreme cultivate, structura este foarte nestabilă şi trebuie refăcută prin mijloace agrotehnice. Agregatele sînt mai mari; structura naturală este nuciformă în orizontul A, iar în orizontul B este prismatică sau columnară. Coeficientul de higroscopicitate este de 7,14%; capacitatea capilară de apă este de 33 — 34%, intervalul de apă disponibil pentru plante este mai mic decît în cernoziomuri. Permeabilitatea este de asemenea mai mică. Adeseori, la baza stratului arabil, solul devine foarte compact, se formează bătătura plugului.
Activitatea biologică, pe acest tip de sol, este intensă şi continuă, în timpul perioadei de vegetaţie. Substanţele nutritive accesibile plantelor se eliberează uşor din rezerva solului. De aceea, solul brun-roşcat de pădure tipic, din vecinătatea cernoziomului degradat, are o fertilitate actuală destul de mare şi o fertilitate potenţială foarte mare, dacă este lucrat raţional şi dacă i se dau îngrăşăminte. Este necesar să i se dea gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale complete. Gunoiul de grajd are o mare eficacitate, pentru că ameliorează atît condiţiile biochimice, cît şi pe cele fizice ale solului. Dintre îngrăşămintele minerale, cea mai mare eficacitate pe acest tip de sol o au îngrăşămintele azotate.
Solul brun-roşcat de pădure formează tranziţia între cernoziomul degradat, pe de o parte, şi solurile brune şi podzoiice, pe de altă parte. El prezintă astfel o gamă întreagă de subtipuri şi varietăţi: unele care se apropie mai mult de cernoziomul degradat, iar altele, care se apropie mai mult de solurile brune sau de podzol. în afară de aceasta, apar diferenţieri datorite rocii-mamă, reliefului, apropierii apei freatice, eroziunii şi transportului materialului erodat.
Solurile din R.P.R.
473
Solul brun-roşcat de pădure nordic/ răspîndit în centrul Transilvaniei şi în regiunea colinară a Moldovei, este format sub influenţa pădurii de foioase, într-o climă puţin mai umedă şi cu veri mai răcoroase. Indicii de ariditate lunari arată, pentru solul brun-roşcat din Transilvania, umiditate tot anul. Perioadele de secetă sînt mai scurte, acţiunea apei este mai persistentă, se formează o cantitate mai mare de argilă, conţinutul de humus este mai mic, levigarea mai puternică.
C. Chiriţă consideră că acest subtip de sol brun-roşcat de pădure nu corespunde caracterelor tipice ale solului brun-roşcat de pădure, ci ar trebui inclus mai curînd în categoria solurilor brune de pădure.
Fertilitatea actuală a acestui subtip este mai mică decît a solului brun-roşcat de pădure sudic şi necesitatea aplicării îngrăşămintelor este mai mare.
Solul brun slab roşcat reprezintă subtipul de sol de tranziţie între solul brun din zona colinară şi solul brun-roşcat tipic din cîmpie. Culoarea roşcată este mai puţin pronunţată şi lungimea profilului este mai mică.
Solul brun slab roşcat de luncă este format pe aluviuni. Este într-o stare de degradare mai puţin accentuată, are o fertilitate actuală mare.
Solul brun-roşcat bogat în humus formează tranziţia spre cernoziomul degradat, are orizonturile bine dezvoltate, fertilitate actuală mare.
Solul brun-roşcat de pădure podzolic formează tranziţia spre solurile podzoiice. Ia naştere în depresiuni, sub influenţa unui mediu mai umed şi a unei degradări şi levigări mai accentuate. Este mai sărac în humus, mai sărac în azot, mai decalcificat decît solul brun-roşcat tipic. Face efervescenţă la 200 cm şi mai jos. Orizontul A are o culoare cenuşie, cu o nuanţă castanie-roşcată. Orizontul B este roşcat, cu pete portocalii cenuşii. Orizontul C este mai sărac în carbonaţi. Gradul de saturare cu baze V este mai mic de 85%. Reacţia solului este acidă, valoarea pH = 5,8—6,0. Argila suferă un început de distrugere, apare deci procesul de podzolire, de care ne vom ocupa mai jos. Fertilitatea este mai mică decît la solul brun-roşcat tipic.
§ 4. Solurile din zona forestieră cu veri mai răcoroase
După zona forestieră cu veri calde, urmează în ţara noastră o zonă forestieră în care condiţiile climatice şi de relief sînt deosebite. Relieful se înfăţişează, de obicei, sub forma unor terase sau cîmpii submontane, sau sub forma de coline şi dealuri. Clima este mai umedă şi puţin mai rece. Cantitatea de precipitaţii anuale este de 600—900 mm. Temperatura medie anuală variază între 5,9 şi 10,2°. Indicele de ariditate este de 32—55, ceea ce înseamnă o climă umedă; indicii de ariditate lunari arată umiditate tot anul. Formulele climatice ale acestei zone sînt Dfbx, Dfbk şi Cfbk.
474
Mediul de viaţă al plantelor
în aceste condiţii de mediu se stabileşte o bogată vegetaţie forestieră, care imprimă solului însuşirile caracteristice. Pădurea de quercinee cedează locul pădurilor amestecate sau de şleau de deal. Treptat, acestea cedează locul pădurilor de fag sau pădurilor amestecate de fag şi de brad.
Sub această comunitate vegetală şi în condiţiile climatice arătate, se formează soluri bogate în humus, bogate în argilă, cu aciditate moderată, cu tendinţa spre podzolire, mai ales pe rocile sărace în calcar. Pe rocile bogate în calcar, tendinţa de podzolire este frînată. Rezultă în acest caz soluri brune de pădure tipice.
Solul brun de pădure este răspîndit în ţara noastră în regiunea colinelor şi a cîmpiilor submontane, dar nu formează o zonă continuă, ci este intercalat cu solurile cenuşii de pădure sau cu podzoluri şi pe alocuri cu solurile brune-roşcate de pădure.
S-a format pe calcare, pe marne, conglomerate, pe şisturi şi pe roci eruptive bazice, sub acţiunea continuă şi persistentă a vegetaţiei forestiere.
în aceste condiţii se acumulează multă materie organică, a cărei descompunere este încetinită. Se formează o cantitate mare de humus: 5 — 12% în orizontul A. Acumularea de humus este foarte mare în stratul superficial al orizontului gros de 5 — 10 cm, unde conţinutul de humus poate atinge 16% 1. în solurile brune de pădure din regiunea Ploeşti, colectivul N. Cernescu a găsit un conţinut de humus mult mai mic, de 2—3,5%, adică un conţinut de humus egal cu cel din solul brun-roşcat de pădure.
Humusul este constituit din acizi humici şi fulvici, saturaţi în bună parte cu calciu.
Se formează de asemenea o mare cantitate de argilă prin descompunerea silicaţilor. Argila, saturată parţial cu calciu, are o deplasare slabă spre orizontul
B.	în unul din numeroasele exemple, date de C. Chiriţă, solul brun de pădure avea un conţinut de argilă de 29,23% în orizontul A şi de 37,13% în orizontul B. O dată cu formarea argilei se eliberează din silicaţi sesquioxizi de fier şi de aluminiu, care suferă un proces de hidratare. Hidroxizii de fier sînt aceia care imprimă culoarea roşcată, caracteristică solurilor. în solul brun-roşcat de pădure, hidratarea este mai slabă, se formează goethit, care imprimă o culoare roşcată mai pronunţată, în timp ce în solul brun de pădure, hidratarea este mai puternică, se formează limonit, care imprimă o culoare roşcată mai puţin pronunţată. Această culoare este acoperită şi de conţinutul mai mare de humus.
Profilul este de obicei mai scurt decît la solul brun-roşcat de pădure. în pădure este prezent totdeauna stratul de frunze moarte sau litiera, notată A0. Sub acest strat se găseşte orizontul A, gros de 30—40 cm, foarte bogat în humus;
1 C. Chiriţă, Op. cit.
Solurile din R.P.R.
475
urmează orizontul By foarte dezvoltat, de culoare brună-deschis, cu o grosime de 60—120 cm, cu argilă, humus şi hidroxid de fier şi apoi orizontul C, de acumulare a carbonarilor. în regiunile mai reci şi cu mai multe precipitaţii, levigarea este mai puternică şi orizontul C lipseşte, tranziţia se face direct de la orizontul B spre rocă.
Complexul argilo-humic este saturat în cea mai mare parte cu calciu, în mai mică măsură cu magneziu şi în măsură foarte mică cu potasiu şi sodiu. Complexul este saturat şi cu hidrogen, în proporţie de 10—15%. Gradul de saturatie cu baze este deci de 85—90%.
în aceste condiţii, reacţia solului este subneutră sau slab acidă. Valoarea pH = 6—6,9.
Rezerva de substanţe nutritive este destul de mare. Conţinutul de azot total (N) este de 0,140—0,190%. Conţinutul de fosfor (P205) este de 0,107%.
Textura acestui tip de sol este foarte variată, în raport cu diversitatea rocilOr-mamă pe care este format; ea poate fi nisipoasă, lutoasă sau luto-argiloasă. Structura este glomerulară, stabilă în orizontul A; nuciformă în orizontul B.
însuşirile hidrofizice sînt bune. Acest sol, mai ales cînd se află sub vegetaţie forestieră, nu suferă de lipsă de umiditate.
Procesele microbiologice sînt active. Fertilitatea actuală a acestui tip de sol este mare, el este considerat un sol forestier de calitatea întîi. Acolo unde pădurea a fost defrişată, apare solul brun înţelenit, care poartă fîneţe şi păşuni productive. De asemenea, pe acest tip de sol se găsesc plantaţii de pomi şi în multe sectoare este cultivat cu plante de cîmp. în sectoarele cu folosinţă agricolă, fertilitatea actuală variază cu^ grosimea profilului, fertilitatea este mare acolo unde profilul este bine dezvoltat şi unde nu s-au declanşat procesele de podzolire. Deşi bogat în humus, acest tip de sol are nevoie de îngrăşăminte organice şi de îngrăşăminte chimice, azotate şi fosfatice, spre a da producţii maxime.
Solul brun-gălbui de pădure este format sub influenţa aceleiaşi comunităţi vegetale, dar pe roci acide sau mai sărace în carbonat de calciu şi în compuşi ai fierului. Este răspîndit în zonele submuntoasă şi muntoasă, pe versanţii sudici, în pădurile de fag şi de fag cu brad, într-o climă mai răcoroasă, cu temperatura medie anuală de 8—9,5°. Temperatura medie a lunii celei mai calde variază între 18 şi 21°; temperatura medie a lunii celei mai reci este de —4,0° pînă la —5,5°. Acest subtip de sol brun apare adesea intercalat cu solul brun de pădure tipic, uneori cu podzolul secundar şi formează tranziţia de la solul brun de pădure la podzolul secundar gălbui.
Cantitatea de humus care se formează în solul brun-gălbui este mai mică decît în solul brun tipic; orizontul A cu humus este subţire, numai de 10—20 cm, de culoare brună-deschis sau cenuşie. Orizontul B> mai dezvoltat, este bogat în argilă, are culoarea brună-gălbuie sau slab ruginie, conţine adesea fragmente
476
Mediul de viaţă al plantelor
de rocă. Orizontul C de acumulare a carbonaţilor lipseşte, trecerea spre roca-mamă se face printr-un orizont de tranziţie B/D.
Cantitatea de humus mai mică şi levigarea mai accentuată fac ca fertilitatea actuală a solului brun-gălbui de pădure să fie mai mică decît a solului brun de pădure tipic. Pentru ameliorarea fertilităţii se cer cantităţi mai mari de îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte minerale complete.
Solul brun de pădure are, ca şi celelalte tipuri, tratate pînă acum numeroase varietăţi, în raport cu vîrsta, cu roca-mamă, cu formele de relief pe care s-a format şi cu prezenţa apei superficiale sau freatice.
Astfel se întîlnesc soluri brune crude sau soluri brune tinere, formate pe depozite mai noi; soluri brune foarte evoluate, moderat acide, care fac tranziţia spre podzol; soluri brune nisipoase, lutoase sau argiloase; soluri brune de platouri, de pante sau soluri brune coluviale. Acestea din urmă au profilul mai lung şi orizonturile puţin distincte, îmbogăţite cu materialul adus din partea superioară a versantului. Cînd apa freatică este puţin adîncă se formează soluri brune de pădure, gleizate, cu pete ruginii şi albăstrui şi cu concreţiuni fero-mangani-fere în partea Inferioară a orizontului B. Solul brun de pădure gleizat poartă vegetaţie forestieră sau păşuni şi fineţe. Pentru folosinţa agricolă propriu-zisă, acest sol trebuie mai întîi drenat, spre a coborî nivelul apei freatice.
§ 5. Solurile din zona forestieră rece sau zona podzolică
Această zonă ocupă toată partea muntoasă şi submuntoasă a ţării noastre, precum şi o însemnată parte din regiunea dealurilor şi a cîmpiilor învecinate. Ea reprezintă aproximativ 2/3 din întreaga suprafaţă a ţării. Condiţiile climatice sînt în general asemănătoare cu cele din zona precedentă; tipurile de sol din cele două zone sînt adesea intercalate. Clima este din ce în ce mai rece, cu cît altitudinea este mai mare. Comunităţile vegetale forestiere sînt de asemenea în general aceleaşi: pădure de quercinee în părţile mai joase de cîmpie, după care urmează pădurile amestecate, numite şleau de deal, apoi pădurile de fag şi brad şi în sfîrşit pădurile de conifere curate. Acţiunea mai puternică a vegetaţiei forestiere în procesul de pedogeneză, roca-mamă săracă în carbonaţi şi vîrsta mai înaintată a solului format pe roci mai vechi decît depozitele cuaternare, au dat procesului de solificare o orientare diferită de aceea pe care am văzut-o la solurile din zonele descrise mai inainte. S-au format soluri cenuşii de pădure sau podzoluri.
Humusul format în condiţiile arătate rămîne acid. Levigarea şi decalci-ficarea lipsesc solul de bazele necesare. Argila formată este şi ea saturată cu hidrogen, nu floculează, rămîne sub formă coloidală şi migrează din orizontul A în orizontul B. O dată cu argila migrează şi hidroxizii de fier, de aluminiu
Solurile din R.P.R.
477
şi de mangan. în orizontul A rămîne numai bioxidul de siliciu coloidal, impregnat în partea lui superioară cu humusul acid. în mediul acid are loc o descompunere parţială a argilei formate, cu eliberare de bioxid de siliciu coloidal şi hidroxizi. Descompunerea sau distrucţia argilei caracterizează solurile numite podzoluri de distrucţie secundară sau podzoluri secundare.
Alteori, în mediul foarte acid şi rece, silicaţii se descompun de la început, din prima fază a solificării, fără să se mai formeze argilă. Produsele principale de distrucţie sînt aceleaşi: bioxid de siliciu coloidal şi hidroxizi, care migrează în profunzime. Acest proces caracterizează solurile denumite podzoluri de distrucţie primară sau podzoluri primare.
Natura chimică a procesului de podzolire a preocupat pe cei mai de seamă pedologi. Viliams a explicat podzolirea prin acţiunea acizilor fulvici (crenic şi apocrenic), formaţi sub acţiunea ciupercilor, care descompun materia organică din litiera pădurii. Acidul crenic extrage cationii metalici din molecula silicaţilor sau a argilei, formează crenaţi solubili, care sînt levigaţi în orizonturile mai profunde de apa de infiltraţie. în adîncime, crenaţii sînt atacaţi de bacteriile anaerobe, care, extrăgînd oxigenul, reduc crenaţii şi-i transformă în apocrenaţi. Apocrenaţii sînt insolubili şi se depun sub formă de concreţiuni. Pe parcurs se formează concreţiuni mici, humo-fero-manganifere, care se numesc « bobo-vine ». în profunzime se depune, mai ales în podzolurile formate pe roci nisipoase, apocrenatul de fier difuz, sau sub formă de concreţiuni numite ortstein. Acest proces de levigare a crenaţilor sărăceşte orizontul superior în baze, în argilă, în humus şi hidroxizi. Orizontul^superior rămîne format în cea mai mare parte din bioxid de siliciu, care îi imprimă o culoare cenuşie sau albicioasă.
G e d r o i t z explică podzolirea prin acţiunea persistentă a apei asupra silicaţilor şi asupra complexului argilos. Apa extrage cationii din molecula acestora, îi spală şi-i duce în profunzime, sărăcind solul în cationi şi dînd argilei un caracter acid.
G 1 i n k a atribuie humusului acid rolul de coloid protector, de care am vorbit în paragraful despre humus. Rolul de coloid protector se exercită asupra coloidelor de hidroxid de fier şi de aluminiu, care sînt menţinute în stare de dispersie, împiedicate de a se depune şi levigate în profunzime.
Fiecare din aceste explicaţii priveşte un anumit aspect al procesului de podzolire, care ia în natură forme diferite, după condiţiile locale de mediu. Este, de pildă, cunoscut faptul că în depresiunile din zona solului brun-roşcat de pădure se formează podzol, sub acţiunea persistentă a apei care bălteşte temporar în aceste depresiuni, fără influenţa vegetaţiei forestiere. Acest podzol de depresiune a fost numit de C. C h i r i ţ ă podzol de hidrogeneză.
Dacă pădurea este defrişată fără regenerare, se stabileşte pe podzol vegetaţia ierboasă, se formează podzol înţelenit. în acest subtip de podzol, condiţiile
478
Mediul de viaţă al plantelor
de pedogeneză se îmbunătăţesc, acizii fulvici se formează în cantitate mai mică, ierburile aduc din profunzime spre suprafaţă calciu şi alte baze, humusul începe a se satura, structura solului devine mai bună, fertilitatea creşte. Podzolul intră într-o fază de progradare, care ameliorează consecinţele podzolirii.
Procesele pe care le-am descris mai sus se îmbină în natură în diferite chipuri, de aceea întîlnim în ţara noastră o mare diversitate de subtipuri şi varie-tăti de podzol, care trec unele în altele, prin forme de tranziţie. Influenţa măsurilor agrotehnice — îngrăşăminte, asolament cu ierburi etc. — schimbă radical însuşirile podzolurilor cultivate, corectează aciditatea, ameliorează însuşirile humusului, provoacă formarea structurii, intensifică activitatea microbiologică şi transformă astfel podzolul natural în podzol cultural, cu o fertilitate mult sporită.
Solul cenuşiu de pădure sau podzolul secundar. Acest tip de sol
este răspîndit în partea mai puţin înaltă a zonei podzoiice, în zona dealurilor împădurite, ca de exemplu podzolul de la Gorovei, raionul Dorohoi, sau din cîmpiile adiacente munţilor şi dealurilor, ca podzolul de la Găvojdia, raionul Lugoj, sau podzolul din raionul Găeşti sau de la Văcăreşti, raionul Tîrgovişte etc. Podzolul secundar poartă încă pădurea de foioase, cum este cazul cu podzolul de la Gorovei, de pildă, sau pădurea a fost de mult defrişată şi podzolul transformat în sol de. fîneaţă sau păşune, sau luat în cultură agricolă, cum este cazul cu podzolul de la Găvojdia, de la Găeşti, de la Văcăreşti şi Mircea-Vodă, raionul Tîrgovişte.
Clima este cea descrisă mai sus, cînd am vorbit de solurile brune de pădure, cu care podzolul este intercalat. Vegetaţia spontană actuală sau anterioară luării în cultură este constituită din păduri de quercinee, păduri de foioase amestecate sau de şleau şi făgete cu brad. Roca-mamă este constituită din roci sedimentare, şisturi sau roci eruptive.
Procesul de geneză este cel tipic pentru podzolirea secundară. Orizontul superior, sărăcit în argilă şi în hidroxizi, capătă o culoare deschisă. Stratul superior al acestui orizont, adică suborizontul Al9 are o culoare cenuşie-închis, brună sau negricioasă, fiind impregnat cu humus. Cînd humusul este format în mare parte din acizi fulvici, culoarea suborizontului A este mai deschisă, din cauză că acizii fulvici sînt incolori.
Suborizontul A2, numit orizontul podzolic, fără humus este cenuşiu sau albicios, format în cea mai mare parte din bioxid de siliciu coloidal, nu are structură şi este extrem de sărac în substanţe nutritive. Trecerea spre orizontul B se face printr-un suborizont de tranziţie, gros de 15—20 cm.
în orizontul B, numit orizont de iluvionare, se acumulează argila, acizii humici şi hidroxizii de fier. Acest orizont, foarte dezvoltat (de 100 cm şi mai mult), are un aspect marmorat, cu pete de diferite culori — brune, gălbui sau
Solurile din R.P.R.
479
ruginii — pete provocate de substanţele iluvionate în acest orizont. Tot în acest orizont se depun sub formă de mici concreţiuni, numite bobovine, apocrenaţii insolubili. Conţinutul de argilă în orizontul B este de 43—57% şi adesea şi mai mult.
Orizontul C, uneori cu carbonaţi, este foarte adînc, solul face efervescenţă la 2,0—3,75 m. Adesea, orizontul C cu carbonaţi lipseşte, carbonaţii au fost levi-gaţi în apa freatică şi solul nu face de loc efervescenţă, la nici o adîncime.
Procesul de podzolire este incipient. O cantitate de argilă este distrusă cu eliberare de acid silicic şi de hidroxizi, care se adaugă la cantitatea eliberată din silicaţii primari, o dată cu descompunerea acestora.
Podzolul secundar se naşte prin evoluţia podzolirii, din solul brun, din solul brun-gălbui, din solul brun-roşcat şi din cernoziomul degradat sau se poate forma direct din soluri crude schelete. La rîndu-i, printr-o podzolire puternică, podzolul secundar poate evolua spre podzolul de distrucţie sau podzolul primar V
în podzolul secundar din ţara noastră se găsesc încă rezerve apreciabile de substanţe nutritive. Conţinutul de humus, în orizontul A, variază între limite destul de largi: 1,95% în podzolul de la Găeşti, 3,64% podzolul de la Sighişoara. Solul nu este complet decalcificat; el mai conţine 0,3—0,4% CaO. Complexul argilo-humic este în mică proporţie saturat cu calciu şi magneziu, în foarte mică proporţie cu potasiu şi sodiu şi în proporţie însemnată cu hidrogen. Gradul de saturare cu baze, în multe cazuri, este de 70%, adesea însă coboară pînă la 20%.
Reacţia solului este acidă, valoarea pH — 4,8—5,9.
Conţinutul de azot este foarte variabil, în raport cu conţinutul de humus: în podzolul de la Văcăreşti este de 0,172%, de la Găeşti de 0,118%o, de la Dobrogostea de 0,108%.
Conţinutul în fosfor (P205) de asemenea este foarte variabil: în podzolul de la Găeşti, este de 0,105%, iar în cel de la Dobrogostea numai de 0,032%.
Conţinutul în potasiu este de 0,13—0,30%.
însuşirile fizice ale podzolului secundar sînt în general defavorabile.
Textura este variabilă, în raport cu roca-mamă, de la nisipoasă pînă la lutoasă şi argiloasă.
Podzolul secundar este în general lipsit de structură sau are o structură în agregate nestabile, în orizontul A. în orizontul B, structura este nuciformă. în unele cazuri, structura în orizontul A este destul de bună; astfel, I. L u n g u a găsit în podzolul de la Găvojdia un procent destul de mare de agregate stabile* chiar în orizontul A.
1 C. Chiriţă, Op. cit!
Mediul de viaţă al plantelor
însuşirile hidrofizice sînt mai ales defavorabile. Solul este impermeabil (în afară de cazul cînd este format pe o rocă nisipoasă). Primăvara apa bălteşte pe teren, iar după evaporaţia apei, solul se usucă repede şi se întăreşte. El se lucrează cu mare greutate, atît atunci cînd este prea umed, cît şi atunci cînd este uscat. Intervalul optim de timp de lucru este foarte scurt. Solul face crustă şi trebuie să se aplice praşile repetate, chiar daca nu sînt buruieni.
Solul este slab aerat, rece şi cu o activitate microbiologică scăzută.
Fertilitatea actuală sau naturală a acestui tip de sol este mică. Ea se poate îmbunătăţi prin aplicarea îngrăşămintelor organice, a amendamentelor cu calciu şi a îngrăşămintelor chimice. Dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea maximă o au îngrăşămintele azotate.
Varietăţi ale podzolului secundar. Condiţiile locale de pedogeneză au creat o diversitate de podzoluri secundare, mai mare chiar decît la toate celelalte tipuri de sol, din cauză că şi variaţia condiţiilor locale — vegetaţia, clima, roca, relieful, vîrsta — este mai mare în cazul podzolului decît în cazul celorlalte tipuri de sol, descrise pînă acum.
Podzoluri secundare slab şi mediu debazeificate, cu pseudoglei în orizontul B, au fost identificate de colectivul N. Cernescu pe terasele cîmpiei etajate din regiunea Ploeşti. Gradul de saturare al acestor podzoluri nu este prea scăzut, V variază între 40 şi 60%, iar spre limita sudică a unităţii ajunge la 80%. Aciditatea nu este prea pronunţată, valoarea pH = 5—6. Conţinutul de humus este de 2,0—4,5%, iar conţinutul de azot sub 0,16%.
Podzolurile de degradare gălbui, descrise de C. Chiriţă, au orizontul A2 gălbui, din cauza prezenţei unei oarecare cantităţi de hidroxizi de fier. Diferenţa între orizonturi este mai puţin accentuată. Debazeificarea mai înaintată. Aciditatea este mai mare, valoarea pH = 4,65 — 5,7. Această varietate de podzoluri trebuie considerată foarte apropiată de solurile brune-gălbui podzoiice, menţionate de acelaşi autor în altă parte.
Solurile brune podzoiice reprezintă tranziţia de la solurile brune de pădure la podzolurile secundare. Podzolirea poate fi uneori foarte puternică, mai ales cînd roca-mamă este nisipoasă. Gradul de saturaţie V este de 40—75%. Aciditatea exprimată prin valoarea pH — 5,8—5,9.
Podzolurile argiloase cu o slabă înmlăştinare periodică de suprafaţă şi o slabă gleizare în orizontul B se înmlăştinează primăvara, apoi se usucă şi crapă. Aceste podzoluri poartă păduri de quercinee; condiţiile fizice defavorabile sînt suportate mai bine de cer (Quercus cerris). Cînd stagnarea apei este de scurtă durată nu mai apare procesul de gleizare şi mediul devine mai favorabil pădurii de quercinee.
în raport cu relieful, C. Chiriţă mai distinge următoarele.
Brun roşcat c/e pădure iOcml
YfOcm I-20cm \30c/r? -4*0cm VSOcm
Poc/z o/ secundar*
Lâcov/s/e
>A
-60cm
\70cm
YSOcm
\lOOcm
\lfOcm
\-130cm V140cm
YlSOcm
Vîfâcm
Fie. 72
rs
Efervescenţa la 155 — 170 cm. Orizontul B merge pînă la 170cm; orizontul C nu a putut fi redat în planşă. Orizontul C e foarte bogat în concreţiuni de calcar, mai ales în partea lui inferioară. Concreţiunile sînt de mărimea unui cartof (păpuşi de calcar sau păpuşi de loess)
Fig. 13
Efervescenţă nu face pe lungimea profilului redat, ci la o adîncime de 2 — 3,75 m, alte ori nu face deloc. Orizontul C nu a putut fi redat în planşă
Fig. 76
Efervescenţă nu face pe lungimea profilului
1
Solurile din R.P.R.
481
Podzolurile de cumpănă sînt foarte levigate, decalcificate, cu procesul de podzolire foarte înaintat, care poate merge pînă la podzolirea de distrucţie primară.
Podzolurile crude de pantă au orizonturile mai puţin dezvoltate şi sînt adesea amestecate cu fragmente de rocă.
O varietate de podzol intrazonal, care apare în afara zonei podzoiice propriu-zise, este podzolul de depresiune sau podzolul de hidrogeneză.
Depresiunile sînt datorate tasării loessului sau depunerii lui neuniforme de la origine.
Acţiunea persistentă a apei provoacă formarea de argilă, care este antrenată în orizontul B. Acest orizont devine din ce în ce mai tasat şi mai impermeabil, depresiunea se accentuează şi o dată cu aceasta se prelungeşte perioada de stagnare a apei şi se intensifică procesul de podzolire. Din punct de vedere al morfologiei şi al însuşirilor fizice şi biochimice, podzolurile de depresiune sînt asemănătoare cu podzolul secundar tipic. în cazul vegetaţiei forestiere, stejarul este înlocuit în aceste depresiuni cu cer şi gîrniţă, care suportă o perioadă oarecare de stagnare a apei.
Cînd se găseşte în zona solului brun-roşcat cultivat, podzolul de depresiune apare cu o fertilitate mult mai scăzută decît solul zonal înconjurător. Pentru a-i mări fertilitatea şi pentru a-1 putea cultiva, este necesar să se asigure scurgerea apei de suprafaţă, sau această apă să fie condusă în stratul de apă freatică prin puţuri absorbante. Cînd depresiunea nu este prea adîncă şi apa stagnează scurtă vreme, ameliorarea se poate realiza prin arături adînci şi îngrăşăminte organice, care măresc permeabilitatea solului.
Uneori, cînd procesul de podzolire este foarte înaintat, rezultă un podzol de depresiune cu un orizont A scurt, dar cu un orizont B foarte lung, de 3—4 m, parţial gleizat, cenuşiu, cu pete brune şi negre de hidroxizi de fier şi de mangan şi cu bobovine. Orizontul C de asemenea este foarte lung şi prezintă separaţii calcaroase. Gradul de saturare este mai mic în general, mai ales sub vegetaţia forestieră.
în pădure, pe această varietate a podzolului de depresiune, quercineele sînt înlocuite cu specii care suportă umiditatea mai mare şi anume cu plopi efc. Pentru agricultură sînt soluri foarte slabe, nu pot fi cultivate decît după ce au fost scurse sau drenate şi îngrăşate puternic.
Podzolurile înţelenite. Cînd pădurea este defrişată fără regenerare, cum s-a făcut foarte adesea în regiunile noastre de deal, se stabilesc pe podzol comunităţi ierboase, a căror succesiune şi al căror efect a fost explicat de Viliams. Cînd mediul nu este prea umed şi prea rece, evoluţia solului ia o direcţie favorabilă, în sensul progradării. Humusul începe să fie mai bine saturat cu calciu şi alţi cationi aduşi de rădăcinile ierburilor din profunzime. Solul se struc-
31 —Agrotehnica
482
Mediul de viaţă al plantelor
turează, activitatea biologică devine mai intensă, levigarea este mai slabă decît sub vegetaţia forestieră, sub care solul este mereu umed. în aceste condiţii, fertilitatea naturală a solului podzolic creşte, fără ca morfologia profilului să sufere modificări importante. Se formează astfel podzoluri înţelenite de fîneaţă umedă.
Cînd însă mediul este excesiv de umed şi cînd orizontul B este foarte impermeabil, apa stagnează multă vreme la suprafaţa solului. în aceste condiţii se nasc podzoluri de fîneaţă înmlăştinată\ apar plante hidrofile, din genurile Juncus, Carex etc. în profunzime se formează un orizont cu glei, în care compuşii ferici sînt reduşi în compuşi feroşi, care nu sînt toleraţi de rădăcinile plantelor.
Podzolurile de fîneaţă înmlăştinată apar şi în pădurile rărite. Pentru a se evita această evoluţie defavorabilă a plantelor, pădurea trebuie să se menţină încheiată (C. Chiriţă).
Cînd înmlăştinarea este îndelungată, solul evoluează spre lăcovişte; alteori spre turba de lac, cînd condiţiile de mineralizare sînt normale.
în mediul umed şi rece, pe un substrat sărac în săruri minerale, se instalează comunităţi de ierburi cu tufă deasă, micotrofe, iar acestea sînt înlocuite, treptat, cu comunităţi de muşchi, în special de Sphagnum. Ia naştere în aceste condiţii
o	tinoavă sau o turbărie înaltă, sau o turbărie oligotrofă, care elimină complet vegetaţia forestieră sau vegetaţia ierboasă utilă.
Podzolul de distrucţie primară sau podzolul primar s-a format sub pădurea de conifere, în special de molid, în zona cu relieful cel mai înalt şi cu clima cea mai rece şi umedă din ţara noastră. Este amestecat aproape totdeauna cu fragmente din roca-mamă şi a fost înregistrat în hărţile mai vechi de soluri ale ţării noastre ca podzol schelet.
Clima acestei zone este caracterizată printr-o temperatură medie anuală de 2,9—5,2°. Temperatura lunii celei mai calde este sub 18°. Cantitatea de precipitaţii este de 745 — 1 400 mm. Indicele de ariditate este mai mare de 55. Formulele climatice care caracterizează zona sînt Dfck, Dfcky şi Dfk\ în subzonă inferioară, 4 luni din an temperatura medie este peste 10°; în subzonă superioară, mai puţin de 4 luni temperatura este peste 10°.
Rocile-mamă pe care se formează acest tip de sol sînt graniţe, şisturi cristaline, conglomerate, gresii etc.
în mediul acid, umed şi rece, acizii fulvici se formează în mare cantitate. Sub influenţa lor, silicaţii din scoarţa de dezagregare şi argila formată suferă o distrugere totală. Acest tip de sol este astfel lipsit de argilă, în sensul minera-logic-chimic al acestei noţiuni. Levigarea este foarte puternică, solul este decalci ficat şi debazeificat. Humusul acid este un coloid protector pentru hidroxizii ferici, care sînt menţinuţi în stare de dispersie şi spălaţi în profunzime. Acizii fulvici, şi anume acidul crenic; se combină cu cationii eliberaţi, formează crenaţi
Solurile din R.P.R.
483
solubili, transportaţi şi ei în profunzime de apă şi depuşi apoi sub formă de apocrenaţi insolubili.
Acest tip de sol se poate forma direct pe scoarţa de dezagregare sau « se poate forma şi din podzolurile secundare sau de degradare şi din brune-gălbui acide şi brune-gălbui podzoiice, prin intensificarea proceselor de distrucţie şi de migraţie podzolică »1. La formarea acestui sol are loc deci un proces de evoluţie regresivă.
La suprafaţa solului se găseşte litiera sau orizontul A0y cu o grosime şi o stare de descompunere diferită, după starea vegetaţiei.
Urmează orizontul A, din care au fost complet spălate bazele şi hidroxizii şi parţial humusul. Produsul rezidual care rămîne în orizontul A este silicea coloidală, care se impregnează în partea superioară cu humusul acid nou-format. Astfel, orizontul A apare împărţit în două suborizonturi: Aly impregnat cu humus acid sau humus brut şi A2y orizontul podzolic propriu-zis, de culoare cenuşie sau albicioasă.
Orizontul B este orizontul de acumulare a hidroxizilor, care-i imprimă
o	culoare brună-ruginie; apare şi el împărţit în două sau trei suborizonturi şi are o grosime variabilă, după natura rocii-mamă.
Orizontul C cu carbonaţi lipseşte; carbonaţii au fost complet spălaţi.
Conţinutul de humus este foarte variabil. Humusul acid dă solului o reacţie acidă; valoarea pH = 4,3—4,5 şi uneori şi sub 4,3.
Complexul adsorbtiv slab constituit, fiindcă lipseşte argila, este saturat în cea mai mare parte cu hidrogen. Gradul de saturaţie este de 10% în suborizontul A2 şi pînă la 27% în suborizontul Av iar de multe ori mai puţin.
însuşirile fizice ale podzolului de distrucţie primară sînt defavorabile. Textura este variabilă, în raport cu roca. Structura glomerulară nu se poate forma din cauza lipsei argilei. Solul este rece, rău aerat şi cu un exces de umiditate.
Activitatea biologică este foarte slabă. Fertilitatea este foarte mică, cea mai mică din toate tipurile principale de sol din ţara noastră. Este un sol propriu numai pentru vegetaţia forestieră, căci arborii pot să-şi găsească hrana în acest sol foarte sărac, utilizînd cu rădăcinile lor, adînci şi puternic ramificate, un mare volum de sol. Cînd poartă păşuni, acestea au o productivitate slabă.
Podzolul de distrucţie primară nu este folosit pentru culturi agricole în ţara noastră, din cauza sărăciei lui extreme în substanţe nutritive şi a temperaturilor scăzute, care nu permit dezvoltarea normală a plantelor.
Varietăţile podzolului de distrucţie primară. Am arătat că podzolul de distrucţie primară parcurge unele stadii anterioare, în care procesul de distrucţie primară s-a declanşat şi se găseşte în diferite faze de intensitate. O dată ce există
1 C. Chiriţă, Op. cit.
31 *
484
Mediul de viaţă al plantelor
procesul de distrucţie primară, putem să considerăm solurile respective ca varietăţi ale podzolului de distrucţie primară.
în această categorie intră solurile denumite de C. Chiriţă soluri din seria humificării puternic acide, de pădure, cu distrucţie slab podzolică şi anume solurile brune acide şi brune-gălbui acide. în aceste soluri se formează la început o oarecare cantitate de argilă, care este apoi distrusă. Distrugerea silicaţilor primari merge paralel cu distrucţia argilei formate.
Solurile brune acide şi brune-gălbui acide au evoluat şi ele, la rîndul lor, din solurile brune crude şi din solurile brune şi brune-gălbui de pădure, de care ne-am ocupat în paragraful 4.
în conformitate cu stadiul lor de evoluţie, solurile brune acide şi brune-gălbui acide au un grad de saturaţie cu baze mai mare decît podzolul primar tipic şi anume de 20—60%. Au, de asemenea, o fertilitate puţin mai mare decît acesta.
într-un stadiu şi mai înaintat de evoluţie spre solurile de podzolire primară sînt solurile din seria humificării puternic acide, de pădure, cu distrucţie podzolică şi anume solurile brune şi brune gălbui acide podzoiice. Această varietate de podzol primar se deosebeşte puţin, din punct de vedere morfologic, de precedenta. Au o aciditate mai mare, pH= 4,4—4,8. Gradul de saturaţie V este mai scăzut şi anume de 10—20%.
Ele evoluează spre podzolul de distrucţie primară tipic.
Acesta, la rîndul său, prezintă varietăţi diferite, după condiţiile locale, ca de exemplu: solurile brune acide de pădure subalpine, foarte acide şi cu distrucţie primară înaintată, podzolurile primare schelete, podzolurile primare turboase sau scheleto-turboase, podzolurile primare foarte bogate în humus brut, podzolurile nisipoase cu un orizont de ortstein. Acestea din urmă sînt considerate de Viliams şi de alţi pedologi ca adevărate podzoluri tipice.
Multe din aceste varietăţi de podzol şi în special podzolurile turboase şi cele scheleto-turboase sînt în curs de evoluţie regresivă spre solurile turboase propriu-zise şi turbăriile de muşchi, sau turbăriile înalte sau oligotrofe.
§ 6. Solurile din zona golurilor de munte sau a păşunilor alpine
în regiunea muntoasă cea mai înaltă şi cea mai rece, de la 1 600 m în sus, pădurea de conifere nu mai găseşte condiţii prielnice, solul este îngheţat, o bună parte din an vînturile sînt puternice, pădurea cedează locul vegetaţiei ierboase de păşuni alpine. Această zonă a fost denumită impropriu stepa rece, avîndu-se în vedere nu clima, ci vegetaţia. Vegetaţia ierboasă este formată în bună parte din graminee, ca Festuca rubra, Agrostis tenuisy Nardus stricta etc. Formula climatică a zonei este Dfck\
Solurile din R.P.R.
485
Solul se formează pe roci tari, sedimentare sau eruptive, şi păstrează o mare proporţie de schelet. Se acumulează o cantitate mare de materie organică şi se formează mult humus. Condiţiile de descompunere a humusului nu sînt favorabile, astfel că acumularea lui este mai puternică decît în alte tipuri de sol şi poate ajunge în orizontul A pînă la 15%. Din punct de vedere al acumulării humusului, solul din pajiştile golurilor de munte se aseamănă cu solul brun de pădure. Se deosebeşte de acesta printr-o podzolire puternică, cu distrugerea silicaţilor şi lipsa argilei. Din acest punct de vedere, care este esenţial, aceste soluri trebuie considerate podzoluri de distrucţie primară. C. Chiriţă le numeşte « soluri din seria înţelenirii acide cu distrucţie » şi distinge mai multe varietăţi.
Cînd procesul de podzolire este la început, se formează soluri negre înţelenite de fîneaţă din regiunea de munte, cu un conţinut de humus foarte ridicat, adesea gleizate în orizontul B şi care poartă vegetaţie de fîneaţă.	-
Cînd podzolirea este mai înaintată, se formează soluri brune înţelenite, de pajişti alpine inferioare şi subalpine. în aceste soluri are loc procesul de distrucţie podzolică, nu se formează argilă. Complexul adsorbtiv este reprezentat prin humus. Capacitatea totală de adsorbţie este mică, gradul de saturaţie cu baze de asemenea este mic şi anume mai mic de 20%.
într-o climă şi mai rece, la o altitudine mai mare de 2 200 m, se formează soluri brune acide înţelenite, de pajişti alpine superioare. Acestea au o aciditate mai mare, complexul humic este saturat în cea mai mare parte cu hidrogen.
Cînd procesul de distrucţie primară este şi mai înaintat, se formează podzoluri alpine înţelenite, la aceeaşi altitudine mare şi în acelaşi mediu foarte rece. Pe lîngă vegetaţia ierboasă, amintită mai sus, pe acest sol apare vegetaţia lemnoasă pitică de jneapăn (Pinus montana), care se pare că a avut un rol precumpănitor în procesul de pedogeneză. Mai apar comunităţi întinse de afine (Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea), Rhododendron kotschyi etc.
Vegetaţia ierboasă a podzolurilor alpine, folosită ca păşune de vară pentru oi, are o importanţă mare în economia ţării. Solurile pe care se găsesc aceste păşuni fiind foarte sărace în substanţe nutritive, productivitatea păşunilor este slabă. Prin măsuri agrotehnice potrivite şi în special prin amendamente şi îngrăşăminte se poate ridica foarte mult productivitatea acestor păşuni.
§ 7. Salurile intrazonale
în afară de tipurile de sol descrise mai sus, caracteristice pentru zone de altitudine, de climă şi de vegetaţie, bine diferite, sînt o serie de soluri care nu se încadrează în tipul de sol zonal şi care au fost numite intrazonale. Formarea lor este datorită unui complex de factori locali, a căror influenţă este relativ restrînsă la suprafeţe nu prea mari faţă de suprafaţa solului tipic din zona
486
Mediul de viaţă al plantelor
respectivă. Factorii locali cei mai importanţi, care provoacă formarea solurilor intrazonale, sînt roca-mamă, apa superficială stagnantă sau de inundaţie, apa freatică şi eroziunea. Solurile intrazonale, care se întîlnesc în ţara noastră, sînt rendzinele, solurile roşii, solurile formate pe branciog, lăcoviştile, turbele de lac şi turbăriile înalte, solurile sărăturoase şi solurile tinere sau crude, genetic neevoluate.
Rendzinele. Pe roci foarte bogate în carbonat de calciu, pe marne şi dolomite, într-o climă umedă de obicei, se formează un sol negru, care seamănă la înfăţişare cu cernoziomul şi care a fost denumit cu cuvîntul de origine poloneză rendzină. Procesul de formare a rendzinei este dominat de prezenţa în exces a carbonatului de calciu. Acesta nu se poate leviga, fiindcă este în cantitate foarte mare. Calciul saturează argila reziduală ce rezultă din solificarea calcarului sau a marnei şi împiedică migrarea ei. Se formează o cantitate mare de humus, care de asemenea se saturează cu calciu şi rămîne în orizontul în care s-a format. Diferenţierea orizonturilor este foarte slabă.
Orizontul A în partea lui superioară este negru, îjneori cenuşiu-închis, foarte bogat în calcar, cu multe fragmente de rocă, face efervescenţă chiar de la suprafaţă. în profunzime orizontul A capătă o culoare tot mai deschisă, conţinutul în calcar şi în fragmente de rocă creşte progresiv 1. Urmează un orizont A/D de tranziţie spre roca-mamă. Conţinutul în carbonat de calciu ajunge pînă la 50% în orizontul A şi pînă la 60—70% în orizontul de tranziţie. Conţinutul în humus, în partea superioară a orizontului A, ajunge la 5 — 10%.
Aceste caractere se menţin atîta vreme cît nu este levigat carbonatul de calciu. Cînd acesta este levigat în mare parte, calciul este scos din complexul argilo-humic şi înlocuit cu hidrogen. Rendzină se degradează şi are tendinţa să evolueze spre sol brun, spre podzol sau spre tipul de sol caracteristic zonei respective.
P. Enculescu a studiat rendzinele din diferite regiuni ale ţării noastre 2. După acest pedolog, rendzină se caracterizează prin următoarele însuşiri:
—	o culoare închisă, neagră, neagră-violacee, cu nuanţe albăstrui sau cu nuanţe vinete;
—	o mare cantitate de argilă, care face solul greu de lucrat şi provoacă formarea de crăpături în perioada de uscăciune;
—	o mare bogăţie în carbonat de calciu, care apare chiar de la adîncimea de 25 cm, nu numai ca fragmente de rocă, dar şi ca eflorescenţe, pete albe şi concreţiuni, ceea ce indică levigarea şi depunerea pe parcurs a carbonatului de calciu.
Enculescu socoteşte rendzină ca pe unul din stadiile intermediare de solificare a marnelor şi a calcarelor, chiar şi în condiţiile de umiditate redusă
1	Al. Stebutt, Lehrbuch der allgemeinen Bodenkunde, Berlin 1930.
2	P. Enculescu, La marne et Ies sols qui peuvent se former â ses depense. Analele Facultăţii de agronomie, Bucureşti 1939 — 1940.
Solurile din R.P.R.
487
din stepe. El a reuşit să identifice stadiile intermediare de formare a rendzi-nelor, în regiuni în care eroziunea a descoperit marnele la epoci diferite, dînd astfel posibilitatea să se formeze rendzine de vîrste diferite. După Enculescu, rendzină este astfel un sol intrazonal de tranziţie, în devenire, care la sfîrşitul evoluţiei sale ajunge cernoziom, sol brun, sol brun-roşcat sau podzol, după clima în care se găseşte.
S t e b u 11 arată şi el că sînt tipuri intermediare de rendzină, din care unele seamănă cu cernoziomul şi altele cu podzolul.
Textura rendzinelor este diferită, după natura mai argiloasă sau mai puţin argiloasă a rocii-mamă. Structura este glomerulară. Glomerulele sîiit poliedrice, cu muchii, spre deosebire de granulele rotunde ale cernoziomului. Adesea, structura este stricată, solul apare prăfos ca făina sau ca cenuşa (rendzină în limba poloneză înseamnă sol ca cenuşa).
Fertilitatea rendzinelor este mult mai mică decît a cernoziomurilor. Ele au nevoie de îngrăşăminte fosfatice şi azotate şi de măsuri agrotehnice de refacere a structurii, cînd au început să şi-o piardă. în ţara noastră, rendzinele apar mai ales ca soluri forestiere, care poartă păduri de fag şi de răşinoase. Sub această vegetaţie, evoluţia rendzinelor se face în direcţia solului brun de pădure şi a podzolului.
Varietăţile de rendzină rezultă din condiţiile climatice şi de vegetaţie în care se găsesc şi din stadiul de evoluţie în care au ajuns.
Pe lîngă rendzinele cu vegetaţie forestieră sînt rendzine care au fost luate în cultura agricolă şi rendzine înţelenite.
Acestea din urmă au fost denumite de C. Chiriţă soluri negre înţelenite, asemănătoare rendzinelor, iar de N. Cernescu, pseudorendzine. Au în orizontul superior pînă la 12% humus şi poartă fîneţe şi păşuni de bună calitate.
Solurile roşii ocupă în ţara noastră sectoare restrînse, pe roci calcaroase, în regiunile Craiova şi Timişoara. în ţările cu un climat dulce, mediteranean, ocupă suprafeţe mari şi sînt considerate ca soluri zonale, sub numele de terra rossa. în U.R.S.S., acest tip de sol este răspîndit în zona cu climă dulce din Transcaucazia şi poartă numele de crasnoziom, adică sol roşu.
în clima mediteraneană, iarna umiditatea este mare, dar solul nu îngheaţă. Dezagregarea rocilor, formarea scoarţei dezagregate şi apoi formarea solului se produc cu mare intensitate în acest sezon. în schimb, vara este caldă şi cu
Fig. 14 — Rendzină degradată
488
Mediul de viaţă al plantelor
perioade de secetă. în aceste condiţii climatice, sub vegetaţia forestieră, pe roci eruptive, pe şisturi şi mai ales pe calcare şi marne, bogate în ingrediente feru-ginoase, procesul de solificare decurge în felul următor. Se formează o mare cantitate de argilă. La calcare şi marne, argila se eliberează din rocă după spă-. larea carbonatului de calciu. Levigarea este puternică, calciul se spală intens, chiar cînd roca este calcaroasă; se spală de asemenea sărurile nutritive, migrează chiar şi bioxidul de siliciu ce se formează la dezagregarea silicaţilor. în schimb, se acumulează în orizonturile superioare sesquioxizii de fier şi de aluminiu. Sesquioxizii de fier dau solului culoarea roşie, care nu este acoperită de culoarea neagră, fiindcă cantitatea de humus ce se formează este foarte mică. Sesquioxizii de fier sînt impregnaţi difuz în masa de sol sau se concentrează în concreţiuni feruginoase.
Se formează în acest chip un sol de culoare roşie, bogat în argilă, plastic, care este corespondentul solului brun-roşcat de pădure din clima ceva mai rece din centrul şi sud-estul Europei. Orizontul A este roşu-ruginiu, iar dacă are şi puţin humus este brun-ruginiu. Orizontul B are o culoare şi mai intensă, roşie-ruginie, este foarte bogat în argilă şi în sesquioxizi, are o structură nuciformă.
Fertilitatea acestui tip de sol este mijlocie. Ea este asigurată prin bazele adsorbite în complexul argilos, bine constituit, prin migrarea sărurilor din adîncime spre suprafaţă, în sezonul uscat, cînd are loc ascensiunea capilară a apei, precum şi prin descompunerea aproape totală a humusului, cu eliberarea substanţelor minerale. Sărurile ce revin în orizontul superior prin ascensiunea capilară sînt acelea care provoacă coagularea sesquioxizilor de fier şi aluminiu şi-i menţin astfel în orizonturile superioare. Concentrarea sărurilor în sezonul uscat şi în cel cald face ca reacţia acestui sol să fie neutră sau uşor alcalină; valoarea pH = 7,0—7,5; sub pădure are uneori reacţie acidă.
Cînd cantitatea de precipitaţii creşte, se observă o tendinţă spre podzolire secundară.
Pe solurile roşii, în ţara noastră, cresc păduri de fag şi plantaţii de pomi roditori. Cînd sînt plantate sau luate în cultură agricolă, aceste soluri au nevoie de îngrăşăminte organice şi de îngrăşăminte minerale complete.
Şi acest tip de sol are varietăţi, care reprezintă tranziţii spre solurile cu condiţii de formare asemănătoare. Astfel sînt solurile brune-ruginii, care fac tranziţia dintre solurile roşii şi solurile brune sau brun-roşcate de pădure. Există de asemenea soluri roşii înţelenite, care parcurg o evoluţie progresivă, în sensul ameliorării fertilităţii, prin acumularea de humus negru şi formarea structurii stabile.
Solurile branciog. Cu acest termen sînt denumite solurile intrazonale, cu orizonturi puţin dezvoltate şi care s-au format pe depozite de pietrişuri rulate. Aceste pietrişuri, cele mai deseori calcaroase, apar pe terasele care formau în
Solurile din R.P.R.
489
cuaternar albiile rîurilor ce coboară din Carpaţi. Ocupă, de pildă, suprafeţe mari în jurul oraşului Ploeşti, în bazinul Prahovei pînă la Cîmpina şi în bazinul Teleajenului, pînă la Vălenii de Munte. Pe suprafeţe mai mari sau mai mici, se întîlnesc în bazinele tuturor rîurilor din ţara noastră, pe terase şi pe conurile de dejecţie.
Procesul de solificare este dominat, la acest tip de sol, de natura substratului. Peste pietrişurile rulate s-a depus un strat subţire de lehm sau lut roşcat, care s-a solificat sub influenţa vegetaţiei forestiere sau a vegetaţiei ierboase. Bogăţia în calciu a rocii-mamă şi permeabilitatea ei foarte mare fac ca acţiunea apei să fie mai puţin persistentă şi deci mai slabă; procesul de solificare este încetinit şi anume acolo unde trebuia să se formeze sol brun-roşcat de pădure s-a format cernoziom, ca la sud de Ploeşti, iar acolo unde trebuia să se formeze podzol, ca la Vălenii de Munte, s-a format sol brun sau brun-roşcat.
în general însă, branciogurile evoluează spre tipul de sol caracteristic al zonei de vegetaţie şi climatice în care se găsesc, păstrînd unele caractere pe care le imprimă roca-mamă.
490
Mediul de viaţă al plantelor
Orizontul A este mai mult sau mai puţin bogat în humus, după vegetaţia sub care s-a format. Branciogul de la sud de Ploeşti este negru, foarte bogat în humus, conţine puţine pietre. Orizontul B este de obicei brun sau ruginiu şi conţine mai multe pietre. Orizontul C este format din pietriş slab cimentat. Orizonturile A şi B sînt foarte subţiri.
Mai spre nord, în regiunea Cîmpinei şi Vălenilor de Munte, apar brancio-guri mai degradate, cu caracter de sol schelet. Colectivul condus de N. C e r-n e s c u le caracterizează astfel: orizontul A este brun, cu o nuanţă negricioasă şi uneori puţin roşcat, cu pietriş şi nisip lutos, gros de 20 cm. Urmează un orizont de tranziţie B sau A/C, brun-gălbui, cu pietriş. La o adîncime de 30—55 cm apare un orizont cu pietriş calcaros şi un material nisipos cu carbonat de calciu, care cimentează solul. Se constată o efervescenţă slabă a solului, chiar de la suprafaţă.
Uneori, solul este mai gros, orizontul cu pietriş este mai adînc, la 55—75 cm. Degradarea este mai puternică în acest caz, solul face efervescenţă la 55 cm şi mai jos, se diferenţiază mai bine orizontul B brun, cu o nuanţă ruginie.
Fertilitatea branciogurilor este mică, în primul rînd din cauză că orizonturile sînt foarte subţiri. Fiind foarte permeabile, ele pierd repede apa şi suferă adesea de secetă.
Unele brancioguri poartă păduri de quercinee. Cînd sînt luate în cultură agricolă, trebuie'îngrăşate puternic cu gunoi de grajd şi cu îngrăşăminte chimice. Dacă sînt precipitaţii suficiente şi dacă se dă bălegar, se obţin recolte bune. Pe Valea Prahovei şi Valea Teleajenului, se observă diferenţe mari între lanurile de porumb şi de grîu îngrăşate şi neîngrăşate.
Pe branciogurile din regiunea colinară reuşesc foarte bine pomii roditori: prunul, mărul şi nucul. La Breaza, pe Valea Prahovei şi la Vălenii de Munte, pe valea Teleajenului, nucul, în special, are condiţii de vegetaţie excepţional de bune.
Lăcoviştile sînt soluri argiloase, bogate în humus, cu orizonturile nediferenţiate, de culoare neagră, neagră-cenuşie sau brună-cenuşie, care se formează sub influenţa unui exces de apă. Ele apar în toate zonele principale de soluri, dar mai ales în zona cernoziomului degradat şi în zona solului brun şi brun-roşcat de pădure.
Apa apare sub formă de apă superficială, care stagnează pe un orizont impermeabil, la mică adîncime, sau sub formă de apă freatică, care alimentează capilar solul, sau pe pante, sub formă de izvoare slabe, care umectează solul înconjurător.
Se formează o mare cantitate de argilă, care nu migrează, rămîne în locul în care s-a format, datorită faptului că se poate satura cu calciu şi cu alte baze. Vegetaţia este abundentă în mediul umed şi relativ cald; cantitatea de materie
Solurile din R.P.R.
491
organică este mare, se formează mult humus. în mediul umed, aeraţia este slabă, prevalează descompunerea anaerobă, cu acumularea de carbon în humus. Humusul este în parte saturat cu fier.
Bacteriile anaerobe iau oxigenul din substanţa minerală, reduc compuşii fierului, eliberaţi o dată cu formarea argilei. Se formează hidroxid feros, sulfură de fier, fosfat feros etc. Aceşti compuşi rămîn parţial în masa solului, iar parţial sînt levigaţi în adîncime, unde se îngrămădesc şi formează un orizont verzui, vînăt sau albăstrui, care este orizontul cu glei. O parte din fier se pierde în apa freatică, solul sărăceşte treptat în fier.
Cînd lăcoviştea se usucă, argila şi humusul îşi micşorează volumul, solul crapă. Pe traseul crăpăturilor, reîncep fenomenele de oxidare, care transformă din nou compuşii feroşi în ferici. Aceştia formează în sol pete galbene sau ruginii, marmorate, caracteristice. Pe traseul rădăcinilor plantelor se găseşte
o	cantitate mare de oxigen, căci plantele hidrofile au un ţesut special plin cu aer — aerenchimul. De aceea, pe traseul rădăcinilor au loc procese de oxidare: hidroxidul feric apare de culoare roşcată, în forma unor tubuşoare concreţionate în jurul rădăcinilor.
Orizontul A este adesea foarte gros, pînă la 80 cm, de culoare mai închisă cînd este umed şi mai deschisă cînd este uscat, cu pete şi vine ruginii, adesea cu bobovine.
Orizontul de tranziţie, puţin mai deschis la culoare, cu multe bobovine, stă pe orizontul de glei.
Conţinutul de humus este de 5—6,44%.
Conţinutul de azot este foarte variabil: 0,180—0,300%. Conţinutul de fosfor este de asemenea foarte variabil, de la 0,08—0,1%. Lăcoviştile din vestul ţării, din regiunea Timişoara, sînt foarte bogate în azot şi fosfor. într-o astfel de lăcovişte, denumită lăcovişte « asfaltoidă », după culoarea şi textura sa, s-a găsit un conţinut de azot de 0,390% şi un conţinut de acid fosforic de 0,373%. Aceasta nu poate fi considerată ca o lăcovişte tipică, ci trebuie considerată, mai curînd, ca sol negru, format de nămolul lacurilor şi numit smoniţa.
Lăcoviştile tipice sînt mult mai sărace în azot şi fosfor. Reacţia lor este în stratul arabil uşor acidă, valoarea pH = 6,3—6,7.
însuşirile fizice ale lăcoviştilor nu sînt dintre cele mai favorabile. Textura este argiloasă. Structura este uneori glomerulară, cu glomerule colţuroase, alteori sînt lipsite de structură. Sînt impermeabile, greu de lucrat cînd sînt umede şi foarte greu cînd sînt uscate. Intervalul de timp în care se pot lucra cu relativă uşurinţă este foarte scurt.
Fertilitatea lăcoviştilor este foarte diferită, în diferite regiuni ale ţării. Lăcoviştile din vestul ţării, în special din regiunea Timişoara, de pildă, sînt fertile, cele din şesul Bîrsei sînt mai puţin fertile. Primele au nevoie moderată de
492
Mediul de viaţă al plantelor
îngrăşăminte, celelalte au nevoie de cantităţi mari de îngrăşămînt organic şi de îngrăşăminte minerale cu azot şi fosfor. Unele lăcovişti sînt ocupate de vegetaţie forestieră, altele de păşuni şi fîneţe. Acestea din urmă necesită drenaj, spre a li se mări productivitatea sau a fi transformate în soluri cultivate.
Lăcoviştile din partea de vest a ţării au structura foarte bună. De pildă, lăcoviştea « asfaltoidă » de la Valcani are în stratul arabil de 12 cm o proporţie de agregate stabile, cu diametrul mai mare de 1 mm, ce trece de 76%. Mai în adîncime, la 12—22 cm, proporţia de agregate stabile mai mari de 1 mm creşte şi ajunge pînă la 90%. Tot aşa de bună este structura şi la celelalte varietăţi de lăcovişte 1. La toate lăcoviştile, elementele structurale sînt însă colţuroase şi mai mult paralelipipedice. Din această cauză, lăcoviştile uscate formează bulgări foarte mari, elementele structurale avînd adeziune mare, iar cînd sînt foarte umede şi se lucrează în această stare, se scot felii. Atît bulgării cît şi feliile formate nu se sfărîmă decît după un timp îndelungat şi prin acţiunea alternantă a îngheţului şi dezgheţului, sau prin umezire şi uscare.
Varietăţi de lăcovişte. Fiind formate în condiţii bioclimatice foarte diferite, lăcoviştile prezintă numeroase varietăţi, care reprezintă tranziţia spre solul zonal al regiunii respective. Astfel, în zona cernoziomurilor se găsesc lăcovişti cernoziomice sau cernoziomuri foste lăcovişti. Acestea rezultă din lăcovişti, la care nivelul apei freatice a scăzut, s-au produs procese de progradare şi lăcoviştea a evoluat spre tipul zonal.
Acestea se întîlnesc mai ales în vestul ţării şi sînt soluri foarte bune pentru agricultură.
Solurile negre de fîneaţă înmlăştinată se situează de asemenea între cernoziomuri şi lăcoviştile propriu-zise; ele au însuşiri productive bune.
în regiunea cernoziomurilor apar lăcovişti salinizate sau lăcovişti soloneţizate, care formează tranziţia spre solurile saline şi alcaline, de care ne vom ocupa mai jos.
Dacă lăcoviştea primeşte material aluvionar nou, bogat în carbonaţi, sau dacă are loc o ridicare a carbonaţilor din apa freatică, prin capilaritate, se formează lăcovişti carbonatate.
Lăcoviştile salinizate, soloneţizate şi carbonatate poartă de obicei fîneţe şi păşuni bune.
în regiunea forestieră mai umedă se ivesc lăcovişti brune, care fac tranziţia spre solul brun şi solul brun-roşcat de pădure.
Lăcoviştile nisipoase, din regiunea forestieră mai umedă şi mai rece, prezintă procese de podzolire, au un orizont inferior cu ortstein şi pot fi considerate mai curînd ca o varietate de podzol.
1 C. V. Oprea, I. Staicu, P. L. Mure§an> Op. cit.
\
Solurile din R.P.R.	493
Solurile din seria înmlăştinirii totale. Din această categorie de soluri fac parte solurile humico-turboase de zăvoaie, turbăriile lacustre şi turbăriile înalte.
Solurile humico-turboase de zăvoaie se formează cînd apa freatică este foarte aproape de suprafaţă şi cînd terenul este frecvent inundat. Conţinutul de humus este foarte ridicat. La formarea humusului contribuie rădăcinile, tulpinile, frunzele, florile, fructele plantelor erbacee şi ale plantelor lemnoase din zăvoi. Se adaugă materia organică ce rezultă din descompunerea cadavrelor animalelor mici care trăiesc în nămol sau pe care apa le aduce în cazul inundării.
Amestecul materiei organice şi al humusului cu materia minerală este asigurat prin animalele mici care trăiesc în nămol. Humusul este saturat. în profunzime se formează un orizont cu glei.
Coborîrea apei freatice prin drenaj şi apărarea de inundaţii le transformă în soluri bune de cultură.
Turbăriile joase sau turbăriile de lac, sau turbăriile eutrofe. în mlaştinile din regiunile mai calde şi pe un substrat bogat în substanţe minerale, se acumulează o cantitate mare de humus, care se saturează cu bazele ce se găsesc în apă sau în substrat. Saturarea este şi mai bine asigurată cînd lacul sau mlaştina primeşte din cînd în cînd apa de spălare din zona învecinată sau apa de inundaţie, care conţine în suspensie şi în soluţie multe materii minerale. Mlaştinile în care humusul se formează şi se saturează uşor se numesc mlaştini eutrofe.
Turba formată are o reacţie de la subneutră, cu pH = 6,0—6,5, la neutră sau alcalină, cu pH = 8,0. Conţine 23—40% carbon, 0,95 — 1,75% N 1. La noi se găsesc astfel de turbării în bazinul Crasnei, la nord-est de Cărei, care se continuă în R.P.U., în bazinul Ciucului superior, în bazinul Gheorghieni, Trei-Scaune, depresiunea Bîrsei, lunca Oltului făgărăşean, depresiunea Drăgoiasa-Bilbor, lunca Loznei. Unele din ele se exploatează. Astfel, zăcămîntul de la Miercurea Ciuc dă cel mai mare randament pe ţară. Unele din ele, ca de pildă mlaştina « după luncă », din bazinul Gheorghieni, şi « Pîrăul Dobreanului », din depresiunea Drăgoiasa-Bilbor, sînt rezervaţii ştiinţifice. în totalitatea lor, mlaştinile cu turbă eutrofă cuprind o suprafaţă de circa 5 200 ha.
Cînd turbăriile de lac sînt ameliorate prin lucrări de desecare, ele dau soluri cu o fertilitate mare. Astfel de soluri ameliorate se găsesc în incintele îndiguite şi drenate din lunca inundabilă a Dunării şi a Prutului.
Turbăriile înalte sau tinoavele sau turbăriile oligotrofe se formează în condiţii cu totul diferite: într-un mediu umed şi rece, pe un substrat foarte sărac în substanţe minerale. Regiuni de tinoave la noi în ţară sînt: în bazinul Dornei tinovul de la Poiana Stampei, în regiunea Lucina din Moldova, în munţii
1	Obrejanu şi colaboratorii au găsit valori şi mai mari ale conţinutului de azot.
494
Mediul de viaţă al plantelor
Maramureşului, în munţii Ciucului, în munţii Buzăului, în bazinul Sebeşului, în bazinul Someşului Cald şi Someşului Rece şi multe altele care se găsesc la altitudini cuprinse între 800 şi 1 700 m. înmlăştinarea este, în cazul turbăriilor înalte, un proces secundar, care rezultă din îngrămădirea în formă de calote lenticulare a depozitului de turbă de muşchi ce se îngroaşă mereu. Mlaştinile formate poartă numele de mlaştini oligotrofe; ele se pot forma şi pe un teren plan sau chiar pe pante. « Nu sînt legate neapărat de depresiuni, ca în turbăriile joase sau lacustre, ci de climate umede şi reci. Sînt deci formaţiuni intrazonale, caracterizînd substratele cele mai sărace şi acide din zona podzolu-rilor primare, a solurilor brune alpine şi din unele regiuni mai înalte ale zonei de podzolire secundară » *.
Sub o astfel de formaţiune, pădurea vegetează din ce în ce mai slab şi apoi moare. în depozitele de turbă se găsesc deseori arbori întregi, pe care stratele de turbă i-au acoperit complet.
La noi în ţară, turbăriile de muşchi sau tinoavele apar intrazonal, pe suprafeţe foarte restrînse, de circa 1 800 ha. Ele au importanţă pentru exploatarea turbei, care serveşte drept combustibil sau pentru prepararea îngrăşămintelor. Turba de tinoave este acidă, cu pH — 3,0—5,0 şi are o putere calorică mare, de 3 500—4 300 calorii. Are şi o mare importanţă ştiinţifică, pentru că în ea se găsesc relicve vegetale, foarte vechi, încă din era terţiară 2. Tinovul de la Poiana Stampii Căsoi este rezervaţie ştiinţifică.
în alte ţări cu climă mai rece, cum sînt Polonia, Finlanda, regiunile centrale şi nordice din partea europeană a U.R.S.S. şi nordul Germaniei, turbăriile de muşchi se întind pe suprafeţe mari şi au un caracter zonal. O tehnică specială care constă în îndepărtarea stratului gros de turbă, drenajul şi mineralizarea substratului, a permis ameliorarea acestor turbării şi transformarea lor în terenuri de cultură.
Varietăţi. între turbăriile de lac şi turbăriile înalte de muşchi, adică între mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe, există forme intermediare, numite mlaştini mezotrofe. între cele două feluri extreme de turbe sînt turbe mai puţin acide şi mai puţin sărace în substanţe minerale, cu un stadiu mai înaintat de formare a solului şi care se pot transforma în soluri agricole mai uşor decît turbele de muşchi.
în 1955, secţia de pedologie de la Institutul de cercetări agronomice 3 a studiat comooziţia chimică a zăcămintelor de turbă eutrofă de la Miercurea
1	C. Chiriţă, Op. cit.
2	Emil Pop, Regiunile noastre de mlaştini şi zăcămintele lor de turbă (referat ţinut la Consfătuirea pentru îngrăşăminte), iulie 1956.
3	Gr. Obrejanu, N. Stingă şi V. Blănaru, Caracterizarea agrochimică a unor zăcăminte de turbă din R.P.R., Buletinul ştiinţific al Academiei R.P.R., voi. 4, 1956.
Solurile din R.P.R.
495
Ciuc, Mîndra—Făgăraş, Lozna—Dorohoi, Dorna—Cîndreni şi de turbă oligotrofă de la Poiana Stampei. Dăm ca exemplu compoziţia a două din aceste turbe.
Tabelul 61
Compoziţia chimică a turbelor provenite din două zăcăminte din R.P.R.
Turbăria	Adîncimea cm	K o*	Aciditatea hidro-litică miliechivalenţi %	>c3 '1 că hc O CC tu)	Cenuşă g %	Carbon g%	Azot total g %	o -<-3	W bfi	Fe %	Umiditatea higroscopică g%	o
Poiana Stampei	0-20	4,00	103,82	97,140	2,860	54,44	0,856	0,058	Urme	0,145	14,09	73,76
	20-40	4,20	89,50	97,910	2,086	55,04	1,071	0,051	Urme	0,079	12,76	59,65
	40-60|	4,45	88,50	97,218	2,782	54,71	1,176	0,150	0,040	0,132	13,36	53,96
Lozna-Dorohoi,	0-10	7,60	0,47	10,180	89,820	7,22	0,67U	0,223	0,295	0,857	6,18	12,3b
regiunea	^0 — 30	7,10	2,15	64,919	35,095	45,74	2,88^	0,547	1,039	1,369	19,65	26,14
Suceava	40-50	7,40	1,08	77,806	22,194	37,7b	1,827	0,286	0,288	1,427	16,13	49,59
Solurile sărăturoase. Solurile normale au în soluţia de sol o concentraţie foarte slabă de săruri solubile, de obicei 0,05—0,1%. Plantele cultivate şi imensa majoritate a plantelor spontane sînt adaptate să crească şi să se dezvolte la această concentraţie de săruri. Sărurile consumate de plante sau levigate de apa de infiltraţie se regenerează mereu prin procesele biochimice pe care le-am studiat, astfel că în solurile normale, concentraţia variază între limite strînse.
In condiţii anumite se acumulează în sol o cantitate mult mai mare de săruri, pînă la 1 şi chiar mai mult. în acest caz, solul devine sărăturos, nu mai poate fi folosit pentru culturi agricole şi nici vegetaţia forestieră nu mai reuşeşte.
Originea şi geneza solurilor sărăturoase sau sărăturilor sînt foarte diferite. Sărăturile marine se formează pe coasta mării. Nisipurile atinse de valurile mării sau care s-au format din depuneri marine sînt sărăturoase. De asemenea, cînd un liman cu apă marină pierde contactul cu marea şi se usucă, solul ce se iveşte este sărăturos. în R.P.R., solurile sărăturoase, de origine marină, sînt foarte limitate. în ţara noastră apar pe întinderi mari, ca soluri intrazonale, solurile sărăturoase continentale.
Un rîu sărat, cum este de pildă Cricovul Sărat, din regiunea Ploeşti, impregnează cu săruri lunca sa inundabilă şi terenul adiacent şi astfel iau naştere soluri sărăturoase.
Alteori, cauza sărăturii este roca-mamă. în stepa nordică din depresiunea Jijiei şi în silvostepă din centrul Transilvaniei, roca-mamă este în cea mai mare parte o marnă bogată în săruri. Cînd apa freatică ce stă pe această marnă iese
496
Mediul de viaţă al plantelor
la suprafaţă sub forma unui izvor sau a unei umectări pronunţate, în acel loc solul se impregnează cu săruri. Solul apare de asemenea sărăturos cînd eroziunea a îndepărtat orizonturile superioare şi marna sărată s-a apropiat de suprafaţă, sub forma unui sol crud, sărăturos. Cînd eroziunea atacă roca, materialul erodat se depune în părţile joase ale reliefului şi în luncile reţelei hidrografice, care devin sărăturoase. Acesta este cazul cu multe sectoare din lunca Jijiei şi a afluenţilor ei.
în zonele de divagare a rîurilor, inundaţiile repetate determină formarea de soluri sărăturoase, chiar dacă apele de inundaţie au un conţinut normal de săruri în soluţie. Procesul de sărăturare se petrece în felul următor. Apa de inundaţie stagnează pe un orizont de sol impermeabil, se evaporă şi lasă în sol sărurile ce le conţinea şi care nu se pot spăla din cauza impermeabilităţii. Inundaţiile se repetă periodic şi de fiecare dată noi cantităţi de săruri rămîn în sol. în acest chip s-a format cea mai mare parte din solurile sărăturoase din cîmpia de vest a ţării.
Un proces asemănător se petrece atunci cînd un teren este irigat, timp mai îndelungat, fără ca apa de irigaţie să se dreneze suficient din cauza impermeabilităţii solului. Procesul acesta se numeşte sărăturare secundară si este foarte > ii
dăunător, pentru că terenul respectiv nu mai poate fi cultivat.
Unele rîuri îşi schimbă cursul. în vechea albie rămîn braţe moarte, care se obturează din loc în loc, formînd o salbă de lacuri şi de bălţi. în aceste lacuri şi bălţi, sărurile se concentrează prin evaporaţia apei. Noi cantităţi de săruri sînt aduse în lac cu apele de spălare, care converg spre lac, din zona înconjurătoare. Aşa se explică formarea lacurilor sărate din nordul Bărăganului, pe traseul vechii albii a Buzăului, care s-a deplasat spre nord-est. Multe din aceste braţe obturate, lacuri şi bălţi, se usucă şi în depresiunea unde au fost ele, solul rămîne sărăturos.
întinderea cea mai mare a solurilor sărăturoase la noi şi în alte ţări s-a format sub influenţa apei freatice, în zona de stepă cu climă secetoasă. în depresiunile sau în luncile joase din această zonă, apa freatică este aproape de suprafaţă, la o adîncime care nu depăşeşte 3 m. Această apă freatică este, în stepă, mai bogată în săruri decît apa freatică din zona umedă. în depresiuni sau lunci, apa freatică este şi mai bogată în săruri, acumulate din întreg bazinul înconjurător. Apa freatică se ridică mereu la suprafaţă, prin capilaritate, se evaporă şi lasă mereu în orizontul superior sărurile ce le conţine. Acest orizont se îmbogăţeşte astfel mereu în săruri. Curentul invers de infiltraţie şi levigare a apei de precipitaţii este mult mai slab, fiindcă precipitaţiile sînt puţine. Acest curent de-abia reuşeşte uneori să desăreze un strat foarte subţire de la suprafaţa solului
1	G. Ionescu-Şişeşti, Contribuţii la studiul şi ameliorarea solurilor sărăturoase, Analele I.C.A.R., voi. XVIII, 1948.
Solurile din R.P.R.
497
Cînd apa freatică este la adîncime mare, sărăturarea orizonturilor superioare ale solului nu se petrece, pentru că apa freatică nu se poate ridica prin capilari-tate pînă în aceste orizonturi. Nivelul apei freatice care provoacă sărăturarea este denumit nivelul critic. în clima noastră, nivelul critic este de 2—3 m. Acest nivel critic variază; în regiuni mai reci, cu umiditatea atmosferică mai multă, el este la o adîncime mai mică, cum este cazul în stepele nordice. în stepele sudice, atmosfera fiind mai caldă şi mai uscată, potenţialul capilar este mai mare, evaporaţia puternică provoacă ascensiunea apei capilare de la o adîncime mai mare. Nivelul critic este, în acest caz, situat mai jos. Adîncimea nivelului critic depinde şi de textura orizonturilor străbătute de apa capilară. La o textură argiloasă sau lutoasă, cu o conductibilitate capilară care permite ridicarea apei la o înălţime mai mare, nivelul critic este mai jos şi invers, cînd textura este nisipoasă.
Cînd un sistem de irigaţie nu este bine proiectat şi bine executat şi cînd se întrebuinţează cantităţi prea mari de apă la unitatea de suprafaţă, irigaţia ridică nivelul apei freatice, care poate atinge nivelul critic. în acest caz se produce sărăturare secundară. Acest proces extrem de dăunător a scos din cultură milioane de hectare de teren în India, în Egipt, în Statele Unite ale Americii şi în alte ţări.
Răspîndir ea. Suprafaţa ocupată de solurile sărăturoase în ţara noastră este de aproximativ 300 000 ha, împărţită în complexe mai mari sau mai mici, în diferite regiuni. Pe coasta Mării Negre se găsesc soluri sărăturoase marine
I	în jurul lacurilor Razelm, Babadag, Goloviţa, Zmeica, Sinoe, Taşaul, Techirghiol,
I.	etc. Sărături continentale se găsesc în nord-estul Bărăganului, între Ialomiţa
i	şi cursul inferior al Şiretului, în luncile rîurilor Călmăţui, Cricovul Sărat, Buzău şi R Rîmnicul Sărat. Zona cea mai întinsă este lunca Călmăţuiului, care este în H întregime sărăturoasă.
i	Se găsesc de asemenea sectoare cu sol sărăturos în toată stepa nordică, B atît pe versanţii văilor, unde roca a provocat sărăturarea, cît şi în luncile Jijiei, K Putnei, Bahluiului şi afluenţilor lor. Soluri sărăturoase pe versanţii şi în văile
■	dintre formele înalte de relief (domuri) se găsesc în silvostepă din centrul
■	Transilvaniei.
K Q zonă foarte întinsă de sărăturare este în vestul ţării, în cîmpia Banatului K şi Crişanei, în luncile rîurilor Bega, Timiş, Bîrzava, pe cursul inferior al Mure-B şului şi în luncile Grisului Alb şi Crişului Negru. Sărăturile propriu-H zise ocupă în această zonă circa 70 000 ha, iar solurile într-un grad mai mic sau B mai mare de sărăturare ocupă circa 95 000 ha]. Aceste sărături se continuă
■ în vest cu sărăturile ce ocupă suprafeţe întinse în R.P. Ungară.
B A 11- Staicu, C. V. Oprea, P. L. Mureşanu, Noi contribuţii la cunoaşterea săraturilor din ■|-Cîmpia de vest a R.P.R., Academia R.P.R., Baza Timişoara, Studii şi cercetări ştiinţifice, BL 4/1956.
—Agrotehnica
498
Mediul de viaţă al plantelor
Clasificarea solurilor sărăturoase se face după compoziţia lor chimică, adică după natura şi gradul de concentrare a sărurilor pe care le conţin. Pedologii sovietici I. P. R o z o v, E. N. P a n o v a, P. Gar-kuşa, V. A. Kovda, Z. F. Sadovnikov şi K. K. Gedroitz au propus diferite scheme de clasificare, după criteriul conţinutului şi concentraţiei în săruri.
S-au stabilit trei grupe principale de soluri sărăturoase denumite: solonceacuri, soloneţuri şi solodii.
Solonceacurile sînt soluri sărăturoase cu acumulare mare de săruri, în special cloruri, sulfaţi şi carbonaţi, cu diferiţi cationi, Na, K, Ca, Mg etc. Alca-linitatea solonceacurilor nu este prea ridicată, ele au mai fost denumite în R.P.U. şi în alte ţări soluri saline. Salinitatea este caracterul lor principal, dar gradul de salinitate este foarte diferit, în diferite sectoare. Gradul de salinitate variază între anumite limite, chiar în acelaşi loc şi anume în sezonul uscat concentraţia sărurilor creşte, iar în sezonul umed scade.
Gradul de salinizare, exprimat prin reziduul fix, în procente, permite următoarea clasificare, după L. P. Rozov: pînă la 0,1% sol nesalinizat de la 0,1 la 0,2% slab salinizat de la 0,2 la 0,3% moderat salinizat de la 0,3 la 0,4% accentuat salinizat de la 0,4 la 0,5% puternic salinizat.
Aceste grade de salinizare au fost stabilite în raport cu necesităţile fiziologice ale grîului. V. A. Kovda a luat în considerare necesităţile fiziologice ale plantei de bumbac şi a stabilit următoarea scară, în care a introdus şi anionul clor, la care plantele sînt foarte sensibile 1.
Reziduul fix	Cloruri
o/	o/
/o	Io
Sub 0,3	Sub 0,01	—	soluri	nesalinizate
Sub 0,3	0,01—0,1	—	soluri	slab salinizate
0,3 — 1	0,01—0,1	—	soluri	mijlociu salinizate
0,3 — 1	Peste 0,1	—	soluri	puternic salinizate
Solonceacurile tipice au peste 0,25 % reziduu fix în orizontul de la 0 la 10 cm.
Solonceacurile din lunca Călmăţuiului sînt foarte concentrate, au un conţinut de săruri (reziduu fix) de 1,5—3,60% 2.
1	V. A. Kovda, N. G. Samber, L. P. Rozov, Akad. Nauk. 63/1950.
2	T. Saidel, Communication preliminaire sur Ies sols sales de la Vallee de Călmăţui, Publ. de VInstitut geologique de Roumanie, tom. XXV, Bucureşti 1941.
Solurile din R.P.R.
499
Solonceacurile sînt de obicei sărace în humus, bogate în argilă, compacte. Cînd solul se usucă, sărurile apar adeseori la suprafaţă, ca un strat de eflores-cenţe, destul de gros uneori, de culoare albă. De aceea, aceste soluri sărăturoase au fost denumite, în terminologia mai veche, sărături albe. Cînd stratul superficial este bogat în cristale de săruri, el este foarte afînat şi solonceacurile poartă numele de solonceacuri moi. Eflorescenţele de săruri pot fi spulberate de vînt şi duse pe alte terenuri, pe care le sărăturează.
Un alt caracter al solonceacurilor este că nu au structură cînd sînt în stare naturală. De aceea se mai numesc şi soluri sărăturoase fără structură. în profilul puţin diferenţiat al solonceacurilor din Valea Călmăţuiului se găsesc cuiburi de cristale de sulfat de calciu.
Pe solonceacurile cu o concentraţie mare de săruri din lunca Călmăţuiului
>	y
nu cresc decît plante halofite, adică plante tipice de sărătură, pe care le-am arătat în capitolul despre biologia solului. în părţile ceva mai înalte ale luncii, unde concentraţia este mai mică, solul sărăturos capătă un caracter de soloneţ şi apoi de sol de tranziţie spre cernoziom. în această parte mai înaltă a luncii se instalează plante din familia gramineelor şi alte familii, care alcătuiesc o vegetaţie de păşune 1. La limita cu cernoziomul, salinitatea este mai mică, solul sărăturos se poate cultiva, mai ales cu grîu, care suportă o salinitate slabă, în timp ce culturile de porumb nu reuşesc.
Soloneţurile se caracterizează printr-o concentrare mai mică a sărurilor, dar printr-o alcalinitate mai mare. Valoarea pH-ului în soloneţuri este de obicei mare. Alcalinitatea mare este pricinuită de prezenţa sodiului, fie sub formă de carbonat de sodiu liber în masa solului şi în soluţia de sol, fie sub formă de sodiu adsorbit în complexul argilo-humic, de unde este uşor deplasat. Soloneţurile mai poartă numele şi de soluri alcaline.
Originea soloneţurilor este mai puţin clară. Unii pedologi afirmă că iau naştere prin levigarea şi degradarea solonceacurilor. Viliams este de altă părere; el susţine că soloneţurile iau naştere din cernoziom, prin aşa-numita «degradare stepică». Procesul constă în stricarea structurii cernoziomului şi în acumularea sodiului. Sodiul se acumulează pe cale biogenă, din descompunerea totală a resturilor vegetale şi a humusului; nu se poate spăla din cauza impermeabilităţii solului fără structură. Sodiul acumulat peptizează humusul. Dispersia neagră a acestuia colorează în negru-intens orizontul superior al solului. Explicaţia lui Viliams ne apare mai plauzibilă. Soloneţurile au o culoare neagră şi în terminologia mai veche au fost numite şi sărături negre. Sodiul menţine în stare de dispersie nu numai humusul, dar şi argila. Aceste soluri sînt noroioase
1 P. Enculescu, Aperţu general sur la vegetation de la Lunca sallee du Călmăţui dans Ies departements de Brăila et de Buzău, Inst. geol. de Roumanie, tom. XXV, Bucarest 1941.
500
Mediul de viaţă al plantelor
cînd sînt umede, iar cînd se usucă se contractă şi crapă, iar masa solului se întăreşte aproape ca cimentul.
în soloneţuri, orizonturile sînt mai bine diferenţiate decît în solonceacuri, orizontul superior bogat în humus este ceva mai sărac în săruri, orizontul mijlociu este bogat în argilă şi săruri, orizontul inferior este foarte bogat în săruri. Se observă şi un început de structură: orizontul mijlociu are structură prismatică sau columnară.
Solurile sărăturoase din cîmpia de vest sînt în cea mai #iare parte soloneţuri, cu un conţinut de reziduu fix de 0,2—1,3%, cu un conţinut destul de mare de sodiu, dar cu o alcalinitate nu prea ridicată 1.
Acest lucru nu este surprinzător, pentru că distincţia dintre solonceacuri şi soloneţuri, adică dintre solurile saline şi cele alcaline, nu este precisă. în realitate sînt forme foarte variate de tranziţie. Sînt astfel soluri alcaline salinizate sau soloneţuri solonceacoide, sînt şi soluri alcaline sau soloneţuri levigate, la care conţinutul de sodiu este mai scăzut şi alcalinitatea de asemenea. Acestea poartă păşuni şi cu anumite precauţii se pot îmbunătăţi şi cultiva.
Solodiile sînt soluri sărăturoase, care au suferit un proces mai înaintat de levigare şi de degradare; ele se mai numesc şi soluri alcaline degradate sau soluri saline desalinizate. Levigarea provoacă sărăcirea orizontului superior în sodiu, care este deplasat din complex şi înlocuit cu hidrogen. Are loc şi un proces de distrugere secundară a argilei în orizontul A. Hidroxizii formaţi în cursul procesului de distrucţie sînt coborîţi în profunzime. în orizontul A rămîne bioxidul de siliciu, într-un mod asemănător ca în podzol. Degradarea podzolică este o degradare în mediul acid, în timp ce degradarea solurilor sărăturoase este o degradare în mediul alcalin. Orizontul B al solodiilor este bogat în argilă, cu concreţiuni fero-manganifere; el stă pe un orizont gleizat.
Formarea solodiilor se datorează unei oscilaţii climatice şi coborîrii nivelului apei freatice, care permite spălarea sodiului şi deci are loc o degradare alcalină.
Solodiile poartă păşuni bune şi se pot cultiva dacă li se dau îngrăşăminte, în cîmpia de vest a ţării se găsesc multe soluri sărăturoase, care se găsesc în acest stadiu de evoluţie.
Compoziţia solurilor sărăturoase, solonceacurile şi solodiile în special se caracterizează printr-un conţinut mare şi foarte variat de săruri. După prevalarea uneia sau alteia dintre săruri, solurile sărăturoase (solonceacuri, soloneţuri şi solodii slab degradate) se clasifică în sărături sulfatate, clorurate, sulfato-clorurate, cloro-sulfatate etc. De asemenea se clasifică sărăturile după conţinutul în cationi. Prevalarea sodiului imprimă sărăturii însuşiri mult mai rele decît prevalarea calciului, de pildă.
11. StaicUy C. V. Oprea, P. L. Mureşany Op. cit.
Solurile din R.P.R.
501
Analiza şi clasificarea săraturilor după conţinutul lor în anioni şi cationi sînt foarte importante, pentru că aceştia au o influenţă diferită asupra plantelor.
Clorul, în exces, este foarte toxic, mai toxic decît anionul (S04). Anionul carbonic (C03) de asemenea este toxic, cînd este unit cu cationul sodiu, sub formă de carbonat de sodiu. Carbonatul acid de sodiu (C03HNa) este mai puţin vătămător decît carbonatul neutru de sodiu. Alcalinitatea mare a solurilor sărăturoase se datoreşte în special carbonatului de sodiu. Carbonatul de sodiu dizolvă materia organică ce apare la suprafaţă, sub forma unei cruste de culoare închisă.
Dintre ceilalţi cationi, Ca nu este vătămător în carbonaţi decît atunci cînd este în cantitate foarte mare. în schimb, clorură de calciu este toxică, mai toxică decît clorură de potasiu şi clorură de sodiu. Clorură de potasiu şi clorură de sodiu sînt absorbite de plante. Clorură de potasiu este un îngrăşămînt iar pentru anumite plante chiar clorură de sodiu, în cantităţi mici. Magneziul, în exces, este toxic, mai toxic decît calciul.
Concentraţia mare în săruri a soluţiei de sol măreşte presiunea osmotică. Plantele cultivate nu pot extrage apa şi sărurile nutritive din astfel de soluţii; ele suferă de «secetă fiziologică ». Ele germinează în stratul superficial, care de obicei este mai spălat de săruri în anotimpul ploios. Cînd însă rădăcinile ating orizontul cu o mai mare concentraţie de săruri, plantele tînjesc şi mor.
Varietăţi. Solurile sărăturoase, pe lîngă varietăţile de tranziţie dintre subtipurile principale de sărături, au varietăţi care formează tranziţia spre solul normal al zonei respective. Colectivul N. Cernescu a identificat şi a descris în nord-estul Bărăganului soloneţuri solonceacoide, soluri aluviale salinizate, aluviuni salinizate şi cernoziomuri solonetizate.
Colectivul I. S t a i c u a identificat şi a descris în zona din vestul ţării, pe lîngă solurile sărăturoase obişnuite, lăcovişti sărăturate, cernoziomuri sărăturate şi aluviuni sărăturate.
Cernoziomurile solonetizate şi salinizate se pot cultiva, mai ales cu grîu, secară, orz, cînd solonetizarea şi salinizarea nu sînt prea accentuate. Lăcoviştile, solurile aluvionare şi aluviunile salinizate poartă fîneţe şi păşuni.
Ameliorarea solurilor sărăturoase este o problemă din cele mai importante pentru mărirea suprafeţei cultivate a ţării noastre. Ameliorarea cuprinde o serie de măsuri, ca: micşorarea concentraţiei de săruri prin spălarea solului în sistemele irigate; coborirea nivelului apei freatice prin drenaj sub nivelul critic, pentru ca orizonturile superioare să nu se mai impregneze cu săruri prin mişcarea capilară a apei; îmbunătăţirea structurii, pentru ca levigarea excesului de săruri să se facă mai uşor; scoaterea sodiului din complex prin tratarea solului cu sulfat de calciu, cu carbonat de calciu sau cu sulf; aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale şi alegerea plantelor care suportă un grad oarecare de sali-
502
Mediul de viaţă al plantelor
nitate şi de alcalinitate, ca: sorgul, meiul, lucerna, sfecla de zahăr, orzul, bumbacul, rapiţa, iarba de Sudan, borceagul de toamnă etc.
Ameliorarea solurilor sărăturoase şi agrotehnica lor diferenţiată vor fi tratate într-un capitol special.
Soluri genetic neevoluate. Pe depozite coluviale sau aluviale recente, pe substrate dezgolite prin eroziune sau pe nisipurile continuu mişcate de vînt, procesul de solificare este de-abia la început. Materialul păstrează multă vreme caracterul iniţial, cu tendinţa de evoluţie spre tipul genetic al zonei bioclimatice în care se găseşte.
Solurile aluviale se formează în luncile inundabile ale marilor rîuri, pe aluviunile vechi, care nu mai sînt supuse inundaţiilor sau care sînt foarte rar inundate.
Aluviunea, care serveşte ca roca-mamă, poate fi argiloasă sau nisipoasă, sau poate fi constituită din strate intercalate, cu texturi diferite. Aluviunea fiind veche şi stabilizată, începe să se formeze humus în stratul de la suprafaţă, se schiţează deci un orizont A, cu structura în agregate colţuroase. Se observă de asemenea o oarecare levigare a carbonarilor şi o tendinţă de formare a orizonturilor inferioare. Cînd nu sînt prea nisipoase şi cînd au un conţinut suficient de humus, solurile aluvionare sînt soluri agricole, cu o fertilitate actuală mare.
Aluviunile sînt depozite recente, pe care marile rîuri le aduc şi le depun în fiecare an în albiile lor majore sau în lunci, în perioada viiturilor sau a inundaţiilor. Cînd panta rîului este mare şi viteza de curgere de asemenea mare, se depun aluviuni pietroase sau nisipoase, care nu au valoare agricolă.
La o pantă mică şi o viteză mică, cum este în cursul Dunării de la Turnu-Severin şi pînă la vărsarea în mare, se depun în albia majoră aluviuni fine, nisipoase, lutoase sau argiloase, care au o mare valoare agricolă.
Aceste aluviuni nu au orizonturi caracteristice, pentru că materialul este mereu împrospătat de apă, prin noi depuneri. Acest material conţine însă substanţe nutritive, argilă şi materie organică, pe care apa de inundaţie le aduce în soluţie sau în suspensie şi le depune. De aceea, aluviunile, cînd nu sînt prea nisipoase, au o fertilitate mare, poartă fîneţe şi păşuni suculente, pot fi cultivate în anii fără inundaţie sau cu perioade de inundaţie scurte şi dau recolte mari. Ele sînt apărate de inundaţii prin îndiguiri şi drenate, pentru înlăturarea excesului de apă din incintele îndiguite. în acest caz, recoltele sînt asigurate.
Aluviunile din luncile rîurilor mari — Oltul, Jiul, Şiretul, Prutul — şi mai ales cele din lunca inundabilă sau albia majoră a Dunării, reprezintă una din cele mai importante rezerve de teren agricol a ţării noastre. Problema luării în cultură şi a agrotehnicii acestor aluviuni va fi tratată într-un capitol special.
Nisipurile ocupă suprafeţe întinse în sudul Olteniei, în partea centrală a Bărăganului, pe malul drept al Ialomiţei şi Călmăţuiului, în Delta Dunării, pe cursul inferior al Şiretului, în sud-vestul ţării, în regiunea Timişoara şi în nord-vestul ţării.
Solurile din R.P.R.
503
Unele din aceste nisipuri sînt stabilizate, au format o cantitate de humus în orizontul superior, sînt prinse deci în procesul de solificare. Aceste nisipuri sînt plantate cu vii sau cu pomi roditori, sau se cultivă cu plante agricole.
O întindere însemnată însă din aceste nisipuri sînt nisipuri mobile, nesoli-ficate. Fixarea lor s-a făcut în parte prin plantaţii de salcîm şi alte specii de arbori. Ele sînt susceptibile de a fi ameliorate şi transformate în terenuri agricole, aşa cum vom arăta în capitolul special, în care ne vom ocupa de posibilităţile de extindere a terenului agricol din ţara noastră.
Solurile crude din teritoriile în care bîntuie eroziunea. Eroziunea solului este una din marile calamităţi ale agriculturii. Eroziunea îndepărtează pătura superioară a solului, cea mai bogată în humus şi substanţe minerale, ea duce aceste substanţe în reţeaua hidrografică, de unde ajung, în cea mai mare parte, în mare, unde sînt pierdute definitiv. De la o vreme, eroziunea îndepărtează întreg orizontul A şi apoi treptat şi celelalte orizonturi. Rămîn la suprafaţă orizontul B, orizontul C sau chiar roca-mamă. Dacă eroziunea este stabilizată, începe un nou proces de solificare, la nivelul care a rămas neatins de eroziune.
în acest caz, solul cu un nou proces incipient de solificare este un sol crud. Recunoaşterea şi descrierea solurilor crude prezintă deseori dificultăţi, pentru că orizonturile nou-formate sînt suprapuse peste orizonturile din care era alcătuit solul iniţial şi pe care eroziunea nu le-a îndepărtat. în depozitele de coluviu de la baza pantelor, materialul provenit din eroziunea succesivă este amestecat, de multe ori orizonturile sînt inversate. Orizontul Af care a fost erodat şi transportat cel dintîi, este la fund şi peste el s-a depus materialul din orizontul B, iar peste acesta materialul din orizontul C.
Recunoaşterea solurilor crude, din sectoarele unde bîntuie eroziunea, trebuie să se facă prin comparaţie cu solurile intacte dintr-un sector vecin, din aceeaşi zonă pedoclimatică şi care au rămas intacte, neatinse de eroziune.
Soluri crude provocate de eroziune se mai pot întîlni pe conurile de dejecţie ale torenţilor şi ravenelor. De asemenea apar soluri crude pe suprafeţele pe care alunecările au deplasat solul vechi şi în locul lui a rămas un orizont inferior sau cel mai adesea roca argiloasă pe care s-a produs alunecarea şi care, îndată Ce este scoasă la suprafaţă, începe să se solifice.
Solurile crude au o fertilitate foarte scăzută faţă de solurile normale iar cînd eroziunea a scos la suprafaţă roca inertă, atunci fertilitatea este nulă.
Eroziunea a scos din cultură, în ţara noastră, peste 1 000 000 ha de teren> iar pe o suprafaţă şi mai mare, prinsă în procesul de eroziune, productivitatea este scăzută. Procesul de eroziune se poate stăvili şi terenurile scoase din cultură prin eroziune pot fi redate unei folosinţe agricole, prin mijloacele de care ne vom ocupa în capitolul special despre eroziune.
PARTEA a IV-a
ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞI ASOLAMENTELE
r
W
l
CAPITOLUL I
ORGANIZAREA TERITORIULUI § 1. In ce constă şi care este scopul organizării teritoriului
Cînd se ia în cultură un teritoriu nou sau cînd se trece de la un sistem de agricultură vechi, extensiv, la un sistem de agricultură nou, raţional şi intensiv, o dată cu proiectarea noului asolament trebuie să se facă şi organizarea teritoriului. Această operaţie constă în studiul amănunţit al teritoriului din punct de vedere pedoclimatic, geomorfologic, hidrologic, floristic şi în repartizarea diferitelor sectoare ale teritoriului între diferite categorii de folosinţă, în aşa fel încît fiecare sector să corespundă în chip optim ramurii de producţie căreia îi este destinat. Cu acest prilej, se proiectează şi diferitele lucrări de îmbunătăţire care trebuie executate pe teritoriul respectiv, ca drenaje, irigaţii, indiguiri, lucrări de combatere a eroziunii, perdele de protecţie şi plantaţii antierozionale, drumuri şi construcţii, necesare procesului de producţie agricolă din gospodărie. La organizarea teritoriului nu se au în vedere numai interesele limitate ale gospodăriei sau gospodăriilor ce sînt situate pe teritoriul ce se organizează, ci şi interesele obşteşti. Trebuie stabilite, şi eventual rezervate, terenurile necesare şoselelor, căilor ferate, canalelor, noilor sate, noilor centre industriale sau orăşeneşti, bineînţeles în măsura în care proiectele acestor lucrări sînt cunoscute sau	în măsura în care ele se pot prevedea.
în general, organizarea teritoriului se face	în limitele	unei	gospodării agri-
cole socialiste mari. Se obţin rezultate mai bune dacă organizarea teritoriului se face concomitent la mai multe gospodării, care formează o unitate naturală din	punct de vedere geomorfologic şi pedoclimatic. Cel	mai	raţional este să
se organizeze teritoriul tuturor gospodăriilor	dintr-un bazin	hidrografic. în
acest caz, se poate elabora un proiect comun de utilizare a apei, de apărare contra inundaţiilor, de combatere a eroziunii, de plantare a perdelelor de protecţie şi de executarea lucrărilor de interes obştesc. Succesul organizării sau sistematizării teritoriului este atunci mai bine asigurat. Procedînd în acest chip, se realizează amenajarea integrală a unui bazin şi se evită greşelile sau omisiu-
508
Organizarea teritoriului şi asolamentele
nile ce se pot face atunci cînd suprafeţele pe care se face organizarea teritoriului sînt limitate.
în organizarea teritoriului pe suprafeţe restrînse, se pot obţine totuşi succese deosebite, dacă tehnicianul sau echipa de specialişti însărcinată să facă organizarea teritoriului rezolvă cu discernămînt problemele pe care le pune situaţia locală. în dezvoltarea istorică a tehnicii agricole sînt, în această privinţă, exemple care merită să fie semnalate. Pionierul organizării teritoriului în Rusia este considerat V. I. L o m i k o v s k i. Acesta s-a stabilit, în primul pătrar al veacului al XlX-lea, pe un teritoriu părăsit, la Mirgorod, în gubernia Poltava. Era un teritoriu învălurat, în care locurile înalte alternau cu depresiunile mlăştinoase. El a dat fiecărei părţi a teritoriului destinaţia cea mai adecvată. Crestele, pantele mari şi terenurile mlăştinoase le-a plantat cu arbori forestieri. Pe hotarele teritoriului a făcut de asemenea plantaţii, în formă de perdele de protecţie. Pe porţiunile de teren, astfel adăpostite, a făcut plantaţii de pomi şi de viţă de vie, acolo unde pantele erau mai mari, iar acolo unde pantele erau mai dulci, terenul a fost destinat culturilor agricole. Fundul depresiunilor mai umede, dar nu mlăştinoase, l-a lăsat ca fîneaţă. Din an în an, pe măsura ridicării plantaţiilor silvice de protecţie, Lomikovski obţinea recolte tot mai bogate. Dar el a accentuat că plantaţiile silvice de protecţie pot avea un rol pozitiv numai în condiţiile unei agriculturi raţionale. « O recoltă bogată, scria el, poate fi obţinută pe locurile protejate de arbori, mai ales atunci cînd toate lucrările cîmpului sînt executate la timp şi cu grijă deosebită; altfel, cînd pămîntul nu este lucrat cu atenţie, el rodeşte puţin, chiar şi în anii cei mai buni, deoarece buruienile cresc mai repede şi înăbuşă plantele cultivate ». L o m i-k o v s k i a întrevăzut astfel necesitatea de a îmbunătăţi simultan toţi factorii de vegetaţie, conform legii proporţiilor armonice.
Succesul gospodăriei astfel organizate i-a impresionat aşa de mult pe contemporani, încît reputaţia ei a pătruns şi în literatură. G o g o 1 l-a imortalizat pe Lomikovski într-una din operele sale literare, intitulată « Suflete moarte ».
Astfel de exemple se pot cita şi de la noi din ţară.
în ţara noastră, Ion lonescu de la Brad şi-a început activitatea lui de experimentator şi agricultor practic la ferma sa de la Brad, prin organizarea teritoriului acestei ferme. El a făcut plantaţii de « adumbrire » pe locurile înalte, a întocmit planul împărţirii pămîntului după culturi, planul asolamentului şi al investiţiilor necesare .
El a aplicat la Brad principiile expuse cu mult înainte într-o altă lucrare a sa, în care spunea: « Orice exploatare a pămîntului constă în a combina mai
1	Ion lonescu de la Brad, Agricultura romînă de la Bradu, Roman 1886.
Organizarea teritoriului
509
întîi în proporţii juste suprafaţa pămîntului, destinată culturii plantelor pentru hrana omului, cu suprafaţa pămîntului afectată hranei animalelor »1.
Aceleaşi principii de organizare a teritoriului le-a aplicat Ion lonescu de la Brad şi în lucrarea sa, de actualitate şi azi, ,,Proiect de cultură pentru exploataţiunea moşiei Panteleimonului“, moşie care era atribuită Institutului agronomic de la Pantelimon ca fermă didactică şi experimentală2.
Un alt exemplu de organizare a teritoriului şi de aplicare justă a acestei organizări a fost realizat de T h e i 1, pe un teren impropriu pentru agricultură, în apropiere de Mediaş. Ferma Theil, din raionul Mediaş, azi gospodărie de stat, este situată pe un teren cu un relief foarte variat, cu pante mari şi care, fără precauţii speciale, ar fi fost supus eroziunii şi făcut inutilizabil. Pe pantele mari, dinspre cumpăna apelor, Theil a făcut plantaţii forestiere, apoi pe pantele mai dulci a plantat vie şi pomi roditori, fundul vîlcelelor l-a ocupat cu fîneţe şi păşuni naturale, iar restul teritoriului cu culturi agricole. Cu o astfel de organizare a teritoriului şi cu aplicarea unei agrotehnici raţionale a fost posibilă obţinerea de recolte mari şi dezvoltarea, în cele mai bune condiţii, a ramurii zootehnice. Se obţine de la animalele acestei gospodării o producţie însemnată de lapte, precum şi gunoiul de grajd necesar sporirii fertilităţii solului.
O	iniţiativă mai largă, generalizată pe ţară, a organizării teritoriului, a început la noi numai după 1949. Din anul 1950 a început organizarea teritoriului la staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice, iar din anul 1953 a început organizarea teritoriului la gospodăriile agricole colective şi la gospodăriile agricole de stat, nou-înfiinţate. S-a creat, în Ministerul Agriculturii şi Silviculturii o direcţie specială, care are ca sarcină elaborarea proiectelor de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentelor raţionale în aceste gospodării.
Fără organizarea teritoriului nu se poate întocmi asolamentul raţional într-o gospodărie şi nici nu se poate întocmi un plan de perspectivă pentru dezvoltarea gospodăriei.
Rezoluţia Plenarei C.C. al P.M.R. din 16—17 iulie 1956 cu privire la măsurile pentru realizarea sarcinilor stabilite de Congresul al II-lea al P.M.R. în domeniul transformării socialiste a agriculturii dă ca sarcină Ministerului Agriculturii « să treacă în timpul cel mai scurt posibil la organizarea teritoriului gospodăriilor colective, pe baza zonării producţiei agricole».
Organizarea teritoriului trebuie să facă posibilă utilizarea cît mai raţională şi cît mai completă a tractoarelor şi maşinilor agricole, trebuie să permită în acelaşi timp o bună organizare a muncii.
1	Ion lonescu de la Brad, De la Thessalie agricole telle qu’elle est et telle qu’elle peut £tre, Constantinople 1851.
2	Idem, Proiect de cultură pentru exploataţiunea moşiei Panteleimonului, Tipografia statului, Bucureşti 1865.
510
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Tractoarele şi maşinile agricole lucrează cu un randament maxim, atunci cînd terenurile ce se cultivă sînt comasate, cînd solele sau tarlalele au suprafeţe mari, pînă la 100 ha şi mai mult, cînd forma solelor este regulată, fără clinuri şi fără unghiuri ascuţite, cînd panta nu variază şi cînd textura, structura şi calitatea solului sînt omogene, în interiorul aceleiaşi sole.
Parcelarea terenului în sole sau tarlale trebuie să se facă în asa fel, încît
» 1
în gospodăriile colective, mai ales, să se poată atribui unei brigăzi în mod permanent o tarla sau o jumătate de tarla, de cultura căreia răspunde în tot timpul rotaţiei. Această atribuire trebuie să se facă în mod echitabil, în aşa fel încît sarcinile să fie repartizate în mod egal între brigăzi.'Accesul la tarlale, atît pentru muncitori, cît şi pentru tractoare şi animalele de muncă, trebuie să fie lesnicios şi, pe cît posibil, pe distanţele cele mai scurte.
Drumurile trebuie trasate raţional, pe liniile drepte care mărginesc tarlalele, cînd terenul este relativ plan, sau pe liniile de cea mai mică pantă, cînd terenul este accidentat.
Forma şi limitele tarlalelor sau ale solelor se proiectează în concordanţă cu necesitatea de a se planta perdele de protecţie sau plantaţii antierozionale. Pe un teren plan, perdelele principale se amplasează perpendicular pe direcţia vîntului dominant, iar limita lungă a fiecărei tarlale sau sole trebuie să coincidă cu traseul perdelei. Plantaţiile sau perdelele antierozionale se amplasează pe versanţi, perpendicular pe direcţia de scurgere a apei, adică în sensul curbelor de nivel şi limita lungă a tarlalelor trebuie să coincidă cu acest traseu.
Cînd se face organizarea teritoriului la o gospodărie existentă, unde centrul gospodăriei este construit, organizarea trebuie să se adapteze situaţiei date. Dacă ne găsim pe un teritoriu nou sau dacă centrul gospodăriei este cu totul necorespunzător şi nu cuprinde investiţii importante, atunci organizarea teritoriului trebuie să cuprindă şi un plan nou de construcţii al centrului gospodăriei. Acest plan stabileşte suprafaţa şi distribuţia construcţiilor, în aşa fel încît supravegherea să fie uşoară, iar folosinţa clădirilor să fie comodă şi fără pierdere inutilă de timp. Planul trebuie să prevadă curţile interioare şi drumurile pavate, locul platformelor de bălegar uşor accesibile şi nu prea aproape de locuinţe, spaţiile verzi necesare igienei oamenilor, padocurile pentru animale, alimentarea cu apă şi canalizarea. Nu se aşază niciodată centrul gospodăriei într-o depresiune şi nici chiar pe un teren perfect plan, ci se preferă un loc mai ridicat sau în pantă uşoară, astfel ca apa superficială şi apa de pe acoperişuri să se poată scurge cu uşurinţă. în regiunile de stepă, în care cad puţine precipitaţii şi apa freatică este la mare adîncime, în lipsa unei surse abundente şi permanente de apă, se prevede captarea în cisterne a întregii cantităţi de apă ce se scurge de pe acoperişuri. La o cantitate de precipitaţii de 500 mm anual, fiecare metru pătrat de acoperiş (în proiecţie orizontală) captează într-un an 500 litri, adică o jumătate
Organizarea teritoriului
511
de tonă de apă. Această apă poate servi la diferite scopuri menajere şi reprezintă un adaos important la apa care se scoate de la adîncime mare din stratul freatic.
în gospodăriile mari, planul de organizare a teritoriului prevede amplasarea centrelor secţiilor sau fermelor de animale, amplasarea taberelor de vară pentru muncitori şi amplasarea adăposturilor de vară pentru animale. La amplasarea şi distribuirea clădirilor secţiilor sau fermelor, se porneşte de la aceleaşi necesităţi şi se aplică aceleaşi principii ca şi la centrul principal al gospodăriei.
Condiţia indispensabilă pentru a se face o bună organizare a teritoriului este ca diferitele trupuri care compun gospodăria să fie comasate şi suprafaţa gospodăriei să fie stabilă. în cazul cînd trupurile nu sînt comasate şi suprafaţa nu este încă stabilizată, nu se poate face decît o organizare provizorie, care nu rezolvă toate problemele legate de progresul continuu al gospodăriei.
Organizarea teritoriului se încheie cu fixarea asolamentului sau asolamen-telor, la întocmirea cărora se ţine seamă de planul de stat, de condiţiile pedoclimatice şi de situaţia social-economică în care se află gospodăria.
§ 2. Lucrări pregătitoare în vederea întocmirii proiectului de organizare a teritoriului
Prima măsură care trebuie luată în vederea organizării teritoriului, în situaţia de azi a gospodăriilor noastre de stat şi colective, este comasarea terenului într-un singur trup sau în cît mai puţine trupuri. în acest din urmă caz, trupurile trebuie să fie apropiate şi comunicaţiile de la unul la altul să fie cît mai lesnicioase. Se întocmeşte mai întîi un proiect de comasare pe baza planurilor existente şi apoi se procedează la executarea schimburilor necesare, cu respectarea tuturor formelor juridice. Ridicarea topografică în plan, precisă, se execută numai după desăvîrşirea comasării. Pe cît este posibil, se urmăreşte ca prin comasare perimetrul unităţilor formate să aibă hotare naturale: creastă de deal, rîu, pădure etc., iar forma geometrică a acestor unităţi să fie mai regulată.
Suprafaţa cea mai recomandabilă pentru gospodăriile colective este de
1	000—2 000 ha la şes şi de 600—1 500 ha la deal. în cazul cînd teritoriul satului are o suprafaţă mai mare, se recomandă să se organizeze două sau trei gospodării colective 1.
Pentru gospodăriile de stat, suprafaţa poate să fie mai mare, pînă la 5 000 ha. Peste această limită, conducerea şi supravegherea gospodăriei, în condiţiile ţării noastre, prezintă greutăţi, care micşorează eficienţa muncii.
1	Gh. Timariu, Organizarea teritoriului întreprinderilor agricole socialiste, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1955.
512
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Pentru unităţile mari, compuse dintr-o singură gospodărie sau din mai multe, planul de organizare a teritoriului se execută de echipe formate din mai mulţi specialişti: un topometru, un pedolog, un agronom, un inginer specialist în îmbunătăţiri funciare, un specialist în amelioraţii agrosilvice şi în problemele de combatere a eroziunii, un zootehnist şi un economist, după diversitatea problemelor ce se pun.
Colectivul de specialişti, strînge mai întîi materialul documentar existent, în primul rînd planul teritoriului, dacă acesta există, cu categoriile de folosinţă actuale şi cu rezultatele pe care le-au dat diferitele culturi pe cît mai mulţi ani în urmă. Colectivul face apoi o recunoaştere amănunţită a teritoriului, parcurge hotarele şi unităţile caracteristice, pentru a dobîndi o situaţie generală despre modul cum trebuie întocmit proiectul şi stabileşte cu acest prilej liniile lui mari, fixate într-o schiţă generală. Această schiţă se discută cu conducătorii gospodăriei sau cu reprezentanţii autorităţii care au dat sarcina de proiectare şi care comunică, cu acest prilej, directivele sale, de care colectivul de proiectanţi trebuie să ţină seamă.
începe apoi munca de detaliu. Mai întîi trebuie ca să se întocmească planul topografic al teritoriului. Scara la care trebuie executat planul este, după indicaţiile oficiale, 1:10 000 în terenurile cu relief plan ; 1:5 000 în regiunile cu teren accidentat; 1:3 000 în terenul accidentat cînd se proiectează vii sau plantaţii de pomi şi 1:2 000 cînd urmează să se proiecteze irigaţii. Planul trebuie să cuprindă curbele de nivel, cu o echidistanţă de 5 m cînd se lucrează la scara 1:10 000 şi la scara 1: 5 000 şi cu o echidistanţă de 3 m cînd se lucrează la scara 1: 3 000 şi la scara 1: 2 000.
Se notează pe plan orientarea pantelor mai mari de 3%, se notează de asemenea forma versanţilor: liniară, convexă sau concavă şi sectoarele cele mai ameninţate de eroziunea de suprafaţă. De asemenea se înscriu pe plan ogaşele, ravenele, alunecările şi alte manifestări ale eroziunii de adîncime.
Inginerul agronom şi inginerul pedolog înscriu pe acest plan tipurile, sub-tipurile şi speciile de sol, pe care le descriu amănunţit într-un memoriu, anexat planului. Această descriere trebuie să cuprindă caracteristicile pedologice şi agronomice esenţiale: morfologia profilului, grosimea orizonturilor, natura rocii-mamă, adîncimea apei freatice, conţinutul de humus, conţinutul de azot, fosfor, potasiu şi calciu, reacţia solului exprimată în valoarea pH, gradul de saturaţie cu baze, natura bazelor adsorbite, compoziţia apei freatice, textura şi structura solului. Cu acelaşi prilej se vor înregistra şi însuşirile agropedologice: gradul de fertilitate actuală şi potenţială, productivitatea fără îngrăşăminte şi cu îngrăşăminte, care îngrăşăminte sînt mai necesare, care plante de cultură reuşesc mai bine şi ce măsuri agrotehnice, hidroameliorative sau agrosilvoame-liorative sînt indicate pe teritoriul respectiv.
Organizarea teritoriului
513
Tot inginerul agronom şi inginerul pedolog trebuie să înregistreze şi să descrie procesele de eroziune, dacă există şi anume natura eroziunii de suprafaţă sau de adîncime, gradul de eroziune, pagubele cauzate şi mijloacele indicate pentru a stăvili procesul.
Se va studia variaţia nivelului apei freatice, în special dacă apa freatică în anumite sectoare se găseşte la nivelul critic şi dacă apar insule cu sol alcalin sau cu sol salinizat. Astfel de insule se vor delimita pe plan şi se vor descrie în amănunţime. Salinizarea poate să rezulte, cum este cazul în stepa nordică şi în silvostepă din centrul Transilvaniei, în urma dezgolirii, prin eroziune, a unei marne sărăturoase, sau în urma ivirii la suprafaţă a unei pînze freatice în contact cu un astfel de orizont sărăturos.
Se vor înscrie pe plan nisipurile, lăcoviştile, mlaştinile, turbăriile etc., indi-cîndu-se în memoriu şi mijloacele posibile de ameliorare a acestor formaţiuni şi de transformare a lor în teren productiv.
Tot inginerului agronom şi inginerului pedolog, iar în cazuri mai grele inginerului hidrolog, le revine sarcina de a studia sursele de apă, în raport cu necesităţile. Aceste necesităţi se referă întîi la consumul de apă în gospodărie pentru oameni şi animale, apoi la nevoia de a se asigura stropirile cu fungicide şi insecticide în plantaţiile de vii şi de pomi, apoi la asigurarea aplicării îngrăşămintelor sub formă lichidă.
în cazul cînd este indicat să se facă culturi irigate, calculul necesarului de apă şi al întrebuinţării ei se va face de inginerul de îmbunătăţiri funciare sau inginerul hidroameliorator, o dată cu întocmirea proiectului special. Pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, în special pentru irigaţii, desecări şi pentru lucrările de ameliorare a sărăturilor, studiul însuşirilor solului trebuie să fie şi mai amănunţit şi anume: trebuie determinate porozitatea şi permeabilitatea pe diferite orizonturi şi evoluţia posibilă a solului, sub influenţa lucrărilor de hidroamelioraţii.
împreună cu datele despre sol trebuie înregistrate pe o epocă cît mai lungă datele climatologice, după observaţiile staţiunii sau staţiunilor meteorologice cele mai apropiate. Cînd se lucrează pe un teritoriu mai întins sau pe un bazin hidrografic, ajutorul unui climatolog devine necesar. Elementele climatologice cele mai importante care trebuie studiate şi înregistrate sînt: mersul temperaturii, mersul precipitaţiilor, perioadele de secetă, numărul zilelor fără îngheţ, data medie a primului îngheţ toamna şi a ultimului îngheţ primăvara, vînturile cu intensitatea şi direcţia lor, frecvenţa grindinii etc.
Este important să se caracterizeze nu numai clima în general, ci şi microclima, care este de cea mai mare importanţă pentru plantele cultivate. Variaţiile microclimatului decurg din expoziţia versanţilor, din prezenţa sau absenţa pădurilor şi plantaţiilor de protecţie, din vecinătatea unor surse de apă etc. Informaţiile
33 — Agrotehnica
514
Organizarea teritoriului şi asolamentele
dobîndite de la localnici înlocuiesc observaţiile sistematice despre microclimat, observaţii care s-au organizat de-abia în vremea din urmă în unele staţiuni ale Institutului de cercetări agronomice.
Agronomul, la nevoie cu ajutorul unui botanist, va face studiul amănunţit al florei spontane. Studiul florei spontane dă indicaţii preţioase asupra climei si asupra solului. Sînt, precum am văzut în capitolul despre biologia solului, plante indicatoare, cu ajutorul cărora se completează datele analitice privitoare la sol. în special apariţia insulelor de sărături se poate uşor identifica prin vegetaţia spontană ce apare în aceste insule.
Studiul florei spontane este indispensabil pentru caracterizarea fîneţelor şi păşunilor şi pentru stabilirea valorii lor productive, din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Cu acest prilej se vor face şi recomandări de modul cum se poate îmbunătăţi compoziţia floristică a păşunilor şi fîneţelor naturale.
Studiul florei spontane dă indicaţii preţioase cu privire la nivelul agrotehnicii ce s-a aplicat în trecut şi se aplică în prezent în gospodărie. în acest scop trebuie să se înregistreze gradul de îmburuienare al diferitelor culturi, făcîndu-se şi o hartă de îmburuienare. Se face lista buruienilor efemere, anuale şi perene, succesiunea lor în timp, pagubele pe care le provoacă şi se indică mijloacele prin care pot fi combătute starea de îmburuienare şi diferitele buruieni în parte.
§ 3. întocmirea proiectului de organizare a teritoriului
Din toate studiile arătate mai sus trebuie să rezulte o caracterizare amănunţită a mediului natural climatic, pedologie, hidrologic şi floristic, în care se găseşte gospodăria. Trebuie să rezulte mai ales o caracterizare agroproductivă, în raport cu geomorfologia şi cu însuşirile pedologice ale tuturor porţiunilor de sol cuprinse în limita gospodăriei. Pe baza acestei caracterizări, se face mai întîi împărţirea teritoriului gospodăriei în unităţi mari, destinate diferitelor categorii de folosinţă.
Cumpenele de apă, înguste, sub formă de creste, sînt destinate plantaţiilor forestiere de protecţie. Cînd cumpenele de apă au forma unor podişuri întinse, plane sau cu mici ondulaţii, ele sînt destinate culturilor agricole. Dacă podişul se găseşte într-o regiune secetoasă de stepă, se prevăd perdele de protecţie, pentru micşorarea vitezei vîntului şi ameliorarea condiţiilor de umiditate. La fel se procedează în terenurile de cîmpie, cu un caracter de stepă. Versanţii cu o înclinare mică, pînă la 12%, sînt destinaţi culturilor agricole, prevăzîndu-se în planul de organizare măsuri pentru oprirea eroziunii: perdele antierozionale la jumătatea versanţilor şi plantaţii de protecţie în punctele critice ale acestora. Terenul de pe versanţii cu pante de 12—25% trebuie folosit ca fîneaţă sau ca păşune. Cînd panta este mai mare de 25%, terenul trebuie rezervat culturii viilor şi pomilor cu amenajarea în terase, sau trebuie destinat plantaţiilor forestiere,
Organizarea teritoriului
615
dacă nu sînt condiţii climatice şi pedologice favorabile pentru cultura viţei de vie şi a pomilor roditori. Luncile bine drenate, nu prea umede, sînt destinate culturii plantelor tehnice şi plantelor de nutreţ, care dau masă mare. Aceste lunci sînt amenajate ca grădini de legume, dacă există posibilitatea irigării. Luncile foarte umede trebuie folosite ca păşuni şi fîneţe. Terenurile mlăştinoase se pot amenaja pentru cultura orezului sau pentru eleştee de creşterea peştilor. Dacă pe teritoriul pentru care se elaborează proiectul de organizare sînt suprafeţe cu sol sărăturos, trebuie ca proiectul să prevadă măsuri de ameliorare şi de o folosire mai productivă a suprafeţelor respective. De asemenea trebuie prevăzute măsuri de ameliorare şi de luare în cultură a depresiunilor podzolite, prin construirea puţurilor absorbante, a lăcoviştilor, a nisipurilor şi altor formaţiuni azonale.
Trebuie avut în vedere că în al doilea cincinal, suprafaţa arabilă a ţării ncastre trebuie să crească cu aproximativ 1 000 000 ha. Prin urmare, suprafaţa arabilă actuală nu poate fi micşorată, cu prilejul organizării teritoriului, decît în cazuri cu totul excepţionale. Dimpotrivă, suprafaţa arabilă trebuie mărită prin ameliorarea şi luarea în cultură a terenurilor astăzi neproductive, prin desţelenirea păşunilor slab productive, în special din regiunile de stepă, şi prin cultivarea terenului astfel recuperat cu plante furajere. Cultura viţei de vie, în special cultura hibrizilor producători direcţi, nu-şi are locul în zonele de cîmpie, cu sol fertil, zone care trebuie să rămînă destinate culturii cerealelor, plantelor tehnice şi alimentare. în schimb, viile şi plantaţiile de pomi trebuie să se extindă în regiunile de deal şi să ocupe toate terenurile scoase azi din folosinţă, din cauza eroziunii solului, şi care nu se pot folosi pentru cultura plantelor tehnice şi alimentare.
în regiunile de cîmpie, numai nisipurile vor fi destinate plantaţiilor de vii, în măsura în care nu pot fi transformate în terenuri arabile, cu ajutorul îngrăşămintelor, irigaţiei, perdelelor de protecţie şi altor mijloace de ameliorare.
Proiectul de organizare trebuie să prevadă amplasarea perdelelor de protecţie, cînd teritoriul se găseşte într-o regiune secetoasă, în care perdelele sînt impuse de necesitatea luptei contra secetei. Perdelele nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de a asigura producţii sporite şi stabile. Ele vor ocupa deci numai spaţiul strict necesar şi anume aproximativ 4—5% din suprafaţa arabilă. S-a stabilit că perdelele de protecţie înguste şi penetrabile sau semipenetrabile sînt mai eficace în lupta contra secetei decît perdelele late, impenetrabile. Depărtarea între perdelele principale trebuie stabilită în aşa fel, încît zona dintre perdele să fie în întregime şi pe cît posibil omogen protejată, dar să se aibă în vedere în acelaşi timp necesitatea mecanizării, care este stînjenită, dacă perdelele sînt prea apropiate şi tarlalele protejate de perdele sînt prea mici.
616
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Amplasarea perdelelor este în strînsă legătură cu proiectarea solelor din asolament.
Ca regulă generală, în regiunile secetoase, fiecare solă trebuie să fie mărginită de perdele de protecţie. Cînd sola este foarte mare, peste 120 ha, se prevede o perdea şi la mijlocul solei, astfel că sola este împărţită în două. Dacă, dimpotrivă, solele au o suprafaţă mică, sub 30 ha, sînt cuprinse două sole în careul de perdele.
Cînd cursa tractorului este prea scurtă, în solele mici, şi în cazul cînd perdelele sînt prea apropiate, randamentul tractorului scade. La o lungime de 300 m, pierderea de timp şi de carburanţi, provocată de întoarcerile prea dese ale agregatelor, reprezintă 20—30% din lucrul efectiv1.
Necesitatea perdelelor de protecţie a fost dovedită în mod incontestabil pentru Dobrogea şi Bărăgan. Eficacitatea perdelelor, tehnica înfiinţării şi întreţinerea lor vor fi tratate, într-un capitol special.
Proiectul de organizare a teritoriului trebuie să cuprindă amplasarea centrului gospodăriei, cu toate clădirile şi instalaţiile necesare.
Pe cît este posibil, centrul gospodăriei cu construcţiile şi instalaţiile necesare trebuie plasat în centrul geometric al teritoriului organizat, astfel ca de la centru la oricare punct al teritoriului distanţa să fie cît mai mică.
în practică, sîntem obligaţi să ne abatem adeseori de la acest principiu, cînd devin precumpănitoare alte criterii, în legătură cu condiţiile naturale sau economice. Astfel, de pildă, cînd există o apă curgătoare sau o sursă îmbelşugată de apă, necesară centrului gospodăriei, apa devine criteriul hotărîtor. Alteori, criteriul hotărîtor este apropierea de o linie de comunicaţie: şosea sau cale ferată. Alteori, criteriul este apropierea de un centru populat, din care se recrutează muncitorii gospodăriei.
Terenul ales pentru centrul gospodăriei trebuie să îndeplinească condiţiile necesare aşezării pe el a unui mare număr de construcţii, să fie sănătos, în pantă uşoară pentru scurgerea apelor şi să nu necesite lucrări speciale de amenajare, ca terasamente, consolidări de maluri, drenaje sau altele asemănătoare.
Este necesar de asemenea ca locul ales să îndeplinească condiţiile de igienă pentru oameni şi pentru animale, să fie departe de canalele de scurgere a apelor uzate din oraşe sau centre industriale, să fie bine expus la soare, adăpostit de vînturi şi inundaţii şi să aibă sau să se creeze o zonă verde în apropiere.
Trebuie apreciate nevoile de construcţii care cer investiţii mari şi avute în vedere posibilitatea de a se extrage piatră, pietriş şi nisip pentru construcţii, din apropiere, posibilitatea de a se fabrica pe loc cărămida necesară, posibilitatea de a folosi în mod economic materialele locale, ca piatra, lemnul sau stuful,
1 Gh. Timar iu, Op. cit.
Organizarea teritoriului
517
în vederea realizării unor construcţii care să se poată amortiza într-un timp mai scurt.
La proiectarea clădirilor şi la aşezarea lor inginerul agronom şi inginerul zootehnic trebuie să conlucreze strîns cu arhitectul şi cu inginerul constructor, pentru a se executa construcţii care să corespundă scopului. Această lipsă de colaborare a dus de multe ori la greşeli grave în construcţii: grajduri reci, grajduri fără ventilaţii, lipsa platformelor de gunoi de grajd, magazii în care se încuibează cu uşurinţă insectele, centre sociale necorespunzătoare etc.
Distribuţia clădirilor trebuie să fie în aşa fel proiectată, încît să permită o circulaţie uşoară şi o manipulare lesnicioasă a diferitelor produse ale gospodăriei, de pildă silozul pentru nutreţ însilozat sa fie aşezat în apropierea grajdurilor; magazia de furaje concentrate de asemenea; platformele de bălegar să nu fie prea departe de grajduri; depozitul de combustibil şi lubrefianţi să fie aşezat într-un loc ferit, dar totuşi accesibil pentru tractoare. Remiza de maşini să fie în apropiere de ateliere, clădirea birourilor şi locuinţa directorului să fie în aşa fel aşezate, încît el să poată supraveghea cu uşurinţă toată mişcarea din gospodărie. Şcoala, creşa, dispensarul, locuinţele personalului se aşază în apropiere dar în afară de centrul gospodăresc propriu-zis, destinat producţiei.
Suprafaţa ocupată de centrul gospodăriei trebuie calculată cu o grijă deosebită. Clădirile nu trebuie să fie prea apropiate, pentru ca în caz de incendiu ele să fie mai bine apărate, dar nici prea depărtate, pentru că în acest caz se îngreuiază circulaţia şi controlul. Suprafaţa proiectată a fi construită se înmulţeşte cu coeficientul 10—15 şi se dobîndeşte astfel suprafaţa destinată centrului. în regiunile de cîmpie, cu gospodării mai extensive, spaţiul dintre clădiri este mai mare; în regiunile cu agricultură mai intensivă şi în regiunile de deal, în gospodăriile viticole şi pomicole, spaţiul dintre clădiri trebuie să fie mai mic şi suprafaţa totală ocupată de centrul gospodăriei este cît mai mică.
La proiectarea centrelor secţiilor sau fermelor, situate în diferite puncte ale teritoriului organizat, se aplică aceleaşi criterii în ceea ce priveşte alegerea terenului, distribuţia şi proiectarea construcţiilor, ca şi în cazul centrului gospodăriei. Necesitatea primordială care trebuie asigurată la secţii, ferme, ca şi la centrul gospodăriei este necesitatea de apă pentru oameni, pentru animale şi pentru maşini. S-a făcut uneori greşala să se construiască tabere de vară sau chiar ferme pentru animale, în locuri unde s-a constatat ulterior că nu se pot satisface nevoile de apă. Gh. T i m a r i u dă, în lucrarea citată, ca orientare, următoarele cantităţi de apă necesare zilnic: pentru un om, socotind toate trebuinţele 30—35 1; pentru o vită mare, 50—60 1; pentru un tractor 120 1.
După stabilirea centrului gospodăriei, a centrelor secţiilor sau fermelor şi după amplasarea perdelelor de protecţie, trebuie trasate drumurile principale care leagă centrul gospodăriei cu secţiile şi cu fermele şi care asigură accesul
518
Organizarea teritoriului şi asolamentele
la solele din asolament, la vie, livadă, grădină de legume, plantaţii de protecţie etc. Cînd terenul este plan, trasarea drumurilor nu este o problemă greu de rezolvat. Drumurile trebuie să asigure distanţa cea mai scurtă pînă la obiectivul ce trebuie atins. Ele se trasează pe limitele dintre sole şi de obicei în lungul perdelelor de protecţie. Nu este raţional ca un drum să taie în curmeziş o solă şi cu atît mai puţin în diagonală. Faţă de perdelele de protecţie, drumurile au o poziţie diferită, în diferite situaţii. în general, drumul trebuie amplasat în partea de sud a perdelei, pentru că în partea sudică drumul este mai însorit, se usucă mai repede şi este mai uşor circulabil. Cînd însă vîntul dominant bate dinspre nord, şi perdeaua este impenetrabilă, la sudul perdelei se acumulează un troian de zăpadă, care iarna şi primăvara împiedică circulaţia. în astfel de cazuri, drumul se amplasează la o distanţă potrivită de perdea, spre a se evita troianul.
într-un teren învălurat, cu pante mari, drumurile principale trebuie trasate pe platforma de lîngă reţeaua hidrografică sau pe cumpăna apelor, iar drumurile de legătură de pe versanţi trebuie trasate în diagonală, la panta minimă, care nu trebuie să depăşească 8% sau 4,5°.
Cînd versantul are o lăţime foarte mare şi cînd este necesar să se traseze drumuri longitudinale şi pe versanţi, aceste drumuri se vor trasa pe curbele de nivel, adică pe aceleaşi direcţii pe care se trasează limita solelor şi perdelele antierozionale.
Pentru trasarea corectă a drumurilor este recomandabil să se studieze cu atenţie drumurile existente, al căror traseu s-a stabilit în cursul timpului, din confruntarea necesităţilor cu situaţia terenului. Se va cerceta dacă drumul corespunde unei necesităţi şi care anume şi dacă traseul poate fi corectat. Se va consemna apoi starea drumului: lungimea, lăţimea, întreţinerea, posibilităţile de a fi îmbunătăţit cu ajutorul materialelor ce s-ar găsi în localitate sau în apropiere. Cu experienţa locală şi în urma consultării cu oamenii care lucrează în gospodărie, se pot găsi soluţiile cele mai bune pentru trasarea reţelei de drumuri.
Drumurile principale se proiectează cu o lăţime de 6—8 m.
De la acestea pornesc drumurile secundare, pentru transportul vehiculelor, maşinilor, animalelor la diferitele sole din asolament. Aceste drumuri se proiectează cu o lăţime de 3—5 m.
Ramificarea drumurilor secundare din drumurile principale trebuie să se facă în unghi drept sau într-un unghi cît mai apropiat de unghiul drept. Circulaţia este mult îngreuiată dacă ramificarea se face în unghi ascuţit.
Proiectarea reţelei de drumuri şi a perdelelor de protecţie sau a plantaţiilor antierozionale se face o dată cu stabilirea asolamentului, care este una din sarcinile de căpetenie ale organizării teritoriului. în capitolul ce urmează vom trata principiile care stau la baza asolamentului, mărimea, forma, orientarea şi ampla-
Organizarea teritoriului
519
sarea solelor, atît în asolamentele de cîmp, cît şi în asolamentele furajere şi asolamentele speciale.
Forma solelor trebuie să fie cît mai regulată şi apropiată de forma unui pătrat sau dreptunghi. Dacă ne găsim într-un teren cu intercalări de ape, locuri joase, mlaştini, ogaşe, ravene etc., care ne împiedică de a da o formă regulată unora din sole, nu vom sacrifica terenul cultivabil numai pentru a da o formă regulată, patrunghiulară, solelor, ci vom adapta forma solelor la necesităţile terenului.
Cînd unele sole din asolament sau unele parcele de* brigadă sînt prea depărtate de centrul unde locuiesc muncitorii, se proiectează baracamente de vară, unde muncitorii primesc hrana şi sînt cazaţi peste noapte, în epoca vîrfurilor de muncă.
La alegerea locului pentru construirea acestor baracamente trebuie să se aibă în vedere aceleaşi criterii ca şi la alegerea locului pentru secţii şi ferme, în special trebuie avută în vedere problema aprovizionării cu apă potabilă. La amplasarea baracamentelor se ţine seamă de distanţele ce trebuie să parcurgă muncitorii pînă la locul de muncă, distanţe care nu trebuie să fie mai mari de 2—3 km. în cazul distanţelor mai mari se pierd fără folos timpul şi energia muncitorilor.
Repartiţia teritoriului gospodăriei între diferite categorii de asolamente se face ţinîndu-se seamă de suprafaţa teritoriului gospodăriei, de geomorfologie, de însuşirile pedologice şi de sarcina de plan, aşa cum vom arăta în capitolul despre asolament. Unul sau două, uneori şi mai multe asolamente furajere, sînt necesare cînd suprafaţa gospodăriei este mai mare de 1 000 ha. în teren învălurat, supus eroziunii, asolamentul furajer de protecţie este obligatoriu, chiar şi în cazul cînd gospodăria are o suprafaţă mai mică.
Oricare ar fi caracterul gospodăriei şi sarcina de plan, un număr de animale de producţie şi de muncă trebuie să existe în fiecare gospodărie. Sînt reziduuri preţioase, cum sînt paiele de cereale, frunzele şi coletele de sfeclă de zahăr, paiele de mazăre etc., care trebuie valorificate şi care nu pot fi valorificate decît prin animale. Fînul şi nutreţul verde din solele înierbate — acolo unde s-a adoptat asolamentul cu sola înierbată — de asemenea trebuie valorificate. Ţinerea unui număr cît mai mare de animale de producţie şi, într-o măsură raţională, chiar de animale de muncă decurge din necesitatea de a se asigura produse de origine animală necesare hranei oamenilor şi de a avea o cantitate suficientă de gunoi de grajd, care este îngrăşămîntul cel mai bun pe toate tipurile de sol.
De aceea, pe lîngă furajele concentrate, grosiere şi reziduale, pe care le asigură asolamentul de cîmp, nevoia de furaje trebuie asigurată într-o porţiune special delimitată a teritoriului gospodăriei, unde se proiectează asolamentul furajer. Succesiunea culturilor de plante furajere în asolamentul de cîmp şi în asolamentul furajer trebuie în aşa fel stabilită, încît animalele să aibă din primă-
520
Organizarea teritoriului şi asolamentele
vară pînă toamna tîrziu nutreţ verde şi suculent, fie sub formă de păşune, fie sub formă de nutreţ proaspăt, dat la iesle, în taberele de vară. Această succesiune continuă a plantelor de nutreţ, denumită conveierul verde sau banda rulantă verde, este una din caracteristicile importante ale sistemului raţional de agricultură care se aplică astăzi.
în organizarea conveierului verde intră şi păşunile naturale, dacă gospodăria are astfel de păşuni. Păşunile naturale, ca şi păşunile artificiale, se repartizează între diferitele specii de animale, după modul de folosinţă a acestora. Păşunile pentru porci trebuie să fie situate în apropiere de centrul gospodăriei, nu mai departe de 1 km. Pentru caii şi boii de muncă de asemenea trebuie să se rezerve o păşune mai apropiată. Animalelor de producţie (ca vacile de lapte şi oile), li se rezervă păşunile ceva mai depărtate. Cînd însă depărtarea este mai mare de 1,5—2 km, animalele nu trebuie să facă zilnic acest drum, ci trebuie să se organizeze tabere de vară pentru vaci şi tineret şi stîne pentru oi.
Păşunile trebuie repartizate şi după calitatea lor: păşunile cele mai bune sînt rezervate pentru vacile de lapte, iar păşunile mai slabe, de pe terenuri mai aride sau mai sărace, sînt rezervate pentru oi. Fiecare sector al păşunii trebuie împărţit în mai multe parcele, care să fie păşunate pe rînd. Stabilirea parcelelor trebuie să se facă o dată cu lucrările de organizare a teritoriului. Numai acest mod de folosinţă permite întreţinerea, îngrijirea şi regenerarea păşunii.
După ce s-a^stabilit, în linii mari, repartizarea teritoriului gospodăriei între diferite categorii de folosinţă şi diferite asolamente, se stabilesc proporţia şi succesiunea plantelor în fiecare asolament, în raport cu sarcina de plan. însăşi sarcina de plan poate fi modificată cu prilejul organizării teritoriului, dacă sînt motive temeinice pentru aceasta.
Organizarea teritoriului reprezintă un plan de dezvoltare pe o perioadă de timp îndelungată. Punerea în practică a acestui plan nu se poate face imediat, decît în cazul terenurilor nou luate în cultură, cum sînt la noi terenurile puse în valoare în lunca inundabilă a Dunării. în general şi de multe ori chiar în cazul terenurilor noi, este necesară o aplicare treptată.
Proiectul de organizare a teritoriului trebuie deci să prevadă o perioadă de tranziţie, de mai mulţi ani, în care culturile vechi să fie înlocuite cu cele noi, în care să se amenajeze terenul pentru vii şi pomi, să se planteze perdelele de protecţie şi perdelele antierozionale, să se facă lucrările de aducţie a apei în grădina de legume, să se construiască clădirile necesare la centrul gospodăriei, la ferme, la secţii şi în taberele de vară. în timpul acestei perioade de tranziţie, culturile de cîmp trebuie în aşa fel distribuite, încît producţia lor să acopere sarcina de plan. La plantaţiile de pomi şi de viţă de vie, acoperirea sarcinii de plan începe din anul cînd pomii şi via intră pe rod.
Organizarea teritoriului
521
îmbunătăţirile funciare uşoare, cum sînt canalele de drenaj pentru desecarea unui teren mlăştinos, aducerea apei pentru o grădină de legume, captarea de izvoare, consolidarea de maluri etc. trebuie prevăzute cu detaliile necesare chiar în planul de organizare a teritoriului. La fel şi lucrările de combatere a eroziunii, care se pot executa cu mijloacele curente ale gospodăriei.
Cînd sînt necesare lucrări de mai mari proporţii, în bazinul hidrografic al unui rîu, lucrări care sînt destinate mai multor gospodării sau unei întregi regiuni — ca îndiguiri, irigaţii, baraje etc. — atunci necesitatea unor astfel de lucrări este pusă în evidenţă şi motivată în proiectele de organizare parţiale, dar studiul, proiectarea şi executarea lor se fac de ingineri specialişti, în cadrul unui sistem de amenajare integrală a bazinului.
CAPITOLUL II ASOLAMENTUL GENERAL
§ 1. Definiţia, scopul şi necesitatea asolamentului
Definiţia şi scopul asolamentului. în orice gospodărie agricolă, terenul este împărţit în mai multe tarlale sau sole. în fiecare solă se cultivă o anumită plantă, prevăzută în planul de cultură. Alegerea plantelor nu se face la întîmplare, ci în raport cu caracterele pedologice şi climatice ale regiunii şi, bineînţeles, în cadrul planului general de stat. în anul următor, pe fiecare solă urmează o altă plantă, care trebuie să găsească acolo condiţiile cele mai bune de creştere şi dezvoltare. Plantele se rotesc astfel între ele, într-un ciclu determinat.
Repartiţia diferitelor plante pe tarlale sau sole, într-o gospodărie agricolă, se numeşte asolament, iar succesiunea lor în timp, în ciclul stabilit, se numeşte rotaţie. Asolamentul se referă, aşadar, la distribuţia culturilor în spaţiu, iar rotaţia la distribuţia lor în timp. De aceea, aceste două noţiuni se confundă adesea şi se întrebuinţează una în locul celeilalte. Deseori se spune asolament de 4 de 5 sau mai mulţi ani. în acest caz sînt combinate amîndouă noţiunile, de asolament şi de rotaţie.
Asolamentul şi rotaţia nu reprezintă numai repartiţia şi succesiunea culturilor, ci şi sistemul de lucrări şi sistemul de îngrăşare care se aplică la fiecare cultură. Planul asolamentului trebuie să cuprindă şi planul lucrărilor de pregătire a solului, planul lucrărilor de îngrăşare şi de îngrijire a fiecărei culturi.
Scopul asolamentului este să pună fiecare plantă în condiţiile cele mai bune de creştere şi dezvoltare, să facă posibilă obţinerea de recolte mari şi susţinute de la fiecare plantă, să îmbunătăţească necontenit fertilitatea solului şi să-l apere de distrugere, cauzată de eroziune. Prin aceasta, asolamentul raţional, regenerator, se deosebeşte de asolamentele vechi, în care problema sporirii continue a fertilităţii şi a conservării solului nu era rezolvată, solul îşi micşora provizia de humus şi de calciu, îşi pierdea structura, se îmburuiena puternic şi mai ales dacă proporţia de cereale păioase era prea mare, era expus proceselor de eroziune şi nu mai era în stare să dea recolte mari şi asigurate.
Asolamentul general
523
Aplicarea unui asolament raţional este una din sarcinile principale ale agriculturii socialiste. Decizia guvernului sovietic din iunie 1945 a marcat trecerea de la asolamentul vechi, altern, la un nou sistem de asolament, raţional şi regenerator. Această decizie a pus accentul pe patru puncte principale.
1.	Lucrări agrotehnice corecte: dezmiriştire, arătură adîncă de vară şi de toamnă, lucrări superficiale înaintea însămînţării primăvara, arătura ţelinilor cu plugul cu antetrupiţă.
2.	îngrăşarea plantelor cu îngrăşăminte organice şi minerale.
3.	Asolament raţional cu sola înierbată.
4.	Plantaţii protectoare pentru agricultură şi anume: plantaţii în bazinele de recepţie ale rîurilor, perdele de protecţie în stepă, plantaţii pentru restaurarea terenurilor erodate.
Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. şi a guvernului sovietic din 20 octombrie 1948 a confirmat şi a lărgit prevederile hotărîrii din 1945.
La noi s-au luat măsuri asemănătoare în primul şi în cel de al doilea plan •cincinal.
Necesitatea asolamentului. Asolamentul şi rotaţia sînt învăţăminte ale naturii. Am văzut, cînd a fost vorba de comunităţile vegetale spontane, cum evoluează -condiţiile pedologice sub fiecare comunitate, astfel că de la o vreme aceste condiţii nu mai sînt în concordanţă cu comunitatea veche. Atunci aceasta dispare şi-i ia locul o nouă comunitate. în felul acesta se succed pe acelaşi teren mai multe comunităţi sau mai multe serii de succesiune. O pădure de stejar este înlocuită de comunitatea de stepă, alteori pădurea invadează stepa. După tăierea unei păduri de fag, adesea se instalează mesteacănul; o pădure de molid, în anumite împrejurări, nu se poate regenera decît cu ajutorul omului, altfel terenul este luat în stăpînire de specii mai puţin valoroase. Asociaţiile de ierburi se înlocuiesc unele cu altele, îndată ce acumulările cantitative din sol provoacă saltul calitativ; în anumite condiţii, asociaţia de ierburi poate fi înlocuită cu o asociaţie de muşchi.
în agricultură, succesiunea este dirijată de om, după anumite reguli ştiinţifice, în aşa fel ca fiecare plantă să găsească în sola respectivă cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare, iar fertilitatea să crească continuu.
Alternînd plantele se obţin o serie de avantaje, care fac ca fertilitatea solului să fie mai bine folosită, iar producţia să rămînă mare şi susţinută.
Folosinţa apei este mai raţională. într-adevăr, consumul de apă al diferitelor plante este diferit, după cum am văzut în capitolul respectiv. Unele plante au un consum specific mai mare, altele mai mic, unele au un sistem radicular mai dezvoltat, altele mai puţin dezvoltat. Unele epuizează rezerva de apă din sol, altele nu. Este necesar ca după o plantă cu un consum mare de apă să urmeze alta care consumă mai puţin şi invers; cerealele de toamnă, care au nevoie de
524
Organizarea teritoriului şi asolamentele
apă în cantitate suficientă în prima perioadă de vegetaţie, nu pot fi semănate cu succes decît după plante care consumă apă mai puţină sau după plante care,, recoltîndu-se devreme, lasă tferenul liber, timp îndestulător, pentru ca solul să-şi refacă provizia de apă.
Ceea ce se întîmplă cu apa se întîmplă şi cu substanţele hrănitoare şi anume unele plante consumă mai mult, altele mai puţin. Sînt plante epuizante, care secătuiesc solul, cum sînt sfecla şi inul, iar altele care îmbogăţesc solul în azot, cum sînt leguminoasele. Unele plante au un consum mare de azot şi fosfor, cum sînt cerealele, altele au o nevoie precumpănitoare de potasiu, cum sînt sfecla şi cartoful. în unele cazuri, substanţele hrănitoare se întorc în pămînt prin încorporarea gunoiului de grajd; cînd însă această posibilitate nu există,, atunci trebuie să introducem în asolament îngrăşăminte verzi sau o cultură amelioratoare. Nu toate plantele se hrănesc din stratul de la aceeaşi adîncime; lucerna, de pildă, se hrăneşte de la o adîncime foarte mare, pînă la 10 m, iar celelalte leguminoase se hrănesc dintr-un strat mai superficial, pînă la 1 m şi mai mult şi au şi ele, ca şi lucerna, pe lîngă avantajul că acumulează azotul, şi un alt avantaj tot aşa de important: ele aduc din profunzime în stratul superficial calciu, fosfor şi alte elemente nutritive pentru plantele cultivate ce le urmează.
Unele plante utilizează mai bine substanţele greu solubile din sol sau pe care noi le încorporăm solului ca îngrăşămînt. Astfel, de pildă, hrişcă şi lupinul-folosesc mai bine fosfatul tricalcic, greu solubil.
Prin aplicarea unui asolament raţional putem folosi substanţele hrănitoare din toate stratele, putem mobiliza rezervele de hrană ale solului şi avem un mijloc de a micşora pierderile de substanţe hrănitoare, cauzate de levigare.
în legătură cu hrana plantelor, am arătat în partea a IlI-a că cea mai mare parte din rezerva de hrană a plantelor se găseşte în humus. Sînt plante care nu lasă în sol aproape de loc resturi vegetale care să se transforme în humus, cum sînt sfecla, inul şi cînepa, care la recoltare sînt smulse din rădăcină; dintre acestea la sfecla de zahăr şi frunzele sînt folosite în gospodărie.
Sînt alte plante, cum sînt cerealele şi mai ales leguminoasele, care lasă în sol cantităţi mai mari de materie organică şi care asigură astfel, într-o măsură oarecare, regenerarea humusului consumat. Cea mai bună regenerare a humusului o asigură cultura cu graminee şi leguminoase perene.
Unele plante strică structura solului şi prin aceasta micşorează fertilitatea, dacă se aplică mijloacele obişnuite de cultură. Din această grupă de plante fac parte prăsitoarele. Alte plante, ca cerealele, nu strică structura, dar nici nu o ameliorează. Numai amestecul de ierburi perene este în stare să o restaureze grabnic, atunci cînd s-a stricat. Aceste grupe de plante trebuie să alterneze astfel,, în mod obligatoriu, unele cu altele.
Asolamentul general
525
Asolamentul ne dă posibilitatea să luptăm împotriva buruienilor. într-a-devăr, la unele culturi, cum sînt cerealele şi în special cerealele de primăvară, îmburuienarea este foarte puternică. Cultivînd mereu cereale după cereale, terenul se îmbîcseşte aşa de mult cu buruieni, încît ele înăbuşă plantele cultivate şi recolta scade.
Skvorţov1 arată că într-un lan de grîu de primăvară, care urma după cartofi, masa de buruieni era de 2,5—6% faţă de masa totală a recoltei, socotită egală cu 100, în timp ce dacă grîul de primăvară era cultivat, în aceeaşi gospodărie, tot după grîu de primăvară, masa de buruieni era de 79,4—92,1%.
Dintre cerealele de toamnă, aceea care luptă mai bine cu buruienile este secara. Ea creşte viguros şi repede, înfrăţeşte mult, are talie înaltă şi pune astfel stăpînire pe teren.
Trebuie să alternăm culturile care îmburuienează solul cu altele, care au rolul de a curăţi solul de buruieni, cum sînt plantele prăsitoare.
Mijlocul radical de a distruge buruienile este intercalarea în asolament a ogorului negru.
Asolamentul ne permite, de asemenea, să combatem bolile criptogamice şi paraziţii animali şi vegetali. Rugina cerealelor se transmite prin samulastră, toamna, plantelor din nou semănate, dacă semănătura se face pe acelaşi loc. Tot aşa se transmite tăciunele porumbului, dacă porumbul este cultivat după el însuşi.
La fel se transmite ciuperca Sclerotinia, care distruge floarea-soarelui şi care are particularitatea că trece şi pe alte plante, cum sînt fasolea şi morcovul 2.
Sînt plante care nu pot urma după ele însele din cauza unor fenomene de aşa-zisă oboseală a solului, provocate de ciuperci, de bacterii şi de virusuri. Acesta este cazul cu inul, tutunul, lucerna etc.
în rizosferă fiecărei plante, numărul bacteriilor este foarte mare, mult mai mare decît în solul care nu este înţesat cu rădăcini. Aceste bacterii au un rol pozitiv în nutriţia plantelor, dar înmulţirea lor excesivă are un rol inhibitor. « Dacă pe acelaşi cîmp se va menţine mult timp aceeaşi cultură de plante, solul se poate îmbogăţi în bacterii rizosferice, care inhibă dezvoltarea acestei plante şi recolta acesteia va scădea, chiar în cazul nutriţiei minerale a plantelor ». Alter-nînd culturile agricole, nu numai că utilizăm mai bine solul, dar producem oarecum asanarea sa, evitînd acumularea de bacterii din rizosferă, care inhibă dezvoltarea plantei 3. Solul apare « obosit», adică neproductiv, chiar dacă se aplică îngrăşăminte.
1	/. M. Skvorţov, Op. cit.
2	I- V. Iakuşkin, Asolamentele şi importanţa lor în mărirea recoltelor, Editura de stat, Bucureşti 1950.
8 M. V. Fedorovy Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1957.
526
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Oboseala solului pentru trifoi, în special, se explică prin înmulţirea în sol a ciupercilor Pleospora herbarum, Asterocystis, Fusarium etc. Oboseala pentru in se datoreşte acumulării în sol a ciupercilor din genurile: Acrocystis, Macro-sporium şi Colletotrichum, iar oboseala lucernei, prin înmulţirea bacteriofagului care distruge bacteriile simbiotice 1.
Se mai admite astăzi că în monocultură se acumulează în sol unele substanţe toxice, dar nu s-a putut preciza încă dacă aceste substanţe sînt secretate de plante sau de ciupercile şi bacteriile care se acumulează în sol şi care sînt caracteristice pentru fiecare plantă. Condiţiile de vegetaţie normale sînt restabilite, dacă solul este supus unei sterilizări parţiale, prin încălzirea sau prin tratare cu substanţe chimice sţerilizante, ca: cloropicrina, cloroformul, formolul etc. Acest efect arată că oboseala solului este de origine biologică şi nu chimică şi că nu se poate combate prin îngrăşăminte, ci numai prin asolament.
S-a constatat însă în unele cazuri că oboseala solului se datoreşte acumulării în sol a ionilor toxici de aluminiu, mangan şi fier. Şi această cauză se înlătură cel mai bine prin aplicarea asolamentului.
Alteori sînt paraziţi vegetali care se înmulţesc considerabil dacă cultivăm an de an aceeaşi plantă pe acelaşi loc, cum este lupoaia (Orobanche sp.J, care atacă floarea-soarelui, tutunul şi alte plante.
Tot aşa se înmulţesc peste măsură unii paraziţi animali, cînd menţinem mereu aceeaşi cultură pe acelaşi loc. Astfel, sfecla şi ovăzul sînt năpădite de nematozi. în culturile de grîu se înmulţesc peste măsură unele insecte, ca gîn-dacul ghebos (Zabrus tenebrioides) sau larvele muştei de Hessa (Mayetiola sau Cecidomia destructor). Această muscă nu parazitează pe ovăz.
în anul 1956, o suprafaţă de 6 940 ha în Dobrogea a fost atacată puternic de insecta Anoxia villosa. Pentru a combate acest atac puternic, specialiştii au hotărît să se lucreze timp de 1—2 ani suprafeţele ca ogor negru. Acolo unde atacul nu a fost aşa de intens, ogorul negru s-a aplicat după caz, pînă în vară cînd s-au semănat plante cu vegetaţie scurtă (meiul) sau pînă în toamnă cînd s-a însă-mînţat borceag de toamnă. După combaterea radicală a atacului, urmează să se aplice un asolament raţional, în care plantele să fie ocrotite prin măsuri agrotehnice împotriva unor asemenea dăunători.
în culturile de porumb continuu se înmulţeşte insecta a cărei larvă este viermele porumbului (Pyrausta nubilalis) şi răţişoara (Tanymecus palliatus).
Insectele se pot combate prin insecticide, dar cînd apare o invazie în masă, cum este cazul cu Anoxia în Dobrogea, combaterea prin insecticide nu mai este suficientă, asolamentul apare ca singurul mijloc de a scăpa de dăunători.
1 M. V. Fedorov> Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1957.
Asolamentul general
527
într-un asolament raţional, pe lîngă cereale şi plante industriale, există totdeauna o proporţie suficientă de plante de nutreţ. Aceasta permite să se realizeze o gospodărie echilibrată. într-o astfel de gospodărie există un număr suficient de animale, care valorifică, pe lîngă nutreţurile propriu-zise, toate deşeurile vegetale. Animalele dau, la rîndul lor, bălegarul, cu care se menţine şi se sporeşte fertilitatea solului.
în sfîrşit, asolamentul are o serie de avantaje de ordin organizatoric şi economic, care nu sînt mai puţin importante decît avantajele tehnice.
Sînt unele plante care cer o pregătire foarte îngrijită a pămîntului: dezmi-riştire, arătură adîncă, grăpat, apoi o lucrare ori mai multe cu cultivatorul sau cu grapa, cum sînt, de pildă, cerealele de toamnă.
Asolamentul permite repartizarea lucrărilor în mod omogen pe tot anul, în special lucrările grele de pregătire a terenului. în acest chip braţele de muncă, animalele şi maşinile sînt mai raţional utilizate. Nu se creează vîrfuri, care să ne impună un efort excepţional al braţelor de muncă şi al animalelor, sau care să ne impună a căuta în afară un supliment de muncă sezonieră. Maşinile, uneltele, clădirile sînt de asemenea mai raţional utilizate tot timpul.
în cazul unor calamităţi — ca seceta, îngheţurile tîrzii, grindina, excesul de umiditate — nu toate culturile sînt găsite în acelaşi stadiu de vegetaţie, nu toate culturile sînt vătămate sau distruse în aceeaşi măsură. Riscul este împărţit şi paguba generală a gospodăriei este mai mică.
§ 2. Principii de întocmire a asolamentului
La întocmirea unui asolament trebuie să se cunoască mai întîi suprafaţa care este destinată culturilor din asolamentul respectiv. Această suprafaţă nu coincide totdeauna cu suprafaţa cultivată anterior, ci poate să fie mai mare, pentru că tehnica actuală ne permite să luăm în cultură terenuri care altădată erau socotite necultivabile: terenuri erodate, terenuri sărăturoase, nisipoase etc. Stabilirea suprafeţei ce urmează să fie cuprinsă în asolament se face cu prilejul lucrărilor de organizare a teritoriului. De obicei se întocmesc două asolamente: un asolament agricol, destinat producţiei de cereale, de plante tehnice, de plante alimentare etc. şi un asolament furajer, destinat în special producţiei de nutreţ pentru animale. După specificul gospodăriei şi al sarcinii de plan se pot întocmi şi altfel de asolamente: asolamente cu culturi de cîmp irigate, asolamente speciale, în care au o pondere mai mare anumite culturi, ca de pildă bumbacul sau sfecla de zahăr, asolamente legumicole şi asolamente de pepinieră. Prin organizarea teritoriului se stabilesc suprafeţele ce urmează să fie atribuite acestor diferite asolamente. Suprafaţa precumpănitoare este atribuită asolamentului de cîmp sau asolamentului agricol propriu-zis.
528
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în gospodăriile cu întinderi mari de teren, de la 2 000 ha în sus, se pot întocmi două sau mai multe asolamente agricole, două sau mai multe asolamente furajere şi chiar două sau mai multe asolamente speciale. Aceasta este necesar mai ales atunci cînd teritoriul gospodăriei este format din mai multe trupuri necomasate sau cînd pe teritoriul comasat sînt diferenţe mari în ceea ce priveşte solul. Se ţine seamă de asemenea de situaţia satelor din care vin braţele de muncă. Dacă sînt de pildă două sate, depărtate între ele, se întocmesc două asolamente, în aşa fel ca deplasarea muncitorilor din fiecare sat la asolamentul respectiv să se facă cu uşurinţă, în minimum de timp.
Repartiţia teritoriului între diferitele asolamente trebuie să se facă pe baza unui studiu amănunţit al reliefului solului, al climei şi mai ales al microclimei, al regimului precipitaţiilor, al apelor de suprafaţă şi al apei freatice, al vînturilor, al vegetaţiei spontane şi cultivate, al producţiei plantelor obţinute în anii anteriori şi a lucrărilor pe care le-a primit solul în acei ani.
Această cercetare amănunţită trebuie consemnată într-un memoriu, care stă la baza întocmirii asolamentului. Pe temeiul datelor astfel obţinute vom putea stabili care sînt plantele cele mai potrivite pentru a fi introduse în asolament, ce proporţie trebuie să cuprindă fiecare şi care sînt lucrările şi îngrăşămintele care pot să ne asigure producţii mari şi susţinute.
în această examinare a distribuţiei cît mai judicioase a plantelor în asolament, trebuie să se ţină seamă de următoarele particularităţi importante ale plantelor: modul lor de nutriţie; influenţa lor asupra condiţiilor fizice ale solului, în special asupra structurii; modul de comportare a diferitelor plante în luptă cu buruienile, cu paraziţii şi cu dăunătorii
Criteriile economico-organizatorice. Numai criteriile naturale nu sînt suficiente. Trebuie să avem în vedere şi criteriile economico-organizatorice.
în primul rînd trebuie să se ţină seamă de planul de stat, din care o sarcină corespunzătoare este repartizată raionului şi gospodăriei respective. Planul de stat nu este întocmit arbitrar, ci la întocmirea lui se au în vedere criteriile naturale, adică posibilitatea unei regiuni sau a unui raion de a da o producţie maximă din una sau alta din culturile principale care interesează economia naţională. Astfel, de pildă, proporţia cerealelor de toamnă este stabilită în U.R.S.S. în felul următor: în Crimeea 45—50%, în Kuban 40—45%, în Transcaucazia 40%, în stepa ucraineană 40%, în regiunile de antestepă 30%, în zona centrală rusă 25—30%, în regiunea Volga 20—25%, în Asia Centrală 25—30% şi în Siberia occidentală 10—15%.
în R.P.R., zonarea agricolă a fost făcută de către Institutul de cercetări agronomice şi de colectivele organizate de Academia R.P.R. pînă la nivelul
1 N. SokoloVy Op. cit.
Asolamentul general
529
regiunilor şi urmează a se face pînă la nivelul raioanelor şi comunelor de către Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. Această importantă lucrare va fi o călăuză în stabilirea asolamentelor raţionale. îndrumările pentru ceea ce trebuie să se realizeze sînt date în Directivele Congresului al II-lea al P.M.R., pentru al doilea cincinal, în termenii următori: «Se vor produce în anul 1960 cel puţin 15 000 000 tone de cereale, din care grîu şi secară cel puţin 5,5 milioane tone ».
« Suprafaţa cultivată cu porumb trebuie să crească în 1960 la cca. 4 000 000 ha, cu o producţie de 8 000 000 — 9 000 000 tone ».
«în 1960, producţia de sfeclă de zahăr să ajungă la cca. 3 000 000 tone; să se obţină 75 000 tone de in pentru fuior, 300 000 tone de cînepă pentru fuior, 350 000—400 000 tone de seminţe de floarea-soarelui, peste 2 500 000 tone de legume diferite şi peste 3 500 000 tone de cartofi».
Acestor culturi trebuie să li se dea o atenţie deosebită în asolament. în acelaşi timp trebuie să se rezerve suprafeţele necesare pentru ovăz, care este o hrană concentrată şi stimulatorie pentru animalele tinere şi animalele de reproducţie, pentru orzul de toamnă, care dă producţii foarte mari la hectar şi este un nutreţ concentrat, pentru leguminoasele pentru boabe — mazăre, fasole, linte, soia — care sînt în acelaşi timp plante amelioratoare, apoi pentru orez, pentru care s-au făcut investiţii importante şi pentru plantele tehnice necesare economiei ţării, ca: bumbacul, tutunul, plantele aromatice şi medicinale. Pe lîngă toate acestea trebuie să dăm o atenţie deosebită plantelor de nutreţ din familia leguminoaselor, care completează raţia alimentară a animalelor hrănite cu porumb, prin bogăţia lor în substanţe proteice şi care sînt, în acelaşi timp, plante amelioratoare. Aceasta e necesar pentru că azi în ţara noastră nu e asigurată proteina în raţia animalelor decît în proporţie de 50% 1.
Directivele prevăd să se dea o mare dezvoltare zootehniei şi să se ridice productivitatea tuturor speciilor de animale. în acest scop trebuie întărită baza furajeră, nu numai cantitativ, dar şi calitativ.
« în vederea asigurării bazei furajere, pe lîngă creşterea simţitoare a producţiei de porumb pentru boabe, se va asigura sporirea culturilor de porumb pentru siloz şi masă verde; se vor folosi pe scară largă culturile duble, se va mări producţia de sfeclă de nutreţ şi bostan. în regiunile cu umiditate mai mare, în special în Ardeal şi în vestul ţării, să se dea atenţie culturilor de ierburi perene, care dau rezultatele cele mai bune ».
Aceste prevederi din directive arată importanţa asolamentelor furajere şi a introducerii în asolamentul agricol a ierburilor perene, în regiunile ţării în care aceasta cultură amelioratoare dă rezultate bune.
1	Al. Priadcencu şi Al. Romanovici, Introducerea tehnicii n:> şi organizarea ştiinţifică a producţiei în agricultură, raport prezentat la Congresul A.S.I.T. d i 1957.
34 —Agrotehnica
630
Organizarea teritoriului şi asolamentele
O dată cu sarcina care derivă din planul de stat, trebuie să se ia în considerare şi necesităţile proprii ale gospodăriei şi anume cantitatea şi felul produselor care sînt necesare pentru muncitorii şi tehnicienii din gospodărie, cantitatea şi felul nutreţurilor pentru animalele de muncă şi pentru animalele de producţie, prevăzute a fi ţinute în gospodărie.
Trebuie avut în vedere că o gospodărie, chiar specializată într-o anumită ramură de producţie, nu poate fi o gospodărie absolut unilaterală. De pildă, într-o gospodărie cerealieră, rezultă o serie întreagă de produse secundare sau reziduuri care nu pot fi valorificate decît prin animale. Gospodăria cerealieră trebuie să organizeze deci şi una, sau mai multe, ramuri zootehnice. Dar cum animalele nu se pot hrăni numai cu produse secundare şi reziduuri, trebuie prevăzută producţia de nutreţuri ca produse principale, în special cele bogate în proteine şi trebuie adaptat asolamentul sau asolamentele la această cerinţă.
Cele mai bune rezultate se obţin în gospodăriile multilaterale, în care fiecare sector al teritoriului este destinat producţiei celei mai adecvate: culturi agricole de cîmp, culturi furajere, culturi irigate, legume, pomi, vie, păşuni şi fîneţe naturale, plantaţii forestiere. Aceste diferite ramuri nu trebuie să rămînă independente, ci trebuie în aşa fel îmbinate şi organizate, încît să se ajute reciproc.
Alegerea plantelor, stabilirea ramurilor de producţie principale şi secundare depind, în mare măsură, de factorii social-economici locali. Dacă sînt asigurate braţele de muncă vor putea avea în asolament o proporţie mai mare culturile intensive, care cer mai multe braţe de muncă, chiar în cazul unei mecanizări înaintate, cum sînt, de pildă, sfecla de zahăr, bumbacul, tutunul, legumele, plantele medicinale. Dacă nu sînt asigurate braţele de muncă, se va acorda proporţia cea mai mare cerealelor, deoarece cultura cerealelor se poate mecaniza în întregime.
Cînd sînt căi bune de comunicaţii — şosele bine întreţinute şi căi ferate
—	care leagă gospodăria cu centrele de consum sau cu industriile care cer anumite produse, se vor introduce în asolament culturile ale căror produse sînt cerute şi care nu se pot păstra în cantităţi mari în gospodărie, cum sînt legumele, fructele, strugurii de masă pentru centrele de consum şi sfecla de zahăr, inul pentru fuior, cînepa pentru fuior şi tutunul, cerute de industrie. Cînd gospodăria este departe de căile bune de comunicaţii, se vor alege plantele ale căror produse se pot păstra în gospodărie şi transporta pe drumuri de cîmp, atunci cînd aceste drumuri devin carosabile. în astfel de condiţii, plantele cele mai indicate a fi introduse în asolament sînt cerealele păioase, porumbul, mazărea, fasolea, lintea, floarea-soarelui etc., în general plantele la care produsul principal este dat de grăunte sau seminţe.
în regiunile îndepărtate, cu soluri slabe, cu o mare proporţie de păşuni naturale, se va pun accentul principal pe asolamentul furajer şi gospodăria se va specializa în creş rea animalelor şi cu deosebire în creşterea oilor.
Asolamentul general
531
în preajma marilor oraşe, unde se cere o mare cantitate de lapte, gospodăriile sînt specializate pentru producţia de lapte, asolamentul furajer capătă aici o mare importanţă, iar în asolamentul agricol creşte proporţia ocupată de plantele de nutreţ. în asolamentele din Ucraina, specializate în producţia de cereale, asolamentul agricol ocupă 86,3—89,1% din terenul arabil al gospodăriilor, în timp ce în gospodăriile specializate în producţia de lapte şi de carne din jurul oraşului Rostov, asolamentul agricol ocupă 63% din terenul arabil, iar asolamentul furajer 37%0 x.
în gospodăriile de stat cerealiere din R.P.R., proporţia ocupată de asolamentul agricol este de 74,4%. în staţiunile Institutului de cercetări agronomice, care sînt organizate mai ales în vederea producţiei de seminţe-elită, proporţia ocupată de asolamentul agricol este de 85— 90%o, iar de asolamentul furajer de 10—15% 2.
Un alt principiu care trebuie avut în vedere la întocmirea asolamentului este ca forma, mărimea şi amplasarea solelor să permită un grad cît mai mare de mecanizare. într-un teren plan sau cu o înclinare foarte mică, forma care corespunde cel mai bine necesităţilor de mecanizare este forma pătrată. Solele se pot ara cu uşurinţă în amîndouă sensurile, ceea ce este recomandabil din punct de vedere agrotehnic, iar plantele prăsitoare se pot semăna în cuiburi aşezate în pătrat şi prăşi mecanic, în lung şi în lat. Dar forma pătrată nu este totdeauna recomandabilă. în stepă, forma solelor este dictată de modul cum sînt aşezate perdelele de protecţie. între perdelele principale distanţa este mai mică, de 300— 600 m; între perdelele secundare distanţa este mai mare, de 1 000—1 200 m. Solele, delimitate de perdele, au în acest caz, forma de dreptunghi. într-o gospodărie cu o suprafaţă arabilă mai mică, la care şi solele din asolament sînt mai mici, chiar dacă nu există perdele de protecţie, este mai avantajoasă, din punct de vedere al mecanizării, forma dreptunghiulară. Lucrările cu tractorul se fac numai într-o singură direcţie, cursa tractorului este mai lungă şi pierderile care rezultă din întoarcerile numeroase după o cursă scurtă sînt evitate.
în terenurile în pantă, solele trebuie să aibă, în mod obligatoriu, forma unor dreptunghiuri alungite şi orientate în sensul curbelor de nivel. Toate lucrările agricole — aratul, grăpatul, semănatul, prăşitul etc. — se fac numai în sensul curbelor de nivel.
Pentru mecanizare şi în general pentru toate lucrările agricole sînt cu totul necorespunzătoare şi trebuie evitate formele triunghiulare ale solelor sau formele de paralelogram sau de romb, cu unghiuri ascuţite. Cînd un teritoriu de formă triunghiulară urmează a fi împărţit în sole, împărţirea se face în aşa fel ca să rezulte sole în formă de trapez, nu triunghiulare.
1	M. M. Brozguly Asolamentele şi îmbinarea diferitelor ramuri de gospodărie în sovhozuri, Moscova 1952 (traducere din limba rusă, I. D. T.).
2	A. Vasiliu, Curs de agrotehnică, Bucureşti 1950.
34*
532
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în ceea ce priveşte mărimea solelor, pentru mecanizare sînt preferabile solele mari, de 60—120 ha şi chiar mai mult, în regiuni cu relief plan. Lungimea optimă pentru cursa tractorului este, în acest caz, 1 500—2 000 m, deci aceasta va fi lungimea solei, iar lăţimea minimă la care tractorul poate lucra şi de-a curmezişul este de 400—600 m1.
Suprafeţe prea mari nu sînt recomandabile. La o lungime a cursei tractorului mai mare de 2 000 m se pot ivi dificultăţi în aprovizionarea cu combustibil cît şi în cazul cînd tractorul are o pană şi tractoristul are nevoie de ajutor.
în condiţiile ţării noastre, solele se fac mai mici, în jurul a 50 ha. într-un teren învălurat, cu pante variabile, suprafaţa solelor trebuie să fie mai mică, pentru a se adapta mai bine formelor de relief. De asemenea în terenurile irigate, solele se fac mai mici, pentru a înlesni irigarea omogenă a întregii sole.
în ceea ce priveşte împărţirea în sole şi amplasarea fiecărei sole, din punct ' de vedere al mecanizării, este necesar ca, pe cît posibil, fiecare solă să cuprindă sol de aceeaşi calitate, cu aceeaşi textură, pentru ca sola să fie lucrată o dată în întregime, adică să nu fim obligaţi a aplica fiecărei părţi a solei, cu soluri diferite, lucrări diferenţiate. La amplasarea solelor trebuie să se ţină seamă şi de necesităţile de transport, în sensul ca la fiecare solă să se poată ajunge pe drumul cel mai scurt şi cel mai accesibil.
§ 3. Locul fiecărei grupe de plante în asolament
Cultura de graminee şi leguminoase perene în sola zisă sola înierbată este un element principal al asolamentului, în regiunile pedoclimatice în care această cultură reuşeşte. Vom arăta în capitolul despre asolamentul cu ierburi perene care este rolul solei înierbate, cum se înfiinţează, cum se îngrijeşte, cum se utilizează din punct de vedere agrotehnic, care sînt plantele premergătoare şi care sînt culturile ce urmează după ea. Vom arăta că asolamentul cu sola înierbată a dat rezultate pozitive în multe staţiuni ale Institutului de cercetări agronomice şi în gospodăriile de stat în care a fost introdus. Rezultate pozitive s-au obţinut chiar în regiunile de silvostepă şi în stepa nordică, dar mai puţin favorabile în stepa sudică.
în silvostepă din centrul Transilvaniei, pe cernoziom propriu-zis, la secţia Cean a Staţiunii experimentale Cîmpia Turzii, s-au obţinut rezultate foarte favorabile. La această secţie, producţia medie de fîn a solei înierbate, în anii 1951 — 1953, a fost de 6 062 kg la ha, ceea ce reprezintă mai multe unităţi nutritive decît ceea ce s-a obţinut la cerealele furajere. Grîul a produs, după sola
1 Gh. Timariu, Op. cit.
Asolamentul general
533
înierbată, 2 800—3 106 kg la ha, în timp ce după leguminoase anuale a produs numai 2 350—2 650 kg la ha 1.
La Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos din stepa nordică, pe cernoziom ciocolatiu spre degradat, de asemenea sola înierbată a dat mai multe unităţi nutritive decît cerealele furajere, iar producţia grîului de toamnă după sola înierbată a fost mai mare decît după leguminoase anuale.
Rezultate asemănătoare s-au obţinut la Staţiunea experimentală Lovrin, din regiunea Timişoara, pe cernoziom ciocolatiu progradat.
Prin urmare, în regiunile în care sînt situate aceste staţiuni, sola înierbată a dat rezultate pozitive în ceea ce priveşte cantitatea de fîn produsă, masa de rădăcini lăsată în sol, structura solului şi influenţa asupra culturii de grîu care a urmat. Sola înierbată trebuie deci păstrată în toate regiunile asemănătoare din ţara noastră. Numai în stepa foarte aridă, în Bărăgan şi în centrul Dobrogei, sola înierbată, în forma în care a fost preconizată de Viliams, trebuie înlocuită cu o cultură de lucernă sau sparcetă în sola săritoare şi cu alte mijloace de a mări fertilitatea solului.	/
Sola înierbată urmează după o cultură de prăsitoare, cînd semănatul se face fără plantă protectoare.
în cazul cînd se seamănă sub plantă protectoare, planta protectoare este o cereală. După sola înierbată urmează grîu de toamnă, bumbac sau porumb, iar în regiunile mai umede şi mai reci, grîu de primăvară sau in de fuior.
Ogorul negru şi legătura lui cu sola înierbată. în asolamentul cu sola înierbată s-a păstrat uneori şi sola de ogor negru. în această solă se renunţă la cultura vreunei plante şi se lucrează solul de mai multe ori în timpul anului, aşa cum vom arăta în capitolul despre lucrările solului. în acest chip se pregăteşte foarte bine solul pentru cultura următoare, care de obicei este o cultură de toamnă. Avantajele ogorului negru, care se evidenţiază mai ales în regiunile de stepă, sînt următoarele: se acumulează în sol o mai mare rezervă de apă, se mobilizează substanţele hrănitoare din humus şi din resturile organice, se combat buruienile, bolile şi dăunătorii plantelor cultivate. în regiunile nordice mai reci din U.R.S.S., unde recoltarea de vară se face tîrziu şi toamna este foarte scurtă, îlu mai rămîne timp suficient pentru a pregăti solul în bune condiţii pentru culturile de toamnă. De aceea şi în astfel de regiuni se recurge la ogorul negru, din motive tehnice şi organizatorice.
Ogorul negru are şi dezavantaje şi anume din punct de vedere economic se pierde recolta pe un an, iar din punct de vedere agrotehnic se împuţinează conţinutul de humus şi deci rezerva de substanţe hrănitoare a solului, se pulve-
1	A. Grîneanu şi P. Avram, Aplicarea complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams în condiţiile din cîmpia Transilvaniei, «Probleme agricole», 12/1954.
534
Organizarea teritoriului şi asolamentele
rizează solul dacă se aplică prea multe lucrări şi ca urmare se micşorează procentul de agregate stabile din sol.
Cu toate aceste neajunsuri, avantajele prevalează şi ogorul negru este inclus azi în asolamentele aplicate în U.R.S.S., atît în regiunile de stepă mai calde şi mai secetoase, cît şi în regiunile centrale şi nordice mai umede şi mai reci. Tendinţa este însă ca ogorul negru să fie înlocuit cu ogorul sideral sau cu ogorul cu îngrăşăminte verzi, sau să fie înlocuit cu aşa-zisul ogor ocupat, adică cu o cultură timpurie, după care solul să poată fi bine pregătit pentru o cultură de toamnă.
Viliams admite şi el ogorul negru, dar ca o fază tranzitorie, pînă ce lanurile se vor curăţi de buruieni.
în R.P.R., ogorul negru este admis în stepa cea mai aridă, adică în centrul Dobrogei şi în partea de est a Bărăganului, adică în regiunile administrative Constanţa şi Galaţi.
în mod excepţional, se poate admite ogorul negru şi în alte regiuni ale ţării, de pildă în stepa nordică şi în silvostepă din centrul Transilvaniei, cînd lanurile sînt aşa de îmburuienate cu pir şi cu odos încît trebuie să se recurgă la mijlocul radical de stîrpire a acestor buruieni, mijloc care este ogorul negru.
între ogorul negru şi sola înierbată există o strînsă legătură, dezavantajele ogorului negru se corectează prin sola înierbată. Ierburile perene acumulează din nou humus şi refac structura stricată.
Neajunsurile ogorului negru mai pot fi corectate şi prin adoptarea ogorului negru ocupat cu o plantă leguminoasă sau prin îngrăşarea cu gunoi de grajd.
Ogorul negru şi sola înierbată asigură dinamica fertilităţii solului, circuitul continuu al substanţei şi al energiei. De aceea, aceste două tratamente formează elementele principale ale asolamentului în multe regiuni din U.R.S.S.1
Sînt însă regiuni în Uniunea Sovietică unde condiţiile climatice şi pedolo-gice sînt foarte favorabile, cum este regiunea Kubanului, unde ogorul negru nu este necesar şi nu se recomandă şi unde grîul de toamnă se poate pune după sola cu ierburi, după porumb şi floarea-soarelui.
în general, în regiunile în care din motive tehnice sau social-economice nu se poate aplica ogorul negru, trebuie găsit un tratament care să fie cît mai apropiat de cel al ogorului negru. Acest tratament este ogorul cultivat cu leguminoase (sau ogorul ocupat). Leguminoasele se pot băga sub brazdă, la întoarcerea ogorului şi atunci ele servesc direct ca îngrăşămînt. Ogorul este numit în acest caz ogor sideral sau ogor cu îngrăşăminte verzi. Sau putem recolta leguminoasa pentru nutreţ sau pentru boabe şi atunci rămîn în sol numai rădăcinile
1 M. M. Brozguly Op. cit.
Asolamentul general
535
şi resturile de tulpini şi frunze. în acest din urmă caz, dacă leguminoasa a părăsit terenul devreme, avem timp să aplicăm solului un tratament cultural tot aşa de bun ca şi în cazul ogorului negru.
Ogorul negru trebuie să urmeze în asolament după ce ciclul asolamentului s-a încheiat. De obicei, în acest stadiu, solul a ajuns într-o stare de îmburuienare înaintată şi ogorul negru devine necesar pentru lichidarea îmburuienării. Plantele care încheie ciclul şi care provoacă maximum de îmburuienare sînt cerealele de primăvară.
Ar fi o greşală să se pună ogorul negru după o prăsitoare care lasă terenul curat sau după o leguminoasă care lasă solul refăcut aproape tot aşa de bine ca şi ogorul negru.
După ogorul negru, care curăţă locul de buruieni, măreşte provizia de apă şi mobilizează substanţele hrănitoare ale solului, trebuie să punem cultura cea mai pretenţioasă, care să folosească cel mai bine condiţiile create. Această plantă este grîul şi anume grîul de toamnă, şi nu grîul de primăvară. Dacă am aştepta pînă în primăvară, o parte din substanţele mobilizate de ogorul negru s-ar pierde prin levigare. în Siberia şi Orientul îndepărtat al Uniunii Sovietice, se cultivă încă grîul de primăvară după ogorul negru, dar aceasta numai provizoriu1.
Ogorul negru este tot aşa de potrivit pentru o altă cultură de toamnă, foarte pretenţioasă, care este cultura rapiţei. De asemenea pentru cartof, plantat vara şi pentru lucernă sau pentru amestecul de graminee şi leguminoase perene, semănate vara.
în al doilea an după ogorul negru, adică după grîul de toamnă sau după rapiţă, condiţiile sînt încă favorabile, pentru că efectele ogorului negru se prelungesc şi în al doilea an. în aceste condiţii favorabile se rînduieşte în asolament tot o cereală sau solă înierbată, pentru care este nevoie de un teren curat şi de substanţe hrănitoare accesibile plantelor.
Leguminoasele (trifoiul, lucerna, sparceta, măzărichea, lupinul, mazărea, lintea, bobul, năutul, fasolea, soia şi altele) împlinesc un rol ameliorator, pentru că lasă în sol mult azot, calciu şi materie organică. De aceea, aceste culturi pot înlocui ogorul negru în asolament. Cele mai bune înlocuitoare sînt leguminoasele de nutreţ, care lasă în pămînt mai multă materie organică, se recoltează devreme şi permit lucrarea solei pînă în toamnă, aproape ca şi în ogorul negru. Foarte indicate sînt următoarele leguminoase de nutreţ: trifoiul şi lucerna, întoarse după prima coasă sau în condiţii climatice şi pedologice bune, după a doua coasă. Apoi borceagul şi mai ales borceagul de toamnă, care eliberează locul în luna mai. Mazărea şi lintea împlinesc de aseme-
1 I. M. Skvorţov, Op. cit.
536
Organizarea teritoriului şi asolamentele
nea bine rolul ogorului negru ocupat, fiindcă şi ele părăsesc pămîntul devreme.
Leguminoasele tîrzii pentru boabe, ca fasolea, bobul, soia, împlinesc mai puţin bine rolul ogorului negru, pentru că se recoltează tîrziu şi nu lasă timp pentru lucrarea solului ca ogor.
Fiind plante amelioratoare, leguminoasele urmează de obicei în asolament după cerealele de primăvară, ca şi ogorul negru, cîteodată şi după cerealele de toamnă. Dar cum ele cer un loc curat, mai ales mazărea şi lintea, este mai bine să fie cultivate după prăsitoare: porumb, cartof, bumbac, sfeclă. Nu este bine să se cultive după floarea-soarelui nici leguminoasele de nutreţ, nici mazărea sau lintea, fiindcă în cultură vor răsări foarte multe plante de floarea-soarelui, provenite din seminţele recoltei precedente. Dacă însă semănăm leguminoase prăşite — fasole, bob, soia etc. — atunci acestea se pot pune şi după floarea-soarelui.
Leguminoasele anuale se pot pune şi după in, cînepă, iarbă de Sudan, -care consumă mult azot.
După leguminoase trebuie să urmeze, ca şi după sola înierbată şi după ogorul negru, cerealele de toamnă sau rapiţa. Acestea găsesc condiţiile cele mai bune după leguminoasele de nutreţ, după mazăre şi linte, adică după acele leguminoase care acoperă bine solul şi se recoltează devreme. Leguminoasele pentru boabe, prăşite, sînt ceva mai puţin bune şi anume cu atît mai puţin bune, cu cît se recoltează mai tîrziu. De aceea, după leguminoasele prăşite, cu rrecolte tîrzii, se preferă uneori în U.R.S.S., să se semene cereale de primăvară. în R.P.R. se vor semăna cereale de toamnă. Se poate semăna şi porumb, cînd vrem să punem această plantă în cele mai bune condiţii.
Cerealele de toamnă cer locul cel mai bun, urmează, precum am văzut, după ogor negru curat, după ogor negru cu îngrăşăminte verzi, leguminoase timpurii şi după sola înierbată, întoarsă devreme, vara.
Cînd se aplică îngrăşăminte prăsitoarelor se pot semăna cerealele de toamnă şi după prăsitoare, mai ales dacă alegem o prăsitoare care să părăsească terenul devreme. Astfel, în regiunea centrală a părţii europene a U.R.S.S., se cultivă după cartofi îngrăşaţi grîu şi secară de toamnă. Producţiile obţinute au fost foarte mari, de 4 000 kg la ha.x.
în Kuban se cultivă grîu după floarea-soarelui, care este o plantă epuizantă, dar solul în Kuban este foarte fertil.
în Ucraina se cultivă grîu după ogorul în benzi sau ogorul în culise, benzile fiind cultivate cu porumb sau sorg, precum şi după sola înierbată.
Şi la noi se obţin în Banat şi Oltenia recolte bune de grîu după porumb îngrăşat cu bălegar. Cum în ţara noastră suprafaţa ocupată de grîul de toamnă
1 I. V. Iakuşkin, Op. cit.
Asolamentul general	537
"M
şi de porumb este precumpănitoare faţă de alte culturi, cultivarea grîului de toamnă după porumb devine o necesitate. Trebuie aplicate însă măsurile agrotehnice care pot face din porumb o bună plantă antemergătoare pentru grîu şi anume cultivarea de soiuri mai timpurii, îngrăşarea cu gunoi de grajd sau cu îngrăşăminte minerale, prăşitul de 3—4 ori, pentru ca solul să fie curat şi mobilizat în vederea culturii grîului.
Grîul de toamnă merge mai puţin bine după unele graminee care se recoltează tîrziu, ca meiul, dughia, sorgul, iarba de Sudan. Merge mai bine după el însuşi, dacă terenul este bine lucrat din vară şi dacă prima oară s-a cultivat grîul după ogor negru, după sola înierbată sau după leguminoase.
După cerealele de toamnă urmează plante pretenţioase, care profită de efectul prelungit al ogorului negru, al leguminoasei antemergătoare sau al solei înierbate.
Astfel de plante pretenţioase sînt: sfecla de zahăr, cartoful, bumbacul, porumbul, rapiţa. Cîteodată, spre a folosi complet avantajele solei premergătoare, se pun după cerealele de toamnă încă o dată cereale de toamnă, aşa cum am spus mai sus, sau cerealele de primăvară: orz, grîu de primăvară sau ovăz.
Dintre cerealele de toamnă, secara se poate cultiva după ea însăşi mai mulţi ani, aşa cum s-a verificat la Staţiunea experimentală Poltava, unde s-a cultivat timp de 60 de ani în monocultură, fără să scadă mult recolta x.
Secara creşte foarte repede, are talie înaltă, se recoltează devreme şi luptă mai uşor cu buruienile. Are însuşirea de a-şi extrage hrana din compuşii insolubili ai solului mai mult decît alte cereale.
Sola înierbată urmează după cereale de toamnă, cînd acestea vin după ogor negru, pentru că şi amestecul de graminee şi leguminoase perene are nevoie de un teren curat şi în stare bună de cultură. Alteori, sola înierbată urmează după cereale de primăvară, consecutive cerealelor de toamnă, adică în al doilea an după ogorul negru.
Cerealele de primăvară urmează cel mai bine după sola înierbată, dacă acest loc nu a fost destinat pentru cereale de toamnă. Dacă însă nu le putem pune după sola înierbată, atunci locul cel mai bun pentru ele este după leguminoasele pentru boabe sau după prăsitoare. Sînt bune antemergătoare şi cerealele de toamnă, dacă ele au urmat după ogor negru, leguminoase ori sola înierbată.
^	Iakuşkin2	dă	următoarea ordine de preferinţă premergătoarelor favo-
rabile pentru cerealele de primăvară: 1) premergătoare excelentă, sola înierbată;
2) premergătoare foarte bune: cartoful, morcovul, măzărichea, cucurbitaceele;
3) premergătoare bune: sfecla de zahăr, rădăcinoasele furajere, leguminoasele pentru boabe, cerealele de toamnă (ele înseşi după ogor negru sau sola înierbată),
1	I. V. Iakuşkin, Op. cit.
2	Ibidem
538
Organizarea teritoriului şi asolamentele
porumbul, meiul; 4) premergătoare mediocre: inul, hrişcă, floarea-soarelui, iar cele mai rele sînt cerealele de primăvară înşile.
Este aşadar admisibil să se cultive cerealele de toamnă după cerealele de toamnă, cerealale de primăvară după cerealele de toamnă, cîteodată cerealele de toamnă după cele de primăvară, dar nu este admisibil să se cultive cerealele de primăvară după cerealele de primăvară.
Cerealele de primăvară sînt bune premergătoare dacă propria lor plantă premergătoare a fost bună. De pildă, dacă a fost amestecul de graminee şi leguminoase, după ele urmează cerealele de toamnă; dacă cerealele de primăvară vin mai departe de sola înierbată, după ele urmează de obicei prăsitoare; iar dacă ele închid ciclul, trebuie să urmeze ogorul negru sau o leguminoasă.
Inul pentru fuior este o plantă pretenţioasă. Nu se poate cultiva după el însuşi. Nici îngrăşămintele organice şi minerale nu pot menţine recoltele de in la un nivel ridicat dacă se cultivă după el însuşi. Astfel, inul cultivat după el însuşi din 1915 pînă în 1922 la Staţiunea experimentală a Academiei agricole «K. A. Timiriazev» din Moscova şi-a micşorat recolta de la 2 960 kg la ha la 708 kg la ha de tulpini uscate, deşi a fost îngrăşat cu gunoi de grajdx. Explicaţia acestui fenomen de oboseală a inului am dat-o în paragraful 1 din prezentul capitol. Inul trebuie să urmeze după sola înierbată. în acest caz, el este o bună premergătoare pentru cerealele de primăvară, pentru culturile mai pretenţioase prăşite, ca sfecla şi cartofii şi chiar pentru grîul de toamnă.
Dacă nu putem semăna inul după sola înierbătă, atunci el trebuie să urmeze după prăsitoare îngrăşate, de exemplu cartofi. Poate urma după grîul de toamnă, dacă acesta se cultivă după ogor negru îngrăşat, după leguminoase sau după rapiţă. Cea mai rea premergătoare pentru in este ovăzul şi în general cerealele de primăvară.
După in, sola înierbată nu reuşeşte bine.
Cînepa cere condiţii de rotaţie asemănătoare inului, ea dă rezultate bune în locurile zvîntate, dar nu în regiunile secetoase, cere un sol fertil şi trebuie să primească în prealabil o îngrăşare puternică cu gunoi de grajd. în acest caz, ea este o bună premergătoare pentru cerealele de primăvară şi chiar de toamnă, sau pentru prăsitoare. Cînepa se poate cultiva şi după ea însăşi, în locuri bine îngrăşate, numite cînepişti. Cînd apare planta parazită lupoaia (Oro-banche sp.), cînepa nu se mai poate cultiva după ea însăşi şi nici după floarea-soarelui, care este atacată de aceeaşi plantă parazită.
Plantele prăsitoare (sfecla de zahăr şi de nutreţ, cartoful, porumbul, floarea-soarelui etc.) urmează după cerealele de toamnă cultivate după ogor negru sau după cerealele de primăvară, cînd acestea urmează după sola înierbată
1 I. V. Iakuşkin, Op. cit.
Asolamentul general
539
sau după leguminoasele pentru boabe. La sfecla de zahăr şi la cartofii pentru industrie trebuie să se evite premergătoarele, care lasă în sol un exces de azot.
Prăsitoare după prăsitoare nu este bine a se cultiva, pentru că locul curăţit de buruieni trebuie atribuit altei culturi şi pentru că praşila, doi ani consecutivi, duce la o pulverizare a solului şi la deteriorarea structurii.
Sînt însă şi excepţii la această regulă 1 şi anume: cartoful se poate cultiva după cartof dacă nu apar virozele, bumbacul se cultivă 2—3 ani după el însuşi dacă solul a fost ameliorat prin cultura de lucernă sau sola înierbată timp de 2—3 ani.
Cartoful poate fi cultivat după el însuşi timp îndelungat dacă în fiecare an este bine îngrăşat2.
Pentru ţara noastră, porumbul are printre plantele prăsitoare o poziţie proeminentă, pentru că este planta care ocupă cea mai mare suprafaţă cultivată şi dă producţia totală cea mai mare din toate plantele. Condiţiile pedoclimatice în R.P.R. sînt aşa de favorabile pentru porumb, încît producţia poate să crească mult.	>
Dacă în gospodărie se pune accentul principal pe producţia de porumb, trebuie să i se dea locul cel mai bun în asolament. în acest caz, el poate urma după sola înierbată sau după sola săritoare de lucernă, sau după leguminoase anuale, în special după leguminoasele pentru boabe tîrzii. în mod obişnuit, el urmează după cerealele de toamnă şi de primăvară. După recoltarea acestor plante se va face imediat o arătură de vară la 10 cm şi o arătură de toamnă la 20 cm. Cînd este îngrăşat cu bălegar sau cînd urmează după premergătoarele cele mai bune, atunci este el însuşi o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, în special pentru grîul de toamnă.
Porumbul poate fi cultivat şi după el însuşi, dacă nu au apărut bolile specifice sau dăunătorii, dar numai 2 ani.
Soiurile timpurii de porumb pot fi cultivate şi în cultură dublă, după rapiţăsau după borceag, recoltate devreme. Ion lonescu de la Brad a văzut astfel de culturi de porumb, în fostul judeţ Mehedinţi, încă de acum aproape 100 de ani, la 1868.
Dintre prăsitoare, sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăşi pe acelaşi teren timp îndelungat. După 2 ani de cultivare pe acelaşi loc recolta scade cu cca. 15%, după 4 ani cu 40% şi după 8 ani cu 50%. Nici îngrăşămintele nu pot menţine recolta la un nivel prea ridicat3.
Plantele prăsitoare curăţă terenul de	buruieni.	Ele	sînt bune premegătoare
pentru leguminoase, aşa cum am văzut,	iar	dacă	sînt	şi îngrăşate cu bălegar,
1	I. M. Skvorţov, Op. cit.
2	A. F. Gustafsony Using and managing soils,	New York	and London 1948.
3	I. V. Iakuşkin, Op. cit.
540
Organizarea teritoriului şi asolamentele
atunci sînt şi mai bune premergătoare. în acest caz, după ele urmează cerealele de primăvară şi în anumite condiţii, pe care le-am amintit mai înainte, chiar şi cerealele de toamnă. Prăsitoarele sînt bune premergătoare şi pentru sola înierbată, cînd amestecul se seamănă fără plantă protectoare.
Orzul de primăvară după bumbac, în U.R.S.S., dă recolte mari. Tot aşa după porumb.
Sfecla de zahăr este o foarte bună plantă premergătoare pentru toate cerealele de primăvară, în afară de ovăz, deoarece ovăzul şi sfecla au un duşman comun, nematozii.
Meiul care este şi el o cereală de primăvară, merge însă cel mai bine dupâ trifoi sau după sola înierbată. Merge bine de asemenea după prăsitoare îngrăşate şi după leguminoase anuale pentru boabe. Meiul cere un loc fertil şi curat. Creşte încet în prima fază de vegetaţie şi se îmburuienează uşor. Se poate cultiva şi în mirişte, în cultură dublă, după ce s-a ridicat recolta unei plante timpurii^ ca borceagul, rapiţa, cartofii timpurii sau orzul de toamnă.
După mei urmează plante prăsitoare sau leguminoase.
Bumbacul merge foarte bine în alternanţă cu lucerna şi cu sola înierbată.
în experienţele urmărite în Kazahstanul de sud, bumbacul cultivat după lucernă, menţinută în cultură 3 ani, a dat, faţă de bumbacul cultivat după el însuşi, un spor de recoltă de 88% în primul an şi de 24% în al doilea an1.
Dacă lucerna sau amestecul de graminee şi leguminoase perene irigate se menţine pe teren 2—3 ani, se poate cultiva după acestea, timp de 3—4 ani consecutiv, bumbac.
în asolamentul obişnuit fără irigaţie, bumbacul se pune în primul an sau al doilea an după sola înierbată, deci după grîul pus după sola înierbată sau după grîul după ogor negru îngrăşat. Se mai poate pune după rapiţă sau după cînepă îngrăşată.
Din rezultatele obţinute la Staţiunea experimentală Brînceni, regiunea Bucureşti, cele mai bune premergătoare ale bumbacului au fost cerealele de primăvară şi de toamnă, iarba de Sudan. Leguminoasele anuale şi ogorul negru nu sînt indicate ca premergătoare pentru bumbac. Ogorul negru îngrăşat şi neîngrăşat a întîrziat mult coacerea bumbacului în condiţiile experimentale de la Brînceni2.
După bumbac urmează cereale de primăvară, leguminoase, sola înierbată.
S-a încercat cu succes şi la noi în ţară cultura grîului de toamnă semănat în bumbac înainte de recoltare. Tulpinile de bumbac sînt desfrunzite cu ajutorul cianamidei de calciu, înaintea semănatului grîului, rămîn pe teren după
1	I. V. Iakuşkin, Op. cit.
2	V. Apostoly Influenţa plantei premergătoare asupra producţiei bumbacului, «Probleme agricole », 3/1957.
Asolamentul general
541
recoltare şi se strîng în primăvară. în timpul iernii, ele formează un adăpost împotriva gerului şi un mijloc de reţinere a zăpezii, ceea ce este foarte prielnic pentru cultura grîului.
Rapiţa de toamnă este o plantă pretenţioasă. Cere un teren fertil şi bine lucrat. Urmează, ca şi cerealele de toamnă, după ogor negru, după sola înierbată sau după o leguminoasă timpurie. De asemenea după cartofii timpurii, după in, după grîu sau orz. S-a încercat, cîteodată cu succes, semănatul rapiţei timpurii în cultura de porumb. în acest caz, sămînţă se acoperă cu ultima praşilă superficială.
După rapiţa de toamnă urmează foarte bine o cereală de toamnă, grîu de toamnă sau orz de toamnă. După rapiţă se pot face culturi duble de mei, porumb furajer, sorg sau iarbă de Sudan, precum şi de cartofi plantaţi vara, după metoda lui Lîsenko.
Rapiţa de primăvară se poate aşeza în asolament după sola înierbată, după cereale îngrăşate sau după leguminoase pentru boabe.
După ea pot urma cerealele de toamnă sau de primăvară.
Porumbul de nutreţ cere un teren fertil, bine îngrăşat cu bălegar, bine lucrat. Urmează după cerealele de toamnă sau de primăvară. Curăţă bine locul, fie că este semănat des şi înăbuşă buruienile, fie că este semănat rar şi atunci terenul se curăţă prin prăsire.
Dacă se recoltează devreme, este o premergătoare potrivită pentru cerealele de toamnă, dacă se recoltează tîrziu, este o premergătoare potrivită pentru cerealele de primăvară.
Sorgul pentru nutreţ şi sorgul pentru mături sau pentru grăunţe au aceleaşi cerinţe ca şi porumbul de nutreţ. Sorgul este o plantă mai sobră decît porumbul, mai rezistent la secetă şi suportă o alcalinitate mai mare în sol. Va înlocui deci porumbul de nutreţ pe terenurile mai uscate şi cu alcalinitatea pînă la pH = 8, dar nu sărăturoase. Sorgul poate fi cultivat ca o cultură dublă, în aceleaşi condiţii ca şi meiul şi porumbul furajer. După sorg este potrivit să urmeze cereale de primăvară, în special orz de primăvară.
Iarba de Sudan are aceleaşi cerinţe ca şi porumbul de nutreţ şi sorgul. Se poate cultiva ca o cultură dublă, dacă vara este destul de ploioasă. Dacă vara este secetoasă, cultura dublă nu reuşeşte, din cauză că seminţele fiind foarte mici nu pot fi îngropate şi deci nu li se pot asigura condiţii normale de germinaţie în stratul superficial uscat.
După iarba de Sudan urmează prăsitoare, leguminoase sau cereale de primăvară.
Tutunul este o cultură pretenţioasă, care cere un sol curat şi fertil. Urmează după cereale, în al doilea an după ogorul negru sau în al doilea an după sola înierbată. Poate urma şi după prăsitoare, care lasă terenul curat, dacă solul are
642
Organizarea teritoriului şi asolamentele
o structură bună. Nu se poate cultiva după alte plante din familia solanaceelor, cum sînt cartofii şi pătlăgelele roşii, din cauză că aceste plante au aceleaşi boli ca şi tutunul.
După tutun urmează cerealele de toamnă sau de primăvară.
Dovlecii, pepenii furajeri şi comestibili urmează cel mai bine după sola înierbată sau după lucerna din sola săritoare. Trebuie să se aibă în vedere că dovlecii au mai mare nevoie de umiditate decît pepenii. Dovlecii se cultivă în gospodăria mică ţărănească, individuală, şi ca o cultură intercalată în porumb. Acest lucru nu este recomandabil în gospodăriile mari socialiste, pentru că împiedică lucrările mecanizate de îngrijire a culturii de porumb.
După dovleci şi pepeni, urmează cerealele de toamnă sau de primăvară.
Hrişcă este o plantă puţin pretenţioasă. Se poate semăna după cereale, după in, după prăsitoare. Se poate cultiva în miriştea plantelor timpurii, în cultură dublă. Este o plantă răspîndită mai ales în regiunea cu soluri mai puţin fertile După ea urmează secara, ovăzul, grîul de primăvară, cartoful.
Orezul se cultivă numai în teren irigat. El suportă să fie cultivat după el însuşi, dar cultura timp de mai mulţi ani, fără aplicarea unui asolament raţional, a dus la îmburuienarea excesivă a unor orezării, la sărăturarea secundară, la scăderea producţiei' şi chiar la părăsirea unor terenuri amenajate pentru cultura orezului. Asolamentul raţional este indispensabil pentru menţinerea solului în stare bună de fertilitate şi pentru obţinerea de producţii mari. Orezul se cultivă în alternanţă cu ogorul negru, cu sola înierbată, cu leguminoasele anuale sau cu prăsitoarele. Ca şi bumbacul irigat, se poate cultiva după el însuşi 3—4 ani, dacă cultura urmează după sola înierbată, menţinută 3 ani. Sola înierbată, irigată în asolamentele cu orez şi cu bumbac, se coseşte de mai multe ori pe an, dă o recoltă foarte mare de masă verde sau de fîn şi reprezintă un mijloc important pentru dezvoltarea zootehniei.
Compensarea lipsei asolamentului prin lucrarea raţională a solului şi prin îngrăşăminte. Cultivînd pe acelaşi teren aceeaşi plantă timp îndelungat, se creează condiţii nefavorabile, care duc inevitabil la scăderea recoltei. Recolta scade, an de an, mai mult la unele plante agricole, la altele mai puţin. Se poate opri scăderea recoltelor un timp mai lung sau mai scurt, dacă lucrăm solul cît mai bine, aplicăm îngrăşăminte, dăm cele mai atente îngrijiri culturilor, combatem radical buruienile şi ducem o luptă necruţătoare cu duşmanii vegetali şi animali ai plantelor cultivate.
Dintre aceste măsuri agrotehnice, îngrăşămintele au un efect proeminent. Efectul îngrăşămintelor se măreşte dacă planta este încadrată într-un asolament. Acest efect a fost verificat în diferite ţări, în experienţe, care au fost urmărite timp foarte îndelungat. La noi numai în ultimul timp s-au început experienţe cu asolamente de lungă durată. Rezultatele acestor experienţe vor
Asolamentul general
543
putea fi valorificate pentru producţie numai după cîteva decenii de experimentare.
Lipsa rezultatelor din experienţele cu asolamente este o piedică serioasă în zonarea asolamentelor pentru diferitele regiuni agricole de la noi. în alte ţări s-au făcut însă experienţe concludente.
în experienţele urmărite din anul 1879, într-o regiune cu precipitaţii medii anuale de 850 mm şi cu un sol de textură mijlocie, s-au înregistrat recoltele de porumb, ovăz şi trifoi roşu în cultură continuă (monocultură), într-un asolament de 2 ani şi într-un asolament de 3 ani. Din anul 1904 şi pînă în 1926, jumătate din parcele s-au îngrăşat anual cu o cantitate moderată de gunoi de grajd, cu var şi cu fosfate brute. S-a cultivat şi sulfină, în cultura ascunsă de ovăz. Sul-fina s-a îngropat toamna ca îngrăşămînt verde şi în primăvară s-a semănat porumbul. Lucrările solului şi îngrijirile date plantelor au fost aceleaşi în toate variantele experienţei.
Trifoiul în aceste experienţe s-a cultivat numai în asolament de 3 ani, ovăzul numai în asolamente de 2 şi 3 ani, numai porumbul s-a cultivat în toate trei variantele.
Recoltele medii obţinute sînt următoarele.
Tabelul 62
Efectul îngrăşămintelor şi amendamentelor date porumbului, ovăzului şi trifoiului roşu într-o cultură continuă (monocultură) şi în asolamente de 2 şi 3 ani
Asolamentul	Fără îngrăşăminte şi amendamente			Cu îngrăşăminte şi amendamente		
	Porumb kg la ha	Ovăz kg la ha	Trifoi roşu kg la ha	Porumb kg la ha	Ovăz kg la ha	Trifoi roşu kg la ha
1.	Cultură continuă (monocultură)	 2.	Asolament de 2 ani cu porumb, şi ovăz . 3.	Asolament de 3 ani cu porumb, ovăz şi trifoi roşu 			1504 2 130 2 691	1 201 1970	4 690	2	663 4 251 3	669	2 256 2 758	4 690
Porumbul cultivat după el însuşi fără îngrăşăminte şi amendamente a dat recolta cea mai mică, de 1 504 kg la ha. Numai lucrările raţionale ale solului şi îngrijirile atente au menţinut recolta la un nivel relativ ridicat. Cu îngrăşăminte şi amendamente, porumbul cultivat an de an, după el însuşi a dat recolte destul de mari, cu un spor de 1 159 kg la ha, adică cu 77% mai mult decît recolta-martor de 1 504 kg la ha. îngrăşămintele au înlăturat în bună parte efectele defavorabile ale cultivării porumbului după el însuşi.
Datele din tabel mai arată că porumbul în monocultură, neîngrăşat, dă o producţie mică, 1 504 kg. Aplicînd asolamentul fără îngrăşăminte, producţia
544
Organizarea teritoriului şi asolamentele
creşte la 2 130 kg la ha în asolamentul bienal şi la 2 691 kg în asolamentul trienal.
Aplicarea îngrăşămintelor sporeşte producţia în monocultură, dar o sporeşte mult mai mult în asolament. Producţia din monocultură cu îngrăşămînt este de 2 663 kg la ha, dar producţia din asolamente cu îngrăşăminte este de 4 251 kg la ha, respectiv de 3 669 kg la ha. Combinarea asolamentului cu îngrăşămîntul dă aşadar rezultatele cele mai favorabile.
Ovăzul a dat recolte mai mari în asolamentul cu trifoi. îngrăşămintele şi amendamentele au sporit mult recolta de ovăz. Cea mai mare recoltă, de 2 758 kg la ha, s-a obţinut cu îngrăşăminte şi amendamente în asolamentul de 3 ani cu trifoi. Sporul este de 1 557 kg la ha, adică cu 129% mai mult decît recolta parcelei martor de 1 201 kg la ha, obţinută fără îngrăşămînt, în asolamentul de
2	ani. Ovăzul a folosit mai bine ca porumbul excesul de azot. Trifoiul roşu nu a fost influenţat de loc de amendamente şi de îngrăşămintele primite.
în altă experienţă urmărită 72 de ani la Staţiunea experimentală Rothamsted (Anglia), într-o regiune cu precipitaţii abundente şi cu un sol sărac, s-au înregistrat recoltele de grîu de toamnă cultivat după el însuşi şi într-un asolament de 4 ani cu următoarea succesiune: trifoi, grîu, sfeclă, orz1.
într-o jumătate din parcele plantele s-au îngrăşat în fiecare an cu îngrăşăminte azotate, fosfatice şi potasice, iar în cealaltă jumătate din parcele plantele au rămas neîngrăşate.
S-au dat în fiecare an următoarele cantităţi de elemente nutritive: 128 kg de N, 74 kg de P205, 107 kg de K20 şi 224 kg de sulfat de magneziu (MgS04) şi sulfat de sodiu (Na2S04) la hectar.
Recoltele grîului de toamnă sînt următoarele.
Tabelul 63
Efectul îngrăşămintelor minerale în cultura de grîu după grîu şi grîu după trifoi, în asolamentul de 4 ani: trifoi, grîu, sfeclă, orz
Asolamentul	Neîngrăşat	îngrăşat
	kg la ha	
Grîu după grîu 	 Grîu în asolamentul de 4 ani : trifoi, grîu, sfeclă, orz . .	817 1626	1	576 2	197
Grîul şi-a menţinut recolta la 817 kg la ha în monocultură, datorită lucrărilor raţionale ale solului şi îngrijirilor date culturii. Cu îngrăşăminte, recolta de grîu s-a menţinut la un nivel ridicat, cu un spor de 759 kg la ha, adică
1	W. W. Weir, Soil productivity as affected by crop rotation, U.S.D.A., Farmer’s Bul-letin 1475, Washington DC, 1926.
Asolamentul general
545
cu 93% mai mare decît recolta de grîu a martorului din monocultură. Şi în acest caz îngrăşămintele au reuşit să înlăture o bună parte din efectele defavorabile ale cultivării grîului după el însuşi. Asolamentul în care a intrat trifoiul, dar fără îngrăşăminte, a menţinut recolta de grîu la un nivel şi mai ridicat, cu un spor de 809 kg la ha, adică cu 99% mai mult decît recolta parcelei martor. îngrăşămintele date plantelor din asolament şi azotul lăsat de trifoi au reuşit să dea recoltele cele mai mari din această experienţă, cu un spor de 1 380 kg, adică cu 169% mai mult decît recolta parcelei martor.
Din această experienţă se poate conchide că pentru grîii, lucrările solului, îngrăşămintele minerale şi asolamentul au o influenţă aproape egală. Lucrările solului fără asolament şi fără îngrăşăminte au menţinut recolta la 817 kg la ha, îngrăşămintele au ridicat recolta cu 93%, iar asolamentul fără îngrăşăminte a ridicat recolta cu 99%. Asolamentul, îngrăşămintele şi lucrările solului împreună au ridicat recolta aproape de trei ori.
O experienţă similară a fost urmărită din anul 1852 pînă în anul 1946, deci 94 de ani. în această experienţă, prima variantă a fost monocultura fără îngrăşămînt, în a doua variantă grîul de monocultură a primit în fiecare an gunoi de grajd în cantitate de 34 600 kg la ha, iar în a treia variantă a primit îngrăşăminte minerale complete.
Dăm recoltele medii, obţinute din primele două decenii 1852—1871 şi din ultimele două decenii complete 1922—19411.
Tabelul 64
Producţia grîului de toamnă cultivat după el însuşi, fără îngrăşăminte, cu îngrăşăminte minerale şi cu gunoi de grajd
Perioada experimentală	Neîngrăşat	34 600 kg de gunoi de grajd dat în fiecare an	îngrăşăminte minerale (N, P, K, Mg, Na)
1852-1871 1922-1941	1 018 kg la ha 682 kg la ha	2 438 kg la ha 1 603 kg la ha	2 570 kg la ha 1 761 kg la ha
îngrăşămintele minerale şi gunoiul de grajd, date în fiecare an, au sporit simţitor recolta în primele două decenii ale experienţei (1852—1871), cu 1 420 kg la ha, adică cu 138% şi cu 1 552 kg la ha, adică cu 152% mai mult decît recolta parcelei martor.
în ultimele două decenii ale experienţei (1922—1941), recoltele au scăzut la grîul cultivat după el însuşi fără îngrăşăminte, cu 336 kg la ha, adică cu 34% faţă de recolta obţinută în primele două decenii. Recolta a scăzut şi unde s-au dat în fiecare an îngrăşăminte minerale şi gunoi de grajd. Scăderile sînt de
1	F. Bear, Soils and soil fertility, 1953.
35 — Agrotehnica
546
Organizarea teritoriului şi asolamentele
aceeaşi mărime, de 835 kg la ha, adică 34% şi de 809 kg la ha, adică 31,5% faţă de recoltele obţinute în primele două decenii.
Aşadar, monocultura a provocat o scădere sensibilă a recoltelor, atît în variantele fără îngrăşămînt, cît şi în variantele cu îngrăşămînt.
Am făcut şi noi o experienţă cu grîu cultivat în monocultură timp de 24 de ani, în cîmpul Catedrei de agrotehnică de la Institutul agronomic « N. Bălcescu ».
Cultura s-a făcut fără îngrăşămînt, dar cu aplicarea unei agrotehnici foarte raţionale, adică cu arătura de vară foarte timpurie, cu sau fără dezmiriştire, după starea de umiditate a solului şi cu lucrări superficiale de vară repetate. Recoltele s-au menţinut la un nivel satisfăcător în primii 15 ani şi au variat între 3 800 şi 1 122 kg la ha, după condiţiile climatice ale anului respectiv, în ultima perioadă de 9 ani, recoltele au avut o tendinţă manifestă de scădere şi au variat între 1 221 şi 2 250 kg la ha, iar în anul de mare secetă 1946—1947, recolta nu a fost decît de 62 kg la ha. Calamitatea cea mai mare care s-a observat în ultima perioadă a fost invazia de buruieni efemere, care nu se puteau combate prin lucrările solului. în toţi anii cît a durat experienţa (în afară de 2), recoltele din monocultură au fost inferioare recoltelor dintr-un asolament de 4 ani. S-a observat în monocultură o evoluţie regresivă a solului faţă de solul din asolamentul de 4 ani cu leguminoase şi mai ales faţă de solul din parcela cu ierburi perene.
Am executat de asemenea o experienţă cu monocultură de porumb, timp de 8 ani, fără îngrăşămînt, dar cu o agrotehnică foarte raţională. în toţi anii, recoltele din monocultură au fost inferioare recoltelor din asolamentul de 4 ani.
§ 4. Evoluţia asolamentelor
Asolamentul în sistemele vechi de agricultură este unul din elementele cele mai caracteristice ale sistemului de agricultură, adică al complexului de măsuri agrotehnice care caracterizează agricultura dintr-o anumită epocă istorică.
în perioadele cele mai vechi ale istoriei omenirii populaţia era rară. Existau întinse suprafeţe de pajişti, care serveau pentru creşterea animalelor. Agricultura se practica pe suprafeţe relativ restrînse, prin desţelenirea unor porţiuni din pajiştea naturală.
Pentru producţia de plante alimentare sau textile, se desţelenea o porţiune de teren mai mare ori mai mică, după posibilitatea fiecărei familii şi după mijloacele de producţie ce existau. Se lucra cu unelte de mînă sau cu plugul primitiv de lemn.
în astfel de condiţii de cultură, solul îşi pierdea după cîţiva ani capacitatea lui productivă. Fertilitatea scădea, din cauza stricării structurii, din cauza împu-
Asolamentul general
547
ţinării substanţelor nutritive în stratul de sol foarte subţire care se putea lucra şi din cauza îmburuienării. excesive. îmburuienarea era o consecinţă a lucrării superficiale şi a faptului că se cultiva mereu aceeaşi plantă pe acelaşi loc, procedeu care este denumit monocultură.
Cînd producţia scădea mult, se luau în cultură noi porţiuni de ţelină, deşi defrişarea ţelinei era o lucrare destul de greu de executat cu uneltele de care dispuneau oamenii acelor epoci îndepărtate.
Cînd clanul sau tribul locuia în preajma pădurilor, se proceda cu pădurea într-un mod analog ca şi cu ţelina. Se defrişa pădurea cel mai adesea prin foc, se făceau «curături», cum sînt denumite, pînă azi, de ^ţăranii noştri. Aceste « curături » se cultivau atîta vreme cît dădeau o producţie bună, apoi erau părăsite. Pădurea se instala din nou spontan sau se declanşau fenomene de eroziune, care desăvîrşeau ruina solului de pe suprafaţa defrişată.
Sistemul acesta de agricultură este caracteristic pentru comuna primitivă şi pentru un grad de civilizaţie puţin evoluat şi se mai practică şi azi în Africa Centrală.
O dată cu înmulţirea populaţiei şi apariţia proprietăţii individuale, în regimul sclavagist sau feudal, rezervele de ţelină s-au împuţinat. S-a simţit nevoia să se ia în cultură porţiuni de teren care fuseseră părăsite cu mulţi ani înainte. Terenul părăsit, timp de mai mulţi ani, este denumit pîrloagă. S-a impus deci nevoia de a relua în cultură pîrloagele şi în felul acesta a luat naştere un nou sistem de agricultură, cu o folosinţă mai bună, dar totuşi încă foarte extensivă, a solului1.
Oamenii dispuneau în epoca aplicării sistemului de agricultură cu pîrloagă de unelte mult mai perfecţionate ca cele primitive. Se prelucra fierul şi plugul avea acum un brăzdar de fier, avea o construcţie mai echilibrată şi putea fi tras cu uşurinţă de animale. în săpăturile arheologice, făcute în anii din urmă în ţara noastră, s-au găsit unelte de fier din epoca dacilor, care au o foarte mare asemănare cu uneltele de azi. Lucrînd pămîntul cu astfel de unelte, se obţineau după întoarcerea ţelinelor sau după defrişarea pădurilor producţii de cereale destul de bune. Daco-geţii vindeau grîu cetăţilor greceşti de pe malul Mării Negre, cu sute de ani înainte de era noastră.
Se practica tot monocultura, ca şi în sistemul dinainte. Producţia începea să scadă de la o vreme, scădea în acelaşi timp şi calitatea cerealelor, terenul se îmburuiena puternic.
Cînd terenul nu mai răsplătea munca agricultorului, el era părăsit, lăsat pîrloagă. Perioada de pîrloagă dura 7—20 de ani, uneori şi mai mult. în acest timp solul « se odihnea», îşi refăcea structura şi îşi mărea din nou fertilitatea prin
1 V. R. Viliams, Op. cit.
548
Organizarea teritoriului şi asolamentele
procesele pe care le vom descrie mai jos. în primii ani ai pîrloagei, terenul se păşuna şi era denumit «toloacă »; urma o perioadă de mai mulţi ani de fîneaţă şi apoi din nou de păşune.
Sistemul acesta de agricultură a fost găsit de Ion lonescu de la Brad în Dobrogea, acum 100 de ani. El scria în monografia sa despre Dobrogea că terenurile cultivate mai mult timp deveneau prăfoase, produceau din ce în ce mai puţin şi trebuiau să fie părăsite. Ţăranii din satele vechi, din lunca Ialomiţei şi din lunca Dunării, cultivau porţiuni din stepa Bărăganului în sistemul de pîrloagă, pînă acum trei sferturi de veac, cînd a fost desţelenită întreaga stepă, în acelaşi chip lucrau pămîntul ţăranii din satele vechi din stepa Jijiei, pînă la desţelenirea ei totală. Urme ale acestui sistem s-au păstrat în unele părţi ale ţării noastre, de pildă în Maramureş, pînă la începutul secolului al XX-lea.
în Rusia dinainte de revoluţie, statul avea mari întinderi de teren, în Transvolgia, pe care le arenda cu condiţia ca arendaşul să respecte perioadele «de odihnă» ale solului.
Odihna solului constă în lăsarea lui în pîrloagă. în urma unei perioade mai lungi sau mai scurte de pîrloagă, solul se acoperă întîi cu buruieni diferite, apoi cu plante din familia gramineelor. Acestea refac structura, provoacă o acumulare de humus şi îmbunătăţesc starea de fertilitate a solului, aşa cum am arătat în capitolul despre structură, din partea a IlI-a.
Plantele ce se cultivă după fiecare stadiu al pîrloagei. Primul stadiu al pîrloagei este denumit de Viliams pîrloagă cu buruieni, toloacă sau ogor sterp.
Al doilea stadiu în care se dezvoltă pirul este denumit de Viliams pîrloagă moale.
Al treilea stadiu în care se dezvoltă ierburile cu tufă rară şi apoi cele cu tufă deasă este denumit pîrloagă tare.
Al patrulea stadiu, cînd apar ierburile de stepă, este denumit ţelină de stepă.
întoarcerea pîrloagei nu se face după ce ea a parcurs toate stadiile arătate mai sus, ci după un timp mai scurt, adică după unul sau altul din stadiile de mai sus. După fiecare stadiu reuşesc mai bine anumite plante. Este interesant de ştiut care sînt aceste plante, pentru că uneori, chiar şi azi, sîntem în situaţia de a cultiva o ţelină sau de a cultiva o pîrloagă, în diferite stadii de evoluţie. Directivele Congresului al II-lea al P.M.R. prevăd desţelenirea unei suprafeţe importante de izlazuri degradate, de asemenea luarea în cultură a unor terenuri care au rămas necultivate un timp mai lung sau mai scurt, din diferite cauze : inundaţii, terenuri erodate, ^terenuri invadate de mărăcinişuri etc.
Asolamentul general
549
După pîrloagă cu pir şi după toloacă sau ogor sterp, se cultivă cu succes grîul obişnuit — Triticum vulgare — bineînţeles după ce pirul a fost distrus prin metode adecvate. Solul îşi pierde structura după cîţiva ani de cultură; el rămîne încă bun pentru cultura cerealelor mai puţin pretenţioase: orz, ovăz, secară, apoi condiţiile devin defavorabile şi pentru acestea şi trebuie din nou luate măsuri de refacere a structurii şi fertilităţii.
După pîrloaga tare, adică după ţelina formată din ierburi cu tufă rară şi cu tufă deasă, reuşeşte mai bine, în primul an, grîul tare — Triticum durum — care este o plantă micotrofă şi care foloseşte bine marea cantitate de substanţă organică acumulată înv sol.
în anii următori se poate cultiva grîul obişnuit — Triticum vulgare — care este autotrof.
După ţelina de stepă, în care acumularea de humus este maximă, nu se poate cultiva în primii ani nici grîul tare şi cu atît mai puţin grîul obişnuit. Cerealele au la început un exces de hrană, epuizează repede apa din sol şi se pălesc fără a rodi sau « ard » după cum se spune în termeni populari. De aceea, pe astfel de ţeline, foarte bogate în humus, se cultivă 1 — 2 ani plante din familia cucurbi-taceelor, care suportă excesul de humus. După acestea se cultivă cereale micotrofe: grîu tare sau mei. Se poate cultiva de asemenea in de sămînţă sau cînepă. După ce o bună parte din humus s-a mineralizat, se pot cultiva cerealele obişnuite autotrofe.
Asolamentul cu ogor sterp sau cu ogor negru, cu rotaţie bienală şi trienală. Nevoia de produse agricole fiind din ce în ce mai mare şi rezervele de terenuri libere restrîngîndu-se din ce în ce mai mult, s-a recurs la scurtarea perioadei de pîrloagă la minimum posibil, adică la 1 an, rareori la 2 ani. în felul acesta s-a ajuns la sistemul cu ogor. Solul era lăsat să se odihnească 1 an, în care timp era păşunat. Acesta era ogorul sterp sau toloaca. Alteori, solul era lucrat, începînd din toamna anului cînd se ridica recolta şi lucrarea se continua în anul următor. Acesta era ogorul negru propriu-zis. De cele mai multe ori ogorul se păşuna pînă la sfîrşitul lunii iunie — începutul lunii iulie, cînd animalele ieşeau la păşunat pe mirişte. în această epocă ogorul se ara, se grăpa şi se menţinea curat pînă în toamnă, cînd se semăna grîu sau altă cereală de toamnă.
Acest sistem are avantajul că permite pregătirea în bune condiţii a solului pentru cultura principală, care este cereala de toamnă şi face posibilă alternarea culturilor într-un asolament de 2 sau de 3 ani, uneori de 4 ani.
Iată cîteva exemple de astfel de asolamente:
Anul
Cultura
Anul
Cultura
2
3
ogor
ogor
secară
1
2
3
ogor
ogor
orz sau ovăz
550
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Aceste exemple cu 2 ani de ogor reprezintă tranziţia de la sistemul cu pîrloagă la sistemul cu ogor. Tranziţia este şi mai bine marcată cînd solul este menţinut cu ogor nu 2, ci 3 ani1.
O proporţie mai mare de suprafaţă ocupată cu plante este realizată în asolamentul de 2 ani, cu ogor, de tipul următor:
Anul	Cultura	Anul	Cultura	Anul	Cultura
	1..... ogor	1........ogor	1.......ogor
	2..... grîu de toamnă	2........orz de	toamnă 2	...... secară de toamnă
O proporţie şi mai mare a suprafeţei ocupate de plante este realizată în asolamentul de 3 ani sau trienal, de tipul următor:
Anul	Cultura	Anul	Cultura
1	...... ogor	1 ....... ogor
2	...... secară de	toamnă	2 ....... grîu de toamnă
3	...... ovăz	3 ....... orz de primăvară
Toate asolamentele de mai sus au fost aplicate în Europa Occidentală timp de secole, în toată epoca feudală. Carol Mag nul a decretat aplicarea asolamentului trienal pe domeniile imperiale încă în secolul al X-lea. Sistemul cu ogor, cu asolamente de 2 şi de 3 ani s-a menţinut în Europa Occidentală, în afară de Anglia şi de Ţările de Jos, pînă la începutul secolului al XlX-lea.
Asolamentul de 3 ani s-a introdus şi la noi şi s-a răspîndit mai ales în Transilvania, unde se mai întîlneşte în gospodăria individuală ţărănească pînă astăzi.
în Muntenia şi Moldova, sistemul cu ogor s-a menţinut numai în gospodăriile mari. în gospodăriile ţărăneşti, din ce în ce mai restrînse, în ce priveşte satisfacerea nevoilor lor de hrană, s-a renunţat la ogor şi s-a adoptat un asolament de 2 ani: 1) grîu, 2) porumb. Acest asolament mai persistă încă în gospodăriile ţărăneşti, individuale. El este părăsit astăzi în gospodăriile din sectorul socialist şi înlocuit cu asolamente mai bune, de care ne vom ocupa mai departe.
Pe proprietăţile statului, din ţara noastră, tarlaua cu ogor era obligatorie, în « Condiţiile generale pentru arendarea moşiilor statului » din 1885 se prevedea că arendaşii sînt obligaţi a lăsa în fiecare an o tarla reprezentînd 1/3 pînă la 1/5 din toată suprafaţa, pentru «odihna» solului. Cu timpul însă, ogorul negru sau ogorul sterp s-a redus treptat. Statistica înregistrează în Muntenia, Moldova şi Dobrogea procentele următoare de suprafeţe ocupate de ogor, faţă de toată suprafaţa cultivată:
în 1888 ................... 19,4	%
în 1892 ................... 15,2	%
în 1899 ...................	5,6	%
în 1901 ...................	5,0	%
1 V. R. Viliams, Op. cit.
Asolamentul general
551
în Transilvania, de asemenea, s-a înregistrat o scădere. în Ţara Bîrsei, de pildă, în 1880, suprafaţa ocupată de ogor era de 19,53%, iar în 1895 s-a redus la 6,67%. S-a mai menţinut ogorul şi după unirea	Transilvaniei,	în	regiunea
Hunedoara, în regiunea Stalin şi în Regiunea Autonomă Maghiară.
în Rusia dinaintea revoluţiei, de asemenea s-a introdus sistemul cu ogor, cu asolamente de 2 si de 3 ani. în Caucaz se întîlnea următorul asolament:
1) ogor, 2) porumb, iar în restul ţării asolamentul tipic de 3 ani: 1) ogor,
2) cereală de toamnă, 3) cereală de primăvară.
în America era răspîndit asolamentul de 2 ani: 1) ogor, 2) porumb, sau un asolament de 4 ani de tipul: 1) ogor, 2) bumbac, 3) ogor, 4) porumb.
La noi, cînd se cultiva terenul proprietarilor feudali, al mînăstirilor sau monarhilor, moşia era împărţită în două, trei sau patru tarlale, după tipul asolamentului, tarlale care se cultivau în rotaţie.
în gospodăria ţărănească asolamentul era organizat colectiv; terenul satului era împărţit în două sau trei tarlale mari şi fiecare ţăran avea un lot în tarlaua respectivă. Ogorul forma astfel un bloc care se putea păşuna de-a valma în primăvară şi la începutul verii; păioasele ocupau de asemenea fiecare o tarla astfel ca miriştile să se poată păşuna de-a valma.
După cum se vede din exemplele de mai sus,	în asolament	nu	se	culti-
vau plante de nutreţ, nici plante tehnice sau alimentare, în afară de cereale. Plantele tehnice şi alimentare se cultivau în grădini sau în mici loturi izolate.
Animalele erau hrănite, din primăvară pînă toamna tîrziu, la păşune, pe izlazul comun, uneori pe fîneţe, după ce se lua prima coasă de fîn, pe toloacă şi pe mirişte. Iarna, animalele erau hrănite numai cu fîn, paie, pleavă şi coceni.
Sistemul de agricultură cu ogor, cu asolamente de 2 şi de 3 ani, uneori fără ogor, este un sistem extensiv, care nu asigură creşterea continuă a recoltelor. Fertilitatea solului scade treptat, ca o consecinţă în primul rînd a distrugerii structurii.
Distrugerea structurii este o consecinţă a împuţinării humusului şi calciului din sol. împuţinarea humusului este pricinuită de aerisirea puternică a solului, care are loc în ogor şi în tarlalele cultivate, în urma lucrărilor repetate ce se execută. Aerisirea puternică duce la mineralizarea humusului, deci la împuţinarea lui. Viliams a evaluat că se pierde anual 0,1% humus, ceea ce reprezintă 3 000 kg de humus la hectar, pe o adîncime de 20 cm.
O altă cauză a deteriorării structurii este păşunatul ogorului şi păşunatul miriştilor, care duce la o bătătorire puternică a solului. în unele gospodării mari din ţara noastră se renunţase din această cauză la păşunatul miriştilor.
Stricarea structurii prin împuţinarea humusului şi a calciului şi prin bătătorirea excesivă a solului are urmări cu totul defavorabile, mai ales pe cernoziom. Sodiul rezultat din descompunerea materiei organice nu se mai poate spăla*
552
Organizarea teritoriului şi asolamentele
se acumulează în sol şi provoacă evoluţia cernoziomului spre soloneţ, care are însuşiri fizice şi biochimice defavorabile şi de la o vreme nu mai poate fi cultivat.
Scăderea producţiei agricole în sistemul cu ogor şi cu asolamente bienal şi trienal a avut consecinţe nefavorabile asupra economiei generale a ţărilor unde s-a aplicat timp îndelungat acest sistem. Stricarea structurii făcea ca nevoia de tracţiune pentru lucrarea solului să fie mai mare. Se cerea deci un număr sporit de vite de muncă. Dar posibilităţile de a ţine mai multe vite erau din ce în ce mai restrînse, pentru că o bună parte din întinderea fîneţelor şi păşunilor era transformată în locuri de cultură. A trebuit să se recurgă la păşunatul în păduri, ceea ce a dus la degradarea acestora. întinse suprafeţe ocupate de păduri au fost defrişate pentru a fi luate în cultură1.
Micşorarea suprafeţelor ocupate de păşuni, fîneţe şi păduri a modificat regimul apelor şi a declanşat fenomenele de eroziune, prin apă. Solul nestructurat de pe versanţii văilor nu a mai putut reţine apa de precipitaţii; apa de scurgere pe pante a devenit un puternic agent de eroziune. Solul a pierdut, treptat, orizontul fertil prin eroziunea de suprafaţă şi a fost supus apoi eroziunii de adîncime, care a săpat ogaşe şi ravene. Acestea drenează apa freatică, evacuează rapid apa de scurgere superficială, asfel că pe teritorii întinse regimul apei a devenit defavorabil şi regiuni întregi au evoluat spre un regim hidraulic care nu mai permitea o producţie agricolă susţinută.
în regiunile cu relief plan, eroziunea prin vînt a produs consecinţe tot aşa de grave.
în urma scăderii treptate a producţiei agricole, în unele regiuni ale globului oamenii au trebuit să părăsească agricultura şi să se întoarcă la creşterea nomadă a vitelor. în această fază, structura solului este distrusă, prin bătătorirea excesivă. Ultimele resturi de păduri sînt distruse. Drept combustibil este folosit bălegarul uscat, sub formă de tizic. Pe întinderile mici, pe care se mai face agricultură, nu se mai aplică bălegarul care este ars. Lipsa oricărui adăpost forestier accentuează influenţa vînturilor; cînd plouă apa nu se poate infiltra în sol, bălteşte sau este reţinută numai capilar; sub influenţa vîntului ea se evaporă imediat.
Astfel, spunea Viliams, regiuni întregi din vestul Asiei şi din Asia Centrală, care înainte aveau soluri fertile, au luat caracterul unor stepe, cu un climat excesiv şi cu sol nestructurat.
Noile metode de cultură aplicate sub orînduirea sovietică, în republicile din Asia Centrală — irigaţia, combinată cu aplicarea asolamentului cu ierburi perene şi îngrăşarea raţională — au restaurat şi au ridicat la un nivel superior de producţie solul din aceste regiuni.
1 V. R. Viliams, Op. cit.
Asolamentul general
553
încercări de a se menţine fertilitatea solului în sistemul cu ogor şi în asolamentele de 2 şi 3 ani. S-a încercat menţinerea fertilităţii în sol prin adaos de substanţă organică, gunoi de grajd şi îngrăşămînt verde. Cu metodele de cultură care se aplică în acest sistem, mineralizarea substanţei organice, adăugată solului, este rapidă; cantitatea de humus care se formează prin acest adaos este, după evaluarea lui Viliams, mai mică decît cantitatea de humus care se consumă. Aceasta nu înseamnă că aplicarea bălegarului sau a îngrăşămîntului verde ar fi inutilă. Aceste îngrăşăminte, prin descompunere şi mineralizare, furnizează hrană pentru plante. Ele furnizează în acelaşi timp subtanţă energetică pentru microorganismele din sol. Dacă microorganismele nu ar avea această substanţă energetică adăugată, ele ar consuma şi mai mult humus din sol. Prin urmare, gunoiul de grajd şi îngrăşămîntul verde ajută indirect la conservarea humusului, pe lîngă rolul direct pe care-1 au de a furniza hrană pentru plante şi de a produce o cantitate oarecare de humus.
Aşadar, aplicarea gunoiului de grajd şi a îngrăşămîntului verde în sistemul de agricultură cu ogor este o măsură bună, dar nu rezolvă total problema ridicării continue a fertilităţii, care se obţine prin alte măsuri, de care vom vorbi mai jos.
S-a mai încercat în secolele al XlX-lea şi al XX-lea menţinerea şi sporirea fertilităţii în sistemul cu ogor prin aplicarea îngrăşămintelor chimice, după reco-mandaţiile lui Liebig şi ale lui L a w e s. Liebig credea că solul se regenerează numai prin dezagragarea fragmentelor de rocă pe care le conţine. în sensul teoriei lui Liebig, în timpul cultivării, extragerea de substanţe nutritive este mai mare decît regenerarea. în timpul pîrloagei sau ogorului, regenerarea este mai activă şi extragerea nu mai are loc decît de către buruieni. De după aceea, teoria lui Liebig, ogorul trebuie lucrat intens, spre a expune solul agenţilor de dezagregare şi a activa astfel regenerarea lui din elementele de rocă. Cum însă, în timpul anilor de cultură, extragerea este foarte puternică, regenerarea naturală nu este suficientă. Trebuie să se adauge solului îngrăşăminte chimice, spre a compensa extracţia produsă de plante.
Ceea ce susţinea Liebig privitor la necesitatea îngrăşămintelor este just şi aplicarea îngrăşămintelor chimice este astăzi generală în sistemul nou de agricultură, de care vom vorbi. El a privit însă problema numai sub aspectul chimic şi agrogeologic. El a pierdut din vedere — în mod explicabil pentru stadiul de atunci al ştiinţei biologice — că mecanismul fertilităţii nu este numai chimic şi agrogeologic, ci şi biologic şi că deci pentru a menţine şi mări fertilitatea trebuie să recurgem şi la metode biologice.
în unele părţi ale globului s-a aplicat irigaţia, pentru a mări producţia solului în sistemul cu ogor şi asolamente bienale şi trienale. Dar despădurirea radicală a creat dificultăţi, din cauză că debitul rîurilor a devenit foarte neregulat.
554
Organizarea teritoriului şi asolamentele
A trebuit să se recurgă la apa freatică, sistem care este mai greu de realizat şi mai costisitor. Neajunsul principal al irigaţiei, în acest sistem de agricultură, este că solul nestructurat a fost expus unui proces de înmlăştinire şi de salinizare secundară, care a scos din cultură întinderi foarte mari. S-a încercat evitarea salinizării secundare prin diferite mijloace, între altele prin alternarea sectoarelor irigate cu cele neirigate. în special se menţineau neirigate tarlalele de ogor negru. în timpul cît un sector era scos de sub regimul de irigaţie, se aştepta desalinizarea lui, prin efectul de spălare al precipitaţiilor, dar, spunea Viliams, în terenurile cu sol nestructurat, desalinizarea prin spălare nu reuşeşte. Nu reuşesc nici alte metode mai radicale de care ne vom ocupa în capitolul despre ameliorarea solurilor sărăturoase. Salinizarea secundară nu se poate combate în mod eficace decît refăcînd continuu structura solului, prin cultura amestecului de graminee şi ierburi perene.
Observîndu-se neajunsurile irigaţiei în sistemul de agricultură cu ogor, ş-a căutat o altă metodă de a se obţine producţii agricole susţinute, în regiunile cu puţine precipitaţii. Esenţialul în această metodă este îndesarea solului în profunzime, cu ajutorul unor unelte speciale şi menţinerea lui foarte afînat la suprafaţă. în profunzime, se măreşte astfel proporţia spaţiului capilar, ceea ce permite o mai bună conducere a apei din profunzime şi o mai bună conservare a ei. La suprafaţă, stratul afînat întrerupe conducerea capilară şi împiedică pierderea apei prin evaporaţie. Atîta vreme cît solul conservă structura, metoda dă rezultate pozitive. Ea se aplica în Asia Centrală, în antichitate, în epoca în care structura solului nu era încă stricată şi a permis dezvoltarea unei civilizaţii prospere. Viliams arăta că sistemul de agricultură fără irigaţii se mai practică şi astăzi în unele regiuni din Asia Centrală, fiind numit acolo « bogara ». Reuşita acestui sistem depinde de măsura în care solul poate face o rezervă de apă, iar aceasta la rîndul ei depinde de măsura în care se poate menţine şi reface structura.
Metodele agricole ale antichităţii. în antichitate, în diferite părţi ale globului, se aplicau diferite metode, care asigurau producţia agricolă şi au permis dezvoltarea unor forme de civilizaţie care au marcat etape importante în istoria omenirii. Astfel, egiptenii au folosit încă din antichitate apele Nilului pentru irigaţie şi în acelaşi timp pentru fertilizarea solului cu nămol pe care îl aducea fluviul din regiunea pădurilor ecuatoriale. Aceste păduri s-au păstrat în cursul mileniilor şi irigaţia în Egipt funcţionează şi astăzi, fiind reglată de marile baraje care s-au construit pe fluviu.
în bazinul Tigrului şi Eufratului s-a dezvoltat, pe baza unei agriculturi irigate, foarte prospere, civilizaţia sumeriană, asiriană şi caldeeană. Sistemul de irigaţie a fost distrus din cauza despăduririlor din bazinul de recepţie al fluviilor, aşa cum arată E n g e 1 s în „Dialectica naturii”. Canalele de irigaţie se
Asolamentul general
555
împotmoleau tot mai mult cu materialul erodat adus de fluvii. Sute de mii de sclavi trebuiau să despotmolească de nisip şi să refacă sistemul de irigaţie. Se făceau războaie spre a avea sclavi care să întreţină reţeaua de canale. Pînă în cele din urmă reţeaua de canale n-a mai putut fi întreţinută, enorme depozite de nisip au apărut acolo unde înainte era o agricultură înfloritoare. Clima a devenit mai aridă, vîntul a desăvîrşit opera de distrugere, ducînd nisipul peste ruinile oraşelor şi aşezărilor omeneşti, şi peste terenurile altădată cultivate.
Chinezii şi hinduşii au păstrat mai bine sistemele lor de irigaţie, dar nici aceste popoare nu au putut stăvili nici efectul eroziunii, nici salinizarea secundară, care au scos din cultură suprafeţe foarte întinse. O metodă care a permis păstrarea solului şi obţinerea de recolte bune, în regiunile cu relief ondulat, este metoda amenajării terenului în terase, metodă răspîndită în ţările Asiei orientale şi sudice şi care a salvat agricultura acelor ţări de decadenţa agriculturii din Valea Tigrului şi a Eufratului.
Amenajarea terenului în terase era practicată şi de băştinaşii din America Centrală, care aveau o agricultură prosperă şi o civilizaţie originală, pe care au distrus-o cuceritorii spanioli. Şi astăzi se mai văd terasele construite de oamenii îndemînatici din regatul întemeiat de poporul maia.
Fenicienii, evreii, grecii, romanii au avut o agricultură înfloritoare, într-un regim social sclavagist, în care exista însă şi o populaţie de ţărani liberi. Se cultivau plante diferite, se întrebuinţau îngrăşăminte organice, se cunoşteau însuşirile amelioratoare ale leguminoaselor, se făcea o rotaţie a culturilor, se aplica irigaţia, se cultivau cu multă grijă plantele de grădinărie, pomii roditori, viţa de vie, arborii citrici şi măslinul. Se practica o zootehnie îngrijită. Agricultura acelor popoare a decăzut, din cauza dispariţiei treptate a ţăranilor cultivatori şi ca o consecinţă a regimului sclavagist. Solul a fost supus proceselor de eroziune şi ruinat în aşa măsură, încît el nu mai putea asigura producţia. în jurul Cartaginei, cetatea feniciană din nordul Africii, terenul era cultivat; astăzi este pustiu. Sicilia era grînarul Romei; astăzi este o insulă cu versanţii văilor dezgoliţi de vegetaţie şi de sol şi cu văi mlăştinoase. Un tablou asemănător vedem astăzi în Italia, în Grecia, în Israel, în Liban, care este vechea Fenicie şi în multe alte părţi ale lumii.
Sistemul de agricultură, aplicat în aceste ţări, nu a permis păstrarea fertilităţii solului şi nici păstrarea solului însuşi, ca substrat pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Agricultorii din antichitate au elaborat totuşi unele metode interesante de cultură, mai ales de cultura legumelor, a pomilor roditori şi a viţei de vie, care s-au păstrat în timpul secolelor de înapoiere ale Evului mediu şi au ajuns pînă în epoca modernă.
556
Organizarea teritoriului şi asolamentele
§ 5. Asolamentul cu alternarea culturilor
Caracterizare generală. După revoluţia franceză, relaţiile feudale de producţie au fost desfiinţate, treptat, în toate statele europene. Progresele uriaşe ale ştiinţei şi tehnicii, în secolul al XlX-lea, şi munca eliberată de cătuşele feudale au dus la o mare dezvoltare a industriei. Burghezia a creat întreprinderi din ce în ce mai puternice, a acaparat capitalul industrial şi financiar şi a cucerit locul conducător în societate. O dată cu modificarea mijloacelor de producţie, se modifică şi relaţiile de producţie, ia naştere şi se întăreşte capitalismul.
Sistemul vechi de agricultură nu mai corespundea necesităţilor etapei de industrializare puternică a economiei. în trecut, gospodăria agricolă era o gospodărie familială, se producea numai pentru consumul casnic, producţia pentru piaţă era foarte limitată, circulaţia produselor era îngreuiată de restricţiile şi vămile interioare.
în secolul al XlX-lea, aceste restricţii şi vămi sînt desfiinţate, comerţul cu produse agricole ia un mare avînt. Industria cerea materii prime agricole în cantităţi din ce în ce mai mari: lînă, piei, fibre textile vegetale, plante colorante, sfeclă de zahăr, cartofi pentru amidon şi pentru spirt etc. Pe de altă parte, populaţia orăşenească în rapidă creştere şi muncitorimea din centrele industriale ce se înmulţea continuu cereau cantităţi de produse alimentare sporite: cereale, zahăr, ulei, carne, lapte, grăsimi animale, fructe etc.
Vechile sisteme de agricultură extensive nu puteau răspunde la aceste cerinţe. S-a elaborat un nou sistem de agricultură, mult mai intensiv, cu producţie vegetală şi animală variată, capabilă să satisfacă atît nevoile de hrană, cît şi nevoile de materii prime pentru industrie. Acest sistem s-a născut în Anglia, ţara cea mai industrializată în epoca aceea; s-a adoptat curînd în Ţările de Jos, Belgia şi Olanda de astăzi şi s-a răspîndit aproape în întreg continentul european şi în America. Elementul cel mai caracteristic al acestui sistem de agricultură este asolamentul cu alternarea culturilor.
în acest sistem, oamenii de ştiinţă şi practicienii epocii au căutat să obţină recolte mari şi variate şi s-au străduit în acelaşi timp să menţină şi să sporească fertilitatea solului, adică să asigure o productivitate durabilă. Ei au căutat să valorifice noile cuceriri ale ştiinţei, mai ales în domeniul fiziologiei plantelor şi al agrochimiei. Pentru menţinerea fertilităţii se alternau în cultură plantele amelioratoare cu plantele ce au un consum mare de substanţe hrănitoare. S-a trecut la aplicarea pe scară mare a gunoiului de grajd, a îngrăşămintelor chimice şi a amendamentelor. Pentru a se valorifica mai bine de către plante hrana mai abundentă din sol, s-a aplicat metoda ameliorării plantelor prin selecţie şi hibridare şi s-au creat astfel varietăţi şi soiuri noi, mai productive decît cele vechi şi calitativ superioare.
Asolamentul general
557
Industria a pus la dispoziţia agriculturii, în această epocă, unelte mult mai bune ca cele din trecut: plugul de fier, grapa de fier, cultivatorul, tăvălugul, dar şi maşini: semănători, secerători, cositori, batoze, trioare etc. Maşina cu aburi a fost pusă în serviciul agriculturii, pentru a mişca plugurile puternice de desfundat şi batozele de treierat. Dezvoltarea maşinismului a făcut posibilă luarea în cultură a unor suprafeţe întinse, care nu se puteau cultiva înainte, a eliberat milioane de braţe din agricultură pentru industrie şi a permis obţinerea de producţii la hectar şi totale mult sporite faţă de trecut.
Irigaţia a luat un nou avînt în diferite ţări, prin mijloacele tehnicii noi, pe care industria le-a pus la dispoziţia agriculturii. S-au perfecţionat şi metodele de irigat, astfel că neajunsurile provocate de irigaţie s-au restrîns. în acelaşi timp s-au îmbunătăţit şi metodele de a face agricultură fără irigaţie; în regiunile secetoase, s-a creat un sistem de agricultură special, care a fost numit în ţările anglo-saxone « dry farming », adică cultură uscată.
S-au întreprins lucrări de indiguire, pentru apărare contra inundaţiilor, lucrări de desecare a mlaştinilor, de fixare a nisipurilor, de ameliorare a terenurilor turboase, astfel că nu a mai fost nevoie să se recurgă la defrişarea pădurilor pentru a se mări suprafaţa arabilă.
Progrese importante s-au făcut în zootehnie. S-au creat noi rase de animale domestice, mult mai productive decît cele vechi. Impulsul iniţial în această privinţă a venit din Anglia, care acoperea nevoile de cereale prin import din America. Crescătorii s-au specializat în crearea de rase noi şi în creşterea de animale de mare productivitate: cabaline, bovine, ovine şi porcine.
în noul sistem de agricultură se produce o cantitate mare de nutreţ pentru animale. Animalele nu mai sînt hrănite la păşune, ci sînt hrănite intensiv la grajd. Păşunile şi fîneţele naturale nu se desfiinţează, dar ele pierd din importanţă. Hrănirea la grajd permite o folosire mai intensivă a animalelor şi obţinerea unei cantităţi mari de gunoi de grajd, care este pregătit cu îngrijire şi cu care se ^treţine fertilitatea solului.
Fundamentarea ştiinţifică a asolamentului cu alternarea culturilor. Asolamentul cu alternarea culturilor şi-a găsit justificarea ştiinţifică în progresele chimiei agricole din secolul trecut. Albrecht Thaer susţinea teoria că plantele se hrănesc cu humus. Pentru a dovedi acest lucru el a făcut o experienţă cu două variante: într-o serie de vase a pus solul natural cu humus, iar în alta serie acelaşi fel de sol, după ce a fost calcinat, adică după ce i s-a îndepărtat prin ardere tot humusul. în prima serie de vase s-au obţinut recolte mai mari decît în a doua. Dar după ce Wiegman şi Polstorf au putut duce pînă la maturitate plante crescute pe o sită de platină aşezată pe o soluţie de săruri minerale, s-a dovedit că teoria lui Thaer nu era justă, că plantele nu se hrănesc cu humus, ci cu soluţii de săruri ^minerale.
558
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Agrochimiştii epocii — E. Wolf, Justus von Liebig, Jean Baptiste Boussingault, John Lawes — au dus mai departe aceste cercetări şi au stabilit definitiv modul cum se hrănesc plantele cu soluţii minerale. Analizîndu-se corpul plantelor, s-a văzut că unele grupe de plante extrag mai mult din anumite substanţe, altele mai puţin. Pe această bază, plantele cultivate au fost împărţite în trei grupe principale: cerealele care consumă mult azot şi fosfor, plantele leguminoase care consumă mult calciu şi fosfor şi plantele rădăci-noase care consumă mult potasiu. Pentru a se menţine deci fertilitatea solului apărea necesar ca să nu se cultive mereu aceeaşi grupă de plante şi anume cerealele, ca în sistemul de agricultură cu ogor, ci diferitele grupe de plante să alterneze între ele, pentru ca astfel compoziţia solului să se menţină în echilibru. Aceasta este baza ştiinţifică a alternării culturilor. Astăzi ştim că alternarea culturilor este indicată şi pentru alte motive decît acelea ale echilibrării compoziţiei solului.
Pe de altă parte, Liebig, pornind de la compoziţia plantelor, a demonstrat că trebuie redate solului substanţele care au fost ridicate cu fiecare recoltă sub formă de îngrăşăminte chimice, aşa cum am arătat în paragraful precedent.
Solul, în concepţia lui Liebig, se regenerează parţial şi din fragmentele de rocă ce le conţine, dar această regenerare este foarte înceată. Pentru a o accelera, Liebig şi toată şcoala agrochimică a epocii susţineau că solul trebuie lucrat intens şi repetat, pentru a-1 expune cît mai mult agenţilor de dezagregare. Ogorul negru îndeplinea acest rol în sistemul cu ogor; în noul sistem rolul acesta îl îndeplinesc plantele rădăcinoase, care se prăşesc des şi prin mobilizarea solului activează dezagregarea. De aceea, plantele cultivate erau împărţite în două grupe: plante consumatoare (cerealele) şi plante amelioratoare (leguminoasele şi rădăcinoasele). Fiecare din aceste grupe de plante trebuia să ocupe jumătate din suprafaţă în asolament.
Creşterea vitelor dobîndind o mare importanţă în noul sistem de agricultură, trebuiau introduse în asolament plante de nutreţ valoroase. în Anglia a fost introdus în asolament trifoiul, a cărui cultură s-a răspîndit apoi şi pe continent. S-a întins apoi cultura lucernei, plantă originară din Persia, introdusă întîi în Franţa şi cultivată ca plantă perenă, în afară de asolament. Trifoiul în asolament şi lucerna în afară de asolament erau şi sînt şi astăzi cele mai bune plante amelioratoare şi cele mai valoroase plante de nutreţ.
Cu tot rolul mare care se atribuie culturilor amelioratoare şi îngrăşămintelor chimice, rolul bălegarului şi în general al îngrăşămintelor organice nu a fost subestimat, ci dimpotrivă, prin analize chimice şi prin experienţe în cîmp, s-a stabilit marea lui valoare fertilizantă. Pentru a avea bălegar, animalele trebuiau ţinute la grajd şi hrănite cu nutreţuri cultivate. în special, ele trebuiau
Asolamentul general
559
scoase de pe toloacă şi de pe ogorul sterp, unde bătătorirea excesivă împiedica, după părerea lui Liebig, expunerea solului la acţiunea agenţilor atmosferici şi deci regenerarea lui. Pentru acelaşi motiv, plantele tehnice cultivate în grădinile de lîngă casă, îngrăşate cu bălegar, trebuiau scoase în cultura de cîmp.
Exemple de asolamente cu alternarea culturilor. Pe continent, noile necesităţi şi cercetările ştiinţifice au dus la o adaptare mai întîi a sistemului cu ogor şi a asolamentului trienal. S-a renunţat apoi la ogor şi s-a introdus în locul lui o cultură amelioratoare: trifoiul. Asolamentul de 3 ani a luat următorul aspect: 1) trifoi, 2) cereale de toamnă, 3) cereale de primăvară cu trifoi, semănat în cultură ascunsă sub cereală. Acest asolament are neajunsul că cultura trifoiului nu se poate repeta pe acelaşi loc la intervale scurte, de 3 ani. Pentru a se evita acest neajuns, sola întîi era împărţită în două: jumătate se cultiva cu trifoi şi jumătate cu o plantă prăsitoare. în al doilea ciclu de 3 ani, acolo unde fusese trifoiul se pune prăşitoarea şi unde fusese prăşitoarea se pune trifoiul. în fapt, acesta este un asolament de 6 ani, în care trifoiul ocupă 1/6, prăsitoarele 1/6, cerealele de toamnă 2/6 şi cerealele de primăvară 2/6 din suprafaţa cultivată. Era un progres faţă de asolamentul de 3 ani cu ogor.
în condiţiile ţării noastre, aplicarea principiului alternării culturilor în asolamentul de 3 ani a luat următoarele forme, în care ogorul este înlocuit fie cu o leguminoasă, fie cu o prăsitoare, astfel:
Anul	Cultura	Anul	Cultura
1	...... mazăre, fasole etc.	1 .......porumb
2	...... grîu de toamnă	2 .......grîu de toamnă
3	...... cereale de primăvară	3 ....... cereale de primăvară
în al doilea din aceste exemple, se pot pune după porumb cereale de primăvară şi după acestea cereale de toamnă. Cerealele de primăvară părăsind terenul în cursul verii, este timp pînă în toamnă ca solul să fie bine pregătit în vederea culturii grîului.
O	formă a asolamentului de 3 ani, care se practică încă în gospodăriile individuale din Transilvania, este următoarea:
1.	porumb cu trifoi în cultură ascunsă; trifoiul se seamănă cu prilejul ultimei praşile şi reuşeşte numai în regiunile cu precipitaţii suficiente;
2.	trifoi; solul se ară după a doua coasă;
3.	grîu de toamnă.
Asolamentul altern propriu-zis este un asolament de 4 ani şi a fost aplicat pentru prima oară în comitatul Norfolk din Anglia, din care cauză poartă şi numele de asolament Norfolk. Succesiunea plantelor în acest asolament este următoarea:
Anul	Cultura
1	....... trifoi
2	....... grîu de	toamnă
3	....... napi de	nutreţ sau turneps (Brassica napus rapifera)
4	....... orzoaică	cu trifoi
560
Organizarea teritoriului §i asolamentele
Principiul alternării culturilor cu un consum diferit de substanţe hrănitoare este respectat în acest asolament. De asemenea este respectat principiul alternării culturilor consumatoare cu cele amelioratoare, în proporţie de jumătate şi jumătate. Foarte semnificativ pentru dezvoltarea zootehniei în această epocă în Anglia este faptul că două sole, adică jumătate din suprafaţa cultivată, sînt ocupate cu plante de nutreţ. Pentru industrie este destinată orzoaica, iar pentru alimentaţie grîul de -toamnă, adică numai 1/4 din suprafaţă.
Acest asolament s-a adaptat în Anglia şi apoi în diferite ţări pe continent, la diferite alte nevoi şi la particularităţile solului. Astfel, în locul napilor de nutreţ s-a introdus sfecla de nutreţ, alteori cartofii pentru alimentaţie, pentru industrie sau pentru nutreţ, alteori sfecla de zahăr pentru industrie, alteori, ca în ţara noastră de exemplu, şi în ţările din sud-estul Europei, porumbul.
în Germania, de pildă, asolamentul altern de 4 ani a luat următoarea formă:
1.	trifoi
2.	secară de toamnă
3.	sfeclă de nutreţ cu bălegar
4.	ovăz sau orzoaică cu trifoi.
Şi în acest asolament se reflectă dezvoltarea mare a zootehniei, pentru care sînt destinate două sole şi chiar trei, cînd se cultiva ovăzul în sola cerealelor de primăvară.
Treptat au căpătat precumpănire în multe gospodării plantele industriale — sfecla de zahăr, floarea-soarelui — iar pentru alimentaţia animalelor serveau reziduurile din industriile respective, alături de trifoi. în Franţa s-a pus accentul, un timp, pe plantele industriale colorante: roiba (Rubia tinctorum L.) şi drob-şorul (Isatis tinctoria L.), care pe urmă au fost scoase din cultură, cînd s-a dezvoltat industria coloranţilor sintetici.
în Rusia, încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, A. I. B o 1 o t o v şi I. I. K o m o v au arătat neajunsurile sistemului agricol cu ogor şi au preconizat trecerea la un sistem mai raţional. La începutul secolului al XlX-lea, profesorul M. G. P a v 1 o v preconiza de asemenea trecerea de la sistemul cu ogor la sistemul altern. A. V. Sovietov a arătat în scrierile sale modul cum se poate adapta asolamentul altern în condiţiile din Rusia. Primul care a introdus în gospodăria sa în Rusia, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, asolamentul altern de 4 ani, a fost D. M. Poltoraţki.
Asolamentul aplicat de el era următorul:
1.	trifoi cu timoftică
2.	cereale de toamnă
3.	cartofi, napi de mirişte, morcov, mazăre, bob
4.	ovăz şi orz cu amestecul de trifoi şi timoftică.
Asolamentul general
561
Prin introducerea în cultură a amestecului de trifoi cu timoftică, Poltoraţki poate fi considerat ca un precursor al asolamentului cu ierburi perene, de care vom vorbi în capitolul următor.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, pînă la Revoluţia din Octombrie, asolamentul altern de 4 ani a continuat să se răspîndească în Rusia, în gospodăriile mari, mai bine organizate, în special în gospodăriile în care se introdusese sfecla de zahăr, cu adaptările; impuse de condiţiile climatice şi pedologice locale.
în Romînia, asolamentul altern de 4 ani a fost introdus după eliberarea ţăranilor, în perioada capitalistă a agriculturii, numai de unii moşieri care începuseră a-şi organiza gospodăriile lor pe baze tehnice şi ştiinţifice, cu maşini şi mîna de muncă salariată. Majoritatea moşierilor însă continua să folosească terenul în sistemul feudal al dijmei şi cu asolamente de 2 şi 3 ani, cu sau fără ogor, locul ogorului fiind ocupat mai ales de porumb.
Asolamentul altern de 4 ani s-a introdus în Romînia în gospodăriile de stat şi în staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice, unde a fost aplicat de la înfiinţare şi pînă în anul 1949. Din anul 1949 a început să se aplice parţial la gospodăriile de stat şi integral la staţiunile experimentale ale institutului sistemul de agricultură cu ierburi perene.
Adaptarea asolamentului altern de 4 ani la condiţiile ţării noastre a luat aspecte diferite, după condiţiile locale pedoclimatice. Forma care reproduce întocmai asolamentul Norfolk nu s-a putut răspîndi decît în regiunile cu o climă mai umedă, în nordul ţării şi în Transilvania şi a păstrat următoarea succesiune:
1)	trifoi, 2) cereale de toamnă, în special grîu de toamnă, 3) cartofi şi sfeclă de zahăr sau de nutret, 4) cereale de primăvară.
în regiunile mai calde şi mai puţin umede, trifoiul a fost înlocuit cu o leguminoasă anuală, mazăre, linte sau fasole şi a fost introdus în asolament porumbul. Foarte răspîndit era şi dă rezultate bune şi astăzi asolamentul următor:
1
2
3
4
Alte exemple:
1	...... leguminoase anuale	1 ....... rapiţă de toamnă
2	...... grîu de toamnă	2 ....... grîu de toamnă
3	...... cereale de primăvară	3 ....... porumb şi floarea-soarelui
4	...... porumb	4 ....... leguminoase
leguminoase anuale: mazăre, linte, fasole
grîu de toamnă
porumb
cereale de primăvară: orz sau ovăz
36 — Agrotehnica
562
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Pentru a se produce şi cereale de primăvară şi pentru ca aceste cereale să valorifice locul curat pe care-1 lasă porumbul şi floarea-soarelui, se aplică un asolament de 5 ani, în felul următor:
1	...... rapiţa de toamnă
2	...... grîu de toamnă
3	...... porumb şi floarea-soarelui
•	4 ...... cereale de primăvară
5		 leguminoase
Acest asolament are avantaje din punct de vedere agrotehnic, dar are neajunsul economic că proporţia de grîu şi de porumb, care sînt principalele noastre culturi alimentare, este prea mică.
în regiunile foarte secetoase ale ţării, în Bărăgan şi centrul Dobrogei, se mai păstrase în unele gospodării mari sola de ogor negru. Asolamentul avea următoarele forme:
1	...... ogor negru	1 ...... ogor negru
2	...... grîu de toamnă	2 ...... grîu de toamnă
3	...... porumb	3 ...... 1/2 porumb şi 1/2 mazăre
4	...... orz sau ovăz	4 ...... grîu de toamnă
Şi în acest din. urmă asolament, proporţia de porumb era prea mică. Se evita cultura porumbului în gospodăriile mari, din cauză că nu existau mijloace mecanizate pentru cultura lui. Astăzi, asolamentele cu ogor au dispărut în cea mai mare parte; ogorul se mai menţine în unele gospodării mari, numai pe jumătate de solă. încă din anul 1904, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a luat hotărîrea ca pe domeniile statului date în arendă, tarlaua de odihnă, adică tarlaua de ogor, să se înlocuiască cu o cultură de lucernă sau de leguminoase anuale.
Diferite modificări ale asolamentul cu alternarea culturilor. în gospodăriile mari din regiunile de stepă, în care s-a mai păstrat ogorul negru, s-a micşorat proporţia suprafeţei ocupate de ogorul negru, prin înmulţirea solelor. S-a ajuns astfel la asolamente de 5, de 6 şi de 7 ani, de tipul următor:
Anul	Cultura	Anul	Cultura
1	., ogor negru	1	.. ogor negru
2	. . grîu de toamnă	2	. . răpită
3	. . porumb sau floarea-soarelui	3	. , grîu de toamnă
4	. . mazăre, linte	4	porumb sau floarea-soarelui
5	. , grîu de toamnă	5	. , mazăre, linte
		6	grîu de toamnă
în aceste asolamente precumpăneşte, precum se vede, grîul de toamnă. Sînt asolamente tipice pentru zona de cernoziom şi se aplicau pe scară mare în U.R.S.S., înainte de introducerea sistemului de agricultură cu ierburi perene.
Asolamentul general
563
Pentru condiţiile din ţara noastră, acest asolament ar reprezenta un progres, cu condiţia ca ogorul negru să fie înlocuit cu porumb, îngrăşat cu bălegar, în felul următor:
1	......porumb	îngrăşat cu	bălegar
2	...... grîu de	toamnă
3	...... porumb
4	...... leguminoase pentru	boabe	sau nutreţ
5	...... grîu de	toamnă
Acest asolament corespunde necesităţilor unei agriculturi cerealiere, fiindcă are o proporţie de 40% porumb, 40% grîu de toamnă şi 20% leguminoase. Acestea din urmă reprezintă cultura amelioratoare, iar porumbul cultura care curăţă solul de buruieni. Acest asolament îl putem recomanda şi astăzi; el este raţional şi corespunde cerinţelor planului de stat, pentru că pune accentul pe porumb şi pe cereala panificabilă principală, care este grîul.
O	altă modificare a sistemului cu alternarea culturilor este dată de exemplul de mai jos, al unui asolament de 7 ani, care poate fi considerat ca o combinare a unui asolament de 3 ani şi a unuia de 4 ani:
Anul	Cultura
1	....... ogor negru
2	....... rapiţă
3	....... grîu de toamnă
4	....... mazăre, linte, năut
5	....... grîu de toamnă
6	....... porumb
7	....... cereale de primăvară
Şi acest asolament se poate adapta la condiţiile ţării noastre şi la cerinţele planului de stat, înlocuind ogorul negru cu porumb, îngrăşat cu bălegar şi înlocuind, eventual, cerealele de primăvară tot cu grîu de toamnă. în acest caz, proporţia de porumb este 2/7, cea de grîu de toamnă 3/7, adică în total, porumb şi cereale panificabile, 5/7 sau 71,4% din suprafaţa asolamentului.
O	combinaţie a asolamentului de 2 ani cu cel de 4 ani şi a celui de 3 ani cu cel de 4 ani, pentru regiuni mai umede, apare în următoarele exemple.
Anul	Cultura	Anul	Cultura
1	. . . porumb îngrăşat cu bălegar	1	. . . porumb îngrăşat cu bălegar
2	. . . grîu de toamnă	2	. . . grîu de toamnă
3	. . . porumb sau alte prăşitoare	3	. . . orz sau ovăz cu trifoi
4	, . . . ovăz sau orz de primăvară	4	. . . trifoi (sau leguminoasă
	cu trifoi		anuală)
5	. . . trifoi	5	. . . grîu de toamnă
6	, , grîu de toamnă	6	. . . porumb sau sfeclă sau floarea-
			soarelui
		7	. . . cereale de primăvară
36*
564
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în primul din aceste asolamente proporţia de porumb este 2/6, de grîu 2/6, în total porumb şi cereale panificabile 4/6 sau 66,6% din suprafaţa asolamentului, ceea ce corespunde condiţiilor noastre şi cerinţelor planului de stat. în al doilea exemplu, porumbul ocupă 2/7, grîul 2/7, în total 4/7 sau 57,1% din suprafaţa asolamentului, ceea ce reprezintă o proporţie potrivită. Cerealele de primăvară ocupă în acest exemplu 2/7. Dacă planul prevede o proporţie mai mare de cereale panificabile, atunci una din solele destinate cerealelor de primăvară se va cultiva cu grîu de primăvară sau chiar cu grîu de toamnă. în acest caz, proporţia porumbului şi a cerealelor panificabile se urcă la 5/7 sau 71,4% din suprafaţa asolamentului.
Aceste tipuri de asolamente au căpătat o mare importanţă în anii din urmă, de cînd s-a constatat că asolamentul cu ierburi perene tipic, aşa cum fusese recomandat de Viliams, nu dă rezultate pozitive peste tot. Menţinerea structurii şi ridicarea fertilităţii solului se realizează, în cazul acestor asolamente, prin aplicarea gunoiului de grajd şi a îngrăşămîntului verde şi prin cultura lucernei timp de mai mulţi ani pe o solă specială şi în afară de asolament, numită « sola săritoare ». După 4—5 ani, sola de lucernă se întoarce, se introduce în asolament, din care se scoate altă solă, de obicei în care a fost porumb, spre a fi cultivată cu lucernă.
Cînd asolamentul devine prea unilateral, adică atunci cînd proporţia uneia sau alteia din plante devine prea mare el nu mai este recomandabil. Astfel, de pildă, în unele regiuni din Statele Unite ale Americii de Nord, proporţia de porumb şi de grîu ajunge la 85%, din care: 53% porumb şi 32% cereale panificabile. Pentru celelalte culturi furajere, leguminoase şi tehnice nu mai rămîne decît o proporţie mică, de 15%. Astfel de asolamente unilaterale se aplică mai ales în regiunile de porumb din S.U.A. Se aplică totuşi şi alte asolamente mai raţionale, cu leguminoase perene sau cu un amestec de graminee şi leguminoase perene, asa cum vom vedea în capitolul următor.
în regiunile mai sudice, porumbul este înlocuit cu bumbac, care ocupă pînă la 60% din suprafaţa asolamentului.
O	proporţie aşa de mare de porumb şi de bumbac a dus la stricarea structurii şi la scăderea fertilităţii. Neaplicîndu-se măsuri de conservare a solului, s-au declanşat procesele de eroziune de suprafaţă şi de adîncime, procese care au scos din cultură milioane de hectare în Statele Unite.
Asolamentul liber. în economia capitalistă, producţia agricolă depinde de piaţă, iar piaţa este foarte fluctuantă. De aceea, fermierul este obligat, în multe cazuri, să schimbe în fiecare an asolamentul, spre a se adapta pieţei. Se ajunge astfel la o formă de asolament care se schimbă mereu şi care a fost numită asolament liber. Se înţelege că fermierul caută în fiecare an să pună fiecare planta după premergătoarea cea mai potrivită şi în condiţiile cele mai bune, dar nu
Asolamentul general
565
reuşeşte totdeauna. Se introduce în asolament şi în întreaga gospodărie un element de instabilitate, caracteristic pentru economia capitalistă. în agricultura socialistă planificată, această instabilitate este evitată, asolamentul, o dată fixat, se aplică un timp îndelungat, perioadă în care se pot urmări îmbunătăţirea fertilităţii, conservarea solului şi sporirea continuă a producţiei. Totuşi, în agricultura socialistă, asolamentul nu rămîne rigid, ci în limita principiilor stabilite la întocmirea lui, el se adaptează unor eventuale cerinţe noi ale economiei naţionale, cum este cazul în timpul de faţă, cînd planul de stat prevede o extindere a culturii porumbului.
Asolamente cu îngrăşămînt verde sau asolamente siderale. Pe solurile nisipoase, ierburile perene, care îmbunătăţesc structura şi fertilitatea, nu reuşesc destul de bine. Nici gunoiul de grajd nu dă rezultatele cele mai bune, pentru că, îngropat cu arătura la suprafaţă, se descompune prea repede. Substanţa organică din plantele întrebuinţate ca îngrăşămînt verde se descompune mai încet şi are o acţiune fertilizantă mai bună pe solurile nisipoase. Acoperirea cu plantele de îngrăşămînt verde mai are avantajul că fereşte solul de eroziune prin vînt. Despre asolamentele proprii solurilor nisipoase ne vom ocupa în capitolul despre luarea în cultură şi agrotehnica diferenţiată a acestor soluri.
Plantele de îngrăşămînt verde se cultivă în sola de ogor, se bagă sub brazdă în timpul verii şi se prepară astfel solul pentru semănătura de toamnă, care de obicei este secara. Ogorul poartă atunci numele de ogor cu îngrăşămînt verde sau ogor sideral. Dar plantele de îngrăşămînt verde se pot cultiva şi vara în mirişte, sau după cartofii timpurii, cînd vara nu este prea secetoasă. în acest caz, îngrăşămîntul verde se bagă sub brazdă toamna sau primăvara şi solul se pregăteşte pentru o cultură de primăvară, de cereale sau de prăsitoare.
îngrăşămintele verzi erau cunoscute, după cum ne spunea Viliams, încă de acum 2 000 de ani. în epoca lui I u 1 i u s Cezar se recomanda sistemul cu îngrăşăminte verzi în locul sistemului cu ogor. Primele plante de îngrăşămînt verde au fost secara şi muştarul, pînă cînd s-a observat, în agricultura romană, că leguminoasele au o acţiune mult mai bună. în Egipt se întrebuinţa şi se întrebuinţează şi azi ca îngrăşămînt verde o specie de trifoi, trifoiul de Alexandria; în Asia Centrală se întrebuinţa o specie de fasole; în Tadjikistan mazărea sălbatică 1.
Astăzi, plantele cele mai recomandabile pentru îngrăşămîntul verde pe solurile nisipoase sînt în special: lupinul (Lupinus luteus şi Lupinus angustifolius), trifoliul încarnat (Trifolium incarnatum), seradela (Ornithopus sativus), mazărea sălbatică (Pisum arvense) şi măzărichea păroasă (Vicia villosa).
1 V. R. Viliams, Op. cit.
566
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în sectoarele irigate se poate cultiva, după fiecare cultură recoltată vara, secara sau fasoliţa (Vigna sinensis), care se întorc toamna tîrziu.
Pe solurile mai grele se întrebuinţează ca îngrăşămînt verde mazărea sălbatică (Pisum arvense) măzărichea (Vicia sativa), bobul (Vicia faba), precum şi un amestec din aceste leguminoase cu plante neleguminoase, care dau masă multă, cum sînt secara, muştarul, rapiţa sau floarea-soarelui. De tehnica aplicării îngrăşămintelor verzi ne vom ocupa în partea a V-a a prezentei lucrări. Aici dăm numai elementele necesare pentru întocmirea asolamentului sideral. Iată un exemplu de astfel de asolament:
Anul	Cultura
1	......... ogor cultivat cu lupin ca îngrăşămînt verde
2	......... secară de toamnă cu îngrăşămînt verde în mirişte
3	......... cartofi timpurii cu îngrăşămînt verde după recoltarea	cartofilor
4	......... cereale de primăvară, de obicei ovăz cu îngrăşămînt	verde	în mirişte
5	......... pepeni
Acest asolament se poate simplifica prin renunţarea la ogorul cultivat cu lupin. Se poate renunţa şi la sola ocupată cu pepeni, care nu reuşesc decît în climele mai calde. Rezultă atunci asolamente de 4 sau de 3 ani. Caracteristic pentru aceste asolamente este faptul că solul trebuie să fie totdeauna acoperit de vegetaţie. De aceea, sistemul acesta de agricultură se mai numeşte şi « sistemul totdeauna verde ».
Azi acest sistem este foarte răspîndit în R.D. Germană, în R.P. Polonă, în republicile baltice, în Bielorusia şi în Asia Centrală.
Asolamentele cu îngrăşămînt verde sînt indicate şi la noi, pe solurile nisipoase din Oltenia, pe cele din partea de sud-vest şi de nord-vest a ţării.
Aplicarea asolamentului cu culturi alterne în R.P.R. în ţara noastră, aplicarea sistemului cu culturi alterne s-a introdus la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, în gospodăriile de stat, în staţiunile experimentale şi în acele gospodării particulare în care agricultorii trecuseră la aplicarea metodelor ştiinţifice şi la munca salariată. Acest sistem se aplică şi astăzi în multe gospodării colective şi de stat, care nu au trecut la un asolament cu solă înierbată.
Cît priveşte pe ţăranii individuali, aplicarea acestui sistem în gospodăriile lor este grea şi adesea chiar imposibilă, din cauza suprafeţelor mici de teren ale acestor gospodării şi împărţirii terenului în mai multe parcele izolate. Aceşti ţărani aplică încă şi astăzi asolamentul de 2 ani — grîu, porumb — în Muntenia, Moldova şi Dobrogea, adesea monocultura de porumb. Aceasta face ca în unele raioane, proporţia de porumb să fie de 70% şi mai mult din suprafaţa arabilă, ceea ce reprezintă un procent prea mare pentru o agricultură raţională.
în Transilvania şi Bucovina se păstrează, precum am arătat mai înainte, asolamentul trienal: trifoi, grîu, cereală de primăvară sau trifoi, grîu, porumb.
Asolamentul general
567
în unele raioane, ţăranii au mai păstrat încă asolamentul de 3 ani cu ogor negru tîrziu, cu arătură de vară.
îmbunătăţirea asolamentului în gospodăriile mici şi mijlocii ţărăneşti se face astăzi prin întovărăşirea ţăranilor în asociaţii de muncă în comun. Aceasta permite comasarea tuturor loturilor şi lucrarea în comun a solului, pe tarlale mari, semănate cu o singură plantă şi lucrate cu ajutorul tractoarelor de la staţiunile de maşini şi tractoare. întovărăşirea şi comasarea sînt etape de tranziţie, îmbunătăţirea radicală a asolamentului şi în general ridicarea tehnicii agricole în gospodăria ţărănească nu se pot realiza decît prin trecerea la formele socialiste de agricultură, adică prin organizarea ţăranilor în gospodării mari colective. Gospodăriile colective, organizate pînă acum în ţara noastră, au făcut progrese; au introdus asolamente cu culturi alterne şi unele din ele chiar asolamente cu ierburi perene. Terenul se lucrează cu mijloace mecanizate, se întrebuinţează seminţe selecţionate, se aplică îngrăşăminte organice şi minerale, astfel că producţiile la hectar sînt din ce în ce mai mari şi superioare producţiilor pe care le obţin ţăranii în gospodăriile individuale.
Sînt gospodării agricole	colective	care au obţinut	succese	mari	prin	aplicarea asolamentului. Astfel, Gospodăria agricolă colectivă	din	Casimcea	a obţinut
următoarele producţii1:
—	grîu după păioase.................	900	kg	la	ha;
—	grîu după porumb ............	1 600 kg la ha;
—	grîu după leguminoase	.....	3 500 kg la ,ha.
Acest exemplu nu este unicul. Organele Ministerului Agriculturii şi Silviculturii au înregistrat rezultate asemănătoare şi la alte 34 de gospodării colective. Din aceste date rezultă că producţiile cele mai mici se obţin cînd grîul este cultivat după păioase, producţii mai mari cînd grîul este cultivat după porumb, dar producţiile cele mai mari se obţin după leguminoase. După leguminoase producţia este în medie de două ori mai mare decît după păioase 2.
Avantajele şi dezavantajele asolamentului cu alternarea culturilor. Asolamentul cu alternarea culturilor reprezintă un mare progres faţă de sistemul de agricultură cu ogor şi asolament bienal sau trienal.
Sistemul de agricultură cu alternarea culturilor a scos agricultura din sistemul de producţie pentru consum propriu, adică din sistemul feudal al gospodăriei familiale. A început producţia pentru piaţă, producţia de cereale-marfă, de plante tehnice pentru industrie, de plante alimentare şi de produse zootehnice pentru marele mase de consumatori din oraşe şi centrele industriale. A făcut posibilă dezvoltarea mai intensivă a zootehniei, cu ajutorul nutreţurilor cultivate
1	Al. Priadcencu şi Al. Romanovici, Op. cit.
2	Gh. TimariUy Asolamentul, « Probleme agricole », 7/1957.
568
Organizarea teritoriului şi asolamentele
şi al reziduurilor industriale. în locul suprafeţelor cu păşuni şi fîneţe naturale, s-a dat o mai mare importanţă suprafeţelor cultivate cu plante rădăcinoase şi leguminoase de nutreţ. Aceste din urmă plante au îmbunătăţit în mare măsură structura şi fertilitatea solului şi au pregătit astfel trecerea spre asolamentul regenerator, cu sola înierbată, acolo unde acest asolament este indicat în raport cu condiţiile pedoclimatice.
Sistemul de agricultură cu alternarea culturilor permite să se întreprindă cu mai mult succes lupta împotriva bolilor plantelor, împotriva dăunătorilor din regnul animal şi împotriva buruienilor. Permite un consum mai echilibrat al apei şi al substanţelor hrănitoare din sol. Permite o mai raţională distribuţie în timp a lucrărilor agricole şi face posibilă executarea celor mai corespunzătoare lucrări ale solului pentru fiecare cultură.
Sistemul de agricultură cu alternarea culturilor a dovedit că ogorul negru nu este indispensabil, că fertilitatea se poate menţine şi pe alte căi şi anume, în special, prin întrebuinţarea îngrăşămintelor organice de fermă şi a îngrăşămintelor chimice. întrebuinţarea îngrăşămintelor chimice pe scară mare s-a generalizat în agricultură, o dată cu introducerea acestui sistem. Străduinţa lui Liebig pentru răspîndirea întrebuinţării îngrăşămintelor chimice şi în general pentru punerea agriculturii pe baze ştiinţifice a fost foarte apreciată de M a r x şi Engels, în epoca lor.
Trecerea de la asolamentul de 3 ani la asolamentul cu culturi alterne a fost apreciată pozitiv de V. I. L e n i n, care se exprima în felul următor: « Asolamentul trienal a fost înlocuit cu sistemul de rotaţie a culturilor, a fost îmbunătăţită întreţinerea vitelor şi cultura cîmpului, au fost mărite recoltele, s-a dezvoltat mult specializarea agriculturii şi diviziunea muncii între diferite gospodării. Uniformitatea precapitalistă a fost înlocuită cu o diversitate mereu cres-cîndă, însoţită de un progres tehnic al tuturor ramurilor agriculturii.
A fost introdusă şi a început să crească rapid folosirea maşinilor în agricultură, precum şi folosirea aburului. începe folosirea curentului electric, căruia — după cum arată specialiştii — îi este sortit să joace, în această ramură de producţie, un rol şi mai mare decît aburul. S-a dezvoltat folosirea căilor de acces, a ameliorărilor, folosirea îngrăşămintelor chimice, potrivit cu datele fiziologiei plantelor, a fost introdusă aplicarea bacteriologiei în agricultură»1.
Cu toate avantajele reale ale sistemului de agricultură cu alternarea culturilor, el are şi unele dezavantaje, care nu au permis sporirea continuă a fertilităţii solului.
Aceste dezavantaje decurg din insuficienţa a însăşi bazei ştiinţifice, teoretice a sistemului. într-adevăr, procesul menţinerii şi îmbunănătăţirii fertilităţii
1 V. I. Lenin, Opere, voi. IV, Editura pentru literatură politică 1953, pag. 99 — 100.
Asolamentul general
569
este mai complicat decît cum l-a explicat Liebig. Solul se regenerează din fragmentele de rocă numai în mică măsură, regenerarea solului este mai mult un proces biologic, deci sistemul de agricultură trebuie să găsească mijlocul de a intensifica acest proces.
Clasificarea plantelor după compoziţia lor chimică nu este în totul justă, pentru că proporţia mai mare sau mai mică a unor elemente în compoziţia plantei depinde de proporţia mai mare sau mai mică a acestor elemente în sol şi nu numai de specificul plantei.
Teoria lui Liebig că solul se poate menţine în stare permanentă de fertilitate, restituindu-i-se, în fiecare an, cu ajutorul îngrăşămintelor, substanţele scoase din sol o dată cu recolta, s-a dovedit şi ea că nu este în totul justă. Menţinerea solului în stare de « echilibru static » prin întrebuinţarea îngrăşămintelor fosfatice (făină de oase şi făină de fosfate naturale), prin întrebuinţarea îngrăşămintelor azotate (salpetru de Chile) şi prin întrebuinţarea îngrăşămintelor potasice (cenuşă şi săruri naturale), nu este pe deplin eficace. Pe baza acestei teorii se dădeau şi se dau adesea îngrăşăminte chimice în exces, în mod inutil sau chiar cu efect negativ1. Recolta nu creşte în proporţia îngrăşămintelor adăugate, adică îngrăşămintele nu se valorificau destul de bine, mai ales din cauza stricării structurii. Structura se strica din cauza lucrărilor prea des repetate, care duc la pulverizarea solului. Din aceeaşi cauză humusul este supus unei aerisiri puternice, se mineralizează în proporţie mai mare decît se poate reface din resturile plantelor şi din îngrăşămintele organice. împuţinarea humusului duce, de asemenea, la stricarea structurii. întrebuinţarea excesivă a unor îngrăşăminte chimice, ca sărurile potasice şi sulfatul de amoniu, provoacă o decal-cificare a solului şi duce de asemenea la stricarea structurii.
Asolamentul cu alternarea culturilor mai are şi alte dezavantaje. El nu cuprinde măsuri de conservare a solului şi de combaterea eroziunii, nici măsuri de apărare a plantelor contra secetei. El este în mod prea unilateral axat numai pe compoziţia chimică a solului, fără să ţină seamă că dezvoltarea şi creşterea plantelor depind de un complex de factori, care trebuie avuţi toţi în vedere.
Asolamentul cu alternarea culturilor cuprinde totuşi măsuri care au rămas valabile, mai ales în ceea ce priveşte regulile de alternare a culturilor. Aplicarea îngrăşămintelor chimice, care s-a răspîndit mult în acest asolament, reprezintă un progres real.
întrebuinţarea lor pe temeiul noilor date ştiinţifice se face astăzi în mod mai raţional, dar este fără îndoială o cucerire a sistemului alternării culturilor. Noua organizare şi progresul zootehniei trebuie considerate de asemenea ca fiind mult favorizate de aplicarea asolamentului cu alternarea culturilor.
1 V. R. Viliams, Op. cit.
570
Organizarea teritoriului şi asolamentele
De aceea, acest asolament a fost păstrat în toate regiunile în care condiţiile pedoclimatice sau necesităţile economice nu au permis introducerea asolamentului cu ierburi perene şi de aceea generalizarea lui în agricultura ţării noastre, în etapa actuală de dezvoltare, ar reprezenta un progres real.
§ 6. Problema asolamentului în R.P.R.
Asolamentul altern, în special asolamentul de 4 ani, dobîndise pînă în anul 1948 o răspîndire mare în ţara noastră. El era aplicat la toate staţiunile experi-rimentale ale Institutului de cercetări agronomice, la toate fermele de stat şi la multe ferme particulare, ai căror proprietari părăsiseră sistemul feudal de cultivare în dijmă cu ţăranii şi trecuseră la sistemul de cultivare cu maşini, cu capital şi cu muncă salariată.
Introducerea obligatorie a asolamentului cu ierburi perene în agricultura Uniunii Sovietice, în urma hotărîrii Comitetului Central al Partidului Comunist şi a Guvernului Sovietic din octombrie 1948, a avut o influenţă puternică şi asupra îndrumării agriculturii noastre. Un mare colectiv al Academiei a primit sarcina să studieze condiţiile de aplicare a complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams în ţara noastră. Institutul de cercetări agronomice a adoptat imediat asolamentele cu sola înierbată, cu 8—10 sole, la toate staţiunile sale.
Direcţia organizării teritoriului şi asolamentelor din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii a întocmit proiecte de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentelor pentru gospodăriile de stat şi gospodăriile colective, pe baza aceloraşi principii stabilite în complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams.
După ce s-a observat în U.R.S.S. ineficacitatea solei înierbate în regiunile de stepă şi după ce s-a renunţat la aplicarea asolamentelor de cîmp cu sola înierbată în astfel de regiuni, s-a produs şi la noi schimbarea necesară, atît în concepţiile ştiinţifice, cît şi în aplicarea practică, aşa cum vom arăta în capitolul următor. S-a pierdut din vedere însă că asolamentul de cîmp cu ierburi perene rămîne valabil în regiunile cu umiditate suficientă, iar în asolamentele furajere şi asolamentele de protecţie, cultura ierburilor perene este indispensabilă.
Schimbarea în concepţiile ştiinţifice şi în aplicarea practică a fost aşa de radicală, încît unele personalităţi cu destulă autoritate ştiinţifică au încercat să demonstreze nu numai că asolamentul cu ierburi perene nu dă rezultate în regiunile secetoase, dar că nu mai este nevoie de nici un fel de asolament. S-a trecut astfel de la o extremă la alta.
Această oscilaţie între extreme nu este ştiinţifică şi nu poate da rezultate favorabile pentru producţia agricolă. Experienţa milenară a agricultorilor practici din toate ţările şi cercetările ştiinţifice riguroase la care ne-am referit au
Asolamentul general
571
dovedit că asolamentul este necesar. Raportul prezentat la Congresul general al Asociaţiei inginerilor şi tehnicienilor din 1957, referitor la tehnica nouă în agricultura romînească, precum şi discuţiile care au urmat, au demonstrat cu exemple din practică că asolamentul este unul din mijloacele cele mai importante şi cele mai uşor de aplicat pentru a avea producţii mari şi stabile şi pentru a menţine şi spori fertilitatea solului.
în revista « Probleme agricole » pe anul 1957, s-a deschis o discuţie ştiinţifică pe această temă. Au apărut mai multe articole în numerele 7 şi 8 ale revistei; toate aceste articole demonstrează cu date experimentale şi cu date din producţie necesitatea asolamentului. Nu a apărut încă nici un articol care să demonstreze teza contrarie.
Ing. Gh. T i m a r i u şi colaboratorii, în articolul lor, analizează situaţia a şase gospodării mari de stat din Dobrogea, în care s-a însămînţat cu grîu o suprafaţă de 37 936 ha. Grîul s-a cultivat după grîu în al doilea sau al treilea pînă la al cincilea an. Din această suprafaţă, pe 6 293 ha grîul a fost complet distrus de Zabrus tenebrioides, iar pe 12 026 ha grîul a suferit parţial. Din această cauză, producţia grîului a variat între 294 şi 847 kg la ha. Paguba imensă rezultată din distrugerea totală a 6 293 ha de grîu şi din scăderea producţiei la hectar pe restul suprafeţei nu s-ar fi produs, dacă grîul s-ar fi cultivat în asolament.
în numărul următor al revistei, ing. N. lonescu, vicepreşedintele sfatului popular regional Constanţa, face o analiză a situaţiei culturii grîului pe întreaga regiune. El arată că suprafaţa cultivată cu grîu a crescut continuu în ultimii ani şi că pentru toamna 1957 este prevăzut să se semene cu grîu 40% din totalul suprafeţei arabile a regiunii. « Din această cauză nu s-a putut practica
o	rotaţie raţională şi a trebuit să se însămînţeze grîu după grîu mai mulţi ani la rînd, ceea ce a dus la înmulţirea dăunătorilor specifici, în special a lui Zabrus tenebrioides »1.
în anul 1955—1956, grîul din toate gospodăriile colective din regiunea Constanţa a fost atacat de Zabrus tenebrioides pe 15 466 ha, din care pe o suprafaţă de 6 000 ha recolta a fost total compromisă, cum arată şi ing. Gh. T i m a r i u. în gospodăriile colective şi individuale, Zabrus tenebrioides a apărut pe 10 500 ha, din care 3 082 ha au fost total distruse.
în gospodăriile cooperatiste şi individuale, situaţia s-a îmbunătăţit întru-cîtva în anul 1956—1957, prin cultivarea grîului după alte plante premergătoare decît după grîu şi atacul de Zabrus a fost mult mai redus.
în schimb, în gospodăriile de stat s-a continuat şi în anul 1956—1957 acelaşi sistem al grîului după grîu; Zabrus a apărut din nou pe 13 045 ha de păioase, din care 11 034 ha cu grîu de toamnă.
1	N. lonescu, Rotaţia culturilor, condiţie esenţială pentru sporirea producţiei agricole in regiunea Constanţa, «Probleme agricole», 8/1957.
57 2
Organizarea teritoriului şi asolamentele
«Cu toate că pentru combaterea atacului de Zabrus s-au folosit peste 110 tone de hexacloran şi 56 tone de arseniat de calciu, au fost compromise în total
2	053 ha de grîu, iar restul suprafeţelor ocupate vor da o producţie inferioară celei normale şi la un preţ de cost mai ridicat».
« Din aceste date rezultă că extinderea exagerată a suprafeţelor însămîn-ţate cu grîu, în loc să ducă la obţinerea unei producţii globale mai mari, a dus, din contră, la o producţie mai mică».
în concluzie, autorul accentuează necesitatea introducerii rotaţiei culturilor şi propune pentru regiunea Constanţa o proporţie de 60—66% grîu şi porumb, iar restul să se cultive cu alte plante, în special cu plante furajere, în care regiunea Constanţa este deficitară, ceea ce împiedică dezvoltarea creşterii animalelor.
Privitor la producţia la hectar, ing. Gh. Timariu analizează rezultatele culturii grîului la 34 de gospodării colective. Se vede din aceste date că producţiile cele mai mici se obţin cînd grîul este cultivat după grîu sau în general după păioase, producţii mai mari se obţin după porumb, dar producţii maxime se obţin după leguminoase. După leguminoase, producţia este în medie de două ori mai mare decît după păioase 1. Cultura după leguminoase este deci echivalentă cu dublarea suprafeţei de grîu iar, în plus, se obţine o recoltă de leguminoase pentru boabe sau pentru furaj, foarte preţioasă pentru gospodării.
Cultura leguminoaselor în agricultura noastră este o necesitate absolută, pentru a se asigura raţia de proteine în hrana animalelor. Raportul de la Congresul A.S.I.T., citat mai sus, arată că în prezent nu este asigurată raţia de proteine a animalelor noastre decît în proporţie de 50%. Or, raţia de nutreţuri fibroase şi suculente şi chiar raţia de porumb boabe nu se valorifică în întregime, dacă raţia de proteine este deficitară.
Tot în legătură cu producţia grîului «după diferite plante premergătoare», ing. N. Şerbănescu, şeful laboratorului de asolamente de la Institutul de cercetări agronomice, arată că din experienţele întreprinse între 1953 şi 1956, la şapte staţiuni ale institutului, rezultă că producţiile cele mai mari de grîu se obţin după leguminoase şi după ierburi perene, producţii mijlocii se obţin după porumb şi producţiile cele mai mici cînd grîul este cultivat după grîu 2.
în acelaşi număr al revistei « Probleme agricole », ing. C. Lozinski expune unele rezultate experimentale obţinute în cadrul caselor-laborator din regiunea Timişoara. El arată, pe baza experienţelor casei-laborator de la Gospodăria colectivă Orţişoara, că « producţia cea mai mare de grîu se obţine prin însămînţarea lui după leguminoase, într-un teren pregătit mai de timpuriu ».
1	Gh. Timariuy V. A. Alexandri şi D. Pîrvu, Sînt necesare asolamentele ? « Probleme agricole » 7/1957.
2	N. Şerbănescu, Asolamentele aplicate şi producţiile obţinute la staţiunile zonale ale I.C.A.R., «Probleme agricole» 7/1957.
Asolamentul general
573
Pregătirea mai de timpuriu cere ca planta premergătoare grîului, alta decît o cereală păioasă, să se poată recolta devreme.
în numărul 8 al aceleiaşi reviste, ing. I. Mărgineanu de la sfatul popular regional Cluj spune: « în regiunea Cluj practicarea unui asolament cu ierburi perene constitue o tradiţie de mare valoare. în ultimul timp însă, eficienţa acestei practici a fost pusă la îndoială prin apariţia unor păreri şi recomandări care au provocat derută, atît între ingineri şi tehnicieni, cît şi în rîndul conducătorilor şi membrilor gospodăriilor agricole colective şi al căror rezultat a fost impunerea unor planuri de producţie în mod cu totul birocratic »x. Ing. Mărgineanu arată că în regiunea Cluj s-au întocmit proiecte de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentelor la mai multe gospodării colective. « Realizările în producţie, obţinute de gospodăriile agricole colective, cu planuri de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentelor raţionale şi cu o justă îmbinare a ramurilor de producţie, sînt superioare mediei pe regiune ». Ing. Mărgineanu dă un tabel cu producţiile medii la hectar pe anii 1955 şi 1956, la grîu, porumb, orz şi ovăz, obţinute în regiune, comparate cu producţiile medii la hectar pe aceiaşi ani la gospodăriile colective Mihai Yiteazu şi Triteni-Colonie. Acestea din urmă sînt cu mult superioare celor dintîi. Gospodăriile colective Mihai Viteazu şi Triteni-Colonie au aplicat, conform planului, un asolament raţional cu leguminoase perene.
Ing. I. Mărgineanu examinează problema şi sub un alt aspect. Efectul organizării teritoriului şi al introducerii asolamentului se reflectă în modul mult mai favorabil de retribuire a muncii membrilor din gospodărie. Pentru a învedera acest avantaj, autorul compară modul cum este retribuită ziua-muncă în numerar şi în produse agricole la cele două gospodării colective amintite şi modul cum este retribuită ziua-muncă la Gospodăria colectivă Boian, care nu are un plan de organizare a teritoriului şi nu a introdus încă asolamentul. Comparaţia se referă la rezultatele anilor 1955 şi 1956. Din această comparaţie rezultă superioritatea retribuirii în primele două gospodării, care au organizat teritoriul şi au introdus asolamentul.
Datele de mai sus demonstrează cu suficientă claritate necesitatea şi importanţa asolamentului. în fiecare asolament trebuie să se prevadă cel puţin o solă cu plantă amelioratoare, leguminoase anuale sau leguminoase perene, pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului.
Asolamentul cu sola de leguminoase perene sau cu sola în care se însă-mînţează un amestec de graminee şi leguminoase perene rămîne să se aplice în regiunile cu precipitaţii suficiente.
1	I. Mărgineanu, Necesitatea economică şi tehnică a organizării teritoriului şi introducerii asolamentelor la gospodăriile agricole colective din regiunea Cluj, « Probleme agricole », 8/1957.
574
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Directivele Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Romîn prescriu ca «în regiunile cu umiditate mai mare, în special în Ardeal şi în vestul ţării, să se dea atenţie culturilor cu ierburi perene, care dau rezultatele cele mai bune ».
Cînd se proiectează asolamente furajere sau asolamente de protecţie, pe terenurile erodate, cultura în asolament a unui amestec de graminee şi leguminoase perene, alese conform condiţiilor pedoclimatice locale, este indispensabilă.
în regiunile cu mai puţine precipitaţii, cum este Cîmpia Dunării, nu este indicat să se introducă în asolament o solă sau două cu graminee şi leguminoase perene, dar cultura în afară de asolament, sau în aşa-numita solă săritoare, a lucernei, este indicată şi necesară.
O	dată precizată zonarea celor două mari categorii de asolamente — asolamentul de cîmp fără sola înierbată şi asolamentul de cîmp cu sola înierbată — se pune problema care este schema cea mai potrivită pentru condiţiile actuale ale ţării noastre.
în rezolvarea acestei probleme trebuie să se ţină seamă de cerinţele economiei naţionale, care se reflectă în planul de stat. Planul de stat pentru cincinalul în care ne găsim pune accentul pe producţia cerealelor panificabile şi pe producţia de porumb, fără a se neglija alte culturi necesare alimentării populaţiei, industriei şi dezvoltării creşterii animalelor.
Gospodăriile agricole de stat sînt chemate să dea, în această privinţă, exemplul şi impulsul necesar. într-adevăr, suprafaţa procentuală ocupată de cereale boabe şi în special de grîu şi porumb în gospodăriile de stat a crescut continuu din 1951 şi pînă azi, după cum se vede din următorul tabel1.
Tabelul 65
Creşterea procentuală a suprafeţei ocupate de cereale boabe, în gospodăriile de stat
Culturi	1951	1952	1953	1954	1955	1956	Planul pe 1957
Total arabil	 Cereale boabe, din care: .... Grîu -f secară	 Porumb		100 44,85 22,45 7,42	100 46,15 20,75 10,57	100 44,87 17,34 6,95 i	100 46,84 19,75 9,90 i	100 54,38 26,96 12,01	100 64,87 40,18 16,71	100 76,42 41,80 26,00
Tendinţa actuală a gospodăriilor agricole de stat este, după cum se exprimă autorul articolului citat2, să se lichideze policultura, să se specializeze gospodăriile şi să se păstreze în fiecare cel mult 5—6 culturi, cele mai rentabile,
1	Bucur Şchiopu, Pentru transformarea gospodăriilor agricole de stat în unităţi rentabile,
*	Agricultura nouă », 348/1957 (27 august).
2	Ibidem
Asolamentul general
575
care să facă posibilă şi creşterea animalelor şi să asigure gunoiul necesar menţinerii şi sporirii fertilităţii. « Profilul unei gospodării de stat, aflată în zona cerealieră sub un regim pluviometric moderat, va fi în linii mari acesta:
— grîu	35% din terenul arabil;
— porumb	40% din terenul arabil;
—	culturi diferite de nutreţuri şi legume (zarzavaturi) 25%.
La această profilare, înseamnă că producţiile de floarea-soarelui, bumbac, in, cînepă, sfeclă de zahăr, rapiţă, tutun, soia etc. rămîn să fie produse de gospodăriile agricole colective şi de ţăranii cu gospodării individuale, ceea ce va micşora proporţional suprafaţa de grîu şi porumb în gospodăriile colective şi va permite adoptarea unui asolament mai complet.
Diferite categorii de gospodării trebuie să adapteze asolamentele lor la cerinţele planului de stat şi la condiţiile pedoclimatice în care se găseşte fiecare gospodărie. Se pot întocmi asolamente raţionale, chiar cu un număr mic de plante, aşa cum se recomandă acum pentru gospodăriile agricole de stat.
Asolamentul de 3 ani, practicat de ţăranii din Ardeal — trifoi, grîu, porumb — este un asolament satisfăcător din punct de vedere agrotehnic, dar proporţia de grîu şi porumb este de 66% nu 75% cît se propune pentru gospodăriile de stat. Neajunsul acestui asolament este că trifoiul vine la intervale prea scurte în rotaţie.
Asolamentul de 4 ani, de tipul: 1) leguminoase de nutreţ sau pentru boabe,
2)	grîu de toamnă, 3) porumb, 4) cereale de primăvară, este mai bun, din punct de vedere agrotehnic, decît cel precedent. Faţă de cerinţele planului de stat, acest asolament de 4 ani are neajunsul că grîul şi porumbul nu ocupă decît 50%. Pentru a mări proporţia uneia sau alteia din cele două plante principale, se poate înlocui sola de cereale de primăvară, fie cu grîu, fie cu porumb, în acest caz se ajunge la schema recomandată pentru gospodăriile de stat cu 75% grîu şi porumb şi 25% plante amelioratoare. în orice caz, culturile amelioratoare — trifoi, borceag, mazăre, etc. — nu pot lipsi dacă vrem să menţinem fertilitatea solului.
Sînt şi unele zone în ţară, în care solul are o fertilitate naturală mare, cum este cernoziomul degradat sudic, de la Fundulea, în care problema plantelor amelioaratoare şi a îngrăşămintelor are o importanţă mai mică deocamdată şi unde ne-am putea lipsi în mod excepţional de o cultură amelioratoare pentru un număr de ani, dar ar fi o mare greşeală să se extindă această excepţie pe toată întinderea arabilă a ţării.
Atunci cînd gospodăria se poate lipsi de cerealele de primăvară şi de culturile tehnice şi se planifică numai grîu, porumb şi o leguminoasă, este recomandabil asolamentul de 5 ani, în felul următor: 1) leguminoase, 2) grîu, 3) porumb,
576
Organizarea teritoriului şi asolamentele
4) grîu, 5) porumb. Acest asolament este o alăturare a unui asolament de
3	ani cu unul de 2 ani. Schema acestui asolament este următoarea:
	Sola I	Sola 2	Sola 3	Sola 4	Sola 5
Anul I . . Anul II . . Anul III . . Anul IV . . Anul V . .	Leguminoase Grîu Porumb Grîu Porumb	l Grîu Porumb Grîu Porumb Leguminoase	Porumb Grîu Porumb Leguminoase Grîu	Grîu Porumb Leguminoase Grîu Porumb	Porumb Leguminoase Grîu Porumb Grîu
în acest asolament, proporţia de grîu şi de porumb este de 80%, ea depăşeşte deci planul de stat. Aceasta permite ca în solele de grîu de toamnă să se introducă o proporţie potrivită de orz de toamnă sau de cereale de primăvară, necesare ramurii zootehnice, în special ovăz. De asemenea, acest asolament permite ca în solele de porumb să se cultive o parte cu plante tehnice prăsitoare: floarea-soarelui, sfeclă de zahăr etc.
Atunci cînd gospodăria are nevoie de o cantitate mai mare de cereale de primăvară (ovăz pentru animalele de reproducţie) trebuie să se adopte un asolament de 7 ani, din tipul următor:
1	...... trifoi sau borceag sau	leguminoase	pentru boabe
2	...... grîu de toamnă
3	...... porumb îngrăşat cu gunoi	de	grajd
4	...... grîu de toamnă
5	...... porumb
6	...... cereale de primăvară
7	...... porumb
în acest exemplu, planta amelioratoare, obligatorie în orice asolament, ocupă numai 14,3%. Restrîngerea ei este compensată prin îngrăşarea cu gunoi de grajd în anul al treilea al rotaţiei. Porumbul ocupă în acest asolament de 7 ani 42,8%, grîul ocupă 28,6%, cerealele de primăvară 14,3%. Cerinţele planului de stat, în ceea ce priveşte proporţia de porumb şi de grîu, sînt îndeplinite. Dacă ne putem dispensa de cerealele de primăvară, se poate pune în locul acestora în sola a şasea grîu de toamnă, pe întreaga suprafaţă a solei sau numai pe o jumătate a ei. în cazul că pe întreaga solă de cereale de primăvară se pune grîu de toamnă, proporţia lui atinge pe aceea a porumbului şi cerinţele planului de stat sînt depăşite.
Acest exemplu dovedeşte că se pot întocmi asolamente raţionale, cu respectarea atît a regulilor agrotehnice, cît şi a cerinţelor planului de stat, fără să se recurgă la cultura grîului după grîu, timp de mai mulţi ani, cu urmările negative pe care le-am arătat mai sus. Pentru aceasta este necesar să se aleagă scheme de asolamente cu 5—7 sole.
Asolamentul general
577
Se preconizează astăzi, chiar de unii specialişti, să adoptăm pentru gospodăriile mari, socialiste, asolamentele de 3 sau de 4 ani. în această ipoteză nu se poate realiza proporţia culturilor, cerută de planul de stat. Dar chiar în ipoteza că planul de stat ar fi îndeplinit cu 50% grîu şi porumb, aplicarea asolamentelor cu trei sau patru sole apare indicată numai în gospodăriile cu suprafeţe relativ mici, nu şi în gospodăriile mari, cu suprafaţa de 1 000 pînă la 3 000 ha şi uneori şi mai mult. în cazul unei gospodării cu suprafaţă arabilă, de pildă de 1 800 ha, adoptarea unui asolament de 3 ani ar presupune împărţirea terenului în trei sole de cîte 600 ha. Aceasta nu este posibil din motive de folosinţă raţională a tractoarelor şi a celorlalte mijloace de muncă, fiindcă solele sînt prea mari. Trebuie să facem deci trei asolamente de cîte 3 ani, ceea ce revine la un asolament general de 9 ani, sau să facem un asolament de 3 ani şi unul de 4 ani, ceea ce revine la un asolament general de 7 ani. Astfel de asolamente combinate sau mai lungi dau o mai mare stabilitate în planificarea producţiei, uşurează administraţia şi dau posibilitatea să se introducă în unele sole, în mod raţional, şi alte plante, prevăzute în plan, în afară de grîu, porumb şi leguminoase. Aceasta este mai cu seamă necesar pentru gospodăriile de stat şi cele colective, cu o zootehnie dezvoltată, sau pentru gospodăriile colective, care trebuie să acopere necesităţile variate de consum ale membrilor sau să cultive plantele tehnice contractate: sfeclă de zahăr, in, cînepă, bumbac, soia, ricin, rapiţă, tutun etc.
Cînd necesarul din aceste plante este mai mic decît producţia posibilă a unei sole, atunci se pot cultiva mai multe plante într-o solă, plante care să nu fie diferite din punct de vedere al cerinţelor agrotehnice şi al influenţei asupra plantei ce urmează în rotaţie.
Asolamentul cu mai multe sole (7—10) este mai ales necesar cînd se adoptă sola înierbată. în asolamentul cu un număr mic de sole (3—5), cu una sau două sole înierbate, proporţia culturii de graminee şi leguminoase perene ar fi adesea prea mare, faţă de porporţia ocupată de celelalte culturi, în special de cereale.
Aşadar, asolamentele cu un număr mai mic de sole şi anume 5—7 sînt indicate în regiunile cerealiere cu umiditate moderată şi în gospodăriile care au suprafeţe arabile ce nu depăşesc 1 000 ha. în regiunile cu umiditate suficientă şi în gospodăriile cu suprafaţa arabilă mai mare de 1 000 ha, cu o zootehnie dezvoltată şi deci cu necesitatea de a introduce ierburile perene" m [ asolament, numărul solelor trebuie să fie mai mare şi anume de 7 pînă la 10. în "astfel de gospodării este mai indicat să se cultive după sola înierbată porumb şi nu grîu, fiindcă porumbul dă producţiile cele mai mari.
Gospodăriile cerealiere cu asolamente de 5—7 ani produc nutreţul necesar, într-o solă separată de lucernă, care se introduce în asolament după 4—5 ani de folosinţă (sola saritoare).
37 — Agrotehnica
578
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Această solă de lucernă este o solă amelioratoare şi treptat, într-o perioadă mai lungă de timp, poate îmbunătăţi fertilitatea solului pe toată suprafaţa arabilă a gospodăriei.
Asolamentele celeŢmai simple, de 2 ani, cu alternarea grîului şi porumbului, sau asolamentele de 3 ani, în care, pe lîngă grîu şi porumb, se introduce o solă de trifoi, de borceag sau de leguminoase pentru boabe, rămîn să fie aplicate de gospodăriile mici ţărăneşti, în care suprafaţa foarte redusă nu permite împărţirea în mai multe sole. Adeseori, ţăranii, sînt nevoiţi să cultive într-un an numai porumb pe toată suprafaţa, în anul următor numai grîu, adică să facă rotaţia în timp, fără a mai împărţi terenul în sole.
Pe măsură ce ţăranii se organizează în întovărăşiri sau gospodării colective, ei trec la aplicarea unor asolamente mai raţionale şi mai corespunzătoare planului de stat, de felul celor analizate mai sus.
CAPITOLUL III
ASOLAMENTUL CU IERBURI PERENE
§ 1. Sola înierbată ca element caracteristic al asolamentului cu ierburi perene
Istoric. S-a recunoscut încă din antichitate rolul ameliorator al culturilor de leguminoase pentru fertilitatea solului. Cu cît cultura de leguminoase acoperă mai mult timp solul, cu atît efectul ameliorator este mai mare. Leguminoasele bienale sau cele perene sînt, din acest punct de vedere, superioare leguminoaselor anuale.
Cultura de leguminoase s-a practicat în toate sistemele de agricultură. O dată cu adoptarea asolamentului cu culturi alterne, în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea s-a dat, precum am arătat, o mare importanţă culturii trifoiului. Trifoiul se cultiva în cultură curată sau în amestec cu o graminee, de obicei cu timoftică (Phleum pratense). Cultura amelioratoare cu trifoi curat sau cu trifoi şi timoftică s-a generalizat în diferite ţări europene şi transoceanice şi a pătruns şi la noi în ţară, în special în Transilvania, Bucovina şi nordul Moldovei.
Această practică era lipsită de o fundamentare ştiinţifică. Numai după ce s-a recunoscut importanţa structurii pentru fertilitatea solului, s-a putut elabora această fundamentare.
Dokuceaev a arătat că una din cauzele principale ale secetei care bîntuie periodic stepele din sudul Rusiei este pulverizarea structurii cernoziomului prin lucrări culturale neraţionale, de unde imposibilitatea unei bune aprovizionări a acestuia cu apă.
Kostîcev, la rîndul său, a arătat că însuşirea principală şi caracteristică a cernoziomului este structura sa glomerulară. Structura glomerulară stabilă determină fertilitatea cernoziomului.
Cercetători, ca A. V. Sovietov, U. S. Bogdan, I. N. Klingen şi alţii, au demonstrat că refacerea structurii se produce nu numai prin înţele-nirea naturală ci, în timp scurt, şi prin cultura unor graminee şi leguminoase perene în amestec şi au recomandat diferite plante care pot îndeplini acest rol.
580
Organizarea teritoriului şi asolamentele
V. R. Viliams a dezvoltat ideile predecesorilor săi, a demonstrat că formarea solului şi ivirea fertilităţii sînt în primul rînd, procese biologice. Fertilitatea se menţine şi sporeşte în solurile cu structură stabilă. Cel mai indicat mijloc de a îmbunătăţi mereu structura şi de a spori fertilitatea este cultivarea amestecului de graminee şi leguminoase perene, timp de unul, doi sau mai mulţi într-o solă specială, care a fost numită solă înierbată.
Sola înierbată a dobîndit o aşa de mare importanţă în lucrările lui Viliams, încît a ajuns să caracterizeze întregul sistem de agricultură, care a fost denumit sistemul de agricultură cu ierburi perene sau complexul D o k u-c e a e v-K o s t î c e v-V i 1 i a m s.
Insistînd aşa de mult asupra rolului structurii şi asupra mijloacelor de a
o	menţine şi îmbunătăţi continuu, Viliams nu a pierdut niciodată din vedere că fertilitatea solului şi creşterea continuă a recoltelor este o funcţie complexă, care depinde de mai mulţi factori. El a pus accentul în special pe rotaţie sau asolament, pe lucrarea solului şi pe îngrăşarea plantelor.
«Sistemul rotaţiei, spunea V. R. Viliams, determină acumularea humusului activ şi înzestrarea solului cu o structură stabilă. Sistemul lucrării solului restabileşte în fiecare an structura, care se strică în cursul perioadei de vegetaţie şi curăţă solul de buruieni. Sistemul îngrăşării plantelor asigură hrana, reglează reacţia solului şi aprovizionează microflora solului cu substanţă organică»1.
Biologia gramineelor şi leguminoaselor a fost studiată de Viliams, care a arătat pentru ce gramineele şi leguminoasele anuale nu măresc sensibil provizia de humus şi nu îmbunătăţesc suficient structura. Acest rol îl îndeplinesc numai gramineele şi leguminoasele perene. Redăm, în cele ce urmează, modul cum a caracterizat Viliams biologia gramineelor şi a leguminoaselor.
Gramineele anuale îşi formează nodurile de înfrăţire sub suprafaţa solului, înfrăţirea are loc toamna sau primăvara şi durează un timp scurt; din punct de vedere al producţiei este necesar să dureze un timp scurt. Fraţii la gramineele anuale, de pildă la grîu, se dezvoltă toţi o dată, fructifică în acelaşi timp şi mor după fructificare. Moartea plantelor are loc vara, cînd stratul superior al solului este foarte bine aerat, mai ales dacă i se aplică lucrările de vară. în aceste condiţii, resturile ce rămîn după cultura gramineelor anuale (cereale sau ierburi) se descompun repede, pînă la mineralizarea totală, astfel că aceste graminee nu formează humus. La 3—4 săptămîni de la moartea gramineelor anuale, spune Viliams, nu mai rămîn în sol resturi organice din rădăcinile sau tulpinile lor moarte.
în acelaşi fel se comportă leguminoasele anuale, precum şi amestecurile de graminee şi leguminoase anuale.
1 V. R. Viliams, Op. cit.
Asolamentul cu ierburi perene
581
Gramineele perene au alte particularităţi morfologice şi fiziologice. Ele acumulează substanţe de rezervă în nodul de înfrăţire, care se îngroaşă şi ia uneori înfăţişarea unui bulb. înfrăţirea începe tîrziu şi durează timp îndelungat, în primul an se dezvoltă şi fructifică numai tulpina principală. De-abia cînd aceasta începe să înflorească, începe şi perioada de înfrăţire, care se prelungeşte indefinit, dacă sînt condiţii favorabile.
Tulpina principală şi fraţii formaţi nu mor decît la începutul iernii, cînd se iveşte gerul. O dată cu ei mor şi o parte din rădăcinile formate. Rămîn vii în pămînt lăstarii subterani, care în primăvara următoare formează un nou sistem radicular, înfloresc, fructifică şi înfrăţesc la rîndul lor. Dezvoltarea maximă a gramineelor perene are loc deci în anul al doilea, de aici necesitatea de a menţine sola înierbată 2 ani sau de a semăna sub plantă protectoare, spre a cîştiga 1 an.
Sistemul de rădăcini fasciculare, format sub influenţa dezvoltării a două sau mai multe serii de lăstari sau fraţi, fragmentează solul şi provoacă formarea de agregate, aşa cum am arătat în capitolul despre structură.
Descompunerea şi mineralizarea rădăcinilor moarte nu se pot face în timpul iernii, din cauza îngheţului. Primăvara, sola înierbată nu se ară, aerul pătrunde în sol numai la suprafaţă. De aceea, procesul de descompunere aerobă nu are loc decît în stratul superficial de 4—5 cm; sub acest strat mediul rămîne anaerob. în acest mediu anaerob, masa de rădăcini moarte se transformă în humus, care impregnează agregatele de sol şi le dă stabilitate. Pentru ca humusul să îndeplinească acest rol este necesar ca el să fie saturat cu calciu (humus activ), deci solul trebuie să fie bogat în calciu.
înfrăţirea se deosebeşte din punct de vedere morfologic la diferitele grupe de graminee perene: cu rizomi, cu tufă rară şi cu tufă deasă. S-a dovedit că gramineele cele mai indicate pentru refacerea structurii sînt gramineele cu tufă rară : timoftică, golomăţul, ovăzciorul, pirul crestat,
i	obsiga etc.
I	Leguminoasele perene completează acţiunea gramineelor. Ele au un sis-
I	tem radicular mai puţin ramificat, deci mai puţin capabil de a fragmenta solul
|	în agregate. Nodul de înfrăţire, la leguminoasele perene, este reprezentat prin
I	colet, adică prin partea îngroşată dintre rădăcină şi tulpină, din care dau noi
l	lăstari. Formarea humusului din resturile de tulpini şi frunze şi mai ales din
|	rădăcinile moarte decurge în mod analog ca la graminee şi cantitatea de humus
|	format este apreciabilă. Rolul de completare al leguminoaselor constă mai ales
|	în adunarea calciului din profunzime şi aducerea lui în stratul superficial, unde
I	saturează humusul. Pentru aceasta este necesar ca resturile de leguminoase să
|	se descompună total, pînă la mineralizare, ceea ce se petrece, în stratul super-
I	ficial de 4—5 cm al solului.
582
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Leguminoasele perene au rădăcini, care pătrund la o mare adîncime. Rădăcinile de lucernă pătrund pînă la o adîncime de 4—5 m şi uneori pînă la 10 m. Ele adună astfel calciul dintr-un mare volum de sol. Cînd toată masa solului este săracă în calciu, ceea ce se întîmplă pe podzol, solul trebuie să primească un adaos de calciu, sub formă de amendamente.
Leguminoasele adună în acelaşi chip din profunzime fosforul şi alte elemente nutritive şi le aduc în orizontul superior al solului. Ele măresc în acelaşi timp provizia de azot a solului prin bacteriile simbiotice, care trăiesc pe rădăcinile lor. De aceea, leguminoasele sînt considerate plante amelioratoare. Rolul de a îmbogăţi solul în calciu, fosfor şi azot îl au şi leguminoasele anuale, dar îl au, în mai mare măsură, leguminoasele perene.
Gramineele perene şi leguminoasele perene îşi completează reciproc eficacitatea în sola înierbată; de aceea sola înierbată nu se însămînţează numai cu graminee sau numai cu leguminoase, ci cu amestecul de graminee şi leguminoase, de obicei în proporţie egală, în asolamentele agricole.
Gramineele anuale în amestec cu leguminoasele anuale nu pot produce acelaşi efect. De exemplu, amestecul de iarbă de Sudan şi de soia produce o mare cantitate de masă furajeră şi o mare masă de rădăcini, dar acest amestec nu ameliorează suficient structura, pentru că rădăcinile acestor plante mor în timpul verii şi se descompun foarte repede, în circa 20 de zile de la coasă, după Viliams.
Vom arăta în capitolul despre lucrările solului că aplicînd solului un anumit sistem de lucrări, elaborat de M a 1 ţ e v, se poate forma humus şi se poate ameliora structura şi cu ajutorul plantelor anuale.
Efectele favorabile ale solei înierbate asupra fertilităţii sînt dovedite prin numeroase experienţe. Sola înierbată reface structura, acumulează în sol o cantitate mai mare de materie organică decît plantele anuale, îmbogăţeşte solul în humus, în azot, fosfor, potasiu, şi calciu, dă posibilitate solului structural să se aprovizioneze mai bine cu apă şi să valorifice mai bine îngrăşămintele adăugate, intensifică procesele microbiologice din sol şi de dinamica solului în general, combate eroziunea prin apă şi prin vînt şi produce nutreţ de cea mai bună calitate pentru animale.
Despre efectul solei înierbate asupra refacerii structurii am dat mai multe rezultate în capitolul despre structura solului. Mai dăm aici cîteva exemple. Skvorţov citează o experienţă cu ovăz şi ierburi perene. în sola cu ovăz s-au găsit 35% agregate stabile, în sola înierbată 65,9% x.
Acţiunea de îmbunătăţire a structurii în sola înierbată se accentuează în anii al doilea şi al treilea.
1 /. M. Skvorţov, Agricultura generală, Selhozghiz, Moscova 1948
Asolamentul cu ierburi perene
583
La Staţiunea experimentală Poltava dinlU. R.S.S, în sola de lucernă, cultivată în primul an, s-au găsit 41,50% agregate stabile, în al doilea an 44,40%, în al treilea an 61,90%, după care procentul de agregate stabile] nu [a mai crescut.
Amestecul de graminee şi leguminoase structurează mai bine solul decît fiecare plantă în parte. într-o altă experienţă, în soleleJplantelor anuale, procentul de agregate stabile a fost de 35%, iar în amestecul de trifoi şi timoftică a fost de 52,1%.
îmbunătăţirea structurii este în raport cu^cantitatea de masă verde, adică cu cantitatea de recoltă. Dacă recolta este mare şi sistemul radicular este puternic dezvoltat şi deci cantitatea de materie organică, lăsată^în sol,^este în cantitate mai mare şi structura mai bună.
în experienţele Institutului de cercetări agronomice, procentul agregatelor stabile a sporit cu 6,41 — 12,97% după primul an^de^cultură a amestecului de ierburi şi leguminoase perene, iar după al doilea an a crescut cu 10,78—23,92%l.
în ceea ce priveşte acumularea de materie organică, Skvorţov dă următoarele exemple:
—	orzul lasă în sol	1	333	kg	de materie	organică	la	hectar;
—	secara de toamnă	1	896	kg	de materie	organică	la	hectar;
—- trifoiul	6	452	kg	de materie	organică	la	hectar;
—	lucerna singură lasă	în sol	10 990	kg	de materie	organică	la	hectar;
—	lucerna cu pir crestat	15	950	kg	de maţerie	organică	la	hectar.
Această mare cantitate de materie organică se transformă în mare parte în humus. Procentul de humus în sola înierbată creşte.
Sub acţiunea microorganismelor, azotul organic din humus se mineralizează, se transformă în azot nitric. De asemenea, prin descompunerea aerobă a humusului se eliberează fosfor, potasiu şi calciu. în asolamentul cu ierburi de la Staţiunea Moara Domnească a Institutului de cercetări agronomice s-au înregistrat după sola înierbată următoarele valori: «azotul nitric de la 0,6 mg la 1 kg de sol la 10 mg la kg după cca. l1^ luni; la 43,2 mg la kg după
3	luni şi la 78,0 mg după 4 luni. Fosforul (P205), de la 120 mmg la litru de extras de sol la 130 mmg la litru după 3 luni şi la 180 mmg la litru după 4 luni» 2. în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu », în momentul întoarcerii solei înierbate, s-a găsit mult azot amoniacal în sol, dar azot nitric numai urme. Pînă în toamnă cînd s-au fâcut noi determinări, la 27. X. 1954, cantitatea de azot amoniacal a scăzut foarte mult, în schimb azotul nitric a crescut. S-au găsit în stratul de 0—20 cm următoarele cantităţi de azot nitric, exprimate în kg la ha: în varianta lucernă cu obsigă
1	A. Vasiliu, D. Davidescu, 7. Lungu, Op. cit.
2	Ibidem.
584
Organizarea teritoriului şi asolamentele
15,5 kg la ha; în varianta lucernă cu pir crestat 26 kg la ha; în varianta lucernă cu golomăţ 36 kg la ha; în varianta trifoi cu zîzanie 49 kg la ha; trifoi cu ovăzcior 31 kg la ha; sparcetă cu ovăzcior 37 kg la ha şi sparcetă cu obsigă 38 kg la ha.
Graminee şi leguminoasele perene au aceeaşi influenţă favorabilă asupra acumulării potasiului şi calciului. Rădăcinile de trifoi au un conţinut de 3,41% calciu, în timp ce rădăcinile de ovăz numai 1,57%.
Pe podzoluri nu se acumulează totuşi suficient calciu prin cultura de leguminoase, pentru că cea mai mare parte din calciul absorbit de leguminoase este fixat în organele aeriene ale plantei, care se ridică o dată cu recolta. De aceea, pe podzoluri trebuie un adaos de calciu ca amendament. în schimb, cantitatea de azot, fixat de leguminoase pe podzoluri, este mare: 40—60 kg la ha în total, din care rămîn în sol după ridicarea recoltei 14—45 kg la ha x.
Din datele de mai sus rezultă că prin sola înierbată se măreşte rezerva de substanţe hrănitoare din sol, o dată cu îmbunătăţirea structurii. Se măreşte deci fertilitatea solului. Acest efect depinde şi de modul cum este cultivat amestecul de graminee şi leguminoase perene, de planta protectoare (cînd se seamănă sub plantă protectoare) şi de cantitatea de recoltă pe care o produce sola înierbată. Cînd recolta este de 3 000—5 000 kg de fîn la ha, se realizează cu siguranţă efectele pe care le-am arătat mai sus. Realizarea acestor efecte mai depinde şi de durata solei înierbate, ele sînt cu atît mai mari, cu cît durata solei înierbate este mai lungă. Totuşi, în asolamentele agricole nu se recomandă o durată mai mare de 2 ani 2.
Cantităţile mai mari de substanţe nutritive, acumulate de sola înierbată, sînt mobilizate şi puse la dispoziţia plantelor cultivate după întoarcerea solei înierbate, datorită activităţii foarte intense a microorganismelor şi în special a bacteriilor care se dezvoltă în sol. înmulţirea enormă a bacteriilor se explică prin cantitatea mare de material energetic acumulat de plantele perene. Se înmulţesc bacteriile care descompun celuloza, bacteriile amonificatoare şi nitrificatoare, bacteriile simbiotice ale leguminoaselor, speciile de Azotobacter şi de Clostridium, bacteriile care eliberează fosforul din compuşii organici, bacteriile sulfului etc. Fosforul, devenit accesibil, este adesea consumat în proporţie mare de bacteriile nitrificatoare şi de bacteriile care leagă azotul liber. Aceasta nu este o pierdere a fosforului, ci numai o imobilizare a lui, pînă la moartea bacteriilor care l-au consumat, cînd fosforul intră din nou în circuit.
Activitatea foarte intensă a microorganismelor din sol sub plantele perene şi după întoarcerea solei înierbate provoacă o degajare puternică de bioxid de
1	A. V. SckoloVy Rolul asolamentului raţional în ridicarea fertilităţii solurilor, « Pocivo-vedenie », 61/1954. (în limba rusă)
2	S. A. Vorobiov, Dezvoltarea culturilor de ierburi perene ca factor care dirijează condiţia de fertilitate a solurilor podzoiice, « Pocivovedenie », 5/1950. (în limbă rusă)
Asolamentul cu ierburi perene
585
carbon care, dizolvat în apa din sol, măreşte puterea de solubilizare a acesteia. Bioxidul de carbon care se degajă din sol sporeşte asimilaţia clorofiliană prin frunze şi este absorbit în parte şi prin rădăcini.
în timpul cît amestecul de leguminoase şi ierburi perene vegetează pe teren se produce şi un alt efect favorabil: se împuţinează microfauna, în special protozoarele. Aceste microorganisme, puternic aerobe, se hrănesc cu bacterii. Mediul parţial anaerob provoacă împuţinarea protozoarelor şi înmulţirea puternică a bacteriilor.
S-a constatat, cum o să vedem mai jos, că activitatea bacteriilor durează mult timp şi este mai puternică chiar în anul al doilea, după întoarcerea solei înierbate, decît în anul întîi, spre deosebire de ceea ce credea Viliams.
în ceea ce priveşte regimul apei, trebuie făcută o distincţie între perioada cînd amestecul de leguminoase şi ierburi perene vegetează pe teren şi perioada următoare, după întoarcerea solei înierbate. în perioada de vegetaţie, leguminoasele şi ierburile perene consumă foarte multă apă. Cînd sînt cultivate pe terenuri în pantă, ele reţin toată apa, o silesc să se infiltreze şi apoi o consumă. Trebuie să avem deci în vedere că în sola înierbată nu există pierderi de apă, scurgerea apei de suprafaţă este oprită şi o dată cu aceasta este oprită şi eroziunea. Dar consumul apei este foarte mare, de aceea sola înierbată dă cele mai bune rezultate în regiunile cu umiditate suficientă sau în terenurile irigate. Consumul de apă este foarte mare, pentru că ierburile perene încep să vegeteze primăvara timpuriu şi îşi prelungesc vegetaţia pînă toamna tîrziu.
După cercetările făcute în ţara noastră, scăderea umidităţii faţă de cultura cu plante anuale este de 6,2% în orizontul de 0—30 cm1.
De aceea, după întoarcerea solei înierbate, solul rămîne relativ secătuit de apă. Pentru acest motiv, Viliams susţinea ca după sola înierbată să se cultive numai plante de primăvară, pentru ca în timpul iernii, solul să se poată din nou aproviziona cu apă. Necesităţile de apă ale diferitelor plante, care se cultivă în sola înierbată, sînt foarte diferite. Unele din ele au nevoie de umiditate multă, cum sînt trifoiul (Ţrifolium pratense), raigrasul sau zizania (Lolium perenne şi Lolium italicum), timoftică (Phleum pratense) etc. Altele sînt adaptate la un mediu mai puţin umed, cum sînt lucerna (Medicago sativa)> obsiga (Bromus inermis), pirul crestat (Agropyrum cristatum) etc. Altele, în sfîrşit, sînt adaptate la un regim de umiditate mijlocie, ca ovăzciorul (Avena elatior), golomăţul (Dactylis glomerata), păiuşul de livezi (Festuca pratensis) etc. Aceste diferenţe ecologice stau la baza raionării amestecurilor de leguminoase şi gra-minee perene.
1	Gr. ObrejeanUy C. Ilchievici, I. Lungu şi N. Şerbănescu, Despre introducerea asola-nientelor cu ierburi perene în condiţiile din R.P.R., « Probleme agricole 2/1955.
586
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Trebuie accentuat însă că toate plantele amintite, şi în special lucerna, dau rezultate foarte bune cînd sînt irigate. Maximum de folos ca producţie şi ca efect de îmbunătăţire a structurii îi dă sola înierbată irigată.
în anul care urmează după întoarcerea solei înierbate, regimul de apă din sol este diferit faţă de acela din timpul vegetaţiei. Solul fiind structurat, el reţine toată apa căzută, iar pierderea prin evaporaţie directă este împiedicată, aşa cum am arătat în capitolul despre structură. Pe de altă parte, plantele, fiind bine aprovizionate cu substanţe hrănitoare, au un consum specific de apă mai mic, folosesc mai economic apa din sol. Refacerea structurii solului este un mijloc de luptă contra secetei, aşa cum au demonstrat întemeietorii sistemului de agricultură cu ierburi perene.
în sistemele irigate, normele de irigaţie sînt mai mici după sola înierbată, se face deci economie de apă.
îmbunătăţind structura, rezerva de hrană, activitatea microbiologică şi regimul de apă, sola înierbată amplifică acţiunea măsurilor agrotehnice pe care le aplicăm solului. Amplifică, în primul rînd, acţiunea îngrăşămintelor aplicate solului.
Astfel, într-o experienţă citată de Skvorţov, aplicarea îngrăşămîntului fosfatic într-un asolament, fără sola înierbată, a dat un spor de recoltă de 0,6 chintale la ha, iar într-un asolament cu sola înierbată a dat un spor de 5,1 chintale la ha.
Creşterea recoltelor în asolamentul cu graminee şi leguminoase perene este dovedită prin numeroase experienţe, făcute în U.R.S.S., în staţiuni experimentale, în sovhozuri şi colhozuri, precum şi prin experienţe făcute la noi.
în cîmpul de experienţe Tovovaia, din regiunea Voronej, producţia a crescut în perioada aplicării asolamentului cu graminee şi leguminoase perene, faţă de perioada anterioară, în felul următor.
Tabelul 66
Creşterea recoltelor la principalele plante agricole cultivate după sola înierbată
Planta	Producţia, în kg la ha		
	în perioada asolamentului vechi 1926—1931	în perioada asolamentului cu ierburi perene	Spor de recoltă %
Grîu de toamnă		1 560	2 160	38
Grîu de primăvară		860	2 070	129
Ovăz		1 450	2 670	84
Orz		1190	3 050	156
Mazăre		1 010	2 370	135
Linte 		1 010	1 900	88
Mei		1 590	2 500	57
Asolamentul cu ierburi perene
587
Influenţa favorabilă a solei înierbate se amplifică în timp, se obţin recolte din ce în ce mai mari, pe măsură ce rotaţia cu sola înierbată revine de mai multe ori pe acelaşi teren, cum dovedesc următoarele rezultate, obţinute la Staţiunea experimentală Nosov din U.R.S.S.
Tabelul 67
Efectul cumulat al rotaţiei în sola înierbată la o cultură de ovăz
Numărul de ordine al rotaţiilor	Recolta de ovăz, în kg la ha	
	Fără îngrăşăminte	Cu îngrăşăminte
în rotaţia întîi		1100	1 350
în rotaţia a doua 			1600	2180
în rotaţia a treia		1980	2 680
Se vede din aceste cifre cum au crescut recoltele prin revenirea rotaţiei cu ierburi şi cum creşte în acelaşi timp şi eficacitatea îngrăşămintelor.
Alte avantaje ale solei înierbate. Sola înierbată ocroteşte solul împotriva eroziunii prin apă şi prin vînt. în asolamentele furajere şi în asolamentele de protecţie, aplicarea judicioasă a solei înierbate perinite folosirea unor terenuri scoase din cultură sau a căror productivitate era foarte mică. Solul se reface sub influenţa solei înierbate, menţinută mai mulţi ani şi productivitatea lui creşte.
în afară de rolul esenţial al solei înierbate de a reface structura şi de a mări fertilitatea, ea asigură nutreţ de cea mai bună calitate pentru animale. Masa verde şi fînul recoltat la timp constituie un nutreţ de cea mai bună calitate, bogat în proteine, bogat în vitamine şi cu un efect excelent asupra sănătăţii animalelor.
Sola înierbată este justificată în asolament numai în măsura în care îndeplineşte rolul ei agrotehnic şi în măsura în care serveşte în acelaşi timp şi ca bază furajeră pentru animale. în regiunile cu umiditate mijlocie sau îndestulătoare, sola înierbată a rezolvat problema hrănirii animalelor cu nutreţ verde şi problema păşunatului, a înlăturat necesitatea păşunatului în pădure şi a creat mijlocul de a apăra pădurile de degradare şi de distrugere.
§ 2. Tehnica înfiinţării şi îngrijirii solei înierbate
Pregătirea solului şi epoca semănatului. Cînd amestecul de graminee şi leguminoase perene se seamănă sub plantă protectoare, cereală de primăvară şi uneori cereală de toamnă, atunci pregătirea solului este aceea care se face pentru planta protectoare respectivă. Cînd amestecul se seamănă fără plantă
588
Organizarea teritoriului şi asolamentele
protectoare, sola înierbată urmează după cereale, după plante prăsitoare, după leguminoase sau după ogor negru. Solul se lucrează în mod corespunzător. După cereale şi după leguminoase timpurii, se face dezmiriştirea, apoi, cît mai curînd posibil, arătura adîncă, grăpată imediat sau se lucrează în sistemul semiogorului. Pînă în toamnă, solul se întreţine curat prin lucrări superficiale.- După plante prăsitoare tîrzii, se face o arătură adîncă de toamnă, fără a se grăpa. Primăvara timpuriu, solul se lucrează, în amîndouă cazurile, cu netezitoarea, cu grapa sau cu cultivatorul, după caz. Pe podzol se aplică un amendament cu calciu, o dată cu arătura principală de vară sau de toamnă. Se aplică, de asemenea, îngrăşarea cu gunoi de grajd, cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice. Ogorul negru se lucrează conform regulilor pe care le vom expune în capitolul despre lucrările solului. La data semănatului, solul trebuie să fie perfect curat de buruieni şi bine aşezat. Dacă solul este prea afînat, se aplică o tăvălugire, apoi o grapă uşoară, se seamănă şi se tăvălugeşte din nou.
Dacă toamna este destul de umedă, gramineele se seamănă toamna, iar leguminoasele primăvara. Sparceta poate fi semănată şi toamna x. în regiunile mai secetoase, amîndouă plantele se seamănă primăvara, cît mai timpuriu, îndată ce se poate ieşi pe teren. Dacă se seamănă sub plantă protectoare, data semănatului este legată de data semănatului acesteia. Trebuie să se semene cu maşina, separat leguminoasele şi separat gramineele. Dacă seminţele se amestecă în prealabil şi se pun amestecate în coşul maşinii, seminţele se sortează în timpul şi din cauza mersului maşinii şi semănătura iese neomogenă. Seminţele unor graminee, ca ovăzciorul sau pirul crestat, nu se pot semăna cu maşina decît după ce au fost liberate de ariste, în care scop există dispozitive mecanice speciale.
în U.R.S.S. s-a experimentat cu succes semănatul de vară al ierburilor perene. Această metodă se aplică atunci cînd ierburile perene se seamănă de obicei fără plantă protectoare, în ogor negru sau după o premergătoare foarte timpurie, în aşa fel ca data semănatului să coincidă cu epoca de ploi. Metoda semănatului de vară are avantajul că se cîştigă 1 an de vegetaţie.
B. F. Soloviev a demonstrat avantajele semănatului de vară în ogor negru al sparcetei şi lucernei, în special. Se obţin în acest fel producţii mai mari de fîn şi de sămînţă decît în cazul semănăturii făcute primăvara, sub plantă protectoare2. Gramineele se pot semăna şi ele vara, dar mai înspre toamnă, ceea ce la noi nu este recomandabil decît în regiunile cu o climă mai umedă, deci cu umiditate suficientă toamna.
1	I. Belonojko, Cu privire la datele la care trebuie însămînţate ierburile perene, «Soviets-kaia agronomia 4/1952. (în 1. rusă)
2	B. F. Soloviev, Semănatul de vară al leguminoaselor şi gramineelor perene, « Sovietskaia gronomia», 5/1952. (în 1. rusă).
Asolamentul cu ierburi perene
589
Rezultatele obţinute de Soloviev au fost confirmate de Liubcenko şi Kirniţki1. Aceştia au obţinut producţii mari de sămînţă la lucerna semănată vara, în ogor negru. Semănatul se face în U.R.S.S. în lunile iunie şi iulie, cînd mai cad încă ploi. Se seamănă în benzi, între care se lucrează cu cultivatorul. Liubcenkoşi Kirniţki au obţinut rezultate pozitive cu semănatul de vară şi al amestecurilor de lucernă cu golomăţ sau cu ovăzcior, în ogor negru, sub plantă protectoare. Planta protectoare, meiul sau dughia, este semănată mai rar şi are o vegetaţie scurtă. Sînt însă unele graminee, ca păiuşul (Festuca ovina) şi pirul fără rizomi (Agropyrum tenerum), care nu suportă semănatul de vară.
Rezultate bune a obţinut cu semănatul de vară, în ogor, Nenarokov, care a cultivat în acest fel obsiga şi pirul crestat 2.
Am încercat şi noi în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » semănatul de vară, în ogor negru, al amestecului de graminee şi leguminoase. în primul an, vegetaţia a fost foarte slabă, dar în anul al doilea vegetaţia a fost bine încheiată.
Plantele ce intră în compoziţia solei înierbate. Se poate semăna în sola înierbată numai lucernă sau numai trifoi, pentru masă verde, pentru fîn şi pentru sămînţă. Gramineele se seamănă curate numai în culturile de sămînţă. Rezultatele cele mai bune se obţin cînd se seamănă în amestec gramineele cu leguminoasele. Amestecul amplifică efectul favorabil al fiecărei plante. Recolta de nutreţ este sporită şi cantitatea de masă organică, lăsată în sol, mai mare. Rezistenţa la ger a plantelor se măreşte. Amestecul luptă mai bine cu buruienile, are o longevitate mai mare, se coseşte mai uşor, fînul se usucă mai uşor. Calitatea nutreţului este mai bună decît a fiecărei componente în parte.
La alegerea plantelor care intră în amestec trebuie să se ţină seamă de condiţiile pedoclimatice ale regiunii şi de cerinţele ecologice ale plantelor. în regiunile umede, amestecul cel mai răspîndit şi mai recomandabil este trifoi cu timoftică. în regiunile mai secetoase se recomandă următoarele amestecuri: sparcetă cu pir crestat, lucernă cu pir crestat, lucernă cu obsigă fără ariste (Bromus inermis). Se poate recurge de asemenea la lucerna galbenă (Medicago falcata) şi la pirul fără rizomi (Agropyrum tenerum).
în regiunile cu umiditate mijlocie se recomandă: lucernă cu golomăţ sau lucernă cu ovăzcior.
în experienţele noastre, făcute pe solul brun-roşcat de pădure, rezultatele cele mai bune le-au dat lucerna cu golomăţul.
1	M. A. Liubcenko şi B. T. Kirniţki, Despre semănăturile de lucernă şi de amestecuri de graminee şi leguminoase perene făcute vara în R, S. S. Moldovenească, « Sovietskaia agronomia », 5/1952. (în 1. rusă).
2	M. 7. Nenarokovy Semănatul gramineelor şi leguminoaselor perene vara, în colhozurile din regiunea Voronej, în anul 1951, « Sovietskaia agronomia », 5/1952, (în 1. rusă).
590
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Sola înierbată joacă un rol important în ameliorarea solurilor sărăturoase. Dar pe aceste soluri nu reuşesc plantele graminee şi leguminoase, arătate mai sus, ci plantele halofite, adaptate să crească pe solurile sărăturoase. Astfel de plante, care se găsesc în flora noastră spontană, sînt: Trifoliumfragiferum şi gramineele Beckmania erucaeformis şi Atropis (Puccinellia) festucaeformis pe terenurile sărăturoase mai uscate, iar Lotus tenuis, Lotus angustissmus (sin. L. gracilis) şi gramineele Atropis (Puccinellia) distans şi Atropis (Puccinellia) transilvanica, pe terenurile sărăturoase mai umede. Pe sărăturile din partea de vest se întîlnesc şi alte graminee şi leguminoase perene, ca: Alopecurus pratensis, Agrostis albav iar dintre leguminoase, Lotus corniculatus.
în asolamentele agricole în care sola înierbată durează 1—2 ani se pun în amestec numai două sau trei plante; o leguminoasă şi o graminee sau o leguminoasă şi două graminee sau două leguminoase şi o graminee. în asolamentele furajere, în care sola înierbată se păstrează 4—5 ani şi în asolamentele de protecţie, în care de asemenea sola înierbată durează mai mulţi ani, se face un amestec mai complex, adică se introduc mai multe leguminoase şi mai ales mai multe graminee, pentru a se asigura o longevitate mai mare amestecului şi o adaptare mai bună la condiţiile locale.
Trifoiul dă maximum de recoltă în al doilea an după însămînţare, apoi producţia scade. Lucerna dă maximum de producţie începînd din al doilea an după însămînţare şi continuă să dea producţii mari pînă în al patrulea şi al cincilea an. Gramineele dau maximum de recoltă în al treilea an după însă-mînţare şi se menţin apoi un număr mai mare sau mai mic de ani, după specie, în condiţii favorabile, de pildă într-un regim de irigaţii, şi recolta şi longevitatea sînt mărite.
Cantitatea de sămînţă care se dă la hectar variază la fiecare plantă între anumite limite, determinate de condiţiile locale, de scopul şi de modul cum se execută cultura.
Cantităţile recomandate pentru condiţiile din ţara noastră de Institutul de cercetări agronomice le vom da atunci cînd vom arăta care sînt amestecurile raionate.
Semănătură curată sau sub plantă protectoare. O problemă importantă în tehnica înfiinţării solei înierbate este dacă trebuie să se semene în cultură curată sau sub plantă protectoare. Semănatul sub plantă protectoare are numeroase avantaje: se cîştigă 1 an de vegetaţie al amestecului de graminee şi leguminoase perene, se obţine deci o mai bună structurare a solului, se combat mat bine buruienile şi se uşurează lucrările de întreţinere. Plantele sub care se seamănă amestecul sînt cerealele de toamnă şi de primăvară.
Mosolov recomandă ca pe soluri mai uşoare, dar fertile şi cu o climă favorabilă, trifoiul sau amestecul de trifoi cu o graminee să se semene sub cereale de toamnă, iar pe soluri grele, compacte, sub cereale de primăvară. Pe soluri bine
Asolamentul cu ierburi perene
591
îngrăşate, în regiunile cu precipitaţii suficiente, se poate semăna atît sub cereale de toamnă, cît şi sub cereale de primăvară. Semănatul se face în amîndouă cazurile primăvara. Numai gramineele se pot semăna toamna, în cerealele-de toamnă.
Lucerna de asemenea se poate semăna sub plante protectoare, în regiunile cu soluri fertile şi cu o climă potrivită de umedă. în regiunile secetoase se seamănă fără plantă protectoare. în asolamentele furajere sau în culturile pentru sămînţă este mai recomandabilă semănătura curată, fără plantă protectoare.
Dintre cerealele de primăvară, cele mai indicate sînt orzul şi grîul de primăvară. în ceea ce priveşte cerealele de toamnă, M. M. B r o z g u 1 arată în cartea sa despre asolamente că numai în regiunile foarte umede se poate semăna amestecul sub cereale de toamnă şi anume se seamănă toamna gramineele şi primăvara leguminoasele. în zonele cu mai puţină umiditate, cerealele de toamnă umbresc mult gramineele şi leguminoasele le iau hrana şi apa şi în cele din urmă acestea pier. Cînd grîul de toamnă dă o producţie de 20—25 chintale la ha, lucerna piere 1. Această constatare s-a făcut în 1950 şi într-o experienţă la Ferma Băneasa, a Institutului agronomic « N. Bălcescu ». în această experienţă, lucerna semănată sub grîul de toamnă a răsărit frumos, dar ulterior a pierit complet.
Prin urmare, dacă se cultivă cu plantă protectoare, sînt preferabile cerealele de primăvară, care se dezvoltă o dată cu amestecul de graminee şi leguminoase, în timp ce cerealele de toamnă au împînzit solul cu rădăcini, în momentul cînd se seamănă amestecul sau planta leguminoasă.
Pentru condiţiile ţării noastre, s-a stabilit de Institutul de cercetări agronomice ca în regiunile cu climă secetoasă să se semene fără plantă protectoare, iar în regiunile cu umiditate suficientă sub plantă protectoare, semănată mai rar.
Lucrările de îngrijire a solei înierbate sînt plivitul, îngrăşarea suplimentară şi grăpatul. Plivitul trebuie făcut cu mare grijă, în primul an după răsărirea plantelor. Sola înierbată este considerată ca avînd un rol în combaterea buruienilor. Acest rol este îndeplinit numai cînd au fost combătute buruienile şi în cultura premergătoare, cînd semănătura amestecului de leguminoase şi graminee este bine încheiată şi cînd sola înierbată este bine plivită, în prima fază de vegetaţie. Cositul repetat al solei înierbate distruge într-adevăr buruienile, mai ales buruienile anuale, dar dacă sola înierbată nu s-a plivit la timp sau dacă semănătura a ieşit rară, ea este invadată de buruieni şi cositul singur nu le poate stîrpi.
Alte măsuri de îngrijire a solei înierbate sînt grăpatul şi îngrăşarea suplimentară. Grăpatul trebuie să se facă după fiecare coasă.
Viliams nu recomandă grăpatul de primăvară, la zvîntarea terenului, pentru că această lucrare favorizează dezvoltarea buruienilor.
1 M. M. Brozguly Op. cit.
592
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Grăpatul de primăvară, după Viliams, produce o aerisire puternică a solului. Rezultă multă hrană minerală, care nu poate pătrunde în adîncime, din cauză că, în această epocă a anului, curentul de apă este ascendent. Această hrană nu poate fi folosită de plantele semănate în sola înierbată, pentru că ele, în această epocă, se dezvoltă încet şl înfrăţesc tîrziu. Această hrană foloseşte de aceea mai mult buruienilor.
în locul grapei, Viliams recomandă ca primăvara să se întrebuinţeze grebla cu cai, care adună numai resturile moarte ale plantelor ce ar putea împiedica dezvoltarea noilor lăstari.
După fiecare coasă însă, grăparea este de mare folos, pentru că în această fază plantele au cea mai mare nevoie de hrană şi de apă. Grăparea stimulează formarea hranei minerale şi împiedică pierderea apei prin evaporaţie directă.
Dacă nu s-au dat îngrăşăminte de bază sau dacă efectul acestora nu este suficient, se face o îngrăşare suplimentară cu îngrăşăminte chimice sau cu îngrăşăminte organice, urină sau must de gunoi de grajd diluat. Se aplică în special îngrăşăminte fosfatice, care stimulează energic dezvoltarea leguminoaselor, iar în zonele de podzol se aplică şi îngrăşăminte potasice.
Folosirea solei înierbate din asolamentul agricol. Această solă se foloseşte numai pentru producerea de nutreţ verde sau fîn, nu şi pentru păşune. Sola înierbată se păşunează numai în asolamentul furajer, începînd din anul al treilea de la însămînţare, adică după ce plantele s-au înrădăcinat bine şi structura s-a consolidat. Sola înierbată trebuie ferită de bătătorire. Circulaţia cu animalele, vehiculele şi maşinile pe sola înierbată trebuie limitată la strictul necesar. Pentru îngrijirea culturii, strîngerea recoltei şi pentru arat trebuie folosite pe cît posibil numai tractoare pe şenile.
Cositul solei înierbate se face de două ori în terenurile neirigate, dar bine aprovizionate cu umiditate. în terenurile cu mai puţină umiditate se obţine o recoltă bună la coasa întîi, iar la coasa a doua o recoltă mai mică, numită otavă, în sectoarele irigate se obţin mai multe coase pe an.
Epoca optimă a cositului este în perioada de îmbobocire a plantelor, nu în perioada de înflorire sau după această perioadă 1. ÎiT'perioada de înflorire se consumă o bună parte din substanţele de rezervă, iar după înflorire creşte procentul de lignină şi de celuloză, componente puţin valoroase în nutreţ. Cositul tîrziu dă o cantitate mai mică de nutreţ şi de o calitate slabă.
Cositul timpuriu mai are şi avantajul că asigură o mai rapidă regenerare pentru coasa a doua. în condiţiile ţării noastre este recomandabil ca prima coasă să se facă înainte de epoca de ploi de la sfîrşitul primăverii şi începutul verii, pentru ca regenerarea plantelor pentru coasa a doua să se poată face în timpul acestor ploi.
1 V. R. Viliams, Cultura ierburilor perene, Editura de stat, Bucureşti 1950.
Asolamentul cu ierburi perene
5B3
Cositul tîrziu, după "ce perioada de ploi a încetat, frînează regenerarea plantelor. Cositul tîrziu se face numai cînd cultura respectivă este folosită pentru sămînţă.
Greutatea principală în aplicarea asolamentului cu solă înierbată constă în procurarea seminţelor de graminee şi leguminoase perene. Pentru a avea sămînţă necesară se fac culturi anume în gospodării specializate. Se poate lăsa de sămînţă şi cultura din sola înierbată, dar în acest caz producţia de furaje este mai mică şi de calitate mai slabă. La culturile de sămînţă trebuie respectate regulile fitotehnice. La trifoi nu se foloseşte pentru sămînţă prima coasă, ci a doua coasă din al doilea an de la însămînţare. La prima coasă, florile trifoiului sînt atacate de un dăunător, gărgăriţa trifoiului Apion apricans Hbst, şi fructificarea este slabă. La a doua coasă, fecundarea este ajutată de bondari şi producţia este mai mare. Pentru a se evita pierderile cauzate de diferiţi dăunători, este mai bine să se treiere din snopi sau din clăi, după ce snopii s-au uscat bine. Producţiile de sămînţă ce se obţin sînt de 400—600 kg la ha.
La lucernă se procedează la fel, se lasă de sămînţă coasa a doua, în al doilea an de la însămînţare. La a doua coasă, fructificarea este mai bine asigurată prin insecte. Cultura lucernei de sămînţă în rînduri distanţate, cu intervalele dintre rînduri prăşite, nu prezintă avantaje, arată Viliams, ceea ce s-a confirmat şi prin experienţele de la noi din ţară.
Recolta se poate obţine chiar de la amestec, cînd cele două plante ajung la maturitate o dată, cum este cazul trifoiului şi timofticii. Altfel se renunţă la recolta de seminţe a uneia sau alteia din cele două plante, sau mai bine se fac culturi separate pentru sămînţă.
Se obţin recolte de sămînţă de graminee destul de bune, dacă recoltatul se face în pîrgă. Recoltatul tîrziu provoacă pierderi mari prin scuturare, mai ales la unele ierburi, ca de pildă ovăzciorul (Arrhenatherum elatius) şi raigrasul (Lolium perenne).
în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu» s-au obţinut următoarele cantităţi de sămînţă de graminee din culturile amestecate.
Tabelul 68
Producţia de seminţe de graminee furajere perene cultivate în amestec cu lucerna, pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti
Planta	Producţia de sămînţă kg la ha
Golomăţul (din lucernă)		253
Pirul crestat (din lucernă) 		184
Obsiga (din lucernă)		276
Obsiga (din sparcetă) . 			264
Ovăzciorul (din trifoi) 		172
Raigrasul sau zîzania (din trifoi) 			230
38 — Agrotehnica
594
Organizarea teritoriului şi asolamentele
§ 3. Raionarea amestecurilor de leguminoase şi graminee perene în R.P.R.
Institutul de cercetări agronomice, pe baza experienţelor întreprinse şi a documentaţiei din literatura de specialitate, a raionat amestecurile cele mai potrivite de leguminoase şi graminee perene, atît pentru asolamentele agricole, cît şi pentru asolamentele furajere. Raionarea s-a făcut pe regiuni administrative pentru asolamentele agricole1 şi pe regiuni geografice, 2 pentru asolamentele furajere.
Vom arăta care sînt recomandările făcute de Institutul de cercetări agronomice pentru diferitele regiuni ale ţării noastre în partea a Xl-a, în care ne vom ocupa de agrotehnica specifică fiecărei regiuni sau agrotehnica diferenţiată.
Aceste recomandări sînt bazate pe rezultatele experienţelor făcute la diferite staţiuni ale institutului. Astfel de experienţe trebuie făcute de fiecare gospodărie, pentru că experienţele institutului nu pot încadra toate cazurile care se ivesc în practică.
în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu», noi am experimentat în anii 1950—1955 mai multe variante de amestecuri, spre a se vedea care este amestecul cel mai potrivit pentru zona solului brun-roşcat de pădure din regiunea Bucureşti. S-au cercetat masa de fîn produsă de fiecare variantă, masa de rădăcini, procentul agregatelor stabile cu diametrul de 0,2—10 mm, dinamica substanţelor nutritive şi producţia grîului de toamnă după fiecare variantă.
Variantele	cercetate au fost	următoarele:
1.	lucernă	cu	pir crestat;
2.	lucernă	cu	golomăţ;
3.	lucernă	cu	obsigă nearistată;
4.	sparcetă cu obsigă;
5.	sparcetă cu ovăzcior;
6.	trifoi cu ovăzcior;
7.	trifoi cu zîzanie (raigras).
Lucerna cu pirul crestat a dat o cantitate mijlocie de fîn şi a lăsat o cantitate relativ mică de masă radiculară în sol. Lucerna cu golomăţ a dat o producţie mare de fîn şi o masă destul de mare de rădăcini. Lucerna cu obsigă
1 C. Ilchievici, A. Taindel, N. Conescu, Raionarea amestecurilor de ierburi perene pentru asolamente agricole în R.P. R., Editura Agro-Silvică de Stat 1954.
2	C. Ilchievici, Asolam ente furajere, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1952.
Asolamentul cu ierburi perene
595
a dat masă mare de fîn şi masă mare de rădăcini. Tot aşa, sparceta cu obsigă şi sparceta cu ovăzcior. Ovăzciorul are dezavantajul că face tufe rare, între care se dezvoltă buruienile şi suferă mult de rugină. Trifoiul cu ovăzcior a dat o recoltă mică de fîn şi o masă mai mică de rădăcini, iar trifoiul cu zîzanie sau raigras a dat cantitatea cea mai mică, atît de fîn, cît şi de rădăcini. Trifoiul şi zîzania suferă de secetă pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti, sînt plante potrivite pentru regiuni mai umede.
Structura cea mai bună s-a realizat în amestecul de lucernă cu golomăţ, unde s-au găsit 64,4 % agregate stabile, în lucerna cu pir crestat 62,6 % şi în trifoiul cu ovăzcior 62,2%. Procentul de agregate stabile variază cu sezonul: este mai mic în prima jumătate a anului şi creşte din vară pînă în toamnă. Amestecurile trifoi cu ovăzcior şi trifoi cu zîzanie nu vin în consideraţie, pentru că au dat masă mică de fîn, respectiv 4 275 kg şi 3 733 kg la ha; lucerna cu obsigă şi sparceta cu obsigă au dat masă mare de fîn, 6 162 şi 6 900 kg la ha, dar s-a constatat că aceste amestecuri nu îmbunătăţesc în măsură suficientă structura; pe de altă parte, obsiga nu a dat un nutreţ de calitate superioară. Lucerna cu pir crestat a dat o masă mijlocie de fîn, dar masa de rădăcini este mai mică. Pe de altă parte, pirul crestat se dezvoltă încet şi întîr-zie cositul.
Concluzia acestor experienţe este că amestecul cel mai bun pentru solul brun-roşcat de pădure din regiunea Bucureşti este amestecul lucernă cu golomăţ. Acest amestec dă o masă mare de fîn, 5 633 kg la ha şi de rădăcini, 8 090 kg la ha şi are influenţa cea mai bună asupra structurii solului. Golomăţul are şi alte avantaje. Dintre toate gramineele încercate, el este iarba cea mai timpurie, creşte omogen, fără a forma tufe şi goluri, se asociază bine cu lucerna, se dezvoltă în acelaşi ritm cu ea, se coseşte cel mai devreme, întoarcerea ţelinei, în vederea culturii grîului de toamnă, se poate face mai devreme, în epoca în care cad încă ploi şi rămîne timp suficient pentru pregătit solul în bune condiţii pentru toamnă. Singurul dezavantaj al golomăţului este o mai mare sensibilitate la ger în comparaţie cu celelalte graminee.
în urma întoarcerii solei înierbate, bilanţul substanţelor nutritive s-a îmbunătăţit, a crescut mai ales proporţia de azot nitric.
Rezultatele sînt concordante cu acelea obţinute de Institutul de cercetări agronomice, cu o singură deosebire. Cantităţile de sămînţă ce trebuie date la hectar, recomandate de Institutul de cercetări agronomice, sînt mai mici decît este necesar pentru a avea o vegetaţie încheiată. Cantităţile ce apar recomandabile din experienţele de la Institutul agronomic «N. Bălcescu» sînt următoarele: lucernă 15 kg, sparcetă 80 kg, trifoi 15 kg, pir crestat 19 kg, golomăţ 15 kg, obsigă 18 kg, ovăzcior 18 kg, zîzanie sau raigras 15 kg la ha.
596
Organizarea teritoriului şi asolamentele
§ 4. Utilizarea agrotehnică a solei înierbate
în asolamentele agricole, rolul cel mai important al solei înierbate este rolul agrotehnic, de îmbunătăţire a structurii şi de mărire a fertilităţii solului. Baza furajeră este asigurată numai în parte, prin sola înierbată din asolamentul agricol, unde această solă durează 1—2 ani. Baza furajeră este asigurată, în proporţie precumpănitoare, de asolamentul furajer special, în care sola înierbată durează 4—5 ani.
în asolamentul agricol, sola înierbată durează 1 an, dacă amestecul a fost semănat sub plantă protectoare sau 2 ani, dacă s-a semănat curat, fără plantă protectoare. în cazuri speciale, durata solei înierbate se prelungeşte cu 1 an, de pildă în asolamentele cu cultură de bumbac, în terenuri irigate. Sola înierbată durează, în acest caz, 2 ani cînd amestecul este semănat sub plantă protectoare sau 3 ani, cînd este semănat curat. Aceasta pentru a îmbunătăţi în măsură corespunzătoare structura solului pentru bumbac, care se cultivă apoi
2	sau 3 ani după el însuşi.
în ultimul an al solei înierbate, ea se întoarce cu plugul cu antetrupiţă. Aratul cu plugul cu antetrupiţă asigură o mai bună îngropare a pîslei de ţelină de la suprafaţă, descompunerea ei şi formarea de humus activ.
Viliams recomandă ca întoarcerea solei înierbate să se facă toamna tîrziu. El justifică această recomandare prin necesitatea ca descompunerea materiei organice lăsate în sol de sola înierbată să nu înceapă prea devreme^ ceea ce ar duce la pierderea unei mari cantităţi din substanţele hrănitoare acumulate.
Dacă sola înierbată este întoarsă toamna tîrziu, după ea nu pot să urmeze decît culturi de primăvară. Viliams recomandă să se cultive grîu de primăvară tare (Triticum durum) care este o plantă micotrofă şi care foloseşte cel mai bine azotul organic acumulat în sol. Cultivarea grîului tare este mai ales indicată cînd sola înierbată durează 3 ani şi cînd cantitatea de materie organică acumulată este mare. Cînd sola înierbată durează 1—2 ani, se cultivă după sola înierbată grîu de primăvară, obişnuit din specia Triticum vulgare. Viliams era împotriva cultivării grîului de toamnă şi socotea că este greşit să se cultive grîu de toamnă după sola înierbată. Teza lui Viliams a fost infirmată de experienţele ulterioare. Aceste experienţe au dovedit că după sola înierbată reuşeşte foarte bine grîul de toamnă.
în regiunile cu o climă mai răcoroasă şi mai umedă, planta care reuşeşte cel mai bine după sola înierbată este inul de fuior.
De asemenea se pot cultiva orz furajer, secară de primăvară şi ovăz.
în regiunile mai secetoase se cultivă după sola înierbată meiul, inul de sămînţă, cînepa, sorgul de nutreţ, iarba de Sudan. în general, este recomandabil
Asolamentul cu ierburi perene
597
ca după sola înierbată să nu se cultive plante prăsitoare, deoarece cultura acestor plante începe să deterioreze structura, de-abia formată. Sînt şi excepţii de la această regulă. Astfel, după sola înierbată reuşesc foarte bine plantele din familia cucurbitaceelor (dovlecii, pepenii, castraveţii), plantele de grădinărie (pătlăgelele roşii, pătlăgelele vinete, ardeiul etc.), care se prăşesc. De asemenea se face o excepţie cu semincerii de sfeclă şi cu bumbacul, care sînt plante prăsitoare ce trebuie puse în cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare. Cînd se pune accentul pe porumb, se seamănă această plantă după sola înierbată.
Sînt o serie de plante care, în nici un caz, nu trebuie să urmeze după sola înierbată. Nu este indicat să se cultive plante leguminoase după sola înierbată, fiindcă aceste plante adună singure, prin bacteriile simbiotice, azotul de care au nevoie şi nu pot valorifica economic azotul adunat în sola înierbată. Nu se poate cultiva după sola înierbată orzoaica pentru bere, pentru că în acest caz grăunţele de orzoaică vor avea un conţinut mare de azot, ceea ce depreciază valoarea lor ca materie primă pentru industria berii. Nu se poate cultiva nici sfeclă de zahăr, pentru că în acest caz creşte procentul de azot din sfeclă, scade conţinutul de zahăr, întîrzie maturitatea tehnică, iar prelucrarea în fabrică a sfeclei cu un conţinut mare de azot este dificilă, siropul cristalizează greu şi un procent prea mare de zahăr rămîne în reziduuri. Pentru motive asemănătoare nu se pot cultiva după sola înierbată cartofii industriali, care servesc la fabricarea amidonului sau a spirtului. în schimb, la cartofii pentru hrana oamenilor sau a animalelor, un conţinut mai mare de azot nu este un neajuns, ci dimpotrivă. Totuşi nu se recomandă să se cultive după sola înierbată nici soiurile de cartofi pentru hrană sau pentru nutreţ. Cartofii şi orzoaica se recomandă a urma în al doilea an după sola înierbată.
După desţelenirea solei înierbate s-au cultivat în ţară la noi diferite plante agricole. în regiunea mai uscată din Cîmpia Dunării şi din Dobrogea, grîul de toamnă cultivat după sola înierbată a dat recolte mai mici decît după mazăre. La Staţiunea experimentală Valul lui Traian, regiunea Constanţa, s-a obţinut o recoltă medie de 1 844 kg (în 1952—1953) după sola înierbată şi o recoltă de 2 090 kg la ha (cu 246 kg la ha mai mult), după mazăre. La Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti, regiunea Constanţa, recolta medie (în 1952—1954) a fost de 1 666 kg la ha după sola înierbată şi de 1 967 kg la ha, (cu 301 kg la ha mai mult), după mazăre. Nici producţia de fîn recoltată de pe sola înierbată nu a fost mare. De la orzul de primăvară şi de la iarba de Sudan s-au obţinut în staţiunile amintite mai multe unităţi nutritive decît de la ierburile perene.
La gospodăria de stat din Segarcea, producţia grîului de toamnă în anul 1953, an de tranziţie spre asolamentul cu ierburi perene, a fost următoarea:
m
Organizarea teritoriului şi asolamentele
grîu după grîu 1 800 kg la ha, după porumb 2 200 kg la ha, după mazăre 4100 kg la ha, după lucernă 3 900 kg la ha1.
Recoltele mai slabe de grîu de toamnă după sola înierbată în regiunile de stepă se datoresc epuizării umidităţii solului după cultura de ierburi. în asemenea condiţii, plantele vegetează viguros, iar în timpul formării bobului, nemaigăsind apă suficientă, se pălesc şi boabele rămîn şiştave.
în regiunile mai umede şi chiar în regiunile de silvostepă sau în stepă mai umedă, se obţin recolte mai mari de grîu de toamnă după sola înierbată decît după mazăre.
Astfel, la Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, s-a obţinut în anul 1953 un spor de recoltă de grîu de toamnă de 450 kg la ha, adică 19,1 % după sola înierbată, faţă de recolta obţinută după mazăre; la Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, s-a obţinut un spor de recoltă de 113 kg la ha, adică 16,66 %; la Moara Domnească, regiunea Bucureşti, s-a obţinut un spor de recoltă mediu pe anii 1953—1954 de 392 kg la ha, adică de 21,2%. Şi la Staţiunea experimentală Lovrin, regiunea Timişoara, s-au obţinut recolte mari de grîu de toamnă după sola înierbată. în anul 1952—1953, de pildă, s-a obţinut o recoltă de 3 405 kg de grîu de toamnă după sola înierbată (lucernă -f- ovăzcior), desţelenită după coasa a doua şi o recoltă de 3 240 kg la ha după mazăre.
în aceste regiuni, unde s-au obţinut recolte mari de grîu de toamnă după sola înierbată, s-au recoltat şi cantităţi mari de fîn, deci s-a obţinut un număr mare de unităţi nutritive la unitatea de suprafaţă.
La Staţiunea experimentală Studina, regiunea Craiova, ierburile perene au produs în medie pe 3 ani mai multe unităţi nutritive decît iarba de Sudan; la Staţiunea experimentală Lovrin, ierburile perene au produs mai multe unităţi nutritive decît orzul de toamnă. La fel, ierburile perene au produs mai multe unităţi nutritive decît orzul şi ovăzul cultivate la staţiunile experimentale Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, şi Cîmpia Turzii, regiunea Cluj.
în regiuni şi mai umede, după sola înierbată se poate cultiva grîul de primăvară care, în acest caz, dă recolte aproape tot aşa de mari ca şi cele de grîu de toamnă după mazăre. De asemenea, cartofii dau recolte mult mai mari după ierburile perene decît după grîul de primăvară. Astfel, la Staţiunea experimentală Măgurele, regiunea Stalin, s-a obţinut în 1954 o recoltă de 8 264 kg la ha, cartofi după grîul de primăvară şi 20 830 kg la ha după ierburi perene. S-a obţinut deci un spor de recoltă după sola înierbată de 12 566 kg la ha, adică 152 % 2, 3, 4.
1	Gh. Timariu, Op. cit.
2 Gr. Obrejeanu, C. Ilchievici, I. Lungu, N. Şerbănescu, Despre introducerea asolamentelor cu ierburi perene în condiţiile R.P.R., « Probleme agricole», 2/1955.
3	/. Bratu, Desţelenirea solei înierbate după grîul de toamnă, «Probleme agricole», 8/1954.
4	N. Şerbănescuy Ce plante să se semene după ierburile perene ? «Probleme agricole», 8/1953.
Asolamentul cu ierburi perene
599
§ 5. Aplicarea asolamentului agricol cu ierburi perene
Consideraţiuni generale. Asolamentele cu ierburi perene se împart în asolamente agricole sau de cîmp, asolamente furajere, asolamente de protecţie şi asolamente speciale.
Asolamentul agricol ocupă, îndeobşte, cea mai mare suprafaţă din terenul unei gospodării. Se cultivă cu plante de cîmp şi între acestea proporţia cea mai mare o ocupă cerealele. în condiţii prielnice, în asolamentul de cîmp, se pune accentul pe unele culturi tehnice sau alimentare, bumbac, sfeclă de zahăr etc, fără a se neglija cerealele.
Asolamentul agricol ocupă acea parte a teritoriului care se poate lucra mecanizat: platourile, versanţii cu pantă mică, şesurile.
Platformele din preajma reţelei hidrografice şi luncile mai reavăne sînt destinate asolamentelor agricole cu plante tehnice, asolamentelor furajere de lîngă fermă sau asolamentelor legumicole.
Numărul solelor în asolamentul agricol rezultă din raportul între suprafaţa totală a asolamentului şi suprafaţa fixată pentru fiecare solă, în raport cu necesitatea mecanizării de care am vorbit mai sus. Dacă suprafaţa terenului arabil al gospodăriei este foarte mare, de pildă mai mare de 1 500 ha, am fi nevoiţi ori să păstrăm un număr prea mare de sole, ori să mărim prea mult suprafaţa unei sole. în astfel de cazuri, se proiectează două asolamente agricole sau mai multe, după ce s-au dedus suprafeţele destinate asolamentelor furajere şi asolamentelor speciale.
Asolamentele agricole cu ierburi perene au de obicei 8—10 sole, deci un ciclu al rotaţiei de 8—10 ani. în asolamentele agricole cu ierburi perene, pe soluri mai puţin fertile, numărul solelor şi deci numărul anilor rotaţiei este mai mic (7—8 ani), pentru ca amestecul de leguminoase şi graminee perene să revină la un interval de timp mai scurt pe acelaşi loc. De asemenea, asolamentele agricole irigate cuprind mai puţine sole, pentru că numărul culturilor irigate este mai mic. în gospodăriile cu suprafaţa mai restrînsă, de asemenea, numărul solelor este mai mic (4—6).
Numărul solelor depinde şi de numărul plantelor pe care urmează să le introducem în asolament, în cazul că fiecare plantă ocupă o solă întreagă. Dacă sînt mai multe plante decît numărul de sole proiectat, atunci se pot cultiva două sau trei plante în aceeaşi solă. Se pun în aceeaşi solă plante cu cerinţe agrotehnice asemănătoare şi cu o influenţă asemănătoare asupra culturii ce urmează. De pildă, porumbul se poate cultiva în aceeaşi solă cu floarea-soarelui, borceagul în aceeaşi solă cu mazărea şi cu lintea etc.
Se poate întîmpla şi cazul invers, ca numărul plantelor din asolament să fie mai mic decît numărul solelor. Atunci înseamnă că una sau două din plan-
600
Organizarea teritoriului şi asolamentele
tele introduse în asolament ocupă două sole, uneori chiar trei, cum este cazul cu grîul şi cu porumbul.
Lucrările solului şi aplicarea îngrăşămintelor sînt mult uşurate, dacă fiecare solă este omogenă ca relief, ca textură, structură şi compoziţie chimică a solului. Cînd aceasta nu este posibil şi cînd sîntem nevoiţi a include în aceeaşi solă porţiuni de sol diferite, se împarte sola în parcele şi se aplică fiecărei parcele tratamentul diferenţiat indicat. Se cultivă pe fiecare parcelă plante diferite, dar asemănătoare din punct de vedere al cerinţelor asolamentului. De pildă, pe parcela cu sol lutos sau argilos se cultivă grîu de toamnă, pe parcela cu sol nisipos se cultivă secară de toamnă, amîndouă plantele în sola cerealelor de toamnă, în cadrul asolamentului stabilit.
împărţirea solelor în două parcele mai este impusă şi de alte necesităţi tehnice sau organizatorice. în stepă, unde este indicată plantarea perdelelor de protecţie, dacă solele sînt foarte mari, de 100 ha sau mai mult, numai perdelele de pe hotarul solelor nu oferă destulă protecţie. Sîntem obligaţi să mai plantăm o perdea suplimentară pe fiecare solă, la mijlocul şi în lungul ei. Această perdea suplimentară împarte sola în două parcele. Aceeaşi necesitate se poate ivi cînd se plantează perdele antierozionale pe versanţi. în gospodăriile socialiste, se încredinţează lucrările dintr-o solă unei brigăzi de muncitori. Dacă sola este prea mare faţă de numărul muncitorilor din brigadă, se împarte sola în două parcele şi se atribuie fiecărei brigăzi o parcelă.
La întocmirea asolamentului, după ce s-au făcut mai întîi lucrările pregătitoare, aşa cum am arătat mai înainte, se alcătuieşte o schemă a asolamentului, conform sarcinii de plan. De pildă, se stabileşte că trebuie cultivate următoarele plante: două sole cu amestecul de graminee şi leguminoase perene, două sole cu cereale de toamnă şi anume grîu, o solă cu cereale de primăvară orz şi ovăz, o solă cu leguminoase, mazăre şi fasole, două sole cu porumb. Aceasta reprezintă schema asolamentului. Pe baza acestei scheme se stabilesc asolamentul şi rotaţia, în aşa fel ca fiecare plantă să fie la locul cel mai potrivit din punct de vedere al cerinţelor ei proprii şi din punct de vedere al influenţei asupra plantei ce urmează. Asolamentul ce se stabileşte pe baza acestei scheme este următorul:
Anul	Planta	
1	. . ierburi perene: lucerna	cu golomăţ
2 .	. . ierburi perene: lucerna	cu golomăţ
3 .	. . grîu de toamnă	
4	. . porumb	
5 G	. . ovăz şi orz . . mazăre şi fasole	
7	. . grîu de toamnă	
8 .	. . porumb	
Acesta este un asolament corespunzător condiţiilor mijlocii din R.P.R. şi corespunde cerinţelor de a produce multe cereale, pentru că cerealele prin-
Asolamentul cu ierburi perene
601
cipale — grîul şi porumbul — ocupă 4/8 din suprafaţă, adică 50%, iar dacă socotim şi orzul şi ovăzul, proporţia se ridică la 5/8 sau 62,5 %. Acest asolament este cerealier, dar el permite o dezvoltare a zootehniei, pentru că asigură hrana animalelor prin sola înierbată care ocupă 2/8 sau 25 % şi prin cerealele furajere (orz şi ovăz) care ocupă 1/8 sau 12,5 %. Sola cu mazăre şi fasole, care ocupă 1/8 sau 12,5 %, asigură produse alimentare pentru oameni şi este în acelaşi timp o solă amelioratoare.
Dacă ne găsim în condiţii climatice prielnice ca să putem semăna amestecul de leguminoase şi graminee perene sub plantă protectoare, adică sub orzul de primăvară, atunci sola înierbată se poate menţine numai 1 an. Asolamentul suferă modificarea corespunzătoare şi proporţia grîului şi porumbului creşte.
Asolamentul agricol cu solă înierbată cuprinde două perioade; perioada înierbată şi perioada agricolă. Lungimea perioadei înierbate este de 1—3 ani. Cînd amestecul de graminee şi leguminoase perene se poate semăna sub plantă protectoare, atunci sola înierbată durează numai 1 an. Aceasta este modalitatea cea mai răspîndită şi cea mai recomandabilă în regiunile cu climă umedă şi sub-umedă, în care se cultivă amestecul de trifoi cu timoftică sau trifoi cu păiuş de livezi. Amestecul se poate semăna sub cereală de primăvară sau sub porumb, la ultima praşilă.
Cînd nu putem semăna amestecul sub plantă protectoare, sola înierbată trebuie să dureze 2 ani; în fapt nu durează decît 1 an şi jumătate, pentru că se întoarce în vara anului următor însămînţării.
în asolamentul agricol cu ierburi perene s-a păstrat în multe regiuni din Uniunea Sovietică şi ogorul negru dar, cum am arătat mai sus, tendinţa este ca ogoarele negre să fie înlocuite treptat cu ogoare ocupate, adică cu o plantă timpurie, care permite eliberarea terenului devreme şi lucrarea solului pentru semănătura de toamnă, într-un mod asemănător ca în ogorul negru (semiogor).
Exemple de asolamente agricole cu ierburi perene. Vom da cîteva exemple de asolamente agricole din diferite zone pedoclimatice din U.R.S.S., precum şi mai multe exemple din staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice.
în gospodăriile de stat şi colective de la noi se aplică încă asolamente de tranziţie ori asolamente libere, deşi multe din ele au planurile de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentului raţional întocmite, dar neexecutate încă. Din numeroasele exemple citate de I V. Iakuşkin, de
I.	M. Skvorţov, de H. I. D o 1 g o p o 1 o v şi de M. M. Brozgul1, am ales pe acelea care se pot adopta în condiţii asemănătoare şi la noi.
1	I. V. Iakuşkin, 7. M. Skvorţov, M. M. Brozgul, Op. cit.; H. I. Dolgopolovt Asolamentele în colhozuri, Moscova 1946 (traducere ^cuţ^. de Ministerul Agriculturii).
f/C f/rŢf
li < 5	n	st'l
G02
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în regiunea Voronej, în zona centrală de cernoziom, din 1940, s-a trecut la asolamentul cu sola înierbată, care are următoarea înfăţişare: 1) ogor negru,
2)	cereale de toamnă, 3 şi 4) graminee şi leguminoase perene, 5) grîu de toamnă şi de primăvară, 6) floarea-soarelui şi sfeclă de zahăr, 7) cereale de primăvară. Trecîndu-se la asolamentul cu ierburi, proporţia de cereale a scăzut de la 4/7 la 3/7 sau 42,8 %, ceea ce se compensează însă prin producţia mai mare.
în regiunile mai aride, cum este regiunea Rostovului, proporţia de cereale de toamnă şi de primăvară este şi mai mare, culturile se rînduiesc într-o rotaţie de 10 ani, în care se intercalează ogorul negru de două ori, în felul următor: 1) ogor negru, 2) grîu de toamnă, 3) grîu de toamnă, 4 şi 5) graminee cu leguminoase perene, 6) grîu de primăvară, 7) grîu de toamnă, 8) ogor negru, 9) grîu de toamnă, 10) cereale de primăvară. Acesta este un asolament exclusiv cerealier. Proporţia de cereale este în acest asolament foarte mare (60 %), iar prăsitoarele lipsesc cu totul, rolul lor fiind împlinit de ogorul negru, care revine o dată la 5 ani pe acelaşi loc, ceea ce reprezintă un interval relativ prea apropiat. în ultimul timp s-a renunţat la ierburile perene şi în schimb s-a introdus porumbul.
în Kuban, precum am amintit, se renunţă la ogorul negru şi se pune grîu de toamnă după o prăsitoare. Iată un exemplu de asolament din Kuban:
1)	porumb, 2) grîu de toamnă, 3 şi 4) graminee cu leguminoase perene, 5) grîu de primăvară, 6) grîu de toamnă, 7) floarea-soarelui, 8) grîu de toamnă, 9) orz de primăvară. Proporţia de grîu de toamnă este prea mică în acest asolament şi anume 3/9, adică 1/3 sau 33 % şi nu atinge proporţia prevăzută în planul de stat pentru Kuban, care este de 40—45 %. Pentru a ridica proporţia, se adoptă un asolament de 10 ani, în care, după porumb, grîul de toamnă se pune 2 ani consecutiv. Dacă se urmăreşte a se spori şi mai mult proporţia grîului de toamnă, pînă la 50 %, atunci în asolamentul de mai sus cerealele de primăvară se înlocuiesc cu grîu de toamnă. Prin renunţarea la ierburile perene şi înlocuirea lor cu o leguminoasă anuală şi prin renunţarea la grîul de primăvară se obţine un asolament de 7 ani, în care grîul ocupă 3/7, adică 43 %.
în alte regiuni cerealiere, se introduce inul în asolamentul cu ogor negru. Dar în acest caz este vorba de inul de sămînţă; inul de fuior de cultivă mai spre nord, în regiunile centrală şi vestică, mai umede, ale părţii europene a U.R.S.S.
în regiunile mai umede din centru, asolamentul ia altă înfăţişare: proporţia de grîu de toamnă se micşorează, se introduc în asolament cartoful, secara şi alte plante corespunzătoare condiţiilor din aceste regiuni.
Sînt regiuni specializate în producţia unor plante industriale, care reuşesc bine în acele regiuni. Bineînţeles că şi planul de stat pune accentul pe cultura acelor plante. Aşa este, de pildă, sfecla de zahăr în regiunea de nord-vest a Ucrainei. în această regiune, asolamentul se adaptează necesităţilor. După sola înierbată urmează în această regiune adesea meiul, dar după îndrumarea lui
Asolamentul cu ierburi perene
603
L î s e n k o, este mai bine în loc de mei să se pună grîu de toamnă, iar grîul de primăvară să se cultive după sfecla de zahăr. Proporţia de grîu de toamnă trebuie să rămînă mare, de aceea, pe lîngă ogorul negru, se introduc în asolament, ca antemergătoare ale griului de toamnă, sola înierbată şi leguminoasele anuale pentru nutreţ, ca: borceagul sau leguminoasele pentru boabe, în special mazărea. în condiţii prielnice, după sfecla de zahăr, în loc de grîu de primăvară se pune grîu de toamnă.
Iată cîteva exemple de asolamente cu sfeclă de zahăr, în care se păstrează o proporţie suficientă de cereale şi mai ales de grîu de toamnă; 1) ogor negru,
2)	grîu de toamnă cu ierburi perene în cultură ascunsă, 3) graminee cu leguminoase perene, 4) grîu de primăvară sau mei, 5) sfeclă de zahăr, 6) leguminoase pentru boabe, 7) grîu de toamnă, 8) orz şi ovăz.
După cum se vede în acest asolament sola înierbată durează numai 1 an şi jumătate, ceea ce înseamnă că starea structurală este foarte bună. Solul din aceste regiuni se aseamănă cu cernoziomul nostru din stepa nordică, regiune care este şi la noi foarte favorabilă, atît pentru sfeclă, cît şi pentru grîu.
Un alt exemplu în care sfecla de zahăr este pusă mai aproape de ogorul negru spre a beneficia şi ea de avantajele acestuia este următorul: 1) ogor negru, 2) grîu de toamnă, 3) sfeclă de zahăr, 4) orz şi ovăz cu ierburi perene în cultura ascunsă, 5) graminee cu leguminoase perene, 6) grîu de primăvară,
7)	leguminoase anuale, 8) cereale de toamnă, 9) ovăz.
Cele două asolamente de mai sus au o proporţie relativ mică de grîu de toamnă. De aceea se admite ca în această regiune să se cultive grîu de toamnă după sola înierbată în loc de grîu de primăvară, asa cum am arătat mai înainte.
în regiunile centrală şi nordică capătă importanţă cultura cartofilor. Cartofii ocupă în aceste regiuni o proporţie mare în asolament, fără să se res-trîngă prea mult cultura cerealelor, de exemplu: 1) ogor negru, 2) cereale de toamnă (grîu sau secară), 3 şi 4) graminee cu leguminoase perene, 5) cartofi timpurii, 6) cereale de toamnă, 7) cartofi, 8) ovăz.
Un alt exemplu, în care proporţia de cartofi este şi mai mare şi în care ogorul negru a fost înlocuit cu o leguminoasă de nutreţ, cu borceagul, adică cu ogorul ocupat: 1) borceag, 2) secară de toamnă, 3 şi 4) graminee cu leguminoase perene, 5) grîu, 6) cartofi, 7) secară de toamnă, 8) cartofi, 9) ovăz, 10) cartofi. Se vede că şi proporţia de cereale panificabile a rămas totuşi destul de mare.
în regiunile de nord-vest, în Bielorusia şi în republicile baltice, inul de fuior este o plantă care reuşeşte foarte bine şi căreia i se dă un loc foarte bun în asolament şi anume după sola înierbată. Cartofii îşi păstrează însemnătatea, cerealele de, primăvară de asemenea, în schimb proporţia de cereale de toamnă este mai redusă, cum se vede din exemplul următor al unui asolament de 7 ani:
K04
Organizarea teritoriului şi asolamentele
1)	ogor negru, 2) cereale de toamnă, 3 şi 4) ierburi cu leguminoase perene, 5 şi 6) cartofi, 7) ovăz sau orz.
în regiunile prielnice, ca de pildă în Kuban, se pune accentul în asolament pe cultura tutunului. Iată un astfel de asolament tipic, în care, ca şi în asolamentul cerealier din acea regiune, s-a renunţat la ogorul negru, dar s-a introdus sola înierbată de 2 ani: 1) cereale de primăvară, 2 şi 3) graminee cu leguminoase perene, 4) grîu de primăvară sau mai bine de toamnă, 5) tutun 6) tutun, 7) grîu de toamnă, 8) tutun. în acest asolament tutunul ocupă 37,5 din tot terenul, ceea ce este relativ mult şi ceea ce implică cultura tutunului după tutun. Aceasta însă expune tutunul la viroze.
Un asolament de tutun cu nouă sole, în care tutunul ocupă 33%, fără însă ca tutunul să urmeze după el însuşi, este următorul: 1) cereale de primăvară, 2,3 şi 4) graminee cu leguminoase perene 5) tutun, 6) cereale de toamnă, 7) tutun, 8) cereale de toamnă, 9) tutun.
Cerealele de toamnă găsesc condiţii bune în acest asolament, numai dacă se cultivă varietăţi timpurii de tutun, ca să fie destul timp pentru a se ogorî terenul pentru grîu. Tutunul primeşte îngrăşăminte care folosesc şi grîului.
în Transcaucazia, asolamentul cu tutun ia următoarea înfăţişare: 1) cereale de toamnă, 2) trifoi (în loc de amestec de graminee cu trifoi), 3) tutun, 4) porumb,
5)	tutun.
Trifoiul, pe lîngă ameliorarea substanţială pe care o provoacă, ocroteşte solul contra eroziunii; pe terenurile în pantă ale Transcaucaziei, ultimele trei sole prăşite, care se succed una după alta, provoacă eroziune. Spre a se înlătura acest rău, se intercalează între solele a patra şi a cincea, adică după porumb şi înainte de răsădirea tutunului, o cultură de măzăriche de toamnă, de mazăre de toamnă ori de lupin, care îngraşă şi în acelaşi timp protejează solul.
în Statele Unite ale Americii, în regiunea în care se pune cel mai mare accent pe producţia de porumb şi pe creşterea animalelor, asolamentele cele mai uzitate, după cum arătă Maţkevicix, sînt următoarele:
în statul Iowa, în centrul zonei numită centura porumbului:
1	..... porumb	sau 1 ......porumb
2	..... porumb	2 ......soia
3	..... ovăz	3 ......porumb
4	..... leguminoase	cu	graminee	perene	4......ovăz
5	..... leguminoase	cu	graminee	perene	5 ......leguminoase cu graminee perene
1	V. Maţkevici, Ce am văzut în S.U.A. şi Canada, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti 1956 (V. Maţkevici, ministrul agriculturii al U.R.S.S., şi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, a condus în 1955 o delegaţie agricolă sovietică care a Vizitat S.U.A. şi Canada).
Asolamentul cu ierburi perene
605
Se aplică şi asolamente fără amestecul de leguminoase şi graminee perene, dar cu o leguminoasă anuală, de tipul următor:	1) porumb, 2) porumb,
3)	ovăz, 4) soia.
în statul Dakota de nord:
1	...... porumb	sau 1 ....... porumb
2	......	cereale de primăvară	2 ...... cereale	de toamnă
3	şi 4	. .	lucernă şi sulfină albă	în amestec	3 ...... lucernă
cu obsigă	4 ...... lucernă
Sola cu amestecul de leguminoase şi graminee perene sau lucerna din al doilea asolament se ară în luna iunie.
în statul Minnesota, în cîmpurile de experienţă ale Universităţii, se aplică următoarele asolamente:
1	... porumb sau 1 ... porumb	sau	1	...	porumb
2	...	ovăz	2	. . . grîu,	ovăz, orz	2	...	cereale de toamnă şi de primăvară
3	...	lucernă	3	... trifoi	roşu	3	...	lucernă cu obsigă
4	...	lucernă	4	. . . trifoi	roşu	4	...	lucernă cu obsigă
în partea de răsărit a statului Kansas din marea cîmpie americană, cu precipitaţii de cca. 750 mm, se aplică următorul asolament de 5 ani: 1) porumb,
2)	porumb, 3) ovăz, 4) grîu de toamnă şi 5) trifoi roşu1.
Cel care a aplicat pentru prima oară în ţara noastră asolamentul raţional cu graminee şi leguminoase perene a fost Ion Ionescu de la Brad, întemeietorul ştiinţei agricole romîneşti.
El recomanda cultura plantelor furajere « care trebuie să înlocuiască ima-şurile naturale, puţin productive ». Al doilea pas de progres spunea el constă «întru a preface fîneţele în ţarine şi ţarinele în fîneţe »2. în altă lucrare spunea mai precis: « Pămîntul este epuizat de grîu şi se odihneşte prin cultura ierburilor. Ierburile dau furajul, furajul hrăneşte animalele. Animalele produc bălegarul, bălegarul ne dă grăunţele. Ţelina odihneşte pămîntul de grîu, după ţelină veţi avea o recoltă triplă de grîu », Şi în alt loc: « Orice exploatare a pămîntului constă în a combina mai întîi în proporţii juste suprafaţa pămîntului destinată culturii plantelor, pentru hrana omului, cu suprafaţa pămîntului afectată întreţinerii animalelor 3.
în anul 1865, Ion Ionescu de la Brada fost însărcinat să întocmească planul de organizare al gospodăriei agricole a Institutului agronomic de la Pantelimon4.
1	R. I. Salmon Sand Trockmarton, Wheat production în Kansas, Kansas agric. exp. st. bul., 248/1929.
2	Ion Ionescu de la Brad, Călăuzul vizitatorului a Şcoalei private de agricultură de la Brad, Opere, Editura asig. 1871, pag. 186.
3	Ion Ionescu de la Brad, Tesalia agricolă cum este şi cum ar putea fi, 1851.
4	Ion Ionescu de la Brad, Proiect de cultură pentru exploataţia moşiei Panteleimonului, Tipografia statului, Bucureşti 1865.
606
Organizarea teritoriului şi asolamentele
În această remarcabilă lucrare, care se poate studia cu folos şi astăzi, el proiectează următorul asolament:
1	....	ogor negru cu gunoi de grajd	5	....	porumb şi alte prăşitoare
2	....	grîu de	toamnă	6	....	orz şi ovăz de primăvară
3	....	trifoi	7	....	furaje artificiale de cosit	verzi
4	....	grîu de	toamnă	8	....	grîu de toamnă
Acesta este de fapt un asolament cu leguminoase perene, sola înierbată fiind reprezentată de trifoi. Necesitatea solei de ogor negru este justificată de Ion lonescu de la Brad prin îmburuienarea excesivă a terenului. După curăţirea terenului de buruieni, această solă, spunea autorul, se va înlocui cu o solă de porumb, îngrăşat cu gunoi de grajd. în această formă, acest asolament s-ar putea aplica şi astăzi. Trei sole de grîu de toamnă reprezintă 37,5%. Dacă s-ar cultiva două sole cu porumb, această plantă preţioasă ar ocupa 25%, plantele amelioratoare furajere ar ocupa şi ele 25%, iar cerealele de primăvară 12,5%.
Dar îndrumările lui Ion lonescu de la Brad în privinţa introducerii unor asolamente raţionale nu au avut decît o aplicaţie limitată, în lungul interval de timp de la 1865 şi pînă în vremea din urmă.
Asolamentul cu graminee şi leguminoase perene s-a introdus în anii din urmă la noi, în staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice, cu rezultate pozitive. S-a planificat şi se va aplica la unele gospodării de stat şi colective.
în cîmpul experimental al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu », pe un sol brun-roşcat de pădure, asolamentul introdus începînd din 1950 este următorul: 1) mazăre, 2) grîu de toamnă, 3) porumb,
4)	şi 5) graminee şi leguminoase perene, 6) grîu de toamnă, 7) porumb,
8)	ovăz.
în solele înierbate din acest asolament se cultivă experimental mai multe variante, cu diferite amestecuri de graminee şi leguminoase perene, din care cel mai bun s-a dovedit a fi amestecul de lucernă cu golomăţ. Grîul şi porumbul ocupă 50% din suprafaţă. Se poate mări încă proporţia de grîu şi de porumb, semănînd amestecul de graminee şi leguminoase perene sub planta protectoare, în sola de ovăz şi menţinînd cultura numai 1 an în solă proprie. în acest caz, asolamentul de 8 ani se transformă într-un asolament de 7 ani, iar proporţia de grîu şi porumb împreună creşte pînă la 57,1%. Asolamentul în acest caz ar avea următoarea rotaţie:
1	.	.	.	mazăre	5	.	.	.	graminee şi leguminoase perene
2	.	.	.	grîu de	toamnă	6	.	.	.	grîu de	toamnă
3	.	.	.	porumb	7	.	.	.	porumb
4	.	.	.	ovăz cu graminee şi leguminoase perene
Asolamentul cu ierburi perene
607
Asolamentul agricol aplicat la Secţia Cean a Staţiunii experimentale Cîm-pia Turzii pendinte de I.C.A.R., pe cernoziomul propriu-zis din cîmpia Transilvaniei este următorul: 1) şi 2) graminee şi leguminoase perene, 3) grîu de toamnă, 4) porumb, 5) orz şi ovăz (îngrăşămînt verde), 6) porumb şi floarea-soarelui, 7) mazăre, 8) grîu de toamnă, 9) cartofi, cînepă şi sfeclă pentru furaj îngrăşate cu gunoi de grajd, 10) grîu de primăvară cu graminee şi leguminoase perene în cultură ascunsă.
Acest asolament este foarte corespunzător din punct de vedere agrotehnic, dar nu s-ar putea aplica pe suprafeţe mari, în gospodăriile de producţie, pentru că proporţia de porumb este prea mică. Proporţia de grîu este bună: 20 % grîu de toamnă şi 10% grîu de primăvară. Trebuie avut în vedere că staţiunile Institutului de cercetări agronomice urmăresc scopuri experimentale şi producţia de seminţe-elită şi de aceea sînt obligate să ia în cultură cît mai multe plante.
La Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, pe cernoziom ciocolatiu spre degradat, se aplică următorul asolament agricol: 1) şi 2) lucernă cu graminee perene (golomăţ sau ovăzcior), 3 şi 4) grîu de toamnă, 5) porumb,
6)	cînepă, cartof, soia, 7) orzoaică şi ovăz, 8) porumb şi floarea-soarelui,
9)	mazăre şi fasole, 10) grîu de toamnă cu lucernă şi graminee perene. Acest asolament se caracterizează prin cultura grîului de toamnă după grîu de. toamnă, cînd urmează după ierburi perene şi prin cultura mai multor plante în solele 7, 8 şi 9, ceea ce este o obligaţie ce decurge din sarcina amintită a staţiunilor institutului. Grîul de toamnă ocupă o proporţie de 30%, dar reuşita solei înier-bate în cultură ascunsă sub grîul de toamnă nu este bine asigurată; în acest scop ar fi fost mai corespunzător grîul de primăvară. Proporţia de porumb este prea mică şi asolamentul va trebui adaptat, pentru a se da un loc mai mare acestei plante.
La Staţiunea experimentală Suceava, pe cernoziom levigat, asolamentul agricol, introdus în 1956, este următorul: 1) trifoi cu timoftică, 2) secară şi grîu de primăvară, 3) porumb, 4) ovăz şi hrişcă, 5) mazăre, 6) grîu de toamnă, 7) cartofi şi porumb îngrăşate cu gunoi de grajd, 8) orzoaică cu trifoi şi timoftică în cultură ascunsă. Se vede cum în acest asolament gramineele şi leguminoasele perene ocupă numai o solă proprie, ceea ce măreşte proporţia culturilor agricole din asolament.
§ 6. Asolamente agricole raţionale fără ierburi perene dar cu solă săritoare de lucernă
Asolament raţional fără ierburi perene. în urma hotărîrii C.C. al P.C. al U.R.S.S. şi a guvernului U.R.S.S. din 20 octombrie 1948, asolamentul agricol cu ierburi perene s-a extins în toate regiunile Uniunii Sovietice, regiuni cu climă şi soluri foarte diferite. S-a constatat însă, din practică şi din experienţă,
608
Organizarea teritoriului şi asolamentelor
că în regiunile secetoase de stepă, producţia de masă verde sau de fîn a solei înierbate este mică şi cantitatea de masă de rădăcini lăsată în sol este mică. în consecinţă, acţiunea agrotehnică de îmbunătăţire a structurii este neînsemnată; recoltele de grîu obţinute după sola înierbată nu sînt mai mari decît recoltele obţinute după mazăre, uneori sînt mai mici, cum am arătat şi prin exemplele din ţara noastră, citate mai sus. Sola înierbată, în timpul vegetaţiei, secătuieşte solul de umiditate. Cît priveşte utilizarea solei înierbate ca bază furajeră, aceasta este nerentabilă în regiunile secetoase. Cantitatea de unităţi nutritive obţinută de pe sola înierbată este mai mică decît cantitatea de unităţi nutritive obţinută cu alte plante de nutreţ. Extinderea deci a solei înierbate în dauna cerealelor şi în dauna unor plante de nutreţ mult mai productive a apărut ca fiind nejustificată.
Această anomalie a fost semnalată şi documentată de N. S. Hruşciov în raportul său prezentat la Plenara C.C. al P.C.U.S. la 23 februarie 19541. în acest raport se arată cum suprafaţa cultivată cu cereale în U.R.S.S. a scăzut din 1940 pînă în 1953, deşi suprafaţa totală arabilă a crescut. în schimb a crescut în proporţie mare suprafaţa cultivată cu plante de nutreţ, din care aproape jumătate reprezintă ierburile perene în sola înierbată. Dar recoltele obţinute de pe solele înierbate, în Ucraina de sud, în Caucazul de nord, în regiunea Volgii mijlocii şi inferioare, sînt foarte mici.
Din punct de vedere al utilizării ca nutreţ, producţia medie a solei înierbate reprezintă numai 550 de unităţi nutritive în timp ce producţia medie a cerealelor furajere reprezintă 1420 de unităţi nutritive2.
Hruşciov arată că Viliams a elaborat teoria lui pe baza condiţiilor pedoclimatice din centrul părţii europene a Uniunii Sovietice, dar că adepţii lui i-au dat o extensiune nejustificată, fără să o adapteze la condiţiile pedoclimatice aşa de variate din Uniunea Sovietică.
« Noi am stimat şi stimăm pe V i 1 i a m s în învăţătura lui, spune Hruşciov în raportul său. Spunem însă discipolilor lui că dacă Viliams ar fi fost în viaţă, el ar fi introdus de mult precizările necesare în învăţătura sa cu privire la sistemul de asolamente cu ierburi perene, pornind de la practică, de la experienţa vieţii, ceea ce el şi făcea parţial».
Această nouă orientare în aplicarea sistemului de agricultură cu ierburi este susţinută în U.R.S.S şi de numeroşi oameni de ştiinţă, care critică aplicarea fără discernămînt a sistemului. Astfel, acad. N. Tîţîn, într-un articol din « Pravda », semnalează cazuri de exagerări şi denaturări care învederează
1	N. S. Hruşciov, Cu privire la sporirea continuă a producţiei de cereale în ţară şi la valorificarea pămînturilor virgine şi înţelenite, Editura pentru literatură politică 1954.
2	O unitate nutritivă este egală cu valoarea nutritivă al kg de ovăz.
Asolamentul cu ierburi perene
609
această lipsă de discernămînt1. Asemenea exagerări s-au constatat în diferite regiuni din U.R.S.S. De pildă, într-un sovhoz din regiunea Omsk, în Siberia apuseană, dintr-o suprafaţă arabilă totală de 9 200 ha, 5 200 au fost semănate cu ierburi şi leguminoase perene.
Dar acad. N. T î ţ î n previne însă că critica pe care o face nu trebuie să însemne o discreditare a sistemului în totalitatea lui, «Nu trebuie de pildă să uităm — spune acad. N. T î ţ î n — că trifoiul dă în zona bogată în umiditate recolte bogate de fîn şi este cea mai bună cultură premergătoare pentru in. în această zonă trebuie să lărgim semănăturile de trifoi, cultură care are un rol important în întărirea creşterii vitelor, proprietate obştească ».
Nu este admisibil, spune acad. N. T î ţ î n, ca sub pretextul noii orientări, să se reducă suprafeţele de trifoi, cum s-a întîmplat într-o serie de colhozuri din regiunea Smolensk. Nu trebuie să se cadă dintr-o extremă în alta.
«Trebuie acordată, de asemenea, o deosebită atenţie cultivării lucernei, în acele regiuni unde colhozurile şi sovhozurile obţin recolte bogate la această cultură ».
Sînt şi unii oameni de ştiinţă care se menţin pe o poziţie mai rezervată faţă de noua orientare. S-a criticat de pildă « dogmatismul» unor profesori de la Academia « Timireazev »: I. V. I a k u ş k i n, V. P. B u ş i n s k i, M. G. C i j e v s k i şi alţii. A fost criticată, mai ales, poziţia de reticenţă a profesorului C i j e v s k i, care, în raportul său, susţine că renunţarea la asolamentele cu ierburi perene, în regiunile unde nu sînt necesare din punct de vedere economic, ar fi o măsură provizorie, că asolamentele fără ierburi sînt mai recomandabile numai pentru « o anumită perioadă ». După părerea lui C i j e v s k i, creşterea cu hotărîre a nivelului agrotehnicii dă posibilitatea să se obţină recolte destul de bogate	de	ierburi perene, care fac ca însămînţarea	lor să	fie avantajoasă
din punct	de	vedere economic.
De asemenea, prof. Iakuşkin în tratatul său de Fitotehnie susţine că introducerea sistemului de asolamente cu ierburi perene este principalul mijloc de sporire a fertilităţii solului.
Noua orientare a fost analizată şi la noi, la Institutul de cercetări agronomice şi într-o şedinţă lărgită a secţiunii de biologie şi ştiinţe agricole a Academiei R.P.R. S-a constatat, după datele prezentate de prof. Gr. Obrejeanu, că şi la noi în ţară, în regiunile secetoase de stepă, producţia de fîn este mică, sub limita	de 3 000 kg la ha, indicată de	Lîsenko ca	fiind necesară şi deci
şi acţiunea	de	îmbunătăţire a structurii	este mică. S-a	ajuns	la concluzia că
în regiunile secetoase de stepă, să se renunţe la sistemul cu graminee şi legumi-
1 N. Tîţîn, împotriva şablonului în aplicarea asolamentelor în agricultură, « Pravda * din 21. VIII. 1954.
39 — Agrotehnica
610
Organizarea teritoriului şi asolamentele
noase perene în asolamentul agricol şi să se caute alte mijloace pentru sporirea fertilităţii solului.
Renunţarea la asolamentul agricol cu graminee şi leguminoase perene nu înseamnă o negare a influenţei favorabile a gramineelor şi leguminoaselor perene, ci înseamnă numai constatarea că, în regiunile de stepă, plantele vegetează slab şi timpul de 1—2 ani cît durează sola înierbată este prea scurt pentru a putea produce îmbunătăţirea structurii, iar o lungire a perioadei solei înierbate nu este posibilă în asolamentul agricol. Sola înierbată a fost însă păstrată în asolamentul furajer şi în asolamentul de protecţie, unde ea durează mai mulţi ani. însuşi Malţev, care a renunţat la sola înierbată în asolamentul agricol, a păstrat sola înierbată în asolamentul furajer.
Directivele Congresului al II-lea al P.M.R. stabilesc că amestecul de leguminoase şi graminee perene trebuie păstrat şi în asolamentul agricol, peste tot unde dă bune rezultate.
Problema care preocupă acum pe agrotehnicieni în U.R.S.S. şi la noi este cu ce să fie înlocuit rolul solei înierbate în regiunile secetoase. Acad. N. T î ţ î n a atras atenţia în articolul citat asupra importanţei lucernei. A. V. S o k o 1 o v, într-un articol publicat în revista «Pocivovedenie» (Pedologia)x, recomandă, după caz, culturi pure de leguminoase, culturi pure de graminee şi culturi de amestecuri. El mai recomandă aplicarea de îngrăşăminte minerale şi organice, care refac structura.
în noua adaptare a sistemului, lucerna sau amestecurile de lucernă şi graminee sînt scoase din asolamentul agricol. Ele se cultivă pe o solă separată, în afară de asolament, numită solă săritoare. Pe această solă separată, lucerna sau amestecul de lucernă şi o graminee este menţinut 4—5 ani, adică atîta vreme cît lucerna sau amestecul dă o producţie susţinută. După aceasta, ţelina este întoarsă, sola săritoare este introdusă în asolament şi o altă solă este scoasă din asolament şi cultivată cu lucernă, sau cu amestecul de lucernă şi graminee. în aceste condiţii, se obţine o cantitate mare de nutreţ în mod economic, fiindcă sola săritoare nu este reînsămînţată la fiecare 2 ani. Se obţine şi o mai accentuată îmbunătăţire a structurii, în urma acţiunii mai îndelungate a plantelor perene.
Un alt mijloc de a menţine şi îmbunătăţi structura în asolamentul agricol fără graminee şi leguminoase perene, este întrebuinţarea îngrăşămintelor chimice potrivite şi mai ales întrebuinţarea îngrăşămintelor organice. Dintre îngrăşămintele chimice trebuie evitate acelea care au un efect decalcifiant, ca sulfatul de amoniu şi sărurile potasice.
1 A. V. Sokolovy Rolul asolamentului raţional în ridicarea fertilităţii solurilor, « Pocivovedenie », 6/1954.
Asolamentul cu ierburi perene
611
îţigrăşămintele organice şi în special gunoiul de grajd este un bun mijloc de a menţine şi reface structura, dar nu în stare foarte înaintată de descompunere, ci fermentat normal.
Mai trebuie avut în vedere că şi rădăcinile plantelor anuale aduc în sol o cantitate mare de materie organică. Aceasta se transformă în humus şi contribuie la menţinerea şi îmbunătăţirea structurii în stratul de sol mai adînc, îndeobşte sub 10 cm. Această acţiune a plantelor anuale în menţinerea şi îmbunătăţirea structurii este mult amplificată, prin metoda de lucrare a solului a lui Malţev, de care vom vorbi în partea a Vl-a.
Are o mare importanţă, în menţinerea şi refacerea structurii, starea de umiditate a solului în momentul arăturii. Trebuie arat la starea de umiditate optimă, aşa cum am arătat în capitolul despre structură.
Şi, în sfîrşit trebuie evitate toate cauzele care duc la stricarea structurii: bătătorirea solului, irigaţia cu apă ce conţine sodiu, păşunatul miriştilor şi arderea miriştilor.
Am arătat cauzele pentru care ierburile perene nu au dat rezultatele aşteptate, în regiunile de stepă şi de silvostepă. După părerea prof. C i j e v s k i, este posibil ca atunci cînd se vor perfecţiona măsurile agrotehnice de cultură a gra-mineelor şi leguminoaselor perene, cînd se vor crea noi soiuri mai. adaptate la condiţiile aspre din stepă şi deci mai productive, neajunsurile constatate azi să fie înlăturate. în condiţiile de azi trebuie să se renunţe în regiunile secetoase de stepă şi uneori chiar de silvostepă la introducerea în asolament a ames” tecului de graminee şi leguminoase perene. în astfel de regiuni, sola înierbată este înlocuită cu ogorul negru îngrăşat cu gunoi de grajd, cu ogorul sideral şi cu ogorul ocupat cu o leguminoasă anuală, timpurie, cum este borceagul sau mazărea. Se introduce de asemenea sola săritoare cu lucernă sau cu un amestec de lucernă şi graminee. Gunoiul de grajd se aplică diferitelor culturi din asolament. Leguminoasele anuale pentru furaj şi pentru boabe, sola săritoare de lucernă, gunoiul de grajd aplicat raţional, îngrăşăminteie chimice adecvate, lucrările solului executate corect şi la timpul potrivit compensează efectele solei înierbate.
Asolamentele care fuseseră stabilite pentru unele din staţiunile Institutului de cercetări agronomice şi unele gospodării de stat în perioada 1950—1954 au trebuit să fie refăcute în lumina noilor experienţe. Dispărînd sola înierbată, numărul solelor din asolament s-a micşorat sau solele devenite disponibile au fost cultivate cu alte plante. Schemele cele mai simple ale asolamentului agricol fără ierburi perene sînt schemele cu şase sau cu şapte sole, de tipul următor:
Asolamentul de 6 ani: 1) ogor negru îngrăşat cu gunoi de grajd, 2) grîu de toamnă, 3) porumb, 4) cereale de primăvară, 5) mazăre, borceag sau altă leguminoasă anuală, 6) grîu de toamnă. Proporţia de grîu de toamnă este de 33%,
612
Organizarea teritoriului şi asolamentele
ceeea ce corespunde cerinţelor, în schimb proporţia de porumb este prea mică. Ea se poate mări prin înlocuirea solei de ogor negru cu porumb îngrăşat cu gunoi de grajd.
Se poate mări proporţia de grîu de toamnă, cultivînd, după ogorul negru îngrăşat, grîu după grîu. în acest caz rezultă un asolament de 7 ani, de tipul următor: 1) ogor negru îngrăşat cu gunoi de grajd, 2) grîu de toamnă, 3) grîu de toamnă, 4) borceag, mazăre sau altă leguminoasă anuală, 5) grîu de toamnă, 6) porumb, 7) cereale de primăvară. Grîul de toamnă ocupă în acest asolament trei sole din şapte, adică 42,8%, este deci un asolament cu cultura predominantă de grîu. Proporţia de porumb se poate mări, renunţînd la ogorul negru şi punînd în locul lui porumb îngrăşat cu gunoi de grajd, ca mai sus.
în U.R.S.S, în regiunea Voronej, s-a aplicat pînă în 1940, cînd s-au introdus gramineele şi leguminoasele perene, următorul asolament, la care se va reveni fără îndoială acolo unde ierburile perene nu au dat rezultatele aşteptate: 1) ogor negru, 2) cereale de toamnă, 3) cereale de primăvară, 4) jumătate ogor negru, jumătate borceag, 5) cereale de toamnă, 6) prăsitoare, 7) cereale de primăvară.
La noi, în experienţele Institutului de cercetări agronomice executate la staţiunile Mărculeşti, în Bărăgan şi Valul lui Traian, în centrul Dobrogei, producţia gramineelor şi leguminoaselor perene a fost nesatisfăcătoare, iar în unii ani cultura a fost compromisă. Iată, după prof. A. Vasiliu, rezultatele medii pe 2 ani.
Tabelul 69
Recoltele de fîn din sola înierbată şi de orz după sola înierbată, obţinute la staţiunile Valul lui Traian şi Mărculeşti, din regiunea Constanţa
Staţiunea experimentală	Recolta de graminee şi leguminoase perene		Recolta de orz	
	Fîn kg la ha	Unităţi nutritive la ha	Boabe Unităţi nutritive kg la ha j la ha	
Yalul lui Traian, regiunea Constanţa	2 058	1 240	1 190	1 438
Mărculeşti, regiunea Constanţa	1 470	882	1 000	1 200
Ţinîndu-se seamă de aceste rezultate a trebuit să se modifice asolamentul cu sola înierbată care fusese stabilit anterior.
Noul asolament agricol la Staţiunea experimentală Valul lui Traian are următoarea alcătuire: 1) ogor negru, 2) grîu de toamnă, 3) porumb, 4) orz de primăvară şi floarea-soarelui, 5) grîu de toamnă, 6) porumb, 7) leguminoase mazăre şi năut), 8) grîu de toamnă, 9) ovăz. în afară de aceste nouă sole, există
Asolamentul cu ierburi perene
613
şi a zecea solă săritoare, care se cultivă cu lucernă sau cu sparcetă. Cultura de pe sola săritoare se menţine 4—5 ani, adică atîta timp cît dă o~ producţie susţinută, apoi se întoarce, se introduce în asolament şi se cultivă cu grîu de toamnă, iar o altă solă şi anume aceea care fusese cultivată cu orz şi floarea-soarelui este scoasă din asolament şi însămînţată cu lucernă sau cu sparcetă, după natura solului.
La Staţiunea experimentală Mărculeşti, asolamentul cu leguminoase şi graminee perene şi cu grîu de primăvară s-a aplicat în anii 1950 şi 1951. în anii 1952—1954 s-a înlocuit grîul de primăvară cu grîu de toamnă, dar s-a păstrat sola înierbată. Din 1954 s-a renunţat la sola înierbată. Noul asolament agricol are următoarea alcătuire: 1) ogor negru. 2) grîu de toamnă, 3) porumb îngrăşat cu gunoi de grajd, 4) grîu de toamnă, 5) bumbac, 6) leguminoase (mazăre şi năut), 7) grîu de toamnă, 8) porumb, 9) orz de primăvară şi ovăz. A zecea solă este sola săritoare, care se cultivă cu lucernă curată.
Acest asolament corespunde necesităţilor economice după cum se arată în planul de stat, pentru că mai mult de jumătate din suprafaţa asolamentului, cinci sole din nouă, deci 55,5% este grîu şi porumb, 1/9 sau 11,1% culturi tehnice, 1/9 sau 11,1% leguminoase. Necesităţile de furaj sînt asigurate prin lucerna din sola săritoare şi prin asolamentul furajer.
Asolamentele au fost refăcute după rezultatele noilor experienţe şi la gospodăriile de stat şi colective din regiunea de stepă aridă.
Asolamente agricole fără ierburi perene s-au proiectat şi la alte gospodării colective şi de stat din regiunea Constanţa, din regiunea Galaţi şi din regiunea Timişoara.
Ogorul negru a fost păstrat în staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice şi la unele gospodării, dar tendinţa este ca şi în U.R.S.S.1 să se treacă la ogoarele ocupate de leguminoasele anuale, în special leguminoase furajere, ceea ce va mări cantitatea de nutreţ şi va compensa într-o măsură oarecare scoaterea din asolament a solei înierbate.
§ 7. Tranziţia de la asolamentul vechi la un asolament nou şi registrul istoric al cîmpului
Cînd se ia în cultură un teren nou, aplicarea asolamentului stabilit se poate face uşor din primul an, pentru că toate plantele reuşesc bine după ţeline întoarse. Numai cînd ţelina este foarte veche şi cantitatea de humus din sol foarte mare, atunci este necesară o perioadă de tranziţie, în care se vor cultiva plante ce valorifică bine bogăţia de humus, cum sînt plantele din familia cucurbitaceelor,
1 M. M. Brozgul, Op. cit.
614
Organizarea teritoriului şi asolamentele
grîul tare, meiul, porumbul şi sorgul de nutreţ, inul şi cînepa, aşa cum am arătat mai înainte.
Este necesară prin urmare, în acest caz, o perioadă de tranziţie, pînă cînd se poate aplica integral asolamentul stabilit.
Dar perioada de tranziţie este mai ales necesară cînd se trece de la un asolament vechi la unul nou, mai raţional, cu solă înierbată sau fără solă înierbată.
Pornim de la principiile de întocmire pe care le-am expus în paragraful
2	al capitolului II, adică se au în vedere condiţiile pedoclimatice, sarcina de plan şi celelalte condiţii economico-sociale. Se stabileşte ce trebuie să producă gospodăria pentru a împlini sarcina de plan şi a satisface propriile ei nevoi în alimente şi furaje. Se stabilesc mărimea solelor şi numărul lor, în raport cu suprafaţa totală şi cu plantele ce trebuie cultivate, se fixează schema asolamentului şi apoi se stabileşte ordinea în care ele se vor cultiva sau rotaţia.
Se întocmeşte un tabel, în care în prima coloană se trec solele din asolamentul vechi, iar în ultima coloană solele din asolamentul nou. Se stabileşte că perioada de tranziţie trebuie să dureze de pildă 3 ani. între prima coloană
Tabelul 70
Schema asolamentului de tranziţie
Asolamentul vechi Tranziţia .1957 1958		Tranziţia 1959	Tranziţia 1960	Asolamentul nou 1961	Numărul solei
Mazăre ....	Grîu de toamnă	Graminee şi leguminoase perene	Graminee şi leguminoase perene	Grîu de toamnă	5
	Grîu de toamnă	Graminee şi leguminoase perene	Graminee şi leguminoase perene	Grîu de toamnă	6
Grîu de toamnă	Porumb	Grîu de toamnă	Grîu de toamnă	Porumb şi floarea- soarelui	7
	Orz şi ovăz	Prăsitoare	Grîu de toamnă	Orz şi ovăz	8
Prăsitoare . . .	Mazăre	Grîu de toamnă	Prăsitoare	Mazăre	1
	Grîu de toamnă	Orz şi ovăz	Mazăre	Grîu de toamnă	2
Cereale de primăvară . .	Prăsitoare	Mazăre	Grîu de toamnă	Graminee şi leguminoase perene	3
	Graminee şi leguminoase perene	Grîu de toamnă	Orz şi ovăz	Graminee şi leguminoase perene	4
Asolamentul cu ierburi perene
615
şi ultima se intercalează alte trei coloane, în care se vor înscrie culturile din anii de tranziţie. Stabilirea culturilor din anii de tranziţie trebuie să se facă în aşa fel, ca fiecare cultură să aibă un loc potrivit, în raport cu propriile ei cerinţe şi cu influenţa asupra plantei următoare. Se mai cere ca şi în anii de tranziţie să se producă ceea ce este planificat, adică să realizăm planul de producţie. Respectarea acestor principii reprezintă o sarcină grea, care trebuie împlinită integral sau în cea mai mare măsură posibilă.
De pildă, este stabilit să se treacă de la asolamentul altern de 4 ani la un asolament de 8 ani, cu sola înierbată. Se întocmeşte un tabel (tabelul 70), care reprezintă grafic asolamentul de tranziţie ce se aplică între anii 1957 şi 1961.
Derogările care nu s-au putut înlătura în acest exemplu sînt următoarele: în anul 1958, sola înierbată nu durează decît 1 an; în anii 1959 şi 1960, grîul de toamnă urmează după prăsitoare, ceea ce este admisibil, dar nu este stabilit în asolamentul raţional definitiv.
Sarcina de plan va putea fi îndeplinită, pentru că schema asolamentului de tranziţie o permite. Astfel, în anul 1958 avem trei sole de grîu de toamnă, o solă de cereale de primăvară, o solă de mazăre, o solă^de ierburi perene şi două sole de prăsitoare. Avînd numai o solă înierbată, poate rezulta un deficit de nutreţ, care se poate compensa cultivînd într-una din solele de prăsitoare o plantă de nutreţ, de pildă porumb de siloz sau cultivînd o plantă de nutreţ în mirişte.
Începînd din anul 1959, schema asolamentului corespunde sarcinii de plan, pentru că cuprinde: trei sole de grîu de toamnă, două sole înierbate, o solă de porumb şi floarea-soarelui, o solă de orz şi ovăz şi o solă de mazăre. Din anul 1961, rotaţia culturilor este cea definitivă. Dacă sarcina de plan şi condiţiile pedoclimatice impun mai mult porumb, se poate renunţa la un an de solă înierbată, eventual şi la orz şi ovăz şi se pune în locul acestora porumb.
Registrul istoric al cîmpului. Asolamentul reprezintă o planificare stabilă, care permite, an de an, cea mai bună utilizare a mijloacelor de producţie ale gospodăriei. Dar această stabilitate nu trebuie înţeleasă într-un sens rigid şi absolut. Se ivesc noi descoperiri în ştiinţă şi tehnică sau se ivesc noi necesităţi de stat, care impun o adaptare sau chiar o modificare a asolamentului, cum a fost cazul de pildă cu restrîngerea culturii bumbacului, cu renunţarea la sola înierbată, cum este acum cazul cu extinderea culturii de porumb sau cum va fi cazul, dacă se va ajunge la concluzia că, în unele regiuni trebuie să se recurgă la metoda M a 1 ţ e v de lucrare a solului.
Adaptarea sau modificarea asolamentului nu se poate face la întîmplare, ci trebuie să se ţină seamă, cum am arătat mai sus, de starea solului şi de culturile care au fost pe diferitele sole în anii anteriori. De aceea, în fiecare gos-
616
Organizarea teritoriului şi asolamentele
podărie trebuie să se ţină un registru istoric al cîmpului. în acest registru, fiecare cultură şi fiecare solă au, pentru fiecare an, o partidă în care se înscriu lucrările solului, îngrăşămintele, data şi metoda semănatului, îngrijirea culturii, accidentele ce eventual s-au ivit şi recolta obţinută.
în acelaşi registru se înscriu, în fiecare an, elementele meteorologice care caracterizează vremea anului respectiv.
Acest registru este necesar şi pentru alte motive, chiar dacă admitem că asolamentul nu va suferi modificări, şi anume el ne permite să urmărim, an de an, evoluţia tehnicii aplicate şi să evităm eventualele erori comise în trecut. Ne mai permite să vedem eficienţa metodelor de lucru aplicate, să urmărim creşterea recoltelor şi sporirea fertilităţii, să aplicăm un tratament diferenţiat solului din anumite sole sau parcele, care se dovedesc, în cursul anilor, că au nevoie de un astfel de tratament.
§ 8. Integrarea în asolament a sistemului de lucrare a solului şi de aplicare a îngrăşămintelor
Am arătat în paragraful 1 al capitolului II că asolamentul cuprinde nu numai rotaţia plantelor în cursul unui ciclu, ci şi succesiunea, în cursul ciclului, a lucrărilor culturale şi a îngrăşămintelor ce se aplică fiecărei plante. Sistemul lucrărilor solului şi sistemul aplicării îngrăşămintelor vor fi tratate pe larg în capitolele viitoare ale acestei lucrări. Aici vom da numai un exemplu de ceea ce trebuia să cuprindă un plan de asolament, pentru a fi considerat complet. La fiecare plantă trebuie specificat ce lucrări de pregătire a solului şi de îngri-ire a culturii se vor face şi ce îngrăşăminte se vor aplica.
Să considerăm de exemplu un asolament de 8 ani cu solă înierbată, pe sol brun-roşcat de pădure, de tipul următor: 1) mazăre, 2) grîu de toamnă,
3)	porumb, 4, 5) amestec de graminee şi leguminoase perene, 6) grîu de toamnă,
7)	porumb, 8) ovăz.
Mazărea urmează după ovăz. în vederea culturii de mazăre ce va urma în primăvara următoare, se fac următoarele lucrări de pregătire a solului: dezmiriştirea după recoltarea ovăzului, arătura adîncă de toamnă. Dacă sînt condiţii bune de umiditate în sol, se face direct arătura de vară şi pînă în toamnă se ţine terenul curat de buruieni. Primăvara, îndată ce se poate ieşi pe teren, solul se nivelează cu netezitoarea sau cu grapa, pentru menţinerea umezelii. în preajma semănatului, care se face în primele zile ale lunii martie, se lucrează solul cu cultivatorul sau cu extirpatorul, la adîncimea la care trebuie să intre boabele de mazăre. Dacă solul este uscat la suprafaţă, dar are umiditate în profunzime, după semănat se tăvălugeşte. După tăvălug urmează o grapă uşoară.
Asolamentul cu ierburi perene
617
Îngrăşămîntul care se aplică este nitraginul, îngrăşămînt bacterian cu care se tratează seminţele.
îngrijirea culturii constă în plivit sau tratarea cu cantităţi foarte mici de 2,4 D, în concentraţie de 0,5 — 1 %, cînd este multă rapiţă sălbatică.
Grîul de toamnă urmează după mazăre. Se ară imediat după recoltare, la 18—20 cm adîncime dacă solul este reavăn şi se grăpează imediat, sau se dezmi-rişteşte imediat după recoltare, iar cînd solul este în stare de umiditate optimă* se face arătura de vară cu plugul cu antetrupiţă. Se grăpează imediat. în cursul verii, ori de cîte ori solul a făcut crustă şi au început să apară buruienile^ se lucrează cu cultivatorul sau cu extirpatorul. Dacă crusta este subţire şi buruienile de-abia încep să răsară, se lucrează cu grapa în loc de cultivator.
Toamna, în preajma semănatului, se face o lucrare cu cultivatorul sau extirpatorul, la adîncimea la care intră sămînţă de grîu. Se grăpează spre a se acoperi mai bine sămînţa. Dacă solul este prea afînat, se tăvălugeşte şi apoi se grăpează.
îngrăşămintele ce se aplică la cultura grîului sînt 200 kg de superfosfat* îngropat cu arătura adîncă de vară sau 100 kg de superfosfat granulat cu materie organică, care se îngroapă cu maşina, în rînduri, între rîndurile de grîu sau mai bine să se dea 150—200 kg de superfosfat o dată cu arătura de vară şi 50 kg de superfosfat sub rîndul semănăturii.
îngrijirea culturii de grîu constă, în primul rînd, în plivit. în primăvară, înainte de dezgheţ, se aplică o îngrăşare suplimentară cu 100 kg de nitrat de amoniu la hectar. Dacă grîul a ieşit din iarnă parţial dezrădăcinat, se tăvălugeşte cu un tăvălug uşor de lemn. Dacă înrădăcinarea este normală, se grăpează cu grapa stelată.
Porumbul urmează după grîu. Se dezmirişteşte imediat după recoltarea grîului de toamnă. Se face arătura adîncă de toamnă. Se duce la cîmp, înainte de arătură, gunoi de grajd, 20—30 tone la ha şi se îngroapă o dată cu arătura. Cînd dăm bălegar nu putem întrebuinţa plugul cu antetrupiţă, ci plugul obişnuit. Primăvara, terenul se nivelează cu netezitoarea sau cu grapa. Pînă la semănat solul se lucrează de două sau de trei ori cu cultivatorul sau extirpatorul. Dacă solul s-a bătătorit prea mult din cauza ploilor sau au apărut prea multe buruieni, lucrarea cu cultivatorul sau extirpatorul se înlocuieşte cu o arătură superficială, care se grăpează imediat.
Lucrările de îngrijire constau în: grăpatul înainte de răsărit, grăpatul cînd porumbul are 2—3 frunze, prăşitul cel puţin de trei ori, răritul, copilitul, polenizarea suplimentară.
Amestecul de graminee şi leguminoase perene urmează după porumb. După recoltarea porumbului şi îndepărtarea tulpinilor se face arătura adîncă cu plugul cu antetrupiţă. Cultura de leguminoase şi graminee perene foloseşte
-618
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Îngrăşămintele aplicate anterior, în special efectul prelungit al gunoiului de grajd. Pentru a favoriza totuşi dezvoltarea leguminoaselor, se vor aplica toamna, înaintea arăturii principale, 200 kg de superfosfat, care se îngroapă o dată cu arătura.
Primăvara, cît mai devreme cu putinţă, cînd solul s-a zvîntat, arătura se netezeşte cu netezitoarea sau cu grapa, se tăvălugeşte, se grăpează din nou cu
o	grapă uşoară şi se seamănă. Apoi se tăvălugeşte din nou.
îngrijirea culturii din sola înierbată constă în plivirea la începutul vegetaţiei şi în grăpatul după fiecare coasă.
Pentru grîul care urmează după sola înierbată, în regiunile cu umiditate suficientă, se fac următoarele lucrări: decoletarea după prima sau a doua coasă; la cîteva zile, îndată ce coletele s-au uscat, urmează arătura adîncă cu plugul cu antetrupiţă; arătura se grăpează imediat. Pînă toamna se lucrează cu cultivatorul, extirpatorul şi grapa, spre a menţine solul afînat şi curat.
Dacă sola înierbată a fost îngrăşată cu superfosfat, grîul după sola înierbată nu mai primeşte alt îngrăşămînt. Dacă superfosfatul nu s-a dat la sola înierbată, grîul primeşte 200 kg de superfosfat, îngropat o dată cu arătura adîncă. Celelalte lucrări care urmează toamna şi primăvara sînt aceleaşi ca în sola de grîu, de care am vorbit mai sus.
După grîu urmează în anul al şaptelea porumb.
Pentru cultura porumbului se fac lucrările arătate mai sus.
Ovăzul urmează după porumb. Porumbiştea se ară adînc, cu plugul cu antetrupiţă. Primăvara, arătura se nivelează ca şi în cazurile de mai sus. Se lucrează cu cultivatorul şi se seamănă. Nu se mai dau îngrăşăminte, fiindcă ovăzul foloseşte efectul prelungit al îngrăşămintelor aplicate anterior.
După cum rezultă din cele de mai sus, în ciclul de 8 ani, s-a aplicat de două ori gunoi de grajd, de două ori superfosfat, cîte 200 kg la ha, de două ori, în caz de necesitate, îngrăşămînt suplimentar, cu cîte 100 kg de nitrat de amoniu şi o îngrăşare cu îngrăşămînt bacterian aplicat la mazăre. Nu s-a socotit indicat să se dea îngrăşămînt potasic, fiindcă plantele sînt bine aprovizionate cu potasiu pe acest tip de sol.
Indicaţiile de mai sus reprezintă numai un exemplu. în practică trebuie rezolvate problemele în raport cu nevoile plantelor din asolament, cu starea solului şi cu posibilităţile gospodăriei. Sistemul de lucrare a solului are şi alte variante, îngrăşămintele se pot planifica şi în alt mod; mersul vremii din anul respectiv ne poate impune modificări. Ştiinţa şi tehnica fac mereu progrese, astfel că prevederile referitoare la lucrarea solului şi îngrăşămintele incluse în asolament nu pot fi considerate ca prescripţii rigide, ci trebuie continuu adaptate condiţiilor schimbate şi progresului.
\
CAPITOLUL IV
ASOLAMENTUL FURAJER, ASOLAMENTUL DE PROTECŢIE, CONVEIERUL VERDE, ASOLAMENTE SPECIALE
§ 1. Asolamentul furajer
Asolamentul furajer se deosebeşte de asolamentul agricol prin faptul că scopul principal ce se urmăreşte este producţia de nutreţ. De aceea, perioada înierbării durează timp mai îndelungat decît în asolamentul agricol şi anume
4—5 ani, uneori şi mai mult, pînă la 8 ani. în perioada agricolă, care durează, şi ea 4—5 ani, se cultivă cereale de nutreţ, plante anuale de nutreţ pentru masă verde, pentru siloz sau pentru fîn, plante rădăcinoase şi bostănoase de nutreţ, dar se pot cultiva şi cereale panificabile sau plante tehnice.
Sînt mai multe categorii de asolamente furajere.
1.	Asolamentul furajer în care precumpănesc în perioada agricolă plantele suculente rădăcinoase şi plantele de siloz. Acest asolament se aşază mai aproape de ferma de animale şi poartă şi numele de asolament furajer de lîngă fermă.
2.	Asolamentul furajer în care precumpănesc, în perioada agricolă, cerealele de nutreţ, plantele care produc fîn sau care produc nutreţ verde, ce se consumă de animale în taberele de vară. Acesta este asolamentul departe de fermă sau asolamentul de păşuni şi fîneţe.
3.	Pe terenurile supuse eroziunii, perioada înierbării se prelungeşte cît mai mult posibil, pînă la* 7—8 ani, iar în perioada agricolă se evită cultura prăsitoarelor, care favorizează eroziunea şi se cultivă numai plante care se seamănă des, ca cerealele, borceagul etc., care apără solul de eroziune. Un astfel de asolament se numeşte asolament de protecţie.
4.	O formă specială de întocmire şi folosinţă a asolamentului furajer, asociat, cînd este cazul, cu solele înierbate din asolamentul agricol sau cu sola săritoare de lucernă, este conveierul verde sau banda rulantă verde, în care succesiunea plantelor este în aşa fel stabilită, încît animalele să aibă tot timpul din primăvară pînă toamna tîrziu, păşune, nutreţ verde sau nutreţ suculent.
4320
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Ceea ce este caracteristic pentru toate formele de mai sus ale asolamentului furajer este modul de înfiinţare şi durata solei înierbate. în asolamentul agricol se pun în amestec, de obicei, numai o graminee şi o leguminoasă perenă. în asolamentul furajer se face un amestec complex, adică se pun mai multe graminee şi leguminoase. Acest lucru este necesar pentru a se asigura o mai bună adaptare a amestecului în timpul perioadei de înierbare şi o cantitate de nutreţ mai stabilă de la an la an.
Sînt plante care dau o cantitate de nutreţ mai mare în anul al doilea, altele în anul al treilea sau în anii următori.
Un alt motiv pentru care amestecul se face mai variat este modul de folosinţă al solei înierbate; în primii 2 ani se foloseşte ca fîneaţă, iar în ultimii
2,	3 ani se foloseşte ca păşune. Pentru fîneaţă sînt necesare plante mai înalte, care se cosesc uşor şi care formează etajul superior în amestec. Pentru păşune se cer plante mai scunde, care se înrădăcinează puternic, rezistă la smulgere şi care formează etajul inferior al amestecului.
în asolamentul agricol, raportul dintre graminee şi leguminoase este 1: 1. în asolamentul furajer trebuie să se dea o proporţie mai mare gramineelor perene, pentru că acestea au o longevitate în general mai mare decît leguminoasele, dintre care trifoiul piere după 2 sau 3 ani şi lasă goluri în cultură. Viliams recomandă raportul 1: 9, adică 1 parte leguminoase şi 9 părţi graminee. Această proporţie mare a gramineelor s-a dovedit exagerată. în nutreţ trebuie să fie o proporţie mai mare de leguminoase decît propunea Viliams, fiindcă leguminoasele au un conţinut mai mare de materie proteică. Se pot lua în proporţie mai mică leguminoasele care se răresc după 2, 3 ani, cum este trifoiul şi în proporţie mai mare leguminoasele care au o longevitate mai mare, cum sînt lucerna, ghizdeiul, trifoiul alb etc.
Proporţia diferitelor componente ale amestecului depinde şi de folosinţa căreia i se dă o mai mare însemnătate, de durata perioadei de înierbare şi de regiunea pedoclimatică în care este proiectat asolamentul furajer.
în condiţiile din R.P.R. se pot pune în asolamentele furajere şi alte plante decît cele citate pentru sola înierbată din asolamentul agricol, cum sînt: lucerna galbenă (Medicago falcata) pe solurile mai uscate, sparceta (Onobrychis sativa) pe solurile bogate în calcar, trifoiul mărunt (Medicago lupulina) pe solurile mai reavene. De asemenea, sortimentul de graminee cuprinde numeroase specii, în general, pentru a face un amestec corespunzător, este recomandabil să se aleagă speciile care merg cel mai bine în flora spontană.
în perioada agricolă a asolamentului furajer, alegerea plantelor depinde de cantitatea de humus care s-a acumulat în timpul perioadei de înierbare* de scopul urmărit şi de aşezarea asolamentului lîngă fermă sau departe de fermă.
Asolamentul furajer, de protecţie, conveierul verde şi asolamentele speciale	621
Pentru asolamentul de lîngă fermă şi cînd s-a acumulat o cantitate mare de humus în sol, V i 1 i a m s recomanda următoarele plante. în primul an, după spargerea ţelinei, cucurbitacee (pepeni, dovleci). în anul al doilea, plante textile (in sau cînepă), care cer hrană multă şi sol curat, oleaginoase pretenţioase (mac) sau cereale micotrofe (grîu tare sau mei). în anul al treilea, plante rădăcinoase, în special sfeclă de nutreţ şi plante de nutreţ suculente, ca porumbul pentru siloz sau sorgul pentru siloz. în anul al patrulea urmează o cereală de primăvară, sub care se seamănă şi amestecul de graminee şi leguminoase perene pentru ciclul următor.
în asolamentul furajer, în condiţiile ţării noastre, se pot introduce în perioada agricolă şi alte plante, ca, de pildă, borceagul de toamnă şi de primăvară, mazărea furajeră, iarba de Sudan, dughia, secara pentru furaj, ovăzul şi orzul pentru grăunţe, mai ales în asolamentele departe de fermă. în cele apropiate de fermă se pot cultiva cartoful, plante tehnice şi plante de grădinărie. Se pot face lîngă fermă asolamente combinate, furajere şi legumicole sau furajere şi cu plante tehnice.
Cînd amestecul este judicios întocmit şi măsurile agrotehnice aplicate la înfiinţare sînt corespunzătoare, cultura gramineelor şi leguminoaselor perene reuşeşte să dea o producţie bună, chiar şi în regiunile mai secetoase. Cultura amestecului furajer este absolut necesară, mai ales cînd gospodăria are nevoie de păşune. De aceea, cultura gramineelor şi leguminoaselor perene s-a menţinut în asolamentele furajere, chiar şi în regiunile de stepă.
Tehnica înfiinţării solei înierbate în asolamentul furajer este aceeaşi ca şi în asolamentul agricol şi am arătat-o în paragraful 2, capitolul III. Pentru a se asigura o răsărire uniformă a vegetaţiei încheiate şi o longevitate mare trebuie
0	şi mai mare atenţie la înfiinţare. Nu se seamănă sub plantă protectoare decît în regiunile foarte umede şi în terenurile irigate. în stepă, semănătura amestecului în ogor negru reuşeşte cel mai bine. Dacă nu se poate pune în ogor negru, trebuie să se pună după o cultură care lasă terenul curat şi în stare bună de fertilitate, de pildă după cereale de toamnă, semănate după ogor negru, sau după prăsitoare îngrăşate. Inul şi ovăzul nu sînt indicate ca premergătoare pentru sola înierbată.
Dacă se desţeleneşte o păşune naturală veche, spre a introduce terenul respectiv în asolamentul furajer, după spargerea ţelinei trebuie să se cultive
1	an sau 2 plante din familia cucurbitaceelor (pepeni sau dovleci) sau o plantă de siloz şi numai în anul al doilea sau al treilea să se semene amestecul de graminee şi leguminoase perene. în condiţii de umiditate suficientă, cînd amestecul se seamănă sub plantă protectoare, aceasta trebuie să se semene mai rar şi să se recolteze în stare verde ca furaj, pentru a da posibilitate plantelor din amestec să se dezvolte cît mai devreme.
622
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Proiectarea asolamentului furajer se face după ce s-a întocmit schema asolamentului agricol. Se calculează proporţia de furaje care este asigurată prin plantele introduse în asolamentul agricol (recoltă totală şi reziduuri). Diferenţa necesară, în raport cu numărul şi cu speciile de animale planificate, se acoperă prin defalcarea unei suprafeţe corespunzătoare şi prin organizarea pe această suprafaţă a asolamentului furajer. în gospodăriile mai mici se proiectează de obicei un asolament agricol şi un asolament furajer. în gospodăriile mai mari (de la 1 500—2 000 ha în sus) se proiectează două asolamente furajere, unul de lîngă fermă şi altul departe de fermă, pentru fîneaţă şi păşune. în gospodăriile foarte mari şi cu trupuri deosebite, se pot proiecta mai multe asolamente furajere, ca şi mai multe asolamente agricole.
în general, după cum am arătat, suprafaţa asolamentului sau asolamentelor furajere este mai mică decît aceea ocupată de asolamentul sau asolamentele agricole, în afară de cazurile speciale, cînd gospodăria are un caracter zootehnic foarte accentuat. în astfel de cazuri se fac asolamente speciale pentru diferite specii de animale.
Mărimea solelor trebuie astfel proiectată, încît turma sau cireada gospodăriei să se poată mişca liber pe sola respectivă, cînd îi vine rîndul să fie păşunată. Trebuie avut în vedere că dacă avem o singură solă ce se păşunează, aceasta să poată fi împărţită în două parcele, care să se păşuneze pe rînd. De obicei avem 2—3 sole, care se păşunează alternativ. Pentru o cireadă de 100 de vite cornute, sola’are o suprafaţă de 10—20 ha în regiunile mai umede, cu vegetaţie forestieră, iar în zona de stepă 15—25 ha. în general, suprafaţa solelor în asolamentul furajer este mai mică decît în asolamentul agricol. De asemenea şi numărul solelor este mai mic, de obicei 6—8. Aceste raporturi faţă de asolamentul agricol rezultă din faptul că suprafaţa asolamentului furajer este mai mică.
Ca şi la asolamentul agricol, aplicarea asolamentului furajer nu se poate face deodată, decît în cazuri rare. De obicei este necesară o perioadă de tranziţie de la vechea folosinţă la cea nouă. în timpul perioadei de tranziţie se însămîn-ţează în fiecare an una sau două sole înierbate, pentru a se asigura în acest chip folosinţa lor succesivă şi apoi reînnoirea pe măsură ce fiecare solă a ajuns la limita de timp stabilită.
§ 2. Asolamentul furajer de protecţie
Două treimi din suprafaţa agricolă a ţării noastre se înfăţişează cu un relief învălurat, podişuri, versanţi cu o pantă mai mare sau mai mică şi lunci sau funduri de văi. Toţi versanţii sînt supuşi procesului de spălare prin scurgere superficială şi de eroziune. Spălarea antrenează în reţeaua hidrografică substanţele nutritive din sol, dizolvate în apă, iar eroziunea antrenează însăşi masa
Asolamentul furajer, de protecţie, conveierul verde şi asolamentele speciale
62$
solului. Orizontul superior fertil se subţiază din ce în ce mai mult, pînă dispare cu totul; treptat sînt erodate apoi şi orizonturile următoare. La organizarea teritoriului şi întocmirea asolamentelor trebuie să se ţină seamă de acest proces dăunător şi să se prescrie măsuri de stăvilire a lui şi de restaurare treptată a solului erodat.
Pe podişuri şi pe pantele mai dulci se amplasează asolamentele agricole ~ pe pantele mai mari de 12% se amplasează asolamentul furajer, care avînd o perioadă de înierbare lungă protejează mai bine solul. Cînd spălarea şi eroziunea au un grad de intensitate mare, asolamentul furajer se alcătuieşte astfel ca să stăvilească aceste procese şi să restaureze solul erodat. Asolamentul furajer adaptat acestei necesităţi poartă numele de asolament de protecţia solului.
în acest asolament, în sola înierbată, amestecul se face din mai multe specii de graminee şi leguminoase perene, dintre cele mai rezistente şi cu longevitate mare. Nu trebuie să lipsească leguminoasele cu înrădăcinare puternică, cum este lucerna şi nici gramineele care fac rizomi şi stoloni, cum sînt obsiga fără ţepi (Bromus inermis), iarba cîmpului (Agrostis alba) etc. Acestea formează o ţelină compactă, care protejează bine solul.
Solele trebuie să aibă forma unor dreptunghiuri foarte alungite, orientate după curbele de nivel. Lungimea acestor dreptunghiuri este de 1 000—2 000 m şi mai mult, dacă permite geomorfologia versantului. Lăţimea dreptunghiului trebuie stabilită astfel ca turma sau cireada să poată păşuna nestingherite pe sola respectivă. De obicei se stabileşte o lăţime de 100—200 m.
Durata înierbării este mai mare decît în asolamentele furajere obişnuite, ea poate să fie de 5 —8 ani. înseamnă că trebuie să	avem 5—8	sole	înierbate	şi
cel mult 3—4 sole cultivate cu plante anuale.
Solele înierbate nu trebuie aşezate în masiv, continuu, unele lîngă altele, ci trebuie intercalate între solele care se cultivă cu	plante anuale.
Dintre plantele anuale trebuie excluse plantele	prăsitoare,	care	favorizează
eroziunea, ca urmare a mobilizării solului prin praşilele repetate ce li se aplică. Se pot cultiva, în perioada agricolă a asolamentului de protecţie: in, cînepă, borceag, iarbă de Sudan, grîu, secară, orz, ovăz, mei.
Solul nu trebuie să rămînă niciodată descoperit. Cînd se pregăteşte pămîntul din vară pentru o cultură de toamnă sau din primăvara următoare, trebuie să se semene o plantă de îngrăşămînt verde care acoperă solul şi-l fereşte de eroziune. Plantele de îngrăşămînt verde se seamănă în mirişte sau sub formă de cultură ascunsă, în cultura premergătoare. Aceste plante — lupin, trifoi încarnat, măzăriche, trifoi roşu etc. — se bagă sub brazdă, cu puţin timp înainte de semănătura de toamnă sau se lasă peste iarnă şi se bagă sub brazdă în preajma semănăturii de primăvară. Cînd nu se poate semăna o plantă de îngrăşămînt verde care să protejeze solul, este mai bine, în acest caz special, să rămînă miriştea
624
Organizarea teritoriului şi asolamentele
nelucrată pînă în preajma semănatului, pentru că resturile de mirişte oferă o oarecare protecţie solului.
Un exemplu de asolament furajer de protecţie este asolamentul aplicat la Staţiunea experimentală Cîmpia Turzii, Secţia Cean, în zona cernoziomului propriu-zis din silvostepă Transilvaniei, în felul următor: 1—5) graminee şi leguminoase perene, 6) grîu de primăvară, 7) ovăz, 8) borceag cu graminee şi leguminoase perene. După recoltarea grîului de primăvară şi după recoltarea ovăzului, solul este protejat cu o cultură intermediară de îngrăşămînt verde.
O	variantă a acestui asolament de protecţie este 1—6) graminee şi leguminoase perene, 7) secară furajeră, urmată în acelaşi an de iarbă de Sudan,
8)	orz şi ovăz, în care se seamănă din nou amestecul de graminee şi leguminoase perene. Această variantă are neajunsul că perioada agricolă este prea scurtă, nu se folosesc complet rezervele de substanţe hrănitoare acumulate în perioada de înierbare. Pe de altă parte, o plantă importantă şi indispensabilă în amestecul de graminee şi leguminoase, lucerna, revine prea curînd, după 2 ani, pe acelaşi loc.
§ 3. Conveierul verde sau banda rulantă verde
Prin conveier verde se înţelege o îmbinare a asolamentului agricol şi a celui furajer, care să permită hrănirea animalelor, din primăvară şi pînă toamna tîrziu, cu nutreţ verde sau spre toamnă cu nutreţ suculent. Hrănirea animalelor se face la păşune, iar nutreţul verde se coseşte şi se dă animalelor la grajd. Este mai recomandabil, din punct de vedere al igienei animalelor şi din punct de vedere al organizării muncii, ca animalele să fie adăpostite vara în adăposturi uşoare, numite tabere de vară. Taberele de vară se aşază cît mai aproape de solele care furnizează nutreţul şi în apropierea păşunilor artificiale sau a păşunilor naturale. în acest chip, animalele se hrănesc la păşune şi primesc alternativ nutreţ verde sau suculent, la iesle. La aşezarea taberelor de vară trebuie să se ţină seamă şi de necesitatea alimentării cu apă bună şi suficientă pentru adăpatul animalelor, iar adăpătoarea să nu fie prea departe de tabără.
în alternanţa producerii nutreţului verde şi a celui suculent intră amestecul de leguminoase şi graminee perene, culturile furajere din asolamentul agricol, cele din asolamentul furajer precum şi păşunile şi fîneţele naturale, dacă acestea există în gospodărie. Păşunile naturale singure nu asigură o hrană suficientă animalelor, mai ales în regiunile de stepă şi de silvostepă, în care vegetaţia pe păşune în timpul verii este extrem de slabă.
Hrănirea raţională a animalelor pe păşunea artificială din solele înierbate şi cu nutreţ verde şi suculent la iesle asigură o producţie sporită la toate speciile de animale. în experienţele făcute la Staţiunea experimentală Studina, vacile, hrănite în sistemul conveierului verde, au dat un spor zilnic la producţia de
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
625
lapte de 30%, iar sporul de creştere a greutăţii animalului a fost de 35% faţă de producţia de lapte şi de creşterea greutăţii corporale a animalelor hrănite în mod obişnuit. Prin hrănirea în conveier, consumul de nutreţuri concentrate s-a redus cu 50% x.
Această influenţă favorabilă a hrănirii animalelor în sistemul conveierului verde se explică prin compoziţia nutreţului verde şi prin condiţiile igienice în care se găsesc animalele la păşunat şi în taberele de vară. Nutreţul verde este bogat în albumină digestibilă, în glucide, în lipide, în vitamine si în săruri minerale.
în gospodăriile mari şi foarte mari, se alcătuiesc mai multe categorii de conveier verde pentru diferite specii de animale şi se includ, în fiecare, plantele care corespund mai bine necesităţilor de hrană ale fiecărei specii de animale.
Astfel, după C. 11 c h i e v i c i, în conveierul verde pentru cabaline şi bovine se vor folosi, succesiv, următoarele culturi: amestecul de graminee şi leguminoase perene, secara furajeră, borceagul de toamnă şi de primăvară, iarba de Sudan, sorgul, porumbul furajer, dovlecii, pepenii furajeri, sfecla furajeră şi, oriunde este posibil, păşunile şi fîneţele naturale.
în conveierul verde pentru ovine intră păşunile naturale, păşunea din solele înierbate, secara de nutreţ, borceagul de toamnă şi primăvară, iarba de Sudan, porumbul furajer şi bostănoasele.
în conveierul verde pentru porci intră secara şi borceagul, sparceta, lucerna, trifoiul, iarba de Sudan în amestec cu mazărea, porumbul în amestec cu soia, dovlecii, pepenii furajeri, guliile, sfecla furajeră, rapiţa, mazărea, soia şi topi-namburul. Această din urmă plantă este foarte indicată, fiindcă este perenă şi se regenerează în fiecare an din tuberculii rămaşi în pămînt.
între conveierul verde pentru animalele mari (cabaline şi bovine) şi cel pentru ovine nu este mare deosebire. Se poate face un singur conveier pentru toate trei speciile de animale. în acest caz, păşunea trebuie folosită întîi pentru animalele mari şi apoi pentru ovine.
în zonele cu umiditate suficientă din primăvară pînă în toamnă, păşunile şi fîneţele naturale reprezintă o componentă importantă a conveierului; celelalte plante cultivate reprezintă o completare a nutreţului obţinut pe păşunile şi fîneţele naturale. Cu cît înajjjtăm spre zona de silvostepă şi cea de stepă, cu atît mai mult păşunile şi fîneţele naturale scad în importanţă şi conveierul verde se alcătuieşte, în proporţie din ce în ce mai mare, cu gramineele şi leguminoasele perene, cultivate în sola înierbată şi cu celelalte plante anuale amintite.
Fiecare din plantele cultivate în conveier are o anumită epocă optimă de semănat, la care, fiind semănată, reuşeşte cel mai bine şi dă maximum de producţie. în tehnica înfiinţării conveierului verde se derogă adesea de la acest
1	C. Ilchieviciy Conveierul verde, publ. I.S.P.O.T.A., 1955.
40 —Agrotehnica
626
Organizarea teritoriului şi asolamentele
principiu şi se execută semănături eşalonate în timp, pentru a avea nutreţul de asemenea eşalonat în timp. Pentru a şti cînd putem folosi nutreţul de la o anumită cultură trebuie să ştim timpul cît este necesar de la semănat şi pînă în momentul cînd putem folosi recolta ca nutreţ. De pildă, pentru borceagul de primăvară, Institutul de cercetări agronomice a stabilit că această plantă are nevoie, în condiţiile ţării noastre, de 60—65ade zile de la semănat pînă în momentul cînd poate fi folosit ca nutreţ. Deci, va trebui semănat cu 60—65 de zile înainte de epoca în care este prevăzută utilizarea lui. Pentru a avea nutreţul eşalonat, borceagul de primăvară se seamănă în două epoci, primăvara timpuriu, cînd este epoca normală şi a doua semănătură se face mai tîrziu, dar să nu treacă de 20—25 aprilie.
Iarba de Sudan se poate semăna eşalonat, începînd de la 25 aprilie şi pînă la 1 iunie, iar ca o cultură dublă în mirişte, se poate semăna pînă la 25 iunie.
într-un "mod asemănător se pot eşalona culturile de porumb furajer şi de sorg furajer.
Culturile duble, realizate prin semănătura în mirişte a anumitor plante furajere, au o mare importanţă pentru asigurarea hranei animalelor. Directivele celui de-al doilea Congres al P.M.R. accentuează necesitatea de a se da o mai mare extindere acestor culturi, pentru îmbunătăţirea bazei furajere în ţara noastră.
Culturile a căror producţie se foloseşte devreme — cum sînt: borceagul de toamnă şi cel de primăvară, secara pentru nutreţ, rapiţa pentru nutreţ sau pentru seminţe, orzul de toamnă, cartofii timpurii — permit executarea de culturi în mirişte. Cele mai obişnuite culturi în mirişte sînt porumbul furajer, sorgul furajer şi iarba de Sudan. Pentru ca semănătura în mirişte să reuşească, se cere ca solul să fie reavăn, bine lucrat şi îngrăşat, semănătura să se execute îndată după ce solul a fost arat, grăpat, tăvălugit şi din nou grăpat, pentru a se asigura seminţelor condiţii de germinaţie normale.
Experienţele care s-au făcut pînă acum în ţara noastră cu culturile de nutreţ în mirişte au dat rezultate pozitive. Ion lonescu de la Brad a semnalat existenţa unor astfel de culturi în fostul judeţ Mehedinţi, încă din anul 1868. Institutul de cercetări agronomice a făcut în anii din urmă cercetări sistematice privitoare la culturile din mirişte. Porumbul furajer, semănat în miriştea borceagului de primăvară,	la	Staţiunea experimentală Moara	Domnească, a dat o producţie de 16 500	kg	de masă verde la	hectar. La	Staţiunea
experimentală Lovrin, porumbul furajer semănat în miriştea borceagului de toamnă a dat o producţie de 24 000 kg de masă verde la hectar.
La diferite staţiuni ale Institutului de cercetări agronomice, iarba de Sudan semănată în mirişte a dat producţii	în	jurul cifrei de 11	000 kg la	ha,	iar la
Staţiunea Lovrin a dat 17 000 kg la	ha,	după borceag de	toamnă 1.
1 C. Ilchievici, Op. cit.
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
627
Conveierul verde trebuie să cuprindă cit mai multe plante, pentru că perioada de folosinţă a fiecărei plante este relativ scurtă. Astfel, secara pentru nutreţ, borceagul, porumbul furajer şi sorgul furajer au o perioadă de folosinţă de 15—20 de zile, dughia 8—10 zile. Iarba de Sudan are două perioade de folosinţă: una de 15—20 de zile, care corespunde primei coase şi a doua de 15 zile, care corespunde coasei a doua sau folosinţei otavei ca păşune. Numai lucerna şi amestecul de graminee şi leguminoase perene au o perioadă de folosinţă mai lungă. Prima perioadă, de 20—25 de zile, corespunde coasei întîi, a doua perioadă este de 15—20 de zile şi corespunde coasei a doua. Adesea, în regiunile mai umede, se realizează şi a treia perioadă de folosinţă, de 15—20 de zile.
Cunoscînd nevoile de nutreţ ale gospodăriei, în raport cu numărul şi specia de animale şi apreciind producţia ce se poate obţine de la fiecare cultură, în condiţiile pedoclimatice date, se întocmeşte schema conveierului verde. Această schemă cuprinde diferitele plante furajere din asolamentul furajer şi asolamentul agricol, data cînd se seamănă fiecare şi perioada de timp în care se foloseşte recolta fiecăreia. Apeste perioade trebuie să se succeadă într-o continuitate neîntreruptă.
Schema conveierului verde, recomandat de Institutul de cercetări agronomice pentru stepa din centrul Dobrogei şi pentru Bărăgan, are următoareâ înfăţişare.
Tabelul 71
Schema de conveier verde pentru animaîe mari, în stepa din centrul Dobrogei şi din Bărăgan, pe sol brun-deschis de stepă şi cernoziom castaniu
	Cultura	Epoca de semănat	Perioada de folosinţă
1	Secară sau borceag de toamnă .	Septembrie- octombrie	20 aprilie — 10 mai
2	Lucernă sau amestec de legumi-	Semănătură	5 mai — 25 mai şi
	noase şi graminee perene . . .	veche	15 septembrie — 15 octombrie
3	Borceag de primăvară—Epoca I .	20—25 martie	25 mai — 10 iunie
4	Borceag de primăvară—Epoca II.	10 — 15 aprilie	10 iunie — 25 iunie
5	Iarbă de Sudan Epoca I ...	1—5 mai	20 iunie —10 iulie şi
			5 august—20 august
6	Iarbă de Sudan Epoca a Il-a . .	25—30 mai	10 iulie—25 iulie şi
			20 august —12 septembrie
7	Iarba de Sudan în miriştea de se-		
	cară furajeră sau borceag . .	15 — 20 iunie	20 iulie—10 august
8	Porumb furajer 		25—30 mai	1 august—20 august
9	Sorg furajer		25 — 30 mai	25 august—10 septembrie
10	Pepeni furajeri		1 — 5 mai	1 septembrie—15 octombrie
Astfel de scheme sînt întocmite de secţiunea de păşuni şi fîneţe şi plante furajere din Institutul de cercetări agronomice, pentru mai multe din regiunile pedoclimatice ale ţării. S-au întocmit astfel de scheme şi pentru staţiunile expe-
40*
628
Organizarea teritoriului şi asolamentele
rimentale ale Institutului de cercetări agronomice, precum şi pentru mai multe gospodării colective şi gospodării de stat1.
Vom mai da un exemplu de conveier verde, aplicat la Staţiunea experimentală Studina, regiunea Craiova, pe cernoziom degradat, în zona de silvostepă.
Tabelul 72
Schema conveierului verde aplicată la Staţiunea experimentală Studina, raionul Caracal, regiunea Craiova, pe cernoziom degradat, în zona de silvostepă
	Cultura	Epoca semănatului	Perioada de folosinţă
1	Borceag de toamnă		1—15 octombrie	15—30 aprilie
2	Lucernă		Semănătură	30 aprilie —15 mai
		veche	1 — 10 iulie
			15—30 august
3	Borceag de primăvară - Epoca I .	16—20 martie	13 mai —1 iunie
4	Borceag de primăvară—Epoca a	30 martie —	1—15 iunie
	Il-a 		15 aprilie	
5	Iarbă de Sudan 		1 — 10 mai	15 iunie —1 iulie
			25 iulie —10 august
6	Porumb furajer		20—25 mai	5-20 iulie
7	Sorg		25 mai —	15 iulie —1 august
		10 iunie	25 august —7 octombrie
8	Do vie ci furajeri		1 — 10 mai	1—30 octombrie
Alegerea plantelor din conveierul verde, data semănatului, epoca şi durata folosinţei depind de condiţiile pedoclimatice în care se găseşte gospodăria şi de situaţia specială în care ea se află — numărul de animale, existenţa sau absenţa păşunilor şi fîneţelor naturale etc. — astfel că nu se pot da scheme generale şi obligatorii, ci fiecare gospodărie trebuie să-şi alcătuiască schema sa proprie.
§ 4. Asolamente speciale
Prin asolamente speciale se înţeleg asolamentele în care proporţia unei anumite plante este covîrşitoare, cum sînt asolamentele cu bumbac şi orez în cultură irigată, asolamentele aplicate în culturile de legume, în plantaţiile de pomi şi în pepiniere.
Adesea şi în asolamentul agricol prevalează o anumită grupă de plante, cum ar fi de pildă cerealele şi atunci asolamentul poartă numele de asolament cerealier. în alte cazuri se dă o importantă mai mare anumitor culturi tehnice.
1 C. Ilchievici, Op. cit.
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
629
Avem astfel asolamente cu sfeclă de zahăr, cu cartofi, cu tutun etc. Acestea sînt numai forme ale asolamentului agricol de cîmp.
Asolamentele agricole în culturi irigate. în condiţiile ţării noastre, dintre plantele de mare cultură, cele care vin în consideraţie pentru irigaţie în timpul de faţă, pe scară mai mare, sînt bumbacul, orezul, amestecul de graminee şi leguminoase perene, lucerna, porumbul şi sfecla de zahăr.
Ierburile perene, adică amestecul de lucernă şi graminee perene, reprezintă cultura care, în afară de orez, foloseşte cel mai bine apa de irigaţie. în experienţele Institutului de cercetări agronomice, ierburile perene irigate au dat în primul an o producţie de 10 000 kg de fîn, iar în anul al doilea peste 20 000 kg, cu două udări, una la începutul îmbobocirii şi a doua după prima coasă.
Asolamentul cu bumbac irigat, preconizat pentru silvostepă Olteniei, pe cernoziom degradat, în condiţii asemănătoare cu cele de la Staţiunea experimentală Studina, este următorul: 1, 2) graminee şi leguminoase perene (Medicago sativa şi Lolium aristatum), 3, 4, 5) bumbac, 6) cartofi îngrăşaţi cu gunoi de grajd.
La Staţiunea experimentală Brînceni, din cîmpia Munteniei, pe cernoziom degradat, staţiune care este specializată în cultura bumbacului, asolamentul irigat este următorul: 1—3) graminee şi leguminoase perene (Medicago sativa cu Arrhenatherum elatius), 4—6) bumbac.
Cînd vom trece la aplicarea irigaţiei pe scară mai mare, se vor include în asolament şi alte plante de cîmp, în afară de bumbac. Un exemplu de astfel de asolament este preconizat de Institutul de cercetări agronomice pentru Staţiunea experimentală Chişcani, raionul Brăila, staţiune care are sarcina să studieze problemele de irigaţie, în condiţiile ţării noastre. Iată acest asolament: 1—2) graminee şi leguminoase perene (Medicago sativa cu Dactylis glomerata), 3) bumbac, 4) grîu de primăvară cu îngrăşămînt verde în mirişte, pentru porumbul care urmează, 5) porumb, 6) fasole, 7) grîu de toamnă, 8) sfeclă de zahăr, îngrăşată cu gunoi de grajd.
în acest asolament este indicat să se cultive după grîul de toamnă o cultură de mirişte, pentru ca terenul să nu rămînă neocupat pînă în toamnă. Solul trebuie să rămînă descoperit cît mai scurt timp posibil.
Asolamentele cu culturi irigate cuprind, în general, sole cu culturi udate în timpul vegetaţiei, ca: sola înierbată, lucerna, sfecla, porumbul, bumbacul, soia, fasolea etc., sole cu culturi care obişnuit primesc o udare de aprovizionare, cum este grîul de toamnă şi sole cu culturi neudate, ca: mazărea şi cerealele de primăvară.
Pentru a se folosi un timp cît mai îndelungat lucerna, care dă rezultate bune atunci cînd este irigată se ţine mai mulţi ani pe teren (5—6 ani). în acest caz, sola de lucernă devine solă săritoare.
630
Organizarea teritoriului şi asolamentele
Prof. N. H u 1 p o i propune următorul asolament cu solă săritoare de lucernă, asolament care corespunde mai bine cu planul de stat decît cel de la Staţiunea experimentală Chişcani:
Lucernă, sola săritoare 5 ani.
1.	. . porumb îngrăşat cu superfosfat
2.	. . grîu de toamnă îngrăşat cu azot şi fosfor, în grîu	se	seamănă	sulfină	primăvara,
sulfina rămîne pe mirişte
3.	. . porumb
4.	. . leguminoase anuale şi ovăz
5.	. . grîu de toamnă şi orz de toamnă, în care se seamănă primăvara lucernă, la fiecare interval de 5 ani
După recomandările profesorului Hulp oi porumbul se udă de 2—3 ori, începînd din preajma înspicării.
După recoltarea porumbului, terenul se udă (udarea de aprovizionare pentru grîu), se aşteaptă ca solul să se zvînte, se lucrează în lung şi în lat cu discuitorul, urmat de grapa stelată şi se seamănă cu grîu de toamnă.
Sulfina, semănată în grîu, rămîne pe mirişte şi se udă şi ea, o dată sau de două ori. Ea serveşte ca îngrăşămînt verde pentru cultura următoare de porumb.
Leguminoasele nu se udă în anii normali.
Dacă solul este reavăn, după recoltarea leguminoasei,	se	face	arătura	prin-
cipală de vară, nu prea adîncă. La sfîrşitul lui august sau începutul lui septembrie, se face o udare de aprovizionare cu 700—800 m3 la ha, după care terenul se lucrează cu discuitorul urmat de grapa stelată şi apoi se seamănă grîul.
Cînd vine rîndul, la fiecare 5 ani, să se semene lucerna, aceasta se seamănă primăvara, în grîul de toamnă şi în orzul de toamnă şi se udă după seceratul acestora.
După sola săritoare de lucernă urmează totdeauna porumbul.
Asolamentul propus este foarte avantajos, pentru că lucerna este folosită economic timp de 5 ani, porumbul ocupă o proporţie de 33%, iar grîul de toamnă 25%.
Cînd sectorul irigat este foarte mare, cantitatea de apă introdusă în sector este şi ea foarte mare, corespunzător suprafeţei. O bună parte din această apă se pierde prin canalele de aducţiune şi de distribuţie. Apa este pierdută pe canale din cauză că se infiltrează pînă în pînza freatică. Nivelul pînzei freatice se ridică. Dacă această ridicare atinge nivelul critic, care în condiţiile ţării noastre este de 2—3 m, se produce fenomenul de însălinare sau sărăturare secundară, care face solul din ce în ce mai puţin propriu pentru plantele de cîmp. în astfel de cazuri este indicat să se introducă în sectorul irigat o cantitate mai mică de apă şi să se irige numai culturile care sînt mai proprii pentru irigaţie, iar acelea care dau recolte mari şi fără irigaţie să rămînă neirigate. în acest chip, solul este ferit de sărăturarea secundară, căci după cum spune V i 1 i a m s «la cultura neirigată
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
631
procesul de deplasare al sărurilor către suprafaţa solului decurge într-un ritm mai încet, atît ca timp, cît şi ca volum de săruri deplasate » x.
întemeiat pe aceste consideraţii, am propus asolamente mixte, cu sole irigate şi neirigate, de tipul următor2.
Asolamente cu bumbac:
1,	2. amestec de lucernă şi graminee perene irigat
3.	bumbac sau porumb irigat
4.	orz sau ovăz neirigat
5.	leguminoase pentru boabe neirigate
6.	grîu de toamnă neirigat
7.	porumb irigat
8.	grîu de primăvară irigat, în care se seamănă şi amestecul de leguminoase şi graminee perene
După cum se vede, în acest asolament sînt irigate: amestecul de lucernă şi graminee, bumbacul, porumbul şi grîul de primăvară, în care se seamănă amestecul de lucernă şi graminee. Grîul de toamnă orzul, ovăzul şi leguminoasele pentru boabe rămîn neirigate. Aceste culturi beneficiază de rezerva de apă care rămîne în sol de la celelalte culturi, iar solul îşi reface însuşirile fizice deteriorate prin irigaţie neîntreruptă. Adaptarea acestui sistem nu prezintă -nici o dificultate, dacă se aplică metoda sovietică de irigaţie., cu canale provizorii de distribuţie a apei. Canalele de aducţiune rămîn aceleaşi; canalele de distribuţie se refac în fiecare an şi se astupă în preajma recoltei.
Dăm şi un alt exemplu de asolament mixt, cu culturi irigate şi neirigate, în care, pe lîngă cereale, se pune accentul pe sfeclă de zahăr, pe cartof sau pe altă cultură tehnică:
1,	2. amestec de lucernă şi graminee, irigat
3.	grîu de primăvară, mei sau in de sămînţă neirigate
4.	sfeclă de zahăr irigată
5.	orz sau ovăz neirigat
6.	leguminoase pentru boabe neirigate
7.	grîu de toamnă neirigat
8.	porumb irigat
9.	grîu de primăvară irigat, în care se seamănă amestecul de lucernă cu graminee
Proporţia de porumb din aceste asolamente se poate mări, prin renunţarea la bumbac şi la cerealele furajere, orz şi ovăz.
Planta care are cea mai mare nevoie de apă de irigaţie este orezul, al cărui cultură s-a extins mult în anii din urmă în R.P.R. El se poate cultiva după el însuşi 3 ani consecutiv, dacă urmează după amestecul de graminee şi leguminoase perene sau după o altă cultură amelioratoare. în perioada cînd
1	V. R. Viliams, Fîneţe şi suprafeţe furajere, Editura de stat Bucureşti, 1950, pag. 52.
2	G. Ionescu-Şişeşti, Agrotehnica terenurilor irigate din Bărăgan. «Probleme agricole », 12/1954.	N
632
Organizarea teritoriului şi asolamentele
se cultivă gramineele şi leguminoasele perene sau o plantă agricolă, alta decît orezul, terenul trebuie scos în mod obligatoriu de sub regimul de irigaţie, pentru ca solul să se poată aerisi, să-şi refacă permeabilitatea, să se frîneze procesele de reducţie şi de gleizare şi să se combată mai bine buruienile. Adesea este necesar, în acest scop, să se recurgă la ogorul negru, bineînţeles fără irigaţie.
în lucrarea citată am propus pentru orez următoarele forme de asolament :
1, 2. amestec de graminee şi leguminoase perene neirigat
3, 4, 5. orez irigat sau
1, 2. amestecul de graminee şi leguminoase perene neirigat
3,	4, 5. orez irigat
6.	plantă prăşitoare neirigată sau
1, 2. amestecul de graminee şi leguminoase neirigat
3,	4. orez irigat
5.	soia neirigată
6.	orez irigat
în cazul unei bune structuri stabile a solului ne putem lipsi pentru un număr limitat de cicluri de sola înierbată, pe care o înlocuim cu o leguminoasă pentru nutreţ sau pentru boabe. în acest caz, asolamentul cu orez capătă următoarea înfăţişare:
1.	soia sau fasole neirigată
2,	3, 4. orez	irigat.
în orice caz,	orezul nu trebuie	cultivat în condiţiile ţării noastre mai	mult
de 4 ani după el însuşi. O monocultură îndelungată a dus la degradarea unora din orezăriile din ţara noastră. Orezul este cultura care prin îmburuienare şi prin levigarea substanţelor nutritive înrăutăţeşte cel mai mult însuşirile productive ale solului. Din cauza culturii neraţionale, în unele orezării din ţara noastră producţia a scăzut mult şi unele terenuri amenajate pentru orez au trebuit să fie scoase din folosinţă. Pentru a se evita înrăutăţirea însuşirilor solului şi a se menţine productivitatea, este necesar ca orezul să fie cultivat în alternanţă cu alte culturi.
Prof. Hulp	oi recomandă	ca	orezul	să nu urmeze după el însuşi	decît
un singur an şi	aceasta numai	în	cazuri	speciale, cînd condiţiile de sol sînt
foarte favorabile, propunînd următorul asolament:
1.	orez
2.	porumb îngrăşat cu paie plus îngrăşăminte azotate şi fosfatice
3.	orez
4. cînepă îngrăşată cu bălegar şi îngrăşăminte minerale azotate şi fosfatice
5. grîu de toamnă cu trifoi în cultură ascunsă
6.	trifoi.
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
633
în condiţiile asolamentului de mai sus sînt prevenite îmburuienarea şi secătuirea solului, iar producţia orezului va fi mult mai mare faţă de producţia orezului cultivat mai mulţi ani după el însuşi.
Irigaţia se poate aplica şi la asolamentele furajere. în acest caz, culturile care folosesc cel mai bine apa de irigaţie sînt lucerna, amestecul de graminee şi leguminoase perene, sfecla de nutreţ, pepenii, dovlecii, porumbul şi sorgul furajer.
Asolamente legumicole. Sînt unele plante legumicole care în terenuri cu apa freatică aproape de suprafaţă pot fi cultivate şi fără irigaţie. Astfel de plante sînt: ceapa de arpagic, tomatele, castraveţii, pepenii, dovleceii, varza de toamnă etc. Dacă sînt irigate, producţiile la aceste plante sînt mult mai mari. Sînt alte plante la care irigaţia este indispensabilă, ca de pildă ardeiul, pătlăgelele vinete, conopida, ceapa de apă etc. Plantele legumicole, fie irigate, fie neirigate, trebuie cultivate şi ele într-un asolament care să asigure fiecăreia condiţiile cele mai bune de creştere şi dezvoltare.
Cu prilejul organizării teritoriului, care premerge întocmirii asolamentului, se aleg pentru grădinile de legume terenurile cele mai potrivite, de obicei terenurile aluvionare, nu prea grele, de luncă, situate în apropiere de o sursă de apă. Este indicat ca grădinile de legume să fie aşezate lîngă fermele zootehnice* pentru că în cultura de legume se cer cantităţi foarte mari de bălegar.
Dacă grădina este destinată să producă legume pentru un centru orăşenesc sau industrial, este necesar să se aibă în vedere existenţa unor linii bune de comunicaţii, dat fiind că produsele obţinute au un volum şi o greutate mare, sînt uşor perisabile şi trebuie transportate rapid şi în bune condiţii.
Principiile generale de întocmire a asolamentelor legumicole sînt aceleaşi ca şi la asolamentele agricole. Ele pot fi cu solă înierbată sau fără solă înierbată. în acest din urmă caz trebuie să fim atenţi la menţinerea structurii prin mijloacele arătate mai înainte.
Sola înierbată în asolamentul legumicol durează 1—2 ani. în cazul că este proiectată să dureze numai un an, se seamănă sub planta protectoare lucernă sau trifoi împreună cu o graminee, care dau o producţie mare de masă verde chiar din primul an: Lolium italicum (sin. L. multiflorum, L. aristatum).
Planta protectoare poate fi, ca şi în asolamentul agricol, o cereală de primăvară sau borceagul, semănate mai rar. Se poate face şi o semănătură de vară, curată, după recoltarea unei plante timpurii, ca de pildă mazărea pentru păstăi sau cartofii timpurii.
Şi în asolamentul legumicol este mai indicată o solă săritoare de lucernă.
Suprafaţa asolamentului legumicol se stabileşte în raport cu sarcina de plan a gospodăriei şi cu posibilităţile de a alege terenul cel mai potrivit şi de a avea apa de irigaţie necesară. în gospodăriile mari, specializate în cultura de legume^ pot fi două sau mai multe asolamente legumicole. Aceasta este necesar cînd
634
Organizarea teritoriului şi asolamentele
există terenuri diferite, proprii pentru cultura de legume sau cînd ne obligă sursele de apă sau diversitatea solului.
Asolamentul legumicol are adesea un caracter mixt. Se cultivă, pe lîngă plantele de grădinărie şi plante de nutreţ. în acest caz, asolamentul este denumit legumicol-furajer. Sau se cultivă şi plante tehnice, medicinale sau textile si în acest caz asolamentul este denumit legumicol-agricol.
Suprafaţa solelor, în asolamentul legumicol, este mult mai mică decît în asolamentul agricol. Cînd se lucrează mecanizat, suprafaţa solelor este de 10—15 ha; cînd se lucrează cu tracţiune animală, de cel puţin 4 ha, iar cînd se lucrează numai cu braţele, suprafaţa solelor este de 1—2 ha sau chiar mai mică. Chiar şi în grădinile de legume mici se face o mare economie de braţe dacă solele sînt dispuse în aşa fel, încît praşilele, care sînt foarte numeroase în culturile de legume, să se poată face cu prăsitori trase de animale.
Grădinile de legume trebuie protejate prin perdele de protecţie. Prezenţa perdelelor în toate sistemele irigate permite aplicarea unor norme de irigaţie mai mici şi deci un coeficient de valorificare al apei mai mare. în lungul canalelor principale de aducţiune trebuie să se planteze arbori care absorb şi apoi trimit în	atmosferă apa de infiltraţie din	lungul canalului. în	acest chip	se
împiedică	ridicarea nivelului apei freatice,	se previne însălinarea	secundară	şi
se măreşte umiditatea atmosferică.
Foarte adesea în grădinile de legume se cultivă mai multe plante în aceeaşi solă, cu condiţia ca ele să aibă aceleaşi cerinţe şi să influenţeze în acelaşi fel cultura următoare. De asemenea, se pot succeda în acelaşi an pe aceeaşi solă două culturi şi uneori chiar trei, ceea ce permite o utilizare foarte intensivă a terenului.
Dacă	gramineele şi leguminoasele perene din asolamentul	legumicol	se
cultivă în	cultura pură, ele urmează după	o plantă prăsitoare care lasă locul
curat, preferabil după prăsitoare care părăsesc terenul de timpuriu. în acest caz se poate semăna amestecul vara, după ce solul a primit o irigaţie de aprovizionare. Dacă însă planta premergătoare părăseşte terenul mai tîrziu, se seamănă toamna numai gramineele din amestec. Premergătoare indicate sînt cartofii timpurii, varza de vară, mazărea pentru păstăi.
Locul cel mai bun în asolament este după sola înierbată. Acest loc se rezervă pentru plantele cele mai pretenţioase şi pe care gospodăria le consideră mai importante: tomatele, semincerii de legume, varza, castraveţii, pepenii, pătlăgelele vinete, ardeii.
Mazărea, fasolea, bobul sînt plante amelioratoare, care trebuie negreşit introduse în asolament, mai ales în cazul cînd lipsesc gramineele şi leguminoasele perene. Aceste plante amelioratoare urmează după premergătoare care extrag mult din sol: rădăcinoase, varză, tomate, ardei, pătlăgele vinete.
Tomatele, pătlăgelele vinete, ardeiul cer un loc bun în asolament, deci vor urma în primul sau al doilea an după graminee şi leguminoase perene,
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale	635
după leguminoase anuale sau după plante cu bulbi, care se recoltează devreme şi lasă timp pentru pregătirea solului.
Varza şi conopida merg foarte bine după sola înierbată sau după leguminoasele anuale. Se pot pune şi în al doilea an după sola înierbată, deci după castraveţi, pepeni, tomate. Se mai pot pune după cartofi şi după ceapă.
Cartoful se pune în al doilea an după sola înierbată, după leguminoase anuale, după varză şi după ceapă.
Spanacul, salata, mărarul se pun după leguminoase anuale sau după plantele care urmează după sola înierbată şi după cartofi.
Morcovul, păstîrnacul, pătrunjelul de rădăcină, ţelina, sfecla roşie se pun după leguminoase anuale, după plante care urmează în al doilea an după sola înierbată, după cartofi. Aceste plante au deci aceleaşi cerinţe ca şi plantele din grupa precedentă.
Castraveţii, pepenii, dovlecii urmează după sola înierbată, după tomate sau după ceapă.
Ceapa, usturoiul, prazul urmează după leguminoase anuale, după varză, castraveţi, tomate. De asemenea se pot pune după rădăcinoase şi după cartofi.
Se vede din această scurtă enumerare că locul cel mai bun în asolamentul legumicol este în primul şi în al doilea an după sola înierbată sau după plante leguminoase anuale: mazăre, fasole,	bob. Succesiunea	plantelor	legumicole	nu
este aşa de riguroasă ca succesiunea	plantelor agricole,	din	cauză	că	în	cultura
legumelor, solul se îngraşă cu cantităţi mari de bălegar şi de îngrăşăminte chimice şi în felul acesta se creează condiţii bune pentru aproape toate plantele. De asemenea, majoritatea plantelor legumicole sînt prăsitoare. Această constatare se poate face examinînd exemplele de asolamente legumicole pe care le dăm mai jos.
Asolamentul legumicol irigat, la Staţiunea experimentală Moara Domnească, regiunea Bucureşti, pe sol brun-roşcat de pădure:
1, 2. sola înierbată cu lucernă şi raigras italienesc (Lolium italicum)
3.	varză timpurie şi tîrzie
4.	tomate, pătlăgele vinete şi ardei
5.	castraveţi, dovleci, salată, mazăre	şi fasole verde
6.	rădăcinoase, ceapă şi praz
7.	cartofi timpurii
Asolamentul legumicol irigat, la Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, pe cernoziom ciocolatiu spre degradat:
1.	sola înierbată cu lucernă şi Lolium italicum
2.	tomate
3.	plante bienale pentru sămînţă (cu gunoi de grajd)
4.	pătlăgele vinete, ardei (cu gunoi de grajd)
5.	varză
6.	castraveţi
7.	orzoaică cu amestec de lucernă şi Lolium italicum
636
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în aceste asolamente, ca şi în cele ce urmează, este neeconomic ca lucerna să se întoarcă în anul al doilea de vegetaţie. Apare mai avantajoasă sola săritoare de lucernă.
La Staţiunea experimentală Lovrin, regiunea Timişoara, pe un sol aluvionar, de lîngă canalul Galatea, se aplică următorul asolament legumicol :
1, 2. graminee şi leguminoase perene
3.	castraveţi, pepeni, dovleci
4.	tomate şi pătlăgele vinete
5.	ceapă şi usturoi
6.	varză şi ardei (cu gunoi de grajd)
7.	rădăcinoase
8.	mazăre, fasole
9.	cartofi timpurii
La staţiunea experimentală legumicolă Ţigăneşti, regiunea Bucureşti, asolamentul legumicol irigat este următorul:
1.	graminee şi leguminoase perene
2.	tomate, pătlăgele vinete, ardei
3.	plante bulboase şi rădăcinoase
4.	cucurbitacee
5.	leguminoase
6.	varză
7.	cartofi timpurii şi apoi secară pentru nutreţ, în care se seamănă amestecul de leguminoase şi graminee perene.
Se pot face asolamente legumicole neirigate cum este, de pildă, asolamentul.. neirigat de la Staţiunea experimentală legumicolă Ţigăneşti, care este alcătuit astfel:
1, 2. graminee şi leguminoase perene
3.	pătlăgele vinete, tomate, ardei
4.	mărar, pătrunjel, sfeclă roşie
5.	mazăre, fasole
6.	varză
7.	ceapă
8.	cartofi
9.	cucurbitacee
Un exemplu de asolament cu ierburi perene, în care se practică sistemul a două culturi succesive în acelaşi an, este următorul:
Sola 1,2. graminee şi leguminoase perene
Cultura I	Cultura	a Il-a
Sola	3.	varză timpurie,	cartofi plantaţi vara,
salată, ridichi de lună,	varză de	toamnă,
ceapă verde, usturoi verde,	spanac
mărar, pătrunjel verde Sola	4.	tomate, pătlăgele vinete,	ardei	—
Sola	5.	mazăre pentru boabe verzi	castraveţi	de toamnă
Sola	6.	cartofi timpurii	conopidă	de toamnă
Sola	7.	ceapă, usturoi, praz	—
Sola	8.	culturi furajere (porumb	—
furajer) neirigate
Sola	9.	tomate, pătlăgele vinete,	ardei	—
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
637
Un exemplu de asolament fără ierburi perene:
Sola 1. castraveţi, dovlecei sau pepeni verzi (îngrăşate cu gunoi de grajd)
Sola 2. tomate, pătlăgele vinete, ardei (îngrăşate cu îngrăşăminte chimice — N,P,K) Sola 3. spanac semănat din toamnă, urmat de varză de toamnă îngrăşată cu gunoi de grajd
Sola 4. ceapă de arpagic, usturoi (îngrăşate cu îngrăşăminte chimice — N, P, K) Sola 5. mazăre, fasole Sola 6. rădăcinoase
Un exemplu de asolament fără ierburi perene, în care se aplică sistemul culturilor succesive de legume.
Cultura I-a	Cultura a II-a
Sola	1.	spanac, salată, ridichi	tomate
semănate toamna Sola 2. rădăcinoase	—
Sola	3.	castraveţi sau dovlecei tim-	fasole	pentru	păstăi
purii
Sola	4.	cartofi timpurii	varză	sau conopidă	de	toamnă
Sola	5.	ceapă de arpagic	salată,	ridichi	de lună,	spanac
în asolamentele legumicole, fără ierburi perene, se aplică gunoiul de grajd în cantităţi mai mari şi se introduce o solă săritoare cu lucernă sau cu o plantă perenă de grădinărie, cu hrean sau sparanghel.
Asolamente în plantaţiile de pomi. în mod normal, terenul dintre rîndu-rile de pomi trebuie să rămînă necultivat cu plante agricole sau furajere. Pomii cresc şi se dezvoltă foarte bine cînd terenul este menţinut totdeauna negru, adică lucrat periodic, ca în sistemul ogorului negru. Sînt cazuri, totuşi, cînd spaţiul dintre pomi se cultivă cu diferite plante. Cînd plantaţia de pomi se găseşte pe un teren în pantă, cultivarea unei plante anuale sau perene, care să protejeze solul, este foarte necesară. Cultura acestei plante protectoare se face în fîşii, între rîndurile de pomi, iar pe rîndurile de pomi rămîne o fîşie nesemănată, care se întreţine curată de buruieni, prin lucrări periodice. Plantele cele mai indicate sînt acelea care cresc des şi nu au nevoie de praşilă, de preferinţă din familia leguminoaselor, care protejează şi ameliorează solul în acelaşi timp, ca trifoiul, borceagul, mazărea etc. Lucerna este mai puţin indicată pentru că secătuieşte prea mult solul de rezervele lui de apă. Dintre plantele din alte familii vin în consideraţie plantele cu vegetaţia scurtă, care nu epuizează solul de apă şi nu iau prea mult din substanţele hrănitoare pentru pomi, cum sînt hrişcă, muştarul etc. Ogorul negru în asolamentul din plantaţiile de pomi de pe terenurile plane este foarte indicat. El alternează cu plantele arătate mai sus.
Se mai pot cultiva, în plantaţiile tinere de pomi, legume puţin pretenţioase la regimul de lumină, ca: spanacul, salata, ceapa pentru consumat verde, uneori conopida.
De asemenea, se pot cultiva în primii 3 ani de la plantare căpşunii.
638
Organizarea teritoriului şi asolamentele
La Staţiunea experimentală pomicolă Voineşti, din regiunea Ploeşti, a Institutului hortiviticol, se aplică următorul asolament pe terenul dintre pomi: L
1	. . . ogor negru, în care se seamănă vara amestecul de graminee şi leguminoase perene,, format din timoftică şi trifoi
2	. .	.	ierburi perene
3	. .	.	ovăz, secară sau	borceag
4	. .	.	hrişcă şi plante	melifere	sau	spanac,	salată	sau	ceapă	pentru	stufat
5	. .	.	plante pentru îngrăşămînt	verde	(măzăriche	păroasă	cu	lupin	sau rapiţă).
Cînd pomii roditori au crescut şi au acoperit cu ramurile lor aproape tot spaţiul dintre rînduri, nu se mai poate folosi terenul cu culturi agricole sau furajere, care nu reuşesc din cauza umbrei făcute de pomi şi din cauza extracţiei mari de apă şi de substanţe hrănitoare a acestora.
Asolamente de pepinieră. în pepinierele de pomi şi de viţă de vie, puieţii şi viţele altoite sau nealtoite se cultivă des, extracţia de apă şi substanţe hrănitoare este foarte puternică. După ce s-au scos puieţii sau viţele, solul trebuie să treacă printr-o perioadă de regenerare de mai mulţi ani, înainte de a planta puieţi sau viţe pe acelaşi loc. Asolamentul este deci indispensabil.
Asolamentul din pepiniere are trei perioade: o perioadă de înierbare, o perioadă de cultură a puieţilor şi a viţelor şi o perioadă agricolă sau legumicolă. Perioada de înierbare durează 1 — 3 ani, perioada de pepinieră de pomi 1—4 ani şi perioada agricolă sau legumicolă 1—2 ani. Se poate de asemenea introduce şi în acest asolament ogorul negru, mai ales cînd este cazul să se stîrpească radical buruienile. Sola înierbată poate lipsi pe solurile care au o structură bună. Ea se înlocuieşte atunci cu o cultură de leguminoase anuale sau cu o solă săritoare de lucernă.
Pentru şcoala de puieţi pot servi ca exemplu următoarele asolamente, dintre multele citate de prof. A. Vasiliu:	1,2) graminee şi leguminoase perene,
3)	cartofi, 4) pepinieră de puieţi de sămînţoase, 5) plante rădăcinoase, 6) pepinieră de puieţi de sîmburoase, 7) plante prăsitoare sau legumicole (bostănoase).
în regiuni mai secetoase, cu sol fertil, unde nu este indicată sola înierbată: 1) ogor negru, 2) pepinieră de puieţi de sămînţoase, 3) pepinieră de puieţi de sîmburoase, 4) plante prăsitoare.
Pentru pepinierele de pomi altoiţi poate servi ca exemplu asolamentul aplicat la Pepiniera Istriţa, din raionul Mizil, a Institutului hortiviticol. Acest asolament are următoarea alcătuire: 1,2) graminee şi leguminoase perene, 3) cucurbitacee, 4,5,6) pepinieră de pomi altoiţi, 7) sfeclă şi cartof, 8) iarbă de Sudan,, porumb furajer şi dughie, 9) fasole.
Pepinierele de viţe sau şcolile de viţă au şi ele trei perioade: o perioadă de înierbare care durează 1 — 3 ani, o perioadă a culturii viţelor care
1 A. Vasiliu, Op. cit.
Asolamentul furajer de protecţie, conveierul verde şi asolamente speciale
639
durează 1 an, în mod excepţional 2 ani şi o perioadă agricolă care durează
1	— 2 ani.
La staţiunile experimentale viticole se aplică următoarele asolamente în pepinierele de viţe.
La Staţiunea experimentală viticolă Drăgăşani, regiunea Piteşti, asolamentul, proiectat este următorul: 1,2) graminee şi leguminoase perene, 3) cucurbitacee
4)	şcoală de viţă, 5) plante prăsitoare.
Asolamentul actual: 1,2) graminee şi leguminoase perene, 3) plante prăsitoare cu gunoi de grajd, 4) şcoală de viţă, 5) secară cu graminee şi leguminoase perene în cultură ascunsă.
La Staţiunea experimentală viticolă Crăciunelul, regiunea Stalin: 1,2) graminee şi leguminoase perene, 3) şcoală de viţă, 4) sfeclă, cartofi, legume, 5) grîu de primăvară cu graminee şi leguminoase perene în cultură ascunsă.
La Staţiunea experimentală viticolă Murfatlar, regiunea Constanţa: 1,2) graminee şi leguminoase perene, 3) cucurbitacee, 4) şcoală de viţă, 5) cartofi şi legume timpurii.
CAPITOLUL V
COMPLEXUL DOKUCEAEV — KOSTÎCEV — VILIAMS SAU SISTEMUL DE AGRICULTURĂ CU IERBURI
în sistemul de agricultură care a primit numele marilor precursori Dokuceaev, Kostîcev, Viliams, asolamentul cu ierburi perene este obligatoriu.
Asolamentul este unul din mijloacele agrotehnice cele mai importante de a menţine şi a spori fertilitatea solului şi de a avea astfel producţii mari şi susţinute. De aceea, diferitele tipuri de asolamente caracterizează sistemele de agricultură şi deci treapta de evoluţie la care a ajuns această ramură de producţie.
Dar asolamentul singur nu are decît o eficacitate limitată. Pentru a se obţine o eficacitate maximă, asolamentul trebuie aplicat împreună cu celelalte măsuri agrotehnice şi ameliorative raţionale.
Asolamentul cu ierburi perene caracterizează o treaptă de evoluţie înaintată a agriculturii şi este elementul caracteristic al unui sistem de agricultură, care a fost numit complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams, după numele învăţaţilor ale căror teorii stau la baza sistemului. La elaborarea acestui nou sistem de agricultură au mai fost luate în consideraţie şi cercetările altor învăţaţi, ca: A. A. I s m a i 1 s k i, K. A. Timireazev, V. S. Bogdan şi ale unor cercetători contemporani ca C i j e v s k i, Lîsenko şi alţii.
Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams a mai fost numit şi sistemul de agricultură cu ierburi, deşi după cum am văzut în regiunile de stepă s-a renunţat la ierburile perene. Dar acest sistem de agricultură nu cuprinde numai asolamentul cu sola înierbată, ci un întreg complex de măsuri, care rezumă întreaga agrotehnică şi din care unele fac parte din cuprinsul altor ramuri ale ştiinţei agricole.
Abstracţie făcînd de asolament, pe care l-am tratat, vom arăta în cele ce urmează celelalte componente care alcătuiesc complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams, fără a intra în detalii, pentru că fiecare din componentele agrotehnice ale sistemului formează un capitol deosebit în prezenta lucrare, capitol în care subiectul este tratat în mod amănunţit.
Complexul Dokuceaev-Kostîcev- Viliams
641
Organizarea teritoriului este primul element component al complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams. Ce se înţelege prin organizarea teritoriului şi cum se execută această lucrare am arătat în capitolul I din partea a IV-a.
Asolamentul cu ierburi perene este al doilea element component al complexului. De această problemă ne-am ocupat în capitolele III, IV, şi V de mai sus.
Ingrăşarea plantelor şi ameliorarea condiţiilor biochimice ale solului
este un element al complexului, în strînsă legătură cu asolamentul, pentru că o dată cu fixarea rotaţiei culturilor, se fixează şi modul cum trebuie îngrăşată fiecare plantă. La stabilirea îngrăşămintelor trebuie să se aibă în vedere starea de fertilitate a solului, proporţia diferitelor elemente nutritive care se găsesc în sol şi reacţia solului. Succesul este asigurat numai prin îmbinarea justă a întrebuinţării diferitelor feluri de îngrăşăminte: organice, minerale, organo-minerale sau granulate, bacteriene, precum şi prin întrebuinţarea judicioasă a amendamentelor menite să corecteze reacţia solului. De problema îngrăşămintelor ne ocupăm în partea a V-a a cărţii.
Lucrarea raţională a solului este de asemenea strîns legată de asolament, pentru că în planul de asolament trebuie să se prevadă nu numai modul de îngrăşare a fiecărei culturi, dar şi lucrările care se aplică solului pentru fiecare cultură.
în sistemul de agricultură cu ierburi sau complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams, lucrările solului se execută la un nivel tehnic superior, datorită uneltelor şi maşinilor perfecţionate şi datorită mecanizării înaintate care se aplică în agricultură. în U.R.S.S. mecanizarea socotită pe toate lucrările agricole reprezintă o proporţie de 80%. Dezmiriştirea şi arăturile de bază sînt mecanizate în proporţie de 98%; semănatul este mecanizat în proporţie de 91%, iar recoltatul în proporţie de 71%. De problema lucrărilor solului ne ocupăm în partea a Vl-a a acestei lucrări.
Cultivarea plantelor celor mai adaptate regiunii, a varietăţilor şi a soiurilor superioare de mare productivitate este o condiţie indispensabilă pentru ca sistemul de agricultură raţional cu ierburi sau fără ierburi să dea rezultatele cele mai bune. într-adevăr, sporirea continuă a fertilităţii, asolamentul, îngrăşămintele şi lucrările raţionale ale solului nu pot să fie valorificate îndeajuns de plantele neadaptate regiunii sau de varietăţile şi soiurile inferioare. Adaptarea la noile condiţii de mediu, crearea de varietăţi şi soiuri superioare au deschis agriculturii perspective nelimitate.
Varietăţile şi soiurile superioare de plante agricole cer nu numai o pregătire bună a solului prin lucrări raţionale şi îngrăşăminte, dar şi o îngrijire mai atentă în timpul vegetaţiei, asigurarea continuă cu hrană şi apă şi apărarea contra cauzelor de scădere a recoltelor sau de distrugere a plantelor. Trebuie combă-
4 1 — Agrotehnica
642
Organizarea teritoriului şi asolamentele
tute energic buruienile, bolile şi dăunătorii plantelor. Trebuie avut în vedere că unele din soiurile superioare de mare productivitate sînt mai sensibile la anumite boli, produse de virusuri, de bacterii şi de ciuperci şi mai atacate de dăunători. Ştiinţa a creat mijloace de a combate radical buruienile prin mijloace agrotehnice şi chimice, de a preveni şi combate bolile plantelor şi de a distruge dăunătorii. Problema buruienilor va fi tratată în partea a VUI-a. Crearea de noi soiuri face parte din disciplina de ameliorare a plantelor, iar cultivarea lor raţională face parte din fitotehnie.
Combaterea eroziunii. în sistemele vechi de agricultură nu se dădea atenţia cuvenită factorilor negativi, calamităţilor care duc la distrugerea culturilor şi la distrugerea mediului în care plantele îşi dezvoltă rădăcinile şi. care este solul. Calamităţile cele mai grave sînt eroziunea solului şi seceta. Sistemul de agricultură cu ierburi cuprinde măsuri de prevenire şi de luptă cu aceste calamităţi.
Asolamentul cuprinde prescripţii care au rolul să conserve solul şi să-l ferească de eroziune. Se combină plantele în asolament, în aşa fel ca pe versanţii supuşi eroziunii proporţia plantelor care favorizează eroziunea să fie mai mică şi proporţia plantelor care ocrotesc solul să fie mai mare. Se fac praguri şi benzi de protecţie permanent înierbate. Solele iau forma unor dreptunghiuri alungite în sensul curbelor de nivel. Se fac asolamente de protecţie în care numărul solelor înierbate este mai mare decît în asolamentul agricol sau cel furajer obişnuit.
Se plantează perdele antierozionale la jumătatea versanţilor sau în părţile cele mai expuse eroziunii.
Lucrările solului se adaptează de asemenea necesităţii de a conserva solul şi umiditatea. Toate lucrările se fac curbe de nivel, arătura se face pe fîşii înguste, la cormană, în aşa fel ca să rezulte coame sau «valuri», orientate pe curbele de nivel. Aceste valuri interceptează apa de scurgere şi o silesc să se infiltreze în sol. Infiltraţia este cu atît mai bine asigurată, cu cît solul are
o	structură mai bună.
Pe pante mai mari, pînă la 12% şi în regiunile în care ploile au un caracter torenţial, se întreprind lucrări de amenajare a terenului. Se construiesc pe curbele de nivel valuri, al căror profil are dimensiuni mai mari decît cele ce se pot realiza prin arătură. Aceste valuri de obicei cu profil rotunjit şi cu un şanţ adiacent, foarte puţin adînc, nu reprezintă o pierdere de teren. Ele sînt dimensionate în aşa fel, încît se pot cultiva; uneltele de lucru şi maşinile pot lucra atît în şanţul foarte plat cît şi pe taluzurile valului.
La pante mai mari de 12% şi pentru culturi speciale, terenul se amenajează în terase. Platformele teraselor sînt sprijinite de taluzuri înierbate.
Cînd eroziunea a luat forme grave, în special în cazul eroziunii de adîncime, care a provocat formarea de ogaşe şi ravene, se recurge la lucrări tehnice speciale, iar sectorul respectiv este destinat împăduririi în întregime.
Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams
643
Combaterea eroziunii provocată de vînt este de asemenea inclusă în complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams. Perdelele de protecţie, mic-şorînd viteza vîntului, apără stratul superficial al solului lucrat de spulberare. Sectoarele ocupate de ierburi sînt cel mai bine apărate de eroziunea prin vînt.
Nisipurile mobile sînt fixate cu ajutorul plantaţiilor forestiere sau al înier-bărilor. Cînd nisipurile nu sînt total sterile şi apa freatică nu este prea adîncă, ele se pot cultiva cu plante agricole, la adăpostul perdelelor de protecţie. Acesta este cazul nisipurilor din sudul Olteniei şi din partea de nord-vest a ţării noastre. De combaterea eroziunii ne vom ocupa în partea a X-a, iar de luarea în cultură a nisipurilor în partea a XH-a a cărţii.
Lupta contra secetei. Seceta provoacă o nesiguranţă şi o nestabilitate a recoltelor, iar în unii ani recoltele sînt total compromise. Lupta contra secetei reprezintă un element impcrtant în orice sistem raţional de agricultură şi în complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams.
Lupta se duce prin măsuri agrotehnice, prin menţinerea şi îmbunătăţirea structurii şi prin perdele de protecţie, potrivit recomandărilor tuturor celor trei întemeietori ai noului sistem. Prevenirea şi combaterea eroziunii şi scurgerii superficiale a apei, aşa cum am arătat mai sus, reprezintă un mijloc de luptă cu seceta.
Pentru a reţine o cantitate cît mai mare de apă şi a împiedica scurgerea ei nefolositoare în rîuri şi mări, întemeietorii sistemului au recomandat construirea de eleştee, iazuri şi lacuri artificiale, prin bararea vîlcelelor şi a ravenelor, după stingerea proceselor de eroziune. Aceste rezervoare de apă alimentează pînza freatică şi-i ridică nivelul, trimit în atmosferă o mare cantitate de vapori de apă şi atenuează seceta atmosferică, permit construirea unor sisteme de irigaţie locale pentru culturile mai pretenţioase, cum sînt legumele.
Aceste rezervoare aduc şi alte foloase: ele servesc pentru piscicultură şi pentru creşterea păsărilor de apă. De problema secetei şi mijloacele de luptă contra ei ne vom ocupa în partea a IX-a.
Pentru combaterea secetei în regiunile cu foarte puţine precipitaţii, complexul Dok uceaev-Kostîcev-Viliams, prevede construirea unor mari sisteme de irigaţie, cum sînt acelea de pe cursul mijlociu şi inferior al Volgii şi cele din republicile din Asia Centrală. Pentru aceasta se construiesc baraje uriaşe, care reţin în bazinele de acumulare miliarde de metri cubi de apă. Aceste baraje şi bazine de retenţie servesc în acelaşi timp pentru construirea de hidrocentrale electrice, care furnizează electricitate atît pentru industrie, cît şi pentru agricultură. Construirea acestor baraje şi a marilor sisteme de irigaţie fac obiectul unor discipline speciale.
Elementele componente ale sistemului de agricultură cu ierburi perene sînt strîns legate între ele şi trebuie aplicate împreună. în acest chip, ele îşi
41
644
Organizarea teritoriului şi asolamentele
amplifică reciproc eficacitatea, conform legii formulate de V i 1 i a m s. Iată un exemplu din experienţele Institutului de cercetări agronomice « V. V. Doku-ceaev», care arată cum fiecare element al sistemului amplifică eficacitatea. Experienţa s-a făcut cu grîu de primăvară.
Tabelul 73
Eficacitatea lucrărilor din sistemul de agricultură cu ierburi asupra recoltei grîului de primăvară, în experienţele Institutului de cercetări agronomice
«V. V. Dokuceaev» din U.R.S.S.
	Elementele din complex aplicate	Recolta obţinută kg la ha
1	Cu lucrarea raţională a solului		1 680
2	Cu lucrarea raţională a solului şi asolamentul cu ierburi . .	1 810
3	Cu lucrarea raţională a solului, asolamentul cu ierburi şi per-	1
	dele forestiere de protectie		2 530
4	Cu lucrarea raţională a solului, asolamentul cu ierburi, perdele	
	forestiere de protectie si îngrăşăminte		3 050
Introducerea sistemului de agricultură cu ierburi în agricultura
din U.R.S.S. Astfel de rezultate s-au dobîndit în foarte numeroase experienţe, executate în colhozuri, sovhozuri şi staţiunile experimentale din U.R.S.S., între anii 1937 şi 1948.
Pe baza acestor rezultate, Comitetul Central al P.C. şi Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. au dat Hotărîrea din 20 octombrie 1948, pentru introducerea sistemului de agricultură cu ierburi sau complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams în regiunea de stepă şi silvostepă a părţii europene a Uniunii. Hotărîrea este intitulată astfel: « Despre planul de plantare a perdelelor silvice de protecţia cîmpului, introducerea asolamentelor cu ierburi perene, construirea de eleştee şi iazuri cu apă pentru asigurarea recoltelor îmbelşugate şi stabile în regiunea de stepă şi silvostepă a U.R.S.S. ».
în cuprinsul hotărîrii se specifică următoarele:
« Se va considera că introducerea în colhozuri şi sovhozuri a sistemului de agricultură cu ierburi perene constituie una din cele mai importante măsuri pentru sporirea recoltelor, pentru crearea unei baze furajere solide în vederea creşterii animalelor şi pentru mărirea producţiei muncii în colhozuri şi sovhozuri».
Planul prevede, pe lîngă executarea măsurilor agrotehnice prescrise, plantarea a şapte mari brîie forestiere, cu orientarea nord-sud, începînd de pe fluviul Ural şi pînă la Don şi Doneţ, în lungime totală de peste 5 000 km. Planul mai prevede plantarea unei reţele de perdele de protecţie, care să acopere toată regiunea de sud şi sud-est a părţii europene a Uniunii. Executarea planului este prevăzută a se realiza în 15 ani, ea este în curs.
Complexul Dokuceaev-Kostîcev- Viliams
645
în ceea ce priveşte măsurile agrotehnice, experienţa a impus introducerea unor modificări, în special în ceea ce priveşte sola înierbată, modificări pe care le-am analizat mai sus.
Aplicarea sistemului de agricultură cu ierburi sau a complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams în condiţiile din R.P.R. Cercetările privitoare la aplicarea sistemului cu ierburi în condiţiile ţării noastre au început la Institutul de cercetări agronomice în anul 1949. Tot în acel an a îficeput să lucreze un colectiv al Academiei R.P.R., care trebuia să stabilească condiţiile în care acest sistem se poate aplica în ţara noastră. Rezultatele dobîndite şi îndrumările corespunzătoare sînt cuprinse într-o lucrare publicată de Institutul de cercetări agronomice. 1 Se dau în această lucrare indicaţii cum trebuie făcută organizarea teritoriului, exemple de asolamente, ce amestecuri de ierburi perene sînt recomandabile în diferite regiuni pedoclimatice şi în general modul cum trebuie să se aplice diferitele elemente componente ale noului sistem de agricultură în condiţiile ţării noastre.
Institutul de cercetări agronomice a introdus sistemul de agricultură cu ierburi la toate staţiunile sale, a plantat perdele de protecţie la staţiunile sale din regiunile de stepă şi silvostepă, a întemeiat o staţiune experimentală pentru studiul irigaţiei la Chişcani, raionul Brăila şi o staţiune pentru studiul metodelor de prevenire şi combatere a eroziunii la Perieni, raionul Bîrlad. Cu aceste staţiuni, Institutul de cercetări agronomice răspunde la necesităţi urgente şi completează reţeaua de staţiuni experimentale a ţării.
Prin aceste realizări, Institutul de cercetări agronomice a dus la îndeplinire una din principalele sarcini, cuprinse în primul nostru plan cincinal 1951 — 1955. Legea primului plan cincinal prevedea în Cap. I, art. 13, următoarele:
« Să se înceapă studiile şi lucrările pregătitoare necesare pentru transformarea naturii şi combaterea secetei în regiunea cuprinsă între Dunăre şi Carpaţi, printr-o reţea de canale de irigaţii, prin împăduriri, amer^jări de iazuri etc. »
La Cap. IV, art. 24, se prevedeau următoarele:
« Se va asigura dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul agriculturii, dirijîndu-le în primul rînd spre aplicarea în condiţiile Republicii noastre a sistemului de asolamente Dokuceaev-Kostîcev-Viliams».
Primul nostru plan cincinal cuprinde şi alte prevederi importante în legătură cu introducerea noului sistem de agricultură: mărirea numărului de staţiuni, de maşini şi tractoare, dezvoltarea industriei de îngrăşăminte chimice, mărirea suprafeţei irigate, executarea de lucrări de îndiguire şi desecare etc.
1 A. Vasiliu, D. Davidescu, I. Lungu, Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams (sistemul de agricultură cu ierburi perene), îndrumări tehnice I.C.A.R., nr. 49, Editura Agro-Silvică de Stat 1954.
646
Organizarea teritoriului şi asolamentele
în ceea ce priveşte problema îmbunătăţirii condiţiilor climatice şi hidrologice şi problema conservării solului, primul nostru plan cincinal prevedea:
« Se vor intensifica lucrările de refacere a pădurilor, se vor împăduri 390 000 ha. Se vor consolida 7 000 ha de rîpi (ravene, ogaşe). Se vor ameliora prin împădurire 40 000 ha de terenuri degradate. Se va asigura restabilirea şi menţinerea echilibrului în regimul apelor, în regiunile de interes hidroelectric, împădurindu-se 36 000 ha. »
Organizarea teritoriului şi plantarea perdelelor de protecţie s-au făcut pe scară mare în centrul Dobrogei, în lungul văii Carasu şi pe scară mai mică în alte regiuni ale ţării, în gospodăriile de stat. în anul 1953 s-a creat, în cadrul Ministerului Agriculturii, Direcţia generală a organizării teritoriului şi asolamentelor, cu trei direcţii: Direcţia cadastrului şi a bunurilor, Direcţia amelioraţiilor agrosilvice şi Direcţia organizării teritoriului şi asolamentelor.
Această direcţie generală are sarcină să elaboreze planurile de organizare a teritoriului şi de introducere a asolamentelor la gospodăriile de stat şi la gospodăriile colective. S-au şi întocmit astfel de planuri pentru mai multe gospodării de stat şi colective. Lucrările sînt în curs 1.
Pentru cel de-al doilea cincinal 1956—1960, Directivele celui de-al II-lea Congres al P.M.R., ţinut în decembrie 1955, prevăd o serie de măsuri strîns legate de aplicarea noului sistem de agricultură.
« Se va asigura mărirea producţiei agricole prin introducerea celor mai perfecţionate maşini agricole, introducerea irigaţiilor în cultura mare, extinderea folosirii produselor chimice şi a metodelor agrotehnice înaintate».
Se prevede mărirea suprafeţei cultivate la 10 500 00 ha, prin punerea în valoare a terenurilor necultivate, prin recuperarea terenurilor nisipoase şi sără-turoase, prin lucrări de indiguire şi desecări etc. Această mărire a suprafeţei cultivate se va realiza în urma unei bune organizări a teritoriului.
Se „vor dezvolta viticultura şi pomicultura în regiunile de deal şi terasele Dunării, dar numai pe terenurile care nu sînt propice pentru cultura cerealelor, deci pe terenurile care au acum o folosinţă foarte extensivă sau nu sînt folosite de loc, adică pe terenurile supuse eroziunii. Se vor executa şi lucrări speciale de conservare a solului şi de combatere a eroziunii.
Directivele Congresului al II-lea prescriu ca: «în regiunile cu umiditate mai mare, în special în Ardeal şi în vestul ţării, să se dea atenţie ierburilor perene, care dau rezultatele cele mai bune».
Rezoluţia plenarei C.C. al P.M.R. din 16—17 iulie 1956, cu privire la măsurile pentru realizarea sarcinilor stabilite de Congresul al II-lea al partidului, stabileşte ca « Ministerul Agriculturii să treacă în timpul cel mai scurt posibil
1 Gh. Timariuy Op. cit.
Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams
647
la organizarea teritoriului gospodăriilor colective pe baza zonării producţiei agricole » 1.
Organizarea teritoriului implică, ca un element esenţial, stabilirea şi aplicarea asolamentului.
Pentru a se putea aplica metode agrotehnice înaintate, se prevede o mărire a numărului de S.M.T.-uri, o nouă înzestrare cu un număr important de tractoare şi maşini agricole, atît în S.M.T.-uri, cît şi în gospodăriile de stat.
Pentru a se asigura stabilitatea recoltelor şi sporirea lor, se vor executa lucrări de hidroamelioraţii: desecări şi irigaţii; se vor pune în stare bună de funcţiune sistemele hidrotehnice existente; se vor acorda gospodăriilor colective credite pentru investiţii productive, canale de irigaţie şi asanare etc.
Se vor continua lucrările de împădurire a terenurilor forestiere dezgolite şi de refacere a pădurilor degradate şi se vor împăduri suprafeţele dezgolite prin exploatările curente.
în enumerarea elementelor componente ale complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams este cuprins întreg conţinutul agrotehnicii ca disciplină ştiinţifică.
1	Scînteia din 28. VIL 1956.
PARTEA a V-a ÎNGRĂ'ŞĂMINTELE
CAPITOLUL I
ÎNGRĂŞĂMINTE MINERALE ŞI ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE INDUSTRIALE
GENERALITĂŢI
îngrăşămintele pe care le dăm solului şi care hrănesc plantele se împart în două grupe mari: minerale şi organice. Cele minerale pun la dispoziţia plantelor elementele nutritive imediat sau foarte curînd după ce le-am administrat, pe cînd cele organice pun la dispoziţia plantelor elementele nutritive mai tîrziu, după ce s-au descompus şi mineralizat.
îngrăşămintele minerale se împart în îngrăşăminte azotate, fosfatice şi pota-sice etc., după elementul nutritiv principal pe care-1 conţin.
Este apoi o grupă de îngrăşăminte minerale care se dau în cantităţi mici, numite îngrăşăminte cu microelemente.
Toate îngrăşămintele minerale pot fi date solului sub formă de praf, cristale mici sau sub formă granulată.
Sînt apoi substanţe minerale care au o acţiune indirectă asupra însuşirilor solului. Ele creează condiţii fizice, chimice şi biologice favorabile microorganismelor din sol şi creşterii plantelor superioare. Acestea sînt amendamentele.
îngrăşămintele organice sînt resturi organice purtătoare de elemente nutritive pentru plante şi de material energetic pentru microorganismele din sol. Aceste resturi organice pot fi date solului şi după ce ele au trecut printr-un proces de fermentare.
După ce s-au descompus şi mineralizat, îngrăşămintele organice eliberează sub forme solubile toate elementele nutritive de care au nevoie plantele cultivate.
Este apoi un grup de îngrăşăminte care se dau solului pentru ca să se fixeze o cantitate mai mare de azot atmosferic sau pentru ca să se elibereze sub forme solubile o cantitate mai mare de elemente nutritive din rezerva organică şi minerală a solului. Acestea sînt îngrăşămintele bacteriene.
652
îngrăşămintele
A. ÎNGRĂŞĂMINTE AZOTATE
§ 1. îngrăşăminte purtătoare de azot nitric
Nitratul de sodiu natural (salpetrul de Chile), Na N03. Acesta este un îngrăşămînt natural, care se extrage din zăcămîntul de nitraţi ce se găseşte în America de Sud, în statele Chile şi Peru, pe coasta Oceanului Pacific, pe un platou înalt, la 1 000 m înălţime, între Cordilierii Coastei şi Cordilierii Anzilor. Lungimea depozitului este de 660 km, iar lăţimea de 20—100 km. Clima din această regiune este foarte secetoasă, cu ploi rare, cu zile foarte calde şi nopţi reci, este o climă de deşert. Din cauza precipitaţiilor foarte scăzute, sărurile solubile nu sînt levigate în adîncime, deoarece curentul descendent este inexistent, în schimb predomină curentul ascendent. Sărurile din adîncime sînt aduse la suprafaţă, unde cimentează părticelele de nisip. De aceea, stratele superioare sînt gresii bogate în săruri.
Sub acest strat de nisip, cimentat	de săruri, se găseşte	un	al	doilea	strat
mai gros, bogat în nitrat de sodiu. Urmează al treilea strat, foarte bogat în săruri, în care predomină nitratul de sodiu. Mai conţine cantităţi mici şi din alte săruri, ca sulfaţi de sodiu şi de magneziu, cloruri, ioduri, bromuri, amestecate cu argilă. Urmează al patrulea	strat, mai sărac în	săruri,	iar	ultimul
strat, al cincilea, este alcătuit mai mult	din material argilos.
Originea acestor depozite, cele mai mari depozite naturale de nitrat cunoscute pe globul pămîntesc, este mult discutată.
Se presupune că platoul înalt al Cordilierilor a fost cîndva — într-o eră geologică depărtată — acoperit de apa oceanului, în care creşteau numeroase alge marine. După ce regiunea s-a ridicat prin mişcări geologice ale scoarţei pămîntului, deasupra oceanului, algele marine s-au mineralizat prin procese de amonificare şi nitrificare şi s-a format nitrat de sodiu. S-a format mai mult nitrat de sodiu, din cauza sodiului existent în cantitate mare în apa oceanului.
Se mai presupune că~nitraţii provin de la animalele care au trăit în terţiar, deoarece s-au găsit în aceste depozite resturi de mastodonţi şi megaterii. Aceasta înseamnă că în terţiar clima nu a fost aşa de aridă cum este astăzi. Din numeroasele animale, prin descompunerea corpului lor bogat în substanţe proteice, prin amonificare şi nitrificare, s-au format nitraţi.
A treia presupunere este că nitraţii s-au format din azotul atmosferic, prin descărcări electrice. Azotul atmosferic se oxidează, formînd oxizi de azot, care se combină cu apa din atmosferă, dînd acid nitros şi acid nitric. Acidul nitric se combină cu sodiul din silicaţi, formînd nitraţi. Această teorie este sprijinită de faptul că descărcările electrice sînt foarte frecvente în această regiune.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
653
Mai sînt şi alte presupuneri sau teorii, care caută să explice formarea acestor zăcăminte de nitrat de sodiu unice în lume, cum sînt: teoria vulcanică, a gua-noului etc.
Depozitele acestea de salpetru erau de mult cunoscute, dar exploatarea lor în cantităţi mai mari a început abia în anul 1830, cînd s-a recunoscut în Europa valoarea fertilizantă a salpetrului.
în 1929, după aproape 100 de ani de la descoperirea lor, s-a ajuns să se extragă 3 280 000 tone anual. Rezerva totală a fost calculată la 240 000 000 tone. După anii 1914—1918, cînd s-a început fabricarea îngrăşămintelor azotate sintetice, a scăzut mult însemnătatea economică mondială a acestor zăcăminte.
Stratul care se exploatează este al treilea, care este mai bogat în nitrat de sodiu. Materialul brut, amestecat cu sărurile amintite şi cu o cantitate mică de argilă, se numeşte «caliche». Nitratul de sodiu se separă prin dizolvare. Se dizolvă bucăţile mari de caliche în bazine mari de fier, cu apă caldă. Soluţia este condusă în alte bazine, unde se răceşte. Salpetrul de Chile se depune sub formă de cristale. Soluţia de deasupra cristalelor este bogată în iod şi este folosită la extragerea iodului, iar cristalele se usucă prin expunere la aer sau centrifugare. Nitratul de sodiu astfel obţinut nu este curat, ci conţine cantităţi mici de potasiu, clor, iod, brom, calciu, magneziu etc.
Salpetrul de Chile conţine 15 — 16% azot nitric. Se prezintă sub formă de cristale romboedrice, dar apropiate de forma cubică. Culoarea lui este albă-murdar, cînd conţine impurităţi multe şi albă, dacă este mai curat. Salpetrul de Chile este foarte solubil. în 100 g de apă, la temperatura de 10—20°, se dizolvă 44—47 g de salpetru. Soluţia are un gust leşietic. Se poate cunoaşte că este un azotat şi după explozia pe care o face pe cărbune incandescent şi după culoarea galbenă a flăcării.
Se poate stabili că este un azotat şi prin încercarea cu difenilamina O cantitate mică din substanţa pe care o analizăm se ia pe un vîrf de briceag şi se pune într-o eprubetă în care se toarnă 3—4 cm3 apă distilată. Se adaugă 10—15 picături de difenilamină, care se lasă să se prelingă uşor pe pereţii epru-betei înclinate, astfel ca difenilamina să formeze un strat distinct la fundul eprubetei. Apariţia unei puternice coloraţii albastre arată prezenţa azotatului.
Salpetrul de Chile este higroscopic. Trebuie păstrat într-un loc uscat sau folosit îndată ce a fost procurat. însuşirea esenţială a salpetrului este că are azotul sub formă nitrică şi plantele îl absorb imediat, iar efectul lui apare foarte curînd după ce a fost administrat. Este îngrăşămîntul azotat care se potriveşte mai bine la îngrăşarea suplimentară a plantelor agricole, fiind foarte indicat
1 H. Sluşanschi, Analiza îngrăşămintelor şi amendamentelor, I.C.A.R., Metode, Rapoarte, Memorii, Serie nouă, 11/1954.
654
îngrăşămintele
pentru cerealele de toamnă. Dacă o cultură a suferit din cauza îngheţului, din cauza atacului de insecte sau a stagnării apei, salpetrul înviorează foarte curînd cultura şi dă plantelor un ritm de vegetaţie normal.
Nu se va răspîndi salpetrul de Chile cînd plantele sînt acoperite de rouă, deoarece poate forma soluţii concentrate, care distrug ţesuturile.
Salpetrul fiind foarte solubil, este uşor spălat în adîncime. El trebuie administrat în mai multe rînduri, în cursul vegetaţiei, mai cu seamă în regiunile umede şi pe solurile permeabile. Din această cauză, salpetrul nu se îngroapă sub brazdă, mai cu seamă toamna pentru semănături de primăvară. El nu trebuie să fie aplicat nici în cazul irigaţiilor.
Are o reacţie fiziologic alcalină, deoarece planta foloseşte în întregime anionul N03 şi numai foarte puţin sodiu. Sodiul rămînînd în sol, măreşte proporţia de cationi de Na faţă de cationii de H, iar reacţia acidă a solului va deveni neutră şi apoi alcalină. De aceea, salpetrul de Chile trebuie folosit mai mult în regiunile umede, unde sînt soluri cu reacţie acidă şi nu este indicat în regiunile secetoase, unde sînt soluri cu reacţie alcalină. Sodiul care rămîne în masa solului înrăutăţeşte structura, prin acţiunea lui dispersantă. Acest efect este vizibil numai dacă se folosesc cantităţi mari de salpetru, care se aplică consecutiv pe acelaşi sol, într-un număr mare de ani. Folosit în regiunile umede, unde sînt precipitaţii suficiente, apa spală uşor sodiul şi efectul negativ nu se manifestă asupra structurii.
Nu se va răspîndi niciodată salpetrul de Chile sau un alt îngrăşămînt solubil pe un sol foarte uscat, deoarece dă soluţii locale concentrate, vătămătoare pentru microorganismele din sol şi pentru plantele cultivate*
Nitratul (azotatul) de sodiu sintetic, Na N03. Astăzi se foloseşte în agricultura celor mai multe ţări nitratul de sodiu sau azotatul de sodiu sintetic. Acesta are toate însuşirile salpetrului de Chile. Fiind un preparat sintetic, nu mai conţine şi * alte ingrediente. Nu este aşa de higroscopic ca salpetrul de Chile.
Nitratul de sodiu se prepară din azotul atmosferic, care se oxidează, dînd oxizi de azot. Oxidarea azotului se produce la temperaturile mari ale arcului voltaic, de 3 000°—3 600°. Oxidul de azot în contact cu apa dă acidul azotic sau nitric, care, tratat cu hidroxid de sodiu, dă nitratul de sodiu şi apă, după următoarele reacţii chimice:
2N + 202 -* 2N02	2N02+	H20	—	HNOs + HNOa
Rezultă acid nitric şi acid nitros.
Acidul nitros se descompune imediat.
3	HNO, -* HNO* + NO, + 2 NO HN03 + NaOH NaN03 + H20
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
655
Acidul nitric se poate prepara mai economic prin oxidarea amoniacului. Amoniacul poate să se prepare sintetic din azotul atmosferic şi din hidrogenul obţinut prin electroliza apei, sau din metan. Azotul se combină cu hidrogenul la o presiune mare de 1 000 atmosfere şi la temperatura de 500°.
Nitratul (azotatul) de calciu, Ca (NO )2. O dată obţinut, acidul azotic se poate combina cu oricare bază. Cînd se combină cu calciul din laptele de var se obţine azotatul de calciu, după următoarea reacţie chimică
2HN03 + Ca (OH)2 = Ca (NOJ2 + 2H20.
Azotatul de calciu este de culoare albă şi se prepară sub formă granulară. Este un îngrăşămînt foarte solubil, ca şi azotatul de sodiu. în 100 g de apă distilată se dizolvă 71 — 88 g de azotat de calciu, la temperatura de 15—20°. Pe cărbune incandescent se topeşte şi lasă o masă albă de calciu.
Prezenţa anionului NOa se constată cu difenilamina, iar prezenţa calciului se stabileşte cu oxalat de amoniu 5%. Apariţia unui precipitat cristalin de culoare albă, care este oxalatul de calciu, arată prezenţa calciului.
Azotatul de calciu este foarte higroscopic. Absoarbe din aerul atmosferic cantităţi mari de apă. Trebuie păstrat în încăperi uscate, bine ambalat în vase de metal sau în saci impermeabili, deci ferit cît mai mult de vaporii de apă din. atmosferă.
Se reduce din higroscopicitate, dacă se introduce chiar de la fabricare o cantitate cît mai mare de apă de cristalizare. Dar cu cît cantitatea de apă de cristalizare creşte, cu atît conţinutul de azot scade. Cu două molecule de apă de cristalizare conţine 14% N, iar cu patru molecule de apă de cristalizare conţine 11,86% N.
Conţinutul de azot este mic, dar eficacitatea lui este imediată, ca şi a azotatului de sodiu. Este un îngrăşămînt azotat mai bun decît azotatul de sodiu, din cauza conţinutului de calciu, care îmbunătăţeşte structura solului şi este şi un element chimic, mai necesar plantelor şi microflorei din sol, decît sodiul.
Azotatul de calciu este un îngrăşămînt cu reacţie fiziologic alcalină. S-a calculat că la fiecare 100 kg de azotat de calciu se eliberează o cantitate de calciu echivalentă cu 20 kg de carbonat de calciu.
Nitratul (azotatul) de potasiu, KNOa. Din acid azotic combinat cu o sare de potasiu se poate obţine şi azotatul de potasiu. Este mai puţin folosit, deoarece este foarte scump şi este exploziv.
§ 2. îngrăşăminte purtătoare de azot amoniacal
Sulfatul de amoniu, (NH4)2 S04, se prepară din amoniac şi acid sulfuric, după următoarea reacţie chimică:
2NH3 + H2S04 = (NH4)2S04.
«656
îngrăşâmin tele
Amoniacul se poate prepara sintetic din azotul atmosferic, legat cu hidrogenul obţinut din electroliza apei sau metanului. Se mai poate obţine amoniacul si	ca	produs secundar de la	distilarea uscată a cărbunilor. Cărbunii se încălzesc
la	1000°, în vase închise şi	fără aer. în aceste condiţii se produc: cocsul,	gazul
de încălzit sau luminat, gudroanele şi apele amoniacale. Apele amoniacale se tratează cu acid sulfuric şi rezultă sulfatul de amoniu. Deoarece acidul sulfuric este scump, se foloseşte în locul acidului sulfuric gipsul, sub forma laptelui de gips.
Sulfatul de calciu din laptele de gips, în prezenţa bioxidului de carbon, se combină cu amoniacul şi dă sulfatul de amoniu, iar bioxidul de carbon cu calciul dă carbonat sau bicarbonat de calciu, după următoarele reacţii chimice:
CaS04 + H20 +	C02 + 2NH3 -* (NH4)2S04 + CaC03
CaS04 + 2H20 +	2C02 + NH3 -* (NH4)2S04 + Ca(C03H)2.
Sulfatul de amoniu preparat din amoniacul sintetic este de culoare albă, iar cel preparat din apele amoniacale este de culoare cenuşie-murdar, uneori chiar brună-roşiatică. Acesta din urmă conţine în masa lui urme de acid sulfuric, substanţe gudronate, sulfocianură de amoniu şi alte impurităţi, din care unele, ca acidul sulfuric şi sulfocianura de amoniu, sînt vătămătoare plantelor cultivate. Culoarea roşiatică indică prezenţa sulfocianurii de amoniu (NH^CNS).
Sulfatul de amoniu preparat din amoniacul sintetic cristalizează în sistemul rombic, în prisme bipiramidale. Conţine 20—21% N, deci este mai concentrat decît azotatul de sodiu. Se dizolvă uşor în apă, în proporţie de 42—43%, la o temperatură a apei de 10—20°. Nu este higroscopic. Se păstrează uşor, nu se formează bulgări şi deci se poate răspîndi cu mai multă uşurinţă. Poate fi recunoscut uşor, deoarece pe cărbune incandescent degajă amoniac. Amoniacul poate fi identificat şi cu hidroxid de sodiu 10%. într-o eprubetă se pune o cantitate de substanţă cît se ia pe un vîrf de briceag, se adaugă 1—2 cm3 de hidroxid de sodiu 10% şi apoi se încălzeşte pînă la fierbere. Dezvoltarea mirosului caracteristic de amoniac arată prezenţa unui îngrăşămînt cu azot amoniacal. Pentru a se pune în evidenţă prezenţa anionului S04, se face încercarea cu clorură de bariu 10%. Dacă în soluţia în care am adăugat clorură de bariu 10% apare un precipitat alb, se mai adaugă şi 1—2 cm3 de acid clorhidric 10% şi se încălzeşte pînă la fierbere. Dacă precipitatul alb, care este sulfatul de bariu, nu se dizolvă, se dovedeşte că substanţa cercetată a fost un sulfat.
Amoniul din sulfatul de amoniu înlocuieşte calciul sau un alt cation din complexul coloidal al solului. Sulfatul de amoniu se poate deci administra şi pe soluri din regiuni umede, deoarece azotul nu este levigat în adîncime, aşa cum este levigat azotul din azotatul de sodiu. Pentru aceleaşi motive se poate folosi sulfatul de amoniu în culturile irigate, în special în orezării.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
Amoniacul din sulfatul de amoniu nu trebuie să se desprindă de anionul
S04 la suprafaţa solului. Dacă se dă sulfatul de amoniu la suprafaţa solului, fără să se amestece sau fără să se îngroape în sol, atunci cantităţi însemnate de amoniac din sulfatul de amoniu se pierd în atmosferă. Nici nitrificarea nu se săvîrşeşte la suprafaţa solului, deoarece bacteriile nitrificatoare, ca şi alte bacterii, sînt distruse de lumina solară şi cu deosebire de razele ultraviolete. Nitrificarea se face mai în adîncime, la cîţiva centimetri de la suprafaţa solului. Rezultă din cele spuse o consecinţă practică de mare însemnătate şi anume că sulfatul de amoniu trebuie îngropat imediat cu plugul, discuitorul, cultivatorul, iar ca îngrăşămînt suplimentar se îngroapă prin prăşit.
Amoniul din sulfatul de amoniu rămîne în formă adsorbită pînă ce-1 con-sumă plantele sau pînă ce bacteriile îl oxidează şi-l prefac în acid nitric şi din acid nitric în nitraţi. După aceea, azotul nitric este consumat de plante sau este spălat de apă în adîncime, din cauza solubilităţii şi a neadsorbţiei lui de către sol. Iuţeala cu care se transformă azotul amoniacal în azot nitric depinde de existenţa condiţiilor de nitrificare: umiditate, aer, căldură, reacţie etc.
Sulfatul de amoniu se poate combina în soluţia solului cu carbonaţii sau bicarbonaţii, dînd carbonatul de amoniu şi sulfatul de calciu, după următoarea reacţie chimică:
Carbonatul de amoniu este însă nestabil şi	se preface	în amoniac	(2NH3)
şi	acid carbonic (C03H2), care se desface repede	în C02 şi	H20.
Principala însuşire a sulfatului de amoniu, ca de altfel a tuturor îngrăşămintelor cu amoniac, este reacţia lor fiziologic acidă.
Din sulfatul de amoniu plantele iau amoniul	şi rămîne	SO~ —, care	cu ionii
de	hidrogen din complex sau cu ionii de hidrogen disociaţi în apă dau acidul
sulfuric, care acidulează soluţia solului Radicalul amoniu din sulfatul de amoniu, neabsorbit de plante, face schimb de ioni cu Ca++, Mg++, K+ etc. din complexul coloidal, după următoarea schemă:
Z/*1 n***	Mg**
Radicalul amoniu, care se comportă ca un element monovalent, este adsorbit, iar cînd este din nou eliberat din complex este transformat în acid azotic, prin procesul de nitrificare.
1 M. G. Cijevski şi colaboratorii, Agricultura generală cu bazele pedologiei, Moscova 1953 (în limba rusă).
J (NH4)2SQ4 + CaCOs - CaS04 + (NH4)2C03
42— Agrotehnica
G58
îngrăşămintele
Hidrogenul din acidul azotic face schimb cu cationii bazici din complex, se eliberează hidrogenul, care măreşte concentraţia de hidrogeni ioni din soluţia solului, mărind astfel aciditatea actuală. Cînd H+ este înlocuit de Ca++, schimbul se face după următoarea schema:
________-t- — -t-
Cs**	+ + SO+
Na +■ 2 HN03
4-	+
N9+ +Ca(tV0j)2
Ca++ Mg" $04
Sulfatul de amoniu dat în cantităţi mari şi timp îndelungat pe soluri acide va mări şi mai mult aciditatea. Acidifierea solului nu se observă în primii ani, dar mai tîrziu efectele sînt evidente.
în tabelul care urmează se poate vedea efectul comparat al sulfatului de amoniu şi al azotatului de sodiu, dat în fiecare an timp de 50 de ani (1876—1926), asupra valorii pH şi asupra recoltelor de grîu de toamnă. Experienţa a fost urmărită în Woburn, în Anglia. Sînt date recoltele medii pe decenii x.
Tabelul 74
Efectul sulfatului de amoniu şi al azotatului de sodiu asupra reacţiei solului şi
a recoltei de grîu
Tratamentul	1877—1896	1897—1906	1907—1916	1917—1926	pH în 1927
	Recolta grîului de toamnă, în kg la ha				
Neîngrăsat		957	609	642	457	5,7
îngrăşat anual cu 178 kg (NH4)2S04					
la ha 		1 542	629	35	38	4,5
îngrăşat anual cu 234 kg NaN03					
la ha 		1 476	1 189	1068	889	5,8
în primele două decenii, 1877—1896, recoltele au fost mari în parcelele îngrăşate cu sulfat de amoniu şi cu azotat de sodiu. în al treilea deceniu, 1897— 1906, recolta a scăzut mult pe parcelele unde s-a administrat timp de două decenii sulfat de amoniu. Recolta s-a menţinut destul de ridicată acolo unde s-a administrat azotat de sodiu. în al patrulea şi al cincilea deceniu, sulfatul de amoniu a creat condiţii defavorabile grîului de toamnă şi recolta a scăzut foarte mult. Recolta s-a menţinut la un nivel ridicat acolo unde s-a administrat azotat de sodiu. Valoarea pH a scăzut simţitor în parcelele în care s-a administrat sulfat
1	/. E. Russell, Soil conditions and plant growth, VII ed., London 1937.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
659
de amoniu, ajungind la 4,5, valoare mai mică decît a parcelei-martor, care s-a menţinut la 5,7. Efectul de acidifiere al sulfatului de amoniu este foarte evident şi s-a manifestat încă de la recolta deceniului al treilea, iar în al patrulea şi al cincilea deceniu, recolta grîului de toamnă s-a redus considerabil.
Se pot înlătura efectele defavorabile ale sulfatului de amoniu şi se poate menţine pH-ul la acelaşi nivel, dacă pe solurile acide se va administra, o dată cu sulfatul de amoniu, şi calciu sub formă de carbonat, hidroxid sau oxid de calciu. Pentru fiecare 100 de kg de sulfat de amoniu date ca îngrăşămînt sînt necesare 110 kg de carbonat de calciu sau un alt compus cu calciu în cantitate echivalentă.
Sulfatul de amoniu poate fi folosit cu mult succes pe solurile alcaline. Cernoziomurile, care au cantităţi mari de calciu adsorbit în complexul coloidal, pot primi ca îngrăşămînt sulfatul de amoniu, deoarece calciul pe care-1 înlocuiesc cu hidrogen modifică reacţia solului de la alcalin spre neutru. în aceste soluri, sulfatul de amoniu are şi o acţiune pozitivă indirectă, prin mobilizarea unei cantităţi mai mari de fosfor şi dej alte elemente nutritive. Acidul azotic rezultat din oxidarea amoniacului solubilizează fosfatul tricalcic, formînd fosfat bicalcic şi monocalcic. Astfel se pun la dispoziţia plantelor cultivate cantităţi mai mari de fosfor asimilabil. într-un mod analog se solubilizează din compuşii anorganici o cantitate mai mare şi de alte elemente nutritive pentru plante.
Pe solurile argiloase, sulfatul de amoniu dă rezultate mai bune. Aceste soluri reţin amoniacul în complexul adsorbtiv, în timp ce în solurile nisipoase amoniacul se pierde.
Clorura de amoniu, NH4C1. Un alt îngrăşămînt cu azot amoniacal este p. clorura de amoniu (NH4C1). Se prepară din acid clorhidric şi amoniac. Se mai poate obţine şi ca produs secundar de la industria sodei [caustice, după următoarea reacţie chimică:
NH3 + C02 + NaCl + H20 = NaHC03 + NH4C1
Conţine 24—25% azot. Are o reacţie fiziologic acidă, ca şi sulfatul de amoniu. După consumarea amoniacului rămîne clorul, care, cu hidrogenii din sol, dă acid clorhidric, iar NH3 prin oxidare biologică dă acid azotic. Pentru a nu mări aciditatea solului este necesar să se dea pentru fiecare 100 kg de clorură de amoniu cîte 140 kg de carbonat de calciu sau un alt compus cu calciu, în cantitate echivalentă. Pe lîngă o reacţie fiziologic acidă, acest îngrăşămînt are şi clor, care micşorează calitatea producţiei unor plante. Efectul defavorabil al clorului se manifestă mai ales la tutun, la cartofi, la sfecla de zahăr, la viţa de vie şi in. Tutunul dă o cantitate mai mare de cenuşă, arde încet şi neuniform, nu are aromă, nu se păstrează bine. Cartofii produc cantităţi mai mici
42*
660
îngrăşămintele
de amidon, sfecla de zahăr şi viţa de vie mai puţin zahăr, iar inul dă fibre de calitate inferioară x, 2.
Amoniacul lichid, NH3. De curînd s-a introdus în agricultură ca îngrăşămînt azotat şi amoniacul lichid. în culturile neirigate se introduce în sol cu ajutorul unor cultivatoare-hrănitoare, prevăzute cu tuburi, la capătul cărora sînt brăzdare, ca la maşinile de semănat. Aceste brăzdare pătrund pînă la adîncimea de 10—15 cm. Se poate folosi amoniacul lichid la prăsitoare, introducîndu-se printre rîndurile plantelor ca îngrăşămînt suplimentar, îngropat la cel puţin 10 cm adîncime. Nu este folosit prin stropirea solului la suprafaţă, deoarece se pierd cantităţi mari de amoniac. Nici plantele nu se stropesc cu amoniac lichid, deoarece amoniacul, fiind caustic, arde plantele.. Amoniacul lichid este întrebuinţat mai mult la culturile irigate.
Este cel mai concentrat îngrăşămînt azotat, deoarece conţine 82% N. Amoniacul lichid provoacă la început o alcalinizare temporară, dar într-un sol cu însuşiri fizice bune, amoniacul se oxidează repede, pînă la acid azotic şi în cele din urmă acidifică solul.
Pentru a se menţine reacţia solului constantă, se recomandă ca o dată cu amoniacul să se dea şi carbonat de calciu. La 100 kg de amoniac lichid se dau şi 148 kg de carbonat de calciu sau un alt compus cu calciu, în cantitate echivalentă. Avînd cea mai mare cantitate de azot în unitatea de volum sau greutate, amoniacul este îngrăşămîntul care reduce cel mai mult cheltuielile de transport, manipulare, înmagazinare şi răspîndire.
Pe lîngă aceasta, la acelaşi conţinut de azot, efectul amoniacului lichid este mai mare decît al azotatului de amoniu, aşa cum s-a dovedit din experienţele urmărite în S.U.A., la bumbac, grîu de toamnă, ovăz, porumb. La porumb s-a obţinut un spor de recoltă de 345 kg la ha, în experienţele urmărite în statul Mississippi, cînd s-au dat 112 kg de azot la hectar, sub formă de amoniac lichid, în comparaţie cu aceeaşi cantitate de azot dată sub formă de azotat de amoniu. Amîndouă îngrăşămintele s-au îngropat la 12 cm adîncime, înainte de semănatul porumbului 3.
§ 3. îngrăşăminte purtătoare de azot nitric şi amoniacal
Azotatul de amoniu, NH4N03. Un îngrăşămînt mult folosit în agricultura R.P.R. este azotatul de amoniu, nitratul de amoniu sau salpetrul de amoniu. Se prepară prin neutralizarea soluţiei amoniacale cu acidul azotic, după următoarea reacţie chimică: HNOs + NH3 = NH4N03.
1	M. G. Cijevski, Op. cit.
2	E. F. Bear, Soils and fertilizers, 1953.
3	W. B. Andrews, J. A. Neely and F. E. Edzvards, Anhydrous ammonia as a source of nitrogen, Mississippi agric. exp. st. bul., 482/1951.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
661
Acest îngrăşămînt conţine azotul sub formă nitrică şi amoniacală. Amîndouă aceste forme de azot sînt folosite de plante. Planta foloseşte în primul rînd azotul nitric şi apoi pe cel amoniacal, pe măsură ce acesta din urmă se transformă treptat în azot nitric. Deci azotul se pune la dispoziţia plantelor eşalonat,, pe timp mai îndelungat, acţiunea de levigare este numai parţială, deoarece numai azotul nitric se spală uşor, cel amoniacal rămîne adsorbit în complexul coloidal al solului.
Azotatul de amoniu conţine 33 — 35% azot, din care jumătate sub formă nitrică şi jumătate sub formă amoniacală. Este un îngrăşămînt concentrat, deci conţine în aceeaşi unitate de greutate o cantitate dublă de azot, faţă de azotatul de sodiu. Cheltuielile de transport şi cele de depozitare sînt mai mici dacă se compară cu azotatul de sodiu sau un alt îngrăşămînt cu un conţinut scăzut de azot.
Ca orice îngrăşămînt amoniacal, azotatul de amoniu măreşte aciditatea solului şi pentru menţinerea reacţiei constante este nevoie să se dea şi calciu. Pentru 100 kg de azotat de amoniu este necesar să se administreze 59 kg de carbonat de calciu.
Azotatul de amoniu este foarte higroscopic. Se umezeşte foarte repede, iar cînd se usucă, se formează bulgări tari, care cu greu se pot sfărîmă. Pentru a readuce azotatul de amoniu la starea de fărîmiţare iniţială, se cere multă cheltuială de timp şi muncă. Nu este îngăduită răspîndirea lui în bulgări, nici chiar bulgăraşi cît de mici, deoarece se creează vetre de azotat de amoniu şi ca urmare se provoacă o creştere şi dezvoltare neuniformă a plantelor.
S-a căutat ca prin procedeele de fabricare să se micşoreze tendinţa de a se aglomera, deci de a se forma bulgări mai mici sau mai mari. S-a stabilit că tendinţa de aglomerare se datoreşte polimorfismului, higroscopicităţii şi coeziunii cristalelor.
Polimorfismul se Combate prin modificarea reţelei cristaline a azotatului de amoniu şi ca urmare cristalele îşi modifică forma lor. Pentru aceasta s-a introdus în soluţia de azotat de amoniu o mică cantitate de azotat de magneziu. Ionii străini introduşi în soluţie au modificat forma aciculară a cristalelor într-o formă rotunjită 1.
Higroscopicitatea se combate prin folosirea substanţelor impermeabile, care se interpun între cristale. La prepararea azotatului de amoniu se folosesc substanţe hidrofobe impermeabile la apă, care acoperă cristalele cu o peliculă protectoare 2.
Pentru aceasta s-a introdus în masa de azotat de amoniu un amestec de păcură parafinoasă, care rămîne ca reziduu la distilarea ţiţeiului sau chiar
1	A. M. Duboviţki, îmbunătăţirea proprietăţilor azotatului de amoniu prin introducerea de adaosuri anorganice, « Chim. prom» (industria chimică), 2/1954 (în 1. rusă).
2	T. M. Zaboloţki, Evitarea aglomerării azotatului de amoniu, I.P.H., 11/1950.
662
îngrăşămin îele
parafină pură. S-au mai folosit şi alte substanţe hidrofobe. Higroscopicitatea. azotatului de amoniu se reduce prin granulare.
Coeziunea se combate prin introducerea în masa de azotat de amoniu a substanţelor minerale inerte, care de asemenea se interpun între cristale şi împiedică aglomerarea lor. S-au folosit: caolin, silice coloidală, dolomită, făină de piatră de var etc.
Acest îngrăşămînt trebuie ambalat cu mare grijă, în saci impermeabili şi apoi depozitat într-un loc uscat şi aerisit.
Azotatul de amoniu poate provoca explozii. Neajunsul acesta poate fi înlăturat, dacă se păstrează, se transportă şi se manipulează cu mare grijă.
Explozia se datoreşte descompunerii termice a azotatului de amoniu. Dacă azotatul de amoniu sub formă de praf se amestecă cu substanţe organice, tendinţa de explozie se accentuează foarte mult. Se recomandă ca azotatul de amoniu să nu se amestece cu substanţe organice în proporţie mai mare de 1%.
Azotatul de amoniu nu trebuie amestecat cu anumite metale, ca: bismut, cadmiu, cupru, magneziu, plumb, zinc, nichel. Dintre acestea cel mai activ este cuprul. Aceste metale favorizează formarea de azotit de amoniu, o substanţă nestabilă. Nu este îngăduit, ca în timpul depozitării azotatul de amoniu sa vină în contact cu aceste metale. Din această cauză nu se folosesc ambalaje zincate şi nici nu se depozitează în magazie, pe tablă zincată. Nu se amestecă azotatul de amoniu cu substanţe care provoacă formarea de acid azotic liber, cum este superfosfatul, care are aciditate liberă. •
Azotatul de amoniu trebuie depozitat într-un loc uscat, în încăperi zidite din materiale rezistente la foc, izolate de substanţe inflamabile sau uşor oxidabile, cum ar fi praful de cupru. Sacii trebuie să fie aşezaţi cu spaţiu între ei, pentru a se asigura o bună aerisire.
în cazul izbucnirii unui incendiu, azotatul de amoniu se descompune şi provoacă o creştere mare de temperatură, cu degajare de vapori bruni de oxid de azot, care, respiraţi timp mai îndelungat, sînt foarte vătămători pentru organismul uman şi cel animal. în acest caz este necesar să se toarne apă peste azotatul de amoniu. Prin aceasta, temperatura coboară, dar în acelaşi timp se produce şi o dizolvare a azotatului de amoniu.
Azotatul de amoniu este folosit şi la îngrăşarea suplimentară a plantelor. Este necesar ca azotatul de amoniu să fie amestecat cu solul, pentru a se reduce la minimum pierderile de amoniac. De curînd s-a descris un procedeu de fabricare a azotatului de amoniu lichid. Acidul azotic este neutralizat la cald cu amoniac gazos. Se introduce apoi în această soluţie un amestec de amoniac şi bioxid de carbon. Se obţine un îngrăşămînt lichid, cu 30—37% N.
Sulfat-nitratul de amoniu sau salpetrul de Montana. (NH4)2S04 •
• 2NH4N03. Pentru a se îmbunătăţi însuşirile fizice ale azotatului de amoniu,
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
663
pe care le-am amintit, se prepară un alt îngrăşămînt, sulfat-nitratul de amoniu. Acesta se prepară prin introducerea sulfatului de amoniu în masa topită de azotat de amoniu. Se formează o sare dublă, cu următoarea formulă: (NH4)2 S04 + 2NH4N03. Conţine numai 25—27% N, deci mai puţin decît azotatul de amoniu, conţine însă, în plus, şi sulf. Din cantitatea totală de azot pe care o conţine, 18—19% este azot amoniacal şi 7,8% azot nitric.
Avînd mai mult azot amoniacal decît azot nitric, se foloseşte cu grijă, pentru a nu se pierde amoniacul. Se ţine seamă de aceleaşi recomandări ca la îngrăşămîntul tipic amoniacal, sulfatul de amoniu.
Identificarea îngrăşămîntului se face prin procedeele menţionate la identificarea azotului nitric, a azotului amoniacal şi a cationului S04.
Sulfat-nitratul de amoniu este mai puţin higroscopic şi nu se aglomerează, nu formează bulgări, ca azotatul de amoniu.
Eficacitatea sulfat-nitratului de amoniu este intermediară între sulfatul şi azotatul de amoniu. Fiind un îngrăşămînt destul de concentrat, cheltuielile de transport şi de răspîndire sînt mai mici.
Nitroamoncalcarul, NH4N03-CaC03. Acest îngrăşămînt se obţine din azotatul de amoniu amestecat cu carbonat de calciu sau carbonat de magneziu. Şe introduce carbonatul de calciu sub formă de praf în azotatul de amoniu topit* După amestecare se granulează. Se prezintă sub formă de granule neuniforme, cu diametrul de 1—2 mm, de diferite culori, după natura coloranţilor întrebuinţaţi şi după impurităţile din carbonatul de calciu sau de magneziu folosite la preparare. Apare de culoare albă-murdar, galbenă sau verde. Conţine 55—60% NH4N03 şi 45—40% CaC03 1. Conţinutul de azot este în medie de 20,5%, din care jumătate amoniacal şi jumătate nitric. Nitroamoncalcarul conţine, pe lîngă azotul nitric şi cel amoniacal, şi un alt element nutritiv, calciul.
Nitroamoncalcarul are neajunsul că se descompune în timpul fabricării şi al păstrării, degajînd amoniacul, care se pierde în atmosferă 2. Se formează carbonat de amoniu, care se preface repede în apă, bioxid de carbon şi amoniac, după următoarele reacţii chimice:
2NH4N03 + CaC03 - (NH4)2C03 + Ca (N03)2 (NH4)2 C03 = C02 + H20 + 2NH3.
Amoniacul se pierde în atmosferă. Pierderile de amoniac sînt mai mari dacă la fabricare s-a folosit MgC03 şi dacă se păstrează la temperatură ridicată.
Păstrat în grămezi, nitroamoncalcarul se descompune, pierzînd amoniacul, aşa cum am arătat, numai la suprafaţa grămezii.
1	Probleme noi în domeniul utilizării îngrăşămintelor agricole, I.D.T., Bucureşti 1955.
2 P. A. Baranov, D. A. Koronkov, Tipuri noi de îngrăşăminte concentrate complexe fără clor, « Zemledelie », 8/1954 (în 1. rusă).
664
îngrăşămintele
în interiorul grămezii nu se produc descompunerile amintite. Nitroamon-calcarul trebuie păstrat în aşa fel, încît suprafaţa de contact cu aerul atmosferic să fie cît mai redusă.
Se ambalează în saci de hîrtie impermeabilă şi se păstrează în locuri uscate.
§ 4. îngrăşăminte cu azot amidic
Ureea CO (NH2)2. Ureea este amida acidului carbonic. Se obţine din amoniacul încălzit cu bioxid de carbon. Legarea amoniacului cu bioxidul de carbon se face sub presiune. După acest procedeu se fabrică ureea la Combinatul chimic din Oraşul Stalin. Se mai poate obţine şi din carbonat de amoniu încălzit în vase închise şi la presiune mare. în aceste condiţii se desprind două molecule de apă, după următoarea reacţie:
(NH4)2C03 -* (NH2)2CO + 2H20.
Ureea este cel mai concentrat îngrăşămînt azotat solid, deoarece conţine 46,6% N, ceea ce corespunde la 56,7 NHS. în 45 kg de uree este tot atîta azot cît este în 100 kg de sulfat de amoniu şi în 77 kg de uree tot atîta azot cît este în 100 kg de azotat de amoniu.
Ureea este de culoare albă şi are cristale în formă de prisme alungite, cu piramide retezate la capete. Are un gust amar. Se dizolvă uşor în apă şi are un gust leşietic. La 20° se solubilizează în 100 părţi apă 74 părţi de uree. Pe cărbune incandescent se topeşte şi degajă amoniac.
Pentru ca azotul din uree să fie folosit de plante trebuie să treacă printr-o serie de transformări. Prin hidratare se preface întîi în carbonat de amoniu, iar carbonatul de amoniu se desface în apă, bioxid de carbon şi amoniac. Amoniacul este adsorbit de complexul coloidal al solului şi apoi se nitrifică treptat.
Ureea, spre deosebire de multe alte îngrăşăminte azotate, pune la dispoziţia plantelor şi cantităţi însemnate de bioxid de carbon, utilizat de plante şi prin intermediul rădăcinilor.
Este necesar ca acest îngrăşămînt să fie încorporat adînc în sol. Pe solurile argiloase şi lutoase, care au o proporţie mai mare de părticele care formează complexul coloidal, nu se înregistrează pierderi, dacă îngrăşămîntul este bine încorporat în sol.
Pe solurile nisipoase, pierderile de azot sînt mai mari, deoarece amoniacul nu poate să fie adsorbit în întregime, solul neavînd complex coloidal în proporţie mare.
Ureea nu modifică prea mult reacţia solului.
Este un îngrăşămînt concentrat şi se foloseşte mai mult la culturile intensive de: legume, flori, tutun.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
665
Ureea este foarte potrivită pentru îngrăşarea extraradiculară. Fiind o substanţă organică intră mai repede în reacţie cu ţesutul vegetal decît substanţele minerale. Nu provoacă, ca alte îngrăşăminte, descompunerea clorofilei. S-a dovedit experimental că la porumb şi hrişcă ureea folosită ca îngrăşămînt extraradicular dă rezultate mult mai bune decît azotatul de amoniu sau sulfatul de amoniu1.
Ureea	trebuie	să se răspîndească uniform în sol, altfel	rămîn porţiuni de
teren cu mai mult	îngrăşămînt şi concentraţia soluţiei solului	în	aceste porţiuni
se măreşte prea mult.
Ureea se foloseşte în ultimul timp ca insecticid şi fungicid în pomicultură şi legumicultura. Pentru măr şi pătlăgele roşii se dau 2,27 kg, dizolvate în 190 1 de apă; pentru cartofi 4,54 kg dizolvate în 190 1 de apă. Efectul acestor stropiri este imediat 2.
Ureea se foloseşte şi în alimentaţia animalelor rumegătoare, pe care la aprovizionează cu cantităţi însemnate de azot, necesar formării proteinelor. Azotul din uree este transformat în substanţe proteice de microorganismele foarte numeroase care se găsesc în rumenul ierbivorelor rumegătoare. Ureea este folosită şi ca sursă	de az9t	la prepararea nutreţului murat din cocenii	de	porumb uscaţi,
la care se	adaugă	apă şi melasă.
Cianamida de calciu CN2Ca. Un alt procedeu de sinteză a azotului atmosferic este cel al cianamidei. Se prepară mai întîi carbura de calciu sau carbidul, prin încălzirea, într-un cuptor a cărbunelui cu carbonat de calciu. Carbonatul de calciu la o temperatură ridicată se transformă în CaO + C02, iar CaO se combină cu C şi dă carbidul (CaC2), după relaţia:
CaO + 3C - CaC2 + CO.
Carbidul se macină mărunt. Combinarea azotului din aer cu carbura de calciu se face în cuptoare înalte, la o temperatură de 1 000°. Reacţia este următoarea :
CaC2 + 2N - CaCN2 + C.
După cum se vede, rămîne de la această reacţie carbon, care dă cianamidei de calciu culoarea neagră. Cianamida iese din cuptor sub forma unei zguri de culoare neagră, care se macină pînă se preface în praf foarte fin şi apoi este ambalată în cutii de tablă sau în saci impermeabili, deoarece este higroscopică.
Cianamida de calciu se mai prepară şi din carbonat de calciu şi amoniac, precum şi din oxid de calciu şi acid cianhidric.
Sînt fabrici de cianamidă aproape în toate ţările unde se găseşte un izvor de energie ieftină.
1	C. Chiotan şi S. Benari, Ureea ca îngrăşămînt agricol, «Probleme agricole», 3/1956.
2	E. F. Bear, Op. cit.
666
î ngrăşămin tele
Conţinutul de azot al cianamidei de calciu este de 18—23%. Prin hidroliză, cianamida de calciu se preface în uree şi carbonat de amoniu şi apoi în apă şi amoniac. Expusă deci la aer umed pierde azot. Cianamida de calciu umezită degajă un miros uşor de amoniac, iar dacă este perfect uscată are un miros de gudron sau petrol. Este alcalină, deci albăstreşte hîrtia de turnesol. Cu acid cianhidric face o uşoară efervescenţă.
Cianamida de calciu ajunsă în sol se hidrolizează şi dă cianamida liberă şi hidroxid de calciu, după următoarea reacţie chimică:
CaCN2 + 2H20 = CN2H2 + Ca (OH)2.
Cianamida liberă se hidratează şi în mediul acid sau neutru formează uree, care la rîndul ei tot prin hidratare dă amoniac:
/NH2
CN2H2 + H20 = CO + H20 = C02 + 2NH3
\nh2
Cianamida în contact cu coloidele solului poate face schimbul între Ca şi H şi se obţine cianamidă liberă, care trece prin transformările amintite, pînă la amoniac.
Cianamida este un îngrăşămînt cu reacţia fiziologic bazică. S-a calculat că fiecare 100 kg de cianamidă de calciu eliberează în sol calciu în cantitate echivalentă cu 62 kg de carbonat de calciu.
Cianamida de calciu nu poate fi utilizată ca atare de plante, căci este insolubilă în apă şi toxică pentru plante. Mai toxică este cianamida liberă. Din cauza toxicităţii, cianamida nu poate fi răspîndită în timpul semănatului, ci ea trebuie dată cu cîteva zile înainte de semănat.
Se socoteşte că sînt necesare 3 zile pentru fiecare 100 kg de cianamidă spre a trece prin faza de la cianamidă liberă toxică, la uree care nu este toxică pentru plante. Dacă, de pildă, dăm 300 kg de Ca CN2 la ha doză medie, atunci această cantitate va trebui administrată solului cu 9 zile înainte de semănat. Cianamida de calciu este folosită ca îngrăşămînt de bază. Nu se foloseşte niciodată ca îngrăşămînt suplimentar sau extraradicular.
Cianamida de calciu este întrebuinţată şi la sterilizarea parţială a solului. Prin sterilizarea parţială a solului se urmăreşte distrugerea numai a unor microorganisme, care sînt vătămătoare, fără să se distrugă alte multe microorganisme folositoare pentru viaţa plantelor. Se distrug în primul rînd proto-zoarele, care se hrănesc cu bacterii amonificatoare, nitrificatoare, fixatoare de azot atmosferic, deci cu bacterii folositoare. Acţiunea de sterilizare trebuie să fie de scurtă durată. Cînd se face sterilizarea parţială cu ajutorul căldurii, solul •se ţine la temperatură ridicată un timp scurt. La această căldură mare protozoarele mor, iar bacteriile rezistă. Cînd se face sterilizare cu CaO (var nestins), stin-
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
667
gerea varului, adică trecerea lui în Ca(OH)2 (hidrat de calciu), se face cu degajare rapidă de căldură. Această căldură nu durează decît cîteva minute, timp suficient pentru ca protozoarele să fie distruse. Cianamida de calciu acţionează ca sterilizator parţial prin cianamida liberă (CN2H2), care are o acţiune toxică şi care rezultă din hidratarea cianamidei de calciu după reacţia arătată mai sus. Cianamida liberă, care este otrăvitoare nu rămîne în această stare decît puţin timp, căci se preface printr-o nouă hidratare în uree. Ureea este o bază rslabă şi nu mai are acţiune toxică.
Pentru sterilizarea parţială a solului se recomandă a se da 500—1 000 kg de cianamidă de calciu la hectar. Se introduce jumătate din cantitatea de ciana-midă sub brazdă şi jumătate la suprafaţă. Solul se lucrează la suprafaţă cu grapa sau cultivatorul, pentru a se amesteca bine cu cianamida. Se înţelege că nu se seamănă pînă nu a trecut timpul de transformare, care este socotit, aşa cum am arătat, de 3 zile pentru fiecare 100 kg de cianamidă de calciu.
După sterilizarea parţială a solului, numărul microorganismelor folositoare creşte foarte mult.
în solul sterilizat se pun la dispoziţia plantelor elemente solubile în cantităţi mult mai mari.
Se pare că sterilitatea parţială are efecte mai complexe decît simpla distrugere a protozoarelor.
Cianamida de calciu este întrebuinţată şi în combaterea buruienilor. Acţiunea toxică o are tot cianamida liberă, care se formează în contact cu umiditatea de pe frunzele buruienilor. Se aplică pentru distrugerea buruienilor abia încolţite şi distrugerea celor tinere, de curînd apărute la suprafaţa solului. Se pot distruge însă şi buruieni în plină dezvoltare, dacă frunzele şi tulpinile lor sînt acoperite de numeroşi perişori. Cianamida de calciu aderă pe frunzele late şi păroase ale muştarului sălbatic, de pildă, şi nu aderă decît foarte puţin pe frunzele de cereale păioase, care au suprafaţa netedă.
Cianamida de calciu de pe frunzele muştarului sălbatic se transformă cu ajutorul apei din rouă sau cu apa ploilor mici în cianamidă liberă, care este toxică.
Se combat în acest fel buruienile şi în acelaşi timp se îngraşă solul. Pentru acest scop se dau 80—225 kg de cianamidă la hectar. Se aplică dimineaţa, cînd frunzele sînt acoperite de rouă. Se întrebuinţează cianamidă şi la combaterea buruienilor, în culturile de sparanghel, înainte de apariţia tulpinilor. Sparanghelul cu tulpinile acoperite de sol şi cu rădăcinile adînci nu este vătămat, în timp ce buruienile cu rădăcini superficiale sînt distruse. Cianamida se dă primăvara timpuriu, înainte de tăierea sparanghelului.
Se foloseşte cianamida de calciu şi pentru desfrunzirea bumbacului. Prin acest procedeu se grăbeşte maturizarea bumbacului în regiunile mai puţin
668
îngrăşămintele
favorabile culturii lui. Plantele de bumbac îşi pierd frunzele, ele nu mai asimilează şi capsulele trec repede în faza de maturizare, curînd capsulele se usucă, crapă şi puful de bumbac poate fi recoltat.
Se mai foloseşte cianamida de calciu pe păşuni şi fîneţe, unde împuţinează buruienile şi face să crească proporţia gramineelor folositoare.
Cianamida de calciu se împrăştie greu, pentru că este o pulbere foarte fină. Ea este uşor luată de vînt, irită ochii şi căile respiratorii ale muncitorilor. Muncitorilor care răspîndesc cianamida de calciu li se vor da mănuşi de cauciuc si ochelari.
Este recomandabil să se amestece cianamida cu sol umed şi după aceea să se împrăştie pe cîmp. în ultimul timp s-a fabricat cianamidă granulată, între-buinţîndu-se acidul azotic ca substanţă de granulate.
Pentru aceasta se tratează cianamida de calciu cu o soluţie fin pulverizată de acid azotic. Se formează astfel o cantitatea de azotat de calciu, care aglomerează cianamida de calciu1.
Cianamida de calciu granulară se poate răspîndi uşor mecanic sau manual.
§ 5. îngrăşăminte azotate reziduale
Aici sînt cuprinse toate resturile vegetale şi animale bogate în azot ce rezultă din prelucrarea industrială şi care nu au altă întrebuinţare. Ele conţin pe lîngă azot şi celelalte macro- şi microelemente, dar sînt considerate îngrăşăminte azotate, deoarece au o proporţie mai mare de azot, faţă de celelalte elemente: fosfor, calciu, potasiu etc.
Resturi de la industria uleiurilor vegetale. Din fructele şi seminţele oleaginoaselor se extrag uleiuri, iar ceea ce rămîne sub formă de turte poate fi folosit ca îngrăşăminte azotate organice, dacă nu servesc ca hrană pentru animale.
Compoziţia medie a turtelor uleioase este următoarea:
p*o,		K,0	Ulei
4,8%	1,6%	1,5%	10%
Turtele sînt bogate în elemente nutritive pentru animale şi este o greşală să fie folosite ca îngrăşăminte pentru sol. Dar sînt unele turte de uleioase care nu pot fi folosite în hrana animalelor. Aşa de pildă, turtele de muştar conţin
1	Fabricarea cianamidei de calciu cu continut de azotat, B. F. 102, 3771/1953, Ind. chim., 438/1954.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
669
uleiuri eterice cu bază de sulf, care irită foarte supărător stomacul animalelor; turtele de mătrăgună conţin o substanţă narcotică periculoasă — atropina
—	un alcaloid toxic; turtele de ricin conţin un alcaloid otrăvitor — ricinina
—	care provoacă moartea animalelor.
Sînt apoi turte cu un gust neplăcut şi pe care animalele refuză să le consume, de exemplu turtele care provin de la extracţia uleiurilor cu sulfură de carbon. De asemenea, turtele care s-au alterat şi care nu mai pot fi consumate de animale pot fi folosite ca îngrăşăminte azotate.
în afară de turtele seminţelor de uleioase mai sînt şi alte resturi industriale, de origine vegetală, care pot fi folosite ca hrană pentru animale	sau	îngrăşă-
minte organice azotate pentru sol, ca: melasa, borhoturile etc.
Resturi de la industria alimentară. Toate resturile de la industria alimentară, de origine animală, fără altă întrebuinţare, sînt folosite ca îngrăşăminte în agricultură. Aşa sînt reziduurile de la abatoare, printre care este şi făina de sînge. Coagulul de sînge se supune evaporării şi ceea ce rămîne se macină şi apoi se amestecă cu oxid de calciu 2—3% sau cu cenuşă,	pentru	a-i	mări
durata de conservare. Conţine 10—13% N.
Făina de carne. Aceasta se obţine din carnea animalelor improprie consumaţiei sau din numeroasele resturi ce rămîn de la prepararea conservelor de carne sau a extractelor de carne cu întrebuinţare medicală. Carnea animalelor împreună cu oasele, este supusă acţiunii vaporilor sub presiune în autoclave. Grăsimile se topesc şi ies la suprafaţă. Gelatina formează cu apa o masă lichidă care se separă prin decantare de carnea rămasă şi de oasele degelatinate. Carnea se usucă separat de oase şi apoi este prefăcută în pulbere fină, de unde şi numele de făină de carne. Conţine o cantitate destul de mare de azot, 9—11%.
Făina de coarne. Coarnele şi copitele, dacă nu au altă întrebuinţare, sînt prăjite. Prin prăjire ele devin fărîmicioase şi pot fi pulverizate cu uşurinţă. Conţin 13—14% azot.
Resturi de la industria pielăriei. Mai sînt şi alte reziduuri de origine animală, folosite ca îngrăşăminte azotate, ca: făina de piele, de lînă etc.
Deşeurile de la tăbăcărie, cum sînt răzăturile de piele, părul etc., sînt hidrolizate cu vapori de apă, în prezenţa unui acid, neutralizate cu var şi apoi amestecate cu substanţele tanante care nu au altă folosinţă. Resturile de la industria pielăriei au un conţinut variabil de azot.
§ 6. îngrăşăminte azotate organice sintetice
De curînd s-au studiat posibilităţile de fabricare a îngrăşămintelor azotate care să pună la dispoziţia plantelor azotul pe o durată mai lungă, să aibă viteza de nitrificare mai mică. S-a urmărit să se obţină îngrăşăminte organice sintetice
670
îngrăşămintele
care să fie asemănătoare cu îngrăşămintele organice naturale, cum sînt gunoiul de grajd, turba etc.
S-a combinat ureea cu aldehida formică şi au rezultat compuşi ureo-form-aldehidici1, 2.
Aceşti compuşi sînt parţial insolubili în apă. Ei conţin o cantitate mare de azot, pînă la 38%. în unii compuşi, trei sferturi din azotul pe care-1 conţin este insolubil. Nitrificarea se face într-un sol sărac în proporţie de 50—60%, în aproximativ 6 luni.
De asemenea s-au fabricat îngrăşăminte azotate organice din deşeuri de celuloză, care se combină cu amoniac. Deşeurile de celuloză provenite din cocenii de porumb, din paie sau alţi compuşi cu multă celuloză, se tratează cu acizi minerali, cum ar fi acidul sulfuric 18,25% şi apoi se tratează cu amoniac la o temperatură mai mare decît a mediului înconjurător. Se obţine un îngrăşămînt care conţine 7,4% azot total, din care 4,2% azot organic 3.
Toate aceste îngrăşăminte azotate organice reziduale au azotul în cea mai mare parte sub formă proteică. Ele se descompun şi dau naştere la amoniac şi apoi la nitraţi. Descompunerea se face repede în solurile nisipoase, cu umiditate potrivită, aerate, permeabile. în celelalte soluri, mai puţin aerate, descompunerea se face mai încet şi formarea de nitraţi în unitatea de timp este mult mai mică.
Durata descompunerii este în funcţie şi de gradul de fărîmiţare a îngrăşă-mîntului organic. Cele pulverizate se transformă mai repede în compuşi mai simpli.
B.	ÎNGRĂŞĂMINTE FOSFATICE
§ 1. îngrăşăminte fosfatice greu solubile
Făina de fosfate naturale sau de fosfate brute. în rocile eruptive se găseşte fosforul sub formă de apatită, care este un fluorofosfat de calciu, cu următoarea compoziţie chimică:
[Ca3(P04)2]3. CaF2.
Cele mai mari depozite de apatită s-au descoperit în peninsula Kola din Uniunea Sovietică. Apatita din acest zăcămînt conţine 30% P2Os.
în anul 1937 s-au descoperit zăcăminte mari de fosfaţi în munţii Kara-Tau^ din Kazahstanul de sud.
Cantităţi mari de fosfor se găsesc şi în rocile fosfatice sedimentare. Aceste roci s-au format în lagunele mărilor terţiare, din depozitele organice provenite
1 C. Chiot an şi S. Benari, Op. cit.
2	Produse de condensare a ureei cu formaldehidă, Ind. chim., 432/1952,
3	Tratarea deşeurilor de celuloză cu amoniac, Ind. chim., 432/1953.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
671
din resturi animale. Roci fosfatice sedimentare se găsesc în nordul Africii şi anume în Maroc, Tunisia şi Algeria, de unde se exploatează şi se exportă în diferite ţări europene. Cele mai bogate zăcăminte se găsesc în Maroc, evaluate la 21 miliarde tone, faţă de zăcămintele din Tunisia, evaluate la 2 miliarde, iar cel din Algeria la 1 miliard tone. Rocile sedimentare din nordul Africii conţin pînă la 65% fosfat tricalcic [Ca3(P04)2]. Zăcăminte importante de roci fosfatice se găsesc şi în America de Nord, în statele Idaho şi Florida, apoi în insulele din Oceanul Pacific şi Oceanul Indian, unde s-au format din guanouri (resturi de păsări şi excrementele lor), pe recifii de corali.
Fosfatele naturale servesc in industrie la prepararea superfosfatului şi a altor îngrăşăminte fosfatice.
Fosfatele brute conţin cantităţi mari de fosfor, care trec de 30% P205 şi cantităţi mari de calciu, care se ridică pînă la 50% CaO. Ele mai conţin şi cantităţi însemnate de Si, peste 6%, de F, peste 3% şi cantităţi destul de mari de Fe şi Al, peste 1%. Mai conţin apoi cantităţi mici de Mg, Na, S, Ti, CI, Mn, As, B, Cu, Mo, Sn, V x.
Fosfatele brute se pot întrebuinţa ca îngrăşămînt după ce se macină cît se poate de mărunt. Cu cît sînt mai bine pulverizate, cu atît acţiunea lor ca îngrăşămînt fosfatic este mai mare. Aceasta reiese dintr-o experienţă urmărită în casa de vegetaţia de Lebedianţev, timp de 5 ani (1920—1924), pe un cernoziom degradat din U.R.S.S. S-au folosit fosfate brute cu granule de diferite mărimi şi pentru comparaţie s-a luat şi fosfatul acid de sodiu (Na2HP01). S-a cultivat meiul.
Recolta este dată în procente, luîndu-se ca recoltă-martor cea obţinută pe solul neîngrăşat.
Tabelul 75
Efectul fosfatelor brute în diferite grade de pulverizare asupra meiului
Forma îngrăşămîntului fosfatic	Recolta de boabe de mei %
Neîngrăşat		100
Na2HP04 (fosfat acid de sodiu)		225
Fosfate brute cu grăunţe de 0,5—0,3 mm 		134
Fosfate brute cu grăunţe de 0,3—0,1 mm	150
Fosfate brute cu grăunţe de 0,1—0,07 mm		180
Fosfate brute cu grăunţe de 0,07—0,01 mm 		200
Fosfate brute cu grăunţe < 0,001 mm		225
Recolta a crescut în măsura în care fosfatele brute au fost mai bine pulverizate. Cele care au fost pulverizate pînă la un diametru mai mic de 0,001 mm
1E. F. Bear, Op. cit.
672
îngrăşămintele
au aceeaşi eficacitate ca şi fosfatul acid de sodiu, care este unul din cele mai solubile îngrăşăminte fosfatice.
Fosfaţele brute pulverizate au o suprafaţă mare de expunere la acţiunea apei sau a acizilor ce provin din descompunerea materiei organice.
La acelaşi grad de fărîmiţare sînt unele plante care au însuşirea de a extrage cantităţi mai mari de fosfor din fosfatele brute decît altele. Iată recoltele exprimate în procente faţă de recolta parcelei-martor obţinută la diferite plante. Unitatea de comparaţie este recolta obţinută cu superfosfat, care este luată ca martor şi egală cu 100*.
Tabelul 76
Efectul fosfatelor brute asupra unor plante agricole în comparaţie cu cel al su pe rfo sfatul ui luat ca unitate de comparaţie, egală cu ioo%
Planta cultivată	Recolta faţă de martor %	Planta cultivată	Recolta faţă de martor %
Trifoi roşu 		33,3	Răpită		54,1
Grîu		34,1	Lucernă 		62,1
Ovăz		41,5	Secară 		66,4
Porumb		41,9	Hrişcă 		72,1
Timoftică		45,2	Sulfina		82,9
Soia		47,7	Trifoi alb		83,0
Din acest tabel se poate constata capacitatea diferită a plantelor agricole de a extrage fosforul din fosfatele brute. Aşa, de pildă, secara are însuşirea de a extrage o cantitate dublă de fosfor decît trifoiul roşu, iar sulfina de două ori şi jumătate mai mult decît trifoiul roşu.
Trifoiul alb, secara, hrişcă şi sulfina folosesc cel mai bine fosforul din fosfatele brute. După Prianişnikov, lupinul are o putere de solubilizare mai mare decît trifoiul alb.
Cartofii fac parte din categoria plantelor care extrag cantităţi mici de fosfor din fosfatele brute, chiar cînd sînt cultivaţi în soluri acide, pe cînd rapiţa extrage cantităţi mari de fosfor din fosfatele brute, chiar în soluri calcaroase, cu pH-ul între 7,9 şi 8,1 2.
Fosfatele insolubile din sol sînt şi ele solubilizate mai mult de unele plante decît de altele. Solubilizarea mai mare a fosforului de către unele plante este rezultatul unei acţiuni indirecte. Aceste plante au nevoie de o cantitate mai mare de calciu, pe care-1 scot din fosfatele insolubile cu calciu ce se găsesc
1	F. C. Bauer, The relation of organic matter and feeding power of plants to the utilisa-tion of rockphosphates, Soil Science, voi. 12, 1921.
2	G.H.A. Edtvards, Observations on the response of crops to rock phosphate, VI-&me Congres internaţional de la science du sol, Paris 1956.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
673
în sol, ca: fosfatul tricalcic şi hidroxilapatita. Ca rezultat al acestei acţiuni rămîn în sol forme mai simple de fosfate — bicalcic şi monocalcic — care sînt mai solubile.
Capacitatea ce o au unele plante de a scoate calciul din fosfatele insolubile se datoreşte însuşirii lor de a elimina prin rădăcini o cantitate mai mare de anioni ai acidului carbonic (C03H2), care se combină cu calciul din fosfate. De asemenea sînt unele plante care au însuşirea de a elimina ioni de hidrogen, care fac schimb cu calciul din fosfate. Fosfatele insolubile sînt consumate o parte de plantele care le-au solubilizat şi o parte de plantele care le vor urma.
Sînt numeroase plante sălbatice care au o capacitate mare de a solubiliza fosfatele din sol şi care lasă în urma lor o cantitate mai mare de fosfor solubil. Iată cantitatea de P205 absorbită de iarba de Sudan care a urmat după grîu şi după trei plante sălbatice1.
Tabelul 77
Solubilizarea fosforului din sol de grîul de toamnă şi de trei plante sălbatice, efectul acestei solubilizări în al doilea an asupra ierbii de Sudan
Planta	Capacitatea de schimb a rădăcinilor m. e. la 100 g de sol	Cantitatea de P205 luată de iarba de Sudan cultivată în al doilea an după grîu şi după trei plante sălbatice		
		Coasa I mg	Coasa a Il-a mg	Total mg
Grîu		9	2,95	2,75	5,70
Chenopodium album		25	8,29	1,83	10,12
Polygonum pennsylvanicum . .	41	13,77	6,43	20,20
Amirosia artemisaefolia ....	59	8,76	9,07	j 17,83 i
Plantele sălbatice cu capacitate mare de schimb de cationi au extras din sol şi au lăsat pentru planta care a. urmat — iarba de Sudan — în medie aproape de trei ori mai mult fosfor decît grîul.
Dar şi însuşirile solului au o influenţă însemnată asupra eficacităţii fosfa-telor brute. Aceste însuşiri sînt aciditatea de schimb, aciditatea hidrolitică, capacitatea de adsorbţie, gradul de saturare cu baze, provizia de azot asimilabil a solului. Rolul esenţial îl are aciditatea de schimb. Hidrogenul din complexul coloidal al solului face schimb cu calciul din fosfatul tricalcic şi se formează fosfat bicalcic [Ca2 (HP04)2] sau fosfat monocalcic [Ca (H2P04)2], cu o| solubilitate mult mai mare decît a fosfatului tricalcic din fosfatele brute.
Pe soluri cu pH de 4,5, făina de fosfate brute are o eficacitate mai mare decît superfosfatul. Pentru a-i mări eficacitatea, făina de fosfate brute trebuie să fie bine amestecată cu solul.
Fosfatele brute se solubilizează energic acolo unde se formează cantităţi mari de acid nitric, deci unde sînt create condiţiile favorabile nitrificării. Se
1 A. Mehling şi M. Drake, Op. cit.
43 — Agrotehnica
674
îngrăşămintele
recomandă să se administreze făina de fosfate brute cu mult înainte de semănat şi în ogorul negru sau în ogorul de vară, unde se formează cantităţi mari de acid nitric.
în solurile cu materie organică din care rezultă amoniac, apoi acid nitric, fosfatele brute se solubilizează cu uşurinţă.
Făina de fosfate brute are o culoare albicioasă sau cenuşie. Se dizolvă greu în apă. Are reacţie alcalină şi se poate pune în evidenţă cu hîrtie de turnesol, care se albăstreşte.
Prezenţa fosforului se pune în evidenţă cu molibdat de amoniu. Pentru aceasta se ia o cantitate mică de material, cît se prinde pe un vîrf de briceag şi se pune într-o eprubetă. Se toarnă 3—4 cm3 de acid azotic 10%, după aceea se încălzeşte pînă la fierbere, apoi să răceşte. Se filtrează lichidul pentru a se obţine o soluţie limpede sau se lasă să se depună partea insolubilă şi se scurge într-o eprubetă lichidul limpezit. Se adaugă apoi soluţiei limpezi 1 — 2 cm3 de molibdat de amoniu şi se încălzeşte. Toate soluţiile care au îngrăşămînt fosfatic dau un precipitat galben, cristalin, de fosfomolibdat de amoniu 1.
Fosfatele brute bine fărîmiţate îşi măresc eficatitatea şi cînd se amestecă cu turbă pulverizată. Acizii din turbă solubilizează fosforul din fosfatele brute. De asemenea, se recomandă să se administreze concomitent fosfate brute cu sulfat de amoniu. Acidul sulfuric care rămîne după ce s-a eliberat amoniacul şi acidul azotic care se formează după ce amoniacul a fost oxidat şi hidratat solubilizează fosfatele brute, transformîndu-le în fosfate bicalcice sau chiar monocalcice.
Doza de îngrăşămînt din fosfatele brute trebuie să fie de 2—3 ori mai mare decît cea a superfosfatului. Efectul fosfatelor brute se prelungeşte şi în anii următori.
Făina de oase. Făina de oase conţine fosfat tricalcic, substanţe proteice şi substanţe grase. Se extrag substanţele grase cu benzină şi rămîn oasele, care se macină şi dau făina de oase degresată, cu un conţinut mediu de 14% P205 şi 4% N. Cînd se extrag şi substanţele proteice cu ajutorul vaporilor de apă, în autoclave rămîn oasele, care se macină şi se obţine făina de oase dege-latinată, cu un conţinut mediu de 30—32% P205 şi 1% N. Făina de oase are însuşiri foarte asemănătoare cu fosfatele brute. Cu cît este mai bine măcinată şi cu cît părticelele sînt mai fine, cu atît eficacitatea este mai mare, ca şi la fosfatele brute.
§ 2. îngrăşăminte fosfatice mijlociu solubile
Zgura lui Thomas. în minereurile de fier se găseşte o cantitate de săruri cu fosfor, sub formă de fosfat feric, vivianitul (FeP04) şi fosfat feros, dufre-nitul [Fe2 (P04)2]. Fosforul nu trebuie să ajungă în fier, deoarece îi scade mult
1 H. Sluşanschi, Op. cit.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
675
calitatea. De aceea la topirea minereurilor, se caută să se separe fosforul de fier. Pentru a se separa fosforul din minereul de fier, se căptuşesc cu piatră de var (CaC03) sau dolomit (MgC03 + CaC03) cuptoarele în care se topeşte minereul de fier. De asemenea, se mai adaugă CaC03 şi în fierul topit. La temperatura foarte ridicată la care se topeşte fierul şi în prezenţa calciului, fosfatul feros şi cel feric se transformă în fosfat tetracalcic [Ca3(P04)2.Ca0] care se separă de fierul brut sub forma unei zguri. Se obţine astfel un termo-fosfat numit zgura lui Thomas. Fierul se depune la baza furnalului, iar zgura la suprafaţă. în unele cuptoare se mai adaugă şi fluor, pentru a se mări fluiditatea zgurii, dar în acest caz solubilitatea fosforului din zgură se micşorează. Multă vreme în industria fierului se arunca această zgură, pînă s-a observat că poate fi întrebuinţată ca îngrăşămînt fosfatic. Zgura se macină şi rezultă o pulbere negricioasă, foarte fină. Ea conţine fosfor în cantităţi variabile, după cantitatea de fosfor pe care o conţine minereul de fier. Conţinutul de fosfor solubil în acid nitric variază între 11 şi 24% P205. Conţine mult calciu, oxizi feroşi şi ferici, siliciu, sulf etc. Compoziţia medie a unei zguri este următoarea:
P205	Si02	MgO	MnO	CaO
15-18%	8-11%	4-8%	5-8%	44-48%
Aproape jumătate din întreaga masă este formată din calciu.
Este un îngrăşămînt cu reacţie fiziologică alcalină, albăstreşte hîrtia de turnesol. Tratată cu acid clorhidric 10% face efervescenţă. Totodată, zgura degajă şi un miros de ouă stricate din cauza sulfului pe care-1 conţine şi care s-a combinat cu hidrogenul, dînd hidrogen sulfurat. Pe cărbune incandescent dă o flacără galbenă-închis şi lasă mult reziduu cenuşiu.
Este un îngrăşămînt ce se poate da pe solurile acidex. Este cu deosebire indicat pe solurile cu multă materie organică, pe lăcovişti, soluri turboase, care sînt foarte acide. în sol se descompune în fosfat tricalcic şi oxidul de calciu. Deşi conţine fosforul sub formă de fosfat tricalcic, totuşi aparţine de grupa îngrăşămintelor mijlociu solubile, deoarece este foarte pulverizat şi are eficacitatea apropiată de a unui fosfat bicalcic. Zgura care rămîne de la industria fierului din ţara noastră conţine cantităţi mici de fosfor.
în Germania s-a urmărit în experienţe sistematice efectul zgurii lui Thomas. S-a constatat, din 4 500 de experienţe, că zgura lui Thomas sporeşte recolta de cereale, cartofi, ierburi. Cu o doză de 500—600 kg la ha s-au obţinut cele mai mari sporuri de recoltă la ovăz şi grîu2.
După superfosfat, zgura lui Thomas este cel mai folosit îngrăşămînt fosfatic.
1	H. Kappen, tîber die ertragssteigernde Wirkung kleiner Mengen basischer Stoffe auf saueren Boden, Deutsche Landw. Presse, 60/1933.
2	S. Gerickey Op. cit.
676
îngrăşămintele
Precipitatul, Ca2H2 (P04)2. Precipitatul, care este un fosfat bicalcic, se prepară din fosfaţi naturali sau făină de oase, tratată cu acid clorhidric, după următoarea reacţie chimică 1 :
Ca5(P04)3F + 4HC1 - 3CaHP04 + CaCl2 + HF
apatita
Clorura de calciu (CaCl2), fiind solubilă, se elimină di i fosfatul bicalcic.
Industria noastră chimică pune la dispoziţia agriculturii un precipitat care conţine 38,06% P205, din care 36,94% P205 solubil în citrat de amoniu.
Termofosfaţii. Dintre termofosfaţi cel mai întrebuinţat este fosfatul de Rhenania, Ca2K2(P04)2. Pentru a se obţine un fosfat mai solubil decît cel tricalcic şi pentru a se face economie de acid sulfuric, s-a preparat fosfatul de Rhenania din fosfatele tricalcice brute, măcinate cu nisip de cuarţ şi amestecate cu o sare de potasiu. Acest amestec se încălzeşte la o temperatură de 1 000
—	1 150°. Se obţine un termofosfat care este un fosfat dublu de calciu şi potasiu şi un silicat de calciu, după următoarea reacţie chimică:
Si02 + K2C03 + Ca3(P04)2 - Ca2K2 (P04)2 + CaSi03 + C02.
Acest fosfat dublu de calciu şi potasiu este mai solubil decît cel tricalcic. Conţine 28% P205 total, 27,5% P205 solubil în acid citric şi 42% CaO, apoi K, Mg, Si, Fe.
în ultimul timp s-a folosit la prepararea termofosfaţilor sulfatul de potasiu în amestec cu cărbune2. Fosfatele naturale se macină şi apoi se calcinează cu sulfat de potasiu şi cărbune, timp de 30—60 de minute, la temperatura de 1 000 — 1 200°. Reacţia este următoarea:
Ca3(P04)2 + 3K2S04 + 12C = 2K3P04 + 12 CO + 3 CaS04
în funcţie de calitatea minereului folosit la preparare, termofosfatul conţine de la 27 la 30% P205, din care cea mai mare cantitate este solubilă în acid citric.
Apatita [Ca3(P04)2]3CaF2 se tratează cu vapori de apă, în prezenţa bioxidului de siliciu, la temperatura de 1 400°. Se obţine un termofosfat cu un conţinut de 34—38% P205, solubil în acid citric şi cu un conţinut maxim de 1% F. Solubilitatea fosfatului în acid citric variază în proporţie inversă cu conţinutul de fluor.
îndustria noastră pune la dispoziţia agriculturii un termofosfat alcalin, cu un conţinut de 29,1% P2Os total, din care 28,8% P2Os solubil în acid citric 2%. Conţine o cantitate mare de sodiu (13% Na20) şi o cantitate mai mică de calciu.
1	P. A. BaranoVy D. A. Koronkov, Tipuri noi de îngrăşăminte concentrate complexe fără clor, « Zemledelie », 8/1954 (în 1. rusă).
2	I. D. Gorbacev, Rezultatele aplicării termofosfatului, Doklad. akad. selskoh-nauk, 10/1950 (în 1. rusă).
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
677
De asemenea se fabrică la noi un termofosfat magnezian, cu un conţinut de 18,75% P2Os total, din care 15,78% P205 solubil în acid citric 2%. Conţinutul tofăl de magneziu este de 12% MgO.
§ 3. îngrăşăminte fosfatice uşor solubile
îngrăşămintele fosfatice uşor solubile sînt: fosfatul monocalcic (superfos-fatul), fosfatul acid de sodiu, de potasiu, de amoniu, apoi metafosfatul de calciu.
Superfosfatul. Dacă se tratează fosfatele brute bine pulverizate cu H2S04, în egală proporţie de greutate, iar H2S04 are concentraţia de 53—57°Be (67—73%), se obţine un fosfat monocalcic denumit superfosfat, după următoarea reacţie chimică:
Ca3(P04)2 + 2H2S04 + 2H20 = Ca(H2P04)2 + 2CaS04.2H20
Superfosfatul conţine deci şi sulfat de calciu.
Exprimat în oxizi, superfosfatul conţine pînă la 20% P205, pînă la 30% CaO şi tot pînă la 30% SOs. Restul de aproximativ 20% sînt compuşi cu: Si, F, Fe, Al, Mg, Na, Ti, Mn, Cr, V, Se, Zn, As, B, Pb, Mo, Ni, Sn, Cu, CI.
Se poate prepara superfosfat şi cu o cantitate mai mare de fosfor, ajungînd la superfosfatul concentrat, cu un conţinut mai mare de 25% P205. Cînd cantitatea de fosfor este dublă faţă de cea din superfosfat, atunci se numeşte superfosfat dublu. Acesta se prepară ca şi superfosfatul simplu, dar în loc să se dea cantităţi egale de fosfat brut şi de acid sulfuric, se dă în plus încă 50% acid sulfuric. în acest caz se formează acid ortofosforic lichid şi sulfat de calciu. Acidul ortofosforic lichid se poate separa de sulfatul de calciu şi cu el se tratează fosfatele brute, bine măcinate. Se obţine superfosfatul dublu, cu o cantitate dublă de fosfor faţă de superfosfat şi o cantitate mai mică de sulfat de calciu. Superfosfatul dublu, fiind mai concentrat, se administrează în cantitate mai mică decît superfosfatul. Cu acest îngrăşămînt se face economie la transport, manipulare şi răspîndire. Are mai puţin sulfat de calciu decît superfosfatul, deci mai puţin sulf şi calciu, două elemente care sînt şi ele necesare plantelor cultivate.
S-a recomandat producerea superfosfatului şi pe cale biologică, amestecînd fosfatele brute cu sulf şi cu bacterii care oxidează sulful, în special cu Bacillus thiooxidans. Se creează condiţii optime pentru dezvoltarea bacteriilor ce oxidează sulful. Se formează acid sulfuric pe cale biologică şi acesta atacă fosfatele brute ca şi acidul sulfuric preparat în laborator sau uzină.
Superfosfatul se prepară din fosfatele brute, din apatită sau fosforite şi din oase. în primul caz, superfosfatul este pulverulent, relativ uscat şi se poate întrebuinţa cu uşurinţă. în al doilea caz, cînd superfosfatul se prepară din oase, tre-
678
îngrăşămintele
buie să se dea acid sulfuric în cantitate mai mare. Se întîmplă uneori ca îngră-şămîntul să ia un aspect gelatinos, din cauza adăugirii unei cantităţi prea mari de H2S04. în acest caz nu se poate răspîndi decît cu mare greutate, căci cad cocoloaşe sau dacă se răspîndeşte cu maşina, dispozitivul de distribuţie se înfundă des.
Superfosfatul simplu este un îngrăşămînt solubil. Este un îngrăşămînt acid, care conţine în moleculă patru atomi de hidrogen. Este acid şi prin faptul că în masa lui rămîn de la preparare cantităţi mici de acid sulfuric şi de acid fosforic. înroşeşte hîrtia de turnesol. Cu acid clorhidric 10% nu face efervescenţă. Anionul fosforic se pune în evidenţă cu molibdat de amoniu. Conţinutul de P2Os al superfosfatului variază între 14 şi 20%.
Superfosfatul este un îngrăşămînt activ şi solubil, însuşiri din care decurge modul de întrebuinţare. Este mai indicat pe soluri alcaline de stepă, căci modifică reacţia spre acid. Fiind solubil, el poate fi utilizat de plante chiar cu o cantitate mică de apă din ploi.
Superfosfatul este un îngrăşămînt tipic al solului de stepă şi deci şi al cernoziomurilor. Este cel mai răspîndit şi mai mult întrebuinţat îngrăşămînt fosfatic în toată lumea.
§ 4. îngrăşăminte combinate de fosfor, azot şi potasiu
Fosfatul de amoniu sau amofosul este cel mai cunoscut îngrăşămînt combinat de fosfor şi azot.
Se obţine dizolvînd amoniacul gazos în acidul ortofosforic, după următoarea reacţie chimică :
H3P04 + NH3 nh4h2po4
Se obţine un monofosfat de amoniu care conţine 10—12% N şi 48—52% P205. Se mai poate prepara şi din superfosfat, amoniac şi apă. în acest din urmă caz conţine şi cantităţi mici de sulfat de calciu. Dintre îngrăşămintele combinate, monofosfatul de amoniu conţine cantitatea cea mai mică de azot.
Industria noastră chimică prepară un amofos cu un conţinut de 44,70% P205 total, din care 34,27% P2Os solubil în citrat de amoniu şi 10,12% P2Os solubil în apă. Conţine numai 2,55% N amoniacal. S-a mai preparat un alt amofos cu o cantitate mai mare de fosfor şi azot. Acest amofos conţine 58,1% P205 total, din care 56,62% P2Os solubil în citrat de amoniu. Conţine 10,75% N amoniacal.
Se poate prepara si fosfat diamoniacal [(NH4)2HP04] si triamoniacal [(NH4)8POJ. Acestea două din urmă conţin cantităţi mai mari de azot. Cel diamoniacal conţine 21% N amoniacal şi 53% P205.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
679
Fosfatele de amoniu fiind foarte concentrate în N şi P, cheltuielile de transport, manipulare şi răspîndire sînt foarte reduse.
Fosfatele de amoniu, fiind solubile, se pot folosi cu mult succes ca îngrăşămînt fosfatic suplimentar.
Fosfatele cu azot amoniacal măresc aciditatea solului şi debazeifică solul, de aceea solurile pe care se folosesc aceste îngrăşăminte timp mai îndelungat trebuie să primească calciu. îngrăşămintele fosfatice cu azot amoniacal pot fi răspîndite mai uşor, căci se prezintă sub formă de cristale albe, pe cînd super-fosfa,tul este pulverulent.
Sînt şi îngrăşăminte minerale care conţin cele trei elemente nutritive esenţiale N, P şi K.
Nitrofoska este un îngrăşămînt care conţine azot, fosfor şi potasiu. Se prepară din fosfat diamoniacal, clorură de potasiu sau sulfat de potasiu amestecat în stare topită cu uree sau cu azotat de amoniu.
Se poate obţine nitrofoska cu diferite proporţii de N, P şi K.
Din aceste îngrăşăminte combinate, mai potrivit pentru condiţiile de la noi este cel care conţine 15% N, 15% K20 şi 30% P2Os. După cum se va putea vedea în partea a Xl-a, la noi sînt regiuni unde nevoia de fosfor este mai mare decît de azot şi potasiu.
Nitrofoska este un îngrăşămînt indicat pe solurile care au nevoie de toate cele trei elemente nutritive pe care le conţine. Este însă foarte greu să se potrivească cerinţele solului şi plantelor cultivate cu proporţia elementelor conţinute în îngrăşămînt. Acesta fiind un îngrăşămînt concentrat şi cheltuielile de transport, înmagazinare şi răspîndire sînt deci mai scăzute. Nu se mai face nici munca de amestecare a îngrăşămintelor, care este necesară cînd se administrează în acelaşi timp mai multe feluri de îngrăşăminte. Fiind granulat se răspîndeşte mai uşor.
Nitrofoska se întrebuinţează pentru culturile intensive de grădinărie, iar în cultura mare este potrivit pentru sfecla de zahăr, rapiţă şi alte plante tehnice. La noi s-au obţinut rezultate bune folosind nitrofoska la grîu, sfeclă de zahăr, varză şi pătlăgele roşii, pe diferite tipuri de sol.
§ 5. Guano-uri
Guano-urile sînt îngrăşăminteorgan ice cu un conţinut mare de fosfor.
Guano de peşte. Resturile de la industria conservelor de peşte, mai ales de la prepararea sardelelor constituie un material care, prelucrat, dă un îngrăşămînt organic bogat în P şi N, foarte preţios şi foarte folositor pentru solurile care duc lipsă de aceste elemente. Reziduurile industriale de la prepararea conservelor de peşte se tratează cu vapori de apă sub presiune sau se fierb
680
îngrăşămintele
pentru ca să se separe grăsimile, iar masa solidă se usucă, se macină şi se preface în pulbere. Acest îngrăşămînt s-a numit guano de peşte. Îngrăşămîntul astfel obţinut are compoziţia medie următoare: P2Os 12,8% şi N 6—7%. Conţine mai mult fosfor decît azot şi de aceea este considerat un îngrăşămînt fosfatic.
Guano-uri naturale. în unele regiuni ale globului se găsesc mari zăcăminte formate din acumularea materiilor organice de origine animală, cum sînt, în primul rînd, excrementele păsărilor, corpuri de mamifere, animale marine, păsări ori peşti.
Cînd materia organică din aceste zăcăminte se descompune, iar azotul se pierde în atmosferă sub formă de amoniac ori este spălat în adîncime, după ce amoniacul a fost oxidat şi transformat în nitraţi, rămîn oasele, care conţin mai mult fosfor. Aceste resturi sînt considerate îngrăşăminte fosfatice.
Cînd substanţele azotate din guano-uri au rezistat fără să sufere o descompunere prea înaintată, atunci ele conţin o proporţie mare de azot şi în acest caz pot fi considerate îngrăşăminte combinate de fosfor şi azot.
Guano-urile au fosforul sub formă insolubilă, ca fosfat tricalcic şi unele mai puţin mineralizate şi sub formă organică. Guano-ul se dizolvă puţin în apă. Soluţia este galbenă.
Un îngrăşămînt fosfatic din categoria guano-urilor naturale este şi fosfatul de Cioclovina, care se găseşte la noi în ţară în peştera Cioclovina, în apropierea gării Pui din regiunea Hunedoara. Exploatarea lui s-a întrerupt în timpul celui de-al doilea război mondial.
După evaluarea geologului austriac Gotzinger, primul care a studiat mai amănunţit această peşteră, cantitatea de fosfat ar fi de 8 000 vagoane1.
Fosfatul de Cioclovina s-a format din cadavrele unor animale mici, dintre care cele mai numeroase au fost cadavrele liliecilor. Materialul brut conţine cantităţi variabile de P206. La două probe luate din diferite părţi ale peşterii şi analizate de Gotzinger, conţinutul de fosfor total era cuprins între 1,32 şi 29,74%, iar conţinutul de fosfor solubil în acid citric era cuprins între 0,12 şi 22,44%. Materialul omogenizat conţine 11,8—15,0% P205 total. Este de culoare cărămizie, din cauza argilei cu care sînt amestecate resturile de oase. Materialul uscat se sfărîmă cu uşurinţă. Se cerne şi se dă în folosinţă sub formă de praf sau grăunciori mici.
în apă se dizolvă puţin. Soluţia agitată este roşcată, iar cînd se limpezeşte devine galbenă. Pe cărbune incandescent lasă un reziduu cenuşiu. Reacţia este slab alcalină.
S-au mai descoperit zăcăminte de guanofosfate şi în alte peşteri din ţară. Aşa s-a găsit la Mereşti, în regiunea Autonomă Maghiară, un guanofosfat care
1	A. Tălăşescu, Îngrăşămîntul guanofosfat din peştera Cioclovina, Buletinul A.G.I.R. 10/1936.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
681
conţine în medie 12,22% P205 total, 5,07% P205 solubil în citrat de amoniu şi 0,9% P205 solubil în apă. în experienţele urmărite la unele staţiuni ale Institutului de cercetări agronomice al R.P.R., guanofosfatul de Mereşti a dat sporuri de recoltă destul de însemnate. Pe cernoziomul puternic degradat de la Suceava a dat un spor de recoltă de 9 kg de boabe de grîu pentru fiecare kg de P205, iar superfosfatul a dat pentru 1 kg de P205 un spor de recoltă de 8,6 kg1.
S-au găsit guanofosfate şi în peştera de la Ponicova, pe malul Dunării, între Orşova şi Moldova Nouă, în regiunea Timişoara. Conţinutul de fosfor total este de 2,70—22,07% şi al fosforului solubil în acid citric de 1,77—7,18%. De asemenea se găsesc guanofosfate şi în peşterile din bazinul Carasului, pe teritoriul comunei Caraşova, raionul Reşiţa, regiunea Timişoara. Aici se află peştera Liliecilor, cu guanofosfate ce conţin 0,85—13,80% fosfor total şi 0,76—2,40% fosfor solubil în acid citric 2. Mai sînt în ţară la noi şi alte peşteri în care se găsesc depozite de guanofosfate.
C.	ÎNGRĂŞĂMINTE POTASICE
§ 1. Săruri potasice naturale
Sărurile potasice se pot da solului sub formă de mineral, aşa cum se găsesc în mod natural în zăcăminte. Din această grupă fac parte: silvinitul, cainitul, carnalitul, polihalitul etc., care conţin potasiul sub formă de clorură sau sulfat. Se mai găsesc în aceste îngrăşăminte şi alte elemente: Na, Mg, Ca, Br, Fe, Li, Pb, Al, Mn, Sn, Ni, Ag, Ba, Cu, Ti, Zn, As, Bi, Co, I, Cd, Ga, Ce, An, Th.
Cele mai mari zăcăminte de săruri potasice sînt în Uniunea Sovietică, la Verhnekamsk, şi în Germania, la Stassfurt.
Cele mai cunoscute şi mai folosite săruri de potasiu naturale sînt: silvinitul, care conţine 12—18% K20 sub formă de C1K şi cantităţi însemnate de NaCl; langbeinitul, care conţine 22,6% K20 sub formă de K2S04, conţine şi MgS04; carnalitul, care conţine 10% K20 sub formă de KC1 şi cantităţi însemnate de MgCl2; cainitul, care conţine 12% KăO sub formă de KC1 şi cantităţi însemnate de MgS04, KC1, MgCl2, K2S04; polihalitul, care conţine 15% K20 sub formă de K2S04 şi cantităţi însemnate de MgS04 şi CaS04.
Aceste săruri naturale sînt roşii, galbene, cenuşii sau de alte diferite culori. Ele pot fi folosite în stare naturală. Componentele utile sînt, în primul rînd, sulfatul şi clorură de potasiu. Mineralele de mai sus conţin şi alte elemente,
1	D. Davidescu, Agrochimia, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1956.
2	I. Staicuy V. Bratu, Gh. Sîrbu. Cercetări asupra guanofosfaţilor din peşterile aflate în regiunea Timişoara, în vederea folosirii lor ca îngrăşăminte, Anuarul lucrărilor Ştiinţifice a Institutului Agronomic Timişoara 1957.
682
îngrăşămintele
din care unele sînt folositoare în cantităţi mici, altele sînt dăunătoare cînd se găsesc în cantităţi mari. Sodiul, în cantităţi mari, are o acţiune defavorabilă asupra structurii solului.
Potasiul, element monovalent ca şi sodiul, are acelaşi efect asupra structurii solului. Pe lîngă aceasta, sărurile potasice au şi o acţiune de decalcifiere. Plantele, absorb ionul de K + şi rămîn cei de CI ~ şi S04--------, care scot din complexul
coloidal Ca++ , formînd CaCl2 şi CaS04. Acestea sînt săruri solubile şi se spală în adîncime, mai ales în regiunile umede. Astfel, proporţia de cationi scade şi solurile devin mai acide, deoarece proporţia de hidrogen creşte faţă de cationi, Ca++, Mg++,K+, Na+. Pe solurile sărace în calciu, o dată cu sărurile potasice trebuie să se administreze şi săruri cu calciu.
îngrăşămintele potasice sînt solubile. Se dizolvă uşor în apă. Sînt formate din cristale mici, de formă cubică (silvinitul), rombică (cainitul). Pentru a se identifica prezenţa potasiului ne folosim de acid percloric 20%. într-un creuzet de porţelan se pune o cantitate mică din materialul pe care vrem să-l analizăm, atît cît se prinde pe vîrful unui briceag. Se încălzeşte cu băgare de seamă. Dacă se constată formarea vaporilor de culoare albă sau coloraţi, se continuă încălzirea pînă ce nu mai apar vapori. După răcire, reziduul solid se dizolvă în cît mai puţină apă distilată. Se trece soluţia într-o eprubetă şi se tratează cu cîteva picături de acid percloric 20%. Apariţia în scurt timp a unui precipitat alb, cristalin, de perclorat de potasiu arată prezenţa potasiului.
Prezenţa clorului se poate identifica cu azotat de argint 1%. O cantitate mică de material, cît se ia pe vîrful unui briceag, se introduce într-o eprubetă şi se dizolvă în 10 cm de apă distilată. Se adaugă apoi cîteva picături de azotat de argint 1%. Apariţia unui precipitat brînzos de culoare albă arată prezenţa unei cloruri. Dacă precipitatul este galben arată prezenţa unui fosfat.
Prezenţa sulfatului se identifică cu clorura de bariu 10%, aşa cum s-a arătat la îngrăşămintele azotate.
§ 2. Săruri potasice preparate
Sărurile naturale descrise mai înainte şi folosite ca îngrăşăminte aduc în sol cantităţi mici de potasiu, faţă de celelalte elemente, din care unele ca sodiul înrăutăţesc însuşirile fizice ale solului. Pentru a se înlătura acest neajuns, se prepară săruri de potasiu mai concentrate şi deci mai bogate în potasiu, prin dizolvarea sărurilor naturale şi prin recristalizarea lor.
Clorura de potasiu, KC1. Se prepară clorură de potasiu cu un conţinut de 50—60% K20. Aceasta se obţine din dizolvarea şi recristalizarea silvini-tului, care conţine clorură de potasiu şi clorură de sodiu. Solubiliţatea acestor două săruri diferă. Clorura de sodiu îşi menţine solubilitatea şi la o tempera-
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
683
tură mai scăzută, pe cînd clorură de potasiu la temperaturi scăzute se depune sub formă de cristale. Silvinitul se dizolvă în apă fierbinte pînă ce soluţia este saturată. Apoi se răceşte şi clorură de potasiu se depune sub formă cristalizată. Prin decantare se înlătură clorură de sodiu.
Clorură de potasiu este o sare albă cristalină, solubilă în apă. Reacţia este alcalină. La acelaşi conţinut de element activ K20, clorură de potasiu are mai puţin clor decît silvinitul şi deci poate fi administrată cartofului şi inului.
Sarea potasică 30—40% K20. Aceasta conţine de două pînă la de trei ori mai mult potasiu decît sărurile brute. Se obţine prin amestecarea clorurii de potasiu cu silvinit, pînă ce se ajunge la un conţinut de KaO între 30 şi 40%. Potasiul se prezintă sub formă de clorură de potasiu, dar conţine şi cantităţi însemnate de clorură	de sodiu de la silvinit.
Sarea potasică	40% K20. Sarea potasică	standard	conţine	40%	KaO	şi
deaceea se numeşte sare potasică 40%. Este un amestec de clorură şi sulfat de potasiu, în care clorură precumpăneşte. Este o sare albă, cu o nuanţă cenuşie, după impurităţile pe care le conţine, cu cristale mici cubice. Are un gust sărat şi o reacţie alcalină. Pe cărbune incandescent colorează flacăra în galben şi lasă un reziduu strălucitor.
Sulfatul de potasiu, K2S04. Sulfatul de potasiu se poate obţine prin dizolvare şi cristalizare, din sărurile potasice brute care conţin sulfat de potasiu: langbeinitul, polihalitul. Se mai poate obţine din clorură de potasiu tratată cu acid sulfuric:
2KC1 + H2S04 = K2S04	+ 2HC1.
Acidul clorhidric	obţinut poate fi folosit la	prepararea	precipitatului.	Sul-
fatul de potasiu conţine 45—50% K20. Este o sare albă, solubilă în apă. în 100 g de apă, la 20°, se solubilizează 11,1 g de sulfat de potasiu.
Este un îngrăşămînt mai scump şi este folosit pentru plantele mai preţioase şi mai sensibile la clor, curţi sînt: tutunul, viţa de vie, plantele citrice.
Alte îngrăşăminte potasice. Alte îngrăşăminte potasice sînt fosfatele mono-, di- şi tripotasic. Acestea conţin 30—50% K20 şi 50—30% P205. Meta-fosfatul de potasiu conţine 40% K20 şi 60% P2Os.
S-au folosit ca îngrăşăminte potasice şi silicaţii care conţin potasiu: ortoza cu 12—14% K20, leucitul cu 21% K20, mica cu 13% KaO etc. S-au folosit aceşti silicaţi pulverizaţi foarte fin. Eficacitatea acestor îngrăşăminte este de lungă durată şi este necesar să se dea cantităţi de 10 şi chiar de 20 de ori mai mari decît cantităţile de săruri potasice naturale.
Se obţin îngrăşăminte potasice şi ca reziduuri de la industria cimentului. La fabricarea cimentului în cuptoare rotative se elimină sub formă de praf cantităţi mari de săruri de potasiu. Se socoteşte că la fiecare 100 tone de clincher se evacuează în atmosferă 1 tonă de praf cu săruri de potasiu. Cu ajutorul fii-
684
îngrăşămintele
trelor electrice se captează praful fin, care este mai bogat în KaO decît cimentul. Deoarece acest praf conţine circa 29% CaO poate fi considerat un îngrăşămînt de potasiu şi calciu foarte potrivit pentru solurile acide. Conţine cantităţi foarte mici de clor şi de aceea poate fi folosit la toate plantele agricole. Silicea coloi-dală pe care o conţin aceste reziduuri stimulează acţiunea fosforului în solurile sărace în fosfor. Anionul de Si03 din soluţie face schimb cu anionul de P04 adsorbit de complexul coloidal, pe care-1 aduce în soluţie şi-l pune la dispoziţia plantelor. Din experienţele urmărite în U.R.S.S. la floarea-soarelui, s-a constatat că pulberea, recuperată de la fabricile de ciment, este un foarte bun îngrăşămînt potasic-calcic, care conţine pe lîngă silice coloidală şi microelemente 1.
§ 3. Cenuşa
Cenuşa conţine toate substanţele minerale necesare dezvoltării plantelor,, în afară de azot. în timpul arderii materiei organice, azotul se preface în amoniac şi se pierde în atmosferă. Deoarece predomină potasiul, faţă de celelalte elemente alcătuitoare, cenuşa este considerată ca un îngrăşămînt potasic.
Iată conţinutul de potasiu, calciu şi fosfor din cenuşa provenită de la diferite plante 2.
Tabelul 7&
Conţinutul de K20, P205 şi CaO din cenuşă
Provenienţa cenuşii	k2o j %	p2o5 %	CaO %
Lemn de foioase		10,0	3,5	30,0
Lemn de răsinoase		 .	6,0	2,5	35,0
Paie de secară	!	16,2	4,7	8,5
Paie de grîu		13,6	6,4	5,9
Paie de hrişcă 		35.3	2,5	18r5
Tulpini de floarea-soarelui		36,3	2,5	18,5
Turte de seminţe de bumbac 		24,5	8,0	9,0
Antracit		0,2	0,1	3,0
Cantitatea cea mai mare de potasiu se găseşte în cenuşa de hrişcă, de floarea-soarelui şi în turtele de seminţe de bumbac. Paiele de grîu şi secară conţin şi ele cantităţi mari de potasiu, cantităţi ce întrec unele săruri potasice naturale. Cenuşa conţine şi fosfor. Cantităţile cele mai mari de fosfor le conţin turtele de bumbac şi apoi paiele de secară şi grîu. Cenuşa de la unele plante conţine cantităţi mari de calciu. Cantităţile cele mai mari de calciu se găsesc în cenuşa
1 T. Litinskyy H. Zurkovski, Caracteristicile pulberilor reziduale de ciment din filtrele electrice şi utilizarea lor ca îngrăşămînt potasic, Ciment. Wapno Gips, 1/1955.
2	G. Koenov, Cenuşa ca îngrăşămînt preţios, « Zemledelie », 3/1952 (în 1. rusă).
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
685
arborilor de foioase şi răşinoase şi cantităţi apreciabile se găsesc în cenuşa paielor de hrişcă şi a tulpinilor de floarea-soarelui.
Cenuşa de antracit, ca şi cenuşa altor cărbuni, conţine cantităţi mici de potasiu şi prin urmare nu poate fi folosită ca îngrăşămînt potasic.
Compoziţia cenuşii variază foarte mult, cu vîrsta plantelor ce se ard şi solul în care ele au crescut.
Cenuşa mai conţine cantităţi însemnate de sulf, fier, sodiu, bor, magneziu, mangan, molibden etc., adică din toate elementele minerale din care a fost alcătuită materia organică şi care nu s-au pierdut în atmosferă sub formă de gaze. Un elemenţ preţios, borul, se găseşte în cenuşa de lemn, în cantităţi cuprinse între 0,05 şi 0,07% 1.
Cenuşa are o reacţie alcalină. Din această cauză este un foarte bun îngrăşămînt pe solurile acide şi înlocuieşte amendamentele cu calciu. Toate elementele chimice ale cenuşii pot intra în complexul coloidal al solurilor acide şi pot înlocui cantităţi însemnate de ioni de hidrogen. Pentru conţinutul mare de potasiu, fosfor şi calciu, cenuşa este considerată un îngrăşămînt combinat, fosfo-potasic-calcic. Aceste trei elemente nutritive esenţiale pentru plantele de cultură se găsesc în cenuşă sub forme solubile şi accesibile.
Potasiul se găseşte sub formă de carbonat de potasiu. Nu conţine decît foarte puţin clor şi de aceea este întru totul folositor plantelor sensibile la clor: tutun, cartof, plante citrice etc. Fosforul se găseşte în cenuşă sub forma unor compuşi de solubilitate diferită, unii sînt solubili în apă, alţii mai solubili în acizi organici slabi sau în acizi organici diluaţi.
Fosforul din	cenuşa de	paie de secară este	solubil în	apă în proporţie de
2,6%, iar cel din	cenuşa de	paie de grîu 3%2.	în soluţie	diluată de citrat de
amoniu, fosforul din cenuşa de paie de secară este solubil în proporţie de 50— 60%. Se poate afirma că trei pătrimi din fosforul cenuşii este sub formă accesibilă plantelor şi că fosforul din cenuşă are o acţiune mai bună decît majoritatea îngrăşămintelor fosfatice.
Calciul se găseşte în cea mai mare parte sub formă de carbonat de calciu.
Cenuşa creează condiţii favorabile pentru înmulţirea şi activitatea microorganismelor folositoare şi cu deosebire pentru cele care fixează azotul atmosferic ca şi pentru cele care-1 prefac în nitraţi.
Cenuşa trebuie să fie colectată şi păstrată cu multă grijă. Se adună în vase de metal sau de lut bine închise şi se păstrează astfel 2 sau 3 zile, pînă cînd se răceşte, iar cărbunii aprinşi	se sting. Se vor evita răcirea	cenuşii şi stingerea
cărbunilor cu apă	şi cu deosebire cu apă multă.	în acest caz se spală aproape
1	G. Koenovy Op. cit.
2	P. P. Soloviev, Cenuşa şi utilizarea ei pentru îngrăşarea solului, Moscova 1950 (înl. rusă).
686
îngrăşămintele
întreaga cantitate de potasiu pe care o conţine cenuşa. După răcire, se trece printr-o sită cu ochiuri de 3 —5 mm, pentru a se îndepărta cărbunii nearşi, pietrele, bucăţile de cărămidă, obiectele metalice etc. şi apoi se păstrează în lăzi de lemn, în încăperi ferite de ploaie şi de zăpadă.
D.	ÎNGRĂŞĂMINTE GRANULATE
§ 1. însemnătatea granulării îngrăşămintelor minerale şi modul de preparare a lor
Cele mai multe îngrăşăminte despre care am vorbit apar sub formă de cristale mărunte sau de pulbere. Aceleaşi îngrăşăminte se pot aglomera sub formă de granule de diferite mărimi.
Din numeroase experienţe s-a constatat că îngrăşămintele granulate sporesc recoltele mai mult decît acelaşi îngrăşămînt dat în aceeaşi cantitate, dar sub formă de praf sau cristale.
îngrăşămintele azotate solubile, administrate sub formă de cristale mici, în solurile din regiunile umede, se spală mai uşor în adîncime. Sub formă granulată sînt spălate în cantităţi mai mici.
Microorganismele solului insolubilizează biologic temporar cantităţi mai mari din îngrăşămintele azotate solubile, date sub formă de cristale mici, în comparaţie cu aceleaşi îngrăşăminte date sub formă granulată.
Superfosfatul, cel mai folosit îngrăşămînt mineral, solubil în apă şi accesibil plantelor, devine insolubil în solurile acide.
Acest proces de insolubilizare, numit şi proces de retrogradare, este cu atît mai activ, cu cît suprafaţa de contact dintre sol şi superfosfat este mai mare. în stratul arabil al solului, superfosfatul pulverulent vine în contact cu o suprafaţă de sol mult mai mare decît superfosfatul granulat. în acest caz, superfosfatul pulverulent se retrogradează aproape total, pe cînd cel granulat se retrogradează numai parţial. Se formează la suprafaţa fiecărei granule o pojghiţă insolubilă, în timp ce masa principală a superfosfatului din granulă rămîne solubilă.
Prin acelaşi proces de retrogradare trec şi celelalte fosfate solubile: fosfatul de amoniu, de potasiu, de sodiu etc.
îngrăşămintele potasice pulverizate sînt, pe de o parte, solubile şi uşor levigate, iar pe de altă parte, potasiul este repede adsorbit de complexul coloidal şi plantele nu-1 mai pot folosi decît în cantităţi mici. Sub formă granulată adsorb-ţia potasiului se face numai parţial.
Cînd se face granularea îngrăşămintelor minerale cu materie organică, insolubilizarea şi adsorbţia unor îngrăşăminte şi levigarea altora sînt aproape total oprite.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
687
îngrăşămintele minerale granulate pot fi răspîndite mecanic sau manual mai uşor decît cele pulverulente. Unele îngrăşăminte se pot administra cu seminţele sau alături de seminţe numai sub formă granulată.
îngrăşămintele se pot granula în fabrici, cu mijloace mecanice şi cu productivitate mare sau în gospodării, cu mijloace mai simple, dar cu productivitate mică. în cele ce urmează ne vom ocupa îndeaproape de granularea îngrăşămintelor în gospodărie.
Pregătirea materialului pentru granulare. Pentru prepararea îngrăşămintelor organo-minerale granulate este necesar să se pregătească mai întîi îngrăşămintele care se vor amesteca.
Materiile organice care se folosesc în amestec cu cele minerale sînt gunoiul de păsări, gunoiul de oi, gunoiul de grajd bine dospit (mraniţa), compostul, turba, uruiala de ciocălăi de porumb, cojile ce rămîn de la decorticarea orezului etc.
Gunoiul bine dospit este trecut printr-o sită cu ochiuri de 0,5—1 cm, înde-părtîndu-se părţile mai mari, care ar împiedica o bună amestecare a îngrăşămintelor şi, deci, o bună granulare.
îngrăşămintele minerale sînt trecute şi ele printr-o sită, însă cu ochiurile mai mici, de 1—2 mm, pentru a se obţine un amestec omogen. Pentru a se putea lucra mai uşor, înainte de amestecare, atît materialul organic cît şi cel mineral se usucă la soare sau în camere încălzite.
Cantitatea de materie organică ce se amestecă cu cea minerală diferă după solul pe care se aplică îngrăşămintele şi după modul cum se administrează acestea. Granulele ce se folosesc pe podzoluri se prepară cu cantităţi de patru ori mai mari de materie organică decît granulele ce se folosesc pe cernoziomuri. Granulele organo-minerale date sub rîndurile semănăturii sau în cuib, deci aproape de seminţe, se prepară cu cantităţi mai mici de materie organică decît granulele date sub brazdă.
De obicei se prepară îngrăşăminte organo-minerale din cantităţi egale de îngrăşăminte organice şi minerale.
Atît materia organică cît şi cea minerală se cîntăresc în proporţiile stabilite, se aşază separat pe o podea de ciment sau de scînduri, sau pe o arie bine bătătorită şi fiecare se amestecă bine cu ajutorul unei greble, pentru a se uniformiza.
Se trece apoi la amestecarea îngrăşămintelor minerale cu cele organice.
O	dată cu amestecarea se face şi udarea prin stropire cu apă sau cu urină. Se folosesc stropitori de grădină.
Se socoteşte că s-a umezit îndeajuns, cînd strîngînd amestecul în mînă, pe degete se simte bine umezeala, fără însă să cadă picături. După umezire urmează imediat granularea.
€88
îngrăşămintele
Granularea. Granularea se poate face în gospodărie foarte uşor, fără unelte speciale şi costisitoare. Granularea se face cu ajutorul unei greble de fier, cu	care se amestecă împreună	îngrăşămintele organice şi minerale.
Granularea se poate face	şi cu ajutorul unei tărgi, prevăzută	cu	margini
de	scîndură şi suspendată cu	o sîrmă sau frînghie de grinda magaziei sau de
un	cui bătut în tavan. Granulele se formează prin simpla mişcare	de	« du-te-
vino » dată tărgii. Granulele preparate prin aceste metode simple nu sînt suficient de consistente. Ele se sfărîmă uşor şi nu pot fi răspîndite cu maşinile, ci numai cu mîna.
Se pot obţine granule şi prin trecerea amestecului umezit printr-o sită cu ochiurile de 6—8 mm în diametru. Amestecul se presează, ca să treacă prin ochiurile sitei, de unde cade sub formă de mici cilindri pe un plan înclinat. Pe acest plan înclinat, căruia i se dă mişcare de « du-te-vino», amestecul trecut prin ochiurile sitei se rostogoleşte, formîndu-se granule, care se adună pe o targă de lemn (fig. 77).
Granulele se pot prepara şi cu ajutorul unui butoi sau al unui alt vas cilindric, în care materialul umezit se poate rostogoli pe marginea interioară a vasului. Se poate folosi un butoi obişnuit sau un butoi în care se amestecă seminţele de grîu cu praful împotriva mălurii şi al cărui perete interior este neted. Materialul umezit se introduce numai pe un sfert din volumul butoiului. Se închide gura de încărcare şi apoi se învîrteşte cu 30—40 de învîrtituri pe minut. Dacă materialul este îndeajuns de bine umezit, în 10—15 minute se formează granule. Granulele formate au diametre diferite, dar sînt tari şi nu se sfărîmă, putînd fi răspîndite şi cu maşinile. Cu această metodă se pot pregăti, în 8 ore, pînă la
1	000 kg de granule umede.
Se mai pot folosi pentru granulare şi tobe speciale. Aceste tobe pot fi învîr-tite manual (fig. 78) sau cu ajutorul unui dinam. Cu 28—30 de învîrtituri pe minut se pot forma granule în 6—15 minute. Materialul de granulat se introduce numai pe a şasea parte din volumul tobei. Aceste tobe sînt deschise în partea de sus. Prin această deschizătură se introduce amestecul de îngrăşăminte şi în acelaşi timp se poate supraveghea dacă rezultă granule uniforme.
La Institutul de cercetări agronomice al R.P.R. s-a lucrat cu aceste tobe. O echipă compusă din şase muncitori a putut prepara 500—600 kg de granule uscate, în 8 ore.
Fig. 77 — Granularea prin presare pe sită
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
689
Se pot folosi şi maşini mai complicate, care să permită prepararea de cantităţi mari de granule.
Se pot prepara granule de îngrăşăminte folosind presa cu melc, care funcţionează după principiul maşinii de tocat carne. Amestecul organo-mineral presat iese printr-o sită de oţel sub formă de cilindri. Cu ajutorul unui cuţit exterior se taie aceşti cilindri în bucăţele mici. Sita se confecţionează din tablă de oţel, cu grosimea de 8—10 mm. Se pot confecţiona site cu diametre diferite, după mărimea pe care dorim să o aibă granulele. Amestecul de îngrăşăminte organo-minerale este supus unei presiuni mari şi din această cauză granulele obţinute au o rezistenţă mecanică foarte mare. Cu ajutorul acestei prese cu melc se pot prepara cantităţi mari de îngrăşăminte granulate. O brigadă de 10 lucrători poate prepara într-o zi 10 tone de granule umede.
Pentru granularea îngrăşămintelor organo-minerale se1 pot folosi şi betoniere acţionate de un motor electric1.
Oricare metodă s-ar folosi, este
foarte greu de potrivit de la început
cantitătile de materie uscată, de îngrăsă- Flg' I8 7 .Toba mica . Pentru granularea \	a ° a *	îngrăşămintelor acţionata manual
minte şi de apa in aşa proporţie, incit sa	1 —tobă de granulat; 2 — lagăr; 3 —pinioane co-
1 w	i	i i*	*i	i •,	nice; 4 — ax de transmisie; 5 —schelet de susţinere;
se obţină granule de dimensiunile dorite.	6	-manivelă.
Numai în timpul formării granulelor ne
putem da seama dacă această proporţie este cea potrivită. Dacă se formează granule prea mici sau nu se formează de loc, înseamnă că amestecul nu este îndeajuns de umezit şi urmează să i se adauge apă, urină sau balegă de vacă îndoită cu apă, pînă ce se formează granulele de mărimea dorită. Dacă se formează granule prea mari, amestecul are umezeală prea multă şi este nevoie să adăugăm material organic şi îngrăşăminte minerale bine mărunţite, în stare uscată.
Cu metodele amintite se pot granula şi îngrăşămintele minerale în gospodărie. Cînd se granulează superfosfatul se folosesc 20 kg de superfosfat, care se amestecă cu 4 1 de apă. Se introduce superfosfatul umezit în toba de granulat (fig. 78). Se învîrteşte toba cu 30 de învîrtituri pe minut şi în 4—6 minute superfosfatul se transformă în granule foarte rezistente. Majoritatea granulelor au diametrul de 3—5 mm. Udarea superfosfatului se face direct în tobă.
1 P. G. Naitin, îngrăşăminte granulate, Selhozghiz, Moscova 1951 (în 1. rusă).
44 — Agrotehnica
690
îngrăşămintele
Uscarea şi sortarea îngrăşămintelor granulate. Granulele formate trebuie uscate la aer înainte de a fi folosite. Pentru aceasta, ele se aşază în strate subţiri, sub un şopron bine aerisit sau chiar afară, dacă nu este pericol de ploaie.
După uscare se face sortarea granulelor cu ajutorul sitelor. Sitele vor avea ochiurile de dimensiunile granulelor pe care dorim să le separăm.
Stabilirea mărimii granulelor depinde de natura îngrăşămîntului (azotat, fosfatic, potasic), de metoda de folosire, de planta care le foloseşte şi de condiţiile fizice şi chimice ale solului în care se introduc granulele. Granulele mici au suprafaţa de contact cu solul mare. Granulele mai mari au suprafaţă de contact cu solul mai mică, însă numărul vetrelor de îngrăşămînt la unitatea de suprafaţă este mult mai mic. Granulele de îngrăşăminte azotate şi potasice de dimensiuni mari creează vetre cu o concentraţie prea mare.
§ 2. Efectul îngrăşămintelor granulate
Mărimea granulelor în raport cu modul de aplicare şi cu plantele cultivate. Din experienţele urmărite în U.R.S.S., în alte ţări şi la noi, s-a stabilit mărimea cea mai potrivită a granulelor, în raport cu plantele cultivate şi cu modul de aplicare a îngrăşămintelor.
La cartofii cultivaţi pe un sol slab podzolic, granulele de superfosfat cu diametrul între 3 şi 5 mm, îngropate sub brazdă, au dat un spor de recoltă de
4	200 kg la ha, iar cele cu diametrul între 1 şi 3 mm, un spor de recoltă numai de 1 830 kg la ha 1.
în experienţele urmărite în R.F. Germană (Hamburg), în Suedia (Stock-holm) şi în S.U.A., cu superfosfat granulat de diferite dimensiuni dat solurilor acide cu pH-ul de 4,6—5,4, s-a constatat că granulele cu diametrul între 2 şi
3	mm sînt cele mai potrivite pentru majoritatea plantelor de cultură 2.
Din experienţele urmărite la noi, în 1952, la staţiunile experimentale Moara Domnească, regiunea Bucureşti şi Mărculeşti, regiunea Constanţa, s-a constatat că pentru grîul de toamnă cele mai bune rezultate le-a dat superfosfatul cu granule de 4— 7 mm, îngropat sub brazdă 3.
La ceareale, în experienţele făcute în U.R.S.S., s-a obţinut un spor de recoltă de boabe de 350 kg la ha cînd s-a folosit superfosfatul organo-mineral cu granule de 5—7 mm şi un spor de 270 kg cînd granulele organo-minerale
11. I. Samoilov şi colaboratorii, Eficienţa şi condiţiile de aplicare a îngrăşămintelor minerale granulate, Dokl. akad. nauk, Moscova 1951 (în limba rusă).
2	Y. Sauchelliy Acţiunea superfosfatului granulat asupra culturilor agricole după mărimea granulelor, «American fertilizer », 113/1950 (în « Selskoe hoziaistvo za rubejom », 2/1954).
3	D. Davidescu, E. Micleay A. Petrescuy îngrăşăminte granulate, îndrumări tehnice I.C.A.R. 50/1954.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
691
de superfosfat au fost de 2—3 mm. Îngrăşămîntul s-a îngropat sub brazdă1.
Cînd granulele minerale sau organo-minerale se amestecă cu sămînţă în coşul semănătoarei, atunci ele trebuie să fie uniforme şi de dimensiuni foarte apropiate de ale seminţelor şi anume de 2—5 mm, în cazul amestecului cu grăunţele de cereale. Granulele mai mici de 2 mm sau mai mari de 5 mm se sfărîmă şi apoi materialul se va folosi pentru o nouă granulare. Granulele mai mari de
5	mm pot fi îngropate sub brazdă, ca îngrăşămînt de bază.
Migrarea elementelor nutritive din granule în sol. Urmărindu-se modul de migrare în sol a fosforului solubil din granula minerală de superfosfat, s-a constatat că raza de migrare este foarte mică (de 12,5 — 15 mm în solurile acide), în aceste soluri superfosfatul este repede insolubilizat. în soluri neutre, unde superfosfatul se insolubilizează mai greu, raza de migrare este de 15 mm, deci mai mare 2.
în cazul superfosfatului granulat cu materie organică, viteza de deplasare a fosforului din granulă în sol este mai mică decît viteza de deplasare a fosforului din granulele pur minerale. Materia organică din granulă păstrează substanţele nutritive timp mai îndelungat, micşorează procesul de retrogradare şi prelungeşte şi sporeşte eficacitatea îngrăşămîntului.
îngrăşămintele granulate şi microorganismele din sol. Relaţia dintre îngrăşămintele granulate şi microorganismele din sol a fost studiată amănunţit. Granulele de superfosfat sînt practic sterile, din cauza acidului fosforic liber, iar în granulele organo-minerale (superfosfat + gunoi de grajd sau turbă), numărul de microorganisme este foarte redus. în jurul granulelor, însă, se desfăşoară o activitate foarte intensă a microorganismelor. Cel mai mare număr de microorganisme şi activitatea lor cea mai intensă se desfăşoară la o distanţă de 2,5—3,5 cm de granulă.
Superfosfatul granulat intensifică foarte mult activitatea bacteriilor fixa-toare de azot. în 100 g de sol, tratat cu superfosfat granulat, cantitatea de azot fixată a fost cu 214 mg mai mare decît în aceeaşi cantitate de sol tratată cu superfosfat pulverulent 3.
Absorbţia elementelor nutritive din îngrăşămintele granulate. Plantele păstrează legătura cu granulele de îngrăşăminte cu un număr foarte redus de rădăcini. Din experienţele făcute cu granule de superfosfat, în care s-a introdus şi fosfor radioactiv, s-a putut stabili că puţinele rădăcini care vin în contact cu granula de superfosfat îşi intensifică funcţiunea de absorbţie aşa de mult, încît ele asigură hrănirea întregii plante4.
1	N. S. Avdonin, îngrăşămintele granulate, Moscova 1952 (în 1. rusă).
2	P. A. Baranovy îngrăşămintele granulate, Moscova 1950 (în 1. rusă).
3	N. S. Avdonin, Op. cit.
4	E. I. Ratner şi I. I. Kolosov, Nutriţia radiculară a plantelor şi metodele noi de cercetare,
« Priroda », Moscova, 10/1954 (în 1. rusă).
692
î ngrăşămin tele
îngrăşămintele granulate creează în sol zone de concentraţie diferită în soluţia solului. Spre centrul zonei, concentraţia este mai mare decît spre periferie. Plantele pot să utilizeze îngrăşămintele la o concentraţie corespunzătoare cerinţelor fiecărei specii şi fiecărei faze de vegetaţie.
îngrăşămintele azotate granulate şi cu deosebire	cele cu azot	amoniacal,
ca şi cele potasice, date în preajma seminţelor, nu dau totdeauna rezultate pozitive. îngrăşămintele azotate acidulează soluţia în jurul granulei şi măresc local concentraţia soluţiei solului. De aceea, granulele de azotat de amoniu trebuie să fie de dimensiuni mai mici şi cînd se aplică pe podzoluri sau în alte soluri acide trebuie să fie neutralizate cu: cretă, calcar măcinat, praf de dolomită etc. Eficacitatea azotatului de amoniu granulat, neutralizat, sporeşte foarte mult, mai ales cînd se aplică prin împrăştiere. în locul substanţelor neutralizante amintite se poate folosi şi făina de fosforite. în acest	din	urmă caz	se	pune la
dispoziţia plantelor, pe lîngă azot şi fosfor. Neutralizarea	sulfatului	de	amoniu
cu făină de fosforite s-a dovedit a fi o măsură bună nu numai pe solurile acide, dar şi pe cele neutre şi slab alcaline. Dacă la îngrăşămintele granulate neutralizate se adaugă şi materia organică, atunci granulele obţinute au un efect sporit, deoarece materia organică reţine soluţia în granule şi sărurile se difuzează treptat din granulă în soluţia solului.
§ 3. întrebuinţarea îngrăşămintelor granulate
îngrăşămintele granulate se pot împrăştia la suprafaţă şi apoi se pot îngropa cu plugul sau cultivatorul. Se mai pot împrăştia şi pe fundul brazdei. Mai frecvent se dau îngrăşămintele granulate sub rîndul semănăturii, sub cuib sau alături de rîndul semănăturii sau al cuibului.
îngrăşămintele granulate se mai pot da amestecate cu seminţele. în acest din urmă caz, maşina trebuie reglată ca să cadă cantităţile prescrise de îngrăşăminte şi seminţe. Granulele trebuie să aibă acelaşi diametru cu al seminţelor, să fie uscate, să nu se sfărîme, altfel se prăfuiesc în maşină. Acest fel de distribuţie a îngrăşămintelor are dezavantajul că la umezeală multă în atmosferă, granulele se înmoaie şi înfundă mecanismul de distribuţie al semănătorii. îngrăşămintele granulate se folosesc şi la îngrăşarea suplimentară.
îngrăşămintele granulate date sub brazdă. Din experienţele urmărite în U.R.S.S. şi la noi, s-a constatat că îngrăşămintele granulate îngropate sub brazdă au sporit recoltele mai mult decît cele sub formă pulverulentă sau sub formă de cristale.
Din experienţele urmărite pe podzoluri şi citate de N. S. A v d o n i n, cerealele şi-au sporit recolta cu 360 kg la ha cînd au primit 200 kg de superfosfat granulat, iar cu superfosfat pulverulent, sporul de recoltă a fost numai
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
693
de 180 kg la ha 1. De asemenea, Samoilov şi colaboratorii săi au obţinut sporuri de recoltă la grîul de primăvară, în medie 600 kg cu superfosfat granulat şi un spor de 270 kg la ha cu superfosfat pulverulent 2.
S-a verificat şi la noi acţiunea superfosfatului granulat în comparaţie cu superfosfatul pulverulent, îngropat sub brazdă. Iată recoltele de sfeclă de zahăr obţinute în curs de 3 ani (1953—1955) la Staţiunea experimentală agricolă Cîmpia Turzii, regiunea Cluj 3.
Tabelul 79
Efectul superfosfatului granulat şi negranulat asupra sfeclei de zahăr cultivată la Staţiunea experimentală Cîmpia Turzii, regiunea Cluj
Tratamentul J	^ Rădăcini kg la ha	Sporul de recoltă		Sporul dat de fiecare kg de Pa 06
		kg la ha	%	
Neîngrăsat		22 660			
Superfosfat pulverulent, 40 kg de				
P205 la ha, dat sub brazdă .	29 944	7 284	32	182
Superfosfat granulat, 40 kg de				
P205 la ha, dat sub brazdă	32 406	9 746	43	243
Fiecare, kilogram de P205, sub formă granulată, a dat cu 61 kg de rădăcini mai mult decît acelaşi kilogram dat sub formă pulverulentă.
S-a cercetat dacă îngrăşămintele granulate organo-minerale, îngropate sub brazdă, sînt mai eficace decît cele minerale granulate. Din experienţele urmărite în U.R.S.S., s-a stabilit că pe podzoluri, la plantele cu perioada de vegetaţie lungă — cartofi, sfeclă, floarea-soarelui — superfosfatul granulat orga-no-mineral, dat ca îngrăşămînt de bază sub brazdă, a sporit mai mult recolta decît superfosfatul mineral granulat. Pe cernoziomuri, deşi superfosfatul organo-mineral granulat a dat recolte mai mari, diferenţa faţă de cel granulat mineral a fost mică.
Cu îngrăşăminte azotate şi potasice granulate s-au făcut puţine experienţe, totuşi se poate afirma că îngrăşămintele azotate şi potasice granulate date sub brazdă dau rezultate mai bune decît cele negranulate.
îngrăşămintele granulate date în preajma seminţelor. Plantele cultivate trebuie să găsească în sol, după germinaţie, cantităţi îndestulătoare de elemente nutritive, pentru a-şi forma un sistem radicular puternic. Plantele au nevoie la începutul creşterii lor, de cantităţi mari de fosfor. Este bine ca îndată ce s-au consumat rezervele de fosfor din sămînţă, tînără plantă să găsească în apropierea
1	N. S. Avdonin, Eficienţa economică a îngrăşămintelor granulate, « Agronomia sovietică, » Moscova, 4/1950 (în 1. rusă).
2	I. I. Samoilov şi colaboratorii., Op. cit.
3	D. Davidescu, Agrochimia, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1956.
694
îngrăşămintele
rădăcinilor cantităţi îndestulătoare de fosfor asimilabil. Astfel s-a ajuns să se dea îngrăşămintele minerale în amestec cu seminţele, sub rîndul semănăturii, în cuib sub sămînţă sau alături, nu prea departe de seminţe.
Dintre îngrăşămintele date în preajma seminţei, mai des aplicat a fost superfosfatul. Superfosfatul granulat s-a dovedit, şi în acest caz, mult mai folositor decît cel pulverulent.
Superfosfatul granulat, dat în preajma seminţelor, este folosit în prima fază a creşterii într-o proporţie foarte mare. Pe măsură ce rădăcinile cresc şi se depărtează de sursa de fosfor a îngrăşămîntului, se utilizează cantităţi din ce în ce mai mari de fosfor din rezervele solului. Sînt unele plante care folosesc în primele faze de vegetaţie mai mult fosfor din îngrăşămintele granulate decît altele x.
Macul, ridichile, meiul au dat rezultate mai bune cu îngrăşăminte granulate aplicate în preajma seminţelor. Altele, ca: sfecla roşie, pătlăgelele roşii nu au sporit mult recoltele cînd au primit superfosfat granulat în preajma seminţelor, în cazul acestor experienţe, pătlăgelele roşii au folosit în primele faze de vegetaţie mai mult îngrăşămintele pulverulente decît celelalte plante cu care s-a experimentat.
Efectul pozitiv al superfosfatului granulat dat sub rîndul semănăturii a fost verificat în U.R.S.S., în alte ţări şi la noi, în numeroase experienţe, la diferite plante cultivate şi pe diferite soluri.
Superfosfatul granulat dat sub rîndul semănăturii a sporit cu mult recoltele în comparaţie cu cel pulverulent răspîndit la suprafaţă şi apoi amestecat cu solul cu ajutorul cultivatorului. Cele mai mari sporuri s-au obţinut la plantele legumicole, cu deosebire la rădăcinoase, apoi la cereale 2.
Din experienţele urmărite în S.U.A., în statul Dakota de Nord, regiune cu condiţii apropiate de cele din partea nordică a ţării noastre, s-a constatat că îngrăşămintele fosfatice granulate şi anume superfosfat dublu cu 47% P205 şi metafosfat cu 63% P205 sînt mai bine folosite de plantele cultivate decît cele pulverulente 3.
Din experienţele urmărite în Suedia de F r a n k o, timp de 5 ani (1939—-1943), superfosfatul granulat dat sub rîndul semănăturii a sporit recolta mai mult decît celelalte forme de răspîndire, după cum se constată din cifrele următoare 4:
1	N. S. Avdonin, Aplicarea superfosfatului granulat, Moscova 1953 (în 1. rusă).
2	N. S. Avdonin, Op. cit.
3	E. B. Norum şi R. A. Joung, Influenţa diferitelor forme, doze şi mijloace de introducere a îngrăşămintelor fosfatice asupra recoltei de grîu de primăvară, North Dakota agric. exp. sta-tion bull., 12/1950 (din Selskoe hoziaistvo za rubejom, 2/1954).
4	V. Sauchelli, Op. cit.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
695
Tabelul 80
Efectul superfosfatului granulat în comparaţie cu cel pulverulent la ovăz
Tratamentul	Recolta medie (1939—1943) boabe de ovăz kg la ha	Sporul de recoltă kg la ha
Fără superfosfat 	 Superfosfat praf, 40 kg de P205 la ha, răspîndit	2 298	-
la suprafaţă	 Suprafosfat granulat, 40 kg de P205 la ha,	2 443	145
răspîndit la suprafaţă	 Superfosfat granulat, 40 kg de P205 la ha, sub	2 515	217
rîndul semănăturii 		2 635	337
In fiecare an din cei 5 cît au durat aceste experienţe, superfosfatul granulat dat sub rîndul semănăturii a sporit recoltele mai mult decît superfosfatul răspîndit la suprafaţă şi apoi amestecat cu solul.
S-a confirmat şi la noi eficacitatea superfosfatului granulat dat sub rîndul semănăturii în comparaţie cu cel pulverulent x.
Iată rezultatele obţinute la două staţiuni experimentale, Mărculeşti şi Valul lui Traian, regiunea Constanţa, din regiunile cele mai secetoase din ţară, în zona de cernoziom castaniu.
S-a urmărit efectul la grîul de toamnă, în perioada 1953 — 1955.
Tabelul 81
Efectul superfosfatului granulat în comparaţie cu cel pulverulent dat sub rîndul semănăturii grîului de toamnă
	! j	Mărculeşti					Valul lui Traian			
Tratamentul	i j ! p2o5 kg la ha	Recolta	Diferenţa		Sporul dat de	p2o5 kg la ha	Recolta	Diferenţa		Sporul dat de
		de boabe kg la ha	kg la ha	%	1 kg de p2o5		de boabe kg la ha	kg la ha	0/	1 kg de P.O.
Neîngrăşat . . . . j Superfosfat pulverulent dat sub rîndul semănă-	I	2 504			i I |	! -	1 778	-	|	...
turii 	 Superfosfat granulat dat sub rîn-		2 642	138	5	9.2	16	2 037	259	14	16,1
dul semănăturii .	15 1	2 824	320	12	21,3	16	2 125	347	19	27,9
1 D. Davidescu, Op. cit.
696
îngrăşămintele
Se constată că aceeaşi cantitate de superfosfat, dată sub formă granulată, are o eficacitate dublă faţă de superfosfatul negranulat (1 kg de P205 a dat în medie, în curs de 3 ani, un spor de recoltă de 21,3 kg de boabe la hectar, faţă de 9,2 kg la Mărculeşti şi un spor de 27,9 kg faţă de 16,1 kg la ha la Valul lui Traian).
Şi la alte staţiuni experimentale ale I.C.A.R.-ului s-au obţinut rezultate asemănătoare. Pe cernoziomul ciocolatiu progradat din Banat, de la Staţiunea experimentală agricolă Lovrin, regiunea Timişoara, s-au obţinut următoarele recolte de grîu de toamnă.
Tabelul 82
Efectul superfosfatului granulat şi pulverulent dat sub rîndul semănăturii de grîu
de toamnă
	Cantitatea de		Recolta			Sporul de recoltă			Sporul dat de 1 kg de p2o5	
	p2o5	la ha	kg- la ha		kg la ha		°/	'o		
	1952	1953	1952	1953	1952	1953	1952	1953	1952	1353
Neîngrăşat .... Superfosfat pulverulent dat sub rîndul semănă-	-	-	1 768	3 02G	-	-	-	-	-	-
turii 	 Superfosfat granulat dat sub rîndul	15	15	1 820	3 089	52	63	2,9	2,0	3,4	4,2
semănăturii . .	15	15	L- 00 rH	3 224	111	198	6,2	6,5	7,4	13,2
Se poate observa şi din aceste rezultate superioritatea superfosfatului granulat faţă de cel pulverulent. Coeficientul de acţiune utilă al superfosfatului granulat faţă de cel negranulat a fost de 2,1 ori mai mare în 1952 şi de 3,1 ori mai mare în 1953.
Şi la cartofi, superfosfatul granulat dat la cuib, sub tuberculi, a sporit recolta faţă de superfosfatul pulverulent.
Din cele expuse se vede că superfosfatul granulat mineral, dat în preajma seminţelor, o dată cu semănatul şi în cantitate mică, este un mijloc foarte eficace de a spori recolta.
S-au făcut cercetări spre a se stabili dacă superfosfatul granulat cu materie organică, dat sub rîndul semănăturii, este mai bun decît superfosfatul granulat fără materie organică.
Din experienţele urmărite în alte ţări şi la noi rezultă că superfosfatul granulat cu materie organică şi dat sub rîndul semănăturii sporeşte mai mult recolta faţă de superfosfatul granulat fără materie organică.
îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale
697
Superfosfatul granulat cu materie organică, în cantitate de 7 kg de P205 la ha, dat sub rîndurile semănăturii, a sporit la Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, în 1951, recolta grîului de toamnă cu 159 kg la ha. Fiecare kilogram de P205 din superfosfatul granulat cu materie organică a dat un spor de 22,7 kg de boabe la hectar, iar cel granulat, dar fără materie organică, a dat la fiecare kilogram de P205 cîte 10,6 kg de boabe spor la hectar. Superfosfatul granulat cu materie organică, dat la cuib sub tuberculi, pentru fiecare kilogram de P206, a dat un spor de recoltă de cartofi de 199,2 kg, iar superfosfatul granulat, fără materia organică, a dat un spor de recoltă de cartofi de 194,8 kg. Cantitatea de element activ de P205 dată la hectar a fost numai de 7 kg.
Cantitatea de materie organică folosită la granulare este foarte mică. Cu toate acestea, efectul ei este evident, mai cu seamă la grîul de toamnă.
Cu îngrăşăminte potasice granulate s-au făcut foarte puţine experienţe. Merită să reproducem datele obţinute la Staţiunea experimentală agricolă Lovrin cu sfecla de zahăr care a primit cele trei elemente nutritive principale (N, P, K) la cuib, sub sămînţă 1.
Tabelul 83
Efectul îngrăşămintelor combinate (N,P?K) organo-minerale pulverulente şi al îngrăşămintelor potasice granulate date sub cuib la sfecla de zahăr
Tratamentul
Doza de element activ kg la ha
Recolta de rădăcini kg la ha
Sporul de recoltă	
kg la ha	%
5,943	19,1
6 043	19,4
9 163	29,4
Sporul dat de fiecare kilogram de substanţă activă
Neîngrăşat......................
N,P,K pulverulent...............
N,P,K granulat cu materie organică........................
N,P pulverulent, K granulat.
N	30
P2O5	30
k2g	30
N	15
P2O5	15
k2o	15
N	30
p2o5	30
k2o	15
granulat
31 103 37 046
37 146 40 266
66,0
1342
122,1
Se poate constata cu uşurinţă efectul pe care l-a produs potasiul granulat. O cantitate mică de numai 15 kg de K20 la hectar însă granulat, a sporit recolta de sfeclă cu 3 220 kg de rădăcini la hectar (10,3%), faţă de varianta unde îngrăşămintele s-au dat sub formă pulverulentă, în cantitate de 30 kg de potasiu la hectar.
Elementele active din îngrăşămînt ajung de la suprafaţă în adîncime, la rădăcini, cu ajutorul apei din ploi, din topirea zăpezilor sau prin apa de irigaţie.
1 D. Davidescu, E. Miclea, A. Petrescu, Op. cit.
698
îngrăşămintele
îngrăşămintele granulate date în timpul vegetaţiei. îngrăşămintele granulate pot fi date şi în timpul vegetaţiei, ca hrană suplimentară. Este de dorit în acest caz ca granulele să ajungă cît mai adînc în sol. îngroparea îngrăşămintelor granulate se poate face la culturile de prăsitoare. Granulele se răspîndesc la suprafaţă şi se îngroapă o dată cu prăşitul. Pentru semănăturile în rînduri apropiate însă, granulele rămîn la suprafaţa solului sau foarte aproape de suprafaţa solului, sau se îngroapă la adîncime mică, dacă se face o grăpare după răspîndirea granulelor.
îngrăşămintele granulate se folosesc suplimentar şi la plantele semănate des, din următoarele motive:
a)	se răspîndesc la suprafaţă mai uşor şi mai uniform;
b)	formează vetre mai bogate de elemente nutritive şi acestea pătrund în sol, fără să se fixeze sub forme insolubile cantităţi prea mari; insolubilizarea se referă mai mult la superfosfat.
După datele din 1950 ale Institutului unional de îngrăşăminte, agrotehnică şi agropedologie (V.I.U.A.A.), 1 kg de P205 din superfosfatul pulverulent a sporit recolta de cereale de toamnă cu 6 kg, 1 kg de P205 din superfosfatul granulat fără materie organică a sporit recolta cu 10,6 kg, iar 1 kg de P2Os din superfosfatul granulat cu materie organică a sporit recolta cu 16,5 kg. Chiar şi azotatul de amoniu granulat a sporit recolta grîului de toamnă cu 110—170 kg la ha, faţă de azotatul de amoniu negranulat.
îngrăşămintele granulate organo-minerale nu sînt eficace numai un singur an, ci ele îşi prelungesc eficacitatea pe un timp mai îndelungat. Şi în al treilea an după aplicarea superfosfatului granulat cu materie organică (70% superfosfat şi 30% materie organică) s-au constatat vetre cu un conţinut mai ridicat de bacterii şi cu o cantitate foarte mare de fosfat mobil, pe o rază de 3 cm în jurul granulei x.
1 A. L. Afanasievy Acţiunea îngrăşămintelor granulate asupra microflorei solului, «Agro-biologhia », Moscova 1/1953 (în 1. rusă).
CAPITOLUL II
ÎNGRĂŞĂMINTE INDIRECTE SAU AMENDAMENTE. ÎNGRĂŞĂMINTE PENTRU CAZURI SPECIALE. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MICROELEMENTE
Pe lîngă îngrăşămintele care aduc în sol elemente nutritive pentru plante, sînt o serie de substanţe care provoacă indirect o mărire a fertilităţii solului, prin efectul fizic, chimic şi biologic. Aceste substanţe au fost numite amendamente sau îngrăşăminte indirecte.
Din punct de vedere fizic, amendamentele îmbunătăţesc structura solului şi prin aceasta creează condiţii mai bune de viaţă pentru microorganisme şi pentru plantele cultivate. Alte amendamente modifică reacţia alcalină, apro-piindu-o de reacţia neutră.
Din punct de vedere chimic, ele modifică reacţia acidă a solului, apro-piind-o de reacţia neutră, cu efecte binefăcătoare pentru plantele cultivate. Elementele pe care le conţin amendamentele intră în complexul coloidal al solului şi eliberează alţi cationi necesari hranei microorganismelor şi plantelor, provoacă deci un schimb de baze.
Creînd un mediu fizic şi chimic mai favorabil, amendamentele intensifică viaţa microorganismelor din sol şi prin aceasta contribuie la sporirea fertilităţii solului.
§ 1. Amendamente cu calciu pe soluri acide
Cele mai cunoscute amendamente sînt cele purtătoare de calciu: carbonat, oxid, hidroxid, sulfat de calciu şi altele.
Formele sub care se dă amendamentul pe solurile acide. Calciul se administrează sub diferite forme: carbonat de calciu (piatră de var) CaCOa, hidroxid de calciu (var stins) Ca(OH)2, oxid de calciu (var nestins) CaO, dolomit CaC03 + MgC03, marnă (carbonat de calciu şi argilă), sulfat de calciu (gips) CaS04 -f~ 2H20, clorură de calciu CaCl2, volastonit CaSiOg, tuf calcaros, spumă de defecare de la fabricile de zahăr, zguri de la industria
700
îngrăşămintele
fierului, reziduuri de la fabricaţia acetilenei, scoici, molozul ce rămîne de la demolarea clădirilor etc.
Carbonatul de calciu sau piatra de var este măcinată şi folosită sub formă de praf. Cu cît este mai fin măcinată, cu atît efectul ei este mai mare. în solurile nisipoase se poate folosi piatră de var mai grosieră. Piatra de var folosită ca amendament nu este curată, ea conţine şi cantităţi însemnate de carbonat de magneziu, argilă, compuşi cu fier etc.
Hidroxidul de calciu se prepară din oxidul de calciu, peste care se toarnă cantităţi mici de apă, pînă ce se obţine o pulbere fină, care se poate răspîndi cu uşurinţă. Sub această formă este folosit mai des calciul ca amendament, deoarece este mai concentrat decît carbonatul de calciu şi este foarte fin. Carbonatul de calciu cel mai bine pulverizat nu este aşa de fin ca hidroxidul de calciu.
Oxidul de calciu este mai puţin întrebuinţat, deoarece este caustic, greu de păstrat şi de manipulat. Cînd se calculează cantitatea de calciu ce trebuie dată şi se ia carbonatul de calciu ca unitate, atunci la 100 kg de carbonat de calciu trebuie calculate 70 kg de hidroxid de calciu şi 50 kg de oxid de calciu.
Dintre combinaţiile calciului, cel mai potrivit s-a dovedit oxidul de calciu. Cu izotopul radioactiv al calciului (Ca45) s-a putut stabili că lucerna cultivată pe un sol nisipos acid cu pH = 5,1 şi zizania (Lolium perenne) cultivată pe diferite soluri au folosit mai mult calciu din oxidul de calciu decît din carbonatul sau sulfatul de calciu1.
Dolomitul, ca şi volastonitul, tuful calcaros, zgura, scoicile, se întrebuinţează bine măcinate, ca şi carbonatul de calciu. Dolomitul trebuie să fie mai bine măcinat decît piatra de var, deoarece este mai puţin solubil în apă decît aceasta şi trebuie să ajungă în contact mai intim cu solul, pentru a fi solubi-lizat de acizii din sol.
Spuma de defecare este foarte fină. Ea conţine aproximativ 50 % carbonat de calciu.
Zgura lui Thomas conţine pe lîngă fosfor şi cantităţi mari de calciu şi magneziu. Aceste două elemente se găsesc sub formă; de fosfaţi şi silicaţi, care se dizolvă greu în sol. Zgura, aşa cum am spus,] trebuie foarte fin măcinată. Acţiunea de neutralizare a zgurii este de două ori mai mică decît a varului.
Sulfatul de calciu şi clorura de calciu, compuşi solubili, sînt întrebuinţaţi pentru sărături, deoarece sînt amendamente fiziologic acide.
1 A. Van Den Hende, R. de Loose şi R. Billian, Etude â l’aide de combinaisons du Ca4i> de Putilisation du calcium provenant des differents produits calcaires, Sixieme Congres de la science du sol, Paris 1956.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 701
Aplicarea amendamentelor cu calciu. Cînd se dă amendamentul în cantitate mai mare (fig. 79), jumătate se răspîndeşte la suprafaţă şi apoi se îngroapă cu plugul printr-o arătură normală, iar jumătate se răspîndeşte la suprafaţa arăturii şi apoi se amestecă cît se poate de bine stratul de sol de la suprafaţă, folosind cultivatorul, polidiscul, grapa grea.
Cînd cantitatea de amendament este mai mică, se recomandă ca el să fie răspîndit la suprafaţă, peste arătură şi apoi se amestecă cu solul cît mai adînc, folosind cultivatorul, polidiscul, grapa grea.
Pentru semănăturile de toamnă, amendamentul se îngroapă în sol la arătura de vară şi cel puţin cu 1 lună înainte de semănat. Pentru semănăturile de primăvară se îngroapă amendamentul la arătura de toamnă.
Se mai întrebuinţează, în cantităţi mici, amendamente de 300—500 kg de CaC03 la hectar, sub rîndul semănăturii, sub formă de praf sau de granule.
Se administrează amendamente cu calciu şi pe păşuni şi fîneţe. Dacă păşunea sau fîneţea se reînsămînţează, atunci amendamentul se răspîndeşte uniform la suprafaţă şi apoi se discuieşte adînc. Dacă păşunea sau fîneţea nu se reînsămînţează, atunci amendamentul se răspîndeşte la suprafaţă şi se amestecă cu solul printr-o grăpare.
Cînd se stabileşte doza de amendament trebuie să se ţină seamă de mai mulţi factori şi anume: aciditatea actuală şi aciditatea hidrolitică, textura, canti-
Fig. 79 — Răspîndirea amendamentelor de calciu înainte de arătură (după F. Bear)
702
I ngrăşămintele
tatea de materie organică din sol, planta care se cultivă, felul amendamentului folosit şi gradul de pulverizare al amendamentului.
Aciditatea hidrolitică se poate micşora cu ajutorul calciului. Se poate înfăţişa schimbul dintre hidrogenii din complex şi calciul din amendament dupâ următoarea schemă:
tf+ Ca**	+ +	Ca++ Mg++
Din complexul coloidal au fost înlocuiţi 4 H cu 2 Ca. Proporţia de hidrogen ioni din complex a scăzut faţă de cationi, de asemenea şi aciditatea potenţială a scăzut.
O dată cu reducerea acidităţii, aluminiul, fierul, manganul se insolubili-zează, micşorîndu-se astfel acţiunea toxică pentru plante. Nici fosfaţii solubili nu mai sînt retrogradaţi. Modificarea reacţiei solului dinspre acidă spre neutră trebuie adusă pînă la un pH de 6,5. La pH 6,5, majoritatea microelementelor sînt în formă accesibilă şi în cantitate îndestulătoare pentru nevoile plantelor cultivate. La pH 6,5 aproape 80 % din capacitatea totală de schimb este satisfăcută de Ca++,Mg++ şi K+, iar restul de 20% este satisfăcută de H+. Cu cît solul este mai acid şi cu valoarea pH mai scăzută, cu atît cantitatea de calciu necesară de a aduce solul pînă la pH 6,5 este mai mare.
Textura solului influenţează cantitatea de amendament ce trebuie administrată. Solurile nisipoase au nevoie de cantităţi mai mici de calciu pentru a-şi modifica reacţia solului decît solurile argiloase.
Puterea de tamponare, adică rezistenţa la schimbarea reacţiei, este mult mai mare la solurile grele şi cu deosebire la cele care au şi o cantitate mai mare de materie organică.
Carbonatul de calciu introdus rămîne în stratul de sol în care a fost încorporat şi numai în solurile nisipoase şi în regiunile umede pătrunde cîţiva centimetri mai adînc.
Relaţia care există între valoarea pH, gradul de saturaţie şi creşterea plantelor poate fi urmărită în tabelul 84*:
Se constată că limitele între care plantele cultivate pot trăi sînt pH: 4,0—8,5. Plantele spontane halofite suportă un grad de alcalinitate mai ridicat.
*	O sută de întrebări şi răspunsuri despre tratarea solului cu var, « Selskoe hoziaistvo
za rubejom », 1/1956.
H+ A/â+ //r -SOA
Na* K+ V+
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 703
Tabelul 84
Relaţia dintre pH, gradul de saturaţie al solului şi comportarea plantelor cultivate
pH	Reacţia solului	Gradul de saturaţie	Comportarea plantelor
3	Extrem de acidă ....	Mai mic de 10%	Prea acid, nu cresc plante
4	Puternic acidă		10%	Foarte acid, neprielnic pentru numeroase plante
5	Moderat acidă		30%	Foarte acid, neprielnic pen-
			tru unele plante
6	Uşor acidă 		80%	Toate plantele obişnuite cresc
7	Neutră 		100%	Cresc cele mai multe plante
8	Uşor alcalină		Fără CaC03	Cresc multe plante
9	Moderat alcalină ....	Cu puţin Na2C03	Prea alcalină, neprielnic
			pentru multe plante
10	Puternic alcalină ....	Cu mult Na2C03	Prea alcalin, neprielnic pentru toate plantele
Cantităţile de carbonat de calciu sau echivalentul în altă substanţă purtătoare de calciu, care sînt necesare pentru a ridica valoarea pH la 6,5, sînt date în tabelul următor 1 :
Tabelul 85
Cantitatea de CaCo3 necesară pentru a ridica valoarea pH pînă la 6,5 în solurile
cu textură diferită
Natura solului	0—18 cm Stratul arat Valoarea pH				18—38 cm Sub stratul arat Valoarea pH			
	4,5	5,0	1 5>5	6,0	4,5	| 5,0	1 5>5	| 6,0
	kg la ha				kg la ha			
Sol nisipos 		950	730	500	280	2 400	1 740	1 110	560
Sol nisipo-lutos 		2 240	1380	890	500	2 350	1 510	1 340	560
Sol lutos 		4 420	3 300	2 300	1230	4 310	3 470	2 350	1100
Cu cît solul are în alcătuirea lui o proporţie mai mare de părticele fine, cu atît cantitatea de carbonat de calciu necesară ridicării valorii pH este mai mare. De asemenea, cu cît valoarea pH este mai depărtată de 6,5, cu atît cantitatea de carbonat de calciu necesară este mai mare.
Unele plante cultivate şi necultivate sînt adaptate la o aciditate sau la o alcalinitate mai mare.
1 E. F. Bear and J. Stephen, Toth} pH values and lime requirements of twenty, New Jersey soils. New Jersey Agric., Exp. Sta. Circ., 446/1944.
704
îngrăşămintele
Dintre plantele spontane, cele care indică un sol acid sînt: măcrişul (Rutfiex acetosella)y coada calului (Eqiiisetum arvense), hrana vacii (Spergula arvensis) etc. Unele plante cultivate suportă mai mult, altele mai puţin aciditatea solului.
Se poate stabili aciditatea solului şi după felul cum se comportă unele plante cultivate, cum este de pildă trifoiul roşu. Dacă trifoiul roşu creşte încet, cu frunze puţine,	îngălbenite, constatîndu-se numeroase plante pierite,	este
cel mai sigur semn	că solul este acid şi are nevoie de calciu x.
După ce aciditatea solului s-a redus prin efectul amendamentelor, se poate cultiva oricare plantă agricolă.
Lucerna, plantă tipică de soluri neutre şi alcaline, poate să crească şi pe soluri care şi-au modificat aciditatea, prin aplicarea amendamentelor cu calciu.
Efectul amendamentelor este de lungă durată. Cînd se dau cantităţi moderate, administrarea	amendamentelor se va repeta la 6—8 ani.
De obicei, acţiunea varului se manifestă mai puternic	în	al doilea	şi	al
treilea an de la aplicare.
Efectele amendamentelor cu calciu asupra recoltelor obţinute la noi vor fi prezentate în partea în care se tratează agrotehnica diferenţiată.
§ 2. Amendamente pe soluri alcaline
Gipsul (CaS04.2H20) este folosit mai mult pentru corectarea reacţiei puternic alcaline a unor sărături. Este solubil, ajunge repede în soluţia solului şi vine uşor în contact cu complexul coloidal, unde Ca++ din gips înlocuieşte Na+ din complex. Pe lîngă aceasta, anionul S04 care rămîne se combină cu Na+, pe care-1 poate găsi în Na2COs, NaOH, NaCl din soluţia solului, dînd Na2S04, care este mai puţin vătămător pentru plante decît oricare alt compus cu Na+.
Gipsul se găseşte în zonele salifere, fiind de origine marină sau lacustră. Apare sub formă cristalină, incolor sau amorf, de culoare alb-gălbuie-murdar. Ca amendament trebuie să fie bine măcinat sub formă pulverulentă, astfel ca să treacă în cea mai mare proporţie printr-o sită cu ochiuri de 0,25 mm în diametru.
Calaicanul (FeS04.7H20) este folosit sub formă pulverulentă la ameliorarea sărăturilor. Apare sub formă cristalină, de culoare verde-deschis.
Sulful este de asemenea folosit sub formă de praf. Bine amestecat cu solul este oxidat de tiobacterii şi prin hidratare dă acid sulfuric.
Acifer este un amestec de acid sulfuric, sulfat de fier, sulfat de aluminiu şi sulfat de calciu. Este folosit în R. P. Ungară la ameliorarea sărăturilor puternice.
1 I. I. Ladîghin, Ingrăşarea culturilor agricole în regiunile de stepă şi silvostepă, Editura -de stat pentru literatură ştiinţifică Bucureşti 1953.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 705
Fosfogipsul este un reziduu de la fabricarea compuşilor cu sodiu, cum este fosfatul trisodic. Conţine pînă la 75 % gips şi o cantitate destul de mare de fosfor, pînă la 8,5 % P205. Este un praf fin, de culoare cenuşie.
Praful de lignit rămîne în cantitate mare, de la extragerea lignitului. El este de culoare neagră-roşietică, are un conţinut ridicat de azot şi o putere foarte mare de absorbţie, însuşire care contribuie la ameliorarea sărăturilor.
§ 3. îngrăşăminte pentru cazuri speciale
îngrăşăminte cu magneziu. Plantele au nevoie de cantităţi mici de magneziu în comparaţie cu celelalte elemente (N, P, K, Ca). Din această cauză simptomele lipsei de magneziu la plante nu apar decît în regiunile umede, pe solurile nisipoase acide, unde magneziul a fost levigat.
Magneziul	se poate adăuga solului sub	formă	de dolomit.
Dolomitul	este un carbonat dublu de	calciu	şi magneziu.	El	conţine si
cantităţi mici de carbonat de fier şi mangan,	argilă,	cuarţ, silicaţi	etc.	Dolomitul
este mai puţin	solubil în apă decît calcitul	(carbonatul de calciu). Din această
cauză dolomitul trebuie să fie cît mai bine pulverizat.
Se poate folosi şi dolomit hidratat. După ce în prealabil se încălzeşte la temperaturi mari, se obţine oxid de calciu şi de magneziu. Dacă se încălzeşte dolomitul la temperatura de 600°, se poate obţine un produs calcinat, care conţine carbonat de calciu şi oxid de magneziu. Oxidul de magneziu se hidrar tează şi dă hidroxidul de magneziu.
Se mai găseşte magneziu şi în rocile calcaroase, în cantitate de 0,5—2 % MgO. Prin urmare, cînd se dă solului calciu sub formele cunoscute: carbonat, hidroxid, oxid de calciu, se dau în acelaşi timp şi cantităţi mai mici de magneziu.
Magneziul se mai găseşte şi în sărurile naturale cu potasiu: cainitul, carna-litul, polihalitul.
Pornind de la constatarea că în seminţe se acumulează cantităţi însemnate de P şi Mg, s-au preparat îngrăşăminte combinate de fosfat de magneziu, care se obţin prin amestecarea dolomitului cu superfosfat. în loc de dolomit se pot folosi silicaţii de magneziu, serpentinul şi olivina.
Magneziul se poate da şi sub formă de săruri curate, ca sulfatul de magneziu (MgS04.7H20), care conţine 9,9 % Mg++. Acesta se administrează în culturile de legume, în cantităţi de 10—15 kg de Mg++ la hectar.
Sulfatul de magneziu administrat porumbului cultivat pe podzol nisipos, ca îngrăşămînt de bază înainte de semănat şi apoi ca îngrăşămînt suplimentar, a sporit recolta cu 50 %. S-a constatat şi o grăbire a apariţiei inflorescenţelor femele1.
1	M. M. Mazaeva, Acţiunea îngrăşămintelor cu magneziu asupra porumbului pe solurile podzoiice uşoare, « Zemledelie », 12/1954 (în 1. rusă).
45 — Agrotehnica
706
îngrăşămin te le
Sînt şi îngrăşăminte organice care conţin cantităţi mari de magneziu. Guno jul provenit de la păsările hrănite cu seminţe conţine cantităţi mari de magneziu, deoarece păsările nu reţin pentru nevoile proprii decît 10% din compuşii cu magneziu ai seminţelor.
îngrăşăminte cu sodiu. S-a stabilit experimental că sodiul este foarte folositor unor plante cultivate în soluri care conţin cantităţi mici de potasiu.
Sodiul se poate da solului sub formă de clorură de sodiu, dar în cele mai dese cazuri ajung în sol cantităţi mari de sodiu, combinat cu alte elemente nutritive. Sodiul ajunge în sol împreună cu azotul, sub formă de azotat de sodiu sau cu potasiul, sub formă de săruri naturale de potasiu, cum este kainitul. Azotatul de sodiu conţine peste 35% Na20.
Sodiul se dă şi sub formă de clorură de sodiu, care conţine 45% Na20. Această sare conţine clor, care este dăunător unor plante, ca: tutunul, cartoful, viţa de vie etc.
în experienţele urmărite de A. G. S e s t a k o v, în 1947, s-a stabilit că sfecla de zahăr a reacţionat favorabil la îngrăşarea cu clorură de sodiu, după cum rezultă din următoarele date 1.
Tabelul 86
[jEfectul NaCl asupra recoltei de sfeclă de zahăr
Tratamentul	Conţinutul de zahăr reducător 0/	Recolta de rădăcini îaţă de recolta-martor %	Conţinutul de zahăr în rădăcini %
Soluţii nutritive fără NaCl Soluţii nutritive cu NaCl	100 51	100 128	18 iy
Adăugarea clorurii de sodiu a intensificat migrarea hidraţilor de carbon în frunze, mărind cantitatea de zahăr din rădăcini.
în experienţele urmărite în S.U.A., s-a stabilit că sînt numeroase plante care-şi sporesc recoltele dacă li se dă sodiul sub formă de clorură de sodiu. în experienţele urmărite pe un sol turbos, s-a dat fosfor în toate variantele şi potasiu numai în două variante şi s-au cultivat sfeclă de masă, de zahăr, varză şi morcov. Experienţele au fost urmărite 6 ani (1924—1930) 2.
Se constată că sfecla de masă, sfecla de zahăr şi varza şi-au sporit foarte mult recoltele cînd au primit clorură de sodiu în prezenţa fosforului. Numai morcovii au dat recolte mai mici. în prezenţa fosforului şi potasiului, clorură de sodiu a sporit recoltele foarte mult la sfecla de masă şi la sfecla de zahăr, mai puţin la
1 A. G. Sestakov, Chimie agricolă, Moscova 1955 (în 1. rusă).
2 P. M. Harmer and E. J. Benne, Sodium as a crop nutrient, Soil science, voi. 60/1945.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 707
varză, iar morcovii au dat şi în acest caz recolte mai mici. Se deduce din aceste experienţe că sfecla reacţionează pozitiv la îngrăşarea cu clorură de sodiu.
Tabelul 87
Efectul clorurii de sodiu şi al îngrăşămintelor fosfatice şi potasice asupra culturilor
de sfeclă, varză şi morcovi
Cantitatea de element activ P şi K şi cantitatea de NaCl	Sfeclă de masă rădăcini	Sfeclă de zahăr rădăcini	Varză căpăţîni	Morcov rădăcini
	kg la ha			
P 96 kg la ha	 P 96 + 672 kg de NaCl .... P 96 + K 192 + 672 kg de NaCl P 96 + K 192		6 426 13 099 33 860 24 468	8 156 13 840 28 670 22 244	13 840 17 301 38 311 35 096	39 569 37 568 55 857 58 578
îngrăşăminte cu sulf. Sulful se dă solului sub formă de floare de sulf şi de îngrăşăminte şi amendamente, care pe lîngă alte elemente nutritive conţin şi sulf. Floarea de sulf îndată ce a ajuns în sol se oxidează, se hidratează pînă la acid sulfuric şi apoi se transformă în sulfaţi. Acest proces este de natură biologică şi este săvîrşit de tiobacteriile ce se găsesc în mod natural în toate solurile.
în solurile care au nevoie de acest element se dau 100 kg de sulf la hectar. Sulful este de obicei folosit în soluri alcaline şi în soluri irigate, unde se înregistrează o cantitate prea mare de săruri, ca un efect al sărăturării secundare. El are o acţiune de acidulare foarte pronunţată. Aciditatea produsă de 1 kg de sulf este neutralizată de 3 kg de carbonat de calciu sau de echivalentul lui sub alte forme de calciu.
Sînt unele îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu, care conţin cantităţi apreciabile de sulf. Sulfatul de amoniu conţine 24% sulf, echivalentul a 60% S03. Superfosfatul conţine cantităţi însemnate de sulf, deoarece la prepararea lui se foloseşte acid sulfuric, care se combină cu Ca++, din care rezultă sulfat de calciu. Acesta rămîne înglobat în masa de superfosfat. Sărurile potasice naturale, ca polihalitul, cainitul, conţin şi ele cantităţi însemnate de sulf, sub formă de sulfaţi. Sulfatul de potasiu conţine 20% sulf.
Dintre amendamente, gipsul (S04Ca. 2H20) conţine 18% sulf, echivalentul a 45% S03. Acest amendament conţine sulf şi calciu, două elemente importante pentru plante. Sînt unele plante şi îndeosebi leguminoasele perene şi anuale, care au nevoie de o cantitate însemnată şi de calciu şi de sulf. Calciul neutralizează acizii organici şi îndeosebi acidul oxalic. Sulful serveşte la formarea substanţelor proteice. De aceea, sulfatul de calciu a dat rezultate foarte bune în cul-
45
708
îngrăşămintele
turile de trifoi, lucernă, alune de pămînt (fig. 80). îngrăşămintele care se recomandă pentru alunele de pămînt sînt sulfatul de amoniu (200 kg la ha), superfosfatul (350 kg la ha) şi sarea potasică (125 kg la ha)1. Aceste îngrăşăminte conţin cantităţi însemnate de sulf.
Se mai dă sulful sub formă de îngrăşăminte organice. Oricare îngrăşămînt organic conţine cantităţi însemnate de sulf. Gunoiul de grajd, de pildă, conţine
Fig. 80 — Efectul favorabil al gipsului asupra trifoiului cultivat într-un sol care conţine
cantităţi mici de sulf
stînga:	neîngrăşat cu gips, cultură slabă; dreapta: îngrăşat cu gips, cultură frumoasă (după Bear).
sulf de la paiele folosite ca aşternut şi de la excrementele lichide şi solide ale animalelor. Excrementele de oi conţin 0,14%, iar cele de găini 0,45% S03.
O cantitate însemnată de sulf este adusă de precipitaţii din atmosferă, unde sulful se găseşte sub formă gazoasă, de hidrogen sulfurat. El provine din arderea materiei organice, a cărbunilor etc. Ploile aduc în sol 5—30 kg de sulf la hectar într-un an.
Sînt unele soluri care au cantităţi foarte mici de sulf şi care dau recolte mici din această cauză. Sulful dat sub formă de floare de sulf sau sub formă de îngrăşăminte şi amendamente purtătoare de sulf dă sporuri însemnate de recoltă, cu deosebire la leguminoase.
1 /. A. Minkieviciy V. E. Borkovski, Cultura plantelor oleaginoase, Editura de stat 1953.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 709
Din experienţele urmărite în U.R.S.S., s-au obţinut sporuri însemnate de recolte la lucernă, sfeclă de zahăr şi tutun, cînd s-au administrat 200—500 kg de sulf la hectar.
în S.U.A., cu deosebire în statele Oregon, Minnesota şi Florida, sînt soluri foarte sărace în sulf. în experienţele urmărite în partea de sud a statului Oregon, s-au obţinut sporuri foarte mari de recolte la lucerna îngrăşată cu sulf, folosin-du-se sulfat de calciu, superfosfat, sulfat de potasiu, sulfat de amoniu, compuşi care conţin sulf.
§ 4. îngrăşăminte cu microelemente
îngrăşăminte cu mangan. Cînd apar boli fiziologice din cauza cantităţilor mici de mangan din sol, se dau pentru cultura ce urmează 30—40 kg de sulfat de mangan la hectar (MnS04.7H20), care conţine 20% Mn, ca îngrăşămînt de bază îngropat sub brazdă.
Se mai poate folosi şi nămolul de mangan, care se obţine ca reziduu de la extragerea manganului. Nămolul de mangan se prezintă ca o pulbere neagră, fină, nehigroscopică şi care se poate introduce în sol cu semănătoarele, fără o prealabilă măcinare. Conţine 14—16% Mn şi alte elemente: A1203 + Fe203 7-9%, MgO 6-8%, CaO 16-18%, Si02 24-28%, BaO 0,5-1,0%, P205 0,3—0,1% 1. Doza de nămol de mangan este de 100—150 kg la ha.
Se mai foloseşte pulberea de feromangan. Pulberea de feromangan se obţine din industria siderurgică şi reprezintă un amestec de fier, mangan şi carbon. Compoziţia chimică a pulberii de feromangan este următoarea: MnO 26—32%, Fe203 12-16%, CaO + MgO 4-7%, Si02 20-27%, C 11-15%, P205 0,2-—0,6%. Este mult mai recomandabil să se folosească ca îngrăşăminte cu mangan deşeurile cu mangan, decît substanţele chimice pure. Primele au cantităţi mari şi de alte macro- sau microelemente, care sînt foarte folositoare plantelor cultiv vate. Această afirmaţie despre superioritatea deşeurilor de mangan rezultă şi din datele experimentale obţinute de Şkolnik2.
Se poate da manganul şi sub formă de soluţie, cu care se stropesc plantele. încă din 1925, Miciurin a dobîndit rezultate excepţionale în creşterea şi dezvoltarea puieţilor hibrizi de migdal, stropindu-i cu o soluţie de 0,02 % permanganat de potasiu (Mn04K). Cu această soluţie care conţine mangan a reuşit ca în primul an să obţină puieţi cu o înălţime de 1,80 m, pe cînd puieţii nestropiţi nu atingeau această înălţime decît după 5 ani. Puieţii stropiţi cu soluţie de perman-
1	I. V. Peive, Utilizarea microelementelor în zona fără cernoziom, « Agrobiologhia »,
3/1954 (în 1. rusă).	.	.	. .
2	M. I. Şkolnik, Importanţa microelementelor în viaţa plantelor şi în agricultură, Moscova 1950.
710
îngrăşămintele
ganat de potasiu au format muguri florali foarte timpuriu şi în al doilea an au fructificat.
în 1946, Makarova a grăbit înflorirea lămîiului cu 6 luni, folosind manganul ca îngrăşămînt.
Din experienţele lui Vlasiuk1 (1941) rezultă că manganul sporeşte recolta de rădăcini la sfecla de zahăr, dar sporeşte şi conţinutul de zahăr.
Manganul are efect şi asupra inului. Pe un podzol lutos, s-a obţinut cu cele trei elemente nutritive principale N, P, K, o recoltă de in de 777 kg de seminţe şi 334 kg de fibre. Cu mangan, recolta de seminţe a crescut la 920 kg şi cea de fibre la 422 kg la ha 2.
Manganul existent în sol poate deveni accesibil prin mărirea acidităţii solurilor alcaline. Aciditatea solului se măreşte folosind sulf, care prin oxidare şi hidratare dă S04H2.
în experienţele urmărite în 1954 la Institutul agronomic « N. Bălcescu », sulfatul de mangan în cantitate de 1,6 kg la ha, echivalentul a 0,320 kg de MgO la hectar, în soluţie cu o concentraţie de 0,25%, cu care s-a stropit de trei ori bumbacul, a dat un spor de recoltă de 316 kg de puf şi seminţe la hectar. Sulfatul de mangan a grăbit şi coacerea 3.
îngrăşăminte cu fier. Insuficienţa fierului, dar mai ales prezenţa lui în sol în cantităţi îndestulătoare, însă sub forme inaccesibile plantelor, este pusă în evidenţă printr-o cloroză caracteristică. Clorofila încetează de a se mai forma, planta încetează de a mai creşte, se îngălbeneşte şi moare. Frunzele pomilor fructiferi îngălbenesc brusc, adesea albesc complet, formînd uneori un desen cu pete pe toată frunza.
Cloroza se combate prin stropirea frunzelor cu soluţie de sulfat feros 1—2% (calaican) S04Fe. 7H20, care conţine 20,1% Fe.
Pomii care suferă de cloroză se stropesc din iarnă cu soluţie de sulfat feros 0,5%. Tratamentul este repetat de 2—3 ori în cursul unui ciclu de vegetaţie.
Se poate injecta fosfat de fier sau citrat de fier şi în tulpina pomilor, în cantitate de 1—5 g. Se mai poate da sulfat feros în cuiburi, sub coroana pomilor.
Dacă solul este prea alcalin, atunci se acidulează cu sulf. Cînd solul este prea acid şi plantele suferă din cauza toxicităţii fierului, care se găseşte în cantităţi mari, sub forme solubile, atunci se dă calciu, care provoacă imobilizarea fierului, în solurile nisipoase şi foarte acide, la culturile de cartofi, din cauza excesu-
1	P. A. Vlasiuk, Folosirea îngrăşămintelor cu mangan pe diferite soluri pentru ridicarea productivităţii culturilor agricole. Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor (Culegere de lucrări), Moscova 1952 (în 1. rusă).
2	M. I. Şkolniky Op. cit.
3	D. Dincă şi P. Bărbulescu, Ingrăşarea extraradiculară la bumbac, « Probleme agricole », 8/1955.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 711
lui de fier solubil apar pete cafenii pe frunze şi pete de rugină pe tuberculi1.
îngrăşăminte cu bor. Cînd apar simptomele lipsei de bor la plante, se recomandă a se da borax (B407Na2.10 H20) sau acid boric B(OH)3. Sînt însă multe minerale care conţin bor, cum sînt borosilicaţii, alumoborosilicaţii şi turmalinele. Din aceste minereuri se extrage borul, şi deşeurile care rămîn sînt folosite ca îngrăşămînt cu bor. Minereurile cel mai mult folosite la prepararea compuşilor oxigenaţi ai borului — boraxul şi acidul boric — sînt turmalinele:	aşaritul
2MgO. B2Os. H20 şi hidroboracitul CaOMgO. B203. 6H20. Acestea se tratează cu acid fosforic şi pe lîngă acidul boric obţinut, mai rămîne un îngrăşămînt complex, care conţine acid boric B(OH)3, acid fosforic H3P04, fosfat monocalcic CaH4(P04)2 şi fosfat de magneziu MgH4(P04)2.
Se mai folosesc ca materie primă pentru prepararea boraxului şi a acidului boric şi apele de foraj din regiunile petroliere. Acestea conţin, pe lîngă bor, carbonat, clorură de sodiu şi alţi compuşi2.
Cantităţile de bor ce se dau în sol sînt în funcţie de specia de plante cultivate şi de raportul ce se creează între bor şi alte elemente nutritive din sol: calciu, potasiu, cupru.
Dintre plantele care rezistă la concentraţii mai mari de bor sînt lucerna şi sfecla de zahăr, iar dintre plantele legumicole, ardeii, sparanghelul, varza, fasolea şi dovleacul.
Buruienile sînt foarte sensibile la bor. Dozele optime de bor pentru unele plante cultivate: sfecla de zahăr, varza, pătlăgelele roşii, lucerna, trifoiul, sînt toxice pentru majoritatea buruienilor3.
Pentru fiecare plantă cultivată există anumite limite ale concentraţiei de bor, în care plantele cresc şi se dezvoltă în condiţii mulţumitoare. Depăşirea acestor limite aduce serioase scăderi de recoltă şi chiar pieirea plantelor.
O influenţă hotărîtoare asupra creşterii şi dezvoltării plantelor cultivate are raportul între conţinutul de bor şi conţinutul de calciu. Pentru tutun, raportul optim între calciu şi bor este 1 200/1, pentru soia 500/1 şi pentru sfecla de zahăr 100/1. Cînd în sol se găseşte mult potasiu, acesta înlesneşte pătrunderea borului în plantă, iar cînd se găseşte potasiu în cantitate mică, atunci pătrunde în plantă mai puţin bor.
Dacă în sol se găseşte mult cupru, el are o acţiune toxică asupra plantelor Borul reduce din acţiunea toxică a cuprului, deoarece micşorează permeabilitatea protoplasmei din celule şi cantităţile de cupru care pătrund în plantă sînt mai mici.
1	M. I. Şkolnik, Op. cit.
2	A. M. Duboviţki, îngrăşămintele minerale, Moscova 1947 (în 1. rusă).
3	M. I. Şkolnik, Op. cit.
712
îngrăşămintele
Există şi o relaţie între anionii din sol şi bor. Astfel plantele care au la dispoziţie mulţi nitraţi au nevoie de cantităţi foarte mari	de	bor.
în general, dozele de bor pe solurile acide trebuie	să	fie	mici, iar	aplicarea
borului se va face cu multă prudenţă. Pe solurile alcaline şi cu deosebire pe cele care conţin cantităţi mari de calciu, borul poate fi dat solului în cantităţi mai mari. Pe aceste soluri, borul aduce sporuri mari de recolte. S-au obţinut sporuri mari de recoltă de trifoi şi lucernă, cînd pe lîngă calciu s-a dat şi bor în cantităţi mari.
Borul se dă solului înainte de semănat, cîte 2 kg	la	ha	la sfecla	de zahăr
şi 0,5 kg la ha la in. I. V. I a k u ş k i n indică 10—15	kg	de acid	boric sau
15—20 kg de borax la hectar, pentru a se preîntîmpina putregaiul negru al inimii sfeclei de zahăr. Cu aceste cantităţi sporeşte recolta de rădăcini pînă la 30%, iar conţinutul de zahăr creşte cu 1—2% 1.
Cu 1,5 kg de borax la hectar, aplicat sub rîndul semănăturii sfeclei de zahăr şi cu încă 1,5 kg de borax la hectar dat ca îngrăşămînt suplimentar, s-a obţinut un spor de recoltă de rădăcini de 49 % 2.
Borul dat în cantitate de 2 kg la ha, respectiv 11,4 kg la ha acid boric (H3BO3), împreună cu îngrăşăminte complete (N100P100K250) şi 1 400 kg la ha CaO, a sporit recoltele de sfeclă furajeră « Eckendorf».
Efectul favorabil al borului s-a resimţit pînă în al treilea an după administrare3.
Institutul central pentru industria zahărului din U.R.S.S. recomandă ca doză optimă 5—10 kg de acid boric sau 12—15 kg de borax la hectar. Borul a dat sporuri de recoltă timp de 2 ani. îngrăşarea solului cu salpetru de Chile,, care conţine, pe lîngă azot, bor şi iod, preîntîmpină apariţia putregaiului inimii de sfeclă. Mai sînt şi alte boli, cum sînt bacterioza inului, cloroză inului, care sînt combătute cu bor. Bacterioza inului dispare dacă se dau 6 kg de borax la hectar4.
Suberificarea merelor şi perelor este prevenită cu ajutorul borului. La meri se dau 200—400 g pentru un pom sau 20—40 kg de borax la hectar. Se mai pot injecta 2,5 g de borax în fiecare pom sau se stropeşte întregul pom cu o soluţie de borax 0,1 %. în acest din urmă caz este necesară o cantitate de 200 g de borax sau acid boric pentru un pom. La peri se introduc cîte 4 g de borax pentru fiecare metru pătrat de sol.
Din cele cunoscute pînă acum în legătură cu acţiunea borului, se poate prevedea că în viitor, la aplicarea îngrăşămintelor în agricultură, borul va avea un rol din ce în ce mai însemnat.
1	I. V. Iakuşkin. Fitotehnia, Moscova 1953 (în limba rusă).
2	Eldrow Reeve and associates, The boron needs of New Jersey soils. New Jersey agric.r Exp.st. bull. 709/1948.
3	O. Petiyevich, Experiments with boric micromanuring, Sixieme Congres de la Science du sol, Paris 1956.
*	M, /, Şkolnik, Op. cit.
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 713-
îngrăşăminte cu molibden. Molibdenul devine insolubil în solurile acide. Cînd se dă acestor soluri calciu ca amendament şi se modifică reacţia solului, se solubilizează în acelaşi timp şi alte microelemente, printre care este şi molibdenul.
Cu cantităţi foarte mici de molibden s-au obţinut pe soluri acide efecte vizibile la leguminoase. Cu 1 kg de molibdat de sodiu dat la hectar, s-a obţinut un spor de recoltă de fîn de lucernă de 13 %.
Sînt unele plante calcicole, cum este conopida, care cultivată în solurile acide, nu produce căpăţîni. Cu 1 kg de molibdat de sodiu dizolvat în 225 1 de apă s-a stropit cultura de conopidă de pe 1 ha. Cu această cantitate mică de molibden, conopida a format căpăţîni.
Aceste cantităţi mici de molibden se pot da şi seminţelor, înainte de semănat. Pentru aceasta se cufundă seminţele în soluţie de molibden, cîteva ore înainte de semănat. S-a verificat această metodă la seminţele de trifoi1.
îngrăşăminte cu iod. Iodul există în cantităţi foarte mici în sol. Lipsa lui totală din sol, din plante şi din apă, provoacă modificarea patologică a glandei tiroide la om, provoacă guşa. S-au îngrăşat cu iod următoarele plante: porumbul, morcovul, varza, ovăzul, lucerna şi alte plante cultivate. Recoltele acestor plante conţineau cantităţi însemnate de iod, care, consumate de oameni şi animale, au avut un efect favorabil, cu deosebire în cazul anumitor tulburări patologice sau constituţionale 2. în salpetrul de Chile şi în guano-ul de peşte, în sărurile potasice naturale — cainitul, polihalitul, carnalitul — se găsesc cantităţi însemnate de iod.
îngrăşăminte cu cupru. în multe ţări s-a constatat lipsa cuprului în lăcoviştile cultivate pentru prima dată, în solurile mlăştinoase şi în turbării. Solurile care conţin o cantitate mare de materie organică au şi o capacitate de adsorbţie pentru cupru foarte mare. Cuprul rămîne adsorbit şi nu ajunge în soluţia solului de unde-1 iau plantele. Solurile mlăştinoase din Bielorusia, cultivate pentru prima oară şi îngrăşate cu sulfat de cupru, au dat sporuri de recoltă mari, după cum se poate constata din următorul tabel.
Tabelul 88
Efectul sulfatului de cupru asupra culturilor de ovăz, orz, grîu de primăvară, in
cultivate pe soluri mlăştinoase
Planta cultivată	Neîngrăşat kg la ha	îngrăşat cu sulfat de cupru kg la ha
Ovăz		500	2 500
Orz 			300	2 200
Grîu de primăvară		400	1400
In (seminţe)		100	700
1	P. Henrard, Microelementele în agricultură, « Industrie chimique », 421/1952.
2	N. Zamfirescu, V. Velican, Gh. Valută, Fitotehnia, voi. I, Editura Agro-Silvică. de Stat 1956.
714
îngrăşămintele
S-au făcut şi alte experienţe cu îngrăşăminte purtătoare de cupru, obţi-nîndu-se sporuri de recoltă foarte mari.
în experienţele cu secară, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun şi alte plante s-au obţinut sporuri foarte mari de recolte, dîndu-se doze de sulfat de cupru între 20 şi 60 kg la ha. Pe solurile foarte acide, cu pH = 4,2, cărora li s-a administrat cupru, recolta de cartofi a crescut cu 40%. Pe alte soluri, cărora li s-a dat cupru, recolta de tutun a crescut cu 18,04 %, recolta de bumbac cu 20,23*% şi cea de bame cu 43,45 %1.
M. M. Storojeva a urmărit în anul 1950 efectul cuprului şi borului asupra unui amestec de trifoi, timoftică, firuţă şi coada vulpii, cultivat pe un sol acid din nord. S-a dat şi calciu şi reacţia solului s-a modificat, ajungînd la pH = 6. Cuprul s-a dat sub formă de sulfat de cupru, 20 kg la ha, iar borul sub formă de borax, în aceeaşi cantitate de 20 kg la ha, împreună cu îngrăşăminte cu N, P, K. S-au obţinut următoarele recolte de masă verde, exprimate în procente faţă de recolta-martor, care nu a primit nici un fel de îngrăşămînt:
Fără îngrăşămînt P NP NPK NPK+Cu NPK + B NPK + B+Cu 100	110 ;120	133	184	160	194
Recoltele au crescut cu puţin cînd au primit îngrăşăminte cu N P şi K, •dar au sporit mult sub acţiunea Cu şi B, iar sporurile cele mai mari, cu recolte aproape duble faţă de recolta-martor, s-au obţinut cu îngrăşăminte de N, P, K, Cu, B2.
Deşi ionul de cupru este necesar creşterii şi dezvoltării plantelor cultivate, totuşi trebuie să se ţină seamă de toxicitatea lui cînd se află în cantităţi mari. Plantele conţin Cu în cantitate de 0,001 % din substanţa uscată, dar o cantitate de 0,003 % Cu în plante are o acţiune toxică. Pe lîngă aceasta, o cantitate prea mare de Cu insolubilizează fierul şi manganul.
Se dă cupru sub formă de săruri chimic pure: sulfat, azotat, clorură, carbonat, acetat de cupru. Se poate da cuprul şi sub formă de deşeuri de la diferite industrii. Aşa este cenuşa de pirită, care rămîne de la fabricarea acidului sulfuric, care conţine 0,35—1,5 % Cu. Mai conţine fier, zinc, cobalt şi molibden. Se dă în cantitate de 500—800 kg la ha3. Se mai poate administra cuprul şi sub forma calcopiritei sau gresiei de cupru, care conţine 0,5 —1,5 % cupru, sub formă de sulfuri. Se mai pot folosi şi apele de mine, care conţin de asemenea sulfat de cupru.
1	M. I. Şkolnik, Op. cit.
2	Ibidem
3	G. I. Laskeviciy Folosirea îngrăşămintelor cu cupru şi bor pentru culturile agricole pe solurile cu turbă. Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor (Culegere de lucrări), Moscova 1952 (în 1. rusă).
îngrăşăminte indirecte sau amendamente, îngrăşăminte speciale şi cu microelemente 715
îngrăşăminte cu zinc. Zincul ajuns în sol este solubil. El poate fi adsorbit de complexul coloidal al solului. în solurile acide poate să apară în exces. Cînd cantitatea de zinc din sol trece de 0,0003 %, atunci el devine toxic pentru plante şi împiedică asimilarea fierului. Zincul se poate da sub formă de sulfat de zinc şi de deşeuri industriale, care conţin zinc, cum ar fi nămolurile cu clorură de zinc.
Pentru combaterea bolilor fiziologice provocate de lipsa de zinc, se aplică la porumb cîte 8 kg de sulfat de zinc la hectar, iar pentru grîu, 6—10 kg la ha. Pentru pomi se recomandă să se administreze 100—200 g de sulfat de zinc la fiecare pom sau să se stropească în timpul repausului vegetativ cu soluţie ce conţine 2—3 % zinc. Pentru viţa de vie se recomandă o soluţie de 200 g de ZnS04 la 100 1 de apă.
CAPITOLUL III ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE
A GUNOIUL DE GRAJD (BĂLEGARUL) ŞI URINA
§ 1. Importanţa. Compoziţia gunoiului de grajd
Elementele nutritive extrase din sol de către plantele cultivate pot fi restituite solului, în afară de îngrăşămintele minerale, şi prin îngrăşămintele organice, îngrăşămintele organice au înglobat în masa lor şi o cantitate mare de energie calorică. Această energie este eliberată în timpul descompunerii substanţei organice. O parte din această energie este folosită de microorganisme pentru sintetizarea substanţei organice proprii, iar o altă parte este pierdută în mediul în care se săvîrşeşte descompunerea.
îngrăşămintele organice pot fi considerate în primul rînd ca purtătoare de energie calorică pentru microorganisme şi în al doilea rînd ca purtătoare de elemente nutritive pentru plante. în grupa îngrăşămintelor organice sînt cuprinse: gunoiul de grajd, compostul, îngrăşămintele verzi şi alte resturi de origine vegetală sau animală.
Gunoiul de grajd rezultă din amestecul dejecţiilor solide şi lichide ale animalelor cu materialul de aşternut, amestec care apoi este supus unui proces de fermentare.
Gunoiul de grajd este un îngrăşămînt complet, pentru că restituie solului toate elementele de care plantele cultivate au nevoie. Aduce în sol materie organică, care este o sursă de hrană şi energie pentru numeroasele microorganisme folositoare din sol. El însuşi conţine un număr considerabil de microorganisme, din care unele îşi continuă activitatea folositoare şi după ce au ajuns în soL Gunoiul de grajd mai conţine şi hormoni, care stimulează activitatea microorganismelor şi intensifică procesele fiziologice ale plantelor cultivate.
Materia organică pe care o conţine gunoiul de grajd are o influenţă favorabilă asupra relaţiilor solului cu apa, aerul şi căldura.
Pentru aceste însuşiri şi altele asupra cărora vom reveni, gunoiul de grajd are o influenţă mult mai mare decît aceea datorită elementelor fertilizante pe
îngrăşăminte organice
717
care le conţine. Este un îngrăşămînt universal, pentru că el prieşte tuturor plantelor cultivate şi este potrivit pe toate tipurile de sol.
Compoziţia gunoiului de grajd variază mult.
Ea este în funcţie de compoziţia dejecţiilor animalelor şi de natura materialului folosit ca aşternut, de felul cum se face fermentarea şi păstrarea pînă la* întrebuinţarea lui.
Compoziţia dejecţiilor este în funcţie de specia, vîrsta şi hrana animalului.
Producţia medie zilnică şi compoziţia dejecţiilor solide şi lichide la diferitele specii de animale sînt prezentate în tabelul următor.
Talelul 89
Producţia zilnică de dejecţii de la diferite animale domestice şi compoziţia lor
Specificarea dejecţiilor	Cabaline	Taurine		Ovine	Porcine	Păsări de curte
	Producţia zilnică		, în	kg		
Dejecţii solide	I 16,0	23,5		1,1	2,7	0,04
» lichide	3,6	9,0		0,7	1,8	—
	Materia uscată,		în	°/ /o		
Dejecţii solide	24,3	1 16,2		34,5	18,0	35,0
» lichide	9,9	| 6,2		12,8	3,3	—
		N, în %				
i Dejecţii solide 1	i 0,50	1 0,32		0,65	| 0,60	1,00
» lichide ;	1.20	| 0,95		1,68	I 0,30	—
		P205, în %				
Dejecţii solide ;	0,30	0,21 1		0,46	0,46	0,80
» lichide	Urme	0,03 j		0,03	0,12	—
		K20, în o				
Dejecţii solide	0,24 |	! 0,16		0,23	0,44	0,40
» lichide	1,50 |	| 0,95		2,10	; 1,00	—
		CaO, în %				
Dejecţii solide	0,15	0,34		0,46	0,09			
» lichide	0,45	0,01		0,16		"
718
î ngrăşămin tel e
Cea mai mare cantitate de substanţă organică se găseşte în dejecţiile solide şi lichide ale	păsărilor,	oilor, apoi în	cele ale cailor şi cea mai	mică
cantitate de materie	organică uscată se află	în dejecţiile bovinelor şi	por-
cinelor.
Dejecţiile păsărilor sînt foarte bogate în elemente fertilizante. Comparate dejecţiile solide ale păsărilor cu dejecţiile provenite de la taurine si cabaline, primele conţin de două ori mai mult N, de aproape trei ori mai mult P205,	de două	ori mai mult	K20. Din această cauză,	cantitatea de gunoi de	păsări ce	se recomandă	a se da solului este jumătate
din cantitatea recomandată din gunoiul de grajd provenit de la taurine şi cabaline.
Dejecţiile solide sînt mai bogate în materie organică, în fosfor şi calciu, în schimb dejecţiile lichide sînt mai bogate în azot şi potasiu.
Compoziţia gunoiului de grajd este în funcţie şi de vîrsta animalului. Animalele tinere, în creştere, folosesc pentru oase şi muşchi o mai mare proporţie din elementele nutritive ingerate. Dejecţiile acestor animale sînt mai sărace în materie uscată, azot, calciu, fosfor şi potasiu. Un animal matur şi gras reţine foarte puţin din substanţele cu care se hrăneşte. Dejecţiile lor au o cantitate mai mare de elemente fertilizante.
Compoziţia gunoiului de grajd este în funcţie şi de hrana animalului. Un animal hrănit cu o raţie alimentară bogată elimină în dejecţii o mare parte din elementele nutritive şi îndeosebi azot. Animalele hrănite cu paie şi coceni dau dejecţii sărace în azot şi în alte elemente, deoarece cantitatea de azot în aceste alimente este mică şi nu ajunge nici pentru acoperirea nevoilor de hrană ale animalului.
într-o experienţă relatată de Prianişnikov1, s-a hrănit un lot de vaci cu fîn de lucernă, tărîţe de secară şi sfeclă furajeră. Un alt lot de vaci s-a hrănit cu paie, tărîţe de secară şi frunze de varză. Primul lot, hrănit mai bine, a dat un gunoi de grajd cu un conţinut de 0,65 % N şi 0,3 % P205. Al doilea lot, hrănit mai slab, a dat un gunoi de grajd mai sărac, cu un conţinut de 0,41 % N şi 0,15 % P205, deci cu o treime mai puţin azot şi cu jumătate mai puţin fosfor.
Compoziţia gunoiului de grajd este în funcţie şi de natura materialului întrebuinţat pentru aşternut şi de puterea lui de absorbţie pentru urină.
Compoziţia şi puterea absorbantă a unor materiale folosite ca aşternut sînt prezentate în tabelul următor.
1	D. N. Prianişnikov, Opere alese, voi. III, Academia de ştiinţe a U.R.S.S., 1952. (în 1. rusă).
îngrăşăminte organice
719-
Tabelul 90>
Conţinutul materialului de aşternut în azot, fosfor, potasiu şi calciu, şi capacitatea lui de absorbţie pentru apă
Materialul de i aşternut	N %	p2 06 %	k2o %	Ca 0 %	Capacitatea de absorbţie în 1 la 100 kg de material de aşternut %
$aie de grîu		0,48	0,23	0,49	0,26	220
» » orz 		0,48	0,19	0,93	0,33	285
» » ovăz 		0,40	0,28	0,97	0,36	228
» » secară 		0,40	0,25	0,80	0,36	210
Pleavă de grîu		0,72	0,40	0,84	0,19	★
» » ovăz 		0,64	0,20	0,50	0,70	—
» » răpită		0,84	0,36	0,57	3,88	
Frunze de mazăre . . . . .	1,04	0,38	1,07	1,86	280
» » bob 		1,63	0,41	2,00	1,35	330
» » hrişcă	'	0,78	0,18	1,28	1,90	300
» » porumb 		0,48'	0,38	1,66	0,50	—
» » răpită		0,50	0,27	0,97	1,00	200
Buruieni			0,90	0,15	0,40	1,00	145
Rogoz 		2,10	0,47	2,31	3-4	—
Turbă		1-2	0,03	0,70	0,29	600
Papură 		0,83	0,08	1,16	0,29	—
Frunze de fag 		0,80	0,24	0,20	2,60	200
Frunze de stejar		0,80	0,34	0,25	2,00	200 .
Rumeguş de lemn 	 i	0,20	—	—		420
* Nu avem date.
Un aşternut de paie de ovăz şi de orz dă un gunoi de grajd mai concentrat în principalele elemente nutritive necesare plantelor, în comparaţie cu un gunoi de grajd provenit din paiele de grîu. Diferenţele cele mai mari sînt la potasiu.
Pleava gramineelor este mai bogată în elemente nutritive decît paiele.
Mult mai bogate în N,P,K şi mai bogate în Ca sînt paiele de leguminoase.
Este neapărat necesar ca dejecţiile lichide să fie absorbite în întregime, pentru ca grajdul să rămînă curat. Puterea de absorbţie a paielor este mare. Sînt materiale de aşternut cu o putere de absorbţie mult mai mare ca altele. Turba formată mai mult din muşchi, din genul Sphagnum, are o capacitate de absorbţie de 600 %. Turba de muşchi este considerată ca cel mai bun material de aşternut cunoscut. Are, pe lîngă puterea foarte mare de absorbţie a uriniir şi o putere de fixare a elementelor nutritive neegalată. Ea însăşi conţine o cantitate mai mare de azot decît majoritatea materialelor de aşternut. Toate aceste condiţii fac ca pierderile de azot din dejecţiile lichide absorbite de turbă să
720
îngrăşămintele
fie minime. S-a verificat şi un alt folos al turbei. Este un aşternut foarte confortabil, ajutînd mult animalelor să crească în greutate, deoarece ele stau mai mult jos şi consumă mai puţină energie. Se face economie de energie de 8 %.
în regiunile muntoase se întrebuinţează frunzele uscate ale arborilor şi rumeguşul de lemn de la ferăstraiele mari. Se mai întrebuinţează în cazuri excepţionale cenuşa, nisipul, loessul şi pulberea de marnă.
Cantitatea de aşternut necesară pentru diferitele specii de animale timp de 24 de ore este următoarea:
2	— 4 kg	de	paie	pentru	un	cal	de	500	kg	greutate	vie
3	— 5 kg	de	paie	pentru	un	bou	de	500	kg	greutate	vie
1—2 kg	de	paie	pentru	un	porc	de	100	kg	greutate	vie
0,5 — 1 kg	de	paie	pentru	o	oaie	de	45	kg	greutate	vie
Cu cît se foloseşte mai mult material de aşternut, cu atît dejecţiile solide şi lichide sînt mai bine absorbite, iar elementele nutritive mai bine păstrate. S-au înregistrat pierderile de azot din gunoiul de grajd obţinut cu diferite cantităţi de paie date în fiecare zi ca aşternut. Pierderile de azot din gunoiul de grajd au fost de 53 % cînd s-au aşternut 2 kg de paie, de 39 % cînd s-au aşternut
4	kg, de 19 % cînd s-au aşternut zilnic 8 kg de paie. Pentru a absorbi şi reţine o cantitate mai mare de dejecţii lichide, pentru a se amesteca mai uniform cu dejecţiile solide, paiele trebuie să fie tocate. Lungimea paielor tocate este de 15—20 cm. Un gunoi de grajd fermentat cu paie tocate este mai bogat în materie organică şi în azot, deoarece pierderile în timpul fermentaţiei sînt mai mici. Eficacitatea unui astfel de gunoi de grajd creşte cu 20—30 % 1.
Pentru ca absorbţia să se facă cît mai bine, atît pentru economisirea substanţelor nutritive din gunoiul de grajd, cît şi pentru împrospătarea aerului din grajd, este necesar ca pardoseala grajdului să fie făcută din cărămizi sau din lemn.
Cantitatea de gunoi de grajd nefermentat şi fermentat ce se produce în
24	de ore, de la animale ţinute în grajd şi hrănite normal, este în medie următoarea.
Tabelul 91
Cantitatea de gunoi de grajd care se produce zilnic
Specia	Greutatea vie	Gunoi de grajd	
		Nefermentat kg	Fermentat kg
Bou 		500	43	31
Cal 		500	26	21
Porc		100-150	7	5
Oaie		45	2,9	1,9
1 I. P. Mamcenkov, Măsuri de îmbunătăţire a folosirii gunoiului de grajd în colhozuri şi sovhozuri, « Agronomia sovietică », 2/1951 (în 1. rusă).
îngrăşăminte organice
721
Se poate calcula cantitatea de gunoi de grajd proaspăt ce se produce după cantitatea nutreţului consumat şi după cantitatea materialului de aşternut. W o 1 f dă următoarea formulă
C = 4|y- + 5«| = 2 Sn + 4 Sa,
în care:
C este cantitatea totală de gunoi de grajd;
Sn = substanţa uscată din nutreţ;
Sa = substanţa uscată din materialul de aşternut.
Se socoteşte că din substanţa uscată a nutreţului consumat jumătate trece în gunoiul de grajd, iar jumătate este reţinută de animal. Materialul de aşternut ajunge în întregime în gunoiul de grajd. Gunoiul de grajd conţine în medie 75% apă. Dacă se înmulţeşte cantitatea totală de materie uscată (din nutreţ şi aşternut) cu 4, aflăm cantitatea totală de gunoi de grajd proaspăt ce se poate obţine.
Cantităţile de gunoi de grajd ce se pot obţine anual de la diferitele specii de animale sînt: 7 tone de la un cal, 10 tone de la o vacă, 16 tone de la un bou pus la îngrăşat, 0,5 tone de la o oaie, 1,15 tone de la un porc. Aceste cantităţi depind în primul rînd de timpul cît stă animalul în grajd, adică de perioada de stabulaţie. O vită cornută mare produce	în	220—240	de zile de	stabulaţie
10 tone, iar în mai puţin de 180 de zile	de	stabulaţie	4—5 tone	de gunoi
de grajd.
în calcule se poate considera cantitatea de gunoi de grajd obţinută de la o vită cornută mare echivalentă cu cantitatea obţinută de la 1,5—2 cai, 2 animale tinere pînă la 2 ani, 3—5 porci mari şi 10 oi.
Aceste cifre sînt aproximative, deoarece la o cantitate mai mare de aşternut şi de hrană mai abundentă se obţine o cantitate mai mare de gunoi de grajd.
Prin fermentaţie pe platformă, gunoiul de grajd pierde din greutatea sa
25	— 30% şi chiar mai mult, dacă fermentaţia se prelungeşte. în cursul acestui proces se modifică, după cum vom vedea, şi	raportul între	diferitele componente
ale gunoiului de grajd. Compoziţia gunoiului	de grajd	fermentat	este astfel
diferită, într-o măsură oarecare, după compoziţia materialelor din care el a fost alcătuit.
Gunoiul de grajd fermentat, bun de întrebuinţat, conţine: 64—79% apă, 14—32% materie uscată organică. Materia uscată din gunoiul de grajd conţine 5—10% cenuşă1.
Iată compoziţia medie a unui gunoi de grajd provenit de la mai multe specii de animale, înainte şi după fermentare.
1 T. Roemer, F. Scheffer, Lehrbuch des Ackerbaues, ed. IV. Berlin 1953.
46 —Agrotehnica
722
îngrăşămintele
Tabelul 92
Conţinutul în elemente nutritive principale din gunoiul de grajd fermentat şi nefermentat
Felul gunoiului de grajd	Substanţă organică	N total	N solubil	pao5	KaO	CaO
			0/ /O			
Gunoi de grajd nefermentat 		21	0,45	0,20	0,20	0,60	0,45
Gunoi de grajd, fermentat timp de 3 luni .	17	0,54	0,15	0,25	0,70	0,60
Cînd fermentarea se prelungeşte peste timpul normal, gunoiul de grajd pierde mult din componentele sale, în special din azot şi ajunge să fie procentual mai sărac decît gunoiul nefermentat.
Dacă examinăm compoziţia gunoiului de grajd provenit de la diferite specii de animale, proporţiile componentelor prezintă oarecare modificări, în sensul deosebirilor pe care le-am văzut mai sus în compoziţia fecalelor şi a urinii diferitelor specii.
Cu toate pierderile ce le suferă în timpul fermentaţiei, gunoiul de grajd fermentat apare procentual mai bogat în elemente fertilizante şi mai sărac în hidraţi de carbon decît gunoiul de grajd nefermentat. Această îmbogăţire este relativă. Elementele fertilizante găsite se raportează la o cantitate mai mare de substanţă organică uscată la gunoiul de grajd nefermentat şi la o cantitate mai mică de substanţă organică uscată la gunoiul de grajd fermentat. în timpul fermentaţiei, cantităţi mari de materie organică se descompun pînă la compuşi de echilibru chimic.
Se pierd astfel cantităţi însemnate de materie organică în raport cu durata fermentării. Din cercetările făcute la Staţiunea Valul lui Traian, regiunea Constanţa, cu gunoi de grajd provenind de la cabaline şi bovine, în proporţii aproape egale şi fermentat în stare îndesată, s-au înregistrat următoarele pierderi de substanţă uscată. După 3 luni de fermentare s-a pierdut 25%, după 6 luni s-a pierdut 45%, după 9 luni 50%, iar după 12 luni s-a pierdut 55%. S-a stabilit şi cantitatea de gunoi de grajd proaspăt necesar pentru a da 100 kg de gunoi de grajd fermentat, în stare îndesată: 137 kg cînd fermentează 68 de zile, 187 kg cînd fermentează 137 de zile şi 233 kg cînd fermentează 345 de zile 1.
1 N. Hulpoi şi L. Claudian, Studiul fermentării bălegarului de grajd la staţiunile experimentale agricole Valul lui Traian şi Cîmpia Turzii, Analele Institutului de cercetări agronomice al Romîniei, voi. 17, 1945.
îngrăşăminte organice
723
Pentru determinarea cantităţii totale de gunoi de grajd aşezat în platforme, grămezi sau stive, se admit următoarele greutăţi pentru 1 m3.
1	m3 eîntăreşte
Gunoi de grajd nefermentat afinat	300 — 400 kg
Gunoi de	grajd	nefermentat tasat	700	kg
Gunoi de	grajd	semifermentat	800	kg
Gunoi de	grajd	umed şi fermentat	900	kg
Cunoscînd volumul stivei de gunoi de grajd putem evalua cantitatea totală pe care o avem şi putem stabili ce suprafaţă de teren urmează să fie îngrăşată cu această cantitate.
§ 2. Fermentarea gunoiului de grajd
Gunoiul de grajd conţine toate elementele nutritive de care au nevoie plantele. Cel mai preţios element şi care se găseşte în cantitate mare este azotul. Este însă şi cel care se pierde uşor, de aceea se cere foarte multă grijă pentru a-1 păstra.
Gunoiul proaspăt este un mediu de cultură foarte prielnic pentru multe şi variate microorganisme, deoarece conţine substanţe de origine vegetală şi animală ce se descompun uşor şi de la care microorganismele îşi procură cu uşurinţă energia şi elementele nutritive necesare creşterii, înmulţirii şi activităţii lor. Descompunerea merge într-un ritm excepţional de rapid, pînă se ajunge la un produs stabil de felul humusului din sol. Acesta este gunoiul fermentat.
Descompunerea începe imediat, în grajd şi se continuă foarte activ după ce s-a aşezat materialul pe platformă, deoarece chiar excrementele animalelor conţin un număr de bacterii extraordinar de mare (1 g de excremente solide de cal conţine pînă la 40 miliarde de bacterii, ceea ce în greutate reprezintă pînă la 10% din substanţa uscată). Se găsesc de asemenea şi ciuperci. Dintre bacterii predomină speciile de Micrococcus, Streptococcus, Sarcina, faţă de speciile din genul Bacillus, care se găsesc în proporţie mai mică.
în excrementele proaspete sînt bacterii anaerobe asporogene, ca Bacterium coli, Bacterium fluorescens etc. Acestea au o mare putere de denitrificare. Majoritatea sînt mezofile şi pier la temperaturi ridicate; de aici urmează că o fermentaţie raţională, cu ridicări de temperatură mari, face să dispară aceste bacterii.
Bacteriile aerobe sporogene — Bacillus mycoides, Bacillus mesentericus — se găsesc totdeauna în excremente şi în aşternut. Acestea au o putere mare de a fermenta urina. Sînt termolabile. Alte specii anaerobe se găsesc mai mult în mustul de platformă, cum sînt Bacillus amylobacter şi specii de Vibrio şi Spiril-lium. Sînt apoi multe actinomicete termofile. Dintre Myxobacteriale, sînt Myxo-coccus (Cytophaga) hutchinsonii, care descompun celuloza în mediul aerob, iar Bacillus celulosae hydrogenicus în mediul anaerob.
724
îngrăşămintele
Sînt apoi numeroase bacterii care descompun ureea, acidul hipuric şi acidul uric din urină. S-au izolat 35 de specii de bacterii, din care amintim: Bacillm probatusy Planosarcina ureae, Micrococcus ureae, Bacterium acidi urici, Bacterium fluorescens etc.1.
Dintre ciuperci, cele mai frecvente sînt genurile: Aspergillus, Torula, Monil-lia> Oidium, Trichoderma. Acestea din urmă se găsesc şi în tubul digestiv al animalelor şi au o mare putere de a descompune compuşii azotaţi.
Materia organică din gunoiul de grajd este compusă din celuloză, hemicelu-loză, lignină şi materii proteice. Aceste substanţe sînt aceleaşi pe care le întîlnim în materia organică din sol.
Intensitatea descompunerii este diferită la aceste substanţe: hemiceluloza şi celuloza se descompun mai uşor şi mai repede, iar proteinele şi lignină se descompun mai greu. în această privinţă s-au făcut cercetări şi la laboratorul de microbiologia solului de la Institutul de cercetări agronomice 2. S-au determinat componentele gunoiului de grajd la intervale dese, în cursul perioadei de fermentaţie, care s-a făcut după cele două metode, «la rece» şi « la cald». S-a constatat că în 3 luni de fermentaţie, procentul de celuloză şi de hemiceluloză a scăzut continuu, în timp ce procentele de lignină, materie proteică şi cenuşă au crescut. Creşterea este relativă faţă de descreşterea celulozei şi a hemicelulozei.
Bacteriile, ciupercile şi actinomicetele atacă hemiceluloza, celuloza şi celelalte substanţe hidrocarbonate, le oxidează în mediul aerob şi le descompun pînă la produşii de echilibru chimic, care sînt bioxidul de carbon şi apa. Substanţele hidrocarbonate reprezintă astfel materialul energetic indispensabil existenţei microorganismelor care trăiesc în gunoiul de grajd. Cu materialul descompus, ele clădesc propriile lor organisme, iar cît priveşte azotul necesar, pe acesta îl iau din substanţele proteice pe care le descompun.
Substanţele proteice sînt descompuse în polipeptide, aminoacizi şi amoniac. Cîtă vreme există substanţă energetică (hemiceluloză şi celuloză) din abundenţă, amoniacul este sintetizat în mare parte în corpul noilor celule de microorganisme. Cînd substanţa energetică se împuţinează, amoniacul provenit din descompunerea substanţelor proteice este oxidat de bacteriile nitrificatoare sau se pierde. Amoniacul se pierde în parte ca gaz în atmosferă sau se dizolvă în lichidul din platformă şi se poate pierde prin scurgere, dacă acesta nu este captat.
în platforma de gunoi de grajd nu se formează nitraţi în perioada fermentării intense. în timpul acesta, temperatura se ridică peste 50° şi la această temperatură, precum am văzut, nu se pot înmulţi bacteriile nitrificatoare. Mai tîrziu însă, în
1	M. V. Fedorov, Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1957
2	N. Hulpoi şi Gh. Constantin, Beitrăge zum Studium der Stallmistvergăhrung, Analele Academiei Romîne, Bucureşti, 1941.
îngrăşăminte organice
725
perioada fermentaţiei domoale, se pot forma nitraţi. Aceştia se pierd foarte uşor prin spălare. Nu avem interes să se formeze nitraţi pe platformă, ci în sol. De aceea, gunoiul de grajd trebuie bine îndesat şi acoperit. Tratat astfel, rămîne destul aer pentru ca fermentaţia să decurgă normal şi pierderile de azot să fie evitate.
Cea mai mare parte a azotului din gunoiul de grajd este luată de bacterii, ciuperci şi actinomicete în decursul descompunerii substanţei proteice şi întrebuinţată la clădirea substanţei proteice din celulele lor proprii. în acest chip, azotul din gunoiul de grajd este din nou imobilizat şi pierderea lui înlăturată. Pentru acest motiv, cînd fermentaţia este bine condusă, procentul de azot din gunoiul de grajd creşte, în urma micşorării procentului de materie hidrocarbonată, aşa cum am mai spus.
Cînd dăm pămîntului ca îngrăşămînt paie sau gunoi de grajd nefermentat, descompunerea substanţelor hidrocarbonate începe îndată, microorganismele care provoacă această descompunere găsesc mult mai uşor azotul de care au nevoie, în azotul uşor solubil al solului pe care-1 transformă în materie proteică, în celulele lor proprii. în acest chip, o parte însemnată din azotul din sol necesar plantelor este imobilizată în corpul microorganismelor. Solul apare pentru o bucată de vreme mai sărac în azot solubil. Mai tîrziu, după ce microorganismele mor, materia proteică din corpurile lor se descompune, datorită tot unor procese biologice, şi azotul este redat solului sub forme accesibile.
De aceea, aşa cum vom vedea mai departe, cînd vrem să preparăm gunoiul artificial prin fermentaţia paielor, fără dejecţii animale, trebuie să adăogăm o cantitate de azot mineral. Procentul de azot pe care-1 conţin paiele este prea mic şi nu ar asigura o fermentaţie normală.
La procesele descrise mai sus, care duc la formarea gunoiului de grajd normal, întreg amestecul de fecale, urină şi aşternut este supus procesului de fermentaţie. Microorganismele găsesc suficient azot în fecale şi urină.
Urina fermentează şi singură foarte repede, în rigolele grajdului şi în groapa de colectare. Compuşii cu azot din urină sînt: ureea, acidul hipuric şi acidul uric. Ureea dă carbonat de amoniu, iar acesta se descompune uşor în amoniac, bioxid de carbon şi apă.
Mai repede şi mai uşor se descompune ureea numai prin hidroliză, după cum se poate vedea în reacţia următoare:
(NH2)2CO + 2H20 - (NH4)2C03
Carbonatul de amoniu rezultat din hidroliză este nestabil şi se preface în C02, H20 şi 2 NH3. Amoniacul se pierde uşor în atmosferă.
726
îngrăşămintele
Mai încet decît ureea, dar totuşi destul de repede, se descompune şi acidul hipuric, care prin hidratare dă naştere la început la acid benzoic şi glicocol, după următoarea reacţie chimică:
C6H5CO. NH. CH2.COOH + H20 C6H5.COOH + CH2.NH2.COOH
Gliococolul se oxidează în prezenţa aerului şi dă naştere la carbonat de amoniu, bioxid de carbon şi apă, după următoarea reacţie chimică:
2CH2NH2COOH + 302 - (NH4)2C03 + 3C02 + H20
Carbonatul de amoniu este nestabil şi se descompune, aşa cum am arătat, în amoniac, apă şi bioxid de carbon.
Acidul uric, care se găseşte în urină în cantităţi mai mici decît ureea şi acidul hipuric, se descompune şi el pînă la uree şi apoi, prin hidroliză, ureea dă carbonat de amoniu şi la urmă amoniac, apă şi bioxid de carbon, după următoarele reacţii chimice:
C5H4N403 + 0 + H20 - C4H6N403 + co2 C4H6N403 + 2H20 -> 2CO(NH2)2 + HCO. COOH
Hidrolizarea o fac unele bacterii din familiile Coccaceae şi Bacillariaceae. Cele mai active sînt Bacillus probatus (Urobacillus pasteurii) şi Sarcina ureae. Acestea folosesc ca sursă de carbon substanţe organice foarte diferite, ca sărurile acizilor: citric, malic, acetic, succinic, apoi mono- şi dizaharidele. Ca sursă de azot folosesc în primul rînd aminoacizii şi peptonele.
Prin toate aceste procese de hidroliză şi oxidare compuşii cu azot ai urinii se prefac în azot amoniacal gazos, care se pierde uşor în atmosferă.
Cu cît temperatura este mai mare, cu atît fermentaţia ureei este mai accelerată.
De aceea, atmosfera grajdurilor slab aerisite este încărcată cu bioxid de carbon şi amoniac şi foarte nesănătoasă pentru animale. Descompunerea urinii este mult mai înceată, dacă aceasta este captată în rigole în care se pun paie tocate sau pleavă, care absorb lichidul şi permit încorporarea lui în gunoiul de grajd, fără pierderi prea mari de azot.
Procesele de fermentare ale gunoiului de grajd, aşa cum le-am descris, sînt procese de oxidare. Ele se petrec în mediul aerob şi provoacă o ridicare a temperaturii în primele zile ale fermentării, pînă la 60° şi chiar mai mult. Cu cît gunoiul de grajd este mai afînat, cu atît aerarea este mai puternică, oxidarea mai intensă şi temperatura se ridică mai mult. într-un cub de gunoi, aşezat într-o cutie de sîrmă, temperatura s-a ridicat la 72°; într-un cub de aceeaşi mărime, închis într-o cutie de scînduri, temperatura s-a ridicat numai la 15°. Temperatura aerului înconjurător era de 8—10°.
Descompunerea materiei organice în prezenţa aerului poate fi totală. Ea se preface în produşi de echilibru chimic, eliberîndu-se întreaga cantitate de energie
îngrăşăminte organice	727
folosită la sintetizarea ei. Descompunerea materiei organice fără aer, anaerob, este parţială. în acest caz se formează compuşi intermediari şi se eliberează numai o parte din energia folosită la sintetizarea ei. Iată produşii rezultaţi şi cantitatea de căldură degajată la descompunerea aerobă şi anaerobă a unei molecule de glucoză:
—	aerob C6H1206 + 6 02 — 6 C02 + 6 H2Q + 674 cal
—	anaerob C6H1206 + lactază = 2 CH3. CHOH.COOH (acid lactic)+ 28 cal.
în chip analog se petrec descompunerile aerobe şi anaerobe la gunoiul de
grajd. Iată de ce temperatura se ridică mult la descompunerea aerobă şi se ridică mai puţin la descompunerea anaerobă.
Nu avem interes ca în platformă oxidarea să fie prea puternică, pentru că în acest caz pierderile de substanţă organică şi de azot sînt prea mari. De aceea, gunoiul de grajd se aşază pe platformă bine amestecat, omogenizat şi presat, deci cu puţin aer.
în centrul grămezii de gunoi de grajd şi în partea ei inferioară, unde accesul aerului este îngreuiat, se petrece o fermentaţie anaerobă, care dă naştere la acizi organici, metan şi alţi compuşi bogaţi în carbon.
Iată după Deherain, cum variază compoziţia gazelor în diferite părţi ale gră-
mezii de gunoi de graidx.
o2	co2	ch4	n2
La suprafaţa grămezii	0	21,6	0	78,4
în mijlocul grămezii	0	31,2	33,3	35,6
La fundul grămezii	0	22,7	77,3	0
Oxigenul lipseşte, fiind consumat în întregime de bacterii, în toate straturile grămezii. Conţinutul cel mai mare de C02 se găseşte în mijlocul grămezii.
Conţinutul de metan creşte foarte mult în stratele mai adinei. Metanul se produce prin descompunerea anaerobă a celulozei. Celuloza, care este un component principal al gunoiului de grajd, cînd se descompune în prezenţa aerului, dă CGo, H20 şi cantităţi mari de energie calorică, iar cînd se descompune într-un mediu lipsit de aer, da C02, CPI4 şi cantităţi mai mici de energie calorică.
Descompunerile sînt mult mai complexe decît apar din reacţiile chimice de mai sus şi rezultă şi alte produse de descompunere, ca de pildă hidrogenul.
Nu este bine ca descompunerea gunoiului de grajd să se facă total anaerob căci se ajunge la o turbificare a gunoiului. De aceea nu se recomandă fermentaţia în gropi foarte adinei sau într-un mediu lichid, unde pătrunde foarte puţin aer.
Dar şi oxidarea prea intensă are neajunsuri, căci se pierde prea multă materie organică. De aceea trebuie ca fermentaţia să fie condusă cu o cantitate moderată de aer. Acest lucru se realizează pe platforme, care nu trebuie să fie
1 D. N. Prianişnikov, Op. cit.
728
îngrăşămintele
băgate în pămînt mai mult de jumătate de metru şi care trebuie să aibă pe fund rigole de scurgere, în aşa fel ca gunoiul de grajd să nu zacă în lichid. Aeraţia prea puternică este împiedicată prin îndesarea gunoiului şi prin acoperirea grămezii. în timpul clăditului, grămada de gunoi se acoperă cu un capac de lemn, iar după ce grămada a atins înălţimea voită şi anume maximum 2 m, se acoperă cu pămînt.
Dacă gunoiul se scoate din grajd prea uscat, cum se întîmplă aproape totdeauna în regiunile de stepă, atunci platforma trebuie udată. Cel mai bine este să se ude din cînd în cînd cu apă. Dacă este groapă de must, se poate întrebuinţa lichidul din această groapă. Vînturarea mustului însă, prin scoaterea din groapă şi răspîndirea lui pe platformă, accelerează descompunerea şi pricinuieşte pierderi mari de azot. Gunoiul de grajd stropit cu urină nu are mai mult azot, decît gunoiul stropit cu apă. Lucrurile se petrec altfel cînd urina este captată de la început în paiele aşternutului sau în pleava din rigolele grajdului. Cînd nu putem face aceasta şi avem urină în groapă, e mai bine să o întrebuinţăm ca îngrăşămînt lichid.
Umiditatea optimă la care activează mai bine bacteriile din gunoiul de grajd este de 60—70 %.
Materialul pus la fermentat trebuie să aibă de la început 75 % apă, căci în timpul fermentării, din cauza încălzirii, o parte din apă se evaporă. Pe de altă parte, în timpul fermentaţiei se formează cantităţi apreciabile de apă, ca un produs final de descompunere a hidraţilor de carbon.
Dacă gunoiul este prea umed, atunci înainte de a-1 aşeza pe platformă trebuie amestecat cu paie. Cantitatea de apă necesară unei fermentaţii normale se poate constata uşor, strîngînd gunoiul în mînă. Dacă musteşte, adică lasă să se scurgă cu uşurinţă cantităţi mici de must, are umezeala necesară pentru o bună fermentare.
Gunoiul provenit numai de la cai şi oi este prea uscat, iar cel provenit numai de la bovine este prea umed. Cel provenit de la bovine, amestecat cu cel provenit de la cabaline în proporţii egale, este îndeajuns de umed şi nu mai trebuie udat sau amestecat cu paie.
Deosebirea dintre gunoiul de grajd nefermentat şi cel fermentat. Gunoiul de grajd nefermentat cuprinde toate elementele nutritive şi toată energia materialului din care a provenit. Cel fermentat a pierdut o bună parte din azot şi sulf şi cantităţi foarte mari de hidraţi de carbon. Numai după 3 luni de fermentare a gunoiului de grajd de la Valul lui Traian,ţ regiunea Constanţa, s-a pierdut din gunoiul de grajd proaspăt 55% hemiceluloză, 25% celuloză şi 25% proteine insolubile 1.
1 N. Hulpoi şi L. Claudian, Op. cit.
îngrăşăminte organice
729
Gunoiul de grajd nefermentat conţine o cantitate mai mare de elemente nutritive şi material energetic. Dacă încorporăm solului gunoi nefermentat, descompunerea şi deci eliberarea elementelor. nutritive şi a energiei se fac în întregime în pămînt. Bacteriile, în acest caz, precum şi celelalte microorganisme pot imobiliza, cum am amintit mai înainte, azotul solubil din sol. Pentru o bucată de vreme, solul se comportă ca şi cum ar fi mai sărac în azot şi plantele uneori arată lipsă de hrană azotată.
Gunoiul de grajd nefermentat, aşa cum este scos din grajd, este prea bogat în substanţe hidrocarbonate şi favorizează uneori în sol procesele de denitri-ficare, ceea ce înseamnă o pierdere definitivă a unei cantităţi de azot. Gunoiul de grajd nefermentat este înfoiat şi adesea uscat. îngropat sub brazdă, el ţine pămîntul înfoiat şi provoacă pierderi de umiditate în perioadele secetoase. Cînd este uscat, gunoiul de grajd absoarbe şi imobilizează o parte din umiditatea solului.
în regiunile secetoase, gunoiul de grajd proaspăt trebuie întrebuinţat primăvara cu precauţie. Fiind prea înfoiat şi uscat, el provoacă o prea mare afînare a pămîntului, o aerisire puternică şi o pierdere de umiditate. Fermentarea în sol ridică temperatura şi agravează pierderea de umiditate prin evaporare. Prin aceste procese, umiditatea din pămînt se secătuieşte repede, plantele se pălesc si adesea mor. Ţăranii spun că gunoiul de grajd « arde ».
în experienţele urmărite la Valul lui Traian, în 1944, gunoiul de grajd proaspăt, comparat cu gunoiul de grajd fermentat, a dat în primul an de la aplicare sporuri mici de recoltă la sfeclă, nu a dat sporuri la porumb, iar la ovăz recolta a fost mai mică x.
De asemenea este aproape cu neputinţă din punct de vedere practic ca gunoiul de grajd, obţinut zilnic, să fie încorporat în sol.
întrebuinţarea gunoiului de grajd fermentat este mai sigură şi nu prici-nuieşte aceste neajunsuri.
Esenţialul este ca fermentaţia să fie astfel condusă, încît să se piardă cît mai puţine cantităţi de elemente fertilizante.
Gunoiul de grajd fermentat şi bine pregătit prieşte pămîntului şi plantelor, aşa cum au dovedit experienţele Institutului de cercetări agronomice al R.P.R., chiar şi pe solurile din regiunile aride, ca de exemplu pe solul de stepă de la Staţiunea Valul lui Traian, regiunea Constanţa, sau pe cernoziomul castaniu de la Staţiunea Bărăganului-Mărculeşti, regiunea Constanţa, şi mai ales pe cernoziomul propriu-zis din nordul Moldovei.
Gunoiul de grajd fermentat aduce în pămînt o cantitate însemnată de apă, de materie organică şi de substanţe hrănitoare. Materia organică se găseşte
1 N. Hulpoi şi Z. Samoilă, Experienţe cu gunoi de grajd (nepublicat), 1943 — 1944»
730
Îngrăşămintele
într-un stadiu înaintat de descompunere, cu un raport normal între C şi N. Procesul de formare a celulelor microbiene scade, numărul microorganismelor descreşte. Substanţele proteice se găsesc în diferite stadii de descompunere. Amoniacul, nemaifiind consumat intens de microorganisme, este oxidat şi transformat în nitraţi. Nitrificarea se face uşor, fosforul, potasiul, calciul şi celelalte
elemente sînt în parte eliberate din complexul organic şi făcute accesibile plantelor.
Pentru regiunile de stepă, Viliams recomanda să se întrebuinţeze numai gunoi de grajd foarte bine fermentat, adus chiar în stare de mraniţă. El atribuia bălegarului foarte bine fermentat numai rolul de a aduce în sol substanţe nutritive pentru plante. Cît priveşte rolul biologic, în raport cu viaţa microorganismelor din sol şi cu formarea humusului, el atribuia acest rol numai solei înierbate, care precum am văzut nu se poate aplica în stepă decît în cazuri speciale.
Platforma de gunoi de grajd. Pentru a se conduce bine fermentaţia avem nevoie de un loc anume amenajat, denumit platforma de gunoi. Locul se alege nu prea departe de grajd, preferabil într-un loc umbrit şi într-o curte împrejmuită, unde bălegarul să nu fie scurmat de porci şi risipit de păsări. Se sapă o groapă în pămînt, a cărei adîncime nu trebuie să treacă de jumătate de metru.
Fundul gropii se betonează sau se zideşte cu cărămidă sau pietre (fig. 81). Rosturile dintre cărămizi sau pietre trebuie bine astupate cu argilă. Fundul gropii are înclinarea de 3 %, în aşa fel ca mustul din gunoi să se strîngă într-un anumit loc, iar de acolo să poată trece printr-un tub în groapa de urină. Pereţii platformei, pînă la jumătate de metru deasupra pămîntului, se betonează sau se zidesc. De aici, în continuare, pereţii platformei se pot face din seînduri groase sau din lemne rotunde. Nu e bine ca pereţii exteriori să fie în întregime de zid, după cum nu este bine ca platforma să fie adînc băgată în pămînt, căci în acest caz este împiedicat complet accesul aerului şi gunoiul se turbifică.
Alături de platforma astfel construită se face o groapă betonată pentru urina din grajd şi pentru mustul din gunoi. Groapa se face cubică sau para-
c/e pâminf-
Pămînt na/arjf
\	San>
Santu/et cJe scurgere
ia/ âă/y?
Fig. 81 — Platformă de gunoi de grajd
îngrăşăminte organice
731
lelipipedică (fig. 82), în formă de butelie, cu o gură care trebuie să stea totdeauna acoperită cu un capac. La această gură se fixează o pompă, cu care se scoate mustul din groapă pentru a-1 duce la cîmp ca îngrăşămînt lichid, sau pentru a stropi cu el grămada de gunoi. Prima întrebuinţare este mai recomandabilă.
Fig. 82 — Secţiune transversală într-o platformă de gunoi, cu groapă de urină
Pentru o vită mare se socotesc 3 m2 de platformă, iar pentru groapa de urină aproximativ 1 m3, presupunînd că gunoiul şi urina se duc la cîmp de două ori pe an.
Forma platformei este dreptunghiulară, cu o lăţime de 3—4 m, iar lungimea variază după numărul animalelor. Lăţimea trebuie să ne permită încărcarea uşoară a gunoiului pe o parte şi pe alta a platformei. Trebuie evitat ca apele de scurgere din curte să inunde platforma.
Pentru gospodăriile de stat şi colective, care au un număr mare de animale, platformele de gunoi de grajd au dimensiuni mai mari, iar gunoiul trebuie transportat pînă la platformă cu căruţe sau cu vagonete de linie îngustă. în acest caz, fundul platformei se va construi cu o înclinare de la mijloc spre margini. Pe ambele laturi se fac gropile de colectare a mustului, iar la mijloc se lasă loc liber pentru intrarea căruţei sau a vagonetului de linie îngustă, care transportă gunoiul. în figura 83 se poate vedea o astfel de platformă. Drumul de intrare şi ieşire al căruţelor este lat de 2,5 m. Toată lăţimea interioară a platformei, în care este cuprins şi drumul din mijloc, este de 9 m. înclinarea fundului platformei este de 2 %. Mustul de gunoi se scurge spre cele două gropi de urină. Lungimea interioară a platformei este de 21 m. Suprafaţa totală pe care se aşaza gunoiul de grajd este de 136,5 m2. în această platformă se poate aşeza gunoiul de grajd de la 45 de vite mari, socotindu-se 3 m2 pentru fiecare vită mare. Peretele platformei se face din pămîntul scos din groapa platformei, care se îndeasă bine. El are o înălţime de 0,5 — 1 m de la suprafaţa solului şi este înclinat pe amîndouă părţile, pentru a nu se surpa.
732
îngrăşămintele
în gospodăriile ţărăneşti, mai modeste, nu se pot construi platforme de beton sau de zid. în astfel de cazuri se face o simplă groapă, ai cărei pereţi se căptuşesc cu lemne rotunde sau cu scînduri. Pe fundul gropii se pune un strat de argilă bine bătută, cu înclinare potrivită, pentru scurgerea mustului
într-o altă groapă, anume la marginea platformei.
Pereţii de deasupra pămîntului se fac din scînduri, lemne rotunde sau nuiele împletite.
Platformele cele mai simple şi mai ieftine sînt arii dreptunghiulare la suprafaţa pămîntului, impermeabilizate cu un strat de argilă bătută şi fără pereţi înconjurători, pe care se aşază gunoiul clădit în forme regulate, paralelipipedice. Fermentarea pe o astfel de arie fără pereţi decurge repede, cu degajare mare de căldură. Vîntul şi căldura usucă bălegarul şi stîn-jenesc mersul normal al fermentării. Putem înlătura aceste neajunsuri stropind din cînd în cînd grămada de gunoi şi acoperind-o cu pămînt, îndată ce perioada fermentării cu degajare mare de căldură a trecut. Pe laturile platformei se aşază, în picioare, snopi de coceni de porumb, de tulpini de floarea-soarelui sau sorg, care apără gunoiul de uscăciunea provocată de vînt sau de razele soarelui.
§ 3. Metode de fermentare a gunoiului de grajd. Comparaţie între valoarea fertilizantă a gunoiului de grajd diferit fermentat. Măsuri pentru reducerea pierderilor de azot în timpul fermentării
Metoda obişnuită de fermentare «la rece». Gunoiul de grajd se amestecă cît se poate de bine cu furca, se aşază la una din marginile platformei, în forme regulate, paralelipipedice şi apoi imediat se îndeasă şi se acoperă cu capace de scîndură. în aceste condiţii, temperatura se ridică încet şi nu atinge un grad
Fig. 83 — Platformă de gunoi, de dimensiuni mai mari, pentru gospodăriile de stat şi colective (dimensiunile sînt date în centimetri)
îngrăşăminte organice
733
prea ridicat. în ziua următoare se clădeşte un nou paralelipiped lîngă cel vechi şi bine lipit de el, ca să nu intre prea mult aer şi se continuă aşa pînă se ajunge la marginea opusă a platformei. Se continuă în acest fel, aşezîndu-se blocuri de gunoi suprapuse, pînă ce se ajunge la înălţimea maximă fixată. Cu metoda aceasta, temperatura se ridică în masa de gunoi la 50—60°, astfel că impropriu a fost denumită fermentaţia «la rece ». Mai bine este să se numească metoda normală sau metoda cu gunoi îndesat de la început.
Pentru a se modera intensitatea fermentării se poate pune pe fundul platformei un strat de gunoi vechi, care degajă bioxid de carbon. Bioxidul de carbon intră în gunoiul proaspăt şi alungă în parte aerul. în acelaşi timp menţine azotul sub formă de carbonat de amoniu. Este cunoscut că amoniacul nu se desprinde din carbonatul de amoniu într-un mediu saturat cu C02.
Acoperirea cu pămînt, după ce s-a atins înălţimea dorită, şi închiderea gunoiului în pereţii de lemn ai platformei moderează de asemenea intensitatea fermentaţiei.
Gunoiul de grajd se clădeşte pe platformă pînă la înălţimea de 1,50 m, maximum 2 m de la suprafaţa pămîntului. Fermentaţia durează 2—4 luni. în acest timp, gunoiul de grajd fermentează, se aşază şi îşi micşorează volumul, înălţimea platformei scade cu 1/5. Cînd avem un număr mai mare de vite este bine să avem două platforme. în timp ce în una se adună gunoiul, în cealaltă se desăvîrşeşte fermentarea.
Cînd fermentarea e terminată, bălegarul se duce la cîmp, se împrăştie şi se îngroapă. Dacă aceasta nu este posibil, gunoiul de grajd se aşază într-o grămadă paralelipipedică, în capul lanului ce trebuie îngrăşat şi se acoperă cu un strat gros de pămînt.
Fermentaţia «la cald». Aceasta se face pe platforme cu fundul şi pereţii impermeabili. Se clădeşte gunoiul în blocuri, începînd de la unul din capetele platformei (fig. 86). Gunoiul de grajd se aşază pe un strat de vreascuri înalt de 30 cm. Se pot înlocui vreascurile cu talaş, mărăcini, surcele etc. Acest strat are rolul de a înlesni pătrunderea aerului la primele blocuri, dar mai mult să uşureze scurgerea mustului din gunoiul de grajd 1.
Gunoiul de grajd se aşază pe stratul de vreascuri, talaş, mărăcini etc., înfoiat şi uniform umezit. Se presară gunoiul cu furca. Blocul de gunoi de grajd se înalţă numai pînă la 90—100 cm. Un strat mai gros de 1 m s-ar îndesa prea mult prin propria greutate.
Gunoiul de grajd scos a doua zi se clădeşte alături de cel aşezat în ziua precedentă şi fără să se lase spaţii libere între ele. Al treilea bloc se va clădi
1	H. Krantzy Die behelfsmăssige Edelmistbereitung, Gărstatt G.m.b.H., Miinchen (din Bălegarul de N. V. Pătrăşcanu, Editura Marvan, Bucureşti 1933).
734
îngrăşămintele
4
alături de primul bloc şi pe rîndul al doilea, aşa cum se vede în figura 84, pentru a înlesni încălzirea şi a împiedica pătrunderea aerului după ce a fost îndesat. Blocurile se clădesc mai mult sub formă de trunchi de piramidă decît de cuby deoarece prin bătătorire va lua forma de cub. A treia zi se măsoară temperatura
din primul bloc şi dacă ea nu a ajuns la 55°, se mai aşteaptă încă o zi. Se măsoară temperatura cu un termometru special, lung, care arată intervalul de temperatură între 40 şi 70° şi care este introdus într-o ţeavă de metal ascuţită, perforată la capătul de jos, unde se află rezervorul cu mercur (fig. 85).
în ziua a patra se măsoară temperatura din blocurile 1 şi 2 şi dacă aceasta trece de 55°, atunci se bătătoresc prin călcare cu picioarele, de mai multe ori. Prin bătătorire, ambele blocuri se unesc mai bine între ele. Bătătorirea începe de la margine şi se termină la mijlocul blocului. După ce s-a terminat bătătorirea blocurilor 1 şi 2, se clădeşte al patrulea bloc, care se aşază lîngă al doilea. Pe platformele înguste de 3,90 m, cu trei blocuri, se completează o latură a platformei.
L
XA
Fig. 84 — Aşezarea blocurilor de gunoi pentru fermentaţia la cald
Fig. 85 — Termometrul cu care se înregistrează temperatura în gunoiul de grajd
Operaţiile esenţiale sînt: aşezarea gunoiului de grajd afînat, măsurarea temperaturii şi îndesarea gunoiului cînd temperatura a trecut de 55°.
Peste blocul 1 îndesat poate fi clă-	^	/
dit blocul 7, care, se înţelege, rămîne afînat 2—4 zile. în figura 86 se vede cum se clădeşte blocul 7.
înălţimea stivei de gunoi de grajd scade foarte mult prin bătătorire, fermentaţie, prin scurgerea mustului, prin presiunea blocurilor superioare care apasă pe cele inferioare. De obicei se suprapun 8—10 blocuri. înălţimea stivei de gunoi de grajd ajunge 3—4 m şi mai mult1.
Acest procedeu de fermentare este mai potrivit pentru gospodăriile mari, socialiste, pentru îngrăşătorii etc., care cresc un număr mare de animale şi de la
Vreascuri \7u mârâcin/
Fig. 86 — Aşezarea blocurilor de gunoi de grajd pentru fermentaţia la cald (vedere laterală)
1 D. N. Prianişnikov, Op. cit.
îngrăşăminte organice
735
care se obţin zilnic cantităţi mari de gunoi de grajd. în astfel de gospodării, platforma se împarte în lăţime în trei părţi. Se aşază gunoiul de grajd în platformă, aşa cum am arătat mai înainte, cu deosebirea că blocurile de gunoi sînt mai mari, iar blocul al treilea se clădeşte în continuare, lîngă blocul al doilea, în a patra zi se clădeşte gunoiul afînat peste gunoiul din primul bloc. Greu-
Fig. 87— Aşezarea în fiecare zi a unor cantităţi mari de gunoi de grajd pentru fermentaţia la cald
tatea mare a gunoiului din al patrulea bloc îndeasă gunoiul din primul. Se continuă pînă ce se ajunge la înălţimea maximă a stivei de gunoi de grajd. în figură se vede cum se clădeşte blocul 7. Cînd se înalţă stiva se foloseşte un podeţ format din două capre şi cîteva scînduri, pe care se aşază gunoiul scos din grajd, aşa cum se vede în figura 87.
Fermentarea în grajduri adinei. Mai există un procedeu de fermentare a gunoiului de grajd şi anume în grajduri adînci. în grajdurile adînci, locul pe care stau animalele este mai jos decît nivelul obişnuit al podelei cu 1,25 m de la suprafaţa pămîntului. Se pavează şi se cimentează pereţii laterali, pentru a se opri infiltraţia mustului de gunoi de grajd. în loc ca gunoiul să fie scos din grajd şi dus la platformă zilnic, el rămîne pe loc. Peste stratul de aşternut murdărit sau prea umed se aşază un aşternut curat. Se continuă în acest fel timp de 6 luni, pînă ce stratul de gunoi se înalţă cu 30—40 cm deasupra podelei din mijlocul grajdului. Gunoiul de grajd astfel pregătit se scoate din grajd în întregime în cîteva zile şi se duce la cîmp. Dacă se folosesc paiele ca aşternut, este bine ca ele să fie tocate în bucăţi de 15—20 cm lungime, pentru ca să se poată amesteca mai bine cu balega şi să se reţină mai multă urină. Prin acest procedeu rămîn în paie cantităţi mari de urină.
Se va da o atenţie deosebită cantităţii de paie de aşternut. Nu este bine să se dea cantităţi prea mari. în acest caz, gunoiul are prea puţină umiditate şi nu fermentează normal. Nu trebuie sa se dea nici cantităţi prea mici. In acest din urmă caz gunoiul este prea umed, se pierde mult azot.
în figura 88 se văd stratele de gunoi de grajd îndesate de boii puşi la îngrăşat, în figură, ieslea este mobilă în plan vertical. Ea se ridică pe măsură ce stratul de gunoi se îngroaşă.
736
îngrăşămintele
Animalele se mişcă liber în grajd, ele umezesc deopotrivă stratul de aşternut si balega. Ieslea poate fi mobilă în plan orizontal şi în acest caz în fiecare săptă-mînă ieslea este mutată în altă parte, astfel că gunoiul este uniform bătătorit. Animalele îndeasă gunoiul şi prin aceasta se asigură o fermentaţie anaerobă.
Ca urmare, în gunoiul astfel fer-mentat se păstrează mai multă materie organică şi mai mult azot şi acest gunoi este socotit mai bun decît cel fermentat pe platformă, aşa cum rezultă din analizele făcute de Maercker şi redate în tabelul 93 1.
Pierderile de azot din gunoiul fermentat în grajdul adînc au fost de trei ori mai mici decît în gunoiul scos din grajd zilnic şi fermentat pe platformă.
Din acest tabel se mai constată că gunoiul de grajd fermentat pe platformă fără acoperiş are mai puţină materie organică, dar aceeaşi cantitate de azot, în comparaţie cu gunoiul de grajd fermentat pe platforma cu acoperiş.
Tabelul 93
Comparaţie între gunoiul de grajd fermentat pe platformă şi în grajduri adînci
	Gunoi de grajd adînc	Gunoi de grajd fermentat pe platformă	
		cu acoperiş	fără acoperiş
N din nutreţ şi din aşternut, în kg	 Greutatea gunoiului după fermentaţie, în kg . în gunoiul fermentat: a)	conţinutul de apă, în kg	 b)	conţinutul de materie uscată în kg c)	conţinutul de azot, în kg	 d)	pierderile de azot, în kg	 e)	pierderile de azot, %		469 52 400 37 800 14 600 407 62 13,2	469 48 300 33 800 14 500 292 177 37,4	469 52 700 44 100 11 600 295 174 36,9
Fermentaţia în grajduri adînci mai are şi următoarele foloase: gunoiul nu se scoate zilnic din grajd; nu este nevoie să se facă groapă pentru must, deoarece tot lichidul este reţinut de aşternut; se face economie deoarece nu se
fermentează pe loc
1 N. V. Pătrâşcanu, Bălegarul, Editura Marvan, Bucureşti 1933.
îngrăşăminte organice
737
construieşte platformă; iarna este mai cald în grajd. Se cere însă ca grajdul să aibă un sistem de ventilaţie foarte bun, pentru ca să primenească aerul care este încărcat cu mult bioxid de carbon şi mai ales cu amoniac.
Acest fel de pregătire a gunoiului de grajd este însă neigienic, mai ales pentru vacile de lapte şi pentru cai. în lapte pot ajunge multe microorganisme din gunoi, laptele capătă un miros neplăcut şi animalele iau mai uşor bolile unele de la altele. în grajdurile de cai se produce mult amoniac şi primenirea aerului se face mai greu. Acest fel de fermentaţie a gunoiului de grajd este uzitat pentru grajdurile de oi, capre, boi puşi la îngrăşat şi boi de muncă.
Dacă gunoiul de grajduri adînci nu mai este îndesat şi umezit un interval de timp, ca urmare a scoaterii animalelor la păşunat, se înregistrează pierderi de azot. După cercetările lui M a e r c k e r, s-au înregistrat pierderi de azot care s-au ridicat pînă la 13,35 °/0 cînd vitele au lipsit numai 4 săptămîni din grajd.
Comparaţie între valoarea fertilizantă a gunoiului de grajd diferit fermentat. Pentru a se statornici procedeul cel mai bun de fermentare a gunoiului de grajd s-au făcut numeroase cercetări. Zielstorff-Keller a făcut cercetări comparative, fermentînd gunoiul «la rece» şi «la cald»
A stabilit că gunoiul de grajd fermentat «la rece » a pierdut în timpul fermentării 5,7% substanţă uscată şi a dat un plus de recoltă de 20 °/0, pe cînd gunoiul de grajd fermentat «la cald » a pierdut în timpul fermentării 26 °/0 substanţă uscată şi a dat un spor de recoltă numai de 10,8 °/0 faţă de recolta obţinută pe terenul neîngrăşat.
Cercetări mai amănunţite şi mai complete s-au făcut în U.R.S.S., la Institutul de cercetări ştiinţifice, de Preturin şi colaboratorii săi, de M a m -c e n k o v şi alţii, începînd din anul 1929 2.
Din cercetările urmărite 3 ani şi din rezultatele medii a cinci experienţe s-au obţinut următoarele date.
Tabelul 94
Pierderile de substanţă uscată şi de azot din gunoiul de grajd diferit fermentat
Modul de fermentare a gunoiului de grajd	Pierderile de materie uscată %	Pierderile de azot %
Gunoi de grajd neîndesat	 Gunoi de grajd fermentat «la cald»	 Gunoi de grajd fermentat «la rece»		32.6 24.6 9,2	31,4 21,6 7,7
Cantitatea de materie organică şi cantitatea de azot pierdută din gunoiul de grajd fermentat «la rece », deci îndesat imediat ce s-a aşezat pe platformă,
1	Zielstorff-Keller, Heiss- und Kaltvergărung des Stallmistes, Landw. Jahrbiich. 75.
2	D. N. Prianişnikov, Op. cit.
47—Agrotehnica
738
îngrăşămin tele
sînt cu mult mai mici, aproape de trei ori mai mici decît la fermentaţia gunoiului « la cald», după metoda Krantz. Comparînd pierderile de azot ale gunoiului de grajd fermentat «la rece » cu pierderile înregistrate la gunoiul de grajd fermentat neîndesat, adică aruncat pe platformă cum a căzut din furcă, diferenţele sînt şi mai mari.
S-a crezut că în gunoiul de grajd fermentat «la cald » multe seminţe de buruieni îşi pierd facultatea germinativă, dar din experienţele urmărite cu seminţe de ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), cu turiţă (Galium aparine) şi măzăriche păroasă (Vicia villosa), s-au constatat diferenţe foarte mici la seminţele ce şi-au pierdut facultatea germinativă în cele două moduri de fermentaţie a gunoiului «la cald » şi la « rece ».
Temperatura mai ridicată din gunoiul de grajd fermentat «la cald » dezinfectează însă gunoiul, distruge viermii intestinali şi unele ouă ale unor dăunători ai animalelor domestrice. Acesta este un avantaj important.
Măsuri pentru reducerea pierderilor de azot în timpul fermentaţiei. Pentru a se reduce la minimum pierderile de azot din gunoiul de grajd în curs de fermentaţie, s-au folosit cu mult succes diferite substanţe chimice, care reuşesc să reţină amoniacul, transformîndu-1 în săruri. S-au folosit sulfatul de calciu (gips), superfosfatul, carnalitul, clorură de calciu etc. Pentru gunoiul de păsări s-a folosit hidroxidul de calciu (laptele de var). Azotul din gunoiul de grajd se găseşte sub formă de carbonat de amoniu şi se menţine în această formă cînd	atmosfera	este bogată în C02. Carbonatul	de	amoniu	se	poate combina
cu	sulfatul	de	calciu, superfosfatul, clorură de	potasiu din	carnalit,	cu	clo-
rura de calciu, dînd următoarele săruri stabile, care se dizolvă în mustul gunoiului de grajd:
CaS04 + (NH4)2C03 - (NH4)2S04 + CaC03 CaH4(P04)2 + (NH4)2COs —► (NH4)2H4(P04)2 + CaC03 2KC1 + (NH4)2C03 -> 2NH4C1	+	K2C03
CaCl2 + (NH4)2C03 — 2NH4C1	+	CaC03
Toate sărurile cu amoniu care rezultă — sulfatul, fosfatul şi clorură de amoniu — sînt stabile.
Se poate da şi făină de fosforite, care de asemenea reduce mult pierderile de azot.
După Mamcenkov şi alţii s-au obţinut următoarele reduceri ale pierderilor de azot din gunoiul de grajd, cînd s-au dat, la fiecare tonă de gunoi de grajd fermentat, timp de 4 luni, cantităţi diferite de superfosfat1.
1 I. P. Mamcenkov, Op. cit.
îngrăşăminte organice
739
Tabelul 95
Efectiil superfosfatului asupra reducerii pierderilor de azot din gunoiul de grajd
Cantităţile de superfosfat date la o tonă de gunoi de grajd	Pierderile de azot %
Fără superfosfat	45,4
20 kg ,,	23,5
40 kg	3,1
Superfosfatul a redus considerabil de mult pierderile de azot din gunoiul fermentat «la rece ». Cu cît s-a dat mai mult superfosfat, cu atît pierderile au fost mai mici, ajungînd ca 40 kg de superfosfat la 1 tonă să reducă la 3,1% pierderile din azotul total al gunoiului de grajd.
Pe lîngă reacţiile chimice amintite, superfosfatul este şi o sursă de fosfor pentru numeroasele microorganisme din gunoiul de grajd. Acestea se înmulţesc în prezenţa fosforului şi consumă cantităţi mari de azot, pe care îl transformă din forma amoniacală în substanţă proteică, care alcătuieşte corpul microorganismelor. Cu alte cuvinte, se face o insolubilizare biologică a azotului. Gunoiul de grajd fermentat cu compuşi cu fosfor este calitativ mai bun, proporţia între elementele nutritive principale (N, P, K) este mai armonioasă. Am arătat că gunoiul de grajd are în compoziţia sa fosfor puţin, aproximativ jumătate din conţinutul în azot.
Gunoiul de grajd fermentat cu superfosfat sporeşte recoltele mai mult decît gunoiul de grajd nefermentat cu superfosfat. în experienţele urmărite timp de 26 de ani, s-au obţinut recolte mari de porumb, grîu şi trifoi, cultivate într-un sol acid, dar a cărui aciditate a fost redusă prin administrarea carbonatului de calciu şi căruia i s-au încorporat tot la 3 ani cîte 19 722 kg la ha de gunoi de grajd fermentat cu superfosfat1. Gunoiul de grajd s-a administrat înainte de desţelenirea trifoiului, după care a urmat porumbul.
De curînd, se aplică metoda presărării superfosfatului pe aşternutul din grajd. S-a constatat că prin această metodă gunoiul de grajd este de calitate mai bună, atmosfera din grajd este mai sănătoasă, deoarece superfosfatul fixează cantităţi mai mari de amoniac. Se recomandă a se da zilnic cîte 500 g de superfosfat pentru o vită mare. S-au făcut experienţe în cîmp şi s-a dovedit că se obţin recolte mai mari cu gunoiul de grajd astfel preparat 2.
1	C. E. Thorne, Farm manurer, Orange Judd Publishing Co., 1914.
2	Mannes, Presărarea superfosfatului peste aşternutul din grajd, Mitteilungen der Deut-schen Landwirtschaft. Gesellschaft, voi. 70, 38/1955.
740
îngrăşămin tele
§ 4. întrebuinţarea gunoiului de grajd
Cînd şi cum se duce la cîmp. Gunoiul de grajd bine fermentat are o culoare brună-închis, o consistenţă omogenă, este umed, onctuos şi are un miros caracteristic. Paiele se cunosc bine în masa lui, dar ele sînt putrede şi se rup uşor cu furca. Cînd gunoiul are aceste însuşiri, după 2—4 luni de la aşezarea în platformă, el e gata fermentat şi trebuie dus la cîmp, sau dacă aceasta nu e posibil, toată grămada trebuie acoperită cu pămînt deasupra şi lateral. Stiva de gunoi de grajd se descoperă înainte de încărcarea gunoiului de grajd pentru a fi dus la cîmp, dar numai pe fîşii înguste de 1—2 m. Pînă nu se încarcă întreaga fîşie nu se descoperă următoarea.
Putem duce gunoiul de grajd la cîmp în orice anotimp, dacă-1 putem introduce imediat sub brazdă.
Astfel îl putem duce la cîmp pe ogorul negru, în luna mai. După împrăştierea gunoiului pe teren, acesta se ară adînc. în acest chip pregătim locul pentru o semănătură de toamnă şi anume, de preferinţă pentru rapiţă. Pe pămînturile sărace, ogorul negru se poate îngrăşa cu cantităţi moderate de gunoi şi pentru grîu, aşa cum au dovedit experienţele Institutului de cercetări agronomice al R.P.R.
în U.R.S.S., îngrăşarea ogorului negru cu gunoi de grajd este o practică curentă. Numai prin aplicarea gunoiului de grajd se pot compensa unele neajunsuri pe care le-a scos în evidenţă Viliams: descompunerea accelerată a humusului şi deteriorarea într-o măsură oarecare a structurii. După ogoarele negre îngrăşate urmează de regulă grîul de toamnă. în regiunile în care reuşeşte inul de toamnă se dă gunoi de grajd în vederea acestei culturi. Pe pămînturile nisipoase se dă gunoi de grajd în vederea culturii de secară.
în aceleaşi condiţii se poate duce gunoiul de grajd la cîmp în cursul verii, în lunile iunie, iulie, august şi îngropat cu arătura de vară, pentru culturile de toamnă amintite.
întrebuinţarea gunoiului în sezonul cald provoacă mai mari pierderi de substanţe fertilizante decît întrebuinţarea în sezoanele reci: toamna tîrziu, iarna sau primăvara timpuriu.
Mai recomandabil este, aşadar, să se dea gunoi de grajd toamna, în lunile octombrie şi noiembrie. în acest caz se îngroapă cu arătura de toamnă, în vederea culturilor de primăvară şi în special în vederea prăsitoarelor: porumb, sfeclă de zahăr şi de nutreţ, floarea-soarelui, cartofi etc. Se pot aplica cu succes şi în tarlalele în care se vor cultiva în primăvară porumb de nutreţ, sorg, dughie, cînepă, bumbac, pepeni etc. Dintre cerealele de primăvară, ovăzul dă rezultate bune la îngrăşarea cu gunoi de grajd.
în mod obişnuit, gunoiul se cară la cîmp iarna, cînd vitele de tracţiune şi tractoarele sînt mai puţin ocupate. Gunoiul de grajd se lasă în grămezi pe cîmp
îngrăşăminte organice
741
şi se împrăştie în primele zile ale primăverii. Este mai bine să se împrăştie imediat pe zăpadă sau pe pămîntul îngheţat. Gunoiul de grajd se încarcă şi se răspîndeşte cu furca. Aceasta este metoda cea mai simplă, dar şi cea mai obositoare. Se poate încărca gunoiul de grajd din platformă cu ajutorul furcii acţionate de un dispozitiv hidraulic. Această furcă este legată de un sistem de pîrgii articulate, montate pe axa roţilor din spate ale tractorului şi pe o bară aşezata sub motor (fig. 89). Ridicarea şi coborîrea se fac cu ajutorul dispozitivului hidraulic. încărcarea furcii se face prin înaintarea tractorului spre grămada de gunoi. După încărcare, tractoristul ridică furca la înălţimea cerută şi se îndreaptă spre camionul, remorca sau maşina de transport şi împrăştiere pe cîmp a gunoiului de grajd. Furca încarcă 700 kg o dată şi poate fi ridicată pînă la înălţimea de 3—4 m. în locul furcii se pot monta alte piese pentru operaţii diverse: plugul de zăpadă, lama pentru nivelarea pămîntului, grebla etc.
Transportul la cîmp şi îm-prăştierea gunoiului de grajd se pot face cu ajutorul maşinii de împrăştiat RT-203, care este acţionată de un ax cardanic de la priza de putere a tractorului. Maşina este formată din două părţi distincte, lada în care se încarcă gunoiul şi mecanismul de împrăştiere (fig. 90). Pe fundul lăzii se mişcă o bandă rulantă care deplasează masa de gunoi spre împrăştietor (fig. 91). Viteza de înaintare poate fi reglată astfel, încît debitul variază între 20 şi 60 tone la ha. Metoda cea mai simplă este răspîndirea cu furca din căruţă sau din camion.
Gunoiul de grajd se poate da cu succes şi primăvara, pe locurile care n-au putut fi arate din toamnă, pentru prăsitoare, în special pentru floarea-soarelui şi pentru porumb. Se poate da primăvara şi peste arătura de toamnă, dar în acest caz trebuie să cultivăm o plantă care se seamănă mai tîrziu, ca să avem timp să cărăm gunoiul, să-l împrăştiem şi să arăm, pentru a-i îngropa. Porumbul corespunde cel mai bine acestei cerinţe şi dă rezultate bune la îngrăşarea cu gunoi de grajd.
Fig. 89 — Furcă pentru încărcat gunoi de grajd montată pe tractor şi acţionată de un dispozitiv hidraulic.
742
îngrăşămintele
Lucrul esenţial este ca gunoiul dus la cîmp să fie imediat împrăştiat, fără întîrziere şi băgat sub brazdă. Cu cît întîrziem mai mult, cu atît pierderile de azot şi sulf sînt mai mari. în această privinţă s-au făcut numeroase experienţe
de I v e r s e n, în Danemarca. Cităm una din ele. într-o experienţă cu sfeclă, producţia maximă de 79700 kg la ha s-a obţinut atunci cînd gunoiul de grajd a fost îngropat imediat. Punem această producţie egală cu 100. în parcelele paralele, în care gunoiul a fost îngropat după 6 ore, producţia nu mai era decît de 97%. Deci o pierdere de 3%. Bălegarul îngropat după 24 de ore a dat o producţie de 94%, iar cel îngropat după 4 zile de la împrăştiere a dat o producţie numai de 86%.
Aceste rezultate extrem de importante au fost confirmate şi în alte experienţe şi la alte plante agricole.
S-au întreprins experienţe privitoare la modul cel mai raţional de a întrebuinţa gunoiul de grajd de către Institutul pentru studiul îngrăşămintelor din U.R.S.S. Experienţele s-au făcut cu ovăz, la Dolghi Prud, în 1929.
S-a constatat şi în aceste experienţe că gunoiul de grajd răspîndit la suprafaţă şi neîngropat imediat are eficacitate scăzută. S-a comparat efectul gunoiului dus la cîmp, împrăştiat imediat pe vreme uscată şi îngropat imediat, cu efectul gunoiului de grajd dus la cîmp şi lăsat în grămezi. S-a constatat ca gunoiul lăsat în grămezi mici păstrează o oarecare cantitate de umiditate şi fermentaţia continuă,
îngrăşăminte organice
743
dar se pierd cantităţi mari de azot1. Pierderile cele mai mari se înregistrează cînd gunoiul rămîne în grămezi pe cîmp în sezonul cald. Dacă nu putem îngropa gunoiul de grajd în sol imediat ce l-am adus la cîmp, este bine ca grămezile să se acopere cu un strat de pămînt.
Cantitatea de gunoi de grajd ce se dă la hectar. Altădată, în gospodăriile intensive se recomanda să se dea cantităţi mari, pînă la 100 000 kg la ha. Cercetările mai noi au dovedit că astfel de cantităţi sînt exagerate şi reprezintă o investiţie costisitoare, care nu se traduce printr-un spor corespunzător de producţie.
în climele mai secetoase, cantitatea întrebuinţată trebuie să fie moderată. Institutul de cercetări agronomice a stabilit că în general, pentru condiţiile ţării noastre, o cantitate de 20 000 — 30 000 kg la ha este suficientă.
Este mai bine să se dea cantităţi mai mici, la intervale de timp mai scurte şi anume la
4—5 ani, decît cantităti mari, la intervale lungi.	"	,,/f	.	/	,
’	F-ig. 91 — IViaşma de impraştiat gu-
Pe ce soluri şi la ce plante este in- noiul de grajd’ (văzută de sus)
dicat. S-au făcut experienţe care au fost urmărite timp îndelungat şi s-a stabilit eficacitatea gunoiului de grajd. Astfel, la Staţiunea experimentală Dolghi Prud din U.R.S.S. şi la Staţiunea experimentală Askov-Danemarca s-au obţinut următoarele sporuri de recoltă cu 36 tone de gunoi de grajd dat o singură dată într-un asolament de 4 ani 2.
Astfel, fiecare 1 000 kg de gunoi de grajd a dat un spor de recoltă de aproape 80 kg de unităţi nutritive la Dolghi Prud şi peste 133 kg de unităţi nutritive la Askov. Se poate considera în medie că fiecare 1 000 kg de gunoi de grajd dă un spor de recoltă de 100 kg de unităţi nutritive (o unitate nutritivă este egală cu valoarea nutritivă a 1 kg de ovăz).
în experienţele de la noi, de asemenea, au fost cazuri cînd s-au obţinut -sporuri de recoltă apropiate sau chiar mai mari decît cele amintite. La Staţiunea experimentală Valul lui Traian, regiunea Constanţa, s-a obţinut în anii 1936 şi 1937, cu 20 de tone de gunoi de grajd la hectar, îngropat la 8 cm adîncime, un spor de recoltă la ovăz în primul an de 560 kg la ha
1	I' Romankievici, Influenţa uscării bălegarului asupra pierderilor de azot şi asupra producţiei (din lucrările Institutului pentru studiul îngrăşămintelor din U.R.S.S.).
2	D. N. Prianişnikov, Op. cit
744
îngrăşămintele
si în al doilea an un spor de recoltă de sfeclă de nutreţ semizaharată de 19 080 kg la ha 1. Făcînd echivalentul a 10 kg de rădăcini la 1 kg de boabe de ovăz rezultă că, numai în 2 ani, 1 000 kg de gunoi de grajd au dat un spor de recoltă de 123,4 kg de unităţi nutritive.
Tabelul 96
Efectul prelungit al gunoiului de grajd asupra plantelor cultivate într-un
asolament de 4 ani
Locul unde s-au urmărit experienţele	Plantele cultivate	Sporul de recoltă kg la ha	Echivalentul în unităţi nutritive la ha
Staţiunea experimentală Dolghi Prud (media dintr-o perioadă experimentală de 15 ani)	Secară Ovăz Trifoi Sfeclă furajeră	550 boabe 520 » 680 fîn 13 360 rădăcini	550 520 270 1 340
		Total. . .	2 680
Staţiunea experimentală Askov (media dintr-o perioadă experimentală de 30 de ani)	Secară Ovăz Trifoi Sfeclă furajeră	670 boabe 810 » 1 680 fîn 26 400 rădăcini	670 810 670 2 640
		Total. . .	4 740
Dar trebuie făcute unele distincţii în întrebuinţare, după felul solului. Pe solurile din regiunile mai umede şi mai reci se întrebuinţează un gunoi mai puţin fermentat, se îngroapă mai superficial, la 8—10 cm şi se poate da în cantităţi mai mari. Pe solurile din regiunile aride, se dă un gunoi de grajd mai fermentat, se îngroapă mai adînc, la 15—18 cm şi se dă în cantităţi mai moderate.
S-au făcut şi la noi experienţe pentru a se vedea efectul îngropării mai adînci a gunoiului de grajd în regiunea cea mai secetoasă de la noi, în Dobrogea. Din rezultatele experimentale obţinute într-un ciclu de 4 ani, 1934—1937, reiese că gunoiul de grajd îngropat la 16 cm adîncime sporeşte recolta mai mult decît cel îngropat la 8 cm adîncime 2. Iată rezultatele obţinute în anul 1936 3. S-a cultivat ovăz după porumb. Gunoiul de grajd s-a răspîndit şi îngropat din toamna anului 1935.
1	G. lonescu-Sişeşti si Gr. Coculescu, Principalele tipuri de sol din Romînia, Metode I.C.A.R., 1939.
2	N. Hulpoi, Influenţa bălegarului de grajd asupra solului brun-roşcat de pădure, Bucureşti 1953.
3	Gh. lonescu-Şişeşti şi Gr. Coculescu, Op. cit.
Îngrăşăminte organice
745
Tabelul 97
Efectul gunoiului de grajd îngropat la adîncimea de 8 şi 16 cm asupra ovăzului cultivat la Staţiunea experimentală agricolă Valul lui Traian, regiunea Constanţa
Cantitatea de gunoi de grajd	îngropat la .8 cm adîncime			îngropat la 16 cm adîncime		
	Recolta de boabe kg la ha	Sporul de recoltă		Recolta de boabe kg la ha	Sporul de recoltă	
		kg la ha	Procente faţă de recolta-martor		kg la ha	Procente faţă de recolta-martor
Neîngrăsat. 	 20 000 kg la ha gunoi de grajd 40 000 kg la ha gunoi de grajd 60 000 kg la ha gunoi de grajd	1 230 1	640 2	130 2 300 !	410 900 1 070	100 133,3 173,2 186,7	1 270 1	910 2	390 2 510	640 1 120 1 240	100 150,4 188,2 197,6
în aceste experienţe sporul de recoltă datorită îngropării mai adînci a gunoiului de grajd variază în primul an de la 170 kg de boabe la hectar, adică 9,9%, la 230 kg de boabe la hectar, adică 17,1%. în al doilea an, cînd a urmat sfecla, nu s-a mai înregistrat efectul favorabil al îngropării mai adînci, fiindcă în răstimp s-a arat solul adînc pentru sfeclă, dar efectul prelungit al gunoiului de grajd s-a menţinut.
Pe solurile argiloase se aplică un gunoi de grajd mai puţin fermentat, se îngroapă superficial, se dau doze mari. Pe solurile nisipoase se dă gunoi de grajd fermentat, în cantităţi mai mici şi se îngroapă mai adînc. în climat umed şi pe soluri argiloase, gunoiul de grajd este bine să continuie fermentaţia în pămînt, ceea ce face ca pămîntul să se încălzească şi să-şi îmbunătăţească structura. Nu este nevoie să fie îngropat adînc, pentru că găseşte umiditate suficientă şi în stratul superficial. Cantităţile pot fi mai mari, pentru a îmbunătăţi structura solului.
Pe solurile nisipoase, din regiunile aride fermentarea gunoiului de grajd nu trebuie să continuie în pămînt, fiindcă aceasta ar accentua caracterele de ariditate, ar contribui la o pierdere prea mare de apă din sol. Gunoiul de grajd trebuie dat mai adînc, adică îngropat în straturile în care se găseşte umiditatea necesară descompunerii lui. Nu trebuie date cantităţi mari deodată, ci numai cît pot folosi plantele, altfel pierderile de azot pe acest fel de soluri mai calde şi mai aerate sînt mai mari.
în R.P.U. şi la noi, în sudul Olteniei, în soluri nisipoase, gunoiul de grajd se îngroapă la 40—60 cm adîncime. La această adîncime, gunoiul de grajd se descompune foarte încet şi formează un strat din care rădăcinile plantelor cultivate se aprovizionează durabil cu apă şi elemente nutritive. Ne vom ocupa de această metodă în capitolul despre punerea în valoare a nisipurilor.
746
îngrăşămintele
Pe păşuni şi fîneţe, gunoiul de grajd se răspîndeşte la suprafaţă.
Cît priveşte plantele la care aplicăm gunoiul de grajd, trebuie să le preferăm pe acelea care au o vegeţaţie lungă şi care pot astfel să folosească mai complet elementele nutritive, pe măsură ce ele se eliberează din gunoiul de grajd. Plantele prăsitoare — cartoful, floarea-soarelui, porumbul — răspund foarte bine la această cerinţă. Sîntem o ţară cultivatoare de porumb. între-buinţînd totdeauna gunoiul de grajd şi executînd lucrările culturale cerute, am putea dubla producţia actuală de porumb. Acest spor în producţia porumbului ar putea da o temelie sigură dezvoltării zootehniei şi îmbunătăţirii hranei poporului romîn. Porumbul îngrăşat cu gunoi de grajd devine o premergătoare bună pentru grîu, în timp ce porumbul neîngrăşat este o premergătoare mai puţin bună.
Gunoiul de grajd este foarte indicat pentru culturile care trebuie să dea masă mare, ca, de pildă, culturile de porumb de nutreţ, de sorg, iarbă de Sudan, cînepă, legume etc.
Cerealele păioase se consideră că folosesc mai bine gunoiul de grajd în al doilea an. S-a spus şi s-a scris mult în cărţi că gunoiul de grajd dat direct la cereale favorizează căderea şi bolile criptogamice. Aceasta este adevărat numai pentru pămînturile în foarte bună stare de fertilitate. Pentru pămînturile potrivit de bogate şi mai ales pe cele sărace, gunoiul de grajd în cantitate moderată se poate da direct la păioase, fără neajuns. Experienţele de la noi au dovedit că grîul şi păiosele, în general, folosesc bine gunoiul de grajd şi în primul an. Numărul mare de plante pe unitatea de suprafaţă face ca gunoiul de grajd să fie bine utilizat. S-au obţinut chiar pe unele tipuri de cernoziom, ca pe cernoziomul propriu-zis din nordul Moldovei, rezultate surprinzător de bune la grîu, cu gunoi de grajd dat direct, aşa cum dovedeşte exemplul de mai jos.
Tabelul 98
Efectul gunoiului de grajd asupra grîului de toamnă cultivat pe cernoziomul propriu-zis de la Trestiana, raionul Dorohoi, regiunea Suceava, în 1935 1
	Recolta medie de boabe kg la ha	Sporul de recoltă	
Cantitatea de gunoi de grajd dată		în kg la ha	în procente din recolta-martor
Neîngrăsat	 îngrăşat cu 20 000 ke: la ha		610		100
	1 360	750	222,9
20 000 kg de gunoi 4- 100 kg de superfosfat la hectar 		1 640	1 030	268,8
40 000 kg de gunoi la hectar		1 840	; 1 230	| 301,6
60 000 kg de gunoi la hectar		1 940	1 1 330 |	318.0 i
1 Gh. lonescu-Şişeşti şi Gr. Coculescu, Op. cit.
îngrăşăminte organice
747
Rezultate analoge s-au obţinut şi pe alte tipuri de sol: pe podzol şi pe solul brun-deschis de stepă, la păioase, în special la ovăz.
Singurele plante la care nu este recomandabil să se dea direct gunoiul de grajd sînt leguminoasele. Şi aici trebuie făcută însă o distincţie, mai ales cînd este vorba de leguminoase pentru nutreţ. S-au obţinut în experienţele Institutului de Cercetări agronomice sporuri însemnate de producţie la lucernă şi sparcetă îngrăşate cu gunoi de grajd. în cîmpul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu », pe solul brun-roşcat de pădure, s-au obţinut cu gunoi de grajd sporuri de recoltă la mazăre. La fel s-au obţinut sporuri însemnate de recoltă la mazărea îngrăşată cu gunoi de grajd, pe podzolul de la Văcăreşti, regiunea Piteşti.
Eficacitatea gunoiului de grajd. Dintre cele trei elemente fertilizante, partea principală în gunoiul de grajd o ocupă azotul. Adesea, gunoiul de grajd este socotit un îngrăşămînt în primul rînd azotat, cu toată proporţia mică de azot ce o conţine. Această mică proporţie este compensată prin cantitatea mare de gunoi ce se dă la hectar.
O doză de sulfat de amoniu de 200 kg la ha cu 20% azot aduce în pămînt 40 kg de azot pur; o doză de 30 000 kg de gunoi de grajd la hectar, cu 0,5 %, azot, aduce în pămînt 150 kg de azot pur.
Dar trebuie avut în vedere că cea mai mare parte din azotul din gunoiul de grajd se găseşte în stare organică şi nu poate fi folosit în întregime. Din provizia totală de azot a gunoiului de grajd este folosit 25 — 30 % în 2 ani, deci 37—45 kg din cantitatea de 150 kg de mai sus. Azotul din îngrăşămintele minerale se foloseşte într-o proporţie mult mai mare şi anume 50—60 %, deci din doza de sulfat de amoniu de mai sus, 20—40 kg de azot curat sînt accesibile plantelor.
Se vede că deşi conţinutul în azot al gunoiului de grajd este mai mic şi eficacitatea mai lentă decît la îngrăşămintele minerale, totuşi gunoiul de grajd la doza indicată aprovizionează mult mai bine pămîntul cu azot decît sulfatul de amoniu.
Conţinutul în anhidridă fosforică al gunoiului de grajd este, precum am văzut, în medie de 0,25%. Utilizarea fosforului din gunoiul de grajd este mult mai bună decît utilizarea fosforului din îngrăşămintele minerale.
Conţinutul în potasiu al gunoiului de grajd este în medie de 0,70 % K20. Conţinutul de calciu al gunoiului de grajd este de 0,60 % CaO.
Se constată că gunoiul de grajd este mai sărac în fosfor decît în celelalte elemente fertilizante (azot, potasiu, calciu). Pentru a-i da o compoziţie mai omogenă, în ceea ce priveşte conţinutul de fosfor, gunoiul de grajd se amestecă cu superfosfat sau un alt îngrăşămînt fosfatic. Acest amestec se poate face în materialul de aşternut, în grajd, înainte de a-1 aşeza pe platformă sau se dă în sol odată cu îngroparea gunoiului de grajd, aşa cum s-a arătat mai înainte.
748
îngrăşămintele
Fiecare plantă foloseşte mai mult sau mai puţin din componentele de mai sus, după nevoile proprii. Astfel, de pildă, cerealele folosesc mai bine azotul si fosforul, cartoful foloseşte mai bine potasiul.
Influenţa fertilizantă a gunoiului de grajd este completată cu influenţa celorlalte elemente, printre care şi microelementele ce le conţine şi de influenţa multiplă şi foarte importantă pe care o exercită materia organică adusă cu gunoiul de grajd în sol.
Această materie organică continuă să se descompună şi prin aceasta măreşte provizia de căldură a solului. Culoarea închisă a materiei organice contribuie de asemenea la o mai bună încălzire a solului, deoarece culoarea neagră păstrează căldura, nu o pierde uşor prin iradiere (1 tonă de gunoi de grajd aduce în sol o cantitate de căldură de 3 000 000—4 000 000 calorii).
Humusul din gunoiul de grajd îmbunătăţeşte structura solului. Pe solurile argiloase şi reci provoacă coagularea argilei şi contribuie la realizarea structurii în agregate. Substanţele ce rezultă din activitatea microorganismelor ajută la unirea părticelelor fine, formînd microagregate, care rămîn stabile săptămîni şi chiar luni de zile. Prin aceasta, solurile grele devin mai permeabile şi mai calde. Coeziunea solului scade, rădăcinile plantelor şi uneltele pătrund mai uşor.
Pe solurile nisipoase, dimpotrivă, humusul din gunoiul de grajd agregă particulele şi face solul mai legat. Substanţele gelatinoase care rezultă din descompunerea materiei organice din gunoiul de grajd şi din îngrăşămintele verzi leagă părticelele grosiere de nisip şi astfel permeabilitatea nisipurilor sau a solurilor nisipoase se micşorează.
Aplicînd gunoi de grajd timp îndelungat unor soluri nisipoase sau argiloase, putem schimba în întregime însuşirile lor fizice, chimice şi biologice şi le putem spori mult fertilitatea naturală.
Capacitatea de apă a solurilor uşoare creşte prin îngrăşarea cu gunoi de grajd. Ele sînt făcute astfel mai rezistente la secetă.
Din punct de vedere biologic, gunoiul de grajd duce în sol o cantitate enormă de hrană pentru microorganisme. Acestea se înmulţesc în mod rapid şi fenomenele biologice, care duc la mobilizarea propriilor rezerve ale solului, sporesc considerabil. Se naşte o cantitate mare de bioxid de carbon, care contribuie la solubilizarea substanţelor nutritive din particulele de schelet ale solului.
în gunoiul de grajd se găsesc, iar în timpul descompunerii gunoiului în sol se mai formează substanţe, care sînt surse de energie pentru microorganismele ce fixează azotul atmosferic. Aceste substanţe sînt amidonul, celuloza, zaharurile etc. Microorganismele fixează cantităţi mai mari de azot atmosferic în solurile îngrăşate cu gunoi de grajd decît în cele neîngrăşate1.
1 N.R. Rahr, Rolul materiei organice în fertilitatea solurilor, Annales agronomiques, 1/1955.
îngrăşăminte organice
749
Cu ajutorul izotopului radioactiv al carbonului C14, care are o perioadă de înjumătăţire foarte lungă, s-a putut stabili că plantele utilizează în procesul de fotosinteză şi C02 din aerul solului şi din soluţia solului, nu numai C02 din aerul atmosferic, aşa cum s-a crezut pînă nu de mult. S-a stabilit că plantele îşi pot procura C02 din sol în proporţie de 25% din cantitatea totală necesară 1.
Astfel, C02 eliberat din gunoiul de grajd în cantităţi mari poate fi considerat ca un îngrăşămînt cu carbon.
în anul 1953 s-au făcut experienţe, în care, pe lîngă cele trei elemente principale (N,P,K), s-au administrat solului şi substanţe generatoare de C02, săruri ale acidului carbonic şi s-au obţinut sporuri de recoltă de 6,9% la cartofi, 18,0 % la orz şi 17,4 % la fasole2.
Substanţele proteice din gunoiul de grajd se descompun mai uşor decît substanţele proteice din humusul solului. Acesta din urmă are compuşi mai stabili şi mai greu de descompus. Cantitatea de amoniac, formată pe solurile îngrăşate cu gunoi de grajd, este mai mare şi nitrificarea mai intensă.
Gunoiul de grajd măreşte puterea de tamponare a solului, adică împiedică acţiunea vătămătoare a substanţelor care provoacă reacţia acidă, ca şi a acelora care provoacă reacţia alcalină.
Materia organică din gunoiul de grajd se încorporează complexului adsor-l>ant care reglează mecanismul fertilităţii solului.
Gunoiul de grajd dat solului timp îndelungat măreşte conţinutul de materie organică al solului, aşa după cum rezultă dintr-o experienţă urmărită 15 ani 3.
Tabelul 99
Sporirea rezervei de materie organică a solului în urma aplicării îngrăşămintelor minerale, organice şi amendamentelor
Felul îngrăşămîntului şi amendamentului aplicat	Cantitatea totală de îngrăşăminte aplicate în curs de 15 ani kg la ha	Cantitatea de materie organică produsă şi recoltată în curs de 15 ani kg la ha	Cantitatea de materie organică găsită în sol în al 15-lea an de experimentare kg la ha
Fără îngrăşăminte 	 îngrăşăminte minerale (N, P, K) 	 Gunoi de grajd	 Îngrăşăminte minerale (N, P. K) şi oxid de calciu . 				 Gunoi de grajd şi oxid de calciu			12 357 469 600 12 357 ! 6178 469 600 55 610	45 875 132 059 156 430 135 077 170 688	47 920 68 096 82 432 54 880 72 800
1	N. Sălăgeanu, Folosirea atomilor marcaţi în biologia vegetală. Analele romîno-sovie-tice, 5/1955.
2	Al. Kursanovy Circulaţia substanţelor organice în plante şi activitatea sistemului radicular.
3	F. E. Bear and R. M. Salter, The residual effects of fertilizers, West Virginia agric. exp. station bull, 160/1916.
750
/ ngrăşămin tele
Solul pe care s-au făcut experienţele avea o textură mîlo-lutoasă. Culturile au fost: cereale 5 ani, porumb 4 ani, culturi furajere 6 ani.
Gunoiul de grajd a sporit foarte mult conţinutul de materie organică din sol. După 15 ani de folosire a peste 30 tone de gunoi de grajd la hectar în fiecare an, conţinutul de materie organică s-a dublat aproape, faţă de martor, care nu a primit nici un fel de îngrăşămînt. Această materie organică este alcătuită din cea care a fost administrată, dar şi din numeroasele resturi de rădăcini rămase de la plantele cultivate şi din corpurile microorganismelor moarte.
Este de remarcat că şi cantitatea de materie organică ce a rămas în solul îngrăşat cu substanţe minerale este destul de mare. Cu peste 12 tone de îngrăşăminte minerale date în curs de 15 ani, conţinutul de materie organică a crescut cu 40%. îngrăşămintele minerale au sporit foarte mult recoltele, dînd în fiecare an o masă vegetală aeriană abundentă, dar şi o masă vegetală subterană tot aşa de abundentă.
în variantele în care pe lîngă îngrăşăminte minerale s-a dat şi calciu, se constată efectul calciului care a provocat o descompunere mai activă a materiei organice. Din această cauză, cantitatea de materie organică rămasă în sol după 15 ani este mai mică în parcelele în care s-au dat calciu şi îngrăşăminte minerale, decît unde s-au dat numai îngrăşăminte minerale.
Gunoiul de grajd, împreună cu îngrăşămintele minerale, măreşte eficacitatea acestora şi sporeşte recolta dincolo de limita care se poate atinge numai cu îngrăşămintele minerale. O întrebuinţare exclusivă şi prelungită a îngrăşămintelor minerale nu este recomandabilă, fiindcă micşorează puterea de tamponare a solurilor, le decalcifică şi le strică structura.
Microorganismele solului, care sînt în majoritate heterotrofe, consumă din materia organică dată ca îngrăşămînt, lăsînd materia organică din sol să-şi exercite influenţa ei importantă de a menţine stabilitatea structurii.
Gunoiul de grajd are, pe lîngă toate acestea, unele influenţe specifice în neutralizarea substanţelor toxice secretate de plante şi de bacterii, sau care se formează în sol, iar unele din componentele sale se comportă ca hormoni.
Iată de ce eficacitatea gunoiului de grajd este mult mai mare decît aceea corespunzătoare cantităţii de materie fertilizantă propriu-zisă pe care el o conţine.
Această eficacitate durează, în mod vizibil, 4 ani, după cum s-a verificat prin numeroase şi variate experienţe. Efectele mai puţin sezisabile, privitoare la structura şi biologia solului, se prelungesc şi peste acest termen. Lâ Rothamsted, pe un teren îngrăşat cu gunoi de grajd timp de 20 de ani consecutiv, efectul îngrăşării s-a resimţit timp de 46 de ani după încetarea îngrăşării.
Solurile normale, mijlocii, lutoase, valorifică la maximum toate însuşirile favorabile ale gunoiului de grajd. Pe aceste soluri se obţin rezultatele cele mai bune, chiar dacă le îngrăşăm mai rar, cu doze mai mari. Pe pămînturile extreme —
îngrăşăminte organice
nisipoase, argiloase, calcaroase — eficacitatea este mai mică; pe aceste soluri se recomandă doze mai mici şi aplicate la intervale de timp mai scurte, pentru a aduce solul, în mod treptat, în starea lui optimă.
Un neajuns al gunoiului de grajd este volumul lui mare. Fiind necesare cantităţi mari de gunoi de grajd la unitatea de suprafaţă, acesta necesită transporturi masive, pentru a se putea îngrăşa în fiecare an o suprafaţă mare. S-a pus problema uscării gunoiului de grajd, care după cum se ştie conţine 75% apă şi 25% substanţă uscată. Prin uscare, volumul s-ar reduce la o pătrime din volumul lui iniţial şi în aceeaşi proporţie s-ar reduce şi transportul.
Pentru a se usca cantităţi mari de gunoi de grajd sînt necesare instalaţii costisitoare şi o cantitate mare de căldură, iar prin încălzire, conţinutul de azot al gunoiului scade foarte mult.
Gunoiul de grajd ca sursă de energie pentru gospodărie. Gunoiul de grajd poate produce cantităţi importante de energie pentru gospodărie. Prin fermentaţia anaerobă se produc, pe lîngă bioxid de carbon, amoniac, vapori de apă şi cantităţi mari de metan.
Pentru a se obţine metan în proporţie mai mare faţă de celelalte gaze, se amestecă bine gunoiul de grajd proaspăt cu urina şi se introduce într-un recipient închis, unde se descompune în condiţii anaerobe. Se încălzeşte acest vas tot cu gaz metan şi se ţine la temperatura de 30—32°, timp de 18—19 zile. La o temperatură de 52°, se ţine numai 12 zile1. în aceste condiţii activează bacteriile hidrogenice (Bacillus hydrogenicus, Bacterium pantotrophum etc.), care reduc bioxidul de carbon pînă la metan, în prezenţa unei cantităţi mari de hidrogen, după următoarea reacţie chimică:
C02 + 4H2 - CH4 + H20 + xKcal
Se produc şi alte gaze, dar proporţia de metan este de 55 — 60%. Acest amestec de gaze s-a numit biogaz. El este captat şi păstrat ca un gaz comprimat. Valoarea calorică a biogazului este mare, de 5 000—6 000 Kcal.
Este folosit pentru trebuinţele gospodăriei şi îndeosebi pentru încălzit.
Gunoiul de grajd din care s-a extras biogazul nu-şi pierde valoarea fertili-zantă, nu a pierdut decît cantităţi mici de amoniac. Pierderea totală de azot este numai de 1%, pe cînd la fermentaţia gunoiului de grajd în platformă, pierderile de azot ajung la 23 pînă la 35%.
§ 5. Urina şi mustul de gunoi de grajd
Urina nu este totdeauna reţinută în întregime de aşternutul care se pune sub animale. Pe de altă parte, din gunoiul pus pe platformă se scurg cantităţi însemnate de must. Aceste produse lichide trebuie păstrate
1 F. Kertscher, Biogas eine neue Energiequelle, « MitschurinbeWegung », 4/1955.
752
îngrăşămintele
cu grijă, deoarece ele conţin cantităţi mari de elemente nutritive, sub formă solubilă.
Iată conţinutul mediu de substanţă uscată, azot, fosfor, potasiu şi calciu din urina diferitelor animale.
Tabelul 100
Conţinutul de substanţă uscată, azot, fosfor, potasiu şi calciu din urina diferitelor specii de animale domestice 1
Specia	Substanţa organică %	N %	Po 05 0/ /o	k2 0 %	CaO %
Bou 		3,5	0,58	■' 0,05	1,30	0,06
Cal 		7,1	1,55	0,05	1,50	0,25
Oaie 		8,3	1,95	0,20	2,26	0,16
Porc 		2,8	0,43 i	0,07	0,83	0,01
1 Th. Roemer und Fr. Scheffer, Op. cit.
Conţinutul de azot şi potasiu este foarte mare. Urina poate fi considerată un îngrăşămînt potasico-azotat. Cantităţile de azot şi potasiu din urină sînt de aproape două ori mai mari decît cele din gunoiul de grajd. Urina conţine cantităţi foarte mici de fosfor.
Cantitatea medie de urină produsă de animale variază în raport cu alimentaţia, cu timpul cît stau animalele în grajd (stabulaţie) etc.
Cantitatea de urină ce se poate colecta de la o vacă de lapte, de pildă, esţe de 2,2m3 la o durată de stabulaţie de 240 de zile şi de 1,5 m3 la o durată de stabulaţie de 180 de zile.
Aproximativ aceeaşi cantitate de urină este dată şi	de	3 cai	de	muncă,
3	capete de tineret pînă la 2 ani sau de 10—12 viţei.
Urina conţine, aşa cum s-a arătat, azot sub formă	de	uree, acid	hipuric
şi	acid uric, care sînt repede transformaţi prin hidroliză	şi oxidări	în carbonat
de amoniu, care este stabil numai într-un mediu foarte bogat în bioxid de carbon, altfel se descompune repede în apă, bioxid de carbon şi amoniac, iar amoniacul se pierde în atmosferă. Pierderile de amoniac pot fi foarte mari, de aceea sînt necesare măsuri care să micşoreze sau să evite aceste pierderi.
Urina nu trebuie să fie în contact cu aerul decît foarte puţin timp. Pentru aceasta se iau următoarele măsuri.
Podeaua pe care stau animalele trebuie să fie impermeabila şi puţin înclinată, astfel ca urina să se scurgă repede. Şanţurile de la capătul podelei să aibă înclinarea necesară, pentru a permite scurgerea grabnică a urinii în groapa de urină, în afara grajdului, urina trebuie să se scurgă printr-un tub de ciment. Introducerea urinii în groapa de urină se va face printr-un tub care să ajungă pînă în fundul gropii de urină.
îngrăşăminte organice
753
Urina trebuie, păstrată într-un bazin cu pereţii laterali şi cu fundul tencuiţi cu ciment şi apoi smoliîiţi (fig. 92). Capacul bazinului trebuie să fie dintr-un planşeu de ciment sau un cap^ac dublu de scînduri groase. Urina în drum spre bazinul de colectare antreneazăă şi gunoi de grajd şi de aceea înainte de a ajunge în bazin trece prin unul sau do.ouă bazine mai mici, de limpezire, îmchise (fig. 93).
Pentru a se feri ur ~ina de contactul cu aerul se toarnă deaasupra ulei ars.
Acesta trebuie să pluitească într-un strat de cel puţin 3 mnn grosime, ceea ce revine la 3 1 pe mi2. Pentru a se transporta la cîmp, urima se scoate din bazin cu ajutorul unt ei pompe şi se încarcă în cisterne e-rmetic închise (fig. 93), iar la cîmp se : introduce lichidul direct în sol, la adîncimea de 10—20 cm. cu ajutoriul distribuitoarelor cu tuburi (fig. 9)4), care au vîrful în formă de baionetă sau în forma brăzdarelor de la maşina de semănat.
Dacă nu dispuneim de aceste distribuitoare cu tuburi în formă de brăzdare, ci de cisterne ca stropitorile de stradă (fig. 95), atunci se va împrăştia urina la suprafaţa solului într-o zi răcoroasă, pe soluri în care ea pătrunde uşor în adîncime sau dacă se răspîndeştee pe arătură, se va grăpa imediat sau se va prăşi imediat
dacă se dă la prăsitoare în timpul vegetaţiei.
Urina sau mustul de gunoi de grajd se împrăştie în sol după ce a fost diluat cu apă, în proporţia de
4	părţi de apă la 1 parte de urină sau must.
Eficacitatea este cu atît mai mare,
cu cît s-au aplicat mai bine măsurile care împiedică pierderea azotului.
Cît de importante sînt aceste măsuri de precauţie se vede din cifrele care arată cît de mult azot păstrează stratul de ulei de deasupra urinii1.
1 D. N. Prianişnikov y Op. cit.
Figt 93 — Bazinele de urir^ă şi must, bazinul de limpezire, pompa şi cisterna de transport
Fig. 92 — Bazin pentru colectat urina
48 — Agrotehnica
754
îngrăşămintele
Tabelul 101
Pierderile de azot din urina păstrată în bazine, cu şi fără strat de ulei
	Pierderile de azot în procente din conţinutul iniţial		
Modul de păstrare a urinii			
	30 de zile |	60 de zile	j 90 de zile
Urina fără strat de ulei		69,5	89,1	97,1
Urina cu strat de ulei		16.4	28,2	44,8
După 90 de zile de păstrare a urinii în contact cu aerul, s-a pierdut aproape în întregime azotul, cel mai preţios element nutritiv pentru plante pe care-1 conţine urina.
într-o măsură mai mică se mai pot reduce pierderile de azot prin diluarea urinei cu apă, în proporţie de 1:2 sau 1:3.
Azotul din urină se mai fixează şi cu superfosfat. Amoniacul se combină cu superfosfatul şi dă fosfat de amoniu, care este o sare solubilă ce se dizolvă în urină. Această măsură are şi un alt avantaj deosebit de însemnat. Urina devine un îngrăşămînt complet, azoto-fosfo-potasic.
Azotul din urină şi din mustul de gunoi se păstrează mai bine dacă acestea se imbibă în turbă. Raportul de greutate între turba de muşchi şi urină este de 5:1, iar între turba de locuri joase şi urină de 3:1. Amestecarea urinii şi a mustului se face pe măsură ce acestea se colectează în bazine. Cu cît îmbibarea în turbă se face mai repede, cu atît se păstrează o cantitate mai mare de azot. Se adaugă şi în acest caz superfosfat, pentru a se obţine un îngrăşămînt complet. Turba fermentează şi în cîteva luni se obţine un îngrăşămînt organic foarte valoros. Dacă în rigolele din spatele vitelor se pun zilnic pleavă, paie tocate, turbă etc., atunci tot excesul de urină se captează şi în acest caz nu mai este nevoie de groapă de urină.
în timpul fermentaţiei gunoiului de grajd pe platformă se scurge o cantitate mare de must de gunoi. Acest must poate proveni din îndesarea gunoiului, cînd se face fermentarea la rece şi din apăsarea exercitată de straturile de la suprafaţă asupra celor ce se găsesc dedesubt, din apa de ploi care străbate stiva de gunoi şi o parte chiar din descompunerea materiei organice, care se preface în apă, bioxid de carbon,
Fig. 94 — Distribuitor pentru îngroparea urinei.
îngrăşăminte organice
755
amoniac, hidrogen sulfurat. Mustul se adună într-o groapă săpată sub platformă sau la capătul platformei şi apoi este condus în groapa de urină (fig. 92). Cînd se construieşte groapa de must, se socoteşte un volum de 1,3 m3 la 100 tone de gunoi de grajd. Se calculează acest volum în ipoteza că platforma de gunoi şi groapa de must se golesc de două ori într-un an. Este bine ca în groapa de must să se pună zilnic paie tocate, pleavă, turbă etc., care să absoarbă tot lichidul. Acest material îmbibat se amestecă zilnic pe platformă cu gunoiul scos din grajd.
Urina şi mustul de gunoi de grajd au substanţele nutritive pentru plante sub formă de compuşi solubili. Acţiunea lor este tot aşa de grabnică ca şi a îngrăşămintelor minerale. Din această cauză, urina şi mustul de gunoi de grajd sînt folosite mai	ales	la	îngrăşarea	suplimentară a plantelor,	cînd	se dau
4—5 tone la	ha	şi	mai rar sînt	folosite ca	îngrăşămînt de	bază,	cînd se
dau 10—20 tone la ha.
Urina şi	mustul	de gunoi se	folosesc ca	îngrăşămînt la	toate	plantele,
dar mai frecvent	ca	îngrăşămînt	suplimentar	la cultura sfeclei de	zahăr şi
la legume.
Se obţin rezultate bune şi cînd se îngraşă fîneţele şi păşunile, dîndu-se cîte
5	tone la ha de urină şi must nediluat sau 15—20 tone la ha de must diluat.
Iată rezultatele obţinute la Staţiunea experimentală Măgurele, regiunea Stalin în curs de 3 ani, 1950—1952, cu must de gunoi de grajd dat la o fîneaţă naturală 1.
Tabelul 102
Efectul mustului de gunoi de grajd asupra unei fineţe naturale de la Staţiunea experimentală Măgurele, regiunea Stalin
	i		Spor de recoltă Fîn		
Tratamentul aplicat	Masă verde kg- la ha	Recolta de fîn kg la ha	kg la ha		în procente faţă de recolta-martor
Fără must		19 222	6 468			100
20 000 1 de must la hectar. . .	27 411	8 076	1 608		125
20 000 1 de must + 300 kg de					
superfosfat la hectar ....	29 780	8 542	2 074		132
1 D. Davidescu, Op. cit.
48*
756
îngrăşămintele
S-au obţinut sporuri de recoltă destul de mari, de 25%, folosind must de gunoi fără superfosfat şi de 32%, folosind must de gunoi împreună cu superfosfat. Efectul acestor îngrăşăminte se prelungeşte şi în anii următori.
B. ALTE ÎNGRĂŞĂMINTE ORGANICE NATURALE § 1. Gunoiul de păsări (găinaţul)
De la păsările ce se cresc într-o gospodărie se adună cantităţi relativ mici de gunoi. El este însă foarte bogat în azot, fosfor şi potasiu. Conţine 1,7% azot, 1,6% fosfor, 0,9% potasiu şi 2,0% calciu. Este aproximativ de trei ori mai bogat în azot decît gunoiul de grajd.
Compoziţia gunoiului de păsări diferă după specia de păsări. Cel mai concentrat în elemente nutritive este gunoiul de porumbel. Mai sărac este cel de gîşte şi de raţe.
Gunoiul de păsări trebuie adunat, păstrat şi folosit separat de gunoiul de grajd. Se adună sub şoproane, unde se aşterne în strate subţiri, pentru a se usca. în prealabil se stropeşte şi cu lapte de var, pentru păstrarea azotului pe care-1 conţine sau se amestecă cu superfosfat, socotind 1 parte superfosfat la 15 părţi de gunoi. După uscare se strînge într-o grămadă care se acoperă cu pămînt. înainte de folosire se mărunţeşte bine.
Cînd dispunem de cantităţi mai mari de gunoi de păsări, acesta se poate încorpora o dată cu arătura de toamnă, în cantitate de 600— 1 500 kg la ha.
Deoarece gunoiul de păsări se descompune uşor, este folosit şi ca îngrăşămînt suplimentar la cerealele de toamnă ieşite slăbite din iarnă. în acest caz, se împrăştie 500—600 kg la ha, înainte de grăparea de primăvară.
Gunoiul de păsări este folosit îndeosebi la culturile de legume şi flori. La aceste culturi şi ca îngrăşămînt suplimentar, gunoiul de păsări se dă diluat cu apă, în proporţie de 1:15 sau 1:20.
Cea mai bună folosire a gunoiului de păsări este însă la prepararea îngrăşămintelor organo-minerale.
§ 2. Paiele întrebuinţate ca îngrăşămînt
După fiecare recoltă de păioase rămîn pe cîmp toate rădăcinile şi o parte din tulpinile lor. Aceste resturi vegetale, împreună cu numeroase buruieni, conţin o cantitate apreciabilă de materie organică. Fiecare centimetru lungime de paie rămas în mirişti echivalează cu 80 kg de paie la hectar. Dacă se lasă miriştea de 15 cm, atunci rămîn circa 1 200 kg de paie la hectar. Mai rămîn şi rădăcinile, care se socotesc peste 1 000 kg la ha. După recolta fiecărei păioase rămîn
îngrăşăminte organice
757
deci peste 2 000 kg de tulpini şi rădăcini la hectar. Acest material are o valoare fertilizantă însemnată. Paiele însă conţin o proporţie mult mai mare de substanţe energetice decît de elemente nutritive. Pentru ca microorganismele din sol să descompună aceste resturi vegetale repede şi complet, ele au nevoie de azot şi de alte elemente nutritive. Ele nu găsesc azot suficient în materialul ce-1 descompun şi atunci sînt nevoite să-l ia din sol. Azotul şi alte elemente solubile din sol sînt astfel imobilizate în corpul microorganismelor. Se face o insolubilizare biologică a azotului şi a altor elemente din sol. Azotul este pus din nou la dispoziţia solului sub formă de amoniac, numai după ce microorganismele au murit şi corpul lor s-a descompus. Dar şi amoniacul trebuie să fie oxidat şi transformat în nitraţi. Din momentul cînd bacteriile iau azotul asimilabil din sol şi pînă îl restituie tot sub formă solubilă trece un timp îndelungat. Dacă după dezmiriştire se seamănă imediat, recolta va fi mică, din cauza deficitului de azot solubil, care a fost luat şi imobilizat de microorganismele din sol. într-un asolament raţional, după cereale urmează o plantă de primăvară. în cultura raţională, miriştea trebuie întoarsă după recoltă. în acest caz, descompunerea miriştii începe după ce s-a efectuat arătura, iar azotul solubil din sol, transformat în substanţele proteice din corpul microorganismelor, pînă în primăvară se mineralizează. Dacă miriştea rămîne neîngropată vara şi toamna, dar se îngroapă în sol abia primăvara, atunci procesul de descompunere a paielor se desfăşoară concomitent cu creşterea plantelor şi astfel se imobilizează o parte din azotul solubil necesar plantelor cultivate tocmai în timpul cînd ele au mare nevoie de azot. Acelaşi proces se întîmplă şi cînd se dă o cantitate oarecare de paie ca îngrăşămînt sau cînd se dă gunoi de grajd păios înaintea semănatului.
în diferite experienţe s-a putut constata comparativ efectul paielor la prima recoltă, după încorporarea lor în sol şi la recoltele din anii următori.
S-a obţinut în unele cazuri un uşor spor de recoltă în primul an de la încorporarea paielor în solurile mai grele, unde probabil paiele au uşurat pătrunderea aerului în sol, creîndu-se condiţii favorabile pentru microorganismele solului fixatoare de azot atmosferic precum şi pentru cele amonificatoare şi nitrificatoare. Aceste efecte pozitive au compensat şi chiar au depăşit pe cele negative, provocate de insolubilizarea biologică a azotului şi a altor elemente, în urma incorporării paielor în sol. Totdeauna însă în al doilea an se înregistrează efectul pozitiv al paielor date ca îngrăşămînt.
S-au făcut experienţe şi la noi, cu paie tocate încorporate în podzolul de la Găvojdia, regiunea Timişoara, după care s-au cultivat diferite plante 1.
1 C-tin Negoescu, Cîteva observaţii practice şi rezultate experimentale privind agrotehnica pe podzolurile din regiunea Timişoara, « Probleme agricole », 5/1955.
758
îngrăşămintele
Cînd s-au dat 5 000 kg de paie uscate tocate, înainte de semănatul grîului de toamnă, s-a obţinut în primul an un uşor spor de recoltă de 2%. La cultura de ovăz şi porumb, paiele date în aceeaşi cantitate, 5 000 kg la ha, au scăzut recolta în primul an de cultură. Scăderea a fost mult mai mare cînd s-au încorporat paiele în primăvară, în comparaţie cu încorporarea lor în toamnă.
Microorganismele găsesc în paie, precum am arătat, substanţe energetice în cantităţi mari şi substanţe hrănitoare în cantităţi mici. Se poate înlătura acest dezechilibru, adăugîndu-se paielor o cantitate de azot pe care să-l utilizeze bacteriile, fără a mai fi nevoite să utilizeze azotul din sol. Paiele de cereale conţin 0,4—0,6% azot, cantitate insuficientă pentru relaţia optimă între C şi N şi care ar fi asigurată cînd masa de paie ar conţine 1 — 1,2% azot. Deci, la 100 kg de paie este nevoie de încă 0,7% azot, adică de încă 700 g de azot. Această cantitate se găseşte de pildă în 3,5 kg de cianamidă de calciu, socotindu-se că ea conţine 20% azot. Am arătat că în mirişte rămîn peste 2 000 kg de tulpini şi rădăcini. Pentru o descompunere normală a tulpinilor şi rădăcinilor rămase de la o recoltă de cereale sînt necesare deci 70 kg de CaCN2 la hectar.
Sînt însă paie, ca cele de leguminoase, care au o cantitate mai mare de azot şi nu mai au nevoie de azot suplimentar pentru descompunere. Vrejurile de fasole au 1,2%, cele de mazăre 1,4% azot.
Totdeauna cînd s-au folosit paiele de leguminoase ca îngrăşămînt s-au obţinut sporuri de recoltă însemnate, chiar în primul an de la încorporarea lor în sol.
Azotul dat sub formă de îngrăşămînt mineral poate fi înlocuit cu un îngrăşămînt verde. Procedeul cel mai bun este să se însămînţeze o leguminoasă perenă sau bienală o dată cu cultura de cereale. în cerealele de toamnă se poate semăna şi primăvara. După recoltarea cerealelor, leguminoasa continuă să crească şi curînd se îngroapă o dată cu miriştea 1.
Consideraţiile acestea se aplică şi în cazul preparării bălegarului artificial sau a gunoiului artificial.
§ 3. Gunoiul artificial
Dacă se întrebuinţează paie de cereale sau un alt material organic uscat şi se creează condiţii optime de fermentaţie, se poate prepara gunoi artificial, care are aceleaşi însuşiri ca gunoiul de grajd obţinut prin fermentaţia dejecţiilor animale, amestecate cu materialul de aşternut. Se pot întrebuinţa ca material pentru prepararea gunoiului artificial următoarele: paie de cereale, tulpini de
1 G. Silvestre, Problemă de actualitate: îngroparea paielor sub brazdă, « Tehnica agricolă » (în limba franceză), 96/1955, Paris.
îngrăşăminte organice
759
leguminoase, vrejuri de cartofi, resturi de la treierat, buruieni verzi, rumeguş de lemn, frunze de pomi, resturi de la abatoare, ape de spălare din gospodărie etc.
Iată cum se procedează de pildă cînd se întrebuinţează paiele de cereale pentru prepararea gunoiului artificial. Se pregăteşte o platformă în preajma sirii de paie şi a apei de care ne folosim. Este suficient o arie bine bătătorită şi impermea-bilizată cu argilă. Se aşterne pe fundul platformei un strat de paie de 30 cm grosime. Apoi se udă, pentru a se păstra raportul optim dintre apă şi materia uscată. La 100 kg de paie se dau circa 220—285 kg de apă, atît cît este capacitatea maximă de reţinere pentru apă a paielor. Se mai adaugă şi cîte 3,5 kg de CaCN2 pentru 100 kg de paie, fie sub formă de pulbere care se răspîndeşte la suprafaţa paielor înainte de stropirea cu apă, fie ca dispersie împreună cu apa de stropire. în locul cianamidei de calciu se poate da uree în cantitate echivalentă. Nu se folosesc nitraţii ca sursă de azot, deoarece se înregistrează pierderi de azot prin procesul denitrificării. Nu se folosesc nici sărurile de amoniu, deoarece dau o reacţie acidă, care este defavorabilă microorganismelor. Aciditatea însă poate fi neutralizată cu CaC03 sau mai bine cu făină de fosfate brute. Fosfatele brute în acest caz devin mai solubile, iar gunoiul artificial se îmbogăţeşte în fosfor. Se dau 30—40 kg de făină de fosfate brute la 1 tonă de paie. Paiele se lasă afînate 3 zile şi apoi se presează. Se aşază al doilea strat de paie de 30 cm grosime, care se udă cu apă şi soluţie de îngrăşăminte. Se continuă pînă	ce	se va	ajunge la
2 m înălţime. Se acoperă apoi stiva	de paie astfel tratate cu	un	strat	de pămînt
de 15—20 cm grosime. Acesta este procesul de fermentaţie «la cald». Cînd vrem să se facă fermentaţia «la rece », se umezesc paiele cu jumătate din apa prevăzută şi apoi se îndeasă bine. Se udă în continuare cu apă şi soluţia de îngrăşămînt rămasă, Se continuă în acest fel pînă ce stiva a ajuns la
2	m înălţime.
Fermentaţia gunoiului artificial durează 3—5 luni. După fermentaţie, înălţimea stivei scade la jumătate. Este bine ca materialul să se amestece o singură dată în cursul fermentaţiei, pentru a-1 omogeniza şi a-i asigura o fermentaţie uniformă. Este de asemenea bine, dacă este posibil, ca paiele să fie tocate în bucăţi cu lungimea de 10—15 cm sau şi mai mărunt.
Pentru grăbirea fermentaţiei paielor, se adaugă o cantitate de gunoi de grajd fermentat sau în curs de fermentaţie. Acest gunoi de grajd aduce numeroase microorganisme, care nu se găsesc	iniţial în masa de paie.
în locul azotului suplimentar	sub formă de îngrăşămînt	mineral azotat,
se pot întrebuinţa şi resturi organice, care conţin cantităţi mari de azot, ca: urină, sînge, făină de sînge, făină de carne etc. Se pot folosi şi urina şi mustul de gunoi de grajd, ca şi apele uzate de canalizare.
Se consideră că paiele s-au transformat în gunoi artificial cînd conţinutul de pentozane scade la 12%. S-a urmărit conţinutul de pentozane în raport cu
760
Ingrăşăimin tele
durata fermentării şi s-au obţinut următoarele date. Conţinutul iniţial de pen-tozane a fost de 25,8%.
După '4 săptămîni . . . 20,3%
După 9 săptămîni ... 13,5%
După 12 săptămîni . . . 12,8%
După 10 luni	...	10,5%
S-a mai propus să se judece transformarea paielor în gunoi artificial după raportul C/N. S-a considerat ca limită 20, deci un raport cu valoare mică. Se ajunge la acest raport prin descompunerea materiei organice hidrocarbonate şi deci prin scăderea conţinutului de materie organică la care este raportat azotul.
Acţiunea gunoiului artificial depinde nu numai de raportul C/N pe care-1 are solul, dar şi de planta care se cultivă. Plantele cu perioada de vegetaţie mai lungă utilizează mai bine gunoiul artificial.
în experienţele urmărite de Lemmerman, care a administrat cîte 6 tone de paie şi 6 tone de gunoi artificial în diferite faze de descompunere, la care s-au adăugat şi 20, 40 şi 60 kg de N la hectar, recoltele de cartofi obţinute au fost următoarele
Tabelul 103
Recoltele de cartofi obţinute cu îngrăşăminte azotate împreună cu gunoi artificial şi paie
Materialul folosit ca îngrăşămînt	Fără îngrăşăminte azotata	Cu îngrăşăminte azotate Cantitatea de N dată solului kg la ha		
		20	40 | 60	
		Recolta de tuberculi la hectar kg		
Fără gunoi artificial	 Paie nedescompuse	 Gunoi artificial fermentat 1 lună Gunoi artificial fermentat 6 luni	14 000 8 200 11 700 14 670	17 700 13 600 19 900 21 000	22 000 20 900 25 600 28 400	24 200 23 800 31 100 31 900
Cartofii cultivaţi în solul care a primit 6 tone de paie nedescompuse la hectar, fără azot mineral, nu au reuşit în primul an să dea sporuri de recoltă. Azotul din paie şi cel din îngrăşăminte, dat în cantitate de 20 kg la ha, şi chiar o parte din azotul din sol a fost folosit pentru sintetizarea substanţelor proteice necesare construirii celulelor microorganismelor. Ele au folosit ca sursă de energie cantităţile mari de substanţe hidrocarbonate din paie. Recolta obţinută cu 6 tone de paie şi 20 kg de N la hectar a fost mai mică decît recolta martor de 14 000 kg la ha. Cu gunoi
1	E. Haselhoff und E. Blanck. Lehrbuch der Agrikulturchemie, II Teii, Diingemit-tellehre, 1928.
îngrăşăminte organice
761
artificial fermentat 1 lună şi cu îngrăşăminte minerale, azotate, recolta a sporit cu atît mai mult, cu cît cantitatea de îngrăşămînt azotat a fost mai mare. Gunoiul artificial fermentat îndeajuns, 6 luni, a sporit mult recoltele de cartofi, mai ales dacă s-au adăugat îngrăşăminte azotate. Sporurile cele mai mari le-a dat acţiunea combinată a gunoiului artificial şi a îngrăşămintelor minerale.
Acţiunea pozitivă sau negativă asupra plantelor cultivate în primul an de la încorporarea gunoiului artificial depinde nu numai de raportul C/N din gunoiul artificial, dar şi de natura substanţelor hidrocarbonate pe care* le conţine. Dacă substanţele hidrocarbonate pe care le conţine se descompun uşor şi repede — cum sînt amidonul, celuloza — insolubilizarea biologică a azotului din sol va fi foarte pronunţată. Dacă substanţele hidrocarbonate din gunoiul artificial se descompun greu şi încet — cum este lignina — insolubilizarea biologică a azotului din sol va fi mai redusă.
La Staţiunea experimentală a Bărăganului de la Mărculeşti, regiunea Constanţa, s-a preparat gunoi artificial din paie, iar ca sursă de azot suplimentar s-au întrebuinţat vrejurile de leguminoase şi apa de canal, care conţinea la litru: N = 0,62, K20 = 1,86, P205 = 0,07 şi CaO = 0,19%. Conţinutul de azot al paielor folosite la prepararea gunoiului artificial era de 0,58%. Calculată, cantitatea de azot din materialul folosit era următoarea:
580 g la 100 kg de paie
186 g (3 X 62) la 300 kg de apă de canalizare întrebuinţată la stropit
766 g
sau 0,766 kg la 100 kg de paie de grîu, ceea ce este insuficient, dar s-au mai adăugat şi paie de leguminoase care conţineau 1,2— 1,4°/0 azot şi cu acest azot se apropie de raportul C/N optim, adică 100 kg de paie să aibă 1—1,2% azot.
Gunoiul artificial se poate pregăti în cantităţi mari în gospodăriile de stat cerealiere, care dispun de cantităţi mari de paie. Pentru pregătirea gunoiului artificial sînt necesare cantităţi mari de apă, care în unele regiuni se găseşte la depărtări mari.
în partea de apus a ţării, în cîmpie, dacă se sapă oriunde o groapă la 3 — 5 m adîncime, se va da de prima pînză de apă freatică. în aceste cazuri, apa necesară fermentaţiei gunoiului artificial se găseşte chiar lîngă şira de paie. Apa se scoate din groapă cu o pompă.
Gunoiul artificial este tot aşa de bun ca şi gunoiul de grajd, după cum reiese din recoltele grîului de toamnă dobîndite în 1937 la Staţiunea experimentală a Bărăganului de la Mărculeşti, regiunea Constanţa (tabelul 104).
S-a urmărit efectul gunoiului artificial preparat din paie de grîu şi de mazăre, în comparaţie cu gunoiul de grajd, la sfecla de nutreţ semizaharată cultivată în
762
îngrăşămintele
1936 la Băneasa, lîngă Bucureşti. Gunoiul artificial a fost mai bogat în elemente nutritive, după cum rezultă din analizele efectuate. (Vezi tabelul 105)
Tabelul 104
Recoltele grîului de toamnă obţinute după îngrăşarea cu gunoi artificial şi gunoi de grajd la Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti
Tratamentul	Gunoi de grajd			Gunoi artificial		
	Recolta de boabe kg la ha	Sporul de recoltă de boabe kg la ha	Recolta de paie kg la ha	Recolta de boabe kg la ha	Sporul de recoltă de boabe kg la ha	Recolta de paie kg la ha
Neîngrăşat	1 463		3 650	i 1 407			3 530
20 000 kg la ha ....	1 697	234	4 670	1 647	240	4 270
40 000 kg la ha ....	2 047	584	4 600	1852	445	4 660
60 000 kg la ha .... i	1 980 [	517	5 520	1 903 |	496	5 050
Tabelul 105
Conţinutul de elemente nutritive din gunoiul de grajd şi din gunoiul artificial1
Elementele nutritive	Gunoiul de grajd %	Gunoiul artificial din paie de grîu %	Gunoiul artificial din paie de mazăre %
N	0,67	0,93	0,97
P205	0,25	0,13	0,18
k2o	0,59	0,38	0,41
CaO	0,52	2,53	3,30
1 G. Ionescu-Şişeşti şi Gr. Coculescu, Op. cit.
Cu aceste îngrăşăminte s-au obţinut următoarele recolte de rădăcini.
Tabelul 106
Recoltele de rădăcini de sfeclă de zahăr obţinute cu gunoi artificial
şi cu gunoi de grajd		
	îngrăşămintele aplicate	Recolta de rădăcini kg la ha
Neîngrăsat	 40 tone de gunoi artificial din paie de grîu 	 40 tone de gunoi artificial din paie de mazăre	 40 tone de gunoi de grajd					36 700±6 100 49 000 d- 3 200 52 300-±2 300 46 700 ±2 300
în această experienţă s-au obţinut sporuri de recoltă mai mari cu gunoiul artificial decît cu gunoiul de grajd, ceea ce se explică prin conţinutul mai ridicat de azot.
îngrăşăminte organice
763
Pentru prepararea gunoiului artificial se întrebuinţează ca sursă de azot şi urina, mai cu seamă în gospodăriile unde urina nu se poate păstra bine şi unde transportarea şi răspîndirea ei la cîmp sînt costisitoare. Un amestec de urină de cal, bou şi porc conţine 0,4—0,5°/o azot organic, care, adăugat la azotul din paie, asigură paielor o fermentaţie grabnică. Paiele sînt aşezate într-un strat afînat de 50—70 cm înălţime. Ele se presează, după ce în prealabil au fost umezite omogen cu must de grajd. Şi în acest caz, pentru grăbirea fermentaţiei, se amestecă paiele cu un strat de gunoi de grajd fermentat. Grămada definitivă ajunge pînă la înălţimea de 2—3 m, după care se acoperă cu un strat de pămînt de 15—20 cm grosime.
§ 4. Compostul
Fiecare gospodărie este bine să aibă o groapă, unde să se adune şi să se depoziteze toate resturile vegetale şi animale care prin putrezire pot da un îngrăşămînt organic preţios. în această groapă se pot aduna: pleava^ frunzele, cenuşa, funinginea, ^praful de la batoză (dar nu şi seminţele de buruieni), nămolul scos din canale, gunoiul ce rezultă din măturarea curţilor şi a drumurilor, molozul, resturile de oase, nutreţurile stricate, buruienile fără seminţe etc. Toate acestea, prin fermentaţie aerobă de lungă durată, dau compostul.
Groapa unde se adună	şi fermentează aceste	materiale	nu	trebuie să fie
mai adîncă de 1 m. Lăţimea	şi lungimea ei depind	de	cantitatea	de material ce
se adună. Această groapă se	căptuşeşte pe fund şi	pe	laturi	cu	argilă. Groapa
trebuie să fie mai îngustă la	fund decît la gură.
Materialul adunat , se udă, dacă este prea uscat, se lasă să dospească cîteva luni sau chiar 1 an. Din cînd în cînd se adaugă var, marnă sau moloz. Acestea conţin calciu, necesar unei bune activităţi a microorganismelor ce urmează să săvîrşească dospirea. Se amestecă cu furca de mai multe ori, pentru a-1 aerisi şi a-i grăbi descompunerea.
Compostul are mai puţină materie organică şi azot decît gunoiul de grajd, dar conţine mult fosfor, calciu, potasiu şi multe alte elemente. Compostul conţine microorganisme foarte numeroase, care intră în acţiune imediat ce ajung în sol. Elementele nutritive din compost se găsesc sub diferite forme, pe care plantele le iau imediat ce ajung în sol.
Compostul este pe deplin format cînd capătă culoare brună şi este sfărî-micios. înainte de folosire, se cerne printr-un ciur cu ochiurile de 1,5—2 cm, pentru a se separa oasele şi alte materiale organice mai grosiere, nedescompuse.
Compostul se foloseşte, ca şi celelalte îngrăşăminte organice, la îngrăşarea plantelor agricole, dar mai cu seamă la îngrăşarea legumelor şi a cartofilor. De
764
îngrăşămintele
asemenea, se foloseşte la îngrăşarea pomilor roditori, a fîneţelor şi păşunilor şi pentru pregătirea îngrăşămintelor organo-minerale. Dacă compostul este prea sfărîmicios, i se adaugă pămînt, care-1 leagă şi-l face mai uşor de întrebuinţat.
§ 5. Turba
Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Ea se formează în regiunile cu un exces de umiditate.
Conţine mult material organic şi o cantitate destul de mare de elemente minerale. Este îndeosebi bogată în azot, mai ales turba de mlaştini.
Dacă o turbă nu este folosită drept combustibil, ea poate servi ca material de aşternut sau ca meterial pentru prepararea îngrăşămintelor de turbă. Chiar de la exploatarea pentru combustibil a turbei rămîn cantităţi mari de deşeuri, care pot fi folosite ca îngrăşămînt.
înainte de a fi folosită ca aşternut pentru animale, turba trebuie uscată.
Peste stratul de turbă folosită ca aşternut se presară în grajd un strat subţire de paie. Această măsură este mai ales necesară în grajdurile de va^i şi oi, căci părţi mărunte de turbă pot ajunge în laptfe, iar lîna oilor se poate murdări uşor.
Cînd se foloseşte turba ca material de aşternut, se obţine un gunoi de grajd mult mai valoros decît gunoiul de grajd obţinut cu aşternut de paie, fiind mult mai bogat în azot şi reţinînd cantităţi mai mari de urină, iar azotul din aceasta nu se pierde. în timpul fermentaţiei, turba pierde cantităţi mici de materie organică.
Gunoiul de grajd preparat cu turbă a păstrat după 3 luni de fermentaţie de trei ori mai multă materie organică şi azot decît gunoiul de grajd preparat cu paie ca material de aşternutx.
Turba fiind mai bogată în azot formează în sol o cantitate mare de nitraţi.
Se poate prepara gunoi din turbă şi fără ca aceasta să fie folosită înainte ca aşternut pentru animale. în acest caz turba se fermentează la fel ca şi paiele din care se prepară gunoiul artificial. Turba se aşază în straturi şi se udă cu apă. Se adaugă şi gunoi de grajd fermentat sau must de gunoi de grajd care sînt bogate în microorganisme şi care ajută la o bună fermentare a turbei.
în general, pentru fermentaţia turbei de mlaştină oligotrofe, trebuie să dăm fosfor şi var, care se găsesc în cantităţi mici în această turbă.
Se adaugă 1 parte de var la 5 părţi de turbă complet uscată sau 20 părţi de turbă umedă, pentru a-i neutraliza reacţia acidă pronunţată.
Fermentarea turbei se poate face şi cu cenuşă. Se dă 1 parte de cenuşă la 10 părţi de turbă complet uscată sau la 40 părţi de turbă umedă.
1 D. N. Prianişnikov, Op. cit.
îngrăşăminte organice
765
Turba fermentată, aşa cum am arătat, dă un îngrăşămînt organic, cu bune însuşiri fertilizante.
Cu turba de mlaştină s-au obţinut sporuri de recoltă şi la noi, la două staţiuni experimentale: Suceava şi Cîmpia Turzii. S-a folosit turbă de mlaştină eutrofă, care a fost aerisită. S-a folosit şi turbă fermentată împreună cu gunoiul de grajd. S-au obţinut următoarele recolte de secară şi de cartofi1.
Tabelul 107
Recoltele de secară şi cartofi obţinute cu gunoi de grajd şi turbă la Suceava şi Cîmpia Turzii
		Suceava			Cîmpia Turzii	
		Secară			Cartofi	
Tratamentul		Sporul de recoltă			Sporul de recoltă	
	Recolta de boabe kg- la ha	în kg la ha	în procente faţă de recolta-martor	Recolta de tuberculi kg la ha	în kg la ha	în procente faţă de recolta-martor
Neîngrăşat		1503		100	22 450		100
20 tone de gunoi de grajd	1 852	349	123	26 075	3 625	116
20 tone de turbă aerisită .	1 640	137	109	24 100	1 650	107
40 tone turbă aerisită . . 20 tone de gunoi de grajd + 20 tone de turbă, fer-	1 810	307	114	25 650	3 200	114
mentate împreună . .	2 044	541	136	27 975	5 525	125
Turba folosită direct a sporit recoltele, în primul an, în măsură mai mică decît gunoiul de grajd. Cînd turba a fermentat împreună cu gunoiul de grajd şi s-au dat din acest amestec cantităţi mai mari de 40 tone la ha, sporurile de recolte au fost mari. Efectul sporit se datoreşte şi cantităţii mai mari de materie organică, dar şi elementelor minerale din turbă, care prin fermentare devin mai accesibile pentru plante.
Aceste rezultate confirmă pe cele obţinute în U.R.S.S., unde turba folosită direct ca îngrăşămînt are o eficacitate egală cu 50% faţă de cea a gunoiului de grajd, iar cea fermentată egalează sau chiar întrece efectul gunoiului de grajd 2.
§ 6. Fecalele şi apele uzate de canalizare
Fecalele. Cantităţi foarte mari de azot, fosfor şi alte elemente nutritive pentru plante se găsesc şi în fecale.
1 D. Davidescu. Op. cit.
2 A. Nemcinov, Solurile de mlaştină şi folosirea lor, Moscova 1953 (în 1. rusă).
766
îngrăşămin tele
Alimentele cu care se hrăneşte omul sînt mai bogate în substanţe proteice decît nutreţurile cu care se hrănesc animalele. Ele conţin azot de la 2% în făină pînă la 15% în carne, pe cînd fînul consumat de animale conţine pînă la 1,5% azot. Din ceea ce trece prin tubul digestiv al omului rezultă resturi, care sînt foarte bogate în elemente nutritive pentru plante şi îndeosebi sînt foarte bogate în azot. Fecalele uscate conţin 5—7% azot, iar urina de la 17 la 20% azot. Aceste îngrăşăminte atît de valoroase sînt puţin folosite la noi. Ele sînt folosite mult în ţările asiatice, în special în China, Japonia şi Coreea. La noi se pierd fără nici un folos, mai ales din cauza mirosului lor neplăcut şi din cauza pericolului infestării cu viermi intestinali.
Pentru a se înlătura mirosul neplăcut, a păstra elementul principal — azotul
—	şi a le transporta uşor, fecalele şi urina se adună în bazine bine închise (haznale), iar peste ele, la 4—5 zile, se răspîndesc cantităţi mari de substanţe uscate, ca: praf de turbă, paie tocate, rumeguş de lemn, deşeuri de lînă şi chiar pămînt uscat. Pentru cantitatea de fecale şi urină ce se adună anual de la un om, se dau pînă la 80 kg de praf de turbă sau 250 kg de pămînt uscat. Cu cît cantitatea de substanţă organică ce se adaugă fecalelor şi urinii este mai mare, cu atît pierderile de azot sînt mai mici. Cînd fecalele şi urina s-au amestecat cu 10% turbă, s-a pierdut prin fermentaţie 27,1% materie organică uscată şi 66,3% azot, iar cînd s-a dat 50% turbă, s-a pierdut 6,1% materie organică şi 12% azot. Deci, pierderile s-au micşorat cînd s-au folosit cantităţi mai mari de turbă. Ele se micşorează şi cînd se presară în fiecare zi paie tocate, rumeguş de lemn etc.
Haznalele umplute se golesc şi conţinutul lor se usucă. Uscarea se poate face şi cu praf de turbă. Se presară praf de turbă pînă ce întreaga cantitate de umezeală din amestec este absorbită. Este bine ca amestecul de fecale şi materie organică, după ce se scoate din hazna, să se ducă în locuri depărtate de locuinţe şi să se lase să fermenteze în stare afînată «la cald ». Se provoacă o descompunere aerobă, pentru ca să se ridice temperatura şi să se distrugă microorganismele vătămătoare sănătăţii omului şi animalelor. Se distrug astfel, în primul rînd, ouăle de viermi intestinali.
Se folosesc fecalele cu turbă, fermentate «la cald », ca îngrăşămînt de bază. Se dau 10—15 tone la ha la cereale şi 20—30 tone la ha pentru rădăcinoase şi tuberculifere. Se obţin sporuri mari de recoltă în primul an, dar şi în anii al doilea şi al treilea de la aplicare.
Apele uzate. Cantităţile mari de ape uzate de canalizare ce conţin dejecţii, care se obţin în oraşele mari din Europa şi alte continente, sînt folosite ca îngrăşăminte. Ele conţin cantităţi mari de elemente nutritive. într-un metru cub de ape uzate de canalizare se găsesc în medie:
80gN, 60gK20, 20gP205 si 150gCaQ
îngrăşăminte organice
767
Aceste ape uzate se adună în bazine mari, de unde printr-un sistem de pompe şe conduc în cîmpurile de irigaţie, unde se cultivă, in, cînepă, orez, sfeclă de nutreţ, plante de nutreţ, legume etc. Se fac 2—6 irigări, dîndu-se de la 1 000 la
3	500 m3 de ape uzate la hectar.
Se mai adună apele uzate în rezervoare mari, unde materiile organice se depun. După ce se îndepărtează prisosul de lichid, se introduce aer mult. în aceste condiţii, materia organică se oxidează puternic, temperatura se ridică şi bacteriile patogene, ouăle de paraziţi intestinali, sînt distruse. Rămîne un material bun ca îngrăşămînt care conţine, raportat la substanţa uscată, 3—6% N, 3—4% P205. Pentru a se înlătura mirosul neplăcut, se răspîndeşte la suprafaţă lapte de var.
Cantitatea din acest material ce se dă este de 20—30 tone la ha la cereale şi o cantitate dublă la legume şi la plantele de siloz.
§ 7. îngrăşămintele verzi
Generalităţi. Prin îngrăşăminte verzi se înţeleg toate plantele verzi care se încorporează în sol şi care-1 îmbogăţesc în materie organică şi elemente nutritive. La alegerea plantelor se ţine seamă în primul rînd de acelea care îmbogăţesc mai mult solul în materie organică şi în elemente nutritive. Cele mai indicate sînt leguminoasele, care răspund la aceste cerinţe şi îndeosebi la a doua.
Îngrăşămîntul verde se poate aplica sub forma unei culturi independente sau ca o cultură intercalată. în primul caz, se seamănă toamna sau primăvara. Ea se încorporează în sol cînd a ajuns la creşterea maximă.
în cazul îngrăşămîntului verde intercalat, se seamănă o leguminoasă între două culturi.
Aici se pot deosebi două variante: cînd se seamănă în terenul dezmiriştit (în « mirişte » cum se spune impropriu) sau cînd se seamănă în cultura unei plante agricole în curs de creştere (cultură ascunsă). în acest din urmă caz semănătura pentru îngrăşămînt verde se face de obicei primăvara mai devreme sau toamna.
Sînt cazuri cînd îngrăşămîntul verde este adus din altă parte şi se îngroapă cositura. Se aduce masă vegetală verde de la leguminoasele perene cultivate pe alt loc.
Îngrăşămîntul verde se aplică unde este nevoie de materie organică şi în special cînd nu aveam suficient gunoi de grajd, cînd terenul cultivat este prea depărtat de gospodărie şi transportul gunoiului ar lua prea mult timp, cînd terenul cultivat este în pantă mare şi gunoiul de grajd nu se poaţe transporta şi răspîndi decît foarte anevoios sau pe solurile erodate care au nevoie de cantităţi mari de materie organică şi de acoperămînt vegetal o perioadă cît mai mare de timp.
Plantele cultivate ca îngrăşămînt verde. Pentru regiuni cu toamne lungi şi umede, cu puţine zile de îngheţ iarna, se recomandă măzărichea păroasă
768
îngrăşămintele
(Vicia villosa) sau trifoiul încarnat (Trifolium incarnatum). Aceste două plante se pot semăna şi în amestec între ele, sau se adaugă la amîndouă o plantă nelegu-minoasă cu creştere viguroasă* cum este rapiţa sau secara de toamnă. Aceste amestecuri pot vegeta pînă toamna tîrziu, cînd se îngroapă sub brazdă. Se pot îngropa sub brazdă şi primăvara. îngroparea primăvara este obligatorie pe solurile nisipoase şi pe cele supuse eroziunii. Pentru o mai bună îngropare în sol, înainte de arat, toată masa vegetală se tăvălugeşte sau se foloseşte un dispozitiv simplu, fixat pe grindei, care apleacă plantele înainte de a fi îngropate sub brazdă (fig. 96).
Cînd se seamănă leguminoase în cultură ascunsă cu o cereală de toamnă sau de primăvară, atunci în semănătura de toamnă sau de primăvară se seamănă
seradela (Ornithopus sati-vus) pe soluri uşoare,
Fig. 96 a - b Dispozitiv adaptat la plug pentru aplecarea Se seamănă după recoltarea plantelor ce vor fi îngropate ca îngrăşămînt verde	.	.	.
piţă, orz, secară, grîu — atunci pentru solurile nisipoase umede se seamănă lupinul galben sau albastru, singur sau împreună cu altă plantă. Un amestec bun pentru solurile uşoare este următorul: lupin albastru, mazăre de nutreţ, floarea-soarelui. Pe solurile uşoare din regiuni mai calde, se recomandă fasoliţa (Vigna sinensis), dîndu-se 140 kg la ha. Pentru solurile mijlocii şi grele se cultivă bobul (Vicia faba), mazărea (Pisum arvense), măzărichea (Vicia sativa), singure sau cu un amestec de bob, măzăriche şi floarea-soarelui. Pentru solurile foarte grele, amestecul indicat este: bob şi floarea-soarelui. Pe solurile calcaroase se cultivă fasolea sau soia. Pe nisipurile cu reacţie alcalină a dat rezultate bune coroniştea (Coronilla varia).
Maximul de masă vegetală, deci maximul de substanţă organică, se obţine la semănăturile de vară, după dezmiriştire, numai în regiunile cu veri ploioase, în verile secetoase se obţine masă vegetală redusă şi îngrăşămîntul verde nu reuşeşte.
îngropatul îngrăşămîntului verde este recomandabil să se facă toamna pe solurile normale şi după el să se cultive o plantă de primăvară: cartoful, sfecla, ovăzul, porumbul, secara.
Planta cultivată independent şi folosită mai frecvent ca îngrăşămînt verde este lupinul, cele patru specii: albastru (Lupinus angustifolius), galben (Lupinus îuteus), alb (Lupinus albuş) şi lupinul peren (Lupinus polyphyllus).
sulfina (Melilotus albuş) sau trifoiul roşu ( Trifolium pratense) pe soluri mijlocii şi grele.
Cînd plantele destinate ca îngrăşămînt verde
unei culturi timpurii — ra-
îngrăşăminte organice
769
Lupinul peren care se cultivă cu mult succes în U.R.S.S. dă şi el masă vegetală abundentă şi este mai rezistent la frig decît lupinul anual şi-poate deci fi cultivat în regiunile mai reci, pe podzoluri. Lupinul peren creşte mai bine pe soluri mai grele. Merge şi pe soluri uşoare, mai cu seamă în anii ploioşi. Formează seminţe numai în anul al doilea şi în anii următori. Recolta maximă de masă vegetală se obţine în al treilea şi al patrulea an de cultivare. Lupinul peren dă rezultate bune la îngrăşarea cu fosfor, potasiu şi calciu. Foloseşte bine făina de fosfate brute. La început, pînă îşi formează rădăcini adînci, are nevoie de superfosfat, care poate fi dat sub rîndul semănăturii. Lupinul peren poate fi încorporat în sol pe locul unde a fost semănat şi în acest caz se seamănă cu ovăz ca plantă protectoare şi se îngroapă în anul următor, în faza de înflorire sau la formarea seminţelor.
în mod obişnuit, lupinul peren este întrebuinţat pentru îngrăşarea culturilor din apropiere.
El este cosit, transportat şi îngropat în terenurile agricole vecine sau în livezile de pomi. Se încorporează masa verde sub coroana pomilor, iar în pepinierele de pomi între rîndurile de puieţi. Eficacitatea masei verzi de lupin peren este tot aşa de mare ca şi cea a gunoiului de grajd dat în cantităţi egale. Se poate cultiva lupinul peren şi între rîndurile de arbori, în perdelele de protecţie. Lupinul are portul mare şi protejează arborii tineri împotriva vînturilor şi în cursul iernii adună zăpadă, care îi va proteja împotriva îngheţului. Se poate folosi lupinul peren şi ca plantă protectoare a culturilor agricole în sistemul ogorului în culise.
Rostul îngrăşămîntului verde. Rostul acestui îngrăşămînt este de a menţine în sol o cantitate cît mai mare de materie organică. Prin cultivarea continuă a solului se oxidează continuu materia organică. în fiecare an s-a evaluat că se oxidează şi deci se pierd din terenurile cultivate aproximativ 1 500 kg de materie organică la hectar. Prin îngrăşămintele organice — gunoiul de grajd şi îngrăşămintele verzi — care se adaugă des, conţinutul în materie organică al solului se menţine la acelaşi nivel sau aproape la acelaşi nivel. Printr-o cultură reuşită a unei leguminoase se poate restitui solului, prin masa aeriană, o cantitate de
4	500 kg de substanţă organică la hectar, care corespunde materiei organice descompuse în curs de 3 ani. La aceasta trebuie adăugată şi materia organică lăsată de rădăcini.
Materia organică a îngrăşămîntului verde conţine cantităţi însemnate de elemente nutritive. O parte din aceste elemente sînt luate din atmosferă, cum este de pildă, azotul, iar altele sînt aduse de rădăcini de la adîncimi mari şi înglobate în frunze, tulpini şi în rădăcinile din stratul arabil al solului.
în tabelul care urmează sînt prezentate principalele elemente nutritive pe care le conţinea sulfina, cînd a fost încorporată în sol la sfîrşitul primei decade
49 —Agrotehnica
770
îngrăşămintele
a lunii mai1. S-a determinat conţinutul în elemente nutritive atît la masa vegetală aeriană, cît şi la cea subterană.
Tabelu 108
Conţinutul de elemente nutritive din părţile aeriene şi subterane ale sulfinei cultivată ca îngrăşămînt verde
Elementele nutritive	2 912 kg de masă uscată la hectar (tulpini şi frunze)	3 472 kg de masă uscată la hectar (rădăcini)	6 384 kg de masă uscată totală la hectar, (frunze, tulpini şi rădăcini).
N	121,6 kg la ha	123,9 kg la ha	245,5 kg la ha
P206	8,17 »	6,38 ‘ »	14,55 »
S03	14,89 »	14,88 »	29,77 »
k2u	40,32 »	19,93 »	60,25 »
CaO	45,24 »	16,12 »	61,36 »
MgO	13,77 »	13,76 »	27,53 »
în sol s-au acumulat mai ales cantităţi mari de azot, care a provenit în plante parţial din rezerva de azot a solului. Cea mai mare parte este azot atmosferic fixat. Masa de rădăcini este mai mare decît masa de tulpini şi frunze. De la sul-fină rămîn cantităţi mari de calciu şi potasiu şi cantităţi relativ mai mici de sulf, magneziu şi fosfor. Ca şi gunoiul de grajd, care are puţin fosfor, tot aşa şi îngrăşămintele verzi aduc în sol cantităţi mici de fosfor. Ca şi la gunoiul de grajd, se impune să dăm solului o dată cu îngrăşămintele verzi şi superfosfat sau făină de fosfate brute.
Materia organică ajunsă în sol este supusă unei intense activităţi de descompunere, eliberîndu-se componentele din care a fost alcătuită. Se produc şi cantităţi mari de bioxid de carbon.
Acest bioxid de carbon contribuie la sintetizarea unei cantităţi mai mari de materie organică la plantele ce urmează şi solubilizează o cantitate mai mare de elemente minerale din compuşii insolubili ai solului.
O	dată cu introducerea materiei organice a îngrăşămîntului verde în sol, numărul de microorganisme creşte foarte repede şi foarte mult, după cum se poate constata din următoarele determinări2 (tabelul 109).
Pe lîngă microorganismele care descompun materia organică, sporesc şi microorganismele care fixează azotul atmosferic şi care găsesc hidrocarbonate ce se descompun uşor, de unde ele îşi procură energia necesară chimiosintezei.
Nu trebuie pierdut din vedere că azotul din îngrăşămîntul verde este pus la dispoziţia solului în cantitatea pe care acesta a conţinut-o. Azotul nu se pierde
1	A. L. Whiting and T. E. Richmond, The composition of biennial sweet clover as related to soil enrichments, « Soil science », voi. 22/1926.
2	A. G. Şestakov, Chimia agricolă, Selhozghiz, Moscova 1954 (în 1. rusă).
îngrăşăminte organice
771
ca la gunoiul de grajd prin fermentaţie şi manipulare. Efectul gunoiului de grajd se resimte în stratul de sol în care s-a încorporat, pe cînd îngrăşămîntul verde, prin rădăcinile adinei, îmbogăţeşte solul în elemente nutritive pe o adîncime mai mare. în acelaşi timp se afînează şi stratele mai adînci ale solului.
Tabelul 109
Numărul de microorganisme găsit în solul care a primit îngrăşămînt verde
Categoria de microorganisme	Fără îngrăşămînt verde	Cu îngrăşămînt verde
	(la 1 g de sol)	
Bacterii amonificatoare	 Bacterium mycoides	 Azotobacter în procente faţă de solul care nu a dat colonii. Microorganisme anaerobe		54	000 000 13 000 39% 55	000 000	92 000 000 351 000 69% 95 000 000
Efectul îngrăşămîntului verde pe soluri acide, sărături şi soluri erodate. Pe solurile acide, îngrăşămîntul verde modifică reacţia. Prin descompunerea materiei organice se eliberează cationi bazici, care micşorează proporţia de ioni hidrogen din complexul coloidal al solului şi reduc conţinutul de aluminiu, fier şi mangan mobil. Dacă pe solurile acide, înainte de a se semăna o leguminoasă ca îngrăşămînt verde, dăm şi un amendament de calciu, atunci eficacitatea îngrăşămîntului verde se măreşte foarte mult.
îngrăşămintele verzi aduc mari îmbunătăţiri sărăturilor şi solurilor sără-turoase. Sulfina albă şi sulfina galbenă, folosite ca îngrăşămînt verde în sărături, fac să se mărească cantitatea de coloide organo-minerale şi să crească proporţia de agregate stabile. Aceste plante străbat solul cu rădăcinile lor pe adîncimi mari şi permit apei care stagnează să pătrundă în adîncime şi să spele sărurile de la suprafaţă.”
Îngrăşămîntul verde este foarte indicat şi în regiunile supuse eroziunii. În timpul vegetaţiei solul este apărat de spălare, căci vegetaţia este ca un covor protector pentru solul de la suprafaţă, iar după ce se îngroapă îngrăşămîntul verde, materia organică măreşte foarte mult capacitatea de infiltraţie a apei şi în consecinţă moderează scurgerea de suprafaţă. S-a stabilit experimental că îngrăşămîntul verde de sulfină îngropat înainte de semănatul porumbului a redus eroziunea solului la 31,4 tone la ha anual, iar în cultura de porumb fără îngrăşămînt verde s-au erodat 139,4 tone la ha anual, deci de peste patru ori mai mult.
Măsuri pentru sporirea eficacităţii îngrăşămîntului verde. Cu cît
se îngroapă în sol o cantitate mai mare de masă vegetală, cu atît efectul îngrăşămîntului verde este mai puternic.
772
îngrăşămintele
Se poate obţine masă vegetală în cantitate mare, dacă leguminoasele destinate să fie folosite ca îngrăşăminte verzi se îngraşă cu fosfor şi potasiu. Pentru lupin, aceste îngrăşăminte minerale se îngroapă sub brazdă din toamnă, aplicîndu-se 45_60 kg de K20 la hectar, sub formă de sare potasică sau un alt îngrăşămînt potasic. Se poate da şi cenuşă de lemn, în cantitate de 500—600 kg la ha. Se dă totodată fosfor, 60 — 90 kg de P205 la hectar, de preferat sub formă de făină de fosfate. Este bine ca sub rîndul semănăturii să se dea încă 8—10 kg de P205 la hectar, sub formă de superfosfat mineral granulat sau sub formă de granule organo-minerale. Dacă nu se poate da superfosfatul sub rîndul semănăturii, se răspîndeşte la suprafaţă o cantitate de 15—20 kg de P205 la hectar, care se amestecă cu solul cu ajutorul cultivatorului.
Este bine să se folosească şi turba, care ajută la formarea unui număr mare de nodozităţi şi deci la fixarea unei cantităţi mari de azot atmosferic şi la formarea unei mase mari de substanţă organică.
Lupinul şi celelalte leguminoase trebuie să aibă la dispoziţie umiditate şi căldură, iar terenul să aibă bacterii simbiotice. Se pot da bacteriile specifice ca îngrăşămînt bacterian. Aceste bacterii fixează o cantitate mai mare de azot şi provoacă formarea de masă vegetală mai abundentă.
Rezultatele obţinute cu îngrăşăminte verzi. în toate ţările unde s-au făcut experienţe cu îngrăşăminte verzi s-au obţinut sporuri de recoltă foarte mari.
Staţiunea centrală pentru experimentarea orezului din U.R.S.S. a înregistrat un spor de recoltă de orez de 1 400 kg la ha, cînd s-a introdus sub brazdă mazăre furajeră (Pisum arvense). Planta s-a semănat în octombrie şi la 20 mai, aproximativ cu 2 săptămîni înainte de însămînţarea orezului, mazărea s-a îngropat sub brazdă.
Îngrăşămîntul verde de sulfină, mazăre furajeră (Pisum arvense) sau fasole asiatică (Phaseolus aureus) a sporit cu 670 kg la ha recolta de bumbac brut. Efectul îngrăşămîntului verde s-a resimţit şi în al doilea an.
în Colhozul Stalin, raionul Ulianovsk, regiunea Kaluga, a sporit recolta de secară de la 1 370 kg la ha fără îngrăşămînt verde la 2 400 kg la ha cu îngrăşămînt verde de lupin. în Colhozul «Viaţa nouă», raionul Unecinsk, regiunea Briansk, recolta de secară a crescut de la 1 180 kg la ha fără îngrăşămînt verde la 1860 kg la ha cu îngrăşămînt verde de lupin.
La Staţiunea experimentală Novozîbkov, o recoltă de 54 000 kg de lupin verde la hectar, îngropat ca îngrăşămînt verde, a sporit recolta de secară pe un teren nisipos de la 650 la 1 520 kg la ha, în medie pe 5 ani de experimentare.
în unele cazuri, recoltele dobîndite pe solurile care au primit îngrăşăminte verzi au fost mai mari decît cele dobîndite cu gunoi de grajd.
îngrăşăminte organice
773
într-o experienţă urmărită la Staţiunea experimentală agricolă Polezia din U.R.S.S., 24 000 kg de lupin verde la hectar, îngropat sub. brazdă, în terenul nisipos al staţiunii, au sporit recolta de secară mai mult decît 36 000 kg de gunoi de grajd. în 10 ani (1916—1926), sporul de recoltă la secară a fost în medie de
1	020 kg de boabe la hectar după îngrăşămîntul verde cu lupin şi de 700 kg la ha după gunoiul de grajd.
S-a urmărit şi efectul prelungit al îngrăşămintelor verzi şi s-a stabilit că, în cele mai dese cazuri, se obţin sporuri de recolte şi în al doilea, în al treilea şi chiar în al patrulea an. La lucerna cultivată 2 ani şi apoi o recoltă îngropată în sol s-a constatat un efect prelungit timp de 8 ani.
îngrăşămintele verzi dau sporuri mari de recoltă în condiţii de culturi irigate. S-au făcut şi la noi experienţe cu îngrăşăminte verzi şi s-au obţinut recolte sporite.
Iată recoltele de cartofi obţinute la staţiunile experimentale Măgurele, regiunea Stalin şi Suceava, regiunea Suceava 1, după îngrăşăminte verzi semănate vara, imediat după recoltarea cerealelor.
Tabelul 110
Eficienţa îngrăşămîntului verde în primul an. la culturile de cartofi, la staţiunile experimentale Măgurele, regiunea Stalin şi Suceava, regiunea Suceava
Staţiunea experimentală	Anul exp.	Planta folosită ca îngrăşămînt verde	Recolta de tuberculi kg la ha	Sporul kg la ha j %	
Măgurele regiunea Stalin	1953	Fără îngrăşămînt verde Lupin	14 651 16 775	2 124	100 114
Suceava, regiunea Suceava i	i ! 1954	Fără îngrăşămînt verde Mazăre Măzăriehe Floarea-soarelui	7	416 8	910 9	486 9 411	1	494 2	070 1 995	100 116 127 126
S-au obţinut sporuri de recoltă destul de însemnate în primul an după încorporarea îngrăşămintelor verzi. Semănătura de vară, după dezmiriştire, a plantelor de îngrăşămînt verde, reuşeşte în cele mai dese cazuri în regiunile mai umede, cum sînt regiunile Stalin şi Suceava. Nu totdeauna reuşeşte cultura îngrăşămintelor verzi în regiunile mai puţin umede.
S-a urmărit efectul îngrăşămintelor verzi şi la porumb. S-a semănat sulfină şi trifoi timpuriu primăvara, în cultura de orzoaică într-un caz şi lupin după recoltarea orzoaicei în al doilea caz. S-au obţinut la Staţiunea experimentală Cîmpia Turzii următoarele recolte.
1 D. Davidescu. Op. cit.
774
îngrăşămintele
Tabelul 111
Eficienţa îngrăşămîntului verde în primul an la porumb, la Staţiunea experimentală Cîmpia Turzii, regiunea Cluj
Staţiunea experimentală	l Anul j Planta folosită gXp | ca îngrăşămînt ! verde		Recolta de boabe de porumb kg la ha	Spo kg la ha	irul %
Cîmpia Turzii regiunea Cluj	1955	i Fără îngrăşămînt verde	2 857	-	100
		Trifoi semănat în cultura de orzoaică la începutul lunii mai	3 35G	501	117
		Sulfină semănată în cultura de orzoaică la începutul lunii mai	3 292	435	115
		Lupin semănat după dez-miriştire în luna iulie i	3 135	278	110
Mai mulţi sorţi de reuşită are semănatul leguminoaselor în cultura de cereale, deoarece primăvara solul conţine umezeală suficientă pentru a asigura o bună răsărire.
într-o experienţă din R.P. Ungară (Ujvarosy), s-a semănat sulfina albă bienală, primăvara, în cultura de secară. A crescut pînă în vară mai încet, sub cultura de secară, dar mai repede după recoltarea secarei. în toamnă, la 24 octombrie, s-a îngropat sulfina sub brazdă şi primăvara s-a semănat porumb. Alături s-a îngrăşat terenul după secară fără sulfină, cu 28 000 kg de gunoi de grajd la hectar. S-au obţinut următoarele recolte:
Tabelul 112
Eficienţa îngrăşămîntului verde sub plantă protectoare* comparativ cu a gunoiului de grajd
Ştiuleţi 1 kg la ha i		Sporul	
		kg	%
Neîngrăsat			4 184	i 1 i	100
Gunoi de grajd (28 000 kg la ha)			5 250	1 066	125
Îngrăşămînt de sulfină		6 100	1 916	146 !
S-a obţinut o recoltă cu 21% mai mare cu îngrăşămîntul verde de sulfină faţă de gunoiul de grajd. Rezultate asemănătoare s-au obţinut la cartofi şi sfeclă. Efectul s-a menţinut şi în al doilea an.
îngrăşăminte organice
775
La Cluj, sulfina albă anuală, semănată primăvara în grîul de toamnă, a crescut pînă toamna şi a ajuns la 60 cm înălţime1.
Sistemul de cultură în care îngrăşămîntul verde este dat în fiecare an a permis ca pe solurile nisipoase şi sărace din nordul Europei să se obţină recolte normale, acolo unde înainte se obţineau recolte foarte mici. Se intercalează cultura de leguminoase destinată îngrăşămîntului verde între două plante succesive, în aşa fel încît pămîntul este aproape tot timpul acoperit cu o plantă şi din această cauză s-a numit sistemul «totdeauna verde ». Se cultivă de obicei lupin după secară şi toamna sau mai adesea primăvara se îngroapă sub brazdă şi se plantează cartofi.
Îngrăşămîntul verde este recomandat şi la noi, între două culturi succesive* dar mai ales în cultură ascunsă. Îngrăşămîntul verde este uşor de aplicat, este ieftin şi menţine fertilitatea solului la un nivel ridicat, iar producţiile care se obţin sînt mari şi rentabile. Este de dorit ca acest sistem de îngrăşare să fie cît mai răspîndit şi la noi.
1 V. Velican, Aspecte din agricultura Transilvaniei, îndrumări tehnico-organizatorice,
CAPITOLUL IV
ÎNGRĂŞĂMINTE BACTERIENE
§ 1. Generalităţi
Am arătat în partea a IlI-a, capitolul VI, acţiunea microorganismelor din sol, care fixează azotul atmosferic. Acest azot atmosferic contribuie la alcătuirea substanţelor proteice ale plantelor inferioare şi superioare. Sînt mai bine cunoscute bacteriile ce fixează azotul atmosferic şi care trăiesc în simbioză cu leguminoasele, numite bacterii fixatoare de azot sau simbiotice şi bacteriile care fixează azotul atmosferic şi sînt de sine stătătoare, numite bacterii nesimbiotice.
Ele sînt microorganisme aerobe, mezofile, heterotrofe şi au nevoie de condiţii de viaţă şi hrană în bună parte asemănătoare cu ale plantelor superioare. Pentru bacteriile simbiotice din genul Rhizobium, chiar dacă există condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare, ele fixează azot în cantitate mai mare sau mai mică, în raport cu însuşirile plantei cu care trăieşte în simbioză. Fiecare leguminoasă sau grup de leguminoase are o specie proprie de bacterii, cu care trăieşte în simbioză şi care nu poate trăi pe altă leguminoasă sau grup de leguminoase.
Fixarea unei cantităţi mari de azot cu ajutorul bacteriilor poate fi influenţată prin mai multe mijloace.
în primul rînd trebuie să creăm condiţii de creştere şi dezvoltare optime pentru microorganismele fixatoare de azot. în acest scop aerisim cît mai bine şi cît mai des solul, pentru a da acestor microorganisme aerul de care au absolută nevoie, fiind microorganisme obligat aerobe. Trebuie de asemenea să asigurăm umiditatea necesară, deoarece aceste microorganisme cresc şi se înmulţesc mai bine cînd solul conţine apă în cantitate de 60% din capacitatea capilară. Este necesar să se modifice reacţia acidă sau alcalină a solului prin amendamente şi să se ofere microorganismelor nesimbiotice sursa de energie şi hrană cît mai potrivită. Microorganismele fixatoare de azot au nevoie de materie organică pentru energie, de fosfor, potasiu, calciu şi alte elemente nutritive pentru sintetizarea materiei organice proprii. Ele dau rezultate foarte bune la îngrăşarea cu fosfor.
în al doilea rînd, selecţionăm, creştem şi înmulţim cele mai bune specii de microorganisme, care fixează în aceleaşi condiţii de mediu cele mai mari cantităţi
îngrăşăminte bacteriene
777
de azot. Speciile de bacterii simbiotice şi nesimbiotice, selecţionate, se amestecă apoi cu solul şi ajung în sol prin intermediul seminţelor. Aceste culturi de bacterii sînt numite oarecum impropriu îngrăşăminte bacteriene.
îngrăşămintele bacteriene se prepară în laboratoare industriale, în cantităţi mari, dar ele se pot prepara şi în gospodărie. Cele mai cunoscute îngrăşăminte bacteriene sînt nitraginul, azotobacterinul şi fosforobacterinul.
§ 2. Nitraginul
O cultură de Rhizobium sp. selecţionat este îngrăşămîntul bacterian numit nitragin. Se prepară nitragin	pentru	toate leguminoasele cultivate.	Se	prepară
nitragin pentru următoarele	grupe	de leguminoase: 1) lucernă	şi	sulfină;
2) trifoiuri (trifoiul roşu, trifoiul	alb etc.); 3) mazăre, linte,	măzăriche;
4) fasole; 5) lupin anual sau	peren şi seradela; 6) soia; 7) alune	de	pămînt,
fasoliţă.
La Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii, din Bucureşti-Băneasa se prepară nitragin pentru soia, mazăre, fasole, trifoi, lucernă, măzăriche, linte, lupin, năut, bob şi alune de pămînt.
Prepararea nitraginului. Se selecţionează mai întîi specia de bacterii care are o putere mare de fixarea azotului atmosferic. Bacteriile selecţionate trebuie să fie mai virulente, adică să formeze nodozităţi pe rădăcinile leguminoaselor, înaintea bacteriilor ce se găsesc în mod natural în sol. Aceste bacterii se selecţionează din microflora solului regiunii unde se aplică, deoarece ele sînt mai adaptate condiţiilor locale. La selecţionarea bacteriilor active se ţine seamă şi de particularităţile leguminoaselor cu care vor trăi în simbioză. Fiecare leguminoasă are specia sa proprie de bacterii. în prezent se fac încercări în casa de vegetaţie şi apoi în cîmp cu diferitele suşe de bacterii, la acelaşi soi de leguminoasă. Cele care dau rezultate mai bune sînt trimise la laboratoarele industriale pentru prepararea nitraginului. Aceste bacterii selecţionate se înmulţesc pe medii lichide, preparate din extras de seminţe de mazăre, fasole etc. Se amestecă într-un borcan o parte din aceste bacterii cu 400 g de sol care are multă materie organică şi o structură bună, după ce în prealabil a fost trecut prin sita de 2 mm. Se mai adaugă, la cele 400 g de sol, 50 g de nisip şi 5 g de C03Ca, pentru a se asigura afînarea mediului, condiţie esenţială pentru aceste microorganisme aerobe. Se adaugă şi apă pînă la 30—40°/o din capacitatea capilară. în prealabil, sloiul din borcane pregătit pentru inoculare se sterilizează în autoclave, la temperatura de 120°, timp de 1 oră şi apoi la temperatura de 131°, timp de 2 ore. Sterilizarea este necesară pentru ca să se înlăture microorganismele antagoniste. După sterilizare se inoculează bacteria selecţionată. Borcanele cu sol inoculat se ţin la temperatura de 30°, timp de 3 — 5 zile, pentru înmulţirea bacteriilor. Aceste
778
îngrăşămintele
borcane se păstrează apoi la o temperatură mai scăzută, de cel mult 10°, pînă se expediază pentru folosire.
O păstrare a nitraginului necorespunzătoare cu aceste prescripţii poate să-l facă inutilizabil. Variaţiile de temperatură, şi cu deosebire îngheţul şi dezgheţul, distrug multe bacterii, umezeala din încăperea unde se păstrează poate favoriza înmulţirea ciupercilor şi nitraginul mucegăit nu mai este eficace, deoarece ciupercile sînt antagoniste bacteriilor de nodozităţi. Nu este îngăduită păstrarea nitraginului în încăperi cu substanţe volatile toxice, care pătrund în interiorul sticlei şi distrug bacteriile. Nu trebuie deschise sticlele cu nitragin decît în momentul folosirii lor.
Tratamentul cu insecticide şi fungicide al seminţelor ce urmează să fie bacterizate trebuie să se facă cu 10—15 zile înainte de bacterizare. Cantitatea de fungicid sau insecticid se va calcula cu atenţie, pentru a nu se da în exces şi a avea un efect toxic asupra bacteriilor.
Eficacitatea nitraginului depinde nu numai de buna preparare şi păstrare a acestui îngrăşămînt bacterian, ci şi de însuşirile solului. Bacteriile din genul Rhizobium nu se dezvoltă normal în solurile grele, în solurile reci şi acide. Ele se dezvoltă cel mai bine şi deci eficacitatea nitraginului este optimă în solurile normale, bogate în humus, bine aprovizionate cu fosfor, potasiu şi calciu şi din care să nu lipsească microelementele, în special borul şi molibdenul1.
Folosirea nitraginului. Tratarea seminţelor de leguminoase cu nitragin se face în felul următor: se toarnă conţinutul unui borcan într-un lighean şi apoi se adaugă apă călduţă. Pentru seminţele mai mari, de mazăre, soia, fasole, bob, linte, lupin, alune de pămînt şi măzăriche etc., nitraginul se diluează cu 1 1 de apă la 70—100 kg de seminţe.
Pentru seminţele mici, ca acelea de lucernă şi trifoi, se diluează cu 1 1 de apă la 40—50 kg de seminţe. Se amestecă bine nitraginul cu apă, formîndu-se
o	dispersie şi apoi se cufundă seminţele în această dispersie de sol sau se stropesc seminţele cu această dispersie şi se amestecă continuu, astfel ca toate seminţele să vină în contact cu ea. Pe fiecare sămînţă se depune o uşoară pojghiţă de sol, care conţine un număr mare de bacterii simbiotice. Această operaţie trebuie să se facă într-o încăpere sau sub un şopron unde razele soarelui nu pătrund direct. Seminţele tratate se lasă să se zvînte la umbră, deoarece razele solare au o acţiune de sterilizare foarte puternică asupra bacteriilor. Cele mai bune rezultate se obţin cînd se amestecă seminţele cu nitragin în ziua semănatului. Seminţele tratate şi zvîntate se introduc în coşul maşinii de semănat, ferindu-le de soare.
Cînd se foloseşte nitraginul la cultura de borceag (ovăz şi măzăriche), seminţele de măzăriche se tratează cu nitragin înainte de a se face amestecul cu ovăz.
1 Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene. Instrucţiuni de folosire, 1957
îngrăşăminte bacteriene
779
Ovăzul se tratează împotriva tăciunelui cu 10—15 zile înainte de amestecarea cu măzăriche tratată cu nitragin. Amestecul ovăzului şi măzărichii, ambele tratate, se va face foarte curînd înainte de semănat. Solul protejează bacteriile simbiotice de acţiunea toxică a fungicidelor.
Leguminoasele care nu au pe rădăcini bacterii specifice, în solurile sărace, dau recolte foarte mici şi de calitate inferioară. Iată conţinutul de azot din lucerna şi sulfina neinoculate cu Rhizobium melilotii, în comparaţie cu cele inoculate.
Tabelul 11 3
Eficienţa nitraginului asupra conţinutului în azot dintr-o cultură de lucernă şi sulfină
Tratamentul aplicat	Conţinutul în azot, în procente din substanţa uscată			
	Sulfina { Lucerna			
	Tulpini Rădăcini si frunze 1		Tulpini şi frunze	Rădăcini
Inoculat	’	 Neinoculat		1 2,29 1,27	2,01 • 2,56 0,88 1,51		2,14 0,71
S-au obţinut sporuri de recoltă mari, care variază la leguminoasele anuale de la 230 la 450 kg de boabe la hectar. Aceste sporuri justifică cu prisosinţă folosirea nitraginului ca îngrăşămînt bacterian.
Cît de mult este sporită cantitativ recolta de soia tratată cu nitragin se poate vedea şi din datele experimentale obţinute în cîmpul de experienţe al Institutului agronomic Timişoara, în 1951, pe o lăcovişte brună1.
Tabelul 114
Efectul nitraginului asupra producţiei şi calităţii recoltei la diferite soiuri de soia
Soiul de soia	Netratat		| Tratat	Diferenţa de producţie kg- la ha	Conţinutul de:					
	Recolta de seminţe kg- la ha				grăsimi kg la ha			proteine kg la ha		
					Netrat. |	Trat.	Dif.	| Netrat.	| Trat.	Dif.
Dobrogean	1 395 ;	28	2 010 ~ 11	615	214,8	229,1	14,3	471.5	761,7	290,2
Braungelbe	1 155 4-	24	1 934 66	779	120,1	353,9	233,8	375,3	763,9	388,6
Herb 91	864 -	16	1 233 • 12	387	153,1	272,4	119,3	324,0	514,1	190,1
Herb 605	831 --	22	1 124 : 24 i i	293	157,0	294,0	137,0	314,1	465,6	151,5
Sporurile de recoltă datorite nitraginului sînt foarte mari, mai ales la soiurile Dobrogean şi Braungelbe. Sînt însă diferenţe foarte mari de calitate. La soiul
1	I. Brici, Gh. Bîlteanu, FI. Petreanu, Influenţa nitraginului asupra producţiei şi compoziţiei chimice la soia, «Probleme agricole», 2 — 3/1952.
780
îngrăşămintele
Braungelbe, originar din Austria, se menţin diferenţe de calitate foarte mari. Tratînd seminţele acestui soi cu nitragin, s-a obţinut un spor de 233,8 kg de grăsimi şi de 388,6 kg de proteine la hectar.
S-a urmărit efectul nitraginului de soia şi în alte părţi ale ţării. Iată rezultatele experimentale obţinute la Tg. Mureş, în 1951, unde s-a urmărit efectul dozelor progresive de nitragin x.
Tabelul 115
Efectul nitraginului dat în doze diferite asupra producţiei de soia
Tratamentul	Recolta de seminţe kg la ha	Sporul	
		In kg la ha	t In procente faţă de recolta-martor
	1 ! 1 131		100
0 doză de nitragin		! 1390	259	125
Două doze de nitradn		! 1 428	297	126
Trei doze de nitragin		| 1 593	462 !	141
Prepararea şi folosirea nitraginului local. Dacă nu avem nitragin produs de laboratoarele industriale îl putem prepara în gospodărie. Acest fel de nitragin se prepară din rădăcinile leguminoaselor cu nodozităţi: trifoi, lucernă, lupin peren, soia, sparcetă, fasole, mazăre, măzăriche de toamnă etc. Se recoltează 3—6 kg de rădăcini cu nodozităţi din fiecare specie de leguminoasă. Această cantitate de rădăcini este îndestulătoare pentru a produce nitragin pentru seminţele unei suprafeţe de 10 hâ. Rădăcinile sînt extrase din sol în septembrie-noiem-brie sau primăvara, cu 3—4 săptămîni înainte de semănat. Rădăcinile de lucernă se recoltează de la plantele de 3 ani, iar rădăcinile leguminoaselor anuale, imediat ce au fost cosite 2. Rădăcinile trebuie scoase din pămînt întregi, se spălă uşor şi apoi se usucă la temperatura de 30° cîteva zile. Nu trebuie să se usuce rădăcinile la soare, deoarece lumina solară distruge microorganismele din nodozităţi. După uscare, rădăcinile cu nodozităţi se macină şi se păstrează în saci, în camere răcoroase şi uscate. Acest material conţine cantităţi mari de bacterii simbiotice specifice. Un singur gram din acest material conţine pînă la 200 000 000 de celule de Rhizobium, adică tot atîtea celule cît conţine 1 g de nitragin preparat în laboratoarele industriale, după procedeul descris mai înainte. Nitraginul local este folosit la fel ca nitraginul produs de laboratoarele industriale.
Sînt mai eficace bacteriile proaspete. De aceea este necesar să se organizeze în fiecare gospodărie pepiniere speciale cu leguminoase — lupin, trifoi, lucernă,
1	D. DavidescUy Op. cit.
2	I. Ladîghin, Ingrăşarea culturilor agricole în regiunile de stepă şi silvostepă, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1953.
îngrăşăminte bacteriene
781
sulfină, sparcetă, măzăriche de toamnă — ale căror rădăcini cu nodozităţi să fie tratate cum am arătat mai sus şi măcinate (triturate) puţin înainte de folosirea lor ca îngrăşămînt bacterian. In aceste pepiniere se creează condiţii foarte prielnice pentru ca leguminoasele să producă un număr cît mai mare de nodozităţi, care să conţină bacterii active. Se alege un loc unde solul are structură, o reacţie neutră şi cantităţi îndestulătoare de substanţe organice. Se dau îngrăşăminte fosfatice şi potasice. Pe solurile mai uşoare se dau 40—50 g de superfosfat şi 15 g de sare potasică, iar pe solurile mai grele, 80—100 g de superfosfat şi 30 g de sare potasică pentru fiecare metru pătrat. Se poate da şi cenuşă, în cantitate de 50—80 g la m2. La suprataţa solului se împrăştie gunoi de grajd proaspăt, care prin descompunere eliberează mult bioxid de carbon. Leguminoasa se seamănă rar, iar pentru ca plantele să nu facă seminţe, se rup bobocii florali.
Pentru a se trata 16—20 kg de seminţe de trifoi sau lucernă este deajuns să măcinăm rădăcinile de la 8—10 plante recoltate din pepinieră. Pentru tratarea a 200 kg de seminţe de lupin se macină 6—8 rădăcini de lupin peren. La aceste cantităţi de rădăcini măcinate se adaugă 1—2 pahare de apă.
Nitraginul local se prepară cu bacterii adaptate la condiţiile locale. Acestea sînt însă bacterii neselecţionate şi eficacitatea lor este mai mică decît a celor selecţionate. O dată cu bacteriile simbiotice locale se pot introduce în nitragin ciuperci şi bacterii patogene. De aceea este absolut necesar ca plantele de la care recoltăm rădăcinile cu nodozităţi să fie sănătoase.
§ 3. Azotobacterinul (Azotogenul)
Este o cultură pură de Azotobacter chroococcum. Azotobacterul este aerob, mezofil, heterotrof, trăieşte liber în sol şi fixează cantităţi însemnate de azot atmosferic. Sursa sa de energie este, aşa cum am arătat în partea a IlI-a, substanţa hidrocarbonată solubilă, în special zaharurile.
Azotobacterul, pe lîngă asimilarea azotului liber, produce şi substanţe biologice active, vitamine, hormoni, care contribuie la creşterea şi dezvoltarea plantelor agricole 1.
Prepararea azoto bac te rinului. Pentru prepararea azotobacterinului se foloseşte un sol bogat în humus. Solul se recoltează în cursul verii sau toamnei şi se păstrează într-un loc adăpostit, apoi, înainte de folosire, se cerne, adăugîndu-se 1—2% carbonat de calciu şi 0,1% superfosfat, de preferinţă granulat.
Azotobacterul se înmulţeşte mai întîi pe un mediu solid de agar, care conţine 1—2% zahăr şi cantităţi mai mici de fosfat de potasiu, sulfat de magneziu, carbonat de calciu. Agarul cu componentele amintite se aşază într-un strat
1	I. I. Samoilov, Aplicarea eficientă a îngrăşămintelor bacteriene, Ştiinţă şi experienţă înaintată în agricultură, I.D.T., 1/1956.
782
îngrăşămintele
subţire, pe tăvi întinse, care se pun una peste alta, într-o cameră unde se menţine temperatura de 26—28°, timp de 3—5 zile. în acest interval de timp, azotobacterul se înmulţeşte şi apare la suprafaţă sub forma unui mucilagiu. Am arătat în capitolul despre biologia solului că celulele azotobacterului îşi formează o membrană mucilaginoasă (capsulă), care le dă posibilitatea de a rezista la uscăciune timp îndelungat, în stare de viaţă latentă.
Mucilagiul de la suprafaţa agarului se recoltează şi apoi se diluează în apă călduţă. Se amestecă apoi cu solul dinainte pregătit, în proporţie de 1 kg la 100 kg de sol. Se amestecă bine cultura de bacterii cu solul şi apoi se adaugă apă în proporţie de 50% din capacitatea capilară a solului. Se pune acest amestec în lăzi sau grămezi şi se ţine cîteva zile în încăperi calde, pentru înmulţirea azotobacterului în noul mediu de cultură. Se adaugă zahăr şi îngrăşăminte fosfatice* care contribuie în mare măsură la înmulţirea azotobacterului (în 1 g de azoto-bacterin, astfel preparat, trebuie să fie cel puţin 250 000 000 de celule de azotobacter).
Centrul de îngrăşăminte bacteriene al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii livrează azotobacterinul în borcane de 400 g. Se folosesc cîte două borcane de azotobacterin la hectar pentru tratarea seminţelor şi cîte patru borcane pentru tratarea tuberculilor, răsadurilor şi puieţilor.
Azotobacterinul se poate prepara numai pe un mediu de agar. Agarul se toarnă în sticle de o jumătate de litru şi se sterilizează în autoclave. Imediat după sterilizare, cînd agarul este încă lichid, se stropeşte cu puţină apă rece şi apoi se învîrteşte sticla, astfel ca întreaga suprafaţă interioară a sticlei să se acopere cu agar. Curînd agarul se solidifică. în aceste sticle se introduce mucilagiul de azotobacter şi apoi se ţin sticlele în termostat, la temperatura de 26—28°. Azotobacterul se înmulţeşte aşa de repede, încît într-o singură sticlă se pot găsi cel puţin 40—60 miliarde de celule.
Pentru prepararea azotobacterinului se izolează de la început bacterii active, recoltate din solurile în care se va folosi îngrăşămîntul. Aceste bacterii sînt mai adaptate la condiţiile de mediu, climă şi sol locale.
Azotobacterinul se păstrează în încăperi curate, uscate, răcoroase şi izolate de substanţe toxice volatile.
Seminţele ce urmează a fi bacterizate se vor trata cu insecto-fungicide cu 10—15 zile înainte, ca şi în cazul aplicării nitraginului.
Folosirea azotobacterinului. Azotobacterinul se foloseşte cel mult 3 luni de la prepararea lui. Cel preparat din agar se diluează cu o cantitate mare de apă. Se adaugă apă atît cît să ocupe o pătrime din volumul sticlei şi apoi se agită de 5 — 6 ori, în curs de 24 de ore. în ziua semănatului se mai diluează cu cantităţi diferite de apă, după modul de folosire. Dacă se foloseşte pentru seminţe de cereale cu bobul mare (grîu, orz, ovăz etc.), atunci conţinutul a 1—2 sticle de
îngrăşăminte bacteriene
783
0	jumătate de litru, cît este necesar pentru 140—200 kg de boabe la hectar, se diluează cu 1 — 1,5 1 de apă. Pentru mei, timoftică şi alte seminţe mici de graminee, care se dau în cantitate de 12—50 kg Ia ha, se diluează conţinutul unei sticle cu
1	1 de apă. Pentru cartofi se diluează conţinutul unei sticle cu 5 1 de apă, iar pentru răsaduri, conţinutul de azotobacterin din 2—3 sticle, necesar pentru 40 000 de plante, se diluează cu 20 1 de apă.
Se stropesc seminţele cu azotobacterin, se lasă să se zvînte şi apoi se seamănă în aceeaşi zi. La cartofi, tuberculii se umezesc uniform cu azotobacterin diluat şi apoi se plantează foarte curînd sau operaţia de tratare cu azotobacterin se face în cîmp, plantîndu-se tuberculii imediat.
La răsaduri se udă uniform rădăcinile sau dacă răsadurile au fost crescute în ghivece nutritive, se stropesc ghivecele cu azotobacterin chiar în răsadniţă.
Azotobacterinul preparat cu sol se dă în cantităţi mai mari. La cantitatea de seminţe destinată unui hectar se dă 0,8 kg, adică două borcane la 750 kg de cartofi sau la 20 000 de plante de răsădit, se dă 1,6 kg, adică patru borcane de 400 g.
Pentru cartofi, acest fel de azotobacterin se amestecă cu 8—16 părţi de sol luat de pe terenul unde se plantează cartofii. Tuberculii de cartofi se umezesc cu apă şi peste ei se presară azotobacterinul amestecat cu sol. Cartofii se mai pot stropi cu azotobacterin diluat şi apoi se presară cu pămînt mărunţit sau cu mraniţă. Pentru cartofii iar o vizaţi, spre a nu se vătăma micul lăstar apărut, se recomandă ca azotobacterinul să se dea solului în cuib, înainte de plantare. Se amestecă în acest caz azotobacterinul cu o cantitate mai mare de sol. Toate operaţiile de preparare şi de folosire se fac în locuri ferite de razele directe ale soarelui, care omoară foarte repede orice microorganism.
Solul care primeşte azotobacterinul trebuie să fie bine aprovizionat cu materie organică, care constituie sursa de energie pentru înmulţirea şi activitatea intensă a azotobacterului.
De asemenea, solul trebuie să fie bine aprovizionat cu fosfor, calciu şi microelemente, în special cu molibden, bor şi mangan. Azotobacterul îşi procură energia necesară pentru toate funcţiunile lui şi deci şi pentru fixarea azotului atmosferic, din oxidarea substanţelor organice foarte variate: zahăr, amidon, alcool, săruri ale acizilor organici. O parte din aceste substanţe rezultă din activitatea altor microorganisme, cum sînt bacteriile celulozice care oxidează celuloza, bacteriile butirice care descompun substanţele pectice. De aceea, azotobacterul trăieşte şi în tovărăşia acestor bacterii. Azotobacterul nu este în antagonism nici cu Clos-tridium pasteurianum.
Gunoiul de grajd, care conţine substanţe organice complexe precum şi alte . îngrăşăminte organice, măreşte eficacitatea azotobacterinului.
784
îngrăşămintele
Sporul de recoltă obţinut cu azotobacterin, fără gunoi de grajd, se ridică la cartofi pînă la 1 400 kg de tuberculi, iar cu gunoi de grajd, pînă la 4 200 kg de tuberculi la hectar.
Se recomandă să se dea împreună cu azotobacterin şi gunoi de grajd mai puţin fermentat şi chiar paie. în experienţele urmărite în casa de vegetaţie la ovăz, azotobacterinul dat împreună cu 30 tone de paie la hectar a fixat în al doilea an o cantitate de azot ce a ajuns la 100 kg la ha. Recolta de ovăz a fost în primul an relativ scăzută, crescînd numai cu 7,16% faţă de recolta parcelei-martor, dar în al doilea an, recolta a fost cu 207%, iar în al treilea an cu 73,2% mai mare decît recolta parcelei-martor. Recolta medie a crescut cu 62,5%1.
în ceea ce priveşte reacţia solului, azotobacterinul se înmulţeşte în condiţii optime într-un mediu neutru. Se dezvoltă şi pe soluri alcaline. în solurile acide nu se găseşte azotobacter. Prin tratarea acestor soluri acide cu var se dă posibilitatea şi azotobacterului să se înmulţească şi să fixeze o cantitate însemnată de azot.
Azotobacterul este mult mai pretenţios decît alte microorganisme la elementele minerale şi cu deosebire la fosfor. El conţine pînă la 5% fosfor în celule raportat la substanţa uscată.
Iată conţinutul de elemente din care este alcătuit Azotobacter chroococcum 2. Cifrele sînt raportate la substanţa uscată. Diferenţa pînă la 100 este procentul de apă.
N	. . . . 11,30%
p2o5	.... 4,90%
S03	.... 0,29%
ii2o	.... 2,41%
NaaO	.... 0,07%
MgO	. . . . 0,82%
CaO		 0,34%
Fe2Oa	.... 0,08%
îngrăşămintele fosfatice, şi cu deosebire superfosfatul granulat, sporesc eficacitatea azotobacterinului. Cînd se dă superfosfat organo-mineral, efectul azotobacterinului sporeşte şi mai mult, cu deosebire pe solurile acide.
Eficienţa îngrăşămîntului bacterian sporeşte foarte mult dacă solul are umiditate suficientă. Conţinutul de umiditate al solului trebuie să fie cel puţin de 20—25% din capacitatea capilară. Cînd solul conţine 40—50% apă din capacitatea capilară, atunci activitatea lui este maximă. în regiunile secetoase, azotobacterinul dă rezultate slabe în terenurile neirigate şi foarte bune în cele irigate.
1	M. V. Fedorov, Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1957.
2	J. Stoklasa, Methodes pour Ies recherches biochimiques dans le sol, Journ. agric. pratique, voi. 49, 1924.
îngrăşăminte bacteriene
785
Azotobacterul este aerob, deci are nevoie de aer mult pentru oxidarea substanţelor organice de la care-şi procură energia necesară sintetizării materiei organice proprii. Numai în solurile bine lucrate, cu structură bună, în care găseşte totdeauna cantităţi îndestulătoare de aer, azotobacterinul îşi poate manifesta întreaga eficienţă.
Pe un podzol bine lucrat şi tratat cu azotobacterin, recolta de sfeclă de zahăr a sporit cu de aproape cinci ori mai mult faţă de recolta obţinută pe acelaşi podzol tratat cu azotobacterin, dar rău lucrat1.
Azotobacterinul sporeşte recolta la toate plantele cultivate dar cel mai mare spor se obţine la culturile de legume, cartofi, sfeclă de zahăr, sfeclă de nutreţ şi la alte prăsitoare. La aceste plante se dau de obicei îngrăşăminte minerale şi organice, apoi sînt lucrate în cursul creşterii lor printre rînduri, solul se aeriseşte la suprafaţă şi se creează condiţii mai bune pentru activitatea azotobacterului.
Dintre cereale, cele mai mari sporuri de recoltă se obţin la cele de toamnă. Dintre cerealele de primăvară, cele mai mari sporuri se obţin la ovăz şi orz. Azotobacterinul a dat rezultate bune şi la speciile de arbori forestieri. Puieţii acestor arbori prind şi cresc mai bine în prezenţa azotobacterinului. îndeosebi salcîmul, pinul, stejarul, laricele sînt specii care dau rezultate bune la îngrăşarea cu azotobacterin.
S-au făcut şi la noi experienţe cu azotobacterin şi s-au obţinut la toate plantele cultivate sporuri însemnate de recolte. Iată rezultatele obţinute la noi 2.
La Staţiunea experimentală agricolă Valul lui Traian, regiunea Constanţa, s-a obţinut în 1952 la grîul de toamnă un spor de recoltă de 202 kg la ha, adică 16%; la Staţiunea experimentală agricolă Măgurele, regiunea Stalin, s-a obţinut la cartofi un spor de recoltă de 2 850 kg de tuberculi la hectar, adică 16%; la Cîmpul experimental Băneasa, regiunea Bucureşti, s-a obţinut la floarea-soarelui un spor de recoltă de 199 kg de seminţe la hectar, adică 13%.
De asemenea s-au obţinut sporuri de recoltă la floarea-soarelui cultivată pe o lăcovişte brună din regiunea Timişoara. Sporul de recoltă de seminţe este de 417 kg la ha, procentual sporul este de 22%, iar sporul în ulei este de 164 kg la ha, respectiv 32 % 3.
S-a aplicat azotobacterinul şi în cultura mare, la diferite gospodării de stat şi colective. Astfel, la G.A.S. Aradul Nou, s-a obţinut în anul 1955 o recoltă de 970 kg de seminţe de floarea-soarelui la hectar, pe o suprafaţă neîngrăşată cu
1	E.	F. Berezova şi colaboratorii,	Op. cit.
2	D.	Davidescuy Op. cit.
3	N.	Oprişan şi Gh. Sîrbu, Efectul	îngrăşămîntului	bacterian azotogen asupra recoltei
de floarea-soarelui cultivată pe o lăcovişte brună, « Probleme agricole », 6/1955.
0 — Agrotehnica
786
Îngrăşămintele
azotobacterin, iar pe cea îngrăşată s-au obţinut 1 150 kg la ha, deci un spor de 180 kg de seminţe la hectar x.
în experienţele întreprinse în 1952 la Institutul de cercetări alimentare Băneasa, regiunea Bucureşti, aplicînd azotobacterin, s-au obţinut sporuri de recoltă de 14% la floarea-soarelui2.
Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene arată că în anul 1956 s-a obţinut la cultura experimentală de porumb, tratată cu azotobacterin, un spor de 420 kg de boabe la hectar, la cînepă un spor la recolta de tulpini de 1 381 kg la ha, iar la pătlăgelele roşii, un spor de 4 000 kg la ha. La Cluj s-a obţinut un spor de recoltă de 21,0% la grîul de primăvară, 21,7% la sfecla de nutreţ şi 11,5% la floarea-soarelui3.
Prepararea şi folosirea azotobacterinului local. Azotobacterinul local se poate prepara, în orice gospodărie, folosind un sol bogat în humus, cu reacţie neutră sau slab alcalină. Aceste soluri conţin în mod natural azotobacter, dar neselecţionat. Se adaugă la fiecare kilogram de sol 0,5 g de îngrăşămînt fosfatic, 10—15 g de melasă sau 30—50 g de rădăcini tocate de sfeclă de zahăr. Se dă fosforul de care au absolută nevoie şi melasa care conţine hidraţi de carbon, sursa de energie uşor accesibilă azotobacteriilor. Se amestecă bine această masă cu apă, pînă ce se formează o pastă care se întinde în farfurii sau în alte vase, într-un strat de 2 cm grosime. Se acoperă cu un geam şi se ţine 3—4 zile într-o cameră, la o temperatură de 25—30°. La suprafaţă apare o pojghiţă subţire, lucioasă, care sînt coloniile de azotobacter. Dacă dispunem de o cultură de azotobacter selecţionat, atunci putem introduce cantităţi mici din această cultură în mediul nutritiv descris. Azotobacterul selecţionat se va înmulţi foarte mult la temperatura de 25—30°, timp de 3—4 zile. Azotobacterinul local poate fi folosit imediat. Se amestecă azotobacterinul cu seminţele, tuberculii sau răsadul plantelor cultivate, ca şi azotobacterinul preparat în laborator sau într-o instalaţie industrială.
§ 4. Fosforobacterinul
Fosforul se găseşte în sol în cantitatea cea mai mare sub forma compuşilor organici. Prin acţiunea microorganismelor, fosforul organic se eliberează sub formă de compuşi anorganici solubili, care sînt uşor asimilaţi de plante. S-a crezut mult timp că solubilizarea compuşilor cu fosfor se face de bacteriile amoni-ficatoare. S-au descoperit în anul 1935, de către R. M e n k i n a, bacterii specifice care descompun activ compuşii organici cu fosfor, ca: lecitina, acidul nucleic
1	N. Bălan, îngrăşăminte bacteriene, Informaţiuni documentare, Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene Băneasa, Bucureşti.
2	G. Ştefanic, Despre bacteriile fixatoare de azot şi importanţa aplicării. îngrăşămintelor bacteriene în agricultură, «Probleme agricole », 7/1953.
3	L. Calancea, îngrăşămintele bacteriene, «Probleme agricole », 6/1954.
îngrăşăminte bacteriene
787
etc. A fost izolat Bacillus megatherium var. phosphaticum, care descompune mai energic compuşii organici cu fosfor. O parte din acest fosfor îl foloseşte bacteria pentru nevoile proprii, dar mult fosfor sub forme solubile rămîne în sol şi-l folosesc plantele cultivate. O bună parte din acest fosfor asimilabil este folosit şi de alte microorganisme. Cunoscînd aceste fapte s-a ajuns să se înmulţească Bacillus megatherium var. phosphaticum şi cultura de aceste bacterii formează îngrăşămîntul bacterian numit fosforobacterinul.
Prepararea fosforobacterinului. Se izolează bacteriile şi se cresc pe un mediu cu cartofi. Se amestecă apoi cu praf de caolin şi se usucă la aer, astfel că acest îngrăşămînt apare sub formă de pulbere. în această formă este uşor transportabil nu-şi reduce efectul la variaţiile bruşte de temperatură.
Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene al Ministerului Agriculturii şi Silviculturii a început să prepare şi să livreze fosforobacterin din anul 1956. Centrul livrează acest îngrăşămînt sub formă de praf, în borcane, cu capac parafinat, în care se găsesc 150 g de fosforobacterin. Conţinutul de bacterii la 1 g de îngrăşămînt (titrul) este de aproximativ 500 000 000.
Se prepară şi fosforobacterin lichid, care se transportă în sticle cu o capacitate de 0,25 sau 0,5 1. Fiecare milimetru cub db fosforobacterin lichid conţine cel puţin un miliard de bacterii. Se folosesc 50 ml^de lichid pentru cantitatea de boabe de cereale necesară semănării unui hectar, iar pentru^aiititatea de tuberculi ce se plantează la 1 ha se folosesc 150 ml de fosforobacterin lichid.
Folosirea fosforobacterinului. Fosforobacterinul se dă o dată cu seminţele sau cu materialul de plantat. Fosforobacterinul uscat, în cantitate de 300 g (două borcane) se amestecă cu seminţele necesare pentru însămînţarea unui hectar.
Pentru tratarea cartofilor sau puieţilor se întrebuinţează conţinutul a patru borcane la hectar sau 600 g de fosforobacterin praf, care se diluează în apă, soco-tindu-se 1 1 de apă pentru fiecare 100 de kg de cartofi. Fosforobacterinul lichid în cantitate de 50 ml, se diluează cu 1—2 1 de apă şi se amestecă uniform cu cantitatea de seminţe destinată pentru 1 ha. Se lopătează bine seminţele, pentru ca pe fiecare sămînţă să se depună un număr cît mai mare de bacterii.
Fosforobacterinul lichid pentru 1 500—2 000 kg de tuberculi de cartofi se diluează cu 15—20 1 de apă. Se umezesc cartofii şi se plantează imediat.
Pentru răsad se înmoaie rădăcinile tinerelor plante în fosforobacterin diluat.
în experienţele executate în U.R.S,S. s-au obţinut sporuri de recoltă cu fosforobacterin, atît în casa de vegetaţie, cît şi în cîmp.
Solurile care primesc fosforobacterin trebuie să fie bine lucrate şi bine aprovizionate cu materie organică, cu substanţe nutrivite şi apă. Are deci mai mult efect fosforobacterinul pe cernoziomuri, lăcovişti, soluri turboase sau pe alte soluri care sînt bine aprovizionate cu materie organică.
788
îngrăşămintele
În 15 experienţe urmărite pe un cernoziom, sporul de recoltă a fost de 160 kg la ha, numărul cazurilor pozitive fiind de 80%. Cînd s-au aplicat gunoiul de grajd şi îngrăşăminte minerale, o dată cu fosforobacterinul, sporul mediu la 17 experienţe a fost de 220 kg, iar numărul cazurilor pozitive a fost de 94 %1.
în zona fără cernoziom, unde solul conţine cantităţi mai mici de materie organică, fosoforobacterinul a dat un spor mediu de 100 kg de boabe la cereale în 66% cazuri pozitive. Cînd s-a aplicat gunoi de grajd, sporul a crescut pînă la 190 kg, media a 12 experienţe, cazurile pozitive fiind de 100%. Pe aceleaşi soluri, dacă planta premergătoare lasă o cantitate mare de materie organică, atunci fosforobacterinul are o eficacitate mai mare.
La cartofii cultivaţi după ierburi perene, fosforobacterinul a dat un spor de recoltă de 2 000 kg la ha, iar după cereale, 530 kg la ha.
Solul bine aprovizionat cu umiditate asigură eficacitatea fosforobacterinului, iar un fond agrotehnic superior este absolut necesar pentru a se obţine efectul lui maxim.
Plantele agricole care dau rezultate mai bune la fosforobacterin sînt: orzul, meiul, grîul de primăvară, hrişcă şi cartoful 2.
Fosforobacterinul se aplică şi la pomi şi arbuşti fructiferi. Experienţele cu fosforobacterin la noi în ţară datează din 1956, cînd s-a început prepararea acestui îngrăşămînt.
Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene comunică următoarele rezultate: la inul de ulei s-a obţinut un spor de 119 kg de seminţe la hectar, la pătlăgelele roşii sporul a fost de 3 536 kg la ha. S-a constatat că plantele îngrăşate cu fosforobacterin ajung mai repede la maturitate.
§ 5. Silicobacterinul
Silicobacterinul este format dintr-o cultură de bacterii care descompun alumino-silicaţii din sol. Aceste bacterii pun astfel la dispoziţia plantelor cultivate potasiul şi alte elemente nutritive din sol.
S-a determinat conţinutul de potasiu din solul tratat cu silicobacterin şi s-a constatat că în perioada înspicării cerealelor, conţinutul de potasiu solubil era de două ori mai mare. Plantele cultivate aveau un sistem radicular bine dezvoltat.
Prepararea silicobacterinului se aseamănă cu aceea a azotobacterinului şi fosforobacterinului. Aplicarea acestui îngrăşămînt în culturile experimentale din U.R.S.S. a dat rezultate pozitive.
1 E. F. Berezova, Dorosinski şi alţii, Op. cit.
2 M. V. Fedorov, Op. cit.
îngrăşăminte bacteriene
789
La grîul de toamnă s-au obţinut la hectar sporuri de recoltă de 270—580 kg, la grîul de primăvară de 260 kg, la bumbac de 340 kg, la cartofi de 1 050 kg, la porumb de 400 kg, la floarea-soarelui de 300 kg, la pătlăgelele roşii de 1 030 kg. La plantele cultivate în solurile tratate cu silicobacterin s-a înregistrat şi o rezistenţă mai mare la rugini, tăciune, făinare etc.1.
§ 6. Îngrăşămîntul bacterian AMB
Îngrăşămîntul bacterian AMB este preparat din turbă compostată cu var, în care s-au inoculat şi înmulţit numeroase microorganisme amonificatoare, nitrificatoare, fixatoare de azot, celulozice, fosforobacterii, sulfobacterii, bacterii denitrificatoare şi altele. Toate aceste grupe de bacterii au fost denumite de N. Lazarev « microflora autohtonă B» şi de aici numele de AMB.
AMB este un îngrăşămînt bacterian alcătuit din mai multe microorganisme, deci este un îngrăşămînt complex, spre deosebire de cele descrise mai înainte, care sînt preparate dintr-o singură specie de bacterii.
Este un îngrăşămînt care se aplică pe solurile inactive, cum sînt podzolurile acide şi solurile turboase. în aceste soluri, la începutul primăverii, activitatea microorganismelor se desfăşoară foarte încet şi numai spre sfîrşitul primăverii activitatea se intensifică.
Îngrăşămîntul bacterian AMB conţine microorganisme active, izolate din solurile fertile, care creează în solurile în care se introduc înmulţirea populaţiei active a microflorei folositoare.
Prepararea îngrăşămîntului bacterian AMB. Acesta se prepară din turbă de lac, var şi din cultură de bacterii. Iniţial bacteriile se înmulţesc pe medii bogate în materie organică şi apoi se transferă pentru continuarea înmulţirii în turbă tratată cu var.
Turba de lac se cerne şi apoi se amestecă cu var, dîndu-se 100 kg de var pentru 1 000 kg de turbă. Se amestecă apoi cît se poate de bine cele 1 000 kg de turbă cu var cu 1 kg de turbă cu bacterii. Se menţine la temperatura de 20—25° timp de 3 săptămîni şi la o umiditate de 60% din capacitatea capilară. Se fac strate de 1 m grosime şi se lopătează o dată sau de două ori pe săptămînă, pentru a se aerisi turba şi a se crea condiţii aerobe, necesare numeroaselor bacterii care se înmulţesc în acest mediu. Se menţine temperatura de 20—25°, folosindu-se cuptoare încălzite cu turbă sau se aşază turba pe un strat de gunoi de grajd în curs de fermentaţie.
Folosirea îngrăşămîntului AMB. Spre deosebire de celelalte îngrăşăminte bacteriene, cantitatea de îngrăşămînt AMB ce se dă este mare, de 250—1 000
1 E. F. Berezova şi colaboratorii, Op. cit.
790
îngrăşămintele
kg la ha. Se împrăştie acest îngrăşămînt la suprafaţa solului şi se îngroapă de îndată în sol. Această lucrare se face imediat înainte de semănat sau înainte de plantat. Pentru cartofi, varză, se da îngrăşămîntul în cuiburi înainte de plantare.
Îngrăşămîntul AMB dă rezultate foarte bune în sere şi răsadniţe. Răsadurile ce se obţin sînt mai viguroase, mai înalte şi cu un sistem radicular bine dezvoltat, se prind bine în cîmp şi dau recolte mai mari.
S-au obţinut cu îngrăşămînt AMB recolte mari de varză pe un sol pe care s-a cultivat răsadul. Îngrăşămîntul AMB dă rezultate bune la prepararea ghivecelor nutritive. Se folosesc 6 părţi de turbă, 1 parte de îngrăşămînt AMB, 1 parte de balegă de vacă, 3 părţi de pămînt de ţelină şi îngrăşămintele minerale necesare.
în Sovhozul « Udarnik », regiunea Leningrad, s-a obţinut cu 3 200 kg la ha mai multă varză timpurie din răsadul în ghivece nutritive cu îngrăşămînt AMB.
Îngrăşămîntul AMB a dat rezultate bune şi la alte culturi de legume, ca şi la rădăcinoase şi tuberculifere.
Ca şi în cazul celorlalte îngrăşăminte bacteriene, efectul cel mai mare se obţine cînd solul are o reacţie slab acidă, neutră sau slab alcalină, cînd este bine aprovizionat cu materie organică şi cînd este bine lucrat.
Acest îngrăşămînt bacterian, care are însuşiri apropiate de ale compostului, este foarte indicat pentru regiunile umede, pe podzoluri, soluri brune-roşcate şi mai puţin indicat în zona cernoziomului.
CAPITOLUL V
MODUL DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR. PROBLEMA APLICĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN R.P.R.
§ 1. Generalităţi în legătură cu administrarea îngrăşămintelor. Amestecul îngrăşămintelor minerale
îngrăşămintele minerale şi organice pot fi date solului înainte de semănat, în timpul semănatului şi după răsărirea plantelor, în timpul vegetaţiei.
înainte de semănat pot fi răspîndite la suprafaţă şi amestecate cu un strat mai subţire de sol, pot fi răspîndite la suprafaţă şi amestecate cu un strat mai gros de sol sau pot fi răspîndite pe fundul brazdei.
în timpul semănatului, îngrăşămintele organice şi minerale pot fi răspîndite în fîşii sub rîndul semănăturii, la diferite adîncimi faţă de sămînţă, lateral la acelaşi nivel cu sămînţă sau lateral şi mai adînc decît sămînţă. îngrăşămintele pot fi date şi împreună cu seminţele.
După răsărirea plantelor, îngrăşămintele pot fi date mai devreme sau mai tîrziu, în raport cu fazele de vegetaţie.
în procedeele amintite, îngrăşămintele sînt date solului, iar prin intermediul soluţiei solului elementele nutritive din îngrăşăminte sînt luate de plante. Plantele pot fi îngrăşate şi direct, stropindu-le cu soluţii nutritive.
Pentru aceeaşi plantă pot fi aplicate combinat toate sau numai o parte din procedeele de răspîndire a îngrăşămintelor. Scopul principal este ca planta cultivată să fie aprovizionată în tot timpul creşterii şi dezvoltării ei cu cantităţi optime de elemente nutritive, proporţionate în chip armonic.
Se ştie că plantele cultivate, de la răsărire şi pînă la maturitate, nu absorb constant aceleaşi cantităţi de elemente nutritive. Sînt faze în viaţa plantei cînd cerinţa este foarte mare şi alte faze cînd cerinţa pentru elemente nutritive este mai mică. în general, plantele se aprovizionează în primele faze de vegetaţie, cînd sistemul radicular este slab dezvoltat, cu cantităţi mai mari de elemente nutritive din îngrăşăminte, iar mai tîrziu, cînd îşi dezvoltă un sistem radicular puternic, se aprovizionează cu cantităţi mai mari de elemente nutritive din rezerva solului.
792
1ng r ăş ă n i in tele
îngrăşămintele ajunse în sol suferă, aşa cum s-a arătat mai înainte, numeroase transformări fizice, chimice şi biologice, care duc la solubilizarea şi uneori la insolubilizarea elementelor nutritive pe care le conţin. îngrăşămintele au solubilitate diferită, unele circulă în sol împreună cu apa şi se răspîndesc într-un volum mai mare de sol, altele sînt puţin solubile şi rămîn în locul unde s-au administrat.
Solul căruia i se dau îngrăşăminte are el însuşi elemente nutritive proprii, în cantităţi mai mari sau mai mici.
Cerinţele plantei, natura îngrăşămîntului şi starea solului trebuie avute în vedere atunci cînd se hotărăşte procedeul de aplicare a îngrăşămintelor.
Amestecul îngrăşămintelor minerale. Sînt unele îngrăşăminte minerale care se pot amesteca între ele cu mult timp înainte de răspîndirea lor, altele cu puţin timp înainte, iar altele nu se pot amesteca de loc. în cazul din urmă, ele trebuie răspîndite separat.
Amestecarea se poate face în uzinele care produc îngrăşăminte, dar ca şi la îngrăşămintele combinate, foarte rareori proporţiile de elemente nutritive din îngrăşămintele amestecate se potrivesc cu necesităţile diferitelor plante cultivate pe diferite soluri.
în agricultura S.U.A. sînt răspîndite amestecurile de fabrică, de compoziţii foarte diferite. Aceste amestecuri de îngrăşăminte sînt exprimate prin trei cifre: prima cifră se referă la conţinutul de azot, a doua la conţinutul de fosfor şi a treia la conţinutul de potasiu. De pildă 3—12—6 înseamnă că în acest amestec se găseşte 3% N, 12% P2Os şi 6% K20.
Mai frecvent se face amestecarea în gospodărie, în raport cu cerinţele specifice ale plantelor cultivate şi ale stării solului din gospodăria respectivă.
Prin amestecare, în unele cazuri, se îmbunătăţesc însuşirile fizice şi chimice ale îngrăşămintelor, în alte cazuri aceste însuşiri se înrăutăţesc. Se produc reacţii chimice între îngrăşăminte, care sînt mai mult sau mai puţin active, în raport cu solubilitatea îngrăşămintelor, cu aciditatea sau alcalinitatea şi cu conţinutul de umiditate.
în general, reacţiile chimice se petrec cînd îngrăşămintele sînt umede.
îngrăşămintele ce conţin azot amoniacal nu se pot amesteca cu îngrăşăminte puternic alcaline, deoarece prin amestecare se eliberează amoniac, care se pierde în atmosferă şi astfel aceste îngrăşăminte pierd o bună parte din elementul activ.
Nu se amestecă clorura de amoniu, sulfatul de amoniu, azotatul de amoniu cu cenuşa, care conţine carbonat de potasiu.
De asemenea, îngrăşămintele amoniacale nu se amestecă cu zgura lui Thomas, cu var nestins (CaO) şi nici cu cianamidă de calciu.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P R.
793
Reacţiile chimice care se petrec în cazurile amintite sînt:
(NH4)2S04 + K2C03 -	K2S04	+	(NH4)2C03
(NH4)2C03 -> 2NH3 + co2 + h2o (NH4)2S04+ Ca (OH)2 -> CaS04 + 2NH4 OH NH4OH -> NH3 + h2o
Dacă îngrăşămintele cu azot amoniacal se amestecă cu piatră de var măcinată (CaC03), ele pierd o parte din azot, dar reacţia este mult mai înceată din cauza, solubilitaţii reduse a CaC03. în acest caz, CaC03 neutralizează aciditatea îngrăşămintelor cu azot amoniacal.
Amestecarea îngrăşămintelor cu azot amoniacal împreună cu făina de fosfo-rite este recomandabil să se facă, deoarece fosforul este în acest caz solubilizat, iar amoniacul este fixat sub formă de fosfat de amoniu.
Fosfatele solubile devin insolubile dacă se amestecă cu îngrăşăminte purtătoare de calciu. De pildă, cianamida de calciu, din care rezultă prin hidratare CaO şi Ca (OH)2, nu se poate amesteca cu superfosfatul, deoarece se va forma fosfat tricalcic, care este mai puţin solubil şi din care plantele nu pot extrage decît cantităţi mici de fosfor. Reacţia chimică este următoarea:
Ca (H2P04)2 + 2Ca(OH)2 -> Ca3(P04)2 + 4H20
Superfosfatul însă poate fi amestecat cu o cantitate mică de piatră de var măcinată, dolomită, cenuşă sau chiar făină de fosforite, deoarece bazele din aceşti compuşi neutralizează acidul fosforic liber din superfosfat. De asemenea, o cantitate mică de calciu, sub formele amintite, dată superfosfatului, împiedică transformarea lui în fosfate de fier, aluminiu, mangan, ceea ce se întîmplă în solurile acide. Se recomandă ca superfosfatul să se amestece cu făina de fosforite în proporţie de 9:1.
Prin amestecarea îngrăşămintelor, uneori se îmbunătăţesc alteori se înrăutăţesc însuşirile fizice pe care le au îngrăşămintele singure.
Cînd se amestecă azotatul de amoniu cu clorură de potasiu, amestecul are însuşiri fizice mai bune, este mai puţin higroscopic şi nu formează bulgări.
Reacţia chimică este următoarea:
NH4N03 + KC1 - NH4C1 + kno3
Clorură de amoniu şi azotatul de potasiu sînt mai puţin higroscopice decît azotatul de amoniu. Cînd se amestecă clorură de potasiu cu azotatul de calciu, însuşirile fizice ale îngrăşămintelor se înrăutăţesc. Reacţia chimică este următoarea:
Ca (N03)2 + 2KC1 -> KNOs + CaCl2
Clorură de calciu, care rezultă din această combinaţie, este mult mai higroscopică decît azotatul de calciu.
794
îngrăşămintele
îngrăşămintele alcaline care conţin calciu, (cianamida de calciu şi zgura lui Thomas), amestecate cu îngrăşămintele potasice care conţin clor (cainit, carnalit, sare potasică), dau naştere la cloro-oxid de calciu şi de magneziu, care întăresc foarte mult amestecul de îngrăşăminte şi dacă acestea stau mult timp amestecate, înainte de folosire, se formează bulgări tari ca cimentul.
De aceea se recomandă amestecarea acestor îngrăşăminte cu puţin timp înainte de răspîndire.
îngrăşămintele potasice amestecate cu alte îngrăşăminte nu-şi înrăutăţesc însuşirile fizice.
Superfosfatul împreună cu sulfatul de amoniu dă un amestec care se întăreşte. La început amestecul se încălzeşte, apoi se umezeşte, dar mai tîrziu apa din amestec se leagă chimic de sulfatul de calciu, amestecul se usucă şi se întăreşte.
Superfosfatul împreună cu azotatul de amoniu dă un amestec umed şi lipicios. în general, superfosfatul dă amestecuri umede cu toate îngrăşămintele azotate nitrice. De asemenea, superfosfatul nu se amestecă cu uree, deoarece amestecul obţinut este foarte umed. Se înlătură acest neajuns, dacă superfosfatul înainte de amestecare cu sulfat de amoniu sau cu azotat de amoniu se neutralizează cu carbonat de calciu, făină de fosfaţi, făină de oase, în proporţie de 10—15 % din greutatea superfosfatului. Neutralizarea acidităţii superfosfatului dă posibilitatea de a se obţine amestecuri cu însuşiri fizice mai bune. Pentru a se preveni o eventuală înrăutăţire a însuşirilor fizice, se recomandă ca chiar superfosfatul neutralizat să se amestece cu îngrăşămintele azotate cu puţin timp înainte de folosire.
îngrăşămintele minerale se pot amesteca şi cu microelemente, obţinîndu-se astfel îngrăşăminte complete.
în experienţele urmărite în vase de vegetaţie cu cernoziom progradat din Zemum şi cu podzol din Kraljeva (Jugoslavia), îngrăşămintele complete (N,P,K,) în amestec cu clorura de nikel, clorura de cobalt, fluorura de sodiu şi fluorura de amoniu au sporit foarte mult recolta de ovăz. S-a obţinut un spor de recoltă de opt ori mai mare decît recolta-martor. Ovăzul a folosit mult mai bine elementele nutritive principale (N,P,K) în prezenţa microelementelor amintite1.
Se pot amesteca îngrăşămintele complete şi cu insectofungicide şi cu ierbi-cide. Se amestecă îngrăşămintele complete cu ierbicidul 2,4 D sau cu insecticidul DDT etc. Pentru regiunile umede, cu soluri acide, se amestecă îngrăşămintele cu amendamente, ca: dolomita (carbonat de calciu şi de magneziu), piatră de var (carbonat de calciu) sau var stins (hidrat de calciu). Pentru solurile alcaline se amestecă îngrăşămintele complete cu sulf sau sulfat de calciu.
1	St. Nicolic, Contribution a l’etude des oligoelements dans la nutrition des plantes et la fertilisation, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, Paris 1956.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.	795
Se vede din exemplele arătate ce se întîmplă cu îngrăşămintele dacă se amestecă. Cunoscînd reacţiile ce se petrec putem evita amestecarea unor îngrăşăminte dacă însuşirile lor fizice şi chimice se înrăutăţesc sau le vom amesteca dacă însuşirile lor se îmbunătăţesc.
§ 2. îngrăşarea înainte de semănat şi maşinile folosite la răspîndirea îngrăşămintelor
Administrarea îngrăşămintelor înainte de semănat sau sistemul îngrăşării •de bază este procedeul care s-a practicat mai mult pînă acum.
îngrăşămintele se răspîndesc uniform la suprafaţă şi apoi se îngroapă o dată cu arătura. Aceste îngrăşăminte ajung în contact cu o masă mare de sol. Ele se transforma repede în compuşi simpli, accesibili plantelor cultivate.
în această categorie intră îngrăşămintele organice: gunoiul de grajd, gunoiul artificial, îngrăşămintele verzi, făina de carne, de sînge etc. Acestea au azotul şi celelalte elemente minerale sub formă de substanţe organice şi pentru a le elibera sub forme solubile este necesară descompunerea substanţelor organice. Descompunerea se face mai repede şi mai uşor dacă materia organică este răspîn-dită în porţiuni mai mici şi vine în contact cu o masă cît mai mare de sol şi deci cu un număr cît mai mare şi mai variat de microorganisme.
Sînt şi îngrăşăminte minerale şi amendamente mai greu solubile, care se răspîndesc la suprafaţă şi apoi se amestecă cu o masă cît mai mare de sol. în această categorie sînt cuprinse: făina de fosfate brute, făina de oase, zgura lui Thomas, piatra de var etc. Aceste îngrăşăminte şi amendamente sînt unele insolubile, altele greu solubile. Ele trebuie să vină în contact cu o masă cît mai mare de sol, în care se găseşte o cantitate mai mare de acizi organici şi anorganici şi un număr mare de rădăcini. în aceste condiţii, ele eliberează treptat elementele nutritive sub forme solubile.
Unele îngrăşăminte date solului se pot insolubiliza sau elementele componente ale altora pot fi adsorbite de complexul coloidal. Aceste îngrăşăminte trebuie răspîndite pe fundul brazdei şi acoperite cu stratul de sol arabil.
în acest fel ele vin în contact cu o masă mai mică de sol şi se insolubi-lizează sau se fixează în proporţie mai redusă. în această categorie sînt superfosfatul, precipitatul, îngrăşămintele potasice: cainitul, carnalitul, silvinitul, sarea potasică şi sulfatul de amoniu.
Acest fel de îngrăşare este potrivit, pentru că plantele cultivate, în marea lor majoritate, folosesc elementele nutritive în cantităţi mari în perioada cînd şi sistemul lor radicular este mai adînc.
După ultimele cercetări făcute cu atomi marcaţi s-a constatat că superfosfatul îngropat la adîncimea de 18—22 cm a fost consumat de ovăz în cantitate foarte
796
îngrăşămintele
mare la 45 de zile de la răsărire, aşa cum se poate constata din următoarele date obţinute la Staţiunea experimentală a Academiei agricole «Timireazev» din Moscova 1.
Tabelul 116*
Cantitatea de fosfor asimilat din superfosfat de plantele de ovăz în funcţie de adîncimea îngropării lui, în mg la ioo de plante
Numărul de zile de la răsărire	| Adîncimea îngropării superfosfatului	
	7—8 cm I	■ 18—22 cm
	mg la 100 de plante	
7	7,1	0,7
14	10,5	11,5
45	60,7	313,7
Şi în experienţele făcute de noi de la înfiinţarea Institutului de cercetări agronomice, superfosfatul îngropat sub brazdă a dat sporuri mari de recoltă.
într-o experienţă făcută la Staţiunea Mărculeşti, cu superfosfat şi sulfat de amoniu dat la suprafaţă şi în adîncime, adică îngropat sub brazdă, s-au obţinut următoarele rezultate la grîu.
Tabelul 117
Rezultatele obţinute la grîu cu aplicarea superfosfatului şi sulfatului de amoniu la suprafaţă şi sub brazdă, la Staţiunea experimentală Mărculeşti,
în anul 1939
Tratamentul	Producţia medie kg la ha
Ncîngrăsat		1 297
N si P la suprafaţă		1 509
N la suprafaţă, P sub brazdă		1 668
N sub brazdă, P la suprafaţă		1368
N si P sub brazdă		1 788 1
Se vede din acest tabel că îngroparea sub brazdă este recomandabilă la amîndouă îngrăşămintele, dar este necesară mai ales la superfosfat2.
Se preconizează ca şi îngrăşămintele solubile să se răspîndească pe fundul brazdei şi să se acopere de brazda următoare. Aceste îngrăşăminte, îngropate adînc, vor fi folosite de plante în perioadele cînd au mai mare nevoie de elemente nutritive, cînd şi sistemul lor radicular este bine dezvoltat în adîncime.
1 V. M. Klecikovski, Atomii marcaţi în studiul metodelor de aplicare a îngrăşămintelor, Aplicaţiile energiei nucleare în industrie şi agricultură, Caiet selectiv, I.D.T., 2/1956.
2	G. Ionescu-Şişeşti, Gr. Coculescu, Op. cit.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
797
Acest mod de răspîndire în adîncime a îngrăşămintelor minerale obligă plantele încă din primele faze de vegetaţie să-şi îndrepte rădăcinile în adîncime, unde găsesc pe lîngă hrană şi cele mai mari rezerve de apă, permiţînd astfel o creştere şi o dezvoltare normală a plantei chiar în perioadele de secetă. Acest mod de îngrăşare este recomandat îndeosebi pentru plantele cu perioada de vegetaţie mai lungă, ca: porumbul, sfecla, cartofii, bumbacul etc.
Acest mod de folosire a îngrăşămintelor solubile este aplicabil pe solurile grele şi mijlocii şi nu este recomandat pe solurile uşoare din regiunile umede, unde spălarea substanţelor solubile din îngrăşăminte este accentuată.
Un alt mod de încorporare a îngrăşămintelor este răspîndirea lor la suprafaţă, înainte de semănat. Ele sînt apoi amestecate şi îngropate mai adînc cu cultivatorul sau mai la suprafaţă cu grapa. Acest mod de folosire este mai recomandabil pentru îngrăşămintele solubile azotate şi potasice, ce urmează să ajute plantele tinere să crească în primele faze de vegetaţie. îngrăşămintele fosfatice, aşa cum se va arăta mai departe, se recomandă să se dea sub rîndul semănăturii sau alături de rîndul semănăturii. Dintre îngrăşămintele azotate mai puţin solubile, care se pot răspîndi la suprafaţă şi apoi îngropa în sol cu cultivatorul sau grapa înainte de semănat, este şi cianamida de calciu.
S-au făcut în ultimul timp cercetări cu atomi marcaţi, spre a se vedea care este cea mai bună metodă de administrare a îngrăşămintelor pe solurile acide şi în acelaşi timp s-a urmărit să se vadă cum asimilează plantele fosforul, dacă acesta este dat împreună cu materie organică şi cu carbonat de calciu. S-au obţinut rezultate valoroase pentru practică.
Superfosfatul amestecat cu mraniţă s-a îngropat la 7—8 cm şi la 20—22 cm adîncime. Efectul acestor îngrăşăminte la ovăz s-a urmărit pe un podzol din regiunea Moscova.
Tabelul 118
Pătrunderea în planta de ovăz a fosforului marcat din superfosfat
Tratamentul	Numărul de zile de Ia răsărire cînd s-au făcut determinările			
	7 1	1 - 21 | mg P20	31 5 la vas	| 45
300 kg de superfosfat marcat îngropat la 7—8 cm adîncime	0,7	3,6	3,7	5,9
300 kg de superfosfat marcat în amestec cu 2 000 kg de				
mraniţă îngropate la 7—8 cm adîncime		0,3	2,3	9,3	11,2
300 kg de superfosfat marcat îngropat la 18 — 22 cm adîncime	0,07	4,2	12,8	30,4
300 kg de superfosfat marcat în amestec cu 2 000 kg de				
mraniţă îngropate la 18 — 22 cm adîncime		0,02	2,3	17,1	40,9
Plantele de ovăz au absorbit mai mult fosfor tîrziu, după 31 şi 45 de zile de la răsărire, din superfosfatul amestecat cu mraniţă şi îngropat la 18—22 cm adîncime.
798
îngrăşămintele
Tot pe un podzol acid de la Staţiunea experimentală a Academiei agricole « K. A. Timireazev » s-a amestecat superfosfat ce conţinea fosfor radioactiv cu mraniţă şi cu var şi s-a urmărit efectul la porumb1. S-a constatat că fosforul din superfosfat este mai bine folosit dacă este dat în amestec cu mraniţă, fie că este îngropat la suprafaţă cu ajutorul cultivatorului, fie că este îngropat mai
Fig. 91 — Mecanismul distribuitor al maşinii de împrăştiat îngrăşăminte minerale a — talere; b — degete; c — pinioane
adînc cu plugul. Cantitatea de mraniţă de 3 000 kg amestecată cu 300 kg de superfosfat la hectar, adică în raport de 10 la 1, a dat acelaşi rezultat ca şi amestecul de 5 000 kg de mraniţă cu 300 kg de superfosfat la hectar, adică în raport de 16 la 1.
Cea mai bună combinaţie care a permis porumbului să absoarbă cantitatea cea mai mare de fosfor din superfosfat şi din rezerva solului a fost la solul în prealabil amendat cu carbonat de calciu şi care a primit 300 kg de superfosfat în amestec cu 3 000 kg de mraniţă sub brazdă şi din care amestec o cantitate mică a fost dată în cuib o dată cu semănatul. Aceste din urmă rezultate obţinute pe solurile acide confirmă recomandarea că la îngrăşarea cu superfosfat, cantitatea cea mai mare să se dea sub brazdă şi o cantitate mică în preajma seminţelor.
îngrăşămintele minerale pot fi împrăştiate la suprafaţa solului cu diferite maşini. Cea mai potrivită este maşina distribuitoare cu talere. Această maşină are o cutie asemănătoare cu aceea de la semănătorile obişnuite. în această cutie se introduce îngrăşămîntul. în loc de distribuitoare cu linguriţe sau caneluri,, sînt nişte talere care se mişcă orizontal şi care ies la exteriorul cutiei. îngrăşă-
1 I. V. Guliăkin şi P. I. Smirnov, Cu ajutorul atomilor marcaţi, Ştiinţa şi experienţa înaintată în agricultură, I.D.T., 3/1956.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
799
mintele curg din cutie prin deschideri circulare pe talere, iar cînd parte de taler a ieşit la exterior, îngrăşămîntul este luat de două grupe de degete care se învîrtesc şi care-1 răspîndesc uniform la suprafaţa solului (fig. 97).
Debitul se reglează prin schimbarea pinioanelor de comandă ale axului care modifică viteza de rotire a talerelor. Se pot răspîndi cantităţi de îngrăşăminte care variază de la 35 la 250 kg la ha. Cu această maşină se împrăştie uniform orice fel de îngrăşămînt, granulat sau pulverulent şi cu orice conţinut de umiditate. Lăţimea de lucru variază după numărul de talere, de la 3,8 la 5,4 m.
în U.R.S.S. se fabrică maşini de împrăştiat îngrăşăminte marca RIT.
Îngrăşămîntul este împrăştiat cu ajutorul unor palete aşezate sub coşul de alimentare. Coşul are o capacitate de 154 dm3 (fig. 98). Mecanismul de îm-prăştiere este acţionat de roţile de
transport. Maşina se remorcă de căruţă sau de remorca unui tractor şi se alimentează din mers1.
— Maşină centrifugală de împrăştiat îngrăşăminte RIT
§ 3. îngrăşarea în timpul semănatului şi maşinile folosite
În acest caz se administrează îngrăşămintele separat de seminţe, în apropierea rîndului semănăturii sau în cuib. în unele cazuri se amestecă îngrăşămintele cu seminţele.
Rostul acestui fel de îngrăşare este de a pune la dispoziţia tinerei plante hrană îndestulătoare, pentru a creşte viguroasă chiar din primele faze de vegetaţie.
Elementele nutritive din îngrăşăminte pot influenţa direct chiar procesele de germinaţie la seminţe sau procesele de transformare la tuberculii şi rădăcinile plantate. în experienţele cu atomi marcaţi s-a stabilit că fosforul din superfosfatul dat la cuib, împreună cu cartofi, pătrunde în tubercul grăbind transformarea amidonului în zaharuri mai simple, ajută la creşterea rădăcinilor tinere, iar azotul din azotatul de amoniu pătrunde în tubercul şi intensifică procesul de respiraţie, ajută ca tinerele plante să folosească mai bine hidraţii de carbon
1 I. Nistor şi Eug. Necştdescu, Curs de mecanizare a agriculturii, Partea a II-a, Maşini agricole, 1957.
800
îngrăşămintele
si substanţele azotate. Ca urmare, tînăra plantă de cartof creşte foarte viguros de la început, folosind mai bine substanţele hrănitoare din sol şi recolta sporeşte x.
Pe de altă parte, îngrăşămintele date în apropierea seminţei, în fîşii sau în cuib, vin în contact cu o suprafaţă mică de sol şi se insolubilizează chimic şi biologic într-o proporţie mai redusă.
Pentru tinerele plante este absolut necesar ca ele să găsească în apropiere elementele nutritive de care au nevoie şi în cantităţi îndestulătoare, imediat după ce şi-au format rădăcinile.
Din numeroasele cercetări făcute de Avdonin şi colaboratorii săi, s-a ajuns la concluzia importantă că insuficienţa unui element sau a tuturor elementelor nutritive în primele 15 zile ale vieţii plantelor aduce serioase pagube de recoltă. Oricît de multe elemente nutritive şi în orice cantitate ar fi puse la dispoziţie în perioadele ulterioare, nu se mai îndreaptă nimic din urmările negative provocate de insuficienţa elementelor nutritive de la începutul perioadei de vegetaţie, aşa cum se dovedeşte cu următoarele rezultate.
Tabelul 119
Efectul aplicării îngrăşămintelor în diferite perioade de vegetaţie
		Recolta			Cantitatea de N şi P205 absorbită de plantele dintr-un vas			
	totală		boabe					
Tratamentul aplicat		procente fată de recolta--martor		procente faţă de recolta--martor				
	cr		g		N		p2o6	
					mg	% 1	m 1	%
Toate elementele nutritive primite de plante la semănat . .	26,05	100	6,35	100	630,5	100	315,8	100
Fără adaos de substanţe nutritive în primele 15 zile de la semănat	10,15	38	0	0	300,4	47	183,7	58
Fără adaos de substanţe nutritive între a 15 -30-a zi de la semănat	19,45	75	3,70	58,3	510,3	80	330,0	104
Fără adaos de substanţe nutritive între a 30—45-a zi de la semănat	28,25	109	9,10	143	662,9	104	318,5	101
Fără adaos de substanţe nutritive între a 45 —60-a zi de la semănat	27,15	104	7,20	113	637,0	101	263,6	83
Se vede clar cît de mică a fost recolta totală, iar cea de boabe a fost egală cu zero cînd orzul nu a primit elemente nutritive în primele 15 zile de la răsărire şi cît de mare a fost recolta totală şi de boabe cînd orzul a primit elemente nutritive în cantităţi îndestulătoare pînă în a 30-a zi de la răsărire şi apoi timp de 15 zile nu a primit nimic.
1	A. F. Kalinkevici şi V. A. Alexandrovskaia, Contribuţii la fundamentarea fiziologică a aplicării îngrăşămintelor în cuiburi la cultura cartofului, « Fiziologhia rastenii », 3/1956 (rezumat în «Probleme agricole», 11/1956).
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
801
Grîul de toamnă, ca şi alte cereale, a dat rezultate foarte bune la îngrăşarea cu superfosfat dat sub rîndul semănăturii.
Tinerele plante găsesc imediat fosforul de care au nevoie şi-l acumulează în cantitate mare în rădăcini, tulpini şi frunze, de unde îl folosesc mai tîrziu pentru creştere şi dezvoltare. Rezultatul final este o sporire şi o îmbunătăţire a calităţii recoltelor. Tinerele plante au sistemul radicular slab dezvoltat, nu pot să se aprovizioneze cu fosfor din compuşii cu fosfor insolubili care se găsesc în sol şi nici din compuşii solubili, deoarece volumul de sol explorat este mic.
Cu ajutorul atomului marcat P32 s-au putut verifica cantităţile de fosfor pe care le iau plantele din îngrăşămintele date sub rîndul semănăturii.
S-a urmărit absorbţia de fosfor la grîul de toamnă.
Tabelul 120
Absorbţia fosforului din superfosfat şi din rezerva de fosfor a solului
I		Absorbţia fosforului	
	din solul îngrăşat		j din solul neîngrăşat
Săptămîni	| din îngrăşămînt 1 mg la vas	j din sol 1 i mg la vas ! 1	j mg la vas
1-2	0,24	0,06	
3-4	0,92	0,64	0,80
5 — 6	0,96	2,56	2,24
7-8	0,76	3,00	2,10
Total. . .	2,88	6,26	5,14
în primele 4 săptămîni grîul a acumulat o cantitate mult mai mare de fosfor din îngrăşăminte decît din sol. Începînd cu a cincea săptămînă grîul a consumat mai mult fosfor din sol. Din această experienţă se poate vedea că grîul de toamnă, în primele faze de vegetaţie, absoarbe foarte repede fosforul din îngrăşămintele fosfatice, iar mai tîrziu, cînd rădăcinile cresc mai adînc şi se răsfiră lateral, plantele se aprovizionează cu mai mult fosfor din rezerva solului decît din îngrăşăminte. Se mai poate constata că grîul de toamnă, în această experienţă, din casa de vegetaţie, a absorbit în 8 săptămîni 9,14 mg de fosfor din solul îngrăşat şi numai 5,14 mg de fosfor din solul neîngrăşat.
S-au obţinut şi la noi sporuri de recoltă mari la grîul de toamnă, cu superfosfat dat sub rîndurile semănăturii, după cum se constată din următoarele rezultate experimentale obţinute pe diferite tipuri de sol de la staţiunile experimentale: cernoziomul degradat de la Studina regiunea Craiova, cernoziomul ciocolatiu progradat de la Lovrin, regiunea Timişoara, cernoziomul castaniu
51 — Agrotehn'ca	*'•
■- •'.7	-	■	,,v.
802
îngrăşămintele
de la Mărculeşti şi Valul lui Traian, regiunea Constanţa. S-a folosit pentru comparaţie superfosfat pulverulent şi superfosfat granulat1.
Tabelul 121
Efectul superfosfatului aplicat pe rîndurile semănăturii grîului de toamnă
Staţiunea experimentală	Anul experienţei	Doza de P20s kg la ha	Recolta de boabe kg la ha	Sporul de recoltă kg la ha	1 i 1 % |	Sporul de boabe dat de 1 kg de p2o5
Studina ....	1953-1955	J Fără P205	1 828			100	_
		! 15 pulverulent	2 093	265	114	17,3
		15 granulat	2 130	302	116	21,3
Lovrin . ...	1953	Fără P205	3 020	—	100	—
		15 pulverulent	3 089	63	102	4,2
		15 granulat	3 224	198	107	13,2
Mărculeşti . . .	1953-1955	Fără P205	2 504	—	100	—
		15 pulverulent	2 (342	138	105	9,2
		15 granulat	2 824	320	112	21,3
Valul lui Traian	1953-1955	Fără P205	1 778	_	100	—
		15 pulverulent	2 037	259	114	16.1
	i	15 granulat	2 125 i	347	119	27,9
Se constată că superfosfatul dat sub rîndul semănăturii şi în cantităţi mici a sporit recolta destul de mult, de la 63 la 347 kg, procentual de la 2 la 19. Fiecare kilogram de P205 din superfosfat a dat un spor de recoltă de la 4,2 la 27,9 kg. Superfosfatul granulat a sporit în toate cazurile recolta mai mult decît cel pulverulent cu 2—7 %, iar sporul dat de fiecare kilogram de P205 din superfosfatul granulat a fost cu 4—12,1 kg mai mare decît sporul dat de cel pulverulent.
Din cele de mai sus rezultă constatarea de mare însemnătate practică şi anume că doza de superfosfat trebuie să fie împărţită în două: o parte mai mare care se îngroapă sub brazdă şi o parte mai mică care se dă sub rîndul semănăturii.
Aceste concluzii de ordin practic sînt confirmate şi de cercetările recente cu atomi marcaţi de fosfor 2. In aceste experienţe s-a îngropat superfosfat care conţine fosfor radioactiv P32, în prima variantă la 7—8 cm adîncime, în a doua la 18—22 cm, iar în a treia variantă s-a dat superfosfat la adîncimea de 18— 22 cm, dar s-a administrat superfosfat şi sub rîndurile semănăturii. Cantitatea de superfosfat a fost aceeaşi în toate variantele: 300 kg la ha. A variat numai modul de încorporare în sol. S-a determinat cantitatea de fosfor asimilată după 45 de zile de la răsărire, în mg la 100 de plante, şi datele sînt prezentate în tabelul următor.
1	D. Davidescu şi E. Davidescu, Aplicarea îngrăşămintelor la grîul de toamnă, « Probleme agricole », 9/1956.
2	V. M. Klecikovski, Op. cit.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
803
Tabelul 122
Cantitatea de fosfor asimilată de ovăz din superfosfatul îngropat la adîncimi diferite
V arianta	Cantitatea de superfosfat cu kg- la ha		P32 introdus	Fosforul asimilat de ovăz în mg- la 100 de plante		Greutatea a 100 de plante S !.
	i La adîncimea de		! j Sub rîndul semănăturii	Din îngrăşămînt cu fosfor marcat	Din sol cu fosfor nemarcat	
	7—8 cm i	18 — 22 cm				
1	300			60,7 !	1 563	193
2	—	3 OU	; — !	313,7 !	1 719	270
.3		250	| 50 | 1	406,3 i	2 248	323
Se constată că ovăzul a consumat cantităţi cu mult mai mari de fosfor din îngrăşămînt şi chiar din sol cînd a primit fosforul sub brazdă în cantitate de 250 kg şi în rînduri sub semănătură în cantitate de 50 kg de superfosfat. Plantele care au consumat mai mult fosfor au dat şi recolte mai mari.
Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi cu fosforul radioactiv administrat în cuiburi la cartofi.
Superfosfatul dat sub rîndurile semănăturii măreşte mult rezistenţa cerealelor de toamnă la îngheţ, deoarece se măreşte concentraţia sucului celular şi se acumulează o cantitate mai mare de zaharuri. La Staţiunea experimentală a regiunii Rostov s-au înregistrat următoarele procente de plante rămase în primăvară după îngheţul din iarna 1930—1931: 14,7% în parcelele neîngrăşate şi 84,5 % în parcelele îngrăşate cu superfosfat sub rîndurile semănăturii.
Dacă administrarea îngrăşămintelor fosfatice sub rîndul semănăturii nu provoacă neajunsuri tinerelor plante, celelalte îngrăşăminte azotate şi potasice pot crea o soluţie cu o concentraţie atît de mare, încît aceasta devine toxică pentru tinerele plante.
Sulfatul de amoniu ca şi sarea potasică 60%, date în fîşii sub rîndul semănăturii, la 2,5 şi 5,0 cm, au vătămat seminţele germinate de rapiţă. Acţiunea vătămătoare este mai pronunţată pe timp secetos, cînd nu plouă după semănat. Ploile care cad după semănat diluează soluţia solului şi efectul vătămător se reduce mult sau este în întregime înlăturat. S-a dovedit că este mai bine ca îngrăşămintele fosfatice să se dea sub rîndul semănăturii decît răspîndite la suprafaţă l.
Sărurile solubile din îngrăşăminte circulă în sol numai vertical, de sus în jos în perioadele umede şi de jos în sus în cele secetoase.
îngrăşămintele uşor solubile, cum sînt nitraţii, circulă vertical foarte uşor împreună cu apa. Circulaţia este mult mai pronunţată în solurile nisipoase permeabile.
1 J. W. S. Reith, Comparaisons of broadcasting and placing fertiiizers for swedes and turnips, Sixieme Congres de la science du sol, Paris 1956.
51*
804
îngrăşămintele
Plantele au o toleranţă diferită faţă de acţiunea toxică a îngrăşămintelor minerale. Leguminoasele şi plantele cultivate din familia cucurbitacee sînt mai sensibile decît celelalte plante de cultură la acţiunea toxică a îngrăşămintelor.
Pentru a se înlătura efectul toxic al îngrăşămintelor date sub sămînţă, dar în acelaşi timp tinerele plante să găsească elementele nutritive în apropiere, s-a ajuns la metoda de aplicare a îngrăşămintelor lateral şi mai departe de seminţe.
Prin mişcarea verticală, îngrăşămintele nu vin în contact cu sămînţa în timpul germinaţiei. Iată rezultatele experimentale obţinute la bumbac, care a primit 900 kg de îngrăşămînt complet (N P K).
Tabelul 123
Efectul îngrăşămintelor aplicate la diferite distanţe de sămînţă
Tra t a ni e n t u 1	Numărul de plante apărute la suprafaţă la 6 mai, curînd după semănat	Recolta de puf şi seminţe kg- la ha
Fără îngrăşămînt		186	851
Îngrăşămîntul amestecat cu sămînţă		0	106
Îngrăşămîntul amestecat cu solul sub sămînţă	 Îngrăşămîntul dat într-o fîşie cu lăţimea de 4,4 cm şi la 2,5 cm	129	953
sub sămînţă			 Îngrăşămîntul dat într-o fîşie cu lăţimea de 4,4 cm şi la 5 cm	19	137
sub sămînţă	 Îngrăşămîntul dat într-o fîşie cu lăţimea de 4,4 cm şi la	121	41(5
7,5 cm sub sămînţă	 Îngrăşămîntul dat într-o fîşie cu lăţimea de 4,4 cm şi la	173	823
10,0 cm sub sămînţă		 Îngrăşămîntul dat în două fîşii cu lăţimea de 3,8 cm, de o parte şi de alta a seminţei şi la 2,5 cm sub nivelul	215	1 189
seminţei			 Îngrăşămîntul dat în două fîşii cu lăţimea de 3,8 cm, de o parte şi de alta a seminţei şi la 5,0 cm sub nivelul	203	1 184
seminţei			 Îngrăşămîntul dat în două fîşii cu lăţimea de 3,8 cm, de o parte şi de alta a seminţei şi la 7,5 cm sub nivelul	211 i	1 285
seminţei					210	1 280
O	recoltă mare s-a obţinut în varianta unde îngrăşămintele s-au dat într-o singură fîşie, la 10 cm sub rîndul semănăturii, de asemenea în varianta în care s-au dat în două fîşii, de o parte şi de alta a seminţei şi la adîncimea de 2,5 cm sub sămînţă, iar cea mai mare recoltă s-a obţinut în varianta unde s-au dat îngrăşămintele în două fîşii laterale şi la 5 cm sub rîndul semănăturii.
Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi la alte plante: porumb, cartofi, sfeclă 1.
1 G. A. Cumings and associates, Methodes of applying fertilizers, National fertilizers association, Washington D.C. 1948.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
805
Ca regulă generală, cu cît cantitatea de îngrăşămînt ce se dă este mai mare, îngrăşămîntul mai solubil, solul mai permeabil, planta mai sensibilă la concentraţii mari de îngrăşăminte, cu atît fîşiile de îngrăşăminte trebuie să fie date mai depărtate lateral şi mai în adîncime faţă de seminţe.
Metoda aplicării îngrăşămîntului alături sau sub sămînţă a ajuns să fie introdusă în practică şi să fie folosită pe scară mare construindu-se maşinile corespunzătoare de semănat şi răspîndit îngrăşămintele (fig. 99). Sînt maşini
Fig. 99 — Maşină de semănat porumb	Fig. 100 — îngroparea îngrăşămîntului de o parte
şi de încorporat îngrăşăminte minerale	şi de alta, şi mai adînc decît tuberculul de cartof
(Cutia mare este pentru îngrăşămînt, cea mică pentru‘seminţele de porumb)
combinate, prevăzute cu două coşuri, unul pentru sămînţă şi altul pentru îngrăşăminte. îngrăşămintele curg printr-un tub terminat cu un brăzdar. Acest brăzdar special poate merge înainte şi mai adînc decît brăzdarul prin care curg seminţele. Astfel, seminţele cad pe un strat de sol sub care se găsesc îngrăşămintele. Mai frecvent se îngroapă îngrăşămintele lateral, în dreapta şi în stînga seminţei, mai adînc sau la acelaşi nivel cu sămînta sau tuberculul (fig. 100).
în cultura porumbului se folosesc maşinile « 2-SPC-2 » construite la noi, care distribuie îngrăşămîntul granulat lateral şi într-o singură parte faţă de boabele de porumb (fig. 101) Sînt şi maşini de semănat combinate cu distribuitoare de îngrăşăminte, care lasă îngrăşămîntul lateral, în dreapta şi stînga seminţelor (fig. 102).
Se pot amesteca uneori seminţele împreună cu îngrăşămintele în acelaşi coş al maşinii de semănat. Această metodă trebuie aplicată cu mare grijă, deoarece concentraţia mare de săruri este dăunătoare seminţelor în timpul germi-
806
îngrăşămintele
naţiei. Trebuie ca acest amestec de sămînţă şi îngrăşăminte să se facă scurt timp înainte de semănat. Nu se vor da decît doze mici de îngrăşăminte la cantităţi mari de seminţe.
Cînd amestecăm îngrăşămintele cu seminţele trebuie să ţinem seamă şi de sensibilitatea seminţelor faţă de concentraţia de îngrăşămînt.
Seminţele plantelor cultivate manifestă o sensibilitate diferită fată
55
*2 "1
este lăsat în dreapta boabelor de porumb
Fig. 102 — Distribuitor care lasă îngrăşămîntul în dreapta şi în stînga seminţelor
de îngrăşăminte. După rezistenţa la doze mari de îngrăşăminte, Avdonin a împărţit seminţele principalelor plante agricole în cinci grupe.
Prima grupă, cu seminţe de cea mai mare rezistenţă, cuprinde: orzul, secara, ovăzul.
A doua grupă, cu seminţe destul de rezistente, cuprinde: grîul, porumbul, sfecla. Mai sensibilă este sfecla la îngrăşămintele cu azot amoniacal.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
807
A treia grupă, cu seminţe de rezistenţă mijlocie, cuprinde: meiul, bumbacul, floarea-soarelui. Mai rezistente sînt seminţele de floarea-soarelui la îngrăşămintele potasice.
A patra grupă, cu seminţe puţin rezistente, cuprinde inul, cînepă, timoftică, mazărea, sparceta, cicoarea.
A cincea grupă, cu seminţele cele mai puţin rezistente, cuprinde: morcovul, ceapa şi lupinul.
încolţirea seminţelor nu este influenţată la fel de toate îngrăşămintele. Acţiunea toxică a unor îngrăşăminte este foarte puternică, chiar dacă se amestecă în doze mici, altele nu sînt toxice nici în doze mari.
După Avdonin, îngrăşămintele fosfatice — făina de fosforite, zgura lui Thomas şi superfosfatul — sînt cele mai puţin nocive. Dintre îngrăşămintele potasice, sulfatul de potasiu are acţiunea nocivă mult mai mică decît silvinitul şi decît sarea potasică 40 %.
îngrăşămintele azotate sînt cele mai nocive şi au o influenţă negativă asupra facultăţii şi energiei germinative a seminţelor.
Forma sub care se dau îngrăşămintele în amestec cu seminţele are influenţă asupra germinaţiei. îngrăşămintele granulate cu materie organică îşi reduc foarte mult din nocivitate, în comparaţie cu aceleaşi îngrăşăminte granulate fără materie organică.
Solul care primeşte amestecul de seminţe cu îngrăşăminte trebuie să fie umed, cu capacitate pentru apă şi putere de absorbţie mare. Se recomandă să se amestece îngrăşămintele cu seminţele cînd se seamănă tîrziu toamna şi timpuriu primăvara şi pe solurile grele care au un conţinut ridicat de umiditate, pe care o menţin pînă ce tinerele plante îşi formează un sistem radicular puternic.
Pe un cernoziom degradat de la Staţiunea experimentală Sumî s-au dat 33 kg de superfosfat la hectar, adică 6 kg de P205 la hectar, în acelaşi cuib cu boabele de porumb. Această cantitate mică nu a dăunat germinaţiei porumbului şi a dat un spor de recoltă în anii 1952—1954 de 500 kg de boabe la hectar faţă de recolta parcelei-martor neîngrăşată. Cînd s-au dat, pe lîngă 6 kg de P205 la hectar, şi 10 kg de N şi 10 kg de KaO la hectar, răsărirea porumbului a întîrziat cu 5—6 zile şi au apărut la suprafaţă mai puţine plante.
Aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte date alături de seminţe, la depărtare de
4—5 cm, în dreapta şi în stînga seminţelor, nu au mai avut nici un efect dăunător asupra germinaţiei şi creşterii porumbului.
în anul 1953 —1954 s-a obţinut fără îngrăşăminte o recoltă de 5 100 kg de ştiuleţi la hectar, iar cu N10P6K10, în cuib cu sămînţă, o recoltă de 5 290 kg la ha, deci un uşor spor de 190 kg de ştiuleţi la hectar. Cu N10P6K10, răspîndit
808
îngrăşămin tele
la depărtare de 4—5 cm, în dreapta şi stînga seminţelor, s-a obţinut o recoltă de 6 460 kg de ştiuleţi la hectar, deci un spor faţă de martorul neîngrăşat de
1	360 kg de ştiuleţi la hectar 1.
§4. îngrăşarea în cursul vegetaţiei sau îngrăşarea suplimentară
îngrăşarea în cursul vegetaţiei s-a mai numit şi îngrăşarea suplimentară, complimentară, fazială sau supranutriţie. Termenul cel mai des folosit este îngrăşarea suplimentară. îngrăşarea suplimentară constă în aprovizionarea plantelor agricole în timpul creşterii şi dezvoltării lor cu elemente nutritive. Acest mod de îngrăşare a apărut ca o necesitate dictată de modul de nutriţie a plantelor cultivate şi de transformările la care sînt supuse îngrăşămintele minerale, cînd sînt date o singură dată şi în cantităţi mari înainte de semănat.
Fiecare plantă cultivată îşi are particularităţile ei biologice, adică fiecare are nevoie de elemente nutritive diferite şi în cantităţi neegale de la încolţire pînă la maturitate.
Fiecare plantă are o perioadă de nutriţie care nu coincide totdeauna cu perioada de vegetaţie.
Perioada de nutriţie a grîului de toamnă şi a secarei de toamnă este de aproximativ 200 de zile. Orzul de primăvară are o perioadă de nutriţie de aproximativ 40 de zile, deci de cinci ori mai scurtă decît a grîului de toamnă. Sfecla are perioada de nutriţie de 150—180 de zile. La soiurile timpurii de cartof, perioada de nutriţie este de 125 de zile, iar la cele tîrzii, de 150—170 de zile.
Plantele cu perioada de nutriţie lungă pot fi îngrăşate suplimentar de mai multe ori, iar cele cu perioada de vegetaţie mai scurtă o singură dată sau de două ori, la intervale mai scurte. îngrăşarea trebuie să se facă în faza absorbţiei maxime de elemente nutritive.
Aplicînd îngrăşămintele cînd cerinţa pentru elemente nutritive este foarte mare, hrănim plantele în momentul cel mai prielnic şi obţinem sporuri de recoltă foarte mari.
La mei, după Avdonin, cerinţa maximă pentru elemente nutritive este între a 30-a pînă în a 45-a zi de la răsărire. Dînd suplimentul de hrană cînd cerinţa meiului a fost maximă, s-a obţinut un spor de recoltă de 70% faţă de tratamentul cu o doză normală.
La orzul de primăvară, cerinţa maximă pentru elemente nutritive este între a 15-a şi a 30-a zi de la răsărire, adică în perioada de la înfrăţire pînă la formarea paiului. La grîul de primăvară, de la formarea paiului şi pînă la apariţia spicului. La orez, de la înfrăţire şi pînă la înflorire. Sfecla consumă în primul an cele
1 P- G. Naidin, Introducerea îngrăşămintelor în cuiburi la cultura porumbului. Ştiinţa şi experienţa înaintată în agricultură, I.D.T., 3/1956.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
809*
mai mari cantităţi de elemente nutritive pe la mijlocul perioadei de vegetaţie, cartoful la începutul înfloririi şi formării tuberculilor, iar cînepa la 30—45 de zile de la răsărire.
Perioada cînd cerinţa pentru elemente nutritive este maximă durează un timp mai lung sau mai scurt, după specia plantei. Numai dacă aplicăm îngrăşămintele în acest interval de timp putem să obţinem recoltele cele mai mari.
Plantele care dau cele mai bune rezultate la îngrăşarea suplimentară sînt: bumbacul, orezul, sfecla de zahăr, secara şi grîul de toamnă, inul, cînepa şi multe alte plante legumicole.
Natura solului are o influenţă însemnată asupra eficacităţii îngrăşării suplimentare. în solurile nisipoase, mai permeabile şi cu. un complex adsorbtiv slab constituit, îngrăşămintele, răspîndite la suprafaţă, pot să pătrundă în adîncime, în zona masei mari de rădăcini. Solurile grele, fiind impermeabile şi cu un complex adsorbtiv bine constituit menţin îngrăşămintele la suprafaţă. Deci, îngrăşămintele suplimentare date la suprafaţa solului sînt mai eficace pe solurile nisipoase decît pe cele argiloase. Pe cele argiloase este necesar ca îngrăşămintele suplimentare să fie îngropate mai adînc.
Un sol bine lucrat va asigura o mai bună valorificare a îngrăşămintelor suplimentare.
Solurile mai bine aprovizionate cu materie organică, cu putere de tamponare mai mare, pot primi doze mai mari de îngrăşăminte suplimentare decît solurile cu cantităţi mici de materie organică şi cu putere de tamponare mai mică.
Precipitaţiile atmosferice determină în mare măsură eficacitatea îngrăşămintelor suplimentare împrăştiate la suprafaţa solului. Precipitaţiile care cad după răspîndirea îngrăşămintelor la suprafaţa solului duc îngrăşămintele în adîncime, la rădăcini. Iată sporurile de recoltă de grîu de toamnă obţinute în zona fără cernoziom în raport cu precipitaţiile căzute în ultimele faze de vegetaţie. Sînt date sporurile medii din 100 de experienţe 1.
Tabelul 124
Efectul îngrăşării suplimentare a grîului de toamnă în raport cu precipitaţiile
căzute în lunile iunie şi iulie
Cantitatea de precipitaţii căzute în : lunile iunie şi iulie mm	Sporul de producţie dat de îngrăşarea suplimentară kg la ha				
	NPK	N		P i	i NP
j Sub 50 	.....!	310	! 130		! | 110	190
De la 50 la 75	i	460	j 230	!	—	330
Peste 75 . . . 			540	; 330 j		130	440
810
îngrăşămin tele
Cu cît cantitatea de precipitaţii a fost mai mare, cu atît eficacitatea îngrăşămintelor date cîte unul sau combinat a fost mai mare.
în regiunile uscate, cu umiditate insuficientă, ca şi în regiunile mai umede, cu perioade secetoase, îngrăşămintele suplimentare răspîndite la suprafaţă, la plantele semănate în rînduri apropiate, au un efect redus sau nu au nici un efect.
Sporul de producţie este mult mai mare cînd se dau îngrăşăminte combinate cu azot şi fosfor sau cu azot, fosfor şi potasiu. Fosforul, de pildă, este mai bine valorificat cînd se dă ca îngrăşămînt suplimentar împreună cu azotul şi potasiul si cînd solul are un conţinut necorespunzător din fiecare din cele trei elemente.
S-a verificat eficacitatea fosforului în experienţe cu fosfor marcat dat în superfosfat. într-o experienţă cu sfeclă de zahăr cultivată pe un podzol din regiunea Moscova s-au dat 30 kg de P205 sub formă de superfosfat cu fosfor marcat, împreună cu 30 kg de N, sub formă de azotat de amoniu şi 30 kg de K20 sub formă de clorură de potasiu la hectar. S-au îngropat aceste îngrăşăminte la 10—15 cm adîncime şi la depărtare de 10 cm de rîndul plantelor.
Iată conţinutul de fosfor absorbit de sfecla de zahăr, exprimat în mg P2Os la 100 de plante. îngrăşarea s-a făcut la 34 de zile de la răsărirea plantelor \
Tabelul 125
Absorbţia fosforului din îngrăşămintele date singure şi împreună cu cele azotate
şi potasice
Numărul de zile de la îngrăşarea suplimentară	Conţinutul de fosfor la 100 de plante, în mg P205	
	îngrăşăminte fosfatice (P)	îngrăşăminte complete 1 ’ (N,P,K)
1	3,3	7,3
4	23,9	50,1
7	103,4	144,7
16	500,5	574,4
32	1 512,0	2 559,6
78	2 071,6	4 075,4
Cantităţile de fosfor absorbite de sfecla de zahăr în primele zile sînt aproape duble cînd s-a dat, o dată cu îngrăşămîntul fosfatic, îngrăşămînt azotat şi potasic.
La alegerea îngrăşămintelor se va ţine seamă de solubilitatea şi mobilitatea lor. Cele mai potrivite sînt cele solubile şi care circulă cu uşurinţă de la suprafaţă spre rădăcini, în adîncime. Cele mai solubile şi mai mobile sînt îngrăşămintele azotate purtătoare de azot nitric, apoi cele purtătoare de azot amoniacal, urmează cele potasice şi la urmă cele fosfatice solubile.
1 V. M. Klecikovski, Op. cit.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
811
îngrăşămintele potasice sînt reţinute de sol. Complexul coloidal al solului reţine potasiul, reţine de asemenea şi amoniacul.
Dintre îngrăşămintele fosfatice, numai superfosfatul şi fosfatele de amoniu, de sodiu şi potasiu pot fi folosite la îngrăşarea suplimentară.
Se folosesc la îngrăşarea suplimentară: cenuşa, mustul de gunoi de grajd, gunoiul de păsări, gunoiul de grajd bine fermentat (mraniţa). Aceste îngrăşăminte se amestecă cu pămînt în proporţie de 1:3. După împrăştiere se lucrează cu grapa la culturile cu rîndurile apropiate sau cu prăsitoarele la culturile cu rînduri depărtate.
îngrăşămintele suplimentare minerale se pot aplica în stare uscată sau în soluţie. în stare uscată se răspîndesc la suprafaţa solului cu mîna, cu maşinile de împrăştiat sau din avion. îngrăşămintele minerale uscate se răspîndesc la suprafaţă şi apoi se îngroapă cu grapa la cereale, cu sapa ori cu prăşitoarea la prăsitoare sau se folosesc cultivatoare-hrănitoare, care pot introduce îngrăşămintele direct în sol.
îngrăşămintele suplimentare pot fi date şi sub formă de soluţie prin stropire sau o dată cu apa de irigaţie.
împrăştierea îngrăşămintelor şi îndeosebi a celor uscate se face cu multă grijă. Nu este îngăduit a se răspîndi îngrăşămintele sub formă de bulgări, în acest din urmă caz, unele plante primesc cantităţi prea mari, altele cantităţi prea mici sau unele nu primesc de loc îngrăşăminte. în general este bine a se răspîndi îngrăşămintele cînd frunzele plantelor sînt fără rouă, pentru ca să nu adere şi să vateme ţesuturile. La culturile de toamnă care primesc îngrăşăminte primăvara devreme, împrăştierea se va face cînd solul este îngheţat.
Pentru ca îngrăşămintele organice şi minerale mai concentrate să fie răspîndite cît mai uniform, ele se pot da sub formă de soluţie sau dispersie coloidală.
îngrăşămintele organice concentrate sînt: gunoiul de păsări, gunoiul de iepuri, balega de cal sau de vacă şi altele. Gunoiul de păsări şi de iepuri, bine mărunţit, se pune într-un butoi, apoi se toarnă apă peste el şi anume, pentru fiecare kilogram de gunoi cîte 25 1 de apă. Pentru fiecare kilogram de balegă de cal sau de vacă se dau cîte 10 1 de apă. Apoi se amestecă cît se poate de bine. De asemenea, urina şi mustul de gunoi şi de grajd se amestecă cu apă, dîndu-se pentru fiecare litru cîte 4 1 de apă. Prin diluare, îngrăşămintele se repartizează mai uniform şi pătrund mai adînc în sol.
în soluţiile preparate prin dizolvarea îngrăşămintelor minerale, îngrăşămîntul trebuie să se dizolve total, iar pentru dizolvare trebuie să se folosească cantităţi cît mai mici de apă. Dizolvarea totală în apă depinde de însuşirile îngrăşămîntului şi de temperatura apei în care este dizolvat. La o temperatură
812
îngrăşămintele
mai mare, se dizolvă o cantitate mai mare de îngrăşămînt mineral. în 100 cm3 de apă	se dizolvă	următoarele cantităţi	de	îngrăşăminte minerale:
la	temperatura	de	0 — 25°,	118 — 214 g	de	azotat de amoniu;
la	temperatura	de	0 — 20°,	71—76,3 g	de	sulfat de amoniu;
la	temperatura	de	0 — 30°,	28 — 38,0 g	de	sare potasică.
Superfosfatul nu se dizolvă complet decît cînd se dau cantităţi mari de apă. Pentru a se extrage tot fosforul din superfosfat, pentru 100 g de saperfosfat este nevoie de 6 1 de apă. Această cantitate este foarte mare. Pentru a se reduce cantitatea de apă necesară dizolvării superfosfatului, s-a recurs la extragerea repetată a fosforului din superfosfat. La 1 parte de superfosfat se adaugă 2 părţi de apă. Se amestecă bine 3 minute şi apoi soluţia se decantează într-un alt vas mai mare. Peste îngrăşămîntul rămas nedizolvat se adaugă aceeaşi cantitate de apă de la început, adică 2 părţi de apă, se amestecă bine alte 3 minute şi apoi soluţia se decantează din nou. Se repetă această operaţie de cinci ori. Prin această metodă pentru a se trece în soluţie tot fosforul din 100 g de superfosfat, este necesar să se folosească numai 1 1 de apă în loc de 6 1.
Pentru a se scoate fosforul şi potasiul din cenuşă, se procedează ca şi la superfosfat.
îngrăşămintele azotate şi potasice se pot dizolva împreună, dar superfosfatul trebuie dizolvat separat.
Cerealele de toamnă au nevoie de elemente nutritive primăvara devreme, cînd şi-au reluat creşterea.
îngrăşarea suplimentară cu nitraţi trebuie efectuată primăvara, înainte de dezgheţ, la cerealele de toamnă, atît în regiunile uscate, cît şi în cele umede. Primăvara devreme, cantitatea cea mai mare de săruri azotate solubile se găseşte mai în adîncime, unde sînt rădăcini mai puţine. Apa ploilor de toamnă şi primăvară, apa zăpezii topite, spală cu uşurinţă nitraţii din stratul de sol de la suprafaţă, care sînt săruri foarte solubile. Chiar şi în stepa dobrogeană de la noi, nitraţii sînt spălaţi pînă în primăvară, destul de adînc. în primăvara anului 1937 s-a găsit în cultura de grîu a Staţiunii experimentale Valul lui Traian cantitatea cea mai mare de nitraţi, sub adîncimea de 30 cm 1. De la această adîncime se pot aproviziona plantele primăvara mai tîrziu, cînd rădăcinile lor au crescut şi nu primăvara timpuriu, cînd majoritatea rădăcinilor sînt crescute mai mult în stratul arat al solului.
Plantele semănate toamna, care au primit îngrăşăminte azotate solubile înainte de dezgheţ, folosesc azotul solubil ce li s-a dat ca îngrăşămînt suplimentar primăvara imediat ce-şi reiau activitatea lor fiziologică. Cu îngrăşămintele azotate
1	I. Staicu, Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor din sol şi efectele asupra cantităţii şi calităţii recoltei grîului de toamnă (teză de doctorat), 1938.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
813
solubile date primăvara devreme, plantele semănate toamna vor creşte fără întîrzieri.
S-au făcut şi la noi experienţe cu îngrăşare suplimentară la grîul de toamnă. Cînd s-a răspîndit la suprafaţă o doză de îngrăşămînt azotat cu 30 kg de azot, pe solul îngheţat, s-au obţinut următoarele recolte în condiţii climatice diferite x.
Tabelul 126
Efectul îngrăşării suplimentare cu 30 kg de N la hectar la grîul de toamnă
Staţiunea experimentală	Anul experienţei	Doza de azot kg la ha	Recolta de boabe kg la ha	Sporul kg la ha	%	Sporul dat de 1 kg de N ~
Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi .	1952	Fără azot	1319		100	
		30 kg de N	1 711	392	130	13
Mărculeşti, regiunea Constanţa	1952	Fără azot	1 079	—	100	—
		30 kg de N	1 364	285	126	9,5
Moara Domnească, regiunea						
Bucureşti		1953-1955	Fără azot	1368	_	100	—
		30 kg de N	1 817	449	133	14,9
Cîmpia Turzii, regiunea Cluj .	1955	Fără azot	1 923	—	100	—
		30 kg de N	2 545	622	132	15,5
Sporurile de recoltă sînt destul de mari şi fiecare kilogram de azot din îngrăşămîntul azotat a dat un spor de recoltă de la 9,5 pînă la 15,5 kg de boabe la hectar.
Nu este bine să întîrziem cu aplicarea îngrăşămintelor suplimentare în regiunile secetoase, pentru că solul se usucă primăvara repede, îngrăşămintele se dizolvă greu şi folosirea lor întîrzie. Pe lîngă aceasta, mai tîrziu, plantele nu mai au nevoie aşa de mare de nitraţi daţi suplimentar, căci îi găsesc în adîncime, unde au ajuns rădăcinile care au crescut. Mai tîrziu nitraţii se formează aproape de suprafaţa solului, prin procesul de nitrificare, după ce temperatura solului s-a ridicat.
La grîul de primăvară cultivat la Cîmpia Turzii în anul 1952, s-au administrat după răsărirea grîului 30 kg de N sub formă de azotat de amoniu şi 20 kg de P205 la hectar sub formă de superfosfat şi s-a obţinut un spor de recoltă de 568 kg de boabe la hectar, procentual sporul este de 29,4% faţă de 1 930 kg de boabe la hectar cît s-au obţinut la grîul neîngrăşat 2.
1	D. Davidescu şi E. Davidescu, Aplicarea îngrăşămintelor la grîul de toamnă, « Probleme agricole, » 9/1956.
2	S. Man, Rezultatele experienţelor cu îngrăşarea suplimentară a grîului de primăvară la Staţiunea I.C.A.R.-Cîmpia Turzii, « Probleme agricole », 4/1954.
814
îngrâşăm in tele
.	„ Cînd grîul de toamnă se îngraşă suplimentar de două on, se obţin sporuri
de recoltă mai mari, asa cum se poate constata din rezultatele experimentale de ' to Lovrin, din anul 1951. Cu 30 kg de azot pe solul îngheţat s-a obţinut un spor de recoltă de 308 kg de boabe la hectar, cu 16% mai mult faţă de recolta obţinută pe solul neîngrăşat. Cînd s-au mai dat la înspicare încă 15 kg de N, sporul de recoltă s-a ridicat la 655 kg la ha, cu 34% mai mult faţă de recolta obţinută pe solul neîngrăşat1.
La cerealele de toamnă şi cu deosebire la grîul de toamnă se foloseşte ca îngrăşămînt suplimentar, dat primăvara, mustul de gunoi de grajd diluat în proporţie de 1: 4, în cantităţi de 5 000—8 000 1 la ha. în acest must se dizolvă si superfosfat, deoarece mustul conţine cantităţi mari de potasiu şi azot şi cantităţi mici de fosfor. Se pot folosi şi 6 000—8 000 kg de mraniţă la hectar şi în regiunile umede cu soluri podzolice 400—600 kg de cenuşă. Cenuşa nu conţine de loc azot şi cînd ea se foloseşte ca îngrăşămînt suplimentar trebuie să se adauge şi azot. Se pot da şi 500—600 kg de gunoi de păsări la hectar. Mai des însă se folosesc îngrăşămintele minerale şi îndeosebi cele azotate date singure, dar mai bine împreună cu cele fosfatice.
La porumb se aplică două îngrăşări suplimentare, prima la rărit şi a doua la începutul înfloritului. Se poate îngrăşa suplimentar porumbul cu 1 500—2 000 1 de must de grajd sau 400—500 kg de gunoi de păsări. Se folosesc mai des îngrăşăminte minerale. Îngrăşămîntul se dă între rîndurile de porumb, mai aproape de rînd cînd plantele sînt mici şi mai departe de rînd, la mijlocul spaţiului liber, cînd plantele sînt mari.
îngrăşarea suplimentară are un efect mult mai mare dacă se combină cu îngrăşarea de bază înainte de semănat şi în timpul semănatului.
Şi la noi s-au obţinut sporuri mari de recoltă cînd s-a aplicat îngrăşarea suplimentară împreună cu îngrăşarea de bază.
La Staţiunea experimentală Valul lui Traian, regiunea Constanţa, s-au dat, în 1951, 15 kg de P205 la hectar sub formă de superfosfat, pe rînd la semănat şi 30 kg de azot între rîndurile de porumb şi îngropat la 7—10 cm adîncime, cînd porumbul avea 7—8 frunze. Sporurile de recoltă au fost de 53,4% faţă de parcela martor neîngrăşată.
La Staţiunea experimentală agricolă Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, s-au obţinut sporuri mari de recoltă de porumb cînd s-au folosit atît îngrăşăminte suplimentare cît şi îngrăşăminte de bază, după cum se poate constata din următoarele recolte obţinute în 1951 2.
1	M. Groza, Dare de seamă asupra rezultatelor experienţelor cu îngrăşăminte de la Staţiunea I.C.A.R.-Lovrin pe anii 1951 — 1954.
2	I. Popovici, îngrăşarea suplimentară a plantelor agricole, «Probleme agricole », 5/1953.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
815
Tabelul 127
Efectul îngrăşării suplimentare şi al îngrăşării de bază la porumbul cultivat la Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi, în 1951
	i Recolta | de boabe 1 kg la ha	Sporul kg la ha	/o
20 tone de gunoi de grajd + 15 kg de P205 la hectar dat ca superfosfat la semănat + 30 kg de N la prima prasilă		| i i 4 480 |	!	100
Idem + 15 kg de P205 la hectar dat ca super- 1 fosfat praf la praşila a doua		I 5 478 1	998	122
Numai 15 kg de P205 dat ca superfosfat la praşila a doua a dat un spor de recoltă de 998 kg la ha, adică de 22 %.
La Institutul agronomic Cluj, pe un sol brun-roşcat de pădure, s-au obţinut sporuri de recoltă la porumbul îngrăşat suplimentar. Cele mai bune rezultate s-au obţinut în 2 ani (1953 —1954), la varianta cu îngrăşarea în două faze, dîn-du-se 75 kg de N03NH4 şi 25 kg de superfosfat la semănat şi 75 kg de N03NH4 şi 75 kg de superfosfat la praşila a doua, cînd plantele aveau o înălţime de 50—60 cm. S-a obţinut o recoltă de 3 222 kg de boabe la hectar faţă de 2 728 kg de boabe la hectar la planta-martor neîngrăşată, deci un spor de recoltă de 494, respectiv de 18,1 % faţă de recolta obţinută de pe parcelele neîngrăşate1.
In această experienţă nu se poate separa efectul îngrăşării la semănat de efectul îngrăşării suplimentare.
La orez se dau îngrăşăminte azotate şi fosfatice. Se dau după înfrăţire 90 kg de azot şi 60 kg de P205, sub formă de sulfat de amoniu şi superfosfat.
La cartofi se aplică îngrăşămîntul suplimentar de două ori în cursul vegetaţiei. Prima dată se aplică îngrăşămîntul curînd după răsărirea cartofilor. La prima îngrăşare suplimentară se dă must de gunoi de grajd în cantitate de circa
1	500 1 la ha. La a doua îngrăşare se dau 30 kg de N, 30—40 kg de P205, 30—40 kg de K20. A doua îngrăşare suplimentară urmează la 40 de zile după prima îngrăşare. Şi la noi s-au obţinut sporuri de recoltă cînd s-au dat îngrăşăminte suplimentare cu azot la cartofi.
Se dau de obicei îngrăşăminte minerale azotate, fosfatice şi potasice, în cantităţi de 40 kg de N, şi 50 kg de P şi K.
Cînepa dă şi ea rezultate bune la îngrăşarea suplimentară. îngrăşarea suplimentară trebuie efectuată devreme, prima dată la 10—12 zile de la răsărire la cînepa deasă pentru fuior şi a doua oară la apariţia mugurilor florali. Cînepa
1	At. Ciorlăiuş, Aplicarea îngrăşămintelor suplimentare în cultura porumbului pentru boabe, « Probleme agricole », 5/1955.
816
îngrăşămintele
de sămînţă, care se seamănă în rînduri distanţate, se îngraşă suplimentar şi ea de două ori. Se folosesc îngrăşăminte azotate solubile, ca nitraţi şi must de grajd diluat.
La cîmpul de experienţe al Institutului agronomic din Iaşi s-a verificat efectul îngrăşămintelor suplimentare date la cînepă de fuior. Cu 100 kg de azotat de amoniu, 100 kg de superfosfat şi 50 kg de sare potasică la hectar, amestecate, date cînd plantele aveau înălţimea de 10—15 cm, s-a obţinut un spor de recoltă de 664 kg de tulpini, adică de 24,1 % în 1952 şi de 1 525 kg de tulpini uscate, adică de 28,5 % în 1953. Producţia de fibre a crescut în 1952, cînd s-a obţinut un spor de recoltă de fibre de 140,8 kg la ha, adică de 33,8 %, iar în 1953 s-a obţinut un spor de recoltă de fibre de 309,5 kg la ha, adică de 35,5 %.
Aceleaşi îngrăşăminte şi în aceleaşi doze s-au dat ca îngrăşăminte suplimentare sub formă lichidă. îngrăşămintele date sub formă lichidă au sporit recolta de tulpini şi fibre mai mult decît îngrăşămintele suplimentare date sub formă solidă. Astfel, sporurile ce s-au obţinut au fost de 127 kg de tulpini la hectar, adică de 9,8 %, un spor de fuior de 30,5 kg la ha, adică de 7,3 % în 1952 şi un spor de 665 kg de tulpini la hectar, adică de 12,6 % şi un spor de fuior de 140,3 kg la ha, adică de 16,0 % în 1953, faţă de varianta în care aceleaşi îngrăşăminte s-au aplicat sub formă solidă x.
Bumbacul este o plantă cu perioada de vegetaţie lungă, deci cu absorbţia de substanţe nutritive eşalonată pe o durată lungă, de aceea îngrăşarea suplimentară este foarte indicată şi pentru această plantă. îngrăşămintele suplimentare azotate trebuie date obligatoriu la bumbac înainte de înmugurire, iar cele fosfatice în timpul formării capsulelor2.
Din experienţele urmărite în 1953 la Coţofeni, regiunea Craiova, pe o aluviune în curs de solificare şi într-o zonă mai puţin favorabilă culturii bumbacului, s-a stabilit că îngrăşarea suplimentară a bumbacului la soiul Schroder 1306 dă sporuri de recoltă mari. Astfel s-au dat 150 kg de azotat de amoniu, din care 100 kg la formarea frunzei a doua, la începutul lunii iunie şi 50 kg la îmbo-bocire, la începutul lunii iulie, împreună cu 250 kg de superfosfat, dat în trei rînduri: prima oară s-au dat 100 kg la formarea frunzei a doua, a doua oară 100 kg la îmbobocire şi a treia oară 50 kg la înflorire, în a treia decadă a lunii iulie. în afară de azotat de amoniu şi superfosfat s-au dat şi 100 kg de sare potasică, 50 kg la îmbobocire şi 50 kg la înflorire. Cu aceste îngrăşăminte s-a obţinut cel mai mare spor de recoltă: 498 kg de puf şi seminţe la hectar. Procentual, sporul este cu 50 mai mare faţă de recolta-martor de 997 kg la ha. Precipitaţiile au fost îndestulătoare în lunile mai şi iunie, totalizînd 152,9 mm,
1	F. Canţîr şi Gh. Comarovschi, Folosirea îngrăşămintelor suplimentare la cînepă de fuior, «Probleme agricole», 4/1954
2	I. M. Bălan, Lucrările de întreţinere ale culturilor de bumbac, «Probleme agricole », 4/1954.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
817
cele din iulie au fost insuficiente, numai de 9 mm. S-au valorificat îngrăşămintele suplimentare date la formarea frunzei a doua, adică la începutul lunii iunie şi la îmbobocire, la începutul lunii iulie1.
Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi în experienţele urmărite în anul 1954 la gospodăriile agricole de stat Moţăţei şi Gîrla Mare, regiunea Craiova, cu aceleaşi doze de îngrăşăminte, aplicate în acelaşi fel ca în 1953 la Coţofeni. S-au obţinut sporuri de recoltă de 390 kg, adică o recoltă cu 40 % mai mare decît recolta obţinută fără îngrăşăminte la Gîrla Mare şi un spor de 388 kg, sau
o	recoltă cu 39,5 % mai mare decît recolta obţinută fără îngrăşăminte la Moţăţei2.
Legumele sînt plante mai pretenţioase la îngrăşare şi în general producţiile lor cresc mai mult decît la plantele agricole obişnuite.
La Staţiunea experimentală I.C.A.R. — Ţigăneşti, regiunea Bucureşti, s-au obţinut la morcov sporuri de recoltă de 13 860 kg la ha, iar la ceapă de 6 000 kg la ha, cînd pe lîngă îngrăşămîntul de bază s-au dat în cursul vegetaţiei 40 kg de N şi 30 kg de K20, după cum rezultă din următoarele date.
Tabelul 128
Efectul îngrăşării suplimentare asupra producţiei de morcov şi ceapă
Morcov Cu îngrăşămînt de bază şi suplimentar N 40, K 30 ...	37 500 kg la ha
Cu îngrăşămînt de bază, fără îngrăşămînt suplimentar . . . Spor de recoltă . . .	23 640 * 13 860 »
C e a, p ă Cu îngrăşămînt de bază şi suplimentar N 40, K 30 ...	20 150 »
Cu îngrăşămînt de bază, fără îngrăşămînt suplimentar . . . Spor de recoltă . . .	14150 » 6 000 »
îngrăşarea suplimentară este întru totul recomandabilă şi plantele valorifică mult mai bine îngrăşămintele dacă le primesc eşalonat în cursul creşterii şi dezvoltării, în comparaţie cu aceleaşi cantităţi de îngrăşăminte date înainte de semănat. Aceste fapte au fost confirmate de experienţele urmărite la staţiunile Institutului de cercetări agronomice cu plante legumicole.
La pătlăgelele roşii îngrăşămintele de bază s-au dat cu 3 săptămîni înainte de plantare, iar cele suplimentare s-au dat în două etape: prima oară cînd fruc-
1	N. Coleş, îngrăşarea bumbacului în timpul vegetaţiei, «Probleme agricole», 7/1954.
2	N. Coleş şi Florea Ene, Observaţii asupra culturii bumbacului în regiunea Craiova, «Probleme agricole», 5/1955.
52 — Agrotehnica
818
îngrăşămintele
tele din primul etaj au ajuns la 2/3 din mărimea lor normală şi a doua oară cînd s-au copt primele fructe din primele inflorescenţe.
La ardeiul gras, îngrăşarea suplimentară s-a făcut în două etape, prima oară cînd au apărut primele fructe consumabile şi a doua oară la a doua recoltare a fructelor consumabile.
La varză s-a făcut o singură îngrăşare suplimentară, cînd plantele aveau 10 frunze.
Iată rezultatele obţinute 1
Tabelul 129
Efectul îngrăşării suplimentare la pătlăgelele roşii cultivate la Staţiunea experimentală agricolă Măgurele, regiunea Stalin
m 1 Fructele Tratamentul j kg la ha		Sporul de recolta
		kg la ha j %
îngrăşăminte de bază N100 P80 K100		42 619	100
îngrăşăminte de bază N33P27K33 -f N67P53K67 suplimentare aplicate în două reprize . . .	49 124	6 505 | 115,2 1 i
Tabelul 130
Efectul îngrăşării suplimentare la pătlăgelele roşii cultivate la Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi
Tratament u1	Fructele j	Sporul de recoltă	
	kg la ha j	kg la ha	%
îngrăşăminte de bază N100P80K100 		1 92 514 j	-	I 100
îngrăşăminte de bază P80K100 -f îngrăşămînt suplimentar N100, aplicat în două reprize. .	104 324	11 810	111,6 1
Tabelul 131
Efectul îngrăşării suplimentare la ardeiul gras cultivat la Staţiunea experimentală
Ţigăneşti, regiunea Bucureşti
	Fructele kg la ha |	Sporul	de recoltă
Tratamentul		kg la ha	! %
îngrăşăminte de bază N15oP75K150		25 530	-	| 100
îngrăşăminte de bază N75P37,5K75 -f îngrăşămînt suplimentar N75P37,5K75> dat la apariţia primelor fructe consumabile		j 32 422	6 580	r		 ■ ■■ 1 125,7 i
1 Al. Avramescu, Rezultate obţinute prin îngrăşarea suplimentară a legumelor, Analele I.C.A.R., voi. XXII, 1952-1953.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
819
Tabelul 132
Efectul îngrăşării suplimentare la varza cultivată la Staţiunea experimentală agricolă Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi
Tratamentul	Recolta	1 Sporul de recoltă	
	de căpăţîni kg la ha	kg la ha	%
îngrăşăminte de bază N2ooP6oK2oo		63 384	-	, 100
îngrăşăminte de bază N10oP3oK100 + îngrăşămînt suplimentar N100P30K100, dat o singură dată .	67 963	4 579	107,1
Cu aceeaşi cantitate de îngrăşămînt, dar repartizat eşalonat, în raport cu cerinţele mai mari ale plantelor legumicole cu care s-a experimentat, s-au obţinut sporuri de recoltă deosebit de mari.
Pe păşuni şi fîneţe se administrează îngrăşăminte minerale, organice şi amendamente şi se obţin sporuri de recoltă de fîn foarte mari. Creşte în acelaşi timp proporţia de leguminoase. Cînd se dau îngrăşăminte potasice, se menţine proporţia de trifoiuri şi cu deosebire trifoiul alb. Acelaşi efect îl are şi gunoiul de grajd bine fermentat. îngrăşămintele se dau toamna tîrziu sau primăvara devreme.
§ 5. îngrăşarea suplimentară extraradiculară
Plantele cultivate pot primi elementele nutritive de care au nevoie şi prin intermediul frunzelor, nu numai prin intermediul rădăcinilor. Elementele nutritive din compuşii solubili ajung pe suprafaţa frunzelor şi tulpinilor, pătrund în interiorul plantelor prin stomate, participă la procesul de fotosinteză şi au influenţă asupra activităţii fermenţilor.
Azotul administrat extraradicular, sub formă de îngrăşăminte azotate, participă la sintetizarea substanţelor proteice şi curînd după stropire, frunzele capătă o culoare verde-închis.
Fosforul administrat extraradicular, sub formă de fosfate solubile, participă în primul rînd la procesul de fosforilare a glucidelor, care migrează din frunze pînă la cele mai îndepărtate organe ale plantei.
Potasiul şi borul, tot sub formă de compuşi solubili, contribuie la procesele hidrolitice, la formarea hidraţilor de carbon, la intensificarea proceselor de fotosinteză şi la acumularea substanţelor de rezervă în seminţe, fructe, rădăcini şi tuberculi.
Şi alte elemente, cum sînt manganul, zincul, iodul, administrate extraradicular, intensifică procesele de fotosinteză în proporţie de 20—120 % la floarea-soarelui, bob, perilla şi alte plante 1.
1	A. A. Richter şi N. G. Vasilieva, Mărirea fotosintezei prin stropiri cu microelemente, Analele Academiei de ştiinţe a U.R.S.S., voi. 30, 7/1941.
820
îngrăşămintele
Toate elementele nutritive care pătrund în plante prin frunze îndeplinesc aceleaşi funcţiuni ca şi elementele care pătrund prin rădăcini.
Cu ajutorul atomului marcat P32, A. P. Vaganov a demonstrat că fosforul din fosfatele cu care s-au stropit frunzele pătrunde în interiorul frunzei si circulă, ajungînd şi în celelalte organe ale plantei, pînă în rădăcină.
Frunzele pot fi stropite cu soluţii diluate de îngrăşăminte sau se pot prăfui cu îngrăşăminte foarte fin pulverizate.
Sărurile cu care se stropesc frunzele pătrund mai repede sau mai încet în frunze, după natura combinaţiilor dintre cationi şi anioni. Potasiul, sub formă de clorură, a pătruns în plantă după 30 de minute, iar sub formă de azotat de potasiu după 60 de minute. La fel magneziul sub formă de clorură a pătruns în frunză după 15 minute, iar sulfatul de magneziu după 30 de minute. Formele nitrice sau amoniacale ale azotului pătrund în frunze diferit. Azotul nitric a pătruns în plantă după 15 minute, iar azotul amoniacal a pătruns după 20 de minute. Fosforul sub formă solubilă de fosfat de potasiu a pătruns în frunze după 60 de minute Este necesar să se cunoască în cît timp pătrund diferitele elemente nutritive în plantă pentru a se putea aprecia dacă ele au fost spălate de ploile care cad după îngrăşarea extraradiculară.
Stropirea este bine să se facă seara sau dimineaţa devreme, cînd frunzele sînt acoperite de rouă, pentru ca îngrăşămintele să pătrundă în plantă în soluţii diluate. Dacă se stropesc frunzele uscate şi pe timp călduros, apa se evaporă şi sărurile pătrund în frunze în soluţii concentrate sau nu pătrund de loc.
Sporirea sau prăfuirea cu îngrăşăminte se poate face cu stropitori de mînă, cu stropitori mecanice sau din avion.
Este important de ştiut în ce concentraţii, ce cantităţi de îngrăşămînt şi cînd trebuie administrate extraradicular îngrăşămintele la diferitele plante cultivate.
La cereale s-au obţinut sporuri însemnate de recolte cînd s-au stropit culturile de grîu şi secară de toamnă, grîu, orz şi ovăz de primăvară cu o soluţie care conţinea 2 kg de N, 1,5 kg de P205 şi 1 kg de K20 la hectar. Stropirea s-a făcut înainte de înflorire, din avion. Sporurile de recoltă obţinute au fost de 29,4—56,8 % la cerealele de toamnă şi de 15,7—32,3 % la cerealele de primăvară 2.
S-au obţinut de asemenea sporuri de recoltă de 10—12 % la grîul de toamnă şi de primăvară cînd s-a stropit cu 10 kg de superfosfat (1,8 kg de P2Os) şi 4,5 kg de clorură de potasiu (1,8 kg de KaO), dizolvate în 100 1 de apă. Cînd s-a folosit şi azot, s-au mai dizolvat în acelaşi volum de apă şi 5 kg
1	F. F. Maţkov şi R. L. Farfel, Cu privire la îngrăşarea extraradiculară a plantelor agricole cu elemente minerale şi azot, Analele Inst. agr. Harkov, voi. I, 1938.
2	I. A* MedniSy îngrăşarea extraradiculară a plantelor, «Agronomia sovietică 7/1952 (în 1. rusă).
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.	821
de azotat de amoniu, adică 1,7 kg de N. S-a mai adăugat apă pînă la 450 1 cînd s-a făcut stropirea cu pulverizatoare obişnuite. Cînd s-a folosit avionul, s-au dizolvat 22 kg de superfosfat şi 12 kg de clorură de potasiu în 100 1 de apă şi s-a mai adăugat apă pînă la 230 1.
Cele mai bune rezultate şi cele mai economice s-au obţinut la grîul de toamnă, cînd s-a făcut o singură stropire în faza înspicării, cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice. S-a înregistrat şi o îmbunătăţire a calităţii recoltelor, cu însuşiri panificabile mai bune. Seminţele produse de aceste plante au fost mai viguroase şi mai rezistente la atacul bolilor criptogamice 1.
îngrăşarea cerealelor şi a altor plante în perioada formării seminţelor este eficace, deoarece în seminţe se concentrează cantităţile cele mai mari de substanţe purtătoare de elemente nutritive. în această perioadă, cerinţa de elemente nutritive este foarte mare.
Sfecla de zahăr este una dintre plantele cultivate care dă rezultate foarte bune la îngrăşarea extraradiculară, deoarece are o masă mare de frunze şi consumă cantităţi mari de elemente nutritive, care se depun în rădăcini sub formă de substanţe organice. Iakuşkin şi colaboratorii s-au ocupat îndeaproape de îngrăşarea extraradiculară a sfeclei de zahăr. Ei recomandă să se facă o singură îngrăşare extraradiculară cu fosfor şi potasiu, în luna august, cînd sfecla şi-a format masa cea mai mare de frunze şi cînd îngrăşarea suplimentară obişnuită nu se mai poate face, deoarece spaţiul dintre rînduri este în întregime acoperit de frunze.
în experienţele urmărite din 1947 pînă în 1950 s-a obţinut o recoltă mai mare de sfeclă de zahăr şi un conţinut sporit de zahăr. Sporul de zahăr a variat între 0,52 % în 1951, cînd s-a stropit cu superfosfat şi 2,28 % în 1949, cînd s-a stropit cu clorură de potasiu2.
S-a aplicat îngrăşarea extraradiculară în cultura mare prin stropirea din avion o singură dată, cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice. S-au obţinut sporuri de recoltă în medie de 10%, iar conţinutul de zahăr a crescut în medie cu 0,6%.
S-au făcut experienţe cu clorură de potasiu, dîndu-se 15 kg de K20 la hectar, dizolvat în 500 1 de apă, şi s-au obţinut cele mai mari sporuri de recoltă, de 2 420 kg de rădăcini la hectar sau 8,6 %, cu un conţinut de zahăr cu 0,7 % mai mare decît la martor. Stropirea s-a făcut din avion.
Cu superfosfat dublu, ce conţinea 47,14 %[ P205 asimilabil, dîndu-se 70 kg la ha, dizolvat în 200 1 de apă şi stropind o singură dată în luna august, s-a
1	V. F. Ivanikov, îngrăşarea suplimentară extraradiculară, Dizertaţie, Moscova (după N. Şarpe, îngrăşarea extraradiculară a grîului, «Probleme agricole », 8/1954).
2	I. V. Iakuşkin şi M. M. Edelstein, Hrănirea extraradiculară a sfeclei de zahăr înaintea recoltării, « Agrobiologhia », 4/1952 (în 1. rusă).
822
îngrăşămintele
obţinut un spor de recoltă de 3 480 kg de rădăcini la hectar, adică 11,3 %, iar conţinutul de zahăr a fost cu 0,6 % mai mare.
S-au făcut experienţe folosind 70 kg de fosfat dublu de potasiu şi amoniu la hectar, cu următoarea compoziţie: 49,30 ’() P205, 22,44% K20, 5,01% N, dizolvate în 200 1 de apă. S-a stropit o singură dată din avion, în august, şi s-a obţinut un spor de recoltă de 4 070 kg la ha, cu 12,2 % mai mult decît recolta parcelei-martor neîngrăşată. Conţinutul de zahăr a crescut cu 0,9 %. Cele mai bune rezultate s-au obţinut deci cu fosfatul dublu de potasiu şi amoniu 1.
Bumbacul este o altă plantă care se poate îngrăşa suplimentar extraradicular cu superfosfat, pentru a se grăbi coacerea şi a se putea recolta cantităţi mai mari de puf, înainte de venirea brumelor timpurii de toamnă. Se recomandă a se stropi bumbacul la apariţia bobocilor cu 700—1 000 1 de soluţie de superfosfat, cu raportul dintre apă şi superfosfat de 12 la 1.
îngrăşarea suplimentară a bumbacului cu sulfat de mangan a dat rezultate pozitive în experienţele făcute la Institutul agronomic « N. Bălcescu » şi pe care le-am citat mai înainte.
Se poate face o îngrăşare extraradiculară şi cu bor, pentru plantele leguminoase producătoare de seminţe. S-au obţinut sporuri de recoltă de seminţe la trifoi şi sfeclă.
Stropirea se face după înflorit. Cantitatea ce se recomandă este de 20 kg de îngrăşămînt cu bor, ce conţine 15 % acid boric şi care se dizolvă în
1	000— 1 200 1 de apă.
S-a făcut o comparaţie între îngrăşarea suplimentară obişnuită şi îngrăşarea suplimentară extraradiculară.
La Staţiunea experimentală pentru selecţia sfeclei de zahăr de la Pervomaisk (U.R.S .S.) s-au obţinut la sfecla de zahăr, în curs de 11 ani, următoarele recolte medii.
Tabelul 133
Efectul îngrăşării suplimentare extraradiculare comparativ cu îngrăşarea suplimentară obişnuită
Tratamentul aplicat	Rădăcinile kg la ha	Procentul de zahăr	Cantitatea de zahăr kg la ha
Neîngrăsat 			29 900	15,5	4 630
îngrăşarea suplimentară obişnuită		32 000	15,6	4 990
îngrăşarea suplimentară extraradiculară . . .	32 300	16,2	5 230
Comparînd recoltele de rădăcini obţinute la cele două feluri de îngrăşare, se constată Că ele practic sînt egale, dar conţinutul de zahăr din rădăcini este
1	I. V. Iakuşkin şi T. R. Borodina, îngrăşarea suplimentară extraradiculară a sfeclei de zahăr, Realizările ştiinţei şi ale experienţei înaintate în agricultură, 8/1954.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
823
cu mult mai mare la recolta obţinută în urma aplicării îngrăşării extraradiculare. Sporul de recoltă de zahăr este de 240 kg la ha.
La îngrăşarea suplimentară obişnuită s-au administrat 140—170 kg de superfosfat, 60—70 kg de azotat de amoniu, 30—40 kg de sare potasică la hectar. La îngrăşarea suplimentară extraradiculară s-au dat 15—20 kg de superfosfat (adică 2,7—3,6 kg de P205), 12—15 kg de azotat de amoniu (adică 3,96—4,95 kg de N) şi 10—12 kg de sare potasică (adică 4—4,5 kg de K20). Aceste îngrăşăminte s-au dizolvat în apă şi sub formă de soluţie s-au stropit frunzele. S-au folosit 600 1 de soluţie la hectar. Dacă se compară rezultatele obţinute la îngrăşarea suplimentară extraradiculară cu cele obţinute la îngrăşarea suplimentară obişnuită la sfeclă, se pot scoate numeroase învăţăminte practice.
La îngrăşarea suplimentară extraradiculară se folosesc de 5—6 ori mai puţine îngrăşăminte decît la îngrăşarea suplimentară obişnuită. în total s-au folosit pentru sfeclă, la îngrăşarea suplimentară extraradiculară, 40—50 kg de îngrăşăminte minerale, iar la îngrăşarea suplimentară obişnuită s-au folosit 230—270 kg de îngrăşăminte minerale.
Coeficientul de folosire a îngrăşămintelor date extraradicular creşte mult, deoarece elementele nutritive din îngrăşăminte pătrund în plantă fără să mai treacă prin sol, unde o bună parte a substanţelor din îngrăşăminte sînt adsorbite sau insolubilizate chimic sau biologic. în experienţele citate, 1 kg de substanţe nutritive din îngrăşămintele aplicate suplimentar, obişnuit, a dat un spor de recoltă de 20—27 kg, iar îngrăşămintele aplicate extraradicular au dat un spor de recoltă de rădăcini de 130—150 kg la ha.
Aplicarea îngrăşămintelor extraradicular se poate face cînd solul este uscat şi frunzele de sfeclă acoperă spaţiul dintre rînduri. Cînd solul este uscat, îngrăşarea suplimentară obişnuită nu are efect, iar cînd frunzele sfeclei acoperă rîndurile, această îngrăşare suplimentară obişnuită nu se mai poate face. Prin îngrăşarea extraradiculară a sfeclei şi a altor prăsitoare, după încheierea rîndurilor, se prelungeşte mult perioada de îngrăşare. îngrăşarea suplimentară extraradiculară se poate face pînă la 3—4 săptămîni înainte de recoltare.
S-a aplicat cu succes îngrăşarea suplimentară şi la alte plante agricole (sparcetă, cocsagîz, cartofi) şi la plante legumicole (castraveţi) şi chiar la pomii fructiferi.
S-au făcut şi la noi experienţe cu îngrăşarea extraradiculară a sfeclei de zahăr cu îngrăşăminte potasice, fosfatice, azotate în concentraţie de 1%, cu acid boric în concentraţie de 0,25% şi cu alte îngrăşăminte purtătoare de Mn, Cu, singure sau combinate, în concentraţie de 0,25 %. Stropind sfecla în august şi septembrie, s-au obţinut sporuri însemnate de recoltă de rădăcini, care conţineau şi o cantitate mai mare de zahăr1.
1 C. Milică, Nutriţia suplimentară extraradiculară a plantelor, «Probleme agricole», 4/1954.
824
îngrăşămintele
§ 6. Problema aplicării îngrăşămintelor şi amendamentelor în R.P.R.
Consumul de îngrăşăminte minerale în ţara noastră a fost foarte redus înainte de anul 1944. în perioada 1933—1943, consumul cel mai mare de îngrăşăminte minerale a fost în 1938, de 11 105 tone, ceea ce revenea la 0,820 kg la hectarul cultivat, faţă de 270 kg la ha în Olanda, 146 kg la ha în Belgia, 108 kg la ha în Germania. Dintre îngrăşămintele folosite mai mult la noi a fost superfosfatul şi în măsură mult mai mică alte îngrăşăminte minerale: salpetrul de Chile, sulfatul de amoniu, cianamida de calciu, sarea potasică, îngrăşămintele combinate. Din 11 105 tone de îngrăşăminte minerale consumate în 1938, 9 014 tone, adică 81%, era superfosfat1.
Industria noastră naţională cu fabricile de superfosfat de la Mărăşeşti, Valea Călugărească, Oraşul Stalin şi cu uzinele de îngrăşăminte azotate de la Tîrnăveni împlinea cu prisosinţă cerinţele foarte reduse de îngrăşăminte minerale ale agriculturii. S-a ajuns chiar să se şi exporte unele cantităţi de îngrăşăminte. Exportul de îngrăşăminte .între anii 1933 şi 1941 a oscilat între 230 şi 292 tone anual.
După anul 1944, producţia de îngrăşăminte a crescut foarte mult. Astfel, în anul 1956, s-au produs 53 800 tone de îngrăşăminte fosfatice. Producţia a crescut cu 700% faţă de producţia din anul 1951. Producţia de îngrăşăminte azotate a crescut în 1956 cu 1 290% faţă de anul 1953 2J
în perioada 1955—1956, agricultura a primit o cantitate totală de 200 000 tone de îngrăşăminte minerale 3.
Industria noastră de îngrăşăminte minerale care se dezvoltă rapid are ca sarcină trasată de Plenara C.C. a P.M.R. din 27—29 decembrie 1956 să pună la dispoziţia agriculturii îngrăşămintele minerale în cantitate din ce în ce mai mare. Este planificat ca în anul 1960 cantitatea de îngrăşăminte ce se va produce să fie de 500 000 tone, din care jumătate îngrăşăminte azotate şi jumătate îngrăşăminte fosfatice.
în anul 1960 este planificat să se îngraşe cu îngrăşăminte minerale 2 000 000 ha cultivate cu porumb şi 1 000 000 ha cu grîu de toamnă.
în ţară la noi se produc în uzine, fabrici şi fabrici-pilot numeroase şi variate îngrăşăminte minerale.
La Combinatul chimic nr. 2 din Tîrnăveni se produce azotat de amoniu cu 34—35% N şi nitrocalcar [cu 20,5% N. La uzinele « P. Poni» de la Valea Călugărească se produce superfosfat cu 17% P205 total, preparat din apatită de Kola importată din U.R.S.S. Se va mai produce superfosfat şi la fabrica
1,8 D. Davidescu, Op. cit.
2	A. Constantine seu, îngrăşămintele chimice ajutor preţios pentru dezvoltarea agri-
culturii, Scînteia din 18 ianuarie 1957.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
825
din Năvodari, regiunea Constanţa şi la Combinatul chimic nr. 2 din TîrnăvenL Aceste fabrici vor produce jumătate din superfosfat sub formă granulată 1.
S-a fabricat pe scară semiindustrială termofosfat alcalin din apatită cu nisip şi carbonat de sodiu, calcinate împreună la temperatura de 1 150—1 200°.
Se mai produce termofosfat magnezian din fosfate naturale;? serpentină, nisip şi cenuşă de pirită, calcinate la 1 400—1 450°.
De asemenea se produce termofosfat fără fluor, din apatită cu nisip şi cenuşă de pirită, topite în prezenţa vaporilor de apă. Acest termofosfat conţine 25% P205.
Se mai fabrică şi îngrăşăminte cu N şi P, sub denumirea de amofos, care este un fosfat monoamoniacal, cu peste 50% P205 şi 10% N. Sînt în cercetare, în vederea fabricării, alte multe forme de îngrăşăminte combinate cu N, P şi K.
Dintre îngrăşămintele potasice s-a obţinut un termofosfat potasic din feld-spat potasic şi apatită, calcinate la 1 200°.
Se studiază zăcămintele de săruri potasice naturale, care conţin KC1, K2 S04, MgCl2, din Valea Trotuşului, pentru a se obţine îngrăşăminte potasice2.
S-a căutat să se obţină îngrăşăminte potasice din feldspaţi potasici, prin calcinare cu CaCl2 şi CaC03 şi cenuşă de pirită, la temperatura de 1 300°. KC1 ce se formează se volatilizează şi se separă. Se formează săruri ce conţin circa 50% KC1, iar după două recristalizări, conţinutul de KC1 este de 85—95%. La fel s-a căutat să se obţină îngrăşăminte potasice din nisipurile glauconitice, care conţin potasiu şi fier, prin acelaşi procedeu de fabricare ca şi din feldspaţii potasici.
îngrăşămintele minerale ce se pun la dispoziţia agriculturii se pot procura astăzi la următoarele preţuri per kg: 1,26 lei azotatul de amoniu şi nitrocalcarul, 0,80 lei superfosfatul, 1,26 lei sarea potasică. îngrăşămintele minerale se vor ieftini pe măsură ce se perfecţionează procesul de fabricare şi cantităţile fabricate vor fi mai mari.
Chiar la preţurile actuale, rentabilitatea îngrăşămintelor este asigurată prin sporurile mari de recoltă ce se obţin, dacă aplicarea îngrăşămintelor se face corect după nevoile plantelor şi starea de fertilitate a solului şi dacă se aplică măsuri agrotehnice raţionale.
Totuşi, îngrăşămintele chimice nu acoperă decît o mică parte din ceea ce este necesar pentru a se menţine şi spori fertilitatea solului şi a se obţine producţii mari şi susţinute. întrebuinţarea îngrăşămintelor organice, în special a gunoiului de grajd şi a îngrăşămintelor verzi, cultivarea leguminoaselor anuale şi perene constituie principalul mijloc de a ridica producţia.
1	E. Ionescu, Cercetarea şi perspectiva producţiei de îngrăşăminte fosfatice, potasice şi complexe şi cu microelemente în R.P.R., Referat prezentat la Consfătuirea A.S.I.T. din Oraşul Stalin, 10—13 ianuarie 1957.
2	P. Potop, Referat asupra perspectivelor de obţinere a sărurilor de potasiu în ţara noastră. Referat prezentat la Consfătuirea A.S.I.T. din Oraşul Stalin, 10 — 13 ianuarie 1957.
■826
îngrăşămintele
Cantitatea de gunoi de grajd ce se produce la noi este foarte mare. Luînd ca bază numărul de animale ce-1 vom avea în 1960, cantitatea de gunoi de grajd se evaluează la 63 500 000 tone de gunoi de grajd nefermentat, care la un conţinut mediu de 0,5 N, 0,25 P2Os şi 0,6 KaO cuprinde 317 600 tone de N, 158 800 tone de P205 şi 381 120 tone de K20 x.
Elementele nutritive pentru plante pe care le cuprinde gunoiul de grajd, produs la noi în ţară în fiecare an, echivalează cu o cantitate foarte mare de îngrăşăminte minerale. Azotul, de pildă, din gunoiul de grajd produs într-un an echivalează cu peste 1 000 000 tone de azotat de amoniu.
Pe lîngă aceste elemente nutritive principale, în gunoiul de grajd se găsesc cantităţi mari de macro-şi microelemente.
Avem în ţară rezerve foarte mari de gunoi de grajd, care conţin elemente nutritive cu care putem îngrăşa cu mult folos în fiecare an cel puţin 1 500 000 ha.
Aceste rezerve foarte mari de elemente nutritive pot fi folosite în întregime de plantele cultivate, dacă gunoiul de grajd se fermentează şi se foloseşte cu o grijă deosebită. Se măreşte provizia de azot din solurile ţării noastre şi prin cultivarea leguminoaselor, care îmbogăţesc solul cu azot atmosferic. Cele 350 000 ha de leguminoase anuale (mazăre, fasole, linte etc.) aduc în fiecare an aproximativ 28 000 tone de N, iar cele 500 000 ha de leguminoase perene (lucernă, trifoi, sparcetă etc.) aduc aproximativ 75 000 tone de N.
îngrăşămintele minerale nu exclud, ci le completează pe cele organice. Calcu-lînd cantităţile de elemente nutritive ce se extrag din sol în fiecare an prin recolte şi ţinînd seamă de restituirea unor cantităţi mari de elemente nutritive prin îngrăşămintele organice şi cultivarea de leguminoase, rămîne totuşi un deficit de 326 123 tone de N, 122 648 tone de P205 şi 420 033 tone de K20 2. Acest deficit exprimat în îngrăşăminte minerale este de 1 019 000 tone de azotat de amoniu (32% N), 766 000 tone de superfosfat (16% P205) şi 210 000 tone de sare potasică 40%. S-a luat numai 30% din deficitul de potasiu, ţinînd seamă de buna aprovizionare a solurilor noastre cu potasiu.
Raportînd la hectarul de teren cultivat rezultă că este nevoie în fiecare an de 130 kg de îngrăşămînt chimic. în prezent, agricultura primeşte numai 250 000 tone anual, ceea ce înseamnă că se acoperă numai 12% din necesarul total de îngrăşăminte minerale.
Problema amendamentelor pentru solurile acide, căreia i s-a dat pînă acum o importanţă redusă, poate fi rezolvată mult mai uşor la noi în ţară. Dispunem de cantităţi considerabile de roci calcaroase, care numai printr-un proces de fărîmiţare pot fi folosite pe cele aproape 4 000 000 ha de podzoluri secundare şi
1	D. Davidescu şi M. Nicolaescu, Perspectivele folosirii îngrăşămintelor minerale în R.P.R., Raport prezentat la Consfătuirea A.S.I.T. din Oraşul Stalin, 1957.
2	D. Davidescu. Op. cit.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării lor în R.P.R.
827
soluri brune podzolite 1t care cer o grabnică modificare a reacţiei acide, cu urmări foarte favorabile pentru însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestor soluri.
Punerea în valoare a sărăturilor de la noi poate fi realizată cu amendamente cu calciu şi îndeosebi cu gips. Se găsesc în regiunile salifere de la noi cantităţi mari de gips care, printr-un proces industrial foarte simplu de sfărîmare, pot fi folosite cu mult succes pentru ameliorarea terenurilor sărăturoase din ţara noastră.
Se produc în ţară cantităţi mari de îngrăşăminte bacteriene. Din 1936—1939, la secţia de fitopatologie a Institutului de cercetări agronomice s-au preparat cantităţi mici de nitr'agin, numai pentru soia. în anul 1950 s-a infiinţat un laborator pentru producerea îngrăşămintelor bacteriene. Acest laborator s-a transformat în 1954 în Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene cu sediul la Băneasa-Bucureşti. Astăzi se prepară nitragin pentru toate leguminoasele principale cultivate la noi. Se prepară azotobacterin şi de curînd se prepară fosforobacterin şi silicobacterin.
1	D. Davidescu Op. cit.
PARTEA a Vl-a LUCRAREA SOLULUI
t
i
l
CAPITOLUL I
ARATUL
§ 1. In ce constă şi care sînt efectele aratului
Plantele cultivate, precum şi microorganismele folositoare trebuie să găsească în sol aer, căldură, apă, hrană şi celelalte condiţii de viaţă. Un rol însemnat în asigurarea acestor condiţii îl au lucrările solului care se fac înainte şi după semănat.
Lucrarea de căpetenie aplicată solului înainte de semănat este aratul.
Prin arat se întoarce, se mărunţeşte, se amestecă şi se afînează un strat mai gros sau mai subţire de sol, numit brazdă.
Brazda dislocată de către plug se ridică, se răsuceşte pe cormană, alunecă pe suprafaţa ei, se sfărîmă în bulgări care cad apoi în urma plugului şi se mărun-ţesc. în interiorul bulgărilor solul este îndesat, micro- şi macroagregatele sînt strîns apropiate. După sfărîmarea bulgărilor micro- şi macroagregatele se aşază mai afînat, lăsînd între ele spaţii necapilare mai mari.
Există şi o altfel de mărunţire a solului, ajutată mult prin arătură, datorită îngheţului şi dezgheţului, umezirii şi uscării. Apa ce înconjoară fiecare particulă elementară de sol, sau fiecare microagregat, prin îngheţare îşi măreşte volumul. Prin mărirea volumului particulele elementare şi microagregatele se depărtează unele de altele. La dezgheţ, apa revine la volumul ei iniţial, dar particulele elementare şi microagregatele de sol rămîn depărtate.
Apa pătrunde în spaţiul dintre particulele elementare şi microagregatele de sol pe care le desprinde şi le depărtează unele de altele. După ce solul pierde apa prin uscare, particulele şi microagregatele de sol rămîn desprinse unele de altele.
Se observă sfărîmarea bulgărilor primăvara în ogoarele făcute din toamna anului precedent şi lăsate în brazdă crudă peste iarnă. Iarna şi primăvara devreme, prin variaţie de volum, bulgării tari sînţ complet sfărîmaţi. La fel, bulgării scoşi la suprafaţă din vară pînă toamna se sfărîmă prin umezire şi uscare succesivă.
.832
Lucrarea solului
mVo/%
Efectele aratului sînt multiple şi cele mai importante sînt următoarele: Microorganismele solului ca şi materia organică se repartizează uniform pe	adîncimea stratului arat.
Se aduce la	suprafaţă o parte din sărurile	şi coloidele	care fuseseră trans-
portate mai în adîncime prin acţiunea de levigare a apei.
Se scoate la suprafaţă solul cu structură bună şi se îngroapă stratul de sol pulverizat de la suprafaţă în adîncime unde sînt condiţii pentru refacerea structurii.
Se îngroapă	sub brazdă paiele miriştii	sau	alte resturi	de la plantele cultivate. Mai tîrziu,	ele se mineralizează dacă	descompunerea	este aerobă sau dau
naştere la humus dacă descompunerea este parţial anaerobă.
Se distrug buruienile care consumă parte din apa, hrana cît şi lumina plantelor cultivate. Buruienile tăiate de piesele active ale plugului ajung sub brazdă unde se descompun. De asemenea seminţele ajung la adîncime unde cu greu mai pot încolţi sau chiar dacă încolţesc, tulpinile lor nu pot ajunge la suprafaţă.
Rizomii şi rădăcinile unor buruieni se scot la suprafaţă unde se usucă. O parte din aceşti rizomi şi rădăcini, scoase la suprafaţă, se adună sau se taie în bucăţi cu discuitorul.
Prin arat, solul se afînează. Rămîne afînat şi după efectuarea arăturii, deoarece particulele elementare şi microagregatele se desprind unele de altele încît au mai puţine puncte de contact între ele. Urmarea acestei afînări este sporirea spaţiului lacunar şi deci mărirea volumului total al solului. Volumul solului şi deci al spaţiului lacunar se măreşte după arătură, cu 20—30% (fig. 103). Afînarea este unul din efectele cele mai de seamă ale arăturii. Solul afînat este bine aerat. Toate gazele vătămătoare plantelor de cultură şi microorganismelor din sol ce se acumulează în solurile nelucrate sînt înlocuite cu aer proaspăt. Se face deci o primenire a aerului din sol. în aerul proaspăt proporţia de gaze este normală, identică cu a aerului din atmosferă.
într-un sol aerat, seminţele pot germina, deoarece găsesc oxigenul necesar oxidării şi deci mobilizării substanţelor de rezervă. Un sol afînat se încălzeşte mai repede. O temperatură mai ridicată este necesară germinaţiei.
Rădăcinile plantelor pătrund şi se ramifică cu mai multă uşurinţă în solul afînat, mai ales în primele faze de vegetaţie. Curînd după încolţire, plantele îşi pot procura elementele nutritive şi apa de care au nevoie pentru creştere dintr-un volum mai mare de sol.
Fig. 103 — Gradul de afînare a stratului arat şi a celui nearat
Aratul
833
* Într-un sol afînat, deci cu aer mai mult, plantele absorb cantităţi mai mari de elemente nutritive decît într-un sol neafînat, cu mai puţin aer. Porumbul, de pildă, cultivat într-un sol umed şi cu aer puţin a crescut repede după ce a primit aer prin presiune. Creşterea rădăcinilor şi tulpinilor a fost însoţită şi de absorbţia unor cantităţi mai mari de elemente nutritive. Unele elemente au fost absorbite în cantităţi mai mari decît altele. în ordine descrescîndă, absorbţia a fost următoarea: K, N, Ca, Mg, P 1.
într-un sol arat, deci într-un sol afînat, cu o proporţie mai mare de spaţii necapilare, apa ploilor pătrunde uşor, se infiltrează treptat în straturile mai adînci unde este mai bine păstrată şi folosită.
Cît de multă apă se înmagazinează şi se păstrează în solul lucrat, în comparaţie cu acelaşi sol nelucrat se poate vedea din datele următoare 2.
Tabelul 134
înmagazinarea apei din precipitaţii în solul arat şi nearat
	Procente din apa de precipitaţii	
	în solul afînat, arat	în solul îndesat, nearat
Apa înmagazinată		21,9	10,2
Apa infiltrată		64,4	9,6
Apa evaporată 		13,6	80,1
După cercetările lui I s m a i 1 s k i un sol afînat prin arătură acumulează de 2—2,5 ori mai multă apă, decît acelaşi sol îndesat.
într-un sol arat se fac rezerve de apă pe care le folosesc plantele în perioadele de secetă cînd aprovizionarea cu apă din precipitaţii încetează.
Un sol arat nu numai că înmagazinează o cantitate mai mare de apă, dar o şi reţine timp mai îndelungat. Capacitatea maximă de apă este mai mare la un sol arat decît la unul nearat.
Iată cum variază capacitatea maximă de apă a solului în funcţie de gradul de afînare şi de compoziţia mecanică, după datele lui Haberlandt3.
Prin afînare s-a mărit foarte mult capacitatea maximă de apă a fiecărui sol.
Prin aratul de la începutul verii se distrug crăpăturile solului, porţile prin care ies şi se pierd în atmosferă, sub formă de vapori, cantităţi foarte mari de apă.
în regiunile agricole, unde cad cantităţi mari de precipitaţii şi acestea sînt neuniform repartizate, este absolut necesar să se înmagazineze în sol o canti-
1	K. Lawton, The influence of soil aeration on the growth and absorbtion of nutrients, by corn plants. Soil science Soc. Am. Proc. 10. 1945, din Soil Physical conditions and plant growth edited by Byron T. Shaw, 1952.
2	P. Diffloth, Agriculture generale, Labours et assolements, 1922.
3	A. E. Mitscherlich, Bodenkunde fur Land und Forstwirte, Paul Parey, Berlin 1923.
53 — Agrotehnica
834
Lucrarea solului
tate mare din apa precipitaţiilor, iar această rezervă de apă să fie folosită de plante, atunci cînd consumul lor sporeşte şi cînd aprovizionarea cu apă din precipitaţii întîrzie. Problema acumulării apei în sol este esenţială pentru cea mai mare parte din suprafaţa agricolă a R.P.R.
Tabelul 135
Capacitatea maximă de apă în soluri cu textură şi grad de afînare diferite
T r a t a rn e n t u 1	Sol cultivat %	Nisip de cuarţ /o	Sol turbos %
Afînat				j 59,0	3G,7	221,6
Aşezat		 			45,8	28,6	157,2
îndesat				37,9	24,4	132,7
într-un sol arat, aerul atmosferic pătrunde cu uşurinţă şi măreşte proporţia de oxigen. Numeroase microorganisme din sol folosesc oxigenul din aer pentru oxidarea substanţelor organice spre a-şi procura C02 şi energia necesară. în această grupă sînt cuprinse bacteriile heterotrofe aerobe care descompun materia organică din sol pînă la compuşii simpli, ca: C02, H20, NH3, SH2, P, Ca, Mg, Fe etc. Astfel de descompuneri se fac complet în solurile aerate, deci bine lucrate. Compuşii rezultaţi sînt transformaţi în săruri solubile: nitraţi, sulfaţi, fosfaţi, bicarbonaţi etc. Amoniacul de pildă, nu se poate transforma în nitraţi fără oxigenul din aer. într-un sol arat, o cantitate mai mare de oxigen intensifică procesele de nitrificare iar activitatea mai intensă a microorganismelor se poate judeca astfel şi după conţinutul de nitraţi.
Conţinutul în nitraţi în medie pe timp de un an întreg, determinat pînă la 40 cm adîncime, în aceleaşi soluri lucrate şi nelucrate se vede din tabelul următor:
Tabelul 136
Conţinutul în nitraţi pînă la 40 cm adîncime, în mg, la 1 kg de sol, în soluri
lucrate şi nelucrate *
Adîncimea	Cernoziom		Lăcovişte		Podzol	
cm	Nelucrat J	Lucrat	Nelucrat	Lucrat	Nelucrat	1 Lucrat
0-20		| 0,58	36,42	0,35	34,44	0,26	33,82
20-40 		J 0,34 l	14,94	0,11	30,79	30,10	14,14
* D. B. Todorovici, Agricultura generală (limba sîrbă) Belgrad 1955.
Dacă se compară cifrele medii se constată că în cursul unui an conţinutul în nitraţi al solurilor lucrate a crescut cu de 56 de ori în cernoziom, 141 de ori în lăcovişte şi 133 de ori în podzol.
Aratul
835
Ca rezultat al procesului de nitrificare se solubilizează şi alte elemente nutritive, în afară de azot. Acidul azotic, rezultat din oxidarea amoniacului, solubilizează fosforul şi calciul din fosfaţii de calciu insolubili, după următoarele reacţii chimice:
a)	(P04)2Ca3 + 2 NOgH = (P04)2Ca2H2 + (N03)2Ca
insolubil	solubil	solubil
b)	(P04)2Ca, + 4 NOaH = (P04)2CaH4 + 2 (N03)2Ca
insolubil	solubil	solubil
Fosfatul tricalcic s-a transformat, în primul caz, în fosfat bicalcic cu solu-bilitate mijlocie şi nitrat de calciu solubil (a). în cazul al doilea a rezultat fosfat monocalcic solubil şi nitrat de calciu solubil (b). Deci ca rezultat al nitrificării s-au solubilizat pe lîngă azot, încă două elemente nutritive, de mare însemnătate, fosforul şi calciul.
în mediul aerob, deci în solul afînat, activitatea microorganismelor aerobe este foarte intensă; ele descompun cantităţi mari de materie organică din care rezultă o cantitate corespunzătoare de bioxid de carbon. Bioxidul de carbon, împreună cu apa în care se dizolvă cu uşurinţă, contribuie în mare măsură la solubilizarea compuşilor insolubili cu fosfor, calciu, potasiu etc. după cum rezultă din următoarele reacţii chimice:
(P04)2Ca3 + 4 COsH2 - (P04)2CaH4 + 2 (C03H)2Ca
insolubil	solubil	solubil
C03Ca + C03H2 = (C03H)2Ca
insolubil	solubil
2 SigOgAlK. + C03H2 = Si209Al2H4 + C03K2 + 4 SiO,
insolubil	insolubil	solubil	insolubil
Bacteriile care fixează azotul din atmosferă, cele nesimbiotice ca şi cele simbiotice se înmulţesc şi activează numai unde solul este bine aerat.
Aşadar, prin arat se solubilizează elementele nutritive de care au nevoie plantele cultivate atît din compuşii organici, cît şi din cei anorganici. Prin arat se	asigură fixarea unei cantităţi mai mari	de azot din	atmosferă.
Lucrarea solului provoacă o	afînare,	o înviorare	şi o mărire	a	fertilităţii
lui care se reflectă în producţie.
Un supliment de afînare în sol de 3,1 % a sporit producţia cu 8,4 % la cereale. Un supliment de afînare de 2,7 % a sporit producţia cu 8,1 % la sfeclă şi	un supliment de 2,2 % a sporit	producţia cu 10,3 %	la cartofi.
Este necesară nu numai	afînarea stratului	arabil, dar	şi	afînarea
subsolului.
Dar afînarea nu trebuie să fie excesivă. Dincolo de o anumită limită a spaţiului lacunar şi anume dincolo de 58 %, spaţiul necapilar devine prea mare şi apar
836
Lucrarea solului
procese negative: apa se infiltrează prea repede, aerul se primeneşte prea des, evaporaţia se intensifică şi solul se usucă1.
§ 2. Diferite maşini şi unelte cu care se execută aratul
Plugul mono brăzdar obişnuit. Plugul este unul din instrumentele cele mai ingenioase, pe care le-a născocit mintea omului. El a evoluat dintr-un simplu cîrlig cu vîrful tare, cu care omul primitiv zgîria pămîntul, spre a face un strat pentru seminţe.
Acest instrument s-a perfecţionat mereu în cursul veacurilor. Ultimele
Fig. 104 — Plug monobrăzdar cu antetrupiţă
I,	Fierul lat; 2, Cormană; 3, Trupiţă; 4, Plazul mic; 5, Plazul mare; 6, Şuruburi de grindei cu piuliţă;
7, Coarne reglabile; 8, Cuţit lung; 9, Brida de fixare a cuţitului lung; 10, Fierul lat al antetrupiţei;
II,	Cormana antetrupiţei; 12, Corpul antetrupiţei; 13, Brida de fixare a antetrupiţei; 14, Grindeiul;
15, Bara de fixare a lanţurilor; 16, Lanţul grindeiului; 17, Roata mică (din stinsa); 18, Roata mare (din dreapta); 19, Cîrlig de tracţiune; 20, Cuiul cu lanţ pentru cîrlig; 21, Osia dreaptă scurtă; 22, Osia stingă lunga; 23, Brida de fixare a osiei; 24, Ramă pentru reglarea adîncimii; 25, Şeaua grindeiului; 26, Bara de susţinere a şeii; 27, Ramă pentru reglarea lăţimii brazdei; 28, Brida de susţinere a ramei; 29, Lanţul stîng cu şurub (butoiaş); 30, Şurub dublu (butoiaş pentru lanţ); 31, Lanţul drept; 32, Lanţul complet cu
şurub dublu; 33, Locul de fixare a oticului de curăţire: 34, Mînere de lemn
perfecţionări s-au adus plugului la începutul veacului al XlX-lea, cînd i s-au adaptat mecanismele de reglare şi cînd s-au părăsit organele de lemn pentru construcţia în întregime din fier şi din oţel.
Cadrul şi planul acestei lucrări nu ne îngăduie să ne ocupăm de construcţia plugului şi de foarte numeroase tipuri de pluguri. Vom aminti numai de cîteva lucruri esenţiale, necesare pentru a înţelege tehnica aratului.
Părţile principale ale plugului propriu-zis sînt grindeiul, coarnele, fierul lung şi trupiţa sau corpul de plug propriu-zis. Trupiţa este alcătuită din bîrsă, care este un ax robust vertical, legat de grindei. Pe acest ax sînt montate piesele active ale plugului: brăzdarul (fierul lat) şi cormana (fig. 104).
Fierul lat sau brăzdarul şi cormana pot fi considerate cele mai însemnate piese active ale plugului, deoarece ele îndeplinesc acţiunea principală a arăturii.
1 E. Gunther, Die Technik in der Landwirtschaft, 10/1934, citat după Liviu Pop: De ce arăm pămîntul « Agricultura », 1, 2, 3/1947.
Aratul
837
Brăzdarul consumă 35—50 % din forţa de tracţiune. De aceea, el trebuie să fie foarte rezistent. Pentru a micşora rezistenţa ce opune solul, brăzdarul trebuie să fie bine şlefuit, iar buloanele cu care se fixează de bîrsă trebuie să aibă o montare perfectă, capetele acestor buloane să fie îngropate la nivelul suprafeţei brăzdarelor.
Cormana consumă 10—15 % din totalul forţei de tracţiune. Trebuie şi ea să fie bine şlefuită cu buloanele îngropate la nivel. Pentru a-i da o mai mare rezistenţă, se face din trei foi de oţel, din care foaia din mijloc este de oţel moale.
Cormanele pot fi de trei feluri: elicoidale, cilindrice şi combinate. Cormanele elicoidale răstoarnă brazda foarte bine, cu aproape 180°; sînt indicate pe ţeline şi soluri grele.
Cormanele cilindrice nu răstoarnă complet, dar fărîmiţează mai bine. Ele sînt indicate pe soluri uşoare.
Cormanele combinate sau «culturale», întrunesc parţial cele două efecte ale cormanelor cilindrice şi elicoidale. Sînt indicate pe soluri mijlocii în bună stare de cultură.
Plugul se reazemă cu capătul grindeiului pe cotigă sau avantren şi anume pe o piesă ce se poate urca şi coborî, numită şa, piesă care permite reglarea brazdei în adîncime.
De axul cotigei sînt fixate două lanţuri ataşate la o bară transversală fixată pe grindeiu. Aceste lanţuri permit să se deplaseze grindeiul mai spre dreapta sau mai spre stînga, în cursul lucrului şi reglează astfel lăţimea brazdei.
Axul cotigei este aşa fel construit încît o roată mai mică merge pe locul nearat, iar cealaltă, mai mare, pe fundul brazdei precedente.
Prin înaintare, fierul lung sau cuţitul lung taie solul într-un plan vertical, fierul lat în plan orizontal, astfel că rezultă o felie de pămînt paralelipipedică. Această felie este prinsă de suprafaţa superioară a fierului lat şi împinsă spre suprafaţa cormanei. Cormana, primeşte felia de pămînt, o răsuceşte şi o întoarce. Cu acest prilej, felia de pămînt, se rupe în bolovani mai mari sau mai mici, după starea de umiditate a solului şi deci se fărîmiţează.
Se poate regla plugul aşa fel ca să intre mai adînc sau mai în faţă. Pentru a ara mai adînc, se coboară şaua sau perniţa, pe care stă capătul grindeiului, se lungesc şleaurile sau tînjala de la atelajul animalelor. Cînd tînjala sau şleaurile sînt scurte, punctul de inserţie al forţei de tracţiune are tendinţa să se ridice, plugul este scos din brazdă şi arătura este superficială.
Pentru a micşora lăţimea brazdei se scurtează, cu ajutorul şurubului adaptat, lanţul din stînga. Prin aceasta se imprimă plugului, în timpul mersului, o mică deviaţie spre dreapta şi brazda iese mai îngustă.
Cînd vrem ca brazda să fie mai lată, procedăm invers.
838
Lucrarea solului
Reglarea adîncimii şi lăţimii brazdei nu se poate face decît între anumite limite foarte mici, pentru că fiecare plug este construit să lucreze optimum, la o anumită adîncime şi lăţime. Forţat, dincolo de limitele lui constructive, plugul se dereglează şi se poate rupe.
Sînt şi pluguri monobrăzdare suspendate (purtate) fără roţi sau cel mult cu o roată fixată pe un ax vertical, fixat la rîndul său rigid pe grindei. Grindeiul rămîne nesprijinit (fig. 105). Regulatorul de adîncime şi de lăţime al brazdei este fixat
la capătul grindeiului. Prin coborîrea barei de tracţiune fixată pe grindei, brazda se adînceşte; prin fixarea cîrli-gului de tracţiune la dreapta sau la stînga pe o bară laterală dinţată se reglează lăţimea brazdei. Aceste pluguri mai simple se întrebuinţează pentru arat în vii, în pepiniere şi plantaţii de pomi.
Greutatea plugurilor monobrăzdare obişnuite este de 65 — 100 kg. Plugurile de vie, fără cotigă sînt mai uşoare, pînă la 34 kg.
Pentru culturile speciale de lucernă, sfeclă de zahăr, pepiniere de pomi etc., se întrebuinţează pluguri monobrăzdare mai grele, cu greutatea între 150 şi 200 kg, care nu pot fi purtate decît de tractoare puternice.
Pluguri polibrăzdare obişnuite. Sînt pluguri cu două, trei sau patru brazde pentru arături obişnuite şi adînci, iar pentru arături superficiale cu cinci sau mai multe brazde.
La plugurile polibrăzdare de tractor, trupiţele sînt fixate pe rame plane astfel că vîrfurile brăzdarelor să fie în linie dreaptă şi pe acelaşi plan. Rama plugului se sprijină în repaus sau în mişcare pe trei roţi, două laterale şi una în spate, iar în timpul lucrului se sprijină şi pe brăzdare şi plazuri (fig. 106).
De asemenea, plugurile cu tracţiune mecanică au de obicei în locul cuţitului un disc de oţel cu diametrul de 390 mm, 4 mm grosime şi ascuţit pe o lăţime de 5 mm. Discul are un suport care se prinde de rama plugului cu ajutorul unei bride şi a unor plăci de fontă (fig. 107).
Trecerea plugului din poziţia de transport în poziţia de lucru se produce sub influenţa greutăţii proprii şi prin schimbarea poziţiei axului cotit pe care este fixată roata din stînga care parcurge terenul nearat.
Fig. 105 — Plug monobrăzdar suspendat
1 — fierul lung; 2 —bră'zdar; 3 —cormana; 4 —coarnele plugului; 5 — grindei; 6— dispozitiv pentru reglarea adîncimii arăturii; 7 — cîrlig de tracţiune; 8 — dispozitiv pentru reglarea lăţimii brazdei
Aratul
839
în stare de transport, axul cotit al roţii din stînga are poziţia verticală, iar în stare de lucru axul are poziţia orizontală. Trecerea de la poziţia de lucru la poziţia de transport şi, invers, din poziţia de transport în poziţia de lucru se face automat cu ajutorul pîrghiei cu cremalieră. Această pîrghie este mînuită de tractorist cu ajutorul unei sfori legată de capătul pîrghiei.
Fig. 106 — Plug polibrăzdar
(adîncimea maximă de lucru 16 cm; lăţimea totală de lucru 1 m; greutatea 532 kg)
La plugurile suspendate, trecerea din poziţia de lucru în poziţia de transport şi invers se face cu ajutorul unui dispozitiv hidraulic cu care este echipat tractorul.
Dăm mai jos cîteva pluguri de tractor folosite mai mult în agricultura ţării noastre.
Plugul « Ilie Pintilie » cu două şi trei trupiţe, cu ramă de dezmiriştit pentru cinci trup iţe. Lăţimea de lucru este	de 57 cm
cu două trupiţe şi de 85 cm cu	trei trupiţe,
şi 115 cm cu rama cu cinci trupiţe. Poate lucra la adîncimi cuprinse între 12 şi 28 cm. Este folosit în soluri uşoare şi mijlocii cu o rezistenţă pînă la 75 kg pe dm2. Este tractat de KD-35, UTOS-2, UTOS-26 şi IAR-23.
S-a mai introdus la noi în ţară plugul P5-35, fabricat în U.R.S.S., cu cinci trupiţe, fiecare cu antetrupiţă. Este folosit în soluri cu ^ rezistenţă pînă la 120 kg pe dm2. Lăţimea	de	lucru	a	acestui plug este de 1,5 m, adîncimea 25	cm şi mai
mult.	Este	foarte	indicat pentru executat arături adînci de toamnă. Este
Fig. 107 — Montarea cuţitului ca disc
840
Lucrarea solului
tractat în agregat simplu de tractorul DT-54 şi în agregat dublu de tractorul S-80.
Un alt plug este plugul suspendat cu trei trupiţe, cu ramă de cinci trupiţe, pentru dezmiriştit şi arătură superficială. Lăţimea de lucru pentru cinci brazde este de 125 cm. Se cuplează de tractorul cu utilizare universală UTOS-26. Reglarea adîncimii şi lăţimii brazdei şi menţinerea la adîncimea dorită se realizează cu ajutorul dispozitivului hidraulic al tractorului.
Plugul PP-50 execută lucrări de desfundare pînă la adîncimea de 60 cm. Lăţimea de lucru este de 50 cm. Productivitatea teoretică de 0,02 ha/oră. Este tractat de tractorul S-80.
Plugul cu antetrupiţă este un plug normal, care are fixat la partea anterioară, pe grindei, un al doilea corp de plug, construit exact la fel, dar de dimensiuni mai mici. Viliams a popularizat întrebuinţarea acestui plug în agricultura sovietică.
Era destinat la început pentru întoarcerea ţelinelor sau a solelor înierbate. De obicei, această întoarcere se făcea cu pluguri obişnuite în două etape: întîi se făcea o cojire superficială şi apoi urma arătura principală. Întrebuinţînd plugul cu antetrupiţă, amîndouă lucrările se fac o dată.
Viliams a arătat că aratul cu plugul cu antetrupiţă este avantajos chiar pe solurile neînţelenite şi pe care se cultivă plante anuale, pentru motivele, pe care le-am arătat în capitolul despre structură. Am arătat acolo cum structura se strică, de obicei, în stratul superior de 10 cm al solului, iar sub 10 cm rămîne bună.
Plugul cu antetrupiţă introduce în fundul brazdei stratul nestructurat de 10 cm, unde îşi reface parţial structura în anul următor. La suprafaţă este adus pămîntul structurat de la adîncimea de 10—20 cm.
Distanţa dintre vîrful antetrupiţei şi vîrful trupiţei este de 20—25 cm, pentru a nu se aduna resturi vegetale şi a se evita înfundarea.
Aratul cu plugul cu antetrupiţă nu se poate face pe terenuri îmburuienate, pe cele cu mirişte înaltă sau pe cele care au răspîndite paie la suprafaţă. Aceste resturi vegetale trebuie în prealabil înlăturate prin discuire, greblare etc1.
Mai sînt şi alte împrejurări cînd nu putem folosi plugul cu antetrupiţă, de pildă: arătura adîncă, cu care îngropăm bălegarul, şi care se face mai bine cu pluguri obişnuite. Ţelinele cu foarte multe muşuroaie de cîrtiţe, care se întîlnesc pe multe izlazuri din regiunile mai umede, nu se ară cu plugul cu antetrupiţă. Cîrtiţele au scos la suprafaţă foarte mult sol cu structură. Acest strat de sol structurat nu trebuie îngropat din nou cu plugul cu antetrupiţă. Nu se poate folosi plugul cu antetrupiţă pentru defrişări proaspete, care au încă multe rădăcini; pe terenurile pe care stratul fertil este foarte subţire, cînd nu
1 K. A. Poleviţki şi A. N. Karpenko, Maşini şi unelte agricole, Editura Tehnică 1952.
Aratul
841
este permis să se scoată din profunzime sol nefertil; pe mlaştinile drenate care au un strat încă gros de turbă; pe soluri adînci înţesate cu rădăcini de ierburi şi în general pe solurile .podzolice, proaspăt luate în cultură, la care adîncirea stratului arabil trebuie să se facă treptat1.
Sînt şi pluguri polibrăz-dare suspendate (fig. 108) şi tractate (fig. 109) prevăzute cu antetrupiţă. Aşa este plugul de tractor sovietic cu cinci brazde, SK-35 cu antetrupiţă şi cu discuri.
Acesta are ultimele două trupiţe şi antetrupiţe detaşabile şi poate lucra cu trei trupiţe şi trei antetrupiţe (fig. 109).
Pluguri întorcătoare. Pe terenurile în pantă, nu se poate întoarce brazda la dus şi la întors; se întoarce cînd plugul răstoarnă la vale, dar nu se întoarce
Fig. 109 — Plug de tractor cu cinci brazde (SK-35)
1 —dispozitiv de remorcare; 2 —roata din brazdă; 3 —manivela şurubului de reglare a roţii din cîmp; 4 —roata din cîmp; 5 — pîrghia automatului cu cremalieră; 6 — ramă; 7 — cuţit; 8 — antetrupiţă; 9 — tija mecanismului roţii din spate; 10 — trupiţă; 11 — roata din spate; 12 — roata şurubului de reglare a roţii din brazdă; 13 — plaz
1 I. M. Skvorţov, Op. cit.
842
Lucrarea solului
cînd plugul răstoarnă la deal, din cauza pantei. Pentru a înlătura acest neajuns, se construiesc pluguri geamăne, de coastă sau întorcătoare (reversibile). Un astfel de plug are două trupiţe basculante în jurul grindeiului. Cînd o trupiţă lucrează,
cealaltă stă în repaus. Una din trupiţe întoarce brazda normal pe dreapta, cealaltă întoarce brazda pe stînga (fig. 110). Lucrul cu astfel de pluguri se desfăşoară astfel: pornim plugul pe curba de nivel, brazda fiind întoarsă pe dreapta. La capătul locului facem plugul să basculeze şi băgăm în brazdă trupiţa a doua care
Fig. 111 — Plug întorcător cu trupiţă dublă
întoarce pe stînga. In acest chip putem întoarce alături de prima brazdă. La capătul locului basculăm din nou plugul şi aşa mai departe.
Sînt şi pluguri întorcătoare cu o singură trupiţă dublă care se poate învîrti în jurul unui ax (fig. 111). La ducere, brazda se revarsă pe dreapta, iar la întoarcere, se pune în brazdă trupiţa cu corpul care întoarce pe stînga şi brazda se va revărsa alături de cea trasă mai înainte.
Aratul
843
Plugurile geamăne sau de coastă se întrebuinţează şi în cîmpurile de experienţe, unde exactitatea experimentării cere ca să nu fie nici şanţ, nici coamă la mijlocul parcelelor. Acest lucru se poate realiza cu plugul geamăn, care întoarce
alături de brazda anterioară, o dată pe dreapta şi o dată pe stînga, precum am arătat.
De asemenea se recomandă plugurile geamăne cînd avem de lucrat fîşii înguste de teren sau « curele ».
Polidiscurile. Pentru tractoare se întrebuinţează, pe lîngă plugurile obişnuite, plugurile rotative cu discuri sau polidiscurile (fig. 112). Acestea sînt alcătuite din o serie de discuri concave de oţel, ascuţite, care se învîrtesc pe un ax a cărui direcţie este oblică pe mersul de înaintare al maşinii. Discul taie pămîntul datorită poziţiei sale oblice faţă de direcţia de înaintare şi întoarce felia de pămînt, datorită concavităţii sale. Cu plugul cu discuri, se poate face repede o lucrare superficială, destul de bună, dar nu arătură propriu-zisă.
în poziţia de lucru, obişnuit discurile fac cu direcţia de înaintare un unghi de 35°; acest unghi se poate mări sau micşora. Mărind unghiul, unealta face o lucrare mai energică, dar se consumă mai multă forţă de tracţiune.
844
Lucrarea solului
Polidiscurile sînt foarte recomandate şi utilizate pentru dezmiriştiri. Se întrebuinţează adesea şi în locul grapei, pentru a rupe crusta sau pentru a fărâmiţa bolovanii.
Plugurile basculante. Plugurile basculante sînt compuse din două pluguri mono- sau polibrăzdare (fig. 113). Unul din pluguri are ramă cu trupiţe care
răstoarnă brazdele spre dreapta, iar celălalt are ramă cu trupiţe care răstoarnă brazdele spre stînga. în timpul lucrului, unul din pluguri este ridicat în faţa celui care întoarce brazdele. Aceste pluguri sînt trase de cabluri acţionate de motoare electrice sau locomobile cu aburi.
Fig. 113 — Plug basculant polibrăzdar	Garniturile de pluguri acţio-
nate de locomobile cu aburi constau din două locomobile, aşezate una de o parte şi alta de cealaltă parte a lanului. între ele se deapănă un cablu puternic de oţel, care se învîrteşte pe un mosor ce se află sub fiecare locomobilă. De acest cablu este fixat plugul polibrăzdar dublu.
Pe măsură ce înaintează arătura, se deplasează cele două locomobile.
Scormonitoarele de subsol. în anumite cazuri speciale, avem interes să scormonim adînc pămîntul, dar fără să aducem sol din adîncime la suprafaţă, în acest scop, se construiesc pluguri obişnuite, care au fixat de trupiţă, un dispozitiv, care scormoneşte fundul brazdei, fără a o întoarce.
Astfel de pluguri, cu scormonitor de subsol, se recomandă acolo unde pămîntul s-a bătătorit pe fundul brazdelor de la arăturile anterioare şi a format o bătătură impermeabilă numită talpa plugului. Un astfel de neajuns se evită cel mai bine, dacă avem grijă să arăm la adîncimi diferite. Sînt pluguri mono-brăzdare cu scormonitori de subsol (fig. 114). Sînt şi pluguri polibrăzdare cu scormonitor de subsol. Un astfel de plug cu trei trupiţe şi cu scormonitor de subsol este plugul construit la noi P-3-30. Se foloseşte pe soluri grele. Are o rezistenţă
Aratul
845
specifică de 120 kg pe dm2. Se pot face arături pînă la 25 cm, iar scormonitorul mobilizează fundul brazdei pe o adîncime de 3—15 cm. Lăţimea totală de lucru este de 90 cm. Este acţionat de tractorul DT-54. Trupiţa şi scormonitorul din spate sînt demontabile. Cînd lucrează cu două trupiţe poate fi acţionat de tractorul KD-35. Lucrările executate de acest plug sînt calitativ superioare faţă de cele executate cu plugul « Ilie Pintilie ». Răstoarnă şi mărunţeşte bine brazda în soluri grele 1.
Frezele. Pentru a lucra solul mărunt de la început şi a ne dispensa de întrebuinţarea grapei şi a tăvălugului, s-au construit instrumente speciale numite freze. Ele sînt alcătuite din cîrlige de oţel fixate pe un ax, ce se învîrteşte pe măsură ce instrumentul, tras de propriul său motor sau de tractor, înaintează (fig. 115).
Freza sovietică VIME-F-5 are o tobă prevăzută cu piese active demontabile, cuţite pentru terenuri mlăştinoase, cuţite drepte pentru păşuni şi cîrlige pentru terenuri cultivate normale.
Toba este pusă în mişcare de axul cardanic al tractorului şi piesele active atacă pămîntul cu repeziciune; ţărîna mărunţită este zvîrlită în spatele instrumentului. Lăţimea de lucru la frezele mici este de 35—70 cm, iar adîncimea de lucru de 10—15 cm. La frezele mari, lăţimea de lucru este de 1,80 m şi adîncimea de lucru ajunge pînă la 23 cm.
Frezele au neajunsul că nu pot lucra decît pe teren plan, fără buruieni şi rădăcini şi numai atunci cînd solul este în stare optimă de umiditate. Acest moment, pentru lucrul cu freza, este foarte scurt. Un alt mare neajuns al frezelor este că, mărunţind solul în mod exagerat, ele strică structura ceea ce influenţează defavorabil fertilitatea.
Autorii sovietici recomandă întrebuinţarea frezelor numai în cazuri speciale: cînd vrem să amestecăm foarte intim gunoiul de grajd cu solul; pe solurile dese-cate pe care rămîne o cantitate de turbă uscată ce trebuie amestecată cu solul mineral, sau pe ţelinele adînc înţesate cu rădăcini de ierburi, care nu se pot mărunţi cu uneltele obişnuite.
De asemenea, frezele au găsit oarecare utilizare în grădinărie, unde se cere ca solul să fie foarte mărunţit.
Astăzi ţara noastră nu mai este tributară străinătăţii pentru tractoare, pluguri şi alte maşini agricole.
Fig. 115 — Freză cu cîrlig sau ghiare flexibile
1 I. Nistor, Comportarea în exploatare a maşinilor agricole, Referat la Sesiunea ştiinţi-
fică a Institutului agronomic « N. Bălcescu » din anul 1957.
846
Lucrarea solului
Numai în ultimii 4 ani industria noastră de maşini a pus la dispoziţia agriculturii 10 000 de tractoare, 6 000 de semănători, 5 000 de secerători, 5 000 de batoze şi combine şi alte maşini agricole 1.
Uzinele «Ernst Thălmann » din Oraşul Stalin fabrică diferite modele de tractoare, iar uzinele de la Mărgineanca, regiunea Ploeşti şi alte uzine, fabrică pluguri de tractor care s-au răspîndit în gospodăriile agricole de stat şi în staţiunile de maşini şi tractoare.
§ 3. Modul cum se execută arătura
împărţirea tarlalelor. Plugurile obişnuite sînt astfel construite, încît înaintînd pe tarla, ele întorc brazda spre dreapta. De acest lucru trebuie ţinut seama cînd băgăm plugul în brazdă. Putem începe arătura de la marginea tarlalei spre interior. în acest caz, presupunînd că tarlaua este un dreptunghi, brazda este răsturnată de o parte şi de alta. La mijlocul locului arat rămîne un şanţ, care desparte tarlaua în două. Acest fel de arătură se numeşte arătură în lături (fig. 116). Dacă am ara mereu în acest chip, şanţul de la mijloc s-ar adînci, ceea ce nu este de dorit. Pentru a evita aceasta, la lucrarea următoare, sau în anul următor se
Fig. 116 — Arătura în lături (sting a) Arătura la cormană (dreapta)
schimbă felul arăturii. Se începe de la mijlocul tarlalei, se trage prima brazdă, apoi se trage a doua brazdă imediat după cea dintîi şi încălecată peste aceasta. Se urmează mai departe aşa. în acest caz, la mijlocul tarlalei se formează o mică
1 Gherasim Popa, ministrul industriei grele, « Agriculturii, maşini mai multe, mai bune, mai ieftine », Scînteia 3965 din 23 iulie 1957.
Aratul
847
coamă, iar la cele două margini ale ei cîte un mic şanţ. O astfel de arătură se numeşte la cormanâ (fig. 116).
Arătura în lături şi arătura la cormana se face totdeauna în benzi mai late sau mai înguste. Dezavantajul ei este existenţa coamelor şi şanţurilor. Cu cît
3	,
\y 111
Fig. 117 — Arătura într-o parte (stînga) Arătura în spinări (dreapta)
sînt mai înguste benzile, cu atît numărul şanţurilor şi crestelor este mai mare. Dacă benzile se fac mai late, avem dezavantajul că plugul merge prea mult în gol la capete.
Pentru a micşora la jumătate numărul coamelor şi şanţurilor se procedează în felul următor: se înseamnă benzile pe tarla şi se numerotează. Se ară la cormană benzile nr. 1 şi nr. 3, iar benzile nr. 2 şi nr. 4 se ară în lături. Apoi benzile nr. 5 şi nr. 7 se ară din nou la cormană, iar benzile nr. 6 şi nr. 8 se ară în lături şi aşa mai departe.
Aşadar, benzile cu numere fără soţ se ară la cormană, iar cele cu soţ se ară în lături. în felul acesta numărul de coame şi de şanţuri se reduce la jumătate.
Cînd se face arătura la cormană pe fîşii înguste de 6—10 brazde şi mai multe, atunci pămîntul arat oferă o serie de coame, între care rămîn şanţuri. Arătura aceasta se numeşte arătură în spinări (fig. 117). Ea este indicată în regiunile joase, în primul rînd pe solurile de lăcovişte. Apa se strînge şi se scurge pe şanţurile dintre coame, iar semănătura se face pe coame, spre a feri plantele de excesul de umiditate.
Pe tarlalele mari ale G.A.S.-urilor, G.x\.C.-urilor, întovărăşirilor, asociaţiilor agricole, arătura în spinări pe loc plan sau uşor înclinat trebuie să fie făcută
848
Lucrarea solului
pe fîşii late de 30—50 m, care să aibă asigurată panta de scurgere spre şanţurile laterale, iar apa din aceste şanţuri să se scurgă spre un şanţ săpat sau spre o depresiune naturală.
Se mai face arătura în spinări mai înguste pe terenurile în pantă supuse eroziunii. Spinările se fac pe curbele de nivel. Ele opresc scurgerea apei la suprafaţă şi împiedică astfel eroziunea.
Se poate da arăturii o mică pantă faţă de curba de nivel în care caz rigolele servesc pentru derivarea apei.
Lăţimea fîşiilor arate în spinări pe terenuri în pantă variază după înclinare. Pe pante mai înclinate fîşiile vor fi mai înguste, pe pante mai puţin înclinate fîşiile vor fi mai late.
Cu plugul întorcător se fac arături numai într-o singură parte, rămînînd un singur şanţ la marginea tarlalei (fig. 117).
Locurile de formă mai mult sau mai puţin pătrată se pot ara de jur împrejur spre centru.
O astfel de arătură se mai numeşte arătură în figuri. Arătura aceasta nu este recomandabilă, deşi plugul nu merge în gol de loc sau aproape de loc, pentru că în cele patru zone de întoarcere, adică pe diagonale, calitatea arăturii este rea, pămîntul rămîne parţial nearat. De asemenea centrul patrulaterului rămîne nearat sau trebuie arat într-o singură direcţie.
Ori de cîte ori locul permite, trebuie schimbată direcţia arăturii: adică, dacă întîia oară am arat în lung, a doua oară vom ara de-a curmezişul.
Această cerinţă nu poate fi împlinită de ţăranii cu gospodării individuale care cultivă fîşii foarte înguste şi lungi.
Cînd se împart tarlalele mai mari în fîşii ce urmează să fie arate cu plugul tras de tractor, în lături, la cormană etc., trebuie să ţinem seama de randamentul agregatului.
Lăţimea fîşiei va trebui să fie un multiplu cu soţ al lăţimii agregatului. Fîşia nu trebuie să fie prea lată pentru a reduce la minimum mersul în gol al agregatului la capete.
Se poate calcula lăţimea optimă a fîşiei cunoscînd şi lungimea	ei	care nu
trebuie să fie mai mare de 0,8—2, 5 km după următoarea formulă:
L=]j 2 (DA + 8R*),
în care:
L = lăţimea fîşiei;
D = lungimea fîşiei;
A = lăţimea agregatului;
R = raza minimă de întoarcere a agregatului.
Pentru un agregat cu lăţimea de 2,4 m cu raza de întoarcere de	9	m	şi	la
o lungime a fîşiei de 800 m, lăţimea fîşiei, adică L, este de 72 m.
Aratul
849
Adîncimea brazdei. După adîncime, arăturile s-au împărţit în următoarele şase categorii:
dezmiriştitul arătura superficială arătura normală arătura adîncă arătura foarte adîncă arătura de desfundare
în mod obişnuit, aratul se face prin întoarcerea brazdei. Dar şi mobilizarea solului cu pluguri fără cormana sau cu cultivatoare puternice este socotită lucrare a solului echivalentă cu o arătură. Se poate face o arătură cu întoarcerea brazdei combinată cu mobilizarea fundului brazdei, folosind scormonitorul de subsol, aşa cum am arătat mai sus. Adîncimea arăturii se apreciază după grosimea stratului de sol mobilizat.
Lăţimea brazdei. Pentru ca aratul să se efectueze în condiţii bune, trebuie să fie un anumit raport între lăţimea şi adîncimea brazdei.
La dezmiriştiri şi arături superficiale, lăţimea brazdei este mai mare decît adîncimea. Raportul poate fi de 2: 1 sau chiar 3: 1, adică lăţimea brazdei este de două sau de trei ori mai mare decît adîncimea. La arătura normală, raportul dintre lăţime şi adîncime este de 1,414:1 sau 2: 1. La arătura adîncă, raportul este de obicei de 1: 1. La arături foarte adînci, raportul se inversează, lăţimea rămînînd mai mică decît adîncimea.
Se va ţine seama la fixarea lăţimii brazdei de conţinutul de umiditate, de gradul de îndesare şi mai ales de intervalul de timp dintre arătură şi semănat. Cînd solul conţine umiditate prea multă sau prea puţină, faţă de umiditatea optimă, lăţimea brazdelor se va lua mai mică. De asemenea cînd solul este îndesat şi intervalul de timp pînă la semănat este scurt, lăţimea brazdelor se va lua mai mică. Arăturile de primăvară, care se fac, de obicei, curînd înainte de semănat vor avea brazde înguste pentru a nu se scoate bulgări mari care să împiedice semănatul uniform.
Viteza de lucru şi randamentul. Viteza normală de lucru la tractor este viteza a II-a, adică 4,5—5 km pe oră, viteză cu care se obţine o întoarcere bună, o mărunţire şi o afînare puternică. Deşi la o viteză de 7 km pe oră, cu tractoarele mai vechi arătura iese neregulată şi neomogenă, astăzi se construiesc tractoare care lucrează în condiţii optime la viteze de deplasare mult mai mari.
în cazul unui plug de tractor care ară pe o lăţime de 1 m, tractorul mergînd cu viteza a Il-a se ară 4 ha de arătură normală în 10 ore. Dacă plugul are
o	lăţime de 1,50 m se va ara 1,50 X 4 = 6 ha la 10 ore.
Cu plugul monobrăzdar tras de cai, cu lăţimea brazdei de 0,25 m, randamentul lui este 0,75 ha în 10 ore.
5 — 8 cm 10 — 15 cm 15 — 20 cm 20 — 25 cm 25 — 30 cm >30 cm
54 — Agrotehnica
850
Lucrarea solului
§ 4. Reguli generale ale aratului
Este necesar ca procesele fizice, biologice şi chimice din sol să se petreacă vreme cît mai îndelungată.
Prin urmare, tot timpul cînd pămîntul nu este ocupat de o cultură, el trebuie să stea arat şi grăpat, fără buruieni, negru. Prima regulă, deci, se poate formula astfel: pămîntul să fie totdeauna negru. Să nu întîrziem nici o zi aratul după ridicarea recoltei. Excepţie de la aceasta o fac terenurile supuse eroziunii prin apă sau vînt.
Solul trebuie lucrat cînd este reavăn. Această a doua regulă are o însemnătate deosebită şi asupra ei este necesar de stăruit mai mult.
Dacă arăm un sol argilos sau lutos la un conţinut prea mare de umiditate, plugul scoate felii sau curele care se întăresc şi apoi se mărunţesc foarte greu.
Solurile argiloase au în alcătuirea lor o proporţie mare de părticele coloidale care sînt cristaline şi de formă lamelară, ca nişte foiţe de mică, sau de forma unor fibre late şi netede. Fiecare particulă coloidală argiloasă este formată din molecule sau unităţi suprapuse şi uşor legate între ele, care se pot desface şi uni din nou. Părticelele de argilă umezite îşi măresc volumul prin absorbţia apei care depărtează unităţile suprapuse. Părticelele coloidale de argilă bine umezite se lipesc unele de altele cînd sînt presate de piesele active ale plugului. Ele se menţin lipite aşa cum se menţine o lamă şi o lamelă care au între ele un strat subţire de apă. în această stare, solul apare plastic şi se poate deforma şi modela ca o pastă. Cînd se usucă felia de sol argilos, rămîne cu aceeaşi formă din cauza coeziunii mari ce o au părticelele coloidale lamelare. După perioade îndelungate de secetă, cînd solul pierde multă apă şi chiar apa dintre lamele, se formează în masa solului bulgări mari şi consistenţi despărţiţi între ei prin crăpături mai mari sau mai mici.
Dacă arăm cînd solul este prea uscat, scoatem la suprafaţă bulgări mari. Mărunţirea acestor bulgări se face foarte greu şi cu multă cheltuială de energie. Numai la un conţinut mijlociu de umiditate plasticitatea şi coeziunea au valori minime şi solul se poate lucra în condiţii fizice bune, cu cheltuială de energie şi de combustibil normală, cu un uzaj minim al maşinilor şi uneltelor agricole. Aratul solului la un conţinut optim de umiditate are o însemnătate tehnică deosebit de mare, iar consecinţele economice şi organizatorice sînt de asemenea foarte mari.
Un sol argilos sau luto-argilos, arat la un conţinut optim de umiditate, se poate pregăti pentru semănat deseori numai cu o singură grăpare. Acelaşi sol arat la un conţinut prea mare sau prea mic de umiditate, cînd se scot bulgări mari şi consistenţi se pregăteşte pentru semănat prin lucrări numeroase şi repetate de discuire, tăvălugire şi grăpare fără ca totuşi să se poată sfărîmă toţi bulgării. într-un teren bulgăros, semănatul este neuniform, răsărirea
Aratul
851
neomogenă, cu goluri multe în care cresc buruienile şi recolta va fi scăzută cantitativ şi slabă calitativ.
Pe lîngă aceasta, lucrările repetate sfărîmă agregatele şi structura' se distruge în proporţie mare.
Solul trebuie să aibă un conţinut optim de umiditate mai ales dacă este lucrat curînd înainte de semănat. Poate avea un conţinut ceva mai mare sau mai mic decît cel optim şi prin arat se pot scoate bulgări nu prea mari, dacă semănatul urmează la un interval mai lung după arat. Pînă la semănat, bulgării se pot sfărîmă prin uscare şi umezire sau prin îngheţ şi dezgheţ.
Din punct de vedere organizatoric, gospodăriile socialiste, care cultivă soluri grele, trebuie să fie înzestrate cu inventar agricol mai numeros decît gospodăriile ce cultivă soluri mijlocii sau uşoare, pentru ca în perioada scurtă cînd solul are conţinut optim de umiditate să se poată termina lucrările agricole în bune condiţii tehnice şi economice.
Starea de umiditate a solului influenţează în mod covîrşitor calitatea arăturii. Solul trebuie lucrat la starea de umiditate optimă sau umiditate structurală (V i -
1	e n s k i). Numai cînd este arat în această stare, brazda se revarsă după plug în glomerule de diferite mărimi, iar glomerulele îşi păstrează mai multă vreme stabilitatea.
Conţinutul optim de umiditate este diferit de la sol la sol. în general este puţin mai mic decît umiditatea corespunzătoare punctului limită de aderenţă, puţin mai mic de asemenea decît umiditatea corespunzătoare capacităţii de cîmp şi valorii echivalente a umidităţii. Solurile grele şi mijlocii se lucrează bine la un conţinut de umiditate de 15—20% din greutatea solului uscat. Solurile nisipoase, avînd o coeziune foarte mică, fac excepţie de la regula generală, ele se pot lucra bine într-un interval de umiditate mult mai mare: 14—28% din greutatea solului uscat.
Problema umidităţii optime, la care se poate lucra solul, a preocupat pe mulţi cercetători: P. A. Nekrasov socoteşte că umiditatea optimă este 50% din capacitatea capilară. N. A. Kacinski consideră că solul se lucrează cel mai bine la 70% din capacitatea capilară x. Această cifră creşte puţin cînd se lucrează ţelinele, care au o structură foarte bună. De asemenea creşte puţin cînd tractorul lucrează cu viteză mai mare (a Il-a sau a IlI-a).
Cernoziomurile pot fi lucrate bine, după Kacinski, la un conţinut de umiditate de 22,4—25,6% din greutatea solului uscat.
Pe podzoluri, umiditatea optimă este 50—60% din capacitatea capilară.
Pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase se poate realiza o arătură bună cu
o	stare de umiditate care poate să se urce pînă la 95% din capacitatea capilară.
1	N. A. Kacinski, Umiditatea optimă pentru lucrarea solului, « Sovietskaia agronomia », 9/1952 (în 1. rusă).
54*
852
Lucrarea solului
Este necesar, deci, ca în fiecare gospodărie să se ştie care este umiditatea optimă la care se poate ara solul şi să se lucreze, pe cît posibil, numai la această stare optimă.
Solurile bogate în calciu şi humus se lucrează relativ uşor.
Solurile cu structură stabilă se lucrează uşor; la aceste soluri coeziunea în interiorul glomerulelor structurale este mare, dar adeziunea glomerulelor la unelte este mică; coeziunea între glomerule este de asemenea mică şi de aceea rezistenţa pe care o opune solul la lucrul cu uneltele este mică.
Solurile decalcificate şi debazeificate, în care precumpăneşte bioxidul de siliciu coloidal (podzolurile), se lucrează greu pentru că nu au structură.
Starea culturală a solului joacă de asemenea un rol important. Solurile care se află în bună stare de cultură, îngrăşate şi lucrate raţional în trecut, se lucrează bine şi uşor, în timp ce solurile aflate într-o stare rea de cultură se lucrează greu.
Clima şi mersul vremii influenţează calitatea arăturii. în climele umede se realizează greu o arătură bună, din cauză că solul este levigat şi aproape în permanenţă umed. în climele prea aride sau în anii secetoşi, de asemenea calitatea arăturii lasă de dorit. Se ară pe uscăciune şi se scot bolovani, iar mărunţirea acestora cu unelte ajutătoare duce la pulverizarea parţială şi la stricarea structurii.
Cel mai bine se lucrează solurile din zonele intermediare, cu umiditate potrivită, cum sînt cernoziomurile degradate şi solurile brune-roşcate de pădure, cînd nu sînt prea argiloase.
Pentru a realiza la suprafaţă un strat afînat şi mărunţit, arătura trebuie grăpată în aceeaşi zi. Grăpatul nivelează solul şi micşorează suprafaţa de evaporaţie, măreşte procentul de agregate la suprafaţă şi realizează un strat protector pentru păstrarea umidităţii din sol, fără să împiedice pătrunderea în sol a unei noi cantităţi de apă din precipitaţii.
Excepţie fac arăturile de toamnă. Acestea se lasă negrăpate «în brazdă crudă » spre a expune o suprafaţă cît mai mare îngheţului, care este un agent important în realizarea structurii optime. Arăturile de toamnă negrăpate mai îndeplinesc şi rolul de a reţine zăpada.
Această recomandare este valabilă numai în regiunile în care iarna cade multă zăpadă şi temperatura scade mult. în regiuni în care nu cade multă zăpadă şi pămîntul este expus să piardă din umiditatea sa chiar în timpul iernii, acolo trebuie grăpată şi arătura de toamnă.
Rădăcinile plantelor pătrund pînă la o adîncime destul de mare, pînă la
1	m ,şi mai mult. Cerealele trimit rădăcinile pînă la 176—232 cm, leguminoasele la 90—216 cm, sfecla la 173 cm, cartofii la 243 cm, lucerna pînă la 10 m.
Aratul
853
Teoretic, ar trebui deci ca solul să fie mobilizat pe o adîncime cît mai mare. Acest lucru nu este posibil şi nici nu este necesar pentru marea majoritate a plantelor cultivate. Indeobeşte la plantele de mare cultură se face o dezmiriştire, o arătură adîncă de 18—20 cm şi o lucrare superficială de însă-mînţare. Sfecla, bumbacul şi lucerna prosperă şi mai bine într-o arătură adîncă de 25—30 cm. înfiinţarea plantaţiilor de pomi roditori şi de viţă de vie cer o desfundare pînă la cel puţin 60 cm.
Arăturile adînci sînt necesare mai ales pe terenurile îmburuienate, spre a le curăţi. Odată ce	terenul a fost	curăţit şi pus	în	bună stare de cultură,
se pot face arături mai	în	faţă. Este mai important să se	are	la timp, să se are
de două ori, decît să	se	are adînc o	singură dată.
Pe solurile curate	şi	structurate,	se pot obţine	recolte	mari şi cu arături
mai superficiale, la timp făcute, după cum au dovedit experienţele de la Staţiunea experimentală Bezenciuk din U.R.S.S. şi multe experienţe din ţara noastră.
Dar pe solurile plastice, reci, cu subsol puţin permeabil, arăturile adînci sînt indispensabile, pentru a aerisi solul, a stimula viaţa bacteriană şi a uşura pătrunderea rădăcinilor plantelor.
Ne vom ocupa de problema adîncirii arăturii în paragraful despre arăturile de toamnă.
Adîncimea arăturii variază nu numai cu necesităţile plantelor şi cu tipul de sol, dar şi cu mersul vremii şi cu starea de umiditate a solului. în sezonul secetos, cînd solul este uscat, nu putem face decît lucrări superficiale. Arătura adîncă se face în sezonul ploios, cînd solul este în stare optimă de umiditate aşa cum am arătat mai sus.
Nu este bine să se are mereu la aceeaşi adîncime, fiindcă în acest caz se formează la nivelul talpei plugului un strat întărit numit « bătătura plugului».
Lucrările ce se aplică ogorului negru, mai ales, trebuie făcute la adîncimi diferite (în straturi).
§ 5. Lucrarea ţelinelor
Se numeşte ţelină un teren care a stat mai multă vreme înierbat. Deosebim ţeline naturale şi ţeline artificiale. Ţelina naturală rezultă din dezvoltarea spontană a ierburilor, într-o pajişte sau într-o pîrloagă, care se acoperă în decurs de mai mulţi ani cu ierburi. în primii ani ai pîrloagei, se dezvoltă de obicei buruieni cu frunza lată şi pir. Dacă pîrloaga durează vreme îndelungată, în clime secetoase, apar ierburi caracteristice pentru comunităţile vegetale de stepă, Koeleria gracilis, păiuşul oilor (Festuca ovina), colilie (Stipa pennata), pănuşită (Stipa capillata). în această succesiune de comunităţi vegetale, proporţia de humus în sol creşte şi structura devine glomerulară şi stabilă.
854
Lucrarea solului
Ţelina artificială se formează pe sola înierbată, prin procedeele tehnice pe care le-am arătat în partea a IV-a şi care au de scop mărirea proviziei de humus şi realizarea structurii stabile. După cum am arătat în capitolul despre sola înierbată, ţelina în această solă durează 3—4 şi mai mulţi ani, în asolamentul furajer; în asolamentele obişnuite pentru culturi de cîmp, ţelina durează numai
2	ani, iar pe solurile cu o bună structură stabilă, numai 1 an.
Prin lucrarea ţelinei se urmăreşte destrămarea şi descompunerea stratului înţesat cu rădăcini, stoloni şi rizomi şi apoi mobilizarea stratului următor, pentru ca el să se poată cultiva apoi cu o plantă potrivită pentru condiţiile ce s-au creat în solul înţelenit.
Se aplică aceleaşi metode de lucrare a solului, atît ţelinelor naturale cît şi ţelinelor artificiale, dar lucrarea ţelinelor naturale, foarte înţesate cu tulpini, stoloni, rizomi şi rădăcini, este mult mai grea.
Iată, după Skvorţov, diferitele modalităţi de lucrare a ţelinei: a) întoarcerea completă a brazdei cu 180°; h) întoarcerea parţială; c) cojirea cu arătura ulterioară; d) cojirea şi arătura concomitentă; e) arătura cu plugul cu antetrupiţă; f) lucrarea cu freza.
a)	întoarcerea completă constă dintr-o arătură, care se execută vara sau toamna, la o adîncime de 10—12 cm, cu plugul cu cormană elicoidală. Brazda este lată şi se întoarce complet cu 180°, dar nu se fărîmiţează şi nu se aşterne bine pe stratul de dedesubt (fig. 118-1). Sub brazda răsturnată rămîne o pătură de aer izolatoare. Din această cauză, brazda se usucă şi descompunerea resturilor vegetale se face foarte greu. în această stare nedescompusă ţelina arată intră în iarnă.
în primăvara următoare, feliile de ţelină întoarse sînt lucrate energic cu grapa cu discuri sau grapa obişnuită cu dinţi, pentru a mărunţi brazda şi a pregăti terenul pentru planta care se cultivă. în al doilea an descompunerea ţelinei, mai ales a ţelinei naturale, nu este încă terminată. Nu putem ara, fiindcă am readuce din nou la suprafaţă resturile vegetale. Se lucrează iarăşi energic cu discuitorul şi grapa.
După lucrări energice repetate cu grapa şi discuitorul pentru sfărîmarea resturilor de ţelină, solul îşi pierde în bună parte structura stabilă şi fertilitatea scade.
b)	întoarcerea parţială. în acest mod de lucru, brazda se întoarce cu aproximativ 45° (fig. 118-2). Ea rămîne parţial legată de stratul
Fig. 118 — întoarcerea ţelinei
Aratul
855
nearat. Pentru a o lipi şi mai mult şi a micşora golurile de aer, arătura se tăvălugeşte.
Rezultate şi mai bune se obţin, dacă plugul este prevăzut cil un scormonitor de subsol.
în aceste condiţii, ţelina arată are un contact mai strîns cu substratul, aprovizionarea cu apă este mai bună, descompunerea mai activă decît la întoarcerea completă a brazdei. Iarna se adună mai multă zăpadă, datorită crestelor brazdei.
Primăvara se procedează în acelaşi chip ca şi în cazul anterior, neajunsurile sînt aceleaşi, dar într-o măsură oarecare, atenuate.
c)	Cojirea cu arătura ulterioară. Se ară superficial sau se cojeşte la 7—10 cm adîncime. Stratul arat fiind mai subţire, brazda se sfărîmă mai bine, se destramă, se usucă şi formează un strat protector pentru umiditatea din stratul de dedesubt.
După 10—15 zile, se face o arătură de 20 cm, care se execută în bune condiţii de umiditate. Agregatele se revarsă bine şi îngroapă materia organică din stratul cojit. Materia organică astfel îngropată se descompune normal. Pămîntul se aprovizionează bine cu apă şi aer.
Primăvara se face o lucrare superficială cu grapa sau cultivatorul şi se seamănă.
Neajunsul acestei metode este că dacă vremea este foarte umedă, brazda cojită înverzeşte, ierburile se prind din nou şi arătura ulterioară este îngreuiată.
d)	Cojirea şi arătura concomitentă. Această lucrare se face cu două pluguri. Primul cojeşte la 10—12 cm şi al doilea ară şi el la alţi 10 cm. Primul plug aruncă stratul înţelenit în fundul brazdei, iar al doilea plug îl acoperă. în felul acesta, stratul înţelenit intră imediat în descompunere, pregătirea solului pentru semănătura următoare se face astfel în condiţii mult mai bune.
Metoda aceasta se poate executa numai cu pluguri monobrăzdare, cu tracţiune animală, pentru că numai acestea pot merge unul în brazda celuilalt. Nu se poate executa cu plugurile cu tractor polibrăzdare.
e)	Arătura cu plugul cu antetrupiţă, după Viliams. Această metodă permite cojirea şi arătura concomitentă (fig. 118-3). Dar nu cu două pluguri, ci cu un singur plug, prevăzut cu antetrupiţă. Am arătat în paragraful 2 al prezentului capitol construcţia şi modul de lucru al acestui plug. Neajunsul pe care îl prezintă cazul precedent este înlăturat, pentru că se construiesc pluguri de tractor polibrăzdare, înzestrate cu antetrupiţă, care lucrează ca şi plugurile monobrăzdare cu antetrupiţă.
Cînd arătura cu plugul cu antetrupiţă se execută bine, atunci pămîntul ajunge repede în condiţii optime: creşte porozitatea, creşte conţinutul în apă şi nitraţi, stabilitatea structurală a agregatelor se menţine multă vreme.
856
Lucrarea solului
Creşterea conţinutului de apă în ţelina întoarsă cu plugul cu antetrupiţă se vede din datele experimentale obţinute la cîmpul experimental al Academiei agricole «Timireazev» din Moscova, unde s-a urmărit conţinutul de umiditate la ţelina lucrată diferit1.
Tabelul 137
Variaţia conţinutului de umiditate în ţelina lucrată diferit
Modul de lucru al ţelinei	Conţinutul de umiditate, în procente la diferite date după desţelenire			
	11.VIII	l.IX	j 15.IX	7.X
Ţelină nearată	 Telină complet întoarsă 180° 	 Telină parţial întoarsă 45° 	 Ţelină întoarsă cu plugul cu antetrupiţă . .	12,1 13,0 13,5 12,2	13.1 7,2 6,0 16.1	13,4 7,0 8,2 19,2	15,8 6,0 6,1 20,3
Ţelina întoarsă complet şi cea parţial întoarsă au pierdut pînă toamna foarte multă apă, spre deosebire de ţelina întoarsă cu plugul cu antetrupiţa unde treptat s-a acumulat şi s-a păstrat o cantitate mult mai mare de apă.
Metoda de lucrare a ţelinei cu plugul cu antetrupiţă este cea mai recomandabilă. Sînt totuşi cazuri cînd aplicarea ei nu este indicată. Am arătat aceste cazuri în paragraful 2 al prezentului capitol.
f)	Lucrarea ţelinei cu freza. Această lucrare nu este indicată decît pe ţelinele adînc înţesate cu rădăcini de ierburi, care nu se pot lucra prin vreuna din metodele arătate mai înainte.
Timpul cînd trebuie lucrată ţelina. Aceasta este o problemă foarte importantă, pentru că de alegerea potrivită a timpului cînd lucrăm ţelina, depinde starea ulterioară a solului desţelenit şi producţia culturii următoare. Se poate lucra ţelina în primăvara anului cînd semănăm sau în toamna ori vara anterioară acestui an.
Lucrarea ţelinei primăvara este cea mai defavorabilă, fiindcă resturile plantelor de ţelină n-au timp să se descompună. Timpul care rămîne între lucrarea ţelinei şi semănat este foarte scurt şi nu avem posibilitatea să pregătim solul pentru semănat în bune condiţii.
Lucrarea de toamnă a ţelinei, pentru semănăturile de primăvară, dă mult mai bune rezultate. Prin experienţe făcute în regiunea Moscovei s-a stabilit că arătura de toamnă a ţelinei, comparată cu arătura de primăvară, dă la in, un spor de producţie de 27% la fibre şi 13% la seminţe.
Cercetările lui P a v 1 o v s k i, făcute în cîteva sute de colhozuri, din regiunea fără cernoziom a U.R.S.S., au stabilit că lucrarea de toamnă a ţelinei, faţă de
1 V. P. Mosolov, Agrotehnica, Editura de Stat pentru literatura ştiinţifică, 1952.
Aratul
857
lucrarea de primăvară, produce sporuri de 38—62%, la grîul de primăvară, in, mei, plante care se cultivă de obicei după ţelină.
Toamna fiind un sezon lung, este foarte important să se ştie cînd anume trebuie arată ţelina, toamna timpuriu sau toamna tîrziu.
V i 1 i a m s preconiza sola înierbată ca premergătoare numai pentru semănăturile de primăvară. El recomanda ca ţelina să fie arată toamna tîrziu, pentru că o lucrare mai timpurie, spunea el, provoacă o descompunere prea puternică, o mineralizare înaintată şi pierderea de nitraţi. Descompunerea aerobă prea intensă şi mineralizarea sînt, spunea V i 1 i a m s, procese contrare formării şi menţinerii structurii.
Cercetări şi observaţii ulterioare au rectificat opinia lui V i 1 i a m s, opinie care rămîne justă numai pentru solurile nisipoase şi pentru regiunile cu ierni dulci, fără îngheţ, în care sînt condiţii de descompunere aerobă foarte intensă.
« Pe solurile grele însă — spune Skvorţov — cînd toamna şi primăvara sînt reci, mai multe staţiuni experimentale au observat fenomenul contrariu: resturile organice ale stratului cu ierburi rămîn puţin descompuse, nu numai la însămînţarea cerealelor de primăvară, dar cîte o dată şi un an după arat»1.
De aceea, multe staţiuni experimentale din regiunile estice ale U.R.S.S., recomandă pentru lucrarea ţelinei, în vederea semănăturilor de primăvară, o epocă mai timpurie şi anume august-septembrie.
în ţara noastră, sola înierbată se va desţeleni pentru semănăturile de toamna mai devreme, pentru a se pregăti un bun pat germinativ seminţelor, pentru a păstra mai multă umiditate în sol şi pentru a asigura mineralizarea unei părţi din materia organică rămasă de la ierburile perene.
Din experienţele urmărite la staţiunile agricole Valul lui Traian, regiunea Constanţa, Lovrin, regiunea Timişoara, Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, în anii
1951,	1952 şi 1953, rezultă că desţelenirea solei înierbate este bine să se facă după coasa a doua. Astfel, o arătură la 10 cm adîncime efectuată cu plugul obiş-riuit după coasa a doua în iulie sau august, urmată de o altă arătură efectuată cu plugul cu antetrupiţă la 20 cm, cu 3 săptămîni înainte de semănat, a dat la Lovrin un spor de recoltă de grîu de toamnă de 57,2%, la Valul lui Traian de 15% în anul 1951, la Cîmpia Turzii2 de 19,6% în 1953, faţă de recolta obţinută printr-o desţelenire cu plugul obişnuit efectuată cu 20 de zile înainte de semănat. în anii favorabili culturii grîului de toamnă, cînd se fac lucrările de semănat în condiţii bune, cum au fost în anul 1953 la Lovrin, diferenţele de recoltă prin o desţelenire timpurie, după coasa a doua în luna iulie, faţă de o desţelenire tîrzie, cu 20 de zile înainte de semănat, au fost foarte mici.
1	I. M. Skvorţov, Op. cit.
2	A. Părte?iie, Sporirea producţiei grîului de toamnă prin lucrări agrotehnice ştiinţifice, « Probleme agricole », 8/1954.
858
Lucrarea solului
Astfel la Staţiunea experimentală agricolă Lovrin, regiunea Timişoara, s-a constatat în anul 1952—1953, că deşi în parcelele desţelenite mai devreme, după coasele întîi şi a doua, s-au acumulat pînă la semănat o cantitate mai mare de apă şi o cantitate mai mare de nitraţi, totuşi, în urma ploilor abundente din toamnă si iarnă pînă primăvara, conţinutul de umiditate şi chiar cel de nitraţi s-au uniformizat. în primăvara anului 1953, în toate variantele s-au găsit cantităţi mari de umiditate şi nitraţi. Grîul a crescut şi s-a dezvoltat în condiţii bune, dînd o recoltă de 3 438 kg la ha în parcelele desţelenite după coasa întîi, la 25 mai 1952 şi de 3 295 kg la ha în parcelele desţelenite la 11 septembrie 1952, cu 20 de zile înainte de semănat 1.
Pentru semănăturile de primăvară, sola înierbată poate fi desţelenită toamna mai tîrziu. Astfel, din experienţele urmărite la staţiunile agricole: Valul lui Traian, regiunea Constanţa, Tg. Frumos, regiunea Iaşi, Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, Lovrin, regiunea Timişoara, Inand, regiunea Oradea, Studina, regiunea Craiova, în anii 1950 şi 1952, rezultă că grîul de primăvară a dat sporuri ceva mai mari de recoltă, cînd a fost cultivat după sola înierbată desţelenită cu plugul cu antetrupiţă toamna tîrziu, în comparaţie cu recoltele obţinute la grîul de primăvară, semănat în teren desţelenit vara în iulie sau august. în condiţiile acestor experienţe desţelenirea, făcută cu plugul cu antetrupiţă, a sporit puţin recoltele faţă de desţelenirea făcută cu plugul obişnuit. Aceleaşi concluzii sînt valabile şi pentru inul cultivat la Staţiunea experimentală agricolă Măgurele, regiunea Stalin, şi la butaşii de sfeclă cultivaţi la Staţiunea experimentală Lovrin, regiunea Timişoara2.
Pe o pajişte artificială în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « Nicolae Bălcescu » Bucureşti, s-a arat şi lucrat ţelina în vara anului 1948, iar în toamna aceluiaşi an s-a cultivat grîu de toamnă. Rezultatele au fost foarte bune. însuşirile bune structurale ale solului s-au menţinut şi în anul următor, 1950, cînd am obţinut o foarte bună recoltă de porumb.
în concluzie, aratul ţelinei vara timpuriu, cu semănătură consecutivă de grîu de toamnă, este recomandabil şi pentru condiţiile ţării noastre. în regiunile secetoase de la noi, grîul de toamnă după ierburi perene suferă în unii ani de secetă.
Lucrarea ţelinelor înţesate de rizomi. Adeseori, pîrloagele şi ogoarele sterpe sînt năpădite de ierburi cu rizomi. Cazul cel mai frecvent este înţesarea cu pir tîrîtor (Agropyrum repens) sau pirul gros (Cynodon dactylon). Structura care se formează în urma invaziei pirului este bună, dar lucrarea terenului şi cură-
1	I. Bratuy Desţelenirea solei înierbate pentru grîul de toamnă, « Probleme agricole » 8 / 1954.
2	A. VasiliUy şi colaboratorii, Contribuţiuni la sporirea fertilitătii solului, Analele
I.C.A.R., voi. XXII, 1952-1953.
Aratul
859
ţirea lui de pir, în vederea unei culturi următoare, este destul de grea. Se recomandă două metode.
Prima metodă constă dintr-o arătură de vară la 12—13 cm, adîncime la care se dezvoltă rizomii. Rizomii sînt scoşi prin această arătură la suprafaţă. Ei sînt adunaţi prin grăpări repetate, lăsaţi să se usuce şi apoi arşi. Toamna urmează o arătură adîncă prin care rizomii ce au mai rămas sînt băgaţi în profunzime, unde mor asfixiaţi. Dezavantajul acestei metode constă în faptul că grăpările repetate influenţează defavorabil structura, pe de altă parte mai rămîn rizomi neîngropaţi adînc.
A doua metodă, recomandată de V i 1 i a m s, este următoarea: se lucrează cu polidiscul la 10—12 cm, la adîncimea masei celei mai mari de rizomi. Discurile scot rizomii şi-i taie în acelaşi timp. Este bine ca discuirea să se facă de două ori cruciş, cu discurile foarte bine ascuţite, pentru ca tăierea rizomilor să se facă în fragmente cît mai mici. Lăstarii se formează cu rezerve de hrană mai reduse puse la dispoziţie de bucăţile scurte de rizomi. Prin aceasta se consumă o bună parte din substanţele de rezervă acumulate şi rizomii slăbesc. îndată ce cîmpul a început să înverzească, deci pirul poate să sintetizeze hrana şi să-şi refacă rezervele consumate, se face o arătură adîncă; «la această arătură, segmenţii de rizomi, slăbiţi prin lăstărire şi îngropaţi la o adîncime mare, pier sufocaţi şi putrezind, îmbogăţesc solul în substanţă organică » 1.
Arătura adîncă pentru înăbuşirea rizomilor se poate face şi cu plugul cu antetrupiţă, dar bine înţeles, după o discuire prealabilă cum am arătat mai sus. Numai arătura cu plugul cu antetrupiţă nu este suficientă.
Această metodă de combatere introdusă de Viliams a fost verificată experimental de colaboratorii lui.
Iată rezultatele obţinute de prof. M. G. Cijevski care a aplicat mai multe metode de combatere a pirului.
Tabelul 138
Rezultatele diferitelor lucrări aplicate solului înţesat cu rizomi de pir
Nr. crt.	Varianta s	i Procente de i rizomi îngropaţi şi distruşi	Recolta de ovăz obţinută 1 kg/boabe la ha
1	i Discuit la 10 cm adîncime în lung şi în lat, la înver-zire, arat la 22 cm cu plug cu antetrupiţă . . . Discuit la 10 cm adîncime în lung şi în lat, la înverzire, arat la 18 cm cu plug cu antetrupită .....	84,4	4 250
2		61.,0	
3	Fără discuire, arat numai cu plugul cu antetrupiţă la 22 cm adîncime ................	11,1	
4	Arat cu plugul obişnuit si apoi grăpat		3,1	2 650
1 M. G. Cijevski şi colaboratorii, Op. cit.
860
Lucrarea solului
Se poate constata cum în prima variantă cu discuire în lung şi în lat, urmată de o arătură adîncă la 22 cm, s-a distrus cel mai mare număr de rizomi de pir. Aratul mai adînc la 22 cm s-a arătat mai bun decît aratul la 18 cm.
Discuirea în lung şi în lat este bine să fie precedată de o arătură cu plugul obişnuit la 10—12 cm şi mai adîncă. Adîncimea arăturii depinde de grosimea stratului de sol năpădit de rizomi.
Din observaţiile făcute la staţiunile Institutului de Cercetări Agronomice al R.P.R. terenurile infectate cu pir tîrîtor (Agropyrum repens) trebuie arate în prealabil la 12—15 cm, iar cele infectate cu pir gros (Cynodon dactylon) la 18 cm. Dacă terenul este afînat, nu se mai face aratul înainte de discuire.
Iată rezultatele obţinute la staţiunile experimentale ale I.C.A.R. Mărculeşti, regiunea Constanţa şi Tîrgu Frumos, regiunea Iaşi.
Tabelul 139
Efectul discuirii şi aratului în terenurile înţesate cu rizomi de pir *
		Mărculeşti —		- Constanţa			Tîrgu Frumos—Iaşi					
	1951			1952			1951			1952		
	Rizomi de pir kg/ha						Rizomi de pir kg/ha					
Tratamentul			0/			0/	înainte	După	»/			0/
	înainte	După	/o de ri-	înainte	După	/o de ri-	de tratament	trata- ment	/o de ri-	înainte	După	/o de ri-
	de tra-	trata-	zomi	de tra-	trata-	zomi			zomi	de tra-	trata-	zomi
	tament	ment	dispă-	tament	ment	dispă-			dispă-	tament	ment	dispă-
			ruţi			ruţi	în ciire		ruţi			ruţi
							relative					
1. Arat vara la 12 cm.		i i i					i I				j	
adîncime. Discuit în		j	[								i	
lung şi lat. Arat la		|									|	
înverzire cu plugul cu		!	i			|						
antetrupiţă la adînci-												
mea de 20 — 22 cm .	9 970	310	96,6	2 250	240	89,3	100	13,7	86,3	4 625	644	86,0
2. Idem arat la înverzire												
cu plugul obişnuit .	9 970	460	95,4	—	—	—	100	26,6	73,4		—	—
3. Arat vara la 18 cm												
discuit în lung şi lat.												
Arat la înverzire cu										1		
plugul cu antetrupi-	1						1 1					
tă la 20 cm ....	!	i “					i			9 953	929	90,7
* I. Lungu. Combaterea pirului prin metoda Viliams tomparată cu metoda pieptănarii, «Probleme agricole» nr. 6/1953.
Se poate constata eficacitatea deosebită, pe care o are aratul înainte şi după discuire.
Metoda de combatere a pirului menţionată este foarte uşor de aplicat şi dă rezultate excepţional de bune. Se poate aplica şi la noi pe terenurile infectate cu pir tîrîtor şi pir gros.
Aratul
861
După o astfel de lucrare a ţelinei, trebuie să urmeze o cultură deasă, care să umbrească bine solul şi să desăvîrşească astfel distrugerea pirului. Plantele cele mai indicate sînt: porumbul de nutreţ, sorgul de nutreţ, cînepa, iarba de Sudan etc.
în cazul cînd ţelina este formată din ierburi cu rizomi mult mai adînci, cum este în U.R.S.S. Agropyrum ramosum sau cum este la noi costreiul mare (Sorghum halepense), lucrarea solului şi distrugerea plantei ce a înţelenit locul este mult mai grea.
Se aplică în acest caz tot cele două metode de mai sus, cu următoarea deosebire : arătura primă de scoatere a rizomilor la suprafaţă se face mult mai adînc, la 20—25 cm, adică la adîncimea la care sînt dezvoltaţi rizomii. Urmează adunarea lor cu grapa sau fragmentarea lor cu polidiscul. Urmează apoi arătura principală, care se face şi mai adînc, pentru a înăbuşi şi distruge rizomii slăbiţi.
în cazul îmburuienării solului cu pălămidă, se aplică lucrări care duc la epuizarea şi distrugerea plantelor de pălămidă. Metoda este următoarea: se dezmi-rişteşte superficial imediat după recoltare. Partea aeriană a plantei este distrusă. Cînd apar din nou rozetele de frunze, se dezmirişteşte la 10—12 cm cu un plug uşor sau cu discuitorul. La o nouă lăstărire se face arătura adîncă la 22—23 cm x.
în cazul unei înţeleniri cu astfel de buruieni rele, este recomandabil ca terenul să fie tratat 1 an ca ogor negru pentru a avea timp să repetăm operaţiile de slăbire a rizomilor şi de distrugere a lor şi a pregăti astfel solul în bune condiţii pentru cultura următoare.
§ 6. Ogorul negru
Ce se înţelege prin ogor negru. Diferite feluri de ogor negru. Prin ogor negru se înţelege tehnica pe care o aplicăm unui teren timp de 1 an, în care renunţăm la orice recoltă, pentru a avea timpul şi posibilitatea de a aplica solului lucrările cele mai potrivite.
în agricultura veche, extensivă, era obiceiul, după cum am arătat în partea a IV-a, ca pămîntul să fie lăsat mai mulţi ani sau măcar un an « să se odihnească ». în acest an, pămîntul nu primea nici o lucrare şi era folosit ca păşune. în cazul acesta terenul rămînea «pîrloagă», toloacă sau ogor sterp. Pîrloaga, toloaca sau ogorul, sterp, dacă durează numai 1 an, nu aduce practic vre-o îmbunătăţire însemnată solului. Pentru ca solul să fie îmbunătăţit şi cultura următoare să beneficieze de condiţii optime, trebuie ca ogorul sterp să fie lucrat. în acest caz vorbim de ogor negru.
1	I. S. Nesterenko, Combaterea pălămidei prin metoda de istovire, Sovietskaia agronomia, 7/1950 (în 1. rusă).
862
Lucrarea solului
Ogorul negru reprezintă o practică curentă în regiunile secetoase cu soluri brune-deschis şi cu cernoziom din ţările în care gospodăriile au suprafeţe mari^ cum este cazul în U.R.S.S. El asigură reuşita culturii grîului de toamnă, prin faptul că permite lucrarea solului la timp, înmagazinarea unei mai mari cantităti de apă în sol şi mobilizarea unei mari cantităţi de substanţe hrănitoare.
Dar el s-a extins şi în regiunile umede pentru alte motive. De pildă, în Rusia dinaintea Revoluţiei, el a devenit o necesitate în regiunile mai nordice, umede si reci, din cauză că altfel nu se puteau semăna cerealele de toamnă. în aceste regiuni, recoltarea cerealelor de primăvară întîrzia pînă după semănatul grîului de toamnă. Fără ogor negru nu era timp să se semene grîu de toamnă, căci alte plante premergătoare, mai timpurii, pentru grîu nu se cultivau.
în aceste regiuni, cerealele de toamnă nu dădeau recolte bune decît daca solul era îngrăşat cu gunoi de grajd, iar acesta nu se putea încorpora bine solului decît dacă terenul era lăsat 1 an ca ogor.
Nevoia unei păşuni temporare de asemenea a favorizat introducerea ogorului sterp şi chiar a ogorului negru cu arătură tîrzie 1.
în agricultura sovietică de azi, ogorul negru este păstrat în regiunile aride ca un mijloc de a acumula mai multa apă în sol şi pentru combaterea buruienilor, iar în regiunile umede numai pentru acest din urmă motiv. Ogorul negru lipseşte din asolament numai în regiunile în care solul are o fertilitate mare şi în care sînt condiţii de vegetaţie optime, cum este cazul în Cuban, aşa cum am arătat în partea a IV-a, în capitolul despre asolament.
în regiunile bîntuite de eroziune, prin apă sau vînt, sau în regiunile cu multe precipitaţii, ogorul negru are dezavantajele care se vor arăta. Pentru a înlătura aceste dezavantaje se seamănă o plantă pe terenul lucrat ca ogor negru, de obicei o leguminoasă. Cînd a ajuns la un maximum de vegetaţie, leguminoasa se bagă sub brazdă şi serveşte astfel ca îngrăşămînt verde.
în acest caz vorbim de ogor cu îngrăşămînt verde sau ogor sideral. Alteori se cultivă o plantă prăsitoare: porumb sau floarea-soarelui, dar nu pe toată suprafaţa, ci pe fîşii, între care rămîn benzi libere, care se lucrează după tehnica ogorului negru. Planta prăsitoare este cultivată după regulile obişnuite. Un astfel de ogor negru se numeşte ogor negru în benzi sau ogor în culise.
Avantajele şi dezavantajele ogorului negru. Ogorul negru are multe avantaje care justifică aplicarea lui mai ales în gospodăriile cu întinderi mari.
Se înmagazinează în sol o rezervă suplimentară de apă, care foloseşte culturii următoare.
1 I. M. Skvorţov, Op. cit.
Aratul
863
Se combat în mod radical buruienile. Cu fiecare lucrare adîncă sau superficială, o nouă cantitate de seminţe de buruieni este adusă la suprafaţă, pusă în condiţii să germineze şi apoi buruienile răsărite sînt distruse.
Se realizează în sol un mediu aerat, umed şi cald care favorizează dezvoltarea microorganismelor din sol. Procesele de amonificare şi nitrificare se intensifică, rezerva de nitraţi creşte. Creşte de asemenea proporţia de fosfor şi de alte elemente nutritive în forme uşor accesibile plantelor.
Un alt avantaj, de ordin economic şi organizatoric, este că forţele de tracţiune sînt mai bine distribuite, lucrările se fac la timp şi în bune condiţii, sînt suprimate vîrfurile de muncă.
Pentru a folosi în modul cel mai complet avantajele ogorului negru se seamănă după el o cultură de toamnă: rapiţă, orz, in de toamnă, secară sau grîu. Grîul fiind cea mai pretenţioasă şi cea mai însemnată cultură din planul agricol, lui i se rezervă, de regulă, locul după ogor negru, aşa cum am văzut în capitolul despre asolament. Dacă rezervăm ogorul negru pentru culturi de primăvară, nitraţii formaţi, precum şi fosforul şi celelalte elemente nutritive solubile se spală în bună parte din straturile superioare pînă la data semănăturii de primăvară. De aceea, aplicarea ogorului negru ca premergătoare pentru culturile de primăvară nu este indicată şi este admisă numai în mod excepţional, în regiunile cu iarnă foarte aspră şi lungă ca în Siberia.
Pe terenurile expuse eroziunii prin apă, deşi infiltrarea este favorizată, ogorul negru nu oferă o protecţie suficientă contra eroziunii provocată de ploile mari. Cînd terenul este expus eroziunii provocate de vînt, afînarea suprafeţei, mai ales dacă vremea este uscată, favorizează eroziunea.
Lucrările continui care se fac pe ogorul negru măresc permeabilitatea şi favorizează levigarea.
Toate dezavantajele de mai sus se corectează prin acoperirea ogorului cu
o	leguminoasă.
Un alt dezavantaj se referă la rezerva de humus.
Mobilizînd solul timp de 1 an întreg, rezerva de substanţă organică a solului este puternic descompusă de microorganisme. Procentul de humus se micşorează, legivarea calciului se măreşte, condiţiile pentru o bună structură devin mai puţin favorabile. De aceea, Yiliams admite ogorul negru numai ca o măsură tranzitorie, pînă ce lanurile vor fi complet curăţate de buruieni.
Dar şi acest dezavantaj se poate uşor corecta şi se corectează de fapt, dînd solului, în timpul cît se lucrează ogorul negru, o îngrăşare normală cu gunoi de grajd sau aplicînd ogorul negru îngrăşat cu îngrăşăminte verzi. în acest caz, materia organică care se pierde este redată solului prin îngrăşămînt; rămîn prin urmare numai avantajele.
864
Lucrarea solului
Aplicarea ogorului negru pe solurile anormale: prea acide sau sărăturoase, ne permite să întreprindem lucrările de ameliorare corespunzătoare: tratamentul cu var al solurilor acide şi tratamentul cu gips al solurilor sărăturoase.
Ogorul negru este deplin justificat cînd recoltele ce se obţin sînt mari şi compensează pierderile de recoltă din anul precedent cînd nu s-a cultivat nimic, ci numai s-a lucrat solul.
Efectele favorabile ale ogorului negru se prelungesc în anii următori şi reprezintă un mijloc de a avea recolte mari şi asigurate. De aceea în Uniunea Sovietică, pentru cea mai mare parte din regiunile producătoare de grîu, ogorul negru este obligatoriu ca tratament antemergător pentru sola în care se seamănă grîul de toamnă, aşa cum s-a văzut în capitolul în care am vorbit despre asolamente.
Lucrarea ogorului negru. Ogorul negru se poate lucra în trei feluri:
a)	ogor	negru	cu	arătura principală de	toamnă
b)	ogor	negru	cu	arătura principală de	primăvară
c)	ogor	negru	cu	arătura principală de	vară.
a)	Prima variantă	cu arătura de toamnă. Ogorul	negru urmează de obicei
după planta cu care se încheie ciclul asolamentului şi care lasă solul în stare maximă de îmburuienare. Cu ogorul negru începe astfel un nou ciclu, în vederea căruia el curăţă locul şi creează condiţii favorabile. De obicei, ciclul asolamentului se încheie cu o cereală de primăvară.
Să luăm cazul cînd ogorul negru urmează după ovăz, iar după ogor urmează grîu de toamnă.
Se dezmirişteşte imediat după recoltare, iar toamna se ară adînc după cei în prealabil s-a răspîndit gunoiul de grajd. Primăvara de vreme se lucrează cu grapa şi după aceea se lucrează cu extirpatorul pînă în lunile mai sau iunie în sezonul umed cînd se face o altă arătură adîncă. Pînă la semănatul grîului de toamnă se lucrează cu extirpatorul şi grapa. Lucrarea cu extirpatorul se face la adîncimi variate, la început mai adînc apoi mai în faţă. Dacă nu s-a reuşit să se stîrpească buruienile, atunci înainte de semănatul de toamnă cu 3—4 săptămîni se face o arătură superficială de 10—12 cm care se grăpează imediat.
în preajma semănatului se lucrează cu cultivatorul la adîncimea de însă-; mîntare.
Dacă gunoiul de grajd nu s-a dus pe ogor toamna, el se poate duce pe loc primăvara, după terminarea tuturor lucrărilor de semănat, adică în luna mai. Pentru îngroparea gunoiului de grajd se face o arătură normală la 18—20 cm, şi se grăpează imediat. Solul se ară în bune condiţii şi pierderea de umiditate este mică pentru că în luna mai cad la noi ploi suficiente.
Pînă toamna se ţine locul curat şi afînat cu ajutorul grapei şi extirpatorului, iar în preajma semănatului se lucrează cu cultivatorul la adîncimea de însămînţare.
Aratul
865
Cînd ogorul negru se aplică în regiuni mai umede, cum este cazul în unele regiuni din U.R.S.S. şi cum se mai practică încă pe alocuri la noi în Transilvania, atunci îmburuienarea şi îndesarea sînt mai accentuate. în acest caz sînt necesare două arături şi uneori chiar trei şi întreţinerea solului în stare de afînare cu grapa şi extirpatorul.
b)	A doua variantă cu arătura de primăvară. Toamna pămîntul rămîne nearat. Se ară primăvara adînc. Se grăpează imediat.
în această variantă, bălegarul se duce la cîmp în timpul iernii pe zăpadă şi se îngroapă cu arătura principală de primăvară.
Ogorul negru cu arătura de primăvară este indicat atunci cînd nu putem căra bălegarul toamna şi nu putem face arătura în acest sezon, din cauza aglomerării altor lucrări.
După arătura de primăvară se urmează cu lucrările superficiale ca şi în cazul precedent. Nu se mai face o a doua arătură de vară, care ar urma prea curînd şi ar aduce din nou la suprafaţă bălegarul îngropat.
c)	A treia variantă cu arătura de vară. Pămîntul rămîne nearat, toamna şi primăvara. Se ară adînc în mai sau iunie, în epoca ploilor de la noi. Tot atunci se dă şi bălegarul. Se urmează cu lucrările superficiale cu grapa şi cultivatorul, pînă toamna ca şi în cazurile precedente. Toamna se face lucrarea în vederea însămînţării: fie o arătură superficială, fie lucrarea cu cultivatorul.
Toamna şi primăvara, pînă la data cînd se execută arătura, terenul de obicei se păşunează, dar nu trebuie încărcat cu un număr prea mare de animale, pentru ca solul să nu se bătătorească prea mult.
Experienţele întreprinse de Institutul de cercetări agronomice au arătat că nu este o deosebire sezisabilă între cele trei variante din punct de vedere al îmbunătăţirii solului şi al cantităţii de recoltă obţinută de plantele ce urmează după ogorul negru. în multe gospodării se preferă varianta a treia, care ne permite să avem păşune pentru oi în primăvară. Pe de altă parte, arătura se face mai uşor şi în mai bune condiţii în sezonul ploilor de vară, iar dacă dăm bălegar este mai avantajos să-l îngropăm cu o arătură mai apropiată de epoca însămînţării plantei următoare, pentru a se evita pierderile.
Ogorul negru cu îngrăşămînt verde sau ogorul sideral. Cînd acoperim ogorul negru cu o leguminoasă, atunci aceasta se seamănă în două variante: fie toamna, fie primăvara. Toamna, în acest caz facem arătura principală mai de vreme grăpăm şi semănăm o leguminoasă, care rezistă la ger, ca măzărichea de toamnă (Vicia p armonic a, Vicia villosa) sau mazărea furajeră (Pisum arvense)> singure sau în amestec cu secara sau orzul de toamnă. în acest din urmă caz cultivăm borceagul de toamnă.
Cultura de îngrăşămînt verde rămîne pe teren peste iarnă şi primăvara, pînă cînd ajunge să aibă maximum de masă vegetală, adică de obicei pînă în
55 — Agrotehnica
866
Lucrarea solului
luna mai. în această lună, îngrăşămîntul verde este băgat sub brazdă o dată cu arătura principală. Arătura se grăpează imediat. Dacă solul rămîne prea înfoiat se tăvălugeşte şi apoi se grăpează.
în cazul variantei a doua, semănătura leguminoasei se face primăvara după arătura de toamnă sau de primăvară. în acest caz alegem o plantă, care dă masă multă: mazăre, măzăriche de primăvară (Vicia sativa)> bobul (Vicia faba), lupinul (Lupinus angustifolius) sau unul din amestecurile pe care le-am arătat, cînd am vorbit de îngrăşămîntul verde sau de borceaguri de primăvară.
Lăsăm planta leguminoasă să crească (fără a o păşuna bineînţeles) pînă atinge maximum de masă, iar în sezonul ploios o băgăm sub brazdă cu arătura principală, aşa cum am arătat la varianta întîia. Pînă toamna se urmează cu lucrările superficiale, iar toamna se face o arătură de 10—12 cm sau se lucrează cu cultivatorul în vederea semănăturii plantei ce urmează.
Ogorul sideral are neajunsul că planta de îngrăşămînt verde consumă multă umiditate din sol, de aceea nu se poate recomanda decît în regiunile cu umiditate suficientă.
Se poate înlătura acest neajuns, cultivînd planta de îngrăşămînt verde pe
o	parcelă separată, de pe care se recoltează şi se aduce pe sola de ogor negru, întocmai cum se aduce şi gunoiul de grajd.
Ogorul în benzi sau ogorul în culise. în cazul acesta, benzile de ogor negru sînt despărţite prin fîşii cultivate cu plante prăsitoare. Cultura plantei prăsitoare se face după regulile ei proprii, iar benzile tratate ca ogor negru, se lucrează după una din cele trei variante arătate mai sus.
Plantele prăsitoare cele mai obişnuite sînt porumbul, floarea soarelui sau sorgul. Se cultivă trei sau patru rînduri din aceste plante. Ele servesc ca perdele de protecţie şi contribuie la păstrarea unei cantităţi mai mari de umiditate în ogorul negru. Benzile de ogor negru se fac de 12—20—30 m. Lăţimea trebuie să fie un multiplu al lăţimii agregatului de semănat. După recoltatul plantelor prăsitoare, tulpinile pot fi lăsate pe loc. în acest caz, ele provoacă acumularea zăpezii pe benzile de ogor negru care au fost semănate cu grîu.
Acest fel de ogor este indicat mai ales în regiunile bătute de vînturi puternice şi cînd lipsesc perdelele forestiere de protecţie. Un exemplu de astfel de ogor a fost prezentat la Expoziţia unională de agricultură de la Moscova, în 1954.
Sovhozul «Minierul» este situat în regiunea Donbas, foarte bîntuită de vînturi, care spulberă stratul afînat de sol de la suprafaţă. Este spulberat mai ales solul dintre rîndurile de grîu, semănat în rigole, astfel că unde la început era coamă se formează rigole secundare, iar plantele rămîn suspendate deasupra. Adesea plantele sînt dezrădăcinate şi zmulse.
Aratul
867
Ogorul în benzi a stăvilit această calamitate. Ferdelele sînt formate din trei rînduri de porumb, între care rămîn benzi de ogor negru late de 25—30 m. Toamna se seamănă grîul, se culege porumbul, dar cocenii rămîn pe loc.
Producţia medie de grîu în 1952 pe o suprafaţă de 8 850 ha a fost de
2	050 kg la hectar.
Aplicarea ogorului negru în R.P.R. în agricultura mică ţărănească s-a păstrat ogorul negru în unele regiuni din Ardeal care aplică asolamentul de 3 ani : ogor negru, cereale de toamnă, cereale de primăvară, şi în regiunea secetoasă din sud-estul ţării. Renunţarea la recolta de pe 1/3 din suprafaţă nu este compensată totdeauna de sporul de producţie obţinut la cerealele de toamnă şi ogorul negru nu apare justificat după cum rezultă şi din următoarele date experimentale.
Tabelul 140
Recolta de grîu de toamnă în kg la ha obţinută după ogor negru, după mazăre şi după borceag de primăvară1'2'3’4
Tratamentul premergător	! Ce an—Cluj 1953	t Valul lui Traian— Constanţa 1952—1955	Mărculeşti- 1936—1939	-Constanţa 1952—1953	Lovrin— Timişoara 1952	Ezăreni— Iaşi 1951-1953	Băneasa— Bucureşti 1936—1939
Mazăre			1 958	2 480	2 267	2 480		2 480
Borceag de primăvară	3 178	—	—	—	—	1968	—
Ogor negru ....	3 208	2 381 •	2 581	2 130	2 581	2 358	2 581
Sporul de recoltă	+30	+423	+ 101 i	-137 i	+ 101	+ 390	+ 101
1 V. Homutescu, D. Roşea, V. Pocinog, Gh. Roşu, Gh. Lixandru, E. Roşea, Comportarea grîului de toamnă cultivat după diferite premergătoare în zona de contact dintre podişul moldovenesc şi depresiunea Jijiei, «Probleme agricole», 8/1955.
* Gr. Obre'jeanu, C. Ilchievici, I. Lungii, N. Şerbănescu, Despre introducerea asolamentelor cu ierburi în condiţiile R.P.R., «Probleme agricole», 2/1955.
8 1). Săndoiu, Contribuţiuni la problema ogorului negru, Analele I.C.A.R. voi. X, 1938.
4 A. Parlenie, Sporirea producţiei grîului de toamnă prin lucrări agrotehnice ştiinţifice, « Probleme agricole *. 8/1954.
Sporurile de recoltă sînt mici cu excepţia celor de la Valul lui Traian, regiunea Constanţa şi Ezăreni, regiunea Iaşi.
Grîul cultivat după mazăre şi borceag a dat recolte foarte apropiate de cele obţinute după ogor negru. Aceste leguminoase, ca şi altele, se recoltează de vreme şi pînă la semănatul de toamnă rămîne timp mult ca să se poată pregăti solul în condiţii bune şi să se asigure o recoltă apropiată de cea dobîndită de pe ogorul negru.
După recoltarea rapiţei şi leguminoaselor timpurii, dacă solul este într-o stare de umiditate potrivită, se face imediat arătura adîncă, se grăpează arătura şi se întreţine solul curat şi afînat pînă toamna la semănat, întocmai ca şi în cazul ogorului negru din a treia variantă. Tratamentul acesta se numeşte semi-ogor şi dă rezultate foarte bune. Ne vom ocupa mai amănunţit de acest mod
55*
8g8	Lucrarea	solului
de a lucra solul într-un paragraf următor. Termenul de semiogor a fost introdus în ştiinţa noastră agricolă de G. Maior, fost profesor la Şcoala superioară de agricultură Herăstrău
Ogorul negru apare justificat numai în gospodăriile cu întinderi mari şi asolamente cu mai multe sole, în regiunile de stepă şi cu deosebire pe solul brun -deschis de stepă, cernoziomul castaniu şi cernoziomul propriu-zis. Şi în aceste regiuni ogorul negru este indicat mai ales atunci cînd gospodăria se află în unul din următoarele cazuri: 1) terenul este foarte îmburuienat, 2) cînd avem suprafaţa mare şi sîntem nevoiţi să repartizăm lucrările solului pe un interval de timp mai lung; 3) în cazul cînd vrem să acumulăm o cantitate mai mare de apă şi să mobilizăm o cantitate mai ntare de substanţe nutritive pentru cultura ce urmează.
Ion Ionescu de la Brad, în proiectul de cultură pentru exploa-taţia moşiei ce aparţinea Institutului agronomic de la Pantelimon, preconiza asolamentul cu ogor negru, dar numai pentru că terenul acestei moşii era foarte îmburuienat 2.
§ 7. Dezmiriştirea
Dezmiriştirea este lucrarea superficială a solului, care se face cu plugurile obişnuite, cu plugurile polidisc sau cu cultivatoarele, imediat după recoltare.
Sînt şi alte lucrări superficiale ca de pildă: cojirea ţelinei, înainte de arătura principală, lucrările superficiale ale ogorului negru, sau lucrările speciale făcute toamna sau primăvara în vederea semănatului. Aceste lucrări nu trebuie confundate cu dezmiriştirea,
Dezmiriştirea se aplică după ridicarea recoltelor a acelor plante care părăsesc pămîntul vara, ca: rapiţa, mazărea, borceagul, lintea, cerealele păioase etc. După plantele care se recoltează toamna, ca: floarea-soarelui, porumb, sfeclă etc. nu se mai face dezmiriştirea şi se procedează direct la executarea arăturii de toamnă sau a ogorului de toamnă.
Scopul urmărit prin dezmiriştire este combaterea buruienilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană pentru planta ce va urma.
Lucrînd superficial pămîntul, seminţele de buruieni şi cu deosebire cele mici, care se găsesc deja la suprafaţă sau care se scutură din plantele ajunse la maturitate în sezonul respectiv, sînt puse în condiţii bune de germinaţie. Multe din ele răsar şi sînt distruse prin arătura principală de vară sau de toamnă, care urmează după dezmiriştire.
1	George Maior, Manual de agricultură raţională, voi. I, Agrologia, Socec, Bucureşti 1910.
2	Ion Ionescu de la Brad, Proiect de cultură pentru exploataţia moşiei Pantelimonului, Tipografia statului, Bucureşti 1865
Aratul
869
Sînt distruse mai ales buruienile care înfloresc şi fructifică pe mirişte, precum şi acelea care germinează vara, de la mică adîncime.
La suprafaţa miriştilor de la noi se găsesc numeroase seminţe mici de muştar sălbatic (Sinapis arvensis), mac (Papaver rhoeas)> turiţă (Galium tricorne)y albăstriţă (Centaurea cyanus), nemţişori de cîmp (Delphinium consolida), urda vacii (Lepidium draba) împreună cu seminţele multor altor specii de buruieni.
Printr-o arătură normală, aceste seminţe ajung la o adîncime prea mare unde nu pot germina. Ele îşi păstrează facultatea germinativă timp îndelungat pînă ce sînt scoase din nou la suprafaţă, unde găsesc condiţiile de care au nevoie pentru germinaţie.
Prin dezmiriştire, stratul superficial al solului devine mai afînat, conductibilitatea capilară este întreruptă, solul păstrează mai bine umiditatea. Dacă vin ploi, apa pătrunde mai bine în sol, datorită stratului superficial afînat. Aerul mai cald încărcat cu vapori de apă pătrunde uşor în sol. Cînd acesta este mai rece, se petrece o condensare interioară care sporeşte provizia de umiditate.
în mediu aerat şi umed, activitatea microorganismelor sporeşte procesele de liberare a hranei minerale din humus. Solul devine mai umed şi mai elastic. El se lucrează mai uşor şi mai bine, atunci cînd facem arătura principală adînc. Efortul de tracţiune necesară arăturii adînci scade. După înegistrările făcute în U.R.S.S., efortul de tracţiune la arătura principală scade cu 10—14%, consumul de combustibil al tractorului scade cu 8—12%, iar randamentul acestuia creşte cu 15—20%.
Aceste efecte se realizează cel mai bine atunci cînd dezmiriştirea se face imediat după recoltare. într-adevăr, chiar dacă vremea este secetoasă, sub planta ce s-a recoltat, pămîntul păstrează la suprafaţă oarecare umiditate, deoarece, evaporaţia directă din sol este redusă. în atmosfera umedă şi caldă de sub plante, activitatea microorganismelor este intensă, pămîntul este afînat şi elastic, într-o stare de « dospeală », care uşurează lucrarea superficială. După cîteva zile starea aceasta dispare, pămîntul se usucă şi se întăreşte. Iată de ce se spune, cu drept cuvînt, că unealta de dezmiriştit trebuie să atîrne de maşina de recoltat, sau măcar de vehiculul cu care se transportă recolta. Miriştea de mazăre se dezmirişteşte printre grămezile recoltate, iar miriştea de păioase printre clăi.
Dezmiriştitul se poate face imediat după recoltatul cerealelor şi mai uşor dacă se foloseşte combina Stalineţ-66 prevăzută cu colector de paie cu capacitatea de 400—500 kg. Combina depozitează paiele în grămezi mari printre care se poate dezmirişti.
Acumularea unei cantităţi mai mari de apă în terenul dezmiriştit s-a dovedit prin numeroase experienţe.
870
Lucrarea solului
La Institutul agronomic din Saratov s-a găsit la data semănatului grîului de toamnă, cu 724,5 tone la ha mai multă apă la adîncimea de 1 m faţă de conţinutul de apă din acelaşi sol, dar nedezmiriştit.
Şi în experienţele de la noi s-a găsit la Băneasa, regiunea Bucureşti, înainte de semănatul grîului de toamnă următoarele cantităţi de apă.
Tabelul 141
Efectul dezmiriştitului asupra conţinutului de umiditate din sol
1		Conţinutul de umiditate %			
		Nedezmiriştit		Dezmiriştit	
Adîncimea j					
cm					
	Higroscopici-	Umiditatea	Umiditatea	Umiditatea	Umiditatea
	tatea solului	actuală	disponibilă	actuală	disponibilă
10		8,3	11,0	2,7	19,5	11,2
30		8,3	13,5	5,2	19,7	11,4
Calculată la hectar cantitatea de apă este cu 279—382,5 tone mai mare în solul dezmiriştit.
în solul dezmiriştit s-a adunat şi păstrat aşadar o cantitate mult mai mare, de apă. Din această rezervă se pune la dispoziţia seminţelor şi apoi plantelor,
0	cantitate mult mai mare de apă în terenul dezmiriştit faţă de cel nedezmiriştit.
Executarea în toamnă, numai a unei singure arături adînci fără dezmiriştire, adică fără încă o lucrare superficială a solului, dă recolte mai mici, fie că este vorba de culturile de toamnă, fie că este vorba de culturile de primăvară. Astfel, la Staţiunea experimentală Moara Domnească, grîul semănat într-o singură arătură de toamnă	făcută la 20 cm adîncime	a dat o producţie	de
1	368 kg la ha. Cînd însă	s-a	făcut dezmiriştirea la 8	cm şi apoi arătura	de
20 cm, producţia a fost de 1 768 kg la ha.
La Staţiunea experimentală agricolă Mărculeşti din Bărăgan, porumbul cultivat în arătură de toamnă fără dezmiriştire a dat o recoltă de boabe de
1	882 kg la ha. în parcelele în care s-a făcut dezmiriştirea cu discuitorul şi apoi arătura de toamnă la	20	cm, recolta de boabe a	fost de 2 432 kg la	ha.
Lucrarea superficială şi în	special dezmiriştirea se	face cu unelte speciale.
Cea mai potrivită unealtă este plugul polidisc, sau discuitorul, care este construit anume pentru lucrările rapide, superficiale. Se poate face dezmiriştirea şi cu cultivatorul labă de gîscă, şi chiar cu cultivatorul cu arcuri, dacă miriştea nu este prea îmburuienată. De asemenea se poate face dezmiriştirea cu pluguri obişnuite polibrăzdare de la care se scot cormanele. în acest din urmă caz, plugul polibrăzdar lucrează ca un cultivator extirpator. în cazul întrebuinţării
Aratul
871
plugului polibrăzdar, este necesar ca arătura să se grăpeze. S-a constatat că seminţele germinează mult mai repede dacă solul este grăpat.
Adîncimea la care trebuie făcută dezmiriştirea este de 5—7 cm, după Viliams.
în condiţiile ţării noastre, dezmiriştirea la 5—7 cm este foarte greu de executat, fiindcă miriştea este mare şi resturile de paie nu se pot îngropa sau amesteca cu solul.
Chiar cînd acest lucru este realizabil, stratul afînat de 5—7 cm nu protejează solul contra pierderii umidităţii decît foarte scurt timp. Experienţa a dovedit că o dezmiriştire mai adîncă protejează mult mai bine solul contra pierderii umidităţii. O dezmiriştire mai adîncă combate mai radical buruienile decît dezmiriştirea superficială, care face stratul subţire de sol să	se usuce repede şi	germinaţia buruienilor să nu mai aibă	loc, în timp
ce	buruienile cu muguri radiculari sau	cu muguri pe rizomi	continuă să
vegeteze.
De aceea, lucrările de dezmiriştire se fac şi în raport cu gradul de îmburuienare. Pe terenurile îmburuienate se vor face lucrările amintite care urmăresc stîrpirea buruienilor, dezmiriştind la adîncimea corespunzătoare.
Condiţiile de la noi	impun adesea o	arătură în locul unei	dezmiriştiri.
Arătura poate să fie	de 10—12 cm şi	în unele cazuri chiar o	arătură nor-
mală de 18—20 cm. în adevăr, la noi intervin condiţii climatice speciale, care nu se potrivesc cu cele din U.R.S.S. în U.R.S.S., seceta de primăvară se prelungeşte, iar ploile de vară vin mai tîrziu, în iulie — august. Recoltarea şi deci dezmiriştirea cad de obicei într-o epocă secetoasă. Dezmiriştirea superficială este deci obligatorie în U.R.S.S.; nu se poate face adînc şi nu trebuie să se facă adînc decît în cazurile arătate mai sus.
La noi însă ploile vin mai devreme, iar iulie şi august sînt luni secetoase, în care cu greu se poate face arătura principală în condiţii bune, chiar dacă am dezmiriştit. Dacă pe sola pe care o dezmiriştim trebuie să urmeze grîu de toamnă, trebuie să profităm de vremea ploioasă şi să facem arătura principală sau ogorul de vară cît mai devreme posibil. Nu mai avem timp să dezmiriştim şi apoi să facem arătura principală de ogor. Contopim cele două lucrări într-una, adică, cu alte cuvinte, renunţăm la dezmiriştire şi facem arătura principală, pe care o grăpăm imediat.
Aratul imediat după dezmiriştire, cînd de obicei solul conţine o cantitate mare de apă, se va face cu o cheltuială mică de energie şi de combustibil şi cu o uzare minimă a maşinilor şi uneltelor agricole. Pentru a putea executa această importantă lucrare în timp foarte scurt, înainte de a se usca prea mult stratul de sol de la'suprafaţă, gospodăriile agricole socialiste trebuie să fie înzestrate cu numărul necesar de tractoare şi pluguri.
872
Lucrarea solului
Combaterea buruienilor, acumularea unei rezerve de apă, mobilizarea substanţelor nutritive se fac tot aşa de bine sau chiar mai bine, după cum ne-au dovedit experienţele noastre. După arătura principală executată imediat urmează peste vară lucrările superficiale şi 'apoi toamna lucrările în vederea însămînţării, pe care le-am arătat în paragraful despre ogorul negru.
De fapt, tratamentul pe care l-am experimentat şi pe care-1 recomandăm noi, nu este altceva decît tratamentul ogorului negru cu arătura de vară.
Dacă însă în plan este prevăzut să urmeze o semănătură de primăvară atunci facem dezmiriştirea superficială şi apoi putem aştepta pînă la epoca cînd urmează arătura de toamnă.
§ 8. Arăturile de vară (ogoarele de vară)
Arăturile de vară se fac îndeobşte pentru a pregăti pămîntul în vederea semănăturilor de toamnă, adică sînt echivalentele ogorului negru. Dacă se face numai o singură arătură toamna, pentru grîu de pildă, recolta este mult mai mică şi de calitate mai slabă decît atunci cînd s-a făcut nu numai lucrarea de toamnă, dar şi ogor de vară.
Problema aceasta a fost studiată minuţios, timp de mai mulţi ani în U.R.S.S., în alte ţări şi la noi; sporurile de producţie obţinute de diverşi cercetători cu arătura de vară timpurie sînt de 59—70%x.
La noi s-au făcut numeroase experienţe cu arături în cadrul Institutului de cercetări agronomice şi a institutelor de învăţămînt agricol superior. Vom arăta rezultatele experienţelor sistematice începute la noi în cadrul Institutului de cercetări agronomice, începînd cu anul 1933.
Experienţele au fost rînduite în felul următor: pe o mirişte de mazăre sau borceag se delimitau parcele, care erau supuse fiecare la un tratament deosebit. Variantele erau următoarele:
1.	nearat vara,	arat numai toamna	la	10	cm	notată ...	T10
2.	nearat vara,	arat numai toamna	la	20	cm	notată ...	T20
3.	arat vara la	10 cm, arat toamna	la	10	cm	notată ...	V10	T10
4.	arat vara la	10 cm, arat toamna	la	20	cm	notată ...	V10	T20
5.	arat vara la	20 cm, arat toamna	la	10	cm	notată ...	V20	T10
în unele cîmpuri experimentale s-au mai introdus încă două variante cu arătură de toamnă foarte adîncă la 27 cm, notată cu T27, şi arătură de vară la 10 cm şi arătură de toamnă la 27 cm, notată cu V10 T27.
Parcelele care nu se arau vara, erau lăsate în starea în care se găseau pînă toamna, cînd se făcea arătura de însămînţare. Se coseau numai buruienile.
1	O recapitulare a acestor cercetări se găseşte în lucrarea Irimie Staicuy Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor din sol şi efectele cantităţii şi calităţii grîului de toamnă, Bucureşti 1938.
Aratul
873
Parcelele arate vara se arau de vreme, imediat după ridicarea recoltei de leguminoase, şi se grăpau de mai multe ori peste vară, se tratau deci într-un mod asemănător cu tratamentul ogorului, adică se lucra în sistemul de serniogor.
De la aratul de vară şi pînă la aratul de toamnă s-a înregistrat un interval de 73—124 de zile.
Toamna s-a semănat grîu, acelaşi soi, aceeaşi cantitate de sămînţă, la aceeaşi dată pe toate parcelele. Fiecare variantă a fost repetată de patru sau cinci ori, potrivit tehnicii experimentale riguroase.
S-au înregistrat recoltele şi s-a făcut analiza calitativă a acestor recolte. Diferenţele au fost, cum vom vedea, foarte mari. Spre a se vedea explicaţia acestor diferenţe, s-au ridicat periodic probe de sol din fiecare parcelă şi s-a determinat în fiecare probă conţinutul de apă şi conţinutul în azot nitric, accesibil plantelor. Sondajele s-au făcut pînă la 1,45 m adîncime; luîndu-se pe această lungime a profilului, opt probe de fiecare sondaj.
Sondajele s-au făcut în fiecare an astfel:	odată înainte de arătura
de vară, toamna înainte de semănat, apoi în primăvara următoare la ieşirea din iarnă a grîului şi îndată după recolta acestuia. La fel şi în anii următori.
Experienţele au urmat după acest program, timp de mai mulţi ani, în următoarele locuri: în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu » Bucureşti pe sol brun-roşcat de pădure, la cîmpul de experienţe de la Văcăreşti, regiunea Piteşti, al Institutului de cercetări agronomice pe podzol, la Staţiunea Bărăganului, comuna Mărculeşti, regiunea Constanţa, pe. cernoziomuri castanii şi la Staţiunea Dobrogei Valul lui Traian, regiunea Constanţa pe sol brun-deschis de stepă.
Reproducem rezultatele din anul 1937 de la Bucureşti.
Tabelul 142
Experienţe cu arături de vară. Rezultatele obţinute cu grîu după mazăre, în cîmpul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic « N. Bălcescu »
Bucureşti, din 1936-1937
Tratamentul	Densitatea spicelor la mp	Recolta kg la ha	Spor de producţie kg la ha	Recolta în cifre relative	Substanţe proteice în iboabe %	Cantitatea totală de substanţe proteice kg la ha	Conţinutul de gluten uscat din boabe %
Tio		252	2 235	Martor	100,0	7,12	159	6,15
T20		361	2 365	130	105,8	7,87	186	7,68
V10T10 ....	570	3 344	1 109	149,6	10,83	363	12,00
V10T20 ....	514	3 225	990	144,2	11,68	386	13,86
V20T10 ....	485	3 125 .	890	139,8	11,40	356 1	13,20
874
Lucrarea solului
Ordinea şi semnificaţia rezultatelor au fost aceleaşi în toţi anii şi pentru toate localităţile unde s-a experimentat. Concluziile ce se desprind din acest tablou sînt astfel valabile pretutindeni.
Observăm că în parcelele fără arătură de vară, numărul spicelor pe metrul pătrat a rămas mult mai mic: multe boabe nu au răsărit şi nu s-au putut dezvolta, iar înfrăţirea a fost mai redusă (fig. 119). Arătura de vară a produs un spor de recoltă de 890—1 109 kg la ha în cele trei variante, în care a fost aplicată. Exprimat în procente sporul de producţie este de 39,8—49,6%.
Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi conţinutul în gluten este mult mai mare în parcelele care au primit arătura de vară. Calitatea glutenului a fost mai bună. S-a obţinut de pe aceeaşi suprafaţă o recoltă de substanţe proteice mai mare decît dublă.
Arăturile de vară sporesc astfel considerabil producţia şi îmbunătăţesc mult calitatea grîului.
Cît priveşte întrebarea, care din cele trei tratamente cu arătură de vară este mai bun, se vede că diferenţele între rezultate sînt mici. în unele localităţi şi ani, a fost mai bună varianta V10T10, alte ori varianta V20T10, mai rar varianta
Fig. 119 — Efectul arăturii de vară la grîul de toamnă
(la stînga, fără arătură de vară, î\0; la dreapta, cu arătură de vară, Vi0 T10)
Aratul
875
V10T20. Diferenţele sînt de ordinul erorilor şi rămîne să se aleagă aceea care corespunde mai bine situaţiei locale şi mersului vremii în anul respectiv.
Din rezultatele obţinute la acelaşi cîmp de experienţe, de la Bucureşti, în 9 ani (1934—1942), se desprinde că cele mai bune variante rămîn V10T10 ŞÎ V20T10.
Tabelul 143
Recolte medii de grîu de toamnă obţinute în cîmpul de experienţe al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu» Bucureşti, în
perioada 1934—1942
Tratamentul	Recolta de boabe kg la ha	Sporul kg la ha	%
T,„ 			1 914,6	Martor	100,0
T.,o 		2 108,1	193,5	110,0
T„ 		2 106,0	191,4	109,9
V10T,0		2 824,3	909,7	147,5
v10t20 		2 776,5	861,9	145,0
^10^27 		2 680,1	765,4	139,9
V 20^10		2 784,2	869,6	145,4
Dacă se compară între ele cele două variante fără arătura de vară, se vede că varianta cu o singură arătură adîncă de toamnă a produs un spor mediu de recoltă de 10,0% în 1934—1942.
Sporul dat de arătura de vară însă este aşa de mare încît acoperă cu prisosinţă valoarea arăturii şi a grăpărilor de peste vară, precum şi valoarea păşunatului la care se renunţă şi rămîne un excedent important.
Cantitatea de buruieni de pe mirişte, care stă la dispoziţia animalelor, a fost în anul 1937, în cîmpul de experienţe de la Bucureşti, de 413 kg de buruieni uscate la hectar, ceea ce este foarte puţin, dacă ţinem seama şi de valoarea nutritivă inferioară a acestui nutreţ.
Iată o recapitulare a sporurilor de producţie la grîul de toamnă cu arături de vară şi în alte localităţi unde s-a experimentat 2* 3> 4* 5.
1	Z). Săndoiu, Arăturile şi producţia agricolă, Imprimeria Centrală, Bucureşti 1939.
2	N. Şerbănescu, Experienţe culturale de podzol, Analele I.C.A.R., voi. XII, 1940.
3	I. Staicu, Aratul pe solul brun-roşcat de pădure şi efectele lui asupra recoltelor de grîu, porumb, ovăz şi mazăre, Analele Fac. de agronomie Bucureşti, voi. II, 1941.
4	I. Staicu, Reacţiunea grîului şi porumbului la arătura de vară şi de toamnă îngrăşată, « Viaţa agricolă », 11/1943.
5 D. Săndoiu, V. Velican, Af. Iasagi, A. Alexei, C. Burlănescu, Arăturile şi producţia grîului, porumbului şi borceagului, Analele I.C.A.R., voi. XIV, 1943.
876
Lucrarea solului
Tabelul 144
Efectul arăturilor de vară asupra producţiei de grîu de toamnă
Localitatea	Tipul de sol	Sporul de producţie la grîu în parcelele cu arături de vară kg la ha	Anul cînd s-a înregistrat recolta
		195- 275	1934
		146- 286	1935
Văcăreşti, regiunea Piteşti ....	Podzol	593- 709	1936
		511- 774	1937
		764- 990	1938
		82- 103	1934
		753-1 046	1935
		1 165-1 455	1936
Bucureşti, Institutul agronomic «N.	Brun-roşcat de	890-1 109	1937
Bălcescu », regiunea Bucureşti . .	pădure	! 1 167-1 221	1938
		1 107-1 165	1939
		232- 456	1940
		1 273-1 448	1941
		j 347 - 493	1942
Cîmpia Turzii, regiunea Cluj ....	Brun-roşcat de	261- 461	1937
*	pădure cu pe-	110- 643	1939
	tice de lăco-	287- 567	1940
i	vişte	396- 500	1941
l j		800-1 016	1934
Mărculeşti, regiunea Constanţa, Sta- j	Cernoziom cas-	456- 475	1935
tiunea Bărăganului 		taniu	280- 340	1936
		145- 285	1937
		633-1 015	1938
i i		712- 792	1939
i Valul lui Traian, regiunea Constanţa, |	Brun-deschis	492- 561	1935
Statiunea Dobrogei 		de stepă şi	196- 250	1936
	cernoziom cas-	396- 487	1937
	taniu	284- 378	1938
		119- 177	1939
Explicaţia acestui spor important trebuie căutată în mărirea proviziei de apă, în fertilitatea mai bună pe care o determină intensificarea tuturor proceselor provocate de arătură. Au fost controlate analitic din toate aceste procese: variaţia conţinutului de apă şi variaţia conţinutului de nitraţi.
Determinările, făcute la probele luate înainte de arătura de vară, arată un conţinut de apă, practic acelaşi în toate parcelele.
Pînă toamna însă, situaţia se schimbă cu desăvîrşire. Parcelele nearate vara pierd o cantitate enormă de apă. Socotită pe o adîncime pînă la 1,20 m, în 1936, pierderile în aceste parcele au fost la T10 de 835 şi la T20 de 911 tone de apă la ha. în parcelele care au primit arătura de vară, pierderile au fost mult
Aratul
877
V10T20
de 172 t si la
V20T10 de 168
mai mici: la V10T10 de 181 t, la tone la ha.
Astfel, cînd se seamănă grîul toamna, acesta găseşte o provizie mult mai mare de umiditate în parcelele arate vara şi în consecinţă creşte şi înfrăţeşte mult mai bine.
Iarna, diferenţele enorme în conţinutul de apă al parcelelor tind a se ega-
0
10
20
30
50
70
T20 Vf0T*0 VfOŢ20 VtoZv
liza, totuşi parcelele arate şi vara conservă mai multă umiditate decît cele arate numai toamna.
Aceasta s-a dovedit prin sondajele făcute primăvara următoare. Trebuie observat că în parcelele arate vara, consumul apei prin plantele de grîu este mai mare toamna şi totuşi primăvara, ele au încă o rezervă mai mare decît parcelele care au primit numai arătura de toamnă.
La recoltă, cantitatea de apă găsită în sol este aproximativ aceeaşi în toate parcelele. Cantităţile mari din parcelele arate vara s-au consumat şi au provocat recolta sporită.
Analiza conţinutului în nitraţi a solului din diferite parcele duce la rezultate şi mai demonstrative. înainte de arătura de vară, cantitatea de nitraţi era mică în toate variantele (fig. 120).
Micile plusuri din ultimele variante se explică prin faptul că parcelele cu aceste trei variante fuseseră arate vara şi în anul precedent.
Toamna tabloul este cu totul altul: în primele două variante fără arătură de vară, cantitatea de nitraţi a sporit foarte puţin sau chiar a scăzut; în cele trei variante cu arătură de vară, cantitatea de nitraţi a sporit enorm. Exprimată în kg la ha, cantitatea de nitraţi la ha, la adîncimea de 1,20 m, găsită în toamna anului 1936, se înfăţişază astfel:
Tabelul 145
Cantitatea de azot nitric (NOs) la ha pe parcelele cu diferite feluri de arături, exprimată în kg de N03 la ha, găsită în 1936
t20
Fig. 120 — Distribuţia nitraţilor în adîncime pe solul brun — roşcat de pădure, în vara anului 1936.
Variantele j i	1 T10 |	T20	V10T10	v10tm	! j VaoTn)
j Vara înainte de arătura de vară . j Toamna înainte de semănat . . . j 1	27,1 32,4	28,6 | 18,6 |	* 41,3 | 120,7	43/2 141.7	43,5 116,9 i
Reprezentată grafic, provizia de nitrati se vede în figura următoare (fig. 121).
878
Lucrarea solului
Această mare diferenţă în provizia de azot nitric, accesibil plantelor, explică pentru ce recolta în arătura de vară este aşa de mare şi are un conţinut în proteine aşa de ridicat.
Pînă primăvara, provizia mare de nitraţi formată este spălată de apă în adîncime, o parte este pierdută, majoritatea este coborîtă numai la adîncimea de
TfO	?20	^10	TfQ	VfO ho	k*20 ffO
rrr
Fig. 121 — Distribuţia nitraţilor în adîncime pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti
în toamna anului 1936
30—70 cm, unde rădăcinile grîului îi pot ajunge. Diferenţa între parcelele fără arătură de vară şi cele cu arătură de vară se menţine (fig. 122).
în timpul creşterii şi dezvoltării sale, pînă la recoltă, grîul din parcelele arate vara consumă cea mai mare parte din rezerva de nitraţi acumulată.
Diferenţele de culoare şi de creştere ale grîului din parcelele arate vara s-au menţinut totdeauna foarte mari. S-a înregistrat şi o rezistenţă mai mare a grîului la secetă, în 1934, la ger în 1940, în parcelele cu arătură de vară.
La recoltă, conţinutul în nitraţi al parcelelor cu şi fără arătură de vară este aproape acelaşi. Plantele din parcelele cu arătură de vară au consumat tot sporul de nitraţi şi astfel se explică sporul de recoltă. în regiunile de stepă, rămîne chiar şi după recoltarea grîului o cantitate mai mare de nitraţi în parcelele arate şi vara.
Cantitatea de nitraţi formată, ca urmare a arăturilor de vară este foarte mare pe toate solurile. Ea este de 2—6 ori mai mare, faţă de cantitatea de pe parcelele arate numai toamna, în diferiţi ani şi în diferitele localităţi unde s-au făcut cercetările. Este evident că această mare cantitate de nitraţi se obţine pe parcelele arate vara, care au fost cultivate cu leguminoase, dar rezultate apropiate
Aratul
8791
se pot obţine şi după alte plante premergătoare, dacă ele părăsesc pămîntul destul de devreme, pentru a se face la timp arătura de vară şi invers, cultura de leguminoase, fără arătură de vară, are un efect mic asupra semănăturilor ce urmează toamna.
Arăturile de vară provoacă şi o mobilizare mai mare a fosforului. în parcelele arate^şi vara s~au găsit de 3—5 orijnai mult P203 solubil în apă, decît în
Fig. 122 — Distribuţia nitraţilor în adîncime pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti în primăvara (stînga) şi vara (dreapta) anului 1937
parcelele arate numai toamna1. Majoritatea fosforului din sol se găseşte sub formă organică. Aceşti compuşi organici se descompun sub influenţa enzimelor numite fosfataze, de origină bacteriană. Compuşii minerali ai fosforului, în special fosfatul tricalcic, devin solubili datorită acţiunii acidului azotic format.
Nu numai azotul şi fosforul, dar şi celelalte elemente nutritive, potasiul, calciul etc., devin mai accesibile plantelor prin arăturile de vară. Aceste experienţe dovedesc importanţa capitală pe care o au arăturile de vară pentru tehnica agricolă raţională. Plantele care se seamănă chiar din toamnă beneficiază în chip maxim de apă şi nitraţii acumulaţi peste vară cum şi de celelalte săruri nutritive. Aceste plante sînt: rapiţa, orzul şi ovăzul de toamnă, grîul, secara, inul de toamnă, borceagul de toamnă.
Cînd aceste plante şi îndeosebi grîul, se seamănă într-o singură arătură, făcută imediat în preajma semănatului, recolta este mediocră cantitativ şi calitativ.
1	Iuliana Ionescu, Studiul efectului arăturilor asupra mobilizării acidului fosforic în solul arabil, Analele I.C.A.R., voi. XI, 1939.
880
Lucrarea solului
Valoarea arăturilor de vară nu stă în adîncimea la care se fac, ci în epoca la care se fac. Cînd pămîntul este curat de buruieni, arătura superficială de vară are aceeaşi valoare ca şi arătura adîncă. Bineînţeles, este vorba de arătura superficială de 10—12 cm făcută de-a rîndul, nu de o cojire cu rotative sau polibrăz-darul, care ar mobiliza o masă prea mică de sol. Sporind adîncimea pînă la 27 cm, nu se obţin sporuri de recoltă, nici în variantele cu o singură arătură, nici în cele cu două arături.
Adolf Manninger, profesor la Universitatea agricolă din Budapesta, care a făcut mulţi ani agricultură practică, atrage atenţia cît de dăunător este să se are vara adînc pe vreme uscată şi să se scoată bolovani. O astfel de arătură are prea multe camere de aer, stratul arat se usucă, pierde contactul cu subsolul mai umed, viaţa bacteriană stagnează.
El arată că în regiunile secetoase şi pe soluri mijlocii şi uşoare este mai preferabil să se facă vara pentru pregătirea semănăturilor de toamnă lucrări repetate, şi din ce în ce. mai adînci, cu cultivatorul sau polidiscul, aşa ca să se ajungă la o adîncime de 12—15 cm, fără a întoarce brazda. în acest chip nu se pierde umezeala, iar solul lucrat păstrează contactul cu subsolul.
După fiecare lucrare cu cultivatorul sau cu polidiscul, Manninger recomandă să se treacă cu un tăvălug uşor sau cu netezitoarea, spre a nivela suprafaţa şi a reduce afînarea solului.
Manninger admite arătura de vară cu plugul, numai cînd solul este destul de reavăn ca să se are fără bolovani, ceea ce corespunde cu recomandările noastre de mai sus. Umezeala din sol se păstrează bine vara, dacă solul este acoperit cu gunoi de grajd, cum este cazul în ogoarele negre cu îngrăşare de vară. Solul umed şi eventual acoperit cu gunoi de grajd se ară bine, fără bulgări; stratul arat se leagă de subsolul nearat care este mai umed. în felul acesta, viaţa bacteriană este asigurată, solul se dospeşte, nitritifică şi îşi măreşte fertilitatea 1.
Problema arăturilor de vară şi a adîncimii arăturii trebuie privită şi din punctul de vedere al cheltuielii de energie necesare executării acestor lucrări. S-a stabilit că două arături: una de vară şi una de toamnă, fiecare la 10 cm, consumă mai puţină energie decît o singură arătură la 20 cm executată toamna 2.
Epoca la care se face arătura de vară, joacă rolul esenţial. în această privinţă s-au făcut experienţe la cîmpul Institutului de cercetări agronomice de la Băneasa, cu arături la 12 cm în mirişte de mazăre, executate la intervale de 30 de zile. După mazăre a urmat grîu. Recolta acestuia descreşte cu cît arătura de vară se execută mai tîrziu. Acest lucru se vede în mod foarte limpede din tabelul următor.
1	Adolf G. Manninger, Asigurarea parţială a vieţii şi stocului de materii nutritive ale solului prin lucrări corespunzătoare. Capitol din lucrarea colectivului intitulată: Lucrarea raţională a solului în legătură cu viaţa şi regimul de apă al solului şi al climei din Ungaria.
2	I. Staicu, Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor din sol şi efectele asupra cantităţii şi calităţii recoltei grîului de toamnă, 1939.
Aratul
881
Tabelul 146
Epoca arăturii de vară pentru grîu după mazăre, la cîmpul de experienţe Băneasa, regiunea Bucureşti, în anul 1938—1939 *
Data arăturii în 1938 1		Boabe grîu kg la ha	Spor boabe kg la ha	Producţie relativă
Arat la 28	iunie 		2 504	1 108	179
Arat la 28	iulie 		2 112	716	151
Arat la 28 august 			1 924	528	138
Arat la 28	septembrie		1 540	144	110
Arat la 19	octombrie 		1 396	Martor	100
* D. Săndoiu şi E. Zână, Timpul arăturii de vară pentru grîu, Analele I.C.A.R., voi. XIII, 1941.
Din datele acestui an rezultă că fiecare zi de întîrziere cu aratul a scăzut recolta cu 10 kg la ha.
Experienţa a fost urmărită 3 ani: 1938, 1939 şi 1940. Prima arătură s-a făcut în 1938 la 23 iunie, în 1939 la 28 iunie, şi în 1940 la 1 iulie, iar următoarele arături s-au făcut la intervale de 30 de zile.
S-a stabilit că desimea plantelor este cu atît mai mare cu cît arătura se execută mai devreme. Conţinutul de umiditate şi nitraţi determinaţi pînă la 1,45 m creşte pe măsură ce arătura se face mai devreme, aşa după cum rezultă din următorul tabel.
Tabelul 147
Conţinutul în umiditate determinat la 14 octombrie 1938 în parcelele arate la
diferite date
Adîncimea cm	Umiditatea raportată la solul uscat %				
	Arat la 28 iunie	Arat la 28 iulie	Arat la 28 august	Arat la 28 septembrie	Ne arat
10		18,0	14,8	1 11,2 1	! 12,3	11,8
30		16,0	14,1	13,0 :	! 13,5	1 13,4
50		17,3	10,0	14,8 :	! 13,8	J 14,8
Diferenţele în conţinutul de umiditate sînt foarte mari. Dacă se compară conţinutul de umiditate din parcelele arate la 28 iunie cu cele arate la 28 septembrie, se constată diferenţa de 5,7% pînă la 10 cm, de 2,5% de la 10 la 30 cm şi de 3,5% de la 30 la 50 cm. Considerînd greutatea volumetrică egală cu 1,3, rezultă că pînă la 50 cm adîncime s-a acumulat cu 230 tone mai multă apă în arătura făcută la 28 iunie în comparaţie cu arătura făcută la 28 septembrie.
Rezultă şi din această experienţă că cele mai bune premergătoare pentru semănăturile de toamnă şi în special pentru grîu sînt plantele care păsăsesc pămîntul
56 — Agrotehnica
882
Lucrarea solului
de vreme: rapiţa, borceagul, mazărea şi trifoiul. Dacă aceste plante sînt din familia leguminoaselor şi lasă în pămînt o cantitate sporită de azot, cu atît mai bine. Dar leguminoasele tîrzii, de exemplu, soia sînt mai puţin bune decît leguminoasele timpurii. Prăsitoarele care părăsesc pămîntul tîrziu şi nu mai îngăduie două arături (porumbul, cartofii, sfecla, floarea-soarelui) sînt premergătoare mai puţin favorabile pentru grîu. Terenul după prăsitoarele tîrzii este mai indicat pentru culturi de primăvară.
Experienţa de mai sus, cu epoci diferite ale arăturii de vară pentru semănăturile de toamnă, a fost repetată şi la alte staţiuni ale Institutului de cercetări agronomice. Astfel, la Staţiunea experimentală Moara Domnească, regiunea Bucureşti, s-a înregistrat o scădere din ce în ce mai accentuată a producţiei de grîu cu cît arătura de vară s-a făcut mai tîrziu, după cum rezultă din următorul tabel x.
Tabelul 148
Pierderile medii provocate de întîrzierea arăturii de vară în kg la ha
Staţiunea	Numărul de ani	Arat la sfîrşitul lunii				
		iunie	iulie	august	septembrie	octombrie
Staţiunea experimentală Moara Domnească pe sol brun roşcat de pădure .	3	Martor	232	294	628	793
Experienţele întreprinse la Institutul de cercetări agronomic au căutat să stabilească dacă arăturile de vară sînt necesare numai semănăturilor de toamnă sau sînt recomandabile şi pentru semănăturile de primăvară.
în climatul nostru, pămîntul îngheaţă iarna; prin aceasta, spălarea	nitra-
ţilor este oprită. înseamnă că nitraţii ce s-au adunat în cursul verii, datorită arăturii de vară, se păstrează, într-o măsură oarecare, pînă în primăvara următoare şi stau la dispoziţia plantelor semănate în acest sezon sau se coboară în adîncime, unde rădăcinile plantelor îi pot ajunge, dacă lucrările s-au făcut raţional.
Experienţele s-au întreprins la un mare număr de plante. S-a constatat în multe experienţe că arătura de vară influenţează favorabil vegetaţia şi recolta de ovăz, porumb, sfeclă, cînepă etc.
Rezultate foarte bune cu arături de vară s-au obţinut în experienţele	făcute
cu	porumb la diferite staţiuni experimentale, aşezate în regiunea de	stepă.
Astfel, la Tîrgu Frumos în 1953, sporul recoltei de porumb datorit	numai
arăturii de vară a fost de 685 kg, iar în 1936, sporul a fost 936 kg la ha; la Mărcu-
1 /. Lungu, Lucrările solului în timpul verii ,,Probleme agricole”, 6/1957.
Aratul
883
Ieşti în Bărăgan în 1934, sporul a fost de 558 kg, la Valul lui Traian în 1935, de 406 kg. într-o altă experienţă de la Valul lui Traian din 1936, rezultatele sînt şi mai evidente. Dăm aceste rezultate:
Tabelul 149
Efectul arăturii de vară asupra producţiei de porumb în 1936
Tratamentul	Recolta de porumb kg la ha	Sporul
Nearat vara, arat toamna 20 cm 	 Arat vara la 10 cm, arat toamna 20 cm 		1	429 2	365	+936
Pe solurile brune-roşcate de pădure, de asemenea arăturile de vară la porumb au produs sporuri însemnate, cînd porumbul urma după ovăz1.
Cînd porumbul urma după grîu, sporurile pe aceste din urmă soluri nu mai erau aşa de mari2.
Experienţele cu diferite epoci ale arăturii pentru porumb au fost reluate de Institutul de cercetări agronomice între anii 1954 şi 1956. S-a dovedit că arătura de vară, executată curînd după dezmiriştire, a produs recoltele cele mai mari de porumb la staţiunile Valul lui Traian şi Moara Domnească. La staţiunile Tîrgu Frumos şi Cîmpia Turzii, recoltele obţinute cu arătura de vară şi cu arătura de toamnă sînt practic egale3.
în experienţele executate de colectivul Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic din Timişoară4 în anii 1951 —1953, recolta cea mai mare de 4 474 kg de boabe la ha s-a obţinut pe o lăcovişte care a fost arată vara la 20 cm şi toamna la 10 cm.
Şi la alte plante cultivate primăvara s-a constatat un efect al arăturilor de vară tot aşa de bun ca şi la porumb.
Astfel, într-o experienţă făcută cu ovăz în 1940, în cîmpul de experienţă de la Băneasa, sporul de producţie dat de arătura de vară a fost de 756 kg la ha.
într-o experienţă făcută cu cînepă în 1940, la Valul lui Traian, regiunea Constanţa, sporul de producţie, datorit arăturii de vară a fost de 2 070 kg de tulpini la ha.
Bumbacul de asemenea dă recolte mai mari cînd arătura principală se face vara. Iakuşkin face următoarea recomandare:	«Arătura	de vară	este indicată
şi chiar	obligatorie în cazul cultivării bumbacului	după cereale.	La	Kirovabad,
1	D. Săndoiu, Arăturile şi producţia porumbului pe solul brun-roşcat de pădure, « Viaţa agricolă », 12/1940.
2	I. StaicUy Op. cit.
3	I.	Lungu, Articolul citat din « Probleme agricole »,	6/1957.
4	I.	Staicu şi N. Oprişant Op. cit.
56*
884
Lucrarea solului
arătura de vară a miriştilor de ovăz apropie recolta bumbacului obţinut după ovăz de recolta bumbacului obţinută după trifoiul persan1.
Sînt unele plante mai puţin recunoscătoare arăturii de vară, făcută în anul precedent. Printre acestea cităm dughia şi soia. Şi la aceste plante arătura de vară produce sporuri, dar sporurile nu sînt aşa de mari ca cele înregistrate la grîu, porumb, ovăz şi cînepă.
La leguminoase, în general, arătura de vară nu a arătat vreo diferenţă apreciabilă. Acest lucru se explică prin proprietatea ce o au leguminoasele de a se aproviziona cu azotul din aer prin intermediul bacteriilor radicicole.
în cazul cînd avem o bună arătură de vară, în vederea unei culturi de primăvară, ne putem dispensa de arătura de toamnă. Dacă, însă, vara s-a făcut numai o arătură superficială, atunci facem toamna arătura adîncă obişnuită, care rămîne în brazdă crudă.
§ 9. Ogorul ocupat şi semiogorul
Cînd ogorul negru în loc să fie lucrat timp de 1 an întreg este cultivat cu o plantă timpurie, aceasta părăseşte terenul în mai-iunie sau cel mai tîrziu în primele zile ale lui iulie şi astfel avem timp să lucrăm solul într-un mod asemănător ca în ogorul negru. în acest caz s-a admis termenul de ogor ocupat. Plantele de ogor ocupat sînt: rapiţa, borceagul de toamnă, borceagul de primăvară, mazărea, lintea etc.
Lucrarea principală a solului după aceste plante constă din arătura de vară după cum am arătat în paragraful precedent.
Arătura de vară se face după dezmiriştire sau direct fără dezmiriştire, imediat după ridicarea recoltei. în acelaşi fel se lucrează solul după recoltarea cerealelor păioase, în cazul cînd după ele urmează o cultură de toamnă: rapiţă, grîu de toamnă, orz de toamnă sau secară.
Arătura de vară timpurie imediat după recoltare, fără dezmiriştire, poartă numele de semiogor. Această arătură se întreţine curată şi afînată pînă toamna, prin aceleaşi lucrări pe care le-am arătat cînd am vorbit de ogorul negru şi ogorul sideral.
Avantajele semiogorului sînt următoarele: solul se ară într-o epocă în care în clima noastră cad încă ploi, deci în stare de umiditate optimă; timpul, de la data cînd se execută arătura principală de vară şi pînă Ia data cînd se seamănă cultura de toamnă, este destul de lung, peste 100 de zile, ceea ce permite o combatere energică a buruienilor, o acumulare de nitraţi şi de apă, întocmai ca în ogorul negru.
1 I. V. Iakuşkin, Fitotehnia, Editura de stat 1951.
Aratul
885
Experienţele analizate de noi în paragraful precedent sînt executate în sistemul de semiogor, adică fără dezmiriştire. Semiogorul are şi dezavantaje. El impune aratul unei mari suprafeţe din gospodărie tocmai în epoca de vîrf a recoltatului. Dacă nu sînt mijloace la dispoziţie pentru a se executa arătura principală, dezmiriştirea rapidă devine obligatorie, iar arătura principală se face puţin mai tîrziu, cînd tractoarele devin disponibile şi cînd solul se găseşte în stare de umiditate optimă, adică după ploaie. Recomandaţiile de a se face arătura principală la un anume termen după dezmiriştire sau la o anumită dată calendaristică sau cînd «terenul a înverzit» nu au justificare agrotehnică. Res-pectînd astfel de recomandaţii, sîntem adesea în situaţia de a ara solul uscat, a scoate bolovani, a pierde o bună parte din rezerva de apă a solului.
Adeseori se întîmplă ca imediat după recoltarea plantelor timpurii de ogor ocupat, sau a cerealelor păioase, solul să fie uscat. Nici în acest caz nu putem face imediat arătura principală, ci trebuie să dezmiriştim şi să aşteptăm pînă cînd solul ajunge la o stare de umiditate potrivită şi atunci să arăm.
Dar, ori de cîte ori solul rămîne reavăn, după recoltarea rapiţei, leguminoaselor sau păioaselor, dezmiriştirea nu este necesară, ci se execută imediat arătura principală, adică se aplică semiogorul. După cartofii timpurii sau alte prăsitoare timpurii, se execută de asemenea imediat arătura principală.
Metoda semiogorului nu exclude aşadar lucrarea obişnuită cu dezmiriştire şi arătura principală ulterioară, dar ori de cîte ori starea solului şi mijloacele organizatorice ale gospodăriei permit, semiogorul dă rezultate superioare, fiindcă nu este altceva decît o variantă specială a ogorului negru cu arătură de vară. De aceea, semiogorul tinde să dobîndească o aplicare din ce în ce mai mare în diferite ţări şi în ţara noastră.
în U.R.S.S., numeroşi agrotehnicieni recomandă semiogorul. V.N. K o n e v scrie: « Dacă grîul de toamnă este semănat după culturile de primăvară, care se recoltează timpuriu, imediat după recoltarea acestora se face o arătură adîncă, cu plugul cu antetrupiţă. Mai tîrziu, la apariţia buruienilor şi la bătătorirea solului, tarlaua destinată pentru grîul de toamnă se lucrează prin mobilizare superficială »1.	.
V. P. M o s o 1 o v, în lucrarea sa Agrotehnica, menţionează această metodă în termenii următori: « într-o serie de cazuri, la însămînţarea secarei de toamnă după ogor ocupat îngrăşat, recolta este tot aşa de mare ca şi după ogor negru. Imediat după recoltarea plantelor ce au fost cultivate în ogor, terenul se ară adînc şi după aceea se grăpează ».
în U.R.S.S., metoda este cu succes aplicată în practică. într-un articol apărut în Agronomia Sovietică nr. 5/1952, V. I. L a z a v o i scrie: « în S.M.T.
1 V. N. Konev, Op. cit.
886
Lucrarea solului
« Sovetskaia » se aplică pe scară largă aratul miriştii pentru semănăturile de toamnă si pentru arătura adîncă de toamnă, în prima sau a doua zi după recoltare. Acesta este aşa numitul tratament de « semiogor », cu lucrarea următoare făcută în straturi succesive ».
Experienţa staţiunilor experimentale şi practica colhozurilor din sudul Uniunii Sovietice a demonstrat rezultatele foarte favorabile ale acestui sistem. Astfel la staţiunea din Krasnodar, pregătirea solului în felul acesta a dat un plus de recoltă de 470 kg de grîu la ha în comparaţie cu lucrarea obişnuită cu dezmiriştire şi arat cu antetrupiţă. Colhozurile « Stalin» şi « Budionîi» din acelaşi ţinut au obţinut sporuri de recoltă de 500—800 kg datorită acestui sistem de lucrare a solului. După cum arată agronomul V. P o p o v 1> avantajele acestui sistem se explică astfel: în raioanele sudice perioada între recoltarea păioaselor şi semănatul grîului de toamnă este de 60—90 de zile. Cîmpul în acest timp poate fi bine arat şi grăpat, iar la apariţia buruienilor, lucrat de 2—3 ori cu extir-patorul şi prin urmare bine curăţit de buruieni.
Mai menţionăm articolul lui M. T r a ş k i n a, directorul S.M.T. «Plani-rovka », ţinutul Krasnodar, care arată că S.M.T.-ul condus de el a lucrat în anul
1952,	2 000 ha ca semiogor, iar în anul 1953 peste 3 300 ha, obţinîndu-se sporuri de recoltă de 300—400 kg la hectar 2.
Profesorul N. S o k o 1 o v, într-un studiu despre metodele de lucru ale ogoarelor ocupate, arată că după cultura borceagului se face dezmiriştirea numai dacă terenul nu se poate ara imediat 3.
Alţi mulţi cercetători şi agronomi din practică s-au ocupat de metoda semi-ogorului şi au arătat superioritatea ei în regiunile secetoase. Metoda este popularizată prin revistele de specialitate şi ziare 4.
Experienţele făcute la Institutul agricol de cercetări ştiinţifice din Stavropol 6, în condiţii climatice asemănătoare cu stepa sudică a ţării noastre, au arătat superioritatea semiogorului. în cea mai mare parte din S.M.T.-uri, sovhozuri şi colhozuri, sporul de recoltă obţinut prin aplicarea semiogorului a fost de 400— 600 kg de grîu de toamnă la hectar, faţă de recolta obţinută de la arătura obişnuită făcută cu 3 — 4 săptămîni înainte de semănat, arătură căreia în prealabil i se aplicase dezmiriştirea cu discuitorul.
1	V. Popovy Lucrarea solului ca semiogor pentru semănatul grîului de toamnă, « Kolhoz-noie proizvodstvo », iulie 1954 (după articolul: Despre unele metode noi de lucrare a pămîntului de C. Ilchievici şi A. Taindel, « Probleme Agricole », 12/1954).
2	M. Traşkina, Forţă hotărîtoare în dezvoltarea producţiei colhoznice, «Kolhoznoie proizvodstvo, » 8/1954 (în 1. rusă).
3	N. Sokolov, Ogoarele ocupate,, o rezervă importantă pentru mărirea producţiei agriculturii, « Selskoe hozeaistvo », aprilie 1954 (în 1. rusă).
4	Izvestia, 23 martie 1954.
5	V. M. Dokuceaev şi G. L. Petrov, Cîteva probleme ale sistemului de agricultură în
partea uscată a Stavropolului, « Zemledelie », 12/1956 (în 1. rusă).
Aratul
887
Pentru culturile de primăvară, semiogorul s-a dovedit tot aşa de eficace, în colhozul Budionovskii s-au obţinut la orzul de primăvară sporuri de recoltă de 157, 216 şi 69 kg la ha în anii 1953, 1954, şi 1955, în semiogor faţă de arătura de toamnă obişnuită cu dezmiriştire în prealabil. Semiogorul s-a făcut cînd umiditatea în sol a fost de minimum 12%. în 1955, cînd semiogorul s-a făcut lax> umiditate mai scăzută (11,4%), arătura a ieşit bolovănoasă şi sporul de recoltă a fost mult mai mic, numai de 69 kg la ha.
în astfel de condiţii, de secetă în sol, s-a dovedit mai eficace lucrarea solului cu 2—3 dezmiriştiri, pe măsură ce au căzut precipitaţii sau au apărut buruieni, cerealele de toamnă semănîndu-se fără o arătură adîncă. Pentru cerealele de primăvară, arătura de toamnă se face mai tîrziu cînd este asigurată o bună revărsare a solului.
în concluzie, modul de lucrare a solului ca semiogor sau sistem de cîteva dezmiriştiri, se stabileşte în funcţie de starea de umiditate a terenului din momentul recoltării.
în Republica Populară Bulgaria, metoda semiogorului este admisă oficial. Hotărîrea Consiliului de Miniştri a R.P. Bulgaria, referitoare la dezvoltarea agriculturii, aprovizionarea cu apă şi electrificarea Dobrogei sudice, prevede următoarea prescripţie, referitoare la lucrările solului: « Gospodăriile agricole de stat şi gospodăriile agricole colective sînt obligate ca, după toate premergătoarele timpurii ale cerealelor de toamnă, să facă neîntîrziat o arătură adîncă de vară de 20—22 cm, cu plugul cu antetrupiţă şi să grăpeze imediat.
Pînă la semănat, după starea de umiditate şi de îmburuienare a solului, să se facă cîteva lucrări cu cultivatorul şi grăpări, ultima lucrare făcîndu-se cu 7 zile înainte de semănat. La o umiditate suficientă şi îmburuienare puternică, lucrarea cu cultivatorul să fie înlocuită cu o arătură superficială, cu plugul fără cormană ».
Lucrînd în acest fel, gospodăriile bulgare obţin recolte mari de grîu de toamnă. Gospodăriile noastre de stat şi colective vecine au adoptat această metodă şi o aplică cu succes.
Semiogorul s-a răspîndit la noi mai ales în Dobrogea şi în Bărăgan şi sporadic şi în alte părţi ale ţării.
Literatura noastră de specialitate apreciază această metodă. Astfel, A. V a-s i 1 i u, a amintit noua metodă în partea de agrotehnică din Manualul inginerului agronom. El scrie: « Sînt cazuri, cînd în unele regiuni şi pe soluri neîmburuienate, nu se face dezmiriştirea. De exemplu, dacă după recolta mazării sau a grîului, solul nu este prea îndesat şi mai ales dacă nu are seminţe de buruieni şi trebuie însă-mînţat chiar în toamna aceluiaşi an, în loc de dezmiriştire se poate face o arătură la 20 cm cu plugul cu antetrupiţă sau o arătură normală la 18—20 cm adîncime, care ajută nitrificarea şi absorbţia apei, iar toamna înainte de însămînţare se
888
Lucrarea solului
face o arătură superficială, care poate fi înlocuită prin lucrarea cu cultivatorul sau cu extirpatorul » 1.
Rezerva pe care o face A. V a s i 1 i u, restrîngînd aplicarea semiogorului numai la solurile neîmburuienate nu este justificată pentru că buruienile se combat foarte bine prin arătura adîncă şi prin lucrările superficiale, care urmează. Şi în Agrofitotehnică, partea I, se recomandă semiogorul. «în special sînt valoroase leguminoasele care părăsesc pămîntul de vreme, cum este mazărea. După recoltarea acesteia solul poate fi lucrat asemănător ogorului negru pe care-1 înlocuieşte cu succes » 2.
Ing. I. P o p o v i c i, de la Staţiunea experimentală Tîrgu Frumos face pe baza mai multor date experimentale recente de la această staţiune următoarea recomandare: «Pentru regiunea deservită de staţiunea I.C.A.R. Tîrgu Frumos, cît şi pentru o parte însemnată din cuprinsul ţării, socotind că în viitorul apropiat, cînd tehnica va asigura efectuarea lucrărilor de vară în cel mai scurt timp, se va adopta varianta cu arătura directă la 20—22 cm urmată de tăvălug » 3. Dar pentru a înlocui cu succes ogorul negru, solul trebuie lucrat cît mai devreme posibil, adică imediat după recoltarea mazării, fără a mai pierde vreme cu dezmiriştirea.
Această metodă de lucrare a solului nu a fost menţionată în Regulile agrotehnice pentru principalele plante de cultură (Agrominim) lucrare oficială editată de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, deşi această metodă se aplică cu succes în practică şi în staţiunile experimentale ale Institutului de cercetări agronomice. In ultima vreme Ministerul Agriculturii şi Silviculturii a apreciat utilitatea acestei metode după cum se vede din articolul publicat în «Probleme agricole Nr. 6/1958 4.
Colaboratorii Institutului de cercetări agronomice, au arătat în vremea din urmă, utilitatea semiogorului. I. Lungu în articolul său «Lucrările solului în timpul verii», dă un tablou recapitulativ de rezultate, din care se vede că în experienţele de mai mulţi ani, 1934—1939, lucrarea ca semiogor, cu arătură principală de vară (fără dezmiriştire) şi cu lucrări ulterioare cu cultivatorul, a dat producţiile cele mai mari la staţiunea Valul lui Traian pe sol brun-deschis de stepă, şi la punctul experimental Văcăreşti în raionul Tîrgovişte, pe podzol. La staţiunea Mărculeşti pe cernoziom castaniu, la staţiunea Tîrgu Frumos pe cernoziom ciocolatiu şi, la staţiunea Moara Domnească pe sol brun-
1	A. V asiliuy Agrotehnica (în Manualul inginerului agronom voi. I), Editura Tehnică, 1952.
2 I. Maxim, A. Canarachey I. Lungu, D. Davidescu, Agrofitotehnică, partea I, Editura Agro-Silvică de Stat. 1953.
3	I. Popovici, Lucrări de vară ale solului, « Probleme agricole 4/1957.
4	Marin Stancut Referatul comisiei pentru problema sporirii producţiei de cereale în R.P.R. (Lucrările Consfătuirii de la Constanţa).
Aratul
889'
roşcat de pădure, de asemenea, producţiile în varianta arat vara la 20 cm şi lucrat apoi superficial sînt mari şi foarte apropiate (în limita erorilor) de varianta cu două arături superficiale una vara şi alta toamna, variantă care se încadrează tot în sistemul semiogorului.
în concluzie, I. L u n g u, arată că lucrarea principală de vară se face curînd după dezmiriştire « sau se va ara direct la 20 cm adîncime, în funcţie de tipul de sol, de planta premergătoare şi de starea de îmburuienare a solului şi în special de umiditatea pămîntului în momentul efectuării lucrării» Experienţele pe care le-am analizat în paragraful precedent sînt de fapt experienţe cu semiogor, pentru că arăturile de vară din acele experienţe fie superficiale, fie adînci, s-au făcut fără dezmiriştire prealabilă. Şi în alte experienţe recente, lucrarea solului adînc după ridicarea plantei antemergătoare fără dezmiriştire a dat, la unele staţiuni, rezultate mai bune decît lucrarea adîncă cu dezmiriştire prealabilă. Iată o experienţă comparativă cu diferite metode de a lucra solul la Staţiunea Valul lui Traian, regiunea Constanţa:
Tabelul 150
Recoltele de grîu de toamnă obţinute la Staţiunea Valul lui Traian, în anul 1951.9 cu diferite metode de a lucra solul
Nr.	Variantele	1 j Producţia în	Producţia
crt.		kg la ha	relativă
1	Dezmiriştit la 5 cm		1
	Arat la înverzire la 20 cm 		1 016	100
2	Dezmiriştit la 5 cm		
	Arat la 20 cm, la- 3 săptămîni înainte de semănat . .	1 036	102
3	Arat vara la 10 cm		
	Arat la 20 cm, la 3 săptămîni înainte de semănat . .	1 088	107
4	Arat vara la 20 cm		
	Arat la 10 cm, la 2 săptămîni înainte de semănat . .	1 095	108
5	Arat vara la 20 cm		
	Extirpator la semănat 		1 211	119
Cea mai bună variantă este varianta a 5-a în care solul a fost lucrat după metoda semiogorului. Rezultate asemănătoare s-au obţinut la Staţiunea experimentală Mărculeşti din centrul Bărăganului. La alte staţiuni şi anume la Lovrin, regiunea Timişoara, s-au obţinut rezultate mai bune în varianta cu dezmiriştire şi arătura adîncă următoare.
Aceste deosebiri sînt explicabile prin starea în care se găsea solul în momentul arăturii. Dacă arătura adîncă după recoltă s-a făcut pe uscăciune şi
1 I. LtingUy Articolul citat din « Probleme agricole », 6/1957.
890
Lucrarea solului
s-au scos bolovani, rezultatele nu puteau fi favorabile. Dezmiriştirea a permis să se aştepte momentul prielnic.
Metoda semiogorului corect aplicată dă rezultate bune şi în cazul semănăturilor de primăvară. Astfel, într-o experienţă cu ierburi perene, executată la Staţiunea Mărculeşti în anii 1952 şi 1953, cele mai bune rezultate s-au obţinut cu varianta: arat vara cu plugul la 20—25 cm şi apoi ţinut solul afînat cu ajutorul grapei şi extirpatorului. A doua variantă care a dat rezultate bune a fost aceea, în care s-a discuit la 8—10 cm şi apoi s-a întreţinut solul curat şi afînat tot prin discuire. Varianta dezmiriştit, apoi arat la 20—25 cm şi întreţinut cu grapa şi extirpatorul a dat rezultatele cele mai slabe1.
în general însă, pentru semănăturile de primăvară dezmiriştirea este necesară, fiindcă nu putem face arăturile adînci pe toată suprafaţa gospodăriei. Dezmiriştirea ne permite să aşteptăm momentul favorabil pentru a executa arătura adîncă în vederea semănăturilor de primăvară, arătura care se poate face vara, dar care de obicei se face toamna, ca urmare a necesităţii de a repartiza lucrările solului pe toată perioada de timp cînd solul poate fi lucrat.
§ 10. Arăturile de toamnă (ogoarele de toamnă)
Arăturile normale. Arăturile de toamnă se fac în vederea semănăturilor din primăvara următoare. Dacă solul a primit în prealabil o dezmiriştire sau o arătură superficială de vară, arătura de toamnă se execută în mai bune condiţii şi efectele sînt mai favorabile.
Arătura de toamnă nu măreşte mult provizia de nitraţi şi de alţi compuşi solubili, pentru că în timpul toamnei tîrzii şi al iernii, activitatea microorganismelor scade (fig. 121, 122). în schimb prin arătura de toamnă se favorizează în sol alte procese importante şi anume:
1.	refacerea structurii prin acţiunea îngheţului;
2.	distrugerea buruienilor, mai ales dacă s-a făcut şi dezmiriştirea sau arătura de vară;
3.	acumularea unei mai mari rezerve de apă.
Arătura de toamnă mai are şi avantajul că ne uşurează lucrările de primăvară şi ne scuteşte de a face aratul primăvara, ceea ce, în climatul nostru, este cu totul contra indicat.
Despre acţiunea îngheţului asupra structurii am vorbit în partea a IlI-a, în capitolul despre structură. Precum am spus acolo, pămîntul arat toamna adînc şi lăsat în brazdă crudă «degeră»; îngheţul pricinuieşte revărsarea bulgărilor în mici agregate, ceea ce permite primăvara o lucrare uşoară a solului cu netezi-toarea sau cu grapa. Arătura de toamnă ne permite să lucrăm primăvara repede
1 C. Ilchievici şi A. Taindel, Articolul citat din « Probleme agricole », 12/1954.
Aratul
891
şi bine şi să semănăm plantele din prima epocă în mustul zăpezii, deci în condiţii optime. Acest lucru este hotărîtor şi trebuie să ne determine a face totdeauna ogoare de toamnă pentru semănăturile de primăvară.
Pentru combaterea radicală a buruienilor, arătura adîncă de toamnă este indispensabilă. Dezmiriştirea şi arăturile de vară distrug mai ales buruienile anuale ce se înmulţesc prin seminţe. Pentru buruienile care au rizomi groşi în profunzime sau rădăcini vivace, distrugerea este completată prin arătura de toamnă, care scoate rizomii şi rădăcinile la suprafaţă, unde sînt distruse prin îngheţ.
Acumularea unei mai mari cantităţi de umiditate este urmarea deschiderii solului, opririi zăpezii de coamele brazdelor şi măririi capacităţii de apă. S-au făcut numeroase determinări spre a se învedera această sporire a rezervei de apă din sol. La Staţiunea experimentală Krasnîi Kut, pe malul stîng al Volgii inferioare, într-o regiunea foarte secetoasă, s-au găsit următoarele cantităţi de apă, într-un strat de sol de 1 m grosime. Pe solul cu arătură de toamnă, 1 300 tone la ha, pe solul cu arătură de primăvară 450 tone la ha 1.
Este important timpul cînd se execută arătura de toamnă. Cercetările din U.R.S.S. au arătat că efectul arăturii de toamnă este cu atît mai bun cu cît ea se execută mai devreme. Această constatare concordă cu rezultatele noastre referitoare la importanţa şi valoarea arăturilor de vară, pentru că o arătură de toamnă, făcută din vreme, se apropie de o arătură dţ vară.
Următoarele rezultate obţinute la Staţiunea experimentală Livnî din U.R.S.S. demonstrează necesitatea ca arătura de toamnă să fie făcută timpuriu şi să fie însoţită de o dezmiriştire2.
Recoltele obţinute la staţiunea Livnî la ovăz:
Rezultate asemănătoare s-au obţinut la grîul de primăvară, la sfeclă şi la alte plante.
Alte numeroase experienţe dovedesc că cu cît arătura de toamnă se face mai de vreme, cu atît recoltele sînt mai mari. Astfel, într-o experienţă cu mei, la Institutul agronomic din Voronej, s-au obţinut următoarele rezultate3:
arătură de primăvară. . . arătură de toamnă tîrzie
1 450 kg la ha 1 680 kg la ha
arătură de toamnă timpurie .... 1 885 kg la ha dezmiriştit şi apoi arătură
de toamnă timpurie.............. 2 055 kg la ha
Data arăturii:
Recolta în kg la ha
....... 1 730
...... 1 560
...... 1 370
august
septembrie
octombrie
1	I. M. Skvorţov, Op. cit.
a I. M. Skvorţov, Op. cit.
3	V. P. Mosolov, Op. cit.
892
Lucrarea solului
La orez, de asemenea, cu cît arătura principală se face mai devreme, cu atît recolta este mai mare.
într-o experienţă cu floarea-soarelui făcută tot la Institutul agronomic din Voronej, cu arătura din august, s-a obţinut o recoltă de 2 080 kg la ha; cu arătura făcută în septembrie, recolta a scăzut la 1 720 kg la ha; cu arătura făcută în octombrie recolta a scăzut la 1590 kg la ha. Rezultate asemănătoare s-au obţinut la ricin.
La Staţiunea experimentală din Poltava grîul de primăvară, semănat în arătură de toamnă făcută în octombrie, a dat o recoltă cu 200 kg la ha mai mică faţă de grîul de primăvară cultivat în arătura făcută în august şi cu 100 kg la ha mai mică decît recolta obţinută cu arătura din septembriex. La fel, orzul de primăvară dă recolte mai mari cu arătură de toamnă timpurie.
Aceste exemple dovedesc că cu cît arătura de toamnă se apropie mai mult de arătura de vară, de care ne-am ocupat în paragraful precedent, cu atît se obţin rezultate mai favorabile.
Sînt cazuri cînd arătura de toamnă nu este indicată. în regiunile bîntuite de fenomenele de distrugere a solului, structura în mici agregate, provocate de îngheţ, oferă condiţii mult mai favorabile eroziunii prin apă sau coraziunii prin vînt.
Al doilea caz cînd arătura de toamnă este contraindicată este atunci cînd cultivăm soluri nisipoase într-o regiune în care pămîntul nu îngheaţă iarna sau numărul zilelor de îngheţ este mic, anume la noi, într-o măsură oarecare, în climatul cu formula Cfax. în astfel de condiţii climatice, aratul adînc de toamnă, mărind permeabilitatea solului, provoacă o spălare foarte intensă a nitraţilor şi a celorlalte săruri solubile. Pămîntul ajunge în primăvară secătuit şi cu structura defavorabilă, fiindcă acţiunea îngheţului lipseşte. De aceea, în Italia şi în alte regiuni ale globului cu climat asemănător nu se fac arături de toamnă sau dacă se fac, se aplică un corectiv, şi anume, se cultivă pe arătura de toamnă
o	plantă captatoare de azot. O astfel de plantă are rolul să absoarbă nitraţii din stratul superior şi să-i încorporeze în masa ei. Primăvara, acea plantă este întoarsă şi băgată sub brazdă o dată cu arătura de însămînţare. Ea se descompune şi liberează azotul, care astfel a fost ferit de pierdere.
Al treilea caz, cînd arăturile de toamnă nu dau rezultatele cele mai bune, este pe pămînturile nisipoase în oricare regiune. Efectul gerului asupra structurii unor astfel de soluri este neînsemnat; pe de altă parte marea lor permeabilitate este accentuată prin arătura de toamnă. Spălarea se produce intens, ori de cîte ori pămîntul se dezgheaţă.
1 V. P. Mosolov. Op, cit.
Aratul
893
în Bărăgan, pe părţile înalte şi nisipoase ale platoului în dreapta Călmăţuiului sau pe platoul Hagienilor, arăturile de toamnă pentru porumb nu au dat rezultate pozitive.
Toate acestea însă sînt excepţii. Ca regulă generală, orice semănătură de toamnă trebuie făcută în arătura de vară; orice semănătură de primăvară trebuie făcută în arătura de toamnă.
Aratul de toamnă se poate face cu plugul obişnuit sau cu plugul cu antetrupiţă.
Aratul de toamnă cu plugul cu antetrupiţă. Aratul cu plugul cu antetrupiţă prezintă cîteva avantaje faţă de aratul cu plugul obişnuit.
în primul rînd, toate resturile vegetale şi animale de la suprafaţa solului ajung pe fundul brazdei şi sînt îngropate în adîncime, unde prin descompunere anaerobă formează humus activ cu rol însemnat în restructurarea solului. Insectele, bacteriile, ciupercile vătămătoare plantelor cultivate cu ouăle şi cu sporii lor de asemenea ajung în adîncime unde nu găsesc aer în cantităţi îndestulătoare şi pier curînd prin asfixiere.
Plugul cu antetrupiţă mărunţeşte mai bine solul şi-l lasă la suprafaţă mai bine nivelat şi pentru pregătirea solului înainte de semănat nu sînt necesare prea multe lucrări cu grapa şi cultivatorul.
Sub influenţa arăturii cu plugul cu antetrupiţă se creează condiţii mai bune de creştere şi dezvoltare pentru plantele agricole.
în numeroasele experienţe urmărite în U.R.S.S. s-au obţinut sporuri de recolte mai mari sau mai mici la plantele semănate în solul lucrat cu plugul cu antetrupiţă, faţă de cele semănate în solul lucrat cu plugul obişnuit.
După Nekrasov şi Menin, sporurile de recolte dobîndite de aratul cu plugul prevăzut cu antetrupiţă, faţă de aratul făcut cu plugul obişnuit, au fost de:
150— 270 kg la	ha la	secară;
130— 170 kg la	ha la	ovăz;
790—1 320 kg la	ha la	cartofi.
La sfecla de zahăr, sporurile date de aratul cu plugul prevăzut cu antetrupiţă sînt de asemenea mari. La sovhozul « Stalin » din regiunea Voronej şi la Staţiunea experimentală Mironov, aratul cu plugul cu antetrupiţă a sporit recolta la sfecla de zahăr cu 2 700 kg	la ha.	Sămînţă	de	sfeclă	de	zahăr	are	nevoie,	mai	mult
decît alte seminţe de un pat	germinativ	bine	mărunţit.	Cu	ajutorul	antetrupiţei
se îngroapă miriştea plantei premergătoare complet, solul rămîne nivelat şi fără resturi vegetale, iar semănatul se face mai uniform.
Aratul trifoiştei cu plugul cu antetrupiţă a sporit recolta de cînepă cu
1	000 kg de tulpini la hectar după datele Staţiunii experimentale agricole Luninskaia din U.R.S.S.
•894
Lucrarea solului
Sporurile cele mai mari de recoltă datorite plugului cu antetrupiţă s-au dobîndit la culturile de in. în U.R.S.S. s-au obţinut sporuri de recolte de tulpini de in de 15—20%, cînd s-a lucrat solul cu plugul prevăzut cu antetrupiţă. Din această cauză, Hotărîrea C.C. al P.C.U.S. din 3 aprilie 1938, obligă să se facă pentru toată suprafaţa cultivată cu in din U.R.S.S., arătură cu plugul cu antetrupiţă.
în experienţele urmărite la noi în diferite staţiuni experimentale, aratul cu plugul cu antetrupiţă nu a dat însă în toţi anii şi la toate plantele cultivate sporuri mari de recoltă.
Astfel, la Valul lui Traian, orzul de primăvară a dat în 1951 un spor de recoltă asigurat de 198 kg de boabe la hectar, adică 17% 1.
Grîul de toamnă cultivat în arătură făcută cu plugul cu antetrupiţă pe cernoziomul ciocolatiu de la Tîrgu Frumos-Iaşi, a dat în 1951 un spor de recoltă de 95 kg la ha, adică 6% faţă de recolta obţinută în arătura făcută cu plugul obişnuit.
Pe cernoziomul degradat de la Staţiunea experimentală Studina, regiunea Craiova, porumbul a dat în 1951 un spor de recoltă de 265 kg, adică de 19% 2.
Porumbul semănat în arătură de toamnă efectuată cu plugul cu antetrupiţă pe cernoziomul ciocolatiu de la Lovrin, regiunea Timişoara, a dat un spor de recoltă de 273 kg la ha, adică 4% în 1951 şi de 137 kg la ha, adică 4% în 1952.
Cartofii cultivaţi în 1951 în arătură efectuată cu plugul cu antetrupiţă pe cernoziomul puternic degradat de la Suceava a dat un spor neînsemnat de recoltă numai de 174 kg la ha tuberculi, adică de 2%.
Pe solul brun-roşcat de pădure de la Moara Domnească, regiunea Bucureşti, Cîmpia Turzii, regiunea Cluj, Măgurele, regiunea Stalin, şi pe podzolul de la Găvojdia, regiunea Timişoara, aratul cu plugul cu antetrupiţă nu a dat sporuri de recoltă la porumb şi cartofi3, 4.
Arăturile de toamnă adînci şi foarte adînci. Sînt unele împrejurări cînd solul trebuie lucrat mai adînc decît adîncimea normală de 20 cm. Adîncirea se poate face cu plugul cu cormană, cînd brazda se întoarce aducînd la suprafaţă un strat de sol din profunzime sau se poate face adîncirea brazdei fără întoarcerea ei, ori se poate face combinat, întoarsă brazda pe o adîncime mică şi scormonit fundul brazdei.
Adîncirea arăturii a preocupat pe agricultori şi agronomi încă de la începutul experimentării în agricultură. Arthur Young, încă din a doua jumătate a
1	A. Vasiliu şi colaboratorii, Op. cit.
2	Gh. Jovmir, Metode noi şi rezultate obţinute în agrotehnica culturilor de toamnă,.
4	Probleme agricole şi zootehnice», 1/1951.
3	A. Vasiliu şi colaboratorii, Op. cit.
4	C. Negoescuy Op. cit.
Aratul
895
secolului al XVI II-lea, arăta în cartea sa despre Agricultura experimentală, că adîncimea arăturii sub 20 cm face să crească recolta la unele plante ca napii şi varza, dar ca grîul, orzul nu dau sporuri de recoltă prin adîncirea arăturii. El mai arată că adîncirea arăturii sub 20 cm impune întrebuinţarea unei mai mari cantităţi de îngrăşăminte.
Experienţele lui Wollny (1895) au arătat că arătura adîncă a sporit recolta la cartof, rădăcinoase şi porumb cu 25%, dar la fasole, măzăriche, secară şi in, numai cu 10%.
Experienţele făcute în anii 1933—1939 la Staţiunea experimentală Rotham-sted nu au arătat nici o diferenţă apreciabilă de recoltă cînd s-au comparat arăturile de 10 cm şi de 20 cm într-o rotaţie de grîu, sfeclă, orz x.
Morgenroth raportează, în 1942, rezultatele a 14 ani de experienţe cu arături adînci la Berlin-Dahlem. S-au comparat arăturile de 10—20 cm cu cele de la 20 la 40 cm, la diferite culturi. Rezultatele obţinute au arătat un efect foarte mic al arăturilor adînci.
Experienţe recente pe scară mare şi în condiţii de producţie au fost întreprinse în Anglia de E. W. R u s s e 11 2. în aceste experienţe s-a dovedit că adîncirea arăturii are efecte diferite, în raport cu planta şi cu natura solului. Astfel la sfecla de zahăr, se obţin cu arătura adîncă sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol. La cartof arătura adîncă nu a produs sporuri de recoltă decît în 40% din cazuri.
Cerealele reacţionează favorabil la arătură adîncă, dar numai pe solurile argiloase şi lutoase, nu însă şi pe solurile uşoare, nisipoase.
Nu s-au constatat diferenţe între adîncirea directă a arăturii şi adîncirea prin subsolaj.
Aratul foarte adînc a avut unele neajunsuri: a provocat o germinare mai înceată şi inegală a seminţelor. Cerealele, în special grîul şi ovăzul, aveau, în cazul arăturilor adînci, un pai mai lung şi ajungeau mai tîrziu la maturitate.
Prin arăturile adînci se combat mult mai radical buruienile.
E.W. R u s s e 11 conchide că arăturile adînci şi foarte adînci, cu sau fără subsolaj, au dat rezultate pozitive în 40% din cazuri. Solurile grele reacţionează mai favorabil la adîncirea arăturii decît solurile uşoare. Arătura adîncă cere aplicarea concomitentă a îngrăşămintelor. Cel mai bine reacţionează la adîncirea arăturii sfecla de zahăr, la care îngrăşămîntul fosfatic şi potasic trebuie să se aplice toamna şi să se îngroape o dată cu arătura.
Interpretînd numeroasele rezultate experimentale obţinute în Statele Unite, în condiţii foarte diferite de sol şi climă şi făcînd legătura şi cu cercetările din
1, 2 E. W. Russelly Efectul arăturii foarte adînci şi al subsolajului asupra recoltelor, The
Journal of Agricultural Science, dec. 1956.
«96
Lucrarea solului
partea de sud a U.R.S.S., Chilcott şi Cole, ajung la concluzia că recoltele principalelor plante agricole nu sporesc prea mult prin arături mai adînci decît arăturile normale 1.
Adîncirea arăturii este o problemă care trebuie cercetată, în raport cu planta si cu condiţiile pedoclimatice specifice. în cele ce urmează vom arăta cum trebuie privită această problemă, după experienţele din ţara noastră, din U.R.S.S. şi din alte ţări, în condiţii asemănătoare cu ale noastre.
Adîncirea arăturii este justificată în primul rînd de compoziţia mecanică, gradul de îndesare al stratului arabil, repartizarea materiei organice pe profilul solului, de plantele ce se cultivă care au sisteme radiculare diferite şi de gradul de îmburuienare.
Pe solurile argiloase grele, impermeabile, care se tasează repede, aratul la adîncimea de 20—25 cm este indispensabil să se execute cel puţin o dată la un interval de 4—5 ani. Prin mobilizarea unui strat mai adînc de sol pătrunde o cantitate mai mare de aer şi procesele aerobe se intensifică.
Aratul mai adînc dă posibilitatea plantelor cultivate să-şi dezvolte un sistem radicular profund, bine ramificat şi cu numeroşi peri radiculari, care înlesnesc o bună aprovizionare cu apă şi elemente nutritive.
La staţiunea experimentală din Cazan, U.R.S.S., s-a urmărit creşterea în adîncime a rădăcinilor de mazăre în raport cu adîncimea stratului arabil, de la
5	la 80 cm. Iată rezultatele obţinute 2.
Tabelul 151
Greutatea rădăcinilor de mazăre, în grame, în funcţie de adîncimea arăturii
Adîncimea de la care s-au ridicat probele de sol cu rădăcini cm
		Arat	la adîncimea de			
5 cm |	10 cm |	20 cm	30 cm	40 cm	J 60 cm	80 cm
		Greutatea rădăcinilor				
j			S			
8,60	11,25	10,40	8,00	7,40	5,70	5,00
1.10	4,00	6,80	6,35	3,35	4,45	5,05
—	1,05	1,00	4,75	3,65	5,55	5,60
—	_	—	0,50	3,60	3,00	6,70
—	—	—	—	0,95	2,75	4,05
—	—	—	—	—	0,50	1,50
	—	—	—	—	—	0,25
0-10 . 10-20 . 20-30 . 30-40 . 40-50 . 50-60 . 60-80 .
Se poate uşor constata că pe măsura în care solul a fost afînat mai adînc, în aceeaşi măsură rădăcinile au crescut mai adînc şi au format o masă mai mare.
1	H. E. Middleton, Soil as a physical system din Soil phvsical conditions and plant growth, Op. cit.
2	V. P. Mosolov, Ierburile perene, Editura de stat 1953.
Aratul
897
Aratul mai adînc decît adîncimea normală, efectuat toamna, are o influenţă neînsemnată asupra acumulării apei în sol în comparaţie cu cantitatea de apă din solul arat normal. Din numeroasele determinări de umiditate efectuate pe principalele tipuri de sol din R.P.R. s-a constatat că din toamnă şi pînă în primăvară nu s-au acumulat cantităţi mai mari de apă acolo unde s-a făcut toamna o arătură adîncă în comparaţie cu o arătură de toamnă normală. Indiferent deci de grosimea stratului afînat în toamnă, apa ploilor liniştite din toamnă şi iarnă se infiltrează încet şi treptat în adîncime. Această constatare este în deplină concordanţă cu cele afirmate de V. R. V i 1 i a m s.
Arătura mai adîncă decît cea normală este mai folositoare pentru unele plante agricole decît pentiu altele.
Astfel, pe un sol lutos, cultivat cu porumb, ovăz, grîu de toamnă şi trifoi, aratul mai. adînc de 19 cm nu a sporit recoltele aşa după cum se poate constata din următoarele date medii din o perioadă experimentală de 12 ani1.
Tabelul 152
Efectul arăturii adînci comparată cu arătura normală asupra porumbului-, ovăzului,
grîului de toamnă şi trifoiului
Planta cultivată	Arat la 19 cm adîncime	Arat la 38 cm adîncime	Arat la 19 cm adîncime şi scormonit la 19 cm
	Recolta de boabe (kg la ha)		
Porumb . 		 Ovăz 	 Grîu de toamnă 	 Trifoi			3 831 1	756 2	117 13 099	3 724 1	763 2	109 12 506	3 843 1	756 2	123 12 852
După cum se poate constata, aratul mai adînc de 19 cm, fie că s-a făcut cu întoarcerea brazdei, fie că s-a făcut combinat cu întoarcerea brazdei şi scormonirea fundului brazdei, nu a sporit recolta celor patru plante cultivate în asolamentul experimental.
Rezultate asemănătoare s-au obţinut şi în experienţele urmărite la noi pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti, care are o textură luto-argiloasă.
Se dau în tabelul care urmează recoltele medii dintr-o perioadă experimentală de 9 ani, 1934—1942, pentru grîul de toamnă şi porumb şi de 7 ani, 1934—1940, pentru ovăz şi mazăre2» 3. S-au comparat recoltele obţinute în arătura
1	C. G. Williams and associates, Forty-first annual report of Ohio, Agric. Exp. St. 11/1922.
2	I. Staicu, Aratul pe solul brun-roşcat de pădure, Analele Fac. de agronomie, Bucureşti 1941.
3	I. Staicu, Reacţia grîului şi porumbului la arătura de vară şi de toamnă îngrăşată, «Viaţa agricolă», 11/1943.
57 — Agrotehnica
898
Lucrarea solului
efectuată numai toamna la 20 şi 27 cm adîncime (variantele T20 şi T27) cu arătura de vară la 10 cm urmată de arătura de toamnă efectuată la 20 şi 27 cm (variantele notate V10 T2q şi V10 T27).
Tabelul 153
Efectul aratului la 20 cm şi 27 cm adîncime asupra grîului, porumbului, ovăzului, mazării cultivate pe solul brun-roşcat de pădure de la Bucureşti—Băneasa
Plantele cultivate |	^20	T27	V10t20	v10t27
Grîu de toamnă 		2 108	2 106	2 776	2 680
Porumb		3 261	3 194	3 483	3 468
Ovăz 		1 935	1 947	—	—
Mazăre 		2 168	2 182	2 049	2 094
Se constată şi din aceste date că pentru cele patru plante cultivate, aratul mai adînc de 20 cm nu aduce nici un spor de recoltă. La grîul de toamnă, aratul la 27 cm a dat o recoltă chiar mai mică cînd s-a făcut toamna înainte de semănat şi în terenul arat vara la 10 cm adîncime. Scăderea de recoltă se datoreşte în primul rînd pierderilor mai mari de apă şi semănatului mai neuniform din cauza bulgărilor mari scoşi la suprafaţă.
Alte plante agricole sînt mai recunoscătoare arăturilor mai adînci de 20 cm, cu deosebire pe soluri grele şi fără structură. Dintre plantele producătoare de rădăcini şi tuberculi, cartoful, sfecla etc. sînt mai recunoscătoare la arătura mai adîncă de 20 cm.
Cartoful are nevoie de un volum mai mare de sol afînat pentru a-şi dezvolta tuberculii. Pentru aceste motive, cartoful preferă solurile nisipoase şi de aceea în regiuni umede se face muşuroi. La staţiunea experimentală Şatilov, în 9 ani, recolta medie de cartofi a fost de 16 330 kg de tuberculi la hectar, cînd solul a fost arat toamna la 18 cm adîncime şi de 17 900 kg la ha cînd solul a fost arat la 27 cm adîncime.
Sfecla de zahăr formează o rădăcină fuziformă normală într-un sol mobilizat adînc şi dimpotrivă îşi formează o rădăcină ramificată într-un sol greu, lucrat superficial. Cu cît arătura de toamnă este mai adîncă cu atît recoltele de sfeclă de zahăr sînt mai mari, aşa după cum se poate constata şi din următoarele date experimentale dobîndite la Staţiunea Şumî din U.R.S.S., în perioada experimentală de la 1914 la 1925 a.
Sporurile de recoltă obţinute în aceste condiţii de cultivare a sfeclei nu sînt aşa de mari. O adîncire cu 9 cm a stratului arat a adus un spor mediu de 900 kg la ha, adică cu 4 %, şi o adîncire cu 17 cm a adus un spor de recoltă de 1 600 kg la ha, adică 7,1 %.
1 I. V. Iakuşkin, Op. cit.
Aratul
899
Tabelul 154
Efectul arăturii adînci asupra producţiei de sfeclă de zahăr
Variantele	Producţia de rădăcini kg la ha
Arat toamna la 18 cm adîncime		22 300
Arat toamna la 27 cm adîncime		23 200
Arat toamna la 18 cm adîncime, afînat solul cu scormonitorul la 9 cm adîncime		23 700
Arat toamna la 35 cm adîncime		23 900
Efectul aratului adînc s-a resimţit favorabil şi la ovăzul care a urmat în asolament după sfecla de zahăr.
în cîmpul de experienţe de la Alma-Ata, în 1938 aratul mai adînc, de la 25 la 30 cm, a dat un spor de recoltă la sfecla de zahăr de 1 100 kg de rădăcini la hectar. Pe podzoluri sporurile de recoltă obţinute prin adîncirea arăturii sînt mai mari1.
Pe podzolul de lîngă Moscova s-au obţinut sporuri mari de recoltă prin adîncirea stratului arat. Grîul de toamnă a sporit recolta cu 700 kg la ha, adică cu 25 %, iar cartofii cu 2 000—3 000 kg la ha, cînd s-a adîncit stratul de sol arabil cu 10 cm.
La Staţiunea experimentală agricolă Cernăuţi, între 1947 şi 1949, s-a obţinut pe podzol un spor de recoltă de rădăcini de sfeclă de zahăr, de 7 900—15 200 kg la ha pe parcelele neîngrăşate, cînd arătura a fost de 23—25 cm în comparaţie cu arătura de 14—16 cm. Adîncimea de 14—16 cm a fost, evident, prea mică.
De asemenea dau rezultate bune în arătura mai adîncă şi alte plante cu rădăcini pivotante, cum sînt: bumbacul, floarea-soarelui, lucerna, cînepa etc. 2.
Mobilizarea solului pe o adîncime mai mare este mai necesară pe solurile grele, cu hardpan, cultivate cu bumbac, după cum rezultă din tabelul 155 3.
Sporurile de recoltă obţinute în parcelele cu solul mobilizat mai adînc sînt foarte mari. Mai mari apar aceste sporuri în anii 1953 şi 1954, cînd precipitaţiile atmosferice au fost nefavorabil repartizate.
La Staţiunea experimentală Anucinskaia U.R.S.S., în 1928—1929, o arătură de toamnă de 25 cm a sporit recolta de seminţe de cînepă cu 300 kg la ha şi în acelaşi timp a sporit şi recolta de fuior faţă de o arătură de 15 cm.
1, 2 I. V. Iakuşkin, Op. cit.
3	W. A. Raney, I. L. Saveson, W. R. Gill, Study of soil compaction on Mississipi river delta soils, Sixieme Congres de la Science du sol, Paris 1956.
57*
900
Lucrarea solului
Tabelul 155
Efectul mobilizării mai adînci a solului, cu hardpan, cultivat cu bumbac
		Recolta de bumbac (pui, kg la ha		seminţe)
		1953	1954	| 1955 I
Sol nisipo-lutos:	Arat cu plugul obişnuit la 15 cm adîncime ....	1300	998	2 016
	Lucrat cu cizelul la 30 cm adîncime		2 801	2 510	2 464
Sol lutos:	Arat cu plugul obişnuit la 15 cm adîncime ....	2 183	1 697	2 .194
	Lucrat cu cizelul la 30 cm adîncime		2 282	2 287	2 700
Cînepă dă rezultate bune în arături adînci cînd se cultivă pe podzoluri argiloase sau luto-argiloase. Astfel la Găvojdia, regiunea Timişoara, s-au obţinut în 1944 recolte mult mai mari de cînepă cultivată în podzolul arat mai adînc.
Recolta de tulpini uscate obţinută cu o arătură de toamnă la 10 cm adîncime a fost de 836 kg la ha,	cu o arătură la 20 cm	adîncime	a fost	de	1 022	kg
la ha şi cu o arătură de	30 cm a fost de 1 970	kg la ha.	Adîncirea	stratului
arabil cu 10 cm a sporit	recolta cu 186 kg la ha, adică 23	%, şi	adîncirea	cu
20 cm a sporit recolta cu	1 134 kg la ha, adică cu	141 % 1.
Orezul de asemenea dă rezultate bune în arătura adîncă de toamnă. Aratul de toamnă reduce foarte mult îmburuienarea orezului. La staţiunea centrală a orezului de la Krasnodar-Cuban, U.R.S.S., s-au obţinut următoarele recolte:
Tabelul 156
Efectul arăturii adînci de toamnă asupra producţiei de orez
Varianta	Recolta de seminţe de orez kg/ha
Arat primăvara la 20 cm adîncime 		3 020
Arat toamna la 20 cm adîncime 		3 360
Arat toamna la 25 cm adîncime				3 770
Arat toamna la 37 cm adîncime		4 100
Viţa de vie şi arborii fructiferi au de asemenea nevoie de o lucrare a solului foarte adîncă, ajungînd pînă la mobilizarea solului la 50 cm şi mai mult, înainte de plantare.
1 C. Negoescu, Op. cit.
Aratul
901
Adîncirea arăturii are un efect evident în combaterea buruienilor şi mai ales a buruienilor ce se înmulţesc vegetativ, cum este, de pildă, pălămidă care are muguri pe rădăcini.
Prin aratul mai adînc se combat mult mai energic duşmanii animali ai plantelor cultivate. Insectele care iernează în stratul superior al solului, pe paiele de mirişte, pe buruieni şi pe samulastră, dacă ajung la adîncimea de 20 cm sau mai adînc, nu mai pot rezista la condiţii anaerobe şi pier curînd. S-a constatat că o arătură adîncă de 18—20 cm a redus cu 60—70 % numărul de larve de viespea grîului (Cephus pigmeus), musca suedeză (Oscinosoma frit), musca de Hessa (Mayetiola destructor) şi larvele altor insecte vătămătoare plantelor cultivate.
Aratul mai adînc ajută foarte mult la combaterea rozătoarelor cum sînt şoarecii de cîmp care au cuiburile lor la adîncimea de 15—25 cm. Cînd se face o arătură mai în faţă, cuiburile acestor rozătoare nu sînt atinse.
Stratul de sol de la suprafaţă este infectat cu sporii bacteriilor şi ciupercilor care produc bolile plantelor cultivate. O arătură superficială păstrează aceşti spori aproape de seminţele plantelor cultivate şi probabilitatea de infecţie este mult mai mare la o arătură superficială decît la o arătură adîncă.
Efectul este şi mai mare dacă aratul se face cu plugul cu antetrupiţă. întreaga cantitate de spori ajunge pe fundul brazdei.
Sînt cazuri cînd aratul mai adînc se face cu anumite precauţii sau nu se face de loc. în acest din urmă caz afînarea se face fără întoarcerea brazdei. Cînd se face aratul adînc trebuie să se ţină seama şi de grosimea şi de natura stratului ce se lucrează. La un sol cu un strat mai gros de humus nu se poate trece direct de la arătura superficială la arătura adîncă. Este cazul cernoziomurilor şi lăco-viştelor care au în straturile neatinse de fierul plugului deseori o cantitate însemnată de marcasită (bisulfură de fier). Marcasita se formează în condiţii anaerobe şi totdeauna în adîncime, unde componenţii cu sulf rezultaţi din descompunerea anaerobă a materiei organice se combină cu componenţii fierului şi formează marcasita. Marcasita nu are efect vătămător pentru plante cît timp rămîne în adîncime, în condiţii anaerobe, fiind insolubilă în apă. Dar după ce marcasita ajunge la suprafaţă în contact cu aerul, se oxidează repede şi formează acidul sulfuric şi sulfatul feros după următoarele relaţii chimice
2	FeS2 + 7 02 + 2 H20 = 2 FeS04 + 2 H2S04
Acidul sulfuric şi sulfatul feros sînt compuşi vătămători plantelor cultivate. Cu cît se va scoate la suprafaţă un strat de sol mai gros şi bogat în marcasită, cu atît se va forma o cantitate mai mare de acid sulfuric şi sulfat feros, iar acţiunea lor toxică va fi mai pronunţată.
1 V. R. Viliams, Op. cit.
902
Lucrarea solului
Acidul sulfuric şi sulfatul feros nu rămîn ca atare în sol. Acidul sulfuric se neutralizează dînd sulfaţi, iar sulfatul feros se oxidează şi se hidratează for-mînd hidroxizi de fier.
Stratul nou scos la suprafaţă nu trebuie să fie, la o singură arătură, mai gros de 5 cm. Dacă prin o arătură mai adîncă se expune la suprafaţă un strat de sol neatins pînă atunci de fierul plugului, mai gros de 5 cm, este necesar să treacă mai mult timp pînă la semănat, cîteva luni sau chiar 1 an. După ce la aceste soluri s-a făcut o dată aratul adînc, atunci el va continua să se facă la aceeaşi adîncime şi în anii următori.
Cînd stratul de sol arabil are humus puţin, deci orizontul A este subţire, iar stratul arabil este fără structură, cu reacţie pronunţat acidă, cum este pod-zolul, aratul mai adînc cu întoarcerea brazdei se va face concomitent cu alte măsuri de îmbunătăţire. Este necesar să se dea calciu pentru micşorarea concentraţiei în ioni de H, apoi se însămînţează ierburile perene, timoftică şi trifoi roşu. Stratul de sol se îmbogăţeşte astfel în humus. Se dau îngrăşăminte organice şi minerale înainte de semănatul ierburilor perene sau după desţelenirea ierburilor perene. în acest mod, stratul de sol arat îşi măreşte şi mai mult conţinutul în humus.
După ce s-au cultivat ierburile perene, desţelenirea se poate face cu 5 cm mai adînc decît arătura obişnuită, dar mai bine este să se lucreze fundul brazdei cu scormonitorul.
în regiuni unde solurile sînt formate pe aluviuni, pietriş, branciog nisip, stratul solificat este foarte subţire şi nu trebuie să arăm prea adînc pentru că în acest caz se îngroapă stratul de sol şi se scoate la suprafaţă roca inertă, pietriş sau nisip.
Pe sărături, dacă în adîncime stratul de sol este mai concentrat în săruri decît cel de la suprafaţă nu se vor face arături adînci. La sărături trebuie să luăm măsuri de ameliorare ce trebuie să se facă concomitent cu arăturile adînci.
§ 11. Arăturile de primăvară
Arăturile de primăvară nu se recomandă la noi în ţară, unde primăvara este în general scurtă, secetoasă şi cu multe vînturi. Arătura de primăvară este legată cu o mare pierdere de umiditate.
O facem numai atunci cînd nu putem altfel, cînd nu am avut posibilitatea să facem arătură de toamnă, sau cînd împrejurări cu totul speciale, ca cele arătate mai înainte, ne obligă. La ţăranii noştri cu gospodării individuale din multe regiuni ale ţării, arătura de primăvară este aproape regulă generală. Aceasta este una din cauzele pentru care recoltele culturilor de primăvară sînt aşa de mici, în agricultura ţărănească.
Aratul
903
Cînd sîntem nevoiţi a face arătura primăvara de pildă pentru porumb, trebuie s-o facem cît mai de vreme şi s-o grăpăm, iar la semănat să trecem încă o dată cu cultivatorul. Acest mod de a lucra pămîntul pentru porumb a dat mai bune rezultate decît arătura făcută imediat înainte de semănat.
Adîncimea arăturii de primăvară este de 16—18 cm. O arătură prea adîncă expune evaporaţiei un volum prea mare de sol, iar o arătură mai în faţă, favorizează îmburuienarea şi înmulţirea duşmanilor vegetali şi animali ai plantelor cultivate.
în unele cazuri trebuie arat primăvara şi ogorul de toamnă. Se ară ogorul de toamnă înainte de semănatul porumbului, sorgului, meiului, bumbacului şi a altor plante ce se seamănă tîrziu, cînd terenul este foarte îmburuienat. Se face în acest caz o arătură superficială cu polidiscul sau cu plugurile polibrăzdare la adîncimea de 12—15 cm. Foarte adesea podzolurile şi lăcoviştile arate din toamnă se bătătoresc pînă primăvara tîrziu şi apare necesară înainte de semănat o arătură superficială. Iakuşkin spune: «în zona podzolului este foarte greu să ne dispensăm de o nouă arătură de primăvară » 1.
§ 12. Calitatea arăturii. Elementele de care depinde. Modul cum se judecă
Elementele de care depinde calitatea arăturii. Arătura bună este aceea care se execută regulat şi omogen la adîncimea prescrisă şi la conţinutul optim de umiditate; este arătura care aduce solul în stare structurală, adică afînat, dar fără bulgări, capabil să ofere condiţii optime pentru germinarea seminţelor şi pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Realizarea unei arături bune sau arături de calitate depinde de o serie de factori, de care trebuie să ţinem seama: starea solului; experienţa omului care conduce lucrarea; alegerea judicioasă a uneltelor; buna construcţie şi buna îngrijire a acestora; viteza de lucru şi buna alegere a momentului cînd se execută lucrarea.
Solurile care şi-au pierdut însuşirile bune printr-o cultură rea, îndelungată, se lucrează greu, pe ele nu se poate realiza o arătură de calitate. Ele trebuie lucrate cu multă grijă şi îmbunătăţite treptat prin toate mijloacele agrotehnice ce ne stau la îndemînă. Solurile pe care se aplică un asolament raţional cu ogor negru, ogor ocupat şi solă înierbată, care primesc periodic îngrăşăminte şi pe care buruienile se combat cu severitate, se găsesc în bună stare de cultură, se ară uşor şi dau arătură de bună calitate.
Calitatea arăturii depinde de asemenea de textura şi structura solului. Solurile uşoare se pot ara bine, la un conţinut de umiditate mai mare sau mai mic;
1 I. V. Iakuşkin, Op. cit.
904
Lucrarea solului
la solurile grele se cere o atenţie mai mare, fiindcă ele nu se pot lucra bine decît la o stare de umiditate apropiată de punctul limită de aderenţă. Solurile cu structura bună, stabilă se lucrează mai uşor decît solurile grele nestructurale, cum sînt podzolurile.
Este foarte important ca agrotehnicianul să ştie să aleagă unealta cea mai potrivită pentru starea în care se găseşte solul: pluguri mai grele sau mai uşoare, după adîncimea la care vrem să lucrăm; polidiscuri, pluguri polibrăzdare ori cultivatoare pentru lucrările superficiale; netezitoarea, grapa uşoară, grapa grea ori tăvălugul pentru lucrările de mărunţire.
Uneltele trebuie să fie adecvate lucrării prescrise. Nu se pot face, de pildă, arături adînci cu pluguri uşoare, nu se pot face arături pe pante cu plugurile obişnuite etc. Uneltele trebuie ţinute în perfectă stare, verificate înainte de a ieşi la cîmp, unse în timpul lucrului. După lucru, piesele active ale uneltei trebuie perfect curăţite şi acoperite cu un strat de ulei pentru ca să nu ruginească. Piesele active trebuie să fie totdeauna perfect lucii şi bine ascuţite.
Destoinicia, experienţa şi atenţia omului care lucrează cu plugurile cu tracţiune animală sau tractoristului sînt un factor esenţial în executarea corectă a lucrărilor şi în obţinerea unei lucrări de calitate. în U.R.S.S. se dau premii speciale nu numai pentru împlinirea cantitativă a normelor, dar şi pentru calitatea lucrului.
Tractoriştii sînt foarte ispitiţi să mărească viteza normală pentru a depăşi norma. Aceasta se face adesea în dauna calitătii.
*
în această privinţă s-au făcut cercetări amănunţite de către Institutul ucrainean de mecanizare.
Viteza normală a tractorului cu diferite maşini şi unelte agricole este viteza a Il-a de 4,5—5 km pe oră. Lucrînd cu plugul la viteza mai mare şi anume pînă la 6,5 km pe oră, se obţine o fărîmiţare mai puternică, o mai bună acoperire a resturilor şi o porozitate sporită, efectul este deci bun. Experienţele prof. C i j e v s k i au arătat că atunci cînd viteza a sporit la 6,8 km pe oră, ovăzul cultivat pe solul arat cu viteza ridicată a dat un spor de producţie de 20 %, dar la o viteză şi mai mare şi anume la 7 km pe oră, se observă fenomene negative: pămîntul este aruncat prea puternic. Deci, 7 km pe oră este limita peste care nu putem mări viteza.
Cînd mărim viteza de la 5 la 6,8 km pe oră, urmărim îmbunătăţirea structurii. Trebuie să verificăm în cursul lucrului calitatea şi dacă observăm că nu se realizează calitatea dorită, renunţăm la mărirea vitezei şi ataşăm de tractor instrumente suplimentare, capabile să ne asigure afînarea dorită. Cînd lucrăm cu unelte de arătură superficială, viteza se poate mări numai pe soluri curate, dar nu pe soluri înţesate cu rizomi de pir sau alte buruieni.
Aratul
905
Realizarea afînării optime nu depinde numai de construcţia uneltelor cu care lucrăm, de buna lor funcţionare şi de viteza de lucru, ci depinde mai ales de momentul ales pentru a lucra. Am arătat în paragrafele precedente din prezentul capitol şi în capitolul despre structură neajunsurile serioase, care rezultă atunci cînd arăm pămîntul în stare prea umedă sau prea uscată. Numai arătura de toamnă se poate face la un conţinut mai mare sau mai mic de umiditate decît optimul, pentru că gerul compensează neajunsurile.
în gospodăriile socialiste, cu întinderi mari şi cu condiţii variate ale solului, se poate alege mai uşor timpul potrivit pentru a ara fiecare tarla.
Adesea cînd se discută problema calităţii arăturii, se identifică calitatea cu adîncimea şi se consideră adîncimea ca fiind factorul principal al calităţii. Acest punct de vedere nu este just. Se poate să avem o arătură adîncă de proastă calitate şi o arătură superficială de bună calitate. Depinde de caracterul lucrării ce se cere a fi executată. Am văzut în paragrafele precedente, cînd se cere o lucrare adîncă şi cînd se cere o lucrare superficială.
Arătura normal de adîncă sau arătura principală este lucrarea de bază pentru orice semănătură, ea se face cum am văzut, vara pentru semănăturile de toamnă şi toamna pentru semănăturile de primăvară. Arătura normal de adîncă se execută în sezonul umed.
Arătura superficială este o arătură pregătitoare. în afară de aceasta, avem: dezmiriştirea, lucrarea de întreţinere a ogorului, lucrarea de afînare din preajma însămînţării. Lucrările superficiale sînt indicate şi necesare în sezonul secetos.
Stratul de sol în profunzime trebuie să păstreze o proporţie mai mare a spaţiului lacunar capilar pentru a reţine mai bine şi timp mai îndelungat umiditatea.
Pe solurile din regiunile umede şi în special pe podzoluri, ne spune Skvorţov, adîncirea arăturii trebuie făcută mult înainte de însămînţare, pentru ca solul proaspăt din adîncime să se poată aerisi şi să se activeze astfel transformările chimice şi microbiologice. Grîul de primăvară şi inul nu suportă adîncirea proaspătă pe podzol.
Aprecierea calităţii arăturii. La aprecierea calităţii arăturii, trebuie să se aibă în vedere adîncimea, regularitatea, proporţia de bulgări mari, afînarea şi greşurile.
Adîncimea se măsoară cu rigla pe planul vertical al părţii nearate din brazdă. Diferenţele obţinute la măsurători succesive nu trebuie să fie mai mari de 1 cm. Normele din U.R.S.S. prescriu ca la o tarla de 20 ha să se facă cel puţin zece măsurători din care se calculează media.
Verificarea adîncimii pe un teren complet arat este necesară cîteodată, dar este mai mult aproximativă din următoarele motive: solul arat este afînat, el reprezintă o grosime mai mare decît adîncimea la care s-a arat. Această gro-
.906
Lucrarea solului
sime nu este omogenă, suprafaţa terenului arat prezintă coame şi rigole. Dacă trece un timp oarecare de la data executării arăturii, grosimea stratului arat se micşorează,	deoarece	pămîntul	se	tasează.	Tasarea este	în funcţie de timp
(fig.	123).	Grosimea	stratului	arat	măsurată	îndată după	executarea arăturii
este cu 20—30% mai mare decît adîncimea reală.
în ceea ce priveşte regularitatea arăturii, se cere ca să nu fie creste şi şanţuri sau acestea să fie cît mai mici cu putinţă. Se cere de asemenea ca întoarcerea brazdei să fie bună şi regulată.
Arătura	nu trebuie să fie
bulgăroasă.	Bulgării se admit
numai în arătura de toamnă, pentru că îngheţul îi va sfărîmă peste iarnă. în arătura de vară şi în arăturile de însămînţare nu trebuie să existe bulgări cu diametrul mai mare de
6	cm, sau dacă există, proporţia lor trebuie să fie mică. Bulgării se numără cu ajutorul unei rame de lemn de 1 m2 şi se raportează la unitatea de suprafaţă.
Gradul de afînare se controlează, comparînd grosimea stratului arat cu grosimea aceluiaşi strat nearat. Şi mai bine se controlează gradul de afînare prin determinarea porozităţii.
Greşurile se controlează măsurîndu-se suprafaţa pe care o ocupă. Suprafeţele se măsoară uşor cu ajutorul unui compas de cîmp, cu deschiderea de 2 m. Suprafaţa se măsoară numai la greşurile mai mari de 100 m2 la cele mai mici suprafaţa se apreciază. Cu prilejul verificării se înseamnă greşurile spre a putea fi lucrate ulterior.
Se consideră greşuri nu numai porţiunile care au rămas complet nearate, dar şi acelea în care arătura a fost executată defectuos la o adîncime mai mică decît cea prescrisă sau şi acelea pe care brazda nu a fost bine întoarsă.
Se adună suprafeţele tuturor greşurilor măsurate şi a celor mici, evaluate prin ochi şi suprafaţa totală obţinută se raportează în procente la suprafaţa totală arată. Această cifră reprezintă proporţia greşurilor. Toate constatările arătate mai sus, se înscriu într-un buletin, care exprimă calitatea arăturii, calitate de care depinde în foarte mare măsură creşterea şi dezvoltarea plantelor ce vom semăna pe tarlaua respectivă.
ÂfT/ioneo prin /ucrâri/e soto/ur
Suprafaţa
// l/mi/o Mre so/u/ m /ucraf ş/ ne/ucrgt
Q M D. I f M. A M I I. A S. 0. M
Fig. 123 — Graficul variaţiei gradului de tasare a solului arat, în decurs de 12 luni
CAPITOLUL II
LUCRĂRILE SOLULUI DUPĂ ARAT
§ 1. Nivelarea şi grăpatul
Nivelarea sau netezirea arăturii. Cînd solul a fost arat adînc toamnar îngheţul de iarnă îl mărunţeşte în agregate. în acest caz, primăvara nu este nevoie de o grapă, ci numai de nivelare sau netezire. Scopul acestei lucrări este să micşoreze suprafaţa de evaporaţie şi să pregătească terenul în vederea semănăturilor din prima epocă, a plantelor cu seminţe mici.
La arăturile de primăvară sau de vară în sistemul ogorului negru sau în sistemul ogoarelor de vară, dacă se ară cu plugul cu antetrupiţă, la starea optimă de umiditate, solul se revarsă în agregate mici fără bolovani. Şi în acest caz nu este nevoie să se grăpeze, ci numai să se niveleze arătura.
Nivelarea sau netezirea se face cu un instrument simplu, care este o bară de lemn, de secţiune patrunghiulară, de care sînt ataşate două lanţuri. Instrumentul se numeşte netezitoare sau tîrşitoare. Alteori netezitoarea este formată din două sau mai multe bare legate solid prin lanţuri. Cînd barele de lemn sînt prevăzute cu cuie, atunci se realizează pe lîngă netezire şi o uşoară scormonire. Netezitoarea cu cuie reprezintă o trecere spre grapă (fig. 124, 125).
Ţăranii noştri realizează netezirea cu «loitra» şi numesc adesea unealta de netezit « loitră ».
Pentru ca netezitoarea să lucreze bine, nu trebuie purtată în lungul brazdelor, nici de-a curmezişul lor, ci trebuie purtată în diagonală faţă de direcţia brazdelor. în acest caz, pămîntul din crestele brazdelor este împins în rigolele dintre creste şi nivelarea se face în mod desăvîrşit.
V. R. Viliams recomandă foarte insistent întrebuinţarea acestei unelte, care are un efect bun asupra solului fără a deteriora structura.
Este necesar adesea ca nivelarea cu netezitoarea să se facă şi după cultivator şi după maşina de semănat. în acest din urmă caz, ne putem servi de un lanţ gros ataşat de semănătoare, în locul barei de lemn.
1308
Lucrarea solului
Grăpatul. Grăpatul desăvîrşeşte lucrarea plugului. Grapa sfărîmă bolovanii, mărunţeşte, afinează şi nivelează neregularităţile suprafeţei. Ea realizează la suprafaţa solului un strat de mici agregate, care nu împiedică pătrunderea apei de precipitaţii, dar împiedică pierderea apei prin evaporare. Din acest punct de vedere, grăpatul este o lucrare esenţială pentru regiunile secetoase şi este
tot aşa de importantă ca şi prăşitul.
Grapa, mărunţind pămîntul pregăteşte solul în care vor germina seminţele. Cu cît sămînţă este mai mică cu atît mărunţirea trebuie să fie mai fină. Excepţie de la această regulă fac culturile de toamnă la care arătura se lasă intenţionat puţin mai bulgă-roasă. Se procedează astfel pentru motivul următor: arătura mai bulgăroasă prinde mai bine zăpada în timp de viscol şi plantele sînt astfel mai bine apărate. Bulgării degeră şi primăvara se desfac în agregate, care se revarsă peste coletul tinerilor plante, stimulîndu-le vegetaţia şi ocrotind umiditatea.
Grăpatul ogoarelor de toamnă se face foarte timpuriu primăvara îndată ce stratul de sol de la suprafaţă s-a zvîntat îndeajuns ca să nu se bătătorească prin parcurgerea terenului cu tractorul sau atelajele. Prin această lucrare, solul se încălzeşte mai repede, iar stratul de sol afînat de la suprafaţă micşorează pierderea apei din straturile mai adînci.
Grăpatul serveşte la combaterea buruienilor. în acest scop trebuie să grăpărrt în faza cînd buruienile sînt în curs de germinare.
Mai tîrziu, după ce buruienile s-au înrădăcinat nu le mai putem combate cu grapa, ci numai cu extirpatorul, prăşitoarea sau plugul.
Grăpatul serveşte la acoperitul seminţei cînd se seamănă prin împrăştiere. Chiar cînd se seamănă cu maşina, grăpatul sau măcar nivelarea sînt necesare pentru că rămîn totdeauna rînduri în care sămînţă nu este bine îngropată şi rînduri în care sămînţă este acoperită cu un strat mai gros de sol. Totdeauna seminţele ce curg prin primul rînd de tuburi al semănătorii sînt acoperite cu un strat mai gros de sol de brăzdarele celor din al doilea rînd de tuburi.
De asemenea rămîn la suprafaţă multe seminţe din cele risipite de brăzdarele semănătorii care nu au putut ocoli bulgării mai mari şi au fost nevoite să treacă peste ei.
Fig. 124 — Netezitoare
,v-‘‘
Fig. 125 — Netezitoare + grapa cu dinţi ficşi
Lucrările solului după arat
909
în sfîrşit, grapa scormoneşte şi aeriseşte suprafaţa păşunilor şi fîneţelor, rupe muşchii şi produce o regenerare a vegetaţiei utile.
La scopurile de mai sus, corespund diferite tipuri de grape.
Grapa cea mai simplă şi cea mai ieftină este grapa de mărăcini. Aceasta este construită dintr-un cadru de lemn, de care se fixează foarte strîns mănunchiuri de mărăcini cu vîrfurile în urmă, faţă de direcţia mersului. Grapa de
Fig. 126 — Grapa flexibilă cu trei cîmpuri (cu lăţimea de lucru de 210 cm cu 45 de dinţi
şi greutatea de 69 kg)
mărăcini grăpează foarte bine primăvara arăturile « degerate », înlocuieşte nete-zitoarea şi nivelează suprafaţa arăturii, acoperă sămînţă, dacă pămîntul a fost bine mărunţit în prealabil. Grapa de mărăcini nu poate însă să spargă bolovanii şi să mărunţească arătura, decît pe pămînturile uşoare.
Pe pămînturile mijlocii şi grele, se întrebuinţează grape cu dinţi de fier, fixaţi într-un cadru de lemn sau de fier.
Grapele cu dinţi de fier şi cadru rigid de lemn au fost în uz timp de secole şi sînt şi azi în uz în gospodăria ţărănească din diferite ţări. Au dezavantajul că fiind rigide, dinţii nu pot urmări neregularităţile arăturii.
Astăzi se construiesc grape mai grele sau mai uşoare, cu dinţi de fier oţelit, prinşi în cadre de metal. O grapă se compune din două sau trei cadre sau cîmpuri, legate între ele prin verigi de lanţuri (fig. 126). O astfel de grapă, care nu mai este rigidă, ci flexibilă, se aşterne mai bine pe neregularităţile terenului şi ale arăturii şi nu lasă locuri negrăpate. Dinţii de oţel se înşurubează în cadru, aşa fel încît dacă unul se rupe, să se poată înlocui sau să se poată înlocui toţi dacă s-au tocit.
910
Lucrarea solului
Forma dinţilor în secţiune este pătrată, circulară sau ca o pană. în cazul secţiunii pătrate, dintele lucrează cu muchea înainte. Dinţii în formă de pană freacă mai puţin pămîntul şi alterează mai puţin structura.
Efectul dinţilor asupra mărunţirii depinde şi de înclinarea lor. De obicei, dinţii sînt aşezaţi perpendicular pe planul cadrului grapei. Cînd sînt puţin înclinaţi înainte, se scot mai bine buruienile. Dinţii cu înclinarea înapoi nu se aşază decît atunci cînd am dat solului gunoi de grajd şi nu avem interes să-l scoatem afară din sol cu grapa. Pentru a da diferite înclinări dinţilor, se construiesc grape reglabile, la care direcţia dinţilor se fixează cu ajutorul unei pîrghii.
Dintele grapei are un efect multiplu asupra solului: apasă, sparge, desprinde si tîrăşte, iar cînd solul este uscat, freacă şi pulverizează. Fiecare dinte face în
pămînt o mică rigolă de secţiune triunghiulară, baza triunghiului fiind la suprafaţă.
Bazele triunghiurilor trebuie să se atingă, fără să se încalece.
Adîncimea grăpatului depinde de greutatea grapei sau mai precis de greutatea care revine pe fiecare dinte.
Adîncimea se poate face mai mare sau mai mică şi prin reglarea înclinării dinţilor la grapele cu dinţii reglabili.
^îna amţii sînt m poziţie verncaia, ei pătrund la adîncimea cea mai mare. Cînd dinţii sînt plecaţi înainte, pătrund mai puţin adînc, dar fac o lucrare mai energică de mobilizare a solului şi distrugere a buruienilor. Cînd dinţii sînt plecaţi înapoi, pătrund la adîncimea	cea	mai mică	şi fac	o
lucrare uşoară.
La grapele uşoare, revine greutatea de 1 kg pe fiecare dinte, la grapele mijlocii 1,5 kg, iar la grapele grele 2 kg.
Se construiesc grape grele (boroane), de o greutate totală pînă la 150 kg, cu dinţii de 15—20 cm lungime, care pătrund în pămînt la 10—-15 cm adîncime. Grapele de greutate mijlocie au 25—50 kg greutate, iar cele uşoare, pînă la
25	kg. Grapele mijlocii şi uşoare au dinţii de 15 cm, lungime, care pătrund în sol 6—8 cm. Acest fel de grape sînt potrivite pentru	pămînturile	uşoare	şi
servesc mai ales la acoperit sămînţă.
Grapele sînt aşa fel construite, că fiecare dinte	lasă	o urmă proprie, fără
să se suprapună peste urma celuilalt (fig. 127). Cîmpurile de grapă trebuie să fie destul de lungi; de asemenea tînjeala sau şleaurile atelajului trebuie să fie
Fig. 127 — Grapă rigidă cu trei cîmpuri, indicînd repartiţia dinţilor spre a da o grăpare uniformă
Lucrările solului după arat
911
lungi, altfel grapa are tendinţa să se ridice în sus la capătul dinainte şi un număr de dinţi merg în gol.
în agricultura noastră sînt utilizate mai multe feluri de grape.
Dintre grapele grele rigide menţionăm grapa ZBG, cu trei cîmpuri. Grapa este purtată de tractoare şi de cai. Are greutatea de 127 kg şi o lăţime de lucru de 2,89 m.
Fig. 128 — Grapă cu poziţia dinţilor reglabilă, tractată
Este apoi grapa tractată cu poziţia dinţilor reglabilă. Se poate folosi un singur cîmp al grapei, dar se pot agrega de la două la opt cîmpuri. Fiecare cîmp de grapă are cîte cinci bare de oţel, fiecare bară are şase dinţi (fig. 128). Barele pe care sînt fixaţi dinţii se pot roti cu 90°, cu ajutorul unei manete. Prin această rotire, unghiul de atac al dinţilor variază: înclinat înainte, drept, sau înclinat înapoi. Fiecare cîmp de grapă are 30 de dinţi cu lăţimea de lucru de 1,5 m şi cu greutatea de 40 kg.
Pentru grăpat fîneţele şi păşunile, se construiesc grape anume, zise grape flexibile sau articulate. Dinţii sînt în formă de cuţit şi sînt prinşi cîte trei în cadre mici, care au forma de Y şi care sînt articulate între ele. Dinţii sînt fixaţ.
912
Lucrarca solului
pe amîndouă feţele: pe o parte au o lungime mai mare şi pe alta o lungime mai mică (fig. 129). Cu astfel de grape se rîcîie şi se aeriseşte foarte bine suprafaţa fînetelor şi păşunilor, se curăţă muşchii şi se nivelează muşuroaiele de cîrtiţă.
Pentru acoperit seminţele, se construiesc grape anume de metal, formate din ochiuri de lanţ, articulate neregulat. Aceste grape, numite «lanţate », adună tărîna şi acoperă foarte bine seminţele, cînd pămîntul este bine mărunţit.
-Z_______
Fig. 129 — Grapă flexibilă (stînga)
a —cadrul de fixare a dinţilor; b— dinţii grapei
Pentru stîrpit buruienile din semănături au fost construite grape articulate, cu dinţi de oţel foarte subţiri şi lungi, cu care este presupus, că se pot grăpa cerealele într-un stadiu mai înaintat de dezvoltare. Astfel de grape au fost numite ţesale de buruieni. După cum vom vedea mai jos, ele nu au dat rezultatele ce se aşteptau de la ele.
Se mai construieşte grapa cu discuri, pe principiul plugului cu discuri sau discuitorului de care am vorbit, dar mult mai uşoare, care nu pot întoarce pămîntul, ci numai mărunţi bulgării, sparge crusta ce se formează primăvara în ogoarele de toamnă.
Dintre grapele cu discuri mai des folosită este BD-3,4 cu piesele active semisferice montate în baterii pe un ax cu secţiune pătrată. Are patru baterii, două în faţă şi două în spate. Are în total 41 de discuri cu lăţimea de lucru de 3,4 m şi o greutate de 835 kg.
O altă grapă cu discuri tractată este cea cu comandă hidraulică, prevăzută cu patru baterii de discuri. Două aşezate în faţă taie solul în adîncime şi doua
Lucrările solului după arat
913
aşezate în spate sfărîmă şi amestecă solul. Pentru transport este prevăzută cu o pereche de roţi cu pneuri. Cu ajutorul dispozitivului hidraulic se f^ce reglarea adîncimii de pătrundere a discurilor prin fixarea roţilor de transport la înălţimea dorită.
Pe terenuri grele şi bolovănoase grapa trebuie să aibă o greutate mai mare. Pentru acest scop sînt prevăzute pe partea de mijloc a cadrului două cutii pc
Fig. 130 — Grapă cu discuri, tractată
care se pun greutăţi suplimentare. Lăţimea de lucru variază de la 2,6 m cu 28 de discuri pînă la 4,2 m cînd are 48 de discuri (fig. 130).
Dezavantajele grăpatnlm. Grăpatul are şi neajunsuri. Prin frecarea, pe care dinţii o exercită, grapa contribuie la pulverizarea solului, deci la stricarea structurii. Asupra acestui neajuns a atras atenţia Viliams, care nu admitea întrebuinţarea grapei decît în mod cu totul excepţional.
în special grăparea excesivă pe sol uscat, prin parcurgerea de mai multe ori a cîmpului, este nefavorabilă. Se formează multă pulbere, care la prima ploaie se dispersează în apă şi astupă spaţiile necapilare. într-o experienţă de la Staţiunea Voîokolamsk, s-a grăpat de 16 ori. Rezultatul a fost că recolta fibrei de in a scăzut cu 7 %, iar recolta de seminţe a scăzut cu 12 % faţă de recolta de la cîmpul care a fost grăpat numai de trei ori1.
1 I. M. Skvorţov, Op, cit.
58 — Agrot elinică
914
Lucrarea solului
De aceea nu trebuie să grăpăm solul cînd este uscat şi nu trebuie să-l grăpăm de prea multe ori. Trebuie să grăpăm, în aceeaşi zi, în care am arat, dacă am făcut arătura în starea optimă de umiditate a solului. Cînd am scăpat acest moment, este bine să aşteptăm o ploaie. Cel mai bine se grăpează cînd solul are 40—50% din capacitatea capilară de apă a solului.
Nu este îngăduit în nici un caz să se grăpeze solul prea umed cu peste 50 % din capacitatea capilară.
Cînd grăpăm? Pentru a răspunde la această întrebare, vom reaminti cîteva momente deja tratate mai înainte şi vom adăuga altele noi.
Grăpăm totdeauna după plug, pentru a mărunţi solul şi a păstra umiditatea.
Este necesar să se acorde mai mare atenţie grăpatului după arătura de vară. Această lucrare trebuie să se facă cît mai bine şi mai conştiincios pentru a păstra umiditatea din sol.
Numai arătura de toamnă în regiuni cu zăpadă suficientă nu se grăpează.
Arăturile de toamnă, făcute de vreme, se grăpează şi se întreţin curate ca şi arăturile de vară; altfel, ele se îmburuienează şi provoacă pierderea unei bune părţi din rezerva de umiditate a solului. Dacă îmburuienarea este puternică, se lucrează cu extirpatorul.
în regiunile în care cade zăpadă puţină, cum este la noi Dobrogea, este recomandabil să se grăpeze şi arăturile de toamnă, atît cele timpurii cît şi cele tîrzii. Solul negrăpat pierde multă apă, din cauza coamelor arăturii, din cauză că stratul de zăpadă este subţire şi coamele arăturii rămîn adesea descoperite. Solul negrăpat expune o suprafaţă mai mare agenţilor atmosferici, îngheaţă pe o adîncime mai mare şi activitatea biologică este mai mult redusă decît în solul grăpat.
Cercetările, făcute de B a r t e n e v, în regiunea Stalingrad, au arătat că în arătura de toamnă grăpată, umiditatea a pătruns pînă la 78 cm, în cea negrăpată pînă la 48 cm. Procentul	de	umiditate	a	fost	mai ridicat, iar
recolta de orz în tarlalele grăpate a fost	cu 360 kg	la	ha mai mare decît în
cele negrăpate 1.
Arătura grăpată de cu toamnă nu	este nevoie să	mai fie	nivelată primă-
vara; ea se lucrează cu cultivatorul.
Efectul de reţinere a zăpezii cu ajutorul coamelor arăturii este mai mic decît efectul de pierdere a umidităţii prin evaporare. Reţinerea zăpezii trebuie să se facă prin mijloacele speciale, descrise în partea a Vil-a.
Grăpăm mai ales în ajunul semănatului, spre a pregăti stratul afînat, pentru germinaţia seminţelor şi creşterea tinerelor plante. Grăpăm după semănat spre a acoperi mai bine sămînţă.
1 F. I. BarteneVy Despre grăpatul în perioada de vară — toamnă a arăturii de toamna în condiţiile regiunii Stalingrad, « Zemledelie », 2/1953. (în limba rusă)
Lucrările solului după arat
915
Grăpăm, în timpul verii, arăturile timpurii, spre a păstra pămîntul afînat, a rupe scoarţa, a păstra umiditatea şi a combate buruienile. Grăpăm primăvara arăturile de toamnă sau de primăvară, pentru a păstra umiditatea, a menţine solul în stare fizică bună, în vederea semănatului.
Grăpăm porumbul înainte de răsărit, dacă pămîntul a prins crustă. De asemenea grăpăm porumbul răsărit, în 2—3 foi, pentru a rupe crusta şi a distruge buruienile. Această lucrare nu trebuie făcută îndată după răsărit, cînd plantele de porumb sînt în formă de suliţă şi foarte fragede şi cînd se rup uşor, ci mai tîrziu, cînd ele au dobîndit suficientă elasticitate şi sînt bine înrădăcinate. Este bine să nu se grăpeze în orele de dimineaţă, cînd tinerele plante sînt mai fragede şi mai turgescente, ci în orele în care temperatura este mai ridicată.
Porumbul poate fi grăpat de două ori după ce s-a înrădăcinat bine.
Grăpăm după fiecare coasă culturile cu lucernă şi de trifoi şi amestecul de graminee şi leguminoase perene din sola înierbată.
Cerealele păioase nu se grăpează primăvara cu grapele cu dinţi decît în mod excepţional. Această practică, împrumutată din tehnica agricolă a Occidentului, a fost mult recomandată la noi în cursul timpurilor. Experienţe exacte, întreprinse la staţiunile Moara Domnească, regiunea Bucureşti, şi Mărculeşti, regiunea Constanţa, cu diferite feluri de grape şi cu ţesala de buruieni au dovedit că grăpatul grîului nu ridică producţia. Dacă repetăm grăpatul, avem chiar o scădere a producţiei. Explicaţia este următoarea: multe plante se dezrădăcinează, cele ce nu-s dezrădăcinate sînt dezlipite de pămînt, stînjenite în dezvoltarea lor şi întîrziate în vegetaţie.
Dacă însă cerealele au înfrăţit de cu toamnă şi sînt bine înrădăcinate şi dacă se alege bine momentul cînd solul este reavăn, grăpatul favorizează creşterea plantelor, mai ales pe solurile cu structura puţin stabilă. în cîmpul de experienţă al Catedrei de agricultură generală de la Institutul agronomic «N. Bălcescu» Bucureşti, s-au obţinut cu grăparea grîului primăvara rezultate pozitive.
Sînt alte unelte mai proprii pentru a îngriji solul, în culturile de cereale, în special pentru cerealele de toamnă.
Astfel cînd pămîntul din semănătura de grîu a prins scoarţă, este mai bine să se lucreze cu grapa stelată (fig. 131) sau tăvălugul stelat « Puzenat», despre care vom vorbi mai jos. Aceasta sparge scoarţa, dar fără a dezrădăcina plantele sau a le dezlipi de pămînt.
Metode de grăpare şi apreciere a calităţii grăpatului. Grăpatul se execută ca şi aratul în fîşii rectilinii, sau de jur împrejurul tarlalei. Este mai recomandabilă grăparea rectilinie, fiindcă ne dă posibilitatea să curăţim grapa de buruieni şi de resturi vegetale la capătul locului.
916
Lucrarea solului
Dacă arătura a ieşit cu creste şi rigole, este mai bine să grăpăm în diagonală, pentru că atunci pămîntul se nivelează mai bine, cum am arătat şi la lucrarea cu netezitoarea.
Calitatea grăpatului se judecă ca şi calitatea aratului. Se determină adîncimea cu rigla. Se notează regularitatea. Dinţii grapei trebuie să fie bine ascuţiţi, bine fixaţi de cadru şi la acelaşi nivel, pentru ca adîncimea de lucru să fie uniformă.
Fig. 131 — Grapă stelată
Fiecare dinte trebuie să meargă în urma lui proprie. Urmele nu trebuie să se încalece. Nu trebuie să fie creste, nici bulgări, nici greşuri. Bulgării se numără pe metrul pătrat. Se mai notează timpul cînd s-a grăpat. O lucrare bine executată nu lasă mai mult de cinci bolovani la 1 m2. Dacă rămîn peste 10 bolovani la	1	m2, lucrarea	nu este satisfăcătoare.
în general,	se cere ca arătura să fie	grăpată imediat.	La grăpatul arăturii
de toamnă, primăvara se admite o întîrziere de maximum 2 zile de la data cînd s-a putut ieşi la cîmp. Se notează în sfîrşit în ce măsură a reuşit combaterea buruienilor prin grăpat, mai ales pe ogoarele negre şi pe ogoarele de vară.
§ 2. Lucrarea cu cultivatorul
Cultivatorul este un instrument, care execută o lucrare cu efect intermediar între atat şi grăpat; pătrunde în sol la o adîncime de cca. 20 cm, îl mărun-ţeşte şi-l afinează, dar nu-1 întoarce.
Cultivatorul	afinează solul în măsură	apreciabilă. La cîmpul de experienţă
al	Institutului agronomic Cluj, pe un sol	brun-roşcat de	pădure luto-argilos,
Lucrările solului după arat
917
c\ ..
s-a găsit că după fiecare lucrare cu cultivatorul spaţiul lacunar s-a mărit cu 5 % i. ■
Cultivatorul stîrpeşte foarte bine buruienile, în prima lor fază de creştere.
Acest instrument este construit dintr-un cadru rectangular sau triunghiular, pe care sînt fixate piesele active ale instrumentului, adică cuţitele care pătrund în sol. Cu ajutorul unei pîrghii, se poate regla poziţia cadrului faţă de roţile care-1 poartă şi pune instrumentul în poziţie de lucru sau în poziţie de transport.
Partea activă sînt fiarele sau cuţitele cultivatorului, care pătrund cu partea ascuţită în pămînt. Cuţitele pot fi rigide sau flexibile. Cele dintîi pătrund mai adînc în pămînt şi lucrează mai regulat; au dezavantajul însă că, dacă întîlnesc un obstacol, o piatră sau o rădăcină, se pot deforma sau rupe. Acest neajuns este evitat la cuţitele flexibile care cedează cînd întîlnesc un obstacol şi sar peste el (fig. 132).
Cultivatorul care se va folosi din ce în ce mai mult în agricultura R.P.R. este cultivatorul purtat CPU-4,2.
Cu acest cultivator se fac lucrările de pregătire a solului înainte de semănat. Prin adăugarea dispozitivelor de rariţă poate deschide rigole. Este folosit la prăşit şi la îngrăşarea suplimentară. Fiecare piesă activă lucrează independent şi se poate adapta uşor la microrelief. Lăţimea de lucru maximă este de 4,2 m cu o productivitate orară de 2 ha. Cu acest cultivator se pot răspîndi cantităţi mari de îngrăşă-
Fig. 132 — Cultivator cu cinci dinţi
1 — cadru; 2 — avantren; 3 — osia cotită; 4 — pîrghia; 5 — suportul dintelui; 6 —suportul avantrenului; 7 —inelul cadrului; 8 — bara de tracţiune
Iui
1 LiviuPop şi Ermil Jura, Influenţa cultivatorului, grapei şi lacunar din sol, «Agricultura», 1 —3/Cluj 1948.
cîtorva prăşitori asupra spaţiu-
918
Lucrarea solului
minte care variază de la 100 la 600 kg la ha. Fiecare cutie are o capacitate de distribuţie de 24 kg. Greutatea totală a cultivatorului este de 1 070 kg.
Importanţa cultivatorului pentru agricultura noastră este considerabilă. Cu acest instrument se întreţine curat şi afînat solul arat în diferitele feluri de ogoare, pe care le-am descris mai înainte. Toamna înainte de însămînţare lucrăm cu cultivatorul arătura de vară, iar primăvara lucrăm arătura de toamnă. Cultivatorul scormoneşte bine pămîntul pe toată adîncimea stratului arat, distruge buruienile, dar nu răstoarnă pămîntul. Prin acest fel de lucrare, pămîntul umed nu este expus la suprafaţă, umiditatea nu se evaporă, ci se păstrează în sol. Este, prin urmare, lucrarea cea mai potrivită pentru sezoanele secetoase de toamnă şi primăvară.
L. Kreibig recomandă să se facă o afînare mai adîncă pe timp ploios umed şi o afînare mai în faţă pe timp secetos. întreg stratul de sol afînat pierde apa pe timp uscat. O afînare adîncă provoacă pierderi mari de apă. Pentru ca să se umezească din nou un strat de sol uscat de 1 cm grosime are nevoie de 3—8 mm precipitaţii1.
Pentru semănăturile de primăvară timpurii se trece o dată cu cultivatorul urmat de grapă peste ogorul de toamnă.
Pentru semănăturile mai tîrzii de primăvară, cum este porumbul sau bumbacul, se trece de două sau trei ori cu cultivatorul peste arătura de toamnă.
Cultivatorul este indispensabil pentru lucrarea ogoarelor negre. Precum am arătat în paragraful 6 al capitolului precedent, pămîntul, în cazul ogorului negru, primeşte una sau două arături şi mai multe lucrări superficiale cu cultivatorul şi grapa, ori de cîte ori este nevoie.
Cultivatorul ajută să se îngroape în sol îngrăşămintele minerale ce se răspîn-desc primăvara la suprafaţa ogoarelor de toamnă.
Pe pămînturile nisipoase sau pietroase, în climate aride, întoarcerea pămîntului cu plugul trebuie evitată complet. Pămîntul se lucrează numai cu cultivatorul.
Pentru a obţine adîncimea de lucru dorită, se trece cu cultivatorul de mai multe ori succesiv, pe acelaşi teren şi de fiecare dată cultivatorul lucrează puţin mai adînc. Metoda aceasta, care s-a încetăţenit în regiunea aridă din sudul Franţei, poartă numele de metoda Jean de Bru, după numele agricultorului care a preconizat-o şi răspîndit-o.
O	lucrare asemănătoare preconizează Adolf G. Manninger, prof. la Universitatea agricolă din Budapesta în cartea intitulată « Lucrarea raţională a solului, în legătură cu viaţa şi regimul de apă al solului şi al climei din Ungaria», carte amintită mai înainte la paragraful 8, din capititolul I.
1 Kreibig Lâjos, Az agrotechnika, tenyezoi es ironyelvei, Akademiai kiado, Budapest 1953.
Lucrările solului după arat
919
Fig. 133 — Extirpator
Ca şi Jean de Bru, Manninger preconizează adîncirea treptată a stratului lucrat cu cultivatorul sau polidiscul pînă la 12—15 cm. La o zi, după fiecare lucrare şi anume după ce s-au ofilit buruienile, se trece'cu un tăvălug uşor sau cu netezitoarea spre a se nivela pămîntul şi a se micşora astfel suprafaţa de evaporaţie.
Manninger1 susţine că în clime aride şi pe soluri uşoare şi permeabile, este dăunător, pentru viaţa solului şi pentru conservarea apei, să se recurgă la plug în timpul lucrărilor de vară şi este mai bine să se adîncească treptat stratul lucrat cu cultivatorul aşa cum am menţionat deja la paragraful 8 al capitolului precedent.
Pentru diferitele feluri de lucrări ce se fac cu cultivatorul, constructorii
au adoptat moduri de construcţie specială. Pentru lucrarea arăturilor curate, dintele sau cuţitul are o formă lată, de o lăţime de 7—8 cm, cu vîrful triunghiular foarte ascuţit. Dintele este legat de cadru printr-un arc elastic. Acestea sînt cultivatoarele obişnuite (fig. 132).
Pentru combaterea buruienilor pe arăturile care se îmburuienează repede^ dintele cultivatorului se face mai lat, în formă de săgeată sau de labă de gîscă, ca la prăsitoare. Aceste cuţite taie foarte bine tulpinile şi rădăcinile buruienilor, care se usucă pe arătură, după ce am trecut cu cultivatorul. Un astfel de cultivator poartă şi numele de extirpator (fig. 133).
Extirpatorul se foloseşte la pregătirea ^solului pentru semănăturile de primăvară, cînd solul la suprafaţă a început să se acopere cu buruieni. Această situaţie apare cînd a trecut un timp de la grăpat pînă la semănat sau arătura de toamnă s-a făcut de vreme şi pînă la îngheţ au crescut buruieni. Extirpatorul este absolut necesar primăvara la pregătirea ogoarelor de toamnă pentru semănăturile mai tîrzii din epoca a Il-a şi a IlI-a.
Pentru buna întreţinere a păşunilor şi fîneţelor, se construiesc cultivatoare cu dinţi foarte puternici, cu secţiune triunghiulară, care pătrund adînc şi taie, în ţelina fîneţei, rigole adînci, care permit aerisirea solului şi regenerarea vege-
1	Lucrarea amintită cuprinde studii scrise de mai mulţi autori. Noi ne referim la capitolul scris de Manninger, întitulat «Asigurarea parţială a vieţii şi stocului de materii nutritive al solului prin lucrări corespunzătoare».
920
Lucrarea solului
-’lV.
~ j*/' Jlv‘>
taţiei. Astfel de cultivatoare se fac de obicei cu dinţii rigizi. Ele poartă numele de scarificatoare.
Se mai construiesc cultivatoare, zise cu daltă, după formă de daltă a cuţitelor (fig. 134). Cuţitele sînt foarte robuste şi pătrund pînă la o adîncime de 30 cm şi mai mult. Astfel de cultivatoare se întrebuinţează în U.R.S.S. pe terenurile irigate, grele şi adesea sărăturoase, din republicile Asiei Centrale, cînd
solul se pregăteşte pentru cultura bumbacului.
Se mai întrebuinţează în partea europeană a Uniunii Sovietice pe podzolurile grele, care trebuie lucrate adînc, dar fără să se aducă pămînt din profunzime la suprafaţă şi pe terenuri în panta.
Aceste cultivatoare, numite cizele sau plug scormonitor de adîncime, au o lăţime de lucru de 1,5 m, cu o greutate de la 400 la 600 kg. Ele au nevoie să fie acţionate de un tractor cu putere de tracţiune de la 35 la 50 CP.
Pentru mărunţirea şi afînarea arăturii se construiesc cultivatoare mai uşoare, care nu sînt purtate pe roţi, ci pe un cadru rectangular,
t
^ :
> J / j >	4	Jc
3/
Fig. 134 — Cultivator Cizel cu nouă cuţite (lăţimea de lucru 150 cm, adîncimea de lucru 24 cm, greutatea 535 kg)
Fig. 135 — Cultivator canadian cu nouă dinţi
1 — cadru; 2 — tălpile; 3 — suport; 4 — traversă tubulară; 5 -6 — cuţite; 7 — pîrghie
- dinte;
care se tîrîie pe pămînt ca nişte tălpigi. Ca şi la cultivatoarele cu roţi, se dă instrumentului o poziţie de lucru sau de transport cu ajutorul unei pîrghii. Aceste instrumente se numesc cultivatoare canadiene. Lucrarea pe care o fac ele nu se deosebeşte mult de lucrarea grapelor, de aceea se mai numesc şi grape canadiene (fig. 135).
Lucrările solului după arat
921
Pentru locurile curate, dau rezultatele cele mai bune cultivatoarele cu cuţitele alungite şi vîrful triunghiular, fixate de un arc, fie cultivatoarele cu cadru pe roţi, fie cultivatoarele zise « canadiene ».
Cînd ogorul este îmburuienat, este preferabil cultivatorul cu cuţitele în formă de labă de gîscă şi tija rigidă, adică extirpatorul. Labele de gîscă cuprind
o	lăţime mai mare de sol şi taie mai bine buruienile. V i 1 i a m s preferă acest instrument pentru că strică mai puţin structura. Pentru ca acţiunea defavorabilă asupra structurii să fie redusă la minimum, V i 1 i a m s recomandă ca tija care susţine cuţitul să fie construită din oţel, în forma unei lame rezistente, care atacă pămîntul cu partea ei îngustă.
Cînd solul este îmbîcsit de rizomi, este preferabil cultivatorul cu arcuri, care scoate rizomii la suprafaţă, de unde pot fi adunaţi şi distruşi sau tăiaţi în bucăţi cu discuitorul.
Lucrul cu cultivatorul se face ca şi aratul şi grăpatul: în fîşii sau de jur împrejur. Este preferabil să se lucreze în fîşii rectilinii, pentru ca să putem curăţi instrumentul la capul locului.
Aprecierea calităţii se face aşa cum am arătat la grăpat.
La staţiunea experimentală Poltava din Ucraina, recolta de orz de primăvară a fost cu 600 kg la ha şi de soia cu 320 kg la ha mai mare, cînd ogorul de toamnă a fost lucrat înainte de semănat cu cultivatorul, în comparaţie cu grapa.
S-au făcut experienţe şi la noi pentru stabilirea celor mai bune lucrări de pregătire a ogoarelor de toamnă pentru semănăturile de primăvară. La Staţiunea experimentală Mărculeşti, regiunea Constanţa, s-a obţinut un spor de recoltă la mazăre de 295 kg la ha, adică 34,6% şi la porumb de 664 kg la ha, adică 22,1% cînd s-a lucrat solul înainte de semănat cu extirpatorul, faţă de recolta obţinută, lucrînd solul numai cu grapa grea1.
La Staţiunea experimentală Lovrin, regiunea Timişoara, în primăvara anului 1950, s-a lucrat ogorul de toamnă îmburuienat cu grapa grea, netezitoarea, cultivatorul şi extirpatorul. S-a obţinut un spor de recoltă la mazăre de 42%, dacă între două lucrări cu netezitoarea s-a intercalat o lucrare cu extirpatorul şi un spor de 45%, dacă s-a intercalat o lucrare cu cultivatorul. S-a obţinut un spor de recoltă de 18% dacă s-a intercalat între două grăpări o lucrare cu cultivatorul. Rezultate asemănătoare s-au obţinut la cînepă şi porumb.
§ 3. Lucrarea cu tăvălugul
Tăvălugul este un cilindru de lemn sau de metal, care se învîrteşte la suprafaţa solului. Prin greutatea lui presează pămîntul, sparge bulgării de sol şi netezeşte suprafaţa. Se recurge la tăvălug ori de cîte ori o arătură este bulgăroasă şi
1 Mijloace agrotehnice pentru sporirea producţiei agricole în cîmpia Bărăganului, Op. cit.
922
Lucrarea solului
trebuie s-o măruntim sau ori de cîte ori este necesar să îndesăm solul şi să provocăm accesul apei spre suprafaţă sau să evităm pierderea ei, din cauza afînării excesive si golurilor mari sau camerelor de aer din masa solului.
Pentru ca spargerea bulgărilor să reuşească, trebuie să aşteptăm o ploaie care să frăgezească bulgării, altfel tăvălugul îi lasă neatinşi, sau cel mult îi înfundă în pămînt. Efectul mai bun sau mai rău de spargere a bulgărilor depinde şi de construcţia tăvălugului, cum vom vedea mai jos. Tăvălugii cu inele sau cei dinţaţi, stelaţi sau cu barete sparg mult mai bine bulgării şi nu lasă suprafaţa aşa de netedă şi de expusă la formarea crustei.
Tăvălugul are o acţiune importantă şi complexă asupra economiei apei în sol. Un sol umed şi afînat prin tăvălugire se îndeasă, proporţia spaţiului capilar creşte, conductibilitatea capilară a apei este mai mare, apa se ridică spre suprafaţă şi se pierde prin evaporare. Dacă însă avem grijă, după tăvălug să afînăm solul la suprafaţă şi să împiedicăm astfel conducerea capilară a apei, atunci umezeala se păstrează în sol.
Pe de altă parte, tăvălugul micşorînd proporţia spaţiilor necapilare, reduce permeabilitatea şi micşorează pierderea de apă prin infiltrarea în profunzime.
Adesea, mai ales în regiunile secetoase, brazda nu se revarsă bine şi nu acoperă perfect şanţul lăsat de brazda precedentă. Rămîn sub brazdă camere de aer, care sînt adevărate canale de ventilaţie pentru sol. Aceste canale provoacă o evaporare interioară şi o pierdere rapidă a umidităţii solului. Este necesar ca aceste canale să fie astupate şi să se stabilească legătura dintre stratul arat şi substratul nearat. Acest efect se obţine cu ajutorul tăvălugilor obişnuiţi sau a unor tăvălugi de construcţie specială.
înseamnă că întrebuinţarea justă a tăvălugului ne permite să trimitem în atmosferă o parte din apa solului pe terenurile prea umede, după cum ne permite să reţinem în stratul superior o cantitate mai mare de umiditate, ceea ce este absolut necesar pe solurile din regiuni aride şi subumede. Am arătat în partea a IlI-a, cînd am vorbit despre structură, că în solurile din regiunile aride proporţia spaţiului capilar trebuie să fie mai mare, deci solul să fie îndesat (în stare structurală însă), spre a reţine mai bine apa. Solurile din regiuni umede trebuie să aibă, dimpotrivă, proporţia spaţiilor necapilare mai mare, pentru că în felul acesta scurgerea apei de prisos se face mai uşor.
Rezultă deci că pămînturile din regiunile aride şi subumede trebuie tăvălu-gite, mai ales la lucrările de vară, pentru a le face să reţină mai bine apa. Dar, după tăvălugire, trebuie lucrată din nou suprafaţa cu o grapă uşoară spre a împiedica conducerea capilară a apei la suprafaţă şi deci pierderea ei.
Prof. A. Manninger arată în lucrarea citată că, în general, prin lucrările de vară, în regiunile aride şi subumede afînăm prea mult solul, îl aerisim prea puternic şi pierdem astfel umiditatea. Stratul lucrat pierde contactul cu stratul
Lucrările solului după arat
923
umed din profunzime, viaţa bacteriană slăbeşte şi nitrificarea este redusă. Solul lucrat vara, deci, chiar cînd se fac lucrări superficiale, trebuie să fie, după Manninger, tăvălugit. Bineînţeles, tăvălugirea trebuie făcută cînd solul are umiditatea potrivită. Este foarte dăunător să se tăvălugească solul umed şi este aproape inutil să se tăvălugească un sol uscat.
Dacă stratul de sol de la suprafaţă este discuit în cursul verii pe o adîncime de circa 10 cm, iar după discuire tăvălugim solul, păstrăm o cantitate mai mare de apă în sol. Prin păstrarea apei, temperatura din stratul lucrat şi de sub el se menţine scăzută şi deci se reduc pierderile prin evaporaţia directă.
L. Kreibig, folosind termometrul termoelectric, a măsurat temperatura într-o măzărişte la 3 zile după recoltare şi a găsit că în solul nelucrat temperatura la suprafaţă era de 43°, iar la 25 cm adîncime era de 37°; în acelaşi sol discuit, pe o adîncime de 10 cm, temperatura era la suprafaţă de 43°, iar în adîncime 34°. în solul discuit la 10 cm adîncime şi apoi tăvălugit, solul s-a îndesat pe o adîncime de 5 cm, temperatura la suprafaţa solului era de 43°, iar în adîncime a scăzut mult, ajungînd ca la 25 cm adîncime să fie de 27° (fig. 136)1.
Este mai recomandabil să se tăvălugească cu un tăvălug inelar sau cu un tăvălug cu dinţi, de care vom vorbi mai jos.
5-
10-
15-
20-
25
43°C
Ne lucrat
30
35 37	40
4âaC
45 9O
43 °C
tttâvâkrtV/77777////7r/777772tfZZ.
45 °c
Fig. 136 — Diagramă arătînd variaţia temperaturii solului în funcţie de lucrare: tăvălugit şi discuit
Astfel de experienţe au fost făcute şi la noi în ţară între anii 1949—1952 la Catedra de agricultură generală de la Institutul agronomic din Cluj. Grîul de toamnă semănat după mazăre în teren lucrat cu cultivatorul şi tăvălugit, a dat în anii cu veri secetoase sporuri de 12 şi 15% 2.
Cînd sîntem în situaţia că trebuie să facem o arătură în vederea însămînţării şi nu mai rămîne timp suficient ca arătura să se aşeze, atunci trebuie negreşit
1	Lăjos Kreibig, Op. cit.
2	Fr. Szdverdit Lucrările de vară, « Probleme agricole », 1/1957.
924
Lucrarea solului
să tăvălugim. Plantele cresc mai bine şi fără pericol de îngheţ pe solul lucrat, dar aşezat şi în strîns contact cu subsolul nelucrat. Dacă acest contact este întrerupt printr-un strat bolovănos de pămînt uscat sau prin camere de aer, plantele suferă sau pier.
Pe lîngă rostul său principal de a sfărîmă bulgării de sol şi a regla în general economia apei, tăvălugul are cîteva întrebuinţări speciale.
Astfel, dacă stratul superficial, în care băgăm sămînţă, este uscat, dar pămîntul are umiditate în adîncime, atunci tăvălugim pentru a sili umiditatea să se urce în stratul superior, în preajma seminţelor.
I. V. Iakuşkin arată că fără aplicarea tăvălugirilor nu se poate obţine germinaţia simultană a sfeclei şi recomandă tăvălugirea semănăturilor cu tăvălugul cu barete sau cu tăvălugul inelar.
Semănăturile tăvălugite încolţesc mai repede şi mai uniform decît cele netăvă-lugite. Avantajul acesta este însă legat de pierderea unei cantităţi de umiditate. Pe de altă parte, pămîntul tăvălugit face repede crustă, după ploile următoare, ceea ce este un neajuns. Spre a evita aceste neajunsuri, grăpăm îndată după tăvălug cu o grapă uşoară sau întrebuinţăm tăvăluguri cu suprafaţa dinţată, care nu netezesc pămîntul.
Multă vreme lucrarea cu tăvălugul a fost neglijată, mai ales în regiunile secetoase, socotindu-se că este o lucrare, care duce la pierderea umidităţii din soL Astăzi însă ştim că dacă tăvălugul este folosit în mod raţional, el este, dimpotrivă, un instrument cu care se poate menţine mai multă apă în sol.
La Expoziţia agricolă unională din Moscova s-au prezentat mai multe rezultate, care dovedesc efectul favorabil al întrebuinţării tăvălugului. Se arată acolo că procentul de germinaţie al seminţelor în terenul netăvălugit este de 75%, iar în terenul tăvălugit de 90%. într-o cultură de ovăz în terenul netăvălugit au germinat 431 de grăunţe la metrul pătrat; în terenul tăvălugit au germinat 518.
într-o experienţă cu grîu tăvălugit şi netăvălugit s-au obţinut următoarele rezultate:
Recolta în kg la ha
netăvălugit........................................................1730
tăvălugit cu	un	tăvălug	uşor	cu	0,1	kg	pe	cm2 ...................1 890
tăvălugit cu	un	tăvălug	greu	cu	0,4	kg	la	cm2...................2 060
Se vede din aceste rezultate că tăvălugul greu a avut un rezultat mult mai favorabil decît cel uşor şi în amîndouă cazurile recolta a fost mai mare decît în cazul terenului netăvălugit.
Tăvălugirea arăturii după întoarcerea solei înierbate este absolut necesară spre a lipi ţelina de fundul brazdei, a stabili circulaţia apei în stratul arat şi a înlesni descompunerea ţelinei.
Lucrările solului după arat
925
Iarovcenko1 a făcut o experienţă demonstrativă, întrebuinţînd un tăvălug inelar cu care a tăvălugit arătura de întoarcere a solei înierbate făcută toamna, înainte şi după semănatul grîului de primăvară.
Tabelul 157
Efectul tăvălugirii asupra producţiei grîului de primăvară
Varianta	Recoltă în kg la ha	
	în 1951	în 1952
Netăvălugit		 Tăvălugit înainte de semănat		 Tăvălugit după semănat. . 			1 460 1 750 1 680	1 400 1 590 1 690
Cînd o semănătură de toamnă a suferit de ger, primăvara observăm pe lan plante dezlipite de pămînt sau chiar dezrădăcinate. Variaţiile de volum ale solului, prin îngheţ şi dezgheţ, provoacă o expulzare a plantei din masa plastică a solului, într-o astfel de împrejurare se tăvălugeşte lanul, cu un tăvălug uşor de lemn, după ce solul s-a zvîntat suficient. Tăvălugul lipeşte din nou rădăcinile de sol şi plantele se îndreaptă.
Ploile urmate de vînturi provoacă la suprafaţa solului, în semănăturile de cereale de toamnă şi de primăvară, formarea unei cruste care strînge rădăcinile şi tulpinile plantelor ca o carapace. Crusta se sparge cu ajutorul tăvălugurilor cu suprafaţa dinţată sau tăvălugurilor stelate.
Se mai întrebuinţează tăvălugul pentru îndesarea unor soluri prea afînate cum sînt solurile turboase sau rendzinele.
Cînd semănăm în cuiburi cu marcatorul, înainte de a face trasarea cruciş şi curmeziş cu marcatorul, se tăvălugeşte arătura, pentru că altfel nu se recunosc urmele marcatorului.
Cînd zăpada ce acoperă semănăturile de toamnă a făcut o crustă de gheaţă sau au căzut ploi peste zăpadă, atunci spargem crusta de gheaţă cu un tăvălug cu colţi sau cu un tăvălug inelar pentru a feri semănăturile de asfixiere.
Pentru a răspunde la diferite nevoi de lucru şi pentru a se evita neajunsurile pe care le pricinuieşte tăvălugitul în ce priveşte economia apei, s-au construit diferite tipuri de tăvăluguri.
Tăvălugul cel mai simplu este un cilindru de lemn, suficient de greu pentru a putea sparge bolovanii. De la tăvălugul de lemn s-a trecut la tăvălugul de fier care, fiind mai greu sparge mai bine bolovanii. Tăvălugul format dintr-un singur cilindru are dezavantajul că nu poate urmări bine neregularităţile terenului,
1 V. V. Iarovcenkor Experienţă cu tăvălugirea ţelinei de ierburi perene, « Sovetskaia agronomia », 4/1953 (în limba rusă).
<)26	Lucrarea	solului
rămîn porţiuni netăvălugite. Pentru a remedia acest neajuns, s-au construit tăvălugi formaţi din 2— 3 sau mai mulţi cilindri articulaţi care lucrează independent.
Tăvălugul neted de fier este format dintr-un cilindru cu suprafaţa netedă. Cilindrii au un diametru de 52 cm. Ei pot fi umpluţi cu nisip pînă la greutatea
Fig. 137 — Tăvălug inelar
necesară împlinirii efectului cerut. Are trei cîmpuri cu o lăţime de lucru de 3 m şi o greutate totală cu balast de 1 260 kg.
Pentru a sfărîmă mai bine bulgării de pămînt şi a nu lăsa suprafaţa tăvălugită prea netedă, s-au construit tăvăluguri speciale.
Tăvălugul de lemn cu dinţi de fier nu lucrează bine decît pe loc zvîntat, altfel locul dintre dinţi se umple cu pămînt şi tăvălugul funcţionează câ şi cum ar fi neted.
Tăvăluguri inelare. Acestea sînt compuse din mai multe inele de fier. Inelele au muchia ascuţită, adică secţiunea părţii active este triunghiulară (fig. 137). Muchiile inelelor taie foarte bine bolovanii şi fac ca suprafaţa tăvălugită să nu rămînă netedă. Se pot monta două astfel de tăvăluguri pe un cadru în aşa fel ca muchiile cilindrului al doilea să se intercaleze în adînciturile cilindrului întîi. Prin aceasta se realizează o sfărîmare foarte bună a bulgărilor şi se evită încărcarea tăvălugului cu pămînt.
Tăvălugul inelar se poate monta în două feluri: inelele sînt strînse rigid ca să formeze un singur corp sau fiecare inel se învîrteşte independent. Al doilea fel de montare asigură o lucrare mai bună, dar o uzură mai mare.
Tăvălugul inelar mai des folosit este 3 KK-6 format din trei cîmpuri. Primul cîmp are 17 inele cu diametrul de 54,5 cm, iar cîmpurile laterale cu cîte 10 inele fiecare cu diametrul de 52 cm. Lăţimea totală de lucru este de 5,67 m, iar greutatea de 980 kg.
Tăvălugul Cambridge este compus din inele de două feluri, care sînt montate intercalate (fig. 138). Unele inele au partea periferică dinţată, altele netedă.
Lucrările solului după arat
927
Inelele se învîrtesc independent: cele dinţate mai încet, fiindcă au diametrul ceva mai mare, cele netede mai repede. Prin aceasta se evită încărcarea tăvălugului cu pămînt şi se asigură o mai bună sfărîmare.
Tăvălugul Croskill este asemănător tăvălugului Cambridge. în locul inelelor
Fig. 138 — Tăvălug Cambridge
dinţate se întrebuinţează inele a căror periferie are scurte barete transversale turnate o dată cu inelul. Bulgării din sol sînt prinşi, între aceste barete şi suprafaţa inelelor netede şi măcinaţi (fig. 139).
Tăvălugul Campbell sau « de subsol». Acest tăvălug, spre deosebire de toate cele
enumerate mai sus, este
i	construit anume pentru regiuni aride; întrebuinţarea lui face parte din regulile de cultură din regiunile secetoase.
în regiunile aride umiditatea se pierde, precum am spus mai sus, şi prin evaporare interioară. După arat, rămîn sub brazde spaţii mai mari sau mai mici, pline cu aer. Aceste spaţii comunică cu exteriorul. Vîntul primeneşte astfel foarte uşor aerul din ele şi provoacă o evaporaţie intensă.
Fig. 139— Tăvălug Crcskill
Lucrarea solului
Spre a evita acest lucru s-a imaginat tăvălugul zis « de subsol». Acesta nu presează suprafaţa, ci pătrunde în stratul arat al solului, unde exercită o presiune laterală, care micşorează sau anulează camerele de aer din acest strat şi reduce proporţia spaţiului necapilar.
Tăvălugul este compus din inele de diametru mare: 500—700 mm. Aceste inele, montate pe un ax, sînt depărtate cu cîţiva centimetri unul de altul, astfel
că ele intră în pămînt ca nişte pene circulare şi lucrează fiecare independent (fig. 140). Secţiunea fiecărui inel, în formă de pană, permite o presiune laterală asupra pămîntului. Lăţimea de lucru este 3,3 m, iar greutatea tăvălugului este de 900 kg.
Cînd pătrund în pămînt, inelele taie şi sfărîmă bolovanii ce întîlnesc, dar suprafaţa solului rămîne afînată, astfel că pierderea apei prin capila-ritate şi evaporaţie este evitata.
Experienţele întreprinse la Staţiunea Bărăganului cu tăvălugul Campbell au dat rezultate foarte bune în unii ani.
Tăvălugul stelat. Pe un cadru rectangular sînt montate două sau trei axe metalice. Pe axe sînt montate piese în formă de stea, formate din colţi solizi de fier, turnaţi (fig. 141). Cînd instrumentul înaintează, piesele stelate se învîrtesc, colţii pătrund în pămînt, sparg crusta sau bolovanii, fără să preseze prea mult pămîntul.
Cu acest instrument s-au obţinut rezultate foarte bune la Staţiunea Bărăganului, primăvara, la semănăturile de grîu de toamnă.
Tăvălugul stelat uşor sau grapa stelată (fig. 141), tip Puzenat, este un instrument special pentru spargerea crustei şi pentru grăpatul cerealelor sau altor culturi în faza incipientă de vegetaţie.
Fig. 140 — Tăvălug Campbell
Lucrările solului după arat
929
Nu este un instrument pentru spargerea bolovanilor şi nici nu presează solul decît foarte uşor.
Pentru spargerea bolovanilor şi presarea solului s-au construit tăvăluguri stelate mai grele, cu care însă nu este recomandabil să set ăvălugească semănăturile.
Tăvălugul ghimpat. Pe un cadru rectangular sînt fixaţi 2—4 cilindri de lemn. La suprafaţa acestora, sînt fixaţi pe şine, ghimpi metalici, în forma unor piroane de 10—15 cm lungime. Acest instrument face o lucrare bună pentru spargerea crustei, pe soluri nu prea grele şi zvîntate. Pe soluri ceva mai grele, este preferabil tăvălugul stelat.
Tăvălugul stelat şi tăvălugul ghimpat sînt instrumente relativ uşoare, care presează pămîntul foarte puţin. Lucrul lor poate fi comparat mai mult cu lucrul grapei, de aceea ele sînt adesea socotite ca grape.
Lucrarea cu tăvălugul este, după toate cele dezvoltate mai sus, foarte necesară pentru a completa şi desăvîrşi lucrările solului, dar cu condiţia ca să ştim a alege pentru fiecare efect ce dorim să obţinem în pămînt, tipul de tăvălug potrivit şi momentul optim de executare a lucrării.
Acest efect depinde de construcţia tăvălugului şi de greutatea lui. La o greutate egală, tăvălugul cu diametrul mai mare îndeasă mai mult solul decît tăvălugul cu diametrul mai mic. La o greutate egală, tăvălugul inelar exercită
o	presiune mai mică graţie faptului că suprafaţa de atingere cu solul este mai mare.
Ca toate uneltele agricole, tăvălugul are şi unele neajunsuri: sparge macroagregatele de la suprafaţa solului şi deci contribuie la pulverizarea lui. De aceea Viliams nu recomandă utilizarea tăvălugului, dar şi această teză a lui Viliams a fost contrazisă de numeroasele fapte de observaţie şi experienţe făcute în U.R.S.S. şi în alte ţări şi a fost rectificată recent de Lîsenko.
« Este inexactă afirmaţia lui Viliams despre lipsa de raţiune a întrebuinţării tăvălugului, ca unealtă de lucrare a solului, înainte şi după semănat. Or, practica ştie că deseori întrebuinţarea tăvălugului este, atît înainte, cît şi după semănat, extrem de necesară».
Modul de executare a lucrării cu tăvălugul şi aprecierea calităţii* Lucrarea cu tăvălugul neted se execută în fîşii rectilinii sau de jur împrejurul tarlalei. Este mai recomandabilă tăvălugirea în fîşii rectilinii, fiindcă nu rămîn greşuri la întoarcerea agregatului. La întoarcere, unul din capetele tăvălugului prin mişcarea de rotire pătrunde mai adînc în pămînt şi-l răsuceşte. In cazul cînd terenul este semănat, seminţele sînt dezgolite sau mutate din locul lor. Lucrarea cu tăvălugul stelat a cerealelor de toamnă şi de primăvară sau a culturilor de primăvară se face în direcţia rîndurilor semănăturilor sau oblic. Dacă lucrarea se face perpendicular, pămîntul luat de colţii tăvălugului acoperă frunzele plantelor.
59 — Agrotehnica
930
Lucrarea solului
Ca şi la celelalte lucrări, nu trebuie să existe greşuri. Bulgării de pămînt trebuie să fie sfărîmaţi şi nu înfundaţi. Acest lucru se realizează cînd solul are un conţinut optim de umiditate, puţin mai mic decît în cazul grăpatului, adică între 40 şi 50 % din capacitatea capilară de apă a solului.
§ 4. Lucrarea cu rariţa şi cu prăşitorile
Rariţa este un instrument, cu care se lucrează solul în şanţuri sau rigole. Este un plug, la care fierul lat sau brăzdarul are o formă triunghiulară şi care are adaptate două cormane simetrice, una la dreapta şi alta la stînga. Prin înaintare, răstoarnă pămîntul la dreapta şi la stînga şi face un şanţ.
Rariţa este un instrument ce serveşte la muşuroitul plantelor care cer această lucrare, în special muşuroitul cartofilor. Muşuroitul cu rariţa se face mult mai repede şi mai economic decît muşuroitul cu sapa.
Ţăranii din multe regiuni ale ţării întrebuinţează rariţa şi la cultivatul porumbului. Ei procedează în felul următor: în locul arat de cu toamnă sau primăvara trag şanţuri cu rariţa. Se seamănă porumbul în aceste şanţuri. Nivelează puţin coamele dintre şanţuri cu grapa înainte şi după răsăritul porumbului.
Cînd porumbul este destul de mare, se bagă rariţa pe coama dintre rînduri, se sparge această coamă şi se aruncă pămîntul peste rîndurile de porumb.
Această metodă are oarecare asemănare cu metoda Lister de semănat porumb, despre care vom vorbi în capitolul despre semănat, dar este inferioară acestei metode din punct de vedere agrotehnic.
Alteori porumbul se seamănă în mod obişnuit pe arătură plană, se prăşeşte prima dată cu sapa şi apoi a doua oară se răriţează.
Prin răriţare o parte din buruieni sînt tăiate, altele sînt numai îngropate de pămîntul răsturnat de cormane. Lucrarea care se face cu rariţa este o lucrare extensivă, de proastă calitate. Dezavantajul cel mai mare este că, croind şanţuri şi coame, se măreşte mult suprafaţa de evaporare. Pierderea de umiditate este foarte mare.
De aceea rariţa, la porumb, nu trebuie întrebuinţată de loc în regiuni secetoase, ea poate fi întrebuinţată în regiuni cu umiditate suficientă.
Lucrarea cu prăşitorile. La plantele agricole, care se seamănă la distanţe mai mari, trebuie să prăşim. Aceste plante formează grupa plantelor prăsitoare.
Scopul prăşitului este să distrugă buruienile şi să îmbunătăţească condiţiile fizice, biologice şi chimice ale solului.
Prăşitul se execută cu instrumente de mînă şi instrumente cu tracţiune animală. Instrumentele de mînă sînt: sapele, săpăligele, uneltele Wolf (fig. 142) şi prăşitorile «Planet». Acestea din urmă sînt alcătuite din două cuţite aşezate simetric faţă în faţă şi fixate pe un cadru legat de un dispozitiv analog coarnelor plugului. Cadrul şi cuţitele sînt susţinute de o roată, care permite împingerea prăsitorii între rînduri.
Lucrările solului după arat
933
Prâşitorile cu tracţiune animală sau mecanică se construiesc în diferite feluri. Cele mai obişnuite constau dintr-un cadru triunghiular, de care sînt fixate cinci cuţite de forma cuţitelor de cultivator sau extirpator (fig. 143). Cele două bare exterioare ale cadrului triunghiular sînt mobile:	permit
strîmtarea sau lărgirea cadrului, deci strîmtarea sau lărgirea lăţimii de lucru a prăsitorii.
Se construiesc şi prăsitori cu cadrul rigid, pentru plante pe care le semănăm totdeauna la aceeaşi distanţă între rînduri.
Se poate monta un cadru şi cuţite de prăsitori pe grindeiul unei ra-riţe sau pe grindeiul unui plug, după	Fis-	142	—	Unelte	Wolf
ce s-a demontat trupiţa (fig. 144).
Răspîndirea prăsitorilor în agricultura romînească a luat un mare avînt în anii din urmă datorită acţiunii desfăşurate de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. Se socoteşte, cu drept cuvînt, că răspîndirea prăsitorilor reprezintă un mijloc esenţial de a ridica producţia porumbului.
Uzinele noastre de maşini agricole construiesc acum diferite tipuri de prăsitori asemănătoare şi tot aşa de bune ca prăşitorile care se importau.
Toate aceste prăsitori sînt purtate printre rînduri de un singur animal: un cal sau un bou. Se construiesc şi prăsitori mai mari, aşa-numite maşini de
59*
932
Lucrarea solului
prăşit, pentru două animale puternice. Astfel de maşini sînt construite dintr-un cadru rectangular, pe care sînt fixate la distanţele potrivite cuţitele de tăiat, grupate cîte două simetric. De obicei, maşinile de prăşit se construiesc pentru
Roată mică de/a roti/e p/ugufui
CuffM s*3*at4 Cuf.M ^spal
Fig. 144 — Prăsitoare mecanică pentru tracţiunea animală, confecţionată prin anexarea cuţitelor de prăşitoare la grindeiul de plug sau rariţă
prăşitul porumbului şi al sfeclei. Lăţimea lor este exact lăţimea maşinii de semănat, iar spaţiul ocupat de fiecare pereche de cuţite este aşa fel calculat ca să
Fig. 145 — Cultivatorul CUT 21 prevăzut cu toate cuţitele în formă de labă de gîscă
lucreze spaţiul dintre două rînduri de porumb ori de sfeclă. Maşina este purtată pe două roţi şi are un dispozitiv cu care se poate conduce în timpul mersului. Este o maşină potrivită pentru gospodăriile intensive.
Lucrările solului după arat
933
Cînd plantele prăsitoare sînt de talie mică şi rîndurile pot fi încălecate de tractor, se prăşeşte mecanic folosindu-se cultivatorul universal KUTS-4,2 sau cultivatorul universal CUT-21 (fig. 145).
Fig. 146 — Cultivator purtat în spatele tractorului
Roţile acestui cultivator se pot depărta sau apropia pentru a se potrivi cu distanţa dintre rîndurile plantelor prăsitoare. în timpul prăşitului, cultiva-
torul este condus cu ajutorul unui volan. Piesele active sînt cele în formă de labă de gîscă. Se mai foloseşte la prăşitul mecanic şi cultivatorul purtat în spatele sau în faţa tractorului (fig. 146, 147). Acest din urmă cultivator
934
Lucrarea solului
c
d
F
este fixat printr-o placă direct de şasiul tractorului şi acţionat de un dispozitiv hidraulic, care permite să scoată sau să introducă în lucru organele active.
Poate lucra porumbul de pildă între două sau chiar patru rînduri. Se pot monta pe acest cultivator şi distribuitoare de îngrăşăminte care fac îngrăşarea suplimentară.
Aşezarea în faţa tractorului a acestui cultivator dă posibilitatea tractoristului să urmărească şi să conducă lucrarea lui fără un om de ajutor. Mai des folosit la prăşitul porumbului şi a altor prăsitoare este cultivatorul KRN-4,2 (CPU-4,2).
Piesele active sînt cuţite-săgeată sau labă de gîscă care lucrează pînă la adîncimea de 12 cm şi cuţite-daltă care lucrează pînă la adîncimea de 16 cm (fig. 148). Aceste piese active sînt fixate de o bară suport şi ele lucrează independent cîte patru grupe de piese (secţii), cînd distanţa dintre rînduri este de 1 m şi şase grupe de piese cînd distanţa dintre rînduri este 0,7 m
(fig. 149). Lăţimea de lucru este 4,2 m şi la această lăţime de lucru productivitatea este de 2 ha pe oră. Este prevăzut cu distribuitor de îngrăşăminte.
Fig. 148 — Cuţitele
a — cuţit plat drept; b — cuţit plat stîng; c — cuţit săgeată 270 mm; d — cuţit săgeată 220 mm; e — cuţit daltă; f — cuţit pentru îngrăşăminte
Fig. 149
Secţie cu un cuţit săgeată şi două cuţite plate de la cultivatorul KRN—4,2
Lucrările solului după arat
935
Este construit pentru a lucra numai cu tractoare cu mecanisme hidraulice de ridicare, UTOS-2, UTOS-26, KDP-35 K
Cînd distanţele dintre rîndurile de plante prăsitoare sînt destul de mari ca să permită intrarea unui tractor, de tip mai mic, se pot ataşa cultivatoare simple. Cu aceste cultivatoare se poate prăşi şi cînd plantele de talie înaltă sînt mari. Cultivatoarele purtate de tractor cer ca rîndurile plantelor să fie foarte drepte şi egal depărtate.
1 Cultivatorul CPU-4,2, Notiţă tehnică, Uzina de utilaj, maşini şi unelte agricole Bocşa Romînă.
CAPITOLUL III
SISTEME ŞI METODE NOI DE LUCRARE A SOLULUI § 1. Sistemul agrotehnic T. S. Malţev
Se poate face mobilizarea solului pe o adîncime mai mare fără întoarcerea brazdei în fiecare an sau la 3—4 ani o dată aşa cum recomandă T. S. Malţev. Prin mobilizarea solului în adîncime, fără întoarcerea brazdei şi apoi prin lucrările superficiale ce urmează, se realizează condiţii favorabile pentru plante, aşa cum s-a dovedit din experienţele urmărite de T. S. Malţev în colhozul « Zavetî Lenina », raionul Şadrinsk, regiunea Kurgan, situată dincolo de munţii Ural. în primul rînd, solul îşi păstrează şi chiar îşi îmbunătăţeşte structura, deoarece materia organică rămasă de la rădăcinile plantelor nu se descompune aerob decît în stratul de la suprafaţă. în adîncime materia organică se acumulează după fiecare recoltă şi se humifică. în al doilea rînd prin afînarea adîncă, apa din ploi şi zăpezi pătrunde cu uşurinţă la adîncime mare de unde cu greu se pierde prin evaporaţie. Lucrările ce se fac ulterior la suprafaţă păstrează această apă care este folosită de plantele cultivate în perioadele de secetă.
Bazele teoretice de lucrare a solului după metoda lui Malţev sînt următoarele.
Malţev recunoaşte importanţa structurii pentru fertilitatea solului, dar el nu consideră justă deosebirea ce se face între plantele perene şi plantele anuale; în ceea ce priveşte formarea structurii, Viliams susţinea că numai plantele perene pot reface structura, nu şi plantele' anuale.
El susţinea că plantele anuale nu pot forma structura, din cauză că rădăcinile lor se descompun rapid în mediul aerob, care se creează în sol prin arăturile adînci cu întoarcerea brazdei, făcute în fiecare an.
Pentru ca să se formeze humus din rădăcinile plantelor anuale şi deci să se restabilească structura, trebuie să evităm arătura anuală cu întoarcerea brazdei şi să menţinem astfel în sol un mediu anaerob.
Este necesar totuşi ca seminţele să fie semănate într-un pat germinativ afînat şi aerat. Acesta se realizează prin lucrări repetate cu discuitorul, la o
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
937
adîncime de 1—8 cm. în acest strat descompunerea rădăcinilor şi a resturilor de la cultura premergătoare este foarte activă, fiindcă mediul este puternic aerob. în acest strat se formează deci hrană pentru plante prin mineralizarea materiei organice.
în profunzime, mediul rămîne anaerob, rădăcinile plantelor anuale se hurrii-fică întocmai ca şi rădăcinile plantelor perene din sola înierbată. Formarea humusului îmbunătăţeşte structura.
Dar numai lucrarea superficială cu polidiscul şi grapa nu sînt suficiente; la intervale mai lungi de timp, şi anume la 4—5 ani, solul trebuie totuşi afînat în profunzime, pentru a permite infiltrarea apei şi pătrunderea rădăcinilor plantelor.
Această afînare adîncă trebuie făcută fără întoarcerea brazdei, pentru a nu expune solul la aer şi a crea un mediu aerob, care ar provoca o descompunere intensă a materiei organice.
Mai trebuie avut în vedere că solul din colhozul « Zavetî Lenina » şi din raionul Şadrinsk este un cernoziom cu tendinţa de soloneţizare. Arătura adîncă cu întoarcerea brazdei ar aduce la suprafaţă un orizont mai adînc, cu o alcalinitate mai mare, care nu este prielnică plantelor în prima fază de vegetaţie, mai ales.
Şi în ţara noastră, cum vom vedea mai departe, rezultatele cele mai bune cu metoda Malţev s-au obţinut pe soloneţuri, soluri greu permeabile şi cu structură nestabilă.
Malţev a încercat mai întîi înbunătăţirea structurei prin sola înierbată, dar amestecul de leguminoase şi graminee perene nu i-a dat rezultate satisfăcătoare şi el a eliminat sola înierbată din asolamentul agricol. El a păstrat însă această solă în asolamentul furajer.
Metoda Malţev constă în afînarea solului la 40—50 cm adîncime, la 4—5 ani o dată (fig. 150). Această lucrare se face în acelaşi an în lung şi în lat. în intervalul de timp dintre afînările profunde solul se lucrează numai la adîncimea de 7—8 cm. Afînarea adîncă a solului se face cu pluguri speciale sau cu pluguri obişnuite, modificate. Institutul unional de cercetări ştiinţifice pentru mecanizarea' şi electrificarea sovhozurilor din U.R.S.S., a făcut unele modificări la plugul P-5-35 M (fig. 151). S-au demontat cormanele, s-a retezat aripa bîrsei care susţine fiecare cormană pentru a micşora rezistenţa la tracţiune, s-au modificat axele roţilor pentru ca roţile să meargă în timpul lucrului pe pămîntul nelucrat s-a mărit lăţimea obezilor de la roţi. S-au fabricat şi pluguri speciale, PR-4. Aceste pluguri puternice sînt acţionate de tractorul puternic Stalineţ de 80 CP.
Pînă în anul cînd se face o altă afînare cu plugul, adică în interval de 3—4 ani, solul se lucrează cu discuitorul obişnuit, cu grapa obişnuită sau cu grapa specială Malţev. Grapa specială Malţev este o grapă obişnuită, dar piesele active ale grapei nu sînt dinţii, ci piese în formă de săgeată sau labă de gîscă, mai mici şi mai ascuţite decît cele de la extirpator. Se foloseşte şi tăvălugul
938
Lucrarea solului
Fig. 150 -- Arătura cu plugul fără cormană la 40 — 50 cm în colhozul «Zavetî Lenina», raionul Şadrinsk, regiunea Kurgan
inelar care mărunţeşte solul la suprafaţă şi-l îndeasă în adîncime. Se foloseşte tăvălugul mai ales după semănat, pentru a pune seminţele în contact intim cu solul şi a asigura o germinaţie neîntîrziată şi uniformă.
în acest sistem, problema aplicării îngrăşămintelor şi cu deosebire a îngrăşămintelor organice diferă de cea obişnuită. T. S. Malţev recomandă folosirea gunoiului de grajd bine descompus ajuns pînă la mraniţă şi în cantitate de 7 000 kg la ha, dat jumătate toamna şi jumătate primăvara. îngroparea gunoiului de grajd se face cu discuitorul. îngrăşămintele organice trebuie aplicate şi în acest sistem, deşi rămîn în sol cantităţi mai mari de materie organică de la plantele cultivate.
S-a constatat din experienţele urmărite în ultimii ani, că în solul lucrat după metoda Malţev s-a adunat mai multă materie organică decît în solul lucrat cu plugul obişnuit. în anul 1953—1954 s-a găsit pînă la 40 cm adîncime 36,9 tone la ha materie organică în solul discuit şi 30,2 tone la ha în acelaşi sol lucrat cu plugul1. S-a mai constatat că prin afînarea adîncă şi prin discuiri ulterioare s-a combătut mai bine pălămidă şi volbura.
1 T. S. Malţev, Metoda de lucrare a solului şi de însămînţare ce contribuie la obţinerea recoltelor bogate şi stabile la culturile agricole, Analele romîno-sovietice, « Agricultura », ianuarie 1955.
Sisteme şi metode noi de Lucrare a solului
939
Fig. 151 — Plugul P-5-35 M, cu bîrsele modificate
Asolamentul agricol aplicat este de 5 ani: 1) ogor negru 2) grîu de primăvară; 3) ovăz; 4) plante furajere anuale pentru boabe sau fîn; 5) grîu de primăvară; sau un asolament de 4 ani: 1) ogor negru, 2) grîu de primăvară, 3) plante furajere anuale pentru boabe şi fîn, 4) grîu de primăvară.
Prin aplicarea sistemului de lucrare a solului după T. S. Malţev s-au obţinut în colhozul « Zavetî Lenina » şi în alte colhozuri din regiune ca şi în alte regiuni, Siberia de vest şi Kazahstanul de nord, sporuri însemnate de recolte. Astfel şase colhozuri din regiunea Kurgan, care au aplicat sistemul de lucrare a solului după T. S. Malţev, au obţinut în 1953 sporuri de recoltă de 676—800 kg la ha grîu de primăvară 1. S-a constatat şi o reducere a combustibilului folosit de maşinile agricole. Astfel pentru fiecare 100 kg de cereale s-au consumat 2,8 kg carburanţi cînd s-a lucrat după metoda T. S. Malţev şi 4,4 kg, cînd s-a lucrat după metoda obişnuită. Sistemul acesta de lucrare a solului s-a extins mult în U.R.S.S. dincolo de Urali. Pentru anul 1954—1955 s-a prevăzut să se lucreze după această metodă cel puţin 1 000 000 de hectare numai în sovhozuri.
Sistemul agrotehnic T. S. Malţev se găseşte la noi în faza experimentală. El va putea fi aplicat cu mai mult succes în anumite regiuni cum se va arăta mai departe. Sistemul trebuie adaptat la condiţiile economico-sociale, de sol şi climă din ţara noastră, care sînt diferite de cele din regiunea Kurgan, unde s-a verificat eficacitatea acestui sistem.
1	I. Lungu, Sistemul agrotehnic T. S. Malţev, Academia R.P.R., I.C.A.R., îndrumări tehnice, 60/1955.
940
Lucrarea solului
La noi se cultivă pe suprafeţe mari porumbul şi grîul de toamnă, iar în regiunea Kurgan se cultivă mai mult grîul de primăvară. Ogorul negru care ocupă în fiecare an a patra sau a cincea parte din terenul colhozului « Zavetî Lenina », la noi nu se recomandă decît în cazuri excepţionale şi pe suprafeţe mici. Lucrarea de bază, afînarea profundă la 40—50 cm se aplică de T. S. Malţev în ogorul negru care se discuieşte la 7—8 cm, imediat după recoltarea plantei premergătoare, apoi la începutul lunii iunie în anul următor se face prima afînare cu plugul fără cormană la 40—50 cm adîncime. Pînă la o nouă afînare care se face perpendicular pe direcţia primei afînări se lucrează solul cu grapa şi cînd apar multe buruieni se lucrează cu extirpatorul. Aceleaşi lucrări de suprafaţă se fac pînă la data cînd se seamănă grîul de primăvară.
La noi se poate face prima arătură adîncă cu plugul fără cormană în luna iunie sau iulie, după plantele care părăsesc terenul de vreme: rapiţă, borceag, mazăre, grîu, iar a doua arătură adîncă se poate face toamna în luna august sau începutul lunii septembrie, dacă urmează o semănătură de toamnă sau se poate face în octombrie şi noiembrie dacă urmează o semănătură de primăvară.
După plantele ce părăsesc terenul tîrziu toamna, porumb, sfeclă, cartofi etc., prima arătură adîncă cu plugul fără cormană se poate face toamna, iar a doua arătură adîncă se face primăvara mai tîrziu.
Oricînd s-ar face arătura adîncă cu plugul fără cormană, în prealabil înainte de arătură se lucrează cu discuitorul la 7—8 cm adîncime.
Celelalte lucrări cu grapa, discuitorul, tăvălugul se fac ori de cîte ori este nevoie.
Rezultatele obţinute la noi cu experimentarea metodei de lucrare a solului T. S. Malţev sînt încă foarte puţine.
în toamna anului 1954 s-a început experimentarea sistemului T. S. Malţev în 39 de gospodării de stat, colective, la Staţiuni experimentale ale I.C.A.R.-ului, cîmpuri experimentale ale institutelor agronomice. Din datele obţinute rezultă că în anul agricol 1954—1955, an cu precipitaţii abundente şi în cursul verii, s-a constatat o acumulare de umiditate mai mare în terenul lucrat după metoda lui T. S. M a 1 ţ e v.
De pildă, pe cernoziomul ciocolatiu de la Lovrin, regiunea Timişoara cultivat cu porumb, s-a găsit la 7 iunie 1955 cu 85 tone de apă mai mult în varianta unde s-a arat cu plugul fără cormană la 45 cm adîncime1. Pe cernoziomul degradat de la G.A.C. Segarcea s-a găsit la 22 martie 1955 un plus de 160 tone de apă la ha2. Pe cernoziomul brun de la Sinan-
1	I. Lungu, Rezultatele experimentării sistemului T. S. Malţev în R.P.R. pe anul 1954 — 1955 (raport nepublicat)
2	Liviu Pop şi colaboratorii, Rezultatul experienţelor T. S. Malţev la G. A. C. Segarcea, 1955 (nepublicat).
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
941
drei s-a găsit la 2 mai 1955, pînă la 30 cm adîncime, cu 40 tone mai multă apă
Dintre solurile pe care s-a experimentat sistemul de lucrare a solului, după T. S. Malţev, efectele cele mai favorabile s-au înregistrat în anii cu veri ploioase 1955 şi 1956 pe soloneţul de la cîmpul experimental Socodor, regiunea Oradea. Aici aratul s-a făcut cu plugul P-5-35M cu piese active labă de gîscă.
Acest soloneţ are textură argilo-lutoasă, cu Na+ din complexul coloidal în proporţie mai mare de 25% din suma bazelor schimbabile. Pe acest soloneţ creşte o vegetaţie naturală, alcătuită din Artemisia maritima, Camphorosma ovata, Atropis distans, Hordeum hystrix şi Poa bulbosa var. vivipara. S-a constatat că aratul cu plugul fără cormană şi la 45 cm adîncime a dat rezultate bune în anul 1955 şi 1956. Prin afînarea adîncă s-au creat condiţii favorabile pentru microorganisme, s-a uşurat infiltrarea apei în adîncime, s-a spălat o parte din săruri, s-a permis rădăcinilor plantelor cultivate să pătrundă mai adînc şi să se hrănească dintr-un volum mai mare de sol şi în cele din urmă să dea o producţie mare.
Iată conţinutul de umiditate, determinat în parcelele cultivate cu sorg, la
26	august 1955 în parcelele arate cu plugul obişnuit la 20 cm adîncime, în comparaţie cu conţinutul de umiditate din parcelele arate cu plugul fără cormană la 45 cm adîncime2.
Tabelul 158
Conţinutul de umiditate la adîncimi diferite, determinat la 26 august 1955, în cîmpul experimental Socodor, regiunea Oradea
Adîncimea de la care s-a luat proba de sol cm	Conţinutul de umiditate în procente din greutatea solului uscat		
	Arat la 20 cm cu plugul obişnuit	Arat la 45 cm cu plugul fără cormană	Diferenţa
0-10		20,13	30,33	+ 10,20
10-20		23,99	33,11	+ 9,12
20-30 		29,40	33,42	4- 4,02
30-40 		30,37	34,96	+ 4,59
40-50 		27,80	22,18	- 5,62
Pe toată adîncimea stratului afînat de plugul fără cormană conţinutul de umiditate a fost mult mai mare. Apa din ploile căzute în cursul verii, din care ultima în 15 august 1955, s-a infiltrat mai uşor şi s-a acumulat în cantitate
1	I. Staicu şi V. Roşa, Rezultatele experimentării sistemului agrotehnic T. S. Malţev obţinute în anul 1954 — 1955 în partea de vest a ţării (nepublicat).
2	C. Ene şi I. Crişan, Solurile sărăturate dintre Mureş şi Crişul alb şi ameliorarea lor în cîmpul experimental Socodor, 1955 (nepublicat).
942
Lucrarea soiului
mai mare. Diferenţele între conţinutul de umiditate sînt foarte mari. Dacă se consideră greutatea volumetrică a solului egală cu 1,25, atunci pînă la 40 cm adîncime conţinutul de umiditate la hectar este cu 352 tone mai mare.
Recolta de sorg a fost mai mare în parcelele arate în toamnă cu plugul fără cormană la 45 cm adîncime în comparaţie cu recolta obţinută pe parcelele arate la 20 cm cu plugul obişnuit. în această experienţă s-a urmărit si efectul ameliorativ al gunoiului de grajd, îngrăşămintelor minerale şi al gipsului.
Tabelul 159
Recoltele de seminţe de sorg obţinute în cîmpul experimental Socodor, regiunea
Oradea, în experienţa Maljev
Nr.	Tratamentul	Recolta de seminţe de sorg kg la ha		Sporul	
ert.		Arat cu plugul obişnuit la 20 cm adîncime	Arat cu plugul fără cormană la 45 cm adîncime	kg la ha	%
1	Fără îngrăşăminte, fără amendamente 		296	496	200	67,5
2	10 tone gips la ha		491	630	139	28,3
3	10 tone gips + 20 tone gnnoi de grajd la ha		780	1 320	540	66,5
4	10 tone gips + 20 tone gnnoi de grajd -f 300 kg azotat de amoniu la ha		1194	2 362	1168	97,8
5	10 tone gips + 20 tone gunoi de grajd + 300 kg azotat de amoniu + 300 kg superfosfat la ha	1 253	2 258	1005	80,2
6	* 10 tone gips + 20 tone gunoi de grajd + 300 kg azotat de amoniu -f 300 kg superfosfat + 300 kg sare potasică la ha . .	500	786	286	57,2
7	10 tone gips + 40 tone gunoi de grajd la ha		561	1146	585	104,2
Sporurile de recoltă variază între 28,3 şi 104,2%. Efectul aratului adînc cu plugul fără cormană a sporit şi mai mult în parcelele unde s-au dat cantităţi mari de gunoi de grajd şi gips şi unde pe lîngă gunoi de grajd şi gips s-a administrat îngrăşăminte azotate şi fosfatice. Îngrăşămîntul potasic a produs o scădere a recoltei, iar superfosfatul nu a produs niciun spor de recoltă, faţă de varianta care a primit ca îngrăşămînt numai azotat de amoniu.
Rezultate bune s-au obţinut şi la culturile de secară, grîu, orz de toamnă la acelaşi cîmp experimental în anul 1956, în al doilea an de la administrarea îngrăşămintelor şi amendamentelor şi în al doilea an de la efectuarea aratului adînc cu plugul fără cormană.
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
948
Astfel, în varianta cu 10 tone de gips + 20 tone de gunoi de grajd plus 300 kg de superfosfat şi 300 kg de azotat de amoniu s-au obţinut următoarele recolte de secară, grîu şi orz de toamnă 1.
Secară de toamnă		Grîu de toamnă	Orz de toamnă	
Arat la 20 cm cu plug obişnuit	Arat la 45 cm cu plug fără cormană	Arat la 20 cm 1 Arat la 45 cm cu plug obişnuit ! cu PluS ! cormana	Arat la 20 cm cu plug obişnuit	Arat la 45 cm cu plug fără cormană
l 1 721 | 1775		1807 | 2 07(5 !	i 1 549 | 1 764	
Se constată că şi în al doilea an după efectuarea arăturii cu plugul fără cormană se obţin sporuri de recoltă faţă de recoltele obţinute pe parcelele arate cu plugul obişnuit la 20 cm adîncime.
Experienţe cu afînarea sărăturilor pe o adîncime mare fără întoarcerea brazdei s-au făcut de curînd şi în R. P. Ungară.
La Staţiunea experimentală din Kelemenzug s-au făcut arături adînci fără întoarcerea brazdei pe sărături. După 4 ani s-a constatat că s-au spălat, de la suprafaţă în adîncime, cantităţi foarte mari de săruri. Pe parcelele arate adînc fără întoarcerea brazdei unde s-au dat şi amendamente, spălarea sărurilor cu sodiu a fost şi mai accentuată. După puţin timp s-a constatat că în stratul de 30 cm conţinutul de săruri a scăzut pînă la o treime şi chiar o pătrime faţă de conţinutul iniţial 2.
Teoria lui Malţev îşi găseşte o aplicare analogă sistemului său în alte procedee agrotehnice. Astfel, cînd se cultivă grîu după porumb, se renunţă la arătura normală şi se lucrează solul numai cu discuitorul. Această metodă se răspîndeşte acum în sudul Ucrainei, unde se cultivă grîu după porumb şi se aplică şi la noi. Metoda nu se poate aplica cu succes decît dacă porumbul a avut o arătură adîncă de vară sau de toamnă şi dacă porumbiştea a fost prăşită de cel puţin trei ori, iar solul se prezintă afînat şi fără buruieni.
însăşi metoda Manninger, de care am vorbit mai înainte, are puncte de analogie cu metoda lui Malţev.
§ 2. Lucrarea solului cu strat vegetal protector
Metodele obişnuite de lucrare a solului prin arături, lucrări de întreţinere cu cultivatorul, extirpatorul, grapa, tăvălugul etc. au cîteva neajunsuri, care în anumite împrejurări trebuie remediate.
1	Date comunicate de ing. D. Olăreanu, şeful punctului experimental Socodor, regiunea Oradea.
2	E. Prettenhoffer, Le progres en profondeur de l’amelioration dans Ies profils des sols alcalins decalcifies, Sixieme Congres de la science du sol, Paris 1956.
944
Lucrarea solului
După arătură, de pildă, stratul de sol de la suprafaţă este complet descoperit. Picăturile	de	ploaie cad	cu viteză	mare	la suprafaţa solului.	Sub acţiunea mecanică	a	apei	din	ploi,	agregatele	se	destramă, stratul de	sol de la suprafaţă,
pe o grosime variabilă, se pulverizează şi devine compact şi cu permeabilitatea
foarte mult redusă (fig. 152). în această stare a suprafeţei solului, infiltrarea apei se face foarte încet, iar cantitatea de apă înmagazinată este mică. Dacă suprafaţa solului este plană, apa neinfiltrată bălteşte şi apoi se pierde prin evaporaţie. Dacă suprafaţa solului este înclinată, apa ce nu s-a infiltrat se scurge provocînd eroziunea solului. Prin lucrările ce se fac după	ploi, cu grapa, cultivatorul, ş. a. stratul	de sol de la suprafaţă
devenit compact prin acţiunea mecanică a apei de ploi se afinează din nou, dar îşi recapătă compactitatea în urma ploilor care vin ulterior.
Un strat de materie organică la suprafaţa solului înlătură efectele negative menţionate.
Acest acoperămînt vegetal poate să fie format din paie tocate, mirişte, tulpini de porumb tocate (fig. 153), gunoi nedescompus etc. Acoperămîntul vegetal poate fi şi din graminee, leguminoase cultivate între rîndurile prăsitoarelor. Acest din urmă acoperămînt se numeşte « viu » spre deosebire de primul care se numeşte « mort ».
Picăturile de ploaie cad mai întîi pe stratul vegetal şi ele ajung la suprafaţa solului cu viteză mult redusă. Viteza de cădere a picăturilor de ploaie este amortizată de acest strat vegetal şi apoi, cu viteza de cădere mult încetinită, apa se infiltrează în sol.
Agregatele de sol nu se mai destramă la suprafaţă, nu se mai formează un strat compact impermeabil, iar apa se infiltrează în cantitate mare, fără să mai băltească sau să se scurgă la suprafaţă. Se acumulează, în acest fel, cantităţi mari de apă. Pe de altă parte, stratul vegetal micşorează foarte mult pierderile de apă prin evaporaţie. Se creează în stratul vegetal o atmosferă saturată cu vapori, care reduce mult evaporaţia apei din stratul de sol acoperit.
S-au făcut cercetări pentru a se stabili cîtă apă se infiltrează şi se păstrează într-un sol acoperit la suprafaţă cu un strat vegetal protector.
într-o perioadă experimentală de 3 ani (1938—1940) s-a constatat că din aprilie şi pînă în septembrie într-un sol acoperit cu 4,5 tone de paie la hectar
Fig. 152 — Secţiune printr-un teren lucrat cu stratul superficial tasat prin acţiunea mecanică a apei provenite din ploi
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
945
şi lucrat sub stratul de paie, s-a acumulat în medie o cantitate echivalentă cu 87,6 mm precipitaţiil .
Pe terenurile în pantă, stratul protector împiedică scurgerea apei lâ suprafaţă, iar cantităţile de sol erodate şi tîrîte la vale sînt neînsemnate.
Fig. 153 — Semănătură de porumb într-un teren cu tulpini de porumb ca acoperămînt vegetal
în experienţa menţionată, s-a înregistrat cantitatea de sol ce s-a erodat şi s-a constatat că pentru perioada 27 iulie — 23 septembrie 1940 cînd au căzut
180,8	mm s-a pierdut prin eroziune 6 600 kg de sol la hectar de pe suprafaţa neacoperită şi numai 99 kg la ha de pe suprafaţa de sol acoperită cu 4,5 tone paie la hectar.
Se înţelege că şi recoltele obţinute pe terenurile acoperite cu strat vegetal sînt mai mari.
Resturile vegetale care protejează solul şi care se îngroapă din cînd în cînd, îi măresc provizia de materie organică. Stratul vegetal de la suprafaţa solului, care acoperă spaţiul dintre rîndurile semănăturii, combate şi buruienile care încolţesc sub acest strat şi multe pier din lipsă de lumină. Cînd se combat cu erbicide buruienile ce apar prin stratul vegetal, atunci se reduc la minim lucrările de întreţinere. Prin reducerea lucrărilor de întreţinere se păstrează structuraşi se măreşte productivitatea muncii.
Dar nu numai stratul vegetal « mort» poate îndeplini rolul de protecţie, ci şi un strat vegetal « viu » alcătuit din plante care cresc în intervalul dintre două culturi sau plante care cresc o dată cu plantele cultivate. între două culturi de porumb se seamănă borceag de toamnă (măzăriche + secară) sau trifoi încarnat.
1	F. L. Duley and J. C. Russell, Using crop residues for soil defense, U.S.A. DA, Miscellaneous publication, 494/942.
60 — Agrotehnica
946
Lucrarea solului
Borceagul se poate semăna după recoltarea primei culturi de porumb, iar trifoiul încarnat se poate semăna printre rîndurile de porumb, după ultima praşilă. Pentru a se obţine o masă vegetală mai bogată a culturilor intercalate, se pot aplica îngrăşăminte minerale.
Din toamnă şi pînă în primăvară la semănatul porumbului, aceste plante cresc, formînd o masă vegetală bogată care ocroteşte solul împotriva eroziunii din primăvară şi servesc în acelaşi timp ca îngrăşămînt verde.
înainte de semănatul porumbului se îngroapă întreaga masă vegetală cu plugul sau se lucrează solul cu discuitorul şi se mobilizează solul fără îngroparea masei vegetale.
într-o experienţă urmărită timp de 10 ani (1943—1952) pe o pantă de 8%, borceagul de toamnă (secară + măzăriche) neîngropat cu plugul, ci numai discuit înainte de semănatul porumbului, a redus cantitatea de sol erodat la 960 kg la ha în fiecare an. Unde borceagul s-a îngropat cu plugul, cantitatea de sol erodat a fost de 2 750 kg la ha, iar unde nu s-a folosit strat vegetal, cantitatea de sol erodat a fost de 6 320 kg la ha (mediile din 1943—1952). Date asemănătoare s-au obţinut şi la trifoiul încarnat.
S-a constatat că prin menţinerea stratului vegetal la suprafaţă, fără îngroparea lui cu plugul, s-a îmbunătăţit structura solului, conţinutul de materie organică din stratul de sol de 15 cm s-a dublat, conţinutul de azot a crescut mult în cursul perioadei experimentale de 10 ani.
Recoltele de porumb au fost cu puţin mai mari decît cele obţinute fără strat vegetal sau cu stratul vegetal îngropat în fiecare primăvară cu plugul la adîncimea de 12—15 cm1.
în toate aceste experienţe s-au folosit cantităţi mari de îngăşăminte azotate atît la parcelele martor, cît şi la parcelele cu strat vegetal protector.
întrebuinţarea unor cantităţi mari de azot ajută la formarea unei cantităţi mari de materie organică aeriană şi subterană. Prin aceasta se rezolvă o problemă de o însemnătate deosebită pentru agricultură şi anume, menţinerea conţinutului de materie organică la un nivel constant şi indirect, păstrarea însuşirilor fizice şi chimice ale solului 2. Acumularea substanţei organice în soluri este în primul rînd o problemă a azotului 3.
Pentru a păstra stratul vegetal protector cît mai mult la suprafaţa solului, este necesar ca toate lucrările solului să se facă cu altfel de unelte agricole decît cele folosite în mod obişnuit.
1	O. W. Beale, Cr. B Nutt> T. C. Peele, Influenţa mulcirii asupra eroziunii de suprafaţă, proprietăţilor solului şi a recoltelor, Proc. Soil Sci. Soc. Americ. 19,2/1955 (după Selskoe hoziaistvo za rubejom, 1/1956).
2	C. Melstedy Principii noi de întreţinere a solului în centura porumbului din Statele Unite ale Americii. Advances in Agronomy 6/1954 (după Selskoe hoziaistvo za rubejom, nr. 1. 1956).
3	C. E. Miliar, L. M. Turkt Fundamental in soil Science, New York 1951.
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
947
în locul plugului obişnuit care întoarce brazda şi îngroapă resturile vegetale, se folosesc cultivatoare care mobilizează solul în adîncime, fără îngroparea stratului vegetal (fig. 154). Piesele active sînt diferite. Unele sînt asemănătoare
Fig. 154 — Ogor de vară cu miriştea neîngropată
pieselor labă de gîscă în formă triunghiulară sau sub forma unei lame puternice (fig. 155). Aceste piese lucrează la adîncimea de 8—10 cm. Se folosesc şi culti-
Fig. 155 — Cultivator cu lamă pentru mobilizarea solului acoperit cu un strat vegetal
<60*
948
Lucrarea solului
vâtoare cu «daltă» sau cizele care mobilizează solul fără să-l întoarcă. Tot cu afceste unelte agricole se distrug şi buruienile. Pentru pregătirea solului în vederea
Fig. 156 — Tăvălug stelat cu care se lucrează terenul acoperit înainte de semănat
semănăturilor de toamnă sînt necesare două pînă la patru lucrări cu acest fel de unelte agricole.
Fig. 157 — Semănatul cerealelor într-un teren cu suprafaţa acoperită cu resturi vegetale
Deseori solul lucrat sub stratul vegetal rămîne prea afînat şi seminţele nu pot germina uniform. în aceste cazuri se foloseşte un tăvălug stelat care îndeasă solul fără însă a îngrămădi paiele şi fără a le îngropa (fig. 156).
Sisteme şi metode noi de lucrare a solului
949
Semănatul păioaselor se face fără mare greutate în solul acoperit cu un strat vegetal. înaintea brăzdarului semănătorilor se ataşează un disc care înlătură
Fig. 158 — Semănătoare de porumb cu un dispozitiv de rariţă pentru înlăturarea acoperă-
mîntului vegetal
stratul vegetal pe o porţiune mică în faţa brăzdarului. Rămîne o fîşie de sol fără acoperămînt vegetal în care se introduce sămînţă, iar stratul vegetal rămînfe între rînduri (fig. 157).
Pentru prăsitoare se procedează la fel, folosindu-se discuri sau dispozitive în formă de rariţă care premerg brăzdarele semănătorii (fig. 158).
Prăşitul se face cu unelte care păstrează acoperămîntul vegetal la suprafaţă între rînduri. Se folosesc tot unelte tip labă de gîscă care afinează solul sub acoperămîntul vegetal între rînduri. Acoperămîntul vegetal îşi îndeplineşte funcţiunile principale de înmagazinare şi păstrare a apei în sol, de a înlătura eroziunea* Se caută ca prăşitul să se facă numai o dată sau de două ori, iar buruienile care apar să fie distruse cu erbicide.
Semănatul sub stratul protector, format din miriştea neîntoarsă se practică în regiunile cu climă aspră din Siberia. Miriştea protejează solul contra îngheţului şi menţine o cantitate mai mare de umiditate în sol. Semănatul în mirişte a fost popularizat în U.R.S.S. de T. D, L î s e n k o.
CAPITOLUL IV
COMPARAŢIE ÎNTRE TRACŢIUNEA ANIMALĂ ŞI CEA MECANICĂ* TRACTOARELE FOLOSITE ÎN AGRICULTURA R.P.R.
§ 1. Tracţiunea animală şi mecanică
Toate uneltele agricole sînt acţionate de tracţiune animală şi mecanică, între aceste două forme de energie există deosebiri esenţiale. Folosirea uneia sau alteia din aceste două forme de energie este determinată de particularităţile muncii şi de scopul urmărit.
Animalele de tracţiune în condiţiile ţării noastre sînt calul şi boul, mai rar bivolul. Calul poate fi pus la eforturi cu caracter temporar peste cele normale, care pot să se dubleze sau chiar să se tripleze. Calul îşi reglează viteza după mărimea efortului de tracţiune. Pentru drumuri lungi caii pot fi mai bine folosiţi decît boii care sub raportul folosirii lor la tracţiune urmează după cai. Calul lucrează zilnic circa 10 ore, iar boii 6 ore. Durata de lucru însă depinde de rasă, hrană, îngrijire, modul de înhămare, condiţiile climatice etc. Hrana, harna-şamentul, potcovitul cailor sînt mai scumpe decît ale boilor. Valoarea cailor după ce nu mai sînt capabili de muncă este însă mult mai mică decît a boilor. Munca executată de cai sau de boi este mai scumpă sau mai ieftină comparativ, după cheltuielile directe, cheltuieli indirecte, amortismente, numărul zilelor lucrate, cantitatea de muncă etc.
Cheltuielile de întreţinere sînt mai mici la boi decît la cai, numărul de zile lucrate mai redus la boi decît la cai. La unele lucrări, efectul util este egal sau aproape egal, la alte lucrări efectul util este mai mare la boi decît la cai. La arat, de pildă, norma este cu 1,15 mai mare la boi decît la cai.
în general, în întreprinderile cu terenul de cultură prea depărtat de centrul gospodăresc sau de centrele de desfacere, se vor ţine mai mult cai, pe cînd în cele mai apropiate se vor ţine boi.
Munca mecanică se deosebeşte de cea animală prin durată şi calitate.
Animalele lucrează un număr limitat de ore (6—10 ore zilnic). Pe lîngă aceasta, cailor le sînt necesare repausuri mai scurte sau mai lungi. Aşa, după
Comparaţie între tracţiunea animală şi cea mecanică. Tractoarele folosite în R.P.R. 951
50 de minute de lucru ei au nevoie de un repaus de 10 minute, după 6—7 zile de muncă continuă, de o zi de repaus şi înainte de campaniile de arat si semănat, recoltat, de un repaus mai îndelungat.
Tractorul însă poate lucra fără întrerupere, excepţie timpul de alimentare şi de îngrijiri tehnice cuvenite. Se socoteşte timpul de lucru 20 de ore cu două schimburi a 10 ore fiecare. Viteza de lucru a tractoarelor este mult mai mare decît a animalelor.
Puterea de tracţiune a tractoarelor este cu mult mai mare decît a animalelor şi ea poate fi mult mărită prin folosirea tractoarelor puternice şi a cuplării de agregate.
Mărirea puterii de tracţiune animală se poate realiza numai prin sporirea numărului de atelaje ceea ce este foarte costisitor.
Tractorul nu poate lucra economic pe parcele înguste şi scurte. în acest caz, munca animală este mai avantajoasă. De asemenea, tracţiunea animală este mai avantajoasă pe parcele neregulate, pe teren cu pante mai mari şi în regiuni unde păşunile şi fîneţele naturale ocupă suprafeţe mari.
într-o gospodărie socialistă aceste două feluri de tracţiune nu se exclud, ci se completează una pe alta. Sînt unele lucrări la care tracţiunea mecanică este mai economică, altele la care tracţiunea animală apare mai economică. Pentru apreciere se folosesc mai multe metode. Cea mai satisfăcătoare metodă este a calculului economic şi anume, se calculează costul producţiei la unitatea de suprafaţă sau de lucru la fiecare fel de tracţiune. Se alege apoi cea care este mai convenabilă fie că este tracţiune animală, fie că este tracţiune mecanică. S-a stabilit şi numărul de cai care pot înlocui un tractor la diferitele lucrări pentru a produce o unitate de lucru. Astfel Institutul de ştiinţe şi experimentări al sovhozurilor din U.R.S.S. a stabilit că un tractor convenţional de 15 CP înlocuieşte următorul număr de cai:
Una din aceste lucrări şi anume, grăpatul executat timpuriu primăvara este mai recomandabil să se facă cu tracţiune animală decît cu cea mecanică, pentru că animalele pot intra mai devreme pe teren în felul acesta se păstrează mai multă apă în sol.
în perioadele zorite de muncă, folosim toate mijloacele de tracţiune, atît animale cît şi mecanice, deoarece efectul lucrării compensează consumul suplimentar de muncă.
în agricultură, aproape toate lucrările se fac în condiţii agrotehnice foarte bune, dacă se lucrează într-un interval de timp foarte scurt.
—	aratul la 16 — 18 cm...................
—	grăpatul...............................
—	semănatul .............................
—	recoltatul cu secerătoarea simplă .
. . 7- 8
. 14-17 11
9
952
Lucrarea solului
§ 2. Tractoarele folosite în agricultura R.P.R.
Cerinţele ce trebuie să le îndeplinească tractoarele. Prima cerinţă ce trebuie să îndeplinească un tractor este să execute cît mai multe şi mai felurite lucrări în cîmp şi gospodărie şi să fie folosit şi la transporturi. Cu cît va lucra un număr mai mare de zile pe an cu atît preţul de cost al lucrărilor va fi mai scăzut.
A doua cerinţă care trebuie	îndeplinită de tractor este să	poată	lucra	la
viteze mari, pentru ca productivitatea orară a muncii să fie cît mai mare.
A treia cerinţă este ca greutatea tractorului raportată la puterea de tracţiune, adică la CP să fie cît mai mică.
A patra cerinţă, să poată fi	agregat cu unelte	agricole suspendate,	care
lucrează mai economic şi execută	lucrări agrotehnice	mai bune.
A cincea cerinţă, să necesite reparaţii puţine, şi o întreţinere uşoară.
Mai sînt şi alte cerinţe care trebuie împlinite: să aibă rază de întoarcere mică, aderenţă mare, să învingă suprasarcinile, să pornească uşor etc.
Dintre tractoarele folosite în agricultură şi dintre cele care au fost solicitate mai mult sînt UTOS-2, KD-35, DT-54.
Astfel, dintr-o anchetă făcută de Ministerul Agriculturii şi Silviculturii în toată ţara, rezultă că tractoarele UTOS au fost solicitate pentru 47,7 %, KD-35 pentru 37,7 % şi DT-54 pentru 14,5 % din suprafaţa totală mecani-zabilă a R.P.R. 1
§ 3. Descrierea celor mai folosite tractoare în R.P.R.
Tractorul UTOS-2 pe roţi de cauciuc sau roţi metalice este un tractor cu care se pot executa cu viteză mare lucrări de cîmp: aratul, lucrarea cu cultivatorul, grăpatul, prăşitul, recoltatul. Execută transporturi şi poate fi folosit la punerea în mişcare a maşinilor staţionare de treierat, măcinat etc. şi pentru punerea în mişcare a dispozitivelor de mecanizat muncile de fermă. Poate acţiona diferitele unelte agricole, remorcate şi suspendate. Viteza, la cel cu roţile de cauciuc este de la 4,08 km pe oră viteza întîia pînă la 12,95 km pe oră viteza a V-a. Are productivitate orară ridicată. Are motor Diesel cu patru cilindri, puterea la şaibă este pînă la 35 CP, iar puterea la cîrlig de 24 CP; greutatea totală a celui cu roţi de cauciuc este de 3 220 kg2 (fig. 159).
1	D. Brezeanu şi Gh. Gheorghe, Unele probleme legate de întocmirea sistemei de maşini pentru mecanizarea lucrărilor în agricultură, « Mecanizarea şi electrificarea agricul-turii », 2/1957.
2	Ministerul Agriculturii, Tematica pentru stabilirea sistemei de maşini în vederea mecanizării culturii porumbului, 1956.
Comparaţie între tracţiunea animală şi cea mecanică. Tractoarele folosite în R.P.R.	953
Tractorul UTOS-26. De curînd uzina de tractoare « Ernst Thălmann» din Oraşul Stalin a început fabricarea în serie a unui nou tractor UTOS-26* al şaptelea tip de tractor fabricat în această uzină1.
Poate acţiona ca şi UTOS-2 diferite maşini agricole remorcate sau suspendate. Are comenzi hidraulice, poate acţiona şi remorcile basculante. Motorul este puternic, de 45 CP, cu cinci viteze între 2,8 şi 22,4 km pe oră. Are reductor pentru micşorarea fiecărei viteze.
Tractorul Zetor 25 K. Un alt tractor folosit în agricultura R.P.R. fabricat în R.Cehoslovacă este Zetor 25 K. Are o putere efectivă, la un regim normal de lucru, de 25 CP. Este un tractor cu stabilitate mare şi poate lucra pe terenuri diferite ca relief şi compoziţie mecanică. Distanţa de la sol la cadrul tractorului este de 520 mm, iar diametrul de viraj de 5,8 m, tractorul fiind prevăzut cu şase viteze cuprinse între
3,8	şi 18 km/oră. I se poate ataşa dispozitiv cu comenzi hidraulice pentru maşinile agricole purtate. Greutatea totală este de 2 040 kg.
Tractorul KD-35 pe şenile este folosit pentru executarea lucrărilor de bază, arat, cultivat, grăpat şi prăşit, cînd plantele sînt mici.şi poate încăleca rîndurile.
I	se poate adapta şi şaibă de curea putînd fi folosit şi pentru punerea în mişcare a maşinilor staţionare. I se poate adapta şi dispozitiv de comenzi hidraulice.
Are viteza mai mică decît UTOS-2, de 5,22 km pe oră, viteza a IlI-a, şi de 9,11 km pe oră, viteza a V-a. Are motor Diesel cu patru cilindri, puterea de tracţiune la cîrlig de 24—28 CP, la şaibă de 35 CP, cu lăţimea şenilei de 290 mm şi cu o greutate de 3 700 kg (fig. 160).
Fig. 159 - Tractorul UTOS-2
1 Date comunicate de tov. ing. agronom Mihai Gheorghiu.
954
Lucrarea solului
Tractorul DT-54 este fabricat în U.R.S.S. şi folosit pentru executarea arăturilor adînci în solurile cu textură mijlocie şi a arăturilor normale în solurile cu textură grea, argiloasă sau luto-argiloasă, cu deosebire cînd conţinutul
Fig. 160 — Tractorul KD-35
de umiditate al solului se depărtează faţă de conţinutul optim la care aceste soluri se lucrează în condiţii agrotehnice şi economice bune.
Este folosit şi pentru desfundări de vii şi pepiniere, arături Malţev în soluri mijlocii. în soluri grele se poate face cu acest tractor numai a doua arătură după metoda Malţev. Pentru arăturile Malţev pe soluri grele este nevoie de folosirea unui tractor mai puternic S-80.
Tractorul KD-54, fabricat în U.R.S.S., este folosit şi pentru acţionarea unor maşini de recoltare grele, ca maşina de recoltat sfeclă, cartofi şi pentru lucrări terasiere.
Are viteza maximă mai mică decît KD-35, de 5,43 km pe oră, viteza a IlI-a şi 7,90 km pe oră, viteza a V-a. Are motor Diesel cu patru cilindri cu putere de tracţiune la cîrlig de 37 CP şi la priza de forţă de 50 CP, cu lăţimea şenilei de 426 mm şi cu o greutate totală de 5 400 kg.
Tractorul S-80, fabricat în U.R.S.S., este foarte puternic şi poate fi folosit pentru lucrări hidraulice, canale de irigare şi drenaj, lucrări terasiere şi pentru arături adînci, arături de desfundare, cu deosebire pe soluri grele. Este tractor pe şenile cu puterea nominală a motorului de 93 CP cu cinci viteze, începînd cu 2,25 şi pînă la 9,65 km pe oră; greutatea totală este de 11400 kg.
Comparaţie între tracţiunea animală şi cea mecanică. Tractoarele folosite în R.P.R. 955
Pentru lucrările solului în vii se experimentează la noi în ţară tractoarele următoare.	'
Saint Chamod TVL (tractor viticol tip Languedoc) de 30 CP pe şenile. Viteza de lucru a tractorului este cuprinsă între 2,8 şi 6,1 km pe oră. Lăţimea de lucru de 920 cm, foarte mică pentru a putea lucra între rîndurile plantaţiei de viţă de vie. Lungimea tractorului este de 2,320 m, iar înălţimea de 1,140 m.
Tractorul Renault de 30 CP pe roţi de cauciuc. Are viteza de deplasare cuprinsă între 2,30 şi 18,4 km pe oră. Lăţimea totală a tractorului este de
1	m. Este prevăzut cu dispozitiv hidraulic.
Tractorul Super 201. Acesta are puterea la roata de curea de 22 CP. Ca şi tractorul Renault, acest tractor este prevăzut cu roţi cu pneuri. Viteza de deplasare este cuprinsă între 2,5 şi 15 km/oră. Acest tractor are lăţimea reglabilă, cea minimă fiind de 1 m, iar cea maximă de 1,476 m. Lungimea totală a tractorului este de 2,7 m. Motorul tractorului este cu cap incandescent.
Toate aceste tipuri de tractoare viticole sînt de fabricaţie franceză. Au dat bune rezultate în experienţele făcute pînă acum la punctele experimentale ale Institutului de cercetări pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii, printre care şi cel de la Valea Călugărească1.
1 A. Marinescu (aspirant I.C.M.E.A.), Tractorul viticol, « Mecanizarea şi electrificarea agriculturii » 3/dec. 1956.
CAPITOLUL V
SISTEMUL DE LUCRĂRI PENTRU SEMĂNĂTURILE DE TOAMNĂ ŞI DE PRIMĂVARĂ
Toate lucrările tratate în capitolul de faţă au de scop să pregătească pămîntul în cele mai bune condiţii, fie pentru semănăturile de toamnă, fie pentru semănăturile de primăvară. Aceste lucrări se pot, deci, grupa în două sisteme: sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă şi sistemul de lucrări pentru semănăturile de primăvară. Vom recapitula mai jos lucrările din fiecare sistem, fără a mai da detaliile şi justificările, pe care le-am dezvoltat în capitolele precedente.
§ 1. Sistemul lucrărilor pentru semănăturile de toamnă
Plantele, care se seamănă vara şi toamna devreme în clima noastră, sînt rapiţa, care poate fi semănată, dacă condiţiile sînt favorabile, începînd de la finele lui august pînă la mijlocul lui septembrie; urmează cerealele de toamnă: orzul, grîul şi secara, care se seamănă în septembrie şi octombrie şi culturile furajere: borceagul de toamnă, orzul sau secara de toamnă în amestec cu măzărichea păroasă şi mazărea furajeră, care se seamănă în aceeaşi epocă ca şi cerealele. Conform celor stabilite în capitolul despre asolament, aceste plante de toamnă pot să fie semănate după următoarele antemergătoare 1) solă înierbată, 2) ogor negru sau ogor ocupat, 3) leguminoase timpurii, 4) leguminoase tîrzii, 5) cereale şi alte plante care părăsesc terenul vara timpuriu, 6) prăsitoare care părăsesc locul mai tîrziu.
Vom recapitula lucrările ce trebuie făcute în fiecare din cele şase cazuri.
1.	Semănăturile de toamnă pot să urmeze în regiuni cu umiditate suficientă după sola înierbată. în acest caz se decoletează, după prima sau a doua coasă, adică se ară cu plugul obişnuit la 8—10 cm, iar la 2—3 zile se ară la 20 cm cu plugul cu antetrupiţă sau în lipsă, cu un plug obişnuit.
Se nivelează cu netezitoarea sau grapa. Dacă arătura a ieşit prea înfoiată cu goluri mari de aer, se tăvălugeşte cu un tăvălug inelat sau dinţat şi apoi se grăpează cu o grapă uşoară.
Sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă şi primăvară
957
Se mai grăpează pînă toamna, ori de cîte ori este nevoie, îndată ce au început să răsară buruienile. Toamna înaintea semănatului, se lucrează pămîntul cu cultivatorul sau extirpatorul la adîncimea la care vom îngropa seminţele plantei ce urmează. După semănat, se tăvălugeşte şi apoi se grăpează cu o grapă uşoară.
2.	Rapiţa şi cerealele de toamnă pot urma după ogorul negru. Ogorul negru este tocmai modul de lucrare cel mai potrivit al solului pentru rapiţă şi cerealele de toamnă. Se lucrează ogorul negru aşa cum am arătat în paragraful 7, din capitolul I adică: arătura principală trebuie să fie făcută toamna precedentă sau în primăvara ori vara anului în care se seamănă planta de toamnă. Cu arătura principală se îngroapă bălegarul sau îngrăşămîntul verde şi îngrăşămintele minerale greu solubile.
Arătura de toamnă a ogorului negru nu se grăpează toamna, ci primăvara, îndată ce s-a zvîntat terenul. Arătura de primăvară şi de vară a ogorului negru se grăpează imediat.
în afară de aceste lucrări principale, solul primeşte lucrări superficiale, cu grapa sau cultivatorul, de mai multe ori în timpul verii, dar nu excesiv. Aceste lucrări au scopul să distrugă buruienile şi să menţină solul afînat, capabil să primească apa, dar să n-o piardă.
Toamna, în preajma semănatului, se face o lucrare cu cultivatorul, la adîncimea la care va fi îngropată sămînţă. Numai cînd solul este foarte bătătorit, şi numai în regiuni umede, sau cînd sezonul de toamnă este suficient de umed, se ară cu plugul în loc să se lucreze cu cultivatorul. Arătura trebuie să aibă timp să se aşeze. Adîncimea acestei arături nu trebuie să fie prea mare, 15—18 cm.
După semănat se tăvălugeşte şi se grăpează. Pentru rapiţă mai ales tăvălugirea este indispensabilă.
3.	Semănăturile de toamnă, în special rapiţa şi cerealele se pot semăna, în foarte bune condiţii după leguminoase timpurii ca măzărichea, mazărea, lintea, bobul precum şi trifoiul şi lucerna, după a doua coasă. în acest caz, leguminoasa timpurie îndeplineşte rolul ogorului negru şi se lucrează întocmai ca acesta: arătura de vară (ogor de vară), lucrări superficiale pînă toamna; toamna cultivator ca mai sus. în regiunile uscate se poate tăvălugi arătura cu bulgări. Dacă leguminoasa se recoltează pe vreme uscată şi pămîntul a pierdut umiditatea, nu este permis să facem arătura principală de vară (ogorul de vară), ci vom face întîi o dezmiriştire. Aşteptăm o ploaie bună, pentru a executa arătura de vară; aceasta se grăpează imediat, în aceeaşi zi, pe măsură ce se execută. Arătura de vară bulgăroasă este cu totul dăunătoare. Dacă constatăm că nu putem face arătura în bune condiţii, ceea ce este frecvent în regiuni secetoase, atunci adîncim treptat lucrarea de dezmiriştire prin lucrări repetate, din ce în
958
Lucrarea solului
ce mai adînci, cu cultivatorul. Cu cît lucrările acestea: dezmiriştirea, arătura sau lucrările superficiale se fac mai devreme, cu atît este mai bine, cu atît mai mult sola de leguminoase îndeplineşte rolul solei cu ogor negru.
Dacă după recoltarea leguminoaselor anuale solul este reavăn, se renunţa la dezmiriştire şi se face arătura principală cu grăpare imediată, adică se lucrează în sistemul de semiogor.
Toamna la însămînţare: se lucrează cu cultivatorul pregătind patul germinativ în aşa fel încît sămînţă să ajungă pe un strat de sol mai îndesat şi umed şi să fie acoperită cu un strat de sol afînat de 4—6 cm grosime.
în mod excepţional se face arătura, dacă vremea a devenit ploioasă, ca şi în cazul 2. Dacă se face arătura la însămînţare, în amîndouă aceste cazuri trebuie să rămînă un interval de timp de circa 2—3 săptămîni între arătura şi semănat, pentru ca solul să se aşeze.
După semănat se tăvălugeşte şi se grăpează pentru nivelarea solului şi acoperirea tuturor seminţelor.
4.	Rapiţa şi cerealele de toamnă se pot semăna şi după leguminoase mai tîrzii, soia, fasole sau după a treia coasă de lucernă şi trifoi. în acest caz se rînduiesc lucrările tot ca la punctul 3, cu deosebire că timpul este mai scurt* lucrările de pregătire ale solului se întîrzie, efectul lor este mai mic şi planta următoare va da producţii mai scăzute.
Borceagul de toamnă şi mazărea furajeră de toamnă fiind ele însele leguminoase nu se seamănă după leguminoase, ele urmează de obicei după prăsitoare sau cereale.
5.	Toate plantele de toamnă se pot semăna în condiţii bune şi după alte plante, care părăsesc pămîntul devreme, ca: rapiţa, cerealele de toamnă şi de primăvară* inul etc. Cerealele de toamnă merg foarte bine după rapiţă, iar rapiţa urmează foarte bine după cerealele de primăvară. De asemenea, borceagul şi mazărea de toamnă reuşesc foarte bine după cerealele de toamnă ori de primăvară ca şi după rapiţă.
în cazul plantelor premergătoare de mai sus: rapiţă, cereale, in etc., solul se lucrează ca la punctul trei: ogor de vară, nu prea adînc, lucrări superficiale pînă toamna, iar la semănat cultivator. După semănat aceeaşi lucrare ca mai sus, adică se tăvălugeşte şi se grăpează.
Efectul acestor plante premergătoare nu este aşa de bun ca al leguminoaselor, care acumulează, precum ştim, mult azot în pămînt, azot ce se mobilizează prin lucrările de vară. Dar şi în cazul premergătoarelor de la punctul 5, lucrările de vară mobilizează rezervele solului într-un mod asemănător ca în cazul ogorului negru cu arătură de vară. Plantele ce urmează folosesc sub-stanţele ce rezultă din această mobilizare.
6.	Plantele de toamnă pot să urmeze după premergătoare tîrzii din alte familii decît leguminoasele. Astfel de premergătoare sînt: cînepa, tutunul,
Sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă şi primăvară
959
porumbul de nutreţ, sorgul de nutreţ şi prăsitoarele, floarea-soarelui, cartoful, porumbul. Aceste premergătoare sînt considerate mai puţin prielnice pentru semănăturile de toamnă pentru că, vegetînd pînă tîrziu consumă o bună parte din rezerva de săruri solubile şi de apă, de care au nevoie plantele următoare. Intervalul dintre recoltare şi planta următoare fiind scurt, nu avem timpul necesar să refacem această rezervă prin lucrări culturale de durată. O situaţie asemănătoare este şi în cazul leguminoaselor tîrzii, tratate la punctul 4, dar acestea compensează neajunsul prin faptul că lasă mult azot în pămînt, azot pe care îl foloseşte cultura următoare.
Timpul fiind scurt după cînepă, tutun, sorg, porumb de nutreţ şi prăsitoare, nu mai putem face decît puţine lucrări. Dezmiriştirea nu se mai face decît excepţional şi anume după cînepă, porumb de nutreţ şi sorg de nutreţ; după prăsitoare locul dezmiriştirii îl ţine prăşitul, dacă s-a executat bine. Facem după aceste plante direct arătura principală, dar trebuie să armonizăm adîncimea arăturii cu starea de umezeală a pămîntului. Nu trebuie să scoatem bolovani. Arătura se tăvălugeşte şi se grăpează în aceeaşi zi, pe măsură ce se execută. După ce s-a aşezat arătura, adică după un interval de 2—3 săptămîni, semănăm plante de toamnă în această arătură. Dacă intervalul de timp este mai mare, dacă pe arătură s-au ivit buruieni, sau dacă pămîntul s-a îndesat prea mult, atunci facem o lucrare cu grapa grea sau cu cultivatorul, după starea pămîntului, imediat înaintea semănatului. După semănat se face tăvă-lugitul şi grăpatul.
Semănatul plantelor de toamnă şi în special al grîului de toamnă, după premergătoare care părăsesc pămîntul tîrziu, dă rezultate bune, după cum am arătat în capitolul despre asolament, în regiuni cu climă favorabilă şi pămînturi fertile, cum este de pildă, în U.R.S.S. Cubanul sau cum este la noi Banatul şi Oltenia. Se admite însă această succesiune de culturi cînd planta premergătoare a fost îngrăşată cu gunoi de grajd, dacă s-au aplicat cele mai bune lucrări de îngrijire încît după recoltarea plantei premergătoare nu au rămas buruieni. Se admite de asemenea, cînd dăm gunoi de grajd la cultura de toamnă. Gunoiul de grajd se îngroapă cu arătura principală care trebuie făcută cît mai devreme toamna cu 2—3 săptămîni înainte de semănat, pentru ca pămîntul să se aşeze şi bălegarul să înceapă a elibera substanţele nutritive.
După plante prăsitoare tîrzii se poate aplica şi alt mod de a lucra solul. Se renunţă la arătură. Se lucrează solul cu discuitorul la 10—12 cm, se seamănă, se tăvălugeşte şi se grăpează. Acest mod de a lucra se poate aplica numai cînd planta premergătoare a primit o bună lucrare de bază, a fost îngrăşată şi prăşită de cel puţin trei ori, în aşa fel ca solul după ridicarea recoltei să rămînă curat şi numai pe soluri cu textură mijlocie şi uşoară.
960
Lucrarea solului
In regiunile bătute de vînt şi cu zăpadă spulberată, în toate cazurile, este bine să se ia precauţii de îngropare a seminţei, cu maşina de semănat, fără nivelare ulterioară. Adică brăzdarele semănătorii trebue îngreuiate mai mult, sămînţă îngropată mai adînc, în limitele de adîncime prescrise. Micile creste si şănţuleţe lăsate de maşina de semănat rămîn aşa cum sînt, fără să fie nivelate. Ele trebuie să fie perpendiculare pe direcţia vîntului şi în acest chip formează mici stavile, care oferă oarecare protecţie plantelor răsărite, iar în cursul eroziunii prin vînt, şănţuleţele se acoperă cu solul mărunt suflat de pe coame.
Pentru aceleaşi motive, mărunţirea solului la semănarea plantelor de toamnă nu trebuie să fie prea accentuată. Bulgării mai mici de 6 cm diametru împlinesc şi ei un rol protector. Bulgării mai mari nu trebuie să existe, fiindcă în acest caz sămînţă se îngroapă neuniform, şi multă rămîne neîngropată sau se acoperă cu bulgări şi nu poate încolţi.
§ 2. Sistemul de lucrări pentru semănăturile de primăvară
Plantele de primăvară se pot semăna: 1) după sola înierbată, 2) rar după ogor negru, 3) după premergătoare care lasă pămîntul liber de vreme, 4) sau după permegătoare care părăsesc solul tîrziu. Vom recapitula lucrările de vară şi de toamnă care se fac în aceste patru cazuri, precum şi lucrările de primăvară, iar la acestea din urmă vom arăta cum procedăm în cazul plantelor ce se seamănă în prima epocă şi cum procedăm în cazul cînd se seamănă în epoca a doua şi a treia.
1.	După sola înierbată se seamănă cereale de primăvară, în special grîu de primăvară, sau se seamănă in, mei, sau o altă plantă cu semănătură tîrzie: dovleci, pepeni, plante de grădinărie.
Procedăm astfel: decoletăm şi după uscarea coletelor arăm ţelina cu plugul cu antetrupiţă. Arătura se face, în acest caz, toamna; putem lua a treia şi chiar a patra coasă de fîn de pe sola înierbată. Trebuie să rînduim lucrările aşa fel ca această coasă să se ia devreme, pentru ca arătura de toamnă să se facă devreme.
Pentru condiţiile de la noi este indicată arătura ţelinei toamna timpuriu. Nu mai facem altă lucrare: această arătură urmează regulile arăturii de toamnă.
Primăvara, îndată ce s-a zvîntat locul şi putem ieşi la lucru, trecem cu cultivatorul sau cu discuitorul şi în urmă cu grapa sau netezitoarea şi semănăm, imediat grîu de primăvară sau altă cereală conform planului.
Cea mai importantă lucrare primăvara este aceea care ne asigură conservarea umidităţii în sol. în acest scop este necesar ca stratul superficial să fie afînat pentru a întrerupe ascensiunea capilară. Un strat afînat prea subţire nu închide suficient de bine umiditatea. în caz că grosimea stratului afînat creşte de la 1 cm
Sistemul de lucrări pentru semănăturile de toamnă şi primăvară
961
la 5 cm, evaporarea se micşorează într-o proporţie accentuată1. Un alt factor care influenţează conservarea apei în sol primăvara este structura. Cînd solul este compact, cu structura stricată, umiditatea se pierde repede. Dar şi cînd solul este structurat, dar cu glomerule mari, umiditatea se pierde de asemenea. Cel mai bine se conservă umiditatea, cînd structura se prezintă sub formă de glomerule mijlocii de 1—10 mm diametru.
Pentru a se realiza această structură, alegerea potrivită a uneltei cu care se lucrează solul este de cea mai mare importanţă.
în experienţele lui B a i k o şi I a r o v e n k o s-a examinat efectul diferitelor unelte. Netezitoarea simplă micşorează suprafaţa de evaporare, nivelează coamele şi bulgării, dar creează un strat izolator afînat de o grosime neînsemnată, deci care nu păstrează bine umiditatea. Grapa cu dinţi creează un strat afînat mai gros, dar provoacă formarea de glomerule mari, care nu ocrotesc suficient solul împotriva pierderii umidităţii şi pe de altă parte, se produce o oarecare distrugere a glomerulelor stabile.
Netezitoarea cu dinţi are acţiunea cea mai bună, nivelează, face un strat afînat destul de gros şi format din glomerule mărunte şi deci ocroteşte cel mai bine solul împotriva pierderii umidităţii.
Dar cînd solul este tasat, cînd au apărut buruieni, sau cînd este necesar să mobilizăm solul mai adînc pentru a îngropa seminţele la adîncimea corespunzătoare nu mai este suficientă netezitoarea cu dinţi sau grapa; trebuie să recurgem la cultivator.
Alegerea celei mai potrivite unelte depinde de starea solului, care poate varia din loc în loc şi de la o zi la alta şi cere un examen atent şi conştiincios din partea inginerului agronom.
Dacă se seamănă in, mai trece un interval de timp, nu prea lung, pînă la data semănatului acestei plante. De aceea sîntem obligaţi să dăm o lucrare cu grapa, iar dacă s-au ivit buruieni, lucrăm cu cultivatorul extirpator.
Lucrarea cu cultivatorul extirpator, o dată sau de două ori este indispensabilă cînd după ţelina întoarsă toamna urmează mei, dovleci, ori plante de grădinărie, pentru a împiedica fixarea buruienilor. După fiecare lucrare cu cultivatorul se nivelează cu grapa sau cu netezitoarea. Ultima lucrare cu cultivatorul şi grapa sau netezitoarea se face imediat înaintea semănatului.
După semănatul cerealelor, inclusiv mei, se dă cu tăvălugul şi apoi se trece cu grapa uşoară, cu netezitoarea sau cu lanţul spre a îngropa seminţele rămase neacoperite şi pentru a nivela suprafaţa. în cazul semănării dovlecilor şi a plantelor de grădinărie, această ultimă lucrare uşoară, după semănat, nu mai este necesară.
1 V. P. Baiko şi V. V. Iarovenkoy Cu privire la problema lucrării timpurii a solului primăvara, « Pocivovedenie », 10/1953, (în limba rusă).
61 — Agrotehnici
962
Lucrarea solului
2.	După ogor negru sau ogor ocupat de obicei nu se seamănă plante de primăvară. Tratamentul ca ogor negru este rezervat semănăturilor de toamnă şi, în mod special grîului de toamnă, şi am arătat la locul potrivit de ce.
Dar sînt împrejurări, cînd totuşi urmează după ogorul negru o semănătură de primăvară. De pildă, urmează amestecul de graminee şi leguminoase perene mai ales în asolamentul furajer, cînd vrem să avem un teren curat şi o reuşită asigurată a însămînţării solei înierbate care trebuie să dureze mai mulţi ani. Sau, în regiuni secetoase, punem lucerna după ogorul negru, ceea ce permite plantei să beneficieze de un loc curat şi de o rezervă de apă în sol mai mare. Se poate pune după ogor negru oricare altă plantă cu semănătura mai timpurie sau mai tîrzie, în special plante industriale pretenţioase, pentru care se face şi îngrăşarea solului în ogor negru.
în cazul cînd rezervăm ogorul negru pentru culturi de primăvară, este preferabil ogorul negru cu arătura de vară, pentru motivul următor: dacă solul rămîne lucrat prea multă vreme, din toamna precedentă pînă în primăvara următoare, mobilizarea humusului este prea accentuată, avem pierderi de substanţe hrănitoare.
Deci vom prefera, în cazul acesta, ogorul negru cu arătura de vară, cînd se dă şi îngrăşămîntul. Ţinem terenul curat, pînă toamna prin lucrări superficiale. O a doua arătură principală de toamnă nu este necesară decît în două cazuri: cînd solul este prea îmburuienat sau cînd nu s-a dat îngrăşămîntul o dată cu arătura de vară şi trebuie să-l dăm în arătură de toamnă. Nu mai grăpăm arătura de toamnă.
Primăvara, nivelăm cu netezitoarea, dacă solul este bine revărsat în agregate, iar dacă solul este tasat, lucrăm cu grapa, sau la o tasare mai accentuată, cu cultivatorul. In cazul seminţelor mici de lucernă, trifoi sau din amestecul solei înierbate este necesară şi o tăvălugire înainte de semănat. Semănăm amestecul de graminee şi leguminoase, lucerna, cerealele de primăvară sau ori care altă plantă din prima epocă. Acoperim seminţele rămase afară prin tăvălugire cu tăvălugul inelat şi nivelăm cu netezitoarea sau cu o grapă uşoară.
în caz că am avut ogor sideral, întoarcem planta, care a servit ca îngrăşămînt toamna, sau în cazuri speciale primăvara. Se lasă planta de îngrăşămînt verde pînă în primăvară numai în regiunile cu iarnă dulce, pe solurile nisipoase, sau pe terenurile bîntuite de eroziune. în acest caz, arăm primăvara cît mai devreme, nu prea adînc, veghem să nu avem bulgări, grăpăm şi semănăm ca mai sus.
Pentru semănăturile de primăvară mai tîrzii din epoca a doua şi a treia, pămîntul primeşte pînă la data semănatului una sau mai multe lucrări superficiale, cu grapa sau cultivatorul, pentru a menţine solul afînat şi curat de buruieni. O nouă arătură în preajma semănatului nu este justificată decît în mod excepţional,
Sistemul de lucrări pe?itru semănăturile de toamnă şi primăvară
963
de pildă, cînd aplicăm un îngrăşămînt chimic, care trebuie îngropat înaintea semănatului. Arătura din preajma semănatului trebuie să nu fie adîncă şi trebuie imediat grăpată.
După semănat tăvălugim semănătura de sfeclă de zahăr şi de nutreţ, linte, mei etc. Tăvălugirea este necesară spre a obţine o germinare rapidă şi omogenă. După tăvălugire se afînează suprafaţa cu o grapă metalică uşoară, o netezitoare sau o grapă de mărăcini.
3.	Semănăturile de primăvară urmează după plante care s-au recoltat devreme în vara precedentă, ca: cerealele, rapiţa, inul, leguminoasele de nutreţ şi de boabe etc.
în acest caz facem o dezmiriştire imediat după recoltare. Combatem buruienile pînă toamna prin lucrări superficiale. Toamna facem arătura adîncă, pe care în regulă generală, o lăsăm negrăpată. Primăvara lucrăm cu netezitoarea sau cu grapa, pentru plantele din prima epocă. Pentru plantele din epoca a doua şi a treia întreţinem solul curat şi afînat, pînă la semănat, cu ajutorul cultivatorului. în mod excepţional se admite o arătură în vederea însămînţării şi anume, cînd aplicăm îngrăşăminte minerale sau cînd solul este îmburuienat, ori s-a bătătorit prea mult. Arătura trebuie să iasă fără buruieni, ea se grăpează imediat.
După semănat, tăvălugim, apoi afînăm suprafaţa cu grapa uşoară sau cu netezitoarea.
Sînt unele plante de primăvară, ca: ovăzul, porumbul, bumbacul, cînepa, care sînt recunoscătoare la ogoarele de vară. Pentru aceste plante este bine să se facă nu numai o simplă dezmiriştire, ci ogoare de vară. După ogorul de vară mai superficial, urmează toamna arătura adîncă, iar primăvara se urmează cu lucrările, cum am arătat mai sus. Dacă ogorul de vară s-a făcut în bune condiţii şi pămîntul este curat de buruieni şi în bună stare structurală, ne putem dispensa de arătura de toamnă sau de ogorul de toamnă.
4.	Semănăturile de primăvară urmează după plante, care s-au recoltat tîrziu în vara sau în toamna precedentă, cum este cînepa, tutunul, porumbul şi sorgul de nutreţ, prăsitoarele. în acest caz nu avem timp nici pentru dezmiriştire nici pentru ogoare de vară. Lucrarea, cu care începem, este arătura adîncă de toamnă, care, în regulă generală, se lasă negrăpată afară de cazul amintit.
Primăvara procedăm ca în cazul 3, atît în ceea ce priveşte pregătirea pămîntului, cît şi în ceea ce privesc lucrările de semănat.
Mai amintim că sînt situaţii cînd ogoarele de vară sau ogoarele de toamnă pentru semănăturile de primăvară, nu sînt indicate şi anume cînd terenul este bîntuit de eroziune, cînd solul este nisipos, sau cînd clima este dulce şi iarna fără îngheţ. Arăturile de vară şi de toamnă, fără acoperire, favorizează eroziunea provoacă o spălare accentuată a substanţelor nutritive, dacă solul nu îngheaţă sau dacă este prea nisipos. în astfel de situaţii, acoperim arătura de vară sau
964
Lucrarea solului
pe cea de toamnă (făcută din vreme) cu o plantă protectoare, ca în cazul ogorului sideral. Primăvara băgăm sub brazdă cu plugul planta de îngrăşămînt verde şi apoi urmăm cu lucrările aşa cum s-a arătat mai sus.
O altă modalitate, excepţională în astfel de situaţii, este să se renunţe la arăturile de vară şi de toamnă pentru semănăturile de primăvară şi să se are pămîntul numai primăvara. Această arătură de primăvară se face timpuriu, cu mare grijă ca să nu se scoată bolovani, se tăvălugeşte, se grăpează şi apoi se urmează cu celelalte lucrări de primăvară ca mai sus. Această modalitate se aplică în cazul solurilor nisipoase şi în cazul terenurilor supuse eroziunii.
Acestea din urmă sînt cazuri excepţionale. în general, orice semănătură de toamnă se face în arătura de vară şi orice semănătură de primăvară se face în arătura de toamnă, iar aceste lucrări principale se completează cu o serie de lucrări de afînare cu grapa şi cultivatorul. Lucrarea adîncă a solului nu se poate face bine decît în sezon umed, iar în sezon uscat sînt obligatorii numai lucrări superficiale.
ÎNCHEIERE.
Pentru a lucra bine solul, se cere cunoaşterea uneltelor şi a maşinilor celor mai potrivite şi întrebuinţarea lor raţională şi la timpul potrivit. Se cere cunoaşterea pămîntului şi a tuturor fenomenelor ce se petrec în sol, pentru a putea judeca efectul fiecărei lucrări făcute şi importanţa ei pentru rodnicia solului.
Această cunoaştere se bazează pe studiul tuturor proprietăţilor solului, dar şi pe o intuiţie complexă şi sintetică, care derivă din contactul pe timp îndelungat şi permanent cu pămîntul. Lucrarea raţională a solului nu este numai o ştiinţă, ci şi o artă, pe care ajungem s-o stăpînim numai dacă iubim obiectul şi-l observăm continuu. Trebuie să simţim pămîntul în toate nesfîrşitele lui nuanţe de organism viu. Numai atunci vom putea întrebuinţa plugul, grapa, tăvălugul, cultivatorul, prăşitoarea la momentul cel mai potrivit, pentru a obţine rezultatul cel mai bun.
BIBLIOGRAFIE
Academia de ştiinţe din U.R.S.SInstitutul de pedologie « V. V. Dokuceaev», îndreptar pentru cercetarea solurilor în laborator şi pe teren, fascicula 2, Metode agrochimice moderne pentru cercetarea solurilor, 1947 (în limba rusă)
Academia R.P.R., Din problemele aplicării asolamentelor (Traduceri din literatura sovietică, 1955).
Adolf E., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conference internaţionale des engrais chimiques, Berne 1934.
Afanasiev A. L., Acţiunea îngrăşămintelor granulate asupra microflorei solului, Agrobiologhia, 1/1953 (în limba rusă).
Alexander L. T., and Middleton H. E. Soil as a physical system, din voi. II, Soil physical conditions and plant growth, Academic press. inc., New York 1952.
Alexandrov-Alba.y Der Einfluss des Haufelns auf die Maisernte und den Ertrag der darauf-folgenden Pflanze in der Gegend von Bukarest, Bucureşti 1939.
Alexandrov Gr. V., Importanţa bacteriilor care descompun silicaţii, în ridicarea producţiei la bumbac, « Sovietskaia agronomia », 8/1952 (în limba rusă).
Alexeev N. AConveierul verde, Ed. de stat, Buc. 1952.
Alten F.} La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conference internaţionale des engrais chimiques, Berne 1934.
Anastasiu A.y Grapa şi grăpatul, Tăvălugul şi tăvălugitul, Biblioteca agr. « Universul Bucureşti, 5/1933.
Andre G., Chimie agricole, Chimie du sol, 2-eme ed. I. B. Bailliere et fils, Paris 1921.
Andrews W. B., Neely I. A. and Edwards F. E., Anhydrous ammonia as a source of nitrogen, Mississippi agric. exp. st. bul., 482/1951.
Antipov-Karataev I. N., Despre noile metode de ameliorare a soloneţurilor în U.R.S.S., Moscova 1957 (în 1. rusă).
Apostol V., Influenţa plantei premergătoare asupra producţiei bumbacului, « Probleme agricole », 3/1957.
Ar ana Marcelino de.y Nuevos metodas de cultivo en secano, El cultivo continuo, 1923 — 1925.
Athanasiu G. S„ Radioactivite des quelques sources minerales, thermales et d’eau douce de Transylvanie, Crişana et Banat. Anuarul Inst. Geologic al Romîniei, voi. XII, 1927.
Atunes da Silva A. Balbina L. R. et Brita F. V. Correction de la structure de quelques sols du Portugal, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. B, Commis-sions I et II (physique et chimie du sol), Paris 1956.
Avdonin N. S., Eficienţa economică a îngrăşămintelor granulate, « Sovietskaia agronomia 4/1950 (în limba rusă).
Audonin N. S., îngrăşăminte granulate, Moscova 1952 (în limba rusă).
966
Agrotehnica
Avdonin N. S.y îngrăşămintele şi aplicarea lor, Ed. de stat, 1952. Buc.
Avdonin N. S., Aplicarea superfosfatului granulat, Moscova 1953 (în limba rusă).
Avdonin N. S., îngrăşarea suplimentară a plantelor agricole. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1955.
Avramescu AL, Rezultatele obţinute prin îngrăşarea suplimentară a legumelor, Analele I.C.A.R., voi. XXII, 1952-1953.
Azzi G. Tratatto di aecologia agraria, Torino 1939.
Baghinschi S. şi Sîrbu N.y Desfăşurarea lucrărilor de planificare în perspectivă la o gospodărie agricolă de Stat. «Probleme agricole » nr. 3, 1952.
Baiko V. P. şi Iarovenko V. VCu privire la problema lucrării timpurii a solului primăvara, « Pocivovedenie », 10/1953 (în limba rusă).
Bălan I. M.y Lucrările de întreţinere ale culturilor de bumbac, « Probleme agricole », 4/1954.
Bălan N.y îngrăşăminte bacteriene. Informaţiuni documentare. Centrul experimental de îngrăşăminte bacteriene, Băneasa-Bucureşti 1956.
Baliwca N.	Cultura porumbului în zona fără cernoziom. Analele Romîno-Sovietice, Seria
Agricultura nr. 5, 1955.
Baranov P. A.y îngrăşămintele granulate, Moscova 1950 (în limba rusă).
Baranov P. A., Koronkov D. A.y Tipuri noi de îngrăşăminte	concentrate,	complexe	fără
clor, « Zemledelie », 8/1954 (în limba rusă).
Barnes S. and Hopkins E. S., Soil moisture and crop productions, W. R. Motherwell, Ottawa, Bulletin 130/1930.
Barsukov N. L. şi Boharev F. Z., Rolul îngheţului în ciclul anual al stării structurale a solului, « Pocivovedenie », 1/1950 (în limba rusă).
Bartenev F.	Despre grăpatul în perioada de vară-toamnă a arăturii de toamnă în condi-
ţiile regiunii Stalingrad, « Zemledelie », 2/1953 (în limba rusă).
Bauer F. C., The relation of organic matter and feeding power of plants to the utilisation of rockphosphates, « Soil Science », voi. 12/1921.
Baver L. D.y Aggregation of soils andcalcium ion saturation, Bull. amer. soil, survey assoc., 1936.
Baver L. D.y Soil physics, New York 1940.
Beale O. W., Nutt Cr. B., Peele T. C., Influenţa mulcirii	asupra	eroziunii de	suprafaţă,	proprietăţilor solului şi a recoltelor, « Proc. soil sci. soc.	americ. », 19,2/1955,	după «Selskoe
hoziaistvo za rubejom », 1/1956. (în limba rusă).
Bear F. E.y Variation in mineral composition of vegetables, « Soil sci. soc. americ. proc »., voi. 13/1948.
Bear F. E.y	Soils and fertilizers, fourth edition, 1953.
Bear F. E.,	and Salter R. M. The residual effects of fertilizers,	West	Virginia	agric.	exp.
station bull., 160/1916.
Bear F. E.y and Stephen I. Toth., pH values and lime requirements of twenty New Jersey soils,	New Jersey agric. exp. station circ., 446/1944.
Becarevici N. E.y Metodica pentru analizarea agregatelor de sol. Ed.	Acad.	de ştiinţe	din U.R.S.S.,
1949 (în 1. rusă).
Becker-Dillingen J., Handbuch der Ernăhrung der landwirtschaftlichen Nutzplanzen, Paul Parey, Berlin 1934.
Belonojko Cu privire la datele la care trebuie însămînţate ierburile perene, « Sovietskaia agronomia », 4/1952 (în limba rusă).
Benevolski S. A., Problema adîncimii şi îmbunătăţirii stratului arabil al solurilor podzolice înţelenite. « Zemledelie » nr. 8, 1956 (în 1. rusă).
Bibliografie
967
Blair A. W. and Waksman S. A., Soil organic matter and the living plant, Bulletin 653, New Jersey agricultural experiment station, 1938.
Blanck E., Handbuch der Bodenlehre, Band I —X, I. . Springer, Berlin 1939.'
Blomcvist B. L., Organizarea asolamentelor furajere în colhozuri, Ed. de Stat, 1956. Buc.
Bocher H., Application en agriculture des engrais catalytiques comme engrais complemen-taires, « La vie agricole et rurale », 44/1922
Bojineanu V., Influenţa stabilităţii structurale asupra porozităţii, dinamicii apei, nitraţilor şi indicelui biologic în asolament, pajişte şi monocultură, pe solul brun-roşcat de pădure din cîmpul de experienţe al Catedrei de agrotehnică, Teză de diplomă, Institutul agronomic, Bucureşti 1948.
Bontea Gh., Influenţa condiţiilor naturale de producţie asupra sistemelor economice în agricultura din stepele romîneşti, supliment la Buletinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, voi.	IV,	Bucureşti 1931.
Bontea Gh., Economia gunoirii în agricultura ţărănească din Romînia, publ. Facultăţii de ştiinţe agricole, Chişinău 1936.
Bosech Life movements in plants, Transaction of the Research Institute Calcutta, voi. VI, 1930/1931.
Bratu Desţelenirea solei înierbate după grîul de toamnă, «Probleme agricole», 8/1954.
Bratu VCercetări asupra conţinutului de fosfor al solurilor în vestul ţării, «Probleme agricole » nr. 9/1955.
Braun-Blanquet J., Pflanzensoziologie, Julius Springer, Berlin 1928.
Brezeanu D. şi Gheorghe Gh., Unele probleme legate de întocmirea sistemei de maşini pentru mecanizarea lucrărilor în agricultură, «Mecanizarea şi electrificarea agriculturii», 2/1957.
Brici	Bălteanu	Gh.,	Petreanu FI., Influenţa	nitraginului	asupra	producţiei	şi	compoziţiei
chimice la	soia,	«Probleme agricole»,	2 — 3/1952.
Briggs	J., Lyman and Belz J. O., Dry farming	in relation	to	rainfall	and	evaporation,	U.S.
Depart. of agric. Washington, 188/1910.
Briggs L. J. şi Schantz H. L., The wilting coefficient for different plants, U.S.Depart. of agric., Bul. plant. ind., 230/1912.
Brozgul M. M., Asolamentele şi îmbinarea diferitelor ramuri de gospodărie în sovhozuri, Moscova 1952 I.D.T., (traducere din limba rusă).
Buckman O. H. and Lyon Lyttleton T., The nature and properties of soils, Macmillan Com-pany, New York, 1922.
Buican D., Influenţa electricităţii asupra plantelor, Comunicare la Sesiunea ştiinţifică a Institutului agronomic « N. Bălcescu», 1956.
Bujorean G., Zwei extreme Standorte bei Cluj (Klausenburg), Verof. geo-bot. Institut, 10 Heft, Ziirich 1931.
Bungescu G. I. Unelte şi maşini agricole, Tipografia Bucovina, Bucureşti 1931.
Burt M., Asupra raionării naturale pedoagricole a R.P.R. « Probleme agricole », nr. 12/1955.
Buşinski V. P. şi Novicov A. E., Solul şi fertilitatea lui, Editura de stat pentru literatura
ştiinţifică, 1951.
Calancea L., îngrăşămintele bacteriene, « Probleme agricole », 6/1954.
Cămărăşescu /., La production du fourrage sous un climat sec, continental, extreme, publ. du XVI-eme Congres intern, d’agr., Budapest 1934.
Canarache A., Influenţa stabilităţii structurale asupra porozităţii, dinamicii apei, nitraţilor şi indicelui biologic în cernoziomul de la Studina, Lucrare de diplomă, Institutul agronomic, Bucureşti 1948.
968
Agrotehnica
Canţăr F. şi Comarovschi Gh.y Folosirea îngrăşămintelor suplimentare la cînepă de fuior, «Probleme agricole», 4/1954.
Cernescu N.y Facteurs de climat et zones de sol en Roumanie, Publ. Institutului geologic al Romîniei, 1934.
Cernescu N.t Capacite maximum et intensite d’echange des aluminosilicates hidrates, PubL Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1938.
Cernescu JV., Capacitatea de schimb a solului în raport cu conţinutul de argilă şi humus, Publ. Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1939.
Cernescu N.y Determinarea capacităţii de schimb şi a cationilor schimbabili la sol, Metode, publ. Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1939.
Cernescu N.y Die austauschfăhigen Kationen in den Profilen der zonalen Bodentypen Rumâ-niens und ihr Verhalten beim Verwitterungsprozess, Bucureşti 1940.
Cernescu N.y Principii privind cartarea solurilor şi raionarea teritoriului în scopuri agro-produc-tive. «Probleme agricole » nr. 1, 1955.
Cernescu N. şi Popeea Fl.y Humusul şi raportul C:N în profilele tipurilor zonale de sol, Institutul geologic al Romîniei, «Ştiinţa solului», 7/1941.
Chaminade R.y La reaction du sol, Annales agronomiques, Paris, 6/1933.
Chaminade R.y fîtude des equilibres entre le complexe adsorbant et Ies solutions des sols, Annales agronomiques, Paris, 5/1934.
Chaptal L.y Les sources secondaires d’humidite du sol, Annales de l’ecole nat. d’agr. de Montpellier, tome XXIII, fasc., III, IV.
Chaptal L.y La rosee et Ies depots aqueux de Tatmosphere, Annales de la science agrono-mique, Nancy 1930.
Chaptal L.y La captation de la vapeur d’eau atmospherique, Annales agronomiques, Paris 1932.
Chaptal L.y Importance que presentent pour l’agriculture les sources secondaires d’humidite, Imprim. Edouard Ijdo, Leyde (Hollande) 1938.
Cherdivarencu A. P. şi Manciu C. P.y Unelte pentru pregătirea pămîntului, părţile I şi a Il-a, Tipografia Bucovina, Bucureşti 1935.
Chiriţă C.y Pedologia generală, Editura Agro-Silvică de Stat 1955.
Chiriţă C. şi Ionescu M., Studiul factorilor staţionali la Staţiunea centrală experimentală « Miciurin», Studii şi cercetări, I.C.E.S., voi. XIII, 1953.
Chiriţescu-Arva M.> Doctrine şi direcţiuni în studiul pămînturilor, Buletinul agriculturii, voi. III, VI, Bucureşti, 7-12/1923.
Chiriţescu-Arva M., Agrologia, partea I, Cartea Romînească, Cluj 1925.
Chiriţescu-Arva M.y Influenţa arăturilor şi muşuroitului asupra recoltei porumbului, Uniunea camerilor de agricultură, nr. 6, Bucureşti.
Chiotan C. şi Benari S.y Ureea ca îngrăşămînt agricol, «Probleme agricole», 3/1956.
Cholodny N. G.y Fitohormonii, Kiev, 1939 (în 1. rusă).
Cijevschi M. G.y şi colaboratorii. Agricultura generală cu bazele pedologiei, Moscova 1953 (în limba rusă).
Ciorlăuş A.y Aplicarea îngrăşămintelor suplimentare în cultura porumbului pentru boabe, « Probleme agricole », 5/1955.
Clark W. M.y Determination of hydrogen ions, III-eme ed., Baltimore 1928.
Le Clerk J. A. and Brezeale I. F.y Plant food removed from growing plants by rain or dew, U.S. Dept. agric. Yearbook, 1908.
Coculescu Gr.y Noui contribuţiuni la problema rentabilităţii îngrăşămintelor fosfatice pe solurile de stepă, «Viaţa agricolă», Bucureşti, 12/1941
Bibliografie
969
Coculescu Gr., Ce îngrăşăminte pot fi folosite după însămînţare, «Viaţa agricolă», Bucureşti, 11/1941.
Coculescu Gr., Contribuţiuni la stabilirea nevoii de îngrăşăminte fosfatice a principalelor tipuri de sol din Romînia Buc., Publ. I.C.A.R., Imprim. Curentul, 1943.
Coculescu Gr. şi Popescu A., Experienţe cu îngrăşăminte la pătlăgelele roşii,	« Viaţa	agricolă »,
Bucureşti, 5/1941.
Cole S. John M., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Coleş N., îngrăşarea bumbacului în timpul vegetaţiei, «Probleme agricole», 7/1954.
Coleş N. şi Ene Fior ea., Observaţii asupra culturii bumbacului în regiunea Craiova, « Probleme agricole», 5/1955.
Colectivul Staţiunii experimentale Mărculeşti. Mijloace agrotehnice pentru sporirea producţiei agricole în Cîmpia Bărăganului, îndrumări tehnice I.C.A.R., 55/1954.
Collins N. G., Flint H. L., Mc. Lane W. Electric stimulation of plant growth, «Journal of agriculture research», Washington 1929.
Conference de la premiere commission (physique du sol) de VAssociation internaţionale	de	la
science du sol, Comptes rendus Impr. nat., Paris 1934.
Congresul al II-lea al P.M.R., Directivele Congresului cu privire la cel de al doilea plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1956 — 1960, Romînia liberă, 27.XII.1955.
Constantinescu A., îngrăşămintele chimice, ajutor preţios pentru dezvoltarea agriculturii, « Scînteia» din 18 ianuarie 1957.
Cumings G. A. and associates, Methodes of applying fertilizers, National fertilizers association, WTashington D. C. 1948
Curie-Joliot-Frederic, Ce trebuie să ştim cu toţii în apărarea păcii, 1955.
Dadîkin V. P., Agricultura în extremul nord, Priroda nr. 5, 1947 (în limba rusă).
Dadîkin V. P., Temperatura solului, unul din factorii care determină eficacitatea îngrăşămintelor, Analele romîno-sovietice, 11/1952.
Danielevici S. /., Rolul potasiului în radioactivitatea pămîntului, după datele actuale, în volumul Aplicaţiile practice ale energiei atomice, Editura Academiei R.P.R. 1952.
Davidescu D., Agrochimia, Editura Agro-Silvică de Stat 1956.
Davidescu D., L’efficacite des engrais organiques appliques â la culture	du	mais	dans	les
principaux types de sol de la Republique Populaire Roumaine, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. D. Commission IV, Fertilite, Paris 1956.
Davidescu D. şi Davidescu E., Aplicarea îngrăşămintelor la grîul de toamnă, « Probleme agricole », 9/1956.
Davidescu D., Miclea E., Petrescu A., îngrăşăminte granulate, îndrumări tehnice, I.C.A.R., 50/1954
Davidescu D. şi Nicolaescu M., Perspectivele folosirii îngrăşămintelor minerale în R.P.R., raport prezentat la Consfătuirea A.S.I.T., Oraşul Stalin 1957.
Demolon A., La dynamique du sol, III-eme, ed. Dunod., Paris 1946.
Demolon A., Croissance des vegeteaux culţives, tome II ed. Dunod Paris	1946.
Demolon A., et Bourgevin H. Le fumier artificiel et ses applications, publ.	de	Centre	de
recherches agr. de Versailles, Paris 1935.
Demolon A. et Henin S., The structure of loams and the syntesis of agregates, Soil. Res. 3, 1932.
Demolon A. et Henin S., Les proprietes absorbantes de l’humus, C. R. de l’Assoc. intern, de la science du sol, voi. III, 1932.
970
Agrotehnica
Demolon A. et Deşire Leroux, Guide pour l’etude experimentale du sol, Gauthier-Villars et C-ie, Paris 1933.
Densch und Steinfatt, Beobachtungen uber die Ermittelung des Kalkbediirfnisses der Boden, Landwirtschaftliche Jahrbiicher, Berlin 1930.
Dhar M. N. R. La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Dhar M. N. R. Rolul materiei organice în fertilitatea solurilor, Analele Institutului naţional de cercetări agronomice, seria A, Paris, 1 ian-febr./1955. (în limba franceză).
Diffloth P.y Agriculture generale, Labours et assolaments, 1922.
Dincâ D. şi Bărbulescu P., îngrăşarea extraradiculară la bumbac, «Probleme agricole», 8/1955.
Dissescu C., Climatologia, în Manualul inginerului agronom, voi. I, Editura Tehnică 1952.
Dobrescu /., Die Durchtrănkung und Bewegung des Wassers im Sande, Zeitschrift fur Pflanzenernăhrung und Diingung, Teii A, 8 Band, Heft 2.
Dobrescu /., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Dobrolibski K. O. şi Slavko A. V., îngrăşarea extraradiculară a viţei de vie cu microelementul crom, «Vinodelie i vinogradarstvo S.S.S.R. », 6/1955. (în limba rusă).
Dojmii Serafino di Delupis, Ricerche sperimentali col metodo fisiologico-matematica di Mitscherlich sull’azione dei fertilizzanti, Annali della stazione chim, agr. sperimentale di Roma, Publ. 278/1931.
Dojmii Serafino di Delupis, Impiego e distribuzione dei concimi, Teoria e tecnica, Annali della stazione chim-agr. sperimentale, voi. IV, Roma, publ. 314/1934.
Dolgov S. /., Cercetări asupra mobilităţii apei din sol şi asupra accesibilităţii ei pentru plante Ed. Academiei de ştiinţe Moscova, 1948 (în 1. rusă).
Dolgopolov I.H.y Asolamentele în colhozuri, Moscova 1946, (traducere Ministerul Agriculturii).
Dokuceaev V. V. Opere alese Ed. Acad. de Ştiinţe din U.R.S.S. 1949 (în 1. iusa).
Dokuceaev M. V., şi Petrov G.I., Cîteva probleme ale sistemului de agricultură în partea uscată a Stavropolului, « Zemledelie », 12/1956 (în limba rusă).
Dominicis de A.f La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Doroşinschi L. M., îngrăşămintele bacteriene, Ed. de stat, 1951.
Drăgan C. Der Tschernosem und die Weizenproduktion Rumăniens, R. Wagner Sohn, Weimar 1912.
Drăgan G. Prăşitorile pe un rînd pentru tracţiune animală, publ. I.C.A.R., Bucureşti 1939.
Drăgoescu V. C~tin., Consumul de apă al cîtorva soiuri de grîne romîneşti, « Agricultura nouă », Cluj, 5/1939.
Drobkov A. A., Rolul substanţelor radioactive în viaţa plantelor, Analele romîno-sovietice, 9/ian-febr. 1948.
Drouineau G. et Mazoyer R., Toxicite du cuivre dans Ies sols, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. D, Commission IV, Fertilite, Paris 1956.
Duboviţki A. M., îngrăşămintele minerale, Moscova 1947 (în 1. rusă).
Duboviţki A. M., îmbunătăţirea proprietăţilor azotatului de amoniu prin introducerea de adaosuri anorganice, Chim. prom., 2/1954, (în limba rusă).
Duclaux J.y Les colloides, III-eme ed., Gauthier-Villars et C-ie., Paris 1925.
Duley F. L. and Russel J. C., Using crop residues for soil defense, U.S.A.D.A., Miscellaneous publication, 494/1942.
Edwards G. H. A.y Observations on the response of crops to rockphosphate, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol. Paris 1956.
Bibliografie
971
Eftimie E.y Modificările de structură pe care diferite plante de cultură le imprimă solului, Lucrare pentru examenul de diplomă Institutul agronomic, Bucureşti 1944.
Ehrenberg and Seeland E.y Effects of pile radiation on barley seeds « Journal of nuclear energy », 1955.
Elaghin Aplicarea elementelor radioactive în agricultură. Biroul de presă al Pravdei, Buletin nr. 87/1957 (în 1. rusă).
Enculescu P., Evoluţia succesivă a solului şi subsolului din depresiuni şi a vegetaţiei spontane ce o suportă, Bibi. Soc. agronomilor, Bucureşti 1920.
Enculescu P., Zonele naturale de vegetaţie din Romînia, 1924.
Enculescu P., Paralelismul dintre clima, solul şi vegetaţia din Romînia, publ. Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Bucureşti 1925.
Enculescu P., Zonele de vegetaţie lemnoasă din Romînia în raport cu condiţiile orohidrografice, climaterice, de sol şi de subsol, supliment la Buletinul agriculturii, voi. II, Bucureşti
1925.
Enculescu P., Saidel Th. şi Protopopescu-Pache Em.y Privire generală asupra solului din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, Anuarul Institutului geologic al Romîniei, voi XI, Bucureşti
1926.
Enculescu P., Loessul din Romînia şi solurile zonale ce s-au format pe socoteala sa, Buletinul agriculturii, voi. IV, Bucureşti, 11, 12/1929.
Enculescu P., Antestepa din cîmpia Ardealului, «Revista pădurilor», Bucureşti, 3—4/1939.
Enculescu P., La marne et les sols qui peuvent se former â ses depens, Analele Facultăţii de agronomie, Bucureşti 1939 — 1940.
Enculescu P.y Le sol branciog ou brancioc, Annales de la Faculte d’agronomie du Bucarest 1940
Enculescu P., Aper^u general sur la vegetation de la Lunca sallee du Călmăţui dans les departe-ments de Brăila et de Buzău, C. R. des Seances de l’Inst, geol. de Roumanie, tome XXV, Bucureşti 1941.
EneC. şi Crişan /., Solurile sărăturate dintre Mureş şi Crişul Alb şi ameliorarea lor în cîmpul experimental Socodor, 1955 (nepublicat).
Enescu îngrăşămintele şi folosirea lor practică în agricultură, Biblioteca agricolă, Bucureşti
1922.
Enescu	Experienţe cu îngrăşăminte artificiale (salpetru de Chili, superfosfat şi săruri potasice),
Buletinul agriculturii, voi. IV., Bucureşti 10, 12/1923.
Engels Fr.y Dialectica naturii, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti 1954.
Eriksson S.y Uber die Einwirkung des Frostes auf die Struktur der Lehm und Tonboden, Annalen der landwirtschaftlichen Hochschule Schwedens, 9/1941.
Evreinov M. G.y Aplicaţiile electricităţii în agricultură, Creşterea electrică a plantelor, Sel-hozghiz 1945 (tradus de I.S.R.S).
Fazecaş	Cercetări asupra stabilirii condiţiilor de iarovizare la ricin, « Probleme agricole»
2/1956
Fedorov M. V.y Microbiologia solului, Editura Agro-Silvică de stat Bucureşti 1957.
Feher D.y Varga L.y Hank O., Talajbiologia, Budapest 1954.
Florov N.y Degradarea cernoziomului în antestepă, Analele Institutului geologic al Romîniei, voi. XI, Bucureşti 1926.
Forbes F. B.y şi colaboratorii. Compoziţia minerală şi organică a alimentelor, Ohio exp. st. bul., 255/1913 (în limba engleză).
Foti Em.y Plantele şi electricitatea, « Natura », 1955.
Fournier LLes stimulants radioactifs en agriculture, Institut naţional agronomique, Paris.
972
Agrotehnica
Fridland V. M., Despre podzolire şi ilimerizaţie (dezargilizare), « Pocivovedenie », nr. 1/1950 (în 1. rusă).
Fridland V. M., Unele probleme ale geografiei solurilor de cîmpie şi din regiunea premontană joasă a R.P.R., « Pocivovedenie nr. » 10/1956 (în 1. rusă).
Frosterus Bery M., Memoires sur la nomenclature et la classification des sols. Imprim, de l’Etat, Helsinki 1942.
Fulton Lutz J., The physico-chemical properties of soils affecting soil erosion, Agric. experiment station, Columbia — Missouri, 212/1934.
Geltzer F. V., Effect of organic manures on the structure of grey	dessert	soils.	Trans	Fst.
Comm. Inst. Soc. Soil Science. Sov. Sect., 1934.
George Mc. T. W., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme. Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Gericke S., Phosphorssăure, Dungung und Volksernăhrung, « Die Phosphors aure », 1940.
Gherasimov I. N. şi alţii, Clasificarea solurilor în sistemul american actual şi caracterul ei metodologic. «Pocivovedenie» nr. 2/1950 (în 1. rusă).
Giesecke F., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Glinka K.y Die Typens der Bodenbildung, ihre Klassifikation und geographische Verbreitung, Berntraeger, Berlin 1914.
Golubev B., Nutriţia plantelor şi îngrăşămintele. Ed. de stat, Buc.,	1950.
Gorbacev I. D.y Rezultatele aplicării termofosfatului, Doklad. Akad.	selskoh.	nauk,	10/1950
(în limba rusă).
Gorkova I. M., Production of artificial structure in solonchaks, << Pedology, 1937 ».
Grandeau LDe l’influence de l’electricite atmospherique sur la nutrition des plantes, C. R. Ac. Sc., 1878.
Griselini F., Istoria Banatului timişan (1774 — 1777) Trad. din limba germană de N. Bolocan. Tipogr. Romîne Unite, Bucureşti 1926.
Grîneanu A. şi Avram P., Aplicarea complexului Dokuceaev-Kostîcev-Viliams, în condiţiile din cîmpia Transilvaniei, « Probleme agricole », 12/1954.
Groza MDare de seamă asupra rezultatelor experienţelor cu îngrăşăminte de ia Staţiunea I.C.A.R.-Lovrin pe anii 1951—1952.
Guliakin I. V. şi Smirnov P. I., Cu ajutorul atomilor marcaţi, Ştiinţa şi experienţa înaintată în agricultură, I.D.T., 3/1956.
Giinther Ernst., Die Technik in der Landwirtschaft, 10/1934.
Gustafson A. F., Using and managing soils, New York and London 1948.
Hali A. D.y and associates. The soil solution and the mineral constituents of the soil, Phil. Trans., 204/1913.
Harder N. R., Conferinţa despre fitohormoni la Facultatea de ştiinţe, Bucureşti, 18 noiembrie 1941.
Harmer P. M. and Benne E. J., Sodium as a crop nutrient, Soil science, voi. 60/1945.
Haselhoff E. und Blanck E., Lehrbuch der Agrikulturchemie, II Teii, Diingemittellehre, 1928.
Hende A. Van den, De Loose R. şi BiUian R., fîtude ă l’aide de combinaisons du Ca45 de l’utilisation du Calcium provenant des differents produits calcaires, Vl-eme Congres de la science du sol, Paris 1956.
Henin S.y Etat actuel de la physique du sol d’apres Ies C.R. des conf. tenues par le I-ere. Comm. de l’Assoc. intern, de la science du sol ă Moscou et â Versailles en 1934, Annales agr., 1934.
Bibliografie
973
Henin S., Etude physicochimique de la stabilite structurale des terres. Impr. Nat. Paris, 1938.
Henrard P., Microelementele în agricultură, Industrie chimique, 421/1952 (în limba franceză).
Hilgard E. W. Soils., Their formation, properties composition and relations to climate and plant growth, Macmillan et C-ie, New York 1914.
Holmes R. M., Toth S. J., Soil conditioners — their effect an coarse textured soils, crop yields and composition, Canadian journal of soil science, nr. 2, 1957.
Homutescu V.y Roşea D.y Pocinog VRoşu Gh., Lixandru Gh., Roşea E., rimportarea grîului de toamnă cultivat după diferite premergătoare în zona de contact dintre podişul moldovenesc şi depresiunea Jijiei, « Probleme agricole », 8/1955.
Honcamp F., Handbuch der Pflanzenernăhrung und Dlingerlehre, Springer Berlin 1931.
Hruşciov N. S., Cu privire la sporirea continuă a producţiei de cereale în ţară şi la valorificarea pămînturilor virgine şi înţelenite, Editura pentru literatură politică 1954.
Hulpoi N., Influenţa bălegarului de grajd asupra solului brun-roşcat de pădure de la Băneasa, jud. Ilfov, Publ. Institutului de cercetări agronomice, Bucureşti 1935.
Hulpoi N şi Samoilă Z., Experienţe cu gunoi de grajd, 1934—1944 (nepublicat).
Hulpoi N. şi Claudian L., Studiul fermentării bălegarului de grajd la staţiunile experimentale agricole Valul lui Traian şi Cîmpia Turzii, Analele Institutului de cercetări agronomice al Romîniei, voi 17/1945.
Hulpoi N. şi Constantin Gh., Beitrăge zum Studium der Stallmistverg âhrung, f Analele Academiei Romîne, voi XVII, Bucureşti 1941.
Hulpoi N. und Glathe H., Die Bedeutung der Stalldiingerrote fur den Boden und die Ernte-ertrăge, Gustav Fischer, Jena 1938.
Iakuşkin I. V.y Asolamentele şi importanţa lor în mărirea recoltelor, Editura de stat, Bucureşti 1950.
Iakuşkin I. V., Fitotehnia, Editura de stat 1951 Bucureşti.
Iakuşkin I. V., şi Bugakov A. M., Asolamentele cu ierburi perene, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1951.
Iakuşkin I. V. şi Edelstein M. M., Hrănirea extraradiculară a sfeclei de zahăr înaintea recoltării, « Agrobiologhia » 4/1952 (în limba rusă).
Iakuşkin I. V. şi Borodina T. P., îngrăşarea suplimentară extraradiculară a sfeclei de zahăr, Realizările ştiinţei şi ale experienţei înaintate în agricultură, 8/1954.
Iarovcenko V. V., Experienţă cu tăvălugirea ţelinii de ierburi perene, « Sovietskaia agronomia », 4/1953 (în limba rusă).
Ilchievici C., Asolamente furajere, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1952
Ilchievici C., Conveierul verde, publ. I.S.P.O.T.A., 1955»
Ilchievici C. şi Taindel A., Despre unele metode noi de lucrare a pămîntului, « Probleme agricole », 12/1954.
Ilchievici C., Taindel A.> şi Conescu N., Raionarea amestecurilor de ierburi perene pentru asolamente agricole în R.P.R., Editura Agro-Silvică de Stat 1954.
Institutul	de	documentare	tehnică.	Produse de condensare a ureii cu formaldehidă.
Institutul	de	documentare	tehnică.	Tratarea deşeurilor de celuloză cu amoniac.
Institutul	de	documentare	tehnică.	Fabricarea cianamidei de calciu cu conţinut de	azotat,
B.	F. 1023771/1953.
Institutul de documentare tehnică. Probleme noi în domeniul utilizării îngrăşămintelor agricole, Bucureşti 1955.
Institutul meteorologic al Romîniei. Regiunile climatice ale Romîniei, în Buletinul meteorologic, voi. VIII, Seria a Il-a iunie/1928.
974
Agrotehnica
Institutul meteorologic al Romîniei, Atlasul climatologic, fascicola I, 1949 şi fascicola II, 1954. Ioan C., Indicele de ariditate în Romînia, Buletinul Institutului meteorologic, Seria a IV-a., voi. IX., Bucureşti, 1929. lonescu E., Cercetarea şi perspectiva producţiei de îngrăşăminte fosfatice, potasice şi complexe şi cu microelemente în R.P.R., Referat la consfătuirea A. S. I. T., Oraşul Stalin, 10 — 13 ianuarie/l957. lonescu de la Brad I. ,Excursion agricole dans la Dobroudgea Constantinople 1850. lonescu de la Brad /., La Thessalie agricole telle qu’ele est et telle quelle peut âtre. Constantinople 1951.
lonescu de la Brad Proiect de cultură pentru exploataţia moşiei Pantelimonului. Tipografia statului, Bucureşti 1865. lonescu de la Brad /., Călăuzul vizitatorului Scoalei private de agricultură de la Brad, Opere, ed. orig., 1871.
lonescu de la Brad Agricultura romînă de la Bradu, Roman, 1886.
lonescu /., Studiul efectului arăturilor asupra mobilizării acidului fosforic în solurile de la Mărculeşti, Băneasa, Valul lui Traian şi Văcăreşti, Analele I.C.A.R., voi. XI, 1939.
lonescu Mircea, Industria produselor de azot, I.C.A.R., 1932.
lonescu Mircea, Curs de chimia solului, Facultatea de agricultură, Bucureşti, 1944. lonescu N., Rotaţia culturilor, condiţie esenţială pentru sporirea producţiei agricole în regiunea Constanţa, « Probleme agricole », 8/1957. lonescu-Şiş eşti G., Fenomene de distrugere şi de reconstituire a solului, publ. Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Bucureşti 1925. lonescu-Şişeşti G., Cercetări asupra solului Romîniei prin metoda fiziologic-vegetală şi rezultatul experienţelor cu îngrăşăminte chimice din 1928, « Viaţa agricolă » ianuarie/l930. lonescu-Şişeşti G., Cercetări asupra principalelor tipuri de sol ale Romîniei prin metoda fiziologic-vegetală, Experienţele din anul 1929, Analele I.C.A.R., voi. III. Bucureşti 1931. lonescu-Şişeşti G., Cercetări asupra podzolului, « Viaţa agricolă », 1932.
lonescu-Şişeşti G., Cercetări asupra principalelor tipuri de sol ale Romîniei, Experienţele din anul 1930, Analele I.C.A.R., voi. V, 1933. lonescu-Şişeşti G., Cercetări asupra principalelor tipuri de sol ale Romîniei prin metoda fiziologic-vegetală, Experienţele din anul 1931, Analele I.C.A.R., voi. VI, Bucureşti 1934. lonescu-Şişeşti G., Contribution â l’etude de la fertilite des tschernosioms, Transaction of the third internaţional congres of soil science, Oxford 1935. lonescu-Şişeşti G., Tipurile principale de sol din Romînia şi necesitatea lor de îngrăşăminte, Imprimeria centrală, Bucureşti 1937. lonescu Şişeşti G., Dezvoltarea studiilor despre sol în Romînia, Editura Academiei Romîne, Bucureşti 1937.
lonescu-Şişeşti G., Starea de fertilitate şi nevoia de îngrăşăminte la cîteva tipuri de sol din Romînia, Experienţele din anii 1933 — 1938, prin metoda fiziologic-vegetală, Analele I.C.A.R., voi XI, 1939. lonescu-Şişeşti G., Seceta din 1946. Buletinul Facultăţii de agr., 3, 4/1946. lonescu-Şişeşti G., Contribuţiuni la studiul şi ameliorarea solurilor sărăturoase, Analele I.C.A.R-, voi. XVIII, 1948.
lonescu-Şişeşti G., Agrotehnica terenurilor irigate din Bărăgan, « Probleme agricole », 12/1954. lonescu-Şişeşti G., Cultura porumbului, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1955. lonescu-Şişeşti G. şi Coculescu Gr., Rezultatele experienţelor cu îngrăşăminte chimice din 1929-1932, Analele I.C.A.R., voi. VII, 1935.
Bibliografie
975
Ionescu-Şişeşti G.y şi Coculescu Gr.f Principalele tipuri de sol din Romînia, Răspîndire, Dercriere^ Compoziţie, Starea de fertilitate, Nevoia de îngrăşăminte, Experienţele din anii 1932 — 1936, publ. I.C.A.R., 1939.
Ionescu-Şişeşti G., şi Coculescu Gr., Die Hauptbodentypen Rumăniens, publ. I.C.A.R., 1939.
Ionescu-Şiş eşti G. şi Dot^escu	N., Dare de seamă de	rezultatele experienţelor	cu	îngrăşăminte
chimice întreprinse în	1928, Analale I.C.A.R.,	voi. I, 1930.
Ionescu-Şişeşti G. şi Saidel T., Festlegung derjenigen Methoden die geeignet sind die Bediirf-nisse des Bodens an Diingung zu bestimmen, Bericht in den Akten der Il-en interna-tionalen Kunstdiingerkonferenz, Roma 1933.
Ionescu-Şişeşti G. şi Saidel T., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. Intern, des engrais chim, Berne 1934.
Ionescu-Şiş eşti G. şi Valută Asupra cîtorva particularităţi ale	legii	acţiunii	factorilor	de
vegetaţie, Experienţele din anii 1932 —1935, Analele I.C.A.R., voi. VIII, 1936.
Ioniţă M., Jura E., Opriş E.y Cantitatea de rădăcini a solelor înierbate de 2 ani la cîteva amestecuri de ierburi perene, « Probleme agricole », 12/1956.
Jejel G. N.y Influenţa substanţelor radioactive naturale asupra recoltelor plantelor agricole, Academia de ştiinţe a U.R.S.S., iulie 1955 (în limba rusă).
Jitaru P.y Dimitrov H., Brătianu S.y Zamfirescu N., ş.a. Cîteva rezultate obţinute în urma stimulării proceselor metabolice la oile brumării, Comunicările Academiei R.P.R. tom VII, 2/1957.
Joffe	A. F.y	Agrofizica sovietică. Raport la sesiunea jubiliară a	Academiei	de	ştiinţe	agricole
V. I.	Lenin din nov. 1957,	Moscova, 1957 (în 1. rusă).
Jovmir Gh.y Metode noi şi rezultatele obţinute în agrotehnica culturilor de toamnă, « Probleme agricole şi zootehnice », 1/1951.
Kacinski N. A., Umiditatea optimă pentru lucrarea solului, « Sovietskaia agronomia », 9/1952 (în limba rusă).
Kacinski N. A.y Solul şi însuşirile lui, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1953.
Kacinski N. A.y Sarcinile pedologiei în legătură cu stabilirea unui sistem raţional de lucrare a diferitelor soluri. Analele Rom.-Sovietice, seria Agricultură nr. 2 1955.
Kacinski N. A., De la structure du	sol et de la porosite differentielle. Vl-eme Congres	internaţional	de la science du sol,	voi. B, Commissions I et II	(physique	et	chimie	du sol),
Paris 1956.
Kacinski N. A., L’analyse mecanique du sol et sa classification suivant sa composition mecani-que, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. B., Commissions I et II (physique et chimie du sol), Paris 1956.
Kalinkemci A. F. şi Alexandrovskaia V. A., Contribuţia la fundamentarea fiziologică a aplicării îngrăşămintelor în cuiburi la cultura cartofului, « Fiziologhia rastenii », 3/1956 «Probleme agricole» 11/1956.
Kaspirov A. l.y Crusta solului şi combaterea ei, Editura Agro-Silvică de Stat, 1953.
Kappen H., Uber die ertragssteigernde Wirkung kleiner Mengen basischer Stoffe auf săuern Boden, « Deutsche landw. Presse » 60/1933.
Kearney H. Thomas, . The choice of crops for alkali lands, U. S. Depart. of agricult. Washington, 446/1932.
Kedrov-Zihînan D. K. şi Kojevinikova A. N., Aplicarea izotopului Ca 45 în experienţele privind amendarea cu var a solului, « Pocivovedenie », 7/1953 (în limba rusă).
Kelley W. P. and Brozvn S. M., Principles governing the reclamation of alkali soils, Hil-gardia 1934.
976
Agrotehnica
Kertscher F.y Biogas eine neue Energiequelle, Mitschurinbewegung, 4/1955.
Kicighin A. A., Influenţa electricităţii din atmosfera asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, prezentat de Acad. A. L. Kursanov, 1. V. 1955, DAN, 1955, tom 103, nr. 3 (în limba rusă).
Klecikovski V. M., Atomii marcaţi în studiul metodelor de aplicare a îngrăşămintelor. Aplicaţiile energiei nucleare în industrie şi agricultură. Institutul de documentare tehnică, Caiet selectiv, 2/1956.
Klecikovski V. M.y Ivanenko D. D.y Bogaev V. B.y Racinski V. V.y Răspîndirea fosforului în organele plantelor, Dokl. Akad, nauk. S.S.S.R. voi. 58, 9/1947 (în limba rusă)
Koenov G.f Cenuşa ca îngrăşămînt preţios, « Zemledelie » 3/1952 (în limba rusă).
Koleasev F. E.y Căile de sporire a eficienţei îngrăşămintelor minerale în agricultura irigată şi neirigată. Leningrad, 1955 (în 1. rusă).
Koleasev F. E., Folosirea tăvălugului în agricultură. «Pocivovedenie» nr. 4,	1957
(în 1. rusă).
Koleasev F. A.y Circulaţia apei în sol şi căile de reglare a acesteia, « Pocivovedenie » nr. 4, 1957 (în 1. rusă).
Kondraşev S. K.y Culturi irigate, Moscova 1948, (în limba rusă).
Konev N. V.y Agrotehnica terenurilor desecabile şi irigabile, Editura Tehnică, Bucureşti 1951.
Kononova M. M.y Problema humusului în sol şi temele actuale ale studiului acestuia, Academia de ştiinţe U.R.S.S., Moscova 1951 (în limba rusă)
Kopecky Die physikalischen Eigenschaften des Bodens, II. Auflage, Wien —Berlin—London, 1914.
Kostîcev P. A.y Opere alese, Editura Academiei 1956.
Kossowitsch P.y Die Schwarzerde (Tschernosiom), Wien — Berlin — London 1912.
Koppen W.y Klassifikation der Klimate nach Temperatur, Niederschlag und Jahreslauf, Petter-mans Mitteilungen, 1918.
Kravkov K. P.y Agricultura generală, Editura de stat, Moscova — Leningrad 1937. (în limba rusă).
Krainsky A. P.y Regeneration of structure in pulverized soil. Chem. Soc. Agric. 1936, nr. 7/8.
Kreibig Az agrotechnika tenyezoi es irânyelvei, Akademiai Kiado, Budapest 1953.
Kursanov A. L.y Circularea substanţelor organice în plante şi activitatea sistemului radicular,
A.N.S.S.S.R., Voprosî botaniki Izd M., 1954 (în limba rusă).
Kursanov A. L.y Importanţa izotopilor şi a celorlalte metode de cercetare în domeniul biologiei pentru rezolvarea problemelor agriculturii, Moscova 1953 (în limba rusă).
Ladîghin I. îngrăşarea culturilor agricole în regiunile de stepă şi silvostepă, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti 1953.
Lang R.y Versuch einer exakten Klassifikation der Boden in klimatischer und geologischer Hinsicht, Internationale Mitteilungen fiir Bodenkunde, Berlin 1915.
Lang RVerwitterung und Bodenbildung als Einfiihrung in die Bodenkunde, Erwin Nâgele, Stuttgart 1920.
Laskevici G. I. Folosirea îngrăşămintelor cu cupru şi bor pentru culturile agricole pe soluri cu turbă, Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor (culegere de lucrări)» Moscova 1952 (în limba rusă).
Lawton K.y The influence of soil aeration on the growth and absorbtion of nutrients by corn plants, «Soil science soc. am. proc. », 10/1945,(din Soil physical coriditions plant growth, edited by Byron T. Shaw, 1952).
Bibliografie
977
Lebedeanţev N. A., Borodici D. N., Peregudov A. N., Domotovici M. K. şi Klecikovskaia V.K., Cercetările Institutului ştiinţific pentru îngrăşăminte (în 1. rusă).
Lemmermann O., Die Diingerlehre, Lehrbucli zum Selbstunterricht so wie zurfi Gebrauche fiir Studierende und Lehrer der Landwirtschaft, Moritz Schăfer, Leipzig 1902.
Lenin I. V., Opere, voi. IV, Editura pentru literatură politică 1953.
Lesage P., Contribution â la critique des experiences sur l’action de l’electricite atmospherique sur Ies plantes, Note presentee par S. Bonniery CR. Ac. sc., Paris 1913.
Letunov P. A., Principiile raionării naturale complexe. Referat la conferinţa de pedologie din Moscova, 1955 (în 1. rusă).
Litinsky T.y Zurkovski H. Caracteristicile pulberilor reziduale de ciment din filtrele electrice şi utilizarea lor ca îngrăşămînt potasic, ciment, wapno, gips, 1/1955 (în limba rusă).
Liubcenko M. A. şi Kirniţki B. T., Despre semănăturile de lucernă şi de amestecuri de ierburi şi leguminoase perene făcute vara în R.S.S. Moldovenească, « Sovietskaia agronomia », 5/1952 (în 1. rusă).
Lîsenko T. D.t Agrobiologia, Editura de stat, Buc. 1950.
Lîsenko T, D., Despre învăţătura agronomică a lui V. R. Viliams, « Prav da » din 15 iulie 1950, tradus în «Probleme agricole», 7 — 9/1950.
Lîsenko T. D.y Despre nutriţia din sol a plantelor şi sporirea recoltei la hectar a culturilor agricole, Comunicare la Academia de agricultură «V. I. Lenin », 15 sept. 1953, « Contemporanul » din 2 oct. 1953.
Lîsenko T. D.y Realizările teoretice ale biologiei agronomice. Academia de ştiinţe agricole V. I. Lenin, Moscova, 1957 (în 1. rusă).
Lîsenko T. D., Bazele teoretice ale iarovizării, Editura agricolă de stat 1936, (în limba rusă).
Lohnis FHandbuch der landwirtschaftlichen Bakteriologie, Gebriider Borntraeger, Berlin 1910.
Lohnis F.y Vorlesung uber landwirtschaftliche Bakteriologie, Borntraeger, Berlin 1926.
Lohnis F. and Leonard L. T., Inoculation of legumes and nonlegumes with nitrogen fixing and other bacteria, U.S. Depart. of agricult., farmer’s bulletin nr. 1496, Washington
1926.
Lundegărdh H.y Der Kreislauf der Kohlensăure in der Natur, Jena 1924.
Lundegardh H.y Klima und Boden in ihrer Wirkung auf das Pflanzenleben, Gustav Fischer, Jena 1930.
Lungu Contribuţii la cunoaşterea stabilităţii hidrice a cîtorva soluri din R.P.R. şi a semnificaţiei ei agricole, Teză de doctorat, Bucureşti 1949.
Lungu Sistemul agrotehnic T. S. Malţev, Academia R.P.R., îndrumări tehnice, I.C.A.R, 60/1955
Lungu Lucrările solului în timpul verii, «Probleme agricole», 6/1957.
Lungulescu N. EL, Contribuţiuni la cunoaşterea acţiunii biochimice a humusului. Noi cercetări pentru a lămuri acţiunea favorizantă a humusului asupra fixatorului de azot Azotobacter chroococcum. Facultatea de ştiinţe, Bucureşti 1931.
Lyon T. L. and Bizzell I. A., A comparison of several legumes with respect to nitrogen accretion, «Journ. americ. soc. agron », 26/1934.
Magnitki K. P., Lipsa de magneziu la secara de toamnă, « Agrobiologhia », 1/1950 (în limba rusă)
Magnitki K. P.y Simptomele lipsei şi excesului diferitelor elemente la cartofi, « Sad i ogorod », 3/1951 (în limba rusă).
62 — Agrotehnica
978
Agrotehnica
Magron J., La vie du sol, Editions Spes, Paris 1929.
Maior G., Manual de agricultură raţională, voi. I, Agrologia, Editura Socec, Bucureşti 1910,
Malenev F. E., Influenţa microelementelor asupra producţiei la hectar şi asupra rezistenţei la boli a cartofului, Analele romîno-sovietice, Seria agricultura 4/1954.
Malicornet H. et Quidet P. Methodes de comparaison d’essais de fumure, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. D, Commission IV, Fertilite, Paris 1956.
Malţev T. S., Metode de lucrare a solului şi de însămînţare ce contribuie la obţinerea recoltelor bogate şi stabile la culturile agricole, Analele romîno-sovietice, Seria agricultură,, ian. 1955.
Mamcenkov I. P., Măsuri de îmbunătăţire a folosirii gunoiului de grajd în colhozuri şi sovhozuri, « Agronomia sovietică » 2/1951 (în 1. rusă).
Man S., Rezultatele experienţelor cu îngrăşarea suplimentară a grîului de primăvară la Staţiunea I.C.A.R.-Cîmpia Turzii, « Probleme agricole » 4/1954.
Mandekic, La fertilisation des terrains en climats ari des, III-eme Conf. intern,	des	engrais
chimiques, Berne 1934.
Mannes, Presărarea superfosfatului peste aşternutul din grajd, Mitteilungen der Deutschen Landwirtschaft. Gesellschaft, voi. 70, 38/1955 (în limba germană).
Manninger G., Asigurarea parţială a vieţii şi stocului de materii nutritive	ale	solului	prin
lucrări corespunzătoare, Capitol din lucrarea colectivului intitulată Lucrarea raţională a solului în legătură cu viaţa şi regimul de apă al solului şi al climei maghiare (în limba maghiară).
Mărgineanu /., Necesitatea economică şi tehnică a organizării teritoriului şi introducerii asolamentelor la gospodăriile agricole colective din regiunea Cluj, « Probleme agricole » 8/1957.
Marinescu A., Tractorul viticol, « Mecanizarea şi electrificarea agriculturii», 3/dec. 1956.
Marinescu Neda., Sur la force electromotrice de filtration provoquee par l’ascension de la seve dans les plantes, Note presentee par Jean Perrin, C.R. As. sc. Paris 1931.
Marinescu Neda, L’influence d’une atmosphere electrique artificielle sur l’ascension de la seve, Note presentee par Jean Perrin, C.R. Ac. sc., tom 195, Paris 1932.
Marquart B, Eilhardt Mitscherlich’s Lehre Bestimmung des Diingerbediirfnisses des Bodens* Paul Parey, Berlin 1925.
Martpnne de Em., Geographie physique, III-eme ed., Armând Colin, Paris 1920.
Martonne de Em., Une nouvelle fonction climatologique, L’index d’aridite, La meteorologie* Paris 1926.
Marx K., Capitalul, Editura P.C.R., 1955.
Matenaers F. F., Campbell-Anleitung zur zweckmăssigsten Bodenbearbeitung, Paul Parey Berlin 1908.
Mattingly G. E. C., The use of the isotope P32 in recent Work on soil and fertilizer phos-phorus, « Soils and fertilizers », april/l957.
Maţchevici V., Ce am văzut în S.U.A. şi Canada, Editura de stat pentru literatură politică,. Bucureşti 1956.
Maţkov F. F., şi Farfel R. L., Cu privire la îngrăşarea extraradiculară a plantelor agricole cu elemente minerale şi azot, Zapiski H.S.H.I., voi. I, 1938 (în limba rusă).
Maxim /., Canarache A., Lungu /., Davidescu D., Agrofitotehnică, partea I, Editura Agro-Silvică de Stat 1953.
Maximov N. A. The plant în relation to water, Unwin Ltd. London 1953.
Maximov N. A., Dezvoltarea doctrinei asupra regimului hidraulic şi asupra rezistenţei la secetă a plantelor de la Timireazev şi pînă în zilele noastre, Moscova-Leningrad 1944, (î*1 limba rusă).
Bibliografie
979
Maximov N. A., Fiziologie vegetală, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică 1951. Bucureşti
Mazaeva M. M., Acţiunea îngrăşămintelor cu magneziu asupra porumbului pe solurile podzolice uşoare, « Zemledelie », 12/1954 (în 1. rusă).
Mayer A., Uber einige Zusammenhănge zwischen Klima und Boden in Europa, Chemie der Erde, Band II, 1926.
Mednis I. A., îngrăşarea extraradiculară a plantelor, « Agronomia-Sovietică ",	7/1952
(în limba rusă).
Mehlich A. and Drake M., Soil chemistry and plant nutrition, 1955.
Melsted C., Principii noi de întreţinere a solului în centura porumbului din Statele Unite ale Americii, Advances in agronomy, 6/1954 (în 1. engleză).
Menkina A. R.y Fosforobacterinul şi condiţiile de utilizare a acestuia, Institutul de studii romîno-sovietic, Revista de referate «Agricultura», 11/1956.
Miege E., La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. inter, des engrais chim., Berne 1934.
Milică C., Nutriţia suplimentară extraradiculară a plantelor, « Probleme agricole », 4/1954.
Miliar C. E., Turk L. M., Fundamental in soil science, New York 1951.
Minchievici I. A., Borcovschi V. E., Cultura plantelor oleaginoase, Editura de stat 1953.
Minim I. A., Discuirea înainte de arat a pămînturilor virgine şi înţelenite. « Zemledelie » nr. 3/1955 (în 1. rusă).
Ministerul Agriculturii, Regulile agrotehnice, ediţia II, Buc., 1952.
Ministerul Agriculturii si Silviculturii. Tematica pentru stabilirea sistemei de maşini în vederea mecanizării culturii porumbului, 1956.
Mişuştin N.E., Factorul microbiologic în dezvoltarea plantelor, Analele romîno-sovietice, 2/1954.
Mitscherlich A. E.y Steigerung der Pflanzenertrăge unter dem Einfluss der Vegetationsfaktoren und der Bodenbearbeitung, II. Anflage, Paul Parey, Berlin 1921.
Mitscherlich A. E., und Duhring F.y Uber die Konstanten im Wirkungsgesetze der Wachstums-faktoren, Max Niemeyer, Halle (Saale) 1928.
Mitscherlich A. E., Die Bestimmung des Diingerbedurfnisses des Bodens, III Auflage, Paul Parey, Berlin 1930.
Mitscherlich A. E.y Die Bestimmung des Diingerbedurfnisses des Bodens mittels Feld-und Gefăssversuch, Landwirtschaftliche Jahrbiicher, Paul Parey, Berlin 1930.
Mitscherlich A. E.y Der Boden als Vegetationsfaktor (Pflanzenphysiologische Bodenkunde), Handbuch der Bodenlehre, 9 Band, Berlin 19-31.
Mitscherlich A. E., Der Einfluss der Klimatischen Faktoren auf die Hohe des Pflanzenertrags, Max Niemeyer, Halle (Saale) 1933.
Mitscherlich A. E. und Reimer W., Uber Laboratoriums-Methoden zur Bestimmung des Diin-gerbediirfnisses des Bodens, Landw. Jahrbiicher, Paul Parey, Berlin 1934.
Mitscherlich A. E.y Sauerlandt W. und Kuhnke A., Versuche liber die Wirkung der Griindiin-gung, Landwirtschaftliche Jahrbiicher, Paul Parey, Berlin 1934.
Mitscherlich A. E., Die Bestimmung des Năhrstoffgehaltes, bezw. des Diingerbedurfnisses des Bodens mit vorlăufigen Ergebnissen unserer grossen Gemeinschaftsarbeit, III International Congress of Soil Science, 1935.
Mitscherlich A. E.y Zur Bestimmung des Gehaltes des Bodens an Pflanzennăhrstoffen, Landwirtschaftliche Jahrbiicher, Paul Parey, Berlin 1935.
Mitscherlich A. E.y Phosphorsăuredimgungsversuche in Sandkulturen, Zeitschrift « Die Phos-phorsăure », Berlin 1935.
Mitscherlich A. E., Eduard von Bogulawski und Gutmann A.y Studien iiber die Ernăhrung der Pflanze und die Ertragsbildung bei verschiedener Diingung, Halle (Saale) 1935.
980
Agrotehnica
Mitscherlich A. Eund Sauerlandt W.y Salpeter und Ammoniak Stickstoff im Boden und die pflanzenphysiologisch wirksame Stickstoffmenge « b », Paul Parey, Berlin 1935.
Mitscherlich A. E., Die Grundlagen zur « chemischen Bodenanalyse » Max Niemeyer, Halle (Saale) 1938.
Mitscherlich A. E.y Die Steigerung unserer Pflanzenertrăge, Max Niemeyer, Halle (Saale) 1938.
Mitscherlich A. E., Klimatische Einflusse auf die ertragssteigernde Wirkung der Pflanzen-năhrstoffe, Max Niemeyer, Halle (Saale) 1939.
Mitscherlich A. E., Die Ertragsgesetze, Deutsche Akademie der Wissenschaften, Berlin 1948 (Deutsche Demokr. Rep).
Mitscherlich A. E., Bodenkunde fur Land-Forstwirte und Gârtner, VII Auflage, Halle (Saale) 1954.
Moghilevski B., Soarele şi viaţa, Editura Cartea Rusă Buc., 1949.
Mor ani V., La reazione dei terreni e la produzione delle colture, Annali della stazione chim. agr. sperimentale di Roma, voi. XIV, publ. 312/1934.
Morozov I. şi Băjescu N.y Conţinutul în cupru şi repartiţia cuprului total pe profil la cîteva tipuri de sol din R.P.R,, Analele Institutului de cercetări agronomice, voi. XXIV, 1957.
Mosolov V. P.y Agrotehnica, Ed. Agrosilv., Buc. 1952.
Mosolov V. P., Ierburile perene, Editura de stat, Buc. 1953.
Munteanu C. V. et Roman C. Le sol arable de la Roumanie, Bucureşti 1900.
Munteanu-Murgoci G., Zonele naturale de soluri din Romînia, Anuarul Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1911.
Munteanu-Murgoci G.y Clima şi solurile din Romînia în decursul erei quaternare, Biblioteca Soc. agronomilor, Bucureşti 1920.
Munteanu — Murgoci G. Opere alese. Ed. Ac. R. P. R., 1958.
Muromţev N. S.y Rolul microbiologici solului în ridicarea productivităţii plantelor cultivate, Analele romîno-sovietice, Seria agricultură, 3/1954.
Myers H. E.y Physico-chemical relations between organic and inorganic soil colloids as related to aggregate formation. Soil sc., 1937.
Naidin P. G.y îngrăşăminte granulate, Moscova 1951 (în limba rusă).
Naidin P. G.y Introducerea îngrăşămintelor în cuiburi la cultura porumbului, Ştiinţa şi experienţa înaintată în agricultură, I.D.T., 3/1956.
Naudin Ch.y Influence de Pelectricite atmospherique sur la croissance, la floraison et la fructi-fication des plantes, C.R., Ac. Sc. 1879.
Naum Tr.y Grumăzescu H.y Michalevici V., Niculescu G.y Studiul geomorfologic al părţii de nord-est a Cîmpiei romîne. Colectivul pentru complexul D.K.V. al Academiei R.P.R., 1953.
Negoescu C-tin.y Cîteva observaţii practice şi rezultate experimentale privind agrotehnica pe podzolurile din regiunea Timişoara, «Probleme agricole» 5/1955.
Nehru S. S., La radiazione e Taccriscimento delle piante, Studi con metodi nuovi nell’elet-troculture, Atti del primo congresso internazionale di elettro-radio-biologia, 1934.
Nemcinov A., Solurile de mlaştină şi folosirea lor. Moscova 1953 (în limba rusă).
Nenarokov I. M.y Semănatul ierburilor şi leguminoaselor perene vara, în colhozurile dm regiunea Voronej, în anul 1951, « Sovietskaia agronomia », 5/1952. (în limba rusă).
Nesgorova A. L.y Absorbţia C02 de către frunzele plantelor la întuneric, Academia de ştiinţe a U.R.S.S., voi. 86, 4/1952. (în limba rusă).
Nikitin B. L.y Luikov I. N.y Influenţă electrizării solului asupra dezvoltării bumbacului, Buletinul laboratorului central de genetică « I. V. Miciurin » Editura Academiei de ştiinţe agricole « V. I. Lenin » Miciurinsk 2/1956, (în limba rusă).
\
Bibliografie	981
Niklewski B., Bodenbakteriologische Beobachtungen als Mittel zur Beurteilung von Boden, 32 Band, Zentralblatt fur Bakteriologie, Parasitenkunde und Infektionskrankheiten, lena 1912.
Nikolic Şt., Contribution â Petude des oligoelements dans la nutrition des plantes et la fertilisation, Vl-eme Congres de la science du sol, voi. D, Commission IV. Fertilie, Paris 1956.
Nistor Comportarea în exploatare a maşinilor agricole, Referat la Sesiunea ştiinţifică a Institutului agronomic « N. Bălcescu », 1957.
Nistor I. şi Necşulescu Eug., Curs de mecanizare a agriculturii, partea a II-a., Maşini agricole, 1957.
Niţescu Al. M., Acidul azotic sintetic (dir aer), Bucureşti 1922.
Norum E. B. şi jfoung R. A., Influenţa difeil.elor forme, doze şi mijloace de introducere a îngrăşămintelor fosfatice asupn recoltei de grîu de primăvară, North Dakota agric, exp. station bull. 12/1950 (în 1. engleză).
Nowacki A., Praktische Bodenkunde, 7. Auflage, Paul Parey, Berlin 1920.
Oanea I. N., Regimul apei în sol, în legătură cu problema irigaţiilor, Teză de disertaţie pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţele agricole la Institutul agronomic « Nicolae Bălcescu », 1957.
Obrejanu G.y lancovici BObservations sur Ies sols de la region inondable du Danube. Rapport au congres internaţional de la science du sol, Paris, 1956.
Obrejanu Gr., Ilchievici G., Lungu /., Şerbănescu N., Despre introducerea asolamentelor cu ierburi în condiţiile din R.P.R., « Probleme agricole », 2/1955.
Obrucev V. A.y Bazele geologiei, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică Buc. 1952.
Olaru D.y Role du manganese en agriculture, son influence sur quelques microbes du sol, J. B. Bailleres et fils, Paris 1920.
Olaru D. et Bocher H.y Le râie du manganese, La vie agricole et rurale, 44/1922.
Okuda A. şi Kasaiz. Translocation of mineral nutrients in crops, Congres intern, de la science du sol, Paris 1956.
Olteanu Gh.y Cozma A., Georgescu I., Iarovizarea seminţei de sfeclă de zahăr « Probleme agricole », 2/1956.
Oprea C., Staicu Mureşan P. L., Contribuţii la cercetarea solurilor şi condiţiilor istorico-naturale de geneză şi evoluţia lor în vestul ţării, în zona de interfluviu dintre Mureş şi Bega, Academia R.P.R. — baza * Timişoara, Studii şi cercetări ştiinţifice, 1-4/1953.
Opri§an N. şi Sîrbu Gh.y Efectul îngrăşămîntului bacterian azotogen asupra recoltei de floarea-soarelui cultivată pe o lăcovişte brună, « Probleme agricole », 6/1955.
Papazoglu S.y Comparaţie între modificările însuşirilor fizice şi chimice ale solului brun-roşcat de pădure din Bucureşti, sub influenţa asolamentului, monoculturii de grîu şi pajiştii, Lucrare de diplomă, Facultatea de agronomie, Bucureşti 1946.
Papers read at the second annual meeting of the cooperative experiment association of the great plains area, held at Manhattan, Kansas, june 26-27/1907, Dry land agriculture, bull. 130, U.S. Departament of agriculture, Washington 1908.
Parpală O., Repartizarea teritorială şi specializarea producţiei agricole în gosp. agricole de stat. Ed. ştiinţifică, Buc., 1957.
Partenie A.y Sporirea producţiei grîului de toamnă prin lucrări agrotehnice ştiinţifice, « Probleme agricole », 8/1954.
Pavlovschi Gh.y O nouă interpretare grafică a rezultatelor ce se obţin la extracţiile repetate ale cationilor din permutit, Analele I.C.A.R., voi. VI, 1934.
982
Agrotehnica
Pavlovschi GhStudiul comparativ al rezultatelor obţinute după diferite metode pentru determinarea nevoii de îngrăşămînt de fosfor şi potasiu în sol, Institutul de cercetări agronomice al Romîniei, 1938.
Pavlovschi Gh., Asupra discontinuităţii în procesul de absorbţie, Analele Institutului de cercetări agronomice, voi XIX 1947.
Pavlovschi Gh. şi Mavrodineanu R., Metode chimice pentru cercetarea solului, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1938.
Pavlov G. Agregate analysis and agregate composition of soils. Proced. Int. Congres Soil Science, Moscow, 1932.
Pavlov G. Mamcencov I. M., Naidin P.y Cum trebuie să pregătim şi să aplicăm îngrăşămintele granulate, « Agronomia socialistă », nr. 65/16.III.1950 (în 1. rusă;.
Pălrăşcanu V. N.y Bălegarul, Editura Marvan, Bucureşti 1933.
Peive I. V.y Utilizarea microelementelor în zona fără cernoziom, « Agrobiologhia », 3/1954 (în limba rusă).
Peive I. V.y Insuficienţa solului în microelemente şi repercusiunea ei negativă asupra economiei naţionale, « Referativnîi jurnal », Seria biologie, 10/1955 (în limba rusă).
Perepeliuc C.y Complexul Docuceaev-Kostîcev-Viliams, ca armă contra secetei. «Probleme agricole », nr. 2 1950.
Perepeliuc C.y Complexul Docuceaev-Kostîcev-Viliams, privit ca arma de luptă contra secţiei. «Probleme agricole» No. î/1949
Perepeliuc C.y Importanţa împăduririlor şi perdelelor forestiere de protecţie în complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams. Studii nr. 2, 1949.
Periturin F. La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Peterburgski V. A.y Manual de lucrări practice la chimia agricolă, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1954.
Peterburgski V. A.y Influenţa acidităţii solului asupra plantelor, Analele romîno-sovietice», 6/1955.
Peityevich O., Experiences de microfertilisation borique, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. D. Commission IV, Fertilite, Paris 1956.
Pigulewsky M. C., Principles and methodeş of the experimental study of soil deformations. eprinted from « Theorie construction and manufacture of agricultural machines. Part. II, Moscova, 1936.
Pîntea I. C.y Folosirea isotopilor în cercetările agricole, « Probleme agricole » 9/1955.
Pîntea I. C. şi colaboratorii, Influenţa microelementelor (bor şi uraniu) asupra creşterii şi dezvoltării porumbului, Academia R.P.R. filiala Iaşi, Studii şi cercetări ştiinţifice, anul VII/1956.
Poleviţki K. A. şi Karpenko A. N., Maşini şi unelte agricole, Editura Tehnică 1952.
Pop E.y Regiunile noastre de mlaştini şi zăcămintele lor de turbă, referat ţinut la Consfătuirea pentru îngrăşăminte, iulie 1956.
Pop l.y Intoleranţa faţă de calciu şi procesul formării rădăcinilor de Lupinus albuş L., Buletinul ştiinţific al Academiei R.P.R., Secţia de biologie şi ştiinţe agricole, tom VII, 4/1955.
Pop L. şi Jura E., Influenţa cultivatorului, grapei şi cîtorva prăsitoare asupra spaţiului lacunar din sol, «Agricultura », Cluj, 1—3/1948.
Pop V.y Lumbricidele din Romînia, Analele Academiei R.P.R., 1949.
Popa Gherasim.y Agriculturii, maşini mai multe, mai bune, mai ieftine, « Scînteia » 3965, din 23 iulie 1957.
Bibliografie
983
Popov V., Lucrarea solului ca semiogor pentru semănatul grîului de toamnă, «Kolhoznoie proiz-vodstvo », iulie 1954 (în limba rusă).
Popovăţ M.y Recherches preliminaires sur la nitrification dans les sols roumains, Comptes rendus des seances, Insţ. geolog, de Roum., tom XIX, 1931.
Popovăţ M.y Note complementaire sur la nitrification dans les sols roumains. Dările de seamă ale şedinţelor Institutului geologic al Romîniei, voi. XX, Bucureşti 1931.
Popovăţ M.y Analyse mecanique des sols, Buts et procede, Institutul geologic al Romîniei, Seria C, Bucureşti, 3/1935.
Popovici l.y îngrăşarea suplimentară a plantelor agricole, « Probleme agricole » 5/1953.
Popovici l.y Lucrările de vară ale solului, « Probleme agricole », 4/1957.
Potop P.y Referat asupra perspectivelor de obţinere a sărurilor de potasiu din ţara noastră, Referat la consfătuirea AsS.I.T., Oraşul Stalin, 10 —13/ian. 1957.
Prettenhoffer E.y Le progres en profondeur de l’amelioration dans les profils des sols alcalins decalcifies, Vl-eme Congres de la science du sol, Paris 1956.
Priadcenco Al. şi Romanovici AL, Introducerea tehnicii noi şi organizarea ştiinţifică a producţiei în agricultură, raport la Congresul A.S.I.T. din 1957.
Priadcenco Al., Condiţii naturale pentru raionarea soiurilor de plante agricole. Probleme agricole nr. 10/1954.
Prianişnikov N. D., Zur Frage liber die Bedeutung des Calciums fur die Pflanze. Bericht der deutsch. bot. Gesellschaft, voi. XLI, 1913.
Prianişnikov N. D.y Die Dlingerlehre, V Auflage, Paul Parey, Berlin 1923.
Prianişnikov N. D.y Agrochimia, Selhozghiz 1940, (în limba rusă).
Prianişnikov N. D.y Azotul în viaţa plantelor şi în agricultura U.R.S.S., Ed. Academiei de ştiinţe Moscova, 1945 (în limba rusă).
Prianişnikov N. D.y Opere alese, voi. III, Academia de ştiinţe a U.R.S.S., 1952 (în limba rusă).
Prodan Oecologia plantelor de sărătură din Romînia, comparate cu cele din Ungaria şi şesul Tisei din Regatul SHS, cu anexă asupra ameliorării locurilor alcaline, Tipografia Ardealul, Cluj 1923.
Protopopescu-Pache Em. Cercetări agrogeologice în Cîmpia Romînă dintre valea Moştiştei şi rîul Olt, Dările de seamă ale Institutului geologic, voi. I., Cartea Romînească, Bucureşti 1923.
Protopopescu-Pache Em. şi Chiriţă C.y Elemente de ştiinţa solului, voi. I, publ. Soc. Progresul silvic, Bucureşti 1941.
Radu I. F.y Das N ăhrstoffkapital der jungfrăulichen Hauptbodentypen Rumăniens, Die landwirtschaftlichen Versuchs-Stationen, Paul Parey, Berlin 1931.
Radu I. F.y Uber den Einfluss einiger Diingemittel auf den Reaktionszustand des Bodens, Die landwirtschaftlichen Versuchs-Stationen, Paul Parey, Berlin 1935.
Radu I. F.y Cîteva caractere pedologice, chimice şi bacteriologice ale solului din « Dealul Craiului » — Cluj, Buletinul Academiei de înalte studii agronomice din Cluj, voi. V.,	1/1935.
Ramann E.y Bodenkunde, Julius Springer, Berlin 1911.
Raney W. A., Saveson I. L.y GUI W. R.y Study of soil compaction on Mississippi river delta soils, Vl-eme Congres de la science du sol, Paris 1956.
Ratner E. I. şi Kolosov I. /., Nutriţia radiculară a plantelor şi metodele noi de cercetare, « Priroda », 10/1954 (în limba rusă).
Reeve E. and associates, The boron needs of New Jersey soils, New Jersey agric. exp. st. bull., 709/1948.
984
Agrotehnica
Reith J. W. S., Comparaisons of broadcasting and placing fertilizers for swedes and turnips, Vl-eme Congres de la science du şol, Paris 1956.
Renner W., Influence of different fertilizers particulary lime and phosphates on the soil structure. Zeitschrift f. Pflanzenern. u. Diingung, 1925.
Riccioni B.> L’aumento di produzione del grano per mezzo del tratamento elettrico preventivo della semente, Atti del primo congresso internazionale di elettro-radio-biologia, 1934.
Richter A. A. şi Vasilieva N. G., Mărirea fotosintezei prin stropiri cu microelemente, Analele Academiei de ştiinţe a U.R.S.S., voi. 30, 7/1941, (în limba rusă).
Robinson G. W., Soils, their origin, constitution and classification, II-eme, ed., Thomas Murby et Co., London 1936.
Rode A. A., Categories et formes de Peau du sol et Ies proprietes hydrologiques des sols, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. B., Commissions I et II (Phy-sique et chimie du sol), Paris 1956.
Rode A. A., Regimul hidric al solurilor şi tipurile acestui regim, Analele romîno-sovietice, Seria agricultura, 1/1957.
Rode A. A.y Pedologia, Moscova-Leningrad 1955 (în limba rusă).
Roemer T.y Scheffer /., Lehrbuch des Ackerbaues, ed. IV, Berlin 1953.
Romanschievici /., Influenţa uscării bălegarului asupra pierderilor de azot şi asupra producţiei. Din lucrările Institutului pentru studiul, îngrăşămintelor din U.R.S.S. (în limba rusă).
Rotmistroff V. G.y Das Wesen der Diirre, Th. Steinkopff, Dresden und Leipzig 1926.
Riimker K. vony Uber Fruchtfolge, Paul Parey, Berlin 1906.
Russell E. jf.y Boden und Pflanze, T. Steinkopff,	Leipzig 1914.
Russell E. J.y Soils and manures, 1921.
Russell E. J.y The fertility of the soil, Cambridge University Press, 1921.
Russell E. J.y Soil conditions and plant growth, VII, ed., Longmans Green and Co. London — New York, 1937.
Russell W. E.y Efectul arăturii foarte adînci şi al subsolajului asupra recoltelor, « Journal of agricultural science », dec./1956 (în limba engleză).
Safta l.y Die Qualităt einiger rumănischer Weizensorten, Kiihn archiv 1932.
Saidac /., Electricitatea în agricultură. «Pagini	agrare şi sociale»,	nr.	5/1939.
Saidel T., Cercetări asupra soluţiilor apoase de sol, Buletinul Secţiunii	ştiinţifice a Academiei
Romîne, 2/1913.
Saidel T.y Extracţiuni fără întrebuinţare de bioxid de carbon, Şedinţele Institutului geologic, Bucureşti 1923.
Saidel T., Contribution â la connaissance des solutions aqueuses du sol, Anuarul Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1926
Saidel T., Legea acţiunii factorilor de vegetaţie şi consecinţele ei practice, Editura Ministerului Agriculturii şi Domeniilor 1926.
Saidel T.y Etudes chimiques des principaux types de sol de Roumanie, Commun. au Congres intern, d’agr., Bucarest 1929, publ. Institutului geologic, 1929.
Saidel T., Losungsgesetze und Bodenanalyse, Sonderdruck aus Mezogazdasâgi Kutatâsok, Sigmund Sonderheft, Budapesta 1933.
Saidel T.y Uber die Losungsgesetzmăssigkeiten von Bodenbestandteilen und uber ihre An-wendung bei der chemischen Bodenuntersuchung, Anuarul Institutului geologic al Romîniei, voi. XVI, Bucureşti 1934.
Saidel T., Neue Ergebnisse von Untersuchungen uber die Losungsgesetze des Umtausches von Bodenkationen, Zeitschr. fur Bodenkunde und Pflanzenern ăhrung, Berlin 1940.
Bibliografie
985
Saidel T.y Comunicare preliminară asupra solurilor sărate din lunca Călmăţuiului, publ. Institutului geologic, tom XXV, Bucureşti 1941.
Saidel T. şi Cernescu N., Rezultatele obţinute la determinarea reacţiunii diferitelor tipuri de sol din Romînia, Dările de seamă ale şedinţelor Institutului geologic al Romîniei, Bucureşti 1927.
Saidel T. et Ionescu-Şişeşti G. Etude des principaux types de sol de la Roumanie par la methode physiologique vegetale, afin de determiner leur contenu en azote, phosphore et potassium et leur besoin d’engrais, XIV-eme Congres internaţional d’agriculture, Bucureşti 1929.
Saidel T. et Pavlovschi G., Contribution ă l’etude des solutions du sol, Applications des rela-tions S â l’etude de la solubilite d’echange de l’hidrogene, Annales agronomiques, Paris 1931.
Saidel T. et Pavlovschi G.y Sur la solubilisation des substances du sol par la methode des extractions repetees, Annales agronomiques, Paris 1932.
Saidel Th. et G. Pavlovschi., Solubilisation et adsorbtion du potassium et de l’acide phosphorique du sol, Analele I.C.A.R., Bucureşti 1937.
Saidel T. und Stancovici P., Die Anwendbarkeit der S Beziehungen bei der Untersuchung des Losungsvorganges von Bodensubstanzen, Analele I.C.A.R., voi. II, Bucureşti 1930.
Sălăgeanu N.y Folosirea atomilor marcaţi în biologia vegetală, Analele romîno-sovietice, Seria agricultură, 5/1955.
Salmon S. and Trockmorton R. /., Wheat production in Kansas, Kansas agric. exp. st. Bull., 248/1929.
Samoilov I. /., Aplicarea eficientă a îngrăşămintelor bacteriene, Ştiinţă şi experienţă înaintată în agricultură, Institutul de documentare tehnică, 1/1956.
Samoilov I. I. şi colaboratorii, Eficienţa şi condiţiile de aplicare a îngrăşămintelor minerale granulate, Dokl. Akad. nauk (în limba rusă) şi Analele romîno-sovietice, seria « Agricultură », 4/1951.
Sarazin J.y Evolution dans le sol de l’azote ammoniacal des engrais pendant les mois d’hiver, Recherches sur le sol, voi. VI, Berlin-Wilmersdorf 1939.
Saru N.y Studien uber die Borwirkung bei der Zuckerriibe. Inaugural Disertation, Halle (Saale) 1938.
Sauchelli V.y Acţiunea superfosfatului granulat asupra culturilor agricole după mărimea granulelor, «American fertilizer », 113/1950 (în limba engleză).
Săndoiu D.y Influenţa solului turbos asupra porozităţii şi capacităţii de apă a solului, Bucureşti 1932.
Săndoiu D.y Lucrările pămîntului după metoda dry-farming şi producţiunea agricolă, Analele I.C.A.R., voi. IX, Bucureşti 1937.
Săndoiu D.y Contribuţiuni la problema ogorului negru, Analele I.C.A.R., voi. X, 1938.
Săndoiu D.f Arăturile şi producţia agricolă, Imprimeria centrală, Bucureşti 1939.
Săndoiu D.y Arăturile şi producţia porumbului pe solul brun-roşcat de pădure, «Viaţa agricolă », 12/1940.
Săndoiu D. şi Zână E.y Timpul arăturii de vară pentru grîu, Analele I.C.A.R., voi. XIII, 1941.
Săndoiu D.y Velican V.y Iazagi Af.y Alexei A.y Burlănescu C.y Arăturile şi producţiunea grîului, porumbului şi borceagului, Analele I.C.A.R., voi. XIV, 1943.
Săulescu N.y Fitotehnica, Tiparul Cartea Romînească, 1947.
Săvulescu A.y întrebuinţarea izotopilor radioactivi în biologie şi agricultură, Comunicare la Academia R.P.R., febr./1956.
986
Agrotehnica
Săvulescu Tr.y Der biogeographische Raum Rumăniens, Annales de la Faculte d’agronomie de Bucarest, voi. I., 1939 — 1940.
Săvulescu Tr.y Dezvoltarea ştiinţei şi practicii agricole în R.P.R., Analele I.C.A.R., voi. XXII, 1955.
Sayre I. D.y Mineral nutrition of corn, Chapter VI from Corn and Corn improvement, edited by Sprague, G. F. Academic press. inc. publishers, New York 1955.
Scharrer K.y Biochemie der Spurelemente, Paul Parey, Berlin 1941.
Schăfler S.} Microorganismele şi mediul, Editura Academiei R.P.R. 1955.
Scheffer F.y La fertilisation des terrains en climats arides, III-eme Conf. intern, des engrais chim., Berne 1934.
Schreiber C., Le sol et Ies engrais, Editura Jules Duclot, Paris 1924.
Secţiunea de chimie I.C.A.R. Raport asupra rezultatelor obţinute la analiza chimică a solurilor prezentate la expoziţia din anul 1937, Analele Institutului de cercetări agronomice al Romîniei, voi. IX, Bucureşti 1937.
Sekera F.y La fertilisation des terrains en climats arides, Raport presente ă la III-eme Conference internaţionale des engrais chimiques, Berne 1934.
Sestakov A. G. Chimia agricolă, Moscova 1954 (în limba rusă).
Sevleaghin A. /., Cîteva probleme agrotehnice în legătură cu valorificarea pămînturilor virgine şi înţelenite din Siberia. « Zemledelie*», nr. 3/1955. (în 1. rusă).
Sheluski H. L. and Lawrence T.y The production of beneficial mutations in barley by iradia-tion, « Canadian journal of agricultural science», 1954.
Sigmond A. I. de., Hungarian alkali soils and methods of their reclamation, Berkeley — California 1927.
Silvestre G., Problemă de actualitate; îngroparea paielor sub brazdă, Tehnica agricolă, Paris, 96/1955 (în limba franceză).
Simota H.y Contribuţiuni la stabilirea relaţiilor între sol şi plantă la conţinuturi joase de umiditate, pe cernoziomul castaniu în Bărăgan (disertaţie pentru obţinerea titlului de candidat în ştiinţele agricole), Bucureşti 1957.
Şkolnik M. l.y Importanţa microelementelor în viaţa plantelor şi în agricultură, Moscova 1950.
Skvorţov M. l.y Agricultura generală. Moscova 1948, (în limba rusă).
Sluşanschi H.y Analiza îngrăşămintelor şi amendamentelor, I.C.A.R., Metode, Rapoarte, Memorii, Seria nouă, 11/1954.
Smorev V.y Asolamentul cu amestec de ierburi şi leguminoase. Colh. proizvodstvo 1/1947 (în 1. rusă).
Societa Italiana Potassa. La leucite nell’agricultura italiana, Tipogr. Selecta, Roma 1924.
Sokolov G. F.y Un	agregat combinat pentru lucrarea	terenurilor	virgine şi înţelenite. «Zem-
ledelie », nr.	3/1955 (în 1.	rusă).
Sokolov N.	A.y	Agricultura generală, Moscova 1938 (în limba rusă).
Sokolov N.	A.y	Rolul asolamentului raţional în ridicarea fertilităţii solurilor, «Pocivovedenie»,
6/1954 (în limba rusă).
Sokolov N. A.y Ogoarele ocupate, o rezervă importantă pentru mărirea producţiei agriculturii, « Selskoe hoziaistvo », aprilie /1954 (în 1. rusă).
Sokolov N.	A.y	Lucrările solului, Ed. de stat, 1952, Bucureşti.
Sokolov V.	P.y	Realizări în munca de cercetare ştiinţifică privind domeniul	ameliorării	pro-
ducerii de seminţe de porumb. (Referat la sesiunea festivă a Academiei de ştiinţe agricole V.	I. Lenin din	Moscova). Noiembrie 1957 (în	limba rusă).
Solacolu Th. şi Constantinescu D.	Gr.y Phytohormonii,	chimia şi biologia lor, « Revista sanitară
militară», 8—9/1940.
Bibliografie
987
Soloviev F. B., Semănatul de vară al leguminoaselor şi ierburilor perene, « Sovietskaia agronomia », 5/1952 (în limba rusă).
Soloviev P. P., Cenuşa şi utilizarea ei pentru îngrăşarea solului, Moscova 1950 (în limba rusă).
Sparov H. A., The effect on plants of chronic exposure to gammaradiation from radiocobalt, International conference on the peaceful uses of atomic energy, june/1955.
Staicu /., Pete, cu plante ofilite în lanurile de grîu, «Viaţa agricolă », 8 — 9/1936.
Staicu Contribuţiuni la problema mişcării apei şi nitraţilor în sol, Imprimeria naţională, Bucureşti 1937.
Staicu Influenţa aratului asupra acumulării apei şi nitraţilor din sol şi efectele asupra cantităţii şi calităţii recoltei grîului de toamnă (teză de doctorat), 1938.
Staicu /., Aratul pe solul brun-roşcat de pădure şi efectele lui asupra recoltelor de grîu, porumb, ovăz şi mazăre. Analele Facultăţii de agronomie, voi. II, Bucureşti 1941.
Staicu	Reacţiunea grîului şi porumbului la arătura de vară şi de toamnă îngrăşată, « Viaţa
agricolă», 11/1943.
Staicu	Curs de agrotehnică, voi. I, 1951,
Staicu /., Bratu V., Sîrbu Gh. Cercetări asupra guanofosfaţilor din peşterile aflate în regiunea Timişoara, în vederea folosirii lor ca îngrăşăminte. Anuarul lucrărilor ştiinţifice, Institutul Agronomic Timişoara.
Staicu I. şi Roşa V., Rezultatele experimentării sistemului agrotehnic T.S. Malţev obţinute în anul 1954 — 1955 în partea de vest a ţării (nepublicat).
Staicu /., Oprea C. V. Mureşanu P. Z/., Noi contribuţii la cunoaşterea sărăturilor din cîmpia de vest a R.P.R., Academia R.P.R. — baza Timişoara, Studii şi cercetări ştiinţifice, 3-4/1956.
Staicu I. şi Roşa V., Lucrările solului, îngrăşămintele şi asolamentele în partea de vest a R.P.R. (în zonarea producţiei agricole, 1957).
Stancu Marin. Agricultura Republicei Populare Romîne în plină dezvoltare socialistă Ed. Agrosilv. de Stat 1957.
Stebutt A.} Landwirtschaftliche Hauptgebiete Konigreichs, S.H.S., Belgrad 1926.
Stebutt A. Lehrbuch der allgemeinen Bodenkunde, Gebriider Borntraeger, Berlin 1930.
Stoklasa J.f Influence de la radioactivite sur le developpement des plantes. Bot. Zentralblatt V. 122, 1913.
Stoklasa J.f Methodes pour les recherches biochimiques dans le sol, Jurn, agric. pratique, voi. 49/1924.
Stoklasa J. und Doerell E. G., Handbuch der biophysikalischen und biochemischen Durchfor-schung des Bodens. Paul Parey, Berlin 1926.
Stranski /., Pedologie, Sofia 1955 (în limba bulgară).
Stranski I. I. und Bojanoff P., Die Ausdauer der Strukturagregate der Zerstorungswirkung des Wassers gegeniiber, unter Beriicksichtigung ihres Feuchtigkeitgehalts, Anuarul Universităţii din Sofia, voi. XVII, 1938 — 1939.
Stratula V., Cultura grîului în Bărăgan, publ. I.C.A.R., 1942
Stratula V.t Arătura şi producţiunea porumbului pe principalele tipuri de sol, Analele I..C.A.R. voi. XIX, 1947.
Stratula V.y Rezultatele experienţelor cu prăşitul porumbului Romînesc de Studina, « Probleme agricole» 6/1954.
Stratula V.y Lucrările solului pentru principalele plante agricole din raionul Gura Jiului. Ştiinţa şi practica agricolă, Craiova 1958.
Stutzer A.y Die Behandlung und Anwendung des Stalldiingers, Paul Parey, Berlin 1903.
988
Agrotehnica
Szoverdi Fr.y Orientarea biologică în lucrările de vară ale solului, « Probleme agricole », 1/1957
Sumanov S. S., Asolamentele cu ierburi perene şi eficacitatea lor. Editura de Stat, 1949.
Suvorov V. V. şi Staniko A. V.y etc. Conveierul verde. Colecţia « Biblioteca Analelor Romîno-Sovietice », Ed. Academiei R.P.R., 1955.
Şapoval A. G., Agrotehnica cerealelor de toamnă, Ed. de stat, 1950.
Şarpe N.t îngrăşarea extraradiculară a grîului, « Probleme agricole », 8/1954.
Şchiopu Bucur, Pentru transformarea gospodăriilor agricole de stat în unităţi rentabile, « Agricultura nouă », 348/1957
Şerbănescu N., Experienţe culturale pe podzol, Analele I.C.A.R., voi. XII, 1940.
Şerbănescu N., Ce plante să se semene după ierburile perene, « Probleme agricole », 8/1953.
Şerbănescu N.y Asolamente aplicate şi producţiile obţinute la staţiunile zonale ale I.C.A.R., « Probleme agricole », 7/1957.
Stefanic G., Despre bacteriile fixatoare de azot şi importanţa aplicării îngrăşămintelor bacteriene în agricultură, «Probleme agricole», 7/1953.
Tansley A. G. şi Chipp T. F., Aims and methodes in the study of vegetation, London 1926*
Tâlăşescu A.y îngrăşămîntul guanofosfat din peştera Cioclovina, Buletinul A.G.I.R., 10/1936.
Tălăşescu A.y Insulele de guano din Pacific, « Pagini agrare şi sociale », Bucureşti, 12/1937.
Timariu G., Organizarea teritoriului întreprinderilor agricole socialiste, Editura Agro-Silvică de Stat 1955.
Timariu G., Alexandri V. A. şi Pîrvu D., Sînt necesare asolamentele? «Probleme agricole», 7/1957.
Timiriazev K. A.y Lucrări alese cu privire la clorofilă şi asimilaţia luminii de către plante. Editura Academiei R.P.R., 1956.
Tiurin I. V.y Procesul de formare a solului, fertilitatea solului şi problema azotului în pedologie şi agricultură. Pocivovedenie nr. 3/1956 (în 1. rusă).
Tiurin I. V.y Sporirea fertilităţii şi stării culturale a solurilor din U.R.S.S., problemă de bază pentru pedologie şi agricultură. Analele Romîno-Sovietice, Seria agricultură, nr. 5/1954.
Todorovici D. B.y Agricultură generală, Belgrad 1955, (în limba sîrbă).
Todorovici D. B.y Les principes de la formation de la terre arable et leur relations avec le labour du sol, Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, Rapports, voi. D, Commissions IV et VI (Fertilite et technologie), Paris 1956.
Tomilov G. M.t Măsuri agrotehnice pentru luarea în cultură a terenurilor virgine şi înţelenite.
« Zemledelie » nr. 3/1955 (în limba rusă).
Tommasi G., U miglioramento dei terreni con la concimazione chimica, Annali della stazione chimico-agraria sperimentale di Roma, voi. XIV, pubbl. 306, Roma 1934.
Tommasi G., La bonifica dell’agropontino, Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, pubbl. 309, Roma 1932.
Tommasi G., Les engrais azotes hivernaux au froment. Conf. intern, des engrais chim., Berlin 1933 Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, pubbl. 301, voi. XIV, Roma 1933.
Tommasi G.y La fertilitâ dei terreni i metodi per determinarla, Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, voi. XIV, pubbl. 308/1934.
Tommasi G., La concimazioni fosfatiche nell-agricultura moderna, Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, pubbl. 328/1937.
Tommasi G., Nuova dottrina integrale della concimazione, Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, pubbl. 329/1937.
Bibliografie
989
Tommasi G. e Marimpietri LII potenziale di ossiriduzione dei terreni (rH), Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, voi. XIV, pubbl. 290, Roma 1932.
Tommasi G. e Marimpietri L., Sulla determinazione del pH nei terreni, Annali della staz. chim. agr. sperimentale di Roma, voi. XIV, pubbl. 288/1932.
Trandafirescu Th.y Variaţia stabilităţii structurii solului sub sola de ierburi perene în funcţie de anotimp, « Probleme agricole », 2/1956.
Traşkina M., Forţa hotărîtoare în dezvoltarea producţiei colhoznice, « Kolhoznoie proizvodstvo » 8/1954 (în limba rusă).
Truffaut S. et Pastac S., De l’influence sur les v£getaux de l’application par contacts des courants electriques, Note presentee par M. L. Mangin, C.R. Ac, sc., 1934.
Tsyganov M. S., Effect of mechanical cultivations of dry and wet soil on its structure. Chem. Soc. Agric., no. 10, 1936,
Tuncin F. S., Probleme actuale în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor azotate şi cu nutriţia cu azot a plantelor. Raport la consfătuirea cu privire la cele mai eficace metode de folosire a îngrăşămintelor bacteriene. Moscova, 1957 (în limba rusă).
Ţîţîn N. împotriva şablonului în aplicarea asolamentelor în agricultură, « Pravda » din 21.VIII. 1954 (în limba rusă).
Valuţă Gh.y Iarovizarea plantelor, îndrumări tehnice. I.C.A.R., 1951.
Vasiliu A., Ein Beitrag zum Wasserverbrauch unserer Kulturpflanzen, Tipografia naţională, Cluj 1932.
Vasiliu A.y Contribuţiuni la clasificarea şi bonitarea solurilor, Tipografia naţională, Cluj 1936.
Vasiliu A.y Cercetarea solurilor romîneşti prin metoda fiziologic-vegetală, Buletinul Facultăţii de agronomie din Cluj, voi. VII, Cluj 1939.
Vasiliu A.y Curs de agrotehnică, 1950.
Vasiliu A.y Agrotehnica în complexul Docuceaev-Kostîcev-Viliams, « Probleme agricole », nr. 1, 1950.
Vasiliu A.y Agrotehnica, Manualul inginerului agronom, voi. I, Editura Tehnică, 1952.
Vasiliu A.y Asolamentul cu ierburi perene şi perdelele de protecţia cîmpului. Ed. Agrosilvică, Buc., Ed. II, 1954.
Vasiliu A. şi Valuţă Gh., Asolamentul în agricultura R.P.R. Probleme agricole, nr. 2/1949.
Vasiliu A., Valuţă Gh., Iazagi A.y Ilchievici C., Manolache C. şi Bucur E.y Să sporim necontenit producţia agricolă. Ed. Agro-silvică, 1954.
Vasiliu A., Davidescu D.. Lungu I. Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams, Sistemul de agricultură cu ierburi perene, îndrumări tehnice I.C.A.R., Editura Agro-Silvică de Stat 49/1954.
Vasiliu A. şi colaboratorii, Contribuţiuni la sporirea fertilităţii solului, Analele I.C.A.R., voi. XXII, 1952-1953.
Vasiliu H.y Chimie agricolă, voi. II, Tiparul Moldovenesc, Chişinău 1940.
Vasiliu H. şi Rotam F., Mişcarea apei în sol la Manzîr, Buletinul Facultăţii	de	ştiinţe	agr.
Chişinău, voi. I, 1936.
Vasiliu H.y Huber Z., Pîntea C. şi Timoşencu A., Influenţa cuprului asupra dezvoltării plantelor. Comunicările laboratorului de chimie agricolă al Facultăţii de ştiinţe agricole Chişinău 1938.
Vilenski D. G. Pedologia, Moscova 1950 (în 1. rusă).
Vilenski D. G., Influence de l’humidite du sol sur sa structure. Comptes rendus	de	la	pre-
miere commission de l’assoc. de la science du sol, Versailles, 1934.
Vilenski D. G., întemeietorii pedologiei ruse Dokuceaev, Kostîcev, Viliams, Moscova, 1949 (în limba rusă).
990
Agrotehnica
Vilenski D. G. and Germanova V. N., Experimental study of structure formation, « Pedology 1934.
Viliams V. R., Fîneţe şi suprafeţe furajere, Editura de stat 1950.
Viliams V. R., Cultura ierburilor perene, Editura de stat 1950.
Viliams V. R., Despre sistemul de lucrare a solului. Ed. de stat, 1950.
Viliams V. R., Pedologie, (Agricultura generală şi bazele pedologiei), ediţia a Il-a, Editura Agro-Silvică de Stat 1954.
Vinogradova H. G., Molibdenul şi rolul său biologic, Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor (culegere de lucrări). Moscova 1952 (în limba rusă).
Vlasiuk P. A., Folosirea îngrăşămintelor cu mangan pe diferite soluri, pentru ridicarea productivităţii culturilor agricole, Microelementele în viaţa plantelor şi animalelor (culegere de lucrări), Moscova 1952 (în limba rusă).
Vlasiuk P. A. şi Poruşki G. V., Nutriţia cu mangan şi mărirea vitalităţii organismului vegetal,. Analele romîno-sovietice, Seria agronomie 4/1954.
Vlasiuk P. A., Efectul radiaţiilor nucleare asupra plantelor, Academia de ştiinţe a U.R.S.S., iulie/l955, (în limba rusă).
Voicu Jf., Influence du bore sur quelques microbes du sol, Ed. de la Vie Universitaire, Paris
1923.
Voicu Jf. M. et Lungulescu E.y Effet de l’humus â faibles et â fortes doses sur la fixation de l’azote par 1’Azotobacter chroococcum, en presence des diverses glucides de la mannite et du malate de calcium comme aliments energetiques, Bul. de la Soc. de chimie de Roumanie, Bucureşti 1930.
Voicu Jf. et Lungulescu E., Influence de l’humus sur les fixateurs d’azote, Azotobacter chroococcum et Clostridium pasteurianum en melange impur, Conclusions que Pon peut tirer concernant l’action biochimique de l’humus, Bul. de la Soc. de chimie de Roumanie, Bucureşti 1930.
Vorobiov A. S., Dezvoltarea culturilor de ierburi perene ca factor care dirijează condiţia de fertilitate a solurilor podzoiice, « Pocivovedenie », 5/1950 (în limba rusă).
Vorobiov A. S., Egorov E. V., Kiselev N. A., Manual de lucrări practice la Catedra de agrotehnică, Editura Agro-Silvică de Stat 1953.
Waksman A. S. The micro-biological complexes of the soil and soil deterioration, « Journ. of the American soc. of agronomy », voi. 18, 2/1926.
Waksman A. S.y Principles of soil microbiology, Bailliere, Tindall and Cox., London 1932.
Waksman A. S.f The origin and nature of humus, International Soc. of soil science, voi. A, Kjobenhavn (Danmark) 1933.
Waksman A. S., The soil as a living system, New Jersey agric. experim. station, Mezogazdasâg, Kutatâsok, voi. VI.
Waksman A. S.y Soil deterioration and soil conservaţi on from the viewpoint of soil microbiology, « Journ. of the American soc. of agronomy », voi. 29, 2/1937.
Waksman A. S.y Humus, origin, chemical composition and importance in nature, II ed., Wiliams and Wilkins Company, Baltimore 1938.
Waksman A. S., and Cordon T. C., Thermophilic decomposition of plant residues in composts by pure and mixed cultures of microorganisms, « Soil science », voi. 47, 3/1939.
Waksman A. S.y Cordon T.C. and Hulpoi N. Influence of temperature upon the microbiological population and decomposition proceses in composts of stable manure, « Soil science voi. 47, 2/1939.
Bibliografie
991
Waksman A. S., Florence G. Tenney and Robert A. Diehm. Chemical and microbiological principles underlying the transformation of organic matter in the preparation of artificial mariures, « Journ. of the American soc. of agronomy », voi. 21, 5/19,29.
Waksman A. S., Umbreit W. W. and Gordon T. C. Thermophilic actinomycetes and fungi in soils and in composts, «J3oil science », voi. 47, 1/1939.
Weaver Jf. E., Root developement of field crops, New York 1926.
Weir W. W.y Soil productivity as affected by crop rotation, U.S.D.A. Farmer’s bulletin, 1475, Washington D.C. 1926.
Whiting A. L., and Richmond T.E. The composition of biennial sweet clover as related to soil enrichement, « Soil science », voi. 22/1926.
Whitney M., Soil and civilization, Chapman and Hali Ltd., London 1926.
Whittles C. L. Determination du « schâdigenden Faktor » de Mitscherlich en termes de p. C., Vl-eme Congres internaţional de la science du sol, voi. D, Commission IV, Fertilite, Paris 1956.
Wiegner G., Anleitung zum Agrikulturchemischen Praktikum, 1926.
Wiegner G., Boden und Bodenbildung in kolloidchemischer Betrachtung, V Auflage, Th. Steinkopff, Dresden und Leipzig 1929.
Wollny E., Saat und Pflege der landwirtschaftlichen Kulturpflanzen, Paul Parey, Berlin 1885.
Zamfirescu N., Influenţa temperaturii asupra absorbţiunii substanţelor nutritive, părţile I şi a Il-a, Buletinul Facultăţii de ştiinţe agronomice, voi. I, 2 şi 3/1937, Chişinău.
Zamfirescu iV., Velican V. şi Văluţă Gh., Fitotehnia, voi. I, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti 1956.
Zemleaniţchi T. D.y învăţătura lui Dokuceaev, Viliams despre amelioraţiunile agrosilvice. Ed. de stat, 1950.
Zielstorff — Keller, Heiss und Kaltvergărung des Stallmistes, Landw. Jahrbiich., 75.
INDEX DE TERMENI TEHNICI
A
Absorbţie 72, 73 Acarieni 395 Aciditate actuală 348 Aciditate de schimb 354 Aciditate hidrolitică 355 Aciditate potenţială 348, 354 Acid apocrenic 291, 333 Acid crenic 291, 333 Acid fosforic 711 Acid hematomelanic 333 Acid silicic 188 Acid sulfuric 704 Acifer 704
Acizi fulvici (crenic şi apocrenic) 291 Acizi huminici 333 Acizi ulminici 333 Actinomicete 385, 387 Activitatea microorganismelor 368
Acţiunea animalelor mici 417 Acţiunea îngheţului 415, 416 Acţiunea microflorei 382, 417 Adeziune 409 Adîncimea brazdei 849 Adsorbţie 113, 303, 343 Adsorbţie a aerului 113 Adsorbţie apolară 344 Adsorbţie polară 344 Aerenchim 107 Aerul ca factor de vegetaţie 102
Aglomerare a microagregate-lor 411
Agregate 405 Agregate stabile 419 Agricultura generală 14 Agrologie 14 Agrotehnică 14 Alcătuirea granulometrică a solului 300 Alcătuirea mecanică 300 Alge 385 Alizee 251 Aluminiu 204 Aluviuni 295, 502 Aluviuni salinizate 501 Aluviuni sărăturate 501 Ameliorarea solurilor sărăturoase 501 Amenajare integrală 507 Amendamente 699 Amendamente cu calciu 699 Amestec de îngrăşăminte 792 Amoniac 111, 372 Amoniac lichid 660 Amonfos 678 Anabioză 393 Anabolism 73
Analiza capacităţii de adsorbţie 346
Analiză mecanică (granulometrică) 305 Analiză totală 316 Andezit 286 Apa adsorbită 133 Apa ca factor de vegetaţie 117
Apa capilară 131, 136
Apa capilară propriu-zisâ 137
Apa capilară sprijinită 140, 141, 151, 161 Apă capilară închisă 151 Apa capilară suspendată 140, 150, 161 Apa de adsorbţie 131 Apa de băltire 141 Apa de infiltraţie 141 Apa de irigaţie 142 Apa de scurgere superficială 141
Apa din unghiurile porilor 137, 138 Apa freatică 141, 142 Apa funiculară 137 Apa gravitaţională 131, 141 Apa higroscopică 131, 132 Apa labil legată 131, 137 Apa peliculară 131, 136, 138 Apa peliculară exterioară 137 Apa peliculară interioară 137 Apa pendulară 137, 138 Apa stabil legată 131, 133 Ape de canalizare 765 Ape uzate 765, 766 Apocrenaţi 291 Aprecierea calităţii arăturii 90S Arat 831
Arătură concomitentă 855 Arătură de primăvară 902 Arătură de toamnă 890 Arătură de vară 872 Arătură în benzi 847 Arătură în figuri 848 Arătură în lături 846 Arătură în spinări 847
Index
Arătură la cormană 847 Argilă 287, 300, 302 Arii anticiclonale 250 Arii ciclonale 250 Arii de depresiune 250 Arii de mare presiune 250 Arii de maxim barometric 250
Arii de mică presiune 250 Asimilaţie clorofiliană 72, 73 Asociaţie 397 Asolament 522
Asolamente agricole 601, 629 Asolamente cu ierburi 579, 599, 601 Asolamente cu îngrăşămînt verde 565 Asolamente de pepinieră 638 Asolamente de tranziţie 613, 614
Asolamente furajere 619 Asolamente în plantaţiile de pomi 637 Asolamente legumicole 633 Asolamente siderale 565 Asolamente speciale 628 Asolamente furajere de protecţie 622 Asolament altern (Asolament cu alternarea culturilor) 556, 559, 562 Asolament cu ierburi perene
579
Asolament trienal 549, 553 Asolament general 522 Asolament liber 564 Austrul 271 Atomi marcaţi 235 Autotrofe, organisme 72 Avantrenuî plugului 836 Azotat de amoniu 660 Azotat de calciu 655 Azotat de potasiu 655 Azotat de sodiu 654 Azotobacterin 376, 781 Azotogen 781 Azot 110 Azot amidic 664
Azot amoniacal 182, 655 Azot nitric 182 Azotul în viaţa plantelor 178 Azot organic 669
B
Bacterii 368 Bacterii aerobe 369 Bacterii amonificatoare 771 Bacterii anaerobe 369 Bacterii autotrofe 369 Bacterii fixatoare de azot 375,
376,	377 Bacterii heterotrofe 369 Bacterii hidrogenice 383 Bacterii inofensive 368 Bacterii nesimbiotice 375, 376,
835
Bacterii nitrificatoare 373, 374 Bacterii oxidante 383 Bacterii patogene 368 Bacterii simbiotice 377, 835 Bălegar 716 Băltăreţul 272 Bandă rulantă verde 624 Bariu 214 Barometru 250 Barograf 250 Bătătura plugului 844 Bazalt 286
Baze schimbabile 344 Biogaz 751
Biologia gramineelor şi leguminoaselor 580 Bioxid de carbon 107 Bioxid de siliciu coloidal 319 Bisulfură de fier 901 Bîrsă 836 Bobovine 365 Bora 251, 252 Bor 214, 711 Borax 215, 711, 712 Boroană 910 Brăzdar 836 Brize 271 Brumă 254
Buletin meteorologic 262, 263 Bumbac 540
c
Cainit 681 Calaican 704 Calcar 287 Calciu 196
Calciul radioactiv 196 Căldură de umectare 132 Căldură din aer 95 Căldură solară 246 Căldura solului 89 Căldura specifică a apei 247 Căldura specifică a solului 247
Calitatea arăturii 903 Caolinit 302 Capacitate calorică 90 Capacitate capilară 146, 147 Capacitate capilară minimă 147
Capacitate totală de absorbţie
145
Capacitate de adsorbţie 346 Capacitatea de aer a solului 103
Capacitate de oxidare a solului
357
Capacitate de reducere a solului 357
Capacitate de reţinere a apei
146
Capacitate de saturaţie în apă 145
Capacitate de schimb 344, 458 Capacitate limită pentru apă de cîmp a solului 147 Capacitate maximă 145 Capacitate minimă 146 Capacitate normală 146 Capacitate pentru apă 146 Capacitate pentru apă de cîmp a solului 147 Capacitate relativă 146 Capacitate totală de adsorbţie a apei 145 Capacitate totală de apă a solului 144, 145 Capacitate volumetrică 145
63—Agrotehnica
994
Agrotehnica
Caracterizare sintetică a climatelor 256 Carbon 369
Carbonat de calciu 700 Carnalit 681 Catabolism 73, 74 Centri de presiune 265, 266 Centri de acţiune 250 Centrul din Azore 265, 266, 272
Centrul din Islanda 266 Cenuşă 684 Cenuşă vulcanică 286 Cereale de primăvară 537 Cereale de toamnă 536 Cernoziom argilos 461 Cernoziom brun 465 Cernoziom carbonatat 461 Cernoziom castaniu 454 Cernoziom castaniu deschis 457
Cernoziom castaniu freatic umed 457 Cernoziom ciocolatiu 457 Cernoziom ciocolatiu freatic umed 459 Cernoziom degradat nordic
467
Cernoziom de pante şi văi 454 Cernoziom de platou 454 Cernoziom propriu-zis (negru) 459
Cernoziomuri carbonatate reziduale 461 Cernoziomuri carbonatate secundare 461 Cernoziomuri crude 461 Cernoziomuri de fîneaţă 461 Cernoziomuri degradate 454 Cernoziom degradat sudic 464 . Cernoziomuri degradate de luncă 468 Cernoziomuri degradate freatic umede 468 Cernoziomuri degradate grele
468
Cernoziomuri degradate subţiri 468
Cernoziomuri formate pe aluviuni 461 Cernoziomuri formate pe fostele lăcovişti 461 Cernoziomuri nisipoase 461 Cernoziomuri puternic lăco-viştite 461 Cernoziomuri slab lăcoviştite
461
Cernoziomuri soloneţizate 501 Chimiobacterii 383 Chimiosinteză 72 Cianamidă de calciu 665 Ciliate 393
Circuitul azotului 371, 382 Circuitul biologic 172 Circuitul carbonului 369 Cirus 253 Ciuperci 385 Cizel 920
Clanuri 397 (vegetale) Clasificaţia solurilor după textură 306 Clasificarea formelor de structură 418 Climă 245
Climă aridă 259, 260 Climă de taiga 256 Climă de tundră 256 Clima în R.P.R. 265 Climă mezotermală 256 Climă microtermală 256 Climă polară 256 Climă tropicală 256 Climă umedă 256 Climat boreal 257 Climat continental 265 Climat dacic 276 Climat danubian 276 Climat de stepă 278 Climat temperat 257 Clorofilă 72 Clor 207
Clorură de amoniu 659 Clorură de calciu 700 Clorură de potasiu 682 Coarnele plugului 836 Coasociaţie (de plante) 397
Cobalt 215
Coeficientul de dispersie 426 Coeficientul de higroscopicitate 132, 133 Coeficientul de infiltraţie 144 Coeficientul de ofilire 153 Coeficientul de transpiraţie 119, 124 Coeficientul de valorificare a apei 128, 130 Coeficientul NS 261 Coeziunea solului 409 Cojire 855
Coloidele solului 302 Coluviu 294
Combaterea eroziunii 642 Complexul adsorbtiv 315, 343 Complexul argilo-humic 343 Complexul Dokuceaev-Kostîcev-Viliams 570, 580, 640, 643, 644, 645, 647 Compost 763
Compoziţia aerului atmosferic 102
Compoziţia aerului din sol 102
Compoziţia humusului 332 Compoziţia soluţiei (de sol) 328
Comunitatea vegetală stabilă (statornică) 397 Comunităţile vegetale 396 Concentraţia echiradioactivă 232
Concentraţia soluţiei solului 168
Concreţiuni de ortstein 337 Conductibilitatea calorică 90 Consistenţă 304 Constantă hidrofizică 147 Constantă termică 96 Consumul de apă al plantelor 124
Consumul specific de apă 119, 124
Contraalizee 251 Conţinutul de azot în sol; 183
Index
995
Conţinutul de calciu în sol 199
Conţinutul de fosfor în sol 191
Conţinutul de potasiu în sol 194
Conveier verde 624 Corectarea reacţiei solului 355 Cormană 836 Cormană cilindrică 837 Cormană combinată 837 Cormană elicoidală 837 Corpul de plug 836 Coşava 272 Cotigă 837 Crasnoziom 487 Creştere (la plante) 32, 81 Crilium 437 Cristalele de argilă 302 Crivăţul 251, 252, 271 Crizantemă 86 Crom 216 Crotovine 395 Cultivator 916, 919 Cultivatorul canadian 920, 921 Cultivatorul purtat KRN —4,2 934
Cultivatorul universal CUT — 21 932
Cultivatorul universal KUTS -4,2 933 Cumulus 253 Cupru 210 Curături 547 Curenţii calzi 248 Curenţii marini 248 Curenţii reci 248 Curie 229 Cuţitul lung 836
D
Deficitul de saturaţie 165 Degradare 358, 360 Degradare alcalină 367 Degradarea cernoziomului 360 Degradare stepică a cernoziomului 362
Denitrificare 182, 374 Descompunere 73 Descompunere aerobă 370 Descompunere anaerobă 370 Descompunerea materiei organice 369 Destrucţia argilei 364 Destrucţia primară 365 Destrucţia secundară a argilei 365 Determinarea azotului 320 Determinarea fosforului 321 Determinarea fosforului şi a potasiului 324 Determinarea potasiului 323 Determinarea reacţiei 349 Dezmiriştire 868 Dezvoltare (la plante) 32, 81 Diabaz 286
Diferenţierea fertilităţii 298 Dinamica apei în sol 160 Diorit 286
Dispersie coloidală 358 Dolomit 700 Drenaj 437
E
Echiradioactiv 232 Efectele aratului 831 Efectele biologice 228 Efectele energiei radioactive 228
Efemere (plantele) 120 Efemeroide (plantele) 120 Eficacitatea gunoiului de grajd 747
Eflorescenţe 360 Elasticitatea solului 409 Electricitatea în sol şi plantă 218
Electrocaptor 222 Elementele climei 249, 268 Elementele mecanice (fizice ale solului) 300 Energie radioactivă 229 Euriterme (plantele) 88 Evaporaţie 165
Evoluţia asolamentelor 546 Expoziţie (a versanţilor) 166 Extirpator 91#
F
Factori cosmici 246 Factori determinanţi ai climei 245, 265 Factori de vegetaţie 246 Factori geografici 246 Factori tereştri (telurici) 246 Factorul de ploaie, Lang 259 Factorul de structură 426 Făină de carne 669 Făină de coarne 669 Făină de fosfate 670 Făină de oase 674 Făină de sînge 669 Fază 32, 82 Fazele critice 118 Fazele de formare a humusului 331 Feldspatul 301
Fermentarea în grajduri adînci 735
Fermentaţie « la cald » 733 Fermentaţie « la rece » 732 Fermentaţie 74 Fermentarea gunoiului de grajd 723 Fertilitate 15, 381 Fier 203 Fierul lat 836 Fierul lung 836 Fisiunea nucleară 227 Fitosociologie 396 Fixarea azotului atmosferic 375
Flagelate 393 Fonolit 286
Formarea humusului 331 Formarea solului 283—299 Formarea structurii solului 411 Formele apei din sol 130 Formele de azot din sol 179 Formele de calciu din sol 198 Formele de fosfor din sol 187
63*
996
Agrotehnica
Formele de potasiu din sol 194
Formulă climatică 256, 259, 260, 261 Fosfat bicalcic 676 Fosfate brute 670 Fosfat de amoniu 678 Fosfat de Cioclovina 680 Fosfat de Rhenania 676 Fosfat monocalcic 677 Fosfat tricalcic 670, 671 Fosfogips 705 Fosforobacterin 384, 786 Fosfor 185, 321 Fosforul în viaţa plantelor 185 Fosforul marcat Fotoperiodism 81, 83 Fotosinteză 72
Frecvenţa precipitaţiilor 276 Freza 845
G
Gabrou 286
Găinaţ 756
Gene 30
Gips 704
Glomerule 405
Gnais 286
Gonflare 160, 304
Gradient 251
Granit 286
Granulare 688
Grapă 907, 908, 909
Grapă cu dinţi 909
Grapă cu discuri 912
Grapă de mărăcini 907
Grapă stelată 915, 916
Grapă flexibilă 909, 911
Grape grele (borcane) 910
Grape lanţate 909
Grapă rigidă 910
Gresie 287
Grindei 836
Grindină 254
Guano 679
Guano de peşte 679
Guano natural 680
Gunoi artificial 758 Gunoi ,de grajd 716 Gunoi de păsări 756
H
Hărţi climatologice 262 Hărţi meteorologice 262 Heterotrofe (organisme) 721 Hidrofite 120 Hidroserie 397 Hidroxid de calciu 700 Higrometre 253 Higroscopicitate 344 Hrana minerală a plantelor 172
Hrana suplimentară 808 Hrănire extraradiculară 174 Hrişcă 542 Humina 333 Humus 284, 330 Humusul acid (brut) 337 Humusul activ 292, 411 Humusul forestier 341 Humusul nesaturat (acid) 336 Humusul neutru 336 Humusul saturat 292, 336, 411 Humusul saturat cu calciu 292
I
Iarba de Sudan 541, 596 Iarovizare 98
I.C.A.R. (Institutul de Cercetări Agronomice) 54, 55, 56, 57, 59, 60 I.C.C.P. (Institutul de Cercetări pentru cultura porumbului) 64, 65 I.C.E.S. (Institutul de Cercetări şi experimentări silvice) 63, 64
I.C.H.V. (Institutul de Cercetări horti-viticole) 65, 66 I.C.M.E.A. (Institutul de Cercetări ştiinţifice pentru mecanizarea şi electrificarea agriculturii) 60, 61, 62
I.C.Z. (Institutul de Cercetări zootehnice) 62, 63 Indicatori 350
Indicatori ai tipului climatic 400
Indicatori ai tipului de sol 401 Indice de agregare 426 Indice de ariditate 260 Influenţa climei 288, 316 Influenţa electricităţii 221 Influenţa lucrărilor solului 313 Influenţa rocii-mamă 285 Influenţa vegetaţiei 249, 291 îngrăşarea complementară 808 îngrăşarea de supranutriţie 808
îngrăşarea extraradiculară 819 îngrăşarea fazială 808 îngrăşarea înainte de semănat 795
îngrăşarea în cursul vegetaţiei 808
îngrăşarea suplimentară 808 îngrăşarea suplimentară extraradiculară 819 îngrăşăminte azotate 652 îngrăşăminte azotate reziduale 668
îngrăşăminte bacteriene 776 Îngrăşămînt bacterian AMB 789
îngrăşăminte combinate 678 îngrăşăminte cu bor 711 îngrăşăminte cu cupru 713 îngrăşăminte cu fier 710 îngrăşăminte cu iod 713 îngrăşăminte cu magneziu 705
îngrăşăminte cu mangan 709 îngrăşăminte cu microelemente 709 îngrăşăminte cu molibden 713 îngrăşăminte cu sodiu 706 îngrăşăminte cu sulf 707 îngrăşăminte cu zinc 715 îngrăşăminte fosfatice 670 îngrăşăminte granulate 686, 691
Index
997
îngrăşăminte indirecte 699 îngrăşăminte organice 716 îngrăşăminte potasice 681 îngrăşăminte verzi 767 Institutul agronomic Bucureşti 39, 41
Integrarea reacţiei fotoperio-dice 85 Intensitatea ploii 275 Intensitatea transpiraţiei 124 Inul 538
întoarcearea completă a brazdei 854. întoarcerea parţială a brazdei 854
întoarcerea solei înierbate 598, 856
întocmirea asolamentului 527 însuşiri hidrofizice ale solului 144
înveliş vegetal 943, 944 Iod 216
lonizarea gazelor 228 Izanomale 250 Izobare 250 Izochimene 250 Izohiete 255 Izonefe 253 Izotere 250 Izoterme 249 Izotopi 227, 235 Izotopii radioactivi artificiali 227
L
Langbeinit 681 Larve 395 Lavă vulcanică 287 Lăcovişte 490 Lăcovişte carbonatată 492 Lăcovişte cernoziomică 492 Lăcovişte nisipoasă 492 Lăcovişti sărăturate 492 Lăţimea brazdei 849 Legarea azotului 375, 377 Levigare 288, 358, 359 Lintiţă 229
Lipirea microagregatelor 412 Lipsa de azot 179 Lipsa de calciu 200 Lipsa de fosfor 187 Lipsa de magneziu 202s.-203 Lipsa de potasiu 193 Litoserie 397
Localizarea reacţiei fotoperio-dice 85 Loess 287 Loitră 907 Lucrare cu freza 856 Lucrarea ţelinelor 853, 858 Lumină 75 Lumină artificială 78 Lumină naturală 78 Lumină solară 246 Luncă glomerulară 295 Luncă stratificată 295 Lupta contra secetei 643 Lux 78
M
Macroagregate 405 Macroelemente 173 Macrofauna solului 395 Macrostructură 410 Magneziu 202 Mangan 208
Marele circuit geologic 123, 172, 284 Marnă 287 Marşe 341
Materie organică 330 Maximul barometric 250 Maximul termic 96 Măsurarea energiei radioactive 229 Măzăriche (tărţăriche) 254 Megaterme (plante) 88 Meiul 540
Metabolismul la plante 73 Metoda P. I. Andrianov 422 Metoda balansării sitelor 422, 425
Metoda Jean de Bru 919 Metoda Kursanov 321
Metoda Kopecki-Krauss 305 Metoda Kuhn-;Wagner 305 Metoda Malţev 937, 940 Metoda Mitscherlich 322, 325 Metoda Neubauer-Schneider 324
Metoda Pigulevski 421 Metoda pipetării 305 Metoda N. I. Savinov 421,
422
Metoda Tiulin-Eriksson 422, 424
Metoda Vilenski 422 Metoda Viliams-Fadeev 422,
423
Metoda Wiegner 305 Mezofite 120 Mezoterme, plante 88 Mica presiune 250 Micaşist 286 Micoriză 72, 390 Micoriză ectotrofă 390 Micoriză endotrofă 390 Micotrofe, plante 72, 391 Microcurie 229 Microelemente 173, 208 Microfaună 398 Microfauna solului 393 Microorganisme 393 Microstructură 410 Microterme, plante 88 Micul circuit biologic 123, 172, 284 Migrarea elementelor nutritive 691 Migrarea soluţiei de sol
358
Minime barometrice 250 Minim termic 96 Miriapode 395 Mistral 251, 252 Mişcarea aerului 166 Mişcarea browniană 304 Mişcare capilară 161 Mişcare peliculară 161 Mîl 300, 301
Mobilitatea azotului nitric şi amoniacal în sol 182
998
Mobilitatea calciului în sol 198
Mobilitatea fosforului în sol 188
Mobilitatea potasiului în sol 194 Moder 332 Molibden 213
Momentul critic al umidităţii
154
Momentul de întrerupere a legăturii capilare 150 Monocultură 547 Montmorillonit 302 Morogan 461 Mull 332 Musonii 252
Mustul (sucul) solului 316
N
Nămolul marin 341 Nebulozitate 253, 273 Nematozi 394 Nemer 271
Netezirea arăturii 907 Netezitoare 907 Nichel 216 Nimbus 253 Nisip 300, 301 Nisip fin 300 Nisip cuarţos 287 Nisipuri 502 Nitragin 777
Nitrat (azotat) de potasiu 654 Nitrat de calciu 654 Nitrat de sodiu natural 652 Nitrat de sodiu sintetic 654 Nitraţi 372, 382 Nitrificare 372
Nitrificarea (oxidarea) amoniacului 372 Nitroamoncalcarul 663 Nitrofoska 679 Nivelul critic 290, 366, 497 Nivelul critic al apei freatice
162 Norii 253
o
Oboseala solului 385 Obsigă 313 Ogor de toamnă 890 Ogor de vară 872 Ogor în benzi 862 Ogor în culise 862 Ogor negru 861 Ogor negru în benzi 862, 866 Ogor ocupat 884 Ogor sideral 865 Ogor sterp 861 Optim termic 96 Organizarea teritoriului 507 Organisme autotrofe 72 Organisme heterotrofe 72 Originea azotului din sol 177 Originea calciului în sol 196 Originea fosforului în sol 185 Originea potasiului în sol 191 Orizont cu glei 291 Orizont cu ortstein 291 Orizont de concreţionare 359 Orizont mort al secetei 140, 454
Orizontul secetei interioare 454
Orizonturi de acumulare 359 Orizonturi de eluvionare 359 Orizonturi de iluvionare 359 Ortstein 291 Ortstein difuz 337 Oxidarea amoniacului 372 Oxid de calciu 700 Oxiduli 291 Oxigen 105
P
Pătrunderea apei în sol 160 Pepeni comestibili 542 Pepeni furajeri 542 Perioada unei substanţe radioactive 228 Permeabilitatea solului 142 Perniţa plugului 836 pH 349
Pierderea apei din sol 164,
165, 168 Piesele active ale plugului 836,
837
Pietre 300, 301 Pietriş 300, 301 Pîrloagă 547, 861 Pîrloagă moale 548 Pîrloagă tare 548 Plante acidofile 352 Plante calcicole 313 Plante calcifuge 313 Plante de lumină 82 Plante de umbră 77 Plante de zi lungă 82 Plante de zi scurtă 82, 100 Plante efemere 120 Plante efemeroide 120 Plante euriterme 88 Plante halofite 352, 366 Plante hidrofite 120 Plante indicatoare 401 Plante indiferente 82 Plante megaterme 88 Plante mezofite 120 Plante mezoterme 88 Plante micotrofe 72 Plante microterme 88 Plante prăşitoare 538 Plante pseudoxerofite 120 Plante spontane 76 Plante stenoterme 88 Plante superioare 396 Plante xerofite 119 Plasticitate 304 Plaur 340 Plaz mic 836 Plug cu antetrupiţă 840 Plugul « Ilie Pintilie » 839 Plug monobrăzdar cu antetrupiţă 836 Plugul monobrăzdar obişnuit
836
Plug monobrăzdar suspendat
838
Pluguri basculante 844 Pluguri geamăne 842 Pluguri întorcătoare 841
Index
999
Pluguri polibrăzdare obişnuite
838
Pluguri rotative cu discuri 843 Pluviometru 255 Podzolire 358, 364 Podzol cultural 478 Podzol de depresiune 481 Podzol de hidrogeneză 477, 481
Podzol înţelenit 477, 481 Podzol primar 477, 482 Podzol schelet 482 Podzol secundar 365, 478 Podzoluri argiloase 480 Podzoluri crude de pantă 481 Podzoluri de cumpănă 481 Podzoluri de degradare 365 Podzoluri de degradare gălbui 480
Podzoluri de destrucţie primară 477, 482 Podzoluri de destrucţie secundară 365, 477 Podzoluri de fîneaţă înmlăş-tinată 482 Podzoluri nisipoase cu orizont de ortştein 484 Podzoluri primare foarte bogate în humus 484 Podzoluri primare schelete 484 Podzoluri primare scheleto-turboase 484 Podzoluri primare turboase 484 Poldere 341 Polei 254 Polidisc 843 Polihalit 681 Porfir 286 Porii solului 103 Porozitate 405 Porozitate capilară 405 Porozitate necapilară 405, 441 Porumb de nutreţ 541 Potasiul în viaţa plantelor 191 Potenţialul capilar 163 Praf 300, 301 Praf de lignit 705
Prăsitoare 930, 931 Prăsitoare Ditta 931 Precipitaţii atmosferice 255 Precipitat 676 Presiunea atmosferică 250, 271
Presiunea rădăcinilor 413 Prevederea vremii 262 Productivitatea transpiraţiei 128 Producţie 13 Progradare 358 Proprietăţile humusului 335 Protozoare 393
Provizia actuală de apă a solului 168 Provizia momentană de apă 144
Psamoserie 397 Pseudorendzine 487 Pseudoxerofite 120 Punctul de aderenţă 420 Punctul limită de aderenţă 153
Putere de tamponare 355
R
Radioactivitate 226, 230 Radioactivitate artificială 227 Radiu 226
Rapiţă de primăvară 541 Rapiţă de toamnă 541 Rariţă 930 Reacţie acidă 349 Reacţie alcalină 349 Reacţia fotoperiodică 85 Reacţie neutră 349 Reacţia solului 348 Reacţia solurilor din R.P.R. 350
Reacţia soluţiei de sol 348 Refacerea structurii 435 Regim de îngheţ perpetuu 170 Regim de irigaţie 170, 171 Regim exudativ 170, 171 Regim hidrologic al solurilor 169, 171
Regim nefic 273 Regim nepercolativ 170 Regirn percolativ 170 Regim periodic percolativ 170 Regimul precipitaţiilor 273 Regiuni areice 260 Regiuni endoreice 260 Regiuni exoreice 260 Reglarea conţinutului de humus al solului 340, 342 Reglarea regimului de aer 114
Reglarea regimului de calciu în sol 200 Reglarea regimului de hrană azotată 184 Reglarea regimului de hrană fosforică 190 Reglarea regimului de hrană potasică 195 Regradare 362 Regulile aratului 850 Relief 293, 296 Rendzine 486 Respiraţie 73 Rezervă inaccesibilă 155 Rezervă moartă de apă 155 Riolit 286 Rizopode 393 Rîme 395 Roca-mamă 285 Roci calcaroase 287 Rolul apei 123 Rolul humusului 338 Rotaţie 522 Rotaţie bienală 549 Rotaţie trienală 549 Rotifere 394 Rouă 254
Rouă interioară 111, 254
s
Salinizare 358, 366 Salinizare secundară 367 Salpetru de Chile 652 Salpetru de Montana 662 Sare potasică 30—40% 683
1000
Sărăcilă (vînt) 272 Sărăturare 366
Sărăturare secundară 367, 496 Sărături 402 Sărături albe 499 Sărături marine 495 Sărături negre 499 Săruri potasice naturale 681 Scarificator 920 Scheletul solului 300 Schimb de baze 344 Schimb de cationi 344 Scormonitoare de subsol 844, 920
Scurgerea de suprafaţă 164 Secetă 277 Semiogor 867, 884 Serie primară (vegetală) 396 Serie secundară (vegetală) 396 Serii de succesiune 396 Sienit 286 Siliciu 206 Silicobacterin 788 Silvinit 681 Silvostepă 462 Sirocco 251, 252 Sisteme de agricultură 546 Sisteme de lucrări 956 Sistem agrotehnic T. S. Malţev 936, 939, 940 Sistem de agricultură cu ierburi 640 Sistem de agricultură cu ogor 549
Sistem totdeauna verde 566 Smoniţa 341
Societăţi (de plante) 397 Sodiu 200
Solă înierbată 582, 587, 589 Solă săritoare 607, 610 Solodii 367, 498, 500 Solonceacuri 367, 498 Solonceacuri moi 499 Soloneţ 293, 367, 498, 499 Soloneţuri levigate 500 Soloneţuri solonceacoide 500, 501
Sol brun de pădure 474
Agrotehnica
Sol brun-deschis de stepă 450 Sol brun-gălbui de pădure 475 Sol bruil-roşcat, bogat în humus 473 Sol brun-roşcat de pădure 470
Sol brun-roşcat de pădure nordic 473 Sol brun-roşcat de pădure, podzolic 473 Sol brun, slab roşcat, de luncă 473 Sol cenuşiu de pădure 468, 478
Sol coluvial 294 Soluri alcaline 367, 499, 500 Soluri alcaline degradate 500 Soluri alcaline salinizate 500 Soluri alcaline (soloneţuri) 367, 499
Soluri aluviale 295, 501 502 Soluri aluviale salinizate 501 Soluri argiloase 306, 307, 312, 313
Soluri branciog 488 Soluri brune acide 484 Soluri brune acide de pădure subalpine 484 Soluri brune crude 476 Soluri brune-gălbui acide 484 Soluri brune înţelenite 485 Soluri brune podzoiice 480 Soluri calcaroase 313, 402 Soluri crude 476 Soluri din zona de silvostepă
462
Soluri din zona de stepă 450
Soluri din zona forestieră cu veri calde 469 Soluri din zona forestieră cu veri mai răcoroase 473 Soluri din zona forestieră rece sau zona podzolică 476 Soluri din zona golurilor de munte 484 Soluri din zona păşunilor alpine 484
Soluri genetic neevoluate 502 Soluri grele 314 Soluri humico-turboase de zăvoaie 493 Soluri humoase 313 Soluri intrazonale 485 Soluri levigate 402 Soluri luto-argiloase 306 Soluri lutoase 306 Soluri marnoase 313 Soluri negre înţelenite 485 Soluri negre înţelenite, asemănătoare rendzinelor 487 Soluri nisipoase 306, 313 Soluri nisipo-lutoase 306, 312 Soluri primare 293 Soluri roşii 487 Soluri roşii înţelenite 488 Soluri saline 367 Soluri saline desalinizate 500 Soluri salinizate 366 Soluri sărăturoase 366, 402, 495
Soluri sărăturoase continentale 495 Soluri stepice crude 452 Soluri uşoare 314 Soluţia de sol 316 Somă 30 Sorbţie 131
Sortarea îngrăşămintelor 690 Sparcetă 313, 402 Spaţiu lacunar 103 Spaţiu capilar 405 Spaţiu necapilar 405 Spumă de defecare 700 Stabilitate hidrică 419 Stabilitate mecanică 419 Stadiu (la plante) 82, 548 Stadiul de iarovizare 97 Stadiul de lumină 97 Stadiul fotoperiodic 97 Stare făinoasă 404 Stare higrometrică 163, 253 Stare îndesată (compactă) 404 Stare structurală 405 Stări nestructurale 404 Stenoterme (plantele) 88
1001
Strat uscat intermediar 454 Stratus 253 Structură 167, 405 Structură glomerulară 405 Structură în agregate 405 Structură în glomerule 405 Structură nestabilă 419 Structură măzărată 420 Structura solului 404 Structură stabilă 419 Suborizont podzolic 364 Substanţe minerale 172 Sucul (mustul) solului 316 Sulfat de amoniu 655 Sulfat de calciu 700 Sulfat de potasiu 683 Sulfat-nitratul de amoniu 662 Sulfină 402 Sulf 205, 704 Superfosfat 677 Superfosfat dublu 677 ţ Suprafaţa solului 167 Sursă « ascunsă » (secundară) 111
Şaua plugului 836 Stare higrometrică 165
.T
Tăria vîntului 263 Tăvălug 921
Tăvălug Cambridge 926, 926 Tăvălug Campbell 927 Tăvălug Croskill 927 Tăvălug de lemn 926 Tăvălug de subsol 927 Tăvălug ghimpat 929 Tăvălug inelar 926 Tăvălug stelat 915, 928 Tăvălug stelat Puzenat 915, 928
Tensiune superficială 138 Termofosfaţi 676 Textura solului 167, 300 Ţesală de buruieni 912 Tinoavă 493
Tipuri de asociaţii vegetale (edafic, climatic) 401
Titan 213 Toloacă 861 Tracţiune animală 950 Tracţiune mecanică 950 Tractorul DT-54	954
Tractorul KD-35	953
Tractorul KD-54	954
Tractorul Renault 955 Tractorul S-80	954
Tractorul Saint Chamod TVL 955
Tractorul Super 201,	955
Tractorul UTOS-2 935, 952 Tractorul UTOS-26 935, 953 Tractorul viticol 955 Tractorul Zetor-25 K 953 Trahit 286 Transpiraţie 73, 168 Trifoi mărunt 402 Trupiţă 836 Tuf calcaros 700 Turbă 764 Turbă de lac 340 Turbă eutrofă 493 Turbă oligotrofă 340 Turbă uscată 342 Turbărie de lac 340, 493 Turbării înalte (oligotrofe) 340, 482, 484, 493 Turbării joase (eutrofe) 340, 493
Turbării lacustre 493 Turgescenţă 118
u
Ulmină 333
Ultramicroelemente 173, 208,
217
Umiditate absolută 252 Umiditate atmosferică 273 Umiditate de rupere a legăturii capilare 152 Umiditate limită 147 Umiditate optimă 851 Umiditate relativă 252 Umiditate structurală 420, 851 Unitate nutritivă 743
Unelte Wolf 931 Uraniu 217 Uree 664 Urină 751
v
Valoarea echivalentă a umidităţii 152 Valoarea pF 163 Valoarea pH 350 VAMA 437 Vapori de apă 111 Viaţa plantelor 71 Viteză de lucru 849 Vîntul 250, 271, 290 Vîntul Coşava 272 Vîntul mare 272 Vîntul negru 272 Vînturi constante 271 Vînturi predominante 271 Vîrsta teritoriului 297 Vîscozitate 304 Volastonit 700
X
t
Xerofite 119 Xerofite cu bulbi 120 Xerofite false 120 Xeroserie 397
z
Zăpadă 254
Zgura lui Thomas 356, 674, 700 Zinc 211
Zonă secetoasă 278 Zonă subumedă 280 Zonă umedă 279, 281 Zone aride 256 Zone climatice din R.P.R.
278
Zone foarte umede 256 Zone semiaride 256 Zone subumede 256 Zone umede 256
INDEX DE NUMIRI ŞTIINŢIFICE
A
Actinomyces alni 381 Actinomyces elaeagni 381 Actinomyces griseus 388 Agropyrum cristatum 293, 585 Agropyrum ramosum 861 Agropyrum repens 858, 860 Agropyrum tenerum 589 Agrostis alba 590, 623 Ajuga chamaepitys 313 Agrostis tenuis 484 Allobophora robusta 395 Alnus 381
Alfpecurus pratensis 590 Alternaria 45, 388, 389 Amarantus 402 Ambrosia artemisaefolia 673 Amygdalus nana 457 Anabasis salsa 400 Anoxia villosa 526 Anthoxantum odoratum 292, 399
Anthyllis vulneraria 313, 402 Apion apricans 593 Araucaria 219
Artemisia austriaca 451,	455
Artemisia maritima 403, 941 Artemisia monogyna 403 Arrhenatherum elatius 593, 629 Aspergillus 724 Aspergillus niger 324, 372, 388 Aspidium filix mas 402 Aster tripolium 403 Asterocystis 526 Atropa belladona 402
Atropis distans 403, 590, 941 Atropis festucaeformis 403, 590 Atropis transsilvanica 403, 590 Atriplex hastatum 402 Atriplex littorale 402 Avena elatior 446, 585 Avena flavescens 353 Azalea 336
Azotobacter 106, 324, 376, 377, 391, 392, 584 Azotobacter chroococcum 376,
377,	381
B
Bacillariaceae 726 Bacyllus denitrificans 374 Bacyllus hidrogenicus 751 Bacyllus megatherium, var.
phosphaticum 787 Bacyllus mesentericus 372, 392 Bacyllus mycoides 372, 723 Bacyllus piocyaneus 374 Bacyllus probatus 724 Bacyllus radicicola 378 Bacyllus subtilis 372 Bacyllus tliiooxidans 677 Bacterium colii 374, 723 Bacterium fluorescens 723, 724 Bacterium acidi urici 724 Bacterium mesentericus 723 Bacterium pantotrophum 751 Bacterium megatherium, var.
phosphaticum 384, 787 Bacterium mycoides 723, 771 Ballota nigra 402 Barbarea vulgaris 402
Bassia hirsuta 402 Beckmannia erucaeformis 590 Beggiatoa 383 Briza media 292 Bromus erectus 313 Bromus inermis 446, 585, 589, 693
c
Calamagrostis epigeios 292, 399
Calluna vulgaris 400, 402 Camphorosma monspeliaca 400 Camphorosma ovata 941 Carex sp. 336, 402, 482 Carlina acualis 402 Cecidomia destructor 526 Centaurea cyanus 869 Cephus pigmeus 901 Chelidonium majus 402 Chenopodiaceae 402 Chenopodium 402 Chenopodium album 673 Chlorophyceae 385 Chrysanthemum segetum 402 Clostridium 584 Clostridium pasteurianum 377, 392, 783 Clostridium putrificus 372 Coccaceae 726 Colletotrichum 526 Compositae 403 Coronilla varia 768 Crenotrix 383, 384 Crenothrix polyspora 384 Cruciferae 403
1003
Cyanophyceae 385 Cynodon dactylon 858, 860
D
Dactylis glomerata 292, 399, 446, 585, 629 Datura stramonium 402 Delphinium consolida 869 Deschampsia caespitosa 292, 391
E
Elaeagnus 381 Equisetum 402 Equisetum arvense 704 Erica 336, 342 Euphorbia 451, 455
F
Fagus silvatica 401 Festuca ovina 313, 589, 853 Festuca pratensis 292, 399, 585 Festuca rubra 484 Festuca sulcata 293, 400 Frankeniaceae 403 Frankenia hispida 403 Frankenia pulverulenta 403 Fusarium 385, 388, 389, 390, 392, 526
G
Gagea lutea 120 Galeopsis ladanum 402 Galium aparine 738 Galium tricorne 869 Gallionella 383 Geranium 219 Gramineae 403
H
Halimocnemis triandra 402 Halocnemum strobilaceum 402 Helianthemum vulgare 402 Helminthosporium 392 Hierochloe odorata 292 Hippophae 381 Holcus lanatus 211 Hordeum hystrix 941
Hordeum maritimum 403 Hyosciamus niger 402 Hypnaceae 400
i
Iridaceae 403 Iris halophila 403 Isatis tinctoria 560
J
Juncaceae 403 Juncaginaceae 403 Juncus 482 Juncus gerardi 403
K
Koeleria 293
Koeleria gracilis 293, 853
L
Lactuca saligna 403 Lamium amplexicaule 120 Lemna 229
Lepidium crassifolium 403 Lepidium latifolium 403 Lepidium draba 869 Leptothrix 383 Leptothrix echinata 384 Leuzea salina 403 Linaria vulgaris 402 Linum catharticum 402 Lolium aristatum 629, 633 Lolium italicum 585, 633 Lolium perenne 240, 585, 593 Lotus angustissimus 590 Lotus corniculatus 313, 402, 446, 590 Lupinus albuş 768 Lupinus angustifolius 565, 768
866
Lupinus luteus 565, 768 Lupinus polyphyllus 768
M
Macrosporium 526 Mayetiola destructor 526 901 Medicago falcata 589 Medicago lupulina 76, 402
Medicago sativa 446, 585, 629 ' Melilotus albus^ 768 Melilotus officinalis 402 Micrococcus 723 Micrococcus ureae 724 Monilia 388, 724 Monilia sitophyla 272 Mucor 388
Muscari neglectum 120 Myxococcus hutchinsonii 723 Myxococcus verescens 392
N
Nardus stricta 292, 391, 402,
484
Nitrobacter 373, 374 Nitrosococcus 373 Nitrosocystis 373 Nitrosomonas 373, 392 Nitrosospira 373
o
Obione verrucifera 402 Oidium 724
Onobrychis sativa 313, 402, 446
Ornithogalum umbellatum 120
Ornithopus sativus 565, 768 Orobanche 45, 526 Oscillaria 388 Oscinosoma frit 901 Oxalis acetosella 76
P
Papaver rhoeas 869 Papilionaceae 403 Paramaecium caudatum 394 Penicillium 388 Penicillium crysogenum 390 Penicillium intricatum 372 Penicillium notatum 390 Petrosimonia brachiata 402 Petrosimonia crassifolia 402 Phaseolus aureus 772 Pheophyceae 385 Phleum pratense 89, 292, 353, 399, 579, 585
1004
Phragmites 397 Phragmites communis 206, 292, 340 Pinus silvestris 390 Pisum arvense 565, 566, 768, 772, 865 Planosarcina ureae 724 Plantaginaceae 402 Plantago cornuţi 403 Plantago maritima 403 Plantago sibirica 403 Plantago tenuiflora 403 Plenospora herbarum 526 Plumbaginacea 403 Poa bulbosa, var. vivipara 120, 941
Poa nemoralis 399 Poa pratensis 353 Poa sterilis 399 Paliurus spina christi 457 Polygonum pennsylvanicum 673
Polystichum thelipteris 402 Poterium sanguisorba 402 Prunus spinosa 457 Pseudomonas aeruginosa 385
Pseudomonas fluorescens 374, 385
Puccinelia distans 403 Puccinelia festucaeformis 403 Puccinelia transsilvanica 403 Pyrausta nubilalis 526
Q
Quercus cerris 401, 465, 470, 480
Quercus conferta 401, 465, 470
Quercus frainetto 465, 470 Quercus lanuginosa 465 Quercus pedunculata 401, 465, 470
}uercus pedunculiflora 400, 465
Quercus pubescens 465 Quercus robur 72, 470 )uercus sessiliflora 401, 470
R
Raphanus raphanistrum 738 Rhizobium 377, 378,-777, 778 Rhizobium japonicum 378 Rhizobium leguminosarum 378
Rhizobium lupini 378 Rhizobium meliloti 378, 779 Rhizobium ornithopi 378 Rhizobium phaseoli 378 Rhizobium trifolii 378 Rizoctonia 392 Rhizopus 388
Rhododendron 336, 342, 402 Rhododendron kotschyi 485 Rubia tinctorum 560 Rubus caesius 402 Ruinex acetoselîa 402, 704
s
Saccharomyces 242 Salicornia herbaceea 402 Salsola 455 Salsola ruthenica 402 Sarcina 723 Sarcina ureae 726 Scabiosa columbaria 402 Sclerotinia 525 Sinapis arvensis 869 Solanum melongena 84 Sorangium symbioticum 392 Sorghum halepense 861 Spergula arvensis 704 Sphagnaceae 400 Sphagnum 482, 719 Spiraea hypericifoîia 457 Spirophyllum 383 Statice gmelini 403 Statice caspia 403 Statice latifolia 403 Statice limonium 403 Stipa capillata 293 Stipa pennata 293, 853 Streptococcus 723, 853 Streptomyces griseus 215, 388 Suaeda maritima 402 Suaeda pannonica 402
T
Tanymecus palliatus 526 Thiobacillus denitrificans 385 Thiobacillus novellus 383 Thiobacillus thio-oxidans 385 Thiobacillus thioparus 383 Thioploca 383 Thiotrix 383 Torula 724 Trichoderma 388, 724 Trichoderma koningii 372 Trifolium fragiferum 590 Trifolium incarnatum 353, 565, 768 Trifolium parvifloruin 403 Trifolium pratense 353, 585v 768
Triglochin maritimum 403 Trigonella besseriana 403 Triticum durum 72, 391, 54(>y 596
Triticum vulgare 549, 596
Typha 392
Typha latifolia 292
u
Urobacillus pasteurii 726 Urtica dioica 402 Urtica urens 402
V
Vaccinium 336, 342 Vaccinium myrtillus 400, 402
485
Vaccinium vitis idaea 400, 485 Veronica hederifolia 120 Vicia faba 566, 768, 866 Vicia pannonica 865 Vicia sativa 566, 768, 866 Vicia villosa 565, 738, 768, 865 Vigna sinensis 309, 566, 768 Vinca minor 76
z
Zabrus tenebrioides 526, 571, 572
Zygorhyncus 388
INDEX DE NUME DE AUTORI
A
Afanasiev A. L. 698 Ahromeico 427 Alexandri V. A. 572 Alexander L. T. 303 Alexandrov V. Gr. 384 Alexandrovskaia V. A. 800 Alexei A. 875 Alisov B. P. 256 Allard H. 82 Andrews W. B. 660 Andrianov P. I. 422 Antipov-Karataev I. N. 29, 189, 329 Apostol V. 540 Aurelian P. S. 36, 38, 39, 40 Avakian A. A. 33 Avdonin N. S. 691, 692, 693, 694, 806, 807, 808, 809 Avram N. 438, 533 Avramescu Al. 818 Azzi Girolamo 87
B
Bagaev V. B. 186
Baiko V. P. 961
Baranov P. A. 663, 676, 691
Barsukov L. N. 416
Bartenev F. I. 914
Bauer F. C. 672
Baver L. D. 302, 303, 435
Băjescu N. 211
Bălan I. M. 438, 816
Bălan N. 786
Basty 222, 224 Bărbulescu P. 210, 710 Beale O. W. 946 Bear E. F. 201, 209, 322, 437, 545, 660, 671, 703, 708, 749
Becker-Dillingen I. 352 Becquerel 226
Beijerinck M. W. 24, 376, 377, 386, 392 Belenojko I. 588 Benari S. 665, 670 Benedetti 225 Benne E. J. 706 Berezova E. F. 785, 788, 789 Berger 384 Bertholon 221, 222 Berzelius J. J. 332 Bialobloţki 88 Bidault de l’Isle 223 Billian R. 700 Birinkova 434, 436 Bizzell I. A. 379 Bîlteanu Gh. 779 Blackman 223, 224 Blanck E. 218, 760 Blânaru V. 494 Bocher H. 208 Bogdan V. S. 579, 640 Bogdanov 160 Boharev Z. F. 416 Bojanoff P. 429 Bojineanu V. 438, 439 Bolotov A. I. 560 Borcea I. 46 Bordeianu T. 42
Borkonski V. E. 708 Borodina T. R. 822,
Bosech I. 220 Bousquet M. 222 Boussingault Jean Baptiste 22, 23, 373, 558 Bratu I. 598, 858 Bratu V. 681 Brătianu S. 216 Brezeale J. F. 176 Brezeanu D. 952 Brezeanu V. 41, 42 Brici I. 779 Briggs L. J. 125, 154 Brozgul M. M. 531., 534, 591. 601
Bru de Jean 919 Brunovski 229 Buican D. 225 Bujoreanu G. 167 Bujor Paul 46 Burlacu T. 438 Burlănescu C. 875 Buşinski V. P. 16, 29, 364
c
Calancea L. 786 Canarache A. 438, 440, 888 Cann 229 Canţîr F. 816 Cardaş Agricola 46, 47 Cernescu N. 260, 261, 282, 331, 458, 459, 461, 480, 487
Cezar Iuliu 565
1006
Agrotehnica
Chilcott 896 Chiotan C. 665, 670 Chiriţă C. 53, 103, 108, 145, 152,	165,	307,	407,	438,
452,	456,	462,	463,	468,
473,	474,	477,	480,	482,
484,	485,	487,	494
Chiriţescu-Arva Marin 39, 40, 41, 44 Cihac 36 Ciapek 113
Cijevski M. G. 34, 425, 640, 657, 660, 859, 904 Ciorlăuş At. 815 Cipăianu G. 43, 44 Clerkle J. A. 176, 357 Claudian L. 722, 728 Coculescu Gr. 362, 744, 746, 762, 796 Cole 896 Coleş N. 817 Collins N. G. 224 Columella 20, 432 Comarovschi Gh. 816 Conescu N. 594 Constantin Gh. 724 Constantinescu A. 824 Constantinescu Gh. K. 62 Cormick Mc. 25 Cozma A. 100 Crescentiis Pietro de 21 Crişan I. 941 Cumings G. A. 804 Cunaşeva 229 Cuza Alex. Ion 37, 46 Curie F. J. 226, 228
D
Dadîkin V. P. 95 Danielevici S. I. 236 Darwin Charles 23, 24, 30, 31, 395
Davidescu D. 583, 645, 681, 690, 693, 695, 697, 755, 765, 773, 780, 785, 802, 813, 824, 826, 827, 888 Davidescu E. 802, 813
Demolon Albert 27, 324, 325, 434
De Saussure 332, 373 Dhar N. R. 178 Diffloth H. P. 833 Dimitrov H. 216 Dimo N. A. 395 Dincă D. 210, 710 Dissescu C. 269, 277, 282 Dobrescu I. M. 44, 45, 46 Dobroliubski O. K. 217 Dokuceaev, V. M. 886 Dokuceaev V. V. 12, 28, 29, 44, 49, 50, 289, 298, 333, 360, 462, 579, 640 Dolgov S. I. 145, 152, 154 Dolgopolov H. I. 601 Dolguşin D. A. 33 Dombasle Mathieu de 21, 25, 36
Domontovici M. K. 326 Dorodici D. N. 326 Doyarenko 427 Drăghiceanu M. 49 Drake M. 181, 673 Drobkov A. A. 217, 229, 230, 231, 232 Dubowiţki A. M. 661, 711 Duley F. L. 945
E
Edelştein M. M. 821 Edwards F. E. 660 Edwards G. H. A. 672 Eftimie Elena 439 Egorov V. E. 320, 410 Ehrenberg E. 234, 416 Eichfeld 31 Eichtrer 222
Enculescu Petre 50, 53, 361, 362, 400, 457, 462 486, 489, 498 Ene C. 941 Enescu Ion 45
Engels Fr. 12, 13, 298, 554, 568
Erikson S. 424
Evreinov M. G. 224
F
Farfel R. L. 820
Fazekaş E. 101 Feher D. 372, 379, 383, 384, 386
Fedorov M. V. 377, 378, 525, 526, 724, 784, 788 Filip N. 39, 40, 47 Filipescu C. 42, 43 Filipescu L. 36 Filipova 200 Flerov 88 Flint H. L. 224 Florea N. 458, 468 Florov N. 47, 48, 462, 463 Forbes F. B. 173 Foti Em. 225 Franklin B. 221 Franko 694
G
Galan A. 43 Garkina N. A. 385 Garkuşa P. 498 Garner W. W. 82 Gasparin A. 25 Gassner 97 Gautier 222
Gedroitz K. K. 28, 61 208, 345, 463, 477, 498 Gelzer F. G. 108, 434 . Georgescu S. 100 Gericke S. 186, 675 Gheorghe Gh. 952 Gheorghiu M. 953 Gherasimov A. P. 29 Ghica Mihail 36 Gilbert 22 Gill W. R. 899 Glinka K. D. 28, 337, 463, 477
Gluşcenko I. E. 31 Gogoaşe I. 458 Gorbacev I. D. 676
Index
1007
Gorkova J. N. 420 Gorşkov M. P. 31 Gotzinger 680 Grandeau L. 222, 333 Grinţescu Ion 44, 45 Griselini F. 281 Grîneanu A. 533 Groza M. 814 Guleakin I. V. 798 Gustafson A. F. 539 Giinther E. 836
H
Hali A. O. 114 Hank O. 372 Hanna W. J. 323 Harmer P. M. 706 Haselhoff E. 760 Hellriegel H. 24, 377 Henin S. 429, 434 Henrard P. 713 Hesselmann 261 Hilgard E. W. 26, 50 Holmes R. M. 437 Homutescu V. 867 Huber Z. 210 Hulpoi N. 387, 630, 632,
724, 728, 729, 744 Hurmuzescu D. 46 Hussey O. 25
i
Iacobsen 36 Iakovlev P. N. 31 Iakubţev 88
Iakuşkin I. V. 15, 33, 176, 525, 536, 537, 538, 539, 540, 601, 712, 821, 822, 884, 898, 899, *903, 924 Iarovcenko V. V 925, 961 Iazagi Af. 875
Ilchievici C. 585, 594, 598, 625, 626, 628, 867,	886,
890 Ilin 154
Ilmeniev 434, 436 Imşeneţki A. A. 392 Ioan C. 260, 261
Ionescu de la Brad Ion 12, 21, 36, 37, 38, 46, 49, 427, 508, 509, 548, 626, 868 Ionescu E. 825 Ionescu Iuliana 879 Ionescu N. 571 Ionescu Mircea 322 Ionescu-Şişeşti G. 164, 326, 362, 496, 631, 744, 746, 762, 796 Ioniţă M. 415 Ismailski A. A. 640, 833 Ivanenko D. D. 186 Ivanikov V. F. 821 Ivanov I. F. 31 Iversen 742
J
Jadko 224 Jarkov S. P. 284 Jejel G. N. 233 Jitaru P. 216 Joung R. A. 694 Jovmir Gh. 894 Jura E. 415, 917
K
722, Kacinski A. N. 133, 145, 146, 162, 462, 851 Kalinkevici A. F. 800 Kamienski F. M. 390 Kappen H. 675 Karpenko A. N. 840 Kasai Z. 186 Kaspirov A. I. 430 Kaverznev Afanasi 23 Kedrov-Zihman D. K. 197 Kertscher F. 751 Kicighin A. A. 221 Kirniţki B. T. 589 Kiselev A. N. 320, 410 Kisselbach 126 Klecikovskaia V. K. 326 Klecikovski V. M. 186, 796, 802, 810 Klingen I. N. 579 Koenov G. 684, 685 Komov I. I. 560 Koppen 257, 258, 259
Kojevnikova A. N. 197 Kolosov I. I. 174}
Komov I. I. 332 Kondraşev 125, 145, 158, 160, 257
Konev V. N. 885 Kononova M. M. 333 Konopi K. 43 Konstantinov 427 Kopernik N. 13 Korenkov D. A. 663, 676 Kossovici P. 28, 337 Kossuţhany 48 Kostîcev P. A. 28, 333, 404, 435, 579, 640 Kovda V. A. 29, 498 Krainski A. P. 436 Krantz H. 733 Krasilnikov N. A. 385 Krasnikov 436 Kreibig Lâjoş 918, 923 Kudreavţeva 107 Kursanov A. L. 71, 107, 186, 221, 236, 237, 239, 241, 321, 749
L
Ladîghin I. I. 704, 780 Lamarck Jean Baptiste 23 Lang 259, 260, 261 Laskevici G. I. 714 Laurent E. 377 Lawes John Bennett 22, 23, 553, 558 Lawrence T. 234 Lawton K. 833 Lazarev N. 789 Lebediantev A. N. 326, 671 Lebedev A. F. 164 Lemmerman 760 Lenin V. I. 562 Lesage P. 222
Liebig Justus von 22, 29, 553, 558, 559, 568, 569 Lipman 24
Lîsenko T. D. 12, 31 32, 33, 82, 97, 98, 433, 541, 640, 929, 949
1008
Litinsky T. 684 Liubcenko M. A. 589 Lixandru Gh. 867 Lomikovski V. I. 508 Lozinski C. 572 Lohnis 24 Loose R de 700 Lundegardh H. 79, 107 Lungu I. 438, 441, 467, 583, 585, 598, 645, 860, 867, 882, 883, 888, 889, 939, 940
Lussac Gay 23 Lutkova I. N. 219 Lyon T. L. 379
M
Maercker 737 Magniţki K. P. 203 Magon 20
Maior G. 39, 41, 49, 868 Maior Ovid 49 Makarova 710 Malenev F. E. 209 Malţev T. S. 582, 939, 940, 943
Mamcenkov I. P. 720, 737, 738 Man S. 813 Mannes 739
Manninger G. A. 880, 918, 919, 922, 923 Manolescu G. 40 Marinesco Neda 219,	220,
221, 223 Mărgineanu 1. 573 Marinescu A. 955 Martonne Em. de 51, 245, 260, 261 Marx Karl 15 Mathieu de Dombasle 21 Mattingly G. E. G. 240, 242 Maţkov F. F. 820 Mavrodineanu R. 321 Maxim I. 888 Maximov N. A. 33, 76, 78, 85, 86, 97, 120, 121, 145, 147, 148, 160, 169
Mayer 261
Mazaeva M. M. 705 Mc. Lane W. I. 224 Medniş I. A. 820 Mehlich A. 181, 673 Melsted C. 946 Mendeleev D. I. 30, 227 Menin 893 Menkina R. A. 384 Miciurin I. V. 30. 31, 32, 85, 709 Miclea E. 690, 697 Middleton H. E. 303, 896 Mihăescu P. 44 Miliar C. E. 946 Milică C. 823 Minkevici I. A. 708 Mişustin E. N. 389 Mitscherlich E. A. 27, 133, 325, 326, 327, 427, 833 Moghilevski B. 75 Molisch 231 Molnar Ion 35 Morgenroth 895 Morozov I. 211 Mosolov V. P. 33, 413, 415, 590, 856, 885, 891, 892, 896
Mrazec L. 50, 51, 52 Munteanu-Murgoci G. 44, 49,
50,	51, 450, 451, 452 Munteanu P. ing. 128 Munteanu Vlad Cîrnu 39, 49, 319 Miintz 373
Mureşan P. L. 459, 497, 500 Muromţov G. N. 392 Myers H. E. 435
N
Nabokih 50, 51 Naidin P. G. 689 808 Naudin Ch. 222 Necşulescu E, 799 Neely J. A. 660 Negoescu C. 757, 894, Nekrasov P. A. 851, 892
Nehru S. S. 223, 224 Nemcinov A. 765 Nenarokov M. I. 589 Nesgorova J. A. 79 Nesterenko I. S. 861 Nicolaescu M. 826 Nicoleanu G. 41 Nicolic St. 794 Nikiforov 418 Nikitin B. L. 219 Nistor I. 799, 845 Norum E. B. 694 Noskov 85 Novikov A. E. 16 Nutt Cr. B. 946
O
Oancea C. 458 Oanea I. N.' 171 Obrejanu Gr. 494, 585, 598,
867
Obrucev V. A. 287 Oden S. 333, 340 Okuda A. 186 Olaru 208 Olăreanu D. 943 Olteanu Gh. 100 Oneglia 224
Oprea Cristache 438, 459, 497, 500
Opriş E. 415 Oprişan N. 785 Ordin A. P. 390 p
Panova E. N. 498 Papazoglu S. 438, 439 Partenie A. 857, 867 Pastac S. 221, 224 Pasteur Louis 24, 373 Pater Bela 44, 45 Păsăreanu V. 44 Pătrăşcanu N. V. 733, 736 Paulin 222, 224 Pavlov M. G. 560 Pavlovski G. 321, 323, 347 Peele T. C. 946 Peive I. P. 215, 709
Penck 259, 261 Peterburgski A. V. 320, 321, 354
Petyevich O. 712 Petreanu FI. 779 Petrescu A. 690, 697 Petrini E. 45 Petrov G. L. 886 Petro va A. N. 389 Pîntea C. 210, 214, 215, 232, 233
Pîrvu D. 572
Pocinog V. 867
Poenaru P. 36
Poiarkova 97
Poleviţki K. A. 840
Polînov B. B. 29
Poltoraţki D. M. 560, 561
Poni P. 46
Pop Emil 494
Pop I. 197
Pop L. 917, 940
Pop Victor 395
Popa Gherasim 846
Popeea FI. 331
Popescu Voiteşti I. 51
Poplavskaia 397
Popov V. 886
Popovăţ M. 321, 437, 462, 463 Popovici I. 814, 888 Popovici-Lupa N. O. 39, 40, 43, 49
Popovici Maximilian 43, 44 Porutki G. V. 210 Potop P. 825 Prasolov L. I. 28 Prettenhoffer E. 943 Preturin 737
Priadcencu Al. 529, 567 Prianişnikov D. N. 33, 126, 127, 180, 327, 353, 379, 672, 718, 727, 734, 737, 743, 753, 764 Prodan Iuliu 44, 45 Pronin 427
Protopopescu-Pache Em. 50,
51,	52, 53 Purvis E. R. 323
Index
R
Racinski V. V. 186 Radianu S. P. 41, 44 Rahr N. R. 748 Ramann E. 26, 51 Raney W. A. 899 Ratner E. I. 174, 691 Reeve Aldrow 712 Reith J. W. S. 803 Renner W. 434 Ricioni B. 224 Richmond T. E. 770 Richter A. A. 819 Rode A. A. 169, 170 Roemer Th. 27, 78, 721. Roman Corneliu 39, 45, 49, 319
Romanovici AL 529, 567 Romankievici I. 743 Roşa D. 941 Roşea E. 867 Roşu Gh. 867 Rotmistroff V. G. 160 Rozov L. P. 498 Ruhmkorff V. G. 225 Russell J. C. 152, 945 Russell John E. 27, 214, 337, 383, 416, 435, 658 Russell E. W. 895
S
Safta 1. 45
Saidel Teodor 50, 51, 52, 53, 311, 316, 329, 347, 350, 498 Salter R. M. 749 Samber N. G. 498 Samoilă Z. 729 Samoilov I. I. 690, 693, 781 Sandu-Aldea C. 39, 40, 43 Saru Natalia 214 Sauchelli Y. 690, 694 Saveson I. L. 899 Savinov 436, 443 Sayre J. D. 176 Sălăgeanu N. 749, 214, 236 Săndoiu D. C. 340, 405, 438, 867, 875, 881, 883 Săulescu N. 352
1009
Săvulescu Alice 234 Săvulescu Traian 45, 100, 400, 402
Scharrer K. 208 Schăfler S. 373, 385 Scheffer F. 78, 721 Schiopu B. 574 Schloessing Th. 29, 332, 373, 377
Schmuck A. A. 333 Schorler 384 Schucht 51 Seeland E. 234 Sekera 427
Serres Olivier de 21, 433 Schantz H. L. 125, 154 Shelnski H. L. 234 Sibirţev N. M. 28, 49 Sigmond A. A. J. de 52 Silvestre G. 758 Simionescu I. 46 Simota H. 149, 155 Sîrbu Gh. 681, 785 Skorina S. A. 337 Skvorţov I. M. 34, 525, 539, 582, 583, 586, 601, 841, 854, 857, 862, 891, 905 Slavov A. V. 217 Slehuski H. L. 234 Sluşanski H. 653, 674 Small 25
Smirnov P. I, 798 Sobolev 113 Sokolov A. V. 584 Sokolov N. A. 88, 107, 113, 126, 188, 528, 886 Sokolov I. K. 15, 34 Sokolovski 427 Soloviev	B.	F. 588,	685
Sovietov	A.	V. 30,	560, 579
Soxhlet 29 Sparaw A. H. 234 Speşnev 222 Spirescu	M.	458
Sprengel	K.	332
Staicu I. 162, 459, 497, 500, 501, 681, 812,	872,	875,
880, 883, 897, 941
f>4— Agrotehnica
1010
Stancu M. 888 Stebutt A. 26, 486 Stephen J. T. 703 Stingă N. 494 Stoklasa J. 107, 385, 784 Storojeva M. M. 714 Stranski Ivan 27. 341, 429 Stremme H. 454 Sturza Mihaiî 36 Szoverdi Fr. 923
ş
Şarpe N. 821 Şerbănescu I. 458 Şerbănescu N. 572, 585, 598 867, 875 Şestakov A. G. 197, 706, 770 Şkolnik M. I. 209, 709, 710, 711, 712, 714 Ştefanic G. 786 Ştefănescu Dumitru 1. 41, 42
T
Taindel A. 594, 886, 890 Tălăşescu A. 680 Thaer Albrecht 21, 23, 332, 557
Thorne C. E. 739 Timariu Gh. 511, 516, 532, 571, 572, 598, 646 Timireazev K. A. 30, 75, 125, 640
Timofeev 436 Timoşenco A. 210 Tipografu D. 35 Tiulin 410, 418, 436
Agrotehnica
Tiurin I. V. 29, 320, 333 338, 339, 434 Todorovici D. B. 834 Tomassi G. 317 Trandafirescu Th. 418 Traşkina M. 886 Treitz 51
Truffaut S. 221, 224 Trusov A. S. 333 Turk L. M. 946 Tîţîn N. V. 31, 32
V
Vaganov A. P. 820 Valuţă Gh. 100, 713 Valuţă Ioana 326 Van den Hende 700 Varga I>. 372, 384 Vasilieva N. G. 819 Vasiliu A. 145, 146, 531, 583, 638, 645, 858, 887, 888, 894 Vasiliu Haralamb 46, 47, 210 Velican V. 713, 775, 875 Vernadski D. G. 28, 229 Verşinin 427
Vilenski D. G. 29, 404, 407, 420, 851 Viliams V. R. 18, 21, 28,
33,	4^ 00 O	, 111,	121,	123,
125,	172,	198,	283,	284,
295,	297,	330,	333,	337,
362,	364,	399,	404,	412,
413,	427,	428,	431,	435,
436,	443,	454,	462,	464,
477,	481,	484,	499,	533,
534,	547,	548,	550,	551,
552,	553,	554,	564,	565,
569,	580,	582,	585,	591,
592,	593,	596,	631,	640,
644,	730,	740,	840,	855,
857,	859,	871,	897,	901,
907,	921,	929,	936
Vinogradova H. G.	213
Vinogradski S. N.	24,	373,
392 Virgiliu 41 Vîsoţki G. N. 170 Vlasiuk P. A. 210,	234,	710
Volikov A. I. 266 Vorobiov S. A. 320, 410, 584
w
Way T. 343 Wahnschaffe 51 Waksmann 24, 333 Weir W. W. 544 Whiting A. L. 770 Wilfarth H. 377 Williams C. G. 897 Wolf E. 558, 721 Wollny E. 29, 80, 333, 404, 416, 427, 895
Y
Young A. 894
z
Zaboloţki T. M. 661 Zaharia Al. 48 Zaharov 404, 418, 421 Zaikevici A. E. 30 Zamfirescu N. 216, 713 Zână E. 881 Zielstorff-Keller 737 Zurhovski H. 684
TABLA DE MATERIE
Pag.
Prefaţa ...............................................................................	5
P a r t e a I
CARACTERUL ŞI CUPRINSUL ŞTIINŢEI AGRICOLE. LOCUL ŞI	CUPRINSUL
AGROTEHNICII. DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI AGRICOLE (pag. 9)
Capitolul I. Caracterul şi cuprinsul ştiinţei agricole sau agronomiei.
Locul şi cuprinsul agrotehnicii ................................................	11
§	1.	Definiţia ştiinţei agricole. Legătura între ştiinţă şi practică.................	11
§	2.	Diviziunea ştiinţei agricole. Locul şi definiţia agrotehnicii.	Legătura	ei.cu celelalte discipline. Cuprinsul agrotehnicii ..........................................	.....	11
§ 3. Metode de cercetare şi interpretare ..............................................	17
Capitolul II. Dezvoltarea ştiinţei agricole....................................	.	.	...	.	.	20
§ 1. Ştiinţa agricolă în diferite ţări................ ..............................• • •	20
§ 2. Ştiinţa şi tehnica agricolă în Rusia şi U.R.S.S............................	27
Capitolul III. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii agricole în Romînia şi R.P.R.	35
§	1.	începuturile.....................................................................	35
§	2.	Ion Ionescu de la Brad şi P. S. Aurelian .......................................	30
§	3.	Şcoala centrală de agricultură de la Herăstrău şi Staţiunea	agronomică centrală
ca centre ale ştiinţei agricole.............. ..................................	39
§	4.	Alţi agronomi care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei agricole ..............	41
§	5.	Academia de înalte studii agronomice din Cluj ..................................	44
§	6.	Facultatea de agronomie a Universităţii din Iaşi ...............................	4(>
§	7.	Institutul de chimie agricolă al Universităţii din Bucureşti	............	48
§	8.	Societatea inginerilor agronomi ................................................	48
§	9.	Dezvoltarea ştiinţei despre sol. G. Munteanu-Murgoci,	întemeietorul	pedologiei romîneşti 			49
§ 10. Instituţiile de astăzi care au misiunea de a dezvolta ştiinţa agricolă...........	54
64*
Agrotehnica
Partea a Il-a
Pag.
FACTORII VIEŢII PLANTELOR SAU FACTORII DE VEGETAŢIE (pag. 69)
Capitolul I: Viaţa plantelor.............................................................	71
Capitolul II: Lumina ca factor de vegetaţie..............................................	75
§	1.	Importanţa luminii pentru viaţa plantei şi pentru viaţă în general. Modul cum
se utilizează energia luminoasă de către plante ..................................	75
§	2.	Interdependenţa luminii cu ceilalţi factori de vegetaţie..........................	78
§	3.	Mijloacele agrotehnice de a mări utilizarea luminii de către plante ..............	80
§	4.	Stadiul de lumină al plantelor. Fotoperiodismul...................................	81
§	5.	Localizarea reacţiunii fotoperiodice. Integrarea reacţiunii fotoperiodice în timp scurt.
Legătura dintre stadiul de lumină şi stadiul de	iarovizare........................	85
Capitolul III: Căldura ca factor de vegetaţie............................................	88
§	1.	Relaţiile plantelor cu căldura ...................................................	88
§	2.	Căldura solului ..................................................................	89
§	3.	Căldura din aer şi căldura din sol în raport cu cerinţele plantelor cultivate . .	95
§	4.	Stadiul de iarovizare al plantelor................................................	97
Capitolul IV: Aerul ca factor de vegetaţie...............................................	102
§	1.	Compoziţia aerului din atmosferă şi din sol. Capacitatea de aer a solului. Aerul
şi viaţa vegetală ................................................................	102
§	2.	Rolul specific în viaţa plantei al diferitelor componente ale aerului ............	105
§	3.	Mişcarea aerului. Schimbul aerului din sol cu aerul atmosferic. Adsorbţia aerului
la suprafaţa particulelor de sol..................................................	112
§	4.	Reglarea regimului de aer din sol prin mijloace agrotehnice ......................	114
Capitolul V: Apa ca factor de vegetaţie . <..............................................	117
§	1.	Rolul apei în viaţa plantei ......................................................	117
§	2.	Rolul apei în formarea şi evoluţia solului .......................................	123
§	3.	Cum se exprimă şi cum variază consumul de apă al plantelor, în raport cu
condiţiile de mediu şi cu măsurile agrotehnice ...................................	124
§	4.	Formele apei din sol. în ce măsură diferitele forme de apă pot fi folosite
de plante ........................................................................	130
§	5.	Apa higroscopică .................................................................	132
§	6.	Apa peliculară şi apa capilară ...................................................	136
§	7.	Apa gravitaţională. Infiltrarea. Permeabilitatea .................................	141
Tabla de materie	1013
Pag.
§ 8. Provizia momentană de apă. însuşirile hidrofizice ale solului ...............^......	144
§ 9.	Dinamica apei în sol: pătrunderea, mişcarea	şi	pierderile de apă. Mijloacele
agrotehnice de a împiedica pierderile	.............................	160
Capitolul VI: Substanţele minerale ca factori de vegetaţie...............................	172
§ 1.	Hrana minerală a plantelor ........................................................	172
§ 2.	Azotul sub formă de compuşi organici	şi	minerali ........................	177
§ 3.	Fosforul ..........................................................................	18v>
§ 4.	Potasiul...........................................................................	U)1
§ 5.	Calciul ...........................................................................	1%
§ 6.	Alte macroelemente necesare plantelor	...................................	200
§ 7. Microelementele şi ultramicroelementele ..................... . . . ........,.......	208
Capitolul VII: Electricitatea şi radioactivitatea în raport cu planta ......	218
§ 1.	Electricitatea în sol	şi	plantă	..........................................	.......	218
§ 2.	Radioactivitatea ..................................................................	226
§ 3.	Izotopii radioactivi	ca	mijloc	de	cercetare ......................................	235
Partea a 111-a
MEDIUL DE VIAŢĂ AL PLANTELOR. CLIMA ŞI	SOLUL CA SINTEZE ALE
TUTUROR FACTORILOR DE VEGETAŢIE (pag. 243)
Capitolul I: Clima şi raporturile ei cu vegetaţia	................	.......	245
§ 1. Definiţie. Factorii determinanţi ai climei ..........* . r...................... . . . .	245
§ 2.	Elementele climei	...........................................................	249
§ 3.	Caracterizarea sintetică a climatelor .............................................	256
§ 4.	Clime aride şi clime umede.........................................................	259
§ 5.	Hărţi climatologice şi hărţi meteorologice.	Prevederea	vremii ................	262
Capitolul II: Clima în R.P.R.............................................................	265
§ 1.	Factorii determinanţi .............................................................	265
§ 2.	Elementele climei în R.P.R.........................................................	268
§ 3.	Zonele climatice din R.P.R.........................................................	278
Capitolul III: Solul ca mediu indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.........................................................................	283
§ 1.	Ce este solul .....................................................................	283
§ 2.	Factorii care influenţează evoluţia	şi	diferenţierea	fertilităţii , . .........	285
1014
Agrotehnica
Pag.
Capitolul IV: Alcătuirea granulometrică sau textura solului ................................	800
§ 1.	Elementele mecanice sau fizice care alcătuiesc solul şi rolul	fiecăruia ..............	300
§ 2.	Clasificaţia solurilor după textură . . ...............................................	306
Capitolul V: Compoziţia	şi însuşirile	chimice ale solului ......................	315
§ 1.	Compoziţia chimică a părţii minerale a solului ........................................	315
§ 2.	Materia organică. Humusul .............................................................	330
§ 3.	Complexul adsorbtiv. Procesul de adsorbţie şi schimbul de	baze în sol ....	343
§ 4.	Reacţia solului........................................................................	348
§ 5.	Capacitatea de oxidare şi de reducere a solului .......................................	357
§ 6.	Migrarea soluţiei de sol şi a dispersiilor coloidale. Levigarea. Degradarea.
Progradarea. Podzolirea. Salinizarea..................................................	358
Capitolul VI: Biologia solului şi fertilitatea .............................................	368
§ 1.	Activitatea microorganismelor, descompunerea materiei organice.........................	368
§ 2.	Circuitul azotului ....................................................................	371
§ 3.	Acţiunea bacteriilor asupra altor componente ale solului ..............................	382
§ 4.	Activitatea microorganismelor ca indicator al fertilităţii.............................	384
§ 5.	Alte microorganisme din sol: algele, actinomicetele şi ciupercile .....................	385
§ 6.	Relaţiile dintre microorganisme şi adaptarea microorganismelor la modificările mediului................................................................................	391
§ 7.	Animalele din sol şi rolul lor ........................................................	393
§ 8.	Plantele superioare. Comunităţile vegetale ............................................	396
Capitolul VII: Structura	solului.................................................	404
§ 1.	Ce este structura. Cum se caracterizează ..............................................	404
§ 2.	Cum se formează structura .............................................................	411
§ 3.	Clasificarea formelor de structură ....................................................	418
§ 4.	Cercetarea structurii .................................................................	421.
§ 5.	Importanţa structurii pentru agricultură ..............................................	426
§ 6.	Procesele prin care se strică structura ...............................................	429
§ 7.	Menţinerea şi refacerea structurii prin măsuri agrotehnice	...................	482
§ 8.	Cercetări asupra structurii solurilor din R.P.R........................................	437
Capitolul VIII: Solurile	din R.P.R.........................................	4o0
§ 1.	Solurile	din	zona	de stepă	........................................................ 4ot)
§ 2.	Solurile	din	zona	de silvostepă	................................................	462
§ 3.	Solurile	din	zona	forestieră	cu	veri	calde..........................................	469
§ 4.	Solurile	din	zona	forestieră	cu	veri	mai	răcoroase	..............	473
Tabla de materie
1015
Pag.
§	5.	Solurile din zona forestieră rece sau zona podzolică ....................	47(5
§	6.	Solurile din zona golurilor de munte sau a păşunilor alpine	........	484
§ 7. Solurile intrazonale .......................................................... ...	485
Partea a IV-a ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞI ASOLAMENTELE (pag. 505)
Capitolul I:	Organizarea teritoriului..........................................	507	'
§	1.	în ce constă şi care este scopul organizării teritoriului........................	507
§	2.	Lucrări pregătitoare în vederea întocmirii proiectului de	organizare a teritoriului ......................................................................		511
§	3.	întocmirea proiectului de organizare a teritoriului .....................	514
Capitolul II: Asolamentul general......................................................	522
§ 1. Definiţia, scopul şi necesitatea asolamentului ................................... .    .	522
§	2.	Principii de întocmire a	asolamentului ...........................................	527
§	3.	Locul fiecărei grupe de	plante în asolament......................................	532
§	4.	Evoluţia asolamentelor ..................................................	540
§	5.	Asolamentul cu alternarea culturilor ........................................	556
§	6.	Problema asolamentului în R.P.R..........................................	570
Capitolul III: Asolamentul cu ierburi	perene...............................	570
§	1.	Sola înierbată ca element caracteristic al asolamentului cu ierburi perene......	570
§	2.	Tehnica înfiinţării şi îngrijirii solei înierbate ......................587
§	3.	Raionarea amestecurilor	de leguminoase şi	graminee perene în R.P.R. ......	594
§	4.	Utilizarea agrotehnică a	solei înierbate ......................................... .	596
§	5.	Aplicarea asolamentului	agricol cu ierburi	perene ...............................	590
§	6.	Asolamente agricole raţionale fără Ierburi perene, dar cu solă	săritoare de lucernă	60?
§	7.	Tranziţia de la asolamentul vechi la un asolament nou şi	registrul istoric al
cîmpului ......................................................................  .	613
§	8.	Integrarea în asolament a sistemului de lucrare a solului şi	de aplicare a îngrăşămintelor ...................................................................		GIG
C a p i t o 1 u 1 IV. Asolamentul furajer. Asolamentul de protecţie. Conveierul
verde. Asolamente speciale...............................................	019'
§	1.	Asolamentul furajer......................................................	019
§	2.	Asolamentul furajer de protecţie.........................................	622
§	3.	Conveierul verde sau banda rulantă verde ................................	624
§	4.	Asolamente speciale .......e.............................................	628
Capitolul V:	Complexul	Dokuceaev-Kostîcev-Viliams	sau	sistemul	de
agricultură cu ierburi...................................................	640
1016
Agrotehnica
Partea a V-a
Pag.
ÎNGRĂŞĂMINTELE (pag. 649)
Capitolul I: îngrăşăminte minerale şi îngrăşăminte organice industriale 651
Generalităţi .........................................................................	651
A.	îngrăşăminte azotate ..............................................................	652
§ 1.	îngrăşăminte	purtătoare	de	azot	nitric	.....................................	652
§ 2.	îngrăşăminte	purtătoare	de	azot	amoniacal ...................................	655
§ 3.	îngrăşăminte	purtătoare	de	azot	nitric	şi	amoniacal .........................	660
§ 4.	îngrăşăminte	cu azot amidic ...................................................	664
§ 5. îngrăşăminte azotate reziduale...................................................	668
§ 6. îngrăşăminte azotate organice sintetice .........................................	669
B.	îngrăşăminte fosfatice.............................................................	670
§ 1. îngrăşăminte fosfatice greu solubile ............................................	670
§ 2. îngrăşăminte fosfatice mijlociu solubile.........................................	674
§ 3. îngrăşăminte fosfatice uşor solubile ............................................	677
§ 4. îngrăşăminte combinate de fosfor, azot şi potasiu ...............................	678
§ 5. Guano-uri........................................................................	679
C.	îngrăşăminte potasice .............................................................	681
§ 1. Săruri potasice naturale ........................................................	681
§ 2. Săruri potasice preparate .......................................................	682
§ 3. Cenuşa ..........................................................................	684
D.	îngrăşăminte granulate ............................................................	686
§ 1. însemnătatea granulării îngrăşămintelor minerale şi modul de preparare a
lor .............................................................................	£86
§ 2. Efectul îngrăşămintelor	granulate ...............................................	690
§ 3. întrebuinţarea îngrăşămintelor granulate ........................................	692
Capitolul II: îngrăşăminte indirecte sau amendamente. îngrăşăminte
pentru cazuri speciale. îngrăşăminte	cu	microelemente......	699
§ 1. Amendamente cu calciu pe soluri acide ...........................................	699
§ 2. Amendamente pe soluri alcaline ................................................... •	704
§ 3. îngrăşăminte pentru cazuri speciale .............................................	705
§ 4. îngrăşăminte cu microelemente ...................................................	709
Capitolul III: îngrăşăminte organice .................................................
A.	Gunoiul de grajd (bălegarul)	şi	urina .............................................	716
§ 1. Importanţa. Compoziţia gunoiului de grajd	.....................	716
§ 2. Fermentarea gunoiului de grajd ..................................................	723
§ 3. Metode de fermentare a gunoiului de grajd.	Comparaţie între valoarea fertili-
zantă a gunoiului de grajd diferit fermentat.	Măsuri pentru reducerea pierderilor de azot în timpul fermentării 		732
§ 4. întrebuinţarea gunoiului de grajd ...............................................	740
§ 5. Urina şi mustul de gunoi de grajd................................................	751
Tabla de materie
Pag.
B.	Alte îngrăşăminte organice naturale................................................	756
§ 1.	Gunoiul de păsări (găinaţul) . ....................................................	756
§ 2.	Paiele întrebuinţate ca îngrăşămînt................................................	756
§ 3.	Gunoiul artificial ................................................................	758
§ 4.	Compostul..........................................................................	768
§ 5. Turba ..............................................................................	764
§ 6.	Fecalele şi apele uzate de canalizare .............................................	765
§ 7.	îngrăşămintele verzi ..............................................................	767
Capitolul IV: îngrăşăminte bacteriene....................................................	776
§	1. Generalităţi ........................................776
§ 2. Nitraginul..........................................................................	, 777
§	3. Azotobacterinul (azotogenul) ............................ .	781
§	4. Fosforobacterinul ................................	786
§	5. Silicobacterinul.................................	788
§	6. Îngrăşămîntul bacterian AMB ...........................	789
Capitolul V: Modul de aplicare a îngrăşămintelor. Problema aplicării
îngrăşămintelor în R.P.R.....................................................	791
§ 1. Generalităţi în legătură cu administrarea îngrăşămintelor. Amestecul îngrăşămintelor minerale ..........................................................................	791
§	2. îngrăşarea înainte de semănat şi maşinile folosite la răspîndirea îngrăşămintelor 795
§ 3. îngrăşarea în timpul semănatului şi maşinile folosite ...............................	799
§ 4.	îngrăşarea în cursul vegetaţiei sau îngrăşarea	suplimentară .......................	808
§ 5.	îngrăşarea suplimentară extraradiculară.............................	.	.	......	819
§ 6.	Problema aplicării îngrăşămintelor şi amendamentelor	în	R.P.R. . .	........	824
Partea a Vl-a
LUCRAREA SOLULUI (pag. 829)
Capitolul I: Aratul ..................... ................................................ .	831
§	1.	în ce constă şi care sînt efectele	aratului ..........................	831
§	2.	Diferite maşini şi unelte cu care	se execută aratul ......................	836
§	3.	Modul cum se execută arătura	...............................	846
§	4.	Reguli generale ale aratului ....................................................	850
§	5.	Lucrarea ţelinelor ..............................................................	853
§	6.	Ogorul negru.....................................................................	861
§	7.	Dezmiriştirea ...................................................................	868
§	8.	Arăturile de Vară (ogoarele de vară) ............................................	872
§	9.	Ogorul ocupat şi semiogorul .....................................................	884
§	10.	Arăturile de toamnă (ogoarele de	toamnă) ...........................	890
§	11.	Arăturile de primăvară ..........................................................	902
§	12.	Calitatea arăturii. Elementele de	care depinde. Modul cum se judecă..............	903
Agrotehnica
Pag.
Capitolul II: Lucrările solului după arat...............................................	907
§ 1.	Nivelarea	şi grăpatul ...........................................................	907
§ 2.	Lucrarea	cu cultivatorul .......................................................	916
§ 3.	Lucrarea	cu tăvălugul ..........................................................	921
§ 4.	Lucrarea	cu rariţa şi cu prăsitoarele ..........................................	930
Capitolul III: Sisteme şi metode noi de lucrare	a	solului..............	93G
§ 1.	Sistemul	agrotehnic T. S. Malţev ...............................................	936
§ 2.	Lucrarea	solului cu strat vegetal protector	.............................	943
Capitolul IV: Comparaţie între tracţiunea animală	şi	cea mecanică 950
Tractoarele folosite în agricultura R.P.R........................................	950
§ 1.	Tracţiune animală şi	mecanică ....................................................	950
§ 2.	Tractoarele folosite în agricultura	R.P.R.........................................	952
§ 3.	Descrierea celor mai	folosite tractoare	în R.P.R..................................	952
Capitolul V:	Sistemul	de	lucrări	pentru	semănăturile	de	toamnă	şi	de
primăvară ........................................................ ..............	956
§ 1.	Sistemul	lucrărilor pentru semănăturile	de toamnă...............................	956
§ 2.	Sistemul	de lucrări pentru semănăturile	de	primăvară ........................	960
încheiere ..............................................................................	964
Bibliografie ...........................................................................	965
Index alfabetic ........................................................................	992
m
ERATA
Pag.	Rînd	în	loc	de:	Se	va	citi:
103	2	de	jos	bazei	fazei
143	6	de	jos	absorbţie	adsorbţie
155	4	de	sus	absorbţie	adsorbţie
163	tabel col. 4	9,680	9 680
181	14	de sus	(NH4)2P04	(NH4)3P04
188	1	de sus	(P04H2)	(P04H2)
190	4	de jos	Ca3(PO)4	Ca3(P04)2
191	3	de sus	(NH4)2P04	(NH4)2P04H
218	7	de jos	diferite	dificile
250	15	de sus	6°	5°
279	4	de jos	poieniţe	poieniţe
317	nota de subsol	Tamassi	Tommasi
331	16 de jos	12,5-13,5; şi 14-15;	12,5-13,5:1; şi 14-15: 1;
344	fig. 44, schema	P04	;	S04	;Na^~+	P04	;	S04	;	Na“*~
345	11	de jos	absorbtiv	adsorbtiv
363	6	de jos	brun-roşcat	brun
383	5	de sus	transformare	hidratare
390	1	de jos	polizaharurile	polizaharidele
405	8	de sus	depindea	depinde
452	9	de sus	învăluit	învălurat
465	1	de sus	inferior	mijlociu
547	1	de sus	se putea	nu se putea
553	15	de jos	după aceea,	aceea, după
580	5	de sus	mulţi	mulţi ani,
654	2	de jos	+ NOa + 2NO	+ HaO + 2NO
656	13	de sus	+ NH3 -►	+2 NH3 -►
668	tabel col. 1 rîndul	1
de sus	N
673	nota de subsol	A. Mehling	A. Mehlich
676	4	de sus	+ CaCl2 +	+ 2CaCl2 +
676	9	de	jos	[Ca3(P04)2] 3CaF2	[Ca3(P04)2]3-CaF2
697	tabel col. 4 şi 6	5,943; 1342	5 943; 134,2
705	6	de sus	absorbţie	adsorbţie
765	10	de jos	mari de	mari, adică de
832	8	de jos	identică	asemănătoare
835	15	de	jos	+ COaH2 =	+ C02 + 2H20 =
982	19	de sus	secţiei	secetei
989	13	de sus	Tuncin	Turcin
1007	col. 3 rîndul 8 de jos	562	568
c. 252—Agrotehnica