Coordonatorul colecţiei: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române Redactor: IOANA CRACĂ Tehnoredactor: LILIANA KIPPER ACEASTĂ CARTE A APĂRUT CU SPRIJINUL MINISTERULUI CULTURII Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC ISBN 973-9436-69-2 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN” ETYMOLOGICA ANDREI AVRAM Probleme de etimologie ţJI univers enciclopedic Bucureşti, 2000 INTRODUCERE Volumul de faţă cuprinde rezultate pe care le-am obţinut, de-a lungul a trei decenii, în cercetări consacrate, exclusiv sau în parte, etimologiei limbii române. Unele dintre contribuţiile din paginile următoare sunt de mici dimensiuni — ca şi notele reunite în volumul apărut cu trei ani în urmă (Avram, CE) — şi au ca obiect originea câte unui cuvânt. Altele sunt mai întinse şi au un caracter complex, în două sensuri: pe de o parte, sunt avute în vedere seni de cuvinte care au o trăsătură comună: pe de altă parte, propunerea anumitor soluţii etimologice este legată de clarificarea, prealabilă sau în paralel, a unor probleme privitoare la fonetica (istorică şi descriptivă) a limbii române, formarea cuvintelor, aspecte ale istoriei vocabularului, raportul dintre graiuri şi limba literară etc. într-un articol intitulat Etymologie collective (publicat în Linguistique contemporaine. Hommage ă Etic Buyssens, [Bruxelles, 1970], p. 83-86), Alexandru Graur a prezentat numeroase fapte din domeniul etimologiei limbii române care vin în sprijinul afirmaţiei următoare: „fhistoire d’un mot peut etre eclairee par ce qui s’est passe autour de lui, par le comportement d’autres mots auxquels il est rattache d’une maniere ou d’une autre“ (p. 84). întrucât un cuvânt dat are „în jurul lui“ unităţi de acelaşi tip cu care posedă în comun fie trăsături formale (fonetice, morfologice sau referitoare la formarea cuvintelor), fie semantice, fie de ambele feluri (vezi şi Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 72-73, şi bibliografia citată acolo), se înţelege că metoda etimologiei colective este aplicabilă în situaţii foarte variate. Este şi cazul situaţiilor în 5 care se află seriile de cuvinte examinate, din punct de vedere etimologic, în prima parte — cea mai întinsă — a volumului de faţă. Primul studiu are un titlu care anunţă un subiect de fonetică istorică a limbii române şi se încheie cu formularea unei legi fonetice: atunci când erau precedate de o consoană nazală, vocalele latineşti [e], [6], [â] s-au nazalizat şi s-au închis şi înainte de [nn], [m] sau [mm], deci nu numai înainte de [n] (simplu) sau de grupurile [n] + consoană, [m] + consoană orală, cum se ştia de mult (recunoscând această nouă lege ca atare, Rodney Sampson, „The Slavonie and East European Review“ 73,1995,4, p. 603, admite, implicit, argumentarea noastră: „the double presence of nasality evidently had the cumulative effect of causing the vowel to undergo full nasalization“). Fără a fi însă câtuşi de puţin în contradicţie cu titlul studiului, o parte însemnată a conţinutului acestuia aparţine domeniului etimologiei, dat fiind că, în mod necesar, concluzia referitoare la condiţiile nazalizării şi închiderii celor trei vocale menţionate se întemeiază în mare măsură pe ceea ce se poate stabili cu privire la originea unui grup de cuvinte printre care se numără nimeni, nume, nun şi mult discutatul îmmă (în aromână irnă). Propunând o etimologie a acestuia din urmă, am făcut apel şi la argumente ce ne-au condus la abordarea unor probleme de principiu puse de aşa-numitele „Lallworter“ (cuvinte specifice limbajului folosit de adulţi atunci când se adresează copiilor; de exemplu, papa, nani), care, în orice limbă, ocupă o poziţie aparte din punct de vedere etimologic. Criterii formale (trăsături fie ale prototipurilor, fie ale cuvintelor actuale), inclusiv referitoare la derivarea (sau aparenta derivare) cu prefixe, stau la baza grupării în serii de unităţi lexicale care sunt examinate în bloc în alte patru dintre contribuţiile din prima parte a volumului, cu puncte de plecare în câteva observaţii făcute de Al. Graur (vezi articolul menţionat mai sus şi, mai pe larg, Graur, ER, p. 18-27). Spre deosebire de acest cercetător, care explică prin disimilare cazurile de tipul covârşi (se trimite, între altele, la ser. povfsiti; înlocuirea cu o velară a labialei [p] s-ar datora prezenţei unei alte labiale la iniţiala silabei următoare), credem că avem de a face cu un fenomen explicabil prin asemănarea, pe plan acustic, între [p] şi [k] (amândouă consoanele sunt grave), asemănare care a provocat şi fenomenul opus celui semnalat de Al. Graur (de exemplu, cotaie > potaie). Constatând că s-au produs substituţii în ambele sensuri, am socotit că se 6 poate vorbi despre o fluctuaţie po- ~ co-. Comparabilă cu transformările po- > co- şi co- > po- este substituirea lui po- cu to-, pe care am ilustrat-o prin etimologiile a patru cuvinte. Substituirea cu [m] a unei consoane iniţiale , în cadrul unor formule rimate (sărac-mârac, techer-mecher etc.) a fost caracterizată de Al. Graur drept un procedeu introdus în româneşte din limba turcă (Graur, ER, p. 23). O origine orientală îi fusese, de fapt, atribuită acestui procedeu mai înainte, într-o lucrare pe care savantul citat n-a cunos-cut-o (Brînzeu, Reduplication). Reluând problema şi utilizând un material de fapte mai bogat, am încercat să arătăm că ne găsim în prezenţa unui fenomen mai complex decât pare la prima vedere şi am propus soluţii etimologice (complete sau măcar parţiale) cu privire la o serie de cuvinte al căror [m] iniţial actual, cu siguranţă sau foarte probabil, nu este consoana existentă în etimon. Am încercat, totodată, să dovedim că acest [m] nu se datorează întotdeauna unei influenţe a limbii turce şi că el nu s-a substituit unei alte consoane neapărat în cadrul formulelor rimate. Ulterior, într-un scurt articol, am reuşit, sperăm, să demonstrăm, că, împotriva a ceea ce susţine J. Kramer („Zeitschrift fur romanische Philologie“ 108,1992,1/2), între fenomenul din limba română al substituirii cu [m] a unei consoane iniţiale şi fluctuaţia [m] ~ [b] din unele dialecte romanice occidentale nu există nici o legătură. Grupate nu după asemănarea dintre ele sub aspect fonetic, ci după t apartenenţa lor la un anumit sector al vocabularului sunt cuvintele upra cărora ne-am oprit în studiul consacrat elementelor de origine italiană în terminologia nautică românească, dintre care unele sunt în măsură să ne îndrepte atenţia în direcţia problemei generale a opţiunii între o etimologie unică şi o etimologie multiplă. Trei dintre contribuţiile din acest volum au în comun faptul că, în argumentarea care însoţeşte propunerea sau respingerea unor etimologii, noţiunile de palatalitate şi palatalizare joacă un rol central. Am încercat să dovedim, de exemplu, că fv] din movilă nu este rezultatul unui fenomen de hipercorectitudine, adică al înlocuirii sunetului [g], care ar fi justificat etimologic, dar a fost evitat de vorbitori deoarece a fost considerat un rezultat al aşa-numitei palatalizări a labialelor. Am susţinut, de asemenea, că frânghie din limba literară nu poate fi explicat prin acceptarea în aceasta a unei particularităţi dialectale apărute ca efect ale aceluiaşi fenomen fonetic (lat.jimhria > *frimbia > rom. 7 frâmbie şi, apoi, frânghie y prin palatalizarea labialei [b], conform părerii curente). Pornind de la observaţiile lui S. Puşcariu asupra transformărilor de tipul boşog > bojoc („o metateză a foniei“; Puşcariu, Limba română II, p. 154), am arătat că prin metateza trăsăturii fonetice „palatalitate“ se explică forma unor cuvinte rămase fără etimologie în DLR (într-un caz, n-am ezitat să înlocuim cu această explicaţie pe cea dată tot de noi într-o contribuţie anterioară; vezi LR XXIV, 1975, 4, p. 288 = Avram, CE, p. 125-126). în paginile consacrate cuvintelor mălai, respectiv, mâzgă şi mizgui şi expresiei mii şi fărâme nu sunt discutate cuvinte numeroase, grupate după criterii fonetice sau de altă natură, dar şi acolo cercetarea are un caracter mai complex decât cel propriu, de obicei, unei simple note etimologice. Menţionăm aici doar faptul că încercării de a stabili originea lui mălai i se asociază observaţii asupra unui fenomen de fonetică istorică prin raportare la care se clarifică şi relaţia dintre lat. leo şi rom. leu, obiect al unor controverse în literatura de specialitate. Unităţile lexicale avute în vedere în studiul asupra originii unei serii de derivate de la moale — unele cu menţiunea „etimologia necu-noscută“ în DLR — au în comun trăsături atât formale, cât şi semantice, ceea ce, evident, decurge din însăşi apartenenţa lor la aceeaşi familie de cuvinte. Am căutat, între altele, să clarificăm, cu argumente mai ales de ordin semantic, unele chestiuni referitoare la mecanismul derivării cu sufixe şi credem că am reuşit să ilustrăm, mai simplu şi mai direct decât în alte cazuri, eficienţa metodei etimologiei colective: istoria câte unui cuvânt dintre cele examinate este, într-adevăr, „lumi-nată“ (cum spune Al. Graur) de cea a altora, de care se leagă, de data aceasta, prin baza comună (cum nu se întâmplă în cazul perechii formate din mâzgă şi mizgui, cuvinte neînrudite genetic, dar asemănătoare pe plan fonetic şi, ca urmare, susceptibile de a fi puse de vorbitori în legătură şi pe plan semantic). Cele 37 de note etimologice din partea finală a volumului conţin rezultate obţinute în cercetări asupra unor cuvinte neexplicate sau, după opinia noastră, explicate nesatisfăcător în DLR (contribuţiile noastre mai vechi sub formă de note au fost publicate în LR şi, cu câteva completări, republicate în Avram, CE, carte la care, când este cazul, facem trimiteri în paginile următoare). în una dintre note Cmodoran) am discutat mai multe cuvinte asemănătoare, sub aspect 8 { fonetic, cu cel din titlu, de care ne ocupasem într-o contribuţie anterioară (reluând chestiunea etimologiei şi întemeindu-ne pe o documentare mai amplă, am făcut precizările şi rectificările necesare, concretizate mai ales în identificarea, alături de modoran „bădăran44, a unui omonim al acestuia, cu sensul „ursuz44 si cu o origine diferită). In afara corectării unor greşeli de tipar, intervenţiile operate asupra versiunilor originale ale textelor se limitează, în general, la aspecte de ordin tehnic. Am crezut totuşi că este potrivit să eliminăm formulele „şi unele probleme de etimologie4' şi „în limba română44, care apăreau în titlurile mai multor articole (am indicat, la sfârşitul acestora, titlurile exacte şi — ca peste tot — locul de apariţie). în studiul despre elementele de origine italiană în terminologia nautică, tradus din franceză (ca şi primul studiu din volum), am înlocuit cu scurte definiţii echivalentele franţuzeşti ale acelora dintre cuvintele citate care denumesc noţiuni familiare doar specialiştilor în navigaţie. Notele etimologice, aranjate aici strict alfabetic, au apărut mai întâi în LR XLIV, 1995, 3-4 (manişcă, moară, modolău, modoran) şi 5-6 (mangul, mar bot in, măzălui, mâr solit, minciog, misclii, mozoli), XLV, 1996,1-6 (celelalte cuvinte cu m-), XLVII, 1998,1-2 (cuvintele cu f-). Hotărârea de a aduna într-un volum articolele şi notele din paginile următoare am luat-o la îndemnul lui Marius Sala, coordonatorul seriei Etymologica şi conducătorul colectivului de cercetători angajaţi în elaborarea Dicţionarului etimologic al limbii române. Sperăm că volumul de faţă va prezenta interes cel puţin pentru aceşti cercetători. 9 ABREVIERI Notă. Abrevierile reproduse din DLR şi neincluse în lista care urmează (de exemplu, Panţu, PI.) sunt explicate în partea introductivă a primului tom din seria nouă a dicţionarului (= Tomul VI, Litera M, 1965-1968). ALR = Atlasul lingvistic român. Publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. I = Partea I, de Sever Pop: I = voi. I, Cluj, 1938; 2 = voi. II, Sibiu/Leipzig, 1942. II = Partea II, de Emil Petro vi ci: 1 = voi. I, Sibiu/ Leipzig, 1940. ALR IISN = Atlasul lingvistic român. [Partea a II-a]. Serie nouă. [Material cules de Emil Petrovici. Redactor principal: Ioan Pătruţ, Bucureşti]: 3 = voi. m, 1961; 4 = voi. IV, 1965. Avram, CE = Andrei Avram, Contribuţii etimologice, Bucureşti, 1997. Bărbuţ, Dicţ. olt.- Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990. BIFR = „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»“, Iaşi, 1934-1947. BL = „Bulletin linguistique“, Bucureşti, 1933-1948. Borza, DE = Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, [Bucureşti], 1968. Brînzeu, Reduplication = Felicien Brînzeu, Un procede oriental qui exprime rapproximation ou Cemphase: la reduplication ă m• iniţial, în „Garp filolojileri dergisi“ (îstanbul Universitesi Edebiyat Fakiiltesi Yayinlan), 1947, p. 35-56. 11 Buchholz et CADE CDDE CDER CL DA Dayre et al DDA DERS DEX DLR DR DUR FC II Graur, ER al., WAD = Oda Buchholz, Wilfried Fiedler, Gerda Uhlisch, Worterbuch Albanisch-Deutsch, Leipzig, [1977]. = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească". Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea. Partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, [1926-1931]. = I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. Fasc I-IV. A — putea, Bucureşti, 1914. = Alejandro Cioranescu, Diccionario etimologica rumano, La Laguna, 1958-1966. = „Cercetări de lingvistică44, Cluj(-Napoca), 1956-1993. = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948. ., HSFR = J. Dayre, M. Deanovic, R. Maixner, Hrvatskosrpsko-francuski rjecnik. II. dopunjeno izdanje priredio R, Maixner, Zagreb, 1960. - Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macedo-rou-main) general et etymologique, [Bucureşti], 1963. = Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române. 1374-1600. [Redactor responsabil: Gh. Bolocan], Bucureşti, 1981. = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan44, DEX. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1996. = Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965-. = „Dacoromânia44, Cluj, 1921-1948. = Dicţionar ucrainean-român. [Redactor: Gheorghe Cocotailo], Bucureşti, 1964. = Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al Il-lea. Prefixele, de Mioara Avram et al. [Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram, Bucureşti], 1978. = Al. Graur, Etimologii româneşti, [Bucureşti], 1963. 12 Guţu, DLatR = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. Iordan, Stilistica = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944. Ivănescu, ILR = G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980. Jakobson, SWI = Roman Jakobson, Selected Writings. I. Phonological Studies, Haga, 1962. JIRS = „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumănisches Seminar) zu Leipzig44, Leipzig, 1894-1921. Kirâly, Contacte = Kirâly Francisc, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor româneşti de origine maghiară, Timişoara, 1990. Kis, încadrarea = Emese Kis, încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române, Bucureşti, 1975. LR = „Limba română44, Bucureşti, 1952-. Miklosich, Lexicon = Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslovenico-grae-co-latinum. Emendatum auctum, Viena, 1862-1865. MRSz = Magyar-român szdtăr. Dicţionar maghiar-român. [Redactor principal: Kelemen Bela], Bucureşti, 1961. NALR Oltenia = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu, Bucureşti: 3 = III, 1974; 4 = IV, 1980. Pascu, Sufixele = G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti/Leipzig/ Viena, 1916. Petit Robert = Paul Robert, Le Petit Robert I. Dictionnaire alpha-betique et analogique de la langue franţaise, redaction dirigee par A. Rey et J. Rey-Debove, Paris. [Nouvelle edition revue, corrigee et mise â jour pour 1984J. PEW = Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element. Mit Beriicksichtigung al Ier roman ischen Sprache n, Heilderberg, 1905. Puşcariu, Etudes = Sextil Puşcariu, Etudes de linguistique roumaine. Traduites du roumain a Toccasion du soixantieme anni-versaire de l’auteur,4 janvier 1937, Cluj/Bucureşti, 1937. 13 Puşcariu, Limba română II = Sextil Puşcariu, Limba română. Voi II. Rostirea, [Bucureşti], 1959. REW = W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Worterbuch. 3. vollstandig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, 1935. Rosetti, ILR 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVII-lea. Ediţie definitivă, [Bucureşti], 1986. RRL = „Revue roumaine de linguistique44, Bucureşti, 1956-. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice46, Bucureşti, 1950-. SDLR = August Seri ban, Dicţionar u limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neolo-gizmey provincializme). Ediţiunea întâia, Iaşi, 1939. SMFC = „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română44, Bucureşti, 1959-1972. Tamâs, EWUER = Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (unter Beriicksichtigung der Mundartwbrter), Budapesta, 1966. TDRG = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bucureşti, 1895-1925. Udrescu, Glosar = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967. 14 DESPRE TRATAMENTUL ROMÂNESC AL VOCALELOR LATINEŞTI ACCENTUATE PRECEDATE ŞI URMATE DE CONSOANE NAZALE 1. în studiile de fonetică istorică a limbii române s-a stabilit existenţa a două tratamente net diferite ale vocalelor latineşti accentuate urmate de consoane nazale: înainte de [n], [n] + consoană şi [m] + consoană orală vocalele fa], [e], [o] s-au închis (luna > lână, den-tem > dinte, bonus > bun); urmate de [m], de o nazală geminată1 sau de grupul [mn] cele trei vocale s-au menţinut ca atare, sau, în anumite condiţii, s-au diftongat (pomum > pom, annus > an2,pinna > peană > pană, somnus > somn). S-a observat însă că în câteva cuvinte vocalele accentuate care se găseau în ultima dintre cele două poziţii indicate mai sus (adică într-un context diferit de cel desemnat prin termenul poziţie n a z a 1 ă3) au devenit închise în limba română. Iată exemplele citate de obicei: nonnus > nun, nomen > nume, neminem > nime(ni) (lăsăm la o parte cazul lui inganno > îngân, dat fiind că [î] din silaba accentuată este datorat influenţei formelor în care [a] a fost alterat, normal, în poziţie neaccentuată; cf. îngânăm, îngânăm4). 1 Respectiv, de o nazală forte, provenită din vechea geminată (cf. Marius Sala, „Studia linguistica" XVII, 1963,1, p. 30-32). 2 După Anton B.l. Balotă, La nasalisation et le rothacisme |sic] dans Ies langues: roumaine et albanaise, Bucureşti. 1925, p. 98-100, în annus a avut loc nazalizarea, întocmai ca în campus (> câmp), deşi [a] din primul cuvânt nu s-a închis. 3 Vezi, de exemplu, Octave Nandris, Phonetique historique du roumain, Paris, 1963, p. 8: „La fermeture de a et sa velarisation ont lieu iorsqu’il se trouve en position nasale..., c’est-ă-dire suivi d’un n, n plus consonne ou m plus cons ... Ne forment pas position nasale: m, nn et 4 Puşcariu, Limba română II, p. 358. 15 Pentru nun s-a propus ca etimon probabil forma *nunnus, cu o vocală închisă apărută încă în latina orientală5; dacă această etimologie este corectă, termenul în discuţie trebuie eliminat din lista excepţiilor de la legile referitoare la tratamentul vocalelor accentuate urmate de consoane nazale. Prezenţa vocalei [u] în nume a fost explicată prin influenţa lui număr < lat. numerus6. O altă explicaţie face apel la rom. corn. *numerare (> v. dr. număra „a numi“7), din lat. nominare8. După A. Philippide trecerea de la [o] la [u] ar fi avut loc chiar în latină9. în sfârşit, unii au văzut în nume rezultatul unei confuzii, de dată latină, între nomen şi numen10. Cât despre nime(ni) s-a susţinut că [i] din prima silabă ar fi rezultatul unei disimilări11. 2. în opoziţie cu explicaţiile cu caracter particular menţionate mai sus, S. Puşcariu lasă să se înţeleagă că, după părerea sa, vocalele [u] şi [i] din cuvintele în discuţie ar putea să fie consecinţa normală a unui proces de închidere, ca şi vocalele care se află în „poziţie nazală44, în accepţia restrânsă şi consacrată a acestui termen: „vedem însă că o urmat de nn, de m şi de mn devine u în nonnus > nun, nomen > nume şi în nan magis > număr12. Mai departe, după ce elimină din discuţie cuvântul numai — care „ar putea fi compus pe teren românesc din nu 5 Ibidem, p. 340; autorul adaugă observaţia următoare: „nu este desigur o întâmplare că acest cuvânt apare cu u şi la albanezi (nun) şi la neogreci (vouvog)44. Cf. TDRG, s.v.: „Spătlat. nonnus (richtig wohl *nunnusy\ 6 Vezi, de exemplu, CDDE, nr. 1258. 7 Al. Rosetti, Istoria limbii române ele la origini până în secolul al XVII-lea, cu 6 hărţi afară din text, |Bucureşti], 1968,p. 574,580. 8 1. Şiadbei,în Melanges linguistiquespublies â Loccasion du VUF Congres International des Linguistes ă Oslo, du 5 du 9 aout 1957, Bucureşti, 1957, p. 66. 9 Alexandru Philippide, Originea rotnânilor. II. Ce spun limbile română şi albaneză, laşi, 1927, p. 77 (fenomenul ar fi acelaşi în nume şi în curte, cute, mură, uşă < lat. cortem, respectiv, cotem, morum, ostium). 10 CDER, s.v.: „Mas probabl. se trata de una confusion ya lat. entre nomen «nombre» y numen «voluntad divina»44. 11 CDDE, nr. 1231. 12 Puşcariu, Limba română II, p. 339-340. 16 şi /nfli“13 —• şi după ce menţionează explicaţia potrivit căreia nume a suferit influenţa lui număr, acelaşi autor atrage atenţia asupra faptului că şi nimeni prezintă o vocală închisă, în locul lui [e], în contextul ,,[n]...[m]"14. Din această ultimă remarcă rezultă că S. Puşcariu a întrevăzut posibilitatea ca un singur şi acelaşi factor — poziţia vocalei între două consoane nazale — să fi provocat închiderea acestei vocale atât în nume, cât şi în nimene, nime(ni). Un punct de vedere asemănător a fost exprimat, într-un mod mai clar, de către O. Nandris15: „l’action conjuguee d’une nasale explosive (precedant la voyelle) et d’un m explosif entraîne la fermeture: nomen > nume, nemine > nimeni, etc.“. Mai departe însă16, acelaşi savant citează pe mamma > mamă printre exemplele care ilustrează menţinerea vocalei deschise înainte de „m exploziv“; or, dat fiind că în mamma vocala accentuată era precedată de o nazală, întocmai ca în nomen şi în neminem, rezultă că după O. Nandris închiderea vocalei în primele două cuvinte nu este totuşi decât accidentală. Evident, dacă prezenţa lui [u], respectiv, a lui fi] în nume, nimeni se explică printr-un proces de nazalizare — şi prin consecinţa acestuia, închiderea vocalelor accentuate [o] şi [ej —, poate fi explicată în acelaşi fel transformarea lui nonnus în nun, pe terenul limbii române, fără a fi necesar să reconstruim un lat. oriental *nunnus. Dispunem deci de cel puţin trei cuvinte care nu se supun regulilor „clasice" privitoare la tratamentul vocalelor accentuate urmate de consoane nazale. După părerea noastră, deşi trecerea de la [e] la [i] şi de la [o] la fu] nu a putut fi provocată nici de consoana următoare ([m] sau [nn]), ea singură (cf. pom, avem etc.), nici de simpla prezenţă a unei consoane nazale înaintea vocalei accentuate (cf. mor, negru etc.), fenomenul a avut, totuşi, loc în cuvintele în care influenţa nazalizantă a contextului s-a exercitat, concomitent, din două direcţii. Propunem această explicaţie — al cărei punct de plecare este constituit de observaţiile, citate mai sus, ale lui S. Puşcariu şi ale lui O. Nandris — nu numai în 13 Ibiclem, p. 340. 14 Ibidem: „Nu trebuie uitat însă că, între nazalele n şi m, şi neminem devine nimene, cu i în loc de e înainte de m simplu *. 15 Op. cit., p. 249. 16 ibidem. 17 virtutea principiului că o explicaţie generală este preferabilă mai multor explicaţii particulare, ci şi pentru motive care vor fi prezentate în cele ce urmează. 3. Se ştie că nazalitatea se caracterizează printr-o mare mobilitate; ea „a tendance â s’etendre aussi bien sur Ies voyelles qui precedent, que sur celles qui suivent la consonne nasale“17. în ce priveşte limba română, acest lucru a fost demonstrat în mod amănunţit de E. Petrovici, cu ajutorul înregistrărilor chimografîce. Aşa cum notează acest savant, prezenţa nazalităţii ca trăsătură observabilă pe curba care corespunde mişcărilor vălului palatului nu implică întotdeauna existenţa unei nazalităţi observabile cu ajutorul urechii18; uneori nazalitatea este însă mai pronunţată, perceptibilă şi, în consecinţă, notată de cercetători, chiar acolo unde vocala este numai p r e c e d a t ă, nu şi urmată de o consoană nazală. Vom da câteva exemple, limitându-ne la domeniul limbilor romanice. Vocale nazalizate sub influenţa consoanelor nazale precedente au fost notate, de exemplu, în Atlasul lingvistic român; câteva forme cu nazalizare progresivă au fost relevate de Sextil Puşcariu19: [năs], [nări] etc. în portugheza populară au fost înregistrate forme ca [mez g] = mesa\ [muitu] există şi în pronunţarea persoanelor cultivate20. în unele graiuri italiene grupurile „consoană nazală + [a]“ şi ,,[a] + consoană nazală“ prezintă un tratament identic al vocalei; de 17 Emile Petrovici, De la nasal i te en roumain. Recherches experimentales, Cluj, 1930, p. 68. 18 Ibidem, p. 80. 19 DR IX, 1936-1938, p. 409; vezi şi Puşcariu, Limba română II, p. 85. 20 Pilar Vâsquez Cuesta y Maria Albertina Mendes de Luz, Gramâtica portuguesa. Segunda edicion, aumentada, Madrid, 11961 ], p. 53. Rolul jucat de consoanele precedente, din punctul de vedere al nazalităţii vocalelor, rezultă cu claritate din constatarea următoare, privitoare la vocalele nazale din portugheză: „O decurso das vogais nasais e dos ditongos nasais e sempre oral-nasal corn nasalidade medio-final ou final, excepto no caso de ocorrer urna consoante nasal anterior. Neste caso o decurso e inteiramente nasal, i. e., corn vibraţoes nasais desde infcio ate final“ (Armando de Lacerda, Brian F. Head, Anâlise de sons nasais e sons nasalizados do portugues. Separata da „Revista do Laboratorio de fonetica experimental da Faculdade de Letras da Universidade de Coimbra“ — Voi. VI, 1962), Coimbra, 1963, p. 66). 18 exemplu, în graiul din Molfetta (provincia Bari) se întâlnesc formele [fondeno] „fontana" şi [neso] „naso"; în graiurile calabreze de la est de Cosenza [a] accentuat a devenit o vocală apropiată de rom. fă] nu numai în [lâna], [pâne] (cf. rom. lână, pane), ci şi în [nâsu], [mârti] „martedi"21. în lumina acestor constatări, avem dreptul să conchidem că în nomen, neminem şi nonnus, unde nazalitatea slabă provocată de [m], respectiv, de [nn] nu ar fi putut să producă alterarea timbrului vocalelor accentuate, consoanele care precedau aceste vocale au furnizat „suplimentul" de nazalitate necesar pentru ca fenomenul să aibă loc. Păstrarea vocalei semideschise în formele de tipul ţinem (< lat. tenemus) se explică fără nici o dificultate: trebuie să vedem aici influenţa flexiunii verbelor în care morfemul [e] nu este precedat de consoană nazală (cf. vedem, părem etc.). 4. Vom încerca acum să răspundem la întrebarea dacă închiderea vocalei precedate de o consoană nazală şi urmate de consoane care nu formau o „poziţie nazală" s-a produs şi atunci când vocala în cauză era [a], nu [e] sau [o], ca în exemplele discutate până aici. De notat că S. Puşcariu n-a găsit exemple prezentând trecerea lui [a] la fă], fîj în condiţiile descrise mai sus. De aceea, probabil, după ce a făcut observaţiile reproduse la începutul acestui articol, savantul citat n-a urmat calea care ar fi putut să-l conducă la o explicaţie care — cum vom arăta mai jos — este susceptibilă de a fi prezentată sub forma unei legi fonetice. Mai întâi, constatăm că [a] nu a devenit [ă] sau [î] în formele de imperfect chemam, adunam etc. Prezenţa vocalei deschise în cazurile de acest tip nu constituie însă un argument valabil împotriva părerii potrivit căreia [â] precedat de [m] sau de [n] şi urmat de [m] a avut, în mod normal, acelaşi tratament ca [e] şi [6] într-un context identic: paradigma a exercitat o „presiune" asupra formelor care conţin astăzi un [a] între două nazale, impunându-le menţinerea vocalei deschise, avem deci chemam (nu chemăm, care s-ar fi confundat cu forma de 21 Gerhard Rohlfs, Historische Grammatik der italienischen Sprache und ihrer Mundarten. I. Lautlehre, Berna, [1949), p. 91-92 (am menţinut transcrierea folosită de autor). 19 indicativ prezent, pers. 1 pl.22) prin analogie cu chemai, chema, chemaţi şi, de asemenea, după modelul verbelor, foarte numeroase, în care vocala nu era precedată de o nazală: cântam, lăsam etc.23. Poate că, pentru a explica formele de tipul chemam24, trebuie să ţinem seamă şi de faptul următor: vocala accentuată din formele de imperfect nu provine din [a], ci dintr-un segment fonetic, [aba], care, după dispariţia lui [b] intervocalic, a putut să fie, într-o anumită măsură, diferit de [â] < lat. [â] în epoca în care a început procesul ce a dus la închiderea vocalei (prin intermediul unei etape cu nazalizare)25. Vocala [â] din derivate ca găinamă (în graiurile din Banat), ar. [agunami] etc. comportă o explicaţie similară (cf. băn. căpramă, v. dr. mişelame, ar. măţame etc., cu sufixul -amel-amă < lat. -amen precedat de o consoană nenazală)26. în articolul (nr. 5817) având ca titlul formele nanna, nînna, nonna, urmate de menţiunea „(Lallwort)“, REW înregistrează cuvintele româneşti nun, (nu)naş, nănas, ninera şi nani. Ne-am ocupat deja de nun; el va fi lăsat de o parte aici, ca şi derivatul lui, nunaş (nănas, naş), care va fi discutat mai târziu. Pentru ninera „hătscheln“ (pers. I sg.: niner) REW trimite la dicţionarul etimologic al lui S. Puşcariu27, nr. 1182, unde acest cuvânt este explicat printr-un etimon reconstruit cu î în prima silabă: *riinnino, -are; dat fiind că vocala aceasta a fost redată în română prin [i], absolut normal, ninera nu poate să ne intereseze aici. Ne rămâne deci să discutăm problema eventualei înrudiri a rom. nani cu lat. nanna (dacă acesta din urmă ar fi la originea primului, am 22 în această formă schimbarea lui [â] în [ă] ar corespunde, după A. Fhilippide, op. cit., p. 17, legii următoare: „â accentuat + m + u se preface în a în elementele băştinaşe" (cu privire la [â] de la imperfect vezi mai jos). 23 Cf. cele arătate mai sus în legătură cu ţinem. 24 Este Vorba despre pers. 1 pl. (clamabamus > chemam); pers. 1 sg. nu intră în discuţie, desinenţa -m fiind analogică şi relativ recentă (clamaham a devenit, în mod normal, chema, formă care exista în româna veche şi existentă încă în unele graiuri actuale); vezi Al. Rosetti,op. cit., p. 152. 25 Cf. A. Philippide, op. cit., p. 29; Rebecca Posner, „Românce Philology" XIX,1965-1966,3,p. 455. 26 Toate exemplele citate sunt luate din Pascu, Sufixele. 27 PEW. 20 avea un exemplu de [â] păstrat între două consoane nazale, fără nici o posibilitate de a invoca, pentru a-1 explica, „presiunea" unei paradigme). Vom spune de la bun început că nani nu poate dovedi nimic, din cauza poziţiei cu totul speciale a aşa-numitelor „Lallworter" în ansamblul vocabularului. Nu avem nicidecum intenţia de a susţine că este în principiu imposibil să se stabilească raporturi etimologice între cuvintele de acest tip (există motive pentru a se admite, de exemplu că nun descinde dintr-un prototip latin). Nu trebuie să uităm însă că un cuvânt ca nani poate fi creat oricând şi oriunde, în tot felul de limbi. Prin urmare, avem dreptul să presupunem că nani (care, de altfel, conţine o vocală palatală inexistentă în lat. nanna2*) este un „Lallwort" creat în româneşte, nu un cuvânt moştenit din latină28 29. Dacă acceptăm ideea că, precedată de [n] şi urmată de [nn], vocala [â] s-a închis, ar trebui să ne aşteptăm ca nanna să fie reprezentat în română printr-un cuvânt cu [î] în silaba accentuată; într-adevăr, după părerea noastră, nanna (respectiv, masculinul corespunzător, *nannus) s-a transmis în dacoromână, unde unele graiuri cunosc un adjectiv nân (la feminin nană); este vorba despre un „Lallwort" care a fost înregistrat în judeţul Cluj30 cu sensul „frumos" şi care, după câte ştim, înseamnă prin alte părţi „drag, iubit". Adăugăm o observaţie care vine în sprijinul acestei etimologii şi, totodată, în sprijinul părerii potrivit căreia vocalele accentuate din nun, nume, nimeni şi, bineînţeles, din nân reprezintă rezultatul unei evoluţii fonetice regulate: vocala „întunecată" [î] în nân ar fi neaşteptată dacă acest cuvânt (care conţine ideea de „alintare") ar fi un „Lallwort" creat în română (vocala fî] nu apare decât rar în materialele de „Ammensprache" românească aflate la dispoziţia noastră; printre cuvintele care o conţin, numai câh pare a fi frecvent, dar 28 Ha este însă frecventă în cuvintele „alintătoare44 pe care le folosesc adulţii când vorbesc cu copiii; cf. rom. titi (cici), „curat, frumos, drăguţ, plăcut4*, bibi „nu pune mâna!, arde!“ şi, de asemenea, formele de tipul mami „mămică4'. 29 Cf. Iorgu Iordan, SCL XIV, 1963, 1, p. 12; CDER, s.v.: „creacion expresiva4*. Şi nan „naş44 şi nană „naşă, tanti44 sunt „Lallworter44 create în română (cf. Iorgu Iordan, loc. cit., p. 11-12; Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966, p. 242-246). 30 D. Copilu, LR X, 1961,2, p. 130: „nân, -ă, adj. = (mai ales despre copii) frumos, frumuşel; nânu mamii, nân!“\ din context rezultă că termenul este folosit când se vorbeşte nu despre copii, ci c u copiii. 21 — fapt semnificativ — el are sensul de „murdar, urât, neplăcut*'31); or, în calitate de continuator al unui [â] latin, într-un cuvânt moştenit, sunetul [î] nu are nimic neaşteptat (în afara tocmai a faptului că el se păstrează încă într-un cuvânt din „Ammensprache“ care, din cauza aceasta, are o formă ce nu se potriveşte cu conţinutul lui32). 5. Până acum nu am spus nimic despre cel mai important dintre cuvintele care prezintă interes pentru problema tratamentului lui [â] precedat de o nazală şi urmat de o nazală geminată. Este vorba despre mamă, pe care specialiştii — cu câteva excepţii33 — îl consideră descendentul normal al lat. mamma34; mai mult, acesta este tocmai cuvântul citat de obicei pentru ilustrarea afirmaţiei că vocala [â] nu s-a închis când era urmată de [mm]. După părerea noastră, mamă nu este moştenit din latină, ci este o creaţie românească apărută în limba vorbită cu copiii. Cuvântul, care are o structură tipică pentru „Lallworter“, există în nenumărate limbi, foarte adesea cu acelaşi sens ca în română. Cvasiidentitatea formală a rom. mamă (cu articolul hotărât, mama) şi a lat. mamma nu poate dovedi, ea singură, existenţa unei legături genetice între cele două cuvinte35; pe de altă parte, nu credem că poate fi vorba despre lin 31 Vezi observaţiile noastre din To Honor Roman Jakobson. Essays on the Occasion ofhis Seventieth Birîhclay. 11 October 1966. Volume I, Haga/Paris, 1967,p.134. 32 Până la un anumit punct, problema „arbitrarului semnului4' se pune altfel pentru „Lallworter44 decât pentru cuvintele din limba „normală14; vezi, în legătură cu această chestiune, Bertil Malmberg,în Proceedings of the Ninth International Congress of Unguists..., Londra/ Haga/Paris, 1964, p. 83. 33 A. Graur, BL III, 1935, a combătut, în termeni severi si pe bună dreptate, părerea lui B. Conev potrivit căreia mamă ar fi de origine bulgară. Pentru CDER, s.v. mamă, originea latină a cuvântului românesc este numai probabilă („creacion expresiva, probabl. continuacion directa del lat. mammdf. Cele două explicaţii pe care le găsim la Gh. Adamescu, Noţiuni de istoria limbii şi literaturii române..., Bucureşti, 1894, p. 14 {mama — creaţie a latiniştilor sau formă apărută sub influenţa fr. matnan) sunt menţionate aici numai cu titlu de curiozităţi. Vezi şi, mai jos, notele 36,37 şi 57. 34 Vezi, acum în urmă, DLR, s.v. (cu trimiteri). 35 Cf. Jakobson, SW I, p. 538; B. Malmberg, loc. cit.: „As a rule, denomi-nations of this type never prove any genetical relationship"; Johannes Hubschmid, 22 împrumut românesc din slavă36. Următoarea observaţie a lui S. Puşcariu este, după opinia noastră, aplicabilă în întregime cuvântului mânut: „Rechercher si ah! ou baubau est d’origine latine ou etrangere me paraît une tâche sterile. Quiconque observe la propagation de ces mots peut constater que leur aire d’expansion ne coincide pas avec Ies fron-tiferes ethniques et celles de l’apparentement des langues... Les con-ditions qui ont fait naître de tels mots peuvent etre â tout moment recreees par nous“37. Deşi mamă nu este descendentul lat. mammay acesta din urmă este, totuşi, un cuvânt care s-a transmis în limba română; lat. mamma este continuat de cuvântul înregistrat în dicţionare sub forma îmă sau îmmă. Unii l-au pus pe î(m)mă în legătură cu alb. ema38, dar, după cum s-a remarcat, „remprunt â l’albanais n’est pas... tres plausible“39. Pe de altă parte, dacă plecăm de la mamă, care ar fi dat *mmă şi, apoi, îmă, prin adăugarea unui [îj protetic, ne lovim de dificultatea de a explica sincopa vocalei accentuate40. Ne propunem să schiţăm, în rândurile următoare, istoria fonetică a acestui cuvânt. Vocala accentuată din mama s-a nazalizat şi s-a închis, în aceleaşi condiţii ca vocalele accentuate din nomen, nonnus, neminem şi în Linguistique et philologie romanes. Xe Congres International de Unguistique et Philologie Romanes... Ades. Tome I, Paris, 1965, p. 129-130: „Worter der Kindersprache, vor aliem Reduplikationsbildungen, wie mama «Mutter»...,erklăren sich aus den ersten Sprechversuchen der Kinder. Sie lauten in verschiedenen, miteinander nicht verwandten Sprachen gleich oder ăhnlich. Hier ist Polygenese vielfach wahrscheinlich“. 36 După Sextii Puşcariu, DRIV, 1924-1926,2, p. 1350, nota, cuvintele slave tata şi mama ar fi conferit o „nouă vitalitate44 cuvintelor tata şi mama moştenite din latină; vezi şi lucrarea aceluiaşi autor Limba română. Voi. I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 281. 37 Puşcariu, Etudes, p. 324; autorul admite totuşi că „pour nous, Roumains, le mot mamă... est un mot herite du latin tout comme frate et soră" (ibidem, p. 323). Vezi şi nota precedentă. 38 Această părere — emisă mai înainte de Gustav Weigand —- este acceptată de AI. Rosetti, op. cil., p. 275 şi 427, dar la p. 526 a aceleiaşi lucrări se admite că îmă este o „formă scurtată din mamă sau mumă". 39 A. Graur, BL XIII, 1945, p. 158. 40 Ibidem . 23 *nannus: lat. mamma > rom. *[mămă]41. Succesiunea ,,[m] + [ă]“ care constituia silaba iniţială a cuvântului s-a confundat — probabil, în formele în care această silabă nu era accentuată (cf. de exemplu, mămâni, din genitivul latinesc mammani42) — cu succesiunea ,,[ă] + [m]“ sau, mai curând, cu nazalele silabice, frecvente în cuvinte ca împărat, înger, întoarce etc. De subliniat că deosebirea dintre ,,[ă] + consoană nazală implozivă44, nazalele silabice şi, în sfârşit, vocala neutră nazală este minimă, din punctul de vedere al audiţiei43; pentru simplificare, vom folosi uneori semnul [m] pentru a desemna nu numai nazala labială silabică, ci şi grupul „vocală neutră + nazală labială implozivă44 şi vocala [ă] urmată de o consoană labială. Trecerea de la [mă] la [m] în cuvântul în discuţie aminteşte un fenomen care a avut loc în istroromână, de data aceasta consoana fiind o vibrantă: [răpe] (< lat. ripă) a devenit [rpe] sau [ărpe]44. Transformarea grupului „consoană nazală + vocală neutră44 într-o nazală silabică, la început de cuvânt şi înainte de tăietura silabică, nu s-a produs în toate cazurile; grupul s-a conservat în mână (v. rom. [mănu] < lat. manus), de exemplu (cf. totuşi înşel < [nşel], *[mşel]: v. sl. muselîft5; această etimologie nu este însă sigură46). Este posibil ca în trecerea de la *[mămă] la [mmă] să fi jucat un anumit rol identitatea celor două silabe ale cuvântului şi frecvenţa acestuia (trebuie 41 Transformarea lui |a| în [ă] în acest cuvânt este admisă şi de A. Lambrior, „Romania44 IX, 1880,35, p. 374. Autorul vede însă aici efectul unei legi fonetice în virtutea căreia orice fa] accentuat ar fi devenit [ă] înainte de [m] neurmat de o altă consoană, independent de natura consoanei care preceda vocala (ibidem, p. 366; vezi şi p. 374-375; cuvinte ca aramă, scamă ar fi împrumuturi), în timp ce pentru noi schimbarea lui [a] accentuat în [ăj, în cuvântul în discuţie, nu poate fi explicată decât ţinându-se seamă de faptul că [â] era precedat de o nazală. 42 Al. Rosetti, op. cit., p. 141. 43 Vezi lucrarea noastră Contribuţii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte româneşti. Extras din „Studii şi cercetări lingvistice44 XV (1964), fasc. 1-5, Bucureşti, 1964, p. 117,123, 125. De adăugat că vocala neutră şi consoanele nazale sunt „înrudite44 din punct de vedere acustic (vezi articolul nostru din RRL XIII, 1968,6, p. 567-573 şi bibliografia citată acolo). 44 S. Puşcariu, DR III, 1922-1923, p. 393; cf. ale noastre Contribuţiip. 66. 45G. Weigand, JIRS XIII, 1908,p. 110; S. Puşcariu,DR VI, 1929-1930,p. 330. 46 Vezi Graur, ER, p. 7. 24 să se ţină seamă de cei doi factori şi în explicarea formelor prescurtate mâne- şi md-47). Acest [mmă]48 este scris, cu litere chirilice, 'Îvkt* sau 'fvwM’K în textele româneşti vechi; litera ^ nu corespunde, în acest cuvânt, unei vocale orale [ă] sau [î], ci unui segment fonetic în care nazalitatea era prezentă: [ăm], [ăm], [ăm], [m] sau [ă]49 ('Nyvk şi tMMii vor fi deci ortografiate, cu caractere latine, îmmâ, nu îmă50). 6, Ipoteza potrivit căreia *[mămă] a devenit [mmă] este sprijinită de formele care corespund stadiilor intermediare ale evoluţiei de la nănaş(ă)51 la naş(ă). Alături de naş(ă) şi de formele bisilabice care 47 Cf. A. Graur, BL XIII, 1945, p. 156-157: „Ies noms de parente offrent de nombreux exemples d’abregement, ce qui s’explique pour une bonne pârtie par le fait que ces noms presentent tres souvent des redoublements syllabiques, facilitant Ies haplologies44. 48 Notăm, cu titlu de curiozitate, că termenul ghiliac |ima) „mamă44 („nursery word“) are o variantă [mmaj, cu o consoană nazală silabică (Robert Austerlitz, „Word44 XII, 1956,2, p” 268). 49 Lăsăm la o parte chestiunea aperturii vocalei (fă) sau [î|), care nu prezintă importanţă pentru ceea ce ne interesează aici; vezi şi, mai jos, nota 56. 50 Vezi lucrarea noastră Contribuţii..., p. 123. Pentru î(m)mă DLR trimite, s.v. mamă, la o formă albaneză („Pentru formele cu î-, cf. alb. eme“), ceea ce, după părerea noastră, nu este necesar. Se pare totuşi că albaneza este sursa cuvântului din aromână notat ămă şi âmă de Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân . Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932, p. 215 (DDA nu înregistrează această formă; acolo găsim însă pe mă, considerat ca provenit din alb. me). Forma imă, care prezintă trecerea „neexplicată“ a lui [ă[ la [i] şi care, după Th. Capidan, op. cit., p. 216, ar proveni din ămă (< alb. eme), se explică uşor, credem, dacă admitem că punctul ei de plecare este [mmă] sau [ămmă] (< lat. mamma); aici avem a face cu acelaşi fenomen care a dat naştere formei dr., ar. inimă (< fnnimă] sau [ănnimă]): pierderea nazalităţii din silaba iniţială cere ca timbrul vocalic neutru („conţinut44 în nazala silabică sau existent ca segment fonetic autonom) să fie înlocuit cu o vocală diferită de [ăj (vezi Contribuţii..., p. 120-123, şi observaţiile noastre din RRLXI1I, 1968, l,p. 79-81, şi din SCL XIX, 1968,6, p. 585-587). 51 Nu are importanţă dacă nănaş provine din nutiaş, derivat de la nun cu sufixul -aş, cum admit cei mai mulţi specialişti (vezi, de exemplu, TDRG, s.v. naş), sau din slavă (v. sl. nanu „Vater44); această din urmă etimologie este menţionată, cu titlu de ipoteză, de Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-X/V pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti, 1933, p. 331, nota 3. 25 încep cu [năj sau cu [nî], în Atlasul lingvistic român, partea I52, găsim forme ca următoarele53: [n*naş], harta 216, punctul 590; [nnaş] (pl.), h. 267, pct. 590, nota; [-naş], (pl.), h. 267, pct. 600, nota; [nnaşV], h. 216, p. 590; [nnaşî], h. 267, pct. 600, nota; în punctul 540 de pe harta 267 s-au înregistrat două forme, [nnaş] şi [nînaş], ultima cu menţiunea ,,[L]“ (= lenta), ceea ce ne furnizează dovada că debitul vorbirii a jucat, şi el, un rol în transformarea succesiunii „consoană nazală + vocală neutră“ într-o nazală silabică. întocmai cum [n] din [nnaş] provine dintr-un grup, [nă] sau [nî], înaintea unei silabe care începea cu o nazală dentală, [m] din [mmă] — scris, cu litere chirilice, ^ sau 'ftw — continuă, după părerea noastră, grupul [mă], ce se găsea înaintea unei silabe care începea cu o nazală labială. Se poate constata, de asemenea, existenţa unui paralelism parţial între naş şi [mă] din mă-ta, mă-sa. Iată, mai întâi, explicaţia dată de A. Graur54 lui mă-: „La theorie qui laisse le moins de doutes est la suivante: le genitif-datif singulier offre, â cote de la forme «normale» mamei, une variante mămânii, qui aujourd’hui ne se conserve que sous la forme abregee et composee mâni-ta, mâni-sa. C’est de la qu’a pu partir l’abregement de mamă en mă-, et cela explique pourquoi la forme abregee n’est pas ma-55 (cf. ta-siv, il est vrai que mă- n’est pas exactement la meme chose que mă-56)". Această explicaţie presupune deci o influenţă a formei de genitiv-dativ asupra celei de nomi-nativ-acuzativ (dar de ce [ma]- nu ar fi putut coexista cu [măne]-, [mîne]-, care totuşi nu au provocat înlocuirea lui [a] cu [ă] în mamă, urmat sau nu de un adjectiv posesiv?). Noi preferăm explicaţia care pleacă de la forma *[mămă], unde vocala [ă] exista deja, sub accent, înainte de prescurtare, ca rezultat al unei evoluţii fonetice pe care o 52 ALR 1,2. d3 Am menţinut sistemul de notare din ALR. 54 BL XIII, 1945, p. 159. Cf. Iordan, Stilistica, p. 48, nota 2. 55 Am găsit însă ma-sa (cu litere chirilice: maca) într-un text vechi (vezi Psaltirea Scheiană:.. Publicată de I. Bianu. Tomul 1..., Bucureşti, 1889, p. 434); este oare vorba despre o simplă eroare? 56 Gradul de deschidere al vocalei accentuate din mâ-ta, mă-sa, pe de o parte, şi din mâne-ta (mâni-ta), mâne-sa (mâni-sa), pe de altă parte, nu pune însă nici o problemă, trecerea lui [a) la |î| în mâne- fiind relativ recentă. 26 considerăm normală57. întocmai cum nănaş a devenit naş, *[mămă] a devenit [mă], prin dispariţia silabei neaccentuate58. Rezultă că, după părerea noastră, nu î(m)mă (=[ămmă|, [mmă] etc.) vine din *(m)mă prin adăugarea unei vocale protetice59, ci, dimpotrivă, mă- vine din î(m)mă (mai exact, din forma *[mămă], care a precedat-o pe cea ortografiată îmă sau îmmă = [mmă]). 7. Dacă, în urma celor arătate, se admite că mamă şi î(m)mă sunt două cuvinte diferite şi, pe de altă parte, că formele de tipul mămâne aparţin paradigmei ultimului, nu paradigmei lui mamă, devine mai uşor de explicat forma mumă, care — după CDDE60, de exemplu — 57 Această explicaţie apare încă la A. Lambrior, loc. cit., p. 374: mă-ta şi mă-sa „sont des abreviations populaires de mămă-ta, mămă-sa, d’oîi la syllabe atone a ete eliminee; de meme que dans tată-so (son pere), devenu dans la pro-nonciation populaire tat-so et meme ta-so, c est la syllabe atone tă qui est eli-minee; par consequent, dans Ies formes abregees mă-ta, mă-sa nous devoris avoir la syllabe tonique du mot latin mâmma vivant sous la forme mă. II paraît evident... que ce sont Ies formes abregees mă-ta, mă-sa qui representenf en roumain la syllabe tonique du latin mamma et non la forme de nos jours mamă Această din urmă formă este explicată de A. Lambrior în modul următor: „Tous Ies peu-ples qui nous environnent se servent du mot mama... Je suppose donc que ce n’est que par leur influence que le roumain s’est enrichi de la forme mamă“ (ibidem). 58 După Iorgu Iordan, BIFRIX, 1942, p. 202-203, a căzut numai vocala din silaba neaccentuată a lui nănaş, ceea ce a dus la apariţia unei nazale lungi (devenită „normal ă“ mai târziu); într-adevăr, această cale de evoluţie pare a fi dovedită de formele de tipul [nnaş| înregistrate în Atlasul lingvistic român. Dacă se admite însă că naş a fost precedat — cel puţin în unele cazuri — de stadiul [nnaş], care este, şi el, atestat, urmează că elementul vocalic şi cel consonantic al silabei („contopite14, în prealabil, într-un singur sunet, o nazală silabică) au putut să cadă în acelaşi timp. 59 CDDE, nr. 1044: „îmă... se explică din forma redusă mă(-sa) căreia s-a prepus f-“; cf. TDRG, s. v. mumă; S. Puşcariu, DR III, 1922-1923, p. 393 şi V, 1927-1928,p. 753-754. 60 Nr. 1044. Cf. Al. Procopovici, DR II, 1921-1922, p. 196: „Ca să-l explicăm pe drom. arom. megl. mumă... trebuie să plecăm de la dativul t mumâniei... < *momâniei < *mămâniei < lat. mamani illaet. Alb. meme ar putea, eventual, să fie invocat, şi el, alături de lat. mamma, pentru a explica forma mumă din aromână (vezi DDA, s.v.),dar *[mămă| (care a devenit, apoi,mumă) se explică la fel de bine în modul indicat aici mai sus. f l-ar datora pe [u] lui mumâni (cu trecerea lui [ă] la fu], în silabă neaccentuată, în contextul ,,[m]... [m]“61. Această explicaţie, acceptabilă în principiu, nu exclude însă obiecţia următoare: trecerea lui [ă] la [u] în mămâni ar fi trebuit să fie împiedicată de alternanţa [ă] ~ [a] (mămâni — mamă), foarte frecventă şi foarte „puternică4' în română ([ă] s-a păstrat bine, între două labiale, în băbuţă, vămui etc. — cf. babă, vamă etc. —ca şi în derivatele de la mamă: mămucă, mămucuţă, mămică etc.); apariţia unei alternanţe [u] - [a] (mumâni — mamă) ar fi fost surprinzătoare. Obiecţia menţionată este înlăturată dacă vedem în mămâni o formă aparţinând paradigmei lui *[mămă], [mmă] (< lat. mamma, cu [ă] devenit [ă]), unde nu era alternanţă. Este adevărat că alternanţa [u] ~ [ă] (mumâni — *[mămă]) nu ar fi fost mai puţin surprinzătoare, dar elementul vocalic din [mă] sau din [m] era foarte apt de a se transforma, şi el, în [u]62 (ceea ce nu era cazul vocalei accentuate din mamă). în felul acesta, s-a ajuns la mumă — mumâni (cu vocala [u] peste tot), serie de forme paralele cu *[mămă] (> îmmă) — mămâni. Schema următoare rezumă istoria lat. mamma în limba română63: 61 O explicaţie diferită la Puşcariu, Limba română II, p. 233-234: „Alături de ma-ma copiii mici articulează, şi mu-ma, cu o vocală acomodată, în silaba dintâi, celor două labiale înconjurătoarei Judecând după limba copiilor din zilele noastre (în care muma este nu mai puţin accidental decât mama, mima etc., în timp ce mama este general), nu credem că mumă poate fi explicat în felul acesta. Cât despre opinia lui G. Giuglea (DR II, 1921-1922, p. 401-402), care vede în mumă un cuvânt de origine germanică (v. germ. de sus muoma), ea ni se pare şi mai puţin acceptabilă. 62 Cf. trecerea de la îmbla, împlea, înfla la umbla, respectiv, umplea, umfla. Vezi şi A. Lambrior, op. cit., p. 374: „comment expliquer cette forme, si ce n’est par le fait que le latin mamma est devenu d’abord mămă et qu’ensuite ă tonique, enferme entre deux consonnes labiales, s’est change en u, voyelle labiale?14. 63 Pentru imă vezi mai sus, nota 50. [imă] îmmă [mmă] [mă] 28 Se poate presupune că, la un moment dat al istoriei limbii române, între î(m)mă şi mamă a existat un raport de acelaşi tip cu cel care exista între mater şi mamma în latină (cf. şi fr. mere şi maman, engl. mother şi mamma, mommy etc., rus. mat* şi mama etc.)64. Apărut în „Ammensprache“, lat. mamma a pătruns în limba „normală4*, şi-a pierdut coloritul afectiv şi s-a transmis în română sub forma î(m)mă. Locul vechiului mamma în „Ammensprache44 a fost luat de mamă, recreat pe terenul limbii române. Ulterior, folosirea acestuia din urmă s-a extins; mamă a pătruns în limba „normală44 şi a eliminat, în parte, cuvântul î(m)mă, întocmai cum prototipul acestuia, lat. mamma, eliminase pe mater în Romania orientală. în ciuda aparenţelor, mamă, pe de o parte, şi î(m)mă, mă-, mămâne, mâne-, pe de altă parte, nu sunt unul şi acelaşi cuvânt. 8. Din cele arătate cu privire la soarta lat. mamma în limba română rezultă că dăm un răspuns afirmativ la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul paragrafului 4 al acestui articol: [a] accentuat precedat de [mj şi urmat de [mm] a suferit un tratament analog cu cel al vocalelor [e] şi [6] în contextul „consoană nazală... [m] sau [nn]“. Trebuie deci, după părerea noastră, ca prezentarea tratamentului vocalelor latine accentuate în română să fie completată cu următoarea lege: Urmate de [nn], [m] sau [mm] şi precedate de o consoană nazală, vocalele latineşti [e], [6] şi [ă] s-au nazalizat şi s-au închis, ca şi înainte de consoana [n] sau înainte de grupurile [n] + consoană, [xri] + consoană orală. Sur le traitement roumain des voyeUes latines accentuees precedees et suivies de consonnes nasales, în „Bulletin de la Societe Roumaine de Linguistique Romane44 VI, 1969,p. 7-17. 64 Cf. Jakobson, SW l,p. 539. FLUCTUAŢIA PO- - CO- 1. într-o carte apărută cu aproape două decenii în urmă, acad. Al. Graur a emis ipoteza conform căreia „prefixul slav po- a devenit în româneşte to, prin disimilare, când rădăcina începea cu o labială441. Această ipoteză este susţinută de exemplele următoare: cobâlţăi, coborî, comânji, covei, covârni, covârşi, scofală (după autorul citat, tot printr-o disimilare, dar cu un rezultat diferit — o dentală în locul labialei originare —, au apărut cuvintele tămânji şi tăvăli)1 2. 2. Avem de făcut o observaţie cu privire la una dintre etimologiile propuse. Este întru totul posibil ca în coborî, unde acad. Al. Graur presupune că „s-au amestecat două cuvinte slave44 — „a răsturna44 şi „a lupta44 —, să se fi produs înlocuirea lui [p] cu [k] la iniţială, explicaţie asemănătoare cu una dintre cele două date în DA: coborî < *poborî < bg. poborvam „a învinge în luptă, a doborî44. Ni se pare însă la fel de plauzibilă şi cealaltă explicaţie, pe care o găsim — pusă pe primul plan — tot acolo: pogorîcste „derivat dintr-un adverb pogor (păstrat încă la aromâni...), iar acesta din paleosl. pogori «în jos». Forma coborî... s-a născut prin metateză din pogort. Menţionându-le pe amândouă, acad. Al. Graur consideră că ultima întâmpină două dificultăţi: mai întâi, „prin metateză ar fi trebuit să ajungem la forma *goporî, nu coborî (s-ar zice că s-a metatezat numai punctul de contact, nu şi gradul de sonoritate)4'; apoi, „dacă într-adevăr pogorîs-ar 1 Graur, ER, p. 25 2 Ibidem, p. 24-27. 30 fi transformat în coborî, de ce au rămas ambele forme ?“3. După părerea noastră, coexistenţa celor două forme nu poate fi invocată împotriva explicaţiei potrivit căreia coborî provine din pogorî\ nu vedem de ce după apariţia formei cu metateză prototipul ei ar fi trebuit să dispară. în ce priveşte însăşi natura metatezei căreia, după DA, s-ar putea să i se datorească forma coborî — schimbarea, în cuvânt, nu a locului unor sunete, ci numai a locului unor trăsături fonetice —, este de remarcat că fenomenul se întâlneşte relativ frecvent; S. Puşcariu4 a citat numeroase exemple de tipul boşog = bojoc, chindie = tinghie (iată un exemplu din DLR: potângit are o variantă podâncit5). Aşadar coborî poate să fie pus în legătură fie cu v. sl. poboriti (eventual, prin intermediul formei *poborî), fie cu v. sl. pogori(prin intermediul lui pogorî). 3. Cu rezerva expusă în rândurile precedente, considerăm că etimologiile cuvintelor cu co- enumerate mai sus (şi etimologia lui scofală, unde silaba |ko] este precedată de prefixul s-) au toate şansele de a fi cele date de acad. Al. Graur. Ne întrebam însă dacă nu cumva înlocuirea cu [kj a lui [p] iniţial s-a produs, în cuvintele citate, independent de unii dintre factorii prin a căror menţionare se introduc câteva condiţii în ipoteza în discuţie: silaba iniţială [po] corespunde unui prefix, silaba următoare face parte din radical (deci nu este separată de po- printr-un alt prefix), consoana iniţială a acestui radical este o labială (de unde ar rezulta că fenomenul constă într-o disimilare). După cum vom vedea, natura morfologică a segmentului po- şi a silabei a doua a cuvântului şi localizarea labială a consoanei cu care 3 Ibidem, p. 24. G. Mihăilă, Note etimologice (a cobori, pogor, a pogorî, a covârşi), în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 573-576, consideră (p. 574) valabile amândouă aceste obiecţii aduse explicaţiei din DA, dar nu acceptă nici etimologia propusă de acad. Al. Graur, ci este de părere că atât coborî, cât şi covârşi provin din verbe slave cu prefixul ko-: sl. *koboriii, respectiv, sl. *ko\>7>rsiti (recte: *kovrTxsiti); pogor (adverb şi substantiv) — atestat şi în dacoromână — este admis ca punct de plecare numai al lui pogorî. 4 Puşcariu, Limba română M, p. 154. 5 în LR XXI, 1972, 6, p. 522-523 (vezi acum Avram, CE, p. 62-64), am explicat pe mârfogi ca derivat de la mârceav, prin intermediul formelor *mârcevi şi *mârfegi (ultima, rezultată din precedenta printr-o metateză „parţială"). 31 începe această silabă nu sunt condiţii necesare pentru producerea fenomenului; în schimb, este necesară o altă condiţie, care va fi indicată mai jos. Examinarea faptelor ne va permite să stabilim şi dacă transformarea po- > co- este într-adevăr o disimilare. 4. într-un articol consacrat prefixului românesc co- descendent al slavului po-, Mioara Avram6 7 a adus în discuţie o serie de cuvinte de tipul cocârni1 n care po- originar a devenit co- înaintea unei velare, transformare interpretată ca a s i m i 1 a r e; o asimilare parţială (acomodare) este admisă în cazurile în care consoana iniţială a silabei a doua a cuvântului este o fricativă posterioară (velară sau laringală), ca în cohrib „pălărie mare", pus de DA în legătură cu ucr.pogribnik „chepeng"8 (fricativei din ucraineană — de regulă, o laringală sonoră —■ poate să-i corespundă în română fie [%], fie [h]). Examinând însă raporturile semantice şi formale dintre termenii unor perechi (ori chiar grupuri de câte trei sau patru) cuvinte (sau variante), ca potângi — cotângi, pociump — cociump, comânji — tămânji, cofoi — tofăi — tefui, păhui — căhui — tăhui — tehui, autoarea constată că, înainte de [o] sau [ă], există „posibilitatea substituirii consoanelor k, p, t în diverse situaţii (nu numai în cuvintele în care se poate identifica cu certitudine un prefix9 şi în care acest prefix, co- cu varianta că-, po-lpă- sau to-ltă-, este urmat de o labială sau de o velară) şi observă că „se sugerează astfel, pentru elementele cu origine necunoscută, o cale în plus de descoperire a etimologiei"10. 6 Contribuţii la studierea prefixului co- < po-, în SMFC VI, 1972, p. 5-10. 7 Pentru acest cuvânt, la p. 7 a articolului citat, se trimite, între altele, la următoarea explicaţie: „în loc de *pocârni (din prefixul de origine slavă po-, productiv în Banat, şi cârni), cu asimilarea p — o c — c“ (DA). 8 Mioara Avram, op. cit., p. 8. 9 în LR XXI, 1972,6, p. 523-524 (vezi acum Avram, CE, p. 80-81) am explicat pe mocoroanţe „fructe uscate în cuptor" prin metateză, din *comoroanţe, formă rezultată din pomoroanţe, ca urmare a unui fenomen socotit identic, din punct de vedere fonetic, cu cel petrecut în cuvintele discutate de acad. Al. Graur (po- > co- prin disimilare). 10 Mioara Avram, op. cit., p. 9; vezi şi p. 7, nota 17: „Evident, secvenţa co + c apare şi într-o serie de cuvinte neanalizabile din punctul de vedere al prefixării; problema explicaţiei prin asimilare (progresivă sau regresivă, vezi exemple de tipul cobăltoc/cocăltoc în DA) se poate pune şi la astfel de cuvinte". 32 Etimologiile propuse în partea a doua a acestui articol vor confirma, sperăm, utilitatea sugestiilor conţinute în lucrarea acad. Al. Graur şi în articolul Mioarei Avram. 5. Articolul la care ne-am referit înlătură majoritatea restricţiilor din ipoteza emisă de acad. Al. Graur cu privire la transformarea po-> co-, S-ar părea că rămâne valabilă una singură (neformulata ca atare, dar — date fiind particularităţile distribuţionale ale consoanelor în raport cu poziţia iniţială de radical11 — implicată în condiţia ca po-să preceadă un radical începător cu o labială12): caracterul deschis al silabei iniţiale. într-adevăr, în aproape toate cuvintele care încep cu co- discutate de Mioara Avram, indiferent dacă segmentul notat astfel corespunde (mai mult sau mai puţin sigur) sau nu corespunde unui prefix, el este urmat de o consoană (labială sau nelabială) iniţială de silabă (lipsesc cuvintele cu grupuri ca [pt], [ks] după co-, respectiv, po- şi a căror silabă iniţială să fie deci fkop] < fpopj, [kok] < [pokj etc.); în materialul analizat apare o singură excepţie, coc ni (= pocni), cuvânt care are însă o situaţie oarecum aparte, datorită caracterului lui onomatopeic. S-ar putea crede aşadar că în cazurile în care co- provine din po- înlocuirea labialei cu velara nu s-a produs decât atunci când po- era nemijlocit urmat de consoana iniţială a silabei a doua a cuvântului, consoană, căreia, aşa cum am văzut, i s-a atribuit rolul de element „inductor44 într-un fenomen de disimilare (în toate exemplele date de acad. Al. Graur) sau într-o transformare care a fost fie disimilare, fie asimilare (după Mioara Avram, unul dintre aceste fenomene ar fi avut loc în toate cuvintele cu co- provenite din prototipuri cu po- şi cu o labială sau velară la începutul silabei a doua). Pentru a arăta că presupunerea pe care am formulat-o nu se confirmă este suficient să menţionăm cazul lui corham „partea dinapoi a hamului“ (fără etimologie în DA, unde găsim doar trimiterea „cf. bucar“), desigur unul şi acelaşi cuvânt cu porham „ham (pentru 11 Cu excepţii neglijabile, labialele (ca şi velarele) iniţiale de radical pot să facă parte, în limba română, numai din grupuri „muta cum liquida'4; un prefix (sau un segment fonetic provenit dintr-un prefix) cu finală vocalică constituie deci o silabă deschisă înaintea acestor grupuri. 12 Vezi §§ 1 şi 3. 33 r cai)“, considerat în DLR cu etimologia necunoscută, dar explicat de L. Tamâs13 prin maghiară. După autorul citat, magh.farham a devenit în româneşte forham (este înregistrat pluralul for hamuri), por ham şi cor ham. Aici consoana de la începutul silabei a doua este o larin-gală14, dar înlocuirea labialei cu o velară la iniţiala lui corham nu reprezintă un fenomen mult deosebit de cel al transformării lui pocăiţi în cocâlti, de la care, probabil, s-a ajuns şi la varianta cohălti15. Transformarea lui [f] într-o oclusivă pare a fi rezultatul unei diferenţieri: „fricativă... fricativă > „oclusivă... fricativă44. Faptul că între [f] şi [p] există o asemănare mai mare decât între [f] şi [k] ne face să credem că fricativa a devenit întâi [p] (menţinându-şi deci locul de articulaţie) şi că, după aceea, [p] a fost înlocuit cu [kj, ca în covârşi etc. Faptul că silaba iniţială, în care s-au produs trecerea de la [f] la [p] şi cea de la [p] la [k], era [for]16, respectiv, [por], nu ne împiedică să grupăm transformarea porharn > corham împreună cu cazurile în care segmentul fonetic [po] constituia o silabă deschisă17. 6. Dacă lăsăm la o parte cuvintele în care, sigur sau foarte probabil, co-, reflex al unui po- originar (indiferent de statutul morfologic al segmentului notat în acest fel), este urmat de o labială sau de o velară (ori, mai rar, de o laringală) — covârşi, cocârni, cohâlti etc. —, precum şi pe cele în care co- se află înainte de consoane cu alte locuri de articulaţie, dar provenienţa lui din po- nu poate fi dovedită (de la ciump „ţăruş, par, ciot44 s-a putut forma, direct, cociump, paralel cu 13 Tamâs, EWUER, s.v. for ham. 14 Cf. cohrih, menţionat în § 4. 15 în DA de la cocâlti se trimite la pocăite, cohâlti apare ca titlu de articol, cu menţiunea „cf. pocâlti^ şi cu definiţia „a nu mai putea, a pocoti, a fi prăpădit trupeşte, a cădea de foame44, în care este de remarcat prezenţa unui alt cuvânt (sau a unei alte variante?) cu po-. în DLR nu figurează nici o variantă a verbului pocâlti „a flămânzi peste măsură, a-şi pierde puterea44, dar sunt înregistrate variante cu co- ale unor cuvinte din aceeaşi familie: pocâltire, pocâltit. Etimologia lui pocâlti este, după DLR, necunoscută, dar putem presupune că varianta podi silabei iniţiale este originară. 16 Avem în vedere forma românească forham', rom. |o) provine din magh. [â|. 17 Tot în silabă închisă, ca în porharn, corham, a putut avea loc şi o transformare în direcţia opusă: co- > po-\ vom da un exemplu în § 11. 34 pociumpI8), ne rămân, totuşi, la dispoziţie câteva forme caracterizate prin faptul că încep cu silaba [ko] provenită din [po] înaintea unei consoane care nu este nici labială, nici velară (laringală). Dintre cuvintele discutate de Mioara Avram se află în această situaţie cotângi, variantă a lui potângi (derivat de la potâng, după DLR „din v. sl. noTArii, bg. dial. noreni\ care are, şi el, o variantă cu [k] iniţial19), cosomor, „în loc de posomor, cf. posomori (DA) şi, eventual (mult mai puţin probabil), cotroci „a scotoci; a adăposti", pe care Mioara Avram20 îl compară cu potromoci „a îngrămădi, a aduna (în dezordine); a ascunde" (şi cu alte sensuri), după DLR „probabil contaminare între patroni şi motroci“ (primul dintre aceste verbe, care înseamnă, printre altele, „a amesteca", vine, după acelaşi dicţionar, din bg. nompoma, ucr. nompomumii)21. La exemplele date mai sus putem adăuga pe colomidă < polomidă, variantă a lui pălămidă22, interesant şi prin aceea că nu conţine, la iniţială, un segment [ko] susceptibil de a fi interpretat ca prefix sau ca echivalentul unui prefix po originar, situaţie în care — dacă ţinem seamă şi de formaţiile semianalizabile — se află, după părerea noastră, toate cuvintele cu co- discutate în cele două lucrări de mai multe ori 18 Toate aceste trei cuvinte au acelaşi sens; vezi Mioara Avram, op. cit., p. 9. Am avea deci, în cazurile de tipul cociump, „derivate mai noi cu un prefix co-deja constituit", posibilitate admisă de autoarea citată (ibidem, p. 6) pentru unele formaţii cu bază onomatopeică, cum este cofleşi. 19 Neînregistrată în DLR, s.v. potâng, dar prezentă la Udrescu, Glosar. Potâng şi potângi au sensuri numeroase, printre care „cocoşat, strâmb, pocit", respectiv, „a (se) cocoşa" (în Glosarul precitat). 20 Op. cit., p. 9. 21 Pentru etimologia lui cotroci DA trimite însă la magh. kotorni „a râni, a scormoni" şi la magh. kotorâzni „a scotoci" (Tamâs, EWUER, p. 13, nu este de acord cu părerea exprimată în DA şi nu include pe cotroci printre cuvintele româneşti de origine maghiară). Este posibil, pe de altă parte, şi ca termenul în discuţie să fie derivat de la cotroc, asupra căruia vom reveni mai jos; în această ipoteză, sau potromoci nu are nici o legătură cu cotroci, sau raportul dintre cele două cuvinte este cu totul diferit de raportul dintre potângi şi cotângi, posomor şi cosomor. Vezi §11, s.\. potroc. 22 Poate că în aceeaşi categorie intră corunca (pentru porunca), formă întâlnită într-un text din 1776; după Puşcariu, Limba română 11, p. 105, probabil că aici este vorba de o asimilare „grafică". 35 citate în paginile precedente23 (fapt care, dat fiind că, în mod explicit, acad. Al. Graur are în vedere exclusiv cuvinte cu prefixul slav po- la origine24, ar putea lăsa să se creadă — în ciuda precizărilor Mioarei Avram — că transformarea po- > co- este condiţionată de natura morfologică a segmentului fonetic [po]). 7. După părerea noastră, constatarea că po- a devenit adesea co-atât înainte de labiale (covârşi), cât şi înainte de velare sau laringale (icocârni, corham) ne dă dreptul să punem sub semnul întrebării rolul jucat de natura consoanelor în discuţie. întrucât punctul de plecare, po-, şi rezultatul la care s-a ajuns, co-, sunt a c e 1 e a ş i, în contexte segmentale diferite, pare mai plauzibilă ipoteza că aceste contexte nu au intervenit în fenomenul care ne preocupă decât, cel mult, ca factor de importanţă secundară (datele statistice indică o preponderenţă a fiecăruia dintre tipurile covârşi şi cocârni asupra tipului cotângi). Pe de altă parte, este clar că în cazul formelor — mai puţine — din seria cotângi, cosomor, colomidă (eventual, şi coruncă, cotroci) transformarea po- > co- nici n-a anulat, nici n-a avut ca urmare o localizare identică a consoanelor de la începutul primelor două silabe: de la [p]... [t], [p]... [s], [p]... [1] s-a ajuns la [k]... [t], respectiv, [k]... [s], [k]... [1]. Credem aşadar că înlocuirea lui po- cu co- nu este, în esenţă, nici o disimilare, nici o asimilare. Luate la un loc, exemplele date de acad. Al. Graur şi cele (mai numeroase) din articolul Mioarei Avram25 dovedesc că transformarea po- > co- s-a produs relativ frecvent în limba română (în momentul împrumutării unor termeni sau ulterior), într-o diversitate de situaţii în care este de remarcat mai ales faptul că po- originar era urmat de consoane cu diverse locuri şi moduri de articulaţie. Judecând după materialul pe care l-am avut la îndemână, putem spune că singura condiţie necesară pentru producerea fenomenului este aceea ca silaba 2-* Deci şi cotângi, cosomor, cotroci, incluse de Mioara Avram, op. cit., p. 9, în categoria celor care nu permit identificarea unui prefix co-. Nici unul dintre aceste cuvinte nu apare în capitolul Co-2 (o, că-) (redactat de 1. Rizescu) din FC II, p. 66-68, unde, totuşi, este menţionat cohâlti (raportat la pocăiţi). După Graur, ER, p. 24, „în româneşte nu există un prefix co-“. 24Cf.Sl. 25 Şi unele, şi altele se regăsesc în capitolul citat FC II (vezi nota 23). 36 iniţială să fie neaccentuată (se înţelege că această condiţie nu este şi suficientă, căci nu orice segment iniţial neaccentuat [po] devine [ko]). 8. Baza fonetică a fenomenului discutat în paragrafele anterioare constă în asemănarea dintre [p] şi [kj. Obişnuiţi cu imaginea tabloului în care consoanele sunt clasificate după criteriile articulatorii tradiţionale, putem fi tentaţi să credem că labialele, de la o extremitate a tabloului şi velarele, plasate la (sau aproape de) cealaltă extremitate, se deosebesc mult unele de altele. Cele două clase de consoane posedă însă o trăsătură acustică comună: ele sunt grave, în opoziţie cu den-talele şi palatalele, consoane acute. Aceasta este una dintre importantele observaţii conţinute într-o comunicare celebră, prezentată de R. Jakobson la cel de-al III-lea Congres internaţional de ştiinţe fonetice (Gând, 1938)26 27. înlocuirea labialei [p] cu velara [k] implică modificarea unei singure trăsături articulatorii: locul de articulaţie; pe plan acustic, se produce transformarea unei consoane grave difuze într-o consoană gravă compactă. Tot o singură trăsătură se modifică în cazul substituţiei tp] > [t]; de data aceasta, prin schimbarea locului de articulaţie se ajunge de la o consoană gravă la o consoană acută, menţinându-se trăsătura „difuz44. Ar fi de aşteptat, la prima vedere, ca po- să fi fost înlocuit cam la fel de frecvent cu co- şi cu to-, ceea ce însă nu s-a întâmplat. Chiar dacă admitem că po- (sau, eventual, pă-) s-a transformat uneori în tă-(vezi tămânji, tăvăli)21, ceea ce, după părerea noastră, nu reprezintă un fenomen paralel cu transformarea po- > co-, nu putem neglija amănuntul că exemplele care ilustrează (sau par a ilustra) această transformare sunt mult mai puţin numeroase decât cuvintele în care po- a devenit co-. Această deosebire de ordin cantitativ se explică, fără îndoială, prin natura vocalei care urma după [p] iniţial: înlocuirea unei consoane grave, [p], cu o altă consoană gravă, [k], este mult mai „naturală44 decât transformarea [p] (gravă) > [t] (acută) înaintea vocalei [O]28 , care este, şi ea, gravă (trăsătura aceasta o posedă şi [ă]). 26 Vezi acum Jakobson, SWI, p. 272-279. Cf. Larry M. Hyman, The feature [Grave] in phonological theory,\n „Journal of Phonetics“ 1,1973,4, p. 329-337. 27 Cf. §§ 1 şi 4. 28 înlocuirea unei consoane acute, |t), cu o consoană gravă, |k), s-a produs în coporâie „coada coasei“ (înregistrat în DA, cu menţiunea „cf. toporâie"). Este 37 9. Dacă explicaţia prezentată în paragraful precedent este corectă, ne-am aştepta să găsim cazuri în care aceeaşi asemănare dintre [p] şi [k] să fi favorizat producerea fenomenului opus celui discutat până acum: transformarea lui co- în po-. Este tocmai ceea ce se poate constata. Vom spune, deocamdată, că nu este exclus să existe o legătură între termenii următoarelor perechi de cuvinte: coflesi (despre fructe) „a se muia, a se strica" — poflioagă „carte" (în DLR, cu trimiterea „cf. terfeloagă“), desigur, un termen peiorativ; coroabă, numele mai multor plante — porob „brad; coada-calului" (deci tot numele unor plante); scofâlci (după TDRG, ,,wahrsch[einlich] zu falcă, Prăfix wie in scufunda, scormoni etc.“) — pofâltaie „falcă, obraz" (în DLR se reproduce glosarea din sursa folosită). în toate cele trei cazuri însă ambii termeni ai perechilor citate sunt sau fără etimologie sau cu etimologie nesigură şi nu posedă trăsături formale şi semantice suficient de concludente pentru a ne permite să susţinem cu un destul de mare grad de certitudine că ei au un punct de plecare comun (fie cu co-, fie cu po- la iniţială) sau că derivă unul din celălalt. Ne mulţumim deci să observăm că, în ipoteza existenţei unei legături între cofleşi, coroabă, scofâlci, pe de o parte, şi poflioagă, respecţiv, porob, pofâltaie, pe de altă parte, prezenţa în vocabularul limbii române a unor cuvinte asemănătoare, ca formă şi ca sens, cu termenii din prima serie (coflişti, cqfoi) sau derivate de la aceşti termeni (corobeaţă, scofâlceală etc.) pare a indica un fonetism originar [ko]-, mai degrabă decât [po]-. La exemplele de mai sus ar putea fi adăugate (de data aceasta, cu mai multe rezerve) încă două perechi de cuvinte: cotreanţă (cu varianta cotramţă) „femeie desfrânată" (după DA din magh. kotroncz „cârpă, zdreanţă"29) — potrasă, cuvânt înregistrat prin Năsăud şi glosat, în DLR, „femeie beţivă şi stricată"; vorba, după cât se pare, de un fenomen cu totul accidental; de remarcat doar că s-a ajuns la o consoană gravă înaintea unei secvenţe de trei sunete care posedă, toate, această trăsătură: |o) + |p| + [o|. 29 Se face şi o trimitere la cotoroanţă. Nu este exclus însă să avem a face cu o deformare a lui catrinţă\ vezi Mioara Avram, op. cit., p. 9, nota 29 (şi bibliografia citată acolo). 38 cotromenţe „lucruri diverse amestecate — potromenghie „om care încurcă lumea; om intrigant44. Cu privire la perechea cotromenţe — potromenghie este de remarcat, în primul rând, că în sensurile ambilor termeni este prezentă ideea generală de „amestec44. Cât despre forma lor, deşi lucrurile sunt aici mai puţin clare decât în alte cazuri, merită să fie aduse în discuţie câteva elemente în măsură să sugereze posibilitatea unei legături între cele două cuvinte. Nu este exclus ca punctul de plecare al lui cotromenţe, fără etimologie în DA (trimiterea „cf. contromonturi, con-tromonţ" nu ne duce de la necunoscut la cunoscut), să fie cotrenţe, plurarul lui cotreanţă (pentru silaba pe care o are în plus cotromenţe faţă de cotrenţe cf. sinonimia corcomeni = corcoli, la Udrescu, Glosar, s.v. corcomeni); este posibil însă şi să avem a face cu o formaţie expresivă, care a putut lua naştere oriunde, nu numai în regiunile în care circulă cotrenţe. După structura fonetică a părţii sale finale, cotromenţe poate fi apropiat şi de pluralul zdrenţe; în ce priveşte segmentul iniţial, este de remarcat asemănarea dintre cotromenţe, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pluralele cotroanţe şi cotroaşe (menţionate în SDLR, împreună cu cotrenţe, s.v. bodroanţe „bulendre, bo[a]rfe, cor-coaţe, haine vechi şi roase44, unde, după observaţia „probabil, nu din trenţe, zdrenţe", găsim trimiterea „cp. cu rut. katran, cotrenţe44) şi verbul cotrobăi, termen al cărui sens conţine note prezente şi în sensul lui potromenghie. în cazul când acesta din urmă ar descinde într-un fel oarecare din cotromenţe, modificările produse la finală, reflectate în varianta potromenghiu — unde, desigur, litera u nu corespunde unei vocale — şi în potromenghie (pentru forma aceasta se indică o localizare precisă: Frumoasa — Zimnicea), ar putea fi datorate influenţei unor cuvinte ca me(he)nghi „şmecher44, fem. me(he)nghe (DLR), pezevenghi, fem.pezevenghe (vezi DLR, s.v.pezevenchi); mai greu de explicat rămâne varianta bostromengher (pentru partea finală cf. formaţiile luceflengher, coţoflengher, foflengher „luceafăr4430, precum şi mehengher, sinonim cu menghi, mehenghi). în ciuda celor arătate, trebuie să recunoaştem că datele care ne stau la dispoziţie nu ne oferă suficiente temeiuri pentru a formula ipoteza că în potrasă şi în potromenghie (amândouă cuvintele, cu menţiunea 30 30 Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971,p. 158. 39 f „etimologia necunoscută44 în DLR) avem a face cu o labială iniţială provenită dintr-o velară, deci cu transformarea lui co- în po-\ asemănarea semantică şi formală dintre potrasă şi cotreanţă şi dintre potro-menghie şi cotromenţe ar putea să fie şi datorată întâmplării. Mult mai clar se prezintă lucrurile în alte cazuri. Ne propunem să arătăm, în cele ce urmează, că într-o serie de cuvinte care încep cu po-consoana labială provine din velara cu acelaşi mod de articulaţie. Cu acest prilej, vom încerca să stabilim originea câtorva termeni (10) înregistraţi cu menţiunea „etimologia necunoscută44 în două dintre fasciculele recente din DLR31 sau, cel puţin, să atragem atenţia asupra unei posibile legături între o serie de cuvinte care încep cu po- şi o serie paralelă de cuvinte cu co- la iniţială, ultimele, înregistrate mai ales în DA32. 10. Cel mai cunoscut dintre cuvintele în care segmentul iniţial [po] provine din [ko] este potărniche, din lat. *coturnicula33. Un exemplu asemănător este, probabil, popiinic (cu numeroase variante, printre care popitnic, pochidnic, pochipnic, pochirnic, pochitnic), numele mai multor plante, pentru a cărui etimologie DLR face trimiterile „cf. ucr. KonmiiHHK [sic; recte: koiihthhk], ser. kopitnik“34. Perechea formată din cocoţa şi varianta acestuia popota constituie un caz aparte, întrucât deosebirea dintre cei doi termeni nu constă doar în locul de articulaţie al consoanei iniţiale. Presupunerea formulată în DLR cu privire la popota — „probabil contaminare între pop1 şi cocoţa44 — este justificată (cuvântul pop la care se trimite înseamnă, 31 Tomul VIII, Partea a 3-a, Litera P. Până] — pogribanie şi Partea a 4-a. Litera P. Pogrijenie — presimţire, Bucureşti, 1977, respectiv, 1980. 32 După cum se va vedea, raporturile dintre termenii unor perechi formate din câte un element al fiecărei serii sunt de tipul celui dintre potângi şi cotângi\ în consecinţă, în aceste cazuri vom identifica perechi nu de cuvinte, ci de variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. 33 După Puşcariu, Limba română II, p. 107, prin intermediul formei *poturnicula, apărută, în latina vulgară, prin disimilare. CADE propune însă etimonul *perturnicula < per(dix) + *(co)turnicida. 34 Vezi, totuşi, Vasile Bogrea, op. cit., p. 278: „popivnic (pochivnic, popii nic) = sl. ‘băutor’, ‘beţiu’ (cf. fr. cabaret)“; se trimite deci la un etimon cu |p] iniţial (cf., de exemplu, rus. nonumb „a bea“). 40 printre altele, „stâlp44, dar şi „snopul de grâu care se pune, pieziş, în vârful unei clăi sau grămezi de snopi44); nu poate să fie însă eliminată din discuţie ipoteza unei transformări co- > po- independente de influenţa lui pop (deşi, după DA, etimologia lui cocoţa este necunoscută, iar existenţa unei variante gogoţa, complică oarecum situaţia). Pentru a sublinia faptul că nu am pierdut din vedere posibilitatea ca asemănarea sau chiar identitatea semantică a termenilor unor perechi de forme cu co-, respectiv, cu po- la iniţială să fie întâmplătoare35, vom menţiona aici cazul perechii constituite din coloboti „a hodorogi44 (înregistrat în DA ca variantă a lui coloboti „a încâlci, a încurca [vorba]44) şi polomoti „a vorbi fără şir (mai ales în timpul somnului)44. Cele două cuvinte nu sunt înrudite. Primul, cunoscut în regiunea Munţilor Apuseni, este considerat în DA de origine maghiară („cf. ung. kalabălni «a vorbi încurcat, alandala»44)36. Polomoti, care circulă în Oltenia, este, fără îndoială, o variantă a lui pălămăti, definit, în DLR, „a vorbi în somn44 şi cules din fostul raion Râmnicu Vâlcea; după cum sperăm că am reuşit să arătăm37, [p] din pălămăti, polomoti provine din [b]: bg. SâAdMa „nai'f, sot, gogo, imbecile44 > *bulămă > *bălămăti (prin derivare cu acelaşi sufix ca în flecăti) > pălămăti, polomoti38 39. 11. Cele 10 cuvinte care vor fi discutate în continuare au la iniţială, înainte de vocala [o], un [p] care, după părerea noastră, a înlocuit un [k] originar. Pocănea. Figurează în DLR cu indicaţia „regional44 (în SDLR: ,,Ial[omiţa]44) şi înseamnă „pârghia joagărului44, sens foarte apropiat de unul dintre sensurile lui cocaie: „parte a piuăi4439 (după DA, probabil din magh. kako „lemn strâmbat în formă de undiţă, cârlig44; 35 Am ţinut cont de această posibilitate şi în discuţia referitoare la perechile cotreanţă — potrasă, cotromenîe — potromenghie (vezi mai sus). 36 Etimologie pusă la îndoială de Tamâs, EWUER, p. 10. 37 în LR XXIV, 1975,6, p. 575-576 (vezi acum Avram, CE, p. 149-151). 38 în DLR figurează ca titluri de articole amândouă aceste cuvinte (cu menţiunea „etimologia necunoscută44 şi fără trimiteri de la un articol la altul). 39 în explicaţiile date în continuare (după sursa folosită: Liuba — Iana, M.) este vorba de „nişte mâ[i|ni de lemn care,întorcându-se roata, lovesc în cocăiele ciocanelor şi le ridică în sus treptat, când pre unul când pre altul44. 41 după SDLR, din bg., ser. kuka „cârlig, cinghel"). întrucât această asemănare semantică nu poate fi întâmplătoare, trimiterea la poc „nuia" este de prisos. în ce priveşte aspectul formal al chestiunii, credem că prin modificarea părţii finale a lui cocaie, interpretatiblă ca sufix40, acest cuvânt a putut deveni pocănea, eventual prin intermediul unei forme *pocaie\ cf. raportul dintre copaie şi poponeacă (vezi mai jos, s. v. poponeacă). Nu ni se pare necesar să admitem că aici a intervenit influenţa unor verbe ca păcăni, pocăni, deşi acest lucru este posibil (după CADE pocăni este chiar etimonul lui pocănea). Pohârlă. A fost înregistrat în Moldova şi în Bucovina cu sensurile „câine prost şi bătrân; p. gener. potaie, javră, cotarlă44. Chiar ultimul dintre sinonimele menţionate în glosarea din DLR sugerează posibilitatea unei legături între pohârlă şi mai multe cuvinte care încep cu co-. Printre acestea se numără (alături de cotarlă „termen batjocoritor care se dă câ[i]nelui" şi cotei, la care trimite DA, s.v. cotarlă) cotarlă „javră, potaie, câ[i]ne prost ori urât" (SDLR, s.v. cotarlă), „pisică bătrână şi slabă44 (prin fostul raion Vaslui)41 şi cocârlă „vacă slabă“ (în Oltenia)42, „om (sau animal) închircit, slab, uscat, cocârlat, prăpădit" (în Argeş; vezi Udrescu, Glosar). După părerea noastră, la pohârlă s-a ajuns de la cotârlă, prin intermediul formei cocârlă, care pare a fi rezultatul unei asimilări; pentru [h], în loc de [k], cf. cohâlti, alături de cocâlti, variante ale lui pocâlti43. Vezi şi cele arătate mai jos, s.v. potaie. Popârnău. înseamnă, prin Transilvania, „sicriu" şi este deci sinonim cu copârşeu (< magh. koporso), la care, de altfel, se trimite, împotriva derivării lui popârnău din copârşeu, cu transformarea co- > po-, n-ar putea fi invocată deosebirea dintre părţile finale ale celor două cuvinte, căci prezenţa lui [n] în primul îşi găseşte o explicaţie satisfăcătoare în influenţa unor cuvinte cu sensuri apropiate, cum este, de exemplu cobârnă „colibă mică şi sărăcăcioasă" (pentru sens cf. sinonimul sălaş al lui sicriu, în unele graiuri din Maramureş şi din 40 41 42 43 40 Cf. coacă „manivelă care transmite mişcarea roţii la joagăr“ (după DA, din ser. kvaka „cârlig, clanţă“ sau din magh. kako). 41 C. Parfene, în volumul colectiv Lexic regional. |1, Bucureştii, 1960, p. 60. 42 Traian Cantemir, în volumul colectiv Lexic regional. II, Bucureşti, 1967, p. 23. 43 Vezi § 5. 42 nordul Transilvaniei44); vezi şi cobârlău „coteţ" (deşi *cobârnău nu apare în DA, la o astfel de variantă s-a putut ajunge, prin diferenţiere, plecându-se de la cobârlău; cf., în DA, cotârlău „adăpost unde se bagă găinile subt vatră" şi cotârleţ „ocol, ţarc, coteţ", pe de o parte, şi pe de altă parte, cotârneaţă „locul unde se culcă porcii", ultimul, s.v. coteţ). Ipoteza unei influenţe a lui cobârnă (eventual, şi a lui cobârlău) asupra lui copârşeu este sprijinită de faptul că acesta din urmă are o variantă cobârşeu. Popârştău. A fost înregistrat în apropiere de Roşiori de Vede, cu sensul „înalt, ieşit din comun şi prost" (în DLR se reproduce glosarea din sursa utilizată). Trimiterea „cf. popUi (este vorba de cuvântul care înseamnă, printre altele, „stâlp, bârnă, par, prăjină") este numai parţial justificată din punct de vedere semantic, iar asemănarea formală dintre pop şi popârştău nu ne este de mare ajutor în încercarea de a-1 explica pe acesta din urmă. în schimb, abstracţie făcând de deosebirea dintre consoanele iniţiale, constatăm că popârştău este aproape identic, ca sens şi ca formă, cu copărştoi „copil care a crescut iute, de s-a făcut mare, slab şi înalt". De adăugat că termenii în discuţie sunt cunoscuţi, amândoi, în graiuri din sudul ţării; cu glosarea „nici câ[i]ne, nici ogar", copârştoi a fost obţinut, ca răspuns la chestionarul lui B.P. Hasdeu, într-o localitate din Oltenia (în aceeaşi regiune a fost înregistrat adjectivul copârştios „înalt şi subţire, deşirat"). în DA copârştoi este pus în legătură cu copreală „prăjină lungă" şi „om înalt" (< bg. koprali). După opinia noastră, este neîndoielnic că popârştău provine din copârştoi. Poponeacă. Faptul că în Ţara Oltului este cunoscut termenul copeneaţă (cu variantele copineaţă, copăneaţă, coponeaţă, copenece) „cutie mai mare sau cutioară; pisător, piuliţă", pentru a cărui etimologie DA trimite la copaie, copăiţă, ne determină să credem că poponeacă „cutie" (Lisa — Făgăraş) provine dintr-o formă cu co- la iniţială: coponeaţă; este posibil ca aceasta să fi devenit poponeacă prin intermediul unei forme *coponeacă (deci ca modificarea părţii finale a lui coponeaţă să fi precedat transformarea co- > po-). 44 ALR 1,2, harta 297. 43 Posmag. Are sensul „căpiţă de fân" (Zagra — Năsăud). Menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită, în DLR, de trimiterea „cf. poş[, poşce". Ultimul dintre aceste cuvinte, cunoscut în Ţara Haţegului, este sinonim cu cel care ne interesează aici, dar este clar că, din motive de ordin formal, el nu poate fi punctul de plecare al lui posmag. De altfel, dat fiind că pentru etimologia lui poşce se trimite la poş „turban; basma, şal", împrumutat din bulgară, cu varianta paşă din sârbocroată, ajungem în zona geografică a unor influenţe care cu greu pot fi invocate în încercarea de a explica termenul înregistrat în Năsăud. Fără îndoială, posmag nu poate fi despărţit de coşmagă, care înseamnă, printre altele, „cocioabă" şi „colibă de stuf4. în DA nu se indică precis originea lui coşmagă, dar se trimite la o serie de cuvinte cu sensul general de „casă mică, cocioabă", printre care cociomeagă, coşmolie, coşmandră. Existenţa unui mare număr de termeni care încep cu co- şi care au sensuri mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele ale lui coşmagă şi posmag ne conduce la concluzia că velara iniţială reprezintă fonetismul originar şi că posmag provine din coşmagă, prin înlocuirea lui co- cupo- (şi, se înţelege, prin schimbare de gen). Potaie. La originea acestui cuvânt se află, după părerea noastră, cotaie „javră, potaie44 (DA, s.v. cotei „specie de câ[i]ni mici"; alte forme menţionate în acelaşi dicţionar: mase. coteai, fem. coteică şi coteauca). Cotei este considerat în DA cu „etimologie nesigură"; în continuare, se fac următoarele observaţii: „Din punct de vedere formal, se aseamănă cu paleosl. kotelî «cotoi»...; ca sens însă aminteşte pe rus. kutjă, alb. kut, toate cu sensul de «câ[i]ne»44. Existenţa, în română şi în celelalte limbi citate, a mai multor cuvinte care conţin radicalul (sau încep cu grupul de sunete) [kot], [kut] şi au sensul general de „animal patruped mic sau slab44 — cf. şi cotarlă45, cotârlă (menţionate mai sus, s.v. pohârlă), cotei „iepure tânăr, vătui" (Udrescu, Glosar), alb. kot „Buffelkalb"46 — pledează în favoarea părerii potrivit căreia cotaie a devenit potaie, nu invers (după DA, cotaie < cotei + potaie). 4;> O trimitere la cotarlă figurează şi în DA, s.v. cotei. Acelaşi cuvânt este dat, printre altele, ca sinonim al lui potaie „câine slab, neîngrijit, jigărit, leneş etc.“, în DLR. 46 Buchholz et al., WAD. 44 Potinog. înseamnă „cal care se împiedică (de pietre)44 (Sebiş — Vaşcău). în DLR figurează trimiterea „cf. poticni, cotonog", dar cuvântul în discuţie este considerat, totuşi, cu etimologia necunoscută. Dacă admitem că, la iniţială, [ko] a devenit uneori [po] — şi exemplele menţionate până acum demonstrează, credem, acest lucru —■, trebuie să admitem şi că între potinog şi cotonog există mai mult decât o simplă apropiere: potinog provine din cotonog „(despre oameni şi vite) bolnav de picioare, şchiop44 (după DA, din ucr. kutornogyj „şchiop, paralitic44; se trimite şi la două forme ruseşti asemănătoare, precum şi la slăbănog). După părerea noastră, înlocuirea lui [k] cu [p] a putut fi independentă de influenţa lui poticni, dar este probabil că prin această influenţă se explică prezenţa vocalei [i] în silaba a doua a lui potinog (deşi, dacă este reală identitatea cotingan = *cotonogan, admisă de V. Bogrea47 — aici este greu de crezut că a intervenit poticni —, trebuie să luăm în consideraţie posibilitatea ca apariţia lui [i], în loc de [o], să fie, şi în potinog, fără legătură cu vocalismul verbului citat). Potocos. Din forma cuvântului, înregistrat pe lângă Piatra Neamţ, rezultă cu mare probabilitate că ne găsim în prezenţa unui derivat cu sufixul -os, dar nu se cunoaşte un termen potoc cu al cărui sens să poată fi pus în legătură cel al lui potocos: „urât, hâd; strâmb44. Există, în schimb, o serie de cuvinte care conţin radicalul cot- (sau încep cu grupul de sunete [kot]) şi care, din punct de vedere semantic, sunt apropiate de potocos. La exemplele date mai sus (s.v. pohârlă şi potaie) adăugăm acum pe cotoc, deşi cu un înţeles care interesează direct discuţia noastră acest cuvânt nu a fost înregistrat în Moldova, unde este cunoscut potocos4^. Cotoc are, printre altele, sensul „(depreciativ) bod mic, nedezvoltat; juncan44 (Udrescu, Glosar). De la „nedezvoltat44 (cu nuanţă depreciativă) s-a putut ajunge uşor la 47 Op. cit., p. 210. Cotingan nu este glosat, dar, fără îndoială, acest cuvânt (menţionat de autor într-un context în care apare şi clurlan „flăcău14) este unul şi acelaşi cu cotângan „copilandru, fecioras11 (DA înregistrează această ultimă variantă şi o pune, prin intermediul lui cotângău, în legătură cu magh. *katango, etimologie cu care Tamâs, EWUER, p. 10, nu este de acord). 48 De remarcat însă că atât forma cotoc, cât şi sensul depreciativ al acesteia au putut să apară în diverse regiuni (cotoi „motan11 este, după DA, cunoscut 45 „urât, hâd44. Credem deci că potocos este un derivat de la cotoc, fără să putem preciza însă dacă transformarea co- > po- a avut loc în cu-vântul-bază (cotoc > *potoc), în derivatul gata format (*cotocos > potocos) sau, eventual, chiar odată cu adăugarea sufixului (cotoc > potocos). Potroc. Este folosit în expresia a băga în potroc „a ascunde ceva bine (spre a nu fi găsit)44 (Măţău — Câmpulung). Provine, după părerea noastră, din cotroc, variantă a lui cotlon (< magh. katlari), cuvânt printre ale cărui sensuri se numără şi cel de „ascunziş44, cu care concordă, în mod evident, sensul expresiei avute în vedere şi, implicit, sensul ultimului ei element. De potroc şi de cotroc pot fi apropiate verbele potromoci „a ascunde44 şi cotroci „a adăposti44, citate mai sus49. Este de mirare că DA, de unde am preluat datele privitoare la cotroc (variantă care înseamnă şi „culcuş44), nu pune în legătură cu acesta pe cotroci, ceea ce ni se pare că s-ar fi impus. Cât despre potromoci, deşi el se aseamănă, ca formă şi ca sens, cu o serie de alte verbe50, iar contaminările care au putut să intervină complică problema raportului dintre acest cuvânt şi cotroci, nu este exclus ca în primul dintre ele să avem a face — ca în potroc — cu un caz de înlocuire a lui co- cu po- (unei eventuale contaminări i s-ar datora silaba [mo] din potromoci)5]. 12. Fără a pune câtuşi de puţin la îndoială valoarea ingenioasei ipoteze emise de acad. Al. Graur, care a deschis calea explicării unei „pretutindeni,în afară de partea cea mai mare a Transilv|aniei]“). Pentru evoluţia de la sensul obişnuit — „motan“ — la cel depreciativ de „animal slab, nedez-voltat“, cf. mâţă „epitet depreciativ pentru un cal slab“ (DLR, s.v., sensul 11; întrucât potocos a fost înregistrat pe lângă Piatra Neamţ, poate că nu este de prisos să menţionăm că mâţă cu valoarea semantică indicată aici apare într-o scriere a lui C. Hogaş). 49 Vezi § 6. 50 Potromoci are o variantă pătrămăşi, iar aceasta se aseamănă cu mătrăşi (variante: motroci, motroşi), cuvânt care înseamnă, şi el, printre altele, „a as-cunde“ (vezi DLR). 51 Pentru explicaţii diferite de cele propuse aici ale formelor cotroci şi potromoci vezi § 6 şi nota 21, precum şi CDER, nr. 2503 (cotroci — „creacion expresiva, cf. cotrobăicotroc pare un derivat postverbal), respectiv, nr. 6725 (potromoci — „creacion expresiva, cf. cocoloşi, îngălmăci, mogorogi“). 46 serii de cuvinte cu co-, trebuie să admitem, în lumina faptelor discutate în paginile precedente, că transformarea lui po- în co- în cuvinte de origine slavă, înaintea unei silabe începătoare cu o labială, nu este decât un aspect particular al unui fenomen complex. Am văzut, mai întâi (referindu-ne în special la exemplele adunate şi comentate de Mioara Avram), că înlocuirea labialei iniţiale cu o velară s-a produs în situaţii mai variate decât ar putea lăsa să se creadă cuvintele de tipul covârşi. Am dat, apoi, exemple din care rezultă că în limba română a avut loc şi înlocuirea velarei [k] cu labiala corespunzătoare; în timp ce în unele cuvinte po- a devenit co-, în altele co-a devenit po-, iar uneori acelaşi cuvânt are variante atât cu [p], cât şi cu [k] la iniţială (polomidă şi colomidă, potaie şi cotaie etc.). Faptele studiate de acad. Al. Graur se încadrează în una dintre direcţiile în care s-a manifestat —- numai în unele cazuri — o relativă indiferenţă faţă de deosebirea dintre [p] şi [k] la început de cuvânt, înainte de [o]. Ţinând seamă şi de cealaltă direcţie, putem vorbi de existenţa unei fluctuaţii po- ~ co- în limba română. în felul acesta se explică titlul prezentului articol. Fluctuaţia po- ~ co- şi unele probleme de etimologie, în SCL XXXII, 1981,3, p. 247-259. SUBSTITUIREA LUI PO- CU TO- în Etimologii româneşti1, Al. Graur a arătat că în limba română există o serie de cuvinte de origine slavă în care s-a produs substituirea segmentului iniţial po (în etimon, corespunzător unui prefix) cu co- sau cu tă-\ printre cuvintele citate se numără coborî, covârşi, tămânji, tăvăli. Plecând de la observaţiile lui AL Graur, Mioara Avram2 a atras atenţia asupra faptului că prefixele co-3 şi po- au variante cu [ă] şi, pe baza unui bogat material, a pus în evidenţă paralelismul dintre co-lcă-, po-/pă- şi to-/tă- (ultimul dintre aceste prefixe are şi variante te-). Aceeaşi autoare a adus în discuţie exemple care „atestă posibilitatea substituirii consoanelor k, p, t, în poziţiile date“4, adică la iniţială, înainte de vocalele [o] sau [ă] neaccentuate, independent de statutul morfologic al succesiunilor co-, că- etc. (prefixe sau segmente ale unor cuvinte neanalizabile). După cum sperăm că am reuşit să arătăm5, 1 Graur, ER,p. 24-27. 2 Contribuţii la studierea prefixului co- < po-J n SMFC VI, 1972, p. 5-10. 3 După Al. Graur, op. cit., p. 24, „în româneşte nu există un prefix co-1. Toate cele trei prefixe sunt înregistrate însă ca atare în lucrarea colectivă FC II: co-2 (c-, că-), p. 66-68; po- (p-, pă-, pa-), p. 186-188; tă- (te-, to-), p. 244-246 (toate aceste capitole sunt semnate de I. Rizescu). 4 Mioara Avram, op. cit., p. 9. 5 Vezi articolul nostru din SCL XXXII, 1981,3,247-259 (în volumul de faţă, p. 30-47); pasajul la care ne referim se află la p. 251-252 (în volum, p. 37). Am discutat zece cuvinte în care silaba po- este rezultatul unei substituiri (printre ele se numără, de exemplu,potaie < cotaie\ p. 257, respectiv, p. 44). 48 k înlocuirea lui po- cu co- se explică prin asemănarea dintre [p] şi [k], factor al cărui rol este dovedit şi de fenomenul opus: substituirea lui co- cu poFrecvenţa mai mare a substituirii po- > co- în comparaţie cu cea a substituirii ilustrate de tămânji şi tăvăli, în care tot o singură trăsătură fonetică a consoanei iniţiale se modifică, este în legătură cu gradul de asemănare dintre acest sunet şi vocala următoare: consoanele [p] şi, respectiv, [k] şi vocala [o] posedă în comun trăsătura acustică „grav**, în timp ce [t] este o consoană acută, aşa încât este de aşteptat ca po- să fie înlocuit mai curând cu co- decât cu to- (în ipoteza că tă- provine din po- prin intermediul fazei pă- este de remarcat că şi în această succesiune trăsătura „grav** este proprie ambelor elemente). La foarte scurta listă a cuvintelor care încep cu segmentele [tă], [to] sau [te] şi care fie că provin din cuvinte cu [po] la iniţială, fie că sunt sinonime cu (sau variante ale unor) cuvinte care încep cu [po] sau [pă] (Al. Graur dă numai exemplele tămânji şi tăvăli; Mioara Avram adaugă pe tăhui, tehui = păhui şi căhui) pot fi adăugate, după opinia noastră, cele patru cuvinte a căror origine ne propunem să o stabilim în cele ce urmează; toate figurează în DLR cu menţiunea „etimologia necunoscută**. Mai întâi vom încerca însă să răspundem la întrebarea dacă pot fi puse pe acelaşi plan corespondenţa [p]: [t] înainte de [o] (vocală menţinută ca atare sau înlocuită cu [ă], ca în tămânji, tăvăli) şi aceeaşi corespondenţă înainte de alte vocale originare. Exemplele care par a pleda pentru un răspuns afirmativ la această întrebare sunt puţine şi heconcludente, cu excepţia, poate, a lui tărângă (atestat, într-o singură sursă, numai în expresia a duce pe cineva în tărângă „a lua pe cineva de subsuori ajutându-1 să meargă; a duce în părângă**). în tabardos, variantă a termenului argotic pabardos „rachiu** (< ţig. tabardo), la-biala iniţială a fost înlocuită cu o dentală într-un cuvânt în care labiala din silaba a doua şi dentala din silaba finală au putut interveni într-un fel oarecare în producerea substituţiei. Dacă, aşa cum presupunem, tarapangele „legume** şi parpangică „arpagic** sunt unul şi acelaşi cuvânt (cu origine necunoscută) şi dacă forma mai apropiată de etimon este cea cu [p] iniţial, [t] din tarapangele ar putea să se datoreze unei disimilări. Considerăm deci că trebuie să vorbim despre substituirea lui po- cu to-, nu a lui [p] iniţial cu [t], înainte de indiferent ce vocală. 49 Iată acum cele patru cuvinte — sau variante ale unor cuvinte — în care to- corespunde segmentului originar po-: Tologi. Ne referim la tologi, verb reflexiv, cu sensurile „a se tolăni44 (în cele mai multe surse) şi „a se da de-a tumba44 (o singură atestare). în tratatul de formare a cuvintelor6, termenul, glosat „a zăcea44, este menţionat în capitolul tă- (te-, to-), unde autorul acestuia consideră că „poate fi acceptată44 etimologia propusă de G. Reichenkron: prefixul tă- (to-), provenit în română din dacă, plus un radical corespunzător i.-e. *legh-/logh- „a zăcea44; totuşi, tă- (to-) din derivatele analizabile tărnânji, tăhui şi din formaţiile semianalizabile tăvăli, toflegi este considerat „un prefix de origine slavă44, provenit din po-(ca şi co- din coborî\ covârşi)1. După părerea noastră, acelaşi prefix tă- (to-), de origine slavă, poate fi identificat şi în tologi, semianalizabil prin raportare la pologi, „a doborî la pământ cu coasa sau cu secera44 (sensul de bază). Pentru originea acestui din urmă verb, în DLR se trimite la polog, care înseamnă, printre altele, „grămadă de fire păioase sau de iarbă secerate sau cosite44 (conform indicaţiei din DLR, din ser. polog; de remarcat însă că termenul este atestat şi la Dosoftei şi la D. Cantemir). Polog x intră în componenţa unor expresii care au sensuri apropiate de cel al lui tologi — a sta (sau a zăcea, a cădea) polog „a fi, a zăcea culcat la pământ, a sta (sau a zăcea, a cădea) grămadă44 —, aşa încât s-ar putea ca la tologi să se fi ajuns plecându-se de la acelaşi substantiv (prin intermediul formei pologi). Ni se pare însă mai plauzibilă explicaţia potrivit căreia la originea lui tologi se află ucr.polozyty „a culca448. Consoana urmată, în română, de [i] — [z] în subdialectul moldovean, respectiv, [g] în forma „literarizată44 — se datorează analogiei (în primul rând trebuie avut în vedere chiar pologix < pologx), iar consoana iniţială este rezultatul substituirii lui po- cu to-. Explicaţia conform căreia tologi provine din ucraineană este susţinută de constatarea că acest verb circulă în Moldova şi în Bucovina. 6 7 8 50 6 Vezi mai sus, nota 3. 7 FC II, p. 215. 8 DUR. Tonoh. înseamnă „ceaţă, negură". După părerea noastră, este unul şi acelaşi cuvânt cu ponov „un fel de ceaţă la ochi" (DLR, s. v., sensul III). în articolul ponov figurează şi sensuri foarte diferite de cel menţionat aici; primul este „teren care se ară şi se seamănă, pământ cultivatul". Trimiterea din partea etimologică a articolului — „cf. ser. ponova «înnoire»" — este justificată pentru unele sensuri (inclusiv cel de „pământ cultivatul"), dar nu vedem ce legătură ar putea să existe între „înnoire" şi „ceaţă la ochi". Considerăm că ponov cu acest ultim înţeles ar fi trebuit să fie înregistrat, alături de ponoavă, ponioavă etc., ca variantă a lui poneavă „ţesătură groasă, pânză de mari dimensiuni etc." (etimologia indicată în DLR: „Din ser. ponjava. Cf. slavonul noNiasA, magh. ponyva"). Pentru evoluţia semantică de la „ţesătură, pânză" la „ceaţă la ochi" cf. pohoială „membrană" şi „nume dat mai multor boli de ochi" < povoială < poiveală, derivat din poivă „pânză impermeabilă" < magh .ponyva „pânză groasă") şi ponivos „(om) chior; (om) miop" (din poneavă sau din varianta [ponvă], care se explică prin cuvântul maghiar citat9). Faptul că tonoh se termină într-o consoană diferită de consoana finală a lui ponov şi de cea a variantei ponof nu ne poate împiedica să admitem provenienţa lui tonoh din ponov, căci fluctuaţia între cele trei sunete în discuţie, [h], [v] şi [f], este frecventă în unele contexte (vezi, de exemplu, năduh, alături de năduv şi năduf). Tonoveală. A fost înregistrat (într-o localitate din apropiere de Slatina) cu sensul „pământ călcat din care se construiesc pereţii caselor". Este, după părerea noastră, un derivat de la ponov „pământ cultivabil", menţionat mai sus. A reieşit deja din discuţia cu privire la forma tonoh că facem distincţie între ponov, împrumutat din sârbo-croată (cuvânt care se află la baza lui tonoveală), şi varianta ponov a lui poneavă, acesta din urmă cu etimologie multiplă. Datele pe care le avem la dispoziţie nu ne permit să stabilim dacă substituirea lui po- cu to- s-a produs în cuvântul de bază (ponov > *tonov > tonoveală) sau în derivat (ponov > *ponoveahî > tonoveală). 9 Vezi observaţiile noastre din LR XXXI, 1982,2, p. 137-138 (vezi acum Avram, CE, p. 178-180), unde am stabilit originea lui pohoială, fără etimologie în DLR. 51 Tojera. Am lăsat la urmă acest cuvânt — cunoscut în Banat, cu sensul „a reteza (vârful unui copac)“ — deoarece el constituie un caz ceva mai complicat: chiar dacă, făcând abstracţie de diverse alte ipoteze teoretic posibile, plecăm de la presupunerea că silaba iniţială a termenului în discuţie corespunde prefixului slav po-, trebuie să observăm că segmentul care urmează după to- nu poate fi apropiat de un cuvânt slav în care prefixul s-ar fi aflat înaintea unui radical identic (sau asemănător) cu segmentul -jer- din tojera. Avem a face însă cu o dificultate numai aparentă. Tojera provine, fără îndoială, din ser. porezati „couper (legerement); tailler“1(). Fricativa prepalatală este originară (vezi forme ca porezem, ind. prez. 1 sg.1 *), aşa încât nu se pune problema unei neconcordanţe între natura fricativei din etimon şi cea a fricativei din cuvântul românesc. Locul pe care îl ocupă [j] în tojera se datorează unei banale metateze, care a putut să se producă fie înainte de substituirea lui po-cu to- (deci *poreja > * pojera > tojera) fie după această substituire (*poreja > *toreja > tojera). Rămâne de văzut dacă există o fluctuaţie po- ~ to-, comparabilă cu fluctuaţia po- ~ co-, adică dacă alături de substituirea lui po- cu to-poate fi înregistrat şi fenomenul opus. Substituirea lui po- cu to- şi unele probleme de etimologie, în SCL XL, 1989,6,p.549-552. 10 11 10 Dayre et al., HSFR. 11 Cf. I. Pătmţ, Studii de limba română şi slavistică, Cluj, 1974, p. 67 (cu referire la verbele româneşti de origine veche slavă): „prezentul indicativ este prima formă slavă de la care trebuie să pornim pentru explicarea formelor româneşti44. 52 SUBSTITUIREA CU [m] A CONSOANEI INIŢIALE 1. în capitolul Un tip de formule rimate din cartea sa Etimologii româneştil, acad. Al. Graur a studiat o serie de formule de tipul ciugurele-mugurele „oile" (în ghicitori), sărac-mărac „foarte sărac", caracterizate prin faptul că cei doi termeni diferă între ei doar prin consoana iniţială: o consoană oarecare2 în primul — [m] în al doilea. Autorul notează că „adesea cuvântul cu m iniţial nu înseamnă nimic şi nu este întrebuinţat decât în formulele citate, pe când celălalt cuvânt este bine cunoscut şi poate fi întrebuinţat singur"3 şi ajunge la concluzia că modelul acestor formule se găseşte în turcă; dintre exemplele din această limbă citate de acad. Al. Graur (după un articol al lui L. Spitzer) reproducem aici pe kitap mitap „cartea şi tot ce mai e cu ea"4, care se aseamănă cu rom. Coca-Moca sau Coca-Moca ăia, unde „se pronunţă numele unei persoane pentru a desemna un grup întreg"5. Părerea că procedeul prin care se creează formulele de tipul sărac-mărac a fost împrumutat de română din turcă o găsim şi într-un studiu al lui Felicien Brînzeu6, în care sunt citate numeroase exemple din cele două limbi menţionate (inclusiv dialectele aromân si 1 Graur, ER,p. 18 -23. 2 Sau absenţa unei consoane (deci iniţială vocalică). 3 Al. Graur, op. cit., p. 19. 4 Ibidem, p. 23. 5 Ibidem, p. 20. 6 Brînzeu, Reduplication. 53 meglenoromân)7, precum şi din bulgară, neogreacă, armeană şi din unele limbi indo-iraniene, caucaziene şi semitice; autorul arată că cele mai vechi exemple sunt din arabă8. Concluzia la care au ajuns F. Brînzeu şi, mai târziu — în mod independent —, acad. Al. Graur9 este, credem, întemeiată în linii mari. Unele dintre faptele discutate de acest din urmă autor ne-au sugerat câteva observaţii, pe care le vom prezenta în continuare; vom încerca, apoi, să stabilim etimologiile unor cuvinte cu [m] iniţial care au luat naştere printr-o substituire de sunete (de foneme) şi, în sfârşit, vom face câteva precizări privitoare la natura substituirii10. 2. După acad. Al. Graur11, „chiar acolo unde nu găsim o formulă rimată, ci un singur cuvânt cu m iniţial, avem dreptul să bănuim că a existat o formulă rimată care mai târziu a fost disociată". Printre exemplele citate în legătură cu această ipoteză figurează „rnandac alături de banclac «mănunchi»", cu privire la care avem de făcut o observaţie. în DLR nu sunt înregistrate decât forme cu o lichidă la sfârşitul primei silabe: maldac, cu variantele mălclac şi mărclac şi cu sensul „măsură de greutate pentru lemne sau fân; sarcină de lemne sau de fân". Trimiterea „cf. ngr. jjLocvSaxTig «legătură de răchită»" este precedată de menţiunea „etimologia necunoscută", dar după părerea noastră, avem motive de ordin semantic şi fonetic, să vedem în cuvântul neogrecesc citat etimonul lui maldac (pentru [1] în locul lui [n] 7 Reproducem, de la p. 42 şi 44, câteva exemple (dintre cele care nu figurează şi în cartea citată a acad. AL Graur): pardon mardon (la V. Alecsandri), altu maltu (în aromână), aţala maţala (în meglenoromână; «s’applique â ceux qui sont mal mis ou debrailles»). 8 Brînzeu, Reduplication, p. 55. 9 Vezi şi V. Bogrea, Contribuţie la studiul elementelor orientale în limba română, în DR 1,1920-1921, p. 279, unde este menţionat un fenomen asemănător cu cel studiat de autorii precitaţi: „şaică-baică, despre «gâscă plutind»... e un efect de ritm frecvent în turceşte4*. Cf. mai jos, § 5. 10 Pentru diverse aspecte ale formulelor şi expresiilor rimate, nelegate de fenomenul substituirii cu |m| a unei consoane iniţiale, vezi Ioana Vintilă, Observaţii asupra expresiilor rimate,în LR XII, 1963,2, p. 171-176. Sensurile şi valorile stilistice ale formulelor rimate create prin substituirea (reduplicarea) cu |m| iniţial sunt analizate pe larg în lucrarea citată a lui F. Brînzeu. 11 Op. cit., p. 21. >3 54 originar cf. fluctuaţia [1J ~ [n] din forme ca mogâldeaţă — mogân-deaţă, orbalţ — orbanţ, haldur — handur, ultima pereche de forme este înregistrată, în DA, s.v. hăldan). Prin urmare, în cazul lui mandac nu ne găsim în prezenţa unui [m] iniţial care să fi luat locul lui [b]. Acad. Al. Graur12 consideră că „sântem în drept să ne întrebăm dacă de exemplu măciulie nu a apărut alături de căciulie". Că acesta din urmă a jucat un anumit rol în apariţia lui măciulie este foarte probabil; s-ar putea însă ca punctul de plecare al lui măciulie să fi fost nu căciulie, ci măciucă, cum susţine Alexandru Philippide13: „cuvinte ca misălle al[ături] cu misă, misella, căculle, au făcut să se creadă că Ale ar fi un sufix derivativ şi de aici derivate ca cărtsulle — carte, măculle — măciucă". Conform explicaţiei din DLR (dată cu menţiunea „probabil"), măciulie ar fi rezultatul contaminării lui măciucă cu gămălie. După părerea noastră, ar fi mai uşor de admis contaminarea măciucă + căciulie, foarte asemănătoare, din punct de vedere fonetic, cu cea care a dus la apariţia lui băciulie, „prin fuziunea sinonimelor bocioacă (bocioc) şi măciulie” (DA; etimologia lui bocioacă dată în acelaşi dicţionar este următoarea: „din ung. bucok «găluşcă» (cf. bucsak «butuc»)")14. Oricum, la întrebarea dacă măciulie nu este cumva rezultatul substituirii cu [m] a consoanei iniţiale din căciulie (în formula rimată căciulie-măciulie) înclinăm să dăm un răspuns mai curând negativ. Dintre exemplele care „prezintă ceva mai multe greutăţi"15 credem că trebuie eliminată perechea baraboi — maranioi (nume de plante), nu pentru că cele două cuvinte nu sunt perfect identice în partea finală, ci pentru că maranioi (sinonim cu baraboi) nu conţine un fm] iniţial care ar fî luat locul unui [b], ci se explică, fără dificultate, ca împrumut 12 Ibidem. 13 Istoria limbii române. Volumul întâi. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 62. 14 Remarcăm în treacăt că nu ar părea plauzibilă ipoteza existenţei unei legături între măciulie şi bg. macola „ciocan44, din it. mazzuola, veneţ. mazzola (vezi Ana Spasova, „Bălgarski ezik44 XIV, 1964,4-5, p. 395), legătură care ar putea fi, eventual, sugerată de apropierea dintre sensul „ciocan44 şi unele dintre sensurile lui măciulie; cf. moţochină, care, printre altele, înseamnă „măciulie44, dar are şi sensul (neobişnuit, după DLR) de „baros44. 15 Graur, ER,p.21. 55 din maghiară, cum sperăm că am reuşit să arătăm în alt loc16; probabil că lui baraboi i se datoreşte doar faptul că de la magh. *manyar6 (= monyoro, monyaro) ,,alun(ă)" s-a ajuns, în română, la o formă terminată în -oi, nu în -ău sau -eu (vezi, totuşi, exemplele date mai jos, s.v. mohoi, din care reiese că -oi apare şi în alte cazuri în locul terminaţiei normale din punctul de vedere al tratamentului magh. -o). Avem îndoieli cu privire la provenienţa lui modoran din bădăran, în ciuda faptului că primul are, printre altele, şi înţelesul de „bădăran". Prin unele dintre sensurile lui — „(om) posac" şi „persoană care vorbeşte vrute şi nevrute" —, modoran este sinonim cu modoroi, pentru originea căruia se trimite, între altele, la modor, variantă a lui modur „de culoare sură; (om) posac" (< ser. modar; cf. bg. modăir; etimologie — după părerea noastră, corectă — indicată în DLR). Informaţiile de care dispunem nu ne permit să ne pronunţăm categoric în favoarea sau împotriva ipotezei emise de V. Bogrea17, care se întreabă dacă nu cumva modoran, glosat „ţigan lingurar, prost", este o formă coruptă din *domodoran = sl. domorodan „indigen". Credem însă că pentru sensul „bădăran" al lui modoran trebuie să plecăm nu de la ser. modar, bg. modar, ci de la magh. modotlan; cf. etimologia lui modârlă dată de Emese Kis18: „Cuvântul r. dial. modârlă «grosolan, necioplit»... < m. dial. modotlan «sărac, fără avere»... Complexul sonor -an, justificat din punct de vedere etimologic, s-a desprins, fiind considerat drept augmentativul ori depreciativul r. -a/î" (pentru transformarea în [r] a oclusivei dentale urmate de [1] cf. povidlă > povirlă şi varianta cearlău a lui ceatlău < magh. csatlo; grupul [rl] se menţine în unele cuvinte înrudite cu modoran). După toate probabilităţile, cuvintele modur (modor), modoran, modoroi, modorât, modârlan, modârlă, modârlău se repartizează în două familii, iar sensurile date s.v. modoran corespund la două omonime. In orice caz, socotim că nazala iniţială a acestui cuvânt (respectiv, a acestor cuvinte, dacă sunt două) este originară, nu apărută în locul unui [b]. 3. Se înţelege de la sine că dintre două cuvinte sinonime (sau cvasisinonime), cu [m] şi,respectiv, cu o consoană diferită de [m] la 56 16 LR XVI, 1967, 3, p. 257 (vezi acum Avram, CE, p. 39-40). 17 Op. cit., p. 275, nota. 18 Kis, încadrarea, p. 73. iniţială, nu întotdeauna primul derivă din al doilea (vezi, mai sus, cazul lui mandac - maldac, faţă de bandac). Pe de altă parte, chiar atunci când avem motive să credem că varianta cu [m] are la bază o formă cvasiomofonă (paronimă) cu altă consoană la iniţială, ipoteza potrivit căreia varianta în discuţie a apărut în cadrul unei formule rimate nu este neapărat necesară (asupra acestei chestiuni vom reveni). Indiferent însă dacă au făcut sau n-au făcut parte din astfel de formule, importantă este constatarea că o serie de cuvinte care încep cu [m] provin, cu siguranţă, din cuvinte cvasiidentice cu o consoană iniţială diferită de [m]. Ţinând seamă de această constatare, vom încerca să stabilim etimologiile unui număr de zece cuvinte înregistrate în DLR19. Cu două excepţii (mohoi şi morhâii), cuvintele discutate mai jos poartă, în dicţionar, menţiunea „etimologia necunoscută44 (însoţită uneori de trimiteri la cuvinte asemănătoare ca sens şi ca formă). Miriclic. înseamnă „pastă cleioasă, făcută din făină amestecată cu apă; pap, cocă44, sens apropiat de cel al lui ciriclic, „mâncare făcută din mămăligă dumicată în apă44. Pentru etimologia acestuia din urmă se trimite la cir, care înseamnă, printre altele, „cocă (de lipit, făcută din făină) de grâu şi apă44 şi este, de asemenea, numele unei mâncări din făină de grâu. Cu înţelesul de „cocă de lipit44, cir este sinonim cu ciriş (variantă: cir iz), care, după DA, vine „din turc. ciris..., prin bulgară (ciris), sârbească (ciris) sau ungurească ( *bântşag > bânsag. După părerea noastră, prin substituirea lui [b] iniţial cu [m], de la bânsag s-a ajuns la mânşag „lăstar de pădure" (glosare reprodusă din una dintre sursele utilizate de DLR). Mohoandă. Cuvântul bohândă „muiere urâtă, proastă, hâdă" a fost explicat în felul următor: „formaţie spontană, care pare a fi alcătuită din ung. boho «prost, nătâng» şi bolâncUt. între mohoandă „mo-mâie; epitet dat unei femei lipsite de putere sau neîndemânatice, proaste, toante" şi bohândă există, ce e drept, o deosebire şi în ce priveşte vocalismul silabei accentuate, dar faptul că bolândă, din aceeaşi sferă semantică, are o variantă boloandă (vezi DA, s. v. bolănd), iar mohoandă, pe de altă parte, are o variantă mogândă ne dă dreptul să afirmăm că între bohândă şi mohoandă există o legătură, în sensul că forma cu [m] la iniţială provine dintr-o formă cu [b] în aceeaşi poziţie: bohândă > *bohoandă > mohoandă sau bohândă > * mohândă > mohoandă. Mohoi. Dacă mohoandă se explică în modul arătat mai sus, atunci mohoi „om prost" (în DLR se trimite la mohoandă) provine, după toate probabilităţile, dintr-un neatestat *bohoi (< magh. boho\ pentru finala -oi, în locul lui -ău, care ar fi fost de aşteptat să rezulte din vocala finală a cuvântului maghiar, cf., de exemplu, borandoi, variantă a lui borândău). Momealcă. Credem că Dan Bugeanu22 are dreptate când susţine că pentru a stabili originea acestui cuvânt, cu sensul de „umflătură sub piele, bubă, modâlcă", trebuie să ţinem seamă de existenţa variantei momâlcă: terminaţia -âlcă, interpretată ca sufix, a fost înlocuită cu -calcă. Nu aderăm însă la părerea autorului conform căreia momâlcă „este rezultatul contaminării dintre momiţă «ganglion», «glandă»... şi gâlcă“. întrucât, după cum reiese din DLR, momiţă (mai ales la plural) este folosit de obicei, pentru a desemna ganglionii unor animale ca materie primă din care se prepară anumite feluri de mâncare, este greu de presupus — din motive de ordin semantic — că acest 22 LR XX, 1971, 1, p. 57. 58 cuvânt a putut să fie asociat cu gâlcă. Este mai firesc să admitem că momâlcă provine din bobâlcă, variantă a lui bubâilcă, cuvânt care înseamnă, printre altele, „umflătură" (după DA, „pare a fi rezultat din fuziunea lui bubă cu gâlcă'"; de remarcat că această fuziune a putut să se producă uşor în condiţiile apartenenţei celor doi termeni la aceeaşi sferă semantică, alta decât cea a artei culinare). Pentru prezenţa lui [m], în loc de [b], şi la începutul celei de a doua silabe, cf. mamorniţăy după Al. Graur23, din baborniţă. Mong. Este un adjectiv, cu sensul de „mocăit, prostănac". Această formă, de masculin, corespunde femininului moangă, formă care provine, credem, din boangă „un fel de insecte care mai mult umblă, se târăsc pe pământ, decât zboară" (pentru etimologia acestuia se trimite la goangă). Legătura semantică dintre moangă (mong) şi boangă este evidentă. Morhăi. Verbul borhăi este dat în DA ca variantă a lui burduhăni „a spinteca (un animal)", dar este ilustrat cu un citat din care rezultă un sens diferit de cel al cuvântului-titlu: „Toată ziua mă borhăie - îmi bate capul (Pamfile, J. II)". Dacă avem în vedere sensul „a bate capul (cuiva)" al lui borhăi, verbul morhăi „a obliga să lucreze mult" (pentru etimologia căruia în DLR se trimite la marhă) poate fi explicat ca rezultat al înlocuirii lui [b] iniţial cu [m]. Morândău. A fost înregistrat (prin sudul Transilvaniei şi în Oltenia) cu mai multe sensuri, printre care „pastă obţinută prin mestecarea sau frământarea unei materii" şi „plăcintă preparată din mălai şi brânză". După părerea noastră, provine din borândău „mâncare făcută din sânge cu firimituri de pâine" (conform explicaţiei din DA, „poate dintr-un tip unguresc boromlo «care se amestecă»"). Morofleacă. Acest cuvânt, înregistrat (prin Banat şi Oltenia) cu sensurile „ţuică slabă" şi „om sau (prin extensiune) animal prost", provine, credem, dintr-o formă cu [c] iniţial: cioroflea(n)că „tină subţire" (în DA figurează, s.v. ciorofală, varianta cu nazală, înregistrată în Bucovina şi în Moldova; varianta fără nazală ne este cunoscută din împrejurimile oraşului Turda). Şi ciorojlea(n)că, şi morofleacă (cu 23 Op. cit., p. 21. 59 varianta morqfleancă) au un caracter expresiv evident — mai pronunţat însă la primul — şi, de aceea, am putea să admitem, în principiu, că moroflea(n)că este o creaţie independentă. Motivul care ne determină, totuşi, să considerăm mai plauzibilă explicaţia potrivit căreia forma cu africată a fost punctul de plecare al celei cu [m] iniţial constă în faptul că cioroflea(n)că face parte dintr-un grup relativ numeros de cuvinte care încep cu [c] şi dintre care multe au sensuri peiorative; vezi, mai ales, ciorofleţ „surtucar44 (cu varianta ciorofoi), ciorciofleac „om de nimic44, sinonim cu ciofleagă (pentru etimologia acestuia din urmă se trimite la cioflec, care înseamnă şi „pahar, «ciocan» de ţuică'4, ceea ce, poate, nu este lipsit de interes, dacă avem în vedere primul sens al lui morofleacă). Motârcă. înseamnă „femeie de moravuri uşoare44. După părerea noastră, provine din cotârlă „javră, potaie44 (SDLR, s.v. cotarlă), prin intermediul unei forme *cotârcă. Pentru deosebirea dintre părţile finale ale formelor cotârlă şi motârcă cf. variantele pohârcă şi pohârlă ale lui povidlă (DLR) şi derivatele ţopârcă, ţopârlă (de la top, ţoapă), citate de Laura Vasiliu24. Folosirea unor termeni care desemnează animale ca epitete injurioase date femeilor de moravuri uşoare este un fenomen banal (vezi căţea, mărţână etc.). 4. La lista de mai sus (şi la exemplele, destul de multe, din lucrarea citată la începutul acestui articol) s-ar mai putea adăuga un număr de cuvinte cu un [m] iniţial care s-a substituit altei consoane. Fără a relua demonstraţia, menţionăm că, plecând de la cele arătate de acad. Al. Graur, am susţinut, cu altă ocazie25, provenienţa lui mondroşi „a (se) înfofoli44 din bondroşi „a lucra cu stângăcie44 < bondroş „om care e îmbrăcat greu şi umblă încet44. Mai menţionăm pe măiclăi (neînregistrat în DLR), care, aşa cum a arătat acad. Iorgu Iordan26, provine din năiclăii (autorul crede că [n] a fost înlocuit cu [m] „supt influenţa unor cuvinte înrudite din punct de vedere semantic, precum murdări, mâzgăli ş.a.44; în lumina faptelor prezentate mai sus, nouă nu ni se pare 24 SMFC V, 1969, p. 38, respectiv, p. 39. 23 LR XXI, 1972,6, p. 525 (vezi acum Avram, CE, p. 86-87). 26 BIFR 11, 1935, p. 289. 60 însă necesar să invocăm această influenţă). Exemplele discutate sunt suficiente pentru a ilustra diversitatea situaţiilor în care s-a produs substituirea cu [m] a unei consoane iniţiale. Câteodată este justificată presupunerea că termenul cu [m] iniţial a apărut într-o formulă rimată în care reduplicarea avea valoare intensivă; putem să admitem, de pildă, că se va fi spus *bohoi-mohoi, cu sensul de „foarte prost" (cf. sărac-mărac „foarte sărac"), iar, apoi, mo-hoi a ajuns să fie întrebuinţat singur. La fel, putem să ne imaginăm existenţa unei sintagme ca bobâlci şi momâlci, cu sensul „umflături sub piele şi tot felul de lucruri asemănătoare", unde al doilea substantiv ar exprima aproximaţia (cf. tc. Buracla kuîu mutu yok „There is no box or chest or case or carton or anything of the kind here“27 şi rom. Coca-Moca28). Alteori presupunerile de acest gen nu pot fi însă argumentate; de exemplu, nu vedem pe ce s-ar putea sprijini ipoteza că, înainte de a se ajunge la folosirea lui mânşag, singur, s-a zis bânşag-mănşag. Este de observat, apoi, că unele cuvinte cu [m] iniţial apărut prin substituire de sunete circulă în (sau şi în) Transilvania, deci în graiuri în care este greu de admis că ele au apărut în formule rimate create după un model turcesc (în această situaţie se află, de exemplu, mohoandă). 5. Ţinând seamă de cele arătate în paginile precedente, vom face câteva consideraţii finale. Mai întâi, ni se pare evident că nu se poate pune semnul egalităţii între, pe de o parte, formulele rimate şi, pe de altă parte, perechile de sinonime (sau de variante) de tipul bânşag — mânşag, neatestate ca termeni ai unor astfel de formule. Substituirea cu [m] a unei consoane iniţiale oarecare poate să se producă şi fără ca termenul vechi şi cel nou creat să se asocieze într-o formulă rimată în care al doilea element este aproape o repetare a primului (ceea ce justifică folosirea termenului reduplicar e29). Prin urmare, explicaţia conform căreia un cuvânt cu [m] iniţial a apărut printr-o substituire nu poate fi decât 27 Exemplu dat de G.L. Lewis, Turkish. [Fifteenth impression, New York, 1978], p. 112. 28 Vezi § l. 29 Vezi titlul lucrării citate în nota 6. 61 în unele cazuri completată cu amănuntul că această substituire a avut loc în cadrul unei formule rimate. în al doilea rând, în prezenţa unei formule rimate nu trebuie să pierdem din vedere posibilitatea ca aceasta să fi apărut în alt mod decât prin imitarea unui procedeu din turcă; aşa stau lucrurile atunci când exemplele provin din zone geografice situate în afara ariei de iradiere a influenţei turceşti30. în al treilea rând, nu poate fi neglijat faptul că există un mare număr de formule rimate care par să demonstreze o anumită preferinţă a limbii române — şi a altor limbi — pentru consoanele 1 a b i a 1 e , în general (deci nu numai pentru [m]) la iniţiala celui de al doilea termen din componenţa acestor formule31. După ce dă câteva exemple de tipul fâş-fâş, S. Puşcariu32 observă că „uneori repetarea aceasta a unei tulpini de natură imitativă este împreunată cu modificarea unuia din sunetele componente44 şi că „de obicei la noi se modifică întâia consonantă din cuvântul repetat sau din cel ce se repetă44. în continuare, sunt citate 20 de exemple, dintre care nu mai puţin de 17 reprezintă tipul „consoană nelabială la iniţiala primului termen — consoană labială la iniţiala celuilalt termen44: harcea-parcea (se trimite la bg. parca „bucată44 şi la tc. parca-parca „bucată de bucată44), talmoş-bal-mos, tanda-manda etc.; de remarcat că în 14 cazuri labiala nu este [m]. Referindu-ne şi la o altă limbă, notăm că dintre cele şapte cuvinte (cu etimologie cunoscută sau necunoscută) citate de N.N. Stejnberg33 ca exemple pentru reduplicarea cu schimbarea consoanei iniţiale în 30 Cf. Brînzeu, Reiluplication, p. 56: „Le centre d’innovation appartient au domaine semitique. C’est d’ici que la forme commence â se propager, en prenant la route sur laquelle se repandaient, en meme temps, une religion et une langue sacree... Dans Fhistoire de notre forme, nous distinguons donc deux periodes. Le premiere se realise par migration et prend comme support la religion. La deuxieme, beaucoup plus recente, se realise par irradiation, gagne Ies peuples non musulmans et porte le cachet visible de F origine turque“. 31 Cf. Graur, ER, p. 22: „După părerea lui Spitzer, ne găsim în faţa unui fenomen natural, care s-ar putea regăsi în orice limbă: repetiţia şi inserarea unei nazale se datorează copiilor; de asemenea, labialele sânt consoanele cele mai uşor de produs de copii“. 32 Limba română II, p. 167. 33 Reduplikacija v sovremennom francuzskomjazyke, |Leningrad], 1969,p. 61-62. 62 limba franceză cinci conţin o labială fie la începutul primei părţi (pique-nique), fie la începutul ultimei (charivari, hurluberlu, to-hu-bohu), fie în ambele poziţii (pele-mele?); labiala nazală apare o singură dată, în pele-mele (dintr-un mai vechi mele-mele), unde ea face parte din termenul „primar" — care este imperativul lui rneler34 —, nu din cel derivat al complexului cu aspect de formulă rimată. Rom. fertai-fertai „(în legătură cu verbe de mişcare) în toate părţile, necontenit, de colo până colo" este interesant prin faptul că ambele elemente ale formulei rimate încep cu o consoană labială care provine dintr-o nelabială: punctul de plecare este magh. szerte „în toate părţile, răspândit", iar la forma citată s-a ajuns prin intermediul variantei serta-ferta, explicată în DA, s.v. fertai-fertai, în felul următor: „la repeţirea expresiei s-a modificat consonanta iniţială, prefăcându-se dentala în labială"; de observat că labiala nu este [m] în nici una dintre cele două variante. în concluzie: unele dintre cuvintele cu [m] iniţial datorat unei substituiri de sunete au luat naştere ca rezultat al imitării unui model turcesc, în cadrul unor formule rimate; altele provin din astfel de formule create fără intervenţia influenţei turceşti; în sfârşit, o a treia categorie este constituită din cuvinte apărute printr-o substituire care nu presupune existenţa unei formule rimate (deci, spre deosebire de primele două situaţii, aici nu avem a face cu o reduplicare). Substituirea cu |m] a consoanei iniţiale în limba română şi unele probleme de etimologie,în SCL XXXIV, 1983,4, p.322-329. 34 Ibidem, p. 61. 63 DIN NOU DESPRE SUBSTITUIREA CU [m] A CONSOANEI INIŢIALE într-un articol publicat cu mulţi ani în urmă1, am încercat să demonstrăm că o serie de cuvinte cu [m] iniţial înregistrate în marele dicţionar academic al limbii române cu menţiunea „etimologia necunoscută" sau fără indicaţii etimologice precise au apărut prin înlocuirea cu această labială a unei alte consoane, din forme mai vechi (şi, eventual, originare). Cuvintele discutate sunt următoarele zece: mân-şag, miridic, mohoandă, mohoi, momealcă, mong, morândău, morhăi, morofleacă, motârcă (după părerea noastră, din bânşag, respectiv, ciridic, bohândă, *bohoi> bobâlcă, boangă, borândău, borhăi, doro-jleacăy *cotârcă). Am menţionat în treacăt pe map (< pap) şi pe mă-dăi (< nădăî) şi am trimis la o contribuţie a noastră anterioară în care explicasem pe mondroşi prin substituirea cu [m] a lui [b] din bondroşi. Al. Graur presupune că toate formele cu [m] iniţial datorat unei substituţii au apărut în cadrul unor formule rimate de tipul sărac-mă-rac: „mi se pare că chiar acolo unde nu găsim o formulă rimată, ci un singur cuvânt cu m iniţial, avem dreptul să bănuim că a existat o formulă rimată care mai târziu a fost disociată"2. Acelaşi autor respinge părerea conform căreia am avea a face cu un fenomen natural, posibil în orice limbă3, şi ajunge la concluzia că formulele de tipul kitap mitap 1 Andrei Avram, Substituirea cu |m] a consoanei iniţiale în limba română şi unele probleme de etimologie, în SCL XXXIV, 1983,4, p. 322-329 (în volumul de faţă, p. 53-63). 2 Graur, ER, p. 21. 3 Ibidem, p. 22 (este citat L. Spitzer). 64 „cartea şi tot ce mai e cu ea44 din limba turcă au constituit modelul formulelor româneşti asemănătoare: „Deoarece în turceşte procedeul este vechi şi foarte răspândit, trebuie să credem că de acolo a fost introdus în dacoromână, în aromână şi în bulgară^4. înaintea lui Al. Graur, problema formulelor avute în vedere aici a fost studiată amănunţit de F. Brînzeu, într-o lucrare pe care cel dintâi nu a cunoscut-o5. Şi F. Brînzeu este de părere că procedeul prin care s-au creat astfel de formule a fost împrumutat în română din turcă; acest cercetător citează numeroase exemple din limbi aparţinând mai multor familii şi menţionează6 că cele mai vechi exemple sunt din vechea arabă. în partea introductivă a articolului nostru amintit mai sus, am afirmat că părerea lui F. Brînzeu şi a lui Al. Graur cu privire la originea procedeului este „întemeiată în linii mari44. Bazându-ne însă pe materialul examinat în continuare, am insistat asupra faptului că în formulele rimate în care al doilea termen începe cu o labială acesta nu este neapărat bilabiala nazală (ne găsim, se pare, în prezenţa unei preferinţe pentru labiale în general) şi, pe de altă parte, în ce priveşte originea termenilor cu [m] iniţial, am afirmat că explicaţia dată de cei doi autori precitaţi este valabilă numai pentru o parte a exemplelor. Reproducem aici concluziile noastre7: „unele dintre cuvintele cu [m] iniţial datorat unei substituiri de sunete au luat naştere ca rezultat al imitării unui model turcesc, în cadrul unor formule rimate; altele provin din astfel de formule create fără intervenţia influenţei turceşti; în sfârşit, o a treia categorie este constituită din cuvinte apărute printr-o substituire care nu presupune existenţa unei formule rimate44. Referindu-se la articolul nostru, Johannes Kramer8 admite că pentru un mic număr dintre cuvintele cu [m] iniţial apărut prin substituţie ar putea fi valabilă explicaţia prin influenţa turcească, dar preferă, totuşi, o explicaţie diferită: „Das mag in einigen wenigen Făllen tatsăchlich der Ursprung des m- sein. Aber angesichts der 4 Ibidem, p. 23. 5 Brînzeu, Reduplication. 6 Ibidem, p. 55. 7 Op. cit., p. 329. 8 Rumănische Zeitschriftenschau {Spmchwissenschqftlicher Forschungsbericht), în „Zeitschrift fur romanische Philologie“ 108, 1992, 1/2, p. 127-171. 65 Tatsache, daB fast alle im Aufsatz angefiihrten Worter etymologisch mit b- anlauten muBten, wird man viei eher an einer schwer in Regeln zu fassenden, aber in allen romanischen Sprachen und dariiber hinaus immer wieder zu beobachtenden Wechsel der Labialkonsonanten (by v, m) denken“9. După cum se poate constata, argumentul pe care se întemeiază J. Kramer constă în faptul că, potrivit părerii sale, în cele mai multe dintre cuvintele explicate în articolul nostru sau doar citate acolo bilabiala nazală a luat locul unui mai vechi [b]. Ar rezulta de aici că transformarea bânşag „vegetaţia (de copăcei şi ierburi) care creşte printre arborii unei păduri44 > mănşag „lăstar de pădure44, de exemplu, nu este un fenomen diferit de cel pe care Peter Blumenthal10 11 îl ilustrează cu două exemple din domeniul lingvistic galoromanic: „[lat.] *battuaculum ‘Kloppel’: prov. matai, matcioii... (+ mattea)... [lat.] belare ‘bloken’: liitt [= dialectul din Liittich] maile, beam. mela 4beler’44. Avem de observat mai întâi că prin adaosul „(+ mattea)“, care figurează după cele două forme din provensală, P. Blumenthal atrage atenţia asupra posibilităţii ca [m] să se explice prin contaminare („Wortkreuzung4411). Se poate spune aşadar că ni se oferă un singur exemplu valabil de substituire a lui [b] iniţial cu [m] în dialectele galoromanice. Este evident că sub raport statistic situaţia din română este net diferită, chiar dacă luăm în consideraţie numai exemplele din articolul nostru12. în al doilea rând, în favoarea părerii potrivit căreia am avea a face cu o fluctuaţie general romanică, [b] ~ [m], nu poate fi invocată preponderenţa numerică a cazurilor în care [m] s-a substituit unui [b] iniţial. Aproape la fel de numeroase sunt cuvintele în care bilabiala nazală a luat locul altor consoane, fie tot labiale, dar altele decât [b] (vezi, în lucrarea lui Al. Graur,fandosi > mandosi.paţachină > ma-ţachină13), fie dentale, (pre)palatale sau velare; am dat cinci exemple 9 Ibidem, p. 142-143; urmează o trimitere la lucrarea lui P. Blumenthal menţionată aici mai jos. 10 Die Entwicklung der romanischen Labialkonsonanten, Bonn, 1972, p. 205. 11 Vezi explicaţia dată la p. 203, nota 3. 12 Vezi însă şi Graur, ER,în special, p. 21. 13 Ibidem. 66 în articolul nostru14: pap > map, năclăi > măclăi, ciorofleacâ > mo-rofleacă, ciriclic > mir ici ic, * catâr că > motârcă. De adăugat că într-un al şaselea cuvânt cu [m] în locul unui mai vechi [b] consoana originară a fost, foarte probabil, [g]: pe mong l-am explicat prin boangă, care, la rândul lui, a fost pus în legătură cu goangă15. Alte exemple de înlocuire cu [m] a unei consoane iniţiale nelabiale găsim în lucrarea lui Al. Graur16; lăsând la o parte formele cu [m] iniţial care, după câte ştim, nu au o existenţă autonomă, în afara formulelor rimate (sărăc-mărac, cârtiţă de mârtiţă etc.), sau care, după opinia noastră, se explică altfel decât prin substituţie17, credem că trebuie reţinut cel puţin exemplul chiţorlan > miţorlan. în al treilea rând, nu este lipsită de semnificaţie constatarea că, în timp ce, aşa cum am văzut, pentru înlocuirea cu [m] a lui [b] iniţial P. Blumenthal dă un singur exemplu din domeniul lingvistic galo-romanic, acelaşi autor prezintă, din acelaşi domeniu, nu mai puţin de 24 de cazuri de tipul „[lat.] meridianus ‘mittăglich’: berinee ‘Ies pre-mieres heures de rapres-midi’“18. Corespondenţa „labială sonoră orală : labială nazală44 în poziţie iniţială se întâlneşte mai des atunci când primul termen este nu oclusiva latină [b], ci sunetul continuu (consoană sau semiconsoană) notat de P. Blumenthal v19. Aşadar, în cadrul grupului de fenomene numite de P. Blumenthal „Wechsel von v/b und m44 (titlul ultimului capitol al cărţii citate20), substituţia [b] > [m] — bine atestată în română — ocupă în galoromanică o poziţie incomparabil mai modestă decât substituţia în sens invers, [m] > [b], despre care nu se poate spune că ar fi un fenomen caracteristic şi pentru limba română. Pe de altă parte, pentru substituţia [v] > [m], relativ frecventă în dialectele la care se referă P. Blumenthal, nu am găsit nici un exemplu în română. Până acum am făcut, în mod tacit, abstracţie de cazurile în care [b] iniţial corespunde unui mai vechi [m] urmat de [r]. Este neîndoielnic 14 P. 325-327. 15 Ibidem, p. 326. 16 Graur, ER,p. 21-22. 17 Cf. Andrei Avram, op. cit., p. 323-324 (în volumul de faţă, p. 54-56). 18 P. Blumenthal, op. cit., p. 204; lista exemplelor, la p. 203-205. 19 Autorul dă, la p. 205-206,16 exemple. 20 P. 196-208. 67 1 că de data aceasta avem a face cu cuvinte care se explică printr-un fenomen comun vestului şi estului României (şi cunoscut şi unor limbi neromanice21). Tot atât de neîndoielnic este însă faptul că nu avem dreptul să punem pe acelaşi plan substituţia [b] > [m] (în română, frecventă la iniţială înainte de vocală, absentă la iniţială înainte de [r]) şi substituţia [m] > [b] din cuvinte ca mraniţă, mreană, devenite în unele graiuri braniţâ, breană22. Cea de a doua se explică prin caracterul neobişnuit al succesiunii [m] + [r], nu numai la iniţială, ci şi în interiorul cuvântului23. Prin urmare, formele de tipul braniţâ, breană nu pot fi alăturate celor în care [b] iniţial a fost înlocuit cu [m] înainte de vocală, iar existenţa lor nu constituie un aspect al unei eventuale fluctuaţii [m] ~ [b], cu schimbări de aceeaşi natură (şi la fel de frecvente) în ambele sensuri. Vom spune, în încheiere, că ne menţinem concluziile din articolul nostru publicat în 1983, în care am încercat, între altele, să dovedim că nu toate cuvintele cu [m] iniţial apărut printr-o substituţie de sunete se datorează unei influenţe turceşti. Chiar dacă însă admitem că există unele formule rimate care, foarte probabil, s-au născut fără un model extern, această influenţă nu poate fi negată când este vorba despre formulele rimate în general, numeroase nu numai în română, ci şi în alte limbi care au avut contacte cu turca, cum rezultă din lucrarea lui Al. Graur şi mai ales din cea a lui F. Brînzeu (remarcăm, în treacăt, că cel dintâi dă exemple pentru numai două dintre dialectele limbii române; dacoromânei şi aromânei li se adaugă, în studiul lui F. Brînzeu, meglenoromâna24). Menţionăm aici şi un articol al lui A. Grannes25, cu exemple din bulgară26, şi cităm în plus un exemplu din sârbocroată: tanclara mandara „desordre, confusion, pagaille, tohu-bohu“ (Dayre et al., HSFR, s.v. tandara „rotisserie“) şi un exemplu din rusă: 21 Cf. P. Blumenthal, op. cit., p. 198, nota 2. 22 E. Petrovici, CL VIII, 1963,2, p. 291-3(30. Vezi şi Graur, ER, p. 117-118. 23 Cf. P. Blumenthal, op. cit., p. 197: „Wenn m + r im Wortinlaut zusam-menriicken, wird diese Gruppe, die in den rom. Sprachen ăhnlich ungewohnlich ist wie vr-, durch br- ersetzt“. 24 Brînzeu, Reduplication, p. 42-43. 25 Le redoublement turk ă m- iniţial en bulgare, în „bayikailCkO (MHk0.wann<\ Linguistique balkanique“ XXI, 1978,2, p. 37-50. 26 P. 43: susu-musu „chuchotement, potinage“. 68 i zakon-makon „a frivolous disrespectable kind of law“ < zakon, însoţit de comentariul din sursa la care trimitem: „The extensive role of reduplication, with the change of identical consonants in Rusian and a few other Slavic languages, is based upon the Turkic model; and in Slavic as well as in the Turkic area the dissimilation of consonants is subject to a set of strict rules which make the juxtaposition of paired words particularly conspicuous. In Russian pairs of altemating initials, the leading role belongs to labial (grave diffuse) consonants, especially to nasal /m/“27. Independent însă de existenţa sau inexistenţa ca unităţi lexicale autonome, în afara formulelor rimate, a cuvintelor cu [m] iniţial apărut prin substituţie şi independent de posibilitatea, respectiv, imposibilitatea de a se justifica, în fiecare caz în parte, ipoteza provenienţei cuvântului în cauză dintr-o astfel de formulă28, cele arătate în paginile precedente pledează, credem, în favoarea părerii că între faptele studiate de P. Blumenthal şi invocate de J. Kramer, pe de o parte, şi schimbările de tipul bănşag > mânşag, bolând > molând din română, pe de altă parte, nu există nici o legătură. Din nou despre substituirea cu fmj a consoanei iniţiale în limba română, în SCL XLVII, 1996,1-6, p. 3-7. 27 Roman Jakobson & Linda Waugh. Assisted by Martha Taylor, The Sound Shape of Language, Bloomington/ Londra, 1979, p. 197. 28 Andrei Avram, op. cit., p. 327 (în volumul de faţă, p. 61). 69 OBSERVAŢII ASUPRA ELEMENTELOR DE ORIGINE ITALIANĂ ÎN TERMINOLOGIA NAUTICĂ ROMÂNEASCĂ în ultimii ani, mai multe lucrări au fost consacrate elementelor constitutive ale vocabularului nautic românesc. Menţionăm mai întâi o lucrare a lui Marius Sala apărută în „Bollettino dell’Atlante lin-guistico mediterraneo“ (= BALM)1 şi conţinând, alături de o prezentare generală a problemei, o lungă listă de termeni nautici româneşti neînregistraţi în cartea, bine cunoscută, pe care o datorăm lui Henry & Renee Kahane şi Andreas Tietze2. Pe de altă parte, după ce, într-un articol scris în colaborare cu M. Sala, a examinat termenii de origine g e r m a n ă3, M. Bujeniţă ne-a dat, în alte două articole4, liste de termeni nautici împrumutaţi de română din engleză şi din franceză. Fără a ne propune să alcătuim o listă de acelaşi gen privitoare la elementele de origine italiană din terminologia nautică românească, vom prezenta câteva consideraţii de ordin general asupra acestui compartiment al lexicului românesc; precizăm că ne vom ocupa numai de terminologia nautică folosită de vorbitori ai dialectului 1 Marius Sala, Sur la terminologie maritime roumaine, în BALM 7, 1965, p.91-99. 2 The Lingua Franca in the Levant. Turkish Nautical Terms of Italian and Greek Origin, Urbana, 1958. 3 M. Bujeniţă şi M. Sala, Din terminologia nautică românească. 1. Termeni fluviali şi maritimi de origine germană (austriacă), în LR XI, 1962, 6, p.638-643. 4 Sub acelaşi titlu general ca articolul citat în nota precedentă: II. Termeni marinăreşti de origine engleză şi III. Termeni marinăreşti de origine franceză, în LR XV, 1966, 1, p. 83-93, respectiv, 3, p. 293-304. 70 dacoromân (care este la baza limbii literare), lăsând la o parte problema influenţei italiene (veneţiene) asupra celorlalte dialecte5. Se ştie că perioada care începe spre sfârşitul secolului al XVUI-lea şi durează până în a doua jumătate a secolului următor este caracterizată printr-o îmbogăţire masivă a vocabularului românesc, graţie, în primul rând, împrumuturilor. în multe cazuri, cercetările etimologice nu au reuşit să descopere criterii — lingvistice sau extralingvistice — care să permită stabilirea unei surse unice pentru un cuvânt dat; dimpotrivă, s-a demonstrat că unele cuvinte sunt luate din două sau din mai multe limbi şi că, prin urmare, ele au o etimologie multiplă6. Ţinând seamă de concluziile la care au ajuns cercetările asupra neologismelor româneşti, în general, şi evitând orice explicaţie hazardată, M. Sala a citat, alături de cuvintele din terminologia nautică românească pe care le-a înregistrat, două sau mai multe corespondente: italieneşti, franceze, turceşti etc. Numai în câteva cazuri indicaţiile etimologice se raportează la o singură limbă; aceasta este, după M. Sala, italiana pentru cuvintele următoare: bală „balot“, bandieră „pavilion al unei nave“, navă, spirai „capac cu geamuri construit în puntea unei nave“, strai „parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră“. în situaţia actuală a cunoştinţelor noastre, procedeul adoptat de autorul citat este justificat, în principiu, în toate cazurile în care a fost utilizat şi, în primul rând, pentru termenii româneşti care au corespondente în italiană. împrejurări de ordin lingvistic şi istoric fac ca identificarea cuvintelor împrumutate din italiană să fie mai dificilă decât operaţia analoagă aplicată cuvintelor pentru care se poate presupune, la prima vedere, o origine germană, engleză sau chiar franceză. 5 Vezi, de exemplu, articolul — care nu ne-a fost accesibil — al lui M. Ruffini, L’influsso italiano sul dialetto aromeno,\n „Cahiers Sextil Puşcariu“ 1,1952; nu am putut să consultăm nici articolul lui C. Tagliavini Osservazioni sulla diffusione delle parole marinaresche italiane nelle lingue balcaniche, publicat în volumul al III-lea din Atti del IV Congresso nazionale di arti e tradizion i popolari, Roma ,1942. 6 Vezi, pentru teorie, Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă nouă, [Bucureşti), 1960, p. 67-77; Graur, ER,p. 11-18. 71 într-adevăr, în majoritatea cazurilor dispunem de indicii fonetice şi semantice (uneori, şi de informaţii istorice7) care ne dau dreptul să afirmăm că un cuvânt provine exclusiv din germană sau din engleză, eliminând deci, pentru termenii care se regăsesc în una dintre aceste două limbi, posibilitatea unei origini multiple (de precizat că această afirmaţie nu este valabilă pentru orice neologism; există, în anumite compartimente ale lexicului românesc actual, cazuri în care problema se pune altfel). în ce priveşte franceza, lucrurile sunt deja mai complicate; nu este uşor să găsim argumente care să poată determina alegerea între un etimon francez şi altul italian atunci când aspectul fonetic şi sensul cuvântului în cauză permit ambele soluţii — ceea ce se întâmplă foarte des — şi ştiind că franceza şi italiana au fost amândouă surse importante ale terminologiei ştiinţifice şi tehnice româneşti. Iată de ce, în articolul său consacrat termenilor de origine franceză din terminologia nautică românească8, M. Bujeniţă examinează posibilitatea ca termenii a acosta, corvetă „navă de război de mic tonaj44, gabier „marinar care manevrează velele, vergile etc.44 şi alţi câţiva să fie împrumutaţi nu din franceză, ci din italiană. Cercetătorul care şi-ar propune să stabilească lista cuvintelor de origine italiană din terminologia românească a navigaţiei s-ar găsi într-o situaţie şi mai delicată. Dificultăţii menţionate, privitoare la separarea cuvintelor provenite din italiană de cele împrumutate din franceză, i se adaugă o nouă dificultate: în multe cazuri forma şi sensul cuvântului românesc permit ca el să fie pus în legătură atât cu italiana, cât şi cu una dintre cele două limbi din sud-estul Europei — neogreacă şi turca — a căror terminologie nautică, se ştie, conţine numeroase elemente italiene şi care, la rândul lor, au exercitat o influenţă asupra lexicului românesc. Dificultăţile acestei duble separări sunt mai mici şi ele apar mai puţin frecvent când este vorba despre cuvinte care provin din celelalte trei limbi ale Europei occidentale. Este adevărat că trebuie să se ţină seamă de faptul că neologismele de origine franceză au putut să pătrundă în română prin intermediul limbii neogreceşti9, dar această 7 Cf. M. Bujeniţă şi M. Sala, op. cit., p. 642. 8 Vezi mai sus, nota 4. 9 Al. Rosetti, B. Cazacu, Istoria limbii române literare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-le a, Bucureşti, 1961, p. 499-505; Alexandru Graur, La românite du roumain, Bucureşti, 1965, p. 51. 72 situaţie nu este aproape niciodată „agravată44 de posibilitatea unui al doilea intermediar, tot din sud-estul european, turca. Pe de altă parte, nici neogreacă, nici turca nu au jucat pentru termenii englezeşti sau germani acelaşi rol pe care cele două limbi l-au avut în transmiterea în română a unor cuvinte venite din Italia10. Din cele arătate rezultă că pentru orice element aparţinând terminologiei nautice româneşti şi având o formă şi un sens susceptibile de a fi puse în legătură cu un cuvânt italian, dar nu şi cu un cuvânt francez, sunt, în principiu, posibile două categorii de etimologii (lăsân-du-se la o parte etimologia multiplă): elementul în cauză poate fi împrumutat direct din italiană sau poate fi un cuvânt care, din punctul de vedere al limbii române, este de origine neogreacă sau turcă (pentru a nu mai vorbi de faptul că între aceste $ouă limbi şi română a putut să se interpună, uneori, bulgara)11. Examinând lista cuvintelor înşirate de M. Sala şi a căror etimologie multiplă este, după acest autor, cel puţin probabilă, putem să găsim, printre etimoanele propuse, numeroase cuvinte italiene. Este oare posibil ca, în absenţa unor criterii lingvistice, să „reducem44, în unele cazuri, etimologia multiplă a cuvintelor respective la o etimologie unică, separând, în acest fel, cuvintele care sunt de cele care nu sunt de origine italiană propriu-zisă? Există două categorii de date a căror utilizare este absolut necesară în cercetările etimologice consacrate termenilor nautici româneşti. Trebuie, mai întâi, să avem la dispoziţie informaţii asupra textelor în care este atestat cuvântul studiat (natura, locul şi data elaborării textului, formaţia culturală a autorului lui etc.) şi asupra variantelor (succesive sau coexistente) ale cuvântului în cauză, de-a lungul unei perioade cât mai lungi; este vorba aici despre factori importanţi pentru cercetările etimologice în general, dar care au o importanţă cu totul deosebită pentru studiile asupra neologismelor pătrunse în română în secolele al XVHI-lea şi al XIX-lea12.0 mare cantitate de date de acest 10 în această ordine de idei, ar fi de menţionat doar că un număr restrâns de cuvinte englezeşti au intrat în română prin intermediul limbii neogreceşti (Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, p. 278). 11 Vezi mai jos. 12 Vezi, acum în urmă, N. A. Ursu, Le probleme de Vetymologie des neolo-gismes du roumain, în RRL X; 1965, 1-3, p. 53-59 (în special p. 54-55). 73 gen, privitoare la câteva domenii ale terminologiei ştiinţifice, este deja la îndemâna tuturor, graţie cărţii lui N. A. Ursu Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962; dacă am avea la dispoziţie ceva asemănător pentru terminologia navigaţiei, identificarea sursei directe a fiecărui cuvânt (eventual, a fiecărei variante) ar deveni mai uşoară decât este în prezent. Poate că şi mai importantă este, pentru problema care ne preocupă, comparaţia între terminologia nautică românească şi terminologia bulgărească corespunzătoare. Câţiva termeni comuni celor două limbi au fost deja discutaţi într-un articol semnat de Ana Spasova13, dar acum această comparaţie este mai uşor de făcut, datorită bogatelor materiale publicate, pe de o parte, de M. Sala14 şi, pe de altă parte, de Ivan Petkanov15. Dacă un cuvânt românesc care pare a avea o origine italiană se regăseşte în bulgară ca împrumut din neogreacă sau din turcă, este mare probabilitatea ca el să provină din aceeaşi sursă în română; dimpotrivă, dacă un cuvânt românesc nu are corespondent în bulgară, el are mai mari şanse de a fi, în română, împrumutat direct din italiană (se înţelege de la sine că aici este vorba numai despre termenii care nu posedă trăsături lingvistice relevante din punctul de vedere al etimologiei). I. Petkanov16 a arătat că, dintre termenii pe care i-a studiat, câteva zeci nu au fost înregistraţi decât în sud, în regiunea oraşului Sozopol, ei fiind necunoscuţi în zona septentrională a litoralului bulgar. Această indicaţie este preţioasă din punctul de vedere care ne interesează aici: deşi nu se poate afirma că un cuvânt românesc venit din sud trebuie să aibă neapărat un corespondent de-a lungul întregului litoral bulgar, absenţa unui asemenea corespondent tocmai din terminologia folosită în nord-estul Bulgariei vine în sprijinul ipotezei potrivit căreia cuvântul românesc şi cel bulgăresc nu au aceeaşi origine. De exemplu, este foarte probabil că termenul apic „vertical", care nu are 13 Termini ot italianski proizxod v bălgarskata i rumănskata morska i ribarska terminologia, în „Izvestija na Instituta za bălgarski ezik“ VIII, 1962, p.331-338. 14 Vezi mai sus, nota 1. 15 Velemento italiano nella lingua marinaresca e peschereccia bulgara, în BALM 7, 1965, p. 65-90. 16 Ibidem, p. 80. 74 corespondent în regiunea oraşului Varna17, este în română de origine occidentală (italiană sau franceză), nu un împrumut din neogreacă sau din turcă18. Subliniem că este vorba doar de o chestiune de probabilitate, căci — cum vom vedea numaidecât — cuvinte absente în regiunea Vamei pot fi totuşi luate de română din neogreacă sau din turcă. Constatările de ordin geografic făcute de I. Petkanov sunt importante şi dintr-un alt punct de vedere. Dat fiind că există termeni comuni românei şi bulgarei din regiunea oraşului Sozopol şi absenţi în regiunea oraşului Vama, ni se pare imposibil să acceptăm părerea exprimată de Ana Spasova19, care lasă să se înţeleagă că concordanţele între cele două limbi s-ar explica numai prin contactul, pe mare, între pescarii greci, bulgari şi găgăuzi din zonele bulgară şi română ale litoralului occidental al Mării Negre; trebuie să admitem că grecii şi turcii au putut furniza direct românilor mulţi termeni (inclusiv termeni proveniţi din italiană), în cadrul unor contacte care au avut loc pe litoralul românesc20 sau, eventual, pe Dunăre. Un exemplu: cuvântul bulgăresc kaviVa „piesă în formă de mâner la extremitatea spiţelor timonei", împrumutat din neogreacă, nu a fost înregistrat în regiunea Vamei21; cuvântul se regăseşte însă mai la nord, în terminologia nautică românească (cavilă), de data aceasta ca împrumut din turcă22. De notat, de asemenea, că o parte a concordanţelor între bulgară şi română semnalate de Ana Spasova sunt rezultatul a două influenţe cu totul 17 Ibidem. 18 După M. Sala, op. cit., p. 96, etimologia acestui cuvânt este, probabil, multiplă (it. a picco, tc. apiko, fr. ă pic). 19 Op. cit., p. 338. 20 Cf. Ladislas Gâldi, Les mots d’origine neo-grecque en roumain â iepoque des Phanariotes, Budapesta, 1939, p. 68: „Quelques termes qui concernent la navigation et la vie maritime ont probablement aussi des relations avec le com-merce d’exportation qui etait presque exclusivement aux mains des Grecs“. 21 I. Petkanov, op. cit., p. 80. 22 M. Sala, op. cit., p. 96. După alţi autori (de exemplu, Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Ed. a Il-a, revăzută, Bucureşti, 1966), rom. cavilă provine direct din it. caviglia; aspectul fonetic al cuvântului pare însă să sprijine explicaţia prin turcă (de notat că it. [V] a devenit | i), nu |1], în spirai, strai < it. spiraglio, respectiv, straglur, vezi mai sus). 75 1 diferite: cuvântul bulgăresc vine din sud, cel românesc din occident. Este, de exemplu, cazul perechii bg. sadina {sentină) — rom. santină (sentină) „spaţiu în fundul unei nave“23: cuvântul bulgăresc este un împrumut din neogreacă sau din turcă24, în timp ce corespondentul lui românesc este de origine franceză25. Adăugăm, în încheiere, o observaţie asupra numărului cuvintelor de origine italiană în terminologia nautică românească. Acordând termenului „elemento italiano" o accepţie foarte largă, care nu ţine seamă de sursele directe ale împrumuturilor (neogreacă şi turca aproape în totalitatea cazurilor)26,1. Petkanov este de părere că, în terminologia navigaţiei şi a pescuitului, elementele italiene sunt mai puţin numeroase în română decât în bulgară27. Un examen sumar al materialelor pe care le avem la dispoziţie ne permite să constatăm că această estimare nu este valabilă pentru terminologia nautică stricto sensu (lăsăm la o parte domeniul pescuitului şi, de asemenea, terminologia „maritimă" generală). Lista lui M. Sala conţine aproximativ 70 de termeni româneşti de origine italiană (directă sau indirectă) ori având o origine multiplă şi cu un cuvânt italian printre etimoane; la aceste cuvinte trebuie adăugate cele înregistrate de acelaşi autor în alt loc28 şi absente din lista menţionată, termenii româneşti care figurează deja în cartea lui Henry & Renee Kahane şi Andreas Tietze şi, în sfârşit, cuvintele venite din franceză, după M. Bujeniţă, dar care au fost împrumutate de această limbă din italiană (ca fregată „navă de război rapidă", ghidon „pavilion cu latura din vânt în coadă de rândunică")29; se ajunge astfel la o cifră care depăşeşte cu mult 100 de cuvinte „italiene" în terminologia nautică românească. Lista dată de savantul 23 Ana Spasova, op. cit., p. 336. 24 1. Petkanov, op. cit., p. 82 (forma bulgărească citată de acest autor este sintina): ngr. ctlvtlvoc, tc. sintina. 25 M. Sala, op. cit., p. 95: „roum. santină, sentină < fr. sentine“. 26 I. Petkanov, op. cit., p. 80. 27 Ihidem,p.li). 28 Marius Sala, Esperienze a Costanza col questionario deWALM,m BALM 2-3,1960-1961,p.43-54. 29 M. Bujeniţă, LR XV, 1966,3, p. 299; pentru etimologia cuvintelor franţuzeşti vezi Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire etymologique et historique, Paris, [ 1964]. 76 bulgar conţine 156 de termeni; eliminând din ea cuvintele care nu se referă la navigaţie (liman, makaroni, olio, portokal etc.) obţinem un număr de acelaşi ordin de mărime ca şi numărul elementelor „italiene44 în terminologia nautică românească. După cum rezultă din consideraţiile prezentate, identificarea cuvintelor de origine italiană în terminologia nautică românească pretinde cercetări preliminare stăruitoare şi aprofundate. în împrejurările favorabile create prin publicarea primelor rezultate ale lucrărilor legate de elaborarea Atlasului lingvistic mediteranian, credem că în curând va fi posibil să se alcătuiască o listă mai mult sau mai puţin completă a termenilor care au fost împrumutaţi direct din italiană şi care, alături de termenii de origine latină sau franceză, au contribuit la aşa-numita „relatinizare44 (sau „reromanizare44) a lexicului românesc30. Dat fiind marele număr de cuvinte susceptibile de a avea o origine italiană şi pentru care, în absenţa unor date suficiente, trebuie să acceptăm, deocamdată, o etimologie multiplă numai cu titlu de ipoteză sau mai multe etimologii unice echiprobabile, este de presupus că elementul italian propriu-zis în terminologia nautică românească este mult mai important decât lasă să se vadă dicţionarele şi studiile consacrate până în prezent acestui compartiment al lexicului limbii române. Remarques sur Ies elements d’origine italienne dans la terminologie nautique roumaine,in „Bollettino dell’Atlante lin-guistico mediterraneo44 1(>-12,1968-1970, p. 127-134 (comunicare prezentată la al III-lea Congres de Studii Lingvistice Mediteraniene, La Valletta, aprilie 1969). 30 Cf. Al. Graur, Tendinţele actuale..., p. 350; Iorgu Iordan, Lexicul limbii române, Bucureşti, 1964,p. 38. Se poate spune că, uneori, un fel de reromanizare s-a produs şi prin adoptarea unei variante noi, luată direct dintr-o limbă romanică, a unui cuvânt care exista mai înainte ca împrumut efectuat prin intermediul unei limbi neromanice. Este cazul lui carină, carenă „porţiune a corpului navei aflată sub linia de plutire4* (Ladislas Gâldi, op. cit., p. 158); cf. Ladislao Gâldi, Contri-buto alia storia degli italinismi della lingua romena,în „Archivio glottologico italiano44 XXXI, 1939,2, p. 114-131 (p. 117: carină < ngr. xaptvcx, în timp ce forma carenă „pare che sia di origine direttamente italiana44). 77 CÂTEVA CAZURI DE HIPERCORECTITUDINE APARENTĂ 1. în limba română există câteva cuvinte care conţin o consoană labială urmată de [i] sau de [i] şi al căror aspect în pronunţarea literară actuală a fost explicat de unii cercetători prin fenomenul de hipercorectitudine. Acest fenomen a fost numit şi falsă analogie fonetică,hiperliterarizare(rar,hiperaris-t o c r a t i s m, cu referire la o situaţie specială; cf. 8) ori, mai adesea, falsă regresiune sau hiperurbanism. întrucât apariţia unui fonetism hipercorect (sau a unei forme hipercorecte) presupune cu necesitate o (falsă) analogie, dar nu şi viceversa, iar folosirea ultimilor doi dintre termenii menţionaţi reflectă înglobarea în conţinutul noţiunilor corespunzătoare a unor trăsături neesenţiale — legate de opoziţiile vechi/nou şi, respectiv, urban/rural —, preferăm să utilizăm, în paginile următoare, termenul hipercorectitudine1. Considerăm aşadar că falsa regresiune şi hiperurbanismul sunt (ca şi hiper-literarizarea sau hiperaristocratismul) specii ale hipercorectitudinii; ce e drept, ele pot fi identificate uneori în acelaşi fonetism sau în aceeaşi formă, în sensul că ceea ce vorbitorii cred a fi revenirea la un stadiu de evoluţie anterior unei „alterări"2 reprezintă, totodată, 1 Pentru o discuţie mai amănunţită asupra problemelor de terminologie vezi Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968, p.277-296. 2 Cf. J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique. Franţais, allemand, anglais, italien, Paris, 1951, s.v. hypercorrect: „Se dit d’une forme reconstruite avec la preoccupation de substituer â un etat qu’on suppose altere un etat suppose correct“. 78 adoptarea unei particularităţi căreia i se atribuie prestigiul limbii vorbite în mediul urban. Printre cuvintele româneşti al căror fonetism a fost explicat prin hipercorectitudine se numără miel, movilă şi viclean. Primelor două le corespund variantele [nel], respectiv, [mogilă] în unele dintre gra-iurile în care s-a produs aşa-numita palatalizare a labialelor; cel de al treilea are, printre altele, variantele hiclean, hitlean, ficlean (ultimele două, numai în limba veche). Opinia potrivit căreia la miel, movilă, ficlean (eventual, în mod parale], şi la viclean) s-a ajuns, plecându-se de la [(m)nel], [mogilă], [hiklean], prin hipercorectitudine, se bazează în primul rând, pe constatarea că sunetele [n], [g] şi [h] (sau [h]) se datorează palatalizării labialelor în cuvinte ca meu (= [mieu]), vine (verb),fir, devenite în unele graiuri [neu], [gine], [Kir] (sau [hir]). Pare uşor de admis că vorbitorii au văzut, în mod nejustificat, rezultate ale palatalizării în [(m)riel], [mogilă], [hiklean] şi, în consecinţă, pentru a evita o pronunţare socotită incorectă în raport cu o normă recunoscută ca atare, au înlocuit consoanele [n], [g], [h] (sau, eventual, [fi]; cf. 11), din aceste variante cu labialele [m], respectiv, [v], [f], adoptând deci pronunţarea reflectată de formele scrise miel, movilă, ficlean. Ne propunem să verificăm valabilitatea acestei explicaţii. 2. După părerea celor mai mulţi cercetători miel provine din lat. agnellus (această etimologie este dată şi în DLR). Forma literară actuală nu este însă cea care ar fi fost de aşteptat în conformitate cu o evoluţie fonetică normală. Prezentând tratamentul grupului consonantic gn din latină, „redat în română prin mri\ Al. Rosetti (ILR 1986, p. 121) constată că „singur miel (ar., megl. hei, istr. ml'e) prezintă dificultăţi de explicare prin agnellus44. Autorul consideră drept „anomalie44 dispariţia lui [a] iniţial şi, în continuare, observă că, dacă s-ar fi plecat de la un grup consonantic cu [n] ca al doilea element, vocala e, precedată de o nazală dentală, nu s-ar fi diftongat, aşa cum nu s-a diftongat în lat. anellus (> rom. inel), de exemplu. Concluzia la care ajunge Al. Rosetti este bazată pe presupunerea că grupul scris gn şi pronunţat [rjn]3 — care 3 Max Niedermann, Precis dephonetique historique du latin, Paris, 1953, p. 135. 79 ar fi devenit [gg] (grup notat [nri]) şi, după aceea, prin diferenţiere, [mn] în cumnat, lemn etc. — a avut o evoluţie aparte în lat. agnellus: „Aşadar, trebuie admis că, în cazul acesta special, nh a fost tratat în română la fel ca în celelalte limbi romanice, adică redus la o consoană muiată: hei (fonetism originar păstrat în aromână şi meglenită). Fonetismul cu m (miel) ar fi deci recent şi refăcut prin falsă regresiune, în regiunile în care oclusivele labiale nu fuseseră palatalizate, potrivit proporţiei: mieu = heu : miel - hel“ (Rosetti, ILR 1986, p. 1224). Explicaţia aceasta se deosebeşte de cea propusă în CDDE, nr. 1100, unde se admite că grupul consonantic scris gn din lat. agnellus, agnella a devenit [mn] (deci, în prealabil, e s-ar fi diftongat) şi că [m] a fost refăcut, „printr-o falsă analogie fonetică64, plecându-se de la corespondenţa [m] : [mn] (nu [m] : [n]). 3. Nu vom discuta „anomalia66 care ar consta în dispariţia lui [a] din lat. agnellus; după cum se ştie, fenomenul a avut loc în câteva cuvinte cu etimologie sigură (vezi, de exemplu, lat. animaţia > rom. nămaie). Cât despre transformarea [gn] > [gg], care s-ar fi produs în latina dunăreană, trebuie să spunem că avem a face cu o ipoteză neargumentată. Ar fi fost de aşteptat ca grupul [gn] din lat. agnellus să devină, în mod normal, [mn], ca în cazurile de tipul lat. cognatus > rom. cumnat, iar noul grup, cum observă Al. Rosetti (ILR 1986, p. 122), „nu avea nici un motiv să treacă la mh în *mnd“. Lăsând la o parte, pentru moment, problema modului în care s-a ajuns la palatala din [nel(u)], vom face acum o observaţie cu privire la partea finală a explicaţiei reproduse mai sus, adică la ipoteza înlocuirii lui [n] cu [mi] prin falsă regresiune. Cuvântul miel are această formă, cu [m] la iniţială, în cele mai vechi texte în care apare (în DLR figurează, printre altele, citate din unele manuscrise rotacizante şi dintr-o tipăritură coresiană). Dacă labiala s-ar datora unei false regresiuni, cum susţine Al. Rosetti, este evident că ea nu ar putea să fie decât mai nouă decât [n] apărut prin palatalizare în cuvinte ca [neu] < meu = [mieu], căci numai această cronologie relativă ar justifica, eventual, ipoteza potrivit căreia forma 4 Vezi şi A. Rosetti, Melanges de linguistique et de philologie, Bucureşti/ Copenhaga, 1947, p. 171-172. 80 miel a fost refăcută pe baza unor echivalenţe de tipul [neu] — [mieu]. Or, după acelaşi autor, „labialele sunt nealterate în sec. al XHI-lea — al XV-lea" (Rosetti, ILR 1986, p. 468), iar în secolul al XVI-lea pala-talizarea este atestată numai pentru [f] şi [p] (p. 470). Explicaţia în care se invocă „proporţia" menţionată mai sus este aşadar în contradicţie cu datarea, subînţeleasă, a palatalizării lui [m]; cel mai vechi exemplu citat de Al. Rosetti (p. 469), mneu, este din secolul al XVIII-lea. Ion Gheţie şi Al. Mareş5 consideră că forma transcrisă tocmnim (întâlnită într-un document din 1592) reflectă fenomenul palatalizării lui [m], care s-ar fi produs deci, în unele graiuri, în secolul al XVI-lea sau mai înainte. în favoarea acestei datări — cu care Al. Rosetti (ILR 1986, p. 470) nu este de acord, susţinând că tocmnim se explică prin diferenţiere — pledează şi faptul că, într-un text coresian, cuvântul provenit din magh. nyer (= [ner]) apare sub forma mirui („a câştiga, a obţine"), cu labială la iniţială, ceea ce presupune o refacere a unui fonetism socotit „corect", pe baza raportării la corespondenţe de tipul mira : [nira]6. Prin urmare, nu este cu desăvârşire exclus ca palatali-zarea lui [m] până la stadiul [n] să fie anterioară primelor atestări ale lui miel. Această cronologie relativă rămâne însă improbabilă. Oricum, ipoteza formulată de Al. Rosetti cu privire la apariţia lui [m] din miel este neplauzibilă, deoarece ea se întemeiază pe alte două ipoteze — conform cărora ar fi avut loc transformările [rjn] > [rjrj] şi, numai în cazul „special" al lat. agnellus, [gr)] > [n] —, iar în favoarea ultimelor nu pot fi invocate argumente; cum remarcă A. Cioranescu (CDER, nr. 5260), explicaţia la care ne referim „postula para el da-corum. un resultado gn > ii, de que no hay otros ejemplos". Din motive similare (derivarea lui miel dintr-o formă mai veche [mnel] se bazează pe presupunerea că nazala dentală din lat. agnellus ar fi avut un tratament aparte, diferit de tratamentul aceleiaşi consoane în cuvântul devenit inel), nu este plauzibilă nici explicaţia dată în CDDE. Nu este, poate, de prisos să menţionăm aici şi o obiecţie formulată de Puşcariu, Etudes, p. 84: „on ne saurait expliquer la forme miel par une plus ancienne mnel ou nel avec hyperurbanisme, puisqu’on dit 5 Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974, p. 121-122. 6 Andrei Avram, Nazalitatea şi rotacismul în limba română, Bucureşti, 1990, p. 177. 81 miel aussi dans le Banat, ou il n’est pas possible d’admettre cet hyperurbanisme ou la disparition d’un n“ (vezi şi Puşcariu, Limba română II, p. 385). Al. Rosetti7 nu reuşeşte să înlăture această obiecţie scriind: „miel, phonetisme signale dans le Banat, devrait, selon M. Puşcariu..., nous empecher d’admettre une fausse regression, parce que Ies occlusives labiales suivies de y ne sont pas alterees dans cette region. Mais si Yn (dans nel) est originaire, comme nous le sup-posons? Dans ce cas, on l’a vu, la forme â m- (miel) s’explique pre-cisement par ceci, que l’on a voulu eviter, dans le Banat et d’autres regions, une prononciation â n-, jugee patoise44. O simplă supoziţie nu poate demonstra nimic. 4. Provenienţa lui miel din lat. agnellus a fost admisă de S. Puşcariu în dicţionarul său etimologic apărut în 1905 (PEW, nr. 1070). Ţinând seamă de dificultatea de a se găsi o explicaţie a corespondenţei lat. e precedat de n : rom. [ie], acelaşi cercetător a crezut, la un moment dat, că la originea lui miel se află o formă în care vocala latinească nu era precedată de o nazală dentală, ci de [m]; mai târziu însă, a revenit la etimologia cvasiunanim admisă, propunând, totodată, o ipoteză privitoare la corespondenţa lat. gn : rom. [m]: „In ceea ce priveşte reflexul m din gn latinesc în agnellus > miel, am putea admite că acest m s-a simplificat — după amuţirea lui a iniţial — din mn, un grup consonantic neobişnuit în limba română... A presupune în latina vulgară un *agmellus (contaminat din agnellus + agmen ELR, p. 84) nu mi se mai pare probabil44 (Puşcariu, Limba română II, p. 385). Şi după părerea lui A. Cioranescu (CDER, nr. 5260) s-ar fi produs o simplificare a grupului consonantic iniţial [mn], menţinându-se primul element. Chiar acceptându-se însă părerea că la originea lui miel se află lat. agnellus, este greu de crezut că s-a produs o afereză care ducea la crearea unui grup consonantic iniţial neobişnuit în română: [amn]- > [mn]-. în al doilea rând, notăm că ar fi fost de aşteptat ca simplificarea ipoteticului grup [mn] să se facă prin eliminarea primului element, nu a celui următor; cf. bdenie > denie, ctitor > titor, dvornic > vornic, fsat > sat, [plcatră] > [leatră] etc. însuşi S. Puşcariu (Limba română II, p. 133), de la care împrumutăm aceste exemple, observă 7 Melanges... p. 172, nota 2. 82 că „limba îşi ajută de obicei astfel că nu mai rosteşte prima din cele două consonante44. Dacă, în epoca modernă, grupul format din două nazale de la iniţiala lui [mneu] = meu (cuvânt a cărui etimologie nu pune probleme) s-a simplificat prin căderea lui [m] (deci [mneu] > [neu]), nu vedem de ce grupul asemănător din forma *[mnel(u)] s-ar fi simplificat în alt mod, menţinându-se nazala labială. 5. Din cele arătate în paginile precedente rezultă că explicaţia după care miel provine din lat. *agmellus întâmpină mai puţine dificultăţi decât celelalte explicaţii, în ciuda faptului că prima are ca punct de plecare o formă latinească neatestată. Nu trebuie pierdută însă din vedere posibilitatea ca miel să fie un element de substrat, cum susţine Mircea-Mihai Rădulescu8, care, după o analiză critică a explicaţiilor anterioare, pune cuvântul românesc în legătură cu radicalul i.-e. *melo- „kleines Tier“9. Această etimologie a fost acceptată de Cicerone Poghirc10. Nu vom afirma că prin includerea lui miel în categoria elementelor provenite din substrat dosarul problemei dificile a originii acestui cuvânt trebuie considerat închis. Credem însă că faptele aflate la dispoziţia noastră nu ne permit să vedem în succesiunea de sunete [mi] din miel rezultatul unui fenomen de hipercorectitudine. Considerăm deci că nu există nici o legătură între palatalizarea labialelor şi forma din limba literară a cuvântului de care ne-am ocupat în paragrafele precedente. 6. în partea consacrată etimologiei articolului movilă din DLR, originea acestui cuvânt este indicată astfel: Movilă (formă hiper-corectă) < moghilă < v. sl. axotuaa, ucr. Morala44. Se subînţelege că [v] din movilă este considerat rezultatul unei substituţii de sunete, 8 în Thraco-dacica. Recueil d'etudes ă Toccasion du IIe Congres International de Thracologie (Bucarest, 4-10 septembre 1976J, Bucureşti, 1976, p. 332. 9 Ibidem, p. 333. 10 în Actes du Ile Congres International de Thracologie (Bucarest, 4-10 sep-tembre 1976). III. Linguistique, Ethnologie (Ethnographie, Folkloristique et Art Populaire), Anthropologie, Bucureşti, 1980, p. 91. 83 datorată tendinţei de a se evita un fonetism la care în alte cuvinte s-a ajuns prin palatalizarea labialelor: [gine] < vine, [giţel] < viţel etc. în sursele cele mai vechi la care trimite dicţionarul precitat (Gr. Ureche, M. Costin, traducerea din 1645 a Istoriilor lui Herodot) apare forma movilă. Admiţând că prezenţa unei labiodentale în această formă se explică prin hipercorectitudine, ar trebui să admitem şi că palatalizarea lui fv] până la stadiul întâlnit astăzi în [gine] (< vine), de exemplu, este un fenomen mai vechi decât presupusa substituire cu [v] a oclusivei din silaba accentuată a variantei moghilă. Vom prezenta, în cele ce urmează, date din care rezultă însă că la [g] s-a ajuns, prin palatalizarea lui [v] — mai exact spus, prin consonantizarea lui [i] precedat, într-o fază anterioară, de [v] —, relativ recent, într-o perioadă în care varianta movilă era deja cunoscută graiurilor dacoromâne. 7. Palatalizarea labiodentalei sonore nu este atestată în secolul al XVI-lea11. Pentru secolul următor se pot cita câteva exemple de pala-talizare a lui [v], în care nu apare însă stadiul de evoluţie fonetică reprezentat de oclusiva palatală (şi nici stadiul [z]): Al. Rosetti (ILR 1986, p. 469) citează formele ine (= vine), (să nu) in, ii (= viei); la acestea pot fi adăugate Târgoiştel2, ina, ite, iţei, zabaire, zabaitor13. Este evident că explicaţia conform căreia moghilă a devenit movilă printr-o substituţie de sunete corespunzătoare unui fenomen de hipercorectitudine ar putea fi acceptată numai dacă s-ar putea dovedi că acest lucru s-a întâmplat în condiţiile existenţei unor corespondenţe de tipul [gine] : [vine]. Or, în timp ce varianta cu [v] a cuvântului în discuţie apare pentru întâia oară într-un document din 1438 (este vorba despre un toponim: noAAM mobha h>kaw cu suprascrierea literelor finale ale ultimelor două cuvinte; DERS, s.v. movilă) şi, apoi, în câteva documente din secolul al XVI-lea (vezi mai jos, sub 9), stadiul [g] al palatalizării lui [v] nu este atestat în secolele al XV-lea-al XVII-lea; cum am menţionat mai sus, în unele texte din partea finală a acestei 11 Ion Gheţie, Al. Mareş, op. cit., p. 117; Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975,p. 123; Rosetti, ILR 1986, p. 468-469. 12 I. Gheţie, loc. cit. 13 Andrei Avram, „Anuar de lingvistică şi istorie literară“ XXX, 1985. A. Lingvistică, p. 288. 84 perioade (mai precis, după 1600), este reflectat fenomenul palatalizării lui [v], dar numai în stadiile cu semiconsoana [i] sau cu fricativele [y] ori [f] înainte de vocala [i] din forme ca ine, iţei (eventual, şi cu aceeaşi vocală neprecedată de un element seminconsonantic sau consonantic: [ine], [iţei]). Explicând forma movilă prin hipercorectitudine (fără a folosi însă acest termen), O. Densusianu are în vedere două dintre rezultatele palatalizării lui [v]: „G = v; a.-bulg. mogyla : dr. movilă. Ce chan-gement s’est produit dans Ies regions ou v, b devant i = /, g; comme on avait jin = vin, on a forme movilă, de mog'ilă, mojilă“u. în ce priveşte corespodenţa [v]: [j], este curios faptul că autorul nu-şi pune întrebarea cum s-a putut ajunge de la etimonul indicat — în transcriere fonetică, aproximativ, [mogîla] (sau, eventual, [mogila], după confundarea v. sl. y cu 0 — la mojilă; consoana originară [g] ar fi trebuit să-şi păstreze calitatea de oclusivă. în realitate, mojilă se află exact în situaţia lui jin, în sensul că prezintă o fricativă prepalatală mai nouă decât labiodentala; apariţia variantei mojilă nu poate fi explicată altfel decât printr-o variantă movilă preexistentă sau, altfel spus, prin palatalizarea lui [v]. Acest raport cronologic între mojilă şi movilă rezultă şi din datele oferite de texte: cum am văzut, varianta cu [v] este atestată încă în secolul al XV-lea, pe când cea cu [j] (sau [z]) nu apare nici în acest secol, nici în cele două următoare. 8. în rândurile precedente nu am discutat în detaliu dubla etimologie dată în DLR, încercând doar să arătăm de ce nu se poate admite că movilă provine din moghilă printr-o substituţie de sunete care intră în categoria fenomenelor de hipercorectitudine. Vom face acum precizările şi completările necesare. Din punct de vedere fonetic, nu pune nici un fel de probleme derivarea rom. moghilă din v. sl. MorhiAA: conform acestei etimologii, vocala din silaba accentuată a cuvântului slav — în transliteraţie,y — a fost redată în română prin [i] (ca în bivol, vidră etc.), iar oclusivă precedentă a devenit, în mod „automat", palatală. Este posibil, în 14 14 Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome premier. Les origines, [Paris, 1901 ]. Nouveau tirage par procede photomecanique, Bucureşti, 1929,p.276. 85 principiu, şi ca împrumutul să se fi efectuat relativ târziu, din me-dio-bulgară, după transformarea lui y (o vocală de tipul [î]) în [i]; este etimologia propusă de G. Mihăilă15: „din mbg. (începând cu sec. al XH-lea) A\ornAA“. încercând să stabilim originea cuvântului în discuţie, nu putem însă să neglijăm următoarele două amănunte privitoare la prezenţa lui movilă (sau a variantelor moghilă, mohilă) în documentele slavo-ro-mâne din secolele al XlV-lea — al XVI-lea (facem apel, aici şi în continuare, la informaţiile din cel mai recent repertoriu al elementelor româneşti din aceste documente; vezi DERS, s.v. movilă): pe de o parte, cuvântul apare numai de trei ori în Ţara Românească, dar de peste o sută de ori în Moldova; pe de altă parte, în timp ce în prima dintre cele două provincii este atestat pentru întâia oară abia în 1537, în două documente (şi, după aceea, în 1578), în Moldova varianta moghilă este atestată cu începere de la sfârşitul secolului al XlV-lea (1392). Chiar dacă, după o reexaminare a materialului cunoscut (cf. paragraful următor) şi după o eventuală completare a documentării, aceste date ar putea să sufere unele modificări, ele pledează — după opinia noastră, în mod decisiv — în favoarea părerii că movilă este în română un împrumut din ucraineană. Prin afirmaţia precedentă ne declarăm de acord cu ceea ce a susţinut S. Puşcariu (Etudes, p. 84), care s-a pronunţat nu numai asupra originii cuvântului, ci — combătând, cu un argument din domeniul geografiei lingvistice, părerea cvasigenerală — şi asupra modului în care s-a ajuns la [v] din movilă: „On le considere comme le resultat d’un hyperurbanisme de la forme moghilă, en pârtie conservee en dialecte... Mais, etant donne que le domaine de g' (pour v) est tres restreint... et que la forme movilă est repandue aussi la ou Ton dit vin ou yin, cette explication ne doit pas etre exacte (on attendrait plutot 1’ hyperurbanisme * mobilă). II semble plutot que nous avons ici affaire â un changement de h en v; en effet ce mot, lorsqu’il apparaît pour la premiere fois dans un texte, comme nom propre, a la forme petit-rus-sienne Mobila" (în realitate, după lucrarea citată în alineatul anterior, cuvântul este atestat pentru întâia oară, în 1392, sub forma mophaa; 15 Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X—începutul sec. XVI), Bucureşti, 1974, s.v. moghilă. 86 cu privire la natura sunetelor din silaba accentuată a cuvântului ucrainean — ca apelativ, notat de S. Puşcariu mohela — vezi paragraful următor). Şi G. Ivănescu (ILR, p. 501) se pronunţă în favoarea explicaţiei prin ucraineană a cuvântului în discuţie: „movilă este de origine ucraineană, căci numai în această limbă avem un f, care se găseşte şi astăzi în Moldova (v. slav mogyla are g şi adică î şi nu poate explica deci cuvântul românesc)44. Autorul include varianta cu [v] în categoria formelor numite „hipercorecte (false regresiuni)44, „pe baza faptului că, în Moldova, f i era rezultatul lui v/“. Cum reiese însă din cele arătate mai sus, este exclus ca un fenomen de hipercorectitudine să se fi produs, în cazul care ne interesează aici, înainte de 1438, data primei atestări a variantei cu labiodentală (documentul „din 11 februarie 140044 la care trimite G. Ivănescu, este, după sursa pe care o utilizăm — DERS, s.v. movilă —, un „fals din sec. XVI44). Părerea conform căreia movilă ar fi un „hiperaristocratism44 (Ivănescu, ILR, p. 487), întrucât „deja pe la 1400, aristocraţia moldovenească evita fonetismul palatal chiar în cuvinte în care el era etimologic justificat44 (p. 502), nu este câtuşi de puţin sprijinită de faptele aflate la dispoziţia noastră. Admiţând, împreună cu S. Puşcariu şi cu G. Ivănescu, provenienţa lui movilă din ucraineană, ne vom opri, în continuare, asupra unor chestiuni privitoare la natura sunetelor din etimon corespunzătoare secvenţei [vi] din varianta literară a cuvântului românesc. 9. Reflexul [i] al vocalei accentuate din ucr. mohyla nu este neaşteptat, deşi aceasta este destul de deosebită de vocala anterioară închisă din română. Sunetul corespunzător literei u din alfabetul limbii ucrainene — în transliteraţie, j — este o vocală medio-anterioară mai deschisă decât [i] şi decât [î]16. El ar putea fi notat, în transcrierea fonetică folosită de dialectologii români, [e] sau, cum propune I. Pătruţ17, printr-o combinaţie formată din literele e şi /; preferăm prima notaţie, 16 Vezi Jan Zilynski, Opis fonetyczny jezyka ukrainskiego, Cracovia, 1932, p. 5,17; M.A. ^ovtobrjux i B.M. Kulyk, Kurs sucasnoi ukrains’koiliterator noi movy. Castyna I. Vydannja tretje, Kiev, 1965, p. 115-118; cf. S.B. Bernstein, Gramatica comparată a limbilor slave. Traducere şi note de G. Mihailă, Bucureşti, 1964, p. 251: „sub această grafie nu se ascunde nicidecum [i]“, ci un sunet pe care „unii foneticieni îl definesc ca pe o vocală medio-anterioară“). 17 Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei, | Bucureşti], 1957, p. 15. 87 mai comodă, care, de altfel, nu contravine descrierii date de autorul precitat18: „ucr. y se găseşte între vocalele noastre e (din graiul muntean), î şi i... înăuntrul triunghiului, mai aproape de e şi mai departe de î decât de t\ Vocala [e] a fost redată prin [i] în movilă, ca şi în alte cuvinte româneşti împrumutate din ucraineană: criţă, a dubi, hrib, turbincă etc. în ce priveşte consoana din silaba accentuată a ucr. mohyla trebuie subliniat faptul că ea nu este o oclusivă, ciofricativă, laringală sonoră, în general, sau — în anumite situaţii şi cu deosebiri de la un grai la altul — laringală surdă ori velară sonoră sau surdă19. întrucât în slava răsăriteană de la baza limbii ucrainene transformarea vechiului [g] în fricativă (mai întâi, velara sonoră [ţ] şi, după aceea, la-ringala sonoră [ţ)]) s-a produs prin secolele al Xll-lea — al XTV-lea20, iar influenţa est-slavă asupra limbii române n-a început mai devreme de secolul al Xll-lea21, nu avem motive să presupunem că rom. movilă provine exclusiv (sau în primul rând) din graiuri ucrainene care menţinuseră pe [g]. Dimpotrivă, pentru cuvântul românesc trebuie să avem în vedere mai ales (dacă nu exclusiv) un aspect fonetic mai nou al celui ucrainean: [modela] (cu o fricativă, care nu era însă palatala notată de G. Ivănescu [f]22). în dicţionarul, citat mai sus, elaborat de un colectiv sub conducerea lui Gh. Bolocan (DERS), criteriile utilizate pentru identificarea cuvintelor româneşti nu conduc în mod necesar la rezultate sigure în cazul care ne interesează aici. Două dintre aceste criterii (cel etimologic şi cel semantic) nefiind operante, ar rămâne să ne bazăm pe cel prezentat astfel (p. XIII): „Cuvintele din textele analizate sânt considerate ca aparţinând limbii române, dacă funcţionarea lor neîntreruptă poate fi dovedită şi de textele scrise în limba română veche, iar pentru cea mai mare parte din ele, până în prezent". Deşi însă movilă se află în această situaţie, formele de tipul MomAA sau a\oj(maa pot să aparţină nu numai limbii române, ci şi slavonei de nuanţă ruso-ucraineană; de 18 Ibidem, p. 14. 19 J. Zilynski, op. cit., p. 97-106; cf. I. Pătmţ, op. cit., p. 73. 20 S.B. Bernstein, op. cit., p. 268-270. 21 Victor Vascenco, SCL X, 1959,3, p. 397. 22 Cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 19 (cu referire la graiul ucrainean din Valea Sucevei): „în grupul gy (> hy)... consoana rămâne nepalatalizata“. 88 menţionat că forma este inclusă de Olga Stoicovici — citată de G. Mihăilă23 — într-o listă de „cuvinte specific ucrainene". Admiţând, totuşi, că sunt româneşti toate (sau cele mai multe dintre) formele considerate ca atare în dicţionarul la care ne referim, constatăm că ele se împart, după grafiile folosite pentru notarea consoanei din silaba accentuată, în trei categorii şi că două dintre aceste grafii pun unele probleme de interpretare. în forme ca mo™aa litera r putea să fie, în principiu, echivalentul nu numai al unei oclusive, ci şi al unei fricative, laringală sau palatală, deci [!)] sau [f]; în această ipoteză, [lj] din ucraineană ar fi fost menţinut, iar [ţ] ar fi devenit, „automat", [f], datorită lui [i] următor. Interpretarea cu cele mai mari şanse de a corespunde realităţii — de altfel, curentă — este aceea conform căreia forma menţionată trebuie citită [mogila]; aşadar presupunem că fricativa sonoră posterioară (laringală sau velară) din ucraineană a fost redată prin oclusiva sonoră cu un punct de articulaţie apropiat de cel al velarei [ţ], adică prin palatala [g]. Succesiunea de litere xm din forma românească putea să fie echivalentul secvenţei fonetice [fi] (cf. Ivănescu, ILR, p. 502: „foarte probabil, scrierea cu h notează pe f din graiul popular moldovenesc"); în această ipoteză, s-ar fi păstrat trăsăturile „fricativ" şi „sonor" ale consoanei originare. Este însă, teoretic, posibil şi ca sonora din limba de origine să fi fost identificată cu fricativa laringală surdă; aceasta, la rândul ei, a putut să se păstreze sau să devină palatala [h], sub influenţa vocalei palatale următoare. în sfârşit, nu trebuie pierdut din vedere faptul următor: din apartenenţa la limba română a formelor de tipul a\©xmaa nu rezultă că este, în mod cert, corespunzătoare a unei realităţi fonetice (fonologice) româneşti şi grafia x»i,în sensul că prin această literă este redată o fricativă surdă; putea să apară sub pana unui scrib deprins cu slavona ucraineană chiar dacă în graiurile româneşti nu existau variantele [mohilă] sau [mohilă]. Cea de a treia grafie nu pune nici o problemă: este neîndoielnic că litera b din forme ca aiobmaa (1548) corespunde fricativei labiodentale sonore. După părerea noastră, aici avem a face cu rezultatul transformării directe a consoanelor [{)] sau [ţ] din ucraineană într-o consoană 23 Op. cit., p. 52. 89 care este, ca şi cele dintâi, fricativă, sonoră şi, pe plan acustic, gravă. De remarcat că, în timp ce [g] din moghilă se deosebeşte de consoana corespunzătoare din ucr. mohyla prin două trăsături articulatorii (oclusivă palatală faţă de fricativă laringală, fostă velară), iar fricativa din eventuala variantă mohilă se află într-o situaţie similară, în cazul în care ea este palatală ([mobilă]), redarea prin [v] a lui [\j] sau [y] din ucraineană implică înlocuirea unei singure trăsături, cea privitoare la punctul de articulaţie. Prin urmare, împotriva aparenţelor, mai apropiată de prototip este varianta movilă, nu moghilă. Asupra apartenenţei la limba română a tuturor formelor scrise cu b în documentele slavo-române nu poate exista nici un dubiu. 10. în sprijinul explicaţiei pe care o propunem — ucr. mohyla = [moljela] sau [moyela] > rom. movilă, prin schimbarea directă a lui [\]\ sau [y] în [v] — pledează faptele prezentate în rândurile următoare. Mai întâi, după cum se ştie, [v] apare în română, alături de [f] şi de [h], ca reflex al fricativei velare din vechea slavă, în diverse contexte; vezi, de exemplu, varianta prav a lui praf(< v. sl. praxu). Nu este deci greu de admis că prin aceeaşi fricativă anterioară (labio-dentală) au putut să fie redate fricativele posterioare [ţj] sau [y] din ucraineană. Faptul că aceste consoane nu au fost tratate într-un singur fel în cazul care ne interesează aici (ucr. [I3] sau [y]: rom. [v], [g] şi, eventual, [h] sau [h]) nu este mai neobişnuit decât ceea ce s-a întâmplat cu v. sl. [x] în împrumuturile româneşti de tipul praf. în al doilea rând, este de menţionat că, alături de transformarea unei fricative labiale într-o fricativă posterioară (vezi, de exemplu, lat. facere > sp. hacer, cu un [h] iniţial, care a dispărut ulterior), în multe limbi s-a produs o transformare în sensul opus. Andrei Danchev24 observă că fricativele pe care le notează /x/ (în transcrierea fonetică utilizată de dialectologii români, [%]) şi /f/ sunt uneori termeni a ceea ce autorul numeşte „reversible changes“; sunt citate, printre altele, corespondenţele între engl. mod. laugh = [Uf] şi v. engl. leehan, hliehan, între germ. Kraft şi oland. kracht. în română există, alături de cuvintele în care de la [v] s-a ajuns la [h], în unele graiuri sau/şi în limba literară (vulpe > hulpe, vârtop 24 „Folia linguistica historica“ IX, [ 1989], 2, p. 163. 90 > hârtop etc.), numeroase cuvinte, nu numai de origine veche slavă, în care [f] sau/şi [v] corespund unei velare sau laringale originare; la praf (prav), deja citat, adăugăm, după DLR, doar câteva exemple: marfă şi marvă (altă variantă: marhă) < magh. marha; rufă < v.sl. ruxo; sileaf „brâu, cingătoare44 < tc. silâh, bg. chaxx(vezi şi Puşcariu Limba română II, p. 197). Unei velare originare îi corespunde şi labio-dentala finală a toponimului Rodbav, din germ. Rotbach25. Menţionăm, în treacăt, că numărul mare de cuvinte în care labiodentalele provin din fricative velare sau laringale în contexte nepalatale ne determină să considerăm superfluă explicaţia (dată ca probabilă) conform căreia [f] din marfă s-ar datora unui fenomen de hipercorectitudine legat de palatalizarea labialelor: „S-a crezut, în mod eronat, că -hi ar proveni dintr-un -fi şi s-a refăcut, de la un pl. mărfi, un sg. marfă"26. Iată ce scrie, S. Puşcariu (Limba română II, p. 198) cu privire la schimbările [f] > [h] şi [h] > [f] sau [v]: „apariţia unui h pentru/o cunoştea A. Meillet din atâtea limbi, încât o considera ca un exemplu tipic de «lege generală lingvistică» din domeniul foneticii... Tot atât de des este şi cazul invers:/(sau v) pentru h" (urmează exemple din limbile vechi italice, greacă, italiană, rusă). In sfârşit, în sprijinul părerii conform căreia [v] din movilă este reflexul direct al unei fricative posterioare din ucraineană, deci nu rezultatul unui fenomen de hipercorectitudine, menţionăm faptul că aceeaşi corespondenţă — ucr. [ţj] (eventual, [ţ]) : rom. [v] — se constată şi în cazul lui păchiavăţ (pochiavăţ) „bărbătuş la războiul de ţesut44 (prin Maramureş), cuvânt pe care, în mod justificat, I. Mării27 îl pune în legătură cu ucr. pokyhac, punctul de plecare şi al unei alte perechi de variante, cu articulaţia laringală originară menţinută: pochi-heci şi puchiheci (în transcriere fonetică, [pufihees]; după cum arată I. Mării, prima dintre variantele menţionate a fost înregistrată în DLR 25 AL Graur, Nume de locuri, Bucureşti, 1972, p. 165. 26 Vasile Arvinte,în Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis. [Colaboratori: Alexandru Andriescu et al. Text stabilit şi îngrijire editorială de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu], Iaşi 1988,p. 89. Vezi şi Th. Hristea, op. cit., p. 298, cu referire la cuvintele marfă, vifor (de origine slavă) şi furtun < tc. hortum: „ne îndoim că transformarea lui h este complet străină de fenomenul alterării labiodentalei/, din cauza unui iot următor". 27 LR XXII, 1973,4, p. 326. 91 (fără etimologie), greşit, sub forma pătavăţ. Transformarea [lj] > [v] produsă în acest caz este asemănătoare cu cea prin care se explică prezenţa unei labiodentale în rnqfler „om de nimic44, „din ucr. MaxAxp, cf. pol. machlerz4 (DLR; de data aceasta ambii termeni ai corespondenţei sunt consoane surde: ucr. şi pol. [x]: rom. [f]). De observat că în păchiavăţ şi în mqfler, ca şi în multe alte cuvinte, de origine veche slavă, maghiară, turcă sau germană (vezi mai sus), consoanele [v] şi, respectiv, [f] apar în contexte care ne obligă să excludem ipoteza unor substituţii de sunete legate în vreun fel de palatalizarea labialelor. 11. Cuvântul viclean, provenit din magh. hitlen, hiitlen (Tamâs, EWUER, s. v.), apare sub această formă în limba literară actuală, dar în unele graiuri circulă varianta hiclean, întâlnită şi în dacoromâna veche, alături de hitlean şi ficlean. Ultima variantă a fost explicată prin hipercorectitudine: referindu-se la palatalizarea labialelor şi vorbind despre „l’effort qu’on faisait pour eviter le phonetisme dialectal44, O. Densusianu adaugă: „quelquefois, par crainte de ne pas introduire ce phonetisme, on remplagait a tort h par/, comme le montrent ficlene = hiclene... et fîrovimii = herovimii“2*. întrucât palatalizarea labiodentalei surde până la stadiul [h] este atestată în numeroase texte din secolul al XVI-lea (Rosetti, ILR 1986, p. 468-469), iar varianta cu [f] iniţial a lui viclean apare abia în ultimul an al acestui secol — o singură atestare, forma de fem. pl. transcrisă ficlene de O. Densusianu şi ficleane de Al. Rosetti (ILR 1986, p. 471) —, explicaţia pe care o găsim, într-o formulare succintă, la O. Densusianu pare a fi singura posibilă: plecându-se de la corespondenţe de tipul fir: [hir], laringala [h], (urmată de [i]) sau, mai curând, palatala [h], provenită din laringală, a fost înlocuită cu [f], vorbitorii evitând, în acest fel, un fonetism considerat de ei (în mod nejustificat) dialectal. De notat, totuşi, că F. Kirâly (Contacte, p. 173 şi nota 72) are în vedere nu numai palatalizarea labialelor, ci şi schimbarea fonetică prin care s-a ajuns la [h] din hulpe, de exemplu. Faptul că forma ficlean este atestată în anul 1600, iar viclean, pentru întâia oară, abia spre sfârşitul secolului al XVII-lea (de 28 28 Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome second. Le seizieme siecle. Paris 1914—1938, p. 111—112. 92 exemplu, la Dosoftei; vezi Tamâs, EWUER, s. v. viclean), ar putea sugera explicaţia potrivit căreia la varianta cu sonoră la iniţială s-a ajuns prin succesiunea de schimbări hiclean > ficlean > viclean. Evident însă, absenţa din textele secolului al XVI-lea a variantei cu [v] iniţial poate fi şi întâmplătoare; în consecinţă, din cronologia primelor atestări ale variantelor ficlean şi, respectiv, viclean nu se poate deduce că, neapărat, labiodentala sonoră provine dintr-o mai veche surdă cu acelaşi loc de articulaţie. Ipoteza sonorizării fricativei, prin evoluţie fonetică, trebuie eliminată din discuţie, iar cea a substituirii lui [f] cu [v] nu poate fi argumentată invocându-se producerea aceluiaşi fenomen (printr-un accident fonetic sau în alt mod) în situaţii asemănătoare. Pe de altă parte, nu are nici un temei presupunerea că [v] din varianta, considerată hipercorectă, viclean ar fi luat locul unei fricative palatale sonore: „Sunetul iniţial trebuia să fi fost rostit ca o spirantă palatală sonoră, y, pentru a putea fi apoi substituit de vorbitorii dialectului moldovenesc prin spiranta labiodentală v-“29; sunetul notat [y] nu este mai vechi, ci mai nou decât [v] şi a apărut prin palatalizarea labiodentalei. 12. Ţinând seamă de cele arătate în paragraful precedent, credem că labiodentala sonoră din viclean este continuatoarea directă a larin-galei, fie din magh. hitlen, fie din rom. hitlean. Raportul dintre magh. hitlen şi perechea de variante hiclean, viclean este identic cu cel dintre magh. marha şi rom. mar hă > marvă; în acelaşi timp, el este foarte asemănător cu cel dintre v. sl. praxu şi rom. prah, prav (în cazul cuvintelor devenite în româna literară praf burduf năduf tic. fricati va posterioară originară nu era laringală, ci velară). Paralelismul menţionat aici devine şi mai evident dacă, alături de variantele citate, avem în vedere şi pe cele cu [f]: ficlean, marfă, praf Includerea lui ficlean printre formele care reflectă transformarea larin-galei originare într-o labiodentală surdă implică însă, se înţelege, renunţarea la explicaţia prin hipercorectitudine. Altfel spus, dacă ficlean provine din [hiklean] (sau, direct, din magh. hitlen), nu din [hiklean], înseamnă că apariţia variantei cu [f] nu este — sau, cel puţin, nu este 29 V. Arvinte, loc. cit., p. 55. 93 în mod necesar — legată de palatalizarea labialelor, respectiv, de tendinţa de a se evita un fonetism socotit a fi efectul acestui fenomen. Felul în care este scrisă consoana iniţială a variantelor hitlean şi hiclean în textele din secolul al XVI-lea nu ne oferă posibilitatea de a stabili dacă ea era îaringală sau palatală (deci, în ultimul caz, identică cu fricativa din [fiir] - fir). Dispunem, totuşi, de indicii în măsură să susţină ipoteza prezenţei la iniţiala celor două variante a unei consoane laringale: pe de o parte, dacă [i] ar fi fost precedat de [fi], ar fi fost de aşteptat ca această consoană să se fi transformat în [s] în unele graiuri (cf. [hir] > [sir]), ceea ce nu s-a întâmplat; pe de altă parte, în multe graiuri dacoromâne (inclusiv din Banat, unde nu s-a produs palatalizarea labialei din cuvinte ca fir) circulă varianta iclean (vezi Tamâs, EWUER, s. v. viclean), care presupune o variantă mai veche fie cu [v] (< [h]), fie cu o surdă Îaringală, nu palatală, căci, în timp ce transformarea [vi] > [(i)i] este cunoscută în aria palatalizării labialelor, iar căderea lui [h] este un fenomen frecvent în diverse graiuri, palatala [fi] n-avea cum să dispară ([fiir] n-a devenit *[ir] în dacoromână). Aşa stând lucrurile, fără a exclude categoric posibilitatea ca varianta fi-clean să fi apărut prin hipercorectitudine — pe baza unei asemănări destul de mari, [h] urmat de [i] din hiclean a putut fi identificat cu [fi] din [fiir] —-, considerăm mai probabilă transformarea laringalei în labiodentală, ca în numeroasele cazuri în care aceasta din urmă este reflexul unei laringale sau al unei velare originare înainte de un sunet nepalatal sau în poziţie finală. De observat că S. Puşcariu (Limba română II, p. 197) menţionează la un loc cuvinte ca praf şi viclean printre „exemplele de înlocuire a lui h prin/sau prin fonica v“. 13. Revenind la varianta cu labiodentală sonoră, considerăm că explicaţia în favoarea căreia ne pronunţăm — transformarea lui [h] în [v] — este, neîndoielnic, sprijinită de constatarea că în cel puţin alte două cuvinte, tot de origine maghiară, rom. [v] este echivalentul unui [h] originar chiar înainte de [i], ca în viclean (ceea ce înseamnă că exemplele prezentate mai jos sunt mai concludente decât cel invocat în paginile precedente: marvă < magh. marha). Toponimului maghiar Hidegkiit îi corespunde în română Vidacutul, numele unei localităţi din apropierea Sighişoarei (la un 94 moment dat existau două sate, numite Vidacutul Românesc şi, respectiv, Vidacutul Unguresc30). Magh. hitvâny, hitvân este la originea unui cuvânt românesc regional dintre ale cărui variante DA şi Tamâs, EWUER au ales ca titlu de articol pe hition (variantă atestată pentru întâia oară în perioada 1600-1630); sensul cuvântului este „(cu deosebire despre vite) slab, care n-are came pe dânsul; p. e x t. plăpând, becisnic44 (DA). Variante cu [v] iniţial apar, de exemplu, la D. Cantemir şi, în epoca modernă, la M. Sadoveanu, fapt care — deşi termenul nu este literar — ar pleda pentru alegerea uneia dintre ele (vition, vitioan) ca titlu de articol în dicţionare. Perechea hition — vition este perfect paralelă cu perechea hiclean — viclean; în ambele cazuri este clar, după părerea noastră, că apariţia variantelor cu [v] nu poate fi pusă în relaţie cu palatalizarea labialelor. 14. în concluzie, nu pot fi acceptate explicaţiile potrivit cărora bilabiala din miel şi labiodentalele din movilă şi din viclean s-au substituit unor mai vechi consoane palatale, prin hipercorectitudine, fenomen care ar fi fost generat de tendinţa de a se evita fonetismele dialectale. între aspectul fonetic ale acestor cuvinte în limba literară şi palatalizarea labialelor nu există, după opinia noastră, nici o legătură. Consoana [m] din miel este, foarte probabil, cea a etimonului, iar labiodentalele din movilă şi din viclean au apărut în alt mod decât, de exemplu, [f] din firav, explicat în DA astfel: „Forma hirav pare a fi cea originală (din care s-a putut naşte firav, prin hiperurbanism), presupunând un tip slav *chyravrb «bolnăvicios»44 (de adăugat că a intervenit şi etimologia populară, întrucât hirav a fost apropiat de/zr31). Oricare ar fi etimologia lui miel, trebuie să admitem — ţinând seamă de cronologia palatalizării lui [m] şi de extensiunea fenomenului în secolul al XVI-lea — că este improbabilă vechimea mai mare a fonetismului [nel(u)] faţă de cel al variantei din limba literară. Oclusiva palatală din [mogilă] poate fi, în graiurile actuale, atât reflexul direct al fricativei din ucr. mohyla, cât şi rezultatul palatalizării, 30 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania. Voi. II. O-Z. [Bucureşti, 1968], p. 246. . 31 Vezi şi Th. Hristea, op. cit., p. 297. 95 relativ recente, a lui [v]. Fiind anterioară datei la care s-a atins, prin palatalizarea labiodentalei sonore, stadiul [g] în forme ca vine, viţel, varianta movilă nu poate fi explicată însă decât prin transformarea în [v] a lui [ţ] sau, mai curând, [fj] din ucraineană. La labiodentala din viclean s-a putut ajunge, de la laringala originară, fie în momentul în care cuvântul a fost împrumutat din maghiară, fie ulterior, pe terenul limbii române: hiclean > viclean. Unui fenomen de hipercorectitudine i s-ar putea datora, cel mult, varianta (rară) ficlean; este, totuşi, mai probabil că nici în acest caz nu avem a face cu un fonetism hipercorect legat de palatalizarea labialelor. Transformările ale căror rezultate sunt reflectate de formele movilă şi viclean nu fac parte din categoria celor cu caracter de lege în fonetica istorică a limbii române. întrucât însă se regăsesc, frecvent, în diverse limbi, ele nu pot fi considerate nici surprinzătoare. Ca şi transformările în laringale sau velare ale unor consoane labiale, fenomenele opuse acestora — în cele două cazuri avute în vedere aici, [ţ] sau [bl > [yl ŞL respectiv, [h] > [v] (sau [f], în variantaficlean) — trebuie puse în legătură cu un fapt de fonetică generală asupra căruia a atras atenţia R. Jakobson (SW I, p. 274), plecând, printre altele, de la constatarea că „Ies changements de velaires en labiales et vice-versa“ sunt frecvente şi răspândite în limbile lumii: consoanele produse la (sau spre) extremităţile aparatului articulator (deci cu un rezonator lung şi nedivizat) posedă în comun trăsătura acustică „grav“. Câteva cazuri de hipercorectitudine aparentă în limba română, în SCL XLIV, 1993,l,p.45-58. 96 METATEZA PALATALITAŢII 1. S-a arătat mai demult că, alături demetatezăîn sensul larg cunoscut al acestui termen — schimbarea locului în cuvânt al unor sunete, deci al totalităţii trăsăturilor (articulatorii şi acustice) definitorii pentru sunetele în cauză —, există un accident fonetic asemănător care afectează însă numai unele dintre aceste trăsături şi care poate fi numit metateză parţială sau metateză a trăsăturilor fonetice. Referindu-se la cel de al doilea fenomen, S. Puşcariu (Limba română II, p. 54) scrie: „metateza reciprocă priveşte uneori numai una din mişcările necesare la articularea sunetelor44. Urmează o serie de exemple, dintre care reproducem câteva: boşog > bojoc, cu „o metateză a foniei44 (cf. DA, s.v. bojoc, bojog: „forma originală pare a fi boşog (de unde, prin metateza foniei: bojoc)“)\; chindie > tinghie; ar. [vekku] > [vleku] (rezultatele unor metateze propriu-zise — deci nu parţiale — ar fi fost *bogoş, respectiv, *dinchie, ar. *[vreku]). Ultimele două exemple reprezintă, după S. Puşcariu (loc. cit.), cazuri de „metateză a caracterului muiat şi nemuiat al consoanelor44. Acest tip de metateză parţială va fi numit de noi metateza palatalităţii; prin palatalitate înţelegem o articulaţie în zona medială sau anterioară a palatului, trăsătură de bază (care determină localizarea consoanei în cauză) sau accesorie (suplimentară, impusă de vocala prepalatală următoare). 97 2. O serie de cuvinte înregistrate în dicţionare cu menţiunea „etimologia necunoscută44 au forme care pot fi explicate prin metateza unor trăsături fonetice. Am reuşit, credem, să stabilim (în LR XXI, 1972,6, p. 522-523; vezi acum Avram, CE, p. 62-64) originea cuvântului mârfogi „a râncezi44: de la *mârcevi (< mârceav) s-a ajuns la *mârfegi prin metateza trăsăturilor „africată, prepalatală44, respectiv, „fricativă, labiodentală44,în timp ce trăsăturile „surdă44 şi „sonoră44 şi-au păstrat locul în silabele a doua şi, respectiv, a treia (natura vocalei precedate de labiala [f] în forma mai nouă nu constituie o problemă). în LR XXIV, 1975,4, p. 288 (= Avram, CE, p. 125-126), am susţinut că rom. pachioană „femeie proastă44 provine din ucr. pakonja, genitivul lui pakin’ „cal rău, mârţoagă44. Ipotezelor formulate acolo cu privire la natura consoanelor din ultimele două silabe ale cuvântului românesc le preferăm acum explicaţia care constă în a admite că s-a produs o metateză parţială. De data aceasta şi-au schimbat reciproc locul palatalitatea (articulaţie suplimentară înainte de schimbare şi fundamentală după aceea) şi velaritatea, pe care o implică în mod necesar, absenţa palatalităţii întrucât, după cum se ştie, consoanele nepal atale neurmate de un element (vocalic, semivocalic, semiconso-nantic, pseodovocalic) palatal au un timbru velar. Prin acest timbru se deosebeşte [n] din pachioană de dentala nazală care ar fi fost de aşteptat să apară (dacă nu s-ar fi produs metateza) în *pacoane. Metateza la care ne referim aici ar putea fi prezentată astfel: [k]...[n’] > [le]... [n] (= „velară... dentală cu timbru palatal > palatală... dentală cu timbru velar44). Ca urmare a metatezei, velara din ucr. pakonja a devenit [lc] în cuvântul românesc, iar dentala palatalizată (moale) a rămas dentală în română, dar fără nuanţa palatală pe care ar fi avut-o dacă după ea s-ar fi aflat vocala [e], într-o eventuală variantă *pacoane. Un al treilea exemplu este numele de plantă rosăcică. Ioana Anghel, CL XXI, 1976, 2, p. 228, a făcut observaţia că în DLR cuvântul nu este pus în legătură cu roşăţică, cum ar fi fost cazul, iar noi am explicat forma rămasă fără etimologie în dicţionar prin metateza parţială [ş]... [ţ] > [s]... [c] (LR XXX, 1981*, 3, p. 217-218 = Avram, CE, p. 197). în paginile următoare, vom examina alte două cazuri de metateză reciprocă a unor trăsături fonetice, în care una dintre consoanele 98 afectate este o africată, ca în * mâr ce vi (devenit *mârfegi) şi în roşăţică (devenit rosăcică), iar una dintre trăsăturile în cauză este pa-latalitatea (mai exact, localizarea în zona anterioară sau în cea medială a palatului tare). 3. în DLR este înregistrat cuvântul macioală, cu sensurile următoare: 1. „femeie proastă, urâtă, rău îmbrăcată44; 2. „vacă, oaie slabă44; aria de răspândire indicată este Oltenia. în partea etimologică a articolului avut în vedere, menţiunea „etimologia necunoscută44 este urmată de o trimitere la DR1,1920-1921, p. 275, unde, sub semnătura lui V. Bogrea, citim: „maceoală «femeie proastă» ... = paceaură (prin *baceoarăl)“. Trecând peste faptul că identificarea lui macioală cu paceaură întâmpină unele dificultăţi de ordin fonetic, considerăm că explicaţia propusă de savantul citat (şi neacceptată în DLR) este nesatisfăcătoare din punct de vedere semantic. Ce e drept, se poate stabili o legătură între primul dintre sensurile lui macioală şi paceaură ca „epitet depreciativ pentru o femeie proastă, urâtă... destrăbălată” (DLR); este însă greu de crezut că acesta din urmă (respectiv, o variantă a lui) a ajuns să aibă şi înţelesul de „vacă, oaie slabă44. După părerea noastră, cel de al doilea sens al lui macioală ar fi trebuit să ocupe primul loc în articolul din DLR cu acest titlu, în concordanţă cu faptul că extensiunea de sens s-a produs de la „vacă...44 la „femeie...44, nu invers; altfel spus, un termen referitor la animale a dobândit şi semnificatul care ar putea fi definit astfel: „femeie cu anumite trăsături negative (sau socotite ca atare de vorbitori)44. Fenomenul este frecvent şi bine cunoscut (vezi Iordan, Stilistica, p. 349-350; G. Istrate, BIFR XI-XII, 1944-1945, p. 471-497; cf. Dan Bugeanu, LR XX, 1971,1, p. 54: „este un lucru ştiut că apelativele care denumesc animale (slabe) sunt folosite adesea ca epitete pentru oameni44). Iată trei exemple din DLR: malac „pui (de sex masculin sau feminin) al bivoliţei; bivolaş, turmac44 şi „epitet depreciativ pentru un om mare şi leneş44; mancoviţă „vacă mare44 şi „femeie grasă44; mangoană „vită mătăhăloasă44 şi „femeie grasă44 (de notat că, în toate aceste cazuri, sensul referitor la animale ocupă, în dicţionar, primul loc, spre deosebire de ceea ce am văzut că se întâmplă s.v. macioală). 99 r Ţinând seamă de cele arătate în rândurile precedente, credem că la originea lui macioală se află un cuvânt din terminologia referitoare la animale. Acest cuvânt este, după opinia noastră, ser. Maj^ta „KpaBa Mauacra, eine katzenfarbige Kuch, vacca coloris felini“ (Vuk Stef. Karadzic, Srpski rjecnik istumacen njemackijem i latinskijem rijecima. Cetvrto drzavno izdanje, Belgrad, 1935). 4. în sprijinul etimologiei pe care o propunem suntem în măsură să prezentăm o serie de fapte. Mai întâi, este uşor de observat că între ser. maculja şi rom. macioală există o asemănare formală neîndoielnică (asupra unor detalii de ordin fonetic vom reveni mai departe). în al doilea rând, întrucât înţelesul cuvântului sârbocroat citat este legat de noţiunea de „pisică44 („vacă de culoarea unei pisici'4), devine importantă constatarea că există o apropiere pe plan semantic şi între cuvintele româneşti macioală şi mâţă: printre sensurile figurate ale acestuia din urmă se număra şi cel de „animal slab, jigărit44 (înregistrat în DLR, s.v. mâţă, cu menţiunea „depreciativ44). Legătura pe care o fac vorbitorii între noţiunile „pisică44 şi „animal slab, în general44 este reflectată şi de tnâţar (derivat de la mâţă) „persoană care are iepe slabe44 (DLR). în al treilea rând, macioală a fost înregistrat în Oltenia, deci într-o regiune în care circulă numeroase cuvinte de origine sârbocroată. Putem vorbi aşadar de trei argumente de natură diferită — formal, semantic şi geografic — care pledează în favoarea părerii că rom. macioală provine din ser. maculja. Este adevărat însă că în ce priveşte primul argument lucrurile nu se prezintă destul de clar de la prima vedere, aşa încât este necesară o discuţie mai amănunţită. 5. Faptul că ser. maculja este accentuat pe silaba iniţială nu constituie o problemă; nu este greu de admis că în limba română s-a produs o schimbare a locului accentului, ca în atâtea alte împrumuturi din sârbocroată (cf. Dorin Gămulescu, Elementele de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân. Elementi srpskohrvatskog porekla u dakorumunskom recniku, Bucureşti/ Pancevo, 1974, p. 221; printre exemple figurează rom. bestraga, paroxiton, din ser. bestraga). 100 L Pentru [oa], faţă de un [u] originar, putem cita exemple ca moş-moalâ, alături de muşmulă, variante ale lui moşmoană „fructul comestibil al moşmonului44 (< tc. musmula\ DLR); motroană, variantă a lui motrună „varietate de pere mari44 (DLR; fără etimologie). După toate probabilităţile, diftongul corespunde unui [u] din etimon şi în cas-troală „vas mare de tinichea44, care circulă în Bucovina. I. Robciuc, LR XXIII, 1974, 3, p. 206, are în vedere, mai întâi, posibilitatea ca acest cuvânt să provină din ucr. kastrulja. Observând însă că acelaşi termen — sub formele, cu metateză, crăstoală şi crăstolă — este cunoscut şi în Banat, unde nu este de crezut că ar fi fost împrumutat din ucraineană, autorul optează pentru explicaţia potrivit căreia la cas-troală şi la crăstoală, crăstolă s-a ajuns printr-o contaminare a lui castron cu oală. După părerea noastră, deşi castron şi oală aparţin aceluiaşi câmp semantic, este puţin probabil că s-a putut produce o apropiere (şi apoi o contaminare) între două cuvinte referitoare la obiecte care posedă trăsături distinctive considerate esenţiale tocmai de către vorbitorii aflaţi frecvent în situaţia de a utiliza aceste obiecte şi denumirile corespunzătoare. Pe de altă parte, împotriva explicaţiei conform căreia castroală a fost împrumutat în graiurile de nord-est din ucraineană nu poate fi invocată prezenţa aceluiaşi termen în Banat, deoarece în această provincie el provine, desigur, din ser. kastrola „casserole44 (Dayre et al., HSFR). în legătură cu [oa] din rom. macioală ar putea fi avută în vedere şi ipoteza unui etimon cu [o] în silaba a doua. întrucât în dicţionarul lui Vuk St. Karadzic citat mai sus există, alături de maculja, un cuvânt asemănător cu acesta, ca formă şi ca sens, dar cu [o] în cea de a doua silabă — MâU'Oiba „bo Mâu,acT, ein katzenfarbiger Ochs, bos coloris felini44 —, nu este, în principiu, exclus ca rom. macioală să aibă la bază o formă sârbocroată apărută prin contaminare: maculja + ma-conja > *macolja. Totuşi, ipoteza formulată aici nu este necesară, din moment ce în română există forma maciulă; nu o găsim în DLR, dar este înregistrată de Bărbuţ, Dicţ. olt:, de la maciulă se trimite la macioală, iar de la acesta la maciafoală, cuvânt glosat astfel: „vacă sau oaie slabă de cade părul de pe ea; femeie urâtă, neîngrijită44. în lumina datelor prezentate mai sus, diftongul din macioală poate fi uşor explicat ca rezultat al unei substituţii — [u] > [oa] — produse pe terenul limbii române. Foarte probabil, schimbarea aceasta n-a fost 101 independentă de faptul că în română există numeroase cuvinte care conţin diftongul [oa] şi care au sensuri, proprii sau figurate, identice sau asemănătoare (cel puţin prin notele „peiorativ44, „depreciativ44) cu unul dintre cele două sensuri ale lui macioală. Iată câteva exemple: boancă „vacă slabă, mică, bătrână; (peiorativ) vacă, în general44 (I. Moise, LR VIII, 1959, 2, p. 51); cioacă „vacă mică, slabă, fără putere44 (ibidem), „nume dat unei vaci slabe, care dă lapte puţin44 (Ion Cruceană, LR X, 1961,4, p. 317), „vacă cu cornul rupt; vacă mică, slabă, de obicei stearpă44 (Udrescu, Glosar); gioarlă „câine prost, javră44 (I. Moise, loc. cit., p. 52), dar şi „om de nimic44 (Marin Gh. Cazacu, LR VIII, 1959, 6, p. 55); gioarsă „om necinstit, înşelător, mincinos44 (I. Moise, loc. cit., p. 52); vezi şi mai cunoscutele gloabă •şi mârţoagă, precum şi boală „epitet dat vitelor slabe, leneşe, nărăvaşe etc.44 (DA) şi mârţoală, variantă a lui marţolea, care este, printre altele, „epitet depreciativ pentru un cal bătrân44 (asupra acestuia din urmă vom reveni; vezi 6). Sub influenţa unor astfel de cuvinte, alături de maciulă, formă al cărei [u] este, după părerea noastră, cel al etimonului, a putut să apară varianta, mai nouă, cu [oa] sub accent. Aşadar prezenţa diftongului în macioală nu ne poate împiedica să punem în legătură acest cuvânt cu ser. maculja, al cărui corespondent „normal44 în română ar fi fost * mâţule sau, eventual, *maţulă (pentru finala [ă] cf. castroală din graiurile în care este de presupus că termenul a pătruns din ucraineană; vezi mai sus). Ajungem, în sfârşit, la cea de a treia aparentă dificultate privitoare la forma cuvântului de care ne ocupăm: neconcordanţa dintre consoanele din silabele a doua şi a treia ale etimonului propus de noi şi consoanele [c], respectiv, [1] din macioală. După cum deja se poate presupune, avându-se în vedere cele arătate în partea introductivă a articolului de faţă, explicăm această neconcordanţă printr-o metateză a palatalităţii: [ţ]... [V] > [c] ... [1]. Credem deci că africata dentală originară a rămas africată, dar şi-a schimbat locul de articulaţie, trans-formându-se din dentală în palatală (mai exact, prepalatală), în timp ce lichida palatală a devenit dentală. 6. După Pascu, Sufixele, p. 272, ser. maculja a devenit în româneşte numele de vaci şi de boi Marţolea, cuvânt în care „introducerea lui r s-a făcut subt influenţa lui marţi44. în principiu, părerea autorului 102 cu privire la provenienţa cuvântului românesc est acceptabilă: ţinân-du-se seamă de sensul lui maculja în sârbocroată, s-ar putea presupune că, împrumutat în română, acesta a ajuns să fie un nume dat vacilor şi boilor; prezenţa unei vibrante în Marţolea nu constituie o problemă (ea s-ar datora mai curând expresivităţii grupului consonantic [rţ] — cf. Al. Graur, SCL, X, 1959,2, p. 210 — decât influenţei lui marţi). Se pune însă întrebarea dacă avem motive să considerăm mai plauzibilă explicaţia propusă de G. Pascu decât pe aceea care pare a fi „la îndemâna oricui", de la bun început, şi care constă în a susţine că Marţolea nu este un cuvânt împrumutat din sârbocroată şi influenţat de marţi, ci, pur şi simplu, un derivat de la apelativul românesc. Răspunsul nostru la această întrebare este negativ; el este justificat de faptele prezentate în continuare. Din moment ce se admite că de la marţi s-au format numele de bou Mărţâlă (înregistrat chiar de G. Pascu, op. cit., p. 330), numele de vacă Mărţaie şi numele de bou Mărţoi (Ştefan Pasca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, p. 363), numele de vaci Marţina, Merţuica [sic] (Gr. Brâncuş, LR XVI, 1967, 2, p. 171) şi Mârţuca (Traian Pătrăşcanu, „Limbă şi literatură" XXII, 1969, p. 115), precum şi apelativul marţolea, care, printre altele, este şi un „epitet depreciativ pentru un cal bătrân" (DLR, s.v., sensul 3), ni se pare normal să admitem că marţi a putut fi şi punctul de plecare al zoonimului Marţolea (vezi şi antroponimul Marţolea, menţionat de Ioana Vintilă-Rădulescu, SMFCIV, 1967, p. 63; autoarea îl consideră derivat cu -olea, variantă a sufixului complex -ulea). Variantele măr-ţoală, mâr ţoală ale apelativului pot fi derivate directe de la marţi, cu un sufix diferit de -ole (care are varianta -ule; după G. Pascu, op. cit., p. 271, „sufixul se întrebuinţează numai sub forma articulată", dar în DLR, s.v. marţolea, este înregistrată şi forma marţole) sau forme provenite din marţolea, printr-o substituire de sufix, favorizată, probabil, de faptul că în -oală se regăseşte diftongul din cuvinte ca mârţoagă, boală, cioacă etc. (vezi mai sus; ipoteza potrivit căreia a intervenit influenţa acestor cuvinte este valabilă pentru marţolea cu două dintre sensurile înregistrate în DLR, cel indicat în rândurile precedente şi cel de „fiinţă imaginară, cu chip de babă...; marţi-seara", dar nu şi pentru acelaşi cuvânt cu sensul „numele unei sărbători..."). 103 Nu credem însă că trebuie să ne mulţumim — cum am făcut în mod provizoriu — cu admiterea posibilităţii ca Marţolea să provină din marţi, deci nu neapărat din ser. maculja. Considerăm că se impune să mergem mai departe, adică să reţinem prima explicaţie şi s-o excludem, ca mult mai puţin plauzibilă, pe cealaltă, având în vedere două detalii. Mai întâi, Marţolea — ca şi Mărţâlă, Mărţaie etc. — poate fi considerat un caz banal din seria de nume de animale derivate de la numele zilelor săptămânii (cf., de exemplu, Joiana rom. maciulă şi, după aceea, macioală printr-o schimbare a vocalismului silabei a doua întâlnită şi în alte cazuri (am citat, sub 5, formele moşmoană şi motroană; vezi şi 9) şi printr-o metateză a palatalităţii asemănătoare cu cea produsă în cazul rom. pachioană, din ucr. pakonja; sensurile subsumate ideii de „femeie cu anumite trăsături negative44 s-au dezvoltat, pe terenul limbii române, din cel de „vacă, oaie slabă44. 8. Discuţia care urmează este consacrată cuvântului marchioţă „deschizătură făcută în acoperişul caselor ţărăneşti de tip vechi, pentru a lăsa să pătrundă lumina în pod sau să iasă fumul; bageacă44; şi acesta figurează în DLR cu menţiunea „etimologia necunoscută44. De la prima vedere se poate constata că marchioţă se aseamănă, pe plan fonetic, cu un cuvânt a cărui etimologie este cunoscută şi indicată ca atare în acelaşi dicţionar: marcuci „ţeava narghilelei44 < bg. MapKyv. în ce priveşte aspectul semantic al chestiunii, este evident că între sensurile celor două cuvinte există o apropiere; deşi deschizătura făcută în acoperişul caselor este altceva decât un horn, una dintre funcţiile ei — aceea de a lăsa să iasă fumul — coincide cu funcţia principală a hornului, obiect care este un fel de tub, întocmai ca ţeava narghilelei. O afirmaţie analoagă este, evident, valabilă cu privire la raportul dintre marchioţă şi marpici „tub lung şi elastic (răsucit în serpentină) al narghilelei44 (< tc. marpig). în legătură cu formele în discuţie, este de notat că la originea cuvântului bulgăresc din care provine rom. marcuci se află o variantă a etimonului turcesc al lui marpici 105 (vezi Alf Grannes, Etude sur Ies îurcismes en bulgare, Oslo, 1970, p. 33: bg. markuc „tuyau“ < tc. marpuţ). De fapt, ţinându-se seamă atât de sensuri, cât şi de forme, ar fi, poate, mai corect să spunem că marcuci şi marpici sunt variante ale aceluiaşi cuvânt, cu etimologie multiplă. După părerea noastră, de la marcuci s-a ajuns la marchioţă printr-o evoluţie semantică uşor de admis în lumina celor arătate mai sus şi prin unele modificări formale pe care le vom examina în continuare. 9. S-ar părea că oarecare dificultăţi întâmpină explicarea prezenţei lui [o] — şi a lui [oa] din varianta marchioaţă —, în locul lui [u], care ar fi fost de aşteptat să se menţină. De observat însă că fluctuaţia [u] - [o] (sau, uneori, [u] ~ [o] ~ [oa] sub accent nu este chiar atât de rară cum s-ar putea crede; cf. ciont „cu o parte... ruptă, tăiată66, după DA, „variantă a lui ciunt şi ciung, cu vocala din cionc*, ciomp, ciont“ (ultimul cuvânt citat este un substantiv care înseamnă ,,os“); ciurdă şi cioardă, alături de varianta mai veche ciordă, din magh. csorda (DA, s.v. ciurdă); mul, mol şi moală, variante ale lui mâl (< ucr. mul; DLR); rulă şi rură, variante ale lui rolă „cuptorul maşinii de gătit66 (< pol. rura, rula; DLR). Diftongul [oa] corespunde unui [u] originar şi în câteva dintre cuvintele citate sub 5. Vocala finală din marchioţă şi genul feminin al acestui cuvânt nu constituie o problemă şi nu se opun derivării lui din neutrul marcuci. Pentru a susţine această afirmaţie este suficient să menţionăm că bageacă, dat în DLR ca sinonim al lui marchioţă, este înregistrat în DA, ca titlu de articol, sub forma bageac, substantiv neutru, şi că horn are variantele hornă şi hoarnă (DA, s.v. horn). în ce priveşte natura consoanelor din ultimele două silabe ale cuvântului în discuţie, credem că nu mai este necesar să insistăm asupra fenomenului care a avut loc. S-a produs, ca şi în alte cazuri, metateza palatalităţii: [k]... [c] >[£]... [ţ]; aşadar modul de articulaţie al consoanelor în cauză a rămas acelaşi, dar s-a modificat localizarea lor, prima dobândind, iar a doua pierzând articulaţia palatală. Metateza palatalităţii şi unele probleme de etimologie, în SCL XLIV, 1993, 6,p.461-467. 106 ROM. FRÂNGHIE — UN CAZ DE APARENTĂ ACCEPTARE ÎN LIMBA LITERARĂ A UNUI FONETISM DIALECTAL 1. Cu privire la etimologia lui frânghie nu există divergenţe de opinii între specialişti (lexicografi şi istorici ai limbii române): toţi sunt de acord că la originea acestui cuvânt se află lai. fimbria, devenit, prin metateză, *frimbia, formă din care derivă şi fr. frânge (de unde it. frangia, sp. şi port .franjo), prov .fremnha (REW, nr. 3308). Din punct de vedere fonetic, partea iniţială a cuvântului românesc nu pune nici un fel de probleme. Nu se poate spune însă acelaşi lucru despre oclusiva palatală din penultima silabă a lui frânghie. Ar fi fost de aşteptat ca labialei [b] din lat. *frimbia să-i corespundă în româna literară tot o labială, ca în cazul lui albie, din lat. aluea. După transformarea în [i] a vocalelor latineşti neaccentuate i sau e în hiat, secvenţa „labială + [i]“ a devenit, prin metateză, ,,[i] + labială44 într-o serie de cuvinte (lat. habeat, rubeus etc. > rom. aibă, roib etc.), dar metateza nu s-a produs în aluea, *frimbia: [i] din lat. vulg. * [albia], *[frimbia] s-a transformat, ulterior, în [i] (cf. lat. area > *[aria] > rom. arie = [ari(i)e]), aşa încât s-a ajuns, în limba actuală, la albie, frâmbie. Numai prima dintre aceste forme este literară; frâmbie nu posedă aceeaşi calitate, proprie însă variantei frânghie, care este considerată a fi rezultatul palatalizării lui [b]. Cu privire la diversele variante ale lui frânghie, iată informaţiile furnizate de DA (unde cuvântul este dat, ca titlu de articol, cu accentul pe silaba iniţială): „în Ban. şi în Ţara Oaşului, mai demult şi în Mold., şi forma originală: frâmbie (DICŢ. mai dau şi formele fr îmbie, fim-briejimbră LB). în limba literară numai forma dialectală: frânghie (accentuat şi frânghie), mai rar fringhie; în Sălagiu frumghie6\ 107 Ţinând seamă de formele corespunzătoare lui frânghie în limbile romanice apusene şi de faptul că în română cele mai răspândite variante încep cu grupul consonantic [fr], trebuie să avem în vedere posibilitatea ca variantele fimbrie şi fîrnbră să se datoreze unei noi metateze, deci să nu fie continuatoarele directe ale formei fimbria din latina clasică (pentru [ă] din ultima variantă cf. livadă = livadie, salcă = salcie). Vocala [i] din silaba iniţială a variantelor/nra/?/e,/?ra/?ne, fimbră ilustrează — cu siguranţă prima şi foarte probabil celelalte două (presupunem că ele nu provin direct din lat .fimbria, ci din *frimbia şi că, pe terenul limbii române, s-a produs o a doua metateză) — conservarea unui fonetism anterior velarizării vocalelor prepalatale precedate de un grup consonantic cu [r] ca ultim element, fenomen care nu s-a produs cu regularitate (cf. lat. stringere > rom. strânge, dar lat. exstricare > rom! strica; crăpa, tremura în unele graiuri — fonetisme care sunt şi literare —, dar crepa, trămura în altele), iar [u] din frumghie se datorează influenţei labiale următoare asupra vocalei mediale. în sfârşit, apariţia lui [g] prin palatalizarea lui [b] (mai corect spus, prin consonantizarea lui [i] apărut, la un moment dat, între la-bială şi [i]: [bi] > [bii] > [bgi] > [gi]) nu este deloc surprinzătoare. Ceea ce constituie însă o problemă este găsirea unui răspuns satisfăcător la întrebarea următoare: dacă limba literară n-a păstrat forma frâmbie, ci a adoptat o variantă dialectală, cu [g], de ce nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi în alte cazuri, adică de ce, de exemplu, [algiie] n-a luat locul lui albiei Cum vom vedea mai departe (sub 3), problemele generate de opinia curentă — provenienţa dialectală a lui [g] din forma literară frânghie — devin şi mai complicate în lumina datelor pe care ni le oferă geografia lingvistică. 2. Ca exemple de acceptare în limba literară — cel puţin cu condiţia de a se atribui un sens mai larg acestui termen — a unor forme care conţin consoane palatale datorate palatalizării labialelor ar putea fi aduse în discuţie cuvintele chitic, chilug şi, eventual, tochitură. Primele două apar în expresiile a tăcea chitic, respectiv, a tunde (sau a rade) chilug. Sensul de bază al lui chitic, cel de „peşte mărunt", s-ar potrivi cu sensul expresiei, dar, cum a arătat 108 Mioara Avram1, nu este deloc sigur că termenul în cauză este totuna cu pitic şi nu este unanim admisă nici identitatea lui chilug cu pilug. Chiar dacă însă chitic şi chilug provin din pitic şi, respectiv, pilug şi au deci la iniţială o oclusivă palatală la care s-a ajuns prin palatalizarea lui [p], este de observat că primele două cuvinte (sau, eventual, variante ale celorlalte două) se află într-o situaţie specială, prin faptul că apar, în limba literară, numai în expresiile citate, în dependenţă de factorul expresivitate şi fără să fi luat, în norma supradialectală, locul presupuselor lor prototipuri, pitic şi pilug (pentru o discuţie mai amănunţită vezi lucrarea precitată). Cât despre tochitură, cuvânt care apare sub această formă (neînregistrată de dicţionare) pe listele de preparate culinare ale unor Restaurante, este clar că el se află într-o situaţie asemănătoare cu cea a lui chitic şi chilug (dacă admitem că posedă statutul de element al limbii literare): forma cu [Ic], „colorată" din punctul de vedere al expresivităţii, n-a înlocuit-o pe cea cu [p] (topitură). Cam la fel stau lucrurile şi în cazul cuvintelor care prezintă alte particularităţi fonetice dobândite prin transformări fonetice cu caracter de lege pentru unele graiuri, dar neacceptate de limba literară. Menţionăm pe sperieţi, substantiv, component al expresiei a băga în sperieţi, care nu trebuie confundat cu forma adjectivală speriaţi2. Nu intră aici în discuţie cazurile de tipul andrea — moldovenism adoptat de limba literară —, faţă de undrea3; vocalele iniţiale [a] şi [u] nu sunt termeni ai unei corespondenţe derivate dintr-o lege fonetică. Este evident ca frânghie nu poate fi înglobat în categoria de cuvinte căreia îi aparţine chitic şi chilug (poate, şi tochitură). Cuvântul frânghie, considerat a fi o variantă — la început numai dialectală, iar astăzi şi literară — a lui frămbie, nu este specific unor expresii, nu are nici un fel de „coloratură" expresivă şi nu coexistă în normă cu presupusa formă anterioară din care ar fi rezultat prin palatalizarea bila-bialei. S-ar părea deci c2l frânghie reprezintă în limba literară un caz cu totul excepţional, pe care nu putem decât să-l înregistrăm ca atare, fără nici o explicaţie. 1 Variante fonetice regionale în expresii literare, m Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 29-31. 2 Ibidem, p. 29-30. 3 Lucreţia Mareş, LR XXXIII, 1984, l,p.41. 109 Vom încerca, în cele ce urmează, să arătăm că, în realitate, avem a face cu un cuvânt a cărui structură fonetică (şi fonologică) constituie doar în aparenţă o excepţie de la regula conform căreia fonetismele datorate palatalizării labialelor sunt respinse de norma limbii române literare. în acest scop, este necesar să examinăm câteva fapte de geografie lingvistică. 3. Să admitem, în mod provizoriu, pentru comoditatea discuţiei, c2l frânghie este, în toate regiunile în care circulă această formă, rezultatul palatalizării lui [b] din frâmbie. Fiind vorba despre rezultatul unei schimbări fonetice cu caracter de lege pentru anumite graiuri —- [bi] > [gi] —, ar fi de aşteptat ca oclusiva palatală să se găsească, în aceleaşi graiuri, în toate cuvintele care prezintă condiţiile necesare şi suficiente pentru producerea schimbării. Făcând apel la datele oferite de atlasele lingvistice, urmează să vedem dacă într-adevăr, aria lui frânghie coincide cu cea a lui [g] apărut ca rezultat al palatalizării lui [b] în celelalte cuvinte în care această labială era urmată de [i],întocmai ca [b] din frâmbie. Bazându-se pe materialul cules în cursul anchetelor efectuate de G. Weigand (pentru al său Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes) şi, după aceea, de S. Pop (pentru partea I a Atlasului lingvistic român), D. Macrea arată că în cuvântul vrabie bilabiala s-a menţinut ca atare „exceptând judeţele Olt şi Teleorman, în Muntenia, până aproape în dreptul Buzăului44, respectiv, după ALR, „cu excepţia a patru puncte... în Muntenia până aproape în dreptul Buzăului444. Conform hărţii 1223 din ALR II SN, 4, şi labiala din albie s-a menţinut în cea mai mare parte a Munteniei, urmată fie de [i], fie, mai rar, de secvenţele [yi], [yi], care reflectă, ce e drept, fenomenul palatalizării, dar într-un stadiu premergător celui cu [g]. Acesta din urmă a fost înregistrat, ca şi în vrabie, numai în partea estică a provinciei. Palatalizarea lui [b] din albie nu s-a produs nici în Oltenia, după cum rezultă atât din harta citată, cât şi din informaţiile, mai recente, furnizate de NALR Oltenia, 2, h. 227. 4 4 Dimitrie Macrea, DR IX, 1936-1938, p. 128-129. 110 D. Macrea5 enumeră Muntenia şi Oltenia printre provinciile şi regiunile care „ne prezintă forma frâqgie“ şi menţionează că S. Pop a înregistrat forma frâmbie doar în şapte localităţi din Crişana, în trei din vestul judeţului Hunedoara şi în câte una din judeţul Dolj, din Banat, din Valea Timocului şi din Basarabia. Pe harta 494 din NALR Oltenia, 3, frâmbie apare într-un singur punct (912). După cum se poate constata, repartiţia geografică a formelor frâmbie şi frânghie este departe de a coincide cu cea a fonetismelor [b] şi, respectiv, [g] în cuvintele albie şi vrabie: forma frânghie apare în zone întinse în care bilabiala din albie, vrabie nu s-a palatalizat. Nu contestăm posibilitatea unor abateri de la regulă ici-colo, dar, în ipoteza că [g] din frânghie se explică prin palatalizare, ar fi de aşteptat ca aria lui [g] în acest cuvânt să se suprapună măcar aproximativ cu aria în care aceeaşi consoană apare în cuvinte ca albie sau vrabie. Or, ne găsim în prezenţa unei evidente neconcordanţe, cu atât mai frapantă cu cât, în privinţa palatalizării lui [b] şi a consoanei surde corespunzătoare, concordanţa între celelalte cuvinte (afară de frâmbie) este remarcabilă; de exemplu, D. Macrea notează că pentru cuvântul albină „aria cu labiala nealterată este exact cea a lui «zbici — bici»“\ aceasta din urmă, la rândul ei, „prezintă o perfectă asemănare cu harta «spic»“, aria cu labiala menţinută fiind „identică", iar harta spic din ALR „ne prezintă exact aceeaşi arie cu labiala nealterată ca «picior»“6. 4. Frânghie este proparoxiton în unele graiuri şi paroxiton în altele. Varianta cu accentul pe silaba iniţială este, cu siguranţă, mai veche; această accentuare, care concordă cu cea a \2X.f1mbria (este de presupus că şi în *frimbia accentul se afla pe prima silabă), este singura posibilă în forma *frânghe, corespunzătoare pluralului frânghi (vezi citatul din Nicolae Costin dat în DA, s.v. frânghie, sensul I). La formele sg. *frânghe, pl. frânghi sau la pi. [frîmg], [frumg]7 nu s-ar fi putut ajunge de la o formă anterioară cu accentul pe [i] (pentru raportul dintre termenii perechii de variante frânghie — *frânghe 5 Ibidem, p. 130-131. 6 Ibidem, p. 132, respectiv, 131 şi 126. 7 Texte dialectale si glosar. Bistriţa-Năsăud. Publicate de Maria Marin şi Marilena Tiugan, [Bucureşti], 1987, p. 303, s.v.frîmbi. 111 cf. fluctuaţiile muchie ~ muche, rochie ~ roche, precum şi funie, alături de forma mai veche fune). Prezentând, în paragraful precedent, repartiţia geografică a fonetismelor [b] şi [g] numai în cuvintele frânghie, pe de o parte, şi albie, vrabie, pe de altă parte, nu ne-am referit la accentul celei dintâi. Se înţelege că deosebirea, întâlnită în multe graiuri, dintre tratamentul secvenţei [bi] în albie, vrabie şi cel al aceleiaşi secvenţe în frâmbie devine mai semnificativă în momentul în care, alături de identitatea contextului segmentai, avem în vedere şi identitatea contextului accentuai, existentă atunci când frânghie este proparoxiton, ca şi albie, vrabie. Trebuie însă să menţionăm că prezenţa unei oclusive palatale în frânghie nu ar deveni mai uşor de explicat dacă s-ar avea în vedere o formă, anterioară palatalizării, cu [b] urmat de [i] accentuat şi aflat deci într-un context accentuai diferit de cel al lui [b] din albie, vrabie. Dacă frânghie provine, pretutindeni, din frâmbie, reprezintă o excepţie, din punctul de vedere al geografiei lingvistice şi al legilor foneticii istorice — întocmai ca [g] din forma fr[î]nghie, faţă de [b] din albie, vrabie —, şi oclusiva palatală dmjrâmgh[i)e, faţă de [b] care s-a păstrat, în Oltenia şi în cea mai mare parte a Munteniei, în cuvintele albină, bici, bine, bivol, deci înainte de [i] accentuat, cum s-a păstrat, de altfel, şi în porumbi, albi şi — cu excepţia părţii de sud a Olteniei — în obială8. 5. Din cele arătate în paragrafele precedente reiese că, acceptând părerea curentă asupra originii lui frânghie, ar trebui să admitem, totodată, că avem a face cu un caz unic în felul lui: [g] ar urma să fie considerat un rezultat al palatalizării lui [b] şi în zonele caracterizate prin menţinerea labialei în alte cuvinte, înainte de [i] sau chiar în toate contextele palatalizante: înainte de [i], accentuat sau neaccentuat, înainte de [1] şi de [i]. Ţinând seamă de situaţia lui frânghie atât în graiurile dacoromâne, cât şi în limba literară şi admiţând că punctul de plecare al acestui cuvânt nu poate fi decât lat. *frimbia, ajungem la concluzia că ne găsim în prezenţa a două fenomene în egală măsură surprinzătoare: mai întâi, într-o serie de graiuri, [b] urmat de [i] (şi în alte contexte 8 D. Macrea, loc. cit., p. 131-133; cf. p. 124, 126 şi harta 2. 112 palatalizante) s-a menţinut, în general, ca atare, dar de la regulă s-a abătut un singur cuvânt,frâmbie, care, prin palatalizarea bilabialei din penultima silabă (respectiv, prin consonantizarea lui [i] şi dispariţia consoanei precedente: [bi] > [bii] > [byi] > [bgi] > [gi]), a devenit frânghie; după aceea, limba literară, care nu tolerează fonetismele datorate palatalizării labialelor, a adoptat, totuşi, în mod excepţional, un astfel de fonetism, renunţând la frâmbie şi acordând statutul de variantă conformă normei literare lui frânghie, deci tocmai unei forme care reprezintă o excepţie şi din punctul de vedere al geografiei lingvistice a dacoromânei. După opinia noastră, este cu totul improbabil ca lucrurile să se fi petrecut în felul acesta. 6. Vom arăta mai departe că simpla prezenţă a lui frânghie într-un anumit grai nu este suficientă pentru a se putea susţine că această variantă a apărut acolo neapărat prin palatalizarea lui [b] din frâmbie. Făcând abstracţie de posibilitatea preluării ei recente din limba literară, trebuie, evident, să admitem că varianta frânghie provine uneori din frâmbie, prin aşa-numita palatalizare a labialelor. în graiurile în care consoana [g] este prezentă în forme ca [algiie], [algină] oclusiva palatală din frânghie poate fi rezultatul palatalizării lui [b] din frâmbie sau un sunet apărut în alt mod. Pentru graiurile caracterizate prin absenţa palatalizării în albie, albină etc. prima explicaţie nu este însă valabilă. Cum se explică aşadar frânghie în cazul în care această formă nu provine din frâmbie? La un moment dat, S. Puşcariu a susţinut că la originea lui frânghie se află lat. *frangula9, adăugând (în nota ** de la aceeaşi pagină) următoarele observaţii: „Ein *frangula von frango (wie cingula — cingo etc.) ist sehr leicht moglich und auch semasiologisch nicht uner-klărlich. Die Etymologie von *frimbia < fîmbria erklărt den Sinn, stoBt aber auf uniiberwindliche lautliche Schwierigkeiten“. Sub aspect fonetic lucrurile sunt cât se poate de clare. Explicaţia propusă de S. Puşcariu nu poate fi însă acceptată, din motive de ordin semantic: este greu de crezut că un cuvânt din familia lat . frango, frângere „a frânge, a sparge, a rupe“ a putut să dobândească sensul de 9 Sextil Puşcariu, Die rumănischen Diminutivsuffixe, Leipzig, 1899, p. 97. 113 „frânghie", corespunzător unui obiect care, printre altele, serveşte şi la împreunarea, prin legare, a două sau mai multe alte obiecte. De altfel, trebuie spus că savantul citat a renunţat, ulterior, la părerea expusă mai sus; în dicţionarul său etimologic apărut în 1905 etimonul indicat în articolul frânghie (PEW, nr. 653) este lat .fimbria şi nu se face nici o menţiune cu privire la „dificultăţile fonetice insurmontabile" pe care le implică această etimologie şi de care S. Puşcariu ţinuse seamă în lucrarea sa apărută cu şase ani mai înainte (vezi şi Puşcariu Limba română II, p. 148: „lat.fimbria >frânghie"). Explicaţia propusă de noi — cum vom încerca să demonstrăm mai jos, sub 8, satisfăcătoare sub aspect semantic, spre deosebire de cea conform căreia frânghie ar proveni din lat. *frangula — este următoarea: frânghie din graiurile care nu cunosc palatalizarea labialelor (precum şi din o parte a celorlalte graiuri şi din limba literară) nu provine din lat .fimbria (> *frimbia > rom .frâmbie), ci dintr-o formă, *fringula, apărută, în latina dunăreană, prin contaminarea lui *frim-bia cu cingula. Aşadar [g] din forma literară nu se datorează palata-lizării lui [b], ci provine, prin evoluţie fonetică normală, din grupul consonantic [gl]. 7 7. După cum se ştie, în unele graiuri consoana datorată palatalizării lui [b] este identică cu (pre)palatala din cuvinte ca unghie (= [uqgiie], [und'iie] etc.). în astfel de situaţii, este, în principiu, imposibil să se stabilească dacă frânghie provine din lat. *frimbia sau din lat. *frin-gula. De exemplu, dat fiind că palatala [g] apare în cuvântul albie în punctele 723 (estul Munteniei) şi 682 (Dobrogea) din ALRIISN, 4, harta 1223, nu putem să stabilim dacă [g] din frânghie, notat în aceleaşi puncte, comportă o explicaţie identică cu cea a lui [g] din [algiie] sau cu cea a lui [g] din unghie. Totuşi, dacă se poate dovedi că frâmbie a circulat în trecut într-un grai în care astăzi apare frânghie şi care face parte din aria palatalizarii lui [b] urmat de [i], iar varianta cu (pre)pa-latală nu este un împrumut (din limba literară sau din alt grai), este clar că acolo frânghie provine din lat. *frimbia. Aceasta este, cu siguranţă, cazul graiurilor dacoromâne de nord şi de nord-vest: trebuie să admitem că actuala consoană [d'] din frânghie (vezi formele citate mai jos, sub 8) nu are ca punct de plecare grupul [gl] din lat. vulg. *fringla (< *fringula), ci se datorează palatalizării lui [b], căci numai printr-o 114 mai veche formă [frămbiie], cu [b], se poate explica fonetismul termenului frembija, pe care, în cursul evului mediu, l-au împrumutat din română limbile slovacă, polonă şi ucraineană (Rosetti, ILR 1986, p. 390). Rezumând, putem prezenta astfel originea celor două variante ale cuvântului de care ne ocupăm: de la lat. *frimbia s-a ajuns la varianta cu [b],frâmbie, care s-a păstrat în unele graiuri, dar s-a transformat în [frîqgiie], [frînd'iie] etc. în graiurile care cunosc palatalizarea lui [b] urmat de [i]; de la lat. vulg. *fringula (> *fringla) s-a ajuns, în mod necesar, numai la varianta cu consoană (pre)palatală, atât în graiurile caracterizate prin palatalizarea menţionată, cât şi în celelalte graiuri în care circul & frânghie (în unele se foloseşte sinonimul funie). Prin urmare, aria actuală a variantei frânghie cuprinde reflexele a două prototipuri latineşti: *frimbia şi *fringula. 8. După ce am examinat o parte dintre aspectele fonetice ale problemei (pentru celelalte vezi paragraful următor), vom încerca să arătăm că în favoarea explicaţiei propuse de noi pot fi invocate argumente de ordin semantic; mai exact, vom aduce în discuţie câteva fapte din care reiese că ipoteza unei contaminări a lui *frimbia cu cingula îşi găseşte un sprijin în sensurile acestor cuvinte latineşti şi în conţinutul semantic al cuvintelor româneşti cu sensurile fundamentale „funie44 şi, respectiv, „cingătoare44. în dicţionarul latin-român al lui G. Guţu (DLatR), alături de cingula, tradus „chingă44, este înregistrat neutrul cingulum, cu sensurile „cingătoare, chingă44, apropiate, evident, de unele dintre cele pe care, după acelaşi dicţionar, le avea lat .fimbria: „fir, legătură44. G. Ivănescu (ILR, p. 247) arată că lai. fimbria (> *frimbia) „în româneşte a ajuns să însemneze «sfoara care serveşte pentru legatul unei haine» şi «frânghie»44. Este uşor de admis că termenii *frimbia şi cingula au putut, începând de la o anumită dată, să desemneze, fiecare, atât o frânghie (sau o chingă), în general, cu diverse întrebuinţări, cât şi o frânghie folosită ca cingătoare. Această presupunere este justificată de constatarea că în româna actuală sensurile „funie, chingă, sfoară44, pe de o parte, şi „cingătoare, brâu44, pe de altă parte, sunt prezente în conţinutul semantic atât al cuvântului care descinde din *frimbia (sau, după părerea noastră, în unele graiuri, din *fringula), cât şi al celui provenit din cingula. 115 Menţionăm, mai întâi, faptul că, după DA, frânghie înseamnă, printre altele, „brăcinar, cingătoare, brâu44 (în Banat şi în Bucovina; sensul înregistrat sub II). în acelaşi dicţionar, s. v. brâneţ „o cingătoare a ţărancelor44 figurează următorul citat dintr-o lucrare a lui S. FI. Marian: „Nevestele... peste catrinţe se leagă, de regulă, cu brâneţe, numite altmintrelea şi bârneţe sau frânghii^. Unul dintre sensurile lui chingă este „fâşie ţesută sau făcută din piele, care serveşte la încins44 (DA, sensul 1). Zamfira Mihail10 arată că „termenul cel mai răspândit în lb. rom. pentru «cingătoare ţesută» este brâu", dar că „mai sunt folosiţi pentru a denumi «cingători înguste ţesute» termenii baieră, betelie, bârneţ, brăcire, bată, frânghie''. Echivalenţa baieră = frânghie „cingătoare, brâu44 este dublată de o echivalenţă din domeniul terminologiei corpului omenesc: băierile inimii („arteres et veines du coeur44) sunt numite uneori [frumbd'ii], [frund'ile d'i la inimîă], [frîmbd'ire tleptuli] (ALR I, 1, harta 44, punctele 278, respectiv, 280, 270). Poate nu este de prisos să adăugăm, în sfârşit, c a funie — sinonim cu frânghie — şi sfoară, cu un sens fundamental apropiat de cel al primelor două cuvinte, apar, alături de chingă, printre denumirile noţiunii de „fâşie de pământ lungă şi îngustă44 (DA, s.v. chingă, sensul 3). 9. Din punct de vedere fonetic, explicaţia potrivit căreiafrânghie provine din lat. *fringula nu întâmpină nici o dificultate: după ce vocala [u] s-a sincopat, grupul [gl] s-a transformat în [gY] şi, mai târziu, în [g], exact ca în lat. ungula, devenit unghie şi, eventual, ca în lat. pergula > pârghie. De la lat. cingula, devenit, prin sincopă, *cingla, nu s-a ajuns la *cinghiey deoarece a avut loc o metateză (se înţelege, la o dată posterioară contaminării despre care am vorbit): *cingla > *clinga — poate, prin intermediul unei forme *clinglay cu anticiparea lateralei (Puşcariu, Limba română II, p. 140,148) —, iar *clinga a devenit, conform aşteptărilor, chingă. Explicaţia propusă în articolul de faţă prezintă dezavantajul oricărei etimologii bazate pe un etimon neatestat. Ea este însă sprijinită de faptele expuse mai sus. Nu avem motive să credem că, în mod cu 10 Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvistică comparată sucl-est europeană, Bucureşti, 1978, p. 155, respectiv, 156. 116 totul ciudat, secvenţa [bi] din frâmbie a fost tratată, într-o serie de graiuri, altfel decât aceeaşi secvenţă din albie, albină etc. şi că, pe de altă parte, într-un mod la fel de ciudat, prin adoptarea variantei frânghie?, s-a produs un fenomen unic în felul lui, o abatere flagrantă de la normele fonetice ale limbii literare. Considerăm deci că este neîntemeiată părerea curentă asupra originii lui frânghie. Această formă nu constituie un caz de acceptare în limba literară a unui fonetism dialectal datorat palatalizării labialelor, ci, după opinia noastră, este rezultatul evoluţiei fonetice normale a lat. *fringula. „Fonetică şi dialectologie44 XIII, 1994,p.7-15. ’ ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI MĂLAI ŞI O PROBLEMĂ DE FONETICĂ ISTORICĂ A LIMBII ROMÂNE Aproape toate explicaţiile mai vechi date cuvântului mălai sunt menţionate în articolul cu acest titlu (nr. 5028) din CDER. Le vom prezenta, făcând câteva observaţii asupra lor, în cele ce urmează. După B. P. Hasdeu am avea a face cu un cuvânt de origine dacă; părerea aceasta n-a fost însă acceptată de lingviştii care s-au ocupat, ulterior, de problema elementelor autohtone ale vocabularului limbii române. Legătura dintre mălai şi v. sl. mleti „a măcina66 (vezi, de exemplu, TDRG: „Et. Dunkel, Zshg. mit lat. milium (rum. meîu) unwarsch., eher zu ksl. mleti, meljan“ «mahlen»66) nu a fost demonstrată. Ipoteza potrivit căreia acelaşi radical, mal-, ar fi prezent în cuvântul românesc şi în diverse cuvinte cu sensurile „a măcina“ sau „a treiera64 din unele limbi slave şi germanice, precum şi în lituanianul malnos „mei, adică «pisat», apoi «pisat, pasat»66 (SDLR) nu este susţinută cu argumente. Referindu-se la explicaţia propusă de G. Weigand (JIRS XVI, 1910, p. 78: „aus altern meV laiu wurde natiirlich melaîu und daraus... mălaîu“), V. Bogrea, DRIV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 831, scrie: „rut. melai, dublet al lui mulai, idem,... — evident reflex din româneşte — ar vorbi în favoarea acestei explicaţii66. Credem însă că — dacă nu cumva este echivalentul lui [ă] din română — [e] din cuvântul ucrainean poate dovedi cel mult prezenţa aceleiaşi vocale în prima silabă a prototipului românesc, nu şi identitatea originară a silabei următoare cu adjectivul lai. Obiecţia formulată de George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie. Ediţie îngrijită, introducere, bibliografie, note şi indice de Florenţa Sădeanu, Bucureşti, 1983, p. 158, şi întemeiată pe nepotrivirea dintre 118 sensurile mălai şi cel al compusului mei lai ni se pare valabilă: „explicaţia dată de Weigand din mei + lai, adică «mei negru», nu se poate susţine nici formal nici mai ales semantic, căci meiul este galbin, şi deloc negru“. Asupra părerii lui G. Giuglea — căruia i se datorează cea mai amănunţită cercetare asupra originii lui mălai — vom reveni mai departe. Prezentăm, înainte de aceasta, ipoteza lui A. Cioranescu (CDER). După ce menţionează că termenul care ne interesează este de origine necunoscută („origen desconocido“), autorul scrie: „Si se trata de una formacion interior y expresiva, se podrîa pensar en una forma primitiva *mămălaie, con la misma reduplicacion de mămăligă y con suf. expresivo variado, cf. hărmălaie, hărăbaie, vâlvătaie, etc. La base expresiva sena, en tal caso, la reduplicacion m-m, con el sentido de «alimento», como en mamă y mămăligă; y la forma actual, mălai, seria reconstituida sobre el pl. mălaie, con perdida de la reduplicacion como en măligă^. Ipoteza suferă, după părerea noastră, de mai multe neajunsuri: 1° se sprijină, în parte, pe cazul lui mămăligă, cuvânt a cărui etimologie este, ea însăşi, obiect de discuţie; 2° mă-măligă este o formă curentă, iar măligă una accidentală, în timp ce *mămălaie (din care s-ar fi ajuns la mălaie prin „pierderea redupli-cării44) este o formă neatestată; 3° este extrem de puţin probabil ca de la un cuvânt cu sensul de „aliment44 şi format de la o bază cu caracter expresiv (datorat reduplicării) să se fi ajuns la numele unor cereale („mei44 şi, apoi, „porumb44). Conform explicaţiei propuse de G. Giuglea (DR III, 1922-1923, p. 599-603; reprodusă la p. 156-159 din volumul citat mai sus, la care vom trimite în continuare), din lat. amylum (< gr. ccjiuXog „non moulu; găteau de farine44 sau gr. ocjiuXov „găteau; amidon44) s-a format, cu sufixul -alia, derivatul *amylalia, devenit, în română, *[mărare] şi, apoi, mălaie, „cu asimilarea lui -r- < -/- înainte de dispariţia lui -/’ înmuiat44 (p. 158). Autorul menţionează, în plus, un eventual derivat latin vulgar *myllalia „măciniş44 (legat de verbul gr. ;iuXX(jl) „zerreibe, zermalme, mahle44) şi, în cele din urmă, admite şi posibilitatea existenţei unui derivat cu [a] la iniţială, ca *amylalia, dar cu geminată: „Realitatea legată de sensurile rom. mălai «făină», «turtă» (propriu «mâncare, pastă»), «cereale cu boabe mărunte» duce cred destul de evident la un *amyl(l)alia legat de jjluXXw sau de 119 amylum, care sânt identice ca sens şi origine44 (p. 159; amylum este glosat în REW, nr. 437, „Kraftmehl; Stărke44; G. Giuglea menţionează, la p. 158, şi sensul de „polenta44 al variantei amulwri). Referindu-se la *amylalia, acelaşi lingvist scrie (p. 159): „Ca sens am pomi astfel de la ideea de «făină», apoi «pâne, turtă», «cereale [cu] boabe mărunte» (comp. şi rom. pâne, pani, cu sensul de «grâu, grâne»)44. In ce priveşte termenul românesc, autorul crede că „sensul primitiv al lui mălai, (pl. mălaie), reiese că a putut să fie cel de «boabe mărunte», «măciniş mai mare», boabe zdrobite, mai puţin mărunt decât făina de grâu şi de mei, cereale cu boabe mărunte, cum e meiul. Având pentru această plantă în rom. numirile lat. mei < milium şi păring < panîcum, mălai se arată a fi fost nu un termin propriu pentru acestea, ci un colectiv cu sensul generic de «boabe mărunte, măci-nătură, uruială măruntă»44 (p. 157). Din pasajele reproduse mai sus rezultă că explicaţia propusă de G. Giuglea constă din mai multe ipoteze, iar relaţiile dintre acestea nu sunt uşor de stabilit, din cauza unor neclarităţi ale expunerii. Lăsând la o parte presupusele sensuri ale lat. *amylalia (sau *myllalia sau *amyllalia), observăm că în ceea ce autorul numeşte „sensul primitiv al lui mălai44 sunt incluse, de fapt, două sensuri, căci „boabe mărunte44 nu e totuna cu „măciniş mai mare44. După părerea noastră, este greu de crezut că de la sensul de „măciniş44 s-a ajuns la cel de „mei44. O evoluţie semantică de la „boabe mărunte (în general)44 la „(boabe de) mei44 poate fi mai uşor admisă, dar, cum vom încerca să arătăm, ipoteza cea mai plauzibilă este aceea conform căreia sensul „mei44 a fost prezent de la început în conţinutul semantic al lui mălai. De reţinut din ipotezele lui G. Giuglea e doar faptul că mălai este o formă refăcută din mălaie (p. 159; am văzut că A. Cioranescu este de aceeaşi părere). în ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, nu este cazul să insistăm asupra constatării că două dintre prototipurile latineşti reconstruite de G. Giuglea conţin un [a] iniţial care nu se regăseşte în cuvântul românesc (pentru dispariţia unei astfel de vocale cf. nămaie < lat. animaţia). Vom spune, totuşi, că ni se pare, în principiu, preferabilă o explicaţie în care nu apare o asemenea neconcordanţă între mălai şi presupusul etimon. Deşi *myllalia şi *amyllalia conţin o geminată care, în română, ar fi devenit [1] în mod normal, G. Giuglea consideră că nu aceste 120 forme (cu punctul de plecare în verbul grecesc jjluXXuj; vezi mai sus), ci *amylalia trebuie avut în vedere: „Cum însă gr. jjluXXu) e mai rar atestat, şi cum amylum e mai bine cunoscut în lat. şi e trecut şi în it., e mai firesc să pornim de la acesta, întrucât fonetic se poate explica tot aşa de bine ca şi din verb, care are, e drept, un -//- intervocalic, păstrat nealterat în româneşte44 (p. 159). Acceptând această justificare, vom lua deci în consideraţie derivatul *amylalia, al cărui [1] din silaba accentuată a trebuit să devină [r]. Teoretic vorbind, asimilarea (parţială) presupusă de G. Giuglea — *[măraTe] > *[mălaTe] (vezi mai sus) — nu este de neconceput. Explicaţia care invocă o asemenea asimilare ne apare însă ca neplauzibilă dacă ţinem seamă de următoarele lucruri: întâi, existenţa unor derivate ca apăr aie, jumăraie pare a dovedi că *[măraTe] ar fi putut să devină foarte bine *măraie, cu menţinerea lui [r]; în al doilea rând, în timp ce pentru asimilarea [r]... [V] > [1]... [V] nu poate fi citat, după câte ştim, nici un alt exemplu în afara celui, ipotetic, dat de G. Giuglea (sau, cel puţin, nu pot fi date astfel de exemple pentru contextul vocalic şi accentuai din forma în discuţie), putem cita un caz care ilustrează fenomenul opus: cum a arătat S. Puşcariu, DR VIII, 1934-1935, p. 123, de la jegăl „piroză, arsuri pe gât44 (< bg. zeglo „arşiţă44) s-a format derivatul * [jegălaTe], devenit jigăraie „arsuri pe gât44, prin disimilarea [1]... [Y] > [r]... [V] (cuvântul, „analizat de simţul actual al limbii ca jig + ăraie“, este derivat cu -aie, respectiv, -[aTe] < lat. -alia). Credem deci că din lat. *amylalia ar fi fost de aşteptat să rezulte, în română, o formă de plural * măraie (şi un singular refăcut * mărai). în dicţionarul lui A. Cioranescu nu este menţionată etimologia propusă de Alexandru Resmeriţă, Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române..., Craiova, 1924: „lat. milium, mei — prin forma milialiu, abrev. milia(l)iu = de mei44. După cum se poate constata, autorul citat aici nu încearcă să explice cum a putut să se păstreze ca atare primul [1] din presupusul etimon al lui mălai şi ce s-a întâmplat cu sunetul următor ([i] > [i]), iar cu privire la soarta celei de a doua lichide recurge la o explicaţie — dispariţia lui [1] prin abreviere (?) — evident greşită. Considerăm însă că A. Resmeriţă are dreptate când admite existenţa unei legături între lat. milium şi rom. mălai. După părerea noastră, la originea lui mălai se află un derivat — substantival, nu adjectival, cum crede A. Resmeriţă — de la lat. 121 milium „mei44, anume *milialia, format cu acelaşi sufix ca, de exemplu, victualia „Lebensmitter (cf. victus „Lebensunterhalt44; vezi REW, nr. 9314, respectiv, 9315). Probabil că *milialia a însemnat mai întâi „boabe de mei44, având deci sensul unui colectiv; la acest sens s-a adăugat, apoi, cel de „mei (numele plantei)44. Faptul că s-a ajuns la un raport de sinonimie între *milialia (derivatul) şi milium (baza derivatului) nu poate fi considerat surprinzător; acelaşi raport există şi între *roralia „Tau44 (REW, nr. 7373) şi ros (vezi şi carnalia „viande44, menţionat de G. Giuglea, la p. 159 a volumului citat). Spre deosebire de G. Giuglea, care consideră că sensul „măciniş mai mare44 făcea parte din conţinutul semantic originar al lui mălai, credem că sensurile primitive ale acestui cuvânt au fost cele ale lat. *milialia: „boabe de mei44 şi „mei (numele plantei)44; de la acestea s-a ajuns la sensurile „făină de mei44 şi „turtă de mei44 (mai recent, şi „făină de porumb44, „turtă făcută din făină de porumb44). De notat că „mei44 este sensul cu cea mai veche atestare al lui mălai (într-un text din 1588; vezi DLR). Din punct de vedere semantic etimologia propusă aici nu întâmpină nici o dificultate. Urmează să explicăm forma cuvântului în discuţie. Prin evoluţie fonetică regulată, *milialia a trebuit să devină *[merare]. în această formă s-a produs disimilarea [r]... [V] > [1]... [F] — *[meral'e] > *[melare] — şi, astfel, vocala [e] din prima silabă a ajuns într-un context care, în dacoromână, a provocat transformarea ei în [ă]: *[melare] > *[mălare] > mălaie. Din forma de plural mălaie a fost refăcut singularul mălai. Se poate constata că şi în explicaţia dată de noi se face apel la un accident fonetic. De remarcat însă că ipoteza noastră (înlocuirea printr-un sunet nepalatal a uneia dintre cele două consoane palatale din *[merare]) poate fi susţinută prin trimiterea la unele fenomene asemănătoare petrecute în alte cuvinte (şi în alte limbi), ceea ce nu este cazul cu ipoteza emisă de G. Giuglea (asimilarea parţială [r]... [V] > [1] .. [1 ]). Menţionăm, mai întâi, un exemplu dat de Maurice Grammont, în capitolul consacrat disimilării din al său Trăite dephonetique, Paris, 1933,p. 311: it. *Fogligno (< lat. Fulginium) > Foligno (se păstrează palatala nazală, [ri], iar palatala laterală este înlocuită cu [1]). Mai interesante sunt unele dintre exemplele de disimilare date de S. Puşcariu, Limba română II, p. 110: ar. [yirjgl'ă] (< [kTirjgă] „chingă44) > [yirjglă] 122 (înlocuirea lui [V] cu [1] în vecinătatea unei fricative palatale); ar. [okTiri] > [oklil i] (disimilarea [1 ]... [1 ] > [1]... [L]). Pe de altă parte, este uşor de observat că formelor 1° *[meraKe] sau *[măraTe]; 2° *[melare] sau *[mălaTe]; 3° *[mel'aTe] le corespund, în ordine descrescândă, trei grade diferite de concordanţă cu tendinţa de a se evita pronunţarea la mică distanţă una de alta a două consoane identice sau foarte asemănătoare care fac parte (cum a arătat S. Puşcariu, în volumul precitat, p. 107-110) din categoria celor mai expuse disimilării. Or, asimilarea (parţială) presupusă de G. Giuglea (*[mărare] > *[mălare]) implică trecerea la o pronunţare nouă mai puţin „comodă44 decât precedenta, pe când disimilarea presupusă de noi (*[meraTe] > *[melaTe]) reprezintă o transformare în sens contrar. Pe baza faptelor expuse mai sus, se poate afirma, credem, că explicaţia potrivit căreia la mălaie s-a ajuns de la *milialia, printr-o succesiune de fenomene incluzând, alături de unele schimbări fonetice cu caracter de lege, disimilarea [Y]...[Y] > [1]... [V], are toate şansele de a corespunde realităţii. Dacă explicaţia noastră este justă, apare într-o nouă lumină o problemă de fonetică istorică pusă de tratamentul consoanei iniţiale din lat. leo. După cum se arată în DA, s.v. leu, „raportul dintre leu românesc şi leo, -onem latin nu este lămurit deplin44; explicaţia dată, în continuare, prezenţei lui [1] la iniţiala cuvântului românesc este următoarea: „s-ar putea ca leu — care nu corespunde, din punct de vedere formal, slavului livu — să fie continuarea formei latine de nominativ leo (cu e închis, ca în leonem, păstrat, poate, în numele topic Lăune)“ (vezi şi S. Puşcariu, DRII, 1921-1922, p. 699, nota: „Dar cine poate spune cu siguranţă, care a fost calitatea lui e în acest cuvânt?4). De observat însă că în dicţionarul său etimologic din 1905 (PEW, nr. 966), S. Puşcariu indicase ca etimon al lui leu forma latinească clasică, leo, cu e. La aceeaşi formă cu e trimite şi G. Ivănescu, ILR, p. 205, nota 1: „Substantivul rom. leu provine din leo, care a dat *l’eu şi deci se confunda cu forma verbală: Veu «iau» (< levo), Vei «iei» [tipărit, greşit, «ia» — n.n.] (< levis). S-a recurs atunci la forma de astăzi, cu /, ca să se evite omofonia. Forma cu / era impusă şi de pronunţia greacă, pe care românii o auzeau din când în când44. Ni se pare însă greu de crezut că omofonia formelor [Leu], [Lei] ale substantivului cu unele forme ale verbului a lua a fost într-un grad atât de mare 123 intolerabilă încât a putut să constituie cauza înlocuirii, în cele dintâi, a palatalei [V] cu dentala corespunzătoare. Pe de altă parte, admiţân-du-se, totuşi, că înlocuirea lui [V] cu [1] se datorează dorinţei vorbitorilor de a elimina o omofonie, se pune întrebarea de ce schimbarea nu s-a produs în formele cu [V] ale verbului, în paradigma căruia acestea coexistau cu formele, mult mai numeroase, având un [1] iniţial (luăm, luat, luând etc.). Improbabilă ni se pare şi intervenţia unei influenţe a pronunţării greceşti, pe care românii ar fi auzit-o „din când în când44. O influenţă grecească, dar nu asupra românei, ci asupra latinei, invocă şi Const. C. Diculescu, DRIV, 1924-1926, partea 1, p. 425-426. Referindu-se la leu şi la pepene, autorul scrie: „Forma românească a acestor cuvinte reflectează pronunţarea greacă din secolul II şi III d.Chr. a lui € accentuat grecesc ca e latin44. Vom încerca să arătăm că ipoteza conform căreia prototipul rom. leu este o formă latinească cu e (respectiv, [e]), în locul lui e (respectiv, [e]), nu este necesară. După părerea noastră, nu este cazul nici să facem apel la o influenţă grecească, nici să presupunem că forma provenită din lat. leo a suferit o modificare datorată unei forme care descinde din lat. leonem (cu [1] menţinut ca atare, în mod normal; alături de toponimul Lăune — menţionat în DA ca reflex probabil al lat. leonem', vezi mai sus —, ar putea fi citată aici forma leun „leu44 întâlnită în Psaltirea din 1697 a lui Ioan Viski, formă semnalată de N. Drăganu, DR IV, 1924-1926, partea 1, p. 116, a cărei autenticitate nu este însă certă). Adăugăm, în treacăt, că nici pentru pepene nu credem că este nevoie să invocăm intervenţia unei influenţe greceşti asupra pronunţării (în REW, nr. 6395, cuvântul este, mai întâi, considerat de origine latină, dar, apoi, se admite posibilitatea provenienţei lui din ngr. peponi; cea de a doua explicaţie este respinsă de A. Graur, BL V, 1937, p. 109). Faptul că, atât în acest cuvânt, cât şi în leu, evoluţia lat. e accentuat a fost (sau pare a fi fost) diferită de cea normală (cu privire la cel dintâi vezi CDDE, nr. 1366: „forma pepene în loc de *piepene nu e explicată44) nu ne obligă însă să presupunem existenţa unui paralelism desăvârşit în tratamentul vocalei accentuate din lat. *pepinem, pe de o parte, şi din lat. leo, pe de altă parte. Rămâne de văzut de ce diftongarea nu s-a produs în primul cuvânt (sunt şi alte cuvinte caracterizate prin absenţa diftongării lat, e accentuat, în condiţii în care ar fi fost de aşteptat ca fenomenul să aibă loc; vezi Rodney Sampson, RRL XXX, 1985, 4, p. 335-339); după 124 opinia noastră (care concordă cu cea a lui G. Ivănescu) diftongarea s-a produs însă în leo. Natura sunetului iniţial din leu i-a determinat pe unii cercetători să considere că acest cuvânt nu este moştenit în română din latină. Leu nu figurează în CDDE, iar A. Cioranescu (CDER, nr. 4799), susţine că avem a face cu un „prestamo cultural, probabl. del s. XVII44 şi că „la der. inmediata del lat.... no parece posible foneticamente (leo habria dado como leporem > iepure)“ (vezi şi CADE, unde se afirmă că leu provine din lat. leo „pătruns pe cale cărturărească44). Cuvântul este însă atestat în mai multe texte din secolul al XVI-lea şi posedă trăsături care n-ar putea fi explicate dacă el n-ar fi moştenit (a se vedea în DA tipurile de texte, compusele şi expresiile în care apar leu şi derivatele lui). Singura problemă care se pune este cea a aparentei absenţe a diftongării lat. e, respectiv, cea a aparentei menţineri a lui fl] iniţial din lat. leo: de ce avem o laterală dentală în leu, pe când în alte cuvinte aceeaşi laterală, în contexte practic identice, a devenit palatală (şi, apoi, în dacoromână, s-a transformat în semiconsoană)? După părerea noastră, soluţia problemei ne este oferită de constatarea că, printre cuvintele româneşti moştenite din latină în care, la origine, [1] iniţial era urmat de vocalele e sau i accentuate, leu este singurul în a cărui paradigmă a existat, la un moment dat, o formă caracterizată prin faptul că [V] din radical — rezultat al unei evoluţii fonetice normale (ca în [Eepure] < lat. leporem, [Ein(u)] < lat. linum etc.) — se găsea în vecinătatea unui alt [Y]. Este vorba despre forma de plural articulat *[re(i)iri], care prezenta condiţii favorabile producerii unei disimilări: [V]... [V] > [1]... [1']. Credem deci că *[Ke(i)iKi] a devenit [le(i)il"i], iar, apoi, fonetismul nou, cu [1] în locul mai vechiului [V] iniţial, s-a generalizat în paradigmă. Am afirmat mai sus că ţinându-se seamă de cele arătate cu privire la etimologia lui mălai se clarifică problema de fonetică istorică pusă de corespondenţa lat. / + e accentuat: rom. [1] + [e] (nu [i] + [e]), ilustrată de formele lat. leo şi rom. leu. Considerăm că este valabilă şi reciproca acestei afirmaţii: dacă leu se explică în modul arătat în rândurile precedente, înseamnă că dispunem de un argument suplimentar în favoarea părerii conform căreia mălai(e) provine din lat. *milialia, prin intermediul formei *[meraTe],în care s-a produs o disimilare. SCL XXXVIII, 1987,2,p. 120-125. 125 DESPRE SENSURILE LUI MÂZGĂ ŞI ORIGINEA LUI A MIZGUI O examinare oricât de sumară a conţinutului articolului mâzgă din DLR permite să se constate că sensurile şi subsensurile înregistrate sub numerele 1-5 se grupează împreună, prin faptul că includ note esenţiale comune sau se explică uşor unul din altul, în timp ce sensul de sub 6, ultimul, se separă de celelalte. Este uşor de înţeles cum s-a putut ajunge de la „sevă; s p e c . seva arborilor (aflată sub coajă)44 — sensul 1 — la „complex de vase prin care circulă seva44 şi chiar la „mină de creion44 (2) şi este evidentă strânsa legătură dintre sensurile „sevă44 şi „pojghiţă moale, cleioasă sau unsuroasă44 (3), „strat (de alge, muşchi, mâl) care acoperă pietrele expuse la umezeală44 (4), „noroi moale, lipicios şi alunecos44 sau „murdărie44 (5). Nu este însă la fel de strânsă legătura dintre aceste sensuri şi cel de sub 6: „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44. Majoritatea cuvintelor tratate în DLR ca derivate — directe ori indirecte — de la mâzgă au ca puncte de plecare unele dintre primele cinci sensuri ale acestuia (exemple: mâzgală, mâzgăli, mâzgos). Un al doilea grup de cuvinte este format din cele care au sensul lui mâzgă înregistrat sub 6 sau sensuri apropiate (vezi mai jos). Câţiva termeni din ambele grupuri au şi sensuri care, fiind net diferite de toate cele înşirate în alineatul precedent, nu ne interesează aici (vezi, de exemplu, Udrescu, Glosar, s.v. mâzgui, 2: „a face o lucrare de mântuială44; s. v. mâzgâi, 5: „a lucra încet44). Cu mâzgă „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44 se grupează cuvintele următoare: Mizguială „burniţă44 (Udrescu, Glosar); cuvântul — absent din DLR — este un derivat de la verbul mizgui, asupra căruia vom reveni. 126 în forma scrisă nizguială, dată în DLR ca titlu de articol şi glosată „fulguire uşoară*4, litera iniţială corespunde, după toate probabilităţile, sunetului [n], apărut prin palatalizarea labialei nazale (în partea etimologică a articolului, nizgui este recunoscut ca identic cu mizgui). Mizgureală (şi acesta absent din DLR), dat de D. Udrescu, op. cit., ca variantă a lui mizguialâ; derivat de la mizguri (după DLR variantă a lui mizgui). Mijgurealâ (scris mişgureală) „ploaie măruntă şi înceată44, semnalat de Vasile Cărăbiş, LR XI, 1962,3, p. 262; nici acest cuvânt nu este înregistrat în DLR, unde însă, s.v. mizgui, figurează varianta mijgura (< mizgui + bura după Mircea Seche, LR IX, 1960,6, p. 42, care notează că asemănarea dintre verbul românesc şi lituanianul myzgaruoti „fein regnen44 trebuie considerată întâmplătoare). Mâzgoală „lapoviţă44 (DLR). Mizguş „ninsoare măruntă; mieluşei44. Sursa citată în DLR este o hartă din ALR, la care ne vom referi mai departe. Menţiunea „etimologia necunoscută44 este urmată de trimiterea „cf. mizgui44, ceea ce înseamnă că se admite posibilitatea ca, indirect, mizguş să provină din mâzgă. Verbul mizgui — după DLR derivat de la mâzgă — ar aparţine ambelor categorii delimitate mai sus: primei prin sensul „(despre pământ) a se umezi uşor, a prinde mâzgă; a deveni alunecos44 (2); celei de a doua prin sensul „a ploua sau a ninge încet şi mărunt, a cădea ploaie amestecată cu zăpadă44 (1; cf. Udrescu, Glosar, s.v.: „a burniţa subţire, a ţârâi44). Ni se pare greu de crezut că de la „sevă44 sau de la sensul general de „substanţă moale, cleioasă44 s-a putut ajunge la cel de „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44, evoluţie semantică pe care am fi obligaţi s-o presupunem dacă am considera (ceea ce se face în DLR) că mizgui, cu ambele înţelesuri, este, pur şi simplu, un derivat de la mâzgă. în ce priveşte aspectul formal al chestiunii, dificultatea de care se loveşte această explicaţie este de netrecut, căci vocala din prima silabă a lui mâzgă n-avea cum să devină [i]. înainte de a face câteva precizări asupra raportului dintre mâzgă şi mizgui şi de a încerca să stabilim etimologia acestuia din urmă, menţionăm că una dintre cele trei forme slave la care se trimite în DLR, în partea finală a articolului mâzgă — „din slavonul M^ra, 127 bg. MT)3ra, Me3ra“ — trebuie eliminată din discuţie. Forma slavonă citată ar fi devenit în română *meazgă sau *maz.gă (observaţia a fost făcută de G. Ivănescu, ILR, p. 355-356, cu referire la v. sl. mezga); cf. meal „un fel de pământ alb; pământ argilos; ardezie" (DLR), cu varianta mal (în aceasta [ea] a devenit [a] după consoană labială, în poziţie „dură", ca în masă, pag, reg. moldovan etc.; vezi, pentru detalii, E. Petrovici, „Romanoslavica" VIII, 1963, p. 87-92). Pentru a explica pe mâzgă putem să avem în vedere numai cele două forme din bulgară, mâzga şi mezga „sevă sub coaja copacilor" (prima este mai nouă; vezi Ivan Duridanov, „Bălgarski ezik" XVIII, 1968,4-5, p. 402, nota), eventual, un vechi ser. mezga (etimologie propusă de G. Ivănescu, loc. cit.; cf. CADE: „comp. ser. mezga“) sau, optând pentru o formulare mai puţin precisă, un „slav" mezga (vezi A. Rosetti, BL III, 1935, p. 107: „s. mezga > *măzgă > mâzgă“; CDER, s.v. mâzgă: „esl. mezga“; în TDRG se propune doar comparaţia cu forme actuale din sârbă, slovenă şi rusă). De observat însă că, fiind cunoscut şi în zone îndepărtate de cele în care asupra românei s-a exercitat o influenţă relativ recentă a limbilor bulgară şi sârbocroată, mâzgă trebuie să fie un împrumut vechi, aşa încât cuvântul din care provine urmează să fie considerat vechi slav (identic ca formă cu bg. mezga, nu cu varianta mai nouă a acestuia, mâzga). După opinia noastră termenii pe care îi discutăm (şi cei înrudiţi cu ei) aparţin la două familii de cuvinte. Termenul de bază al uneia este mâzgă; originea acestuia poate fi considerată cunoscută, deşi nu există o părere unanim acceptată cu privire la idiomul slav din care a fost împrumutat cuvântul românesc. Membrii celeilalte familii conţin un radical în care vocala originară este [i], sunet păstrat încă în mizgui şi în alte câteva cuvinte. Afirmaţiile precedente se întemeiază atât pe faptele de ordin semantic asupra cărora am atras atenţia (şi la care se adaugă ceea ce am spus în legătură cu vocala din silaba iniţială a lui mizgui), cât şi pe constatarea că în albaneză există un cuvânt asemănător ca formă şi, practic, identic ca sens cu verbul românesc. Aceeaşi constatare ne îndreptăţeşte, credem, să susţinem că punctul de plecare al termenilor din familia lui mizgui este un element de substrat. Cuvântul albanez avut în vedere — discutat de Eqrem £abej, „Studime filologjike" XVIII (I), 1964,3, p. 37 — este verbul mizon; 128 Ia p. 52 a revistei citate, în rezumatul francez al contribuţiei la care ne referim, el este glosat „il tombe de la neige fine44. După cum arată E. £abej, alb. mizon este un derivat de la mize „muscă14. Acesta din urmă este, la rândul lui, un derivat cu sufixul diminutival -ze de la un radical care se regăseşte, printre altele, în vechiul nordic my „Miicke44 (Gustav Meyer, Etymologisches Worterbuch cler albanesischen Sprache, Strassburg, 1891, s.v. mize). în legătură cu raportul semantic dintre mize şi mizon, E. £abej menţionează cazuri similare cu cel din albaneză întâlnite în limbile romanice apusene; ele sunt înregistrate în REW, sub nr. 5766 (măsea) şi 6211 (papii io, -one): moscas blancas „Schneeflocken44 în spaniolă, respectiv, [povilyo de nez], cu acelaşi sens, în picardă. Ultima expresie citată are un echivalent exact în română: fluturi de zăpadă (sau de nea, de omăt, de ninsoare); vezi ALR II SN, 3, harta 798 — fulgi de zăpadă (cf. h. 799 — fulguieşte). Merită să fie reprodusă aici şi următoarea explicaţie dată de unul dintre subiecţii anchetaţi de E. Petrovici pentru ALR, în completarea răspunsului la întrebarea „Cum îi spuneţi la zăpada aceea care cade de obicei la începutul primăverii, în formă de bobiţe rotunde?44: „mizgus sânt bobiţele mai moi; ţînţărus sânt bobiţele mai tari44 (ALR, volumul citat, h. 797, punctul 105, nota; amândouă formele — redate în transcriere fonetică — sunt de plural); după părerea noastră faptul că mizguşi are un sens asemănător cu cel al lui ţânţăruşi pledează în favoarea ipotezei potrivit căreia primul termen a fost, la origine, ca şi al doilea, un cuvânt (sau derivat de la un cuvânt) din categoria numelor de insecte. De observat, în sfârşit, că în fluturează de omăt şi fluture(ste) afară „fulguieşte44 (răspunsuri obţinute în punctele 260, respectiv, 362 din ALR II; vezi volumul citat, h. 799) avem a face cu forme verbale care se află faţă de fluture într-un raport comparabil — formal şi semantic — cu cel dintre cuvintele albaneze mizon şi mize. Este evident că, punând în legătură pe mizgui cu alb. mizon, identificăm în verbul românesc (şi în cuvintele din familia lui) prezenţa unui radical mizgdiferit de mâzg- corespunzător slavului mezg-. Altfel spus, nu credem că termenii cu sensurile „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44 şi „a ploua sau a ninge încet şi mărunt4* sunt de origine slavă sau derivă de la cuvântul mâzgă împrumutat din slavă. 129 Urmează să explicăm prezenţa în mizgui, mizguş etc. a consoanei [g], inexistentă în alb, mizon. Spre soluţia problemei ne conduce constatarea că fiecare dintre cele două grupuri de cuvinte delimitate mai sus pe baza unor criterii semantice cuprinde unii termeni caracterizaţi prin trăsături formale care se regăsesc în termenii celuilalt grup. Situaţia aceasta este rezultatul unor influenţe reciproce. Pe de o parte, vocala din prima silabă a lui mâzgă (şi a unor derivate de la acest cuvânt) — foarte probabil după ce a ajuns la gradul de închidere maxim (deci după transformarea mâzgă > mâzgă) — a fost înlocuită cu [i]; substituţia aceasta a avut loc, de exemplu, în mijgă (glosat „mâzgă44 în sursa la care trimite DLR). Pe de altă parte, a suferit modificări radicalul cuvintelor referitoare la fenomene meteorologice. De data aceasta a fost afectat nu numai vocali smul — [i] a fost înlocuit cu [î], de exemplu, în varianta mâzgoia a lui mizgui (vezi şi substantivul mâzgoală) —, ci şi consonantismul. Ceea ce ne interesează aici nu este fluctuaţia [z] ~[j] (întâlnită în ambele grupuri — respectiv, familii — de cuvinte, ca şi în alte cazuri, cum este cel menţionat de M. Seche, loc. cit., nota: mezdri ~ mejdri; vezi şi mujdului — scris în DLR muşdului —, din magh. mozdul), ci apariţia lui [g] într-un radical a cărui structură primitivă trebuie să fi fost Ipoteza asocierii între mâzgă (sau mâzgăi etc.) şi cuvintele cu radicalul originar *m/z-este uşor de admis, întrucât atunci când mizguie se produce mâzgă „noroi moale, lipicios şi alunecos44. Ţinând seamă de cele arătate în paginile precedente, credem că la originea termenilor din familia lui mizgui se află un cuvânt care, în cazul că s-ar fi păstrat (şi n-ar fi fost influenţat de alte cuvinte), ar fi ajuns în limba actuală la forma *miz sau *miză\ el va fi fost numele unei insecte şi, totodată, va fi avut sensul prezent astăzi m fluture de zăpadă, de care se apropie sensurile lui mizguială, mâzgoală etc. Dacă explicaţia propusă de noi este justă, înseamnă că trebuie să distingem un mâzgă j, împrumutat din slavă (cu sensurile date în DLR sub 1-5) de un mâzgă2 (cu sensul dat sub 6), ultimul apărut ca rezultat al unei contaminări. Socotim că acest al doilea mâzgă ar fi trebuit să fie dat în DLR ca variantă — împreună cu mâzg (scris mâsg în citatul „E mâsg afară; am venit pe mâsg44) —, alegându-se ca titlu de articol forma, cu vocalismul originar, mizg (singularul corespunzător pluralului mizguri, întâlnit la Dosoftei şi înregistrat ca variantă a lui mâzgă\ 130 reproducem partea finală a citatului dat în DLR: a să răsipi lesne de mizguri, de soare şi de vânturi grele44). Aşa a procedat TDRG, unde, alături de mâzgă, găsim un articol cu titlul mizg (acest cuvânt, glosat „nasses, feuchtes Wetter“ —■ se adaugă însă semnul întrebării —, este pus în legătură atât cu verbul mizgui, inexistent ca titlu de articol în dicţionarul avut în vedere aici, cât şi cu mâzgă: „Vgl. mizgăe «es nieselt» CIH. Wohl verw. mit mâzgă“). în mod analog, trebuie, credem, să distingem un mizguix, variantă a lui mâzgui (< mâzgăj), al cărui [i] din silaba iniţială se datorează unei substituţii de sunete (în cadrul unei contaminări), de un mizgui2, cu [i] originar în prima silabă (aici prin contaminare se explică prezenţa lui [g]). De remarcat că o distincţie de felul celor propuse de noi se face chiar în DLR, în cazul unei perechi de cuvinte dintre care unul (mizguş) este înglobat numai cu rezerve în familia lui mâzgă (vezi mai sus): mâzguş „alunecuş, polei44 şi mâzguş „ninsoare măruntă44 constituie două articole, deşi raportul dintre sensurile acestor forme este asemănător cu cel dintre sensurile „noroi moale, lipicios şi alunecos44 şi „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44, atribuite unuia şi aceluiaşi cuvânt, mâzgă. Este greu de ştiut dacă mizgui este un derivat de la mizg sau acesta din urmă este un postverbal. în ce ne priveşte, considerăm plauzibilă cea de a doua ipoteză; ea nu este incompatibilă cu explicaţia potrivit căreia mizgui, la rândul lui, derivă de la un substantiv, cu radicalul *miz- şi cu sensurile menţionate mai sus: *miz „numele unei insecte44 şi „fulg de zăpadă44 > mizgui „a ploua sau a ninge încet şi mărunt44 (cu [g] apărut — sub influenţa cuvintelor din familia lui mâz.găl — în verb, nu în substantivul din care provine acesta) > mizg „ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare)44. Credem, aşadar, că pentru indicaţia referitoare la etimologia substantivului din limba actuală formula cea mai adecvată ar fi „probabil din mizgui2“. S.v. mizgui2 ar urma să se facă — aşa cum se procedează în cazuri similare — o trimitere la verbul albanez citat — „cf. alb. mizon «ninge mărunt»44 —, menţionându-se, totodată, că în forma cuvântului românesc se reflectă influenţa lui mâzgăx „sevă etc.44 (şi a cuvintelor din aceeaşi familie). SCL XXXIX, 1988, 3, p. 255-259. 131 UN GRUP DE CUVINTE DIN FAMILIA LUI MOALE: PROBLEME DE ETIMOLOGIE ŞI DE DERIVAŢIE 1. Articolul de faţă are ca punct de plecare încercarea de a stabili originea unui grup de cuvinte care poartă în DLR1 menţiunea „etimologia necunoscută*4 (=EN). In cursul discuţiei, s-a dovedit utilă referirea şi la câteva dintre cuvintele care n-au rămas fără etimologie în DLR, dar care, după părerea noastră, se explică în alt mod decât cel indicat în această lucrare. Pe de altă parte, justificarea etimologiilor propuse de noi a făcut necesară abordarea unor probleme de interes ceva mai larg privind un aspect al derivării cu sufixe în limba română. 2. într-o localitate din Banat a fost înregistrat numele de peşte moichiţă „grindel (Cobiţis bărbatula)'1, (EN). Avem a face, desigur, cu un derivat de la maică cunoscut, în aceeaşi regiune, cu sensul de „om moale, molatic**2. în ce priveşte forma, lucrurile se prezintă foarte simplu; în sprijinul derivării lui machiţă din maică poate fi citat diminutivul, de asemenea cunoscut în Banat, muichiţă, format, tot cu sufixul -iţă, de la muică „mamă** (DLR; în ambele derivate accentul se află pe sufix). Cât despre aspectul semantic al chestiunii, considerăm că moichiţă trebuie explicat pornind nu de la sensul de „om moale, molatic** al lui maică ci de la acela de „nume de peşte** (foarte probabil, chiar „grindel**), a cărui existenţă poate fi presupusă dacă avem în vedere cazurile similare de folosire a unui cuvânt pentru a desemna calitatea de „moale** (despre oameni) şi, în acelaşi timp, ca nume de 1 Toate cuvintele de a căror etimologie ne ocupăm Figurează în tomul VI, Litera M, Bucureşti, 1965-1968. 2 Pentru etimologia lui maică, vezi mai jos, § 5. 132 peşte: molan 1, ca adjectiv, înseamnă „molâu44, dar substantivul corespunzător înseamnă „peşte mic...4i; molâu este şi „numele unui peşte nedefinit mai de aproape, probabil molan44; interesant este, mai ales, molatic, care are, printre altele, sensurile de „lipsit de energie; bleg, moale44 şi de „grindel44 (el denumeşte deci exact specia de peşte numită şi moichiţă). Cuvintele molan, molâu şi molatic sunt derivate evidente de la moale şi ele au fost explicate ca atare în DLR. La acestea poate fi adăugat şi substantivul moliticâu (EN), asupra căruia ne vom opri în paragraful următor. 3, Cele două sensuri ale lui moliticău, „bărbat slab44 (definiţie reprodusă în DLR după Pasca, Gl.) şi „specie de peşte nedefinită mai de aproape44, ne permit să observăm numaidecât paralelismul dintre acest cuvânt şi molatic, din care, fără îndoială, derivă moliticău, cu acelaşi sufix ca în molău „numele unui peşte nedefinit mai de aproape44 (ca nume de peşte, moliticău apare în judeţul Argeş, unde a fost înregistrat şi molău; pentru celălalt sens al lui moliticău, cunoscut în Bonţ — Gherla, cf. molătău „bleg, nătâng44, în Sabasa — Vatra Domei). în ce priveşte forma, moliticău (în loc de *molăticău, cu [ă] < [a] în silaba a doua) poate fi comparat cu variantele unor derivate de la sălbatic — sălbătăci(e),sdlbătăciune — unde însă vocaiismul ultimelor două silabe pretonice s-a uniformizat în alt sens: [ă]... [i] > [ă]... [ă] înaintea sufixului care conţine un element palatal, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat înainte sufixului -ău; aici [ă].. [i] > [i]... [i], deci *molăticău > moliticău (nu *molătăcău). 4. întrucâtva asemănător, sub aspect semantic şi formal, cu moliticău este adjectivul molticos (EN). A fost înregistrat în DLR cu sensul de „molâu44 (despre oameni), pe baza unei singure surse (ALR II 3721/284 = Sânmihaiu Almaşului — Zălau); cunoaştem cuvântul din împrejurimile oraşului Turda, unde este folosit în legătură cu nume de lucruri şi înseamnă „moale, flasc, vâscos44. Este clar că, într-un fel sau altul, molticos provine din moale. Nu credem însă — în ciuda asemănării menţionate mai sus — că de la moale s-a ajuns la molticos prin intermediul formei molatic {moale + -atic > molatic; molatic + -os > *molăticos; *molăticos sau, eventual, *moliticos — cf. moliticâu — > molticos prin sincoparea vocalei din silaba a doua). Paralelismul 133 dintre perechile molticos — moale şi folticos — foaie ne determină să propunem o explicaţie conform căreia cele două derivate s-au format cam în acelaşi fel. în CDDE, nr. 614, folticos este considerat — credem, pe drept cuvânt — derivat din foaie „refăcut după pântecos'"’, explicaţia aceasta a fost acceptată în DA, s.v. folticos. Ce e drept, existenţa unui derivat foltea „om cu pântecele mare, burtos44, şi „mâncău, mâncăcios, lacom la mâncare, nesăţios44 (DA), cu sufixul compus -tea, extras din burtea3 — cf. şi foalteş „mâncăcios44 (ALRII SN, 4, h. 1087, punctul 27) — face posibilă, în teorie, explicaţia după care folticos ar fi un derivat din foltea (eventual, din foalteş)4, cu sufixul -icos5. Totuşi sinonimia parţială a lui folticos cu pântecos şi slaba productivitate a lui -icos6 pledează în favoarea etimologiei folticos < foaie (după pântecos). Dat fiind că pentru molticos nu putem să aducem în discuţie un derivat de la moale paralel cu foltea (moltea nu este atestat), lucrurile se simplifică oarecum, în sensul că molticos trebuie pus în legătură direct cu moale. Fără a contesta posibilitatea unei influenţe din partea derivatului molatic (eventual, şi a lui moliticău), considerăm totuşi că proporţia foaie —folticos; moale — X şi argumentele de ordin semantic (după DA, folticos înseamnă, prin extensiune, şi „greoi44, sens care se regăseşte la moale şi la unele dintre derivatele lui7) sunt suficiente pentru a explica apariţia, ca al patrulea termen al proporţiei (X = molticos), a formaţiei de care ne ocupăm. Aşadar: molticos < moale (dupăfolticos). Din punct de vedere sincronic, folticos poate fi interpretat nu numai ca fol- + -ticos, ci şi ca foit- + -icos (cf. foltea, foalteş, analizabile ca folt-ea,foalt-eş)\ molticos nu poate fi însă analizat decât într-un singur fel, mol-ticos, aşa încât existenţa sufixului -ticos, este dovedită de acest cuvânt într-o măsură mai mare decât de unicul exemplu 3 Pascu, Sufixele, p. 301. 4 Am avea a face, în acest caz, cu o substituire de sufix (-ea, desprins din -tea, respectiv, -eş din -teş). 5 Singurul exemplu dat de Pascu, Sufixele, p. 76, este nopticoasă < noapte); cf. lucrarea aceluiaşi autor Despre cimilituri. Studiu filologic şi folcloric. Partea I, Iaşi, 1909, p. 48: „înfulticos < foite + -ic + -os“. 6 Vezi nota precedentă. 7 Vezi DLR, s.v. moale, moleşit, molicios etc. 134 (folticos) în care identifică sufixul în discuţie G. Pascu8. 5. Am încercat, mai sus9, să arătăm că moichiţă privine din moică, dar n-am spus nimic cu privire la etimologia acestuia din urmă. După DLR, am avea a face cu un derivat de la moij (< muia). Ca adjectiv (sensul 1), moi este glosat „(despre obiecte de îmbrăcăminte; p . e x t. despre oameni) ud, muiat (de ploaie); leoarcă"10; ca substantiv (sensul 2) — lăsând la o parte înţelesul de „copcă", neinteresant pentru discuţia noastră — cuvântul nu apare decât în expresiile la (sau a, pe, de-a) moi(ul), care conţin, şi ele, trăsătura semantică „ud" (alături de trăsăturile „care cedează uşor la apăsare“ sau „flexibil"; cf. DLR, sensul 11 al adjectivului moale). Este uşor de remarcat că, din punct de vedere semantic, legătura dintre moică „om moale, molatic" şi moi nu este la fel de strânsă ca aceea existentă între moică şi moale (respectiv, unele dintre sensurile adjectivului). Constatarea aceasta pledează, ea singură, în favoarea derivării lui moică din moale (nu din moi). Mai trebuie adăugat însă amănuntul următor: dat fiind că moale are şi sensul de „cu suprafaţa netedă, lipsit de asperităţi" (DLR, s.v., sensul II1), apare posibilitatea de a se stabili un raport între acest sens şi o proprietate a peştelui numit moichiţă; într-adevăr, grindelul fiind un „peşte mic..., pe spate şi pe burtă fără solzi, încolo cu solzi foarte mici" (DA, s.v. grindel) — deci „fără asperităţi" (cum ar fi dacă ar avea solzi mari) —, înseamnă că acelaşi peşte a fost numit moichiţă nu pentru că este „flexibil" ca un lucru care a fost pus la moi, ci pentru că este moale la pipăit, adică „neted". O confirmare a acestei interpretări găsim într-un citat care figurează în DLR s.v. molaş „mihalţ": „Molaş «fiindcă n-are solzi»" (cuvântul este însoţit de trimiterea la moale, dar şi de menţiunea EN; după părerea noastră, avem motive suficiente să admitem că ne găsim în prezenţa unui derivat de la adjectivul moale). Este clar însă că de la moale nu s-a putut ajunge la moichiţă decât prin intermediul lui moică, aşa încât ipoteza emisă 8 Sufixele, p. 76. 9 Vezi § 2. 10 Acest sens (înregistrat într-o singură localitate, Roşia — Beiuş este ilustrat în DLR cu citatele Tătă-i moi şi Tătu-s moi. După părerea noastră, avem a face, şi aici, cu substantivul moi\ cf. folosirea substantivelor apă, leoarcă, terci în expresiile a fi (numai o) apă „a fi plin de sudoare" (DA, s.v. apă), respectiv, a fi leoarcă, a fi (făcut) terci. 135 atunci când l-am explicat pe moichiţă se dovedeşte a fi întemeiată. Rezumând: moale „neted44 şi „molatic44 > maică „peşte neted = grin-del44 (sens neatestat) şi „om molatic44 > moichiţă „grindel44. Din faptul că moichiţă se explică perfect, din punct de vedere formal, prin maică şi că, în acelaşi timp, se leagă, sub aspect semantic, de moale rezultă că trebuie să plecăm de la moale (nu de ia moi) pentru a explica pe moică. Mai exact, maică este format prin adăugarea sufixului -că la varianta mai- a temei (a radicalului) adjectivului moale. Etimologia propusă de noi satisface criteriul semantic într-o măsură mai mare decât etimologia indicată în DLR, iar, în ce priveşte forma, moi- (variantă a temei din moale) nu prezintă nici un dezavantaj faţă de moi (< muia). Asupra celui de al doilea aspect al problemei vom reveni în paginile următoare. 6. După părerea noastră, derivate de la moale sunt şi moioagă „grindel44 şi moiţă „grindel44, „molan (Nemachilus barbatulus)" şi „specie de ciupercă comestibilă4411. Pentru sensul de „molan4412, derivarea lui moiţă din moale (respectiv, din moi-) este justificată semantic întocmai ca pentru moiţă „grindel44, moichiţă13 şi moioagă: după definiţia din DLR (s.v. molanv sensul 2), molanul este, ca şi grindelul, un „peşte mic..., cu solzi mici şi rari44. Spre deosebire de moică (pus în legătură, după cum am văzut, cu moi), de moichiţă şi de moioagă, care poartă în DLR numai menţiunea EN, cuvântul moiţă figurează în dicţionar şi cu această menţiune, şi cu trimiterea „cf. moale". La moină j, care înseamnă, printre altele, şi „grindel44, menţiunea EN lipseşte; apar doar trimiterile „cf. moale], moişte44. în sfârşit, s.v. moişte (care nu este şi nume de peşte, dar are unele sensuri care se regăsesc la moină j) se indică, simplu, în partea articolului consacrată etimologiei: „maalex + suf. -iste". După părerea noastră, cuvintele moică (şi, indirect, moichiţă), moioagă, moiţă, moină şi moişte îndeplinesc în egală măsură condiţiile necesare pentru 11 12 13 11 Cu sensul de „ciupercă44, moiţă figurează în Materiale şi cercetări dialectale I, [Bucureşti], 196(3, p. 262 (una dintre sursele folosite de DLR), cu accentul pe [ii, fapt nemenţionat în dicţionar, unde se indică numai accentuarea moiţă. 12 Dacă nu cumva şi pentru cel de „ciupercă44 (s-ar putea să fie vorba de o ciupercă foarte moale). 13 Vezi mai sus, §§ 2 şi 5. 136 a fi puse în legătură cu moale; considerăm deci că redactorii DLR au procedat în mod inconsecvent când au admis — în grade diferite — această posibilitate pentru unele dintre cuvintele enumerate 0moiţă, moină, moişte) şi au exclus-o pentru celelalte (moică, moichiţă, moioagă). Mai mult, sub aspectul formei, ni se pare că legătura cu moale este mai evidentă la moioagă (clar analizabil) decât la moină, care s-ar putea chiar să nu fie un derivat de la moale, ci un postverbal de la moina14 15. 7. Ezitările din DLR cu privire la admiterea identităţii segmentului moi- din cuvintele enumerate cu varianta moi- a temei din moale se explică, probabil, prin aparenta dificultate de a justifica formarea unui derivat substantival de la o variantă a unei teme adjectivale care este considerată, pe nedrept, „a pluralului44, neglijându-se faptul că ea apare şi în gen.-dat. sg. fem. moi15. Este adevărat că dacă, pentru a numi grindelul, s-a plecat de la moale, nu este uşor de răspuns la întrebarea de ce derivatul este, de exemplu, moioagă şi nu * moioagă. Greutăţi de acest fel — repetăm, numai aparente — ne întâmpină însă într-o mulţime de alte cazuri (de ce de la vale avem derivatul văioagă şi nu *văloagă sau *văleoagăl) şi, totuşi, acest lucru nu ne împiedică să admitem că un mare număr de cuvinte româneşti sunt derivate a căror bază conţine o variantă a temei (a radicalului) alta decât cea caracteristică formei-tip sau să considerăm că segmentul corespunzător temei originare este supus, în cadrul derivatului, unor modificări care nu pot fi puse pe seama contextului fonetic. Intr-o serie de derivate de la moale diftongul devine [o] deoarece prima silabă a cuvântului-bază (respectiv, segmentul vocalic din moal-) îşi pierde accentul; înaintea sufixului -og (respectiv, a terminaţiei -oagă) [1] nu putea deveni însă [i] sub acţiunea unor factori de ordin fonetic. Pe de altă parte, ar fi nejustificată presupunerea că există, în mod obligatoriu, o legătură specială între derivatele în care 14 Vezi, de exemplu, N. Drăganu, Verbele derivate cu sufixul -înare, -mare, -anare şipostverbalelor lor, în DR III, 1922-1923, p. 514 (moină < moina < lat. *moltinare)\ Alf Lombard, Les verbes roumains issus de noms latins en -io, în BL XIV, 1946, p. 62-64 (moină < moina < lat. *mollionare). 15 Cf. I. Pătruţ, Contribuţii la stadiul structurii morfologice a limbii române, în CL X, 1965, l,p. 32-33. 137 apare moi- şi forma de gen.-dat. sg. fem. sau de pl .moi, legătură care n-ar exista între aceleaşi derivate şi forma moale. Ni se pare, totuşi, că lucrurile devin cât se poate de clare dacă ţinem seamă de importanţa analogiei în derivare, importanţă subliniată, de exemplu, în Gramatica Academiei: „De la deprinderea de a modifica rădăcina în cursul flexiunii şi la derivatele vechi sau influenţate de flexiune s-a putut ajunge deci la ideea că la adăugarea unui sufix trebuie să apară o modificare în rădăcină4416 (de subliniat însă faptul că nu este, totuşi, vorba de o regulă; modificarea poate să se producă, dar nu are caracter obligatoriu, după cum dovedesc chiar unele dintre exemplele discutate în acest articol). Putem spune că în moiţă şi în cazurile similare apare radicalul din moale cu modificări care includ înlocuirea primului dintre termenii alternanţei [1] ~ [i] cu celălalt termen; întrucât însă moi- apare şi în flexiunea bazei înseşi, putem spune tot atât de bine că moiţă are ca punct de plecare o variantă a radicalului (temei) cuvântului moale în care [i] există deja16 17, căci, evident, n-ar avea sens să ne punem întrebarea dacă moal- devine moi- „în momentul44 adăugării sufixului sau sufixul „selectează44 una dintre cele două variante preexistente ale temei lui moale. De observat însă că cele două formulări ale procesului sunt echivalente numai în unele cazuri; din punctul de vedere care ne interesează aici, mălăoi [mălăuoi] (< mălai) şi flăcăuaş sau flăcăiaş — pentru a cita unele dintre exemplele discutate de S. Puşcariu18 — nu se află în aceeaşi situaţie: primului cuvânt nu-i corespunde o bază cu două sau mai multe variante ale temei, aşa încât aici nu poate fi vorba de selectare, ci numai de o modificare analogică. 8. Ne-am oprit asupra câtorva aspecte — cunoscute, de altfel — ale mecanismului derivării, cu implicaţiile lui morfologice şi fonetice, nu numai pentru că, o dată admisă etimologia lui moiţă (în lumina celor arătate), se clarifică şi etimologia lui moichiţă şi a lui moioagă 16 Academia Republicii Socialiste România, Gramatica limbii române. Voi. I. Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Bucureşti, 1966, p. 20. Cf. Puşcariu, Etudes, p. 297-304. 17 Cf. I. Pătruţ, op. cit., p. 32. ™ Op. cit., p.303. 138 (precum şi a altor câteva cuvinte), ci şi dintr-un motiv legat de o problemă de interes mai larg, pe care o vom discuta în continuare. Partea etimologică a unor articole din DLR având ca titlu cuvinte care încep cu moi- ar putea crea impresia că nu s-a făcut o distincţie suficient de netă între fenomenele provocate de contextul fonetic19 şi cele datorate altor factori. Această afirmaţie se bazează, până la un punct, pe constatările formulate mai sus: pe de o parte, se trimite la moale s.v. moişte şi moiţă, cuvinte ale căror sufixe încep cu [i] (la moină, care se află într-o situaţie diferită, apare aceeaşi trimitere, dar este adăugat şi moişte, ca şi cum acesta din urmă ar putea explica ceea ce nu se explică prin moale); pe de altă parte, moică este pus în legătură cu moi, nu cu moale, iar pentru moioagă nu se dă nici o indicaţie etimologică. Adăugăm, acum, că trimiterea la moale lipseşte şi la moiete şi la moişcă, amândouă cu menţiunea EN; este adevărat că nu se cunoaşte sensul exact al celor doi termeni, dar, întrucât este vorba de nume de peşti, iar molan, molatic, molâu, precum şi moiţă (cu [i] înainte de sufix) — tot nume de peşti — au fost puse, în DLR, în legătură cu moale, ne-am fi aşteptat ca trimiterea la acest adjectiv să apară şi la moiete şi la moişcă (întocmai ca aceste ultime două cuvinte, şi substantivul molâu este „numele unui peşte nedefinit mai de aproape", ceea ce, totuşi, nu i-a împiedicat pe redactorii DLR să-l trateze, corect, în acelaşi articol cu adjectivul molâu, articol la sfârşitul căruia se indică etimologia „moale1 + suf. -âu“). S-ar părea, aşadar, că posibilitatea derivării de la moale a fost admisă numai acolo unde [i] iniţial de sufix ar fi putut determina transformarea lui [1] al radicalului în [i], în cadrul unui proces pur fonetic (ce e drept, nu pentru toate cuvintele care îndeplinesc această condiţie s-a trimis la moale; cf. moişcă). Aşa s-ar explica faptul că — deşi sinonim cu molatic şi cu moiţă şi foarte asemănător ca sens cu molan, moleac, moiete şi moliticău — cuvântul moioagă nu a fost pus în legătură cu moale, iar moică a fost socotit, după cum am văzut, derivat din moi. Este însă indiscutabil că [i] din moişte [moiişte] şi din moiţă [moiiţă] nu se explică prin natura vocalei de la iniţiala sufixului; cf. molicel, moliciune (moiciune nu vine din moale, 19 Cazul cel mai tipic, în acest sens, este cel al modificării vocalismului ca urmare a deplasării accentului de pe radical pe sufix. 139 ci, cum se arată în DLR, din verbul maia). Prin urmare, dacă prezenţa lui [i] în moişte, moiţă, se explică altfel decât printr-un fenomen datorat contextului fonetic (şi anume în felul arătat mai sus20), o explicaţie analoagă este valabilă şi pentru [i] din maică, iar, după aceste consideraţii, credem că etimologia cuvintelor moioagă, moiete şi moişcă este „la îndemâna oricui44. Uşor de găsit ni se pare şi etimologia lui moioacă „colilie44. Legătura semantică dintre moioacă şi moale este în afara oricărei îndoieli: colilia este o „plantă ierboasă, cu tulpini numeroase şi foarte subţiri, acoperite cu peri albi şi m o i“21 (DA, s. v. colilie; vezi şi citatul, foarte concludent, care figurează în DLR: „Iarbă d-a moale, moioacă44). După toate probabilităţile, singura explicaţie a faptului că moioacă poartă menţiunea EN constă în „nepotrivirea44 (numai aparentă!) dintre moale şi forma în discuţie: [1] în moale, [i] în moioacă. 9. Dacă presupunerea formulată mai sus cu privire la situaţiile în care redactorii DLR au admis derivarea din moale este infirmată de faptul că tot un derivat de la acest cuvânt este considerat şi verbul muia (aici vocala sufixului este [a] şi, prin urmare, ea n-ar putea fi nicidecum socotită drept cauză a unei transformări fonetice [1] > [i]), înseamnă că devine şi mai evidentă contradicţia dintre felul cum sunt tratate, sub raportul etimologiei, moică, moiete şi, mai ales, moioagă, pe de o parte, şi moişte, pe de alta: din moment ce [1] al adjectivului moale a putut deveni fi], înaintea unui sunet diferit de [i], în muia (respectiv, varianta moi- a temei a putut servi ca bază a derivatului), de ce nu s-ar fi întâmplat acelaşi lucru şi în moică, moiete şi moioagă! Dacă prezenţa lui [i] nu este dependentă de natura vocalei iniţiale a sufixului, este clar că moică, moiete şi moioagă intră în aceeaşi categorie cu moişte (precum şi cu moişcă, moiţă). In ce ne priveşte, credem că etimologia lui muia dată de alte dicţionare (vezi, de exemplu, CDDE, nr. 1146) — lat. *molliare, cu descendenţi în diverse limbi romanice — are mai multe şanse de a fi cea justă: prin alternanţa vocalică cu trei termeni dintre care unul este [u], muia se grupează împreună cu cuvintele din cel mai vechi fond22, în timp ce cuvintele din familia 20 Vezi § 7. 21 Spaţiat de noi. 140 lui moale despre care avem motive să credem că s-au format, de la acest adjectiv, într-o epocă relativ recentă sunt caracterizate, în regulă generală, prin vocalismul [o], nu fu], în silabă neaccentuată22 23. 10. Cuvintele nume de peşti care conţin varianta moi- a temei lui moale şi pe care le-am discutat mai sus constituie o serie paralelă cu cea a numelor de peşti formate de la moal- (devenit mol- în silabă neaccentuată): pe de o parte, * moică, moichiţă, moiete, moioagă, moişcă, moiţă; pe de altă parte, molan, molaş, molatic, molău, moleac, moiete, moliticău, molan, moloi. Din punctul de vedere al formei, raportul dintre moiete şi moiete (derivate cu acelaşi sufix) este identic cu cel dintre cărămizar şi cărămidar, iar raportul dintre un termen oarecare al primei şi un termen (cu sufix diferit) al celei de a doua serii este foarte asemănător cu raportul dintre băiieţandru şi băietan, z.iler şi ziuaş etc.24. Considerăm că rândurile precedente ilustrează, o dată în plus, valabilitatea tezei potrivit căreia „fhistoire d’un mot peut etre eclairee par ce qui s’est passe autour de lui, par le comportement d’autres mots auxquels il est rattache d’une maniere ou d’une autre“ şi, implicit, avantajele folosirii în cercetările privitoare la originea cuvintelor a metodei numite de acad. Al. Graur etimologie colectiv ă25. LR XXI, 1972,4, p. 285-292. 22 Alf Lombard, Le verbe roumain. Etude morphologique. Tome I, Lund, 1954, p. 129: alternanţa [oa] - [o] - [u] „est propre surtout aux verbes de fan-cienne souche“. 23 în legătură cu vocalismul perechilor de forme de tipul floare — floricică. A. Lombard observă (în lucrarea precitată, p. 30) că „faltemance «oa tonique/ [miş'] > [mi şi] > [mii şi]). Expresia mii şi fărâme provine nu din mici fărâme (cu un adjectiv ca prim termen), ci din mici şi fărâme, în care primul cuvânt nu este 142 nicidecum pluralul adjectivului mic(ă), ci substantivul mică „fărâmă“ (< lat. mica). Dicţionarele înregistrează, de obicei, un cuvânt mică cu sensul de „clipă44 sau cu un sens asemănător, în expresii ca într-o mică de ceas (sau de vreme) „într-o clipă, foarte repede44,mică, pe ceas, „foarte des, mereu44 (vezi, de exemplu, DLR, s.v. mică1). Nu ne interesează aici dacă mică „clipă44 este sau nu acelaşi cuvânt cu mică „fărâmă44; prima dintre cele două posibilităţi a fost acceptată, recent, printre alţii, de G. Giuglea, CL VII, 1962,1, p. 150-151, într-o notă al cărei titlu cuprinde, alături, expresiile (a face) mici-fărâme şi pe micăy pe ceas; în DLR, unde figurează numai mică din locuţiunile adverbiale cu sens temporal-modal, etimologia probabilă indicată este lat. mica „fărâmă44, trimiţându-se la v. sl. migu „clipă44 numai pentru varianta migă (etimonul slav a fost propus — pentru varianta cu consoană surdă, singura avută în vedere — încă de A. Graur, în BL VI, 1938, p. 156). Important este faptul că mică cu sensul de „fărâmă44 există, dacă nu independent (în limba actuală), cel puţin în cadrul unei expresii, şi anume tocmai în cea care poate explica foarte bine pe mii şi fărâme; expresia este înregistrată şi ilustrată cu un citat în CDDE, nr. 1093 (l-a făcut mici şi sfărâme; forma celui de-al doilea substantiv — cu sau fără [s] la iniţială — nu a jucat nici un rol în procesul care a dus la apariţia lui mii în loc de mici). Cuvântul poate fi recunoscut, după G. Giuglea, loc. cit., p. 150, şi în sfârmica (probabil, rezultatul unei contaminări) şi, după V. Frăţilă, „Analele Universităţii din Timişoara44. Seria ştiinţe filologice,V, 1967, p. 235, nota 3,într-un alt verb Jărimica (tot o contaminare), pentru a nu mai vorbi de numeroasele derivate (de dată latină) înregistrate în CDDE, nr. 1094-1098. Chiar dacă pentru mici şi (sjfărâme n-am fi dispus de nici o atestare, am fi avut dreptul să reconstruim această expresie, având în vedere, pe de o parte, existenţa lat. mica şi, pe de altă parte, ţinând seamă de faptul că mici şi (s)fărâme se încadrează perfect, sub aspect structural şi semantic, în seria, bine reprezentată cantitativ, a expresiilor de tipul „substantivj + şi + substantiv244 în care cele două substantive au acelaşi sens sau sensuri asemănătoare (avem a face aici, după Iordan, Stilistica, p. 256 şi 258, cu un tip special de repetiţie, şi anume cu,repetiţia semantică44). De remarcat că multe dintre aceste expresii, întocmai ca mici — respectiv, mii — şi fărâme apar mai ales în combinaţie cu verbul a (se) face: foc şi pară, luntre şi punte, oale şi 143 urcioare, praf şi pulbere; în special paralelismul dintre mici şi fărâme şi praf şi pulbere este izbitor (cf. G. Giuglea, loc. cit., p. 149-154, unde sunt discutate pe larg câteva dintre aceste expresii, precum şi altele, fie identice, fie deosebite ca structură, dar caracterizate, toate, prin faptul că includ „dublete lexicale44). în ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, subliniem că simplificarea grupului africată + fricativă din mici şi... este la fel, dacă nu şi mai uşor de înţeles decât cea presupusă de Şerban Ţicăloiu în mici fărâme; explicând apariţia lui [mi şi] din mici şi..., avem şi avantajul că putem invoca unele cazuri similare sau identice, cum sunt [fa şi tu] „faci şi tu“ (relativ frecvent), [douăzeşi] „douăzeci şi...44 (curent). Rezultă din cele arătate mai sus că şi este originar, şi nu un cuvânt născut din „palatalizarea44 lui [şŢ. Ş. Ţicăloiu are însă dreptate când susţine că actualul mii provine din [mi]. Cât despre mici fărâme, dacă, într-adevăr, primul cuvânt este simţit aici ca adjectiv, expresia originară a putut ajunge la această formă din aceleaşi cauze care au dus la „recunoaşterea44 lui mii în prima parte a formulei: ca urmare a unei tendinţe de „motivare44, în momentul în care mică a ajuns, în anumite graiuri, să fie folosit numai în expresia mici şi fărâme, vorbitorii graiurilor respective au identificat pe mici cu forma adjectivală omofonă, ceea ce i-a determinat să lase la o parte pe şi, care contravenea logicii. Dar este oare sigur că primul termen din mici fărâme este simţit ca adjectiv? Cu mici interpretat ca substantiv — chiar fără sens determinat — expresia ar fi, ca structură, paralelă, până la un punct (şi, evident, cvasiidentică în ce priveşte sensul) cu bucăţi-bucăţele (aceasta este interpretarea care apare la G. Giuglea, loc. cit., p. 150, ceea ce se poate deduce din felul cum e scrisă expresia, cu cratimă între cei doi termeni: mici-fărâme). Ş. Ţicăloiu consideră (p. 430) că şi din mii şi fărâme a fost înlocuit cu de pentru a se evita un nonsens. Nu este exclus ca lucrurile să se fi petrecut în acest fel; credem, totuşi, că nu se poate afirma cu certitudine că mii de fărâme provine neapărat din mii şi fărâme, şi nu este obişnuita construcţie numeral + de + indiferent ce substantiv. Lăsând la o parte construcţia mii fărâme, raportul dintre aspectele discutate mai sus ale expresiei noastre (este vorba de o singură expresie din punct de vedere istoric) ar fi, după S. Ţicăloiu, următorul: 144 (1) mici [adj.] fărâme > (2) mii şi fărâme > (3) mii de fărâme. Presupunând că mici fărâme (sau, poate, mai curând mici-fărâme) este o construcţie mai nouă decât mici şi fărâme (ceea ce nu poate fi considerat absolut sigur), explicaţia din rândurile de mai sus poate fi reprezentată, schematic, astfel: 1(2a) mii şi fărâme > (eventual) mii de fărâme (2b) mici [probabil, subst.] fărâme. Conjuncţia şi n u a ap ăru t, ci s-a menţinut sau a dispărut în cursul evoluţiei expresiei discutate. LR XVIII, 1969, l,p. 90-92. NOTE ETIMOLOGICE Mandalău. Are, în Oltenia şi în Banat, sensul de „fiertură îngroşată cu făină44, care, evident, este apropiat de cel al lui mămăligă. Faptul că în Banat mămăliga se numeşte şi mandră (vezi DLR, s.v. mandră2, sensul 1) ne determină să credem că de la acest termen s-a format, cu sufixul -ălău, derivatul *măndrălău, respectiv, *mandralău (cu trecerea la [a] a lui [ă] din silabele protonice), din care, ulterior, prima lichidă a dispărut, prin disimilare, şi astfel s-a ajuns la mandalău. După toate probabilităţile, măndălău (sinonim cu măindălaci) „rămăşiţă de la storsul untului din sâmburii de nucă44 (Bărbuţ, Dicţ. olt.) este unul şi acelaşi cuvânt cu mandalău. Pentru sens cf. mălai „turtă făcută din făină de mei, de porumb sau de alte cereale44, dar — cum se arată în DLR, s.v., 4 — şi „turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din seminţele plantelor oleaginoase44; terci „mămăligă foarte moale44, dar şi „rămăşiţe de la fiertul rachiului de fructe44 (DLR, s.v., 1). Mangal. Avem în vedere pe mangal2, „cu sens neprecizat44. Unicul citat (dintr-un basm) dat în DLR este următorul: „Este un mangal aşa făcut, că se suie singur în cer şi singur dă pe pământ44. Credem că autorii dicţionarului au avut dreptate când n-au acceptat părerea lui V. Bogrea, DR III, 1922-1923, p. 876, conform căreia mangealâc „pârghie44 (după DLR şi „balistă44) „ar putea explica numele acelui misterios mangal din basme..., mai bine decât turc. manghala «espece de damier»44: din mangealâc ar fi fost de aşteptat să se formeze, prin eliminarea părţii finale, *mangeal. 146 După opinia noastră, la originea lui mangal se află gr. biz. jjLOCŢŢavov „engine, machine, contrivance44 (E. A. Sophocles, Greek Lexicon ofthe Roman and Byzantine Periods (From B.C. 146 to A.D. 1100). II, New York, s.a., p. 725, s.v., sensul 1). Considerăm deci că avem a face cu o variantă a lui mangan, tradus de CDER, nr. 5058, „artefacto44 şi explicat prin cuvântul grecesc („mgr.44 = mediogrecesc) citat. Mangan cu acest înţeles nu figurează în DLR, unde este însă înregistrat pluralul mangane „(cu sens neprecizat; probabil) diverse obiecte necesare la un joc (de societate)44, explicat astfel: „Cf. ngr. jjLOCŢŢavov «unealtă, ustensilă»44. Fluctuaţia între nazale şi lichide fiind frecventă în contexte care favorizează producerea unor asimilări sau di si mii ări, prezenţa lui [1] în mangal, în locul lui [n] al etimonului, nu pune probleme; cf. mătrăgulă, moşmoală, variante ale lui mătrăgună, respectiv, moş-moană (DLR). Intemeindu-ne pe cele arătate mai sus, suntem de părere că în citatul reprodus la începutul acestei note mangal înseamnă „aparat, mecanism (miraculos)44. Acelaşi cuvânt apare însă şi în contexte ca următoarele, în care denumeşte o fiinţă: „Ascultaţi, băieţi, mai grăieşte mangalul44; „După povaţa mangalului, băiatul a băgat într-unul cuişoare..., în-tr-altul pietre scumpe44 (acestea sunt ultimele două dintre cele trei citate date de I. C[oteanu] LR XV, 1966,2, p. 134, cu menţiunea că ele provin, toate, din basmele publicate de C. Rădulescu-Codin; primul citat este cel din care partea esenţială se regăseşte în DLR). Pe baza unei comunicări de la Vasile Surdu, I. Coteanu, LR XV, 1966, 5, p. 483, menţionează că mangal are sensul de „drac44 într-o localitate din sudul Munteniei şi propune definirea termenului în discuţie prin „spirit rău, drac44. Credem că la originea lui mangal cu cel de al doilea înţeles — după opinia noastră, „vrăjitor44 — se află tot gr. biz. jiocţţocvov, dar nu cu sensul la care ne-am referit mai sus, ci cu cel de „charm, speli, en-chantment, philter44 (vezi articolul citat din dicţionarul lui E. A. Sophocles, sub 3). Presupunem că de la *mangal „vrajă, farmec44 s-a format un verb, *măngăli sau *măngălui „a vrăji, a fermeca44, iar apoi, prin derivare regresivă, de la acest verb s-a format mangal „vrăjitor44. Mangalăi. Figurează în DLR ca formă de plural a unui adjectiv „cu sens neprecizat44. Ţinând seamă, pe de o parte, de cele arătate în nota precedentă cu privire la fluctuaţia între nazale şi lichide şi, pe de 147 altă parte, de existenţa substantivului măngănie, cu sensul „vrăjitorie, magie44 (după DLR, din ngr. pLaŢŢaveia), credem că nu greşim atribuind un sens apropiat de acesta lui mangalăi din citatul dat în dicţionar (fragment dintr-o poezie populară): „Ochii tăi~s mangalăi/ Şi mărâncă [sic] boii mnei44. După părerea noastră, cuvântul din titlul notei de faţă provine, indirect, din gr. biz. jicxŢŢavov, la care ne-am referit în nota precedentă. La prima vedere, *mangalăiu ar putea fi considerat un adjectiv derivat cu sufixul -ău de la substantivul *mangal „vrajă“; în acest caz, ar urma să atribuim formei mangalăi din versurile reproduse sensul „miraculoşi, înzestraţi cu puteri supranaturale44. Ipoteza unei asemenea utilizări a lui -ău (adică pentru formarea unui adjectiv de la un substantiv cu înţelesul de „vrajă44) nu ni se pare însă verosimilă: dacă mangalăi ar fi o formă adjectivală, subiectul, subînţeles, al ultimei propoziţii din citat ar fi ochii; după părerea noastră însă, sensul propoziţiei este nu „ochii mănâncă boii44, ci „mangalăii mănâncă boii44. Credem deci că *mangalăiu, format de la un verb, *măngăli sau *măngălui „a vrăji44 (< mangal), este un substantiv (nu un adjectiv) cu sensul de „vrăjitor44, prezent şi în conţinutul semantic al lui mangal. Mangul. Este un sinonim al lui mangaliţă, denumire a unei rase de porci. Acesta din urmă provine, după DLR, din magh. mangalica, mangolica\ în articolul respectiv se adaugă însă: „pentru variantele manguliţă, mânguleţ, cf. ser. mangulica44. La două variante ale etimonului maghiar (cu deosebirea că a doua este mangolica) trimite şi Tamâs, EWUER, s.v. măngăliţă; tot acolo citim: „Rum. mangul 4id.’ diirfte unmittelbar mit dem şerb. Worte [ser. mangulica — n.n.] zusammenhăngen44. Indicaţia etimologică dată în DLR s.v. mangul (cu varianta mangal, ambele variante, paroxitone) este următoarea: „cf. magh. mângâi După opinia noastră, mangul nu poate fi pus în legătură cu magh. mango (din care ar fi fost de aşteptat să avem în româneşte o formă de tipul *mămgău) şi nu provine direct nici din cuvântul sârbocroat citat. Avem a face cu o formaţie regresivă de la varianta manguliţă (cu accentul pe silaba iniţială sau pe penultima). Perechea mangul — manguliţă fiind paralelă, din punct de vedere fonetic, cu perechea bivol — bivoliţă, este probabil că aceasta din urmă a jucat un rol în crearea formei mangul 148 Manişcă. Deşi numai primul sens al cuvântului, „plastron44, este identic cu cel al etimonului indicat în DLR — rus. MaHHiiiKa —, am putea admite, în ultimă instanţă, că plecându-se de la el s-a ajuns la toate celelalte sensuri înregistrate în dicţionar, inclusiv la cel de sub 5, (la. pl.) „bretele la pantaloni14, dat cu menţiunea „neobişnuit44. Tot neobişnuite — şi neaşteptate în raport cu înţelesul termenului rusesc — ni se par cele două subsensuri de sub 4: „manşetă44 (Pipirig — Târgu-Neamţ) şi (la pl.) „mânecări de lână44 (Peştişani — Târgu Jiu). Trecând însă peste aceste dificultăţi (poate că nu de neînlăturat), întrebarea care se pune este dacă termenul rusesc poate sta la baza regionalismului atestat în apropiere de Târgu Jiu. După părerea noastră, răspunsul la această întrebare este negativ. Ţinând seamă, simultan, de aspectul semantic şi de cel geografic al chestiunii, credem că punctul de plecare al lui manişcă „mânecări de lână44 este ser. manica „manehon44 (Dayre et al., HSFR) şi că la forma din titlul acestei note s-a ajuns prin intermediul lui *maniţă (diferit de maniţă „numele unei stofe44, fără etimologie în DLR). Modificarea (substituţia) produsă în partea finală a formei mai apropiate de etimon este explicabilă prin faptul că -iţă a fost interpretat ca sufix (cf. perechile măturiţă-măturişcă, sitiţă-sitişcă\ DLR). Probabil că nici manişcă „tiv, cusătură, refec la manşetele cămăşii44 (unul dintre subsensurile de sub 3), atestat — după cum rezultă din sursele la care se trimite — în Oltenia şi în Muscel, nu provine din rusă, ci din sârbocroată. Aşadar ne găsim în prezenţa fie a două cuvinte omonime, fie a unui cuvânt cu etimologie multiplă. Marbotin. Apare într-o poezie populară culeasă, cum se arată în sursa la care trimite DLR, dintr-o localitate aflată în judeţul Vâlcea. Prudenţa reflectată de cuvintele „(cu sens neprecizat, probabil)44 plasate înaintea glosării „măr botan44 este justificată, dat fiind că din context nu rezultă altceva decât că avem a face cu un nume de plantă, în poezie este vorba despre un car „Cu roate de rozmarin, Cu spiţe de marbotin44 (se continuă cu versurile, nereproduse în DLR, „Cu obezi de calomfir, Cu jugul de trandafir, Cu proţap de busuioc Şi cu leuci de siminoc44). Indicaţia etimologică dată la sfârşitul articolului este următoarea: „cf. botan (în sintagma măr botan)'\ După DA, botan, atestat numai ca atribut al lui măr, este „derivat, probabil, din bot, prin suf. -an (cu 149 înţelesul de «botos»)". Printre numele de soiuri de măr din lista dată de S. Puşcariu, DR II, 1921-1922, p. 705-706, botan apare (la p. 705) însoţit de trimiterea „cf. botanic la Borza“ (este vorba despre un studiu mai vechi al lui Al. Borza; în Borza, DE, botan şi botanic nu figurează). S-ar putea presupune că {măr) botan a fost înlocuit cu *{măr) botin din necesităţi de rimă şi că, ulterior, această sintagmă a fost interpretată ca un singur cuvânt. Este o presupunere care pare a fi sprijintă de ceea ce găsim în textul unei alte poezii populare: „Să-mi facă d-un cărugian, Cu obezi de măr botan, Cu căpăţâni de moşdrean, Cu spiţe de odolean Şi osii de leuştean; Leucile de rozmalin [sic], Loitre[le] de calomfir, Inima de trandafir" {Folclor din Oltenia şi Muntenia. Texte alese din colecţii inedite. II [Ediţie îngrijită de Gheorghe Alexe şi Vasile D. Nicolescu, Bucureşti], 1967, p. 488; textul a fost cules de Teodor Bălăşel dintr-o localitate apropiată de Drăgăşani). Aşadar şi de data aceasta este vorba despre un car ale cărui părţi sunt confecţionate din diverse materiale vegetale. In ciuda faptelor prezentate mai sus, credem că între botan şi mar-botin nu există nici o legătură. După părerea noastră, partea finală a lui marbotin nu este altceva decât rezultatul unei deformări a lui gătii, una dintre variantele lui gutui (altă denumire a gutuiului este mâr-gu-tui\ vezi, DA, s.v. gutuiu). Lăsând la o parte înlocuirea cu [o] a lui [u] din prima silabă, care nu pune probleme (cf. fluctuaţiile de tipul cucon ~ cocon şi prezenţa lui [o], în loc de [u], în poziţie protonică, în variantele neliterare ale unor cuvinte: boletin, corent etc.), trebuie să recunoaştem că nu sunt uşor de explicat nici substituirea lui [g] cu [b] şi a lui [i] cu [n], nici contopirea într-un singur cuvânt a lui *botin cu un alt element, care, evident, este măr (că avem a face cu un cuvânt, nu cu două, rezultă din prezenţa lui [a] în prima silabă a lui marbotin; [ă] din secvenţa *măr botin s-ar fi menţinut ca atare). De remarcat, totuşi, că înlocuirea [g] cu [b] nu este un fenomen chiar atât de rar cum s-ar putea crede la prima vedere: vezi tărăboanţă „roabă", bubău „manta", bumb „nasture" < magh. targonca, respectiv, guba, gomb (Kirâly, Contacte, p. 157,166; autorul notează, la p. 166, că în ultimele două cazuri s-a produs o asimilare; evident, tărăboanţă se află în altă situaţie). Mai importantă este însă constatarea că este atestat (în Bihor) termenul măr butii „gutui" (vezi Borza, DE, p. 55, s.v. Cydonia oblonga). în ce priveşte pe [n], care a luat locul lui [i], este posibil, de data aceasta, 150 ca schimbarea să se explice prin necesităţi de rimă; substituţia s-a produs în segmentul nesilabic al secvenţei care face parte din rimă, în timp ce elementul esenţial, [i] accentuat, s-a păstrat (fenomenul este deci diferit de ipotetica transformare a lui botan în * botin). Ca exemplu de „sudare44 într-un cuvânt a două cuvinte poate fi citat — pe lângă compusele măr-gutui (menţionat mai sus) şi măr-gutuie „gutuie44 (DLR, s.v. măr2), unde, totuşi, cele două elemente au o oarecare autonomie — termenul mărgutiu, înregistrat (într-o localitate din judeţul Cluj) cu sensul de „portocală44 (Vasile Feneşan şi Mircea Seche, în Lexic regional. Redactor coordonator: Lucreţia Mareş. II, Bucureşti, 1967, p. 78). Transformarea într-un singur cuvânt a unei secvenţe de două elemente lexicale — în cazul nostru măr gutii > măr butii > marbotin — este reversul fenomenului prin care de la matostat s-a ajuns la măr tostat (pentru acesta din urmă vezi V. Bogrea, DRIV, 1924-1926,2, p. 892-893; ca şi marbotin, măr tostat a fost înregistrat într-un text folcloric). Ţinând seamă de faptul că măr butii înseamnă „gutui44 şi admiţând că, aşa cum am încercat să demonstrăm, de la măr butii s-a ajuns la marbotin, considerăm rezolvată problema sensului acestuia: nu este de crezut că, în versul reprodus la începutul notei de faţă, marbotin ar putea să însemne altceva decât „gutui44. Mastroacă. Este un sinonim al lui prostituată şi a fost înregistrat în DLR cu menţiunea „argotic44. Credem însă că mastroacă nu poate fi despărţit de mazdroancă „fată bătrână44 (vezi, mai jos, nota consacrată acestui cuvânt) şi de mazdroană „femeie nesuferită, guralivă şi neserioasă; fată bătrână44 (pentru această ultimă formă vezi Bărbuţ, Dict. olt.), care nu sunt elemente argotice; toate cele trei forme au structuri fonetice şi sensuri care nu presupun cu necesitate apartenenţa lor la un vocabular cu circulaţie limitată la un grup social mai mult sau mai puţin închis. După părerea noastră, la originea lui mastroacă se află slavonul MACTponA, atestat în secolul al XVI-lea şi tradus de Miklosich, Lexicon, „lena44, deci „codoaşă, mijlocitoare44.0 evoluţie de la acest sens la cel de „prostituată44 este uşor de admis, iar înlocuirea lui [p] cu fk] poate fi explicată prin atracţia exercitată asupra lui *mastroapă de numeroasele cuvinte — în mare parte derivate — terminate în -oc (masculine şi neutre), -oacă (feminine); cf. miştoc „oală în care se fac 151 diverse amestecuri" (< germ. Mischtopf, DLR) şi variantele mincioc, micioc şi miciop ale lui minciog (DLR). Mazdroancă. Faptul că sensului indicat în DLR, „fată care a îmbătrânit nemăritată", i se adaugă adesea o conotaţie peiorativă ne determină să credem că acest cuvânt provine din mastroacă „prostituată", discutat în rândurile precedente (în conţinutul semantic al acestuia elementul peiorativ este fundamental). Prin interpretarea ca sufix a segmentului final al lui mastroacă se explică satisfăcător substituţiile care au dus la apariţia lui mazdroancă şi a lui mazdroană (această din urmă variantă, neînregistrată în DLR; pentru sens vezi mai sus, nota mastroacă). Cu privire la -oancă sau -oană, în loc de -oacă, cf. bulboană, cu varianta bulboacă (DEX) şi perechea de derivate (de la pită) pitoacâ „iască" şi pitoancă „numele mai multor specii de ciuperci" (DLR). Pentru [zd], în loc de [st], cf. azdrunca < astruca (V. Frăţilă, LR XIX, 1970,6, p. 541), măzdă-gău, variantă a lui mestecău (DLR). Mazdrop. înseamnă „bărbat înalt, vlăjgan". Plecând de la constatarea că acest cuvânt are o formă asemănătoare cu mastroacă, mazdroană şi mazdroancă, credem că mazdrop provine, indirect, din termenul slavon prin care se explică şi celelalte trei cuvinte (sau numai două, dacă admitem că mazdroană şi mazdroancă reprezintă o singură unitate lexicală). Cum reiese din cele arătate mai sus, s.v. mastroacă, presupunem că, la un moment dat, a existat un feminin *mastroapă, formă mai apropiată de etimon decât formele atestate; după *mastroapă a fost creat substantivul masculin *mastrop. Pentru [zd], în loc de [st], vezi nota mazdroancă. Măgulică. Pe baza unei comunicări din Bran — Braşov, cuvântul este definit „bucată de pânză (în trei colţuri) de pus pe cap". Se înţelege că, dacă două dintre cele trei colţuri sunt legate sub bărbie, măgulică acoperă obrajii persoanei care poartă o basma de felul celei descrise aici. Aşa stând lucrurile, ni se pare evident că măgulică este un derivat de la magulă (proparoxiton; variante: [magulă] şi [măgulă]), cuvânt împrumutat din neogreacă şi definit astfel în DLR: „fiecare dintre cei doi umeri ai obrajilor, pomeţi; p . e x t. obraz" (în acelaşi articol este menţionat un subsens pe care măgulică îl are în limbajul blănarilor: „pielea de pe fălcile unui animal"). 152 Măzălui. înseamnă „a mâzgăli; a vopsi44 şi provine — ca şi varianta măzăli — din magh. măzol (etimologia dată în DLR; vezi şi cele arătate mai jos, s.v. mozoli). în acelaşi articol figurează însă, ca variantă, şi forma mazai, care, cum vom încerca să demonstrăm, nu poate fi pusă în legătură cu cuvântul maghiar citat. Cele două (sub)sensuri cu care a fost înregistrată forma mazai, pe baza unei comunicări din Straja — Rădăuţi, anume „a scrie rău44 şi „a mânji44 (desigur, primul dezvoltat din cel de al doilea), nu contrazic soluţia adoptată de autorii dicţionarului, care, totuşi, este nesatisfăcătoare din punct de vedere fonetic: consoana [1] a presupusului etimon nu avea de ce să dispară, aşa încât, spre deosebire de măzălui, măz.ăli, forma mazai nu poate să descindă din magh. măzol. După părerea noastră, ne găsim în prezenţa a două cuvinte distincte. La originea lui mazai (sau *măzăi, dacă facem abstracţie de o particularitate fonetică a graiurilor din Bucovina: trecerea lui [ă] pro-tonic la [a]) se află ucr. Masam „a unge, a lipi; a mâzgăli, a păta, a mânji44 (DUR). Mândăi. Cel puţin ultimele două dintre cele trei verbe care figurează în definiţia dată în DLR — „a sfărâma, a freca, a amesteca44 — desemnează acţiuni executate atunci când se prepară o „fiertură îngroşată cu făină44, cum este cea numită mândău, în Banat (vezi nota următoare), deci în regiunea în care circulă şi verbul mândăi. întemeindu-se pe aceste fapte, considerăm că mândăi este un derivat de la mândău. Mândău. Are acelaşi sens şi a fost înregistrat în aceeaşi regiune (Banat) ca şi mandalău (vezi nota cu acest titlu). După părerea noastră, mândău provine din mandalău (< mandră), probabil, prin intermediul variantei măndălău (nu este de presupus o derivare directă din mandră: [r] dintr-un ipotetic *mândrău n-ar fi avut nici un motiv să dispară). Nu pun probleme nici prezenţa lui [ă], alături de [a], în poziţie protonică, în variante ale aceluiaşi cuvânt, nici fluctuaţia [ă] - [î], în acelaşi context accentuai, înainte de grupuri consonantice cu o nazală ca prim element; vezi, în DLR, perechi de variante ca mândaş — măndaş, mângălău — măngălău şi, în Bărbuţ, Dicţ. olt., mânduc, sinonim cu măndălău şi măndălaci (menţionate de noi s.v. mandalău). Pentru substituţia produsă în partea finală a lui măndălău (-ălău > -ău) cf. perechile de derivate mâncălău — mâncău, mestecălău — mestecău „făcăleţ44. 153 Mârşolit. Atât sensul — „slab, costeliv" —, cât şi forma cuvântului indică apartenenţa lui la familia în care intră şi cei doi temeni la care se trimite în secţiunea etimologică a articolului: „cf. mârşav, mârşăvi". Ultimul înseamnă, printre altele, „a slăbi" şi este, cum se arată în DLR, un derivat de la mârşav, cu sensul de bază „slab, costeliv, jigărit". Din aceeaşi familie face parte mârşă „oaie slabă", după DLR „derivat regresiv de la mârşav'', dar considerat de noi (LR XX, 1971,6, p. 582-583 = Avram, CE, p. 66) un împrumut din slavă (v. sl. mrusa „cadaver"). Indiferent care este originea lui mârşă — sensul atestat al acestuia reprezintă, foarte probabil, rezultatul unei restrângeri a sensului „animal slab" —, credem că de la acelaşi mârşă s-a format un verb (*mârşoli; cf. mârşăvi < mârşav) al cărui participiu coincide formal cu adjectivul din titlul acestei note. Cu privire la sufixul -oii din *mârşoli vezi Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al IlI-lea. Sufixele. I. Derivarea verbală de Laura Vasiliu, [Bucureşti], 1989, p. 81-83 (câteva dintre exemplele date la p. 83: mânzoli, rânzoli, scârboli). Mâscăi. Sensul indicat în DLR, „a se mişca nervos, a se zbate", nu reiese din unicul citat: „Vre să plângă, să mâscăie" (din ALRI, material netipărit). Presupunem că aici a se mâscăi înseamnă „a se smior-căi" (definiţia din dicţionar ar corespunde deci mai degrabă unei acţiuni care însoţeşte uneori smiorcăitul, mai ales când este vorba despre un copil care se împotriveşte unei porunci). Dacă presupunerea noastră reflectă realitatea, înseamnă că mâscăi şi smiorcăi sunt sinonime. Printre variantele lui smiorcăi se numără smâcâr, este uşor de admis că de la această formă s-a putut ajunge, prin metateză, la mâscăi. Credem aşadar că forma cu [m] iniţial poate fi grupată, împreună cu smâcâi, în categoria variantelor lui smiorcăi (provenit din-tr-o onomatopee). Micăcior. Circulă prin nordul Transilvaniei, cu sensul „firimituri de turtă de mălai, puse în iaurt (lapte acru)" (definiţie reprodusă din sursa citată în DLR). în mod curios, se face o trimitere la dumicat, dar nu şi la mică1, ceea ce ar fi echivalat cu indicarea (fie şi în mod indirect şi cu rezerve) a originii lui micăcior, dat fiind că în partea etimologică a articolului mică1 putem citi: „Probabil lat. mica «fărâmă». Cf. nimica — Pentru migă, cf. v. sl. «clipă»". 154 Mică1 (omonim cu denumirea mineralului) este înregistrat în DLR numai ca element al unei locuţiuni adverbiale cu sens temporal-modal (de exemplu, într-o mică de ceas „într-o clipă44, pe mică, pe ceas „foarte des; mereu44), dar cuvântul — neîndoielnic, descendent din lat. mica — este şi primul element al expresiei mici şi fărâme (devenită uneori mii şi fărâme), formată din două substantive sinonime sau cu sensuri foarte asemănătoare, ca şi praf şi pulbere, foc şi pară (vezi observaţiile noastre din LR XVIII, 1969,1, p. 90-92, şi bibliografia citată acolo; în volumul de faţă, p. 142-145). Ni se pare evident că micăcior nu este altceva decât un derivat de la mică „fărâmă44, cu sufixul pe care îl întâlnim şi în glăscior, oscior. Probabil că micăcior, dat în DLR ca substantiv masculin, este o formă refăcută după un plural feminin *micăcioare (sg. *micăcioară), interpretat ca neutru; cf. fărâm, refăcut după pluralul fărâme (DA, s.v. fărâmă). Mimiligi. Este o formă de plural, cu sensul „bomboane44 (Şura Mare — Sibiu). O formă (sau o succesiune de forme?) asemănătoare şi cu un înţeles foarte apropiat găsim în meglenoromână: gigi migi „toute sorte de delicatesses aimees par Ies enfants: sucre, pommes, pois chiche etc.44 (Brînzeu, Reduplication, p. 42; se trimite la Pericle N. Papahagi, Megleno-Românii. Studiu etnogrqfico-fîlologic, Bucureşti, 1903, p. 128). Cum arată F. Brînzeu (p. 43), mr. gigi migi provine din tc. *cici mici (= [gigi migi]), secvenţă în care al doilea element se datorează substituirii cu [m] a consoanei iniţiale din primul (tc. cici „jouet44), fenomen studiat, între alţii, de Graur, ER, p. 18-23. După opinia noastră, deşi din punct de vedere fonetic lucrurile nu se prezintă prea clar, tot din tc. *cici mici provine şi mimiligi (cuvânt care a putut să ajungă în sudul Transilvaniei prin negustorii ambulanţi). Nu este exclus ca gigi migi (forma atestată în meglenoromână) să se fi transformat în forma din titlul acestei note sub influenţa unui alt turcism: varianta mimilingiu a lui mamelegiu (< tc. muameleci), care înseamnă, printre altele, „negustor de mărunţişuri44 (DLR). Minciog. Indicaţia etimologică pe care o găsim în DLR — „cf. ucr. MimoK «săculeţ»44 — poate fi considerată satisfăcătoare din punctul de vedere al sensului: nu este de neconceput evoluţia de la „săculeţ44 la „plasă în formă de coşuleţ..., cu care se scoate din apă peştele44, dată fiind forma acestei plase. In ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, lucrurile sunt însă mai complicate: în şase dintre cele 155 şapte variante ale cuvântului (inclusiv cea din titlul articolului) penultima consoană este [c], nu [ş], iar în patru această consoană este precedată de o nazală, inexistentă în cuvântul ucrainean; [ş] apare numai în minşog, iar variantele fără nazală la sfârşitul primei silabe se deosebesc, totuşi, de ucr. mîiuok prin natura consoanei iniţiale a silabei finale (miciog, micioc, miciop). Datele prezentate în rândurile precedente pledează în favoarea unei etimologii diferite de cea sugerată în DLR. împotriva unei origini ucrainene a lui minciog poate fi invocată, în plus, constatarea că acest cuvânt circulă şi în regiuni situate departe de aria influenţei est-slave asupra limbii române, inclusiv în Oltenia (cum rezultă din sursele citate în DLR). După opinia noastră, minciog este un derivat de la minge. Fiind denumire a unui „obiect sferic (rar ovoidal)44, minge a putut fi punctul de plecare al numelui unui obiect emisferic sau semiovoidal, cum este, de obicei, minciogul. Fluctuaţia -oc ~ -og nu pune probleme, iar în ce priveşte forma radicalului din cuvântul în discuţie este suficient să menţionăm faptul că variaţia [mine] - [ming] ~ [mic] apare la amândouă cuvintele avute în vedere aici: mince (şi mincie) — minciog (şi mine ioc), minge (şi mingie) — ming ioc, mice (şi micie) — micioc (şi miciog). De adăugat că variantele minciog şi mingioc pot să provină una din cealaltă, prin metateză parţială (şi-au schimbat reciproc poziţia în cuvânt numai trăsăturile „surd44 şi „sonor44 ale consoanelor [c] şi [g], respectiv, [g] şi [k]). Acceptarea argumentelor pe care le-am invocat în nota de faţă n-ar fi, totuşi, incompatibilă cu presupunerea că în unele graiuri variantele terminate în [k] au câştigat teren sub influenţa termenului ucrainean. Aşadar etimologia cuvântului ar urma să fie prezentată astfel: din minge (mince) + suf. -oc (-og); cf. şi ucr. mîiiiok „săculeţ44. Mirtăţi. Este o formă de plural , cu o unică atestare, în sintagma mirtăţi ţigăneşti „bureţi necomestibili, nedefiniţi mai de aproape44. Trimiterea „cf. mitarcă'' (numele unor ciuperci) este, fără îndoială, justificată. Acestei forme de singular nu poate însă să-i corespundă un plural în -ţi, iar ipoteza existenţei unei forme *mirtată, corespunzătoare pluralului mirtăţi, este neverosimilă. După părerea noastră, la forma din titlul acestei note s-a ajuns, plecându-se de la mitarcă, prin două accidente fonetice: mai întâi, o metateză: mitarcă > *mirtacă, cu pluralul *mirtăici; după aceea, o 156 asimilare, produsă în sandhi (în fonetică sintactică): [c] final de cuvânt + [ţ] de la iniţiala cuvântului următor > [ţOţ], aşadar *mirtăci ţigăneşti > mirtăţi ţigăneşti. Este de presupus că mirtăţi, atestat numai ca răspuns, obţinut într-o singură localitate, la o întrebare pusă de E. Petrovici, în cadrul anchetei pentru ALR, nu este decât o „variantă44 apărută întâmplător a unei forme care, în norma graiului în cauză, se termină în [c]: *mirtăici (sg. *mirtacă). Misclii. Cuvântul apare în textul unui descântec cules dintr-un sat oltenesc. înainte de glosarea „a crea44, în DLR se menţionează „cu sens neprecizat, probabil44. Urmează acest citat: „Că pe mine Duhu Sfânt M-a închipuit în pântecile maicî-mele Şi m-a miscliit44. întrucât în descântece se întâlnesc numeroase deformări ale cuvintelor originare (datorită faptului că, la un moment dat, acestea n-au mai fost înţelese nici de persoanele care descântă, nici de pacienţi), nu este exclus să avem a face cu un asemenea fenomen şi deci ca verbul, în discuţie să fi avut forma misclii în graiul informatorului (respectiv, al informatoarei). Mai probabil însă, eroarea a comis-o culegătorul (Gr. G. Tocilescu), care, printr-o falsă analiză, a interpretat drept consoană iniţială a formei de participiu ceea ce era, în realitate, consoana finală a auxiliarului precedent: m-am iscliit a devenit astfel m-a miscliit. Oricum, verbul este, cu siguranţă, reflexivul a se isclii, nu tranzitivul a misclii, şi, evident, el nu are nici o legătură cu cuvântul la care se trimite în DLR („cf. zămisli"). Isclii, neînregistrat în DA, provine din ser. isklijati, perfecţivul corespunzător imperfectivului klijati „a încolţi, a se prinde, a răsări44 (Radu Flora, Dicţionar sârb-român. CpncKo-pyMyHCKH pewr/K,Vârşeţ, 1952). Mişcute. Dacă nu cumva ne găsim în prezenţa unei greşeli de transcriere (DLR se întemeiază pe o singură sursă, un răspuns la o anchetă prin corespondenţă), mişcute „cartofi44 nu este altceva decât forma de plural a unei variante a lui mişculă (împrumutat din neogreacă, cum se arată în DLR). Sensul „cartofi44 dat în articolul la care ne referim nu se regăseşte s.v. mişculă (sensul principal al acestuia este „fructul mişculului, moş-moană44), dar în lista sinonimelor lui cartof dată de Borza, DE, figurează, la p. 162, mişcule. Moară. Are, după DLR, nouă sensuri (unele cu diverse sub-sensuri), dintre care cele mai multe sunt strâns legate de sensul 157 fundamental al cuvântului. Este însă greu — dacă nu imposibil — să se stabilească o relaţie clară între moară cu înţelesul cunoscut de toată lumea şi moară „ţintar44 (în dicţionar, sub 7 — „nume dat la mai multe jocuri44 —, punctul a). Ţintar cu sensul la care ne referim aici este definit în DLR astfel: „joc la care se foloseşte un carton (sau o scândură etc.) cu un desen alcătuit, de obicei, din trei dreptunghiuri concentrice, pe care jucătorii mişcă nişte piese sau nasturi, boabe etc., după anumite reguli44. In vederea discuţiei care urmează, credem că nu este de prisos să reproducem şi definiţia dată în SDLR: „un joc în doi care consistă în mutarea unor bobi ori discuri de lemn ori monete pe laturile şi liniile diagonale şi perpendiculare a trei pătrate sau dreptunghiulari [sic] desemnate unu într-altu44. Ţintar este, evident, un derivat de la ţintă, cuvânt care, la rândul lui, provine din v. sl. ceta „monedă44. Tot atât de evident este faptul că, în jocul descris prin definiţiile de mai sus, piesele care se mută — monede, discuri de lemn, boabe, nasturi etc. — sunt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi jetoane. Plecând de la această constatare, vom aduce în discuţie unii termeni din limba franceză legaţi, într-un fel sau altul, de noţiunea de „jeton44, ceea ce ne va ajuta, sperăm, să dovedim că la originea lui moară „ţintar44 nu se află lat. mola, etimonul lui moară „instalaţie special amenajată pentru măcinarea cerealelor44. Prezentăm, pentru început, câteva date extrase din Petit Robert: S.v. jeton citim: „dz jeter, au sens de «calculer»44. Etimologia lui calculer este următoarea: „bas lat. calculare, lat. calculus «caillou; jeton servant a compter»44. Sensul de bază al lat. calculus este identic cu cel al etimonului lui marron, care înseamnă, printre altele, „jeton servant a controler la presence d’une personne â son poşte44: „d’un rad. preroman *marr- «caillou»; Cf. Marelle"". în sfârşit, iată şi partea etimologică a articolului marelle „jeu d’enfants qui consiste a pousser a cloche-pied un paiet dans Ies cases numerotees d’une figure tracee sur le sol44: „XIVe [siecle]; marrelle «jeton», XIIe; p.-e. preroman *marr- «pierre»44. După cum se poate constata, fr. marelle este numele unui joc de tipul şotronului, deci nu al unui joc identic sau foarte asemănător cu ţintarul nostru. La Walther v. Wartburg, Franzosisches Etymolo-gisches Wbrterbuch.... Bd. VI, Basel, 1961, s.v. *marr- (cu menţiunea 158 „vorrom." şi glosat, la p. 368, „Stein"), găsim însă formele marelles (secolul al XlV-lea), merelles, marelle, merelle cu sensul (atestat în secolul al XVII-lea) „jeu qui consiste â faire mouvoir trois pions sur un carre ou sont tracees des medianes et des diagonales" (p. 369). Este evident că aici avem a face cu un echivalent al rom. moară „ţintar". Faptele din limba franceză expuse în rândurile precedente ne pot servi — cum vom arăta mai jos — la clarificarea unor aspecte s e m a n t i c e ale problemei care ne preocupă, dar nu ne îndreptăţesc să susţinem că dintr-un cuvânt preromanic cu radicalul marr- s-ar fi putut ajunge la rom. moară (*marra ar fi devenit *mară). Printr-un alt cuvânt, tot preromanic, moară „ţintar" se explică însă satisfăcător din punctul de vedere al înţelesului şi perfect în ce priveşte forma. Este vorba despre *mora „Steinhaufe", înregistrat în REW, nr. 5673a (cu menţiunea „Ursprung vorrom."), cuvânt din care, după acest dicţionar, descind, printre altele, mora din dialectul corsican al limbii italiene şi mora din albaneză (în REW nu se indică sensul celor două cuvinte, formal identice). După cum se poate observa, *marr- şi *mora (respectiv, radicalul *mor-) posedă ca trăsătură comună faptul că sensurile lor au la bază noţiunea de „piatră". Presupunem că la rom. moară cu sensul care ne interesează aici s-a ajuns printr-o evoluţie semantică paralelă cu cea ilustrată de relaţia dintre *marr- şi fr. marelle (cf. Alberto Zamboni, „Studi linguistici friulani" III, 1973, p. 43, nota 120, unde, în cadrul unei discuţii asupra cuvântului francez, se trimite şi la articolul *mora din REW): „piatră" > „jeton" > „ţintar". Evoluţia „piatră" > „jeton" nu pune probleme; vezi sensurile cuvântului latinesc calculus şi cele arătate mai sus cu privire la fr. marelle, precum şi sensul înregistrat în DLR s. v. piatră, 1,2: „piesă folosită la unele jocuri de societate, confecţionată din piatră" (sau, prin extensiune, „din os, din lemn etc"). Pe de altă parte, transferul denumirii date „jetonului" (*moară) la jocul care constă în mişcarea (mutarea) unor jetoane nu prezintă nimic neaşteptat. Foarte probabil, un fenomen asemănător s-a petrecut în cazul lui ţăncuşă: acesta înseamnă, între altele, „bucăţică de lemn, aşchie cu care se completează un gol, o spărtură" (DLR, s.v., II, 3), dar este şi un sinonim al lui ţintar, aşa încât este justificată presupunerea că la înţelesul de „ţintar, moară" s-a ajuns prin intermediul sensului „jeton (de lemn)". Pentru un alt sinonim al lui ţintar, anume ţanc, DLR trimite la cuvântul 159 {tanc2) al cărui sens principal este „băţ sau vergea cu care se măsoară... cantitatea laptelui muls... etc.44; după opinia noastră, este greu de admis că s-a produs o evoluţie de la „băţ44 la „ţintar44, aşa încât considerăm mai plauzibilă ipoteza conform căreia ţanc „ţintar44 are ca punct de plecare cuvântul tanc3, al cărui sens este legat de noţiunea de „piatră44. Interesant întru câtva este şi sinonimul coţcă (din magh. kocka sau, în Banat, din ser. kostka\ vezi Tamâs, EWUER), prin faptul că este denumire a unui joc un termen care desemnează şi un obiect folosit în diverse jocuri: „zar44. Nu ştim dacă acest termen are sau a avut şi înţelesul de „jeton44, dar putem accepta ipoteza stabilirii de către vorbitori a unei legături între „jeton44 şi „zar44. Afirmaţia precedentă este sprijinită de constatarea că, pe de o parte, ţintă (din care derivă ţintar) înseamnă, printre altele, „pană folosită la fixarea sau la înţepenirea unor obiecte sau părţi ale lor44 (1,5), ceea ce ne trimite la sensurile lui ţăncuşă menţionate mai sus, iar, pe de altă parte, în ţinte înseamnă şi „joc de zaruri44 (DLR, s.v. ţintă, 1,7). Cum s-a putut vedea, dispunem de fapte care pledează în favoarea ambelor schimbări semantice la care ne-am referit: „piatră44 > „jeton44 > şi „jeton44 > „joc cu jetoane44 (în cazul în speţă „moară, ţintar44). La baza lui *mora se află, după toate probabilităţile, radicalul i.-e. *mer-/mor-, glosat de I.I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, p. 359, „a freca, pisa, prăpădi44 şi prezent, conform părerii aceluiaşi autor, în „cuvinte pentru «piatră, bloc de stâncă, sfărâmături, masă (etc.)»44, printre care se numără rom. morman. Fără a ne pronunţa asupra etimologiei cuvântului românesc citat în alineatul anterior (ar rămâne de explicat partea lui finală; pentru prima parte cf. *mora „Steinhaufe44, înregistrat, după cum am văzut, în REW), credem că avem motive să susţinem, în lumina celor arătate în paginile precedente, că moară „ţintar44 nu este unul şi acelaşi cuvânt cu moară „instalaţie...44. Avem a face cu două cuvinte omonime. Omonimia s-a creat în momentul în care [1] intervocalic al lat. mola a devenit în română [r]. Aşadar, după părerea noastră, în limba română există, alături de moară — îl vom nota moară2 —, moştenit din latină, un moară1, preromanic, element, foarte probabil, autohton, adică preluat de latina dunăreană din substratul traco-dac. 160 Modolău. Este un substantiv, atestat în Muntenia, cu sensul „om care se mişcă şi vorbeşte încet44. în partea etimologică a articolului cu acest titlu se fac trimiteri („cf. modoroi, mutălău") la două cuvinte, dintre care numai unul este apropiat, din punct de vedere semantic, de modolău: modoroi (pentru care vezi nota următoare) înseamnă, printre altele, „leneş, molatic44. Este însă uşor de observat că sub aspect fonetic modolău se deosebeşte destul de mult de modoroi. Există deosebiri apreciabile şi între cuvântul discutat aici şi mutălău, de data aceasta, atât pe plan fonetic ([d] faţă de [t] etc.), cât şi sub aspect semantic (mutălău înseamnă „om mut, morocănos, tont; burlac44; am rezumat definiţiile mai ample din DLR). Ţinând seamă de cele arătate în rândurile precedente, considerăm că trimiterile din partea etimologică a articolului modolău nu sunt justificate. După opinia noastră, modolău face parte din familia de cuvinte căreia îi aparţine şi modoli, nedefinit, ci înregistrat în DLR doar ca variantă, cu trimitere la domoli. Fără a ne opri asupra etimologiei lui domoli (vezi DEX şi, pentru o discuţie amănunţită, Graur, ER, p. 90), menţionăm doar că a fost înregistrată şi varianta (absentă din DLR) moduli a aceluiaşi verb, unul dintre numeroasele exemple date de S. Puşcariu, Limba română. Voi. II, [Bucureşti], 1994, p. 171, pentru a ilustra fenomenul metatezei. Aşadar modolău este un derivat de la modoli (- domoli); cf. mâncău < mânca, lingău < linge. Modoran. După toate probabilităţile, sensul cu cele mai numeroase atestări — „(persoană) cu apucături grosolane; bădăran44 (1) — este punctul de plecare al sensurilor „persoană care vorbeşte vrute şi nevrute44 (3) şi „ţigan nomad44 (4). Nu credem însă că de la „bădăran44 s-a ajuns şi la sensul indicat sub 2, prin glosarea „modoroi (l)44, deci „(om) tăcut, morocănos, posac, ursuz44. Este uşor de remarcat că acest sens nu este apropiat de cele de sub 1 şi 4 şi, mai ales, că „tăcut44 se opune lui „care vorbeşte vrute şi ne vrute44 (3). în secţiunea etimologică a articolului modoran citim: „Cf. modoroi. — Pentru modârlan, cf. mârlan, ţopârlan". Aşadar în DLR nu au fost acceptate nici etimologia dată în SDLR („var. din bădăran şi rudă cu modârlan"), cu care este de acord Graur, ER, p. 22, nici cea sugerată de V. Bogrea, DR I, 1920-1921, p. 275, nota („modoran, «ţigan lingurar, prost»... să nu fie corupt dintr-un *domodoran = sl. domorodan «indigen»?44). 161 I Etimologia lui modoroi (cu varianta moduroi), sinonim cu modoran în accepţiunea de sub 2 a acestuia, este prezentată astfel: „Cf. modor, modoran, modorât\ La rândul lui, modor (paroxiton) este considerat variantă a lui modur (oxiton). Iată, în sfârşit, partea etimologică a articolului consacrat lui modur, care înseamnă, prin sudul Transilvaniei, Banat şi Oltenia, „(despre animale) de culoare sură; violet, mohorât44 şi, ca substantiv, prin Transilvania, „modoroi44 (vezi mai sus); „Din ser. modar. Cf. bg. M04&p“. Deşi nu este prea uşor de explicat cum s-a ajuns de la [modor] sau * [modur] (cu accentul originar) la [modur], în favoarea etimologiei date în DLR pledează un argument de ordin geografic. în ce priveşte pe modoroi — sinonim al lui modoran (cu sensul de sub 2) şi al lui modorât „mohorât, întristat44 —, din motive tot de ordin geografic (cf. G. Mihăilă, SCL XXII, 1971,4, p. 354-355), nu credem că el este în toate regiunile în care a fost atestat un cuvânt derivat de la (sau legat în vreun fel de) modor, împrumutat din sârbocroată. Avem în vedere faptul că, după DLR, modoroi este cunoscut şi în Moldova, cu sensul „(om) morocănos44, în Bucovina, unde, în plus, înseamnă şi „leneş, molatic44 şi „prost44, şi în Maramureş, cu sensul „plăpând44 (asupra acestui cuvânt vom reveni). O variantă a lui modoran înregistrată în DLR este modârlan; ca derivat regresiv de la modârlan sau de la modârlău este explicat, în acelaşi dicţionar, modârlă. Ţinând seamă de aceste relaţii, credem că nu este de prisos să examinăm, în cele ce urmează, posibilitatea ca la originea lui modoran să se afle una dintre celelalte forme citate aici sau o formă asemănătoare cu ele, conţinând acelaşi grup consonantic, [rl]. După Kis, încadrarea, p. 73, în română a fost împrumutat cuvântul dialectal maghiar modotlan „sărac, fără avere44; prin transformarea grupului consonantic [tl] în [rl], a apărut o formă — se subînţelege, *modorlan — din care, prin derivare regresivă (şi prin alte transformări fonetice, nespecificate), s-a ajuns la modârlă. O evoluţie de la „sărac44 la „bădăran44 nu este de neconceput, iar ipoteza provenienţei lui * modor lan (> modârlan) din magh. modotlan nu întâmpină dificultăţi nici din punct de vedere fonetic. Este însă greu de crezut că *modorlan a devenit modoran: de ce ar fi d i s p ă r u t primul element al grupului consonantic [rl], grup care există astăzi, în diverse cuvinte, tocmai ca rezultat al a p a r i ţ i e i lui [r] înainte de [1]? (vezi AL Graur, SCL X, 1959,2, p. 208-209, unde sunt citate numeroase exemple de 162 tipul chiţorlan < chiţoran, gărligan < găligan, hurlub < hulub; cf. Dumitru Loşonţi, LR XXIV, 1975,3, p. 241-244, care consideră că de la forme mai vechi cu [1] s-a ajuns la cele cu [rl] în apelativele ciocârlău, codârlău, modârlău — după părerea autorului, din * modor -lan < modoran — şi în toponimele Ciocârlia şi Ciocârliul). De remarcat, de asemenea, că modoran „bădăran44 (ca şi modârlan, cu acelaşi sens) circulă şi în graiuri din Muntenia şi se întâlneşte în texte ale unor scriitori munteni (vezi sursele indicate în DLR), unde provenienţa termenului în discuţie dintr-un cuvânt dialectal maghiar este puţin probabilă. Notăm, în fine, că modoran nu figurează în cuprinzătorul dicţionar al împrumuturilor româneşti din maghiară (Tamâs, EWUER). Bazându-ne pe toate aceste fapte, considerăm că magh. modotlan nu poate fi prototipul lui modoran din română. După părerea noastră, etimologia lui modoran „bădăran44 pe care o găsim în SDLR şi la Al. Graur este satisfăcătoare, în lumina constatării că substituirea cu [m] a unei consoane iniţiale este un fenomen relativ frecvent în limba română (vezi, acum mai în urmă, observaţiile noastre din SCL XXXII, 1983,4, p. 322-329, unde, printre altele, am adăugat o serie de exemple la cele date de Graur, ER, p. 18-23, şi, mai înainte, de Brînzeu, Reduplication, p. 42-46; vezi şi volumul de faţă, p. 53-63). Deosebirea dintre vocalele primelor două silabe ale cuvintelor bădăran şi, respectiv, modoran constituie numai în aparenţă o dificultate: de observat, mai întâi, că fluctuaţia [ă] ~ [o] în poziţie protonică se întâlneşte destul de des (vezi, în DLR, perechi de variante ca măjar — mojar, mătrăşi — motroşi); în al doilea rând, este importantă constatarea că modorănie „bădărănie44 are o variantă, mădărănie (vezi DLR), cu [ă] în primele două silabe, deci cu vocala care apare, în aceleaşi poziţii, şi în bădăran. Cum am mai spus, considerăm că de la „bădăran44 s-a putut ajunge numai la două dintre celelalte trei sensuri ale lui modoran, nu şi la senshl înregistrat în DLR sub 2. După opinia noastră, modoran „ursuz44 este un omonim al lui modoran „bădăran44 şi face parte — ca şi modoroi, cu acelaşi sens — dintr-o familie de cuvinte al cărei radical, modor- (cu variantele modur- şi mudur-; pentru ultima vezi mai jos), era, la origine, *modr- şi apărea în cuvântul, neatestat, * modru, din v. sl. modru „lividus, sanguine suffusus44 (Miklosich, Lexicon); pentru formă cf. mândru < v. sl. modru. 163 f Urmează să examinăm transformările fonetice produse, după părerea noastră, în radicalul familiei de cuvinte la care ne referim şi evoluţia de la un nume de culoare („lividus44) la „ursuz44. Factorul care a determinat modificarea radicalului *modr- a fost prezenţa lichidei [1] sau a grupului consonantic [rl] în sufixele unor derivate ale lui *modru: -ădan, -olan, -ulan (pentru acestea vezi Elena Carabulea, SMFC VI, 1972, p. 118-119), -ălău, -ârlău (vezi mai jos), în formaţiile cu aceste sufixe segmentul precedent, neaccentuat, se găsea într-un context care favoriza producerea fie a unei metateze, fie a unei disimilări totale. Un posibil *modrălan (cu vocala de legătură [ă] între radical şi prima consoană a sufixului) avea toate şansele să devină, prin metateză, *modărlan şi, apoi, modârlan (cu transformarea, obişnuită, [ă] > [î], într-un context asemănător celui din cuvintele devenite cărnat, târziu etc.). Tot aşa, de la *modrălău s-a putut ajunge la *mo-dărlău şi, după aceea, la *modârlău. Nu ştim dacă modârlan şi modârlău sunt sau nu sunt atestate cu sensul „ursuz44 (de aceea am marcat cu un asterisc cuvintele în cauză); în citatele din DLR modârlan (s.v. modoran) apare numai cu sensul „bădăran44, iar pentru forma modârlău se dau numai sensurile „om prostănac; om grosolan, necioplit44. S.v. modârlău („de la modârlan, cu schimbare de suf.44) figurează însă mudurlău „om ursuz, posac44 (Roşia — Beiuş), care se explică fără dificultate ca variantă a lui *modârlău „ursuz44 (< *mo dru). Aceeaşi formă, mudurlău, poate să provină, tot prin metateză (şi prin unele schimbări vocalice uşor de explicat), şi din *modrulău (cu vocalele de legătură [o], respectiv, [u]; cf. sufixul -olan din grosolan). în derivatul de la *modru cu sufixul -ârlău (< -ărlău) nu era de aşteptat să se producă o metateză: *mordărlău nu ar fi prezentat nici un „avantaj44 faţă de *modrărlău; în schimb, disimilarea totală — *modrărlău > *modărlău (> *modârlău) nu poat fi considerată câtuşi de puţin surprinzătoare. Menţionăm, în treacăt, că pentru problema noastră nu prezintă importanţă statutul morfologic al segmentului -ârlău (după Laura Vasiliu, SMFC V, 1969, p. 41-42, în unele cuvinte — de exemplu, în codârlău —, sufix autonom; după D. Loşonţi, loc. cit., p. 241-242, variantă a sufixului -ălău). După ce s-au produs accidentele fonetice despre care am vorbit (metateză sau di similare totală), segmentul -lău din forme ca *mo-dărlăiu, *modurlăiu, mudurlău a fost identificat cu sufixul -lău, ceea 164 ce implică recunoaşterea unui radical terminat în [r] înaintea sufixului, în acest moment s-au putut forma, prin schimbare, de sufix, modoran şi modoroi (modorât „mohorât, întristat44 — în DLR cu menţiunea „prin Transilv.44 — a fost înregistrat, cum rezultă din sursa la care se trimite, în Banat şi provine mai curând din varianta modor a lui mo-dur, împrumutat din sârbocroată sau, eventual, din bulgară; vezi mai sus). Vom încerca acum să rezumăm cele arătate în paginile precedente. DLR lasă să se înţeleagă (prin etimologii propriu-zise sau prin trimiteri cu „cf.44 de la un articol la altul) că, după părerea autorilor dicţionarului, modârlan, modârlă, modârlău, modor, modoran, modorănie, modorât, modoroi, modur aparţin aceleiaşi familii, indiferent de sens („ursuz44 sau „bădăran44), iar modor (< ser.) este, direct sau indirect, punctul de plecare al celorlalte opt cuvinte. Ţinând seamă de răspândirea geografică a acestora şi considerând că diversele lor sensuri şi subsensuri pot fi „reduse44 la două sensuri fundamentale, dar nu la unul singur, noi distingem două familii de cuvinte, ceea ce implică admiterea existenţei unor perechi de omonime în toate cazurile în care în DLR se atribuie aceleiaşi forme atât sensul „ursuz44, cât şi sensul „bădăran44: modoran1 „ursuz44, modoroi (cu varianta moduroi), mudurlău, derivate, direct sau indirect, de la *modru (< v.sl.); modoran2 (cu varianta modârlan) „bădăran44, modârlă, modârlău, modorănie (cu varianta mădărănie), termeni legaţi, într-un fel sau altul, de bădăran (este posibil ca, alături de modoran, şi alte forme dintr-o serie să aibă corespondente omonime în cealaltă serie; aici am luat în consideraţie numai formele şi sensurile atestate în DLR). D. Loşonţi, loc. cit., p. 242, nota 4, este de părere că modoran (cu varianta modârlan, care ar proveni din modoran, prin intermediul variantei *modorlan) — un singur cuvânt, nu două, cum susţinem noi — provine din modor (modur) + suf. -an şi că trebuie socotite variante ale lui modoran şi formele motârlan1 „motan44 (prin Moldova şi Bucovina) şi motârlan2 „om grosolan, prost crescut44 (Furcenii Vechi — Tecuci) şi „om care nu ştie carte44 (Vaşcău). Explicaţia conform căreia „motârlan s-a născut din modârlan, prin asurzirea oclusivei dentale (probabil sub influenţa cuvântului motan)“ este, în principiu, satisfăcătoare pentru motârlan1 (cf. motâlcă, variantă a lui modâlcă „ganglion inflamat44; motoran „(om) prost, bleg44, în DLR cu menţiunea „etimologia necunoscută44 şi cu o trimitere la modoran); invocând însă, şi de data aceasta, un argument de ordin geografic, credem 165 că nici motârlan1, nici motărlan2 nu pot avea ca punct de plecare un cuvânt (modur) împrumutat dintr-o limbă slavă modernă de sud (fără a intra în amănunte, adăugăm că ipoteza provenienţei celor două cuvinte din modur întâmpină şi dificultăţi de ordin semantic). A mai rămas să prezentăm câteva detalii cu privire la sensul „ursuz44 al lui modoran (potrivit părerii noastre, modoran1). Primul dintre termenii latineşti prin care este tradus v. sl. modru în dicţionarul citat al lui Fr. Miklosich, anume lividus, are, printre altele, echivalentele româneşti vineţiu, plumburiu (Guţu, DLatR). Evoluţia de la acest înţeles la cel de „ursuz44 nu pune probleme. Existenţa unei legături între un sens din sfera noţiunii de „culoare44 şi unul foarte apropiat de „ursuz44 poate fi constatată în cazul lui mohorât, ale cărui sensuri principale sunt, după DLR: 1° „care are culoarea de la roşu-cărămiziu până la roşu-vânăt44; 2° „de culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru44; 3° „trist, mâhnit, posomorât44 (spectrul semantic al adjectivului este paralel cu cel al verbului a se mohorî). Evident, trebuie menţionat aici şi modur, care, cum am văzut este un nume de culoare, ca şi v. sl. modru (vezi mai sus), ser. modar („bleu; livide44; vezi Dayre et al., HSFR), bg. MOA’bp („bleu-ciel44; A. Radev et al., Dictionnaire bulgare-frangais. Quatrieme edition, Sofia, 1994), dar — în varianta modor — şi sinonim al lui modoroi „(om) ursuz44. Este de presupus că * modru a avut, la un moment dat, alături de sensul „vineţiu, plumburiu44, şi pe cel de „(om) ursuz44, care se regăseşte în conţinutul semantic al lui modoran1 şi în celelalte cuvinte din aceeaşi familie. Mondroi. înseamnă, prin Moldova „om tăcut, posac, ursuz44. Cuvântul este dat în DLR cu „etimologia necunoscută44, dar se adaugă trimiterea „cf. modorot deci la un sinonim cu care, evident, mondroi se aseamănă din punctul de vedere al formei. Prezenţa unui [n] în mondroi nu ne-ar putea determina, ea singură, să considerăm nesatisfăcătoare ipoteza provenienţei acestui cuvânt din sinonimul lui citat (în care [n] nu apare), definit „(om) tăcut, morocănos, posac, ursuz44; cf. printre altele, moronci < ucr. morocyty şi perechile de variante podilă — pondilă „podea44, smuci — smunci (DLR). Acceptând părerea potrivit căreia mondroi provine din modoroi, ar trebui să admitem că, fie înainte, fie după introducerea nazalei la sfârşitul primei silabe, s-a produs o sincopă: modoroi > *modroi > mondroi sau modoroi > *mondoroi > mondroi. Este mai plauzibilă însă, după opinia noastră, explicaţia următoare: la baza lui mondroi se află * modru (< v. sl. modru) „plumburiu44 şi, după aceea, şi „ursuz44 (pentru sensuri cf. mohorât), cuvânt neatestat, dar a cărui existenţă poate fi presupusă, cum am încercat să arătăm în alt loc (LR XLIV, 1995, 3-4, p. 102-106; vezi, în acest volum, nota precedentă), unde acest adjectiv este considerat punctul de plecare şi al lui modoroi, precum şi al lui modoran, mudurlău, toate cu sensul „(om) ursuz44. Credem deci că mondroi provine din *modroi, derivat de la * modru. Mordie. S-ar părea că acest cuvânt, atestat (într-o localitate din Transilvania) cu sensul „vreme posomorâtă44, poate fi explicat ca derivat de la un presupus *mord, la rândul lui, împrumutat din maghiară, unde mord înseamnă „ursuz, posac, morocănos; crunt, încruntat44 (MRSz). Credem însă că o explicaţie conform căreia mordie derivă de la un adjectiv referitor la un temperament sau la o stare de spirit ar fi mai puţin satisfăcătoare decât explicaţia propusă în rândurile următoare, care include ipoteza unei evoluţii semantice pe fondul unui element comun cuvântului de bază şi derivatului mordie. Dacă, aşa cum am susţinut cu altă ocazie (vezi mai sus, nota mo-dor ari), în română a existat un cuvânt * modru (< v. sl. modru) „plumburiu44, avem motive să vedem în mordie — termen care desemnează o vreme caracterizată prin culoarea plumburie a cerului — un derivat de la adjectivul menţionat aici (cf. sensurile şi contextele cuvintelor posomori şi posomorât). La forma din titlul acestei note s-a putut ajunge printr-o banală metateză: *modrie > mordie. Mozoli. Două dintre cele trei sensuri principale ale cuvântului, „a frământa în gură, a mesteca multă vreme (fără a muşca cu dinţii şi fără a înghiţi), a molfăi44 şi „a mototoli, a boţi, a face ghem44, sunt apropiate unul de altul (rezultatul acţiunii corespunzătoare primului sens este uneori „boţul44 numit, ştiinţific, bol alimentar), dar între ele şi cel de al treilea sens, „a (se) murdări, a (se) mânji, a (se) mâzgăli44 (aici este inclus subsensul „a spăla prost, de mântuială44), există, evident, o distanţă apreciabilă. Probabil acest lucru l-a avut în vedere I.-A. Candrea atunci când a identificat în forma din titlul notei de faţă două cuvinte distincte (vezi CADE): mozoli1 „a se munci să muşte...; a mesteca multă vreme în gură, a mototoli, a boţi44 şi mozoli2 „a mânji, 167 T a întina; a terfeli44; primul este explicat prin ucr. mozoljuvaty, iar celălalt este fără etimologie. Soluţia adoptată în CADE este combătută de D. Marmeliuc, LR X, 1961,6, p. 552-553, care, după o discuţie critică amănunţită consacrată etimologiilor lui mozoli propuse anterior (lipseşte cea pe care o găsim în CDER, nr. 5456: „creacion expresiva44), susţine că „a molfăi44 şi „a murdări44 sunt sensuri ale unuia şi aceluiaşi cuvânt (nu este menţionat şi sensul „a mototoli44, susceptibil de a fi considerat un subsens al lui „a molfăi44). Prin înregistrarea unui singur cuvânt mozoli, DLR a acceptat părerea lui D. Marmeliuc prezentată mai sus, dar nu şi ceea ce susţine acelaşi cercetător cu privire la originea verbului în discuţie: rom. mozoli < magh. dial. mozzsol (= morzsol) „a fărâmiţa, a dumica; a mânca pe-ncetul, pe bucăţele mici, a mesteca (ca un om fără dinţi)44. După DLR mozoli provine din magh. majszoU tradus „a mozoli, a molfăi, a morfoli44 în MRSz (în SDLR: magh. majzolni [sic] „a mozoli44). Din punctul de vedere al formei, mozoli nu concordă nici cu magh. mozzsol (= [mojjol]), nici cu magh. majszol (= [mâisol]). Primul etimon nu este satisfăcător nici sub aspect semantic, căci în primele două sensuri principale ale lui mozoli nu este inclusă nota „a fărâmiţa44, ci mai curând opusul acesteia, din moment ce prin acţiunea corespunzătoare verbului se formează un boţ sau un ghem (vezi definiţiile reproduse mai sus). Ce e drept, în articolul mozoli din DLR găsim, sub 1, şi subsensurile „a purta în gură (cu limba) de colo până colo, a mesteca44 şi — cu o singură atestare — „a fărâmiţa ceva (cu mâinile)44, dar acestea pot fi derivate din sensul fundamental: „a molfăi (a mesteca fără a sfărâma)44 > „a mesteca (sfărâmând)44 > „a sfărâma, a fărâmiţa44. Aşa stând lucrurile, considerăm că se impune să acceptăm explicaţia conform căreia punctul de plecare al lui mozoli cu sensurile „a molfăi44 şi „a mototoli44 este ucr. mozoljuvaty sau o formă asemănătoare cu aceasta. Referindu-se la etimologia dată de CADE, precum şi de S.V. Semcyns’kyj, într-o lucrare apărută în 1958, Ion Robciuc, LR XVH, 1968,1, p. 65, este de părere că „dacă pornim de la forma citată (M030Ai0BaTH) nu putem explica sufixul infinitival în loc de -ui (care ar fi fost de aşteptat; cf. răfui < ucr. raxuvaty), şi că „forma cu -i se justifică prin influenţa ucr. mo3oahth, verb îndeaproape înrudit, atât formal, cât şi semantic, cu M030AK)BaTit\ Cât despre al treilea sens principal al lui mozoli înregistrat în DLR, el aparţine, fără îndoială, unui alt cuvânt, anume lui mozoli dat de 168 Tamâs, EWUER — alături de măzăli şi de mănzăli — ca variantă a lui măzălui „(an)streichen : peindre44, din magh. mâzol „(an)streichen, schmieren, sudeln44 (în MRSz „a zugrăvi, a vopsi; a emaila; a smălţui“ şi „a mânji, a mâzgăli44). Măzălui, cu aceeaşi etimologie, figurează şi în DLR, ca titlu de articol, în care găsim şi variantele măzăli, mazai (cu privire la aceasta din urmă vezi mai sus, nota măzălui). Varianta mănzăli este explicată de L. Tamâs prin contaminare: „Die Form mănzăli ist durch Kreuzung von măzăli unde mânji entstanden44. O variantă aproape identică cu aceasta, mânzăli (înregistrată ca mânzăli2), apare în DLR s.v. mânjeli „a murdări44 şi „a unge cu mânjeaiă44 (< mânjeală). Tot prin contaminare — mozoli „a spăla de mântuială44 + mânji — a fost explicată forma mânzoli „a linge vasele (de ultimele resturi de mâncare)44 (Luiza Seche, LR XI, 1962,3, p. 278). Acest sens nu a fost înregistrat în DLR, unde mânzoli figurează însă ca variantă a lui mânzăli „a suge cu putere (ca un mânz)44. Dacă apropierea stabilită acolo — „Etimologia necunoscută. Cf. mânz“ — reflectă realitatea, înseamnă că avem a face cu un mânzăli care nu se leagă nici de mozoli, nici de mânji (vezi şi Eric P. Hamp, RRL XIV, 1969,1, p. 14: mânzăli „a suge44 poate fi un derivat de la mânz, dar şi descendent al unei baze verbale; se trimite, pentru comparaţie, la „the old primary verb mend 4give suck’ in Albanian44). Pe baza celor arătate în cuprinsul acestei note şi, mai sus, s.v. măzălui, deosebirile dintre soluţiile propuse de noi şi cele adoptate în DLR cu privire la originea formelor înregistrate în articolele măzălui şi mozoli şi la raporturile dintre ele (avem în vedere repartizarea în articole a diverselor sensuri şi forme) pot fi înfăţişate astfel: DLR Soluţiile propuse: 1. măzăl(u)i, mazai < magh. mâzol 1. măzăl(u)i < magh. mâzol 2. mazai = *măzăi < ucr. mazaty 2. mozoli < magh. majszol 3. mozoli1 < ucr. mozoljuvaty, mozolyty 4. mozoli2 = măzăl(u)i. Cât despre mânzăli, mânzăli „a mânji44, aceste forme, rezultate ale unor contaminări, pot fi grupate cu oricare dintre cei doi termeni ai contaminării. Ţamberele. în DLR este reprodusă definiţia din singura sursă în care este atestat cuvântul (Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, 169 1939) „stofe din Istambul44. După părerea noastră, avem a face cu o deformare a cuvântului (învechit) înregistrat în DLR sub forma stam-bol-şali (variante stambol-şâl, stambdl-şalisf, stambul-şali), cu definiţia „stofă de lână de Constantinopol44 şi cu etimologia indicată astfel: „Din tc. Sţambal şalisi". Ce e drept, ţamberele diferă mult, din punctul de vedere al formei, de stambol-şali, dar aceste lucru nu se opune etimologiei propuse aici, căci astfel de situaţii se întâlnesc adesea în cazul apelativelor care au la origine nume proprii; cf., de exemplu, varianta lingroate (pl.) a lui renglotă „varietate de prune44(< germ. Ringlotte, fr. re ine-C laude', cf. magh. ringlxr, DLR),pere cenghemenghe „pere St.-Germain44 (explicaţia dată de DA, s.v. cenghemenghe: „formă stâlcită din fr. Saint-Germain") şi, mai ales, atmiscea „un fel de blană44, care este „numită astfel după localitatea Akmecet (sau As-Mesgid), numele turcesc al oraşului Simferopol44 (DA, s.v.). Din punct de vedere semantic, este clar că identificarea lui ţamberele cu stambol-şali nu întâmpină nici o dificultate. Ţanc. Avem în vedere substantivul tratat în DLR în articolul ţanc2, cu opt sensuri. Primul dintre subsensurile date sub 1 (şi cel ilustrat cu cele mai numeroase citate) este următorul: „băţ sau vergea cu care se măsoară, însemnându-se cu câte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stânii, uneori cantitatea vinului, a ţuicii etc. dintr-un vas44. Credem că autorii DLR au avut dreptate când au identificat în ţanc (interjecţie) „cuvânt care redă un zgomot ascuţit44 şi în ţanc cu sensuri ca „vârf ascuţit şi înalt de stâncă44, „loc pietros44 etc. unităţi lexicale distincte de ţanc2 (cuvântul care ne va interesa în continuare): ţanc1 (de origine onomatopeică) şi, respectiv, ţanc3, „din germ. dial Zanken (germ. Zinken)". Considerând că avem a face cu un singur cuvânt, CDER, nr. 8498, respinge explicaţiile potrivit cărora ţanc ar fi în legătură cu v. sl. znakîi (A. de Ci hac), cu magh. czenk (C. Lacea) sau cu un termen german (indicaţiile etimologice date în TDRG se referă numai la sensurile înregistrate în DLR s.v. ţanc3: „vgl. deutsch Zinke, Zncke, bair. der ZankenCADE distinge, ca şi DLR, trei cuvinte, dă etimologia celui cu înţelesul de „stâncă44 — „comp. Germ. Zinke, dial. Zanken" —, stabileşte identitatea interjecţiei ţanc cu ţac, de origine onomatopeică, şi lasă fără indicaţii etimologice substantivul cu sensurile înregistrate în DLR s.v. ţanc2). In locul tuturor acestor explicaţii, A. Cioranescu 170 i o propune pe următoarea: „De ţanc, var. de ţac, cf. los demâs der. de esta rafz expresiva. Para la presencia del inf. nasal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t (ţac, „creacion expresiva44, figurează sub nr. 8436). Fluctuaţiile de tipul C - NC, adică între o consoană orală şi un grup format din aceeaşi consoană şi o consoană nazală precedentă (respectiv, între absenţa şi prezenţa a ceea ce autorul precitat numeşte un infix nazal) pot fi ilustrate cu numeroase perechi de variante ca otic — otinc, păstrugă — păstrungă, smuci — smirnei, strug — strung. Se poate admite deci că de la ţac s-a ajuns la ţanc, aşa cum, de exemplu, de la strug, varianta etimologică (< v. sl. strugu), s-a ajuns, în unele graiuri, la strung (varianta adoptată de limba literară). Admiţându-se însă, totodată, că una şi aceeaşi secvenţă de unităţi fonologice, ortografiată ţanc, corespunde la trei cuvinte distincte (vezi mai sus), ţanc1 poate fi grupat în aceeaşi unitate lexicală numai cu interjecţia ţac; ţanc2 „băţ44 ar putea fi grupat numai cu un eventual *ţac cu un sens identic, iar ţanc3 „stâncă44 numai cu un alt *ţac, tot substantiv, dar cu un sens diferit (mai precis, nu „băţ44, ci „stâncă44). Descendenţa din „rădăcina expresivă44 ţac a substantivelor ţanc1 „băţ44 şi ţanc3 „stâncă44 este, după opinia noastră, cu totul improbabilă. Nu este atestat un cuvânt *ţac cu sensul lui ţanc2. Substantivul a cărui origine ne preocupă aici poate fi pus însă în legătură cu un cuvânt din albaneză, anume cak, care înseamnă, printre altele, „borne, demarcation44 (Vedat Kokona, Fjalor shqip-frengjisht, Tirana, 1977; vezi şi Buchholz et al., WDA: cak „Grenzpunkt, Grenze, Posten44). Este uşor de observat că în conţinutul semantic al termenului albanez este prezent un element care se regăseşte în subsensul lui ţanc menţionat la începutul notei de faţă: semnul de pe băţul folosit la măsurătoare indică o limită (vezi şi subsensul „semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge lichidul44). Mai interesant ni se pare sensul lui ţanc înregistrat sub 3: „loc sau semn la care trebuie să ajungă sau pe care trebuie să-l atingă cei ce se întrec la un joc (de obicei, cu mingea)44; semnul în cauză — adesea, un băţ înfipt în pământ — îndeplineşte o funcţie asemănătoare cu cea a bornei de la frontiera unui stat. în dicţionarul albanez-german citat mai sus găsim, s.v. cak, expresia e z.e ne cak „jmnd. auf frischer Tat ertappen44 (deci „a prinde asupra faptului, în flagrant delict44). Este evident paralelismul structural şi semantic dintre alb. ne cak din această expresie şi rom. la (sau pe sau în) ţanc cu înţelesurile înregistrate în DLR s.v. ţanc2,1: „la (sau, rar, 171 ar- pe) tanc = la momentul potrivit, exact când (sau cum) trebuie44; „pe (sau în) tanc = tocmai, fix, exact44. Printre derivatele lui tanc2 se numără ţăncuşă, cunoscut — cum rezultă din DLR — aproape pretutindeni în dacoromână, cu nu mai puţin de 21 de sensuri, dintre care unele se regăsesc printre cele ale lui ţanc (de exemplu, „băţ sau vergea cu care se măsoară...44). Atât polisemantismul derivatului, cât şi cel al cuvântului de bază pledează în favoarea presupunerii că ţanc este un cuvânt foarte vechi (vezi şi G. Giuglea, DR III, 1922-1923, p. 569: sufixul -uşă „îl întâlnim la cuvinte străvechi44). După părerea noastră, el provine din tra-co-dacă. Forma actuală a fost precedată de ţac(u), formă care, de fapt, continuă să existe, în expresia a ajunge la tac „a ajunge la momentul potrivit, a ajunge la ţanc44. Toate cele şase sensuri ale interjecţiei ţac concordă cu etimologia indicată, în DLR, la sfârşitul articolului cu acest titlu: „onomatopee44. Nu este însă justificată includerea în acelaşi articol a expresiei a ajunge la ţac; ea figurează sub 2, „cuvânt care redă zgomotul produs la tăierea unui material (mai ales cu foarfecele), a unui obiect etc.44, dar putem să ne întrebăm de ce nu apare sub 1 („cuvânt care redă zgomotul produs de lovirea a două obiecte...44) sau sub 3 (unde este vorba tot despre o lovire). în realitate, precedat de a ajunge cuvântul ţac — nu interjecţie, ci substantiv — este o variantă a lui ţanc2 şi are deci înţelesul fundamental de „loc sau semn...44. Altfel spus, perechea formată din substantivul ţac (care ar fi trebuit să fie înregistrat ca ţac2, nu împreună cu interjecţia ţac) şi ţanc2 este de acelaşi tip cu strug — strung, alb. cigare „Zigarette44 — cingare (vezi Buchholz et al., WDA); în toate aceste cazuri varianta mai veche este cea fără nazală. Se înţelege, consoana nazală a fost introdusă în cuvântul românesc ţac(u) la o dată posterioară încheierii procesului de alterare a lui [a] accentuat în poziţie nazală. Pentru corespondenţa rom. [ţ] : alb. [ţ] (scris c) cf. rom. ţarc — alb. cark (la forma albaneză citată aici se trimite în articolul din DLR consacrat lui ţarc, care este considerat „cuvânt de origine traco-dacă44; vezi şi Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983, p. 122-124). Ţâbârcă. Este definit astfel: „vin care se stoarce din tescovină, (regional) ceagăr44. în partea etimologică a articolului în cauză găsim trimiterea „cf. ţighirl“, iar de la ţighir1 se trimite la cighir. Cu sensul I 172 „vin de poame, vin de vară44, cighir, apare în DA ca variantă a lui cea-găr, care înseamnă, printre altele, „zeamă de prune crude44 şi „mustul care iese din prunele fierte44. Aceeaşi formă este înregistrată de Tamâs, EWUER, s.v. cighir, şi cu sensurile „must de calitate inferioară, obţinut prin stoarcerea tescovinei44 şi „vin rău44, ceea ce pare a sprijini ipoteza provenienţei lui ţâbârcă din cighir sau din ţighir („un fel de băutură44; DA, s.v. ceagăr). Toate formele (foarte numeroase) cu o oclusivă palatală sau velară la iniţiala celei de a doua silabe se explică fără dificultate prin magh. csiger (şi aceasta, cu numeroase variante, printre care ciger, cu [ţ] la iniţială). Nu credem însă că este cazul să presupunem că de la o formă de tipul ţighir s-a ajuns la ţâbârcă, cu [b] în silaba a doua. După părerea noastră, cuvântul din titlul acestei note este un derivat cu sufixul -ârcăf-ircă de la ţibără „magiun subţire de prune44 (< magh. cibere; DLR), derivat în care s-a produs o haplologie: *ţâ-băirârcă > ţâbârcă ([î] < [i] precedat de [ţ] nu pune nici o problemă). Cf., din aceeaşi sferă semantică şi cu acelaşi sufix,posircă (< poaşcă „vin de proastă calitate44; Avram, CE, p. 184-185). Deşi sensurile atestate ale cuvintelor ţâbârcă şi ţibără nu ne trimit la acelaşi fruct (struguri în primul caz, prune în celălalt), polisemantismul lui ceagăr {cighir, ţighir) — atât „must (sau vin) extras din tescovina de struguri44, cât şi „must (zeamă) de prune44 — ne îndreptăţeşte să considerăm satisfăcătoare şi din punctul de vedere al înţelesului explicaţia potrivit căreia la baza lui ţâbârcă se află ţibără. Pentru aspectul semantic al chestiunii vezi şi posircă, al cărui sens este „băutură alcoolică slabă sau de proastă calitate44 (în general, deci care poate fi preparată din struguri, din prune etc.) şi, pe de altă parte, magiun „pastă comestibilă consistentă, obţinută prin fierberea prunelor44, dar, prin extensiune, şi „pastă comestibilă obţinută din alte fructe44 (DLR). Ţâcher. A fost înregistrat în Sângeorz Băi, cu sensul „unealtă de fier uzată44. Provine, după părerea noastră, din ser. sikira, variantă a lui sjekira „hache, cognee, hachette44 (Dayre et al., HSFR). Este de presupus că forma de genul neutru a fost refăcută după un plural în -e i^ţâchere) al unui feminin în -ă (*ţâcheră). Pentru a explica natura consoanei iniţiale din ţâcher (o africată dentală, în locul fricativei originare cu acelaşi loc de articulaţie) plecăm de la constatarea că în română există numeroase cuvinte care au variante cu [ţ] alături de cele cu [s]. Lăsând la o parte cazurile de 173 tipul bârsă — bârţă, şisă — şiţă, vom da doar, după DLR, câteva exemple de fluctuaţie [s] ~ [ţ] în poziţia care ne interesează aici, deci la iniţială. Iată, mai întâi, două perechi formate din variante dintre care una conţine consoana etimologică [ţ]: sedilă2 — (idilă (< bg. i^emAo), sinterim — ţintirim (< magh. einterem). în al doilea rând, menţionăm că au variante cu [s] şi cu [ţ], dar provin din prototipuri cu [s] iniţial cuvinte ca săcăluş, sărsam, sechiraş, senic (cf. bg. ceHHHK), sedilă*, sicheră, sifilis, ţaicău, ţarcă (< magh. szarka), tifloaşcă (am citat aici variantele considerate în DLR principale şi uneori, în acelaşi timp, literare, cum este cazul lui ţarcă). în lumina acestor fapte, ni se pare uşur de admis că [s] din ser. sikira a putut fi înlocuit cu [ţ]. Pentru [e] din silaba a doua (accentuată) a lui ţâcher — în locul lui [i] din ser. sikira — cf. variante ca cigher şi ţecheră ale cuvintelor cighir „partea încreţită a măruntaielor la miel44 (DA), respectiv, ţechiră „coşniţă44 (DLR). Transformarea în [î] a lui [i] precedat de [s] sau de [ţ] nu pune probleme. Ţâhuş. înseamnă, prin Transilvania, „prăjina lungă a îmblăciului, dârjală44. Plecând de la faptul că dârjala este partea îmblăciului ţinută în mână de cel care foloseşte această unealtă, credem că ţâhuş este o formaţie asemănătoare cu ţiiuş „ţinere, păstrare44 (< ţine + suf. -uş; DLR), adică un derivat de la ţine. După cum se ştie, morfemul radical al verbului menţionat are în unele graiuri un alomorf /ţiw/ (= [ţiu]), alături, de /ţiy/ (din care provine cel dintâi: [ţii(u)] > [ţiu]) şi de /ţin/; /ţiw/ este alomorful care stă la baza lui ţâhuş. Velarizarea lui [i] precedat de [ţ] nu pune probleme, iar transformarea [u] > [h] — *[ţâuuş] > [ţâhuş] — este un fenomen relativ frecvent în anumite contexte (vezi observaţiile noastre din SCL XLIII, 1992,4, p. 340-346, şi bibliografia citată acolo; printre exemple figurează holbură < *[uolbură] < volbură). Explicaţia pe care o propunem este sprijinită, din punct de vedere semantic, de constatarea că etimonul sinonimului dârjală al lui ţâhuş, anume bg. dărzalo „cotor, mâner44, este, cum se arată în DA, „derivat din slav. druzati «a ţinea»44. Ţârfoli. înseamnă, prin Moldova, „a se găti, a se îmbrăca pretenţios, dar lipsit de gust44. Aparţine, desigur, familiei de cuvinte în care intră, printre altele, adjectivul invariabil ţifră „ornat, împodobit; 174 pestriţ44 (< magh. cifra). Este uşor de admis că s-a produs metateza [fr] > [rf] (cf. perechile de variante tiflă — ţilfă, ţiflan — ţilfan). în principiu, cuvântul din titlul acestei note ar putea fi explicat ca derivat de la ţifră, cu sufixul -li (pentru care vezi A. Graur, BL IV, 1936, p. 90-97). Este mai probabil însă că ţârfoli provine din ţifrăli „a împodobi, a face ornamente pe ceva; a cresta44 (< magh. cifrăl). Vocala [o], în locul lui [ă], se datorează, evident, influenţei exercitate de labiala precedentă: ţifrăli > *ţârfăli (după metateză şi după velarizarea lui [i] precedat de [ţ], fenomene care au putut să se producă în această ordine sau în ordinea inversă) > ţârfoli (cf. zăbăvi > z.ăbovi). Ţepchin. întrucât cuvântul — cu sensul de „tulichină (Daphne mezereumf4 — a fost înregistrat într-o regiune (Bucovina) care cunoaşte atât palatalizarea labialelor, cât şi transformarea în [ă] a lui [e] precedat de fricative sau africate dentale, credem că forma din titlul acestei note se datorează unei „literarizări parţiale44 a lui *[ţăplcin]: [ă] a fost înlocuit cu [e] (cf. corespondenţa [ţăs] — [ţes] şi variantele, înregistrate în DLR, ţeran, ţerină, ţeruş ale cuvintelor ţăran, ţărână, ţăruş), dar [Ic] (respectiv, grupul [pic]) a fost păstrat. Dacă presupunerea noastră corespunde realităţii, înseamnă că forma originară a cuvântului în discuţie a fost *ţăpin; aceasta poate fi explicată ca împrumut din ucr. u^anHHHH„de ţap44, derivat de la un cuvânt, u,an, identic, sub aspect fonetic şi ca sens, cu rom. ţap (din care provine; vezi Ion Robeiuc, Raporturile lingvistice româno-ucrainene. I. Elemente româneşti în ucraineană, Bucureşti, 1996, p. 104). Explicaţia pe care o propunem este sprijinită de constatarea că ţepchin (= *ţăpiri) este sinonim, printre altele, cu câteva compuse în care al doilea termen este genitivul unui substantiv nume de animal sau un adjectiv derivat de la un astfel de nume: piperul (sau cireaşa sau teiul) lupului, lemn câinesc etc. (Borza, DE, s.v. Daphne meze-reum\ datorită, probabil, unei greşeli de tipar, cuvântul scris ţepchin în unica sursă menţionată în DLR — Panţu, PI. 319 — apare sub forma ţapehin în lucrarea lui Al. Borza, care trimite la aceeaşi sursă). în ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, este de remarcat că — aşa cum rezultă din dicţionarul botanic precitat şi din DLR — tulichină (cu etimologia necunoscută) are variante ca tulipină, tulpin(ă), tilipin, ceea ce pare a pleda în favoarea ipotezei conform căreia şi acest cuvânt (după părerea noastră, întocmai ca sinonimul ţepchin) conţine un [lc] apărut prin palatalizarea lui [p]. 175 Ţestrai. Cuvântul apare într-un text popular în versuri, comunicat din Rădăuţi: „Am prins a mă lăuda Cu ţestrai de la mama. Am acasă şesă boi Şi din şesă nu-s nici doi44. După menţiunea „cu sens neprecizat, probabil'4 urmează glosarea „zestre44. în partea etimologică a articolului citim: „Etimologia nesigură. Cf. strat. După părerea noastră, partea iniţială a lui ţestrai nu este altceva decât rezultatul unei deformări a lui cest. La un moment dat, secvenţa cest strai, care conţinea, ca prim element, o formă arhaică de adjectiv demonstrativ (păstrată în producţiile folclorice, dar înlocuită în graiul viu cu acest, ăst, ist), nu a mai fost înţeleasă ca atare, ci ca o singură unitate lexicală; prin simplificarea grupului de consoane [ststr], format la întâlnirea celor două elemente, şi printr-o banală asimilare parţială — [c]... [s] > [ţj... [s] —, de la ce(st) strai s-a ajuns la ţestrai, care nu este un substantiv cu înţelesul de „zestre44, ci, de fapt, un cuvânt inexistent. Printr-o deformare întrucâtva asemănătoare cu cea discutată aici a apărut „ciudatul cuvânt cervereit, în loc de cel pârău (J. Byck, LR IX, 1960, 2, p. 33). Pentru asimilarea prin care, după opinia noastră, se explică ţestrai (< *[cestrai]) cf. v. sl. ce salo > rom. ţesală. Ţigăriş. A fost comunicat dintr-o localitate apropiată de Târgu Jiu şi înseamnă „pietriş44. Este, fără îndoială, un derivat de la sigă „material de culoare albă, galbenă sau roşie, care se găseşte în natură sub formă de bolovani sau de nisip şi care se foloseşte la zugrăveli, în tăbă-cărie sau ca piatră de construcţie44 (DLR, s. v., 1; din ser. siga). Pentru [ţ] ca reflex al unui [s] originar vezi cele arătate mai sus, s. v. ţâcher. Ca formaţie, ţigăriş este comparabil cu plopăriş (< plop + sufixul -ăriş; DLR). Ţipa. Forma din titlul notei de faţă corespunde după DLR la două verbe omonime, cu sensurile fundamentale „a striga44 şi, respectiv „a arunca44; cum remarcă V. Breban, CL XI, 1966, 2, p. 334, acesta este punctul de vedere adoptat de majoritatea dicţionarelor. Unii cercetători sunt însă de părere că avem a face cu un singur cuvânt (vezi, de exemplu, CDER, n. 8738: „debe ser una sola voz44). în ambele „tabere44 pot fi constatate mari deosebiri de opinii cu privire la originea cuvintelor — respectiv, a cuvântului — la care ne referim. Pentru comoditate, nu ne vom pronunţa deocamdată asupra chestiunii formulate de Valentina Şerban în cea mai recentă (după ştiinţa k 176 noastră) contribuţie la discuţia asupra originii lui ţipa (Un cuvânt sau două omonime?, în CL XXV, 1980,1, p. 77-79) şi vom vorbi despre ţipa ca despre un singur cuvânt, având în vedere în primul rând sensul „a arunca" (în DLR ţipa2). A. Cioranescu, V. Breban (loc. cit.) şi Valentina Şerban (în articolul menţionat mai sus) au trecut în revistă o bună parte dintre explicaţiile anterioare date lui ţipa. Susţinând că avem a face cu un derivat de la ţip „fuente, chorro", primul dintre autorii citaţi în alineatul precedent adoptă, de fapt, o soluţie propusă în SDLR, s.v. ţip: „din dial. ţip, şipot, apă ţâşnitoare" (A. Scriban dă sensurile „strig cu glas subţire", „arunc" şi, pentru diateza reflexivă, „mă duc, intru"). Substantivul ţip ar fi de origine onomatopeică (CDER, nr. 8738: „creacion expresiva"; în SDLR, s.v. aţipesc, citim: ,,imit[ativ] ca şi a ţipa şi ţip, şipot, apă care ţâşneşte sau picură"), în SDLR figurează şi ţâp „cişmea", cu explicaţia ,,d[in] ţâpă, adică «ţeavă»", iar acesta din urmă este considerat ca provenit ,,d[in] a ţipa, adică «a şuiera»" (sens nemenţionat s.v. ţip, verb). Am avea aşadar, pe de o parte verbul (cu trei sensuri) ţipa, derivat din substantivul ţip, şi, pe de altă parte, substantivele ţâp şi ţâpă, la originea cărora se află verbul ţipa (cu un al patrulea sens). întrucât însă este evident că nu ne găsim în prezenţa a două serii de unităţi lexicale — una cu [i], alta cu [î] în radical —, ci a unei singure serii, până la urmă rămâne neclar răspunsul la întrebarea dacă după SDLR ţipa (= ţâpa) este de origine onomatopeică, adică un cuvânt „imitativ" în mod direct, sau este derivat de la un astfel de cuvânt (ţip = ţâp); de fapt, cum observă V. Breban, loc. cit., p. 334, etimologia dată în acest dicţionar „se găseşte... într-un cerc vicios". Oricum, este greu de crezut că de la ţip „şipot, apă ţâşnitoare" s-a putut ajunge la un verb cu sensul „a arunca". N. Drăganu, DR VII, 1931-1933, p. 138, este de părere că ţipa provine din ţipă, care înseamnă, printre altele, „membrană, pieliţă" şi „fluier din coajă de salcie" (dintre aceste sensuri numai ultimul este menţionat, în DLR, s.v. ţipă1; pentru celălalt vezi ţiplă1, cu variantele ţiflă şi ţipă): „Din ţipă cu sensul «fluier(ă) din coajă de salcie» s-a derivat verbul a ţipa «a striga», «a ţi vii», iar din cel de «Haut» sensul de «a arunca» şi «a lepăda»" (autorul vede aici un fenomen paralel cu cel prin care de la lepis «die Schuppe» s-a ajuns la *lepidare; acesta ar fi etimonul rom. lepăda, cu sensul iniţial de „a arunca, a lepăda părul, pielea, solzii etc"). 177 Etimologia propusă de N. Drăganu este respinsă de V. Breban, loc. cit-, p. 334-335, cu contraargumente, după opinia noastră, decisive: „Este greu de admis însă că regionalismul ţipă «fluier», cunoscut pe o arie foarte mică, să fi dat naştere verbului a ţipa «a striga», răspândit în toate regiunile afară de o parte a Transilvaniei. Pe de altă parte, ţipă (ţiplă) cu sensul de «pieliţă, membrană», din care ar deriva a ţipa cu sensul de «a arunca», nu este cunoscut tocmai în aria verbului cu acest din urmă sens44. In continuare, fără a propune o nouă etimologie, V. Breban se pronunţă în favoarea părerii că avem a face cu un singur cuvânt, nu cu două, şi, admiţând posibilitatea unei evoluţii de la sensul „a scoate, a emite sunete puternice44 la cel de „mişcare bruscă, repede44, ajunge la concluzia că primul dintre acestea este punctul de plecare al lui „a arunca44 (se trimite la a tuna „a da buzna44, a urla „a coborî44; p. 335). Valentina Şerban, loc. cit., nu acceptă explicaţia conform căreia s-ar fi produs o evoluţie de la „a striga44 la „a arunca44, ci este de părere că ne găsim în prezenţa a două cuvinte omonime: „verbul a ţipa «a arunca» a putut să apară şi să se dezvolte independent de a ţipa «a striga»44 (p. 79). Autoarea propune o nouă etimologie numai pentru cel cu sensul „a arunca44: „înclinăm să admitem că verbul s-a putut forma... de la o bază onomatopeică de tipul ţip (respectiv ţâp)“ (p. 78; vezi şi Leo Spitzer, DR III, 1922-1923, p. 646-649, după care au o bază onomatopeică, [ţip], ambele verbe). De interes deosebit pentru problema care ne preocupă (vezi mai jos) este faptul — semnalat de Valentina Şerban — că ţipa „a arunca44 are o variantă ţupa (vezi acum DLR, s. v. ţipa2,1,2), ceea ce, crede autoarea, sprijină ipoteza originii onomatopeice a verbului, întrucât, alături de ţâp, există interjecţia ţup (cu aceeaşi valoare: „sugerează, redă zgomotul produs de căderea unui corp44), care „putea să se fi dezvoltat din cea dintâi44 (p. 79; în DLR ţup apare ca variantă a lui ţop1). Atrăgătoare la prima vedere, explicaţia rezumată în rândurile precedente nu este, totuşi, convingătoare. Verbul ţipa „a arunca44 are o mare răspândire (Transilvania, Maramureş, Banat, Bucovina; vezi Valentina Şerban, loc. cit., p. 78 şi DLR, s.v. ţipa2), spre deosebire de ţup ca „exclamaţie care însoţeşte sau sugerează o cădere, o aruncare (a unui lucru)44 (DLR, s.v. ţop1,2). în al doilea rând, este de remarcat că în articolul ţop1 din DLR, în care sunt menţionate şi variantele ţup, ţopa, ţupa, ale interjecţiei, nu găsim nici un citat în care ţop sau una dintre celelalte variante să sugereze o aruncare, nu o cădere, o 178 I săritură sau altceva (după DLR interjecţia ţip este un „cuvânt care imită piuitul puilor44 sau „strigăt cu care se cheamă puii la mâncare44, iar ţâp „imită zgomotul făcut de un corp la căderea în apă44); or, sensul lui ţipa2 este „a arunca44, nu „a cădea44. Aşa stând lucrurile, nu credem că la baza lui ţipa se află interjecţia ţip (sau ţâp). Cât despre identitatea vocalei din varianta ţup a interjecţiei cu cea din radicalul variantei ţupa a verbului, suntem de părere că ea este întâmplătoare. In general, până acum am avut în vedere un singur sens al lui ţipa2, cel de „a arunca44. Cuvântul este însă polisemantic; primului sens, cel fundamental — în DLR „a arunca (ceva nefolositor); a azvârli (undeva sau după cineva)44 —, i se adaugă alte trei sensuri (şi numeroase subsensuri). în DLR este înregistrat şi ca element component al unor locuţiuni şi expresii: a(-i) ţipa (cuiva) o palmă“ „a da cuiva o palmă, a pălmui44; a ţipa ochii44 „a arunca o privire, a privi repede, în treacăt44 etc. Aceste constatări (precum şi argumentul de ordin geografic, vezi mai sus) ne determină să credem că verbul are o mare vechime în limbă, ceea ce face plauzibilă ipoteza potrivit căreia el este moştenit din latină. După părerea noastră, la originea lui ţipa2 se află lat. suppare „a întinde jos, a arunca44 (Guţu, DLatR). Din punct de vedere semantic este clar că nimic nu se opune etimologiei pe care o propunem. Sunt însă necesare argumente cu privire la aspectul fonetic al chestiunii. Evident, africata din ţipa nu poate fi reflexul regulat al lui [s] din latină. Va fi existat în această limbă o variantă a lui suppare cu [ţ] la iniţială? într-un articol publicat în „Romania44 LVI, 1930, şi intitulat Ts en latin (vezi acum A. Graur, Melanges linguistiques, Paris/ Bucureşti, 1936, p. 9-11), Al. Graur a arătat că există motive pentru a se admite că latina cunoştea consoana [ţ]. Autorul citează, printre altele, cuvintele scrise zappus („bouc44), care „se presente avec un ts en roumain et en Italie, avec un s en vegliote44 şi se regăseşte în albaneză, şi zinzala, care „est devenu en roumain ţînţar“ (p. 10; etimonul indicat în DLR este lat. zinzalus). în legătură cu una dintre observaţiile lui Al. Graur — „il est â remarquer que la plupart des exemples cites ici contiennent une consonne geminee44 (p. 11) — poate că nu este de prisos să atragem atenţia asupra prezenţei unei geminate şi în suppare. Credem că, în lumina faptelor prezentate în alineatul precedent, putem să luăm în consideraţie posibilitatea ca lat. suppare să fi avut o variantă *zuppare, cu [ţ] la iniţială. Credem însă, totodată, că, pentru 179 argumentarea părerii conform căreia ţipa provine din verbul latin citat, nu este absolut necesar să presupunem că africata exista deja în latină. După cum am arătat mai sus, în nota consacrată lui ţâcher, în limba română există cuvinte care, cu siguranţă, conţin un [ţ] iniţial corespunzător unui [s] originar. Este, în consecinţă, uşor de admis că, în mod accidental (nu printr-o lege fonetică) — ca şi în cuvinte ca ţarcă, ţedil „sedilă (semn diacritic)" etc. (vezi cele arătate mai sus, s.v. ţâcher) —, [s] din suppare a fost înlocuit cu [ţ] (cf. A. Graur, op. cit., p. 11: „Dans le cas des formes romanes, il convient d’etre prudent, car le ts peut souvent provenir d’un developpement secondaire"). O a doua neconcordanţă fonetică între rom. ţipa şi etimonul propus de noi apare în vocalismul morfemelor radicale. Ca şi [ţ] faţă de [s], vocala [i] faţă de [u] nu poate fi considerată rezultatul unui tratament normal în contextul avut în vedere. Verbul ţipa2 are însă, cum am văzut, o variantă în care vocala radicalului este [u]. După părerea noastră, acest [u] este reflexul normal al lat. u din suppare. Se impune deci să găsim o explicaţie a înlocuirii lui [u] din ţupa cu [i] (devenit, apoi, în multe graiuri, [î]). După opinia noastră, [u] din ţupa a fost înlocuit cu [i], în cele mai multe graiuri, sub influenţa lui risipi. Din punct de vedere semantic o astfel de influenţă este uşor de admis. în sprijinul acestei afirmaţii vine constatarea că primul dintre subsensurile grupate în DLR sub sensul 1 al lui risipi este „a arunca în toate părţile"; avem deci a face cu un înţeles foarte asemănător cu cel al lui ţipa2. Nu este lipsit de interes nici faptul că sinonimul acestuia, arunca, apare în unele expresii — de exemplu, în a arunca banii pe fereastră sau în vânt — care au înţelesul de „a risipi" (vezi DA, s.v. arunca, III, 1). în ce priveşte aspectele formale ale problemei care ne preocupă, două detalii sunt semnificative. Primul: risipi are varianta regională răsupi', aşadar, atât în risipi, cât şi în ţipa2, vocala precedată de [s], respectiv, de o africată cu [s] ca al doilea element component este de cele mai multe ori [i] (sau [î] într-o parte a graiurilor dacoromâne), dar câteodată ea este [u], ceea ce pare a justifica ipoteza conform căreia apropierea făcută de vorbitori între cele două verbe a avut efecte pe plan fonetic asupra amândurora (ţupa > ţipa şi răsipi > răsupi). Al doilea detaliu: cum rezultă din DLR, risipi are o variantă, învechită, de conjugarea I, răsipa (vezi forma tare de indicativ prezent 3 sg. din 180 ghicitoarea citată sub 4. „Cine merge pe râpă Şi nu se risipă?"). în lumina acestor date, considerăm că dispunem de argumente suficiente pentru a susţine că ţupa (< lat. suppare) a devenit ţipa sub influenţa lui risipi (răsipi) sau, mai curând, a lui răsipa: ţup, ţupi, ţupă etc. > ţip, ţipi, ţipă etc., după răsip, răsipi, răsipă etc. Urmează să ne pronunţăm asupra raportului dintre ţipa2 şi ţipa1 „a striga". Admiţând, împreună cu alţi cercetători (vezi mai sus), că avem a face cu un singur cuvânt, suntem de părere, spre deosebire de V. Breban, că înţelesul originar al lui ţipa este „a arunca" şi că înţelesul „a striga" este mai nou. Că între cele două sensuri se poate stabili o legătură este incontestabil. La prima vedere, s-ar putea crede că evoluţiile „a striga" > „a arunca" şi „a arunca" > „a striga" se află „la egalitate" sub aspectul probabilităţii de a se fi produs. Considerăm, totuşi, că a doua ipoteză este mai plauzibilă decât prima: ideea de „aruncare" este, în esenţă, prezentă în ţipa1 „a striga" (~ „a arunca în spaţiu, a emite un sunet"), dar în ţipa2 „a arunca" nu este prezentă ideea de „sunet", aşa încât se poate spune că sensul lui ţipa (= ţipa1 + ţipa2) pe care noi îl considerăm originar este, totodată, fundamental în spectrul semantic al verbului. Pentru evoluţia de la „a arunca" la un înţeles legat de ideea de „sunet" cf. DA, s.v. arunca, II, 3, unde găsim următorul citat din opera lui V. Alecsandri: „Armăsarii aruncă largi nechezuri". Vezi şi Petit Robert, unde pentru crier se dă (sub 1,1) definiţia „jeter un ou plusieurs cris", iar unul dintre sensurile înregistrate pentru jeter (sub II, 3) este „emettre (un son, des paroles) avec une certaine force, une certaine brusquerie". 181 INDICE DE AUTORI Adamescu, Gh. 22 Alexe, Gh. 150 Andriescu, Al. 91 Anghel, Ioana 98 Arvinte,V. 91 93 Austerlitz, R. 25 Avram, A. 5 8 11 31 32 41 51 56 60 64 67 69 81 84 98 Avram, Mioara 32 33 35 36 38 47-49 109 Balotă, A. B. I. 15 Bălăşel, T. 150 Bărbuţ, Dorina 101 104 146 151 153 Bernstein, S. B. 87 88 Bianu, I. 26 Blumenthal, P. 66-69 Bogrea, V. 39 40 45 54 56 99 118 146 151 161 Bolocan, Gh. 88 Borza, Al. 150 157 175 Brâncuş,Gr. 103 172 Breban’ V. 176-178 181 Brînzeu, F. 7 53 54 65 68 163 Buchholz, Oda 12 44 171 172 Bugeanu, D. 59 99 Bujeniţă, M. 70 72 76 Byck,j. 176 ţabej, E. 128, 129 Candrea, I.-A. 167 Cantemir, T. 42 Capidan, Th. 25 Caproşu, I. 91 Carabulea, Elena 164 Cazacu, B. 72 Cazacu, M. Gh. 102 Cărăbiş,V. 127 Cihac, A. de 170 Cioranescu, A. 81 82 119-121 125 170 177 Coman, P. 169 Conev, B. 22 Copilu, D. 21 Coteanu,I. 147 Cruceană, I. 102 Danchev, A. 90 Dauzat, A. 76 Dayre, J. 52 68 101 149 166 173 Densusianu, O. 85 92 Diculescu,C. C. 124 Drăganu, N. 25 124 137 177 178 Dubois, J. 76 Duridanov,I. 128 Feneşan,V. 151 Flora, R. 157 Frăţilă, V. 143 152 182 Gâldi, L. 75 77 Gămulescu, D. 10() Gheţie, I. 81 84 Giuglea, G. 28 118-123 143 144 172 Grammont, M. 122 Grannes, A. 68 106 Graur, Al. 5-8 22-26 30-33 36 47-49 53-55 59 60 64-68 71-73 77 91 103 124 141 143 161-163 175 179 180 Guţu, G. 115 166 179 Hamp,E. P. 169 Hasdeu, B. P. 43 118 Head, B. F. 18 Hristea, Th. 78 91 95 Hubschmid, J. 22 Hyman, L. M. 37 Iordan, I. 21 26 27 60 77 99 143 Istrate, G. 99 Ivănescu, G. 87-89 115 123 125 128 Jakobson, R. 22 37 69 96 Kahane, H. 70 76 Kahane, Renee 70 76 Karadzic, V. S. 100 101 Kirâly, Fr. 92 150 Kis, Emese 56 162 Kokona, V. 171 Kramer, J. 7 65 66 69 Kulyk, B. M. 87 Lacea, C. 170 Lacerda, A. de 18 Lambrior, A. 24 27 28 Lewis,G. L. 61 Lombard, A. 137 141 Loşonţi,D. 163-165 M acrea, D. 110-112 Malmberg, B. 22 Maneca, C. 75 Marcu, F. 75 Mareş, Al. 81 84 Mareş, Lucreţia 109 151 Marian, S. FI. 116 Marin, Mari a 111 Marmeliuc,D. 168 Marouzeau, J. 78 Mării, I. 91 Meillet, A. 91 Mendes de Luz, Maria Albertina 18 Meyer, G. 129 Mihail, Zamfira 116 Mihăilă, G. 31 86 87 89 162 Miklosich, Fr. 151 163 166 Mitterand, H. 76 Moise, I. 102 Nandris, O. 15 17 Nicolescu, V. D. 150 Niedermann, M. 79 Papahagi,P. N. 155 Parfene, C. 42 Pascu,G. 20 102-104 134 135 Pasca, Şt. 103 Pătrăşcanu,T. 103 Pătraţ, 1.52 87 88 137 138 Petkanov, 1.74-76 Petrovici, E. 11 18 57 68 128 129 157 Philippide, A. 16 20 55 Poghirc, C. 83 Pop,S. 110 111 Posner, Rebecca 20 Procopovici, Al. 27 Puşcariu, S. 8 15-20 23 24 27 28 31 35 40 62 81 82 86 87 91 94 97 113 114 116 121-123 138 141 150 161 Rădulescu-Codin, C. 147 Rădulescu, M.-M. 83 183 Reichenkron, G. 50 Resmeriţă,A. 121 Rizescu, I. 36 48 Robciuc, I. 101 168 175 Rohlfs, G. 19 Rosetti, Al. 16 20 23 24 72 79-82 84 92 115 128 Ruffini, M. 71 Russu, I.I. 160 Sala, M. 5 9 15 70-76 Sădeanu, Florenţa 118 Scurtu, V. 21 Seche,Luiza 169 Seche, M. 127 130 151 169 Semcyns’kyj, S. V. 168 Sophocles, E. A. 147 Spasova, Ana 55 74-76 Spitzer, L. 53 62 64 178 Stejnberg, N. N. 62 Suciu, C. 95 Surdu, V. 147 Şerban, Valentina 176-178 Şiadbei,!. 16 Tagliavini, C. 71 Tamâs, L. 14 34 35 41 45 92-95 148 160 163 169 173 Tayior, Martha 69 Tietze, A. 70 76 Tiugan, Marilena 111 Ţicăloiu, Ş. 142 144 Udrescu, D. 35 39 42 45 57 102 104 105 126 127 Ursu, N. A. 73 74 Vascenco, V. 88 Vasiliu, Laura 60 154 164 Văsquez Cuesta, Pilar 18 Vintilă(-Rădulescu), Ioana 54 103 Wartburg, W. v. 158 Waugh, Linda 69 Weigand, G. 23 24 110 118 119 Zamboni, A. 159 Zifynski, J. 87 88 2ovtobrjux, M. A. 87 184 INDICE DE CUVINTE, AFIXE ŞI EXPRESII ROMÂNEŞTI Notă. Cu excepţia câtorva cazuri în care, din diverse motive, am considerat necesar să menţinem integral transcrierea fonetică folosită în text, aceasta a fost simplificată sau înlocuită cu o transcriere „literarizată“. Cuvintele citate în grafie chirilică apar în indice în transcriere (interpretativă) cu litere latine. acest 176 acosta 72 adunam 19 agunami (ar.) 20 ajunge la ţac 172 ah 23 aibă 107 -aie 121 albi 112 albie 107 108 110-114 117 albină 111-113 117 -afe 121 algie 108 113 114 algină 113 altu maltu (ar.) 54 -amă 20 -ame 20 a moi(ul) 135 an 15 -an 149 165 andrea 109 apă 135 apăraie 121 apic 74 aramă 24 arie 107 arunca 180 181 arunca banii în vânt 180 arunca banii pe fereastră 180 astruca 152 -aş 25 -atic 133 atmişcea 170 aţala maţala (mr.) 54 aţipesc 177 avem 17 azdrunca 152 -ăl an 164 -ălău 146 153 164 ămă (ar.) 25 ămmă 25 27 ănnimă 25 -ăraie 121 -ăriş 176 -ărlău 164 ărpe (ir.) 24 ăst 176 -ău 56 58 133 148 153 185 -âlcă 58 âmă (ar.) 25 -ârcă 173 -ârlău 164 -âu 164 babă 28 baborniţă 59 *baceoară 99 bageac 106 bageacă 106 baieră 116 bală 71 *balămă 41 bandac 54 57 bandieră 71 baraboi 55 56 bată 116 baubau 23 băbuţă 28 băciulie 55 bădăran 56 161 163 băga în potroc 46 băga în sperieţi 109 băierile inimii 116 băietan 141 băieţandru 141 *bălămăti 41 bânşag 58 61 64 69 bânşag-mânşag 61 *bântşag 58 bântui 58 bârneţ 116 bârneţe 116 bârsă 174 bârţă 174 bdenie 82 bestraga 100 betelie 116 bibi 21 bici 111 112 bine 112 bivol 85 112 148 bivoliţă 148 boală 102 103 boancă 102 boangă 59 64 67 bobâlcă 59 64 bobâlci şi momâlci 61 bocioacă 55 bocioc 55 bodroanţe 39 *bogoş 97 bohândă 58 64 *bohoandă 58 bohoi 58 64 *bohoi-mohoi 61 bojoc 8 31 97 bojog 97 bol alimentar 167 bolând 58 69 bolândă 58 boletin 150 boloandă 58 165 bondroş 60 bondroşi 60 64 bont 171 borandoi 58 borândău 58 59 64 borhăi 59 64 bostromengher 39 boşog 8 31 97 bot 149 171 botan 149-151 botanic 150 *botin 150 151 braniţă 68 brăcire 116 brâneţ 116 brâneţe 116 brâu 116 breană 68 bubă 59 bubău 150 bubâlcă 59 bucar 33 186 bucăţi-bucăţele 144 bulboacă 152 bulboană 152 bumb 150 bun 15 bura 127 burduf 93 burduhăni 59 burtea 134 c- 36 carenă 77 carină 77 cartof 157 castroală 101 102 castron 101 catrinţă 38 cavilă 75 că- 32 36 48 -că 136 căciulie 55 căciulie-maciulie 55 cădea polog 50 căhui 32 49 căpramă 20 cărămidar 141 cărămizar 141 cărţulie 55 căţea 60 câh 21 câmp 15 cântam 20 cârnat 164 cârni 32 cârtiţă de mârtiţă 67 ceagăr 173 cearlău 56 ceatlău 56 cel părău 176 cenghemenghe 170 cervereu 176 cest 176 ce strai 176 * ce strai 176 cest strai 176 chema 20 chemai 20 chemam 19 20 chemaţi 20 chemăm 19 chilug 108 109 chindie 31 97 chingă 116 chitic 108 109 chiţoran 163 chiţorlan67 163 cici 21 cigher 174 cighir 172-174 *cinghie 116 cioacă 102 103 cioardă 106 cioc 171 ciocârlău 163 Ciocârlia 163 Ciocârliul 163 ciofleagă 60 cioflec 60 ciomp 106 cionc 106 171 ciont 106 ciorciofleac 60 ciordă 106 ciorofală 59 ciorofleacă 59 60 64 67 ciorofleancă 59 60 ciorofleţ 60 ciorofoi 60 cir 57 cireaşa lupului 175 ciriclic 57 64 67 ciriş 57 ciriz 57 ciugurele-mugurele 53 ciump 34 ciung 106 ciunt 106 171 ciurdă 106 ciut 171 clic 57 co- 7 30-38 40-44 46-50 cobăltoc 32 cobâlţăi 30 cobârlău 42 43 cobârnă 42 43 *cobârnău 42 cobârşeu 43 coborî 30 31 48 50 cocaie 41 42 Coca-Moca 53 61 cocăiele 41 cocăltoc 32 cocâlti 34 42 cocârlă 42 cocâmi 32 34 36 cociomeagă 44 cociump 32 34 35 cocni 33 cocoloşi 46 cocon 150 cocoţa 40 41 codări ău 163 164 cofleşi 35 38 coflişti 38 cofoi 32 38 cohâlti 34 36 42 cohrib 32 34 colilie 140 coloboti 41 coloboţi 41 colomidă 35 36 47 comânji 30 32 *comoroanţe 32 contromonturi 39 contromonţ 39 copaie 42 43 copăiţă 43 copăneaţă 43 copârşeu 42 43 copârştios 43 copârştoi 43 copeneaţă 43 copenece 43 copineaţă 43 *coponeacă 43 coponeaţă 43 coporâie 37 copreală 43 corcoli 39 corcomeni 39 corent 150 corham 33 34 36 coroabă 38 corobeaţă 38 corunca 35 coruncă 36 corvetă 72 cosomor 35 36 coşmagă 44 coşmandră 44 coşmolie 44 cotaie 6 44 47 48 cotariă 42 44 60 cotângan 45 cotângau 45 cotângi 32 35 36 40 *cotârcă 60 64 67 cotârlă 42 44 60 cotârlău 43 cotârleţ 43 cotâmeaţă 43 coteai 44 coteaucă 44 cotei 42 44 coteică 44 coteţ 43 cotingan 45 cotlon 46 cotoc 45 46 *cotocos 46 cotoi 45 cotonog 45 188 cotonogan 45 cotoroanţă 38 cotramţă 38 cotreanţă 38-41 cotrenţe 39 cotroanţe 39 cotroaşe 39 cotrobăi 39 46 cotroc 35 46 cotroci 35 36 46 cotromenţe 39-41 coţcă 160 coţoflengher 39 covârni 30 covârşi 6 30 31 34 36 47 48 50 covei 30 crăpa 108 crăstoală 101 crăstolă 101 crepa 108 criţă 88 ctitor 82 cucon 150 cumnat 80 curte 16 cute 16 dârjală 174 de 144 de-amoi(ul) 135 denie 82 — *dinchie 97 dinte 15 domoli 161 *domodoran 56 161 W-dubi 88 duce în tărângă 49 -dumicat 154 duri an 45 dvornic 82 -ea 134 -ealcă 58 -eş 134 -eu 56 face 143 falcă 38 fandosi 66 fărâm 155 fărâmă 155 fărâme 155 fărimica 143 fâş-fâş 62 fertai-fertai 63 ficlean 79 92-94 96 ficleane 92 ficlene 92 fi (făcut) terci 135 fi leoarcă 135 fimbră 107 108 fimbrie 107 108 fi (numai o) apă 135 fir 79 92 94 95 firav 95 firovimii 92 flăcăiaş 138 ,, flăcăuaş 138 flecăti 41 floare 141 floricică 141 fluture 129 fluturează de omăt 129 fluture de zăpadă 13o fluture(şte) afară 129 fluturi de nea (ninsoare, omăt, zăpadă) 129 foaie 134 foalteş 134 foc şi pară 143 155 foflengher 39 foite 134 foltea 134 folticos 134 135 forham 34 forhamuri 34 frate 23 189 frămbie 115 gutii 150 frâmbghile cheptuli 116 gutui (u) 150 frâmbi 111 frâmbieS 107-115 117 haldur 55 frâmgi 111 handur 55 frânghe 111 harcea-parcea 62 frânghi 111 hăldan 55 frânghie 7 8 107-117 hărăbaie 119 frânghii 116 hărmălaie 119 fregată 76 hârtop 91 frimbie 107 108 herovimii 92 fringhie 107 hiclean 79 92-96 frumbghii 116 hiclene 92 frumghie 107 hir 79 92 94 frumgi 111 hirav 95 frunghile de la inimă 116 hition 95 fsat 82 hitlean 79 92-94 fulgi de zăpadă 129 hoarnă 106 fulguieşte 129 holbură 174 fumăraie 121 horn 106 fu ne 112 hornă 106 funie 112 115 116 hrib 88 furtun 91 hulpe 90 92 hulub 163 gabier 72 hurlub 163 găinamă 20 găligan 163 -i 168 gămălie 55 -ic 134 gărligan 163 iclean 94 gâlcă 58 59 -icos 134 ghidon 76 iepure 125 gigi migi (mr.) 155 *ieu 125 gine 79 84 ii 84 gioarlă 102 imă (ar.) 6 25 28 gioarsă 102 in 84 giţel 84 ina 84 glăscior 155 ine 84 85 gloabă 102 inel 79 81 goangă 59 67 inimă 25 gogoţa 41 *ir 94 *goporî 30 -ircă 173 grindel 135 isclii 157 grosolan 164 ist 176 190 1 -iste J36 ite 84 -iţă 132 149 iţei 84 85 îmă 23 25 27 29 îmbla 28 îmmă 6 23 25 27-29 împărat 24 împlea 28 înfla 28 înfulticos 134 îngălmăci 46 îngânăm 15 îngân 15 îngânăm 15 înger 24 înşel 24 întoarce 24 într-o mică de ceas 143 155 într-o mică de vreme 143 în ţanc 171 172 în ţinte 160 jegăl 121 *jegălare 121 jetoane 158 jig 121 jigăraie 121 jin 85 joi 104 Joiana 104 katră 82 kringă 122 lai 118 119 la ţanc 171 lăsam 20 -lău 164 Lăune 123 124 lână 15 19 lei 123 leii i 125 reiri 125 lemn 80 lemn câinesc 175 leoarcă 135 lepăda 177 Tepure 125 leu 8 123-125 *Keu 123 leun 124 -li 175 -lie 55 lingău 161 linge 161 lingroate 170 l'in(u) 125 livadă 108 livadie 108 lua 123 luat 124 luăm 124 luând 124 luceflengher 39 luntre şi punte 143 ma- 26 maceoală 99 maciafoală 101 macioală 99-102 104 105 maciolea 105 maciulă 101 102 105 mafler 92 magiun 173 magulă 152 mai 16 17 mal 128 malac 99 maldac 54 57 mama 22 23 28 ma-ma 28 mamă 17 22 23 26-29 119 mamei 26 191 mamelegiu 155 mami 21 mamorniţă 59 mancoviţă 99 mandac 54 55 57 mândalău 146 153 mandosi 66 *mandralău 146 mandră 146 153 mangal 146-148 mangalăi 147 148 *mangalău 148 mangaliţă 148 mangan 147 mangane 147 *mangeal 146 mangealâc 146 mangoană 99 mangol 148 mangul 148 manguliţă 148 manişcă 149 *maniţă 149 map 57 64 67 maranioi 55 *mară 159 marbotin 149-151 marchioaţă 106 marchioţă 105 106 marcuri 105 106 marfă 91 93 marhă 59 93 marpici 105 106 marţi 102-104 Marţina 103 marţole 103 marţolea 102-104 Marţolea 102-104 marvă 91 93 94 ma-sa 26 masă 128 mastroacă 151 152 *mastroapă 151 152 mastrop 152 matostat 151 maţachină 66 * maţul ă 102 * mâţule 102 mazai 153 169 mazdroană 151 152 mazdroancă 151 152 mazdrop 152 *mazgă 128 ma 26—28 mă- 25-27 29 măciucă 55 măciulie 55 măclăi 60 64 67 mădărănie 163 165 măgulă 152 măgulică 152 măjar 163 mălai 8 118-122 125 138 146 mălaie 119 120 122 123 125 mălaiu 118 *mălal e 121-123 mălăoi 138 măldac 54 măligă 119 mămă 24-28 *mămălaie 119 mămăligă 119 146 mămă-sa 27 mămă-ta 27 mămâne 27 29 mămâni 24 *mămâniei 27 mămânii 26 mămică 28 mămucă 28 mămucuţă 28 măndaş 153 măndălaci 146 153 măndălău 146 153 *măndrălău 146 măne- 25 26 192 măngălău 153 *măngăli 147 148 măngăliţă 148 *măngălui 147 148 măngănie 148 *măngău 148 mănu 24 mănzăli 169 măr 149-151 *mărai 121 *măraie 121 *măraTe 119 121 123 măr botan 149 150 *măr botin 150 măr butii 150 151 mărdac 54 mărfi 91 măr gutii 151 mărgutiu 151 măr-gutui 150 151 măr-gutuie 151 măr tostat 151 Mărţaie 103 104 Mărţâlă 103 104 mărţână 60 mărţoală 103 Mărţoi 103 Mărţuca 103 mă-sa 26 27 mă-ta 26 27 mătrăgulă 147 mătrăgună 147 mătrăşi 46 163 măturişcă 149 măturiţă 149 măţame (ar.) 20 *măzăi 153 măzăli 153 169 măzălui 153 169 măzdăgău 152 măzgă 128 130 mâ- 26 mâl 106 mână 24 mânca 161 mâncălău 153 mâncău 153 161 mândaş 153 mândăi 153 mândău 153 *mândrău 153 mândru 163 mânduc 153 mâne- 26 29 mâne-sa 26 mâne-ta 26 mângălău 153 mânguleţ 148 mâni-sa 26 mâni-ta 26 mânjeală 169 mânjeli 169 mânji 169 mânşag 58 61 64 66 69 mânz 169 mânzăli 169 mânzoli 154 169 mârceav 3198 *mârcevi 31 98 99 *mârfegi 31 98 99 mârfogi 31 98 mârlan 161 mârşav 154 mârşă 154 mârşăvi 154 *mârşoli 154 mârşolit 154 mârţoagă 102 103 mârţoală 102 103 mâscăi 154 mâsg 130 mâţar 100 mâţă 46 100 mâzg 130 mâzgală 126 mâzgă 8 126-131 mâzgăi 130 mâzgăli 61 126 mâzgâi 126 mâzgoală 127 130 mâzgoia 130 mâzgos 126 mâzgui 126 131 mâzguş 131 meal 128 *meazgă 128 mehenghe 39 mehengher 39 mehenghi 39 mei 119 120 mei lai 119 meiu 118 mejdri 130 melaiu 118 mei" laiu 118 *melale 122 123 *mel'are 122 123 125 menghe 39 menghi 39 *meral'e 123 Merţuica 103 mestecălău 153 mestecau 152 153 meu 79 80 83 mezdri 130 mi 142 144 mic 143 mică 143 144 154 155 *micăcioară 155 *micăcioare 155 micăcior 154 155 mice 156 mici 142-144 micie 156 mici fărâme 142 144 145 mici-fărâme 143-145 micioc 152 156 miciog 156 miciop 152 156 mici şi fărâme 142-145 155 mici şi sfărâme 143 mie 142 miel 79-83 95 mieu 79-81 migă 113 154 mii 142-144 mii de fărâme 144 145 mii fărâme 144 mii şi fărâme 8 142-145 155 mijgă 130 mijgura 127 mijgureală 127 mima 28 mimiligi 155 mimilingiu 155 mince 156 mincie 156 mincioc 152 156 minciog 155 156 minge 156 mingie 156 mingioc 156 minşog 156 mira 81 miriclic 57 64 67 *mirtacă 156 157 *mirtată 156 *mirtăci 156 157 *mirtăci ţigăneşti 157 mirtăţi 156 157 mirtăţi ţigăneşti 156 157 mirui 81 misclii 157 miş' 142 mişa 55 mişălie 55 mişculă 157 mişcule 157 mişcute 157 mişelame 20 mişgureală 127 miştoc 151 194 *mi şi fărâme 142 mitarcă 156 miţorlan 67 *miz 130 131 *miză 130 mizg 130 131 mizgăe 131 mizgui 8 126-131 mizguială 126 127 130 mizguie 130 mizgureală 127 mizguri 127 130 mizguş 127 129-131 mizguşi 129 mre (ir.) 79 *mmă 23 27 mmă 24-28 *°mnel 80 83 mnel 79 81 mnelu 83 mneu 81 mneu 83 moală 106 moale 8 132-141 moangă 59 moară 157-160 *mobilă 86 mocoroanţe 32 *modărlan 164 *modărlău 164 modâlcă 165 modârlan 56 161-165 modârlă56 162 165 modârlău 56 162-165 modolău 161 modoli 161 modor56 162 165 166 modoran 8 9 56 161-167 modorănie 163 165 modorât 56 162 165 *modorlan 162 163 165 modoroi 56 161-163 165-167 *modrălan 164 *modrălău 164 *modrărlău 164 *modrie 167 *modroi 167 *modru 163-167 *modrulău 164 moduli 161 modur56 162 165 166 *modurlău 164 moduroi 162 165 mogâldeaţă 54 mogândă 58 mogândeaţă 54 moghila 86 88 89 moghilă 79 83-86 90 mogorogi 46 *mohândă 58 mohila 88 89 Mohila 86 mohilă 86 90 mohoandă 58 61 64 mohoi 56-58 61 64 mohorât 166 167 mohorî 166 moi 135-139 moia 140 141 moică 132 135-137 139-141 moichiţă 132 133 135-137 139 141 moiciune 140 moiete 139-141 moina 137 moină 136 137 139 moioacă 140 moioagă 136 137 139-141 moişcă 139-141 moişte 136 137 139 140 moiţă 136-141 mojar 163 mojilă 85 mol 106 molan 133 136 139 141 molaş 135 141 molatic 133 134 139 141 195 *molătăcău 133 molătău 133 *molăticău 133 *molăticos 133 molău 133 141 molând 69 molâu 133 139 141 moldovan 128 moleac 139 141 moleşit 134 molete 139 141 molicel 140 molicios 134 moliciune 140 moliticău 133 134 139 141 *moliticos 133 *moloagă 137 moloi 141 moltea 134 molticos 133 134 moma 28 momâlcă 58 59 *momâniei 27 momealcă 58 64 momiţă 58 *mondoroi 167 mondroi 166 167 mondroşi 60 64 mong 59 64 67 mor 17 morândău 59 64 *mord 167 *mordărlău 164 mordie 167 morhăi 57 59 64 morman 161 morofleacă 59 60 64 67 morofleancă 60 moronci 166 moşmoală 101 147 moşmoană 101 105 147 motan 165 motâlcă 165 motârcă 60 64 67 motârlan 165 166 motoran 165 motroană 101 105 motroci 35 46 motroşi 46 163 motrună 101 moţochină 55 movila 84 89 movilă 7 79 83-88 90 91 95 96 mozoli 153 167-169 mraniţă 68 mreană 68 *mşel 24 muche 112 muchie 112 mudurlău 164 165 167 muia 135 136 140 141 muică 132 muichiţă 132 mujdului 130 mul 106 muma 28 mu-ma 28 mumă 23 27 28 mumâni 28 mumâniei 27 mură 16 murdări 60 muşdului 130 muşmulă 101 mutălău 161 nan 21 nană 21 nani 6 20 21 nări 18 năs 18 naş 20 25-27 naşă 25 navă 71 năclăi 60 64 67 năduf 51 93 196 năduh 51 năduv 51 nămaie 80 120 nănaş 20 25 27 nănaşă 25 nân 21 nânaş 26 nână 21 nânu mamii 21 negru 17 nel 79-82 95 nelu 80 95 neu 79-81 83 nime 15-17 nimene 17 nimeni 6 15-17 21 nimica 154 niner 20 ninera 20 nizgui 127 nizguială 127 nnaş 26 27 nnaşî 26 nnaşu 26 nnimă 25 noapte 134 nopticoasă 134 nşel 24 nu 16 numai 16 număr 16 17 număra 16 nume 8 15-17 21 *numerare 16 nun 6 15-17 20 21 25 nunaş 20 25 -oacă 151 152 -oagă 137 oală 101 -oală 103 oale şi urcioare 143 -oană 152 -oancă 152 obială 112 -oc 156 -og 137 156 -oi 56 58 okliri (ar.) 123 oknri (ar.) 123 -olan 164 -ole 103 -olea 103 -oii 154 orbalţ 55 orbanţ 55 -os 133 134 oscior 155 otic 171 otinc 171 p- 48 pa- 48 pabardos 49 paceaură 99 pachioană98 105 *pacoane 98 pag 128 pană 15 pap 57 64 67 papa 6 pardon mardon 54 parpangică 49 paţachină 66 pă- 32 37 48 49 păcăni 42 păchiavăţ 91 92 păhui 32 49 pălămăti 41 pălămidă 41 părem 19 păring 120 păstrugă 171 păstrungă 171 pătavăţ 92 pătrămăşi 46 pâne 19 120 pâni 121 pântecos 134 pârghie 116 peana 15 pe mică, pe ceas 143 155 pe moi(ul) 135 pepene 124 pere cenghemenghe 170 pe ţanc 171 172 pezevenchi 39 pezevenghe 39 pezevenghi 39 piatră 159 picior 111 *piepene 124 pilug 109 piperul lupului 175 pită 152 pitic 109 pitoacă 152 pitoancă 152 piatră 82 plop 176 plopăriş 176 plumburiu 166 po- 7 30-38 40-44 46-52 poaşcă 173 *poborî 30 31 poc 42 *pocaie 42 pocănea 41 42 pocăni 42 pocâlti 34 36 42 pocâltire 34 pocâltit 34 pocârni 32 pochiavăţ 91 pochidnic 40 pochiheci 91 pochipnic 40 pochirnic 40 pochitnic 40 pochivnic 40 pociump 32 35 pocni 33 podâncit 31 podilă 166 pofâltaie 38 poflioagă 38 pogor 30 31 pogorî 30 31 pohârcă 60 pohârlă 42 44 45 60 pohoială 51 poivă 51 poiveală 51 *pojera 52 polog 50 pologi 50 polomidă 35 47 polomoti 41 pom 15 17 pomoroanţe 32 pondilă 166 poneavă 51 ponioavă 51 ponivos 51 ponoavă 51 ponof 51 ponov 51 *ponoveală 51 porivă 51 pop 40 41 43 popârnău 42 popârştău 43 popilnic 40 popitnic 40 popivnic 40 poponeacă 42 43 popoţa 40 *poreja 52 porham 33 34 porob 38 porumbi 112 porunca 35 198 posomor 35 posomorât 167 posomorî 35 167 poş 44 poşă 44 poşce 44 poşircă 173 posmag 43 44 potaie 6 42 44 45 47 48 potâng 35 potângi 32 35 40 potângit 31 potârniche 40 poticni 45 potinog 45 potoc 45 46 potocos 45 46 potrasă 38-41 potroc 35 46 potromenghie 39-41 potromenghiu 39 potromoci 35 46 potroşi 35 povidlă 56 60 povirlă 56 povoială 51 praf 90 91 93 94 praf şi pulbere 144 155 prah 93 prav 90 91 93 prostituată 151 puchiheci 91 rade chilug 108 răfui 168 răpe (ir.) 24 răsip 181 răsipa 180 181 răsipă 181 răsipi 180 181 răsupi 180 rânzoli 154 renglotă 170 risipi 180 181 roche 112 rochie 112 Rodbav 91 roib 107 rolă 106 rosăcică 98 99 roşăţică 98 99 rpe (ir.) 24 rufă 91 rulă 106 rură 106 s- 31 salcă 108 salcie 108 santină 76 sat 82 săcăluş 174 sălaş 42 sălbatic 133 sălbătăci 133 sălbătăcie 133 sălbătăciune 133 sărac-mărac 7 53 61 64 67 sărsam 174 scamă 24 scârboli 154 scofală 30 31 scofâlceală 38 scofâlci 38 scormoni 38 scufunda 38 sechiraş 174 sedilă 174 senic 174 sentină 76 serta-ferta 63 sfârmica 143 sfoară 116 sicheră 174 sicriu 42 sifilis 174 199 sigă 176 tă- 32 37 48-50 sileaf 91 tăcea chitic 108 sinterim 174 tăhui 32 49 50 sitişcă 149 tămânji 30 32 37 48-' sitiţă 149 tărăboanţă 150 slăbănog 45 tărângă 49 smâcâi 154 tăvăli 30 37 48-50 smiorcăi 154 Târgoişte 84 smuci 166 171 târziu 164 smunci 166 171 te- 48-50 somn 15 -tea 134 soră 23 techer-mecher 7 speriaţi 109 tefui 32 sperieţi 109 tehui 32 49 spic 111 teiul lupului 175 spirai 71 75 terci 135 146 stambol-şal 170 terfeloagă 38 stambol-şali 170 -teş 131 stambol-şalisi 170 -ticos 134 stambul-şali 170 tilipin 175 sta polog 5o tinghie 31 97 strai 71 75 176 titi 21 strânge 108 ti tor 82 strica 108 to- 7 32 37 48-52 strug 171 172 tochitură 108 109 strung 171 172 tocmnim 81 tofăi 32 -şag 58 toflegi 50 şaică-baică 54 tojera 52 şi 142-145 tologi 50 sir 94 tonoh 51 şisă 174 *tonov 51 şiţă 174 tonoveală 51 topi tură 109 tabardos 49 toporâie 37 talmoş-balmoş 62 *toreja 52 tanda-manda 62 trămura 108 tarapangele 49 tremura 108 ta-so 27 trenţe 39 ta-su 26 tulichină 175 tata 23 tulipină 175 tată-so 27 tulpin 175 tat-so 27 tulpină 175 200 tuna 178 ţesală 175 tunde chilug 108 ţe strai 176 turbincă 88 ţibără 173 ţidilă 174 ţac 170-172 ţiflan 175 ţacu 172 , tiflă 175 177 ţaicău 174 ţifloaşcă 174 ţamberele 169 170 ţifră 174 175 tanc 159 160 170-172 ţifrăli 175 ţap 175 ţigări ş 176 ţapchin 175 ţighir 172 173 ţarc 172 ţiiu 174 ţarcă 174 180 ţiiuş 174 ţăncuşă 159 160 172 ţilfan 175 *ţăpin 175 ţilfă 175 *ţăplcin 175 ţine 174 ţăran 175 ţinem 19 20 ţărână 175 ţintar 158-160 ţăruş 175 ţintă 158 160 ţăs 175 ţintirim 174 *ţâbărârcă 173 ţip 177-179 181 ţâbârcă 172 173 ţipa 176-181 ţâcher 173 174 176 180 ţipa ochii 179 *ţâcheră 173 ţipa o palmă 179 *ţâchere 173 ţipă 178 181 ţâhuş 174 ţipi 181 ţânţar 179 ţiplă 177 178 ţânţăruş 129 ţoapă 60 ţânţăruşi 129 ţop 60 178 ţâp 177-179 ţopa 178 ţâpa 177 ţopârcă 60 ţâpă 177 ţopârlan 161 *ţârfăli 175 ţopârlă 60 ţârfoli 174 175 ţup 178 179 181 *ţâuuş 174 ţupa 178-181 ţecheră 174 ţupă 181 ţechiră 174 ţupi 181 ţedil 180 ţepchin 175 -ui 168 ţeran 175 -ulan 164 ţerină 175 -ule 103 ţeruş 175 -ulea 103 ţes 175 umbla 28 umfla 28 vine 79 84 96 umplea 28 vineţiu 166 unghie 114 116 vitioan 95 *uolbură 174 vition 95 urla 178 viţel 84 96 -uş 174 vleku (ar.) 97 uşă 16 *vreku 97 -uşă 172 volbură 174 vornic 82 vale 137 vrabie 110-112 vamă 28 văioagă 137 vulpe 90 *văleoagă 137 yin 86 *văioagă 137 yinglă (ar.) 122 vămui 28 vâlvătaie 119 yingră(ar.) 122 vârtop 90 vedem 19 zabaire 84 vekl'u (ar.) 97 zabaitor 84 viclean 79 92-96 zăbăvi 175 Vidacutul 94 zăbovi 175 Vidacutul Românesc 95 zăcea polog 50 Vidacutul Unguresc 95 zămisli 157 vidră 85 zbici 111 viei 84 zdrenţe 39 vifor 91 ziler 141 vin 86 ziuaş 141 202 CUPRINS Introducere..................................................... 5 Abrevieri ..................................................... 11 Despre tratamentul românesc al vocalelor latineşti accentuate precedate şi urmate de consoane nazale.................... 15 Fluctuaţia po- ~ co- ......................................... 30 Substituirea lui po- cu to-.................................... 48 Substituirea cu [m] a consoanei iniţiale....................... 53 Din nou despre substituirea cu [m] a consoanei iniţiale ...... 64 Observaţii asupra elementelor de origine italiană în terminologia nautică românească......................... 70 Câteva cazuri de hipercorectitudine aparentă .................. 78 Metateza palatalităţii ........................................ 97 Rom .frânghie — un caz de aparentă acceptare în limba literară a unui fonetism dialectal..................................107 Etimologia cuvântului mălai şi o problemă de fonetică istorică a limbii române............................................118 Despre sensurile lui mâzgă şi originea lui a mizgui...........126 Un grup de cuvinte din familia lui moale: probleme de etimologie şi de derivaţie..............................132 Expresia mii şi fărâme: câteva precizări ......................142 Note etimologice ..............................................146 Indice de autori ............................................ 182 Indice de cuvinte, afixe şi expresii româneşti ................185 203