Coordonatorul colecţiei: MARIUS SALA, membru corespondent al Academiei Române Redactor: IOANA CRACĂ Tehnoredactor: MARIANA MÂRZEA Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ministerului Educaţiei şi Cercetării Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin EDITURII UNIVERS ENCICLOPEDIC ISBN 973-8240-26-3 ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN" ETYMOLOGICA ANDREI AVRAM Noi contribuţii 9 etimologice univers enciclopedic Bucureşti, 2001 INTRODUCERE 1. în primul volum al seriei Etymologica, apărut în 1997, am adunat, sub titlul Contribuţii etimologice, peste 300 de note publicate iniţial în revista „Limba română44 şi având ca obiect stabilirea originii unor cuvinte înregistrate în seria nouă (care a început cu litera M) a Dicţionarului limbii române (sigla acestei serii: DLR), elaborat sub auspiciile Academiei Române. Notele din volumul de faţă sunt inedite. Cuvintele discutate figurează în partea din dicţionar (literele A-L, cu unele goluri) redactată sub conducerea lui Sextil Puşcariu şi numită de obicei Dicţionarul Academiei (siglă: DA). Ne-am pronunţat mai ales asupra unor cuvinte rămase fără etimologie în DA. Articolele în cauză se încheie uneori cu menţiunile „etimologia necunoscută44 (aligni, aşunga, băga etc.) sau, mai rar, „etimologia nesigură44 (copleşi), urmate sau nu de examinarea critică sumară a unor soluţii propuse în dicţionare sau studii anterioare. Destul de des partea etimologică lipseşte {boncă, cipan, hutie etc.) sau nu este mai mult decât o trimitere la un cuvânt sau la mai multe cuvinte cu forme sau/şi sensuri asemănătoare (bârâca, cihăros, hluj etc.). 2. într-un Raport către Comisiunea Dicţionarului tipărit în primul tom al DA, apărut în 1913, p. IX-XLI, Sextil Puşcariu îşi exprima părerea că „partea etimologică va fi cea mai nedeplină din 5 lucrare44 (p. XXXVII). După cum, pe bună dreptate, notează Mircea Seche, Schiţa de istorie a lexicografiei române. Voi. II. De la 1880 până astăzi, Bucureşti, 1969, p. 68, această apreciere este făcută „cu un spirit autocritic exagerat44. în realitate, prin ceea ce conţine în materie de etimologie - ca şi din multe alte puncte de vedere -, DA a fost şi rămâne o lucrare foarte valoroasă, indispensabilă nu numai pentru studiile de ansamblu asupra structurii şi evoluţiei lexicului românesc, ci şi pentru contribuţiile care pot să reducă, treptat, lista, încă foarte lungă, a cuvintelor limbii noastre naţionale cu o origine necunoscută sau nesigură. Marius Sala, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, 1999, p. 104, p. 111, consideră că „ar fi interesant de făcut un dicţionar al cuvintelor româneşti cu etimologie necunoscută44. Deocamdată dispunem de un inventar alcătuit de Victor Vascenco, „Zeitschrift fiir Balkanologie44 XXVII, 1991,2, p. 179-189, din care rezultă că 1206 dintre cele aproximativ 64.000 de cuvinte din DEX sunt cu etimologie necunoscută. Numărul cuvintelor din această categorie este considerabil mai mare în dicţionarul academic (DA+DLR), care înregistrează multe arhaisme şi regionalisme neincluse în DEX. Nu de puţine ori, chiar DA oferă cercetătorului elemente care facilitează stabilirea unei etimologii: problema originii unui cuvânt rămas neexplicat într-un articol din partea de la început a dicţionarului poate să se simplifice după înregistrarea, într-o fasciculă ulterioară, a unor cuvinte din aceeaşi familie sau a unor variante ale primului care, probabil, nu fuseseră cunoscute redactorului articolului în cauză (vezi, de exemplu, burdă şi îmburda). O afirmaţie similară este valabilă cu privire la cuvintele din DLR care, fiind, într-un fel sau altul, în legătură cu unele cuvinte din DA, pot, uneori, să ofere indicii cu privire la originea acestora din urmă; de exemplu, informaţiile conţinute în articolele orlişte, şfung, şongoi din DLR s-au dovedit utile sau chiar decisive pentru rezolvarea satisfăcătoare a problemelor de etimologie puse de cuvintele horlişte, respectiv, aşunga, înşongoiat. 6 în multe dintre articolele care nu propun o soluţie socotită sigură a problemei originii unui cuvânt secţiunea etimologică nu lipseşte, dar ea constă doar în prezentarea unei ipoteze (sau chiar a mai multor ipoteze), câteodată (vezi, de exemplu, băga) în cadrul unei discuţii destul de extinse; prin această ultimă particularitate DA se deosebeşte de DLR (cf. Marius Sala, op. cit., p. 104). Prezentând explicaţii anterioare considerate fie posibile, dar insuficient susţinute de datele cunoscute, fie inacceptabile (cu contraargumentele de rigoare), secţiunile etimologice de tipul celui avut în vedere aici ne-au sugerat uneori, direct sau indirect, cel puţin prin punerea în evidenţă a carenţelor soluţiilor vechi, calea de urmat pentru găsirea unei soluţii noi şi satisfăcătoare. 3. Faţă de autorii DA, cercetătorii de astăzi interesaţi de etimologie se află, evident, într-o situaţie mult mai favorabilă, sub diverse aspecte. Tomurile monumentalului dicţionar academic pun la dispoziţia cercetătorului actual un bogat material de fapte, clasificat şi prelucrat. La acesta se adaugă acum numeroase cuvinte absente din DA, dar înregistrate în dicţionarele mai noi (inclusiv în dicţionare de un tip special, cum este cel al lui Al. Borza, consacrat numelor de plante) şi într-o serie de glosare şi monografii dialectale, în Atlasul lingvistic român şi în atlasele lingvistice regionale (informaţiile asupra ariilor de circulaţie a unor termeni sunt, de foarte multe ori, esenţiale pentru stabilirea unei etimologii; vezi exemplele date de Marius Sala, op. cit., p. 178-180). Nu pot fi trecute cu vederea studiile de istorie a limbii române şi de dialectologie apărute în ultima jumătate de secol (deci după publicarea ultimei fascicule din DA) şi merită o menţiune specială rezultatele cercetărilor etimologice din aceeaşi perioadă, căci, adesea, formularea unei noi soluţii pentru o problemă din acest domeniu este, în parte, „reacţia4' la un „stimul44 care constă într-o părere exprimată într-o contribuţie anterioară. 7 Am apelat în repetate rânduri la glosare dialectale şi la hărţi din atlasele lingvistice, pentru atestarea unor sinonime sau cvasi-sinonime ale cuvântului studiat, a unui sens (ori subsens) al acestuia sau a unui anumit fonetism. Menţionăm, cu acest prilej, că, pentru simplificare, în cuvintele transcrise fonetic nu am notat locul accentului decât atunci când acest lucru ni s-a părut absolut necesar pentru claritatea expunerii şi că de regulă nu l-am notat în cuvintele scrise conform ortografiei diverselor limbi, afară de cazurile în care am citat cuvinte din greacă; am omis, de asemenea - cum se procedează şi în DA şi în alte dicţionare -, semnele care, în lucrări cu caracter ştiinţific, indică accentele cuvintelor sârbocroate, precum şi, de cele mai multe ori, semnele care indică, în cuvintele latineşti citate, cantitatea vocalelor. 4. Cum am mai spus, cele mai multe dintre cuvintele discutate în paginile următoare fac parte din lista celor fără etimologie în DA; se află în această situaţie cuvintele din toate notele noastre în care nu apare nici o referire la explicaţii din dicţionar, chiar dacă nu am făcut precizarea „fără etimologie44. Unele au fost explicate în lucrări ulterioare, dar, după opinia noastră, fie într-un mod nesatisfăcător (j'alet, ghiftui etc.), fie corect, dar fără argumente sau cu argumente insuficient de convingătoare (boaghe, broancă). în astfel de situaţii ni s-a părut utilă o reexaminare a problemelor de etimologie, însoţită, când a fost posibil, de prezentarea unor date pe care redactorii dicţionarului nu le-au avut la îndemână sau, eventual, le-au neglijat. Uneori am adus argumente care confirmă o etimologie considerată doar probabilă în cel puţin o parte a cercetărilor anterioare {copleşi). Am socotit că nu este de prisos nici simpla semnalare a faptului că un cuvânt fără etimologie sau cu menţiunea „etimologia necunoscută41 în DA este, în realitate, o variantă a unui cuvânt a cărui origine se cunoaşte (briboi, gellţă etc.); în funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin evident al unei astfel de relaţii, argumentarea noastră este sumară sau extinsă. 8 Menţionăm că nu ne-am propus să trecem în revistă toate etimologiile propuse la date posterioare celor la care au fost publicate diversele fascicule din DA (de altfel, întocmirea unui repertoriu complet al lor nici nu ar fi fost posibilă cu mijloacele de care dispunem în momentul de faţă; cf. Avram, CE, p. 24) şi că, de regulă, nu am comentat unele soluţii care ni s-au părut a fi de-a dreptul fanteziste sau care lasă impresia că s-a recurs la ele doar din motive de comoditate („creaţie expresivă44, fără nici un argument). Discuţia având ca obiect stabilirea unei etimologii sau motivarea acceptării, respectiv, a respingerii unor explicaţii mai vechi este uneori precedată (sau însoţită) de precizări şi rectificări privitoare la sensurile, formele şi răspândirea geografică a cuvintelor în cauză şi menite să înlăture obstacolele aparente întâlnite în operaţia de identificare a unor relaţii certe între cuvântul discutat şi un anumit etimon (ArapcKHTe zwaAeKTH, Sofia, 1999. Baubec/Grecu, DTR = Agiemin Baubec, Mitică Grecu, Dicţionar turc-român, Bucureşti, 1979. Bărbuţ, Dicţ. olt. = Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990. BD = „BijArapcHa AnaAeKTOAornH. EIpoyMBahhh h MaTepnaArC, Sofia, 1962-. BIFR = „Buletinul Institutului de Filologie română «Alexandru Philippide»“, Iaşi, 1934-1947. 11 BL = „Bulletin linguistique44, Bucureşti, 1933-1948. Borza, DE = Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, cuprinzând denii-mirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, [Bucureşti], 1968. CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească". Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea. Partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, [1926-1931]. CDER = Alejandro Cioranescu, Diccionario etmologico rumano, La Laguna, 1958-1966. CL = „Cercetări de lingvistică44, Cluj(-Napoca), 1956-1993. DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948. Dayrc et al., HSFR = J. Dayre, M. Deanovic, R. Maixner, Hrvatskosrpsko-francuski rjecnik. II. Dopunjeno izdanje priredio R. Maixner, Zagreb, 1960. DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macedo-rou-main) general et etymologique, [Bucureşti], 1963. DEX = Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan44, DEX. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1996. DGR = Dicţionar german-român. Ediţia a ILa, revăzută şi îmbogăţită. [Ediţia I: coordonare şi revizie Mihai Isbăşescu şi M. Iliescu. Ediţia a Il-a, revăzută şi îmbogăţită de Ruth Kisch, H. Mantsch, Grete Klaster-Ungureanu; coordonare Mihai Isbăşescu şi Ruth Kisch; revizie finală Ruth Kisch şi Grete Klaster-Ungureanu, Bucureşti], 1989. DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965-. DR = „Dacoromania'4, Cluj, 1921-1948. 12 DUR = Dicţionar ucrainean-român. VkpaÎHCbKo-pyMyHCbKhh caobhhk. [Redactor: Gheorghe Cocotailo], Bucureşti, 1964. ESUM = AnaAeMHH HayK YKpaiHCbKoî PCP. Hhcthtyt mobo- SHâBCTBa ÎM. O. O. FIoTe6m, ETHMOAOriHHHH caobhhk yKpaiHCbKo'i mobh. B ceMH TOMax, Kiev: Tom nepuiHH. A~r, 1982; Tom apyrHH. /l-Kon^t 1985; Tom TpeTHH. Kopa-M, 1989. FC III 1 = Formarea cuvintelor în limba română. [Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram]. Volumul al 111-lea. Sufixele. 1. Derivarea verbală, de Laura Vasiliu, [Bucureşti], 1989. FD = „Fonetică şi dialectologie44, Bucureşti, 1958-. Gămulescu, Elementele = Dorin Gămulescu, Elementele de origine sărbocroată ale vocabularului dacoromân. Elementi srpskohrvatskog porekla u dakorumunskom recniku, Bucureşti/Pancevo, 1974. Glosar Oltenia = Glosar dialectal Oltenia, întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967. Graur, ER = Al. Graur, Etimologii româneşti, [Bucureşti], 1963. GS = „Grai şi suflet44, Bucureşti, 1923-1937. Guţu, DLatR = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. HEM I—II = B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Grigore Brâncuş, Bucureşti: I = [voi. ] 1, 1972; II = [voi.] 2, 1974. ILR II = Academia Republicii Socialiste România, Istoria limbii române. Volumul II. I. Coteanu, redactor responsabil, Bucureşti, 1969. Iovan, DBR = Tiberiu Iovan, Dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1994. 13 Kirâly, Contacte = Kirăly Francisc, Contacte lingvistice. Adaptarea fonetică a împrumuturilor romaneşti de origine maghiară, Timişoara, 1990. KIRuEW = Rupprecht Rohr, Kleines Rumănisches Etymologisches Worterbuch (KIRuEW): 1. Bând: A-B, [Frankfurt am Main, 1999]. Lexic regional I—II = Lexic regional: [1]. Redactor coordonator: Gh. Bulgăr, [Bucureşti], 1960; 2. Redactor coordonator: Lucreţia Mareş, Bucureşti, 1967. LR = „Limba română'4, Bucureşti, 1952-. Miklosich, Lexicon = Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslove-nico-graeco-latinum. Emendatum auctum, Viena, 1862-1865. MRSz = Magyar-romăn szptăr. Dicţionar maghiar-român. [Redactor principal Kelemen Bel a], Bucureşti, 1961. NALR Crişana, 1 = Ionel Stan, Dorin Uriţescu, Noul Atlas lingvistic român. Crişana. Voi. I, Bucureşti, 1996. NALR Muntenia şi Dobrogea, 2 = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea II, de Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1996. NŞDU = [Noul Şăineanu, Dicţionar universal =] Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române. Ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, [Iaşi]: [Voi. II]. Vocabular general (A-D), 1995; [Voi. III]. Vocabular general (E-M), 1996. Pascu, Sufixele= G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti/Leipzig/ Viena, 1916. Petrovici, Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională, Bucureşti, 1935. PEW = Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumânischen Sprache. I. Lateinisches Element. Mit 14 Berucksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905. Popescu-Sireteanu, Memoria II = Ion Popescu-Sireteanu, Memoria limbii române. II, Iaşi, 1998. Puşcariu, Limba română II = Sextil Puşcariu, Limba română. Voi. II. Rostirea. Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe. Studiu introductiv de Andrei Avram, [Bucureşti], 1994. REW = W. Meyer-Liibke, Romanisches etymologisches Worterbuch. 3. vollstandig neubearbeitete Auflage, Heidelbereg, 1935. Robciuc, Raporturile I = Ion Robciuc, Raporturile lingvistice româno-ucrainene. I. Elemente româneşti în ucraineană, Bucureşti, 1996. Rosetti, ILR 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVU-lea. Ediţie definitivă, [Bucureşti], 1986. Rotaru/Oprescu, Lexicon = Petre V. Rotaru şi George A. Oprescu, Lexicon toponimic. Ediţie provizorie, Bucureşti, 1943. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950-. SDEM = AnaAeMHH Ae inTHHHije a PCC MoAAOBeHeiuTb. HHCTHTyTyA #e ahm6o uih AHTepaTypo, CnypT AHKIţHOHap eTHMOAOmHK aA AHm6mH MOAAOBeHUITb. PeAaKTopb: M. PaeBCKH, M. EaâHHCKHH, Chişinău, 1978. SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provineializme). Ediţiunea întâia, Iaşi, 1939. Semcyns’kyj, Leks. zcipoz.. = C. B. CeMHHHCbKHii, AeKCHnm 3ano3Hnemix 3 pociScbKoi ta yKpamcbKoi mob y pyMyHCbKHH MOB1. P03AIA 3 icTOpH'iHOÎ AeKCHKOAOnî pyMyHCbKoi MOBy. BnnycK nepiiinn, Kiev, 1958. Skok, ERHSJ = Petar Skok, Etimologijski rjecnik hrvatskoga iii srpskoga jezika. Uredili akademici Mirko Deanovic i Ljudevit Jonke. Suradivao u predradnjama i 15 priredio za tisak Vladimir Putanec, Zagreb: Knjiga prva. A-J, 1971; Knjiga druga. K-poni1, 1972. SMFC = „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română“, Bucureşti, 1959-1972. Tamâs, EWUER = Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Worterbuch cler ungarischen Elemente im Rumâni schen (unter Beriicksichtigung cler Mundartworter), Budapesta, 1966. TDRG = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bucureşti, 1895-1925. Teaha, CN = Teofil Teaha, Graiul din Vedea Crişului Negru, [Bucureşti, 1961]. Tomici, DSR = Mile Tomic, Srpsko-rumunski reenik / Mile Tomici, Dicţionar sărb-romăn, Timişoara: [Torni/ Volumul 1 ].A-L% 1998. Udrescu, Glosar = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967. Vasmer, Rus. et. Wb. = Max Vasmer, Russisches etymologisches Worterbuch, Heidelberg: Erster Bând. A-K, 1953. ALTE ABREVIERI ar. = aromân(esc) Ban. = Banat bg- = bulgar Bot. = botanică bulg. = bulgar cf., cfr. = (lat.) confer „compară'4 cat. = catalan cp. = compară di al. = dialectal et al. = (lat.) et alii „şi alţii" et. nec. = etimologia necunoscută fr. = francez germ. = german gr. = grecesc it„ ital. = italian lat. = latinesc lat. clas. = latinesc clasic lat. pop. = latinesc popular lat. vulg. = latinesc vulgar logud. =logudorez magh. - maghiar Maram. = Maramureş Mold. = Moldova ngr. = neogrecesc n. n. = nota noastră paleosl. = paleoslav p. ext. = prin extensiune pl., plur. = plural pol., polon. = polonez port. = portughez pron. dial., pronunţ, dial. = pronunţare dialectală prov. = provensal rom. = românesc rus. = rusesc rut., ruten. = rutean, rutenesc „ucrainean44 ser. = sârbocroat sg. = singular slav. = slavic „slav44 sp. = spaniol srb. = sârbesc s. V. = (lat.) sub voce „sub cuvântul4 tc. =turcesc Transilv. = Transilvania turc. =turcesc ucr. = ucrainean ung. = unguresc var. = variantă v.gr. = vechi grecesc v. sl. = vechi slav 18 ETIMOLOGII ADAMASCĂ. în DA figurează două articole cu acest titlu, în rândurile următoare nu ne vom referi la adamască „stofă scumpă de mătase cu flori (fabricată la Damasc)44, care are etimologie, ci la omonimul acestui cuvânt, un nume de plantă, după cum reiese dintr-un pasaj reprodus din HEM: „în unele părţi din Moldova, alături de «avrămască-crâstinească» se mai menţionează şi o plantă oarecare: adamască". Cel de al doilea articol conţine, în locul definiţiei, doar indicaţia „(Bot.) = ?44, iar la sfârşitul lui citim: „Etimologia?44. B. P. Hasdeu îşi exprimă părerea potrivit căreia „de aci însă nu urmează... că aceşti termeni se trag d-a dreptul din numile [sic] Avram, Crist, Adam, ci se poate ca ei să se fi născut din alţi termeni eterogeni prin aşa-zisa etimologie poporană44 şi, în continuare, pune pe avrămeasă în legătură cu lat. aurum (HEM II, p. 700-701), dar nu discută şi pe adamască. La Borza, DE, p. 13, adamască şi adămească apar, alături de avrămească (cu diverse variante), cărstăneascâ etc., ca denumiri populare ale plantei Ajuga laxmanni. Aşadar problema sensului exact al cuvântului de care ne ocupăm poate fi considerată rezolvată. Cât despre originea lui, indiferent dacă acceptăm sau nu părerea lui B. P. Hasdeu cu privire la avrămeasă (după DA, acesta „pare a deriva44 dintr-un cuvânt slav), credem că adamască - sau, în varianta literară, adămească - nu poate fi explicat altfel decât 19 ca derivat de la Adam, cu un sufix folosit frecvent la formarea de substantive şi adjective care sunt nume sau componente ale unor nume de plante (vezi Dumitru Bejan, Nume româneşti de plante, Cluj-Napoca, 1991, p. 206-207; printre derivatele cu -esd-ească menţionate la p. 207 se numără avrămească, creştineasca, cobelcească). In sprijinul etimologiei propuse aici putem cita numele ucrainean de plantă adamova „mătrăgună44 (DUR). ADINTA. Este înregistrat în DA (cu menţiunea „etimologia necunoscută44) pe baza a două citate, reproduse din HEM şi, respectiv, din TDRG: „Plîacă-ţi urîachia şi-mi adintă a Domnului spuindu-ţi culcuş nesămănat44 (Dosoftei, Paremiar, 1683); „îi stă mintea şi adintă tot acolo la dânsa44 {Şapte taine, 1645). După părerea noastră, nu sunt întemeiate rezervele exprimate în DA cu privire la înţelesul verbului în discuţie: „Cuvântul găsindu-se până acuma numai în două exemple vechi, sensul nu i se poate preciza în mod neîndoios. Pare a însemna «a lua aminte, a-şi îndrepta luarea aminte spre ceva, a fi cu gândurile la ceva»44 (singurul sens menţionat, „a lua aminte44, este considerat sigur de Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Bucureşti, 1987, unde cuvântul apare, ca şi în DA, cu „etimologie necunoscută44 şi însoţit de aceleaşi două citate). în schimb, considerăm justificat faptul că nu a fost acceptată etimologia lui adinta propusă de B. P. Hasdeu (HEM I, p. 260), care susţine „identitatea lui cu adintuo (intuor, intueor) din intuo cu prepoziţiunea ad\ deşi „e sigur că-n textul slavic, după care lucra Dosofteiu, lui adint îi corespunde v uni maia, a 11 e n d o“ (savantului nu-i era cunoscut adintă din izvorul menţionat în TDRG). în acelaşi timp, B. P. Hasdeu respinge o explicaţie anterioară, dată de G. Săulescu - adinta < lat. attendere -, deşi recunoaşte că „în adevăr, zicerea «şi-mi adintă» nu poate însemna decât «et a 11 e n d e mihi»k4. 20 La prima vedere, atât lat. intueor, intueri „a privi; (fig.) a privi, a-şi reprezenta, a considera, a avea în vedere44, cât şi lat. attendo, attendere, care înseamnă, printre altele, „a lua seama, a fi atent, a asculta atent, a observa44 (Guţu, DLatR), au sensuri prin care s-ar putea explica sensul „a lua aminte44 al rom. adinta. Credem însă că asocierea cu un complement în dativ („şi-mi adintă44) constituie un argument în favoarea părerii conform căreia adinta provine din attendere, nu din (ad)intueri (cf., în dicţionarul latin-român citat, attendere anima - alături de attendere anitnum sau animos - „a-şi îndrepta atenţia, a lua seama44, dar intueri causam). Explicaţiei pe care nici HEM, nici DA nu o acceptă i s-ar putea aduce, eventual, obiecţia că adinta aparţine conjugării I, iar trecerea la aceasta a unui verb de conjugarea a IlI-a în latină nu este obişnuită. Posibilitatea unei asemenea schimbări nu poate fi însă exclusă; cf. ar.pitrundare < lat.pertundere (DDA, s. v.pitrundu). O altă obiecţie - de fapt, singura formulată de B. P. Hasdeu, loc. cit., împotriva etimologiei date de G. Săulescu - se referă la o chestiune de fonetică: „Ecuaţiunea adint = a t i n d ar prezintă o metateză între d şi t fără exemplu în fonetica română44. Obiecţia nu este însă valabilă, din două motive. Mai întâi, în limba română metateza este un fenomen foarte frecvent (Puşcariu, Limba română II, p. 165), iar acest lucru n-ar putea fi trecut cu vederea chiar dacă n-am dispune de nici un alt exemplu de metateză în care consoanele implicate să fie anume cele două oclusive dentale. în al doilea rând, este foarte probabil că printr-o astfel de metateză ([d]... [t] > [t]... [d], deci în sens contrar faţă de cel al metatezei prin care, după părerea noastră, *atinda a devenit adinta), produsă în latină, s-a ajuns la denumirea populară a Sfântului Dumitru (şi a sărbătorii din 26 octombrie, după calendarul ortodox): la p. 171 a lucrării precitate, S. Puşcariu menţionează că „P. Papahagi... explică pe Sămedru dintr-o formă metatezată Sanctus *Temedrius în loc de Demetrius“. Denumirea în discuţie (respectiv, partea ei finală, continuarea numelui propriu Demetrius), care „arată un tratament neaşteptat al lui t (ar fi trebuit să sune Demetriu)“ 21 (Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 52), a fost explicată şi în alt fel: „sonorizarea consoanei [t] la [d], urmată de prescurtarea numelui, prin afereza silabei iniţiale14; oclusiva surdă originară s-ar fi păstrat ca atare în Simetrii, formă înregistrată într-o localitate din vestul Transilvaniei (Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica româneasca, Timişoara, 1999, p. 127). în ce ne priveşte, credem că [t] din Simetrii (< *Sâimetru) poate fi mai curând rezultatul înlocuirii lui [d] din Să(n)medru, sub influenţa lui Sâmpetru. Oricum însă, existenţa unor forme, rar întâlnite, cu [t] nu afectează plauzibilitatea explicaţiei după care [d] din Să(n)medru se datorează unei metateze. în consecinţă, considerăm că rămâne plauzibilă şi explicaţia potrivit căreia printr-un astfel de accident fonetic s-a ajuns de la *atinda la adinta. Nu este de prisos să adăugăm că, după datele din REW, lat. intueri şi adintueri. nu au descendenţi în limbile romanice, spre deosebire de attendere „aufmerken; warten44 (pentru reflexele acestuia în Romania apuseană vezi REW, nr. 763). Ţinând seamă de cele arătate mai sus, suntem de părere că lat. attendere s-a păstrat nu numai în vestul, ci şi în estul României, unde, cum susţinea G. Săulescu, a devenit adinta. AIDOMA. Etimonul acestui cuvânt este cunoscut, dar nu s-a dat o explicaţie satisfăcătoare fonetismului formei din titlul notei de faţă. în DA citim: „E paleosl. vidornu, «visibilis», trecut în *vidom, la care s-a adăogat finalul adverbial -a: *vidoma. Acesta s-a prefăcut în idoma, în dialectele care schimbă pe vi > i. Forma aceasta, la care s-a adăogat prepoziţia a (ca şi în a-ievea, a-tocma etc.), a devenit forma literară44. După DA, cuvântul este atestat pentru întâia oară spre sfârşitul secolului al XVII-lea, la Dosoftei, sub forma avidomă. Variante mai recente sunt, alături de idoma, menţionat mai sus, avidoma, agidoma, agiduma, agiuduma, aghidoma (numai prima dintre ultimele cinci se întâlneşte în texte literare). 22 Ni se pare greu de crezut că varianta aidoma se datorează acceptării în limba literară a unui fonetism dialectal (vezi observaţiile noastre de principiu din FD XIII, 1994, p. 7-15). întrucât limba literară a respins formele în care o consoană (pre)palatală sau semiconsoana [i] au apărut prin aşa-numita palatalizare a labialelor (în speţă, a lui [v]), nu vedem în ce fel ar putea fi explicată pretinsa excepţie reprezentată de cuvântul în discuţie: avidoma > *[aviidoma] > [aiidoma]. La forma aidoma s-a ajuns, după opinia noastră, printr-o modificare datorată influenţei exercitate asupra lui avidoma de cuvântul aievea, tot de origine veche slavă, cu cele mai vechi atestări din secolul al XVI-lea. Primul sens al lui aievea, „în faţa tuturor, în public, pe faţă, făţiş", este, în esenţă, identic cu ceea ce în DA se consideră a fi sensul fundamental al lui aidoma: „în văzul tuturor, în mod evident". Este foarte probabil că, alături de factorul semantic, în modificarea la care ne referim a jucat un anumit rol şi asemănarea dintre cele două cuvinte din punctul de vedere al structurii lor morfologice (asemănare semnalată în pasajul din DA reprodus la începutul acestei note). ALFIOR. Despre forma şi sensul acestui cuvânt aflăm din DA (unde se trimite la HEM) următoarele: „o plantă, poate aliorul (s. v.), corupt prin etimologie populară cu «alifie» sau cu «fior», căci aliorul se întrebuinţează şi ca medicament împotriva frigurilor, de unde îi vine şi numele de «buruiană de friguri»". Din punct de vedere fonetic, ambele explicaţii sunt plauzibile. Credem însă că modificarea formală a lui alior nu s-ar fi putut produce dacă nu ar fi avut un suport semantic mai puternic decât cel oferit de legătura dintre numele unei plante, pe de o parte, şi alifie sau fior, pe de alta. Aşa stând lucrurile, suntem de părere că alflor este rezultatul unei contaminări în care ambii termeni implicaţi sunt nume de plante: alior şi afum (cu varianta afiom) „opiu", dar şi „planta (de obicei macul) din care se extrage afionul" (cuvânt cu etimologie multiplă; vezi DA şi Tamâs, EWUER). întrucât atât aii oral, cât şi planta numită afum sunt folosite în medicina populară, înseamnă că alior şi afion posedă în comun nu numai calitatea de a fi nume de plante, ci şi pe aceea legată de utilizarea acestor plante ca „ierburi de leac". De menţionat în plus că, dacă laptele-căţelei „buruiană otrăvitoare cu care se ameţeşte peştele în pârâu" este totuna cu laptele-câinelui - lucru foarte probabil (în DA, s. v. lapte, 3, se dă denumirea ştiinţifică numai a primului compus) -, întrucât, la rândul lui, laptele-câinelui este sinonim cu alior, cei doi termeni ai contaminării pe care o presupunem ne apar şi mai apropiaţi pe plan semantic, prin proprietatea comună „narcotic" a plantelor numite alior şi, respectiv, afum. Considerăm că faptele prezentate mai sus constituie numai argumente în favoarea etimologiei alfîor < alior + afton, fără a sprijini şi ipoteza formulată în DA cu privire la sensul cuvântului din titlul notei de faţă, căci, în principiu, alfîor ar putea să nu fie o variantă a lui alior, ci un alt cuvânt, denumire a unei alte plante. Totuşi, până la proba contrară, identitatea presupusă în DA şi socotită sigură în HEM I, p. 622 (alfîor = alior) are şanse de a fi reală. ALIGNI. Este glosat „a adia" şi ilustrat cu un singur citat, dintr-un text de literatură populară; reproducem o parte a citatului: „Şi vântul a aligni, Fluieraşul s-a porni". După menţiunea „etimologia necunoscută", se propun două ipoteze etimologice: „Cfr. ung. legyezni «a da din coadă, a face vânt» şi legyinteni «a atinge uşor»". Nici una dintre acestea nu este acceptată de Tamâs, EWUER, în al cărui bogat inventar de împrumuturi româneşti din maghiară aligni nu este inclus. Credem şi noi că, din motive de ordin formal, este greu să se stabilească o legătură între cuvântul din titlul acestei note şi cele două verbe maghiare, de la care ar fi fost de aşteptat să se ajungă în româneşte la forme ca *(a)leghezui, respectiv, *(a)leghinti. în CDER figurează în acelaşi articol (nr. 201) verbul discutat aici (sensul 1: „soplar el viento") şi aligni care este o variantă a lui lihni (sensul 2: „cojear") . Etimologia dată în acest articol („ngr. 24 Xixvcuvo) «debilitarse, hacerse debil»44) ar putea fi, eventual, luată în consideraţie pentru al doilea termen - deşi ipoteza provenienţei lui din neogreacă este în contradicţie cu „extensiunea geografică a cuvântului, cunoscut şi în Ardeal44 (DA, s.v. lihni) -, dar nicidecum pentru primul. După părerea noastră, aligni (cu circulaţie în Moldova) provine din ucr. AHrHym, care înseamnă, printre altele, „a lovi44 (DUR). Probabil că [a] iniţial al cuvântului românesc se datorează verbelor adia şi alina (cf. ALR II SN, 3, harta 791, intitulată „adie vântul44, punctul 272: alină o ţâ[ră] de vânt). La prima vedere, explicaţia propusă de noi are împotriva ei distanţa dintre sensurile „a lovi44 şi „a adia44. Lucrurile devin însă cât se poate de clare la o examinare mai atentă a versurilor reproduse mai sus: în „vântul a aligni44 verbul are o valoare incoativă, în acord cu valoarea identică - de data aceasta evidentă - a lui s-a porni. Altfel spus, nu este vorba despre o acţiune (o suflare, o adiere) continuă, ci despre o pală de vânt, o „(uşoară) lovire44, care declanşează cântatul fluierului. Cf. sensul „suflare (puternică şi de obicei intermitentă)44 al lui pală în contexte ca următoarele: „Vântul bate câteodată mai domol..., când şi când te lovesc aripele lui, palele lui44; „Şi aşa ca o pală de vânt a ieşit pe fereastră44 (DLR, s. v.pală1,2); vezi şi DA, s. v. bate, VI: „«vântul», de obicei, bate când s u f 1 ă (t a r e) izbind în ceva44. în lumina detaliilor prezentate în rândurile precedente, considerăm că etimologia propusă de noi este satisfăcătoare nu numai din punct de vedere fonetic, ci şi sub aspect semantic. AMUŞ. Cuvântul (cu circulaţie în Banat) nu este definit în DA, dar sensul lui este indicat în cele două ample citate; îl reproducem pe ultimul: „Cumpărând piei, argăsitorii le bagă în amuşe (amuş = nişte gropi). Se aduce apă, se stinge în ea var şi apoi se aruncă pieile, pentru ca, la «păruit», părul să se dezlipească uşor44, în partea finală a articolului avut în vedere citim: ,,Etimol[ogia] necunoscută. Nu ştim întru cât s-ar putea aduce în legătură cu ung. 25 hamus (gdddr = [groapă] «de cenuşă»; cfr. ung. hamvas «Gerberlauge»)44 (la magh. hamvas se trimite şi în CDER, nr. 256, şiînNŞDU). într-un tom din DA apărut ulterior găsim un articol a cărui primă parte este următoarea: „Hamus s. a. (Tăbăc[ărie]) = amuş. Hemush - cadus pellionis. Anon. Car“. Deşi acolo nu se dă nici o indicaţie etimologică, se înţelege că hăimuş şi amuş sunt considerate - în mod justificat - variante ale aceluiaşi cuvânt şi că, prin urmare, în privinţa etimologiei, pentru varianta cu [h] iniţial rămân valabile, după acelaşi dicţionar, cele arătate s. v. amuş. Presupunem că neacceptarea în DA a etimologiei rom. amuş < magh. hamus (dată, cu dreptate, ca sigură de CDER, nr. 256, şi de Tamâs, EWUER) se explică nu prin faptul că în termenul maghiar există un [h] care nu se regăseşte în amuş (varianta din Anonymus Caransebesiensis scăpase, se pare, atenţiei celui care a redactat articolul amuş), ci unei neconcordanţe de ordin semantic: magh. hamus înseamnă „de cenuşă46, în timp ce amuş denumeşte groapa pentru argăseală în care se pune var. Această neconcordanţă nu poate fi însă invocată în discuţia asupra originii lui amuş: prin acţiunea pe care o au asupra anumitor materiale, laptele de var folosit pentru curăţirea de păr a pieilor şi leşia preparată cu cenuşă şi utilizată ca detergent au o trăsătură comună. Credem deci că, plecându-se de la magh. hamus, s-a putut ajunge în română la amuş cu sensul „argăseală44, adică „materia în care se argăsesc pieile, «dubeală»44 (DA, s. v. argăseală, 2). Explicaţia pe care o adoptăm, considerând că rezervele formulate în DA, s. v. amuş, nu sunt întemeiate, este sprijinită de constatarea că cenuşar, deci un derivat de la c enu ş ă, înseamnă, printre altele, şi „o cadă mare îngropată în pământ şi în care se pune var [spaţiat de noi] nestins, de se topeşte şi se face lapte de var44 (DA, s. v., 5). Aşadar rom. amuş ( = hămuş) < magh. hamus, derivat de la hamu „cenuşă44. 26 ANDERETE. în DA este reprodusă glosarea din singura sursă citată, o lucrare a lui Miron Pompiliu despre graiul din Bihor: „într-alt loc". Glosat la fel sau/şi „în altă parte", cuvântul a fost înregistrat, tot ca element caracteristic pentru graiul din Bihor, şi în alte surse ; vezi Teofil Teaha, FD I, 1958, p. 201; Teaha, CN, p. 198 (varianta andirete, cu accentul pe silaba iniţială, ca în DA); Ioan Tămaş, Lexic regional II, p. 88 (variantele andirete, andilete, paroxitone); NALR Crişana, 1, harta 41, punctul 162, nota (varianta [ând"ire]). Ipoteza etimologică (aparţinând lui I. Rădulescu-Pogoneanu) prezentată în dicţionar, după menţiunea „etimologia necunoscută" - „pare a fi o corupţie din germ. anderwdrts, care se va fi răspândit prin minerii din apropiere" -, întâmpină o dificultate legată de natura cuvântului în cauză: este greu de crezut că s-a împrumutat din germană un adverb cu sensul „în alt loc". Cu totul inacceptabilă ni se pare etimologia dată în KlRuEW: „tiirk. ande ‘dorf (Lok. zu o, bzw. ol + nerede ‘wo’)". în explicaţia pe care o propunem plecăm de la constatarea că anderete se deosebeşte de varianta din NALR Crişana, 1 - în forma literarizată, andirea sau, mai curând, anderea - prin prezenţa unei silabe finale, [te], care apare şi în tunderete, pretunderete „peste tot, pretutindeni", precum şi în pronumele şi adjectivul cutarete, în care DA, s. v. cutare, identifică „sufixul adverbial -te“. în secţiunile etimologice ale articolelor tunderete şi pretunderete din DLR se trimite la tutindeni (< totum + inde + -re), respectiv, la pretutindeni. Este evident că în anderete avem a face cu acelaşi sufix, -te (acest element nu figurează printre sufixele şi particulele adverbiale examinate de Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, 1985, p. 104-109, respectiv, p. 110-134). Urmează să vedem cum se explică partea iniţială a cuvântului. în DA figurează adverbul ainde („întrebuinţat prin Banat, prin Ungaria şi prin părţile mărginaşe"); în articolul cu acest titlu găsim, printre altele, formele aindere şi ainderea, ultima înregistrată în 27 lucrarea la care se trimite şi pentru anderete. Ni se pare clar că prima parte a lui anderete nu este altceva decât aindere(a). Formele aindere, ainderea şi aindine sunt menţionate, alături de alte trei forme, s. v. ainde, glosat „aiure44 şi explicat (împreună cu variantele lui) astfel: „din lat. aliubi..., la care s-au adăogat finalele adverbiale -ne, -re şi -a“. într-un mod foarte asemănător este explicat aiure (cu variante printre care se numără aiurea şi aiurilea): „din lat. aliubi. ..,1a care s-a[u] adăogat finalele adverbiale -re, -a şi -le“. Deşi aici ne interesează etimologia lui anderete, nu cea a lui aindere(a), notăm totuşi că din combinarea tuturor elementelor enumerate s. v. ainde ar fi trebuit să rezulte *aiunerea, fără [d]. Pentru a explica sinonimele lui aiurea, menţionate mai sus, în care apare [d] trebuie să plecăm de la compuse (de dată latină târzie) fie cu inde (cf. pretutindeni), fie cu unde (cf. PEW, nr. 45; REW, nr. 348: ainde < lat. aliunde). De remarcat, în această ordine de idei, sensul „unde44 al rom. inde (în Bihor!) şi sinonimia altinderi = altundeva (pentru altinderi vezi DA, s. v. alt, -ă, I, 1). Nu poate constitui o problemă dispariţia vocalei [i], aflată sub accent în ainde, ainderea. După toate probabilităţile, în forma *ainderete s-a produs mai întâi, prin analogie (cf. îndelete şi, mai ales, înderete, variantă a lui îndărăt; vezi DA), o schimbare a locului accentului, în sens progresiv: *[ainderete] > *[ainderete]; după aceea a căzut [i] neaccentuat (cf. boreasă < *boireasă\ dezbăra derivat de la baier:; Puşcariu, Limba română II, p. 260): *[ainderete] > [anderete]. Varianta din DA, [ănderete], este datorată tendinţei de se marca o antiteză: „în altă parte, nu aici44 (vezi, la p. 104 din lucrarea precitată a lui S. Puşcariu, observaţiile savantului asupra accentuării unor cuvinte ca astăzi, dincoace, dincolo). APUCA. în DA sunt prezentate cele două explicaţii pe care S. Puşcariu le menţionase în dicţionarul său etimologic (PEW, nr. 103) - ,*apuco (= apiscor cu sufixul din manduco)“ (B. P. Hasdeu) şi „aucupor, devenit *acupo şi, cu metateză, *apuco“ (V. Burlă) dar cuvântul este considerat totuşi cu „etimologia necunoscută44 28 (vezi şi TDRG: „Et. Dunkel. Man răth auf lat. aucupor, -are «zu fangen suchen» od. Ableitung v. ap- in apiscor «ergreifen»“; în CADE cuvântul este fără etimologie). Explicaţia propusă de Leo Spitzer, DR III, 1922-1923, p. 645-646 - apuca ar avea ca punct de plecare o interjecţie, *puc sau poc (ca şi înhăţa, derivat de la haţ) - se regăseşte în SDLR („din apoca, d[in] interj. poc“), dar este respinsă de W. Meyer-Liibke, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 641-642. în REW, nr. 776, rom. apuca figurează ca descendent al lat. aucupare „Vogel fangen“. Sextil Puşcariu, care în PEW considera că, în comparaţie cu etimologia dată de B. P. Hasdeu, cea aparţinând lui V. Burlă este „besser, doch nicht ganz sicher“, se pronunţă, mai târziu, categoric în favoarea ultimei şi, totodată, împotriva părerii lui L. Spitzer: „stăruiesc a crede în etimologia din aucupo(r)“ (DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 1318). Criticile aduse de L. Spitzer etimologiei apuca < lat. aucupare (sau aucupari) vizează atât aspectul fonetic, cât şi pe cel semantic al chestiunii: nu este de crezut că un termen din limbajul păsărarilor care nu s-a păstrat în nici o altă limbă romanică în afara românei a fost moştenit de aceasta, cu un sens diferit de cel originar şi cu o formă care presupune producerea metatezei [k]... [p] > [p]... [k]. în ce ne priveşte, credem că apuca provine, într-adevăr, dintr-o formă anterioară, românească sau, eventual, latină târzie *acupare, care, la rândul ei, a fost precedată (în latină) de aucupare, ceea ce însă, cum se va vedea mai jos, nu înseamnă că ne declarăm de acord cu etimologia pe care o respinge L. Spitzer. Schimbarea fonetică aucupare > *acupare nu pune nici o problemă (cf. lat. auscultare > rom. asculta), iar ipoteza potrivit căreia în română - limbă caracterizată prin frecvenţa metatezei (Puşcariu, Limba română II, p. 165) - s-a produs transformarea *acupare > apucare este întru totul plauzibilă. Cu toate acestea, etimologia dată în REW (şi în alte dicţionare, printre care DEX), satisfăcătoare din punct de vedere fonetic, nu înlătură o dificultate majoră, deja menţionată: este extrem de puţin 29 probabil ca româna să fie singura limbă romanică moştenitoare a unui verb latinesc cu sensul „a prinde păsări44. Presupunem ca această dificultate i-a determinat pe unii lingvişti să respingă sau, cel puţin, să considere îndoielnică etimologia dată de V. Burlă, la care, cum am văzut, au aderat, printre alţii, W. Meyer-Lubke şi S. Puşcariu. A. Graur, BL V, 1937, p. 89, scrie: „apuca attend toujours une etymologie sure44; la Rosetti, ILR 1986, p. 175, apuca figurează în lista termenilor latineşti păstraţi numai în română, dar cu menţiunea „dubios44, iar în ILR II, p. 117,1. Fischer include pe apuca într-o listă de acelaşi fel, dar adaugă: „suspect44. Multe dintre sensurile principale ale verbului românesc în discuţie concordă aproape perfect cu unele dintre sensurile lat. occupare', vezi, de exemplu, Guţu, DLatR, s. v. occupo, 1,1: „a lua în stăpânire44; DA, s. v. apuca: II, 1 „a lua cu puterea44 şi II, 4 „a pune stăpânire pe (un lucru al altuia), a lua în stăpânire, a ocupa cu puterea sau cu de-a sila, fără drept legal, a uzurpa44 (deosebirile de ordin semantic dintre cuvântul latinesc şi cel românesc menţionate de W. Meyer-Lubke, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 642, nu sunt esenţiale). Se înţelege însă că vocala iniţială a lat. occupare nu avea cum să devină [a] în româneşte. Ne găsim aşadar, după opinia noastră, în faţa situaţiei următoare: lat. aucupare (sau aucupari) nu poate fi etimonul lui apuca din motive legate de conţinutul semantic al celor două cuvinte, iar prin lat. occupare nu poate fi explicat vocalismul termenului românesc (nu este convingătoare explicaţia dată în CDER, nr. 355, unde găsim acest etimon: „una confusion de los prefijos oc- y ac-44). Admiţând (împreună cu alţi cercetători; vezi mai sus) că apuca este un cuvânt moştenit din latină, credem că el nu provine nici din aucupare, nici din occupare, ci dintr-un derivat al acestuia din urmă: *aboccupare. întrucât prefixul lat. ab- avea valori corespunzătoare prepoziţiei ab, iar printre acestea se numără „de la, din44 (vezi Guţu, DLatR, s. v. a, ab, abs, I şi II), presupunem că înţelesul originar 30 al lat. *aboccupare era „a lua de la (cineva), din (ceva)44. De acesta sunt foarte apropiate cele două sensuri ale lui apuca menţionate mai sus, precum şi sensul „a răpi44 (DA, s. v., II, 3). în ce priveşte evoluţia fonetică a lat. *aboccupare, este de remarcat, mai întâi, că dispariţia consoanei din structura prefixului nu pune nici o problemă: după cum se ştie, ,,-v- şi -b- au avut aceeaşi soartă în română (afară de cazul când -b- era urmat de u.. .)44 (Rosetti, ILR 1986, p. 110), adică au căzut, aşa încât faptul că în inscripţii sunt atestate forme de tipul aunculus, pentru lat. clas. auunculus (p. 112), ne îndreptăţeşte să reconstruim o formă a verbului avut în vedere aici în care consoanei din prefixul ab-, intervocalică în *aboccupare, îi corespundea „zero44. în al doilea rând, ţinând seamă de faptul că tendinţa lui [o] neaccentuat de a se transforma în [u] este foarte veche în latină (H. Mihăescu, La langue latine dans Ie Sud-Est de VEurope, Bucurcşti/Paris, 1978, p. 179), considerăm că *aboccupare a devenit * aucupare mai probabil în mod direct decât prin intermediul unei forme *aocupare (de altfel, acest detaliu nu prezintă mare interes; asupra simplificării geminatei nu este cazul să ne oprim). în sfârşit, este, credem, uşor de admis că secvenţa de vocale [au] s-a transformat în diftongul [au]. S-a ajuns astfel la o formă * aucupare identică cu aucupare „Vogel fangen44 şi având sensuri prezente în lat. occupare (şi, azi, în rom. apuca). Lat. * aucupare = [aukupare] (< lat. *aboccupare) a devenit apuca în modul arătat în prima parte a notei de faţă. AŞUNGA. Este glosat „a lovi44 şi a fost înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni. După ştiinţa noastră, singura explicaţie dată acestui cuvânt (cu „etimologia necunoscută44 în DA) aparţine lui N. Drăganu; este vorba despre o comunicare nepublicată a savantului, rezumată astfel într-un raport anual asupra activităţii Muzeului Limbii Române: „aşungă < ung. suhcmg (cf. suhăngolni)“ (DR III, 1922-1923, p. 1089). La Tamăs, EWUER nu găsim pe aşunga, ceea ce înseamnă că etimologia propusă de N. Drăganu nu a fost acceptată. 31 % * Cuvântul în discuţie este, în realitate, un derivat de la şung, variantă a lui şfung „avânt, elan, impuls". Acesta din urmă este considerat în DLR ca având etimologie multiplă: „Din germ. Schwung, magh. svung'1. în dicţionarul lui L. Tamâs nu găsim ca titluri de articole nici pe şfung, nici pe şung, dar şfung apare în introducerea lucrării (p. 16), în lista cuvintelor care ar putea să provină atât din maghiară, cât şi din germană (sau din franceză; vezi p. 15). După părerea noastră, este mai probabil că şfung provine din germană (fricativa labiodentală din etimon s-a menţinut, fie ca surdă, fie ca sonoră; cf. şfab = şvab, şfaiţer = şvaiţer). Varianta şung a fost împrumutată însă, cu siguranţă, din ungureşte. întrucât în graiurile maghiare cu care a ajuns în contact româna există o „dualitate, alternanţă liberă între w şi v“ (Kirâly, Contacte, p. 206), trebuie să admitem că punctul de plecare al rom. şung a fost magh. [şuurjg], nu [şvuijg] ([v] din această ultimă variantă s-ar fi menţinut ca atare sau ar fi devenit [f]); cf. serus „servus!, salut!" < magh. szervusz (Tamâs, EWUER; varianta fără fv] a cuvântului românesc este notată [serus] în ALRIISN, 5, harta 1313, punctele 235 şi 250). De la şung s-au format şi derivate cu prefixul în-(neînregistrate în DA): înşunga şi înşunge „a lovi" (în judeţul Alba), cu participiile înşungat şi, respectiv, înşuns (Emil Daissa, „Cum vorbim" II, 1950.4, p. 33). Leontin Ghergariu, LR X, 1961, 2, p. 125, semnalează existenţa în Crişana a formelor aşinga şi înşinga, cu acelaşi înţeles. Din împrejurimile oraşului Turda cunoaştem pe înşunga cu sensul „a da un impuls prin lovire (mai ales cu privire la minge)", sens mai apropiat de cel al lui ş(f)ung. BALCAU. în DA este reprodusă glosarea din sursa citată: „lac, moraştină" (aria dc răspândire indicată: Bihor). Partea finală a articolului în cauză cuprinde oarecum trei soluţii etimologice, dintre care prima este negativă: „Etimologia necunoscută. (Pare a se fi născut, printr-un obicinuit [sic] schimb de sufixe, dintr-o 32 formă *balcăn, iar aceasta din ung. bdlkăny «mlaştină»). Cfr. bâlc“. Atrăgătoare mai ales sub aspect semantic, ipoteza prezentată între paranteze nu a fost totuşi acceptată de autorul celei mai ample lucrări consacrate cuvintelor româneşti împrumutate din maghiară: balcău nu apare la Tamâs, EWUER. Ţinând seamă atât de părerea autorului precitat - incontestabil, o autoritate în materie -, cât şi de o dificultate de ordin formal (este greu de presupus că partea finală a lui *balcan a fost identificată cu sufixul -an, care, după aceea, ar fi fost înlocuit cu -ău), nu credem că balcău provine din magh. bdlkăny. După opinia noastră, avem a face cu un derivat de la băle „băltoacă, bahnă, mocirlă" (cu „etimologia necunoscută" în DA, deşi, cum se arată tot acolo, „ne-am putea gândi la tulpina slavă bi>lk“, cu sensuri de la care ar fi fost posibil să se ajungă la cel al lui balcău). Este evident că derivatul cu sufixul -ău de la băle ar fi trebuit să fie *bâlcău. Forma balcău a putut însă să apară plecându-se de la *bălc, cu un fonetism anterior transformării [ă] > [î], şi ca urmare a trecerii lui [ă } la [a] în poziţie protonică: *bălc > bălcăiu > balcău. De menţionat că varianta bălcău este atestată (vezi Arvinte/Ursu/Bordeianu, Glosar regional, unde această variantă, cu circulaţie în nordul Moldovei, este înregistrată cu sensul „baltă mai mare, apă stătătoare"). Amândouă particularităţile fonetice invocate aici se întâlnesc în graiul din Bihor, deci în regiunea în care a fost înregistrat balcău: Teaha, CN, p. 35 şi, respectiv, p. 39, citează forme cafrău, grău, cu [ă] netrecut la [î], şi bătrân, văzut, cu [a] < [ă] în poziţie protonică. BARANŢĂ. Este glosat „otrăţel (Onosma arenarium)“ şi explicat astfel (cu trimitere la TDRG): „Se pare că avem a face cu o alterare a cuvântului boranţa [sic] (altă plantă din familia boraginaceelor) subt influenţa numirei slave (ruseşte [sic]) barannyj jazyk'b- limba-mielului (= boranţă)". Cum vom încerca să arătăm în nota intitulată boranţă, această variantă este mai nouă decât bar antă. Ultima conţine un [a] _, a- 33 etimologic în prima silabă şi poate fi explicată satisfăcător ca reflex al ucr. 6apaHU,x, genitivul lui Oapaneu. care înseamnă „miel, berbecul" (DUR), dar este şi numele mai multor plante (vezi în ESUM cele două articole cu acest titlu). Cunoscut fiind faptul că unul şi acelaşi cuvânt poate să denumească diverse specii de plante (de exemplu, otrăţel, dat în DA ca sinonim al lui buranţă, are cinci sensuri din domeniul botanicii; vezi DLR), nu ne interesează aici dacă termenul ucrainean şi cel românesc desemnează sau nu exact aceeaşi realitate. De remarcat doar că primul este un derivat de la 6apaH “berbec", iar în română avem cuvântul arăţel (variantă: areţel), cu „etimologia necunoscută" în DA, dar explicat de Pascu, Sufixele, p. 145, ca derivat de la arete „berbec" şi glosat „lim-ba-mielului", care este tocmai unul dintre sensurile Iui otrăţel (DLR, s. v., 2), sinonimul lui baranţă. BARTIŢA. Dintre cele două definiţii reproduse în DA din sursele citate cea mai cuprinzătoare este următoarea: „un fel de mucegai ce se face în putina de borş şi în poloboacele de curechi, când nu-s îngrijite" (sensuri asemănătoare cu acesta - printre care „stratul de mucegai depus pe smântână învechită" - au fost înregistrate de Arvinte/Ursu/Bordeianu, Glosar regional). Ipoteza prezentată după menţiunea „etimologia necunoscută", anume „poate, diminutiv din bartă“ (vezi şi KIRuEW, unde cuvântul în discuţie figurează, ca derivat, s. v. bartă), nu este sprijinită de datele care ne sunt oferite asupra sensurilor principale ale acestuia din urmă: 1. „cunună cu care fetele îşi împodobesc capul"; 2. „(prin apropiere de cuvântul bată) tivitura de sus a izmenelor (a cioarecilor sau a rochiei), prin care trece brăcinarul (baicra etc.)“ (după DA, cuvântul provine din germ. Borten, „prin filiaţia dialectului săsesc"). După părerea noastră, la originea lui bartiţă se află germ. Bart, care înseamnă, printre altele, „mucegai (prins pe ceva)" (DGR, s. v., 5). Este de presupus că la forma terminată în -iţă s-a ajuns prin influenţa lui muşiţă „(flori de) mucegai; mucezeală; mucegai de vin" (DLR, s. v., 6). 34 BĂCĂLIE. Avem în vedere termenul cu sensul „babiţe, (ciupercă de) iască44, pe care DA îl separă de băcălie „băcănie44, considerând totuşi probabilă descendenţa indirectă a celor două cuvinte din acelaşi etimon, te. bakkal (scris bakkăl în DA, s. v. băcan): „Etimologia necunoscută (poate = «articol de băcănie»)44. Această separare nu se face în SDLR, unde, s. v. băcălie („d[in] bacat), sunt puse la un loc sensurile „prăvălie de bacal; mărfuri coloniale44 şi „un fel de iască care creşte pe stejar şi cu care se afumă ca să depărtezi albinele44. în realitate, între băcălie „ciupercă de iască44 şi varianta băcălie a lui băcănie nu există nici o legătură. Cuvântul din titlul acestei note este o variantă a lui văcălie „marginea de lemn sau de tinichea a sitei, a ciurului şi a baniţei44, dar şi „numele mai multor specii de ciuperci necomestibile44, derivat de la veacă, de origine slavă, cum se arată în DEX, de unde am reprodus cele două definiţii (cuvântul vechi slav corespunzător, nemenţionat în acest dicţionar, este scris vîeko în SDLR şi veko în CADE). După SDLR, s. v. văcălie, ,,d[in] rom. vine rut. vakeliîa, vekeliîa, burete de iască44. Aceeaşi etimologie a termenului ucrainean o găsim în ESUM, s. v. BaneAinşi la Robciuc, Raporturile, p. 238, s. v. vakelija (cu numeroase variante). în prima dintre aceste lucrări este înregistrată şi o variantă cu [b] iniţial şi cu accentul pe silaba penultimă: âaKaAix. Se pune întrebarea dacă provine din română şi această variantă sau, dimpotrivă, băcălie este un împrumut din ucraineană. Admiţând că baştină provine „din paleosl. vostina“ (DA) şi că, prin urmare, aici ne găsim în prezenţa unui caz de substituire cu [b] a unui sunet continuu originar (consoana [v] sau, eventual, semiconsoana ful), am putea presupune că, printr-un fenomen identic, văcălie a devenit băcălie pe terenul limbii române. De remarcat însă că, spre deosebire de varianta cu [v] iniţial, varianta băcălie este specifică graiurilor din aria subdialectului moldovean (DA: „în Mold.44; SDLR: „Vs.44 = Vaslui; vezi şi Ioan Lazăr, Lexic regional II, p. 122: băcălie „un soi de burete fibros care creşte pe fagi şi din care copiii fac mingi44, în 35 fostul raion Fălticeni). Aşa stând lucrurile, suntem de părere că avem a face cu două împrumuturi succesive: rom. văcălie > ucr. vakelija, bakalija etc.; ucr. bakalija > rom. bătălie. BAGA. Ca şi în multe alte dicţionare (vezi, de exemplu, printre cele mai recente, DEX), în DA cuvântul este considerat cu „etimologia necunoscută4', dar se adaugă: „E foarte probabil că avem a face cu un cuvânt moştenit de la strămoşii noştri neromani". în SCL XXII, 1971, 4, p. 416, Gr. Brâncuş admite această posibilitate, dar în lucrarea sa de sinteză consacrată elementelor de origine traco-dacă în limba română şi intitulată Vocabularul autohton al limbii române (Bucureşti, 1983), acelaşi autor nu include pe băga în cele două inventare de elemente lexicale socotite autohtone - sigure sau, respectiv, probabile - şi examinate pe larg (verbul în discuţie apare totuşi, la p. 178, într-o listă cuprinzând cuvinte de care Gr. Brâncuş nu se îndoieşte că „provin din idiomul preroman vorbit în regiunile noastre"). G. Giuglea, DR II, 1921-1922, p. 362-378, încearcă să demonstreze că ne găsim în prezenţa unui descendent al lat. *baugare, format de la un cuvânt împrumutat din longobardă: bauga „inel"; sensul originar al lui băga ar fi fost „a pune în fiare" (p. 375; vezi şi idem, DR III, 1922-1923, p. 624: ,*baugare din bauga «inel, cerc, câtuşi»"). Această explicaţie, care i se pare lui V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 791, „nu numai ingenioasă, ci şi foarte probabilă", este respinsă de O. Dţensusianu], GS I, 1923-1924, 2 (1924), p. 163, de REW, nr. 880, şi de I.I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, p. 263 (în această carte sunt menţionate şi respinse şi numeroase alte explicaţii). După ultimul dintre autorii citaţi, băga „trebuie atribuit fondului autohton", deşi „o etimologie limpede, sigură, nu se poate oferi, căci între bazele indo-europene încă nu găsim o legătură verosimilă pentru un arhetip de forma *bag-, *vag-, deci vreo bază i.-e. 36 *b(h)agb(h)eg-, respectiv *uag-lueg(h)-“ (prima dintre aceste baze este dată ca sigură în KIRuEW). împărtăşind, în general, prudenţa celor mai mulţi cercetători cu privire la prezenţa elementelor de origine (directă sau indirectă) veche germanică în limba română (vezi, de exemplu, Rosetti, ILR 1986, p. 221, 223) şi constatând că nu s-au adus argumente convingătoare în favoarea explicaţiilor după care băga ar fi un element de substrat sau un împrumut din vreun idiom slav (vezi SDLR: „cp. cu vsl. badati «a găuri»44), socotim că este cazul să căutăm în latină originea acestui cuvânt, atât de important şi „cu siguranţă un cuvânt vechi în limba noastră44 (Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, [Bucureşti], 1954, p. 186). în SDEM, p. 66, băga este considerat cu origine necunoscută, dar se admite ca probabilă provenienţa lui din lat. *bigare „a înjuga, a înhăma44 (< biga „car cu doi boi, căruţă cu doi cai44). Fără a ne opri asupra unor chestiuni de ordin semantic, ne mulţumim să remarcăm că în verbul latinesc reconstruit vocala din prima silabă trebuia să fie I (ca în biga şi în bigatns, pentru care vezi Guţu, DLatR), iar de la această vocală nu s-ar fi putut ajunge la [ă] din băga. în CDER, nr. 595, unde este propus, cu rezerve, acelaşi etimon (scris bigăre, fără asterisc), se trimite, în mod nejustificat, la fenomenul velarizării vocalelor anterioare precedate de labiale în cuvinte ca măsură,păcat, bătrân (în care [ă] nu provine din lat. /!). Soluţia etimologică pe care o propunem se întemeiază pe ceea ce se ştie cu privire la trei fenomene fonetice şi unul din domeniul formării cuvintelor; toate aceste fenomene vor fi prezentate, pe scurt, în cele ce urmează. în latina târzie s-a manifestat tendinţa sonorizării lui [k]. Al. Rosetti precizează că „fenomenul e atestat în limba vorbită44 şi citează, alături de exemple din limbile romanice apusene, următoarele cuvinte româneşti cu [g] ca reflex al lui [k] din formele latineşti clasice crassus, cratis, *cauula: gras (este menţionată şi părerea lui W. Meyer-Liibke potrivit căreia sonora iniţială se 37 explică prin contaminare: crassus + grossus), gratie, gaura (Rosctti, ILR 1986, p. 114). Exemple mai numeroase (dar nu toate sigure) se găsesc la Octave Nandris, Phonetique historique du roumain, Paris, 1963, p. 152. Sextil Puşcariu,DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 1343, citează următoarele cuvinte româneşti cu |g| provenit, după părerea sa, din lat. clas. [k]: gaură, găoace, ar. fgăstîrie], găuri, ghioagă (aici, de fapt, [g]), gratie, gutui, îngâmfa, zgâria, zgrăbunţă. Vezi şi Graur, ER, p. 79: „gărgăun şi gărgănne < lat. crabro (?)“. Fiind vorba despre o tendinţă, nu despre o schimbare fonetică cu caracter de lege, nu este nimic surprinzător nici în coexistenţa lui cal, cap, crede etc. (unde fk] s-a păstrat ca atare) cu gaură, gras, gratie etc., nici în faptul că unuia şi aceluiaşi prototip latinesc îi corespund uneori în limbile romanice două serii de forme, cu surdă şi, respectiv, cu sonoră. în rândurile următoare vom cita doar cuvinte în care lat. [k] apărea în poziţie iniţială şi era urmat de [a]; pentru discuţia noastră este suficient să avem în vedere acest context. Menţionăm mai întâi două dintre numeroasele cazuri în care velarei surde din latina clasică îi corespund [k] şi [g] în limbile romanice apusene: lat. camba > logud. kamba, dar it. gamba\ lat. canea > fr. cage, dar it. gabbia, cat., sp. gavia, prov. gabia (REW, nr. 1539, respectiv, 1789). în română velara surdă s-a menţinut neschimbată (ca în cal, cap, crede etc.) în cuvântul cavă „scobi tură“, explicat în DA astfel: „Din lat. cavus, -a, -um, substantivat subt forma feminină. Forma cavă, în loc de *ca, se explică din cană (cf. măduvă, văduvă), refăcut din forma articulată cand\ Am văzut însă că într-un derivat al adjectivului latinesc substantivat [k] a fost înlocuit cu [g]: *cauula > gaură. Din alţi doi membri ai familiei lui cauus provin, după DA, rom. găiun1 „gărgăun, bărzăun“ (< *cauonem „care face scorburi^) şi găun2 „partea scorburoasă, goală sau seacă a unui obiect“ (< *cauonem ,,gaură“). Aşadar oclusivei velare surde din acelaşi radical latinesc îi corespund în română când [kj, când [g]. 38 Al doilea fenomen fonetic pe care socotim necesar să-l aducem în discuţie este metateza. Mai exact, ceea ce ne interesează în acest loc este faptul că, aşa cum s-a observat, româna se numără printre limbile în care metateza este foarte frecventă (Puşcariu, Limba româna II, p. 165). Din motive care vor deveni evidente mai departe, dintre exemplele de perechi de cuvinte sau de variante ale aceluiaşi cuvânt în care un termen al perechii s-a născut din celălalt prin metateză reproducem aici, după lucrarea precitată, numai pe acelea în care consoanele implicate sunt o velară şi o labială, ambele în poziţie prevocalică: pârcălab şi cârpălab, gămar (< gumar) şi măgar, lat. *acupare > rom. apuca, căpos şi pocos, rumega şi ruguma (p. 170), gămălie şi măgălie, văgăună şi găvăună, vârcolac şi covărlac (p. 171). Vezi şi nota găvan, unde este menţionată varianta văigan a acestui cuvânt. Al treilea fenomen fonetic la care ne vom referi în explicaţia propusă mai jos este transformarea lat. u (= [u]) iniţial prevocalic în [b]. După cum se ştie, reflexul [b] al sunetului continuu originar apare - în română şi în alte limbi romanice - numai în unele cuvinte: băşică, bătrân etc., dar vacă, vedea etc. (Rosetti, ILR 1986,p. 111). în sfârşit, menţionăm un fenomen privitor la derivare (şi la sensul unei categorii de derivate). în limba română actuală există un mare număr de cuvinte care au câte două variante, cu şi fără prefixul în-. Sextil Puşcariu, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p.696, citează o serie de perechi de tipul bucura - îmbucura, acoperi - înacoperi şi notează că în DA „se găsesc multe exemple despre [sic] întrebuinţarea, fără distincţie, de acelaşi autor, a formelor cu şi fără prefix44. După Iorgu Iordan, BIFR III, 1936, p. 96, „apariţia şi dispariţia lui în- nu cunoaşte, principial, nici o restricţie44. în acest sens, datele statistice sunt concludente: din 1441 de cuvinte cu prefixul în- nu mai puţin de 657 au variante fără prefix (Flora Şuteu, SMFC II, 1960, p. 55). Pentru discuţia noastră nu este de prisos să menţionăm că unora dintre cuvintele latineşti începătoare cu in-lim- le corespund 39 în limbile romanice forme (sau şi forme) în care silaba iniţială originară nu este reprezentată. Exemple: lat. *imbricea - it. breccia; lat. imbriculus - port. brelho; lat. impetigo, impetiginem - rom. pecingine, alături de it. impettigine; lat. insubulum - rom. sul, it. subbio, alături de fr. ensouple, sp. enjullo (REW, nr. 4283, respectiv, 4284,4306,4474; pentru sul unele dicţionare - vezi, de exemplu, PEW, nr. 1688 - trimit, spre deosebire de REW, la forma latinească neatestată *subulum). Desigur, faptele - din română şi din alte limbi romanice -descrise în rândurile precedente nu sunt fără legătură cu fenomenul numit de I. Fischer, „ Criza “ prefixării în latina târzie - titlul unui articol apărut în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte44 (Academia Republicii Socialiste România). Seria IV, tomul VI, 1984, p. 131-135. Reţinem, mai întâi, observaţia potrivit căreia în latină, în general, „sinonimia apare destul de frecvent, atât între cuvântul simplu şi cel prefixat, cât şi între mai multe cuvinte prefixate formate de la aceeaşi bază44 (p. 132). în al doilea rând, subliniem importanţa pentru problema care ne preocupă a unei constatări referitoare la situaţia din latina târzie: „în urma atenuării valorii prefixelor, verbele cu un singur prefix erau echivalate de vorbitori cu verbe simple44 (p. 134; cf. Sextil Puşcariu, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 697-698: în latină Jnfioresco... stă alături defioresco, fără deosebire de înţeles44; „alături de glacio... şi de dulcesco, a[u] putut exista în limba poporului roman şi *inglacio, *indulcesco“). După opinia noastră, toate cele trei fenomene fonetice prezentate în prima parte a acestei note s-au produs în evoluţia cuvântului devenit în română băga(re). Prin transformarea în [g] a lui [k], de la lat. caua „groapă44 s-a ajuns la *gaua. Deşi în REW, nr. 1788, s. v. cavâre „graben, ausgraben44, figurează numai descendenţi romanici ai acestui verb cu o consoană surdă la iniţială (it. cavare, fr. chever etc.), părerea potrivit căreia cuvintele din familia lui cauus (toate sau unele dintre ele) au avut şi variante cu [g] este în acord cu ceea ce ştim despre 40 transformarea [k] > [g] şi este confirmată de coexistenţa lui cavă cu gaură în română şi a lui cavare cu gabbia în italiană. După ce, prin metateză, *gaua a devenit *uaga (cf. perechile de variante găvan - văgan şi găvăună - văgăună, menţionate mai sus), a avut loc transformarea sunetului de la iniţiala formei mai noi (semiconsoana [u], bilabiala [p] sau, mai puţin probabil, labiodentala [v]) în oclusiva [b]: *uaga > *baga. Sensul lui *baga trebuie să fi fost identic cu cel al formei din care provine, anume caua „groapă44 (vezi şi cauum = cauus „gaură, bortă44; Guţu, DLatR, s. v. cavum)\ acest sens se regăseşte, în esenţă, în cavă şi în gaură. Ni se pare uşor de admis că de la *baga s-a format derivatul *imbagare, cu înţelesul de „a băga într-o groapă (într-o gaură, o scobitură etc.)44. Raportul dintre sensul derivatului şi cel al bazei era identic cu raportul dintre sensurile cuvintelor îngropa şi groapă în română sau *innaginare „in die Schcide stecken44 şi uagina „Scheide44 (REW, nr. 4527, respectiv, 9122), *incarri.care şi carmin, *imbuccare şi bucea în latină. Nu este nimic surprinzător în faptul că, precum în atâtea alte cazuri, s-a produs o lărgire a sensului: de la „a băga într-o groapă44 s-a ajuns, prin generalizare, la înţelesul „a băga44 (cf. evoluţia semantică a lui încărca, astăzi denumire a acţiunii care constă în a pune diverse obiecte nu numai într-un car, ci şi într-un vagon, un avion, în spinarea unui animal etc.). Luând în consideraţie cele arătate cu privire la prefixele in- din latină şi în- din română şi, mai ales, ţinând seamă de sinonimia „verb simplu = verb cu un singur prefix44 în latina târzie vorbită (vezi mai sus), putem să explicăm în mod satisfăcător faptul că în română avem forma băga, nu *îmbăga. Se admite că dintre termenii perechilor de tipul acoperi - înacoperi cel cu în- este, în general, mai nou (Sextil Puşcariu, DRIV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 696; cf. I. Rizescu, în Formarea cuvintelor în limba română. [Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram]. Volumul al Il-lea. Prefixele, de Mioara Avram et al., [Bucureşti], 1978, p. 140). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că este puţin probabil ca băga 41 să fi luat locul lui *îmbăga, deşi nu putem exclude categoric această posibilitate, dată fiind „libertatea aproape nelimitată a limbii noastre de a înlătura şi adăuga, după împrejurări, acest prefix'4 (Iorgu Iordan, loc. cit., p. 92). Poate că varianta, rară, curca a lui încărca (vezi DA, s. v. încărca) este mai curând rezultatul suprimării lui în- decât o formă provenită din lat. carricare, sinonim cu *incarricare, dar, dat fiind că, după informaţiile aflate la dispoziţia noastră, forma *îmbăga nu este atestată, credem că băga nu a apărut prin înlăturarea prefixului, pe terenul limbii române, ci provine din lat *bagare, coexistent, începând de la un moment dat, cu *imbagare şi având sensul acestuia, în care este inclusă ideea de „interioritate4'. Dacă în română s-ar fi transmis o eventuală formă *bagare anterioară prefixării, deci nu apărută prin eliminarea prefixului din *imhagare, ea ar fi reprezentată astăzi de un verb cu înţelesul „a săpa, a scobi44 (cf. it. cavare). Dintr-un raport anual asupra activităţii Muzeului Limbii Române aflăm că, în 1928, S. Puşcariu a ţinut o comunicare al cărei conţinut este prezentat, în rezumat, astfel: „bag < *vago, din care e derivat vagi na «teacă» (ca riio - ruina etc.), verb dispărut din cauza omonimiei cu celalalt [sic] vago(r), «a umbla încoace şi încolo»44 (DR V, 1927-1928, p. 902). Deşi sensul verbului latinesc neatestat care ar fi etimonul lui băga nu e indicat, este evident că nu poate fi vorba despre *uagare, pe care noi îl considerăm derivat din lat. *uaga (< *gaua < caua). Mai târziu, savantul citat a renunţat la explicaţia conform căreia băga provine din latină şi a revenit la părerea exprimată în DA: „n-ar fi exclus ca unele cuvinte păstoreşti ca brânză şi zer sau verbe cu rădăcini atât de adânci în limbă ca a băga, a căror etimologie a rămas obscură, să fie autohtone44 (Sextil Puşcariu, Limba română. Voi. I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 176). Cu toate că explicaţia propusă de noi, ca şi cea dată de S. Puşcariu în 1928, are ca punct de plecare un verb latinesc neatestat, credem că ea nu întâmpină nici o dificultate, întrucât, cum am arătat, toate fenomenele (fonetice sau de altă natură) pe care le-am 42 invocat în sprijinul ei sunt, dacă nu chiar banale, în orice caz, bine reprezentate în română sau/şi în evoluţia de la latină la română (şi la alte limbi romanice). B ALT AI. A fost comunicat din Mehedinţi, cu sensul „a spune prostii44 şi figurează în DA cu „etimologia necunoscută44. în CADE (unde apare cu menţiunea „Ban.44) este dat ca variantă a lui bleoto-cări şi considerat derivat de la baltă, explicaţie care pare a fi sprijinită de faptul că forma în -ări (fără etimologie în CADE; „onomatopee44 după DA) înseamnă nu numai „a bălăci prin apă, prin noroi44, ci şi (sens figurat) „a rosti, a îngâna vorbe neînţelese44 (definiţiile din CADE; aria de răspândire indicată: Moldova). Din considerente de ordin geografic şi având în vedere faptul că distanţa dintre sensul lui baltă şi cel al verbului băltăii din Mehedinţi şi din Banat este destul de mare pentru a face puţin plauzibilă ipoteza potrivit căreia acest verb ar fi un derivat de la baltă, credem că explicaţia propusă în CADE nu este satisfăcătoare. După opinia noastră, băltăi provine din bg. dial. â'bATaîi'b ci>, glosat de Nikolaj P. Kovacev, BD V, 1970, p. 12, „AyTaM ce44 (= „a umbla fără rost, a se rătăci, a căuta mult, a găsi greu44; Iovan, DBR); cu un sens asemănător („a face încet un lucru, a zăbovi44), acelaşi verb este înregistrat de Petko Iv. Petkov, BD VII, 1974, p. 17. Pentru evoluţia de la „a (se) rătăci44 la „a spune prostii44 cf. bâigui, din magh. bolyo(n)gni „a rătăci44; în DA, unde se dă această etimologie (acceptată de Tamăs, EWUER), se trimite, pentru argumentarea ei sub aspect semantic, la cazul lat. aberratio (< errare „a rătăci44). Vezi şi bădădăi „a umbla fără scop, a rătăci44 şi „a spune vorbe fără rost44; în partea finală a articolului din DA cu acest titlu, după menţiunea „etimologia necunoscută44, se fac trimiterile următoare: „Cfr. ung. bodologni s[au] bodorogni «a rătăci»; pentru trecerea de sens: «rătăcesc» > «vorbesc prostii», cf. bâigui“. 43 BĂŞCĂLI. A fost introdus în DA pe baza unei comunicări (de la un profesor bucureştean) şi este definit astfel: „a certa, a mustra pe cineva, a-1 cicăli, a-1 face de două parale, de râs şi de bătaie de joc44. Cu sensul dat în dicţionar - unde nu are etimologie - cuvântul ar fi verbul corespunzător substantivului băşcălie „bătaie de joc44, absent din DA. Preluat de acolo, cu traducerea „gronder, se moquer44 şi însoţit de menţiunea „inconnu par moi“, băşcăli a fost explicat de A. Graur, BL II, 1934, p. 127, ca derivat de la băşcălie, considerat probabil împrumut din ţigăneşte („peut-etre tsig. bastali «selle»“), dar, ulterior, acelaşi autor a inclus verbul în lista derivatelor cu sufixul -//, adăugând că substantivul pare a fi format de la verb (BL IV, 1936, p. 90). După ce respinge explicaţia conform căreia substantivul ar proveni din ţigăneşte, Al. Vasiliu, GS VII, 1937, p. 103, aduce în discuţie şi verbul (glosat, cam ca în DA, „a certa, a cicăli, a-şi bate joc44) şi formulează următoarele concluzii: „Băşcălie e, probabil, un postverbal din acesta [din băşcăli - n. n.J. Pentru etimologie trebuie să plecăm de la turc. baska, devenit în rom. başca cu sensul de «afară de. deosebit»44. în contribuţia sa din 1936, Al. Graur nu indică etimonul lui băşcăli (verb din care ar proveni - după explicaţia dată acolo ca probabilă - substantivul băşcălie); este însă neîndoielnic că acest etimon nu poate fi decât başca, cum susţine Al. Vasiliu. S-ar părea deci că, după cele arătate, nu mai este nimic de spus cu privire la cuvântul din titlul notei de faţă. Totuşi lucrurile nu stau aşa. Singurul exemplu de utilizare a lui băşcăli dat în DA este fraza următoare: „în viaţa mea n-am să-i spun o vorbă, că m-a băşcălit de parcă aş fi străin44. După opinia noastră, din faptul că acţiunea numită de verb este considerată (oarecum) acceptabilă doar în cazul în care obiectul ei este un străin (nu o persoană apropiată de cel care băşcăleşte) rezultă, cât se poate de clar, că băşcăli nu înseamnă „a certa44 sau „a batjocori44, ci „a da de o parte, a izola, a separa44, ceea ce se potriveşte foarte bine cu sensul lui başca. Credem aşadar că în DA avem a face cu consecinţa unei greşeli de 44 interpretare (aparţinând, după toate probabilităţile, celui care a comunicat cuvântul în discuţie). Până la proba contrară, băşcăli cu sensurile din DA rămâne un cuvânt inexistent. în schimb, trebuie să recunoaştem existenţa unui băşcăli sinonim cu (sau variantă a lui) băşcălui „a (se) pune başca, a (se) alege (de o parte), a (se) despărţi44, înregistrat în DA şi explicat ca „derivat din başca“ (la variantele date în dicţionar, băşcui şi băşcăşi, poate fi adăugată varianta băşcăi, pentru care vezi D. Şandru, BL V, 1937, p. 143). Rămâne de văzut dacă, în absenţa unui băşcăli cu sensurile „a certa44 sau/şi „a batjocori44, băşcălie „bătaie de joc44 trebuie interpretat, într-adevăr, ca derivat postverbal (de la care alt verb?) şi dacă se poate stabili o legătură între sensul acestui substantiv şi sensul lui başca. BATRAŞI. în DA este reprodusă, din sursa citată, glosarea care ar corespunde formei de indicativ prezent, persoana a IlI-a plural, a acestui verb (folosit, rar, în Ţara Haţegului): „stau mult la un loc; stau şi vorbesc mult laolaltă44. Avem a face, fără îndoială, cu un derivat de la substantivul învechit bratăş „soţ, tovarăş, prieten44, înregistrat în DA, s. v. braţ „frate44 („din paleosl. bratti'), printre derivatele de la acest cuvânt. La forma din titlul notei de faţă s-a ajuns printr-o metateză: *brătăşi > bătrăşi. BALCĂ. Este glosat „ulcior44 (singura sursă indicată în DA este Dame, T.). Cu sensul „oală mică de lut44 a fost înregistrat de Tr. Cantemir, Lexic regional I, p. 75 (în fostul raion Râmnicu Vâlcea), de Ion Cruceană, LR X, 1961,4, p. 317 (în fostul raion Costeşti) şi de Udrescu, Glosar (la Bărbuţ, Dicţ. olt., este glosat „oală măricică44). Menţiunea „etimologia necunoscută44 este urmată, în DA, de trimiterea „cfr. bălc“; este însă greu de văzut ce legătură ar putea să existe între acest cuvânt (tot cu etimologia necunoscută), înregistrat, în Moldova, cu sensul „băltoacă, bahnă, mocirlă44 (cf. nota balcău), şi bâlcă, denumire a unor recipiente. 45 După părerea noastră, bâlcă provine din bg. 6*>KAa „vas mare de lemn pentru apă44 (Barbolova, Jmena za sădove, p. 146). Sunt uşor de admis atât schimbarea de sens - „vas de lemn44 > „vas de lut, ulcior44 -, cât şi modificarea fonetică (metateza) prin care de la *bâiclă s-a ajuns la bâlcă. Cu privire la primul aspect, nu este de prisos să menţionăm că, aşa cum se arată la p. 147 a lucrării precitate, un derivat de la bg. â'bKAa, anume â'bKAHiţa, denumeşte nu numai un vas de lemn, ci, mai rar, şi unul făcut din lut. BÂRÂCA. La diateza reflexivă înseamnă „a se căţăra, mai ales într-un arbore44, iar ca verb tranzitiv are sensul „a ajuta cuiva să se urce într-un arbore44. Originea cuvântului este indicată în unul dintre articolele de dicţionar la care se trimite: „Pentru etimologie, v. aburca. Cfr. îmbarca, burica“\ ni se pare însă necesară o explicaţie privitoare la modul în care s-a ajuns la forma din titlul acestei note. înainte de a o formula, trebuie să spunem că nu vedem nici un motiv pentru a nu li de acord cu etimologia lui aburca dată în DA (şi acceptată în CADE): lat. *arboricare (< arbor)', respingerea ei de către A. Graur, BL V, p. 88 („Je ne crois pas â aburca < arboricare“) nu este însoţită nici de argumente, nici de propunerea unei soluţii diferite (în DEX, după menţiunea „et. nec.44, se adaugă trimiterea „cf. urca"). Vocala labială din aburca se regăseşte în burica („din aburca, prin apropiere de buric \ cum se arată în DA; vezi şi CADE: burica < aburca + buric):, amândouă aceste verbe au sensurile menţionate la începutul notei de faţă. Pentru îmbarca (ca titlu de articol, tipărit, greşit, îmbarcă) se dă numai cel de al doilea sens, cu un subsens indicat astfel: „[în Braşov] îmbârcă-mă - pleacă-te cu spatele, ca să pun piciorul pe spatele tale, (şi) să mă pot urca undeva44; partea etimologică a articolului în cauză include o explicaţie a înlocuirii lui [u] cu [î]; „Din aburca, cu schimbare de prefix (şi apropiere de câircă)‘\ După părerea noastră, influenţa lui cârcă poate fi admisă cel mult pentru cazul particular prezentat în rândurile precedente. în 46 general însă, partea corpului numită astfel a celui care ajută pe cineva să se urce într-un arbore nu intervine în acţiunea corespunzătoare sensului „a ajuta44; este vorba, de obicei, nu de o urcare pur şi simplu (ca pe o masă, de exemplu), ci de o urcare prin căţărare, particularitate prin care sensul în discuţie se leagă de celălalt, „a se căţăra44. Aşa stând lucrurile, nu credem că înlocuirea cu o vocală centrală a vocalei [u] s-a produs prin apropiere de cârcă. Din trimiterile făcute în DA de la un articol la altul reiese că bârăca este considerat rezultatul a două transformări: aburca > burica şi burica > bârâca. Cum se poate observa, prin ultima s-a ajuns la o vocală centrală şi în cea de a doua silabă a cuvântului; substituţia [i] > [î] rămâne neexplicată în DA. După opinia noastră, burica a devenit bârăca sub influenţa verbului mărăca „a se căţăra, a se urca44. Acesta din urmă - fără etimologie în DLR - provine, cum credem că am reuşit să arătăm (vezi Avram, CE, p. 54-55), din lat *manicare (< manica „cange44). Fluctuaţia fă] - [î] fiind un fenomen frecvent, prezenţa lui [î], nu a lui [ă] în bârâca nu pune probleme (de altfel, vocala semides-chisă apare şi ea în silaba iniţială a unor variante: bârăca şi bărica). Credem deci că numai influenţa unui verb cvasisinonim a putut fi suficient de puternică pentru a determina cele două substituţii vocalice având ca rezultat o formă, bârăca, în care nu mai apar nici [u] (din aburca şi din buric), nici [il (din buric). A BARC. A fost înregistrat într-o localitate din Ţara Haţegului, cu sensul descris în sursa citată (Viciu, Gl.) astfel: „crestătură pre «harag» (pre instrumentul cu care măsură bacii laptele)44. Fonetismul cuvântului şi aria lui de circulaţie ne determină să credem că bare provine din ser. brk (pentru sensurile la care ne referim vezi mai jos), deşi etimologia propusă de noi pare a întâmpina o dificultate de ordin semantic. După V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 792, bare este „vădit acelaşi cuvânt cu rus. birka «Kerbstock»44 (aceeaşi etimologie în CDER, nr. 868, şi în KIRuEW). Este însă greu de 47 crezut că un cuvânt din rusă a fost împrumutat într-un grai din Ţara Haţegului. După Skok, ERHSJ, la sensul „dominant44 de „mustaţă44 al cuvântului sârbocroat (pentru alte sensuri, asemănătoare, vezi Tomici, DSR) s-a ajuns printr-o metaforă, plecându-se de la cel de „capăt îngust, ascuţit, al unui ac, al unei lănci, al unui cuţit, al unei culmi44. întrucât pe harag crestăturile (adânciturile obţinute prin tăiere) alternează cu crestele (mai mult sau mai puţin ascuţite), considerăm că a fost posibilă trecerea de la sensul „culme, creastă44 la cel de „crestătură44. BÂSCAIE. A fost înregistrat în judeţul Constanţa şi denumeşte o „unealtă a fierarului (neprecizată mai de aproape)44. Menţiunea „etimologia necunoscută44 este însoţită de trimiterea „cfr. başchie". Acest din urmă cuvânt - şi el cu etimologia necunoscută - este definit „unealtă a dogarului (numită şi ciochie,păpuşă sau băiţic) în formă de ciocan, cu o parte şenţuită44. întrucât ciochie din terminologia dogăritului înseamnă „ciocande lemn [spaţiat de noi] care serveşte la pusul cercurilor la bute44 (DA, s. v., 1), este clar că sinonimul lui,başchie, nu poate fi, în acelaşi timp, sinonim şi cu bâscaie. De observat, în plus, că başchie este proparoxiton, iar bâscaie este paroxiton. Explicaţia propusă în KIRuEW, după care bâscaie ar proveni din „tiirk. baski [recte: baski] «Schlichthammer (des Schmiedes)»44, nu este acceptabilă: pe de o parte, este improbabilă pătrunderea în română a unui element din terminologia turcească a fierăriei; pe de altă parte, de la tc. baski s-ar fi ajuns în româneşte la *baschie (cf. nota ceacâie) sau la *baschiu. După părerea noastră, bâscaie provine din bg. dial. â'bcKHH'b „instrument de fierărie cu care se fac părţile unghiulare ale unei unelte44 (Petko Iv. Petkov, BD VII, 1974, p. 18). Pentru partea finală a cuvântului românesc (ar fi fost de aşteptat să avem *bâschie) cf. perechi de variante ca apăr ie - apărate. 48 r BOAGHE. Avem în vedere cuvântul (fără etimologie în DA) din articolul în care se reproduce din sursa citată următoarea glosare: „moalele capului, la tâmple44. Este vorba deci despre cele două sensuri ale îmbinării moalele capului indicate astfel în DLR, s. v. moale, 1,1: „fontanelă; p. e x t. creştetul capului44 şi „tâmplă44. După părerea noastră, ne găsim în prezenţa unor sensuri figurate ale lui boaghe „căpiţă, claie de fân44 (< magh. boglya; DA), cunoscut în regiunea (Moldova) în care a fost înregistrat şi boaghe ca denumire a unor părţi ale capului (aceeaşi părere la Popescu-Sireteanu, Memoria II, p. 124, care însă nu prezintă argumente în favoarea ei). Este uşor de admis că vorbitorii au făcut o apropiere între părţile superioare ale capului, pe de o parte, şi boaghea de fân (paie etc.), pe de altă parte. Această presupunere este justificată de constatarea că de la copită, varianta etimologică a termenului provenit din bg. kopica, s-a ajuns, în cele mai multe graiuri, la căpiţă, „prin etim[ologie] pop[ulară], după cap“ (DA, s. v. căpiţă), schimbare cu atât mai semnificativă, sub aspectul rolului jucat de factorul semantic, cu cât [o] din copită se afla în vecinătatea unei consoane labiale. în sprijinul explicaţiei propuse aici poate fi invocat şi faptul că termenul creştet desemnează nu numai „vârful capului, punctul cel mai înalt al capului44 (sensul propriu şi fundamental), ci, prin analogie, şi „partea cea mai de sus şi ascuţită a unei clăi, vârf4 (DA, s. v., I, 1, respectiv, 1,4). BOANGĂ. Figurează în DA, fără etimologie, cu sensul „un fel de insecte care mai mult umblă, se târăsc pe pământ, decât zboară44. S-ar putea presupune, eventual, că provine din goangă, prin substituirea cu [b] a velarei iniţiale (cf. Avram, PE, p. 61-63), substituire interpretabilă şi ca disimilare. Goangă este considerat în DA „cuvânt onomatopeic (cfr. tulpina slavă gag-), înrudit cu gânganie“ (urmează trimiterea „cfr. boangă“\ se face o trimitere şi în sens invers). întrucât însă boangă a fost înregistrat în Transilvania, unde circulă termenul bongar (DA, s. v. bondar), 49 r credem că primul este un derivat regresiv de la masculinul a cărui parte finală coincide cu sufixul -ar. Bongar este dat în DA ca variantă a lui bondar, apărută prin contaminarea bondar + magh. bogăir „gândac44. După toate probabilităţile, la această etimologie s-a ajuns avându-se în vedere faptul că în cuvântul maghiar nu există o consoană nazală. Fluctuaţiile de tipul C ~ NC (un termen este o consoană orală, iar celălalt o secvenţă formată din aceeaşi consoană şi o consoană nazală precedentă) şi apariţia unei nazale neetimologice în poziţie preconsonantică (ca în strung, din v. sl. strugu) sunt însă fenomene relativ frecvente, mai ales când consoana orală este o velară (Avram, CE, p. 18-19), aşa încât este mai probabil că bondar nu a avut nici un rol în apariţia lui bongar şi că deci la baza acestuia se află numai magh. bogdr (etimologia dată de Tamăs, EWUER). Rezultă că nici boangă nu are vreo legătură cu bondar. BOGHET. Cu sensul de bază, „cu pene pe la urechi, capul având o înfăţişare rotundă44, se foloseşte, cum se arată în DA, în asociere cu găină sau puica. Ipotezele etimologice prezentate în partea finală a articolului în cauză sunt următoarele: „Pe cât se pare, avem un derivat din boaghe s[au] boghiu (Pamlîle, C. explică pe boghet prin «cu ochii mari ca ai boghiului [huhurezului]»), prin suf. adj. -at (cuvântul fiind moldovenesc, bogheăt trebuia să se pronunţe boghet)". Vezi şi NŞDU: „Orig. nec\; probabil de la boaghe, ca buhos de la buhă Dacă boghet înseamnă, într-adevăr, pe undeva „cu ochii mari44, nu este exclus ca acolo la originea cuvântului cu acest sens să se afle un nume de pasăre: boaghe (cu varianta boghi, scrisă boghiu în DA) „buhă, bufniţă44 şi „o specie de uliu44 (< magh. bagoly „bufniţă44). Sensul „cu pene pe la urechi44 ne îndreaptă însă spre un alt boaghe. în DA figurează, nenumerotate, nu mai puţin de patru articole cu acest titlu; din motive de ordin semantic, două dintre cele patru omonime nu intră în discuţie aici (unul dintre ele a constituit obiectul notei boaghe), dar, după opinia noastră, dintre 50 celelalte două trebuie avute în vedere, pentru a explica pe boghet cu sensul dat în DA, nu numele de pasăre, ci boaghe „căpiţă, claie de fân44 (< magh. boglya). Printre răspunsurile obţinute la întrebarea pentru „găină moţată44 şi consemnate pe harta 688 din ALRII SN, 3, se numără cu conci („cu coc44), conciuietă, cu ciudă (printre altele, ciudă înseamnă „moţ44 şi „maldăr de coceni44), duelată, cu cujmă, cuş-mată, cu buglă. Cuvântul buglă (care, cum a arătat C. Lacea, DR III, 1922-1923, p. 749, „ne-a venit prin filiaţiune săsească, anume din bugd «kleiner Heuschobel»44) este înregistrat în DA (fără etimologie) doar cu sensul „gogoaşă de ristic44, dar el este cunoscut mai ales ca sinonim al lui boaghe „căpiţă44 (în articolul cu acest titlu, după indicarea etimonului maghiar, se adaugă: „cfr. dubletul buglă“)\ vezi SDLR („căpiţă de fân44); Udrescu, Glosar („căpicioară de fân; boaghe, purcoi44). Aşadar cu buglă = cu boaghe; găina boghetă sau bogheată este cea al cărei cap „are o înfăţişare rotundă44, ca a unei boaghe (de fân, de paie etc.). Pe bună dreptate, Tamăs, EWUER, s. v. boaghe2, nu admite provenienţa lui boghet din boaghe „Eule44; este greu de văzut însă de ce lingvistul maghiar pune în legătură adjectivul din română nu cu boaghe „căpiţă44, ci cu buglă („mit buglă dtirfte... das Moldauer boghet «gehaubt» zusammenhăngen44). Explicaţia propusă, recent, în KIRuEW - boghet < magh. boglyas „struppig, zerzaust44 - nu poate fi acceptată; cuvântului maghiar citat i-ar fi corespuns în româneşte un cuvânt terminat în -as sau -os. Boghet a fost format, evident, cu sufixul adjectival care apare şi în conciuietă, ciudată, cuşmată. BOIUGĂ. în DA figurează numai cu sensul „umflătură în arbore44 (în Sălaj), dar cuvântul are şi alte sensuri, după cum reiese din NALR Crişana, 1: „cucui44 (harta 8, punctul 190; varianta buiugă în punctele 173, 179), „guşă44 (harta 117, punctul 176), „cocoaşă44 (harta 147, punctul 186; varianta buiugă în punctele 164 51 şi 173, nota). Este uşor de observat că în toate aceste sensuri este inclus elementul semantic „rotund44. După părerea noastră, la boiugă s-a ajuns printr-o metateză produsă în *goiubă, cuvânt care a putut să apară în familia căreia îi aparţin, printre altele, goiobiş „Kugel : boule, globe44 şi goiob „glonţ de puşcă44, termeni explicaţi de Tamâs, EWUER, s. v. goiobiş, prin magh. golyobis (< lat. globus). Goiob este atestat şi cu sensul „bilă44 (ALR II SN, 5, harta 1275, punctul 250; din aceeaşi zonă - împrejurimile oraşului Turda - cunoaştem, cu acelaşi sens, „bilă44, varianta goiobic a lui goiobiş). Pentru [u] ca reflex al unei vocale labiale semideschise din maghiară cf., de exemplu, bumb (magh. < gomb), ciurdă, giulgiu (alături de giolgi, jolj)\ vezi Kirâly, Contacte, p. 137, 142-143. Genul feminin al lui *goiubă (> boiugă) se datorează, după toate probabilităţile, influenţei unora dintre sinonimele lui (cocoaşă, ui mă etc.). BOLOZAN. înseamnă „un fel de luntre mare44. Menţiunea „etimologia necunoscută44 este urmată de indicarea motivului pentru care nu a fost acceptată părerea lui L. Şăineanu cu privire la originea acestui cuvânt: „după ŞIO, din turc. bolozan [recte: bolazan -n.n.] «grand bateau», care lipseşte însă în dicţionarele turceşti44. Trimiţând la aceeaşi lucrare a lui L. Şăineanu, Suzanne Kakuk, Recherches sur Vhistoire de la langue osmanlie des XVI et XVII siecles. Les elements osmanlis de la langue hongroise, Budapesta, 1973, p. 77, înregistrează cuvântul românesc - sub forma „boloză (var. arch. bolozan, borozan, burazari)“ - alături de corespondentele lui din maghiară, neogreacă, sârbocroată şi bulgară, ca împrumut din tc. boruzen „trompette de regiment; grand bateau44, cu variantele borozan, boruzan, borazan. Putem constata aşadar că în nici una dintre variantele cuvântului turcesc indicat de L. Şăineanu ca etimon al rom. bolozan nu apare consoana [1]. 52 întrucât variantele cu [r] (şi în DA figurează, ca şi în lucrarea precitată, borozan şi burazan) nu pun probleme, iar varianta aleasă ca titlu de articol nu poate avea un punct de plecare diferit de cel al primelor, nu ne rămâne decât să admitem că borozan a devenit boloz,an pe terenul limbii române. Ce e drept, nu ne găsim în prezenţa unei transformări în măsură să ilustreze formulele „clasice" ale disimilării (x.. jc > x.. .y sau y.. jc); este suficient însă să avem în vedere o observaţie a lui S. Puşcariu, care, după ce notează că „dintre consonante cea mai expusă disimilării e consonanta cea mai greu de pronunţat, vibranta r", scrie: „Uneori, ca în cazul lui tulpină în loc de trupină, a[l] lui cloncan... în loc de croncan sau al lui salţină la aromânii olimpioţi, în loc de sarcină, r se disimilează în l chiar faţă de un n următor" (Puşcariu, Limba română II, p. 132). în concluzie, bolozan provine, fără îndoială, din tc. borozan. BONCĂ. Este, în Moldova, „numele unei flori". Din citatul care urmează, „[Pun în baie] stroh de fân, văzdoage sau bonce", reiese că este vorba despre o plantă fie identică, fie asemănătoare cu cele numite văzdoage. Acesta este numele a două specii, Tagetes erecta şi Tagetes patula şi, în ambele accepţii, este sinonim cu boance (pl.), termen căruia în germana literară şi în săseşte îi corespunde, printre altele, Bantsch. în lumina acestor informaţii, pe care ni le furnizează Borza, DE, p. 167, suntem îndreptăţiţi să vedem în boncă o formă de singular refăcută după pluralul *bonce sau *bonci şi să susţinem că ne găsim în prezenţa unui cuvânt provenit din germ. Bantsch. BONCĂLĂU. A fost comunicat din Bucovina, cu sensul „om prost". După părerea noastră, este un derivat, cu sufixul -ălău, de la *bonc < ucr. 6ohk „bastard". Evoluţia semantică presupusă de această etimologie este uşor de admis; cf. bitang „bastard" (< magh. bitang, cu acelaşi înţeles), dar şi „vagabond" (DA). în ambele cazuri avem a face cu o sporire a sensului peiorativ originar. 53 BORANŢĂ. Acest nume de plantă, cu sensul „limba-mielului", este considerat în DA un „cuvânt de origine latină (m[edio]lat[inul] borago), ajuns la noi prin mijlocirea altei limbi", în continuare, sunt enumerate nu mai puţin de opt forme din şase limbi (ucraineană, polonă, rusă, sârbă, maghiară şi germană), dintre care însă nici una nu prezintă un fonetism în măsură să pledeze pentru calitatea ei de etimon al cuvântului românesc. Dat fiind faptul că, pe de o parte, aşa cum credem că am reuşit să arătăm, în nota baranţă, acest cuvânt, sinonim cu arăţel (< arete „berbec") şi cu limba-mielului, provine dintr-un cuvânt ucrainean cu sensul „miel", iar, pe de altă parte, există un raport de sinonimie şi între limba-mielului şi boranţă (Borza, DE, p. 31, s. v. Borago officinalis; vezi, tot acolo, şi termenul maghiar bărâny-nyelv, ale cărui elemente componente înseamnă „miel" şi, respectiv, „limbă"), considerăm că este cazul să eliminăm din discuţie etimologia propusă de V. Bogrea, DRIV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 794-795 (şi acceptată de CDER, nr. 1020), după care borantă ar proveni din ngr. piropavrCa (tipărit în DR, greşit, pnouavr^a). Avem a face, după părerea noastră, cu o variantă a lui baranţă, pe care l-am discutat în nota cu acest titlu. Este de presupus că [a] din prima silabă, neaccentuată, a acestei forme a devenit [ă], iar, după aceea, vocala precedată de o consoană labială a devenit [o]: baranţă > *băranţă > boranţă’, ambele transformări sunt banale. BRIBOI. Este numele popular al mai multor plante din familia Geraniacee (în DA numai Geranium alpestre „plantă ierboasă cu flori purpurii, uscate"; vezi însă Borza, DE, p. 76-77). Cuvântul - fără etimologie în DA - este discutat de Emil Suciu, LR XXIX, 1980,5, p. 552, care scrie: „Nici unul dintre dicţionare [sunt menţionate patru - n. n. ] nu îi indică etimologia, deşi ni se pare evident că este o variantă, datorată aferezei, a lui a(m)briboi, termen folosit în Moldova pentru a denumi pejma (= Centaurea suaveolens), plantă erbacee asemănătoare celei descrise mai sus. 54 Pentru etimologia lui ambriboi, cf. tc. amberbuy (ŞIO II/l) «Amberboa moschata>>\ Nu credem că asemănarea la care se referă autorul precitat poate 11 invocată pentru a se susţine că briboi provine din ambriboi (varianta abriboi, fără [m], apare în DA însoţită de semnul întrebării). împotriva explicaţiei reproduse mai sus pledează însă în mod decisiv constatarea că, în timp ce ambriboi este atestat într-o lucrare despre Basarabia publicată pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi într-un text manuscris care nu poate fi localizat decât în Moldova sau în Muntenia (HEM I, p. 720-721), briboi este cunoscut şi în regiuni în care prezenţa unui împrumut din turcă nu este probabilă: răspândirea indicată în DA este „Braşov şi Ban.“; ca nume popular pentru Geranium columbium [sic; la Borza, DE, p. 76, columbinum) a fost înregistrat în Ţara Lăpuşului (Pamfil Bilţiu, Poezii şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Bucureşti, 1990, p. 518); glosat „baraboi44 apare într-o listă de cuvinte culese din fostul raion Sighet (Felicia Oşianu, Lexic regional I, p. 11). Având în vedere cele arătate, ne raliem părerii conform căreia briboi nu este decât o variantă a lui priboi (< bg. npoâoîr.; DLR, s. v. priboi1). Aşa este tratată forma în discuţie în CDER, nr. 6811, şi în DLR (în acest din urmă dicţionar briboi figurează, s. v. priboi1, ca variantă numai a numelui de instrument, nu şi a numelui de plantă). Transformarea lui priboi (varianta cea mai răspândită) în briboi, prin asimilare, nu pune probleme. în ce priveşte sensul, evoluţia de la „unealtă de oţel în formă de bară, cu unul dintre capete conic, care serveşte la perforarea sau la lărgirea găurilor44 la „numele mai multor specii de plante erbacee din familia gera-niaceelor44 (DLR) este uşor de admis, căci „fructul geraniaceelor seamănă cu un cioc de cocostârc44 (Valeriu L. Bologa, DR V, 1927-1928, p. 482); de notat că priboi din terminologia botanică are sinonime ca pliscul-cucoarei, ciocul-berz.ei, ciocul-păsării (Borza, DE, p. 76; DLR, s. v. priboi1, II). 55 BROANCĂ. A fost înregistrat în Banat şi este glosat astfel: „gurdună, contrabas, (fam.) scroafă44. Propunându-şi să explice acest cuvânt (fără etimologie în DA), G. Giuglea, DR III, 1922-1923, p. 591, observă că „sensul de «contrabas» duce evident la o origine onomatopeică44, dar, după ce, la aceeaşi pagină, susţine că „formele gr. din cari se explică broancă sânt: fipopoc..., fipepu" (un substantiv şi, respectiv, un verb cu înţelesuri din sfera noţiunii de sunet), sfârşeşte prin a stabili o legătură directă între broancă şi un cuvânt care nu este o onomatopee, ci „un derivat adjectival, lat. vulg.: *bromicus, -a, -um, cu sensul de «bâzâitor, cu sunet adânc»44 (p. 593). Din forma de feminin a acestui adjectiv s-ar fi ajuns la broancă prin intermediul formelor *broamăcă şi *broamcă. Este clar că5 admiţând j corespondenţa „lat. [o] accentuat în poziţia metafoniei şi, totodată, în poziţie nazală - rom. [oa]44, G. Giuglea consideră că metafonia a precedat sincopa. Este însă greu de crezut că cele două fenomene s-au produs în această ordine şi că, prin urmare, în latina târzie a existat o formă *[bromeka], cu [6] într-un context segmentai care ar fi provocat, la un moment dat, apariţia diftongului din actualul broancă; este mult mai probabil că sincopa a fost mai timpurie decât metafonia, aşa încât, trecându-se prin faza *bronca, de la forma adjectivală latinească de feminin reconstruită de G. Giuglea s-ar fi ajuns la *bruncă. Declarându-se de acord cu explicaţia dată în REW, nr. 7292, unor forme ca v. fr. bronchier „reizen44 - din lat. rhonchare, cu un [b] iniţial preluat din bramare, bragere -, Leo Spitzer, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 648, susţine că acelaşi verb latinesc cu [r] la iniţială trebuie avut în vedere şi în cazul lui broancă (pentru [b], inexistent în cuvântul de bază, ar trebui luate în consideraţie, în plus faţă de ultimele două verbe latineşti citate, cuvintele bardăun şi bârzăuri). După opinia noastră, din ceea ce susţine L. Spitzer este justificat numai faptul că el respinge etimologia propusă de G. Giuglea. 56 r Soluţia problemei care ne preocupă a fost dată de N. Drăganu, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 748: „Românescul broancă nu se poate despărţi de slavul brok'b..., formă născută prin apofonie din radicalul brenco [sic], brecati, brekati «summen», din care limbile slavice au foarte numeroase derivate, unele privind deosebite instrumente muzicale44. în acelaşi loc, savantul român menţionează, printre altele, substantivul brouk „Kăfer44 din cehă şi verbul brbmc'b (respectiv, 6pi>MHa\ vezi Iovan, DBR) „summe, brumme44 din bulgară (ultimul dat de CDER, nr. 1113, ca etimon al lui broancă)\ vezi şi CADE: „comp. rus. brunika «balalaică»44 (evident însă, nu poate fi vorba despre provenienţa din rusă a unui regionalism înregistrat în Banat). Etimologia prezentată în alineatul precedent implică admiterea unei evoluţii semantice de la „insectă44 sau de la numele unei anumite insecte la „contrabas44. Ipoteza unei asemenea evoluţii nu W este însă sprijinită de nici un exemplu perfect paralel cu cel pe care •-l-ar reprezenta broancă; cazul lui bâzoi „viespe41 şi „partea aceea • . a unui cimpoi care produce basul sau bâzâiala caracteristică a ^ acestui instrument44 (N. Drăganu trimite la DA) este întru câtva diferit, cel puţin prin faptul că nu poate fi exclusă crearea sensului „parte a cimpoiului44 chiar în momentul derivării de la bâz. (deci nu prin evoluţie de la „viespe44). Se pare că a scăpat atenţiei lui N. Drăganu un exemplu care vine în sprijinul etimologiei propuse: boarză „o insectă44 şi „gurdună44 (Sextil Puşcariu, DR I, 1920-1921, p. 108). Dispunem însă acum de un argument în măsură să înlăture orice îndoială cu privire la apariţia sensului „contrabas44 al lui broancă printr-o evoluţie semantică a unui element din terminologia referitoare la insecte: chiar în Banat, acest cuvânt înseamnă nu numai „contrabas44, ci şi „muscă mare44 (Octavian Răuţ şi Ioan Bettisch, Lexic regional II, p. 35); desigur, acesta din urmă este sensul primar. în lumina celor arătate mai sus, putem spune nu doar că broancă „nu se poate despărţi44 de v. sl. broku, ci şi că acesta din urmă este chiar etimonul cuvântului românesc. Pentru schimbarea 57 de gen cf. corespondenţele de tipul v. sl. ispytu - rom. ispita (A.Rosetti, BL VIII, 1940, p. 162). Presupunem că la sensul „contrabas44 s-a ajuns printr-o evoluţie produsă pe terenul limbii române, deci că termenul împrumutat din vechea slavă însemna la început numai „(o anumită) insectă14. BROŞTIOL în DA este reprodusă definiţia din sursa la care se trimite (Viciu, G1.): „lapte acru adunat de mai multe zile în puţine; se scutură în fiecare zi, ca să se amestece44. După părerea noastră, cuvântul este înrudit cu boştit, absent din DA, dar cunoscut în graiul din Valea Sebeşului: lapte boştit „lapte acru44 (Lidia Sfârlea, CL VI, 1961,1, p, 124). La rândul lui, boştit - care ne îndreptăţeşte să presupunem existenţa verbului reflexiv *boşti „a se acri, a fermenta44 - pare a fi legat de boş tină („din paleosl. vostina"; DA), cu sensul „ceea ce rămâne după ce strugurii au fost tescuiţi44. Dacă, aşa cum credem noi, punctul de plecare al lui hroştioi este verbul *boşti, prezenţa lui [r] în primul cuvânt poate fi explicată prin influenţa unui cuvânt din acelaşi câmp semantic: groştior „smântână44 (vezi DA, s. v. groscior). BRUCA. A fost înregistrat într-o localitate din Mehedinţi, cu sensul „un băţ (surcea) ascuţit la capăt (cu care se aţâţă focul)44. Desigur, „aminteşte pe italţianul] brocco «băţ ascuţit», franfcezul] broche etc.44 (DA), dar, cum se arată în REW, nr. 1319 (la care se trimite în DA), aceste cuvinte descind dintr-un etimon - lat. broccus „mit hervorstehenden Zăhnen44 - inacceptabil pentru termenul din română: lat. broccus ar fi devenit *broc. Din motive de ordin fonetic, nu poate fi acceptată nici etimologia dată în CADE, conform căreia cuvântul în discuţie ar proveni din srb. bmklje. După părerea noastră, brucă provine din ser. brukva „clou, pointe44 (Dayre et al., HSFR). Mai exact, la baza cuvântului românesc se află varianta *[brukua], cu o semiconsoană bilabială în ultima silabă (avem în vedere o particularitate fonetică întâlnită în diverse idiomuri slave, inclusiv graiurile sârbeşti; vezi 58 Petrovici, Graiul caraşovenilor, p. 106; cf. Avram, CE, p. 124: rom. orgoian = [uorgoian] < ser.jorgovan = [iorgouan]); silaba neaccentuată [kva] ar fi devenit, probabil, în româneşte, [kvă] sau [gvă], dar de la [kua] nu se putea ajunge decât la [kă]. Pentru aspectul semantic al chestiunii - evoluţia de la „cui" la „băţ ascuţit" - cf. ţepuşă „bucată de lemn sau de metal, lungă şi ascuţită la un capăt, având diverse întrebuinţări" şi „vârf ascuţit de lemn sau de metal" (alături de multe alte sensuri; vezi DLR, s. v., 1,1, şi, respectiv, I, 6). Adăugăm că, dacă unul şi acelaşi termen poate să denumească obiecte fie de lemn, fie de metal, asemănătoare ca formă sau/şi ca întrebuinţare, putem considera sigură etimologia lui brucoi „ac încovoiat la un capăt pentru prins conciul" dată doar ca probabilă în DA: „probabil, derivat din brucă, prin suf. augm. -oiu\ De notat că brucoi a fost înregistrat, ca şi brucă, în Mehedinţi. BUCĂLAT. Ipoteza prezentată la sfârşitul articolului cu acest titlu (după menţiunea „etimologia necunoscută") - cfr. ung. baklo, boglyo «bucile care atârnă subt fălcile porcilor graşi» - este respinsă (după opinia noastră, pe bună dreptate) de N. DrăganU, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 740, care crede că „mai aproape de adevăr este derivarea buc-ăl-at dată de Meyer-Lubke", deşi „rămâne însă de cercetat ce este şi cum s-a născut -ăl-" (-at ar corespunde lat. -atus). în continuare, savantul român se întreabă: „Este bucălat un derivat al unui presupus *bucală + -at, ori este el reflexul latinului buccelatus, -a, -um (cf. lat. buccelatum, -i «Zwieback, Soldatenzwieback, Komisszwieback») în care e aton n-ar fi aficiat pe c precedent...?" (p. 740-741). Nu se răspunde întrebării şi nu se arată ce va fi însemnat * bucală, iar prin citarea echivalenţelor „vălcăluie = *vălceluie = vălcea, vălcică“ nu se aduce un argument convingător în favoarea presupunerii conform căreia lat. [k] ar fi rămas nealterat de vocala palatală din lat. buccelatus (cf. observaţia critică a lui Leo Spitzer, DR VI, 1929-1930,p. 332). 59 Etimologia care pare a fi „la îndemâna" oricărui cunoscător al sensului lui bucălat, „plin (durduliu, grăsuliu) la faţă", şi al sensului lui bucă înregistrat sub 1 în articolul cu acest titlu, „partea cărnoasă a feţii [sic] omului (mai rar, a botului vitelor) de la tâmplă în jos", este socotită în DA inacceptabilă: „Cuvântul nu poate fi explicat ca o compoziţie din bucă şi lat, din cauza greutăţilor morfologice şi semantice - înţelesul cuvântului nu e «cu bucile late» -, ci, precum arată şi variantele, el a fost despărţit în aceste elemente prin etimologie populară". După părerea noastră, aceste contraargumente nu sunt valabile (vezi mai jos). Nu credem că pentru a explica pe bucălat trebuie să plecăm de la lat. bucea + latus (vezi L. Spitzer, loc. cit:. „Ist nun die naheliegende Etymologie bucea + latus wirklich so unannehmbar wie Dicţ. Acad. meint...?") - etimologie considerată în CDER, nr. 1139, „poco acertada" -, dar avem motive să fim de acord cu explicaţia dată, de exemplu, în SDLR: „d[in] bucă“\ vezi şi Formarea cuvintelor în limba română. Redactori responsabili Al. Graur şi Mioara Avram. Volumul I. Compunerea, de Fulvia Ciobanu şi Finuţa Hasan, [Bucureşti], 1970, p. 179: „Este posibil ca şi bucălat şi codălat să fie vechi compuse româneşti (din bucă + lat, coadă + laty (în aceeaşi lucrare, la p. 179-180, sunt respinse cele două explicaţii propuse de N. Drăganu, precum şi etimologia dată ca probabilă în TDRG: bucălat < bucă + călat, cu un al doilea termen al compusului care ar fi participiul lui încăla - îngăla „fett machen"). De remarcat, în ce priveşte aspectul semantic al chestiunii, că între „plin la faţă" şi „lat la faţă" există, incontestabil, o strânsă legătură, căci cu cât un om este mai plin la faţă, cu atât mai mare este lăţimea (pe orizontală) a „bucilor obrazului" lui. Sub aspect morfologic (precum şi, implicit, din punctul de vedere al formării cuvintelor), deosebirea dintre cazul lui bucălat şi cel al lui bucălaie este mult mai mică decât pare, aşa încât nu este justificată tratarea diferită a acestor cuvinte în DA: se admite că ultimul este un compus, respectiv, într-o altă terminologie, o 60 r „compoziţie născută din aglutinarea cuvintelor bucă şi laie (cf. coate-goale, burtă-verde etc.)44, dar, cum am văzut, se susţine că bucălat nu este o „compoziţie din bucă şi lat4. După cum notează L. Spitzer, loc. cit., cuvintele bucălat şi bucălaie sunt formaţii asemănătoare, de un tip reprezentat şi în limbile romanice occidentale: prov. capgros, sp. boquiancho etc. Este adevărat că bucălaie este înregistrat în DA numai ca substantiv („oaie cu botul negru44; definiţia din dicţionar este mai amplă) - alături de care este menţionat, tot ca substantiv, bucălău („masculinul e bucălău: berbece... s[au] câne44) -, iar bucălat numai ca adjectiv (acesta din urmă are o variantă bucălai, a cărui formă de feminin, bucălaie, este omofonă cu substantivul din terminologia oieritului); de observat totuşi că în primul dintre articolele avute în vedere aici apare, fără indicarea categoriei gramaticale, forma bucălău, cu definiţia „cu un obraz sau cu amândoi obrajii lăi (= cenuşii)44, din care ar rezulta că este vorba de un adjectiv. După părerea noastră, fenomenul prin care s-a constituit perechea de substantive bucălaie - bucălău nu se deosebeşte, în esenţă, de cel prin care, de la bucălată sau, mai exact, *bucă-lată (asteriscul indică aici doar faptul că nu este atestată forma scrisă cu cratimă), compus clar, ca şi burtă-verde (scris astăzi burtăver-de) s-a ajuns la perechea de forme adjectivale bucălată - bucălat. Variantele lui bucălat menţionate în DA (bucălav, bucălău, bucăliu, bucălai), ca şi bucălat însuşi (forma de masculin cea mai veche), se caracterizează prin absenţa calităţii de compus, pe care o avea prototipul lor, *bucă-lată, Ele dovedesc nu că bucălat ar fi fost interpretat, prin etimologie populară, ca fiind format din bucă „faţă44 şi lat, ci, dimpotrivă, că, la un moment dat, *bucă-lată, compusul substantival originar, nu a mai fost perceput ca atare, ci ca formă de feminin a unui adjectiv simplu. La fel s-au petrecut lucrurile în cazul lui bucălaie (vezi Sextil Puşcariu, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 726: „la origine bucălaie nu era adjectiv, ci substantiv44) şi în cel al adjectivului examinat mai jos. 61 La Udrescu, Glosar, în articolul având ca titlu adjectivul bnzălat „(ironic) care are buzele late, mari, răsfrânte; răzbuzat44, figurează şi buzălată, cu indicaţia „substantivat44 şi cu sensul „poreclă dată unui om cu buzele mari44. Din citatul care urmează -„Mă, buzălată, ţi-ai uitat căciula la prune44 - rezultă însă că nu avem a face cu simpla substantivizare a adjectivului (ar fi fost de aşteptat forma de vocativ *buz.ălatule sau, eventual, *buz,ălate), ci cu un cuvânt diferit, compusul buz.ă~ lată. Fără îndoială, evoluţia a fost de la buz.ă-lată la buzdlat, nu invers; nu avem nici un motiv să presupunem că la baza acestuia din urmă s-ar fi aflat un substantiv *buz,ală (cf. părerea lui N. Drăganu cu privire la * bucală) sau un verb *buzăla. Raportul dintre bucă-lată şi bacălat este identic cu cel dintre buză-latc7 şi bnz.ălat. în ambele situaţii punctul de plecare este un compus în care se face acordul în gen între vechiul adjectiv lat şi substantivul precedent, acord care, evident, nu are cum să mai existe „în interiorul44 noului adjectiv, cuvânt simplu. BUCŞUL1ŢA. Este „numele unei flori nedefinite mai de aproape*4 (Muscel). Deşi în sprijinul ipotezei etimologice prezentate de DA - „probabil: butciiliţcG -- s-ar putea invoca, eventual, faptul că în fostul judeţ Muscel (dar nu numai acolo) a fost înregistrat şi acest din urmă termen (care, după DA, s. v., din motive de ordin geografic, nu poate să provină din butcă), nu credem că este vorba despre una şi aceeaşi plantă. Ca sinonim al lui butculiţă, respectiv, al pluralului butculiţe, este dat cuvânul bănuţi, ceea ce însă, evident, nu ne ajută să stabilim sensul exact al lui bucşuliţă. în ciuda insuficienţei datelor de ordin semantic (un impediment frecvent întâlnit în cercetările asupra originii numelor de plante), credem că termenul din titlul notei de faţă poate fi explicat ca derivat de la buşcă, cu sufixul -uliţă (vezi, la Pascu, Sufixele, p.260, exemple de tipul gâsculiţă, puşculiţă). Presupunem că metateza [şk] > [kş] s-a produs mai curând în derivat decât în cuvântul de bază. 62 în ce priveşte sensul, deşi buşcă (< bg. bucka „glob, ghem44) nu este înregistrat în dicţionar şi ca nume de plantă, explicaţia pe care o propunem este susţinută de constatarea că acest cuvânt înseamnă, printre altele, „pup mic (= turtă), copt din aluatul de pâne, cum fac mamele pentru copii44 (DA), iar pup este „numele unor preparate alimentare44 („un fel de colac; gogoaşă; pâine mică etc.44; DLR, s. v.pup4, 3) şi, în acelaşi timp, „nume dat mai multor plante44. Unul dintre sinonimele lui este babanei (Gamphrena glabasa; vezi articolul citat din DLR, sensul 7, b; în DA babanei este înregistrat numai ca „numire de câne44, s. v. babanat „rotund, bulbucat44). Ţinând seamă de sensul etimonului bulgăresc (indicat în DA) al lui buşcă, de unul dintre sensurile lui pup (vezi mai ales „gogoaşă44), de cel al lui babanei şi, în sfârşit, de prezenţa determinantului glabasa în denumirea ştiinţifică a acestei plante, credem că bucşuliţă (< *buşculi.ţă < buşcă) este un sinonim al lui babanei. BUGLANAŞ. Este definit „vas de lemn, ca o balercă4k (sursă: Viciu, Gl.) şi figurează în DA fără etimologie. Este, fără îndoială, un membru al familiei lui butlan „butoiaş44 (cu variantele buclau, butlagă, bătlagă, hăilaagă), tot fără etimologie în dicţionar, dar explicat de V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 797: „E acelaşi ca ruten. boklăg, baklai, «Wasserschlauch; Făsschen, tellerformiges holzernes Geschirr»4'. Se înţelege deci că diminutivele butlănaş (înregistrat în DA, s. v. butlan) şi buglănaş sunt variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. Fără a se referi la explicaţia dată de V. Bogrea (în care nu sunt discutate detaliile de ordin fonetic), V. Bidian şi D. Loşonţi, CL XXX, 1985, 2, p. 115, acceptă părerea exprimată în CDER, conform căreia butlan este un derivat de la bute, şi formulează două ipoteze cu privire la prezenţa lui [1] în derivat: „Ne-am putea gândi la o formă primară * butan (< bute, cu suf. ~an\ cf. butoi < bute, cu suf. -oi), cu «despicarea» lui t în ti, ori, mai probabil, contaminată cu burlan, sau *butulan (*butălan), cu sincoparea lui 63 u (â) neaccentuat44. Apariţia variantei buclan este pusă pe seama unui fenomen care a avut loc şi în evoluţia de la lat. uetulus la rom. vechi, de exemplu, iar varianta buglan este explicată prin „sonorizarea velarei44 din buclan. Dacă suntem de acord cu etimologia dată de V. Bogrea (în ce ne priveşte, considerăm că ea este convingătoare), înseamnă că etimologică este velara din buclan, nu consoana [t] din butlan. întrucât [k] nu avea nici un motiv să se sonorizeze în contextul din buclan, credem că buglan este rezultatul unei asimilări -[k]... [g] > [g]... [g] - produse într-o formă de tipul *buclag(ă) (cf. variantele menţionate la începutul notei de faţă), deci înainte de modificarea părţii finale a cuvântului, datorată, desigur, influenţei exercitate de numeroasele cuvinte terminate în -an: *buclag > *buglag > buglan . Prin contaminarea cu bute (sau cu butoi) pot fi explicate cel puţin unele dintre variantele cu [t] la iniţiala silabei a doua (butlagă, butlan), iar o explicaţie asemănătoare este valabilă pentru budlan (variantă menţionată de V. Bidian şi D. Loşonţi): cf. budăi „vas de lemn, făcut din doage“, buduroi „budăi, putină mare44 etc. (DA). BUJAIE. Este înregistrat în DA (pe baza unei comunicări) cu sensul „desişul de buruieni prin gărâni, semănături etc.“ şi circulă în Banat, ca şi buiede „buruiană (de leac)44. Acesta din urmă, fără etimologie în acelaşi dicţionar (unde se propune, cu rezerve, o etimologie doar pentru varianta buiagă\ vezi mai jos), a fost explicat de Iorgu Iordan, BIFR1,1934, p. 120-122, ca împrumut din srb. bujad „Farrenkraut, filix44; după Gămulescu, Elementele, p. 96, provine din ser. bujad „buruieni44. Fără îndoială, bujaie nu poate fi despărţit de buiede. Pentru a stabili în ce constă de fapt legătura dintre cele două cuvinte (sau variante ale aceluiaşi cuvânt; vezi mai jos), este necesar, pe de o parte, să avem în vedere unele particularităţi fonetice dialectale (africata notată [d] sau [dzj ca echivalent al lui [d] din limba literară, în anumite contexte; fricativele [z] şi fj] ca echivalente ale 64 lui [g]) şi, pe de altă parte, posibilitatea unor confuzii (făcute de vorbitorii care au comunicat cuvintele în cauză sau de culegătorii - uneori amatori - care le-au notat) între două consoane asemănătoare reprezentând un fonetism dialectal şi, respectiv, corespondentul acestui fonetism în forma literarizată. Printr-o asemenea confuzie credem că se explică, de exemplu, buiagă (înregistrat în DA, s. v. buiede): [buiede], cu un [d] provenit din [d] a fost interpretat ca *buiege, plural (cu pronunţarea din limba literară), de la care s-a refăcut un singular cu [g] în radical (considerăm neplauzibilă ipoteza din DA, s. v. buiede, conform căreia „se pare că buiagă e substantivat din buruiană buiacă"). Pluralul buiege {- [buiege]), la rândul lui, a putut fi însă interpretat ca forma literarizată a lui *buieje, corespunzător unui singular *buiajă. După părerea noastră, printr-o metateză uşor de admis, *buiajă a devenit bujaie. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum am susţinut în rândurile precedente, înseamnă că bujaie nu este altceva decât o variantă a lui buiede. BUJNEAG. Glosat „praf înecăcios; fum44, a fost inclus în DA pe baza unei comunicări din Mehedinţi. Partea etimologică a articolului nu conţine decât trimiterea „cfr. năbuşiCuvântul nu are etimologie în CADE (sensul indicat: „fum gros44), iar în SDLR (unde găsim un articol cu titlul „buşneăc şi -eăg“) este considerat derivat de la verbul la care se trimite şi în DA: ,,d[in] înăbuş". Din motive de ordin atât formal, cât şi semantic, explicaţia potrivit căreia bujneag ar proveni din ser. pusnica „Răucherkammer, Darre, Trockenofen“ (KIRuEW) nu poate fi reţinută. Deşi nu este atestată interjecţia *buj (sau *buş), credem că bujneag provine, în mod indirect, dintr-o onomatopee cu o astfel de structură fonetică. V. Bogrea, DR III, 1922-1923, p. 733, crede că -neag, „desprins, ca desinenţă comună44 din antroponime şi toponime ca Dobroneag, Voineag, „ar putea explica pe moşneag al nostru44: moş + -neag > moşneag. Socotim însă că nu ar fi acceptabilă o 65 explicaţie analoagă în cazul care ne preocupă: *buj + -neag > bujneag. Etimonul propriu-zis (direct) al lui bujneag este verbul bujni (absent din DA), pe care Luca Preda, Lexic regional I, p. 34, îl defineşte astfel: „a izbucni, a ieşi cu putere (gazele şi lichidul care fermentează într-un vas astupat; fumul şi flacăra după ce focul a ars câtva timp mocnit; apa din matcă)44 (vezi şi Udrescu, Glosar, s. v.). Bujni este o formă comparabilă cu foşni, ţâşni etc. De la bujni s-a format şi derivatul bujniţă „ceaţă groasă, întunecoasă44 (cuvânt înregistrat într-o localitate din apropierea Sibiului; vezi Nicolae Bembea, Lexic regional II, p. 57), iar de la bujneag s-au format bujnigai „negură deasă44 (Udrescu, Glosar) şi buşnigăraie, sinonim cu buşnigai „fum mult, negru şi des44 (Bărbuţ, Dicţ. olt.). Aceste derivate nu figurează în DA. Vezi şi nota buşneac. BULUMACI. Este definit „un fel de mâncare făcută cu lapte s[au] cu apă, ciulama, prăjitură44. V. Bogrea, DR I, 1920-1921, p. 273-274, îl consideră un probabil împrumut din turcă şi trimite la un verb cu sensul „rendre trouble, meler44 şi la substantivele bulamac „une soupe epaisse et gluante, bouillie44 şi bulamik „eine Mehlspeise44. Etimologia rom. bulumaci < te. bulamag este dată ca sigură în KIRuEW. Cuvinte cu o formă identică sau asemănătoare şi cu sensuri identice sau apropiate de cele ale cuvântului românesc - cunoscut „în Dolj şi în Olt44 (DA) - există însă şi în bulgară şi în sârbocroată, aşa încât trebuie avută în vedere posibilitatea ca termenul pe care îl discutăm să provină din aceste limbi (cf. CADE, unde bulumaci, definit „un fel de ciulama44, este considerat un împrumut din sârbă). P. Skok declară că nu ştie dacă ser. bulumac, denumirea pastei de făină cu care brutarii ung pâinea pe jumătate coaptă, este sau nu unul şi acelaşi cuvânt cu tc. bulumag „marmelade de mout et de farine44 (Skok, ERHSJ). Este posibil însă ca din acest cuvânt turcesc să provină direct rom. bulumaci „prăjitură44 (deci numele unui preparat alimentar dulce). 66 Cât despre celelalte sensuri incluse în definiţia din DA, credem că ele pledează în favoarea explicaţiei potrivit căreia termenul din titlul notei de faţă a pătruns în română şi din bulgară, din sârbocroată ori din amândouă aceste limbi. Cu sensul „mâncare făcută din făină, apă şi grăsime44, bg. 6yAyMav este înregistrat de Zlata Bozkova, BD1,1962, p. 243 (variante cu [ă] în silaba a doua şi cu sensuri întru câtva diferite figurează în BD V, 1970, p. 10, şi VII, 1974, p. 15). După Tomici, DSR, ser. bulumac are sensurile „supă concentrată; ciorbă din făină şi din brânză44 şi „pastă făcută din făină, cir44. Date fiind cele arătate mai sus, credem că bulumaci este un cuvânt cu etimologie multiplă: tc. bulumaţ, bg., ser. bulumac. BURDĂ. Este, în Bucovina, numele unui joc de copii, descris astfel: „Se desenează trei orizontale, tăiate de trei transversale şi fiecare din cei doi jucători caută să mute semnele sale astfel ca ele să umple trei locuri într-o linie44. Urmează trei exemple (furnizate de S. FI. Marian), dintre care însă numai primul ar putea avea o legătură cu jocul de copii descris: „Mi-a dat burda44 (= „m-a învins44). Celelalte două sunt următoarele: „S-a dat de-a burda44 (= „s-a dat peste cap44) şi - cu o formă considerată variantă a lui burda apărută prin contaminare cu bou - „S-a dat (s[au] s-a dus) de-a burdabour ( = „... de-a berbeleacul, peste cap44). Mai recent, expresia a se da de-a burda „a se da peste cap, a se da tumba44 a fost înregistrată într-o localitate din apropierea oraşului Turda (Vasile Feneşan şi Mircea Seche, Lexic regional II, p. 77). Vezi şi [d-a burdala] „de-a berbeleacul44, în Bihor (ALR II SN, 5, harta 1434, punctul 310). După părerea noastră, ne găsim în prezenţa a două cuvinte distincte. Etimologia dată în DA - „din polon, burda «dispută, ceartă; un joc de cărţi»44 - este, după toate probabilităţile, valabilă pentru burdă „joc de copii44, dar nu şi pentru substantivul din locuţiunea adverbială de-a burda. Gruparea în acelaşi articol, sub un singur sens, a celor doi termeni este cu atât mai surprinzătoare 67 cu cât din trimiterea „cf. îmburda'4 rezultă că nu a rămas neobservată apartenenţa acestui verb - cu sensul de bază „a (se) răsturna44 - şi a lui burdă din de-a burda la aceeaşi familie de cuvinte, care, fără îndoială, nu are nimic a face cu burdă < pol. burda. Cuvântul burdă din locuţiunea adverbială - care, după Popescu-Sireteanu, Memoria II, p. 155, ar fi „un vechi cuvânt românesc44 din familia lui bord „bolovan44 - provine, de fapt, direct sau indirect, din magh. borda „coastă44 (etimologie dată de N. Drăganu; vezi, mai pe larg, nota îmburda). BUSCOI. A fost înregistrat într-o localitate din Ţara Haţegului, cu sensul „pungă de bani44. Este un derivat de la cuvântul - absent din DA - bucşă „Borse, Beutel : porte-monnaie, bourse44, din magh. buksz.a, cu acelaşi sens, pentru care vezi Tamăs, EWUER. Nu putem să ştim dacă metateza a fost anterioară sau posterioară formării derivatului (bucşă > *buscă > buscoi sau bucşă > *bucsoi > buscoi). BUSNEAC. A fost inclus în DA, fără etimologie, pe baza unei comunicări din Banat; are sensul „praf, colb44. Din motive care ni se par evidente, etimologia propusă în KIRuEW (tc. pus Iu „neblig, dunstig44) nu poate fi reţinută. Busneac este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu bujneag (vezi nota cu acest titlu). Surprinde faptul că în DA aceste forme nu- sunt grupate în acelaşi articol şi nu se trimite de la una la cealaltă. Din felul cum procedează SDLR, unde apare un articol „buşneăc şi -eâg“, iar la finalul acestuia se face menţiunea „şi biijn- \ ar rezulta că termenul în discuţie are patru variante: busneac, buşneag, bujneac, bujneag. Atât fluctuaţia [g] ~ [k] în sufixe {pintenog - pintenoc, tălpig - tălpic etc.; cf. Finuţa Hasan, SMFC, 1972, p. 52-53; Avram, CE, p. 19), cât şi cea între [j] şi [ş] înainte de nazale sunt fenomene frecvente. După Pascu, Sufixele, p. 205, -eag şi -eac sunt variante ale aceluiaşi sufix. Verbul care stă la baza substantivului în discuţie 68 are o variantă cu [j] (ea a fost menţionată în nota bujneag) şi alta cu [ş], care apare ca titlu de articol în CADE: buşni „1. a năvăli, a da năvală; 2. a ţâşni, a izbucni44 (aria de răspândire indicată: Oltenia). Vezi şi Doina Hreapcă, „Anuar de lingvistică şi istorie literară44 XXIX, 1983-1984. A. Lingvistică, p. 189-195 (printre exemplele citate figurează, la p. 193, bujneag şi busneac, însoţite de o observaţie critică asupra felului în care au fost tratate aceste variante în DA; autoarea menţionează două derivate care se adaugă celor pe care le-am citat în nota bujneag: bujniceală „lapoviţă44 şi verbul corespunzător acestui substantiv, bujnici). Ţinând seamă de înţelesul cuvântului de bază (verbul), credem că, dintre sensurile „fum (gros), praf (înecăcios), negură (deasă), lapoviţă44 ale lui busneac = bujneag, cel originar este, după toate probabilităţile, primul. BUŞTINĂ. Glosarea „negură, burhai44 ne îndreaptă, de la bun început, spre o explicaţie conform căreia există o legătură între acest cuvânt (înregistrat într-o localitate din apropierea Făgăraşului), pe de o parte, şi bujnită „ceaţă groasă, întunecoasă44, bujnigai „negură deasă44, pe de altă parte (pentru ultimii doi termeni vezi nota bujneag). După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DA sunt formulate următoarele presupuneri cu privire la etimologia lui buştină: „Cu ung. busz, «năbuş[e]ală, pâclă, abur» nu poate avea nici o legătură, căci cuvântul se găseşte şi la aromâni: buştină «funingine», ci mai degrabă cu lat. bustum - cfr. buştean -, deşi accentul şi sufixul sânt neclare44. Lăsând la o parte chestiunea originii lui buştean (ipoteza legăturii cu cuvântul latinesc citat, prezentată detaliat în articolul din DA cu acest titlu, a fost infirmată de cercetările ulterioare; vezi, de exemplu, Sextil Puşcariu, DR III, 1922-1923, p. 658: „Mi se pare că buştean nu e altceva decât germ. Baumstamm «trunchi de copac»44) şi fără a ne pronunţa asupra etimologiei lui buştină din aromână (în DDA, p. 1236, cuvântul figurează în lista celor pentru 69 care s-au propus etimologii neconvingătoare), suntem de părere că termenul din titlul notei de faţă provine din bujniţă (proparoxiton, ca şi baştină). Deşi nu există un sufix *-tină, substituirea cu acest segment a sufixului -niţă a fost posibilă, consoana [t] fiind „preluată44 din cuvinte ca baştină, mlaştină (cf. fenomenul asemănător prin care s-a ajuns la prototipul cuvântului românesc mlaştină: cum a arătat G. Mihăilă, SCL XIII, 1962, 3, p. 384, *mlaştina din dialectele slavo-bulgare conţine, înaintea sufixului -ina, un [t] care se regăseşte în baltina, unde face parte din radical). în sprijinul explicaţiei pe care o propunem poate fi citată perechea de sinonime mlaşniţă - mlaştină. înlocuirea cu [ş] a lui [j] din bujniţă este normală înainte de surda [t] (de menţionat însă că în cuvintele din familia lui bujniţă - ca şi în alte cuvinte în care fricativa prepalatală este urmată de o nazală - există o fluctuaţie între [j] şi [ş], aşa încât buştină poate să provină din varianta *buşniţă\ cf. notele bujneag şi buşneac). CĂNĂBET. A fost înregistrat, cu sensul „cană, vas de lut44, într-o localitate din Banatul Iugoslav. Trimiterea „cfr. cană, canată, cantă“ pare a fi justificată: prin apropierea de aceste cuvinte se explică, probabil, prezenţa unei vocale nelabiale în primele două silabe ale lui cănăbet (mai asemănătoare cu acesta sunt derivatele de tipul cănită, cu [ă] în silaba iniţială). Este însă uşor de observat că nici unul dintre cele trei substantive feminine citate în DA nu conţine consoana [b]. Deşi finala -et pune o problemă greu de rezolvat (cuvântul în discuţie va fi fost, la origine, un colectiv de tipul lui bănet şi cu sensul de „veselă44?), credem că punctul de plecare al lui cănăbet este conob „căldare44, care, la rândul lui, provine, după DA, „din slav. konobu“. CAPAŢ. înseamnă „o măsură de lemn, cu care se ia vama la moară44 (aria de răspândire indicată: Banat, Mehedinţi, Vâlcea; după cum reiese din ALR II SN, 1, harta 181, este de adăugat 70 Gorjul). A fost explicat de Const. C. Diculescu, DR IV, 1924-1926, partea 1, p. 467, în felul următor: „Vine din grecul Kanericsau Kani&q «ein Getreidemass zwei \mV/xechaltend»“. O explicaţie asemănătoare a dat Chr. Tzitzilis, Graeco-Romanica... Akten zur Tagung vom 24. April 1996 im Rahmen des jăhrlichen Trejfens der Linguistischen Abteilung der Philosophischen Fakultăt Aristoteles-Universităt Thessaloniki, Salonic, 1997, p. 96: „Kommt von gr. KaniOiov..., dial. răniriiv, kciititC ’«Mahlgeld»“ (în continuare, autorul arată că termenul turcesc care provine din variantele dialectale greceşti are două sensuri: „l.Mahlgeld, 2. GetreidemaB44). în DA nu se stabileşte nici o legătură între căpăţ (cu variantele căpeţ şi căpete) şi chipeţ „măsură cu care se ia vama la moară44, înregistrat cu menţiunea „ungurism prin Sălagiu44 şi explicat astfel: „Din ung. kopoce (koperce), «a opta parte dintr-o ferdelă»44 (după cum se menţionează în dicţionar, această etimologie a fost dată de C. Lacea). Toate formele româneşti citate figurează la Tamăs, EWUER, s. v. chipeţ, unde este acceptată, în esenţă, etimologia dată de C. Lacea; de notat doar că printre cele şase variante ale termenului maghiar se numără kopece „Tiegel, Gefăss, Mass44, care are deci şi sensuri diferite de cel indicat în DA. Este evident că formele căpăţ şi chipeţ trebuie considerate variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt (ceea ce face L. Tamâs). Dacă însă sub aspect semantic lucrurile sunt foarte clare, nu poate fi neglijată dificultatea reprezentată de deosebirea dintre vocalele din silabele iniţiale ale variantelor chipeţ, chiupeţ (pentru aceasta din urmă vezi harta citată, punctul 334), pe de o parte, şi căpăţ, căpeţ, căpete, pe de altă parte. L. Tamăs consideră probabilă provenienţa ultimelor din sârbă, deşi nu a găsit în această limbă un cuvânt asemănător (ceea ce, după cum vom arăta, nu ne îndreptăţeşte să punem la îndoială plauzibilitatea ipotezei). La prima vedere, s-ar putea crede că vocala anterioară, etimologică, a fost înlocuită cu [ă] prin fenomenul căruia i se datorează şi apariţia variantei căpeneag a lui chepeneag „manta; un fel de 71 glugă etc/4 (DA, s. v. căpeneag): prima dintre aceste variante „nu se poate explica decât ca un hiperurbanism în loc de chepeneag < ung. kopenyeg“ (Sextil Puşcariu, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 716). Această substituţie fiind în legătură cu transformarea, într-o serie de cuvinte, a lui [ă] în [e], [i] după consoanele [k], [g| (icămeşă > chemeşă, chimeşăp găină > *gheină > ghină etc.), ar fi de aşteptat ca primul fenomen să se fi produs în interiorul ariei de răspândire a celui de al doilea, care „cuprinde tot teritoriul vestic dacoromân..., cuprinzând partea cea mai mare a Banatului şi întinzându-se în Crişana de vest şi nord, prin Ţara Oaşului, cu ramificări în Ardeal44, cum arată S. Puşcariu (loc. cit., p. 715), chiar dacă, foarte rar, fonetismul [Ke], [ki], în loc de [kă] se întâlneşte şi în afara acestei arii (p. 716). Or, în timp ce în Sălaj a fost înregistrată varianta chipet (deci tocmai în „teritoriul vestic14 nu s-a produs fenomenul presupusului hiperurbanism; vezi mai sus), variantele cu [ăl în silaba iniţială apar nu numai în Banat (unde ele pot, eventual, să se datoreze fenomenului la care se referă S. Puşcariu), ci şi în Mehedinţi şi în Vâlcea, unde este greu de presupus că substituirea cu o vocală centrală a vocalei anterioare originare s-a produs ca un fel de reacţie faţă de transformările de tipul cămeşă > chemeşă. Harta citată din ALR II SN, 1, pune în evidenţă existenţa unei arii a variantelor cu [ă] (într-un caz [a]) în prima silabă a termenului în discuţie - căpeţ, capeţy căpăţ, căpete -, arie care cuprinde trei puncte din Oltenia, cinci din Banat şi unul din Hunedoara. în principiu, ipoteza provenienţei acestor variante din neogreacă ar putea fi acceptată pentru primele: din formele dialectale citate de Chr. Tzitzilis s-ar fi ajuns la *căpiţ, iar această formă s-ar fi transformat, apoi, în căipeţ sau în căpete etc. (poate, sub influenţa unor derivate cu sufixele -eţ sau -ete). Este totuşi greu de admis că formele din cele opt puncte din interiorul ariei menţionate nu au aceeaşi origine, iar posibilitatea provenienţei din neogreacă a formelor din Banat şi din Hunedoara trebuie exclusă din discuţie, din motive asupra cărora nu este necesar să ne oprim. 72 Singura ipoteză plauzibilă este aceea a lui L. Tamăs, conform căreia atât în Banat, cât şi în Oltenia capăt a fost împrumutat din sârbocroată. Forma sârbocroată [kepeţ] a fost notată, pe harta amintită mai sus, în localitatea bănăţeană Caraşova (punctul 25). Ea nu a fost însă împrumutată în româneşte, ci, dimpotrivă, provine din rom. capăt (Petrovici, Graiul caraşovenilor, p. 49, 83), aşa încât originea acesteia din urmă rămâne tot nelămurită. întrucât în graiurile româneşti din sud-vestul ţării se găsesc elemente lexicale împrumutate din sârbocroată pe care această limbă, la rândul ei, le-a împrumutat din turcă (vezi, de exemplu, I. Mării, CL XIII, 1968, 1, p. 95-96), este probabil că variantele românescului căpăţ cunoscute în Banat şi în Oltenia provin, indirect, din turcă; avem în vedere forme de tipul kapis (aceasta a fost menţionată, alături de kepi\de Chr. Tzitzilis, loc. cit), fără să putem indica însă etimonul direct, sârbocroat, al termenului românesc. Ne raliem deci părerii lui L. Tamâs în ce priveşte provenienţa din două surse a cuvântului pe care DA îl înregistrează în două articole, căpăţ şi, respectiv, chipeţ. Aceste două surse sunt sârbocroată şi maghiara; cuvântul nu a fost împrumutat direct nici din turcă, nici din neogreacă. CÂRÂIE. Precedată de menţiunea „rar“, definiţia din DA a acestui substantiv feminin este următoarea: „brazdă, dungă s[au] dâră (de sudoare); murdărie pe piele, tină44. Cuvântul (fără etimologie) apare în scrieri semnate de B. Delavrancea (reproducem unul dintre cele două citate: „Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii grăsulii44) şi, respectiv, de C. Rădulescu-Codin (fără citate). După părerea noastră, avem a face cu un împrumut din bg. Kăp'bK, sinonim cu âpas/ia, care înseamnă „brazdă44 şi, la figurat, „urmă, dâră44 (Iovan, DBR). în silaba finală a formei de plural (probabil , corespunzătoare iniţial unui singular neutru *cărâc) s-a produs o modificare, sub influenţa pluralelor şiroaie, pâraie (pârăie,pârâie): *cărâce > *cărâie şi, apoi, prin asimilare, cârâie, 73 sg. şi pi. (de remarcat identitatea sensului lui târâie din citatul reprodus mai sus cu sensul lui şiroaie din citatul „îşi ştergea mereu şiroaiele de năduşeală“, dat în DLR, s. v. şiroi], 2). CEACÂIE. Figurează în DA cu două sensuri: 1. „cuţitaş (rupt, mic şi prost etc.)“; 2. „capul scăunoaiei“. Varianta ceachie este glosată „briceag". Nu se dă etimologia cuvântului, dar se face trimiterea „cf. ciochie", iar în articolul ciochie citim: „Pentru etimologie, cf., pe de o parte, ceacâie (care este bulg. cekija «briceag»), pe de alta, cioacă şi ciochină''. în acelaşi articol apare varianta cechie, cu glosarea „briceag". Lăsând la o parte problema etimologiei lui ciochie (polisemantic) şi pe cea a raportului dintre acest cuvânt şi cioacă (ultimului i se consacră în DA o discuţie amănunţită), ne vom opri asupra lui ceacâie. Menţionăm, mai întâi, că dintre cele două limbi la care se trimite în CADE - „ung. csăklyw, comp. şi bg. cekija“ - prima nu poate fi avută în vedere, din motive de ordin atât semantic, cât şi fonetic: de la magh. csdklya „cange, ghionder" (MRSz) nu se putea ajunge la ceacâie „cuţitaş"; cuvântul maghiar citat a devenit în română ceaclă (Tamâs, EWUER, s. v.) sau ceaglă (DA, s. v.). în al doilea rând, se pune întrebarea dacă bulgara trebuie sau nu trebuie să fie adăugată la cele două limbi pe care Al. Graur, GS VI, 1933-1934, p. 331, le consideră, cu dreptate, surse ale rom. ceacâie: cuvântul, „neexplicat până acum" (adică, mai exact, după părerea autorului, neexplicat satisfăcător; vezi mai sus) „reproduce pe tc. caky, ngr. Tsaxv «couteau de poche vulgaire, achete â vil prix»“ (definiţia preluată de Al. Graur dintr-o lucrare a lui L. Ronzevalle, la care se trimite). Este evident că [i] accentuat din bg. hckuh„briceag" (Iovan, DBR) nu avea cum să devină [î] în româneşte. Cât despre [i], tot accentuat, din variantele ceachie şi cechie, care nu se regăseşte în etimonul turcesc (cu ortografia actuală, gakv, Baubec/Grecu, DTR), el nu impune referirea la fonetismul cuvântului din bulgară; cum 74 observă Al. Graur, loc. cit., „pentru forma ciachie [sic] trebuie poate să plecăm de la un original grecesc, căci afară de cei din Rumelia, grecii nu pot pronunţa pe y, pe care-1 înlocuiesc cu Rămâne să ne pronunţăm asupra prezenţei lui [e] în prima silabă a variantei cechie, pe care Al. Graur nu o menţionează şi care pare a nu fi explicabilă altfel decât prin bulgară. Constatăm că, într-o serie de cazuri, după prepalatala [c] apare un [e] care corespunde unui [a] protonic originar (vezi, în DA, variantele celma, cepraz etc. ale cuvintelor cealma, ceapraz etc.), ca rezultat al unei schimbări care nu se limitează la cuvintele împrumutate din turcă (vezi, în acelaşi dicţionar, cesornic, cetlău). Bazându-ne pe această constatare, credem că cechie provine din ceachie. Aşadar, pe când cele două variante cu [a] în silaba protonică nu pot fi explicate prin bulgară, toate trei variantele pot fi explicate plecându-se de la turcă şi neogreacă. Rezultă că nu este cazul ca etimologia multiplă dată de Al. Graur să fie modificată din dublă în triplă. CHEPCEL. Are sensurile „cauc“ şi „instrument de pescuit..., în forma unei linguri foarte mari, învelită în plasă“. într-un text tipărit la Bucureşti în 1691 apare, cu primul dintre cele două sensuri, varianta chipcel. în partea etimologică a articolului din DA la care ne referim este rezumată explicaţia dată de G. Giuglea, DR 1,1920-1921, p. 248: „formă dialectală (cu che-, chi-, în loc de că-, asemenea ca în chemeşe, chimeşe etc. şi cu u > p ca în căpta < căuta, cheptoare < cheutoare), în loc de căucel (lat. caucellus), diminutivul lui cauc“\ urmează trimiterea „cf. căpcea, chepcea‘\ Cuvântul căpcea, cu definiţia „căuş de băut apă, scobit din lemn, cu coadă scurtă“, figurează în DA fără etimologie, dar, s. v. cauc, diminutivul căucel este înregistrat cu menţiunea „din care pare [sic] a se fi dezvoltat formele căpcea s. v. şi chepcel s. v.“. Celălalt cuvânt la care se trimite s. v. chepcel, anume chepcea (cu varianta chipcea), are sensurile „lingură mare găurită, cu care se ia spuma“ (sens cunoscut în Moldova) şi „lingură de umblat în metale topite“ 75 (cu privire la etimologia dată în DA - „din turc. kepce, idem44 -vezi Vladimir Drimba, SCL XLIV, 1993, 1, p. 63, care discută unele detalii de ordin semantic). De remarcat că în DA, s. v. chepcel, este omis următorul amănunt din explicaţia propusă de G. Giuglea, loc. cit.: „Pentru trecerea lui u > p [sic], *caucel a putut fi influenţat şi de chipce... sau de chepcea (turc. kepce, Schaumloffel... )44. Evident, dacă la originea lui chepcel se află căucel (cum am văzut, etimologia considerată probabilă în DA), se poate pune întrebarea dacă nu cumva şi vocala anterioară din silaba iniţială a termenului în discuţie se datorează influenţei cuvântului împrumutat din turcă, ceea ce ar însemna că nu ne găsim în prezenţa fenomenului reflectat de formele de tipul chemeşă (considerate specifice pentru subdialectul crişean; vezi R. Todoran, LR V, 1956, 2, p. 46). Lucrurile devin şi mai complicate în momentul în care avem în vedere existenţa unei variante [Keuk] a lui cauc, în care, după Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, MCMXV, p. 22-23, s-a produs „înlocuirea neexplicată a lui au cu eu“. După părerea noastră, varianta citată în rândurile precedente este o formă refăcută al cărei punct de plecare este diminutivul *chencel, cu [e] în prima silabă ca rezultat al unei asimilări produse în căucel. Oricum, un lucru este clar: de la forma cu [u] a diminutivului s-a putut ajunge la cea cu [pj (cf. capta, cheptoare, în unele graiuri de tip bănăţean), dar într-o formă originară cu [p] nu avea cum să se producă transformarea în [u] a consoanei labiale, aşa încât nu poate fi luată în discuţie ipoteza unor schimbări de tipul chepcel > *cheucel > căucel. Referindu-se la prezenţa lui fe] în silaba iniţială a cuvântului pe care îl discutăm, O. Densusianu, op. cit., p. 27, scrie: „în cepcel (Petriia) = căpcea se poate să avem un alt caz de asimilaţiune (o - e > e - e), dar se poate tot aşa de bine ca e din silaba iniţială să reprezinte fonetismul mai vechi, deoarece acest cuvânt derivă din turc. kepce44. Nu ni se arată însă de ce, conform primei ipoteze, la un moment dat, înainte de a se produce presupusa asimilare, mai 76 vechiul [e], vocală etimologică, ar fi devenit [ă] în Ţara Haţegului (unde a fost înregistrată forma căpcea; vezi DA, s. v.), în timp ce în alte regiuni apar forme cu o vocală anterioară (ichepcea, chipcea). De observat apoi că, potrivit ambelor ipoteze, ar trebui să recunoaştem prezenţa unui cuvânt împrumutat din turcă în graiul din Petrila, lucru greu de admis. Pentru a ajunge la o soluţie satisfăcătoare în problema care ne preocupă şi în care este inclusă chestiunea raporturilor dintre chepcel, pe de o parte, şi căpcea şi chepcea, pe de altă parte, este necesar să ţinem seamă de ariile de răspândire ale cuvintelor în cauză şi de faptul că evidentelor asemănări formale dintre ele nu li se asociază o identitate a sensului (respectiv, a sensurilor). Etimologia lui chepcel dată de G. Giuglea şi acceptată de REW, nr. 1772, este respinsă de A. Graur, BL V, 1937, p. 92: „!chepcel est sans doute refait sur chepcea < tc. kepce“ (cf. CDER, nr. 1716, unde se consideră probabilă identitatea lui chepcea cu chepcel şi se afirmă că derivarea celui din urmă din lat. caucellus „presenta dificuldades foneticas44). într-adevăr, din pluralul chepcele al femininului chepcea s-a putut reface un singular neutru chepcel, dar la fel de uşor s-a putut ajunge de la pluralul neutrului chepcel la un singular feminin chepcea. Avem motive să credem că termenul chipcel din textul tipărit în 1691 (vezi mai sus) conţine un [p] etimologic şi că deci la baza lui se află femininul chepcea (etimonul acestuia, scris kepge în conformitate cu ortografia turcă actuală, are sensurile: „1. polonic, căuş; 2. cupă (în terminologia tehnicii); 3. minciog44; vezi Baubec/Grecu, DTR). Nu putem să admitem însă că aceeaşi explicaţie este valabilă pentru chepcel, cu acelaşi sens („cauc44), din aria indicată în DA astfel: „Banat, Haţeg şi la românii din Serbia44, adică tocmai din zone în care este cunoscut fenomenul transformării lui [u] în [p] (în anumite contexte) şi în care au fost înregistrate formele căpcea (cu [ă], nu cu [e] sau [i] în prima silabă, ca şi în diminutivele căucel, căucuş; vezi DA, s. v. cauc) şi cheuc (cu semiconsoana [u], nu cu [p], consoana care apare în tc. kepge). Existenţa acestor forme ne 77 determină să eliminăm din discuţie şi ipoteza potrivit căreia chepcel din aria avută în vedere ar proveni din ser. cepce „lingură, polonic cu care se ia spuma", care este în sârbocroată (ca şi chepcea sau chipcea în română) un „turcism balcanic" (Skok, ERHSJ, s. v.). Cât despre căpcea „căuş de băut apă", chiar dacă facem abstracţie de latura semantică a chestiunii, cuvântul românesc nu poate să fie pus în legătură cu ser. cepce, din motive de ordin fonetic. întrucât aria lui de circulaţie este Ţara Haţegului (vezi DA, s. v.), el nu poate fi socotit nici un împrumut din turcă (V. Drimba, loc. cit., p. 60, este de părere că provine din tc. kepţe\ [ă] din prima silabă s-ar datora unei disimilări vocalice). Propunând etimologia rom. chepcel < lat. caucellus, G. Giuglea a avut în vedere numai sensul „căuş" al cuvântului românesc. în DA aceeaşi etimologie este menţionată în articolul chepcel, în care sunt incluse sensurile „căuş" (respectiv, în dicţionar, „cauc") şi „instrument de pescuit". Fiind vorba despre un element din terminologia pescuitului, nu este de crezut că ne găsim în prezenţa unei variante a lui căucel, cu un fonetism „bănăţenesc", sau a unei forme de neutru refăcute după un feminin chepcea, împrumutat din ser. cepce, tradus de Tomici, DSR, „plasă (de prins peşte)". Chepcel „instrument de pescuit" sau „minciog" provine, desigur, din chepcea, iar la originea acestuia se află fie tc. kepge (cum crede V. Drimba, loc. cit., p. 64, care atribuie aceeaşi origine şi lui chepcel), fie bg. Kenne (oxiton sau paroxiton) - care, printre altele, înseamnă (în Dobrogea!) „lingură rotundă de lemn cu care se scot peştii din plasă" (Barbolova, Itnena za sădove, p. 176) -, fie, în sfârşit, atât cuvântul turcesc, cât şi cel bulgăresc; formula „etimologie multiplă" ni se pare a fi cea mai potrivită în acest caz. Din cele arătate mai sus reiese că, după opinia noastră, soluţia adoptată, cu oarecare rezerve, în DA, s. v. cauc, este cea mai bună - până la un punct - numai pentru chepcel „căuş". Spunem „până la un punct" deoarece considerăm sigur doar faptul că acest cuvânt nu este, în aria subdialectului bănăţean, un împrumut şi că, prin 78 urmare, el aparţine (ca şi căpcea, cheuc, căucel, căucuş) familiei lui cauc (< lat. caucus). Nu se poate dovedi însă că, în timp ce căucuş este, indiscutabil, un diminutiv format pe terenul limbii române, diminutivul căucel (cu varianta chepcel) este moştenit din latină, în ce ne priveşte, considerăm că are mai mari şanse de a corespunde realităţii explicaţia conform căreia căucel este un derivat românesc de la cauc; de la căucel s-a ajuns, prin anumite schimbări fonetice, la varianta chepcel şi, prin schimbări care interesează şi morfologia, la căpcea, cuvânt fără nici o legătură cu chepcea. în concluzie, ne găsim în prezenţa a două cuvinte: chepcel1, cu un [p] care reflectă o particularitate a unor graiuri de tip bănăţean, este una dintre variantele lui căucel, derivat din cauc; chepcel2, care are şi sensuri referitoare la pescuit, conţine un [p] etimologic şi este o variantă a lui chepcea, termen împrumutat din turcă (singura sursă care poate fi luată în consideraţie când este vorba despre Moldova) sau din turcă şi din bulgară (în unele regiuni). CHERINĂ. A fost înregistrat cu înţelesul „amestecătură de dovleac fiert, făină, sare etc. care se dă la porci" (Mehedinţi). Ipoteza etimologică prezentată în DA - „dacă înţelesul original [sic] a fost «mâncare pentru câni», cuvântul ar putea sta în legătură cu sârb. ker «câne» (care, la rândul său, e împrumutat din rom. căre, forma rotacizată a lui câne)" - îşi găseşte, credem, o confirmare în existenţa lui cărân „orice se dă de mâncare cânilor de la stână, cu deosebire zăr cu mămăligă". în DA nu se stabileşte nici o relaţie între cherină şi cărân şi nu este înregistrat cuvântul cher, cunoscut într-un grai românesc din Banat, unde a fost reîmprumutat din sârbocroată (Dorin Gămulescu, SCL XVIII, 1967, 5, p. 563-564; vezi şi Gămulescu, Elementele, p. 107). Indiferent de originea ser. ker, este de presupus că vibranta din acest cuvânt a fost identificată în română cu [r] (forte), ceea ce explică pe [î] din varianta cărân (provenită, printr-o schimbare de gen, din *cărână, formă care, la rândul ei, se datorează unei asimilări produse în *cherână < cherină). Vocala [i] s-a păstrat însă 79 - ca şi în ride, uri etc. - în unele graiuri, cum este cel în care a fost înregistrată varianta cherină; vezi şi carie, cu acelaşi sens, în Glosar Oltenia, s. v. CHILĂ VIŢĂ. Circulă în Oltenia şi în Banat, cu sensurile „cazma, săpuţă, sapă ocnărească ascuţită, cu coada scurtă44; pentru varianta chiloviţă (comunicată dintr-o localitate din apropierea Aradului) se dă definiţia „unealtă de săpat pămânul pietros, ciocan, gheunoi44. Articolul în cauză nu conţine nici o indicaţie etimologică. Cuvântul provine, desigur, din ser. kilavica „ciocan de miner (de un kg.)44 (Tomici, DSR, s. v. kilavica2). CHIRCĂ. Avem în vedere cuvântul definit „sapă mică, întrebuinţată la curăţitul buruienilor; cazma; unealtă de scobit molde44. Aria de răspândire indicată este Moldova şi Dobrogea (cel de al treilea sens este înregistrat însă după o comunicare din Bucovina), iar etimologia acceptată în DA este cea dată de A. Philippide şi de A. Scriban (se fac trimiterile de rigoare): „Din rus. kirka, idem44 (aceeaşi etimologie la Semcyns’kyj, Leks. zapoz., p. 77, şi în CDER, nr. 1823). Avem de observat, mai întâi, că termenul slav împrumutat de graiurile din Moldova şi din Bucovina ar putea fi mai curând ucr. KHpKâ, cu accentul pe silaba iniţială (DUR), decât rus. K/rp/ca, oxiton (Dicţionar rus-romăn. Volumul I. Redactori principali: Gheorghe Bolocan, Taţi ana Nicolescu. Sub conducerea redacţională a acad. Emil Petrovici, Bucureşti, 1959), ambele aceste cuvinte cu sensul „târnăcop44. în al doilea rând, pentru chir că cu sensul „cazma44 într-o localitate din Dobrogea credem că trebuie avută în vedere şi posibilitatea ca sursa din care s-a efectuat împrumutul să 11 fost nu ucraineana (sau, mai puţin probabil, rusa), ci bulgara, limbă în care KHpKa (paroxiton) înseamnă tot „târnăcop44. în sfârşit - şi acest lucru ni se pare mai important -, este de remarcat prezenţa lui chircă „sapă îngustă folosită la săpatul printre rânduri; săpăligă44 în Muntenia (Maria Marin, Iulia 80 Mărgărit, Glosar dialectal Muntenia, Bucureşti, 1999, s. v. chircă1 [sic]; cuvântul a fost înregistrat într-o localitate din judeţul Călăraşi), unde este greu de presupus că avem a face cu un împrumut dintr-o limbă slavă de est. Bazându-ne pe cele arătate mai sus, credem că termenul în discuţie are o etimologie multiplă: ucr. (eventual, şi rus.) KHpna, bg. KHpKâ. CIHĂROS. A fost înregistrat în Zagra, localitate apropiată de Năsăud, cu sensul „încruntat, mânios, rău44. Trimiterea făcută în DA - „cf. cehăF - nu are, după părerea noastră, un suport semantic satisfăcător: acest verb („din onomatopeea] ung[urească] csah“) înseamnă „a lătra“ şi „a-i bate cuiva capul44. Pe de altă parte, cu privire la aspectul formal al chestiunii, este de observat că de la cehăi ar fi fost de aşteptat să se ajungă la un derivat *cehăios, nu cihăros. întrucât localitatea menţionată mai sus face parte din aria în care, prin palatalizarea dentalelor şi prin africatizarea oclusivelor (pre)palatale apărute ca rezultat al primului fenomen, de la [t], [d] s-a ajuns, în anumite contexte, la [c], [g] (G. Istrate şi A. Turculeţ, FD VII, 1971, p. 199), credem că cihăros este, de fapt, cuvântul *tihăros, cu un fonetism dialectal. Acesta din urmă se explică fără dificultate, ca derivat de la tihoare, variantă a lui tigoare „epitet dat unui om netrebnic, ticălos, rău44 (DLR, s. v. tigoare, 2). CIOŞMOLI. Sub 1 şi 2 sunt menţionate sensuri, în mod evident, legate între ele: „a mesteca («a pisa») urât ceva cu dinţii, a molfoi [sic]44 (în Sălaj) şi, respectiv, „a gusta puţin de ici şi de colo44 (în Moldova). Sub 3 se dau, pentru verbul la diateza reflexivă, mai multe sensuri („a se agita44, „a se mânji44 etc.) care pot fi considerate ca derivate din primele două, iar sub 4 găsim sensul „a se codi44, la care s-a ajuns, se pare, sub influenţa lui mosmoni (cu varianta moşmoli) „a se mişca încet44 (alături de alte sensuri; vezi DLR, s. v. mosmoni1). 81 în DA se face trimiterea „cf. moşmoli“, dar nu credem că de la această formă s-a putut ajunge la cea din titlul notei de faţă; ar fi de aşteptat mai curând ca prima să provină din cioşmoli, prin substituirea cu [m] a consoanei iniţiale, fenomen destul de frecvent, studiat, cu referire la faptele din limba română, de F. Brînzeu, de Al. Graur şi de noi (vezi Avram, PE, p. 53-69, cu indicaţii bibliografice). Plecând de la constatarea că una dintre variantele lui cioşmoli este domoli, suntem de părere că la originea cuvântului în discuţie se află mocioli, formă înregistrată în DLR ca variantă a lui mocicoli (< magh. mocskol), cu sensuri care se regăsesc în spectrul semantic al lui cioşmoli: „a (se) murdări44, „a mozoli, a roade cu dinţii sau cu gingiile44, „a se vânzoli44. Gruparea în acelaşi articol a celor două forme cu [m] iniţial menţionate în rândurile precedente ar fi trebuit, după părerea noastră, să fie însoţită de precizarea că prin magh. mocskol se explică numai variantele care conţin un fk] (mocicoli, moşcoli, mocicolui, mo scoli’), nu şi mocioli. Aceasta din urmă provine din moci „a spăla de mântuială; a spăla cu apă murdară44, verb care a fost împrumutat din bg. Mona „a muia44 (etimologia dată în DLR, s. v. moci2) şi, în graiurile nordice, din ucr. mohhth, cu acelaşi înţeles (Avram, CE, p. 80). Legătura - neîndoielnică - existentă între mocioli şi varianta domoli a lui cioşmoli şi faptul că primul dintre aceste verbe este un derivat de la un cuvânt împrumutat ne împiedică să vedem în cioşmoli o creaţie „sută la sută44 pe terenul limbii române (vezi SDEM, p. 492: „creaţie expresivă44). Admitem însă că transformarea lui domoli în cioşmoli, cioşmoli, cioz.moli, ciosmăli se explică prin expresivitatea grupurilor consonantice din ultimele patru variante (cf. Al. Graur, SCL X, 1959, 2, p. 206: „derivatul fluturatic n-a părut destul de expresiv, de aceea s-a creat o variantă fluşturatic, unde grupul şt adaugă ceva la valoarea simbolică a grupului iniţial44). Fluctuaţia [o] ~ [ă] {cioşmoli - ciosmăli) este un fenomen frecvent. 82 CIPAN. înseamnă, conform definiţiei din DA (unde este înregistrat fără etimologie), „un fel de iarbă tare, ţepoasă, pe care o mănâncă oile, dar nu prea fac lapte"; cuvântul este cunoscut în Oltenia. După părerea noastră, provine din ser. cipa „iarbă mică care se coseşte greu" (Tomici, DSR, s. v., 2). Pentru partea finală cf. tufan (< tufă + sufixul -an). CIRIGE. Este un substantiv feminin (sg. sau pl.?) care denumeşte, în Bihor, „un fel de prăjitură coaptă în grăsime" (fără etimologie şi cu menţiunea „accentul?" în DA). Este, fără îndoială, un cuvânt din familia lui cirigauă, absent din DA, dar înregistrat de Tamăs, EWUER, unde este tradus „Hobelspăne (Mehlspeise) : sorte de găteau" şi explicat ca împrumut din magh. esoroge, cu acelaşi sens. Cirigauă este prezentat ca fiind cunoscut numai la românii din Ungaria - în localitatea Micherechi (Mehkerek) -, dar o variantă foarte asemănătoare a fost înregistrată în Bihorul românesc: cirigheauă „prăjituri cu drojdie; se cheamă şi minciunele" (Lexic regional I, p. 65; glosar alcătuit de un grup de membri ai Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice). Dacă cirige este o formă de plural (lucru foarte probabil), ei i-ar corespunde un singular *cirigă, formă mai apropiată decât cirigauă de etimonul maghiar indicat de L. Tamâs. CIRIUŞ. înseamnă „loc (lungăreţ) acoperit cu gheaţă pe care se dau copiii" (printre sinonime figurează gheţuş, săniuş, derdeluş). A fost înregistrat într-o localitate din Hunedoara, deci într-o regiune în care unei oclusive dentale din limba standard îi corespunde de regulă o africată alveolopalatală înainte de [i], ceea ce ne conduce la presupunerea că, transcris într-o formă literarizată, cuvântul în discuţie este tiriuş. De fapt, această formă este înregistrată în DLR, cu sensul „pământ lunecos şi moale" şi cu menţiunea „etimologia necunoscută". 83 Ţinând seamă de particularitatea fonetică amintită mai sus, de prezenţa proprietăţii „lunecos44 atât în sensul lui tiriuş, cât şi în cel al cuvântului scris ciriuş în DA şi, în sfârşit, de legătura dintre sensurile „a aluneca44 şi „a (se) târf4, considerăm sigură provenienţa lui tiriuş (= ciriuş) din târî; mai exact, avem a face cu un derivat de la varianta (învechită) tiri a acestui verb (vezi DLR, s. v. târî). CIUMBLI. însemnă „a ştirbi (un vas)44 şi nu are etimologie în DA. Este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu dubli „a sparge gura unui vas de pământ (oală, ulcior)44, înregistrat în DA, s. v. dublă „fedeleş..., vas de pământ... (prin apropiere de ciob:) spart la gură44, alături de variante ale cuvântului titlu apropiate de formele din maghiară la care se trimite în partea finală a articolului în cauză: „pentru etimologie, cf. ung. csobojo (csubujo, csoborl(y)o)“. După Tamăs, EWUER, s. v. ciubălău - unde figurează primele două dintre aceste forme -, „rum. dublă kann ung. csobola sein44. Fluctuaţiile de tipul C ~ NC fiind frecvente în limba română (Avram, CE, p. 18-19; vezi şi notele boangă, cleamp, clindos), prezenţa lui [m] în varianta ciumbli a lui dubli (< dublă) nu pune nici o problemă. CIUPĂRA. Sensul fundamental al cuvântului este „a jumuli (o pasăre)44, următoarele două sunt apropiate de primul, iar al cincilea (şi ultimul), dat cu menţiunea „p. ext.44, este, evident, un sens figurat („a fura câte puţin, pe nesimţite44). Cât despre al patrulea, credem că în citatul „Mai bine cu băniţi] de ne rămase-n pungă şi cu ce-om mai ciupăra de ici, de colea să luăm livedea de pomi44 verbul ciupăra apare exact cu sensul lui ciuperi (vezi nota cu acest titlu) şi că deci nu este tocmai satisfăcătoare definiţia din dicţionar „a adăoga câte ceva la ceea ce ai44. în ce priveşte etimologia lui ciupăra dată în DA (magh. csiperesz sau csiperisz, „a şterpeli44), credem că ea întâmpină unele dificultăţi de ordin fonetic şi semantic; nu ne oprim asupra lor, deoarece considerăm evidentă legătura între ciupăra şi ciuperi, iar 84 originea ultimului constituie obiectul notei următoare. De remarcat deocamdată doar faptul - semnificativ - că nici ciupăra, nici ciuperi nu figurează printre cuvintele înregistrate de Tamăs, EWUER. După părerea noastră, ambele forme citate provin din ciupi; acesta este etimonul lui ciupăra dat în TDRG (unde ciuperi nu apare). La ciupăra s-a ajuns însă în mod indirect, prin intermediul variantei ciupări, înregistrată, în DA,în acelaşi articol. Din motive de ordin semantic, nu credem că ciupăra poate fi considerat derivat, cu sufixul -ăra, de la ciup (FC III, 1, p. 38; vezi, în DA, sensurile celor două substantive cu această formă: „cioc44 şi, respectiv, „şuviţă de păr44) - Din motive de ordin formal, considerăm neplauzibilă explicaţia potrivit căreia ciupăra (de conjugarea I) s-a format prin derivare directă de la ciupi (de conjugarea a IV-a) -explicaţie pe care o găsim în TDRG dar admitem că derivatul a putut trece de la o conjugare la alta: ciupi > ciupări; ciupări > ciupăra. Cu privire la sufixul din ciupări vezi nota următoare. CIUPERI. Este surprinzător faptul că acest cuvânt, definit „a câştiga (cu mărunţeaua), a amirui ceva parale44 nu are etimologie în DA. Ni se pare evidentă legătura lui cu ciupi, care înseamnă, printre altele, „a sustrage, a fura puţin, pe nesimţite44 (DA, s. v., 6); sunt uşor de observat atât prezenţa unui element semantic comun, „a obţine44, în sensurile verbelor corespunzătoare celor două definiţii, cât şi asemănarea dintre precizările „cu mărunţeaua44 şi, respectiv, „puţin, pe nesimţite44. Ciuperi este un derivat de la ciupi, cu sufixul -ăril-eri, care are valoare iterativă, ca şi în clătări, ţuicări etc. (vezi FC III 1, p. 41). Vocala [e] din sufix se datorează unei analogii: ciupări (variantă atestată; vezi nota anterioară) - indicativ prezent 1 sg. ciupăr > ciuperi - ciupăr, cu alternanţa care se produce şi în cazuri ca acoperi - acopăr, suferi - sufăr. 85 După A. Graur, BL VI, 1938, p. 146 (aprobat de Tamăs, EWUER), tot de la ciupi s-a format derivatul ciupeli („a jumuli44 şi „a fura puţin, pe nesimţite44), pe care DA îl consideră împrumutat din magh. csupălni. Din cele arătate în nota de faţă şi în cea precedentă rezultă că ciuperi şi ciupăra sunt variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. CIUŞDI. Avem în vedere cuvântul din al doilea articol cu acest titlu, definit (pe baza unei comunicări din judeţul Sibiu) astfel: „a ciopârti [sic] (un lemn); (despre o persoană care are numai 2-3 dinţi înainte) a muşca rău (un măr)44. Avem a face, fără îndoială, cu un derivat de la cuvântul înregistrat de Tamăs, EWUER, sub forma ciuşchiă, tradus „Holzsplitter, Dorn : eclat de bois, epine44 şi explicat ca probabil împrumut din magh. tiiske „Stachel, Dorn44 (este menţionată şi o variantă tuşchiă a termenului românesc). Presupunem că grafiei ciuşchiă îi corespunde fonetismul [cuşt'e]. Dacă aşa stau lucrurile, întrucât [t'] poate să corespundă atât unui [t], cât şi unui [lc] din limba standard (vezi, de exemplu, confundarea, în unele graiuri, a cuvintelor perete şi pereche), criteriul etimologic (respectiv, natura consoanei din silaba finală a cuvântului tiiske din maghiară) ar pleda pentru transcrierea literarizată *ciuşche\ în acest caz derivatul scris în DA ciuşdi - şi, după toate probabilităţile, pronunţat [cujd'i] - ar trebui ortografiat ciujghi. Optăm totuşi pentru grafia ciujdi, cu o oclusivă dentală în forma literarizată, ţinând seamă de existenţa lui ciuştac „ciomag, scurtătură44, membru al familiei de cuvinte în care intră şi *ciuşte şi derivat de la acesta din urmă sau, mai curând, de la ciuşti „a tăia crengile unui copac doborât, lăsând o anumită lungime din ele lângă tulpină44 (pentru ciuştac şi ciuşti, termeni absenţi din DA, vezi Arvinte/Bordeianu/Ursu, Glosar regional). înlocuirea consoanelor surde din grupul [şt'] cu corespondentele lor sonore pare a reprezenta un fenomen de fonetică stilistică, legat de expresivitatea mai mare a consoanelor din cea 86 de a doua categorie (cf. Iorgu Iordan, Limba română contemporană. [Ediţia a Il-a, Bucureşti], 1956, p. 198). CLEAMP. Este glosat „cep lunguşor; creangă uscată; vreasc“. Legătura stabilită în DA - „Pentru etimologie, cf. rus. kljapu (la Vasmer, Rus. et. Wb.: kami „Knebel, Holzklotzchen“) - nu este neîntemeiată, dar credem că termenul românesc se explică mai curând prin ucr. kastt „dop, cep“ (ESUM). Fluctuaţiile de tipul C - NC sunt frecvente; cf., de exemplu, clamp „variantă nazalizată a onomatopeei clap" (DA), clanţă cu varianta claţă (aceasta din urmă, absentă din DA, figurează, în mai multe puncte, pe harta 183 din NALR Muntenia şi Dobrogea, 2); vezi şi cele arătate în notele boangă, ciumbli şi în nota următoare. CLINDOS. După glosarea „necopt bine“, în DA se adaugă: „cf. clisos, clicos, cleios". Este, desigur, uft derivat de la cled „masă cleioasă, clic“ (fără etimologie; în DA doar se trimite la clei, clisă); mai apropiată de etimon este, în privinţa vocalismului, varianta clendos. Dacă explicaţia propusă aici este justă şi dacă vocala [e] este cea a etimonului, înseamnă că această variantă ar fi trebuit aleasă ca titlu de articol; în acest caz varianta clindos s-ar explica prin influenţa cuvintelor clic, clisă şi, mai ales, clicos, clisos. întrucât însă nu cunoaştem etimologia lui cled, nu excludem posibilitatea ca [e] să fi luat locul unui [i] originar: vocala închisă din clindos se regăseşte în clidă „argilă“ (Rotaru/Oprescu, Lexicon), cuvânt - absent din DA - care, fără îndoială, aparţine familiei lui cled; în această ipoteză am avea a face cu transformarea *clid, clindos în cled, clendos, prin apropiere de clei, cleios. Pentru [n] din derivatul adjectival vezi Avram, CE, p. 182-183, unde, printre altele, sunt menţionate derivatele pondeală,pondilă şi pondili, din familia lui pod; vezi şi notele boangă, ciumbli, cleamp. COPLEŞI. Reproducem, pentru început, din articolul cu acest titlu, secţiunea rezervată etimologiei: „Etimologia nesigură 87 (Tiktin, Dicţ. germ-rom. şi CDDE nr. 391 pleacă de la un lat. pop. *complexire = complexare «a îmbrăţişa, a încunjura, a strânge», derivat din complexus, de la complector «îmbrăţişez, cuprind»)44. Acelaşi etimon (neprecedat de asterisc) este indicat în DEX: „probabil din lat. complexire“ (Viorica Pamfil, CL XXIII, 1977, 2, notează că el este acceptat de majoritatea cercetătorilor). *Complexire nu figurează însă în inventarul cuvintelor latineşti păstrate în română pe care l-a stabilit I. Fischer, în ILR II, p. 110-173 (vezi în special p. 111, 117). în SDLR sunt avute în vedere două posibilităţi: ,,d[in] o-pleşesc ori var. din cofleşescT (primul dintre aceste verbe - cu varianta oploşesc -, glosat „adăpostesc, protejez44, este considerat de origine veche slavă, iar al doilea este comparat cu lat. confrancesco). După CDER, nr. 3812, la baza cuvântului în discuţie s-ar afla o „raiz expresiva44. Explicaţia conform căreia copleşi provine din lat. *complexire, satisfăcătoare din punct de vedere semantic, întâmpină o dificultate de ordin fonetic peste care nu se poate trece: cu sau fără menţinerea nazalităţii (respectiv, a consoanei [m]) în prima silabă a cuvântului (cf., pe de o parte, cumpăra < lat. comparare şi, pe de altă parte, cuprinde < lat. comprehendere), vocala [o] din lat. *complexire ar fi trebuit să devină în română [u] (vezi Rosetti, ILR 1986, p. 174). Probabil că S. Puşcariu a ţinut seamă tocmai de această dificultate când nu a inclus pe copleşi în dicţionarul său etimologic (PEW). Avem totuşi motive să afirmăm că în română există un descendent al verbului latinesc citat; ne referim la termenul regional (absent din DA) cupluşi „a acoperi44. în Glosar Oltenia, s. v. cupluşit, am ~, cu glosarea „am acoperit44, găsim următorul citat (pe care îl reproducem în transcriere literarizată): „după ce s-a spălat bine [porcul tăiat], l-am cupluşit cu un sac44. Sensul lui cupluşi concordă într-o măsură destul de mare cu unele dintre sensurile lat. *complexire (vezi mai sus), iar transformarea în [u] a vocalei o din cuvântul latinesc (ca în cuceri < lat. *conquerire, de exemplu) este normală ([u] din silaba a doua a lui cupluşi se datorează unei 88 banale asimilări). Dacă etimonul verbului atestat în Oltenia este cel propus aici, se înţelege că trebuie exclusă din discuţie posibilitatea ca de la acelaşi etimon să se fi ajuns şi la copleşi, cu [o] neaccentuat păstrat ca atare. O poziţie prudentă cu privire la etimologia lui copleşi întîlnim şi în SDEM, p. 203, unde se consideră că acest cuvânt are o „origine neclară44. în acelaşi loc se formulează totuşi următoarea ipoteză: „Prob. v. sl. Comp. slavon. n&nAAiiiMtm «a înspăimânta»44 (sunt citate şi formele corespunzătoare, cu acelaşi sens, din sârbocroată şi din bulgară). După părerea noastră, avem motive să acceptăm fără rezerve etimologia propusă ca probabilă în SDEM. Cu privire la aspectul semantic al chestiunii, întrucât echivalentul latinesc al reflexivului v. sl. nonAALUMth ca este terreri (Miklosich, Lexicon; nu este înregistrată şi diateza activă), socotim că nu este de prisos să menţionăm că la Guţu, DLatR, s. v. terreo, figurează, printre altele, nu numai sensul „a înspăimânta44, ci şi cel de „a pune pe fugă44, ceea ce ne duce foarte aproape de (sub)sensul „a întrece, a birui44 al lui copleşi (DA, s. v.). Necesită o discuţie ceva mai amănunţită faptul că lui [p] iniţial din etimonul vechi slav îi corespunde consoana [k] în cuvântul românesc. în SDEM se trimite doar la un alt caz în care s-a produs aceeaşi substituţie: „Pentru partea iniţială co- comp. a covârşi44. Copleşi face parte dintr-o serie de cuvinte româneşti care conţin silaba iniţială [ko] şi provin din cuvinte slave care încep cu prefixul po-. Această corespondenţă a fost prezentată şi explicată astfel: „prefixul slav po- a devenit în româneşte co-, prin disimilare, când rădăcina începea cu o labială44 (Graur, ER, p. 25; printre exemplele date la p. 26-27 se numără coborî şi covârşi). Plecând de la cele arătate în lucrarea precitată şi ţinând seamă de precizările şi completările făcute ulterior (Mioara Avram, SMFC VI, 1972, p. 5-10), am reexaminat fenomenul semnalat de Al. Graur şi, constatând că uneori s-a produs fenomenul opus, adică înlocuirea lui [ko] cu [po] (de exemplu, cotaie > potaie), am ajuns la concluzia că 89 trebuie să vorbim despre o fluctuaţie între cele două segmente fonetice (vezi Avram, CE, p. 30-47). Pe baza materialului oferit de dicţionare (am menţionat, printre altele, formele colomidă, din polomidă, variantă a lui pălămidă, şi corham din porham c-/?“). Copleşi ilustrează una dintre direcţiile din cadrul fluctuaţiei. Prezenţa lui [e] în silaba a doua a cuvântului românesc {copleşi, în loc de *coplăşi) nu poate fi invocată împotriva etimologiei pe care am argumentat-o. Fără a avea un caracter de lege fonetică, înlocuirea cu [e] a lui [ă] (precedat de diverse consoane) aflat în poziţie palatală (adică urmat de un segment care conţine un [e] sau un [i] ori un alt sunet palatal) este un fenomen frecvent (vezi S. Puşcariu, DR V, 1927-1928, p. 776,784, pentru exemple ca gredină, prejitură, respectiv, ademeni, derivat de la adâmană; cf. Puşcariu, Limba română II, p. 126). CORH. înseamnă, în regiunea Munţilor Apuseni, „grupă de cristale aşezate într-un spaţiu liber44 (în acelaşi articol din DA este menţionat derivatul corhan, cu trimitere la o lucrare privitoare la Basarabia). Provine, după părerea noastră, din ucr. Kopx „cantitate mică de pământ; bulgăraş44 (ESUM). COŢUŞ. Este un adjectiv cu înţelesul „insinuant, viclean, şiret, neastâmpărat, iscoditor44 (Vâlcea). în acelaşi articol este menţionat substantivul coţuşcă „poreclă dată unei fete aventuriere44 (sursă: Şez. XXIII, 43). Foarte probabil, există o legătură între coţuşcă şi coţulă „femeie care te cheamă prin semne44 (Neamţ), aşa încât trimiterile care se fac în articolele coţuş („cf. coţulă“) şi coţulă („cf. coţuşcă“) par justificate cu privire la cele două 90 substantive în cauză. Nu credem însă că acestea sunt în legătură cu adjectivul înregistrat în Vâlcea. După părerea noastră, coţuş provine din ser. kocos, sinonim al lui kockar „jucător de jocuri de noroc; cartofor44 (Tomici, DSR). Schimbarea locului accentului şi înlocuirea cu [u] a vocalei [o] din silaba finală a etimonului, paroxiton, se explică prin influenţa derivatelor cu sufixul -uş (accentuat), de tipul purceluş, culcuş. Pentru aspectul semantic al chestiunii cf. coţcar „pungaş, şarlatan44, derivat de la coţcă „zar (de jucat)44, dar, prin extensiune, şi „jocul de cărţi44, precum şi (la figurat) „şmecherie, înşelătorie, pungăşie44 (vezi DA, s. v. coţcă). CRASNĂ. Dintre articolele cu acest titlu îl avem în vedere pe cel în care sunt înregistrate următoarele sensuri: 1. „sapă ascuţită la vârf4 (în Banat; tot de acolo a fost comunicată varianta crasă, cu definiţia „sapă mare, întrebuinţată de drumari44); 2. „jug cu un cui lung înainte pentru o singură vită44 (în Moldova). După părerea noastră, avem a face cu două cuvinte. Al doilea, cel cu sensul „jug44, este, după toate probabilităţile, unul şi acelaşi cuvânt cu crăşne „pârghie cu două rude, spre a putea duce ciubărul cu apă44, menţionat în DA, s. v. crosnă (în partea etimologică a acestui articol se trimite, între altele, la bg., srb. krosna „leagăn, cadru44; de remarcat că sensul „cadru44 se aseamănă atât cu cel de „jug44, cât şi cu sensul lui crăşne, în dicţionar numai cu indicaţia „s. f.44, la care însă ar fi trebuit, credem, să se adauge precizarea ,,pl.44). întrucât crasnă „jug44 este cunoscut în Moldova, originea acestui termen urmează a fi căutată în ucraineană sau în rusă. în ce priveşte etimologia lui crasnă „sapă44, cu circulaţie în Banat, lucrurile sunt mult mai simple: cuvântul provine din ser. krasna, dat de Tomici, DSR, ca sinonim al lui kramp1 „târnăcop44. Pentru diversele evoluţii semantice produse în interiorul sensului general „instrument de săpat44 vezi cele arătate în notele chilăviţă şi chir că. 91 1 CROIŞLOG. Este un cuvânt din terminologia mineritului, cu sensul „spărtură de dimensiunea unui metru, care face legătura între două galerii din mină, suprapuse44. Considerăm că se poate transforma într-o etimologie pro-priu-zisă, completă, indicaţia etimologică dată în DA: „Cuvânt de origine germană, care conţine în partea finală elementul Schlag «deschizătură, spărtură». Cf. durşlog‘\ Deşi în DGR Kreuzschlag este tradus numai „cablaj încrucişat44, credem că acest cuvânt se află la originea celui din titlul notei de faţă. Numeroase variante ale lui croişlog (printre care craişlag, craişlog) circulă, cu diverse sensuri, în terminologia mineritului din Valea Jiului (vezi Liviu Onu, FD I, 1958, p. 165; lipseşte etimologia). Printre aceste sensuri se numără cel de „galerie transversală44, care include ideea de „încrucişat44 (cf. prima parte a germ. Kreuzschlag). Pentru vocala din ultima silabă cf. durşlog (cum am văzut, formă menţionată în DA, s. v. croişlog), alături de durişlag „priboi44 (ALR II SN, 2, harta 545, punctul 36), variante ale cuvântului românesc care provine din germ. Durchschlag. CUEJDIU. Este definit „gârlă, pârău mic care creşte când plouă şi curge cu oarecare furie44. Este unul şi acelaşi cuvânt cu toponimul (hidronim şi oiconim) scris Cuejd, Cuiejdiu etc. şi explicat de Emil Petro viei, „Studii şi cercetări ştiinţifice44 (Cluj). Seria III. Ştiinţe sociale. V, 1954, 3-^1, p. 458^160, ca împrumut dintr-o variantă veche a magh. kovesd (< koves „pietros44 + sufixul -d). Dacă sensul „pârâu mic44 este real (cf. menţiunea din DA: „numai la Costinescu44), înseamnă că la el s-a ajuns plecându-se de la cel de „pârâu (sau râu) cu (multe) pietre44. DARAUŞ. A fost înregistrat în Mehedinţi, cu sensul „băiat care umblă noaptea prin sat, botaş44 (la Bărbuţ, Dicţ. olt., „derbedeu, haimana44). Provine, după părerea noastră, din ser. derav, variantă a lui deran „ştrengar, băiat, copil zburdalnic; flăcău, adolescent44 (Tomici, DSR). Forma cuvântului românesc, derivat 92 cu sufixul -uş, se explică, fără îndoială, prin prezenţa unui [u] (în loc de [v]) în prototipul sârbocroat (*[derau]; pentru această particularitate fonetică vezi cele arătate în nota brucă) şi printr-o asimilare vocalică: *[deră(u)uş] > [dără(u)uş]. DĂULA. Ca verb la diateza activă are această definiţie: „a prăpădi (un animal) cu munca, a slei de puteri, a istovi, a zdrobi, a speti, a deşela (un cal), a-i rupe cuiva oasele, nelăsându-1 zdravăn, a bate o vită (mai ales un cal), până i se strică mijlocul44. Folosit ca verb reflexiv înseamnă „a-şi pierde puterile, a se prăpădi cu munca, a se osteni tare, a se obosi mult44 şi, prin extensiune, „a se apleca într-o parte, a se strâmba44. în discuţia care urmează, în DA, după menţiunea „etimologia necunoscută44, este respinsă o explicaţie prin latină - *deb[i]lare < debilis - şi admisă ca probabilă una prin maghiară: „variantele formale ale acestui cuvânt ne fac să credem că avem a face cu un împrumut nou, poate - după cum presupune C. Lacea - din ung. (le)dolni «a se nărui, a se surpa»44. Nu rezultă care dintre numeroasele variante sunt avute în vedere. Evident, cele care conţin un [h] (.dăhula, dehula etc.) nu pot fi puse în legătură cu verbul latinesc citat, dar, în acelaşi timp, nici acestea, nici celelalte nu prezintă vreunul dintre reflexele obişnuite ale magh. [o] în poziţie nefinală (pentru care vezi Kirâly, Contacte, p. 146); de la această vocală nu se putea ajunge nici la secvenţele de vocale din dăula, deola etc., nici la segmente fonetice de tipul „vocală + [h] + vocală44. Prezenţa lui [h] în unele variante ne îndreaptă spre o explicaţie potrivit căreia această consoană este etimologică, iar inexistenţa ei în alte variante se datorează unui fenomen relativ frecvent în graiurile româneşti (cf. Miai = Mihai.paar = pahar etc.). După părerea noastră, dăula este un verb derivat pe teren românesc de la hulă, atestat cu sensurile „surpătură (hâitură) de munte s[au] deal44 şi, prin extensiune, „drum printr-o scobitură de deal, drum pe subt coastă44, cuvânt care provine „din ung. huila (huila) «surpătură»44 (DA). O dată admisă provenienţa lui dehula 93 din de + hulă, fonetismul celorlalte variante şi fluctuaţiile între diverse timbre vocalice nu pun probleme. Pentru aspectul semantic al chestiunii este concludentă comparaţia între sensurile lui dăula şi unele dintre sensurile lui dărâma: „a bate, a schilodi, a chinui“ şi, la diateza reflexivă, „(despre corpul omenesc) a se prăpădi, a se dărăpăna44 (DA, s. v., II, 1 şi 4). A se compara, de asemenea, dăulat „prăpădit, sleit de puteri, istovit, zdrobit, rupt, sfârşit44 (DA, s. v. dăula) cu surpat „desfiinţat, distrus44 (şi figurat, cu privire la oameni sau părţi ale corpului omenesc; DLR, s. v., 3). FALET. Pe baza unui citat preluat din TDRG, „Sosise o carâtă cu falet de 4 cai de sânge arăpesc44, este identificat sensul „patru cai înaintaşi, înhămaţi la o trăsură44. Sensul formei de plural, dat ca nesigur - „hamuri (?)“ - este ilustrat cu un citat din opera lui V. Alecsandri: „Pentru o carâtă..., telegari ungureşti, faleturi şi livrele, 840 de galbini44. V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 813-814, consideră că sensul dat în DA al acestui cuvânt „se defineşte şi precizează44 printr-un pasaj dintr-un articol din 1925 al istoricului Radu Rosetti - „Ţiganii... întemniţaţi în livrele galonate, vechile butci şi carete trase de patru cai în şir, cu faleţi călări înainte şi cu feciori stând în picioare în coada trăsurii44 - şi, de acord, până la un punct, cu A. de Cihae şi cu A. Scriban (autori la care se trimite), scrie: „E vorba, aici, evident, de valeţi..., cari «călăreau înainte», ca Vorreiter, «falaitari» ( = ung.fellajtăr...) la trăsurile domneşti sau boiereşti44. V. Bogrea este de părere că avem a face cu o confuzie între „cele două reflexe44 (ale cuvântului german sau ale celui maghiar?). După SDLR falet provine din falaitar (< m&gh. fullajtăr, vezi şi TDRG, s. v.faleitar. din acest cuvânt - pus în legătură cu magh. fellajtăr - pare să provină/â/er). După DA, la originea lui falaitar se află rus.foreitoru (rectc:forejtor, în transliteraţia formei ruseşti 94 actuale), iar falet este un cuvânt cu „etimologia necunoscută41. în DEX, s. falet, citim: „cf.falaitar^). Credem că prima dintre definiţiile din DA reproduse mai sus nu este satisfăcătoare: dacă falet ar însemna „patru cai plus o trăsură (carâtă)44, ar fi ciudată alăturarea în aceeaşi frază a cuvântului în discuţie şi a elementelor lexicale prin a căror asociere se defineşte tocmai conţinutul semantic al celui dintâi. Cât despre forma faleturi din al doilea citat, dacă îndoiala exprimată în DA cu privire la sensul ei este justificată, nu este mai puţin adevărat că acolo nu poate fi vorba nici despre „patru cai plus o trăsură44, din motive similare celor arătate în rândurile precedente. Părerea potrivit căreia/^let ar proveni din falaitar (SDLR) întâmpină o dificultate de ordin fonetic, iar identificarea lui falet cu valet nu este acceptabilă (chiar dacă, aşa cum menţionează V. Bogrea, loc. cit., p. 815, există numele de familie Faletu, „cu pronunţare germană44), căci.primul este un neutru, iar cel de al doilea un masculin, genul normal pentru un substantiv care desemnează o persoană ce exercită o anumită profesiune . în mod evident, faleţi din pasajul reprodus de savantul român este altceva decât faleturi din secvenţa „faleturi şi livrele44 (vezi şi Tamăs, EWUER, s. v. falaitar). După opinia noastră, falet este un derivat de la fală, care înseamnă, printre altele, „paradă, alai, pompă44 (DA, s. v., I, 2), comparabil, ca formaţie, cu scumpet, variantă învechită a lui scumpete „(mai ales la ph) lucru de preţ, de valoare44, printre ale cărui sinonime parţiale se numără scumpie, atestat şi cu sensul „(învechit, rar) frumuseţe, strălucire, splendoare a unui lucru scump44 (DLR, s. v. scumpete, 4, respectiv, s. v. scumpie1,2). Atât ca sens, cât şi ca formaţie, scumpie, la rândul lui, este comparabil cn falie „pompă, splendoare, mărire44 (DA, s. v., 1); vezi şi fălos „strălucitor, pompos'4 (DA, s. v., I, 3). întemeindu-ne pe cele arătate mai sus, credem că. falet - sau, poate, mai corect, falet - înseamnă, de fapt, „alai, pompă, paradă; recuzita (constând mai ales din obiecte de preţ) folosită într-un 95 1 alai44. După toate probabilităţile, prin influenţa lui falet cu acest sens se explică forma faleîi întâlnită la Radu Rosetti (în loc de valeţi). FULĂU. Este înregistrat cu două sensuri: „pierde-vară44 (cu menţiunea ,,fam[iliar]44) şi „romoniţă-puturoasă44. în partea etimologică a articolului citim: „Etimologia necunoscută (TDRG. crede că este ung .fald «mâncău»; pentru înţelesul 2°, ch.fulicăy. Pentru numele de plantă fulică în DA nu se indică nici o sursă; în ce priveşte etimologia lui, se notează doar: „cfr. sârb./i//’/7a/ «Viburnum lantana»44 (echivalentul francez dat de Dayre et al., SHFR este viorne). Este posibil ca fulică (despre care nu ştim în ce regiune circulă) să fie un împrumut din sârbă, dar este greu de văzut ce legătură ar putea să existe între acest cuvânt şi fulău „pierde-vară44, care, după DA, circulă în Moldova. Posibilă, dar puţin probabilă, este şi existenţa unei legături între fulică şi fulău „tânăr fără căpătâi44, înregistrat în Argeş (Udrescu, Glosar), deci într-o regiune mai apropiată de cea în care împrumuturile din sârbocroată sunt numeroase. Constantin Lacea, DR V, 1927-1928, p. 399-400, distinge două cuvinte omonime. Despre primul, care ar avea sensurile indicate în DA, crede că „nu e imposibil44 să provină din magh .fala (nu fi)lo, cum este tipărit cuvântul în SDLR); pentru al doilea, cu un sens total diferit de cele date în DA, se propune explicaţia -convingătoare - conform căreia la baza lui se află magh. fiii „ureche44. într-adevăr, nu se poate atribui sensul „pierde-vară4* lui fulău (respectiv, fitlăi) din citatul (singurul) pe care îl găsim în dicţionarul academic: „Unu’ ară, Doi se miară. Doi ful ăi, Patru umblăi Şi un fâţai-fâţai44 (urmează dezlegarea cimiliturii: „porcul44); cum arată C. Lacea, loc. cit., p. 399, „cei doi fulăi sânt «cele două urechi» ale porcului44. Sensul „Taugenichts, Bummler, Lump44 este dedus în TDRG dintr-un citat nereprodus în DA: „Cât am fost flăcău, N-am ales nimic de mine, fost-am un fulău; Iar acum am prins la minte şi mi-am pus în gând Gospodar să fiu44 (C. Lacea adaugă un citat, 96 neconcludent, dintr-o scrisoare de la începutul secolului al XVII-lea). Se pare că avem a face cu o interpretare corectă (cu care concordă glosarea „pierde-vară44 din DA, aceasta din urmă nesprijinită însă de un citat convingător, altul decât cimilitura reprodusă mai sus, lipsită de o asemenea calitate). Cu toate acestea, din motive de ordin fonetic, este greu de acceptat etimologia dată în TDRG: ar fi fost de aşteptat ca magh. fald să devină în română *falău sau *fălău, nu fulău (vezi şi NŞDU, unde cuvântul în discuţie este glosat „fanfaron, om de nimic44: „din fală, prin disimilaţie vocalică44, explicaţie care are împotriva ei faptul că în derivatele sigure de la fală vocala precedată de [f] este întotdeauna o vocală centrală, [ă] sau, în unele graiuri, [a]). Explicaţia prezentată ca probabilă de Tamâs, EWUER, potrivit căreia fulău „Taugenichts : vaurien44 ar proveni din magh. fullajtdr (cu variantele fulejtdr, felejtdr, felajtdr) „ungern arbeitender Bursche44 (pentru un alt sens al acestui cuvânt vezi nota falei) pleacă de la presupunerea - greu de justificat - că, prin eliminarea silabei finale din cuvântul maghiar (menţinută totuşi în rom. falaitar, cum reiese din explicaţia dată acestui cuvânt în dicţionarul precitat!), s-a ajuns la formele de singular, neatestate, *fulăi, *fulei. Singularul *fulăi, cu [ă] sub accent, nu poate proveni însă din nici una dintre variantele cuvântului maghiar, iar de la *fulei interpretat ca plural s-ar fi ajuns la un singular *fuleu. După părerea noastră, dacă admitem ca fulău din citatul dat în TDRG înseamnă, într-adevăr, „pierde-vară44 (ceea ce nu este cu totul sigur), sensul acesta este rezultatul unei evoluţii de la cel de „mâncău44. Explicaţia pe care o propunem pleacă de la constatarea că într-o serie de cuvinte sensului „mare, bine făcut44 (adesea, calitate a unei persoane care mănâncă mult) i se asociază sensul „leneş44; vezi, de exemplu, gligan „om crescut mare şi cam prost, leneş; voinic, bine făcut44 (DA, s. v., 2). Se înţelege că evoluţia „mâncău44 > „leneş44 ar fi putut să se producă şi în cazul în care fulău ar proveni din magh .fald; am văzut însă că, din punct de vedere fonetic, această etimologie întâmpină o piedică de 97 netrecut. Credem deci că vocala fu] din fulăii este cea a etimonului: avem a face cu un derivat de la */w//, variantă fără prefix a lui înfuli „a înfuleca44, înregistrat în DA ca descendent al „lat. pop. in + folleo, -*lre (lat. clas. -ereY. FUŞCIOIC. Definiţia dată în DA, „obârşia de unde izvorăşte un râu44, este preluată din singura sursă citată (Viciu, Gl.), în care se găseşte citatul „Du-te pe părău în sus, pân-ajungi la fuşcioic, că acolo-i apa tare rece44. întrucât, în scopuri practice, în locul în care izvorăşte un râu sau un pârâu se fac, adesea, anumite amenajări, presupunem că este vorba despre un jgheab prin care curge apa abia ieşită din pământ. Dacă aşa stau lucrurile, suntem îndreptăţiţi să vedem în fuşcioic un cuvânt provenit din germ Flufischlauch „canal, jgheab în albia râului44 (DGR), în ciuda unor neclarităţi de ordin fonetic (care nu sunt neobişnuite la împrumuturile din germană). GACI. Cuvântul - o formă de plural - are sensul „izmene14 şi este explicat în DA astfel: „Din ung. (gatya) sau din slav. (rus., rut. gaci, pol. gacie, sârb. gace)^. După Semcyns’kyj, Leks. zapoz p. 84, provine din ucr. răni, rus. rana. Etimologia lui gaci a constituit obiectul unei note recente a lui Tiberiu Pleter, care, în „Comunicările «Hyperion»44. Filologie, 7, 1998, p. 144-145, susţine că avem a face cu un împrumut din ucr. *gaci (prezenţa asteriscului se justifică doar prin faptul că mai vechiului [g] îi corespunde în ucraineana actuală fricativa laringală sonoră transliterată de obicei h). Această explicaţie este satisfăcătoare din punct de vedere fonetic şi - după cum rezultă din nota la care ne referim - sub aspect semantic; totuşi ea nu poate fi acceptată, din motivele arătate în continuare. Informaţii asupra ariei de răspândire a lui gaci ne oferă hărţile 1169 (răspunsuri la întrebările pentru „izmene44 şi „crac de izmene44) şi 1170 („fundul izmenelor44) din ALR II SN, 4. Din aceste hărţi (pe care sunt consemnate şi unele forme de singular; 98 de exemplu, gace, în punctul 334) reiese că termenul în discuţie nu este cunoscut la est de Carpaţi, cum ar fi fost de aşteptat dacă el ar fi fost împrumutat din ucraineană; gaci circulă în Crişana şi în Maramureş (este adevărat că în Maramureş există cuvinte împrumutate din ucraineană, dar ipoteza conform căreia din această limbă ar proveni acolo termenul în discuţie este infirmată de un fapt din domeniul foneticii; vezi alineatul final al acestei note). Se înţelege că acelaşi argument de ordin geografic ne îndreptăţeşte să excludem dintre posibilele surse ale rom. gaci limbile rusă şi polonă. Cât despre a patra dintre limbile slave menţionate în DA, considerăm semnificativ faptul că, deşi forme asemănătoare cu cuvântul românesc sunt cunoscute în graiurile sârbeşti din Banat (vezi, de exemplu, punctul 25 de pe harta 1169: [iena gafa], răspuns la a doua întrebare), termenul gaci nu apare în materialul românesc cules din aceeaşi provincie. în lumina datelor prezentate mai sus, numai prima dintre soluţiile propuse în DA este acceptabilă; o găsim şi la Tamăs, EWUER, unde este invocat, ca şi în nota de faţă, un argument de ordin geografic (pentru care însă autorul acestui dicţionar nu avea la îndemână informaţiile precise furnizate de ALR). De adăugat un argument de ordin fonetic: de la africata din formele ucraineană şi rusă citate mai sus nu s-ar fi putut ajunge la oclusiva prepalatală din [gat'e], [gat"ii] (vezi, în ALR II SN, 4, hărţile 1169, punctul 362, şi, respectiv, 1170, punctul 353; este vorba despre localităţile Borşa şi Bârsana din Maramureş), dar transformarea lui [f ] din magh. gatya în africata din gace, gaci poate fi (şi a fost) explicată. Pentru reflexul [c] (alături de [f ]) al oclusivei prepalatale surde din maghiară vezi Ioan Pătruţ, DR X, partea a 2-a, 1943, p. 308, şi, mai pe larg, Andrei Avram, SCL XXXVII, 1986,4, p. 291-294. GĂLĂTUŞ. Sensul 1 al cuvântului cuprinde, după DA, următoarele trei subsensuri: „cocoloş mare, îndesat, bulz de 99 mămăligă cu brânză la mijloc; bucătură mare; noduri44. Ultimul nu este indicat destul de precis, dar lucrurile se clarifică prin citatul care îl însoţeşte: „îmi merge mâncarea pe gât gălătuş44. Este uşor de văzut că avem a face cu un înţeles fundamental identic în esenţă cu cel al termenului bol alimentar „cocoloş rezultat din mestecarea alimentelor cu salivă în cavitatea bucală44 (DEX). Nu ne propunem să stabilim în ce mod a ajuns gălătuş să însemne nu numai „cocoloş, bulz44, ci şi „cremene, cuarţ, bicaş44 (sensul 3; bicaş este definit în DA „cremene, cuarţ, cuarţit44) şi „retezături de copac cât carul de lungi, groase, rotunde şi nedespicate44 (sensul 4), dar remarcăm apropierea existentă între sensul menţionat la începutul acestei note şi cel (figurat) dat sub 2: „(la plur.) pumni pe după cap44 (de aici, prin generalizare, „ghiont dat cuiva; pumn44, sens atestat pentru varianta călătuş, neînregistrată în DA; vezi Traian Cucu, Lexic regional II, p. 79). în ce priveşte aria de răspândire a cuvântului - după DA, Transilvania, Moldova şi Bucovina - , nu este de prisos să notăm că în fostul raion Râmnicu Vâlcea este cunoscut gălătuş cu sensul „bucată de lemn provenită din tăierea unei lodve în patru părţi44 (Tr. Cantemir, Lexic regional I, p. 80; cf. DA, sensul 4). Având în vedere primele două sensuri ale lui gălătuş, ni se pare evident că acesta nu poate fi despărţit de cuvântul vechi slav *gultu, pe care DA îl aduce în discuţie s. v. gât (rămas totuşi cu „etimologia necunoscută44): „Posibil ar fi ca lat. guttur..., subt influenţa cuvântului slav - cfr. gâtlej - să fi primit forma gât. Ipoteza este plauzibilă, dar, după opinia noastră, este necesară o rectificare: pe vremea când vocala posterioară a fost înlocuită cu o vocală centrală aceasta din urmă era [ă], nu [î]. Cu privire la gât, în DA, s. v., se menţionează, cu dreptate, că „dacă-1 derivăm din slav. *grbltu «înghiţitură», rămâne neexplicată amuţirea lui /“; acelaşi cuvânt slav se află însă la baza lui gâtlej (care are o variantă, învechită, gâltej). După părerea noastră, v. sl. *gultu a devenit în română *găltu. De la acest substantiv s-au format, pe de o parte, *găltej (devenit 100 gâtlej, prin faza intermediară * gâtlej sau - dacă închiderea lui [ă] a precedat metateza consonantică - prin faza găltej), derivat cu sufixul -ej (cf. DEX; în articolul gâtlej din DA nu se dă etimologia cuvântului titlu, dar, cum am văzut, acest cuvânt este pus în legătură cu termenul slav în articolul gât), şi, pe de altă parte, *găltuş, derivat cu sufixul -uş (un al treilea sufix apare în varianta gălătuc a lui gălătuş). întrucât sensul „bol alimentar44 al lui gălătuş este legat, într-un fel sau altul, de sensurile cuvintelor gât şi înghiţi, putem presupune că *găltuş a devenit gălătuş sub influenţa lui părătuş „uvulă, omuşor44 şi „palat, cerul-gurii44 (DLR), deci tot un element din terminologia anatomiei unei anumite zone a corpului omenesc. Oricum s-ar explica însă al doilea [ă] din gălătuş, considerăm neîndoielnică provenienţa acestui cuvânt din *găltu, reflexul originar, normal în română, al v. si. *gultu. Cu privire la aspectul semantic al chestiunii, mai avem de făcut o observaţie: între gât şi gălătuş „bol alimentar44 există un raport asemănător cu cel dintre lat. bucea „gură44 şi îmbucătură „bucată de mâncare cât se poate îmbuca o dată, bucata de mâncare din gură44 (DA, s. v., 1) sau dintre înghiţitoare „gâtlej44 (DA, s. v. înghiţi) şi înghiţitură „cantitatea ce se poate înghiţi dintr-o dată, duşcă44 (sens pe care îl are, printre altele, chiar gât\ vezi DA, s. v.); cf. bg. nATan „faringe44 şi rAVTKa „înghiţitură, sorbitură, duşcă44 (Iovan, DBR). Credem că aceste paralelisme semantice vin în sprijinul etimologiei pe care o propunem. GĂVAN. Are multe sensuri, printre care cele mai cunoscute sunt „scobitură44 şi „obiect scobit sau care prezintă forma unei cavităţi44 („strachină44, „lingură44 etc.). DA se pronunţă cu prudenţă asupra originii cuvântului: „Pare a fi înrudit cu bulg., srb. vagan «strachină de lemn»..., care pare a fi o metateză din *gavan“ (se trimite la dicţionarul lui A. de Cihac); vezi şi CDER, nr. 3618 (unde, deşi se recunoaşte existenţa unei legături între găvan şi 101 termenul slav citat, originea primului este considerată obscură), şi DEX („cf. bg., ser. vagan“). In ce ne priveşte, credem că înrudirea socotită probabilă în DA este neîndoielnică: pe de o parte, pe plan semantic lucrurile sunt clare, iar, pe de altă parte, este uşor de admis că, atât în slavă, cât şi în română, s-au putut produce metateze în ambele sensuri (cf. probabila metateză [v]... [g] > [gj ...[v] prin care pare a se explica rom. găvăună, variantă, înregistrată în DA, a lui văgăună, precum şi metateza în sensul opus discutată în nota băga). Concordanţa semantică şi formală între rom. găvan şi termenul citat din bulgară şi sârbă poate fi, în principiu, considerată consecinţă a unui împrumut din română în celelalte două limbi. Este ceea ce face Dumitru Loşonţi, care, după ce identifică un radical corespunzător celui din lat. cavum într-o serie de cuvinte româneşti - găiv, găf zgău etc. -, scrie: „Găvan(ă) este un derivat românesc din găv cu suf. -an, -ană (cf. gropan, gropană), iar formele din bulgară (gavana, vagan), sârbocroată, slovenă, rusă, ucraineană, cehă şi mediogreacă sânt împrumutate din română (aromână, meglenoromână)44 (LR XXVII, 1978, l,p. 105; vezi şi Dumitru Loşonţi, Toponime româneşti care descriu forme de relief‘ [Cluj-Napoca], 2000, p. 153-154). Trecând peste faptul că explicaţia conform căreia lat. cavum a devenit în română găv (prin fazele *ţkauu], *[gauu]) întâmpină o dificultate de ordin fonetic (nu ne referim la sonorizarea consoanei iniţiale, ci la transformarea lui [a] accentuat în [ă]), credem că este neplauzibilă ipoteza împrumutării din română în atâtea alte limbi a termenului găvan\ ar fi un caz unic în felul lui (mai ales că printre presupusele limbi receptoare se numără ceha, alături de rusă, şi mediogreaca, alături de slovenă). Fără a pretinde că putem oferi aici o soluţie definitivă a problemei originii lui găv, ne mulţumim să spunem că, după părerea noastră, este posibil ca acest cuvânt să fie un derivat regresiv de la termenul din titlul notei de faţă. 102 Ţinând seamă de cele arătate mai sus, socotim că etimologia lui găvan dată în DA este mult mai convingătoare decât cea propusă de D. Loşonţi. Considerăm însă că din prima poate fi reţinut numai esenţialul: rom. găvan provine dintr-un idiom slav (vezi mai jos). Se pune întrebarea dacă forma găvan, cu [g] iniţial, a fost creată, prin metateză, în română sau reproduce o formă cu aceeaşi ordine a consoanelor dintr-o limbă slavă. Etimonului slav neatestat - „slav. *vaganii\ după Vasmer, Rus. et. Wb., s. v. Baram -îi corespund în unele dialecte ale limbii bulgare forme cu [g] la iniţială, cum sunt rasan (Barbolova, Imena za sădove, p. 153) şi ri>BaH (Petko Iv. Petkov, BD VII, 1974, p. 30), denumiri ale unor vase (de lemn sau de lut) cu diverse întrebuinţări. Pe de altă parte, în română este atestată forma văgan „văgăună44 (Rotaru/Oprescu, Lexicon; aceeaşi formă, cu acelaşi sens, este menţionată - cu trimitere la o lucrare a lui T. Porucic - în cartea citată a lui D. Loşonţi, p. 152). Aşa stând lucrurile, trebuie să admitem că metateza prin care s-a revenit la o formă care concordă cu etimonul slav neatestat indicat de M. Vasmer a putut să se producă în română, fără legătură cu fenomenul identic din bulgară. O ultimă precizare: dată fiind răspândirea apelativelor găvan şi găvană şi a toponimelor corespunzătoare în aria dacoromânei (nu ne găsim în prezenţa unor regionalisme caracteristice pentru graiurile din sudul sau din sud-vestul ţării; vezi informaţiile furnizate de D. Loşonţi, în lucrările citate, p. 102-105, respectiv, 150-153), credem că găvan este un împrumut vechi, provenit din v. sl. *gavanu (< *vaganu), nu din bulgară sau/şi din sârbocroată. GELIŢA. A fost înregistrat cu sensul „ger mare44 (plus sensul figurat „om aspru ca gerul44) într-o arie indicată astfel: „Munţii Sucevei, Mold.44; vom vedea însă că avem a face cu un cuvânt cunoscut şi în alte regiuni. După DA, „pare a fi rezultat din gelişte (= velişte), cu schimb de sufix44. Velişte figurează în SDLR ca variantă a lui vielişte, 103 explicat prin v. sl. *vjeliste; în acest din urmă dicţionar sunt menţionate (şi condamnate) fonetismele cu fj] sau [g] la iniţială: „Greşit je-, ge-, pron. dial.“. Intr-adevăr, în raport cu labiala din prototipul vechi slav, cele două fonetisme menţionate mai sus sunt „greşite11, în sensul că se datorează unor fenomene cu caracter dialectal, printre care se numără în primul rând aşa-numita palatalizare a labialelor. Acest lucru a fost arătat de V. Frăţilă, LR XXVIII, 1979,2, p. 160-161 (vezi şi Vasile Frăţilă, Etimologii. Istoria unor cuvinte, Bucureşti, 2000, p. 57), într-o notă intitulată Jelită (sub această formă şi cu sensul „vânt rece11, cuvântul îi este cunoscut autorului din localităţi situate pe valea Târnavei Mici; după cum reiese din ALR II SN, 3, harta 791, punctul 250, el circulă şi în împrejurimile oraşului Turda). Etimonul lui jelită, indicat de autorul citat, nu este însă cel dat în SDLR, ci v. sl. vijalica „Wirbelwind11 (V. Frăţilă adaugă: „cf. şi bg. vielica «vânt puternic»11). Aşadar nu mai este necesară presupunerea că ar fi avut loc o schimbare de sufix în sensul velişte > *veliţă (întrucât etimonul vechi slav propus de SDLR nu este atestat, am putea presupune mai curând că schimbarea s-a produs în sensul opus, adică -iţa a fost înlocuit cu -işte). în timp ce fjj (< [z]) din jelită reprezintă rezultatul - normal în unele graiuri de nord-vest - al unei serii de schimbări fonetice care a început cu palatalizarea labialei, fgj din geliţă se datorează fie unei false regresiuni (produse într-un grai în care [z] apare, ca fonetism dialectal, atât în ger, cât şi în vier, de exemplu), fie unei literarizări greşite, operată de culegătorul textului în care apare cuvântul (singura sursă citată în DA: Şez. V, 74). Oricum, este evident că geliţă (formă nemenţionată de V. Frăţilă) şijeliţă sunt unul şi acelaşi cuvânt. Nu este exclus ca prezenţa aceleiaşi fricative în *[zeliţă] şi în [zer] „ger11 să fi favorizat schimbarea semantică „vijelie, vânt rece11 > „ger11 (care a putut totuşi să se producă şi independent de acest factor fonetic, căci în timpul unui viscol vântul se asociază adesea cu gerul). 104 în ipoteza că grafia geliţă corespunde, în realitate, fonetismului *[zeliţă], atât forma notată astfel, cât şi jelită ar trebui scrise, în „varianta41 lor comună literarizată, cu v la iniţială. Cât despre valoarea lui / precedat de v, chiar dacă termenul în discuţie va fi fost vreodată format din patru silabe (ca şi echivalentele lui din vechea slavă şi din bulgară), forma pe care ar urma să o scriem *vieliţă trebuie citită [vieliţă], nu [vi(i)eliţă]. GHAJARIU. Este surprinzător faptul că în DA s-a putut strecura o greşeală ca urmare a căreia apare, în titlul unui articol, o formă cu o succesiune de litere, ghâ, inadmisibilă într-un cuvânt românesc. Această formă este rezultatul înlocuirii cu ă a literei î din sursa la care se trimite (Viciu, Gl.), iar acest f, la rândul lui, se datorează unei greşeli de tipar: „ghîjăriu stejar tinăr [sic], un tufiş de stejari. Detta [sic], Timiş44. Scris în conformitate cu normele ortografiei actuale, cuvântul în discuţie este ghijar, sub această formă apare în DA, s. v. ciup, ca sinonim al acestuia, cu sensul - dat sub 3 - „arbore mic, bătrân şi plin de crengi44). Este evident că nu poate fi vorba decât despre un derivat de la ghijă, deşi din punct de vedere semantic lucrurile nu sunt foarte clare. După DA, ghijă (aria de răspândire indicată: Banat) înseamnă „coajă; foaie de porumb44. Mai apropiat de sensul lui ghijar este cel de „porumb mic, druga ce-a închircit aşa44 al variantei ghijură (refăcută după pluralul ghijuri al lui ghijă). Ca şi ghăjariu (recte: ghijar), ghijă nu are etimologie în DA. Acesta din urmă provine, credem, din ser. gidza, dat numai cu sensul „butuc de viţă de vie44 de Skok, ERHSJ şi de Tomici, DSR, dar comparat de savantul croat (care menţionează că „dz je turci-ziranje slav. f4) cu un cuvânt din lituaniană având, printre altele, sensul „ciot44 (germ. Knorren). GHERMĂN. Această formă este glosată „cumpăna de la fântână44, iar pentru varianta gearmăn („cu pronunţ, dial.44) se dă sensul „furca de la fântână44 (aria de răspândire indicată: Banat şi Ungaria). 105 Cuvântul se aseamănă în mod evident cu ser. grmen, variantă a lui grm, care înseamnă, printre altele, „copac, arbore cu coroană mare şi cu multe ramificaţii44 (Tomici, DSR). Cu această din urmă formă se aseamănă varianta gherm - absentă din DA -, înregistrată cu sensul „cumpăna fântânii44 în câteva localităţi din Crişana (vezi glosarul publicat de un colectiv de membri ai Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice şi pe cele semnate de Ioan Codău şi de Gheorghe Haş: Lexic regional I, p. 65, respectiv, II, p. 83 şi p. 86) şi cu sensul „furca fântânii44 într-o localitate din Banat (Aurel Bugariu, Lexic regional II, p. 40). După părerea noastră, atât ghermăn (şi gearmăn), cât şi gherm sunt împrumuturi din sârbocroată. Ce e drept, această explicaţie pare să întâmpine o dificultate de ordin fonetic: ar fi fost de aşteptat ca [r] din limba de origine să fie redat prin succesiunea [îr] şi deci să avem în româneşte *gârm şi *gârmen sau *gărmăn. Putem admite însă că ghermăn se datorează unei asimilări vocalice anterioare transformării în [ă] a vocalei din silaba a doua (deci *gârmen > *ghermen), iar *gârm a devenit gherm sub influenţa lui *ghermen (> ghermăn). Presupunem că a avut loc evoluţia semantică „arbore cu ramificaţii44 > „furca fântânii44, iar, apoi, prin confuzie, termenul pentru „furcă44 a ajuns să fie folosit pentru a desemna şi cumpăna (sau ansamblul format din furcă şi cumpănă; vezi definiţia dată de I. Codău, loc. cit:, „dispozitiv cu ajutorul căruia se scoate apă din fântână; cumpănă44). GHIFTUI. Articolul cu acest titlu nu are în DA o secţiune privitoare la etimologie. în DEX cuvântul apare cu menţiunea „et. nec.44, ceea ce înseamnă că autorii acestui dicţionar nu au acceptat explicaţia propusă de N. Drăganu,DRI, 1920-1921, p. 316, după care „etimologia cuvântului e evidentă. Avem de a face cu un derivat al germanului Gift «venin»44 (vezi, sub semnătura savantului citat, şi DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 749). Aceeaşi explicaţie este însă considerată justă de D. Marmeliuc, LR VIII, 106 1959, 6, p. 32: „ghiftui'..., în TDRG adus în legătură cu buft «pântec mare (al animalelor)», derivă din germ. Gift «venin»44. Printre sursele menţionate în DA figurează scrieri ale lui D. Cantemir, C. Conachi, V. Alecsandri, în care prezenţa lui ghiftui are foarte puţine şanse de a fi rezultatul unei influenţe germane (precizăm că la D. Cantemir se găseşte, de fapt, substantivul biftuire, cu un [b] iniţial datorat unui fenomen de hiperurbanism - am prefera să-l numim hipercorectitudine -, explicaţie însoţită de un semn de întrebare în DA, dar dată ca sigură de N. Drăganu, DRIV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 749-750). De observat, pe de altă parte, că este greu de văzut cum s-ar fi putut ajunge de la sensul germ. Gift la cel al verbului românesc. Din motive de ordin fonetic, nu poate fi acceptată etimologia dată în SDLR: ghiftui ar fi „rudă44 cu buft „chişcă, stomah [sic] de porc; câmaţ... făcut din acest stomah; om gras44 (vezi şi TDRG: „Viell. verw. mit buft, bufte“)\ cât despre părerea potrivit căreia ,,d[in] rom. vine rut. givtati\ ne mulţumim să menţionăm că acest verb ucrainean nu figurează în lista împrumuturilor din română stabilită de Robciuc, Raporturile). După opinia noastră - diametral opusă celei exprimate de A. Scriban-, ghiftui este, în realitate, un împrumut din ucr. ruBram (cu o oclusivă velară sonoră la iniţială), variantă dialectală a lui KOBTâTH (ESUM), care înseamnă „a înghiţi; a înghiţi cu lăcomie, a înfuleca44 (DUR). GHIURLUC. Cuvântul figurează printre răspunsurile obţinute la Chestionarul lui B. P. Hasdeu. Forma de plural, ghiurluci, glosată „o buruiană44, a fost înregistrată în Moldova, iar ghiurluc cu sensul „păşune pentru vite44 în Muntenia (Argeş). După Emil Suciu, LR XXX, 1981,5, p. 548, „provine din tc. gulliik «teren unde cresc mulţi măceşi» (prin disimilarea geminatelor -//- > -r/-)44. Din punct de vedere fonetic această etimologie nu întâmpină nici o dificultate, dar ni se pare greu de văzut în ce mod s-ar fi putut ajunge de la sensul cuvântului turcesc la cele două 107 Faptele examinate ne conduc la concluzia că ghiurluc este un cuvânt cu etimologie multiplă: te. gurliik, bg. (în notaţie ortografică) riopAyK. GHIURULEŢ. Este definit, ca în sursa la care se trimite, „mic şiruleţ de mărgele44, sens ilustrat cu un foarte scurt citat: „Frâuleţ cu ghiuruleţ44. A fost pus în legătură cu un cuvânt din limba maghiară: „Cfr. ung. gyiiru [sic; în MRSz: gyuru\ «inel»44, întrucât însă ghiuritleţ apare într-un text folcloric cules în judeţul Tulcea, provenienţa lui din maghiară este improbabilă. Dat fiind că inelul şi mărgelele au în comun proprietatea de a fi obiecte de podoabă (care pot înfrumuseţa şi un frâu), admitem posibilitatea evoluţiei semantice avute în vedere (ce e drept, nu în mod explicit) în DA: „inel44 > „(şir de) mărgele44. Este posibil însă ca în citatul reprodus mai sus ghiuruleţ să aibă chiar sensul „inel44, căci obiectul corespunzător acestui sens nu lipseşte din ceea ce se numeşte frâu într-o accepţie mai largă, adică „toată curelăria..., împreună cu zăbalele, care (puse pe capul şi în gura calului) servesc la mânat44 (DA, s. v.; se menţionează că la sensul „hăţuri44 s-a ajuns prin restrângere). După părerea noastră, ghiuruleţ este un derivat de la ghiul „inel (bărbătesc) masiv din aur (cu pietre preţioase)44 (după DEX, din te. kul), termen absent din DA, unde găsim doar un omonim, definit „cantitate s[au] grămadă mare, cârd; scul de tort44 (întrucât, cum arată Vladimir Drimba, SCL XLIV, 1993, 2, p. 125-126, acest cuvânt provine din te. *giil9 o variantă dialectală, nu din kiil - cum se susţine în DA, unde este preluată etimologia dată de L. Şăineanu -, este de presupus că o variantă cu consoană sonoră la iniţială se află şi la originea lui ghiul „inel44). în derivatul cu sufixul -uleţ (pentru care vezi Pascu, Sufixele, p. 318) s-a produs o disimilare: *ghiululeţ > ghiuruleţ. GLOAN. A fost comunicat din Banat, cu un sens care reiese din exemplul (singurul) „om gloan - prostovan44. Cuvântul nu are 110 etimologie în DA. Provine, după părerea noastră, din ser. gluvak „om surd44 (Tomici, DSR), cu pronunţarea dialectală [gluuak] (cf. Avram, CE, p. 124; vezi şi notele brucă, dărăiuş). Fluctuaţia [u] ~ [o] în poziţie protonică este un fenomen frecvent. Pentru evoluţia semantică „surd44 > „prost44 cf. locuţiunea adjectivală într-o ureche, precum şi cheaun „beat, zăpăcit; într-o ureche, surd44 (DA, s. v.). Substituţia produsă în partea finală a cuvântului (*gloac > gloan) se datorează influenţei derivatelor cu sufixul -an (sau cu sufixul compus -avan, prezent, de exemplu, în prostovan). GLOBAN. Este o „poreclă dată acelora care, fără altă învăţătură decât să ştie ceti, după un curs de câteva luni la episcopie, se sfinţeau preoţi14. Deşi, de la prima vedere, în structura lui globan pot fi identificate radicalul din gloabă şi sufixul -an, cuvântul este lăsat fără etimologie în DA, după cât se pare, din motive de ordin semantic: distanţa prea mare dintre sensurile „cal slab, mârţoagă44 al lui gloabă (înţelesul mai vechi al acestuia, „pedeapsă, despăgubire, amendă44 - vezi DA -, nu intră în discuţie) şi „preot slab pregătit44 al lui globan. Dispunem însă de argumente în favoarea explicaţiei conform căreia de la primul dintre aceste cuvinte s-a format, prin derivare cu sufixul -an, cel de al doilea. Avem, mai întâi, cazul lui boaită, despre care ştim că „se zice boilor (slabi)44, dar care este şi „termen de batjocură, dat mai ales preoţilor şi călugărilor44 (DA; ca termen de batjocură cuvântul apare, de exemplu, în operele scriitorilor I. Creangă, C. Negruzzi, M. Sadoveanu). în al doilea rând, este de menţionat că nici nu este necesar ca, pentru a explica porecla globan, să plecăm de la gloabă „mârţoagă44; acest din urmă sens îl posedă şi derivatul însuşi: globan figurează, alături de gloabă (şi de alte două derivate de la aceeaşi bază, anume globărie şi globină), în lunga listă de termeni cu sensul „cal bătrân, slab, urât44 dată de Sever Pop, DR V, 1927-1928, p. 102-103 (vezi şi SDLR: globan „cal mare şi prost44). 111 Aşadar, prin acelaşi fenomen (extensiune de sens), a ajuns să însemne „preot slab pregătit44 şi cuvântul globan „cal slab44, întocmai ca boaită „bou slab44 (evident, pentru chestiunea care ne interesează aici nu prezintă importanţă faptul că s-a plecat de la două cuvinte care nu se referă la unul şi acelaşi animal de tracţiune). GOARNEŞA. Denumeşte „o specie de struguri buni44 şi a fost înregistrat în localitatea Jidvei (din fostul judeţ Târnava Mică), vestită ca producătoare de vinuri. Provine din germ. Gornisch (printre variantele fonetice din graiurile săseşti se numără [gomas], pl. [gornsson]) „Traubenart, eine siebenbiirgische Besonderheit44, pentru care vezi Siebenburgisch-săschsisches Worterbuch. Dritter Bând. G. [Autoren: Bernhard Capesius et al.; Revision: Helmut Protze], Bueureşti/Berlin, 1971, s. v., precum şi Friedrich Krauss, Treppener Worterbuch. Ein Beitrag zum Nordsiebenbiirgischen Worterbuch, Marburg, 1970, s. v. Gornische (Weinbeere). HAIABÂC. înseamnă „învoielile şi intrigile ce se ţes în şezătoare44 şi, prin extensiune, „şezătoare44; a fost comunicat din Transilvania (regiunea Năsăudului). Legătura stabilită în DA între haiabâc şi un verb maghiar - „cfr. ung. hajbokolni «a linguşi» -pare, până la un punct, justificată în ce priveşte formele celor două cuvinte, dar este lipsită de un suport semantic. După părerea noastră, avem a face cu un derivat de la habă „şezătoare sau loc unde se adună fetele şi femeile seara cu furca, de torc44 (fără etimologie), care a ajuns la forma actuală printr-o metateză: *habaic > haiabâc. Aria de răspândire a lui habă indicată în DA este „Transilv. prin părţile Crişului şi-n Sălagiu44, dar este de presupus că termenul este (sau a fost) cunoscut şi la est de aceste regiuni, căci, după toate probabilităţile, derivatul hăbui (o singură atestare: Pamfile, J. II) a fost înregistrat în Moldova (vezi nota cu acest titlu). Deosebirea dintre cele două variante ale sufixului (cea originară nu putea fi decât -ic = fiik] după vocala [a]: *habaic, nu 112 *habaâc) nu reprezintă o dificultate pentru explicaţia pe care o propunem; cf., de exemplu, făstăc, variantă a lui fistic (DA), cu aceeaşi fluctuaţie [i] —[i] (de data aceasta într-un cuvânt neanalizabil în româneşte), şi, mai ales, perechea de variante şontic -şontâc (< şont\ DLR). HANDRĂ. Primul sens al acestui substantiv este indicat astfel: „(înţelesul original [sic] de «zdreanţă» se păstrează în expresia) A lua (o haină) la handră = a o lua mereu la purtare, a o rupe44. Al doilea este „un fel de iarbă ce creşte prin grâu, acăţându-se [sic] de dânsul şi încurcându-r. Credem (în ciuda celor spuse de Tamăs, EWUER, p. 10-11) că pentru amândouă aceste sensuri este satisfăcătoare explicaţia dată la începutul secţiunii etimologice a articolului în cauză: „Din ung. handra «zdreanţă»44. în aceeaşi secţiune se trimite şi la cinci verbe din maghiară (handarikăzni handrikdlni, handabandrdlni, handabanddzni, hadarni) de care sunt mai mult sau mai puţin apropiate, ca formă şi ca sens, unele dintre cuvintele considerate ca făcând parte din familia lui handră (vezi mai ales magh. hadarni „a flecări44 şi rom. hăndrălui „a vorbi fără nici un rost44). Nici unul dintre cele cinci verbe nu pare însă a avea vreo legătură cu handră „zdreanţă44, iar cuvintele româneşti la care ne referim (handralău, hăndrălui etc.; vezi mai jos) nu au sensuri care să poată fi explicate prin cel al lui handră din expresia reprodusă la începutul notei de faţă. Cel puţin patru dintre cuvintele pe care DA le include în familia lui handră fac parte, în realitate - ca unităţi lexicale distincte sau ca variante -, din familia căreia îi aparţin, printre altele, vandră „vagabond44 (< magh. vdndor\ vezi Tamăs, EWUER, şi DLR) şi vandralău, cu acelaşi sens (la Tamăs, EWUER, s. v. văndrăli „herumwandern, herumstreichen : roder, flâner44, dat ca derivat de la acest verb; după DLR, din magh. văndorlo). Le vom trece în revistă în rândurile următoare. Cu privire la handralău, definit în DA „flăcău în vârsta când umblă după fete44, vezi N. Drăganu, DR III, 1922-1923, p. 714 113 („din vandralău, văndrâlău < ung. văndorlo «vagabond»44) şi Tamăs, EWUER, s. v. văndrăli (care are o variantă handralui), unde sunt date împreună derivate cu [v] şi cu [h] la iniţială. Adverbul handra „fără treabă, degeaba44 nu este decât o variantă a lui vandra.; vezi, în DLR, s. v. vandră, expresia a umbla vandra „a vagabonda44, menţionată şi de Tamăs, EWUER, s. v. vandră, unde este înregistrată şi varianta cu [h] iniţial a adverbului. După V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea 1, p. 177, han-dralela din expresia a umbla handralela „pare un compus44 cu handra „haillon44; savantul adaugă totuşi: „cf. însă şi ung. văndorlo «wandernd, herumziehend»!44. De fapt, prima parte a compusului (pleonastic) este identică cu adverbul precitat (partea lui finală se regăseşte în a umbla lela „a umbla pustiu, vagabond44; vezi DA, s. v. lela). în sfârşit, handramandra - care nu trebuie scris aşa, ci handra-mandra - din expresia de-a handramandra „degeaba, în zadar, fără rost44 (V. Bogrea, loc. cit., trimite la mendre, dar se întreabă: „ori onomatopeic?44) are ca prim element acelaşi adverb {handra = vandra), iar ca al doilea element o formă apărută prin substituirea cu [m] a consoanei iniţiale (vezi nota cioşmoli). în toate cele patru cuvinte examinate, pe scurt, mai sus şi considerate în DA, în mod nejustificat, membre ale familiei lui handrâ „zdreanţă44 avem un [h] provenit din [u], care este fie reflexul direct al fricativei bilabiale [(3] (mai puţin probabil, al semiconsoanei [u]) sau al labiodentalei [v] din maghiară, fie un sunet apărut printr-o transformare a rom. [v], fenomen întâlnit şi într-un caz ca vulpe > *[uulpe] > hulpe: vandra > handra etc.; cf. DLR, s. v. vălău „jgheab, troacă44 < magh. vălyu, dial. vălu, văllu, valid), unde sunt menţionate variantele valău, halău, hălău. Pentru detalii cu privire la transformarea în [h] a unei labiodentale sau a unei bilabiale (consoană sau semiconsoană) vezi Andrei Avram, SCL XLIII, 1992, 4, p. 340-342, şi bibliografia citată acolo. 114 HARCA. înseamnă „zidul clădit din piatră şi var... între temelia şi tălpile casei ţărăneşti44. Accentuarea pe vocala finală ne îndreaptă, de la bun început, spre o explicaţie potrivit căreia avem a face cu un împrumut din turcă. într-adevăr, harca este unul şi acelaşi cuvânt cu arca, înregistrat în DA cu sensul „temelia, fundaţiile unei clădiri44 şi explicat astfel: „din turc. arca [conform ortografiei turceşti actuale: arka -n.n.\ «spate, sprijin, protecţie»44 (aceeaşi etimologie este dată în NŞDU pentru harca; varianta arca nu figurează în acest dicţionar). De notat că aria de răspândire indicată pentru harca este „Dâmboviţa44, iar cu privire la arca se menţionează că a fost „auzit în Târgovişte44, de unde rezultă că în aceeaşi regiune circulă ambele variante (fluctuaţia [h] ~ „zero44 în poziţie iniţială prevocalică este un fenomen relativ frecvent în graiurile româneşti). HARHATĂU. Cuvântul (înregistrat în Moldova) este glosat „amant, ibovnic44. în continuare, sunt menţionate (precedate de ,,cfr.44) sinonimele aproximative hanclralău (cu privire la care vezi nota handra) şi hatalău „flăcău care umblă după fete, amant44 (fără etimologie în DA; N. Drăganu, DR V, 1927-1928, p. 366, îl explică prin magh. hătalo „cel ce călăreşte44, iar Tamăs, EWUER, s. v. hatalău, îl consideră a fi în legătură fie cu magh. hătal „bespringen : couvrir, saillir44, fie cu rom. hat „Feld, Grenzrain44). Dat fiind că se poate stabili o legătură între sensul unor expresii ca a umbla haimana şi cel de „a umbla după fete44, care, la rândul lui, este apropiat de sensul „ibovnic44, credem că harhatău face parte din familia verbului horhoti „a umbla fără nici un rost, la întâmplare44, menţionat în DA, s. v. horhăi „a umbla în neştire, a rătăci44 (în partea etimologică a articolului cu acest titlu găsim explicaţia următoare: „Cfr. ung. horholni «streifen»44). în acelaşi loc sunt menţionate abstractele horhăit şi horhăială, cu [ă] în silaba a doua, ceea ce ne face să presupunem existenţa unei variante *horhăti a verbului, de Ia care, prin asimilare, s-a ajuns la *hărhăti 115 şi, apoi, în Moldova, la *harhati. După părerea noastră, cuvântul din titlul notei de faţă este un derivat de la *hărhăti. Cu privire la raportul dintre sensul lui horhoti şi cel al lui harhatău credem că nu este de prisos să menţionăm cazul oarecum asemănător al lui vagabond, care are înţelesul fundamental de „hoinar44, dar este şi un „epitet peiorativ pentru o persoană lipsită de preocupări serioase, care îşi petrece o bună parte a timpului umblând în căutare de distracţii, de aventuri etc.44 (vezi DLR, s. v.). HAŞCĂ. In DA figurează trei cuvinte cu această formă. Cel de al treilea (în ordinea din dicţionar) este considerat variantă a lui hărşie „piele s[au] blană (de miel)44 (cu menţiunea „etimologia necunoscută44). Celelalte două, fără etimologie, au sensurile „trunchi de copac găunos înăuntru, ruptură dintr-un copac, copac bătrân, uscat, de regulă înalt, gros şi chiar găunos, brad (mare şi găunos pe dinăuntru), molid uscat şi rupt la vârf4 şi, respectiv, „tigaie la puşcă sau pistol44. Este uşor de observat că lunga definiţie dată cuvântului din terminologia forestieră acoperă, de fapt, o multitudine de sensuri; la acestea pot fi adăugate cele semnalate de V. Arvinte, „Studii şi cercetări ştiinţifice44 (Iaşi). Filologie, VIII, 1957, 1, p. 151: „brad alb44 şi „lemn gros cu multă apă într-însul44. Din punct de vedere fonetic, haşcă (cunoscut prin Moldova şi Bucovina) poate fi explicat fără dificultate ca împrumut din ucr. xama „desiş, hăţiş44 (DUR). Este, în fond, ceea ce se face în NŞDU: „Cf. ucr. chasca" (formulă în care „cf.44 trebuie, credem, să fie înlocuit cu „din44); vezi şi SDEM, p. 470 (cuvântul este considerat cu origine neclară, dar se adaugă trimiterile: „comp. ucr. xama «tufiş», «pădure»; xam «vărguţe», «mlădiţe»44). La singularul haşcă s-a ajuns plecându-se de la pluralul haşti (dat în DA) sau - poate, mai curând - de la *hăşti (< *hăşci, prin disimilare), după modele ca puşti - puşcă, tăşti - taşcă. Mai complicate sunt, la prima vedere, aspectele semantice ale chestiunii; credem totuşi că nu ne aflăm în faţa unor dificultăţi de netrecut. 116 r Mai întâi, însuşi polisemantismul lui haşcă justifică presupunerea că acest cuvânt va fi avut (şi, eventual, mai are încă) şi un sens identic cu (sau mai apropiat de) cel al cuvântului ucrainean. în al doilea rând, constatarea că haşcă denumeşte şi o specie de brad ne conduce spre descoperirea unei legături între sensul „desiş, hăţiş44 al ucr. xmun şi unele dintre sensurile rom. haşcă, anume „brad; brad alb; molid44. Avem în vedere faptul că printre sinonimele lui brad (cu numele ştiinţific Abies alba) se numără sihlă (Borza, DE, p. 9), cuvânt al cărui sens fundamental este cel de „pădure deasă (de copaci tineri); hăţiş44 (DLR, s. v., 1; sub 2 figurează sensul „numele mai multor specii de conifere44). Considerăm deci că a fost posibilă evoluţia de la „desiş, hăţiş44 la „brad44 şi, apoi, la sensurile mai restrânse consemnate în DA. Ţinând seamă de proprietatea „găunos44 a unora dintre obiectele desemnate prin haşcă din terminologia forestieră, credem că al doilea haşcă, cel cu sensul „tigaie la puşcă sau pistol44 - deci „mic recipient în care se punea praful de puşcă la vechile arme de foc44 (DLR, s. v. tigaie, II, 1) - nu reprezintă o altă unitate lexicală. Avem a face cu un sens figurat al primului, explicabil prin legătura, evidentă, existentă între „găunos44 şi „scobitură44, pe de o parte, şi între „scobitură44 şi „recipient44, pe de altă parte; cf. sensul „scobitură, făcută în lemn sau în piatră44 al lui tigaie (II, 4) şi sensurile principale ale lui căuş (după DA, „derivat, prin suf[ixul] instrumental] -uş, dintr-un verb *cau - *care < lat. cava, -are... «a scobi, a da o formă concavă»44). HĂBUI. înseamnă „a se hârjoni, a se juca44. Sursa (singura) indicată în DA fiind Pamfile, J. II, avem motive să credem că termenul a fost înregistrat în Moldova. Este, fără îndoială, un derivat de la habă „şezătoare44 (cf. definiţia lui şezătoare dată în DLR, s. v. şezător, -oare, III: „adunare restrânsă organizată de săteni (în serile de iarnă), pentru a lucra şi a petrece în acelaşi timp, spunând poveşti, glume etc.44). Vezi şi cele arătate în nota haiabâc. 117 HĂLĂCIUGĂ. Sensul fundamental al cuvântului este „tufă, tufiş, desiş44; pornindu-se de la acesta, celelalte (printre care „păr zbârlit44) pot fi uşor explicate. Etimologia lipseşte, iar trimiterea „cfr. hăciugă" nu echivalează cu indicarea unei soluţii propriu-zise, întrucât, evident, de la hăciugă nu se putea ajunge la hălăciugă (transformare admisă ca probabilă în SDEM, p. 476). Totuşi între cele două cuvinte există o legătură, cum vom încerca să arătăm mai jos. Credem că punctul de plecare al lui hălăciugă este halângă „tufiş, tufăriş mărunt44 („din paleosl. chalqga“\ conform unui alt sistem de transliteraţie: xciloga). Fluctuaţiile [ă] - [î] (în anumite contexte) şi cele de tipul C - NC fiind frecvente (vezi Avram, CE, p. 18-19; cf. notele boangă, ciwnbli, cleamp, clindos), nu pun probleme nici prezenţa lui [ă] în silaba a doua a lui hălăciugă, nici absenţa din acest cuvânt a consoanei nazale. Este necesar însă să explicăm prezenţa în el a unei africate. Dacă de la halungă (sau de la o formă mai veche *halăngă) s-ar fi creat un derivat cu sufixul -uc, ar fi de aşteptat să se Fi ajuns la *hălăngucă sau, fără nazală, *hălăgucă. Existenţa unei variante hălăgiucă nu sprijină ipoteza unei derivări, cu acelaşi sufix, de la forma de plural halângi; într-o asemenea ipoteză se adaugă, de fapt, o nouă dificultate (de ce pluralul ar fi fost preferat singularului?) la cea legată de valoarea sufixului menţionat în presupusul derivat. După părerea noastră, forma din titlul notei de faţă se datorează unei contaminări: halângă (*halăngă) + hăciugă > hălăciugă. După DA, hăciugă „pare a fi derivat din hâciu“. Acesta din urmă - hâci în conformitate cu ortografia actuală - figurează în dicţionar ca variantă a lui huciu (= huci), explicat astfel: „Din rut. husca «desime», huscak «tufiş» (ni se pare mai verosimilă etimologia dată de Semcyns’kyj, Leks. zapozp. 86: ucr. ramnyra). Este uşor de admis că s-a putut produce contaminarea menţionată, dat fiind că hăciugă înseamnă, printre altele, „desiş de brad, hăţiş44, având deci un sens apropiat de cel al lui halângă. 118 Varianta hălăgiucă se explică printr-o metateză parţială (nu a consoanelor [c] şi [g] din hălăciugă, ci numai a trăsăturilor fonetice „surd44 şi, respectiv, „sonor44: [c]...[g] > [g]...[k]; vezi, pentru exemple asemănătoare, Puşcariu, Limba română II, p. 171). HĂLEGIOG. Are sensul „măsură de 12 cupe44 şi a fost preluat în DA din Lexiconul budan. întrucât găleată înseamnă, printre altele, „măsură de capacitate pentru lapte, conţinând 12 ocale44 (DA, s. v., 2, a), este justificată ipoteza unei legături între acest cuvânt şi cel din titlul notei de faţă, care are aspectul unui augmentativ (fluctuaţia [k] ~ [g] în sufix este frecventă; cf. Pascu, Sufixele, p. 212: „Unele cuvinte au numai forma -oc, unele numai -og, altele şi -oc şi -og“; vezi şi nota buşneac). Legătura pe care o avem în vedere este însă numai indirectă. După părerea noastră, hălegiog provine din *hăleată, la baza căruia se află varianta notată de Robciuc, Raporturile, p. 130, heleta a ucr. geleta, cuvânt care, la rândul lui, provine din rom. găleată, cum se arată în aceeaşi lucrare. După toate probabilităţile, africata din hălegiog se datorează unei asimilări produse în forma de plural a cuvântului: *hăletoage > *hălegioage. HĂLI. Admiţând, în mod provizoriu şi în concordanţă cu interpretarea din DA, că toate cele patru sensuri aparţin unuia şi aceluiaşi cuvânt, constatăm, de la bun început, că numai între primul şi un subsens al celui de al doilea există o legătură clară, dată de prezenţa în ele a ideii de „repeziciune44: 1. „a lua un lucru repede şi cam pe ascuns, a apuca ceva şi a ascunde în pripă, a fura44; 2. „a înghiţi repede şi lacom; a mânca44. Este însă o mare distanţă de la acestea până la sensurile 3 şi 4: „(la jocul cu mincea [sic]) a zvârli mincea cuiva, ca s-o izbească44, respectiv, „a bate44. O afirmaţie similară este valabilă cu privire la raportul dintre, pe de o parte, sensurile 1,3,4 şi, pe de altă parte, subsensul „a mânca44, dat sub 2 (vezi şi derivatul haleală „mâncare44). 119 în vederea discuţiei care urmează, considerăm necesar să reproducem integra] secţiunea etimologică a articolului în cauză: „Etimologia necunoscută (Cihac, II133 îl aduce în legătură cu slav. galiti, de unde polon, galic «a zvârli mincea»; cfr. şi rut. hafyty sja «a se grăbi». Pamfile, J. I crede că e din ţigănescul hal «mănâncă»)44. S. v. hali din amplul repertoriu al cuvintelor româneşti de origine ţigănească, A. Graur, BL II, 1934, p. 159-161, a rezolvat în mare parte problemele de etimologie puse de termenul discutat aici. Iată concluziile la care a ajuns: „MM. Tiktin et Şăineanu cherchent â tort un original slave; la bonne etymologie a ete foumie par Pamfile, I, p. 395: tsig. part. «manger» (et Acad. [= DA - n. n.} a tort de ne pas le prendre au serieux). Mais il est possible que hali (ou plutot hăli) «voler», «jeter la băile» soit un autre mot (Cihac, II, p. 133, en a foumi une etymologie slave)44 (p. 160-161). Se impun însă, după părerea noastră, câteva completări şi rectificări. Considerăm neîndoielnic faptul că sensurile „voler44 şi „jeter la băile44 ale lui hăli nu pot fi atribuite verbului cunoscut mai ales sub forma hali, împrumutat din ţigăneşte şi având înţelesul „a mânca44. Pentru hăli „jeter la băile44 (sensul 3 în dicţionar) explicaţia prin slavă, dată de A. de Cihac şi reprodusă în DA, ni se pare satisfăcătoare (fonetismul termenului românesc ne trimite spre un prototip ucrainean), dar credem că hăli „voler44 este un alt cuvânt. Ultimul provine, cu siguranţă, din ucr. raAHrn, care înseamnă, printre altele, „a grăbi, a zori, a da zor44 (ESUM). Acest cuvânt ucrainean este etimonul dat în SDEM, p. 476, pentru toate sensurile lui hăli, printre care nu se numără însă „a fura44. Legătura dintre sensul „a fura44 şi primele două dintre sensurile lui hăli înregistrate în DA este evidentă. Evoluţia semantică pe care o presupunem este cea prezentată oarecum (printr-o serie de subsensuri) în DA, sub 1: de la „a lua un lucru repede44 la „a fura44. Cf. raportul dintre a o .şterpeli „a pleca repede (şi pe furiş)44 şi a şterpeli „a sustrage cu abilitate; a fura44 (DLR, s. v. şterpeli, sensurile 3, respectiv, 2). 120 Sensul al patrulea al lui hăli, „a bate44, nu pune probleme (în ciuda distanţei care îl separă de cele două subsensuri menţionate în DA la punctul 2): el este prezent şi în conţinutul semantic al verbului ţigănesc cu sensul fundamental „a mânca44; vezi Georges Calvet, Dictionnaire tsigane-frangais, dialecte kalderash, [Paris], 1993, s. v. xa-, 4: „(ref.) se disputer, se battre44. Vom încerca, înainte de a încheia, să arătăm că „la bonne etymologie44 (cea dată de T. Pamfile), indiscutabil, satisfăcătoare pentru verbul cu sensul „a mânca44, nu poate fi luată în consideraţie când este vorba despre primul dintre subsensurile înglobate de DA în sensul 2 al lui hăli şi că, prin urmare, critica formulată de Al. Graur la adresa poziţiei adoptate de dicţionarul academic nu este în întregime justificată. Definiţia „a înghiţi repede şi lacom44 este urmată de citatul „Mai hăliră şi o cofă de vin44, extras (redat sub o formă literarizată) dintr-un text dialectal cules în fostul judeţ Fălciu (sursă: Graiul, I 502). De remarcat, mai întâi, că, întrucât vinul se bea, nu se mănâncă, hăli din acest citat nu poate fi pus în legătură cu ţig. xa-. în al doilea rând, chiar dacă am admite că avem a face cu o extensiune de sens („a înghiţi mâncare44 > „a înghiţi mâncare sau băutură44), este greu de crezut că un cuvânt care şi-a păstrat în mare măsură până astăzi caracterul argotic putea să apară în graiul unui ţăran moldovean cu aproximativ un secol în urmă; ne întrebăm dacă nu cumva el era acolo un împrumut din ucr. râAHTH „a grăbi, a zori, a da zor44 (vezi mai sus). Pe baza celor arătate, credem că, s. v. hăli, în DA au fost, de fapt, puse la un loc trei cuvinte: unul de origine ţigănească, cu sensurile „a mânca44 şi „a bate44; al doilea împrumutat din ucraineană, cu sensul dat în DA sub 1 („a fura44) plus, eventual, sensul menţionat în prima parte a indicaţiilor de sub 2 („a înghiţi repede şi lacom44); al treilea de origine slavă (foarte probabil, tot ucraineană), cu sensul „a azvârli (mingea)44. HALPI. Circulă în Moldova, cu sensul „a se poligni, a se lăsa la pământ (mai ales cerealele)44. Cuvântul - fără etimologie în DA 121 - provine, după părerea noastră, din *pălhi, derivat de la pulha (cunoscut în „Transilv., Maram. şi nordul Mold.“), sinonim cu pală, care înseamnă, printre altele, „cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa" şi „strat, pătură" (vezi DLR, s. v. palhă1 şi pală1). La originea lui palhă (în DLR cu „etimologia necunoscută") se află ucr. naAra „lespede", cum am arătat în alt loc (Avram, CE, p. 130-131). Este evidentă asemănarea dintre stratul de iarbă sau de păioase format printr-o tragere cu coasa, pe de o parte, şi cel format prin polignire (din cauza vântului sau/şi a ploii), pe de altă parte. HĂMĂRI. A fost înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni, cu sensul „a se sumeţi". Ipoteza etimologică prezentată în DA este următoarea: „Stă, probabil, în legătură cu ung. hamar «iute, repede», însemnând la origine «a se iuţi (faţă de alţii), a da zor altora»". Evoluţia semantică presupusă de această explicaţie ni se pare însă greu de admis. După opinia noastră, la hămări s-a ajuns, prin metateză, de la *măhări, derivat de la mahăr (< germ. Macher). Etimologia pe care o propunem este sprijinită, din punct de vedere semantic, de constatarea că varianta moahăr a substantivului are, printre altele, sensul „om deştept, priceput, dibaci; şmecher" (DLR, s. v. mahăr, 2), care concordă cu cel al verbului; a se vedea sinonimele lui semeţi (prin a cărui variantă sumeţi este glosat hămări) menţionate în DLR, s. v.: a se crede, a se grozăvi, a-şi da aere etc.; cf. şi expresiile a face pe deşteptul, a se da mare. Sub aspect fonetic, *măhări poate fi pus în legătură atât cu mahăr, cât şi cu moahăr (în cel de al doilea caz s-ar putea să avem a face cu o transformare a lui *mohări în *măhdri, printr-o asimilare vocalică, presupunere care nu este însă neapărat necesară, dată fiind frecvenţa fluctuaţiei [o] ~ [ă] în poziţie protonică, mai ales după labiale; vezi Avram, CE, p. 19). 122 Poate că nu este de prisos să adăugăm că, întocmai ca hămări, substantivul moahăr cu sensul indicat mai sus a fost înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni (într-o localitate apropiată de Brad). HĂPĂGA. Apare, cu sensul „a răpăga, a aluneca44, într-o singură sursă (Pamfile, A., p. 246), în care figurează şi verbul răpăga, glosat „a aluneca44 (p. 257). Acesta din urmă (cu etimologia necunoscută) se găseşte şi în numeroase alte surse, circulă în Transilvania, Banat şi Moldova şi are două derivate (rapăg şi răpăguş\ vezi DLR), spre deosebire de hăpăga, fără familie. Credem că hăpăga este o formă inexistentă în realitate; chiar persoana care a înregistrat cuvântul a putut să confunde pe r cu h într-un text scris de mână, dat fiind că într-un astfel de text cele două litere sunt asemănătoare. Aşadar, după părerea noastră, prezenţa în DA a unui articol hăpăga (formă neinclusă în articolul răpăga din DLR, unde din sursa menţionată este preluată numai forma care are un [r] la iniţială, ca şi celelalte trei variante înregistrate) trebuie considerată rezultatul unei erori de transcriere. HĂTRĂCĂLI. Sensul acestui cuvânt, „a se scutura apa într-un vas44, justifică oarecum trimiterea „cf. clătăr?\ dar, evident, nu poate fi vorba despre provenienţa primului din cel de al doilea, deşi toate sunetele din clătări se regăsesc, într-o ordine diferită, în ultimele trei silabe ale lui hătrăcăli. Este surprinzător faptul că forma din titlul notei de faţă a fost tratată ca unitate lexicală distinctă de hăltăcări „a clăti (clătări) lichidul dintr-un vas (s[au] un vas cu lichid)44, explicat astfel: „onomatopee (cfr. polon, halkac «jeter şa et la» şi rom. hălţâna, hăltăc; pentru sufix , cfr. clătări)“. Este clar, după părerea noastră, că avem a face cu variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt: hăltăcări a devenit hătrăcăli prin metateza celor două consoane lichide. Fluctuaţia între vocalele [î] (care apare în varianta hâltăci) şi fă] nu pune probleme (cf. Avram, CE, p. 19). 123 HÂRLĂ. Are, prin Bucovina şi prin Năsăud, sensul „scroafă11. După cum arată Sever Pop, DR V, 1927-1928, p. 194, într-o localitate din părţile Năsăudului hărlă „se zice în batjocură atât despre calul, cât şi despre iapa bătrână11 (cf. hârţoage „cai slăbănogi11; DA, s. v. hărlti). în fostul raion Dorohoi cuvântul a fost înregistrat cu sensul „câine foarte slab, de obicei bătrân11 (Gh. Crihan Măgură, Lexic regional II, p. 120). Ne găsim, fără îndoială, în prezenţa unui împrumut din ucr. repxa, variantă a lui repxa „Sus scrofa11 (ESUM). Plecându-se de la sensul „scroafă11, s-a ajuns ca termenul în discuţie să fie folosit, cu valoare peiorativă, şi cu referire la alte animale domestice; cf. hărştioagă „oaie bătrână11 şi, prin extensiune, „om, vită de nimic, îmbătrânit(ă)11 (DA); mârţoagă „cal slab, rău îngrijit11, dar, rar, şi „bou slab, jigărit11 (DLR; în articolul cu acest titlu găsim şi citatul „o mârţoagă dă câne11). HISTIRE. A fost obţinut (în judeţul Dâmboviţa) ca răspuns la o întrebare din Chestionarul lui B. P. Hasdeu şi este glosat „o rândea11. Din explicaţia care urmează (reproducere a explicaţiei date de informator?) -„Histirea e o unealtă pentru îndreptat şi lămbuit11 - pare să rezulte că termenul tipărit cu litere cursive este la forma articulată şi că deci este îndreptăţită notarea accentului pe a doua silabă a formei, fără articol, histire din DA; totuşi nu putem să excludem categoric interpretarea potrivit căreia avem a face cu cuvântul oxiton *histirea (cu articolul definit: *histireaua). în ambele ipoteze, termenul în discuţie nu poate fi altceva decât o variantă a lui ghiusturea „unealtă de dulgherie11, fără etimologie în DA - unde găsim doar trimiterea „cfr. custură (?)“ -, dar explicat de Emil Suciu, SCL XXXVIII, 1987,2, p. 144: „Provine în realitate din tc. kiistere «rindea lungă», sens pe care îl are, probabil, şi termenul românesc11 (ipoteza din ultima parte a frazei este confirmată de ceea ce se arată în DA cu privire la înţelesul lui histire). După Vladimir Drimba, SCL XLIV, 1993, 2, p. 126, 124 „iniţiala cuvântului românesc presupune o formă dialectală *giistiire“ (varianta kiistiire, tot cu [ii] în silaba a doua, este atestată). Ce e drept, din punct de vedere fonetic lucrurile nu sunt foarte clare: ne-am fi aşteptat ca la iniţială să avem o oclusivă, ca în turcă (vezi totuşi hioldaş, variantă a lui ghioldaş „tovarăşi, în care însă [h] - sau, eventual, [H] - corespunde, ca şi [g], lui [i] sau [y] din etimonul turcesc, yoldciş, scris yoldas în DA, s. v. ghioldaş). în ce priveşte aspectul morfologic al chestiunii, este de menţionat că, dacă ne găsim în prezenţa unui paroxiton histire, acesta trebuie explicat ca formaţie regresivă de la * hi ştirea, cu finala -ea accentuată, reflex normal al vocalei finale accentuate din tc. kiistere sau, mai curând, *gusture. HLUJ. Circulă, cu sensul „tulpina (băţoasă a) unor plante mai mari44, în Moldova, unde este cunoscută şi forma hlujan (după DA, rezultatul unor contaminări cu cocean, strujan, tujlean,dudulean etc.); în Transilvania a fost înregistrat pl. hulugi (fonetism hiperco-rect?) „tuleie de porumb44. Lipseşte etimologia, dar se face trimiterea „cfr. luger“. Referindu-se, într-o recenzie, la vechiul german Muz. (neglosat), V. Bogrea, DR III, 1922-1923, p. 859, stabileşte o apropiere care rămâne insuficient de explicită: „cf. şi rom. hlujan «strujan, cocean»44. Cuvântul din titlul notei de faţă a fost menţionat de G. Giuglea, DR X, partea a 2-a, 1943, p. 422, în cursul discuţiei asupra originii lui lujer, considerat un element vechi grecesc (în DEX este dat cu etimologia necunoscută). Autorul este de părere că, pentru a explica pe [j] din lujer, trebuie să admitem că s-a produs o contaminare între forma rezultată din v. gr. Xvyivoc „flexible; souple comme de l’osier44 („cu -n- disimilat44) şi „*hlud, plur. hluji (comp. mânji < mănz etc.)44, acesta din v. sl.xlodu, forma pe care o găsim la Miklosich, Lexicon). Lăsând la o parte problema etimologiei lui lujer, vom spune, pentru început, că alternanţa /z/ ~ /j/ din mănz - mânji (de altfel, „limitată la unele cuvinte vechi44; Mioara Avram, Gramatica 125 pentru toţi. Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, [1997], p. 62) nu poate fi invocată în sprijinul părerii conform căreia ar fi existat, la un moment dat, alternanţa ! „tulpină de porumb". Ulterior, ucr. *hluz a fost împrumutat în română (la un caz asemănător de împrumutare în română a unui cuvânt ucrainean de origine românească ne-am referit în nota hălegiog). HOMOACE. Cuvântul, cu sensul „păr mare, stufos" nu arc nici o indicaţie etimologică în DA, ceea ce înseamnă că nu a fost admisă posibilitatea unei legături între acest termen şi cel care figurează ca titlu al articolului următor: homoc „nisip" (< magh. homok). împotriva aparenţelor, cele două cuvinte aparţin însă, după părerea noastră, aceleiaşi familii. Asemănarea fonetică între ele fiind evidentă, urmează să ne oprim asupra laturii semantice a chestiunii. 126 De la hamac s-a format derivatul homocos (menţionat în DA, s. v. hamac), atestat, conform aşteptărilor, cu sensul „nisipos44. Cu acest sens, variantele hămacos şi hămucos ale derivatului figurează, de exemplu, pe harta 10 (punctele 334, respectiv, 279) din ALRII SN, 1 (vezi şi Tamâs, EWUER, s. v. hămucă). Pe harta 12 din acelaşi volum al ALR găsim însă, în punctul 76, termenul homocos ca răspuns la întrebarea pentru „(pământ) afânat“; în alte puncte apar termeni ca ţărnos, sfărmos, înfoiat, gămfat, măzărat, dar şi năsipos, termen care, în câteva localităţi (punctele 192, 551, 812), are - ca şi pesăcos (< pesac „nisip44; punctul 29) - ambele sensuri. Aşadar unul şi acelaşi cuvânt are uneori atât sensul „nisipos44, cât şi pe cel de „afânat44, ceea ce nu poate să ne mire, dat fiind că pământul nisipos este afânat prin natura lui. Afânat, participiul devenit adjectiv al lui ajuna (cum se arată în DA, derivat de Vdfân), nu desemnează exclusiv o proprietate a unui anumit tip de sol. Definiţia din DA, „«aşezat rar, rărit», contrariul noţiunii de «îndesat»44, subliniază o opoziţie care poate să existe şi când este vorba despre alte obiecte (în citatele date s. v. afânat acest adjectiv este, printre altele, un determinant al lui zăpadă,pădure, şi chiar car de lemne, iar adverbul corespunzător apare în secvenţa „lulele umplute afânat cu tutun44). Aşa stând lucrurile, este uşor de admis că afânat şi, implicit, sinonimul lui, homocos, pot fi asociate şi substantivului păr, căci şi părul poate fi atât îndesat, cât şi neîndesat; cf., pe de o parte, sinonimia afânat = înfoiat (cu privire la pământ; vezi mai sus) şi, pe de altă parte, sensul „zburlit44 al lui înfoiat (DA, s. v., II; un citat semnificativ: „Fetele care... îmblă cu capul zborşit, înfoiat şi dupuros sânt poreclite... «buhă»44). Având în vedere cele arătate, credem că la homoace (pl.) „păr mare, stufos44 s-a ajuns plecându-se de la homocos „cu păr mare, stufos (şi zburlit, adică neîndesat)44. Avem deci a face cu un derivat regresiv, nu cu un cuvânt provenit direct din magh. homok. 127 HORLIŞTE. Sensul acestui cuvânt, „loc steril44, este identic cu primul dintre cele două sensuri ale lui artiste: „loc necultivat, lăsat în paragină; loc sterp44 şi „casă pustie şi ruinată44 (etimologia dată în DLR: „din ser. orli'ste“). Evident, avem a face cu variante ale uneia şi aceleiaşi unităţi lexicale. Fluctuaţia [h] - „zero44 nu pune probleme; cf. nota har ca. HOROIAG. A fost comunicat din Bucovina, cu sensul „cuptor făcut rău44. Fluctuaţia [o] ~ [uj în poziţie neaccentuată fiind destul de obişnuită (vezi, de exemplu, în DA, înfluri = înflori şi, în DLR, moroi ~ murui), credem că horoiag este un derivat de la verbul *horoi, variantă (asemănătoare cu hunii, variantă atestată) a lui hurlui „a se dărâma, a se nărui44 (< magh. hullani „a cădea44; vezi DA şi Tamâs, EWUER). O formă foarte asemănătoare cu *horoi, cunoscută în Banat, figurează în DLR: oroia „a se surpa, a se prăbuşi44 (infinitivul a fost refăcut de redactorii dicţionarului pe baza formei de indicativ din citatul „Fugi, că se oroaie podul44, care poate însă să aparţină şi -sau mai curând - paradigmei unui verb de conjugarea a IV-a; cf. îndoaie - îndoi). După cum se poate constata, oroia (= *horoi) este atestat într-o regiune îndepărtată de cea în care circulă horoiag. Un derivat de la acelaşi verb, tot cu [o] neaccentuat, nu cu [u], a fost înregistrat însă în fostul raion Gherla: oroială „risipire de deal, surpare44 (Tamâs, EWUER, s. v. hului', cuvântul lipseşte din DLR); faptul acesta constituie un argument în favoarea etimologiei pe care o propunem. Pentru fluctuaţia [h] ~ „zero44 cf. harca, horlişte. HOTANI. înseamnă „a trebăluL a face ceva pe lângă casă, a roboti44. Provine, fără îndoială, din hotoană, pentru sensul căruia vezi nota cu acest titlu. Deşi ar fi fost de aşteptat ca diftongului din substantiv să-i corespundă [o] în verb (*hotoni; cf. alternanţa din goană - goni, de exemplu), forma hotăni nu prezintă un fonetism surprinzător, căci fluctuaţia [oj - [ă] în poziţie protonică este un fenomen frecvent (vezi Avram, CE, p. 19). 128 HOTOANĂ. Pe baza citatului „în sfârşit, după multă hotoană, ajunseră la casa băbârcii“, cuvântul este glosat „trudă?44, cu un semn de întrebare care dovedeşte că nu a fost observată legătura - după părerea noastră, evidentă - dintre hotoană şi hotăni (pentru sensul verbului vezi nota precedentă). Hotoană provine, desigur, din ucr. roTyBaHHx “preparative, pregătire, preparare14 (DUR). Pentru raportul dintre substantiv şi verb pe plan semantic cf. gătenie „pregătire44 (DA, s. v. găti) şi găti „a (se) pregăti, a (se) prepara44 (alături de alte sensuri; de data aceasta însă derivat este substantivul, nu verbul). în ce priveşte aspectul formal al chestiunii, este de presupus că sunetul scris b (în transliteraţie v) era [u] în prototipul ucrainean al lui hotoană (particularitate fonetică frecventă în diverse idiomuri slave; vezi notele brucă, dărăuş, gloan) şi că, prin urmare, secvenţa [uua] a fost redată în română prin [oa] (cf. lua = [lu(u)a] > [loa], în unele graiuri). Pentru transformarea prin care s-a ajuns la secvenţa [nă] în partea finală a cuvântului românesc cf. bodnă < ucr. bodnja (Arvinte/Ursu/Bordeianu, Glosar). HULUDEŢ. Denumeşte „beţigaşul pe care se învârte ţeava suveicii44. Etimologia propusă, cu rezerve, este următoarea: „Poate, dintr-un paleosl. chludbcb, diminutiv din chludb (chlqdb) «vargă» (Cihac II 144 citează un cuvânt rusesc cholodecb «tige», pe care însă nu-1 găsesc în dicţionare, cu acest înţeles)44 (vezi şi NŞDU: „din rus. holodeţu «cotor»44). Ipoteza provenienţei cuvântului din vechea slavă nu concordă cu informaţiile pe care le avem asupra răspândirii lui. Pe harta 484 din ALRIISN, 2, huludeţ apare în cinci puncte din Moldova şi din Bucovina; varianta hurdeţ a foat înregistrată în nord-estul Transilvaniei (în localitatea Prundul Bârgăului), iar uludeţîn nordul Dobrogei (Somova). în răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hasdeu termenul în discuţie a fost înregistrat numai în localităţi din Moldova şi Bucovina. Cu sensul „băţ (la puşca de soc)44, huludeţ (cu variantele huruleţ şi hudulete) a fost notat, pe harta 129 1306 din ALR II SN, 5, în şase puncte din Bucovina şi din partea de nord a Moldovei. Adăugăm, în sfârşit, că tot în Bucovina cuvântul este cunoscut cu sensurile „băţ cu care se învârte la râşniţă, se pisează mujdeiul, se întinde aluatul sau pe care se pun torturile în ciubăr, la spălat44 (Arvinte/Ursu/Bordeianu, Glosar). Desigur, nu poate fi întâmplător faptul că aria lui huludeţ se situează în vecinătatea domeniului limbii ucrainene. Credem deci că avem a face cu un împrumut din această limbă, deşi în DUR nu am găsit un cuvânt ucrainean care să poată fi considerat etimonul cuvântului românesc. In SDEM, p. 475, huludeţ este comparat cu ucr. xxywHa „nuia, mlajă44 şi cu alţi câţiva termeni din diverse limbi slave, dar este pus în legătură directă numai cu rus. xAy/ieu, „nuia, vargă44, soluţie care pare a fi justificată de prezenţa finalei -eţ în cuvântul românesc. In favoarea explicaţiei pe care o propunem pledează însă nu numai argumentul de ordin geografic prezentat mai sus, ci şi constatarea că în graiul ucrainean din localitatea Brodina a fost înregistrat, cu primul dintre sensurile lui huludeţ menţionate în nota de faţă, termenul notat de E. Petrovici, în transcrierea fonetică a ALR, [cludiăţ] (ALR II SN, 2, harta 484, punctul 366). HURĂ. în LR XVII, 1968, 6, p. 512,1. Robciuc reproduce definiţia dată în una dintre cele două surse la care trimite - „grămadă mare de cereale44 -, menţionează că termenul a fost înregistrat într-o localitate din judeţul Botoşani şi arată că la originea lui hură se află ucr. rypa „masă, grămadă44. O a doua sursă citată este „DA ms., singurul dicţionar care înregistrează cuvântul, fără să-i indice etimologia44. De fapt, cuvântul figurează şi în partea tipărită a dicţionarului, unde un sens, practic, identic cu cel avut în vedere de I. Robciuc este dat sub 2: după o comunicare din Bucovina, termenul este glosat acolo „grămadă, mulţime44. Sub 1 găsim însă definiţia „ceartă, duşmănie, cicăleală şi gură multă44, precedată de indicaţia „Muscel44. Este evident că, din motive de ordin semantic, şi, mai 130 ales, geografic, hură din Muscel nu poate fi considerat unul şi acelaşi cuvânt cu hură din Bucovina, împrumut sigur din ucraineană. Avem a face cu două omonime, aşa încât se pune problema originii cuvântului cunoscut în Muntenia. Hură „ceartă44 nu este altceva decât o variantă a lui hâră „ceartă, neînţelegere, zâzanie (pentru lucruri mărunte)44, termen neînregistrat în cu acest sens în DA, dar prezent în DEX, unde este explicat ca derivat regresiv din hârăi. După toate probabilităţile, înlocuirea cu [u] a vocalei centrale originare se explică prin influenţa lui ură. HURCUI. Avem în vedere pe al doilea dintre cele două verbe cu această formă de infinitiv înregistrate în DA, verb al cărui sens este „a vărsa dintr-o dată44 (a fost comunicat din Bucovina). Provine, cu siguranţă, din ucr. rypKarH „(cu privire la muls) a stoarce dintr-o dată laptele din tot ugerul44 (ESUM). Evoluţia semantică presupusă de această etimologie nu este greu de admis, iar asimilarea vocalică prin care s-a ajuns la hurcui (în loc de *hurcăi) este un fenomen banal. HUŞIT. Este forma literarizată a lui huşăt, formă menţionată ca atare în DA şi comunicată din Bucovina, cu sensul (sau, mai degrabă, sensurile) „care-i cu gândurile aiurea, umblă speriat, nu-i sânt toate gândurile concentrate asupra unui lucru, prost, tehui44. Acest adjectiv este, după părerea noastră, un derivat de la substantivul huci („din rut. husca «desime»44; DA), care înseamnă, printre altele, „pădure mică şi deasă44. Etimologia pe care o propunem poate să surprindă la prima vedere, din două motive. Mai întâi, între sensul „pădure mică şi deasă44 şi sensul lui huşit este o distanţă destul de mare. în al doilea rând, ar fi fost de aşteptat ca derivatul de la huci să sune [hucit] sau, cu un fonetism dialectal, [husit], aşa încât [î] din huşăt pare inexplicabil. Credem însă că aceste dificultăţi dispar în faţa argumentului oferit de o pereche de cuvinte formată tot dintr-un 131 substantiv şi un adjectiv, cu sensuri ce se regăsesc în huci şi, respectiv, în huşit şi asociate unor forme care ne ajută să explicăm prezenţa lui [î] în huşât. După cum se arată în DLR, s. v. sillmi1, acest cuvânt (derivat din varianta silhă a lui sihlă) înseamnă nu numai „acoperit cu sihlă44 şi „desiş de nepătruns44, ci are şi înţelesul figurat „(despre fiinţe) zăpăcit44. Credem că am reuşit să dovedim, cu altă ocazie (Avram, CE, p. 207), că din familia lui sihlă (cu varianta silhă) face parte - alături de silhui (cu varianta sălhuî) - şi adjectivul slăhuşit, glosat „beat de cap44, comunicat tot din Bucovina, ca şi huşit. întrucât paralelismul semantic dintre perechile sihlă (mai exact, trebuie avută în vedere varianta săilhă) - slăhuşit şi huci - *hucit (= [husit]) este evident, ni se pare uşor de admis că această ultimă formă, asemănătoare cu partea finală a lui slăhuşit, a suferit o transformare fonetică prin care de la asemănare s-a ajuns la identitate: *hucit (= [husit]) > huşit (= [huşît]), cu succesiunea de sunete [şî] - în loc de [si] -, ca în slăhuşit (= [slăhuşît], în pronunţarea normală pentru graiurile din Bucovina). HUTIE. Este cunoscut prin unele părţi din Oltenia, cu sensul „butoiaş pentru ţuică44 (singura sursă citată în DA: Vârcol, V.). Cuvântul prezintă o asemănare evidentă, semantică şi formală, cu fucie „vas de lemn, în formă de butoi... s[au] de botă44 (în Banat şi în Oltenia), din srb.fucija, cu acelaşi înţeles (vezi şi fuşie, fără etimologie în DA, şifâcie, cu „etimologia necunoscută44, forme care, cum a arătat C. Lacea, DR III, 1922-1923, p. 750, „ar fi trebuit unite supt articolul fucie"). Această asemănare ne-ar putea determina, eventual, să credem că forma din titlul notei de faţă provine din fucie (ambele forme sunt paroxitone): avem în vedere, pe de o parte, posibilitatea unei transformări [f] > [h] (ce e drept, un fenomen rar în română; cf. freamăt > hreamăt, unde însă contextul este diferit) şi, pe de altă parte, o posibilă înlocuire cu [t] a africatei din fucie, în graiul unor vorbitori cunoscători ai corespondenţei ilustrate, de exemplu, de termenii perechii [frate] 132 - [frace]. Hutie se explică însă fără dificultate ca împrumut din bg. xyTHH, variantă a lui (pyrHx „un fel de putină44 şi „vas mare de aramă pentru fiertul ţuicii44 (Barbolova, Imena za sădove, p. 238). IELIŢĂ. Atât din punct de vedere fonetic, cât şi sub aspect semantic, pare fără cusur etimologia dată în DA acestui cuvânt, care înseamnă „vânt rece44 (singura sursă citată este un dicţionar român-german de S. Pop-Barcianu): „Din turc. yel «vânt»44. Totuşi nu o acceptăm, deoarece ni se pare evident că ieliţă nu poate fi despărţit de jelită, cu acelaşi înţeles, şi de geliţă „ger mare44. După cum reiese din cele arătate în nota geliţă, la originea formelor cu [j] sau cu [g] (eventual, [z]) la iniţială se află un cuvânt vechi slav care începea cu [v]. După părerea noastră, geliţă şi leliţă sunt unul şi acelaşi cuvânt. La semiconsoana iniţială scrisă i s-a ajuns prin aşa-numita palatalizare a labialelor: *vieliţă > [leliţă], ca rezultat al unor schimbări fonetice care, în unele graiuri, s-au produs şi în cuvinte ca vierme, viţei INDRICĂ. Apare în unele expresii, printre care a sta la indrică «a fi contra, a duşmăni». După DA, „pare a fi neologismul intrigă, pătruns în popor44. A. Graur, BL VI, 1938, p. 154-155, crede că, în cazul în care intrigă şi indrică sunt, într-adevăr, variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt, cea de a doua variantă trebuie să fi pătruns prin greacă „â cause du ct\ După părerea noastră, această explicaţie nu este satisfăcătoare, din două motive. Mai întâi, dacă [d] din indrică ar fi reflexul consoanei identice din neogreacă, ar fi de aşteptat ca tot o consoană sonoră, ca şi în presupusul etimon, ngr. ivrpiyKa (=[mdriga]) să apară şi în ultima silabă a cuvântului românesc; or, forma *indrigă nu se întâlneşte nici măcar într-un context în care prezenţa ei putea fi favorizată de fonetismul cuvântului cu care se asociază în rimă: „Măiculiţă vitrigă, Te pune la indrică44 (versuri citate în DA). în al doilea rând, este greu de crezut că varianta corespunzătoare în parte, sub aspect fonetic, etimonului grecesc a avut o circulaţie mai 133 mare decât cea datorată influenţei franceze şi, ca atare, a avut mai mari şanse de a pătrunde în vorbirea populară. Un fapt semnificativ: chiar în intrigarisi, formă creată „după modele neogreceşti44 (DA, s. v. intriga), avem grupul consonantic [nt], nu [nd]. Având în vedere cele arătate mai sus, credem că trebuie să acceptăm explicaţia propusă de S. Puşcariu: indrică este rezultatul unei metateze parţiale; mai exact, avem a face cu metateza trăsăturilor fonetice „surd“ şi „sonor44 (vezi Puşcariu, Limba română II, p. 171, unde se dau şi alte exemple de „metateză a foniei44). ÎMBURDA. Ampla definiţie din DA acoperă mai multe sensuri, apropiate unul de altul, dintre care primul a fost adus în discuţie în nota consacrată etimologiei lui burdă: „a (se) prăvăli, a (se) da peste cap, a doborî, a (se) prăvăli, a (se) trânti la pământ44. Aria de răspândire indicată: Transilvania şi Banat. în partea etimologică a articolului în cauză găsim nu mai puţin de trei explicaţii. Una îi aparţine lui G. Giuglea, DR III, 1922-1923, p. 595-596 (ea a fost acceptată de Popescu-Sireteanu, Memoria II, p. 155): îmburda „nu poate fi decât un derivat al lui bord «bolovan»44, cuvânt (fără etimologie în DA) care ar proveni din lat. *bolidum (< v. gr.), după Const. C. Diculescu, DR IV, 1924-1926, partea 1, p. 490 (G. Giuglea presupune o evoluţie semantică de la „a se rostogoli ca un bolovan44 la „a se răsturna44). Alta a fost propusă de N. Drăganu (în DA este menţionat numai numele autorului, dar din DR V, 1927-1928, p. 897, aflăm că este vorba despre o comunicare prezentată la Muzeul Limbii Române, în 1928); această explicaţie a fost rezumată astfel în DA: „după N. Drăganu, cuvântul, întrebuinţat numai în Transilv., a însemnat la început «a răsturna pe o latură, a da pe o coastă» şi ar fi derivat din ung. bor da «coastă»44. A treia - „ar putea fi... un derivat din lat. pop. *imburdo, -are, din burdus «catâr»44 - îi aparţine lui S. Puşcariu şi a fost prezentată tot în DA. Notăm aici că în CDER, nr.7519, îmburda figurează printre variantele lui zburda (fără etimologie: „origen desconocido44). 134 Nu avea cum să figureze în DA, în fascicula la care ne referim, tipărită în 1928, o explicaţie dată de G. Giuglea în acelaşi an, diferită de cea menţionată la începutul alineatului precedent şi rezumată în DR V, 1927-1928, p. 898: „iîmburda < lat. imburus (: bura) > *imburidare“. în ce ne priveşte, nu credem că este cazul să ne mulţumim cu acceptarea punctului de vedere exprimat în DA, unde, prin formula „etimologia necunoscută41, sunt respinse toate cele trei explicaţii luate în discuţie. După opinia noastră, etimologiei propuse de N. Drăganu nu i se poate aduce nici o obiecţie. Plecându-se de la sensul cuvântului maghiar la care trimite acest savant, se pot explica uşor toate subsensurile lui îmburda, mai ales dacă se ţine seamă de sensul lui burdă din locuţiunea adverbială de-a burda „de-a berbeleacul44 (vezi nota burdă). Surprinde faptul că în DA - spre deosebire de ceea ce se întâmplă în articolul burdă - s. v. îmburda nu este semnalată legătura dintre acest verb şi substantivul din locuţiune, evident, membri ai aceleiaşi familii de cuvinte. Burdă este uşor de explicat, ca împrumut din magh. bor da, cu [o] redat prin [u], ca în ciurdă < magh. csorda (cu privire la această corespondenţă fonetică vezi Kirăly, Contacte, p. 137). în articolul îmburda nu figurează varianta cu [o] în forma de infinitiv (şi în celelalte forme accentuate pe o vocală care nu aparţine radicalului), dar, cu câteva pagini mai înainte, găsim trimiterea de la îmborda la îmburda. Formele de indicativ prezent îmbord (menţionată în DA, alături de îmburd), se îmboardă (într-un citat) şi cea de conjunctiv să îmboarde (într-un alt citat; vezi şi ALR II, 1, harta 141, punctele 279 şi 325: să-mboardă „(casa) se năruie44) nu constituie o dovadă a existenţei unor forme cu [o] neaccentuat (căci diftongului din îmboardă, îmboarde şi lui [6] din îmbord poate să-i corespundă [u] în silabă neaccentuată, ca în însura, înturna, faţă de însoară, întoarnă, respectiv, însor, întorn, de exemplu), dar nu este exclus ca astfel de forme să circule în unele graiuri. Prin urmare, trebuie avută în vedere posibilitatea ca de la magh. borda să se fi ajuns la îmburda prin intermediul lui 135 îmborda şi ca burdă să fie un derivat regresiv din îmburda. Considerăm totuşi mai plauzibilă explicaţia potrivit căreia barda a devenit burdă, iar de la acesta s-a format verbul îmburda; formele cu [o] sau [oa] sub accent 0îmbord, îmboardă etc.) sunt analogice, ca şi jorjoară sau măsor, măsoară (cf. Puşcariu, Limba română II, p. 260). INGĂIDĂRA. în DA a fost preluat dintr-un glosar cuprinzând material cules în judeţul Mehedinţi (Boceanu, Gl.) şi este definit astfel: „a se ţinea lipcă de cineva44; urmează citatul „S-a îngăidărat de el, nu-i chip să-l înşele44. Trimiterea „cf. încăibăixt pare a se întemeia pe faptul că acest din urmă cuvânt (provenit, după DA, „din lat. pop. *(in)caviolare «a închide în colivie»44) are unele sensuri apropiate de cel al termenului din titlul notei de faţă (de exemplu, „a se agăţa44). Totuşi sensul lui îngăidăra consemnat într-un glosar mai recent, cuprinzând cuvinte culese din fostul raion Gura Jiului şi din zonele apropiate (Luca Preda, Lexic regional I, p. 36), anume „a se uni cu scopul de a face ceva rău, imoral (mai ales o femeie cu un bărbat)44 (vezi şi Bărbuţ, Dict. olt.: „a se ţine cu cineva; a trăi cu cineva44), ne determină să căutăm în altă direcţie originea cuvântului în discuţie. După părerea noastră, ne găsim în prezenţa unui verb al cărui punct de plecare este ser. gadarija „faptă urâtă, porcărie44 (alături de alte sensuri; Tomici, DSR, s. v. gadarija2). Probabil că la îngăii-dăra s-a ajuns prin intermediul formei *îngădăria. Pentru sens cf. înhăita, care înseamnă, printre altele, „(despre un bărbat s[au] o femeie) a se uni cu cineva spre a trăi împreună în concubinaj44 (DA). ÎNJĂRDĂLUI. înainte de a discuta etimologia acestui cuvânt, ni se pare necesar să ne referim la cea a verbului, cu o formă asemănătoare, înjărda „a aţâţa, a jidări44. Ipoteza prezentată în DA cu privire la originea acestuia este următoarea: „Sensul originar pare a fi fost «a bate [cânele] cu joarda s[au] jărdia» şi deci 136 se poate să avem a face cu un cuvânt înrudit cu paleosl. zrudî— «prăjină»44.0 altă explicaţie - după opinia noastră, convingătoare - se datorează lui N. Drăganu, DR VII, 1931-1933, p. 135: „Cred că mai curând este vorba de o metateză şi de un schimb de conjugare întâmplate în verbul îndârji < dârz... subt influenţa lui întărâta şi joardă“ (am observa doar că, dată fiind existenţa unei variante dărj a adjectivului menţionat - vezi DA, s. v. dârz ni se pare de prisos invocarea influenţei lui joardă). N. Drăganu se pronunţă, în locul citat, şi asupra originii lui înjărdălui „a se îndrepta din o boală, a se întrema44: „se pare că derivă din ung. serdiil- «a creşte mare», «a se dezvolta», apropiat ca formă d e jordă, joardă, jordie, jerdie“ (cuvântul pe care îl discutăm nu se găseşte însă la Tamâs, EWUER). Faptul că în DA nu se stabileşte nici o legătură între înjărdălui şi înjărda pare a avea o justificare de ordin semantic. îndârji, din care provine înjărda, nu înseamnă însă numai „a face pe cineva să fie dârz, a aţâţa, a întărâta44 (DA, s. v., I, 1), ci are şi alte sensuri, printre care „a se îngrăşa, a se îmbuiba, a[-şi] ieşi din piele44 (II). Este uşor de constatat că sensul „a se îngrăşa44 al lui îndârji concordă cu sensul lui înjărdălui. După părerea noastră, înjărdălui nu provine din maghiară, ci, întocmai ca înjărda, din îndârji; la forma din titlul notei de faţă s-a ajuns, probabil, prin faza intermediară *îndârjălui sau *îndărjălui (fluctuaţia [a] ~ [î] în anumite contexte este un fenomen frecvent; vezi Avram, CE, p. 19). Pentru evoluţia de la un sens al verbelor îndârji, înjărdălui strâns legat de cel al lui dârz. (vezi, printre termenii sinonimi care figurează în DA, s. v., 1,1, aprig, temerar) la sensul „a se întrema44 cf. harabor „vioi, sprinten44 şi haraboreste „se înzdrăveneşte44 (Teaha, CN, p. 230), cuvinte din familia lui hrăibor „viteaz, curajos, bărbat44 (DA). ÎNŞONGOIAT. A fost comunicat dintr-o localitate din sudul Transilvaniei şi este definit în DA „învălit în haine încât abia-1 137 recunoşti44. Ca formă, acest adjectiv este identic cu participiul unui verb, *înşongoia, a cărui existenţă poate fi presupusă, dat fiind faptul că, în aceeaşi localitate, a fost înregistrat verbul (de conjugarea a IV-a şi fără prefix) şongoi „a înfofoli44. în partea etimologică a articolului cu acest titlu din DLR se trimite la două cuvinte maghiare, dintre care ultimul este cel mai apropiat, sub aspect fonetic, de rom. şongoi: „Cf. magh. csomagol «a înveli, a împacheta», dial. csongoly «balot»44 (nici înşongoiat, nici şongoi nu sunt înregistrate de Tamâs, EWUER). Pentru [ş] ca reflex al africatei prepalatale din maghiară (africată care în sudul Transilvaniei ar fi fost de aşteptat să se păstreze ca atare) cf. varianta şolomadă a lui ciolomadă (< magh. csalamâde\ Tamăs, EWUER), înregistrată în Bihor (Teaha, CN, p. 269), deci tot într-o regiune în care de regulă [c] - din cuvinte moştenite sau împrumutate - nu s-a transformat în fricativă. INTOFLA. Fără îndoială, este justificată ipoteza provenienţei acestui verb, cunoscut în Moldova şi în nordul Transilvaniei, dintr-un cuvânt cu [t] iniţial. în DA se trimite la două astfel de cuvinte - „cf. tofleu, toflog i“ -, dar prin nici unul dintre ele nu pot fi explicate satisfăcător forma şi sensul lui întofla „a se încălţa cu ciubote mari sau cu opinci44. După cum rezultă din DLR, tofleu este o variantă a lui tufleu, cu sensurile „tulpina porumbului44 şi „fluierul (sau pulpa) piciorului; picior lung şi subţire44. Toflogi nu figurează în DLR; eventual, ar putea fi adus în discuţie aici toflog, variantă a lui tofolog (considerat în DLR „formaţie onomatopeică44), care, ce e drept, are, printre altele, la plural, sensul „ghete mari şi rupte44 (în Oltenia!), dar se înţelege că întofla nu poate fi un derivat de la tofolog sau de la toflog. La baza substantivului din titlul notei de faţă se află substantivul toflă „opincă sau cizmă ruptă44 (în Bucovina) şi „găină cu picioarele acoperite cu pene44 (în Maramureş); etimologia acestuia din urmă este dată în DLR: „din germ. Tojfel «papuc»44. 138 LIŢ. Credem eă acest cuvânt, cu sensul „spin (Carduus acanthoidesy\ nu poate fi despărţit de liţian „cătină-de-garduri (Lycium vulgar e)“ - după DA, „formă coruptă a termenului botanic41 -, titlu al unui articol în care găsim şi pe liţinău „arbust răspândit prin garduri, pe lângă sate44. Ultimii doi termeni figurează la Tamâs, EWUER, s. v. liţion (< magh. liciom, lecijom, cu sensul românescului liţian), unde se consideră probabilă existenţa unei legături între liţinău şi forma în -on (absentă din DA). Spin este „numele mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini44 şi chiar şi al unor altfel de plante (vezi DLR, s. v. spin1, III). Deşi, după datele din DLR, printre sensurile acestui cuvânt nu se numără şi cel de „Lycium vulgare‘\ pe care îl are cuvântul maghiar citat şi care a fost păstrat ca atare în rom. liţion, suntem de părere că liţ a apărut ca un fel de derivat regresiv din liţion (cu o eventuală schimbare semantică). LIZUI. Cuvântul, înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni, este definit astfel: „a se umplea de noroi, a se murdări, a se umplea de apă şi de săpun (la spălatul rufelor)44. După părerea noastră, provine din ser. lizati, care, alături de alte sensuri, îl are şi pe acela de „a scălda ţărmul, a stropi, a uda ţărmul44 (Tomici, DSR). Pentru evoluţia semantică presupusă de această explicaţie cf. scălda, care înseamnă, printre altele, „(despre ape stătătoare) a atinge, a se extinde pe... (udând)44 şi „a uda, a muia pe deasupra sau a acoperi cu (un strat de) lichid, cu spumă etc.44 (DLR, s. v., sensurile 4, respectiv, 3). 139 INDICE DE AUTORI Notă. în indice figurează şi paginile la care numele autorilor I.-A. Candrea, A. Cioranescu, B. P. Hasdeu, W. Meyer-Liibke, T. Papahagi, S. Puşcariu, R. Rohr, A. Scriban, L. Şăineanu, H. Tiktin nu apar ca atare, dar sunt citate dicţionare ale acestor autori, prin sigle (cu sau fără iniţiala numelor în cauză); de exemplu, TDRG = H. Tiktin; REW = W. Meyer-Liibke. Adamescu,Gh. 12 Alecsandri, V. 94 107 Anonymus Caransebesiensis 26 Arvinte, V. 11 33 34 86 116 129 130 Avram, A. 9 11 15 47 49 50 59 68 82 8487 9099 111 114 118 122 123 128 132 137 Avram, Mioara 13 41 60 89 125 Barbolova, Zoja T. îl 46 78 103 133 Baubec, A. 11 74 77 Bărbuţ, Dorina 11 45 66 92 136 Bejan, D. 20 Bembea, N. 66 Bettisch, 1. 57 Bidian, V. 63 64 Bilţiu, P. 55 Boceanu, I. 136 Bogrea, V. 36 47 54 63-66 94 95 114 125 Bolocan, Gh. 80 Bologa, V. L. 55 Bordeianu, M. 11 33 34 86 129 130 Borza, Al. 7 12 19 53-55 117 Bozkova, Zlata 67 Brâncuş, Gr. 13 36 Brînzeu, F. 82 Bugariu, A. 106 Bulgăr, Gh. 14 Burlă, V. 28-30 Cal vet, G. 121 Candrea, I.-A. 12 29 35 43 46 57 58 65 66 69 74 Cantemir, D. 107 Cantemir, Tr. 45 100 141 /.Vr" Capesius, B. 112 Cazacu, B. 13 Cihac, A. de 94 101 120 129 Ciobanu, Fulvia 60 Ciompec, Georgeta 27 Cioranescu, A. 12 24 26 30 37 47 54 55 57 60 63 77 80 88 101 134 Cocotailo, Gh. 13 Codău, I. 106 Conachi, C. 107 Conţiu, M. 14 Costinescu, I. 92 Costinescu, Mariana 20 Coteanu, 1.13 Creangă, 1.111 Crihan Măgura, Gh. 124 Cruceană, I. 45 Cucu, T. 100 Daissa, E. 32 Dame, F. 45 Dayre, J. 12 58 96 Deanovic, M. 12 15 Delavrancea, B. 73 Densusianu, O. 36 76 Diculescu, C. C. 71 134 Dobrescu, Al. 14 Dosoftei 20 22 Drăganu, N. 31 57 59 60 62 68 106 107 113 115 134 135 137 Drimba, VI. 76 78 108 110 124 Feneşan,V. 67 Fischer, I. 30 40 88 Frăţilă, V. 104 Gabinskij, M. 15 Gălăbov,L. 109 Gămulescu, D. 13 64 79 Georgescu, Magdalena 20 Ghergariu, L. 32 Ghiculete, Galina 13 Giuglea, G. 36 56 75-78 125 134 135 Goi cu, Simona 22 Gorov, G. 108 109 Graur, Al. 13 22 30 37 38 41 44 46 60 74 75 77 82 86 89 120 121 133 Grecu, M. 11 74 77 Guţu, G. 13 21 30 37 41 89 Hasan, Finuţa 60 68 Hasdeu, B. P. 13 19-21 23 24 28 29 55 107 124 129 Haş, Gh. 106 Hreapcă, Doina 69 Uiescu, Maria 12 Ionică, I. 14 Iordan, I. 39 42 64 87 Iovan, T. 13 43 57 73 74 101 Isbăşescu. M. 12 Istrate, G. 81 Jonke, L. 15 Kakuk, Suzanne 52 Kelemen, B. 14 Kirăly, Fr. 14 32 52 93 135 Kisch, Ruth 12 Kitabevi, T. 108 Klaster-Ungureanu, Grete 12 Kovacev, N. P. 43 Krauss, F. 112 142 Lacea, C. 51 71 93 96 132 Lazăr, I. 35 Lăzărescu, P. 13 14 Loşonţi, D. 63 64 102 103 Maixner, R. 12 Mantsch, H. 12 Mareş, Lucreţia 14 Marian, S. FI. 67 Marin, Maria 80 Marinescu, B. 14 Marmeliuc, D. 106 Mărgărit, lulia 81 Mării, 1.73 Meyer-Liibke, W. 15 22 28-30 37 38 40 41 56 58 59 77 Mihăescu, H. 31 Mihăilă, G. 70 Miklosich, Fr. 14 89 125 Nandris, O. 38 Negruzzi, C. 111 Nicolescu, Taţi ana 80 Onu, L. 92 Oprea, I. 14 Oprescu, G. A. 15 87 103 Oşianu, Felicia 55 Pamfil, Carmen-Gabriela 14 Pamfil, Viorica 88 Pamfile, T. 50 112 117 120 121 123 Papahagi, P. 21 Papahagi, T. 12 21 69 Pascu, G. 14 34 62 68 110 119 Pătruţ, I. 11 99 Petkov, P. Iv.43 48 103 Petrovici, E. 11 14 59 73 80 92 130 Philippide, A. 80 Pleter, T. 98 Pompiliu, M. 27 Pop,S.111 124 Pop-Barcianu, S. 133 Popescu-Sireteanu, I. 15 49 68 134 Porucic,T. 103 Preda, L. 66 109 136 Protze, H. 112 Puşcariu, S. 5 14 15 21 28-30 38-42 53 57 61 69 72 88 90 119 134 136 Putanec, V. 16 Radu, Rodica 14 Raevskij, N. 15 Raievschi, N. 90 Rădulescu-Codin, C. 73 109 Rădulescu-Pogoneanu, I. 27 Răuţ, O. 57 Rizescu, 1.41 Robciuc, I. 15 35 107 119 130 Rohr, R. 14 27 34 37 47 48 51 65 66 68 Ronzevalle, L. 74 Rotaru, P. V. 15 87 103 Rosetti, Al. 15 30 31 37-39 58 88 Rosetti, R. 94 96 Russu, 1.1. 36 Rusu, V. 14 Sadoveanu, M. 111 Sala, M. 6 7 10 Saramandu,N. 13 14 Săulescu,G. 20-22 143 Scriban, A. 15 29 35 37 51 60 65 68 80 88 94 96 103 104 107 109 111 Seche, M. 6 67 Semcyns’kyj, S. V. 15 80 98 118 Sfârlea, Li di a 58 Skok, P. 15 48 66 78 105 Spitzer, L. 29 56 59-61 Stan, I. 14 Stojcev,T. 108 Suciu, E. 54 107 108 124 Şandru, D. 45 Şăineanu, L. 14 26 50 52 97 110 115 116 120 129 Şuteu, Flora 39 Tamâs, L. 16 23 24 26 31-33 43 50-52 68 71 73 74 83-86 95 97 99 113-115 127 128 137-139 Tămaş, I. 27 Teaha, T. 14 16 27 33 137 138 Tiktin, H. 16 29 33 60 85 88 94 96 97 107 120 Todoran, R. 76 Tomic, M. 16 Tomici, M. 16 48 67 78 80 83 91 92 105 106 111 136 139 Turculeţ, A. 81 Tzitzilis,Chr. 71-73 Udrescu, D. 16 45 51 6266 96 Uriţescu,D. 14 Ursu, Despina 11 33 34 86 129 130 Vascenco, V. 6 Vasiliu, AL 44 Vasiliu, Laura 13 Vasmer, M. 16 87 103 Vârcol, V. 132 Viciu, A. 47 58 63 98 105 Vulpe, Magdalena 13-15 Zăstroiu, Victoria 14 Zgraon, Florentina 20 INDICE DE CUVINTE, AFIXE ŞI EXPRESII ROMÂNEŞTI a 22 -a 22 28 abriboi 54 55 aburca 46 47 acopăr 85 acoperi 39 41 85 *acupare 29 Adam 19 20 adamască 9 19 adămană 90 adămească 19 ademeni 90 adia 25 adint 21 adinta 20-22 adintă 20 afâna 127 afânat 127 afiom 23 afion 23 24 aghidoma 22 agidoma 22 agiduma 22 agiuduma 22 aidoma 22 23 aievea 23 a-ievea 22 aiidoma 23 ainde 27 28 aindere 27 28 ainderea 27 28 *ainderete 28 aindine 28 *aiunerea 28 aiure 28 aiurea 28 aiurilea 28 *(a)leghezui 24 *(a)leghinti 24 alfior 23 24 alifie 23 aligni 5 24 25 alina 25 alină o ţâ[ră] de vânt 25 alior 23 24 aliorul 23 alt,-ă 28 altinderi 28 altundeva 28 ambriboi 54 55 amuş 25 26 -an 33 63 64 83 102 111 -ană 102 anderea 27 anderete 27 28 andilete 27 ănd~ire 27 andirea 27 an di re te 27 apăraie 48 apărie 48 *apoca 29 aprig 137 apuca 28-31 39 apucare29 -ar 50 arăţel 34 54 arca 115 arete 34 54 areţel 34 argăseală 26 asculta 29 astăzi 28 -aş 51 aşinga 32 aşunga 5 6 31 -at 50 59 atind 21 *atinda 21 22 a-tocma 22 avidoma 22 23 avidomă 22 *aviidoma 23 Avram 19 avrămască-crâstinească 19 avrămeasă 19 avrămească 19 20 -ăl- 59 -ălău 53 -ăra 85 -ări 43 85 -ău 33 baca! 35 bag 42 baier 28 *balcan 32 balcău 32 33 45 baltă 43 baranţă 33 34 54 bartă 34 bartiţă 34 *baschie 48 *baschiu 48 başca 43 başchie 48 baştină 70 bată 34 bate 25 bătrân 33 băcan 35 băcălie 35 băcănie 35 bădădăi 43 băga 5 7 36 37 41 102 băga(re) 40 *bălc 33 bălcău 33 băltăi 43 bănet 70 bănuţi 62 ♦băranţă 54 bărâca 47 bărica 47 băşcăi 45 băşcăli 9 44 45 băşcălie 44 băşcălui 45 băşcăşi 45 băşcui 45 băşică 39 bătloagă 63 bătrăşi 45 bătrân 37 39 băţic 48 *bâclă 46 bâigui 43 bâlc 33 45 bâlcă 45 46 *bâlcău 33 146 bârâca 5 46 47 bârc 47 bârdăun 56 bârzăun 56 bâscaie 48 *bâschie 48 bâtlagă 63 bâz 57 bâzoi 57 bicaş 100 biftuire 107 bitang 53 bleotocări 43 boaghe 8 49-51 boaită 111 112 boance 53 boangă 49 50 84 87 118 boarză 57 bobonat 63 bobonei 63 bobonel 63 bodnă 129 bogheat 50 bogheată 51 boghet 50 51 boghetă 51 boghi 50 boghiu 50 boghiului 50 *boireasă 28 boiugă 51 52 bol alimentar 100 bolozâ 52 bolozan 52 53 *bonc 53 boncă 5 53 boncălău 53 *bonce 53 *bonci 53 bondar 49 50 bongar 49 50 boranţa 33 boranţă 33 54 bord 68 134 boreasă 28 borozan 52 53 *boşti 58 boştină 35 58 boştit 58 bou 67 brad 117 braţ 45 bratăş 45 *brătăşi 45 brânză 42 briboi 8 54 55 *broamăcă 56 *broamcă 56 broancă 8 56 57 *broc 58 59 broştioi 58 brucă 58 93 111 129 brucoi 59 *bruncă 56 *bucală 59 62 bucă 60 bucălai 61 bucălaie 60 bucălat 59-62 buc-ăl-at 59 bucălată 61 *bucă-lată 61 62 bucălav 61 bucălău 61 bucălâu 61 bucăliu 61 buclag(ă) 64 buclan 63 64 bucşă 68 *bucsoi 68 bucşuliţă 62 63 bucura 39 budăi 64 budlan 64 buduroi 64 buft 107 bufte 107 *buglag 64 buglan 64 buglă 51 buglănaş 63 buhă 50 buhos 50 buiagă 64 65 *buiajă 65 buiede 64 65 buiede 65 *buiege 65 buiege 65 *buieje 65 buiugă 51 *buj 65 66 bujaie 64 65 bujneac 68 bujneag 65 66 68-70 bujni 66 bujniceală 69 bujnici 69 bujnigai 66 69 bujniţă 66 69 70 bulumaci 9 66 67 bumb 52 burazan 52 53 burda 67 68 burdă 6 9 67 68 134-136 buric 46 47 burica 46 47 burlan 63 burtăverde 61 buruiană 108 buruiană buiacă 65 ♦buscă 68 buscoi 68 *buş 65 buşcă 62 63 *buşculiţă 63 busneac 65 66 68-70 119 buşneag 68 buşni 69 buşnigai 66 buşnigăraie 66 *buşniţă 70 buştean 69 buştină 69 70 *butan 63 *butălan 63 butcă 62 bu teul iţă 62 butculiţe 62 bute 63 64 butlagă 63 64 butlan 63 64 butlănaş 63 butoi 63 64 *butulan 63 *buzală 62 *buzăla 62 buzălat 62 buzălată 62 buză-lată 62 *buzălate 62 *buzălatule 62 *ca 38 cal 38 canată 70 cană 70 cântă 70 cap 38 49 capeţ 72 car de lemne 127 *care 117 *cau 117 caua 38 cauă 38 cauc 75-79 *caucel 76 cavă 38 41 148 calat 60 călatuş 100 cămeşă 72 canăbet 70 căniţă 70 căpăţ 70-73 căpcea 75-79 căpeneag 71 72 căpete 71 72 căpeţ 71 72 *căpiţ 72 căpiţă 49 căpta 75 76 *cărâc 73 *cărâce 73 *cărâie 73 cărân 79 *cărână 79 cărca 42 căre 79 cărie 80 căucel 75-79 căucuş 77 79 căuş 117 căuta 75 câne 79 cârâie 73 74 cârcă 46 47 cârpălab 39 cârstănească 19 ceacâie 9 48 74 ceachie 74 75 ceaclă 74 ceaglă 74 cealma 75 ceapraz 75 cechie 74 75 cehăi 81 *cehăios 81 celma 75 cenusar 26 cenuşă 26 cepcel 76 cepraz 75 cesornic 75 cetlău 75 cheaun 111 chemeşă 72 76 chemeşe 75 chepcea 75-79 chepcel 9 75-79 chepcele 77 chepeneag 71 72 cheptoare 75 76 cher 79 *cherână 79 cherină 79 80 cheuc 77 79 cheucel 76 cheutoare 75 chilăviţă 80 91 chiloviţă 80 chimeşă 72 chimeşe 75 chipce 76 chipcea 75 77 78 chipcel 75 77 chipeţ 71-73 chirca 81 chircă 80 91 chiupeţ 71 ciachie 75 cihăros 5 81 cioacă 74 ciob 84 ciochie 48 74 ciochină 74 ciocul-berzei 55 ciocul-păsării 55 ciolomadă 138 domoli 82 ciosmăli 82 ciosmoli 82 cioşmoli 81 82 114 ciozmoli 82 ci pan 5 83 cirigauă 83 *cirigă 83 cirige 83 cirigheauă 83 ciriuş 83 84 ciubălău 84 ciublă 84 ciubli 84 ciudată 51 ciudă 51 ciujdi 86 ciujghi 86 ciumbli 84 87 118 ciup 85 105 ciupăr 85 ciupăra 84-86 ciupări 85 ciupeli 86 ciuperi 9 84-86 ciupi 85 86 ciurdă 52 135 *ciuşche 86 ciuşchiă 86 ciuşdi 86 ciuştac 86 *ciuşte 86 ciuşti 86 clamp 86 clanţă 87 clap 87 claţă 87 clătări 85 123 cleamp 84 87 118 cled 87 clei 87 cleios 87 clendos 87 clic 87 clicos 87 *clid 87 clidă 87 clindos 84 87 118 clisă 87 clisos 87 cloncan 53 coadă 60 coate-goale 61 cobelcească 20 coborî 89 cocean 125 126 cocoaşă 52 codălat 60 cofleşesc 88 colomidă 90 conci 51 conciuietă 51 conob 70 copiţă 49 *coplăşi 90 copleşi 5 8 87-90 copos 39 corh 90 corham 90 corhan 90 cotaie 89 coţcar 91 coţcă 91 coţulă 90 coţuş 90 91 coţuşcă 90 covârlac 39 covârşi 89 craişlag 92 craişlog 92 crasă 91 crasnă 91 crăşne 91 crede 38 122 creştet 49 creştinească 20 Crist 19 150 croişlog 92 croncan 53 crosnă 91 crud 126 cuceri 88 Cuejd 92 cuejdiu 92 Cuiejdiu 92 cujd'i 86 cujmă 51 culcuş 91 cumpăra 88 cupluşi 88 cupluşit 88 cuprinde 88 custură 124 cuşmată 51 cuşf S 86 cutare 27 cutarete 27 da aere 122 d-a burdala 67 da de-a burda 67 da mare 122 dăhula 93 dărăuş 92 93 111 129 dărâma 94 dăula 93 94 dăulat 94 dârj 137 dârz 137 de 94 de-a burda 67 135 de-a burdaboul 67 de-a handramandra 114 dehula 93 Demetriu 21 deola 93 *derăuuş 93 derdeluş 83 dezbăra 28 dincoace 28 dincolo 28 Dobroneag 65 dud 126 dudulean 125 duji 126 durişlag 92 durşiog 92 -eac 68 -eag 65 68 -ej 101 -eri 85 -esc/-ească 20 -et 70 -ete 72 -eţ 72 face pe deşteptul 122 falaitar 94 95 97 fală 95 *falău 97 faleitar 94 falet 8 94-96 Faletu 95 faleturi 95 faleţi 95 96 *fălău 97 fălet 95 fălie 95 fălos 95 fâcie 132 fân 127 fâstâc 113 fior 23 fistic 113 fluşturatic 82 fluturatic 82 forham 90 foşni 66 frace 133 frate 132 frău 33 frâu 110 freamăt 132 fucie 132 fulăi 96 97 fulău 96-98 *fulei 97 *fuleu 97 *fuli 98 fulică 96 fuşcioic 98 fuşie 132 gace 99 gaci 98 99 gară 99 gării 99 gaură 38 41 găină 50 72 găîătuc 101 gălătuş 99-101 găleată 119 *găltej 100 *găltu 100 *găltuş 101 gămar 39 gămălie 39 găoace 38 gărgăun 38 gărgăune 38 găstîne (ar.) 38 gătenie 129 găti 129 ♦gâtlej 101 găun 38 găv 102 găvan 9 39 41 101-103 găvană 102 103 găvăună 39 41 102 gâf 102 gâltej 100 101 gâmfat 127 gânganie 49 *gârm 106 *gârmăn 106 *gârmen 106 gâsculiţă 62 gât 100 101 gâtlej 100 101 gearmăn 105 106 gelişte 103 geliţă 8 103-105 133 ger 104 ghâjariu 105 *gheină 72 gherm 106 ghermăn 105 106 *ghermen 106 gheţuş 83 ghiftui 8 106 107 ghijar 105 ghijă 105 ghijură 105 ghijuri 105 ghină 72 ghioagă 38 ghioldaş 125 ghiul 110 *ghiululeţ 110 ghiurluc 107-110 ghiurîuci 107 ghiuruleţ 110 ghiusturea 124 ghîjâriu 105 giolgi 52 giulgiu 52 gligan 97 gloabă 111 *gloac 111 gloan 110 111 129 globan 111 112 globărie 112 globină 112 glugă 126 gluz 126 152 goană 128 goangă 49 goameşă 112 goiob 52 goiobic 52 goiobiş 52 *goiubă 52 goni 128 gras 37 38 gratie 38 grău 33 gredină 90 groapă 41 gropan 102 gropană 102 groscior 58 groştior 58 grozăvi 122 gumar 39 gurlup 109 gurlupi 109 gutui 38 *habaâcl13 *habaic 112 habă 112 117 haiabâc 112 117 *halăngă 118 halău 114 halângă 118 halângi 118 haleală 119 hali 120 handra 114 handralău 113 115 handralela 114 handralui 114 handramandral 14 handra-mandra 114 handră 113 114 harabor 137 haraboreşte 137 harca 115 128 harhatău 115 116 harhati 115 116 haşcă 116 haşti 116 117 hat 116 hatalău 115 haţ 29 hăbui 112 117 hăciugă 118 hălăciugă 118 11 hălăgiucă 118 11 *hălăgucă 118 *hălăngucă 118 hălau 114 *hăleată 119 *hălegioage 119 hălegiog 119 126 *hăletoage 119 hăli 9 119-121 hălpi 121 hăltăcări 123 hămări 122 123 hămocos 127 hămucă 127 hămucos 127 hămuş 26 hăndrălui 113 hăpăga 123 *hărhăti 115 116 hărşie 116 *hăşci 116 *hăşti 116 hătălău 115 hătrăcăli 123 hâci 118 hâciu 118 hâltâc 123 hâltâci 123 hâlţâna 123 hâră 131 hârâi 131 o\ o hârlă 124 hârloage 124 hârştioagă 124 hemush 26 hioldaş 125 histire 124 125 *hi ştirea 124 125 *histireaua 124 *hlud 125 126 hluj 5 125 126 hlujan 125 hluji 125 126 homoace 126 127 homoc 126 127 homocos 127 horhăi 115 horhăială 115 horhăit 115 ♦horhăti 115 horhoti 115 116 horlişte 6 128 *horoi 128 horoiag 128 hotăni 128 129 hotoană 128 129 *hotoni 128 hrăbor 137 hreamăt 132 huci 118 131 132 *h licit 132 *hucit 131 huciu 118 hudulete 129 hulă 93 94 hulpe 114 hulub 109 huludeţ 129 130 hulugi 125 hului 128 hură 130 131 *hurcăi 131 hurcui 131 hurdeţ 129 hurlub 109 hurlui 128 hurlup 109 hurui 128 huruleţ 129 husât 131 132 huşit 131 132 husit 131 132 huşît 132 hutie 5 132 133 -ic 112 idoma 22 ieliţă 133 ieliţă 133 -iik 112 inde 28 indrica 133 134 *indrigă 133 intriga 134 intri gări si 134 intrigă 133 ispită 58 -iste 104 -iţă 104 îmbarcă 46 *îmbăga 41 42 îmbarca 46 îmbârcă-mă 46 îmboardă 135 136 îmboarde 135 îmbord 135 136 îmborda 135 136 îmbucătură 101 îmbucura 39 îmburd 135 îmburda 6 68 134-136 în- 39 41 42 în acoperi 39 41 înăbuş 65 încăibăra 136 154 încăla 60 încărca 41 42 îndărăt 28 *îndărjălul37i *îndârjălui 137 îndârji 137 îndelete 28 înderete 28 îndoaie 128 îndoi 128 înflori 128 înfluri 128 înfoiat 127 înfuli 98 îngăla 60 îngâmfa 38 *îngădăria 136 îngăidăra 136 înghiţi 101 înghiţitoare 101 înghiţitură 101 îngropa 41 înhăita 136 înhăţa 29 înjărdălui 136 137 înjârda 136 137 însoară 135 însor 135 însura 135 înşinga 32 *înşongoia 138 înşongoiat 6 137 138 înşunga 32 înşungat 32 înşunge 32 înşuns 32 întărâta 137 întoarnă 135 întofla 138 întorn 135 într-o ureche 111 înturna 135 jeliţă 104 105 133 jerdie 137 joară 136 jordă 137 jolj 52 jor 136 jordă 137 jordie 137 Iceuk 76 laie 61 lapte 24 lapte boştit 58 laptele-căţelei 24 laptele-câinelui 24 lat 60 62 -le 28 lela 114 -li 44 lihni 24 25 limba-mielului 54 liţ 139 liţian 139 liţinău 139 liţion 139 lizui 139 loa 129 lua 129 lua (o haină) la handră 113 luger 125 lujer 125 lu(u)a 129 mahăr 122 măceş 108 măduvă 38 măgar 39 măgălie 39 *măhări 122 mărăca 47 măsoară 136 măsor 136 155 măsură 37 măzărat 12*7 mânji 125 mânz 125 mârţoagă 124 mendre 114 Miai 93 Mihai 93 mlaşniţă 70 mlaştină 70 moahăr 122 123 moale 49 moalele capului 49 moci 82 mocicoli 82 mocicolui 82 mocioli 82 *mohări 122 moroi 128 moscoli 82 moş 65 moşcoli 82 moşmoli 81 82 moşmoni 81 moşneag 65 murui 128 muşiţă 34 năbuşi 65 năsipos 127 -ne 28 -neag 65 66 -niţă 70 -oc 119 -og 119 -oi 63 -oiu 59 om gloan 110 o-pleşesc 88 oploşesc 88 orgoian 59 ori iste 6 128 oroia 128 oroială 128 -oş 51 otrăţel 34 -ovan 111 paar 93 pahar 93 pală 25 122 palhă 122 păcat 37 pădure 127 paîămidă 90 *pălhi 122 păpuşă 48 păr 127 părătuş 101 pâraie 73 pârăie 73 pâraie 73 pârcălab 39 pecingine 40 pereche 86 perete 86 pesac 127 pesăcos 127 pintenoc 68 pintenog 68 pitrundare (ar.) 21 pitrundu (ar.) 21 pliscul-cucoarei 55 poc 29 pocos 39 pod 87 polomidă 90 pondeală 87 pondilă 87 pondili 87 porham 90 porni 25 potaie 89 prejitură 90 156 pretunderete 27 pretutindeni 27 28 priboi 55 prostovan 111 *puc 29 puică 50 pup 63 purceluş 91 puşcă 116 puşculiţă 62 puşti 116 rapăg 123 răpăga 123 răpăguş 123 -re 28 ’ ride 80 ruguma 39 rumega 39 sal ţină (ar.) 53 sarcină 53 sălhă 132 sălhui 132 săniuş 83 Sâmedru 21 *Sâmetru 22 Sâmpetru 22 Sâ(n)medru 22 scălda 139 scumpet 95 scumpete 95 scumpie 95 scund 126 semeţi 122 serus 32 s^rus 32 sfărmos 127 sihlă 117 132 silhă 132 silhui 132 Simetru 22 slăhuşit 132 slăhuşît 132 spin 139 sta la indrică 133 strujan 125 strung 50 sufăr 85 suferi 85 sul 40 sumeţi 122 surd 126 surpat 94 şezător,-oare 117 şfab 32 şfaiţer 32 şfung 6 32 şiroaie 73 74 şiroi 74 şolomadă 138 son goi 6 138 şont 113 şontâc 113 şontic 113 şterpeli 120 şung 32 şuurjg 32 şvab 32 şvaiţer 32 şvuijg 32 taşcă 116 tălpic 68 tălpig 68 tăşti 116 târî 84 -te 27 temerar 137 tigaie 117 tigoare 81 *tihăros 81 tihoare 81 *-tină 70 157 tiri 84 tiriuş 83 84 toflă 138 tofleu 138 toflog 138 toflogi 138 tofolog 138 trupină 53 tufan 83 tufă 83 tufle u 138 tujlean 125 tulpină 53 tundere te 27 tuşchiă 86 tutindeni 27 ţărnos 127 ţâşni 66 ţepuşă 59 ţuicări 85 -uc 118 uimă 52 -uleţ 110 -uliţă 62 uludeţ 129 umbla haimana 115 umbla handralela 114 umbla lela 114 umbla vandra 114 uorgoian 59 ură 131 urca 46 uri 80 -uş 91 92 117 * uulpe 114 vacă 39 vagabond 116 valău 114 valet 95 valeţi 94 vandra 114 vandralău 113 114 vandră 113 114 văzut 33 văcălie 35 văduvă 38 văgan 39 41 văgăună 39 41 102 vălău 114 vălcăluie 59 vălcea 59 *vălceluie 59 vălcică 59 văndrălău 114 văndrăli 113 114 văzdoage 53 vârcolac 39 veacă 35 vechi 64 vedea 39 vel iste 103 104 *veliţă 104 *vi dom 22 *vidoma 22 *vieliţă 105 133 vielişte 103 viieliţă 105 vier 104 vierme 133 viţel 133 Voineag 65 zăpadă 127 zburda 134 *zeliţă 104 105 zer 42 zer 104 zgău 102 zgâria 38 zgrăbunţă 38 158 CUPRINS Introducere........................................................ 5 Abrevieri bibliografice........................................... 11 Alte abrevieri.................................................... 17 Etimologii ....................................................... . 19 Indice de autori .................................................141 Indice de cuvinte, afixe şi expresii româneşti ...................145