ISBN: 973-9243-30-4 INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN*1 ANDREI AVRAM CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE «2 f|r>l % ! • 5- »=3 5115 fe: ap 6-* pe mcr c.- r.-n £ r* €J

fii sau [ij > fel) şi cel al schimbărilor socotite imposibile (cum ar fi [aj > fpl) - ce e drept, susceptibilă de a fi modificată pe măsura îmbogăţirii informaţiei - este, în general, cunoscută, graţie foneticii generale, care înglobează concluziile desprinse din studierea unui foarte mare număr de limbi. Pe de altă parte, în căutarea etimonului unui cuvânt, cercetătorul se bazează pe ceea ce se ştie cu privire la legile fonetice care au acţionat în cursul evoluţiei limbii în cauză, reflectate de corespondenţele identificabile în cazul cuvintelor cu etimologie sigură: lat. 1 intervocalic: rom. [r]; vechi rom. [g]: româna literară actuală [j], în anumite contexte (în cuvinte ca ajunge, joc); vechi slav [V]: dacorom. [i] (în cuvinte ca voie): lat. ci: arom. [kl ]: dacorom. [Ic] (de exemplu, lat. clavis, -cm: arom. [kfaie]: dacorom. cheie) etc. Legile în acţiune nefiind aceleaşi în orice perioadă a istoriei unei limbi, structura fonetică actuală a unui cuvânt poate uneori să conţină indicii cu privire la vechimea şi, implicit, la originea lui. Din ultima dintre corespondenţele menţionate mai sus rezultă că un cuvânt în care apare grupul consonantic [kl] nu poate să aparţină fondului de elemente moştenite din latină, căci în acestea grupul nu s-a păstrat ca atare, ci a devenit [kl'] (fonetism existent încă în aromână şi în celelalte două dialecte sud-dunărene) şi, după aceea, [£]: lat. oculus, clamare > dacorom. ochi, respectiv, chema (prezenţa secvenţei [kl] într-un cuvânt moştenit din latină ar fi, teoretic, posibilă numai ca urmare a dispariţiei accidentale - dar improbabile - a unei vocale situate între cele două consoane: culege > *clege). Aşadar, verbul clama, de exemplu, deşi seamănă mai mult decât chema cu lat. clamare, nu poate fi moştenit din latină, cum ar fi tentat să creadă un nespecialist. Clama este un împrumut recent în limba română; el provine din fr. clamer şi deci nu este de origine latină, din punctul de vedere al limbii române. Nu este lipsit de interes faptul că, mergând înapoi în timp, putem descoperi un raport etimologic între fr. clamer şi un cuvânt latinesc, dar pe cercetătorul limbii române îl preocupă în primul rând etimologia d i r e c t ă, nu etimologia indirectă a elementelor care alcătuiesc lexicul limbii noastre (cu privire la cel de al doilea tip de etimologie vezi, mai pe larg, I. Coteanu, M. Sala, op. cit., p. 66-78; cf. observaţia care însoţeşte nota noastră consacrată cuvântului rabaşcâ). 10 în orice explicaţie etimologică demonstraţiei fonetice i se asociază, în mod obligatoriu, o demonstraţie semantică. Aceasta din urmă nu constituie o problemă când este vorba despre stabilirea unui raport etimologic între două cuvinte cu acelaşi înţeles. De multe ori însă cercetătorul este pus în faţa necesităţii de a dovedi descendenţa unui cuvânt Y dintr-un cuvânt X cu un sens (foarte) diferit; în această situaţie, pentru a fi convingătoare, explicaţia propusă trebuie să cuprindă argumentarea posibilităţii ca de la înţelesul originar al presupusului etimon să se fi ajuns la înţelesul cuvântului a cărui origine urmează a fi stabilită. Nu orice ipoteză privitoare la o evoluţie semantică este plauzibilă, dar schimbări „spectaculoase44 ale sensului sunt posibile. Un exemplu interesant este cel al lat. paludem, acuzativul singular de la palus „baltă, mlaştină44, de la a cărui variantă padulem s-a ajuns la rom. pădure, cu un înţeles net diferit de cel al etimonului. Se înţelege că pe un criteriu semantic se întemeiază şi stabilirea etimologiei unui derivat a cărui structură fonetică permite raportarea la două (eventual, chiar mai multe) cuvinte de bază. De exemplu, dintr-o formă de infinitiv ca părui nu se poate deduce dacă avem a face cu un derivat de la păr sau de la par.; făcându-se însă apel la sensurile atestate, se ajunge uşor la concluzia corectă: verbul provine din păr dacă înseamnă „a depila44 sau „a trage de păr44 şi este un derivat de la par dacă înseamnă „a bate pari44 sau „a se bate cu parul44. Recurgând la un asemenea criteriu, semantic, am argumentat etimologia dată de I.A. Candrea numelui de plantă păruşcă (vezi, mai departe, nota cu acest titlu), cuvânt pentru care DLR, după menţiunea „etimologia necunoscută44, trimite atât la păr, cât şi la par. Tot semantica ne-a dirijat spre unele explicaţii care includ argumentarea necesităţii de a se considera drept o singură unitate lexicală (polisemantică) două cuvinte tratate în DLR ca unităţi lexicale distincte (.mărşă1 şi mârşă2, melegar2 şi melegai3 etc.) sau, dimpotrivă, de a se separa în două unităţi lexicale ceea ce în DLR se consideră a fi un singur cuvânt (vezi, de exemplu, nota stingheri). Analiza amănunţită a sensurilor şi aducerea în discuţie a tuturor variantelor formale pot, împreună, să conducă uneori la identificări ale unităţilor lexicale altele decât cele corespunzătoare articolelor („intrărilor44) 11 din DLR (vezi cu prire la această problemă Mioara Avram, Despre unitatea lexicală a cuvintelor din Dicţionarul limbii române (DLR), în SCL XXII, 1971,4, p. 381-394). Criteriul răspândirii geografice şi-a dovedit eficienţa în cercetările etimologice consacrate împrumuturilor din limbile popoarelor vecine şi din cele cu care româna a fost în contact de-a lungul istoriei. Este, în general, de aşteptat ca un cuvânt cu un înţeles şi cu o structură formală care ne îndreaptă, de la bun început, spre o limbă slavă şi cunoscut numai în Bucovina să fie împrumutat din ucraineană, din rusă sau din polonă, nu din bulgară sau din sârbo-croată, chiar dacă, din punctul de vedere al sensului şi sub aspect fonetic, el „se potriveşte" foarte bine şi cu cuvinte din ultimele două limbi menţionate; pe de altă parte, un cuvânt de origine „slavă" (= împrumutat dintr-un idiom slav oarecare, într-o epocă oarecare) cunoscut în toate provinciile româneşti are mai mari şanse de a proveni din vechea slavă decât de a se datora influenţei recente a vreuneia dintre limbile slave modeme (cf. G. Mihăilă, Criterile deli-mtării împrumuturilor slave în limba română, în SCL XXI, 1971, 4, p. 351-356). Cu privire la împrumuturile din maghiară este de subliniat importanţa unui indiciu negativ: în mod sigur, un cuvânt a cărui etimologie nu se cunoaşte încă şi care se găseşte şi cel puţin în unul dintre cele trei dialecte sud-dunărene n u poate fi de origine maghiară în dacoromână (vezi I. Coteanu, M. Sala, op. cit., p. 132). Statutul funcţional al cuvintelor constituie un criteriu auxiliar, dar deloc neglijabil, în cercetarea etimologică. Există cuvinte importante şi altele de care am putea să ne lipsim, fără a diminua calitatea comunicării, cuvinte populare şi cuvinte caracteristice limbajului cult, termeni care denumesc obiecte, acţiuni, relaţii esenţiale sau, dimpotrivă, realităţi specifice unor domenii înguste de activitate, cuvinte foarte frecvente şi cuvinte foate rar folosite, unele polisemantice, cu numeroase derivate sau/şi adesea întâlnite cu sensuri figurate, altele mai „sărace" sub aceste aspecte. Avându-se în vedere trăsăturile menţionate aici şi ţinându-se seamă de criterile amintite mai sus, este posibil să se formuleze ipoteze cu privire la vechimea 12 în limbă a cutărui sau cutărui cuvânt, iar o astfel de ipoteză este de multe ori un prim pas spre stabilirea etimologiei. De incontestabilă utilitate este aplicarea criteriului numit în cartea semnată de I. Coteanu şi M. Sala „semantico-onomasiologic“ (vezi mai sus, în acest paragraf). De exemplu, dacă un termen a cărui origine este necunoscută (sau cu privire la care există divergenţe de opinii între specialişti) se referă la unul dintre conceptele fundamentale ale credinţei creştine, constatarea că acestora le corespund în multe cazuri (Dumnezeu, biserică, cruce etc.) cuvinte moştenite din latină justifică ipoteza conform căreia, până la proba contrară, termenul în cauză este, şi el, moştenit din aceeaşi limbă. Dat fiind că, destul de des, prin aplicarea diverselor criterii se poate ajunge la concluzii care nu converg, adică, de exemplu, fonetica ne îndreaptă într-o anumită direcţie, iar semantica, răspândirea geografică sau alte fapte într-o direcţie diferită, urmează să se aleagă, ţie la caz la caz, soluţia cea mai satisfăcătoare, inclusiv formularea unor concluzii de tipul „probabil din...“, „etimologia necunoscută", „etimologia nesigură". Este foarte puţin probabil ca termenul creştin să nu fie moştenit din latină, deşi redarea prin [şt] a grupului consonantic st din lat. christianus nu corespunde legilor fonetice ale limbi române (cf. lat. pastionem > rom. păşune; Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVU-lea. Ediţie definitivă, [Bucureşti], 1986, p. 346, explică menţinerea grupului consonantic în felul următor: „cuvântul a pătruns târziu în limbă şi nu a mai fost adaptat la cuvintele din vechiul fond"). în schimb, este nu numai foarte probabil, ci chiar sigur că sfânt nu provine din lat. sanctus, ci este un cuvânt împrumutat din vechea slavă, deşi el aparţine seriei de cuvinte în care intră şi Dumnezeu, creştin etc. Aşadar într-un caz are mai mare greutate criteriul onomasiologic, în cel de al doilea criteriul fonetic (consoana iniţială din lat. sanctus nu putea nicidecum să devină în româneşte grupul [sf]; ea s-a păstrat ca atare în sân-/sâm- din Sânnicoară, Sâmpetru etc.). De adăugat că în multe cazuri răspunsul adecvat la întrebarea dacă un cuvânt este sau nu este moştenit în română din limba latină se sprijină în parte pe argumente care derivă din examinarea 13 Rţ:; gjţUdţiei din celelalte limbi romanice (vezi cele arătate, în nota păpălău, cu privire la originea lui papală). De subliniat, în această ordine de idei, faptul că o explicaţie în care cercetătorul limbii române face apel la un etimon latinesc reconstruit are mai mari I şanse de a corespunde realităţii dacă cu acelaşi etimon poate fi pus în legătură şi cel puţin un cuvânt întâlnit în una dintre limbile romanice occidentale. Data primei atestări a unui termen constituie un criteriu care trebuie utilizat cu prudenţă şi care, de altfel, nu este eficient în toate împrejurările. Dacă, să zicem, un cuvânt se întâlneşte pentru întâia oară într-un text din secolul al XVII-lea, este evident că el nu poate ■ să provină dintr-o limbă ca franceza, a cărei influenţă asupra limbii române a început să se exercite mai târziu, în condiţii şi pe căi cunoscute, dar ar fi greşit să considerăm că prima atestare este neapărat „actul de naştere44 (prin mijloace interne sau prin ! împrumut) al cuvântului în română şi, pe această bază, să-i căutăm originea apelând exclusiv la fapte lingvistice şi extralingvistice specifice secolului menţionat; absenţa cuvântului din textele mai vechi nu este nici pe departe o dovadă a inexistenţei lui în perioada precedentă, aşa încât este necesar să avem în vedere ipoteze referitoare la toate straturile etimologice reprezentate în vocabularul I limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, inclusiv. ; I Mai folositoare poate fi cunoaşterea datei primei atestări în cercetările de etimologie consacrate cuvintelor „internaţionale44 | recente. De exemplu, din motive de ordin istoric şi cultural asupra 11 cărora nu este nevoie să ne oprim, pentru un termen cu cea mai veche atestare în română la o dată anterioară celui de al doilea i I | război mondial sub o formă şi cu un sens care pot fi explicate la fel i de uşor prin franceză şi prin engleză probabilitatea ca sursa împrumutului să fie prima dintre aceste limbi este, în principiu, mai mare decât probabilitatea corespunzătoare celeilalte ipoteze (chiar dacă termenul echivalent din franceză este, la rândul lui, un împrumut din engleză). Se înţelege însă că aici intră în joc şi ceea ce i ştim despre natura şi despre autorul textului în care apare cuvântul (un termen ştiinţific a putut fi preluat de un savant român dintr-o limbă sau alta, în funcţie de ţara cu care a avut contacte), precum şi mi 14 informaţiile privitoare la vechimea ipoteticelor prototipuri în limbile despre care se crede că au putut fi surse ale cuvântului românesc. în toate cazurile explicaţia etimologică trebuie să fie în concordanţă cu datele furnizate de istorie, în sensul cel mai cuprinzător al termenului: istoria politică, evoluţia societăţii şi a mentalităţilor, dezvoltarea economică, istoria culturală etc. „L’histoire des choses nous renseigne donc sur 1’origine des mots qui Ies designent“, scrie P. Guiraud, op. cit., p. 41. Acelaşi autor subliniază însă faptul că prioritare sunt criteriile lingvistice: „Compte tenu de l’ensemble des donnees historiques extemes, seule en demiere analyse l’evidence linguistique interne peut fonder une etymologie“ (p. 93). După cum se poate deduce din cele arătate în rândurile precedente ale acestui paragraf şi în paragraful anterior, etimologistul trebuie să învingă dificultăţi numeroase şi variate. în cazul limbii române acestea sunt mai mari decât „media“ care caracterizează etimologia romanică în general, din diverse cauze, analizate amănunţit de C. Poghirc, Probleme actuale ale etimologiei româneşti, în LR XVH, 1968, 1, p. 15-23 (vezi, de exemplu, p. 15: „O primă şi importantă dificultate în cercetarea etimologică o constituie multiplicitatea de origine a lexicului românes c“). Toate principiile, metodele şi criteriile despre care a fost vorba până aici au fost prezentate şi explicate clar şi ilustrate cu numeroase exemple în cartea semnată de I. Coteanu şi M. Sala. Acolo sunt discutate pe larg şi problemele specifice fiecăruia dintre straturile etimologice care alcătuiesc vocabularul limbii române. în cele ce urmează, vom pune (sau repune) în discuţie o serie de fapte cu caracter particular care, dacă sunt luate în consideraţie, facilitează stabilirea originii unor cuvinte. 3. Informaţiile oferite de variantele arhaice sau dialectale. Foarte adesea, o ipoteză etimologică referitoare la un cuvânt din limba literară sau dintr-un anumit grai de astăzi poate fi confirmată de datele pe care ni le oferă limba veche sau alte graiuri (inclusiv ale dialectelor aromân, meglenoromân şi istroromân). 15 ţţ'* fa cuvintele provenite din substrat sau moştenite din latină actualul [z] provine de regulă dintr-un mai vechi [d], consoană africată păstrată uneori, ca particularitate arhaică, în unele graiuri: [ord] pentru orz. în cuvintele împrumutate din limbile slave lui [z] originar îi corespunde aceeaşi consoană, atât în limba veche, cât şi în graiurile româneşti de astăzi. Date fiind aceste corespondenţe (efecte ale unor legi caracteristice foneticii istorice a limbii române), în prezenţa unui cuvânt care conţine sunetul [z] şi a cărui etimologie nu a fost încă stabilită ipoteza provenienţei din substrat sau din latină a cuvântului în cauză îşi poate găsi un punct de sprijin în existenţa acestuia sub forma cu [d] într-un text vechi sau într-un grai actual oarecare (în cuvintele moştenite din latină [d] reprezintă un stadiu fonetic intermediar între d originar şi actuala fricativă din limba literară). De observat, totuşi, că indiciul adus în discuţie aici nu are o valabilitate absolută, deoarece [d] apare uneori şi în cuvinte împrumutate, ca obraz (din vechea slavă); el este însă util cel puţin pentru că permite să se atribuie un anumit grad de probabilitate fiecăreia dintre ipotezele concurente. Există particularităţi ale graiurilor care nu reflectă legi fonetice, ci doar tendinţe (efectele acestora pot fi observate în mai multe cuvinte, dar nu în toate cele care prezintă condiţiile necesare producerii fenomenului în cauză). De exemplu, în unele graiuri dacoromâne [h] (mai ales în poziţie prevocalică, atât la iniţială, cât şi în interiorul cuvântului) tinde să dispară: oră „horă“, Mi ai, în loc de Mihai etc. Tot ca tendinţă s-a înregistrat şi fenomenul opus, adică apariţia unui [h] neetimologic (la iniţială, înainte de vocală): alături de ogeac (variantă practic identică, din punct de vedere fonetic, cu etimonul turcesc, ocak), avem hogeac, hogeag. Ţinând seamă de aceste date, pe care ni le furnizează mai ales dialectologia, putem să ne aşteptăm ca un cuvânt cu [h] prevocalic iniţial să aibă la bază un etimon cu vocală iniţială (este, sigur, cazul lui haripă, de exemplu; în alte situaţii, fireşte, este vorba doar de ipoteze admisibile în principiu) şi, în acelaşi timp, ca un cuvânt în care nu apare nici un [h] să aibă la bază un etimon care conţinea această consoană (vezi, printre altele, notele morea, omeaţă). 16 BJiWOTKPI lISTnWDWLmipraTBâ MKlITAR ClltTI fo.MxPnl 4. Etimologia ţi schimbările formale neregulate. De multe ori, formele unui cuvânt suferă transformări care nu reflectă acţiunea legilor fonetice cunoscute - respectiv, nu pot fi încadrate în lista corespondenţelor regulate de tipul „lat. 1 intervocalic: rom. [r]“ sau „lat. a iniţial, accentuat sau neaccentuat, dar nu aflat în poziţie nazală: rom. [a]44 - şi nici nu pot fi puse pe seama unor tendinţe, ci se datorează aşa-numitelor accidente fonetice. Frecvente sunt cazurile de asimilare. Normal ar fi fost ca lui [s] din fr. chausson să-i corespundă în română o consoană identică, întrucât în epoca împrumutării cuvântului devenit şoşon nu era în vigoare nici o lege conform căreia [s] urmat de vocală ar fi trebuit să se transforme în [ş]. Alteori s-a produs o d i s i m i 1 a-r e, fenomenul opus asimilării: mănunt (din lat. minutus) > mărunt (în limba literară şi în cele mai multe graiuri dacoromâne), deci [n]... [n] > [r]... [n]. Mai rar, pare-se, decât asimilarea şi disimilarea a fost invocat în cercetările etimologice fenomenul numit metateză (schimbarea locului în cuvânt al unor sunete sau al unor trăsături ale sunetelor originare), căruia i se datorează, de exemplu, forma literară actuală castravete (în varianta dialectală crastavete se conservă grupurile originare [kr] şi [st]). Multe dintre cuvintele în aparenţă „enigmatice44 din punct de vedere etimologic îşi găsesc o explicaţie pe deplin satisfăcătoare în momentul în care se observă că formele lor actuale au apărut prin metateză (vezi, printre altele, nota ticlui) sau prin două accidente fonetice succesive dintre care unul a fost metateza (vezi nota pojghiţă). Există şi alte feluri de accidente fonetice (epenteza, propagarea, sincopa etc.), care pot să îngreuneze descoperirea unui etimon. Alături de ele, trebuie luate în consideraţie modificările formale datorate unui fenomen mai complex, etimologia populară, pentru care vezi în special Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968, p. 205-274 (iată două exemple, date la p. 207, respectiv, 218: renumeraţie pentru remuneraţie, prin apropiere de număr,; funegru pentru funebru). în sfârşit, trebuie spus că, atât în momentul efectuării unui împrumut, cât şi în cursul istoriei ulterioare a cuvântului 17 pot să se producă modificări formale carora este ^să li şe aplice etichete corespunzătoare unor fenomene şi precis definite. îi revine cercetătorului misiunea de a ia valoarea relativă a diverselor indicii de care dispune şi de a deeide dacă argumentele care pledează în favoarea unei etimologii sunt sau nu sunt mai solide decât contraargumentul extras din constatarea că din punct de vedere fonetic rămân neclarifîcate unele detalii (vezi, de exemplu, nota şupiică). 5. Fluctuaţii fonetice şi morfologice. Făcându-se abstracţie de faptul că unele legi şi tendinţe fonetice sunt specifice anumitor graiuri, cazurile de tipul horă — oră pot fi considerate, în cadrul dacoromânei, luată ca un tot, ilustrări ale unui fenomen relativ frecvent: fluctuaţia fonetică. Este însă mai potrivit, poate, să denumim cu acest termen numai „oscilaţia4* (reflectată de secţiunile dedicate variantelor în marile dicţionare) între două sau mai multe structuri fonetice corespunzătoare aceluiaşi cuvânt (mai exact, aceleiaşi forme gramaticale a aceluiaşi cuvânt) care nu pot fi puse în legătură cu legi sau cu tendinţe fonetice specifice anumitor graiuri. Cunoaşterea fluctuaţiilor întâlnite la cuvintele a căror origine nu pune probleme este importantă pentru cercetarea etimologică întrucât permite, adesea, să se înlăture ceea ce, la prima vedere, pare să fie o piedică în calea stabilirii unei relaţii între un cuvânt dat şi un ipotetic etimon. Constatând că vechiului slav strugu îi corespund în română formele strug şi strung şi că în multe alte cazuri există fluctuaţii de tipul „consoană orală - consoană nazală + consoană orală44 (hodorog - hodoronc, otic - otinc, păstrugă - păstrungă etc.), putem să luăm în consideraţe ipoteza provenienţei unui cuvânt (sau a unui sufix) care conţine grupul NC dintr-un cuvânt (respectiv, dintr-un sufix) în care nu exista primul element al grupului. De remarcat că fluctuaţiile de tipul C - NC se întâlnesc mai ales în cuvintele (sufixele) în care consoana orală este o velară (cf. Sextil Puşcariu, DR X, 1941-1943, partea a 2-a, p. 396: sufixele -incă, -ingă, -oancă, -oangă sunt considerate variante ale sufixelor -ică, Agă, -oacă, -oagă); sunt mai 18 puţine perechile de variante în care al doilea element al grupului nu este velară (vezi nota pondili). Prezentăm, în continuare, alte câteva exemple de fluctuaţii între fonetisme care nu pot fi raportate la particularităţi cu caracter de lege (sau măcar de tendinţă) ale anumitor graiuri: [ă] ~ [î], în poziţie protonică, mai ales înainte de o consoană lichidă finală de silabă: mălcaviţă - mârcaviţă, tâlhar - tâlhar (cf. nota malcăvăţ); [ă] sau [î] ~ [o] sau [u], în poziţie protonică (mai frecvent, dar nu exclusiv, în vecinătatea unor consoane labiale); mădărănie -modorănie, mălăceag - mulăceag, mânzăli - mânzoli, mâşcătură -muşcătură, smâ(n)ci - smu(n)ci (am invocat această fluctuaţie în explicaţia dată, de exemplu, lui tolobonî); [0] ~ [u], în poziţie posttonică: martor - martur, vehicol -vehicul; consoană surdă ~ consoană sonoră: palton - balton, paţachină - baţachină, ovăs - ovăz (în sufixe este frecventă fluctuaţia [k] -[g]: tălpic - tălpig); [k] sau [g] ~ [h]: mocni -mohni, mogoandă - mohoandă (vezi nota măhuie); [1] - [r], în poziţie preconsonantică: maldac - mardac, mâlced - mârced; [l] sau [r] ~ [rl] : chiţoran - chiţorlan, murui - murlui (chi-ţorlan este inclus de Al. Graur, SCL X, 1959,2, p. 208, într-o lungă listă de cuvinte „a căror formă a fost schimbată intenţionat, ca să permită formarea unui grup expresiv rY\); „zero“ ~ [s] sau [z], în poziţie iniţială preconsonantică: cheuna - scheuna, fârşi - sfârşi, fulgera - sfulgera, gârbaci - zgârbaci, tufiş - stufiş (de menţionat că fricativa iniţială din cuvinte de tipul scheuna este considerată uneori drept prefix lipsit de valoare semantică; ne-am referit la fluctuaţia „zero“ ~ [s] iniţial în notele scalfutăr, schencăni, schenţăli, smioarţă, spăheie). Ţinând seama de existenţa fluctuaţiilor de genul celor prezentate mai sus, cercetătorul îşi lărgeşte câmpul ipotezelor până dincolo de limitele impuse de aplicarea strictă a criteriului fonetic, care cere fie ca sunetele din cuvântul a cărui etimologie este căutată să se 19 «găsească în etimon, fie ca neconcordanţele să poată fi atribuite unor schimbări fonetice regulate (cu caracter de lege) - întâlnite în hazurile deja rezolvate - sau/şi normelor privitoare la încadrarea morfologică. Aşadar dacă, de exemplu, un cuvânt cu etimologia necunoscută conţine grupul [rl], atenţia cercetătorului trebuie să se îndrepte nu numai spre un posibil etimon în care apare acelaşi grup, ci şi spre eventuale prototipuri în care apare numai una dintre cele două lichide, într-un context comparabil cu cel al lui [rl] din cuvântul în cauză (vezi nota pichirlău). Este, poate, inutil să adăugăm că şi în astfel de situaţii trebuie respectate, în paralel, criteriile semantic, geografic, istoric etc. în linii mari, ceea ce am spus cu privire la fluctuaţiile fonetice este valabil şi pentru fluctuaţiile morfologice. Dată fiind existenţa unor perechi de tipul basc - bască, măiug - măiugă, tălpig - tălpigă, tort - tortă, putem să ne aşteptăm ca un substantiv feminin să aibă la origine un cuvânt străin terminat în consoană, deşi de regulă prototipurilor cu o asemenea terminaţie le corespund în română masculine sau neutre cu finală consonantică (sau cu [u] după „muta cum liquida“); tot aşa, etimonul unui masculin sau neutru terminat în consoană poate să fie un cuvânt cu [a] neaccentuat la finală, vocală care, în mod normal, este redată prin [ă] în română, ceea ce, aproape fără excepţie, are ca urmare încadrarea în clasa femininelor. Stabilirea unei etimologii face uneori necesară referirea atât la fluctuaţii fonetice, cât şi la fluctuaţii morfologice (vezi nota sulig). 6. Clarificarea unor raporturi etimologice ca urmare a corectării erorilor de transcriere. Pentru simplificare, vom folosi, în rândurile următoare, un singur termen, transcriere, pentru a denumi mai multe operaţii: folosirea mijloacelor ortografiei oficiale pentru a se realiza ceea ce este (cel puţin în intenţia transcriitorului) redarea aproximativă a unui fonetism dialectal; literarizarea (eliminarea unor particularităţi fonetice corespunzătoare legilor fonetice proprii anumitor graiuri); copierea; trecerea de la manuscris la textul tipărit. 20 în multe graiuri dacoromâne apar consoanele prepalatale [t'] şi [d'], ca rezultate ale palatalizării labialelor sau/şi a dentalelor ori ca echivalente ale mediopalatalelor [lc] şi [g] din limba literară. Cele două prepalatale pot fi redate (numai cu aproximaţie) cu ajutorul grupurilor de litere cA, respectiv, gh, urmate de literele e sau i. Este evident că pentru stabilirea etimologiei unor cuvinte în care se întâlnesc aceste grafii este necesară cunoaşterea provenienţei sunetelor [t'J, [d']; aceasta, la rândul ei, nu poate fi cunoscută însă fără a se cunoaşte originea cuvântului. în asemenea situaţii corectarea unei greşeli de transcriere este, în mod necesar, parte componentă a înseşi operaţiei de stabilire a etimologiei, operaţie cu puncte de plecare în observarea unor relaţii altele decât cele privitoare la structura fonetică a cuvântului în cauză şi la sunetele ipoteticului etimon. O formă pronunţată [t'ei] şi, eventual, ajunsă la îndemâna cercetătorului sub forma chei nu conţine nici un indiciu cu privire la provenienţa lui [t'] (avem a face cu piei, tei sau chei?); dacă ştim însă că este vorba despre numele unui copac, identificarea cuvântului nu mai constituie o problemă, iar literarizarea chei se dovedeşte greşită. în cursul cercetării etimologice, sensul unui cuvânt, ceea ce ştim despre vechimea lui, despre regiunea în care circulă etc. ne furnizează indicii care, dacă sunt suficient de concludente, compensează neajunsul derivat din faptul că un sunet dat poate să aibă două sau mai multe surse (vezi notele podovaghe şi stimosi). Pe baza corespondenţei ilustrate de perechi de forme ca geană - [jană], fuge - [fuje] (primul termen al perechii în limba literară şi în unele graiuri; al doilea într-o parte a celorlalte graiuri) se efectuează uneori, în mod nejustificat, transcrieri prin care se reconstituie o africată presupusă originară, în l$cul fricativei atestate, ceea ce îngreunează cercetarea etimologică; este, de exemplu, cazul lu mălăgenie (vezi nota cu acest titlu). Multe erori pot să apară în momentul în care un cuvânt este copiat (manual, nu fotografic sau cu ajutorul unui aparat de copiat), dactilografiat sau tipărit după un text scris de mână; foarte uşor se confundă, de exemplu, ucu n, ă cu â, i cu î. La transcrierea unor cuvinte notate cu alfabetul fonetic utilizat de obicei la noi şi încărcat 21 ^ti^Otone diacritice se întâmplă ca unele dintre acestea să fie omise Wb pasate greşit (multe erori comise cu prilejul transcrierii «£tnftntelor care provin din materialul recoltat în anchetele dialectale i în special cele pentru Atlasul lingvistic român - au fost semnalate de I. Mării; vezi, de exemplu, LR XX, 1971, 1, p. 87-96, şi 5, p. 515-526). Cu cât un cuvânt este copiat de mai multe ori, începând de la sursă şi terminând cu textul tipărit, cu atât este mai mare probabilitatea ca forma pusă în circulaţia ştiinţifică să conţină greşeli de transcriere. în momentul în care acestea sunt descoperite şi înlăturate este posibil ca soluţia etimologică să devină evidentă sau ca măcar să se contureze calea de urmat spre identificarea etimonului (vezi, printre altele, nota pălăcică). 7. Conţinutul volumului de faţă. Notele reproduse în paginile prezentului volum (o parte din contribuţiile noastre la etimologia limbii române) au apărut, grupate în 25 de serii, în revista „Limba română44, din 1967 până în 1995. Toate cuvintele discutate figurează în DLR, în părţile care cuprind literele M-T. în marea majoritate a articolelor de dicţionar de la care am plecat se găseşte menţiunea „etimologia necunoscută44 (însoţită sau nu de trimiteri de tipul ,,cf....44). în câteva cazuri (stajnicf sulhar, sulhău) întâlnim menţiunea „etimologia nesigură44. Dintre cuvintele care constituie obiectul notelor din volumul de faţă numai verbul stingheri are etimologie în DLR: „V. stingher44 (cuvântul la care se trimite figurează însă în dicţionar cu „etimologia necunoscută44). Cele mai multe dintre cuvintele discutate se întâlnesc numai în unele dintre graiurile dacoromâne (destul de numeroase sunt cele care nici n-au fost înregistrate în dicţionarele anterioare). Era de aşteptat ca mai ales cuvintele din această categorie să apară în DLR fără a fi însoţite de indicarea etimologiei. Ele pun şi cele mai multe probleme din punctul de vedere al literarizării formelor consemnate în surse (publicate sau inedite) în care s-a folosit transcrierea fonetică. Aşa se explică faptul că am insistat asupra unor chestiuni de fonetică a graiurilor dacoromâne, a căror clarificare s-a dovedit, nu de puţine ori, hotărâtoare pentru stabilirea etimologiei (vezi, de exemplu, nota păseşălat). De menţionat, totuşi, că printre cuvintele 22 de care ne-am ocupat se numără şi unele de largă circulaţie: măgă-oaie, născoci, piază, pojghiţă, stingher, stingheri, ticlui. Aplicând aşa-numita metodă Worter und Sachen („cuvinte şi lucruri"), am adus în discuţie detalii cu privire la natura unor obiecte sau acţiuni ale căror denumiri sunt, la prima vedere, obscure sub aspect etimologic şi, în felul acesta, am pus în lumină existenţa unor raporturi semantice care justifică denumirile respective. De exemplu, informaţiile extrase din lucrări de botanică ne-au ajutat să stabilim etimologiile unor cuvinte ca norea sau palaneţe. Menţiunile „etimologia necunoscută" sau „etimologia nesigură" apar şi la cuvinte care, în diverse lucrări anterioare (dicţionare, studii, note), au fost explicate, dar etimologiile propuse acolo nu au fost considerate satisfăcătoare şi, în consecinţă, nu au fost preluate de autorii marelui dicţionar academic. Pentru câteva dintre aceste cuvinte am considerat valabile, în întregime sau în cea mai mare parte, unele explicaţii neacceptate în DLR, în favoarea cărora am adus argumente suplimentare: mudă (SDLR), păruşcă şi prăş-tină (CADE), porticuri (Tamăs, EWUER), steji (TDRG), stingher (O. Densusianu). Din notele pe care le-am publicat de-a lungul a aproape trei decenii au fost lăsate la o parte următoarele trei: maghistă „vrăjitoare" (după DLR din mag „vrăjitor, magician" + sufixul -istă). în LR XI, 1967, 3, p. 253, l-am explicat prin ngr. iiayiaaa, cu acelaşi sens. Eugenio Coseriu, în Verba et vocabula. Emst Gamillscheg zum 80. Geburtstag, Munchen, 1968, p. 141, a arătat însă că trebuie să plecăm de la ngr. paylorpa (este evident că, din punctul de vedere al formei - mai ales în ce priveşte locul accentului -, acest etimon este mai satisfăcător decât cel propus de noi). păţoancă „floarea-soarelui" (fără etimologie în DLR). în LR XXI, 1972, 5, p. 428, l-am explicat prin bg. nOAC'bHKa. Emil Vrabie, LR XLIV, 1995,1-2, p. 16, a arătat însă că avem a face cu un împrumut din rusă (rus. reg. nOACOJIHKB). scârpălui „a săpa pe un teren înclinat pentru a face un drum", în LR XXXVII, 1988, 6, p. 516, l-am considerat de origine sârbocroată (ser. skrpati, skrpiti „a ajusta, a repara; a încropi"). Este 23 ftţgff mai satisfăcătoare explicaţia conform căreia ne găsim in prezenţa unui derivat de la scuipa „suprafaţa înclinată, taluz de pământ../4 (I. Mării, CL XXXII, 1987, 2, p. 138). Unui număr de note li s-a adăugat, în volumul de faţă, câte o Observaţie. în două cazuri (păci, tutulău) este vorba despre completări care constau în discutarea unor explicaţii anterioare publicării notelor noastre; într-un singur caz (tejgherea) observaţia conţine justificarea faptului că am reţinut nota noastră, deşi etimologia cuvântului în cauză fusese dată mai înainte. în celelalte observaţii ne-am referit la contribuţii ulterioare, care conţin explicaţii fie diferite, fie identice cu cele propuse în notele noastre. Cu privire la primele am făcut comentariile care ni s-au părut potrivite, acceptând, în parte (pălămăti) sau în totalitate (rabaşcă) unele păreri (în observaţia la ultima dintre notele menţionate aici am adăugat o sugestie privitoare la unul dintre sensurile cuvântului) ori, mai des, arătând motivele care ne determină să considerăm preferabile soluţiile date de noi. Când o explicaţie conţinută în una dintre notele noastre se regăseşte într-o contribuţie ulterioară a altui cercetător am menţionat, în observaţie, acest lucru. Nedispunând de o „bancă de date44 completă, oricărui cercetător i se poate întâmpla să nu cunoască tot ce s-a scris mai înainte cu privire la etimologia unui cuvânt (se înţelege că semnatarul acestor rânduri nu face excepţie). Lucrarea intitulată Etimologia limbii române. Bibliografie. I, Timişoara, 1993, semnată de Livius Bercea, Mihaela Chioreanu, Sergiu Drincu — indiscutabil, foarte utilă - nu înlătură decât o parte dintre dificultăţile întâmpinate de etimologist în materie de informaţie bibliografică (volumul cuprinde date extrase numai din patru periodice româneşti publicate din 1949 încoace). Aşa stând lucrurile, menţiunile de tipul „fără referire la nota noastră44, care figurează în observaţiile adăugate textelor iniţiale ale unor note, reflectă simple constatări, fără nici o intenţie critică şi fără dorinţa de a pune în discuţie problema priorităţii. La sfârşitul fiecărei note (înainte de eventuala observaţie) am indicat numărul revistei „Limba română44 şi anul calendaristic în care a apărut nota respectivă. 24 Textele iniţiale ale contribuţiilor noastre au suferit, în vederea republicării în volum, câteva modificări minore: ordinea celor 25 de serii de note (cu aranjarea alfabetică a cuvintelor în cadrul fiecărei serii) a fost înlocuită cu o ordine alfabetică pentru totalitatea notelor; în dependenţă de modificarea precedentă, s-au schimbat formulele prin care s-au făcut trimiteri de la o notă la alta; pentru lucrările citate de mai multe ori s-au introdus abrevieri; au fost eliminate câteva erori de detaliu (inclusiv greşeli de tipar); s-a efectuat o unificare sub aspect tehnic. Notele din paginile următoare ilustrează, credem, o mare parte dintre principiile şi metodele generale ale cercetării etimologice şi criteriile, generale sau specifice, utilizate în etimologia limbii române. în acelaşi timp, ele pun în evidenţă importanţa pe care o poate avea luarea în consideraţie a unor fapte cu caracter accidental (în sensul cel mai larg al termenului), inclusiv a posibilităţii unor erori de transcriere. După cum se va putea constata, în cursul argumentării unor soluţii etimologice, corectărilor referitoare la forme li s-au asociat precizări şi rectificări având ca obiect sensurile cuvintelor studiate. ABREVIERI Notă. Abrevierile reproduse din DLR şi neincluse în lista care urmează (nume de autori, titluri de lucrări, formule uzuale în lexicografic etc.; de exemplu: Pasca, Gl.; p. ext.; reg.; spec.) sunt explicate în partea introductivă a primului tom din seria nouă a dicţionarului (= Tomul VI. Litera M, 1965-1968). ALR = Atlasul lingvistic român. Publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. I = Partea I, de Sever Pop: 1 = voi. I, Cluj, 1938; 2 = voi. II, Sibiu, Leipzig, 1942. II = Partea II, de Emil Petrovici: 1 = voi. I, Sibiu, Leipzig, 1940. ALR II SN = Atlasul lingvistic român. [Partea a Il-a]. Serie nouă. [Material cules de Emil Petrovici. Redactor principal: Ioan Pătruţ, Bucureşti]: 1 = voi. 1,1956; 4 = voi. IV, 1965; 5 = voi. V, 1966; 6 = voi. VI, 1969. AnLIL = „Anuar de lingvistică şi istorie literară", Iaşi, 1950 -. Arvinte, Terminologia = V. Arvinte, Terminologia exploatării lemnului şi a plutărituluiy în „Studii şi cercetări ştiinţifice". Filologie (Iaşi), VIII, 1957, l,p. 1-175. AUT = „Analele Universităţii din Timişoara". Seria ştiinţe filologice, Timişoara, 1963 -. Bărbier de Meynard, DTF II = A. C. Bărbier de Meynard, Dictionnaire turc-frangais. Supplement aux dictionnairespublies jusqu’ă ce jour. Second volume, Paris, 1886. Bărbuţ, Dicţ. olt. = Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990. BD = „B'bJirapcKa zmaJieKTOJiorHH. IIpoyqBaHHH h MaTepHaJIH", Sofia, 1962 27 BemStejn, BRS = C. B. BepHHiTeâH, BoJirapcKO-pyccKHă CJIOBaph, Moscova, 1953. BIFR = ,3uletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide», Iaşi, 1934-1947. BL =s „Bulletin linguistique“, Bucureşti, 1933-1948. Bolocan, DBR = Gh. Bolocan, Dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1962. Borza, DE = Al. Borza, Dicţionar etnobotanic, cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, [Bucureşti], 1968. CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“. Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea. Partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, [1926-1931]. Cioranescu, DER = Alejandro Cioranescu, Diccionario etimologico rumano, La Laguna, 1958-1966. CL = „Cercetări de lingvistică", Cluj-Napoca. 1956 -. CV = „Cum vorbim", Bucureşti, 1949-1952. DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948. DaP, TS II = BjiaaHMHp ZIajiL, Tojikobliîî cjioBapb xnBoro BejiHKopyccKoro X3biKa. BTopoe H3aaHHe HcnpaBJieHHoe h 3HanHTejibHo yMHoaceHHoe no pyKonncH aBTopa. Tom BTopoB, H-0, S.-Peterburg, Moscova, 1881 [reproducere fotografică, Moscova, 1956]. Dayre et al., HSFR = J. Dayre, M. Deanovic, R. Maixner, Hrvatskosrpsko-francuski rjecnik. II. dopunjeno izdanje priredio R. Maixner, Zagreb, 1960. DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Dictionnaire aroumain (macedo-roumain) general et etymologique, [Bucureşti], 1963. Densusianu, GŢH = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, MCMXV. DGR = Academia Republicii Socialiste România, Institutul de lingvistică, Dicţionar german-român. [Coordonare şi revizie Mihai Isbăşescu şi Maria Iliescu, Bucureşti], 1966. DLR = Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă, Bucureşti, 1965 -. DLRC I, II = Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul limbii române literare contemporane, [Bucureşti]: volumul I, A-C, 1955; volumul al II-lea, D-L, 1956. 28 DM = Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române modeme [Bucureşti], 1958. DR = „Dacoromania", Cluj, 1921-1948. DRR II = Dicţionar rus-român. Volumul al II-lea. Redactori principali Gheorghe Bolocan, Tatiana Nicolescu. Sub conducerea redacţională a acad. Emil Petrovici, Bucureşti, 1960. Eckhardt, MFSz = Eckhardt Sândor, Magyar-francia szotâr, Budapesta, 1958. FC III 1 = Formarea cuvintelor în limba română. Volumul al IlI-lea. Sufixele. 1. Derivarea verbală, de Laura Vasiliu, [Bucureşti], 1989. FOM I, II = Folclor din Muntenia şi Oltenia. Texte alese din colecţii inedite. [Redactor responsabil: Ion Şerb]. I, II, [Bucureşti], 1967. Gămulescu, Elementele = Dorin Gămulescu, Elementele de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân. Elementi srpskohrvatskog porekla u dakorumunskom recniku, Bucureşti, Pancevo, 1974. Gămulescu/Jifcovici, DSCR = Dorin Gămulescu, Mirco Jifcovici, Dicţionar sârbocroat-român, Bucureşti, 1970. Glosar Oltenia = Glosar dialectal Oltenia, întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Galina Ghiculete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967. Graur, ER = Al. Graur, Etimologii româneşti, [Bucureşti], 1963. GS = „Grai şi suflet", Bucureşti, 1923-1937. Guţu, DLatR = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, 1983. Hrincenko, Slovar’ II, III = B. ZI. rpHH*ieHKO, CJIOBapb yKpaHHCKOro Z3blKa, Kiev: TOM II, 3-H, 1908; TOM III, O-U, 1909 [reproducere fotomecanică, Kiev, 1958, respectiv, 1959]. Hristea, Probleme = Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968. Kis, încadrarea = Emese Kis, încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic al limbii române, Bucureşti, 1975. Lexic regional I, II = Lexic regional: [1]. Redactor coordonator: Gh. Bulgăr, [Bucureşti], 1960; 2. Redactor coordonator: Lucreţia Mareş, Bucureşti, 1967. LR = „Limba română", Bucureşti, 1952 -. MCD = „Materiale şi cercetări dialectale", Bucureşti, 1960 -. MDE = Mic dicţionar enciclopedic. Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978. Miklosich, Lexicon = Fr. Miklosich, Lexicon Palaeoslovenico-graeco-latinum. Emendatum auctum, Viena, 1862-1865. MN = material necartografiat (în atlasele lingvistice). 29 ..|||y|y^pi. Magystr-mirţjin szâtâr. Dicţionar maghiar-român. [Redactor principal / Kelcmcn B6la], Bucureşti ,1961. INALR-Oltenia, I, II, III = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, * V întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu, Bucureşti: 1,1967; II, 1970; III, 1974. Pascu, Sufixele = G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, Leipzig, Viena, 1916. Petit Robert = Paul Robert, Le Petit Robert 1. Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue frâng ai se, redaction dirigee par A. Rey et J. Rey-Debove, Paris. [Nouvelle editon revue, corrigee et mise â jour pour 1984]. Petrovici, Graiul caraşovenilor = Emil Petrovici, Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională, Bucureşti, 1935. Prodan/Buia, Flora = I. Prodan, Al. Buia, Flora mică ilustrată a României. Ediţia a V-a, Bucureşti, [ 1966]. Puşcariu, Limba română II = Sextil Puşcariu, Limba română. Voi. II. Rostirea, [Bucureşti], 1959. Recnik bălg. ez. =s B’bJirapcKa AKaaeMHfl Ha HayKHTe. HHCTHTyT 3a 6l>JirapCKH 63HK, PeVHHK Ha cbBpeMeHHX S’bJirapcKH khhxcobgh 03hk. Tom BTOpH, Jî-Ii, Sofia, 1957. REW = W. Meyer-Lubke, Romanisches etymologisches Worterbuch, 3. vollstandig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, 1935. Ristic/Kangrga, RSHN = CBOTOMHp PHCTHh H JoBaH KaHrpra, PenHHK cpncKoxpBarcKor h HeMaHKor je3HKa. Ztpyrn aeo. CpncKoxpBatcko-hom3vkh, Belgrad, 1928. RJAZU = Rjecnik hrvatskoga iii srpskoga jezika. Na svijet izdaje Jugoslavenska Akademija Znanosti i Umjetnosti, Zagreb, 1880 -. RRL = „Revue roumaine de linguistique“, Bucureşti, 1956 -. RS = „Romanoslavica“, Bucureşti, 1958 -. SCL = „Studii şi cercetări lingvistice", Bucureşti, 1950 -. SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întâia, Iaşi, 1939. SMFC = „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română", Bucureşti, 1959-1972. Stephanova et al., DBF = L. Stephanova, A. Radev, G. Dortchev, N. Kolev, Dictionnaire bulgare-frangais, Sofia, 1964. 30 Steuerwald, TDW = Karl Steuerwald, Langenscheidts Taschen worterbuch der tiirkischen und deutschen Sprache. Teii I. Turkisch-Deutsch, Berlin, Mimchen, Vieria,Ziirich, [1966; 12. Auflage, 1978]. Tamâs, EWUER = Lajos Tamâs, Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (unter Beriicksichtigung der Mundartworter), Budapesta, 1966. TDRG = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Worterbuch, Bucureşti, 1895-1925. Todor, Mic atlas = I. Todor, Mic atlas de plante din flora Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968. Udrescu, Glosar = D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967. Vasmer, Rus. et. Wb. II, III = Max Vasmer, Russisches etymologisches Worterbuch, Heidelberg: zweiter Bând, L - Ssuda, 1955; dritter Bând, Sta-?, 1958. ETIMOLOGII MAALĂ. Cuvântul a fost înregistrat în Dobrogea, cu sensul de „muncă multă, hamalâc“. Menţiunea „etimologia necunoscută" este urmată, în DLR, de trimiterea „cf. măhal“ (această formă, cu [ă] în silaba neaccentuată - pentru care vezi Iorgu Gane, în Lexic regional II, p. 96 -, nu figurează în DLR, unde apare însă mahal, cu trimitere la hamal). Legătura dintre maală şi mahal (mahal) este evidentă, dar, fără îndoială, nu directă: maală trebuie considerat postverbal de la măhăli „a munci mult, ca un hamal, a duce tot greul într-o gospodărie" (DLR); cf. migală < migăli. Absenţa lui [h] se explică fără dificultate (cf. maala, variantă a lui mahala). [6/1971] MAGIARCĂ. A fost înregistrat în Banat, cu sensul de „soi de viţă de vie foarte roditor, cu struguri albi şi negri, cu bobul mare şi rotund". Cuvântul provine, fără îndoială, din sârbocroată; vezi RJAZU, s.v. mâgârka2, sensul b: „vrsta vinove loze [= soi de viţă de vie]". în DLR este înregistrată şi o variantă măjarcă, obţinută - de altfel, ca şi forma din titlul acestei note - ca răspuns la Chestionarul lui B. P. Hasdeu. Probabil litera j notează aici sunetul [z] (caracteristic graiului bănăţean şi corespunzător, în cuvintele din limba comună, unui [g] literar), deşi nu este exclus nici ca jsă redea frica-tiva caracteristică, în cuvinte ca geană, graiului crişean (din indicaţiile date în DLR rezultă că măjarcă provine din nord-vestul Banatului, 33 deci din apropierea ariei lui [j]). Oricum, considerăm că măjarcă ar fi trebuit să fie inserat în DLR sub forma „literarizată“ măgearcă. Cât despre varianta scrisă magiarcă, grafia gi ar putea fi considerată, eventual, rezultatul unei „literarizări11 făcute de cei care au răspuns la Chestionarul amintit, deci gi ar corespunde tot unei fricative. Dar sunetul scris gi ar putea să provină nu dintr-o africată, ci dintr-o oclusivă palatală. Substantivul măgârka1 „maghiară" (din punctul de vedere al formei, evident identic cu măgârka2) este notat în RJAZU nu numai în acest fel (cf. MâvâpK* „maghiară" şi „soi de prune", la Vuk Stef. Karadzic, CpncKH pjemiHK HCTyMaveH HeMavKHjeM h Jia THHCKHjeM pHjemiMa. ^eTBp-ro ztpxaBHo H3^aH©, Belgrad, 1935), ci şi mâdârka. întrucât africatei [d] din majoritatea graiurilor sârbocroate îi corespunde în alte graiuri oclusivă [d'] sau un sunet foarte apropiat de aceasta, iar fonetismul [d'] este cunoscut în graiurile sârbocroate din Banat (vezi Petrovici, Graiul caraşovenilor, p. 102-105), magiarcă provine, după toate probabilităţile, dintr-un etimon cu [d'J la începutul celei de a doua silabe (fricativa din varianta scrisă măjarcă pare a avea la bază un [g] sârbocroat). Este de aşteptat ca acestui [d'] să-i corespundă un [d] în pronunţarea bănăţenească a cuvântului românesc, întocmai ca lui [d'] (= [d] literar, în cuvinte ca deal) din alte graiuri româneşti; cf., de exemplu, ALR II SN 2, h. 621 (cherestea): ser. [grăd"a] (punctul 25) sau [grăda] (punctul 37) - rom. gra[d]e sau gra[d]ie (punctele 29, 36,47,76) „cherestea". Sunetul [d] din graiul bănăţean, echivalent al lui [d'] dintr-o mare parte a graiurilor dacoromâne de nord-vest, reprezintă, după cum se ştie, rezultatul alterării unei oclusive dentale (în cuvinte ca deal) sau a unei oclusive palatale (în cuvinte ca gheaţă; în ce priveşte acest din urmă caz, trebuie precizat că lui [g] literar îi corespunde [d] numai într-o parte a Banatului; vezi I.-A. Candrea, GS1,1923-1924, 2, p. 180-182; Ion Pătruţ, DR X, partea a 2-a, 1943, p. 304). Prin urmare, plecând de la fonetismele [d] sau [d'], trebuie să reconstituim, în sensul literarizării, fie un [d] (urmat de vocală sau de semivocală palatală), fie un [g|. Alegerea între cele două oclusive este greu de făcut când nu cunoaştem sursa (directă sau mai 34 îndepărtată) din care provine cuvântul respectiv - ceea ce nu este cazul cu magiarcă. După părerea noastră, admiţând că grafia gi redă în magiarcă un [d] corespunzător lui [d'] (eventual, lui [d]) din sârbocroată, cuvântul în discuţie trebuie scris, în formă literarizată, maghiarcă; alegând această grafie (şi nu grafia *madearcă) ne întemeiem pe faptul că la origine avem a face cu un [d'] într-un cuvânt (magh. magyar) care, pătruns în româneşte, este scris cu ghi şi pronunţat cu [g] în limba literară. [3/1967] MAHIAVĂ. Apare la D. Ţichindeal, cu sensul de „zavistie, pizmă, intrigă“. După părerea noastră, cuvântul este, fără îndoială, în legătură cu numele propriu Machiavelli, ca şi machiavelic, machiavelism etc., împrumutate, după DLR, din franceză sau din italiană - şi, ca şi machiaverlâc, format în româneşte. Ca sens, mahiavă este foarte apropiat de machiavelism şi de machiaverlâc [„politică (p. e x t. acţiune, comportare) vicleană; lipsă de loialitate şi de scrupule; perfidie (în treburile publice şi private)"; DLR, s.v. machiavelism], în ce priveşte forma - trecând peste prezenţa unei fricative în locul lui [Ic], care nu pune nici o problemă (cf. machină - mahină, orchestră - orhestră etc.) -, ni se pare evident că mahiavă este un derivat regresiv, deşi, ce e drept, de un tip aparte (o formaţie regresivă, de la Machiavelli, este şi toscanul machia „Spitzbube", citat de REW, nr. 5204 a). întrucât machiaverlâc pare a fi recent (cea mai veche atestare la I. L. Caragiale, după indicaţiile din DLR), trebuie eliminată din discujtie posibilitatea ca acest cuvânt să fi constituit punctul de plecare: mahiavă (pi. mahiave) < machiaverlâc, după modelul paiaţă - paiaţarlâc (după DLR, cuvintele de tipul paiaţarlâc au servit la crearea lui machiaverlâc însuşi). Credem că mahiavă poate fi explicat satisfăcător pomindu-se de la un derivat *machiavelicesc. într-o epocă în care sufixul adjectival -icesc (cu varianta -alicesc) era foarte frecvent - adică în jurul anului 1800 (vezi Fulvia Ciobanu, SMFC 1,1959, p. 108; N. A. Ursu, LR XIII, 1964, 5, p. 422) - din *ma(c)hiavelicesc a putut să se detaşeze o bază mahiavă, după modele ca dietalicesc (Romulus Todoran, în Contribuţii la istoria 35 limbii române literare în secolul al XlX-lea. Volumul al III-lea, [Bucureşti], 1962, p. 127) - dietă, raielicesc (Fulvia Ciobanu, loc. cit., p* 113) - raia. [3/1967] " MAIA. înseamnă „os mort situat în partea posterioară a copitei calului; furcuţă, rândunică, melc“. în TDRG găsim un singur articol cu acest titlu, care cuprinde, alături de alte două sensuri, atât sensul „ferment" (în DLR, maia1), cât şi pe cel menţionat mai sus (în DLR, maia2). întemeindu-se pe indicaţiile date în TDRG, Ştefan Pasca, DR V, 1927-1928, p. 304, trimite, pentru maia „os mort", la tc. maja (= maya, în DLR; la H. Tiktin, maje), etimonul care stă la baza lui maia „ferment". Autorii DLR au procedat just neacceptând această etimologie şi urmându-1 pe I.-A. Candrea, în dicţionarul căruia cele două sensuri în discuţie aparţin la două cuvinte diferite (pentru maia „os mort" CADE nu propune nici o etimologie). Credem încă că maia2 n-ar fi trebuit să fie separat de maia3 „netezitoare (folosită la tencuit); mistrie", care apare în DLR cu menţiunea „cf. mala1(( (acest din urmă cuvânt, glosat „drişcă; mistrie", provine, după DLR, din tc. mala). Ni se pare evident că sensul de „mistrie" al lui maia3 (= mala1) se află la baza celui care apare sub maia2. între ele există acelaşi raport ca şi între sensurile lui furcuţă: „furcă mică; furculiţă" şi „os mort" (vezi sinonimele lui maia2 în definiţia reprodusă la începutul acestei note); un caz similar de folosire a numelui unei unelte pentru a se desemna o noţiune din domeniul anatomiei este cel reprezentat de bine cunoscutul termen furca pieptului. De adăugat că în unul dintre citatele date în DLR sub maia2 (după Ştefan Pasca, loc. cit.) găsim precizarea că „osul mort" în discuţie este „în formă de unghi ascuţit", ceea ce explică extensiunea de sens pe care a suferit-o maia „mistrie". [6/1971] MALCĂVĂŢ. Este, după DLR, „numele unei plante de baltă, nedefinite mai de aproape, ale cărei rădăcini sânt întrebuinţate ca nutreţ". Varianta cu [a] în penultima silabă apare în răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hasdeu şi provine din regiunea Brăilei, după cum arată I.C[oteanu] în LR XV, 1966, 2, p. 133, unde malcavăţ figurează într-o listă de cuvinte pe care redactorii DLR nu le-au putut defini exact (din greşeală, în DLR s-a tipărit H I 29, trimitere corespunzătoare fostului judeţ Botoşani; redactorii DLR ne-au comunicat că trimiterea corectă este H1129). Varianta malcăvăţ (cu [ă] în silaba a doua), dată ca titlu al articolului din DLR (tipărit, greşit, MALCĂVĂŢ) nu apare nicăieri ca atare; în cel de al doilea izvor indicat (George Baronzi, Opere complecte. Voi. I. Limba română şi tradiţiunile ei, Galaţi, 1872, p. 113) cuvântul este scris malcavăţ, de unde rezultă că avem a face cu [a] în amândouă silabele neaccentuate. După toate probabilităţile, şi G. Baronzi a înregistrat cuvântul în aceeaşi regiune a Brăilei. In cele ce urmează, vom încerca nu numai să stabilim etimologia lui malcavăţ (malcăvăţ), ci şi să identificăm plaiita numită cu acest cuvânt, răspunzând astfel apelului adresat de redacţia DLR în LR, loc. cit. Ca formă, malcavăţ corespunde destul de bine sârbocroatului MâpKOBaiţ, pe care îi întâlnim la Ristic/Kangrga, RSHN, cu glosarea „ganzblăttrige Waldrebe" şi cu indicarea denumirii ştiinţifice a acestei plante, Clematis integri folia: fluctuaţia între [r] şi [1] în poziţie preconsonantică nu este rară (vezi, de exemplu, în CADE, mălcaviţă „reumatism articular" cu varianta mârcaviţa), [o] a putut deveni [a] prin asimilare, ca în toponimul Brastavăţ(u) < *Breastoveţ (E. Petrovici, CL II, 1957, p. 38), iar [ă] din silaba accentuată poate proveni dintr-o vocală cu timbru similar, care a existat - în sufixul -ac (< *-£>ZfjE>), ca şi în alte cazuri - într-o fază mai veche a sârbocroatei şi s-a păstrat până astăzi în unele graiuri ale acestei limbi (vezi Petrovici, Graiul caraşovenilor, p. 81, nota 3; idem, RS XII, 1965, p. 12). Dacă, aşa cum credem noi, malcavăţ este de origine sârbocroată, atât fonetismul [ă] în silaba accentuată, cât şi răspândirea geografică a cuvântului (departe de zona influenţei sârbeşti recente) par să pledeze în favoarea unei relative vechimi a cuvântului în limba română. Identificarea plantei numite malcavăţ pune probleme destul de complicate. Denumirea ştiinţifică, Clematis integri folia, menţionată în dicţionarul sârbocroat-german citat mai sus ne trimite la o plantă cu flori albastre, clocoţelul. Tot clocoţel (vezi DA, s.v.) se numeşte însă şi planta Thalictrum aquilegifolium, căreia i se spune 37 şi rutişor, acest cuvânt, la rândul lui, denumeşte mai multe plante, dintre care unele cresc prin locuri umede şi au flori galbene (vezi CADE, s.v. rutişor), ceea ce, evident, este departe de a simplifica lucrurile. Indicaţia cu privire la locurile prin care cresc aceste plante cu flori galbene concordă cu ceea ce ştim despre malcavăţ şi ne determină să examinăm posibilitatea ca echivalentul românesc al ser. mârkovac să aibă alt înţeles decât acela de „Clematis integrifolia", adică să denumească o plantă cu flori galbene; prin intermediul raporturilor de sinonimie parţială menţionate mai sus, se poate stabili o legătură între sensul cuvântului sârbocroat şi sensul „plantă cu flori galbene". Dar - deşi în domeniul numelor de plante confuziile de tot felul sunt frecvente - datele menţionate până aici nu sunt suficiente pentru a oferi o bază semantică sigură derivării lui malcavăţ din ser. mârkovac; cu atât mai puţin ne permit aceste date să identificăm planta numită malcavăţ. Elemente noi găsim la Radu Fior», Dicţionar sârb-român, Vârşeţ, 1952, unde MapKOBa (nu se notează accentul) este glosat „piciorul-caprei, un soi de gălbenea de pădure". După indicaţiile din dicţionarele limbii române, atât piciorul-caprei, cât şi, mai ales, gălbenea (gălbenele) denumesc, printre altele, plante din famila ranunculaceae, dintre care, multe au flori galbene şi cresc prin locuri umede. Credem că - întemeindu-ne pe faptele discutate în alineatul precedent şi pe glosarea din dicţionarul lui Radu Flora - putem susţine apartenenţa malcavăţului la aceeaşi familie de plante (căreia, de altfel, îi aparţine şi clocoţelul = Clematis integrifolia; vezi DA, s.v. clocoţel); credem, de asemenea, că, întrucât în glosarea amintită apare termenul gălbenea, trebuie să vedem în malcavăţ o plantă cu flori galbene. Ar urma să utilizăm, pentru a stabili sensul exact al cuvântului care ne interesează, partea finală a definiţiei din DLR, unde se susţine că este vorba despre o plantă „ale cărei rădăcini sânt întrebuinţate ca nutreţ". Această indicaţie este însă greşită; în lucrarea citată a lui G. Baronzi, la pagina la care trimite DLR, găsim următoarea glosare: „o rădăcină care creşte pe marginea bălţilor şi pe care ţăranii o întrebuinţează drept nutriment". Aici rădăcină înseamnă, după toate probabilităţile, „plantă, buruiană (în general)" - cf. sinonimia rădăcină 38 de lăngoare = floare de 1. = iarbă de 1. (CADE, s.v. lăngoare) - iar nutriment înseamnă, cu siguranţă, „aliment (destinat oamenilor)46, nu „nutreţ (pentru animale)66; de notat că în LR XV, 1966,2, p. 133, se arată, corect, că malcavăţul este o plantă „comestibilă66. Aşa stând lucrurile, ni se pare neîndoielnic că malcavăţ denumeşte planta care în CADE, s.v. untişor, este definită astfel: „plantă cu frunze groase, lucitoare şi de un verde închis, cu flori galbene-aurii, ce creşte prin păduri şi locuri umbroase şi umede; frunzele tinere se prepară ca salată; numită şi «calce-mică», «grâuşor», «salată-de-câmp» etc. (Ficaria ranunculoides)“. [3/1967] MANGUCXB. Cuvântul este scris mangugie la L. Costin, Gr. băn. 133 (singura sursă menţionată în DLR) şi mangugie (cu â = [î] sau [ă]) la Novacoviciu*, C. B., la care trimite L. Costin (aşadar în DLR avem a face cu o greşeală de transcriere: probabil, s-a citit C pe o fişă unde era scris G); amândoi autorii îl glosează „prăpădit, sărac, fudul66. Admiţând - ceea ce nu ni se pare greu - că sonoritatea ultimei consoane se datorează unei asimilări şi că, în acelaşi timp, s-a produs o simplificare a unui grup consonantic neobişnuit, mangucie (de fapt, mangugie sau, mai curând, mlngugie) poate fi explicat ca împrumut din sârbocroată; ser. mangupee „Gaunerchen, Gassenbiibchen66 (Ristic/Kangrga, RSHN, s.v.) are sensuri destul de apropiate de cele ale cuvântului românesc (dacă nu cumva „prăpădit66 este echivalent cu „derbedeu66, ceea ce ar însemna că ne găsim în prezenţa chiar a unei identităţi parţiale). [3/1972] MARANIOI. Cuvântul, glosat „baraboi66, figurează în DLR cu menţiunea „prin Transilv[ania]66. După indicaţiile date în DA, s.v. alună, alunică, baraboi, acest din urmă cuvânt are, printre altele, două sensuri - „cerfeuil bulbeux (Chaerophyllum bulbosuni)“ şi „terre-noix (Bunium bulbocastanum)(i - care apar şi la alunele (pluralul lui alunică)', pe de altă parte, baraboi înseamnă, rar, şi „alune americane66, iar alune-de-pământ denumeşte şi planta „terre-noix66, numită, după cum am văzut, şi baraboi. Sinonimia parţială dintre baraboi şi unele compuse sau derivate de la alună ne oferă posibilitatea de a stabili care este originea celuilalt sinonim, maranioi. 39 Punctul de plecare îl constituie cuvântul maghiar pentru „alun(ă)“, mai precis, varianta dialectală *manyarâ, a cărei existenţă, astăzi sau în trecut, poate fi dedusă - aşa cum a arătat E. Petrovici, DR XI, 1948, p. 230 - din compararea formelor atestate: mogyoro, magyarâ, monyorâ, monyarâ Pentru a explica aspectul fonetic al cuvântului în discuţie, este necesar, mai întâi, să presupunem fie că *manyarâ a devenit, în vreun grai maghiar, *maranyâ, fie că consonantismul cuvântului a fost modificat pe teren românesc. înclinăm spre ultima ipoteză, deoarece în acest caz modificarea apare nu numai ca metateză „spontană44, [n]... [r] > [r]... [h] (care, de altfel, nu are nimic neobişnuit), ci şi ca rezultat al influenţei sinonimului baraboi (cf. bara-, mara-). Mai mult, această influenţă devine sigură (sau aproape sigură) dacă ţinem seamă şi de partea finală a lui maranioi. Din *maranyâ ar fi trebuit să avem, în mod normal, la singular, *[mărăneu], eventual, *[mărăieu], cu trecerea lui [n] la [i] (cf. toponimele Măierău, Muierău < Monyoro, Monyarâ, *Manyarâ şi Arieş < Aranyos, menţionate de E. Petrovici, loc. cit., p. 230-231; vezi şi cele spuse mai jos, în nota mănerei); finala -oi, în loc de -eu (sg.), -ei (pl.), se explică prin influenţa lui baraboi. Păstrarea lui [n], scris ni, arată că cuvântul maghiar a fost împrumutat la o dată posterioară încheierii procesului de transformare a lui [n] în [i] în graiurile în care a fost înregistrat maranioi (cf. E. Petrovici, loc. cit., p. 232, în legătură cu toponimul Mâ[n]erău). Rezumând: maranioi [maranoi] „baraboi44 provine din magh. *manvarâ (- manyorâ, monyaro) ,,alun(ă)44 şi a ajuns la forma actuală sub influenţa sinonimului baraboi. [3/1967] MAŞNICĂU. A fost comunicat din Straja - Rădăuţi şi înseamnă „om înalt44. încercând să stabilim etimologia acestui cuvânt, plecăm de la constatarea că sensurilor „om (bărbat) înalt, voinic, arătos44 li se asociază frecvent sensuri peiorative; este suficient să ne gândim la g(ă)ligan, măgădău, vlăjgan (cf. şi mândru „arătos44 şi „pretenţios, mofturos44, nialcoş, „arătos44 şi „fudul, înfumurat44 etc.). Aşa stând lucrurile, ni se pare posibilă trecerea de la o categorie de sensuri la cealaltă, în cazul de faţă, de la un sens 40 referitor la anumite trăsături negative ale unui om la „om înalt“ (fără nici o nuanţă peiorativă, dacă definiţia din DLR este completă). Considerând rezolvată latura semantică a chestiunii, în urma observaţiilor de mai sus, etimonul lui maşnicău trebuie văzut, credem, într-un cuvânt din argoul german: Maschni(c)k „Hochstapler44 (Siegmund A. Wolf, Worterbuch des Rotwelschen. Deutsche Gaunersprache, Mannheim, [1956], nr. 3434). Dată fiind calitatea de student (bucovinean!) a persoanei care a comunicat materialul din Straja - Rădăuţi (vezi DA, tomul I, partea I, p. LXVI) - unica sursă a cuvântului în discuţie nu este surprinzătoare prezenţa în acest material (respectiv, cunoaşterea de către persoana în cauză) a unui cuvânt provenit din argoul german, cuvânt care, probabil, şi-a menţinut caracterul argotic şi în română, unde s-a produs evoluţia semantică „lăudăros, farsor44 > „om înalt44 (sau „om înalt şi prost44?), în urma adăugării lui -ău, maşnicău a fost încadrat, din punctul de vedere al formei, în seria cuvintelor de tipul haidău, ţângău. [6/1972] MAŞTERĂ. După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR găsim (s.v. maşter, -a) următorul adaos: „Probabil contaminare în care primul element este maştehă\ Această ultimă formă este considerată punct de plecare al lui maşteră şi în Introducere în lingvistică, de un colectiv sub conducerea acad. prof. Al. Graur. Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1965, p. 145, unde - fără a se folosi termenul contaminare -se indică însă şi elementele care ar explica prezenţa lui [r] în forma discutată aici: „pentru că în limbă nu mai există nici un cuvânt terminat în -ehă, -ihă, cuvântul [maştehă, maştihă - n.n.].a fost silit să intre în grupul cuvintelor ca peşteră, meşteră4. Trimiţând la ediţia I a cărţii citate, I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 52, admite că maşteră „a apărut printr-o contaminare a lui maştehă, maştînă [probabil, greşeală de tipar pentru maştihă - n.n.] cu meşteră, peşteră etc.44, contaminare justificată „prin caracterul neobişnuit al terminaţiei -ehă, -ihă în româneşte44 (cf. Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966, p. 227: „probabil prin contaminare44; este neclar ce vrea să spună autorul, în continuare, 41 adăugând: „sau cu intervenţia accidentală a lui r, pentru evitarea hiatului, pornit din graiul copiilor care nu pot rosti pe r(e). Dacă acceptăm ideea (care, după cum vom vedea mai jos, nu se impune cu necesitate) că avem a face cu o contaminare în care un element este cuvântul de origine slavă maştehă (DLR trimite la v. sl. maiutcxa; după Emil Petrovici, „Limbă şi literatură4* H, 1956, p. 288, „maştihă, maştera < bulg. masteha“), credem că celălalt element trebuie văzut într-un cuvânt slav (respectiv, în descendentul lui românesc) sinonim cu cel dintâi: cf. v. sl. matc^uia „Stiefmutter44 (Slovnfk jazyka staroslovenskeho. Lexicon linguae Palaeo-slovenicae, editat de Ceskoslovenskâ Akademie Ved. tJstav jazyku a literatur, fasc. 18, Praga, 1968). Admiţând ca punct de plecare două forme slave, nu este însă obligatoriu să presupunem că fenomenul în discuţie (contaminarea) s-a produs, neapărat, pe teren românesc, după ce au fost împrumutate amândouă formele menţionate; el a putut avea loc chiar în momentul efectuării împrumutului (etimologia lui maşteră ar fi deci multiplă, cu ambele surse în aceeaşi limbă), sau, eventual, chiar în limba de origine (se înţelege că, în variantele acestei ipoteze, avem în vedere, ca sursă, un singur stadiu de limbă, slava, nu şi bulgara, la care trimite Emil Petrovici). Oricum, considerăm că nu este cazul să invocăm, pentru a explica pe maşterăf, caracterul excepţional al terminaţiei -ehă şi influenţa unor cuvinte ca meşteră, peşteră, care - pe lângă faptul că nu sunt prea numeroase - nu au sensuri care să vină în sprijinul părerii exprimate în lucrările citate la începutul acestei note. Dar oare avem a face, într-adevăr, cu o contaminare? Explicaţia cea mai simplă şi, după părerea noastră, cea mai plauzibilă este următoarea: maşteră provine din *materşă ( [g]... [i]: măiugă > *măguie (vocala finală [e], în locul lui [ă] originar, se explică prin natura semiconsoanei precedente). Pentru măiugă vezi, mai jos, nota consacrată acestui cuvânt. Derivatul cu sufix augmentativ de la *măguie a ajuns la forma actuală prin disimilarea totală a uneia dintre cele două semicon-soane palatale din *măguioaie şi printr-o asimilare vocalică 45 «neon si în derivatul măguiaţă, pentru care vezi mai jos): de> *măguoaie > măgăoaie. [11-12/1993] ^ ____________ U^QHERAIB. In DLR găsim trimiterea „cf. măgheruşte", iar acesta este dat cu „etimologia necunoscută". în LR XVI, 1967, 3, p. 257-258 (vezi, mai jos, nota măgheruşte), am explicat pe măghe-ruşte „cartofi" plecând de la magh. magyarâ „alun(ă)“ şi ţinând seamă de sinonimia parţială dintre alunele şi baraboi, care înseamnă, printre altele, şi „cartofi" (pentru partea finală a cuvântului ne-am referit la barabuşcă şi peruşcă, sinonime ale lui cartof). Magh. magyarâ înseamnă însă şi „cartof1, aşa încât lucrurile se simplifică; vezi Tamâs, EWUER s.v. măghieruşte, unde se menţionează că sensul de „cartof1 al magh. magyarâ (mogyorâ) se întâlneşte „auch im Szeklerland". La trimiterea făcută de Tamâs (este vorba de un dicţionar dialectal maghiar apărut,în 1893-1901) în lucrarea citată mai sus - lucrare pe care nu o cunoşteam în momentul predării la tipar a notei măgheruşte (octombrie 1966) - se poate adăuga, acum, o completare: pe harta krumpli „cartof* publicată de Balogh Dezso şi Teiszler Pal în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai". Series Philologia, [VIII], 1963, 1, p. 125, cuvântul magyaro cu sensul de „cartof* figurează în mai multe puncte din jurul oraşului Târgu-Mureş. După această precizare cu privire la etimologia lui măgh(i)eruşte, putem să explicăm pe măgheraie, care, cu sensul de „groapă în care se păstrează cartofii**, a fost înregistrat tocmai în apropiere de Târgu-Mureş: cuvântul provine, prin substituire de sufix, de la acelaşi măgh(i)erău pe care Tamâs, loc. cit., îl presupune ca intermediar între magh. magyarâ şi rom. măgh(i)eruşte; cf. derivatul cartoflărie, cu sensul de „loc unde se cultivă cartofi" (DA, s.v. cartof), dar şi cu acela de „cantitate mare de cartofi", menţionat de Florenţa Sădeanu, SMFC III, 1962, p. 45. Folosirea lui -aie a putut fi favorizată de prezenţa grupului [er] în radical, ceea ce face ca măgheraie să „semene" cu derivatele în -ăraie şi în -ărie (pentru toate aceste trei sufixe colective vezi Florenţa Sădeanu, loc. cit., p. 53-55 şi 72-75). [3/1972] 46 MĂGHERUŞTE A fost înregistrat, cu sensul de „cartofi", în Transilvania (vezi DLR). Prin unele părţi ale Transilvaniei, cartofii sunt numiţi şi baraboi, cuvânt care, la rândul lui, este sinonim parţial cu alunele-, ajungem astfel la punctul de plecare al lui măgheruşte: magh. magyarâ „alun(ă)“ (vezi mai sus, s.v. maranioî); un radical identic apare în toponimul Măgheruş „semn de hotar, în general (asemănător sau nu cu un mai)44 > „momâie44; cf. mogâldeaţă „momâie44, dar şi „mică ridicătură de pământ; (regional) măguiaţă44; momâie „schelet de lemn (în formă de cruce, cu o înfăţişare apropiată de a omului)...; sperietoare44, dar şi „semn de hotar (adesea [deci nu întotdeauna! - n.n.] în forma unei momâi)44 (DLR). în DLR este înregistrat derivatul măiug (< mai + suf. -ug.; se adaugă trimiterea „cf. ser. maljuga“), cu diverse variante, printre care măiugă. Cu menţiunea că indicaţia dată în partea iniţială a articolului respectiv - „diminutiv al lui mai4 - pare a nu se potrivi 48 pentru toate sensurile (vezi, de exemplu, sub I 2, citatul „1 măiugă de her de pisat sare, de cinci litre de her“), credem că măiugă „momâie*1, tratat separat, ar fî trebuit înglobat în acelaşi articol. [11-12/1993] MĂLACI A fost înregistrat în DLR (pe baza unui răspuns obţinut, în Dobrogea, la Chestionarul lui B. P. Hasdeu) cu sensul de „laur (.Datura stramonium)“. Numele ştiinţific al plantei ne arată că nu avem a face cu laurul numit şi dafin (Laurus nobilis), ci cu un sinonim al lui ciumăfaie. încercând să stabilim etimologia lui malaci, vom pleca de la constatarea că ciumăfaia (numită şi bolândariţă, bolânzeală, turbare etc.) se caracterizează, printre altele, prin faptul că este otrăvitoare (vezi DA, s.v. ciumăfaie; în acelaş dicţionar, s.v. laur, este înregistrat şi următorul sens al pl. lauri: „un fel de gogoşi cu ţepi şi înlă-untrul acestor gogoşi nişte boabe de coloare neagră. Aceste boabe, date unui om să le bea cu apă, îi produc zăpăceală*4) - Faptul că multe dintre plantele otrăvitoare cunoscute la noi - unele dintre acestea aparţin familiei euphorbiaceae - sunt numite cu compuse având ca prim element cuvântul lapte (de exemplu, laptele-căţelei „buruiană otrăvitoare cu care se ameţeşte peştele în pârâu44; vezi DA, s.v. lapte) ne determină să vedem în mălaci un cuvânt înrudit cu termenii slavi pentru noţiunea de „lapte44. Un nume de plantă dintre acelea care ne interesează aci, corespunzător, şi formal, şi semantic, unui etimon slav, a fost notat în Banat (vezi Texte dialectale culese de Emil Petrovici. Suplement la Atlasul lingvistic român II (ALRTII), Sibiu, Leipzig, 1943, p.l); este vorba despre mlece [mTese], cu privire la care Emil Petrovici dă următoarele explicaţii: „o plantă cu floare galbenă care creşte în pădure; dacă o striveşti, se scurge din ea un suc alb spumos cu care se ameţeşte peştele în râu [din sârb. mlec «numele mai multor plante cu suc alb, ca de ex. Euphorbia»]44 (ibidem, p. 317). Desigur, este vorba aici despre planta laptele-căţelei sau despre o plantă foarte asemănătoare cu aceasta. Judecând după aspectul fonetic, mălaci provine dintr-un idiom slav de răsărit. într-adevăr, atât în rusă, cât şi în ucraineană există 49 cuvinte apropiate, ca formă şi ca sens, de rom. mălaci. Rus. MOJIOVaiteste glosat „Wolfsmilch, Euphorbium44 la Vasmer, Rus. et. Wb. II, s.v. (aici apare şi menţiunea „ukr. molocaj, dass.44). Ucr. MOJIOvait denumeşte, printre altele, mai multe plante din familia euphorbiaceae (vezi Hrincenko, Slovar’ II, s.v.); după cum rezultă din dicţionarul lui B. D. Hrincenko, unele dintre aceste plante sunt numite în ucraineană şi cu alte cuvinte (singure sau în compuse) conţinând acelaşi radical: molocka, molocko, molocâk (acesta din urmă este înregistrat, alături de molocaj, şi de Dai’, TS II, s.v. MJieKO). Credem că este uşor de admis o evoluţie semantică de la „Euphorbia (= laptele-căţelei, laptele-câinelui, laptele-lupului, alior etc.)“ la „ciumăfaie, laur44, dat fiind că plantele în discuţie au în comun însuşirea de a fi otrăvitoare, însuşire care - deşi, poate, neesenţială din punct de vedere ştiinţific - este frapantă pentru vorbitorii obişnuiţi. In ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, derivarea lui malaci din rus., ucr. molocaj sau din una dintre celelalte forme slave enumerate necesită o discuţie mai amănunţită. Prima parte a cuvântului nu pune nici o problemă (cf. notaţia ml>lacko = MOJLOHKO „lapte“, în graiul lipovenilor din Pisc, raionul Brăila; Victor Vascenco, RS VII, 1963, p. 103), dar se cere să arătăm cum a dispărut silaba finală. Una dintre explicaţiile teoretic posibile ar fi următoarea: molocaj a devenit, mai întâi *mălăceai, iar, apoi, *mălăcear (cf. vătrai ~ vătrar şi, mai ales, variantele ciumăfai ~ ciumahar(iu), înregistrate în DA, s.v. ciumăfaie); *mălăcear a fost interpretat ca nume de agent - „cel care pescuieşte folosind procedeul ameţirii peştelui cu ajutorul anumitor plante44 - ceea ce a dus la refacerea unei forme fără sufix, mălaci. Iată şi o variantă a explicaţiei precedente, în care nu mai intervine forma intermediară *mălăcear. după modele ca muced - mucegai, putred - putregai, *mălăceai a fost interpretat ca „loc cu mălaci, loc în care creşte mălaci44, de unde mălaci, numele plantei care creşte în acest loc. Ne-am putea gândi, apoi, că mălaci nu provine din molocaj, ci din molocko sau din molocâk (ucr. molocka trebuie lăsat la o parte, 50 deoarece [6] nu avea cum să devină [a]). Pe de o parte, poate că nu este lipsit de interes faptul că în graiurile lipoveneşti din Dobrogea sunt frecvente formaţiile de tipul molocko, lopatka, cu aspect, dar nu şi cu sens diminutival (Victor Vascenco, loc. cif.; idem, SCL XIII, 1962, 2, p. 251, nota 2): după modele ca lopatka - lopata, amândouă cu sensul de „lopată44 (lopată există şi în româneşte!), românii în contact cu lipovenii au putut să refacă din molocko [mălacko] o formă mălaci, cu acelaşi sens de „lapte44 (respectiv, „laptele-căţelei44, de unde, apoi, „ciumăfaie, laur44). Pe de altă parte, forma mălaci ar fi putut, eventual, să fie „extrasă44 din *mălăceac (< molocâk), după modele, ce e drept, puţin numeroase, ca huci -huceag (cu varianta huceac, menţionată de Pascu, Sufixele, p. 190). Ipotezele enumerate mai sus prezintă evidente neajunsuri: referirile la cazuri ca vătrai ~ vătrar, huci - huceag, muced - mucegai nu dispun de „suportul statistic44 necesar (în cazul din urmă intervenţia analogiei e greu de presupus şi din motive de ordin fonetic), iar derivarea lui mălaci din molocko, în felul arătat, se întemeiază pe admiterea unei interferenţe lingvistice de tip special care are puţine şanse de a se fi produs. După părerea noastră, forma mălaci poate fi explicată în modul cel mai satisfăcător dacă plecăm de la o formă slavă terminată în [ei]. Pronunţarea [e], în loc de [a] precedat şi urmat de consoane moi, este o trăsătură fonetică a multor graiuri ruseşti de nord şi centrale (R.I. Avanesov, OnepKH pycCKOă maJieKTOJiormi. ^acTB nepBan, Moscova, 1949, p. 55, citează forme de tipul [OCTaBJl’ej] = rus. lit. OCTaBJIHK)\ după cum arată P. Ja. Cernyx, în culegerea MaTepnaJILI H HccjiezioBaHHa no pyccKon ^HajieKTOJiornn. Tom I, Moscova, 1949, p. 253, această trăsătură apare şi în unele dintre graiurile ruseşti de sud. Vocala [e] în loc de [a] situat în vecinătatea consoanelor moi (în special după consoană moale) se întâlneşte, de asemenea, în graiurile ucrainene sud-vestice (F. T. Zilko, HapHCH 3 maJieKTOJîorii yKpaHHCbKOH mobh, Kiev, 1955, p. 91; cf. n'ec = nac). Mai mult sau mai puţin frecvent, o vocală de tip [e] apare, în condiţiile menţionate, şi în graiurile ruseşti şi ucrainene de pe teritoriul ţării noastre (vezi Emil Vrabie, RS IV, 51 1960, p. 111 şi XII, 1965, p. 119; I. Pătruţ, Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei, Bucureşti, 1957, p. 31). Bazaţi pe aceste date, considerăm că punctul de plecare al cuvântului românesc este rus., ucr. molocaj, cu pronunţarea dialectală [mălacei] (cuvântul mălăcel „mei-păsăresc“, inserat în DLR cu menţiunea „cf. mălai“, nu pare a avea vreo legătură cu mălaci). Dintr-un rom. *mălăcei, a fost foarte uşor să se refacă forma mălaci, căci pentru aceasta exista în limbă un model bine reprezentat, din punct de vedere statistic, în vocabular; este vorba despre numeroasele derivate în -el (pl. -ei), dintre care este suficient să cităm nume de plante ca bulbucei, cănăcei, aglicei. Ce e drept, corespondentele fără sufix ale acestor cuvinte sunt, la singular, bulbuc, cănac, aglici (vezi DA, s.v. bulbuc, respectiv, canaf, aglicei), deci numai în unele cazuri singularul se termină în [c]. Modelul bulbucei - bulbuci (pl.), cănăcei - cănaci (pl.) etc. a fost însă suficient pentru crearea, după *mălăcei, a formei mălaci; de altfel, există şi diminutive în -ei (vezi Pascu, Sufixele, p. 308-310), care au putut, şi ele, să joace un rol aici. în sfârşit, nu este exclus ca în apariţia lui mălaci să fi intervenit, într-o oarecare măsură, lăptaci, variantă a lui lăptaş (< bulg. laptaS) „plasă de pescuit... întrebuinţată în apele curgătoare11 (DA, s.v. lăptaş). Dacă *mălăcei şi-a păstrat, un timp, în româneşte, înţelesul etimonului slav molocaj, numele plantei şi cuvântul lăptaci aveau o trăsătură semantică comună (atât planta, cât şi instrumentul sunt folosite la pescuit), iar asemănarea evidentă a lui lăptaci cu lapte era de natură să favorizeze influenţa celui dintâi asupra unui cuvânt care însemna „laptele-căţelei, laptele-cucului etc.“ (e important să adăugăm că, întocmai ca mălaci, varianta lăptaci a fost înregistrată în Dobrogea; vezi DA). în rezumat: mălaci, „ciumăfaie, laur“ este o formă refăcută din *mălăcei (< rus., ucr. molocaj „numele mai multor plante euphor-biaceae'j, după modelul bulbuc - bulbucei (pl. bulbuci - bulbucei), eventual şi sub influenţa lui lăptaci. [3/1967] MĂLĂGENIE. A fost înregistrat în Transilvania, cu sensul de „om lipsit de energie, moale, neajutorat1*. Cu siguranţă, autorii care 52 au folosit această notaţie, menţinută în DLR - este vorba de Teofil Frâncu şi George Candrea au „literarizat“ o formă pronunţată cu [j] în silaba accentuată; prin urmare, avem a face, de fapt, cu mUăjeoie. Sensul cuvântului ne permite să vedem aici un derivat cu sufixul -enie de la mâlaj „stafide11, înregistrat în DLR, ca variantă, s.v. mdjolo (menţionăm, în treacăt, că etimonul indicat, magh. malozsa, se potriveşte numai pentru malaj şi pentru celelalte variante înşirate la sfârşitul articolului, în timp ce mojolo trebuie derivat din forma maghiară mai nouă mazsola; cu privire la variantele cuvântului maghiar, vezi Miklos Fogarasi, „Istituto Orientale di Napoli. Annali“. Sezione Linguistica, Vin, 1968, p. 204). Pentru legătura dintre sensurile „stafide" şi „moale" cf. cele arătate mai jos, s.v. molojânos, iar pentru caracterul concret al sensului lui mălăgenie (derivatele cu -enie sunt de obicei abstracte), cf. moliciune „epitet depreciativ dat unui om lipsit de energie" (DLR, s.v., sensul 2). „Literarizarea" greşită cu care avem a face aici apare şi în predlogenie (= predlojenie), discutat de Hristea, Probleme, p. 294-295. [6/1971] MĂLDĂGIT. Ca şi mădrăgit (discutat mai sus) şi mărdăgit, cuvântul din titlul acestei note apare în Oltenia. înţelesul de „bolnav44 pe care îl are este foarte apropiat de cel al lui mădrăgit („foarte obosit44), din care s-a putut dezvolta; cf. mârcav şi mârced „stors de puteri, vlăguit44, dar şi „bolnăvicios44. Pentru fluctuaţia [r] - [1] în poziţie preconsonantică cf. mârcaviţă - mâlcaviţă, mârced -mâlced, mărdac - maldac etc. [6/1972] MĂMĂLATIŢĂ. Este glosat, în DLR, „matahală, monstru44. Avem a face, fără îndoială, cu un derivat din *mămălată, care este atestat ca nume de familie (Mămălatâ) şi pe care V. Bogrea, DRIV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 831, îl recunoaşte şi în cimilitura Mama lata, zupăiata (= turta). După acelaşi autor „dr. *mămălată = mălată (cf. măligă faţă de mămăligă). Acest mălată există, de fapt, glosat în Lex. Bud., p. 370, prin ung. malâta «polenta, das Malz»44 {ibidem\ în treacăt fie spus, mălată se explică satisfăcător prin magh. malâta şi ar fi fost, credem, cazul ca mălată „mămăligă44 să nu apară în 53 ■ DLR cu menţiunea „etimologia necunoscută44; cf. şi ucr. M3JI3T3, cu acelaşi sens, la Hrincenko, Slovar’ II, s.v.). în sprijinul etimologiei propuse aici putem cita pe buduhaliţă „mătăhală, monstru44 (DA, s.v. budihace), derivat tot cu sufixul -iţă, şi expresia mălai mare „om mâncăcios (şi mătăhălos)44 (DLR, s.v. mălai), care se află faţă de mălai într-un raport semantic asemănător cu cel dintre mămălatiţă şi (mă)mălată. [3/1967] MĂNEREI. Apare în compusul mănerei-de-pădure, care denumeşte, prin Transilvania, o plantă cu flori trandafirii din familia leguminoaselor, Lathyrus latifolius. Cuvântul provine, cu siguranţă, din magh. *manyarâ, la care ne-am referit mai sus, s.v. maranioi. Prezenţa lui [e] în silaba accentuată nu pune nici o problemă deosebită (vocala anterioară, în locul celei mediale, a apărut sub influenţa lui [i]; cf. călcâi > reg. [kăllcii]), iar în rest fonetismul termenului românesc este cel aşteptat; foarte probabil, n corespunde sunetului [n]: sg. *[mănerău]. Am văzut, s.v. maranioi, că * manyaro şi mogyoro sunt variante ale aceluiaşi cuvânt. Sub această ultimă formă, cuvântul apare în compusul foldi mogyoro (lit. „alună de pământ44), numele plantei Lathyrus tuberosus (Eckhardt, MFSz, s.v. mogyoro). După cum se poate constata, (foldi) mogyoro, respectiv, * (foldi) manyaro şi mănerei (-de-pădure) denumesc plante aparţinând nu numai aceleiaşi familii, dar chiar aceluiaşi gen; adăugăm că Lathyrus tuberosus are flori purpurii (Prodan/Buia, Flora, p. 309), deci de culoare nu mult deosebită de cea a florilor mănereilor-de-pădure. Derivarea lui mănerei din manyaro se justifică aşadar şi din punct de vedere semantic. [3/1967] MĂRĂCA Verbul a se mărăca a fost înregistrat, în Crişcior -Brad, cu sensul de „a se căţăra, a se urca44; din fostul judeţ Bihor s-a comunicat varianta a se măreca (vezi DLR). După părerea noastră, avem a face cu un descendent al lui *manîcare, derivat de la lat. manica, cuvânt care - după cum rezultă din dicţionare - înseamnă, printre altele, şi „cange44. 54 în ce priveşte evoluţia fonetică, răspândirea geografică a cuvântului ne poate îndemna să presupunem că * manicare a devenit mareea într-un grai rotacizant (cf. mâneca, de la un alt manicare, în graiurile nerotacizante), iar mărăca a apărut ca rezultat al unei asimilări vocalice. în acest caz, formele rizotonice de la prezentul indicativului (în DLR este menţionată pers. I, mârăc) s-ar explica prin analogie: după modelul unor forme ca vatăm (- vătămării), de la *mărec, *mărăc (cu [ă] < [â] în poziţie nazală), s-a ajuns la maree, marăc, într-o epocă în care fă] - nazalizat sau denazalizat şi provenit din [a] + [n] - nu devenise încă [î]. Mai simplu pot fi însă explicate formele actuale ale cuvântului în discuţie dacă admitem că, înainte de a se produce alterarea lui [a] în poziţie nazală, [n] a fost înlocuit cu [r], sub influenţa disimilatoare a lui [m]: * manicare > *marecare > măreca(re); *manico > *mareco > maree. Sensul primitiv al cuvântului trebuie să fi fost„a (se) agăţa44, de unde, apoi, „a se căţăra (= a se urca agăţându-se de ceva)44 şi, în sfârşit, prin extensiune, „a se urca (în general)44; o extensiune de sens similară s-a produs la căţăra (vezi DA, s.v.). Legătura semantică dintre manîca „cange44 şi * manicare „a (se) agăţa44 este comparabilă cu aceea dintre cată „băţ lung... cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile, împlântându-1 în lâna lor44 şi (a)căţa, agăţa - cu deosebirea că în acest din urmă caz punctul de plecare îl constituie verbul, nu substantivul (caţă este un derivat postverbal; vezi DA, s.v.). [3/1967] MĂRGHILĂ. înseamnă „loc apătos, mlaştină, mocirlă, baltă44. Aria de răspândire a cuvântului indicată de DLR cuprinde Transilvania şi Moldova; lăsând însă la o parte sursele în care prezenţa lui mărghilă nu ne poate oferi un indiciu în privinţa etimologiei (Sadoveanu, N. P. 304 şi V. Rom, iulie 1954, 6), din toate celelalte trimiteri se poate deduce că termenul în discuţie este răspândit în sudul Transilvaniei (notăm, în treacăt, că „ALR II 5059/130,14144 şi „ALR SN III h 83144 - fără indicarea punctelor -reprezintă unul şi acelaşi lucru: mărghilă apare în punctele 130 şi 141 ca răspuns la întrebarea 5059, căreia îi corespunde harta 831 din ALR II SN); spre aceeaşi concluzie ne conduc datele pe care le 55 găsim s.v. mărghilos „mlăştinos, mocirlos44 (< mărghilă). Oclusiva palatală reprezintă, cu siguranţă, rezultatul unui proces de palatalizare - [mărgilă] < [mărvilă] - iar sub această din urmă formă cuvântul se explică fără dificultate prin bg. MbpTBHJIO, chiar dacă plecăm de la singurul sens al cuvântului bulgăresc înregistrat în Recnik bălg. ez. II, „absenţă de viaţă, de activitate44 (cf. sensul de „nemişcat, încremenit44 al adjectivului mort, pe de o parte, şi caracteristica esenţială a unei b ă 1 ţ i de a fi stătătoare, adică nemişcată, pe de altă parte). Faptul că în Recnik bălg. ez. II, M'bpTBHJIO figurează printre sinonimele parţiale ale lui MbpTBHHB, întocmai ca MbpTBH a, care înseamnă şi „apă stătătoare44, nu face decât să confirme etimologia propusă în rândurile precedente (vezi şi cele arătate mai jos, s.v. mârvină si mârviţă). [3/1972] MĂRNICOS A fost înregistrat, în regiunea Argeş, cu sensul de „mândru, încrezut, arogant44. După părerea noastră, avem a face cu un derivat al lui amarnic, care, uneori, exprimă - după cum se arată în DA - ideea de „rău, răuvoitor, neîndurat44 (de altfel, şi adjectivul simplu, fără -nic, are sensul de „răutăcios44; vezi DA, s.v. amar). Pentru evoluţia semantică de la un sens legat de senzaţiile gustative la un sens corespunzător ideii generale de „atitudine neprietenească44 cf. expresia a se uita cam acru la cineva „regarder quelqu’un de travers44 (DA, s.v. acru). Pentru a explica forma lui mămicos, trebuie să plecăm de la varianta mamic (fără [a] iniţial), atestată la Mihail Moxa (vezi DA, s.v. amarnic). [3/1967] MĂHNOS. Apare într-o lucrare a lui D. Furtună (după toate probabilităţile, una şi aceeaşi persoană cu Furtună care a comunicat pe matină, discutat mai sus) şi este glosat, în DLR, „voinic44. Etimologia propusă de Z. Ştefănescu-Goangă, în LR X, 1961, 6, p. 555 (mătinos < rus. MBT&pOH „voinic, zdravăn, puternic44) nu este convingătoare; de altfel, însăşi autoarea recunoaşte că „din punct de vedere al formei sânt anumite dificultăţi44 (ibidem). Credem că mătinos nu este altceva decât un derivat, cu sufixul -os, de la matină. Ne rămâne doar să stabilim ce legătură semantică 56 există între cele două cuvinte. După părerea noastră, trebuie să admitem existenţa unui sens figurat, obscen, al lui matină (în vorbirea familiară şi vulgară), sens pe care îl are şi daravelă ~ daraveră (vezi DA, s.v. daraveră), sinonim cu matină în înţelesul propriu de „problemă, chestiune, afacere44. Plecând de la acest sens figurat al lui matină, se poate spune că mătinos înseamnă, de fapt, „care are matină (= d a r a v e 1 ă, cu sens obscen) mare44 (de aici, apoi, „voinic44). [3/1967] Observaţie. Mioara Avram, SCL XXII, 1971,4, p. 391, crede că există o legătură între mătinos şi nătimos „mătăhălos44 (< natimă, care înseamnă, printre altele, „matahală44; pentru etimologia acestuia vezi nota nătămet); amândouă celelalte explicaţii sunt considerate „mai puţin satisfăcătoare44. întrucât însă mătinos a fost înregistrat numai într-o localitate apropiată de Dorohoi, iar nătimos numai în Oltenia, nu pare probabilă provenienţa ambelor forme din acelaşi cuvânt de bază (împrumutat din bulgară). MĂZĂNAIE. în DLR figurează, sub 1, următoarele trei (sub)sensuri ale acestui cuvânt: „umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul copacilor, mai ales al brazilor, (regional) moţo-chină; p. e x t. bucată de lemn cu noduri proeminente44; „p. e x t. umflătură, tumoare44; „epitet depreciativ pentru o fată urâtă44. Sensul de sub 2, „unealtă cu care se crapă lemne44, este suspect; dacă, totuşi, există, la el s-a ajuns de la cele de „umflătură lemnoasă; bucată de lemn44 şi, pentru simplificare, va putea fi lăsat la o parte în discuţia care urmează. Cu înţelesul de „umflătură lemnoasă44 cuvântul a fost înregistrat în Moldova, în Bucovina şi în localitatea Deda - Reghin (întrucât S. FI. Marian a comunicat material mai ales din Bucovina - vezi DA, tomul I, partea I, p. LXVI - e probabil că tot de acolo provin şi derivatele măzănăios şi măzănăit, inserate în DLR cu menţiunea „regional44 şi cu indicarea sursei: „Corn. Marian44). Cu înţelesul de „umflătură, tumoare44, măzănaie apare în Bucovina şi în Deda - Reghin, în această localitate fiind folosit şi ca „epitet depreciativ pentru o fată urâtă44. 57 După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR se face trimiterea „cf. germ. Maserholz «lemn cu pete»44. Neacceptarea acestei etimologii — dată numai ca probabilă de TDRG („wahrsch. zu deutsch. Mase/6) - ni se pare justificată. în TDRG cuvântul este definit „Knorren, Maser, krankhafte Anschwellung an Tannenstămmen44, dar nu se dă nici un citat şi nu se trimite la nici o sursă. După indicaţiile din dicţionare, sensurile germ. Maser au ca trăsătură comună ideea de „pată44, în timp ce datele pe care ni le oferă DLR ne permit să identificăm în sensurile cuvântului românesc ideea de „ceva proeminent şi aproximativ rotund44. După părerea noastră, întemeiată mai ales pe un puternic argument de ordin semantic, măzănaie are ca punct de plecare un cuvânt turcesc; este vorba de cuvântul scris mazeu la Bărbier de Meynard, DTF n, p. 716 (ultimele două litere din mazeu redau o vocală asemănătoare cu cea scrisă [î] în româneşte; în ortografia turcă actuală: mazi) şi glosat „noix de galle, excroissance ligneuse sur diverses especes de chene44. Urmează să fie clarificate câteva chestiuni privind forma cuvântului românesc şi răspândirea lui geografică. în ce priveşte primul aspect, credem că măzănaie nu poate fi explicat numai prin tc. mazi. într-adevăr, ca formă, cuvântul pare a fi mai curând un derivat din varianta mazăne a lui mazăre (în DLR găsim pe mazăne; deşi gradul de deschidere al vocalei din silaba a doua nu prezintă importanţă pentru discuţia noastră, menţionăm că varianta cu [ă] am întâlnit-o în Munţii Apuseni). Cu toate că -împotriva a ceea ce se afirmă în mod curent - africata [$] nu apare exclusiv în cuvinte moştenite din latină sau considerate, cum este cazul lui mazăre, ca provenite din substrat (cf., de exemplu, [ţiăpuşală], în ALRII SN 5, h. 1502, punctul 36), e mai probabil că mazăre (respectiv, ma[d]ăne) explică şi fonetismul întâlnit în citatul „Lemn chircit care prezintă mulţime de mădzănăi (nodâlcuri)44. în sfârşit, acelaşi cuvânt din fondul lexical vechi trebuie invocat şi pentru a explica pe măzănare (neînregistrat în DLR) „un soi de guşă a copacilor, cât un căuş, cu scoarţa crăpată, încreţită şi noduroasă44 (Petre V. Rotaru şi George A. Oprescu, Lexicon toponimic. Ediţie provizorie, Bucureşti, 1943, s.v.), pentru care nu suntem obligaţi să 58 ne referim neapărat la varianta mazăne, cu [n]: dată fiind prezenţa unui [r] în sufix - aici -are (cf. viermănare „loc plin de viermi44, din lat. *verminaria, după Pascu, Sufixele, p. 90) - [n] din măzănare poate fi rezultatul unei disimilări care aminteşte de fenomenul asemănător produs în antroponime ca Beclerean (< Beclean: vezi Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 119; în amândouă cazurile consoana care s-a menţinut a fost cea din sufix). Considerăm că sensul de „gogoaşă de ristic44 şi, mai ales, cel de „excrescenţă lemnoasă44 ale cuvântului turcesc constituie un argument decisiv pentru a explica în primul rând prin acest cuvânt - şi nu prin mazăre, mazăne - pe măzănaie şi pe măzănare. Este necesar, totuşi, să menţionăm că intervenţia lui mazăre - şi a unora dintre derivatele lui - nu se datoreşte unei simple asemănări formale, ci este justificată şi semantic. în sprijinul acestei afirmaţii putem cita, mai întâi, derivatele măzăricos „granulos44, măzărat şi măzăros „în formă de boabe44, măzăriche „cisticercoză44 (cisticercul este o „formă larvară a teniei, care... are forma unei băşicuţe alburii de mărimea unui bob de mazăre44; vezi DLRC I, s.v. cisticerc); este evidentă legătura dintre toate aceste sensuri şi cel de „tumoare, gâlcă44 (un citat dat în DA, s.v. gâlcă, şi extras dintr-un descântec conţine următoarele comparaţii: „Gâlcile ca bobul, Gâlcile ca macul, Gâlcile ca fasolea)44. Pe de altă parte, este interesant de semnalat faptul că cele două sensuri fundamentale ale lui măzănaie - „umflătură lemnoasă44 şi „gâlcă44 - sau sensuri foarte apropiate de acestea coexistă şi în structura semantică a altor cuvinte care conţin ideea de „proeminenţă44 (nu de „pată44, ca germ. Maser): moţochină, „umflătură lemnoasă...44 şi „umflătură (nedureroasă) care se formează în diferite părţi ale corpului44 (cuvântul este pus, în DLR, în legătură cu moţ, care este, printre altele, un „nume dat capătului bulbucat sau ascuţit al unui obiect44), modâlcă „nod pe trunchiul unui copac44 şi „ganglion inflamat...44; cf. şi glosarea din Lexiconul toponimic citat mai sus: „guşă a copacilor...44. Din cele arătate în rândurile precedente rezultă că s-a putut face o apropiere între tc. mazi şi mazăre (măzăriche etc.) şi, în acelaşi timp, că s-a putut produce, foarte uşor, o evoluţie de la sensurile legate de aspectul 59 unor arbori - în primul rând, de la „gogoaşă de fistic44 - la acela de „gâlcă, umflătură pe corpul unui om (sau al unui animal)44. La folosirea lui măzănaie ca epitet pentru o „fată urâtă“ s-a putut ajunge, teoretic vorbind, de la oricare dintre cele două sensuri menţionate mai sus şi, mai ales, de la cel de al doilea (cf. exemplele citate de J. Byck, BL I, 1933, p. 108: ciumă, lepră sau holeră „hommes laids et mechants44, gâlmă „tumeur44 şi „idiot44). împotriva părerii că punctul de plecare al lui măzănaie „umflătură lemnoasă44 şi „gâlcă44 este tc. mazi s-ar putea invoca, eventual, prezenţa termenului în discuţie în apropiere de Reghin. Obiecţia cade însă dacă ţinem seamă de faptul că avem a face, la origine, cu un cuvânt aparţinând terminologiei forestiere, care a putut ajunge, din Moldova sau din Bucovina, în regiunile de peste munţi, întocmai ca dragoman, de exemplu, un turcism cunoscut şi în localităţile Borşa (Maramureş) şi Salva (Năsăud), „căci lucrătorii forestieri din aceste locuri întreţin un contact strâns cu cei de pe Valea Bistriţei44 (Arvinte, Terminologia, p. 21). în MCD I, 1960, Traian Marcu, prezentând câteva date despre localitatea Deda, de unde a cules cuvântul în discuţie, arată că „datorită poziţiei sale din imediata apropiere a munţilor, în comună s-a dezvoltat industria forestieră44 (p. 146) şi că o serie de factori, printre care şi dezvoltarea acestei industrii, „au atras în comună o numeroasă populaţie flotantă de diferite naţionalităţi, venită din întreg cuprinsul fostului imperiu austro-ungar44 (p. 146-147). Măzănaie ar putea fi deci, la Deda, un împrumut din graiurile româneşti din nord-estul ţării. [3/1972] MĂZĂRI. Avem în vedere pe măzări1 (refl.) „a se alinta, a face mofturi, mărazuri44, comunicat din Piatra-Neamţ. După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR se adaugă trimiterile „cf. mazăre, măraz44. Prima dintre ele se bazează, fără îndoială, pe faptul că în unele regiuni mazăre are sensul de „fasole44, iar, pe de altă parte, a se măzări şi a se fasoli sunt sinonime (de altfel, definiţia din DLR este însoţită de o trimitere la acest din urmă verb). Apropierea de mazăre este, în aparenţă, cel puţin tot atât de îndreptăţită ca şi stabilirea unei legături între măzări şi măraz (< tc. 60 maraz), care înseamnă, printre altele, mai ales la plural, „mofturi, nazuri, fasoane44 (DLR, s.v.). A se fasoli este însă un „cuvânt orăşenesc44 care „pare a fi derivat din (a face) fasoane şi apropiat, prin etimologia populară, de cuvântul fasole44 (DA, s.v. fasoli), aşa încât între perechile a se fasoli - fasole şi a se măzări - mazăre nu există un paralelism care să justifice derivarea lui măzări din mazăre. Constatarea aceasta, precum şi împrejurarea că din aceeaşi localitate, Piatra-Neamţ, a fost comunicat nu numai verbul în discuţie, ci şi substantivul măraz, în varianta maraz (cuvântul este atestat şi în alte surse) ne dau dreptul să eliminăm din discuţie una dintre cele două posibilităţi întrevăzute de DLR. Considerăm deci că măzări provine din maraz. Alternanţa [a] ~ [ă], cu ambii termeni în silabă neaccentuată, din maraz - măzări (< *mărăzî) în graiul avut în vedere se încadrează în tipul reprezentat de gavanos - găvănoşel, iatac -ietăcel etc. şi studiat de A. Graur, BL VII, 1939, p. 165-166; în ce priveşte consonantismul, explicarea aspectului derivatului nu întâmpină dificultăţi: poate fi vorba de o simplă metateză, deşi nu este exclus să fi intervenit aici şi a se mădări „a face mofturi, nazuri; a se lăsa poftit, îmbiat44, cuvânt comunicat, şi el, cu acest sens, din Piatra-Neamţ (DLR, s.v. mădări, sensul 4). [3/1972] MÂJĂ. înseamnă „sucul care iese primăvara de sub coaja copacilor44, sens, practic, identic cu primul dintre sensurile lui mâzgă: „sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă)44 (DLR). Identitate există şi între un sens al lui mânji „a (se) murdări, a (se) păta44 şi unul dintre sensurile lui mâzgăli (derivat din mâzgă); în articolul dedicat în DLR acestuia din urmă, sub 1, găsim definiţia „a murdări, a mânji, a păta44. Aceste constatări ne permit să vedem în mâjă un postverbal corespunzător lui mânji sau, mai exact, uneia dntre variantele verbului mai apropiată de etimonul vechi slav, mazati (ind. prez. 1 sg. mazo), indicată în DLR; este vorba despre măji (o altă variantă este muji). Plecându-se de la măji ar fi fost de aşteptat să se formeze un substantiv *majă (cu alternanţa, normală şi foarte frecventă, [ă] neaccentuat - [a] accentuat, care se produce, de exemplu, în vrăji - 61 vrajăf), dar este uşor de admis că, date fiind raporturile de ordin semantic dintre mânji (măji) şi mâzgăli şi, mai ales, faptul că mâzgă şi substantivul postverbal corespunzător lui măji sunt parţial sinonime (avem în vedere sensul „sevă a arborilor44), vocala accentuată din forma actuală mâjă se explică prin influenta lui mâzgă. [11-12/1993] MÂNŢATĂ. Acest nume al unui dans popular este, cu siguranţă, rezultatul unei haplologii: punctul de plecare al formei în discuţie a fost *mânânţata (*mănânţata), participiul substantivat al unei variante a verbului a mărunţi; cf., pe de o parte, mărunţa şi mănunţa, variante ale lui mărunţi, şi, pe de altă parte, variantele mănânţel, mânânţel ale adjectivului mărunţel (prezente, toate, în DLR). Menţionăm, în sprijinul etimologiei propuse, numele de dansuri mănânţica şi mănânţelul, înregistrate în DLR, s.v. mărunţel (sensul I 5), la care se poate adăuga mărunţita „numele unui dans popular, cu mişcări scurte şi repezi44, înregistrat de Udrescu, Glosar, p. 162. Haplologia invocată de noi pentru a explica pe mânţată a dus şi la apariţia formelor mânţel (< mânânţel) şi mânţuşuri (< mânânţuşurî), pentru care vezi DLR, s.v. mărunţel, respectiv, mărunţuş. [6/1971] MÂRFOGI. Sensul de „a râncezi44 al acestui cuvânt (înregistrat în Măceşu de Jos - Băileşti) şi, într-o oarecare măsură, şi forma lui indică, din capul locului, o posibilă înrudire între mârfogi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, mârced „(despre mâncăruri şi cărnuri) care începe să se altereze; (despre plante) veşted, ofilit; slab, uscăţiv, bolnăvicios44 (plus alte câteva sensuri), mârcav, care are ultimele două dintre sensurile lui mârced menţionate mai sus, şi mârceav, glosat, în DLR, „slab, uscăţiv, bolnăvicios44 (vezi însă mai jos); cf. şi mârcezi „a se ofili, a se veşteji; a slăbi, a se vlăgui; a strivi, a zdrobi44. Mârced (moştenit din latină) constituie punctul de plecare al celorlalte două adjective citate. Mârcav (în DLR, cu „etimologia necunoscută44) este, după G. Giuglea, DR X, 1941-1943, partea a 2-a, p. 430, rezultatul unei contaminări (în termenii autorului, „un rezultat al cunoscutelor încăierări dintre cuvinte44), partea iniţială a 62 cuvântului continuând pe mârced, iar cea finală fiind sufixul -av, „trecut de la puhav şi buhav «slab, cu carnea grasă şi moleşită de boală»44 (aceeaşi explicaţie la Luiza Seche, LR XI, 1962, 3, p. 278: „originea lui mârcav trebuie căutată în contaminarea [tipărit, greşit: continuarea - n.n.] dintre mârced... şi puhav, buhav66). Ion I. Russu, DR XI, 1948, p. 228-229, care, ocupându-se de etimologia lui şubred, citează, în treacăt, formele mârced şi mârcav, lasă să se înţeleagă că ultima a apărut printr-o substituire de sufix. Această explicaţie - care, de altfel, nu este fundamental diferită de precedenta - se regăseşte la Eric P. Hamp, RRL XIV, 1969, 1, p. 14: „It would seem that mârcav is simply a more recent, restricted regional formation on the same base [= baza din mârced\, employing the Slavic adjectival suffix -av. That is, we have the segmentation mârc-ed mârc-aV4 (autorul admite, totodată, posibilitatea unei încrucişări între mârced şi unele cuvinte slave având un sens asemănător cu al acestuia şi terminate în -av). Dacă mârcav a putut să apară pe vreuna dintre căile arătate mai sus - prin intervenţia unui alt cuvânt sau a mai multor cuvinte terminate în -av, care au participat la un fenomen de contaminare sau au oferit sufixul înlocuitor al lui -ed (indiferent dacă recunoaştem sau nu calitatea de sufix şi a acestui segment) -, este uşor de admis că tot prin contaminare sau prin substituire de sufix a putut să ia naştere şi mârceav, cu atât mai mult, cu cât această formă, care are o africată înainte de -av, se aseamănă cu mârced mai mult decât mârcav. DLR optează pentru prima soluţie - „contaminare între mârced şi mârşaV6 -, ispititoare din punctul de vedere al formei şi, în aparenţă, justificată de sensurile celor două cuvinte (mârşav înseamnă, printre altele, „slab, costeliv, jigărit, sfrijit, firav, plăpând, debil44). Mârceav înseamnă însă nu „slab uscăţiv, bolnăvicios44, cum a fost glosat în DLR, ci „buged44; cuvântul a fost obţinut, în punctul 310 (Roşia - Beiuş) al ALR, ca răspuns la întrebarea „Cum ziceţi că este un copil umflat la faţă, fiindcă nu este sănătos?44 (vezi ALR II1, harta 106). Prin urmare, fiind, sub aspect semantic, înrudit mai curând cu buhav, decât cu mârşav, credem că nu trebuie să punem în legătură exclusiv cu acesta din urmă transformarea lui mârced în mârceav; preferăm să considerăm că înlocuirea lui -ed s-a făcut sub 63 influenţa cuvintelor în -av, în general (cf., din aceeaşi sferă semantică, bolnav, chimav, şiştavetc.). întrucât mârced are şi un sens care se referă la calitatea unei mâncări (vezi, de asemenea, în DA, lânced „bolnav44, dar şi „fără gust, sălciu44), avem dreptul să presupunem că de la mârceav s-a format verbul * maree vi (paralel cu mârcezi < mârced) cu sensul (sau şi cu sensul) de „a se râncezi44. După părerea noastră, cuvântul din titlul acestei note provine din *mârcevi, prin intermediul lui mârfegi. Această din urmă formă se explică printr-o „metateză parţială44, fenomen caracterizat prin schimbarea poziţiei în cuvânt nu a două sunete, ci numai a unora dintre trăsăturile lor (ca şi în cazul metatezei obişnuite, nu se adaugă şi nu se elimină trăsături); am citat în alt loc (Proceedings of the Fourth International Congress of Phonetic Sciences. Held at the University of Helsinki, 4-9 September 1961, Haga, 1962, p. 344) pronunţarea [gutu] pentru numele propriu Ducu, întâlnită în vorbirea unui copil de un an şi opt luni (exemple asemănătoare la Puşcariu, Limba română II, p. 154). După cum în [gutu] s-au menţinut în acelaşi loc sonoritatea (respectiv, „surditatea44) şi trăsăturile legate de modul de articulaţie, dar s-a produs o intervertire a trăsăturilor „dental44 şi „velar44, în * mârfegi < *mârcevi s-a păstrat neschimbată sonoritatea (absenţa sonorităţii) la iniţialele ultimelor două silabe, în timp ce africata prepalatală a devenit fricativă labială, iar fricativa labială a cedat locul africatei prepalatale; transformarea în [o] a vocalei precedate de consoană labială (*mârfegi >,mârfogî) nu pune probleme. Una dintre variantele înregistrate în DLR ale cuvântului mijloc, anume milgoş ( j), după r şi urmat de vocală44. Din punct de vedere semantic, s-ar putea admite, în principiu, că plecându-se de la mârşă (atestat, cu sensul menţionat mai sus, într-o localitate din apropierea Năsăudului) s-a ajuns la cuvântul din titlul acestei note - autorul precitat observă, pe bună dreptate, că „apelativele care denumesc animale (slabe) sânt folosite adesea ca epitete pentru oameni44 -, dar sonorizarea lui [ş], în condiţiile arătate, nu este câtuşi de puţin un fenomen „normal44. După părerea noastră, mărjoală face parte din familia de cuvinte a lui moijoli „a bate porumbul (de pe cocean)44, care ar proveni, conform indicaţiilor din DLR, din magh. mâzol, dar, în realitate, are la bază un alt verb maghiar: morzsol „brockeln, abkomen, reiben: emietter, egrener, broyer44 (Tamăs, EWUER; fără a se referi la acest dicţionar, Dan Bugeanu, în LR XX, 1971, 3, p. 299, arată că „în mod evident este vorba de o eroare44 şi că morjoli nu poate proveni decât din magh. morzsoli [sic; recte: morzsol sau, cu sufixul infinitivului, morzsolni] «a fărâma»44). în dicţionarul său etimologic, s.v. morjoli, L. Tamăs scrie: „vielleicht hier zu erwăhnen ist auch morzolit’runzlig: ride’44; se trimite la un text cules în Maramureş şi publicat de Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. 44, unde acest adjectiv apare ca atribut al lui buze (la p. 226, morjolit este glosat „zbârcit44). în recenzia la lucrarea precitată, N. Drăganu susţine că „morzălit [sic] nu poate fi interpretat exact cu [sic] «zbârcit», chiar şi dacă e vorba de buze, căci ung. morzsol-, din care derivă, înseamnă «a sfărâma prin frecare, a zdrobi»44 (DR IV, 1924 -1926, partea a 2-a, p. 1086); acceptându-se această părere, în DLR morjolit este glosat „sfărâmat, zdrobit44. în ce ne priveşte, credem că de la sensurile verbului maghiar morzsol s-a putut ajunge atât la sensul de „zbârcit44 al adjectivului mârjolit (în contexte de genul celui la care se referă L.Tamăs şi N. Drăganu), cât şi la cel al postverbalului mărjoală (< *morjoală). Pentru timbrul vocalei din 65 silaba iniţială a acestui substantiv cf. variantele măjarşi mânjar ale lui mojar, măhur, variantă a lui mohor (DLR). [11-12/1993] MÂRŞĂ . în DLR figurează două articole cu acest titlu: mârşă1 „oaie slabă44 şi mârşă2 „nadă, momeală44; în primul caz am avea a face cu un derivat regresiv de la mârşav, în celălalt cu un cuvânt cu etimologia necunoscută. După părerea noastră, este vorba de unul şi acelaşi cuvânt, de origine slavă: cf. v. sl. Mp^uia „cadaver44, înregistrat de Miklosich, Lexicon. De la sensul de „cadavru, hoit44 s-a ajuns, pe de o parte, la cel de sub mârşă2datorită faptului că hoiturile sunt folosite de vânători ca momeală, iar, pe de altă parte, la sensul de „animal slab44 sau, prin restricţie, „oaie slabă44; cf. mortăciune „fiinţă foarte slabă, lipsită de energie, de vigoare44 (DLR, s.v., sensul I 1) şi mărţână,,iapă slabă44 (DLR, s.v., sensul 1) < bg. M'bpUHHa „cadavru de animal44. Cu aceste din urmă sensuri, mârşă (înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni şi prin Năsăud) are (în Bucovina, în Maramureş şi în apropiere de Beiuş) un dublet, împrumutat, recent, din ucraineană: mersă „nume dat unui animal (mai ales cal sau oaie) bătrân, istovit44 < ucr. Mepma „hoit44; după cum se poate constata, sensul lui mersă este rezultatul aceleiaşi evoluţii ca şi în cazul lui mârşă1. [6/1971] MÂR VINĂ. Având sensul de „teren apătos, mocirlos", cuvântul este sinonim cu mărghilă, discutat mai sus. Ca şi acesta, mârvinăprovine din bulgară, unde MhpTBHHa înseamnă „lipsă de viaţă, de activitate" şi „loc umbros" (vezi Recnik bălg. ez. II, s.v.); cf. cele arătate sub mărghilă. [3/1972] MÂRVTţĂ. înseamnă, prin nord-estul Olteniei, „teren apătos, mocirlos44. După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR se fac trimiterile următoare: «Cf. mârvină, mărghilă. Cf. bg. MbpBHIja „fărâmă44, ser. mrvică4». Termenii slavi citaţi „se potrivesc44 foarte bine cu mârviţă, ca formă, dar este greu de văzut cum s-ar fi putut ajunge de la sensul de „fărâmă44 la acela de „teren apătos, mocirlos44. în schimb, există o legătură între mârviţă, mârvină şi mărghilă, care constă nu în faptul că derivă unul din altul, ci în 66 înrudirea dintre cuvintele bulgăreşti din care vin toate trei cuvintele româneşti menţionate. în acelaşi Recnik bălg. ez. II pe care l-am citat mai sus, s.v. mărghilă şi mârvină, găsim pe M'bpTBHIJQ, cuvânt care, prin sensul (nu singurul) de „apă stătătoare44, explică perfect forma şi înţelesul rom. mârviţă. [3/1972] MECI. Dintre cele trei cuvinte scrise meci pe care le înregistrează DLR (lăsăm la o parte verbul mecî), ne interesează aici cele numerotate 1 şi 3. Meci1 apare în expresia ud meci „foarte ud, ud leoarcă44 şi poartă, în dicţionarul citat, menţiunea „Etimologia necunoscută. Cf. mocioi, moţăit. Există, fără îndoială, o legătură între meci1 şi leci (< magh. lecs „mâncare proastă, zeamă lungă44; DA, s.v. leciu) din expresii ca. a fi ud (sau numai sau tot) leci „a fi muiat de apă şi de noroi care se scurge din haine, păr şi peste tot trupul, a fi ud leoarcă44 (ibidem). Admiţând că meci1 < leci, prezenţa lui [m] în locul lui [1] poate fi interpretată ca rezultat al influenţei lui meci3; această influenţă ar avea o justificare semantică în faptul că atât în sensurile „fitil44 şi „unealtă cu care se unge lespedea pe care se coc plăcinte44 ale acestui din urmă cuvânt, cât şi în leci din expresia ud leci este inclusă ideea de „muiat (în ceva)44. Ne întrebăm însă dacă - în loc să spunem că meci1 provine din leci şi a suferit o modificare de formă sub influenţa lui meci3 - n-ar fi mai exact să considerăm că meci1 şi meci3 sunt unul şi acelaşi cuvânt (cu etimologia dată în DLR, s.v. meci3: magh. mecs) care a dobândit un nou sens, în expresia ud meci, prin apropiere de (ud) leci. Menţionăm că, după indicaţiile din DLR expresia ud meci şi meci cu sensul de „unealtă...44 circulă (sau au circulat) în aceeaş regiune (Năsăud). [3/1967] MELEAJĂ. A fost înregistrat în Albeşti - Slobozia, cu sensul de „cal mare şi slab; mârţoagă, gloabă, (regional) melegar44. Având în vedere numai sensurile de „amestec, hibrid, corcitură44 pe care le au atât tc. melez, cât şi bg. melez (vezi Virgil Nestorescu, LR XVII, 1968, 5, p. 415), am avea dreptul să presupunem că oricare dintre cele două limbi a putut fi sursa termenului românesc. Tc. melez este 67 indicat în DLR ca etimon al lui melez (cu variantele meles, meleţ, melet), „ţesătură de mătase amestecată cu lână sau cu bumbac, care se fabrica în trecut“, „amestecat“ (adj.) şi „numele a doi peşti de apă dulce". Virgil Nestorescu, loc. cit., a arătat însă că pentru a explica sensul de „ţesătură" trebuie avut în vedere adjectivul bulgăresc Mejie3eH. De la „corcitură" s-ar fi putut ajunge uşor la înţelesul de „mârţoagă"; cf. corci, coarce (subst.) „animal născut prin încrucişarea a două specii" şi, ca adjectiv, „(despre vite) rău de soi, care nu se îngraşă" (DA). în ce priveşte forma, [j], în loc de [z], la singular se explică satisfăcător printr-un plural *meleji (cf. sg. dârj „cherchelit" în NALR-Oltenia II, harta 176, înregistrat în mai multe puncte din estul Olteniei), iar folosirea femininului meleajă (refăcut din forma adjectivală *melează, sub influenţa pluralului masculin *meleji, sau din singularul masculin *melej; pentru fluctuaţia [z] ~ [j] cf. mlajă, cu varianta mleajă, singular refăcut - după DLR - din pl. mlăzi al lui mladă) ca epitet pentru „cal mare şi slab" se încadrează în fenomenul studiat de J. Byck, în articolul Le feminin pejoratif (BL 1,1933, p. 108-110; de remarcat genul feminin a două dintre cele trei sinonime ale lui meleajă menţionate în DLR şi, în plus, faptul că nu poate fi cu totul exclusă atracţia exercitată de cuvintele terminate în -eajă, dintre care vom cita aici, după DA, pe beleajă „prost, nătăfleţ, guguman", deci tot cu sens peiorativ). Rezultă că, la rigoare, meleajă ar putea fi explicat, şi ca sens, şi ca formă, pomindu-se de la melez - împrumutat din turcă sau din bulgară - printr-o serie de transformări, inclusiv de ordin semantic, petrecute pe terenul limbii române. După cum vom vedea însă, nu este necesar să presupunem că sensul lui meleajă reprezintă o inovaţie românească. La Bărbier de Meynard, DTFII, p. 784, găsim, alături de melez „cheval croise" (deci „corcitură"), şi forma meles, cu sensul „cheval de conformation vicieuse, dont Ies flancs sont deprimes", care concordă cu sensul rom. meleajă. în acest dicţionar melez şi meles figurează în acelaşi articol; Tarhan Kitabevi, Tiirkge-ingilizce biiyuk lugat. Comprehensive Turkish-English Dicdonary, Ankara, 1959, înregistrează două cuvinte: melâz, melez „hybrid, 68 mixecT şi meles „horse with a depressed back44. Chiar dacă, la origine, avem a face cu două cuvinte, faptul că rom. melez cu sensurile din DLR are o variantă cu [s] la finală este suficient pentru a ne determina să admitem că meles „mârţoagă44 a putut, la rândul lui, să devină melez, cu [z] la finală (şi, apoi, meleajă, în modul arătat mai sus). în lumina datelor prezentate în acest alineat, etimologia lui meleajă se simplifică sub două aspecte: a) nu mai este necesară ipoteza privitoare la transformarea semantică menţionată la începutul acestei note; b) nu mai este necesară admiterea a două posibilităţi de a explica termenul în discuţie, luate separat (turca sau bulgara) ori împreună (etimologie multiplă). S-ar putea ca numele de familie Meleajă („pentru mlSâjă = mlajă ‘Weidenrute’ < vbulg. mladl>“, după Iorgu Iordan, Diftongarea lui c şi o accentuaţi în poziţiile &, e, Iaşi, 1921, p. 87) să provină dintr-o poreclă având ca punct de plecare cuvântul discutat în rândurile precedente. [6/1972] MELEGAR. Avem în vedere cuvântul cu sensul „bazin de lemn în care cade minereul sfărâmat din şteampurile ţărăneşti44 (în DLR, melegai3), identic ca formă cu cel care înseamnă „răsadniţă44 (în DLR, melegai2). După părerea noastră, cel dintâi nu reprezintă altceva decât rezultatul unei extensiuni de sens: întrucât în construcţia unui anumit tip de răsadniţă se folosesc scânduri care alcătuiesc un fel de bazin (vezi, în CADE, fig. 4088, dată ca ilustraţie pentru cuvântul răsadniţă), melegar „răsadniţă44 (< magh. melegâgy) a putut ajunge să denumească şi un b a z i n cu alte destinaţii decât aceea de a conţine pământul special în care se cultivă răsadurile. [6/1971] MELEŞNIŢĂ înseamnă „resturi lemnoase care cad din tulpina cânepii la meliţare; puzderie44 (este citată o singură sursă, un glosar cuprinzând cuvinte din judeţul Olt). Alături de menţiunea „etimologia necunoscută44, găsim, în DLR, şi trimiterile „cf. mleşniţă, meliţă6i. Acest din urmă cuvânt are, evident, un sens legat de cel al lui meleşniţă, dar, din motive de ordin formal, nu poate explica termenul din titlul acestei note. Cât despre mleşniţă, întrucât 69 p el nu poartă nici un indice, nu ştim dacă este vorba de mleşniţă1 (cu trimiterea „v. mlaşniţă“) sau de mleşniţă2 („v. meşniţăie). Oricum, nici unul dintre aceşti termeni nu poate fi reţinut: mleşniţă1 = mlaşniţăînseamnă „mlaştină64, iar mleşniţă2 = meşniţăare sensurile următoare: „mâncare preparată din lapte dulce fiert...66, „mămăligă subţire66, „spuma, caimacul laptelui66; se poate constata că suntem foarte departe de sensul „puzderie66. După părerea noastră, meleşniţă este un derivat de la meleştui sau meleşti, variante ale lui meleştui, cuvânt care înseamnă, printre altele, „a meliţa; a zdrobi, a fărâmiţa (ceva)66 (deşi verbul este localizat de DLR în Transilvania, el a putut fi împrumutat de graiurile din judeţul Olt sau, mai curând, a fost împrumutat chiar derivatul, creat în regiunile în care apare meleştui). Pentru aspectul fonetic al cuvântului în discuţie, în care s-a produs o simplificare a grupului consonantic [ştn] (*meieştaifa > meleşniţă), cf. sfeşnic < v. sl. sve-stîniku, boleşniţă < sl. bolestinica (CADE). Ca formaţie, meleşniţă este paralel cu beşniţă. [3/1972] MEŞ. înseamnă „inel care se formează anual în trunchiul unui arbore66 (prin sudul Transilvaniei), „nod la lemne66 (prin nord-estul Olteniei; glosare reprodusă după G. F. Ciauşanu) şi „strat, pătură66 (prin Oltenia şi Muntenia). Cuvântul a fost discutat, în LR XX, 1971, 1, p. 53, de Dan Bugeanu, care îl derivă din lat. medium. în ce priveşte aspectul semantic al chestiunii, am putea presupune, în principiu, că sensurile lui meş s-au dezvoltat din cele de „miez, mijloc, centru66, conform părerii autorului citat: „Pentru evoluţia semantică, comp. rom. miez*6 (de remarcat, totuşi, să sensul „strat, pătură66 pune unele probleme, dacă plecăm de la lat. medium). Vom încerca însă să arătăm că presupunerea aceasta nu este necesară. Să vedem în ce măsură etimologia propusă de Dan Bugeanu este satisfăcătoare din punct de vedere fonetic. Autorul ei trimite la Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970, p. 80 şi 153, pentru a explica pe [g] (< [d] urmat de [iu]), devenit, ulterior, [j], dar nu se referă la pasajul de la p. 78 a cărţii citate, unde se arată că, sub influenţa formelor de plural (unde tratamentul lat. [d] a fost diferit), prepalatala a devenit 70 dentală încă înainte de a se transforma în fricativă: [g] > [d]. Indiferent dacă acceptăm sau nu părerea după care [d] şi, implicit, [z] din miez provin din [g], etimologiei propuse de Dan Bugeanu i se poate obiecta că se întemeiază pe admiterea unui dublu tratament al aceleiaşi forme latineşti: medium > miez şi medium > meş. Se consideră că varianta mej a cuvântului din titlul acestei note reprezintă un stadiu intermediar între *[miegu] şi meş, această din urmă formă explicându-se „prin afonizarea consoanei fînale“. Fenomenul nu este însă obişnuit în limba română. Fără a pretinde că fenomenul opus (înlocuirea lui [ş] cu [j]) este mai obişnuit (sau mai uşor de explicat în cazul de faţă), subliniem, totuşi, faptul că admiterea acestei transformări (implicată de etimologia propusă de noi mai jos) prezintă mai puţine dezavantaje din punct de vedere „statistic44: după datele din DLR, [ş] apare în patru surse, iar [j] în una singură (rămâne, prin urmare, neexplicat un singur caz; celelalte prezintă, după cum se va vedea, tratamentul normal). Eventual, s-ar mai putea adăuga aici observaţia că în meş apare [e], nu [ie], ca în miez; întrucât însă în unele graiuri din Oltenia se întâlneşte fonetismul [me], fără iot, în cuvinte care prezintă fonetismul [mie] în limba literară (această deosebire între [e] şi [ie] apare după toate labialele; vezi, de exemplu, E. Petrovici, SCL VII, 1956,3-4, p. 166), nu vom insista asupra deosebirii menţionate (deşi o cercetare amănunţită ar arăta, probabil, că în unele dintre regiunile în care este cunoscut meş silabei [me] din lat. medium ar trebui să-i corespundă [mie], respectiv, [mne] sau [ne], nu [me]. Constatările formulate în rândurile precedente sunt, credem, suficiente pentru a ne determina să respingem etimologia meş < lat. medium. După părerea noastră, meş este de origine germană. Mai precis, avem în vedere forma mesch, înregistrată într-un grai săsesc din Transilvania (ce e drept, în regiunea Năsăudului; se poate însă presupune că ea există sau a existat şi în alte graiuri), cu un sens care coincide cu primul dintre sensurile cuvântului românesc în discuţie: „Jahr(es)ring, Jahrwuchs an Baum u. Horn44 (Friedrich Krauss, Treppener Worterbuch. Ein Beitrag zum Nordsiebenbiirgischen Worterbuch, Marburg, 1970, s.v. Măsche; în acelaşi loc găsim menţiunea: „wohl < Masche, mhd. masche“). între 71 r sensurile „inel anual în trunchiul unui arbore" şi „nod la lemne" există o legătură evidentă (de altfel, ele sunt tratate, în DLR, ca subsensuri, sub 1), iar înţelesul de „strat, pătură" poate fi explicat uşor ca rezultat al unei extensiuni având ca punct de plecare înţelesul de „inel anual..." (aceste „inele" sunt, în realitate, nişte „straturi". [6/1972] METEUŞ. A fost înregistrat, ca şi mateuş (vezi nota cu acest titlu), în Bucovina. în una dintre sursele la care se trimite în DLR (un glosar publicat în Lexic regional I, p. 112-116) cuvântul figurează ca sinonim al lui timotei, iar acesta este glosat „iarbă de Sudan" (în dicţionar, s.v. meteuş, se dă şi denumirea ştiinţifică: Sorghum sudanense). Aşadar, n-ar fi vorba exact de specia de plantă numită tot timotei, dar definită în DLR „costrei mare"(vezi cele arătate mai sus, s.v. mateuş). Cu toate acestea, este neîndoielnic că meteuş şi mateuş sunt variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. Dacă explicaţia propusă mai sus pentru mateuş este justă, înseamnă că forma din titlul notei de faţă nu este altceva decât o variantă a lui măteuş, al cărei [e] din prima silabă se datorează unei asimilări. [11-12/1993] MICHILIE. Din definiţia dată sub 1, „parte (acoperită) a unei cherhanale, servind ca debarcader pentru acostarea bărcilor şi a vapoarelor", şi din explicaţiile conţinute în cele două citate („cerdacul acoperit al cherhanalei", „un fel de debarcader acoperit") rezultă că este vorba de o construcţie (adăpost) fără pereţi, al cărei acoperiş este susţinut de un schelet de lemn; probabil că la sensul 2, „masă pe care se taie peştele la pescărie (pentru a fi sărat)", s-a ajuns pomindu-se de la o caracteristică asemănătoare a adăpostului în care se află masa în discuţie. Dat fiind că în Şişeşti - Mehedinţi „carul fără loitre se zice «în chilimii»“ şi că prin Dolj chilimie înseamnă „speteaza de care e legată leuca" şi „bucată de lemn cu două braţe în formă de u, întrebuinţată când se aduc lemne, carul fiind fără loitre", credem că putem recunoaşte existenţa unei legături de ordin semantic între cele două cuvinte, michilie şi chilimie, foarte asemănătoare ca formă. Ţinând seamă şi de faptul 72 că atât michilie (cel puţin cu sensul de sub 2, pentru care găsim, în DLR, o indicaţie privind localizarea: Boureni - Băileşti), cât şi chilimie circulă în aceeaşi regiune (Oltenia), suntem de părere că michilie provine, prin metateză, din chilimie (cf. perechea de forme cu o structură fonetică similară gămălie - măgălie). Chilimie, la rândul lui, vine, după DA, s.v. (unde se găsesc toate datele prezentate mai sus cu privire la acest cuvânt), din bg. k(i)limija. [6/1972] MICXU. Din partea redacţiei DLR, I. D[ănăilă] solicită, în LR XV, 1966, 4, p. 351, sprijinul cititorilor pentru stabilirea locului în care se află accentul cuvântului miciu „muc de lumânare sau de lampă“. Problema este, după părerea noastră, foarte simplă, căci nu avem de ales între două silabe: litera u nu corespunde unei vocale (ea se datoreşte vechii ortografii), aşa încât miciu nu poate fi citit nici [micu], nici [miciu], ci numai [mic], eventual [micu] (o singură silabă, terminată cu o „pseudo vocală44), şi trebuie scris, în conformitate cu ortografia actuală, mici. Acest cuvânt nu este altceva decât o variantă a lui meci şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie menţionat ca atare în DLR, s.v. meci3 (< ung. mecs), care înseamnă, printre altele, „fitil, feştilă44. Din punct de vedere semantic, lucrurile sunt clare. în ce priveşte fonetismul, prezenţa unui [i] ca echivalent al magh. [e] lung (scris e) nu este deloc surprinzătoare (cf. bir< magh. ber, mertic < magh. mertek, sufixul -şig< magh. -segetc.); de altfel, chiar în maghiară există pronunţarea dialectală cu [î], corespunzătoare unui [e] din limba literară (Lajos Treml, BL II 1934, p. 55). [3/1967] MUGĂ. Avem în vedere pe mijgă1. în DLR este reprodusă glosarea din singura sursă indicată (Păsculescu, L. P.) -„deschizătură, gaură“ - şi figurează un singur citat (o ghicitoare): „Ce trosneşte-n mijgă?" (răspunsul este: Cheia în lacăt). După părerea noastră, mijgă înseamnă aici nu „deschizătură, gaură", ci „parte interioară, miez" (cheia trosneşte nu în gol, ci în contact cu o materie solidă); cf. sensul 2 al lui mâzgă, „complex de vase prin 73 1 care circulă seva; partea interioară a scoarţei plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase44, cu subsensul „mină de creion44 (DLR), şi mâzgă „măduva socului44 (Tr. Cantemir, în Lexic regional I, p. 83). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că mijgă1 este identic cu mijgă'2, dat în DLR ca variantă a lui mâzgă. [11-12/1993] MDLĂRIE. Cuvântul a fost comunicat din Zagra - Năsăud şi înseamnă „grămadă mare44. După părerea noastră, avem a face cu rezultatul unei extensiuni de sens: punctul de plecare trebuie să fi fost sensul de „grămadă de lemne clădite şi acoperite cu pământ, pentru a fi transformate, prin ardere înceată, în cărbuni; bocşă44, pe care îl găsim la milere, cules de M. Homorodean din Cavnic - Baia Mare (vezi MCD I, 1960, p. 261). Femininul milere (sg. şi pl.), neinserat în DLR, ar putea fi o formă refăcută din pluralul în -e al lui miler, care se regăseşte în numele topic Pădurea Mileruli (nu se indică accentul), înregistrat în localitatea Sălicea, în apropiere de Cluj (E. Janitsek, CL DC, 1964, 1, p. 85; autorul trimite la milere, menţionat mai sus). Derivarea lui milărie din miler nu pune nici o problemă dificilă. Trecerea lui [e] la [ă] se poate datora analogiei cu formele de tipul apărie (< apă + -arie). Cuvântul în discuţie poate însă să aibă la bază varianta milăr, respectiv, [nflăr], scrisă niilăr (nyilăr) în Suplement la Glosar de cuvinte dialectale... de Alexiu Viciu, citat de D. Marmeliuc, LR XIV, 1965,2, p. 264 (la acest din urmă autor apare grafia niilăr). Milăr a fost înregistrat în nord-vestul Transilvaniei cu un sens apropiat de cel al lui milere (glosarea lui Al. Viciu, reprodusă de D. Marmeliuc, loc. cit.: „lemne de foc, care se fac în pădure în metri sau stânjeni44). Cu indicarea aceluiaşi izvor (Suplement...) şi glosat „stivă de lemne (de aproximativ un metru cub)44, cuvântul a fost inserat în DLR sub forma niilăr şi cu menţiunile „accentul necunoscut44 şi „etimologia necunoscută44, ceea ce înseamnă că nu s-a acceptat etimologia propusă de D. Marmeliuc, loc. cit., p. 264-265: germ. dial. Meiler„stânjen de lemne aranjat de cărbunari (pentru a i se da foc) în scopul carbonizării44 (autorul admite posibilitatea unui intermediar maghiar). Indiferent însă de etimologia lui miler (milăr, milere), pornind de la acest cuvânt se 74 explică fără dificultate atât sensul, cât şi forma lui milărie (nu putem spune, în momentul de faţă, dacă există vreo legătură asemănătoare între miler şi milaret „număr sau cantitate mare, belşug de...“, tot fără etimologie; în DLR se trimite, cu „cf.“, de la milaret la milărie şi viceversa). [6/1972] MINUŢE. Cuvântul (pl.) este un nume de plantă - „bănuţi (Bellisperetmis)“-şi, după cum rezultă din izvoarele la care trimite DLR, a fost înregistrat în Banat. Provine, fără îndoială, din germ. Miinze „bani44. Tratamentul vocalei din silaba iniţială este cel aşteptat: cf., în DLR, miţă „capelă, chipiu44 < germ. Miitze şi, în DDA, ar. minţă „galben, monnaie d’or autrichienne44, cu aceaşi origine ca şi minuţe; vezi, în DLR, şi minţmeşter „meşter care lucrează la baterea monezilor44, explicat ca format „după germ. Miinzmeistef'. Prezenţa lui [u] în partea finală a cuvântului se explică prin influenţa cuvintelor derivate cu sufixul ~uţ, printre care se numără multe nume de plante; evident, în primul rând trebuie avut în vedere bănuţ(i), sinonim cu minuţe. [6/1971] MIRAZĂ Are sensul „oglindă44, ilustrat cu un singur citat, din opera lui D. Bolintineanu: „Bosforul... din a cărui undă şi-a făcut mirază Bolta azurată, aurând de flori44. După părerea noastră, ne găsim în prezenţa unui cuvânt creat de poet, pe baza a două cuvinte turceşti: ma’raz „lieu d’exposition44 şi mir’at „miroir, glace44 (Diran Kelekian, Dictionnaire turc-frangais, Constantinopol, 1911). Foarte probabil, genul feminin al substantivului - respectiv, vocala finală [ă] - se explică prin necesităţile rimei: în poezia în care apare mirază acest termen rimează cu s-aripează (vezi [D.] Bolintineanu, Opere alese. Voi. I. Poezii, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961, p. 20). Este, de asemenea, probabil că D. Bolintineanu a avut în minte şi franţuzismul învechit a se mira „a se vedea, a se privi ca într-o oglindă44 (< fr. mirer), pentru care în DLR se dau citate numai din Gh. Asachi şi din V. Alecsandri, dar care apare şi în poezii din volumul menţionat: „Măreţul chioşc îşi udă picioarele-n Bosfor; Şi-n unda fugătoare se miră cu amor44 (p. 9); „O sultană jună se uită pe mare De la o fereastră din al ei 75 serai, Care miră-n unde formele bizare“ (p. 15; de notat că în ultimul citat verbul nu este reflexiv). Este evident că de la a se mira (la care, în DLR, s.v. mirază, se face o trimitere) nu avea cum să se formeze substantivul mirază; neîndoielnic, consoana [z] din această formă nu poate fi decât originară, adică preluată din tc. ma’raz. Cât despre vocala [i] din prima silabă este imposibil de stabilit dacă prezenţa ei în cuvântul creat de D. Bolintineanu se datorează ambelor sau numai uneia dintre limbile turcă şi franceză (lucrurile nu s-ar schimba nici dacă am lua în consideraţie şi pe fr. miroir, la care se trimite în glosarul din volumul al doilea al Operelor alese ale lui D. Bolintineanu, ediţia citată, p. 597 - glosar alcătuit de Elena Beram - şi care în nici un caz nu poate fi etimonul lui mirază). [11-12/1993] M1RCOL1. După părerea noastră, avem a face cu un derivat de la mică „fărâmă" (< lat. mica), pentru care vezi LR XVIII, 1969,1, p. 90-92 şi bibliografia indicată acolo (profităm de acest prilej pentru a semnala că expresia mici [51] fărâme, pe care am discutat-o în revista citată, are un corespondent aproximativ în occitană; este vorba de expresia a chicas e micas „par petits morceaux, peu â peu, par bribes", ale cărei elemente principale, chica şi mica (< lat. mica) au sensul de „petit morceau“ şi, respectiv, „mie“; vezi Louis Alibert, Dictionnaire occitan-frangais, Toulouse, 1966, s.v. chic şi mica). Mircoli intră în categoria, destul de bogată, a verbelor derivate cu sufixul -li, de care s-a ocupat A. Graur, în BL IV, 1936, p. 90-97. După cum a remarcat autorul, loc. cit., p. 95, când silaba iniţială a verbelor în discuţie se termină în consoană, aceasta este de cele mai multe ori [r]; ea a putut să apară, credem, în mircoli, sub influenţa unor verbe de tipul cărcăli (cârcăli), chercheli (chirchili, chiur-chiuli), perpeli, zvârcoli. Pe de altă parte, acelaşi autor a observat (ibidem, p. 96) că cele mai multe dintre verbele derivate cu sufixul li au un caracter imitativ şi a emis părerea conform căreia „quel-ques-uns ont peut-etre leur origine dans un mot du vocabulaire courant, qui a ete modifie de maniere â rendre un bruit ou un geste"; 76 r apariţia lui [r] într-un verb cu sensul de „a sfărâma44 poate fi deci explicată şi în acest mod. Cât despre vocalismul celei de a doua silabe, este greu de spus dacă [o], în locul lui [ă] aşteptat, a apărut sub influenţa numeroaselor derivate în -li care conţin o vocală rotunjită în silaba care precedă sufixul (căci şi [ă] este frecvent în această poziţie); ne mulţumim să menţionăm că fluctuaţia [ă] - [o] nu este neobişnuită în cuvinte asemănătoare ca structură cu mircoli < *mi(r)căli (cf., în lista dată de A. Graur: drămăli - dârmoli, motofăli - motofoli; în DLR, mânzăli - mânzoli). [6/1971] MIRGĂŞLI. în DLR se indică o singură sursă pentru acest cuvânt, glosat „(regional, despre răni) a se inflama44: ALR II/I MN 62,4208 bis/334. în realitate însă, la întrebarea 4208 bis („Când s-a obrintit buba, cum îi zici la boala aceea?44) nu s-a obţinut nicăieri un răspuns care să conţină verbul mirgăşlr, în schimb, la aceeaşi pagină (62) din ALR II/I găsim, ca răspuns la întrebarea 4208 („Ce se întâmplă cu o bubă sau cu o tăietură, când n-aţi păzit-o de frig?44), forma s-o mirgăzlit (punctul 334 = Moftinu Mic - Cărei). Deşi titlul acestei note este mir găsii, urmează deci să ne ocupăm, în continuare, de miig&di, neînregistrat în DLR (după toate probabilităţile, un z asemănător cu cifra 3 - frecvent în scrisul de mână - a fost citit ş de un colaborator al dicţionarului şi aşa se explică „metamorfoza44 pe care a suferit-o cuvântul după ce a fost transcris din ALR; greşeala a fost semnalată de I. Mării, în LR XX, 1971,5, p. 522). Mirgăzli provine din magh. mergez „a otrăvi, a intoxica, a învenina44 (MRSz). Evoluţia semantică de la „a învenina44 la „a (se) infecta44 (cf. citatul „Bubă înveninată44, în DA, s.v. învenina) şi, apoi, la „a se inflama44 (dacă nu cumva s-o mirgăzlit înseamnă chiar „s-a infectat44) nu pune nici o problemă. Cuvântul românesc este format cu ajutorul sufixului verbal -li (pentru care vezi A. Graur, BL IV, 1936, p. 90-97), ca şi sinezli „farben44 < magh. szinez, de unde sinezlit „farbig44 (Tamâs, EWUER, s.v.), şorozli „assentieren, ausheben44 < magh. soroz (ibidem, s.v. şorozli). [3/1972] 77 M1RTOSI. A fost înregistrat în localitatea Deda, în apropiere de Reghin, cu sensul de „a strivi, a zdrobi (prin apăsare)44. După părerea noastră, avem a face cu o variantă a lui litrosi, care înseamnă, printre altele, „a nimici, a prăpădi, a distruge pe cineva44. Litrosi apare în diverse regiuni, inclusiv în regiunea Munţilor Apuseni, fapt neobişnuit pentru un verb de origine neogrecească şi semnalat ca atare în DA, de unde am luat toate aceste informaţii şi unde se indică etimologia: „din n.-grec XurpoVu) «elibera»44 (ar fi fost mai exactă o trimitere la aoristul în -waa; vezi A. Graur, BL IV, 1936, p. 104; aceeaşi etimologie şi la Cioranescu, DER, s.v. litrosi, care adaugă însă şi o trimitere la vechiul ser. litrositi). înlocuirea lui [1] iniţial cu [m] se explică, credem, prin influenţa sinonimului parţial motroşi, variantă a lui mătrăşi (pentru care DLR trimite la un etimon sârbocroat); acest cuvânt are, printre altele, sensul de „a distruge44, iar litrosi, la rândul lui, înseamnă şi „a înlătura, a mătrăşi44 (DA, s.v., cu trimitere la A. Scriban). Metateza din corpul cuvântului nu pune nici o problemă. Menţionăm că varianta mitrosi, fără metateză, există şi ea (nu este înregistrată în DLR; o cunoaştem, cu fonetismul [nitrosî] şi cu sensul de „a strivi44, din împrejurimile oraşului Turda); această variantă constituie „veriga de legătură44 între litrosi şi mirtosi. Dacă mirtosi şi mitosi „a ghionti, a buşi44 şi „a ascunde, a dosi44 sunt variante ale aceluiaşi cuvânt (cum înclină să creadă Mioara Avram, SCL XXII, 1971,4, p. 390), mitosi-care figurează în DLR tot cu „etimologia necunoscută44 - ar putea să se explice printr-o disimilare totală (litrosi > *litosi) şi prin aceeaşi influenţă a lui motroşi, care, de altfel, pare a fi dovedită şi de prezenţa lui [ş] în varianta mitosi. [6/1972] MLAGNOASĂ. în partea etimologică a articolului cu acest titlu apare trimiterea „cf. mlacă\ acceptabilă din punct de vedere formal şi, într-o oarecare măsură, justificată de trăsăturile semantice pe care, după DLR, le au în comun mlacă „loc apătos, mocirlos; mlaştină, smârc44 şi mlagnoasă, glosat astfel: „(regional, despre ape) care are gust sălciu44. Dacă, cu toate acestea, mlagnoasă poartă menţiunea „etimologia necunoscută44, putem trage concluzia că 78 autorii DLR au văzut o piedică în calea explicării lui mlagnoasă prin mlacă fie în prezenţa lui -n- (derivatul aşteptat este mlăcos, -oasă, înregistrat în DLR, cu sensul „(despre terenuri) mlăştinos, mocirlos44, la Dionisie Eclesiarcul), fie în deosebirea - socotită, totuşi, prea mare - dintre sensurile cuvintelor în discuţie, fie, în sfârşit, în amândoi aceşti factori. Ne propunem să arătăm, în cele ce urmează, că dificultăţile menţionate pot fi înlăturate. După părerea noastră, din numeroasele derivate cu sufixul -os adăugat unui radical terminat în [n] (cf., din aceeaşi sferă semantică, mărvinos, mlăştinos, rovinos etc.), evident, pomindu-se de la cele analizabile, cu sau fără -n în cuvântul de bază (moinos, ca şi bufnos), s-a putut detaşa un nou sufix, -nos, a cărui consoană iniţială a provocat sonorizarea velarei din mlac- (cf. varianta mogni a lui mocni). Notăm, cu titlu de curiozitate, că o „anomalie44 asemănătoare se constată la un derivat slav de la prototipul aceluiaşi radical: în sl. *mlaktina, care, devenit * mlaştina, a fost împrumutat de limba română, poate fi identificat sufixul -ina (nu *-tina), iar prezenţa lui -t- se explică printr-o falsă analiză a mediobulg. bal’tina sau baltina (G. Mihăilă, SCL XIII, 1962, 3, p. 384). Ca formaţie, mlagnoasă poate fi deci explicat. Adăugăm, în legătură cu aspectul fonetic al termenului, că, întrucât acesta apare într-o localitate - punctul 95 din ALR (Scărişoara, în Munţii Apuseni) - din aria în care [ă] protonic devine [a] (vezi hărţile publicate de R. Todoran în SCL V, 1954, 1-2, p. 65, 66, 68, 70), forma „literarizată44 inserată în DLR ar fi trebuit să fie mlăgnoasă. în ce priveşte sensul, lucrurile devin foarte simple de îndată ce facem o rectificare necesară.'în localitatea în care a fost înregistrat mlagnoasă răspunsul complet dat la întrebarea pentru „(apă) sălcie44 (acesta este titlul hărţii corespunzătoare) sună astfel: mlagnoasă oii baltoasă. Este clar că mlagnoasă nu înseamnă „sălcie44, ci „mâloasă, mocirloasă44. Evident, apa mâloasă nu are un gust plăcut - deci ea poate fi numită sălcie-, dar ceea ce ne interesează aici este faptul că nu orice apă sălcie provine neapărat dintr-o mlacă; prin urmare, strânsa legătură semantică dintre mlagnoasă şi mlacă iese la iveală numai dacă pentru primul dintre cele două cuvinte avem în vedere nu sensul dat de DLR, ci pe cel de „mâloasă, mlăştinoasă44, 79 în deplină concordanţă cu răspunsul subiectului din punctul 95 al ALR. Pe harta la care ne-am referit (ALR II SN 4, h. 1129) nu se indică în ce mod a fost formulată întrebarea privitoare la „(apă) sălcie14, dar putem fi siguri că - întocmai ca în atâtea alte cazuri - nu toate răspunsurile i-au oferit anchetatorului exact ceea ce dorea să obţină şi că, în consecinţă, nu toţi termenii înregistraţi sunt perfect sinonimi cu adjectivul din titlul hărţii (glosarea din DLR pare a se baza pe admiterea acestei sinonimii). în sprijinul afirmaţiei noastre şi, totodată, al etimologiei mlagnoasă (mlăgnoasă) < mlacă pot fi citate, de exemplu, răspunsurile din punctele 362 (beltită, glosat „adică de la baltă44) şi 784 (glodoasă). [6/1971] M(X30LĂU A fost înregistrat în nordul Transilvaniei, cu sensul „pensulă, pămătuf44. Există, fără îndoială, o legătură între acest substantiv şi verbul moci „a spăla de mântuială; a spăla cu apă murdară44 (într-o localitate apropiată de Câmpulung-Muscel), considerat în DLR drept împrumut din bulgară (moca, „a uda, a muia44). Acelaşi verb a putut însă să pătrundă în română şi din alte limbi slave. Ţinând seamă de regiunea în care este atestat mociolău, credem că avem a face cu un derivat de la mocioli (< *mocili, prin asimilare), acesta din urmă, la rândul lui, derivat, cu sufixul -li, de la moci, împrumutat nu din bulgară, ci din ucraineană, unde mocyty înseamnă, printre altele, „a muia44 (DUR). [11-12/1993] MOCOROANŢE Există, fără îndoială, o legătură între acest cuvânt - înregistrat în Topârcea - Sibiu, cu sensul de „fructe uscate în cuptor44 - şi pomoroanţă (pomoroancă, pomoroagă etc.) „portocală44 sau, mai rar, „curmală44 (de altfel, în DLR se trimite la pomoroanţă, fără a se renunţa însă la menţiunea „etimologia necunoscută44). Pomoroancă („din austro-germ. Pomeranze“, după Ştefan Binder, AUT V, 1967, p. 68) este cunoscut, cu sensul de „portocală44 în diverse graiuri din nord-estul şi din sud-vestul ţării (datele prezentate de autorul citat pot fi completate cu cele din ALR II SN 4, harta 1140; termenul german apare în graiul săsesc din punctul 245, unde portocala este numită [pomărdnţ]). 80 Considerăm că evoluţia semantică de la numele unui fruct la „fructe uscate în cuptor" nu pune probleme. în ce priveşte forma, credem că mocoroanţe provine, prin metateză, din *comoroanţe (iar la această formă s-a ajuns plecându-se de la pomoroanţe, după cum vom încerca să arătăm mai jos). Metateze s-au produs, adesea, şi în alte cuvinte cu structură fonetică asemănătoare (accentul pe a treia silabă de la începutul cuvântului, consoane cu localizare diferită la începutul primelor trei silabe) şi ele explică, în parte, existenţa unor perechi de variante ca gămălie - măgălie, şomoiag - moşoiag, gomoloz - golomoz (vezi Puşcariu, Limba română II, p. 152-154, unde se dau şi alte exemple; dacă etimologia lui michilie propusă mai sus este justă, perechea de forme cbilimie - michilie ilustrează acelaşi fenomen). Urmează să vedem cum s-a ajuns la *comoroanţe. După părerea noastră, pomoroanţe a devenit *comoroanţe prin disimilare (diferenţiere), ca în cazul lui coborî, covârşi etc., cuvinte ale căror etimoane aveau o consoană labială şi la începutul primei silabe; fenomenul (ilustrat cu exemple în care rom. co- corespunde lui po-originar înaintea unei consoane labiale numai în cuvinte slave) a fost discutat de Graur, ER, p. 24-27. [6/1972] MOHNĂ. A fost înregistrat în Miroslăveşti - Paşcani, cu înţelesul de „râpă sau făgaş plin de cioate şi de pietre, aduse de şuvoiul ploilor*1. Din punctul de vedere al formei, mohnă poate fi explicat uşor, ca postverbal al lui mohni - variantă a lui mocni - dar s-ar părea că în calea acestei explicaţii stau dificultăţi de ordin semantic: în nici unul dintre sensurile lui mocni consemnate în DLR („a arde înăbuşit*1, „a se macera** etc.) nu se poate vedea un punct de plecare pentru sensul lui mohnă. Dificultăţile dispar însă dacă ne referim la înţelesul de „madefieri** al v.sl. moknxtm (Miklosich, Lexicon, s.v.), pe care DLR îl dă ca etimon al lui mocni (s-a tipărit, greşit, moknatm) sau la sensurile foarte asemănătoare pe care le au corespondentele slave de est ale cuvântului vechi slav. Bazat pe argumente mai ales de ordin semantic, I. Robciuc, LR XTV, 1965, 1, p. 105-106, este de părere că mocni a fost împrumutat din ucraineană (după cum arată acelaşi autor, apropierea între cuvântul românesc şi ucr. MOKHyTH a fost făcută, mai 81 înainte, de S.V. Semcyns’kyj): ucr. MOKHyTH are şi sensul de „a arde înăbuşit44 pe lângă cel de „a lăsa să se înmoaie în apă44. Pe noi ne interesează aici al doilea sens, care, împreună cu cel al termenului vechi slav, precum şi cu cel al rus. MOKHyTb „nap werden44 (Vasmer, Rus. et. Wb. II, s.v.), constituie dovada faptului că derivarea lui mohnă din mohni (variantă existentă în Moldova; vezi I. Robciuc, loc. cit., p. 106) este justificată semantic, chiar dacă verbul românesc nu este atestat cu sensul de „a uda, a fi udat44 şi indiferent dacă mocni este un împrumut vechi din slavă sau unul recent din ucraineană. Pentru legătura dintre sensurile „ud, muiat44 şi sensul lui mohnă (care conţine ideea de „aluviune44), cf. cuvintele din lituaniană şi din letonă înrudite cu cele slave şi menţionate de Max Vasmer, loc. cit.: lit. maknoti „durch Kot waten44, let. maknît „durch einen Sumpf gehen44 şi, mai ales, lit. makone „Pfiitze44, let. makna „Sumpf, moorige Stelle44. [6/1972] MOIMĂ. Avem în vedere pe moimă2 „umflătură dureroasă, mai ales la. gât sau la subsuori; (regional) uimă, bolfă, boşoalcă44 (moimă1 „maimuţă44, provine, cum se arată în DLR, din magh. majom). Plecând, printre altele, de la constatarea că în dicţionar există un singur articol maimucă, cu câteva sensuri - inclusiv „maimuţă44 (înţelesul de bază) şi „umflătură sub piele, la vite44 - iar momiţă „ganglion, glandă de la pieptul sau de la gâtul unor animale44 (< bg. momice „ganglioni44) este omonim cu momiţă (variantă a lui moi-miţă) „maimuţă44, la rândul lui, sinonim cu moimă1 şi cu maimucă, în unele regiuni, Dan Bugeanu, LR XX, 1971,1, p. 56-57, propune o explicaţie complicată conform căreia „prin derivaţie sinonimică, moimă (şi maimucă) capătă şi sensul de «umflătură» (în Transilvania şi Banat)44 (p. 57); autorul citat consideră deci că acest sens nu este originar. După părerea noastră, este însă greu de admis că un cuvânt cu sensul de „maimuţă44 l-a dobândit şi pe cel de „umflătură44. Asemănarea dintre termenii perechii moimă1 -moimă2 (sau dintre termenii unor perechi formate din câte un derivat de la aceste cuvinte) este întâmplătoare; avem a face cu 82 omonime, nu cu coexistenţa în conţinutul semantic al aceluiaşi cuvânt a două sensuri atât de îndepărtate unul de altul. Nu este de crezut nici că uimă a devenit moimă „prin asociaţie cu molimă sau moimă' (V. Bogrea, DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 1040; se subînţelege că ultimul cuvânt menţionat aici este cel cu sensul de „maimuţă"): pe de o parte, moimă „umflătură" este cunoscut şi în graiurile nordice (inclusiv în cele din Maramureş), unde influenţa asupra lui uimă a unui cuvânt provenit din ngr. lidXcppa (după datele din DLR, atestat abia cu începere din secolul al XlX-lea) este cu totul improbabilă; pe de altă parte, ipoteza apropierii lui uimă de moimă „maimuţă" este neplauzibilă, din motivele de ordin semantic care reies din cele arătate în alineatul precedent. Credem că moimă „umflătură" se explică fără dificultate ca descendent din lat. *mollimen (derivat de la adjectvul mollis), propus, mai demult, de G. Giuglea ca etimon al lui moină (vezi DR IV, 1924-1926, partea a 2-a, p. 1553). Că între rom. moină şi lat. mollis există o legătură este indiscutabil (în DLR se fac doar trimiterile „cf. moale1, moişte6t). Natura nazalei din ultima silabă a cuvântului românesc - dentală, nu labială ca în lat. *mollimen - ne determină însă să socotim etimologia dată de G. Giuglea neplauzibilă (cf. Alf Lombard, BL XIV, 1946, p. 48: „Le suffixe -imen, on le sait, est richement represente en roumain, mais il ne semble pas y connaître de forme qui nous rapproche de moină') sau măcar mai puţin satisfăcătoare decât cele propuse de alţi trei cercetători: N. Drăganu, DR IE, 1922-1923, p. 514: ,jnoina (a se) «se degeler» < *mollfnare..., din care avem şi postverbalul mdînă‘; Alf Lombard, loc. cit., p. 48, 62-64: moina < lat. *mollionare < *mollionem; Frederic Tailliez, „Revue des etudes roumaines" V-VI, 1957-1958, p. 150 (cf. p. 171): lat. *mollina. în schimb, explicaţia potrivit căreia lat. *mollimen a devenit în română moimă nu prezintă dificultăţi. De remarcat, în ce priveşte înţelesul, că este vorba despre o umflătură moale sau/şi produsă în părţile moi ale corpului omului sau animalului (spre deosebire de cucui). Cât despre aspectul fonetic al chestiunii, avem motive să presupunem că, întocmai ca în 83 spaimă (< lat. expauimen, după Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Beriicksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905, nr. 1611), actualul [i] provine dintr-un mai vechi [i] accentuat (< lat. i): *[mo(i)fmă] > [m6imă] (vezi şi lat. oblitat > rom. [u(i)ftă] > [tiită]); desigur, accentul s-a mutat pe silaba iniţială la o dată posterioară metafoniei lui [6]. Pentru -[ă] cf. lat. aeramen, legumea > rom. aramă, legumă. [11-12/1993] MOL. Avem în vedere pe mol5 „rapăn", înregistrat în punctul 64 din ALR (= Ineu - Arad), ca răspuns la întrebarea „Cum numiţi ' boala aceea care se face în cap, la copiii pe care nu-i spală mamele lor, de se ia ca nişte coji, câteodată cu păr cu tot?" (vezi ALR II1, harta 121). Faptul că la aceeaşi întrebare s-au obţinut, în alte localităţi, răspunsuri ca lut, tină, jeg, murdărie şi chiar chelie (!), termeni care ilustrează, toţi, fie extensiuni de sens, fie, pur şi simplu, neînţelegerea întrebării puse de anchetator, ne dă dreptul să credem că şi mol este rezultatul unuia dintre aceste două fenomene. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că mol5 este unul şi acelaşi cuvânt cu mol7, variantă a lui mâl (care cunoaşte şi variantele mul şi moală). Mâl (cu toate variantele lui) este explicat, în DLR, prin ucr. MyJI De remarcat însă că aria de răspândire a variantei mol - care apare în regiuni unde a fost posibilă o influenţă germană (Maria Pârlog şi Domnica Gheorghiu, AUT V, 1967, p. 214) - justifică punerea în legătură a lui mol cu germ. Mull, Miill (în săseşte, [muar]) „Staub“ şi „Unrat“, ceea ce şi fac autoarele citate (p. 214-215), sau, cel puţin, admiterea unei etimologii multiple. în ce priveşte sensul la care ne referim aici, este evident că evoluţia semantică de la „murdărie" („Unrat") la „rapăn" (boală provocată şi întreţinută de murdărie) sau confuzia între cele două noţiuni se explică mai uşor decât fenomenele similare în care cuvântul de la care s-a plecat înseamnă „mâl, lut, noroi", deşi răspunsurile înregistrate în ALR dovedesc că şi aceste din urmă fenomene sunt relativ frecvente. Oricum, identitatea lui mol5 „rapăn" cu mol7 (= mâl) ni se pare a fi în afara oricărei îndoieli. [6/1972] 84 MOLASTINĂ. Sensul („mlaştină") şi fonna cuvântului (învechit, atestat în această formă numai în „Albina românească", 1829) dovedesc existenţa unei legături între molastină şi mlaştină. O legătură există însă, după părerea noastră, şi între molastină şi germ. Morast, cu acelaşi sens: cuvântul împrumutat din germană a fost modificat (înlocuirea lui [r] cu [1], adăugarea terminaţiei -ină) după modelul sinonimului mai vechi; un fenomen asemănător a dus la apariţia variantei regionale moraştină (de data aceasta, [r] s-a menţinut, dar [s] a fost înlocuit cu [ş]; -ină a apărut, şi aici, ca în molastină). [6/1971] MOLOJÂNOS. Amândouă sensurile acestui cuvânt (înregistrat în Transilvania) - cel de „moale (despre mămăligă)" şi cel care apare în citatul „Molânjinos se zice despre lână când e umedă" (după părerea noastră, „flasc", nu „umed", cum se glosează în DLR) - trebuie puse în legătură cu sensul de „stafide" al lui molojauă (ALR II SN, h. 1138, punctul 235), transcris, greşit, molojană şi înregistrat în DLR, ca variantă, s.v. mojolo (vezi aici mai sus, s.v. mălăgenie). Fluctuaţia [o] sau [u] ~ [ă] sau [î] în poziţie protonică este frecventă (cf. modorănie - mădărănie, mulăceag - mălăceag, muşcătură - mâşcătură), aşa încât prezenţa lui [î] în varianta molânjinos nu pune nici o problemă (de observat, în plus, că silaba precedentă conţine un [o], fapt care ne permite să vedem, eventual, în [î] din varianta discutată rezultatul unei disimilări); pentru [n] cf. mânji cu varianta măji. O ultimă observaţie: în forma „literarizată", cuvântul din titlul acestei note ar trebui scris molojmoa (cu i, nu cu 1); gradul de închidere al vocalei din penultima silabă ar fi, în acest fel, redat întocmai, dar - conform uzului - nu s-ar ţine seamă de particularitatea dialectală (corespunzătoare unei legi fonetice) conform căreia vocalele anterioare precedate de [j] (evident, nu şi de [j] < [g]) devin mediale (cf. dojană - dojeni, nu dojăni, în forma „literarizată"; jir, nu jâretc.). [6/1971] MOMONE1B. A fost înregistrat, într-o localitate din apropiere de Piteşti, cu sensul „om de zăpadă". Ni se pare evident că 85 avem a face cu un cuvânt care provine din varianta poponeţe a lui poponeţ. El se încadrează în categoria cuvintelor formate - în diverse limbi - prin substituirea cu [m] a unei consoane iniţiale originare (cf. mărac din formula rimată sărac-mărac „foarte sărac44), fenomen pentru care numeroase exemple din română au dat Felicien Brînzeu,în „Garp filolojileri dergisi44 (istanbul Universitesi Edebiyat Fakultesi Yayinlan), 1947, p. 35-58, şi Graur, ER, p. 18-23 (vezi şi exemplele şi observaţiile noastre din SCL XXXIV, 1983, 4, p. 321-329). De data aceasta însă substituirea s-a produs nu numai la începutul cuvântului, ci şi la iniţiala silabei următoare. Cf. momondeţ, în expresia a sta momondeţ „a sta proţăpit în calea altora44 (alături de alte sensuri; Udrescu, Glosar, s.v. momondeţ), cu un substantiv (folosit adverbial) care provine din popondeţ, înregistrat în DLR ca variantă a lui popândeţ. în ce priveşte aspectul semantic al chestiunii, credem că explicaţia conform căreia momonete provine din poponeţe nu întâmpină dificultăţi. De la înţelesul lui poponeţ (un derivat din pop, printre ale cărui sensuri principale se numără cel de ,,stâlp“) în expresii ca a sta poponeţ „a sta ca un popândău, în picioare, drept (şi nemişcat)44, sinonimă cu a sta popândău, a sta popândoc (vezi DLR, s. v.poponeţ3,popândău,popândoc), s-a putut uşor ajunge la sensul corespunzător unui om de zăpadă, aşa cum s-a ajuns la cel de „sperietoare (de păsări)44 (vezi sensul 2 al lui poponeţ, ilustrat cu un citat în care sperietoarea numită poponeţe este descrisă ca „un chip omenesc cu ciomag în mână44). [1-2/1994] MONDROŞI.A fost comunicat din Marginea - Rădăuţi şi are sensul de „a (se) înfofoli11. DA înregistrează un verb asemănător, din punct de vedere fonetic, cu mondroşi; este vorba de bondroşi „a lucra ceasuri întregi, cu stângăcie, la un lucru neînsemnat; a lucra ceva rău“ (cuvântul este deci sinonim cu a (se) mocoşi), care are o variantă bondroji, culeasă de M. Homorodean din Şutu - Turda (vezi MCD I, 1960, p. 249). Pe de altă parte, (îm)bondroji a fost înregistrat, în Deda - Reghin, cu sensul de „a înveli, a înfofoli, a înfăşură, de obicei neglijent, fără grijă“ (vezi Traian Marcu, în acelaşi volum, p. 178). Faptul că (îm)bondroji înseamnă şi „a (se) 86 mocoşi44, şi „a (se)înfofoli44 şi legătura semantică evidentă dintre „a lucra cu stângăcie44 şi „a înfăşură neglijent44 demonstrează că bondroşi şi (îm)bondroji reprezintă o singură unitate lexicală. în aceasta trebuie înglobat însă şi mondroşi, care are unul dintre cele două sensuri ale lui (îm)bondrojL întrucât înlocuirea lui [b] cu [m] la iniţială nu este neobişnuită (vezi Graur, ER, p. 18-23), mondroşi a putut să fie format din bondroşi ca şi, de exemplu, mont din bont. Necunoscând sensul de „a (se) înfofoli44 al lui bondroşi, DA, s.v., indică doar o etimologie probabilă: „pare a fi derivat din bondroş“. Acest din urmă cuvânt înseamnă, în nordul Transilvaniei şi în Bucovina, „om care e îmbrăcat greu şi umblă încet44 sau „om... acoperit la faţă care umblă după crai, la Crăciun44 şi vine din magh. bondrus „om mascat44 (DA, s.v. bondriş, bondroş). Sensul „a (se) înfofoli44 atestat pentru (îm)bondroji şi mondroşi, ne permite să considerăm că etimologia bondroşi < bondroş este sigură. Variantele cu [j] se explică printr-un fenomen de „fonetică stilistică44: sonora este mai expresivă decât surda (cf. Iorgu Iordan, Limba română contemporană. [Ediţia a Il-a, Bucureşti], 1956, p. 198). Rezumând: magh. bondrus > bondroşi > mondroşi, pe de o parte, şi (îm)bondroji, pe de alta. [6/1972] MORĂI. Avem în vedere pe morăi1, glosat „a fi rău, a se purta neomenos44 şi înregistrat în regiunea oraşului Rădăuţi. Dacă admitem - ceea ce ni se pare justificat - că forma cuvântului se explică în parte prin influenţa lui a (se) înrăi, devine clară legătura dintre rom. morăi şi rus. MOpHTB, ucr. MopHTH „a chinui44; cuvântul ucrainean (citat, alături de cel rusesc, de Vasmer, Rus. et. Wb. II, s.v. MOpHTh I „zu Tode quălen, toten, plagen44) are mai mari şanse de a sta la baza lui morăi, dat fiind că acesta circulă în Bucovina. Adăugăm că, după părerea noastră, morăială2 „mocneală sufletească44 şi morăit2 „posac, tăcut44 (pentru amândouă cuvintele, DLR indică sursa citată şi sub morăi1) sunt derivate de la cuvântul din titlul acestei note, nu - cum se susţine în DLR - de la morăi2, variantă a lui mormăi1. Ce e drept, din punctul de vedere al formei, ambele explicaţii sunt convenabile, dar credem că în favoarea explicaţiei propuse de noi pledează faptul (care nu poate fi 87 întâmplător) că morăi1, morăială2 şi morăit2 circulă în aceeaşi regiune. Pentru legătura dintre „a fi rău“, pe de o parte, şi sensurile lui morăială şi morăit, pe de altă parte, cf. negru „rău la inimă; crud, hain“, dar şi „nefericit, nenorocit" (DLR, s.v., sensurile 14, respectiv, 12). [6/1972] MOREA. Avem în vedere pe morea1, care înseamnă „zâmă" (Solanum nigrum). Este, fără îndoială, un derivat cu sufixul -ea (deci accentul - considerat, în DLR, „necunoscut" - se află pe silaba finală) de la varianta moor a cuvântului mohor (tot de la variante fără [h] s-au format şi mooreaţă şi moureaţă „mohor", înregistrate de Traian Cantemir, în fostul raion Râmnicu-Vâlcea; vezi Lexic regional n, p. 29); în silabă neaccentuată, grupul [oo], foarte asemănător cu o vocală lungă, s-a redus la o singură vocală (scurtă, adică de durată „normală"). Ca formaţie, morea este paralel cu derivatul mohorel „papanaş (Trifolium arvense)“, înregistrat în DLR. [3/1972] MORN1ŢĂ. Denumeşte, prin Moldova şi Bucovina, o „specie de ţânţar foarte mic". Cuvântul provine, fără îndoială, din momăi „(regional, despre albine şi muşte) a bazai, a zumzăi" (DLR, s.v. mormăi). Ca formaţie, momiţă reprezintă un caz analog cu ce1 al lui gândac, pentru care vezi DA, s.v.: „dintr-un tip slav *gpdakl (propriu «bâzâitor», de la tulpina g^d-...)“. [6/1971] MOŞDROAGĂ. în DLR se reproduce glosarea din unica sursă menţionată (o culegere de cuvinte din jurul Năsăudului, publicată de Iuliu Bugnariu, în 1887-1888): „om leneş şi strâmb". După părerea noastră, avem a face, în realitate, cu două cuvinte: moş şi dtoagft. Cel de al doilea termen este unul şi acelaşi cuvânt cu droagă „căruţă mare, greoaie şi hodorogită" (CADE), pe care unele dicţionare (CADE, SDLR, DM) îl derivă din rus. sporâ, dar care provine, de fapt, din rus. JjpdrH cum a arătat V. Vascenco, RS IX, 1963, p. 47, nota 5 (TDRG trimite atât la /ipora „Langbaum", cât şi la Jipom „Leichenwagen"). Pentru legătura dintre sensul de „căruţă" şi cel din expresia moş droagă cf. hodoroagă „car vechi 88 care hodorogeşte" şi „persoană de constituţie slabă, s p e c. bătrân, moşneag ramolit şi uricios" (DA). [6/1972] MOTOŞANĂ. Sensul acestui cuvânt, „mănunchi, şomoiog", se regăseşte printre cele ale lui motoaşcă (cu diverse variante, inclusiv motoşcă), provenit din ucr. motoăka (Valentina Şerban, CL XXTV, 1979, 2, p. 202-203, înclină să creadă că motoaşcă este o formaţie cu caracter expresiv apărută pe terenul limbii române): „mănunchi (de fân, de flori etc.); şomoiog" (DLR, s.v. sensul 1). Deşi nu este atestat un cuvânt *motoş sau *moto(a)şă, motoaşcă a fost interpretat ca derivat cu sufixul -că, aşa încât, plecându-se de la cuvântul împrumutat din ucraineană, s-a putut crea, printr-o substituire de (aparent) sufix, forma din titlul acestei note. Considerăm deci că mootoşană provine din motoaşcă sau din motoşcă (nu este cazul să avem în vedere exclusiv varianta cu [o]; şi cea cu [oa] sub accent poate fi la baza lui motoşană, întrucât înlocuirea cu [o] a diftongului, ca urmare a schimbării locului accentului, este normală). [1-2/1994] MOTOŞINĂ Este evidentă înrudirea acestui cuvânt cu cel discutat în nota precedentă şi, în consecinţă, şi cu motoaşcă. Unul dintre sensurile ultimului - cel înregistrat în DLR sub 1, „smoc (de lână, de păr)“ - coincide cu sensul lui motoşină: „smoc (de fire de păr)“. După părerea noastră, motoşină, ca şi motoşană, s-a format prin substituire de sufix, plecându-se de la motoaşcă. Pe plan strict sincronic, raporturile formale dintre motoaşcă, motoşană şi motoşină sunt comparabile cu cele dintre numele de plante păiuşcă, păiuşană şi păiuşină. Deosebirea dintre cele două grupuri de cuvinte constă în faptul că, pe de o parte, numai cel de al doilea conţine exclusiv derivate create în română (în primul grup se află, după opinia noastră, şi un împrumut, motoaşcă), iar, pe de altă parte, sufixele -că, -ană, -ină din derivatele de la pai sunt precedate nu de un radical, ci de un derivat „primar": păiuşcă, păiuşană, păiuşină provin din păiuş (vezi DLR). [1-2/1994] 89 ¥ MUDÂ. Cuvântul este glosat „totalitatea sforilor cu care se strâng pânzele la o corabie" şi el a fost preluat de DLR din SDLR, unde apare însă o definiţie întru câtva diferită şi, după cum vom vedea, mai exactă: „nişte sfori de făcut pânza (vela) mai mică când bate vântu[l] prea tare". Autorul citat propune, cu semn de întrebare, o etimologie - „turc. [d. it.] muda, schimbare?" - care nu a fost acceptată de DLR, dar care este, în esenţă, corectă. Făcând această ultimă afirmaţie, ne întemeiem, în primul rând, pe informaţiile furnizate de Henry & Renee Kahane, Andreas Tietze, The Lingua Franca in the Levant. Turkish Nautical Terms of Italian and Greek Origin, Urbana, 1958, p. 315: în turcă există un cuvânt muda „rope used to shorten a sail, when the wind is strong" (deci cu sensul dat de SDLR pentru rom. muda), împrumutat - ca atâtea alte elemente ale terminologiei nautice - din veneţiană (veneţ. muda „change"). Ngr. poi/Sa „reef" (sens pe care îl are, de altfel, şi cuvântul turcesc), menţionat în acelaşi loc, şi bg. muda „pânză strânsă, înfăşurată" (Ana Spasova, „Bălgarski ezik" XIV, 1964, 4-5, p. 393) nu concordă întocmai, din punct de vedere semantic, cu cuvântul românesc, aşa încât pot fi eliminate din discuţie. Cu privire la bg. muda este necesar să adăugăm că el a fost înregistrat în partea de sud a litoralului bulgar (Sozopol; vezi Ana Spasova, loc. cit.), ceea ce face puţin probabilă, şi sub un alt aspect, ipoteza conform căreia româna ar fi împrumutat din bulgară termenul în discuţie (cf. observaţiile noastre din „Bolletino dell’ Atlante linguistico mediterraneo" 10-12,1968-1970, p. 131). în concluzie, etimologia propusă de SDLR urmează să fie acceptată ca sigură, cu precizarea că pentru a explica cuvântul românesc trebuie să plecăm nu de la sensul de „schimbare" al termenului turcesc, ci de la acelaşi sens tehnic pe care-1 întâlnim şi în rom. mudă. [6/1971] MUDIUDIOI. înseamnă „om inactiv, trândav, leneş". în DLR este indicată o singură sursă: Lexic regional I (este vorba despre un glosar de cuvinte culese din localitatea Suseni, în apropiere de Târgu-Jiu). într-o lucrare mai recentă, Bărbuţ, Dicţ. olt., găsim substantivul mudindioi „om care este incapabil de ceva". Evident' avem a face cu unul şi acelaşi cuvânt, numai în aparenţă cu două 90 variante, căci, după toate probabilităţile, mudiudioi se datorează unei greşeli de transcriere: n, scris de mână, a fost luat drept u. Dacă aşa stau lucrurile, cuvântul înregistrat în DLR trebuie citit mudiudioi şi pus în legătură cu bg. muden „încet, lent, domol44 (Bolocan, DBR), deşi unele detalii de ordin fonetic rămân neclare (cel de al doilea [d] ar putea fi explicat, eventual, prin propagare, dar derivatul de la *mudin ar fi fost de aşteptat să se termne în -oi, nu în -ioi). [1-2/1994] MUSCANĂ. Preluat în DLR dintr-un vechi dicţionar român-german (Alexi, W.), cuvântul este glosat „nucşoară (fructul aromatic al nucşorului)44. Apropierea dintre muscană şi muscat „cu miros de tămâioasă, de nucşoară44 - termen la care se face o trimitere - este evidentă (etimologia acestuia din urmă este indicată astfel: „Din fr. muscat Cf. pol. muszkat), dar este tot atât de evident că muscană n-a putut fi format în româneşte plecându-se de la muscat. După părerea noastră, cuvântul din titlul notei de faţă provine din germ. Muskatnufi „nucşoară44 (DGR). Genul feminin al cuvântului german şi al echivalentului lui românesc mai vechi, nucşoară, au putut juca un rol în încadrarea împrumutului în categoria substantivelor feminine de declinarea I. [1-2/1994] MUSCUR. Primul dintre sensurile acestui cuvânt - adjectiv, adesea substantivat (în DLR, muscur1) - cuprinde mai multe subsensuri, pe care, în vederea discuţiei de mai jos, considerăm necesar să le enumerăm: „(oaie sau capră) de culoare albă şi cu pete negre pe bot; (oaie sau capră) de culoare neagră şi cu pete albe la urechi şi pe bot; (despre cai) negru, alb, sur; (despre câini) vânăt înspicat, cu pete de culoare deschisă; oaie albă44. Al doilea sens este „(despre culori) spălăcit44 (singura sursă indicată: răspunsul, obţinut într-o localitate din Bihor, la întrebarea din chestionarul ALR referitoare la această noţiune). Dacă înţelesul de „oaie albă44 (înregistrat într-o localitate apropiată de Piatra Neamţ) şi cel de „spălăcit44 (în general, nu numai cu privire la animale) sunt, într-adevăr, reale (şi deci nu se datorează unor confuzii produse în cursul anchetelor dialectale), ele pot fi socotite derivate dintr-un 91 sens fundamental care include ideea de contrast între o culoare închisă şi una deschisă şi care, fără îndoială, aparţine sferei semantice a numelor de culori folosite cu referire la animale. în aceeaşi situaţie se află sensul „murdar (despre om)“, neînregistrat în DLR (V. Bidian şi D. Loşonţi, CL XXX, 1985, 2, p. 119: „sens evoluat al lui muscui“). Cuvântul din titlul acestei note concordă, formal şi parţial semantic, cu bg. dialectal MycKyp, glosat „tiepeH c SeJiH KOCMH no yiUHTe (3a K03a)“ (Goto Gorov, BD1,1962, p. 112); mai exact spus, constatăm că, sub o formă identică, muscur există şi în bulgară, unde are un sens asemănător cu cel de al doilea dintre subsensurile indicate în DLR sub 1. Nu poate fi vorba însă de un împrumut din bulgară în română: pe de 6 parte, cuvântul de care ne ocupăm este cunoscut şi în graiurile din nordul domeniului dacoromân (inclusiv în Maramureş); pe de altă parte, din datele prezentate în DLR rezultă că muscur este un element din terminologia păstoritului, iar aceasta mai curând a furnizat cuvinte altor limbi decât s-a îmbogăţit prin împrumuturi recente din limbi ca bulgara. Aşadar, avem motive să credem că bg. MycKyp provine din română, cum susţine Th. Capidan, în DR III, 1922-1923, p. 178 (autorul menţionează numai sensurile „murdar la faţă" şi „copil murdar", nu şi pe acela, semnalat de G. Gorov, asemănător cu sensul principal al cuvântului românesc). Nici una dintre etimologiile propuse până acum nu a fost reţinută în DLR. într-o lucrare apărută în 1909 (reprodusă, relativ recent, în volumul Cuvinte româneşti şi romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie. Ediţie îngrijită, introducere, bibliografie, note şi indice de Florenţa Sădeanu, Bucureşti, 1983, p. 23-40), George Giuglea explică pe muscur în felul următor: „originea acestui cuvânt trebuie studiată în legătură cu altă formă, analogă: fumur, -ă, fumuriu, -ie. în ambele forme avem de-a face cu substituirea sufixului -ulus lui -idus. Muscula ar arăta altfel diminutivul lui musca. Avem deci a face cu un derivat adjectival *musculus, -a, -um“ (p. 33-34 în volumul citat; cu alte cuvinte, după părerea autorului, trebuie să admitem că partea finală a lat. 92 muscula este rezultatul unei substituţii de sufix, căci nu poate fi vorba despre un diminutiv format de la musca). Cu contraargumente de ordin formal - schimbarea de sufix prin care s-ar fi ajuns de la muscidus la *musculus „ist nicht wahrscheinlich, da bei *fumulus usw. das -m- mit im Spiele ist“, iar absenţa sincopei este surprinzătoare —, REW, nr. 5773a, respinge explicaţia dată de G. Giuglea, dar, în acelaşi articol de dicţionar, cu titlul musculus „măusefarbig“, include formele dr. muscur şi ar. muşcură. în ce priveşte sincopa, am adăuga că, deşi în româneşte avem forme ca lingură, mascur (< lat. lingula, respectiv, masculus, fără sincopă), ar fi fost de aşteptat ca vocala din penultima silabă a cuvântului latinesc cu sensul „de culoarea şoarecelui** să aibă un tratament identic cu cel al aceleiaşi vocale din *muscălus „Moos“ şi din muscălus „Muskel** (REW, nr. 5771, respectiv, 5772), cuvinte devenite în română muşchi. Etimologia propusă de G. Giuglea ni se pare nesatisfăcătoare şi din punct de vedere semantic, căci înţelesurile lui muscur sunt destul de îndepărtate de cel al lat. muscidus (de la care s-ar fi ajuns la * musculus): „acoperit de muşchi (vegetaţie)** (Guţu, DLatR). Din acelaşi punct de vedere, este însă nesatisfăcătoare şi explicaţia bazată pe admiterea, în REW, nr. 5773a, a unei legături între termenul latinesc din titlul articolului, musculus „mausefarbig**, şi rom. muscur, căci acesta din urmă nu are sensuri care să evoce noţiunea de „şoarece**. în mod curios, în REW muscur apare nu numai în articolul 5773a („Rum. muscur «Schaf mit dunklen Flecken am Maul», mazed. capră muăcură «Ziege mit weipen Ohren und weiPer Nase»“), ci şi sub nr. 5766, măsea „Fliege**, ca derivat al lui muscă: „rum. oaie muscură «Schaf mit schwarzen Flecken am Maul»“ (în ambele locuri se trimite la lucrarea citată a lui G. Giuglea). Ca derivat de la muscă este dat adjectivul muscură şi de Cioranescu, DER, nr. 5519. După opinia noastră, dintre cuvintele latineşti *musculus (< muscidus), musculus „mausefarbig** şi musca numai ultimul poate fi luat în consideraţie în discuţia asupra originii lui muscur. întrucât însă, evident, acesta nu provine direct din lat. musca, prima întrebare care se pune este dacă muscur are la bază un derivat 93 latinesc de la musca sau a fost format de la muscă, pe terenul limbii române. înainte de a examina mai îndeaproape raportul dintre lat. musca şi rom. muscurpe planul formei, socotim necesar să insistăm asupra unor chestiuni de semantică, aducând argumente în favoarea afirmaţiei pe care am făcut-o la începutul acestui alineat. în articolul muscă din DLR, sub II (cu precizarea ,,p[rin] anal[ogie]“), sunt înregistrate, printre altele, următoarele sensuri: „smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiţă44; „mustaţă mică44; „vână neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane)44; „cavitate pe care o prezintă dinţii calului..., negreaţă, butură44; „broderie cu floricele sau cu motive naţionale (cusută cu amici sau cu aţă neagră)44 (se subînţelege, pe un material de culoare deschisă). Este uşor de observat că aceste sensuri posedă o trăsătură comună - ideea de contrast între două culori - pe care o găsim şi în conţinutul semantic al lui muscur. De adăugat că diminutivul musculiţă înseamnă, printre altele, „mic semn negru (natural sau artificial), pe obraz sau pe corp; (popular) benghi44. în lumina acestor date, ni se pare neîndoielnică existenţa unei legături între unele sensuri ale lui muscă şi sensul „(oaie sau capră) cu pete44 al lui muscur. Este de mirare că, în căutarea etimologiei lui muscur, G. Giuglea n-a plecat de la această legătură, cu atât mai mult cu cât el cunoştea un sens al lui muscă (neînregistrat în DLR!) chiar mai apropiat decât cele deja amintite de sensul fundamental al lui muscur, referindu-se la acest din urmă cuvânt, autorul scrie (la p. 33 a volumului citat); „E un termin păstoresc, prin care se designează oaia care are pe botul mai deschis pete negre, cărora li se zice muşte. Oaia muscură sau muscurie e o oaie cu muşte pe bot44 (pentru muscă „pată44 cf. fr. mouche „petite tache44). în ciuda celor arătate în alineatul precedent, considerăm improbabilă provenienţa lui muscur din muscă. După Pascu, Sufixele, p. 56, cu ajutorul sufixului -ur se formează diminutive (pentru această categorie se dau cele mai numeroase exemple, dar nu mai multe de nouă), abstracte (un singur exemplu: batjocură), nume de instrument şi cuvinte în care sufixul are valoarea de indicator al „posesorului unei calităţi prin excelenţă44 (codobatură, 94 capîntortură) Este uşor de constatat că un eventual derivat muscui{ă) de la muscă n-ar intra în nici una dintre aceste categorii, fie din motive care ţin de natura morfologică a cuvântului (respectiv, a cuvintelor) de bază (vezi deosebirea dintre muscur, pe de o parte, şi batjocură, codobatură, pe de altă parte), fie din motive de ordin semantic: muscur nu este nici diminutiv, nici abstract, nici nume de instrument. Aşa stând lucrurile, muscur nu poate fi considerat un derivat de la muscă. Ajunşi în acest punct al discuţiei, s-ar părea că singura soluţie pe care o putem accepta constă în a admite că muscur - respectiv, forma de feminin a acestui adjectiv - descinde din diminutivul latinesc muscula „musculiţă“. Trecând însă peste eventuala obiecţie referitoare la absenţa sincopei, nu putem să neglijăm dificultăţile pe care le implică presupunerea conform căreia s-ar fi produs o evoluţie semantică de la „musculiţă" la „(oaie sau capră) cu musculiţe sau muşte «pete»“. După opinia noastră, formele şi sensurile lui muscur şi ale cuvintelor din aceeaşi familie se explică satisfăcător, din punct de vedere semantic şi fonetic, dacă pornim de la adjectivul *mus-culatus, derivat de la lat. muscula, ca şi barbatus de la barba. De remarcat că un cuvânt corespunzător acestui adjectiv este atestat în română - substantivul muscurată „oaie cu lâna albă şi cu pete negre pe bot", sinonim cu muscuhnă - şi că raportul semantic dintre * muscurat, -ă, pe de o parte, şi muscă „smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară" sau musculiţă „idem", pe de altă parte, este identic cu cel dintre lat. barbatus şi barba (ca să nu mai vorbim de asemănarea dintre sensul, apărut prin analogie, al lui muscă şi cel al lat. barba: „smocul de păr..." este, de fapt, o „barbă mică"). Ţinând seamă de cele arătate în paginile precedente, considerăm că muscur, -ă (adjectiv şi substantiv) este o formaţie regresivă de la muscurat, -ă (la origine, adjectiv) < lat. *musculatus. Aşadar, termenul de care ne-am ocupat nu este moştenit din latină, ci format în româneşte, dar nu de la muscă, ci de la un cuvânt care descinde, în ultimă instanţă, din etimonul lui muscă: lat. musca > muscula > * musculatus, -a, -um > rom. * muscurat, muscurată > muscur, -ă. 95 Cu privire la varianta muzgur a lui muscur vezi nota muzgoare. [1—2/1994] MUS1ENIQ. Definiţia dată în DLR acestui cuvânt (pl.) „preparat alimentar dulce, de consistenţa unei paste şi în formă de sul, făcut din făină, must, nuci şi zahăr; (grecism) mustopită“ şi asemănarea formală cu mustopită şi cu mucenic (la care, de altfel, se trimite) ar putea sugera explicarea lui mustenici (sg. *mustenic) prin contaminare între mustopită şi mucenic sau între must şi mucenic. Punctul de plecare al termenului în discuţie este însă, după părerea noastră, bg. dial. MiCTOHHUa „must“ şi „prăjitură făcută din aluat şi must, dulceaţă sau miere“ (Reănik bălg. ez. H, s.v.). Două dintre cele trei cuvinte menţionate mai sus, must şi mucenic, ar putea fi, eventual, invocate pentru a explica, numai în parte, forma termenului în discuţie. [3/1972] MUZGOARE. A fost înregistrat în Bihor, cu sensul „murdărie”. Pe baza exclusiv a formei cuvântului, este îndreptăţită, de la bun început, presupunerea că ne aflăm în prezenţa unui derivat, fie de la un neatestat *muzgă, fie de la mâzgă (cum credem că am reuşit să arătăm, în SCL XXXIX, 1988,3, p. 256, acesta din urmă provine nu „din slavonul Avt3n, bg. Ml>3ra, M&3ra“ -etimologia dată în DLR -, ci dintr-un cuvânt vechi slav identic ca formă cu bg., ser. mezgă). Conform celei de a doua ipoteze, vocala centrală, devenită neaccentuată în derivat, s-ar fi transformat în [u] sub influenţa consoanei labiale precedente. Existenţa unui substantiv muzga în bulgară, slovenă şi rusă (vezi mai jos) ne determină însă să credem că vocala [u] este etimologică în română şi că deci la baza lui muzgoare se află *muzgă, cuvânt care, la rândul lui, provine din v. sl. * muzga. Ne întemeiem aici pe câteva informaţii oferite de Ivan Duridanov, într-un material conţinând contribuţii etimologice, publicat în „Bălgarski ezik“ XVIII, 1968, 4-5, p. 401-406: muzga denumeşte în bulgară un sol cu anumite proprietăţi, inclusiv aceea că se îmbibă repede cu apă; în slovenă sunt atestate, printre altele, sensurile „noroi” şi „sol gras lipicios” (p. 402). Autorul socoteşte îndoielnică existenţa unei legături între 96 muzga şi bg. măzga (< mezga), ser. mezga, v. rus. mezga etc. „sevă44 (vezi nota de la aceeaşi pagină). Din punct de vedere semantic, este clar că muzgoare „mur-dărie“ este mai apropiat de * muzga, care va fi avut sensurile „sol (cu anumite proprietăţi)44 şi „noroi44, decât de mâzgă „sevă44. E de remarcat însă că ultimul are şi sensuri care coincid cu cele pe care le atribuim lui *muzgă (vezi mai ales, în DLR, s.v. mâzgă, punctul 5: „noroi moale, lipicios şi alunecos44 şi „murdărie, jeg44); pe de altă parte, derivatul mâzgăli al lui mâzgă este apropiat, din punct de vedere semantic, mai curând de muzgoare decât de mâzgă „sevă44. Aceste fapte - în primul rând, polisemantismul lui mâzgă- justifică presupunerea potrivit căreia, indiferent dacă între prototipurile cuvintelor bulgăreşti muzga şi măzga există sau nu o legătură, asupra conţinutului semantic al termenilor din familia lui mâzgă s-a exercitat influenţa lui *muzgă şi a derivatelor acestuia, facilitată de asemănarea fonetică dintre cele două cuvinte. Dacă, aşa cum avem motive să credem, primul sens al lui mâzgă consemnat în DLR, „sevă44, este cel originar (cf. v. sl. mezga „succus44; Miklosich, Lexicon), influenţa în discuţie pare a fi reflectată şi de faptul că mâzgoare înseamnă şi „murdărie, necurăţenie; (în special) materie cleioasă, mucoasă44. S-a arătat că muzgoare, fără etimologie în DLR, nu poate fi despărţit de mâzgoare (Mioara Avram, SCL XXII, 1971, 4, p. 387). Această constatare nu pledează însă în favoarea interpretării primului ca variantă a celui de al doilea (interpretare sugerată, cu unele rezerve, de autoarea citată); avem a face doar cu o asemănare (pe plan semantic şi din punct de vedere fonetic) între două cuvinte aparţinând la două familii. Familiei lui *muzgă îi aparţine, după părerea noastră, şi muscoare, variantă nu a lui mâzgoare (cum este dată în DLR), ci a lui muzgoare (cf. Mioara Avram, loc. cit.: „varianta muscoare... ar fi trebuit legată mai curând de muzgoare decât de mâzgoare6'). în aceeaşi familie intră adjectivul muscuros; în partea etimologică a articolului din DLR cu acest titlu găsim trimiterea „cf. muscuf6, dar primul sens, „murdar44, al lui muscuros se apropie mai mult de sensurile cuvintelor din familia lui *muzgă, iar al doilea sens, „murdar de mâncare la gură44 este atestat pentru varianta muzguros, 91 care se aseamănă mai mult cu *muzgă (şi cu muzgoare) şi pe plan fonetic, ceea ce ne face să credem că muscuros este un derivat de la muscoare = muzgoare, nu de la muscur. Ţinând seamă atât de forma cuvintelor muscoare, muscuros (mai precis, de faptul că elementele grupului consonantic sunt surde, nu sonore ca în muzgoare), cât şi de o nuanţă a sensului lui muzguros („murdar 1 a g u r ă“; cf. muscur „cu pete p e b o t“), trebuie să admitem că familia de cuvinte a lui *muzgă, care, cum am mai spus, a exercitat, pe plan semantic, o influenţă asupra familiei lui mâzgă, a fost, la rândul ei, influenţată, pe plan semantic, dar şi sub aspect formal, de familia lui muscur. în sfârşit, dată fiind existenţa lui muzgur „(mai ales despre oi) care are pete negre (picuri, pistrui) pe la bot“, evident, o variantă - absentă din DLR, dar înregistrată de Udrescu, Glosar - a lui muscur, se poate spune că n-a lipsit nici influenţa (de data aceasta, numai pe planul formei) din direcţia lui *muzgă (şi a familiei lui) spre muscur (o influenţă analoagă pe plan semantic este mai puţin probabilă; la sensul „murdar" al lui muscur - vezi nota cu acest titlu - s-a putut ajunge şi fără influenţa cuvintelor din familia lui *muzgă). Toate aceste fenomene de interferenţă îngreunează stabilirea etimologiilor cuvintelor în cauză (fluctuaţia „surde ~ sonore" din muscuros ~ muzguros o determină pe Mioara Avram, loc. cit., să aibă în vedere eventualitatea unei legături între muzgoare şi muscur, şi, în consecinţă, să nu se pronunţe categoric pentru identificarea lui muzgoare cu mâzgoare). Credem că din datele prezentate asupra orginii lui muzgoare rezultă, în linii generale, şi care sunt (şi cum au evoluat) raporturile dintre *muzgă, mâzgă şi muscur şi dintre ceilalţi termeni ai familiilor acestor trei cuvinte. [1-2/1994] MUZGUREALĂ. Este un sinonim al lui muzgoare, cu care coexistă în aceeaşi regiune. Considerăm că menţiunea „etimologia necunoscută" de la sfârşitul articolului muzgoare n-ar fi trebuit să se repete s.v. muzgureală, derivat, în mod evident, de la cel dintâi. [1-2/1994] 98 MUZGURTT. înţelesul de „murdărit" justifică oarecum trimiterea care se face în DLR - „cf. mâzgălit —, căci unul dintre sensurile acestuia din urmă este identic cu cel al lui muzgurit. O legătură de ordin semantic există însă, evident, şi între muzgurit, pe de o parte, şi muzgoare, muzgureală, pe de altă parte, iar de data aceasta ea este dublată de o înrudire formală clară, aşa încât credem că ar fi fost cazul ca etimologia adjectivului în discuţie să fie indicată astfel: „De la *muzguri; cf. muzgoare, muzgureală11. De adăugat că la Udrescu, Glosar (lucrare apărută după redactarea volumului din DLR în care figurează cuvântul discutat în nota de faţă) verbul a (se) muzguri este atestat, cu sensurile „a (se) stropi, a (se) păta..., a (se) mânji". [1-2/1994] NACIŢĂ. A fost înregistrat în Crişcior - Brad, cu sensul „cusătură sau broderie în relief*. După părerea noastră, provine din ser. nâkit „Putz, omatus“ (vezi RJAZU; din motive de ordin geografic, nu-1 luăm în consideraţie aici şi pe bg. H3KHT, menţionat mai jos, s.v. nechită). Legătura dintre sensurile „podoabă** şi „cusătură, broderie** este evidentă. în ce priveşte forma, observăm, mai întâi, că oclusiva din silaba a doua a ser. nâkit a putut deveni [c] sau [c] în aria din nord-estul Banatului şi din sud-vestul Transilvaniei în care aceste sunete corespund, în mod normal, lui [Ic] din limba literară (în chip, ochi, ureche etc.; vezi, de exemplu, Micul Atlas lingistic român. Publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I. Voi. I, de Sever Pop, Cluj, 1938, harta 22); dacă localitatea Crişcior nu se află cumva chiar în interiorul ariei lingvistice menţionate (nu am putut să stabilim acest lucru pe baza hărţilor din ALR), ea este situată în vecinătatea zonei în care [Ic] a devenit africată (vezi şi cele arătate, mai jos, s.v. natiţă). în al doilea rând, aspectul fonetic al părţii finale a lui naciţă se explică prin influenţa numeroaselor cuvinte terminate în -iţă (nu numai derivate româneşt cu sufixul -iţă), de tipul ocniţă, cratiţă (ca şi în aceste cuvinte, accentul din naciţă se află pe silaba iniţială; cf. şi aldţă, din sfera semantică a lui naciţă, dar cu accentul pe[i]). 99 Eventual, naciţă ar putea fi pus în legătură (şi) cu ser. nakice „nakit (na odijelu), vierkantige Applicationszacken aus Tuch44 (RJAZU); sensul „podoabă pe o haină“ este chiar mai apropiat decât „podoabă (în general)44 de sensul cuvântului românesc. De menţionat, totuşi, că, după datele din dicţionare, nakice are o circulaţie mult mai restrânsă decât nakit, care, oricum, este satisfăcător din punct de vedere semantic. Cât despre transformarea oclusivei finale în [ţ], ea se explică în modul arătat mai sus; cf. ocoviţă „din ucr. OKOBHTa, pol. okowita, sub influenţa suf. -iţă' (DLR). După menţiunea „etimologia necunoscută44, găsim, în DLR, trimiterile „cf. năcia, năciat, natiţă“; raporturile dintre naciţă şi aceste cuvinte vor fi discutate mai jos, s.v. natiţă şi năcia. [3/1973] Observaţie. După Maxim SI. Mladenov, LR XXII, 1973, 2, p. 123, naciţă ar fi un derivat, cu sufixul -iţă, de la verbul năcia, împrumutat din bulgară (vezi nota năcia). De observat însă că derivatele în -iţă (accentuat sau nu) au la bază, aproape fără excepţie, substantive sau adjective, nu verbe (vezi Pascu, Sufixele, p. 254-260). In al doilea rând, derivatul aşteptat de la năcia ar fi mai curând *năciiţă, cu accentul pe sufix. Lui [nâciţă], cu accentul pe silaba iniţială a radicalului, i-ar corespunde un verb *nace; cf. batiţă (< bate) „claquet, cliquet d’un moulin, battant44, singurul derivat dacoromân în -iţă de la un verb menţionat în lucrarea precitată, la p. 259. în sfârşit, considerentele de ordin geografic pledează în favoarea explicaţiei conform căreia cuvântul în discuţie provine din sârbocroată. Menţionăm că nota naciţă semnată de cercetătorul bulgar citat a apărut după predarea la tipar a notei noastre cu acelaşi titlu (februarie 1973). NASTOCanjĂ. A fost comunicat din Soveja - Panciu, cu sensul de „pâinişoară făcută din aluatul pregătit penru prescură44. Provine, după părerea noastră, din mustopită „preparat alimentar dulce de consistenţa unei paste şi în formă de sul, făcută din făină, must, nuci şi zahăr44 (< ngr. pouaTOTnţTTa; DLR). Credeţn că la [a] din prima silabă s-a ajuns printr-o asimilare urmată de o disimilare: [u] ... [o] > [o]... [o] > [a]... [o] (prin asimilare se explică şi partea iniţială a variantei mostochină, absentă 100 din DLR, dar înregistrată, ca titlu de articol în SDLR, unde finala -ină este considerată ca fiind datorată influenţei lui smochină, iar, alături de cuvântul grecesc citat, figurează, în partea etimologică a articolului, şi it. mistocchino; în DLR mostochină apare numai cu sensurile „fructul mostochinului; moşmoană44 şi „epitet dat unui om lipsit de iniţiativă sau prost“). Dacă prima consoană este, într-adevăr, [n] (şi deci nu avem a face cu o eroare de transcriere), nastochiţă şi mustopită se încadrează în seria de perechi de variante ale aceluiaşi cuvânt formate din termeni diferenţiaţi prin localizarea nazalei iniţiale; cf. măclăi, variantă a lui năclăi (vezi şi nătrăpas - matrapaz, nărădi = mărădui etc.). Palatalizării lui [p] i se datorează [le] din penultima silabă a lui nastochiţă. în sfârşit, prin apropiere de derivatele cu sufixul -iţă s-a produs înlocuirea lui [t] originar cu africata pe care o prezintă forma din titlul acestei note. [5-6/1994] NATA-PLATA. Este un adverb, înregistrat, prin vestul Munteniei, în expresia a merge nata-plata „a merge lipăind şi cu paşi mari“. împotriva a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, nu ne găsim în prezenţa unui caz de tipul hâr-măr, trosc-pleosc, ci a unei formaţii - cu caracter expresiv evident - care îşi are originea într-un substantiv. Este vorba despre năplat (< bg. HBlIJiaT; DLR). Conform dicţionarului la care ne referim, acest cuvânt are două sensuri - „obadă (la roata căruţei)44 şi (la plural), „tălpile de la sanie44 —, dar, cum va reieşi din cele arătate mai jos, este de presupus că, în realitate, el are (sau, cel puţin, a avut), ca şi obadă, şi înţelesul de „instrument alcătuit din două bucăţi de lemn având fiecare câte o scobitură în formă de semicerc şi care, închizându-se, imobilizau mâinile sau picioarele osândiţilor sau ale robilor44 (DLR, s.v. obadă, sensul I). După părerea noastră, de la năplat s-a format adjectivul şi adverbul *năplătat, devenit, apoi, prin metateză, *nătăplat, iar de la această formă s-a ajuns la nata-plata. Din punctul de vedere al formei, există o oarecare asemănare între perechea *nătăplat (adjectiv şi adverb; eventual, şi participiu al unui verb neatestat) - nata-plata (adverb) şi perechea formată, în 101 franceză, din verbul clopiner „marcher avec peine, en traînant le pied“ şi locuţiunea adverbială clopin-clopant „en clopinant" (< v. fr. clopin „boiteux" + clopant, participiu prezent al v. fr. cloper „boiter“; vezi, pentru toate aceste cuvinte, Petit Robert). In ce priveşte sensul, etimologia propusă aici este sprijinită de constatarea că un derivat de la obadă a fost înregistrat, în nord-estul Olteniei, cu un sens care se apropie de cel al lui nata-plata: la întrebarea pentru „schilod" s-a obţinut răspunsul obădat la picioare (NALR-Oltenia I, harta 143, punctul 908). Fără îndoială, obădat are aici un sens legat nu de cel de „parte componentă a roţii", ci de sensul „instrument cu care se imobilizau mâinile sau picioarele"; cu acest obădat wa fi fost sinonim *năplătat (> *nătăplat). Plecându-se de la înţelesul consemnat în DLR, pot fi uşor explicate cele înregistrate de Udrescu, Glosar, „fără rost, aiurea", în a umbla nata-plata; „alandala, într-o doară, anapoda", în a lucra nata-plata; în aceeaşi lucrare, s.v. nata-plata, cuvântul figurează şi ca substantiv şi adjectiv invariabil, cu sensurile „derbedeu, haimana, lichea, pierde-vară, zăpăcit". [5-6/1994] NAUŢĂ. După părerea noastră, acest cuvânt - care înseamnă „salbă de mărgele" — şi naciţă (discutat într-o altă notă) ar fi trebuit să constituie, în DLR, un singur articol (ce e drept, în partea etimologică a articolelor respective, se trimite de la naciţă la natiţă şi viceversa): în amândouă cazurile este vorba de o „podoabă", iar deosebirea de ordin fonetic dintre cele două cuvinte este minimă. Considerăm aşadar că natiţă provine, ca şi naciţă, din ser. năkit, de notat că, pe lângă sensul general de „podoabă", acest cuvânt are şi sensul de „salbă" (vezi RJAZU, s.v.: „zenski nakit, t. j. novei,... biser..., sto zene nose na glavi iii o vratu"). Cu siguranţă, litera tnu corespunde sunetului [t], ci lui [c], [c] sau [t'J şi, dacă aşa stau lucrurile, „literarizările" natiţă şi nachiţă ar fi - în absenţa unui criteriu etimologic - la fel de îndreptăţite. Admiţând însă că natiţă şi naciţă provin din ser. năkit şi cunoscând corespondenţele fonetice [ti] sau [Ici] (în limba literară): [t'i] (în unele graiuri): [ci], [ci] (în alte graiuri), credem că ar trebui să scriem, corect, nachiţă (din motive asemănătoare cu cele pentru 102 care cuvântul înregistrat, în DLR, sub forma magiarcă, împrumutat din sârbocroată, ar fi trebuit să fie „literarizat44 maghiarcă, după cum am arătat în LR XVI, 1967,3, p. 254; vezi, mai sus, nota magiarcă). Unica sursă menţionată în DLR, s.v. natiţă, este o comunicare a lui (Ştefan) Pasca. S.v. naciţă se trimite la Pasca, Gl., cu indicarea localităţii din care a fost cules cuvântul: Crişcior-Brad. întrucât această localitate este satul natal al regretatului lingvist clujean (vezi I. Stan, CL n, 1957, p. 337), e foarte probabil că natiţă a fost cules tot din Crişcior - Brad, ca şi naciţă. Dacă localitatea în discuţie se află în aria în care se pronunţă [t'ip] pentru chip, s-ar putea să avem a face, pe de o parte, cu varianta [naciţă] ([c] din graiurile bănăţene, prin intermediul cărora este de presupus că a pătruns termenul, a fost identificat, în acest caz, cu africata din cuvinte ca cine, cer), iar, pe de altă parte, cu [nat'iţă] (de data aceasta, [c] a fost înlocuit cu [L], pe baza corespondenţelor ilustrate de fonetisme ca [cip]: [Lip] = chip, [cine]: [Line] = tine). Aceleaşi două fonetisme au putut fi însă înregistrate şi într-o zonă în care [Ic] a devenit [c] sau [c] în pronunţarea numai a unora dintre vorbitori, în timp ce alţii prezintă un stadiu de evoluţie mai puţin avansat, [L]: într-o regiune apropiată de Crişcior - Brad, s-a constatat coexistenţa, în aceeaşi localitate, a fonetismelor [c] şi [L] în cuvinte de tipul chip (Densusianu, GŢH, p. 39). [3/1973] NATOAGĂ După DLR are sensul „viscol4* într-o localitate apropiată de Câmpulung Moldovenesc. S-a făcut observaţia (corn. Mioara Avram) că forma este suspectă şi că, probabil, aceasta a apărut, din greşeală, în scris, în locul unei forme cu I, cum este năloagft, care, prin Moldova şi Bucovina înseamnă „zăpadă mare44 (în Bucovina şi „vreme rea cu lapoviţă44). Suntem în măsură să cităm un caz similar de „creare44 a unui cuvânt inexistent prin simpla deplasare a unui element din componenţa unei litere. în LR XXI, 1972, 5, p. 425 (vezi, mai jos, nota pălăcică), am arătat că pălăcică (fără etimologie în DLR) este, de fapt pătacică (variantă a lui pataşcă „veche monedă de argint44 şi „bancnotă44): în cuvântul scris de mână, liniuţa care ar fi trebuit să aparţină lui t a fost trasată mai la dreapta, aşa încât t a devenit 1, iar 103 a a devenit ă (ta >lă). Ştiind că natoagă apare numai ca răspuns la o anchetă prin corespondenţă, putem fi siguri că această formă se explică printr-o neglijenţă asemănătoare cu cea căreia i se datorează transformarea lui pătacică în pălăcică: persoana care a furnizat răspunsul sau cineva care l-a transcris a plasat mai la dreapta decât trebuia semnul diacritic al literei ă (în scrisul de mână, foarte adesea, o liniuţă orizontală); în felul acesta, ă s-a transformat în a, iar/în t(ăl>at). Dacă lucrurile s-au petrecut în felul arătat mai sus, originea lui natoagă nu mai constituie o problemă. Mai curând ultimul, nu primul, dintre cele două cuvinte slave menţionate în partea etimologică a articolului năloagă („Din ser. naloga. Cf. ucr. Hajiora “) este etimonul lui năloagă din Moldova şi Bucovina, iar cuvântul natoagă nu există. [5-6/1994] năbet . Este folosit, prin Oltenia, în locuţiunea adverbială de năbet „fără încetare, întruna, mereu44 (un singur citat, din Plopşor, V. O.: Am păzit via de năbet). După părerea noastră, avem a face cu supinul verbului a se năbia, care înseamnă, printre altele, „a se sătura de ceva, a se îngreţoşa44 (din ser. nabijati „a umple44; vezi DLR, s.v. năbia). Legătura dintre sensul lui năbet şi cel al lui năbia ni se pare evidentă. în ce priveşte forma celui dintâi, credem că năbet a ajuns în Oltenia dintr-o regiune în care verbul se pronunţă cu o vocală palatală după [i] (cf. [abie] = abia, în punctul 27 - din Banat - de pe harta 1801 din ALR II SN 6). De la năbiat (pronunţat în trei silabe, dacă indicaţia din DLR, s.v. năbia, este corectă), prin intermediul fonetismelor *[năbiiet], *[năbiiet], s-a putut ajunge la *[năbiet] (cf. a-bi-a > a-bia) şi, în sfârşit, la năbet, prin eliminarea semiconsoanei; cf. E. Petrovici, SCL VII, 1956, 3-4 p. 166: „sânt unele graiuri (de ex. cele din Oltenia şi din Banat), în care iod după labiale a fost articulat tot mai slab, dispărând uneori complet44. [3/1973] NĂCIA. înseamnă „a broda, a coase în relief, pe o pânză de casă44 şi a fost cules din aceeaşi localitate (Crişcior - Brad) din care provin naciţă (la acesta se face, în DLR, o trimitere) şi natiţă (vezi 104 mai sus). Indicaţia etimologică pe care o găsim în Pasca, Gl. (sursa menţionată în DLR), s.v. - „cf. psl. naciati [sic] «a începe»44 - nu este satisfăcătoare (cel puţin din punct de vedere semantic). După părerea noastră, nada este un împrumut din sârbocroată, ca şi nadţă (= natiţa)\ ne referim la nacînati, care înseamnă, printre altele, „a împodobi44 (vezi RJAZU, s.v. nacînati 2, sensul a, b: „kititi44). Sub aspect semantic, raportul dintre năcia şi verbul sârbocroat citat este asemănător cu cel dintre naciţă şi ser. nâkit. Grafia năcia ar putea, în principiu, să redea fonetismul de tip bănăţean [năsina] (care concordă perfect, în ce priveşte consoana din silaba finală, cu fonetismul etimonului); este mai probabil însă că avem a face cu un [i] - [năsiia] -, semivocala datorându-se unei adaptări la sistemul fonetic al unui grai în care se pronunţă [kui], [viie] etc. şi ai cărui vorbitori ştiu că în graiul vecin se pronunţă [kun], [vine] etc. Localizarea termenului în discuţie justifică această explicaţie, precum şi presupunerea că năcia a ajuns în regiunea oraşului Brad prin intermediul graiurilor din nord-estul Banatului, în care este de aşteptat ca acest cuvânt să existe cu fonetismul [năsina]. [3/1973]’ Observaţie. Maxim SI. Mladenov, LR XXII, 1973, 2, p. 123, consideră că avem a face cu un împrumut din bg. HaglHHX „a coase pe ceva44, care „poate suna H’bTWZ’b, H’hmi'h,<4. Atât sub aspect semantic, cât şi din punct de vedere fonetic, această etimologie este acceptabilă. Din motive de ordin geografic, preferăm, totuşi, explicaţia reprodusă în rândurile precedente. Menţionăm că nota năcia semnată de cercetătorul bulgar citat a apărut după predarea la tipar a notei noastre cu acelaşi titlu (februarie 1973). NĂLET. Inserarea acestui cuvânt în DLR s-a făcut exclusiv pe baza datelor furnizate de Iorgu Iordan, în SCL XIV, 1963, 1, p. 15, unde citim: „năiet «prost; apucat» (comunicat din Corlăteni, raionul Dorohoi). Cf. rus. nelep «absurd, stupid, fără sens; neghiob, nerod, prost», care a putut deveni, fără dificultăţi, rom. năiet1 (trimiterea la cuvântul rusesc nu figurează în DLR). Există, totuşi, oarecare dificultăţi în calea derivării lui năiet din rus. nelep; trecând peste 105 prezenţa lui [t] la finala formei româfteşti (în locul labialei din presupusul etimon rusesc), trebuie să remarcăm că ar fi fost de aşteptat ca în silaba iniţială să avem o vocală palatală, [e] sau, eventual, [i] (cf. niznai< rus. He 3H8IO); vezi Graur, ER, p. 27-30. Şi mai greu de acceptat ni se pare explicaţia propusă de Florica Ficşinescu, SMFC V, 1969, p. 15: nă + oletui „a se vlăgui44. Credem că etimonul cuvântului în discuţie este tc. nalet, indicat de DDA, s.v. nalet „blestemat*4 („ < tc. la9net, vulg. nalet... «maudit; malediction»44). în ce priveşte forma, etimologia pe care o propunem nu ridică nici o problemă, iar schimbările de sens reflectate de termenul dacoromânesc s-au produs şi în sârbocroată şi în bulgară, unde nălet (nalet) înseamnă, printre altele, „zurbagiu44 şi „prost44. Vezi Abdulah Skaljic, Turcizmi u narodnom gdvoru i narodnoj knjizevnosti Bosne i Hercegovine. II. K-Z, Sarajevo, 1957, p. 234: ser. nalet (< tc. lanet, tc. vulg. nalet) „Fluch; Stănkerer, Raufbold, Ungliickliches, Schelm44; Goro Gorov, BD I, 1962, p. 116: bg. dial. HaJICT (nu se indică etimologia, dar, desigur, şi aici este vorba de un reflex al cuvântului turcesc citat) „jiorn, HeTi»pnHM, oni>pHHtiaB44. [3/1973] NĂPUŞANIE. înseamnă, prin sud-estul Olteniei, „covrig mare, făcut din făină nouă (din primul măcinat), împodobit cu busuioc, legat cu amici roşu, care este aruncat în fântână, scos cu ciutura şi împărţit celor prezenţi (cu diverse ocazii)*1. După părerea noastră, provine din bg. HanynţaHe „6pocaHHe“ (Bemstejn, BRS, s.v.). Probabil că la început cuvântul a desemnat acţiunea (ceremonia aruncării covrigului în fântână), iar apoi s-a ajuns la folosirea lui năpuşanie pentru a numi obiectul aruncat; cf. sensurile lui mătanie (unde, de asemenea, s-a ajuns la un nume de obiect pomindu-se de la un nume de acţiune), şi, mai ales, ale lui parastas „slujbă religioasă...“ şi „colac**. [3/1973] năsăvAi . în unica sursă citată în DLR (A. Viciu, Glosar de cuvinte dialectale... Bucureşti, 1906) acest verb este înregistrat ca sinonim al lui vergela: „se zice prin Veresmort [recte: Vereşmort], M. Uioara, ce pre aiuri se zice vergela s. vergelat, ca pre Jiu44. Nu 106 este clar dacă vergela este aici sinonimul lui nuiela „a bate, a fixa nuiele pe pereţii de lemn, ca să ţină tencuiala*1 (DLR), dacă înseamnă „a introduce vergele printre firele urzelii înfăşurate pe sulul dinapoi al războiului de ţesut** sau are amândouă aceste sensuri. Având în vedere mai ales al doilea sens, credem că năsăvăi provine din ucr. HSCyBSTH „a îndesa, a ticsi, a băga, a face doldora** (DUR); această etimologie este, după părerea noastră, compatibilă şi cu ipoteza potrivit căreia cuvântul în discuţie ar avea numai sensul menţionat mai sus al lui nuiela. [5-6/1994] NĂSCOCI. Dacă am ţine seamă numai de formă, ar trebui să fim de acord cu etimologia pe care o găsim, de exemplu, în SDLR: „vsl. naskociti «a sări deasupra»44 (aceeaşi etimologie în CADE). Credem însă că autorii DLR au avut dreptate când n-au acceptat-o, căci din punct de vedere semantic ea este nesatisfăcătoare, chiar dacă se ia în consideraţie ipoteza formulată în TDRG, unde originea slavă a cuvântului românesc este socotită numai probabilă: „Wahrsch. slav. naskociti «auf etw. losspringen», dann etwa «darauf kommen»44. Nu se poate stabili nici o legătură clară între sensul verbului vechi slav şi sensurile lui născoci: 1 „a face, a crea ceva (ce n-a mai existat până atunci); a inventa44; 2 „a scorni, a plăsmui (lucruri închipuite, neexistente, neadevărate)44; 3 (reflexiv) „a se naşte, a se isca, a se ivi; a se întâmpla44. Pe de altă parte, întrucât pe plan semantic există deosebiri apreciabile între născoci, născocire şi fr. saillir, saillie, sensul „trăit briliant et inattendu (dans la conversation, le style)44, al ultimului dintre cuvintele citate (pentru care vezi Petit Robert, s.v. saillie, I 3) nu poate fi invocat în sprijinul paralelei stabilite de Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române. A şasea ediţiune revăzută şi adăugită, [Craiova, 1929], s.v. născoci, bazată pe ideea că sensul verbului vechi slav ar fi fost nu „a sări deasupra, a sări p e ceva44, ci „a sări î n ceva44: „Slav. născociţi [sic], a sări în (cap ceva neaşteptat): cf. fr. saillie, săritură şi scânteie de spirit44. în sfârşit, explicaţia la care aderă Cioranescu, DER, nr. 5616 (cu trimiteri la A. de Cihac şi la B. Conev) şi potrivit căreia am avea a face cu un împrumut din bulgară - „bg. naskacam «hallar», del esl. naskociti «saltar»44 - nu poate fi 107 acceptată, deoarece născoci şi cuvintele din familia lui circulă şi în graiurile nordice (cum rezultă din citatele date în DLR, s.v. născoci, născocire, născocit, născocitor). După ce am trecut în revistă explicaţiile conform cărora născoci a fost împrumutat din slavă, vom examina alte două explicaţii, foarte diferite între ele, dar având ca trăsătură comună faptul că verbul în discuţie este considerat moştenit din latină. în Dicţionariul limbei române al lui A.T. Laurian şi I.C. Massim, tomul II, Bucureşti, 1876, s.v. născocire (cu variantele -după toate probabilităţile, inexistente în realitate - nascucire şi nascutire, respectiv, în ortografia actuală, născucire şi născutire sau, mai curând, născutire), primul dintre echivalentele latineşti ale cuvântului din titlul articolului este excogitare. Dată fiind tehnica folosită în acest dicţionar pentru indicarea etimologiilor (în prezenţa unei identităţi sau asemănări formale şi semantice, termenul latinesc dat ca traducere a celui românesc este totodată etimonul celui din urmă; vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române. Voi. I. De la origini până la 1880, Bucureşti, 1966, p. 161-162; cf. p. 172), putem deduce, că, după părerea autorilor, născocire descinde din lat. excogitare. Din punctul de vedere al sensului lucrurile ar fi simple (vezi Guţu, DLatR, unde excogito este tradus „a închipui, a născoci, a descoperi"). Din evidente motive de ordin fonetic, această etimologie nu poate fi însă acceptată: dacă ar fi fost moştenit în română, excogitare ar fi devenit *scugeta (cf. lat. *excambiare > rom. schimba). De adăugat că în dicţionarul lui A.T. Laurian şi I. C. Massim figurează şi următorul articol: „nascociu, -a, adj., aptus excogitando etc., care pote nasce cu mentea, etc., vedi nascocitoriu". Cuvântul din titlu - *[năskociu] sau, mai curând, *[năskoc(u)]? (accentul nu este indicat) - pare a fi inventat de autori, deci nu un derivat comparabil, eventual, cu lungoci, pungoci (care însă nu provin din verbe). Până la proba contrară, nu este aşadar cazul să avem în vedere posibilitatea ca verbul născoci să provină din adjectivul * născoci (de altfel, din cuprinsul articolului la care ne referim rezultă doar că acest adjectiv ar fi sinonim cu născocitor, nu şi că, 108 ,,'-i**w***mm pentru întreaga famile, s-ar admite un punct de plecare altul decât cel indicat s.v. născocire, adică lat. excogitare). Cea de a doua explicaţie în care se trimite la un prototip latinesc se găseşte la Alexandru Resmeriţă, Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române..., Craiova, 1924: „născoci (a) v. (lat., din nasco + cieo, nascociere, nasco-citum [tipărit, greşit, nacco-citum], a pricinui (a pune în mişcare), a naşte sau a se produce). A inventa, a crea, a imagina ceva“. Dat fiind că lat. cieo înseamnă, printre altele, „a provoca, a face să se nască, a stârni, a scoate44 (vezi Guţu, DLatR, s.v., sensul 3), s-ar părea, la prima vedere, că explicaţia reprodusă în rândurile precedente este plauzibilă sub aspect semantic. Din natura complementelor care însoţesc, în exemplele din dicţionarul latin-român citat (sub 3), verbul cieo (anume bellum, seditiones, gemitus, mugitus, lacrimas, fletus) reiese însă că există o deosebire destul de mare între sensul la care ne referim al acestui verb (ca să nu mai vorbim de celelalte sensuri; primul este „a pune în mişcare, a mişca44) şi sensurile lui născoci. Trecând peste unele detalii privitoare la forma cuvântului românesc (infinitivul lui cieo este ciere, aşa încât din * nascociere ar fi rezultat *născocia sau * născocea, nu născoci), vom spune doar că etimologia din dicţionarul lui Al. Resmeriţă, nesatisfăcătoare sub aspect semantic, este inacceptabilă mai ales din cauză că face apel la un cuvânt latinesc compus inventat de autor. De menţionat, totuşi, că legătura dintre primul element al acestui compus şi rom. născoci este reală, cum vom încerca să arătăm în continuare. După opinia noastră, născoci - conform informaţiilor de care dispunem, inexistent în dialectele sud-dunărene şi atestat în dacoromână abia începând cu secolul al XlX-lea - nu este nici moştenit din latină, nici împrumutat din vechea slavă (sau din bulgară), ci a fost creat în româneşte, prin derivare de la naşte. Etimologia pe care o propunem se întemeiază mai întâi pe faptul că în conţinutul semantic al lui născoci se regăsesc note prezente în unele dintre sensurile lui a (se) naşte. Făcând o comparaţie între definiţiile din DLR ale celor două verbe, observăm, pe de o parte, că s.v. născoci pentru sensul 3 (propriu verbului la diateza reflexivă) se dă o definiţie în care primul echivalent este a 109 se naşte şi, pe de altă parte, că a crea şi a plăsmui apar în definiţii atât s.v. născoci (sensurile 1, respectiv, 2), cât şi s.v. naşte (sensul II 1, figurat: „a crea, a plăsmui, a produce; a scoate la iveală, a face să apară; a provoca, a stârni"). în ce priveşte forma, născoci poate fi explicat fără dificultate, ca derivat de la naşte, cu sufixul -oci (pentru care vezi FC III 1, p. 49-54). Alomorful născ- al morfemului radical este cel care apare şi în derivatele născare, născător, născătură, născut Din punct de vedere formal, perechea naşte - născoci este paralelă cu scoate - scotoci. în raport cu naşte, verbul derivat are, în unele contexte, o valoare peiorativă (cf. spăla şi spălăci:; -pentru această din urmă pereche vezi lucrarea precitată, p. 51). [5-6/1994] NĂsoa. Cuvântul a fost înregistrat la Păuşeşti Otăsău - Băile Govora şi are sensul „a merge greu (prin noroi, prin iarbă mare, prin grâu etc.)“. Citându-1 printre formaţiile cu nă- în care provenienţa acestui segment (uneori, prefix) este „mai puţin clară“, Florica Ficşinescu, SMFC V, 1969, p. 10, sugerează şi o etimologie: „năsoci (Coman, Gl.) «a merge greu prin noroi», cf. sogi (Lex. reg. II, 30) «a frământa aluat»“. Sursa menţionată pentru năsoci (Coman, Gl.) este aceeaşi pe care o găsim şi în DLR; aşadar cuvântul nu e semnalat într-o regiune alta decât Oltenia. Cât despre sogi, el nu apare la p. 30 (cuvinte din Vâlcea), ci la p. 77 (Năsăud) din Lexic regional n. Prin urmare, până la proba contrară, rămân valabile indicaţiile asupra lui sogi date de Sever Pop, DR VII, 1931-1933, p. 86-87, conform cărora sogi nu este cunoscut în regiunea unde a fost înregistrat năsoci (Oltenia) sau în apropierea ei (aceste indicaţii sunt coroborate de harta 1056 din ALRIISN 4). în lumina celor arătate, probabilitatea ca năsoci să fi fost format din nă + sogi este considerabil diminuată. După părerea noastră, năsoci vine din bg.Hacova ce “HanpaBHTbCH, Ha ejiHTbcn" (Bemstejn, BRS); trecerea de la sensul de „a se îndrepta, a merge spre ceva" la cel de „a merge greu“ poate fi explicată fără dificultate. [3/1973] NĂSTIMI. Cuvântul este cunoscut prin Muntenia şi, mai ales, prin Oltenia şi are două sensuri: 1 „(despre plante sau părţi ale lor) 110 a ieşi (din pământ), a răsări, a se ivi; (despre copii) a creşte, a se dezvolta"; 2 „a se prinde, a se lipi, a se asimila". Suntem de părere că năstimi este unul şi acelaşi cuvânt cu năstăni (formă neînre-gistrată în DLR), „a se aşeza, a se obişnui într-un loc", explicat de Mihail Gregorian, în FOMI, p. 437, prin ser. nastâniti „a se obişnui într-un loc"; vezi RJAZU, s.v. nastâniti „collocare, accomodare in un luogo" (nastâniti se „trovarsi l’habitazione, insidere"). Sensul al doilea al lui năstimi corespunde foarte bine sensurilor cuvântului sârbocroat. De la „a se prinde" (despre plante) s-a putut ajunge uşor la „a răsări, a se ivi" (tot despre plante), la „a apărea, a se ivi" (despre boli; cf. expresia a se instala o boală, în limbajul medicilor) şi la „a creşte, a se dezvolta" (despre copii; cf. raportul dintre a răsări „a se ivi" şi răsărit „dezvoltat", în contexte de tipul un copil mai răsărit). Năstănit [năstănit] „făcut, născut", pentru care Th. N. Trâpcea, AUT II, 1964, p. 271, trimite la ser. nastanak (?), este, evident, participiul verbului în discuţie (cf., în DLR, năstimire „naştere facere, creare"). Ser. nastâniti (spre deosebire de nestajati, la care trimite CADE, şi de nastati, indicat de SDLR) poate fi acceptat fără ezitare ca etimon al lui năstimi în momentul în care luăm în consideraţie existenţa formei intermediare năstăni (pentru vocalism, cf. variantele sălbătăci - sălbătici; disimilarea [n]... [n] > [n]... [m] este un fenomen banal). [3/1973] NĂTĂMET. înseamnă „grămadă, mulţime de..." şi a fost înregistrat într-o localitate apropiată de Râmnicu-Vâlcea. Trimiterea la nămete, care se adaugă, în DLR, după menţiunea „etimologia necunoscută", pare a fi justificată de faptul că acest cuvânt are şi sensul „cantitate mare din ceva; grămadă, morman" (printre citate găsim „Nămete de lemne"). Constatăm însă că, pe plan semantic, există şi o legătură între nătămet şi natimă - cu varianta natemă -, care înseamnă, printre altele, „morman de pietre aşezat la hotarul unui loc, simbolizând mormântul celui pe care îl vrăjeşte cineva şi căruia doreşte să-i facă rău". Toate cele trei cuvinte circulă în Oltenia. \ 111 Natimăeste fără etimologie în DLR; se face, totuşi, trimiterea „cf. anatemă'. Maxim SI. Mladenov, a arătat, în LR XXII, 1973,2, p. 122, că „această indicaţie este întemeiată44 (întrucât natimă şi natemă sunt variante ale cuvântului anatemă) şi că termenul bulgăresc corespunzător, aHaTeMa (cu variantele HaveMa, HaTeMHH), înseamnă, printre altele, „grămadă de pietre, care se formează prin [sic] «anatemizarea» cuiva44. Din punctul de vedere al formei, nătămet se explică uşor ca derivat din natemă, cu ajutorul sufixului -ef; [ă] din silaba a doua se datorează, evident, unei asimilări. [5-6/1994] NEBRIŞTIT. A fost înregistrat în fostul raion Râmnicu-Vâlcea (vezi Lexic regional I, p. 83), cu sensul „nepăsător, indiferent44. Corespunde perfect, din punct de vedere semantic, sârbo-croatului nebrizjiv „fahrlăssig, sorgenloss, der keine Sorgen haben will“ (RJAZU), cu care se aseamănă, în mod evident, şi în ce priveşte forma. Considerăm că, deşi modificarea grupului consonantic - [2T] > [şt] - nu este „regulată44 (nu este exclus ca aici să fi jucat un rol liniştit, pleoştit, care au trăsături semantice comune cu nebriştit), cuvântul sârbocroat citat stă la baza celui românesc. Prin înlocuirea fricativei finale cu consoana [t], termenul în discuţie a intrat în categoria largă a adjectivelor în -it de origine verbală; probabil că acelaşi fenomen s-a produs în nemolit „nedomolit44, pentru care DLR trimite, între altele, la ser. neumoliv. [3/1973] Observaţie. I. Mării, LR XXH, 1973,4, p. 327, dă ca sigură o explicaţie diferită de cea din nota noastră (pe care nu avea cum să o cunoască): „Soluţia etimologică o întâlnim în LR, VIII, 1959, nr. 5, într-un glosar din fostul raion Horezu: brişti (întrebuinţat în forma negativă = «a nu se sinchisi, a rămâne indiferent» 44. Este evidentă legătura dintre nebriştit (înregistrat, mai recent, şi de Bărbuţ, Dicţ. olt., cu definiţia „care este delăsător; nepăsător; (om) lăsător44) şi a (nu) se brişti (semnatarul glosarului citat, C. Brodeală, menţionează că verbul este reflexiv). Rămâne însă de văzut dacă nu cumva verbul (pentru care, deocamdată, dispunem de o singură atestare) este o formaţie posterioară adjectivului, ipoteză sugerată de faptul 112 că avem pe nemolit (vezi mai sus) care nu corespunde unui cuvânt *a se moli din aceeaşi familie. NEGHTTĂ. Este sinonim cu gălbenuşi (Crepis setosa); apare într-o lucrare a lui George Bujorean, tipărită la Sibiu, în 1936 (varianta nepită, înregistrată în aceeaşi lucrare, se datorează, credem, unui fenomen de hipercorectitudine; cf. piftea = chiftea). După părerea noastră, nechită trebuie pus în legătură cu cuvintele sud-slave având sensul de „podoabă44: ser. năkit (vezi, mai sus, notele naciţă şi natiţă), bg. HQKHT „HapHfl, y6op; yKpameHHe44 (Bemstejn, BRS). Aria de răspândire a termenului românesc nu ne este cunoscută, aşa încât criteriul geografic nu poate fi utilizat pentru stabilirea exactă a originii lui nechită; acesta a putut fi împrumutat din oricare dintre cele două limbi slave sau din amândouă (etimologie multiplă). Folosirea ca nume de plantă a unui cuvânt cu sensul fundamental de „podoabă44 nu este surprinzătoare; cf. numele româneşti de plante podoaba-ferestrelor şi podoaba-zilei (Borza, DE, p. 71, s.v. Fuchsia hybrida, respectiv, p. 112, s.v. Mirabilis jalapa). în ce priveşte forma, [e] - în loc de *[ă] < [a] - din silaba iniţială (neaccentuată în forma românească) se explică prin contextul palatal constituit din grupul de sunete [la]; în condiţii asemănătoare, prefixului slav na-, neaccentuat, îi corespunde ne-într-o serie de cuvinte româneşti (vezi Graur, ER, p. 30). [3/1973] NEMEŞ. Avem în vedere pe nemeş1 „numele unui peşte nedefinit mai de aproape44. După menţiunile „accentul necunoscut44 şi „etimologia necunoscută44, găsim, în DLR, trimiterea „cf. nemeş2 (3)“; este vorba despre sensul „de dimensiuni potrivite, nici prea mare, nici prea mic, p. e x t. frumos44 al substantivului şi adjectivului cu înţelesul fundamental de „nobil44 (< magh. nemeş). Datele pe care le avem la dispoziţie ne permit să afirmăm că nemeş1 şi nemeş2 sunt, de fapt, unul şi acelaşi cuvânt, cu etimologia indicată în DLR pentru nemeş2. După părerea noastră, nemeş! este echivalentul „prescurtat44 al lui cosac-nemeş, specie de cosac (Abramis ballerus) „ceva mai mare, mai răsărit44 (DA, s.v. cosac). 113 Sursele indicate în DA pentru cosac-nemeş sunt Antipa, F. I.*şi un răspuns obţinut în Dudeşti - Bucureşti la Chestionarul lui B. P. Hasdeu. Nemeş1 din DLR provine tot din materialul adunat de B. P. Hasdeu; cuvântul a fost înregistrat în Scăieni - Ploieşti. Faptul că în aceeaşi regiune (mai exact, în localitatea Teişani - Prahova; vezi Alexandrina Istrătescu, GS EI, 1927-1928, 2, p. 348) apare şi sintagma cosac-nemeş vine în sprijinul etimologiei propuse aici (această atestare îi este cunoscută lui Tamăs, EWUER, unde, s.v. nemeş, cosac-nemeş este glosat „eine Fischart44; nemeş, singur, nu este înregistrat ca nume de peşte în lucrarea lingvistului maghiar). [3/1973] NETEPLII. Apare în textul unei ghicitori: „Patru neteplii Duc patru sute de mii Şi le duc la împăratul Şi le taie-ndată capul Şi le schimbă numele Şi rămâne albele44 (= Boii, carul, sacii cu grâu). Precedată de menţiunea „cu sens neprecizat (probabil)44, glosarea este „fiinţe44. După părerea noastră, primul numeral din text nu se referă la animalele de tracţiune - de ce acestea ar fi neapărat patru? -, ci la roţile carului. Dacă aşa stau lucrurile, rezultă că substantivul din titlul acestei note are un sens, „roţi44, legat de cel al lui năplat „obadă (la roata căruţei)44 şi „talpă la sanie44 (din bg. HanJia T; DLR); după Mile Tomici, LR XV, 1966,1, p. 100, varianta năplad (< ser. naplat, în unele graiuri din Banat) ar însemna şi „roată de lemn descompusă în piese44, dar acest sens nu reiese din citatul dat ca exemplu (care, preluat dintr-o sursă diferită, figurează şi în DLR, s.v. năplat, în forma următoare: „Buciumeii de la roţi, Tot mâni de hoţi, Dar năplazii de la roţi, Talpe de voinici44). Ţinând seamă de cele arătate în rândurile precedente, credem că la neteplii (sg. *neteplie) s-a ajuns printr-o metateză consonantică produsă în *năplătii, derivat de la năplat (cf. nata-plata, discutat mai sus) şi printr-o asimilare vocalică parţială (acomodare); cf. nete-flete, variantă a lui nătăfleţ. [5-6/1994] NEESZ. A fost înregistrat numai în expresia a nu se da netezului „a nu se da bătut, a nu se potoli44; acest sens, numai 114 „probabil" după DLR, reiese, credem, cu destulă claritate din citatul - extras din Ispirescu, L. - „Curgea sudorile de pe fiul împăratului şiroaie şi nu se da netezului nicicât". Ca formă, netez poate fi explicat uşor, ca derivat regresiv de la verbul netezi. Pe de altă parte, întrucât substantivul din cadrul expresiei este, în mod evident, echivalentul aproximativ al lui potolire, alinare, se poate stabili şi o legătură de ordin semantic între netez şi netezi „a alina, a consola" (vezi DLR, s.v., sensul 2); de altfel, independent de acest sens (învechit) al verbului, cuvintele alina şi netezi au trăsături semantice care le apropie unul de altul (şi mai evidentă este legătura dintre lin şi neted). [3/1973] NEUŞNIC. Cuvântul este cunoscut prin vestul Olteniei şi are sensul „care nu ştie ce face; într-o parte" (DLR reproduce glosarea din Boceanu, Gl.). După părerea noastră, provine din ser. neucan. Acest adjectiv are, printre altele, sensul „ineruditus, indoctus", care ar putea fi, eventual, luat în consideraţie pentru a explica înţelesul cuvântului românesc (cf. sensul rom. năuc); neucan (vezi RJAZU, s.v., sensul d) este însă şi sinonim cu neobican, aşa încât neuşnic trebuie pus în legătură cu sensul „neobişnuit, bizar" al termenului sârbocroat. Neuşrifc are ca punct de plecare forma de plural neucni; grupul de sunete [cn] a devenit [şn], ca în paşnic, veşnic, iar adăugarea lui [k] la finală se explică prin influenţa derivatelor cu sufixul -nic. [3/1973] NINJA. Are sensul „a-i fi cuiva somn" şi a fost înregistrat în punctul cartografic 516 al ALR I (în Moldova). Menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită, în DLR, de trimiterea „cf. amiji“, ceea ce înseamnă că a fost observată legătura lui ninja cu verbul al cărui radical începe cu o nazală labială. întrucât cuvântul în discuţie a fost cules dintr-o regiune în care există fenomenul palatalizării labialelor, este de presupus că n iniţial din ninja redă un [h]; dacă aşa stau lucrurile, forma „lite-rarizată" ar trebui să fie scrisă minja. Forma înregistrată în DLR provine din materialul nepublicat al ALR, dar presupunerea noastră îşi găseşte o confirmare în faptul că pe harta 75 din ALR I 1 găsim, 115 chiar în punctul 516, forma [anizăz] (pers. 1 sg.). în notă, perfectul compus [am anizat] este precedat de semnul [c], care arată că subiectul a ezitat înainte de a da răspunsul; acest lucru ne face să bănuim că în [anizăz] şi, sub influenţa formei de prezent, şi în [anizat], primul [z] se datoreşte unui accident: în *amijez (cu pronunţarea, normală în grai, [anijăz] s-a produs o asimilare (cf. fenomenul asemănător din şoşon < fr. chausson, unde însă de la „pre-palatală... dentală“ s-a ajuns la „prepalatală... prepalatală“). Dar chiar dacă [anizăz] nu este considerat formă a lui amija, pentru ceea ce ne interesază aici este suficientă costatarea că, s.v. miji, DLR înregistrează varianta mija, de conjugarea I. Ninja (de fapt, minja) este o altă variantă a aceluiaşi verb. Pentru nazala care precedă fricativa, cf. variantele de tipul [ninjel] ale lui negel (ALR11, harta 51, ,,neg“) şi perechea de variante mânji - măji (< v. sl. ma3atm, pers. 1, indic. prez. ma*k%; vezi DLR, s.v. mânji). [3/1973] NOREA. Este sinonim cu „barba-împăratului (Mirabilis jalapa)“\ după cum se arată în DLR, se foloseşte mai ales forma de plural, norele. întrucât florile acestei plante (numită şi frumoasa-nopţii, frumuseţea-de-noapte, zorele-de-noapte, noptiţă etc.; vezi Borza DE, p. 111-112) „se deschid seara la apusul soarelui şi stau deschise toată noaptea“ (DA, s.v. barbă), este de presupus că ele se deschid şi pe vreme noroasă. Suntem deci de părere că norea este un derivat de la nor, din punct de vedere semantic, raportul dintre aceste două cuvinte este asemănător cu cel dintre noptiţă şi noapte. în sprijinul acestei etimologii poate fi menţionat faptul că norele ca nume al altei plante, Pharbitis purpurea, este sinonim nu numai cu barba-împăratului, adormiţele, zorele-urcătoare etc. (cf. sinonimele termenului discutat aici), ci şi cu nouraş (Borza, DE, p. 127), cuvânt a cărui provenienţă din nour este evidentă. Norea este format cu sufixul care se întâlneşte, într-un context fonetic identic, şi în numele de plantă morea, derivat din mo(h)or (după cum am arătat în LR XXI, 1972, 3, p. 206-207; vezi, mai sus, nota morea). [3/1973] Observaţie. Explicaţia de mai sus se regăseşte la Vasile C. Ioniţă, SCL XXXVI, 1985, 6, p. 544 (fără referire la nota noastră). 116 OAGĂNĂ Apare, prin sud-vestul Munteniei, în sintagma oală oagănă „oală goală". Forma de masculin a adjectivului (absentă din DLR) a fost înregistrată, şi ea, în aceeaşi regiune, de Gh. I. Neagu, în Lexic regional II, p. 70: oagăn „gol, pustiu" (cu exemplele: tufan oagăn „tufan putrezit la mijloc", lemn oagăn „lemn scorburos, numai cu coaja"; forma de feminin figurează în exemplul casă oagănă „casă fără lucruri în ea, fără geamuri, numai cu pereţii"). După părerea noastră, cuvântul provine din ser. BâraH „1. ein GetreidemaP, Scheffel, Metzen; 2. eine holzeme Schiissel" (Ristic/Kangrga, RSHN). în fonetismul cuvântului românesc se reflectă caracterul bilabial al sunetului iniţial din ser. BâraH; pronunţarea ca [u] a consoanei scrise B (respectiv, în alfabetul latin, v) este o particularitate întâlnită în diverse idiomuri slave, inclusiv în graiurile sârbeşti de pe teritoriul ţării noastre (vezi Petro viei, Graiul caraşovenilor, p. 106); cf. şi rom. oataf = vătaf (Udrescu, Glosar, s.v.), într-o regiune nu prea îndepărtată de cea în care circulă oagăn, oagănă. Admitem că ideea de „cavitate, gol", prezentă oarecum şi în sensurile „măsură pentru cereale" şi „strachină" ale etimonului, a putut deveni dominantă în conţinutul semantic al rom. oagăn bazându-ne pe constatarea că sensurile „strachină" şi „cavitate" coexistă în găvan, care, după DA „pare a fi înrudit cu bulg., sârb. vagan“. Cf. şi derivatul dezvăgăna (dezvăgăni) „a se lăbărţa, a se descheia la haine într-un mod neglijent şi necuviincios (în timpul mesei)", înregistrat în judeţul Timiş şi explicat de Dorin Uriţescu, LR XX, 1971, 3, p. 292, prin cuvântul sârbocroat citat. Deşi bg. BarâH “6mono, MHCKa" (Bemstejn, BRS) nu poate fi cu totul exclus din discuţie, credem că oagăn vine din ser. BâraH, cu accentul pe silaba iniţială (bg. [vagân] sau [uagăn] ar fi devenit *văgan sau *ogan\ prima dintre aceste forme are şanse de a fi existat, căci metateza prin care s-a ajuns la găvan a putut să se producă la o dată posterioară pătrunderii cuvântului în limba română). [1/1973] ODĂDI. Cuvântul circulă prin regiunea Năsăudului şi înseamnă „(despre iarbă sau despre mlădiţe) a creşte din nou, a se 117 reface". Ne găsim în prezenţa unui împrumut dintr-o formă mai veche (anterioară transformării în [i] a lui [o] în silabă închisă) a unui cuvânt ucrainean: ucr. BizuiaTH, corespunzător rus. OTjjaTb „a da înapoi, a restitui". Din aspectul fonetic al cuvântului românesc rezultă că s-a plecat de la formele de plural ale verbului (cf. rus. oT/iaziHM, oTMazwTe, OTxajjyf). [1/1973] ODOMOC. A fost înregistrat la Talpa Ogrăzile - Roşiori de Vede şi înseamnă „(om) care are un mers caracteristic: azvârle din picioare când merge" (se reproduce glosarea din Coman, Gl.). Provine din bg. XOZJOM„m pas" (Stgphanova et al., DBF, s.v.; vezi, în acelaşi loc, şi expresia xanpezi, xomom Mapui! „en avant, marche!"). Cf. hodăcăi „a şchiopăta" care, după DA, „pare a sta în legătută cu slav. chodb «mers, umblet»". Căderea lui [h] iniţial este un fenomen frecvent în^ graiurile româneşti, iar adăugarea lui -ocse explică prin influenţa numeroaselor derivate cu acest sufix, dintre care foarte multe au, ca şi odomoc, un caracter expresiv. [1/1973] OFÂRLI . Cuvântul, învechit şi regional, înseamnă „a dojeni aspru (pe cineva), a ocări; a insulta, a batjocori". Prezenţa în structura lui a unui grup de sunete considerat expresiv a făcut posibilă explicaţia conform căreia ofârli este de origine onomatopeică (Iorgu Iordan, BIFR I, 1934, p. 154) pe care DLR o menţionează, dar nu o acceptă, aşa încât cuvântul rămâne cu „etimologia necunoscută". Un argument împotriva originii onomatopeice a verbului în discuţie ne este oferit de constatarea că, alături de ofârli, DLR înregistrează o variantă orfăli, care este mult mai puţin expresivă decât cea reţinută ca titlu de articol şi mai greu de derivat dintr-o onomatopee. Amândouă variantele pot fi explicate satisfăcător, din punctul de vedere al formei, dacă plecăm de la un verb slav *otQvrQliti, reconstruit pe baza formelor bulgăreşti, OTBp'bJIXM şi OTXBpbJiXM (Najden Gerov, PevHHK Ha SbJirapcKH e3HK... ^acT TpeTfl, 77-0, Plovdiv, 1899, s.v. OTBpbraM), respectiv, OTXB'bpjlHM (St6phanova et al., DBF; printre 118 echivalentele franţuzeşti ale cuvântului figurează „repousser, rejeter, se refuser â, nier“); cf. şi ser. dtfrljiti „wegschmeissen", la Ristic/ Kangrgra, RSHN. De la „a respinge, a nega" nu este o distanţă prea mare până la „a dojeni, a ocărf ‘ (în toate aceste sensuri este inclusă ideea de „dezaprobare"), iar sensurile „a insulta, a batjocori" s-au putut dezvolta din „a ocări". Considerăm că ofârli este un împrumut vechi (şi nu unul recent, din bulgara modernă) întemeindu-ne pe faptul că el este cunoscut şi în Maramureş, cu sensurile „a batjocori, a ofensa" (M. Tomoioagă, LR X, 1961, 6, p. 569; izvoarele menţionate în DLR sunt câteva dicţionare mai vechi şi I. Golescu, C.). Varianta ofârli prezintă tratamentul aşteptat al lichidei silabice. Poate fi însă explicată uşor şi varianta orfăli, prin intermediul unei forme * of răii, cu vocala neutră după [r] şi, ca atare, rămasă semideschisă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în *ofărli (vezi, în RRL IX, 1964,4, p. 431-436, observaţiile noastre cu privire la factorii care favorizează trecerea lui [ă] la [î]; cf. perechea asemănătoare, de variante cu [îr] şi cu [ră] ale aceluiaşi cuvânt, pârşcău şi prăşcău, pe care am citat-o şi am comentat-o în SCL XV, 1964,3, p. 291, nota 127). Pentru varianta oferii, vezi cele arătate mai jos, s.v. orfele. [1/1973] . • f Observaţie. Fără referire la nota noastră, Emil Vrabie, RRL XVID, 1973,5, p. 518, susţine că ofârli provine din ucr. oskvemyty „deshonorer" şi include printre variantele cuvântul românesc pe osârli „a jigni (pe cineva), a insulta", tratat ca unitate lexicală aparte în DLR. Ulterior, în LR XXVIII, 1979,6, p. 596, tot fără referire la nota noastră (şi fără a trimite la contribuţia sa anterioară), acelaşi autor afirmă că la originea rom. oferii, ofârli, osârli „a dojeni aspru pe cineva; a ocări; a insulta; a batjocori" se află ucr. osvemyty, care „are toate aceste sensuri". După opinia noastră s-ar putea ca osârli (înregistrat numai într-o localitate apropiată de Năsăud) să provină din ucraineană. Explicaţia formelor româneşti cu [f] prin verbele ucrainene citate prezintă însă dificultăţi de ordin fonetic. Pe de altă parte, întrucât ofârli se întâlneşte şi la Iordache Golescu, iar varianta orfene a lui orfele, din aceeaşi familie, este cunoscută în fostul raion 119 Salonta (vezi, mai jos, nota oifele), credem că părerea conform căreia ofârli este un împrumut vechi slav are cele mai mari şanse de a corespunde realităţii. OGRIŞTEANĂ. Sensul menţionat în DLR, sub l,„nume dat oilor care au în jurul ochilor un cerc galben” este cunoscut în Bianat, iar cel de sub 2, „filimică (Calendula officinalis)“, în Banat şi în sudul Transilvaniei. Fără îndoială, acest din urmă sens este primitiv; culoarea florii - printre sinonimele lui filimică se numără gălbenea şi ochi-galbeni (vezi Borza, DE, p. 37)-explică folosirea lui ogiişteană pentru a denumi o oaie cu un cerc galben în jurul ochilor. Cuvântul care ne interesează aici poate fi pus în legătură cu ser. ogrSdca „Brassica napus oleifera“ (RJAZU, s.v.), aşadar tot un nume de plantă cu flori galbene (cum sunt florile tuturor plantelor din genul Brassica al familiei Cmciferae; vezi Prodan/Buia, Hora, p. 210-211); ogiişteană s-ar explica deci, în ce priveşte forma, prin substituirea lui -iţă din *ogriştiţă - segment interpretat ca sufix - cu -eană. Mai apropiat, ca formă, de ogiişteană este ser. Ogiscana. Ce e drept, cuvântul acesta figurează în RJAZU numai ca nume propriu şi însoţit de precizarea că nu este atestat decât într-un descântec: „Molim se vama, Smijano, Ogrăcano, Kalino, Magdaleno, da mu oprostite i lek da mu date” („Mă rog vouă..., să-l iertaţi şi leac să-i daţi”), dar faptul că în textul descântecului apare şi un alt nume de plantă (kalina, respectiv, Kalina), precum şi un cuvânt (Smifana) asemănător cu un nume de plantă (smij\ vezi, pentru toate, RJAZU) ne dă dreptul să presupunem că numelui propriu OgtSâana îi corespunde, în sârbocroată, un nume de plantă identic ca formă (probabil, sinonim cu ogiStica); în acest caz, ogiăcana ar explica pe ogiişteană mai bine decât o poate face ogiătica. Nedispunând însă de o confirmare a acestei ipoteze, preferăm, totuşi, explicaţia formulată în alineatul precedent. [1/1973] OIEŞBA. înseamnă „urzică-mică (Uttica urens)“ (în DLR s-a tipărit, greşit, uieus). Printr-un fenomen asemănător cu cel discutat 120 s.v. ogiişteană (substituirea unui segment interpretat ca sufix), cuvântul provine dintr-o variantă *oieşniţă a lui voieş(t)ni(ă, înregistrat, tot ca nume de plantă - „un fel de mintă“ în SDLR, cu trimiterea „cf. bg. voătenica“ (la Borza, DE, p. 110, găsim pe voieştniţă, cu diverse variante, ca nume al mai multor specii de Mentha). Este de presupus că o- redă fonetismul [uo] sau [“o], cu 6 semivocală iniţială care se explică,. întocmai ca în oagănă, prin pronunţarea ca bilabială a consoanei iniţiale din cuvântul bulgăresc (voătenica > [voieş(t)niţă] sau [uoieş(t)niţă], prin metateză; ajuns în poziţie postvocalică, [e] a devenit [ie], în mod normal). La Stephanova et al., DBF BOUţ&HHUd. este tradus numai „cierge, bougie en cire“, dar, chiar dacă cuvântul bulgăresc nu este folosit şi ca nume de plantă, evoluţia semantică ale cărei rezultate apar în rom. voieş(t)niţă şi oieşea nu pune probleme; cf. numele de plante luminiţă, lumânare, lumânărică etc. [1/1973] OJQNGE. DLR indică o singură sursă („com. Furtună“, din Vlăsineşti - Botoşani) şi reproduce glosarea celui care a comunicat cuvântul: „case, acareturi, lucruri în genere". Ojonge, formă de plural, corespunde unui singular, neatestat, *ojong(ă), pe care îl considerăm variantă a lui ojog „cociorvă, coada cociorvei" (DLR, s.v., sensul 1; „din magh. azsag“, se spune în partea etimologică a articolului, dar considerente de ordin geografic pledează pentru o etimologie multiplă: pe lângă pol. oiog, menţionat - ca şi magh. azsag,- de TDRG, trebuie luat în consideraţie şi rus. oxor "na^iKa 3aM©CT neHHoft kjiiokh, KO^epru"; vezi Dai’, TS n, s.v. oâxnraTb). Pentru nazala care precedă pe [g] din ojong(ă), cf. perechi de variante ca strug - strung, hodorog - hodoronc, otic - otinc, morofleacă - morofleancă. Folosirea numelui unui obiect casnic (sau al unui grup de obiecte) pentru a desemna mai mulţe,dumiri în genere" se întâlneşte şi în alte cazuri; menţionăm, după DA, pe hodrobele „termen general pentru toate obiectele de care se servesc ciobanii la lucrul brânzei", dar şi „bagaj, catrafuse", şi pe ciovei „hârdău, ciubăr", dar, la plural, şi „lucruri de gospodărie; mobilele şi toate lucrurile din casă; lucruri de pe lângă casă etc.“. [1/1973] 121 OLEA.C. înseamnă „(în jocuri de copii) drac“ (unica sursă: Pamfile J., IO). După părerea noastră, este unul şi acelaşi cuvânt cu holeac „desfrânat44, pentru cate DA trimite la rus. ryJISIKa (A. Graur, Nom d’agent et adjectif en roumain, Paris, 1929, p. 55-56, trimite la rus. rOJISlK „pauvre diable, gueux44 şi la pol. hulaka „libertin, bon viveur, sans souci44; după V. Vascenco, RS DC, 1963, p. 50, cuvântul românesc vine din ucr. ryJlXKa “pa3BpaTHHK”). Dispariţia lui [h] iniţial nu pune nici o problemă (cf. odomoc). [1/1973] ' OLEAJĂ Cuvântul a fost înregistrat în Mozăceni - Găieşti cu înţelesul de „lucru vechi, uzat44, ceea ce, în aparenţă, ne împiedică să-l considerăm - întocmai ca pe olej „culcuş, vizuină; p. e x t. locuinţă simplă, adăpost44 (vezi DLR, s.v.) - postverbal de la oleji „a se adăposti44 (prin Oltenia) şi „a se întrema; a oferi (cuiva) doar strictul necesar pentru existenţă44 (prin Moldova şi Oltenia), sensuri care justifică trimiterile la cuvinte slave (v. sl., ser., ucr.) conţinând ideea de „a se culca, a zăcea44. Totuşi, sensul lui oleajă care se desprinde din citatul (unicul) „O să repar oleaja aia dă căruţă, că altfel n-am cu ce căra porumbu44 şi cel al verbului oleji în citatul „La unii a trântit cu ghiotura, de înoată şi se lăfăiesc în bunătăţi, pe alţii i-a olejit acolo cu te miri ce, ia, o nimica toată44) au în comun ideea de „lipsit de valoare44. De adăugat că bg. OTJiexaBaM (care, poate, ar fi trebuit să fie menţionat s.v. oleji) înseamnă şi „laisser reposer44, şi „laisser vieillir44 (Stdphanova et al., DBF). Având în vedere cele arătate mai sus, considerăm că şi oleajă este, ca şi olej, un postverbal de la oleji. Genul substantivului în discuţie - feminin „peiorativ44 (cf. J. Byck, BL I, 1933, p. 108—110) — este legat de conţinutul lui semantic (cf. meleajă „mârţoagă44, pe care l-am explicat, în LR XXI, 1972, 6, p. 518-519, prin tc. meles; vezi mai sus, nota meleajă). [1/1973] ORDUN. Cuvântul, definit „roata morii44, a fost obţinut ca răspuns la Chestionarul lui B. P. Hasdeu şi în anchetele pentru 122 ALR; sursele indicate în DLR sunt H XI 247 = Viişoara, în fostul raion Drăgăneşti-Olt, şi ALR II 6737/886 = Isbiceni, în apropiere de Corabia. Este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu vurdum, înregistrat, în fostul raion Târgu-Jiu, cu sensul „leagăn, scrânciob" (V. Şerban, CV DI, 1951, 2, p. 34). După părerea noastră, avem a face cu un împrumut din limba ţigănească, unde prototipul lui ordun (vurdum) are sensul general de „vehicul": urdoa „charette, charretee, caniole (de poşte)" (C. J. Popp Serboianu, Les Tsiganes. Histoire, ethnographie, linguistique, grammaire, dictionnaire, Paris, 1930); vurdon = urdo “TeTiera, noB03Ka, B03” (M.V. Sergievskij i A. P. Barannikov, UuraHCKO-pyccKHtt CJIOB3ph, Moscova, 1938); hordon „car, căruţă" (menţionat de noi în „Fonetică şi dialectologie" II, 1960, p. 100). Variantele vidon şi vordon figurează, amândouă, ca echivalente ale ser. kola, la Rade Uhlik, Srpskohrvatsko-ciganski rednik (pomane alava), Sarajevo, 1947. Este probabil că de la „vehicul" ş-a ajuns mai întâi la sensul atestat pentru varianta vurdum - „scrânciob" -, iar, apoi, la sensul de „roată (a morii)". Varianta ordun a apărut ca urmare a unei metateze (< *[(u)urdon]). [1/1973] ORFELE. Este o formă de plural înregistrată în Abrud, cu sensul „fleacuri, nimicuri". După părerea noastră, avem a face cu pluralul corespunzător unui singular *orfală, postverbal al lui orfăli, discutat mai sus, s.v. ofărîi (la rândul lui, orfele a putut servi ca bază unei variante cu [e] în radical a verbului citat: *orfeli, de unde, prin metateză, oferii; e posibil însă şi ca *orfeli să fi apărut prin transformarea în [e] a lui [ă] din orfăli, sub influenţa vocalei palatale din silaba următoare). Forma orfene (absentă din DLR), înregistrată de Ioan Tămaş în fostul raion Salonta şi glosată „vorbe rele" (vezi Lexic regional n, p. 90) este o variantă a lui orfele apărută prin diferenţiere. Sensul cu care este atestată varianta orfene ar putea fi considerat etapă intermediară între „a dojeni, a insulta" şi „fleacuri, nimicuri"; oricum, existenţa lui face să devină mai vizibilă legătura semantică dintre ofârli şi orfele, ceea ce vine în sprijinul etimologiei propuse aici. 123 Orfălău „intrigant, bârfi tof“, pe care DLR îl consideră derivat din orfăli, poate fi explicat, cel puţin la fel de bine, prin *orfală. în rezumat, originea formelor discutate în această notă şi, mai sus, s.v. ofârli, poate fi prezentată astfel: sl. *otOvrtiIM (ci. bg. OTXB-bpJIZM) > rom, ofărli şi * of răii > orfăli; orfăli > * rafală, pl. orfele (cu varianta orfene); orfăli (după DLR; eventual, *orfală) > orfălău; orfele (sau orfăli) > *otfeli > oferii. [1/1973] ORGOKAN. Denumeşte, prin Munţii Apuseni, planta lemnul-vântului (Syringa josikaea), căreia i se mai spune, printre altele, iorgovan (vezi Borza, DE, p. 166). Dacă admitem că litera iniţială din orgoian corespunde segmentului fonetic [uo] (pronunţare obişnuită fii graiurile dacoromâne), forma din titlul acestei note poate fi explicată printr-o tnetateză - fi]... [u] > [u]... [i] - produsă în ser. jotgovan (pronunţat [iorgouan]; vezi mai sus, s.v. oagănă), care stă şi la baza rom. iorgovan „liliac (Syringa vulgaris)“ (DA). [1/1973]. 08NBAŢĂ. Este „numele unui duh rău“ şi a fost obţinut, din Tumu Măgurele, ca răspuns la Chestionarul lui B. P. Hasdeu. Avem a face cu un derivat de la horrr, omeaţă cu sensul din DLR este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu omeaţă „burlan prin care trece fumul din sobă în coş“ (Constantin Lacea, DR V, 1927-1928, p. 404; autorul consideră că această formă este refăcută după pl. omeţe < sg. bomeţ < horn, „cu căderea regulată a lui h în dialectul braşovenesc“) şi „sobă de zid“ (prin Oltenia de sud; vezi Mihail Gregorian, fii FOM I, p. 588); aceste două sensuri nu sunt menţionate în DLR. Variantele homeţ, homeaţă şi umeaţă cu sensul „horn mic“, sunt înregistrate în DA, s.v. horn; ultimele două sunt considerate derivate de la bo(a)mă < pl. hoame al lui horn. Pentru aspectul semantic al^chestiunii, cf. ALR n l,p. 72, MN, răspunsurile la întrebarea 2662 („Cu ce speriaţi copiii, ca să nu se poarte rău? Cine ziceţi că vine?“), unde printre sinonimele lui caua „croquemitaineM figurează coşarul (alături de bau-bau; punctul 8), omul ăl negru (sensul propriu: „homar"; punctul 325), homarul (punctul 833). [1/1973] 124 I OŞTĂRI. Dcnsusianu, GŢH, p. 327 (în Glosai), înregistrează | verbul oşta „a ofta" Ga p. 144, cuvântul apare în fraza „Taci copile, | nu oşta“, din textul CXXQI), pe care autorul citat îl consideră f identic cu ofta (cu „înlocuirea lui bt > ft cu şt‘; p. 40). După G. j Giuglea, DR 1,1920-1921, p. 557, oşta este o variantă a lui uşta, discutat în acelaşi volum al revistei şi derivat din lat. oscitare „a căsca" (G. Giuglea este de părere*că „înţelesul a evoluat puţin, de la «a căsca, a întredeschide gura» la «a ofta» prin faza «a căsca cu zgomot»"). DLR înregistrează, alături de oşta1 = oşti (< oaste), un oşta? cu trimitere la uşta; desigur, este vorba de termenul discutat de savanţii menţionaţi mai sus. Indiferent de etimologia lui oşta, uşta (varianta cu [u] iniţial figurează în Lexiconul de la Buda, 1825, şi, după G. Giuglea, loc. cit., p. 252, este cunoscută în regiunea Rodnei şi în fostul judeţ Romanaţi), credem că acest verb stă la baza lui oştăii „a întoarce mereu vorba; a bombăni" (fii Cămăraşu - Reghin), în ce priveşte forma, oştări se află faţă de oşta într-un raport identic cu cel dintre căsca şi căscări, gusta şi gustări etc. Sufixul -ări (pentru care vezi A. Graur, BL IV, 1936, p. 65-69) conferă lui oştări valoarea iterativă a cărei existenţă este reflectată de definiţia din DLR („a întoarce mereu vorba"). [1/1973] OTOBOC. Apare în expresia a face mâna otoboc „a strânge degetele; a face mâna puică". După părerea noastră, ne găsim în prezenţa unui derivat de la obot (variantă a lui hobot), în care s-a produs o metateză: *(h)obotoc > otoboc. Hobot (după DA, din sl. xobotti „bot, rât") înseamnă, printre altele, „botul săniei" (DA, s.v. sensul 2); cu partea aceasta a săniei a fost asemănată mâna cu degetele împreunate la vârf (cf. CADE, s.v. puică). [1/1973] PACHIOANĂ. înseamnă „femeie proastă" (Jorăşti - Tecuci). Provine, după părerea noastră, din ucr. naKiHb (la genitiv naKOHJI) „cal rău, mârţoagă" (Hrindenko, Slovar’ HI). Forma de genitiv a cuvântului ucrainean poate explica vocalismul echivalentului românesc; cf. paueatcă < rus. (genitiv) nopsifiKa (DLR). Pentru [lc] din pachioană ne putem referi la forma de 125 nominativ ndtKÎHb, dar nu este exclus să fi intervenit şi influenţa lui chioară şi a lui chioam(b)ă „proastă, mioapă etc.“, acesta din urmă cunoscut prin Transilvania, Bucovina şi Moldova (vezi DA, s.v. chiomb). Pentru sens cf. mărţână „mârţoagă" şi „epitet injurios dat unei . femei de moravuri uşoare; epitet pentru o femeie mătăhăloasă" (DLR). [4/1975] FACI. A fost inserat în DLR pe baza unei singure atestări -într-un glosar regional (Gorj) publicat de Gr. Brâncuş - în CV IV, 1952,1, p. 36, unde este dat ca substantiv masculin şi definit „ţăruş, par, harac, târş". întrucât în acest glosar apare între piotă şipolimă, este clar că avem a face cu o greşeală de tipar şi că trebuie să citim pod. Sub forma aceasta, cuvântul este înregistrat ca substantiv neutru (pl. poduri) de Tr. Cantemir, în Lexic regional I, p. 84, cu sensul „crenguţă înfiptă în mejdină pentru a delimita mai bine locul" (Râmnicu-Vâlcea). în CADE găsim pocie „arac de vie“ (Oltenia şi Banat; fără etimologie), formă dată (cu menţiunea „reg.“ şi tot fără etimologie) şi în DM, unde cuvântul are trei sensuri: 1 „arac"; 2 (la plural) „pari cu care se unprejmuieşte un loc; pari subţiri cu un mănunchi de iarbă fa vârf, care se pun ca delimitare când se măsoară livezile de iarbă"; 3 „prăjină de care se leagă undiţa". în sfârşit, pe lângă Orăştie şi în Argeş s-a înregistrat forma pocă „par (pentru fasole)" (M. Homorodean, MCD1,1960,p. 265, respectiv, Udrescu, Glosar, s.v.). Forma pocă este cea mai apropiată de etimonul pe care îl propunem: ser. potka „Rainast" (Ristic/Kangrga, RSHN). Desigur, simplificarea grupului consonantic s-a produs în pluralul potci, corespunzător singularului potcă (vezi mai jos), ca în păt(u)cel > păcel; de la pluralul devenit poci s-au refăcut, apoi, formele de singular poci (masculin sau neutru) şi pocie, alături de pocă (cf. variantele aglîci, masculin, şi aglice ale lui aglică; penru -ie cf. fluctuaţia din cazuri de tipul salcie ~ salce). i în general, forma cu grupul consonantic nesimplificat, potcă, apare în dicţionare (TDRG, CADE, SDLR, DM) cu diverse alte sensuri (de exemplu, este numele unei boli). Totuşi, la Cioranescu, DER, nr. 6701, este dat şi sensul „estaca, palo" (aria de răspândire 126 indicată: Transilvania); se trimite, după alţi autori, la v. sl. potuka „lucha“ şi se adaugă: „cf. pol. potka «menoscabo»“ (în CADE: „v. sl. potăka «întâlnire»”). Considerente de ordin geografic şi semantic (sensul „Rainast” al ser. potka îl regăsim întocmai la poci înregistrat în Râmnicu-Vâlcea) ne determină însă să susţinem că potcă „par” şi celelalte forme cu înţelesuri asemănătoare - inclusiv păci = poci - nu se datorează influenţei slave vechi, ci provin din sârbocroată. [4/1975] Observaţie. Deşi nu prezintă în mod direct interes pentru explicarea formei păci, menţionăm faptul că Maxim Sl. Mladenov, LR XVHI, 1969, 2, p. 165, a remarcat existenţa unei asemănări fonetice şi semantice între rom. pocie şi bg. IIOTKa (cu trei variante alături de cea considerată principală, printre care IIOTKa) „băţ înfipt sau grămadă de pământ folosite ca semn de hotar al livezii”, fără a susţine provenienţa primului din cel de al doilea (în momentul redactării notei păci am scăpat din vedere contribuţia cercetătorului bulgar). Nu este exclus ca în unele graiuri pocie (şi, prin urmare, şi poci) să fie un împrumut din bulgară; credem însă că termenul românesc trebuie raportat la varianta IIOTKa, nu la no*IKa (din care am fi avut în româneşte *poşcă). Cu privire la variantele lui pocie vezi şi nota poc, pentru care am putut să utilizăm informaţiile conţinute într-o fasciculă a DLR apărută la o dată posterioară (1977) publicării notei noastre păci. FACILĂ.. A fost înregistrat într-o culegere de cuvinte din jurul Năsăudului, cu sensul „femeie mică de statură şi slabă”. După părerea noastră, avem a face cu un împrumut din germană. Din punct de vedere semantic, cuvântul este foarte apropiat de germ. Patscherl „puşti, pici” (DGR). Aspectul părţii finale a lui pacilă (accentul se află pe silaba iniţială, ca şi în Patscherl) se datorează,, credem, influenţei numeroaselor cuvinte, în -ilă, inclusiv derivate cu sufixul -ilă neaccentuat; cf. jâchilă < germ. Sackel (probabil, prin intermediul limbii maghiare; vezi DA). Merită să fie amintite aici şi cuvintele terminate în ilă cu accentul pe silaba penultimă şi cu un [r] în partea finală a etimonului, cum sunt tricbilă = tricher < ngr. trikerion, vintilă = vintk < rus. venter' (exemple citate, alături de 127 altele, de Mioara Avram, SMFC n, 1960, p. 165-166): raportul dintre [er] sau [er’] şi [ilă] este asemănător cu cel dintre [erl] din Patscherl şi [ilă] din pacilă. [4/1975] Observaţie. în SCL XXXVII, 1986, 3, p. 205, Alexandra Moraru (care nu se referă la explicaţia propusă de noi) include pe pacilă în familia lui opăd (după DLR, din bg. onava, ser. opaditi), ca formaţie paralelă cu opacie „fiinţă slabă şi mică de statură, pipernicită". întrucât verbul are, printre altele, sensul „a opri, a împiedica; a reţine, a întârzia", autoarea presupune, că opacie a însemnat iniţial „oprit din creştere, pipernicit, avorton". în ce ne priveşte, considerăm plauzibilă explicaţia conform căreia opacie provine din opăci, dar ne îndoim de existenţa unei legături între opacie (cunoscut în Oltenia) şi pacilă (din Năsăud). PAHKJ. Este o variantă fonetică a lui păhiu (cu acelaşi sens, „garoafă"), formă neinclusă în DLR, dar menţionată de N. Drăganu, DR VI, 1929-1930, p. 274-275, şi explicată, împreună cu numeroase alte variante (printre care foiofiu şi făhiu), prin magh. folydfu; vezi şi Tamâs, EWUER, s.v. foiofiu. [4/1975] PAHMĂ. înseamnă „cobiliţă" şi a fost înregistrat în Banat. Credem că provine din bg. dial. naXHHa (Todor StojSev, BD n, 1965, p. 230), variantă a lui naJIXHHa „păianjen". Pentru sens cf. păianjen „fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciş, care se aşază de o parte şi de alta a unui acoperiş de paie, a unei clăi de fân etc., pentru â le face să reziste împotriva Vântului, furtunii etc." (DLR, s.v., sensul 3); asemănarea dintre o pereche de astfel de prăjini şi o cobiliţă este evidentă. [4/1975] PALAMQJDU. înseamnă, prin nordul Munteniei, „palavre". în Lexic regional I, p. 84, găsim varianta polomojdi „fleacuri, vorbe goale", culeasă de Tr. Cantemir din Râmnicu-Vâlcea (nu este menţionată în DLR, s.v. palamojdii). După părerea noastră, pala-inojdii nu poate fi despărţit de verbul pălămăti „a vorbi în somn", cu diverse variante, printre care polomoti (vezi mai jos, s.v. pălămăti). Desigur, derivatul aşteptat de la acest verb ar fi trebuit să fie 128 ■s 'M tyălămătie (cu acentul pe silaba penultimă) sau, plecându-se de la «Irianta citată, *polomotie (cu accentul pe penultiina sau pe ante-iltima silabă). Forma palamojdii (accentul se află pe vocala [o]) Wt poate însă explica prin influenţa unor cuvinte cu Sensuri asemănătoare, cum sunt alimojdii „fleacuri; vorbe sau lucruri de nimic, ftră folos“ (prin Dâmboviţa; vezi DA), basmodie „anecdotă" (Udrescu, Glosar), probabil şi dodii (în expresia a vorbi in dodii „a vorbi într-aiurea, a aiuri"; CADE), nâsmodie „poznă, năzbâtie, Caraghioslâc", năzgodie „ciudăţenie, bazaconie, drăcie" (ultimele două, ceva mai îndepărtate din punct de vedere semantic, sunt Cunoscute tot prin Muntenia, după indicaţiile din DLR). Poate că nu este lipsit de interes faptul că, în ce priveşte sonoritatea consoanelor din penultima silabă,- există un paralelism aproximativ între *pălămătie Cpolomotie) şi palamojdie, pe de o parte, şi năzbâtie şi nâsmodie (său năzgodie), pe de altă parte. Cu privire la locul accentului, cf. lămâstie, variantă a lui hălămujdie „mare dezordine şi gălăgie" (SDLR). Pentru a explica prezenţa lui [j], am putea, eventual, să luăm în consideraţie pe bolmoajă „farmec, vrajă" < bolmoji (vezi DA). Ni se pare însă mai plauzibilă explicaţia conform căreia consoana [j] a apărut în palamojdii (sg. palamojdie) - şi astfel s-a creat grupul [jd] - din motive asemănătoare cu cele invocate de Al. Graur, SCL X, 1959, 2, p. 206, în legătură cu grupul [şt] al derivatului fluşturatic: „cuvintele fluture, a flutura... sânt fără îndoială expresive, din cauza grupului de consoane iniţial; dar derivatul fluturatic n-a părut destul de expresiv, de aceea s-a creat o variantă fluşturatic, unde grupul şt adaugă ceva la valoarea simbolică a grupului iniţial". De remarcat că unul dintre cuvintele citate mai sus (toate, cu un vocalism şi o structură accentuată care le apropie de palamojdii), alimojdii - cel mai apropiat din punct de vedere semantic—, conţine acelaşi grup consonantic cu caracter expresiv pe Care îl găsim şi în cuvântul din titlul acestei note. [6/1975], PALANEJE Cuvântul este definit „ruşi-de-toamnă (Callis-tephus cbinensis)“. Printre izvoarele la care se trimite figurează şi Borza, DE, unde palaneţe este, într-adevăr, înregistrat la p. 38, ca 129 nume al plantei Callistephus chinensis, dar alături de sinonimele rujă, rujă-de-toamnă (deci nu ruşă-de-toamnă, pe care-1 găsim la p. 26, sub Aster amellus, plantă asemănătoare cu cea amintită mai sus, după cum se arată în Prodan/Buia, Hora, p. 493). După semnalarea acestui detaliu, menţionăm că palaneţe este sinonim şi cu rotii (sg.), roate, roţi, rotogbele, rotogoale, flori rotate (Borza, DE, p. 38), ceea ce demonstrează existenţa unei legături între numele de plantă discutat aici şi palaneţ „turtă făcută din aluat de pâine, coaptă pe vatră sau pe plită“: palaneţul este un fel de lipie, iar aceasta este — cel puţin de obicei -rotundă (cf. DLRC II, s.v. lipie). Credem deci că palaneţe (pi.) „Callistephus cbinensis“ sau ,^Aster amellus" este unul şi acelaşi cuvânt cu palaneţ,,turtă“ (< ucr. naJiaHHn,R; vezi DLR). în sprijinul aestei etimologii vine faptul că unul dintre numele „germane şi săseşti** ale plantei Callistephus chinensis pe care le enumeră Borza, DE, p. 38, este Palatschinkenblume (cf. germ. reg. Palatschinke „plăcintă**). întrucât palaneţe cu amândouă sensurile, circulă, după DLR, în Transilvania, s-ar putea ca folosirea ca nume de^ plantă a acestui termen să reprezinte un calc după săs. Palatschinken(blume), dar nu este exclus nici ca termenul românesc* să fi servit, din punct de vedere semantic, ca model pentru cel săsescf [5/1972] PALHĂ. Avem în vedere pe palhă1, glosat „pală**, cu indicaşi.; din care rezultă că este vorba de „cantitate de iarbă sau de păioase Sensul, aria de răspândire (Transilvania, Maramureş şi noi Moldovei) şi forma cuvântului ne îndreptăţesc să considerăm că privine din ucr. naJira „lespede** (Hrinfienko, Slovar’ Probabil că sensul iniţial al lui palhă, mai apropiat de cel etimonului, a fost „cantitate de fân (de iarbă etc.) în formă lespede sau placă**. De altfel, şi pală înseamnă, printre altele, „s pătură** (DLR s.v. pală1, sensul 2); cf. şi lespede „(prin extensii pătură, strat** (DA, s.v.). După Tamăs, EWUER, s.v. palhă2, argumente de ordin g< grafic ar pleda în favoarea părerii că magh. dia&..pâlha „Heuschii auf dem Schober** provine din rom. pală; în continuare, am consideră însă că relaţia dintre cele două cuvinte rămâne neclară 130 trebui găsită o explicaţie pentru [h] din pâlha), iar originea lor „dunkel“. Pe de altă parte, L. Tamâs crede că Şt. Paşca avea dreptate când compara pe palhă cu magh. pâlha, deşi acesta din urmă îi este cunoscut lingvistului maghiar „nur aus dem K. Szatmâr“. După părerea noastră, este greu de admis că magh, dial. pâlha stă la baza lui palhă, care circulă într-o arie întinsă, inclusiv în nordul Moldovei. Dimpotrivă, dacă plecăm de la ucr. nasira, se explică satisfăcător atât rom. palhă, cât şi magh. pâlha, care poate să provină fie direct din ucraineană, fie din română (dar nu din pală, ci din palhă). [4/1975] PALINCĂ. Avem în vedere pe palincă2, cunoscut, prin Moldova, cu sensurile „mămăligă mică şi moale“ şi „turtă făcută din făină de porumb învelită în foi de porumb şi coaptă în vatră, sub cenuşă". Menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită, în DLR, de trimiterea la palancă2, glosat „turtă din făină de porumb, coaptă în spuză"; şi palancă circulă prin Moldova şi provine, după DLR, din ucr. naJISHKa. Aria de răspândire, forma şi sensurile lui palincă arată, din capul locului, că trimiterea din DLR nu este lipsită de temei. Considerăm însă că nu este vorba de două cuvinte înrudite, ci de unul şi acelaşi cuvânt. Ca într-o serie de alte cazuri, terminaţiei -janka din ucr. naJMHKa îi corespunde în româneşte -încă (vezi Graur, ER, p. 34-38; cf. cuvintele, discutate la p. 35, căhlincă, horodincă, maslincă). [5/1972] PALUŞCĂ. înseamnă „căţea mică; câine mic de casă" şi este şi „numele unei stele nedefinite mai de aproape"; a fost înegistrat în Dobrogea (unde apare şi diminutivul păluşchiţă). Este de presupus că sensul al doilea s-a dezvoltat din cele de „câine (căţea) mic(ă)“. După părerea noastră, paluşcă provine din rus. IIOJiyWKa „kleinste Miinze, 1/4 Kopeke" (Vasmer, Rus. et. Wb. II). Din punct de vedere fonetic lucrurile se prezintă foarte clar. Pentru folosirea unui cuvânt având sensul „monedă de mică valoare" ca denumire a unei fiinţe mici, cf. firfirică „om slăbuţ, mic şi al dracului" (DA, s.v. firfiric). [4/1975] 131 PAPACIOC. Primele tiei sensuri ale cuvântului (adjectiv şi substantiv; fonna de feminin: papacioacă) au mai multe trăsături comune, printre care faptul că se referă la oameni: 1 „urât, scofâlcit, zbârcit (de bătrâneţe); urâcios, rău“; 2 (în forma papancioacă) „epitet depreciativ pentru o persoană ridicolă din cauza îmbrăcă-mintei“; 3 „epitet pentru un om şiret şi mucalit". Cel de-al patrulea sens este „rachiu; pahar cu rachiu". Numai cel din urmă a fost avut în vedere de A. Graur atunci când, ocupându-se de variantele cuvântului argotic tabardos „eau de vie", dintre care una este papacioc, a emis (în BL n, 1934, p. 190) părerea că aceasta „doit etre pabatdos croisC avec tabacioc «tabac»" (ţig. tabar- şi pabar-„brâler"; pentru aspectul semantic al chestiunii autorul menţionează, în sprijinul etimologiei lui tabardos, pabardos, formaţiile Branntwein din germană şi vinars din graiurile transilvănene). Aşadar problema originii lui papacioc cu sensul „rachiu" poate fi considerată rezolvată. în DLR se trimite la explicaţia citată, dar cuvântul rămâne, totuşi, cu „etimologia necunoscută", foarte probabil din cauza faptului că este greu de conceput o evoluţie semantică de la „rachiu" la sensurile 1,2 şi 3, indicate mai sus. După părerea noastră, ele aparţin unui cuvânt papacioc distinct de papacioc < pabardos + tabacioc şi care, ca înţeles şi ca formă, îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea fi pus în legătură cu papaciupă (papaciufă), discutat în nota următoare. Este de presupus că la valoarea adjectivală (sensul 1) s-a ajuns plecându-se de la un substantiv feminin (am văzut, de altfel, că forma papancioacă este atestată) rezultat prin modificarea părţii finale a lui papaciupă, modificare datorată, se pare, „atracţiei" exercitate de cuvintele (unele, derivate cu sufixe) terminate în -oacă, dintre care multe au sensuri peiorative; cf. năsoacă, nătăntoacă (DLR), sărăntoacă, cioacă „nume dat unei vaci slabe, care dă lapte puţin" (Ion Cruceană, LR X, 1961, 4, p. 317; cuvântul a fost înregistrat în Argeş, regiune în care este cunoscut şi papacioc, -oacă cu sensul de sub 1) etc. [4/1975] 132 PAPACIUPĂ. înseamnă, prin nordul Munteniei, „femeie urâtă şi îmbrăcată ridicol". După menţiunea „etimologia necunoscută", în DLR se adaugă trimiterea „cf. papacioc, dufă\ întrucât ’există şi varianta papaciufă (înregistrată, şi ea, în DLR), considerăm că punctul de plecare al cuvântului românesc este bg. ITbnmiB Ipăpcff] - la feminin, WblIVHBa [păpCivă] - „boutonneux, bourgeonn6, pustuleux" (Stăphanova et al., DBF) şi că, prin urmare, sensul „urât" este cel primitiv. h‘ Unuia dintre cele două cuvinte la care se trimite în DLR (ciută) i se poate datora aspectul părţii finale a variantei papaciufă'; vezi DA, s.Vi ciuf, unde este înregistrat, pentru Transilvania, sensul „om (s. femeie) urât(ă), podt(ă), slut(ă), hâd(ă)“ şi, mai ales, Udrescu, Glosar, unde apar ciuf „momâie", ciulfă „femeie îngălată, şleampătă" (rinul dintre cele două sensuri). Prezenţa lui [p], în loc de [f], în varianta papaciupă nu pune probleme, dat fiind că este vorba de un cuvânt cu caracter ^expresiv (identitatea a trei dintre consoanele pe care le conţine îi conferă un plus de expresivitate); de remarcat şi paralelismul dintre cele două variante, pe de o parte, şi ciuf „păr mult şi zbârlit", dup „şuviţă de păr mică şi încâlcită" (vezi DA), pe de altă parte. în ce priveşte partea iniţială, credem că legătura dintre papaciupă (papadufă) şi papacioc nu poliţe fi recunoscută decât în sensul că termenul discutat aici stă la baza lui papacioc, aşa cum am încercat să arătăm în nota precedentă. în schimb, ni se pare că alt cuvânt care începe cu papa- poate fi invocat în acest loc; este Yorba de paparudă, care are, printre altele, un sens aproape identic cu cel al lui papaciupă, anume „epitet depreciativ pentru o femeie îmbrăcată ridicol sau fardată exagerat; p. gener. persoană caraghioasă" (DLR, s.v. paparudă1, sensul 3; vezi şi sensurile 4 şi 5). Nu este exclus ca vocalismul lui papaciupă (papaciufă) să se datoreze în parte lui paparudă. [4/1975] PAPALUNGĂ. Este numele a două plante, „păpădie" şi „podbal". Trimiterea la păpădie pare a avea o justificare-cele două cuvinte sunt parţial sinonime -, dar este greu de presupus că păpădie stă la baza lui papalungă (în DLR nici nu se pretinde acest 133 lucru, din moment ce apare menţiunea „etimologia necunoscută**). Pe de altă parte, prin trimiterea la paparudă1 (printre variante: papalugă) se pun în legătură două cuvinte foarte asemănătoare ca formă, dar aici lipseşte apropierea semantică (după DLR, paparudă1 =papalugă nu este şi nume de plantă). Termenul din titlul acestei note se explică satisfăcător dacă plecăm de la papală, numele unei plante erbacee (< lat. papilla, după cum credem că am reuşit să arătăm în LR XXI, 1972, 5, p. 426-427; vezi mai jos, nota păpălău). Partea finală a cuvântului este sufixul -ugă, care mai apare, de exemplu, în păiugă (< pai) „buruieni, ierburi** (DLR); pentru prezenţa nazalei, cf. perechi de variante ca strug - strung, hodorog - hodoronc, păstrugă -păstrungă. [4/1975] PAPAPUNGĂ. întrucât are unul dintre cele două sensuri ale lui papalungă („podbal**; vezi nota precedentă), ar fi fost de aşteptat ca în DLR să se facă o trimitere la acest cuvânt (mai curând decât la păpădie şi paparudă) sau chiar să se considere că papalungă şi papapungă sunt variante ale aceluiaşi cuvânt. Accidentele fonetice sunt frecvente în cuvintele cu tipul de structură segmentală şi accentuală în care se încadrează papalungă (vezi numeroasele variante ale lui paparudă şi paparugă menţionate în DLR), aşa încât se poate uşor admite că papalungă a devenit papapungă, cu atât mai mult cu cât transformarea aceasta a fost favorizată de prezenţa câte unui [p] la începutul primelor două silabe (cf . fenomenul asemănător menţionat mai sus, s.v. papaciupă, formă pe care am considerat-o provenită din papaciufă). De adăugat că în sursa utilizată de DLR pentru papapungă (Borza, DE, p. 173) acest cuvânt este localizat „Braşov**, întocmai ca papalungă „podbal** (la aceeaşi pagină a lucrării citate), ceea ce vine în sprijinul explicaţiei propuse de noi. [4/1975] PAPLEAGĂ. A fost înregistrat îh StMpeni - Câmpulung, cu sensul „femeie proastă** (la Udrescu, Glosar, sursa indicată în DLR: „termen depreciativ dat unei femei prostănace; năvleagă, îngălată, molâie, tărăbleagă**). Ocupându-se de acest cuvânt, Stanislav 134 Semcinsky, LR XXII, 1973, 2, p. 120, scrie: „Cu toate că nordul Munteniei aproape nu cunoaşte elemente est-slave, totuşi încercăm o comparaţie cu ucr. papl’uha «femeie desfrânată, prostituată», al cărui sufix -uba corespunde unui mai vechi -uga“. într-adevăr, comparaţia este justificată (se poate trece peste deosebirea de ordin semantic dintre cele două cuvinte), ceea ce nu înseamnă însă că se poate merge mai departe, susţinându-se etimologia papleagă < ucr. papl’uha. O comparaţie mai ispititoare este aceea dintre papleagă şi bobleagă „om bleg, nătărău, prost“, ultimul, cunoscut într-o localitate din apropierea Sibiului (Nicolae Bembea, în Lexic regional II, p. 56); vom vedea mai jos care este raportul dintre aceste forme. După părerea noastră, papleagă nu este un împrumut, ci o creaţie cu caracter expresiv (datorat grupului [pl] şi prezenţei aceleiaşi consoane la începutul primelor două silabe), aparţinând unei categorii de cuvinte despre care Sextil Puşcariu, DR I, 1920-1921, p. 83, scrie că „nu au sens precis, ci exprimă în mod vag toate obiectele care se prezintă ochilor supt o anumită formă“ şi că „nu imită sunete auzite, ci simbolizează mişcări şi forme“ (vezi şi Iorgu Iordan, BIFRII, 1935 p. 179). De remarcat că identificarea acestor trăsături în conţinutul semantic al lui papleagă este posibilă numai prin referire la echivalentele date de Udrescu, Glosar, nu şi pe baza definiţiei „simplificate" din DLR.. Nu este exclus ca papleagă să vină din bobleagă sau viceversa, dar se poate şi ca cele două forme să fi fost create independent. în esenţă, „înrudirea" dintre ele este de aceeaşi natură ca între amândouă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, bleg (la care trimite DLR) şi numeroasele cuvinte româneşti care conţin grupul [bl] - sau, în general, „labială + [1]“ - şi au sensuri ca „prost", „molâu", „leneş" etc. (pentru exemple, vezi Iorgu Iordan, loc. cit., p. 167-188), precum şi o serie de cuvinte din alte limbi. Credem aşadar că etimologia cuvântului papleagă ar trebui să fie indicată în felul următor: creaţie expresivă; cf. bleg, bobleagă... (lista ar urma să mai cuprindă câteva cuvinte româneşti şi, eventual, un număr de cuvinte, asemănătoare ca sens şi ca formă, din alte limbi). [4/1975] 135 PAFLEC. înseamnă „papuc; pantof vechi44. Asemănarea cu papuc, evidentă, ne determină să ne punem întrebarea dacă nu cumva paplec provine din cvasisionimul lui. Răspundem afirmativ la această întrebare luând în consideraţie nuanţa peiorativă a sensului lui paplec, cu care „se potriveşte44 foarte bine grupul consonantic expresiv [pl] (cf. observaţiile făcute s.v. papleagă). Dacă paplec are la bază pe papuc, modificarea părţii finale a acestuia poate să fie pusă în legătură cu prezenţa grupului [pl] în unele verbe (plescăi, plesni) derivate din (sau asemănătoare cu) cuvinte onomatopeice care exprimă zgomote de tipul celor produse de papucii sau pantofii prea largi care se lovesc de talpa piciorului; cf. interesantul exemplu de contaminare citat de Sextil Puşcariu, DR VII, 1931-1933, p. 109: „clampucii sunt nişte papuci care clămpăie pe picioare44. [4/1975] PAFUNĂ. înseamnă „mama-pădurii; p. e x t. femeie foarte urâtă44 (Săcele). Provine, credem, din bg. nanyHXK „huppe44 (Stephanova et al., DBF), cu modificarea părţii finale şi schimbarea genului favorizate de prezenţa accentului pe silaba [pu] (ceea ce implică „reducerea44 vocalei din ultima silabă în cuvântul bulgăresc). Pentru legătura dintre sensurile „pupăză44 şi „femeie foarte urâtă44, cf. pupăză „femeie împopoţonată, îmbrăcată cu prea multe podoabe44 (DM), buhă „bufniţă44 şi „fată cu părul zbârlit, urâtă44 (DA). [4/1975] PARACHERNIŢĂ. Denumeşte o „plantă erbacee din familia urticaceelor... (Parietaria officinalis)66. După menţiunea „etimologia necunoscută44, găsim trimiterea' „cf. lat. parietarius“. Ocupându-se de sensurile cuvântului păretar(iu), V. Bogrea, DR III, 1922 - 1923, p. 412, aminteşte şi „numele de plantă parachemiţă..., a cărui derivare din lat. parietarius se evidenţiază atât prin locul unde creşte buruiana («pe lângă ziduri, prin ruine», spune d. Panţu), cât şi prin numele ei ştiinţific (Parietaria officinalis) şi francez, parietaire, perce-muraille, casse-pierre‘\ Este neîndoielnic că există o legătură între parachemiţă şi lat. paries (cf., la Borza, DE, p. 124, echivalentele lui parachemiţă în 136 .alte câteva limbi: magh. falfu, format din fal „perete, zid“ şi fu „iarbă“; germ. Mauerraute, rus. postenniţa aptecinaia sau postenniţa ’ priamaia)» întrucât însă este evident că nu numai paries, -etern, dar nici lat. parietarius nu poate fi considerat etimon direct al cuvântului în discuţie, urmează să vedem dacă parachemiţă trebuie pus în legătură cu perete sau cu păretar. Dacă am avea a face cu un derivat de la păretar (care, după cum se arată în DLR, ar putea fi nu numai un descendent al lui parietarius, ci şi o formaţie românească: părete + -ar), ne-am aştepta ca acest derivat să aibă mai curând terminaţia -amiţă; majoritatea cuvintelor formate în româneşte şi terminate în -emiţă au înainte de vocala [e] o consoană (pre)palatală, prezentă şi în cuvântul de bază; vezi Graur, ER, p. 31-32, unde nu se citează decât trei formaţii româneşti cu consoane de alt tip înainte de această terminaţie: botemiţă (variantă a lui botniţă), hulubemiţă şi nisipemiţă (alături de nisipamiţă); ce e drept, la acestea trebuie adăugate ciumemiţă şi humemiţă, nemenţionate de Al. Graur, dar înregistrate în Dicţionar invers, [Bucureşti], 1957. Mai interesantă este însă o altă constatare: botemiţă este (după DA, s.v. botniţă) derivat, cu sufixul -emiţă, de la bot (deci nu vine din bot ar), nisipemiţă vine din nisip, nu din nisipar (vezi DLR, s.v. nisipamiţă), iar, întrucât hulubarşi humarnu există, nici hulubemiţă şi humemiţă nu au la bază forme în -ar, în sfârşit, deşi ciumar(e) există, nimic nu dovedeşte că acest cuvânt constituie punctul de plecare al lui ciumemiţă (ciumar sau ciumare + -niţă). Prin urmare, dacă parachemiţă ar proveni din păretar + sufixul -niţă, am avea a face, probabil, cu singurul cuvânt derivat cu acest sufix în care [a] accentuat al bazei s-a prefăcut în [e]. Din motivele arătate în rândurile precedente, acceptăm părerea conform căreia parachemiţă este un derivat cu sufixul -emiţă, studiat, alături de -amiţă şi de -omiţă, în lucrarea citată a lui Al. Graur, p. 30-33 (pentru -emiţă şi -omiţă, vezi şi Pascu, Sufixele, p. 245, respectiv, p. 268-269). Al. Graur, op. cit., p. 32, scrie următoarele cu privire la parachemiţă: „deoarece denumeşte planta parietaria officinalis sau erecta, pare logic să credem că e un derivat de la perete“; mai exact, p[ă]rete (etimon indicat, fără alte explicaţii, şi de CADE) sau p[a]rete (vezi mai jos). 137 După ce am eliminat din discuţie sufixul -niţă, în favoarea sufixului -emită, se pune, totuşi, întrebarea dacă nu cumva părete este numai indirect punctul de plecare al lui parachemiţă: acesta ar putea fi explicat, teoretic vorbind, prin păretar+ -emiţă, admiţându-se că în *păretaremiţă s-a produs o haplologie, respectiv, că „haplo-logia a avut un caracter preventiv11, ca în zah(ăr)amiţă, păc(ur)omiţă (Graur, ER, p. 33). Numeroasele derivate discutate de lingvistul citat ne permit să degajăm o regulă pe baza căreia răspunsul la întrebarea de mai sus nu poate fi decât negativ: repartizarea sufixelor -emiţă, -amiţă şi -omiţă după bazele terminate în [r] este dictată de timbrul vocalei care precedă această consoană (fenomenul nu apare când consoana este alta) şi tocmai identitatea sau asemănarea - în ce priveşte locul de articulaţie - dintre vocala bazei şi vocala iniţială a sufixului constituie unul dintre factorii care condiţionează producerea haplologiei (celălalt factor este, se înţelege, identitatea consoanelor). Iată câteva exemple: de la muc şi de la păstmgă avem derivatele mucamiţă, respectiv, păstmgamiţă, de la cheag - cheagomiţă, iar de la nisip - nisipamiţă şi nisipemiţă (deci când baza nu se termină în [r] nu există o legătură între timbrul vocalei accentuate din sufix şi timbrul ultimei vocale a segmentului presufixal); nu întâlnim însă derivate de tipul *tabachiomiţă, *muş-temiţă sau *vifamiţă (tabacheră se combină cu -emiţă, muştar sau zahăr cu -amiţă, vifor sau păcură cu -omiţă). Prin urmare, de la păretar, cu [a] înainte de [r], nu s-ar fi putut forma un derivat în -emiţă (*păret[ar]emiţă > parachemiţă). în ce priveşte vocalismul silabelor neaccentuate ale cuvântului în discuţie, credem că sunt posibile două explicaţii: fie că părăchemiţă (prin asimilare, din părechemiţă < părete) a devenit parachemiţă prin trecerea lui [ă] protonic la [a], fie că parachemiţă provine, prin asimilare, din părechemiţă (< părete)-, de notat că toate variantele citate sunt atestate. A mai rămas să explicăm natura consoanei care precedă sufixul. Din datele pe care le găsim în DLR şi la Borza, DE nu rezultă că parachemiţă ar fi răspândit numai în regiunile care cunosc platatalizarea dentalelor şi că, prin urmare, grupul de litere che ar corespunde numai segmentului fonetic [t'e] (para[t']emiţă 138 [parazi(u)os] (cf. raportul dintre vocalele [î] şi [i] precedate de [z] în pronunţarea dialectală, respectiv, literară a unor cuvinte ca târzior). [4/1975] 139 PARHIU. A fost înregistrat pe lângă Piteşti. în DLR este considerat sinonim cu spahiu şi se trimite la acest cuvânt, păstrân-du-se însă menţiunea „etimologia necunoscută44. Credem că ea poate fi înlăturată, dacă ţinem seamă de existenţa lui pasfiu (nu apare în DLR), formă mai apropiată, în ce priveşte partea iniţială, de spahiu; vezi Glosar la FOM II, p. 684: pasfii „căpetenii turceşti de oştire44 (ce e drept, rămâne neclară trecerea lui [s] la [r]). Pentru fluctuaţia între fricativele [f] şi [h] cf. bafniţă, variantă a lui bahniţă (Udrescu, Glosar). De observat că, judecând după versurile reproduse s.v. parhiu („D-alei voi ostaşilor Şi mai mari parhiilor, Faceţi bine, m-ascultaţi“), cuvântul în discuţie pare a avea nu sensul dat în DLR, ci pe cel citat mai sus pentru pasfiu. [4/1975] PARLAC. Avem în vedere pe parlac, care înseamnă „postată44 (Zidurile - Găieşti). Provine, după părerea noastră, din bg. dial. napJl'aK „bucată mare de piele44 (Luka Gălăbov, BD II, 1965, p. 97), cu o schimbare semantică pentru care cf. sensul lui petic în un petic de loc (pământ, grădină, ogor etc.), precum şi blană dă loc „postată44 (NALR-Oltenia III, MN, planşa 72, punctul 911, răspuns la întrebarea 1031). Structura fonetică a silabei finale - [lak], în loc de *[leak] - nu constituie o dificultate; cf. cislac, variantă a lui chişleag (chişleac) -ojdî), în timp ce substantivul palamojdii poate, din punctul de vedere al formei, să fie explicat în mare parte prin influenţa altor substantive (vezi nota palamojdii). Considerăm, prin urmare, că verbul pălamojdi este derivat din substantivul palamojdii, şi nu invers (am neglijat fluctuaţia [a] - [ă] din prima silabă şi — dacă ţinem seamă şi de pălămăti - din silaba următoare; 148 J de altfel, este foarte probabil că neconcordanţa dintre palamojdii şi pălamojdi „a pălăvrăgi41 în aceeaşi sursă, se datorează unei erori de transcriere sau de tipar). [6/1975] pălăcică. Este „numele unei monede nedefinite mai de aproape44. Cuvântul a fost inserat în DLR pe baza unei singure surse (Graiul I, 143). Citatul dat în dicţionar, „Mi-a dat o pălăcică dă douăzeci44 nu ne ajută să precizăm sensul cuvântului şi nu ne poate oferi nici o indicaţie în privinţa etimologiei lui. Iată însă cuvântul plasat într-un context mai larg (după cum se arată în izvorul utilizat de DLR, este vorba de un text cules într-o localitate din apropierea oraşului Alexandria): „Cîn era dă curîn luat venîa şi el la horă şi să uita la noi cum jucam, şi la al dă juca bine îî da cîtî-o pătacică dă treisprezece, mile mî-a dat o pălăcică dă douăzeci44 (am respectat întru totul notaţia din original). Considerăm că acest pasaj ne dă dreptul să punem semnul egalităţii între pătacică şi pălăcică. In primul caz avem a face cu o variantă fonetică a lui pataşcă2 „veche monedă austriacă (de argint)44 - după DLR - sau „bancnotă44 (vezi mai sus, s.v. pataşcă, definiţia reprodusă din CADE); în celălalt caz ne găsim în prezenţa unei variante... „grafice44 a lui pătadc&, datorată, fără îndoială, unor greşeli de tipar (n-ar fi fost ciudat ca în aceeaşi frază să apară - evident, cu acelaşi sens - pătacică şi pălăcică!). Faptul că s-a tipărit i, nu i, în pălăcică reprezintă o greşeală banală (vezi, de exemplu, la p. 87 a volumului la care ne referim, voinic, cu i, deşi, conform sistemului de transcriere folosit de autori, ar fi trebuit ca semivocala să fie notată T), iar lă în loc de ta, în prima parte a cuvâtului, se explică, cu siguranţă, printr-o neglijenţă din manuscrisul după care s-a cules textul: liniuţa orizontală de la t a fost pusă puţin mai la dreapta decât trebuia şi, în acest fel, t a devenit I, iar a a devenit ă. Prin urmare, stabilind originea lui pălăcică, am demonstrat, implicit, că acest cuvânt, de fapt, nu există. [5/1972] PĂLĂMĂTI . Cuvântul, adus deja în discuţie s.v. palamojdii şi pălamojdi, a fost înregistrat în fostul raion Râmnicu-Vâlcea cu sensul „a vorbi în somn44; unica sursă menţionată în DLR: Lexic 149 regional II, p. 29. Putem acum să completăm documentarea cu datele oferite de NALR-Oltenia I, harta 134 („aiurează44): în punctul 916 apare pâlămăteşte şi, pe aceeaşi hartă, găsim variantele polomoteşte (punctele 923, 956, 965, 966), polmoteşte (931), bolmoteşte (952). Un cuvânt cu formă asemănătoare şi înrudit ca sens a fost înregistrat în Banat: bolomoc „tâmpit44 (Octavian Răuţ şi Ioan Bettisch, în Lexic regional II, p. 35) şi „prostănac44 (Aurel Bugariu, ibidem, p. 39). Existenţa variantei bolmoti şi a substantivului bolomoc ne face să presupunem că pălămăti ar putea să provină dintr-un etimon cu [b] la iniţială. în DA găsim un cuvânt (adjectiv şi substantiv) balamut „amăgitor, seducător, înşelător, mincinos, clevetitor, bârfi tor44 (alături de alte sensuri), explicat prin rus. sau ucr. balamut; s-ar părea că la acest cuvânt trebuie să facem apel pentru a explica pe pălămăti. Totuşi, în ciuda prezenţei lui balamut în texte olteneşti vechi (vezi DA), nu credem că pălămăti (polomoti etc.) şi bolomoc pot fi puse în legătură cu acest substantiv: este foarte puţin probabil ca de la balamut să se fi format un derivat *balamuti, cu [t] înainte de sufixul verbal, alături de balamuţi, atestat, cu sensul „a bârfi44 (DA). Transformarea în africată a oclusivei finale este, desigur, datorată, cel puţin în parte, influenţei lui mut - (a)muţi, cu alternanţa [t] ~ [ţ]; de altfel, după cum se arată în DA, mut a influenţat pe balamut şi din punct de vedere semantic: acesta din urmă, a ajuns să însemne şi „mut din naştere44 şi „bâlbâit44. Aşa stând lucrurile, credem că pălămăti nu este o variantă a lui balamuţi. După părerea noastră, pălămăti îşi are punctul de plecare în bg. GâJISMa „nai'f, sot, gogo, idiot, imbecile44. (Stephanova et al., DBF): dintr-un adjectiv şi substantiv *balămă s-a format verbul *bălămăti, cu ajutorul sufixului -ăti, pentru care vezi Laura Vasiliu, SMFC VI, 1972, p. 114 (autoarea citează derivatul flecăti, înregistrat în DA ca variantă a lui flecăii, apropiat ca sens de pălămăti). Transformarea lui [b] în [p] nu pune probleme: *bălămăti a putut fi influenţat de sinonime sau cvasisinonime cu consoană surdă la iniţială, cum sunt pălăvrăgi, pălălăi „a flecări44 (DLR), pălăi (pe harta citată mai sus, în punctul 929, găsim răspunsul pălăie din gură în neştire); dar chiar fără această influenţă [b] a putut deveni 150 1 [p]. ca în atâtea alte cazuri (Hristea, Probleme, p. 330, citează numeroase exemple de tipul batalama > patalama, balanţă > palanţă, în sprijinul părerii că „cele două oclusive bilabiale se pot uşor confunda una cu alta44). Fluctuaţia [ă] ~ [o] din pălămăti ~ polomoti este un fenomen banal (cf. de exemplu, bălmăji ~ bolmoji). [6/1975] Observaţie. După cum reiese din rândurile precedente şi din nota palamojdii, am considerat că pălămăti este unul şi acelaşi cuvânt cu polomoti „a vorbi fără şir (mai ales în timpul somnului)44. Fără referire la notele noastre şi la articolul pălămăti din DLR, Virgil Nestorescu, SCL XXXIX, 1988,2, p. 171, o explică altfel pe ultima dintre cele două forme (tratate în dicţionar ca unităţi lexicale distincte): „Răspândirea geografică a lui polomoti cred că permite raportarea lui la bg. IIOJIOMOTH, derivat cu prefixul no- de la JÎOMOTR, având faţă de acesta valoare de verb perfectiv. Sensurile sale sânt: «a mormăi, a bolborosi, a bâigui; a vorbi neclar, a vorbi fără rost»44. Este evident că rom. polomoti se explică (fără nici o dificultate) prin verbul perfectiv din bulgară citat în pasajul reprodus. în această situaţie, se pune întrebarea dacă pălămăti este sau nu este un alt cuvânt. Pe de o parte, nu e greu de admis că polomoti a devenit pălămăti sub influenţa unor verbe ca pălăvrăgi, pălălăi, pălăi (conform acestei ipoteze s-ar fi creat o variantă a unui cuvânt cu etimologie unică, cea dată de V. Nestorescu), dar, pe de altă parte, nu poate fi eliminată din discuţie posibilitatea provenienţei lui pălămăti dintr-un etimon diferit de cel al lui polomoti, cu [a] ( > [ă], în silabă neaccentuată), nu cu [o] în radical, în concordanţă cu cea de a doua ipoteză, socotim că nu este exclus ca astăzi să ne găsim în prezenţa unui cuvânt - polomoti, cu varianta pălămăti - provenit din două cuvinte sinonime (care s-au confundat) sau, altfel spus, a unui cuvânt cu etimologie multiplă (dublă). PĂLUŞCĂ. Cuvântul este glosat „călin (Vibumum opulus)“m9 se trimite la Borza, DE. în această lucrare, la p. 179, după păluşcă se dă indicaţia „60244, care înseamnă DM, conform numerelor de ordine din bibliografia de la sfârşitul volumului. întrucât în DM 151 găsim, ca nume ale altor plante, pe păiuşcă şi pe băluşcă, dar păluşcă nu apare, trebuie să admitem, până la proba contrară, că forma aceasta nu este decât rezultatul unei erori comise în procesul extragerii din DM a materialului care urma să fie inclus în lucrarea lui Al. Borza; probabil păiuşcă - mai curând decât băluşcă - a fost transcris, greşit, păiuşcă (rămâne de explicat neconcordanţa dintre sensul lui păiuşcă la autorul citat şi sensul lui păiuşcă dat în DM: „Festuca pseudovina“). [6/1975] PĂNCĂNI. înseamnă, prin vestul Munteniei, „a face câte ceva, a nu sta degeaba; a face lucruri neînsemnate, mărunte44 şi „a umbla fără rost, a bate drumurile de pomană44. Ocupându-se de etimologia lui pane „nebun, trăsnit, aiurit, zăpăcit44, Virgil Nestorescu, LR XXII, 1973,2, p. 130, consideră că „apăncăni, cel puţin pentru al doilea înţeles, trebuie considerat ca derivat din pane44; acesta din urmă este raportat la bg. II3HT3 „haimana44, observându-se însă că din punct de vedere fonetic lucrurile nu se prezintă tocmai clar. După părerea noastră, primul sens al lui păncăni se explică foarte bine dacă admitem că la baza cuvântului românesc stă bg. II2>KaM „grouiller, formiller, pulluler44 (Stephanova et al., DBF). O evoluţie semantică de la „a mişuna44 la „a face câte ceva, a nu sta degeaba44 este uşor de admis; de altfel - ce e drept, cu menţiunea „neobişnuit44 (şi cu un singur citat, din opera lui B. Ştefănescu-Delavrancea) -, DLR înregistrează chiar pentru mişuna sensul „(despre o singură persoană) a umbla forfota44. S-ar putea, eventual, admite şi că al doilea sens al lui păncăni s-a dezvoltat din primul (o evoluţie semantică în direcţia contrară, „a hoinări4* > „a face câte ceva44 este mai greu de conceput); în acest caz, păncăni, cu ambele sensuri, ar urma să fie considerat împrumut din bulgară. Credem însă că are mai mari şanse de a corespunde realităţii părerea conform căreia avem a face cu două cuvinte: păncăni1 „a face câte ceva44 < bg. I71>xaM şi păncăni2 „a hoinări44 < pane. [6/1975] PĂOANCE Este, prin Bucovina, „numele unei plante nedefinite mai îndeaproape44. Ni se pare clar că există o legătură între acest cuvânt (formă de plural) şi termenii din sfera semantică a lui 152 *T J f '■" păun. Că numele păsării a putut servi ca punct de plecare pentru numele unor plante ne dovedesc cuvintele păun „orz“ (în Bucovina) sau „colilie44 (în Transilvania; vezi DLR, s.v., sensurile 4 şi 5) şi păunită „horşti (Luzula luzuloides)'4 şi „mălaiul-cucului (Luzula pilosa)“ (după Borza, DE, p. 102, horşti şi mălaiul-cucului sunt sinonime şi denumesc amândouă plantele indicate în DLR, s.v. păuniţă). Considerăm însă, împotriva a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, că păoance - respectiv, singularul păoancă - nu vine din păun, eventual prin intermediul lui păoană (atestat numai cu sensul de „podoabă făcută din una sau mai multe pene de păun44), ci din ucr. naBOHBKa, diminutiv de la naBa „păuniţă44 ( Hrincenko, Slovar9 III, s.v.), cu o schimbare de sens pe care o întâlnim şi la păun şi la păuniţă. Păoană (singura sursă indicată: Marian, Ins.) -„de la păun“, după DLR (dar de ce [u] a devenit [oa]?) - este, după părerea noastră, refăcut din păoancă. Dat fiind că păuniţă ca nume al plantei Luzula pilosa este localizat de Borza, DE, loc. cit., în Bucovina (pentru păuniţă ca nume al celeilalte specii nu se dă nici o indicaţie asupra răspândirii), presupunem că păoancă (pl. păoance), din aceeaşi regiune, este sinonim cu păuniţă - Luzula pilosa, descrisă ca plantă „cu frunze liniare, pe margini lung-păros ciliate44 (Todor, Mic atlas, p. 80), deci asemănătoare cu penele de păun şi cu penele în general (vezi, în aceeaşi lucrare, planşa 41). [5/1972] PĂPĂLĂU Pentru a simplifica lucrurile, vom ţine seamă, pentru început, numai de primul dintre cele trei sensuri ale cuvântului din titlul acestei note: „plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori albe-gălbui şi cu fructe roşii-portocalii, de mărimea unei cireşe... (Physalis alkekengi)“. Printre denumirile plantei în discuţie se numără (după Borza, DE, p. 130) şi următoarele: papală,papalău, papalei, papăl (şi papăl beşicos), papele, pepele, pupele de pădure. Cu excepţia lui pepele, toate aceste forme sunt înregistrate în DLR, ca variante, la sfârşitul articolului păpălău (papele apare ca plural al lui papală), unde găsim, în plus, formele păpălaie (pl.), papalău, păpălău, papei. Variantele din DLR, la care se adaugă forma din titlul articolului şi varianta pepele, reprezintă două tipuri struc- 153 1 turale, care se deosebesc între ele prin prezenţa (respectiv, absenţa) unui sufix; considerăm că aceste forme ar fi trebuit să fie separate în cel puţin două articole de dicţionar: papală (cu variantele papelă, pepele, pupele, papăl9 papei) şi păpălău (cu variantele papalău, papalei, papalău, păpălău, păpălaie). Câteva dintre echivalentele din alte limbi ale lui păpălău menţionate de Borza, DE, loc. cit. (germ. Blasenkirsche, ucr. mihurka), precum şi, mai ales, unele dintre sinonimele menţionate în acelaşi loc (băşică, băşicuţă, beşicuri, cereşie beşicată, gogoaşe; primele două apar şi în DLR) ne dau indicaţii preţioase cu privire la etimologia lui papală şi, implicit, a lui păpălău. După părerea noastră, papală este continuatorul lat. papîlla „Brustwarze44, cu o evoluţie semantică a cărei primă etapă s-a produs şi în sardă; cf. log. pabedda „Blăschen44 (REW, nr. 6212). în ce priveşte forma, dacă oală şi mială au fost refăcute după pluralele corespunzătoare, în care prezenţa lichidei este normală (vezi, de exemplu, O vide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome second. Le seizieme siecle, Paris, 1914-1938, p. 40), cu atât mai uşor s-a putut petrece un fenomen analog într-un cuvânt folosit, probabil, mai ales la plural; transformarea lui *papeală (în loc de *papea) în papală nu pune nici un fel de probleme. Din papele, prin asimilare, s-a ajuns la pepele, iar pupele ar putea să se datorească unei contaminări cu bubă (păpălăul este numit şi buruiana bubei sau iarba bubei; cf. şi sinonimele bubulie, bubuşlie, toate acestea înregistrate de Borza, DE, loc. cit.). Folosirea unui cuvânt cu sensul primitiv de „băşică“ sau cu un sens asemănător pentru a denumi (în română şi în alte limbi) planta Physalis alkekengi se explică uşor printr-o particularitate a acestei plante prezentată în felul următor de Todor, Mic atlas, p. 94: „caliciu roşu aprins, la maturitatea fructelor, care sunt bace roşii-portocalii, se măreşte şi devine umflat44. Faptul că fructul mătră-gunei seamănă cu cel al păpălăului (amândouă aceste solanacee produc bace de mărimea unei cireşe, iar cuvântul cireaşă figurează, în câteva compuse, printre denumirile ambelor plante; vezi DLR, s.v., mătrăgună şi păpălău) explică folosirea lui păpălău şi cu sensul 154 ••• J de „mătrăgună (Atropa belladonna)“; acesta este cel de al doilea sens al lui păpălău (mai exact, al variantei papalău, după datele din DLR). Cel de al treilea sens indicat în DLR, s.v. păpălău, nu aparţine, de fapt, decât lui papelă (o singură sursă: Borza, DE, în care se trimite la Gh. Bariţiu, Dicţionariu unguresc-românesc, Braşov, 1899). Este vorba de planta „spanac porcesc (Chenopodium hybri-dum)“, folosită, ca şi celelalte două plante menţionate, în medicina populară şi numită şi buruiană de bubă rea, buruiană de băşica cea rea (Borza, DE, p. 46; vezi alte sinonime în DLR, s.v. păpălău, sensul 1). Dacă papelă este o variantă a lui papală refăcută din pl. papele (ceea ce ni se pare uşor de admis) şi dacă nu este la mijloc vreo confuzie în ce priveşte sensul lui, înseamnă că ne găsim în prezenţa unui înţeles derivat, foarte probabil, din cel dat în DLR sub 1 şi atestat în numeroase izvoare. în DLR se indică accentul pe silaba iniţială la variantele papăl, după Borza, DE, care trimite la J. Molnăr (Piuariu), Worterbiichlein deutsch und wallachisches, Sibiu, 1822, şi papei, după TDRG, unde, s.v. papalău, apare o formă scrisă pappel, cu trimitere la acelaşi dicţionar din 1822; nu ştim care este accentul primului element din papal beşicos, pentru care Borza, DE trimite la un manuscris din 1841. Chiar dacă există două variante (sau, poate, numai una) cu accentul pe iniţială, acest lucru nu poate fi invocat ca argument împotriva etimologiei care presupune un prototip cu accentul pe silaba a doua, cum este lat. papilla; cel mult, s-ar putea să existeo legătură între germ. Pappeltcher, cu sensul de sub 1 al lui păpălău (Borza, DE, p. 274) şi rom. papei (papăl), dar este clar că explicarea lui papală prin termenul german citat ar întâmpina greutăţi de ordin formal care nu apar dacă plecăm de la lat. papilla. Pe de altă parte, prezenţa lui [1] în toate variantele atestate ne împiedică să considerăm plauzibile apropierile făcute de TDRG, loc. cit.: „vgl. magy. pâponya, siebb. Pappekreokt(i (la magh. pâponya trimite şi SDLR). Acceptând etimologia lui papală propusă mai sus, putem explica fără dificultăţi cel puţin majoritatea variantelor discutate. [5/1972] 155 I PĂRGAN înseamnă, prin Banat şi Transilvania, „pânză subţire şi fină (din care se fac cămăşi)44. Provine din ser. părgâl „Perkal44 (Ristic/Kangrga, RSHN), sau din varianta acestuia,pârgâr, menţionată în PevHHK cpncKoxpBarcKora K&HxeBHor je3HKa (editat de Matica Srpska şi Matica Hrvatska). ... KlfcHra qeTBpTa, O-II (orpawje - nperBba),NoviSad, I971,s.v. părgâl, unde se arată că termenul este de origine germană. Transformarea în [n] a lichidei finale poate fi explicată uşor, indiferent de la care variantă plecăm. Amândouă variantele concordă cu cuvântul românesc mai bine decât germ. Perkal; la acesta şi la fr. percale se trimite, în DLR, în partea etimologică a articolului percal „ţesătură uşoară de bumbac, folosită la confecţionarea cămăşilor44. După cum se poate observa, părgan şi percal au sens identic. Dacă admitem că cele două forme reprezintă unul şi acelaşi cuvânt, cu etimologie multiplă, înseamnă că printre limbile indicate ca surse trebuie să figureze şi sârbocroata. [6/1975] PĂRUŞCĂ. înseamnă, în primul rând, „ţăpoşică (Nardus stricta)". Cel de al doilea subsens care figurează, în DLR, sub 1 („iarbă aspră care se coseşte greu“) reprezintă, desigur, rezultatul unei extensiuni, iar „loc de păşunat pe un munte“ (sensul de sub 2) este, de fapt, după toate probabilităţile, „loc în care creşte multă păruşcă“ (= „specia Nardus stricta“ sau „iarbă aspră în general**). După menţiunea „etimologia necunoscută**, în DLR găsim două trimiteri; la par1 şi la păr1. Faptul că un derivat de la par cu sufixul -uşcă ar avea forma păruşcă, întocmai ca derivatul, cu acelaşi sufix, de la păr, explică ezitarea autorilor dicţionarului. Trecând însă peste faptul că, din punct de vedere semantic, păruşcă ne trimite, din capul locului, mai curând la păr decât la par („părul** seamănă cu „iarba** mai mult decât „parul**), dispunem de date din care rezultă, credem, că păruşcă este, cu siguranţă, derivat de la păr (etimologie indicată de CADE); aceste date le găsim în DLR, s.v. păr1 sensul III 1: păr-de-porc şi păr-de-lup sunt sinonime cu ţăpoşică şi, prin urmare, cu păruşcă (vezi şi Borza, DE, p. 115, unde este menţionat şi echivalentul german Hirschhaar, lit. „păr de cerb**). [5/1972] 156 J PĂSCRISĂ. A fost înregistrat în Banat, cu sensul „farmece de dragoste*4. Trimiterea „cf. scris44 este, fără îndoială, justificată; totuşi, legătura de ordin semantic şi formal dintre cele două cuvinte nu a fost considerată suficientă pentru a se propune etimologia păscrisă < pe (pă) + scris(ă). Dacă însă luăm în consideraţie sensurile substantivului scrisa înregistrate în DM, „ursită, soartă, fatalitate44 şi „persoană destinată să fie soţul sau soţia cuiva44 (nu se indică aria de răspândire a cuvântului, dar putem menţiona că scrisă cu primul dintre aceste sensuri a fost înregistrat de I. D. Ionescu, BIFR VI, 1939, p. 237, în Gorj, deci într-o regiune vecină cu Banatul), lucrurile devin foarte clare din punct de vedere semantic. în ce priveşte forma, dispunem de argumente în favoarea identificării primei silabe din păscrisă cu prepoziţia pe. Pe de o parte, cuvântul are, tot în Banat, o variantă prăscrisă, iar Banatul este tocmai regiunea în care prepoziţia în discuţie cunoaşte varianta pră, alături de pă; vezi ALR II SN 6, hărţile 1810 - 1814 (interesează mai ales faptul că pră constituie o trăsătură caracteristică pentru Banat; desigur, apariţia lui prăscrisă în această zonă nu poate fi socotită întâmplătoare). Pe de altă parte, într-o regiune din Oltenia învecinată cu Banatul apare pescrisă „vrăjitorii făcute de femei, pentru a căsători tinerii; descântece pentru căsătorie44 (Mihail Gregorian, în FOMI, p. 443). Aşadar p(r)ăscrisă -ucă) cf., pe de o parte, casincă şi casuncă, variante ale lui casâncă < rus. KOCLIHKa (DA), durjincă şi durjuncă (probabil derivate de la struji, după Graur, ER, p. 36-37), şi, pe de altă parte, perechile de variante diferenţiate prin prezenţa, respectiv, absenţa unei nazale înainte de oclusiva velară, de tipul otic ~ otinc, păstrugă ~ păstrungă (vezi, pentru toate acestea, DLR; vezi şi Sextil Puşcariu, DR X, 1941-1943, partea a 2-a, p. 396, unde sunt menţionate „sufixele Ancă, Angă, -oancă, -oangă, ca variante ale lui Acă, Agă, -oacă, -oagăt‘). [2/1976] pqmNGĂ. înseamnă, prin vestul Dobrogei, „codobatură". Trimiterea la piţigoi pare a-şi găsi o justificare în asemănarea 171 formală şi semantică dintre cele două cuvinte; totuşi, este clar că piţilingă nu poate fi derivat din piţigoi (acesta este comparat, în DLR, cu piţiga „a pişcă44, cu etimologia necunoscută). DLR înregistrează numele de pasăre piţ, „pitulice44 şi „piţigoi44, formaţie onomatopeică, din care piţilingă a putut lua naştere prin derivare cu sufixul -ligă (pentru prezenţa nazalei, vezi cele arătate în nota precedentă). A. Graur, care a semnalat existenţa acestui sufix (BL IV, 1936, p. 97), enumeră o serie de cuvinte terminate în -ligă, -lu-gă, -log şi -leag şi observă că ele au un caracter imitativ (ibidem, p. 99), ceea ce, evident, este şi cazul lui piţilingă. Cuvântul discutat aici este foarte asemănător, ca formaţie, cu piciulingă „puşti, pici44, considerat în DLR - pe bună dreptate, credem - derivat de la pici. [2/1976] POC. Avem în vedere pe poc3, substantiv cu sensul „nuia44 (Mehadia - Orşova). Este, fără îndoială, o variantă a lui pocie1, care înseamnă, printre altele, „ramură înfrunzită înfiptă în pământ, smoc de fire de iarbă... care servesc la delimitarea unei parcele, a unei porţiuni dintr-o semănătură etc.44. Printre variantele lui pocie figurează, în DLR, şi femininul pocă (cu pluralul poci sau poce) şi neutrul poci (cu pluralul poduri), care, în principiu, au putut servi, amândouă, ca punct de plecare pentru refacerea unui singular poc, după toate probabilităţile, masculin (în DLR nu este indicat genul). Există însă o altă explicaţie, mai plauzibilă. Am arătat, într-o notă etimologică publicată în LR XXIV, 1975, 4, p. 289-290 (vezi, mai sus, nota păci), că substantivul masculin înregistrat în DLR sub forma păci este, de fapt, poci (în sursa folosită s-a tipărit, din greşeală, a în loc de o). Pluralul masculinului poci neputând fi decât tot poci, este uşor de admis că de la acest plural s-a format un nou singular, poc (cf. copac, faţă de mai vechiul copaci, sg. şi pl.). Pocie, după DLR, cu etimologie necunoscută, provine — ca şi variantele pocă (şi poacă), poci (neutru), la care trebuie să adăugăm pe poci (masculin), înregistrat sub forma păci, şi pe poc - dintr-o formă mai veche care conţinea un grup consonantic, înregistrată, şi ea, în DLR, s.v. pocie1: potcă. Aceasta este varianta cea mai 172 apropiată de etimon, ser. potka „Rainast“ (vezi nota noastră menţionată mai sus, în care am explicat cum s-a ajuns de la potcă la pocie, poci, pocă). [1/1982] pocâlh. Este definit „a flămânzi peste măsură, a-şi pierde puterea, a slăbi, a se debilita din cauza alimentaţiei insuficiente" (cuvântul este învechit şi regional). în articolul cu acest titlu nu sunt menţionate variantele cocălti şi cohâlti, care figurează în DA, cu trimiteri la pocăiţi (totuşi, sunt înregistrate variante cu velară la iniţială s.v. pocâltire şi pocâltit); s.v. cohâlti găsim următoarea definiţie: „a nu mai putea, a pocoti, a fi prăpădit trupeşte, a cădea de foame". După SDLR, s.v. pocâltesc, forma pocâltit este cunoscută în Oltenia şi în vestul Munteniei, iar cohâltitîn Moldova. Etimologiile propuse, cu rezerve, de SDLR („cp. cu vsl. poklati a ucide") şi de Cioranescu, DER, nr. 6552 („probabl. del esl. pochilu «encorvado»") nu sunt acceptabile; prima - din motive de ordin semantic: este prea mare deosebirea dintre „a se debilita, a fi prăpădit trupeşte" şi „a ucide"; cealaltă - pentru că lasă neexplicată prezenţa lui [t] în cuvântul românesc. Unele dintre nuanţele semantice care pot fi identificate în cele două definiţii reproduse mai sus (din DLR şi din DA) sunt foarte apropiate de sensul „a se clătina (de foame)", constatare care ne determină să credem că pocâlti este un împrumut vechi dintr-un slav *poklatiti se, cu un sens asemănător; cf. bg. IîOKJIâTX (ce) „a (se) clătina" (Bolocan, DBR). întrucât radicalul din si. *poklatiti (se), bg. IIOKJiaTX (ce) este cel din verbul care se află la originea lui clăti (vezi DA, s.v.: „din paleosl. klatitf ‘), raportul dintre cele două reflexe - [kîl] şi [klă] - ale segmentului originar [kla] este similar cu raportul dintre [vîr] şi [vră] din învârti, respectiv, răzvrăti, dacă amândouă aceste verbe sunt în legătură cu cuvinte vechi slave conţinând acelaşi radical (cum admit unii autori): fie vruteti, fie (raz)vratiti\ vezi şi rom. cârstei = crâstei, cristei < v.sl. krastelî. După părerea noastră, pocâlti şi clăti constituie o pereche de forme în care poate fi identificată o urmă a unui stadiu de limbă caracterizat prin existenţa unei singure vocale de timbru neutru şi prin fluctuaţia ,,[ă] + lichidă" ~ „lichidă + [ă]" 173 (ulterior, [ă] urmat de lichidă a devenit, în anumite condiţii, [î]: *[pokălti] > [pokîlti]); vezi observaţiile noastre din SCL XV, 1964,3, p. 285-286. Pentru variantele cu velară la iniţială (cocâlti. cohâlti) vezi Mioara Avram, SMFC VI, 1972, p. 5-10 şi cele arătate de noi în SCL XXXn, 1981,3, p. 249-252. [1/1982] POCNEALĂ Avem în vedere pe pocneală2, cu sensul „gulerul cămăşii femeieşti, împodobit cu motive naţionale44 (Chintelnic - Bistriţa). Cuvântul a fost comunicat de [N.] Drăganu, întocmai ca pomneată „guler la o cămaşă bărbătească44 (nu se indică localitatea sau regiunea din care a fost cules); pentru acesta din urmă în DLR se trimite la podmet, din slavonul noA'hMCT’h. întrucât s.v. pomneată sunt înregistrate variante cu o velară înainte de [n] -pocneată, pogmată etc. -, ni se pare evident că pocneală şi pomneată sunt unul şi acelaşi cuvânt. Nu este cu totul exclus ca de la pocneată (= pomneată) să se fi ajuns la pocneală2 sub influenţa unor derivate în -cală, cum este, în primul rând, pocneală1 ( < pocni). Forma discutată aici este, totuşi, suspectă. Credem, mai curând, că pocneală2 (care nu poate fi pus în legătură cu un verb) este rezultatul une erori de transcriere; după toate probabilităţile, t a devenit 1 prin omiterea accidentală a liniuţei orizontale (în scrisul multora, singurul element prin care se deosebesc cele două litere) sau prin deplasarea spre dreapta a acestei liniuţe, interpretată, apoi, ca semn diacritic al lui â: pocneata > pocneală; cf. „metamorfoza44, semnalată de noi în LR XXI, 1972, 5, p. 425, a lui pătacică (= pătaşcă, pataşcă), devenit pălăcică (vezi, mai sus, nota cu acest titlu), cuvânt inexistent. [1/1982] POCOŞI. Ne referim la pocoşi2 „(complementul indică păsări de curte) a jumuli44. Menţiunea „etimologia necunoscută44 este însoţită de trimiterea la pocos2 „miţos44 (şi acesta, fără etimologie; se trimite la flocos). E drept că pocoşi2 şi adjectivul citat circulă în localităţi din aceeaşi regiune (Racşa - Satu Mare, respectiv, Bârsău de Jos - Baia Mare), ceea ce face tentantă această apropiere, dar 174 argumente de ordin semantic ne determină să susţinem că verbul în discuţie nu trebuie pus în legătură cu pocos2. Tot în partea de nord a ţării (Straja - Rădăuţi) este cunoscut pocos1 „cotoarele ce rămân după cositul ierbii44 (< ucr. JJOKic, -KOCy). De la sensul acesta s-a putut ajunge uşor la un sens care să concorde cu cel al derivatului pocoşi; cf. cotor „partea de jos a unei plante tăiate44, dar şi „rădăcina penelor la păsări44 (DA, s.v., sensul I 4). Aşadar pocoşi „a jumuli44 provine, după părerea noastră, din pocos „cotor (al unei plante sau al unei pene)44, nu din pocos „mitos44. [1/1982] PODIOLCĂ. înseamnă, prin vestul Transilvaniei, „bluză ţărănească44. Este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu pondiolcă „îmbrăcăminte femeiască de pânză, purtată sub rochie; bluză44, înregistrat în aceeaşi regiune. în partea etimologică a articolului pondiolcă din DLR găsim trimiterile „cf. magh. pendelby(ke) [sic], rom. poniorcă“\ s.v. poniorcă - cu glosarea „bluză purtată la ţară44 (Holod - Beiuş)- citim: „cf. magh. panyoka «aruncat pe umeri», rom .pondiolcă6. După Tamăs, EWUER pondiolcă este „ein aus ung. pongyola ‘Hauskleid, Morgenrock’... gebildetes rum. Diminutivum44; autorul înregistrează şi varianta ponghioarcă, culeasă în Bihor şi absentă din DLR. Credem că în acest din urmă dicţionar ar fi trebuit să figureze un singur articol, pondiolcă, cu etimologia dată de L. Tamăs şi, desigur, cu menţionarea variantelor podiolcă, poniorcă, ponghioarcă. Forma pendelby(ke), citată în DLR, s.v. pondiolcă, se datorează unei greşeli de transcriere; în realitate, avem a face cu pcndely(ke). Această formă, care conţine numai vocale anterioare, nu poate sta însă la baza lui pondiolcă (pendely a devenit în româneşte pendeleu „fustă44; vezi DLR). Pe de altă parte, panyoka (cu vocala lungă [o], scrisă o, care ar fi putut să se transforme în [ol]; cf. magh. boseg > rom. belşug) nu ni se pare un etimon satisfăcător din punct de vedere semantic (căci bluza nu este „aruncată pe umeri44). 175 Fluctuaţia [1] - [r] înainte de consoană nu pune probleme (cf., de exemplu, cartaboş, variantă a lui caltaboş), iar deosebirea dintre grupurile de litere di (din podiolcă şi pondiolcă) şi ghi (din ponghioarcă) nu reflectă o deosebire de ordin fonetic; desigur, sunetul [d'], scris gy, din maghiară s-a păstrat ca atare în formele româneşti, dat find că el este obişnuit în inventarul fonetic al graiurilor care cunosc cuvântul în discuţie (nu este de presupus că împrumutul a fost efectuat la o dată anterioară palatalizării dentalelor). în aceleaşi regiuni există şi [n], aşa încât poniorcă trebuie citit, după toate probabilităţile, [ponorkă]. Ar rămâne să se găsească o explicaţie pentru triplul tratament al grupului [nd'] (sau [nd'], prin asimilare): [nd'] (sau [nd']) în pondiolcă, ponghioarcă, [n] în poniorcă, [d'] în podiolcă; cf., în acest sens, fluctuaţia din smuci ~ smunci, zmâci ~ zmânci (toate cele patru variante sunt atestate în CADE) şi pronunţările [une], [une], pentru unde = [und'e] sau [und'e] în graiurile care cunosc palatalizarea dentalelor. Menţionăm, în sfârşit, că, deoarece sunetul [d'] nu poate fi redat exact cu mijloacele ortografiei, se pune întrebarea dacă nu cumva ar fi trebuit ca „literarizarea" să se facă sub forma ghi (cum a procedat culegătorul care a notat varianta ponghioarcă) şi pentru variantele podiolcă şi pondiolcă; cf. grafia numelui de familie Naghi(u) - în care grupul de litere ghi corespunde unui [d'] originar, scris gyîn maghiară - şi a unor cuvinte regionale ca ghiufă „chibrit" (< magh. gyufa), notat aşa de L. Tamâs (în al cărui dicţionar găsim însă şi forma pondiolcă, după cum am văzut). [1/1982] PODMOTIŢĂ. A fost obţinut, în Timişoara, ca răspuns la o întrebare din Chestionarul lui B. P. Hasdeu, şi are sensul „fiecare dintre prăjinile puse paralel cu loitrele căruţei, când se transportă snopii" (accentul este necunoscut). Este, desigur, o variantă a lui pomociţă, absent din DLR, dar înregistrat (cu acelaşi sens şi cu altele, asemănătoare) de Gămulescu, Elementele, p. 176; vezi şi Th. N. Trâpcea, AUT II, 1964, p. 272. Etimonul lui pomociţă indicat de aceşti doi autori este ser. pomocnica (la Th. N. Trâpcea, pomocnica), glosat de D. Gămulescu, „prăjină cu care se presează de sus încărcătura de fân şi se leagă". Ar fi fost însă de aşteptat ca 176 ser. pomocnica să devină în româneşte *pomoşniţă (cf. paşnic < pace + nic). De remarcat că în una dintre sursele citate în cartea lui D. Gămulescu (ALR EI SN 1, harta 63, punctul 47) cuvântul a fost notat, fonetic, [pomociţă], deci cu [c], într-o regiune în care acest sunet corespunde, de regulă, lui [t] din limba literară (în anumite contexte; cf. [frace] = frate); sub aspectul „literarizat“, pomotiţă, forma absentă din DLR ar fi şi mai asemănătoare cu cea din titlul acestei note, ceea ce ar veni în sprijinul părerii potrivit căreia ultima este o variantă a primei. Consoana [d] din silaba iniţială a lui podmotiţă ar putea fi datorată vreunui cuvânt sârbocroat sau românesc cu prefixul slav pod- la origine (cf., de exemplu, ser. podmdstiti, sinonim cu popdditi „plancheier“; Dayre et al., HSFR); rămâne să se găsească o explicaţie pentru consoana din penultima silabă a lui po(d)motiţă. Date find concordanţele pe plan semantic, este neîndoielnic că podmotiţă şi pomotiţă (pomociţă) nu pot fi despărţite de ser. pomocnica. întrucât însă unele detalii de ordin fonetic nu sunt clare, credem, pe baza datelor de care dispunem în prezent, că în DLR ar fi trebuit să figureze un articol pomotiţă, podmotiţă să fi fost dat ca variantă, iar în partea etimologică a articolului în cauză să se fi folosit formula „cf.“ (cu trimitere la ser. pomocnica). [1/1982] PODOIMĂ Alături de podoimă1, cu sensurile „bârnă de sprijin la fusul pietrei alergătoare a morii de apă“ şi „piesă de sprijin la manivela joagărului“, în DLR este înregistrat podoimă2, definit „1 persoană urâtă; 2 om leneş“ (podoimă3 nu ne va interesa aici). Etimologia lui podoimă1 este indicată: ucr. dial. nogoilMa (=ucr. lit. nwo&Ma); sub podoimă2, menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită de trimiterile „cf. uimă, moimă1, moimă2ii. După părerea noastră, titlurile de articole numerotate 1 şi 2 corespund, de fapt, unui singur cuvânt, cu sensurile proprii menţionate sub podoimă1 şi cu sensurile figurate de sub podoimă2 (toate, cunoscute în graiuri din nordul ţării). între cele două categorii de sensuri există un un raport care aminteşte de folosirea lui prăjină ca „epitet (depreciativ) pentru o persoană foarte înaltă (şi slabă)" (DLR); vezi şi expresia a sta ca un buştean, folosirea lui butuc în contexte în care de acest termen se leagă, într-un fel sau altul, 177 sensuri ca „scurt şi gros; nesimţit, bădăran; prost“ (DA, s.v., I 2) şi, mai ales, măcău „bâtă, vergea, mâner la toporiştea coasei“, dar şi „epitet dat unui om înalt, voinic şi cam prost“. In toate aceste cazuri, cuvinte mai mult sau mai puţin asemănătoare cu podoimă1 în ce priveşte înţelesul lor de bază sunt utilizate cu referire la oameni. [2/1982] PODOVAGHE. A fost cules în Ciubăncuţa — Dej şi înseamnă „sarcini" (în DLR se reproduce glosarea din sursa citată: Coman, Gl.). Avem a face, fără îndoială, cu o variantă a lui podvadă „(în Ţara Românească şi în Moldova) obligaţie la care erau supuşi ţăranii dependenţi în evul mediu" şi „(învechit) încărcătură" (din slavonul iioaiiboaa; DLR). De remarcat că printre variantele lui podvadă figurează şi podvoadă, care are şi un plural în -e (podvoade), asemănător deci cu forma, tot de plural, din titlul acestei note. Prin introducerea unui [o] între [d] şi [v] a fost eliminat un grup consonantic dificil. Avem toate motivele să credem că grupul de litere ghc corespunde succesiunii de sunete [d'e], cu [d'] apărut prin palatalizarea lui [d] originar, aşa încât, după părerea noastră, cuvântul în discuţie ar fi trebuit să fie inserat în DLR sub forma podovade (pl.). [2/1982] POHOIALĂ în marea majoritate a surselor citate în DLR cuvântul apare cu următoarele două sensuri principale: „nume dat mai multor boli de ochi", „membrană care înveleşte diferite organe ale corpului"; alte câteva sensuri (sau subsensuri) sunt legate de acestea două. Printre numeroasele variante înregistrate există una, poiveală, care, din punctul de vedere al formei, poate fi uşor explicată, ca derivat de la poivă: acest cuvânt înseamnă, printre altele, „pânză impermeabilă pentru acoperit maşini, căruţe etc.; prelată, foaie de cort" (< magh.ponyva „pânză groasă"; DLR). După cum vom vedea, poiveală stă la baza celorlalte variante, inclusiv pohoială; considerăm, prin urmare, că nu este justificată trimiterea „cf. puhoi2". în ce priveşte aspectul semantic al chestiunii, credem că evoluţia a fost următoarea: „pânză pentru acoperit" > „mem-brană“> „boală de ochi". De observat că printre bolile de ochi 178 numite pohoială se numără cataracta, caracterizată prin opacifierea cristalinului; vezi citatul din Dame, T. 30: „Se zice că boul are puhăială când i se face o pojghiţă pe lumina ochilor44. Este de presupus că din poiveală a rezultat, prin metateză, *povială [poviială], de la care, prin asimilare, s-a ajuns la povoială. Transformarea lui [v] în [h] - povoială > pohoială (varianta din titlul acestei note) - este relativ frecventă în anumite contexte (cf. holbură, hulpe). Diverse transformări fonetice (în general, accidente) au avut ca urmare apariţia celorlalte variante: povăială, vopăială, pohăială etc. Poivă are, după DLR, variantele poibe şi ponvă; ultima este suspectă (în orice caz, în una dintre cele două surse la care se trimite - ALRII - apare [ponvă], cu [n], nu cu [n]; vezi I. Mării, CL XXVI, 1981,1, p. 50). Tamâs, EWUER, s.v. ponivă „(Zelt-)Plane : banne, toile de tente44 (< magh. ponyva „idem44), înregistrează, alături de [poivă], variantele [puonvă] şi [ponvă]. Dată fiind existenţa lui [ponvă], adjectivul ponivos „(om) chior; (om) miop; p. g e n e r. (fiinţă) care are un defect de vedere44 (cu numeroase atestări din regiuni în care acest cuvânt este pronunţat [ponivos]) poate să fie un derivat de la [ponvă], nu de la poneavă (după DLR la baza adjectivului menţionat se află această ultimă formă; etimonul indicat în partea finală a articolului corespunzător este ser. ponjava, dar se fac şi trimiterile „cf. slavonul notiiaBA, magh. ponyva"). De subliniat că, întrucât poneavă are sensul fundamental de „ţesătură groasă44, etimologia lui ponivos dată în DLR implică admiterea unei evoluţii semantice asemănătoare cu cea pe care am presupus-o noi când am identificat în pohoială (< poiveală) un derivat de la poivă. Menţionăm, în sfârşit, că magh. ponyva, considerat, în mod justificat, etimon al lui poivă, n-ar fi trebuit să figureze şi în partea etimologică a articolului poneavă (cf. Tamâs, EWUER, loc. cit.: „Das Banater ponavă unmittelbar aus dem Şerb.44) şi că, după toate probabilităţile, forma tipărită ponivă - obţinută ca răspuns la unul dintre chestionarele difuzate de fostul Muzeu al Limbii Române -se datorează unei erori de transcriere (/în loc de i: ponivă). în cazul în care această ipoteză corespunde realităţii, avem a face cu o variantă a lui poivă, nu a lui poneavă, cum se admite în DLR (bine- 179 înţeles, dacă menţinem separate cele două cuvinte, în esenţă sinonime, şi nu le considerăm variante ale unui cuvânt unic, cu etimologie multiplă). [2/1982] POJGHIŢĂ Explicaţiei propuse în SDLR - „ceh. posvice, pol. pochwica teacă, tecuţă“ - pe bună dreptate, neacceptată de DLR, i se opune, mai întâi, constatarea că termenul din titlul acestei note se întâlneşte şi în scrieri în care este greu de admis că ar fi putut să apară un cuvânt de origine cehă sau poloneză; de exemplu, cu sensul de „membrană, pieliţă", pojghiţă este atestat într-o lucrare a lui Şt. V. Piscupescu publicată la Bucureşti, în 1829. Pe de altă parte, din punctul de vedere al formei, cu ceh. poăvice şi pol. pochwica pot fi puse în legătură cel mult variantele pojiţă, pojviţă, pujiţă (ultimele două, comunicate din Straja - Rădăuţi), dar nu şi varianta principală, cu grupul [jg] (considerente de ordin stilistic şi geografic ne împiedică să presupunem generalizarea unei eventuale forme cu palatalizarea fricativei labiale). Deşi nu dispunem de atestări anterioare secolului al XlX-lea, conţinutul semantic şi răspândirea cuvântului în discuţie ne determină să credem că el este vechi în limbă. Ca sens, pojghiţă concordă, evident, cu v. sl. kojkmiu „pellis, membrana" (Miklosich, Lexicon). După părerea noastră, la originea termenului românesc se află o formaţie slavă cu prefixul po-: *pokozica\ cf. ser. pdkozica „Epiderme, pellicule, cuticule" (Dayre et al., HSFR). Prin sincoparea vocalei din silaba a doua (în pojghiţă accentul se află fie pe vocala din silaba iniţială, fie pe [i]), *poko2ica a devenit, în româneşte, ’tpogjiţă] (cu sonorizarea velarei) şi, apoi, pojghiţă (prin metateză). Nu este exclus ca ultima transformare, prin care s-a eliminat un grup consonantic dificil, să fi fost favorizată de influenţa lui puşchea; ipoteza nu ar putea fi justificată exclusiv de asemănarea dintre grupurile [şic] din puşchea şi [jg] din pojghiţă, dar ea devine plauzibilă dacă ţinem seamă, simultan, de faptul că pojghiţă înseamnă (prin Muntenia) şi „puşchea". [1/1982] Observaţie. Fără referire la nota noastră, Mark Gabinskij, „Limba şi literatura moldovenească" XXVI, 1983, 2, p. 70-71, stabileşte o legătură între rom. (respectiv, ,,mold.“) pojghiţă şi alb. 180 levozhge „coajă; găoace". Autorul este de părere că în cuvântul albanez „se lasă separat elementul 7e-", iar pojghiţă conţine, probabil, sufixul -iţă, aşa încât, dacă se lasă la o parte aceste elemente, asemănarea între alb. vozhg- şi rom. pojg- devine „evidentă". Totuşi, dificultatea - menţionată de M. Gabinskij - pe care o constituie „deosebirea dintre mold. p- şi alb. v-“ este, după opinia noastră, de netrecut. POLONAŞ. A fost cules în apropiere de Beiuş şi înseamnă „persoană care strânge grâul cosit". După părerea noastră, provine din ser. poldvnik „metayer" (Dayre et al., HSFR). Plecându-se de la sensul de „muncitor agricol", s-a putut ajunge uşor la sensul înregistrat în DLR. Cuvântul sârbocroat citat ar fi trebuit să devină în româneşte *polovnic sau * polonic (< [polounik], dintr-o variantă cu o fricativă bilabială înainte de [n]; cf. Petrovici, Graiul caraşo-venilor, p. 106). La polonaş s-a ajuns de la * polonic, prin înlocuirea segmentului -ic cu segmentul -aş, frecvent ca sufix al substantivelor nume de agent. De fapt, se poate spune că şi -aş din polonaş este un sufix, întrucât acest cuvânt este semianalizabil, prin raportare la polonitoare, cunoscut prin vestul Transilvaniei şi prin Banat, cu sensul „femeie care adună grâul secerat sau cosit" (în articolul cu acest titlu se face trimiterea „cf. polonaş“). [2/1982] PONCĂI. înseamnă „a sta de veghe dormitând" (prin Oltenia) şi „a (se) mocoşi, a (se) trudi" (prin nord-vestul Munteniei). Trimiterea „cf. ponc" este, după părerea noastră, doar parţial justificată: primul sens al lui poncăi poate fi pus în legătură cu sensul „(om) prost, nătâng" al lui ponc, dar, aşa cum vom încerca să arătăm, pentru „a (se) mocoşi, a (se) trudi" se impune o altă explicaţie. Menţionăm, în treacăt, că în articolul ponc par a fi fost incluse cel puţin două cuvinte diferite, căci etimonul indicat, magh. ponk „deal", se potriveşte, de exemplu, cu sensul de „pantă foarte piezişă, abruptă", dar nu şi cu cel de „prost"; mai ales pentru varianta pane, cu acest ultim sens, şi pentru forma din locuţiunea de-a poanca „la întâmplare, fără o ţintă precisă", merită, credem, să fie luată în consideraţie posibilitatea unei legături cu bg. naHTa „haimana", pe care Virgil Nestorescu, în LR XXII, 1973, 2, p. 129-130, îl 181 socoteşte (cu unele rezerve) punctul de plecare al cuvântului - fără etimologie în DLR - pane „nebun, trăsnit, aiurit, zăpăcit, ţicnit". Sensul al doilea al lui poncăi se regăseşte, în esenţă, în conţinutul semantic al lui păncăni „a face câte ceva, a nu sta degeaba; a umbla fără rost, a bate drumurile de pomană" (de remarcat că acest cuvânt - tot fără etimologie în DLR - este atestat în aceeaşi sursă ca şi poncăi cu cel de al doilea sens: Udrescu, Glosar). După Virgil Nestorescu, loc. cit., p. 130, „a păncăni, cel puţin pentru al doilea înţeles, trebuie considerat ca derivat din panc“. în LR XXIV, 1975, 6, p. 576-577 (vezi, mai sus, nota păncăni) am susţinut că avem a face cu două cuvinte omonime: păncăni1 „a face câte ceva, a nu sta degeaba; a face lucruri neînsemnate, mărunte" < bg. n-bKaM „grouiller, fourmiller, pulluler" şi păncăni2 „a hoinări" < pane (acesta apare şi în expresia a umbla pane „a umbla fără rost, aiurea; a bate câmpii"). Credem că în cazul lui poncăi lucrurile stau cam la fel: ne găsim în prezenţa a două variante ale unor unităţi lexicale distincte. Ni se pare neîndoielnică identitatea lui poncăi „a (se) mocoşi, a (se) trudi" cu păncăni1; fluctuaţia -ăni ~ -ăi şi transformarea [ă] > [o] după o consoană labială sunt fenomene banale. Cât despre poncăi cu celălalt sens, el poate fi apropiat, în principiu, sau de ponc, ca unitate lexicală distinctă de păncăni2 (ceea ce se face în DLR), sau de pane (şi, ca atare, considerat variantă a lui păncăni2). Argumente de ordin semantic - distanţa dintre sensul „a sta de veghe dormitând" al lui poncăi şi sensul „a hoinări" al lui păncăni2 (< pane) - ne determină să optăm pentru prima soluţie. în concluzie, credem că trebuie să identificăm un poncăi1, variantă a lui păncăni1 ( [o], ca urmare a deplasării accentului de pe prima silabă a lui poaşcă pe prima silabă a sufixului -ârcă/-ircă. Date fiind sensul cuvântului de bază şi cel al derivatului, folosirea unui sufix cu valoare peiorativă (şi expresivă) în formaţia poşircă nu este deloc neaşteptată. [1/1982] POŞTUŢĂ Oricât ar părea de curios la prima vedere, acest cuvânt, care înseamnă „coţofană" (Baia Mare), este un derivat de la poştă. Forma nu pune nici o problemă. Pentru a pune în evidenţă legătura semantică dintre termenul discutat aici şi poştă este suficient să menţionăm că acesta din urmă are şi înţelesul (învechit) de „crainic; ştafetă, curier" (DLR) şi că printre sinonimele lui coţofană se numără şi prevestitoarea oaspeţilor (vezi DA, s.v. coţofană): credinţa populară care explică această denumire a păsării a dus şi la formarea derivatului poştuţă, cu acelaşi sens. [1/1982] POTÂRCĂ Cuvântul, cunoscut în Dobrogea şi prin sudul Moldovei, este definit „lucru sau fiinţă (rămasă) mică"; este indicată o singură sursă (I. Cr. IV, 305), din care se dă un singur citat: „O potârcă de om". Credem că dintre cei doi termeni la care se trimite, după menţiunea „etimologia necunoscută" - „cf. potcă1, poghircă“ - trebuie să fie luat în consideraţie numai primul. Al 185 doilea are câteva sensuri asemănătoare cu cel al lui potârcă (de exemplu, „fire de cânepă răsărite târziu şi nedezvoltate44, „epitet dat unui om mic de statură, pipernicit44), dar derivarea lui potârcă din poghircă (sau dintr-o variantă a acestuia: pobir, polbici, podirici, boghirc etc.) întâmpină dificultăţi de ordin formal. Considerăm, în schimb, că între potcă1 (după DLR, din v. sl. oot^ka) şi potârcă se poate stabili mai mult decât o simplă apropiere. Cu privire la aspectul semantic al chestiunii, este de remarcat că sensul „persoană nedezvoltată din punct de vedere fizic, mică de statură, urâtă sau schiloadă44 al lui potcă este ilustrat, printre altele, cu un citat care pune în evidenţă echivalenţa potcă = potârcă: „O potcă de om44 (cf. citatul dat s.v. potârcă). Ca formă, potârcă se află faţă de potcă într-un raport identic cu cel dintre poşircă „băutură aloolică slabă44 şi poaşcă „vin de proastă calitate44. După cum sperăm că am reuşit să demonstrăm în LR XXXI, 1982, 1, p. 19 (vezi, mai sus, nota poşircă), în poşircă apare sufixul -ârcă/-ircă (studiat de Laura Vasiliu, SMFC V, 1969, p. 38-39, 46), care s-a substituit silabei finale din poaşcă (fonetic identică cu sufixul -că). Cu ajutorul aceluiaşi sufix s-a format derivatul potârcă. Revenind la semantică, subliniem, în încheiere, faptul că, în ambele cazuri, atât cuvântul de bază (poaşcă, potcă), cât şi derivatul (poşircă, respectiv, potârcă) au sensuri care fac să fie uşor de înţeles folosirea unui sufix cu valoare peiorativă (şi expresivă). [2/1982] POVII. Este unul dintre numele cătinei-de-garduri (Lycium halimifolium); de menţionat că forma din DLR este de plural (nu se cunoaşte locul accentului). Avem a face cu un împrumut din ucraineană: nu este greu de admis că de la ucr. IIOBiH „volbură, rochiţa-rândunicii44 (DUR) s-a ajuns la rom. povii, cu sensul indicat mai sus. [2/1982]. PRASADI. Este un verb reflexiv care înseamnă, prin Bucovina, „a se îmbolnăvi de dizenterie*1. Provine, după părerea noastră, din rus. npocagHTh „a străpunge, a perfora, a răni“ (DRR). De la sensul „a răni** al termenului rusesc s-a putut ajunge 186 uşor la cel al cuvântului românesc (dizenteria este o boală caracterizată prin scaune sanguinolenete; vezi Mic dicţionar enciclopedic. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978, s.v. dizenterie). [2/1982] PRĂŞTINĂ Avem în vedere pe prăştină2 „tescovină, boş-tină“. Este greu de văzut pe ce se întemeiază trimiterea „cp. cu pră-jesd', pe care o găsim în SDLR (acolo se indică aria de răspândire a termenului în discuţie: „sud“; pe hărţile 237 şi 251 din ALRIISN 1 cuvântul figurează în puncte din Muntenia şi Dobrogea). Prăştină provine din bg. np’bUţHHa „marc (de raisin etc.)“ (Stephanova et al., DBF); de adăugat că indicaţia „bg.“ figurează în CADE, s.v. prăştină (cu accentul pe silaba iniţială), variantă a lui prăştină înregistrată şi în DLR (în CADE prăştină apare numai cu sensul de „prăjină11). [2/1982] FRĂVĂDI Definiţia „a amesteca" a fost preluată în DLR din sursa utilizată, Glosar Oltenia, unde cuvântul este însoţit de următorul citat (îl reproducem în transcriere literarizată): „[Cheagul uscat] îl prăvădim cu zer sau lapte [...] ca să poată să-nchege laptele". Verbul aprăvădi are însă aici sensul „a pasa", după cum se poate deduce din următoarele două pasaje din Texte dialectale Oltenia, publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de Cornelia Cohuţ et al., Bucureşti, 1967 (şi de data aceasta, transcriere literarizată): „Şi luăm câte-o bucăţică de-acolo şi punem într-o cârpă curată şi-l frecăm aşa-1 moiem, şi-l punem în lapte" (p. 241); „îl punem.... dup-aceea când vrem să-nchegăm îl luăm din vasul care este şi-l punem într-o cârpă curată, legăm bine cârpa, prima dată punem puţină apă şi punem cheagul acolo. Şi când vrem să-nchegăm, punem apa aia ce se lasă de la cheag în lapte" (p. 247). Cuvântul în discuţie provine, fără îndoială, din ser. provoditi, care înseamnă, printre altele, „a face să treacă (prin)" (Gămulescu/Jifcovici, DSCR). Trimiterea „cf. prăvărit“ nu este justificată (vezi nota următoare). [2/1982] 187 r PRĂVĂRU Este folosit prin Banat, în sintagma lapte prăvălit „lapte brânzit şi înăcrit (când a fost pus la fiert)“. între acest cuvânt şi prăvădi, la care se trimite, nu există nici o legătură (cf. nota precedentă). Prăvălit este participiul unui verb, *a se prăvăli, din ser. provariti se; acesta înseamnă, printre altele, „a se prinde, a se coagula44 (Gămulescu/Jifcovici, DSCR). [2/1982] FREAM. Este cunoscut prin Oltenia, cu sensul „luntre sau barcă mare (cu care se trec oile şi vitele peste o apă)44. Provine din germ. Prahm „bac44 (DGR). Pentru transformarea lui [a] (aici, lung) în [ea] cf. ştreaf, ştreang, vreană (exemple citate, printre altele, de J. Byck şi A. Graur, în BL I, 1933, p. 18, unde este menţionată tendinţa lui [a] precedat de lichidă de a se preface în [ea]). [2/1982] RABAŞCĂ. A fost înregistrat în Cristeşti - Botoşani, cu sensurile „mistrie44 şi „unealtă în formă de cuţit folosită în tăbăcărie44. Ultima dintre uneltele în discuţie este, desigur, cea numită, printre altele, şi răzălău, râzătoare, râzător, toate trei aceste cuvinte înseamnă şi „custură pentru curăţit pieile44 (DLR). După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR se face trimiterea „cf. ucr. pydaHOK, rus. py6aHOK“, care este justificată semantic (pySaHOK înseamnă „rindea, gealău44), dar, după părerea noastră, se bazează pe o asemănare formală mult prea vagă: putem să admitem (ceea ce vom face şi noi, mai jos) că partea finală a lui rabaşcă este rezultatul unei modificări produse sub influenţa unor cuvinte terminate în -aşcă, dar ni se pare greu de crezut că a avut loc transformarea [u] > [a] în prima silabă a cuvântului. Rabaşcă se explică uşor dacă plecăm de la germ. Reibeisen „râzătoare44 (DGR). Există mai multe cuvinte în care diftongului scris ei din germană îi corespunde în română, în silabă protonică, [ă]: răbui < reiben, răpelţ (alături de răipelţ, raipelţ etc.) < Reibholzer, răsplai < Reifiblei (exemplele provin din DLR). Tratamentul [a], în loc de [ă], al diftongului din prima silabă a lui Reibeisen nu este surprinzător în nordul Moldovei. Cât despre terminaţia lui rabaşcă, menţionăm că „românizarea44 împrumuturilor din germană, prin apropierea de cuvinte mai vechi, este un 188 fenomen care se întâlneşte şi în alte cazuri; pentru a ne menţine în domeniul termenilor tehnici, vom cita pe Gewindeeisen, care a dat în româneşte, printre altele, ghintaiţă „dispozitiv pentru tăierea unui filet** (I. A. Florea, AnLIL XXV, 1976, p. 81). [3/1980] Observaţie. I. Robciuc, SCL XXXIX, 1988, 2, p. 169, a demonstrat că rabaşcă provine, de fapt, din ucr. paUSaVKă, „cârpă, perie de frecat; unealtă de răzuit11, postverbal de la paitBaTH, paîiSyBaTH (< germ. reiben „a freca, a rade“). Reproducem, totuşi, nota noastră, din care, cum arată autorul citat, rămân valabile înlăturarea din discuţie a celor doi termeni menţionaţi în DLR şi stabilirea unei legături între rom. rabaşcă şi radicalul germanului reiben (legătură însă numai indirectă, devenită neinteresantă în momentul în care se descoperă etimonul direct al cuvântului românesc). Printre sensurile ucr. paiîSaVKa, menţionate de I. Robciuc nu figurează şi cel de „mistrie**; în ipoteza că acesta nu există, ne întrebăm dacă nu cumva pentru rabaşcă „mistrie** trebuie să avem în vedere şi cuvântul polonez rajbetka „râzătoare; mistrie** (citat de I. Robciuc). RAHOTĂ Avem în vedere pe rahotă1 „vuiet; învălmăşeală, dezordine**. După Stanislav Semcinski, LR XXVI, 1977, 1, p. 44, „ar putea fi comparat cu ucr. rehit sau, mai convingător, cu rehoty «râs zgomotos»**. Cu privire la transformările fonetice care au dus la forma rahotă, autorul scrie: „Vocala primei silabe la început a putut să fie redată prin ă, rămânând de explicat trecerea ă > a în poziţie accentuată. Nu se poate exclude influenţa formelor verbale din ucraineană cu accentul mobil asupra unei astfel de schimbări**. Admiţând - spre deosebire de S. Semcinski - mai mult decât posibilitatea unei comparaţii, la acelaşi cuvânt ucrainean (sg. rehit -pl. rehoty, în limba literară) trimite şi I. Robciuc, LR XXVI, 1977, 2, p. 185, care consideră însă că în română cuvântul a pătruns din graiurile în care el este pronunţat „aproximativ, păTomu“; în felul acesta, într-adevăr, ar fi mai uşor de explicat forma din pasajul (redat, în DLR, în transcriere parţial literarizată) „D'e la căsîle lor... Mărgîn, Mare rahot'e făcîn“ (T. Papahagi, M., p. 141). Cu toate acestea, ţinând seamă de faptul că în ucraineană cuvântul rehit 189 (rehoty) este de origine onomatopeică (Stanislav Semcinski, loc. I cit.), iar rahotă nu poate fi despărţit de alte forme româneşti, care, cu siguranţă, nu provin din ucraineană (vezi mai jos), credem că! termenul de care ne ocupăm nu este un împrumut, ci are la bază, şi în română, o onomatopee. De notat că sub forma rahotă cuvântul a fost comunicat din Loman - Sebeş; rahote din citatul de mai sus (după DLR, variantă a lui rahotă) s-ar putea să fie un plural (interpretarea lui I. Robciuc, loc. cit.; în acest caz adjectivul precedent ar fi forma de plural învechită a lui mare). Menţionăm, în sfârşit, că rahote a fost explicat tot prin ucraineană şi de T. Papahagi, în glosarul monografiei care constituie una dintre cele două surse utilizate în DLR: „Et. rut. rahotă (sic.; p. 230). După părerea noastră, rahotă este unul şi acelaşi cuvânt cu harhăt „zgomot ce se naşte când mai mulţi vorbesc tare deodată, astfel că vorbele învălmăşindu-se nu mai poţi pricepe ce spune fiecare îndeosebi" (în Moldova şi în Bucovina), înregistrat în DA şi considerat „onomatopee" (ar fi mai exact spus: formaţie care are la bază o onomatopee). în acelaşi articol din DA găsim, printre altele, pe harhotă „om cu gura mare, sfătos, gura satului" (prin Năsăud), dar - lucru curios - nu şi pe horhot „zgomot" (de asemenea, considerat onomatopee), care este tratat separat, într-un articol cu acest titlu. Ca structură fonetică harhotă se aseamănă cu horhot în aceeaşi măsură ca rahotă cu robot „zgomot" (cunoscut prin Banat, deci departe de zona în care s-a exercitat influenţa ucraineană), acesta din urmă înregistrat în DLR cu menţiunea „formaţie onomatopeică" (în articolul rohot figurează şi varianta root). Constatarea că există un foarte mare număr de interjecţii şi formaţii onomatopeice cu structura ,,[h] + vocală" sau caracterizate printr-o parte iniţială cu această structură {ha, hă, hî, hi, ho, hu, hăi, hei, hălăi, hărhăti, hăuli, hârcâi, holi, hui etc.; vezi DA) ne determină să credem că rahotă provine din harhotă, nu invers; forma din titlul acestei note a apărut prin metateză: harhotă > ra(h)hotă. Aşadar, nu suntem de acord cu părerea exprimată de Emil Suciu, LR XXVII, 1978, 1, p. 36, care, după ce observă că „raot, rahotă, şi rohot sunt variante ale aceluiaşi termen", crede că toate aceste forme au la bază rădăcina 190 onomatopeică - de remarcat, neatestată ca atare sub forma unei interjecţii - ro(h)-/ra(h)~ (autorul menţionează şi verbul rohoti, înregistrat prin nord-estul Olteniei, cu sensul „a se certa“; pentru raot vezi nota următoare). în treacăt fie spus, constatarea la care neam referit mai sus ne face să punem la îndoială etimologia lui hohot dată în DA: „Din slav. (rus) chochotb (şi ung. hahota), idem. Cfr. cbicotî'; ar fi fost suficient ca la alte limbi să se facă trimiteri numai pentru comparaţie - aşa cum s-a procedat, de exemplu, la horp: „Onomatopee (cfr. ung. korpolni, korpogni «a sorbi»)44 -, întrucât hohot a putut foarte bine să fie creat în româneşte, ca formaţie de origine onomatopeică, întocmai ca horhot. Astfel de trimiteri ar putea, eventual, să fie adăugate şi la etimologia cuvântului de care ne-am ocupat aici; deci: rahotă < harhotă (de origine onomatopeică); cf. ucr. robit (pl. rehoty). [3/1980] RAOT. A fost înregistrat în Banat, cu sensul „devastare, prăpăd44 (se reproduce glosarea din sursa citată: Novacoviciu, C. B. II). Menţiunea „etimologia necunoscută44 este însoţită de trimiterea „cf. ras/4; după cum a remarcat Emil Suciu, LR XXVII, 1978,1, p. 35-36, este vorba de o greşeală de tipar (nesemnalată în Erata de la sfârşitul volumului): în loc de răst, care nu figurează în dicţionar (şi care, dacă ar exista, nu ar putea să aibă nici o legătură cu raot), trebuie, desigur, să cităm răot. Acest cuvânt (derivat de la rău) este însă definit „(în descântece; concretizat) lucru rău44 şi ilustrat cu citatul „Cocoşii cântară, răot şi venin mâncară44 (Şez. VII, p. 93), ceea ce ne duce destul de departe de sensul lui raot, nici [a] în loc de [ă], sub accent, nu ar fi uşor de explicat. în realitate, raot este unul şi acelaşi cuvânt cu rahotă, aşa cum a arătat Emil Suciu (vezi nota precedentă). Dispariţia lui [h] în poziţie intervocalică este un fenomen frecvent; cf. moor, variantă a lui mohor (DLR), Miai = Mihai etc. Spre deosebire însă de autorul citat, credem că raot are la bază nu rădăcina onomatopeică ro(h)-/rah-, ci o onomatopee cu [h] iniţial, întocmai ca rahotă, discutat mai sus. De la sensul general de „zgomot44 s-a putut ajunge uşor la cel de „devastare44; cf. definiţia lui harmalaie dată în DA: „dezordine, arababură, confuziune, 191 r însoţită de zgomot, cf. harhăt. Aşadar: raot=rahot(ă) [rapai]- Pentru partea finală cf. hârţoagă, „derivat (neregulat) din hârtie, prin suf. peior. -og“ (DA), şi, mai ales, slăbănog (fem. slăbănoagă), care se află faţă de slab într-un raport asemănător cu cel dintre rapainoage (* raipanoage) şi [raip] din raipelţ (după Pascu, Sufixele, p. 215, slăbănog < slab + sufixul compus -ănog, vezi însă Academia Republicii Socialiste România. Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul explicativ al limbii române. DEX, [Bucureşti], 1975: slăbănog < bg. slabonoga). [3/1981] RAZNĂ Avem în vedere pe razna2 „felie de măr sau de pară“. Este, fără îndoială, de origine slavă; vezi v. si. p'katM'h, „frustum“, la Miklosich, Lexicon. Dacă din punct de vedere semantic lucrurile sunt clare, se impun câteva observaţii asupra formei cuvântului românesc. Raznă pare a reflecta un tratament neaşteptat al ierurilor; cf. bg. rezen, cu varianta rjazăn, „tranche“ (Stephanova et al., DBF), forme în care, în mod normal, ierului final slav îi corespunde „zero44, iar celuilalt ier, intens, îi corespunde o vocală. S-ar putea invoca, eventual, cazul lui gleznă, pe care DA îl derivă „din paleosl. glezhnb“ (după Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome premier. Les origines, Paris, 1901, p. 272, din sl. gleznu; după E. Petrovici, CLII, 1957, p. 117, „din sl. gleznh“), dar forma acestui cuvânt se explică foarte simplu dacă se ia în consideraţie v. sl. glezna (ceea ce face G. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave în limba română. - Studiu lexico-semantic -, Bucureşti, 1960, p. 118), variantă înregistrată în Lexiconul citat, alături de gleznu, glezînî glezno; vezi şi blaznă, după DA „din paleosl. blaznu (blazni, 192 blazna)“. Date fiind cele arătate aici, rom. raznă nu poate fi pus în legătură cu forma veche slavă de nominatv singular rezînu Emil Vrabie, LR XXVIII, 1979,2, p. 164, a arătat că rom. colţ, lanţ, neamţ, zimţ, se explică perfect din punct de vedere fonetic „dacă se consideră că au ca punct de plecare cazurile oblice de la singular sau/şi forma de nominativ (-acuzativ) plural din slavă** (căci, de exemplu, nominativului singular v. sl. kolîcî ar fi trebuit să-i corespundă *coleţ). Considerăm că rom. raznă trebue explicat într-un mod asemănător, plecându-se deci de la formele cazuale slave în care [n] nu era urmat de un ier final şi, prin urmare, ierul interior, fiind slab (neintens), nu avea cum să devină [e] sau [ă]. Schimbarea de gen şi, în legătură cu aceasta, prezenţa lui [ă] la finala cuvântului românesc nu sunt fenomene izolate; cf. substantive de tipul buruiană, hlibă, masculine terminate în consoană la nominativ singular în limbile de origine (sârbocroata, respectiv, ucraineana, după A. Rosetti, Melanges de linguistique et de philologie, Copenhaga, Bucureşti, 1947, p. 411). Vocalismul silabei accentuate a cuvântului românesc reflectă acţiunea consoanei iniţiale asupra segmentului următor: *[reaznă] > [raznă]; cf. [rea] > rom. dial. [ra], [ra]. [3/1981] RĂBOLL înseamnă, prin Oltenia şi Muntenia, „a se răsti la cineva, a se răţoi**. După părerea noastră, avem a face cu o variantă a lui hrăbori „a se îmbărbăta*4, derivat din hrăbor „viteaz, curajos, bărbat; tare, voinic** < v. sl. xraburu (bg. xrabăr)\ vezi, pentru amândouă aceste cuvinte, DA, s.v. hrăbor. Răboli poate să provină fie din hrabol, variantă a lui hrăbor înregistrată în articolul menţionat din DA, fie din hrăbori. Disimilarea [r]... [r] > [r]... [1] este un fenomen banal, iar fluctuaţia [hr] ~ [r] la iniţială nu pune nici o problemă (cf. hrean - rean, hrăpi - răpi, cu o fricativă iniţială etimologică în primul caz şi neetimologică în celălalt). Pentru legătura dintre sensurile „viteaz** şi „a se răsti** cf. expresiile a face pe viteazul, a face pe grozavul (cu sau faţă de cineva), care pot să desemneze şi acţiunea de „a se răţoi**. [3/1981] Observaţie. Fără referire la nota noastră, Vasile Frăţilă, SCL XXXIX, 1988, 3, p. 261-263, discută pe larg, pe baza unei bogate 193 documentări, variantele lui răboli şi cuvintele înrudite. Etimologia propusă este identică cu cea dată de noi: „derivat verbal cu sufixul conjugării a IV-a -i (-i) de la adj. hrăbor“ (p. 262). Nota noastră nu este menţionată nici în versiunea notei lui Vasile Frăţilă apărută în volumul autorului Contribuţii lingvistice, Timişoara, 1993, p. 260-262. RĂNCOn. A fost înregistrat prin nord-vestul Munteniei, cu sensul „(despre copii) a face gălăgie, a ţipa, a striga, a răcni, a se juca zgomotos". După părerea noastră, este un derivat cu sufixul verbal -of- de la răcni (< v. sl. ryknoti; DLR); de menţionat că forma infinitivului slav nu a lăsat urme în limba română (răcni are ca punct de plecare forme ca rykno, ind. prez. 1 sg.; cf. I. Pătruţ, Studii de limba română şi slavistică, Cluj-Napoca, 1974, p. 70), aşa încât [ot] din răncoti nu poate fi pus în legătură cu segmentul [ot] din v. sl. ryknoti. Pentru sufixul -ot(i) vezi A. Graur, BL VI, 1938, p. 166 (de remarcat în special derivatul ţipoti „criailler", cvasisinonim cu răncotî) şi Laura Vasiliu, SMFC VI, 1972, p. 114 (unde este citat, printre altele, verbul mişcoti, înregistrat şi în DLR; cf. mişca). Este uşor de admis că a avut loc metateza [kn] > [rjk], [3/1980] RĂNGĂNI Cuvântul, comunicat din Banat, are sensul „a nu se putea ţine pe picioare din cauza lenii, a se tolăni peste tot“. Provine din germ. rangen (= rangelri) „a se tolăni“ (vezi DGR). [3/1980] RĂSURĂ. Avem în vedere pe răsură2, cuvânt învechit, cu sensul „impozit suplimentar care se percepea în trecut pentru plata funcţionarilor publici şi a suitei domnului". Menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită, în DLR, de trimiterea „cf. răsurăacest cuvânt este definit prin sinonimul răsătură, cu precizarea „II 1", ceea ce înseamnă că este vorba despre sensul „ceea ce rezultă din raderea unui obiect; fărâmătură". După părerea noastră, trebuie să plecăm de la alt sens al lui răsătură, anume de la cel indicat sub 13: „înlăturare a acelei părţi din conţinutul unui vas care depăşeşte în înălţime marginile vasului" (cf. sensul 5 al lui râzătoare: „băţ cu 194 - ■ care se netezeşte baniţa plină (cu cereale) ca să nu treacă peste măsură"). Răsătură (sensul I 3) şi cuvântul din titlul acestei note au în comun ideea de „supliment, ceea ce este pe deasupra". Din punct de vedere formal lucrurile sunt clare: raportul dintre răsură şi răsătură este identic cu cel dintre trăsură şi trăsătură (de unire). [3/1981] RĂCEA. A fost înregistrat, prin nordul Munteniei, cu sensul „(depreciativ) om mic de statură şi diform; stârpitură". După menţiunea „etimologia necunoscută" urmează trimiterea „cf. râceat“\ pentru acesta - adjectiv cu sensul „slab, uscăţiv" şi cu etimologia necunoscută (se trimite la răcea) - aria de răspândire indicată în DLR este nord-estul Olteniei. Răcea provine, după părerea noastră, din ser. rda „rugină (a grâului)" şi, figurat, „ticălos, netrebnic, canalie" (Gămulescu/Jifcovici, DSCR). Prima silabă a cuvântului românesc corespunde lui [r] din sârbocroată; transformarea produsă în partea finală, unde apare o africată surdă în locul sonorei opriginare, se explică prin influenţa unor cuvinte ca gâcea (vezi DA, s.v. ghici), mucea. Pentru legătura dintre sensurile „ticălos" şi „stârpitură" cf. mârşav (unde însă evoluţia semantică s-a produs în sens invers). [3/1981] RÂMBOCI A fost înregistrat, prin Muntenia, în expresia a i se râmboci „a avea chef de ceva, a i se abate, a i se năzări". Punctul de plecare al acestui verb se află, cu siguranţă, în bg. xrumvam, folosit numai la persoana a 3-a: xrumva mi „îmi trece prin minte, îmi vine în minte" (Bolocan, DBR). în ce priveşte consoana precedată de nazală, este de menţionat că în DLR figurează şi varianta rânvoci, cu [v], ca în bulgară. Pentru simplificarea grupului consonantic iniţial a se vedea cele arătate mai sus, s.v. răboli, iar pentru trecerea lui [u] la [î] cf. cazul lui rândunea < lat. hirundinella (DLR, s.v. rândunică) şi fluctuaţia [u] ~ [î] din smu(n)ci = smâ(n)ci (CADE). Este de presupus că formele râmboci şi rânvoci provin din *râmbi, respectiv, *rânvi, prin derivare cu sufixul -(o)ci, pentru care vezi Gheorghe Dobrescu, SMFC IV, 1967, p. 43, unde sunt citate verbele clipoci, scomoci, scotoci (cf., mai jos, rugueî). Faptul că 195 râvni nu apare într-o construcţie unipersonală (*a i se râvni) paralelă cu a i se râmboci (a i se rânvoci) dovedeşte că *rânvi ( „fricativă dentală... africată prepa-latală". Printr-un fenomen de acelaşi tip am explicat, în LR XXI, 1972, 6, p. 522-523 (vezi, mai sus, nota mârfogi) pe mârfogi (< *mârfegi, formă rezultată prin metateză parţială din *mârcevi < mârceav); vezi exemple asemănătoare (chindie > tinghie etc.) la Puşcariu, Limba românăU, p. 154. [3/1981] 197 ROŞNĂI . A fost înregistrat prin sudul Transilvaniei, cu sensul „(despre haine, încălţăminte) a (se) uza prin purtare". După părerea noastră, este o variantă a lui râşni (< râşniţă < bg. răsnica; vezi DLR). Vocala din silaba iniţială se regăseşte în varianta rojni (deosebirea dntre [ş] şi [j] nu prezintă importanţă; cf. variantele râşni, răşni, pe de o parte, şi râjni, răjni, pe de alta, cu fluctuaţie între surdă şi sonoră, fenomen frecvent înainte de consoanele nazale). Din punct de vedere semantic roşnăi şi râşni au în comun ideea de „a (se) roade prin frecare"; cf. rojnar „râzătoare pentru hrean" (< rojni; DLR); râjnitor „râzătoare pentru hrean, morcovi etc." (DLR, s.v. râşnitoare). Probabil că [o] din roşnăi (şi din rojni) se explică prin influenţa formelor lui a (se) roade (cum ne sugerează Th. Hristea). [3/1980] ROTIL. Avem în vedere pe rotii1. Faptul că acest termen, denumire a plantei ochiul-boului (Callistephus chinensis), este sinonim cu flori rotate', roate, roţi, rotoghele, rotogoale (Borza, DE, p. 37-38) arată că avem a face cu un cuvânt din familia lui roată-, cf. rotiliţă (< rotilă), tot un nume de plantă (Anemone nemorosă). Considerăm deci că rotii1 este unul şi acelaşi cuvânt cu rotii2 „rotund; (regional) rotilat", înregistrat în DLR cu trimiterea „cf. rotilat“ (acesta din urmă derivat de la rotilă < roată). [3/1980] RUGKJLI. A fost înregistrat, cu sensul „a râma, a scurma", prin nord-vestul Transilvaniei (mai exact, în Valea Crişului Negru). Avem a face cu o variantă a lui runciuli „zerbrechen, zerschlagen: briser, fracasser", cuvânt care a fost înregistrat în aceeaşi regiune („K. Bihor") şi care provine din magh. roncsol „idem" (Tamâs, EWUER, s.v. rundului). Pentru fluctuaţia între prezenţa şi absenţa nazalei cf. smunci, smând = smuci, smâci (CADE); vezi şi rocoşag „Verwandtschaft : parente" < magh. rokonsăg (Tamâs, EWUER). [3/1981] RUGUCX. Avem în vedere pe ruguci1, atestat în Pravila lui Vasile Lupu, cu sensul „a se văita, a se văicări". Legătura semantică cu verbul (învechit şi regional) rugi „(despre animale) a rage, a 198 ftiugi; a urla“ (< lat. rugire; DLR) este evidentă. Cuvântul din titlul acestei note este, după părerea noastră, un derivat cu sufixul -(u)ci de la rugi, de acelaşi tip cu bătuci (< bate); cf. Gheorghe Dobrescu, ŞMFC IV, 1967, p. 43. Este de presupus că s-a plecat de la alomorful [rug] al radicalului, prezent în rug (forme de pers. 1 şi a 6*a); cf. rag, de la rage, alături de răgesc, de la răgi (DLR, s.v. rage). Din punctul de vedere al formei, raportul dintre ruguci şi rugi este comparabil cu cel dintre fugăci şi fugi (după cum a arătat însă Gh. Dobrescu, loc. cit., p. 39-40, pentru a explica pe fugăci trebuie să plecăm de la substantivul fugaci). [3/1981] RUJMULI. înseamnă, în graiul din valea Crişului Negru, „a scurma, a râma44. Provine, prin metateză, din *jumurli, formă a cărei existenţă poate fi presupusă, dat fiind că în DA este atestată varianta jumurlui a lui jimui „a râma, a scormoni, a răscoli pământul cu râtul" (cf. ciumurli = ciumurlui, pârgăli = pârgălui etc.). Jimui, cunoscut în Transilvania de vest şi în Banat, este, după DA, „probabil înrudit cu jumuli1 “ („a. smulge penele"), considerat de origine maghiară; se menţionează că în ungureşte există variantele gyim şi gyom (ceea ce ar însemna că, alături de jimui < gyim, a putut să existe şi *jumui < gyom, devenit, ulterior, *jumurli, jumurlui, printr-o modificare fonetică datorită căreia cuvântul a dobândit un grup consonantic expresiv; cf. Al. Graur, SCL X, 1959, 2,p. 208-209). La Tamâs, EWUER, p. 11, jimui şi jumuli figurează în lista cuvintelor a căror origine maghiară nu a fost încă demonstrată în mod convingător (după A. Graur, BL IV, 1936, p. 93, jumuli este „sans etymologie"); evident, *jumui ar intra în aceeaşi categorie. Faptul acesta nu constituie însă o piedică în calea explicării lui rujmuli în modul arătat mai sus. [3/1980] SADĂ. Avem în vedere pe sadă1, înregistrat, în Maramureş, cu sensul „vrană (la butoi)". Provine, fără îndoială, din magh. szâd, cu acelaşi sens. încadrarea împrumutului în categoria femininelor nu ridică nici o problemă (cf. labă, seamă < magh. lâb.. szâm); ea s-ar putea datora preluării din limba de origine a unei forme cu sufix posesiv personal, dintr-o construcţie ca a hordo szâda „vrana 199 butoiului11 (vezi exemple similare la Kis, încadrarea, p. 115-118). [6/1988] SAHAGNILA.. Apare, într-o scriere a lui T. Pamfile, ca element component al locuţiunii adverbiale cu sahagnila „în mod silnic, cu forţa“; pe baza citatului „El munceşte la Brăila/ Şi eu beau cu sahagnila" (dintr-o lucrare a aceluiaşi autor), locuţiunea este glosată în DLR şi „cu nemiluita". Este de presupus că grupul de litere gn redă nazala palatală, aşa încât cuvântul în discuţie trebuie citit [sahanila]. La această din urmă formă s-a ajuns, după părerea noastră, plecându-se de la ucr. samovillja „samavolnicie" (DUR). Prin încadrarea împrumutului în categoria cuvintelor româneşti terminate în -ilă (vezi şi locuţiunea cu sila, sinonimă cu locuţiunea cu sahagnila) şi prin palatalizarea labiodentalei s-a ajuns la forma *[samayila] şi apoi la [sahanila], printr-o metateză parţială: şi-au schimbat reciproc locul trăsăturile fonetice „întrerupt (oclusiv)" şi „continuu (fricativ)", pe de o parte, „nazal" şi „oral", pe de altă parte, dar nu şi trăsăturile „grav" (comună consoanelor [m] şi [h] şi „acut" (comună consoanelor [y] şi [h]; s-ar putea ca în silaba a doua să se fi menţinut şi sonoritatea: precedată şi urmată de [a], consoana scrisă h este adesea sonoră). Cu privire la metateza unor trăsături fonetice vezi Puşcariu, Limba română U, p. 154, unde sunt citate exemple ca boşog pentru bojoc, Unghie pentru chindie. • [6/1988] SALOMIE. Este sinonim cu fiii mică, pe de o parte, şi cu margaretă, pe de altă parte. Trimiterea care figurează în DLR (după menţiunea „etimologia necunoscută") - cf. n. pr. Salomia“ - se bazează pe o asemănare formală evidentă. Totuşi, după părerea noastră, este mai plauzibilă o explicaţie care nu are ca punct de plecare un nume propriu, ci un apelativ: ucr. solomina „fir de paie, păiuş" (vezi DUR). Probabil că evoluţia semantică de la „pai" la „filimică" a fost favorizată de faptul că filimica are flori „galbene-aurii sau galbene-roşiatice" (DA, s.v. filimică). Pentru -ie, în loc de -ină, cf. cilimină şi cilimnie „filimică" (DA), forjne a căror africată iniţială se datorează, neîndoielnic, unei 200 Wse regresiuni (a fost înlocuită cu [c] fricativa [s] apărută prin Catalizarea labiodentalei surde: filimină > [silimină]; *filimie > [#ilimâi(i)e]); cf. nota următoare. [6/1988] SANORUŢĂ înseamnă „iarbă-creaţă (Mentha spicata)“. După părerea noastră, avem a face cu un derivat de la sanfie, care figurează în DLR ca variantă a lui secfiu1 „numele mai multor plante44. Forma secfiu este înregistrată de Tamăs, EWUER, atât s.v. sacfiu1 „Nelke: ceillet44 (< magh. szegfu), cât şi s. v. sacfiu2 „Kamille: camomille“ (< magh. szekfu, szfkfu). De la *san£hniţ& s-a ajuns, prin palatalizarea labiodentalei, la *[sansiruţă] (cf., la Tamăs, EWUER, în primul dintre articolele citate, formele sanhiu - înregistrată şi în DLR -, sanşiu şi, în Maramureş, [sansiu], cu derivatul sansior), iar apoi, prin falsă regresiune, la sanciruţă; este de presupus că fricativa [s] a fost înlocuită cu [6] într-o regiune în care prima dintre aceste consoane a apărut atât ca echivalent al unei mai vechi africate, cât şi prin palatalizarea lui [f] (vezi, de exemplu, [şină] = cină şi fină). Explicaţia prin falsă regresiune este valabilă, bineînţeles, numai în cazul că grafia san-ciruţă reflectă un fonetism real şi deci nu se datorează „literarizării44 greşite a unei forme cu [s]. Ce e drept, termenul de care ne ocupăm desemnează o plantă diferită de cele numite sacfiu, secfiu, sanfie, sanfiu etc. (aceste din urmă forme sunt mai ales sinonime ale lui garoafă), dar folosirea unuia şi aceluiaşi cuvânt pentru a se denumi diverse specii de plante nu este un fenomen neobişnuit (cf. Tamăs, EWUER, s. v. sacfiu2: „Bei Pflanzennamen unterlăuft leicht ein Irrtum44). De notat că ipoteza existenţei lui *sanfiruţă este sprijinită de constatarea că de la sanfie sau, mai curând, de la sanfiu s-au format derivatele atestate sămferel, sinferei, sâmferel (vezi Borza, DE, p. 59, s.v. Dianthus caryophyllus „garoafă44). Pentru corespondenţa „africată prepalatală44 - „fricativă labiodentală (originară)44 cf. ihtio-nimul sacagiţă(cu varianta sacajiţă) „câră44, fără etimologie în DLR, dar explicat de Valentin Ţurlan, AnLIL - A. Lingvistică, XXXI, 1986-1987, p. 223: din ucr. sikavicja\ vezi şi cele arătate mai sus, s.v. salomie. [6/1988] 201 SARPONEL. Acest sinonim al lui sănişoarăeste, după părerea noastră, o variantă a lui sărpunel (< sărpun „cimbrişor44)- Pentru deosebirea de înţeles dintre sarponel şi sărpun(el), cf. observaţiile făcute mai sus, s.v. sanciruţă. în ce priveşte forma termenului discutat aici, este de menţionat că fluctuaţia [ă] ~ [a] în poziţe protonică nu pune probleme, iar [o], în loc de [u], poate fi explicat prin influenţa unor derivate de la săpun (săpon) în care ultima vocală a radicalului este [o], de tipul săponar, săponărică (nume de plantă), săponel (şi nume de plantă). [6/1988] SĂCĂDI. Avem în vedere pe săcădi2 „(despre animale) a şchiopăta44 (Bonţ - Gherla). Trimiterea care figurează în DLR - „cf. magh. szokni «a sări»44 - nu ni se pare justificată, nici formal, nici semantic. După opinia noastră, termenul din titlul acestei note este unul şi acelaşi cuvânt cu săcădi „zusammenbrechen : s’ecrouler44, înregistrat de Tamâs, EWUER, şi explicat prin magh. megszakad „infolge ausserster Kraftanspannung zusammenbrechen44 (meg = prefix verbal al perfectivului; szakad „zerreissen44; vezi, în acelaşi articol de dicţionar, şi sechedesc, glosat - după sursa la care se trimite - „slăbesc din puteri44). [6/1988] SĂLAF Termenul a fost obţinut (într-o localitate din Oltenia) ca răspuns la Chestionarul lui B. P. Hasdeu şi are sensul „pungă sau săculeţ în care îşi păstrează ciobanii cele necesare pentru aprins focul“. Este, cu siguranţă, unul şi acelaşi cuvânt cu seleaf „cingătoare lată în care se purtau armele (pumnale, pistoale)" (< tc. silah; SDLR). în ce priveşte sensul, cf. chimir- tot un împrumut din turcă -, termen care, după DA, desemnează un obiect identic cu cel descris în SDLR, s.v. seleaf, şi folosit pentru păstrarea, printre altele, a obiectelor indicate în DLR, s.v. sălaf: „brâu lat de piele... în care se ţin banii, cremenea, iasca, etc.“ (DA, s.v. chimir, sensul 2). [6/1988] SĂLĂŞTIOARĂ Este una dintre denumirile plantei osul-iepurelui, întocmai ca sălăşitoare, explicat în DLR ca derivat de la verbul a sălăşi „a sălăşlui44. Sălăşdoarănu este decât o variantă a lui 202 \oare\ pentru modificarea părţii finale a acestuia cf. costoară, ,coasă“ < cositoare (DA, s.v. cositor, -oare). [6/1988] SALMC. A fost înregistrat într-o localitate din apropiere de Qjgţyiţa, cu sensul „cenuşă din care s-a făcut leşia“ (accentul nu este cunpscut). Dacă, aşa cum crede E. Petrovici, CLII, 1957, p. 27, „e pfMttbil să fi existat în limba română... [apelativul] *slănic «râu sărat» (cf. bulg. slan «sărat» + suf. -ik-)‘\ acesta a putut deveni, prin meţateză, sălnic. Evoluţia semantică de la „râu sărat“, prin intermediul sensurilor „apă sărată14 şi „leşie44, la „cenuşă din care s-a făcut leşia44 ni se pare uşor de admis; cf. murătoare, care înseamnă nu numai „apă sărată44, ci - printre altele - şi „argăseală44 (DLR). [6/1988] sămăndilă.. Cuvântul, definit „fiinţă imaginară cu puteri nefaste44, a fost înregistrat în DLR pe baza unei documentări care se reduce la un pasaj dintr-un raport anual asupra activităţii Muzeului Limbii Române, publicat în DR III, 1922-1923, unde este menţionată (la p. 1087) etimologia propusă de V. Bogrea: „Sămăndilă (< Samovila + ngr. pavtic «profeţie»)44. Neacceptând această explicaţie, autorii DLR includ cuvântul în discuţie printre cele cu „etimologia necunoscută44, adăugând, totuşi, trimiterile „cf. samodiva, samovileambele justificate semantic, întrucât sensul lui sămăndilă se regăseşte în sensurile celorlalţi doi termeni: samodiva (< bg. samodiva) înseamnă, printre altele, „fiinţă imaginară aducătoare de nenorociri44, iar samovile (pl.; din bg. samovila) este sinonim cu iele. Penultima silabă din sămăndilă este (sau, mai curând, pare a fi) identică cu penultima silabă din samodiva, dar se înţelege că finala -lă nu poate să provină din -va. După părerea noastră, punctul de plecare al lui sămăndilă este samovile (sg. * samovila). Conform explicaţiei pe care o propunem, oclusiva din sămăndilă redată prin dîn sursa utilizată de DLR trebuie să fi fost [d'] sau [g], adică o (pre)palatală apărută ca urmare a palatalizării lui [v]; cf. relaţia dintre oclusiva din penultima silabă a cuvântului inserat în DLR sub forma mărghilă şi [v] din bg. mărtvilo, care se află la baza celui 203 dintâi (cum am arătat în LR XXI, 1972, 2, p. 202; vezi, mai sus, nota mărghilă). Pentru nazala dentală care apare în sămăndilă, dat nu şi în samovile, cf. perechile de forme podeală şi pondeală, podil$ şi pondilă „podea" (DLR) etc. Aşadar, sămăndilă nu este rezultatul unei contaminări (cum credea V. Bogrea), ci o formă cu palatalizare, [sămănd'ilă], corespunzătoare formei cu [v] păstrat, *samovilă(pl. samovile). [6/1988] SÂRĂNDIC. Asemănarea dintre formele sărăndic şi sărăntoc f este evidentă, iar unul dintre cele două sensuri ale cuvântului) discutat aici - „(copil) orfan“ şi „om sărac“ - coincide cu sensul lui i sărăntoc, aşa încât trimiterea la acesta din urmă este justificată.! Sărăntoc este considerat în DLR de origine slavă (v. sl. sirotuku), în timp ce Tamăs, EWUER, îl explică prin magh. szarândok, szarândek „Reisender, Pilger: voyageur, pelerin". în ce ne priveşte, ■ înclinăm să credem că ultima explicaţie este cea justă (vezi şi V. Bogrea, DR I, 1920-1921, p. 271-272: „Probabil ung. szarândok, I zarândok“). Indiferent însă dacă sărăntoc provine din slavă sau din | maghiară, sărăndic (cu variantele sărăndic, sarandic; ultima este înregistrată şi de Tamăs, EWUER s. v. sărăntoc, unde sărăndic „orfan" nu apare, dar apare derivatul sărăndicuţ, absent din DLR) se explică perfect prin magh. szarandek; pentru vocalismul ultimei silabe cf., de exemplu, mertic < magh. mertek. [6/1988] SĂRPAN. A fost înregistrat, într-o localitate din Maramureş, cu sensul „giulgiu (care se pune pe faţa mortului)11. După părerea noastră, provine din ucr. serpanok „muselină, voal“ (vezi DUR), prin intermediul unei forme *sărpănoc, din care sărpan a rezultat ca urmare a faptului că segmentul fonetic alcătuit din ultimele două sunete a fost identificat cu sufixul românesc -oc. [6/1988] SCALFUTĂR. Cuvântul, glosat „nădrăgar“ (aşadar, după DLR, „nume depreciativ dat de ţărani persoanelor care poartă pantaloni"), a fost cules într-o localitate din apropiere de Gherla. Provine, după părerea noastră, din germ. Kalfakter (cu varianta Kalfaktor), care înseamnă, printre altele, „ajutor, om de serviciu, 204 r“ (DGR). Cum se întâmplă adesea în cazul împrumuturilor nană, de la forma originară s-a ajuns la cea a termenului «esc prin unele modificări fonetice care nu pot fi considerate jgpţlate. Pentru consoana iniţială din scalfutărcf. I. Rizescu, SMFC l£$978, p. 217, unde sunt citate perechi de forme.ca scheuna -GţjMma, zgârbaci - gârbaci, stufiş - tufiş (după părerea autorului, în mm de situaţii forma cu s-, respectiv, z- este un derivat care are o vioare „egală cu cea a bazei“); vezi şi exemplele menţionate mai jqfrs.v. schencăni şi schercăni. [6/1988] ' scĂcrui Acţiunea numită astfel - „(complementul indică £Sml) a scutura cu furca în timpul uscării" - are ca scop desfacerea palelor de fân în „fragmente", ceea ce favorizează uscarea. Ţinând seamă de acest detaliu (nereflectat de definiţia din DLR), precum şi de faptul că termenul este cunoscut în Banat, credem că scăciui provine din ser. skaciti „d£tacher, decrocher" (Dayre et al., HSFR). [6/1988] ii SCHENCĂM. După menţiunea „etimologia necunoscută", în DLR apare trimiterea „cf. scheuna", justificată semantic (cuvântul difi titlul acestei note înseamnă „a scheuna" şi „a scânci") şi formal. Dacă însă se admite că scheuna este o „formaţie onomatopeică" (se adaugă: „cf. scheaif'), acelaşi lucru poate fi admis, în principiu, şi pentru schencăni. în acest fel („onomatopee") este explicat în DA chencăni - „(despre lupi) a urla" - evident, unul şi acelaşi cuvânt cu schencăni. Pe când însă în scheuna (şi în variantele lui) poate fi identificată o bază terminată în [u], ceea ce îndreptăţeşte raportarea verbului la o onomatopee de tipul scheau, nu pare probabilă provenienţa lui (s)chencăni dintr-o onomatopee terminată în [n] sau în [ijk] Cchen, *chenc). Din aceste motive, credem că (s)chencăni provine, prin asimilare, din schercăni, explicat mai jos. Pentru fluctuaţia s— „zero", vezi cele arătate mai sus, s.v. scalfutăr. [6/1988] SCHENŢĂLI. înseamnă, prin nord-vestul Transilvaniei, „a smuci, a trage, a ciupi". Credem că provine din magh. kenyszent „a 205 forţa, a (con)strânge44 (vezi MRSz). Faptul că la finala radicalului! din cuvântul românesc nu s-a păstrat consoana din etimon (ar fi foşti de aşteptat o formă de infinitiv terminată în -ii sau în -rai; cf. de| exemplu, la Tamâs, EWUER, verbele erchezi < magh. erkezitţ alipui < magh. âllapit) se explică prin influenţa verbelor derivate cu sufixul -li, dintre care, după A. Graur, BL IV, 1936, p. 90-91, cităm aici câteva cu sensuri mai mult sau mai puţin apropiate de cel al termenului în discuţie: bosoli „presser“, ciufuli, ciuguli, cofei „fouiller44, piguli „plumer“. Pentru s- vezi cele arătate s. v. scalfutăi, j schencăni, schercăni, iar pentru înlocuirea lui [s] originar cu [ţ] cf,' cazurile de fluctuaţie [s] ~ [ţ] semnalate de Vasile Arvinte, AnLIL - A. Lingvistică, XXXI, 1986-1987, p. 179-183: bârsă ~ bârţă, sarcă ~ ţarcă, şisă ~ şiţă etc. [6/1988] SCHERCĂNI. înseamnă, prin nord-vestul Munteniei, „a scânci“. Este, fără îndoială, unul şi acelaşi cuvânt cu chercăni, înregistrat în DA (alături de chircănî), s.v. chircăi „a scoate sunetul caracteristic (despre găină, cocoare, curcă)44. Acesta din urmă este explicat - just, după părerea noastră - ca „onomatopee; cf. cârâi, chirăi“. Fluctuaţia -ăi ~ -ăni este un fenomen frecvent, mai ales la cuvintele cu caracter imitativ (vezi Serghie Şutu, DRII, 1921-1922, p. 87; A. Graur, BL VI, 1938, p. 147-152); cf., de exemplu, grohăi şi grohăni; horcăi şi horcăni (DA); vezi şi scheuna şi schioni alături de scăoi, scăui (DLR, s.v. scheuna). Considerăm aşadar că schencăni (vezi mai sus) şi schercăni (în DLR se face o trimitere de la acesta din urmă la cel dintâi) au o origine comună; (s)chercăni, cu [r] la sfârşitul primei silabe, este o formă mai apropiată de baza onomatopeică, *cher(c), *chir(c), iar (s)chencăni este o variantă mai nouă. [6/1988] SCHTTĂLOS Avem motive să presupunem că „măreţ44 din glosarea care figurează în sursa utilizată de DLR (Novacoviciu, C. B, I) este echivalent cu „mândru, semeţ44 (nu cu „grandios, maiestos44); de altfel, se pare că pe această presupunere se întemeiază şi trimiterea „cf. schitaci2“ (pentru ultimul - adjectiv cu sensurile „curat, îngrijit, dichisit, gătit44 - se trimite la chiti „a (se) găti, a (se) dichisi44). Daca 206 A -ysswm ^Stau lucrurile, înseamnă că schi tăios se datorează unei linări a lui schitaci cu fălos; este uşor de admis că s-a putut o apropiere între două cuvinte cu sensurile „dichisit46 şi, lH!*ctiv, „mândru, semeţ**. [6/1988] SCHITĂU. Cuvântul, cunoscut prin Bihor, este glosat #îpeş“- Existenţa unei legături între acest sens şi sensul „dichisit** Jisdfîcă trimiterea „cf. schitaci2“ (cf. nota precedentă). După $bârea noastră însă, schitaci poate fi considerat chiar punctul de pfette al lui schi tău: termnaţia -aci, interpretată ca sufix, a fost tiixuită cu -ău (cf. sinonimia râncaci = râncău). [6/1988]. SV,: slăhuşit. După o comunicare din Straja - Rădăuţi, este gloSat „beat de cap“. Avem a face, fără îndoială, cu un cuvânt din fţfaulia lui sihlă „pădure deasă (de copaci tineri)** (alături de alte CŞeva sensuri). Din această familie face parte şi silhui (< silhă, vaiiantă a lui sihlă), cu varianta sălhui, adjectiv printre ale cărui sasuri se numără şi cel (figurat) de „zăpăcit** (în DLR, s.v. silhui, găsim, printre altele, următorul citat dintr-un roman al lui L. Rebreanu: „Proclet mai eşti, Ionică, şi sălhui, zău aşa! protestă bătrână**). Modul în care s-a ajuns de la sihlă - sau, mai curând, de la varianta sălhă - la slăhuşit nu este prea clar. Din sălhui ar fi fost de aşţpptat să rezulte un derivat fără [ş], adică *sălhuit sau *slăhuit, iar existenţa formelor *sălhuş sau *slăhuş (din sălhui, prin schimbare de stjfix) este improbabilă. Cea mai plauzibilă explicaţie ni se pare a fi aceea conform căreia slăhuşit provine din săhlos, variantă a lui sihlos „acoperit de sihlă** (pentru [u] din slăhuşit cf. derivatul înfăinuşa -alături de înfăinoşa - citat în FC HI, 1, p. 104). Aşadar, sensul lui sălhui se regăseşte în slăhuşit, dar ca structură formală acesta din Uftnă se leagă de săhlos, atestat numai cu sensul indicat mai sus, nu şfccu cel de „zăpăcit**. Pe de altă parte, nu putem să ştim dacă metateza [ăhl] > [lăh] s-a produs în săhlos (> *slăhos), în derivatul lui în -it sau, eventual, într-un verb al cărui participiu ar fi slăhuşit • Csăhluşit > slăhuşit ori *săhluşi > *slăhuşi). Toate aceste lucruri nu 207 ne împiedică însă să susţinem că de la *săhlă, sălhă, prin intermediul lui săhlos, *slăhos, s-a format derivatul slăhuşit. [9/1993] SLEBE. înseamnă „păr fals care se adaugă în cozi când se împletesc pentru a părea mai groase" (cuvântul a fost înregistrat în regiunea Munţilor Apuseni). Nu ni se pare imposibil să avem a face cu un sens figurat, dezvoltat din sensul propriu de „pădure deasă (de copaci tineri)" al lui sihlă, cu diverse variante, dintre care unele se aseamănă cu forma din titlul acestei note. Mai apropiat însă de înţelesul lui slebe este cel de „coada-calului (Hippuris vulgaris)“ (DLR, s.v. sihlă, sensul 3; cu menţiunea „prin Transilv[ania]“), fapt care ne determină să vedem în numele de plantă punctul de plecare al sensului (figurat) atribuit lui slebe. în ce priveşte aspectul fonetic al chestiunii, este evident că intră în discuţie doar câteva (sau, eventual, una singură) dintre foarte numeroasele variante ale lui sihlă înregistrate în DLR: selbă, sihlebe, săhelbe, sehelbe etc. Probabil că slebe provine din selbă, prin intermediul unor variante ca *slebă sau * selbe (pentru metateza produsă în prima silabă a variantelor selbă sau *selbe cf. nota precedentă). în concluzie, slebe „păr fals..." şi sihlă „pădure deasă..." sunt unul şi acelaşi cuvânt (etimologia lui sihlă este indicată în DLR astfel: „cf. lat. silva"). [9/1993] SMÂLCEAG. Ţinând seamă atât de sens - „pământ alunecos şi moale" -, cât şi de formă, considerăm că smâlceag face parte dintr-o familie căreia îi aparţin cel puţin încă alte trei cuvinte: mărced (cu varanta mâlced) „(despre lemne) umed şi putregăios" şi „vlăguit" (printre alte sensuri), molceag „(despre fân) care nu este uscat bine" (alături de alte sensuri; vezi mai jos), mâlcigai „lemn putred, putregai". Din varianta mâlced a lui mârced (< lat. marcidus), al cărei [1] nu pune probleme (fluctuaţia [r] ~ [1] în poziţie preconsonantică este relativ frecventă), s-a format, cu sufixul -ai, derivatul mâlcigai (cum se arată în DLR, [g] din ultima silabă a acestui derivat se explică „prin apropiere de mucegai, putregai")-Molceag, care, pe lângă sensul indicat mai sus, le are şi pe cele de 208 jţSCet (la treabă)“ şi „(despre băuturi spirtoase) slab, cu puţin ar fi, după DLR, format „de la molcuţ, cu schimbare de sfl&‘. Deşi însă în semantica acestui cuvânt apar elemente care trimit 1 §moale, provenienţa lui din molcuţ (de ce nu din molcel, variantă a U molicel?) este îndoielnică, deoarece nu se poate demonstra că viJCala [o] din molceag este etimologică (altfel spus, corespondentul normal, în silabă neaccentuată, al diftongului [oa] accentuat: moale - molcuţ sau molcel şi, cu schimbare de sufix, molceag, derivat asemănător cu dulceag); este posibil ca [o] să provină dintr-un mai vechi [ă], corespunzător lui [a] din lat. marcidus (fluctuaţia [ă] ~ [o] în poziţie protonică este banală, ca şi transformarea [ă] > [o] în acelaşi context accentuai şi în vecinătatea unei consoane labiale; cf. *băteza > boteza, fămeie > fomeie etc.). După părerea noastră, este mai probabilă provenienţa lui molceag din * mâlcigai - ori, mai curând, *mălcegai (cf. alternanţa [a] ~ [e] din dulceag - dulcegărie) -, prin derivare regresivă şi cu transformarea [ă] > [o] după labiala [m]. Tot din mâlcigai şi tot prin derivare regresivă, dar şi cu adăugarea prefixului s-, s-a ajuns la smâlceag; de data aceasta vocala din silaba iniţială nu a devenit [o], ci s-a închis (ca în vâlcea, pâlc, tâlhar etc.): *mâlcigai > mâlcigai > (s)mâlceag sau * mâlcigai > *(s)mălceag> (s)mâlceag. Pentru s- vezi mai jos, s.v. spăheie. [9/1993] SMIOARŢĂ A fost înregistrat, prin sudul Munteniei, cu sensul de „ţipar (Misgumus fossilis)“. Dat fiind că în aceeaşi regiune (în localitatea Cervenia - Zimnicea) este cunoscut mioarţă, ca termen din acelaşi domeniu al numelor de peşti - este vorba despre un sinonim al lui boarţă (Rhodeus sericeus; vezi DLR), acesta din urmă răspândit în câteva judeţe din Muntenia şi glosat, în DA, „un fel de peşte“ —, credem că smioarţă este un derivat de la mioarţă, cu prefixul s-, pentru care vezi cele arătate mai jos, s.v. spăheie. [9/1993] SOLOMDB Dintre cele două sensuri ale cuvântului, „clorură de amoniu" şi „cositor", înregistrate în localităţi din apropierea 209 oraşelor Târgu Mureş şi, respectiv, Miercurea Ciuc, ultimul se datorează, foarte probabil, unei confuzii, explicabilă prin faptul că în operaţiile de lipire sau acoperire cu cositor se foloseşte clorura de amoniu, numită şi ţipirig. Primul sens este şi cel al magh. szalmiâk: „clorură de amoniu, ţipirig44 (MRSz). Cu siguranţă, solomie este un \ împrumut din maghiară. Este de presupus că sunetul final din magh. szalmiâk a fost interpretat ca morfem al nominativului plural şi că, în consecinţă, cuvântul maghiar a devenit în română *salmie (cf. Kis, încadrarea, p. 97-98), formă care a putut fi apropiată de antroponimul Solomia (variantă a lui Salomeea) şi transformată în solomie. [9/1993] SPANAR. A fost înregistrat într-o localitate apropiată de Vatra Domei, cu sensul „cuţit pentru făcut draniţă44. Dacă nu cumva ne găsim în prezenţa unei erori de transcriere (omiterea unui semn diacritic, deci s în loc de s), spanareste o variantă a lui şpanar „cuţit special de făcut draniţă44 (Secu - Piatra Neamţ; DLR), derivat din şpan, care înseamnă, printre altele, „porţiune despicată cu toporul dintr-un buştean, din care se fac şindrile sau doage44 (vezi DLR, s.v. şpan2, sensul 2). [9/1993] SPĂHEIE. înseamnă „tufiş des într-o pădure44 (Galşa -Lipova), deci este parţial sinonim cu păhui (< magh. pagony; DLR), care are, printre altele, sensul „pădure tânără, desiş, mladă44. Cuvântul din titlul acestei note apare în DLR fără indicaţia privitoare la gen şi cu semnul „?“ în locul unde ar fi fost de aşteptat să figureze forma de plural. întrucât unica atestare constă într-un răspuns la un chestionar prin corespondenţă, nu putem fi siguri că spăheie este o formă de singular, formă a cărei parte finală ar fi greu de explicat prin substituirea lui -ui cu -eie. Credem însă că substantivul neutru *(s)păhui a putut să^devină *spăhei, cu pluralul spăheie. Pentru consoana iniţială, inexistentă în cuvântul de bază, vezi I. Rizescu, SMFC II, 1978, p. 217, unde sunt citate perechi de variante ale aceluiaşi cuvânt fără s- şi, respectiv, cu acest prefix, care câteodată serveşte la formarea unor derivate având o valoare „egală cu cea a bazei44 (vezi şi idem, în Formarea cuvintelor în 210 Jfjnba română. Volumul al doilea. Prefixele de Mioara Avram et y., [Bucureşti], 1978, p. 217); printre exemplele date de autor pgurează chiar un sinonim al lui *spăhei, anume, stufiş (= tufiş). Considerăm aşadar că spăheie - probabil, un plural - provine din tfbui. [9/1993] mr SPLAU. Sensul acestui cuvânt, „extremitate a unei punţi peptru pescuit aşezată pe piloţi, care poate fi ridicată sau coborâtă ţţupă nivelul apei şi pe care stă pescarul44, este, evident, apropiat de cel al lui splai, „mal al unei ape înălţat, întărit şi pietruit sau pavat;... pţiei“ (am reprodus parţial definiţia din DLR). După părerea noastră, splau nu este altceva decât o variantă a lui splai, faţă de care se află, în ce priveşte forma, în acelaşi raport ca şi cheu (variantă cprentă în limbajul marinăresc) faţă de chei. [9/1993] • STAJNIC. înseamnă „presant44. Etimologia acestui cuvânt -considerată în DLR nesigură (se face, totuşi, trimiterea „cf. nestaj-mc“) - devine, credem, sigură dacă avem în vedere varianta stăji a lip steji „a (se) grăbi44: stajnic s-a format plecându-se de la stăji. llaportul formal dintre aceste două cuvinte este asemănător cu cel dintre grabnic şi grăbi (deşi grabnic nu provine din verb, ci - după indicaţiile din dicţionare - este un derivat de la grabă). Nu este plauzibilă ipoteza unei legături între stajnic (atestat într-o lucrare a lui I. Budai-Deleanu) şi nestajnic, variantă a lui nestaşnic „vioi, zburdalnic44 şi „lacom44 (vezi DLR, unde citim: „Etimologia necunoscută. Cf. ser. nestasen“). [1-2/1995]. STEJI. Probabil că etimologia acestui cuvânt (învechit şi regional; variante: stăji, stăji) dată în TDRG - v. sl. (respectiv, „ksl.“ = kirchenslawisch) sutezati - şi în CADE nu a fost acceptată în DLR din motive de ordin semantic. într-adevăr, cele două sensuri ale lui steji înregistrate în marele dicţionar academic, „a (se) grăbi44 şi „a alunga44, nu par a fi în legătură cu sensul cuvântului slav,tradus „constringere44 de Miklosich, Lexicon; cf. ser. (imperfectiv) stezati « (perfectiv) stegnuti „serrer, etreindre, presser44 (Dayre et al., HSFR). înainte de a discuta această chestiune, menţionăm că în 211 DLR nu a fost acceptată nici etimologia indicată de Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul secolului al XVn-lea. Ediţie definitivă, [Bucureşti], 1986, p. 534 (v. sl. stezati, variantă a lui sutezati, tradus de Miklosich, Lexicon ,,acquirere“) şi că în dicţionarul vechi slav-grec-latin la care ne referim nu figurează forma sutezati, dată - fără indicarea sensului - ca etimon al lui steji de Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu, Florentina Zgraon, Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Bucureşti, 1987 (probabil, e apare, din greşeală, în locul lui p). După părerea noastră, etimologia din TDRG este satisfăcătoare. Pentru legătura dintre sensul cuvântului slav, „constringere“, şi primul sens al lui steji este suficient să invocăm sensul verbului francez presser- care este echivalentul rom. apăsa, dar înseamnă şi „inciter, obliger (qqn) â se hâter“ (Petit Robert, s.v., 14) - şi sensul „a nu da răgaz, a zori“ al rom. presa (DLR, s.v., 1). La prima vedere, foarte îndepărtat de înţelesul v. sl. sutezati este cel al lui steji înregistrat în DLR sub 2 (pe baza informaţiilor oferite de un glosar de cuvinte din Bihor) şi neînregistrat în TDRG (acolo steji este tradus numai „bescheunigen“ şi „eilen, sich eilen“); el este ilustrat cu un singur citat (îl reproducem într-o transcriere simplificată): „Stăjesc gâştele să nu mânce tătă mâncarea de la pui“. Aici înţelesul Verbului din propoziţia principală include note prezente în conţinutul semantic al lui stânjeni, cuvânt care înseamnă, printre altele, „a opri“ şi „a face să se întrerupă, să se amâne ceva“ (DLR, s.v., 1); în partea etimologică a articolului stânjeni citim: „Cf. v. sl. «apăsat, strâmtorat» (part. vb. cktaîkzitm)“. Evoluţia semantică produsă în acest caz ne determină să credem că printr-un fenomen asemănător s-a ajuns de la v. sl. sutezati la rom. steji cu sensul din fraza reprodusă mai sus. în legătură cu etimologia în favoarea căreia ne-am pronunţat, adăugăm că, dată fiind absenţa nazalităţii din cuvântul românesc, este de presupus că termenul care avea forma sutezati (ind. prez. 1 sg. sutpZQ) în vechea slavă a pătruns în română relativ târziu, după 212 ide,în mediobulgară, e (= A) s-a denazalizat (cf. Al. Rosetti, op. cit., p. 310). [1-2/1995] 1 STIHUL Avem în vedere pe stihui2, verb reflexiv, cu sensul „(despre apa din fântână) a se curăţa". Cuvântul - înregistrat în Maramureş - provine, după părerea noastră, din ucr. CTHXaTH (ind. prez.l sg. CTHXaiO) „a se linişti, a se potoli, a se calma, a înceta" (DUR). Evoluţia semantică pe care o presupune această explicaţie este uşor de înţeles: apa tulbure a unei fântâni „se curăţă", adică se limpezeşte, când se linişteşte, iar substanţele în suspensie se depun la fund. [1-2/1995] STIMOSI. După glosarea „a ursi" urmează un singur citat: „Ursitorile stimosăsc [copilul]" (răspuns obţinut, într-o localitate apropiată de Mediaş, în ancheta pentru ALR). Menţiunea „etimologia necunoscută" este însoţită de trimiterea „cf. ştimă“. Avem a face cu o literarizare greşită: oclusiva din prima silabă nu provine din [t], prin palatalizare, ci din [lc], prezent în sdiimosi, variantă, înregistrată în DLR, a lui schimonosi. în sursa indicată (ALR II/I 74,2653/141) consoana la care ne referim este notată cu literele ic şi t' suprapuse; ea este deci intermediară între prepalatala [t'] şi mediopalatala [lc]. Verbul în discuţie apare în cadrul frazei următoare (o redăm în transcriere literarizată): „Ursitorile schimosesc, schimbă, îl face cumva de nu-i citav copilul". Este evident că schimosi nu are aici sensul „a ursi" şi că nu poate fi vorba despre o legătură între schimosi şi ştimă „personaj din mitologia populară, imaginat ca o femeie frumoasă (şi bună)" (prin Moldova şi Bucovina; DLR, s.v., sensul 1), din moment ce acţiunea desemnată prin primul termen are ca rezultat anularea calităţii de „citav" (= „întreg, sănătos, teafăr"; vezi DA, s. v. citov). în ce priveşte originea lui schimosi, remarcăm că există o 'deosebire între forma de prezent a verbului grecesc dat ca etimon în articolul shimonosi din DLR - „ngr. aaxtigwaa (aorist al lui dox^gaivo))" - şi forma citată de Al. Graur, SCL VII, 1956,3-4, p. 274: „prezentul românesc schimosi nu se poate explica decât printr- 213 un aorist grecesc aox'nnwoa, care la rândul lui nu poate fi legat decât de un prezent aaxTipu)vu)“. Acesta din urmă înseamnă „a sluţi66, sens pe care, evident, îl are şi cuvântul înregistrat în DLR sub forma stimosi. [1-2/1995] STINGHER. După DLR (şi după alte dicţionare) acest adjectiv este membru al unei familii de cuvinte din care mai fac parte, în afară de verbul stingheri, substantivele stinghereală, stingherire şi adjectivele stingherit, stingheritor. Din indicaţiile date în articolele de dicţionar în cauză rezultă că stingher este socotit baza celorlalte cuvinte: din el provine direct verbul, iar de la verb derivă celelalte patru cuvinte citate. Din punctul de vedere al formei nu se poate aduce nici o obiecţie interpretării adoptate de DLR. Situaţia se schimbă însă când avem în vedere latura semantică a chestiunii. O examinare, chiar superficială, a conţinutului celor şase articole de dicţionar la care ne referim ne conduce la constatarea că sensurile şi subsensurile înregistrate (şi ilustrate cu numeroase citate) nu sunt reductibile la un nucleu semantic de bază, fie prezent în toate cuvintele, fie identificabil numai în stingher, dar cu care să poată fi puse în legătură sensurile derivatelor, prin ipoteze verosimile asupra unor evoluţii semantice, analogii, contaminări etc. De exemplu, este imposibil de demonstrat că sensul „a nu lăsa să acţioneze, a împiedica44 al lui stingheri sau sensul „care împiedică, care deranjează, care jenează44 al lui stingheritor se leagă în vreun fel de sensurile „(care este) de unul singur; (care se află) izolat sau la distanţă de alte lucruri sau fenomene (de acelaşi fel)44 sau „retras, singuratic, solitar, însingurat44 ale lui stingher. După părerea noastră, în sensurile cuvintelor în discuţie sunt prezente două elemente semantice fundamentale distincte: „piedică (obstacol)44 (vezi sensul 1 al lui stinghereală) şi „singurătate (izolare)44. Acestora le corespund nu una, ci două famili de cuvinte; în cazul unora dintre termenii enumeraţi la începutul prezentei note avem a face, în realitate, cu câte două cuvinte omonime. Deşi însăşi omonimia a favorizat producerea unor întrepătrunderi ale sensurilor termenilor care formau o pereche de omonime, distincţia propusă aici se dovedeşte necesară în urma unei examinări atente a faptelor. 214 ||ş este stinghereală cu înţelesul (1, în DLR) de „piedică44 şi alta e$te stinghereală cu înţelesul (2, în DLR) indicat, după definiţia pppriu-zisă, şi prin sinonime ca sfială sau sfiiciune (ale căror şgpsuri par a avea o oarecare legătură cu ideea de „singurătate44). După opinia noastră, stingheri cu sensul menţionat mai sus („a nu U^tsă acţioneze, a împiedica44; în DLR, 1) nu are în comun decât fţ^ma cu stingheri „a despărţi44 (în DLR, 2, în acelaşi articol, care ar corespunde deci unui cuvânt polisemantic). Acest al doilea stingheri, al cărui sens este indicat, corect, pe baza a două citate din texte folclorice - „Casele le pustiesti, Voinici tineri stinghereşti44 si JPfe doi fraţ ni-o stingherit" - este, evident, legat de stingher „singur(atic)“: despărţit de ceilalţi (de celălalt), fiecare dintre voinicii (fraţii) despre care este vorba în citatele reproduse ajunge singur; cuvântul nu aparţine însă familei lui stingherit dintr-un citat ca „Oamenii, stingheriţi în înghesuiala lor liniştită, întorceau căjietele" (din context reiese că este vorba despre o situaţie opusă celei care ar putea fi denumită cu termenul singurătate). ’ în rândurile turnătoare ale notei de faţă ne vom pronunţa numai asupra originii lui stingher şi a derivatelor lui din familia de cuvinte caracterizată prin prezenţa în sensurile acestora a ideii de „singurătate (izolare)". Menţionăm, pentru început, că explicaţia conform căreia am avea a face cu un derivat din stinghie întâmpină dificultăţi; cf. TDRG, s.v. stingher: „Et. Ansch. zu sti'nghie. Nach Form u. Begrif, sdhwierig". Ţinând seamă de forma şi de înţelesul cuvântului, unii cercetători au susţinut că la originea lui stingher se află lat. singularius sau singularis. Prezenţa în termenul românesc a consoanei [t], inexistentă în presupusul etimon, a fost explicată prin contaminare. Pascu, Sufixele, p. 89, consideră probabilă contaminarea cu un verb: „stingher... < singularius + staulExplicaţia propusă de G. Giuglea (DR II, 1921 - 1922, p. 823, 901) şi acceptată de S. Puşcariu (DR VII, 1931 - 1933, p. 114) este diferită: stingher < lat. singularis + stinghe (la originea acestuia din urmă - fără etimologie ta DLR - s-ar afla, după G. Giuglea, loc.cit., p. 400, vechiul germanic *stangila sau *stengila). în sfârşit, după ce se referă la cea de a doua explicaţie prin contaminare, Al. Graur, Alte etimologii 215 româneşti, Bucureşti, 1975, p. 13, adaugă una de acelaşi tip: „mai aproape mi se pare că e familia lui stâng (cf. stângaci)“. Ipoteza une contaminări în care unul dintre termeni ar fi fost sdngh(i)e - la fel de neconvingătoare ca şi celelalte două prezentate mai sus - este respinsă, cu contraargumente valabile, de Ov, Densusianu, GS IV, 1929-1930, 2 (1930), p. 390: „amestecul formei din urmă ca să i se explice sensul [lui stingher-n.n.] rămâne neînţeles; pe de altă parte, singulaiis sau singularius dacă s-ar fi păstrat la noi, nu ar fi putut, prin semnificaţia lui, să se izoleze de sîngur, deci sincopa lui u nu s-ar fi putut întâmpla şi am fi avut *sîngurai*‘. în continuare, acelaşi savant propune o etimologie cu care, după părerea noastră, nu putem să nu fim de acord, mai ales dacă ţinem seamă de cele două argumente pe care le vom aduce în discuţie ceva mai departe. Iată acum explicaţia datorată lui O. Densusianu, loc. cit.: „Pentru că stingher e întrebuinţat când se vorbeşte de un bou care rămâne la o parte, neînjugat, mi se pare că aici trebuie căutat înţelesul lui iniţial şi sântem duşi atunci spre un derivat *extra-iugularius, adică «afară de jug, nepus la jug»44; sub influenţa lui iungere, în acest derivat a fost introdusă o consoană nazală (*extra-iungulaiius), s-a produs „reducerea în latina vulgară a lui iu la i“, iar [u] s-a sincopat, aşa încât „s-a ajuns la *extrainglarius, de unde *stnngl'ariu [sic], *stringl'eriu, *stringheriu şi, prin disimilarea primului r, stingher“ (am adăuga că socotim mai probabilă transformarea secvenţei [ai] în [i] - prin intermediul fazei [ă(i)i] nu în [î]: *extrainglarius > *[stră(i)iţ)greriu] > *[striijgj'eriu]; cf. lat. *excambiare > rom. schimba). Primul argument suplimentar pe care putem să-l invocăm în sprijinul etimologiei propuse de O. Densusianu este echivalent cu înlăturarea unei posibile obiecţii. Dacă se iau în consideraţie sensurile cele mai obişnuite ale lui stingheri, în care este inclusă ideea de „piedică44, şi, totodată, se admite că verbul cu aceste sensuri şi stingher „singur(atic)44 aparţin aceleiaşi familii, este greu de imaginat o evoluţie de la „afară de jug44 la sensurile lui stingheri avute în vedere aici. Dificultatea a fost sesizată de O. Densusianu, care însă nu o consideră de netrecut: „Cât despre a stingheri, cu toate că 1 ;j|paantismul lui, cum observă şi Tiktin, s-ar părea că-1 desparte de hingher, totuşi îşi găseşte legătura: «a lăsa la o parte, stingher» a |Ktut evolua spre «a nelinişti, a da nemulţumire, a turbura»44. în ce priveşte, nu credem că este cazul să fim de acord mai curând cu presupunerea lui O. Densusianu decât cu rezerva exprimată în TDRG, la sfârşitul articolului consacrat lui stingheri, cu traducerea „(in etw.) storen, behindem, (von etw.) abhalten44: ,,Et. Ansch. zu Stinghe'r. Die begriffliche Entwicklung ist schwierig44. Este însă evident că problema posibilităţii unei evoluţii de la sensul lat. *extra-iungularius la cel de „a împiedica, a stânjeni44 al rom. stingheri nu se mai pune în momentul în care admitem că verbul cu acest sens nu provine din adjectivul stingher „singur(atic)44, ci este un cuvânt aparţinând unei alte familii. Al doilea argument în sprijinul etimologiei propuse de O. Densusianu ne este oferit de unele dintre sensurile şi subsensurile lui stingher pe care savantul nu le menţionează, atestate în limba populară şi, fără îndoială, explicabile, direct sau indirect, prin Sensul lat. * extra-iungularius. De la „afară de jug, nepus la jug44 - în DLR „(despre vite; mai ales despre boi) fără pereche la plug44 - s-a ajuns la „(despre vite) fără stăpân, de pripas44, „(despre oi) sterp44 şi la sensul substantivului stingheră „oaia căreia i s-a tăiat mielul44. Cum se poate constata, cu aceste sensuri, stinghereşte un element al terminologiei referitoare la păstorit şi agricultură, calitate pe care o poseda şi etimonul, lat. * extra-iungularius. Populare (întâlnite în diverse graiuri, chiar dacă nu pretutindeni) sunt şi sensurile „(despre fiinţe; mai ales despre oameni) fără pereche, fără soţ; (prin extensiune) necăsătorit44 şi „(despre numere) impar44 (vezi, pentru toate sensurile menţionate în rândurile precedente, DLR, s.v. stingher, 2 şi 4). Aşa stând lucrurile, este clar că Cioranescu, DER, nr. 8189 (s.v. stânjeni), nu are dreptate când afirmă despre stingher - tradus „desemparejado, descabalado; aislado, solitario44 - că are „un semantismo... anormal44, care „es invencion literaria, sin curso en la lengua popular44; această apreciere ar putea fi, eventual, considerată corectă în ce priveşte sensul „deranjat, stânjenit44 al lui stingher, dar nu şi aplicată la sensurile corespunzătoare celor patru cuvinte care apar în traducerea termenului românesc. 217 De la stingher „singur(atic), fără soţ(i)44 nu se putea ajunge la stingheri „a nu lăsa să acţioneze, a împiedica44, dar nu este deloc surprinzător faptul că de la acelaşi adjectiv s-a format verbul stingheri „a despărţi44. în concluzie, etimologia lui stingher „singur(atic)44 propusă de O. Densusianu este satisfăcătoare. [9-10/1994] STINGHERI. După cele arătate în nota precedentă, se înţelege că în rândurile următoare ne va preocupa stabilirea etimologiei lui stingheri numai cu sensul care, în articolul corespunzător din DLR, figurează sub 1: „a nu lăsa să acţioneze, a împiedica44 (sub 2 apare „a despărţi44, sens propriu, potrivit părerii noastre, unui verb stingheri omonim cu cel din titlul acestei note). Partea iniţială a cuvântului care ne interesează aici (şi a cuvintelor din familia lui) prezintă o asemănare evidentă cu radicalul vechiului slav sutpgnpti (ind. prez. 1 sg. sutegnp), ceea ce sugerează posibilitatea ca acesta din urmă să se afle la originea lui stingheri. Este adevărat însă că, la prima vedere, nu este clară, nici pe plan semantic, nici sub aspect fonetic, legătura dintre v. si. sutegnoti şi rom. stingheri. Echivalentele latineşti ale verbului slav date de Miklosich, Lexicon, sunt tendere, contrahere, stringere, comprimere. Printre sensurile acestora figurează - după Guţu, DLatR - „a întinde (strângând, încordând)44 (tendere), „a strânge44 (contrahere), „a strânge tare44 (stringere), „a presa, a opri44 (comprimere). După părerea noastră, de la aceste sensuri s-a putut ajunge la cel al lui stingheri, din a cărui amplă definiţie dată în DLR (sub 1) reproducem aici o parte: „a nu lăsa să acţioneze, să se desfăşoare în voie; a deranja, a incomoda, a împiedica, a încurca, a jena, a stânjeni44. Este uşor de observat că aceste nuanţe de sens au putut să aibă ca puncte de plecare elemente din conţinutul semantic al v. sl. sutegnpti; cf. bg. stjagam (perfectiv stegna), care înseamnă, printre altele, „(despre îmbrăcăminte/încălţăminte) a strânge, a jena44 (Tiberiu Iovan, Dicţionar bulgar-roman, Bucureşti, 1994, s.v. CTXraM). Altfel spus, putem admite o evoluţie de la „a strânge (tare)44 la „a deranja, a jena prin strângere44 şi, după aceea, la „a deranja, a jena, 218 fol general". Este de menţionat aici, pentru comparaţie, şi raportul dintre sensurile lui stânjeni şi sensul etimonului slav indicat în MLR: „cf. v. sl. cvrAH«N'h «apăsat, strâmtorat» (part. vb. ClfyţAttfATH )“. /rf După opinia noastră, v. sl. sutegnoti a devenit în română *tâjgni, printr-o evoluţie fonetică şi o încadrare morfologică normale, cuexcepţia faptului că, prin disimilare totală, a dispărut prima nazală diiitr-o presupusă formă iniţială *stingni. Ulterior, de la *stigni s-a ajuns, prin metateză, la *stinghi (în mod necesar, ca urmare a iUetatezei, s-a schimbat locul de articulaţie al celor două consoane ale grupului: [gn] > [rjg]). Prin derivare cu sufixul -ari, a apărut forma stingheri (la început, probabil, numai ca verb iterativ, cum, de altfel, este şi astăzi în unele contexte). Raportul formal dintre *stinghi şi Stingheri este identic cu cel dintre termenii unor perechi ca împleti -împleteri „a împleti ceva din răchită", şuchi - şuchiri „a şterpeli" (pentru diversele variante şi valoarea iterativă a sufixului -ari vezi FC HI l,p. 37-44; exemplele reproduse aici se găsesc la p. 39). Cum rezultă din cele arătate în alineatul anterior (şi cum am spus şi în nota consacrată lui stingher), nu credem că stingheri „a deranja, a stânjeni", a fost format în româneşte plecându-se de la stingher. Dimpotrivă, suntem de părere că stingher - numai adjectivul cu un sens care poate fi pus în legătură directă cu cel al lui stingheri < *stinghi (de origine veche slavă), nu şi omonimul lui, stingher „singur(atic)"! - este un postverbal (ceea ce susţine şi Cioranescu, DER, nr. 8189, care însă are în vedere un singur cuvânt stingher şi un singur cuvânt stingheri, nu câte două omonime; vezi şi SDLR): stingher < stingheri(t)9 după modelul oferit de perechi ca murdar - murdări(t) şi - poate că în primul rând - de stingher „singur(atic)" - stingheri(t) „a despărţi (despărţit)" (unde însă punctul de plecare este adjectivul, nu formele verbale). Un stingher care aparţine neîndoielnic familiei verbului format de la un cuvânt împrumutat din slavă apare, după părerea noastră, numai în trei dintre citatele date în DLR, s.v., 3: „S-a oprit... din fluierat; stingher oarecum, ruşinat parcă de sine"; „Cei mai mulţi dintre tractorişti se tot învârtiră pe lângă tractoare, fără de nici un gând,... stingheri, parcă neîndrăznind să se apuce de ceva"; „îşi închipuia că sânt beat 219 ! şi asta făcea să mă simt mai puţin stingher44; în celelalte citate de sub 3 apare exclusiv sau, cel puţin, este predominantă ideea de „singurătate44 (prezentă şi în stingher din citatele date sub 1,2, 4), Avem a face deci cu un stingher - să-i spunem stingher2 - care înseamnă „stânjenit (de cineva sau de ceva)44, alături de un stingher (= stingher1) cu sensuri asupra cărora ne-am oprit în nota precedentă (sau sensuri strâns legate de acestea). Judecând după conţinutul citatelor, putem spune că în DLR sunt înregistrate familiile de cuvinte stingherl, stingheri1 „a despărţi44 şi stingher2, stingheri2 „a împiedica, a stânjeni44, stinghereală, stingherire, stingherit, stingheritor (evident, celei de a doua familii i-a aparţinut şi *stinghi). în ce priveşte pe stinghereală, despre care am afirmat (în nota stingher) că, atunci când înseamnă „sfială44, pare a fi în legătură cu stingher1 „singur(atic)44, trebuie să menţionăm că în articolul corespunzător din DLR cuvântul apare numai în citate care ilustrează - fie exclusiv şi cât se poate de clar (sub 1, „piedică, obstacol44), fie mai curând (sub 2, „stare şi senzaţie de a nu se simţi în largul său44) legătura lui cu stingheri2 (în mod direct), respectiv, cu stingher2 (în mod indirect). Iată câte un exemplu pentru fiecare dintre aceste situaţii: „Celor ce au trebuinţă de chereste şi de lemne pentru foc, încă să nu li se dea stinghereală... să eie ori din care feliu ar avea trebuinţă44 (text din anul 1794); „Scăpată de stinghereala ce o simţea acolo lângă Gheorghe, începu să se neliniştească44 (I. Agârbiceanu). De remarcat că expresia „a nu se simţi în largul său44, la care se recurge în DLR s.v. stingherit (definiţia de sub 2) şi s.v. stinghereală, are un sens care concordă cu un element semantic prezent în v. sl. sutegnpti şi în rom. stingheri2 şi este oarecum contrariul elementului de bază din conţinutul semantic al lui stingher1. Faptele de ordin semantic analizate mai sus pledează, credem, în favoarea părerii că stingheri „a împiedica, a stânjeni44 este un derivat format pe teren românesc de la un cuvânt împrumutat din slavă Cstigni > *stinghi; *stinghi + -ări > stingheri2), nu un derivat de la stingher1, de origine latină. A mai rămas să facem câteva precizări cu privire la raportul dintre stingheri2 şi stânjeni. în articolul consacrat acestuia din urmă găsim în DLR, sub 1, o definiţie identică cu cea a lui stingheri 220 J «fcriderat de noi a fî stingheri2, iar sinonimele înşirate sunt aceleaşi (âfcftoţelege, cu deosebirea că s.v. stingheri apare sinonimul stânjeni viceversa). Formele stingheri şi stânjeni sunt tratate de Ctoranescu, DER, nr. 8189, ca variante ale aceluiaşi cuvânt; alte variante menţionate în acelaşi loc sunt stânjini şi stângăni (salbele, înregistrate şi în DLR, s.v. stânjeni). Este însă evident că etMDologia dată de A. Cioranescu - „esl. sutegnpti, participio sute-StSfi «comprimir, oprimir»“ - nu este satisfăcătoare pentru toate variantele (reale sau numai aparente) ale lui stânjeni. De la su teze nu (fipDLR dat ca participiu al lui sutezati, nu al lui sutegnati, respectiv, în transliteraţia uzuală astăzi, sutpgngti) s-a putut ajunge, fSHÎndoială, la stânjeni, iar prin forma de infinitiv a verbului slav menţionată de autorul citat (şi prin formele asemănătoare, cu grupul cdasonantic [gn]) se explică satisfăcător stângăni (cu anaptixă; cf. V.Jl. gnoj > rom. gunoi), dar stingheri - după Cioranescu, DER, o variantă care „no es clara“ - nu poate să provină direct din nici una dintre formele verbului vechi slav. Cum am încercat să demonstrăm, din acesta provine direct numai un cuvânt românesc (neatestat) care, la rândul lui, a fost baza unui derivat. Prin urmare, socotim că în DLR s-a procedat bine când stânjeni şi stingheri (= stingheri2, conform părerii noastre) au fost tratate nu ca variante ale aceluiaşi cuvânt, ci ca sinonime. [9-10/1994] STRÂNTORI. în DLR n-ar fi trebuit să figureze, alături de trimiterea de la strântori (numerotat 2) la strâmtora, şi un articol cu acelaşi titlu (numerotat 1), dat fiind că sensul consemnat s.v. strân-tori1 - cuvânt considerat cu „etimologia necunoscută44 - nu este altul decât cel pe care îl găsim în articolul strâmtora, sub 5 (cu indicarea aceleiaşi surse: ALR SN I, h. 44/325) - „(despre grâu) a se coace înainte de vreme44 unde apare şi precizarea „în forma strântori64. Aşadar strântori1 (= strântori2) nu este decât o variantă a lui strâmtora (< strâmtoare). [1-2/1995] STURLUIBA. Este cunoscut prin Moldova şi înseamnă „a se zăpăci; p.ext. a înnebuni". După părerea noastră, provine din ucr. CTypSyBaTH (ind. prez. 1 sg. CTypSyiO) „a nelinişti, a 221 supără..., a tulbura11 (vezi DUR). Presupunem că de la forma din limba de origine s-a ajuns la ”sturbuia şi, după aceea, prin metatez$ la *sturuiba. Forma românească actuală, în care apare şi un [1] inexistent în etimon, se explică prin expresivitatea grupului consonantic [rl] (cf. Al. Graur, SCL X, 1959, 2, p. 206-209), [1-2/1995] SUFLINTĂTURĂ. A fost înregistrat, într-o localitate apropiată de Dej, cu sensul „lână măruntă tunsă de pe pântecele oilor44. Este, fără îndoială, un derivat de la *suvrinta, formă provenită, prin metateză, din suvintra, variantă a lui suvintri (< su[b] + vintre), verb definit în DLR astfel: „a tunde pe sub pântece, între picioarele dinapoi şi împrejurul cozii pentru a uşura mulsul şi suptul mieilor sau pentru ca oaia să nu se opărească; a tuşina“. Pe plan semantic lucrurile sunt clare. în ce priveşte forma, nu credem că este de netrecut dificultatea de a se explica înlocuirea cu [fi] a grupului [vr] din *suvrinta (< suvintra). După părerea noastră, această înlocuire s-a făcut sub influenţa lui sufleca, verb cu care cel derivat de la vintre are în comun, din punctul de vedere al sensului, o trăsătură referitoare la scopul acţiunii, cum rezultă din definiţia pe care o găsim în DLR la sensul 1 al primului: „a îndoi..., făcând să stea mai sus, etc., pentru a nu se uda, pentru a nu se murdări, pentru a da libertate în mişcări etc.“. [1-2/1995] SULHAR. întrucât acest termen desemnează (prin Moldova, Bucovina şi nordul Transilvaniei) un „lemn sau trunchi de arbore, subţire, lung drept şi curăţat de crengi, care are diverse întrebuinţări44, este greu de crezut că el este „acelaşi cuvânt44 cu sulhac (Florica Dimitrescu, SCL IX, 1958,2, p. 267), înregistrat în DLR ca variantă a lui sulac (< sulă) „un fel de sulă lungă şi ascuţită, din metal, din lemn etc. cu întrebuinţări diverse44 şi „bucată de lemn cilindrică şi subţire cu care se scoate măduva dintr-o creangă de soc tăiată44 (am menţionat numai cele două sensuri avute în vedere de autoarea citată). Trimiterea „cf. săhlă4 (precedată de menţiunea „etimolpgia nesigură44), pe care o găsim în DLR, este, după părerea noastră, jilStificată numai în sensul că sâhlă si sulhar aparţin aceleiaşi familii * cuvinte. Ultimul nu este însă decât o variantă a lui sâhlar, considerat, în acelaşi dicţionar, sinonim cu sihlă în accepţiunea de SWb 1 a acestuia - „pădure deasă (de copaci tineri)44 dar definit ca „brad tânăr tot una de gros peste tot44 în SDLR (sursa citată în DLR s*V. sâhlar), ceea ce înseamnă că avem a face cu un subsens al lui ăMă înregistrat sub 2: „trunchi de copac (cu diametru aproape egal Gambele capete)44. -■ Ţinând seamă de faptul că şi în cuvântul de bază al familiei întâlnim fluctuaţia [hl] ~ [lh] (sihlă are, printre altele, varianta sMhă), ar rămâne de explicat numai prezenţa lui [u] în sulhar. Această vocală se datorează, desigur, influenţei lui sul, uşor de înţeles, dat fiind sensul cuvântului în discuţie. Aşadar, au avut loc transformările sâhlar > *sâlhar> sulhar (sau numai *sâlhar> sulhar, dacă variantele sâlhă, *sâlhar sunt mai vechi decât sâhlă, sâhlar). Vezi şi nota următoare. [1-2/1995] * SULHĂU. Ca şi cuvântul discutat mai sus, sulhău „carâmb (la leitră)44 este dat în DLR cu „etimologia nesigură44. După opinia noastră, cuvântul la care se trimite de data aceasta („cf. sulhartc) este chiar etimonul lui sulhău (înregistrat într-o localitate din Bihor). Considerăm deci că la acesta din urmă s-a ajuns printr-o substituire dt sufix. Faptul că sul înseamnă, printre altele, „carâmb (de la loitra carului sau a căruţei)44 (DLR, s.v., sensul 3, i), fiind aşadar un sinonim al lui sulhău, confirmă explicaţia conform căreia la sulhar ştia sulhău s-a ajuns de la *sâlhar, sub influenţa lui sul. [1-2/1995] SULIG. Ca substantiv masculin este atestat cu înţelesul „ţurţur ( *sulzuire. [1-2/1995] SUPŞIG. Atestat într-o localitate din Banat, cuvântul denumeşte o „boală care se manifestă la om, nedefinită mai îndeaproape11. Din punctul de vedere al formei, este evidentă asemănarea între supşig şi suşig, considerat a fi un cuvânt aparte; după DLR, acesta din urmă - provenit din magh. szukseg - circulă prin Transilvania şi prin Maramureş, cu sensurile „lipsă11 şi „nevoie11 (dacă nu cumva avem a face cu o eroare în sursa la care se trimite, în Maramureş este cunoscut şi adjectivul suşig „lipsit de bani11), între sensurile formelor citate există însă o legătură şi pe plan semantic, căci de la „lipsă în general11 s-a putut ajunge la „lipsă de sănătate11 (adică „boală11); cf. nevoie „stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie; stare de jenă financiară11 şi „boală (la om); s p e c. (criză de) epilepsie11 (DLR, s.v., sensurile 2 şi, respectiv, 7). Fără îndoială, supşig şi suşig sunt variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt. Varianta, mai apropiată de etimon, sucşig -absentă din DLR - este cea care figurează ca titlu de articol la Tamâs, EWUER; supşig lipseşte din acest dicţionar, dar găsim aici o variantă foarte asemănătoare, care prezintă interes din punct de vedere semantic, întrucât este şi denumire a unei boli: „Nach Costin, Gr. băn. II, 181 soli subşâg auch ‘Asthma’ bedeuten11. L. Tamăs pare a se îndoi de existenţa acestui sens (vezi şi ce spune 224 acelaşi autor cu privire la subşâgată, formă înregistrată tot în lucrarea lui L. Costin: „die Bedeutung sei hier ‘asthmatisch’"), dar atestarea pe care se bazează articolul supşig din DLR (un răspuns la Chestionarul lui B. P. Hasdeu) şi înţelesurile lui nevoie ne dau dreptul să credem că sensul de „boală“ al lui sucşig (respectiv, al unora dintre variantele acestuia) este real. [1-2/1995] SURHAN. înseamnă „tâlv (pentru tras vinul din butoi)“ şi este considerat în DLR cuvânt cu „etimologia necunoscută". în realitate, avem a face cu o variantă a lui sorhan, dată ca atare în articolul cu acest titlu, unde citim: „(în forma surhan) Obiect din tinichea, în formă de tigvă lunguiaţă, întrebuinţat la trasul vinului din butoi" (sursa indicată în cele două articole este aceeaşi: ALRII6161/310). La Tamăs, EWUER, s.v. sărăoae, găsim şi varianta surhai (absentă rom. *şa/â; *şală + -lâc > şal(l)âc (eventual, după ser. senluk „joie, gaîte44, înregistrat în acelaşi dicţionar). [3/1984] ŞĂNURĂ. Are sensul colectiv de „fire de lână toarse, pregătite pentru ţesut44 (Feldru - Năsăud). Avem a face, desigur, cu o variantă a lui şinor „şnur44 (< magh. sinor, sinyor, DLR). După DLR această din urmă formă are accentul pe silaba finală, dar sunt cunoscute şi variantele şinore (DLR) şi şinor (corn. I. Gheţie) cu 226 i Recentul pe silaba iniţială, ca şănură. în ce priveşte timbrul vocalei precedate de [ş], cf. cele trei cuvinte şiret înregistrate în DLR, care «S, toate, câte o variantă şăret. Legătura semantică dintre „şnur“ şi |jfir de lână tors“ este evidentă. [3/1984] £ ŞĂRĂNGLIŢĂ. înseamnă „agrafă44 (Bărăteaz - Arad), ţinând seamă de frecvenţa cu care în cuvintele de origine germană Opar modificări fonetice neregulate (uneori produse prin apropiere fecuvinte mai vechi) - cf., de exemplu,ghintaiţă cgerm. Gewindeeisen .(L A. Florea, AnLIL XXV, 1976, p. 81) -, credem că şărăngliţă provine din germ. Scherengitter „grilă pliabilă“(DGR). [3/1984] ŞFERLANŢ. Definiţia dată în DLR acestui cuvânt, identică cu jeea din glosarul lucrării la care se trimite - Arvinte, Terminologia rr> este „sârmă care uneşte lemnul numit cordar, pus în partea din urmă a unei table la plută, cu lemnele de pe marginea tablei44; în lucrarea lui V. Arvinte este menţionat şi sinonimul şprangă. După ce reproduce definiţia din lucrarea citată, Ştefan Binder, AUT IV, 1966, p. 236, propune următoarea etimologie: „este compus din subst. şfel «bâmă« şi lanţ «sârmă groasă cu care se leagă pluta»44. Conform părerii aceluiaşi autor (ibidem, p. 235), şfel „un fel de traversă cu care se podeşte un drum rău de munte44 provine din germ. Schwelle „traversă44 (etimologie admisă în DLR). Explicaţia propusă pentru şferlanţ, neacceptată în DLR - unde nu este reţinută nici menţiunea făcută de V. Arvinte („în prima parte a gemenului, germ. schwef4) -, nu întâmpină dificultăţi de ordin fonetic; este uşor de admis că a avut loc fie o disimilare (*şfellanţ> Şferlanţ), fie simpla înlocuire a lui [1] cu [r], ca în şferbodin (cu Varianta şferbori) şi şferboung (dacă originea acestor cuvinte este tea indicată de Şt. Binder, loc. cit., p. 235: germ. Schwellboden, respectiv, germ. Schwellbogen; V. Arvinte, op. cit., p. 167, explică pe şferbon prin germ. Schwerboden, iar pentru etimologia lui Şferboung trimite la şferbon; după DLR şferbodin, şferbon < germ. Schwerboden, iar şferboung < germ. Schwellbogen). Datele prezentate mai sus nu sunt însă suficiente pentru a face explicaţia dată de Şt. Binder convingătoare şi sub aspect semantic, căci sensul germ. Schwelle şi al rom. şfel nu se regăseşte în definiţia 227 lui şferlanţ. Lucrurile se clarifică în momentul în care luăm în consideraţie câteva informaţii furnizate de Arvinte, Terminologia: mai întâi, şferlanţ „pare a fi aici [în localitatea Borşa, din fostul raion Vişeu] sinonim cu şprangă, dar şi cu ceea ce prin alte locuri se numeşte cordar sau coardă‘ (p. 109); în al doilea rând, după cum se arată în glosarul citat, coardă înseamnă „lemn pus de-a curmezişul pe capătul din spate al fiecărei table la plută; uneori se foloseşte în acest scop sârma groasă numită şprangă“ (p. 144; definiţia lui cordar este aproape identică). în lumina acestor detalii devine clară legătura dintre sensurile cuvintelor şfel (< germ. Schwelle) şi şferlanţ la înţelesul de „sârmă (şprangă)44 al acestuia din urmă s-a ajuns plecându-se de la cel de „bârnă (coardă, cordar)44, datorită funcţiei identice pe care o pot îndeplini, în situaţia avută în vedere, o bârnă şi o anumită cantitate de sârmă groasă. Rezultă că etimologia indicată de Şt. Binder este corectă şi că definiţia din lucrarea lui V. Arvinte (reprodusă în DLR) trebuie completată, ţinându-se seamă de faptul că şferlanţul poate fi nu numai o „sârmă44, ci şi o „coardă44 (de lemn). [3/1984] ŞLAIF. Avem în vedere pe şlaif, care înseamnă, prin Bucovina şi nordul Moldovei, „frână la căruţă44 (desigur, la sub-sensul „manivela frânei sau a piedicii, la car44 s-a ajuns plecându-se de la sensul fundamental de „frână, piedică44). După menţiunea „etimologia necunoscută44, în DLR se face trimiterea „cf. şlaif1" ( [şor]. [3/1984] ŞORDUNG. A fost înregistrat în Măru - Caransebeş, cu sensul de „dig44. Provine, fără îndoială, din germ. Schotterung, glosat „împietruire44 în DGR. Pentru transformarea surdei în sonoră cf. şodăr, variantă a lui şoatăr „pietriş44 < germ. Schotter. Forma şordung se explică printr-o metateză: Schotterung > şod(ă)rung > şordung. Pentru schimbarea locului accentului - în forma românească acesta se află pe silaba finală - cf. bărbunc (verbunc etc.) < germ. Werbung (DA), unde a avut loc acelaşi fenomen. [3/1984] ŞPENŢĂLL După ce menţionează pe şpenţăla „a rotunji capetele trunchiului unui copac44 (fără etimologie în DLR), pe care îl consideră „derivat de la subst. şpenţăr «cojocul» [sic]44, Ştefan Binder, AUT IV, 1966, p. 237, adaugă: „cf. şi verbul şpenţăli «a coase haine»44. De fapt, la originea acestui cuvânt (cunoscut prin nordul Transilvaniei) - şi, după toate probabilităţile, şi la originea lui şpenţăla - se află forma şpenţăl, înregistrată în DLR ca variantă a lui spenţer, formă care, la rândul ei, este dată de SDLR ca variantă a lui spencer(< germ. Spenzer, fr., engl. spencer) „surtuc, veston, haină scurtă fără poale44. [3/1984] ŞPONŢURI. A fost înregistrat prin nordul Moldovei, cu sensul „bucăţi de came de calitate inferioară44 (ilustrat cu un singur citat: „Casapul ţi-a dat numai şponţuri!44). Avem a face, după părerea noastră, cu o variantă a lui şpronţuri, pluralul lui şpronţ 230 (înregistrat tot prin Moldova), care înseamnă, printre altele, „capătul mai gros al unui buştean44. Este uşor de admis că primul [r] din varianta originară a dispărut, prin disimilare totală (în forma de plural), şi că sensul din citatul reprodus mai sus este figurat (cf. sintagma aşchie de pâine, precum şi ciot, care poate desemna atât o bucată de lemn, cât şi una de os). Cu privire la originea lui şpronţ (flfră etimologie în DLR), vezi Ştefan Binder, AUT IV, 1966, p. ; 2&: şpronţ < austro-germ. Spranz „cu fonetismul dialectal german ' o în locul lui a". [3/1984] ŞTEAF. Avem în vedere pe şteaf1 „vânătaie“ (Nigoteşti -Fălticeni). Provine, după părerea noastră, din germ. Stapf (= Stapfen) „urmă (de pas, de picior)“ (DGR). Evoluţia de la sensul originar la cel de „urmă, în general" şi, apoi, la cel de „vânătaie" esjte uşor de admis. Pentru [ea] ca echivalent al lui [a] din germană (după grupul consonantic [şt]) cf. şteamp „pari* < germ. Stampf, Stump; şteand, şteap etc. (vezi DLR). Aşadar considerăm ne justificată trimiterea la ştefană şi ştefănie „lovitură dată cuiva cu palma" (ambele figurează în DLR cu menţiunea „etimologia necunoscută" şi cu trimitere la numele propriu Ştefan). [3/1984] ŞTERIE. Avem în vedere pe ştirie2 „coţofană44 (prin vestul Olteniei). Citatul cu care este ilustrat sensul cuvântului - „Când j, cântă coţofana (ştiria) aproape de casă, îţi vin rudele44 - conţine o [indicaţe utilă pentru stabilirea etimologiei acestuia: mergând mai departe decât autorii DLR, care au alăturat menţiunilor „accentul | necunoscut44 şi „etimologia necunoscută44 trimiterea „cf. şti‘\ | considerăm că avem a face cu un derivat de la ştire, explicabil prin ! credinţa populară conform căreia coţofana anunţă, adică dă de ş t i-r e că „îţi vin rudele44. Cf. poştuţă, sinonim cu coţofană şi cu ştirie, derivat - cum credem că am reuşit să demonstrăm, în LR XXXI, 1982, 1, p. 20 (vezi, mai sus, nota poştuţă) - de la poştă „crainic; ştafetă, curier44. [3/1984] ŞTOCĂLI. Cuvântul, înregistrat în Şieu Măgheruş - Bistriţa, este definit în felul următor: „(complementul indică plafoane de ! 231 lemn) a acoperi cu tulpini de stuf dispuse la mică distanţă una de alta, ca să se prindă muruiala44. Provine din germ. stocken, care înseamnă, printre altele, „a arăci44, derivat de la Stock „băţ, tulpină44 (DGR). [3/1984] ŞUPĂ. Avem în vedere pe supă3, înregistrat cu sensul „bucată de drum44 (prin nordul Moldovei) şi în expresia a mânca de-a supa (sau de supă) „a mânca în grabă, din fugă44 (prin nordul Munteniei şi Olteniei). Sub sensul 1, „escortă (de soldaţi)44, al lui supa2 (< germ. Schub.; cf. germ. Schupp; DLR) figurează expresia a lua (pe cineva) (ca) cu supa „a lua (pe cineva) repede şi prin constrângere44, în care, după cum se poate observa, sintagma cu supa are un înţeles asemănător cu cel al sintagmei de-a supa, ceea ce ne determină să credem că în amândouă apare unul şi acelaşi substantiv. Sensul lui supă din citatul (unicul) dat sub supă3 - „Mai e o supă până la cutare44 - poate, şi el, să fie pus în legătură cu sensurile lui supă2: este de presupus că la „bucată de drum (în general)44 s-a ajuns plecându-se de la „etapa44 parcursă de o escortă. Ţinând seamă de toate aceste lucruri, considerăm că supă2 şi supă3 reprezintă, de fapt, un singur cuvânt. [3/1984] ŞUFRICĂ Dat fiind că circulă în Banat (Răcăşdia - Oraviţa) şi are un sens - „tiv44 - relativ apropiat de cel al ser. supljika, substantiv care înseamnă, printre altele, „broderie â jour44 (Dayre et al., HSFR), putem afirma că suplică provine, fără îndoială, din cuvântul sârbocroat citat, deşi mai rămâne de văzut din ce cauză laterala palatală din limba de origine a fost înlocuită cu [r]. [3/1984] ŞUŞOI . Avem în vedere pe şuşoi3 „fiertură preparată din pâine tăiată mărunt, sare şi, uneori, brânză44 (Voşlobeni - Gheorghieni). Ţinând seamă de faptul că termenul a fost înregistrat într-o regiune în care mulţi români cunosc limba maghiară, credem că şuşoi a fost creat în graiul unor bilingvi, plecându-se de la magh. sos [şoş], „sărat, cu sare44, căruia i s-a adăugat sufixul românesc -oi. [3/1984] 232 ŞUŞTA. Ca verb reflexiv are sensurile „a protesta, a cârti44 şi „a se simţi nemulţumit de sine însuşi, a-şi face reproşuri44; ca verb tranzitiv înseamnă „a lovi cu putere; a ghionti; a înăbuşi, a sufoca44. Credem că autorii DLR au avut dreptate când n-au acceptat etnologia dată de N. Drăganu, DR m, 1922-1923, p. 700-701 (la care se face o trimitere): lat. suscitare „a ridica, a mişca, a răscula, a răzvrăti44. Având în vedere numai forma reflexivă (cu glosarea „a se răzvrăti, a cârti împotriva cuiva44), savantul citat menţionează, în ! sprijinul explicaţiei propuse, pe uşta „a căsca44 < *uşteta < lat. \ oscitare (după G. Giuglea). Ipoteza conform căreia şuşta ar proveni j dintr-un neatestat *suşteta are însă împotriva ei faptul că nu este probabilă evoluţia de la înţelesul lat. suscitare la cel al verbului i tranzitiv din română. ! Ţinând seamă de sensul „a lovi cu putere44, suntem de părere [ că termenul din titlul acestei note provine din ser. cuskati „pousser | avec le pied, donner des coups de pied; gifler, souffleter44 (Dayre et al., HSFR) şi că, prin urmare, la sensul de „a protesta44 s-a ajuns printr-o evoluţie de la concret la abstract. Ce e drept, nu este uşor de explicat de ce [k] a devenit [t] (cf. schimbarea opusă acesteia, [t] > [k], ilustrată de şfarcă, menţionat în nota următoare). De observat îosă că a fost înregistrată şi varianta cu velară, ca în cuvântul sârbocroat (ambele variante, şuşta şi susca, provin din graiuri transilvănene). [3/1984] ŞVERC. Nu credem că este justificată trimiterea „cf. sfârc44. Cuvântul din titlul acestei note, cules din Deda - Reghin şi glosat, îh DLR, „cartilaj44, este înrudit cu şfarcă (variante: şvarcă, şfarclu) „tobă (de porc)44, care, cum se arată în acelaşi dicţionar, provine „din germ. Schwarten[magen, -wurst], magh. svârklF (evident, termenul maghiar se află la originea numai a variantei şfarclu). După părerea noastră, neutrul şverc (pl. şvercuri) este un singular refăcut din pluralul *sverci al unui feminin *şvarcă, din germ. Schwarte „şorici44 (DGR). Trecerea de la înţelesul de „şorici44 la cel de „cartilaj44 este uşor de admis; această schimbare de ordin semantic a fost, probabil, facilitată de faptul că şi şoriciul, şi i 233 cartilajele intră în componenţa preparatului alimentar numit, în unele regiuni, şfarcă (şvarcă). [3/1984] TAFT. Avem în vedere pe taft1 „talger la cântar44, înregistrat în Oltenia. Provine din tc. tahta „Metallplatte44 (Steuerwald, TDW). Fricativa posterioară (laringală sau velară) a fost redată prin [f], ca în seleaf < tc. silah (SDLR), năframă < tc. mahrama (DLR). [5/1989] TALION. Avem în vedere pe talion2, înregistrat în Moldova, cu sensul „ban vechi44. Singurul citat dat în DLR este următorul: „Na-ţi galbini şi talioni, Numai să nu mă omori44 (Cardaş, C. P.). Cuvântul din titlul acestei note este, cu siguranţă, rezultatul unei deformări a pluralului lui tăieri or, diminutiv al lui taler „monedă (austriacă) de argint care a circulat în trecut şi în ţările române44 (vezi DLR, s.v. taler, tălerel, tălerior)\ aşadar la asonanţa din versurile reproduse mai sus s-a ajuns plecându-se de la rima originară tăleiiori - omori. In sprijinul explicaţiei propuse aici putem invoca următoarele două versuri dintr-un text cules de G. Weigand, în Banat (le redăm într-o transcriere simplificată): „Dă şinşi ori în tăleiiori Şî dă şinşi în gălbeniori44 („Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumănisches Seminar) zu Leipzig44 HI, 1896, p. 300). Este clar că, în asociere cu galbeni, talioni nu poate fi altceva decât tăleiiori. [6/1992] TANĂC. Cuvântul, definit „lamura făinii44, a fost înregistrat în Banat. Provine, fără îndoială, din ser. tanak, care înseamnă, printre altele, „fin, menu44 (Dayre et al., HSFR; vezi şi Gămulescu/ Jifcovici, DSCR). Pentru aspectul semantic al chestiunii cf. lamură „partea cea mai curată, mai aleasă s[au] mai fină a unui lucru... cel mai subţire [sic] praf de făină44 (DA, s.v., sensul 2). [6/1992] TANĂU. Ne referim la tanău1 „(om) prost, tont44 (cu varianta tănău). Avem a face cu o variantă a lui teleleu, care, după DLR, înseamnă în primul rând „om fără căpătâi, care îşi pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nici o treabă44, dar este şi un 234 Stl&Kum al lui prostălău. Cu etimonul indicat s.v. teleleu („cf. magh. concordă perfect varianta tălălău, de la care s-a ajuns la ţinto (sau tanău) prin intermediul variantei tănănău (înregistrată în DUt, s.v. teleleu). Forma din titlul acestei note se datorează fie unei sincope, urmată de simplificarea grupului consonantic (tănănău > *[tănnău] > tănău), fie unei haplologii; cf. [nănaş(u)] > [nrnaş], [naş] (ALR I 2, hărţile 216 şi 267). [5/1989] TARULĂ. A fost înregistrat, într-o localitate din Bihor, cu sei&ul „un fel de ladă în care se cară gunoiul pe câmp44. Cuvântul provine, credem, din magh. tartâly, care înseamnă, printre altele, „recipient44 (MRSz). Terminaţia -ilă9 în locul terminaţiei -ai (care ar fi fost de aşteptat) se explică prin faptul că termenul în discuţie a fost apropiat de derivatele cu sufixul -ilă. O substituţie asemănătoare s-a produs în tărchilă „tescovină44 < magh. tdrkoly (DLR). [5/1989] -te- TAŞUIEţ1. Cele două cuvinte la care se trimite, în DLR, după menţiunea „etimologia necunoscută44 - cf. taşcă, tăbuieţ -, se aseamănă cu taşuieţ, dar prezenţa unei oclusive velare în taşcă (sunet care nu apare în termenul din titlul acestei note) şi deosebirea dintre segmentele care precedă pe -uieţ în tăbuieţ „săculeţ44 şi, respectiv, în taşuieţ ne împiedică să admitem existenţa unei relaţii de înrudire între acesta din urmă şi celelalte două cuvinte. Taşuieţ „sac mic în care se păstrează făina sau din care se dă ovăz cailor44 (prin Bucovina) este, de fapt, un derivat de la tăşuie „pungă de piele44 (fluctuaţia [ă] ~ [a] în poziţie protonică nu pune nici o problemă). Profităm de prilej pentru a face o observaţie cu privire la etimonul lui taşuieţ. în DLR tăşuie este pus în legătură cu un cuvânt maghiar care înseamnă „tolbă44 („cf. mag. tarsoly44) şi care conţine un [r] inexistent în cuvântul românesc. După părerea noastră deşi o fonnă *taşă nu este atestată, considerăm că tăşuie provine din această formă, care a putut să existe ca reflex al germ. Tasche, cu sensurile (printre altele) „geantă, sacoşă44. [5/1989] 235 TĂGÂRCIE A fost înregistrat într-o localitate din Maramureş, cu sensul „unealtă de lemn în formă de T cu care se toarce lână sau păr de capră pentru nojiţe la opinci**. Este, dup$ părerea noastră, o variantă a lui trăgaci, care, ca substantiv, înseamnă, între altele, prin unele părţi ale Transilvaniei, „tirbuşon**, O formă intermediară între trăgaci şi tăgârcie (cu accentul pe [i]) ^ menţionată s.v. trăgaci - este trăgâcie (la plural trăgăciî). De la aceasta s-a ajuns la tăgârcie printr-o schimbare de accent şi printr-o metateză, urmată (sau, eventual, însoţită) de fenomenul, frecvent, al închiderii lui [ă] înaintea unui grup consonantic cu o lichidă ca prim element (cf. tăbârci, variantă a lui tărbăci; DLR): trăgâcie > *trăgăcie > * tăgârcie > tăgârcie. Pentru sensul lui tăgârcie a se vedea expresiile a trage din fuior ~ din caier, ~ din furcă „a toarce** (DLR, s.v. trage, sensul IV 1, c). [6/1992] TĂLAIE. După DLR, interjecţia tala, care, repetată (tala-tala), „redă vorbăria lungă domoală, zgomotul (înăbuşit) produs de vorbire, de discuţii**, se află la originea substantivului tală „taifas; gălăgie, larmă**, dar şi „ceată (gălăgioasă), mulţime** (Felicia Şerban, LR XXIII, 1974, 6, p. 529, presupune, cu dreptate, că evoluţia de la „gălăgie** la „ceată** s-a petrecut, „prin intermediul ideii de «ceată gălăgioasă»**). Credem că de la acest substantiv s-a format tălaie „familie**. Dn punctul de vedere al formei, derivarea lui tălaie din tală nu pune probleme. Pentru aspectul semantic cf. celed, care înseamnă, printre altele, „liotă, gloată** şi „copiii şi servitorii dintr-o casă; familie** (DA, s.v., sensul 1; se menţionează că etimonul lui celed, magh. cseled = csalâd are „aceleaşi înţelesuri**). [6/1992] TĂUJER. Primele două sensuri ale cuvântului - „unealtă ciobănească în formă de lopăţică sau de băţ ramificat la un capăt, cu care se amestecă zerul în căldare, când se fierbe pentru a se face urdă** şi „băţ, nuia** (cu subsensul „lovitură dată cu tăujerul**) - sunt foarte apropiate între ele. Nu există însă nici o legătură evidentă între acestea şi cel de al treilea sens al lui tăujer, înregistrat în DLR 236 pf'baza unei comunicări din Straja - Rădăuţi: „epitet dat unui om 8fanic, leneş44. După părerea noastră, ne găsim în faţa unui caz de omonimie. v încercând să stabilim originea lui tăujer „unealtă; băţ44, vom pleca de la constatarea că, pe de o parte, unele dintre variantele cuvântului (taunjer, tăunjer, tăunjar, tânjar, tânjer) conţin o consoană nazală şi că, pe de altă parte, există o variantă cu [1] la finală: tăujeL în lumina acestor fapte, este justificată presupunerea că există o legătură între tăujer şi tânjală „un fel de proţap44 (sensul principal şi cel mai răspândit), provenit, după DLR, din v.sl. *tezalo. Doiiă detalii vin în sprijinul acestei presupuneri: mai întâi, tânjăl, glosat, în DLR, „tânjală44, are variantele tânjel şi tânjer (tipărit, greşit, tlnjer), dintre care ultima este identică cu o variantă a lui tăujer, în al doilea rând, raportul dintre sensurile „băţ44 al lui tăujer şi „un fel de proţap44 al lui tânjală este comparabil cu cel dintre sensul „drept, ţeapăn, (în funcţiune adverbială) încremenit, în picioare44 al lui băţ (DA, s.v. 1) şi sensul lui proţap din expresia a sta proţap „a sta drept, nemişcat44 (DLR, s.v. proţap, 11, a). Tânjel (forma „literarizată44, care credem că ar fi trebuit să figureze ca titlu de articol, în locul lui tânjăl) provine, desigur, din tânjală, cum se admite în DLR, s.v. tânjăl („cf. tânjală6 j. De la tânjel S-â ajuns la tânjer prin substituirea lui [1] cu [r], explicabilă prin faptul că -ar (cu varianta -er) este un sufix caracteristic pentru numele de instrumente. înainte de închiderea lui [ă] din formele mai vechi * tânjar, %tănjer, corespunzătoare formelor actuale tânjar, respectiv, tânjer, au apărut variantele care conţin un [u]. Fenomenul s-a produs ca urmare a legăturii stabilite de vorbitori între substantivul în discuţie şi Verbul a unge, denumire a unei acţiuni pentru care poate servi tăujerul „în formă de lopăţică44. S-ar putea să nu fie lipsit de semnificaţie faptul că variantele taunjer şi tăunjer (în total şapte atestări) au fost înregistrate în localităţi din Moldova şi din Banat, ded în regiuni în care în ultima silabă a lui unge nu se pronunţă o âfricată, ci o fricativă asemănătoare cu cea din tău(n)jer (în conformitate cu această ipoteză ar trebui să admitem că [u] a fost introdus la o dată posterioară transformării lui [g] din unge în [z] 237 I sau [z]). Pentru explicaţia propusă de noi este însă suficient argumentul de ordin semantic (sensurile cuvintelor *tănjer> tăunjeT şi unge), a cărui validitate este confirmată de sinonimia lui tăujer cu tămânjer. Acesta din urmă - după DLR, cu sensurile „tăujer44 şj „bâtă, ciomag44 - este un cuvânt cu etimologia necunoscută, i^ faptul că două dintre variantele lui, tamazărşi tamazâr, conţin un [2] pare a exclude posibilitatea ca tămânjer să fie un derivat de la tămânji „a mânji a murdări, a unge44 (< mânji; DLR). Considerăm însă neîndoielnic faptul că apariţa formelor tămânjer şi tămânjar nu este independentă de existenţa verbelor mânji şi tămânji. Oricum, este importantă constatarea că între tămânjer şi mânji există, pe plan semantic şi formal, un raport asemănător cu cel dintre tăunjer şi unge. Variantele taujer, tăujar, teujer, tăujel, cu [u], dar fără consoană nazală, sunt, după părerea noastră, cele mai noi. Ele provin din cele de tipul tăunjer, prin pierderea nazalităţii de la finala celei de a doua silabe; cf. tămăji, variantă a lui tămânji. Rezumând: *tănjel (< *tănjală, de origine veche slavă) a devenit *tănjer(> tânjer) printr-o substituţie de sunete produsă sub influenţa derivatelor cu sufixul -ar/-er, de la *tănjer s-a ajuns la tăunjer (prin apropiere de unge), iar apoi, prin denazalizare, la tăujer. Urmează să ne pronunţăm asupra originii omonimului lui tăujer „unealtă, băţ46. După opinia noastră, tăujer folosit ca epitet pentru un „om de nimic, leneş“ este o variantă a lui tuşer „negustor de vite sau de cai, geambaş44 < magh. fozser (DLR; vezi şi precizarea făcută de Tamâs, EWUER, s.v. tuşer. „Die rum. Varianten mit -s- beweisen, dass tozser friiher mit stimmlosen inlautenden Spiranten ausgesprochen wurde“). Forma tăujer cu sensul la care ne referim aici ar fi trebuit deci să fie înregistrată, împreună cu teujer, tiujer etc., în articolul tuşer. Pentru legătura dintre sensurile „negustor de vite sau de cai“ şi „om de nimic44 cf. sinonimele lui tuşer (glosat „negustor de cai, iar în unele regiuni şi de alte vite ori de grâu, vin, ţuică sau fructe“) 238 , pe care le menţionează S. Pop, DR V, 1927-1928, p. 93: geambaş, gheşeftar, potlogar, samsar. [5/1989] rî TĂUL. Faptul că unul dintre sensurile cuvântului, comunicat dtotr-o localitate din Banat - 1 „surd66; 2 „prost, idiot“ -, este foarte l^şropiat de sensul „zăpăcit, năuc66 al lui tehui şi asemănarea dintre p&ie două forme ne determină să vedem în acestea variante ale sg., pl. *[tăuri] (pentru [n] corespunzător unui mai Vechi [i] cf. băn. [vătrari] < vătrai); apoi, sg. *[tăun] > tăun (după felin-[bun] etc.). [6/1992] TĂUŞI. înseamnă „a induce în eroare, a minţi; a ascunde46, fete, desigur, un derivat regresiv de la *tăuşer, variantă (mai !apropiată de etimon) a lui tuşer, pentru care vezi nota tăujer. Cdvântul a fost creat în acelaşi mod ca tăuji „a lovi66 din tăujer (DLR). [5/1989] h TÂLHOCX. Este un verb reflexiv si înseamnă „a se spăla cu ap& multă". Cuvântul se aseamănă, din punct de vedere formal, cu MOtScări, al cărui sens este următorul: „a clăti (clătări) lichidul dintr-un vas (s. un vas cu lichid) în toate direcţiile (producând un sunet caracteristic); p. e x t. (despre lichid) a se tulbura (când se mişcă), vasul nefiind plin66 (DA; în partea etimologică a articolului, 239 după indicaţia „onomatopee", se trimite la hâlţâna, baltac, datări şi - ceea ce ni se pare de prisos - la pol. halkac „jeter gă et lâ"). în DA, s.v. hâltăcări, figurează şi varianta hâltâci, precum şi interjecţia hâltâc, al cărei sens este ilustrat cu ajutorul citatului „Hâltâc, hâltâc, De barbă-1 duc" (= fedeleşul) şi din care, evident, provin hâltâci şi hâltăcări. Deosebirea de înţeles dintre aceste două forme, pe de o parte, şi tâlhoci, pe de altă parte, nu se opune explicaţiei pe care o propunem: tâlhoci provine din hâltâci, probabil prin intermediul formei *tâlhâci (datorită unei metateze produse înainte de schimbarea vocalismului) sau al formei *hâltoci (dacă metateza a fost precedată de substituirea lui [î] cu [o], fenomen care a putut să aibă loc sub influenţa unor verbe ca scotoci, smotoci). [5/1989] TÂRNOAV. Apare în sintagma prun tâmoav „specie de prun cu fructele rotunde, mici şi acrişoare". Ca substantiv feminin (tâmoavă) denumeşte soiul de prune descris în definiţia reprodusă. Trimiterea „cf. tâmoslivă', care urmează după menţiunea „etimologia necunoscută", se sprijină pe identitatea evidentă a părţilor iniţiale ale cuvintelor tâmoav şi tâmoslivă (tâm-corespunde unui radical slav cu sensul „spin") şi pe faptul că cele două cuvinte au sensuri foarte apropiate: şi ultimul este, printre altele, numele unui soi de prune. Termenul tâmoslivă, cunoscut prin Muntenia şi Oltenia, provine, după DLR, din bg. *tămosliva, ser. tmosljiva. La originea adjectivului din titlul acestei note (înregistrat în Oltenia) se află, fără îndoială, ser. tmov „d’epines" (de la care în sârbocroată s-a format derivatul tmovaca „sorte de prune"; vezi Dayre et al., HSFR). Faptul că forma de masculin a adjectivului conţine diftongul [oa] dovedeşte că ea este mai nouă decât cea de feminin; s-a zis întâi prună tâmoavă, iar apoi şi prun tâmoav (cf. raportul dintre tâmoslivă şi tâmosliv: după cum se arată în DLR, ultimul este un derivat regresiv din primul; vezi şi Hristea, Probleme, p. 95, nota 1). [5/1989] 240 yg' l TÂRPOSI Cuvântul este cunoscut pe lângă Alexandria, cu itfnsul „a însăila*4. Este evident, o variantă a lui trupusi (< bg. ^ mposvam), glosat la fel în DLR. [6/1992] TBASCĂ Avem în vedere pe tească1, comunicat dintr-o Idealitate situată în apropiere de Calafat, cu sensul „craniu, ţeastă“. Oţiîbrmă identică, tească2, este înregistrată ca variantă a lui tască «Jupă DLR, din ucr. taska, magh. tăska; vezi însă si ser. taska, tgdus „sac, serviette, sac â main“ în Dayre et al., HSFR). După părerea noastră, tească1 şi tească2 sunt unul şi acelaşi cuvânt. Forma desingular cu [s], în loc de [ş], a fost refăcută (ca şi ceaşcă, variantă întâlnită la unii vorbitori) prin analogie cu cuvintele în care fricativa dentală urmată de [k] şi termen al alternanţei [s] ~ [ş] este originară: sg. tească - pl. *teşti, cu aceeaşi alternanţă ca în muscă - muşte, mască - măşti (nu este exclus ca înlocuirea lui [ş] cu [s] să fi fost favorizată de influenţa lui ţeastă). Pentru sens cf. teşcherea (< tc. tezkere, teskere) „pungă de bani; pungă de piele pentru păstrat aCte“, dar, pe la Râmnicu-Vâlcea, şi „cap de om“ (DLR, s.v. teşcherea1). [6/1992] TEAUCĂ. Sensul propriu al acestui cuvânt, „nume dat unui câine care latră mereu“, este asemănător cu sensurile lui cotei („specie de câini mici; câine fără stăpân14) şi cotaie („javră, potaie44), iar cel figurat, „epitet dat unui om flecar, palavragiu44, este destul de apropiat de sensul lui coteaucă, „femeie care ţine numai cărările44 | (pentru cele trei forme care încep cu co- vezi DA, s.v. coteiu). Ni se pare evident că la originea lui teaucă se află coteaucă (aşadar credem că nu sunt justificate trimiterile care urmează, în DLR, după menţiunea „etimologia necunoscută44: „cf. chiau, scheuna“). Coteaucă face parte dintr-un grup de cuvinte care conţin radicalul cot-/cut- şi care au corespondente în unele limbi slave şi în albaneză (vezi DA, loc. cit., precum şi observaţile noastre din SCL XXXII, 1981,3, p. 257). Scurtarea formei originare a putut să se producă fie prin confundarea silabei co- cu prepoziţia cu sau (poate, mai curând) cu grupul format din prepoziţie şi articolul proclitic feminin (coteaucă 241 a fost interpretat drept c-o teaucă), fie prin suprimarea silabei iniţiale, considerată prefix (pentru prefixul co- vezi Mioara Avram, SMFC VI, 1972, p. 5-10; la p. 9 sunt citate perechile de cuvinte ciump - cociump, farsă - cotârsă, treanţă - cotreanţa). [5/1989] TEBEŞEL. înseamnă „(despre persoane) mic şi bondoc“. După părerea noastră, la originea acestui adjectiv se află substantivul tebeleu „vas de lemn, de formă ovală, în care se încheagă laptele11. în partea etimologică a articolului tebeleu din DLR se face trimiterea „cf. ciubălăit4 (din magh. csobolyd, csubujd, după Tamâs, EWUER, s.v., unde este înregistrată şi forma tebeleu „vas în care se ţine brânza14). în dicţionarul citat al lui L. Tamăs figurează însă, ca titlu de articol, şi tebeleu „ovales Holzgefass: recipient ovale en bois“, pentru a cărui etimologie se trimite la un cuvânt maghiar cu [t] la iniţială, nu cu [c], cum este cel din care provine ciubălău: „Vgl. ung. dial. tobolye, tdpdlye ‘bauchiges Irdengeschirr : vase ventru’44. Evident, explicaţia de reţinut este aceasta din urmă, deşi tebeleu este considerat de lingvistul maghiar „ein ziemlich ratselhaftes Wort44. Este de presupus că de la tebeleu s-a ajuns la forma din titlul acestei note prin intermediul lui *tebeleş, formă apărută sub influenţa lui fedeleş. în sfârşit, printr-o metateză, *tebeleş s-a transformat în tebeşel; ultima schimbare a putut fi favorizată de interpretarea terminaţiei -eş ca sufix având o valoare identică cu cea a lui -el (cf. DA, s.v. fedeleş: „terminaţiunea -eş fiind luată drept sufix, s-a putut naşte şi forma fîdeluş... şi diminutivul fîdilecuţ). După toate probabilităţile, tebeleu şi, apoi, *tebeleş, tebeşel au fost folosite ca epitete pentru „o persoană mică şi bondoacă44, înainte ca tebeşel să devină adjectiv (cu o formă de feminin în -ică, înregistrată în DLR); cf. poloboc „epitet pentru un om gros44 (DLR). [6/1992] TECHEŞTEU. Cuvântul (înregistrat în DLR pe baza unei comunicări) este glosat „care este în curs, curent44 (cu precizările „învechit, prin Transilvania; despre ani44), iar sensul lui este ilustrat cu sintagma „Anul techeşteu 720344. Credem că avem a face cu o 242 creaţie a vreunui cunoscător al slavonei: cf. bg. tekuăt „curgător, curent, în curs“ (Tiberiu Iovan, Alic dicţionar bulgar-român, Bucureşti, 1988). Vocala [e] apărută în locul lui [u] originar se explică prin asimilare. [5/1989] TEFERICX. A fost înregistrat într-o localitate din apropierea oraşului Victoria, cu sensul „adăpost format dintr-un singur perete de scânduri, înclinat şi sprijinit pe două lemne, folosit pentru adăpostirea păstorilor şi a diferitelor materiale4*. Din punctul de vedere al formei, cuvântul concordă aproape întru totul cu ser. teferid „villa, maison â la campagne44 (vezi Dayre et al., HSFR). Ideea de „adăpost44 fiind comună termenului sârbocroat şi celui românesc, considerăm posibilă provenienţa acestuia din urmă din ser. teferic. Raportul semantic dintre prototipul sârbocroat şi echivalentul lui în limba română este asemănător cu cel dintre rom. cabană, care poate desemna o vilă, şi etimonul acestui cuvânt, fr. cabane „colibă44; este adevărat însă că în cazul cuvântului împrumutat din franceză s-a produs o „înnobilare44, nu o „degradare44 a sensului. Mai convingătoare, ca argument în favoarea etimologiei propuse, este paralela (asupra căreia ne-a atras atenţia Mioara Avram) dintre teferici şi un alt cuvânt: de la înţelesul originar de „palat44, serai (sarai) a ajuns, prin Moldova, la cel de „grajd44 (vezi DLR, s.v. serai). [6/1992] TBJGHEREA. înseamnă „roabă44 şi este cunoscut în Dobrogea. Provine din tc. teskere „Tragbahre44 (Steuerwald, TDW). Pentru evoluţia de la sensul de „targă44 la cel de „roabă" cf. pataşcă „targă44 şi „roabă44 (printre alte sensuri; DLR). Pentru [j] şi [g] din cuvântul românesc cf., pe de o parte, tejghea (cu varianta tizghea) < tc. tezgâh (DLR) şi, pe de altă parte, dugheană < tc. dukjan (CADE). înlocuirea fricativei dentale cu o prepalatală, înainte de De], a avut loc şi în paronimul teşcherea „adeverinţă; autorizaţie; pungă de bani44 (printre alte sensuri), din tc. tezkere, teskere, după DLR (la Steuerwald, TDW, numai pentru tezkere - nu şi pentru teskere - sunt indicate sensuri care pot explica pe cele ale rom. 243 teşcherea: „Notizzettel, Notiz; amtliche Bescheinigung, Ausweis; Entlassungsschein**). [5/1989] Observaţie. Ne-a scăpat faptul că aceeaşi etimologie fusese dată de Emil Suciu, LR XXXIII, 1984,1, p. 19. Reproducem, totuşi, nota noastră, care conţine, în plus, câteva detalii asupra transformărilor fonetice suferite de cuvântul turcesc împrumutat în limba română. TICHOLEAN. înseamnă „îngrijit, pedant**. Avem a face, fără îndoială, cu rezultatul unei metateze produse în *chitilean, derivat de la chiteală, substantiv care are, printre altele, sensul „găteală, dichiseală*4 (vezi DA, s.v. chiti „a împodobi, a dichisi**). Prin metateze asemănătoare au apărut tecină (din cetină) şi tinghie (din chindie, cu menţinerea în aceleaşi poziţii a trăsăturilor „surd** şi „sonor**), variante citate de Puşcariu, Limba română II, p. 152, respectiv, 154 (tinghie figurează şi în DLR). Vezi şi raportul dintre chitie şi tichie (de data aceasta, datorată unei metateze nu este varianta cu [t], ci cea cu [lc] la iniţială; vezi DLR, s.v. tichie, unde este înregistrată, printre altele, varianta chitie şi se dă indicaţia etimologică „cf. tc. takke6i). Plauzibilă sub aspect semantic, ipoteza unei relaţii între tichilean şi verbul (cu etimologia necunoscută) tighini „a (se) aranja, a (se) găti; a (se) dichisi** (verb la care se trimite în DLR) întâmpină dificultăţi de ordin formal inexistente în explicaţia propusă de noi. [5/1989] TICLUI. Considerăm că pentru discuţia care urmează este util să reproducem întocmai definiţiile din DLR: 1 „a aranja, a potrivi, (regional) a talui (2); a aşeza; a înjgheba, a întocmi** (sensul 2 al lui talui este „a potrivi, a ticlui**); 2 „a compune, a redacta (cu pricepere, repede, uşor)**. Subsensul figurat „a pregăti ceva inventând, născocind** este menţionat sub 1, dar subsensul „a plăsmui, a contraface** (cu trimiterea „v. născoci6e) apare sub 2; cel dintâi este ilustrat cu citate dintre care unele şi-ar fi găsit locul tot atât de bine (sau, poate, mai bine) în partea a doua a articolului ticlui (de exemplu, credem că în propoziţia „Se înşela singură, ticluind după 244 j ^ plac alte gânduri11 avem a face mai curând cu înţelesul de „a plăsmui*1 decât cu cel de „a pregăti...grupat cu sensul fundamental „a aranja**). Important ni se pare faptul că de la „a aranja, a potrivi** s-a putut ajunge uşor la „a crea, a plăsmui** (prin aceste verbe numim şi acţiuni care se soldează cu creaţii scrise; ideea de „redactare** nu este esenţială). Ticlui provine din clitui, prin metateză. Clitui este înregistrat în DA, s.v. clit „vraf, teanc, lucruri aşezate în ordine unul peste altul**, unde etimologia acestuia din urmă este indicată astfel: „din nit. klitî «cămară în care se aşază provizii; grămadă de lemne clădite, colivie»**. Definiţia lui clitui (după cum rezultă din DA, Cunoscut prin Bucovina) - „a aşeza (perne, lăicere etc.) una peste ălta, teanc, a face vrav“ (sic) - concordă perfect cu sensul lui ticlui ilustrat de următorul citat dat în DLR: „Când au scos afară toată zestrea, flăcăii... trag carul înaintea casei..., ticluiesc lăvicerele ş-apoi pernele**. Din lista surselor la care se fac trimiteri în DLR rezultă că ticlui „a aranja, a potrivi** nu aparţine (sau nu aparţinea, până nu demult) vorbirii populare decât în estul şi în nord-estul ţării. în fraza reprodusă mai sus autoarea (Elena Sevastos) a folosit, desigur, un termen care circulă (sau circula) în Moldova. în DLR sunt menţionate o comunicare din Piatra Neamţ şi alta din Zagra (Năsăud). Celelalte surse sunt câteva dicţionare şi o serie de opere literare. Ţinând seamă şi de răspândirea lui clit (indicată în DA: Moldova, Bucovina, Transilvania), putem conchide că verbul ticlui, devenit literar, a fost la început un regionalism, ca şi clit, împrumutat din ucraineană. Raporturile de ordin semantic dintre clit şi clitui (> ticlui) sunt asemănătoare cu cele dintre dadă „grămadă, cf. morman, maldăr, porcoi, teanc, vraf * (DA) şi clădi (acest verb nu este însă o formaţie românească, ci un împrumut din slavă, ca şi substantivul corespunzător; vezi DA). Este suficient să menţionăm aici, după DA, sensurile 1 şi 4 ale lui clădi: „a face grămadă, aşezând cu grijă şi sistematic lucrurile unul peste altul s[au] strat după strat**; „a construi (un sistem, o organizare, un plan ş. a., aievea sau numai în imaginaţie), a plăsmui (o alcătuire), a face (un aşezământ); cf. a 245 întocmi, a alcătui, a compune“. în ambele situaţii, de la un sens al verbului strâns legat de cel al substantivului (clit, respectiv, dadă) s-a ajuns la sensul „a crea, a plăsmui*1. [5/1989] Observaţie. După Emil Vrabie, „General Linguistics** XXXI, 1991, 3-4, p. 157-158, la baza lui ticlui s-ar afla piclui „a cerne (foarte fin), spre a obţine o făină de calitate superioară**, din ucr. pytljuvaty. La forma din limba literară s-ar fi ajuns prin două schimbări fonetice, anume palatalizarea labialei şi un fenomen de hipercorectitudne: [t'] (< [lc]> a fost înlocuit cu [t]. Ni se pare evident că această explicaţie, nu prea simplă din punct de vedere fonetic, este nesatisfăcătoare sub aspect semantic (autorul însuşi observă că „a ticlui has no connotation of milling in Standard Romanian**), spre deosebire de explicaţia propusă în nota noastră (pe care E. Vrabie n-a cunoscut-o). HMIN. înregistrat cu precizarea „învechit**, este glosat „veche monedă turcească din care se făceau salbe purtate pe cap“. Având în vedere acest sens, Emil Suciu, LR XXXIII, 1984, 1, p. 19-20, menţionează etimologia dată de L. Şăineanu şi de diverse dicţionare (tc. timin) - neacceptată în DLR - şi propune următoarea explicaţie: „provine, după cât se pare, din tc. tiimen «monedă de aur persană», care ar fi putut avea şi varianta timin (ŞIO II/2 îl dă cu sensul «veche monedă franceză»)**. Dacă am avea a face însă cu un nume de monedă, ar fi de aşteptat ca, în contextul în care apare -„Bani de cap timin, jumătate poleiţi, jumătate albi** (Odobescu, S. I., p. 421) -, cuvântul să aibă o formă de plural Ctiminî). Prezenţa, în pasajul citat, a formei de singular ne determină să credem că sensul lui timin nu este cel indicat în DLR şi nici cel dat în glosarul Operelor lui Al. Odobescu editate de T. Vianu (1955): „veche monedă persană din care se făceau salbe** (voi. al II-lea, p. 365). După părerea noastră, timin provine din tc. temin şi are unul dintre sensurile acestuia: „Garantiesumme** (Steuerwald, TDW; vezi şi Agiemin Baubec, Mitică Grecu, Dicţionar turc-român, Bucureşti, 1979: temin „încredinţare, asigurare, garantare**). [6/1992] 246 Tik'ilLlG. A fost înregistrat într-o localitate din Bihor, cu '•sensul „fluier din coajă de salcie11. Menţiunea „etimologia necunoscută11 este urmată de o trimitere - cf. tilincă-, după părerea noastră, nejustificată, deşi acest din urmă cuvânt înseamnă, printre altele, şi „fluier fără găuri pentru degete, făcut din coajă de salcie «sau din lemn de soc, paltin etc.“. Existenţa, prin sud-estul Transilvaniei, a lui târtă „fluierul cu găuri pe care şi-l fac copiii din coajă de salcie1* (în DLR, târfă2, omonim cu târtă1 „târtiţă") ne determină să vedem în acest cuvânt punctul de plecare al lui tirtilig. Forma din tilul notei de faţă este un substantiv neutru, dar, după toate probabilităţile, tirtilig a fost refăcut după un plural corespunzător singularului feminin *tirtiligă < *târtăligă (prin asimilare), derivat cu sufixul -ligă, pentru care vezi A. Graur, BL IV, 1936, p. 97 (autorul citează un singur cuvânt „â terminaison masculine, -7ig“, cu etimologia necunoscută: hăpălig ,,echalas“). Forme asemănătoare cu cea discutată în rândurile precedente - titilig, titiling, titilinc, titilincă- sunt date în DLR, ca variante, în articolul tilincă, în a cărui parte etimologică se fac trimiterile „cf. tilinc1, talangă*. Cu tilinc1 „cuvânt care imită sunetul unui clopoţel sau clinchetul unor obiecte lovite (unul de altul)** şi cu talangă pot fi puse însă în legătură numai variantele care s-ar încadra în sensul 3 al lui tilincă-„clopoţel la oi, la vite (mai mic decât talanga)** - nu şi cele care au sensul „fluier**. Dintre acestea din urmă, unele par a proveni mai curând din tirtiling (prin transformări diverse sau numai printr-o disimilare totală). Este, de exemplu, cazul unei forme titilig cunoscută în Bihor (unde circulă şi tirtilig) şi glosată, în sursa la care trimite DLR (Teaha, C. N., p. 274), „fluier din coajă de salcie, pentru copii**. [6/1992] HUTE. A fost comunicat din Straja - Rădăuţi, cu sensul „om de nimic**. După menţiunea „etimologia necunoscută**, în DLR se adaugă trimiterea „cf. tiutiu!“ (din expresia a fi tiutiu, „a fi ţicnit; a fi foarte beat**), şi acesta cu etimologie necunoscută (se trimite la tot2, substantiv şi adjectiv cu divers sensuri, peiorative, provenit din germ. Tute). După părerea noastră, fiufeprovine din ucr. tjuxtij „om 247 greoi, mototol44 (DUR). Nici schimbarea de înţeles intervenită, nici forma cuvântului românesc nu pun probleme. [5/1989] TOIFUI. înseamnă, prin Maramureş, „a îndopa gâşte44. Trimiterea „cf. germ. stopferi4 (care urmează după menţiunea „etimologia necunoscută44) este justificată semantic şi se întemeiază pe o oarecare asemănare formală între toi fui şi cuvântul german citat. De observat, totuşi, că de regulă grupul consonantic iniţial [şt] s-a menţinut în împrumuturile româneşti din germană (vezi ştab, ştift, ştos etc.). Toi fui nu este, de fapt, altceva decât o variantă - apărută prin metateză - a lui foitui „ersticken, wiirgen : suffoquer, etrangler44 < magh. fojt „ersticken, dichten, besetzen44 (Tamâs, EWUER, s.v., sensul 1). [5/1989] TOLOBONI în citatul din articolul cu acest titlu cuvântul apare la forma de singular articulat şi este notat, în transcriere fonetică, [tolobonu]. Presupunerea că ne găsim în prezenţa unui derivat cu sufixul -oi - respectiv, în pronunţarea caracteristică regiunii din care a fost cules termenul în discuţie (Ţara Haţegului), -[on] - devine certitudine în lumina unui argument de ordin semantic: [tolobon] „ciorap gros de pănură care se poartă în opinci44 poate fi explicat prin unul dintre sensurile lui talabă1 (sens înregistrat în Muntenia şi în Oltenia), „talpă mare a piciorului (la om sau la cal)44; cf. raportul dintre tălpici „şosete care acoperă laba piciorului44 (DLR, s.v. tălpig, sensul 4) şi talpă. Menţionăm, în treacăt, că ni se pare justificată părerea potrivit căreia talabă (fără etimologie în DLR) „este probabil o contaminare [mai exact, rezultatul unei contaminări - n.n] între talpă şi /aba44 (Felicia Şerban, LR XXIII, 1974, 6, p. 530). Din punct de vedere fonetic, prezenţa lui [o] în primele două silabe ale cuvântului pe care îl notăm, „literarizat44, toloboi nu pune probleme; trecând peste faptul că fluctuaţia [ă] ~ [o] în poziţie protonică nu este neobişnuită (vezi, printre altele, tălăni şi toloni, variante ale lui tolăni; DLR), este de remarcat că transformarea 248 *tălăboi > toloboi s-a putut produce printr-o banală asimilare vocalică. [6/1992] TOLOBOŢI. Este un substantiv atestat numai sub această formă de plural şi înseamnă, prin sud-vestul Transilvaniei, „papuci cu talpă de lemn lucraţi în casă". Toloboţi şi toloboi (vezi nota precedentă) circulă deci în aceeaşi zonă şi între cele două cuvinte există o apropiere din punct de vedere semantic (de notat că în DLR, s.v. toloboţi, menţiunea „etimologia necunoscută" este urmată de trimiterea „cf. tolobonf‘). Provenienţa directă din talabă (prin derivare cu -of sau cu -oţ ?) a termenului din titlul acestei note ni se pare puţin probabillă. Credem însă că, prin substituirea sufixului -oi (productiv) cu sufixul -of (eventual, din motive de expresivitate; cf. gogoloţ, totoloţ etc.), de la toloboi s-a putut ajunge la toloboţ; socotim aşadar că forma de singular a cuvântului este aceasta (nu *tolobot). [6/1992] TOPALĂ Are sensurile „mâncare cu came; ciorbă cu came de oaie şi cu cartofi; tocană; mujdei". întrucât a fost înregistrat în Transilvania, deci într-o regiune în care apar fonetisme de tipul bat „beat", să morgă (cu [a] < [ea], după consoane labiale, în poziţie nepalatală), e neîndoielnic că topală nu este altceva decât un derivat, cu sufixul -eală, de la topi şi, prin urmare, unul şi acelaşi cuvânt cu topeală, care înseamnă, printre altele, „mâncare cu came şi cu ceapă" (Muntenia), „untură topită în care se înmoaie mămăliga sau pâinea" (Oltenia; vezi DLR). [5/1989] Observaţie. în mod independent, Emil Vrabie, „General Linguistics" XXXI, 1991,3-4, p. 158, a propus o explicaţie identică cu a noastră. TRĂGĂn. A fost înregistrat în Bihor, cu sensul „a stârni vânatul, a-1 face să iasă din ascunzătoare1*. Este, fără îndoială, o variantă a lui chergăti, „jagen, treiben : chasser, traquer** < magh. kerget „idem** (Tamâs, EWUER). în ce priveşte consonantismul cuvântului românesc, presupunem că la [t] iniţial s-a ajuns prin diferenţiere faţă de [t'] (< [t]) de la finala radicalului (vezi forme ca 249 [t'ergăt'esk], [t'ergăt'it]). Pentru fluctuaţia [e] ~ [ă] în poziţie protonică cf. varianta tecărgău a lui techergheu „derbedeu, vagabond" (< magh. tckcrgcr, DLR). în sfârşit, admitem că s-a produs o metateză; aşadar credem că de la chergăti (= [t'ergăt'i]; în dicţionarul citat al lui L. Tamâs, s.v. chergăti: [kergăti],în Sălaj) s-a ajuns la trăgăti prin intermediul formei *tărgăti. [6/1992] TRQP1NI. Este atestat în compusul burete-de-tropini „ghebe" (denumirea ştiinţifică a plantei: Agaricus melleus). întrucât ghebele cresc „împrejurul rădăcinilor de copaci" (DA, s.v. gheb, sensul 2; de fapt, cresc împrejurul tulpinilor, rădăcinile fiind sub pământ), credem că tropini (în DLR dat cu „accentul necunoscut") nu este altceva decât pluralul lui tropmă, variantă - atestată - a lui tulpină (< v. sl. *trupina; DLR). [6/1992] TULHUI. împotriva reţinerilor exprimate în DLR prin formula „(cu sens neprecizat, probabil)", care precedă glosarea „a prăda, a jefui", considerăm că sensul acesta este sigur, dat fiind că la ceea ce se poate deduce din unicul citat dat în articolul care ne interesează aici („Colonizarea cerchezilor în Dobrogea, cari «tulhuind oierii cu totul», pe mulţi i-au dizgustat de oi") se adaugă informaţiile oferite de cele şapte citate concludente prezente s.v. tâlhui „a tâlhări; a jefui, a prăda". Formele tâlhui (în articolul cu acest titlu apare şi varianta tălhui) şi tulhui nu sunt puse în legătură una cu alta, dar este clar că avem a face cu unul şi acelaşi cuvânt. Datorită unei greşeli evidente, etimonul indicat s.v. tâlhuşag („din magh. tolvajsâg‘) figurează şi la finele articolului precedent, tâlhui. La Tamâs, EWUER, tâlhui apare s.v. tâlhar, printre derivatele de la acest substantiv (alături de tâlhări, tâlhuşag etc.; se menţionează, totuşi, că tâlhuşag „kann unmittelbar auf tolvajsâg zuriickgehen", explicaţie, după cum am văzut, întâlnită şi în DLR). Este uşor de admis că tâlhui a putut să devină tulhui printr-o banală asimilare. în ce priveşte etimologia lui tâlhui, lucrurile sunt ceva mai complicate. După Graur, ER, p. 163, acest verb „este fără îndoială de origine maghiară" (autorul nu indică un etimon) şi este punctul de plecare al lui tâlhar (în DLR, cu „etimologia necunoscută"). 250 Trebuie însă luată în consideraţie şi posibilitatea ca verbul să provină din substantiv (acesta, simţit ca format din radicalul tâlh- şi -sufixul -ar). Cât despre tâlhar, credem că explicaţia adoptată de L. Tamâs (şi întâlnită, mai înainte, în lucrări ale altor cercetători, dintre care unii sunt citaţi de lingvistul maghiar) este cea mai satisfăcătoare: tâlhar < magh. tolvaj (cu un sens identic), printr-o substituire a sufixului (sau a terminaţiei, interpretată ca sufix) -ai cu -ar. V. Bogrea, DR m, 1922 - 1923, p. 807, este de părere că magh. tolvaj (din care provine şi tulai! „aoleo!, au voleur!“) „lasă neexplicată varianta uzuală în -ar (fiindcă analogia cu vătrai- vătrar nu ajunge)41. De observat însă că o substituire asemănătoare cu cea menţionată s-a produs în cazul magh. melegâgy (= meleg „cald44 + âgy „pat44), care a devenit în română melegar „răsadniţă44 (etimologie dată şi în DLR, şi în dicţionarul lui L. Tamâs; acest autor semnalează asemănarea în discuţie, s.v. melegar şi tâlhar). [6/1992] TURTUŞI. Circulă prin nord-vestul Munteniei, cu sensurile: 1. „a se aşeza jos, a se aşeza turceşte44; „a se ghemui, a se ascdhde44; 2. „a se gârbovi, a se cocoşa44. După cum reiese din DLR, în aceeaşi regiune este cunoscut adjectivul târtoş, cu sensul „scund şi gros, îndesat; voinic, dolofan44; acest adjectiv este explicat ca derivat de la tartă „târtiţă44 (< bg. tărta). întrucât de la înţelesul de „scund44 s-a putut ajunge la cele de „ghemuit44 şi „cocoşat44, credem că turtuşi provine din târtoş. Fluctuaţia [o] ~ [u] în poziţie neaccentuată (mai ales înainte de accent) este banală; pentru fluctuaţia [u] ~ [î] vezi, de exemplu, aici mai sus, tulhui, variantă a lui tâlhui. De remarcat, în sfârşit, că raportul semantic dintre târtă şi turtuşi este asemănător cu cel existent în franceză între croupion „noadă, târtiţă44 şi s’accroupir „a se aşeza pe vine, a se chirci44. [6/1992] TUTULĂ.U . A fost înregistrat într-o localitate din apropierea Sebeşului şi înseamnă „sticlă de lampă“. Provine, după părerea noastră, din tută, care figurează în DLR numai ca element al terminologiei tehnice - „instrument în formă de cilindru, folosit 251 pentru a prinde şi a scoate ţevile rămase accidental în gaura unei sonde44 (din germ. [Fang]tute) - dar, care va fi fost şi sinonim cu cilindru sau chiar cu sticlă de lampă = cilindru de lampă, cum ne dau dreptul să presupunem forma obiectului numit astfel şi unele dintre sensurile germ. Tute: „corn, trâmbiţă, trompetă44 (DGR). Vocala din silaba a doua a lui tutulău a apărut, în locul lui [ă], care ar fi fost de aşteptat (cf. tontălău < tont + -ălău), ca rezultat al unor accidente fonetice (asimilare în raport cu prima, disimilare în raport cu cea de a treia vocală): *tutălău > tutulău. [6/1992] Observaţie. Am omis să menţionăm etimologia propusă de Lidia Sfârlea, CL VI, 1961,1, p. 125-126: „onomat. tu, tu, prin suf. -ălău (> -ulău prin asimilare)44. Autoarea stabileşte o paralelă între cazul lui tutulău şi cel al lui tuturez „bucium44, „de care termenul nostru s-ar putea apropia prin forma obiectului pe care îl denumeşte44. De remarcat însă că, spre deosebire de tuturez, conţinutul semantic al cuvântului discutat aici nu prezintă nici o notă corespunzătoare idei: de sunet, aşa încât provenienţa lui din onomatopeea citată este, după opinia noastră, improbabilă. INDICE DE CUVINTE ŞI AHXE ROMÂNEŞTI NOTĂ. Indicele cuprinde cuvintele a căror origine a fost discutată în paginile precedente şi pe cele care au constituit obiectul unor scurte observaţii legate, într-un fel sau altul, de etimologia lor, precum şi elementele româneşti menţionate în explicaţiile propuse de autorul lucrării de faţă sau de cercetătorii la ale căror contribuţii se fac referiri (cuvinte de bază, afixe, termenii fenomenelor de contaminare, formele intermediare sau/şi reconstruite, cuvintele a căror influenţă, pe plan semantic sau formal, a fost sau, eventual, ar ptâea fi invocată în favoarea unor soluţii, variantele relevante din punctul de vedere al posibilelor ipoteze etimologice). Nu au fost reţinute cuvintele citate numai ca sinonime ale termenilor discutaţi susceptibile de a furniza indicaţii asupra originii acestora din urmă sau ca exemple mai mult sau mai puţin cunoscute pentru unele transformări fonetice sau evoluţii semantice. Când au fost citate mai multe forme ale unui cuvânt flexibil, inclusiv forma tip, a fost inclusă în indice numai aceasta, cu excepţia cazurilor în care necesităţile argumentării au impus referirea la (sau şi la) alte forme. Pentru simplificare, formele citate în transcriere fonetică au fost date în indice sub un aspect „literarizat“. -aci 207 -alicesc 35 -ag 48 alimojdii 129 aglicei 52 amarnic 56 aglici 52 amija 116 -ai 208 251 amijez 116 -aie 46 amiji 115 116 anatemă 112 -ană 89 anizăz 116 apărie 74 -ar 137 237 238 251 -are 59 253 -amiţă 137-139 -aş 181 -aşcă 188 -at 161 -av 63 64 -ăi 182 206 -ălău 158 159 252 -ălie 159 -ăni 182 206 -ăraie 46 -ări 125 219 220 -ătie 46 74 -ăti 150 -ău 41 207 -âr- 185 -ârcă 185 186 balamut 150 *balamuti 150 balamuţi 150 *balămă 150 baraboi 39 40 barabuşcă 46 47 baschină 141 basm 142 basmarghiol 142 basmodie 129 basn(ă) 142 baş- 143 baş-marghiol 142 *bălămăti 150 băluşcă 152 bănuţ(i) 75 begonie 160 beleajă 68 bergheli 161 bitang 171 bleg 135 bobleagă 135 bolmoajă 129 bolmoti 150 bolomoc 150 bondroji 86 87 bondroş 87 bondroşi 86 87 bosoli 206 botemiţă 137 brişti 112 bubă 154 buhav 63 bulbucei 52 bulbuci 52 -că 89 185 cănaci 52 cănăcei 52 cărcăli 76 cheie 10 chema 10 *chen 205 *chenc 205 chencăni 205 206 *chepileu 167 *cher(c) 206 chercăni 206 chercheli 76 chergăti 249 250 cheşchebuca 170 chiau 241 chicoti 191 chilimie 72 73 chioam(b)ă 126 chioară 126 *chipileu 167 *chir(c) 206 chircăi 206 chiteală 244 *chitilean 244 -ci 195 ciuf 133 ciufă 133 ciufuli 206 ciuguli 206 ciulfă 133 ciumemiţă 137 clama 10 cleaie 10 clitui 245 co- 81 241 242 cocâlti 173 174 cofeli 206 cohâlti 173 174 *comoroanţe 81 cosac-nemeş 114 coteaucă 241 crâmpi 196 creştin 13 cu 243 dervelesc 161 dietalicesc 35 dietă 36 dodii 129 droagă 88 -ea 88 -eajă 68 -eală 174 249 -eană 120 -eaţă 47 -ed 63 254 -el 163 242 -elău 159 -enie 53 -er237 238 -emiţă 137-139 -esc 140 -eş 242 -et 112 fasoane 61 fasole 61 fasoli 61 făhiu 128 fălos 207 foitui 248 funebru 17 fiinegru 17 gâcea 195 hamal 33 harhăt 190 harhotă 190-192 hâltăcări 239 240 hâltâci 240 ♦hâltoci 240 ho(a)mă 124 hobot125 *(h)obotoc 125 hohot 191 holeac 122 horhot 190 191 horn 124 homeaţă 124 homeţ 124 hrabol 193 hrăbor 193 194 hrăbori 193 huceag 51 huci 51 hulubemiţă 137 humemiţă 137 -ic 181 223 -ică 223 -icesc 35 -ie 126 147 200 -ig(ă) 223 -ilă 127 128 182 200 235 -ină 85 89 200 -incă 185 186 -ioi 91 iorgouan 124 -ircă 185 186 -işor 162 -it 112 207 -iţă 54 99-101 120 168 181 îmbondroji 86 87 înrăi 87 jimui 199 *jumui 199 jumuli 199 jumurl(u)i 199 lanţ 227 lăptaci 52 lăptaş 52 leci 67 -li 76 77 80 161 206 -ligă 170 liniştit 112 *litosi 78 litrosi 78 -lugă 170 maală 33 *machiavelicesc 35 machiaverlâc 35 *madearcă 35 madzăne 58 mag 23 maghiarcă 35 maghistă 23 magiarcă 33-35 mahal 33 mahiavă 35 36 *mahiavelicesc 35 mai 48 maia 36 maimucă 82 *majă 61 mala 36 malaj 53 malcavăţ 36-39 malcăvăţ 36-39 mangucie 39 mangugie 39 maranioi 39 40 maraz 61 marăc 55 marda 45 marghiol 141 mamic 56 maşnicău 40 41 maşteh 43 maştehă 41 42 maşter 43 maşteră 41-43 *materşă 42 mateuş 43-44 72 matimă 44 matină 44 56 57 255 mazăre 58-61 mădări 61 mădrăgit 45 53 măgăiaţă 47 măgăoaie 45-48 măgearcă 34 măgheraie 46 măgheruşcă 47 măgh(i)erău 46 măghi(e)ruşte 46 47 măguiaţă 46-48 *măguie 45 47 *măguioaie 45 46 *măguoaie 46 măhal 33 măhăli 33 măhuie 47 48 măiag 48 măiug 48 măiugă 45 47-49 măjarcă 33 34 măji 61 mălaci 49-52 mălată 53 54 *mălăceac 51 *mălăceai 50 *mălăcear 50 *mălăcei 52 mălăcel 52 mălăgenie 52 53 mălăjenie 53 mălcegai 209 măldăgit 53 *mămălată 53 54 mămălatiţă 53 54 *mănânţata 62 *mănerău 54 mănerei 54 măngugie 39 mănunţa 62 măraz 60 61 mărăca 54 55 *mărăieu 40 *mărăneu 40 *mărăzi 61 mărdăgi 45 mărdăgit 45 53 *mărec 55 măreca(re) 55 mărghilă 55 56 66 mămicos 56 mărunt 17 mărunţa 62 mărunţi 62 mărvilă 56 mătăhaie 48 mătăhală 48 mătăhuie 47 48 mătărângă 158 măteuş 43 44 72 mătinos 56 57 mătrăşi 78 măzănaie 57-60 măzănare 58 59 măzănăios 57 măzănăit 57 măzărat 59 măzări 60 61 măzăriche 59 măzăricos 59 măzăros 59 mâjă 61 62 mâl 84 mâlced 208 mâlcigai 208 209 *mânânţata 62 mângugie 39 mânji 61 62 238 mânţată 62 mârcav 62 63 mârceav 62-64 197 mârced 62-64 208 *mârcevi 64 197 mârcezi 62 64 *mârfegi 64 197 mârfogi 62-64 197 mârjoală 64-66 mârjolit 65 mârşav 61 62 73 74 96-98 mârşă 65 66 mârşoală 65 mârvină 66 mârviţă 66 67 mâzgă 61 62 73 74 96-98 mâzgăli 61 62 97 mâzgălit 99 mâzgoare 97 98 meci 67 73 me j 71 meleajă 67-69 122 Meleajă 69 *melează 68 melegar 69 melej 68 *meleji 68 melestui 70 256 ■f: meleşniţă 69 70 "ţ meleşti 70 ' ♦meleştniţă 70 meleştui 70 melez 68 69 meliţă 69 merşă 66 meş 70-72 meşniţă 70 meşteră 41 42 meteuş 44 72 tftică 76 michilie 72 73 mici 73 miciu 73 miegiu 71 mija 116 mijgă 73 74 miji 116 mijloc 64 milaret 75 milăr 74 milărie 74 75 milcoş 64 miler 74 75 I milere 74 | milgoş 64 miljoc 64 minjall5 116 minuţe 75 mioarţă 209 mira 75 76 mirază 75 76 mi(r)căli 77 mircoli 76 77 mirgăşli 77 mirgăzli 77 mirtosi 78 mitosi 78 mitoşi 78 mitrosi 78 mlacă 78-80 mlagnoasă 78-80 mlajă 68 69 mlaşniţă 70 mlaştină 85 mlăgnoasă 79 80 mleajă 68 69 mleşniţă 69 70 moci 80 *mocili 80 mociolău 80 mocioli 80 mocni 81 82 mocoroanţe 80 81 mohnă 81 82 , mohni 81 82 mohor 88 116 moimă 82-84 177 moină 83 mojolo 53 85 mol 84 molastină 85 molânjinos 85 molceag 208 209 molcel 209 molcuţ 209 *moli 113 molicel 209 molimă 83 molojană 85 molojauă 85 molojânos 85 molojinos 85 momondeţ 86 momonete 85 86 mondroşi 86 87 moor 88 116 mooreaţă 88 moraştină 85 morăi 87 88 morăială 87 88 morăit 87 88 morea 88 116 morjălit 65 *morjoală 65 morjoli 65 morjolit 65 mormăi 87 momăi 88 momiţă 88 mostochină 100 101 moş 88 moşdroagă 88 89 moteuş 44 moto(a)şă 89 motoaşcă 89 *motoş 89 motoşană 89 motoşcă 89 motoşină 89 motroşi 78 moureaţă 88 mucea 195 muced 50 51 mucegai 50 51 208 mucenic 96 mudă 90 257 *mudin 91 mudindioi 90 91 mudiudioi 90 91 murdar 219 murdărit 219 muscană 91 muscat 91 muscă 93-95 muscoare 97 98 muscur 91-98 muscurat 95 muscurată 95 muscuros 97 98 must 96 mustenic(i) 96 mustopită 96 100 101 muşcură 93 *muzgă 96-98 muzgoare 96-99 muzgur 96 98 muzgureală 98 99 *muzguri 99 muzgurit 99 muzguros 97 98 *nace 100 nachiţă 102 naciţă 99 100 102-105 nalet 106 nasmodie 129 nastochiţă 100 101 naşte 109 110 nata-plata 101 102 natemă 111 112 natimă 57 111 112 natiţă 100 102-105 natoagă 103 104 nă- 106 110 năbet 104 năbia 104 năbiat 104 *năbiet 104 năcia 100 104 105 năciat 100 *năciiţă 100 nălet 105 106 năloagă 103 104 nămete 111 năplat 101 114 *năplătat 101 102 năplătii 114 năpuşanie 106 năsăvăi 106 107 născoci 107-110 *născocea 109 născocia 109 născociu 108109 născucire 108 născutire 108 născuţire 108 năsoci 110 năstăni 111 năstimi 110 111 năşinia 105 nătămet 111 112 *nătăplat 101 102 nătimos 57 năzgodie 129 ne-113 nebriştit 112 113 nechită 113 nemeş 113 114 nemolit 112 113 nepită 113 nestajnic 211 nestaşnic 211 *neteplie 114 neteplii 114 netez 114 115 netezi 115 neuşnic 115 -nic 56 115 nichipercea 160 nilăr 74 ninja 115 116 nisipemiţă 137 nitrosî 78 -niţă 137 138 nor 116 norea 116 -nos 79 număr 17 -oacă 132 oagăn 117 oagănă 117 -oală 65 -oaşcă 145 -oc 118 171 ochi 10 -oci 110 195 odădi 117 118 odomoc 118 *ofărli 119 ofârli 118-120 123 124 oferii 119 123 124 *ofrăli 119 124 258 ofta 125 -og 171 *ogan 117 ogeac 16 ogrişteană 120 *ogriştiţă 120 -oi 91 232 248 249 oieşea 120 121 *oieş(t)niţă 121 ojog 121 *ojong(ă) 121 ojonge 121 oleac 122 oleajă 122 olej 122 oleji 122 oletui 106 opacie 128 opăci 128 ordun 122 123 *orfală 123 124 orfălău 124 orfăli 118 119 123 124 orfele 119 120 123 124 *orfeli 123 124 orfene 119 123 124 orgoian 124 omeaţă 124 -os 56 139 osârli 119 -oşcă 145 oşta 125 -ot249 -ot(i) 194 otoboc 12 -oţ 249 pabardos 132 pacheşcă 144 pachioană 125 126 păci 126 127 172 pacilă 127 128 pacişele 157 padnoşcă 145 pahiu 128 paiaţarlâc 35 paiaţă 35 paitac 147 pajimă 128 pajură 148 pajure 148 palamojdie 129 palamojdii 128 129 148 palancă 131 palaneţ 130 palaneţe 129 130 pală 130 131 palhă 130 131 palincă 131 paluşcă 131 pane 152 158 181 182 papacioacă 132 papacioc 132 133 papaciupă 132 133 papală 134 153-155 papalău 153-155 papalugă 134 papalungă 133 134 papancioacă 132 papapungă 134 paparudă 133 134 papăl 153-155 *papea(lă) 154 papei 153-155 papelă 154 155 papele 153 155 papleagă 134 135 paplec 136 pappel 155 papuc 136 papună 136 par 11 156 parachemiţă 136-139 paratemiţă 138 139 parazios 139 parechemiţă 138 părete 136 137 parhiu 140 parlac 140 pamiu 140 parodesc 140 141 paschină 141 pasfiu 140 paslion 141 pasmarghiol 141 142 pască 142 paşchiulă 142 143 paşniţă 143 pataşcă 143-145 149 patmă 145 patnoşcă 145 patonea 145 146 patrontaş 143 144 patrontaşcă 143 144 paţoncă 145 259 paviţ 146 pazmangiu 142 pazvangiu 142 pă 157 păbâi 146 147 păbâia 147 păceşelat 157 păduchemiţă 139 pădure 11 păhiu 128 păhui 147 210 păhuie 147 păitoniu 147 păiuşcă 152 păjurit 148 pălamojdi 148 149 pălăcică 149 pălăi 150 151 pălălăi 150 151 pălămăti 128 148-151 *pălămătie 129 pălăvrăgi 150 151 păiuşcă 151 152 păncălău 158 păncălie 159 păncăni 152 158 182 păncănit 158 păoană 153 păoancă 153 păoance 152 153 păpădie 133 134 păpălău 153-155 păr 11 156 părăchemiţă 138 părăzăos 139 părăzâos 139 păreche 139 părechemiţă 138 păretar 137 138 *păretaremiţă 138 *păretamiţă 139 părete 137-139 *păretemiţă 139 părgan 156 părpăduche 162 163 părticuri 183 părui 11 păruşcă 11 156 păschiulă 142 păscrisă 157 păseşălat 157 158 păşune 13 pătacică 149 pătărângă 158 păţoancă 23 145 146 păucălău 158 păucălie 158 159 păun 153 pâclâti 159 pâlnă 159 pârş 160 pe 157 *peceat 161 peciţă 165 penţ159 penţelăuş 159 peognie 160 *peonie 160 pepele 153 154 percal 156 perce 160 percea 160 161 perciţă 165 perdeli 161 perete 137 periei 161 162 perişor 161 perminvar 162 perpedel 162 163 perpeduş 163 perpegiel 162 163 perpeleac 169 perpeleag 169 perpeli 76 169 perpelig 169 persăcei 163 164 perteni 164 peruşcă 46 47 pescrisă 157 pestişte 168 peşiţă 165 peşteră 41 42 petea 167 peteaică 167 peteci 164 peteică 164 167 petină 164 165 petiţă 165 petpedec 163 petunie 160 piatră 171 piază 166 piceaică 167 pichirlău 167 piclui 246 p(i)erde 161 piersecel 163 164 piersicel 163 164 260 piescişte 167 168 piez 166 piguli 206 pijona 168 pin 168 pinţăluş 159 *piolă 168 piole 168 169 pipirigă 169 pipirlig 169 pirce 160 pirpileac 169 pirpilig 169 pirşe 160 piscobecea 169 170 pişi 170 pişti 167 168 pişa 184 pişleag 170 pişlugă 170 pişorcă 184 pişti 167 168 pitănguţ 170 171 pitea 167 piteaică 167 piteauă 167 piteică 167 pitic 171 pitpalac 162 163 pitroc 171 pitrocel 171 pitrog 171 pitrucă 171 piţ 172 piţigoi 171 172 piţilingă 171 172 piuliţă 168 pleoştit 112 plescăi 136 plesni 136 poacă 172 poanca 181 poaşcă 184-186 poaşte 185 poc 172 173 pocă 126 172 173 *pocălti 172 pocâlti 173 174 poci 126 127 172 173 pocicăli 184 pocie 126 127 172 173 pocneală 174 pocneată 174 pocos 174 175 podi 182 podilă 182 183 podiolcă 175 176 podmet 174 podmotiţă 176 177 podoimă 177 178 podovade 178 podovaghe 178 pod vadă 178 podvoadă 178 podvoade 178 poghircă 185 186 *pogjiţă 180 pogneată 174 pohoială 178-180 poivă 178 179 poiveală 178 179 pojghiţă 180 181 pojiţă 180’ pojviţă 180 polmoteşte 150 polomoti 128150151 *poIomotie 129 polonaş 181 *polonic 181 polonitoare 181 *polovnic 181 pomneată 174 pomociţă 177 pomoroancă 80 pomoroanţă 80 *pomoşniţă 177 pomotiţă 177 ponc 181 182 poncăi 181 182 pondilă 182 183 pondili 182 183 pondiolcă 175 176 poneavă 179 ponghioarcă 175 176 poniorcă 175 176 ponivă 179 ponivos 179 ponvă 179 pop 86 popândeţ 86 popondeţ 86 poponeţe 86 poponeţ 86 poroseu 139 porozău 139 portecă 183 porticuri 183 261 1 postelnică 184 poşârcă 185 *poşcă 127 poşicăli 184 poşircă 184-186 poştă 185 poştuţă 185 potârcă 185 186 potcă 126 127 172 173 185 186 potci 126 *povială 179 povii 186 povoială 179 prasadi 186 187 praştină 187 pră 157 prăjesc 187 prăscrisă 157 prăştină 187 prăvădi 187 188 *prăvări 188 prăvărit 187 188 pream 188 prepeleac 169 puhav 63 puhoi 178 pujiţă 180 pupele 153 154 pustielnică 184 puşchea 180 putred 50 putregai 50 208 rabaşcă 188 189 rahot 192 rahotă 189-192 raia 36 raielicesc 36 *raipanoage 192 raipelţ 192 raot 190-192 rapainoage 192 raznă 192 193 răboli 193 194 răbui 196 197 răcni 194 răncoti 194 răngăni 194 răot 191 răsătură 194 195 răsură 194 195 răcea 195 *râmbi 195 râmboci 195 196 *râmboti 196 râmbotire 196 râmbuşa 196 râmpi 196 rânvi 195 196 rânvoci 195 196 râşni 196 *reaznă 193 remuneraţie 17 renumeraţie 17 roade 198 robăi 197 robui 196 197 rod 140 rohot190 roit 197 rojni 198 rosăcică 197 roşăţică 197 roşnăi 198 rotii 198 rotilat 198 ruciuli 198 rug 199 rugi 198 199 ruguci 198 199 rujă 197 rujmuli 199 runciuli 198 s- 205 206 209 210 sacfiu 201 sadă 199 200 sahagnila 200 sahanila 200 *salmie 210 Salomeea 210 Salomia 200 salomie 200 201 *samahila 200 samodiva 203 *samovilă 203 204 sanciruţă 201 sanfie 201 201 *sanfiruţă 201 sanşiruţă 201 sarponel 202 săcădi 202 săhelbe 208 *săhlă 208 săhlos 207 208 *săhluşi 207 *săhluşit 207 sălaf 202 sălăşitoare 202 203 262 sălăştioară 202 203 sălhă 207 208 sălhui 207 *sălhuit 207 *sălhuş 207 sălnic 203 sămăndilă 203 204 săponar 202 săponărică 202 săponel 202 sărăndic 204 sărăntoc 204 sărăoaie 225 sărăzui 224 sărpan 204 *săipănoc 204 săipun 202 sărpunel 202 sâhlar 223 sâhlă 222 223 *sâlhar 223 sâlhă 223 sâm- 13 sân-13 scarpă 24 scalfutăr 204 205 scăciui 205 scâipălui 23 24 schencăni 205 206 schenţăli 205 206 schercăni 205 206 scheuna 205 241 schimonosi 213 shimosi 213 schitaci 206 207 schitălos 206 207 schiţau 207 scris(ă) 157 *scugeta 108 secfiu 201 sehelbe 208 selbă 208 *selbe 208 seleaf 202 sevai 225 sfânt 13 sfârc 233 sihlă 207 208 223 sihlebe 208 sihlos 207 silhă 207 223 silhui 207 *slăhos 207 208 *slăhuit 207 *slăhuş 207 slăhuşi 207 slăhuşit 207 208 *slănic 203 *slebă 208 slebe 208 *(s)mălceag 209 smâlceag 208 209 smioarţă 209 smochină 101 soare 9 sogi 110 Solomia 210 solomie 209 210 sorhan 225 spahiu 140 spanar 210 *spăhei 210 211 spăheie 210 211 spăhui 210 spencer 230 spenţer 230 splai 211 splau 211 stajnic 211 stau 215 stăji 211 stâng 216 stângăni 221 stânjeni 219-221 steji 211-213 *stigni 219-220 stihui 213 stimosi 213 214 stinghe 215 stingher 214-220 stinghereală 214 215 220 stingheri 22 214-221 stingherire 214 220 stingherit 214 215 219 220 stingheritor 214 220 *stinghi 219 220 stinghie 215 *stingni 219 *străingleriu 216 strâmtară 221 *strângliariu 216 strântori 221 *stringheriu 216 *stringleriu 216 strug 18 strung 18 263 strung 18 *sturbuia 222 sturluiba 221 222 *sturuiba su(b) 222 subşâg 224 subşâgată 225 sucşig 224 225 sufleca 222 suflintătură 222 sul 223 sulac 222 sulhac 222 sulhar 222 223 sulhău 223 sulică 223 sulig 223 suligă 223 sulzui 224 *sulzuire 224 supşig 224 225 surhai 225 surhan 225 surzui 224 surzuire 224 surzului 224 suşig 224 suvai 225 226 suvăiţă 225 226 suvintra 222 suvintri 222 *suvrinta 222 şaitroacă 226 şaitroc 226 *şală 226 şalâc 226 şănură 226 227 şărăngliţă 227 şfarcă 233 234 şfel 227 228 *şfellanţ 227 şferlanţ 227 228 şinor 226 şinore 226 şlaif 228 şleaf 229 şleap 228 229 şleau 229 şleu 229 şod(ă)rung 230 şorăpru 229 230 şordung 230 şpanar 210 şpenţăl 230 şpenţăla 230 şpenţăli 230 şponţuri 230 231 şpronţ 230 231 şteaf 231 şterge 161 şterpeli 161 şti 231 ştimă 213 ştire 231 ştirie 231 ştocăli 231 232 supă 232 şuprică 232 şuşca 233 şuşoi 232 şuşta 233 *şuşteta 233 şvarcă 233 234 şverc 233 234 *şverci 233 tabacioc 132 taft 234 talabă 248 249 tală 236 talion 234 tamazăr 238 tanăc 234 tanău 234 235 tartilă 235 *taşă 235 taşcă 144 235 241 taşuieţ 235 tăbuieţ 235 *tăgărcie 236 *tăgârcie 236 tăhui 239 tălaie 236 *tălăboi 249 tălălău 235 tălerior 234 tămânjar 238 tămânjer 238 tămânji 238 tănănău 235 tănău 235 *tănjală 238 *tănjar 237 *tănjel 238 *tănjer 237 238 *tănnău 235 *tărgăti 250 tăşuie 235 *tăui 239 264 tăujar 238 tăujel 237 238 tâujer 236-239 tăuji 239 tăul 239 tăun(i) 239 tăunjar 237 tăunjer 237 238 ♦tăuşer 239 tăuşi 239 tâlhar 250 251 ♦tâlhâci 240 tâlhoci 239 240 tâlhui 250 tâlhuşag 250 tânjală 237 tânjar 237 tânjăl 237 tânjel 237 tânjer 237 238 tâmoav 240 tâmoavă 240 tâmoşlivă 240 tâiposi 241 târtă 247 251 ♦târtăligă 247 târtoş 251 tească 241 teaucă 241 242 ♦tebeleş 242 . tebeleu 242 tebeşel 242 techeşteu 242 243 teferici 243 tehui 147 239 tejgherea 243 244 teleleu 234 terfelesc 161 *teşti 241 teujer 238 tichilean 244 ticlui 244-246 tighini 244 tilincă 247 timin 246 Timofte 44 timofti 44 timoteu 44 *timoteuş 44 tirtilig 247 *tirtiligă 247 tirtiling 247 titilig 247 tiujer 238 tiute 247 248 tiutiu 247 toifui 248 toloboi 248 249 toloboni 248 249 *tolobot 249 toloboţ 249 toloboţi 249 topală 249 topeală 249 topi 249 trăgaci 236 trăgacie 236 *trăgăcie 236 trăgăti 249 250 tropină 250 tropini 250 trupusi 241 tulai 251 tulhui 250 251 tulpină 250 turtuşi 251 tuşer 238 239 tută 251 *tutălău 252 tu, tu 252 tutulău 251 252 ţeastă 241 -ucă 171 -(u)ci 199 -ug 48 -ugă 134 uimă 83 177 -ulă 142 -ulău 252 -uliţă 168 unge 237 238 -ur 94 *urdon 123 urechelniţă 139 urecheriţă 139 urechemiţă 139 -uş 159 163 -uşcă 156 -uşor 162 uşta 125 -uţ 75 vatăm 55 vătămăm 55 *văgan 117 vătrai 50 51 vătrar 50 51 vintre 222 viţă 146 voieş(t)niţă 121 vurdum 123 z- 205 265 ţţţţjţyflpi’l HfiţTlTBÎli^ VHSI1&& COT *r CUPRINS PREFAŢĂ .................................5 INTRODUCERE .............................7 ABREVIERI...............................27 ETIMOLOGII..............................33 INDICE DE CUVINTE ŞI AFIXE ROMÂNEŞTI...253 it ii 267 i AU APĂRUT: Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan" - îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie 14.500 le Rudolf Steiner - Mistica. Gând uman, gând cosmic * 14.900 le William Golding - Oameni de hârtie 15.900 le Aristotel - Organon (volumul I) 26.900 ie J.P. Sartre - Psihologia emoţiei 12.900 ie Album - Berthelot şi România 27.000 ie Larousse - Dicţionar de civilizaţie egipteană 22.500 ie Larousse - Dicţionar de psihanaliză 24.900 ie Tudor Opriş - Zoologia 14.900 îe G. Dumezil - Zeii suverani ai indo-europenilor 24.900 îe Alfred Adler - Sensul vieţii 10.900 ie Alfred Binet - Sufletul şi corpul 7.000 ie Gaston Berger - Tratat practic de cunoaştere a omului 14.900 le Vasile Tonoiu - în căutarea unei paradigme a complexităţii 11.900 le Francis Macnab - Dorinţa sexuală 11.900 le Leonard Gavriliu - Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga 14.900 îe Leonard Gavriliu - Mic tratat de sofistică 4.900 le G.W.F. Hegel - Principiile filosofiei dreptului 7.500 le W. Shakespeare - Furtuna 6.000 ie W. Shakespeare - Hamlet 7.500 le Petru Cretia - Norii 7.500 le Frai^ois ferune - Hristos şi Karma 17.000 le Rudolf Steiner - Din cronica Akasha 11.900 le A. Răduţiu şi L. Gyemânt - Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 10.000 le Copacul fermecat - Poveşti 3.500 le Luminiţa Bădeliţă - Analiza matematică clasa a Xll-a 3.900 le Mihai Retegan, Cornel Lungu - 1956 - Explozia 13.900 le Gheorghe Buzatu - Românii în arhivele Kremlinului 11.900 le Mircea Rebreanu - Optimismul nostru 3.900 le Mircea Rebreanu - Semnificaţia secolului nostru 9.900 le Mircea Rebreanu - Gândirea filosofică română 8.900 ie VOR APĂREA: Cristkia Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu - Dicţionar de cinema Larousse - Dicţionar de civilizaţie musulmană MarceîeGâu^her^inconştientu^cerebraBIBLÎftTR^ IRSTfTOTOI.Uî ĂMfflfiHSîKJl TheoduleRibot-Voinţa şi patologia ei-nn»-.» «Im,. r_ Ş X X W. Shakespeare - Regele Lear UlBIIiâa lARjl BT. pCQ U Iris Murdoch - Dilema lui Jackson Comandând prin poştă o carte apărută la una din editurile IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC obţineţi o reducere de: 1596 Pentru comenzi cu o valoare mai mare de 40 000 lei obţineţi o reducere de: 20% Costul expedierii prin poştă e suportat de edituri. Adresa: CP 33-2, Bucureşti, România Tel.: (401) 223 15 30 /’ int. 1606,1030,1430,1113; Fax / tel.: (401) 222 62 86 I I I