STUDII DE MORFOLOGIE A LIMBII ROMÂNE
           ÉTUDES DE MORPHOLOGIE DE LA LANGUE ROUMAINE
         STUDIES IN MORPHOLOGY OF THE ROMANIAN LANGUAGE
            MIOARA AVRAM
        STUOII
          DE
      MORFOLOGIE
           0
         EIMDII
        ROMÂNE
              EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Bucureşti, 2005
                    Copyright © Editura Academiei Române, 2005.
               Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.
         Adresa: EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România Tel.: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro
                                                                      Referenţi: Acad.
                                                                                 Acad.
MARIUS SALA G. MIHĂILĂ
           Redactor: ADRIANA GRECU Tehnoredactor: MARIA CRISTOGEL Coperta: RĂZVAN-DAN CURELEŢ
                       Bun de tipar: 4.05.2005. Format 16/61x86. Coli de tipar: 21,25.
                          C.Z. pentru biblioteci mari: 459-55 C.Z. pentru biblioteci mici: 459
                             ISBN: 973-27-1152-3
                 CUVÂNT ÎNAINTE
       Volumul de faţă grupează 30 de articole ale autoarei apărute, între 1958 şi 2004, în diverse periodice de specialitate (SCL, LR, LLR, RRL, AUI) sau în actele unor reuniuni ştiinţifice interne ori internaţionale, din ţară sau din străinătate; la sfârşitul fiecărui articol se indică locul şi data primei apariţii. Textele sunt reproduse în general ca atare, cu minime modificări de ordin tehnic (în vederea unificării) şi stilistic; patru texte, care au fost publicate iniţial în limba franceză, figurează aici în traducere românească.
       Unite prin două elemente comune, constând în obiectul de studiu (morfologia românească) şi în metoda de cercetare (specifică pentru ceea ce se numeşte gramatica tradiţională sau clasică), articolele din acest volum se deosebesc între ele din diverse puncte de vedere.
       Chiar în privinţa obiectului de studiu există anumite deosebiri, legate de încadrarea mai mult sau mai puţin strictă în limitele lui. Pe de o parte, nu toate articolele aparţin exclusiv morfologiei, ci unele dintre ele tratează şi probleme din celălalt domeniu al gramaticii - sintaxa - şi câteodată depăşesc gramatica, referindu-se la probleme de lexicologie (semantică, etimologie, raportul dintre omonimie şi polisemie) şi de formare a cuvintelor (derivare sufixală, conversiune). Pe de altă parte, descrierea morfologiei româneşti este însoţită uneori de consideraţii generale şi de referiri la alte limbi, romanice sau neromanice.
       Deosebiri mai mari rezultă din modul de abordare şi din varietăţile limbii române care sunt studiate. Cele mai multe articole sunt de morfologie descriptivă a limbii literare contemporane (cu sau fără aspecte de gramatică „a greşelilor” sau corectivă), altele se încadrează în morfologia istorică sau în morfologia dialectală. Câteva dintre ele au un caracter exclusiv sau preponderent teoretic, în timp ce la altele predomină descrierea sau istoria unor fapte.
5
      Deosebiri există şi în ce priveşte nivelul tratării, dependent adesea de destinatarii principali avuţi iniţial în vedere, în funcţie de profdul publicaţiilor în care au apărut textele reproduse acum: alături de studii destinate în special cercetătorilor lingvişti (dar şi studenţilor de la facultăţile de litere), în care se aduc în discuţie fapte sau/şi interpretări noi, volumul cuprinde şi câteva articole care se adresează unui public mai larg - mai. ales cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi elevilor dornici de a progresa în înţelegerea gramaticii -, oferind explicaţii şi precizări referitoare la forme şi fenomene cunoscute în linii mari; textele din ultima categorie au avut versiuni prezentate în emisiuni radiofonice.
      Bineînţeles, originalitatea contribuţiilor din paginile care urmează trebuie apreciată în raport cu data primei lor apariţii, căci între timp unele noutăţi de la acea dată au fost preluate în alte lucrări.
      Ordinea articolelor din acest volum nu este cronologică. După primele patru articole, consacrate unor probleme generale, ordinea adoptată este cea obişnuită în tratatele de morfologie pentru succesiunea diverselor părţi de vorbire.
      De menţionat că prezentul volum nu conţine toate contribuţiile autoarei la studierea morfologiei limbii române; nu au fost reproduse aici textele cu teme de morfologie incluse în volumul Probleme ale exprimării corecte (Bucureşti, 1987).
      Adunarea în volume de autor a unor articole risipite în diverse publicaţii, unele greu accesibile, are în primul rând scopul de a înlesni documentarea cercetătorilor ulteriori. Când aceste texte sunt grupate tematic este posibilă identificarea unei concepţii de ansamblu, care în cazul de faţă se concretizează în opţiunea metodologică, în sprijinirea pe fapte cât mai numeroase şi în valorificarea critică a cercetărilor anterioare, mergând până la observaţii din primele gramatici româneşti. Fără a pretinde că soluţiile şi descrierile propuse sunt neapărat definitive şi singurele posibile, autoarea speră ca volumul să demonstreze că gramatica tradiţională este încă productivă, că deci - contrar părerii unor colegi - ea nu şi-a trăit traiul şi că în interiorul ei se pot găsi mereu aspecte interesante care merită să fie semnalate sau aprofundate.
Mai 2004                                              AUTOAREA
6
   STRUCTURA MORFOLOGICĂ - MĂRTURIE INCONTESTABILĂ A LATINITĂŢII LIMBII ROMÂNE
       Pentru un nespecialist înrudirea dintre o limbă şi alta, originea unei limbi sau apartenenţa la o anumită familie se lasă deduse din elementele de vocabular comune. Cele mai vechi demonstraţii ale latinităţii limbii române s-au referit exclusiv la asemănările unor cuvinte româneşti şi latineşti ca pâine şi panis (Grigore Ureche, Miron Costin), om şi homo (Miron Costin), încep şi incipio (Dimitrie Cantemir). Desigur, originea cuvintelor din materialul de bază - cum sunt cele citate -, ponderea cuvintelor moştenite din latină în acest vocabular nu sunt lipsite de importanţă în caracterizarea limbii române ca limbă romanică sau neolatină, continuatoare directă a latinei vorbite în Dacia. Mai important însă decât orice zonă a vocabularului pentru recunoaşterea indiscutabilă a originii unei limbi este caracterul structurii ei gramaticale şi în special al celei morfologice. Mai multe elemente explică această poziţie a structurii morfologice în studiile comparativ-istorice: pe de o parte, marea ei stabilitate în timp, pe de alta, caracterul abstract, arbitrar (sau nemotivat, în sensul că mijloacele concrete de exprimare a unei categorii gramaticale nu sunt în nici un fel impuse de conţinutul ei) şi mai ales particularitatea de a se manifesta în modul de funcţionare în limbă a cuvintelor de orice origini. De aceea latinitatea structurii morfologice a limbii române constituie pentru orice iniţiat dovada esenţială şi incontestabilă a originii limbii înseşi.
       Latinitatea structurii morfologice a limbii române este evidentă în toate sectoarele ei, în inventarul de categorii şi procedee gramaticale, de la concepte până la exprimarea lor concretă: sunt de amintit astfel cele trei genuri ale substantivelor, felul de declinare a substantivelor şi adjectivelor, unităţile constitutive ale unor clase lexico-gramaticale ca pronumele şi numeralul şi ale claselor de
7
instrumente gramaticale ca articolul, prepoziţia şi conjuncţia, iar la verb păstrarea celor patru conjugări şi a unui sistem temporal bogat şi complex, ca şi lipsa aspectului, categorie gramaticală caracteristică pentru alte familii de limbi, cum sunt cele slave. Morfologia românească este mult mai simplă decât cea latinească, dar important este că elementele existente sunt păstrate din latină. Caracterul romanic al morfologiei româneşti este dat atât de felul în care s-a conservat moştenirea latină, cât şi de faptul că diferenţele faţă de latină sunt rezultatul evoluţiei în sensul unor tendinţe existente încă din latină şi continuate şi de alte limbi romanice.
      în ce priveşte moştenirea directă, româna este în morfologie mai conservatoare decât celelalte limbi romanice, întrucât ea păstrează adesea în mai mare măsură unele trăsături ale flexiunii latineşti: clasele de substantive continuatoare ale celor trei declinări din latina populară, formele speciale de genitiv-dativ singular feminin şi de vocativ singular masculin, genul neutru, declinarea pronumelor. Uneori tocmai pentru că româna a conservat unele elemente de structură gramaticală pierdute în restul României s-a încercat să li se dea o explicaţie externă; în această situaţie este genul neutru, la care, chiar dacă am admite intervenţia unei influenţe străine (slave) în menţinerea sau întărirea lui, nu putem lăsa neobservată împrejurarea că mărcile sale, desinenţele de plural -uri, -e, -ă, sunt exclusiv latineşti.
      Alteori limba română prezintă unele deosebiri faţă de latină care se constată şi în alte limbi romanice, în continuarea unor tendinţe existente încă din latină: în această categorie de fapte intră articolul ca parte de vorbire necunoscută latinei, dar existentă în toate limbile romanice, precum şi înlocuirea flexiunii sintetice cu procedee analitice la comparaţia adjectivelor şi adverbelor sau la unele forme verbale.
      Printre deosebirile faţă de latină poate că cea mai importantă este constituirea articolului, dar lipsa lui din latină nu-1 face să fie un element neromanic. Dacă toate limbile romanice au articol, creat în continuarea unor tendinţe manifestate din latina târzie, e de subliniat că limba română, dezvoltată printre limbi de diverse familii care nu aveau articol, şi-a creat şi ea această categorie şi, mai mult, că articolul românesc are o bogăţie de specii, forme şi funcţii pe care nu
8
le cunosc celelalte limbi romanice; deosebirea de poziţie a articolului hotărât românesc - enclitic faţă de articolul proclitic al celorlalte limbi romanice - are o importanţă mult mai mică decât asemănările referitoare la conceptul în sine şi la dezvoltarea pe aceeaşi bază a demonstrativului latinesc iile.
       Latinitatea structurii morfologice româneşti poate fi cu uşurinţă evidenţiată prin păstrarea unor neregularităţi de flexiune, cum sunt cele întâlnite la substantivul om cu pluralul oameni ca şi latinescul homo - homines, la pronumele eu cu dativul mie ca şi latinescul ego -mihi, în conjugarea verbului afi cu radicalele diferite sunt, este, era, fu etc. Mai importantă însă decât conservarea particularităţilor gramaticale latineşti ale cuvintelor moştenite şi ele din latină este tratarea tuturor cuvintelor din limba română, indiferent de originea lor şi de epoca intrării în limbă, după acelaşi model al cuvintelor moştenite.
       In istoria sa, limba română, ca orice limbă, a venit în contact cu diverse alte limbi, dintre care unele au avut influenţe mai mari sau mai mici asupra vocabularului ei. Există deci în limba română cuvinte împrumutate din diferite limbi, uneori în procente apreciabile, cel puţin în anumite varietăţi ale limbii. Cuvintele nu există însă în limbă numai prin rădăcina lor şi nici numai sub forma-tip sub care se găsesc de obicei în dicţionare şi sub care se citează în mod curent (nominativul singular la substantive, infinitivul prezent la verbe etc.), ci prin totalitatea formelor lor flexionare. Forma-tip poate să semene, la unele cuvinte, mai mult cu limba sursă, dar la formele flexionare situaţia se schimbă.
       Verbele româneşti sunt de diverse origini, cele moştenite din latină reprezentând abia o zecime din inventarul total, dar toate celelalte se conjugă după modelul verbelor moştenite, cu desinenţe, sufixe temporale sau modale şi elemente auxiliare latineşti. De la orice verb, provenit din substratul dac ca a bucura, împrumutat din slavă ca a iubi, din maghiară ca a bănui, din greacă aşa cum e a sosi, perfectul compus se formează cu verbul auxiliar de origine latină a avea, mai mult ca perfectul cu ajutorul sufixului -se- şi gerunziul cu sufixul -ând sau -ind moştenite din latină, conjunctivul e marcat de conjuncţia să de aceeaşi origine, diateza pasivă se realizează cu auxiliarul latinesc a fi, iar reflexivul foloseşte pronumele moştenite şi ele din latină; prin
9
flexiunea lor de provenienţă latină, forme ca se bucură, iubeşti sau este iubit, a bănuit sau bănuiesc, sosind, sâ sosească etc. sunt elemente ale limbii române şi numai rădăcina le trădează legătura cu limba de origine. Substantivele basm şi plug sunt împrumutate din slavă, dar ele nu se pot folosi într-o propoziţie românească decât sau cu articolul nehotărât sau hotărât, ambele de origine latină, sau cu prepoziţii de aceeaşi origine, iar la plural cu desinenţe moştenite: în formele de plural articulat basmele sau plugurile, atât desinenţele -e şi -uri, cât şi articolul hotărât -le sunt latineşti. Deşi limba maghiară nu cunoaşte categoria genului, substantivele româneşti împrumutate din maghiară sunt încadrate la unul dintre cele trei genuri {meşter e masculin, vamă feminin, iar oraş neutru), iar adjectivele capătă forme de gen şi se supun regulilor acordului în gen: chipeş - chipeşă, gingaş - gingaşă, flexiunea lor nemaiavând nimic comun cu maghiara. La fel, flexiunea substantivelor împrumutate din turcă nu mai păstrează nimic din limba sursă: cafegiu urmează modelul lui fiu, primind desinenţa -u la singular şi -i la plural, iar cafea modelul lui stea, cu desinenţa -le la genitiv-dativul singular şi la pluralul nearticulat; adjectivele murdar şi fistichiu capătă aceleaşi forme ca adjectivele moştenite rar şi târziu. Adjectivele şi adverbele de orice origine {vesel din slavă, chipeş din maghiară, ieftin din greacă, murdar din turcă) îşi formează comparativul de inegalitate cu adverbul moştenit mai, iar superlativul relativ cu acelaşi adverb precedat de articolul cel. Verbele împrumutate din slavă pierd categoria aspectului şi capătă în schimb mai multe timpuri şi moduri. Orice împrumut este adaptat deci din punct de vedere morfologic după modelul cuvintelor moştenite, funcţionarea tuturor cuvintelor în limba română fiind asigurată de elemente materiale şi procedee exclusiv latineşti.
       Cunoscând aceasta, se înţelege de ce putem întâlni în limba noastră propoziţii, fraze şi chiar texte mai lungi alcătuite exclusiv din elemente latineşti (poezii populare ca doina dobrogeană analizată de B. P. Hasdeu în legătură cu teoria sa „limba în circulaţiune”, de la apariţia căreia, în volumul al III-lea al lucrării Cuvinte din bătrâni, se împlineşte anul acesta un secol; strofe întregi din poeziile lui M. Eminescu: strofa întâi din Somnoroase păsărele sau din Atât de fragedă..., de exemplu), dar nu şi propoziţii alcătuite exclusiv din
10
elemente de alte origini, întrucât, chiar dacă s-ar folosi numai cuvinte propriu-zise împrumutate din slavă, maghiară, greacă sau turcă, legătura dintre ele nu poate fi făcută decât cu formanţi gramaticali şi cuvinte auxiliare (articol, desinenţe, prepoziţii etc.) de origine latină. Enunţuri posibile ca Plugurile brăzdează ogoarele, Stăpânul grijuliu păzeşte roadele grădinii, Moşul povesteşte babei sfârşitul basmului, Meştere, priveşte, am isprăvit şiragul, Cafegiul bogat lipsea mereu sau Haiducii pândeau prilejul nimerit străjuind drumurile şi enunţuri reale ca proverbul Frica păzeşte bostanii (cf. şi expresii verbale ca a feşteli iacaua) au din punct de vedere lexical numai elemente de împrumut, dar funcţionarea acestora este pur romanică din punct de vedere gramatical. în felul acesta trebuie precizate şi nuanţate afirmaţiile unor mari înaintaşi, după care nu se poate produce „o frază românească de cinci şiruri în care cuvintele să fie numai slavice sau numai turce, sau numai slavice şi turce” (B. P. Hasdeu) sau „cu greu vom putea construi o propoziţie, cât de scurtă, care să fie compusă numai din vorbe neromane” (S. Puşcariu). Inevitabilă nu este intervenţia unor cuvinte moştenite din latină, ci a elementelor gramaticale de această origine.
LLRVII (X), 1981, 3, p. 3-6.
   MIJLOACE MORFOLOGICE DE DIFERENŢIERE LEXICALĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ
       Existenţa unor forme flexionare duble specializate pentru exprimarea unor sensuri diferite (tipul rom. coarne - cornuri, engl. brothers - brethren, rus. 3y6bi - 3y6bx) este un fenomen cunoscut multor limbi şi semnalat de obicei chiar în gramaticile practice elementare. Din punct de vedere teoretic însă, situaţia acestor „forme” nu este deloc clară: se încadrează ele în aceeaşi unitate lexicală a unui cuvânt polisemantic sau avem a face cu două unităţi separate?
       Judecând după locul pe care îl au în gramatici substantivele de tipul celor citate mai sus, în capitole denumite „substantive cu forme duble de plural”1, se pare că prima dintre cele două interpretări reprezintă concepţia cea mai răspândită. în opoziţie cu aceasta, articolul de faţă îşi propune să demonstreze că ultima interpretare este cea justă, cu alte cuvinte, că avem a face în acest caz cu un tip special de omonime. (Către această interpretare înclină şi Al. Graur2 şi Iorgu Iordan3, în legătură cu exemple izolate, fără a teoretiza şi generaliza; acelaşi punct de vedere este susţinut de Paula Diaconescu într-o lucrare recentă4, de care am luat cunoştinţă după redactarea articolului de faţă.)
       Dacă prin cuvânt ca unitate lexicală înţelegem totalitatea formelor lui flexionare - susceptibile de diverse întrebuinţări sintactice - şi totalitatea sensurilor, nu putem încadra în unitate forme care exprimă sensuri lexicale proprii numai lor sau - invers - sensuri lexicale care nu se pot exprima prin orice altă formă din paradigma respectivă.
       1 Vezi *GLR, voi. I, p. 129 şi 140-141.
       2 Graur, încercare, p. 127.
       3 Iordan, 2LRC, p. 42 şi 279.
       4      Diferenţele dintre omonimie şi polisemie, comunicare ţinută la Cercul de lingvistică generală al Facultăţii de Filologie din Bucureşti (31 martie 1958).
12
       Se poate spune că un substantiv are forme duble de plural numai atunci când ele nu sunt specializate pe anumite sensuri, ci circulă paralel, o formă veche coexistând cu una mai nouă sau o formă regională cu una literară; e cazul rom. vis - vise şi visuri5 sau coală -coli şi coaie. în momentul în care s-a produs specializarea celor două forme pe sensuri diferite unitatea lexicală iniţială s-a scindat în două: morfologia reduce astfel polisemia unui cuvânt, ajutând la crearea unor omonime diferenţiate în unele forme.
       Capacitatea polisemiei de a da naştere la omonime este discutată de obicei numai sub aspectul dezvoltării semantice; se consideră astfel că, prin pierderea unor verigi din lanţul evoluţiei semantice, două sensuri ale unui cuvânt ajung să fie atât de diferite, încât nu se mai poate simţi legătura dintre ele, ceea ce dă fiecăruia dreptul la autonomie lexicală6. De asemenea este discutată provenienţa unor omonime din unul şi acelaşi cuvânt pe calea formării cuvintelor prin schimbarea categoriei gramaticale (substantivizarea unui adjectiv, de pildă).
       Fenomenul aici în discuţie reprezintă un caz special de omonimie, născută prin diferenţierea pur flexionară, morfologică, a sensurilor diferite ale unui cuvînt polisemantic. Cuvântul nou creat poate rămâne evident subordonat din punct de vedere semantic faţă de cuvântul mai vechi; importantă însă este marcarea diferenţierii.
       Articolul de faţă nu-şi propune să discute dreptul la autonomie lexicală al sensurilor aparent depărtate ale unui cuvânt unic scindat pe
       5       Cele două forme de plural pot apărea nediferenţiate chiar la unul şi acelaşi vorbitor şi chiar la un mânuitor în scris al limbii literare. Un exemplu recent îl constituie visele şi visurile la distanţă de 12 rânduri în articolul Tinereţe de Mircea Zaciu („Tribuna” 1958, nr. 12 (59), p. 1/1).
       6       Acest punct de vedere, care părea să fie general în lingvistica sovietică, formează în prezent obiectul unei discuţii la ordinea zilei. Discuţia a fost deschisă de articolul lui V. I. Abaev, O podace omonimov v slovare (apărut în „Voprosy jazykoznanija” 1957, 3, p. 31—43), care a criticat atât principiul, cât mai ales exagerările în aplicările lui lexicografice. în decembrie 1957, Consiliul ştiinţific al secţiei din Leningrad a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S. a consacrat problemei omonimiei o şedinţă lărgită specială, cu o durată de două zile, la care au participat şi specialişti din alte centre ştiinţifice (vezi cronica lui V. N. Grigoriev, Obsuzdenie problemy omonimii, în „Voprosy jazykoznanija” 1958, 2, p. 162-163).
13
cale pur semantică; după cum au arătat criticii acestui punct de vedere, interpretările lexicologice, bazate în asemenea cazuri, în mod inevitabil, numai pe simţul lingvistic al cercetătorului, pot fi arbitrare. Dar, pentru cuvintele la care există diferenţieri flexionare, cred că asocierea criteriului morfologic cu cel semantic în recunoaşterea individualităţii unui cuvânt înlătură orice arbitrar, ducând la rezultate acceptabile pentru susţinătorii ambelor păreri7, cu deosebirea că pentru cei care acceptă valabilitatea exclusivă a criteriului semantic mijloacele morfologice de diferenţiere sunt elemente auxiliare ulterioare, care intervin într-un moment când scindarea cuvântului polisemantic iniţial în două omonime este deja produsă (V. V. Vinogradov spune, în Russkij jazyk (Grammaticeskoe ucenie o slove), Moscova/Leningrad, 1947, p. 155, că „scindarea cuvântului în două sau mai multe cuvinte independente - omonime -este subliniată adesea prin deosebiri în formele de număr”), în timp ce pentru mine numai momentul asocierii diferenţierii morfologice cu diferenţierea semantică marchează constituirea perechii de cuvinte autonome.
       întrucât clasificările existente ale omonimelor variază în ceea ce priveşte atât criteriile adoptate (confuze de multe ori)8, cât şi terminologia, consider necesar să dau aici clasificarea la care m-am oprit.
       După originea lor omonimele se clasifică în:
       1)        Omonime cu etimoane diferite [a) din aceeaşi limbă; b) din limbi diferite]. în această categorie se încadrează şi omonimele
       7      Cronica citată mai sus informează că, în cadrul discuţiei de la Leningrad, „majoritatea participanţilor au susţinut teza referentei [= L. L. Kutina] că apariţia unei noi serii derivative şi particularităţile gramaticale ele însele nu sunt indicii obligatorii ale omonimiei” (p. 163). Dacă este vorba de particularităţile morfologice, indicaţia ele însele (cxmh no ce6e) o interpretez în sensul afirmaţiei mele de mai sus că variantele flexionare nespecializate pe anumite sensuri nu constituie cuvinte diferite. Nu ştiu însă dacă discuţiile au avut în vedere particularităţile morfologice; în redarea principalelor intervenţii ale diverşilor vorbitori .nu se fac referiri decât la criteriul sintactic ( F. P. Filin), de altfel ca şi în articolul lui V. I. Abaev.
       g
        Unele clasificări confundă, de exemplu, criteriul originii şi pe cel al gradului de omonimie (vezi clasificarea (acută de Al. Graur, loc. cit.).
14
provenite prin derivare de la acelaşi cuvânt de bază cu afixe omonime sau polisemantice.
       2)       Omonime provenite dintr-un cuvânt unic [a) prin îndepărtarea unor sensuri de punctul de plecare al dezvoltării semantice; b) prin procedeul sintactic de formare a cuvintelor pe calea schimbării categoriei gramaticale; c) prin mijloace morfologice].
       Din punct de vedere static se pot face două clasificări ale omonimelor.
       într-o primă clasificare s-ar distinge:
       1)       omonimele propriu-zise, care sunt omonimele din cadrul aceleiaşi părţi de vorbire;
       2)       falsele omonime9, adică forme identice din paradigmele unor părţi de vorbire diferite (rom. subst. cer - verb 1 sg. şi 3 pl. cer:; rus. numeralul rpn- verb imperativ rpii).
       Importante sunt omonimele propriu-zise, din cadrul aceleiaşi părţi de vorbire; acestea se clasifică în:
       1)       omonime totale, adică omonime în întreaga lor paradigmă (tip rom. lac < lat. lacus şi lac < germ. Lack sau fr. laque, ambele substantive neutre cu pluralul lacuri);
       2)       omonime parţiale10, adică omonime numai la anumite forme ale lor.
       Omonimele născute prin diferenţierea morfologică a exprimării sensurilor unui cuvânt polisemantic intră în categoria omonimelor parţiale (tip rom. arc - arcuri şi arc - arce), fără a i se suprapune, deoarece aici intră şi omonime cu etimoane diferite care au şi flexiune diferită (tip rom. masă - mese şi masă - mase).
       Opoziţia dintre omonimele totale şi cele parţiale constă în
          marcarea sau nemarcarea diferenţei de sens existente şi această
                                                                                   *
      9
        Aceste omonime sunt numite de unii lingvişti omonime lexico-gramaticale (K. A. Levkovskaja, Leksikologija nemeckogo jazyka, Moscova, 1956, p. 151) sau omoforme („termenul acad. V. V. Vinogradov”, după K. A. Levkovskaja, lucr. cit., p. 152).
       10     Termenul omonime parţiale este de obicei folosit şi pentru ceea ce am numit aici false omonime (vezi opoziţia între omonimele vollstăndige şi unvollstăndige la B. Trnka, Bemerkungen zur Homonymie, în „Travaux du Cercle Linguistique de Prague” IV, 1931, p. 154).
15
clasificare interesează pentru a distinge omonimele după capacitatea lor de „rezistenţă”: la categoria omonimelor totale poate interveni mult discutata stingherire reciprocă (în cazul când ele fac parte şi din sfere semantice apropiate), pe când la omonimele parţiale existenţa unor forme diferite exclude posibilitatea de stingherire reciprocă şi a celor identice, pentru motivul că vorbitorul are conştiinţa raportării acestora la întreaga paradigmă (care constituie de fapt unitatea lexicală a cuvântului respectiv).
      în aceeaşi serie de omonime se pot găsi unele totale şi altele parţiale. Astfel substantivele româneşti corn, -i masculin (Bot.) şi corn, -i masculin (Muz.) constituie o pereche de omonime totale, dar intră într-un raport de omonimie parţială cu corn - coarne neutru şi cu corn - cornuri neutru. Dintre toate acestea, corn - coarne neutru, prin pluralul lui, este omonim parţial şi cu coarnă - coarne feminin.
      în cadrul omonimelor parţiale mijloacele morfologice de diferenţiere au rol activ la omonimele născute din cuvinte polisemantice şi rol secundar, pasiv, la omonimele de origini diferite. Altfel spus, în primul caz ele creează omonimia ca atare (în opoziţie cu polisemia anterioară), pe când în celălalt ele marchează caracterul parţial al unei omonimii produse pe alte căi, care ar fi putut fi însă totală. într-un caz ele constituie deci mijloace de evitare a polisemiei, iar în celălalt mijloace de evitare a omonimiei totale; faţă de amândouă aceste fenomene, omonimia parţială reprezintă o categorie pozitivă. Folosirea mijloacelor morfologice de marcare a diferenţelor semantice duce astfel la îmbogăţirea vocabularului şi la precizarea elementelor lui constitutive.
                                            *
       Elementele morfologice care pot avea funcţiunea lexicală de diferenţiere a omonimelor variază de la o limbă la alta: pentru limba rusă, de exemplu, V. V. Vinogradov recunoaşte această funcţiune formelor de număr la substantive11, iar în ceea ce priveşte limba germană, K. A. Levkovskaja arată, tot pentru substantivele omonime,
       11 Lucr. cit., p. 155.
16
că ele se pot deosebi atât prin mijloacele de formare a numărului plural12, cât şi prin genul gramatical13.
       Care sunt aceste mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română14? La substantiv se găseşte diferenţierea prin gen, prin forme deosebite de plural în cadrul aceluiaşi gen15, prin însăşi categoria numărului, prin forme diferite cazuale sau de articulare. La verb se poate produce diferenţierea prin forma activă sau reflexivă şi prin desinenţe sau rădăcini diferite în cadrul aceleiaşi conjugări.
       1.        Diferenţierea prin gen este o marcă clară a faptului că avem a face cu unităţijexicale diferite: un masculin cap cu pluralul capi, opus lui cap neutru, în ciuda coincidenţei lor formale la singular, sau un neutru ţigaret opus femininului ţigaretă, în ciuda coincidenţei lor formale la plural. Schimbarea după gen nu intră în flexiunea substantivului, deci apariţia unei asemenea modificări duce la crearea unui cuvânt independent.
       Trebuie arătat că diferenţierea prin gen a două substantive omonime constituie un mijloc pur gramatical numai în ceea ce priveşte diferenţierea între masculine şi neutre, a căror formă-tip, de singular, coincide: curent - curenţi m. şi curent - curente n. Diferenţierea prin gen între feminine şi neutre este marcată prin existenţa unor forme-tip deosebite16: batist n. - batistă f., cartel n. - cartelă f. Elementul diferenţiator -â are în aceste cuvinte dubla valoare de desinenţă şi de sufix lexical, încât acest procedeu de diferenţiere nu mai aparţine exclusiv morfologiei, ci este un mijloc lexico-gramatical, care constituie
       12 Lucr. cit., p. 148.
       13 Ibidem, p. 149.
       14 Articolul se bazează pe materialul oferit de DLRC.
       15      De obicei cele două procedee se confundă. Aşa se explică faptul că există lucrări care vorbesc de forme triple de plural, dând ca exemple corn - corni m., alături de coarne şi cornuri n. (*GLR I, p. 140-141; Al. Graur, loc. cit.', Iordan, 2LRC, p. 42).
       16      De aceea în general numai această diferenţiere este discutată la capitolul „Gen” din lucrările asupra limbii române, pe când diferenţierea între masculine şi neutre, marcată la plural, se discută la „Număr” (vezi Iordan, 2LRC, p. 276 şi 278).


17
categoria intermediară între mijloacele pur lexicale (de formare a cuvintelor) şi cele pur morfologice17.
      Cum se ajunge la diferenţierea prin gen a sensurilor unui cuvânt polisemantic şi, astfel, la crearea unor omonime? Excluzând situaţiile în care diferenţa de gen exprimă o realitate de conţinut - masculinul desemnând persoana faţă de neutrul care desemnează un obiect neînsufleţit din aceeaşi sferă semantică (tipul rom. bas - başi m. faţă de bas - basuri n.; cf. şi distincţia din limba franceză între masculin şi feminin: un trompette - une trompette) -, interesează cazurile când două obiecte la fel de neînsufleţite sunt denumite prin substantive de genuri diferite: rom. masculin şi neutru {curent - curenţi m., curent -curente n.) sau feminin şi neutru {cartelă f. - cartel n.), fr. masculin şi feminin {le finale - la finale) etc.
      K. Jaberg a demonstrat, pe baza materialului oferit de AIS, rolul diferenţiator pe care îl poate avea genul gramatical în dezvoltarea unui cuvânt polisemantic: din diferenţele de gen existente la unul şi acelaşi cuvânt polisemantic între limba literară şi graiuri unele graiuri îşi creează posibilitatea de a distinge morfologic unele sensuri de altele, acceptând, de exemplu, genul literar pentru sensul fundamental şi păstrând genul dialectal pentru accepţiuni speciale18.
      în cadrul unei limbi literare, în cazul neologismelor, limba foloseşte de obicei şovăielile în stabilirea unui gen: se ştie că, în procesul de adaptare a neologismelor la sistemul morfologic al limbii care le împrumută, există o perioadă în care ele pot circula sub două aspecte: unul mai apropiat de limba de origine19 şi unul mai apropiat de noua limbă. Când nu intervine folosirea celor două forme pentru
       17       Procedeul corespunzător la verb este diferenţierea prin încadrarea în conjugări diferite (tip îndesa - îndesi), care constituie un procedeu lexico-gramatical întrucât vocala caracteristică fiecărei conjugări are dubla valoare de sufix morfologic şi lexical.
       18       Vezi Karl Jaberg, Aspects géographiques du langage, Paris, 1936: discuţia despre FLOREM, p. 55-57, CAPUT, p. 57-63, şi, mai puţin, despre BALTEUS, p. 48. La FLOREM se constată că unele graiuri profită în acelaşi timp de diferenţa morfologică şi de cea fonetică, reuşind să diferenţieze trei denumiri de obiecte deosebite (graiul din Bormio: al fior m. „floarea”, la fior f. „floarea fainii” şi la for f. „smântână”).
       19       Păstrarea genului masculin sau feminin într-o limbă ca franceza, de pildă, a fost favorizată adesea de împrumutarea substantivelor în îmbinări cu adjective care marchează mai clar genul (vezi Al. Graur, Discuţii în jurul genului neutru, în „Viaţa românească” 1957, nr. 5, p. 15).
18
diferenţiere semantică, una dintre ele se pierde cu timpul sau continuă să existe numai la unii vorbitori. La unele neologisme cele două forme de gen pot continua situaţia din limba de bază; rezultatul francez a două împrumuturi din italiană, cartuccio şi cartuccia, este identic -cartouche -, dar diferenţa dintre cele două cuvinte se menţine prin diferenţa de gen după sens (le cartouche Arh., la cartouche Mii.)20. Alteori cauza încadrării la două genuri constă în etimologia multiplă a unui neologism „internaţional”: perechea rom. cartel n. - cartelă f. se explică, după DA, prin împrumutarea primului din franceză, iar a celui de al doilea din italiană21 22. în sfârşit, alteori, un cuvânt unic la origine poate avea pentru un sens nou genul din limba care i-a dat acest sens: fr. le finale (Muz.) şi la finale (Lingv.) au aceeaşi origine, latină, dar primul provine direct din italiană, cu genul de acolo, pe când al doilea reprezintă substantivizarea adjectivului final21.
       Nu totdeauna distincţia prin gen este netă; uneori o singură formă este strict specializată, pentru alte sensuri fiind posibile forme de gen diferite: e cazul perechii rom. garderob n. - garderobă f. Garderob n. nu poate însemna decât „dulap pentru haine”, dar acest sens poate fi exprimat şi de garderobă f. Pe de altă parte, substantivul garderobă f. are sensuri proprii numai lui: „1. (în săli de spectacole, în localuri publice şi în unele instituţii) Loc, special amenajat, unde funcţionarii sau publicul venit din afară îşi lasă paltoanele, pălăriile etc. 2. Toată îmbrăcămintea pe care o are cineva [...] Totalitatea costumelor păstrate în depozitul unui teatru”23. Aceasta nu înseamnă că nu există două cuvinte distincte: garderob n., cu varianta garderobă fi, şi garderobă fi fără variante de gen24.
       20 Vezi Grammaire Larousse du XX'e siècle, Paris, 1936, p. 146.
       21      Vezi şi Iordan, 2LRC, p. 276. Diferenţierea din română există şi în italiană: cartello m. (de unde fr. cartel) şi cartella f.
       22 Vezi Grammaire Larousse, p. 146.
       23 DLRC.
       24      Aceasta este situaţia din limba literară actuală, oglindită şi în DLRC. în DA există un singur cuvânt garderobă, fără nici o indicaţie specială; această tratare lexicografică pare justificată de un citat ca cel din Mirea, C. II 5, care nu ar mai fi posibil astăzi: Un spectator la teatru în garderob paltonu-şi lasă. Trebuie arătat că garderob s. n. are pluralul literar garderoburi, dar şi o variantă garderoabe (vezi DA), care se deosebeşte de pluralul substantivului feminin garderobă - pl. garderobe prin tratamentul vocalei din silaba accentuată a temei.
19
      Cele mai multe diferenţieri prin gen în limba română se produc la termenii neologici25, deosebiţi astfel fie de termenii generali (demenţi m. - elemente n.), fie de termenii tehnici ai altei specialităţi (<compuşi m. - compuse n.)26.
      Diferenţierea prin gen există şi la unele cuvinte vechi: în limba literară contemporană există un substantiv umăr - umeri masculin (cu varianta veche şi regională umăr - umere n.), cu sensul fundamental de parte a corpului omenesc şi alte sensuri derivate, şi alt substantiv umăr - umere n. „obiect pe care se aşază hainele pentru a se atârna în cui; umeraş”27.
      2.       Posibilităţile de diferenţiere prin forme de plural deosebite în cadrul aceluiaşi gen sunt condiţionate în primul rând de existenţa unor desinenţe variate de plural la genul respectiv. De aceea, fiindcă în limba română nu există decât o singură desinenţă de plural pentru masculine (-/), substantivele de acest gen nu au posibilitatea de a-şi marca diferenţierea sensurilor prin plurale.
      în schimb, pentru substantivele feminine există trei desinenţe de plural: -e, -i şi, rar, -uri. Variaţia între desinenţele -e şi -i dă posibilitatea creării unor perechi de omonime parţiale ca:
      f bandă - bande „ceată” l bandă - benzi „fâşie”
      {copcă - copci „cheotoare”, „gaură* groapă” copcă - copce „săritură de animal”
      {dată - date (calendaristică sau „fapt stabilit”) dată - dăţi „momentul când are loc un fapt”
      {plasă - plase (împletitură) plasă - plăşi (veche unitate administrativă)
      25 Vezi Iordan, 2LRC, p. 278-279.
      26 Vezi Al. Graur, art. cit. din „Viaţa românească” 1957, nr. 5, p. 14-15.
      27      în DLRC nu este indicată nici o repartiţie pe sensuri a formelor de plural umeri şi umere.
20
       f vară - veri (anotimpul)
       l vară - vere „verişoară”
       Desinenţa de plural -uri la feminine nu stă pe acelaşi plan cu celelalte două. Sunt puţine substantive la care aceasta este singura folosită în limba literară contemporană, cu valoare pur morfologică: ceartă - certuri, leafă - lefuri, lipsă - lipsuri1*. Dacă întâmplător unul dintre aceste substantive are un omonim originar în forma-tip, putem întâlni o pereche de omonime ca:
       " leafă - lefuri „salariu”
       ţ leafă - lefi „partea scobită a unei linguri sau partea tăioasă a
       „ unui topor, hârleţ etc.”,
cu variaţie între desinenţele -/ şi -uri. Dat fiind însă caracterul regional al substantivului leafă - lefi, această pereche de omonime parţiale este ca şi inexistentă (neîntâlnindu-se în acelaşi sistem).
       De cele mai multe ori pluralele în -uri la feminine sunt forme secundare, cu o nuanţă lexicală, proprie lor, care le deosebeşte de pluralele paralele: pluralul blăni arată numai pluralitatea cantitativă a obiectului blană, pe când blănuri înseamnă „mai multe feluri de blană” sau „mai multe obiecte lucrate din blană”, deci cantitate (sumă) + calitate. Nuanţa dată de desinenţa -uri se datoreşte provenienţei ei de la pluralul substantivelor neutre; valoarea lexicală a desinenţei -uri la feminine s-a gramaticalizat, fiind aceeaşi la toate substantivele care, pe lângă pluralul obişnuit, au şi unul în -uri (mâncare - mâncări -mâncăruri etc.), şi a dus la constituirea unui tip special de plural28 29. De aceea cele două plurale diferite ale unui substantiv ca blană ne îndreptăţesc să distingem şi aici o pereche de cuvinte deosebite (blană
      28      Vezi Vladimir HofejSi, Problema substantivelor aşa-zise „neutre” în limba română în lumina legăturilor cu alte limbi, în SCL VIII, 1957, 4, p. 418.
      29      Al. Graur, Sur le genre neutre en roumain, în BL V, 1937, p. 7-8, consideră că pluralul în -uri la feminine este un „superplural” neutru; blănuri, făinuri sunt, după Domnia sa, substantive pluralia tantum de tipul lui friguri, discutat aici mai jos, la p. 25.
21
- blăni şi blană - blănuri\ singularul blană neavând sensuri diferite corespunzătoare.
      Pe lângă desinenţe, pluralul substantivelor feminine poate fi marcat şi prin alternanţele fonetice produse în tema substantivului. Cum acelaşi sunet poate intra în alternanţe diferite (a ~ e sau a ~ ă) sau se poate supune o dată alterării, pe când altă dată rămâne neatins, toate aceste posibilităţi reprezintă şi ele mijloace morfologice de diferenţiere lexicală. Femininele ne oferă astfel şi următoarele perechi de omonime parţiale diferenţiate la plural prin vocala din temă, deşi desinenţa est aceeaşi:
      {masă - mese (mobila sau „prânz”) masă - mase „mulţime”
      f spată - spate „piesă la războiul de ţesut”, „paloş”
      L spată - spete (osul)
      {bandă - benzi
        bandă - bănzi (alături de bande) f vargă - vergi „nuia, vergea”
      L vargă - vărgi „dungă, vârstă”
      Pentru discuţia de aici nu interesează cauzele comportării diferite a vocalelor din aceste cuvinte (de exemplu, faptul că pluralului mese îi corespunde în limba veche singularul measă sau faptul că vărgi este un fonetism regional acceptat de limba literară o dată cu adoptarea sensului respectiv), ci situaţia actuală din limba literară:
      Alt gen căruia desinenţele de plural diferite îi dau posibilitatea folosirii acestora pentru diferenţierea lexicală a cuvintelor este neutrul. Prin folosirea desinenţei -e sau -uri s-a creat o serie întreagă de cuvinte perechi (omonime parţiale):
     {arc - arcuri
        arc - arce (geometrie)
22
      f bob - boburi (tip de sanie)
      L bob - boabe „grăunte”, „obiect mic” j canat - canaturi (la uşă, fereastră)
      L canat - canate Jumătatea unei piei de animal”
      J caval - cavale „fluier”
      L caval - cavaluri „şănţuleţ de irigaţie”
         cămin - căminuri „tip de sobă”, „încăpere subterană pentru < accesul la conducte”
      ^ cămin - cămine „casă”, „instituţie cu caracter social-cultural” f corn - coarne (la animale şi la unelte)
      L corn - cornuri (recipient sau franzeluţă)
      {cot - coate (la om) cot - coturi „cotitură” f pichet -picheturi (textile)
      L pichet - pichete (de grăniceri sau de grevişti) f resort - resorturi „arc”
      L resort - resoarte „sector de activitate”
      {stat - state „organizaţie”, „tablou, listă” stat - staturi „înălţime a corpului omenesc”
      {strai - straie „haine”
         strai - straiuri (marină: „parâmă”)
      {ulei - uleiuri „lichid gras (vegetal sau mineral)” ulei - uleie „trunchi de copac scorburos”
      Cazuri izolate de perechi de substantive neutre create prin procedee morfologice mai complicate (un plural neregulat şi unul regulat) sunt perechile:
      r cap - capete „partea superioară a corpului”, „partea extremă a < unui obiect”
      l cap - capuri (geografie)
Şi
      f atu - atale (la jocul de cărţi)
      \ atu - atuuri (fig.)
      Dacă la substantivele citate mai sus deosebirile semantice sunt strict marcate din punct de vedere formal, situaţia nu se prezintă totdeauna la fel de clar. Există cuvinte la care, dintre două desinenţe, specializarea exclusivă s-a produs numai pentru unele sensuri, la celelalte fiind posibile ambele flexiuni. Este cazul femininelor:
      f coadă - cozi (la animale, fructe, frunze, flori, obiecte sau „capăt”, „şir de oameni”)
      L coadă - cozi şi coade „cosiţă”, „trenă la veşminte” sau al neutrelor:
      f ciubuc - ciubuce „tip de pipă”, „ornament”
      [_ ciubuc - ciubucuri şi ciubuce (fig.)
      T control - controale „registre de evidenţă”
      L control - controale şi controluri „verificare” f raport - rapoarte „comunicare scrisă sau verbală”
      [_ raport - raporturi şi rapoarte „relaţie”
      Faptul că una dintre formele de plural este comună nu înseamnă că în acest caz nu avem a face cu cuvinte diferite. Opoziţia dintre ele este marcată prin limitarea uneia dintre cele două forme de plural la anumite sensuri. Există deci un cuvânt raport cu pluralul rapoarte30 şi alt cuvânt raport cu pluralul literar raporturi, dar şi cu varianta rapoarte. 30
        30       Acesta este singurul plural literar actual. D. Bolintineanu întrebuinţa însă în acest sens pluralul raporturi, nespecializat încă: Raporturile agintelui său secret din Făneşti îi anunţară că Elena nu prUrneşte pe nimeni. D. Bolintineanu, Opere alese, II. Proză, Bucureşti (Biblioteca pentru toţi), 1955, p. 226.
24
      3.       Diferenţierea prin categoria numărului constituie un procedeu legat şi totuşi deosebit de cel precedent. E vorba aici de pluralele eliberate de raportarea la un singular şi devenite astfel cuvinte independente. în această situaţie se pot distinge două categorii:
      1)       Substantive pluralia tantum provenite din substantive singularia tantum; tip . friguri.
      2)       Substantive pluralia tantum cu o formă de plural deosebită de pluralul obişnuit al substantivelor din care provin.
      Exemple:
          feminin: bucate (cf. bucată - bucăţi) neutre: miroase (cf. miros - mirosuri şi miroase) moaţe (cf. moţ - moţuri) oţele (cf. oţel - oţeluri)
      Asemenea plurale au autonomie semantică şi formală, ceea ce înseamnă că ele reprezintă unităţi lexicale deosebite de cuvintele de bază din care s-au dezvoltat.
      4.       Diferenţierea prin formele cazuale se identifică, la substantivele feminine, cu diferenţierea prin formele de plural: cele două omonime parţiale masă se deosebesc formal nu numai prin pluralele mese şi mase, ci şi prin formele - identice cu acestea - de genitiv-dativ singular (unei mese - unei mase).
      în afara acestei situaţii generale, există în limba română un exemplu de diferenţiere prin formele cazuale de vocativ singular:
      f Domn - Doamne
      ^ domn - domnule şi domnul (= nominativul), cu variantele
      Lfonetice dom'le, don ’ şi dom'
      între desinenţele de vocativ singular -e şi -ule ale substantivelor masculine există de obicei o deosebire de nuanţă, dar o deosebire de ordin afectiv: anumite substantive pot avea forme duble de vocativ diferenţiate între ele după sentimentul exprimat de vorbitor31. Domn
       31        Vezi Graur, ML I, p. 94 şi 98-100, şi Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, în SG I, 1956, p. 12—15.
25
este însă un substantiv polisemantic care şi-a specializat formele de vocativ pe sensuri bine distinse între ele: forma veche de vocativ Doamne a rămas specifică sensurilor vechi ale cuvântului, pe când în noua sa întrebuinţare cuvântul şi-a format un nou vocativ, domnule. Prin aceasta unitatea lexicală a cuvântului domn s-a scindat în două, luând naştere o pereche de oijionime parţiale, diferenţiate prin formele lor de vocativ singular32.
       5.        Un caz particular de diferenţiere prin articulare, asemănător întru câtva cu cel precedent, al substantivului domn, este acela al substantivului tată. Spre deosebire de celelalte substantive masculine în -ă (de declinarea I), care primesc articolul hotărât enclitic numai în forma lui feminină {popă - popa, vlădică - vlădica, paşă - paşa), substantivul tată se poate articula în două feluri: tata şi tatăl, cu diferenţe implicite de declinare articulată (genitiv-dativ tatei şi tatălui, deşi forma nearticulată este numai (unui) tată). Cele două forme de articulare (şi de declinare articulată) sunt specializate din punct de vedere semantic.
       DLRC indică amândouă aceste forme fără a spune nimic despre sensurile lor. Verificând posibilitatea întrebuinţării celor două forme de articulare în fiecare dintre cele şapte sensuri cuprinse în acest dicţionar, constat următoarea repartiţie:
       1° (şi 7°?): ambele forme
       2°, 3° şi 4°: numai tata (gen.-dat. tatei)
       5° şi 6°: numai tatăl (gen.-dat. tatălui)
       Până şi la sensul 1°, la care se întâlnesc ambele forme, s-a produs între ele o diferenţiere, însă pe alt plan, tata însemnând „tatăl meu”33.
       Deşi repartiţia formelor de articulare discutate este mai complexă decât situaţia prezentată de formele flexionare ale altor cuvinte, cred că şi aici trebuie distinse două cuvinte:
       32      Acad. Al. Graur îmi atrage atenţia asupra situaţiei asemănătoare a vocativelor soro şi soră: pentru o infirmieră sau pentru o călugăriţă singura formă de adresare este soră, pe când pentru persoana chemată prin gradul de rudenie respectiv sau pentru o prietenă se întrebuinţează vocativul soro.
       33 Vezi Iordan, 2LRA, p. 89.
26
      1)       tată - art. tata sau tatăl la sensul 1° (şi 7°?) şi numai tata la sensurile 2°, 3° şi 4°. Cele două forme de articulare de la sensul 1° sunt condiţionate sintactic {tatăl nu apare decât cu determinări, spre deosebire de Tatăl „Dumnezeu”).
      2)       Tată - art. numai Tatăl (sensurile 5° şi 6°: „Dumnezeu”, „creator”).
      6.       La verb diferenţierea prin forme de diateză, respectiv prin forma activă sau reflexivă, se produce numai atunci când reflexivul nu este un reflexiv obişnuit (obiectiv sau pasiv), ci are valoare independentă. Printr-o diferenţiere de acest fel s-au creat în limba română perechi de cuvinte ca a uita -ase uita, a îndura -ase îndura.
      Al. Graur34 consideră că aceste cuvinte sunt omonime provenite din cuvinte polisemantice prin ruperea totală a sensurilor unul de altul, prin pierderea verigilor de legătură din dezvoltarea semantică. Discutând problema numai sub raportul semantic, Domnia sa neglijează deosebirea formală produsă de absenţa sau prezenţa obligatorie a pronumelui reflexiv. Datorită permanentei prezenţe a pronumelui la verbul reflexiv, acesta nici nu poate fi socotit omonim cu verbul activ35, diferenţa dintre ele fiind clar marcată formal, deşi nu în structura internă a cuvântului. De aceea cred că naşterea omonimiei din polisemie pe calea dezvoltării semantice este un fenomen nedemonstrat încă pentru limba română. Cele două exemple, care sunt singurele date de Al. Graur, nu îl pot susţine, deoarece:
      a)       procedeul de scindare a unităţii lexicale iniţiale nu este numai semantic, ci şi morfologic;
      b)  rezultatul nu este omonimia.
      în aceeaşi categorie cu perechile discutate se găsesc şi a pleca -a se pleca şi a alcătui -ase alcătui.
       34 Vezi Graur, încercare, p. 127.
       35       în limba vorbită actuală există o singură formă, şi anume persoana a 2-a plural a modului imperativ, la care cele două verbe au ajuns omonime: verbul reflexiv a se uita are, pe lângă forma normală uitaţi-vă, şi o formă fără pronume, uitaţi, omonimă cu aceeaşi persoană a verbului activ a uita. Apariţia formei fără pronume la verbul a se uita se datoreşte existenţei Ia persoana a 2-a singular a aceluiaşi mod a două forme: uită-te şi forma, contrasă din aceasta, uite, care, fiind redusă la un singur cuvânt, face impresia că este lipsită de pronume. (Această formă uite nu este însă omonimă cu persoana corespunzătoare a verbului a uita, care este uită.)
27
       La unele dintre perechile citate situaţia este întru câtva mai complexă: a alcătui „a constitui, a construi”, verb tranzitiv, poate avea şi diateză reflexivă propriu-zisă: a se alcătui „a se compune”; acest reflexiv a se alcătui, care face parte din flexiunea verbului a alcătui, se deosebeşte de verbul totdeauna reflexiv a se alcătui „a cădea la învoială” prin construcţia complementului cu prepoziţia din la primul şi cu la cel de al doilea36. Şi a uita, ca verb tranzitiv, poate avea în flexiunea sa diateză reflexivă: a se uita (pe sine însuşi), deosebită de verbul totdeauna reflexiv a se uita „a privi” prin imposibilitatea construirii cu un complement indirect.
       7.       Diferenţierea prin forme deosebite în cadrul aceleiaşi conjugări este un fenomen paralel cu diferenţierea întâlnită la substantiv între formele de plural din cadrul aceluiaşi gen. Spre deosebire de situaţia similară de la substantive, diferenţierea formelor duble de conjugare nu a fost decât prea puţin remarcată ^GLR nu o semnalează deloc, iar în monografia consacrată verbului românesc de Alf Lombard37 38 39 40 41 42 este înregistrată numai sporadic).
       Cel mai important este fenomenul de diferenţiere întâlnit la conjugarea I şi a IV-a între formele cu şi fără desinenţele -ez, -esc, la timpurile şi persoanele unde acestea pot apărea. Iorgu Iordan aminteşte acest fenomen în treacăt în Limba română actuală** şi în Limba română contemporană*9, dând următoarele exemple de verbe cu sens diferit după cum se conjugă cu sau fără desinenţele citate: acord - acordez, manifest - manifestez, potol -potolesc, reflect - reflectez şi strâmb - strâmbez, iar Alf Lombard semnalează existenţa unor diferenţieri semantice numai la verbele izda*Q, poseda*1, trăda12.
       36 Vezi mai jos, la p. 36, diferenţierea prin determinările sintactice.
       37 Lombard, VR.
       38 Iordan, 2LRA, p. 136.
       39 Iordan, 2LRC, p. 443-444.
       40 Lombard, VR I, p. 461.
       41 Ibidem, p. 330.
       42 Ibidem, p. 461.
28
       La multe verbe formele cu sau fără desinenţele în discuţie reprezintă simple variante flexionare, nediferenţiate ca sens. Una dintre aceste variante este forma literară actuală, cealaltă fiind o formă regională sau veche, adesea o formă rară, mai mult sau mai puţin individuală, care dovedeşte fie nesiguranţa uzului43, fie intenţia de originalitate; singurele diferenţe existente între aceste forme sunt cele de ordin stilistic44. Tipurile de verbe cu flexiunea nediferenţiată ca sens sunt lucru - lucrez la conjugarea I şi simt - simţesc la conjugarea a IV-a45. (în cadrul conjugării a IV-a o categorie mai largă o constituie verbele onomatopeice care au mai totdeauna o flexiune dublă, „tare” şi „slabă”46.)
       Cele două forme de conjugare nediferenţiate se pot întâlni în vorbirea aceluiaşi individ, ceea ce arată tocmai lipsa siguranţei în întrebuinţarea lor. Un asemenea exemplu îl constituie verbul neologic a denota, pe care Al. Odobescu îl întrebuinţează, Ja persoana a 3-a singular a indicativului prezent, sub formele denotează (S. I 362) şi denotă (S. III 124)47.
       Existenţa paralelă a două forme de conjugare la unul şi acelaşi verb a putut duce uneori la amestecul lor într-o flexiune în care se împletesc amândouă. Este cazul verbului a trebui, care în limba literară are prezentul indicativ tare, dar conjunctivul slab: trebuie - (să) trebuiască. După DLRC şi alte verbe sunt într-o situaţie asemănătoare:
       cura2 „a desfaca” are prezentul indicativ numai cu -ez, dar la conjunctiv se poate conjuga şi fără -ez: să cure\
       străluci, conjugat în general cu -esc, apare la persoana a 3-a singular şi sub forma străluce.
       Alte exemple şi discuţia asupra problemei se găsesc la Lombard, VR48.
       43       Mai ales la neologisme, în perioada lor de adaptare; vezi Iordan, 2LRA, p. 134-135, şi Iordan, 2LRC, p. 443.
       44 Vezi discuţia la Iordan, 2LRC, p. 443.
       45       Exemple numeroase de verbe recente şi vechi cu variante flexionare nediferenţiate se găsesc în lucrările citate ale lui Iorgu Iordan; liste complete dă Lombard, VR, fără a distinge verbele cu flexiunea specializată pe sensuri.
       46 Vezi Lombard, VR II, p. 659-669 şi 856-858.
       47 Vezi DLRC; alte exemple interesante la Lombard, VR I, p. 509-510.
       481, p. 559-560, şi II, p. 893-899.
29
      între flexiunile cu sau fără desinenţele -ez, esc s-a stabilit însă adesea o distincţie netă, fiecare dintre ele specializându-se pentru anumite sensuri. DLRC înregistrează următoarele diferenţieri:
' absolvesc „termin un an şcolar”
2° absolv „scutesc un acuzat de pedeapsă”
, 2° acord (1° atenţie, 2° predicatul cu subiectul)
’ acordez (un instrument muzical)
absolvi
acorda
asemana

2° asemăn „sunt la fel; compar” asemănez „nivelez”49
{
{
manifesta
{
ciurui\\ ciuruiesc „dau prin ciur; găuresc”
ciuruij. 3 sg. ciuruie „(despre apă) curge şiroind”
contracta\ \ contractez (o obligaţie, o boală)
contracta2: 3 sg. şi pl. contractă „micşorează dimensiunile”
                manifest „arăt”
              2° manifestez „fac manifestaţie” mira\ \ mă mir „sunt surprins” mira2\ mă mirez „mă privesc în oglindă”50
              1° ordon „dau ordin”
              2° ordonez „pun în ordine” raportai: 3 sg. şi pl. raportă „aduce beneficii” raporta2: raportez (3 sg. şi pl. şi raportă) „stabilesc o relaţie” raporta3: raportez „prezint un raport”
ordona
r
I20
mir
mir
{
       49       Aceste diferenţieri nu interesează însă limba literară contemporană: sensul în care apare forma asemănez este învechit, verbul mira2 (mirez) este franţuzism învechit, iar repurta2 (report) rar.
        50 Vezi nota precedentă.
30
      f repurta^. repurtez „obţin”
      L repurta2: report „îmi îndrept gândul spre trecut”50 f turnaşi, torn ^ turna3: turnez (un film)
      La acestea ar trebui adăugat şi
pentru care DLRC nu recunoaşte diferenţierea pe sensuri existentă în realitate51, şi
       concura: concurez „fac concurenţă, particip la un concurs” deosebit de
       concura: 3 sg. şi pl. concură „a tinde spre acelaşi rezultat, a duce la acelaşi scop”, formă şi sens a căror neînregistrare în DLRC surprinde52, cu atât mai mult cu cât acest dicţionar dă sensul
       în schimb, despre îndoi, pe care DLRC îl prezintă ca strict diferenţiat (I îndoi, II, III îndoiesc), cred că intră mai curând în altă categorie, şi anume aceea a verbelor la care distincţia nu este la fel de netă: specializarea exclusivă s-a produs la unele sensuri, în timp ce la celelalte se pot folosi ambele flexiuni. După DA reiese că situaţia lui îndoi este următoarea:
       I (activ şi refl.) şi III (refl.) numai îndoiesc „dublez; am îndoială”;
       II (activ şi refl.) îndoi şi îndoiesc „împăturesc, curbez, aplec”.
       51       Vezi Iordan, 2LRA, p. 136, şi Iordan, 2LRC, p. 444; cf. Mic dicţionar ortografic, Bucureşti, 1953, şi Dicţionar ortoepic, Bucureşti, 1956.
       52       în DA ele sunt consemnate. Iată şi un exemplu actual pentru acest sens al lui concura cu persoana a 3-a sg. şi pl. concură la indicativ prezent: Toate aceste elemente concură în a da notelor Profirei Sadoveanu un farmec aparte. „Gazeta literară” 1957, nr. 47 (193), p. 1/2.
       53       Sensul 2° „care tinde spre acelaşi rezultat, care duce la acelaşi scop”; s-ar fi putut spune „care concură” (vezi l°„care concurează”).
       reflecta
corespunzător la concurenţi adj53.
31
adopta
      Din această categorie fac parte, după DLRC, verbele:
   adopt şi adoptez „înfiez”
. 2° adopt „îmi însuşesc o părere, o metodă etc.”
   f învârtesc şi învârt învârti <                 54
                              L 5° mă învârt „obţin un avantaj; îmi reuşeşte ceva”
f
      {pica\. pic „cad”
        pica2: pic şi pichez „(despre avioane) cobor în picaj”
        ţârâi\. 3 sg. fârâie şi ţârâieşte (despre ploaie, insecte, sonerii, J instrumente cu coarde)
        ţârăi2: târâi „ţes (ciorapul)”
ura
f urez
L 2° urez şi ur (cu pluguşorul)
      Aici se adaugă şi
      importai: import şi importez „aduc în ţară mărfuri prin import” importa2: 3 sg. importă „are importanţă”,
deşi DLRC nu înregistrează la importai forma cu -ez54 55.
      în sfârşit, la altă categorie de verbe specializarea nu e generală, ci limitată, fie la unele graiuri, fie la unii vorbitori.
      Verbe cu diferenţiere regională între sensuri sunt a potoli şi a strâmba, citate de Iorgu Iordan56 ca diferenţiate în „vorbirea populară din sudul Moldovei”57:
      potol (focul sepotoale „e gata să se stingă”) -potolesc (mânia) strâmb (cu sens figurat) - strâmbez (un cui etc.)58
        54 Cu o pronunţată nuanţă stilistică.
        55 Vezi însă DA.
        56 Iordan, 2LRA, p. 136, şi Iordan, 2LRC, p. 444.
        57 Iordan, 2LRC, loc. cit.; Iordan, 2LRA, loc. cit., spune „la Tecuci, de pildă”.
        58        Diferenţierea lui a strâmba există şi în comuna Vârlezi, raionul Bujoru, reg. Galaţi (corn.).
32
       Unii vorbitori ai limbii literare manifestă tendinţa de diferenţiere semantică a celor două flexiuni ale unor verbe ca însemna şi îndrepta:
       însemn însemnez
       îndrept îndreptez
       încheind discuţia asupra diferenţierii semantice prin flexiunea cu sau fără desinenţele -ez, -esc, trebuie precizat că această diferenţiere este marca existenţei unor omonime parţiale, care trebuie distinse ca unităţi lexicale deosebite, deşi în majoritatea formelor flexionare ele sunt perfect omonime. Ca şi la substantive, diferenţierea apare uneori între omonime originare (de exemplu la omonimele turna), dar de cele mai multe ori ea este un mijloc de evitare a polisemiei, constituind indicele scindării unui cuvânt polisemantic într-o pereche de omonime59.
       Uneori această diferenţiere poate constitui şi un mijloc de reducere a atracţiei paronimice; este situaţia unor verbe ca:
       f apropia - apropii apropria - apropriez
       f confirma - confirm
       L conforma - conformez * 1 2
       59       Ceea ce nu înseamnă că vorbitorii care nu stăpânesc cu precizie normele limbii literare nu le pot confunda; e vorba însă, în aceste cazuri, de greşeli de limbă evidente. Iată întrebuinţate exact pe dos flexiunile celor două verbe a manifesta:
       1) manifestează „arată” în loc de manifestă:
       Şi iată că unica odraslă a ultimei Crane [...] manifestează la şaptesprezece ani vădite înclinări spre poezie. „Gazeta literară”, 1955, nr. 21, p. 4.
       2) manifestă „face manifestaţie” în loc de manifestează:
       îşi aduce aminte despre cele ce i le-a spus Marghiloman chiar ieri: „Se manifestă zdravăn. Am întâlnit la amiază pe Calea Victoriei o manifestaţie cu placarde şi drapele roşii [...]”. „Magazin” 1957, nr. 10, p. 2/4.
       Concura cu sensul „a duce la acelaşi rezultat” apare adesea conjugat cu desinenţa -ez:
       [...] definirea profilului multor personaje [...] care cu trăsăturile lor distincte concurează la închegarea ansamblului „Scânteia tineretului” 1957, 30 noiembrie, p. 2.
       Tot ce e cuprins în pătrarul hârtiei concurează la crearea impresiei de convertire a lumii la nivelul jucăriei artistice. „Tribuna” 1957, nr. 45, p. 2/4.
33
      f infirma - infirm L informa - informez şi, mai puţin,
      f adapta - adaptez \ adopta - adopt şi adoptez f sări-sar ^ săra - sărez şi sar.
      Diferenţierea semantică între formele cu desinenţele -ez9 -esc şi cele lipsite de aceste desinenţe a dat naştere unei categorii destul de largi, care s-a dezvoltat în mod evident din secolul trecut şi până astăzi prin verbele neologice (diferenţiate treptat60 fie între ele, fie faţă de verbele vechi omonime) şi în care am văzut că există tendinţa de a se încadra şi alte verbe până acum cu flexiunea nespecializată.
      Dar, pe lângă desinenţe, flexiunea verbală oferă şi alte posibilităţi de diferenţiere semantică, de o importanţă mai redusă.
      Un fenomen paralel cu unul întâlnit la substantivele feminine, mult mai limitat însă, este diferenţierea prin tratamentul diferit al vocalei din temă la unele persoane.
      După indicaţiile din DLRC61, cele două omonime semăna s-ar putea deosebi prin formele de persoana 1 singular a indicativului prezent:
      f semăna\\ semăn (plante sau idei)
      L semănat semăn şi seamăn „mă asemăn; par”.
      Tot după DLRC, o pereche asemănătoare ar fi f alega\: aleg, 3 sg. aleagă L alega2: 3 sg. alegă (după CADE aleghează);
      60     D. Bolintineanu folosea încă forma raport (1 sg.) cu înţelesul actual al lui raportez: Nu aş face mai bine să o las în pace şi să-i raport ei că nu poci nimic? D. Bolintineanu, Opere alese, II. Proză, ediţia citată, p. 194.
      61 Vezi şi Lombard, VR I, p. 170 şi 178.
34
situaţia acestor cuvinte este însă mai complicată: pe de o parte, cele două verbe se deosebesc şi prin forma reflexivă a primului faţă de forma activă a celui de al doilea (deci nu sunt omonime; vezi mai sus, p. 27-28), pe de alta, ele nu se întâlnesc în acelaşi sistem, alegai (refl.) fiind învechit şi popular, iar alega2 termen tehnic juridic.
      Un caz special îl constituie diferenţierea semantică între rădăcina sincopată şi cea nesincopată a verbului a căuta. Variantele fonetice căuta şi cătct2 se suprapun în toate sensurile (căta fiind regional şi arhaic, faţă de literarul căuta), cu excepţia sensului impersonal al persoanei a 3-a singular „trebuie”, pe care nu-1 exprimă decât forma cată (este sensul II 5° al lui căuta din DLRC, la care se dă precizarea „mai a 1 es în forma căta”.
      O diferenţiere asemănătoare, limitată pe cât se pare la informatorul respectiv, a fost înregistrată întâmplător în cursul anchetelor efectuate în Valea Jiului, în vara anului 1953, de colectivele de dialectologie ale institutelor de lingvistică din Bucureşti şi Cluj. Punându-se întrebările necesare pentru a se obţine indicativul prezent al verbului a usca, s-a constatat că informatorul Todea Băncilă din comuna Iscroni, raionul Petroşani, distingea din punct de vedere semantic cele două rădăcini ale verbului: formele cu rădăcina sincopată usc- (caracteristice graiului) de cele nesincopate. După acest informator, cămaşa se uscă, omul uscă fânul, pe când oamenii se usucă la soare; la perfectul compus el spune cămaşa s-a uuscăt, dar m-am uusucăt „m-am zbicit”.
      Un asemenea exemplu, oricât de izolat ar fi, este edificator pentru înţelegerea felului în care contribuie morfologia la diferenţierea lexicală: folosindu-se existenţa întâmplătoare a unor forme flexionare duble de gen, număr, caz şi articulare la substantive, sau de conjugare la verbe, fiecare dintre acestea se specializează pentru exprimarea unor anumite sensuri lexicale.
                                            *
       Mijloacele de marcare a diferenţelor de ordin semantic sunt variate şi ele ilustrează colaborarea în acelaşi scop a diverselor părţi 62
       62 Etimologii diferite (*cautare şi captare)? Vezi întrebarea la Lombard, VR I,
p. 317.
35
constitutive ale limbii. La o clasificare a tuturor acestor mijloace, în cadrul uneia şi aceleiaşi părţi de vorbire, aş distinge în primul rând două categorii mari: mijloacele formale, restrânse la modificarea cuvântului în cauză, şi mijloacele combinatorii, constând în folosirea acestui cuvânt cu anumite determinări, lexicale63 sau sintactice64, sau într-o anumită topică65.
      în cadrul mijloacelor formale disting patru categorii de mijloace: 1) fonetice, 2) lexicale, 3) morfologice şi 4) lexico-gramaticale.
      Mijloc fonetic de marcare a diferenţelor semantice în limba română este accentul66.
      Lexicale sunt mijloacele de formare prin afixe menţinute în întreaga flexiune a unor cuvinte noi care se diferenţiază din punct de vedere semantic faţă de cuvântul de bază sau înrudit, fără ca această diferenţiere să fie legată de valoarea afixului respectiv: false diminutive care preiau un sens al cuvântului de bază, eliberându-1 pe acesta de polisemie sau de omonimie (tip verişoară - vară, porumbel - porumb); formaţii cu variante ale aceluiaşi sufix lexical (tip -ie şi -iune: divizie - diviziune, raţie - raţiune); formaţii cu sufixe fără valoare diferenţiată de obicei (tip -na şi -ia: îngreunată - îngreuiată).
      Mijloace lexico-gramaticale sunt elementele formative bivalente, care îndeplinesc în acelaşi timp funcţiunea de sufix lexical şi desinenţă, ducând la crearea unor substantive de genuri diferite (tip cartel - cartelă), sau funcţiunea de sufix lexical şi sufix gramatical, ducând la crearea unor verbe de conjugări diferite (tip îndesa - îndesi).
      Folosirea acestor din urmă mijloace şi mai ales folosirea mijloacelor pur morfologice, care au constituit obiectul lucrării de faţă, pentru marcarea diferenţierii semantice reprezintă aspecte
      63      Tip miere de albine, chiper negru (vezi Iordan, 2LRC, p. 42; Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Limba română. Fonetică - Vocabular - Gramatică, Bucureşti, 1956, p. 41).
      64      Tip a împrumuta cuiva sau pe cineva faţă de a împrumuta de la cineva. Vezi şi construcţiile diferite ale celor două verbe a (se) alcătui, p. 28.
      65      Este cazul adjectivelor diferenţiate ca sens după locul lor faţă de substantivul determinat. Vezi A. Graur, Place de Vadjectif en roumain, în Graur, ML II, p. 40-41; *GLR II, p. 268-269.
      66      M-am ocupat de această problemă în articolul Note asupra accentului ca mijloc de diferenţiere semantică în limba română, în Omagiu Iordan, p. 53—58.
36
elocvente ale interdependenţei dintre morfologie şi vocabular. S-ar părea chiar că, în acţiunea de scindare a unui cuvânt polisemantic în unităţi diferite, elementele flexionare îşi depăşesc rolul şi trec în domeniul formării cuvintelor. De fapt, elementele flexionare se deosebesc de afixele care formează cuvinte noi prin aceea că nu ele -desinenţele, articolul sau pronumele reflexiv - sunt purtătoarele, cauza apariţiei unui nou sens lexical, ci ele exprimă doar o diferenţiere semantică produsă pe alte căi (evoluţie semantică internă, împrumuturi de sensuri prin calcuri etc.). Limitele dintre morfologie şi formarea cuvintelor sunt însă într-adevăr mai puţin stricte decât se crede uneori şi aceasta nu numai din pricina asemănărilor de mecanism dintre cele două sisteme, a elementelor formative bivalente sau a derivării unor cuvinte din forme flexionare ale cuvântului de bază67, ci şi din pricina rezultatelor la care poate duce, la unele cuvinte, flexiunea.
      Diferenţierea lexicală prin mijloacele morfologice discutate este un fenomen dezvoltat în limba literară contemporană datorită neologismelor, la care formele flexionare duble din procesul de adaptare la sistemul limbii române au fost reţinute pentru specializarea lor treptată pe anumite sensuri sau care au primit o flexiune deosebită faţă de cuvintele vechi omonime. Bineînţeles, tipul de cuvinte diferenţiate prin flexiune exista în limbă68, dar şi la cuvintele vechi fenomenul s-a dezvoltat, adesea datorită calcurilor sau pătrunderii în limba literară a unor sensuri regionale.
      Bogăţia flexiunii substantivale şi verbale a limbii române oferă deci posibilităţi de diferenţiere nu numai a exprimării sensurilor gramaticale, ci şi a exprimării unor sensuri lexicale. Se poate spune deci că în limba română există o tendinţă de limitare morfologică a omonimiei la substantive şi la verbe69, ceea ce are ca rezultat numărul mai mare al omonimelor parţiale faţă de cele totale.
       67        Acestea sunt singurele aspecte ale raportului dintre derivaţie şi morfologie discutate în 'GLRI, p. 41 —46.
       68        Diferenţa semantică între substantivele bucate şi bucăţi, pluralul de la bucată, apare din cele mai vechi texte.
       69        K. A. Levkovskaja face o observaţie asemănătoare cu privire la limba germană, în care constată „tendinţa de limitare morfologică a substantivelor omonime” (vezi lucr. cit. în nota 9, p. 149).
37
      Admiţând marcarea diferenţierii lexicale ca o caracteristică deosebitoare a unor omonime faţă de cuvintele polisemantice niciodată diferenţiate, rezultă că, pentru cuvintele la care am arătat că specializarea nu este generală, omonimia este o noţiune relativă, care variază de la vorbitor la vorbitor, după cum acesta distinge sau nu din punct de vedere formal sensurile respective. Acolo unde există o diferenţiere formală cât de parţială, aceasta indică existenţa a două cuvinte. Diferenţierea morfologică a omonimelor parţiale este pentru vorbitor singurul element sesizabil, care dă într-adevăr cuvintelor dreptul de autonomie lexicală: un nespecialist confundă mai degrabă într-un singur cuvânt omonimele originare, dacă omonimia lor este totală, decât omonimele parţiale provenite dintr-un singur cuvânt polisemantic.
      Acceptarea acestui punct de vedere teoretic are şi consecinţe de ordin lexicografic, dicţionarele - cel puţin cele ale „limbii literare contemporane”, unilingve sau bilingve - trebuind să distingă în articole separate cuvintele cu flexiune multiplă specializată sub raport semantic. Nu vor mai fi posibile deci articole ca cele din DLRC în care se atribuie aceluiaşi cuvânt genuri, plurale sau forme de conjugare diferite, în ciuda sensurilor lor specializate: CORN2: (I 1°, 6°) coarne şi (I 4°, 5°, II) cornuri s. n., (I 3°) corni s. m., în timp ce, pe de altă parte, criteriul semantic şi cel sintactic au fost aproape exagerat folosite în delimitarea unităţilor lexicale.
SCL IX, 1958, 3, p. 315-333; versiune franceză: Procédés morphologiques de différenciation lexicale en roumain, în „Revue de linguistique” IV, 1959, 1, p. 39-58.
38
   DATE DIALECTALE RECENTE ŞI MĂRTURIA VECHILOR GRAMATICI ALE DACOROMÂNEI
       Se discută din ce în ce mai mult în ultima vreme despre raportul dintre specializare şi cercetările interdisciplinare; în ce priveşte lingvistica, s-a subliniat adesea necesitatea deschiderii ei către alte ştiinţe. Problema se poate pune chiar în interiorul lingvisticii, sub aspectul raportului dintre diferitele ramuri ale acestei ştiinţe, a căror interdependenţă este în general recunoscută. Comunicarea de faţă se ocupă de un aspect mai puţin cunoscut al acestor raporturi, anume utilitatea colaborării sau a schimbului de informaţii între dialectologi şi specialiştii în istoria gramaticii.
       Voi încerca să demonstrez cu ajutorul câtorva exemple aparţinând morfologiei verbului că vechile gramatici româneşti (anterioare anului 1870) oferă uneori cercetătorilor un material dialectal preţios, insuficient utilizat până acum. Lingviştii au „redescoperit”, în epoca modernă, pe teren sau în textele literare, anumite forme pe care autorii de gramatici - tipărite sau manuscrise -le semnalaseră cu un secol sau două mai înainte. O confruntare între înregistrările recente şi atestările vechi este profitabilă pentru ambele discipline lingvistice: pentru dialectologia dacoromână ea contribuie în primul rând la o mai bună cunoaştere a istoriei fenomenului în cauză şi, în unele cazuri, permite să se precizeze aria lui de răspândire şi chiar sugerează unele explicaţii; în ce priveşte istoria gramaticilor limbii române, datele actuale confirmă autenticitatea anumitor forme care câteodată riscă să fie considerate suspecte. Altfel spus, colaborarea acestor două discipline îi poate ajuta pe specialiştii respectivi să evite unele erori de interpretare: istoricii gramaticii ar înceta să mai califice drept „invenţii” ale unui anumit autor sau drept „curiozităţi” faptele care nu figurează în alte gramatici din epocă, dar se regăsesc în zilele noastre în graiurile regionale, iar
39
dialectologii ar atribui cu mai multă prudenţă - şi, în orice caz, cu precizările de rigoare - eticheta de „inovaţii” recente fenomenelor atestate în secolele precedente.
       Sursele tradiţionale ale dialectologiei dacoromâne sunt înregistrările efectuate de lingvişti şi textele folclorice, cărora li se adaugă uneori mărturia textelor literare, fie pentru a se preciza aria de răspândire a unui fenomen - ţinându-se seamă de provenienţa regională a unui scriitor -, fie pentru a se demonstra pătrunderea unui regionalism în limba literaturii artistice. Examinarea gramaticilor nu intră în deprinderile dialectologilor care se ocupă de. dacoromână; aceasta se poate explica prin experienţa lor referitoare la ceea ce oferă (sau mai curând nu oferă) dialectologiei gramaticile modeme, care descriu o normă mai mult sau mai puţin obiectivă. Dar gramaticile vechi se deosebesc în această privinţă de gramaticile modeme.
       In perioada anterioară constituirii normelor supradialectale ale limbii literare modeme, gramaticile nu erau chemate să descrie o normă unanim acceptată. Autorul unei gramatici descria fie propriul său idiolect, pe care îl confunda cu norma (este, se pare, cazul lui D. Eustatievici, 17571), fie opta pentru tipul de gramatică-tezaur ((T. Cipariu, 18692), fie, în sfârşit, propunea o normă subiectivă, realizată prin selectarea unor forme de diverse provenienţe, conformă propriei sale orientări (este cazul lui G. Săulescu, 18333). Oricum, în toate gramaticile de acest tip, până la cele mai modeste, există şansa de a găsi forme regionale în paradigmele prezentate sau cel puţin în comentariul asupra lor. Unii autori formulează chiar observaţii cu privire la anumite deosebiri dialectale: vezi, de exemplu, la Ienăchiţă Văcărescu, în 1787, discuţia despre formele de prezent indicativ lucru şi lucrez, pociu şi pot4 sau, la G. Săulescu, în 1833, observaţiile asupra formelor diferite de auxiliar folosite de moldoveni şi de munteni la persoana a 3-a singular a perfectului compus: a/au (I, p. 115) şi a
       1      Vezi Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească 1757. Prima gramatică a limbii române, ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A. Ursu, Bucureşti, 1969, p. XXV-XXVI.
       2 Cipariu, Gramateca I.
       3 Seul eseul, Grammatică I.
      4 Văcărescul,2Observaţii, p. 94-95.
40
viitorului: o/a (I, p. 116). Dacă în cazurile citate este vorba de fapte bine cunoscute din istoria limbii române, în alte cazuri gramaticile oferă - cu sau fără o menţiune specială - prima atestare a unor forme regionale.
       Din păcate, nu s-au folosit decât foarte puţin datările furnizate de gramatici. Istoricul gramaticilor limbii române a fost făcut de obicei „în sine”, interesul mergând mai ales spre problemele de terminologie, de orientare şi de influenţe5. în ultimii ani, la datele oferite de gramatici a început să se facă apel în studiile de istorie a limbii române literare referitoare la constituirea normelor modeme (vezi Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu6, de asemenea C. Frâncu7 pentru istoria unor forme verbale şi Mariana Costinescu8 pentru studierea din acest punct de vedere a primelor două gramatici ale limbii române). Chiar când este vorba despre problema vechimii formelor care au devenit normă, există încă cercetători care se limitează la a urmări apariţia lor în gramaticile modeme, elaborate de lingvişti în sensul propriu al termenului: astfel, în discuţia privitoare la acceptarea în gramatici a formelor de mai mult ca perfect plural cu -ră- (de tipul veniserăm, veniserăţi, veniseră), Al. Graur9 şi, mai recent, Victorela Neagoe10, luând ca punct de plecare gramatica lui H. Tiktin (1891), afirmă că gramatica lui Al. Rosetti şi J. Byck (1945) este prima care nu a condamnat aceste forme, în timp ce Gramatica Academiei (1954) este prima lucrare în care ele sunt prezentate înaintea formelor fără -ră-\ în
       5       Vezi Romulus Ionaşcu, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţiunea studiului gramaticei limbei române de la 1757până astăzi, Iaşi, 1914.
       6       L ’influence de la langue littéraire sur les parlers daco-roumains. A propos de la désinence -u de la 3e personne du pluriel de l ’imparfait de l’indicatif, în RRL X, 1965, 1-3, p. 183-192.
       7        Vezi, de exemplu, Din istoria perfectului simplu românesc: formele de persoana I şi a 11-a plural cu sufixul -ră-, în ALIL XVIII, 1967, p. 175-191.
       8       Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în Studii de limbă literară şi de filologie (redactor responsabil Ion Gheţie), II, Bucureşti, 1972, p. 9-24. Mariana Costinescu este autoarea unui studiu mai amplu în manuscris, Normele limbii române literare în gramaticile româneşti dintre 1780 şi 1954.
       9 Graur, TA, p. 246.
       10        Despre -ră- în formele de perfect simplu şi de mai mult ca perfect, în FD VIII, 1973, p. 130.
41
realitate, prioritatea aparţine, pentru persoana a 3-a plural, lui Ienăchiţă Văcărescu, 1787 (p. 59, 63, 69 etc.) şi, pentru toate persoanele de la plural, lui Ion Eliade Rădulescu, 182811 (curând după aceea, G. Săulescu prezintă, în 1833, ambele tipuri: I, p. 115, 119, 123, 12712 13). Faptul că primii gramaticieni care dau aceste forme sunt originari din Muntenia concordă cu situaţia care reiese din Atlasul lingvistic românn (acum 40 de ani -ră- era încă mai bine reprezentat în graiurile din această provincie). Datele ALR confirmă indirect până şi veridicitatea paradigmei hibride care figurează în gramatici ca aceea a lui I. Văcărescu, 1787, sau aceea a lui A. T. Laurian, 184014, unde -ră- este limitat la persoana a 3-a plural (vezi în punctele 105 şi 791 paradigmele de tipul cântasem, căntaseţi, cântaseră15). în sfârşit, constatarea că până prin 1930-1940 raportul dintre formele cu -ră- şi cele fără -ră- era, în graiurile dacoromâne, net favorabil acestora din urmă permite o explicaţie obiectivă a ceea ce Al. Graur a numit „rezistenţa oficialităţii” faţă de formele cu -ră-16. în acelaşi timp, dacă observăm că formele cu -ră- au fost condamnate mai ales de gramaticienii originari din Transilvania17, putem să găsim o explicaţie subiectivă a acestei atitudini în caracterul neetimologic al formelor în cauză, care le facea incompatibile cu preferinţele latinizante.
       Cât despre dialectologii care semnalează forme rare ori necunoscute sau care stabilesc aria actuală a unor fenomene, s-ar putea presupune că ei se mărginesc din principiu la studiul sincronic şi că n-ar avea rost să li se recomande surse de informare mai vechi. în
        11 I. Eliad, Grammatică românească, Sibiu, 1828, p. 44, 47, 49 etc.
        12       Prioritatea lui I. Eliade Rădulescu a fost menţionată încă în 1914 de R. Ionaşcu, lucr. cit., p. 103, nota 1.
        13 ALR II SN VII, hărţile 2018 şi 2019.
        14       A. Treboniu Laurian, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis, vulgo valachicae, Viena, 1840, p. 114, 139, 159, 165.
        15       Se poate adăuga, pentru punctele 784 şi 899, tipul cântasem, cântaserăţi, cântaseră. Dintre cele 6 puncte cu -ră- la persoana a 3-a plural numai 2 îl au la toate persoanele pluralului.
        16 Graur, TA, p. 246.
        17 Vezi Cipariu, Gramateca I, p. 308, 344.
42
măsura în care ei fac totuşi apel la mărturia scriitorilor din secolul trecut sau chiar la înregistrări dialectale de la sfârşitul secolului - dacă nu şi la date mai vechi din istoria limbii române - nu văd altă explicaţie a faptului că ei ignoră gramaticile vechi decât vina gramaticienilor, mai exact a celor care se ocupă cu istoria gramaticilor româneşti, de a nu fi relevat valoarea informativă a acestor lucrări.
      Iată acum, pentru a ilustra pledoaria precedentă, câteva fapte regionale extrase din aceste gramatici.
      1.       Voi aminti mai întâi, pe scurt, problema desinenţei regionale de persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului -(se)i în loc de -(se)şi, de care m-am ocupat recent18. Formele de tipul cântasei, corespunzătoare formei literare cântaseşi, au fost notate sporadic în Oltenia şi în Muntenia, între 1912 şi 1937, de mai mulţi dialectologi. In 1943 Iorgu Iordan a semnalat prezenţa acestor forme în limba literară, la doi scriitori originari din Oltenia şi la un profesor din nordul Moldovei; apariţia ulterioară a ALR II SN VII a confirmat existenţa unor arii compacte ale acestei desinenţe în cele două regiuni: ansamblul Olteniei (cu prelungiri în vestul Munteniei19 şi în sudul Transilvaniei) şi nordul Moldovei. Necunoscând-o decât prin intermediul limbii literare, Iorgu Iordan era convins de caracterul recent al formei în discuţie, pe care a explicat-o plecând de la forma în -(se)şi prin substituirea lui -şi cu -/. Faptul că forma în -(se)i este semnalată ca formă unică de persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului în unele gramatici etimologizante din secolul trecut, cea a lui A. T. Laurian, 184020, şi cea a lui Aron Pumnul,
        18       O desinenţă regională la persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului românesc, în SCL XXIV, 1973, 5, p. 487^192 [în volumul de faţă p. 182-189].
        19       Graţie informaţiilor pe care Magdalena Vulpe a binevoit să mi le pună la dispoziţie, sunt acum în măsură să precizez întinderea acestor prelungiri cu ajutorul datelor furnizate de anchetele recente pentru NALR. Muntenia: forma în discuţie apare într-o arie compactă care cuprinde judeţele Olt, Teleorman, Ilfov şi Argeş, şi ea se întâlneşte de asemenea în alte părţi ale Munteniei (mai ales în sudul judeţului Dâmboviţa).
       20       De unde a fost împrumutată şi de Ioanne Germaniu Codru [Drăguşanu], Rudimentele gramaticii române. Estrase din Tentamen criticum..., Ploieşti, 1848, p. 40, 50
43
186421, sugerează însă o altă explicaţie în aceeaşi măsură posibilă: nu este exclus ca forma în -sei să fie un arhaism morfologic, conservat în graiurile regionale, pe care aceşti autori vor fi preferat-o pentru că -sei poate fi dedus mai uşor din lat. -sses, pe când -seşi reclamă o explicaţie specială.
      2.       Exemplul următor priveşte variantele regionale ale imperativului, persoana a 2-a plural, ale verbelor pronominale, de tipul duce-vă-ţi (pentru duceţi-vă), care au reţinut atenţia mai multor cercetători22. Ele au fost discutate pomindu-se de la atestările regionale din epoca modernă (datând din jurul lui 1900: 1896, G. Weigand - 1905,
S. Puşcariu); printre atestările literare de acest tip semnalate până acum cea mai veche pare să fie prezenţa lui deschide-vă-fi la poetul muntean Iancu Văcărescu, în 184823. Examinarea câtorva dintre primele gramatici ale limbii române ne permite să datăm mult mai devreme aceste forme interesante: în gramatica manuscrisă din 1757 a lui D. Eustatievici24 se întâlneşte alege-vă-ţ ca unică formă de persoana a 2-a plural a imperativului în paradigma verbului a (se) alege, în timp ce gramatica, tot manuscrisă, a lui Macarie25, datând de pe la 1772, are o formă de acelaşi tip alături de forma generală:
       21 Pumnul, Grammatik.
        22       Vezi, acum în urmă, I. Mării, însemnări despre imperativele regionale „duce-vă-ţiduce-vi-ţi” şi „culcaţi-vă-ţi”/„culcaţi-vi-ţi’\ în CL XIV, 1969, 2, p. 255-263, care citează bibliografia problemei şi prezintă, pentru întâia oară, datele din ALR, reluate apoi parţial, în mod superfluu, de Marilena Tiugan, Note morfo-sintactice, în FD VIII, 1973, p. 197-198.
        23       Dat fiind caracterul mult mai recent al celorlalte atestări literare invocate în discuţia consacrată formei în chestiune (Şt. O. Iosif, B. Delavrancea, Al. Macedonski), este potrivit să adăugăm la lista lor exemplele următoare, întâlnite în operele unor scriitori contemporani cu Iancu Văcărescu: întoarce-vă-ţi la Anton Pann, 1852 (vezi Al. Rosetti, Limba lui Anton Pann (1794-1854) în „Povestea vorbii”, Bucureşti, 1951, p. 2) şi aduce-vă-ţi la Costache Conachi, 1856 (vezi Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, voi. I, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1971, p. 570).
        24 în ediţia citată (vezi nota 1), p. 57.
        25 Vezi Mariana Costinescu, art. cit., p. 23.
44
duceţi-vă, duce-vă-ţi. în 1840, gramatica lui Iordache Golescu26 oferă, la rândul ei, ambele tipuri, care de data aceasta nu sunt puse în paralel şi care se disting prin poziţia accentului, indicată de autor: făce-vă-ţi (p. 48) şi făceţi-vă în tabelul 8, p. 6027.
       în măsura în care unele gramatici prezintă paradigma mai multor verbe pronominale aparţinând unor conjugări diferite, se pot face anumite observaţii referitoare la compatibilitatea tipului de imperativ în discuţie cu diversele clase de verbe: constatarea că D. Eustatievici28 dă săvârşiţi-vă, îmbunaţi-vă, ajutaţi-vă, miş<i>caţi-vă, dar alege-vă-ţ şi că I. Golescu are adunaţi-vă (p. 42), dar făce-vă-ţi (cf. mai ales deosebirea, deja menţionată, între făce-vă-ţi şi fâcé(i-va) confirmă opinia după care tipul de imperativ în discuţie este limitat la conjugarea a IlI-a şi este puternic dependent de plasarea accentului pe temă29 30. în acelaşi timp, absenţa din gramaticile epocii a formelor de tipul ajutaţi-vă-ţi30 ar putea reprezenta un argument material în favoarea anteriorităţii tipului duce-vă-ţi faţă de forma duceţi-vă-ţi, susţinută de A. Istrătescu-Tzurea31 şi de I. Mării32, care se bazau amândoi pe simple deducţii, împotriva explicaţiei propuse de J. Byck33, după care duce-vă-ţi < duceţi-vă-ţi. în sfârşit, în ce priveşte explicaţiile propuse de Alexandrina Istrătescu-Tzurea şi de I. Mării, după
       26 Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, Bucureşti, 1840.
       27       Pentru variantele de accentuare care denotă o ezitare frecventă între conjugările a Il-a şi a IlI-a vezi la acelaşi autor dubletul băteţi-vă (p. 34) / bătâţi-vă (tabelul 8).
       28 Lucr. cit., p. 51, 54, 59, 62.
       29       Cu privire la această chestiune vezi J. Byck, Sur l ’impératif en roumain, în BL III, 1935, p. 54-64.
       30       în ce priveşte acest tip, în discuţiile anterioare s-au citat numai atestări -regionale şi populare - foarte recente, posterioare anului 1920, şi s-a menţionat absenţa lor din operele scriitorilor. Cf. însă formele miraţi-vă-ţi, umpleţi-vă-ţi semnalate de Gh. Bulgăr, Particularităţi de limbă şi stil în opera lui C. Bolliac, în CILL [I], 1956, p. 101 (autorul afirmă, fără nici o referinţă, că aceste forme ar fi fost „condamnate încă de Hei iade”); vezi şi G. Istrate, în „Studii şi cercetări ştiinţifice” (Iaşi), Filologie VII, 1956, 1, p. 15.
       31       Cu privire la imperativul duce-vă-ţi, în GS, VII, 1937, p. 300-303; vezi şi Alexandrina Istrătescu, ibidem, VI, 1933-1934, 1-2, p. 336-337.
       32 Vezi nota 22.
       33 Vezi nota 29.
45
care imperativul duce-vă-ţi ar fi în realitate o formă inversă a condiţionalului: duce-v-aţi, respectiv a viitorului: duce-v-ăţU este interesant de remarcat că gramaticile în care se întâlneşte imperativul de tipul duce-vă-ţi au înregistrat şi forme inverse ale optativului şi ale viitorului (I. Golescu: face-v-aţi, p. 49; face-vă-veţi, p. 48) şi inversiuni de tipul ducu-mă (Macarie34).
      3.       Ultimul exemplu este în legătură cu câteva forme flexionare ale verbului a fi; Mircea Zdrenghea35 a semnalat, în 1948, existenţa în Valea Sebeşului a următoarei paradigme analogice a indicativului prezent al acestui verb: iescu, (ieşti), (ieşte), ieştem, ieşteţi, iesc(u).
      In ce priveşte forma de persoana 1 singular esc(u), care este „cea mai des întrebuinţată dintre toate”36, autorul reproduce alte atestări provenind din regiunile transilvănene vecine - uneori sub forma iestu - extrase din lucrări de dialectologie apărute din 1888 până în 1930; B. Cazacu37, tot în 1948, adaugă la acestea alte atestări regionale moderne, precum şi o atestare din „limba scrisă”, datorată lui Petru Maior (Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1834). Atestările regionale moderne au fost completate ulterior prin datele furnizate în 1957 de Lidia Sfârlea38 39, care confirmă prezenţa formei esc în Valea Sebeşului, şi, mai recent, prin datele din ALR II SN VII, unde această formă este notată în două puncte: 130 şi 574, pe harta 2156.
      Pentru persoana a 3-a plural se semnalase, cam în aceleaşi regiuni, forma iestJ9, singura care se regăseşte în ALR II SN VII,
       34 Vezi R. Ionaşcu, lucr. cit., p. 15.
       35 Analogii în conjugarea verbului auxiliar a fi, în DR XI, 1948, p. 194-196.
       36 Ea este de altfel înregistrată şi în DA, s. v.fi.
       37       Sur Ies formes du subjonctif prese nt du type să fibă (h Ibă, si bă, stibă) en daco-roumain, în BL XVI, 1948, p. 151-153.
       38       Coexistenţa mai multor sisteme morfologice în acelaşi grai regional (Valea Sebeşului), în CL II, 1957, p. 153-154.
       39       Vezi Tache Papahagi, Cercetări în Munţii Apuseni, în GS II, 1925—1926, 1 (1925), p. 51; D. Şandru, în BL III, 1935, p. 129 (citat de B. Cazacu, art. cit., p. 151, nota 3); R. Todoran, Note morfologice, în CL I, 1956, p. 127-128.
46
harta 2157, punctul 10 5 40. în Valea Sebeşului Lidia Sfârlea nu a întâlnit nici o formă analogică pentru această persoană, ceea ce a facut-o să se îndoiască de afirmaţia lui M. Zdrenghea după care forma iese de la persoana 1 singular ar fi fost extinsă la persoana a 3-a plural41.
      Formele de la persoana 1 şi a 2-a plural ieştem, ieşteţi, semnalate de M. Zdrenghea şi confirmate apoi de Lidia Sfârlea pentru aceeaşi regiune, nu sunt sprijinite de alte atestări regionale (inclusiv ALR) sau literare şi, mai mult, cei doi cercetători citaţi menţionează raritatea acestor forme şi limitele stilistice ale întrebuinţării lor42.
      în aceste condiţii este cu atât mai interesant de ştiut că în gramatica sa din 1848 Nicolau Bălăşescu43 44 - originar din împrejurimile Sibiului - a semnalat, cu un secol înainte de M. Zdrenghea, paradigma eseu, eşti, este, estem, esteţi, estîi ca variantă a prezentului sânt (îs, -s), eşti, este, sântem, sânteţi, sânt44. Forma de persoana 1 singular esc, singura inclusă de N. Bălăşescu în tabelul conjugării normale a lui afi (p. 71: eu sânt sau esc), fusese înregistrată din 1822 în gramatica lui Constantin Diaconovici Loga, originar din Banat (eu sânt sau eseu)45, şi în 1833 în cea a moldoveanului G. Săulescu
       40       Vezi şi Teofil Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, 1961, p. 102, după care am avea a face cu folosirea la plural a formei de persoana a 3-a singular.
       41 Ca şi în istroromână.
       42        Ele sunt folosite „ironic” (M. Zdrenghea); „mai mult ridiculizate decât acceptate” (Lidia Sfârlea).
       43       Gramatică română pentru seminar ii şi clase mai înalte (Grammatica Daco-Romana), Sibiu, 1848, p. 98-99; vezi şi observaţia de la p. 105: „Românii folosesc adesea în vorbire îsu şi ’su (sum) în loc de sânt; am auzit chiar [spaţierea mea]: esc, escî, este, estem, esteţi, estu ”.
       44       în legătură cu deosebirea fonetică dintre formele cu -st- citate de N. Bălăşescu şi cele cu -şt- notate de M. Zdrenghea şi de Lidia Sfârlea se poate aminti menţiunea lui M. Zdrenghea (<art. cit., p. 195) după care în graiul respectiv „grupul st > şt, în cuvinte ca stele, steag > ştele, şteag'\ fenomen pe care autorul îl atribuie influenţei săseşti. El explică însă, pe drept cuvânt, fonetismul ieşte prin analogie cu eşti, persoana a 2-a singular; vezi aceeaşi explicaţie în DA, în legătură cu forma veche eşte, care apare într-un text transilvănean de pe la 1580.
       45       Gramatica românească, text stabilit, prefaţă, note şi glosar de Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Timişoara, 1973, p. 94.
47
(Seulescul, Grammatică I, p. 102: sânt şi sâm, îs, eseu)46; în 1848 ea apare şi în gramatica lui I. Codru Drăguşanu (p. 69: eu-sü sau eseu = „formă bună”, sânt = „formă viţiată”) şi apoi în alte câteva gramatici datorate unor autori ardeleni: la Gavrile I. Munteanu în 1860 {sunt, su, sum şi eseu)47 şi la T. Cipariu în 1869. Acesta din urmă a avansat şi o explicaţie, pe care o regăsim mai târziu la W. Meyer-Liibke48, Fr. Streller4 , în DA, la M. Zdrenghea, B. Cazacu, Alf Lombard50 şi W. Roth51: forma în discuţie ar fi refăcută plecându-se de la persoana a 2-a singular eşti, după modelul verbelor în -esc, -eşti, -eşte;
T.  Cipariu apropie totodată această formă de o formă latină, cum urma să facă ulterior É. Bourciez52, care o va explica prin lat. escit, escunt. Pasajul în chestiune din gramatica lui T. Cipariu merită să fie citat, pentru a se restabili o prioritate: „Inse pre alocuria dein eşti formara sî pers. 1. sing. eseu, câ sî cumu eşti ar5 fi in locu de esci, lat. esco, -is. Lucretius I, 620: quid escit? etc.” (Cipariu, Gramateca I, p. 275).
    # Formele analogice de plural citate în gramatica lui N. Bălăşescu prezintă un interes particular deoarece, întrucât nu există în aromână, ele pot fi invocate ca argument împotriva explicaţiei lui eseu de la persoana 1 singular printr-o influenţă sud-dunăreană, cum credeau
O.  Densusianu53 cu referire la eseu din unele graiuri transilvănene şi
R.  Ionaşcu54 despre aceeaşi formă din gramatica lui G. Săulescu.
      46       Gramatica lui Ioan Alexi (Grammatica Daco-Romana sive Valchica..., Viena, 1826) nu intră în discuţie, întrucât ea înregistrează pe eseu numai ca formă aromână (macedoromână): „eseu, in prima persona solum in Dialecto Macedo-Romano usurpatur” (p. 81).
      47       Munteanu, Gramatică I, p. 48; autorul adaugă că toate aceste patru forme sunt „romanice” (p. 49).
      48 Meyer-Liibke, Grammaire II, p. 278.
      49 Das Hilfsverbum im Rumănischen, în JIRS, IX, 1902, p. 5.
      50 Lombard, VRII, p. 717.
      51       Beitrăge zur Formenbildung von lat. ‘esse ’ im Romanischen, Bonn, 1965, p. 81-82. Cunoaşterea formelor estem/ieştem, esteţi/ieşteţi i-ar fi permis autorului să adauge la capitolul „Einfluss einer Person auf eine andere im Prăsens” o situaţie reprezentată prin influenţa persoanei a 3-a singular asupra persoanei 1 şi a 2-a plural.
      52 Bourciez,1 Éléments, p. 212.
      53 Densusianu, HLR I, p. 330.
       54 Lucr. cit., p. 118.
48
       Scopul acestei comunicări a fost doar de a sugera anumite apropieri posibile între constatările actuale ale dialectologilor şi menţiunile cuprinse în câteva vechi gramatici ale limbii române; nu mi-am propus să epuizez, în legătură cu problemele discutate, faptele furnizate de aceste două tipuri de surse de informare.
Données dialectales récentes et le témoignage des anciennes grammaires du daco-roumain, în XIV Congresso internazionale di linguistica e filologia romanza, Napoli, 15-20 aprile 1974. Atti, II, Napoli/Amsterdam, 1976, p. 109-119.
    INTERFERENŢE FLEXIONARE ÎNTRE NUME ŞI PRONUME ÎN LIMBA ROMÂNĂ
       Ca substitut al numelui, este normal ca pronumele să aibă particularităţi flexionare (categorii gramaticale şi mijloace concrete de exprimare a lor) comune cu el. Dacă asemănările merg până la a justifica includerea pronumelui şi a flexiunii lui în clasa numelui (alături de substantiv, adjectiv, numeral), respectiv în flexiunea nominală, aceasta este o problemă controversată, în legătură cu care există argumente pro şi contra. Indiferent însă dacă este considerată autonomă sau subordonată celei nominale, flexiunea pronominală are particularităţile ei (după cum, de altfel, şi în cadrul flexiunii nominale propriu-zise substantivul, adjectivul şi numeralul au, fiecare, particularităţi mai mult sau mai puţin definitorii)1.
       în istoria limbii române se constată numeroase interferenţe, respectiv influenţe reciproce, între pronume şi celelalte trei părţi de vorbire menţionate: interferenţe atât pur flexionare, cât şi lexicale sau/şi privitoare la formarea cuvintelor care pot interesa şi flexiunea. Unele sunt vechi, altele recente, fără ca vârsta lor să poată fi stabilită totdeaunna cu precizie. Comunicarea de faţă îşi propune să prezinte o sinteză a tuturor acestor interferenţe, cuprinzând şi fapte cunoscute -dar nu totdeauna interpretate ca interferenţe -, şi fapte noi.
                     I.  Interferenţe pur flexionare
       1.       Influenţele exercitate dinspre pronume spre substantiv şi părţile de vorbire dependente de acesta au început cu crearea articolului, de
       1      Pentru caracteristicile flexiunii pronominale vezi, în ultimul loc, Gabriela Pană Dindelegan, Pronumele, în Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, de Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Bucureşti, 1997.
50
origine pronominală, prin care se realizează o bună parte din flexiunea nominală în ansamblu; dar, creat pentru opoziţia de individualizare a substantivului, articolul a fost preluat în timp de la acesta şi de unele pronume2 3 4, fie ca element formativ stabil în întreaga paradigmă (la însul, dânsul, unde rolul fix al articolului poate fi interpretat ca în structura unor substantive proprii), fie ca element formativ parţial al unor pronume diferenţiate astfel de adjectivul pronominal corespunzător (la unul vs. un şi compusele lor nici unul, vreunul, altul vs. alt, mai demult şi la carele), cu particularitatea prezenţei articolului la acestea numai la cazurile nominativ şi acuzativ, el fiind înlocuit la genitiv şi dativ cu particula deictică -a (NA altul, GD altuia, spre deosebire de NA dânsul, GD dânsului).
       Printr-o influenţă exercitată dinspre substantiv şi adjectiv spre pronume se explică desinenţa neetimologică de număr şi caz -le la pronume şi adjective pronominale posesive de genul feminin: mea -mele, ta - tale, sa - sale şi prin acestea în flexiunea cazuală a pronumelor de politeţe dumneata - dumitale, dumneasa - dumisale (influenţa modelului din interiorul pronumelui, de la pronumele personal ea - ele şi de la demonstrativul acea - acele, ar fi fost prea slabă fără aceea a substantivelor de tipul stea - stele şi a adjectivelor de tipul tinerea - tinerele şi, oricum, modelul pronumelui personal nu ar putea explica decât desinenţa de plural, nu şi folosirea ei la genitiv-dativul singular; flexiunea adjectivelor posesive menţionate prezintă cel mai mare grad de asemănare cu aceea a adjectivelor calificative greu şi răuf\ la aceeaşi specie posesivă s-au exercitat influenţe ale flexiunii substantivale asupra genitiv-dativului adjectivelor pronominale feminine conjuncte în îmbinări de tipul soră-sa, cu genitiv-dativul soră-sei/soră-sif. De asemenea, construcţiile analitice cu prepoziţii + acuzativul în locul formelor cazuale sintetice de genitiv şi de dativ s-au extins de la substantive, numerale şi adjectivele cantitative la unele pronume şi adjective pronominale, probabil iniţial
       2       Vezi Valeria Guţu Romalo, Unele valori ale articolului în limba română actuală, în Omagiu Iordan, p. 365-369.
       3 Vezi Al. Graur, Din istoricul tipului stea /stele, în SG III, 1961, p. 5-9.
       4 Vezi Sandfeld/Olsen, SRI, p. 67-^8.
51
prin îmbinările alcătuite din substantive însoţite de adjectivele pronominale corespunzătoare pronumelor în cauză: mai întâi la pluralul pronume lor cantitative câţi şi câţiva (pentru care concurenţa între câtor, câtorva şi a câţi, a câţiva, respectiv la câţi, la câţiva este înregistrată în majoritatea gramaticilor5), apoi, cel puţin construcţia cu la în locul dativului - care şi la substantiv este mai răspândită decât cea cu a în locul genitivului -, şi la pronume necantitative (pentru acestea atestările sunt mai târzii şi în general neconsemnate în gramatici, chiar dacă vor fi existând de mai multă vreme). Modelul substantivelor explică şi folosirea articolului nehotărât înaintea pronumelui nehotărât altul şi a adjectivului corespunzător alt, chiar dacă se admite şi intervenţia unei influenţe străine6.
       De la adjectivele propriu-zise - mai ales de la cele calificative -s-a extins la adjectivul pronominal ceva categoria comparaţiei, în speţă folosirea acestuia la gradul comparativ de superioritate: mai ceva cu sensul calitativ „mai de seamă, mai frumos, mai bun etc.” (DA) este atestat cel puţin din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, la I. Nădejde şi la I. Creangă (Cum păţise şi alţi peţitori, poate mai ceva decât aceştia).
       2.        In limba contemporană - pe care o identific cu limba secolului al XX-lea - şi în perioada strict actuală - de după 1989 -interferenţele flexionare de acest fel s-au înmulţit şi s-au diversificat.
       Dinspre pronume spre unele adjective s-a produs extinderea desinenţelor de genitiv-dativ specifice pronumelui (şi articolului provenit din acesta). Am discutat mai demult, în 19857, după semnalări datorate altor cercetători8, extinderea desinenţei de genitiv-dativ plural -or la adjectivele anumit, destul, diferit, felurit, mult,
       5 Vezi, de exemplu, 2GLR I, p. 335, 367.
       6      Vezi discuţia la C. Frâncu, Vechimea şi răspândirea unor pronume, adjective pronominale şi numerale cu articol nehotărât: un alt(ul), un al doilea, un acelaşi, în AUI XXX, 1984, p. 33^14.
       7      Mioara Avram, Note asupra flexiunii adjectivului în limba română contemporană, în SCL XXXVI, 1985, 3, p. 179-182 [în volumul de faţă p. 137-141].
       8      M-am referit atunci numai la Graur, TA, p. 71; vezi însă, mai înainte, Iordan, GLR, p. 152.
52
puţin, care, în urma acestui fapt, au ajuns să constituie o nouă clasă flexionară, a adjectivelor cu cinci forme în total (faţă de patru avute anterior)9 10. în ultimii ani am constatat nu numai înmulţirea exemplelor de tipul anumitor, diferitor, ci şi extinderea similară, deocamdată rară, a desinenţei de genitiv-dativ singular masculin-neutru -ui în exemple ca anumitul, ceea ce face ca acest adjectiv să ajungă la cel puţin şase forme, dacă nu chiar la şapte în eventualitatea atestării formei corespunzătoare de genitiv-dativ singular feminin * anumitei11. Tot de la pronume s-a produs extinderea la genitiv-dativul plural al adjectivelor substantivizate mult, puţin: multora, respectiv puţinora şi, mai recent, la genitiv-dativul feminin singular al adjectivului (pen)ultim şi al numeralului ordinal prim a particulei deictice -a pentru marcarea deosebirii dintre valoarea adjectivală şi cea substantivală: la forma primeia, semnalată de mine în 198412 şi întâlnită ulterior din ce în ce mai frecvent (ADEV. 1994, nr. 1297, p. 1/3; ROM. LIB. 1996, nr. 2037, p. 24/2, şi 2000, nr. 3142, p. 1/2), se adaugă ultimeia şi penultimeia, înregistrate în anii din urmă {La ultima raportare s-a indicat o cifră inferioară penultimeia. „Catavencu” II, 1991, nr. 47 (86), p. 4/6).
        9        Chiar dacă unele adjective vizate la care apare această desinenţă de genitiv-dativ plural nearticulat - limitată contextual la antepunere şi la absenţa altui determinant anterior - au statut controversat, fiind considerate de unii cercetători adjective pronominale nehotărâte {anumit, pentru care vezi nota 50) sau/şi numerale nehotărâte {mult, puţin, pentru care vezi şi nota 51), există măcar două cuvinte reprezentante indiscutabile ale acestui tip de adjective propriu-zise: diferit şi felurit. Cf. şi destul (cu GD pl. destulor), care numai la Rosetti/Byck, 2GLR, p. 61, 63, este considerat pronume şi adjectiv pronominal nehotărât.
        10        în articolul citat în nota 7 remarcam tocmai lipsa de corelare a desinenţei de genitiv-dativ plural -or cu desinenţa de genitiv-dativ singular de aceeaşi origine pronominală; forma cu -ui, semnalată acum, demonstrează completarea paradigmei şi înlăturarea asimetriei.
        11       Neatestarea acesteia ca formă nearticulată de genitiv-dativ singular (în paradigma lui anumită) se poate datora omonimiei dintre desinenţa pronominală -ei şi segmentul constituit din desinenţa adjectivală -e + articolul hotărât -i (ca în numitei de la numita).
        12        Mioara Avram, Forme flexionare cu sau fără -a, în LL 1984, 3, p. 338 (în Avram, PEC, p. 117).
53
       De la substantiv spre pronume se extind construcţiile analitice pentru suplinirea sau exprimarea diferită a genitiv-dativului. Pe de o parte, o noutate relativă sau parţială este extinderea construcţiilor prepoziţionale, cu a în locul genitivului sintetic şi cu la în locul dativului sintetic, şi la pronume invariabile cu formă de singular (ce, ceea ce, ceva)13 14, precum şi la unele pronume de felul lor variabile, mai ales la pluralele unii (Am dat bani la unii dintre ei), alţii (un citat din I. Minulescu: Nu-ţi cer să-mi spui / Nimic din tot ce-ai spus la alţii / Ci tot ce n-ai spus nimănui), dar şi la singulare ca fiecare (Am dat la fiecare dintre ei/ele, în loc de fiecăruia/fiecăreia) sau nimeni (Nu dă bani la nimeni; un citat din G. Coşbuc: Taina voastră-n veci de veci / La nimeni n-o s-o spui!). Pe de altă parte, o noutate absolută este extinderea la pronume a articolului proclitic de genitiv-dativ lui, mai ales în varianta lu, în locul formelor cazuale afixale, cu articol enclitic sau/şi cu desinenţă (+/- particula deictică -a)u\ (al) lu altul, (al) lu ăla sau ăsta, (al) lu cutare, (al) lu dânsul, (al) lu mata(le), (al) lu cine şi chiar la pluralul unor pronume; iată două exemple cu pronumele demonstrativ ăla la ambele numere: Şi i-am dat lu' ăla una şi aia a fost. ROM. LIB. 1996, nr. 1875, p. 24/3; E şi el la mâna lu' ăia. ROM. LIB. 1994, nr. 1258, p. 1/5. Semnalată de Iorgu Iordan15 din perioada interbelică, numai pentru singularul pronumelui nehotărât altul, cu un citat izolat din „Adevărul literar”, 1935 (Asta să i-o spui lui altul), folosirea articolului proclitic în flexiunea pronominală - la diverse pronume şi la ambele numere - a luat o mare amploare în limba vorbită, de unde este preluată şi în textele scrise care redau sau mimează oralitatea (foarte multe exemple de acest fel se întîlnesc în săptămînalul satiric „Academia Caţavencu”). Periferică încă în dacoromâna vorbită şi marcată stilistic în cea scrisă, această folosire a genitiv-dativului sau numai a genitivului cu lu la pronume este gramaticalizată de mult în meglenoromână (numai la genitiv: lu ţista, dativul fiind înlocuit cu la + acuzativul: la ţista, la mini etc.)16 şi mai
       13      Mioara Avram, Note asupra pronumelui ceea ce, în SCL XXXI, 1980, 4,«** p. 353-355 (în Avram, PEC, p. 119-122).
       14 Vezi Avram, 2GPT, p. 99, 492.
       15 Iordan, 2LRA, p. 83, nota 2.
       16 Vezi Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 280.
54
ales în istroromână (la genitiv-dativ singular şi plural: lu ţela, lu ţesta, lu al'ţ)11. De remarcat că la pronumele care aveau (şi au în limba literară) forme diferite de gen numai la genitiv-dativul singular (cutare, fiecare) folosirea construcţiilor analitice (prepoziţionale sau cu articolul proclitic) antrenează dispariţia opoziţiei de gen.
      Cu mai mică certitudine, tot prin influenţa flexiunii substantivelor (articulate) ar putea fi explicate unele variante hipermarcate ale pronumelor demonstrative de diferenţiere, de care m-am ocupat în 199417 18: ălălaltul (P. Dumitriu, în Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, Iaşi, 1994, p. 144), ăstălaltul (idem, ibidem, p. 73), cestălaltul ACAD. CAŢ. V, 1995, nr. 43 (207), p. 2/3). Dacă pentru formele articulate de nominativ-acuzativ de tipul sg. ălălaltul, ăstălaltul, pl. ăi(a)lalţii (ăilalfii ADEV. LIT. IV, 1994, nr. 221, p. 10/4; ăialanţii ROM. LIB., 1994, nr. 1258, p. 1/5), ăşti(a)lalţii (ăştilalţii ACAD. CAŢ. V, 1995, nr. 13 (177), p. 8/3; ăştilanţii ROM. LIB., 1994, nr. 1258, p. 1/5) e suficientă explicaţia prin influenţa pronumelui nehotărât altul, pl. alţii, pentru formele de genitiv-dativ plural ălorlalţilor, ăstorlalţilor (ultima atestată, în varianta ai ăstorlanţilor, în ROM. LIB. 1994, nr. 1258, p. 1/5) această explicaţie nu mai este valabilă, dat fiind că alţii are genitiv-dativul altora, nu *alţilorl9\ genitiv-dativul plural în -lor, normal şi general la articol şi la substantivele articulate (bărbaţii - bărbaţilor), are însă un antecedent şi în cadrul flexiunii pronominale, la pronumele personal dânşii - dânşilor. Intr-o situaţie oarecum asemănătoare, prin posibilitatea unei duble explicaţii, este apariţia unor forme de vocativ (egal cu nominativul, dar marcat prin intonaţie şi prin interjecţia măi) la pronumele demonstrative acesta, acela şi la pronumele nehotărât cutare: măi, acesta!20, respectiv măi, cutare!’, şi aici există ante-
       17 Ibidem, p. 200.
       18       Mioara Avram, Un pronume cu multe variante: demonstrativul de diferenţiere, în LLR XXIII, 1994, 3—4, p. 5-7 [în volumul de faţă p. 152-155].
       19       Demonstrativul acei - acelor, cu forme numai aparent asemănătoare, nu poate fi considerat şi el model, deoarece nu conţine articolul hotărât enclitic.
       20       Vezi Avram, 2GPT, p. 176. 2Rosetti/Byck, GLR, p. 146, înregistrează vocativele mă ăsta! şi mă ăla! folosite „în graiul familiar [...] cînd vorbitorului nu-i e prezent în minte numele celui căruia i se adresează”.
55
cedentul reprezentat de pronumele personal şi de politeţe de persoana a doua, care au vocativ, dar mi se pare mai plauzibilă explicaţia prin influenţa substantivelor, la care vocativul are o poziţie mai puternică, şi aceasta cu atât mai mult cu cât noile vocative apar la pronume echivalente cu persoana a treia, ca substantivele, nu cu persoana a doua.
       De la adjectivele propriu-zise sau calificative a continuat extinderea categoriei comparaţiei, care apare acum nu numai la unele adjective pronominale, ci şi la pronume şi nu numai cu gradul comparativ de superioritate, ci, mai rar, şi cu gradul superlativ (absolut şi relativ). Iorgu Iordan a semnalat în 1943, în Limba română actuală21 22, fără citate însă, comparativul unor pronume „când se dă o semnificaţie specială”; lista exemplelor sale, încheiată cu „etc.”, cuprinde pronume personale (Astăzi sunt mai eu decât oricând) şi îmbinări alcătuite dintr-un pronume personal şi unul de întărire {Trebuie să fim mai noi înşine decât am fost până acum; acest exemplu are menţiunea „din declaraţia unui ministru”), posesive (Ideea aceasta n-a fost niciodată mai a ta decât în momentul de faţă) şi nehotărâte (N. mi s-a părut mai altul decât de obicei; X este mai cineva decât Y, ultimul pronume amintind, evident, de mai vechiul şi popularul comparativ mai ceva). In aceeaşi lucrare nehotărâtul oarecare este înregistrat la Lexic22, pentru sensul „banal”23, cu un citat în care este folosit cu un determinant gradual echivalabil cu superlativul absolut: Cuvintele lor erau cu totul oarecari; în ultimul timp am întâlnit adesea folosirea acestui adjectiv pronominal la superlativul absolut gramaticalizat {un om foarte oarecare) sau la superlativul relativ {cel mai oarecare om)24.
       Dar, poate, cea mai importantă influenţă flexionară exercitată dinspre adjectivele propriu-zise sau calificative spre adjectivele pronominale este reprezentată de apariţia unor noi forme cazuale de genitiv-dativ singular feminin cu desinenţa de tip adjectival -e în locul celei de tip pronominal -ei. Semnalată mai demult pentru adjectivul
       21 Vezi Iordan, 2LRA, p. 301.
       22 Ibidem, p. 507.
       23       în DLR, s. v. oarecare (3), acest sens este formulat „lipsit de importanţă, neînsemnat; care nu iese din comun, obişnuit” (spaţiatîn text).
       24 Vezi Avram, 2GPT, p. 191.
56
pronominal nehotărât altă în contexte în care este precedat de articolul nehotărât o sau de adjectivele pronominale acea, această, oricare (unei/acelei/acestei/oricărei alte păreri vs. altei păreri)25, noua desinenţă -e apare acum şi la alte adjective pronominale, în contexte diferite, caracterizate prin postpunere: la adjectivul demonstrativ de apropiere aceasta (fetei aceste(a) vs. acestei fete)26 şi la adjectivul demonstrativ de diferenţiere cealaltă, la primul termen al acestui compus (fetei celelalte vs. celeilalte fete).
       Ultima situaţie discutată, privind genitiv-dativul feminin singular al adjectivelor demonstrative postpuse, este deosebit de interesantă, întrucât constituie o excepţie de la două tendinţe unanim recunoscute ale limbii contemporane: tendinţa de slăbire a flexiunii şi tendinţa de reducere a cumulului de mărci sau a exprimării redundante a unor categorii gramaticale, ambele tendinţe reflectate în slăbirea acordului în caz27. Pentru genitiv-dativul adjectivului demonstrativ postpus aceste tendinţe sunt ilustrate exclusiv cu pluralul (băieţilor aceştia, fetelor acestea în loc de ...acestora) şi cu singularul masculin-neutru (băiatului/lucrului acesta în loc de ...acestuia)28, afirmându-se în mod expres că genitiv-dativul feminin singular se supune în continuare regulii tradiţionale de acord realizat prin forma egală cu cea a pronumelui (tip fetei acesteia, îmbinare considerată singura existentă, dat fiind că *fetei aceasta este nereperată)29. Dar femininul face
        25       Iordan, 2LRA, p. 122; Avram, 2GPT, p. 191-192. Şi la genitiv-dativul singular, la toate genurile, adjectivul pronominal alt are, alături de forma cu desinenţa pronominală specifică -or, forme utilizate numai pentru situaţiile în care este precedat de alte atribute adjectivale (acestor, diferitor, multor), dar ele sunt egale cu nominativ-acuzativul plural (diferitor alte obiecte de toaletă „Dilema” VII, 1999, nr. 334, p. 3/3) şi deci pot fi explicate prin generalizarea acestora pentru reducerea cumulului de mărci, fără a reprezenta forme suplimentare propriu-zis noi.
        26       Gheorghe Moldoveanu, Adjectivele demonstrative au două sisteme de flexiune cazuală, în LR XLII, 1993, 5, p. 215-220.
        27 Vezi 2GLR II, p. 507; Graur, TA, p. 299, 349-350.
        28       Vezi, de exemplu: Iordan, 2LRA, p. 423-424; Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2. Contribuţii socioculturale, Bucureşti, 1978, p. 178-179.
        29       Am făcut eu însămi greşeala de a afirma (2GPT, p. 175) că la fetei acesteia „acest acord nu se omite”.
57
excepţie de la tendinţele de slăbire a flexiunii şi de reducere a cumulului de mărci, implicit a acordului în caz, nu atât prin conservarea acordului/formei tradiţional(e) la unii vorbitori - care, de altfel, le conservă adesea şi la plural sau la masculin-neutrul singular, în ciuda riscului de ambiguitate referenţială30 -, cât prin folosirea unei forme speciale de genitiv-dativ singular a adjectivului postpus care diferă de pronume (şi de adjectivul antepus), neavând desinenţa -ei, şi este egală cu nominativ-acuzativul plural, ca la adjectivele propriu-zise. Gh. Moldoveanu a semnalat, în 199331, forma nouă de genitiv-dativ singular feminin postpus în varianta acestea (fetei acestea), cu atestări exclusiv orale, susţinute de o anchetă la elevii de clasa a IX-a din Galaţi (răspunsurile la anchetă au oscilat între fetei acesteia, fetei aceasta şi fetei acestea, cu predominarea netă a ultimului tip)32; în limba scrisă am întâlnit varianta aceste (de exemplu, în laptele dimineţii aceste la poetul L. Dimov, Vis cu bufon, în volumul Carte de vise, 1969, şi rege al întinderii aceste la N. Stănescu, Foamea de cuvinte, în volumul Oul şi sfera, 1967). In mod similar, în loc de fetei celeilalte, în limba actuală a apărut posibilitatea de a se spune fetei celelalte, cu aceeaşi desinenţă de tip adjectival (-e în loc de -ei) la primul termen al compusului. Deosebirea între formele noi de genitiv-dativ singular feminin alte şi aceste(a), celelalte constă în aceea că la adjectivul nehotărât altă noua formă alte s-a fixat ca unica posibilă pentru adjectivul antepus precedat de o, acea, această, oricare, în timp ce la adjectivele demonstrative această şi cealaltă noua formă este o formă secundară, în concurenţă cu cea tradiţională. Formele discutate demonstrează că flexiunea cazuală la adjectivele pronominale respective nu a slăbit, ci s-a complicat prin sporirea ei cu variantele formale poziţionale de tip adjectival; de asemenea, folosirea acestor
       30 Pentru această ambiguitate vezi Avram, 2GPT, p. 175.
       31 Art. cit. în nota 26.
       32      La Narcisa Forăscu (coord.), Dificultăţi gramaticale ale limbii române, Bucureşti,, 2001, nu există un articol consacrat demonstrativului de apropiere. La Andrei Crijanovschi, Dicţionar de dificultăţi ale limbii române, Chişinău, 2000, figurează chiar mai multe articole (aceasta, această, acest, acesta), dar s. v. aceasta „pr. dem. (absolut) şi adj. dem. f. (numai postpus)” pentru genitiv-dativul singular al adjectivului, după forma recomandată femeii acesteia, se dă doar „greşit femeii aceste?' (?).
58
forme demonstrează că nu s-a renunţat la cumulul de mărci, în speţă la exprimarea redundantă a cazului, care continuă să fie dublu sau chiar triplu marcat la genitiv-dativul singular feminin, dar într-o nouă realizare, simplificată şi, în acelaşi timp, eficientă: prin adoptarea desinenţei de tip adjectival -e se evită repetarea desinenţei pronominale -ei în îmbinări ca unei/acelei/acestei/oricărei altei + substantiv, care devin unei/acelei... alte..., respectiv se obţine o formă ceva mai simplă la fetei celelalte faţă de fetei celeilalte şi una mult mai simplă, cu o silabă în minus, la fetei aceste(a) faţă de fetei acesteia.
       Crearea de variante poziţionale/contextuale la unele adjective pronominale după modelul adjectivelor propriu-zise confirmă utilitatea conceptului de declinare sintagmatică sau de grup („expresii declinate”), susţinută în ultimele decenii de VI. Horejsi33, Paula Diaconescu34 şi Tamara Repina35, pe baza grupurilor nominale alcătuite din substantive şi adjective calificative. Luarea în considerare a acestui tip de declinare în care sunt implicate adjective pronominale necesită studierea comportării lor flexionare în îmbinări complexe ca o aceeaşi opinie, un oarecare om, aceşti câţiva oameni, oricare alt om, ca şi studierea comportării unor adjective propriu-zise în prezenţa/absenţa adjectivelor pronominale (de exemplu, părerea acestor/altor diferiţi colegi vs. părerea diferitor alţi colegi)', probleme similare pun şi unele îmbinări mai simple, în care sunt implicate pronume, ca eu unul, nimeni/oricare/oricine altul sau nimeni altcineva. Dintre aceste îmbinări de pronume care pun probleme de flexiune numai tipul eu unul este înregistrat de Melania Florea36 în inventarul grupurilor nominale cu un centru pronume, însă fără referire la flexiune (la formarea genitiv-dativului). Dar detalierea acestor aspecte ar depăşi obiectul limitat al comunicării de faţă. Pentru complexitatea flexionară a îmbinărilor pronominale menţionate e
       33      Les particularités du système de la flexion nominale roumaine dans le cadre des expressions déclinées, în RRL X, 1965, 1-3, p. 249-252.
       34 Diaconescu, Structură, p. 234-254.
       35      Caracterul sintagmatic al declinării româneşti, în SCL XXII, 1971, 5, p. 459-470.
       36     Structura grupului nominal în limba română contemporană, Bucureşti, 1983, p. 91-93.
59
suficient să dau ca exemplu genitiv-dativul îmbinării nimeni altul: pe lângă tipurile previzibile în lumina discuţiei de până acum - tipul tradiţional nimănui altuia, cel evoluat cu termenul al doilea invariabil: nimănui altul, eventual şi tipurile analitice cu ambii termeni invariabili: popularul la nimeni altul, familiarul lu nimeni altul -, în limba actuală se foloseşte din ce în ce mai mult un tip cu primul termen invariabil: nimeni altuia (.Primarul a dispus concesionarea suprafeţei intravilane de 25000 m. p. nimeni altuia decât senatorului de Olt. ROM. LIB. 1997, nr. 2330, p. 2/5; Care Daiana este fiica nimeni altuia decât Marin Voicu. ACAD. CAŢ. VIII, 1995, nr. 30 (349), p. 3/2); acest ultim tip seamănă într-un fel, ca flexiune, cu substantivele compuse scris-cititul, genitiv-dativul (GD scris-cititului, genitiv-dativului) sau, mai direct, cu grupurile nominale tanti Matilda (GD tanti Matildeî) ori moş Ion (V moş Ioane!).
         II. Interferenţe lexicale şi privitoare la formarea cuvintelor
       Pe lîngă interferenţele pur flexionare, pot interesa flexiunea şi unele interferenţe lexicale sau/şi privitoare la formarea cuvintelor; pe acestea le voi prezenta şi mai sumar, cu observaţia că influenţele de acest fel pe care le-am identificat sunt numai dinspre nume spre pronume, dacă excludem conversiunea pronumelor în substantive37.
       Conversiunea inversă, a substantivelor în pronume sau pseudo-pronume, interesează în mai mare măsură. Anumite substantive (inclusiv adjective substantivizate sau locuţiuni substantivale) sunt folosite ca un fel de substitute ale unor pronume personale, nehotărâte sau negative. Cu excepţia lui subsemnatul, care provine dintr-un adjectiv participial substantivizat, ca echivalent al pronumelui personal eu (DLR), şi a unor nume de litere (x/X, Y, n, învechit şi N.), ca echivalente ale unor pronume sau adjective pronominale nehotărâte (cineva, mai rar ceva, de asemenea atâţia, pentru care vezi nota 46), toate celelalte au aparenţa de nume proprii (manifestată şi la X, Y, N în
       37      Pentru aceasta vezi Dumitru Bej an, Despre substantivarea pronumelui în limba română, în LL 1986, 3, p. 286-291.
60
scrierea cu majuscule38): ca substitute ale pronumelui personal eu limbajul argotic, uneori şi cel familiar sau/şi popular folosesc nume ca Bentea, Mandea39, Măndelul, Pieptea (toate patru se găsesc la Ion Coja, Marele manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Bucureşti, 1999, p. 110, care precizează că au sensul „eu”) sau Mandiru (DLR)40 41 42 43, iar ca substitute ale pronumelui negativ nimeni numele Cotectx sau Mutu(l% eventual locuţiunea învechită Mutul de la manutanţet2. Legătura dintre pronume şi substantivele proprii se manifestă şi în extinderea la pronume a unor sufixe lexicale antroponimice ca -ică şi -iţă - masculine - sau -eseu: cutărică, cutăriţă şi Cutărescu 3 (toate invariabile, folosite la genitiv-dativ cu articolul proclitic lu(i), ceea ce a putut contribui la tratarea similară a pronumelui de bază cutare, cu flexiune desinenţială în normă); de asemenea, Icsulescu (scris şi X-ulescu)44. Dacă pronumele este prin definiţie un substitut al numelui, substantivele care substituie pronume sunt un fel de pro-pronume.
      Un rezultat al unei alte influenţe dinspre substantiv spre pronume, în domeniul formării cuvintelor, este posibilitatea diminu-tivării sufixale45 a unor pronume: de politeţe, familiarul mătăluţă şi regionalul tălică\ nehotărâtele demonstrative46 atâtic(a), reg. atâtuţ şi
        38 Vezi Avram, 2GPT, p. 191.
        39       Acesta provine din locativul pronumelui personal ţigănesc de persoana I singular (vezi DLR).
        40 Pentru Mandea, Mandiru' şi Pieptea, vezi şi Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ediţie definitivă, Bucureşti, 1975, p. 332.
        41        în DA, s. v. cot [2], acestui derivat i se atribuie alte sensuri („nume glumeţ care se dă celui ce e obişnuit să refuze orice-i cei [...], dracului [...] şi [...] unui câne care umblă în zigzag pe urma iepurelui”), dar din citate rezultă clar sensul (absent) „nimeni”: Te-a împrumuta Cotea, nu eu. Pamfile, J. 1 sau Trece cât trece, da nu vine nici Cotea să cumpere. Ion. Cr. III 220.
        42 Vezi Iorgu Iordan, Stilistica..., p. 292.
        43 Vezi Avram, 2GPT, p. 191.
        44 Ibidem.
        45 Vezi Iorgu Iordan, Stilistica..., p. 164.
        46       Interpretarea curentă astăzi a lui atăt(a) (pronume, adjectiv pronominal şi adverb pronominal) este cea care-1 încadrează la specia nehotărâtelor; cred însă că e mai corectă încadrarea sa la demonstrative, ca la Tiktin, 2GR, p. 77 [vezi acum Mioara Avram, încadrarea lexico-morfologică a pronumelor (şi pronominalelor) atât şi atare, în LR LII, 2003, 4, p. 123-127, şi în volumul de faţă, p. 156-161].
61
chiar atâticuţa (toate în DA); negativele populare nimeric(ă)/nimerica, nimicuţ(ă) şi chiar nimicuţica (toate în DLR). In acelaşi domeniu al derivării, o influenţă exercitată dinspre substantiv şi adjectiv spre pronume constă în ataşarea prefixului preponderent nominal ne- la pronumele nehotărât altul, prin care s-a creat pronumele negativ de diferenţiere nealtul (folosit în construcţia comparativă ca nealtul)47, echivalent popular al îmbinării nimeni altul.
       Alte influenţe în formarea cuvintelor s-au produs la pronume dinspre numeral: după modelul numeralului ordinal s-a creat mai demult pronumele (şi adjectivul pronominal) relativ-interogativ al câtelea (atestat acum şi însoţit de cel de: cu ocazia prinderii celui de-al câtelea trandafir ştii tu în buchetul vieţii „Naţional” III, 1999, nr. 663, p. 11/2), iar mai recent corespondentul nehotărât/demonstrativ al atâteled48. Adjectivul pronominal nehotărât pronumeral ca substitut de cardinale n, de origine substantivală ca nume de literă folosită în notaţia matematică (n obiecte, de n ori), şi-a creat atât compusul n-sprezece pentru substituirea unor numere mai mari, cât şi corespondente pentru substituirea numeralelor ordinale: masculinele al n-ulea, al n-sprezecelea {al enşpelea mariaj al lui Liz Taylor, „Dilema” I, 1993, nr. 1, p. 2, col. 2) şi femininele a n-a, a n-sprezecea, utilizate în locuţiunile adverbiale a n-a oară, respectiv a
                  •49
n-sprezecea oara .
                                         *
       Faptele grupate în comunicarea de faţă relevă în primul rând labilitatea graniţelor dintre nume şi pronume (care explică şi controversele referitoare la statutul morfologic al unor cuvinte ca anumit™,
       47 în DLR şi în 2DEX cuvîntul este calificat, impropriu, drept pronume nehotărât.
       48      înregistrat lexicografic numai în CADE şi în DOOM; vezi şi Sandfeld/Olsen, SRI, p. 249-250.
       49 Vezi Avram, 2GPT, p. 152.
       50      Considerat pronume (şi adjectiv pronominal) nehotărât de: SDLR, s. v.; Lombard, LR, p. 233; Lombard/Gâdei, DM, p. II 66. Cf. discuţia nuanţată despre „câteva adjective, asemănătoare, ca înţeles, cu pronumele nedefinite [...], precum: anumit, diferit, divers, felurit" la Iordan, GLR, p. 151.
62
mult, puţin51 şi, mai ales, tot52), continua interdependenţă şi continuele interferenţe ale acestor părţi de vorbire. Toate reprezintă aspecte ale dinamicii limbii în diverse perioade şi în mod special în perioada actuală. Dintre faptele discutate atenţie mai mare merită inovaţiile produse în clasa pronumelui, care este considerată închisă ca inventar lexical şi conservatoare ca flexiune.
       Ca şi alte fapte de limbă recente, produse ca efect al unor tendinţe în curs, adesea contradictorii, cele discutate aici sunt, în majoritatea lor, neadmise de normele limbii literare şi limitate la anumite registre (limba vorbită, populară, familiară, limbajul argotic) sau varietăţi teritoriale; câteva dintre ele par cel puţin tolerate în limba literară (de exemplu, genitiv-dativul plural anumitor, diferitor), dacă nu chiar gramaticalizate (de exemplu, variantele poziţionale de genitiv-dativ singular feminin ale adjectivelor pronominale demonstrative: aceste(a), celelalte şi nehotărâte: alte). Caracterul neliterar al celor mai multe dintre faptele pe care le-am descris ca apărute în perioada contemporană sau chiar în cea strict actuală face ca datarea lor să fie aproximativă şi pasibilă de modificări în eventualitatea semnalării unor atestări mai vechi; dar, chiar dacă şi-ar avea începutul în perioade anterioare, este sigur că au căpătat recent măcar circulaţie mai mare şi prin aceasta pot fi considerate caracteristice pentru limba din zilele noastre.
Actele Colocviului Catedrei de limba română [Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere], 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române, Bucureşti, 2002, p. 11-19.
       51       Vezi Gabriela Pană Dindelegan,-Z,<j interferenţa mai multor părţi de vorbire: „mulţi”, „puţini", în LLR XXVI, 1997, 1, p. 3-6.
       52       Vezi Magdalena Popescu-Marin, Din istoria cuvântului tot, în SCL XXXVII. 1986, 1, p. 50-56.
63
        „GENUL COMUN” ÎN LIMBA ROMÂNĂ
      Câteva lucrări recente au afirmat, direct1 sau indirect2, inexistenţa în limba română a unor substantive de „(sub)genul comun”3, adică a unor substantive nume de fiinţe care să funcţioneze, după împrejurări, în strânsă concordanţă cu sexul exprimat, atât ca masculine, cât şi ca feminine4 5. Articolul consacrat de Ecaterina Goga „genului comun în Romania”, susţinând faptul că limba română nu are asemenea substantive, ajunge la concluzii categorice asupra poziţiei ei „cu totul aparte de celelalte limbi romanice”3, a izolării ariei dacoromâne, a intoleranţei ei faţă de formele unice etc.6
        1       Ecaterina Goga, Observaţii asupra genului comun în Romania, în SCL XVII, 1966, 2, p. 198-200.
        2        Am în vedere diverse lucrări care, ocupându-se de categoria genului în limba română, menţionează faptul că a 11 e limbi au şi un gen comun. De exemplu: Paula Diaconescu, Numărul şi genul substantivelor româneşti, în SCL XV, 1964, 3, p. 310-311; Gregorio Escudero şi Dumitru Copceag, Gramatica limbii spaniole, Bucureşti, 1965, p. 120-121; Iordan/Manoliu, Introducere, p. 130.
        3       Nu-mi propun să discut aici justeţea terminologiei şi a interpretării tradiţionale care încadrează aceste substantive în sistemul genurilor; rămânând deocamdată în acest cadru, e de preferat termenul „subgen”, care precizează deosebirea de planuri faţă de genurile masculin şi feminin, în interiorul cărora se detaşează substantivele în cauză.
        4       Unele gramatici româneşti vechi vorbesc de un gen „comun sau obştesc” în limba română, dar exemplele date (slugă, vită, barză, gazdă la Văcărescul, 2Observaţii, p. 17, vită şi gazdă la Iordache Golescul, Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, Bucureşti, 1840, p. 105, vezi şi p. 15) denotă confundarea acestei categorii cu substantivele epicene (deşi gramaticile citate au, separat, un gen numit „confuz”, „întunecat sau amestecat”, care corespunde direct substantivelor epicene: vultur, privighetoare, rândurea, şoarice, şarpe, broască; la Nicolau Bălăşescu, Grammatică română pentru seminarii şi clase mai înalte, ediţiunea II, Sibiu, 1850, se vorbeşte chiar de „genul epicen sau comun”), generice sau cu contradicţie între gen şi sex.
        5 Art. cit., p. 200.
        6       Ibidem, p. 199. Nu merită să fie comentată atragerea inutilă în discuţie a unor substantive epicene sau cu alte particularităţi de gen.
64
       Contribuţia de faţă îşi propune să demonstreze că există totuşi şi în limba română unele substantive în situaţia celor discutate de gramaticile altor limbi ca aparţinând (sub)genului comun.
       De altfel, cel puţin un tip clar de asemenea substantive a fost semnalat în 2GLR şi el nu ar fi trebuit să scape cercetătoarei citate. Fără a folosi termenul de gen comun şi chiar fără1 a discuta problema la capitolul Genul substantivelor - ceea ce se poate considera o greşeală de organizare a faptelor Gramatică Academiei arată despre substantivele compuse invariabile că „aceste substantive pot fi uneori masculine, alteori feminine, după persoana la care se referă: un gură-cască, o gură-cască, un vorbă-lungă, o vorbă-lungă'1.
       Această observaţie necesită, desigur, unele precizări. Nu toate substantivele compuse invariabile care se referă la persoane sunt în situaţia gramaticală menţionată; dintre exemplele date în lucrarea citată se exclude, de pildă, substantivul burtă^verde. Categoria pare totuşi destul de bogată, în ciuda datelor incomplete sau nesigure pe care le oferă dicţionarele8. Dintre cele două tipuri de substantive compuse invariabile, înregistrate în Gramatica Academiei - compuse
       7       2GLR I, p. 92. Prin aceasta se corectează afirmaţii mai vechi, ca aceea făcută de Halina Mirska, în SMFC I, 1959, p. 179, după care toate substantivele compuse dintr-un verb şi un substantiv sunt de genul masculin (vezi şi felul cum citează exemplele însoţite de articol nehotărât, la p. 155^ 156).
       8       Nu numai pentru substantivele compuse, ci şi pentru celelalte tipuri de substantive de subgenul comun dicţionarele şi diverse lucrări lexicografice oferă date incomplete, în sensul că la multe substantive care circulă în vorbire cu ambele genuri se indică numai unul, de obicei masculiriul (de exemplu, în DLRC gură-cască e calificat numai ca masculin, deşi între citate există unul care atestă întrebuinţarea feminină cel puţin la singularul colectiv: unde se strânsese multă gură-cască Caragiale, P. 24), nesigure sau chiar greşite, în sensul că la altele genul sau genurile indicate se referă la semantica termenului, la posibilitatea de referire la un bărbat sau la o femeie, nu la forma lui (aşa se face că substantivul caiafă apare în acelaşi dicţionar drept masculin şi feminin, deşi gramatical el se comportă, ca apelativ, numai ca feminin); la substantivele care apar fără indicarea unui gen (şi fără citate concludente) nu se poate şti dacă autorii au marcat prin asta subgenul comun sau lipsa lor de cunoştinţe (vezi cuvinte Ca motroce(a), putore(a), rânjotcă în MCD I, p. 81, 89, 91). De aceea, datele asupra exemplelor din lucrarea de faţă, extrase din dicţionare şi în primul rând din DA tipărit şi manuscris, sunt completate adesea cu ceea ce cunosc eu din limba vorbită despre comportarea lor gramaticală.
65
din verb + substantiv şi din substantiv + adjectiv - se încadrează mai mult la subgenul comun compusele din verb + substantiv subordonat verbului (de obicei complement direct, dar şi circumstanţial), mai ales în această topică „progresivă”, verb - substantiv (în care şi numărul formaţiilor înseşi este mai mare): calcă-n străchini, cască-gură, încurcă-lume, papă-lapte, pierde-vară, vântură-lume, zgârie-brânză etc., dar şi în topica „regresivă”, mult mai rară, substantiv - verb: gură-cască. în principiu aici posibilităţile de aplicare a subgenului comun sunt nelimitate, excepţiile putând fi explicate semantic (cf. substantive numai masculine ca împuşcă-n lună, fluieră-vănt, linge-blide, sare-garduri sau târâie-brâu). La substantivele nume de persoane, compuse din substantiv + adjectiv posibilităţile sunt mai reduse, deoarece (pe lângă restricţiile de ordin semantic, cf. burtă-verde, amintit şi mai înainte, sau coate-goale, numai masculine) genul substantivului din alcătuirea compusului, marcat şi la adjectiv, poate influenţa întregul: o gură-spartă sau o mână-lungă nu desemnează neapărat o persoană de sex feminin, ci pot fi folosite ca epitete şi pentru un bărbat; numai un masculin ca un vorbă-lungă sau singulare ca un/o maţe-pestriţe sunt sigur legate de un conţinut masculin, respectiv feminin.
      Substantivele compuse invariabile referitoare la persoane pot fi însă şi de alte tipuri. Chiar dacă nu vom considera tipuri deosebite compusele din verb (+ pronume) + substantiv în vocativ: lă-mă-mamă şi compusele exclusiv din forme verbale (+ pronume): lasă-mă-să-te-las9, admiţând că acestea - care au şi ilustrări izolate - se pot ataşa la tipul verb + substantiv, discutat mai înainte, trebuie adăugate, ca un tip în plus, substantivele compuse din interjecţii rimate: terchea-berchea, tranca-fleanca. Aceste tipuri nu sunt bogate în formaţii, dar posibilităţile de aplicare a subgenului comun sunt la fel de largi ca la tipul, bine reprezentat, verb + substantiv.
      Din punctul de vedere al conţinutului este uşor de văzut că toate substantivele compuse care interesează subgenul comun au două
      9       Lasă-mă-să-te-las este menţionat în 2GLR, I, p. 90, printre exemplele de substantive compuse invariabile, dar rămâne în afara celor două tipuri de asemenea substantive stabilite acolo: verb + substantiv şi substantiv + adjectiv.
66
trăsături generale: pe lângă faptul că denumesc persoane, sunt compuse din categoria celor pe care Halina Mirska10 11 le-a numit „afective”, cu sensuri figurate, mai exact epitete. (O singură excepţie pare a fi compusul pur-sânge, care însă se foloseşte mai mult atributiv pe lângă substantivele cal, respectiv iapă.)
       Epitetele de subgenul comun nu sunt însă numai compuse. Se pot găsi astfel de situaţii în primul rând printre substantivele derivate, invariabile şi ele ca număr, caz şi articulare, cu sufixele -ă sau -ală (regresiv de la -ăli): cicală; -ce(a ?): orben(i)ce, plângoce, zgribce; -ea (-olea, -ore(a)): buftea, somnore(a)\ -ică: mutulică\ -ilă: măncăcilă, mofturilă, somnorilău\ -otcă (-orcă): cenuşotcă,, uliţotcă (uliţorcă) ş. a.12, dar şi printre substantive neanalizabile terminate în - a sau - ea: Aa/za, haplea.
       Epitetele invariabile sunt substantive la limita dintre apelative şi numele proprii13. Apartenenţa la subgenul comun, pe care o întâlnim în cea mai mare măsură la epitete, se regăseşte, în proporţii diferite, la ambele clase de substantive nume de fiinţe şi mai ales de persoane.
       La substantivele proprii nume de persoane se întâlneşte subgenul comun nu atât la nume propriu-zise, cât la hipocoristice „moderne” ca Adi, Bubu, Cici, Didi, Gabi, Gigi, Lili, Michi, Riri, Saşa, Titi, Toto, Ţuţu, Vali etc.14 şi la nume provenite din apelative în limbajul copiilor, ca Bebe sau Coca. Aspectul mai vechi şi cel popular al limbii române nu sunt nici ele lipsite de astfel de situaţii: prenume
       10 Loc. cit., p. 154-157.
       11       în SMFC II, 1960, p. 150-160, am considerat greşit că derivatele de acest fel cu -ilă sunt exclusiv de genul masculin, chiar dacă sunt aplicate unor fiinţe de sex femeiesc (vezi în special p. 154 şi 156).
       12 De exemplu, cotrohaliţă (vezi DA).
       13      Am discutat caracteristicile unor astfel de substantive în SMFC, II, 1960, p. 154.
       14       Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, 1965, p. 64, citează pe Adi de la Adrian sau Adriana şi Luci de la Lucia sau Lucian; dar şi Guşti, dat numai pentru Augustin, sau Tăvi, pentru Octavian, circulă şi pentru femininele Augustina, Octavia. Situaţia aceasta ne poate fi transmisă din alte limbi. De exemplu, Saşa provine din limba rusă, unde are exact aceeaşi situaţie; vezi V. V. Vinogradov, Russkij jazyk (Grammaticeskoe ucenie o slove), Moscova/Leningrad, 1947, p. 80.
67
ca Fir a, Mina15, Nedelea, Oprea, Petra şi Petrea, *SVw<3 au fost înregistrate pentru ambele sexe16. într-un anumit sens s-ar putea vorbi de o situaţie asemănătoare la numele de familie tratate ca masculine sau feminine după purtătorul lor {un adevărat Văcărescu, o adevărată Văcărescu), dar fenomenul pare aici mai puţin gramaticalizat, în orice caz mai mult sintactic decât morfologic. Substantive de subgenul comun există şi printre numele proprii de animale. Astfel au fost înregistrate17 ca fiind în acelaşi timp nume de boi (sau de bivoli) şi de vaci (sau de bivoliţe) nume ca Cendea sau Cenghea, Cerbolea, Marţolea, Mişca, Mândrilăl8, Rendea sau Renghea, Silea, Surchea, Ursilă, Verilă, iar ca nume de cai şi iepe: Bubi, Mişca,        sau Piştea, Şarga; situaţiile de acest fel sunt
frecvente mai ales la numele hipocoristice de câini: Poiz, 5i/6z, Ţumpi, dar şi Zalinca, şi de pisici19: Michi, Mz/z, Ţuchi etc., dar şi Miorlăilă. De remarcat că numele proprii de animale de subgenul comun seamănă ca structură fie cu epitetele {Marţolea, Mândrilă), fie cu numele proprii de persoane {Bobi, Michi etc.).
      Printre apelative singurele exemple clare de substantive de subgenul comun sunt unii termeni regionali de rudenie şi de adresare respectuoasă ca: babă (m. „termen de adresare către un bărbat”; f. „femeie în vârstă”, „bunică” etc.)20, ceică (m. „unchi” sau „termen de
        15       La acest nume a intervenit şi o schimbare de accent: femininele actuale sunt numai în -a neaccentuat, în timp ce masculinul originar era în -â.
        16       Vezi N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. XXVI.
        17       Pentru cele mai multe dintre cele citate aici vezi Ştefan Paşca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, p. 152-153 şi Glosarul, p. 353 ş. u.
        18       în SMFC II, 1960, p. 159, nota 7, mi-am exprimat îndoiala cu privire la întrebuinţarea lui Mândrilă, Ursilă, Verilă ca (masculine şi) feminine, deci ca nume de (boi şi de) vaci. Ulterior am constatat că cele trei derivate cu -ilă, atestate izolat astfel, se încadrează într-o categorie mai largă.
        19       Unele sunt comune şi pentru câini şi pentru pisici, pentru câini şi cai etc., dar aceasta nu interesează aici.
        20       Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966, p. 18 şi 275. Nu înţeleg de ce autorul tratează pe babă m. „bade” o dată ca extensiune a lui babă f. < sl. şi o dată, s. v. babu (băbă), creaţie a graiului copiilor.
68
adresare către un bărbat”; f. „mătuşă”)21, naică (m. „frate mai mare”; f. „termen de adresare către o femeie mai în vârstă”)22, nană (m. „termen de adresare către un bărbat mai în vârstă”; f. „termen de adresare către o femeie”, „iubită”, „naşă”)23, neică (m. „termen de adresare către un bărbat”; f. „termen de adresare către o soră”)24 şi uică (m. „unchi”, „strămoş”; f. „mătuşă”)25, la care se poate adăuga eventual foche („copil din flori - băiat şi fată”)26. Nu pentru toţi termenii citaţi există certitudinea folosirii de către aceiaşi vorbitori cu ambele sensuri şi genuri - ceea ce constituie condiţia admiterii lor la subgenul comun dar cel puţin pentru unii datele sunt concludente în favoarea categoriei discutate. Astfel uică a fost înregistrat ca masculin şi feminin, cu sensurile „unchi”, respectiv „mătuşă” în două puncte din reţeaua ALR I (II, h. 165 şi 168): punctele 9 şi 28, la aceiaşi vorbitori (aria lui uică m. „unchi” e mult mai mare în ALR, iar existenţa lui uică f. „mătuşă” sau „termen de adresare către o femeie mai în vârstă” e confirmată de atestări bănăţene din alte lucrări); tot aşa ceică m. „unchi” şi f. „mătuşă” în punctul 5 din ALR I/II, h. 166 şi 167. La babă, nană şi neică există o evidentă deosebire de pondere între sensurile de un gen sau altul: babă f. şi nană f. sunt generale, în diferite întrebuinţări, în timp ce babă m. a fost înregistrat sporadic, fie ca apelativ cu sensul „bade” în câteva localităţi olteneşti (H. V 129, ALR I/II, h. 202, pct. 865; cf. însă h. 162, pct. 860: băbă), fie în nume proprii compuse de tipul Baba-Novac, iar nană m. este atestat de asemenea sporadic, în Banat şi Oltenia (în ALR I/II, în alte puncte decât nană f., dar uneori vecine), şi mai ales la vocativ sau în îmbinări cu nume proprii care marchează sexul {nana
        21       Idem, ibidem, p. 143: ceică m. şi f. şi 275: ceaică m. (s. v. ceace); de astă dată separarea este şi mai curioasă, deoarece se indică acelaşi etimon (ser. cajko). Marius Sala, în SCL VI, 1955, 1-2, p. 146, consideră fără temei c& ceică m. „unchi” poate fi o eroare din partea subiectului anchetat pentru ALR I în pct. 5.
        22 V. Scurtu, lucr. cit., p. 274.
        23 Idem, ibidem, p. 273-275.
        24 Idem, ibidem, p. 269-272.
        25       Idem, ibidem, p. 130-131. Autorul explică extinderea lui uică m. < ser. ujka „unchi (fratele mamei)” prin terminaţia -a, specifică femininelor. Se poate să fi intervenit şi confuzia cu uină „mătuşă” (în aceeaşi arie).
        26 Idem, ibidem, p. 76.
69
Gheorghe, nana Ion); neică este general ca masculin, iar femininul a fost înregistrat izolat, într-o îmbinare cu un nume propriu la vocativ (neico Mario). In sfârşit, atestările lui naică f. sunt mai numeroase şi mai libere, variate ca întrebuinţări, în timp ce naică m. apare numai în îmbinări de tipul naică Lupule. Este de remarcat că toate apelativele citate au fost înregistrate de obicei (uică are numai ca masculin pluralul înregistrat)27 numai cu forme de singular, la cazurile nominativ-acuzativ şi vocativ. Pentru unele dintre aceste apelative sunt necesare câteva menţiuni cu privire la situaţia lor parţial diferită de cea obişnuită la subgenul comun: din punct de vedere semantic trebuie semnalat faptul că nu totdeauna este vorba de o identitate a sensurilor substantivului masculin şi feminin cu deosebiri limitate la sexul fiinţei, ci apar uneori sensuri în plus sau o sferă mai largă de aplicare la unul dintre cele două genuri (vezi nană, chiar şi ceică, neică), alteori nuanţe de sens (vezi babă), iar din punctul de vedere al originii se constată că la unele substantive originea celor două genuri nu este aceeaşi, deci subgenul comun se datoreşte în acest caz suprapunerii unui element lexical cu alt sens şi alt gen decât omonimul anterior (babă m., balcanism < tc. faţă de babă f. < sl.; poate şi nană m. împrumut balcanic, restrâns teritorial, faţă de nană f., general în limbă, explicat prin slavă pentru unele sensuri şi prin latină pentru altele).
       Lista apelativelor de subgenul comun ar putea fi completată cu unele cuvinte pentru care datele care ne stau la dispoziţie sunt insuficiente. Cel puţin la unii vorbitori sunt în această situaţie pronumele substantivizate cutare şi mai ales diminutivele cutărică şi cutăriţă28: un cutărică, o ~. în principiu s-ar putea încadra la subgenul
       27      în studiul său Répartition territoriale des noms de parenté en daco-roumain (d'après l’ALR), în RRL XI, 1966, 1, p. 31-61, consacrat în mod special distincţiei de gen la termenii de rudenie, Magdalena Vulpe nu discută nici un caz de subgen comun, deşi situaţiile de acest fel ar fi întărit concluzia la care ajunge în legătură cu preferinţa limbii române pentru procedee morfologice (nelexicale).
       28      DA le înregistrează pe ultimele ca substantive nearticulate fără un anumit gen, considerându-le masculine sau feminine după exemplele de tipul pe cutăriţă-l lua, respectiv fa, cutăriţă; în aceste situaţii nu avem a face însă cu substantive, ci cu pronume diminutivate, aşa cum le califică DLRC. Pronumele cutărică şi cutăriţă devin substantive când sunt însoţite de articolul nehotărât şi atunci se comportă ca substantivele de subgenul comun.
70
comun şi unele substantive invariabile ca maia, dacă nu s-ar prefera întrebuinţarea atributivă în formule ca un indian, un bărbat maia, respectiv o indiană, o femeie ~, faţă de un maia, o maia.
       Dar, pe lângă exemplele clare de apelative care aparţin subgenului comun, mai există două categorii de situaţii care pot fi aduse în discuţie în legătură cu acest subgen: a) cuvinte care ar fl de subgenul comun dacă am admite existenţa lui la un singur număr gramatical sau la un singur caz (nominativ-acuzativ)29 şi b) cuvinte care se comportă formal ca substantivele de subgenul comun, dar se desosebesc de ele fie prin faptul că unul dintre cele două genuri -masculin sau feminin - are în acelaşi timp valoare generică, fie prin aceea că avem a face cu variante din alte aspecte ale limbii, deci diferenţa de gen nu corespunde direct opoziţiei de sexe.
       în prima situaţie menţionată sunt substantivele actuale complice şi novice, mai demult şi colega {colegă), confidinte, care la singular (în totalitatea lui sau numai la nominativ-acuzativ) se comportă fără deosebire de formă ca masculine şi ca feminine (un complice, o ~30; un novice, o ~), în timp ce pluralul are forme diferite după cele două genuri: m. complici, novici, f. (= sg.) complice, novice. Datorită lipsei de coincidenţă perfectă între formele de ambele genuri, aceste substantive constituie un tip de omonimie parţială, care interesează însă îndeaproape subgenul comun. Tot aici se pot încadra şi exemple ca băieţică m. „diminutiv de la băiat”, folosit numai la singular, invariabil după caz, şi f. „diminutiv de la băiată «fată»”, cu pl. şi gen.-dat. sg. băietele; în acest caz dicţionarele indică şi o repartiţie teritorială exclusivă a celor două sensuri şi genuri31. în aceeaşi categorie s-ar putea să intre şi unele exemple de epitete sau nume proprii de persoane şi animale de ambele sexe date mai sus, dacă între cele două genuri intervin deosebiri de forme la genitiv-dativ singular:
      29       întrucât însă încadrarea la un gen sau altul priveşte substantivul ca unitate lexicală cu totalitatea formelor lui flexionare (vezi şi Al. Ionaşcu, Contextele diagnostice şi problema genului substantivelor, în SCL XVII, 1966, 1, p. 31), nu se pot admite limitări la unele forme nici pentru subgenul comun.
      30       E curios că Ecaterina Goga, art. cit., p. 199, îl dă pe complice numai m.: un complice, deşi dicţionarele au atestări pentru feminin.
      31 Vezi V. Scurtu, lucr. cit., p. 85 şi 86.
astfel, exemple ca Petr(e)a sau Sima sunt de subgenul comun numai dacă masculinul urmează tipul vechi de flexiune cazuală enclitică identic cu femininul Petrei, Simei; dacă masculinele se declină cu articol proclitic: lui Petr(e)a, lui Sima, faţă de femininele Petrei, Simei, numele citate ies din sfera propriu-zisă a subgenului comun; dacă însă femininele adoptă şi ele flexiunea cu articol proclitic şi se ajunge la forme unice de genitiv-dativ lui Petr(e)a, lui Sima m. şi f., numele aparţin iarăşi subgenului comun. Atestările incomplete cu privire la formele flexionare (de număr, caz, articulare sau nearticulare) ale termenilor de rudenie discutaţi mai înainte impun rezerva că la unii dintre ei s-ar putea să existe diferenţe formale, care i-ar exclude din subgenul comun.
       Apelative nume de fiinţe ale căror diferenţe de gen nu corespund direct opoziţiei de sex din cauză că unul dintre genuri are şi valoare generică sunt, de exemplu, gâgălice şi slugă32, la care femininul este şi generic, deci neconcludent pentru indicarea sexului, în timp ce la masculin genul are un conţinut semantic precis; dimpotrivă, în cazul lui poetă se poate presupune că vechiul poetă m., latinism folosit, de exemplu, de Gh. Şincai, avea şi valoare generică, faţă de care numai poetă f. apare total motivat. Intr-o situaţie asemănătoare se găsesc şi numeroase substantive din categoria epitetelor: găgăuţă, nătăfleaţă, la care genul formal masculin (un ~) indică sigur o persoană de sex bărbătesc, în timp ce genul formal feminin poate indica persoane de ambele sexe, fiind foarte expresiv în referirea la bărbaţi33; aici intervin însă şi deosebiri de formă care fac ca substantivele citate să se asemene şi cu tipul complice', pluralul este diferit la cele două genuri gramaticale, cel puţin la găgăuţă - m. găgăuţi, f. găgăuţe (la nătăfleaţă pluralul este mai puţin folosit, iar când se foloseşte apare fie egal cu forma de singular, fie cu forme diferenţiate de gen care pot fi de provenienţă adjectivală: m. nătăfleţi, f. nătăfleţe). Un caz mai aparte este cel al apelativului gazdă m. şi f., care din punct de vedere semantic este la fel cu slugă (femininul are două valori: generică şi
        32       Şi în unele limbi slave sluga prezintă un amestec de comportare masculină şi feminină (vezi Louis Hjelmslev, Essais linguistiques, Copenhaga, 1959, p. 245-246).
        33 Vezi J. Byck, Le féminin péjoratif în BL I, 1933, p. 109.
referitoare la o persoană de sex femeiesc, numai masculinul indică sigur sexul persoanei), dar formal se deosebeşte de tipul slugă prin aceea că masculinul nu există decât în forma de singular: un gazdă şi o gazdă, pluralul însă numai gazde f.34, probabil din cauza dificultăţilor formale de realizare a unui plural cu -i la o temă în -zd (vezi şi întrebuinţarea numai la singular a lui gazdă ca adjectiv masculin şi a substantivului masculin cu formă refăcută gazd); asemănarea cu subgenul comun la acest substantiv este şi mai limitată decât la tipul complice, cu care seamănă din punct de vedere formal.
       Cealaltă categorie de apelative nume de fiinţe la care diferenţele de gen gramatical nu corespund direct opoziţiei de sex, de astă dată din cauză că nu funcţionează cu ambele genuri în acelaşi aspect al limbii, este reprezentată de exemple ca numele de insecte răgace şi viespe, înregistrate în dicţionare ca feminine şi masculine. De fapt, limba literară foloseşte aceste substantive numai ca epicene de genul formal feminin, iar în unele graiuri ele apar ca epicene de genul formal masculin35; nu am întâlnit opoziţia de gen (şi sex) la unul şi acelaşi vorbitor şi, chiar dacă s-ar întâlni, unul dintre genuri ar fi neconcludent din punct de vedere semantic din moment ce are şi valoare generică. Tipul interesează să fie amintit pentru că a putut fi
       34      Vezi exemplele din scrierile lui Pavel Dan la Th. Hristea, Moţiunea regresivă în limba română, în Omagiu Rosetti, p. 386. Th. Hristea consideră că „prin apartenenţa lui la două genuri diametral opuse, substantivul nume de persoană gazdă constituie un caz cu totul izolat în sistemul morfologic al limbii române”, deşi cunoaşte şi situaţia lui slugă din limba veche.
       35      în această situaţie ele intră în categoria substantivelor cu variante de gen nemotivate semantic, numite uneori ambigue, confuze, nestabile sau „nomina incerta”. Astfel de substantive există în limba română mai ales printre numele de inanimate: fine, sine (vezi formele articulate în -a şi -le); zori pl. (art. zorii şi zorile). G. Escudero şi D. Copceag, lucr. cit., p. 116, consideră că unicul exemplu de substantiv ambiguu din limba română este pluralul fragi, simţit de unii vorbitori ca feminin (două fragi), de alţii ca masculin (doi fragi); acestui plural îi corespund de fapt singulare diferite: frag m. şi fragă f., dar nesiguranţa referitoare la gen apare la cei care-1 folosesc exclusiv la plural (uneori la acelaşi vorbitor; în „Cum vorbim” IV, 1952, 5, p. 28, Maria Drăgan a semnalat prezenţa celor două forme de gen în acelaşi context, într-o traducere: aduse câţiva fragi trandafirii atârnaţi de tulpinele lor subţirele şi îi oferi locotenentului [...]- Sunt coapte [...]).
73
interpretat ca aparţinând subgenului comun. Astfel, Aron Pumnul36 se declară împotriva moţiunii cu sufixe, arătând că substantivele româneşti „ţărmurite în e pot însămna pren e îmbe genurile, ca şi însuşiţivele, precum: pomul verde, frunză verde; deci va fi: iepure, iepurele (bărbătuşul); iepure, iepurea (femeiuşcă); peşte, peştele (bărbătuşul), peşte, peştea (femeiuşcă); vespe, vespele (bărbătuşul); vespe, vespea (femeiuşcă) etc.”37. Oare forme ca Iepurer38 şi Viezurer39 atestate în onomastică pot fi interpretate ca reprezentând mai vechi * iepurea şi *viezurea?
       Nu intră în categoria subgenului comun, dar se apropie de ea, încât au putut fi încadrate aici în studiile asupra altor limbi40, substantivele a căror întrebuinţare masculină şi feminină nu diferenţiază cele două sexe ale unei fiinţe, ci denumirea unui animat de un inanimat. Pentru posibilitatea de aplicare a genului opus, motivat semantic, la un cuvânt iniţial masculin sau feminin, cu aceleaşi particularităţi formale ca substantivele de subgenul comun, interesează însă şi aducerea în discuţie a acestor cazuri. Se pot cita astfel ţăndărică şi, mai recent, aşchiuţă - feminine ca nume de inanimate şi masculine ca epitete (şi nume proprii) personale - sau moşulică -masculin ca nume de persoană, feminin ca nume de joc ţărănesc -, zăloagă - masculin ca epitet de persoană, feminin ca nume de obiect inanimat „semn, zălog”-.
       De asemenea nu intră în categoria subgenului comun substantivele cu contradicţie între formă şi sens care apar cu unele
       36        Formăciunea cuvintelor româneşti, manuscris de pe la 1856-1859, publicat postum de I. G. Sbiera, în Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui A. Pumnul, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, Cernăuţi, 1889, p. 257.
       37        De remarcat că în poemul, plin de curiozităţi lingvistice, Neagoe în Epicenia, poetul Ion Gheorghe recurge la reţeta pumnistă pentru a realiza perechi de masculine şi feminine la substantivele în -e: unde muntele cu muntea se cunoscuseră-n de ei; arborele brad de arborea bradă („Luceafărul” X, nr. 17 (261), 29.IV. 1967, p. 3).
       38 Vezi Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 397.
       39 Idem, ibidem, p. 290.
       40        Vezi, de exemplu, la L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 208, rus. rojiOBă\ la G. Escudero şi D. Copceag, lucr. cit., p. 121, sp. barba. Cf. însă V. V. Vinogradov, lucr. cit., p. 78, care arată că substantivele nume de inanimate aplicate prin metaforă sau prin metonimie oamenilor, indiferent de sex, sunt numai apropiate de genul comun.
74
determinări de gen datorate acordului, mai mult sau mai puţin ocazional, după înţeles41; cf. exemple ca Tălpoiul a venit posomorâtă (Creangă, P., 98, în DLRC, s. v. tălpoî).
       Din cele expuse până acum rezultă că limba română are categoria subgenului comun, deşi nu mult dezvoltată şi mai ales redusă la elemente lexicale fără mare importanţă în limbă. Din punct de vedere semantic substantivele româneşti care aparţin acestei categorii sunt epitete şi apelative care desemnează numai persoane, precum şi nume proprii de persoane şi de animale. Din punct de vedere formal substantivele de subgenul comun se caracterizează ca structură prin compunere ( mai ales prin compunerea cu verbe sau cu interjecţii), prin finalele -ă, -e, -ea, -a - ultimele două neobişnuite la alte substantive nearticulate -, la numele proprii şi prin finale vocalice mai puţin obişnuite:         -o, iar ca flexiune prin invariabilitate sau
variabilitate redusă, uneori chiar prin defectivitate de număr sau de cazuri şi de articulare.
       In privinţa subgenului comun limba română prezintă şi asemănări, şi deosebiri faţă de celelalte limbi romanice.
       Existenţa însăşi a categoriei constituie cea mai importantă asemănare şi infirmă ceea ce s-a spus despre „izolarea ariei dacoromâne”, unde „nu poate fî vorba de constituirea unei subclase a genului comun”42. Mai departe, se pot observa asemănări de ordin formal: tipul de substantive compuse de subgenul comun există în diverse limbi romanice, deşi tocmai el este aproape totdeauna neglijat în descrierea substantivelor cu această particularitate de gen43 (vezi fr. un, une sans-souci, it. z7, la gonfianuvoli „trufaş, fanfaron”44, sp. el, la sabelotodo „ştie-tot”45), iar la substantivele necompuse de acest subgen sunt caracteristice în italiană şi în spaniolă finalele -e
       41      Pentru necesitatea de a nu se confunda subgenul comun cu o cons truc tio ad sensum vezi L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 209.
       42 Ecaterina Goga, art. cit., p. 199.
       43      Printre exemplele discutate de Ecaterina Goga, art. cit., p. 195-204, nu se dă nici măcar un substantiv compus de acest fel.
       44      Vezi Anca Giurescu, încercare de definire a substantivelor compuse din limba italiană, în SCL XVI, 1965, 6, p. 831.
       45 Vezi G. Escudero şi D. Copceag, lucr. cit., p. 120.
75
(it. commediante, confidente, sp. estudiante, interprete) şi -a (it. artista, diarista, sp. belga, suicida, patriota, telegrafista)46.
       Deosebiri între română şi celelalte limbi romanice se constată mai ales pe planul semantic: deşi se poate găsi şi pe acest plan o asemănare între română şi celelalte limbi romanice în sensul limitării subgenului comun la nume de persoană, spre deosebire de limba latină, unde printre substantivele de acest fel erau şi nume de animale47, româna restrânge şi mai mult sfera semantică a subgenului comun, întrucât, cu excepţia unor neologisme lipsite de circulaţie, acest subgen apare în română numai la epitete, rar şi la apelative termeni de adresare, deci în general la substantive cu valoare afectivă, în categoria cărora se pot încadra şi numele proprii hipocoristice, în timp ce în celelalte limbi romanice sunt de subgenul oomun cele mai diferite tipuri de nume de persoane, neutre din punct de vedere stilistic, prin care se indică profesia, naţionalitatea, apartenenţa la un curent oarecare etc. Această deosebire se vede foarte clar la substantivele compuse de subgenul comun, al căror tip structural este în general acelaşi în diverse limbi romanice: pe când însă în italiană şi în spaniolă substantivele compuse din verb + substantiv, de exemplu, de subgenul comun pot fi atât epitete (it. gonfianuvoli, sp. sabelotodo, citate mai sus), cât şi nume de persoane indicând profesia (it. portalettere „poştaş(ă)”, sp. limpiabotas „lustragiu de sex bărbătesc, respectiv femeiesc”), în limba română substantivele de acest fel nu sunt decât epitete (<cască-gură, papă-lapte etc.). Deosebirea de conţinut referitoare la clasele semantice şi la afectivitate se manifestă şi pe plan formal, în faptul că româna are la subgenul comun formaţii cu sufixe expresive ca -ea, -ilă etc.48, în timp ce celelalte limbi romanice au derivate cu sufixe „neutre” ca fr. -iste, it., sp. -ista, it., sp. -ante, -ente, fr. -aire, sp. -ita etc. sau compuse cu sp. -cida, -erata, -nauta.
       Lista elementelor de formare este în măsură să evidenţieze şi altă deosebire, privitoare la repartiţia stilistică a substantivelor de subgenul comun: în limba română acestea sunt aproape exclusiv
       46 Pentru spaniolă vezi lucrarea precitată, p. 120-122.
       47 Vezi Ecaterina Goga, art. cit., p. 200.
       48 Vezi p. 67.
76
populare (uneori regionale) sau de provenienţă populară, pe când franceza, italiana şi spaniola au multe substantive de acest fel specifice limbii literare, uneori chiar savante, livreşti. Mai mult, dacă în română se constată că substantive înregistrate în dicţionarele limbii literare de un singur gen (papă-lapte m., găgăuţă f.) circulă în limba vorbită şi cu genul opus în aceeaşi formă, deci ca substantive de subgenul comun, spaniola vorbită manifestă tendinţa de diferenţiere formală a genurilor în cazuri în care norma literară recomandă o formă unică de subgenul comun (vezi exemple ca f. la estudianta, la presidenta faţă de formele literare el, la estudiante, respectiv el, la presidente49; cf. artisto m. în spaniola americană faţă de norma spaniolă artista m. şi f.50).
       în sfârşit, unele deosebiri de ordin formal sunt legate de deosebirile flexionare generale dintre limba română şi celelalte limbi romanice şi ele pot explica deosebirea referitoare la sfera subgenului comun, la ponderea acestei categorii în sistemele gramaticale respective. în primul rând, faptul că substantivele feminine româneşti au finală vocalică (excepţiile de tipul marţi sau Carmen sunt neglijabile) exclude întrebuinţarea feminină a masculinelor cu finală consonantică (spre deosebire de franceză, unde multe feminine au finală consonantică ca şi masculinele, şi spre deosebire de italiană sau spaniolă, unde masculinele au finală vocalică). în al doilea rând, limba română, care are mărci de plural şi forme cazuale diferenţiate după genuri, limitează extinderea subgenului comun la apelativele care ar urma să apară cu întrebuinţări libere (vezi exemple ca novice sau complice, care, cel puţin în româna literară, nu sunt de subgenul comun, întrucât au plurale diferenţiate după genul masculin, respectiv feminin, în timp ce fr. novice, complice sunt de subgenul comun, având un plural unic în -s), astfel încât subgenul comun apare în limba română mai ales la substantive folosite numai la singular sau invariabile după număr. Limitarea la aceste situaţii este legată nu numai de deosebirile care s-ar produce la plural în forma însăşi a substantivului, îndată ce ar interveni un plural în -/ pentru masculin,
      49 Vezi G. Escudero şi D. Copceag, lucr. cit., p. 120.
       50 Vezi Ecaterina Goga, art. cit., p. 200.
faţă de unul în -e pentru feminin, ci şi de articolul hotărât enclitic, care ar marca deosebiri de gen şi acolo unde morfemul de plural al substantivului ar fi unic (căci dacă pluralul nearticulat gâgâlici - ca şi singularul nearticulat şi articulat în -a - poate fi la fel de bine masculin şi feminin, formele de plural articulate hotărât marchează deosebirea de gen: gâgâlicii m., gâgâlicile f.); de altfel această deosebire poate fi marcată şi la singular la substantivele în -e: complicele şi complicea, faţă de un, o complice. Desigur, articolul hotărât enclitic, deşi sudat, nu face parte din structura substantivului, fiind în situaţia tuturor determinantelor variabile după gen care ne ajută tocmai să recunoaştem apartenenţa unui substantiv la subgenul comun. Nu mi se pare însă întâmplător faptul că substantivele româneşti de subgenul comun sunt fie defective de articularea hotărâtă enclitică (toate epitetele compuse), fie cu finale (-â, -e) care permit la singular articolul hotărât nediferenţiat după genuri -a.
       Principial deci limbi ca franceza sau spaniola, cu morfeme unice de plural şi cu articol hotărât proclitic, sunt mai compatibile cu aplicarea subgenului comun decât limbile cu flexiune de număr bogată şi cu articol enclitic.
       Ca origine, nici unul dintre substantivele româneşti pe care le-am considerat de subgenul comun nu este moştenit (deşi limba latină, după cum se ştie, avea substantive de genul comun); ele sunt creaţii ale limbii române sau împrumuturi. Compusele cu structură asemănătoare din alte limbi romanice pot atesta cel mult moştenirea unui tip latinesc popular sau reprezintă o inovaţie comună51. Unele deosebiri, arătate mai sus, între limba română şi alte limbi romanice reprezintă, în acelaşi timp, asemănări cu limbile slave, unde52 subgenul comun este caracteristic în special pentru epitete personale, formate cu sufixe expresive, pe care adesea le-a împrumutat din limbi slave şi româna.
       51       în ILR I, p. 115, compusele cu prim termen verbal sunt considerate „o inovaţie romanică timpurie şi în continuu progres”.
       52        Vezi, de exemplu, situaţia din limba rusă, expusă în Grammatika russkogo jazyka, Moscova, 1960, tom. I, p. 109, şi, mai pe larg, la V. V. Vinogradov, lucr. cit., p. 71-80.
78
      Sub raport teoretic, existenţa situaţiilor de limită, asemănătoare cu subgenul comun din diferite puncte de vedere, rezervele cu privire la deosebirile formale, semantice sau de origine dintre unele perechi de substantive masculine şi feminine, faptul că genul nu face parte din flexiunea substantivului etc. pledează pentru transferarea problemei substantivelor discutate aici din cadrul prea strâmt al (sub)genului comun în acela al omonimiei (totale şi parţiale) de un tip special. în articolul de faţă am preferat să dau descrierea situaţiei substantivelor de acest fel din limba română în termenii în care a fost discutată de cercetătorii de până acum pentru diverse limbi.
SCL XVIII, 1967, 5, p. 479-489.
             DESPRE „GENUL COMUN”
                                                      •S*
       Existenţa unor substantive nume de animate care funcţionează, după împrejurări, în strânsă concordanţă cu sexul exprimat, fie ca masculine, fie ca feminine şi care sunt numite, în mod tradiţional, substantive de „genul comun” sau „nomina communia” a fost relevată în diverse limbi indo-europene, vechi şi modeme. Am examinat, foarte recent, situaţia acestor substantive în română1. Bazându-mă mai ales pe datele furnizate de latină şi de limbile romanice, îmi propun să discut, în cele ce urmează, câteva probleme privitoare la raporturile dintre această categorie de substantive şi particularităţile flexionare ale limbilor în cauză şi să fac câteva precizări teoretice şi terminologice.
       1.         Substantivele de „genul comun” din limbile indo-europene vechi - de exemplu, din latină (civis, lepus etc.) - au fost interpretate ca arhaisme morfologice, ca rămăşiţe ale unor stări anterioare apariţiei deosebirilor flexionare de gen2. Substantivele din limbile modeme -de exemplu, din limbile romanice - caracterizate prin aceleaşi particularităţi morfologice nu sunt însă toate în aceeaşi situaţie. După cât se pare, limbile romanice n-au moştenit din latină nici un substantiv cu particularităţi ale „genului comun”: pe de o parte, multe substantive latineşti de acest tip aveau un caracter strict literar şi nu au fost transmise limbilor romanice, iar, pe de altă parte, unele dintre ele, în primul rând numele de animale, chiar dacă au fost moştenite, au fost moştenite cu un gen unic, fie ca substantive epicene (cel mult cu o variaţie liberă a genului: it. lepre, rom. viespe), fie ca substantive care au dobândit - uneori deja în latină - un corespondent pentru
       1 în SCL XVIII, 1967, 5, p. 479-489 [în volumul de fa{ă p. 64-79].
       2       Vezi, de exemplu, A. Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, [I], Paris, 1921, p. 204, 212; ILR I, p. 119.
80
desemnarea sexului opus (rom. bou, câine, iepure etc.). în limbile romanice actuale există două feluri de substantive de „genul comun”. Unele dintre ele sunt substantive de tip savant, împrumutate din latină sau din greacă ori formate după modelul acestora, de exemplu, it., sp. artista, it. ipocrita, sp. hipâcrita; aceste substantive, prezente aproape exclusiv în limbile romanice occidentale (cf. totuşi în română latinismele efemere confidinte, colegă, poetă), pot fi considerate ca fiind arhaisme morfologice, dar arhaisme artificiale, introduse pe cale savantă în epoca modernă a limbilor respective. Limbile romanice posedă însă şi substantive de „genul comun” care sunt de tip popular, formate prin mijloace proprii (mai ales prin compunere: fr. sans-souci, it. gonjianuvoli, sp. sabelotodo, rom. gură-cască, dar şi prin derivare cu anumite sufixe: it., sp. -ante, -ista, fr. -iste, -aire, rom. -ce, -ea, -ilă, -otcă etc.) sau provenind din diverse limbi (sp. azteca, rom. babă, uica)\ pentru toate aceste substantive „genul comun” nu mai reprezintă un arhaism morfologic, el a fost recreat de limbile romanice ca urmare a tendinţei de marcare a distincţiei între masculin şi feminin, tendinţă realizată pe calea cea mai simplă, cea mai gramaticalizată, care constă doar într-o schimbare a categoriei gramaticale a genului, mai exact în crearea genului opus prin faptul că un substantiv ajunge să se comporte după ambele genuri. Această recreare a „genului comun” în limbile romanice moderne poate fi circumscrisă în acţiunea mai generală de reorganizare a genurilor şi ea se explică prin tendinţa de motivare3, combinată cu tendinţa de simplificare.
       Categoria „genului comun” este posibilă numai la anumite tipuri structurale: la substantivele a căror finală nu este specializată pentru un anumit gen (se constată că extinderea finalelor în mod normal feminine la substantive masculine4 este mai frecventă decât procedeul invers5) şi la substantivele invariabile sau a căror flexiune este redusă.
       3       Vezi, pentru această tendinţă, Louis Hjelmslev, Essais linguistiques, Copenhaga, 1959, în special p. 219, 230. Nu se vede motivul pentru care în ILR I „genul comun” este considerat nemotivat (p. 120).
       4      Vezi, de exemplu, V. V. Vinogradov, Russkij jazyk (Grammaticeskoe ucenie o slove), Moscova/Leningrad, 1947, p. 71 şi 79.
       5 Cf. totuşi sp. martir, reo, testigo.
81
„Genul comun” poate să se dezvolte mai ales: a) în limbile lipsite de articol sau în cele care au un articol definit proclitic (în opoziţie cu limbile al căror articol definit este enclitic) şi b) în limbile în care morfemele flexionare sunt mai puţin specializate după genuri. în felul acesta se explică amploarea mai mare a acestei categorii în limbi slave ca rusa şi în limbi romanice occidentale ca franceza, italiana şi spaniola, în comparaţie cu limba română. în română categoria „genului comun” a putut fi creată la substantive invariabile sau cu o variabilitate redusă, adesea chiar caracterizată prin defectivitate de număr, de caz şi mai ales de formă articulată.
       Recrearea „genului comun” în unele limbi modeme se explică deci prin cauze semantice (tendinţa de motivare a genului la numele de animate, tendinţă mai puternică la numele de persoane decât la numele de animale, ceea ce justifică reducerea sferei semantice a acestui „gen”6) şi prin condiţii formale, printre care slăbirea flexiunii ocupă locul cel mai important. Condiţiile formale sunt legate şi de împrumuturile lexicale (cuvinte şi afixe) care au introdus sau au îmbogăţit anumite tipuri flexionare apte pentru aplicarea „genului comun”: este cazul elementelor latine savante în -a din italiană şi din spaniolă sau al împrumuturilor slave în -ă7, -(e)a din română. în absenţa condiţiilor formale care să permită aplicarea ambelor genuri la acelaşi complex fonic, cauza semantică - tendinţa de motivare - ar fi avut ca rezultat apariţia unui derivat moţional, progresiv sau regresiv (de exemplu, sp. azteca, fr. aztèque, de „genul comun” în limbile menţionate, sunt redate în română prin aztec m., aztecă fi, în timp ce maya rămâne şi în română de „genul comun”)8. Condiţiile formale impun deci anumite limite extinderii categoriei „genului comun”, categorie care ar fi foarte economică, dat fiind că ea satisface printr-un minimum de mijloace necesitatea motivării.
       6 Vezi Ecaterina Goga, în SCL XVII, 1966, 2, p. 200.
       7      Totuşi, contrar părerii exprimate de G. Nandriş (Istituto Universitario Orientale, Napoli, „Annali”, Sezione slava, IX, 1966, p. 56), româna a moştenit din latină tipul de substantive masculine în -a (> ă): tată.
       8 în ce priveşte rolul formei vezi şi A. Meillet, lucr. cit., p. 212.
82
      în unele limbi au o structură favorabilă apariţiei „genului comun” mai ales epitetele, substantive care posedă o valoare afectivă, intermediare între apelative şi numele proprii; într-adevăr, în limbi ca româna, rusa etc. se constată o tendinţă de specializare a acestei categorii gramaticale pentru substantivele expresive.
      2.        în cursul discuţiei am folosit termenul tradiţional cel mai răspândit până la ora actuală, „genul comun”. Este însă evident că la substantivele în cauză nu avem a face cu un „gen” diferit de masculinul şi de femininul existente în limbile respective. Rămânând în sistemul genurilor, ar fi preferabil mai curând să folosim un termen ca „subgen9 (comun)”, care ar putea pune în relief diferenţa de planuri (în interiorul genurilor masculin şi feminin, substantivele care pot exprima şi genul opus constituie o categorie distinctă, întocmai cum -dintr-un punct de vedere diferit - poate fi degajat un grup de substantive posedând trăsăturile subgenului personal)10.
      Substantivele de „genul comun” sunt, într-un anumit sens, o ficţiune: ele funcţionează după cele două genuri alternativ, nu concomitent, deci apar sub formă concretă când ca masculine, când ca feminine11. Termenul (sub) gen comun este, de fapt, impropriu, căci tocmai genul nu este comun, această calitate fiind doar o caracteristică a complexului fonic prin care se exprimă două genuri opuse. Dat fiind că substantivele în discuţie aparţin, în realitate, celor două genuri ale numelor de animate, termenul care ar conveni mai bine pentru aceste substantive ar fi cel de substantive ambigene (este termenul folosit, în mod nejustificat, de unii gramaticieni români pentru a desemna substantivele neutre ale limbii române, care se comportă după ambele genuri, anume ca masculine la singular şi ca
       9       Utilizat adesea pentru a desemna grupări ca subgenul animat, subgenul personal.
       10        Un substantiv poate să fie masculin (sau feminin) şi, totodată, să posede trăsături ale subgenului personal sau animat şi ale subgenului comun, întocmai cum el poate fi masculin (sau feminin), personal şi epicen.
       11        De aceea mi se pare şi mai ciudat să se considere că substantivele de „genul comun” formează o a patra clasă, alături de neutre, masculine şi feminine (cum fac Iordan/Mânoliu, Introducere, p. 125).
83
feminine la plural, distingându-se ipso facto de cele două genuri). Totuşi, nu este necesar să înlocuim terminologia tradiţională; mai curând este vorba de a preciza specificul categoriei şi interpretarea ei.
       Substantivele de subgenul comun pun câteva probleme care se aseamănă cu cele puse de substantivele epicene şi de substantivele „confuze” („instabile”, „ambigue” sau nomina incerta). Cele trei categorii au fost considerate când „genuri”, când „clase morfologice” legate de categoria gramaticală a genului. In acelaşi timp, se constată uneori confuzii în ce priveşte încadrarea unui substantiv într-o clasă dată12. Substantivele de (sub)genul comun sunt foarte apropiate de substantivele mobile, dar din punctul de vedere al formei ele se aseamănă cu substantivele „confuze”, iar din punct de vedere semantic cu epicenele. Toate aceste clase de substantive îşi pot găsi locul într-o descriere a genurilor care, luând ca punct de plecare forma, precizează dacă aceeaşi formă aparţine sau nu şi unui alt gen, precum şi caracterul motivat sau nemotivat al formelor de gen: în interiorul genurilor gramaticale existente într-o limbă şi diferenţiate în esenţă prin forma determinantului pot fi distinse, faţă de substantivele care posedă numai genul respectiv -motivat sau nemotivat - substantive care posedă şi forme de un gen diferit - şi acesta, motivat sau nemotivat-. Printre numele de animate, genului unic nemotivat îi aparţin, pe de o parte, substantivele epicene, care desemnează ambele sexe cu ajutorul unei forme unice de gen (în primul rînd nume de animale, dar şi substantive nume de persoane, ca rom. custode, cunoştinţă, haimana), şi, pe de altă parte, substantive care prezintă o contradicţie totală între gen şi sex (rom. o cătană, fr. la sentinelle etc.). La substantivele care funcţionează şi după un alt gen această situaţie poate fi motivată semantic - este vorba aici, în ce priveşte animatele, de substantivele de (sub)genul comun - sau nemotivată - este cazul substantivelor care posedă variante de gen nediferenţiate din punct de vedere semantic, substantive numite uneori confuze, ambigue, instabile sau nomina incerta, ca fr. amour, automne,
       12      In unele tratate de gramatică se întâlnesc chiar clasificări ca „epicene sau comune”, ca să nu mai vorbim de exemplele clasificate greşit. Epicenele sunt uneori numite „de genul «subcomun»” (vezi N. Minissi, în Istituto Universitario Orientale, Napoli, „Annali”, Sezione slava, IV, 1961, 1, p. 29).
84
sp. mar, puente, rom. fine (art. finea şi finele) sau zori (art. zorii şi zorile) Intre cele două situaţii în care variaţia de gen este motivată sau nemotivată semantic se înscrie o situaţie reprezentată de substantivele nume de animate care au o variantă nemotivată şi alta motivată (rom. o agă, un o beizadea, un ~) şi de perechile de animate/neanimate ai căror membri sunt diferenţiaţi prin gen (fr. critique, trompette, sp. barba, rom.    ţăndărică, o ~)13. De remarcat că, în timp ce formele multiple de
gen diferenţiate din punct de vedere semantic (deci şi subgenul comun) există în acelaşi sistem lingvistic, la acelaşi vorbitor, formele nemotivate, cu caracter de variante libere, nu apar în acelaşi sistem.
       De la genul unic, motivat sau nemotivat, se poate trece la comportarea după genuri diferite. Se poate ajunge astfel la substantive de (sub)genul comun fie plecând de la substantive unigene motivate, în sensul că noţiunea în cauză (de obicei o ocupaţie) a fost la origine proprie unui singur sex (de exemplu, rus. cyjţbx, sp. abogado), şi trecând prin faza în care acest gen unic nu mai este motivat, deci prin faza de epicen, fie plecând de la substantive unigene nemotivate - atât substantive epicene, cât şi substantive conţinând o contradicţie de gen -, care îşi refac cel puţin o formă motivată (de tipul: rom. un gazdă, un nătăfleaţă); în acest din urmă caz unul dintre cele două genuri, cel refăcut, este în întregime motivat, celălalt putând fi atât motivat, cât şi nemotivat (generic), fără diferenţiere formală.
       Din cele arătate14 rezultă că limbile cuprind, în materie de gen, situaţii mult mai variate decât cele incluse de obicei în clasele de
       13       Unii autori - de exemplu, L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 208 - încadrează şi aceste substantive în genul comun. în ce mă priveşte, cred că este vorba doar de clase similare; cf. şi V. V. Vinogradov, lucr. cit., p. 73.
       14       Pentru a se înţelege mai bine clasificarea propusă se poate vedea schema următoare, care prezintă clasele de substantive aparţinând în română genului masculin (schema este valabilă şi pentru feminin şi, grosso modo, pentru neutru):
                                gen motivat
       A. Substantive unigene^                   inanimate
                                           ^ gen nemotivat[ substantive epicene
                                                 animatei
                                                          substantive care prezintă ^o contradicţie de gen
85
substantive de genul comun, epicene sau confuze. în general, au fost lăsate în afara clasificărilor curente situaţiile de tranziţie (perechile de nume de animate şi de inanimate, diversele tipuri de substantive „semimotivate”: cu o variantă motivată şi alta nemotivată, cu o formă indubitabil motivată şi alta posedând o motivare indistinctă).
      Revenind la (sub)genul comun, care este adevăratul obiect al discuţiei noastre, ultima problemă de rezolvat ar fi următoarea: un astfel de substantiv, având o formă masculină şi o formă feminină diferenţiate după sex, reprezintă o singură unitate lexicală (un singur cuvânt) sau, dimpotrivă, două cuvinte?15 După părerea mea16, asocierea unei deosebiri formale şi a unei deosebiri semantice reflectă existenţa a două unităţi lexicale diferite. Substantivele de subgenul comun reprezintă deci mai curând perechi de omonime, anume omonime totale în ce priveşte formele lor, dar diferenţiate printr-o categorie morfologică manifestată numai în determinanţii lor17: în primul rând în articol18 (definit sau nedefinit), care poate fi considerat o determinare mai mult sau mai puţin morfologică; în al doilea rând, în determinările sintactice de toate felurile, printre care cea mai importantă este determinarea cu ajutorul unui atribut exprimat printr-un adjectiv propriu-zis sau printr-un adjectiv pronominal19. „Determinanţii” (sau substitutele) nu joacă toţi acelaşi rol în ce priveşte posibilitatea de a marca genul unui substantiv; pentru
B. Substantive care funcţionează şi i după un alt gen
                            forme motivate - animate = (sub)genul comun
                                           <o formă motivată/o formă nemotivată: animat/inanimat; animat/animat o formă indubitabil motivată/o formă indistinctă: animat/inanimat
                            forme nemotivate - nomina incerta (substantive confuze, ^ ambigue, instabile)
        15 Vezi A. A. Zaliznjak, în „Voprosy jazykoznanija” XIII, 1964, 4, p. 27.
16
Expusă şi în SCL IX, 1958, 3, p. 315 şi urm. [în volumul de faţăp. 12-16].
        17        Până la un anumit punct, aceste substantive se aseamănă-cu verbele ale căror
sensuri sunt diferenţiate cu ajutorul recţiunii (de exemplu, rom. a împrumuta pe cineva şi a împrumuta de la cineva).
        18 Rolul articolului în organizarea genurilor a fost semnalat de A. Meillet.
        19        Vezi, cu privire la determinarea adjectivală, L. Hjelmslev, lucr. cit., p. 204-209.
86
(sub)genul comun există pericolul ca forma de gen a unor pronume, adjective nume predicative etc. să se datoreze - la substantivele care conţin o contradicţie între formă şi sens - acordului ocazional după înţeles20, nu apariţiei unei noi forme de gen a substantivului, care să poată justifica includerea acestuia în (sub)genul comun.
       Tipul de omonimie constituit de substantivele numite, tradiţional, de (sub)genul comun apare de obicei prin simpla includere a unui nume de animat în amândouă genurile capabile să exprime sexul, procedeu care poate fi considerat drept derivare morfologică21. (Apartenenţa la ambele genuri poate fi originară, datând din momentul apariţiei în limbă a substantivului în cauză, sau unul dintre cele două genuri poate fi secundar; această distincţie nu este interesantă în studiul sincronic al limbilor.) Cu ajutorul derivării morfologice de acelaşi tip ca cea utilizată pentru (sub)genul comun se pot realiza şi omonime parţiale ale căror forme pentru genurile opuse coincid la un singur număr gramatical sau la anumite cazuri: de exemplu, rom. un, o complice, pl. complici m., complice f. Uneori la rezultate asemănătoare cu cele ale derivării morfologice pe care am discutat-o se ajunge pe calea derivării lexicale (vezi rom. băieţică m. < băiat şi f. < băiată) sau prin suprapunerea unui împrumut lexical cu un sens diferit (rom. nană, babă).
Sur le „genre commun”, în Actes du Xe Congrès International de Linguistes, Bucarest, 28 août-2 septembre 1967, IV, Bucureşti 1970, p. 409—415.
       20 Asupra acestui fapt a atras atenţia L. Hjelmslev (lucr. cit., p. 209)
       21       Aşa cum se vorbeşte de „derivare lexicală şi derivare sintactică” (Jerzy Kurylowicz, în „Bulletin de la Société Linguistique de Paris” XXXVII, 1936, p. 79-92).
87
    GENUL SUBSTANTIVELOR STRĂINE ÎNTREBUINŢATE CA ATARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
       Comunicarea de faţă se ocupă de procesul prin care un substantiv străin întrebuinţat ca atare1, deci în faza în care este simţit şi citat drept cuvânt aloglot (xenism, străinism; germ. Fremdwort, it. forestierismo)2, se încadrează în categoria gramaticală a genului, proprie limbii române, ca şi tuturor celorlalte limbi romanice. Alături de substantive (ca engl. story, fr. boutique, germ. Weltanschauung, gr. koine, it. scippo, lat. imago, rus. glasnost\ sp. patio) sunt luate în consideraţie şi aşa-numitele locuţiuni sau sintagme substantivale (ca fr. coup de foudre, germ. Drang nach Osten, it. dolce far niente, lat. axis mundi, sp. paso doble\ care pun aceeaşi problemă a conferirii unui gen românesc în momentul inserării într-un context neapoziţional.
       In acest proces de atribuire a unui gen gramatical funcţionează, în principiu3, trei criterii: criteriul etimologic (genul din limba de origine, dacă aceasta are gen4), cel semantic (care este cel mai complex, vizând diverse aspecte: natura semnificatului, criteriu operant mai ales la numele de animate; echivalenţa sinonimică şi influenţa dubletelor paronime de tipul story/istorie, imago/imagine; transferul prin elipsa termenului generic) şi cel formal (terminaţia).
        1        Uneori cu marcarea grafică de rigoare prin caractere cursive sau prin semnele citării.
        2        Vezi L. Hjelmslev, Le langage, Paris, 1960, p. 87, apud Marius Sala, El problema de las lenguas en contacto, Mexico, 1988, p. 141.
        3        Nu iau în considerare şi cazuri aberante datorate subînţelegerii contextuale (de exemplu: Lucrarea se înscrie ca a treia în seria [...] Această „Bând 3” este rezultatul [...]. ROM. LIT. XVIII, 1985, nr. 10, p. 19/1) sau confuziei de număr (de exemplu: un scriitor care nu mai frecventează de mult acel fantomatic „templa serena” al meditaţiilor gratuite „Luceafărul” XXXI, 1988, nr. 30 (1367), p. 10/4).
        4        Fie şi exprimat numai indirect, prin substitutul pronominal, cum e cazul în engleză.
88
Câteva exemple pentru fiecare: 1) Numai prin criteriul etimologic se explică genul feminin cu care este folosit uneori substantivul catharsis (n. în DOOM). 2) Numai prin cel semantic, şi anume prin genul echivalentului românesc limbă, se explică genul feminin atribuit rusismului jazyk - m. în limba rusă - în sintagma acestei moldavskij jazyk (Carlo Tagliavini Originile limbilor neolatine, traducere: Anca Giurescu, Mihaela Cârstea-Romaşcanu, Bucureşti, 1977, p. 287); tot astfel, genul feminin atribuit substantivelor englezeşti (mass) communication şi (mass) culture în citatul asimilarea progresivă a formelor aşa-numitei 9,mass communication” şi ale unei „mass culture” (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, în LL 1972, 4, p. 614) se explică prin echivalarea - şi paronimia - cu comunicare, respectiv cultură, după cum genul feminin cu care apare substantivul german Ausbau -
m.  în limba sa - în citatul Autonomia este, aşadar, un Abstand urmat de o Ausbau (Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, 2. Contribuţii socioculturale, Bucureşti, 1978, p. 59) se datorează echivalentului românesc „terminare a unei construcţii”.
3) Numai prin criteriul formal se explică genul neutru al anglicismului girl (şi cover-girl, script-girl), demonstrat de formele articulate enclitic, ca dativul cover-girl-ului (în ^CR, s. v.), şi de pluralul girluri. Uneori genul atribuit poate rezulta din coincidenţa a două criterii:
      -etimologic şi semantic: captatio (benevolentiae) f., vanitas vanitatum fi; un capitulare imperial (Al. Niculescu, lucr. cit., p. 35); o „reelaboracionpartial” (G. Mihăilă, în LL 1978, 1, p. 122); miss fi;
      - etimologic şi formal: chewing-gum n., aide-mémoire n., patio
n.  5; un fel de bilingvism (cultural) conştient de tipul acelei bilinguitâ consapevole descrise de [...] Al. Niculescu, lucr. cit., p. 6). Pentru ponderea acestor criterii faţă de cel semantic mi se pare semnificativ tratamentul diferit, în acelaşi context, al unor nume de dansuri spaniole: frumuseţea violentă, orgolioasă a unei jota aragoneze, a unui zapateado andalus, a unei seguidilla („Săptămâna” 1975, în ^CR, s. v.jota); 5
       5       De fapt, etimologic e numai nonfeminin, în franceză şi, respectiv, spaniolă genul fiind masculin. Asimilarea masculinelor nume de inanimate cu neutrul este aici o simplificare de natură metodologică.
89
      - semantic şi formal: chartreuse n. (DOOM; cf. lichior); karma şi yoga f. (cf. lege, fatalitate, respectiv doctrină, filozofie) sau chiar din coincidenţa tuturor celor trei criterii: curriculum (vitae; acum şi ~ şcolar) n., cow-boy m., s/zow n.
      Toate aceste criterii constituie repere mai puţin ferme decât s-ar crede, întrucât fiecare dintre ele are anumite limite sau contradicţii interne, şi această situaţie se reflectă în existenţa unor variante de gen pentru unul şi acelaşi substantiv. Criteriul etimologic se complică în cazul cuvintelor cu etimologie multiplă care au gen diferit în limbile sursă (yoga m. în franceză, dar f. în italiană) sau al cuvintelor cu gen dublu în aceeaşi limbă sursă (synopsis n. < fr. synopsis f. şi m.). Criteriul semantic este, poate, cel mai nesigur, pentru că atât sinonimele, cât şi termenii generici subînţeleşi pot fi de genuri diferite: cele două genuri (f. şi n. chiar în DOOM) ale lui koine în română se pot explica semantic prin echivalenţa cu limbă, respectiv idiom (eventual dialect, limbaj). Criteriul formal este limitat de împrejurarea că unele finale nu sunt specifice unui anumit gen (în primul rând -e, dar şi -a sau -i vocalic)6. Variantele de gen ale unuia şi aceluiaşi substantiv iau naştere mai ales prin orientarea după criterii diferite, deci din concurenţa acestora. De exemplu:
      axis mundi: un ~ (ROM. LIT. XXII, 1989, nr. 24, p. 14/4; cf. genul masculin din latină şi finala consonantică, dar şi rom. ax) şi o ~ (ibidem - autori diferiţi -, p. 12/2; cf. rom. axă, osie);
      baby-talk: un ~ n. (acest ~; cf. genul din engleză şi finala consonantică, dar şi rom. idiom, limbaj, fel de a vorbi) şi o - (această ~; cf. rom. vorbire, limbă);
      café frappé: un ~ n. (cf. genul masculin din franceză şi finala -é) şi o ~ (DEX-S, scris café frappée; cf. rom. cafea);
      coup de foudre: un ~ „Săptămâna” 1986, nr. 47 (832), p. 6/2; „Opinia studenţească” XVII, 1990, nr. 50, p. 4/4; cf. genul masculin al fr. coup şi finala consonantică a locuţiunii) şi o ~ („Sportul” 1.II. 1970,
      6 Vezi Avram, ‘GPT, p. 33-34.
90
p. 1/2; cf. rom. lovitură de trăsnet, impresie puternică, dragoste la prima vedere)\7;
      dolce farniente:    ~ (3DN; cf. it. il dolce far nienie) şi o ~
(„Expres magazin” III, 1992, nr. 12 (86), p. 2/5; cf. rom. lene, trândăvie, inactivitate plăcută);
      koine: ww ~ (3DN;      „koine interbalcanic” Eugen Munteanu,
în ALIL XXXI, 1986-1987, p. 438; cf. finala -e şi rom. idiom) şi o ~ (DEX-S; Emil Petrovici, în LR IX, 1960, 5, p. 61, 66, 78; Ion Gheţie, Baza dialectălă a românei literare, Bucureşti, 1975, p. 56, 57; cf. genul feminin din greacă şi franceză, precum şi rom. limbă), în DOOM s. f./s. n.;
      glasnost(i): un ~ n. {faimosului glasnost ROM. LIB. XLIX, 1991, nr. 14467 (433), p. 4/2; cf. finala consonantică) şi o ~ (cf. genul feminin din rusă şi rom. transparenţă);
      laudatio: o ~ (cf. genul feminin din latină şi rom. laudă, cuvântare, elogiere) şi un ~ ! {unui laudatio ~ în traducerea discursului rostit de H. R. Jauss, la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi; cf. rom. discurs, elogiu);
      mea culpa: o ~ (cf. genul feminin din latină, mai puţin finala -a şi rom. recunoaştere a greşelii, culpă) şi un ~ {un promt şi pălmuitor - pentru ei - mea culpa L. Kalustian, Conspiraţie sub cer deschis, Bucureşti, 1976, p. 229; cf. genul masculin din franceză şi rom. act, gest)',
      petitio principii: o ~ (T. Maiorescu, Logica, Bucureşti, 1898, p. 144; cf. genul feminin din latină şi rom. petiţie) şi un {consecinţele acestui petitio principii I. Coteanu, în SCL XXV, 1974, 3, p. 315; cf. genul masculin din franceză şi rom. raţionament);
      story: un ~ (3DN n.; un alt ~ SC. 1977, în !DCR; unui story „şmecheresc” ROM. LIT. XX. 1987, nr. 10, p. 23/1; cf. genul din engleză) şi o ~ (ww 0 sto/y fabricată, ci reală „Săptămâna” 1974, în *DCR, s. v. bluesman\ o „Iove story” „Luceafărul”, XXXI, 1988, nr. 10 (1347), p. 2/1; cf. genul rom. istorie, poveste, povestire)',
        7        Al. Graur, Capcanele limbii române, Bucureşti, 1976, p. 16, explică astfel genul feminin din acest citat: „autorul s-a luat probabil după genul cuvântului foudre «trăsnet», feminin, dar în cazul acesta genul îl dictează coup «lovitură», care e masculin; de fapt în româneşte ar fi trebuit folosit neutrul”.
91
      Weltanschauung: un ~ ! (un Weltanschauung mitic ROM. LIT. XX, 1987, nr. 3, p. 22/1; cf. finala consonantică şi rom. mod de a privi lumea şi viaţa) şi o ~ (adevărata Weltanschauung ROM. LIT. XX, 1987, nr. 6, p. 15/2; cf. genul feminin din germană şi rom. concepţie, viziune).
      Până acum, în mod deliberat, am prezentat şi ilustrat existenţa variantelor de gen ale substantivelor aloglote exclusiv cu situaţii în care el rezultă din articolul nehotărât sau din alte determinante antepuse (adjectiv pronominal - mai ales demonstrativ sau nehotărât -; adjectiv calificativ cu articolul enclitic; numeral ordinal). Limitată la aceste situaţii, descrierea faptelor din română poate crea impresia falsă a identităţii cu ceea ce se constată în toate celelalte limbi romanice, unde întâlnim, în diferite grade, acelaşi fenomen al variantelor de gen datorate concurenţei unor criterii8.
      Particularitatea limbii române în această privinţă rezultă numai dacă luăm în considerare şi situaţiile în care substantivele aloglote sunt prevăzute cu articolul hotărât, care - după cum se ştie - este enclitic (postpus şi aglutinat). Articolul hotărât enclitic blochează soluţiile în care un gen gramatical dat - motivat din punct de vedere etimologic sau/şi semantic - este incompatibil cu terminaţia substantivului, deci impune aplicarea criteriului formal. Aceasta face ca între substantivul nearticulat, articulat hotărât indirect (prin determinantul antepus) sau însoţit de articol nehotărât (proclitic), pe de o parte, şi acelaşi substantiv articulat hotărât (enclitic), pe de altă parte, să apară deosebiri în ce priveşte posibilităţile de optare pentru un anumit gen (şi variantele corespunzătoare). De exemplu, se spune atât un, unui (sau acest, acestui, alt, altui, propriul, propriului) Weltanschauung, cât şi o, unei (sau această, acestei, altă, altei, propria, propriei) Weltanschauung, dar numai Weltanschauungul şi Weltanschauungului (nu *Weltanschauunga); tot astfel: un şi o baby-talk, dar numai baby-talk-ul (nu * baby-talk-a); un şi o café frappé, dar numai café frappé-ul (nu *café frappé-à)\ un şi o glasnost(i), dar
       8        Vezi, pentru franceză: Pierre Guiraud, Les mots étrangers, Paris, 1965, p. 113 (un sau une interview?); Joseph Hanse, Nouveau dictionnaire des difficultés du français moderne, ediţia a doua, Paris/Louvain-la-Neuve, 1987, tiraj nou 1989, p. 460 (nume de publicaţii şi de partide englezeşti şi germane).
92
numai glasnostiul (nu *glasnostia); un şi o story, dar numai story-ul (nu *story-a) etc. Una dintre cele două variante de gen existente la forma nearticulată datorită acţiunii unor criterii diferite, în speţă varianta feminină9, este deci defectivă de articularea hotărâtă (sau nearticulabilă)10.
       Este posibil, de altfel, şi ca unele substantive aloglote şi în special locuţiunile substantivale de acest tip să nu permită nici un fel de articulare hotărâtă şi să funcţioneze cu această valoare în forma nearticulată. Contextele specifice sunt constituite din definiţii; iată un asemenea context pentru îmbinarea terminologică latinească, folosită în logică, conversio simplex: D. e. conversio simplex din judecata [...] este [...] T. Maiorescu, Logica, p. 57. Există însă şi alte situaţii: substantivele feminine lady sau miss pot fi însoţite de articolul nehotărât (o lady, o miss), dar nu suportă articolul hotărât, fiind utilizate, la nevoie, în forma nearticulată: A sosit lady X. Neutralizarea opoziţiei de articulare nu are însă implicaţii asupra genului.
       La substantivele nume de animate concurenţa dintre criteriul semantic şi cel formal poate duce la situaţii mai bizare, în care forma nearticulată este de un (singur) gen, iar cea articulată de altul: de exemplu, o cover-girl, f. după sens11, dar cover-girl-ul, n. după formă (vezi covergirl-ului în ^CR, s. v., unde cuvântul e dat totuşi drept „s. f.”), deşi genul neutru este aberant din punct de vedere logic.
       Investirea substantivelor aloglote cu un gen funcţional se dovedeşte aşadar a fi un fenomen mai complex în română decât în celelalte limbi romanice în primul rând datorită faptului că din encliza articolului său hotărât decurge o pondere mai mare a criteriului formal. Aceasta explică multe deosebiri dintre română şi franceză în ce priveşte genul unor substantive străine comune ambelor limbi: anglicisme ca party şi compusele lui, garden ~, punk surprise ~ (f. în franceză, n. în română), germanisme ca Gestapo (f. în franceză, n. în română) şi Weltanschauung (f. în franceză, dar f. şi mai ales n. în
        9        Unicul exemplu de substantiv cu articol hotărât feminin pe care l-am găsit este suspect: softwarea, în 'DCR, s. v. software,
        10 Cf. Avram, ‘GPT, p. 52; în aceasta decisiv este criteriul formal.
        11 Vezi ibidem, p. 34.
93
română), grecisme, precum catharsis (f. în franceză, în mod curent n. în română), indianisme ca yoga şi karma (m. în franceză, f. în română), latinisme ca mea culpa (m. în franceză, de obicei f. în română).
       Alte particularităţi ale românei în problema discutată decurg din existenţa genului neutru, care este atribuit multor substantive masculine în alte limbi (romanice şi fieromanice) şi, cum s-a văzut din exemplul anglicismului girl - cu compusele sale -, chiar şi unor substantive originar şi logic feminine.
       Din diferite motive, care ţin de insuficienţa atestărilor în contexte concludente sub aspect gramatical, dicţionarele româneşti evită uneori precizarea genului la substantivele nefamiliare lexicografilor. în mod special, substantivele din categoria celor de care m-am ocupat aici au avut parte de acest tratament când au fost înregistrate în lucrări recente ca 3DN, *DEX şi DEX-S, *DCR, purtând simpla menţiune s., respectiv loc. s., sau sint. s. Absenţa unei indicaţii asupra genului trebuie decodată ca însemnând „cu genul necunoscut”. După părerea mea, se abuzează de acest procedeu comod, căci, de cele mai multe ori, incertitudinea nu planează asupra tuturor celor trei genuri, ci numai asupra distincţiei dintre masculin şi neutru în absenţa atestării pluralului. E clar însă măcar faptul că substantivele atestate în formele articulate -w/12, -ului13 sau însoţite de articolul nehotărât un14, de determinante ca aşa-numitul15,  14 15marele16 17, al doilea17 nu pot fi feminine, încât mai corect ar fi să fie prezentate drept (s.) m. sau n. Cât pentru cele atestate la singular cu articole şi alte determinante feminine, neindicarea genului nu mai constituie un exces de prudenţă, ci o
       12       Vezi în *DCR cuvintele dudain, fair-play, lock-out, minirok, pop-art, scanner, science-fiction, star-sistem.
       13       Vezi, ibidem, cuvintele catharsis, pop, pop-corn, science-fiction, show-business, slapstick, standing.
       14       Ibidem: drive-in, block-out, punk-party, punk-rock, puzzle, reprint, respiro, sloop, staff.
       15 Ibidem: fot, quipre, subat, wind-surfing.
       16 Ibidem: şlem.
       17 Ibidem: volet.
94
inadvertenţă (vezi în 'DCR, s. v. schippo -sic - s., citatul cu aşa-numita schippo-, cf. şi s. v. tutu, s. n. - ca şi în 'DEX şi 3DN -, citatul cu celebra tutu). La fel de nejustificată este neprecizarea genului la substantive înregistrate cu un plural în -uri opus singularului terminat în consoană18.
       Din discuţia de până acum a rezultat că genul preferat pentru substantivele aloglote folosite în context românesc este neutrul, cu desinenţa de plural -uri. Ponderea acestui gen nu surprinde, desigur, la numele inanimate19, deşi chiar la ele vine în contradicţie cu tendinţa de trecere la masculin a unor substantive mai vechi din terminologia tehnică20; extinderea neutrului la nume de animate, mai exact de persoane feminine (girl şi compusele), demonstrează în ce măsură el este considerat genul cel mai adecvat (comod?) pentru substantivele aloglote. Datorită criteriului formal, genul neutru este atribuit nu numai unor substantive etimologic masculine, ci şi unora etimologic feminine; de exemplu: germanismele Bildung (Bildung-ul „Literatorul” II, 1992, nr. 11 (44), p. 8/2) şi Endlosung (un Endlosung „Săptămâna” 1991, nr. 10, p. 4/5)21 22 sau franţuzismele banlieue (un banlieu22 - sic - „22” II, 1991, nr. 21 (71), p. 16/2) şi cité (aşa-numitul „ Cité fleurie ” SC. 1976, în 'DCR, s. v. squatter).
       18 Vezi în 'DCR cuvinte ca passing-shot, shop şi work-shop, skylab, staff.
       19       Cf. situaţia împrumuturilor asimilate, discutată de Graur, TA, p. 83, 85, 94; Adela-Mira Tănase, Genul substantivelor de origine franceză în limba română, în „Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinţe filologice VI, 1968, p. 177-186; Sanda Reinheimer-Rîpeanu, Genul substantivelor împrumutate de română din franceză, în LR XXXVI, 1987, 1, p. 46-55; Florica Băncilă, Dumitru Chiţoran, Remarks on the morphological adaptation of English loan-words in Romanian, în „Analele Universităţii din Bucureşti”. Filologie XXV, 1976, p. 35-44; Maria Bota, Observaţii asupra morfologiei neologismelor de origine engleză în limba română literară, în LL 1978, 1, p. 34-38.
       20 Vezi Iordan, 2LRA, p. 61, nota 16; Graur, TA, p. 93-94.
       21       Cf. şi „o prezentare în genul Einführung-ului lui Meyer-Liibke” Ovid Densusianu, Opere, I. Lingvistică, ediţie îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb, Bucureşti, 1968, p. 383 (text din 1934).
       22       La acest cuvânt a putut interveni şi raportarea greşită la genul lui lieu, după cum arată scrierea fără -e.
95
       Fenomenele constatate la substantivele străine prezintă multe similitudini cu comportamentul altor tipuri de substantive: diverse tipuri de compuse şi în special cele compuse din abrevieri (cf. I.T.B. n. vs. I.R.T.A. f.; U.R.S.S. f. şi n.: fosta sau fostul U.R.S.S., dar numai
U.R.S.S.-ului), nume proprii de echipe, vapoare, mărci (cf. o Toyota/Lancia/Skoda vs. un Nissan/Ford/Volvo; situaţii extreme: acelaşi „ Venus” (echipa de fotbal) L. Kalustian, lucr. cit., p. 386, şi regizor al „Sahiei” „Cinema” VIII, 1970, nr. 6 (90), p. 45/1 )23.
       Deşi problema studiată aici pare minoră, dat fiind caracterul periferic al unităţilor lexicale la care se referă, ea are atât o importanţă practică, legată de rezolvarea unor ezitări contemporane, relativ frecvente în anumite stiluri, cât şi una de altă natură, vizând istoria limbii. Observarea soluţiilor diferite la care se apelează în sincronie, sesizarea motivaţiei lor şi a restricţiilor cunoscute de unele dintre ele contribuie la înţelegerea şi explicarea mecanismului de adaptare a împrumuturilor în diacronie24, fenomen căruia lingviştii ieşeni25 i-au dat o deosebită atenţie.
       Desigur, problema aleasă drept obiect al comunicării de faţă ar putea fi urmărită ea însăşi din punct de vedere istoric pentru a se releva eventuale preferinţe diferite acordate unui criteriu în anumite perioade. Cel mai supus variaţiei mi se pare criteriul etimologic, care
       23      Pentru situaţia din limba franceză în privinţa problemelor de gen la unele dintre aceste clase de substantive vezi Maurice Grevisse, Le bon usage. Grammaire française avec des remarques sur la langue française d'aujourd'hui, neuvième édition revue, Gembloux (Belgia)/Paris, 1969, p. 208-210.
       24      Pentru legătura dintre studiile sincronice şi cele diacronice vezi Eugenio Coseriu, Sincronia, diacronia e historia. El problema del cambio lingiilstico, Montevideo, 1958.
       25      G. Ivănescu şi L. Leonte, Fonetica şi morfologia neologismelor române de origine latină şi romanică, în „Studii şi cercetări ştiinţifice” (Iaşi). Filologie VII, 1956, 2, p. 1-20; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, şi Le problème de l'étymologie des néologismes du roumain, în RRL X, 1965, 1-3, p. 53-59; Despina Ursu, încadrarea morfologică a substantivelor neologice în limba română din perioada 1760-1860, în ALIL XVI, 1965, p. 113-120; G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980.
96
este dependent de cunoştinţele vorbitorului român asupra limbii-sursă; desosebiri pot exista nu numai între indivizi sau/şi grupuri sociale, ci şi între perioade din istoria limbii caracterizate statistic de cunoaşterea mai bună a unor limbi străine (latina, greaca, franceza) de către oamenii de cultură. Chiar folosirea în sine a substantivelor străine în context românesc, dar mai ales preferinţa pentru atribuirea unui gen după criteriul etimologic, de câte ori acest lucru nu este imposibil, sunt manifestări tipice ale bilingvismului persoanelor cultivate, de care s-a ocupat sărbătoritul nostru26.
Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (= AUI XXXVII-XXXVIII, 1991-1992), p. 171-177.
       26      E. Coseriu, Sprachliche Interferenz bei Hochgebildeten, in Sprachliche Interferenz. Festschrift fur Werner Betz zum 65. Geburtstag, Tubingen, 1977, p. 77-100.
97
        MOŢIUNEA LA SUBSTANTIVE NEUTRE NUME DE ANIMATE
       1.         Genul neutru este caracterizat de obicei drept genul numelor de inanimate, deşi această caracteristică nu este exclusivă nici în sensul cuprinderii tuturor numelor de inanimate (vezi, de exemplu, masculinele ban, ciorap, dinte, par, sac şi femininele casă, gheaţă, muncă, rochie, stradă), nici în cel al limitării stricte la ele. Ca excepţii constând în substantive neutre nume de animate s-au semnalat regionalismele învechite birău „primar” (cu o variantă de plural biraie), feştig „boiangiu” (pl. feştiguri), pec „brutar” (cu o variantă de plural pecuri) şi tist „ofiţer” (pl. tisturi), învechitele cadiascher „mare demnitar turc” şi regeal „idem”, generalele animal, clan, dobitoc, macrou, «eam, norod, planton, popor, star, trib, precum şi adjectivele substantivizate carnivor, mamifer, rozător, vertebrat etc. (unele dintre cele din urmă cu variante feminine: rozătoare, vertebrată)1. Excepţiile din categoria numelor de animale (afară de macrou) au fost explicate prin sensul lor generic2, la care nu este relevantă distincţia de sex (cf. femininele fiară, jivină, lighioană, vieţuitoare, vită), iar cele de tipul popor, trib prin sensul lor colectiv; acceptarea acestor explicaţii reduce lista excepţiilor autentice la cele câteva regionalisme şi arhaisme, neglijabile, şi la relativ importantele neologisme macrou (explicat prin faptul că a fost cunoscut mai întâi ca denumire a unui produs alimentar3), planton şi star din limba literară actuală. Când devine necesară precizarea sexului la anumiţi indivizi reprezentanţi ai
       1       Multe dintre acestea sunt menţionate de Graur, TA, p. 90 (care citează şi variante învechite de genul neutru ale unor substantive astăzi, numai masculine: pluralele cecale, „şacali”, leoparduri), şi de Paula Diaconescu, Structură, p. 95 (care citează şi neutre doar parţial nume de animate, în unul dintre sensurile lor: manechin)
       2       Vezi Al. Graur, Genul neutru în româneşte, în LR III, 1954, 1, p. 42; cf. A. Graur, Sur le genre neutre en roumain, în BL V, 1937, p. 9.
       3 Vezi A. Graur, în BL V, loc. cit.
98
unor clase de animale se pot concepe perechi moţionale cu teremeni de genul masculin şi, respectiv, feminin: de exemplu, un erbivor (pl. erbivori) şi o erbivoră. Este interesantă situaţia lui dobitoc, care este de genul neutru numai în sensul propriu „animal”, dar în sensul figurat, ca epitet pentru oameni, are forme de masculin şi de feminin: dobitoc - pl. dobitoci, dobitoacă - pl. dobitoace.
       2.       Articolul de faţă se ocupă de câteva substantive neutre nume de animate care posedă trăsătura [+uman] şi care se află într-o situaţie specială din punct de vedere morfologic, cu unele consecinţe semantice. In afară de star şi de manechin, acestea nu au fost atrase până acum în discuţia despre substantivele neutre nume de animate.
       Substantivul neologic personaj s. n. (pl. personaje) se referă la fiinţe de ambele sexe, ca şi substantivul persoană s. f. Pentru a desemna însă un personaj feminin detestabil ziaristul Cristian Tudor Popescu a recurs, oral (într-o emisiune de televiziune) şi în scris, la creaţia personajă, exploatând şi valoarea peiorativă a femininului la unele formaţii ad-hoc4. Faptul acesta permite concluzia că s-a creat o pereche moţională personaj s. n. (cu sensul referitor la bărbaţi) -personajă s. f. Pentru interpretarea pluralului personaje ca referitor la fiinţe de sex femeiesc, într-o împrejurare dată, iată următorul exemplu, datorat altui ziarist: [...] ca să nu păţim ca personajele canine [...] ale unei alte anecdote, care, aflând una despre cealaltă că nu locuiesc nicăieri, se bucurau că sunt vecine „Deci” I, 2002, nr. 1, p. 16/6.
       Anglicismul star s. n. (pl. staruri) denumeşte un „artist sau sportiv de succes”, fără distincţie de sex, ca şi sinonimul său feminin vedetă. Pentru indicarea unui referent de sex femeiesc unii vorbitori folosesc cuvântul ca feminin, limitat însă la singularul nearticulat însoţit de determinanţi (inclusiv de articolul nehotărât): această (acestei) star, o (unei) star5. Moţiunea substantivului de bază star se aplică, bineînţeles, şi la formaţiile înrudite megastar şi superstar.
      4 Vezi J. Byck, Le féminin péjoratif în BL I, 1933, p. 108-110.
      5       Pentru acest tip de flexiune defectivă vezi Mioara Avram, Genul substantivelor străine întrebuinţate ca atare, în Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (= AUI XXXVII-XXXVIII, 1991-1992), p. 173-174 [în volumul de faţă p. 92-93], şi Avram, 3GPT, p. 51, 73.
99
      Exact în aceeaşi situaţie cu star, în ce priveşte limitarea la singularul nearticulat a corespondentului feminin nou creat, se găsesc anglicismele mai recente sex-simbol s. n. „persoană care are trăsăturile fizice considerate ideale pentru un sex” şi top-model s. n. „persoană care exercită profesiunea de manechin de lux”; ultimul apare ca feminin în exemple ca divorţat de frumoasa top-model ROM. LIB. 1995, nr. 1696, p. 14/16. Spre deosebire de ce s-a întâmplat în familia lui star, de la substantivul de bază, neologismul mai vechi model s. n., nu s-a creat (încă?) un corespondent feminin, ca de la compusul top-model.
      Anglicismul, de asemenea recent, vip s. n. - la origine un acronim neanalizabil în română - denumeşte, tot fără deosebire de sex, o „persoană foarte importantă în societate”. Simţind nevoia să indice sexul persoanei vizate, unii vorbitori, inclusiv ziarişti, folosesc un feminin vipă (de exemplu: [...] aflându-se că vedeta are o oareşicare atracţie pentru desen, chiar dacă în fază infantilă, cuiva i-a venit ideea de a-i organiza VIP-ei o expoziţie de pictură. ROM. LIB. 1997, nr. 2275, p. 22), după care s-a creat şi un plural masculin: vipi (articulat vipii), deci perechea moţională normală vip s. m., pl. vipi -vipă s. f., pl. vipe; la aceasta este de presupus că a contribuit şi paronimia cu perechea moţională tip s. m. - ţipă s. f. (faţă de genericul tip s. n. - pl. tipuri, referitor, în funcţie de context, fie la animate, fie la inanimate; cf. membru s. n. - pl. membre, de la care, pentru denumirea unor fiinţe, s-a creat perechea membru s. m., pl. membri -membră s. f., pl. membre).
      La substantivele neutre menţionate, care sunt totdeauna nume de animate, pot fi adăugate două substantive neologice care denumesc animate numai în câte unul dintre sensurile lor: cadru s. n. „persoană din efectivul unei întreprinderi sau instituţii, membru al unei organizaţii”, frecvent în câteva îmbinări consacrate, ca, de exemplu, cadru didactic, cadre de conducere, cadru de nădejde, şi manechin s. n., „persoană angajată pentru a îmbrăca diverse creaţii vestimentare şi a le prezenta public”.
      Pentru indicarea unui referent de sex femeiesc în limbajul familiar se foloseşte în glumă femininul cadră (cadră de nădejde)\ la
      6 Vezi Avram, Anglicismele, p. 17.
100
aceasta a contribuit, desigur, existenţa substantivului cadra s. f. „femeie frumoasă”.
      La fel s-au petrecut lucrurile cu substantivul manechin s. n., căruia i s-a creat corespondentul feminin manechină\ de exemplu: Unei manechine i se cere să fie naturală, să se simtă în largul ei pe scenă. „Curentul” III, 1999, nr. 28, p. 24/5. Nu este exclus să se ajungă şi la masculinul manechin, pl. *manechini.
      3.       Moţiunea este unanim definită drept „formarea de substantive feminine de la masculine şi de substantive masculine de la feminine”, în concordanţă cu genul natural (= apartenenţa la un anumit sex)7. După cum arată perechile personaj s. n. - personajă s. f. (cu pluralul identic personaje), un star s. n. - o star s. f. (cu pluralul identic staruri), un sex-simbol s. n. - o sex-simbol s. f. (cu pluralul identic sex-simboluri), un top-model s. n. - o top-model (cu pluralul identic top-modele), vip s. n. (pl. vipuri) - vipă s. f. (pl. vipe), cadru s. n. -cadră s. f. (cu pluralul identic cadre), manechin s. n. - manechină s. f. (cu pluralul identic manechine), sfera moţiunii s-a extins - într-o măsură diferită de la un cuvânt la altul (cu sau fără afix, în ultimul caz cu limitare la singularul nearticulat şi cu marcare prin determinanţi), deocamdată timid în ce priveşte numărul de atestări şi neadmis în normă - la substantive neutre nume de animate, care intră astfel în opoziţie cu corespondente feminine. Moţiunea ocazională se întâlneşte şi la substantive epicene nume de animale, de genul masculin sau feminin, precum şi la alte substantive cu sens generic de aceleaşi genuri (vezi, de exemplu, elefant s. m. - elefăntiţă s. f., peşte s. m. -peştoaică s. f., ministru s. m. - ministră sau ministreasă s. f.; mierlă s. f. - mierloi s. m., rândunică s. f. - rândunel s. m.), dar la cele şapte perechi moţionale discutate în acest articol fenomenul prezintă un interes aparte, dat fiind că termenii de bază sunt substantive, nume de animate, de genul neutru, despre care s-a afirmat în mod expres că nu ar apărea „în cupluri de opoziţii paradigmatice cu masculinul sau cu femininul, pentru a marca exclusiv opoziţia dintre sexe”8; alături de sensul iniţial generic, substantivele neutre în discuţie capătă un sens secundar
       7 Vezi, de exemplu, 2GLR I, p. 62.
       8 Diaconescu, Structură, p. 96.
101
restrâns la un referent masculin, în opoziţie cu femininul marcat. Crearea unor corespondente feminine este favorizată de caracteristica formală a neutrului românesc de a fi identic cu masculinul la singular.
       Existenţa moţiunii şi a sensului restrâns la un referent de sex bărbătesc conferă numelor de animate de care m-am ocupat statutul de excepţii incontestabile în cadrul genului specializat pentru inanimate. De remarcat că toate substantivele discutate în § 2 sunt neologisme, ceea ce înseamnă că avem a face cu o inovaţie a limbii contemporane.
       4.       Crearea, fie şi redusă la singularul nearticulat, a substantivelor feminine de tipul (o) star, (frumoasa) model, identice în forma lor proprie cu corespondentele neutre de bază, de care le deosebesc doar determinanţii, afectează nu numai definiţia moţiunii (vezi § 3) - consecinţă şi a existenţei femininelor marcate prin afixe fide tipul vipă) -, ci şi, în mod exclusiv, definiţia (sub)genului comun, prin implicarea substantivelor neutre în amândouă aceste concepte legate de categoria gramaticală a genului. Pe de altă parte, substantivele feminine de tipul menţionat impun completarea descrierii moţiunii cu un nou procedeu de realizare: infirmând descrierea curentă, care ia în consideraţie doar derivarea progresivă (prin adăugarea unor afixe)9 10 - procedeul cel mai frecvent -, eventual şi derivarea regresivă (prin suprimarea unor afixe)11, formarea substantivelor feminine de acest tip ilustrează folosirea conversiunii, într-o posibilă accepţie mai largă a termenului12.
LR LII, 2003, 1-3, p. 9-13.
        9        Vezi Mioara Avram, Genul «comun» în limba română, în SCL XVIII, 1967, 5, p. 479^189 [în volumul de faţă p. 64-79], Sur le «genre commun», în Actes du Xe Congrès International des Linguistes. Bucarest, 28 août - 2 septembre 1967, IV, Bucureşti, 1970, p. 409^115 [versiune românească în volumul de faţă p. 80-87], şi Avram, 3GPT, p. 53-54.
       10 2GLR I, loc. cit.
       11       Pentru care vezi Th. Hristea, Moţiunea regresivă în limba română, în Omagiu Rosetti, p. 385-388.
       12       Cu privire la alte accepţii largi ale acestui termen, extins de la trecerile între părţi de vorbire la trecerile între clase lexico-gramaticale mai mici (substantive proprii şi comune, specii de pronume) vezi Mioara Avram, La sphère de la conversion et quelques interférences avec d'autres procédés de formation des mots, în Proceedings of the Fourteenth International Congress of Linguists. Berlin/GDR, August 10-August 15, 1987,1 Berlin, 1991, p. 656.
102
      DESINENŢE PENTRU CUVINTE STRĂINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
         în cartea sa Nume de locuri\ Al. Graur s-a ocupat de adaptarea unor nume străine de populaţii adoptate în româneşte sub forma pluralului francez sau spaniol {eschimos < eskimo, zulus < zulu), semnalând două aspecte ale acestui fenomen: a) formarea de la singulare ca eschimos, incas, papuas, zulus a unui nou plural eschimoşi, incaşi, papuaşi, zuluşi şi b) formarea de la pluralul în -şi a unui nou singular (masculin) în -ş\ incaş, papuaş, „desigur sub influenţa sufixului românesc -aţ\
         Problema nu se pune, fireşte, numai pentru numele de populaţii; Al. Graur însuşi trimite pentru faptele de sub a la pampas < pampa cu noul plural pampasuri, precum şi la forma cortesuri (vezi singularul cortes2 în 1 2DN). De asemenea ea nu priveşte numai împrumuturile sub forma de plural franceză sau spaniolă, situaţia fiind aceeaşi pentru împrumuturi din engleză de felul lui comics: comicsuri sau din germană (vezi un exemplu ca Stukas-uri).
         Contribuţia de faţă îşi propune să schiţeze tabloul complex al tipurilor de flexiune (nearticulată) aplicată împrumuturilor substantive masculine cu pluralul în -s în limba de origine, pentru a demonstra faptul că în procesul de adaptare morfologică a acestor cuvinte s-a ajuns la constituirea unor desinenţe proprii de plural.
          1. Un prim tip este constituit de împrumuturile recente care păstrează flexiunea originară, având la singular (cu finala vocalică sau
       1 Bucureşti, 1972, p. 156.
      2 Cu accentul notat cortés, desigur după modelul lui notes, pentru care accentuarea notés e recomandată de îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1971 (vezi însă în DLRC şi DM notes, iar în DLR ambele accentuări sub forma titlu notes).
103
consonantică) desinenţa zero, iar la plural -(e)s\ bit- pl. bits; hippy pl. hippies. Acest tip rămâne în afara sistemului românesc de flexiune, reprezentând faza în care cuvintele respective nu sunt adaptate la limba română3. El nu se întâlneşte însă ca atare decât la formele nearticulate: aceşti - sau mulţi, nişte - hippies (vezi şi eventualilor hippies în CONT. din 20.XI.1970, p. 44), folosirea articolului impunând apariţia desinenţei româneşti de plural; vezi un exemplu ca civilizado cu pluralul nearticulat civilizados şi articulat civilizados-ii (traducerea cărţii lui Adrian Cowell, Inima pădurii, Bucureşti, 1968, p. 13, 11, 221), cf. hippies-ii la Hortensia Pârlog, art. cit., p. 56, a căror neintegrare propriu-zisă în limba română e marcată prin separarea grafică a semnelor gramaticale româneşti.
       Pentru unele împrumuturi încadrarea în tipul românesc de formare a pluralului masculin nu prezintă nici un fel de dificultate: vezi exemple ca manageri, sprinteri, mai recent beatnici sau fani. Pentru altele însă, în special pentru cele cu finală vocalică, adaptarea morfologică este mult mai dificilă.
       2.       Un mijloc simplist de adaptare este tratarea lor ca substantive invariabile prin generalizarea fie a formei de singular, fie a celei de plural. Mai răspândite şi pătrunse în normă sunt cazurile de generalizare, ca formă unică pentru ambele numere, a formei de singular cu finală vocalică: boa, checiua, flamingo, marabu, nandu\ această soluţie este cu deosebire adecvată pentru substantivele cu singularul în -i vocalic sau semivocalic: cow-boy, dandi, tory, de aceea hipi are şi un plural identic cu singularul, hipi (articulat hipii „Săptămâna” nr. 100, 3.XI. 1972, p. 9/9). Folosirea ca formă unică a formei de plural în -s, extinsă şi la singular, se întâlneşte accidental, ca greşeală de exprimare: vezi exemple de singulare ca cruzeiros (Noul cruzeiros... va valora 1000 de cruzeiros actuali, sub titlul Febra cruzeirosului şi a preţurilor, în SC. nr. 6802, 15.XI.1965, p. 4/8; cf.
       3 Din care cauză păstrează adesea şi grafia originară - vezi hippies.
       4      Citat după Hortensia Pârlog, Termeni de origine engleză în publicistica română contemporană, în „Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinţe filologice IX, 1971, l,p. 64.
104
port, cruzeiro, pi. -os)5 sau hippies {Un „hippies ” înlocuieşte stufosul câine al vedetei, în ROM. LIB. nr. 8578, 24.V.1972, p. 2/1 )6.
       3.        Destul de multe substantive masculine s-au fixat cu singularul în -s, care reprezintă forma originară de plural, dar urmează modelul de flexiune al substantivelor româneşti cu finala consonantică, formând pluralul în „pseudo-z”. Aici intră exemple ca ananas, bambus, eschimos, (h)indus, incas, pentru care e interesant de arătat că trecerea la singular a formei de plural în -s s-a petrecut şi în alte limbi. Dacă pentru ananas forma cu -s este generalizată în principalele limbi europene (engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă)7 8 9, pentru alte cuvinte, internaţionale ca radical, prezenţa lui -s la singular poate fi un indiciu al sursei directe de unde a intrat cuvântul în română, ajutând la precizarea unor etimologii. Astfel, bambus nu poate proveni decât din germ. Bambus, corespondentele din alte limbi fiind fără -s (engl. bamboo, fr. bambou, it., sp. bambu, rus. ôaMÔyicf, cocos numai din germ. Kokos sau rus. kokoc (vezi engl. coco(a), fr., sp. coco, it. coccof, iar merinos s. şi adj. din fr. mérinos sau rus. mcpmhoc (engl., it., sp. merino, germ. Merino)10 11. La ultimele două exemple, pentru care explicaţia prin rusă este posibilă alături de altă limbă, se adaugă un grup mai numeros de cuvinte care au numai în limba rusă un corespondent cu -s la singular: eschimos - rus. 3Ckhmoc (engl., germ. Eskimo)u, (h)indus - rus. HHjţyc (engl. Hindu(oo), fr. Hindou, germ. Hindu)12, papuas - rus. nanyac engl. Papua, fr. Papou(a), germ.
       5      Un exemplu analog din limba franceză este un lei (ca denumire a monedei româneşti leu), în „Jeune Afrique” nr. 607, 26.VIII.1972, p. 34.
       6       Vezi şi un adjectiv ca (sângele ei) „indios” („Cinema” VIII, 1970, nr. 6 (90), p. 44).
       7 Fiind preluată din sp. ananas, anana bazat pe un guarani nana.
       8       Etimologia corectă în !MDE: < germ. şi în DM: < germ. Bambus (fr. bambou), dar greşită în 2DN: < fr. bambou.
       9 DM, 2DN şi !MDE se limitează la etimonul german.
       10 Toate dicţionarele româneşti, inclusiv DLR, indică numai etimonul francez.
       11      DM şi !MDE îl explică totuşi exclusiv prin franceză (în DM Esquimaux, fără precizarea că e plural); în 2DN lipseşte.
       12 DM îl dă totuşi din fr. Hindou, iar *MDE „după” fr.
105
Papua sau Papuaner, sp. papu)u, zw/ws - rus. 3yjiyc (engl., germ. Zulu, fr. Zoulou, it., sp. zw/w)13 14; cf. şi substantivul neutru pampas rus. naMnac (engl., fr., it., sp. pampa, germ. Pampa)15. Un substantiv masculin pentru care nu am găsit un corespondent cu -s la singular în altă limbă, deci pentru care putem presupune că această modificare s-a produs în română, este incaş (engl., fr. Inca, germ. Inka, rus. urnea, sp. mea)16 17; în aceeaşi situaţie pare a fi şi chippewas (engl. Chippewa)11.
        Categoria acestor substantive cu -s la singular şi cu pluralul în „pseudo-z”18 cunoaşte trei tipuri de flexiune, a) Cel mai simplu este tipul la care -s din temă se menţine nealterat: papuas - pl. papuasi (f. sg. papuasă - pl. papuase)19, formele cele mai apropiate de etimonul rus. nanyac - nanyachL b) Cum însă finala -sl (-s palatalizat) e neobişnuită în limba română, masculinul nearticulat îşi transformă finala în -ş\ aplicând alternanţa curentă curentă s ~ ş, ceea ce dă naştere tipului reprezentat de ananas - pl. ananaşi, bambus - pl. bambuşi20, iar dintre numele de locuitori de eschimos - pl. eschimoşi (f. sg. eschimosă - pl. eschimose); aici se încadrează şi formele recomandate ale lui (h)indus, incaş, zulus, precum şi o variantă flexionară a lui papuas - pl. papuaşi care aminteşte modificarea vechiului plural perşi în perşi. Exemplele cu femininul cuvintelor de
        13       DLR îl explică dintr-un fr. papouas, care e pluralul unei variante rar înregistrate în dicţionarele franţuzeşti alături de generalul Papou; DM îl dă „după” fr. Papouas. Prin germ. Papuaner se explică varianta papuani (pl.), neînregistrată în dicţionarele actuale, dar singura dată de C. Diaconovich, Enciclopedia română, III, Sibiu, 1904.
        14 După !MDE e din franceză.
        15       DLR dă ca etimon fr. pampa, la care 2DN şi !MDE adaugă sp. pampa, ceea ce nu se potriveşte decât pentru varianta pampa. DM trimite la fr. pampas, fără precizarea că e vorba de plural.
        16 ]MDE îl explică prin franceză.
        17       Neînregistrat în dicţionarele româneşti. Vezi însă traducerea cărţii lui Fenimore Cooper, Ultimul mohican, Bucureşti, 1965, p. 274 şi 271.
        18       Asemănătoare în fond cu exemple ca haiduc(i) sau heruvim(i), pentru care vezi J. Byck et A. Graur, De Vinfluence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, în BL I, 1933, p. 34-35; un exemplu mai recent este tuareg(i).
        19 Variante neînregistrate în dicţionare.
       20 Cf. cactus - cactuşi, iris - irişi cu -s originar la singular.
106
acest fel - substantive sau adjective - ca limbă papuasă, limbile papuase (vezi Lucia Wald şi Elena Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob?, Bucureşti, 1968, p. 284, respectiv 265), se pot raporta atât la un masculin plural în -si, cât şi la unul în -şi. c) Alterarea lui s se poate extinde însă la tot pluralul, de unde o variantă a tipului cu pluralul masculin în -şi la. care femininul e în -şe: incasă - pl. incaşe.
       4.        De aici se reface cu uşurinţă un singular în -ş, introducându-se deci în tema lexicală modificarea morfonologică legată iniţial de plural. Acest nou tip este reprezentat de formele sub care s-a fixat, în limba literară actuală, cuvântul papuaş - pl. papuaşi (f. sg. papuaşă -pl. papuaşe) şi de alte câteva substantive ca kiowaş - kiowaşi21 (vezi engl. Kiowa), şerpaş - şerpaşi22 (engl., fr. Sherpaf, el este urmat uneori şi de incaş, de la care se întâlnesc variantele de singular incaş, f. incaşă (la alte nume de locuitori însă, ca apaş, comanş, malgaş, consoana ş - originară sau provenită dintr-un c - face parte din temă). O influenţă a sufixului românesc -aş este posibilă, dar nu e obligatoriu să fie invocată, dată fiind existenţa unor exemple ca metiş, variantă a lui metis refăcută după pluralul în -şi, sau oaspeţ, -ă, variante ale lui oaspe(te) refăcute după pluralul oaspeţi21 22 23 24.
       5.        Elementul care mi se pare cel mai interesant în diversitatea soluţiilor de adaptare morfologică a substantivelor împrumutate este apariţia unui plural masculin în -şi (cu femininul -se sau, mai des, -şe) pentru flexiunea unor substantive cu singularul în altă finală decât -s sau -ş, deci constituirea unei desinenţe -şi (f. -se, -şe) - desprinse din tipurile discutate mai sus sub 3 b şi c - care se opune desinenţei zero de la singular. Am în vedere exemple ca daimio - pl. daimioşi24, hipi -
       21      Absent din dicţionare; vezi însă traducerea cărţii lui Karl May, Winnetou, I, Bucureşti, 1972, p. 155, 157 (ibidem, p. 152, tribul kiowa).
       22      Absent din dicţionare; vezi însă ^DE, s. v. Everest. în „Lumea” nr. 22, 29.V.1975, p. 21/4, varianta şerpas.
       23      Pentru ambele vezi DLR. Numeroase alte exemple la J. Byck et A. Graur, art. cit., p. 27 şi la Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile ei cu cea lexicală, în Sistemele limbii, p. 107; la acesta din urmă şi papuaş < papuaşi, cu menţiunea inexactă că n-ar figura în dicţionare (vezi însă DM).
       24      Vezi traducerea cărţii lui Jules Verne, Istoria marilor descoperiri, II, Bucureşti, 1963, p. 311.
107
pl. hipişi, kalapalo(şi)25, maia (şi)26, maqua(şi)21 28, nahukua(şi)2S, omagua(şi)29, tuamotu(şi)30. Aici intră şi o serie de substantive atestate numai în forma de plural, deci adaptate direct cu -ş1 pentru -s: de exemplu, bambaraşi, -şe, guanşix etc.; cf. şi jeanşi (vezi jeanşii cumpăraţi, în CONT. nr. 21 (1384), 18.V.1973, p. 5/4)32 *. Uneori aplicarea desinenţei -şi pare a fi însoţită de o modificare de accent, absentă la tipul de sub 4, care face plauzibilă ipoteza influenţei unor sufixe ca -aş, -uş: maia - maiăşi, zulu-zuluşi.
       6.        în orice caz, o asemenea influenţă e de presupus la tipul în care temei consonantice a singularului, obţinută prin înlăturarea unei finale vocalice ca -o, i se adaugă la plural o desinenţă mai complicată, cu -şi precedat de o vocală. Reprezentativ este exemplul mingo - pl. mingaşi 3, dar s-ar putea ca tot aici să se încadreze şi ainu (DER) -ainoşi (!MDE).
       Chiar în forma -şi (f. -se, -şe), desinenţa de plural semnalată aici este o desinenţă complexă, cu structură analizabilă, în genul desinenţelor verbale -eşti, -ezi, -răm sau al desinenţei nominale -uri. Ea apare uneori în variaţie liberă cu desinenţa zero sau cu „pseudo-/”, desinenţa curentă a pluralului masculin (cf. hipii/hipişiî). Desinenţa -i pare mai puţin compatibilă cu finalele vocalice ale unor denumiri exotice masculine, după cum demonstrează caracterul greoi al următoarelor exemple în care s-a preferat această desinenţă tradiţională: itzaii, xiuii, quicheii, cocomii, tukucheii, sau cokchiqueii, ramuri străvechi ale marelui arbore maya (ROM. LIT. VII, nr. 24, 13.VI.1974, p. 24/2). Pentru caracterul şi mai nefiresc al pluralului cu desinenţa zero (sau al invariabilităţii în număr) la acelaşi fel de teme
       25 A. Cowell, lucr. cit., p. 57, 59.
       26 Vezi mai departe, p. 109-110.
       27 F. Cooper, lucr. cit., p. 76-77, 85.
       28 A. Cowell, lucr. cit., p. 57, 58.
       29 J. Veme, lucr. cit., II, p. 151.
       30 Idem, ibidem, p. 305, 485.
       31 Amândouă şi altele la J. Verne, lucr. cit.
       32      Variantă necunoscută de Al. Niculescu, Engl. amer. blue jeans rom. blugi, în LL 1973, 3, p. 497-498.
       3j F. Cooper, lucr. cit., p. 76-77, 214-215.
108
este elocvent un citat ca Nyanja îi vindeau pe nyanja, ba uneori chiar izbuteau să prindă yao izolaţi şi să-i vândă arabilor (traducerea cărţii lui Archie Carr, Ulendo, Bucureşti, 1968, p. 68); formele cu desinenţa zero pot fi folosite numai fără articol34 35, de aceea întâlnim la acelaşi autor (traducător) variante flexionare ca ticăloşii de maqua alături de maquaşii (F. Cooper, lucr. cit., p. 43 şi 38-39) sau doi nahukua alături de nahukuaşii (A. Cowell, lucr. cit., p. 57, 58).
      Puternica influenţă pe care o exercită masculinul plural asupra altor forme se explică prin împrejurarea că marea majoritate a substantivelor la care s-a produs acest fenomen sunt folosite mai ales
          “J c
la plural . Pentru numele de populaţii cel puţin, sunt numeroase cazurile în care nici nu avem atestări pentru forma de singular, iar unele dicţionare (vezi, de exemplu, DER şi *MDE) le înregistrează exclusiv sub forma de plural masculin; în această situaţie, fie că e vorba de forme de plural străine ca dakotas, fie de unele românizate ca ainoşi36, presupunerea unui anumit singular este riscantă, cu atât mai mult cu cât se ştie că numele de acest fel au diverse posibilităţi de adaptare.
      Multe dintre cuvintele discutate aici cunosc diverse variante de singular şi de plural cu care se încadrează în tipuri diferite de flexiune. Pentru unele dintre ele există recomandări normative, pentru altele însă nu, iar uzul oscilează în una şi aceeaşi operă. Un exemplu concludent este maia, înregistrat în dicţionare numai cu această formă, scrisă şi maya, uneori cu menţiunea greşită că substantivul respectiv ar fi numai singular (vezi DLR), probabil prin confuzie cu caracterul invariabil (împotriva menţiunii „sg.” din DLR se poate aduce un citat ca La vechii maya pictogramele s-au transformat. Lucia Wald şi Elena Slave, lucr. cit., p. 211). DER şi !MDE au un articol cu această unică formă maya, dar s. v. indieni (amerindieni), respectiv ame-rindian amândouă vorbesc de mayaşi {locuitorii maya DER III, p. 293; azteci, mayaşi şi incaşi DER II, p. 787). Alte forme ne sunt oferite de următoarele citate: geografia mayasă făcută de mayaşi şi
       34 Vezi mai sus, p. 103-104.
       35       Condiţie care a favorizat în trecut detaşarea sufixului -ean din formele pluralului slav al numelor de locuitori.
       36 Ambele exemple sunt din !MDE; la J. Veme, lucr. cit., p. 314, apare sg. ainos.
109
preistoria lumii mayase, ambele din ROM. LIT. VII, nr. 24, 13.VI. 1974, p. 24/2. Pentru papuaş am citat în cursul articolului diverse variante de singular şi de plural, la care se poate adăuga papua sg. şi pl. {indigenipapua, în Mic atlas geografic, Bucureşti, 1965, p. 194).
      Dar poate că situaţia extremă ca număr de variante ne-o oferă împrumutul recent hipi, care, alături de două tipuri invariabile hipi -hipi (2 silabe) şi hipis - hipis, prezintă următoarele patru tipuri flexionare: hipi - hipis {hippies), hipi - hipis-i, hipi - hipişi şi hipis -hipişi: la acestea limba vorbită mai adaugă două variante cu modificări mai profunde în direcţia adaptării: hip - hipi (1 silabă, ca tip - ţipi) şi hipist - hipişti. Un substantiv cu variante numai de plural este fan: phans, phans-i,fani şi fanşi.
      Condiţiile de apariţie şi de întrebuinţare a desinenţei -şi (f. -se, -şe) confirmă ideea că „există desinenţe care rămân rezervate pentru cuvinte de împrumut” susţinută acum patru decenii de acad. Al. Graur în articolul Désinences pour mots étrangers11, al cărui titlu l-am preluat în contribuţia de faţă. De altfel, faptele expuse în prezentul articol, inspirat dintr-o observaţie concretă mai recentă a academicianului Al. Graur, ilustrează şi alte idei generale ale aceluiaşi autor care au constituit obiectul câte unui cunoscut studiu: pe de o parte, dubla afixare a numelor de locuitori cu teme străine37 38, pe de alta, influenţa pluralului asupra singularului39, iar unele precizări de natură etimologică aduse aici încearcă să aplice indicaţiile maestrului nostru în domeniul etimologiei multiple a cuvintelor de circulaţie internaţională.
SCL XXVI, 1975, 4, p. 319-324.
        37 în BL II, 1934, p. 241.
        38       Double suffixation des noms des habitants, în „Acta antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae” X, 1962, 1-3, p. 119-121.
        39 Vezi nota 18.
110
           DESPRE DESINENŢA -URI LA SUBSTANTIVELE FEMININE
        1. Desinenţa de plural -uri este, prin origine, specifică substantivelor neutre, ea provenind din lat -ora din structura nominativ-acuzativului plural al substantivelor imparisilabice de tipul frigus, -oris, tempus, -oris; în română ea a trecut prin fazele -ură şi -ure, ultima atestată până târziu (Rosetti, ILR 1986, p. 128-129; Graur, TA, p. 10, 66). Până astăzi această desinenţă este considerată specifică pentru substantivele neutre prin marea ei răspândire la acest gen (unde se găseşte în concurenţă mai ales cu desinenţa -e, având o reprezentare aproape egală).
        Desinenţa -uri nu este specifică în sensul existenţei exclusive la acest gen. De multă vreme ea s-a extins şi la pluralul unor substantive feminine (vezi C. Frâncu, Vechimea şi difuziunea lexicală a unei inovaţii comune dialectelor limbii române: desinenţa -uri la pluralul femininelor, în LR XXXI, 1982, 3, p. 199, nota 1, şi bibliografia citată acolo), unde este însă în evidentă minoritate faţă de alte desinenţe {-e, -i - cu diverse valori fonetice - şi chiar -le). Folosirea desinenţei -uri la substantivele feminine este explicată de obicei prin aceea că ar imprima un sens oarecum asemănător cu neutrul în situaţiile în care, la nume lipsite de plural în sensul lor propriu, este vorba de obiecte făcute din materia denumită de ele sau de sorturi/varietăţi/feluri ori porţiuni (de exemplu: alămuri „obiecte de alamă”, mătăsuri „sorturi de mătase”, gheţuri „întinderi de gheaţă”) şi în situaţiile în care se marchează sensurile concrete ale unor susbstantive originar abstracte nume de însuşiri sau de acţiuni (de exemplu: dulceţuri, mâncăruri)l; sunt avute în vedere substantivele nenumărabile, lipsite de plural în sensul lor propriu (substantive concrete nume de materie şi
        1 Vezi, între altele, în 2GLR I, p. 69, observaţia că „substantivele respective, datorită sensului lor, au fost apropiate de neutre”.
111
substantive abstracte nume de acţiuni şi de însuşiri), la care formele cu -uri sunt interpretate drept „plurale colective” (Graur, TA, p. 90) sau chiar drept unităţi lexicale aparte, defective de astă dată de singular. Acestea reprezintă însă numai o parte - ce e drept, cea mai importantă - dintre situaţiile în care desinenţa de plural -uri se întâlneşte la substantive feminine.
      Problema de morfologie de care mă ocup este mai complexă decât pare şi în studierea ei sunt necesare câteva distincţii, cât mai riguroase:
      -        distincţia referitoare la rolul pur gramatical sau/şi lexical, iar în cadrul acestuia din urmă între sensul denotativ şi cel conotativ;
      -distincţia între existenţa şi inexistenţa unei opoziţii cu alte forme de plural;
      -distincţia între substantive care cunosc această desinenţă la nivelul normei literare şi variantele cu caracter învechit, regional/ popular sau familiar;
      -        distincţia între substantive la origine mai mult sau mai puţin nenumărabile şi altele care sunt perfect numărabile;
      -  distincţia între numele de inanimate şi cele de animate;
      -distincţia între substantivele cu structură formală tipică şi,
respectiv, atipică pentru substantivele feminine (structura formală interesează de altfel şi în legătură cu existenţa în temă a unor sunete care favorizează această desinenţă).
      Operând cu aceste distincţii, articolul de faţă îşi propune să aducă precizări şi completări la descrierea folosirii desinenţei feminine -uri în limba actuală. 2
      2. Trebuie deosebite, de fapt, trei situaţii după natura aportului semantic al desinenţei -uri la substantivele feminine.
      (1)       Există substantive feminine la care această desinenţă de plural nu aduce nici un sens lexical special, ci are un rol pur gramatical, fie că forma în -uri este azi unica formă de plural (<ceartă -certuri, ceaţă - ceţuri, favoare - favoruri, greaţă - greţuri, lipsă -lipsuri, marfă - mărfuri), fie că ea concurează cu forme sinonime, mai rar chiar în normă (ca la treabă - treburi/trebi, vreme - vremuri/ vremi), mai des la nivel neliterar, popular sau regional {leafă are
112
pluralul literar lefuri, dar popular şi lefi, deşi norma recomandă distincţia între leafă „salariu”, cu pluralul lefuri, şi omonimul leafă „găvan”, cu pluralul lefi). Această categorie, slab reprezentată în limba literară actuală, dar importantă prin poziţia lexemelor respective, este mult mai bogată în alte variante ale limbii: din limba veche s-au semnalat plurale în -uri ale unor cuvinte ca faşă, fărămuşă, gâlceavă, mită, rămăşiţă, iar din graiuri moderne plurale de acelaşi fel ale unor cuvinte ca ceafă, gazetă, iarnă, legumă, năframă, pedeapsă, sămânţă (C. Frâncu, art. cit., p. 200-204); unele au caracter mixt, învechit şi regional: mână - mânură. De remarcat că, poate cu excepţia substantivelor ceaţă şi greaţă, substantivele din această categorie sunt numărabile.
       (2)       La alte substantive feminine desinenţa -uri este legată de un anumit sens lexical denotativ (adică obiectiv). în această categorie intră substantivele originar nenumărabile la care m-am referit în § 1.
       Pe de o parte - şi în primul rând -, este vorba de categoria ono-masiologică a substantivelor concrete nume de materie3 la care forma de plural cu -uri exprimă, cum am văzut, următoarele sensuri speciale:
       (a) obiecte făcute din materia respectivă: alamă, aramă\
       (b)       sorturi/varietăţi: carne, cerneală, făină, iarbă, mătase, otravă, pastramă, sare, stambă, zeamă;
       (c) porţiuni: gheaţă.
       Sensurile (a) şi (b) coexistă adesea şi se pot confunda.
       Pe de altă parte, în această situaţie sunt unele substantive originar abstracte ale căror plurale în -uri exprimă sensuri concrete dezvoltate din sensurile abstracte ale unor nume de acţiune (favoare, mâncare) sau de însuşire {scumpete, verdeaţă).
       La toate exemplele date până acum sub (2) desinenţa -uri este purtătoarea unui sens denotativ în unica formă de plural existentă. Ea
       2 Istoria flexiunii actualului substantiv mână, continuator al lat. manus, de declinarea a IV-a, reprezintă un caz aparte în morfologia limbii române. Cuvântul a fost moştenit sub forma mânu la ambele numere, cu desinenţa neobişnuită -u; în primele scrieri româneşti apare frecvent pluralul mânu, articulat mânule. După Ion Coteanu, Urme de declinarea a IV-a latină în limba română, în ACILFR XII, II, Bucureşti, 1971, p. 1426, forma de plural mânuri(le) „a mediat trecerea la pluralul nou mâne-le” ( > mânile).
       J Unii autori menţionează separat de acestea numele de substanţe continue şi numele de materiale; vezi, de exemplu, C. Frâncu, art. cit., p. 204, 210.
113
poate marca însă alteori un anumit sens denotativ în opoziţie cu desinenţa unei alte forme de plural, purtătoare a unui sens lexical diferit, tot denotativ; de exemplu, dulceaţă are pluralul dulceţuri pentru sensul „preparat culinar dulce făcut din fructe sau din flori” şi dulceţi pentru sensul „lucruri plăcute”; lână are pluralul lânuri pentru sensul de uz curent „varietăţi/feluri de lână” şi pluralul lâni pentru sensul mai tehnic „cantitate de lână tunsă”; mâncare are pluralul mâncăruri pentru sensul concret „preparat culinar, fel de mâncare” şi mâncări pentru sensul abstract (.Două mâncări nu strică, două bătăi da). Mai complexă este situaţia cuvântului sau cuvintelor blană, la care distincţia semantică şi formală vizează atât polisemia, cât şi omonimia: în limba literară blană este cunoscut numai cu sensul de bază „piele de animal” (pentru care pluralul este atât blăni, cât şi blănuri) şi cu sensul derivat „haină făcută din acest material, deci haină de blană” (pentru care pluralul este numai blănuri); omonimul regional blană cu sensul „scândură” are numai pluralul blăni. La nivelul neliterar inventarul lexemelor atestate cu forma de plural în -uri este mult mai mare: pe lângă numeroase exemple de cuvinte învechite sau/şi regionale, se pot cita din limbajul familiar actual şi din cel comercial exemple ca fanteziuri, olănduri, vopseluri.
       (3)        In sfârşit, la alte substantive feminine desinenţa -uri aduce un sens conotativ, exprimând o nuanţă depreciativă, fie că substantivele în cauză au şi altă formă de plural (să se compare politeţi şi politeţuri), fie că forma în -uri este unica formă de plural pentru substantive abstracte folosite de regulă doar la singular (fineţe - fineţuri). Această folosire cu conotaţie negativă a desinenţei -uri la pluralul substantivelor feminine este rar înregistrată în lucrările normative şi în descrieri ale limbii române, deşi este frecventă în limbajul familiar, căruia îi este caracteristică; în etapa actuală a limbii române ea este în vizibilă creştere ca difuziune lexicală şi funcţională, pătrunzând şi în limbajul publicistic, care o exploatează mai ales în stilul pamfletar. în presa actuală se întâlnesc curent plurale ca: bunătăţuri, delicatesuri, delicateţuri, gentileţuri, politeţuri, străinătăţuri, subtilităţuri, tan-dreţuri. Iată câteva citate: Deşi unii ar crede că senatorii se ghiftuiesc cu fripturi sau alte bunătăţuri, în realitate aici lucrurile sunt diferite. ROM. LIB. 1998, nr. 2578, p. 3/4; Pentru a păstra, totuşi, optimismul
114
doritorilor de delicatesuri, vă spun că am aflat câte ceva [...] ACAD. CAŢ. X, 2000, nr. 21 (444), p. 10/1; încep politeţurile, rugăminţile, tandreţurile (gen dacă nu ne ajutaţi voi, atunci nimeni nu mai poate să o facă). „Ziua turistică” II (V), 1998, nr. 49 (1270), p. 4/4; [...] gurile rele trăncănesc că Alina ar fi făcut una boacănă în preumblările prin străinătăţuri. „Jurnalul naţional” VII, 2000, nr. 2144, p. 24/5; Da’ când e vorba să mai ciupească oareşiceva de pe undeva, nu se mai împiedică în astfel de subtilităţuri: apucă de unde pot, fără ezitare. ACAD. CAŢ. X, 2000, nr. 14 (437), p. 15/4. [...] actualul campionat va oferi un tablou emoţionant, în care competitoarele - animate de o imensă dragoste reciprocă - vor intra în mari tandreţuri [...] ACAD. CAŢ. VIII, 1998, nr. 31 (359), p. 12/1. De remarcat că unii vorbitori (inclusiv unii ziarişti) neglijează în mod nepermis restricţiile stilistice pe care le implică aceste forme expresive de plural, cel mai adesea neliterare, în orice caz inadecvate într-un stil înalt.
       Deşi pluralul politeţuri este înregistrat în dicţionare ca fiind în variaţie liberă cu politeţi, fie fără indicarea unei conotaţii (2DEX, DOOM), fie cu menţiunea comună „familiar, adesea ironic” (DLR), între cele două forme de plural există o deosebire de conotaţie, familiar şi mai ales ironic fiind numai pluralul în -uri, după cum rezultă şi din citatele date în DLR. Aceeaşi este situaţia şi în ce priveşte raportul real dintre pluralele bunătăţuri şi bunătăţi cu sensul special „mâncăruri sau/şi băuturi (foarte) bune”, date în DA şi în DLRC fără distincţii semantico-stilistice.
       3.        Cu privire la structura formală a substantivelor feminine la care apare desinenţa de plural -uri s-a remarcat prezenţa alternanţelor vocalice [ea] ~ [e]: treabă - treburi (sau [a] ~ [e]: ceaţă - ceţuri, iarbă - ierburi) şi [a] ~ [ă]: blană - blănuri în ultima silabă a temei. Pe baza inventarului său de 13 substantive feminine cu această desinenţă de plural, Lombard, LR, p. 48 constată că „la plupart [= 11] de ces subst. ont au radical une voyelle se prêtant à l’une de ces deux alternances” şi afirmă chiar că „ on dirait presque que le fait d’avoir une telle voyelle est une condition pour qu’un subst. fém. prenne le plur. exceptionnel en -urF. Observaţia sa, corelată cu prezenţa - neremar-
115
cată până acum - a alternanţei consonantice [t] ~ [ţ] la junctura cu desinenţa numai în sufixul -(ă/i)tate, devenit -(ă/i)tăţ-: bunătate -bunătăţuri DA, străinătate - străinătăţuri, subtilitate - subtilităţuri (cf. însă ceartă - certuri, scumpete - scumpeturi) sugerează mai degrabă un aspect de cronologie: apariţia posterioară a formei de plural în -uri, cu noua desinenţă ataşată la plurale preexistente care aveau aceste alternanţe fonetice normale (trebi, ceţi, blăni, bunătăţi etc.). In sprijinul acestei interpretări vine pluralul vopseluri, în care desinenţa -uri este ataşată după [1] din desinenţa anterioară -le; cf. şi reg. păşuniuri (DLR). In felul acesta cred că poate căpăta sens formula folosită de Graur,TA, p. 90, după care „femininele cu pluralul în -uri, în realitate o varietate de neutre plurale fără singular” sunt „grefate [...] uneori şi pe feminine sub forma pluralului”, deşi autorul citat foloseşte acelaşi termen {grefat) şi pentru alte situaţii, nemarcate formal.
       La substantivele originar abstracte este de relevat preferinţa desinenţei -uri pentru formaţiile cu anumite sufixe. Pe lângă substantivele cu sufixul -(ă/i)tate, menţionat mai sus, această desinenţă apare frecvent la derivatele cu sufixul -eţe {delicateţe, fineţe, gentileţe, politeţe, tandreţe, regional şi la frumuseţe) şi, ceva mai rar, la cele cu -eaţă {dulceaţă, greaţă, verdeaţă); în câte un singur cuvânt ea se foloseşte în formaţii cu sufixele -are {mîncare), -eală {cerneală), -ete {scumpete), -ie {fantezie). Desinenţa -uri nu este atestată, după câte ştiu, la substantive cu sufixele -adă, -anţă/-enţă/-inţă, -ere, -ire, -toare, -(s/t)ură.
       4.       Toate substantivele feminine cu pluralul în -uri (sau şi în -uri) la care m-am referit până acum şi la care se referă în general studiile de gramatică sunt nume de inanimate (concrete sau abstracte), ceea ce ar justifica interpretarea pluralelor respective ca având un sens apropiat de genul neutru; s-a emis chiar părerea că pluralele cu sensuri speciale ar constitui unităţi lexicale diferite, de genul neutru, faţă de singularele cu aceeaşi temă (de exemplu, alamă s. f. singulare tantum, alămuri s. n. plurale tantum)4. Pentru relaţia originară cu inanimatele
       4      Graur, TA, p. 90 (vezi pasajul reprodus mai sus, în § 3); Paula Diaconescu, Structură, p. 115; Irimia, GLR, p. 62. Contraargumente la Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, 1. Morfologia, Iaşi, 1999, p. 80. După cum reiese şi din
116
este semnificativă constatarea făcută de C. Frâncu, art. cit., p. 205-206 cu privire la flexiunea substantivului marfă, care are pluralul în -uri numai cu sensul literar „obiect de vânzare” indiferent faţă de distincţia animat/inanimat şi chiar referitor de obicei la inanimate, pe când cu sensul învechit şi regional „vită”, atestat în variantele marhă, marvă, mară, are forme de plural în -e (-ă) şi
      Un interes aparte prezintă extinderea desinenţei -uri la substantive feminine care desemnează fiinţe umane. Veriga de trecere a reprezentat-o, probabil, varianta de plural depreciativ mărimuri, alături de literarul mărimi, cu sensul concret „persoană cu rang înalt” sau, cum se spune azi, „vip”, deci cu trăsătura semantică [+uman]. Dacă mărimuri, atestat izolat în perioada interbelică (Iordan, 2LRA, p. 66, 69), şi-a întărit între timp poziţia (vezi acum Şi ce mai putem spera când „ mărimurile ” noastre sunt laşe, trădează, colaborează şi cochetează cu duşmanii ţării şi ai Bisericii? ROM. LIB. 1996, nr. 1902, p. 2/1), forma de plural, tot depreciativă, în -uri a substantivului damă cu sensul „femeie uşoară”, anume dămuri, atestată în aceeaşi perioadă (Iordan, 2LRA, p. 69), se pare că a dispărut din uz (de altfel şi folosirea singularului cu sensul menţionat este în regres). Noutatea epocii actuale o constituie folosirea desinenţei -uri fără conotaţie negativă, deci cu rol pur gramatical, la pluralul unor substantive nume de animate cu trăsătura [+uman], ca englezismele miss şi girl (şi cover-girl, script-girl), ambele cu o structură formală (finală consonantică) neobişnuită la substantivele feminine româneşti: la substantivul miss pluralul missuri (Avram, Anglicismele, p. 17) e în concurenţă cu forma de plural în -e, misse; la substantivul girl pluralul girluri concurează încă timid cu pluralul englezesc neadaptat girls şi cu pluralul girlsuri, cu desinenţa dublă -5 + -uri (cf. neutrele comicsuri, Stukas-uri\ Mioara Avram, Desinenţe pentru cuvinte străine în limba română contemporană, în SCL XXVI, 1975, 4, p. 319
titlul articolului de faţă, consider că pluralele în -uri sunt tot feminine, ca şi singularele, cele două forme de număr aparţinând aceleiaşi unităţi lexicale. Această interpretare nu exclude acceptarea ideii că desinenţa -uri aduce la substantivele feminine un sens asemănător cu neutrul şi că astfel ea „nu încetează a fi o desinenţă specifică substantivelor neutre” (Irimia, GLR, loc. cit.).
117
[în volumul de faţă p. 103]). Lipsa unei intenţii de conotaţie negativă la un plural ca missuri rezultă din faptul că se vorbeşte şi se scrie curent despre „concursuri de missuri” în contexte cel puţin obiective, dacă nu apreciative; vezi, de exemplu, titlul Miss-urile se pregătesc pentru concurs. ADEV. 1995, nr. 1716, p. 7/6. Nu se poate ignora însă riscul interpretării acestei forme de plural ca având o conotaţie negativă.
       5.       Folosirea desinenţei de plural -uri la genul feminin nu este străină de faptul că unele substantive feminine au sau au avut variante de genul neutru. Această situaţie a fost remarcată cu privire la pluralul samuri, care în limba veche putea fi raportat atât la samă f., cât şi la sam n. (C. Frâncu, art.cit., p. 206). în limba actuală într-o situaţie asemănătoare sunt pluralele a două neologisme latino-romanice mai vechi, favoruri şi onoruri: pluralul favoruri este general admis drept unica formă de plural a substantivului favoare, care are însă o variantă învechită favor.; onoruri este interpretat în mod diferit: 2DEX îl dă drept plural al substantivului feminin onoare, la care înregistrează varianta onor s. n., în timp ce DOOM separă cele două cuvinte, considerând că onoare nu are plural, iar onoruri este pluralul lui onor. După cum se observă, la toate aceste cuvinte variaţia de gen este marcată la singular. Există însă câteva împrumuturi recente cu pluralul în -uri care la singularul nearticulat pot fi atât feminine, cât şi neutre, cu aceeaşi formă-tip: anglicismul story sau germanismul Weltanschauung (Mioara Avram, Genul substantivelor străine întrebuinţate ca atare în limba română, în Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu (= AUI XXXVII-XXXVIII, 1991-1992), p. 173 [în volumul de faţă p. 91-92]; Avram, 3GPT, p. 51).
       De această confuzie între feminin şi neutru se leagă problema formantului -eturi, care, în mod surprinzător, nu a reţinut prea mult atenţia celor care s-au ocupat de desinenţa -uri la substantivele feminine. Segmentul -eturi este teoretic analizabil în sufixul -et (hăineturi < hăinet) sau, mai rar, -ete (scumpeturi < scumpete) şi desinenţa -uri. Dar la substantivele colective existenţa unei forme de plural este justificată numai dacă ea exprimă o pluralitate de colectivităţi (tip brădeturi). Dacă forma de plural este înţeleasă ca exprimând o pluralitate de elemente individuale (denumite de cuvântul
118
simplu de bază) ideea de plural este marcată, redundant, de două ori; în această situaţie par a fi pluralul copilamuri al cuvântului regional copilame (vezi DA) şi formele de plural ale substantivelor neutre colective cu sufixul -et derivate de la substantive simple de genul feminin: nume de inanimate ca hăineturi, pometuri şi numele de animat cuconeturi. Când asemenea plurale în -eturi nu au un singular în -et atestat ele sunt interpretate de lingvişti fie drept unităţi lexicale independente (vezi în DOOM brânzeturi s. n. pl., lâneturi s. n. pl.; în DI brânzeturi s. n. pl., borfeturi s. n. pl.; în SDLR şi la Irimia, GLR, p. 62, brânzeturi s. n. pl.), fie drept plurale ale unor cuvinte simple (vezi brânză, pl. brânzeturi în DLRC, DM, 2DEX, NŞDU şi la Lombard/Gâdei, DM, p. II 17), ambele interpretări, dar mai ales ultima, echivalente cu degajarea unei desinenţe de plural -eturi. Dar chiar atunci când există un singular în -et, sub care se tratează lexicografic pluralul în -uri, unele menţiuni demonstrează că, în realitate, această formă se raportează la singularul cuvântului simplu de bază; în această privinţă este elocvent faptul că în DLRC pluralul cuconeturi, încadrat la cuconet s. n., este glosat „cucoane”, în conformitate cu cele două citate literare, deci raportat la singularul individual cucoană; în acelaşi dicţionar pluralul pometuri, încadrat la pomet, este glosat „mulţime de poame; fructe felurite” (în 2DEX pomet2 este definit într-un mod similar, cu menţiunea interesantă „la pl. sau la sg. cu sens colectiv”; Lombard, LR, p. 48, consideră că pluralul pometuri se raportează atât la poamă, cât şi la pomet). Probleme mai dificile pune pluralul pânzeturi, considerat unitate lexicală independentă numai în DLRC şi în DOOM, în timp ce majoritatea cercetătorilor (vezi 2DEX, DLR, SDLR, NŞDU) îl încadrează la un singular pânzet, foarte slab atestat şi susceptibil de a fi interpretat drept formaţie regresivă (cum crede Iordan, 2LRA, p. 103, care îl înregistrează în perioada interbelică, la I. Pillat, fără să cunoască atestarea lui mai veche la Iordache Golescu - vezi acum DLR); Lombard, LR, p.48, îl consideră, ca şi pe brânzeturi şi pometuri, „sans sing.” şi îl raportează la pânză, pl. pânze (dar la Lombard/Gâdei, DM, p. III 153 este înregistrat singularul pânzet, iar brânzeturi şi pometuri sunt trecute fără discuţie la brânză, p. II 17, respectiv pomet, p. III 157).
119
       6. în încheiere, adaug o precizare care priveşte mai mult studiul gramaticii, dar poate avea şi consecinţe în practica limbii. Se obişnuieşte să se dea pentru substantivele feminine ca regulă absolută, fără excepţii, orientarea după plural a genitiv-dativului singular, care la formele nearticulate ar coincide întotdeauna. Se uită prea uşor - în lucrările de gramatică, în special în cele şcolare - că la substantivele feminine care au la plural desinenţa -uri această regulă nu funcţionează, genitiv-dativul singular având numai una dintre desinenţele -e {alame, certe, lipse), -i (cărni, gheţi, ierbi, lefi, mărfi, mâncări), -le (vopsele) sau zero (miss)5. Cineva care a învăţat regula în formularea ei generalizată superficial a fost în stare să o aplice folosind, într-un text tipărit, genitivul greşit unei certuri: [...] soţia sa a căzut în timpul unei certuri conjugale aprinse, murind aproape instantaneu. „Meridian” II, 1993, nr. 51 (481), p. 7/7 (din fericire, un genitiv-dativ articulat *certurii n-am înregistrat încă!). Chiar izolată, această greşeală arată cât de importantă este formularea corectă, completă, a unei reguli gramaticale.
                                           *
       Iată deci cum o desinenţă relativ slab reprezentată în ansamblul substantivelor româneşti de genul feminin pune o serie întreagă de probleme de corectitudine sub aspect formal, semantic şi stilistic.
Studia linguistica et philologica in honorem D. îrimia (= AUI XLIX-L, 2003-2004, p. 63-70).
        5        Excepţia este menţionată de C. Frâncu, art.cit., p. 210. C. Dimitriu, lucr. cit., p. 119, înregistrează două clase de substantive feminine cu câte trei forme nearticulate la care forma de genitiv-dativ singular este diferită de cea de plural, dar, alături de clasele -ă, -i, -uri {blană - blăni - blănuri) şi -e, -i, -uri {vreme - vremi - vremuri), nu menţionează şi clasele -ă, -e, -uri {lipsă - lipse - lipsuri) şi -0, -le, -luri {vopsea -vopsele - vopseluri).
120
    GENITIVUL COMPLEMENT AL UNUI ADJECTIV ŞI ROLUL LUI AL (A, Al, ALE)
       Un loc comun în gramatica românească este definirea genitivului drept caz al atributului, aceasta fiind unica funcţie care i se recunoaşte genitivului fără prepoziţie în limba română contemporană1. în tabloul simplist al gramaticilor elementare, care vedeau o opoziţie perfectă între genitivul atribut şi dativul complement indirect, făcând din rolul în propoziţie unicul criteriu de distincţie a formelor omonime de genitiv-dativ, s-au introdus treptat unele nuanţări referitoare la dativ, căruia i s-au identificat şi alte funcţiuni2. Dacă aceea de complement circumstanţial de loc nu interesează cu nimic distincţia faţă de genitiv, funcţiunea de atribut a dativului - fie că e vorba de atributul substantival, cu specia sa mai veche, de atribut în dativ pe lângă substantive nearticulate din sfera numelor de rudenie şi de demnităţi, sau cu specia modernă3, a atributului în dativ pe lângă nume de acţiune, mai ales articulate, fie că e vorba de dativul posesiv caracteristic atributului pronominal - este în măsură să arate că opoziţia funcţională dintre genitiv şi dativ e mai puţin tranşantă decât s-ar fi părut. Spre deosebire de dativul multifuncţional, se crede însă că genitivul e specializat pentru funcţiunea de atribut sau, în alţi termeni, pentru funcţiunea de determinant exclusiv al unui substantiv,
       1      Vezi, de exemplu, 2GLR I, p. 75-76. Unele lucrări, care nu fac distincţia necesară între genitivul fără prepoziţie şi cel cu prepoziţie, adaugă pe acelaşi plan întrebuinţări care ţin exclusiv de prepoziţie (vezi Iorgu Iordan şi Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, 1978, p. 388); altele admit şi funcţiunile de nume predicativ şi de subiect (vezi Constantinescu-Dobridor, Morfologia, p. 51).
       2 2GLR I, p. 77.
       3      Vezi Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte probleme ale determinării atributive, în LR XIV, 1965, 4, p. 415-428.
121
pronume sau numeral4, deşi există construcţii în care genitivul este complement al unui adjectiv.
       Fără a fi preocupată de precizarea funcţiunii sintactice, de calificarea lui ca parte de propoziţie, Gabriela Pană Dindelegan5 a relevat recent faptul că genitivul, însoţit obligatoriu de articolul posesiv al, a, ai, ale, poate fi determinantul unui adjectiv „provenit din verb”. în această situaţie, atâta timp cât se acceptă distincţia dintre atribut şi complement după natura morfologică a elementului regent şi se consideră că adjectivul este un regent specific pentru complemente6, genitivul care determină un adjectiv trebuie să fie recunoscut drept complement - indirect după construcţie, dar echivalent cu un complement direct.
       O lectură atentă a sintaxei lui Kr. Sandfeld şi Hedvig Olsen7 ar fi descoperit încă din 1936 asemenea exemple în descrierea întrebuinţării „genitivului obiectiv” după un „nume de agent în -tor”, categorie ilustrată atât cu substantive, cât şi cu adjective, ca în citatul Prefectul, necunoscător de oameni şi al vieţii de câinie de la ţară (Lungianu). Volumul al II-lea al lucrării menţionate8 reia descrierea acestei construcţii, oferind, printre mai multe exemple cu un regent substantival sau ambiguu ca parte de vorbire, şi două cu adjective în -tor. filologii adânci [sic] cunoscători ai vocabularului popular
       4       Afirmaţii categorice la Valeria Guţu Romalo: „Determinantul substantival genitival nu poate avea ca element regent decât un substantiv” (Despre clasificarea părţilor secundare de propoziţie, în LR XII, 1963, 1, p. 30; cf. tabelul de la p. 29); „Substantivul sau pronumele în genitiv nu apar decât în clasele de substituţie care reprezintă termenul dependent într-o relaţie de subordonare al cărei termen regent este un substantiv sau un pronume; sânt incompatibile cu construcţiile în care regentul este un verb, un adjectiv [spaţiat de mine - M. A.], un adverb sau o interjecţie” (Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 84).
       5       Sintaxa limbii române, partea I. Sintaxa grupului verbal [curs universitar], Bucureşti, 1976, p. 178-179: om iubitor al cărţilor, echipe deţinătoare ale Cupei Davis, construcţii purtătoare ale valorii de reciprocitate.
       6       Cf. 2GLR II, p. 75. O poziţie diferită are Sorin Stati, Elementul regent în relaţia de subordonare, în SCL VIII, 1957, 3, p. 266-268, care consideră că „determinanţii adjectivului sânt atribute” (p. 268, cf. 272).
       7 Sandfeld/Olsen, SR I, p. 74-75.
       8 Sandfeld/Olsen, SR II, p. 89.
122
(Cezar Petrescu); Ce nou Dumnezeu mai înţelegător al rosturilor omeneşti m-ar fi putut doborî? (Condiescu).
      înaintea lingviştilor danezi, H. Tiktin9 semnalase existenţa unui complement în genitiv pentru limba română veche. Descrierea mijloacelor de exprimare a complementului adjectivului, căruia îi consacră un capitol special în gramatica sa, este însoţită de următoarea notă, importantă pentru discuţia noastră: „în româna veche mai găsim şi adjective completate prin genitiv: Vrednic a laudei noastre. Limba modernă a păstrat o construcţie analoagă în combinaţiile cu a tot, a toate, de ex. atotputernic, a toate ştiutor:; dar: vrednic de lauda noastră.”
      După cum a rezultat din citatele reproduse după lucrarea lui Kr. Sandfeld şi H. Olsen, limba contemporană cunoaşte şi ea întrebuinţarea genitivului (propriu-zis şi a construcţiei echivalente cu prepoziţia a10) ca determinant al unui adjectiv. Mai mult, această întrebuinţare nu este deloc „rară şi învechită”11, cum credeau cercetătorii danezi, ci curentă în diverse stiluri ale limbii literare şi chiar frecventă în publicistica actuală.
      Adjectivul determinat de un complement în genitiv nu poate fi decât un adjectiv verbal din categoria celor numite de obicei (nume) de agent întrucât însuşirea exprimată este săvârşirea unei acţiuni. Cel mai adesea în această situaţie sunt adjectivele în -tor (vezi exemplele citate în restul articolului), dar sfera construcţiilor în discuţie nu se limitează la ele şi la cele în -or, de aproape înrudite (cf. Insulele greceşti ne apar însă ca nişte receptacole ale trecutului, tezaurizatoare de comori încă nedezvăluite, dar, mai ales, posesoare ale unei permanenţe de spirit şi de trăsături etnice[...] CONT. 1973, nr. 47 (1470), p. 12/2). în acelaşi fel pot fi determinate de un genitiv şi adjectivele derivate cu sufixele -antZ-ent: Pe buletinul respectiv trebuie completate minimum 5 variante, fie simple, fie componente ale unei variante combinate. SC. 1973, nr. 9486, p. 7/2, sau -iv:
       9 Tiktin, 3GR, p. 194.
        10       în condiţiile descrise în 2GLR I, p. 335, nu numai în combinaţia a tot; vezi exemple la Sandfeld/Olsen, SR II, p. 90, care le consideră, greşit, învechite.
        11 Sandfeld/Olsen, SR I, p. 74.
123
Atitudinea interpretativă a materialului lingvistic s-a extins la analiza mesajelor. LL, 1973, 1, p. 154.
       Evident, nu în orice succesiune adjectiv (verbal) + genitiv avem a face cu un raport de determinare între aceşti termeni. Alături de construcţii ca cele de mai sus, în care genitivul este, în mod cert, complement al adjectivului precedent, există altele în care genitivul este - la fel de cert - atribut al substantivului determinat şi de adjectiv: aroma îmbătătoare a unei cafele Eminescu, în DA, s. v. îmbătător. In sfârşit, unele contexte sunt neconcludente pentru funcţiunea genitivului12, care poate fi interpretat atât drept complement al adjectivului, cât şi drept atribut al substantivului: cf. exemple ca parte componentă a întregului; notele explicative ale textului (chiar şi acel film reconstitutiv al modului în care a fost săvârşită crima „Flacăra” 1973, nr. 11 (927), p. 15/2)13. într-o îmbinare ca acţiune modificatoare a limbii genitivul limbii este atribut (al substantivului acţiune) dacă e vorba de o acţiune modificatoare a limbii asupra gândirii, dar complement (al adjectivului modificatoare) dacă e vorba de faptul că scrierea poate exercita o acţiune modificatoare a limbii. De aceea în scrisul îngrijit e necesară evitarea unor succesiuni care pot fi decodate greşit la o lectură grăbită, ca: sub asaltul forţelor iraţionale, mistice, destructive ale demnităţii, libertăţii şi cunoaşterii, arta română a înscris pagini nemuritoare. SC. 1971, nr. 8961, p. 3/4.
       Paralel cu genitivul (şi cu construcţia echivalentă realizată cu ajutorul prepoziţiei a), complementul adjectivelor verbale, în special al celor în -tor, poate fi exprimat şi prin prepoziţia de + acuzativul. Deosebirea dintre construcţia cu genitivul şi cea cu prepoziţia de,
       12      Uneori este neconcludent statutul morfologic al termenului regent, care poate fi interpretat atât ca substantiv (+ atribut), cât şi ca adjectiv (+ complement). Cf. un exemplu ca O meserie la fel de cumplită ca a „ghiftarilor ” mi s-a părut a fi doar aceea a „puţarilor” - extractori cu vagonetul ai ţiţeiului din mina de petrol. SC. 1973, nr. 9461, p. 1/1.
       13      Când adjectivul este nume predicativ poate exista îndoială asupra raportării complementului numai la el sau la întregul predicat nominal: cf. Observăm că înseşi exemplele date ca fiind susţinătoare ale părerilor sale se întorc împotrivă-i. „Flacăra” 1973, nr. 15(931), p. 17/4/
124
înregistrată de obicei în gramaticile noastre, nu priveşte frecvenţa sau caracterul învechit al uneia dintre ele, cum sugerează unele lucrări14, ci o trăsătură care opune în general aceste două construcţii, anume gradul de determinare15: obiectul determinat (individualizat) se exprimă prin genitiv, iar cel nedeterminat (calificat) prin de + acuzativul: comp. om iubitor al dreptăţii/de dreptate; industrie extractoare a ţiţeiului/ instalaţie extractoare de ţiţei. Această opoziţie se anulează în situaţia în care genitivul e precedat de articolul nehotărât: sat păstrător al unor tradiţii/de tradiţii.
      In istoria sa complementul adjectivului verbal a mai cunoscut două construcţii: una cu acuzativul neprepoziţional sau cu prepoziţia pe: vreun document arătător vorbelor sale Philippide, la J. Byck, în SCL II, 1951, p. 128; procesul privitor pe cutare la J. Byck, loc. cit., şi alta cu dativul16: Ca nişte fii ascultoi Domnului său să umblăm. Varlaam, în DA, s. v. ascultoi; câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr Negruzzi, în DA, s. v. învăţător. E uşor de văzut că aceste două construcţii, cu complementul adjectivului în acuzativ şi în dativ, se explică prin provenienţa verbală a adjectivelor de agent, reprezentând preluarea construcţiei de la verbul corespunzător (pentru dativ trebuie să se ţină seamă seama de regimul în dativ cunoscut de multe verbe ca o variantă a celui în acuzativ)17.
      Spre deosebire de ele, complementul în genitiv şi cel în acuzativ cu prepoziţia de se explică prin natura morfologică nominală a aceloraşi adjective, care impune o transformare a construcţiei sintac-
       14       Vezi Sandfeld/Olsen, SR I, p. 74: „De obicei se foloseşte prepoziţia de”; cf. Tiktin 3GR, loc. cit.
       15       Pentru construcţia în discuţie vezi Gabriela Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 179; pentru construcţia atributivă vezi, în ultimul loc, T. A. Repina, O grammaticeskom oformlenii imennoj atributivnoj gruppy v sovremennom rumynskom jazyke, în Problemy sintaksisa jazykov balkanskogo areala, Leningrad, 1979, p. 62-75.
       16       Confundat de unii cercetători cu genitivul: vezi B. Cazacu, Influenţa latină asupra limbii şi stilului lui Miron Costin, în „Cercetări literare” V, 1943, p. 44-45, care ilustrează „anumite construcţii de adjective şi verbe, care cer aceleaşi cazuri ca în latină” cu exemple ca ştiutor obiceiului şi hirei acelui feliu de oaste // ut gnari consuetudinum et naturae militiae” însoţite de precizarea „ştiutor obiceiului = ştiutor al obiceiului (gen.)”.
       17 Vezi J. Byck, Derivaţie şi sintaxă, în SCL II, 1951, p. 128.
tice faţă de verbul corespunzător, şi anume o transformare de acelaşi tip ca la atributul obiectiv (genitival şi prepoziţional) al substantivelor nume de acţiune sau de agent. Analogia cu regimul substantivelor verbale se opreşte însă la formă, nefiind valabilă şi pentru funcţiunea pe care o îndeplinesc determinantele acestora şi determinantele adjectivelor verbale. In timp ce determinantul genitival sau prepoziţional al unui substantiv verbal este atribut - care poate fi numit obiectiv după valoare, după corespondenţa cu un complement (obiect) -, determinantul cu aceleaşi forme al unui adjectiv verbal este complement, deci obiect propriu-zis18, şi deosebirea faţă de determinantul verbului de bază priveşte numai felul complementului, căci complementul direct al verbului este indirect pe lângă adjectivul verbal.
      Dacă din punctul de vedere al determinării unui adjectiv întrebuinţarea în discuţie a genitivului a fost mai de mult observată, măcar incomplet şi în treacăt, după cum am arătat, din punctul de vedere al elementului de construcţie obligatoriu - articolul al, a, ai, ale - ea a atras mai puţin atenţia. Pe lângă faptul că nu e menţionată în descrierile curente ale întrebuinţării acestui articol19, în unele lucrări se afirmă în mod expres că „un adjectiv regent al genitiv-dativului nu se construieşte cu a/”20. Existenţa genitivului cu al subordonat unui adjectiv infirmă asemenea păreri. Pe d’e altă parte, semnalarea numai a distribuţiei sale într-un „context adjectival”21, fără specificarea elementului regent, este insuficientă pentru a deosebi această funcţiune a genitivului de alta posibilă în acelaşi context22.
       18       De aceea nu mi se pare potrivită întrebuinţarea termenului genitiv obiectiv (cf. Sandfeld/Olsen, SR I, p. 74-75, şi II, p. 89) în această situaţie.
       19       Vezi 2GLR I, p. 105-107; Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC, p. 177-178; C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, 1979, p. 86-87.
       20 Lombard, LR, p. 189.
       21 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 179.
       22       Din discuţia de la p. 124 rezultă că analiza distribuţională a poziţiilor (= contextelor) în care apare al (vezi Maria Manoliu, Articolul posesiv în româna contemporană, în SCL XV, 1964, 1, p. 69-76) este nerelevantă pentru identificarea funcţiunilor sintactice: raporturile sunt cu totul altele dacă în poziţia (E) # Sd + D...+ Ng # se găseşte copilul harnic al surorii mele (exemplul autoarei) sau copilul admirator al surorii mele.
126
       în construcţia respectivă articolul al (a, ai, ale) se acordă în gen şi număr cu adjectivul regent, care, la rândul lui, este acordat cu substantivul sau pronumele determinat. Cf. m.-n. sg. Nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el N. Iorga, Oameni cari au fost, voi. I, Bucureşti, 1967, p. 240; f. sg. experienţa unei cooperative agricole deţinătoare de 3 ori a „Ordinului Muncii” clasa I SC. 1973, nr. 9451, p. 5/3; m. pl. agenţi modificatori ai climei; f.-n. pl. pictoriţa vizionară de peisaje de azur, evocatoare ale minunii Voroneţului ROM. LIT. 1970, nr. 10 (74), p. 32/3. Articolul îndeplineşte aici rolul unui element de relaţie între determinat şi determinant şi, în acelaşi timp, rolul de marcă a genitivului. Avem a face deci cu o situaţie în plus în care întrebuinţarea lui al nu corespunde definiţiei curente a articolului ca parte de vorbire legată de determinarea sau individualizarea unui substantiv. Observând asemenea necorespondenţe, diverşi cercetători au înclinat spre interpretarea lui al ca pronume (ajutător, semiindependent sau anaforic), susţinând că „el ţine întotdeauna locul unui substantiv care denumeşte obiectul posedat”23. în construcţia discutată aici este însă clar că al nu înlocuieşte şi nu reia nici un substantiv, din moment ce substantivul (sau pronumele) determinat de adjectivul regent al genitivului nu poate fi pus direct în relaţie cu acesta (în cooperativă deţinătoare a Ordinului Muncii nu se poate identifica o *cooperativă a Ordinului Muncii; uneori s-ar ajunge la adevărate nonsensuri prin încercarea de reconstituire a substantivului „înlocuit”: cf. un exemplu ca această toamnă tăiată aşa de luminos [...] de zile de vară adevărată, zile şi ceasuri restanţiere, ispăşitoare ale celor ploioase din vară ROM. LIT. 1979, nr. 43, p. 1/2). De aceea sunt necesare rezerve faţă de calificarea lui al, a, ai, ale drept pronume, dar se poate subscrie la interpretarea dată de I. Coteanu24 originii şi raţiunii de existenţă a acestui cuvânt ajutător în limba română: „Seria al, a, ai, ale [...] dovedeşte că limba română, în speţă dacoromâna, incomodată în cursul evoluţiei ei de sincretismul genitivului cu dativul şi având
       23 Mircea Zdrenghea, Articol sau pronume?, în Omagiu Rosetti, p. 1032.
       24 Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Bucureşti, 1969, p. 111.
127
nevoie de specificarea lor, a recurs la o particulă pronominală spre a distinge din punct de vedere gramatical genitivul de dativ”.
      Intr-adevăr, în contextul adjectiv verbal + genitiv-dativ, articolul <*1 (a, ai, ale) este singurul element care permite identificarea celor două cazuri prin prezenţa sau absenţa sa, căci, paralel cu complementele curente în genitiv25 (corespunzătoare unui acuzativ pe lângă verbul de bază), există şi adjective verbale construite cu dativul ca şi verbul de la care provin: cf. vântul premergător zorilor Sadoveanu, în DLR, s. v. premergător. O concluzie implicită a recunoaşterii genitivului ca determinant al unui adjectiv este aceea că nu putem admite formula de descriere nedistinctă „adjectiv care cere genitiv-dativul” adoptată de unii cercetători26.
      Din punct de vedere formal, faptul că al (a, ai, ale) nu se raportează la un substantiv şi că are numai rolul de tip prepoziţional al unui element de relaţie sau al unei mărci cazuale poate explica folosirea lui în forma invariabilă la un scriitor muntean care în alte construcţii foloseşte corect formele variabile: note explicative a faptelor, culese de prin cei mai renumiţi comentatori ai lui Erodot A. I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice ale lui..., II, Bucureşti 1887, p. 491.
      Faptele discutate în articolul de faţă prezintă interes deci pentru:
      -  descrierea genitivului sub aspect funcţional şi formal;
      -        descrierea valenţelor adjectivului ca termen regent, cu referire la situaţia specială a adjectivelor verbale;
      -  descrierea şi interpretarea lui al, a, ai, ale.
SCL XXXI, 1980, 5, p. 511-516.
       25       Şi cu genitivul atribut al substantivului determinat de adjectiv, construcţie posibilă cu orice fel de adjectiv. Pentru rolul lui al în contexte cu adjective neverbale comp. trăsăturile proprii ale arhitecturii / trăsăturile proprii arhitecturii.
       26 Vezi Lombard, LR, loc. cit.
128
  POATE FI VOCATIVUL PARTE DE PROPOZIŢIE?
                                         *
      Vocativul, cazul chemării, are o situaţie specială în sistemul cazurilor întrucât el nu se defineşte ca îndeplinind rolul unei (sau unor) anumite părţi de propoziţie. Mai mult, atât intonaţia în limbajul oral, cât şi punctuaţia în cel scris indică o oarecare separare de restul enunţului, ceea ce pare să excludă stabilirea unor raporturi cu alte cuvinte din enunţ.
      Intr-adevăr, de cele mai multe ori vocativul nu are rol de parte de propoziţie şi nu este integrat într-o propoziţie. Această constatare nu justifică însă nicidecum greşeala, foarte răspândită din păcate, de a considera că vocativul este lipsit de rol sintactic: noţiunea de rol sintactic sau funcţie sintactică nu trebuie confundată cu rolul sau funcţia unei părţi de propoziţie. într-un anumit sens, se poate spune că vocativul exprimă ceva mai mult decât o parte de propoziţie, din moment ce, destul de des, constituie singur o propoziţie (neanalizabilă), de exemplu atunci când strigăm, pur şi simplu, Ioane!
      Existenţa unui rol sintactic rezultă şi din situaţiile în care vocativul apare integrat într-un grup nominal, reprezentând centrul acestuia, adică având rolul unui termen determinat de diverse atribute (adjectivale sau substantivale) şi chiar de propoziţii atributive. Pentru determinarea vocativului prin atribute se pot cita exemple ca stiniate tovarăşe, tovarăşe profesor, Mărioară de la munte, iar pentru propoziţii atributive prostule ce eşti sau versul lui Grigore Alexândrescu Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute.
      Când un substantiv în vocativ este determinat de altul în vocativ avem a face cu o situaţie în care este de necontestat faptul că vocativul îndeplineşte un rol de parte de propoziţie, anume acela de apoziţie, chiar dacă este vorba de apoziţia unui cuvânt neintegrat propriu-zis în propoziţie. De exemplu: Ionele, puiule! sau Cucuie, voinicule, Netezeşte-ţi penele! Funcţia de apoziţie sau măcar o apropiere de
129
această funcţie se poate recunoaşte şi în situaţiile în care vocativul se referă la o parte de propoziţie propriu-zisă, unde nu se mai pune problema acordului în caz, şi anume la orice parte de propoziţie exprimată printr-un pronume de persoana a doua singular sau plural, vocativul precizând prin adresare nominală persoana respectivă. De exemplu: Ai şi tu, Ioane, o scrisoare; Asta e cartea ta, Ioane?\ Te ascult, Ioane etc.
       în situaţiile în care vocativul apare pe lângă un predicat la persoana a doua cu subiectul inclus în forma verbului (de exemplu, Ce faci, Ioane? sau Staţi, fraţilor!) unora li se pare că vocativul ar îndeplini însăşi funcţia de subiect, parte principală de propoziţie. De fapt, vocativul are şi aici o întrebuinţare apoziţională, precizând subiectul inclus din propoziţie; confuzia se explică prin binecunoscuta echivalenţă semantică dintre apoziţie şi termenul determinat şi ea este favorizată de caracterul inclus al subiectului, deci de împrejurarea că termenul determinat nu apare exprimat printr-un cuvânt aparte în propoziţie.
       Cei care susţin că vocativul din asemenea exemple ar fi subiect al verbului la persoana a doua (mai ales la modul imperativ) neglijează întreaga categorie a subiectului pronominal inclus şi regula concordanţei în persoană dintre subiect şi predicat: piedica pe care o constituie regula că un predicat la persoana a doua nu poate avea ca subiect decât aceeaşi persoană (deci numai un pronume ca tu, voi, dumneata, mata, dumneavoastră) este rezolvată de obicei prin admiterea categoriei persoanei la substantiv, respectiv prin considerarea vocativului drept un substantiv la persoana a doua, în timp ce toate celelalte cazuri reprezintă persoana a treia. întrucât teoria vocativului ca subiect al persoanei a doua verbale se foloseşte de criteriul acordului în număr: Vino, Ioane faţă de Veniţi, fraţilor, e bine de ştiut că există fapte care contravin acestei argumentări, şi anume construcţii cu un vocativ la numărul singular pe lângă un verb la plural, de exemplu Ioane, veniţi mai aproape, în care chemarea adresată unui singur membru al grupului se referă la întregul grup. Argumentele principale care se pot aduce împotriva interpretării vocativului ca subiect sunt particularităţile de intonaţie şi pauză, marcate în scris prin punctuaţie, care arată clar că vocativul nu e legat direct de verb; în
130
acelaşi timp, pauza este un argument în favoarea funcţiei de apoziţie (izolată sau explicativă).
       In toate exemplele date aici am folosit vocative cu formă proprie (cu desinenţe specifice ca -e, -ule sau măcar cu forme care exclud confuzia cu nominativul: situaţia vocativului plural omonim cu genitiv-dativul - fraţilor). După cum se ştie, în limba contemporană se răspândeşte din ce în ce mai mult întrebuinţarea cu valoare de vocativ a unor forme de nominativ, marcate exclusiv prin intonaţie şi pauză. Problema rolului sintactic al unor asemenea forme se pune, evident, în acelaşi fel ca la vocativul marcat din punct de vedere pur morfologic. E de menţionat că vocativul cu formă de nominativ are mai multe posibilităţi de a primi determinări atributive decât cel cu formă specifică; de exemplu, poate fi determinat şi de un atribut genitival {dragul mamei) sau de un adjectiv posesiv {Frumoasă eşti, pădurea mea G. Topîrceanu) şi poate apărea şi în construcţii complexe de tipul dragii mamei copilaşi sau dragii mei prieteni.
       în concluzie: substantivele în vocativ pot îndeplini rolul de apoziţie (acordată sau neacordată în caz), iar adjectivele propriu-zise sau pronominale în vocativ sunt atribute adjectivale acordate. Ţinând seama şi de faptul că, în calitate de substantiv, vocativul poate primi determinări atributive, rezultă că singura parte de propoziţie cu care are tangenţă acest caz este atributul.
LR XXIX, 1980, 2, p. 103-104.
       OMONIMIA ŞI ANALIZA GRAMATICALĂ: LUI ARTICOL ŞI PRONUME
       Omonimia lexicală provoacă adesea dificultăţi în analiza gramaticală atunci când este vorba de cuvinte reprezentând părţi de vorbire diferite. Situaţiile de acest fel sunt numeroase, mai ales datorită conversiunii sau schimbării valorii morfologice (trecerii de la adjectiv la substantiv sau la adverb şi invers, de exemplu), dar şi, pur şi simplu, întâmplării (ca la cuvintele cer substantiv şi verb, dar substantiv şi conjuncţie, lin substantiv şi adjectiv, tău substantiv şi adjectiv pronominal). Cele mai multe surse de greşeli se găsesc la omonimia între părţi de vorbire neflexibile (adverb şi prepoziţie: deasupra; adverb şi conjuncţie: iar, nici; prepoziţie şi conjuncţie: până) şi în mod special la o serie de cuvinte cu corp fonetic redus -monosilabice sau chiar nesilabice - şi cu valori multiple, ca a, de, (->'(-), o, şi(-), un.
       Omonimiile gramaticale creează şi ele dificultăţi, indiferent dacă sunt pur morfologice (între forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt) sau şi sintactice (între funcţiile cuvintelor din construcţii aparent identice).
       Articolul de faţă, consacrat unei omonimii complexe - lexicale şi morfologice, parţial şi sintactice -, care-i pune în dificultate pe mulţi elevi, încearcă să ofere câteva indicii pentru eliminarea confuziilor curente între lui articol hotărât proclitic (genitiv-dativ singular masculin, rar şi feminin) şi lui pronume personal (3 singular masculin, genitiv-dativ); mi se pare superfluu să precizeze că lui nu este niciodată adjectiv pronominal posesiv.
       Exerciţiile de recunoaştere din manuale şi culegeri se fac de obicei pe contexte simple, de tipul Cartea lui este nouă şi Cartea lui Ion este nouă, pentru distincţia între pronume şi articol în cazul genitiv, respectiv Lui nu-i place cartea şi Lui Ion nu-i place cartea, pentru distincţia între pronume şi articol în cazul dativ. Limitată la
132
asemenea situaţii, distincţia pare foarte uşoară, deşi experienţa şcolii dovedeşte contrariul. Explicaţia acestei nepotriviri între aparenţă şi realitate stă în faptul că în textele date spre analiză se întâlnesc construcţii mai dificile decât structurile-tip cu care trebuie să înceapă învăţarea, fără însă a se opri la ele.
       Iată mai întâi câteva construcţii foarte apropiate de ultima pereche citată. Analiza nu este influenţată de modificarea topicii (a ordinii cuvintelor) în Lui cartea nu-i place şi Lui Ion cartea nu-i place, nici de schimbări morfologice ca înlocuirea singularului cu pluralul în grupul verbal: Lui (sau lui Ion) nu-i plac cărţile. Lui îşi menţine aceleaşi valori şi în construcţia cu predicatul la plural (sau la alte persoane decât a 3-a singular) şi cu subiectul neexprimat: Lui (respectiv lui Ion) nu-i plac (cărţile sau eu). Propoziţia Lui Ion nu-i place nu este însă la fel de clară ca Lui Ion nu-i place cartea (sau Lui Ion cartea nu-i place, Lui Ion nu-i plac cărţile sau Lui Ion nu-i plac), căci lui acceptă aici două interpretări corecte în funcţie de înţeles: articol proclitic în cazul dativ, ca şi mai sus, dacă se subînţelege un subiect {cartea, situaţia, o fiinţă etc.); pronume personal în cazul dativ dacă subiectul este Ion, ca în Ion nu-i place lui.
       Tot ambigue, dar numai din punctul de vedere al cazului, sunt şi propoziţiile Cartea lui nu-i place, respectiv Cartea lui Ion nu-i place; desigur, lui este clar pronume în prima şi articol în a doua, dar în ambele cazul poate fi atât genitiv, cât şi dativ: genitiv dacă se referă la posesorul cărţii şi dativ (reluat prin forma neaccentuată -/) dacă se referă la cel căruia nu-i place cartea. De observat că ambiguitatea dispare în Cartea lui (sau lui Ion) nu-mi (sau îţi, ne, vă, le) place, unde atât pronumele lui, cât şi articolul lui nu pot fi interpretate decât ca genitive, căci interpretarea drept dative se exclude prin nepotrivirea de persoană cu pronumele neaccentuat în dativ de pe lângă verb.
       Pentru omonimia lexicală trebuie avute în vedere mai multe tipuri de construcţii care impun pentru lui analize diferite după înţelesul întregii construcţii.
       Grupul nominal prietenul lui Ion poate fi analizat ca reprezentând atât un substantiv (comun) + alt substantiv (propriu) în cazul genitiv şi atunci lui este articol, cât şi un substantiv (comun) în
133
nominativ sau acuzativ + pronumele personal în genitiv + substantivul propriu în nominativ care denumeşte, ca apoziţie, substantivul comun; pentru prima interpretare poate servi înlocuirea substantivului propriu cu un substantiv comun articulat enclitic {prietenul băiatului), iar pentru a doua, înlocuirea pronumelui lui cu corespondentul său feminin sau plural {prietenul ei Ion sau prietenul lor Ion) ori cu adjectivul posesiv sinonim {prietenul său lori). După acelaşi model se analizează secvenţa pe numele lui Ion în A sosit o scrisoare pe numele lui Ion şi Un nou-venit, pe numele lui Ion.
      Propoziţiile în cartea lui Ion se povestesc întâmplări triste şi în cartea lui Ion sunt multe descrieri nu pun probleme de interpretare pentru lui, care este în mod evident articol, dar în propoziţiile cu început aparent asemănător In cartea lui Ion îşi povesteşte viaţa, In cartea lui Ion se descrie pe sine ne întâmpină alt lui, pronumele.
      Analiza e simplă şi în construcţii prepoziţionale ca împotriva lui n-am avut nimic {lui pronume) faţă de împotriva lui Ion n-am avut nimic (articol), dar se complică în împotriva lui Ion n-a avut nimic, unde sunt posibile ambele interpretări {lui este pronume dacă Ion este subiect şi articol dacă subiectul este altcineva). La fel în Datorită lui am plecat (numai pronume), Datorită lui Ion am plecat (numai articol), Datorită lui Ion a plecat (articol sau pronume, după cum subiectul este altcineva sau Ion).
      Prezenţa articolului posesiv sau genitival pe lângă lui nu are consecinţe asupra rezolvării omonimiei decât în privinţa excluderii confuziei cu dativul. Lui se analizează în Această carte a lui Ion este nouă la fel ca în Cartea lui este nouă (pronume). Construcţii clare sunt şi Pe o soră a lui Ion n-am recunoscut-o, respectiv Pe o soră a lui n-am (sau n-a, n-ai, n-aţi, n-au) recunoscut-o, dar în Pe o soră a lui Ion n-a recunoscut-o interpretarea diferă după cum Ion este sau nu subiectul propoziţiei.
      După cum ar trebui să rezulte din lectura lor corectă, construcţiile cu dificultăţi pentru distincţia dintre lui articol şi lui pronume sunt ambigue numai în scris. Principala deosebire dintre aceste două omonime constă în faptul că articolul, cuvânt ajutător cu rol de marcă a cazului genitiv-dativ, este totdeauna lipsit de accent şi
134
se rosteşte de obicei fără pauză între el şi substantivul următor, pe când pronumele, cuvânt autosemantic (cu înţeles de sine stătător), este accentuat şi de obicei separat printr-o pauză de cuvântul următor; în scris această deosebire fonetică se reflectă în imposibilitatea de a pune virgulă după articolul proclitic lui şi posibilitatea (dar nu obligativitatea!) de a folosi acest semn de punctuaţie după pronumele lui (în exemple ca In cartea lui, Ion îşi povesteşte viaţa sau Datorită lui, Ion a putut pleca şi chiar Lui, Ion nu-i place).
       Chiar în forma scrisă, constricţiile cu lui sunt ambigue numai când sunt rupte din contextul lor, care este în măsură să le clarifice înţelesul, furnizând, de exemplu, informaţii asupra subiectului.
       Elemente ajutătoare, la care fn-am referit în comentariul exemplelor precedente, sunt:
       -        sinonimia pronumelui cu alte pronume în cazul genitiv-dativ {dânsului, dumnealui, acestuia, aceluia), iar în situaţia specială a pronumelui în genitiv şi sinonimia cu adjectivul posesiv său, sa;
       -posibilitatea de înlocuire cu pronumele personal, de acelaşi caz, feminin (ei) sau plural (lor) pentru lui pronume, respectiv cu articolul enclitic -lui pentru lui articol (la exemplul de înlocuire a substantivului propriu lui Ion cu substantivul comun băiatului aş adăuga înlocuirea de tipul lui Bălcescu - Bălcescului);
       -        posibilitatea de schimbare a topicii fără schimbarea înţelesului (vezi Cartea lui nu-i place şi Lui nu-i place cartea, respectiv Nu-i place cartea lui; Lui Ion nu-i place şi Nu-i place lui Ion, respectiv Lui nu-i place Ion);
       -        diverse indicii din propoziţia în care se găseşte lui: existenţa unor pronume personale sau reflexive neaccentuate şi concordanţa lor formală cu lui, forma verbului predicat, identificarea subiectului.
       In rezolvarea omonimiei gramaticale, în speţă a distincţiei morfologice între genitiv şi dativ (la pronume şi a celei sintactice între atribut şi complementul indirect) poate juca un rol şi sensul lexical al verbului predicat. La analiza propoziţiei Am primit scrisoarea lui (sau lui Ion) nu apar dificultăţi de recunoaştere a cazului genitiv, dar în I-am trimis scrisoarea lui (sau lui Ion) cazul poate fi atât genitiv, cât şi dativ; ultima ipoteză este confirmată de posibilitatea intercalării unui
135
adjectiv posesiv {l-am trimis scrisoarea ta lui) sau a adverbului şi (I-am trimis scrisoarea şi lui).
       Am discutat aceste câteva aspecte ale unei omonimii lexico-gramaticale pentru a demonstra că există soluţii pentru învingerea dificultăţilor, dar ele trebuie cunoscute. Şi nu mă gândesc nicidecum la memorizarea unor procedee de amănunt, ci la deprinderea de a medita asupra textului analizat şi de a sesiza corelaţia dintre vocabular, gramatică, fonetică şi punctuaţie.
       Pentru a da satisfacţii intelectuale, analiza gramaticală nu trebuie să fie superficială şi mecanică, nici limitată la construcţii banale care nu solicită gândirea. Sunt de evitat anume concluzii pripite, după care lui s-ar califica fără greş prin prezenţa/absenţa unui substantiv imediat următor: e adevărat că articolul lui precedă fără excepţie un substantiv, dar reciproca nu e tot aşa de adevărată, întrucât pronumele lui se poate găsi şi în secvenţe de tipul lui Ion: important este de care cuvânt se leagă.
       O tehnică utilă de evidenţiere a grupărilor din cadrul propoziţiei este separarea lor prin bare la analiză: în notaţii ca Lui Ion / nu-i place şi Lui / Ion nu-i place, Cartea lui / îi place şi Cartea / lui îi place sau prietenul /lui Ion şi prietenul lui / Ion se reliefează şi posibilităţile de schimbare a topicii.
       Problema discutată în aceste articol are şi implicaţii pentru practica limbii: pentru înţelegerea corectă şi lectura corespunzătoare a unui text străin şi pentru evitarea construcţiilor ambigue în textele proprii.
LLR XXII, 1993, 3-4, p. 3-5.
136
       NOTE ASUPRA FLEXIUNII ADJECTIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
      1. După ce mult timp clasificarea formală a adjectivelor româneşti operase, prin tradiţie, exclusiv cu criteriul numărului de forme (sau de terminaţii) de la nominativ-acuzativul singular nearticulat, distingând două categorii mari: „adjective cu două terminaţii şi adjective cu o terminaţie”1, cercetările din ultimul sfert de secol au propus clasificări mai amănunţite care ţin seama de numărul total de forme nearticulate (sau de desinenţe) şi de distribuţia lor, de opoziţii şi omonimii. în clasificările de acest fel - bazate pe metode structurale2, matematice3 sau transformaţionale4, dar foarte asemănătoare în rezultate - numărul total de forme nearticulate ale unui adjectiv variabil este de două, trei sau patru5.
       1       2GLR I, p. 115. Vezi şi Iordan, 2LRC, p. 336; Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, 1973, p. 63.
       2       Marcela Manoliu, Propuneri pentru o nouă clasificare a flexiunii adjectivelor din limba română, în LR X, 1961, 2, p. 117-123 (vezi şi Elemente de lingvistică structurală, redactor responsabil I. Coteanu, Bucureşti, 1967, p. 263-273); Valeria Guţu Romalo, Morfologie structurală a limbii române (Substantiv, adjectiv, verb), Bucureşti, 1968, p. 108-120 (vezi şi Limba română contemporană sub coordonarea acad. I. Coteanu, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 180-188); Mihaela Cârstea, în volumul colectiv Quelques remarques sur la flexion nominale romane (coordonare Maria Manoliu-Manea), Bucureşti, 1970, p. 117-120, 129-140).
       3       Solomon Marcus, Un criteriu contextual de clasificare a cuvintelor (cu aplicaţie la adjectivele din limba română), în SCL XIII, 1962, 2, p. 177-187; Gr. C. Moisil, Problèmes posés par la traduction automatique. La déclinaison en roumain écrit, în „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” I, 1962, p. 123-134.
       4       Anca Belchiţă, Flexiunea nominală în gramatica transformaţională a limbii române II, în SCL XX, 1969, 5, p. 509-531; Anca Belchiţă Hartular, Flexiunea adjectivului în limba română contemporană, în LL 1972, 3, p. 309-315.
       5       Uneori se afirmă expres că „Paradigma adjectivului este reprezentată, dacă facem abstracţie de determinare şi de comparaţie, prin maximum patru [spaţiat în text] forme”: Valeria Guţu Romalo, în Limba română contemporană, I (vezi nota 2), p. 180; cf. şi Constantinescu-Dobridor, Morfologia, p. 66.
137
       Reprezentante tipice ale flexiunii adjectivale româneşti sunt considerate adjectivele cu patru forme în total6, de tipul lui bun m. şi n. sg., bună f. N.A. sg., buni m. pl., bune f. şi n. pl., f. G.D. sg., eventual şi m. V. sg. (la fel acru, continuu, greu, frumuşel)', cu diverse realizări ale desinenţelor, aceste adjective alcătuiesc o clasă unitară în ce priveşte repartiţia pe gQnuri şi numere a celor patru forme. Spre deosebire de ele, adjectivele cu câte trei sau două forme în total cunosc diferite repartiţii ale acestora pe genuri şi numere; de exemplu, tipul cu trei forme este ilustrat de românesc m. şi n. sg., românească f. N.A. sg., româneşti pl. şi f. G.D. sg. (la fel mic, lung, nou, roşu, straniu, argintiu), dar şi de silitor m. şi n. sg., silitoare sg. f., pl. f. şi n., silitori m. pl. (la fel instantaneu) şi de june m. sg., f. pl. şi G.D. sg., jună f. N.A. sg., juni m. pl., iar tipul cu două forme de mare m. şi n. sg., f. N.A. sg., mari pl. şi f. G.D. sg. (la fel dulce, limpede, verde), dar şi de vechi m. şi n. sg., pl. şi G.D. sg., veche f. N.A. sg. (la fel gălbui), de dibaci m. şi n. sg., pl. m., dibace f. sg. şi pl., n. pl. (la fel greoi, rotofei) şi de tenace m. sg., f. şi n. sg. şi pl., tenaci m. pl.7
       In ciuda caracterului riguros al acestor clasificări - dorite exhaustive -, a rămas în afara lor şi chiar a adjectivelor considerate neregulate un tip flexionar pentru care 2GLR oferă totuşi elementul principal al descrierii. într-o observaţie - plasată, ce e drept, în paragraful consacrat declinării adjectivelor şi nu în cel care prezintă clasificarea (şi formele) adjectivelor variabile - 2GLR arată că „Unele adjective ca mult, puţin, tot, care exprimă o cantitate, fac genitiv-dativul plural, când sunt antepuse, la fel cu pronumele: multor, puţinor, tuturor”8. Aceasta nu înseamnă însă altceva decât că adjectivele respective au în total cinci forme nearticulate: mult m. şi n. sg., multă f. N.A. sg., mulţi m. N.A. pl., multe f. şi n. N.A. pl., f. G.D. sg., multor m., f. şi n. G.D. pl.
        6        Calificate „cu flexiune completă” de I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, 1982, p. 83.
        7        Dintr-o inadvertenţă, la I. Coteanu, lucr. cit., p. 82, ultimele două adjective sunt considerate de acelaşi fel, „de tipul dibace”, deşi paradigma, dată corect, arată deosebirea prin însăşi forma-tip dibaci.
        81, p. 125.
138
       Neglijarea particularităţilor flexionare ale lui mult, puţin, tot în descrierea flexiunii adjectivale şi în clasificarea adjectivelor romaneşti se poate explica prin statutul controversat al cuvintelor menţionate în ce priveşte încadrarea la adjective, la pronume sau la numerale9. Clasa adjectivelor cu cinci forme în total nu se reduce însă la asemenea cuvinte, căci ea cuprinde pe anumit şi diferit, al căror statut adjectival este indiscutabil, cel puţin pentru ultimul10; prin aceste două cuvinte se înlătură şi limitarea clasei la adjective „care exprimă o cantitate”11. Prezenţa desinenţei pronominale de genitiv-dativ plural -or în flexiunea lui anumit şi diferit a fost semnalată de Al. Graur12.
       Descrierea flexiunii adjectivale din limba română contemporană trebuie completată deci cu această clasă - puţin numeroasă - a adjectivelor cu cinci forme nearticulate în total, care se deosebesc de tipul cu patru forme prin forma specială de genitiv-dativ plural (şi, în consecinţă, prin reducerea valorilor unora dintre celelalte forme). Distincţia cazuală interesează aşadar şi pluralul tuturor genurilor, nu numai singularul feminin.
       2. Forma specială de genitiv-dativ plural cu desinenţa de origine pronominală -or are câteva particularităţi în flexiunea adjectivală.
       In primul rând, ea este limitată contextual nu numai de ante-punere - cum observă 2GLR13 14 -, ci şi de absenţa altui determinant anterior: se spune exemplul anumitor vecini sau vecine, dar exemplul
             ....               .               .      -14           w
unor anumiţi vecini, respectiv unor anumite vecine , sau parerea
      9       Vezi, de exemplu, 2GLR I, p. 33, 181; C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Iaşi, 1979, p. 92.
       10      Interpretarea lui anumit drept pronume (adjectiv pronominal), la Lombard, LR, p. 233, şi la Lombard/Gâdei, DM, p. II 66, constituie o excepţie (<diferit nu figurează în aceste lucrări); cf. şi SDLR.
       11 Cum rezultă din 2GLR I, p. 125; vezi şi Al. Graur, lucr. cit., p. 70.
       12      Graur, TA, p. 71: discutând tipul arhaic de flexiune a pronumelor demonstrative, caracterizat, printre altele, de genitivul plural în -or, autorul arată că „această desinenţă, moştenită şi la pronumele nehotărât alt şi la numeralul (amân)doi, a câştigat teren în româneşte, fiind folosită şi la care, tot, apoi la formaţii şi împrumuturi mai noi, ca anumit, diferit etc.”.
       131, p. 125.
       14 Pentru anumitor/unor anumiţi, unor anumite vezi Lombard, LR, loc. cit., şi Lombard/Gâdei, DM, loc. cit.
139
diferitor colegi sau colege, dar părerea altor diferiţi colegi, respectiv altor diferite colege. Situaţia este perfect analoagă cu cea a adjectivului pronominal nehotărât alt, care, atât la G.D. pl., cât şi la G.D. sg., are câte două serii de forme, specifice şi nespecifice, dintre care primele cunosc aceeaşi limitare contextuală15: părerea altor colegi sau colege, dar părerea câtorva alţi colegi, respectiv alte colege; exemplul altui coleg sau altei colege, dar exemplul unui alt coleg, respectiv unei alte colege.
      In al doilea rând, folosirea formei specifice de genitiv-dativ plural nu este obligatorie, în sensul că ea poate fi înlocuită prin forma de (nominativ-)acuzativ plural însoţită de prepoziţia a: părerea a diferiţi (sau a mulţi, puţini) colegi; cf. cu ajutorul a diferite tipuri de celule SC. 1965, nr. 6740, p. 1/4. Situaţia este şi aici analoagă cu cea a unui adjectiv pronominal nehotărât, anume câtva: părerea câtorva colegi sau a câţiva colegi16 Existenţa celor două posibilităţi de construcţie sinonime explică numeroasele contaminări întâlnite în exprimarea unor vorbitori, la care prezenţa unui a superfluu înaintea formei specifice de G.D. pl. în -or11 denotă că se produce şi o confuzie între prepoziţia a şi articolul posesiv, parţial omonim, al, a, ai, alex%. De exemplu: destinul a multor capodopere „Cinema” 1965, nr. 11 (35), p. 27/2, preambalarea a cât mai multor sortimente ROM. LIB. 1970, nr. 8100, p. 1/8; cf. de-a lungul a câtorva zile CONT. 1965, nr. 45 (995), p. 5/2, de-a lungul a câtorva ore SC. 1971, nr. 8859, p. 4/2, de-a lungul a câtorva luni CONT. 1972, nr. 24 (1335), p. 5/1.
      în al treilea rând, forma specifică de genitiv-dativ plural nearticulat în -or nu constituie baza formei articulate enclitic, care -
       15      Neconsemnată în * 2GLR (I, p. 174-175). Vezi însă Tiktin, 3GR, p. 84; Iordan,
2LRA, p. 122; Lombard/Gâdei, DM, p. II 66.
       16      în 2GLR I, p. 125, adjectivele în discuţie sunt apropiate, din acest punct de vedere, de numeralul cardinal, neglijându-se faptul că la marea majoritate a numeralelor construcţia prepoziţională este singurul mijloc de redare a genitivului, deci nu apare în concurenţă cu forma sintetică.
       17      Greşeală semnalată de Iordan, 2LRA, p. 302, pentru mult „precedat de cât”: achiziţionarea a cât mai multor.
       18      Pentru alte confuzii între aceste două părţi de vorbire vezi Mioara Avram, Note asupra pronumelui ceea ce, în SCL XXXI, 1980, 4, p. 354-355 [în Avram, PEC, p. 119-124],
140
când se foloseşte (rezervă necesară, de exemplu, pentru anumit) - nu se poate realiza decât prin alipirea articolului -lor la forma egală cu cea de nominativ-acuzativ plural: nearticulat (părerea) diferitor colegi sau colege, articulat diferiţilor colegi, respectiv colege; la fel (din pricina) multor necazuri - multelor necazuri. Datorită atât asemănării formale dintre desinenţa -or şi articolul -lor, cât şi faptului că în flexiunea pronominală desinenţa -or nu este legată de valori egale cu nearticularea sau absenţa determinării, se produc uneori confuzii în folosirea unor forme adjectivale din perechi de tipul diferitor (sau a diferiţi, diferite) - diferiţilor sau diferitelor. Astfel, în A discutat probleme ale colaborării economice şi culturale bulgaro-franceze [...] cu reprezentanţi ai diferitelor cercuri de afaceri. SC. 1965, nr. 6657, p. 6/7, forma articulată diferitelor ar fi adecvată numai dacă ar fi vorba de toate cercurile de afaceri.
      La unii membri ai clasei în discuţie forma în -or permite alipirea elementului -a, dar forma rezultată nu mai face parte din paradigma adjectivelor respective, ci este o marcă a valorii lor substantivale: părerea multor oameni - părerea multora; cf. situaţia asemănătoare a adjectivelor/pronumelor nehotărâte, a numeralului cardinal un(u) şi a adjectivului/pronumelui negativ nici un(ulf9.
SCL XXXVI, 1985, 3, p. 179-182.
        19      Vezi Mioara Avram, Forme flexionare cu sau fără -a, în LL 1984, 3, p. 337 [în Avram, PEC p. 115-118].
141
   STRUCTURA INTERNĂ ŞI CONSTRUCŢIA EXTERNĂ A UNOR FORMULE CU NUMERALE
      După cum se ştie, partea de vorbire specializată pentru exprimarea ideii de număr (şi anume de număr definit) este numeralul. Chiar atunci când nu i se recunoaşte statutul autonom, numeralul figurează în orice gramatică, dar prin tradiţie studiul lui priveşte aproape exclusiv exprimarea numerelor întregi, mai puţin şi a celor fracţionare (oricum fără cele zecimale) şi mai puţin a celor mixte (întregi + fracţie). Dacă expresia lingvistică a unei fracţii este luată în consideraţie în mod inerent în prezentarea numeralului fracţionar -căruia i se descrie măcar un tip de structură internă, considerat specific-, construcţia externă a acestei specii de numerale este de obicei neglijată, iar formulele folosite pentru numerele zecimale şi pentru cele mixte nu sunt nici măcar amintite, deşi atât unele, cât şi celelalte pun diverse probleme de cultivare a limbii. In gramatica publicată acum nouă ani (Avram, ^PT) m-am ocupat, pe scurt, de câteva dintre aceste probleme, asupra cărora revin în articolul de faţă pentru a le completa şi preciza.
      1. Să vedem mai întâi structura internă a formulelor în cauză, deci cum sunt alcătuite ele.
      Pentru numeralele fracţionare structuri considerate specifice sunt îmbinările alcătuite dintr-un numeral cardinal propriu-zis indicând numărătorul şi o formaţie derivată cu sufixul -ime tot de la un numeral cardinal propriu-zis indicând numitorul: o treime, două treimi. Pe lângă această structură există însă alte câteva, unele cu aceeaşi valabilitate generală, putând forma serii de combinaţii pentru exprimarea oricărui număr fracţionar, altele limitate la anumite numere. Structuri concurente generale sunt tipurile din limbajul ştiinţific unu pe trei {doi pe trei, doi pe cinci), unu supra trei {doi
142
supra trei, doi supra cinci), una a treia {două a treia, două a cincea) şi tipul popular şi familiar realizat cu numerale cardinale şi substantivul parte/părţi pentru numărător: o parte din trei {două părţi din trei, două părţi din cinci); cf. şi doi/două din trei. Structuri limitate la fracţii cu numitorul 100 sau 1000 sunt cele de tipul unu la sută {doi la sută), respectiv unu la mie {doi la mie), şi sinonimele lor îri care se utilizează substantivele procent, respectiv promilă - acesta mult mai rar folosit un procent {două procente), respectiv o promilă {două promile); de evitat alăturările pleonastice treizeci de procente la sută şi un procent de treizeci la sută, precum şi alăturările absurde ca treizeci de procente la mie sau un procent de treizeci la mie. Limitate la fracţiile cu numitorul 2 sau 4 sunt structurile din limbajul curent realizate cu substantivele jumătate, ca sinonim al lui doime, şi sfert, ca sinonim al lui pătrime, iar limitate la fracţii cu numărătorul 1 sunt structurile realizate cu un numeral ordinal + substantivul parte pentru numitor: a treia parte.
       Numerele mixte se exprimă printr-un numeral cardinal propriu-zis, redând întregii, + un numeral fracţionar (de obicei în structura specifică de tip -ime sau cu sinonimele jumătate, sfert când e cazul), legate între ele prin conjuncţia şi: unu şi o doime sau unu şi jumătate; cinci şi trei pătrimi sau cinci şi trei sferturi. La aceste structuri trebuie evitate formulele hibride care combină scrierea cu litere şi notaţia cifrică: unu şi 1/2 sau cinci şi 3/4. De asemenea, trebuie respectată prezenţa conjuncţiei şi în scrierea cu litere şi în lectura orală a notaţiei cifrice: 5 2/3 se citeşte corect cinci (întregi) şi două treimi.
       Numerele zecimale, fiind un tip de numere fracţionare cu numitor zecimal, se pot exprima prin formule care aplică structura generală folosită pentru numerele mixte, respectiv structura specifică folosită pentru numerele fracţionare, deci cu un numeral fracţionar în -ime pentru partea zecimală: trei (întregi) şi două miimi corespunde notaţiei 3,002, iar o sutime notaţiei 0,01. Ele au însă şi formule cu o structură internă specifică, realizată exclusiv cu numerale cardinale propriu-zise şi cu substantivul virgulă între întregi şi zecimale: trei virgulă zero zero doi, respectiv zero virgulă zero unu.
143
     La o privire de ansamblu asupra structurii interne a formulelor de exprimare a fracţiilor şi a numerelor zecimale se constată efecte interesante ale influenţei felului lor de scriere (notaţiei cu cifre) asupra aspectului oral al limbii. La numeralele fracţionare această influenţă a notaţiei matematice apare clar în structurile care redau printr-o prepoziţie (pe, supra sau la) linia de separare dintre numărătorul şi numitorul fracţiei: doi pe trei sau doi supra trei pentru ceea ce se notează cifric 2/3; doi la sută şi doi la mie pentru ceea ce se notează 2%, respectiv 2%o. Chiar dacă este mai puţin evidentă, tot de la o notaţie porneşte şi structura realizată cu un numeral cardinal pentru numărător şi un numeral ordinal pentru numitor, cu ambele numerale în forma de feminin: două a treia (tot pentru 2/3). La numerele zecimale influenţa notaţiei matematice se manifestă în structura cu menţionarea expresă a denumirii unui semn prin excelenţă grafic, virgulă.
     Pe de altă parte, există câteva deosebiri între aspectul scris şi cel oral al limbii, mai exact între notaţia matematică şi lectura ei verbală. O deosebire cu caracter mai general este unicitatea notaţiei matematice faţă de existenţa mai multor structuri lingvistice sinonime la numerele fracţionare şi la cele zecimale. O deosebire cu caracter limitat la numerele mixte este dată de conjuncţia şi din formula verbală, fără corespondent în notaţia cifrică.
     2. Construcţia externă a formulelor corespunzătoare numerelor fracţionare, mixte şi zecimale, adică relaţiile cu alte cuvinte la integrarea lor într-un text, are în vedere forma de număr a substantivului care denumeşte ceea ce se numără prin ele (unităţi de măsură, obiecte divizibile, subdiviziuni decimale), uneori forma cazuală a acestor substantive sau prepoziţia de legătură, acordul predicatului (verbal sau nominal) cu asemenea formule în funcţie de subiect, acordul în gen al unor numerale din cadrul formulelor, topica substantivului faţă de formula numerică şi eventuale consecinţe ale topicii asupra structurii interne a unor formule.
     Cu privire la numeralele fracţionare o primă observaţie este aceea că structurile de tipul unu pe trei, unu supra trei şi una a
144
treia, caracteristice limbajului matematic, nu se folosesc decât pentru numere abstracte, nu şi pentru obiecte (fracţionate) numărate, deci nu au construcţie externă. Cel mai des se integrează în enunţuri numeralele fracţionare de tipul -ime, ca şi jumătate, sfert, dar şi tipurile doi la sută sau două procente.
      Numeralele fracţionare pe lângă care se precizează natura întregului se construiesc cu atribute substantivale sau pronominale: în cazul acuzativ cu prepoziţiile de + numărul singular {două treimi de kilogram), din + singular sau plural {două treimi din total, două treimi din vagoane), dintre + plural {două treimi dintre cei prezenţi), dintru + singular {două treimi dintr-o clasă), mai rar în cazul genitiv {o treime a asistenţei).
      Când au funcţie de subiect în propoziţie, numeralele fracţionare pun probleme de acord (în număr, uneori şi în gen sau în persoană) al predicatului. Cele mai multe numerale fracţionare cu funcţie de subiect admit nu numai acordul formal - strict gramatical - făcut direct cu ele, ci şi acordul după înţeles cu atributul lor, exprimat sau subînţeles, preferând chiar acest acord: o cincime (din voturi) a fost anulată / au fost anulate; două cincimi (sau patruzeci de procente) din recoltă au fost compromise / a fost compromisă. Subiectul jumătate cu un atribut la plural exprimat sau subînţeles se comportă diferit după cum este însoţit sau nu de numeralul cardinal o: jumătate singur impune acordul după înţeles, la plural {Jumătate (dintre elevi) au lipsit), dar o jumătate admite ambele feluri de acord {O jumătate (dintre ei) şi-a/ au dat acordul, celaltă jumătate a fost contra).
      Când formulele care exprimă numere mixte sunt folosite împreună cu numele a ce se numără apar diverse probleme gramaticale. Mai întâi, se observă o deosebire de topică a substantivului care denumeşte întregii între limbajul oral (şi chiar cel scris, prin cuvinte) şi notaţia sa cu cifre: în vorbire substantivul stă între numeralul cardinal propriu-zis şi cel fracţionar, altfel spus înaintea fracţiei {cinci kilograme şi trei sferturi), dar la notaţia în cifre a numărului mixt substantivul se âşază după toată formula, deci abia după fracţie (5 3/4 kg).
      De aici se ajunge şi la alte deosebiri de construcţie gramaticală în situaţia în care întregul este 1. în topica specifică limbajului verbal,
145
cu substantivul intercalat între numărul întregilor şi fracţie, numeralul cardinal propriu-zis are formele adjectivale un, o, iar substantivul imediat următor are formă de singular: un sac şi trei sferturi, o tonă şi jumătate, un kilogram şi două treimi. în topica specifică notaţiei cifrice, cu substantivul plasat după fracţie, acesta are formă de plural, ceea ce la unităţile de măsură se poate să nu se observe, datorită notării lor prin abrevieri ca / (= litru şi litri), kg (= kilogram şi kilograme), t (= tonă şi tone\ dar e vizibil la substantive ca saci, sticle, butoaie etc.: în cazul în care notaţia cifrică din construcţii ca 1 3/4 saci, 1 1/2 t se transpune verbal şi se citeşte cu voce tare, numeralul cardinal propriu-zis are formele substantivale unu, una, deci unu şi trei sferturi saci, una şi jumătate tone. Mulţi vorbitori consideră că pluralul este nefiresc pe lângă numeralul unu, dar aceasta este construcţia consacrată. Limba are logica ei, pentru care nu e nevoie să apelăm neapărat la argumentul că fracţia adăugată la 1 imprimă un sens care depăşeşte ideea de singular, ci e suficient să ne gândim la valoarea generică a pluralului, care se observă şi în construcţia cu zero, unde pluralul pare şi mai ilogic: zero lei, zero bani sau zero carii (din cunoscuta reclamă televizată pentru pasta de dinţi Colgate).
LLR XXIV, 1995, 3-4, p. 3-5.
146
      VARIANTE REGIONALE ALE PRONUMELUI DEMONSTRATIV DE APROPIERE LA FEMININ-NEUTRU PLURAL
       1.         Pronumele demonstrativ de apropiere şi cel de depărtare fac parte dintre relativ puţinele elemente morfologice care sunt luate în consideraţie ca particularităţi regionale în descrierea unor graiuri dacoromâne şi, implicit, în împărţirea dialectului dacoromân în două subdialecte sau grupuri de graiuri: de tip moldovenesc sau nordic şi de tip muntenesc sau sudic1 2; în ce priveşte demonstrativul de apropiere, graiurile de tip moldovenesc au varianta de bază (a)ista, iar cele de tip muntenesc varianta ăsta1. în cadrul fiecăruia dintre cele două subdialecte s-au semnalat diverse variante ale formei-tip (de masculin-neutru singular) şi ale unor forme flexionare3. Printre variantele formelor flexionare ale pronumelui şi adjectivului pronominal demonstrativ de apropiere din subdialectul muntean mai importantă este cea de feminin-neutru plural (de obicei - la pronume totdeauna şi
        1       Vezi Iorgu Iordan, Graiul putnean, în „Ethnos” I, 1941, 1, p. 90-112; vezi şi volumul Scrieri alese, Bucureşti, 1968, p. 237.
       2        Idem, ibidem; vezi şi Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 173. Pentru aceeaşi repartiţie în limba veche vezi Ion Gheţie şi Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1974, p. 235-237, şi Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975, p. 162. Pentru prezenţa acestor variante în gramatici vezi Mariana Costinescu, Normele limbii literare în gramaticile româneşti, Bucureşti, 1979, p. 177-179.
       3        Vezi DA, s. v. aest, ast/ăst, ist. Pentru variantele de la feminin nominativ-acuzativ singular (= lit. aceasta) vezi Micul Atlas lingvistic român, publicat sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (ALRM I), voi. II, de Sever Pop, Sibiu/Leipzig, 1942, h. 336; diverse forme flexionare în ALR II SN VI, h. 1675, 1678, 1684, 1688, 1696, 1697, 1698, 1700, 1702, 1704, 1705, 1707, 1709, 1712, 1728, 1729, 1732, 1734, 1743. O listă bogată de variante munteneşti dă Grigore Brâncuş, Graiul din Muntenia (descriere pe baza materialului din volumul Opincaru de Gr. M. Jipescu), în LR XXII, 1973, 1, p. 40.
147
tot aşa la adjectivul antepus4 - de nominativ-acuzativ, dar la adjectivul postpus uneori şi de genitiv5) omofonă cu masculinul plural6: ăştia/ăştea, care este apreciată de majoritatea cercetătorilor drept caracteristică graiului oltean7, deşi este atestată şi în zone pur munteneşti8, iar ALR a înregistrat-o chiar în afara subdialectului muntean, în Banat şi Crişana9.
       2.        Forma de feminin-neutru plural, nominativ-acuzativ, a demonstrativului de apropiere cunoaşte în subdialectul muntean şi variante care, după ştiinţa mea, nu au fost aduse în discuţie până acum10. Este vorba de variante care au în comun finala -lea\ astilea, ăştilea şi aştilea.
       4       Poziţie mai puţin atestată; vezi ALR II SN VI, h. 1709, 1712, 1734 pentru feminin plural şi 1698, 1700, 1704 pentru masculin plural.
       5       Vezi la I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961, p. 80, şi la Grigore Brâncuş, Graiul din Oltenia, în LR XI, 1962, 3, p. 253, grupul nominal caselor ăştia.
       6       Numai Iordan, 2LRA, p. 118, nota 4, crede că cele două forme de plural ale pronumelui demonstrativ sunt variante omografe care se pronunţă diferit (neo-mofone), întrucât masculinul ar avea structură trisilabică, iar femininul una bisilabică. Transcrierea fonetică riguroasă din ALR lămureşte definitiv problema, demonstrând omofonia.
       7       Vezi I. Coteanu, loc. cit.; Gr. Brâncuş, Graiul din Oltenia, loc. cit.; Graur, TA, p. 152; Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Subdialectul muntean, în Matilda Caragiu Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Buureşti, 1977, p. 166; Ion Ionică, Subdialectul muntean, în TDR, p. 177.
       8       Iorgu Iordan, Graiul putnean, loc. cit., o menţionează, după I. Diaconu, ca existentă în judeţul Râmnicu-Sărat şi precizează că este „foarte răspândită în vorbirea muntenilor (chiar a celor culţi). Apare adeseori şi în limba scrisă”; la Iordan, 2LRA, p. 118, singura atestare din limba scrisă este de la prozatorul oltean Gib I. Mihăescu.
       9      Vezi în ALR II SN VI hărţile citate în nota 4, atestări ale adjectivului postpus şi, mai rar, antepus mai ales în Oltenia (arie compactă), dar şi în puncte din Banat şi Crişana.
       10      Pentru că, din păcate, lucrările de dialectologie şi de geografie lingvistică nu au în vedere totdeauna întreaga paradigmă a cuvintelor înregistrate la forma-tip. Nici studiul gramatical monografic al Elenei Berea Găgeanu, Pronumele şi adjectivul demonstrativ în limba română contemporană. Evoluţie şi sistem, din LR XXXII, 1983, 2, p. 104-115, care se referă şi la forme populare sau/şi regionale, nu le menţionează; aici lipsesc, de altfel, şi variantele simple de feminin-neutru plural ăştia/ăştea.
148
       Numai prima dintre aceste variante este consemnată de specialişti într-o lucrare de dialectologie. în Glosar dialectal Muntenia de Maria Marin şi Iulia Mărgărit11 figurează articolul „ASTELEA pron. dem. f. pi. 697 V, VII, VUIa «acestea»: Mai demult nu era maşini d-astilea. VUIa”. Punctul 697, în care a fost întâlnită, este localitatea Runcu din judeţul Dâmboviţa.
       Celelalte variante menţionate le-am înregistrat recent în presă, anume în foiletonul intitulat Corespondenţă din Infern din săptămânalul „Academia Caţavencu”, care imaginează dialoguri ale soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, aflaţi în iad, construite de autor cu particularităţile de limbaj ale acestor personaje, originare din judeţele Olt, respectiv Dâmboviţa. Pentru varianta ăştilea dispun de două atestări: Nici nu-i dă mirare cu căldurile ăştilea d-aci (IX, 1999, nr. 14 (385), p. 16/4) şi Mă uitam zilele ăştilea la grupu’ lu9 Ciorbea (IX, 1999, nr. 17 (388), p. 16/4); după opinia mea, aceste două atestări sunt demne de încredere, forma citată având toate şansele de a reproduce o variantă regională autentică. Varianta aştilea, cu aş la iniţială, are o atestare unică: Acu\ dă când să porni tensiunile aştilea pân Iugozlavia, cel mai frică-mi ierea să dau peste tovarăşu ’ Tito (IX, 1999, nr. 13 (384), p. 16/4); ea nu este însă mai puţin sigură (deci nu trebuie socotită greşeală de tipar), întrucât este susţinută de varianta simplă aştean. Dar chiar în eventualitatea că ăştilea/aştilea ar fi creaţii artistice şarjate, cu caracter pseudoregional, ele ar merita să fie remarcate pentru intuiţia autorului, care - dacă nu le-a cunoscut din realitate - le-a creat în spiritul limbii, după cum arată varianta regională indubitabilă aştilea.
       3.       Variantele semnalate sub 2 pentru forma de feminin-neutru plural (nominativ-acuzativ) a pronumelui demonstrativ de apropiere şi a adjectivului corespunzător postpus ridică problema interpretării finalei -lea.
       O asemenea finală se găseşte - în limba literară contemporană mai puţin, mai mult în limba veche şi în subdialectul muntean, care 11 12
       11 Bucureşti, 1999, p. 25; vezi anterior FD XIII, 1994, p. 149.
       12      Semnalată de Gr. Brâncuş, Graiul din Oltenia, loc. cit., nota 3, cu explicaţia „din contaminaţia lui astea cu ăştia”.
149
are o predilecţie pentru ea13 14 - la diverse părţi de vorbire şi statutul ei, mai exact statutul componentei -le-, este, măcar în unele situaţii, controversat. Dacă la numeralele ordinale de masculin-neutru singular {al doilea, al şaselea etc.) şi la locuţiunile adverbiale cu bază nominală sau nominalizată (de exemplu: de-adevăratelea, de-a binelea, de-a buşilea, pe săritelea) se admite, în general, că -le(-) este la origine articolul hotărât (de singular sau de plural), la pronumele nehotărâte de singular (altcevaşilea, cevaşilea, cinevaşilea), la numeralele ordinale de tipul a douăleau şi mai ales la adverbe (<a(i)cilea, acumulea, aiurilea, altmintrelea, atâtălea, atuncilea, cumvaşilea, încailea) interpretările oscilează între atribuirea aceluiaşi statut originar (folosirea analogică a articolului hotărât) şi a celui de „particulă”15 deictică, aceasta, la rândul ei, cu explicaţie internă sau externă16 17.
      La variantele pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere, de care mă ocup în acest loc (vezi 2), -le- poate fi considerat mai curând articol la origine.
      4.       Adăugarea finalei -lea numai la formele de feminin-neutru plural (nominativ-acuzativ) din paradigma pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere se explică, cred, prin dorinţa de dezambiguizare a formelor de gen devenite omofone (vezi 1): după ce de la oamenii ăştia - femeile astea s-a ajuns, prin analogie, la oamenii ăştia/ăştea - femeile ăştia/ăştea11, omofonia a putut deranja şi s-a trecut, pentru diferenţiere, la oamenii ăştia/ăştea - femeile ăştilea, iar de aici, prin analogie, şi la femeile astilea, deşi baza acestei variante {astea) nu era omofonă cu masculinul şi deci nu ar fi fost necesară
       13 Vezi Ion Ionică, lucr. cit., p. 177 şi 182.
       14 Vezi Iulia Mărgărit, în LR XLVII, 1998, 5-6, p. 332-333.
       15       Pentru acest termen vezi Fulvia Ciobanu şi Magdalena Popescu-Marin, în legătură cu folosirea termenului de „particulă ” în gramatica limbii române, în LR IX, 1960, 5, p. 4-9.
       16       Vezi, în ultimul loc, Ciompec, Morfosintaxa, p. 119 şi 131-132. O discuţie din punct de vedere sincronic se găseşte la Nica, Teoria, p. 121-123.
       171. Coteanu, loc. cit., presupune că extinderea la feminin-neutru a formei de masculin a avut loc mai întâi la adjectivul postpus în cazul genitiv (deci oamenilor/ caselor ăştia după oamenilor/caselor ăstora)', explicaţia sa a fost acceptată de Gr. Brâncuş şi de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu.
150
apariţia unei mărci de diferenţiere. Modelul probabil pentru adăugarea articolului -le l-au constituit pronumele nehotărâte de plural (vre)unii (cf. şi varianta uni(i)an) - (vre)unele18 19, dar se poate invoca şi analogia cu formele pronumelui şi adjectivului demonstrativ de depărtare ăi(a) - ale(a)/ăle(a), în care însă -le(-) nu este articol; după articolul -le a fost firesc să se adauge deicticul -a, specific, între altele, pronumelor demonstrative şi adjectivelor demonstrative (de obicei postpuse)20.
      Este mai puţin probabil să se fi plecat de la modelul pronumelor nehotărâte de singular (de exemplu: cevaşilea, cinevaşilea) sau al adverbelor (acilea, atuncilea etc.), întrucât în acest caz ar fi fost de aşteptat ca influenţa lui să nu se limiteze la forma de feminin-neutru plural.
      Se poate admite însă că buna reprezentare generală a finalei -lea în subdialectul muntean a constituit un factor favorizant al apariţiei variantelor discutate ale pronumelui şi adjectivului demonstrativ de apropiere. Faptul că un fenomen similar nu s-a produs şi la pluralul demonstrativului de depărtare se justifică prin situaţia diferită a acestuia în ce priveşte atât structura formelor de feminin-neutru (prezenţa unui -le(a) în ale(a)/ăle(a) se opunea adăugării unui segment omofon), cât şi nonidentitatea formelor de gen la plural.
LR XLVIII, 1999, 1-2, p. 15-18.
       18      Pentru această variantă vezi Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC, p. 148 („în limba vorbită”); Graur, TA, p. 79.
       19      Asemănarea pronumelor nehotărâte unul şi altul cu pronumele demonstrative în ce priveşte flexiunea a fost relevată de Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC, loc. cit.
       20      Vezi Mioara Avram, Forme flexionare cu sau fără a, în LL 1984, 3, p. 336-339 (şi în Avram, PEC, p. 115-118).
151
     UN PRONUME CU MULTE VARIANTE: DEMONSTRATIVUL DE DIFERENŢIERE
      1.      Pe lângă pronumele demonstrative de bază - şi clasice totodată - care indică pur şi simplu apropierea {acesta) sau depărtarea {acela) în spaţiu şi în timp, limba română are şi demonstrative specializate pentru a indica relaţii ca identitatea, diferenţierea şi asemănarea. Pronumele demonstrativ de diferenţiere este celălalt, care, datorită primului său termen, exprimă şi depărtarea. Pronumele menţionat deţine un adevărat record în privinţa numărului de variante lexicale, morfologice şi fonetice în care se întâlneşte.
      Variantele lexicale privesc exclusiv primul termen al acestui pronume, care este compus din demonstrativul de depărtare + vechiul pronume alalt (acesta păstrat încă în utilizarea adjectivală din adverbele compuse alaltăieri, alaltăseară). Varianta corectă, recomandată de norme, are ca prim termen pronumele cel, dar există şi formaţii care pornesc de la alte demonstrative echivalente {ăl, respectiv acel)\ în limbajul familiar se foloseşte varianta ălălalt, iar în exprimarea preţioasă acelălalt.
      Fiecare dintre aceste tipuri lexicale, dar mai ales primele două -celălalt şi ălălalt - prezintă, regional, variante de structură morfologică provocate de intervenţia finalei deictice -a la primul termen: deci celalalt (feminin singular ceealaltă, masculin plural ceialalţi, feminin plural celealalte, toate acestea folosite şi de I. Creangă) - faţă de literarele celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte -, respectiv ălalalt (feminin singular aialaltă, masculin plural ăialalţi, feminin plural alealalte) - în concurenţă cu ălălalt, ailaltă, ăilalţi, alelalte -. Variantele morfologice cu -a la sfârşitul primului termen nu apar consecvent la toate formele flexionare (de exemplu, se pare că niciodată la cele de genitiv-dativ singular şi plural şi destul de rar la cele de nominativ-acuzativ feminin plural). Uneori, chiar în absenţa
152
deicticului -a, există indicii că o anumită formă regională aparţine acestui tip morfologic: este cazul variantelor fonetice de nominativ-acuzativ singular feminin ceielaltă (întrebuinţată şi de M. Eminescu în proză), în care -e din a doua silabă provine din -a sub influenţa semiconsoanei anterioare, şi ceailaltă, care este evident contrasă din ceealaltă, pronunţată ceaealaltă; varianta evoluată ceilaltă ascunde mai bine acelaşi fenomen. Există însă şi formaţii hibride greu de analizat, cum este varianta, tot de nominativ-acuzativ feminin singular, cealălaltă.
      Dintre variantele fonetice prezintă interes două tipuri, populare şi familiare, care se insinuează şi în exprimarea pretins literară. In ambele tipuri este afectat al doilea termen al compusului, în interiorul lui sau în partea lui iniţială, la locul de întâlnire cu primul termen. Variante fonetice care privesc exclusiv al doilea termen, apărând în interiorul lui, sunt cele cu consoana -n- în loc de -/- înaintea lui t de la finala temei lexicale, deci celălant, cealantă, ceilanţi, celelante pentru celălalt, cealaltă etc., respectiv ălălant, aii antă etc. pentru ălălalt, ailaltă; disimilarea produsă este la fel de neliterară ca asimilarea din pronunţarea regională nant pentru înalt şi are în plus dezavantajul de a face demonstrativul neanalizabil prin alalt, alt. La întâlnirea celor doi termeni ai compusului se produc variante fonetice rezultate din reducerea părţii iniţiale a celui de al doilea termen în forme de nominativ-acuzativ masculin singular: cellalt, respectiv ăllalt, cu reducerea vocalei ă (şi a numărului de silabe), de unde vecinătatea imediată a doi /; variantele de acest tip trebuie scrise cu / repetat, care se simte în pronunţare, deci variantele grafice cu un singur / între e şi a (<celalt, ălalt) sunt greşite. Faptul că variantele fonetice mai interesante pentru cultivarea limbii se găsesc la al doilea termen al compusului nu înseamnă că primul termen este scutit de asemenea variante; dintre diversele variante fonetice ale acestuia merită să fie menţionate cele ascunse de scriere din formele de masculin plural fără deicticul -a, căci prin grafiile ceilalţi, ăilalţi se notează, de fapt, două pronunţări diferite: în două silabe, cu i semiconsonantic (cei-lalţi, ăi-lalţi), şi în trei silabe, cu i vocalic (ice-i-lalţi, ă-i-lalţi).
153
      2.       Asupra tuturor acestor variante s-a mai atras atenţia în diverse contribuţii referitoare la descrierea şi cultivarea limbii. Aş vrea să discut acum un tip de variante morfologice nesemnalat încă după ştiinţa mea, anume variante realizate prin adăugarea articolului hotărât enclitic.
      După cum se ştie, demonstrativul de diferenţiere are aceleaşi forme şi ca pronume propriu-zis (Celălalt a plecat), şi ca adjectiv, fie antepus (<celălalt băiat), fie postpus {băiatul celălalt). Sub influenţa nehotărâtului alt, altul, cu care este înrudit, demonstrativul de diferenţiere a căpătat însă, în limbajul familiar, forme specializate pentru valoarea pronominală marcate prin adăugarea articolului hotărât enclitic: ălălaltul, ailalta, ăi(a)lalţii sau ăi(a)lanţii. Iată un exemplu recent din presă: Ailalţii nici nu clinteau (ADEV. LIT. IV, 1994, nr. 221, p. 10/4), care atestă fenomenul la forma de masculin plural a lui ăl(a)lalt. Tot din presă - unde se reproduce însă o discuţie auzită la piaţă - am notat forma corespunzătoare de la ălalant: N-ar fi ei toţi ca ăia, dar peste ei vin ăialanţii şi peste ăialanţii tot ăia, de ai lor. ROM. LIB. 1994, nr 1258, p. 1/5. în aceste variante cu articol enclitic, pronumele demonstrativ de diferenţiere ajunge să exprime redundant unele valori gramaticale, de exemplu genitiv-dativul plural: în opoziţie cu forma literară celorlalţi şi cu forma normală a popularului şi familiarului ălorlalţi, în care cazul este marcat numai la primul termen, se ajunge astfel la forma hipermarcată ălorlalţilor/ ălorlanţilor. De remarcat că aceste forme de genitiv-dativ plural nu mai urmează modelul flexionar al pronumelui altul (de la care genitiv-dativul plural nu este *alţilor, ci altoral), ci modelul general al cuvintelor cu articolul enclitic, fie ele substantive, adjective sau pronume ca dânsul.
      3.       Alături de demonstrativul de diferenţiere şi depărtare, de care m-am ocupat până acum, s-a creat şi unul de diferenţiere şi apropiere: familiarul ăstălalt, regionalele aistalalt şi istalalt, preţiosul acestălalt. Cele mai multe observaţii făcute cu privire la tipurile de variante ale lui celălalt sunt valabile şi pentru demonstrativul de diferenţiere şi apropiere, cu menţiunea că el este
154
mai puţin folosit. în dialogul din care am citat forme articulate ale demonstrativului de diferenţiere şi depărtare apar şi forme corespunzătoare ale celui de diferenţiere şi apropiere: Bine-bine - se întreabă femeia -, dar atunci ăştilanţii ce fac ? Aştilanţii fură cât pot, până le ia [sic] ăialanţii scaunul [...] sau şi peste ăialanţii tot ăia, de ai lor, adică ai ăstorlanţilor ROM. LIB. 1994, nr. 1258, p. 1/5.
      4.       Caracterul neliterar al formelor semnalate aici sub 2 şi 3 este evident pentru oricine. De altfel, se observă că variante morfologice de această categorie, rezultate din adăugarea articolului hotărât enclitic, se întâlnesc numai la pronumele demonstrative de diferenţiere care aparţin unor tipuri lexicale ele însele populare şi familiare, nu şi la tipul literar celălalt şi cu atât mai puţin la tipurile acelălalt, acestălalt, care sunt elemente ale exprimării marcate de preţiozitate (pedante, intenţionat distinse).
      5.       Dacă, pe lângă variantele morfologice şi fonetice proprii demonstrativelor de diferenţiere, relevate până acum, se ţine seama şi de variantele preluate o dată cu demonstrativul de bază (de exemplu: femininul plural ălelalte, ăstelalte alături de alelalte, astelalte), recordul deţinut de această specie pronominală este pe deplin confirmat. De aici decurge necesitatea de a i se acorda mai multă atenţie pentru însuşirea formelor corecte, ca şi pentru cunoaşterea repartiţiei şi conotaţiilor diferitelor tipuri de variante, care pot marca exprimarea.
LLR XXIII, 1994, 3-4, p. 5-7.
155
      ÎNCADRAREA LEXICO-MORFOLOGICĂ A PRONUMELOR (ŞI PRONOMINALELOR) ATÂT ŞI ATARE
        1.        Pronumele este considerat de obicei o parte de vorbire închisă1, cu un inventar limitat şi în general stabil2 şi cu specii consacrate3 bine precizate. Având în vedere aceste caracteristici, ar fi de aşteptat ca inventarul pronumelor dintr-o limbă dată să nu prezinte deosebiri de la un cercetător la altul în ce priveşte atât partea de vorbire respectivă în ansamblu (recunoaşterea statutului de pronume al anumitor cuvinte), cât şi diversele specii ale ei (încadrarea la o specie sau alta a unui cuvânt recunoscut ca pronume). Cu toate acestea, cel puţin pentru limba română, se constată existenţa unor deosebiri între descrierile propuse. Ele se întâlnesc mai ales la pronumele nehotărâte şi în mai mică măsură la cele demonstrative. Pentru deosebirile de inventar referitoare la primul aspect menţionat pot fi citate cuvinte ca anumit, diferit, divers, mult, puţin, tot sau ca asemenea, astfel de, aşa, calificate numai de unii cercetători drept unităţi pronominale nehotărâte4,
       1       Vezi, de exemplu, Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 2001, s. v. pronume.
       2       Vezi totuşi, în limba română, formaţii cu baze pronominale ca pronumele/ adjectivul pronominal de întărire {însumi, însuţi etc.), locuţiunile pronominale de politeţe de tipul Domnia ta > pronumele dumneata şi pronumele nehotărâte regionale acarce, auce, măcarce, săvaice etc.
       3       Excepţiile constau în considerarea pronumelor negative drept specie autonomă sau subordonată nehotărâtelor şi includerea la pronume a diverselor specii de numerale (vezi la Irimia, GLR specii ca pronumele de cuantificare, p. 127-132, şi pronumele ordinal, p. 132-137).
       4       Vezi unele indicaţii bibliografice la Mioara Avram, Interferenţe flexionare între nume şi pronume în limba română, în Actele Colocviului Catedrei de limba română [Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere], 22-23 noiembrie 2001.
156
respectiv demonstrative5. Articolul de faţă are ca obiect deosebiri privitoare la cel de al doilea aspect, deci la încadrarea unei anumite unităţi pronominale într-o specie sau alta.
      înainte de a trece la discutarea cuvintelor în cauză, precizez că cele spuse până acum se referă nu numai la pronumele propriu-zise, ci şi la adjectivele pronominale (cum, de altfel, reiese din exemplele date în alineatul precedent), fie că este vorba de acelaşi cuvânt în diverse ipostaze funcţionale, alături de cea de pronume propriu-zis, fie că avem a face cu cuvinte lipsite de statutul de pronume propriu-zis.
      Menţionez, de asemenea, că deosebirile în discuţie rezultă din compararea lucrărilor de gramatică, în care inventarul pronumelor este prezentat fără argumentarea necesară pentru unităţile cu probleme, precum şi din compararea dicţionarelor care se pronunţă asupra speciei pronominale.
      2.       Interpretarea curentă a lui atăt(a)6, pronume, adjectiv pronominal şi adverb pronominal, plasează acest cuvânt în specia nehotărâtelor: vezi Iordan, GLR, p. 151, şi 2LRA, p. 153; Rosetti/Byck, 2GLR, p. 61-62; 2GLR I, p. 173; Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, 1973, p. 109; Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, 1982, p. 153; Enciclopedia limbii române, p. 367-369; dintre dicţionarele care indică specia unităţilor pronominale vezi CADE; SDLR; DLRC; DM; 2DEX; NŞDU; Dicţionar enciclopedic (coordonare generală Marcel D. Popa et al.), vol. I, Bucureşti, 1993; Elena Comşulea, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Dicţionar al limbii române explicativ practic, Craiova, 1995. La Tiktin, 3GR, p. 77, şi la Philippide, Gramatică, p. 61, atât apare însă în inventarul demonstrativelor (la primul în subclasa care cuprinde şi pe asemenea, atare), iar la Sandfeld/Olsen, SR I, p. 177, este prezentat drept „une espèce de démonstratif limitatif, marquant l’exclusion de toute autre
Perspective actuale în studiul limbii române, Bucureşti, 2002, p. 11-19 [în volumul de faţă p. 50-63], notele 9, 50, 51 şi 52.
       * Vezi Tiktin, 3GR, p. 77, şi Avram, 3GPT, p. 180. Cf. şi Enciclopedia limbii române (coordonator Marius Sala), Bucureşti, 2001, s. v. demonstrativ, pronume şi adjectiv.
       6 Pentru discuţia de faţă nu interesează deosebirea formală dintre atât şi atâta.
157
possibilité”; vezi şi Lombard, LR, p. 167-168. O interpretare nuanţată se găseşte în DA, după care în sensul lui fundamental atât este nehotărât, dar în unele situaţii (vezi III 3°) are şi sens demonstrativ. După părerea mea, interpretarea lui H. Tiktin şi A. Philippide -neluată în seamă de cercetătorii români ulteriori, dar adoptată de Kr. Sandfeld/Hedvig Olsen şi de Alf Lombard - este cea adecvată7. Mă simt datoare să-mi precizez poziţia faţă de atât pentru a corecta o inadvertenţă din gramatica mea, unde ca pronume şi adjectiv pronominal l-am acceptat, prin inerţie, drept nehotărât (Avram, 3GPT, p. 189) şi numai ca adverb pronominal l-am calificat drept demonstrativ (ibidem, p. 444).
       Argumentele în favoarea interpretării lui atât ca demonstrativ sunt de mai multe feluri:
       a)       Argument semantic: felul cum este explicat în dicţionare, prin definiţii sau prin sinonime demonstrative recunoscute ca atare; vezi, de exemplu, 2DEX (spaţierile îmi aparţin): „în asemenea măsură, aşa de mult, de tare, de bine, de scump etc.” (I adv. 1°), „numai acest (singur) lucru” (I adv. 3°), „care este a ş a de mult, de tare, de bine etc.” (III adj. 1°) şi „care este numai acesta” (III adj. 2°); cf. şi expresiile Atâta(-i) tot = atâta şi nimic mai mult „asta e! cu asta am încheiat!” (II pron. 1°).
       b) Argument paralingvistic, oarecum legat de cel semantic: posibilitatea ca atât să fie însoţit, în exprimarea orală, de un gest deictic care indică dimensiunea sau cantitatea; faptul este consemnat, de exemplu, în DA (în partea introductivă a articolului atât, atâta).
       c) Argument sintactic: prezenţa lui atât, la fel cu multe demonstrative8, în calitate de corelativ - imediat sau la distanţă în regentă - al unei unităţi pronominale relative sau conjuncţionale dintr-o propoziţie subordonată. De exemplu: atât (...) cât, ca şi acolo (...) unde, aşa (...) cum, atunci (...) când, sau atâţia (...) câţi, ca şi aceia (...) care; atât (...) că/încât, ca şi acel...că/încât, aşa...că/încât.
      7       Mi-am exprimat, în treacăt, adeziunea la opinia lui H. Tiktin în nota 46 din articolul citat mai înainte, în nota 4, după ce folosisem în textul propriu-zis formula provizorie „nehotărâtele démonstrative’’, cu o caracterizare mixtă.
      8 Vezi, de exemplu, 2GLR II, p. 263.
158
      d)       Argument etimologic: provenienţa lui atât din lat. eccum-tantum, compus cu interjecţia deictică ecce! „iată!” (> eccum), devenită eccum şi în compusele de la originea demonstrativelor (pronume, adjective şi adverbe) acela, acesta, acolo, acum,
      3.       In privinţa lui atare este mai greu de spus care este interpretarea curentă, dat fiind că în majoritatea dicţionarelor cuvântul este caracterizat numai ca parte de vorbire (adjectiv sau/şi pronume), eventual cu precizarea că are formă invariabilă, iar unele gramatici îl neglijează, pur şi simplu, la inventarierea unităţilor pronominale. Lucrările care îl prezintă drept demonstrativ sunt ceva mai numeroase decât pentru atât: vezi Tiktin, 3GR, p. 77; A. Philippide, loc. cit.; Iordan, GLR, p. 141, şi 2LRA, p. 1199; Avram, 3GPT, p. 180; de asemenea, SDLR. O poziţie întru câtva asemănătoare se găseşte la Lombard, LR, p. 168, după care atare este „à considérer aussi bien comme ad[jectif] qualificatif] [...] que comme démonstratif]”; la p. 72 şi 99 cuvântul fusese însă prezentat numai drept adjectiv calificativ. Ca nehotărât este caracterizat de Ion Coteanu, lucr. cit., p. 153; Enciclopedia limbii române, p. 367; CADE; CDER. In DA atâta figurează cu două sensuri; despre primul se spune că aparţine adjectivului, fără nici o specificare, dar cu o glosare prin sinonime pronominale demonstrative, în timp ce despre al doilea, regional, se precizează că aparţine unui pronume (în realitate, cum rezultă din citate, adjectiv pronominal) „nedefinit”. Aceeaşi situaţie se întâlneşte în CADE, unde caracterizarea generală a cuvântului-titlu este „pron. adj. indef. invar.” Sensul regional prezentat ca nehotărât - pentru care citatele nu sunt prea convingătoare - figurează şi în SDLR, deşi acolo cuvântul titlu este caracterizat drept demonstrativ.
      Argumentele în favoarea statutului de demonstrativ al lui atare -pe care l-am susţinut şi îl susţin - sunt asemănătoare cu cele invocate pentru acelaşi statut al lui atât, dar mai puţin numeroase şi în parte mai slabe.
       9       Referindu-se la atare şi celălalt, prezentate drept demonstrative, autorul arată, în nota 3 de la p. citată, că „Cei mai mulţi lingvişti şi gramatici (poate chiar toţi) nu consideră aceste pronume ca demonstrative”.
159
      a)        Cel mai important este şi aici argumentul semantic (cf. 2 a): faptul că, până şi în dicţionarele care îl consideră nehotărât sau care neglijează indicarea speciei, atare este definit prin sinonime pronominale demonstrative; vezi, de exemplu, CADE: „a ş a de...; asemene a”. Spre deosebire însă de atât, cuvântul atare nu este însoţit de un gest deictic (cf. 2 b).
      b)        Argumentului sintactic menţionat sub 2 c cu privire la atât îi corespunde la atare un argument gramatical diferit, de natură morfologică: prezenţa pronumelui atare în locuţiunea adverbială ca atare10, comparabilă cu o serie de locuţiuni adverbiale formate cu pronume demonstrative: de aceea, de asta, pe lângă asta etc.
      c)        Argumentul etimologic pare mai slab întrucât etimologia lui atare este controversată: este unanim admisă provenienţa bazei -tare din lat. talis, ca şi la cutare, dar cu privire la originea lui a- opiniile sunt împărţite între lat. eccum (= ecce), lat. atque şi un element „neexplicat încă” (vezi discuţia în CDER). De observat totuşi că cei mai mulţi cercetători optează pentru un etimon compus cu eccum ca prim termen (vezi CADE, SDLR11, DM, NŞDU, 2DEX; Rosetti, ILR 1986, p. 139), ca la numeroase demonstrative.
      4.        In clasificarea unităţilor pronominale criteriul principal este cel semantic. El este şi cel mai la îndemână, chiar dacă sensurile pronominale sunt abstracte şi câteodată vagi, ceea ce favorizează producerea unor confuzii între specii, mai ales încadrarea nejustificată a unor unităţi în clasa eterogenă a nehotărâtelor.
      Criteriul etimologic este operaţional numai pentru specialişti, aplicarea lui presupunând cunoştinţe de istorie a limbii şi mult discernământ: este de reţinut că nu orice a iniţial din structura unor unităţi pronominale este un indiciu formal al valorii demonstrative a acestora, ci numai a- < lat. eccum; a- din pronumele şi adjectivul
      10      Singura situaţie din limba contemporană în care atare (de obicei adjectiv pronominal) se foloseşte ca pronume propriu-zis.
      11      Autorul consideră că atare, dat ca pronume demonstrativ, este o „varfiantă] din acâtare”, iar pe acesta din urmă îl prezintă drept „pron. indefinit”, deşi sensul lui actual „însemnat, deosebit, stimabil, considerabil” este de adjectiv - nepronominal -calificativ.
160
pronominal alt(ul) - precum şi din compusele cu alt - sau din adverbe ca aiurea, anume este într-o situaţie diferită, având alte origini. Admiterea ca demonstrative a lui atât şi atare în urma unei argumentări care include raportarea la originea cuvintelor în cauză demonstrează sprijinul pe care etimologia îl poate da gramaticii. Este doar un aspect al legăturii dintre etimologie şi gramatică, legătură manifestată şi sub un alt aspect, anume prin rolul pe care gramatica îl poate avea în în stabilirea unei etimologii.
      Fără a afecta inventarul total al unităţilor pronominale, interpretarea susţinută aici în cele două „studii de caz” micşorează inventarul particular al clasei nehotărâtelor şi, în schimb, îl sporeşte pe cel al demonstrativelor pe care le-am numit „de calificare” (Avram, 3GPT, p. 180). în cadrul acestei subclase atât este specializat pentru exprimarea unei cantităţi; de aceea poate că ar fi mai bine ca subclasa avută în vedere să fie denumită „de specificare (comparativă)”, distingându-se un aspect calitativ {asemenea, astfel de, aşa, atare) şi altul cantitativ {atât). Constatarea că atât exprimă o cantitate nedeterminată a făcut posibilă încadrarea lui la nehotărâte, deşi, cum s-a văzut, din context şi din gestul - facultativ - însoţitor rezultă sensul demonstrativ; cred că în acest fel trebuie interpretată afirmaţia din DA, s. v. atât, atâta (p. 346/1), potrivit căreia „Atât(a) exprimă un număr, un grad s[au] o cantitate nedefinită: numai din sensul frazei întregi, sau din gestul care o întovărăşeşte, aflăm dacă numărul, gradul s[au] cantitatea este mare [...] s[au] mică”, chiar dacă în dicţionarul citat nu se ajunge la concluzia că atât este demonstrativ. Caracterul nedeterminat al cantităţii exprimate de atât poate fi eliminat prin înlocuirea acestui cuvânt cu diminutive de tipul atătica12, marcându-se astfel, fără echivoc, micimea cantităţii.
LR LII, 2003, 4, p. 123-127.
        12         Am menţionat mai multe asemenea diminutive la p. 16 a articolului citat în nota 4 [în volumul de faţă p. 61-62].
161
   DESPRE CÂTEVA PRONUME ŞI ADVERBE NEHOTĂRÂTE ÎN LIMBILE ROMANICE
      Când se vorbeşte despre paralelismul în formarea pronumelor şi a adverbelor pronominale nehotărâte în limbile romanice nu se iau în considraţie, de obicei, decât tipurile reprezentate de un element de bază relativ + unu sau mai mult elemente care îi conferă o valoare nehotărâtă1. Ocupându-se de formaţiile de acest fel, Alf Lombard2 a demonstrat, acum treizeci de ani, existenţa unui tip panromanic de compunere a elementului pronominal sau adverbial relativ cu diverse forme ale verbelor „a fî” şi „a vrea” (forme care pot să coincidă cu cele devenite conjuncţii disjunctive). Descrierile sistemului de formare a claselor de nehotărâte în cadrul unei singure limbi romanice sunt şi ele limitate, cel mai adesea, la compusele de tipul menţionat.
      îmi propun să mă ocup, în comunicarea de faţă, de un tip de formaţii nehotărâte în general neglijate3, anume de formaţiile compuse realizate cu adjectivul pronominal nehotărât „alt” + un pronume sau un adverb relativ sau nehotărât.
       1 Vezi, de exemplu, Iordan/Manoliu, Introducere, p. 202.
       2       Une classe spéciale de ternies indéfinis dans les langues romanes, în „Studia neophilologica” XI, 1938/1939 = Mélanges de linguistique et de littérature offerts à M. Emanuel Walbergpar ses élèves et ses amis Scandinaves, Upsala, 1938, p. 186-209.
       3       Mai aies în ce priveşte adverbele nehotărâte. Vezi, de exemplu, descrierea semantică a adverbelor nehotărâte ale limbii române la Maria Manoliu, Pronumele nedefinit în dacoromâna contemporană standard. încercare de clasificare semantică, în SCL XVII, 1966, 3, p. 309. Neglijând adverbele de tipul altundeva, autoarea acestei descrieri stabileşte o deosebire care nu există în realitate între trăsăturile pertinente ale pronumelor şi ale adverbelor nehotărâte: mi se pare evident că aceste adverbe ar fi trebuit să constituie o clasă a „partitivelor duble” corespunzătoare pronumelor altul, celălalt.
162
      Modelul acestor formaţii din limbile romanice se găseşte în latină, în compusele nehotărâte cu alius: pron. alicunus, aliquantus, aliquis, adv. alicubi, aliquando, al iubi, aliunde, care au, toate, de la doi până la trei descendenţi în limbile romanice (mai ales în limbile romanice occidentale); structura acestor descendenţi este însă neanalizabilă sau, cel mult, doar semianalizbilă, dat fiind că alius însuşi nu s-a păstrat.
      Substitutul lui alius, alter, l-a luat pe cel dintâi ca model şi a dat naştere mai multor compuse pronominale şi adverbiale de toate felurile. Punctul de plecare al formaţiilor romanice nehotărâte cu alter ca prim termen de compunere este fie un element relativ, fie un element nehotărât cu sau fără bază relativă.
      Tipul de compunere alter + elemente pur relative se întâlneşte în italiană şi în retoromană, unde este reprezentat numai prin adverbe nehotărâte: it. altronde, altrove, engad. utro, şi mai ales în română, care, alături de o bogată serie de adverbe nehotărâte: altcând4, altcum, altinderi, altîncotro, altunde5, posedă şi câteva pronume nehotărâte corespunzătoare celor dintâi: altce, altcine6 7. Româna adaugă la aceste formaţii o serie de compuse mai complexe, cu alt + un compus nehotărât cu bază relativă; în această serie se constată aceeaşi corelaţie sistematică între pronume (altcareva, altceva, altcineva şi vrealt-cinevd) şi adverbe (altcăndva, altcumva, altundeva)1.
      Fără a fi panromanice, ca alte tipuri de compuse nehotărâte, formaţiile cu alter + element relativ sau provenit dintr-un relativ
        4 Absent din toate dicţionarele româneşti.
        5        înregistrat numai în DA, fără nici o trimitere. Cuvântul este folosit atât în limbajul popular (vezi Glosar dialectal Oltenia, întocmit sub conduerea lui Boris Cazacu, Bucureşti, 1967), cât şi în limba literară (SC. nr. 6781, 25.X. 1965, p. 4/5; „Magazin” nr. 421, 30.X. 1965, p. 2/2).
        6         Rom. alt(ă)ce şi alt(ul) cine, înregistrate în DA, par să fie combinaţii libere, judecând după citatele date în acest dicţionar. în DR VII, 1931-1933, p. 14, Sextil Puşcariu discută însă pe altcine ca pe un compus. Pentru compusul altce vezi un exemplu sigur la G. Coşbuq (Crăiasa zânelor)’. Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei Altce, că am eu multe!
        7        Trebuie distinse de asemenea compusele de acest fel de combinaţiile libere formate din alt(ul) + pronume nehotărât, ca alt fiece, alt oarecare etc. (înregistrate în DA).
163
depăşesc totuşi cadrul unei singure limbi romanice şi, desigur, prezenţa lor în cele trei limbi citate nu se datoreşte întâmplării, deşi „ob und inwieweit die Zssg. schon lat. sind, ist nicht zu sagen”8. Bogăţia mai mare a românei în privinţa acestui tip de formaţii reiese nu numai din inventarul lor total, ci şi din faptul că acesta cuprinde atât pronume, cât şi adverbe, organizate în două serii de compuse; se constată deci că acest domeniu al formaţiilor nehotărâte confirmă şi el bogăţia particulară a limbii române în ce priveşte compusele pronominale şi adverbiale nehotărâte9.
      Tipul de compunere nehotărâtă cu alter devine şi mai bine reprezentat în diverse limbi romanice dacă adăugăm formaţiile pronominale cu bază nehotărâtă nerelativă existente în italiană (altrettale, altrettanto, altruno), în vechea franceză (autretant, autretel), în provensală (iatretal, atretan), în spaniolă (otrotal, otro tanto) şi în portugheză (outrotal, outro tanto).
      Din punct de vedere teoretic, printre diversele formaţii menţionate o atenţie specială merită compusele adverbiale create prin adăugarea lui alter (pronume sau adjectiv pronominal) la un adverb: it. altronde, altrove, engad. utro, rom. altcând(va)9 altcum(va), altundeva) etc. (cf. lat. alicubi, aliquando etc., sl. hni*ae, mhi^aa, hnka0Y? germ. anderswie, anderswo, anderswohin etc., care însă nu conţin elementul „alt” ca pronume, ci fie tema lui, fie un adverb derivat din „alt”, ceea ce nu mai prezintă nici o anomalie gramaticală).
      Lista compuselor romanice cu alter + adverbe poate fi completată dacă părăsim sfera formaţiilor nehotărâte, luând în consideraţie adverbe ca it. altresi, v. fr. autresi, prov. atresi, sp. otrosl, port. outrosim sau ca it. altrieri, v. fr. autrier, prov. atrier. Această ultimă serie de formaţii are în română corespondente al căror punct de plecare este compusul lui alt, alalt: alaltăieri10, alături de care poate fi
        8 REW, s. v. alter.
        9        Această bogăţie a fost relevată de Alf Lombard, art. cit., p. 200. Pentru bogăţia românei în pronume de „non-identitate” {altcineva, altceva, altul, celălalt) vezi şi Maria Manoliu, art. cit., p. 312.
        10 Cf. ar. auăltarî, ir. ăter.
164
citat de asemenea cuvântul regional alaltămâine „poimâine”11 sau mâine-alalta2.
      Prezenţa unui pronume (adjectiv) nehotărât „alt” ca determinant al unui adverb se explică, fără îndoială, prin analogie cu formaţiile „alt” + substantiv sau pronume: la adverbele nehotărâte, prin paralelismul general de formare existent într-o întreagă serie de perechi pronume/adverb nehotărât (cineva/undeva - altcineva/ altundeva), iar la tipul alaltăieri prin analogie cu alaltăsearău. Asocierea „insolită” a unui determinant pronume (adjectiv) şi a unui determinat adverb se explică însă şi prin valoarea nominală pe care o are adverbul în formaţiile de tipul citat: altunde(va), alaltăieri:; să se compare prezenţa articolului în italiană: Valtro ieri sau ier Valtro, doman Valtro.
      Fenomenul discutat denotă o oarecare ştergere a limitei dintre pronume şi adverbe, o apropiere a pronumelui „alt(ul)” de clasa adverbelor prin posibilitatea lui de a se combina cu acestea. De aici nu mai era decât un pas până la folosirea adverbială a lui „alt(ul)”; tot româna şi italiana sunt limbile care l-au făcut.
      In română altul a fost înregistrat în mai multe puncte din Transilvania şi din Maramureş ca adverb cu diverse sensuri temporale 11 12 13
      11      DA îl înregistrează s. v. mâine, indicând o singură sursă, din 1825 (.Lexiconul de la Buda); în zilele noastre a fost găsit în Oaş (I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, extras din „Buletinul Societăţei Filologice” II, Bucureşti, 1907, p. 23). Cf. ar. alăntă mine (Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, Bucureşti, 1963, s. v. mine).
      12      în DLR este înregistrat s. v. mâine, cu un singur citat (din Şez. XXI, p. 85), pe baza căruia se dă numai sensul „nu peste mult timp”, care este, cu siguranţă, derivat din sensul propriu „poimâine” (cf. sensurile derivate ale lui mâine-poimâine). în Folclor poetic, I (volum îngrijit de Pavel Ruxăndoiu), Bucureşti, 1967, cuvântul apare în două oraţii de nuntă provenite din nordul ţării: în Sândeşti - Şomcuta, Maramureş (p. 22 şi 23), în construcţia mai mâni-alaltă, explicată la p. 301, nota, prin „mâine-poimâne” [sic!] (ea poate fi apropiată de construcţia, mai cunoscută, mai alaltăieri, glosată în DA prin „în zilele trecute”, fr. „dernièrement”) şi în Aliceni -Târşolţ, Oaş (p. 31).
      13      Admiţând că datele din DA pot oferi cel puţin indicaţii aproximative cu privire la vechimea unui anumit cuvânt, este de remarcat că alaltăseară este atestat încă în secolul al XVI-lea, în timp ce alaltăieri nu apare decât la sfârşitul secolului următor.
165
şi modale: 1. „altădată”, „niciodată” (Nu mai vin altu pe la vo/)14,
2. „mai” (Nu citi altu = nu mai citi, Nu-ţi dau altu de mâncare)15,
3. „adică, la dreptul vorbind, de altfel” (Nu mai duhănesc, altu = nu mai fumez, de altfel)16. De notat^că toate sursele înregistrează acest adverb numai în propoziţii negative (deşi nu menţionează acest lucru). Având în vedere aria geografică a folpsirii adverbiale a lui altul, am fi tentaţi să presupunem că avem a face cu un calc semantic după magh. mas „altul” pron. şi adv.17. Trebuie menţionat însă că însăşi româna oferea condiţii foarte favorabile evoluţiei semantice şi gramaticale în cauză; este vorba, pe de o parte, de faptul, deja amintit, că alt s-a apropiat de adverbe prin formaţiile compuse discutate mai înainte, şi, pe de altă parte, de existenţa altor adverbe provenite din pronume sau din adjective pronominale (având, ce e drept, forme gramaticale diferite); în afară de ce, adverb născut dintr-un pronume invariabil, româna posedă adverbe provenite din pronume sau din adjective pronominale la forma de feminin singular - una, vreo - sau de masculin-neutru singular nearticulat - cât, atât (atâta reprezintă şi masculin-neutrul, şi femininul), eventual tot -. Ceea ce conferă o situaţie aparte lui altul este adverbializarea unei forme articulate de masculin-neutru singular.
          O deplasare similară a lui alter în direcţia adverbelor a avut loc în italiană, unde altro (şi altro che) cunoaşte o întrebuinţare
        14      Vezi Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. LXX; MCD I, p. 45 şi 53 (Turda), 153 şi 154 (Topliţa), 206 (Jibou), 280 (Bistriţa-Cluj); Lexic regional, II, redactor coordonator: Lucreţia Mareş, Bucureşti, 1967, p. 79 (Turda); Folclor din Transilvania, I, ediţie îngrijită de Ioan Şerb, Bucureşti, 1962 p. 571 (Cluj), cu explicaţia de la p. 606 a volumului al doilea; Folclor poetic, I, p. 16, 20, 22, 23, 27 (Maramureş), cu explicaţia de la p. 304.
        15      Vezi MCD I, p. 45 şi 280. In majoritatea cazurilor sensurile „altădată” şi „mai” se confundă.
        16      Acest sens - singurul înregistrat în DA şi numai acolo (s. v. alt I 2°), cu menţiunea „pe Mureş, în Transilvania”, dar fără nici o indicaţie privitoare la sursă -este suspect. In cele două exemple care figurează în dicţionar, Nu mai duhănesc, altu (citat mai sus) şi mai ales Altu nu mai merg, se pare că altul a fost interpretat, greşit, ca adverb de mod, în loc să se vadă în el un adverb de timp.
        17Pentru echivalenţă vezi Ion Gheţie, Dicţionar maghiar-romăn pentru şcoală şi privaţi, Budapesta, 1906.
166
adverbială18 ca afirmaţie mai puternică decât si şi având sensul „mehr als das” (Ti sei divertito? Altro!; Ti senti di andarci? Altro chel), sens care, după părerea lui Gerhard Rohlfs19, se explică printr-o elipsă produsă într-o construcţie comparativă originară (Sei contento? Altro che esser contento, sono contentissimo!)20.
      De altfel, adverbializarea lui „alt” în limbile romanice are şi ea un model latin în formaţiile adverbiale ale lui alius: aliô, alia, alias, aliter (cf. germ. anders, sl. hnako); numai că, spre deosebire de aceste formaţii, rom. altul şi it. altro adv. nu folosesc nici un formant adverbial.
      Din punct de vedere strict semantic, se poate stabili o asemănare parţială între evoluţia rom. altul „(un) autre” > „autrefois”, „davantage”, „d’ailleurs” şi fenomenul care s-a produs în spaniolă în construcţia eliptică (formulă de salut) jhasta otra! „la revedere” (literal „până la altă {dată]”) şi în italiană, unde altronde este folosit cu valoare modală („de altfel”): în toate aceste cazuri determinantul „alt” a trecut, în mintea vorbitorului, pe primul plan, pe când vechiul determinat este fie păstrat fără să se mai ţină seamă de sensul lui, fie, pur şi simplu, omis.
Sur quelques pronoms et adverbes indéfinis dans les langues romanes, în ACILFR XII, I,p. 481-485.
        18        în unele dicţionare această valoare este considerată drept interjecţională (vezi Dicţionar italian-român, redactor responsabil şi coordonator Nina Façon, Bucureşti, 1963).
        19        Historische Grammatik der italienischen Sprache und ihrer Mundarten, III, Berna, 1954, p. 189 şi 264.
        20        Folosirea it. altro că mijloc de afirmaţie poate fi apropiată de construcţia românească şi altceva - înregistrată în DA (s. v. alt I 1 °), după B. P. Hasdeu (HEM, col. 918) - cu aceeaşi valoare: „£/ altceva! = «ba bine că nul». Când întrebi pe ţăran: «Ai isprăvit cutare lucru?» el, în loc de a zice «da», zice: «Oho! ş-altceva/»” (Glod-Siliştea, Buzău).
167
       DESPRE FORMELE DE PERFECT SIMPLU CU -RĂ- LA SINGULAR
       în câteva gramatici etimologiste din secolul trecut se găseşte un tip de perfect care, sub denumiri diferite şi cu unele deosebiri în descriere, era prezentat drept continuator românesc al mai mult ca perfectului indicativ latinesc, servind pentru explicarea prin latină a formelor de plural în -ram, -răţi şi -ra, impuse treptat în locul celor descendente direct din perfectul simplu al acestei limbi.
       G. Săulescu1, în 1833, numeşte acest timp „perfect simplu al 2le” şi îl notează cu următoarele forme: lăudărăi (văzurăi, frânserăi, auzirăi etc.), lăudărăşi, lăudără, lăudărăm, lăudărăţi, lăudără. A. Treboniu Laurian2, în 1840, şi după el Ioanne Germaniu Codru [Drăguşanu]3, în 1848, îl numesc „preterit plus-ca-perfect” şi îl conjugă cu unele deosebiri faţă de G. Săulescu în ce priveşte desinenţele de persoana 1 şi a 2-a singular, precum şi în ce priveşte vocala tematică la conjugarea I: cantăram, cantărai, cantăra, cantăramu, cantarăti, cantăra, respectiv jurarăm, jurarăi, jurară, jurarămu, jurarăţi, jurară. T. Cipariu4 se întâlneşte cu G. Săulescu în denumirea aleasă, „perfectu II”, dar în felul cum îl conjugă prezintă mai multe asemănări cu A. T. Laurian şi Ion Codru-Drăguşanu (desinenţa de persoana 1 singular şi vocala tematică la conjugarea I) decât cu G. Săulescu (desinenţa de persoana a 2-a singular): lăudărăm, lăudărăşi, lăudară, lăudărăm, lăudărăţi, lăudară. De notat că în toate aceste gramatici perfectul simpu „I” sau „preteritul
       1 Seulescul, Grammatică I, p. 111.
       2       Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae, Viena, 1840, p. 112-113, 139, 140 etc.
       3      Rudimentele gramaticei române. Estrase din Tentamen criticum.Ploieşti, 1848, p. 39, 50.
       4 Cipariu, Gramateca I, p. 297.
168
perfect”, propriu-zis, este cel etimologic, cu singularul curent şi astăzi (lăudai, lăudaşi, lăudă), dar cu forme arhaice la persoana 1 şi a 2-a plural {lăudăm, ţinum, bătum, dormim, respectiv lăudat sau lăudaţi, ţinut sau ţinuţi, bătut sau bătuţi, dormit sau dormiţi), uneori şi la a 3-a plural (i!ăudaru(e)5 6 7), în timp ce alte gramatici anterioare sau contemporane cu ele au un singur perfect simplu, fie numai cu formele vechi la persoana 1 şi a 2-a plural (Ienăchiţă Văcărescu8), fie numai cu cele noi (Macarie9, Constantin Diaconovici Loga10, I. Eliade Rădulescu11, Iordache Golescu12) fie cu forme duble cel puţin la conjugarea a Il-a şi a IlI-a (vezi S. Micu şi G. Şincai13,1. Alexi14).
       Tipului de perfect cu -ră- la toate persoanele i s-a adus în repetate rânduri obiecţia că nu ar fi avut o existenţă reală în limba română. Chiar dacă unii cercetători ulteriori au admis explicaţia prin mai mult ca perfectul latinesc a unor persoane (toate persoanele pluralului sau numai persoana a 3-a plural) ale perfectului simplu de tip curent, se pare că nimeni nu a acordat credit paradigmelor complete de „perfectul al II-lea” din gramaticile citate ca reprezentând
       5      La G. Săulescu verbele de conjugarea I au şi la acest tip vocala tematică ă la toate persoanele: lăudăi, lăudăşi, lăudă (p. 111). Acest vocalism regional este indicat pentru singular şi de Pumnul, Grammatik, p. 137: aroei, aroesî, aroe.
       6 La G. Săulescu lăudăţi.
       7 Cipariu, Gramateca I, loc. cit.
       8 Văcărescul, 2Observaţii.
       9      Vezi Mariana Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în Studii de limbă literară şi filologie (Ion Gheţie redactor responsabil), voi. I, Bucureşti, 1972, p. 23.
       10      Grammatica romanească pentru îndreptarea tinerilor (Buda, 1822), ediţia Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Timişoara, 1973, p. 105, 110 etc.
       11 I. Eliad, Grammatică românească, Sibiu, 1828, p. 52, 55, 58, 61.
       12      Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, Bucureşti, 1840, tabelele de la p. 32.
       13      Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Buda, 1780, p. 40 (laudaram, laudarati) şi p. 49 (dor mir am, dormirati) faţă de 42 (tacum, vel tăcurăm; tăcut, vel tacurati) şi 45 (batum, vel băturăm; bătut, vel baturati). In ediţia a Il-a, 1805, tacuti, vel tacurati (p. 57), batuti, vel baturati (p. 60).
       14      Grammatica Daco-Romana sive Valachica, Viena, 1826, p. 96-97 şi 110-111 faţă de 101 şi 106.
169
altceva decât o „invenţie”15, o reconstrucţie sau o „imitaţie”16 după latină. Către această suspiciune - determinată şi de orientarea latinistă a autorilor în cauză - pot conduce atât ezitările remarcate mai înainte în desinenţele înregistrate pentru singular, cât şi observaţia, pe care o fac înşişi doi dintre autorii citaţi, anume G. Săulescu17 şi T. Cipariu, asupra întrebuinţării acestui timp la plural; T. Cipariu vorbeşte chiar de împletirea „în uz” a celor două tipuri de perfect distinse de el într-o paradigmă care reprezintă tipul impus în limbă: „personele acestoru doue perfecte in usu nu numai se amesteca, ci se sî confundu intru atât’a, câtu dein perfectulu I acumu mai numai numerulu sing. se usiteza, er’ dein perf. II numai personele plurali”18.
       Contribuţia de faţă îşi propune în primul rând o reconsiderare a părerii după care formele de perfect cu -ră- la singular din gramaticile menţionate nu ar reprezenta o realitate lingvistică.
       Pentru persoana a 3-a singular existenţa unei forme de perfect în -ră a mai fost relevată în diverse ocazii, fără a fi niciodată pusă în legătură cu paradigma vechilor gramatici. Pe de o parte, Leca Morariu19 a semnalat asemenea forme în câteva texte - preponderent moldoveneşti - de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea (Isopia braşoveană, Codicele pătrăuţean, Codicele
       15       Discuţia s-a dus aproape exclusiv cu referire la T. Cipariu, care a fost acuzat de inventarea timpului „perfectu II”: Iordan, 2LRC, p. 760, afirmă că acest timp „n-a avut niciodată fiinţă în limba noastră”; vezi şi Mariano Baffi, Le grammatiche della lingua romena (rassegna storica), în „Cultura neolatina” XIX, 1959, 1-2, p. 113 („non e stato mai in uso nella lingua romena”), şi Ion Gheţie, Societatea Academică Română şi unificarea limbii române literare, în LR XV, 1966, 5, p. 526 („nu l-am întâlnit în nici o lucrare de istorie sau de dialectologie a limbii române”). în apărarea lui T. Cipariu s-a arătat până acum doar faptul că acest timp figurase înaintea sa în gramaticile lui G. Săulescu şi A. T. Laurian: vezi Roşa del Conte, Le „invenzioni” di T. Cipariu, în „Cultura neolatina” XXII, 1962, 1-2, p. 166, şi Mioara Avram, Prima gramatică academică a limbii române, în LR XV, 1966, 5, p. 496.
       16       Romulus Ionaşcu, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţiunea studiului gramaticei limbei române de la 1757 până astăzi, Iaşi, 1914, p. 122, califică astfel singularul în -răi, -răşi, -ră de la G. Săulescu.
       17 „în numerul pl. este cel mai întrebuinţat” (Seulescul, Grammatică I, p. 148).
       18 Cipariu, Gramateca I, p. 299.
       19 Războiul Troadei după Codicele Const. Popovici (1796), Cernăuţi, 1924, p. 45.
170
dornean, Alexandria lui I. Arhip, „Războiul Troadei” din Codicele C. Popovici, Isopia voroneţeană), emiţând ipoteza - acceptată ulterior de Al. Procopovici - că ele ar putea fi etimologice, descendente ale mai mult ca perfectului indicativ latinesc, iar Istoria limbii române literare20 de Al. Rosetti, B. Cazacu şi Liviu Onu descoperă exemple de acelaşi tip în poeziile lui Costache Conachi (1778-1849). Pe de altă parte, s-au înregistrat forme de acest fel şi în limba actuală: am în vedere atât unele atestări sporadice, din texte populare sau literare, care au primit explicaţii aplicabile unor fenomene accidentale, fiind interpretate în general ca fapte de sintaxă (acorduri după înţeles sau prin atracţie), de stilistică (elemente de exprimare solemnă, cu valoare emfatică) sau de versificaţie (cerinţă a rimei)20 21 22, cât şi datele oferite de Atlasul lingvistic român22 - în special ALR II - şi de anchetele recente pentru Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, care demonstrează caracterul morfologic al acestui fenomen, mai puţin accidental decât păruse. în ALR I23 şi II24 forme cu -ră la persoana a 3-a singular a perfectului simplu sunt înregistrate în 7 puncte din Ardeal (în special din nord-vest)25, 2 din Moldova de sud26 şi 3 din Muntenia27; pe baza
       20       Voi. I, ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1971, p. 569: „Perfectul simplu. La pers. 3 sg. se foloseşte greşit, ca în unele graiuri populare, forma de pers. 3 pl.”.
       21       Pentru toate aceste explicaţii vezi Graur, TA, p. 248. Pentru atestări populare recente (din Muscel) vezi Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, I, Bucureşti, 1966, p. 101.
       22       Prezentate parţial de Alexandru Georgescu, Perfectul simplu în dialectul dacoromân. Obse/'vaţii asupra răspândirii geografice a perfectului simplu în dacoromână, în Omagiu Iordan, p. 317-324, care conchide că „persoana a IlI-a [singular] [...] este deseori înlocuită cu persoana a IlI-a plural”.
       23 întrebarea 2049 (văzui); vezi Al. Georgescu, art. cit.
       24       Hărţile 1978 (cântă; cântară), 1981 (văzui; văzură), 1989 (spuse; spuseră), 1992 (auzi; auziră), 1995 (omorî; omorâră), 2163 (fuse; fuseră), 2204 (dădu; dădură) şi notele marginale la hărţile 2172 (avui), 2226 (stătui) şi 2236 (băui) din ALR II SN VII.
       25       Consecvent în punctele 272, 284 şi 316, numai la unele verbe în punctele 250, 279, 346 şi 574.
       26 592 şi 605.
       27 720, 748 şi 784.
anchetelor pentru NALR Muntenia şi pentru Arhiva fonogramică a limbii române, Victorela Neagoe28 a stabilit că aceste forme alcătuiesc arie compactă în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, identificându-le, cu frecvenţă diferită, în 33 de localităţi din judeţele Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Brăila, Vrancea şi Galaţi, la care se adaugă un punct izolat din nordul Olteniei (Boişoara, jud. Vâlcea)29. Datele furnizate de NALR Muntenia sunt deosebit de preţioase întrucât exclud interpretarea formelor în discuţie drept apariţii întâmplătoare, nu numai datorită ariei atât de întinse a fenomenului30, ci şi datorită faptului că de astă dată atestările - obţinute atât prin chestionar, cât şi prin texte - provin dintr-o regiune în care perfectul simplu este un timp viu, ceea ce nu permite ipoteza unei soluţii ad-hoc pentru o formă necunoscută31. Această ipoteză poate fi luată în seamă pentru punctele din Ardeal în care ALR II atestă fenomenul, dat fiind că ele aparţin ariei în care perfectul simplu nu este întrebuinţat (sau, în cel mai bun caz, sunt de la periferia ariei lui de răspândire)32 şi în care, în consecinţă, răspunsurile date cu privire la acest timp sunt din principiu dubioase; cu toate acestea şi în ciuda unor lacune şi ezitări notate chiar în punctele respective, regularitatea atestărilor, la verbe diferite, în unul şi acelaşi punct, poate fi invocată ca un element de oarecare certitudine.
       E interesant de observat că în câteva dintre aceste puncte ardeleneşti din ALR II (272, 284 şi 346) s-a înregistrat, la unicul verb de conjugarea I supus anchetei, forma de persoana a 3-a singular şi plural cîntără33, care confirmă felul în care se prezintă în gramatica
       28 Despre -ră- în formele de perfect simplu şi de mai mult ca perfect, în FD VIII, 1973, p. 129-139.
       29        Autoarea defineşte această arie drept „zona subcarpatică, având ca limită de est şi de sud cursul râului Ialomiţa” (art. cit., p. 132); e vorba, evident de v e s t, nu de „est”.
       30 Lucru relevat de autoarea citată, la p. 132.
       31        Victorela Neagoe arată chiar, pentru Muntenia, că „în zona în care perfectul simplu nu se foloseşte (sau se foloseşte foarte puţin [...]) nu constatăm extinderea elementului -ră- la singular” (p. 134).
       32        Pentru aceste arii vezi I. Pătruţ, Referitor la evoluţia sistemului verbal românesc, în FD VI, 1969, p. 131-134, şi harta de lap. 132.
       3j în punctul 284 sg. cîntără, pl. cîntără.
172
lui G. Săulescu vocala tematică a timpului în discuţie, cu ă în locul mai răspânditului a. Vezi şi formele de persoana 1 şi a 2-a plural cîntărăm* (pct. 272), respectiv cîntărăţ (250 şi 272).
       Pentru epoca gramaticilor lui G. Săulescu, A. T. Laurian şi T. Cipariu existenţa reală pe plan regional a formelor cu -ra la persoana a 3-a singular a perfectului simplu mi se pare probată de faptul că aceste forme apar criticate din punctul de vedere al limbii literare. în această privinţă este de primă importanţă mărturia lui I. Eliade Rădulescu34: condamnând fără drept de apel35 forme ca „omul făcură, veniră, cântară, în loc de făcu, veni, cântă\ el ne furnizează informaţii preţioase asupra localizării, frecvenţei şi utilizării funcţionale a acestor forme, întâlnite „în Moldavia [...] foarte des în scris şi în vorbă”. E de notat că T. Cipariu însuşi a trecut printr-o fază în care critica „formarea personei a 3 sing. in -ra ca si in plurale, dicundu si scriendu elu se dusără, veniră etc. in locu de se duse, veni” drept „una smentela in acestu tempu, ce pre alocuria se pare prea inradecinata in gur’a poporului, sî de aci trece une ori si in scrisorile publicate”36.
       Pentru celelalte două persoane ale singularului situaţia nu se prezintă la fel de favorabil ca pentru persoana a 3-a, atestările unor forme de perfect cu -ra- fiind aici numai accidentale şi mult mai puţin sigure. O formă de persoana a 2-a singular avurăşi a fost semnalată37 la Ioan Barac, la începutul secolului trecut, iar ALR II înregistrează izolat o formă căntarăi pentru persoana 1 şi a 2-a singular (ALR II SN VII, h. 1977)38. Un argument indirect pentru posibilitatea existenţei
       34Scrisoare la D. Căminarul C. Negruţi din 1838, citată după Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973, p. 102-103.
       35       „Dar pentru că ziceţi dumneavoastră cântară la singl. grămatica generală a rumânilor nu poate îngădui ca această terminaţie să rămâie de număr singl. Ci fiecărui rumân, fie moldovean, fie muntean, o să-i dicteze a zice că e de număr plurl.”.
       36 Cipariu,1 Principia, p. 177.
       37 De Lombard, VR I, p. 248, după TDRG, s. v. avea.
       38       Necunoscând aceste exemple de la I. Barac şi din ALR, Nicolae Mocanu, în recenzia pe care o face articolului citat al Victorelei Neagoe, încearcă să explice „faptul că în paradigma perfectului simplu nu s-a atestat nici o formă de pers. I—II sg. cu -ră” prin aceea că „structura sonoră a persoanelor acestui timp nu permite introducerea elementului sufixai: cântai + ră nu poate da *cântarăi etc.”; vezi CL XVIII, 1973,2, p. 351.
173
unui perfect simplu cu -ră- la persoana 1 şi a 2-a singular ar putea fi găsit însă în formele regionale de mai mult ca perfect cu -ră- la aceste persoane: eu munciserăm, terminaserăm, respectiv tu căntaserăşi, fugiserăşi, avuseserăşi ş. a., care au fost înregistrate în anchetele NALR39 în câteva localităţi munteneşti şi moldoveneşti de unde s-au notat şi forme de perfect simplu 3 sg. în -ră. în orice caz, trebuie remarcat că şi la persoana 1 şi a 2-a singular puţinele atestări ale formelor de perfect cu -ră- confirmă felul cum le-au notat vechii gramatici, care, dacă nu le-au cunoscut în totalitatea lor40 din realitate, le-au intuit în spiritul limbii. Faptul e demn de menţionat cu atât mai mult cu cât forma în -răi dată de G. Săulescu pentru persoana 1 singular şi de A. T. Laurian pentru a 2-a (vezi acum cântarăi cu ambele valori) sau forma în -răşi dată de G. Săulescu şi de T. Cipariu pentru persoana a 2-a (vezi avurăşi la I. Barac) nu pot fi raportate direct la formele latineşti în -ram, -ras.
       Considerând că, prin cele spuse până aici, existenţa regională a unor forme de perfect simplu cu -ră la singular a fost demonstrată -cel puţin în ce priveşte perosana a 3-a - pentru ultimele două secole, urmează să abordăm problema vechimii acestor forme şi a explicaţiei lor: sunt ele forme vechi, etimologice (organice), urmaşe ale mai mult ca perfectului indicativ latinesc, sau inovaţii analogice? Ambele poziţii au fost susţinute până acum. Lăsând la o parte pe vechii gramatici care derivau integral din mai mult ca perfectul latinesc paradigma unui al doilea perfect simplu41, Leca Morariu42 presupunea şi Al. Procopovici43 era convins că „forma cântară de persoana a 3-a a
       39 Vezi VictorelaNeagoe, art. cit., p. 137.
       40       Fac această rezervă întrucât, observând că referirile (şi criticile) directe la forme întâlnite de gramatici se limitează la persoana a 3-a singular, nu exclud posibilitatea ca la celelalte două persoane să fi recurs la completări ale paradigmei.
       41       De remarcat că G. Săulescu, lucr. cit., p. 148, deşi considera acest timp format din mai mult ca perfectul indicativ latinesc (< laudăram, laudaras, laudarat etc.), descria didactic formarea lui de la perfectul simplu prin intercalarea lui -ră-înaintea desinenţei -i, -şi, ceea ce explică direct formele în -răi, -răşi date de el, dar lasă nelămurită problema raportului cu etimonul propus.
       42 Loc. cit.
       43      Aoristul în raport cu alte timpuri şi moduri, în „Revista filologică” II, 1928, 1-2, p. 31.
174
aoristului este [...] străveche”; Al. Procopovici arată că „uzul ei trebuie să fi fost întotdeauna foarte restrâns, atât de restrâns, încât a putut să rămână mai întâi în afară de scrisul românesc, spre a-şi face apariţia numai în mod incidental, în vremuri mai recente”44 45, ba, mai mult, el speră că „s-ar putea poate ca să mai descoperim în vro pagină veche sau în vrun dialect contemporan şi un cântara 5 de persoana I-a, nebăgat în samă până acum sau considerat ca o formă greşită, pentru că aveam această idee preconcepută că plusquamperfectul latinesc a dispărut fără de nici o urmă din româneşte”. Dimpotrivă, O. Densusianu46 susţine că formele dialectale de 3 sg. în -ra „care apar de altminteri destul de târziu, când cântarăm, cântarăţi, prin analogie cu cântară (3 pl.), înlocuiseră pe cântăm, cântat - trebuie interpretate altfel, ca rezultatul aceleiaşi analogii care a acţionat şi asupra persoanei a 3-a sg. (<cântară a putut lua naştere în câteva regiuni după ce -ra de la 3 pl. fusese introdus la 1 şi 2 pl.)”, iar Victorela Neagoe47, care recurge la aceeaşi explicaţie prin extinderea elementului -ra- de la plural -transformat dintr-un element desinenţial de marcare a numărului în unul sufixai de marcare a timpului - califică explict fenomenul drept „inovaţie”.
       împotriva caracterului etimologic al formelor de perfect simplu cu -ra- la alte persoane decât a 3-a plural ar părea să vorbească lipsa lor din cele mai vechi texte dacoromâne, ca şi din dialectele sud-dunărene. într-un articol relativ recent, C. Frâncu48 a datat apariţia în texte a formelor de persoana 1 plural în -răm de la 1776 (un document din Oltenia), iar ulterior Mariana Costinescu49 a împins, cu patru ani înapoi această datare, relevând ca prime atestări formele date în
       44       El nu cunoştea însă decât formele semnalate de Leca Morariu din texte din jurul anului 1800, la care adaugă în mod greşit forma de mai mult ca perfect 3 sg. însărasără, înregistrată de I.-A. Candrea, în Graiul din Ţara Oaşului, extras din „Buletinul Societăţei Filologice” II, Bucureşti, 1907.
       45      Aceasta ar fi trebuit să fie forma normală din punct de vedere etimologic; vezi toată paradigma la Al. Procopovici, lucr. cit., p. 12.
       46 Densusianu, HLR II, p. 222.
       41 Lucr. cit., p. 131, 133, 139.
       48       Din istoria perfectului simplu românesc: formele de persoana I şi a Il-a plural cu sufixul-ră-, în ALIL XVIII, 1967, p. 175-191.
       49 Loc. cit.
175
gramatica manuscrisă a lui Macarie din 1772; în 1780, după cum s-a mai arătat, formele în -răm, -răţi sunt înregistrate în gramatica lui
S.  Micu şi G. Şincai ca forme unice la verbele de conjugarea I şi a V-a şi ca dublete la cele de conjugarea a Il-a şi a III-a50. Pentru a se ajunge în 1772 şi 1780 la consemnarea în gramatici din regiuni diferite a acestor forme, e de presupus însă că ele trebuie să fi existat şi să fi avut o oarecare răspândire cu mult înainte, de aceea nu mi se pare acceptabilă concluzia lui C. Frâncu după care aceste forme nu pot fi datate nici măcar din secolul al XVII-lea - cum au susţinut fără material unii autori -, ci numai de la „sfârşitul secolului al XVIII-lea”51.
       Pentru persoana a 3-a singular cele mai vechi atestări sigure aduse până acum în discuţie datează din 1784 (Isopia braşoveanaf2. S-ar putea însă ca cel mai vechi exemplu să fie unul din secolul al XVI-lea, interpretat de Elena Carabulea53 ca un acord curios, „greu de explicat”: Din acest pământ rădicară-se după aceea A s ur şi zidi Nenivia, Rehobot [...] {Palia de la Orăştie), dacă nu cumva „folosirea predicatului la plural s-ar putea datora înţelesului colectiv al substantivului Asur = cei din neamul Asur”. Depistarea exemplelor de acest fel în texte este într-adevăr îngreunată de necesitatea distincţiei faţă de posibilele acorduri după înţeles (exemple de tipul toată cetatea ieşiră, tot norodul văzură, şi să mirară mulţimea) sau prin atracţie {căzură asupra împărăţieiputearea oamenilor)54.
       50 Vezi mai sus, nota 13.
       51 Art. cit., p. 187; vezi şi p. 186.
       52 Vezi Leca Morariu, lucr. cit., p. 45.
       53      Acordul după înţeles şi prin atracţie în limba română veche, în LR XIV, 1965, 5, p. 597; autoarea citată dă aici încă un exemplu din acelaşi text {Şi Nahor însurară-se), care însă, la controlul cu originalul, se dovedeşte a fi un plural normal, cu subiect multiplu (Avraam şi Nahor). Forma acaţără, considerată de I. Rizescu perfect simplu „probabil pers. a III-a sg.” (Pravila ritorului Lucaci, text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Bucureşti, 1971, p. 83), apare într-un context nu prea clar (245714), dar, după părerea mea, reprezintă persoana a 3-a plural a prezentului verbului regional acăţăra, nu acăţa, la care figurează în indicele ediţiei, p. 187, unde însă autorul o dă ca plural!
       54      Vezi numeroase acorduri de acest fel la Densusianu, HLR II, p. 393-394, şi la Elena Carabulea, art. cit.
176
      în acest sens s-au interpretat de altfel şi exemple din limba modernă, atâta vreme cât ele fuseseră înregistrate numai sporadic: acorduri după înţeles55, în situaţii ca îl jeliră şi poporul, oastea întinseră fuga, şi prin atracţie56 57 în lor li se făcură milă, li să părură. Exemplele care nu se încadrau în aceste fenomene sintactice au primit fie o explicaţie prin necesităţi prozodice, atunci când proveneau din versuri populare şi se găseau la rimă {[el] luară rimând cu -nsoară, [Gruia] lucrară rimând cu ţară)51, fie, mai ales, una de ordin stilistic, atribuindu-se formelor respective o valoare emfatică, de exprimare solemnă, pe care Al. Graur58 a pus-o în legătură cu prestigiul perfectului simplu ca timp exclusiv literar în unele regiuni. Această ultimă explicaţie pare adevărată pentru exemplele cu singularul muriră pe lângă un subiect personal {muriră şi bietu X), eventual şi pentru alte verbe cu un asemenea subiect (de pildă, ziseră bătrânu), dar ea nu se mai potriveşte pentru exemple de felul Să dusără gândacul sau O mâţă întrară într-o şatră din texte vechi {Isopia braşoveană, respectiv Isopia voroneţeană) sau Cu calu dumnea-voastră-n ce zi să-ntâmplară? dintr-un text dialectal actual (citat de Victorela Neagoe). Faptul că exemplele adunate de Al. Graur în 1935 cu singulare în -ră care nu pot fi explicate ca varietăţi de acord provin din judeţele Ialomiţa, Tecuci şi din Maramureş, adică exact din regiunile (sau de la limita cu regiunile) în care ALR şi NALR au notat regulat un -ră la persoana a 3-a singular, nu mi se pare o coincidenţă întâmplătoare; vezi şi originea locală a lui C. Conachi dintr-o zonă de acest fel. Aş remarca şi faptul că unul dintre exemplele reproduse de Al. Graur dintr-un colind maramureşean - şi interpretat ca având un -ră „facultativ [...] pentru rimă şi ritm”59 - conţine trei verbe de conjugarea I cu perfectul simplu 3 sg. şi pl. în -ără, deci cu vocala tematică pe care am întâlnit-o în gramatica lui G. Săulescu şi în câteva
       55       Vezi Al. Graur, Acordul după înţeles, în „Viaţa românească” 1938, nr. 11, p. 76-85.
       56 Vezi J. Byck, L ’accord du verbe avec Vobjet, în BL VII, 1939, p. 143-144.
       57       Vezi Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925, p. LXXV, şi A. Graur, -re et -ră facultatifs, în BL III, 1935, p. 182-183.
       58 Art. cit. în nota 55 şi Graur, TA, p. 248.
       59 Ibidem.
puncte ale ALR II din această regiune: De ziuă se revărsără Trei cocoşi mândri cântără Iuda-n talpe se sculără.
       Coincidenţele cu vechile gramatici nu se reduc însă la formele înregistrate în zilele noastre60, ci privesc şi unele explicaţii ale lor. Până şi explicaţia de natură stilistică prin invocarea tonului solemn şi emfatic poate găsi un precursor indirect în I. Eliade Rădulescu, care, crezând că el făcură - ca şi el au făcut - se poate explica printr-o influenţă cărturărească a unui procedeu din ebraică, arăta că textele biblice „pentru grandios, pentru dumnezeire şi puterile cereşti au întrebuinţat verbul la număr plural”61. Dar mai interesant de relevat, pentru restabilirea priorităţii, este faptul că T. Cipariu62 s-a gândit la posibilitatea ca formele de perfect simplu cu -ră- la 3 sg., 1 şi 2 pl. să fie o inovaţie („una innoitura”) datorată analogiei, numită de el „legea asemanatiunei” (vezi, mai târziu, această explicaţie la O. Densusianu şi, acum în urmă, la Victorela Neagoe) şi că a indicat explicit cauza succesului lui -răm şi -răţi în necesitatea de evitare a omonimiei perfectului simplu cu prezentul la conjugarea I şi a IV-a (explicaţie general admisă astăzi, dar a cărei paternitate a fost atribuită recent de C. Frâncu63 lui Al Lambrior).
       în ce priveşte explicaţia perfectului simplu în -ră ca urmaş al mai mult ca perfectului indicativ latinesc, ea a âvut o soartă complexă şi contradictorie, fiind admisă sau respinsă în diverse grade. Faţă de G. Săulescu, A. T. Laurian şi, în cele din urmă, T. Cipariu, care considerau că paradigma mai mult ca perfectului latinesc în -veram >
       60      De adăugat că şi forma fără -ră la persoana a 3-a plural, pe care G. Săulescu, lucr. cit., o dă la „perfectul simplu l-iu”: „lăudără şi lăudă”, „văzură şi văzu”, „întinseră şi întinse”, „auziră şi auzi”, p. 148 (uneori acordându-i întâietatea, în ordinea „lăudă şi lăudără”, p. 114; vezi şi p. 119, 123), desigur pentru a diferenţia astfel cele două tipuri de perfect şi la această persoană, îşi găseşte corespondente reale - cu explicaţii de ordin analogic - atât în unele răspunsuri izolate din ALR II SN VII {spuse în pct. 362 şi 728, h. 1989; zise în pct. 728 şi 762, h. 1987), cât şi în unele atestări din texte de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (vezi M. Gaster, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie” VII, 1894, p. 337, şi Leca Morariu, lucr. cit., p. 43 şi 78).
       61 Vezi p. 103 din lucr. cit. în nota 34.
       62 Cipariu,2Principia, p. 177-178.
       63 Art. cit., p. 184, nota 24.
178
-ram, -veras > ras, -verat > -rat etc. s-a transmis românei integral -cel puţin pentru o vreme - într-un tip de perfect simplu cu -ră- la toate persoanele, şi faţă de W. Meyer-Liibke64, O. Densusianu65, Alf Lombard66 şi C. Frâncu67, care se situează la polul opus, neadmiţând nici o urmă din mai mult ca perfectul latinesc în perfectul simplu românesc, există numeroşi cercetători care admit intervenţia parţială a unor forme de mai mult ca perfect, limitată la unele persoane, ceea ce face din perfectul simplu un timp mixt din punct de vedere etimologic68. Cea mai răspândită este părerea după care numai persoana a 3-a plural a perfectului simplu provine din mai mult ca perfect (vezi Al. Lambrior , I. Şiadbei , Al. Rosetti , tratatul academic Istoria limbii române12 70 71 72), dar unii cercetători extind această explicaţie fie la toate persoanele pluralului (Fr. Diez73 şi, recent, H. Mihăescu74), fie la persoana a 3-a singular (Al. Procopovici75), fie la întreg pluralul şi la persoana a 3-a singular (Leca Morariu76).
       Situaţia din restul României nu ajută la lămurirea problemei etimologice aici în discuţie, dar e interesant de observat că, în oricare dintre ipotezele avansate, perfectul simplu românesc se poate întâlni
       64 Meyer-Lübke, Grammaire II, p. 335.
       65       Densusianu, HLR II, p. 222: „supravieţuirea în română a mai mult ca perfectului indicativ latinesc nu e deloc probată”.
       66 Loc. cit.
       61 Art. cit., p. 183.
       68       Vezi Al. Procopovici, art. cit., p. 8: „într-însul se amestecă forme de diferite timpuri latine. Aoristul nostru este aşadară un timp mixt”.
       69 Carte de citire, Iaşi, 1882, p. XXVII şi urm.
       70 Le sort du prétérit roumain, în „Romania” LVI, 1930, p. 344.
       71 Rosetti, ILR 1968, p. 153.
       72 ILR II, p. 96 şi 264.
       7j Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1882, p. 595.
       74 Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960,
p. 145.
       75 Art. cit., p. 12 şi 31.
       76 Lucr. cit., p. 45 şi 102, şi Morfologia verbului predicativ român, în „Codrul
Cosminului” I, 1924, p. 15. Autorul face o deosebire între persoana a 3-a pl. şi celelalte persoane în privinţa certitudinii acestei etimologii:        „indicativul
pluscvamperfectului păstrat în p. 3 pl. a aoristului (şi poate şi-n p. 3 sg. şi p. 1 şi 2 pl. din aorist)”.
179
cu corespondente din alte limbi romanice, întrucât în unele se păstrează diverse urme ale mai mult ca perfectului indicativ latinesc -fie în paradigmă completă (e, până astăzi, cazul portughezei), fie numai la unele persoane (persoana a 3-a singular a imperfectului într-un dialect sard, aceeaşi persoană cu valoare de perfect şi de condiţional în vechea franceză)77 -, iar în altele s-a produs inovaţia extinderii lui -r- de la persoana a 3-a plural a perfectului la alte persoane ale aceluiaşi timp (în provensală la toate afară de 3 sg., în catalană la toate afară de 1 şi 3 sg.)78. Distincţia stabilită de K. G. Bottke, după care româna s-ar deosebi de celelalte limbi romanice prin aceea că „elementul -r- este restrâns la formele de plural”79, nu e valabilă decât pentru româna literară, din moment ce regional există forme cu -ră- la singular.
      Victorela Neagoe are dreptate să spună că în această situaţie -ră-are alt statut morfologic decât în limba literară (nu e element desinenţial - marcă a pluralului -, ci sufixai - marcă a timpului -), dar, întrucât etimologia formelor respective e încă nerezolvată, este mai prudent să se evite precizarea sensului în care a avut loc transformarea, căci nu ştim dacă desinenţa a devenit sufix80 sau invers: în ipoteza derivării unui tip- de perfect simplu din mai mult ca perfectul indicativ latinesc, -ră ar putea fi vechi la singular, cu valoare originară de sufix temporal. Cu extinderea recentă, analogică, a lui -ră avem a face în mod incontestabil numai la mai mult ca perfectul derivat din conjunctiv - în limba literară exclusiv la plural, regional şi
        77       Vezi K. Togeby, Le sort du plus-que-parfait latin dans les langues romanes, în „Cahiers Ferdinand de Saussure” 23, 1966, p. 176-182; ILR II, p. 96. C. Frâncu, art. cit., p. 175, crede greşit că acest timp e „nepăstrat în afară de spaniolă în nici o limbă romanică”.
        78       Vezi Karl G. Bottke, Rumanian Imperfect, Perfect and Pluperfect Indicative, în „Orbis” IX, 1960, 1, p. 117.
        79 Ibidem, p. 118.
        80       Vezi afirmaţiile autoarei, art. cit., p. 132-133: ,,-ră- [...] devine un element sufixai”, „încetează să mai fie o marcă a pluralului [...] şi trece în categoria sufixelor temporale” şi 134: ,,-ră- dobândeşte valoarea unui sufix temporal” [spaţiat de mine - M. A.].
180
la singular81 -, precum şi la celelalte timpuri la care apare - regional -în formele de plural (mai des la perfectul compus, rar şi la imperfect, viitor, prezent indicativ şi conjunctiv)82.
                                         *
      în concluzie, confruntarea formelor regionale moderne cu mărturia vechilor gramatici83 nu vine neapărat în sprijinul explicării perfectului simplu cu -ră- la toate persoanele drept moştenit din mai mult ca perfectul indicativ latinesc, de care ne putem îndoi în continuare atâta vreme cât nu dispunem de atestări sigure de acest fel din limba mai veche, dar nu ne mai permite să ne îndoim de existenţa reală în limbă, la începutul secolului al XlX-lea, a unor forme cu -ră-la singular, fie ele etimologice sau analogice.
SCL XXVI, 1975, l,p. 27-36.
       81       Vezi articolul citat al Victorelei Neagoe, care prezintă pentru singularul cu -ră- exclusiv situaţia din zona subcarpatică a Munteniei şi Moldovei de sud, fără referiri la alte regiuni în care a mai fost înregistrat la persoana a 3-a singular (vezi exemplul din Oaş citat în nota 44).
       82       Vezi A. Graur, Une nouvelle marque de pluriel dans la flexion verbale roumaine, în BL III, 1935, p. 178-182, şi Graur, TA, p. 247-248. Exemple recente pentru partea de sud-est a Munteniei la Victorela Neagoe, art. cit., p. 134.
       83       Pentru această operaţie aplicată la alte exemple din morfologia verbului vezi Mioara Avram, Données dialectales récentes et le témoignage des anciennes grammaires du daco-roumain, comunicare prezentată la Al XIV-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, 15-20 aprilie 1974 (sub tipar în Actele congresului) [versiune românească în volumul de faţă, p. 39-49].
181
     O DESINENŢĂ REGIONALĂ LA PERSOANA A 2-A SINGULAR A MAI MULT CA PERFECTULUI ROMÂNESC
       în 1943 Iorgu Iordan semnala1 varianta cu desinenţa -z, în loc de -şi, a persoanei a 2-a singular a mai mult ca perfectului, pe care o întâlnise „de foarte puţine ori” la scriitorii Gib I. Mihăescu (3 citate, dintr-o singură carte) şi N. I. Herescu (1 citat), originari din Oltenia, şi „în vorbirea unui profesor ieşean, care s-a născut în Moldova şi a trăit tot timpul acolo”. Raritatea înregistrărilor şi localizarea lor la mare distanţă ar fi putut atrage concluzia că „avem a face cu apariţii pur individuale”, dar lingvistul citat nu înclină spre această părere: „chiar dacă ar fi aşa, ceea ce eu nu sânt dispus să admit, fenomenul trebuie reţinut şi discutat, pentru că modul cum se prezintă poate duce la o răspândire a lui”; „nu-i exclus, de altfel, ca circulaţia lui să fie, în realitate, mai largă decât spun citatele mele”. După mai bine de un deceniu, autorul îşi menţine rezerva cu privire la circulaţia reală a formei verbale discutate - şi combătute din punctul de vedere al limbii literare „nu pot spune dacă circulă în graiurile olteneşti (eventual şi în altele)”2 3.
       Recenta apariţie a volumului consacrat verbului din Atlasul lingvistic român , cu material cules de Emil Petrovici în anii 1929-1938, aduce lumină în această privinţă, înlăturând rezervele amintite. Nu numai că se confirmă existenţa unei desinenţe regionale -i la mai mult ca perfect, dar răspândirea ei coincide cu cea intuită de Iorgu Iordan pe baza datelor din limba literară, mai exact după originea unor mânuitori ai acesteia la care înregistrase forma în cauză.
        1       Limba română actuală. 0« gramatică a „greşelilor”, Iaşi, 1943, p. 140-141; ediţia a Il-a, Bucureşti, 1948 (= Iordan, 2LRA), p. 142-143.
        2 Iordan, 2LRC, p. 444.
        3 ALR II SN VII.
182
       Notată în 17 puncte ale ALRII, forma de mai mult ca perfect 2 sg. în -i {-sei, -săi, -săi, -sîi) constituie arii compacte în două părţi ale ţării: o arie mai întinsă acoperă Oltenia (toate cele 6 puncte din ALR II: 836 = Peştişani, Goij; 812 = Grădiştea, Vâlcea; 848 = Strehaia, Mehedinţi; 876 = Balş, Olt; 872 = Măceşul de Jos, Dolj; 886 = Izbiceni, Olt), cu unele prelungiri în Muntenia (791 = Negreni, Olt; 928 = Ghimpaţi, Ilfov), în sudul Transilvaniei (833 = Petrila, Hunedoara; 182 = Cematu, Braşov) şi în Banat (27 = Glimboca, Severin), iar o arie mai mică se află în nordul Moldovei (414 = Cristeşti, Botoşani; 520 = Larga, Iaşi; 551 = Pipirig, Neamţ; 537 = Mirceşti, Iaşi; 514 = Coropceni, Vaslui); izolat, a fost înregistrată în nordul Dobrogei (682 = Somova, Tulcea). Situaţia înfăţişată aici după ALR este dedusă în primul rând din paradigma verbului a cânta (h. 2017 cântasem; cântaseşi şi notele la h. 2019 cântaserăm; cântaserăţi), mai puţin din cea a verbelor a vedea (notă la h. 2020 văzusem) şi afi (note la h. 2166 fusesem). Este deci o simplă întâmplare faptul că cele patru exemple reproduse de Iorgu Iordan (adormisei, auzisei, găsisei, îndrăgisei) aparţineau toate conjugării a IV-a4.
       înaintea ALR, forma de persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului cu -\se\i pentru -[se]şi mai fusese notată, sporadic, de unii cercetători, care nu au fost interesaţi însă de această desinenţă, ci de alte detalii ale paradigmei mai mult ca perfectului, în special de semnalarea variantei -sa- a sufixului temporal specific pse-). Sunt de menţionat astfel următoarele atestări din graiuri care se încadrează în aria oltenească indicată de ALR: forma pusasef remarcată încă din 1912 de Şt. Sterescu5 ca fenomen caracteristic graiului din Gorj (nord-est de Târgu-Jiu), şi mersasăi, semnalată în 1937 de Luca Preda6 din graiul satului Călăraşi, Dolj, precum şi formele semnalate în 1936 de
       4        Remarcând amănuntul „curios” că cele trei exemple înregistrate la Gib I. Mihăescu sunt din acelaşi roman - în timp ce în alte scrieri ale autorului citat nu a „găsit astfel de forme” Iorgu Iordan adaugă: „Curiozitatea creşte prin aceea că toate exemplele din acest roman [ca şi singurul de la alt autor - M. A.] aparţin conjug. IV” (Iordan, 2LRA, p. 142, nota).
       5 „Năroji”, în „Convorbiri literare” XLVI, 1912, p. 1045.
       6 Cercetări dialectale în Dolj, în GS VII, 1937, p. 237.
183
Emst Gamillscheg7 din diverse localităţi ale judeţelor Olt (Şerbăneşti: kăntasei; Tâmpeni: văzusiei; Bacea: zîsăsei, d'edesei, bousei: Tituleşti: adormis'eî) şi Teleorman (Drăgăneşti de Vede: zukasei), prin care se completează informaţiile asupra prelungirilor munteneşti ale acestei arii.
       La datele furnizate de ALR se poate adăuga, din afara ariilor care se conturează după hărţile atlasului, forma scrisesei dintr-o scrisoare din 1914 a lui Emil Rebreanu8, originar din judeţul Bistriţa-Năsăud.
       Nu este exclus ca răspândirea teritorială a formei în discuţie să fie chiar mai mare decât ar rezulta din datele înfăţişate până acum. Pe lângă întrebarea pe care o ridică - în privinţa caracterului regional -prezenţa formei scrisesei în limba scrisă a unui năsăudean, am în vedere şi posibilitatea ca forma cântaşi, notată, izolat, în ALR II SN VII, h. 2017, la Scărişoara, Alba (pct. 95), să reprezinte evoluţia aceluiaşi -sei > -si9; dificultatea o constituie aici notarea aceleiaşi forme cântaşi pentru persoana a 2-a plural, ceea ce e de natură să indice o anumită nesiguranţă a informatorului, explicabilă prin faptul că punctul respectiv se găseşte în zona de întrebuinţare a mai mult ca perfectului analitic10. Pe de altă parte, nu trebuie neglijată eventualitatea ca asemenea forme să existe şi în aria în care ancheta ALR a notat exclusiv un mai mult ca perfect analitic: dat fiind că mai mult ca perfectul sintetic al lui afi a fost notat şi în puncte (2, 27) care pentru verbe predicative ca a cânta şi a vedea dăduseră numai forme
       7       Die Mundart von-Şerbăneşti-Tituleşti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea), Jena/Leipzig, 1936, p. 162-164. Asemenea forme lipsesc însă din studiul lui Mircea Tomescu, Graiul din Olt, în „Ethnos” II, 1942-1943, 1-2, care afirmă, la p. 79, că „mai mult ca perfectul se întrebuinţează rar”.
       8 Publicată în Addenda la Liviu Rebreanu, Opere, 5, Bucureşti, 1972, p. 384.
       9       E. Gamillscheg, lucr. cit., p. 162, a notat în Tâmpeni, jud. Olt, forma de 2 sg. făkusi „mit dem [...] Ubergang von iei zu
       10       I. Pătruţ {Referitor la evoluţia sistemului verbal românesc, în FD VI, 1969) încadrează acest punct, alături de două puncte învecinate, 64 şi 105, într-o arie caracterizată prin întrebuinţarea ambelor tipuri de mai mult ca perfect: sintetic şi analitic (vezi harta de la p. 132); e de observat însă că în hărţile din ALR II SN VII numai în punctele 64 şi 105 s-au dat răspunsuri mixte, punându-se de obicei pe primul plan forma analitică (vezi h. 2017, 2018, 2019), în timp ce punctul 95 are constant forme sintetice.
184
analitice, e de regretat că ancheta s-a mulţumit cu forma de persoana 1 singular (h. 2166 fusesem), obţinând numai întâmplător şi formele altor persoane.
       Cu toate acestea, datorită în primul rând ALR, răspândirea teritorială în limba contemporană a lui -[se]i = -[se]şi se poate considera cunoscută, cel puţin în linii mari. In această privinţă ar fi de remarcat numai că bogata atestare a formei noastre în Oltenia face surprinzătoare absenţa acestui fenomen din inventarul particularităţilor graiului oltean, a cărui individualitate a fost dezbătută în ultimii ani11. De asemenea, e de reţinut existenţa ariei, mai mici, moldoveneşti, care reprezintă un element de asemănare în plus12 între o parte a graiurilor moldoveneşti şi Oltenia.
       Ceea ce nu se cunoaşte, în stadiul actual al cercetărilor, este vechimea fenomenului, de care s-ar putea lega şi explicaţia lui.
       Iorgu Iordan afirmă în termeni categorici caracterul recent al fenomenului, vorbind de „această nouă desinenţă, care, deocamdată, are o existenţă mai mult virtuală”; în această ipoteză, problema se reduce la „înlocuirea lui -şi prin -/” căreia, de altfel, lingvistul citat îi dă o explicaţie teoretic inatacabilă, prin „paralelismul” cu imperfectul13.
       în legătură cu atestarea, probleme speciale pune prezenţa formei în -sei ca unică formă de persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului în unele gramatici din secolul trecut, anume în paradigmele expuse în 1840 de A. T. Laurian în Tentamen criticum14: cantassei,
       11       Vezi Gr. Brâncuş, Graiul din Oltenia, în LR XI, 1962, 3, p. 248-260, şi Marin Petrişor, Graiurile din Oltenia. Situaţia lor actuală, în „Philologica” II, 1972, p. 41-55.
       12       Vezi nota cu care a însoţit Iorgu Iordan publicarea articolului lui I. D. Ionescu însemnări despre graiul gorjean, în „Buletinul Institutului de Filologie Română «Alexandru Philippide»” VII—VIII, 1940-1941, p. 326: „Le public bucuros, atât pentru interesul pe care-1 prezintă, considerate în ele înseşi, cât şi, mai ales, pentru că ele confirmă spusele lui A. Philippide, Originea românilor II, după care o bună parte a Olteniei merge, din punct de vedere lingvistic, cu graiurile moldoveneşti”.
       13 2LRA, p. 142-143.
       14       A. Treboniu Laurian, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam linguae romanae in utraque Dacia vigentis vulgo valachicae, Viena, 1840. Autorul numeşte timpul respectiv „preterit perfect şi mai mult ca perfect al modului conjunctiv”.
185
tacussei, vendussei, audissei (p. 114-115), scrissessei, arsessei, tras-sessei, dissessei, cursessei, scossessei (p. 139), abussei (p. 162),fussei şi sciussei (p. 165) şi de Aron Pumnul în gramatica sa din 186415: purtăsei, toecuseî, copsesei, venisei (p. 53) etc. Dată fiind inserarea în aceleaşi lucrări a unor forme verbale inexistente în limba română, e greu de spus dacă autorii cunoşteau această formă ca reală în limbă (A. T. Laurian era originar de pe lângă Sibiu, iar A. Pumnul de lângă Făgăraş, regiune în care nu este atestată astăzi forma în -sei, dar care se învecinează cu aria oltenească de răspândire compactă a acestei forme, găsindu-se la jumătatea distanţei dintre ele două prelungiri din sudul Transilvaniei - punctele 833 şi 182 - ale ariei olteneşti) sau au construit-o din motive etimologice. Cred că motivarea etimologică trebuie luată în considerare chiar dacă admitem autenticitatea formei înregistrate, pentru că, în orice caz, ar rămâne de justificat preferinţa pentru această formă faţă de forma în -seşi pe care o dau gramaticile anterioare (D. Eustatievici, S. Micu, Ienăchiţă Văcărescu, I. Eliade Rădulescu, G. Săulescu, Gherman Vida) şi cele contemporane cu lucrarea lui A. T. Laurian (Iordache Golescu, J. A. Vaillant). într-adevăr, forma în -sei poate fi confruntată mai uşor cu lat. -sses16, în timp ce forma în -seşi are nevoie de explicaţii speciale: în general, se admite că avem a face cu extinderea desinenţei -şi < -sti de la aceeaşi persoană a perfectului simplu17, în favoarea căreia pledează şi paralela
       15       Pumnul, Grammatik. Mai mult ca perfectul e numit aici „die zweite historische (erzăhlende) Zeit der anzeigenden Art”.
       16       Fie că admitem transformarea fonetică a lui -s în -/ la verbe şi alte câteva cuvinte ca noi, voi, trei, poi- (W. Meyer-Lubke, Grammaire des langues romanes, I, Paris, 1890, p. 496), fie că apelăm la explicaţii prin analogie - pentru prezentul verbelor la analogia cu conjugarea a IV-a, la care f tematic a devenit desinenţă (vezi, în ultimul loc, Graur, TA, p. 212-213; ILR II, p. 257) şi pentru alte timpuri la analogia cu prezentul -, rom. -z pentru lat. -5 are paralele puternice în sistemul formelor verbale (prezentul şi imperfectul).
       17      Vezi Lombard, VR I, p. 248; ILR II, p. 266. O explicaţie mai complicată: -sses > *-ş(i) > -seşi a fost propusă de W. Meyer-Lubke, Grammaire, II, p. 384-385) şi acceptată de Al. Procopovici, în „Revista filologică” II, 1928, p. 10, şi de Rosetti, ILR 1968, p. 154). Numai Karl G. Bottke (Rumanian Imperfect, Perfect and Pluperfect Indicative, în „Orbis” IX, 1960, 1, p. 117-118) crede că lat. cantavisses (cantasses) a putut da direct cântaseş(i).
186
directă cu engad. -sestx% şi diverse alte influenţe exercitate de perfect asupra mai mult ca perfectului18 19.
       în lipsa unor atestări vechi (e de remarcat însă că nu prea există nici altfel de atestări vechi pentru această persoană a mai mult ca perfectului sintetic, în nici o formă20), se poate susţine în principiu la fel de bine că forma în -sei este originară sau că ea e mai nouă,, refăcută din -seşi. în acest ultim caz însă, ar trebui să admitem o evoluţie mult mai complicată, cu un fel de revenire la ceea ce putea da din capul locului lat. -sses (*-sei > -seşi > -sei); elementul care mi se pare mai greu de acceptat în această explicaţie ar fi pierderea influenţei perfectului simplu - o dată exercitate în impunerea formei -seşi - tocmai în aria în care acest timp şi-a păstrat vitalitatea. De aceea consider că, până la probe materiale contrarii, este mai normal să interpretăm forma în -sei drept un arhaism morfologic, care s-ar situa alături de atâtea alte arhaisme ale graiului oltenesc21, decât ca o inovaţie mai mult sau mai puţin recentă.
                                           *
       O formă de persoana a 2-a singular în -sei se întâlneşte şi la imperfect într-o paradigmă specifică unor graiuri bănăţene şi caracterizată prin influenţa mai mult ca perfectului: vezi forma aviasăi, semnalată în 1970, din Ciudanoviţa - Valea Caraşului, de Marin Petrişor22, şi cîntasăi, notată în ALR II SN VII, h. 2019, în
        18 Vezi Meyer-Lübke, Grammaire II, p. 384.
        19       în primul rând extinderea lui -ră(-) în română. Pentru italiană vezi Gerhard Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti, II, Torino, 1968, p. 303-304.
       20        Nici un exemplu de persoana a 2-a singular din secolul al al XVI-lea la Densusianu, HLR II, p. 223-224, sau la Al. Rosetti, lucr. cit., p. 548; de asemenea, nici un exemplu cu această persoană la Cristina Călăraşu, Observaţii asupra valorilor mai mult ca perfectului în limba română în secolele al XVI-lea-al XVIII-lea, în SCL XXII, 1971, 2, p. 175-183. Singurele exemple din limba veche date de Leca Morariu, Morfologia verbului predicativ român, în „Codrul Cosminului” I, 1924, p. 15, sunt amândouă de la Dosoftei: dedeaseşi şi (te) milostiviseşi.
       21        Vezi Teofil Teaha, Aires lexicales conservatrices en Olténie (Éléments d'origine latine), în ACILFR XII, II, p. 317-322.
       22 Graiul de la Ciudanoviţa (Valea Caraşului), în „Philologica” I, 1970, p. 95.
187
pct. 29 (Secăşeni, Caraş). Nu am luat în seamă acest -sei (= -i) de la imperfect în discuţia de mai sus, deoarece el e pasibil şi de o explicaţie independentă de -[se]i = -[se]şi de la mai mult ca perfect, în sensul că -i poate reprezenta desinenţa formei iniţiale de imperfect, în care mai mult ca perfectul a intervenit exclusiv cu sufixul temporal.
       De asemenea, o desinenţă regională -/ în loc de -şi a fost notată în ALR şi la persoana a 2-a singular a perfectului simplu, uneori chiar în urma sufixului -se-, deci într-un segment identic cu cel discutat pentru mai mult ca perfect: vezi cântai în pct. 172, 182, 353 şi 682 (h. 1977) şi cântarăi în pct. 723 (h. 1977), dădui în pct. 682 şi 705 (h. 2203), stătui în pct. 349 (h. 2226), văzui în pct. 362 şi 674 (h. 1980), făcui în pct. 705 (h. 1986), auzii în pct. 182, 279 şi 362 (h. 1991), omorâi în pct. 182, 250, 784 şi 987 (h. 1994), spusei în pct. 182, 192, 362 şi 386 (h. 1988), zisei în pct. 362 (h. 1987) şi fusei în pct. 279 şi 574 (h. 2162). Din păcate, răspunsurile de acest tip nu inspiră încredere, dată fiind ezitarea informatorilor, legată în general de apartenenţa lor la o zonă în care perfectul simplu nu mai e un timp viu23. Totuşi, răspunsul cu -i pentru -şi la întrebări privind verbe diferite în unul şi acelaşi punct (182: cântai, spusei, auzii şi, mai ales, omorâi, prin care se corectează răspunsul anterior omorâşi; 279: auzii, fusăi; 362: văzui, zisei, spusei, auzii\ 682: cântai, dădui\ 705: făcui, dădui) poate interesa problema de ansamblu24, reprezentând un fel de experiment care demonstrează forţa desinenţei -i în sistemul general al
       23      Necunoaşterea practică a acestui timp explică atât răspunsurile cu aceeaşi formă pentru toate persoanele (vezi fâcui h. 1986/172, 349; zisei h. 1987/349; ykyez h. 2162/574; băui h. 2236/349, 362) sau pentru unele foarte diferite între ele (2, 4, 6: avui h. 2172/334), cât şi confuzia cu formele de imperfect ale persoanei a 2-a singular în pct. 349 şi 353 (vezi au$fi\v. 1991, omora/h. 1994 şi avei h. 2172).
       24      E interesant de observat, în această situaţie, şi felul cum se rezolvă uneori omonimia cu persoana 1 singular: a) prin diferenţierea sufixelor: 1 -îi / 2 -$/ în pct. 349 şi 353 (h. 1991 auzii şi 1994 omorâi), 1 -uit 2 -%iin aceleaşi puncte (h. 2172 avui) sau 1 -usăi/ 2 -oseim pct. 574 (h. 2162 fusei)\ prin diferenţierea desinenţei: 1 -/, cu păstrarea unei urme de -u / 2 -/în pct. 279 (h. 2162 fusei) sau 1 -m / 2 -/în pct. 362 (h. 1987 zisei şi 1988 spusei). Soluţia de tipul spusăm / spusăi reprezintă o treaptă mai înaltă de regularizare a formelor personale din sistemul timpurilor trecute, prin adoptarea şi a unei desinenţe caracteristice (-m) pentru persoana 1 singular.
188
formelor verbale de persoana a 2-a singular şi posibilitatea - teoretică - de extindere a ei şi în locul unui -şi originar, ca în explicaţia propusă de Iorgu Iordan pentru -[se]i de la mai mult ca perfect25.
       Situaţia mai mult ca perfectului, cel puţin în Oltenia, diferă fundamental în privinţa vitalităţii de cea a perfectului simplu din punctele aduse în discuţie aici. Deşi în ansamblul limbii române mai mult ca perfectul nu este un timp des folosit în vorbire26, iar cu referire la diverse graiuri există menţiuni asupra rarităţii sau chiar a inexistenţei lui ca timp27, în Oltenia el este deosebit de viu, după cum ne-o dovedeşte frecvenţa mai mul ca perfectului sintetic în textele dialectale olteneşti. Ce e drept însă, textele olteneşti28 atestă exclusiv persoana 1 şi a 3-a singular şi plural, fapt care ţine atât de natura textelor - cu puţin dialog -, cât şi de natura timpului în cauză, specific pentru naraţiuni; aceasta explică şi raritatea atestărilor vechi ale persoanei a 2-a singular a mai mult ca perfectului de orice tip, şi împrejurarea că desinenţa regională pentru această persoană -\se\i = -[se]şi a rămas adesea neobservată.
       In ipoteza întrebuinţării formei în -[.se]i de către vorbitori ai limbii literare care nu aparţin unei zone cu mai mult ca perfectul sintetic viu (e posibil ca un astfel de exemplu să fie forma scrisesei de la Emil Rebreanu), explicaţia ei poate diferi de la caz la caz: desinenţa în discuţie poate fi preluată de la vorbitori la care funcţionează ca element regional, dar poate fi şi o formă construită analogic în condiţiile stăpânirii imperfecte a unei paradigme însuşite recent.
SCL XXIV, 1973, 5, p. 487-492.
       25 Vezi discuţia de mai sus, p. 185.
       26 Vezi Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC, p. 236.
       27       Vezi, de exemplu, Grigore Rusu, Glosar dialectal din comuna Şieu Măgheruş, raionul Bistriţa, reg. Cluj, în MCD I, p. 279: „dintre timpurile trecute nu sânt cunoscute decât perf. compus şi imperfectul”.
       28       Vezi Texte dialectale Oltenia publicate sub redacţia lui Boris Cazacu de Cornelia Cohuţ, Galina Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi Magdalena Vulpe, Bucureşti, 1967, p. 27-28, 58, 78, 100-101, 142, 143, 156-157, 314-315, 320-322, 331-332, 346, 362-363, 422 etc.
189
          CONDIŢIONALUL CU VALOARE DE INDICATIV TRECUT ÎN TEXTE VECHI ROMÂNEŞTI
       Pentru Palia de la Orăştie s-a semnalat de multă vreme, ca una dintre cele mai frapante particularităţi sintactice ale acestui text, folosirea condiţionalului cu valoare de indicativ trecut în anumite propoziţii subordonate. Deşi s-a bucurat de atenţia mai multor cercetători, această folosire a condiţionalului în Palie1 nu a căpătat până acum o descriere completă sub aspect morfologic şi sintactic, de aceea se impun câteva precizări:
       1) Fenomenul este circumscris la propoziţiile temporale1 2 şi la subordonatele necircumstanţiale, între care e frecvent la completivele directe3, cele două situaţii întâlnindu-se uneori în aceeaşi frază: când iară acea muiare ară fi văzând cum Iosif veşmântul său şi l-ară lăsa în mâna ei şi ară fi fugind' oaminii caseei lountru-i chemă 135/24-27; în ambele situaţii el nu are caracter obligatoriu, ci apare în raport de variaţie liberă cu indicativul (vezi exemple de coordonare ca Şi cându se împlu a treia dzi şi se-ară fi făcut dzuo 242/21 sau de reluare a unor pasaje în alte construcţii: Când iară Iacov ară fi audzind cum în Eghipet ară fi vândzănd grâu, dzise feciorilor săi: [...] Iată, audz cum în Eghipet vând grâu 145/20-23).
        1        în cele ce urmează trimiterile se fac la Palia de la Orăştie 1581-1582, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968 (abreviată : PO).
        2        Introduse prin când (circa 70 de exemple), deaca (2: 120/19 şi 222/12), după ce (8), după ca (1: 232/17), dup-acea cum (1: 240/25) şi (m)ainte de ce (5, luând în consideraţie numai condiţionalul cu valoare reală, nu şi exemplele cu condiţional realizabil, echivalent cu conjunctivul).
        3        Introduse prin conjuncţiile că (5 exemple), cum (16), cum că (7) şi cum să (1: 77/20) şi prin pronumele ce (1: 232/22). Apare de asemenea în două completive indirecte (una introdusă prin cum: 116/12 şi alta prin unde: 238/18), în două atributive (cum că: 139/11, cum: 161/2) şi într-o subiectivă (căce că: 141/15).
190
      2)        Valorile din sfera trecutului indicativ sunt de imperfect, perfect sau mai mult ca perfect în propoziţiile temporale; în completive condiţionalul poate avea şi valoare de prezent, dar numai în situaţii în care prezentul este el însuşi echivalent cu un timp trecut (vezi un exemplu ca: Şi fu lumină. Şi vădzu Domnedzeu c-ară fi bună lumina 12/11, alături de şi văzu Dumnezeu că fu bine 13/6, 14, şi vădzu Domnedzeu că e bine 14/1, 10, 18).
      3)        Valoarea de indicativ se întâlneşte la ambele tipuri ale condiţionalului, în diferitele lui variante formale: prezent, în forme de tipul ară fi 118/14, 126/23 şi ară fi ieşind 121/164; perfect, în forme de tipul ară fi spus 127/24, am vrut dzice 149/16 şi ară fi vădzând 115/23. Valoarea de indicativ imperfect (şi de prezent echivalent cu imperfectul în completive) se înregistrează numai la condiţionalul prezent, dar acesta e folosit şi cu valoare de perfect şi de mai mult ca perfect.
      Această folosire „surprinzătoare” a condiţionalului, care nu corespunde „spiritului limbii noastre”, a fost explicată, în mod prudent, de O. Densusianu5 prin influenţa conjugată a celor două modele urmate în traducere: „versiunea maghiară şi cea latină a Bibliei (Pentateucul lui G. Heltai şi Vulgata). în 1940, L. Gâldi6 susţine însă, ocupându-se exclusiv de condiţionalul din temporale, că ar trebui să vedem aici numai o influenţă maghiară7, în orice caz că influenţa
        4       Lucrările de istorie a limbii române înregistrează forme de condiţional compuse cu gerunziul numai la condiţionalul perfect: vezi Densusianu, HLR II, p. 230; Rosetti, ILR 1968, p. 549-550; chiar printre exemplele date de autorii citaţi se găsesc însă unele care reprezintă în realitate un condiţional prezent (de exemplu, fireşi ascultăndu, în Codicele Voroneţean, p. 1, r. 2-3, căruia în Biblia din 1938, p. 1242, îi corespunde aş asculta; vezi şi textele paralele din secolul al XVII-lea: răbda-l-aş, aş îngădui). In Palie vezi asemenea exemple (cu valoare de indicativ) în special în completive: nu ară fi dând 132/11, ară fi vândzând 145/21, se-ară fi svădind 183/22.
        5 Lucr. cit., p. 232.
       6        Zum Einfluss der ungarischen Syntax auf das Altrumănische, în „Archivum Europae Centro-Orientalis” VI, 1940, 1-4, p. 325-339; vezi în special p. 332 şi 339.
       7        O poziţie asemenătoare se poate deduce şi din studiul lui Iosif Popovici, Palia de la Orăştie 1582, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii literare”, tom. XXXIII, 1911, care utilizează exemple cu condiţionalul în demonstraţia asupra influenţei maghiare în limba acestui text, fără a comenta valoarea modală: vezi asemenea exemple la p. 525 pentru probleme de flexiune şi la p. 528 şi urm. printre fraze date paralel cu versiunea maghiară.
191
sintaxei latineşti a acţionat prin intermediul maghiarei8, care a redat prin condiţional prezent imperfectul conjunctiv latinesc şi prin condiţional perfect mai mult ca perfectul conjunctiv latinesc; părerea aceasta este acceptată de Al. Rosetti9 şi de Frieda Edelstein10. Avantajul, explicaţiei complexe date anterior de O. Densusianu11 provine din faptul că, fără să specifice natura12 propoziţiilor subordonate, el ţine seama nu numai de condiţionalul din temporale (exemple de tipul când o ară fi văzând Gen. 34.2: PO 115/23 sau când ară fi murit Gen. 36.36: PO 125/27), ci şi de cel din completive (exemple ca văzu cum Şila ară fi crescut Gen. 38.14: PO 132/10).
       Luarea în consideraţie a ambelor tipuri se impune întrucât ele au în comun nu numai valoarea modală de indicativ a condiţionalului, ci şi motivarea apariţiei prin reguli formale, de corespondenţă a timpurilor sau de regim al unor conjuncţii.
       Limitându-se la condiţionalul din temporale, L. Gâldi a crezut că poate respinge ipoteza unei influenţe duble, a textului biblic maghiar şi a celui latin, prin prezenţa condiţionalului în Palie în pasaje care nu conţin corespondentul acestui mod în textul latinesc, ci numai în cel
       8       în maghiară construcţia aceasta e un latinism, întâlnit încă din „prima carte [...] manuscrisă”, păstrată într-o copie din prima jumătate a secolului al XV-lea: vezi Sândor Kâroly, Les latinismes du Codex Jôkai, în Mélanges offerts à Aure lien Sauvageot pour son soixante-quinzième anniversaire, Budapesta, 1972, p. 134.
       9 Lucr. cit., p. 566. Din formularea lui Al. Rosetti „în locul construcţiei cu mai mult ca perfectul verbului de conjugat, întâlnim construcţia cu condiţionalul prezent al verbului a fi + gerunziul verbului de conjugat, imitată din limba maghiară” (spaţiat de mine - M. A.) rezultă unele limite semantice şi formale care nu se susţin. Echivalenţa exclusivă cu mai mult ca perfectul este infirmată chiar de cele trei exemple menite să o ilustreze, în care valoarea e de perfect.
        10      Perifraze verbale formate din a fi şi gerunziul verbului de conjugat în limba română, în CL XI, 1966,2, p. 256-257. Autoarea se ocupă numai de condiţionalul trecut format cu gerunziul.
        11      Pe care se pare că L. Gâldi n-o cunoştea la data publicării studiului său, întrucât nu o citează atunci când exclude (p. 332) ipoteza unei „acţiuni comune” din partea textului maghiar şi a celui latin.
        12      Nu se precizează nici măcar faptul că este vorba de un fenomen legat de subordonare. Cele două exemple date cu conjuncţia introductivă, cu traducere şi cu echivalentele de la G. Heltai ori din Vulgata sunt temporale, dar în lista de forme condiţionale citate izolat multe sunt extrase din completive.
192
maghiar13; extinderea cercetării şi asupra completivelor permite însă relevarea unor pasaje în care condiţionalul din Palie are corespondent numai în textul latinesc14, nu şi în cel maghiar15: Spuseră lu Iosif că tată-său ară fi beteag Gen. 48.1: PO 170/6 = nuntiatum est Joseph quod agretaret pater suus, dar mondac Iosephnec: Ime ă te attyad beteg sau Că nu ştia ce ară fi Ex. 16.15: PO 232/22 - ignorabant enim quid esset, dar mert nem tudgyac vala michoda. După metoda aplicată de L. Gâldi, în cazul deosebirilor dintre cele două modele posibile, corespondenţa cu unul dintre ele este o dovadă peremptorie a sursei influenţei, care ar fi latina în exemplele date; înainte de a trage o concluzie la fel de unilaterală ca cea combătută, e locul să amintesc circumspecţia lui O. Densusianu, care admite, alături de imitarea directă a textului urmat de traducător, că „printr-o deprindere pe care şi-o făcuseră, ei au procedat la fel şi în alte locuri”16. Lâ exemplele citate mai înainte se adaugă pasaje în care condiţionalul din completivă s-ar putea explica prin ambele modele, dar alte elemente ale frazei ne arată că s-a urmat textul latinesc; un asemenea indiciu este, de exemplu, construcţia gerunzială regentă a completivei din următorul pasaj, care e în mod evident paralelă cu cea participială din textul latinesc şi nu cu propoziţia temporală (cu predicatul la condiţional) din textul maghiar: Vădzând iară Iosif cum tată-său mâna sa dereaptă ară fi punind pre capul lu Efrem Gen. 48.17: PO 172/10 = videns ăutem Joseph quod posuisset pater suus dexteram manum super caput Ephraim, dar mikor kedig Ioseph latta volna, hogy az o attya iobkezet Ephraim feiere totte volna.
       în sprijinul posibilei influenţe directe - cel puţin parţiale - a textului latinesc, trebuie remarcat faptul că problema concordanţelor sau a neconcordanţelor sintactice dintre Palie şi Vulgata este oarecum diferită de cea dintre Palie şi Pentateucul lui G. Heltai: în primul rând, pentru că, în timp ce modelul maghiar este identificat în mod cert,
       13 Art. cit., p. 332.
       14      Corespondentele latineşti sunt citate după Biblia Sacra Vulgatae editionis, Paris/Lyon, 1846.
        5 Corespondentele maghiare sunt citate după textul reprodus în ediţia menţionată a Paliei.
       16 Loc. cit.
193
pentru cel latin nu se cunoaşte exact versiunea folosită17 şi, în al doilea rând, pentru că situaţiile în care textul românesc are soluţii apropiate de latină şi diferite de maghiară (cf. după ce născu Matusalam Gen. 5.22: PO 26/9 = postquam genuit Mathusalam, dar minekutanna nezette volna Methusalahot sau deaca Moisi crescuse Ex. 2.11: PO 83/15 = postquam creverat Moyses, dar mikor Moses fel neuekedet volna) nu pot fi din principiu neglijate ca unele care s-ar datora exclusiv similitudinii de structură dintre română şi latină.
       Pentru clarificarea originii fenomenului discutat este necesară atât descrierea lui exactă şi confruntarea cu modelele textului în care a fost semnalat, cât şi depistarea lui în alte texte. In continuarea unei preocupări mai largi de identificare a unor structuri asemănătoare care se regăsesc în momente diferite ale istoriei limbii române literare18, mi se pare interesant de relevat că folosirea condiţionalului cu valoare de indicativ trecut, care a fost considerată „o particularitate proprie Paliei de la Orăştie”19, se întâlneşte în texte din secolele următoare.
       Astfel, această folosire a condiţionalului (redusă la timpul prezent) apare în Noul Testament de la Bălgrad, mai rar în temporale - uneori cu nuanţă cauzală - (Şi căndit n-aşii vede de slava luminei aceiiea, dusărî-mî de mănî Ap. 22.11, în Codicele Voroneţean20, p. 41; cf. Ap. 21.1, în CV, p. 25; 27.20, în CV, p. 89) şi mai des în completive (Relegând că de supt biruinţa lui Irod ară fi Luca 23.7: 101r, cf. Luca 20.6: 96r; şi întrebi cinere fi şi ce au făcutu Ap. 21.33, în CV, p. 35, cf. Ep. I Petri 1.11, în CV, p. 141).
       In acelaşi secol, Sicriul de aur (Sebeş, 1683) prezintă condiţionalul perfect cu valoare de indicativ în temporale: Şi fu cănd ară fi bătrănit Isaac şi ară fi întunecat ochii lui atât căt nu putea vedea 9V (e interesant de remarcat că acest citat din Geneză nu reproduce textul din Palie, care în acest loc nu are nici un condiţional:
       17 Vezi introducerea la ediţia citată, p. VII.
       18      Vezi Mioara Avram, Particularităţi sintactice neromâneşti în diferite momente ale evoluţiei limbii române literare, în SCL XXVI, 1975, 5, p. 459-466.
       19 Densusianu, HLR II, p. 231; vezi şi L. Gâldi, art. cit., p. 326.
       20      Codicele Voroneţean cu un vocabulariu şi studiu asupra lui, de Ion al lui G. Sbiera, Cernăuţi, 1885 (abreviat, în continuare, CV).
194
Şi fu când Isac bătrâni şi ochii lui păinjeniră şi nu putea vedea 88); cf. când ară fi văzut în fragmentele reproduse de M. Gaster, Chrestomatie română, Bucureşti, 1891, I, 271/15, cănd Isav s-ară fi mâniat id., ibid. 273/8 şi tipul cănd ară fi bând id., ibid. 271/33.
       în schimb, Biblia de la Bucureşti, 1688, poate fi citată numai pentru condiţionalul cu valoare de indicativ în completive, cu un pasaj care a putut fi preluat din Noul Testament de la Bălgrad: Şi întrebă cine arufi şi ce-au făcută (in CV, p. 35).
       Tot numai pentru completive am întâlnit exemple similare la Nicolae Costin, în Ceasornicul domnilor21, traducere din latină: De ar cumpăni cineva câtă despărţire ar fi între condeiul cel muiat în cernială şi între suliţa cea întinsă în sânge (30), întrebând un filosof carele din Râm trimisese carte la Filared, tiranul Sichilii, căci ar stăpâni atâta vreme cu tirănie acele ostroave (57), De vom cunoaşte ce ar fi dreptatea şi cine ar fi harnic a o povăţî pre dânsa, îndată vom priciape (79) şi la Dimitrie Cantemir, în pasaje mai puţin clare sub aspectul caracterului real al acţiunii: Unul de altul pricine vrăjbii carile şi pentru ce ar fi fost a întreba începură {.Istoria ieroglifică,, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu şi I. Verdeş, Bucureşti, 1965, p. 38); Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit {ibid., p. 39); Ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană, carea şi ce i-ar fi fost pricina (ibid.); Celea mai vechi şi mai de demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot {ibid., p. 40); De socotit dară ne iaste în ce chip în svintele împreunări a fi ni s-ari cădea {Divanul, în Opere complete, I, ediţie îngrijită de Virgil Cândea, Bucureşti, 1974, p. 313)22.
       Mai târziu ea ne întâmpină la Gheorghe Şincai23 în ambele specii de subordonate, ca în Palia de la Orăştie şi în Noul Testament de la
       21       Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara, traducere din limba latină de Nicolae Costin, ediţie critică de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1976.
       22       în Divanul D. Cantemir foloseşte de obicei conjunctivul cu valoare reală în completive: vezi exemple ca vădzu dară muiarea că bun să fie lemnul la mâncare (Opere complete, I, p. 197); gândeşte precum tu niceodată singur să fii (ibid., p. 351).
       23       Opere, 1. Hronica românilor, tom I, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Bucureşti, 1967.
195
Bălgrad: în temporale de tipul după ce în zădar o ar fi bătut (p. 309; pe aceeaşi pagină alte două exemple, toate trei într-un pasaj tradus din latină) şi în completive-interogative indirecte de tipul nu-mi aduc aminte cine ar fi mers (p. 102). Singurele deosebiri faţă de textele vechi menţionate constau în unele restricţii morfologice: în timp ce în Palie se folosesc cu valoare de indicativ trecut amândouă timpurile condiţionalului, iar în Noul Testament numai condiţionalul prezent (cu valoare de indicativ imperfect), echivalent al imperfectului conjunctiv latinesc, la Gh. Şincai se întâlneşte numai condiţionalul perfect (cu valoare de indicativ perfect sau mai mult ca perfect), echivalent al mai mult ca perfectului conjunctiv latinesc24. Folosirea condiţionalului pentru redarea unor timpuri ale conjunctivului latinesc este la Gh. Şincai în concordanţă cu poziţia teoretică adoptată în gramatica sa, scrisă în colaborare cu S. Micu, unde nu se recunoaşte existenţa unui mod condiţional în limba română, prezentul acestuia (eu asi lauda) fiind numit imperfect al modului conjunctiv, iar perfectul (eu asi fi laudat vel fi fost laudat) mai mult ca perfect conjunctiv25.
      Dacă semnalarea condiţionalului cu valoare de indicativ trecut în cele două texte ardeleneşti din secolul al XVII-lea - Noul Testament de la Bălgrad şi Sicriul de aur - nu sprijină nici una din cele două explicaţii, întrucât la ambele este posibilă atât o influenţă latină, cât şi una maghiară, în cazul lui Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai situaţia se clarifică în sensul explicaţiei exclusive prin latină. Această împrejurare poate duce la concluzia că şi pentru textele care, în principiu, sunt susceptibile în egală măsură de cele două influenţe invocate, influenţa latină trebuie luată în considerare cel puţin alături de cea maghiară.
      24      Vezi studiul lui Florea Fugariu Limba lui Şincai, în ediţia citată, p. CXLIII, CXLVIşiCL.
      25      Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, ed. a Il-a, Buda, 1805, p. 55. Stabilirea acestor echivalenţe se poate să fi pornit de la folosirea timpurilor respective ale conjunctivului latinesc în propoziţii condiţionale cu si redate în română prin dacă + condiţionalul; cf. explicaţia dată pentru maghiară de L. Gâldi, art. cit., p. 327, nota 11, care a arătat că regimul verbal al lui „cum historicum” este similar cu cel al lui si.
196
      în încheiere, mi se pare demn de menţionat faptul că întrebuinţarea condiţionalului cu valoare de indicativ în propoziţii temporale nu a scăpat observaţiei lui T. Cipariu, care îi consacră următoarea remarcă în gramatica sa26: „Une ori, cu candu, se aude verbulu in form’a conditiunata, sî candu nu e condiţionată pro-pusetiunea, după urm’a latiniloru cu conjuntiunea dum sî quum, ceea ce la noi nu are locu, pr. Pyrrhus, quum in templum Jovis venisset etc., traducundu: Piru, candu ar’ fi venitu in baserec’a lui Joe, - in locu de: candu veni, seau venise. Er’ deca si la celi vechi se afla esemple (rare) de atare costructiune, etc., ele nu suntu de câtu imitatiune eronia după testulu grecescu”. Din păcate, T. Cipariu nu specifică cine sunt „cei vechi” la care a înregistrat asemenea exemple sub pretinsa influenţă grecească, de a cărei intervenţie ne putem îndoi; mărturia sa referitoare la contemporanii care folosesc astfel condiţionalul în traducerile din latină este însă foarte preţioasă pentru istoricul construcţiei în discuţie.
SCL XXVII, 1976, 4, p. 353-358
      26 Cipariu, Gramateca II, p. 231.
197
 DESPRE VECHIMEA ŞI EXPLICAŢIA FORMELOR DE IMPERATIV NEGATIV NU DU, NU FĂ, AT/ ZI
       1. într-un articol relativ recent consacrat vechimii şi răspândirii formelor de imperativ negativ, persoana a 2-a sg., omonime cu imperativul pozitiv al verbelor a avea, a (a)duce, a face, a zice, C. Frâncu1 susţine că, pentru verbele de conjugarea a IlI-a, în limba veche sunt atestate exclusiv formele nu (a)duce, nu face, nu zice şi că abia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea se întâlnesc formele nu zi (la M. Eminescu) şi nu fă (la I. L. Caragiale), în timp ce nu du are prime atestări şi mai târzii, din secolul al XX-lea, perioada interbelică (în care a fost consemnat de Iorgu Iordan şi de anchetele pentru ALR)2. Concluzia autorului menţionat concordă cu opinia mai veche a Valeriei Guţu Romalo3 - citată, de altfel, de C. Frâncu -, după care „imperativele nu (te) du, nu fă, nu zi [...] par a fi creaţii recente: lucrările de istorie a limbii (O. Densusianu, Histcflre de la langue roumaine şi Al. Rosetti, Istoria limbii române) nu le menţionează pentru secolul al XVI-lea şi nici despuierea unui număr destul de mare de texte din secolele XVII-XVIII, efectuată în vederea Tratatului de istorie a limbii române, nu le-a înregistrat”.
       De aceea consider că nu e lipsită de interes semnalarea existenţei unui asemenea exemplu de imperativ negativ omonim cu pozitivul într-unul dintre primele noastre texte, cu atât mai mult cu cât este vorba de verbul a duce, cel mai târziu atestat cu o formă de acest tip după C. Frâncu, şi de un text din lista celor din secolul al XVI-lea pe a
       1      Formele de persoana a Il-a singular de la imperativul negativ al verbelor a avea, afî, a (a)duce, a face, a zice, în LR XXIX, 1980, 1, p. 27-31.
      2       Forma nu te du fusese consemnată însă de G. Weigand la începutul secolului nostru, în JIRS IX, 1902, p. 191.
      3       Sistem şi evoluţie lingvistică. Din morfologia verbului românesc, în Sistemele limbii, p. 217.
198
căror cercetare „exhaustivă” se bazează afirmaţia că „forme analogice cu cele de imperativ pozitiv (singular) nu există decât pentru verbul a fi la imperativul negativ singular”4. în Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553)5 apare anume forma nu (ne) du în textul rugăciunii Tatăl nostru: „Şă nu ne du ^nb ispita” (1178; forma figurează ca atare şi în indicele ediţiei, p. 373).
       O antedatare de acest fel, cu o diferenţă de câteva secole, arată cât de relative sunt concluziile trase pe baza unor date incomplete, ceea ce nu înseamnă, desigur, o negare a utilităţii contribuţiilor cu material parţial pus la dispoziţia cercetătorilor. Fără a subestima deci progresele realizate, prin seria de studii ale lui C. Frâncu, în cunoaşterea vechimii unor forme şi fenomene gramaticale româneşti, exemplul adus în discuţie îndeamnă la mai multă prudenţă faţă de absolutizarea rezultatelor, în special faţă de concluziile cu privire la inexistenţa unor fapte.
       2. Discutate de obicei pe plan sincronic, din punctul de vedere al abaterii de la normele limbii literare actuale şi al statutului stilistic6, formele de imperativ negativ n-ai sau n-aibi, nu (a)du, nu fă, nu fii, nu zi pun probleme interesante în ce priveşte originea lor.
       De regulă, cercetătorii care s-au ocupat de aceste forme au comis cel puţin eroarea de a fi izolat verbele în cauză de situaţia generală a imperativului negativ în raport cu cel pozitiv, dacă nu i-au adăugat eroarea de a restrânge discuţia la dacoromână, ba chiar la aspectul ei literar, ignorând existenţa şi amploarea fenomenului în aromână şi în meglenoromână. Singurul care - după ştiinţa mea - face excepţie de la constatările anterioare este Leca Morariu. în lucrarea sa, prea puţin folosită de cei care abordează studiul flexiunii verbale,
       4 C. Frâncu, art. cit., p. 28.
       5 Editat de L. Demeny, Bucureşti, 1971.
       6      Vezi Iordan, 2LRA, p. 146; 2GLR I, p. 265, 284, cf. p. 281; Graur, TA, p. 202; Guţu Romalo, Corectitudme, p. 112-113; Vasile Breban (coordonator), Maria Bojan, Elena Comşulea, Doina Negomireanu, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, Bucureşti, 1973, p. 70; Grigore Brâncuş, Limba română contemporană. Morfologia verbului, Bucureşti, 1976, p. 51.
199
Morfologia verbului predicativ român1, el afirma: „imperativul negativ deci ni se prezintă la singular cu următoarele două scheme:
1. nu + infinitivul prezent [...], schemă devenită aproape generală în dialectul dacoromân şi istroromân, 2. nu + imperativul pozitiv, schemă generală a dialectului aromân şi meglenoromân”, arătând în continuare că „Schema imperativului negativ singular (din dialectul aromân şi meglenoromân) - deci nu + imperativul pozitiv - stăruie însă şi-n dialectul dacoromân şi chiar şi-n dialectul istroromân”; ultima afirmaţie este susţinută, pe de o parte, prin „forme curente ca nu fă, nu dă, nu te du, nu zi, nu stăF şi forme regionale, în special moldoveneşti, iar, pe de alta, prin două exemple atestate izolat în Psaltirea Scheiană: nu lasă şi nu toarnă.
      Exemplele dacoromâne cu atestări mai vechi sau mai noi pun sub semnul întrebării opoziţia stabilită de unii cercetători7 8 între dialectul aromân şi cel dacoromân în privinţa imperativului negativ, care numai în aromână ar fi egal cu cel pozitiv, iar în dacoromână nu. Această opoziţie, valabilă pentru norma celor două dialecte sau, în orice caz, pentru tipul flexionar majoritar în fiecare dintre ele, trebuie nuanţată în două sensuri, situaţia nefiind exclusivă nici în aromână, nici în dacoromână.
      Spre deosebire de Th. Capidan9, Matilda Caragiu Marioţeanu10 şi N. Saramandu11, care descriu imperativul negativ din aromână numai ca omonim cu cel pozitiv, C. Frâncu a relevat existenţa unei concurenţe între forme ca nu fi şi nu fiţi sau nu fă şi nu faţi, ceea ce l-a făcut să tragă concluzia că „în dialectul aromân formele analogice nu du!, nu fă!, nu fi! sânt inovaţii recente”12.
      Părerea acestui cercetător, după care „formele analogice nu fii!, nu ai! (mai vechi: nu aibi!), nu du!, nu adu!, nu fă!, nu zi! sânt inovaţii
      7 „Codrul Cosminului” IV-V, 1927-1928, 2, p. 64-65.
      8      Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, Bucureşti, 1932, p. 452; Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 252.
      9 Loc. cit.
      10 Loc. cit.
      11 Aromâna, în TDR, 1984, p. 459.
      12 Art. cit., p. 31.
200
paralele şi independente apărute după perioada numită «româna comună» în unele graiuri din dialectul dacoromân şi parţial în dialectul aromân (la verbele a duce, a face, a zice13) şi meglenoromân (numai la verbul a duce14)”15, contrazice însă - fără nici o menţiune în acest sens - tabloul schiţat pentru româna comună de Matilda Caragiu Marioţeanu16: „Româna comună are, se pare, două posibilităţi de a exprima prohibitivul: [...] Prin imperativul pozitiv, precedat de negaţia nu [...] Prin infinitiv precedat de negaţia nu (cf. şi lat. non + infinitivul, cu aceeaşi valoare)”. Cele două „posibilităţi” admise pentru româna comună de autoarea citată sunt exact cele două „scheme” descrise de Leca Morariu în tabloul său, care e numai aparent atemporal, întrucât folosirea verbului „a stărui”17 cu referire la formele din dacoromână aberante astăzi indică raportarea lor la o origine comună cu cea a formelor aromâneşti. Din păcate, Matilda Caragiu Marioţeanu nu-şi susţine părerea cu argumente legate de folosirea celor două posibilităţi în diverse varietăţi diacronice şi teritoriale ale limbii române (cu excepţia menţiunii ambigue că primul tip „caracterizează astăzi aromâna”18).
       Atestarea - chiar izolată - a formelor nu du, nu lasă, nu toarnă în dacoromâna din secolul al XVI-lea, coroborată cu numeroasele forme aromâne similare, poate constitui un argument în sprijinul interpretării lor drept continuatoare ale unei situaţii din româna comună19. în ce priveşte explicaţia acesteia, ambele tipuri pot fi raportate la limba latină, care le cunoştea alături de diverse alte modalităţi de exprimare a imperativului negativ {ne + conjunctivul perfect sau prezent, cave + conjunctivul prezent, noii + infinitivul
       13 Cf. însă lucrările citate în notele 9-11.
       14       Cf. însă Th. Capidan, Meglenoromânii, I, Bucureşti, 1925, p. 162; P. Atanasov, Meglenoromâna, în TDR, p. 531.
       15 Art. cit., p. 31.
       16 Mai întâi în ILR II, p. 274-276, apoi în Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 118.
       17 Vezi citatul dat mai sus, la p. 200.
       18       Vezi ILR II, p. 275, nota 1; în Caragiu Marioţeanu, Compendiu lipseşte această remarcă.
       19       La fel ca în alte situaţii în care se aplică această metodă de reconstrucţie a românei comune, măcar ca ipoteză; vezi [I. Coteanu et al.], Puncte de vedere pentru un Tratat de istorie a limbii române, în SCL XXVIII, 1977, 3, p. 235.
201
prezent)20. După cum dovedesc exemplele latineşti din diferite epoci, nu se poate subscrie la afirmaţia categorică a lui Knud Togeby, după care „în latină există incompatibilitate între imperativ şi negaţie”21; părerea sa că „această stare de lucruri persistă în limbile romanice acolo unde formele de imperativ s-au conservat net distincte”, inclusiv în română la persoana a doua singular, neglijează situaţia cvasigenerală22 din aromână şi meglenoromână, precum şi situaţia unor verbe - puţine, dar importante - din dacoromână. Este evident deci că şi clasificarea pe care o stabileşte lingvistul danez pentru ansamblul României suferă de pe urma acestui fapt: nu numai că româna nu poate fi clasată, în bloc, la un singur tip de imperativ negativ, dar tipul flexionar opus celui realizat cu infinitivul nu-şi găseşte la K. Togeby nici un loc, întrucât în studiul citat nu se vorbeşte decât de imperativul provenit din conjunctivul prezent23.
       Cele două posibilităţi presupuse pentru româna comună nu trebuie interpretate ca două tipuri cu repartiţie strict dialectală, ci ca tipuri aflate în concurenţă, în continuarea situaţiei neunitare din latină.
       în orice caz, vechimea atestării formelor de tipul nu du mută problema explicării lor de pe terenul dacoromân modern pe unul mai vechi şi mai larg, cuprinzând dialectele sud-dunărene24 şi numeroase unităţi verbale. în aceste condiţii, explicaţia propusă de Valeria Guţu Romalo25, care reia de fapt, fără a menţiona aceasta, explicaţia anterioară a lui Iorgu Iordan26, cade de la sine, întrucât se bazează pe
       20 Vezi ILR II, p. 101, şi bibliografia indicată acolo.
       21       L’impératif roman et l'impératif roumain, în Problèmes de linguistique roumaine (= „Revue romane”, numéro spécial 4), Copenhaga, 1970, p. 79. După Graur, TA, p. 202, „în latineşte imperativul negativ se forma numai excepţional de la cel pozitiv”; din ILR II, p. 101, se înţelege că imperativul însoţit de negaţie este înlocuit în latina târzie (secolul al IV-lea?).
       22       Generală, dacă exemplele de tipul nu faţi!, nu (ni) tţîfi!, relevate de C. Frâncu, art. cit., p. 30, sunt cumva dacoromânisme.
       23 Vezi art. cit., p. 80.
       24       Pentru dialectul istroromân s-a semnalat numai nu fa; vezi Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, II, Bucureşti, 1926, p. 178, citat de Leca Morariu, art. cit., p. 65.
       25 Sistem şi evoluţie... (vezi nota 3), p. 218-219; Guţu Romalo, Corectitudine,
p. 113.
       26 Loc. cit.
202
premisa greşită a circumscrierii fenomenului la verbele de conjugarea a IlI-a, ceea ce nu e adevărat nici măcar pentru cadrul limbii literare (unde apar variantele n-ai sau n-aibi - forme folosite şi de M. Eminescu27 28 29 - şi nu fii). Afirmaţiilor exprese că „nu apar imperative de tipul *nu vezi!, *nu stai!, *nu citeşte!, *nu lucrează! etc., şi nici * nu vino!”2* sau „Nu spune nimeni Nu vorbeşte (tu) sau Nu aleargă (tu) şi nici chiar Nu vino5,29 li se opune atestarea atâtor forme de diverse conjugări, ca ar. nu mi calcă, nu ti ruşuneadză, no amână, nu ti aspară, nu yino30 31 32, mr. nu-ntreabă, nu zbqră, nu dă31 şi dr. nu vin2, nu dă33, nu stăi sau nu stai34, nu rămâi35, nu vezi36; de remarcat coincidenţa atestării chiar a unora dintre formele considerate imposibile (dr. nu stai, nu vezi, ar. nuyino, nu ...-ează).
        3. Formele de imperativ nu ai, nu du, nu fă, nu fii, nu zi -aberante din punctul de vedere al normelor limbii literare actuale -reprezintă deci un tip flexionar vechi (nu o inovaţie recentă) şi general românesc. Ceea ce uneşte şi, în acelaşi timp, deosebeşte cele patru dialecte româneşti în privinţa imperativului negativ este folosirea în grade diferite atât a tipului nu + imperativul pozitiv, cât şi a tipului
        27       Vezi în DLPE, p. 56, Nu spera şi nu ai teamă, O. I 194/5 (în dicţionarul citat, forma nu ai din acest context este greşit interpretată drept ind. prez.), şi N-aibi frică, P. L., 8/20.
        28 Valeria Gufu Romalo, Sistem şi evoluţie..., p. 219.
        29 Guţu Romalo, Corectitudine, p. 113.
        30 Vezi Leca Morariu, loc. cit. şi Th. Capidan, Aromânii..., p. 450.
        31 Vezi Leca Morariu, loc. cit. şi P. Atanasov, loc. cit.
        32       G. Weigand, Korosch- und Marosch-Dialekte, în JIRS IV, 1897, p. 296 (atestare din Lipova).
        33       Idem, Die Dialekte der Moldau und Dobrudscha, în JIRS IX, 1902, p. 191 (atestare nelocalizată); cf. Leca Morariu, loc. cit.
        34 G. Weigand, în JIRS IX, 1902, loc. cit.
        35       Vezi ALR II SN VII, h. 2117, punctele 105, 141, 316, 362, 386 (+ alte 4 puncte cu corectări sau ezitări); formele din Bucovina şi din „regiunile de nord” sunt luate în considerare de Paul Lăzărescu în descrierea subdialectului moldovenesc în TDR, p. 227.
        36 Vezi ALR II SN VII, h. 2113, pct. 784 (+ 3 puncte cu ezitări).
203
nu + infinitivul prezent, nicidecum numai a celui din urmă, cum a susţinut Sextil Puşcariu37.
       Persistenţa formelor menţionate în dacoromână, ca rămăşiţe izolate ale unui tip flexionar probabil mai răspândit în trecut, dar minoritar, se poate explica prin apartenenţa verbelor în cauză la vocabularul fundamental al limbii române38.
       Faptul că în derivatele prefixale - de exemplu, reduce, preface, prezice - sau în compusele unora dintre ele - de exemplu, satisface -acest tip flexionar este mai rar folosit (nu inexistent!) nu este deloc în măsură să constituie un argument în favoarea caracterului recent al tipului în discuţie, aşa cum s-a susţinut39.
       Cultivarea limbii nu poate invoca în cazul de faţă raţiuni etimologice şi cronologice40, ci numai modelul uzului majoritar în româna literară.
       Bineînţeles, demonstrarea vechimii formelor în discuţie şi a încadrării lor într-un tip mai bine reprezentat pe plan dialectal nu pledează în nici un fel pentru admiterea lor în normele exprimării literare, ci a urmărit numai cunoaşterea mai exactă a unui capitol de morfologie41 istorică românească.
SCL XXXVI, 1985, 5, p. 359-363.
        37        Limba română, voi. I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 239: printre „notele comune ale celor patru dialecte” se dă şi faptul că „imperativul după negaţiune la singular e egal cu infinitivul”.
        38        Pentru arhaisme morfologice la cuvintele din vocabularul fundamental vezi Graur, încercare, p. 168-175.
        39 De C. Frâncu, art. cit., p. 31.
        40        După C. Frâncu, loc. cit., formele din normă sunt nu numai mai frecvente, ci şi „mai vechi [...] şi mai regulate”.
        41        După Alf Lombard, „imperativul negativ”, respectiv „concurenţa în această întrebuinţare a imperativului propriu-zis, ex. nu fa, şi a infinitivului, ex. nu face; constituie înainte de orice un fenomen de sintaxă, şi nu de morfologie”, de aceea nu s-a ocupat de el în monografia sa Le verbe roumain. Etude morphologique (vezi Lombard, VR I, p. 8).
204
        DIN ISTORIA FORMAŢIILOR PARTICIPIALE MODERNE ÎN -AND, -IND
        Folosirea gerunziului cu forme flexionare nominale de gen, număr şi caz este* un fenomen specific limbii literare din secolul al XIX-lea. El a fost unânim interpretat ca un fenomen de conversiune (în primul rând adjectivizare, mai rar şi substantivizare, mediată sau directă)1. în ce priveşte explicaţia, cei mai mulţi cercetători o găsesc exclusiv în modelul francez2, alţii adaugă la acesta fie modelul italian3, fie modelul italian şi cel latin4; singura cercetătoare care dă o explicaţie internă - bazată pe unicul exemplu vechi curândă, care însă provine dintr-o fază adverbială - nu exclude totuşi rolul influenţei franceze, admiţând că aceasta a favorizat dezvoltarea fenomenului în epoca modernă („a grăbit fenomenul de acordare a gerunziului, dar nu i-a dat naştere”; Matilda Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc, în SG II, 1957, p. 87).
        1       Vezi Valentina Hristea, Adjectivizarea gerunziului, în SMFC IV, 1967, p. 253-276; Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti, 1972, p. 145-148 (şi bibliografia indicată în aceste lucrări).
       2        De exemplu, Iordan, 2LRA, p. 430; Iordan, 2LRC, p. 635; Valentina Hristea, art. cit., p. 270-274; Paula Diaconescu, Limba şi stilul lui Constantin Negruzzi, în Studii de istoria limbii române literare. Secolul al XIX-lea (redactori responsabili Al. Rosetti şi B. Cazacu), II, Bucureşti, 1969, p. 51; Paul Lăzărescu, Grigore Alexandrescu, în acelaşi volum, p. 88; Ana Goldiş-Poalelungi, L ’influence du français sur le roumain. Vocabulaire et syntaxe, Paris, 1973, p. 143.
       3        Al. Rosetti, Limba scrierilor lui Ion Heliade Rădulescu până la 1841, în CILL [I], p. 62; vezi şi Al. Rosetti şi Ion Gheţie, Limba şi stilul lui Ion Heliade Rădulescu, în Studii de istoria limbii române literare..., II, p. 12. Influenţa italiană este totuşi mai puţin probabilă din două motive strict lingvistice: în italiană participiul prezent nu este omonim cu gerunziul, iar flexiunea lui este redusă.
       4        G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 691. Influenţa latină nu este probabilă din motive asemănătoare cu cele expuse în nota 3, la care se adaugă motive de ordin cultural.
205
       Datat în mod cert de la Ion (H)Eliade Rădulescu (vezi Valentina Hristea, art. cit., p. 254) - căruia unii cercetători (G. Ivănescu, loc. cit.) îi atribuie chiar crearea lui - gerunziul adjectivizat se pare că se întâlneşte şi în traduceri anterioare din limba franceză5. Ion Eliade Rădulescu este însă nu numai cel care a propulsat fenomenul în literatura originală, ci şi cel care a teoretizat necesitatea şi justificarea lui. In Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului rumânilor el scria, în 1832: „Fiind vorba de verburi, găsesc prilejul a îmi da părerea asupra partiţipiilor, care la noi până acum s-au întrebuinţat fără articole, lucru ce nu puţină strimtorare pricinuieşte limbii la multe întâmplări [...]; şi legiuindu-se acest obicei ce este în toate limbile, adică a lua partiţipiile articol, se face o mare înlesnire şi vrednicie limbei, care înlesnire se face şi mai mare când vom da partiţipiilor şi neam [= gen], a se face şi bărbăteşti şi femeieşti, adică zicând murindul să zicem şi murinda” (Ion Heliade Rădulescu, Opere, ediţie critică de D. Popovici, II, Bucureşti, 1943, p. 211). La un an după această pledoarie a lui I. Eliade Rădulescu, prima gramatică în care este înregistrat gerunziul adjectivizat este cea a lui Gh. Săulescu; în paragraful consacrat sintaxei participiului prezent activ, după ce arată că formele vechi româneşti erau în -inte, autorul citat spune: „Apoi i se prefăcu finalul în (ndu) al gherundiei, concordându-se adiectival cu substantivul d. e. omul lăudându seu lăudândul om, muere născândă seu născânda muere, soarele arzindu seu arzindul soare (Seulescul, Grammatică II, p. 111).
       S-ar părea că aceste consemnări gramaticale din 1832 şi 1833 vin în sprijinul părerii lui G. Ivănescu (loc. cit.), după care „foarte probabil scriitorii din toate ţinuturile dacoromâne au acceptat de pe la 1830 forma adjectivală de gerundiu în -ând, -ind, feminin -ândă, -indă [...] care, în câteva cazuri, s-a impus întregii intelectualităţi dacoromâne (ilăcrămând\ -ă, tremurând, -ă etc.)”. Există însă temeiuri de a susţine că această acceptare nu era valabilă pentru scriitorii din toate ţinuturile dacoromâne, ci numai - sau măcar preponderent - pentru cei din Muntenia şi Moldova, ceea ce ar putea constitui un argument în plus pentru rolul jucat de modelul francez.
       5        Vezi Ana Goldiş-Poalelungi, lucr. cit., p. 143, care însă nu face trimiterile necesare.
206
       Cea mai amplă descriere a fenomenului de adjectivizare a gerunziului, întreprinsă de Valentina Hristea (art. cit.), nu face nici o observaţie asupra reprezentării lui regionale (în paranteză fie spus, numai A. Philippide6 a vorbit de o repartiţie teritorială a fenomenului, dar, în mod surprinzător, el îl limita la Muntenia, opusă Moldovei); e uşor de observat însă că în lista surselor din secolul al XlX-lea pe care se bazează cerecetătoarea menţionată nu figurează nici una ardelenească. Chiar dacă, într-o cercetare extinsă, s-ar fi putut găsi asemenea surse, ele ar avea totuşi caracterul unor excepţii, cum mi se par - până la proba contrară - atestările izolate întâlnite la bănăţeanul T. U. Velia în 1847 {întemeierea crescândei noastre literature)1 8 sau la ardeleni stabiliţi în Bucureşti, ca Florian Aaron în 1838 {cu inimă bătândaf şi A. Papiu-Ilarian în 1863 {structura ei încă şovăindă)9.
       Faptul că scriitorii din Transilvania (şi Bucovina) aveau o poziţie aparte în această privinţă rezultă însă nu atât din nefolosirea sau folosirea redusă a formelor de gerunziu adjectivizat răspândite în Principate la jumătatea secolului al XlX-lea, cât din folosirea unei variante formale şi, mai ales, din conferirea altei valori.
       în ce priveşte forma, e de semnalat constatarea că gramatica lui N. Bălăşescu, publicată la Sibiu în 1848, notează participiul prezent nu numai în -ând, ci şi în -ânt: lăudându {lăudăntu) şi că singurul exemplu cu forme flexionare ilustrează varianta cu t: negura cea căzântă (vezi Nicolau Bălăşescu, Grammatică română pentru semi-narii şi clase mai înalte (Grammatica Daco-Romana), Sibiu, 1848, p. 112-114). Varianta în -ânt denotă o adaptare directă a formei de
      6       Philippide, Gramatică, p. 314 urm. Afirmaţia „dialectal variază după gen şi număr ca un adiectiv de două terminaţii” este ilustrată cu două exemple din P. Ispirescu {flori... abia mai mirosinde şi cu inima tremurândă) însoţite de comentariile „Noi iştialalţi zicem ‘mirosind’ ori, mai bine, ‘abia mai miroseau’ ”, „în limba comună ‘tremurând’ ”.
      7       Vezi un citat reprodus în Bibliografia analitică a limbii române literare 1780-1866 (coordonator Tudor Vianu), Bucureşti, 1972, p. 106.
      8       Vezi Aron Pumnul, Lepturariu rumânesc cules din scriptori români, IV/2, Viena, 1865, p. 48.
      9 Bibliografia analitică..., p. 195.
207
participiu prezent latino-romanic10 11, nemaifiind o conversiune a gerunziului calchiată după modelul francez cu omonimia dintre gerunziu şi participiul prezent.
       O deosebire tranşantă se constată în ce priveşte valoarea de timp şi de diateză a gerunziilor cu formă nominală. Pe baza uzului majoritar din secolul al XlX-lea - înregistrat până acum la I. Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, C. Aricescu, N. Bălcescu, N. Filimon, respectiv V. Alecsandri, C. Negruzzi, M. Eminescu şi alţii - şi a urmelor lăsate în secolul nostru (adjectivele (des)crescând, fumegând, născând, sângerând, suferind, tremurând şi alte câteva; substantivele neutre ieşind şi intrând, la care se pot adăuga substantivele feminine luminândă şi mânecândăn), gerunziile nominalizate au fost descrise ca având exclusiv valoare activă de timp prezent, fiind şi clasificate uneori drept participii prezente active. In orice caz, I. Eliade Rădulescu defineşte clar valoarea de prezent, cu glosări concrete opuse adjectivelor corespunzătoare în -tor. „mulţi zic muritor în loc de murind, şi este mare deosebire de la una până la alta, zicând muritorul om şi murindul om, căci cea dintâi arată pe omul care este supus morţii şi cea de a doilea pe omul care se află în agonia morţii; [...] căci zicând răsăritoarea lună şi răsărinda lună, este asemenea mare deosebire, fiindcă una însemnează luna care are însuşirea de a răsări şi celalată arată pe lună în minutul când răsare” (I. Heliade Rădulescu, loc. cit.). Surse transilvănene de la jumătatea secolului atestă însă altă
       10     Deci este o variantă a sufixului -ant/-ent, neconsemnată până acum în studiile consacrate acestui sufix (Luiza Seche, Sufixele -(a/e)nt, -(a/e)nţă, în SMFC II, 1960, p. 107-116; Georgeta Ciompec, Variantele sufixelor -ant/-ent, -anţă/-entă din limba română, în SMFC III, 1962, p. 129-141).
       11     Nume ale unor cântări bisericeşti neînregistrate în nici un dicţionar românesc, pentru care vezi I. Popinceanu, Religion, Glaube und Aberglaube in der rumănischen Sprache, Niirnberg, 1964, p. 101 şi 177, 232, respectiv 174, 224. Pentru primul vezi şi ROM. LIB. nr. 14132 (98), 19 aprilie 1990, p. 2/3: O dată pe an, în «Săptămâna Patimilor» se cântă o «Luminândă» cum i se spune cu un cuvânt minunat pe care au putut-o descoperi acum, fiindcă a fost reprodusă şi în presă, chiar şi cei mai indiferenţi dintre indiferenţii religioşi (cu punctuaţia originalului); denumirea este evident legată de conţinutul textului: „Luminează haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.
208
folosire a gerunziilor cu forme flexionare nominale şi anume folosirea lor cu valoare de participiu viitor pasiv.
      Prima consemnare a acestei valori se găseşte la T. Cipariu (Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855, p. 42), din păcate într-o formulare laconică şi neînsoţită de exemple: „Participiele în -ndu rămân nedeclinabile sub nume de gerundie, pr. venindu, purtându. Declinarea acestora ca participie pasive e modernă”. Formulări asemănătoare, dar ceva mai explicite, apar şi în cele două volume ale gramaticii academice de acelaşi autor (Cipariu, Gramateca), din 1869 (I, p. 268) şi 1877 (II, p. 247 urm.). între timp însă, în alte două gramatici se dăduseră descrieri lipsite de orice echivoc. Iată ce spune Munteanu, Gramatică II, p. 37: „în literatura română aşa-numindă a renaşterii, gerundiul a început a se întruduce şi cu forma cea flesibile după gen şi numer: Eşti invitat, domnule, la conferinţa ţ i n â n d ă mâne la trei oare după ameazi [...] Asemine gerundivului seu part, futur, latin apoi esprime acţiunea neîmplinită ca efectuândă (= ce se va efectua seu are a se efectua) în fiitoriu”. De asemenea, Pumnul, Grammatik, p. 160 şi 124, 140, 143, 150 etc., înregistrează formele similare, de tipul răpind, -ă, drept participiu viitor pasiv.
      Asemenea forme de participiu viitor pasiv, pentru care T. Cipariu nu dă exemple când se referă la ele, se întâlnesc frecvent în scrierile sale, de exemplu în Cipariu,2Principia:
      -        Şi apoi, în locul lăpădatelor, lăpădăndelor, de unde să ne împrumutăm decât de unde ni se trage întreagă viaţa limbei [...]? (p. 5);
      -de a arăta [...] care sunt cuvintele şi formele anticate şi reînviinde, carii terminii noi ce sunt a se întruduce în limbă (p. 8);
      -locul demustrativelor, carele, fireşte, ca determinatoare, se cuvine să se pună înapoia determinândelor (p. 76);
      -        oblegaţiune de a urma întru toate sistema limbei şi ortografiei stabilinde (p. 349)
şi în Cipariu, Gramateca:
      -  afară de casurele specificânde numaidecât (I, p. 65);
      -        Timpure se desting principali trei: présente, prétérit şi futur, după cum lucrarea se arată seau continuându-se, seau efectuată seau efectuândă (I, p. 269);
209
      -  mulţimea ideilor esprimânde (II, p. 10);
      -       e liberă a-l pune seau a nu-l pune după Cum cere importanţa cugetului esprimănd (II, p. 15).
De remarcat situaţiile în care ele sunt folosite în opoziţie cu un participiu trecut pasiv (lăpădânde vs. lăpădate) sau cu o formaţie în -tor considerată de el participiu prezent activ (determinânde vs. determinatoare). La Munteanu, Gramatică II, de asemenea, astfel de forme se găsesc nu numai în descrierea lor {literatura română aşa-numindă a renaşterii şi esprime acţiunea neîmplinită ca efectuândă, în pasajul citat din gramatica sa, p. 37), ci şi în alte locuri din carte, fie în textul descriptiv {Fiitoriul I esprime o acţiune efectuândă şi durătoare în fiitoriu, p. 93), fie în exemple menite să ilustreze alte fenomene (Teseu a eliberat pe Atena de tributul stătătoriu din şapte feciori şi şapte fete, trimitânde tot la al noălea an lui Minos din Creta, p. 15).
      La cei trei ardeleni citaţi (T. Cipariu, G. I. Munteanu şi A. Pumnul) modelul este latinesc: forma de participiu viitor pasiv, numită şi gerundiv, din latina clasică. După cum se ştie, această formă nu s-a moştenit în nici o limbă romanică12 şi nici nu s-au semnalat în alte limbi romanice încercări de refacere a gerundivului pe cale cultă, în genul celei întâlnite la latiniştii români. Dintre aceştia, T. Cipariu afirmă în mod expres că este vorba de încercări de „restituire”, prezentate impersonal, şi pare să regrete limitarea lor la participiul viitor pasiv: „în cât pentru restituirea acestui din urmă, încă s-au făcut încercări, - iar pentru cel în uru nu s-a făcut nece ună încercare” (Cipariu, Gramateca II, p. 248).
      Uneori valoarea de (participiu) viitor pasiv are şi modele directe germane, care însă reprezintă ele înseşi latinisme lexicale. Este cazul unor substantive neutre din terminologia ştiinţifică a matematicii înregistrate într-o Aritmetică tradusă din germană, apărută la Viena în 185013: împărţind „deîmpărţit”, mulţind „deînmulţit” şi subtrăgând „scăzător”, calchiate după lat. dividendus, germ. Dividend(us), respectiv
       12       Vezi ILR I, p. 197 (autor: Sorin Stati); Alexandra Cuniţă, gerundiv, în EUR, p. 135.
       13       Autor: Francisc Mocnik, traducător: Samoil Andrievici. Termenii sunt înregistraţi laN. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.
210
lat. multiplicandus, germ. Multiplicand(us) şi lat. subtrahendus, germ. Subtrahend(us).
       In aceste substantive din terminologia matematicii, ca şi în unele adjective - uneori substantivizate - de la T. Cipariu (<lăpădândelor, reînviinde, esprimânde şi esprimand) în contextele date,-la valoarea de timp viitor şi de diateză pasivă se adaugă una de modalitate, anume exprimarea obligativităţii, specifică gerundivului latinesc din structura conjugării perifrastice pasive. Acest sens suplimentar este'menţionat, cu rezerve, numai de Munteanu, Gramatică II, p. 37), într-o notă însoţitoare a pasajului consacrat gerunziului cu forme nominale, citat mai înainte: „Până în cât se va putea încetăţeni el şi cu sens de trebuie, esprimat prin gerundiu latin: «mihi faciendum est», dar care gerundivul latin, modelul Ia al nostru, nu-1 are, va decide viitorimea”; el însuşi folosise însă cu acest sens modal pe trimitănde în exemplul de la p. 15, reprodus mai sus.
       Se poate discuta, desigur, dacă la cele două valori verbale originare - participiu prezent activ şi participiu viitor pasiv - exprimate de o formă unică avem a face cu o polisemie sau, mai curând, cu o omonimie gramaticală. Indiferent de etichetarea fenomenului, important este să luăm act de existenţa celor două valprr, atât de diferite între ele, exprimate printr-o singură formă şi de consecinţele pe care le-a avut această situaţie în confuzii produse aţâţ în epoca respectivă, cât şi la cei care au; studiat ulterior texte ale acestei epoci.
       Deşi din expunerea anterioară rezultă căxele două valori aveau o distribuţie complementară - dacă nu strict regională, pe zone de influenţă culturală -, această distribuţie era valabilă numai în linii mari, căci altminteri existau anumite excepţii. Se poate ca muntenii şi moldovenii să nu fi cunoscut valoarea latinizantă de viitor pasiv (± obligativitate), dar transilvănenii nu au putut ignora valoarea de prezent activ curentă la confraţii munteni şi moldoveni a căror activitate o urmăreau constant. G. I. Munteanu (lucr. cit., p. 37), descriind valoarea de viitor pasiv, crede că o poate ilustra nu numai cu exemplul conferinţa ţinăndă mâne, pe care l-am reprodus mai înainte, ci şi cu un citat din D. Bolintineanu14, în care apare, de fapt, altă
       14      Fără indicarea autorului în acest loc; citatul figurase însă cu' trimitere completă la p. 29.
valoare, de prezent activ: Cu flori încungiurată ca cerul cu lumina / La candela murindă ea tristă căuta', familiarizat cu valoarea de viitor pasiv, ardeleanul G. I. Munteanu nu sesizează deci valoarea diferită din textul poetului muntean. Intr-un mod similar, ne întâmpină la unii cercetători actuali interpretări eronate prin reducerea celor două valori la una singură. Astfel, Valentina Hristea {art. cit., p. 268, nota 31) înregistrează substantivul subtrăgănd ca formaţie lexicală izolată şi efemeră, dar ca şi cum ar fi de acelaşi tip cu ieşind şi intrând, a căror semnificaţie gramaticală e diferită din punctul de vedere al timpului şi al diatezei. Pe de altă parte, Petru Zugun (Unitate şi varietate în evoluţia limbii române literare, Iaşi, 1977), după ce relevă faptul că în gramatica lui A. Pumnul din 1864 „verbele au şi un participiu viitor în înţeles activ (Thătige Beziehung «relaţia activă»): răpitor şi răpitoare, de exemplu (p. 160), şi un participiu viitor în înţeles pasiv {Leidende Beziehung «relaţia pasivă»): răpind şi răpindă, de exemplu (p. 160)” (p. 172-173), afirmă că „neobişnuit de frecventa utilizare, de către Eminescu, mai ales în primele lui poezii, a formelor adjectivale (nu verbale, ca la Pumnul) provenite, prin conversiune, din formele de gerunziu corespunzătoare, ori, prin derivare cu sufixul de agent -tor, din teme verbale, nu poate să nu fie pusă pe seama influenţei gramaticii profesorului său: bucle de aur sclipinde-n rubin, vocea-i vuindă, fiinţe uşoare săltânde pe-un cal (toate trei în [O călărire în zori), râuri resăltănde, apele lucinde (ambele în]15 La Bucovina, câmp'm-njloritoare, câmpii râzători (ambele în Din străinătate), arzătorul meu obraz (Călin - File din poveste)” (p. 175), deşi este evident că la M. Eminescu valorile sunt total diferite de cele descrise de A. Pumnul (prezent activ la ambele serii de adjective).
       Confuzia dintre cele două valori putea fi mai puţin supărătoare sub raportul timpului exprimat (prezent în desfăşurare vs. viitor, valori care se apropie una de alta în zona viitorului imediat) în exemple de tipul activelor murindă şi născândă în orice context sau al pasivelor aflândă, aflânde din următoarele contexte de la T. Cipariu: Prin
       15      întregirea dintre [ ] am facut-o după versiunea anterioară a capitolului respectiv (Petru Zugun, Influenţa lui Aron Pumnul asupra lui Mihai Eminescu sub raport lingvistic, în LR XXIV, 1975, 6, p. 603).
212
latinismi sânt a se înţelege acele cuvinte, forme şi semnări adoptate şi aflânde în latina clasică, al căror număr pentru noi, ceşti mai târzii, e cert şi defipt (Cipariu,2Principia, p. 267) şi Sistema clainiană, urmată de Sam. Clain alias Micu de Sadu; cu toate că nu putem astăzi şti dacă cea aflândă în Elementele de limbă română date de acesta împreună cu G. Şincai e în adevăr a* lui S. Clain au doară a lui G. Şincai {ibidem, p. 307); ea era însă supărătoare sub raportul diatezei (activ vs. pasiv). In această privinţă, un posibil criteriu de distingere a celor două valori ar fi caracterul tranzitiv sau intranzitiv al verbelor de bază. Matilda Caragiu a afirmat mai demult {art. cit., p. 88) că „numai gerunziile verbelor intranzitive se pot adjectiviza, pentru că numai ele pot exprima o acţiune prezentată ca proces sub forma unui adjectiv”. Această regulă, acceptată şi de Valentina Hristea {art. cit., p. 275), nu este confirmată de istoria, complexă, a fenomenului, dar ea conţine un adevăr parţial, care poate fi reformulat astfel pentru a cuprinde ambele tipuri istorice de gerunzii cu forme nominale cunoscute acum: de la verbe intranzitive (cu care se asimilează şi cele tranzitive absolute) ele nu pot avea decât valoare de prezent activ, în timp ce de la verbe tranzitive ele au putut avea valoare de viitor pasiv, dar şi valoare de prezent activ. Exemplul cel mai celebru în acest sens este Şi pasărea cântă suspine-imitândă / Un cântec de amor dintr-o poezie de tinereţe a lui M. Eminescu (vezi Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti 1972, p. 147). Situaţia se complică prin luarea în consideraţie a gerunzii lor adj ecti vizate - mai puţin obişnuite - de la verbe pronominale, dintre care frag cocând şi roză pârguindă de la D. Bolintineanu (vezi Valentina Hristea, art. cit., p. 256 urm.) permit identificarea unei valori de (prezent) pasiv; o asemenea valoare se desprinde şi din modul cum glosează unii cercetători alte gerunzii adjectivale, considerate nefireşti, artificiale, manieriste {inima-ţi nemulţumindă, de la I. Eliade Rădulescu, „în loc de nemulţumită”, Valentina Hristea, art. cit., p. 255) sau rizibile {două inimi flăcărânde, dintr-o traducere de la 1839, „deux cœurs enflammés”, Ana Goldiş-Poalelungi, lucr. cit., p. 146). Tranzitivitatea nu pare deci un criteriu operant pentru distingerea celor două tipuri de
213
gerunzii cu forme nominale, dar ea merită să fie avută în vedere în istoria lor: în legătură cu concurenţa dintre cele două tipuri, rezolvată în favoarea unuia dintre ele, şi în legătură cu restricţiile de acceptabilitate conturate treptat chiar în utilizarea tipului victorios.
      Cele două tipuri de gerunzii nominalizate au coexistat doar timp de câteva decenii, pe la mijlocul secolului al XlX-lea. Tipul cu valoare pasivă, care reprezenta aplicarea modelului latinesc al gerundivului, şi-a limitat viaţa la această perioadă. Tipul opus, cu valoare activă, reprezentând un model care poate fi numit romanic, deşi este preponderent francez, şi-a început existenţa mai devreme şi o continuă, într-o măsură redusă, până astăzi.
      Amândouă tipurile au constituit încercări de completare a flexiunii verbale cu unităţi inexistente în sistemul tradiţional, deci au fost la origine creaţii sau inovaţii morfologice. Era vorba anume de îmbogăţirea şi diversificarea participiului ca mod sau chiar ca parte de vorbire, cum mai era considerat. In expunerea de până acum am discutat formaţiile în cauză sub numele comun convenţional de gerunzii din punctul de vedere al interpretării actuale, dar se ştie că gramaticile româneşti mai vechi au oscilat între conceptele de participiu prezent şi de gerunziu; ele recunosc uneori numai unul dintre aceste moduri: participiul (prezent) la D. Custatievici (1757),
I. Eliade Rădulescu (1828), N. Bălăşescu (1848); gerunziul la A. T. Laurian (1840), G. I. Munteanu (1860); alteori pe amândouă, fie ca - măcar parţial - omonime la S. Micu şi Gh. Şincai (1780), Gh. Săulescu (1833), fie ca având forme diferite: gerunziul în -nd, iar participiul prezent sau în -tor la Ienăchiţă Văcărescu (1787), I. Budai-Deleanu (Temeiurile gramaticii româneşti, ms., circa 1815-1820; vezi Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, text stabilit şi glosar de Mirela Teodorescu, introducere şi note de Ion Gheţie, Bucureşti, 1970, p. 101-129), T. Cipariu (1869), sau în -inte la A. Pumnul (1864). Participiul are în unele dintre aceste gramatici nu numai prezent şi trecut, ci şi viitor în -tor - la N. Bălăşescu (1848), A. Pumnul (1864) . care în alte gramatici e dat drept participiu prezent. Sistemul cel mai complex, dar şi cel mai artificial, se întâlneşte la A. Pumnul, caro recunoaşte atât gerunziul, cât şi participiul prezent activ* viitor acti v
214
viitor pasiv şi trecut, singura omonimie fiind cea dintre gerunziu şi participiul viitor pasiv la masculin-neutru singular.
       Tipul latinizant al participiului viitor pasiv a rămas în stadiul de încercare - nereuşită - de constituire a unei categorii morfologice. în ciuda caracterului său limitat ca extindere în spaţiu şi în timp, el trebuie luat în consideraţie ca un element rar de influenţă latină savantă (cultism) în domeniul gramaticii.
       Tipul romanic (de influenţă preponderent franceză) al participiului prezent activ a evoluat de la statutul, intenţionat iniţial, de categorie morfologică, cu caracter general, la cel de unităţi lexicale rezultate prin conversiuni cu caracter particular. Norma gramaticală a acceptat deci fenomenul nu ca procedeu gramatical, ci ca procedeu de formare a unor cuvinte noi (adjective sau/şi substantive). Succesul său parţial s-a datorat faptului că influenţa străină (franceză, eventual şi italiană) a coincis aici cu tendinţa internă spre acord (vezi Iordan, 2LRC, p. 625) şi spre extinderea formelor acordate16, iar semnificaţia concordantă cu gerunziul a favorizat, de la început, înţelegerea inovaţiilor şi, în timp, impunerea unora dintre ele. Cu toate criticile aduse acestui procedeu de unii mari lingvişti din secolul al XX-lea, dintre care Ovid Densusianu17 l-a respins categoric, iar Iorgu Iordan18 mai nuanţat, tipul datorat influenţei romanice rezistă nu numai prin unele cuvinte definitiv lexicalizate, a căror listă variază în lucrările consacrate fenomenului, ci şi prin productivitatea acestui fenomen în limba literară actuală, pentru care e suficient să citez un exemplu din presa
       16      Vezi Mioara Avram, PEC, p 157: „în evoluţia ei şi în constituirea normelor ei actuale limba română literară a mers în mod evident în direcţia selectării şi impunerii formelor diferenţiate, manifestând deci un puternic sentiment al acordului în număr şi în gen”. Pentru diferenţiere vezi şi Gerhard Ernst, Rumănisch: Interne Sprachgeschichte und Entwicklungstendenzen. II. 19. und 20. Jahrhundert, în LRL III, p. 339 urm.
       17      Evoluţia estetică a limbei române, II [Curs din anul universitar] 1930-1931, în Opere, III, ediţie critică şi comentarii de Valeriu Rusu, Bucureşti, 1977, p. 367 („nenorocită pornire”, „repulsiune instinctivă”, „redare cu totul artificială”) şi 371 („cât de neplăcut impresionează”, „o adevărată oroare literară”); cf. şi Ovid Densusianu, Literatura română modernă, II (Bucureşti, 1921), în Opere, IV, ediţie critică de B. Cazacu, Ioan Şerb şi Florica Şerb, Bucureşti, 1981, p. 522.
       18 Iordan, 2LRA, p. 430-432, şi Iordan, 2LRC, p. 626 urm.
ultimelor zile: pe care l-am moştenit de la greu expirândul comunism („22”, nr. 14, 20 aprilie 1990, p. 15/3). Faptul e remarcabil cu atât mai mult cu cât, pentru exprimarea valorii de prezent activ prin adjective verbale, există, în principiu, şi alte procedee sinonime, ambele cu o poziţie puternică: sufixul vechi -tor şi neologicul -ant/-ent.
       Eşecul tipului latinizant se explică nu numai prin circumstanţele nefavorabile curentului latinist, ci şi prin cauze pur lingvistice: omonimia cu celălalt tip neologic participial - lansat anterior şi îmbrăţişat de scriitori mai mulţi şi mai cunoscuţi -, precum şi lipsa de concordanţă, chiar opoziţia, cu sensul familiar tuturor al formelor tradiţionale de gerunziu. Altminteri, tipul latinizant a avut, în principiu, concurenţi mai slabi în exprimarea valorii de viitor pasiv (+ obligativitate): derivate cu sufixul neologic -and/-endx9 şi formele de supin19 20, eventual adjectivizate sau substantivizate.
       în româna din secolul al XlX-lea s-au introdus aşadar două modele livreşti de formaţii participiale. în opoziţia dintre modelul romanic (francez) şi cel latinesc a câştigat cel dintâi. Ambele difereau de tradiţia limbii populare, dar modelul francez nu o contrazicea din punct de vedere semantic şi a necesitat numai mici restricţii.
       Concurenţa dintre cele două tipuri omonime ilustrează concurenţa dintre două influenţe lingvistice (şi culturale), cu repartiţie teritorială diferită, şi victoria celei din Muntenia şi Moldova asupra celei din Transilvania.
       Istoria fenomenului discutat confirmă existenţa unei variaţii în cadrul aparentei unităţi (şi continuităţi) a limbii literare din perioada modernă (vezi Gerhard Ernst, lucr. cit., p. 334). în acelaşi timp, istoria precizării normelor confirmă anularea treptată a diversităţii (ibidem, p. 339), nu numai a celei existente prin tradiţie, ci, şi a celei introduse pe cale cultă în procesul de modernizară. în mulţimea de aspecte ale diversităţii constatate pe diferite planuri în secolul al XlX-lea, limba
       19      Paronimia cu -antZ-ent a provocat uneori confuzii: vezi divident „deîmpărţit, dividend”, înregistrat din 1806 şi 1841, la N. A. Ursu, lucr. cit., p. 184; ocupând, s. v. ocupant, în DLR, tomul VII.
       20      Care alteori sunt sinonime ale formaţiilor cu -bil, exprimând pasivul şi posibilitatea.
216
pi opusă , act. . de latinişti este încă insuficient cunoscută, cei puţin îi 4ompr gramatical.
       O concluzie de o.din metodologic priveşte utilitatea consultării gramaticilor21 din epocă pentru datarea şi înţelegerea unor fenomen din limba secolului al XlX-lea, mai ales a celor legate de intervenţii mai mult sau mai puţin subiective în evoluţia limbii literare.
Beitrăge zur rumănischen Sprache im 19. Jahrhundert. Akten des Kolloquiums „ Die rumănische Sprache im 19. Jahrhundert”, Regensburg 26.-28. April 1990. Herausgegeben von Gerhard Emst, Peter Stein und Barbara Weber, Tubingen, 1991 p. 241-250.
       21      Vezi şi Mioara Avram, Données dialectales récentes et le témoignage des anciennes grammaires du daco-roumain, în XIV Congresso internazionale di linguistica e filologia romanza, Napoli, 15-20 aprile 1974. Atti, II, Napoli/Amsterdam, 1976, p. 109-119 [versiune românească în volumul de faţă, p. 39-49]; Mariana Costinescu, Normele limbii literare în gramaticile româneşti, Bucureşti, 1979.
217
FOLOSIREA ADVERBIALĂ A PARTICIPIULUI FOST
       Conversiunea adjectivelor în adverbe (de obicei adverbe de mod), altfel spus trecerea unui cuvânt de la statutul morfologic de adjectiv la cel de adverb, este un fenomen curent în limba noastră1. Deşi el nu este chiar general - în sensul că nu se produce la orice adjectiv -, majoritatea adjectivelor româneşti au corespondente adverbiale (nu totdeauna consemnate ca atare în dicţionare!) care sunt omonime cu forma de masculin-neutru singular a adjectivelor; de exemplu, frumos este adjectiv în cântec frumos, dar adverb în cântă frumos şi tot aşa corect este adjectiv în procedeu corect, dar adverb în procedează corect. După cum se vede în parte şi din aceste exemple, trecerea adjectivului la altă parte de vorbire - în speţă, la adverb -rezultă din schimbarea determinatului: adjectivul determină un substantiv {cântec, procedeu), iar omonimul adverbial determină un verb {cântă, procedează), un adjectiv {strict din dosar strict secret, informaţie strict secretă) sau alt adverb {strict din procedează strict legal). Din punct de vedere formal, transformarea unui adjectiv în adverb este marcată de pierderea flexiunii: adjectivele au formele frumos, frumoasă, frumoşi, frumoase {poveste frumoasă, cântece frumoase etc.), respectiv corect, corectă, corecţi, corecte {om corect, oameni corecţi, procedee corecte etc.), strict, strictă, stricţi, stricte {regulă strictă, reguli stricte etc.), pe când adverbele au forma unică, invariabilă în gen, număr şi caz: frumos, respectiv corect, strict.
       Adverbializarea se întâlneşte nu numai la adjective propriu-zise, de felul celor din exemplele date, ci şi la adjective de origine partici-pială (care trec deci, pe rând, prin două conversiuni sau schimbări ale
       1      Vezi studiul special al Corneliei Mihai Valoarea adverbială a adjectivelor în limba română actuală, în SCL XIV, 1963, 2, p. 209-217; Ciompec, Morfosintaxa, p. 98-100; Nica, Teoria,, 1988, p. 93-95.
218
categoriei gramaticale); de exemplu, greşit este adjectiv în procedeu greşit, dar adverb în procedează greşit, iar anticipat este adjectiv în răspuns anticipat, dar adverb în răspunde anticipat. Uneori se întâmplă chiar ca valoarea adverbială să predomine asupra celei adjectivale; este cazul unor cuvinte ca necontenit, neîncetat, neîntârziat sau vădit, folosite mai mult ca adverbe.
       Atât la adjectivele propriu-zise, cât şi la cele de origine parti-cipială, adverbializarea cunoaşte anumite limite/restricţii, explicabile prin sensurile lexicale şi posibilităţile combinatorii ale cuvintelor în cauză: nu se pot atribui valori adverbiale unor adjective propriu-zise ca benzoic, dunărean, ploios şi, cu atât mai puţin, unor adjective de origine participială ca mâncat, uzat, devenit, dormit, băut, căzut sau dus, nins. In opoziţie cu adverbializările normale (consacrate sau măcar acceptabile), au loc unele adverbializări improprii (din diferite motive). Unele dintre ele sunt apariţii izolate, individuale şi ocazionale, altele au oarecare răspândire.
       Un cuvânt la care se constată de puţină vreme încălcarea unei restricţii de adverbializare este fost, participiul trecut al verbului a fi. El este cunoscut ca având valoare de adjectiv, acordat în gen, număr şi caz, fie când precedă un substantiv singur sau însoţit de alte cuvinte cu valoare adjectivală (un fost elev, fostul elev, acest fost elev; o fostă elevă, fosta mea elevă; foşti elevi, foştii elevi, doi foşti elevi etc.), fie când urmează după un substantiv, precedând alt adjectiv (o elevă fostă repetentă, politicieni foşti condamnaţi) sau un substantiv (<o sportivă fostă campioană, parlamentari foşti miniştri); în ambele situaţii fost exprimă pierderea unui statut sau a unei calităţi avute în trecut de obiectul denumit de substantivul determinat2 şi se foloseşte corect acordat în gen, număr şi caz cu acest substantiv. In ultimii ani am înregistrat însă, din ce în ce mai des, adverbial izarea surprinzătoare a lui fost în construcţii de acest tip din limbajul politic, presa oferind în mod repetat exemple cu îmbinări cvasiterminologice în care fost apare ca un cuvânt invariabil, neacordat cu substantivul.
        2       Cu acest sens, fost adjectival s-a putut substantiva în exprimări eliptice cu circulaţie în limba vorbită: (un) fost (pi. foşti) s. m. „fost demnitar, patron etc.” (în regimul comunist) sau „fost activist, securist etc.” (astăzi).
219
       Pentru prima situaţie gramaticală descrisă exemplele sunt, poate, mai rare, totuşi există: în 1992 au fost arestaţi, în Italia, 13 fost sovietici pentru trafic de droguri. ROM. LIB. 1995, nr. 1511, p. 9/6.
       Pentru a doua situaţie exemplele sunt mult mai frecvente. Iată doar câteva dintre ele: ţară fost comunistă ROM. LIB. 1995, nr. 1729, p. 8/1-5; ţările fost comuniste, „Dilema” IV, 1996, nr. 187, p. 8/4, şi ţărilor fost comuniste ROM. LIB. 1995, nr. 1504, p. 8/5; statele fost comuniste ROM. LIB. 1995, nr. 1728, p. 8/5.
       întrebuinţarea lui fost în formă invariabilă, deci ca adverb, se datoreşte, probabil, sinonimiei cu prefixul ex-3, care este, normal, invariabil, în îmbinări ca ţară ex-comunistă, ţări ex-comuniste (influenţa prefixului se reflectă uneori şi în scrierea cu cratimă între fost şi cuvântul următor: de exemplu, spaţiul fost-comunist ROM. LIB. 1996, nr. 1829, p. 1/1), ca şi paronimiei cu prefixul antonim postăm îmbinări ca structuri postcomuniste4. Poate fi invocată, de asemenea, sinonimia contextuală cu adverbul anterior şi cu alte determinări circumstanţiale, ca până nu demult sau în trecut.
       Faptul că ne putem explica modul în care s-a ajuns la folosirea adverbială a lui fost nu constituie însă şi justificarea ei. Adverbializata lui fost nu se justifică nici semantic (întrucât nu înseamnă „în mod fost”) şi nici sintactic (întrucât, chiar în grupul alcătuit din substantiv + fost + adjectiv sau substantiv,nu determină adjectivul următor, ci substantivul precedent: fost, fostă, foşti, foste reprezintă contragerea, ca atribut adjectival, a propoziţiei atributive cu predicat nominal care a fost + adjectiv/substantiv). După cum nu se spune fost elevi, ci foşti elevi, şi nici elevă fost repetentă sau parlamentari fost miniştri, ci elevă fostă repetentă, respectiv parlamentari foşti miniştri (cf. şi formula foşti şi viitori miniştri), şi după cum prin
       3       Pentru această sinonimie vezi definiţia prefixului ex- în dicţionare (de exemplu, în 2DEX) şi în Formarea cuvintelor în limba română, voi. al 11-lea. Prefixele (redactori responsabili Al. Graur şi Mioara Avram), Bucureşti, 1978, p. 109. Am înregistrat o ciudată alăturare a acestor sinonime în pleonasmul fost ex-: vezi fostul ex-preşedinte ROM. LIB. 1998, nr. 2439, p. 7.
       4       Pentru formaţiile ex-comunist şi postcomunist vezi Irina Preda, îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (Cu privire specială la perioada post decembristă), în LR XLII, 1993, 1, p. 20-21; ultima este înregistrată de Florica Dimitrescu, în 2DCR.
220
contragerea atributivei care a devenit democratică nu se ajunge la (ţară) *devenit democratică, ci la devenită democratică, tot aşa nu trebuie acceptate construcţiile cu adverbializarea improprie a lui fost, de tipul fost sovietici sau ţară fost comunistă, singurele construcţii corecte fiind cele tradiţionale, cu folosirea adjectivală, acordată, a lui fost: aşadar foşti sovietici, respectiv ţări foste comuniste (cum, de altfel, scriu ziariştii mai atenţi la exprimare).
      în exemplele cu folosirea adverbială a lui fost avem a face cu un caz tipic de hipercorectitudine gramaticală realizată prin analiza greşită a unui grup nominal simplu sau complex. El constituie reversul fenomenului pe care Theodor Hristea l-a numit „adjectivare incorectă” sau „pseudoadjectivare”5 în exemple ca noi-născuţi, în loc de nou-născuţi, sau candidaţi slabi pregătiţi, în loc de candidaţi slab pregătiţi; dacă în construcţiile greşite discutate de Th. Hristea adverbul era transformat în adjectiv, în cele de care m-am ocupat aici fost este transformat din adjectiv în adverb.
      Cât de răspândită este recenta întrebuinţare adverbială - greşită - a lui fost reiese şi dintr-o împrejurare de-a dreptul comică. Un mare cotidian care a adoptat de curând procedeul, lăudabil în intenţie, de a publica regulat câte o erată la numărul precedent, cu recunoaşterea şi comentarea critică a greşelilor de diverse feluri, între care celor de limbă li se dă o atenţie specială, a cerut scuze cititorilor pentru că un colaborator folosise (corect!) pe fost drept adjectiv acordat: „Tot aici întâlnim sintagma ţărilor foste comuniste; era mai bine fost comuniste” („Curentul” III, 1999, nr. 202 (563), p. 3/6). Autorul eratei a făcut deci o corectură exact invers faţă de norme, contribuind implicit la consolidarea adevăratei greşeli.
      M-am oprit asupra unui amănunt de exprimare, aparent neînsemnat, tocmai din cauza confuziei pe care o pot crea răspândirea şi... recomandarea greşelii discutate.
LLR XXVIII, 1999,3, p. 3-5.
       5        Pseudoadjectivarea adverbului în limba română contemporană, în LL 1979, 3, p. 323-333; Sinteze de limba română (coordonator Theodor Hristea), ediţia a treia, Bucureşti, 1984, p. 257-258.
221
     ADVERBUL MÂINE ŞI TIMPURILE VERBALE DIN SFERA TRECUTULUI
       în ultimii ani, în cadrul interesului pentru relaţiile dintre adverbe şi sistemul temporal verbal1, precum şi, pe un plan mai larg, pentru stabilirea afinităţilor şi restricţiilor semantice de combinare a unor cuvinte şi forme gramaticale, s-a susţinut, de către diverşi cercetători ai limbii române, imposibilitatea combinării adverbului mâine cu cele mai multe timpuri din sfera trecutului indicativ.
       Mihaela Mâinea, în 1969, afirmă că „mâine este admis în contexte cu verbul la viitor, la prezent şi la imperfect”2, precizând că prezentul este, de fapt, un prezent cu valoare de viitor, iar imperfectul un imperfect cu valoare de condiţional perfect (situaţie echivalentă cu cele în care mâine apare pe lângă verbe la condiţional perfect sau conjunctiv perfect: vezi exemple de tipul era mai bine dacă plecai măine/dacă ai fi plecai ~, să fi plecai ~); de aici concluzia că „valoarea de viitor îi este intrinsecă”3 - pe care se bazează concluzia generală referitoare la „limitarea distribuţională a unităţilor de tipul ieri, azi..an funcţie de categoria gramaticală a timpului”4 şi o întreagă teorie asupra statutului acestor cuvinte şi a caracterului special al relaţiilor cu verbul — şi menţiunea, care interesează direct discuţia noastră, că „apariţia lui mâine alăţuri de un timp din sfera trecutului este posibilă numai când acest timp e încărcat cu o valoare modală”5.
       Un an mai târziu, JVlaria Cvasnâi adaugă - tot ca o excepţie faţă de ideea, care pare de la sine acceptată, că „teoretic, o asemenea combinaţie formează un enunţ nereperabil, elementele componente
       1        Vezi. o bibliografie a acestei probleme la C. Săteanu, Caracterul eterogen şi asimetric al sistemului temporal adverbial, în CL XVII, 1972, 1, p. 67 şi 73.
       2 Un tip special de determinare verbală, în LR XVIII, 1969, 6, p. 528.
       J Ibidem.
       4 Ibidem, p. 529.
       5 Ibidem, p. 528.
222
fiind incompatibile din punct de vedere semantic”6 - o situaţie diferită în care mâine se întâlneşte alături de imperfect. De astă dată nu mai e vorba de folosirea imperfectului (indicativ) cu altă valoare modală, ci cu altă valoare temporală decât cea obişnuită: este ceea ce autoarea numeşte „un caz particular [...] interesant prin raritatea lui”7 al contextelor în care imperfectul apare cu valoarea temporală, cunoscută de mai multă vreme8, de „viitor în trecut”. Exemplele semnalate, dintr-o nuvelă de Eugen Barbu, sunt: unde mai pui că trebuia să termine şi cu cositul, că mâine era duminică? şi [...] N-avea optsprezece ani şi se însura mâine.
       Mai recent, Alexandra Vlăduţ-Cuniţă, studiind comparativ relaţiile cu verbul regent ale adverbelor temporale din franceză şi din română, stabileşte un tabel de combinaţii cu timpurile indicativului pentru fr. demain şi rom. mâine9, conform căruia amândurora le-ar fi comună nu numai posibilitatea de construire cu prezentul, viitorul şi imperfectul, ci şi imposibilitatea construcţiei cu perfectul simplu şi mai mult ca perfectul; singura deosebire ar consta în faptul că fr. demain cunoaşte în plus construcţia cu perfectul compus, absentă la rom. mâine.
       Contribuţia de faţă îşi propune să demonstreze existenţa unor situaţii în care adverbul10 mâine (sau poimâine) poate apărea pe lângă oricare dintre timpurile trecute ale indicativului cărora li s-a contestat această valenţă: perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, ca şi imperfectul cu valoarea sa obişnuită.
       6      Note despre unele valori ale imperfectului din limba română, în „Analele Universităţii Bucureşti”. Limba română XIX, 1970, 2, p. 69.
       7 Ibidem, p. 68.
       8       Vezi Sandfeld/Olsen, SR I, p. 336; Alexandru Georgescu, Unele probleme ale imperfectului, în SG I, 1956, p. 93-95; 2GLR I, p. 237.
       9       Les relations des adverbes temporels français et roumains avec le verbe fini régissant, în „Bulletin de la Société Roumaine de Linguistique Romane (S.R.L.R.)” IX, 1973, p. 47.
       10      Mâine substantivat nu prezintă interes pentru discuţie, de aceea, în cele ce urmează, nu se fac referiri la combinaţiile lui cu timpuri trecute, ca în exemplul Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna. M. Eminescu, O. I 115/3, în DLPE, s. v. mâne. Cf. şi expresia cu azi, cu mâine: Cu azi, cu mâine, a făcut cunoştinţă Kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba şi de boieri. I. L. Caragiale, O. III 32, în DLRC, s. v. azi.
223
       Mai întâi, o situaţie care priveşte numai perfectul compus şi care merge exact în sensul combinaţiilor lui mâine cu imperfectul, întrucât sunt implicate tot „forme verbale cu valori schimbate”11. Dat fiind faptul, semnalat mai demult12, că perfectul poate avea valoare de viitor, în anumite construcţii, e de aşteptat ca în astfel de contexte să apară însoţit uneori şi de (poi)mâine. Un asemenea exemplu, dintr-un roman de Mihai Beniuc, a fost folosit recent de Gh. Trandafir13 pentru a ilustra valoarea specială, de viitor anterior, a perfectului compus: Până mâine s-a şi terminat cu rebeliunea (în comentariul exemplului, autorul precizează că „datarea acţiunii se face în funcţie de un complement circumstanţial de timp”). în limbajul familiar - căruia îi este proprie valoarea de viitor a perfectului, folosit „prin hiperbolă”14 - sunt curente enunţuri ca Mâine s-a zis cu tine!
       Există însă şi situaţii în care combinarea lui mâine sau poimâine cu un timp trecut se datoreşte folosirii cu un sens special nu a timpului verbal, ci a adverbului. Am în vedere anume sensul „a doua zi, în ziua sau într-o zi următoare” (respectiv „a treia zi, într-o zi mai îndepărtată” pentru poimâine) neraportat la ziua în care se vorbeşte, ci la cea despre care este vorba, deci folosirea lui mâine cu sensul fr. lendemain, deosebit de demain. Acest sens - specific limbajului familiar şi popular -, care nu e distins în dicţionarele româneşti15 de sensul fundamental, curent, dar care a fost relevat, în esenţă, de Kr. Sandfeld şi Hedvig Olsen16, nu a fost luat în consideraţie de autoarele citate, în opiniile cu privire la valenţele temporale ale lui mâine\ dintre
       11       Vezi Al. Graur, Forme verbale cu valori schimbate, în SCL XXV, 1974, 2, p. 115-119.
       12 Vezi numeroase exemple la Sandfeld/Olsen, SR I, p. 317-318.
       13      Categoriile gramaticale ale verbului în româna contemporană, Craiova, 1973, p. 188.
       14 Sandfeld/Olsen, SR I, p. 317-318.
       15       Vezi DLR, unde s. v. mâine sensul 1° este dat astfel: „în ziua care urmează după cea de azi; a doua zi; (regional) mânezi”, grupând atât citate cu adverbul raportat la momentul vorbirii - cele mai multe -, cât şi unele în care nu se face această raportare (sensul „a doua zi, în altă zi”).
       16       Sandfeld/Olsen, SR III, p. 325: „1° Astăzi désigne le jour où se trouve le sujet parlant et ieri, mâine, etc. désignent les jours qui précèdent et suivent ce jour-là [...] 2° Astăzi désigne un jour dans le passé, mentionné dans un récit par le sujet parlant et évoqué par lui comme présent, et ieri, mâne, etc. les jours précédents ou suivants («ce jour-là», «la veille», «le lendemain», etc.)”.
224
toate trei, Mihaela Mâinea17 afirmă explicit ideea că mâine „se raportează direct la momentul actual, adică la zero deictic”18, dife-renţiindu-se prin aceasta, împreună cu azi şi ieri, de elementele care „realizează localizarea temporală, în funcţie de un alt punct decât zero deictic, din sfera de timp a viitorului sau a trecutului”1 .
       Sensul neraportat la momentul vorbirii se întâlneşte la (poi)mâine, mai ales în construcţii corelative cu a(stă)zi aflat în aceeaşi propoziţie, frază sau context mai larg. Verbul la timpuri trecute a) poate fi exprimat direct, în aceeaşi propoziţie cu (poi)mâine sau b) poate reprezenta numai la oarecare distanţă punctul de reper temporal al construcţiei în discuţie cu un verb subînţeles. Evident, situaţiile de sub a sunt cele emai elocvente pentru posibilităţile de combinare ale lui (poi)măine cu timpuri din sfera trecutului. Iată exemple de acest fel cu diferite timpuri:
       - perfectul compus:
       S-a prefăcut azi, s-a prefăcut mâne, pân-a-nceput chiar să crează. I. L. Caragiale, Opere, III, Bucureşti, 1962, p. 161.
       Din munca pământului, care mi l-a dat de la proprietarii noştri, mi-am cumpărat, az, mâine, poimâine, plug, boi, cară. Text dialectal muntenesc publicat de E. Gamillscheg, Die Mundart von Şerbăneşti und Tituleşti (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea), Jena/Leipzig, 1936, p. 20920.
       Dar această sfială a pierit treptat-treptat, pe măsură ce se încredinţa că tot oraşul ar trage câştig din împlinirea visului său. / Azi a văzut pe fereastra cucoanei Măndichii un bilet: odăi mobilate de închiriat [...] / Mâine a aflat că Tăsică Alexandrescu dă faliment: „Lume puţină, domnule, dever mic [...] ”/ Poimâine a văzut femei din Răzvad întorcându-se spre casă cu merinde nevândute [...] Şi iaca
       17 Art. cit., p. 532.
       18       „Zero deictic” este, în terminologia lui K. Biihler, „punctul actual care împarte axa timpului în trecut şi viitor”; vezi Mihaela Mâinea, art. cit., p. 528.
       19       Autoarea citată aplică aici o distincţie stabilită pentru limba franceză de Leon Zawadowski între două categorii de adverbe de timp: „adverbe subordonate care comunică raporturi temporale relative şi adverbe principale care comunică raportul cu zero deictic”.
       20 Citatele din textele dialectale le redau în transcriere simplificată.
225
aşa, zi cu zi, clipă cu clipă! ideea s-a hrănit, s-a întremat, a crescut şi a pus stăpânire pe toată mintea domnului Niţă. I. Al. Brătescu-Voineşti, întuneric şi lumină, Bucureşti, 1930, p. 170-171.
      -  perfectul simplu:
      Băui azi şi băui mâne, / Băui patruzeci de zile. Poezie populară, la M. Sadoveanu, Opere, XVIII, Bucureşti, 1959, p. 445.
      -  imperfectul:
      Trăiam astăzi, trăiam mâne, / Ş-am văzut că era bine. Bibicescu, P. P. 96, în DLR, s. v. mâine.
      -  mai mult ca perfectul:
      Azi o ţirişică, mâine o ţârâchiţă ţesase ea. Text dialectal oltenesc reprodus după Şt. Sterescu de E. Gamillscheg, lucr. cit., p. 163.
      Situaţiile în care datarea în trecut a acţiunii se face în mod explicit numai la verbul regent sau dependent al construcţiei cu mâine sunt reprezentate mai cu seamă de expresia rezumativă a unei acţiuni repetate azi aşa, mâine aşa2]:
      -  cu verbul frazei la perfectul compus:
      Azi aşa, mâine aşa, încet-încet, s-a-ncins prietenie la toartă între doftor şi bolnav. I. L. Caragiale, Opere, II, Bucureşti, 1960, p. 568.
      -  cu verbul frazei la perfectul simplu:
      Nu era paradie, ori vrun alai, sau serbare ca să nu fie şi el acolo. Azi aşa, mâine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri. Ispirescu, L. 192, în DA, s. v. aşa.
      -  cu verbul frazei la mai mult ca perfect:
      Nucul creştea, creştea mereu. Azi aşa, mâine aşa, se făcuse cogeamite pom. Stăncescu, B. apud HEM, 1895, în DA, s. v. azi.
      Asemănătoare cu expresia azi aşa, mâine aşa este expresia complicată cu opoziţii de localizare, astăzi ici, mâine colea, pe care am întâlnit-o într-un context al cărui verb exprimat este la imperfectul cu valoare de perfect, specific poeziei populare: 21
      21      Gh. N. Dragomirescu (Adverbul şi determinarea adverbială în limba română, în LR IX, 1960, 4, p. 38) consideră această construcţie „locuţiune adverbială [...] în care aşa are [...] rolul de cuvânt predicativ”.
226
       Astăzi ici, mâine colea, / Vreme bună, vreme rea, / La Ţărigrad ajungea. Jarnîk-Bârseanu, D. 486, în DA, s. v. astăzi22.
       Exemple de acest tip se găsesc şi în construcţii libere care exprimă o acţiune repetată; verbul la un timp trecut (perfectul compus în exemplele consemnate) poate fi subînţeles numai pe lângă mâine:
       Cotrobăia prin sertarul cu pricina şi azi a luat o mie, mâine două, până şi-a rotunjit suma la 15000 lei. SC. nr. 9763, 27.1.1974, p. 2/1 sau şi pe lângă termenul corelativ azi:
       Reghiment de antilerie azi, reghiment de antilerie mâne, s-a găsit într-o zi un glumeţ [...] şi i-a zis Nenea Niţă Antihristul - şi d-atunci aşa a rămas. I. Al. Brătescu-Voineşti, lucr. cit., p. 171.
       Alt tip de construcţii corelative cu a(stă)zi, în care mâine poate apărea pe lângă timpuri trecute cu sensul „a doua zi” neraportat la momentul vorbirii, îl constituie expresia de azi pe mâine: de exemplu, trăia de azi pe mâine, până atunci învăţase de azi pe mâine etc.
       în afara diveselor tipuri de construcţii corelative cu a(stă)zi, adverbul mâine mai poate avea acest sens referitor la trecut în fraze mai complicate în care datarea întregii acţiuni se face în propoziţia principală, regenta subordonatei cu mâine al cărei verb e la un timp obişnuit pentru acesta. De exemplu:
       Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâni. M. Eminescu, P. L. 90/18, în DLPE, s. v. mâne.
       Se hotărî să plece chiar mâne. L. Rebreanu, Răscoala I 306, la Sandfeld/Olsen, SR III, p. 326. :
       Un tip de tranziţie între sensul fundamental al lui (poi)măine, raportat la momentul vorbirii, şi cel discutat aici, neraportat la acest moment, este constituit de construcţia comparativă cum e - sau cum ar fi - (poi) mâine, care din punct de vedere gramatical se încadrează în fraze asemănătoare cu cele analizate în alineatul precedent:
       Abia cum e poimâne s-a aflat în sat. M. Sadoveanu, Opere, XVII, Bucureşti, 1959, p. 300.
       Cân face băiatu-ăl mic, cum ie astăzi l-a născut şi mâine-noapte-a veni23 zmeii şi-a furat-o şi pă mă-sa. Ovidiu Bârlea, Antologie de proză populară epică, II, Bucureşti, 1966, p. 286.
    ‘ Citez cu completări şi corectări după original.
      23     A veni este, în mod cert, perfectul compus cu -/ căzut datorita unui fenomen : fonetică sintactică; vezi în acelaşi basm, p. 287, cu cine ne-o fi făcu pă noi?
227
       în această ultimă situaţie, (poi)măine îşi păstrează sensul fundamental, dar construcţia comparativă în ansamblul ei are sensul, neraportat la momentul vorbirii, „a doua (respectiv a treia) zi”, constituind circumstanţa temporală a acţiunii principale care poate fi exprimată prin orice timp din trecut. Apelul la comparaţie e un mijloc de rezolvare a contradicţiei dintre sensul lexical fundamental al lui (poi)mâine şi necesitatea unui determinant temporal raportat la alt moment decât momentul vorbirii. Acest moment poate fi nu numai trecut, ca în exemplele date, ci şi viitor sau prezent nelegat de vorbitor (prezent etern sau iterativ).
       în sfârşit, o situaţie mai aparte în care (poimâine, cu sensul neraportat la momentul vorbirii, însoţeşte timpuri trecute este reprezentată de folosirea lui într-un fel apropiat de citat, mai exact ca o reluare a cuvântului folosit mai întâi, cu sensul fundamental, în vorbire directă:
       Ştefan nu plecă chiar poimâine, ci două săptămâni mai târziu. Marin Preda, Delirul, Bucureşti, 1975, p. 384, după „[...] Pregăteşte-te, poimâine pleci” de la p. 383.
       Din cele spuse până acum rezultă că adverbul (poi)mâine are şi un sens care, lipsit de raportarea la momentuil vorbirii, exprimă numai noţiunea de posteritate faţă de o acţiune posibilă în orice moment24. Combinarea lui cu alte timpuri decât cele cu care poate apărea în sensul fundamental se explică de obicei exclusiv prin sensul lexical deosebit, ca în toate exemplele de la p. 225-227. în unele situaţii însă combinaţia (poi)mâine + anumite timpuri se explică în aceeaşi măsură prin sensul special al adverbului, ca şi prin valoarea temporală specială a formei verbale. După părerea mea, acesta este cazul celor două exemple din proza lui Eugen Barbu reproduse la p. 223, pe care
       24      Din citatul reprodus în nota 16 se vede că Kr. Sandfeld şi Hedvig Olsen limitau acest moment la trecut. Deşi nu interesează discuţia asupra construcţiei cu anumite timpuri verbale, trebuie precizat că sensul neraportat la momentul vorbirii al lui (poi)mâine se poate întâlni şi în sfera viitorului (de exemplu: azi va vedea una, mâine alta).
228
Maria Cvasnâi25 le-a interpretat exclusiv din punctul de vedere al verbului: mâine era duminică şi se însura mâine conţin nu numai un imperfect cu sensul „urma să..., avea să...”, care „implică o proiecţie în viitor (aceste acţiuni se realizează ulterior faţă de celelalte acţiuni care sânt în curs de desfăşurare)”, ci şi un mâine cu sensul „a doua zi, în ziua următoare” neraportat la momentul vorbirii. într-o situaţie de acelaşi fel este mâine care, cu acest sens, apare alături de timpul prezent cu valoare de perfect (prezentul narativ): îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata. M. Eminescu, O. I 167, în DLR, s. v. mâine; de remarcat tipul de construcţie26 - corelativă cu azi - paralel cu cel realizat cu perfectul în exemplul din I. L. Caragiale reprodus la p. 226. în sfârşit, o situaţie mai complicată este aceea în care forma verbală combinată direct cu (poi)mâine în sensul discutat - şi tot în corelaţie cu azi, ca în exemplul precedent - are valori speciale atât pe plan temporal, cât şi pe plan modal; este cazul imperativului cu valoare de indicativ perfect din următorul exemplu: (Făceau toate chipurile... cum să deie vitişoarele mele... pe moşia boierească... să mi le poată ucide...) Şi astăzi împuşcă-i porcii; mâne vacile şi boii; poimâne căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte (îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!). I. Creangă, citat după Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p. 159-160.
       Semantica şi valenţele temporale implicate ale adverbului mâine sunt deci mai bogate decât s-a crezut îndeobşte. Din punct de vedere gramatical e mai importantă distincţia între raportarea şi neraportarea la momentul vorbirii - pe care au facut-o, în linii mari, Kr. Sandfeld şi Hedvig Olsen, dar fără a atrage atenţia tocmai asupra consecinţelor ei în domeniul combinaţiilor cu verbul - decât distincţia, la care se opreşte DLR, între durata sau gradul de determinare a intervalului de
       25 Art. cit., p. 69.
       26      Cf. însă şi exemple ca: Mâne sară la fel. Când îi mâne sară, ie omu iar napoi iapa şi pleacă la păşune şi o-mpedecă, să culcă şi doarme. Ovidiu Bârlea, lucr. cit., II, p. 281.
229
timp desemnat: o anumită zi (1°), respectiv un viitor oarecare, mai mult sau mai puţin apropiat (2°).
       Cunoaşterea integrală a sensurilor şi a posibilităţilor de combinare ale adverbului mâine nu mai permite să se susţină că el ar fi monovalent pe plan temporal. Prin luarea în consideraţie a sensului lui neraportat la momentul vorbirii se infirmă teoriile construite de Mihaela Mâinea pe o bază de fapte limitată la sensul fundamental, dar nu unic al acestui adverb: atât teoria „acordului” verbului cu „timpul lexical al adverbului”27, cât şi aceea a unui „tip special de recţiune asemănător cu impunerea cazului unui substantiv de către o prepoziţie”28 sau a dublei manifestări - una lexicală şi alta gramaticală - „a uneia şi aceleiaşi categorii de valori”29; de asemenea se infirmă teoria incompatibilităţii dintre funcţiunea de determinare şi mâine „care este independent, deoarece impune sfera sa de timp verbului”30, întrucât nu e adevărat că el „nu ne informează în plus asupra desfăşurării acţiunii, [...] ci [...] realizează doar restrângerea sferei de referire a verbului pe plan temporal”31.
       Ceea ce uneşte sensurile lui mâine - indiferent de raportarea la momentul vorbirii sau la alt moment, precum şi de durata intervalului de timp desemnat sau de gradul de determinare a acestui interval - este exprimarea unui moment posterior.' în această privinţă se infirmă altă concluzie a Mihaelei Mâinea, şi anume deosebirea stabilită de această autoare32 între adverbele mâine şi poimâine, în sensul că „segmentul bază” mâine „acoperă aceleaşi valori temporale ca şi cele manifestate la verb”, fiind termenul regent al formei verbale, în timp ce „segmentul prim” poi- ar fi singurul care „exprimă posterioritatea” şi care este „impus de timpul verbului”. De alfel, C. Săteanu33 şi-a exprimat „rezerva faţă de faptul că
       27 Art. cit. p. 531.
       28 Ibidem, p. 533.
       29 P. 534.
       30 P. 533.
       31 P. 532.
       32 P. 534-535.
       33 Art. cit., p. 73.
230
segmentele poi-, alaltă- realizează relaţia temporală cu verbul şi că acest segment exprimă posterioritatea, respectiv anterioritatea”; după cum arată autorul citat, „categoriile de anterioritate şi posterioritate sânt exprimate de ieri şi mâine, iar alaltă- şi poi- au alt rol, şi anume de distanţare faţă de un punct de reper ales, în limitele temporale fixate de ieri sau de mâine”. Ca argumente împotriva părerii susţinute de Mihaela Mâinea se pot invoca două fapte: pe de o parte, existenţa unui grad superior de distanţare în timp realizată prin segmentul unic răs- folosit pentru ambele direcţii temporale (răspoimâine, răsalaltăieri) şi, pe de alta, folosirea regională a lui alaltă- în combinaţie cu mâine. Un enunţ ca poi-ieri am plecat este într-adevăr nereperat, cum spune Mihaela Mâinea, dar explicaţia stă în sensul etimologic al lui poi- (lat. post), specializat pentru exprimarea posteriorităţii. Pe axa temporală opusă enunţuri ca alaltămâine voi pleca sau mâine-alaltă voi pleca se întâlnesc regional tocmai pentru că segmentul alaltă- nu e legat prin sensul lui de ideea de anterioritate, ci poate exprima distanţarea în orice direcţie; cf. la Marin Preda, lucr. cit., ailaltăieri (p. 330) şi poimâine ailaltă (p. 17). Cât priveşte faptul că mâine exprimă prin el însuşi posterioritatea, fără a acoperi aceleaşi valori ca verbul, aceasta s-a demonstrat implicit prin exemple de tipul azi a văzut una, mâine a văzut alta etc.
       Mâine am citit, respectiv ~ citii, citeam, citisem sunt, în limba română, enunţuri nereperate34 numai desprinse de context. Dacă greşelile din limba copiilor35 se exclud de la sine din discuţie, trebuie menţionat că o formulă independentă ca S-a întâmplat mâine este un titlu (de film) căutat, intenţionat şocant, aproximativ ca „Amintiri despre viitor”. Integrate în context însă, asemenea enunţuri sunt oricând posibile şi nu au nevoie de nici o explicaţie de ordin stilistic.
       34 Vezi Mihaela Mâinea, art. cit., p. 528.
       35      Vezi Tatian'a Slama-Cazacu, Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză (3-7 ani), Bucureşti, 1957, p. 405: „Un fapt observat de mulţi cercetători este discordanţa dintre timpul verbului şi adverbul care-1 determină. Majoritatea copiilor confundă - se pare că în diverse limbi - pe mâine cu ieri: Ţumpi (3; 4) * «Mâine am fost de mi-a pus o căciulită»”.
231
       De aceea într-un viitor tabel, mai adecvat, al combinaţiilor cu timpurile verbale admise de adverbul mâine vor trebui înscrise două serii de combinaţii posibile, una mai limitată şi una completă, după cele două sensuri ale lui cu implicaţii gramaticale; este procedeul pe care Alexandra Vlăduţ-Cuniţă36 37 l-a aplicat la cele două tipuri de construcţie cunoscute de adverbul altădată, cu menţiunea că nu ar fi vorba, ca la acesta, de exprimarea unor raporturi esenţial diferite, ca anterioritatea şi posterioritatea, ci de raportări diferite ale posterio-rităţii: la momentul vorbirii sau la alt moment.
                                           *
       Discuţia asupra sensurilor şi a posibilităţilor combinatorii ale adverbelor mâine şi poimâine interesează şi compusele lor regionale: pe de o parte, mânezi (care în DLR figurează, dintr-o inadvertenţă, în două articole: s. v. mâine, scris mâne-zi, cu un citat din Popovici-Bănăţeanu, şi ca articol independent, scris mânezi) şi poimânezi (neînregistrat în dicţionare; vezi însă Cornelia Cohuţ şi Magdalena Vulpe, Graiul din zona „Porţile de fier ”, I. Texte. Sintaxă, Bucureşti, 1973, p. 340) şi, pe de altă parte, mâine-alaltă şi alaltămâine21.
       Judecând după citatele din DLR, mânezi pare specializat pentru sensul „a doua zi” neraportat la momentul vorbirii; majoritatea citatelor prezintă combinaţii cu timpuri trecute (perfectul simplu, perfectul compus38, imperfectul), cu prezentul narativ echivalent al perfectului sau cu un prezent atemporal (iterativ). Profit de prilej pentru a semnala existenţa acestui adverb, construit cu perfectul
       36 Art. cit., p. 47.
       37      Pentru atestări ale acestor adverbe în plus faţă de dicţionare (DA-DLR, s. v. alaltămâine şi mâine) vezi Mioara Avram, Sur quelques pronoms et adverbes indéfinis dans les langues romanes, în ACILFR XII, I, p. 483 [versiune românească în volumul de faţă, p. 165].
       38      Vezi şi un exemplu dintr-un text dialectal recent: Mânezi am plecat din nou iar cu oile. Cornelia Cohuţ şi Magdalena Vulpe, lucr. cit., p. 265/16.
232
simplu, în două pasaje din Palia de la Orăştie (1581-1582)39, ignorate de DLR, în care prima atestare provine abia de la D. Ţichindeal (1814). Situaţia lui poimânezi, glosat „peste două zile” de Cornelia Cohuţ şi Magdalena Vulpe, este similară cu cea a lui mănezi, după cum arată unicul exemplu ilustrativ, cu verbul la imperfect: sâmbătă sar a veneam acas /[...] poimânezi luni să ducea iar copilu cu nora.
      In schimb, măine-alaltă şi alaltămăine par specializate pentru sensul raportat, precis sau vag, la momentul vorbirii.
SCL XXVI, 1975, 2; p. 189-195.
       39       Făcu derept acea Domnul acest cuvânt mâne dzi şi toate dobitoacele eghipteanilor muriră, respectiv Şi Domnul aduse vântul de cătră răsărit pre acel pământ, suflând toată dzia şi noaptea şi mâne dzi, vântul de cătră răsărit aduse lăcuste (în ediţia îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, 1968, p. 205/15 şi 211/2). în Indice lexical paralel. Secolul al XVI-lea alcătuit de Florica Dimitrescu (Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti, 1973, p. 186) acest adverb e dat ca absent în Palia de la Orăştie, ca şi în alte şapte texte excerptate, cu excepţia Evangheliarului slavo-român de la Sibiu (1551-1553), unde ar apărea o dată (vezi şi indicele ediţiei lui L. Demeny, Bucureşti, 1971); pasajul din acest text (13719-22) nu admite însă, după părerea mea, interpretarea lui mânezi drept compus, elementele lui repartizându-se la două propoziţii diferite: nu grijiţ spre măne / dzi de mâne are grija sa / destul e că are dzua / reul seu (cf. Biblia, traducere de Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, 1938, p. 1104: Nu duceţi grijă de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de sine. Ajunge zilei răutatea ei). Pentru părerea că Evangheliarul citat ar oferi prima atestare a lui mânezi vezi acum şi Magdalena Popescu-Marin (LR XXIII, 1974, 6, p. 534), care citeşte astfel începutul pasajului în discuţie: Nu grijiţi spre mânedzi de mâne.
233
       CULTISME ADVERBIALE CU SUFIXUL -E ÎN LIMBA ROMÂNĂ
       1.       Existenţa unui sufix adverbial -e, moştenit din latină, în limba română este în general recunoscută, cel puţin din punct de vedere istoric, cu toate rezervele referitoare la productivitate şi la caracterul analizabil fie al adverbelor care îl conţin, fie, mai ales, al sufixului -eşte în a cărui componenţă intră1.
       Fondul neologic al limbii române moderne cunoaşte şi el un -e adverbial, despre care s-a vorbit mult mai puţin. în limba literară contemporană acest sufix poate fi identificat numai în semiana-lizabilele forte adv. şi adj. (cf. forţă şi forti-) şi recte (cf. recto şi recti-). El a avut însă o adevărată epocă de glorie în secolul al XlX-lea la latinişti, de la care a fost preluat şi de alţii, în limba scrisă şi vorbită, iar unele formaţii persistă până azi, ca arhaisme, în exprimarea unor intelectuali în vârstă. După ştiinţa mea, singurii cercetători care au relevat existenţa unor asemenea adverbe în -e sunt Doina David2 pentru româna literară dintre 1880 şi 1920, cu cinci exemple (anticipative, directe, inclusive, publice şi relative) în contexte din stilul ştiinţific şi din cel administrativ, şi Ion Coteanu3 pentru perioada 1780-1860, cu un exemplu {astronomice) de la A. T. Laurian; de asemenea, Florea Fugariu include un adverb în -e {honeste) în amplul glosar al antologiei sale consacrate Şcolii Ardelene4. în tomurile
        1       Vezi, de exemplu, Pascu, Sufixele, p. 179; Bourciez, 2Éléments, p. 253; Elena Toma, Adverbul, în Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic (coordonator: Florica Dimitrescu), Bucureşti, 1978, p. 341-342.
       2        Limbă şi cultură (Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire specială la Transilvania şi Banat), Timişoara, 1980, p. 149.
       3       Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860), Bucureşti, 1981,p. 114.
       4        Şcoala Ardeleană, ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, voi. al II-lea, Bucureşti, 1983, p. 841.
234
apărute din DA - DLR nu au fost înregistrate decât două adverbe de acest fel: implicite, cu un citat din T. Maiorescu, şi recte, cu un citat din M. Ralea; în DI - elaborat după DA ms. - figurează încă două: dialectice şi explicite (cel din urmă fiind oricum atestat, alături de antonimul său, în citatul utilizat în DA s. v. inclusive).
      2.       Sărăcia semnalărilor de până acum face oportună publicarea listei integrale - fie şi provizorie, neexhaustivă - a celor 63 de formaţii pe care le-am întâlnit5:
absolute: Cipariu, Gramateca II, p. 131 {Ele însă nu cer absolute ca complementul să fie nume), 157, 160, 166 abstracte: Munteanu, Gramatică II, p. 50 {care [...] esprim abstracte acţiunea)
adverbialice: Munteanu, Gramatică II, p. 50 {adjective [...] complinite adverbialice)
afirmative: Cipariu, Gramateca II, p. 255 {se respunde în două modure: afirmative seau negative)
alternative: Munteanu, Gramatică II, p. 60 {predicatul se cuvine alternative şi la unul, şi la altul)
analitice: Cipariu, 2Principia, p. 257 {a o studia nu numai analitice şi comparative)
anticipative: Statutul organic al Bisericii Greco-orientale Române din Ungaria şi Transilvania, ediţia a IV-a, Sibiu, p. 48, la Doina David, loc. cit. {plătim anticipative) astronomice: A. T. Laurian, la I. Coteanu, loc. cit. {uliţă construită astronomice pe meridian)
atributive: Munteanu, Gramatică II, p. 39 {când este complinit atributive), 47 (2), 49, 51, 54 certe: LM, s. v. {certe ştiu)
colective: Munteanu, Gramatică II, p. 65 {reportând diverse subiecte de unu şi acelaşi predicat; seu colective [...], seu distributive), cf.60
       5       în care nu am inclus adverbele în -e omonime cu forma de masculin-neutru singular a adjectivelor corespunzătoare - de exemplu: forte, simplice, chiar conforme şi formaţiile în -ente/-inte, variante ale lui -ent (ca eminente, suficiente), sau cele în -ale, variantă a lui -al (ca naturale, reale) nici adverbele în -mente.
235
comparative: Cipariu, 2Principia, p. 257 (vezi s. v. analitice) contracte: Cipariu, Gramateca I, p. 229 (uneia seau contracte u n i a), II, p. 219
corecte: Cipariu, 2Principia, p. 297 (de două ori: bine şi corecte) critice: Tim. Cipariu, Despre limba română. Suplement la Sintactica, Blaj, 1877, p. 18 (încă nu e critice deplin stabilit) cronistice: Mihai Eminescu, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, IX (coordonator Petru Creţia), Bucureşti, 1980, p. 81, 82 (la o înălţime cronistice absolută) cronologice (şi în varianta chronologice): Cipariu, Principia, p. 101 (ordinându-le cronologice); LM, s. v. definitive: Tim. Cipariu, Despre limba română..., p. 16 (locul ei l-ocupă limba grecească definitive), 22 dialectice: LM, s. v. (fără ilustrare)
directe: Cipariu, Gramateca II, p. 280; Munteanu, Gramatică II, p. 98; S. Stoica, Tratatul boalelor acute infectătoare..., Sibiu, 1891, p. 7, la Doina David, loc. cit. (se transmit directe) distributive: Munteanu, Gramatică II, p. 56 (spre a descompune seu a esprima distributive o noţiune colectivă), cf. 65 energice: Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar. Voi. I (noiembrie 1855— martie 1859), ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, 1975, p. 179 (a refuzat-o energice) exclusive (în varianta esclusive): LM, s. v. (fără ilustrare) explicite (şi în varianta esplicite): Cipariu, Gramateca II, p. 19 (acest mijloc [...] nu lipseşte, fie esplicite, fie implicite), p. 20; Titu Maiorescu, Logica, ediţia a V-a, Bucureşti, 1898, p. 51, 154 exprese (în varianta esprese): T. Cipariu, Cuvânt la inaugurarea Asociaţiunei Rom. Transilv. [...] apărat în cuntra unei critice, Blaj, 1862, p. 125 (iar întru altul zice esprese [...]), Cipariu, Gramateca I, p. 221, II, p. 15 (2), 27, 111, 267 figurate: Cipariu, Gramateca II, p. 53 (personificăm figurate somnul),
      p. 200
filosofice: Titu Maiorescu, Jurnal..., p. 36 (cari [...] nu se observă filosofice)
germanice: LM, s. v. (scrie germanice)
236
gotice (în varianta gothice): T. Cipariu, Despre limba română..., p. 17 (gothice se traduce [...]) gramatice: LM, s. v. (vorbeşte gramatice)
implicite: Cipariu, Gramateca II, p. 19 (vezi s. v. explicite), 20; M. Eminescu, Opere, IX, p. 171; T. Maiorescu, Logica, p. 51, în DA, s. v.
improprie: Cipariu, Gramateca II, p. 134 {unele se pot reduce la semnificaţiunea principale, altele mai anevoie seau improprie);
      T.       Cipariu, Despre limba română..., p. 22 inclusive: A. T. Laurian, în Şcoala Ardeleană, ediţie critică de Florea Fugariu, voi. I, Bucureşti, 1983, p. 1 {de la pagina 339 până la pagina 490 inclusive [...]); Mihai Eminescu, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, XVI (coordonator D. Vatamaniuc), Bucureşti, 1989, p. 182; Statutul..., p. 4, la Doina David, loc. cit. intransitive: Munteanu, Gramatică I, p. 41 {Se poate zice transitive: orbul nu vede lumina soarelui şi intransitive: orbul nu vede)
logice: T. Maiorescu, Jurnal..., p. 186; Munteanu, Gramatică II, p. 52 {logice considerat); M. Eminescu, Opere, IX, p. 452 metaforice: LM, s. v.
narative: Munteanu, Gramatică II, p. 73 {Verbele altei persoane se pot întruduce seu cita au din cuvânt în cuvânt, au numai narative) necesare (în varianta neţăsare): I. L. Caragiale, Opere, ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin, II, Bucureşti, 1960, p. 20, 458 {musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi raţiunii sale)
negative: Cipariu, Gramateca II, p. 185, 255 (vezi s. v. afirmative) oneste (scris honeste): I. Bi^dai-Deleanu, în Şcoala Ardeleană, ediţia citată, II, p. 160 {Vreie împăratul honeste, toţi aşa vor vrea) ordinarie: Cipariu,2Principia, p. 58 {cum se află scrise ordinarie) ortografice: T. Maiorescu, Jurnal..., p. 108 {nu ştie să scrie ortografice) osce: T. Cipariu, Despre limba română..., p. 5 {ştiu mai bine osce decât latineşte)
pasive: Cipariu, Gramateca II, p. 206 {unde se cunoaşte e pus în tot caşul pasive)
237
perifrastice: Munteanu, Gramatică I, p. 41 (de două ori: l-înfăţişăm [...] perifrastice)
personalice: Munteanu, Gramatică II, p. 34 {fără a determina personalice timpul)
poetice: T. Maiorescu, Jurnal..., p. 30 {vezi tot lucrul poetice în cartea med)
precise (în varianta preţize): I. L. Caragiale, Opere, II, p. 458 (icomeata nicighecăt nu vine preţize), 491 (2) proprie: Cipariu, Gramateca I, p. 54 {în carea proprie numai A are loc), 85, 719, II, p. 7, 17, 171, 172, 264, 273, 276, 293; Irimia £irca, Gramatica limbei româneşti, Partea I. Etimologia, Bucureşti, 1878, p. 27, 43, 49, 86, 89, 102, 105, 109, 114 (2), 116 (2), 142; Mihai Eminescu, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, X (coordonator D. Vatamaniuc), p. 38; LM, s. v.; I. L. Caragiale, Opere, II, p. 21 provizorie: T. Maiorescu, Jurnal..., p. 188 {se stabilează provizorie aci), 315, cf. provizorice, ibid., p. 292 {rămân numaiprovizorice la tine)
publice (şi în varianta publiţe): Stătută sau legile scaonelor săseşti...(traduse de S. Micu în 1802, ms. rom. 515 B. A. R. Cluj), p. 208, 210, la R. Todoran, în CILL, III, 1962, p. 125 (publiţe [...] va mărturisi)', T. Maiorescu, Jurnal..., p. 20; Cipariu, 2Principia, p. 292; Tim. Cipariu, Crestomaţia seau analecte literarie, Blaj, 1858, p. VI; „Transilvania” 1887, p. 41, la Doina David, loc. cit.
pure: T. Cipariu, Despre limba română..., p. 7 {unele diferenţe [...] se pot reduce pure la ortografie).
rapsodice: Munteanu, Gramatică, I, p. 10 {reguli ortografice ce pot a se dezvolta rapsodice în cursul părţii etimologice) recte: Cipariu, Gramateca, II, p. 185 {în Liturgia de Iaşi din 1679fol. 18 recte 20); M. Eminescu, Opere, IX, p. 78, 89, 135, 190, X, p. 80, XVI, p. 417; M. Ralea, în DLR, s. v. relative: Munteanu, Gramatică, I, p. 60 {fiind relative mai puţine), II, p. 17; A. Banciu, Cum vorbim şi cum ar trebui să vorbim româneşte. Ardelenisme şi alte isme, Braşov, 1913, p. 48, la Doina David, loc. cit.
238
respective (şi în variantele reşpeckive, respekkive, reşpective): Maiorescu, Jurnal...p. 39 (să capăt respective „lobenswert” şi „vorziiglich”), p. 196, 281, 342; Cipariu, Gramateca, I, p. 156, II, p. 70 (2), 224; I. ţirca, Gramatica...I, p. 36, 73, 86, 87 (2); M. Eminescu, Opere, IX, p. 85, 183, X, p. 71, XVI, p. 315; LM, s. v. respectivu, -a adj.; Elie Trăilă, Simplificarea grafii şi a ortografii, Caransebeş, 1899, p. XIII, la Doina David, lucr. cit., p. 99; I. L. Caragiale, Opere, II, p. 20 (2), 21 (3), 25, 460, 461; Opere, tomul VII. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1942, p. 156 sincere: T. Cipariu, Cuvânt la inaugurarea Asociaţiunei..., p. 98 (Noi dinparte-ne sincere dorim [...])
sintactice: Munteanu, Gramatică II, p. 46 (Pronumele posesiv [...] sintactice nu diferează de genitivul posesiv) stricte: Cipariu, Gramateca II, p. 28 (stricte luând), p. 132 (2), 147, 154,181
substantivice: Munteanu, Gramatică II, p. 2 (verce parte a vorbirii luată substantivice), 33
succesive: Munteanu, Gramatică I, p. 44 (a face ca verbul să ia succesive toate formele de mod' de timp, de număr şi persoană) ştiinţifice (în varianta scienţifice): „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” VIII, 1845, 18, p. 143, în Bibliografia analitică a limbii române literare 1780-1866 (coordonator Tudor Vianu), Bucureşti, 1972, p. 94 (socot a nu scrie şi vorbi scienţifice destul)
transitive: Munteanu, Gramatică I, p. 41 (vezi s. v. intransitive).
       Inventarul real al adverbelor neologice în -e ar putea fi mai mare decât rezultă din recolta prezentată, căci mi se pare admisibilă ipoteza existenţei paralele cel puţin a unor antonime neatestate încă. Am în vedere două categorii de cuvinte, dintre care mai plauzibilă este existenţa celor care se încadrează în tipuri de perechi cu baza comună (omorizice); astfel, lista perechilor în care un termen este pozitiv şi altul negativ format de la primul cu prefixul in-, după modelul proprie - improprie, transitive - intransitive, s-ar completa cu *impersonalice, *incorecte, *indirecte, presupuse de personalice, corecte, directe. Cu
239
un grad mai mic de probabilitate, şi lista antonimelor heterorizice, pur semantice, de tipul afirmative - negative sugerează existenţa virtuală a unui *concrete alături de abstracte.
      Inventarul adverbelor neologice în -e ar putea spori şi prin adăugarea unor formaţii atestate în contexte ambigue, care permit şi interpretarea drept adjective a cuvintelor în cauză. In această situaţie sunt următoarele 5 formaţii:
? asindetice: Munteanu, Gramatică II, p. 71 (să le coordineze asindetice; le înşirăm asindetice; se uzită asemine asindetice şi celelalte coordinaţiuni), 107 (atributele pot sta [...] în raport de coordinaţiune [...]. In raport de coordinaţiune se înşiră asindetice seu sindetice - toate înaintea seu în urma noţiunii substantivice)
? complete: Maiorescu, Jurnal..., p. 31 (mă apucai să-mi edau poeziile mele mai la lumină şi să mi le scriu într-o carte complete)
? inverse: Cipariu, Gramateca. II, p. 219 (voi în combinăţiunea futurului cu infinitivi de la verbe reflesive în ordinea regularie a cuvintelor se pune între acusativul reflesiv şi între infinitiv, pr. mă voi duce, se va şti etc.; seau inverse: duce - mă-voi, şti - se - va etc.)
? sindetice: Munteanu, Gramatică II, p. 350 (Legile tonului şi locurele unde poate să se facă eliziunea sânt a se determina mai specifice în partea analitică)
      3.       Multe adverbe din listă au atestări unice, care, în principiu, le pot pune sub semnul îndoielii circulaţia. Limitarea atestării la contestatul dicţionar al lui A. T. Laurian şi I. C. Massim (de exemplu: certe, dialectice, germanice, gramatice)6 sau la câte un text tradus (vezi (h)oneste sau osce, atestate la I. Budai-Deleanu, respectiv T. Cipariu, în texte traduse din latină) este de natură să provoace suspiciuni chiar asupra existenţei reale, în limbă, a cuvintelor aflate în
      6      Pentru reabilitarea dicţionarului lui A.T. Laurian şi I. C. Massim faţă de opinia curentă vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, voi. I, Bucureşti, 1966, p. 140-154.
240
această situaţie. O anumită prudenţă este, desigur, necesară, dar ea nu trebuie exagerată, având în vedere că circulaţia unor formaţii depistate iniţial în traduceri (cazul lui publice) sau în dicţionarul latinist a fost confirmată de atestări ulterioare în surse de altă natură (texte originale şi propriu-zise, nu create ad-hoc, din necesităţi lexicografice). De altfel, dicţionarul lui A. T. Laurian şi I. C. Massim nu supralicitează în domeniul adverbelor în -e, din moment ce nu le înregistrează măcar pe toate cele utilizate anterior de diverşi autori. Cu privire la presiunea modelului în traduceri şi parafrazări, se observă că ea nu merge până la preluarea mecanică a oricăror adverbe în -e dintr-un text latinesc, cu ignorarea corespondentelor româneşti consacrate, ci se ţine seama de acestea: vezi osce vs. latineşte la T. Cipariu, Despre limba română..., p. 5, într-o redare liberă a citatului latinesc reprodus apoi, şi pasajul cu text paralel de la p. 7 a aceleiaşi lucrări: încât este de crezut ce zice Quintilian (I. 6, 27) că alta este a grăi latineşte, alta gramaticeşte: aliud est latine, aliud grammatice loqui.
      Cea mai veche atestare a unui adverb în -e neologic datează din 1802 prin publice, folosit atunci în varianta publiţe, într-un text juridic ardelenesc: cuvântul este glosat în paranteză la ambele lui apariţii în textul dat, de unde rezultă că traducătorul - S. Micu - era conştient de noutatea termenului: iar ea publiţe (adecă înaintea tuturor) va mărturisi [...], p. 208, şi publiţe (de obşte) va mărturisi, p. 210. Majoritatea înregistrărilor ulterioare provin de la autori ardeleni (I. Budai-Deleanu, T. Cipariu, A. T. Laurian, G. Munteanu, T. Maiorescu în anumite împrejurări) sau bănăţeni (Elie Trăilă). Situaţia lui T. Maiorescu necesită unele precizări: ocurenţele depistate provin, pe de o parte, din însemnări intime şi scrisori de la vârsta adolescenţei (1856-1858), iar, pe de altă parte, din manualul său de logică (ediţia I, 1876, păstrate şi în ediţia a V-a, din 1898) şi, în ambele cazuri, trebuie puse în legătură cu formaţia autorului în mediu latinist7; absenţa unor asemenea adverbe în Critice (1866-1906) se înscrie în evoluţia normală a limbii
      7       Pentru competenţa din tinereţe a lui T. Maiorescu în practica exprimării latiniste vezi, de exemplu, scrisoarea sa din 1857 reprodusă cu grafia originară de Valeriu Niţu şi Traian Vedinaş, Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti, Cluj-Napoca, 1988, p. 231.
241
sale în sensul părăsirii elementelor regionale şi a influenţelor latiniste, dar faptul că nu relevă acest tip formal în minuţiosul studiu critic Limba română în jurnalele din Austria (1868)8 mi se pare semnificativ şi permite presupunerea că nu-1 deranja, deşi el însuşi nu-1 (mai) folosea în aceeaşi măsură. Caracterul marcat ardelenesc al adverbelor neologice în -e rezultă şi din includerea unei asemenea formaţii {relative) în repertoriul de „ardelenisme” alcătuit în 1913 de A. Banciu9. în 1940 Sextil Puşcariu10 menţionează varianta reşpective a lui respective în categoria neologismelor cu colorit fonetic ardelenesc în regres, oferind indirect o atestare a folosirii formaţiei la acea dată. După Doina David11, unele adverbe în -e au fost „păstrate până nu demult în exprimarea intelectualilor ardeleni”; de fapt, am avut surpriza să înregistrez formaţia respective într-un interviu al unui vorbitor în vârstă, cu această apartenenţă socială şi regională (domnul Corneliu Coposu), televizat în aprilie 1990, ceea ce înseamnă că tipul se păstrează încă, poate numai prin relicva citată. în lista de sub 2 predomină termenii filologici, atestaţi numai până pe la 1880, dar cele mai rezistente adverbe în -e, transmise şi secolului următor, s-au dovedit cele intrate în limbajul curent prin stilul juridic-administrativ: inclusive, proprie, relative, respective; singurul neregional şi nearhaic este semianalizabilul recte.
      Probleme speciale pune prezenţa unor asemenea adverbe la neardelenii M. Eminescu şi I. L. Caragiale. La M. Eminescu este de remarcat folosirea lor exclusiv în stiluri neartistice: în publicistică, în texte administrative şi în traduceri ştiinţifice; explicaţia lor trebuie căutată în formaţia poetului cu profesori latinişti la Cernăuţi şi la Blaj, eventual şi în unele modele germane. La I. L. Caragiale adverbele în -e neologic au, dimpotrivă, o funcţie artistică şi anume funcţia de satirizare a unor personaje ca Marius Chicoş Rostogan, prin repro-
       8 Critice 1866-1907, ediţie completă, I, Bucureşti, 1926, p. 81-121.
       9 Loc. cit.
       10        Limba română, I. Privire generală, Bucureşti, 1940, p. 414: „Adevărat că rostiri ca şpeţial, reşpective, conziliu, univerzitate, după felul de pronunţare german sau unguresc al limbii latine, nu se mai prea aud nici prin Ardeal”.
       11 Lucr. cit., p. 149.
242
ducerea particularităţilor lingvistice latiniste ardeleneşti sau cea de creare a atmosferei prin pastişa exprimării din zonă într-o scrisoare particulară de la Kecskemet; efectul comic este îngroşat de redarea lui în variantele fonetice regionale cu ş pentru s şi R pentru t (+ î) în reşpeckive sau / pentru c şi -z- pentru -s- în preţize12. Dacă existenţa adverbelor în -e neologic în limba latiniştilor ardeleni ar putea fi considerată o curiozitate şi, ca atare, neglijată sau chiar ignorată în istoria limbii române literare, prezenţa lor la autori clasici ca T. Maiorescu, M. Eminescu şi I. L. Caragiale nu mai permite acest tratament. Necunoaşterea acestor cuvinte, reflectată şi în absenţa lor din dicţionare, a putut avea uneori consecinţe negative în editarea unor texte în care adverbele de acest fel par confundate cu forme adjectivale omonime: în orice caz, lipsa virgulei din fraza Calitativmente (musicalmente) vei alege pe cele dintâi logice pe cele de-a doua, la reproducerea manuscrisului 2257, p. 55v, în M. Eminescu, Opere, IX, p. 452, generează ambiguităţi pentru cititorul neatent, fiind posibilă raportarea improprie a lui logice la cuvintele precedente {cele dintâi).
       4.        Elemente livreşti sau cultisme, adverbele în -e neologic au -cu excepţia lui recte, păstrat ca atare, şi a unora care nu se mai folosesc ca adverbe (<contracte, gotice, osce) sau au fost concurate de alte formaţii {substantivice, cf. substantival) - statutul de dublete regionale sau/şi învechite ale corespondentelor rămase în limba literară actuală fără -e (de exemplu: absolute, afirmative, analitice, corecte, exprese, proprie) sau fără -iceu {adverbialice, personalice, substantivice). E vorba de dublete sinonime, de cuvinte diferite din 12 13
       12       Cf. Theodor Hristea, Elemente regionale în limba operei lui I. L. Caragiale, în CILL, II, Bucureşti, 1958, p. 220-227, unde reşpeckive este relevat, la p. 226, ca ilustrare a afirmaţiei că „Uneori, în formă «stâlcită» a aceluiaşi cuvânt surprindem două sau chiar trei influenţe diferite, fapt care scoate şi mai mult în evidenţă caracterul hibrid al vorbirii eroului: [...] 3. reşpeckive [...] î.l.d. respectiv (influenţa germană + latină + regională)”.
       13       Sufix compus (< -ic + -e) unitar în adverbialice, personalice, dar pasibil de dublă analiză în (a)sindetice, astronomice, cronistice, energice, fdosofice, gotice, metaforice, ortografice, poetice, rapsodice, substantivice.
243
aceeaşi familie14, şi nu de variante formale (ca la eminente/eminent, naturale/natural), întrucât sunt analizabile ca derivate cu -e sau -ice de la adjective care există paralel şi care pot avea, prin conversiune, (şi) valoare adverbială. Toate sunt latinisme, preluate fie direct din latină, fie indirect, prin italiană (în această situaţie pot fi inclusive, pure, succesive) sau prin germană {absolute, explizite, implizite, inklusive, prăzise, respektive, sukzessive).
      In latină sufixul adverbial -e, fostă desinenţă cazuală, nu avea o poziţie foarte puternică. Deşi productivitatea lui cunoaşte o evidentă dezvoltare în perioada imperială, mai ales la autorii creştini Hieronim şi Augustin15, limbile romanice nu moştenesc decât câteva formaţii dintre cele mai frecvente şi acestea, în general, devenite neanalizabile (panromanice numai bene, mai puţin clare longe şi mane, în diverse limbi occidentale şi male, pure, tarde), iar sufixul s-a transmis numai limbii române16. Spre deosebire de insuccesul avut în trecerea de la latină la limbile romanice, sufixul adverbial -e îşi menţine şi chiar îşi dezvoltă productivitatea şi frecvenţa în latina medievală, savantă, în mare măsură cu formaţii legate de noi realităţi, cum sunt noile etno- şi glotonime {cumanice, walachice etc.)17. Din această latină au intrat cultisme adverbiale cu -e în diverse limbi literare moderne, între care italiana (unde astăzi au de obicei statut de arhaisme18) şi germana.
      O întrebare firească poate fi aceea dacă în adverbele neologice cu -e din lista de sub 2 trebuie să vedem cuvinte româneşti sau cuvinte latineşti presărate ca termeni tehnici străini în textul românesc, aşadar - într-o terminologie răspândită - dacă ele sunt neologisme (împrumuturi mai mult ori mai puţin asimilate) sau xenisme (străinisme, germ. Fremdworter). Problema este practic insolubilă la părţile de vorbire neflexibile din rândul cărora face parte adverbul.
        14        Vezi tratarea lipsită de echivoc din DA, s. v. implicit,--ă adj. şi adv.: „F a m i 1 i a: (< lat. implicite) implicite adv. = în mod implicit”.
        15 Vezi Lucia Wald, Adverbul, în ILR I, p. 197-203.
        16 Vezi Laura Vasiliu, adverbiale, sufixele ~, în ELIR.
        17        Asemenea adverbe apar, de exemplu, în lucrări lexicografice plurilingve, în culegeri de texte paralele şi în lucrări de istorie sau/şi geografie.
        18       Notat în dicţionare (vezi, de exemplu, Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, decima edizione, Bologna, 1970, s. v. inclusive şi succesive).
244
      în favoarea interpretării acestor adverbe ca unităţi neromâneşti s-ar putea aduce câteva argumente. Un argument formal ar fi marcarea lor grafică - de către autori sau editori - prin caractere speciale (cursive), dar aceasta se întâmplă cu totul sporadic, inconsecvent chiar la acelaşi autor/editor (de exemplu, cronistice cursiv la M. Eminescu, Opere, IX, p. 81, dar drept la p. 82) sau într-un sistem neconcludent (de exemplu, explicite şi implicite la T. Maiorescu, Logica, p. 51, într-un text în care se dau cursiv şi cuvinte româneşti reliefate; cf. de altfel explicite necursiv în acelaşi text, la p. 154), iar faptul că în ediţiile de opere ale lui I. L. Caragiale în care diverse cuvinte sau enunţuri în limbi străine sunt tipărite cu litere cursive (de exemplu, lat. alias, vulgo, Exempla docent) adverbe ca neţăsare, preţize, respeckive nu sunt tratate astfel este o dovadă indirectă că sunt receptate ca elemente româneşti. Alt argument formal, operant numai la unele adverbe polisilabice, ar putea fi locul accentului diferit de cel din adjectivul corespunzător; nu ştiu însă pe ce se bazează DA când indică accentuarea etimologică pe antepenultima implicite (faţă de implicit). Un argument analogic este prezenţa la aceiaşi autori a altor unităţi adverbiale sigur sau mai probabil latineşti, cum sunt adverbele în -iter, folosite de T. Cipariu (de exemplu:           impersonaliter Cipariu,
Gramateca II, p. 206, 213, 228, neutraliter p. 59, realiter p. 111, 115, simpliciter p. 204, virtualiter p. 39, 111, 115, 170, vulgariter p. 101) şi chiar de M. Eminescu (idealiter, în Opere, X, p. 100), sau locuţiuni adverbiale ca per abusum (Cipariu, Gramateca II, p. 43). în sfârşit, un argument de luat în considerare numai pentru autorii de gramatici (I. Budai-Deleanu, T. Cipariu, G. £irca, A. T. Laurian, G. I. Munteanu) ar fi absenţa acestui tip de adverbe în descrierea dată de ei înşişi sistemului lingvistic românesc19, dar se ştie că există şi alte neconcordanţe între descriere şi uzul propriu al latiniştilor. Am aplicat două criterii - scrierea cu caractere speciale şi prezenţa în context a unei locuţiuni latineşti tratate identic - când nu am inclus în lista de sub 2, considerându-1 cuvânt latinesc, adverbul perfectissime din T. Maiorescu, Jurnal..., p. 26: „o cunoscui în fine perfectissime de o
      19      Adverbele neologice în -e lipsesc şi din descrierile care le consemnează pe cele în -menteZ-minte (vezi I. ţirca, lucr. cit., p. 114).
245
femeie pe care ar putea-o aduce un bărbat foarte departe prin linguşiri - ad inferius”.
       Pe de altă parte, în favoarea interpretării drept unităţi lexicale româneşti sau propuse ca atare un argument puternic este folosirea adverbelor de acest tip în sistemul românesc al gradelor de comparaţie; unicul exemplu incontestabil pe care l-am întâlnit este mai logice la T. Maiorescu, Jurnal..., p. 186 (scrisoare din 1857)20 21, la care se poate adăuga mai specifice de la Cipariu, Gramateca I, p. 350, cu statut adverbial incert, dar absenţa altora se explică prin incompatibilitatea semantică a celor mai multe dintre ele cu categoria comparaţiei. în acelaşi sens, al interpretării drept cuvinte româneşti, se poate invoca analogia cu statutul din epocă al adverbelor în -mente2X (vezi, de exemplu, specialmente la Munteanu, Gramatică II, p. 91, 94, naturalmente la T. Cipariu, Despre limba română..., p. 5, sau calitativmente şi musicalmente la M. Eminescu, Opere, IX, p. 452), cu care adverbele în -e intră uneori în opoziţie în aceleaşi contexte (vezi în citatul din M. Eminescu reprodus la p. 243 opoziţia între calitativmente (musicalmente) şi logice), precum şi folosirea adverbelor în -e în opoziţie cu cele în -eşte (de exemplu: zicându-le că ştiu mai bine osce22 decât latineşte Tim. Cipariu, Despre limba română...p. 5) sau cu alte adverbe sigur româneşti (de exemplu: deca vom să scriem nu orişicum, ci bine şi corecte, româneşte Cipariu, 2Principia, p. 297; altele mai anevoie sau improprie Cipariu, Gramateca II, p. 134).
       Dar chiar în ipoteza interpretării lor drept cuvinte latineşti ele ar merita să-şi găsească loc în dicţionare - măcar în marele dicţionar academic - sau în capitolele de gramatică istorică şi în monografiile
       20      Contextul este: Prezidenţia reuniunei de aci e acum, după dispute grozave, în mâna sau mai logice s. v. [= salva venia] sub curul Orghidănesei.
       21      Pentru care vezi I. Dănăilă, Sufixul -mente în limba română, în SMFC II, 1960, p. 185-198. Acest sufix a fost criticat în epocă drept inutil şi „neromânesc”: pe lângă H. Tiktin, Manual de ortografie română, Iaşi, 1889, p. 67, citat de I. Dănăilă, vezi Tiktin, 3GR, p. 132 (ediţia I a apărut în 1891), şi I. Manliu, Gramatica istorică şi comparativă a limbii române pentru cursul superior, Bucureşti, 1894, p. 287-288 şi 344.
       22      Cu 65 de ani înainte, în 1812, Petru Maior folosise adverbul osceşte în traducerea aceluiaşi pasaj din Titinnius (vezi Şcoala Ardeleană, ediţia citată, I, p. 907).
246
consacrate adverbului, aşa cum au fost incluse până acum cuvinte ca allegro, basta, passim (şi locuţiuni ca ad litteram, alia breve)23, mai puţin îndreptăţite din punctul de vedere al structurii interne şi al adaptării formale (grafice).
       5.        Structura adverbelor neologice în -e permite raportarea lor la cuvinte româneşti şi totodată identificarea unui sufix latent -e. Se constată uşor predominarea temelor în -ic şi -zv, după care urmează cele de origine participială în -t. In mod excepţional, o variantă fonetică poate ascunde caracterul analizabil al unei formaţii: vezi publiţe vs. public, mai puţin preţize vs. prefis/precis.
       O marcă grafică utilizată de T. Cipariu - şi chiar de el în mod inconsecvent (vezi în Despre limba română...: osce p. 5, dar gothice p. 17; unul şi acelaşi adverb este scris cu accent - proprie - în Gramateca I, p. 85, II, p. 7, 17, dar fără - proprie - în Gramateca I, p. 54, 179, II, p. 264) - este accentul grav pus pe sufixul adverbial: de exemplu, critice, definitive, pure în Despre limba română...; explicaţia acestei grafii nu este nicăieri consemnată24, dar cred că procedeul în discuţie aplică regula generală de folosire a accentului în „casure dubie spre destincţiune” (Cipariu, Gramateca II, p. 349), căci prin el adverbul se deosebeşte în scris de formele omofone ale adjectivului sau substantivului corespunzător, utilitatea procedeului dovedindu-se în contexte ambigue de felul celui următor: Inversiunea proprie are loc numai în casurele...(Cipariu, Gramateca II, p. 276). Inconsecvenţa utilizării accentului exclude posibilitatea invocării acestei grafii drept criteriu de recunoaştere - la autorul citat - a statutului adverbial în cazul unor interpretări nesigure de tipul celor de la p. 240. Prezenţa sau absenţa accentului grafic nu poate servi ca argument nici pentru recunoaşterea statutului românesc sau străin al adverbelor în cauză, întrucât T. Cipariu scria astfel, tot inconsecvent,
       2j Vezi, de exemplu, Elena Toma, lucr. cit., p. 341; Ciompec, Morfosintaxa, p. 98; A. Dîrul, Adverbul, în Curs de gramatică istorică a limbii române (red. V. Marin şi G. Rusnac), Chişinău, 1991, p. 248.
       24      Vezi descrierile sitemului ortografic al lui T. Cipariu făcute de el însuşi {Gramateca I, p. 163-164, II, p. 349-350) şi de editoarea sa, Carmen-Gabriela Pamfil, în Notă asupra ediţiei laTimotei Cipariu, Opere, voi. I, Bucureşti, 1987, p. XXXII-LI.
247
şi adverbele din texte latineşti (vezi, de exemplu, Despre limba română..., p. 5).
      Formaţiile cu sufixul neologic -e aparţin speciei largi a adverbelor de mod, exprimând sensuri care merg de la modul propriu-zis („în mod...”) sau, mai rar, conformitatea („după...”) şi comparaţia („ca...”) la relaţie („din punct de vedere...”, „sub raport...”); în funcţie de sensul lexical al rădăcinii, valoarea modală poate avea nuanţă temporală (anticipative) sau locală {publice).
      6.       Sufixul neologic -e, dublet al celui moştenit, reprezintă numai unul dintre procedeele la care a recurs limba română în încercarea de îmbogăţire şi de modernizare a clasei adverbului de mod. în aceeaşi perioadă - secolul al XlX-lea - se împrumută şi adverbe latino-romanice cu sufixul -mente25, şi adverbe italieneşti şi latineşti cu sufixul -o, nediscutat până acum {allegro, largo, legato, lento, moderato; bruto, franco, loco, neto\ primo, secundo); au existat, cum am arătat sub 4, şi întrebuinţări, mai rare, ale unor adverbe latineşti în -iter. Dacă la acestea adăugăm productivitatea vechiului sufix -eşte şi a mai recentului său compus -iceşte26, rezultă că limba română literară a manifestat în secolul trecut o deosebită dipsonibilitate pentru sufixarea adverbelor. Ea era opusă sistemului tradiţional predominant de creare a adverbelor prin conversiunea adjectivelor (în forma lor de masculin-neutru singular)27 şi a sfârşit prin a fi învinsă de acesta.
      în secolul trecut au coexistat perechi şi serii mai mari de formaţii adverbiale sinonime cu aceeaşi bază. Confruntarea listei de sub 2 a adverbelor în -e cu lista celor în -mente alcătuită de I. Dănăilă28 identifică formaţii paralele pentru jumătate din totalul adverbelor în -e
       25 Vezi art. cit. în nota 21.
       26 Pentru care vezi Gherghina Haneş, Sufixele adverbiale -eşte şi -iceşte, în SMFC II, 1960, p. 139-147.
       27       Vezi Cornelia Mihai, Valoarea adverbială a adjectivelor în limba română contemporană, în SCL XIV, 1963, 2, p. 209-217; I. Fischer, Rumănisch: Wortbildungslehre / Formation des mots, în LRL III, p. 43.
       28       Vezi art. cit. în nota 21; după cum admite şi autorul, la p. 186, lista sa (cu 229 de formaţii) nu este completă: de exemplu, din ea lipsesc ambele adverbe în -mente care figurează în citatul din M. Eminescu, Opere, IX, p. 452, reprodus aici la p. 243 (calitativmente şi musicalmente).
248
(«absolute, adverbialice, afirmative, alternative, certe, colective, comparative, definitive, dialectice, directe, exclusive, exprese, figurate, gramatice, implicite, improprie, inclusive, logice, necesare, ordinarie, personalice, poetice, precise, proprie, publice, pure, relative, sincere, stricte, succesive; complete); mai puţine dintre ele au corespondente în -eşte (după DI, numai astronomice, cronologice, dialectice, germanice, gramatice, logice, metaforice, ştiinţifice; în realitate, şi altele: pentru osceşte vs. osce cf. nota 22, pentru criticeşte vs. critice vezi I. Budai-Deleanu, în Şcoala Ardeleană, ediţia citată, II, p. 391), dar aproape toate suportă conversiunea. O serie adverbială bogată este reprezentată de public - publice - publicamente -publiceşte (pentru ultimele două vezi DLR), din care s-a menţinut doar cel format prin conversiune {public). Alături de procedeele sintetice - derivare sau conversiune - au acţionat mereu şi cele analitice, constând în folosirea cu valoare adverbială a unor grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin stabile: de exemplu, pentru ultima noţiune discutată, în public sau în mod public29.
      Concurenţa cu adverbele formate prin simpla conversiune a adjectivelor se întâlneşte chiar la autorii latinişti care folosesc şi propagă adverbe sufixate cu -e. Pe lângă faptul că ei nu încadrează în acest tip toate adverbele neologice pentru care s-ar fi găsit justificare într-un model latinesc cu -e (vezi în LM adverbul gratuit, nu *gratuite, sau la T. Cipariu, Despre limba română..., p. 12, adverbul perfect, nu *perfecte), semnificativă este concurenţa dubletelor la unul şi acelaşi autor. Dacă la A. T. Laurian şi I. C. Massim ea poate fi interpretată şi numai ca o consemnare conştiincioasă a situaţiei obiective din limbă în privinţa sinonimiei unor adverbe ca cert şi certe (s. v. certu II, 2°: „ca adverbiu certu (vezi şi certe) [...] De certu suplineşte, ca şi certe şi certamente [...] pre simplul certu”) sau respectiv şi respective (s. v. respectivu: „ca adv., respectivu sau respectiveexemplele ilustrative sunt numai cu respective la), la T. Cipariu concurenţa este atestată în propriul său idiolect, căci învăţatul ardelean foloseşte nu numai adverbul sufixat stricte (pentru care vezi trimiterile date sub 2), ci şi adverbul strict, rezultat din
      29 Vezi Cornelia Mihai, art. cit., p. 217.
249
conversiunea adjectivului {această limbă ar fi fost strict destintă de limba latină vulgare. T. Cipariu, Despre limba română..., p. 16).
      7.       Cultismele adverbiale în -e, introduse în limba română în secolul al XlX-lea, au avut o existenţă limitată în timp şi în spaţiu, reprezentând o tentativă eşuată de creare a unui tip de adverbe diferenţiate formal de adjectivele corespunzătoare. Insuccesul acestui model a avut deopotrivă cauze de natură externă, socioculturală (reacţia la creaţiile latiniste), şi de natură internă, lingvistică (preferinţa pentru conversiune sau/şi analitism, dar şi evitarea omonimiei neobişnuite a adverbului cu forma de feminin-neutru plural a adjectivului). Dubletul vechi şi popular al sufixului s-a dovedit a fi prea slab pentru a-1 sprijini.
      Fie şi efemer, sufixul neologic -e are dreptul de a fi luat în consideraţie printre formanţii sau „caracterizatorii”30 adverbiali din istoria limbii române. Cele peste 60 de adverbe în care apare constituie un inventar relativ bogat pentru această parte de vorbire.
      Comparaţia cu celelalte două sufixe adverbiale neologice este evident în favoarea acestora în ce priveşte viabilitatea, Sufixul -mente este definitiv adoptat, dar numai cu o infimă parte a inventarului său istoric. în mod surprinzător, sufixul -o, care seamănă cu -e din anumite puncte de vedere (origine flexionară, formaţii care evocă provenienţa străină), a suferit o reducere mai puţin drastică a inventarului total, sărac din capul locului; explicaţia stă, probabil, în caracterul terminologic (muzical şi administrativ) al formaţiilor sale.
      Contribuţia de faţă atrage atenţia, o dată în plus, asupra existenţei unor aspecte încă nestudiate din stratul neologic al limbii române, în general, şi din limba latiniştilor români, în special.
SCL XLIII, 1992, 1, p. 9-19.
        30 Termen folosit de Nica, Teoria, p. 83.
250
     DESPRE -E ADVERBIAL ÎN LIMBA ROMÂNĂ
       Cu privire la existenţa unei mărci adverbiale -e în limba română s-au adoptat poziţii dintre cele mai diferite, mergând de la ignorarea totală la exagerarea ponderii ei. Păreri contradictorii s-au exprimat anume despre moştenirea în română a sufixului adverbial latinesc -e ca formant analizabil şi productiv; între negare şi atribuirea unei mari productivităţi se întâlnesc aici diverse nuanţări şi distincţii de ordin istoric sau funcţional. Absenţa oricărei discuţii despre -e adverbial -fie şi respins de autori - în cele două monografii consacrate recent adverbului românesc1 justifică reexaminarea critică a problemei.
       1. în studiile comparative se arată de obicei că toate limbile romanice au moştenit un foarte mic număr de adverbe latineşti în -e, cu unele variaţii de la o limbă la alta, inventarul fiind mai bogat în unele limbi occidentale (unde, pe lângă panromanicele bene, mane, eventual longe, s-au moştenit şi unele - pure, tarde - absente din română), dar sufixul ca atare nu s-a transmis decât limbii române, în timp ce în Occident el a dispărut adesea în urma evoluţiei fonetice a adverbelor care-1 conţineau şi, în orice caz, a fost total lipsit de productivitate chiar acolo unde se menţine. Românei i se recunoaşte deci un număr mai mic de cuvinte moştenite cu -e, dar o productivitate surprinzătoare a sufixului care o deosebeşte de celelalte limbi romanice; această productivitate este datată în mod curent din perioada latinei (orientale sau dunărene), fiind demonstrată cu formaţiile în -isce < -iscus + -e2.
       1 Ciompec, Morfosintaxa (cu o menţiune totuşi la p. 70-71); Nica, Teoria.
      2       Vezi: Meyer-Lübke, Grammaire II, p. 686; Bourciez, 2Éléments, p. 253; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 169; Laura Vasiliu, în ELIR, s. v. adverbiale, sufixele
251
       în studiile referitoare la română părerile sunt mai puţin clare şi adesea divergente. Adverbul unanim menţionat drept moştenit cu acest sufix este bine < bene (raportabil la bun, dar neanalizabil din cauza vocalei diferite din rădăcină)3 4, la care unii cercetători îl adaugă, în mod justificat, pe mă(i)ne < mane (iniţial semianalizabil prin amâna şi dimineaţă, mănecdf. G. Pascu5 include în aceeaşi categorie şi pe dulce, dar acest punct de vedere este vulnerabil, dată fiind omonimia adverbului cu adjectivul şi posibilitatea explicării adverbului prin conversiune6; într-o situaţie similară şi chiar cu o pondere mai mare a valorii adverbiale ar fi şi călare < caballaris, tare < talis, dacă nu şi ferice < felicem, mare (adv. în româna veche, vezi DLR) < marem, moale < mollis, subţire < subtilis sau verde < viridis. Dintre cuvintele moştenite cu -e neconcludent ca marcă adverbială originară un interes mai mare prezintă aproape < adprope, asemenea < assimilis şi mai ales foarte < forte.
       Productivitatea lui -e ca sufix adverbial românesc s-a manifestat pe planuri diferite.
       Aproape unanim acceptată7 este identificarea lui -e în structura sufixului -eşte, analizabil etimologic prin sufixul adjectival -esc şi raportabil până azi la acesta în cele mai multe formaţii (bărbăteşte, omeneşte, româneşte etc.), chiar dacă există şi exemple fără un adjectiv în -esc paralel (de exemplu: vechile milostiveşte, ticăifeşte, viteşte); pentru analiza formală cf. muscă - muşte. Divergenţele faţă de acest punct de vedere se referă la explicaţia istorică (teren latin sau românesc8; etimologia latinească sau nelatinească a lui -eşte şi a lui
       3       Vezi, de exemplu, Cipariu, Gramateca I, p. 361; Tiktin, 3GR, p. 132; Pascu, Sufixele, p. 179.
       4       Pascu, Sufixele, loc. cit.; Elena Toma, în Istoria limbii române. Fonetică, Morfosintaxă, Lexic (coordonator: Florica Dimitrescu), Bucureşti, 1978, p. 341.
       5 Loc. cit.
       6       Pentru acest procedeu vezi Cornelia Mihai, Valoarea adverbială a adjectivelor în limba română contemporană, în SCL XIV, 1963, 2, p. 209-217; F. Cotelnic, Adverbializarea numelui, Chişinău, 1968, p. 72-102.
       7       Vezi, de exemplu, Cipariu, Gramateca I, loc. cit.; Tiktin, 3GR, loc. cit.: J.-A. Candrea, Cours complet de grammaire roumaine, ediţia a treia, Bucureşti, [f. a.], p. 305; Pascu, Sufixele, loc. cit.; Iordan, 2LRC, p. 469-470; Gherghina Haneş, Sufixele adverbiale -eşte şi -iceşte, în SMFC II, 1960, p. 141; I. Coteanu, în ILR II, p. 280.
       8 Precizare căreia nu i se acordă atenţie; vezi însă Lucia Wald, în ILR I, p. 202.
252
-esc: substrat traco-dac9, eventual influenţă slavă10) sau la interpretarea actuală a sufixului -eşte (analizabil sau nu11).
       Mai puţin adusă în discuţie este adaptarea cu -e a unor împrumuturi. G. Pascu12 înregistrează în această categorie numai pe lesne < bg. lesno.
       Există însă şi cuvinte moştenite al căror -e actual presupune o adaptare similară: este cazul adverbelor şi adjectivelor limpede < limpidus (cu varianta limped adj., prezentat ca „neobişnuit; în vers” în DA, cu un citat din Alecsandri, P. P.) şi repede < rapidus (cu varianta reg. rapăd adj. şi adv. neînregistrată în DLR; vezi însă R. Todoran, în DR XI, 1948, p. 141, citat de CDER), care, după ştiinţa mea, au fost explicate numai de T. Cipariu13 prin adverbele latineşti limpide, rapide. Deşi teoretic ar fi posibil să se admită o simplă schimbare de declinare/desinenţă adjectivală - petrecută fie în latină14, fie în română15 -, această ipoteză mi se pare mai puţin probabilă din cauza diferenţei de productivitate a celor două tipuri flexionare (tipul în -us, -a fiind mult mai productiv decât cel în -is, -e), iar în situaţia specială a lui repede atestarea anterioară a valorii adverbiale, care prevalează până azi asupra celei adjectivale, poate orienta şi explicaţia istorică a formei; cf. însă şi tulbure < *turbulus (cu varianta izolată turbur la M. Eminescu, în DLR), la care valoarea adverbială are o pondere
       9       Vezi A. Graur, Le suffixe thrace -isk-, în „Romania” LIII, 1927, şi ML I, p. 164 (cf. însă idem, Gramatica azi, Bucureşti, 1973, p. 164); Rosetti, ILR 1986, p. 210, 239; C. Poghirc, în ILR II, p. 363.
       10      Probabilitate avută în vedere de I. Manliu, Gramatica istorică şi comparativă a limbii române pentru cursul superior, Bucureşti, 1894, p. 288.
       11       Vezi Ion Coteanu, în Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1985, p. 224.
       12 Loc. cit.
       13 Cipariu, Gramateca I, loc. cit.
       14      Vezi, de exemplu, Sextil Puşcariu, Etymologisches Worterbuch der rumănischen Sprache, Heidelberg, 1905, 1455: *rapidis.
       151.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine. Fasc. I-IV, A-putea, Bucureşti, 1914: „forma limpede, în loc de *limped, se explică din pl. limpezi, după analogia lui verde - verzi”; J. Byck et A. Graur, în BL I, 1933, p. 42^43. Provenienţa lui repede din albaneză (REW, 7054) nu se susţine; vezi A. Graur, în BL V, 1937, p. 111.
253
neînsemnată. Dacă la limpede, repede şi tulbure -e poate fi chiar etimologic în ipoteza preluării (şi a) adverbelor latineşti, în alte cazuri intervenţia sufixului -e s-a produs pe teren românesc; în această categorie intră reg. uşure, variantă a lui uşor < levis + -şor, la care însă poate fi vorba şi de preferinţa graiului oltenesc pentru desinenţa nominală -e (cf. ficate, martore)16; de asemenea, reg. înderete, variantă a lui îndără(p)t < in de retro (+ indirectusl), atestată rar ca adverb (vezi JIRS XIII 92, în DA), dar frecventă în locuţiunea adverbială de uz general de-a-ndărătele(a), cu variantele de-a-ndără(p)tele(a), de-a-ndăretele (pentru care vezi DA). De remarcat că majoritatea cercetătorilor care au propus sau preluat etimologiile unor asemenea cuvinte (sau variante) nu dau atenţia cuvenită faptului că finala le face inacceptabile fără o explicaţie oarecare17.
       Desigur, cu excepţia derivatelor în -eşte (inclusiv a celor cu compusele acestui sufix: -iceşte, -ăreşte), celelalte cazuri aduse în discuţie nu demonstrează o mare productivitate a sufixului adverbial -e şi oricum nu o productivitate actuală, dar sunt în măsură să susţină existenţa unei foste productivităţi, fie şi într-un grad minim, dacă se elimină cuvintele cu explicaţii incerte (controversate).
       2.       La deprinderea vorbitorilor români cu o marcă adverbială -e au contribuit în timp şi cuvinte în care aceasta nu reprezintă sufixul latinesc. în această situaţie sunt mai multe categorii de cuvinte:
       1. în primul rând, adverbe neanalizabile (primare sau devenite neanalizabile):
       a)       moştenite, ca ainte < ab ante, nece < neque, unde < unde şi v. înde < inde, la care se adaugă cele compuse cu -ce {aice < ad hicce, atunce < ad tuncce, încoace < in eccum hocce), cu -re < res {aiure(a) < aliubi re şi nicăire < nec aliubi re) sau cu -mente (altmintre sau altmintere(a) < altera mente);
       16     Vezi Grigore Brâncuş, Graiul din Oltenia, în LR XI, 1962, 3, p. 256-257; Ion Ionică, în TDR, p. 173.
       17     Vezi CDER, s. v: limpede; s. v. repede se spune numai că „schimbarea terminaţiei trebuie să fie modernă, cf. rapăd\ fără altă precizare.
254
       b)       împrumutate, ca aieve(a) < a + v. sl. jave, iute (cu varianta reg. iut adj. şi adv.) < sl. Ijute (Ijutu), v. şi reg. prisne < sl. prisne; agale < gr. dyaXi(a);
       c) cu etimologie necunoscută, capurure(a) (cf. şi v. rutes/rutese).
       2) în al doilea rând, adverbe formate în română:
       a) prin conversiune: oaren,poate, chipurile;
       b)        prin compunere cu adverbe în -e\ v. dece < de acia/acie sau cu substantive în forma de singular sau de plural în -e: alene, aminte, anevoie, anume, departe şi deoparte, devreme, îndelete, îndeobşte; alăture(a), v. alocure, pesemne (cf. şi locuţiunile adverbiale cu astfel de substantive: de-a fire(a), de-a spinare(a), din fericire, din vreme, pe cinste, din păcate, dar îndeosebi cele cu forme de supin sau de participiu plural: de mânecate, din auzite, pe ghicite, pe înserate, pe nemâncate, pe nesimţite, pe ocolite etc.18 19);
       c)       mai ales prin adăugarea unor particule adverbiale terminate în -e\ -le {acile(a), apăilea), -ne (pretutindene(a)), -re (<aşijdere(a)), -mite {pasămite), -te {adicăte, încalţe), uneori cumulate între ele (pretu-tindenele, aşijderile, adicătele)20.
       3.       Inventarul adverbelor în -e cuprinde şi câteva cuvinte la care e mai greu de precizat dacă avem a face cu sufixul latinesc moştenit (vezi 1) sau cu o finală fără statut de sufix (vezi 2). Este vorba atât de un -e adăugat, cât şi de un -e care ia locul altei finale.
       Pentru un asemenea -e adăugat se pot cita în mod cert formaţiile locuţionale de-a (-n) boulea < de-a (-n) boul şi în a josulea < în (al) jos[ul\, care seamănă numai aparent cu cele în care adaosul este -le (exemple ca de-a binele(a), de-a-n picioarelea, încadrabile sub 2).
       Tot aici intră, după părerea mea, două adverbe compuse pe teren românesc şi rămase analizabile: adese(a) < ades (< a + des) şi arare <
        18       Indiferent de etimonul acceptat: verbul *volet sau substantivul hora; pentru diversele soluţii vezi CDER., s. v.
        19       Pentru acestea vezi Gh. Bulgăr, Despre locuţiunile româneşti de tipul: pe alese, de mânecate, pe nevăzute, în SCL XI, 1960, 3, p. 395-401; Elena Carabulea şi Magdalena Popescu-Marin, Exprimarea numelui de acţiune prin substantive cu formă de infinitiv lung şi de supin, în SMFC IV, 1967, p. 280, nota 27.
       20 Pentru particulele adverbiale vezi Ciompec, Morfosintaxa, p. 111-134.
255
arar (< a + rar), deşi în mod curent ele sunt explicate drept prescurtări sau elipse din adeseori, respectiv arareori21, şi, deşi, teoretic, ar suporta şi explicaţia prin compunere cu forma de plural a adjectivului (substantivizat), ca în tipul locuţional din auzite, pe alese.
      Pentru -e care a substituit altă finală originară exemple cel puţin probabile sunt unele formaţii adverbiale provenite din compuse cu lat. hora sau urmaşul său rom. oară: v. aore(a) şi, mai ales, adineaure(a), explicate de obicei din lat. ad horam, respectiv ad de in illa (sau de una) hora: dacă primul se poate explica şi, chiar mai degrabă, prin forma pluralului românesc oare/ori la ultimul această explicaţie nu mi se pare posibilă şi trebuie admisă intervenţia unui -e adverbial22.
      La acestea din urmă cred că s-ar putea adăuga şi acole(a), variantă a lui acolo < lat. eccum illoc, explicată, în general, prin influenţă slavă, după v. bg. kole23.
      4.       Situaţiile descrise până acum privesc fondul vechi şi popular al limbii, transmis în cea mai mare parte, dar nu în totalitate, şi limbii literare contemporane. Diferenţele sunt date atât de dispariţia unor cuvinte (de exemplu, aore, prisne), cât şi, mai cu seamă, de evoluţia formală a altora în sensul modificării lui -e (spre -i: aici, atunci, nicăi(e)ri, nici; alături etc. sau/şi spre -ea\ adesea, aievea, asemenea).
      In legătură cu variaţia formală între -e şi -ea (prin adăugarea particulei adverbiale -a) mi se pare interesantă constatarea că ea nu apare, de regulă, la adverbele discutate sub 1 - fie ele primare (tipul bine) sau derivate (tipul româneşte) -, ceea ce înseamnă că ea ar putea constitui un criteriu de distincţie între sufixul -e şi finala omofonă: după acest criteriu, cazurile discutate sub 3 s-ar rezolva în favoarea încadrării la finala nesufixală (2). De observat însă şi excepţia pe care
       21       Vezi TDRG, DA, SDLR. Iordan, 2LRA, p. 152-153, consideră pe adeseori o contaminaţie absurdă. Pentru lămurirea problemei ar trebui cunoscută, mai bine decât din dicţionarele actuale, cronologia variantelor şi a formaţiilor sinonime în cauză.
       22       Pentru explicarea ambelor prin pluralul românesc vezi Al. Procopovici, în DR IX, 1936-1938, p. 77-79; pentru aorea vezi şi SDLR., s. v.: „a şi oară, pl. orF.
       23       Vezi Densusianu, HLR I, p. 245; I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, lucr. cit., s. v.; SDLR. Rosetti, ILR 1986, p. 148, porneşte de la *aco (< eccum hoc) + -le, iar DA presupune un eccu-illlc.
256
o reprezintă asemene(a) la primul tip, precum şi asimetrii ca adese/adesea, dar numai arare.
      In limba modernă şi contemporană s-a produs apariţia unor noi adverbe şi locuţiuni adverbiale în -e, de mai multe feluri. Pe de o parte, s-au împrumutat derivate cu două sufixe culte: -e24, dublet al celui moştenit, cu o existenţă limitată în timp şi în spaţiu, şi -mente25, cu o soartă ceva mai bună. Pe de altă parte, s-au înmulţit compusele şi locuţiunile adverbiale în alcătuirea cărora intră forme nominale în -e\ acestea sunt: a) formaţii proprii, ca pe bune\ b) formaţii neologice (împrumuturi totale sau semicalcuri/adaptări): aparte; în fine, în genere, în corpore.
      Ultimele trei locuţiuni, asemănătoare între ele ca structură, prezintă deosebiri interesante. în fine (creaţie după it. in fine, fr. enfin) are construcţie normală: prepoziţia în + substantivul fine, existent în limbă şi în alte forme sau/şi construcţii (cf. la finele cărţii). In corpore este o locuţiune latinească preluată ca atare şi alterată uneori prin înlocuirea latinescului in cu corespondentul românesc în. Dacă varianta în corpore este condamnată drept hibridă, un hibrid de acelaşi tip s-a încetăţenit în norma literară: în genere < it. in genere. Analiza acestei ultime locuţiuni, românizate, nu este uşor de făcut din cauză că genere nu funcţionează ca substantiv românesc în afara locuţiunii menţionate; de aceea, prin confuzie cu valoarea adverbială a locuţiunii, dar şi sub influenţa posibilă a finalei -e, cuvântul genere a fost înregistrat, în mod greşit, drept adverb în unele dicţionare (DA).
      Probleme de încadrare morfologică pun şi alte cuvinte atestate numai în locuţiuni adverbiale. Este, de exemplu, cazul lui boulea sau îmboulea, tratate ca adverbe în SDLR, respectiv la D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967, deşi ele nu funcţionează în afara locuţiunilor adverbiale formate cu prepoziţia compusă de-a\ la fel, în DA figurează adverbul josulea, impropriu interpretat astfel în locuţiunea în a josulea.
      24      M-am ocupat de acestea în SCL XLIV, 1992, 1, p. 9-19 [în volumul de faţă p. 234-250].
      25 Vezi I. Dănăilă, Sufixul -mente în limba română, în SMFC II, 1960, p. 185-198.
257
       Din punctul de vedere al posibilităţii actuale de analiză formală şi de identificare a unei valori, adverbele în -e din limba contemporană sunt de trei feluri:
       a)        neanalizabile sau analizabile numai prin rădăcina comună a familiei de cuvinte (de exemplu: bine, limpede, repede)\
       b)        variante analizabile prin adverbul paralel (de exemplu: înderete, adese, arare: cf. şi pe ales/pe alese, de-a-n boul/de-a-n boulea);
       c)        analizabile printr-un adjectiv paralel fără -e (majoritatea celor în -eşte cu dublă analiză şi cultismele de tipul respective; izolat opoziţia iut adj. - iute adv. în punctul 961 din NALR; vezi V. Rusu, în SCL XIX, 1968, 4, p. 419).
       Statutul funcţional de sufix se poate acorda numai lui -e moştenit din -eşte şi dubletului latinist -e din seria respective.
       5.        Indiferent de statut, -e a fost şi este simţit ca una dintre caracteristicile adverbelor româneşti, ceea ce face cu atât mai surprinzătoare absenţa lui din lucrările consacrate acestei părţi de vorbire26. Chiar preferinţa pentru locuţiunile constituite cu forme flexionare în -e poate fi pusă în legătură cu sentimentul marcării în acest fel a valorii adverbiale27: cf. pe alese faţă de pe ales.
       Pentru etimologia cuvintelor cu -e este mai puţin important să se precizeze statutul acestei finale, cât să i se ia în. considerare intervenţia. Nu o dată aceasta impune deplasarea explicaţiei etimologice din latină pe teren românesc.
       Lipsa de unitate în interpretarea lui -e şi folosirea unor denumiri neriguroase ca terminaţie/ finală sau caracteristică/marcă28 se explică prin complexitatea situaţiei obiective a adverbelor româneşti în -e şi
       26 Vezi nota 1; ilustrativă este lista de „caracterizatori” de laNica, Teoria, p. 83.
       27      Vezi relatarea lui Gh. Bulgăr, lucr. cit., p. 399, despre opinia lui J. Byck: ,,-e final din locuţiunile pe alese, pe nevăzute, pe dibuite ca şi -le şi -a (-lea) sânt caracteristice ale adverbelor (de ex. în: aiure, aice, asemene, adese, pe de-a-ndoaselea)”.
       28      Terminaţie la Tiktin, 3GR, p. 132, J.-A. Candrea, loc. cit.; terminaţiune caracteristică a adverbelor la Al. Procopovici, loc. cit., p. 78; caracteristică a adverbelor inclusă în seria particulelor la J. Byck (vezi nota precedentă).
258
prin variaţia ei în timp. Sufixul adverbial -e reprezintă o realitate în primul rând din punct de vedere istoric.
       Acceptarea concluziei eclectice că -e este o marcă adverbială cu caracter eterogen care nu permite delimitări tranşante ale tuturor situaţiilor cuprinse sub această etichetă comodă nu ar trebui să mire decât pe cei lipsiţi de informaţii comparative asupra statutului ambiguu al lui -e adverbial în latină29 - unde provenienţa lui din forme cazuale îl împiedică să fie unanim recunoscut drept sufix - şi asupra statutului neclar al altor finale adverbiale romanice: fr. -s, it. -z30.
SCL XLIII, 1992, 4, p. 355-360.
       29 Vezi Lucia Wald, în ILR I, p. 198-199.
       30 Vezi Alexandra Cuniţă, în ELIR, s. v. adverb.
259
       PREPOZIŢII NEOLOGICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
       Domeniul elementelor de relaţie - prepoziţii, conjuncţii - este de obicei neatins de împrumuturi directe1; ele constituie un fond stabil, moştenit din limba bază, ca unităţi care aparţin deopotrivă vocabularului fundamental şi structurii gramaticale. Din punctul de vedere al inegalei penetrabilităţi a componentelor limbii, prepoziţia şi conjuncţia sunt considerate, alături de pronume şi numeral, părţi de vorbire care nu se prea împrumută dintr-o limbă în alta2. E cu atât mai interesant deci să se ia act de stuaţiile în care influenţele străine pătrund şi în acest sector.
       Inventarul prepoziţiilor din limba română este alcătuit din elemente latineşti moştenite3 în imensa lui majoritate4, dar nu în totalitatea lui, cum cred unii. Printre prepoziţiile propriu-zise (excluzând deci exemple ca împotriva < în + substantivul de origine slavă potrivă sau başca < adverbul omonim de origine turcă), există două rânduri de excepţii: în limba veche prepoziţii de origine slavă ca bez (vezi DA), na (vezi Densusianu, HLR II, p. 280), ot (vezi DLR), po (TDRG), za (TDRG)5,
       1        Calcurile sunt invocate adesea (vezi, de exemplu, Constantin Dominte, în Sistemele limbii, p. 429), dar nu totdeauna cu o demonstraţie sigură (vezi Graur, TA, p. 292).
       2       Vezi, de exemplu, Tratat de lingvistică generală (redactori responsabili Al. Graur, Sorin Stati şi Lucia Wald), Bucureşti, 1971, p. 232.
       3 Ca prepoziţii (primare) sau evoluate spre această valoare.
       4       Din cele 22 de prepoziţii considerate de Al. Graur ca aparţinând fondului principal, 21 sunt de origine latină (moştenite direct sau formate în română din elemente moştenite); pentru stabilitatea acestei clase lexico-gramaticale e importantă precizarea autorului că, dintre ele, 20 au în latină etimologie indo-europeană. Vezi Graur, încercare, p. 164-165.
       5        Dintre prepoziţiile citate numai ot figurează printre „prepoziţiile străine” discutate de Hans Moser, Der Ursprung der rumănischen Prăpositionen, în JIRS X, 1904, p. 409-464, care ia în consideraţie în schimb slavonisme cu circulaţie românească mai puţin convingătoare: kă, să şi vă, u.
260
care au avut circulaţie în special în anumite stiluri6, iar în limba contemporană o serie de prepoziţii neologice.
       în lista celor 35 de prepoziţii considerate a fi „principalele prepoziţii ale limbii române”, în care ni se spune că se cuprind „prepoziţiile simple ale limbii române şi principalele ei prepoziţii compuse”7, Gramatica Academiei înregistrează două prepoziţii neologice: a2 şi contra.
       Dintre acestea numai contra este recunoscută de multă vreme ca unitate neologică a inventarului românesc de prepoziţii8. Ceea ce variază de la un cercetător la altul este, pe de o parte, explicaţia etimologică - numai din latină (CADE, SDLR, DA, Sever Pop), din latină cu referire şi la franceză (2DN), din franceză cu eventuală referire şi la latină (DM) sau cuvânt internaţional (Al. Graur9) - şi, pe de alta, importanţa care se acordă valorii adverbiale a acestui cuvânt10.
       Prepoziţia neologică a (< fr. ă) se găseşte în situaţia specială de omonimie cu o prepoziţie veche (< lat. ad), al cărei dublet etimologic - în sensul larg al cuvântului - este. Gramaticile şi dicţionarele mai vechi (DA, CADE, SDLR) nu menţionează în nici un fel această prepoziţie, care, după ştiinţa mea, a fost relevată pentru prima oară în
       6       Limbajul administrativ de la începutul secolului trecut folosea încă în mod curent construcţii ca bez taleri 72 500, lăcuitori ot satu Măicăneşti, po taleri 6, staroste za negustori (vezi Gh. Bulgăr, Despre limba documentelor administrative la începutul secolului trecut (1800-1820), în CILL, III, 1962, p. 80).
       7       2GLR I, p. 334; din formularea citată s-ar înţelege că prepoziţiile simple sunt date toate, spre deosebire de cele compuse, la care s-a operat o selecţie.
       8       Vezi Philippide, Gramatică, p. 145, şi Sever Pop, Grammaire roumaine, Berna, 1948, p. 321; H. Tiktin o înregistrează în dicţionarul său, dar în gramatică nu. Hans Moser (vezi nota 5) nu o trece totuşi în categoria „prepoziţiilor străine”, ci grupează pe contra, la un loc cu dubletul său vechi către, printre „prepoziţiile româneşti” (p. 417).
       9 Graur, încercare, p. 49; vezi şi TDRG: „neol.”, fără precizarea sursei.
       10       Dacă s-ar demonstra anterioritatea valorii adverbiale faţă de cea prepoziţională (demonstraţie încercată, cu argumentul evoluţiei în contra > contra, de Richard Kurth, Der Gebrauch der Prăpositionen im Rumănischen, în JIRS X, 1904, p. 633—634, care însă consideră, greşit, adverbul drept moştenit), contra ar constitui o ilustrare mai puţin concludentă a împrumutului de prepoziţii neologice (vezi mai jos, p. 264).
261
Gramatica Academiei (încă de la prima ediţie11 a acestei lucrări). Gramatica Academiei12 distinge net cele două prepoziţii omonime: a\ prepoziţia moştenită şi a2 cea „de dată recentă” care „leagă un substantiv de un substantiv precedat de numeral (funcţiune de atribut)” şi „are un singur sens - distribuţia: 10 nasturi a 5 lei fiecare, 3 saci a 80 de kg”; la fel au procedat DLRC şi DM (vezi a3 şi a4)13, care adaugă glosarea adecvată „de câte”.
      Ca în atâtea alte cazuri, omonimia poate da naştere la confuzii între elementele în cauză. Aşa se explică, probabil, nu numai înregistrarea târzie a prepoziţiei neologice în lucrările amintite de după 1950 - şi atunci cu exemple ilustrative create de autorii gramaticii, respectiv de lexicografi, deşi citate cu acest a se puteau găsi cu uşurinţă în texte din bibliografia lucrărilor menţionate (vezi I. L. Caragiale, Opere, tomul VII. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1942, p. 507: V-am trimis 27 (nu 25) de articole a lei 57.70) -, ci şi alte fenomene, ulterioare acestor semnalări, ca absenţa lui a < fr. ă în 2DN (ceea ce poate reprezenta totuşi o simplă omisiune) şi, mai ales, tratarea unei construcţii specifice acestui a printre construcţiile omonimului său vechi: calcă a popă, miroase a ars (rânced), flori a trei lei firul, eforturile a cinci oameni în Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC14, unde se vorbeşte de un singur „a [care] are în limba română actuală posibilităţi combinatorii foarte reduse”15.
        11        Vezi ediţia din 1954 (]GLR), voi. I, p. 348: prepoziţia neologică este însă amintită aici numai într-o notă, pentru a se evita confuzia cu vechiul a (singurul considerat demn de a figura printre „principalele prepoziţii ale limbii române”).
        12 2GLR I, p. 336.
        13        Dacă însă DLRC are formularea corectă „cu sens distributiv, precedând numerale”, DM reproduce afirmaţia greşită din ediţia I a Gramaticii Academiei (!GLR I, p. 348) conform căreia a „introduce un numeral distributiv”, deşi exemplul ilustrativ 3 saci a 80 kg nu are nici un numeral distributiv.
        14 P. 279.
        15        E curios şi faptul că autorii nu consideră „vie” construcţia care ne interesează. Vezi propoziţia care urmează după enumerarea posibilităţilor combinatorii ilustrate prin exemplele citate: „Dintre aceste,posibilităţi, vie este numai prima. Celelalte se realizează, mai ales, în expresii oarecum fixe, ca cele menţionate mai înainte”.
262
       Prepoziţia neologică a poartă o puternică amprentă a limbajului administrativ-comercial. în acelaşi stil funcţional fr. ă a fost împrumutat nu numai de română, ci şi de alte limbii europene, ca germana16 şi suedeza17 18: în toate limbile în care a pătruns, această prepoziţie are, faţă de formulele tradiţionale (rom. de câte, germ. zu je), avantajul scurtimii şi al monosemantismului propriu unui element de cod tehnic (vezi, de altfel, posibilitatea notării prin semnul x a raportului gramatical respectiv: 10 nasturi x J lei), ea înlocuind simultan o prepoziţie (rom. de, germ. zu) şi un element pronominal (rom. fiecare, germ. je) sau marca unui numeral distributiv (rom. câte). în română folosirea acestui a a evoluat însă rapid spre asocierea redundantă a altor elemente cu sens distributiv (adverbul câtex%) sau singulativ (pronumele fiecare19, numeralul unul, substantive ca bucata, firul etc.), care reproduc construcţia polisemanticului de {de câte..., de... fiecare etc.); iată, de exemplu, într-un contract din 1893 un cumul de asemenea elemente superflue după a\ D-nii Şaraga vor tipări piesele mele în două volume cu titlul: I. L. Caragiale, Teatru I şi II, a câte 6000 şase mii exemplare unul (I. L. Caragiale, Opere, VII, p. 515)20.
       16       Vezi construcţii ca 5 Stiick ă 10 Pfennig în Der Grosse Duden. Worterbuch und Leitfaden der deutschen Rechtschreibung, Leipzig, 1970, sau la Walter Jung, Kleine Grammatik der deutschen Sprache, Leipzig, 1955, p. 244. In Dicţionar german-român (coordonare şi revizie: Mihai Isbăşescu şi Maria Iliescu), Bucureşti, 1966, acest ă este calificat adverb!
       17       Vezi ett dussin ă 10 francs stycket, la Thekla Hammar, Svensk-Fransk Ordbok, Stockholm, 1964.
       18       Vezi 700-750 de lingouri de aur a câte un kg SC. nr. 6691, 26.VII. 1965, p. 4/7; două cămine a câte 400 de locuri SC. nr. 6721, 26 VIII 1965, p. 1/5; 50 premii a câte o excursie „Pentru apărarea păcii” 1973, nr. 1 (274), p. 29. Pentru asemenea construcţii s-ar potrivi menţiunea din DM că a precedă „un numeral distributiv”.
       19       Vezi exemplul din 2GLR I 10 nasturi a 5 lei fiecare (în ediţia I, 1954, voi. I, p. 348, exemplul e, mai corect, 10 nasturi a 5 lei).
       20      Această necesitate de a se preciza sensul distributiv al construcţiei s-ar putea explica prin identitatea contextului specific lui a neologic (+ numeral + substantiv) cu unul dintre contextele omonimului său vechi, a cărui valoare e cu totul diferită (de genitiv: preţul a trei kilograme, contravaloarea a şase mii de exemplare etc.).
263
       Singurele elemente neologice care se mai găsesc citate în capitolul Prepoziţia din Gramatica Academiei fac parte din categoria altor părţi de vorbire care „pot fi folosite ca prepoziţii”21: substantivul graţie, eventual şi adverbele conform, contrar, care „au tendinţa de a deveni prepoziţii”22. Deşi nu e vorba de prepoziţii propriu-zise, desigur că şi aceste elemente prezintă interes pentru problema permeabilităţii inventarului de prepoziţii, dar într-un grad mai mic decât cuvintele împrumutate numai ca prepoziţii. în sfârşit, pe treapta cea mai de jos în ierarhia interesului pentru problema enunţată stau locuţiunile prepoziţionale formate cu elemente neologice (de tipul din cauză de, referitor la, plus de etc.).
       în limba română contemporană mai există câteva neologisme care ar fi trebuit incluse în lista prepoziţiilor propriu-zise, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele sunt înregistrate ca atare în diverse lucrări lexicografice23 24. Am în vedere, în primul rând, prepoziţiile simple per, pro, supra, via şi, în al doilea rând, formaţia a la, care comportă o discuţie specială.
       Per a fost înregistrat ca prepoziţie, cu sensul „pentru..., de fiecare” în DLRC (care adaugă precizarea „în legătură cu raportul dintre preţuri şi unitatea de măsură a mărfii respective”) şi în DM, ilustrată în amândouă dicţionarele cu citatul De ce aprobă ei 34 de lei per kilo grâu? Galan, B., I, p. 60. DM califică această prepoziţie drept „termen comercial”; poate că mai aproape de adevăr am ajunge cu adaosul „şi administrativ”, dat fiind că în contabilitatea de orice natură - nu numai comercială - se folosesc formule ca per articol, per bucată, per unitate24 şi, de aici, per total. Per se foloseşte însă şi în limbajul familiar, cu sensul „prin, cu”, în expresia per tu25,
       21 Vezi 2GLR I, p. 323.
       22 Ibidem, p. 324.
       23       Faptul că dicţionarele înregistrează unele prepoziţii sau întrebuinţări prepoziţionale necuprinse în inventarul din gramatici al acestei părţi de vorbire constituie o realitate generală, care poate fi constatată şi pentru alte limbi.
       24       Cf. per oca în rezumatul unei catagrafii din 1844, în Documente privitoare la economia Ţării Româneşti, 1800-1859 culese de J. Cojocaru, II, Bucureşti, 1958, p. 831.
       25 De origine italiană.
264
împrumutată tale-quale26 27, dar analizabilă în româneşte, după cum demonstrează şi construcţia per dumneata, care se întâlneşte în următorul exemplu dintr-o scrisoare particulară datată 25 august 1914: Iartă-mă că te tutuiesc, însă pe o prietină bună cum mi-ai fost tu} n-aş putea-o agrăi per D-ta (din corespondenţa lui Emil Rebreanu, în Addenda la Liviu Rebreanu, Opere, 5, Bucureşti, 1972, p. 399).
      Per este, evident, latinescul per (moştenit în această formă de italiană), care a fost împrumutat, din latină sau din italiană, şi de alte limbi europene, ca germana, engleza, suedeza: pornindu-se, probabil, de la o serie de formule latineşti curente în limbajul (juridic-administrativ), cum sunt per annum (per diem, per mensem), per caputf per miile, per procurationem, s-a ajuns, în fiecare dintre aceste limbi, la întrebuinţarea lui per în construcţii ca germ. per Jahr sau engl. a shilling per man\ cf. sued. per dag, per man. Menţionez în mod special două formule germane direct comparabile cu unele româneşti: formula „comercială” per Stiick21 echivalentă cu rom. per bucată şi expresia familiară per Sie anreden28 = rom. (din Ardeal) a agrăi per D-ta.
      Pro. Deşi este înregistrat în mai multe dicţionare (L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, CADE, SDLR, DLRC, DM şi 2DN) ca prepoziţie cu sensul „pentru, în favoarea”, poziţia acestui cuvânt în limba română şi chiar statutul gramatical de prepoziţie sunt mult mai slabe. DLRC şi DM precizează că se foloseşte „mai ales”, respectiv „de obicei”, „în corelaţie cu contrd'\ SDLR este mai categoric: „se întrebuinţează rar numai [spaţiat de mine - M. A.] în pro şi contra «pentru şi contra» la vot”29. Mai important de subliniat este faptul că pro se foloseşte de cele mai multe ori eliptic, fără cuvântul pe care ar trebui să-l introducă, în construcţii susceptibile de a pune în discuţie valoarea sa prepoziţională, după cum
       26      Vezi Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944, p. 23, care o citează printre împrumuturile „din limbi străine”.
       27 Cf. şi sued. 3 kr. per styck.
       28 Vezi Dicţionarul german-român citat în nota 16.
       29      Vezi şi LM: „occurre separata numai in frasi ca: a vorbi pro sau contra unei propositione [...]”.
265
reiese şi din unicul citat inserat, fără nici o menţiune de ordin gramatical, în DLRC: întâmpinarea aceasta, departe de a fi un argument contra, este un argument pro (Kogălniceanu, S. A. 145), care denotă o întrebuinţare adjectivală30 a lui pro. Din explicaţia care se dă în DLRC şi în DM sensului „pentru”: „(o idee, o teorie, o doctrină etc.)” s-ar putea înţelege că pro se construieşte exclusiv cu substantive abstracte; vezi însă, încă în LM, a fi pro sau contra unei persoane31. Pro poate apărea şi pe lângă nume proprii, dar atunci este mai evidentă dificultatea de a i se stabili statutul: prepoziţie sau prefix? I. Rizescu32 a remarcat această situaţie pornind de la un fapt de grafie, folosirea cratimei într-un exemplu ca pro-Croce, care arată că „prepoziţiapro [...] este simţită la limita cu prefixul corespunzător”.
      Pro este un element neologic de origine latină, care a fost împrumutat ca prepoziţie şi de alte limbi europene, ca germana şi suedeza33, dar cu sensuri diferite de cel din română discutat mai sus: cf. germ. pro Kopf, pro Stiicki34, sued. pro enhet kroppsvikt „pe unitate a greutăţii corporale”35. Sensul „pentru, în favoarea”, ca şi amprenta apartenenţei la limbajul politic - pe care îl sugerează acest sens chiar atunci când e vorba de adeziunea la o mişcare din domeniul cultural -se regăsesc în alte limbi, de exemplu în franceză36, numai la prefixul
        30       2GLR (I, p. 333) interpretează valoarea lui contra din a fi contra drept adverbială şi o explică prin originea acestei prepoziţii, „datorită căreia s-a ajuns în mod analogic şi la folosirea similară a prepoziţiei pentru”.
        31       în construcţiile de tipul pro sau/şi contra cuiva (sau a ceva), singurele în care statutul de prepoziţie al lui pro este incontestabil, e de remarcat că, în coordonarea cu prepoziţia contra pe lângă unul şi acelaşi termen, pro ocupă totdeauna primul loc şi că termenul introdus de amândouă urmează regimul în genitiv al prepoziţiei contra imediat precedente.
        32 Prefixele pro- în limba română, în SMFC IV, 1967, p. 26.
        33       Probabil şi în engleză. The Concise Oxford Dictionary of Current English, ediţia a V-a, Londra, 1966, o înregistrează, dar o ilustrează, fără nici o menţiune, numai cu formule latineşti: pro bono publico, pro forma, pro tempore. Vezi însă şi Webster ’s Seventh New Collegiate Dictionaiy, Springfield, 1970, în care figurează cu acelaşi sens ca în română.
        34 Vezi Dicţionar german-român şi Der Grosse Duden...
        35 Vezi dicţionarul citat în nota 17.
        36       Vezi, de exemplu, Paul Robert, Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, Paris, 1967 (şi nota 33).
266
pro-, ceea ce pledează, o dată mai mult, pentru strânsa legătură dintre valoarea de prepoziţie şi cea de prefix a românescului pro(-).
       Supra. Ca element neologic dicţionarele româneşti nu înregistrează decât prefixul supra- (CADE, SDLR), numit uneori - în mod nejustificat - „element de compunere” (DLRC, DM, 2DN). Există însă şi o prepoziţie neologică supra, cu acelaşi etimon ca prefixul (latinesc), folosită în limbajul matematicienilor la lectura fracţiilor
ordinare de tipul — şi, mai ales, —: doi supra trei şi, respectiv, a supra 3                                 b
b. Atât prepoziţia ca atare, cât şi procedeul de exprimare cu ajutorul ei a numeralului fracţionar în limba română au fost semnalate recent de Alf Lombard37. Dintre multiplele posibilităţi de exprimare a numeralului fracţionar românesc în diverse stiluri38, construcţia în care intervine prepoziţia supra este perfect echivalentă din punct de vedere structural cu tipul realizat cu prepoziţia sinonimă pe (doi pe trei): amândouă aceste tipuri pornesc de la imaginea grafică a fracţiei exprimate39.
       Prepoziţia neologică supra constituie dubletul etimologic al vechii prepoziţii moştenite omonime supra, care a ieşit de mult din uz (e atestată la Dosoftei în secolul al XVII-lea - vezi TDRG, CADE), păstrându-se numai în compusele asupra şi deasupra.
       Via. Figurează în mai multe dicţionare (L. Şăineanu, CADE, SDLR, DLRC, DM, 2DN), cu statutul prepoziţional şi sensul, în general, bine stabilite: „pe drumul” - aş spune, mai exact, „pe ruta” -, „(trecând) prin sau pe la”; excepţie fac40 SDLR, care califică pe via
       37 Rumănskgrammatik, Lund, 1973, p. 369 şi 113.
       38     Vezi 2GLR I, p. 192, şi studiul special al Alexandrinei Novac, Observaţii asupra numeralului fracţionar în limba română, în SCL XXI, 1970, 6, p. 669-672.
       39      Din punct de vedere formal aceste două tipuri de numerale fracţionare au aceeaşi structură şi cu numeralele cardinale propriu-zise de la 11 la 19, care sunt alcătuite din numerale simple legate între ele prin prepoziţia (paronimă şi înrudită cu supra) spre cu sensul ei vechi „pe, peste”, dar la care „suprapunerea” este adiţională: compară doi supra zece cu doisprezece.
      40      Luând în consideraţie dicţionarele serioase. Altminteri, la Al. Resmeriţă, Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române..., Craiova, 1924, găsim pe via ca substantiv cu sensul „drum, cale, direcţiune de cale ferată”.
267
drept adverb, şi 2DN, care, în completarea sensului „pe drumul”, dă indicaţia falsă „în direcţia”, înlocuind greşit prepoziţia prin de la CADE („prin direcţiunea”), respectiv pe din DM („pe direcţia”). In afară de 2DN, celelalte dicţionare citate limitează întrebuinţarea acestei prepoziţii fie la anumite domenii tehnice: căile ferate şi poşta la CADE, fie la un anumit obiect al comunicării: „în călătorii” în SDLR, „(numai) în fraze indicând o rută, un itinerar” în DLRC şi DM. Desigur, via a intrat în limbă ca element al unor limbaje tehnieo-profesionale, dar fiind vorba de domenii ale serviciilor publice de transporturi şi comunicaţii, el a devenit cunoscut şi beneficiarilor acestor servicii şi şi-a putut extinde întrebuinţarea în limbajul familiar, iar de la sensul pur local a dezvoltat unul instrumental, „prin intermediul”, cum dovedeşte un citat recent ca: E. P. s-a adresat instanţei, via - comisia de judecată. SC. nr. 9424, 18.11.1973, p. 2/3.
       La originea lui via stă lat. viă, ablativul substantivului cu sensul „cale, drum”. Cu valoare prepoziţională lat. via a pătruns într-o serie de limbi europene, printre care franceza, germana şi engleza, încât în limba română prepoziţia via poate fi considerată ca având etimologie multiplă. SDLR o consideră de origine latină, iar CADE şi DM împrumut direct din franceză („fr. < lat.”); tot aşa de bine ne-ar fi putut veni însă şi din germană sau engleză, de unde am luat mai mulţi termeni feroviari. Notez că şi în dicţionarele altor limbii via poartă menţiunea „în tehnică” (sau „în limbajul transporturilor”), iar o extensiune stilistică spre o întrebuinţare „în glumă, despre subiecte aflate în legătură” este remarcată, pentru limba engleză, în The Concise OxfordDictionary...; cf de asemenea sensul „prin intermediul” în Webster ’s...Dictionary).
       Deosebit de interesantă este situaţia lui a la (scris şi ă la - vezi mai jos41), despre care am anticipat afirmaţia că are nevoie de o discuţie specială. Neînregistrat în nici un dicţionar românesc, a la constituie în ansamblu un element relaţional de tip prepoziţional cu sensul „în maniera (stilul)..., de felul..., după sistemul..., ca...” şi cu diverse posibilităţi de construcţie, dintre care numai câteva expresii fixe au fost notate, în diferite contexte, de Şt. Paşca, Iorgu Iordan şi
      41 în citatele de mai jos am respectat grafia întâlnită.
268
Al. Graur. Cel mai adesea, a la apare în construcţii, atributive sau circumstanţiale, realizate cu nume proprii:
       a)        de persoană (tipul care dispune şi de cele mai vechi atestări): Cele româneşti [versurile] începeau mai totdeauna à la Paris Momuleanu. I. Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 1940, p* 476. Declamaţii deşarte a la Caţavencu I. L. Caragiale, Opere, VII, p. 257. Exclamaţii à la Creangă SC., nr. 9363, 17.11.1972, p. 4/7. La acest tip se pot încadra şi construcţiile cu nume de „firme” personale: Fasole „ăla fraţii Chivu” „Tribuna României” nr. 5.
       b)        topice (de localităţi, regiuni, străzi): Varză a la Cluj Nina Decusară, Rapid’ economic, gustos, 1969, p. 118. Scrob de ouă à la Muscel, pui cu cartofi la cuptor à la Muscel „Magazin” nr. 754, 18.III.1972, p. 6/7. Cu jambierele „a la Corso ” „Magazin” nr. 764, 27.V.1972, p. 8/5.
       Mai rar se construieşte cu:
       -substantive comune: Mâncare pregătită „a la minut” (în limbajul restauratorilor bucureşteni) Iordan, 2LRA, p. 481. Cremă a la minut42 Nina Decusară, lucr. cit., p. 164. „Tunsoarea” femeilor de la mahala poate fiăla castronţ3. Şt. Paşca, în DR VII, 1931-1933, p. 165;
       -expresii întregi: Lucrează a la „vivat concurenţa” (auzită în vorbirea unui academician, în 1970)42 43 44 45 46;
       - expresii greu de calificat din punct de vedere gramatical, fie din cauza aspectului trunchiat: a la şme - interpretat de Iorgu Iordan drept „o prescurtare (voită!) din a la şmecherul5, dar care pare a fi mai curând abrevierea lui *a la şmecherie46 -, fie din alte cauze; pentru ultimele situaţii am în vedere construcţiile à la grec {dovlecei ~ Olimpia Ştefanescu, Bucătărie rapidă, 1970, p. 159; sos ~ Draga Neagu, Preparate reci pentru zile calde, 1971, p. 77; salată de dovlecei ~ ibidem, p. 55; salată de felină ~ Elena Rusu, Salate, 1971,
      42 Pentru a la minut cf. fr. à la,minute.
      43 Etimologie populară: cf. fr. à la garçonne.
      44       Vezi şi o expresie licenţioasă din vorbirea periferică citată de Iordan, 2LRA, p. 500.
      45 Iordan, 2LRA, p. 500.
      46       Cf. ,jşme şi şmecherie în expr. a vorbi la şme sau şmecherie” la Al. Vasiliu, în GS VII, 1937, p. 125.
269
p. 67) şi à la turca, semnalată cu sensul „«arbitrar» (aşa cum procedau turcii în ţările cucerite)” de Al. Graur47 48, care sunt expresii împrumutate, dar analizabile în română în ciuda dificultăţilor morfologice.
       Ultimul exemplu permite abordarea problemei esenţiale a aprtenenţei expresiei citate - şi, implicit, a lui ala - la limba română. Al. Graur menţionează expresia între alte exemple româneşti de întrebuinţări adverbiale care pornesc de la nume etnice: (a şedea) turceşte, à la turca, (a fuma) ca un turc, precizând că à la turca este „cu o construcţie adverbială franţuzească”. în franceză expresia corespunzătoare este à la turque cu sensul general „à la manière des Turcs” (assis, accroupi à la turque\ cabinets à la turque - vezi Paul Robert, Dictionnaire...) şi cu o întrebuinţare specială în muzică, unde redă it. alia turca. Oare rom. a la turca nu poate fi explicat şi direct prin expresia italiană omofonă, atât de răspândită în terminologia muzicală internaţională (mai ales prin cunoscuta piesă a lui W. A. Mozart), considerându-se că alla a fost interpretat ca fr. à la ? In acest caz scrierea à la turca este hibridă, întrucât reuneşte elemente aprţinând unor limbi diferite, iar dacă acordăm întregului statutul de expresie românească, trebuie să acceptăm şi scrierea fără accent: a la turca.
       în general, după cum s-a văzut în parte şi din exemplele date până acum, scrierea lui a la oscilează între à la şi a la şi păstrarea ortografiei franceze e de natură să arate că elementul relaţional e simţit ca străin; în acelaşi sens vorbeşte şi încadrarea între ghilimele a unor construcţii, la care se recurge uneori chiar atunci când ortografia e românizată: vezi mai sus exemplele fasole „â la fraţii Chivu’\ jambierele „a la Corso ”, mâncare pregătită „a la minut”, la care se pot adăuga numeroase altele: figură „a la Napoleon” Petru Oancea, Anotimpuri, Reşiţa, 1970, p. 203; o soprană „a la Tebaldi” Almanahul „Magazin” 1973, p. 143; sărmăluţe „ă la Ion Zugravu”
        47       Nume de locuri, Bucureşti, 1972, p. 142. Expresia are, de fapt, sensul general „ca la turci”, „turceşte”; cf. a la turca, bre!
        48       A. Doljanski, Mic dicţionar muzical, traducere din limba rusă de Rostislav Donici, Bucureşti, 1960, menţionează în articolul ă la „expresie franceză” că „uneori se foloseşte îmbinată cu cuvinte italiene ă la marcia - cu caracter de marş”; de fapt, avem aici aceeaşi modificare a formulei italieneşti alia marcia prin echivalarea lui alia cu mai răspânditul â la.
270
„Tribuna României” nr. 4 etc. După părerea mea, a la di devenit element de construcţie liberă în exprimarea unor vorbitori români şi el poate primi aceeaşi scriere românizată ca şi prepoziţia a < fr. à49. Vom deosebi deci expresiile franţuzeşti întrebuinţate în anumite ocazii, ca à la carte, à la garçonne, à la russe50 51, de folosirea liberă în combinaţie cu nume proprii sau cuvinte comune româneşti: a la Creangă, a la Cluj, a la minut51. Nu vom mai avea astfel hibrizi grafici de felul lui à la grec, ci ori à la grecque ca în franceză, ori -românizat -ala grec.
        Ca origine, a la reprezintă fr. à la52, la care trebuie adăugat, numai în subsidiar, it. alia din terminologia muzicală: pe lângă alia turca citat mai sus, vezi alia breve, alia militare, alla ottava, alia Palestrina, alla polacca etc. In ambele limbi menţionate, avem a face cu o prepoziţie + articolul hotărât feminin al unui substantiv subînţeles (fr. façon, manière, mode53, it. maniera, moda). în română a la în ansamblu nu poate fi interpretat decât ca prepoziţie, aşa cum de altfel este calificat acest împrumut (din franceză) şi în dicţionarele limbii engleze54. Mai mult, se poate spune că în română a la permite a fi interpretat ca o prepoziţie compusă de tipul de-a, elementele sale
        49      Menţionez că în germană, unde normele cer scrierea à la, se scrie ca în franceză şi prepoziţia distributivă à.
        50       în engleză chiar expresiile de acest tip se scriu uneori fără accent: vezi a la carte, a la mode în Webster’s... Dictionary; cf. şi în italiană à la sau alla garçonne, la Aldo Gabrielli, Dizionario linguistico moderno, Milano, 1956, s. v. garçon.
        51 Iordan, 2LRA scrie consecvent a la.
        52       Pentru gramaticalizarea construcţiei cu à la în locuţiuni „care desemnează comportări (à l'aimable) şi mai ales mode şi preparate: une coiffure à la Marilyne Bardot (sic!), des rognons à la financière” vezi Pierre Guiraud, Les locutions françaises, Paris, 1962, p. 49.
        53      Vezi Albert Dauzat, Grammaire raisonnée de la langue française, Lyon/Paris, 1947, p. 341.
        54       De exemplu, în The Concise Oxford Dictionary..., unde este scris à la şi tipărit cu caractere specifice cuvintelor şi expresiilor străine. în Webster's... Dictionary figurează „a la or à la...: in the manner of’ fără specificarea părţii de vorbire, după cum şi Iordan, 2LRA, p. 500, vorbeşte de „formule cu a la” din română fără a preciza ce este a la. Vezi aceeaşi situaţie pentru germană (Der Grosse Duden...).
271
alcătuitoare fiind identificate cu prepoziţiile a şi la. Pentru primul element această identificare e justificată etimologic: ca origine directă, acest a este acelaşi cu neologicul a2 (< fr. à), dar prin valoarea sa se grupează mai bine cu dubletul vechi a\ (< lat. ad), care exprimă şi el modul, asemănarea {miroase a vin, seamănă a sat). Cel de al doilea element, la, articol în construcţia originară, a putut fi identificat cu prepoziţia omofonă la şi datorită unor similitiudini de valori, prepoziţia la exprimând ea însăşi modul în construcţii ca la trap, la nebunie. în sprijinul acestei identificări vorbesc soluţiile adoptate uneori pentru evitarea franţuzismului a la; în special în nume de mâncăruri construcţia de tip a la se înlocuieşte cu ca la55: dovlecei ca la Nisa, ouă ca la Neapole (vezi Olimpia Ştefanescu, lucr. cit., p. 160, 169), salată verde ca la Galaţi (Elena Rusu, lucr. cit., p. 29) sau chiar cu la singur: cremă la minut (Irina Dordea, 250 dulciuri rapide, 1971, p. 118), supă de carne „la minut” Olimpia Ştefanescu, lucr. cit., p. 79); am văzut mai sus că în vorbirea argotică a la şme a fost înregistrat alături de la şme. Poate chiar la modă ar trebui explicat în legătură directă cu à la mode.
       Pentru considerarea lui a la drept element al limbii române actuale se pot aduce şi argumente referitoare la folosirea lui în diverse varietăţi funcţionale ale limbii, precum şi la unele deosebiri faţă de franceză, cel puţin în dezvoltarea unor anumite construcţii. în ce priveşte primul aspect, Iorgu Iordan a arătat, în explicaţia dată lui a la şme, că „formule cu a la... (după modelul lui à la française) sunt multe în vorbirea argotică şi periferică”56. Alături de aceasta, trebuie menţionat însă, ca punct de pornire, limbajul comercial, în special cel al restaurantelor şi al sectoarelor legate de modă, care au introdus şi în limbajul familiar urban denumiri de mâncăruri, de coafuri etc. cu formule de acest tip cu caracter terminologic. O întrebuinţare liberă cunoaşte a la în special în limbajul familiar al oamenilor culţi (vezi citatele din corespondenţa lui I. Ghica şi I. L. Caragiale) şi în stilul
       55       într-o anchetă recentă a emisiunii de televiziune „Cum vorbim” Sorin Stati a înregistrat interpretarea formulei franţuzeşti din limbajul restaurantelor à la carte drept „ca la carte”, „(preparat) cum se arată în cărţile de bucate”.
       56 Iordan, 2LRA, p. 500.
272
publicistic (în cronici literare, artistice, sportive şi în limbajul reclamelor), mai ales în construcţii cu nume de persoane, după modelul expresiilor livreşti ca victorie a la Pirus51.
       Dintre construcţiile cu à la din franceză, româna nu are tocmai construcţia cea mai caracteristică limbii de origine, anume construcţia cu un adjectiv substantivizat de tipul à la française, à la légère, dar se pare că a dezvoltat construcţiile cu substantive nume de locuri pentru care franceza întrebuinţează derivatul adjectival: vezi salată à la Nisa (Draga Neagu, lucr. cit., p. 67) pentru fr. salade niçoise (P. Robert, Dictionnaire...).
       In sfârşit, trebuie amintit faptul că vorbitorii români creează expresii „franţuzeşti” cu à la. Desigur, fripturi à la daco-romaine (I. L. Caragiale, Opere, VII, p. 3) nu prezintă interes din acest punct de vedere, formaţia fiind perfect normală în franceză. Alta este însă situaţia expresiei a la fonfé semnalată de Iorgu Iordan57 58 şi, în forma à la fonfé de bigi-bigi, de Al. Graur59. Dacă expresia citată a fost creată cu intenţii glumeţe, alteori suntem în faţa unor greşeli: un anumit fel de salată preparată cu came de vită şi cunoscută la noi cu denumirea franceză salată (de) boeuf a căpătat în unele medii numele, mai „distins”, salată à la boeuf greşeală care dovedeşte familiarizarea vorbitorilor români cu elementul à la, prezent în terminologia culinară franceză nu numai cu sensul comparativ discutat până acum, ci şi cu sensul instrumental din choux à la crème.
       Evident, nu numai pentru a la se poate aduce în discuţie problema apartenenţei la limba română, ci şi pentru celelalte patru prepoziţii neologice: per, pro, supra şi via, iar, dacă admitem că toate acestea au devenit cuvinte ale limbii române, se poate pune întrebarea de ce nu includem în inventarul prepoziţiilor neologice şi elemente ca apud şi in folosite în indicaţiile bibliografice, ante şi post din datările aproximative (ante 1500, post 1500) sau ad din indicaţiile medico-farmaceutice. Explicaţia stă în faptul că acestea din urmă sunt folosite de specialiştii români drept cuvinte străine (latineşti), ca elemente ale
       57      Scrisă victorie à la Pyrrhus la I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Bucureşti, 1968.
       58 Iordan, 2LRA, p. 500.
       59 Langues mêlées, în BL XV, 1947, p. 17.
unui cod ştiinţific internaţional, alături de alte cuvinte şi expresii ca passim, ibidem, infra şi supra (adverb), op. cit. etc. din domeniul bibliografic sau pro dosis, per os din domeniul medical, în timp ce prepoziţiile pe care le-am luat în consideraţie mai sus, chiar dacă s-au aflat iniţial în situaţii asemănătoare, au devenit bunuri ale limbii române prin posibilităţile de combinare cu cuvinte româneşti şi, de cele mai multe ori, prin depăşirea limitelor înguste ale domeniului funcţional originar.
       In completarea discuţiei asupra prepoziţiilor neologice, trebuie menţionat faptul că în unele lucrări - mai ales dicţionare - se atribuie şi altor elemente neologice fie calitatea de prepoziţii însoţită de o glosare necorespunzătoare, fie sensuri prepoziţionale sub o interpretare lexico-gramaticală diferită. Pentru prima situaţie se poate cita cazul lui circa, dat drept prepoziţie în dicţionarul lui I.-A. Candrea (CADE), deşi glosarea e specific adverbială: „cam, ca la, aproape”; toate dicţionarele mai noi (SDLR, DA, DLRC, DM, 2DN) îl clasează corect, ca adverb. Pentru a doua situaţie este semnificativ cazul lui minus, care, sub calificarea de adverb, apare glosat de cele mai multe ori (DLRC, DM, DLR, 2DN) prin prepoziţia fără\ nu e vorba aici de o simplă echivalenţă semantică lipsită de implicaţii asupra valorii gramaticale, cum este glosarea aceluiaşi cuvânt prin gerunziul scăzând: minus are într-adevăr o valoare apropiată de prepoziţii ca fără sau - aş adăuga - afară de. Dacă citatul ilustrativ din DLRC -DLR Găseşti aici toată colecţia „Vieţei româneşti”, minus două numere, ce nu se mai găsesc (I. L. Caragiale, Opere, VII, p. 152) a putut fi interpretat în Gramatica Academiei în sensul că adverbul minus ar exprima „coordonarea copulativă a unor părţi negative”60 -ceea ce a permis lui B. Berceanu61 interpretarea lui minus drept „conjuncţie a scăderii”! -, un exemplu ca In interior însă era, minus mulţimea tablourilor de pe pereţi, acceptabil (Al. Piru, Cearta, Bucureşti, 1969, p. 196) arată mai clar că funcţiunea lui minus e aceea de a introduce un complement circumstanţial de excepţie. Prin această funcţiune însă minus nu-şi pierde valoarea adverbială, întrucât el
       60 2GLR II, p. 214.
       61 Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Bucureşti, 1971, p. 279.
274
realizează acelaşi tip de construcţie a complementului de excepţie ca şi adverbul decât, anume cu reproducerea modului de construire a termenului de referinţă (partea de propoziţie la care se referă complementul de excepţie), deci cu un regim liber, neprepoziţional. Din moment ce se spune Le-am spus tuturor, minus ţie sau l-am văzut pe toţi, minus pe voi doi, construcţia lui minus dovedeşte că, exact ca decât, el îşi menţine calitatea gramaticală de adverb, în ciuda apropierii funcţionale de clasa prepoziţiilor. Desigur, această apropiere trebuie notată la întrebuinţările lui minus şi ea interesează problema mai largă a neologismelor din sectorul prepoziţiilor româneşti. Ca o curiozitate semnalez împrejurarea că unele dicţionare, ca DLRC şi DM, menţionează la plus o „valoare de prepoziţie” pe care nu i-o
            ’                         m           A      ’ (
recunosc lui minus în construcţii identice . In ce priveşte situaţia din alte limbi, atât minus, cât şi plus sunt înregistrate de obicei ca prepoziţii în dicţionarele limbii engleze62 63.
       Cu valoare apropiată de prepoziţii pot fî considerate şi unele elemente neologice din categoria prefixelor care au origine prepoziţională în limba de bază (latina); mă gândesc la extra- şi inter-care, în exemple ca (lucrări) extraplan (sau supraplan) sau (întreceri) in terfacuităţi, inter oraşe, interţări, {pauze) intersesiuni, sunt interpretate în mod curent ca prefixe derivând adjective de la substantive64, deşi prefixele nu au în general capacitatea de a forma o parte de vorbire diferită de cuvântul-bază. Comportarea elementelor extra(-) şi inter(-) în situaţii ca cele de mai sus este cel puţin la limita dintre prefix şi prepoziţie, asemănându-se din acest punct de vedere cu statutul parţial ambiguu al lui pro(-).
       62      în general tratarea celor două antonime în dicţionarele noastre recente (DLRC, DM, 2DN) surprinde prin lipsa oricărui paralelism; e suficient să remarc că în DLRC şi DM există două articole minus: minusx adverb şi minus2 substantiv, în timp ce plus e dat numai ca substantiv, considerându-se că are valoare de prepoziţie în situaţii similare cu cele ale lui minus adverb.
       63      Vezi Webster’s... Dictionary. în The Concise Oxford Dictionaiy... minus este calificat „quasi-prepfositionf, în timp ce plus e dat fără rezerve drept prepoziţie.
       64      Vezi, pentru exemplele cu inter-, Elena Carabulea, Prefixele inter-, între-, în SMFC III, 1962, p. 37.
275
       Din faptele aduse în discuţie rezultă că limba română, ca şi alte limbi moderne, a adoptat o serie de prepoziţii neologice, din vocabularul mai mult sau mai puţin internaţional. Numărul prepoziţiilor neologice poate fi considerat destul de mare în raport cu totalul prepoziţiilor din limbă65, dar importanţa lor este departe de a se compara cu aceea a prepoziţiilor din fondul vechi sau, cel puţin, cu a majorităţii acestora, căci la comparaţia cu înde rezistă, incontestabil, neologismul contra şi, probabil, nu numai el. Se poate vorbi şi în cadrul prepoziţiilor de o ierarhie care ar distinge un nucleu de prepoziţii principale şi comune tuturor aspectelor limbii faţă de altele cu întrebuinţări limitate din diverse puncte de vedere. Al. Graur66 l-a plasat pe contra „care încă nu se întrebuinţează prea mult” pe o treaptă inferioară celorlalte 21 de prepoziţii propriu-zise, admise în fondul principal lexical al limbii române; în ordine iararhică ar urma, dintre neologisme, a şi apoi celelalte prepoziţii discutate aici, care se situează, în grade diferite, la periferia limbii comune. Aceasta ar fi însă ierarhia generală din limbă, care nu corespunde cu situaţia specială a unor varietăţi funcţionale în care prepoziţii ca a sau per pot avea o întrebuinţare mai mare chiar decât către sau printre. De aceea e foarte important să se cunoască precis inventarul la care se referă afirmaţii ca „prepoziţiile simple sunt toate de origine latină” (H. Tiktin67: inventar din care lipseşte până şi contra), „prepoziţiile străine [...] sânt luate din slavă, maghiară şi neogreacă” (H. Moser68: inventar care cuprinde limba veche, graiuri regionale şi dialectele sud-dunărene) sau „există două prepoziţii de origine străină: împotriva [...] şi contra” (S. Pop69: inventar redus, chiar pentru formaţii vechi).
       Fără a avea o pondere însemnată în sistemul prepoziţiilor româneşti, prepoziţiile neologice prezintă interes teoretic din următoarele motive:
        65        Oricât ar părea de curios, un inventar complet al prepoziţiilor din limba română nu există.
        66 Graur, încercare, p. 164.
        67 Tiktin, 3GR, p. 135.
        68 Art. cit., p. 411.
        69 Lucr. cit.p. 321.
276
      1.       Simpla lor existenţă, oricât de limitată, demonstrează penetra-bilitatea acestei părţi de vorbire.
      2.       Prin prepoziţii ca a, per, supra, via se evidenţiază capacitatea prepoziţiilor de a caracteriza varietăţi funcţionale cum sunt limbajele tehnico-ştiinţifice. Deşi pare ciudat ca prepoziţiile să fie „termeni tehnici”70, nu se poate nega rolul lor în realizarea unor formule specifice câte unui stil. La prepoziţiile enumerate ca unităţi de inventar trebuie adăugată şi construcţia cu acuzativul a prepoziţiei contra, care caracterizează limbajul administrativ-comercial: contra cost, contra chitanţă, contra ramburs, spre deosebire de construcţia cu genitivul din celelalte stiluri.
      3.       Prin majoritatea prepoziţiilor neologic se demonstrează aportul unor stiluri şi limbaje speciale la limba comună, în domeniul elementelor de relaţie, chiar dacă întrebuinţarea unor construcţii cu a la sau via (alături de care poate fi pus minus) dincolo de graniţele domeniului originar se face numai cu intenţii de expresivitate.
      4.       Unele întrebuinţări ale lui extra(-), inter(-), pro(-) şi supra(-) arată că limita dintre statutul de prepoziţie şi cel de prefix nu este totdeauna tranşantă.
      Constatările de mai sus sunt valabile pentru oricare limbă modernă cu prepoziţii de acest fel. Menţionez faptul că pentru limba germană se precizează apartenenţa prepoziţiilor neologice la „stilul comercial” (Kaufmannsstil) îmţeles într-un sens foarte larg şi cu o oarecare nuanţă peiorativă, opunându-i-se recomandările ferme de înlocuire a lui ă, per, pro, via cu construcţii „germane”71.
      Pentru limba română în mod special merită să fie relevate două aspecte:
      1. întrucât, deşi internaţionale şi intrate pe diverse căi, prepoziţiile neologice sunt exclusiv de origine latino-romanică, ele constituie un element al acţiunii generale de reromanizare a vocabularului şi a structurii gramaticale a limbii române72; concurenţa
       70       Aceasta fiind situaţia, ne-am aştepta ca Lexiconul tehnic român să cuprindă şi prepoziţii ca via.
       71 Walter Jung, Kleine Grammatik..., p. 244.
       72 Pentru care vezi Graur, TA, p. 351.
dintre împotriva şi contra este, în această privinţă, rezultatul cel mai elocvent. Prepoziţiile neologice s-au constituit adesea ca dublete ale unor prepoziţii moştenite, fie omonime (a, supra), fie cu o formă mai mult sau mai puţin asemănătoare (per/pe, contra/către); în acelaşi timp, multe dintre ele au fost întărite de împrumutarea simultană a prefixelor omonime {contra-, per-, pro-, supra-). Asemănarea cu prepoziţiile vechi a putut favoriza asimilarea împrumuturilor, dar nu e exclus să fi ascuns în parte ponderea reală a elementului neologic în domeniul prepoziţiilor româneşti: pe lângă confuzia produsă între cele două prepoziţii a, am în vedere acum posibilitatea unor calcuri greu de depistat în situaţii în care pe a preluat, de exemplu, întrebuinţări ale lui per (oare construcţia ardelenească pe poştă nu poate fi pusă în legătură cu germ. per Posti).
      2. Nu este lipsit de interes să se remarce că prepoziţiile neologice au pătruns adesea în aceleaşi zone stilistice (limbajul administrativ-comercial) şi funcţionale (valoare distributivă şi cumulativ-exceptivă) care fuseseră atinse şi de vechile prepoziţii slave: comparaţie directă se poate stabili între a şi po,per şi po, minus şi bez.
SCL XXIV, 1973, 3, p. 239-252.
278
   DESPRE CÂTEVA CONFUZII ÎN REGIMUL CAZUAL AL PREPOZIŢIILOR ROMÂNEŞTI
       1. Descrierea curentă a regimului prepoziţiilor româneşti distinge trei situaţii, luate drept criterii de clasificare1:
       -        construcţia cu acuzativul (majoritatea prepoziţiilor propriu-zise: cu, de, fără, la etc. şi locuţiunile prepoziţionale al căror ultim termen este o prepoziţie: faţă de, împreună cu etc.) = A;
       -construcţia cu genitivul (două prepoziţii primare: asupra, contra şi compusele din care fac parte: deasupra, în contra etc., mai multe prepoziţii provenite din adverbe sub forma „articulată”2: înaintea, îndărătul etc., precum şi locuţiunile prepoziţionale având ca ultim termen un cuvânt articulat: în ciuda, în locul etc.) = G;
       -        construcţia cu dativul (trei prepoziţii provenite din substantive nearticulate sau din participii feminine: datorită, graţie, mulţumită, mai multe adverbe cvasiprepoziţionale: asemenea, conform etc.) = D.
       Se admite că această descriere simplifică3 o realitate complexă din mai multe puncte de vedere, situaţie care se datorează: existenţei unor construcţii „echivalente” pentru prepoziţiile de tipul G şi de tipul D, dintre care câteva sunt comune celor două tipuri sau/şi par să contrazică identificarea lor ca atare; apoi, confuziei - produse prin analogie - între anumite construcţii; în sfârşit, posibilităţii - reale sau aparente - ca o prepoziţie să aparţină la două tipuri.
       1       Vezi Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, 1973, p. 65.
       2      Pentru aceste prepoziţii vezi Valeria Guţu Romalo, Unele valori ale articolului în limba română actuală, în Omagiu Iordan, p. 368: „Rolul articolului, în acest caz, e cel de a distinge adverbul de prepoziţie, valoarea sa determinativă fiind nulă”.
       3       în 2GPT, p. 269, am calificat formula „(prepoziţii care) cer genitivul” drept exprimare „pe scurt” bazată pe construcţia principală a prepoziţiilor în cauză.
279
       Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale de tipul G sunt construite nu numai cu:
       a)        cazul genitiv (al substantivelor, al diverselor pronume, al numeralelor cu articol hotărât: asupra ţării/cuiva/ambilor), ci şi cu:
       b)        cazul dativ „posesiv” (interpretat uneori ca genitiv4) al pronu-melor personale şi reflexive sub forma lor neaccentuată conjunctă (iasupra-i, asupra-şi)5;
       c)        adjective6 posesive (pe care unii lingvişti le interpretează ca genitive ale pronumelor personale7) acordate după aspectul formal al prepoziţiei8 şi considerate, în general, ca fiind la cazul acuzativ9 {asupra med)\
       d)        prepoziţie + un acuzativ; în norma literară actuală se foloseşte numai a, în unele contexte caracterizate prin prezenţa unui
       4 Irimia, GLR, p. 104-106.
       5       Construcţii pentru care Lombard, LR, p. 127, menţionează, după G. Rohlfs, paralela cu o situaţie întâlnită în vechea italiană: incontrogli (= rom. împotriva-i).
       6       Aceasta este opinia majoritară. Pentru interpretarea lor ca pronume în construcţii cu prepoziţii vezi Constantinescu-Dobridor, Morfologia, p. 131, 289; Georgeta Ciompec, Prepoziţia, în Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia (sub coordonarea acad. Ion Coteanu), ediţie revizuită şi adăugită, Bucureşti, 1985, p. 274. O interpretare mai nuanţată la C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, vol. I, Iaşi, 1994, p. 288-290, care recunoaşte că această construcţie a prepoziţiilor prezintă „dificultăţi - insurmontabile convenabil în faza actuală a cercetării”.
       7       Vezi Maria Manoliu, Genitivul pronumelui personal în limba română contemporană, în Elemente de lingvistică structurală (redactor responsabil I. Coteanu), Bucureşti, 1967, p. 274-290; Guţu Romalo, Corectitudine, p. 68, şi Pronumele, în Limba română contemporană (vezi nota precedentă), p. 224-225; Irimia, GLR, loc. cit.
       8       Lombard, LR, p. 127, care consideră că această construcţie este „fort curieuse”, clasifică prepoziţiile în cauză, după aspectul lor formal, în prepoziţii „ă syntaxe féminine” (cele terminate în a, ea) şi prepoziţii „à syntaxe masculine” (având la finală o consoană, mai exact, secvenţa ul); vezi şi p. 363 din lucrarea citată.
       9       Chiar Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Cluj-Napoca, 1995, care contestă regimul cazual postprepoziţional al adjectivelor (p. 252), admite interpretarea după care adjectivele posesive precedate de prepoziţii de tipul G sunt în acuzativ, susţinând că în aceste construcţii prepoziţiile respective îşi pierd calitatea proprie acestei clase de cuvinte şi se comportă ca substantive, pe lângă care aceste adjective posesive ar fi atribute (p. 250).
280
numeral sau a unui alt cuvânt având un sens cantitativ (împotriva a doi/câţiva/numeroşi duşmani) sau o formă invariabilă (împotriva a ceva); în limbajul popular se poate folosi şi prepoziţia la, chiar cu substantive (împotriva la duşmani, din cauza la bărbat)10 şi, într-o fază mai veche a limbii române, de asemenea prepoziţia de cu substantive (construcţia în care aceasta este precedată de asupra sau deasupra este înregistrată în DA, dar altădată a fost întrebuinţată şi după contra; de exemplu: Cu arme, contra de-mpărăţie, Nici că rebelii fac răotate Zilot Românul, Opere complete, Bucureşti, 1998, p. 270; că n-avem acea vină De arme contra de-mpărat Idem, ibidem, p. 273). De precizat că prepoziţiile {a, la, de) din construcţia cu acuzativul echivalentă cu un genitiv11 nu sunt legate de prepoziţia regentă, pentru a forma prepoziţii compuse12 13 ca *împotriva a, *contra de, ci de cuvântul următor, a cărui construcţie este impusă de prepoziţia de tipul G.
       Echivalenţa construcţiilor menţionate sub c (+ un adjectiv posesiv) şi sub d (+ prepoziţie + un acuzativ) cu construcţiile aparţinând categoriei a (+ un genitiv) este pusă în evidenţă de posibilitatea ca elementele guvernate să fie coordonate după aceeaşi prepoziţie regentă: asupra mea şi a altora, împrejurul nostru şi al tuturor, asupra noastră, a celor de faţă şi a numeroşi alţii; vezi, de exemplu, formulele folosite curent în definiţiile lexicografice împotriva/îndărătul cuiva sau a ceva şi, într-o ordine inversă a elementelor guvernate, împotriva/îndărătul a ceva sau a(l)cuivau.
       10      Vezi Mioara Avram, Probleme de cultivare a limbii referitoare la prepoziţii, în LL 1987, 3, p. 331-332.
       11 Numită uneori, impropriu, „genitiv analitic” sau chiar „genitiv cu ă\
       12      Numai Marina Rădulescu, Despre regimul sintactic al prepoziţiilor şi al locuţiunilor prepoziţionale, în LLR XXIV, 1995, 1, p. 12-13, afirmă că „combinaţiile prepoziţionale” asupra (contra, împotriva, din cauză) + a „funcţionează ca nişte prepoziţii compuse, în cadrul cărora ultimul element, respectiv prepoziţia «a», dictează cazul cuvântului introdus”; în conformitate cu această interpretare prepoziţiile în discuţie reprezintă tipul A.
       13      Lombard, LR, p. 238, nota, consideră că această ultimă ordine (în partea din urmă a ceva sau a cuiva) „est inusitée”.
281
      La rândul lor, prepoziţiile şi adverbele cvasiprepoziţionale de tipul D apar nu numai în construcţii cu:
      a)       dativul substantivelor, al diverselor pronume şi al numeralelor cu articol hotărât (prezenţa unui dativ este evidentă când termenii guvernaţi sunt forme accentuate ale pronumelor personale sau reflexive: datorită vouă sau datorită sie/sieşi), ci şi cu:
      b)       prepoziţie + un acuzativ14, şi de data aceasta numai cu a în limba literară actuală15, în contexte de acelaşi fel (numerale, alte cuvinte având un sens cantitativ sau o formă invariabilă: datorită a doil6/căţiva/numeroşi prieteni, datorită a ce/ceva; vezi, de exemplu: Datorită a numeroase cauze obiective [...], nava a întârziat descărcarea. ADEV. 1995, nr. 1626, p. 3/5), şi cu la în limbajul popular (<datorită la doi/căţiva prieteni)17; în ce priveşte separarea funcţională a celor două unităţi prepoziţionale succesive, observaţia de mai sus în legătură cu construcţiile prepoziţionale echivalente cu cazul genitiv este valabilă şi în situaţia avută în vedere aici.
      Ca şi pentru prepoziţiile de tipul G, pentru cele care reprezintă tipul D echivalenţa construcţiilor sintetice (menţionate sub a) cu construcţiile analitice (menţionate sub b) este demonstrată prin posibilitatea coordonării, de exemplu, în mulţumită lui şi a doi vecini sau în formule lexicografice ca datorită cuiva sau a ceva18, conform/contrar cuiva sau a ceva.
      După cum se poate observa, prepoziţiile de tipul G şi cele de tipul D au câteva construcţii comune sau în aparenţă comune. Sunt în mod real comune numai construcţiile cu prepoziţiile a19 şi, în limbajul popular, la. Nu sunt comune decât în aparenţă:
        14       Uneori şi această construcţie este numită, impropriu, „dativ analitic” sau chiar „dativ cu d\ respectiv „cu la”.
        15       Acest a are o lungă istorie în construcţiile echivalente cu dativul, dar, foarte probabil, poziţia lui în română a fost consolidată de influenţa franceză (grâce à...).
        16 Vezi exemplul datorită a doi copii la Lombard, LR, p. 361.
        17       Sunt construcţii pe care le-am întâlnit în varianta orală nonstandard a limbii. Lombard, LR, p. 361, le exclude, într-un avertisment care nu ne permite să deducem dacă le consideră inexistente sau numai incorecte: „mais non la\”.
        18 Formulă lexicografică menţionată în lucrarea precitată, p. 238, notă.
        19 Constatând prezenţa prepoziţiei a în construcţii echivalente atât cu genitivul,
cât şi cu dativul în româna veche, Valeria Guţu Romalo, Le nom roumain - évolution et typologie, în Maria Iliescu/Sanda Sora (Hrsg.), Rumănisch:                Typologie,
282
       -construcţiile cu forme flexionare identice pentru genitiv şi pentru dativ (<asupra unui prieten/prietenului/lui Ion/acestuia vs. datorită unui prieten/prietenului/lui Ion/acestuia/)20, care, de fapt, se deosebesc între ele prin posibilitatea vs. imposibilitatea unui fel de „reluare” - obligatorie în limba corectă (vezi infra) - a prepoziţiei, prin articolul posesiv, numit şi „genitival”: asupra lui şi a altora vs. datorită lui şi altora;
       - construcţiile cu dativul pronumelui personal sau reflexiv, care se separă totuşi în două categorii: formele neaccentuate conjuncte ale acestor pronume nu se folosesc decât cu prepoziţiile de tipul G (<asupra-ţi), iar formele accentuate nu se folosesc decât cu prepoziţiile de tipul D {datorită ţie).
       O distincţie bazată pe un criteriu formal între prepoziţiile de tipul D şi cele de tipul G nu ar fi decât în parte valabilă: primele au totdeauna forma „nearticulată” {datorită, conform), în timp ce prepoziţiile de tipul G au forma „articulată” în majoritatea situaţiilor (construcţiile a, c, d\ împotriva, îndărătul cuiva, împotriva mea/îndărătul meu, împotriva/îndărătul a ceva), dar ele pot să aibă şi forma „nearticulată” în construcţiile {b) cu dativul posesiv (fapt evident numai când este vorba de prepoziţii cu un aspect formal feminin: împotriva-ţi/împotrivă-ţi, înaintea-i/înainte-i).
       2. Din cauza identităţii sau a unei asemănări punctuale, pot să existe, pe de o parte, construcţii cu o dublă valoare cazuală şi, pe de altă parte, graniţa care separă cele două tipuri de prepoziţii - G şi D -poate fi violată, ca urmare a unor analogii.
       Construcţii în care opoziţia între tipurile G şi D este neutralizată (una şi aceeaşi formă flexionară având ambele valori cazuale) apar când un substantiv sau un pronume este precedat de o secvenţă
Klassifikation, Sprachcharakteristik..., Veitshochheim bei Würzburg, 1996, p. 78, discută faptul că „l’emploi des prépositions n’est pas encore gouverné par des règles corrélant clairement préposition et valeur casuelle”. în ce priveşte prepoziţiile care reprezintă .tipurile G şi D, este de notat că ele pot să facă parte din construcţii echivalente cu construcţia a + acuzativul, în limba actuală întocmai ca în limba veche.
       20        Hans-Martin Gauger, Les particularités de la langue roumaine, în Rumănisch... (vezi nota precedentă), p. 10, vede în ,,1’identité matérielle [...] du génitif et du datif’ o trăsătură specifică limbii române.
283
formată dintr-o prepoziţie (locuţiune) de tipul G şi o prepoziţie (un adverb) de tipul D, coordonate. De exemplu: Decizia aceasta survine în urma şi conform acordului semnat cu Statele Unite. ROM. LIB. 1995, nr. 1497, p. 8/4 (s-ar putea spune şi în urma şi conform a două acorduri), datorită sau împotriva cuiva/a ceva21. Situaţia discutată aici nu trebuie confundată cu cea în care prepoziţiile coordonate reprezintă tipuri complet diferite (A şi G): pentru sau împotriva, pro sau contra, după sau înaintea/înaintea sau după.; după aceste secvenţe de prepoziţii forma termenului unic care urmează arată clar că acesta satisface exclusiv regimul ultimei prepoziţii: vezi pentru sau împotriva cuiva/a ceva, pro sau contra cuiva/a ceva, după sau înaintea cuiva/a ceva (dar, cu o ordine diferită a prepoziţiilor, înaintea sau după cineva/ceva)22 23 24.
      Printre confuziile la care, în practica limbii, se ajunge prin analogie s-a semnalat folosirea greşită a articolului posesiv („genitival”) a înaintea unui termen coordonat cu dativul precedat de prepoziţiile datorită, graţie, mulţumită;23 sau de adverbe cvasi-prepoziţionale de felul lui conform24. De remarcat forma invariabilă a articolului, a peste tot, deci nu numai după prepoziţii provenite din substantive/participii feminine, ci şi după adverbe cvasiprepoziţionale provenite din forma de masculin-neutru a adjectivelor. Al. Graur dă exemple de tipul conform hotărârii şi a propunerii, conform înţelegerii [...] şi a adresei; am întâlnit, recent, în presă, exemple similare cu potrivit şi asemeni/asemenea: Potrivit acordului dintre România şi Ucraina pentru continuarea investiţiei de la Krivoi-Rog şi a unei hotărâri de guvern [...], industria constructoare va primi comenzi. ADEV. 1994, nr. 1297, p. 1/4; Menţionăm că asemeni
        21       Această situaţie se aseamănă cu cea a unei unităţi sintactice (parte de propoziţie sau propoziţie subordonată) în relaţie cu două elemente sintactice coordonate (de exemplu: îmi place şi practic sportul sau îmi place şi obişnuiesc să fac sport); vezi Avram, 2GPT, p. 416.
        22 Vezi lucrarea precitată, p. 273, 397.
        23       Iorgu Iordan, Tendinţe sintactice în limba română actuală, în SCL XVII, 1966, 6, p. 615-616; Graur, TA, p. 298; Valeria Guţu Romalo, Corectitudine, loc. cit.; G. Gruiţă, Gramatică normativă. 77 de întrebări, 77 de răspunsuri, Cluj-Napoca, 1994, p. 160.
        24 Graur, TA, p. 299.
284
parlamentarilor PNŢCD şi a primarului general, nici o altă publicaţie n-a primit respectivele informaţii. ROM. LIB. 1994, nr. 1384, p. 3/2. (Inexistenţa unor construcţii cu al după adverbe cvasiprepoziţionale având o formă de masculin-neutru (conform/potrivit acordului... şi *al hotărârii) arată că în situaţiile de acest gen este vorba de o confuzie între articolul posesiv şi prepoziţia a, întocmai ca în construcţiile de-a lungul a câtorva ore, înaintea a multor oameni, care se explică prin contaminare25.)
      Aceste greşeli, devenite banale prin frecvenţa lor, nu sunt însă singurele efecte ale confuziilor între prepoziţiile care reprezintă tipurile G şi D. Am întâlnit în presă dovezi surprinzătoare a două confuzii de un fel diferit, corespunzătoare unor tendinţe analogice contradictorii:
      O prepoziţie de tipul G apare într-o construcţie greşită înaintea formei accentuate a dativului pronumelui reflexiv, construcţie specifică prepoziţiilor de tipul D a: Ultima victorie asupra sieşi a fost repurtată de domnul [...] săptămâna trecută. ACAD. CAŢ. VII, 1997, nr. 1 (269), p. 1/2. Această confuzie se explică, pe de o parte, prin identitatea formelor de genitiv şi, respectiv, de dativ accentuat ale pronumelor personale lui, ei, lor şi, pe de altă parte, prin posibilitatea de a construi prepoziţia asupra, în mod curent, cu forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal (<asupra-i) şi, rar, şi cu forma corespunzătoare a pronumelui reflexiv (de exemplu: este blestemat să şi-o poarte şi s-o aibă veşnic asupră-şi. ADEV. LIT. VII, 1998, nr. 434, p. 7/2).
      Un adverb cvasiprepoziţional de tipul D, terminat în a, apare, într-o construcţie la fel de greşită, urmat de un adjectiv posesiv „acordat” cu el şi având deci forma de feminin, construcţie specifică prepoziţiilor de tipul G: Totuşi, dl. [...] şi toţi aidoma sa nu ar trebui să se obişnuiască [...]. „22” IV, 1993, nr. 29 (181), p. 1/2. Este interesant de menţionat că, s. v. aidoma, 3° „analogue, tout semblable, comme deux gouttes d’eau, en tout pareil”, DA înregistrează - alături de construcţii fireşti cu ca + acuzativul (<aidoma ca tine) şi cu dativul propriu-zis (aidoma celeia ce căuta) - construcţia „cu pronumele posesiv”, în realitate cu dativul posesiv al pronumelui personal
      25 Vezi Avram, 2GPT, p. 103.
285
neaccentuat conjunct, atestată pe la mijlocul secolului al XlX-lea: Buchetul E nemerit cu feţe vii, Aidoma-ţi portretul (Iancu Văcărescu). De menţionat, ca circumstanţă în măsură să favorizeze această confuzie, faptul că finala a, ca în aidoma, este mai obişnuită pentru tipul G decât pentru tipul D.
       3.        Unicul exemplu de prepoziţie care aparţine, în limba contemporană26 27, la două tipuri, din punctul de vedere al regimului cazual, este, după gramaticile limbii române, contra11. Când are sensul curent „împotriva” prepoziţia apare în construcţii de tipul G {contra cuiva sau contra a ceva), dar construcţiile ei sunt de tipul A în două situaţii speciale: când prepoziţia are sensul „în schimbul”, în formulele comerciale mai mult sau mai puţin fixe {contra chitanţă, contra cost, contra plată, contra ramburs), şi când, cu sensul curent, ea apare în contexte, formate mai ales din nume proprii, specifice unor limbaje (stiluri) funcţionale (juridic: Kramer contra Kramer,; sportiv: Axiotti contra Spakow; vezi, de asemenea, în limbajul sportiv, formula fixă contra cronometru)28. în situaţia specială a contextelor cu cuvinte cantitative sau/şi invariabile {contra două milioane, contra trei, contra numeroşi bani, contra ceva) pot avea o astfel de construcţie şi alte prepoziţii de tipul G terminate în a: asupra, deasupra (de exemplu,
       26      Această precizare este necesară, dat fiind că în limba veche şi prepoziţia deasupra era în situaţia pe care o voi examina; vezi DA, s. v. asupra, citatul pogorâşi deasupra Svânta Fecioară (Dosoftei, V. S.), unde prepoziţia deasupra este construită cu acuzativul.
       27      Vezi 2GLR I, p. 327 (unde se vorbeşte numai despre „limbajul comercial”); Avram, 2GPT, p. 269. O părere diferită întâlnim numai în articolul citat al Marinei Rădulescu, p. 10-12, după care categoria prepoziţiilor caracterizate printr-un „regim mobil” (care „pot cere cazuri diferite”, anume genitivul, dativul posesiv şi acuzativul) este mai largă, autoarea incluzând aici şi toate prepoziţiile de tipul G (în virtutea constatării că există construcţii eterogene cum sunt cele descrise supra\ vezi subtipurile b şi c); construcţia lui contra „în expresii consacrate de tipul contra cronometru, contra cost, contra chitanţă” este grupată cu construcţiile de genul contra (asupra, înaintea) mea şi toate aceste construcţii sunt considerate ilustrări ale regimului în acuzativ.
       28      Graur, TA, p. 299, menţionează şi o construcţie mai puţin obişnuită, proprie limbajului publicitar interbelic: ochelari contra praf şi soare.
286
asupra ceea ce, deasupra ceva); aici avem a face cu eliminarea, prin contracţie, a prepoziţiei a din construcţia normală pentru tipul G (contra a trei > contra trei, asupra a ceva > asupra ceva)29.
      Pentru toate construcţiile descrise în acest paragraf se pune întrebarea dacă sunt într-adevăr realizate cu cazul acuzativ, cum sunt prezentate în mod curent. îndoiala vine din faptul că, nefiind realizate cu pronume personale sau reflexive, construcţiile în discuţie nu ne permit să verificăm prin proba comutării statutul de acuzativ al formei cazuale în cauză (construcţii ca *asupra mine sau *asupra sine nu există). De aceea, în ce priveşte situaţia întâlnită în contextele despre care este vorba, ar fi mai prudent să spunem că prepoziţiile de tipul G menţionate în rândurile precedente ajung să se construiască cu forme invariabile (nedeclinabile)30.
      Interpretate în acest mod, prepoziţiile contra, asupra şi deasupra din construcţiile citate nu ar mai fi considerate excepţii, ci ar fi incluse în fenomenul mai amplu al folosirii prepoziţiilor de tipul G şi de tipul D cu substantive prezente, în aceste construcţii, sub o formă nesupusă variaţiei după caz. în acest sens, se cuvine să fie amintite, pe de o parte, situaţia (în norma românei!) a pronumelor de politeţe dumnealui, dumneaei, dumnealor şi dumneavoastră, construite cu această formă unică după prepoziţii care reprezintă toate trei tipurile: la/asupra/datorită; pe de altă parte, trebuie luată în consideraţie situaţia unei variante morfologice nonstandard a grupului nominal constituit dintr-un substantiv (nume care indică o relaţie de înrudire) şi un adjectiv posesiv conjunct: asupra maică-sa (V. Drăghici; vezi DA, s. v. asupra), în locu taică-său C. Rădulescu-Codin, apud Sandfeld/ Olsen, SR I, p. 67). Fenomenul la care mă refer aici a căpătat o mare extindere cu substantivele (şi frazeologismele substantivale) nedeclinabile sau greu declinabile, de obicei nume proprii străine sau sigle (străine sau autohtone), mai rar substantive comune şi frazeologisme străine neadaptate; iată câteva exemple:
       29       Vezi Avram, PEC, p. 120, şi Mioara Avram, Conséquences grammaticales de la contiguïté des homophones, în RRL XLII, 1997, 5-6, p. 336.
       30       Vezi Graur, TA, p. 299: „construcţia lui contra cu acuzativul (mai exact eu forma devenită unică pentru toate cazurile)”.
287
       -       după prepoziţii de tipul G: Participanţii la Conferinţa de la Rambouillet asupra Kosovo [...] ar putea să se întâlnească din nou. ROM. LIB. 1999, ne, 2709, p. 1/4; Nu toţi chiriaşii sânt împotriva „restitutio in integrum”. ROM. LIB., 1994, nr. 1300, p. 16/3-6;
       -        după adverbe cvasiprepoziţionale de tipul D: Conform Radio Deutsche Welle, [...] ambasadorul Turciei în Olanda a fost rechemat pentru consultări. ROM. LIB., 1995, nr. 1537, p. 8/5; Şi potrivit „Le Monde”, alte 3 miliarde aşteaptă în Hong Kong ocazii pentru investiţii pe continent. ROM. LIB., 1994, nr. 1202, p. 8/4.
       Că aici nu este vorba de o schimbare a regimului prepoziţiilor, ci de caracterul defectiv (invariabilitatea) substantivelor - fenomen întâlnit, în zilele noastre, şi în alte construcţii, fără prepoziţii31 - rezultă din posibilitatea de a coordona doi termeni guvernaţi de una şi aceeaşi prepoziţie, dintre care primul are forma unică (în aparenţă forma de acuzativ), iar al doilea forma de genitiv; de exemplu: Prin cele două acţiuni - împotriva Shell şi a guvernului britanic [...] Greenpeace [...] speră să depăşească [...] ROM. LIB. 1995, nr. 1607, p. 8/5.
       De asemenea, se înţelege de la sine că nu este vorba de o schimbare a regimului cazual al prepoziţiilor de tipul A în construcţiile eliptice, aparţinând limbajului colocvial, în care aceste prepoziţii sunt urmate de un nume de stradă (piaţă, cartier etc.) „scurtat”, în sensul că primul lui termen, generic, care ar fi fost în acuzativ, este eliminat, în timp ce determinantul, care este genitivul unui nume propriu (toponim), este menţinut, ca: din Ocidentului, în loc de din strada Occidentului; pe Victoriei = pe Calea Victoriei; în Primăverii = în cartierul Primăverii; la Iancului = la Piaţa/Şoseaua Iancului. Mutatis mutandis, aceste construcţii „anormale”, datorate unei elipse sintactice, sunt comparabile cu cele - despre care am vorbit deja - în care avem a face cu o contragere fonetică. De remarcat că construcţiile eliptice de acest fel ar fi ambigue după prepoziţiile de tipul D, unde genitivul toponimului ar putea fi interpretat ca un dativ obişnuit: datorită/graţie Primăverii = „graţie cartierului Primăverii” {Primăverii - genitiv, determinant al unui determinat subînţeles, sau dativ cerut de graţiei).
       31 Vezi Avram, 2GPT, p. 87, 492: conducerea Credit Bank; s-au adresat CDR.
288
       4.        Existenţa unor elemente comune sau ambigue printre construcţiile celor trei tipuri de prepoziţii, cvasiunanim recunoscute ca atare şi pe care le-am descris sub 1, nu constituie un argument în favoarea părerii după care ar trebui să se renunţe la distincţiile tradiţionale, adoptându-se soluţii ca aceea propusă de Alf Lombard, care uneşte tipurile G şi D într-un singur tip: prepoziţiile construite cu G-D32. Este însă necesar, pe de o parte, să se precizeze că cele trei tipuri principale sunt reprezentate prin mai multe subtipuri şi, pe de altă parte, să se ia în consideraţie mobilitatea lor, dinamica trecerilor, mai mult sau mai puţin accidentale, de la un tip la altul, chiar dacă construcţiile care reflectă această mobilitate sunt incorecte din punctul de vedere al normelor limbii literare.
Sur quelques confusions dans le régime casuel des prépositions roumaines, în RRL XLIII, 1998, 5-6, p. 289-297.
       32       Lorribard, LR, p. 361-364; argumentele sunt prezentate în notele de la p. 361 şi 3‘63.
289
              ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
ACAD. CAŢ. = „Academia Caţavencu”.
ACILFR XII = Actele celui de-al XlI-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică, Bucureşti: I, 1970; II, 1971.
ADEV. = „Adevărul”.
ADEV. LIT. = „Adevărul literar şi artistic”.
ALIL = „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi.
ALR = Atlasul lingvistic român: I = partea I..., de Sever Pop; I/II = partea I, vol II..., Sibiu/Leipzig, 1942; II = partea a II-a..., de Emil Petrovici; II SN VI-VII = [partea a II-a], serie nouă (redactor principal Ioan Pătruţ; material cules de Emil Petrovici), Bucureşti: VI, 1969; VII, 1972.
AUI = „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi (serie nouă), secţiunea III. e. Lingvistică.
Avram, Anglicismele = Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, 1997.
     Avram, 2’ 3GPT = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti: [ediţia I], 1986; ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 1997; ediţia a IlI-a, 2001.
Avram, PEC = Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, 1987.
BL = „Bulletin linguistique”, Bucureşti.
Bourciez, 2Éléments = Édouard Bourciez, Éléments de linguistique romane, deuxième édition refondue et complétée, Paris, 1923.
CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „ Cartea românească-\ partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea; partea II. Dicţionarul istoric şi geografic universal, de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1931.
Caragiu Marioţeanu, Compendiu = Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană), Bucureşti, 1975.
CDER = Alejandro Cioranescu, Diccionario etimolôgico rumano, La Laguna, 1958-1966.
CILL = Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea (redactor responsabil Tudor Vianu), Bucureşti: [I], 1956; II, 1958; III, 1962.
290
Ciompec, Morfosintaxa = Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti, 1985.
Cipariu, Gramateca I—II = Tim. Cipariu, Gramatec’a limbei romane, Bucureşti: partea I. Analitica, 1869; partea II. Sintetica, 1877.
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj.
Constantinescu-Dobridor, Morfologia = Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Bucureşti, 1974.
CONT. = „Contemporanul”.
DA = Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948.
1,2DCR = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti: [ediţia I], 1982; ediţia a doua, Bucureşti, 1997.
Densusianu, HLR I—II = Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, Paris: I. Les origines, 1901; II. Le seizième siècle, 1914-1938.
DER = Dicţionar enciclopedic român (coordonator principal Dimitrie Macrea), Bucureşti: I, 1962; II, 1964; III, 1965; IV, 1966.
1,2DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române. DEX (conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche), Bucureşti: [ediţia I], 1975; ediţia a Il-a, 1996.
DEX-S = Supliment la Dicţionarul explicativ al limbii române. DEX-S (conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan), Bucureşti, 1988.
DI = Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionar invers, Bucureşti, 1957.
Diaconescu, Structură = Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970.
DLPE = Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (sub redacţia lui Tudor Vianu), Bucureşti, 1968.
DLR = Dicţionarul limbii române (DLR), serie nouă (redactori responsabili: Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu; la ultimele volume Marius Sala, Gheorghe Mihăilă), Bucureşti, 1965-
DLRC = Institutul de Lingvistică din Bucureşti (sub direcţia lui Dimitrie Macrea), Institutul de Lingvistică din Cluj (sub direcţia lui Emil Petrovici), Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti: I, 1955; II, 1956; III, 1957; IV, 1957.
DM = Institutul de Lingvistică din Bucureşti (sub direcţia lui D. Macrea), Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.
!’2’3DN = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Bucureşti: [ediţia I], 1961; ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, 1966; ediţia a IlI-a, 1978.
291
DOOM = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (redactor responsabil Mioara Avram; redactor responsabil adjunct Laura Vasiliu), Bucureşti, 1982.
DR = „Dacoromania”, Cluj.
ELIR = Enciclopedia limbilor romanice (coordonator Marius Sala), Bucureşti, 1989.
FD = „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti.
l' 2GLR I—II = Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Gramatica limbii române, I—II, Bucureşti: [ediţia I] (redactor responsabil Dimitrie Macrea), 1954; ediţia a Il-a revăzută şi adăugită (coordonare: Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu), 1963, tiraj nou 1966.
Graur, încercare = Al. Graur, încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954.
Graur, ML I—II = A. Graur, Mélanges linguistiques: [I], Paris/Bucureşti, 1936; II, Copenhaga, 1941.
Graur, TA = Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968.
GS = „Grai şi suflet”, Bucureşti.
Guţu Romalo, Corectitudine = Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Bucureşti, 1972.
ILR I—II = Istoria limbii române (redactor responsabil Al. Rosetti), Bucureşti: I. Limba latină (redactor responsabil Al. Graur), 1965; II. (redactor responsabil I. Coteanu), 1969.
Iordan, GLR = Iorgu Iordan, Gramatica limbii române, Bucureşti, 1938.
Iordan, 2LRA = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor ”, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1948.
Iordan, 2LRC = Iorgu Iordan, Limba română contemporană, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1956.
Iordan/Guţu Romalo/Niculescu, SMLRC = Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, 1967.
Iordan/Manoliu, Introducere = Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965.
Irimia, GLR = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, 1997.
JIRS = „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumănisches Seminar) zu Leipzig”.
LL = „Limbă şi literatură”, Bucureşti.
LLR = „Limba şi literatura română”, Bucureşti.
LM = A. T. Laurian şi I. C. Massim, Dicţionariul limbei romane, Bucureşti: I, 1871; II, 1876.
292
Lombard, LR = Alf Lombard, La langue roumaine. Une présentation, Paris, 1974.
Lombard, VR I—II = Lombard, Le verbe roumain. Etude morphologique I—II, Lund, 1955.
Lombard/Gâdei, DM = Alf Lombard, Constantin Gâdei, Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, Lund/Bucureşti, 1981.
LR = „Limba română”, Bucureşti.
LRL III = Lexikon der Romanistischen Linguistik (LRL). Herausgegeben von/Édité par Günter Holtus, Michael Metzeltin, Christian Schmitt, Band/Volume III, Tübingen, 1989.
MCD I = Materiale şi cercetări dialectale I (redactori responsabili: Romulus Todoran şi Vasile Breban), Bucureşti, 1960.
*MDE = Mic dicţionar enciclopedic (coordonare generală Aurora Chiorean, Gheorghe Rădulescu), Bucureşti, 1972.
Meyer-Lübke, Grammaire II = W. Meyer-Lübke, Grammaire des langues romanes, II, Paris, 1895.
Munteanu, Gramatică I—II = Gavrile I. Munteanu, Gramatică română pentru clasile gimnasiali inferiori, Braşov: [I]. Partea etimologică, 1860; [II]. Partea sintactică, 1861.
NALR = Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Bucureşti, 1967-
Nica, Teoria = Dumitru Nica, Teoria părţilor de vorbire. Cu aplicaţie la adverb, Iaşi, 1988.
NŞDU = [Noul] Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţie revăzută de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, Iaşi: I—II, 1995; III—V, 1996.
Omagiu Iordan = Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1958.
Omagiu Rosetti = Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, 1965.
Pascu, Sufixele = G. Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti/Leipzig/Viena, 1916.
Philippide, Gramatică = Alexandru Philippide, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, 1897.
Pumnul, Grammatik = Aron Pumnul, Grammatik der rumănischen Sprache fur Mittelschulen, WiQndi, 1864.
REW = W. Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wôrterbuch, 3. vollstăndig neubearbeitete Auflage, Heidelberg, 1935.
ROM. LIB. = „România liberă”.
ROM. LIT. = „România literară”.
Rosetti, ILR 1968 = Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul alXVlI-lea, Bucureşti, 1968.
293
Rosetti, ILR 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii romane, 1. De la origini până la începutul secolului alXVII-lea, ediţie definitivă, Bucureşti, 1986.
Rosetti/Byck, 2GLR = Al. Rosetti şi J. Byck, Gramatica limbii române, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1945.
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti.
Sandfeld/Olsen, SR I—III = Kr. Sandfeld et Hedvig Olsen, Syntaxe roumaine: I. Emploi des mots à flexion, Paris, 1936; II. Les groupes de mots, Copenhaga, 1960; III. Structure de la proposition, Copenhaga, 1962.
SC. = „Scânteia”.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti.
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, 1939.
Seulescul, Grammatică I—II = Gheorghie Seulescul, Grammatică românească seau observaţii grammaticeşti asupra limbei româneşti pentru scoalele [sic] normale şi ghimnaziale, Iaşi, 1833: Partea l-ia, etimologhicâ; II parte, sintactică.
SG = Studii de gramatică (redactori reponsabili Al. Graur şi Jacques Byck), Bucureşti: I, 1956; II, 1957; III, 1961.
Sistemele limbii = Sistemele limbii (redactori responsabili Ion Coteanu şi Lucia Wald), Bucureşti, 1970.
SMFC I—IV = Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, Bucureşti: I (redactori responsabili Al. Graur şi Jacques Byck), 1959; II (redactori responsabili Al. Graur şi Jacques Byck), 1960; III (redactor responsabil Al. Graur), 1962; IV (redactori responsabili Al. Graur şi Mioara Avram), 1967.
TDR = Tratat de dialectologie românească (coordonator: Valeriu Rusu), Craiova, 1984.
TDRG = H. Tiktin, Rumănisch-deutsches Wôrterbuch, Bucureşti, 1895-1925.
Tiktin, 3GR = H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, ediţia a IlI-a revăzută de I.-A. Candrea, Bucureşti, 1945.
Văcărescul, 2Observaţii = Ianache Văcărescul, Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor grammaticii rumâneşti, Viena, 1787.
294
                   ALTE ABREVIERI
A = acuzativ
adj. = adjectiv, adjectival
adv. = adverb, adverbial
ar. = aromân
art. = articol, articulat
art. cit. = articolul citat
bg. = bulgar
cf. = confer (lat.) „compară”
corn. = comunicare
coord. = coordonator
D = dativ
dat. = dativ
des. = desinenţă
dr. = dacoromân
engad. = engadinez
engl. = englez
f. = feminin
fig. = figurat
ff. = francez
G = genitiv
gen. = genitiv
ger. = gerunziu
germ. = german
gr. = grec
h. = harta
ibid. = ibidem (lat.) „în acelaşi loc” id. = idem (lat.) „acelaşi” imper. = imperativ ind. = indicativ
ir. = istroromân
it. = italian
lat. = latin
loc. cit. = locul citat
lucr. cit. = lucrarea citată
m.   = masculin
magh. = maghiar
m.   m. pf. = mai mult ca perfect
mr.  = meglenoromân
ms.   = manuscris
n.   = neutru
N = nominativ
nr. = numărul
p. = pagina
part. = particulă
pct. = punctul cartografic
pf. = perfect simplu
pl. = plural
port. = portughez
prep. = prepoziţie
prez. = prezent
pron. = pronume, pronominal
prov. = provensal
red. = redactor
refl. = reflexiv
reg. = regional
rom. = românesc
rus. =rusesc
s. = substantiv, substantival
295
ser. = sârbo-croată sg. = singular sl. = slav sp. = spaniol subst. = substantiv sued. = suedez suf. = sufix
s. v. = sub voce (lat.) „la cuvântul”
tom. = tomul urm. = următoarele v. = vechi V = vocativ vb. = verb, verbal voi. = volumul
vs. = versus (lat.) „în opoziţie cu, faţă de”
296
         INDICE DE CUVINTE, AFIXE ŞI ÎMBINĂRI
a art. 121-128, 140,284,285 a prep. \ 52, 54, 123, 124, 140, 255, 256, 262, 272, 278, 280-283, 285, 287
a prep. 2 261-263 ,271, 272, 276-278
a vb. 40, 41
a vocală tematică 173
a cw valori multiple 132
â/r. 261-263,271,272
âgmw. 263,271,277
a- 160
-a art. 73, 78 -a marcă s. 141 -a         256, 258
-apar/. deiciică5\, 53, 54, 151-153 -a //., 5/7. 82 -dilat. 91,253 a ars (miroase ~) 262 a
-267
b
ab ante lat. 254 abogado $/?. 85 absolv(esc) 30 absolvi (a ~) 30 absolute adv. 243 absolute germ. 244 abstracte adv. 235, 240, 249 abussei2sg. 186 acarce 156 acaţără 176 acătare 160 acăţa (a ~) 176
acăţăra(a-) 176 a câte 263
a cât mai multor 140 a câtorva 140 a câţi 52 a câţiva 52, 140 acea 51, 57, 58 aceasta 57, 58, 147 *aceasta/aceste(a)/acesteia (fetei ~) 57-59
această 57, 58 acei 55
aceia (...) care 158 acel 152
acela 55, 152, 159 acelălalt 152, 155 acel... că 158 acele pron. 51 acelei alte/altei 57, 59 acel... încât 158 acelor pron. 55 aceluia 135 acest 58
acesta 55, 58, 152, 159 acesta/acestuia (băiatului/lucrului ~) 57
acestălalt 154, 155
aceste (al întinderii/dimineţii ~) 58
acestea 58, 63
acestea/acestora (fetelor ~) 57 acestei 57
acestei/acesteia (femeii ~) 58
297
acestei alte/altei 57, 59 acestor 57
acestora/aceştia (băieţilor ~) 57 acestuia 135 aceşti câţiva 59 a ceva sau a cuiva 281 acile(a) 151,255 a cinci 262 *aco 256 acolo 159, 256 acorda (a ~) 30 acord(ez) 29, 30 acru 138 act 91 acum 159 acumulea 150 ad lat. 261,272, 273 adapta (a ~) 34 adaptez 34 -adă 116
ad de in illa hora lat 256 ad de una hora lat 256 ades 255 adesea 255-258 adeseori 256 ad hicce lat 254 ad horam lat. 256 Adi 67
adicăte(le) 255 a diferite/diferiţi 140, 141 adineaure(a) 256 ad inferius lat. 246 ad litteram 247 adopta (a ~) 32, 34 adopt(ez) 32, 34 adormisei 2 sg. 183, 184 a douălea 150 ad prope lat. 252 Adrian(a) 67
ad tuncce lat. 254 aduce-vă-ţi 44 adunaţi-vă 45
adverbialice adv. 235, 243, 249
aest 147
afară de 274
afirmative adv. 235, 249
aflândă, -e 212, 213
agale 255
àyd^i(a) gr. 255
agă (o/un ~) 85
agrăi (a ~) per D-ta 265
agretaret lat. 193
ai art. 121, 122, 124, 126-128, 140 aialaltă 152
ai ăstorlalţilor/ăstorlanţilor 55
aice 254, 258,
aici 256
a(i)cilea 150
aide-mémoire 89
aidoma ca/sa 285
aidoma celeia ce 285
aidoma-ţi 286
aieve(a) 255
ailalta 154
ailaltă 152, 153
ailaltăieri 231
ailantă 153
ainos 109
ainoşi 108, 109
ainte 254
ainu 108
-aire fr. 16, 81
(a)ista 147
aistalalt 154
aiure 254, 258
aiurea 161, 254
aiurilea 150
ajutaţi-vă(-ţi) 45
298
al 121-128, 140, 285 -al 235
a la 264, 268-273, 277 à la 268-270, 273 a la/à la engl. 271 àla/r. 270, 271 à la germ. 271 à la boeuf (salată ~) 273 a la carte engl.211 à la carte271, 272 à la castron 269
a la Cluj/Paris etc. 269, 271, 273
a la Corso 269, 270
a la Creangă/Napoleon etc. 269-271
à la daco-romaine (fripturi ~) 273
à la financière fr. 271
a la fonfé (de bigi-bigi) 273
à la française fr. 272, 273
à la/alla garçonne /Y. 271
a/à la grec 269, 271
à la grecque271
à la légère fr. 273
alalt 152, 153, 164
alaltă- 231
alaltăieri 152, 164, 165
alaltămâine 165, 231-233
alaltăseară 152, 165
à la marcia 270
alamă 113, 116
alame 120
a la minut 269, 270
à la minute fr. 269
a la mode engl. 271
alântă mîne ar. 165
a Ia Pirus/Pyrrhus (victorie ~) 273
à la russe fr. 271
a Ia şme 269, 272
*a la şmecherie 269
a la şmecherul 269
  al atâtelea 62 a/à la turca (, bre!) 270 à la turque fr. 270 a la „vivat concurenţa” 269 -ală 67
  alămuri 111, 116 alăture(a) 255 alături 256
  alcătui (a/a se ~) 27, 28, 36 al câtelea 62 al doilea/şaselea 94, 150 ale 121-124, 126-128, 140 -ale 235 ale(a) 151
  aleagă ind. prez. 34 alealalte 152 aleg 34
  alega (a /a se ~) 34, 35 alege (a se ~) 44 alege-vă-ţ 44, 45 aleg(heaz)ă 34 alelalte 152, 155 alene 255 al enşpelea 62 aliă(s) lat. \61 alicubi lat. 163, 164 alicunus lat. 163 aliô lat. \61 aliquando lat. 163, 164 aliquantus lat. 163 aliquis lat. 163 aliter lat. 167 aliubi lat. 163 aliubi re lat. 254 aliundeto. 163 alius lat. 163, 167 alia breve 247 alia (breve) it. 271 alia marcia it. 270
299
alla militare it. 271 alla ottava it. 271 alla Palestrina it. 271 allapolacca it. 271 alla turca it. 270, 271 allegro 247, 248 (al) lu altul/ăla/ăsta/cine/ cutare/dânsul/matale 54 al n-sprezecelea 62 al n-ulea 62 alocure 255
ait 51, 52, 57, 139, 140, 153, 154, 161, 163, 164 altă 57, 58 altăce 163 altădată 232 altcareva 163 altcând(va) 163, 164 altce(va) 163, 164, 167 altcevaşilea 150 altcine(va) 163-165 altcum(va) 163, 164 alte 58, 63, 140
alte/altei (acelei/oricărei etc. ~) 57, 59
altei 57, 59, 140
alter lat. 163, 164
altera mente lat. 254
alternative adv. 235, 249
alt fiece 163
altinderi 163
altîncotro 163
altmintere(a) 254
altmintre 254
altmintrelea 150
alt oarecare 163
altor 140
altora 55, 154
altresi it. 164
altrettale it. 164
altrettanto it. 164
altrieri it. 164
altro (che) it. 166, 167
altronde it. 163, 164, 167
altrove it. 163, 164
altruno it. 164
altui 140
altuia 51
altu(l) adv. 165-167 altul pron. 51, 52, 54, 55, 62, 151, 154,161-166 alt(ul) cine 163 altunde(va) 162-165 alţii 54, 55 *alţilor 55, 154 amâna (a ~) 253 (amân)doi 139 aminte 255 amour fr. 84 a multor 140 a mulţi 140 am vrut dzice 191 analitice adv. 235, 243 ananas 105, 106 anana(s) sp. 105 ananaşi 106 a n-a (oară) 62 -and/-end 216 anders germ. 167 anderswie germ. 164 anders wo germ. 164 anderswohin germ. 164 anevoie 246, 255 animal 98
a n-sprezecea (oară) 62 -ant/-ent 123, 208, 216 ante lat. 273 -ante it., sp. 16, 81 anterior adv. 220 anticipat adj., adv. 219 anticipative adv. 234, 235, 248
300
-anţă 116 anume 161, 255
anumit 52, 53,62, 139, 141, 156
anumită 53
anumite 139
*anumitei 53
anumitor 53, 63, 139
anumitui 53
anumiţi 139
aore(a) 256
a popă (calcă ~) 262
aproape 252
apropia (a ~) 33
apropii 1 sg. 33
apropria (a ~) 33
apropriez 33
apud lat. 273
a puţini 140
aramă 113
arar 256
arare 255, 257, 258 arareori 256
ară fi audzind'bând etc. 190-193, 195
ară fi beteag/bună etc. 191, 193-195
ară fi crescut/spus etc. 191, 192,195
ară lăsa 190
arborea 74
arc 15, 22
arce/arcuri 15, 22
-are suf. 116
are fi 194
ar fi bătut/fost etc. 195-197 argintiu 138 aroe pf. 3 sg. 169 aroei pf. 1 sg. 169 aroesT/?/? 2 sg. 169 arsessei 2 sg. 186 ar stăpâni 195
artista it. 16, 81 artista^/?. 77, 81 artisto sp. 77 aru fi 195 arzătorul 212
arzindu ger. adjectivizat 206 arzindul soare 206 a sat (seamănă ~) 272 asemăna (a ~) 30 asemăn(ez) 30 asemene adv. 257, 258 asemenea adv. 252, 257, 279, 284 asemenea pron. 156, 157, 161 asemeni adv. 284
asemeni parlamentarilor [...] şi a primarului 284-285 asi fi (fost) laudat 196 asi lauda 196
asindetice adj./adv. 240, 243 assimilis lat. 252 ast 147
astăzi 224, 225, 227
astăzi ici, mâine colea 226, 227
atăzi...; mâne...; poimâne... 229
astea 149, 150
astelalte 155
astelea 149
astfel de 156, 161
astilea 148-150
astronomice adv. 234, 235,243,249
asupra 267, 279-281. 283, 285-287
asupra a 281
asupra a ceva 287
a supra b 267
asupra ceea ce 287
asupra ceva 287
asupra cuiva 280
asupra-i 280, 285
asupra Kosovo 288
301
asupra lui/mea şi a altora 281, 283 asupra maică-sa 287 asupra mea 280, 286 *asupra mine/sine 287 asupra noastră, a celor de faţă şi a numeroşi alţii 281 asupra sieşi 285 asupra-şi 280 asupra-ţi 283 asupră-şi 285 -aş 103, 107, 108 aşa 156, 159, 161,226 aşa... că/cum/încât 158 aşa-numindă 210 aşa-numitul 94 aş asculta/îngădui 191 aşchiuţă 74 -aşi des. s. 108 aşijdere(a) 255 aşijderile 255 aştea 149 aştilea 148, 149 aşu vede 194 atale 24
atare 156, 157, 159-161 atât 61, 156-161, 166 atâta 61, 157-159, 161, 166 atâta(-i) tot 158 atâta şi nimic mai mult 158 atâtălea 150
atât (...) că/cât/încât 158 atâtic(a) 61, 161 atâticuţa 62 atâtuţ 61
atâţia (...) câţi 158 âter ir. 164 a toate/a tot 123 atotputernic 123
atque lat. 160
a treia parte 143
a trei kilograme (preţul ~) 263
a trei lei firul 262
atres iprov. 164
atretal/atretan prov. 164
atributive adv. 235
atrlerprov. 164
atu 24
atunce 254
atunci 256
atunci (...) când 158
atuncilea 150, 151
atuuri 24
au vb. 40
aüâltari ar. 164
auce 156
au<Jăi pf. 2 sg. 188 audissei 2 sg. 186 au făcut (el ~) 178 Augustin(a) 67 Ausbau (o ~) 89 automne fr. 84 autresi v.fr. 164 autretant/autretel^r. 164 autrierv.^r. 164 auzi pf. 3 pl. 178 auzii 2 sg. 188 auziră 178 auzirăi 1 sg. 168 auzisei 2 sg. 183 avea (a ~) 9 avçi/?/ 2 sg. 188 aviasăi imperfect 187 a vin (miroase ~) 272 avui 2 sg. 188 avurăşi 173, 174 avuseserăşi 174 axă 90
302
axis mundi (o/un ~) 90 axis mundi lat. 88 az(i) 222, 223,225,227, 229 . azi aşa, mâine aşa 226 azi..., mâine... 227 ... azi,... mâne/mâni 227, 229 azi... una, mâine... alta228 aztec 82
azteca sp. 81, 82 aztecă 82 azteci 109 aztèque fr. 82
à 10 francs stycket sued. 263 à 10 Pfennig germ. 263
ă vocală tematică 173 -ă des. nominală 8, 26, 78, 82, 117, 120
-ă des. şi suf. 17 -ă suf. 61
-£i suf. + des. pf. 2 sg. 188 ăi(a) 151 ăialalţi 152 ăi(a)lalţii 55 ăialanţii 154, 155 ăilalţi *152, 153 ăi-lalţi/ă-i-lalţi 153 ălălalt 152, 153 ălălaltul 55, 154 ălălant 153 ăle(a) 151 ălelalte 155 -ăli 67
allait 153, 154 ălorlalţi 154 ălorlalţilor 55, 154 ălorlanţilor 155 -ără 177
-ăreşte suf. adv. 254 ăst(a) 147 ăstălalt 154
ăstălaltul 55 ăstelalte 155
ăstora/ăştia (caselor-) 148, 150
ăstora/ăştia (oamenilor-) 150
ăstorlalţilor 55
ăstorlanţilor 155
ăşteaw. 150
ăştea/W?. 148, 150
ăştia m. 149, 150
ăştia f-n. 148, 150
ăşti(a)lalţii 55
ăştilanţii 55, 155
ăştilea 148-150
-(ă)tate 116
-(ă)tăţ- 116
-ând 9, 205-207 -ândă 206 -ânt 207
Baba-Novac 69 babă 68-70, 81, 87 babei 11 babu 68
baby-talk 90, 93 *baby-talka 93 baby-talk-ul 93 balteus lat. 18 bambaraşi, -şe 108 bamboo engl. 105 bambou fr. 105 bambu it., sp. 105 6aM6yK rus. 105 bambus 105, 106 Bambus germ. 105 bambuşi 106 ban 98
„Bând 3” (această -) 88 bandă, -e 20, 22
303
banlieue 95            Bentea 61                     
barba sp. 74, 85       benzi 20, 22                  
barză 64               benzoic 219                   
bas 18                 bez 260, 261,278              
basm(ele) 10           -bil 216                      
basta 247              Bildung(-ul) 95               
basuri 18              bilinguitâ (acelei ~) 89      
başca prep. 260        bine 246, 252, 256, 258       
başi 18                biraie 98                     
bâteţi-vă 45           birău 98                      
batist 17              bit(s) 104                    
batistă 17             blană 21, 22, 114, 115, 120   
batu(ra)m pl 169       blăni 21, 22, 114, 116, 120   
baturati 169           blănuri 21, 22, 114, 115, 120 
bătut pf. 2 pl 169     block-out 94                  
băbă 68, 69            boa 104                       
băiat, -ă 71, 87       boabe 23                      
băieţele 71            bob 23                        
băieţică 71, 87        Bobi 68                       
Bălcescului 135        boburi 23                     
bănui (a ~) 9          bogat 11                      
bănuiesc 10            borfeturi 119                 
bănuit (a~) 10         bostanii 11                   
bănzi 22               bou 81                        
bărbaţii 55            boulea 257                    
bărbaţilor 55          bousei m. m. pf. 2 sg. 184    
bărbăteşte 252         boutique fr. 88               
bătândă 207            brădeturi 118                 
băt6ţi-vă 45           brăzdează 11                  
bătum pf. 1 pl. 169    brânză 119                    
bătut pf. 2 pl. 169    brânzeturi 119                
bătuţi pf. 2 pl. 169   brethren engl. 12             
bâui 2 sg. 188         broască 64                    
băut adj. 219          brothers engl. 12             
beatnici 104           bruto 248                     
Bebe 67                Bubi 68                       
beizadea (o/un ~) 85   Bubu 67                       
belga sp. 16           bucată, -e 25, 37             
bene lat. 244, 251,252 bucăţi 25, 37                 
304
bucura (a ~) 9 bucură (se ~) 10 buftea 67 bun 138, 252 bună, -e, -i 138 bunătate 116 bunătăţi 115, 116 bunătăţuri 114-116 burtă-verde 65, 66
ca adv. 285 ca atare 160 caballaris lat. 252 cactus 1*06 cactuşi 106 cadiascher 98
cadră (de nădejde) 100, 101
cadre (de conducere) 100
cadru (de nădejde/didactic) 100
cafea 9, 10
café frappé 90, 92
*café frappé-a 92
café frappé-ul 92
cafegiu(l) 10, 11
caiafa 65
cajko scr. 69
ca la (dovlecei ~ Nisa, salată verde Galaţi etc.) 272 calcă-n străchini 66 calitativmente 246, 248 canat, -e, -uri 23 candu (veni/venise) 197 cantâra pf. 3 sg., pl. 168 cantârai pf. 2 sg. 168 cantàram pf. 1 sg. 168 cantàramu pf. 1 pl 168 cantarâti 168 cantassei 2 sg. 185 canta(vi)sses lat. 186
cap 17, 24 capete 24 capi 17
capitulare (un ~) 89
captare lat. 35
captatio (benevolentiae) 89
capuri 24
caput to. 18
care pron. 139
care a fost 220
carele pron. 51
Carmen 77
came 113
carnivor 98
cartel 17-19, 36
cartelor. 19
cartelă 17-19, 36
cartella/Y. 19
cartello it. 19
cartouche fr. 19
cartuccia/Y. 19
cartuccio it. 19
casă 98
cască-gură 66, 76
cată 35
catharsis 94
catharsis fr. 94
ca un turc (a fuma ~) 270
*cautare lat. 35
caval, -e, -uri 23
cave lat. 201
că 190
căce că 190
călare adj., adv. 252
cămin, -e/-uri 23
cămi gen.-dat. 120
căta (a ~) 35
cătană 84
către 261,276, 278
305
căuta (a ~) 35 căzântă 207 căzură sg. 176 căzut 219 câine 81 când 190
când îi mâne sară 229 cânta (a~) 183, 184 cântai pf. 1 sg. 173 cântai pf. 2 sg. 188 cântară^. 173, 175 cântară/?/. 174, 175 cântarăi 1 sg. 173, 174 cântarăi 2 sg. 173, 174, 188 cântarăm 175 cântarăţi 175
cântasăi imperfect 2 sg. 187 cântasei m. m. pf. 2 sg. 43 cântasem 1 pl. 42 cântaseră 42 cântaserăşi 174 cântaseş(i) 43, 186 cântaseţi 42
cântaşi m. m. pf. 2 sg., pl. 184
cântat pf. 2 pl. 175
cântă/?/ 173
cântăm/?/ 175
cântără pf. 3 pl. 178
cât 140, 166
câte adv. 263
câtor(va) 52, 140
câtva 140
câţi(va) 52
ce adv. 166
ce pron. 54, 190
-ce 81, 254
-ce(a?) 67
ceaealaltă 153
ceafa 113
ceaică 69 ceailaltă 153 cealaltă 57, 58, 152, 153 cealantă 153 cealălaltă 153 ceartă s. 21, 112, 116 ceaţă 112, 113, 115 cecale 98 ceea ce 54 ceealaltă 152, 153 ceialalţi 152 cei(e)laltă 153 ceică 68-70 ceilalţi 152, 153 cei-lalţi/ce-i-lalţi 153 cel art. 10 cel pron. 152 celalalt 152 celalt 153
celălalt 152-154, 159, 164 celălant 153 celealalte 152
celeilalte/celelalte (fetei ~) 57-59 celeilalte fete 57 celelalte 58^63, 152 celelante 153
cellâît 153....
cel mai oarecare 56 celorlalţi 154 celui de-al câtelea 62 Cendea 68 Cenghea 68 cenuşotcă 67 cer 15, 132 cer vb. 15, 32 Cerbolea 68 cerneală 113, 116 cert adv. 249 certamente 249
306
certe adv. 235, 240, 249 certes, gen.-dat. 120 certuri (unei ~) 120 certuri pl. 21, 112, 116 *certurii 120 cestălaltul 55 ceţi pl.' 116 ceţuri 112, 115 ceva 52, 54 cevaşilea 150, 151 chartreuse 90 checiua 104 chewing-gum 89 chiper negru 36 chipeş, -ă 10 Chippewa engl. 106 chippewas 106 chipurile adv. 255 choux à la crème fr. 273 chronologice adv. 236 cicală 67 Cici 67 -cidas/7. 76
cinci (întregi) şi două treimi 143 cinci kilograme şi trei sferturi 145 cinci şi trei pătrimi/sferturi 143 cinci şi 3/4 143 cineva 165 cinevaşilea 150, 151 ciorap 98 circa adv. 274
„Cité fleurie” (aşa-numitul ~) 95
ciubuc, -e, -uri 24
ciurui (a ~) 30
ciuruie 30
ciuruiesc / sg. 30
civilizado(s) 104
civilizados, -ii 104
civis lat. 80
cîntâră 172
cîntasăi imperfect 2 sg. 187
cîntără sg., pi 172
cîntărăm11173
cîntărăţ 173
clan 98
coadă, -e 24
coală, -e 13
coamă 16
coame 12, 16, 17, 23, 38
coate 23
coate-goale 66
Coca 67
cocând 213
cocco it. 105
coco fr., sp. 105
coco(a) engl. 105
cocomii 108
cocos 105
cokchiqueii 108
KOKOcrws. 105
colective adv. 235, 249
colega m.,f. 71
colegă m.,/ 71, 81
coli 13
comanş 107
comics(uri) 103, 117
commediante it. 16
comparative adv. 235, 236, 249
complete adj./adv. 240, 249
complice 71-73, 77, 78, 87
complicea78
complicele 78
complici 71, 87
compuse s. 20
compuşi s. 20
comunicare 89
concepţie 92
* concrete adv. 240
307
concura (a ~) 31, 33 concură 31 concurează 33 concurent adj. 31 concurez 31
conducerea Credit Bank 288 confidente it. 16 confidinte 81 confirm 33 confirma (a ~) 33 conform adv. 264, 279, 284 conform prep. 283 conforma (a ~) 33
conform acordului... şi *al hotărârii
    285
conform cuiva sau a ceva 282 conforme adv. 235 conformez 33
conform hotărârii/înţelegerii... şi a... 284
conform Radio... 288 continuu adj. 138
contra 261, 265, 266, 276-279, 281, 286, 287 contra- 278 contra a 281, 287 contra (a) ceva 286 contra chitanţă/cost/plată/ramburs 277,
    286
contra cronometru 286 contracta (a ~) 30 contracte adv. 236, 243 contractă prez. 30 contractez 30 contra cuiva 286
contra două milioane/numeroşi bani 286
contra de(-mpărat/-mpărăţie) 281 contra mea 286
contra praf şi soare (ochelari ~) 286
contrar adv. 264
contrar cuiva sau a ceva 282
contravaloarea a... 263
controale 24
control(uri) 24
conversio simplex 93
conziliu 242
copcă, -e, -i 20
copilame 119
copilamuri 119
copseseî 2 sg. 186
corect adj., adv. 218
corecte adv. 236, 239, 243, 246
corn 16, 23
corni 16, 38
comuri 12, 17, 23, 38
cortes 103
cortes(uri) 103
cot 23, 61
Cotea 61
cotrohaliţă 67
coturi 23
coup (de foudre) fr. 88, 90, 91 cover-girl 89, 93, 117 cover-girl-ul 93 cover-girl-ului 89, 93 cow-boy 90, 104 cozi 24 -erata sp. 76 crescândei 207 critice adv. 236, 249 critice adv. 236, 247 criticeşte 249 critique fr. 85
cronistice adv. 236, 243, 245 cronologice adv. 236, 249 cruzeiro port. 105
308
                             dar conjuncţie 132                  
                             d-astilea 149                       
cruzeiros sg., pi. 104       dată, -e s. 20                      
cruzeirosului 104            datorită prep. 279, 282-284, 287    
cu 28, 279                   datorită a (ce/ceva) 282            
cu azi, cu mâine 223         datorită cuiva sau a ceva 282       
cucoană 119                  datorită sau împotriva a ceva/cuiva 
cuconet(uri) 119             284                                 
cucuie, voinicule...! 129    dădui 2 sg. 188                     
culcaţi-vă-ţi 44             dămuri 117                          
culcaţi-vi-ţi 44             dăţi 20                             
culpă 91                     dânsul 51, 154                      
cultură 89                   dânsului 51, 135                    
cum 190                      dânşii 55                           
cum lat. 196                 dânşilor 55                         
cumanice lat. 244            de prep. 123-125, 145, 263, 2^      
cum că 190                   281                                 
cum e/ar fi (poi)mâ(i)ne 227 de cu valori multiple 132, Iu.      
cum să conjuncţie 190        de-a prep. 257, 271                 
cumvaşilea 150               de-adevăratelea 150                 
cunoştinţă 84                de-a binele(a) 150, 255             
cura (a ~) 29                de-a buşilea 150                    
curândă 205                  deaca 190                           
cure (să ~) 29               deaca... crescuse 194               
curenta 17, 18               de aceea 160                        
curente/curenţi 17, 18       de acia/acie 255                    
curriculum (şcolar/vitae) 90 de-a fire(a)/spinare(a) 255         
cursessei 2 sg. 186          de-a lungul a câtorva 140, 285      
custode 84                   de-a (-n) boul(ea) 255, 258         
cutare 55, 61, 70, 160       de-a-ndără(p)tele(a) 254            
Cutărescu 61                 de-a-ndăretele 254                  
cutărică/cutăriţă 61, 70     de-a-n picioarelea 255              
cu totul oarecari 56         de asta 160                         
cuvântare 91                 deasupra adv. 132                   
dacă 196                     deasupra prep. 132, 267, 279, 281,  
daimio(şi) 107               286, 287                            
dakotas 109                  deasupra ceva 287                   
damă 117                     deasupra Svânta Fecioară 286        
dandi 104                    de azi pe mâine 227                 
dar s. 132                   decât adv. 275                      
309
de câte... 263 dece adv. 255 dedeaseşi 187 d'edesei 2 sg. 184 de... fiecare 263 definitive adv. 236, 249 definitive adv. 236, 247 delicatesuri 114, 115 delicateţe 116 delicateţuri 114 demainfr. 223,224 de mânecate 255 de n ori 62 denota (a ~) 29 denot(eaz)ă 29 deoparte 255 departe 255 des adv. 255 deschide-vă-ţi 44 (des)crescând adj. 208 destul 52, 53 destulor 53
determinatoare 209, 210 determinânde 210 determinândelor 209 devenit 219
*devenit democratică 221 devreme 255 dialect 90
dialectice adv. 235, 236, 240, 249 diarista it. 16 dibace, -i 138 Didi 67
diferit 52, 53,62, 139, 156 diferite 140, 141 diferitelor 141
diferitor 53, 57, 63, 140, 141 diferitor alte 57 diferiţi 140, 141
diferiţilor 141 dimineaţă 252 din 28, 145 din auzite 255, 256 din cauza (a) 281 din cauza la 281 din fericire/păcate 255 din Occidentului 288 dinte 98 din vreme 255
directe adv. 234, 236, 239, 249
discurs 91
dissessei 2 sg. 186
distributive adv. 235, 236
divers 62, 156
Dividend(us) germ. 210
dividendus lat. 210
divident 216
divizi(un)e 36
Doamne 25, 26
dobitoacă, -e 99
dobitoc 98, 99
dobitoci 99
doctrină 90
doime 143
doi/două din trei 143
doi pe trei/cinci etc. 142, 144, 267
doisprezece 267
doi supra cinci/trei etc. 142-144, 267
dolce far niente 91 dolce far niente it. 88, 91 dom’(le) 25 domn 25, 26 Domn 25 Domnia ta 156 domnul 25 domnule 25, 26 Domnului (ascultoi ~) 125
310
don’ 25
dormim pf. 1 pi 169 dormiram 169 dormirati 169 dormit adj. 219 dormit pf. 2 pi 169 dormiţi pf 2 pl. 169 două a cincea/a treia etc. 143, 144 două părţi din cinci/trei etc. 143 două cincimi/treimi etc. din/ dintre/ dintru 145
dragii mamei/mei F 131
dragoste la prima vedere 91
dragul mamei V131
Drang nach Osten germ. 88
drive-in 94
drumurile 11
duce (a~) 198, 201
duceţi-vă 44, 45
duceţi-vă-ţi 45, 46
duce-v-aţi 46
duce-vă-ţi 44-46
duce-v-ăţi 46
duce-vi-ţi 44
ducu-mă 46
dudain 94
dulc tadj. 138
dulce adv. 252
dulceaţă 114, 116
dulceţi 114
dulceţuri 111, 114
dum lat. 197
dumisale 51
dumitale 51
dumneaei 287
dumnealor 287
dumnealui 135, 287
dumneasa 51
dumneata 51, 130, 156
dumneavoastră 130, 287 dunărean 219 dup-aceacum 190 după ca 190 după ce 190, 194
după sau înaintea (cuiva/a ceva) 284 dus 219
dusără (să ~) sg. 177
-e des. adj. 53, 56-59 -e des. nominală 8, 10, 20, 22, 74, 78, 111, 117, 120, 254 -edes. a V25, 131 -e suf. adv. 234, 235, 239-259 -e des. adj. lat. 253 -e suf. adv. lat. 249, 251,259 ea 51
-ea suf. s. 16, 81 -eală 116 -ean 109 -eaţă 116 ecce lat. 159, 160 eccu-illîc lat. 256 eccum lat. 159, 160 eccum hoc lat. 256 eccum illoc lat. 256 eccum-tantum lat. 159 efectuată 209 efectuândă 209, 210 ego lat. 9
ei / gen.-dat. 135,285
-ei des. pron. 53, 56, 58, 59
-şi suf. vb. + des. pf. 2 sg. 188
Einflihrung-ului 95
ele 51
elefant 101
elefantiţă 101
elemente/elemenţi 20
elogiere 91
elogiu 91
311
eminent 244
eminente adj. sg. 244
eminente adv. 235
Endlosung 95
energice adv. 236, 243
enfinfr. 257
-ent 235
-ente/-inte 235
-ente it., sp. 16
-enţă 116
era vb. 9
erbivor, -ă, -i 99
-ere 116
-(e)s engl. 104
-esc des. 28-30, 33, 34, 48
-esc suf. 252, 253
eschimos 103, 105, 106
eschimosă, -e 106
eschimoşi 103, 106
esci, esc! vb. 47, 48
escis lat. 48
esclusive adv. 236
esco lat. 48
esc(u), eseu vb. 46-48
-eseu suf. 61
eskimo^r. 103
Eskimo engl, germ. 105
3CKHM0C rus. 105
esplicite adv. 236
esprese adv. 236
esprimând ger. adjectivizat 210, 211
esprimânde 210, 211
Esquimaux^. 105
este 9, 47
estem 47, 48
esteţi vb. 47, 48
estu vb. 47
estudianta sp. 11
estudiante sp. 16,11 eşte vb. 47 -eşte des. 48
-eşte suf. adv. 234, 246, 248, 249, 252-254,258 eşti 47, 48 -eşti des. 48, 108 -et 118, 119 -ete 116, 118 -eturi 118, 119 -eţe 116 eu 9, 60,61 eu unul 59 ex- 220
exclusive adv. 236, 249 ex-comunist, -ă, -e 220 Exempla docent lat. 245 expirândul (greu ~) 216 explicite adv. 235,236, 245 explizite germ. 244 exprese adv. 236, 243, 249 extra(-) prefix/prep. 275, 277 extractoare a/de 125 extraplan (lucrări ~) 275 -ez des. 28-30, 32-34 -ezi des. 108
face (a ~) 201 face-v-aţi 46 fâce-vă-ţi 45 face-vă-veţi 46 façon fr. 221 fair-play 94 fakusi m. m. pf. 2 sg. fan(i) 104, 110 fanşi 110 fantezie 116 fanteziuri 114 faşă 113
312
fatalitate 90
faţă de 279
favoare 112, 113, 118
favor(uri) 112, 118
faceţi-vă 45
făcu 173
făcui 2 sg. 188
făcură sg. 173, 177, 178
faină 113
făinuri 21
fără 274, 279
farămuşă 113
fel de a vorbi 90 .
felicem lat. 252
felurit 52, 53, 62
ferice adj., adv. 252
feşteli (a~) 11
feştig, -uri 98
fiară 98 ficate 254 fi (a ~) (pro sau) contra 266 fie, fii (să ~) 195 fiecare 54, 55, 263 fiecăreia 54 fiecăruia 54 figurate adv. 236, 249 figurate adv. 236 filosofice adv. 243 filozofie 90 final fr. 19 finale^. 18, 19 fine s. sg. 73, 85, 257 finea 85
finele s. sg. 85, 257 fineţe 114, 116 fineţuri 114 fior it. 18 Fira 68
fistichiu 10 flreşi ascultăndu 191 flamingo 104 flăcărânde 213 flor/7. 18 florem lat. 18 flot 94
fluieră-vânt 66 foarte 252 foarte oarecare 56 foche 69 Ford 96 forte adj. 234 forte adv. 234, 235 forte lat. 253 forti- 234 forţă 234 fost 228-221 fost (un ~) 219 fosta 219
fosta/fostul U. R. S. S. 96 fostă, -e 219-221 fost comunistă, -e 220, 221 fost-comunist 220 *fost elevi/miniştri 220 fost ex- 220 *fost repetentă 220 fost sovietici 220, 221 fostul 219
fostul ex-preşedinte 220 foşti 219, 220 foşti sovietici 221 foudre fr. 91 frag, -ă 73
fragi (doi/două ~) 73 franco 248 fraţilor V 131 frânserăi 1 sg. 168 frica 11
fi (a) 9,46,47, 183, 184,192, 199,219
313
friguri 21, 25 frigusto. 111 frumos adj., adv. 218 frumuseţe 116 frumuşel 138 fu 9
fugiserăşi 174 fumegând adj. 208 fusăi, fusei pf. 2 sg. 188 fussei m. m. pf. 2 sg. 186
Gabi 67
garden-party 93 garderoabe 19 garderob, -ă, -e, -uri 19 gazd 73
gazdă 64, 72, 73, 85 gazde 73 gazetă 113 găgăuţă 72, 77 găgăuţe, -i 72 gălbui 138 găsisei2sg. 183 gâgâlice 72 gâgâlici, -ii, -ile 78 gâlceavă 113 genere 257 genitiv-dativul(ui) 60 gentileţe 116 gentileţuri 114
germanice adv. 236, 240, 249
gest 91
Gestapo 93
Gestapo fr. 93
gheaţă 98, 113
gheţi gen.-dat. 120
gheţuri 111
Gigi 67
gingaş, -ă 10
girl 89, 94, 95, 117 girls(uri) 117 girluri 89, 117 glasnost’ rus. 88 glasnost(i) 91, 92 *glasnostia 93 glasnostiul 93 rojiOBa rus. 74 gonfianuvoli it. 75, 76, 81 gothice adv. 237, 247 gotice adv. 237, 243 grâce kfr. 282
gramatice adv. 237, 240, 249
gratuit adv. 249
*gratuite adv. 249
graţie prep. 279, 284, 288
graţie s. 264
grădinii 11
greaţă 112, 113, 116
greoi adj. 138
greşit adj., adv. 219
greţuri 112
greu adj. 51, 138
grijuliu 11
guanşi 108
gură-cască 65, 66, 81
gură-spartă 66
Guşti $7
haha 67 haiduc(i) 106 haiducii 11 haimana 84 haplea 67 ihasta otra! sp. 167 hăinet 118 hăineturi 118, 119 heruvim(i) 106 Hindoo engl. 105
314
Hindou^r. 105 Hindu engl., germ. 105 (h)indus 105, 106 hip 110
hipi 104, 107, 110
hipii 104, 108
hipis 110
hipis-i 110
hipist 110
hipişi 108, 110
hipişii 108
hipişti 110
hipocrita s/?. 81
hippies 104, 105, 110
hippies engl 104
hippies-ii 104
hippy engl 104
homines lat. 9
homo lat. 7, 9
honeste adv. 234, 237, 240
hora lat. 255, 256
-i art. f. gen.-dat. sg. 53 -i des. s. gen.-dat. sg. 120 -i des. s. pi. 10, 20, 43, 73, 77, 105, 106, 108, 111, 117, 120 -i des. vb. pf. 2 sg. 43, 174, 182, 183, 185,188
(-)i(-) cu valori multiple 132 -i it. 259
-I vocală temn ' ă lat. 186
-ia suf. 36
iacaua 11
iar adv. 132
iar conjuncţie 132
iarbă 113, 115
ibidem lat. 274
-ic 243,247
-ică 61, 67
-ice 243, 244 -iceşte 248, 254 Icsulescu 61 idealiter lat. 245 idiom 90, 91 -ie 36, 116 ieftin 10 Iepura 74 iepurea 74 ierbi gen.-dat. 120 ierburi 115 ieri 222-225 ier Paltro it. 165 iesc(u) vb. 46, 47 iestu 46
ieşind 5. 208, 212 ieşiră sg. \76 ieşte 46, 47 ieştem 46^18 ieşteţi 46^48 ieşti 46
-ilă 67, 68, 76,81 iile lat. 9 imagine 88 imago lat. 88 -ime 143, 145 imitândă 213 * impersonalice adv. 239 impersonaliter lat. 245 implicit adj. 245
implicite adv. 235-237, 244, 245, 249
implicite adv. 245 implicite lat. 244 implizite germ. 244 importa (a ~) 32 importă 32 import(ez) 32
315
impresie puternică 91
improprie adv. 237, 239, 246, 249
improprie adv. 237
in lat. 257, 273
in- 239
HNAKO sl. 167
inactivitate plăcută 91
HHT^rA asI. 164
incaş/?. 106
Inca engl.fr. 106
HHKa rus. 106
incaş 103, 105, 106
incasă 107
incaş 103, 107
incaşă, -e 107
incaşi 103, 109
incipio lat. 1
inclusive adv. 234, 235, 237, 242, 244, 249
incontrogli it. 280
*  incorecte adv. 239 -ind 9, 205, 206 -indă 206
inde lat. 254 HNT*Ae sl. 164 indios 105
*  indirecte adv. 239 indirectus lat. 254 HHflyc rus. 105
in eccum hocce lat. 254 in fine it. 257 infirm vb. 34 infirma (a ~) 34 informa (a ~) 34 informez 34 inffa lat. 274 in genere it. 257 \nk?Lgerm. 244 hn^a<>V sl. 164
instantaneu^'. 138 -inte 206, 214 inter(-) 275, 277
interfacultăţi/interoraşe etc. (întreceri ~) 275 ’
interprete sp. 16 intersesiuni (pauze ~) 275 interview fr. 92 intransitive adv. 237, 239 intrând s. 208, 212 -inţă 116
inverse adj./adv. 240
Ioane (, veniţi)129, 130
Ionele, puiule! 129
ipocrita it. 81
-ire 116
iris 106
irişi 106
I. R. T. A. 96
-is lat. 253
-isce lat. 251
-iscus lat. 251
isprăvit (am ~) 11
ist 147
-ista it., sp. 77, 81 istalalt 154 -iste fr. 77, 81 istorie 88, 91 -ita sp. 16 -(i)tate 116 -(i)tăţ- 116 I. T. B. 9 -iter lat. 245, 248 itzaii 108 -iţă 61
-iv des. vb. pf. I sg. 188 iubeşti 10 iubi (a ~) 9 iubit (este ~) 10
316
iubitor al/de 125 -iune 36 iut 258
iute adv. 255, 258 -iv 247 izda (a ~) 29
-îi suf. vb. + des. pf. 2 sg. 188 îmboulea 257 îmbunaţi-vă 45 împărţind s. 210
împotriva 260, 276, 278, 281, 283 împotriva a 281, 283 împotriva-i 280 împotriva la 281
împotriva „restitutio in integram” 288 împotriva Shell 288 împotriva-ţi/împotrivă-ţi 283 împrejurul nostru şi al tuturor 281 împreună cu 279
împrumuta (a ~) cuiva/de la cineva/pe cineva 36, 86 împuşcă-n lună 66 în 257, 260 înaintea 279, 286 înaintea a 285 îtiaintea-i 283
înaintea sau după (cineva/ceva) 284
înainte-i 283
în ajosulea255, 257
în (al) jos[ul] 255
înalt 153
încailea 150
încalţe 255
încep 7
în ciuda 279
încoace 254
în contra 261, 279
în corpore 257
încurcă-lume 66
îndără(p)t 254 îndărătul 279, 283 îndărătul a(l) 281, 283 înde adv. 254 înde prep. 276 îndelete 255 îndeobşte 255 înderete 254, 258 îndesa /îndesi (a ~) 18, 36 îndoi (a ~) 31 îndoi(esc) 31 îndrăgisei 2 sg. 183 îndrepta (a ~) 33 îndrept(ez) 33 îndura (a ~/a se ~) 27 în fine 257 [îjnfloritoare 212 în genere 257 îngreuiată/îngreunată 36 în locul 279 în locu taică-său 287 în (mod) public 249 în Primăverii 288 însemna (a~) 33 însemn(ez) 33 însurară-se sg. 176 însul 51 însumi, -ţi 156 [î]ntâmplară sg. 177 întinse pf. 3 pl. 178 întinseră/?/. 178 întinseră (oastea ~ fuga) 177 întoarce-vă-ţi 44 întrară sg. 177 în trecut 220
în urma şi conform (a) 284 învârt(esc) (mă -)) 32 învârti (a/a se ~) 32 îs(u) 47, 48
jave v. si. 255 je germ. 263 jeanş(i) 108
jeliră (îl ~ şi poporul) 177 jivină 98 josulea 257 jota (unei ~) 89 jumătate (dintre) 143, 145 jună, -e, -i 138 jurară sg., pl. 168 jurarăi2sg 168 jurarăm 1 sg. 168 jurarămu 1 pl. 168 jurarăţi 168
kalapalo(şi) 108 karma 90, 94 karma fr. 94 kă prep. 260 kântasei 2 sg. 184 kilogram 146 kiowa 107 Kiowa engl. 107 kiowaş(i) 107 koine 90, 91 koine gr. 88 Kokos germ. 105 kole v. bg. 256
la 52, 54, 144, 272, 279, 281, 282, 287 la fr. 212 la alţii dat. 54 lac(uri) 15
la câţi(va) gen.-dat. 52 Lack germ. 15 lacus lat. 15 lady 93
la fiecare dat. 54 la Iancului 288 l’altro ieri it. 165
  la mie 143, 144
  la mini dat. mr. 54
  la minut 272
  la modă 272
  Lancia 96
  la nebunie 272
  la nimeni dat. 54
  la nimeni altul gen.-dat. 60
  laqu efr. 15
  largo 248
  lasă-mă-să-te-las 66 la sută 143-145 la şme 272 latineşte 241, 246 la trap 272 la ţista dat. mr. 54 laudaram/?/. 169 laudaram, -as, -at lat. 174 laudarati 169 laudatio 91 laudă 91 la unii dat. 54
  lăcrămând ger. adjectivizat 206
  lăcrămândă 206
  lă-mă mamă 66
  lăpădate 210
  lăpădatelor 211
  lăpădânde(lor) 209-211
  lăudai pf. 1 sg. 169
  lăudară sg., pl. 168
  lăudarăm sg., pl. 168
  lăudarăşi 168
  lăudarăţi 168
  lăudaru(e) pl. 169
  lăudaşi 169
  lăudat pf. 2 pl. 169
  lăudaţi pf. 2 pl. 169
  lăudă sg. 169
  lăudă pl. 169, 178
  lăudăi pf. 1 sg. 169
  lăudăm pf. 1 pl. 169
318
lăudărăisg. 168 lăudară 3 pi. 168, 178 lăudărăi 1 sg. 168 lăudărăm 1 pi. 168 lăudărăşi 168 lăudărăţi 168 lăudăşi 169
lăudându ger. adjectivizat 206, 207
lăudândul om 206
lăudântu ger. adjectivizat 207
lână 114
lâneturi 119
lâni/lânuri 114
-le art. 10, 73, 151
-1 Qdes.pl. 10,51, 111, 116, 120
-le des. gen.-dat. sg. 120
-le(-)part. adv. 255, 256, 258
-le(a) part. deictică 148-151
leafa 21, 112, 113
lefi 21, 113, 120
lefuri 21, 113
legato 248
lege 90
legumă 113
lei (un ~) fr. 105
lendemain fr. 224
lene 91
lento 248
leoparduri 98
lepre it. 80
lepus lat. 80
lesne 253
lesno bg. 253
leu 105
levis lat. 254
lichior 90
lieu fr. 95
lighioană 98
Lili 67
limbaj 90 limbă 89-91 limped adj. 253 limpede 138,253,254 limpede adv. 253, 258 limpezi adj. 253 limpiabotas sp. 16 limpide lat. 253 limpidus lat. 253 lin adj./s. 132 linge-blide 66 lipsă 21, 112, 120 lipse 120 lipsea 11
lipsuri 21, 112, 120 litru 146
ljute, ljutu sl. 255 lock-out 94
logice adv. 237, 243, 246, 249
longe lat. 244, 251
lor 285
-lor 55, 141
„Iove story” ( o ~) 91
lovitură de trăsnet 91
lu art. 54, 61
lu aVt gen.-dat. ir. 55
luară sg. 177
lu’ ăia gen. 54
lu’ ăla dat. 54
Luci 67
Lucia(n) 67
lucinde 212
lucrară sg. 177
lucrez 29, 40
lucru vb. 29, 40
lui art. 54,61, 132-136
lui pron. 132-136, 285
-lui 135
lui altul dat. 54
319
lui Petr(e)a/Sima 72 luminândă s. 208 lung 138
lu nimeni altul gen.-dat. 60 -luri des. 120 lu ţela gen.-dat. ir. 55 lu ţesta gen.-dat. ir. 55 lu ţista gen. mr. 54
-m des. pf. 1 sg. 188 macrou 98 mai adv. 10 maia 71, 108 mai alaltăieri 165 mai altul 56 maiaşi 108 mai a ta 56 mai ceva 52, 56 mai cineva 56 mai eu/noi înşine 56 mai mâni-alaltă 165 (m)ainte de ce 190 male lat. 244 malgaş 107 manageri 104 Mandea 61 Mandiru 61
mane lat. 244, 251, 252 manechin 98, 100, 101 manechină, -e 101 *manechini 101 maniera it. 271 manière fr. 271 manifesta (a ~) 30 manifest(eaz)ă 33 manifest(ez) 29, 30 manus lat. 113 maqua 108, 109 maquaşi(i) 108,109 mars/?. 85 marabu 104
mare adj. 138, 252
mare adv. 252
marele 94
marem lat. 252
marfa 112, 117
mar(h)ă 117
mari 138
martira/?. 81
martore m. 254
marţi 77
Marţolea 68
marvă 117
mâsmagh. 166
masă, -e 15, 22
„mass communication” 89
„mass culture” 89
mata 130
maţe-pestriţe 66
maya 82, 108, 109
mayasă, -se 109, 110
mayaşi 109
mă ăla/ăsta! 55
măcarce 156
măi (acesta!, cutare!) 55
Măndelul 61
măne adv. 233
mărfi gen.-dat. 120
mărfuri 112
mărimi 117
mărimuri(le) 117
Mărioară de la munte 129
mătase 113
mătăiuţă 61
mătăsuri 111
mâine 165, 222-233,252 îfiâine-alaltă 165, 231-233 *mâine am fost 231 mâine-noapte 227 mâine-poimâine 165 mână s. 113
320
mână-lungă 66 mâncare 21, 113, 114, 116 mâncat 219 mâncăcilă 67 mâncări 21, 114, 120 mâncăruri 21, 111, 114 Mândrilă 68 mâne'223-227, 252 mâneca (a ~) 252 mânecândă s. 208 mâne(d)zi 232, 233 mâne-le 113 mâni adv. 221 mânile 113 mânu(le) 113 mânuri(le) 113 mea 51
mea culpa (o/un ~) 91, 94 mea culpa fr. 94 megastar 99 mele 51
membră, -e, -i, -u 100 -mente 235, 245, 246, 248, 250, 254, 257
-mente/-minte 245 mereu 11
merino it., sp. 105 Merino germ. 105 merinos 105 merinosyr 105 MepHHoerws. 105 mersasăi 2 sg. 183 mese 15, 22 meşter(e) 10,11
meşteşugului (broşură învăţătoare ~) 125
metaforice adv. 237, 243, 249 metis/metiş 107 mic 138
Michi 67, 68 mie pron. 9 miere de albine 36 mierlă 101 mierloi 101 mihi lat. 9
milostiveşte adv. 252 milostiviseşi (te-) 187 Mina 68 mingaşi 108 mingo 108 minirok 94 ministr(eas)ă 101 ministru 101 -minte 245
minus adv. 274, 275, 277, 278
minus s. 275
minus engl. 275
Miorlăilă 68
mir (mă ~) 30
mira (a ~/a se ~) 30
mirară (să - mulţimea) 176
mirez (mă ~) 30
miroase 5. 25
miroseau 207
mirosind ger. 207
mirosinde 207
miros(uri) 25
miss 93, 117, 120
misse 117
missuri 117, 118
miss-urile 118
Mişca 68
miş<i>caţi-vă 45
mită 113
-mite 255
Miţi 68
moale 252
moaţe 25
321
moda it. 271                       n/N/N. s. 60                
mode fr. 271                       n adj. pron. 62             
model 100, 102                     na prep. 260                
moderato 248                       -na 36                      
mofturilă 67                       nahukua(şii) 108, 109       
moldavskij jazyk (acestei ~) 89    n-ai imper. 199, 200, 203   
mollis lat. 253                    n-aibi imper. 199, 203      
moş Ioane/moş Ion 60               naică 69, 70                
moşul 11                           nana 69, 70                 
moşulică 74                        nana guarani 105            
motroce(a) 65                      nană 69, 70, 87             
moţ(uri) 25                        nandu 104                   
muit adj. 52, 53, 63, 138-140, 156 nant 153                    
multă, -e 138                      narative adv. 237           
multelor 141                       natural adj. 244            
multiplicandus lat. 211            naturale adj. sg. 244       
Multiplicand(us) germ. 211         naturale adv. 235           
multor 57, 138, 140, 141           -nauta sp. 16               
multora 141                        năframă 113                 
mulţi 138, 140                     născând adj. 208            
mulţind s. 210                     născânda, -ă 206, 212       
mulţumită prep. 279, 282, 284      nătăfleaţă 72, 85           
muncă 98                           nătăfleţe, -i 72            
munciserăm sg. 174                 -nd(u) 209,214              
muntea 74                          ne lat. 201                 
murdar 10                          ne- prefix 62               
murind ger. adjectivizat 208       -ne part. adv. 255          
murinda 206                        nealtul 62                  
murindă 212                        neam 98                     
murindul (om) 206, 208             nec aliubi re lat. 254      
muriră sg. 177                     nece 254                    
muriserăm sg. 174                  necesare adv. 237, 249      
muritor(uI om) 208                 necontenit adj., adv. 219   
muscă 252                          Nedelea 68                  
musicalmente 246, 248              negative adv. 235, 237, 240 
muşte 252                          neică 69, 70                
Mutu(l) de la manutanţă 61         neico Mario 70              
mutulică 67                        neîncetat 219               
                                   neîntârziat 219             
322
nemulţumindă 213        nu dă imper, mr. 203         
neque lat. 254          nu çlî(ti) imper, ar. 200    
neto 248                nu du 198-203                
neţăsare adv. 237, 245  nu ...-ează imper, ar. 203   
neutraliter lat. 245    nu face imper. 198, 204      
nicăi(e)ri 256          nu faţi imper, ar. 200, 202  
nicăire 254             nu fa’198-200, 203,204       
nici 132, 256           nu fa ar. 200                
nici un(ul) 51, 141     nu fa ir. 202                
nimănui altuia/altul 60 nu fii 199, 200, 203         
nimeni 54, 61           nu lasă imper. 200, 201      
nimeni altuia 60        *nu lucrează imper. 203      
nimeni altul 59, 60, 62 nu mi calcă imper, ar. 203   
nimerica/nimeric(ă) 62  numita, -ei 53               
nimerit 11              nu (ne) du 199               
nimicuţ(ă) 62           nu (ni) çlîti imper, ar. 202 
nimicuţica 62           nu-ntreabă imper, mr. 203    
nins 219                nu rămâi imper. 203          
Nissan 96               nu spera 203                 
no amână imper, ar. 203 *nu stai imper. 203          
noi pron. 186           nu stăi imper. 200, 203      
noi-/nou-născuţi 221    nu te du 200                 
noii lat. 201           nu ti aspară imper, ar. 203  
non lat. 201            nu ti ruşuneadză imper, ar.  
norod 98                nu toarnă imper. 200, 201    
notes/nôtes 103         nu vezi imper. 203           
nou 138                 nu vin imper. 203            
novice 71, 77           *nu vino 203                 
novici 71               *nu vorbeşte imper. 203      
n-sprezece 62           nu yino ar. 203              
nu 200, 201,203         nu zbçrâ imper, mr. 203      
nu adu 199, 200         nu zi 198-200, 203           
nu (a)duce imper. 198   nu zice imper. 198           
nu ai imper. 200, 203   nyanja 109                   
nu ai imper, ar. 200                                 
nu aibi imper. 200      o art. 57, 58                
*nu aleargă imper. 203  o numeral 145, 146           
*nu citeşte imper. 203  o vb. 41                     
nu dă imper. 200, 203   o cu valori multiple 132     
-o sufix 248, 250 o aceeaşi 59 oameni 9 oară 256 oare adv. 255 oare s. 256 oarecare 56 oaspe(te) 107 oaspeţ, -ă, -i 107 o cincime din 145 Octavia(n) 67 ocupând 216 ogoarele 11 olănduri 114 -olea 67 om 7, 8
omagua(şi) 108 omeneşte adv. 252 omorŞi/?/ 2 sg. 188 omorâi2sg. 188 omorâşi 188 oneste adv. 237, 240 onoare 118 onor(uri) 118 o parte din 143 Oprea 68
-or des. 52, 53,57, 139-141
-or suf. 123
-ora lat. 111
oraş 10
orben(i)ce 67
-orcă 67
ordinarie adv. 237, 249 ordona (a ~) 30 ordon(ez) 30 -ore(a) 67 ori s. pi. 256 oricare 57, 58 oricare alt 59 oricare/oricine altul 59
  ortografice adv. 237, 243 osce adv. 237, 240, 241, 243, 246, 249
  osce adv. 237, 247 osceşte 246, 249 -osei suf. + des. pf. 2 sg. 188 osie 90
  -oşi des. s. 108 ot 260, 261 -otcă 67, 81 otravă 113 o treime a 145 otrosls/7. 164 otrotal sp. 164 otro tanto sp. 164 oţel, -e, -uri 25 outrosim port. 164 outrotal port. 164 outro tanto port. 164
  pampa 103, 106 pampa engl., it. 106 pampa fr., sp. 103, 106 Pampa germ. 106 pampas M)3, 106 pampas^r. 106 pampasuri 103 naMnacrws. 106 panis lat. 1 papă-lapte 66, 76, 77 Papou(a )fr. 105, 106 papouas^. 106 papu sp. 106 papua 110 Papua engl. 105 Papua germ. 106 Papuaner germ. 106 papuani 106
  papuas, -ă, -e 103, 105-107
324
nanyacrws. 105
papuaş, -ă, -e, -i 103, 106, 107
par 98
parte 143
party 93
party fr. 93
pasămite 255
pasive adv. 237
pasivi adv. 237
paso doble sp. 88
passim 247
passim lat. 274
passing-shot 95
pastramă 113
paşa/paşă 26
patio 89
patio sp. 88
patriota sp. 16
părerea acestor/altor diferiţi/ diferitor alţi 59 părţi 143
părură (li să ~) sg. 177 păstrător al/de 125 păşuniuri 116 pătrime 143 păzeşte 11 pâine 7
până prep./conjuncţie 132
până nu demult 220
pândeau 11
pânză, -e 119
pânzet(uri) 119
pârguindă213
pe 125, 144, 267, 268, 278
pe ales(e) 256, 258
pe bune 257
pe cinste 255
pec(uri) 98
pedeapsă 113
pe de-a-ndoaselea 258
pe dibuite 258 pe ghicite 255 pe înserate 255 pe lângă asta 160 pe nemâncate/nesimţite 255 pe nevăzute 258
pentru sau împotriva (a cevaJ cuiva) 284
(pen)ultim 53 penultimeia 53 pe ocolite 255 pe poştă 278
per 264, 265, 273,276, 278 per germ. 211 per lat. 265 per- 278
per abusum lat. 245
per annum lat. 265
per articol/bucată etc. 264, 265
per caput lat. 265
per dag sued. 265
per diem lat. 265
per D-ta/dumneata 265
perfect adv. 249
*perfecte adv. 249
perfectissime lat. 245
perifrastice adv. 238
per Jahr germ. 265
per man engl. 265
per man sued. 265
per mensem lat. 265
per miile lat. 265
per oca 264
per os lat. 21A
per Post germ. 278
per procurationem lat. 265
persi/perşi 106
per Sie anreden germ. 265
persoană 99
personaj 99, 101
personajă, -e 99, 101
personalice adv. 238, 239, 243, 249
per Stuck germ. 265
per styck sued. 265
per total 264
per tu 264
pe săritelea 150
pesemne 255
peştea s. 74
peştoaică 101
petitio principii 91
petiţie 91
Petr(e)a 68, 72
Petrei 72
pe Victoriei 288
phans 110
phans-i 110
pica (a ~) 32
pichet, -e, -uri 23
pic(hez) 32
Pieptea 61
pierde-vară 66
Pişt(e)a 68
planton 98
plasă, -e 20
plăşi 20
plângoce 67
pleca (a ~/a se ~) 27
ploios 219
plug(urile)10, 11
plus 275
plus engl 275
plus de 264
po 260, 261,278
poate adv. 255
poamă 119
pociu 40
poetă m.,f 72, 81 poetice adv. 238, 243, 249
poi- 186, 230, 231 poi-ieri 231
poimâine 223-225, 227-230, 232
poimâine ailaltă 231
poimânezi 232, 233
politeţe 116
politeţi 114, 115
politeţuri(le) 114, 115
pomet(uri) 119
pop 94
popa, -ă 26
pop-art 94
pop-com 94
popor 98
porumb(el) 36
portalettere it. 76
poseda (a ~) 29
post lat. 231, 273
post- 220
postcomunist(e) 220 postquamto. 194 posuisset lat. 193 pot vb. 40 potoale (se ~) 32 potol(esc) 29, 32 potoli (a ~) 32 potrivă 260 potrivit adv. 284
potrivit acordului... şi *al hotărârii 284
potrivit acordului [...] şi a unei hotărâri 284
potrivit „Le Monde” 288 poveste 91 povesteşte 11 povestire 91 prăzise germ. 244 precis adj. 247 precise adv. 238, 249
326
preface (a ~) 204 premergător 128* presidenta sp. 11 présidente sp. 11 pretutindene(a) 255 pretutindenele 255 preţis adj. 247
preţize adv. 238, 243, 245, 247
preţul a 263
prezice (a ~) 204
prilejul 11
prim 53
primeia 53
primo 248
prin 268
printre 276
prisne 255, 256
prisnë sl. 255
priveşte 11
privighetoare 64
privitor pe cutare 125
pro prep. 264, 267, 273, 275, 277
pro germ. 277
pro- prefix 267, 275, 277
pro bono publico lat. 266
procent 143
procente (din) 143, 145
procente la sută/la mie 143
pro-Croce 266
pro dosis lat. 214
pro enhet sued. 266
pro forma lat. 266
pro Kopf germ. 266
promilă, -e 143
proprie adv. 238, 239, 242, 243, 247, 249
propriè adv. 247
pro sau contra (cuiva/a ceva) 284 pro sau/şi contra (a ceva/cuiva) 265, 266
pro Stiick germ. 266 pro tempore lat. 266 provizori(c)e adv. 238 public adj. 247 public adv. 249 publicamente 249
publice adv. 234, 238, 241, 248, 249
publiceşte adv. 249 publiţe adv. 238, 241, 247 puente sp. 85 punk-party 93, 94 punk-rock 94 pure adv. 238, 244, 249 purè adv. 238, 247 pure lat. 244, 251 pur-sânge 67 purtâsei 2 sg. 186 purtându ger. 209 purure(a) 255 pusasei 2 sg. 183 putore(a) 65
puţin 53, 63, 138, 139, 156
puţini 140
puţinor 138
puţinora 53
puzzle 94
quichéii 108 quid esset lat. 193 quid escit? lat. 48 quipre 94 quum lat. 197
-ram lat. 174, 179 rapăd adj., adv. 253, 254 rapide lat. 253 *rapidis lat. 253 rapidus lat. 253
rapoarte s. 24 raport s. 24 raport (să-i ~) 34 raporta (a ~) 30 raportă 3 sg., pl. 30 raport(ez) 30, 34 raporturi 24 rar adj., adv. 10, 256 -ras lat. 174, 179 raţi(un)e 36
-ră(-) des./suf 41, 42, 168-181, 187 răbda-l-aş 191 rădicară-se sg. \16 răgace 73
-răi suf. + des. pf. 1 sg. 170, 174 -răm suf. + des. pf. 1 pl 108,168, 175, 176, 178 rămăşiţă 113 răpind(ă) 209, 219 răpitor, -oare 212 răsalaltăieri 231 răsărinda 208 răsăritoarea 208 răspoimâine 231
-răşi suf. + des. pf 2 sg. 170, 174 -răţi suf. + des. pf 2 pl. 168, 176, 178 rău 51
rândunel, -ică 101
rândurea 64
râzători 212
-re part. adv. 254, 255
reale adv. 235
realiter lat. 245
recte 234, 235, 238, 243
rectè 238
recti- 234
recto 234
reduce (a ~) 204
„reelaboracion<parcial” (o ~) 89
referitor la 264 reflecta (a ~) 31 reflect(ez) 29, 31 regeal 98
reînviinde 209, 211
relative adv. 234, 238, 242, 249
Rendea 68
Renghea 68
reo sp. 81
repede adj. 253
repede adv. 253, 254, 258
report vb. 31
repurta (a ~) 31
repurtez 31
reprint 94
res lat. 254
resăltânde 212
resoarte 23
resort(uri) 23
respeckive adv. 245
respectiv adj. 249
respectiv adv. 243, 249
respective adv. 239, 242, 249, 258
respekkive 239
respektive germ. 244
respiro 94
reşpeckive adv. 239, 243
reşpective adv. 239, 242
revărsără (de ziuă se ~) 178
Riri 67
roadele 11
rochie 98
românească 138
românesc 138
româneşte 252, 256
româneşti 138
roşu 138
rotofei 138
rozătoare 98
rozător 98
rutes(e) 255
328
-s vb. 47
-sfr. 11
sa(le) 51, 135
-sa- suf vb. 183
sabelotodo sp. 75, 76, 81
sac 98
„Sahiei” (al ~) 96 salade niçoise fr. 273 salată (à la/de) boeuf 273 sam(ă) 118 samuri f./n. 118 sans-souci fr. 75, 81 sar 34
s-ară fi măniat 195 sare s. 113 sare-garduri 66 s-ari cădea 195 Saşa 67
satisface (a ~) 204 s-au adresat CDR 288 să conjuncţie 9 să prep. 260
-săi suf + des. m. m. pf. 2 sg. 183
săltânde 212
sămânţă 113
săra (a ~) 34
sărez 34
sări (a ~) 34
său 135
săvaice 156
săvârşiţi-vă 45
-sâi suf + des. m. m. pf 2 sg. 183
sâm vb. 48
sângerând adj. 208
sânt 47, 48
sântem, -eţi 47
scanner 94
scăzând ger. 214
schippo 95 science-fiction 94 scienţifice adv. 239 scippo it. 88 sciussei2sg. 186 sclipinde 212 scossessei 2 sg. 186 script-girl 89, 117 scris-cititul(ui) 60 scris(s)es(s)ei 2 sg. 184, 186, 189 sculără (se ~) sg. 178 scumpete 113, 116 scumpeturi 116 -se des. 107, 108, 110 -se- suf. 9, 183, 188 seamăn vb. 34 se-ară fi făcut 190 se-ară fi svădind 191 secundo 248 seguidilla (a unei ~) 89 -sei suf. + des. pf. 2 sg. 43, 44, 183-189 semăn 34 semăna (a ~) 34 sentinelle fr. 84 -seşi 43, 185-187 -sest engad. 187 sex-simbol 100, 101 sfârşitul 11 sfert 143, 145 Sherpa engl. 107 show-business 94 si lat. 196 -si des. s. 107 sie/sieşi (datorită ~) 282 Silea 68 silitoare 138 silitor(i) 138 Sima 68, 72
329
Simei 72                             -sses lat. 186, 187         
simplice adv. 235                    stabilinde gen.-dat. 209    
simpliciter lat. 245                 staff 94, 95                
simt/simţesc 29                      stambă 113                  
sincere adv. 239, 249                standing 94                 
sincere gdv. 239                     star 98-102                 
sindetice adj./adv. 240              star-sistem 94              
sine 5. 73                           staruri 99, 101             
sintactice adv. 239                  stat, -e, -uri 23           
-sîi sw/? + des. m. m. pf. 2 sg. 183 staţi, fraţilor! 130        
Skoda 96                             stăpânul 11                 
skylab 95                            stătui2sg. 188              
slab/slabi pregătiţi 221             stea 10, 51                 
slapstick 94                         steag 47                    
sloop 94                             stele 47, 51                
sluga sl. 72                         -sti lat. 186               
slugă 64, 72, 73                     stimate tovarăşe 129        
softwarea 93 '                       story 91, 118               
somnore(a) 67                        story engl. 88              
somnorilă 67                         *story-a 93                 
soră 26                              story-ul 93                 
soră-sa 51                           stradă 98                   
soră-sei/-sii 51                     strai, -e, -uri 23          
soro 26                              straniu 138                 
sosească (să ~) 10                   străinătate 116             
sosesc 10                            străinătăţuri 114-116       
sosi (a ~) 9                         străjuind 11                
sosind 10                            străluce 29                 
spată 22                             străluci (a ~) 29           
spate/spete 22                       strâmba (a ~) 32            
specialmente 246                     strâmb(ez) 29, 32           
specificânde 209                     strict adv. 218, 249, 250   
specifice adv. 246                   stricţe adv. 239, 249       
spre 267                             Stukas-uri 103, 117         
sprinteri 104                        su, ’su, -su vb. 47, 48     
spusei 2 sg. 188                     subat 94                    
spus^m 1 sg. 188                     subsemnatul 60              
spuse 3 pl. 178                      substantival 243            
spusei 2 sg. 188                     substantivice adv. 239, 243 
                                     subtilis lat. 252           
330
subtilitate 116 subtilităţuri 114-116 subtrahendus lat. 211 Subtrahend(us) germ. 211 subtrăgând s. 210, 212 subţire 252
succesive adv. 239, 244, 249 cyRbH rus. 85 suferind adj. 208 suficiente adv. 235 suicida sp. 16 sukzessive germ. 244 sum vb. 47, 48 sunt 9, 48 superstar 99 supra prep.! 267, 278 supra prep.2 144, 264, 267, 273, 278
supra lat. 21A supra- 267, 277, 278 supraplan (lucrări ~) 275 -sură 116 Surchea 68 surprise party 93 sutime 143 synopsis 90 synopsis fr. 90
Şarga 68
-şe des. s. 107, 108, 110 şerpas 107 şerpaş(i) 107 -şi des. s. 107, 108, 110 -şi des. vb. 43, 174, 182, 185, 188, 189 şi altceva 167 şiragul 11 şlem 94
şme (a la ~) 269 şmecherie 269
     şmecherul (a la ~) 269
     şoarice $4
     -şor 254
     şovăindă 207
     şpefial 242
     şteag 47
     ştele 47
     ştiinţifice adv. 239, 249 ştiutor obiceiului 125
     ta(le) 51
     tacum pf. 1 pl. 169 tăcurăm 169 tacurati 169 tacussei 2 sg. 186
1 tăcutpf.2 pl. 169
’ • tacuti pf. 2 pl. 169 talis lat. 160,252 tandreţe 116 tandreţuri(le) 114, 115 tanti Matilda/lVlatildei 60 tarde lat. 244, 251 tare 252 -tare 160 tata 26, 27 tată 26, 27, 82 tatăl 26, 27 Tatăl 27 tatălui/tatei 26 Tăvi 67 tălică 61 tălpoiul 75
>, tău adj. pron. 132 tău 5. 132 târâie-brâu 66 târziu 10 -te part. adv. 255 telegrafista sp. 16 „templa serena” (acel ~) 88
331
tempus lat. 111
tenace, -i 138
terchea-berchea 66
terminaserăm 1 sg. 174
testigo sp. 81
ticăiţeşte adv. 252
tinerea, -ele 51
tip 100, 110
tipa 100
ţipi 110
tipuri 100
tist(uri) 18
Titi 67
-toare 116
toecuseî 2 sg. 186
tonă 146
top-model(e) 100, 101 -tor 122-124, 208, 210, 214, 216 tom 31 tory 104
tot 63, 138, 139, 156, 166 totdeauna 223 totte volna magh. 193 tovarăşe profesor 129 Toyota 96 tranca-fleanca 66 transitive adv. 237, 239 transparenţă 91 trassessei 2 sg. 186 trăda (a ~) 29 trândăvie 91 treabă 112, 115 trebi 112, 116 trebui (a ~) 29 trebuiască (să ~) 29 trebuie 29 treburi 112, 115 trei 186
trei (întregi) şi două miimi 143 trei virgulă zero zero doi 143
       tremurând adj. 206 tremurândă 206, 207 Tp urus. 15 trib 98
       trimitânde 210, 211 trompette fr. 18, 85 tu 130
       tuamotu(şi) 108 tuareg(i) 106 tukucheii 108 tulbure adj., adv. 253, 254 -tură 116 *turbulus lat. 253 turbur adj., adv. 253 turceşte (a şedea ~) 270 turna (a ~) 31, 33 turnez 31 tutu 95 tuturor 138
       ţăndărică 74, 85 ţârâi 1 sg. 32 ţârâi (a ~) 32 ţârâie(şte) 32 ţigaret 17 ţigaretă 17 ţinândă 209, 211 ţinum pf. 1 pl. 169 ţinut/ţinuţi pf. 1 pl. 169 Ţuchi 68 Ţumpi 68 Ţuţu 67
       u prep. 260
       -u des. s. 10, 113
       -ui des. gen.-dat. 53
       -ui suf. + des. pf. 2 sg. 188
       uică 69, 81
       uină 69
332
uita (a ~/a se ~) 27          -ure des. 111                       
uitaţi(-vă) 27                ur(ez) 32                           
uită(-te) 27                  -uri 8, 10, 20-22, 95, 108, 111-120 
uite 27                       Ursilă 68                           
ujka ser. 69                  U. R. S. S.(-ului) 96               
-ul 94                        -uru lat. 210                       
-ule 131                      -us lat. 210                        
ulei, -e, -uri 23             -usăi suf. + des. pf. 1 sg. 188     
uliţorcă 67                   usca (a~) 35                        
uliţotcă 67                   uscă prez. 35                       
ultimeia 53                   usucă (se ~) 35                     
umăr 20                       -uş 108                             
umere/umeri 20                uşor adv. 254                       
umpleţi-vă-ţi 45              uşure adj. 254                      
un adj. pron. 51              utro engad. 163, 164                
un art. 94                    uusucât (m-am/s-a ~) 35             
un numeral 141, 146           uzat 219                            
un cu valori multiple 132     Vali 67                             
unaprew. 166                  vamă 10                             
una a treia 143, 145          vanitas vanitatum 89                
una şi jumătate tone 146      vară 21, 36                         
unde adv. 254                 vargă 22                            
unde conjuncţie 190           vâzusiei 2 sg. 184                  
unde lat. 254                 vă prep. 260                        
undeva 165                    Văcărescu (un/o ~) 68               
unei alte/altei 57, 59        vădit 219                           
unii 54                       vărgi 22                            
uni(i)a 151                   văzu 3 pi. 178                      
univerzitate 242              văzui 2 sg. 188                     
un oarecare om 59             văzură (norodul ~) 176              
unor anumite/anumiţi 139      văzură}/?/. 178                     
unu(l) numeral 141, 146, 263  văzurăi 1 sg. 168                   
unul pron. 51, 151            vântură-lume 66                     
unu pe/supratrei 142, 144     veche, -i 138                       
unu şi jumătate/o doime 143   vedea (a~) 183, 184                 
unu şi trei sferturi saci 146 vedetă 99                           
unu şi 1/2 143                vendussei 2 sg. 186                 
ura (a ~) 32                  veni 173                            
-ură des. 111                 venindu ger. 209                    
                              veniră sg. 173                      
333
veniseî 2 sg. 186
veniseră(m) 41
veniserăţi 41
veniţi, fraţilor 130
„Venus” (acelaşi ~!) 96
-veram lat. 178
-veras, -verat lat. 179
verde adj., adv. 74, 138, 252, 253
verdeaţă 113, 116
vere/veri f. 21
vergi 22
Verilă 68
verişoară 36
vertebrat(ă) 98
verzi 253
vesel 10
vespe(a)/vespele 74
via prep. 264, 267, 268, 273, 277
via germ. 277
viă lat. 268
viespe 73, 80
vieţuitoare 98
Viezura 74
*viezurea 74
vino, Ioane 130
vip 100, 101
vipă 100-102
vipe 100, 101
VIP-ei 100
vipi(i) 100
vipuri 101
virgulă 144
viridis lat. 252
virtualiter lat. 245
vis, vise(le)/visuri(le) 13
vită 64, 98
viteşte adv. 252
viziune 92
vlădica, -ă 26
voi pron. 130, 186
volet 94
*volet lat. 255
Volvo 96
vopsea 120
vopsele 120
vopseluri 114, 116, 120
vorbă-lungă 65, 66
vorbi (a ~) la şme(cherie) 269
vorbire 90
vrealtcineva 163
vrednic a laudei/de lauda 123
vreme 112, 120
vremi/vremuri 112, 120
vreo 166
(vre)unele 151
(vre)unii 151
vreunul 51
vuindă212
vulgariter lat. 245
vulgo lat. 245
vultur 64
walachice lat. 244 Weltanschauung 92, 93, 118 Weltanschauung^. 93 Weltanschauung germ. 88 *Weltanschauunga 92 Weltanschauungul 92 wind-surfing 94 work-shop 95
x/X s. 60 xiuii 108 X-ulescu 61
Y5.
yao 109 yoga 90, 94
334
yoga fr. 90, 94 yoga it. 90
za prep. 260, 261 Zalinca 68
zapateado 89 (a unui ~) 89 zăjoagă 74 zeamă 113
zero bani/carii/lei 146 zero virgulă zero unu 143 zgârie-brânză 66 zgribce 67 zice (a ~) 201 zise pf. 3 pi. 178 zisei 2 sg. 188 ziseră sg. 177 zîsâsei 2 sg. 184 zori s. 73, 85 zorii/zorile 73, 85 Zoulou fr. 106 zu germ. 263 3y6bi/3y6bH rus. 12 zuje germ. 263
zukasei 2 sg. 184 zulu 108 zulu it. 106 Zulu engl., germ. 106 zulu sp. 103, 106 zulus 103, 106 3yjiycrws. 106 zuluşi 103 zuluşi 103
0,01 143 1 1/2 1146
1 3/4 saci 146
2 % 144 2 %o 144 2/3 144
3
3,002 143 5 2/3 143 5 3/4 kg 145 10 nasturi a 5 lei 263
                     CUPRINSUL
Cuvânt înainte .......................................................... 5
Structura morfologică - mărturie incontestabilă a latinităţii limbii
      române............................................................. 7
Mijloace morfologice de diferenţiere lexicală în limba română........     12
Date dialectale recente şi mărturia vechilor gramatici ale dacoromânei    39
Interferenţe flexionare între nume şi pronume în limba română........     50
„Genul comun” în limba română........................................... 64
Despre „genul comun”.................................................... 80
Genul substantivelor străine întrebuinţate ca atare în limba română . 88
Moţiunea la substantive neutre nume de animate ...................... 98
Desinenţe pentru cuvinte străine m limba română contemporană ........ 103
Despre desinenţa -uri la substantivele feminine ..................... 111
Genitivul complement al unui adjectiv şi rolul lui al (a, ai, ale) .. 121
Poate fi vocativul parte de propoziţie? ............................... 129
Omonimia şi analiza gramaticală: lui articol şi pronume ............. 132
Note asupra flexiunii adjectivului în limba română contemporană ..... 137
Structura internă şi construcţia externă a unor formule cu numerale..     142
Variante regionale ale pronumelui demonstrativ de apropiere la feminin-
      neutru plural..................................................   147
Un pronume cu multe variante: demonstrativul de diferenţiere......... 152
încadrarea lexico-morfologică a pronumelor (şi pronominalelor) atât
      şi atare......................................................... 156
Despre câteva pronume şi adverbe nehotărâte în limbile romanice......   162
Despre formele de perfect simplu cu -ră- la singular ................ 168
O desinenţă regională la persoana a 2-a singular a mai mult ca
      perfectului românesc ............................................ 182
Condiţionalul cu valoare de indicativ trecut în texte vechi româneşti ... 190
Despre vechimea şi explicaţia formelor de imperativ negativ nu du, nu
      fă, nuzi......................................................... 198
337
Din istoria formaţiilor participiale modeme în -ând, -ind.............. 205
Folosirea adverbială a participiului fost.................................. 218
Adverbul mâine şi timpurile verbale din sfera trecutului............... 222
Cultisme adverbiale cu sufixul -e în limba română ..................... 234
Despre -e adverbial în limba română.................................... 251
Prepoziţii neologice în limba română contemporană...................... 260
Despre câteva confuzii în regimul cazual al prepoziţiilor româneşti ... 279
Abrevieri bibliografice.................................................... 290
Alte abrevieri............................................................. 295
Indice de cuvinte, afixe şi îmbinări.....................................   297