VARIA
AMINTIRI ŞI ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE
REDIUL MOLDOVENESC ÎN AUSTRIA, APROAPE DE VIENA
DIN DESCRIEREA CĂLĂTORIEI UNUI MOLDOVAN
Poziţia geografică a Moldovei din vechime au osîn-dit-o a fi teatrul nestatorniciei şi a cruntelor lupte, urmate între ai săi lăcuitori şi între trecătoarele ghinte ale Asiei, carile ca un repede povoi se pornea spre ţări mai mănoase, lăsînd după sine urme numai de stărpire şi de împilare. Istoria Evropei, tradiţiile1 strămoşilor noştri, nenumăratele movili semănate pin toată ţara, iar mai ales lipsa unor monumenturi de politicire mărturisesc îndeplin acest întristat adevăr. Din epoha în carea au pierdut Moldova puterea armelor pană nu demult încă trăia pămîntenii în patrie chiar ca nişte călători şi, părăsind adeseori prădatele şi încenuşitele lor lăcaşuri, se adăpostea pin munţi şi pin codri, ce era sîngurile lor nestrăbătute tării. Infrînîndu-să apoi de împărăţia Roşiei pornirile varvarilor, cînd şi raza luminărei şi a fe-ricirei să părea a răsări, atuncea sistima unei ocîrmuiri de maştihă au înnoit răul supt alte forme, aruncînd asu-pră-ni un mai cumplit duşman, adecă ceata patimelor ce au înrădăcinat pe demoralizaţia sau stricarea bunelor năravuri şi neştiinţa, acoperind cu val nepătrunzători pănâ şi istoria naţiei, încît moldovanul să nu-ş mai ştie începutul, sporiul şi scăzămîntul puterei româneşti în Mol-
1 Tradiţii să numesc fapte istorice carile din veac în veac, fără vreun alt document, să păstrează prin împărtăşiri din gură în gură (Gh. A.).
329
dova, nici să mai cunoască faptele iroilor domni, ale dătătorilor de legi şi ale sporitorilor binelui naţiei, precum nici a celor ce au împilat dreptăţile noastre. Aceste îm-pregiurări au făcut de singură numai naţia noastră dintre celelante ale Evropei nu-ş are istoria, încît de la a doua descălecare a românilor în Moldova, urmată la 1352, ni sînt ascunsă o mulţime de întîmplări însemnate şi vrednice de aducere aminte. O aseminea istorie, carea este cea întîi carte a unei naţii, numai atunce să va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documenturile în-streinate şi mistuite pin Ardeal, Polonia, Rusia şi la Constantinopole, şi după ce să vor cerceta monumentu-rile atîrnătoare de intîmplările noastre, de carile multe am văzut la Ardeal, în bibliotica de la Alba-Cetate şi Maros Vaşarhei. Asemene vrednică de cercetare este acolo cetătuia Chiucheio pe apa Tîrnovei, ce au fost a marelui Ştefan voievod, iar în Galiţia, la Liov, beserica cea frumoasă zidită din piatră cioplită, numită Biserica moldovenească, şi cea de la Jolkov, unde au stătut piste un veac relicviile (moaştele) sft. Ioan Noul, ce acum se află la Suceava, carile în epoha domnirei craiului Sobieţki, împreună cu arhivele şi odoarăle ţărei, au fost duse acolo spre pază de Dosoftei, învăţatul mitropolit al Sucevei. Nu mai puţine documenturi se află la Cracovia, vechea Poloniei capitală. In toate aceste uricuri hrisoave să cuprinde o adevărată urzeală a istoriei Moldovei, de unde să va răvărsa cea mai mare lumină istorică. După aceste repede luări aminte făcute în a mea călătorie la Viena, nu cugetam că şi în Ghermania vor pute afla niscaiva urme istorice despre Moldova, însă nu puţină mirare m-au cuprins cînd la Viena, între multe lucruri vrednice de vedere, la cea mai desfătătoare apropiere a capitaliei am aflat un redi numit moldovenesc. Iată de unde şi de cîncl să numeşte ase.
în urma sporiului armelor otomane în Evropa, a diz-binarilor în Polonia şi în Ungaria, semnele Miezolunei era împlîntate de la gura Nistrului şi a Dunărei pană aproape de Austria. în acea epohă moldovenii nesmintit ar fi împărtăşit soarta vecinilor săi, dacă, după testamentul politicesc al marelui Ştefan voievod, fiul său Bogdan n-ar fi încheiet cu Poarta o legătură, prin carea au
aşezat pe Moldova supt suzerinitatea acestei puteri, cu păstrarea relighiei şi a tuturor privîleghiilor sale. Dar cursul întâmplărilor din zi în zi au surpat în atîta lucrarea acestui aşăzămînt, încît domnii, carii din învechime prin dritul moştenirei sau prin alegirea senatului boieri-mei urma să fie tot din pămînteni, au început a se numi de cătră Poartă din streini ; unul din aceştia era Ioan Duca voievod, carele, după ce au domnit în două rînduri, la 1679 au agiuns în a tria domnie a Moldovei. Pe atunce sultanul Muhamet al 4 cugeta să înainteze armele sale pană în Ghermania, şi pentru de a ave pe domnul Moldovei întru agiutori la această depărtată expediţie au căutat mijloace de a-1 cîştiga la scoposul său. Drept aceea, la anul 1681 i-au orînduit de a veni în persoană la Constantinopole ; acolo cu mare pompă domnul i-au înnoit giurămîntul credinţei şi, întru multe giuruiri, au priimit un schiptru de aur împodobit cu pietre preţioase (scumpe) şi tainice înstrucţii despre viitoare întrarmare. După ce s-au unit cu oastea rumânească, carea supt comanda lui Şerban voievod mergea cu 280 000 otomani, aceasta spăi-mîntătoare oaste, sosind înaintea Vienei, otomanii au tă-bărît supt cetate în arc şi, răzămînd aripile sale în malul Dunărei, au aşezat la mijloc corposurile moldovene şi române, pe dealul ce se zice al Vienei, cuprins atunce de pădure. în curgerea lungei şi iroicei apărări a cetăţei Viena, domnii românilor au înălţat în mijlocul taberei lor o mare cruce, pe carea era săpat latineşte şi româneşte simvolul credinţei şi numele lor, înaintea caria să aduna ostaşii spre ascultarea sfintei rugăciuni. După multe încruntate loviri învingîndu-se apoi de tot armia otomană şi rădicîndu-să asedia cetăţei, lăcuitorii, carii de pe zidurile şi tăriile lor, în mijlocul tunetelor ce vărsa foc şi moarte, cu mîngîiere vedea înălţată pacinica cruce, de unde aştepta o rază de mîntuire, de carea s-au şi împărtăşit, în ziua slobozirei au alergat la acel loc şi, cu mînile lor, cu mare pompă şi evlavie, în triumf au dus crucea românească în cetate, iar în locul ei au zidit în urmă un paraclis carele stă şi astăz. De atunce, spre aducerea aminte acestei întîmplări, locul taberei şi rediul s-au numit în limba ţărei Moldauer Helţel, adecă rediul moldovenesc, ce se află depărtat ca la o mie de paşi spre
330
amiazăzi de împărăteasca curte numită Şenbrun (fîntînă frumoasă). In petrecerea mea la Viena, adeseori cercetam acest loc istoric. Apropierea desfătatei grădini, privirea cea minunată asupra unei fericite capitalii, carea în şes nemărginit să încungiură de nenumărate târguri, sate, grădini, vii, palaturi şi fabrice, pintre carele şer-pează Dunărea, marele rîu al Evropei, şi, după ce o petrece, adunînd apele Alpilor şi a Carpatului, le cară la
marginile Moldovei, şi aducerea aminte că ostaşii ei în ESTRACT DIN JURNALUL UNUI
strein pămînt zac aice, fără mormînt şi fără slavă, deş- CALATORI MOLDOVEAN
tepta în sînul meu triste simţiri asupra soartei patriei mele, de carele fără îndoială fieştecare cetitori patriot se va împărtăşi.
Legea statului în împărăţia Chinei nu iartă pe supuşi a călători afară din ţară, sau măcar a lua streine deprinderi. De aceea chinezii, carii sînt ghibaci în multe ramuri a manufaturei, foarte încet înaintează în ştiinţă, şi întru aceste se află astăzi precum era mai nainte de 5 sute sau o mie de ani. Cu cît mai vîrtos moldoromânii, cărora, de nu toate, multe ni lipsesc, vom întârzie cu cultivirea naţională, dacă cii ci o doresc nu se vor face întru aceastaşi lucrători, cercetând pe la vecinii noştri bunele aşezămînturi, orînduielile, măiestriile şi uneltile iconomiei, spre a le introduce în patrie ? Măcar că în a mea de acum călătorie nu mă aflu în acea împregiu-rare de a pute aduce un aseminea folos ci-1 doresc de la alţii, totuş, trecînd la capitalia Roşiei, m-am sîrguit, pe cît este cu putinţă în o repede călătorie, a face oareşcare însemnări, ce măcar în parte vor întâmpina între noi lipsa unei descrieri a drumului de S. Petersburg şi acestei strălucite capitale.
Deci voi începe de la marginea despre nord a Moldovei cei vechi, adecă de la rîul Nistru, de romani Tiras şi Danaster numit. Stîncoasele rîpe ale acestui rîu şi undele cele limpezi în multe rînduri s-au încruntat de sîngele strămoşilor noştri vărsat întru apărarea patriei, adeseori au răsunat de gemetele ferecaţilor juni şi fete minate departe în amară sclavie, de pe streinul mal arun-cînd cea de pe urmă căutătură asupra dulcei patrii. Astăzi
333
însă moldoromânul calcă cu încredere pe acest pămînt, de unde-i răsare mîntuirea şi scutirea.
De la Hotin piste Nistru se începe gubernia Podolei, carea la anul 1795 s-au întrunit cu Roşia. Clima este aicea stîmpărată, pămîntul mănos foarte, şi mulţimea vitelor în-dămînează lucrarea pămîntului, încît productul griului şi a secarei se suie aicea pe tot anul la 300 000 chile, din care două părţi se prefac în rachiu, iar a treia este pentru negoţul din afară. Intre alte îmbunătăţiri, au început şi agu-zii a se plînta pentru cultivirea vermilor de mătase. Numărul lăcuitorilor este peste un milion de polonezi şi rus-naei, catolici şi unieţi, cu episcopii lor. Iar arhiepiscopul ortodox se numeşte de Cameneţă şi Breslav. O mulţime de jidani lăcuiese pe la tîrguri, în mîna lor se află negoţul, orînduirile şi alte speculaţii. Capitalie guberniei Cameneţ, depărtată de la Ieşi 48 mile (sau 96 ceasuri), iar de la S.-Petersburg 306 mile (sau 612 ceasuri), este pe o stîncă încungiurată de rîul Smotreg. Dacă rîpa acestui rîu nu ar fi despre o parte mai înaltă decît zisa stîncă, atuncea Cameneţă ar fi nebiruită cetate, ale caria tării sînt astăzi părăsite. Turcii cu multă greutate au luat-o la 1672 şi au ţinut-o 27 ani. De atuncea au rămas o minare alăturată la catedrala catolicilor, numită Fara, Oraşul are o bună ghimnazie şi cîteva frumoase biserici. Infăimatul Ioan Sobieski, carele în urmă s-au ales crai al Poloniei, au purtat aproape de Hotin, în 11 noiemvrie 1673, o strălucită biruinţă asupra sultanului Meiemet al 4-le, agiu-taţi mai ales fiind polonii de 8 000 moldoromâni, carii, nevoiţi a lua armele în favorul turcilor, le-au întors asupra lor la ajunul bătăliei, pentru că vizirul Iusuf paşa, mîniindu-se asupra lui Petreşcan voievod, domnul Moldovei, îl lovise în furia sa cu buzduganul. Moldoromânii s-au luptat aicea cu atîta bărbăţie încît, răzbătînd miezul oastei otomane, domnul Petraşcan însuşi cu a sa mînă au rănit pe vizirul, şi prin aceasta au deplinit triamvul zilei.
De la Cameneţă începe drumul poştei, întocmit cu o şose, lat, de-a curmezişul dîmburilor bine lucrate, şi în depărtare de 88 verste se află tîrguşorul Proskurov, pe apa Bugu. De aice 136 verste călătorind pin şesuri cul-tivite, cam spre răsărit mergînd, este Bardicev, în gubernia Volinei, a caria parte de amiazăzi este acea mai mă-
noasă din ale împerifei. Acest oraş a prinţului polon Ra-zivil este lăcuit în cea mai mare parte de jidani dedaţi la mare neguţătorie, mai ales de cai, ce sînt de bună şi frumoasă rasă (soi). Se văd aicea multe case frumoase, şi mai ales mănăstirea catolicilor numită a carmilor.
De la Bardicev la Jitomir sînt 47 verste. Acest oraş, scaunul Volîniei, cuprinde ca la 6 000 lăcuitori, carii ne-goaţă cu pînzuri, piei, ceară, său şi sare, ce o aduc din Galaţia. Aicea se trece mult vin de Odobeşti, pre carele, supt nume de vin Frans, îl vînd cîte 23 ruble butelca. Uliţile sînt late, pardosite, iar casele, de lemn durate cu toată proporţia şi podoaba arhitecturei, înfăţoşază o frumoasă şi plăcută vedere. Lăcuitorii Volînii sînt poloni, litveni, rusnaci şi tătari, la număr de un milion şaptezeci mii suflete, între carii mulţi poloni sînt mazili şi răzăşi.
De la Jitomir spre nord se începe întinsul şes mărginit la răsărit de Nipru, iar la apus de creasta dealurilor, din sînul cărora se răvarsă apele spre Marea Baltică şi acea Neagră. Acest şes, întins aproape de 80 mile, fiind gios ca şi marea, este plin de lacuri şi ape stătătoare, între care pămîntul arinos (năsipos) este acoperit de pro-ducturile muntelui, precum mine (băi) de fer, brazi, mes-tacini şi stejari. Atît oamenii cît şi vitele, trăind între aceste funduri umede, sînt de o rasă mică. Ramul de frunte al industriei este lemnăria şi facerea smoalei de brazi. Dizgropîndu-se rădăcinile acestui copaci, se taie în bucăţi mărunte şi se aşază pe un feli de arie, cu humă măruntă, avînd afară din cuprinsul ei o scursoare în vasele îngropate. Rădăcinile deci tăiete se aşază în forma unui con (căpăţină de zăhar) şi, acoperindu-se cu un strat de ţărnă, se aprind dedesupt ca la facerea de cărbuni ; căldura curînd desface din lemn toată materia răşinoasă, ce după 10—15 zile se scurge toată în vasile arătate şi închipuieşte smoala cea bună, de care se aduce şi pe la noi. Aseminea se face păcura din coaja mestacă-nului. Pădurile sînt aşa de mari şi dese, încît se par a se ţine deolaltă, avînd aşăzate oraşe şi satele pin a lor poiene. Cu toate aceste, nu se aude de lotri sau măcar de furi, şi călătoriul poate noaptea urma în calea sa, deşi nu se vede nici o pază înarmată. în locul aceştia însă
334
335
guvernul întîmpină răul pin mijloacele morale, îngrijin-du-se a da îndeobşte lăcuitorilor o creştere evanghelică şi a îndămîna chipul vieţuire! fieştecăruia, a căruia lipse cele mai adeseori aduce pe om la abaterea din datoriele sale. Fieştecare oraş, oricît de mic, are scoale, în carile se deprinde tinerimea şi la supunere militară, purtînd şi uniformă militarească. Drumul de aice înainte este ari-nos pană la capitalie, îngrădit de patru rînduri cii mai înalţi şi mai frumoşi măstaceni. între aceştia călătorind 230 verste de la Jitomir, se află tîrguşorul Mozir, pe rîul Pripeg, ce în lată albie curgînd se răvarsă în Nipru, Bo-ristene de cii vechi numit. De aice 77 verste înainte se trece rîul Berezina. îmbe aceste ape sînt însămnate în istoria Roşiei; cel întîi la 1709, prin trecerea craiului Sviţiei, Carol al 12-le, ce pe aice au alergat spre a sa concinare la Pultava, iar al 24e pin cea din urmă sfă-rîmare a oastei lui Napoleon, în 15 noiemvrie 1812. Undele acelei ape, ca spre aducerea aminte a cruntelor bătălii, sînt roşiete.
Niprul este unul din cele mai mari rîuri a Evropei, ducînd de la Smolensk vase cu catarg. De la Borina 66 verste este, în gubernie Movilăului, aşăzat pe un dîmb în malul Niprului, orăşelul Roceacev, a prinţului Sapia. De aice călătorind 102 verste este Movilăul, scaunul guberniei, unde vine mijlocul drumului de la Ieşi la San-Petersburg. Oraşul acesta, pe înălţime aşăzat, era la în-vechime întărit; acuma este regulat, casele sînt de lemn durate, în piaţă este o frumoasă biserică zidită de împărăteasa Caterina a 2-ua întru aducere aminte a întîlnirei sale cu împăratul Iosif al 2-le. Numărul lăcuitorilor este la 10 mii, din carii a cincea parte evrei. în acest oraş sînt 22 fabrice de piele, iar numărul lăcuitorilor guberniei se suie la 800 000 suflete ortodoxi, catolici, uniaţi, cu ai lor arhiepiscopi. Productul de frunte a guberniei este lemn de durat vase, iară mai ales de catarguri. în depărtare de 72 şi giumătate verste de la Movilău este Orşa, cu multe mănăstiri catolice. De aice, trecînd Niprul, merge drumul spre răsărit la Moscva, iar pe malul stîng, co-tindu-1, la San-Petersburg.
Trecînd oarecare creste de dealuri, se coboară drumul la gubernia Vitepsk, în şăs plecat spre Baltică, iar scau-
nul guberniei, Vitepsk, pe Dvina, este 85 verste depărtat de la Movilău. Această veche cetate este lăcuită de 13 mii suflete, poloni, ruşi şi evrei. Are o frumoasă mănăstire de călugări catoloci cu 3 biserici, şi 11 biserici ortodoxe, 3 sinagoghe, magazii, spitaluri şi case de judeţe, şi bune scoale numite a piaristelor. Această gubernie este plină de lacuri mari, între carele drumul arinos foarte duce pană la Petersburg, înfăţoşînd la tot pasul semne că Marea Baltică s-au tras de aice tot mai tîrziu decît de aiurea. Ramul de frunte a eultivirei este aice cînepa, albinile şi vitele albe, cu ceva oi ce sînt fără coadă. Pădurile dau multă şi bună potasă pentru fabrice, iară numărul lăcuitorilor este la 700 000 ruşi, poloni şi evrei. De la Vitipsk, trecînd prin Surajia Usviat, în depărtare de 16 verste să află, în gubernia Peskov, oraşul Veliko-Luki, pană unde se întinde vechea crăie a Poloniei.
Trecînd înălţimile între care curgea rîul Dvina, drumul de la Vitepsk la Veliki-Luki urmează prin cîmpii ari-noase acoperite de codri posomoriţi şi de lacuri atît de întinse, încît pe unul din acele, numit Seruti, plutesc vase cu catarg şi pînză, de producturi încărcate. Pămîntul guberniei Peskovului, nepriitori agriculturei (lucrului de pămînt), cere de la săteni ostenitoare sîrguinţă, şi prin aceasta nu numai ii se îndestulează, ce încă au vrun milion cetverte de grîu pentru negoţul lor. Inul, foarte preţuit, cînepa, ceara, pieile şi păcura sînt ramul neguţătoriei lăcuitorilor, jumătate de milion la număr, carii întru ale relighiei stau supt arhiepiscopul Pskovu-lui. Măcar că timpul verii tîrziu începe aice şi timpuriu se încheie, dar urzitoriul lumei toate întru a sa nemărginită înţălepciune le-au potrivit, căci ziua fiind aice mai lungă, soarele împărtăşeşte ţărînei căldura cuviincioasă spre sporitoarea creştere a sămănăturilor. Lunele iunie şi iulie să pot socoti aice ca o singură zi, întreruptă (cu răstimpuri încetată) fieştecare dată după apunerea soarelui de un amurg de 2 sau 3 ceasuri. Ştiut este că cu cît se înaintează cineva spre nord (miazănoapte), cu atîta află vara zile mai lungi, încît sînt locuri lăcuite unde soarele, fără să apuie, luminează 3 luni de-a rîndul, şi asemine atîta ţine iarna o noapte.
336
33T
Apropierea de Marea Baltică im aduce aminte din istorie că steagurile oastei moldovene au fluturat odinioară pe aceste ţărmuri depărtate. La anul"" 1423, d. Alexandrul cel Bun, cumnat şi aliat al lui laghelon, craiul Poloniei, au trimes acestuia spre agiutori un cor-pos de moldoveni asupra cavalerilor crucieri1 (adecă purtători de cruce). Cu aceştia bătîndu-se moldovenii, i-au învins şi i-au alungat pană' la zidurile cetăţei Marienburg, şi după această campanie s-au înturnat în patrie încărcaţi cu înavuţită dispoiere a duşmanilor. Multe asemine fapte arată că strămoşii noştri era deprinşi întru măiestria armelor, cu carile în mijlocul neîncetatelor furtuni prin atîtea veacuri au păstrat a lor fiinţă politicească. Dară „alte timpuri, alte griji". Astăzi, fiindu-ni sigurip-sită acea fiinţă, să întrebuim cu curaj virtutea cetăţeană spre stîrpirea pregiudeţelor ce ne împedeca de a păşi în calea fericirei dischise-ni înainte. însă să ne înturnăm la ţărmurile mărei de unde ne-am fost abătut.
Veliki-Luki, depărtat de la Vitepsk 161 verste, este aşăzat pe îmbe malurile rîului Levata, ce se revarsă în lacul Onega (a căruia mărime-i ca a tria parte a Moldovei), avînd o cetăţuie, 9 biserici şi 27 fabrici de iuft. Jidanilor nu este iertat a lăcui pe aice ; cii de pe urmă -se mai văd la Usviat, undi femeile lor poartă în cap celmale. De la Veliki-Luki 191 verste se află tîrguşorul Porhov, carele întru vechime era cetate a republicei No-vograd ; acuma să văd oarecare surpări de acele tării. TsPumărul lăcuitorilor este o mie, iar ramul industriei este negoţul de in şi de cînepa. în tot drumul călătoriul se poate adăposti pe la poşte, dar pe aceste locuri rar îm-poporate (lăcuite) sînt din înalta orînduire zidite case de
1 Crucierii au fost în a 11, 12 şi a 13 sută după Hs., prin 200 ani, ostaşi creştini înarmaţi din orînduirea papei, cam, trecînd în Asia, au mîntuit Ierusalimul de tirania moametanilor. •Crucieri se numiră în urmă toţi înarmaţii pentru apărarea creştinătăţei. Ase feli de înarmaţi creştini se trimisă în a 14 sută şi în părţile mezonopţii asupra necreştinilor ghinte, pre carile crucierii bătînd, începu a-şi supune şi naţii creştine şi a-şi face domnii. Asupra acestora se oşti şi moldovenii sus însemnaţi (Gh. A.).
ospăţ alăturate cu poşte, carile, pentru frumuseţa arhi-tecturei şi îndămînarea ce poate în ele afla drumeţul, se pot asemăna cu aşăzări chiar boiereşti.
De la Porhov 38 verste călătorind începe gubernia Petersburgului, ce pană a nu fi luată de la sveţi se numea Ingria, de unde se zice că ungurii ar trage uricul lor. Lăcuitorii, în numărul lor 600 mii, sînt fini, ingri şi nemţi, ci întrebuinţază industria lor la capitalie şi la limanurile învecinate. Sălbătăcia pădurilor, în mijlocul cărora ca nişte cîmpine sau poiene lucie se întind mulţime de lacuri, se învioşază de frumoase biserici şi paiaturi, ale căror turnuri scînteioase şi faţade văpsite fac o plăcută vedere. Acest feli de zidiri sînt multe şi dese în apropierea capitaliei, fiind vara de petrecere proprietarilor moşeni, carii au dorit a înălţa pe culmea casălor pavilionul (steagul) familiei lor.
De la Porhov 134 verste, călătorind între mîlaştine pe un pod de trunchiuri de brazi făcut, se află orăşelul Luga, pe rîul de asemine nume, şi de aice 96 verste înainte tîrgul Gacina, cu 3 000 lăcuitori şi un palat împărătesc. Acest palat de plăcere, zidit pentru cneazul Orlov, era acuma de pe urmă a răposatei văduve împărătese Măria Teodorovna. Arhitectura sa este regulată şi măreaţă, cuprinzînd frumoase apartamenturi, galerii de cadre şi statue (chipuri cioplite de marmură) cu multe alte lucruri preţioase. Grădina, foarte întinsă, este orînduită în gust englizesc şi se prerîurează de multe canaturi, peste carile punţi maiestroase de granat (un feli de piatră stîn-coasă roşie ori vînătă) sau de fier vărsat leagă comunicaţia aleilor (drumuri între copaci). Spre îndeletnicirea familiei domnitoare, cîteva frumoasă vase cu catarg şi pîn-ză, numite englizeşte iahte, plutesc pe lacuri foarte întinse, în acest palat era rezidenţia de vară a îmbunătăţi-tei împărătese Măriei, al caria nume cu sevas şi recunoştinţă se răspunde de cii sărimani şi filantropi. Această prinţesă din strălucirea tronului întindea binefăcătoarea sa mînă nevoieşilor, spre a căror mîngîiere au sfinţit îndelungatele sale zile. Toate instituturile (aşezămînturile) de facere de bine a imperiei era supt a ei protecţie. Singura ei îndeletnicire au fost a le orîndui, a le cerceta şi a le agiutora. Drept aceea, alăturea cu palatul său de la
338
339
Gacina au orînduit a se zidi o mare orfanotrofie, între care să cresc o mie de juni şi fete sărimane, deprinzîn-du-se întru cele începătoare învăţături, după care trec la institutul de frunte în Petersburg spre a se deplini, unii la înalte ştiinţe, alţii întru măiestrii, fieşcare după plecarea sau talentul său. Prin acest mijloc atîte jărtve, de la moarte şi nelegiuire răpite, se fac folositoare mădu-lări ale soţietăţei.
In biserica malteză să păstrează o părticică de lemnul adevărat a sfintei Cruci, mîna dreaptă a sfîntului Ioan Bo-tezătoriul şi icoana făcătoarei de minimi a Sîntămăriei de Felermu, ce la anu 1798, luîndu-să insula Malta de Bonaparte, s-au rădicat de acolo de cavalerii maltezi, iar în urmă s-au hărăzit împăratului Pavlu, carele luase titlul marile maghistru al ordinului de Malta, dar aceste sfinte lucruri s-au transportat acuma la paraclisul îm-pjarătesc] din Petersburg.
Întinsul şes carele mai rămîne a să petrece pană la cetatea împărătească poartă semnile cultivirei şi înveci-nărei de această rezidenţie. Industria au prifacut aice locuri sălbatice în mănoasă şi înflorite cîmpuri, presurate de arături, de sate, de case de plăcere şi de gustoase grădini. Pintre aceste trecînd de la Gacina 22 verste pe o bună şose, agiunse călătoriul la orăşelul Ţarskoe Selo (sat împărătesc) sau Sofia numit, unde se află cel mai de frunte palat, în carele familia domnitoare petrece o parte a timpului de vară.
Ecaterina 1 făcuse aice o casă de plăcere, iar palatul de astăzi, imul din cele mai însămnate ale Evropei, s-au zidit- la 1745 de contele Rastrele, din orînduiala împărătesei Elisaveta. Lungimea sa este de 140 stînj[eni], afară de acele două încărcate aripi ce, îmbrăţoşînd o piaţă ovală (rătundă lungăreaţă), se ating prin o îngrăditură făcută de vergi de fier vărsat. Faţada palatului de 3 rînduri este împodobită de coloane, cariatide (figuri de femei pe care razimă brîul casei sau altă povara) şi statue, carile, ca şi tot acoperemîntul palatului, au fost înaurite. Acuma însă, vătămîndu-se aurul prin învechime, s-au acoperit cu o văpsea galbînă.
Apartamentile din lăuntru răspund la mărirea din afară. Fieşcare sală de audienţie sau cămară este altfeli
împodobită, avînd păreţii îmbrăcaţi unile cu ambră (chi-rimbar), altele cu oglinzi, cu cadre preţioasă sau pietre scumpe, precum agat, iaspis, lapis lazuli şi matrice de mărgărintari. Statue antice şi mobile lucrate în lemn din toate părţile lumii înfrumuseţază acest lăcaş strălucitori. Paraclisul curţei este aseminea vrednic de vedere. Ca-terina a 2 între alte au adaos acea minunată colonadă ionică, unde pe înalte arcade razimă o mică grădină plină de flori şi plînte frumoase a climelor stîmpărate. Acolo sînt galerii şi chioşcuri. La care colonadă, în loc de scară, duce un drum îndămînat. Călătoriul, carele au cercetat ţările de amiazăzi ale Evropei, unde firea şi cultura fac petrecirea atît de plăcută, aruncînd aice împregiur ochii săi să credea ca prin farmie transportat în acele ferice clime, şi numai posomoritul brad, măstacănul şi sorbul cu freamăt întristat îl dişteaptă din visul cel dulce, ce în urmă s-au prif acut în simţiri de mirare cum mîna omului muritori, într-o climă ce să părea osîndită a rămîne sălbatică, au putut îmblînzi firea şi a o învioşe cu toate producturile geniei şi ale industriei ? Nenumărate ca-naluri se incrucează pin întinsa grădină, vase elegante, în forma celor de bătălie, plutesc pe lacuri line, ale cărora unde să turbură numai de cetele pacinicilor lebede. Aice să înalţă din apă o coloană rostrală, spre aducerea aminte a învingerilor de mare, acolo un arc de triamv însămnează supunerea Hersonului, şi toată grădina este presărată de monumenturi ce înfăţoşază strălucirea şi slava Roşiei. într-un chioşc numit Eremitaj este, la al 2-le rînd, un apartament unde, fără agiutorul casnicilor, Ecaterina cu ai săi oaspiţi putea ospăta la o masă pe carea, ca pin un farmec, de sine se aşăza bucatele sau orice ar fi dorit un oaspe.
Curios de cercetat este orăşelul chinizesc făcut chiar după moda Chinei, precum şi menageria vitelor dumes-nice de Caşemir şi de India, împreună cu multe alte lucruri, carele cer cîteva zile de petrecire în aseminea loc disfătători.
Această grădină să disparte de la aceea ce au făcut împ[ăratul] Alexandru prin drumul poştei, peste carele este întinsă o ghigantică arcadă de stînci de granat ce
340
341
leagă pe îmbele grădini. In această de pe urmă petrece acum diadohul coronei.
întoreîndu-se din expediţia Franţiei, împ[ăra,tul] Alexandru au înălţat la intrarea de frunte a grădinii un arc de triamv întru mulţămirea oastei sale. Pe îmbe feţe acestui monument este scris în limba rusască şi franţeză : A me ser companion darme 2, „afierosit iubiţilor mei companioni de arme". Această poartă, 12 arşine înaltă, este toată de fier vărsat, fieşcari faţă are cîte 8 coloane, numite pestum, înalte de 9 arşine, şi toată masa au cîntărit 250 000 funturi. Vrednică-i de mirare graba cu care acest lucru s-au făcut. La 12 mai împăratul au dat poroncă englezului Clark de a se face acest monument, carele la 16 avg. aceluiaş an era gata, adus de la fabrică depărtată 560 verste şi aşăzat precum se vede astăzi.
într-una din aripele palatului este licheul împărătesc pentru creşterea a 170 tineri evghenişti, din carii 50 se ţin cu cheltuiala statului. De aice, după un curs de învăţătură de 6 ani, ies diregători politiceşti şi carii se deosebesc prin o temeinică educaţie.
împărăteasa Ecaterina 2 au orînduit a să zidi aice biserica Sfînta Sofie, după forma acei de la Constantino-pole, în carea, între multe lucruri ei dănuite, să văd frumoasă şi înalte coloane de granat.
De la Ţarskoe Selo la S.-Petersburg sînt 22 verste; şoseaua, bine păstrată, merge pintre satele coloniştilor sviteri şi pintre case de plăcere.
Călătorind cu poştă, această staţie repede se curmă,, în 66 minute, şi cînd nerăbdătoriul drumeţ în depărtare încă cercetează mîndra capitaliei înfăţoşare şi a sale înau-rite turnuri ce scînteiază de razăle soarelui, deodată se şi vede agiuns la bariera (rogatca) ei.
Nu este nici un moldoromân carele, încă de la bătrîni, să nu fi auzit multe istorisiri pentru mărirea şi puterea Roşiei, despre care în zilele noastre s-au văzut înmiite prube. Să cuvine însă a şti că urzitorul de această împărăţie, una din cele mai întinse a pămîntului, au fost împăratul Petru I, cu drept numit cel Mare. înalta genie, curajul şi neobosita sîrguinţă acestui irou au născut la
2 A mes chers compagnons d'armes.
nordul Evropei, în curs de 36 ani a însuşi domniei sale, atîte prefaceri, care s-ar fi putut aştepta numai de la trecerea veacurilor, înnoind prin aceasta un rar, dară plin de mirare adevăr, că un singur om vrednic, doritori binelui, poate însufleţi elementele (stihiile) amorţite a patriei sale şi a-i fi începătoriul fericirei şi a înfăimărei. Istoria Roşiei însemnează minunatele fapte acestui bărbat, dintre carile şi capitalia ei este un trainic monument.
După sporiul armelor sale, Petru cel Mare, dorind a învecina Roşia cu Evropa civilizată (politicită), de cătră carea Polonia si Svezia o ţinea depărtată, atît pentru a-i deschide un drum de negoţ cît şi streinilor, trebuitori pentru reforma începută, o înlesnitoare comunicaţie, au hotărît aice, în marginea împărăţiei, a zidi o nouă capitală. Nici cruntul război cu veteazul său antagonist Ca-rol al 12, craiul Sveziei, nici sălbătăcia codrilor Nevei n-au abătut pe Petru de la măreaţa sa întreprindere. Aşadar, aproape de gura acestui mare şi frumos rîu, ce aice se răvarsă în Marea Baltică, pe una din insulile sale au pus la 1703 temelia cetăţei pre carea de la al său sf [înt] protector au numit-o San-Petersburg, însemnînd însuşi planurile caselor, a uliţilor şi împlîntînd copaci de grădină, întrebuind la acea zidire pană la 40 mii lucrători, mînaţi din tot cuprinsul împărăţiei.
La 1725, murind Petru, se număra aice 109 case de piatră şi 354 de lemn. în domniile următoare, mai ales a Ecaterinei a doua şi a răposatului Alexandru, au agiuns această capitalie a fi una din cele mai mîndre, ce cu dreptul o numesc Palmira 3 nordului Evropei. Partea cea mai însemnătoare a oraşului este aşăzată pe de-a stînga Nevei, a caria lăţime este de 120 stînj[eni], iară pe alocu-rea păn la 330 stfînjeni]. Acest rîu se desparte în 10 ramuri şi canaluri. Ceealantă giumătate a oraşului se află aşăzată pe 7 insule; toată împregiurimea are ca la 30 verste, iară diametrul 9. Numărul uliţilor este 43, toate înşirate în linie dreaptă, a cărora lungime împreunată este de 500 verste. Canalurile Moina, Ecaterina şi Fal-tanna, rîurind din Neva, trec prin cvartirile orăşălului şi
3 O pre mîndră cetate în Siria, ce să socoate a fi fost zidită de Solomon (Gh. A.).
342
343
se răvarsă iar în Neva. Preste acestea sînt întinse 10 poduri de fier vărsat, 29 de granad şi 120 de lemn. Numărul caselor cu 2—3 rînduri este de 3 200 de piatră şi 5 280 de lemn. Biserici şi mănăstiri ortodoxe sînt 113, şi 35 de alte relighii, iară lăcuitori sînt ca 300 mii suflete, împreună cu garnizonul.
Una din podabe şi îndămînări sînt căile frumoase înălţate, numitele che, de-a lungul Nevei şi a canaluri-lor, 12 palme late, pardosite cu granit şi îngrădite cu o balustradă de fier vărsat. Uliţile sînt late de la 10 păn la 12 stîn[jeni], pardosite şi cu căi înălţate pentru pedes-tri, ce cu cît plouă cu atîta sînt mai curate şi carile se luminează noaptea de 5 000 fanare, cătră admiralitate împodobite cîte cu un frumos turn. De la margenea oraşului se întind 5 uliţe numite prospect, din carile Nevskii este acea mai mîndră. La întîia sa venire în această capi-talie, călătoriul se simte îndemnat a cerceta dintîi monu-menul ziditoriului ei, ce se află în faţa podului Isaac, pe o piaţă cungiurată de biserica acestui nume, de palatul senatului şi de coasta admiralitatei.
Faptele nemuritoare a împăratului Petru cel Mare şi urma lor, umplînd toată lumea de mirare, au născut în inimile rosienilor simţire de mulţămire şi de respect pentru iroul Roşiei şi al veacurilor nouă.
Drept aceea, împărăteasa Ecaterina a doua, vrednică de a-i urma, i-au înălţat la 1782 acest monument. Petru cel Mare se înfăţoşază călare, precum ar fi agiuns deasupra unei stînci poncie şi sterpe, unde inimosul său armăsari calcă pe un balaur înfricoşat. Figura împăratului, avînd mîna dreaptă întinsă, caută spre Neva, purtătoare acuma nenumăratelor vase şi încongiurată de academia ştiinţelor, de cetatea şi de admiralitate, iar bu-zile sale se pâr a zice : „eu am urzit ştiinţele, armia, flota şi negoţul patriei mele", cînd ideea stîncei şi a balaurului dă a înţelege că acest Iraclie de nord au între-buit tot curajul şi virtutea sa spre a răzbate greutăţile, a sfărma pregiudeţile şi zavistia ce cerca de a înfrîna cursul întreprinderei sale, precum aceasta se vede din istorie, că mult au luptat cu ideile ruginite a rosienilor de atuncea pană i-au adus la cunoştinţa adevăratului bine al patriei. Artistul (meşterul) acestui monument au
fost franţezul Falcone, carele au întipuit şi au vărsat în bronz figura împăratului şi a calului, avînd împreună 17 palme şi giumătate înălţimea şi dntărind 44 041 funturi, adăogînd încă 10 mii funturi de fier pentru coada armasariului, ci este rezămat numai pe picioarele de dinapoi. Stîncă pe care stă monumentul este de granit. La început au fost 12 palme înaltă şi de 83 lungă, cîn-tărind 4 milioane funturi, despărţită din o stîncă a Fin-landiei, pe carea Petru cel Mare adeseori se suia. In istoria nouă nu se ştie a fi transportat (adus) cineva o asemenea povară, carea spre a se aduce au cerut mare măiestrii şi cheltuielile. Acuma însă această stîncă nu-i aşa de mare ; se prepune că Falcone ar fi micşurat-o înadins, ca mirarea privitoriului să se ţintească mai ales asupra statuei, carea între cele nouă este bine lucrată. De o parte şi alta a stîncei este scris latineşte şi ruseşte aceste puţin, dar mult însemnătoare cuvinte : „Lui Petru întîi, Ecaterina a doua. 1782". La stînga monumentului se înalţă acum noul palat a senatului, carele atît pentru mărime cît şi frumuseţe va fi vrednic de numele său.
Biserica lui Isaac va cuprinde un rang între cele întîi a lumei. Ecaterina a doua, luînd în ziua sf. Isaac înştiinţare despre triamvul de mare de la Cişme asupra turcilor, spre semn de mulţămire au hotărît a se înălţa această biserică, carea deşi mare nu era, însă zidită după un stil frumos. Drept aceea, împăratul Alexandru au orînduit a se preface cu toată strălucirea putincioasă ; arhitectul franţez Monferan au făcut planul în asemenarea Panteonului de la Roma. Figura bisericei este pe din afară pătrată, cu peristil şi cu 4 faţade, din care două de frunte au portice cîte de 18 coloane de o bucată de granit roşiet, peste tot 48 coloane cîte 72 palme înalte şi groase cîte 6 palme, cîntărind fieşcare 8 mii puduri; pidestalurile şi capitile sînt de bronz. Poate cineva să giudece de cheltuiala zidirei, dacă numai aceste 48 coloane ţin aproape de 5 milioane ruble; 13 trepte de granat duc la acel peristil. Biserica este din lăuntru rătundă, lun-gindu-se în formă de cruce, cu trei altare; păreţii din afară vor fi îmbrăcaţi cu marmură vineţie, iar din lăuntru păn la genunchi roşietă şi cu albă pană sus, cu coloane şi pilastre de asemene marmură ; rătunzimea din lăuntru
344
345
are 10 stîn[jeni] în diametru, înălţimea 24 pană la boltă, ce va fi cununată cu cinci cubele. Toată lungimea bisericei pe din afară este de 48, iară lăţimea 24 stîn[jeni].
Supt biserică este o altă asemenea, de iarnă ; temelia îi toată de granat pătrat; se coboară 3 st[înjeni] în adînc, zidita pe şarampai cu toată siguranţia cerută în asemenea pămînt, unde la 10 palme săpînd să află apă. Lucrul are a se încheie în diastimă de 5 ani şi va fi vrednic de începătoriul monarh şi de m[ăria] sa împ[aratul] Nicolai, prin a căruia orînduire se aduce la împlinire.
Petru cel Mare, după ce au făcut voiajuri la Engli-tera şi Franţia, au lăcuit mai ales în Holanda, unde incognito (teptil) au învăţat dulgheria durărei vaselor, cîş-tigînd şi feliurite alte ştiinţe. întorcîndu-se în patrie, au pus în lucrare planul său favorit a da Roşiei o marină, adecă flotă. Drept aceea, au pus pe malul Nevei temelia admiralitatei, cu toate uneltele şi magaziile spre durarea vasilor de negoţ şi de război, încungiurînd-o cu puternice tării. La 1706 au aruncat pe apă un brigantin (vas mic) durat după planul său, iar la 1718 pluti pi Neva un vas de 90 tunuri, aseminea după planul lui Petru. La ospăţul ce au dat militarilor de arme pe cuverta vasului, Petru şăzu la osăbită masă împreună cu 8 dulgheri ce i-au agiutat la duratul acestui vas. Pană la moartea acestui împărat au ieşit din admiralitate 42 vase de linie şi 300 galerii. Împăratul Alixandru au orînduit a se preface astă zidire, tăriile dimpregiur s-au surpat şi s-au prefăcut în frumoasă bulvare (preumblări) cu aleie de tei. Zidirea de frunte înfăţoşază astăzi frumoase faţade de 200 st[înjeni] lungimea şi de 50 lăţimea. Deasupra portei se află un turn pătrat cu peristilie, peste carele se înalţă un alt înaurit şi în forma obeliscului, de gios pană sus 33 st[înjeni] înalt; înainte acestei faţade de mijloc se unesc acele 5 uliţe de frunte. Pavilionul (steagul) admiralitatei flutură toată ziua din culmea aceasta. De aice se face cunoscută creşterea Nevei prin 3 lovituri de tun. Creşterea întîi extraordinare au fost la 1777, iar a doua asemene de mare la 7 noiem[brie] 1824, de care la toate casele se văd păstrate semne ce să suie în une locuri piste un stat de om. Afară de această admiralitate se
află una mai sus, la Ohta, pe malul drept al Nevei, şi alta mai gios, pe stînga rîului, In aceste două se durează vase de linie, din care şi astă toamnă două s-au dat pe apă, în fiinţa m[ăriei] sale împăratului, carele sosise pe Neva cu o flotilă. In mijlocul paradei clirosul au bine-cuvîntat vasul nou ce sta încă deasupra schelei şi, după ce i-au dat un nume, comendantul, prin buciumul de mare, au orînduit a se arunca vasul pe apă, carele, în mijlocul unui nour de fum şi de pulbere stîrnite de a sa mişcare, lunecând au căzut cu repegiune pe Neva, ale caria ape supt a vasului povară dispicîndu-se îndată l-au îmbrăţoşat, iar la acel întîi sămn a plutirei sale vuietul artileriei, sunetul de muzică şi rostirile poporului au urat pe acest nou fiu al mărei, minit a se lupta cu furtunile ocheanului şi cu duşmanii Roşiei. După aceasta vasul au plutit la limanul de Kronstat, unde se înarmează şi se încarcă cu uneltile cuviincioase.
O piaţă de 500 stfînjeni] lungă se întinde de la admiralitate pană înaintea palatului ci-i zic de iarnă, în carele curtea ţine a sa rezidenţie de iarnă. Împărăteasa Elisaveta au zidit la 1762 acest palat, lung 100, lat 80 stî[njeni], avînd trii rînduri cu acel de gios şi faţada împodobită cu coloane ionice şi statue. Trii alte palaturi, supt nume de Eremitaj, cu acest de frunte au comunicaţia prin arcade, supt care curge canalul Nevei. întrînd în palatul de iarnă, o măreaţă scară de marmură duce la sala sf. Gheorghie, întinsă foarte şi împodobită pentru însemnate serbări şi audienţii ale ambasadorilor, pentru care în fundul salei este înălţat tronul împărătesc. Partea cea de cătră răsărit cuprinde mai ales în apartamentile de paradă, din care se trece în cele ale Eremitajului.
Aice, în 40 sale, cămări şi galerii, Ecaterina a doua au adunat vrednice de videre lucruri de preţ de talantul şi ghibacia oamenilor, care în următoarele domnii încă s-au înmulţit. Numărul cadrelor se suie la 1 800 ; ale anticelor cu a lor tipariuri la 13 000. Bibliotica numără 110 000 tomuri, între care este cuprinsă acea a lui Volter cu a sale manuscripturi încă netipărite; pre lîngă aceste mai sînt multe stampe şi desenuri cumpărate la Roma, Paris, Amsterdam, Londra şi Viena. Lojile lui Rafael, cunoscute în lume prin măiastră zugrăvie, se află aice
346
347
întocma copiete în o galerie lungă 30 stî[njeni]. Cadre a meşterilor vechi şi noi, din toată Evropa, farmăcă ochii privitoriului, dar între ele străluceşte unul a lui Rafael înf ăţoşători pe Maica Precurată cu dumnezeiescul său fiu şi cu sf. Iosif, care zugrăvală în limba tehnică se cheamă Sfînta Familie. Spun că acest cadru s-au cumpărat cu 20 mii galbeni. Nu destul că adevărul şi frumuseţa formelor cu al coloritului (văpseaua peliţei, lumina şi um-brile) chiar în viază figurile, dar acel mare zugrav le-au însufleţit încă cu simţiri morale. Pruncul dumnezeiesc, cu faţă senină, din care suflă un ce mai presus de fire, este înturnat cătră Iosif, carele-i caută în adîncă întristare, parcă ar prevede a sale viitoare patimi, cînd în fiziognomia Măriei răsare numai mîngîierea şi bucuria unei maice fericite. Trii ceasuri umblînd de-a rînd abia agiung a petrece numai cu ochii păreţii acestor galerii; de a vide cadrile bine s-ar cuvini a întrebui cîteva zile, precum şi a lor cu amănuntul descriere ar umplea o carte întreagă. în o sală ce s-ar pute numi a zeului Mars sînt înşirate, toate portreturile gheneralilor rosieni ce au combătut împrotiva lui Napoleon. între aceste, împăratul Alexandru foarte asemănat este în mărime alăturată călare înfăţoşat. Tot lucrul este a zugravului englez Dov. Aice se vede portretul împărătesei Ecaterina, făcut de vestitul Lămpi, carele în epoha lui Potemkin au fost şi la Ieşi, unde zugrăvi pe unii din boieri şi dame, din care portreturi preţioase nici unul la noi din neîngrijire n-au agiuns ; la acest Lămpi au învăţat şi al nostru Evstate, carele apoi au introdus stilul bun în icoanele bisericeşti.
Fieşcare sală are cîte un vas de piatră preţioasă a Siberiei, precum de agat, iaspis şi malahită; unul de ispis verde în formă eliptică (rătundă lungăreaţă) este 4 arşine şi giumătate înaltă, piste două lat, cîntărind 128 puduri, preţuieşte 150 mii ruble. în o cămară să păstrează darurile orientale a şahului Persiei şi a împăratului turcesc. între alte, Hosrev-Mirza au hărăzit un diamant nelucrat de forma şi mărimea unei giumătate de deget mic. Aseminea se văd şi darurile de Halii paşa aduse, din care o sabie şi o şea deosăbită cu gust şi cu mulţime diamanturi. Tot în această cămară se vede ghi-bacia unui ţăran rosian carele în bronz au înfăţoşat un
păun, un cocoş şi o buhă ; aceste paseri, prin un meha-nism ce sună o muzică, se mişcă fieştecare după a sa fire : păunul se umflă răschirînd penile cozei, face mîn-drul său ghiros, cucoşul cîntă al său vers de miazănoapte, iară posomorita buhă întoarnă numai ochii cii lucii.
între numeroasă lucruri preţioase ce ca un tribut al Evropei civilizate aice s-au adunat, şi Moldova au hărăzit părticica sa. Lucrul dănuit nu este întru adevăr a sa manufaptură, dar un al său viu uric clironomit de la strămoşii romani, pentru noi vrednic de luare-aminte ; zic de acele trii vase antice de argint, pe carele pămîntul nostru în sinul său le-au păstrat 1 700 ani, spre a cuprinde astăzi în Eremitaj un loc însămnat. înfăimat este numele acestor strămoşi ! Dară precum o evghenie moştenită se cuvine a se întări mai ales prin fapte evghenise, aseminea cunoştinţa începerei moldoromînilor pune asu-pră-ni o îndatorire mai mare de a adeveri acest nume prin dragostea patriei, ci este binele public, prin care simţiri mai vîrtos romanii au strălucit. Aceste vase s-au găsit la 1812 pe malul Prutului, în o movilă ce era mormîntul unui gheneral roman căzut în bătălie asupra dacilor.
Cel mai mare vas trage 12 funţi, înalt 12, iară lat 7 palmace, împregiurat la mijloc de un basreliev (figuri săpate sau vărsate, dar mai mult ieşite afară decît cele de pe monetă) înfăţoşătoare luptei amazoanelor cu ate-nienzii, între care se cunoaşte figura lui Tezeu. Basrelie-vul de sus înfăţoşază un vînat, iar cel de gios pe zîne nereide călare pe monstruri de mare. în locul toartei sînt doi centauri (giumătate om şi cal). Vasul al doile este un teas, nouă funţi greu, avînd şase palmace diametru şi 7 palmace înălţimea. Basrelievul ce-1 încinge arată ţe-remonii relighioase a romanilor. Al triile este un disc de 4 palmace diametru, în giur avînd o vînătoare, ale caria figuri ar fi fost înaurite, iar veşmintele smălţuite. Pe acest disc mai sînt puse gherdane, colane şi brăţări antice cu rubinuri. Toate acestea, după încredinţarea învăţaţilor, sînt mai frumoase şi mai bine păstrate vase antice din cîte pană acum s-au găsit. Oare puţine asemenea lucruri zac ascunse în măruntaiele Moldovei ? De dorit este că acii ci le au sau le-ar afla de acum să le
348
349
păstreză ca nişte odoară nepreţuite clironomite sau să le hărăzească academiei din Ieşi spre a fi depuse în muzeul naţional.
Cabinetul odoarălor împărăteşti este nepreţuit, dar acea mare şi rară adunare de diamanturi, rubinuri, mărgăritare şi alte preţioase înşirate în giurul cabinetului să întunecă înaintea coronei împăratului şi a împărătesei, ce ca un soare în mijlocul stelilor străluceşte. Corona este toată din brilianturi făcută, avînd în cruce un rubin urieş, iar schiptrul poartă în vîrf diamantul vestit de 194 carate. Paraclisul curţei este aseminea vrednic de videre ; aice se păstrează sfintele de care la descrierea Gacinei s-au vorovit.
Grădina de iarnă să află alăturată într-o nălţime de şase stînj[eni], răzămată pe arcade, ca cea a Semiramei din Babilona. Dafinii şi portugalii ca în a lor patrie răspîndesc iarna mirosul plăcut. Alăturea cu aceasta şi aceeaşi înălţime este grădina de vară, plîntată cu masta-ceni şi plopi, cu parteruri de flori şi bazenuri (havuze). Fără a ne întinde întru descrierea feliuritelor frumuseţe, destul este a mai înnoi zicerea că gustul, măiestria şi avuţia se întrec întru împodobirea acestui lăcaş chiar împărătesc.
în faţa palatului se află o măreaţă zidire, al caria mijloc face un cerc care prin o poartă triumfală duce la uliţa numită Malo-Milionaia. Deasupra acestei porţi este un car de triumf cu 6 cai şi zîna faimei (slavei). Aice sînt aşăzate departamentul interesurilor streine şi din lă-untrul, cu toate ramurile sale, cum şi lăcuinţa ministrului, contele Neselrode. O parte a zidirei este luminată cu gaz. întru această faţadă şi palat s-au pus temelia unui monument ce are să se facă răposatului împărat Alexandru, înălţimea monumentului va fi de 23 stînjeni, în forma Coloanei lui Traian de la Roma. însă, numai pedestalul înalt de 4 stî[njeni] va fi săpat cu armature ; coloana de granit, 12 stî[njenA] lungă, din o singură bucată, cîntăreşte 40 mii puduri. Deasupra coloanei va^ fi în bronz figura relighiei, stînd pe o sferă şi ţiind în mînă sf. cruce, iară pe piedestal va fi scris : „Lui AlixandruT Roşia mulţămitoare". De aice, urmînd pe căile curţei, este pe malul Nevei palatul numit de marmură, avînd cu
aceasta îmbrăcaţi păreţii de gios pană sus, care palat este acuma a marelui duca Constandin.
Cîmpul lui Mars pentru mustra oastei este o piaţă de 250 stî[njeni], împregiurată de frumoase cazerne, iară de altă parte de grădina de vară, ce are o minunată îngrăditură de fier înaurit. în fundul piaţei se vede măreţul palat Mihailovski vechi, în carele au reziduit Pavlu I, şi frumosul palat Mihailovski nou, unde acuma şede mărirea sa marele duca Mihail. în capul piaţei, lîngă pod, este statua colosală a lui Suvarov, carele cu sabia scoasă pleacă întru apărarea a 3 coroane aşăzate lîngă el.
A doua biserică vrednică de vedere este acea numită Sîntămăria de la Kazan, zidită numai de rosiani, fără agiutori de măiestri străini. împ[aratul] Alexandru au pus temelia la 1801, şi la 1811 biserica s-au sfinţit. Forma ei este de o cruce, lungă 34 stfînjeni], lat 26 ; înălţimea ei măsură aseminea 26 st[înjeni], pană la cube. In două rînduri aşăzate, 56 coloane de granat, fieşcare 5 stfînjeni] în lungime, înfrumusăţază lăuntrul bisericei, carea are 3 altare, cu cel de mijloc al Sîntămăriei, a caria icoană făcătoare de minuni de la Kazan s-au adus aice de Petru cel Mare. Uşile împărăteşti sînt de argint masiv, asemine şi balustrada; razile sînt de argint aurit, iară cuvîntul Dumnezeu informat din pietre preţioasă. Tronul împ fără tului] este de marmură, îmbrăcat cu catife verde să-mănată cu vulturi aurii. Multe icoane frumoase înfăţo-şază înaintirea zugravilor rosieni în această măiestrie, precum şi în scultura (săpătura) de care să văd aice cîteva nemerite prube. în această biserică se păstrează trofeile (semne de biruinţă) a rosienilor cîştigate în anii 1812— 1813 asupra lui Napoleon : 107 standarte (steaguri) şi vulturii armiei franţeze sînt aice aninate, împreună cu buzduganul marşalului Davu şi cheile tuturor cetăţilor supuse în acele campanii de rosieni. In mijlocul acelora răpaosă ţarina prinţului Kutuzov-Smolenski, mîntuitoriul Roşiei. Scultorul rosian d. Martov găteşte statuile a 4 evanghe-lişti în mărime naturală, vărsate din argintul ce l-au hărăzit bisericei cazacii Donului, carii au luat îndărăpt acest argint de la franţuji în epoha fugei lor din Moscva. Cine au vizitat acele întîi biserici ale Evropei, întrînd în
350
351
aceasta rămîne mulţămit de mărimea, proporţia ei şi de avuţia cu cumpăneală întrebuinţată. Mai ales se simte pătruns de adevărată evlavie în cursul sf. liturghii, auzind cîntecul unui hor carele parcă rădică la ceri pe aripi armonioase ruga credinciosului popor. Dar şi faţadele be-sericei nu sînt mai puţin vrednice de vedere. Acea de frunte cătră Nevski Prospekt să întinde în două aripi mezocercuitoare, avînd în diametru 40 st[înjeni] un peristil de 132 coloane de rîndul doric, din piatră ce samănă cu aceea din carea este zidit Sf. Petru la Roma, cu carile şi această colonadă are oarecare asămănare. La capitelurile colonadei sînt două statue colosale de bronz ale arhanghelului Mihail şi Gavriil, iară în porticul (pridvorul) bisericii ale sf. Andrei, Ioan Botezătoriul, Alexandru Nevski şi Vladimir. Uşa de bronz este copietă de acea de la Fiorenţa în Italia. Biserica este cununată de o cube şi înălţimea ei cu crucea are 33 st[înjeni]. Toată cheltuiala bisericei s-au suit numai la 4 200 000 ruble, carea în alte ţări înzăcit ar fi ţinut.
Vrednic de luare aminte este că pe astă uliţă se află 6 beserici de deosebite relighii. Adeseori să vede trecînd pe aicea o ceată de prietini carii se dispart spre a merge fieşcarele a se închina în legea sa. Numărul deosebitelor relighii în Petersburg este 12 ; numai evreii nu sînt suferiţi.
Creşterea publică a junimei fiind temeiul reformei unei naţii, aice de la Petru cel Mare s-au orînduit după o sistimă care, îmbunătăţindu-se supt următoarele domnii, au născut minunata sporire în toate ramurile ştiin-ţilor, a măiestriilor şi manufăpturilor rosiene. Istoria veche, nici nouă, nu ni înfăţoşază altă asemine pildă ca o naţie să fi petrecut în cursul unui singur veac întinsa diastimă ce desparte pe neştiinţa de la civilizaţie. Petru au biruit nu numai pe duşmanii streini, ce şi pe un taraf înrăutăţit a supuşilor săi, ce prin îmbrobodite uneltiri cerca a stînge răsăritoarea lumină pe carea n-o putea suferi vederile lor. Spre cîştigarea şi lăţirea învăţăturilor să află în Petersburg : Academia ştiinţilor, Academia frumoaselor măiestrii, adică a zugrăviturii, arhiteeturei şi a sculturei (săpăturei), Academia medeţinei, hirurghiei şi Academia literaturei rosiene, zăci instituturi, precu-
mu-i a corposului de cădeţi nobili pentru armia de uscat, a celor de pe mare, a inginerilor a minelor, adică de învăţătura metalurilor, a pajilor (curtezenilor), institutul pedagoghic spre învăţătura metodului dăscăliei, un institut pentru educaţia sărimanilor fii de oşteni, alte 3 instituturi pentru creşterea fiicelor nobile, precum al Ecate-rinei, cel patriotic, al Smoinei şi Institutul orfanotrofiei, o şcoală de negoţ si de durarea vaselor, o scoală [de] mu-sichie pentru cîntările besericeşti, şcoala surdomuţilor, a orbilor, o de nouă aşăzată universitate, o ghimnazie, 15 scoale normale, 3 scoale pentru nemţi, de carii aice se socot ca a cincea parte a lăcuitorilor, 8 seminarie, o seminarie în monastirea Sf. Alexandru Nevski, multe pensioane private de educaţie, o bibliotdcă publică, 15 tipografii, 8 litografii şi 30 librării sau magazii vînzătoare de cărţi.
Academia ştiinţelor, întemeietă de Petru cel Mare, se află pe de-a dreapta Nevei, în faţa admiralitatei. Învăţatul domn al Moldovei, prinţul Dimitrie Cantimir, au împreunălucrat la a sa informare. Academia are un turn astronomic, o bibliotică de 50 mii tomuri şi multe manuscripte, mai ales hineze. în cabinetul istoriei naturale se păstrează scheletrul (adică oasele cu tel prinse între ele) a unei fiară numite mamut, neam de elefant (fildeşi) urieş, stîns la vreo revoluţie a pămîntului, despre care numai pe alocure se află oasele în pămînt. Acest mamut s-au descoperit la Siberia, pe ţărmurile mărei, cu toată a sa carne, ce între vecinica gheaţă a Nordului atîtea mii de ani s-au păstrat. Capul fiarăi este acoperit de pielea sa, are încă un ochi, peri lungi de 4 palme. Aice se află o deplină adunare de preparaturi anatomice, păstrate în spirt, închipuind informarea omului din ziua concepţiei (zămislirei) pană la naşterea sa. Intre instru-menturi de mehanică, fizică şi matematică, vrednică de videre este sfera numită de Gotorp, înfăţoşătoare sistemei lumei ; 12 persoane pot comod şede înlăuntru şi a observa (lua aminte) mişcarea măiestrită a stelelor şi a planetelor. într-un cabinet se vede informat de ceară Petru cel Mare în portul său, precum era în viaţă, carele şi de stat au fost înalt şi puternic foarte. El nu să înfăţoşază aice ca un monarh, ci chiar ca filozoful Arhimedes
352
i 353
înadîncit în cugetări de ştiinţă şi măiestrii, congiurat de instrumente şi unelte cu carele însuşi au lucrat, ştiut fiind că între altele era mehanic şi hirurg ghibaci şi că la multe întîmplări, în lipsa doftorului, au făcut operaţii de hirurghie. Multe lucruri la strug lucrate şi săpate de acest împărat se păstrează aice.
Academia frumoaselor măiestrii, una din cele mai măreţe zidiri a capitaliei, împodobeşte malul Nevei, în faţa căilor angleze. 300 juni aleşi dintre fiii nevoieşilor cetăţeni au aice a lor lăcuinţă şi deplină învăţătură în vreunul din ramurile măiestriilor. In curtea rătundă a Academiei se vede un frumos monument colosal (urieş), afierosit cetăţanului Minin şi cneazului Pojarski, carele în a 17-le veac au mîntuit Moscva de giugul polonilor, în sala şi cămările de sus este o adunare de cadre ori-ghinale şi de copii a marilor zugravi, şi de statue antice în ipsos vărsate, între carele nouă se însemnează îm-părjateasa] Ecaterina a doua zugrăvită călare, în uniformă de feldmarşal, cînd, urmînd soţului său în domnie, chiar ca Semiramis s-au înfăţoşat oastei spre primirea giură-mîntului de credinţă. Alievii (cirecii) fac la fieşcare 3 ani o expoziţie (înfăţoşare) de cele lucrate în cursul acela. Publicul din toate stările are atunce intrare, giudecă lău-dînd sau criticînd lucrul după părerea sa. Alievii cii cu deosebit merit se împărtăşesc de preţul sîrguinţei şi a talentului lor, şi cu cheltuiala Academiei se trimit în ţări streine, mai ales la Roma, spre a lor îndeplinire. Academiei acestie este datoare Roşia stilul cel curat ce se vede în arhitectură şi în manufăpturile sale. La expoziţia anului acestuie s-au înfăţoşat cîteva frumoase producturi. între îndeletnicitori se însamnă contele T. P. Tolstoi, vi-ţeprezidentul acestei Acadimii. Acest boier, cunoscut în Evropa despre talentul său întru săpătura medaliilor, au înfăţoşat acuma şi de zugrăveală probe nemerite. D. profesorul Voradiev Vorobasev foarte bine au zugrăvit o fregată ce se zbuciumă de o ageră fortuna. Supt un cer posomorit se vede acest vas cu catargul sfărîmat aproape de a fi scufundat în volbura întărîtată. împărtăşirea pri-vitoriului la aseminea primejdie a călătoriei pe mare se priface în mirare aflînd că în acea fregată se afla m[ăria] sa împăratul Neculai, cînd, după luarea Varnei, întur-
nîndu-se la Odesa, chiar ca o minune de Pronie s-au păstrat. Ex[celenţa] sa Olenin este prezident al Academiei aceştia şi a biblioticei publice. In piaţa Academiei este înălţat un obelisc (stîlp patrumuchit ascuţit la vîrv) pentru biruinţile lui Romianţov.
Asemine pe malul Nevei se află Institutul minelor, unde 200 juni nobili se cresc, parte cu cheltuiala statului, parte cu a familiei lor, începînd de la cele elementare învăţături. Aice mai cu deadinsul se petrece cursul ştiin-ţilor ce informează pe un mineralog teoretic şi practic, spre a pute fi întrebuinţat la aflare, scoatere şi lucrarea metalurilor. Orice strein nobil este priimit spre creştire în acest institut cu dare de 900 ruble pe an pentru îmbrăcăminte, hrana şi învăţătura. De dorit este ca şi compatrioţii moldoromîni să se folosească de o asemine înlesnire, spre a deprinde pe fiii lor la o ştiinţă carea poate aduce mare folos proprietarilor de mine (băi). Rînduiala, ca la toate instituturile, este militară, spre a înrădăcina în tînăra minte sistima ascultărei şi a supunerea. Vara aceasta, fiind publicul examen în fiinţa unei strălucite adunări, a ministrului de învăţătură, prinţul Liven, şi agiutătoriului său, d. Bludov, alievii au răspuns cu mare lămurire la cercetare din istoria naturală, fizică, hernie ş.c., despre care în urmă s-au făcut şi experimente (cercări) ; mai ales cele cu gazul (aerul) arzători au înfăţoşat curioase prube. în urmă, în mijlocul armoniei şi orhestrului lor, cu pas milităresc, s-au înfăţoşat tot cor-posul eadeţilor, din carii unii era de 8 ani, spre a să dărui la acii mai vrednici medaile (căvălării) de aur, cu a cărora împărţire, drept semn de stimă, s-au însărcinat oaspeţii boieri moldoromâni ce era de faţă la acest interesant examen. Cabinetul de mineraloghie cuprinde o preţioasă adunare de unelte, modeluri şi metaluri brute (nelucrate) şi pietre rare a Siberiei, precum şi o piatră elastică (îndoitoare) de Brazilia. Directorul acestui institut este Ex[celenţa] sa d. Karniev, bărbat cu adîncă învăţătură şi îngrijătoare sîrguinţă pentru sporiul alievilor.
îngrijirea guvernului pentru creşterea publică se întinde şi asupra unei clasă de oameni ce den fire s-au osîndit, adecă a surdomuţilor şi a orbilor din naştire. îmbunătăţită împărăteasă Măria Teodorovna au întemeiet
354
355
Institutul surdomuţilor în o aripă de zidirea orfanotro-fiei. La 1809 au adus de la Paris pe d. Jofrua, aliev lui. abate Sicar, carele au informat şi organizat toate de cuviinţă pentru sporiul învăţăturei acestor nenorociţi. După moartea lui Jofrua au urmat alievul şi agiutătoriul său, d. Jorj Gurzov, carele au fost petrecut în Ieşi cîţva ani cu epanghelma dăscăliei, iar acuma cu mulţămirea guvernului direge acest filantropic institut. Aice se află astăzi 40 juni şi 30 fete, din carii cea mai mare P'arte se ţine cu cheltuiala institutului, iar alta cu a mjariei] sale împ[ărăteasa] sau a familiei alievilor, dischis fiind acest institut la cii cu stare surdomuţi, cu dare de 650 ruble pe an a întră, nu mai gios în vîrstă de 8, nici mai mult de 12 ani. Alievii împlinesc cursul învăţăturilor în 10 ani, după care acii ce nu au mijloace întră la tipografii sau canţelarii, unde sînt foarte sîrguitori lucrători. Iar din cii avuţi unii se căsătoresc, dar niciodinioară cu femei surdomute. Ştiut este că muţia surdomutului din naştere nu i se trage din nedeplinirea organului limbei, ce'numai din lipsa auzului, pentru care neavînd ideie despre sunet nu poate răspunde vorba cen-o aude. Dar fiindcă ştiinţa se tipăreşte în mintea omului pin cuvintele limbei, drept aceea vrednic de mirare este metodul prin carele surdomutul cîştigă atîtea feliurite cunoştinţă, puj^ndu-să zice că auzul i se dezleagă prin ochi, iar limba prin^degete. Lauda aflărei acestui metod se cuvine îm-bunătăţitului franţez abate Delepe, al căruia nume este binecuvîntat de tot filantropul. Prin mimică, adecă semne, alievii învaţă dintîi numirea tuturor lucrurilor, cîştigînd prin această o a lor limbă mimică. Urmează cetirea deget al ă (prin semne a degetelor) şi scrierea cu alfavitul obicinuit. După aceasta învaţă gramatica rosiană şi fran-ţeză, relighia, moralul, istoria, poezia, matematica, gheo-grafia, loghica, filozofia, temeiuri despre legile rosiene ş-ale iconomiei politice ; toţi învaţă desenu sau zugrăvi-tura. Acii fără de talent se deprind la manufacturi, în alăturata orfanotrofie. Spre cercătura ştiinţei surdomuţilor am arătat profesorului în o carte rosiană un period, poftindu-1 să dicteze (să spuie) unui aliev de a-1 scrie pe tablă. Profesorul iute prin semne dictînd, surdomutul
au scris fără nici o sminteală ortografică, şi în urmă au şi prefăcut periodul în limba franţeză. După aceasta un oaspe de faţă au întrebat, pe tablă scriind : „Cine au fost la Roma femeia cea mai virtuoasă (cu fapte bune) ?", iar surdomutul în scris au răspuns : „Lucreţia, zice, nevoind a mai trăi după perzarea cinstei sale". După o altă cerere a străinului oaspe, prin mimică au întrebat pe subdascalul (carele este asemine surdomut) : „Ce deosă-bire este între omul şi dobitocu ?" „Cugetarea, voroava şi nemurirea sufletului sînt însuşiri a omului, ce lipsesc dobitoacelor", au scris întrebatul. Precum şi la multe alte cercări din gheografie, matematică şi moral au dat surdomuţii atît de îndestulate răspunsuri, încît mulţi din cii limbuţi şi bine auzitori n-ar pute mai bine a le face, umplînd pe cercetători de mirare pentru dreapta giude-cată şi ideile lămurite care se vădesc în a lor conversaţie (vorbă). Stema acestui institut şi altor de faceri de bine este paserea aligorioă numită pelican, carea întru a sa duioşie îş spintecă sînul spre a-ş da sîngele de nutreţ puilor săi. Cît moral înfăţoşază această aligorie pentru părinţii duioşi şi fiii cunoscători î
, Nu mai puţin interesant este cercetarea Institutului orbilor de naştere, întemeiet de împăratul Alexandru. Acest clas al oamenilor, ce fără aseminea mijloace este sarcina soţietăţei şi sie însuşi de ură, au agiuns a fi folositori şi prin a lor osteneală a-şi cîştiga traiul. 40 de alievi se cresc aice cu cheltuiala statului sau a familiei orbilor şi petrec în limba rosiană cursul învăţăturilor. Prin pipăitul cu vîrful degetilor şi prin auzul foarte simţitori, orbii împlinesc în parte lipsa vederei. Drept aceea, toate cărţile lor sînt tipărite cu litire relieve (slove ieşite afară de pe faţa hîrtiei) şi alievul ceteşte pe cartea sa pipăind cu degitile cu iuţală, ca un om bine văzători. Cu asemine semne fac orbii operaţiile aritmeticei, învaţă gheografia şi muzica. Spre cercătura, am arătat cu o varga un punt de harta Evropei făcut în reliev şi în-trebat-am cum să cheamă acest loc ? Orbul, cer cetind cu degitul, au răspuns : „Ieşii, capitalia Moldovei". „Dar Pe-tersburgul unde-i ?" Degetul orbului îndată au sărit acolo. „Plecînd de aice, oare ar pute un vas a pluti păn în Moldova ?" „Urmează-mi", au răspuns orbul şi, pe-
356
357
trecînd cu degetul de-a lungul Nevei, pin Baltică, între Sveţia şi Danemareu, au ieşit prin strîmtoarea numită Sund, cotind Ghermania au întrat în canalul La Manş, ce desparte pe Anglia de cătră Franţia, şi cungiurînd această ţară, pe Ispania şi Portugalia, cu fereală au întrat în strîmtoarea Ghibraltariului şi în Mare Medite-rană ; aice au zis : „Nu ne temem de corsarii Algirului ! Franţezii i-au stîns." Cungiurînd Secilia, la Morea au heretesit pe Grecia nouă şi cu suspin au adaus : „Şi Omir, prinţul poeţilor, au fost orb, dar mai nenorocit decît mine, căci el, gustînd de toate frumuseţile pămîntului, au simţit perderea lor". Cu mare luare de samă au trecut între insulile Arhipelagului, Dardanelile şi în faţa Con-standinopolei au zis : „Aice încep a vede evropieneşte !" Prin Bosfor grăbindu-se, degetul orbului au mers ca o săgeată drept la gura Dunărei, pe unde întrînd s-au suit la Galaţi, zicînd : „Iată patria d[umita]le !" Mulţămindu-i pentru această nimerită şi plăcută călăuzie, am dorit în cuget ca negoţul nostru, dizbărat acum de obezile ce-1 ferica, să poată măcar ca acest orb nimeri căile speculaţiei ce i s-au deschis.
Orbii scriu răvaşă obicinuite cu agiutoriul unei maşini foarte simple şi priimesc acele cu litere în reliev, scrise cu o materie groasă, carea, îndată închegîndu-se, formează litere pipăitoare. Ii au a lor tipografie şi singuri îşi tipăresc cărţile şi muzica lor. Faţă fiind, un aliev de 10'ani, tipograf orb,' au alcătuit în tipări următoriul bilet : „Astăzi, la 7 sept. 1830, ne-au cercetat boierii moldoromâni", iar îndreptătoriul, asemine orb, dregînd cîteva smintele ortografice, au aşăzat tabla la teasc şi au tipărit acest bilet de suvenir a ghibaciei orbilor. Aceştia lucrează manufăpturi, precum : toalete, covoară, pungi, brîie şi alte ţesături de color (văpse) vîrstate.
La paraclisul lor ii singuri sînt cîntăreţi şi cetitori. D. Koşanski este diregătoriul acestui institut. Un părinte simţitori nu poate ave pentru fiii săi mai adevărată duioşie de cîtă are acest vrednic bărbat pentru creşterea acestor nenorociţi încredinţaţi filantropiei sale. Muzica este unul din obiectile ce cu spori îl cultivează. Ii singuri compun sonate şi după o frumoasă simfonie instrumentală au cîntat cu un vers duios următoriul imn :
IMNUL ORBULUI
Harul :   Spun că lumea desfătează Ale inimei simţire, Că un soare luminează
Mii făpturi şi flori în fire, Dar, aleu, acestea toate
A simţi un orb nu poate !
Unul :    Firea ochiului arată
Ale ei frumoase odoară, Cînd ursita ne-ndurată,
Ce din leagăn mă-mpresoară, Ziuă, seara, dimineaţă
Ni ascunde toate-n ceaţă.
Horul :   Spun că lumea disfătează ş.c.L
Deşi raza ce sănină
Nu ne-aduce-n veci lumină, Necolai ci ni-i părinte
Ne deşteaptă oarba minte, Şi scăpînd d-o vie moarte,
Ne împacă iar cu soarte !
Sfîntul Alexandru, duca Novogradului, s-au numit Nevski de la biruinţa ce la anul 1241 au purtat pe malul Nevei asupra svezilor. Pe acest loc, la capătul oraşului, Petru cel Mare au zidit frumoasa mănăstire unde este şi rezidenţia mitropoliei. Biserica catedrală a Sf. Triime are o arhitectură măreaţă şi este împodobită de cîteva bune icoane, între carile se însamnă a lui Rubens, Van-dic şi Mengs. Adîncă evlavie răsuflă monumentul sf. Alexandru, carele au fost apărători legei şi patriei sale. Ceva înainte încheierei zililor, el au îmbrăcat paliul monăşesc la 1264, iar a sa canonisire (sfinţire) au urmat la Vla-dimir, de unde Petru cel Mare cu strălucită pompă au transpurtat aice relicviile (moaştile) sfîntului. In mijlocul trofeilor militară de argint, secriul de asemine metal, tră-gînd 3 600 funturi, se acopere de o stofă pe carea este
358
359
zugrăvită icoana sfîntului, înfăşurată de cordonul cu steaua ordinului ce de Petru cel Mare s-au aşăzat la 1725. Cornicea (brîul de sus) a bisericei este împodobită de 20 statue de marmură, iară pilaştrii de portreturile lui Petru 1 şi Ecaterina a doua. Intre odoarăle besericei se păstrează corona sfîntului Alexandru, buzduganul lui Petru şi alte preţioase clănuiri ale evlaviei. De îmbe laturile besericei se înalţă două turnuri cu clopote, dintre care unul trage 3 600 funţi. Pre lîngă aceasta mai sînt încă besericile Bunavestire şi Sf. Lazar, unde se îngroapă cii mai însemnaţi evghenişti ; aice este şi mormîntul viteazului Suvorov. Alăturea se întinde ţinterimul. Presu-rată de atîte mormînturi, încît se pare că nu mai rămîne loc pentru negoţ, forma ei este pătrată, avînd 2 rînduri cu galerii, şi peste tot 340 dughene, în care se vînd numai producturile fabricilor pămînteşti. [Aici textul ^ prezintă o lacună, datorată probabil unei greşeli de tipar; din textul care lipseşte a rămas numai cuvîntul alţii.] între aceste se însemnează colona lui Lomonosov, poetul pindaric al Roşiei. Asupra unui mormînt se înfăţoşază în marmură şepte păsărele nepenite întinzînd din cuibul lor pliscurile' deschise cătră un păsăroi întristat. Această alegorie nemerită însămnează şepte sărimani prunci carii, împreună cu părintele lor, plîng pe o mamă duioasă ! Pe alt mormînt un puternic stejar detunat de fulger înfăţoşază pe un melian oştean căzut pe cîmpul bătăliei în floarea vieţii sale ! între aceste analuri (istorisiri) a mor-ţei, cu neputinţă este a nu face oarecare luări aminte. Aceea însă carea covîrşeşte pe alta este marele contrast sau deosăbirea ce se înfăţoşază între capitîle uliţii numite Nevski Prospekt, care, precum s-au zis, începe în chentrul oraşului, la admiralitate, şi se încheie aice ^ în mănăstire. Acolo se uneltesc mijloace de a lupta cu stihii şi cu oameni, a subgiuga pămînturi, a aduna odoară, acolo mărirea pămîntească ţine loc de nemurire, şi dorinţa de a o cîştiga acopere pe viitorime cu un hobot nepătrunzători ! Dar aice, negura fandaziilor ce au orbit pe om în cursul vieţii pere pe rîpa mormîntului, şi raza adevărului atunci răsare cînd ochiul se închide în vecinicul răpaos î în mănăstire lăcuiesc 100 călugări, al căror igu-men este însul mitropolitul, astăzi preasfinţia sa părin-
tele] Serafim. Pentru învăţătura părţei besericeşti este aice o frumoasă academie, un seminar şi o şcoală normală, unde 300 juni petrec cursul învăţăturilor, din carii se orînduiesc parohi sau profesori pe la alte seminarii. învăţăturile aici înurmate sînt : teologhia, filozofia, literatura, matematica, limba siriască, elinească, ghermană, franţeză şi rosiană. Bibliotica academiei se alcătuieşte din 7 000 tomuri, avînd şi un cabinet de fizică. De însemnat este că acel dinţii siminar în Roşia s-au făcut la anul 1671 de învăţatul moldovan prinţipul Petru Movila, fratele domnului Moldovei, carele în urma întâmplărilor politice a patriei s-au tras în Roşia, unde a sale rare însuşiri l-au înălţat la treapta de mitropolit Kiovului. Academiile de Moscva, de Novograd şi Cernikov sînt datoare urzirea lor tot acestui bărbat cuvios.
Bibliotica publică este în faţa palatului împărătesc numit Anişkin. Faţada ei informează piaţa teatrului nou, carele cu alte zidiri însemnate, în chipul lui Pale Roial din Paris, va fi o măreaţă podoabă a lui Nevski Prospekt. învăţatul şi zilosul Poloniei episcop, anume contele Za-luski, adunînd în curs de 43 ani o bibliotica aleasă de 200 000 tomuri, împreună cu un venit de a o înmulţi în fot anul au fost dănuit-o Varşaviei, spre publica între-buirea. După luarea Varşaviei cu asalt de Suvorov, această bibliotica s-au adus aice, adăogîndu-se de atuncea cu vro 100 000 tomuri, mai ales supt domnia împăcatului] Alexandru, protectorul luminarea naţionale. între multe ediţii şi manuscripte preţioase să însamnă un Plu-tarc vechi, Epistoliei e sf. apostol Pavel, scriptele sf. Av-gustin şi tractatul încheiet la Luţk între Petru cel Mare şi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, întărit în Ieşi la 11 iunie 1711. Alte manuscripte hunice, arabice şi de sanscrit îndeletnicesc pe orientaliştii învăţaţi. Fieşicare doritori ştiinţilor capătă aice în sala cetirei orice carte iertată. Toate înstituturile împărăteşti au a lor bibliotice, iar între ale particularilor se însamnă a canţelariului Ro-meanţov şi a contelui Razumoski. Tot pi Nevski Prospekt se află acea întinsă zidire numită Gostinoi Dvor, adică curtea de [aici textul prezintă o altă lacună, datorată pro-babil unei greşeli de tipar].
360
361
Spre îngrijirea sănătăţei sînt în Petersburg 3 spita-luri militare şi 3 politiceşti, ospiţiu pentru naşterea femeilor îngrecate, o casă unde hultuiesc copiei şi alte mici spitaluri a instituturilor. In aceste lăcaş[uri] de faceri de bine săracul neputincios, de orice relighie, află adăpostire şi agiutori de doftorie ; bărbaţii se agiutorează de invalizi dreşi întru această epanghelmă, iar femeile de călugăriţă, numite surori de îndurare. Împărăteasa Măria Teodorovna au întemeiet ospiţii maicilor, alese numai dintre văduve cu bune purtări. Acele cu putere se deprind întru căutarea bolnavilor la spital au la case private, puind giurămînt cum că vor plini cu sfinţenie însărcinarea lor. Spre semn ele poartă pe piept, pe o corde verde, icoana Maicii Precurate cu înscrisul : „Mîngîierea întristaţilor", iar pe altă parte se ceteşte cuvintul îndurare.
Spre ţinerea ospiţiului, casa orfanotrofiei, carea are un venit de cîteva milioane, numără pe tot anul 230 000 ruble. Aceste maice, trăgîndu-se din soţietatea lumească^ se leapădă numai de plăcerile ei, iar nu de îndatorire de a fi aproapelui său de folos în toată viaţa, în carea cu camîtă răvarsă asupra sărimanei omeniri agiutoriul ce ele priimesc.
Aproape lîngă institutul vindecărei să află acel cumplit, dar neapărat, unde se fabrică uneltite omorîtoare, adecă arsenalul nou sau armăria, care varsă şi tunurile. Această zidire foarte întinsă, cu 2 rînduri, are faţada împodobită de semne ostăşeşti. La rîndul de gios se lucrează în 12 sale părţile tunului, şi cu maşine de aburi li să fac ţevii. In o sală măreaţă să păstrează, la rîndul de sus, multe arme vechi a cavalierilor teutoni, orînduite în frumoase figuri. 60 cuptoare ard şi 1 000 de meşteri asudă neîncetat întru gătirea armelor. în arsenalul vechi se văd, între lucrurile curioase, steagul streliţilor, pe carii Petru cel Mare i-au stârpit. Aceşti ieniceri a Roşiei vechi închipuise pe o parte a steagului iadul, umplut de toate neamurile ce nu era streliţi, iar pe de altă parte au înfăţoşat paradisul, plin de ipochimene a tagmei lor. Aice se văd nenumărate şi feliurite arme cu 20 şi 100 gure de foc, ce se întrec în chipul de a omorî mai iute şi mai mulţi oameni, care arme însă astăzi nu se mai întrebuin-
ţază. Intre steagurile streine se vede standarta confederaţiei a lui Kosţioşko din războiul 1795, carele cur masă fiinţa Poloniei, pe carea însă la 1815 mărinimosul Alexandru au chemat iar în viaţă. Burza, unde în toate zilele se adună bancherii, neguţătorii şi căpitanii de vasă, spre încheierea contracturilor sau vînzărilor, este aşăzată pe promontoriul (piscul) a lui Vasile-Ostrov şi se însamnă prin o măreaţă frumoasă arhitectură.
Forma bursei este ca templul lui Tezeu de la Atina, avînd în lungime 55, în lăţime 41 şi înălţime 14 stînjini, încungiurată de un peristil de 44 coloane de rîndul doric. La mijloc are o sală foarte mare, ce se luminează de o fereastră făcută în bolta acoperemîntului şi se împodobeşte de bustul colosal a ziditoriului, împ[ăratul] Alexandru, şi de portretul m[ăriei] sale împjaratului] Ne-colai, protectorul negoţului.
In giurul salei sînt 8 mari apartamente, cu scriptorii pentru facerea dreselor şi pentru arătarea prubelor de lucruri de vînzare. Faţa bursei are o piaţă mezocercuir-toare cu căi şi palustrade de granat, de unde se coboară 2 drumuri la limanul Nevei. Spre înlesnirea transportului celor discărcate, la îmbe laturile pieţei se înalţă 2 colosale coloane rostrale, avînd la postument statuile lui Neptun şi a Nevei, iar în vîrful lor fanare spre povaţa vaselor noapte călătoare. In dosul bursei s-au făcut o nouă piaţă, cungiurată de copaci şi canghele de fier, unde să depun producturile aduse din tuscinci părţile pămîn-tului. Uneori, la venirea vaselor streine, să văd ca din arca lui Noia ieşind elefanţi din Asia, cai din Englitera, cîni de vînat cu labe de raţă din Australia, momită de Africa, papagali din Brazilia şi o ceată de fimei engleze, pre carile damile Roşiei le întrebuinţază doice sau maş-tege. Să văd asemine copaci şi fracturi aduse de la antipozi, spre îndestularea gustului delicat. Aceste vădesc că neobosita lucrare a negoţului au hultuit climile, şi odinioară va face din toţi oamenii pămîntului un singur neam. în faţa piaţei de arme este pe Neva podul cel mare, numit Troiţkoi, lung 300 stînj[eni], aşăzat pe 33 pontoane şi împodobit cu înaurite fanare, iar la mijloc cu 2 chioşcuri pe carele flutură pandiera oraşului. Acest pod, ca şi celelante, sînt aşa făcute încît la timpul plu-
362
363
tirei, după miazănoapte, să deschide în două locuri pentru trecerea vaselor cu catarg ce să suie sau să coboară pe Neva. Din mijlocul podului să înfăţoşază acea mai frumoasă zugrăveală : în fundul ei domnează maiestoasa burză, înaintea caria pe luciul apei zboară vase şi repede caice.
La capul podului din dreapta Nevei se înalţă din sînul apelor cetatea numită Sanct-Petersburg, îmbrăţoşată de ramurile Nevei. Petru cel Mare au întemeiet-o, păn a nu zidi oraşul, şi spre sporirea lucrului singur cu ai săi curtezeni au dat mînă de agiutori. Zidul cetăţei despre Neva este de granit, avînd o frumoasă poartă, unde sînt însămnate acele de frunte răvărsări acestui rîu, carea păn acum au mers tot sporind. In mijlocul cetăţei este biserica sf. apostoli Petru şi Pavlu, asupra caria, în forma holandeză, să înalţă un turn înaurit de 385 palme înalt. Beserica are 3 altare, cu frumoasă veche catapiteasmă. Intre bdorîle sale păstrează veşmintea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos şi candelabre făcute de mîna lui Petru întîi. In această beserica răpoasă rămăşiţile muritoare a suverenilor Roşiei. Sarcofagele (secriele) lor sînt simple, de granit, acoperite de o aurită stofă, pe carea se află cusut numile răposatului. In dreapta besericei este mormîntul lui Petru cel Mare, a soţiei şi a fiicei sale Elisaveta, Sarcofagul împăratului se însamnă de o medalie în aur, înfăţoşînd de o parte portretul său, iar de alta pe Iraclie răsuflîndu-se după osteneala lucrului. Care aligorie chiar au adeverit-o acest bărbat extraordinari. Spre stînga zac împjaratul] Pavlu cu soţia sa şi împ[ăratul] Alexandru, pe carele tot omul simţitori îl binecuvîntează în aducerea aminte ! Păreţii besericei sînt împodobiţi cu 500 steaguri luate de la feliurite naţii. Intre acele adusă din Varşovia sînt cîteva a moldovenilor, pe carele perduse în bătălie cu polonii.
într-un templu se păstrează aice vestitul caic numit Le gr an sir 4 (marele domn), carele întîi au dat lui Petru idee de a face Roşiei o flotă. La 1691 Petru aflînd din întîmplare acest caic durat de moşul său pentru preumblare pe Volga, au început, cu agiutoriul profesorului său
Le gr and Sire.
Tumerman, a se deprinde în plutire pe un lac^ neavînd încă Roşia pe-atunci vreo mare. Şi 20 ani mai apoi acest vas s-au adus la Kronstat, spre a sărbi ziua urzirei flotei rosiene, de carea acest caic se poate socoti ca un strămoş. 22 vase de linie, 60 fregate şi 300 galere înşirate în linie de bătălie făcea paradă înaintea caicului, în ca^ rele, supt pavilion împărătesc, Petru şede la cîrmă. 4 admirai! îl mîna cu vîsle şi un feldmarşal făcea datoria de artilerist, în acest chip Le gran sir au cungiurat toată flota şi, trecînd înaintea fieşcărui vas, acesta-i închina pavilionul său şi îl ura cu o salvă de artilerie.
In cuprinsul cetăţei se află palatul monetei, în carele se taie bani cu agiutoriul maşinilor de aburi, Deplinătatea acestora au agiuns la un grad vrednic de mirare. La fieşcare minut se fac aici 60 bucăţi ; cerîndu-se trebuinţa se pot fabrica pe zi la 3 sute mii ruble. După ce se pune maşina în mişcare, meşterii stau marturi a ghibaciei sale şi, ca la moară, toarnă numai bucăţi de metal, pre care îndată le culeg prefăcute în lucitoare monetă, ce o adună în saci. Afară de Petersburg şi în Tiflis, nu se mai poate tăie monetă. Aici în cetate se păstrează visteriile împărăteşti, iară cazamatele sînt pentru arestanţii statului. Pe una din tării flutură pururea pavilionul ostenesc. Primăvara, cînd se sărbează ziua dizgheţului Nevei şi a de nou plutirei, cetatea o urează prin salve de artilerie, iară gubernatorul pleacă de aici într-un caic şi, întîi trecînd rîul, face împăratului reportul său, cînd toată Neva se acopere iar de înmiite vase. Aproape de cetate se vede pe malul Nevei căsuţa de lemn în carea au lăcuit Petru cel Mare în epoha zidirei oraşului. Pentru păstrarea acestui monument, s-au încun-giurat ele o casă ele piatră, şi tot călătoriul cu sevas calcă supt acel acoperemînt. Aice se vede o icoană cu carea Petru au fost la bătălia de la Poltava şi un caic durat de însuşi mîinile sale.
O parte a insulei numită a apotecarilor (spiţerilor) este cuprinsă de grădina botanică, plină de preţioşi copaci şi plînte din tot pămîntul. Cele din clima ferbinte cresc în florărie, care şi vara se încălzesc. Aice se vede copaciul cafelei, a căruia poamă era la început de doftorie, apoi de lux, iar astăzi au agiuns. ca pînea cea de toate zile,
364
365
copaciul camforei, din carele iese acea răşină vindecătoare, ale căruie frunze asemine miroasă, arburea pînei, ce cuprinde o săţiitoare şi mănoasă făină, arburea vaceina, caria poamă face un lapte răcoritori. Se vede şi fenicul, ce cu frunză urieşă umbrează pe lăcuitoriul în mijlocul arşiţei, şi mii alte plînte de Dumnezeu p9ntru vietăţi urzite, iar aice spre folosul învăţăturilor adunate.
Nu cred ca grădinăria practică să fie aiure mai bine cultivată decît în această climă, care de sine alta nu naşte fără sălbateci copaci. Măiestria însă au deplinit această lipsă şi au înfrînt încă legile timpurilor anuluL Primăvara se vînd aice fructuri de toamnă, şi cele de vară sînt coapte iarna. Tot anul apoi, în toate zilile, se găsesc orice fructuri cineva ar pofti : pepenii, zămoşii, ananase, persice, prune, poame şi fragi, anghinare şi cele mai alese legumi. Aceste toate au faţa şi fiziognomia patriei lor, dar gustul foarte puţine. Vara, fiind mare ieftinătate, persica se vinde cîte o giumătate rublă, funtul de poamă 2, un ananas 6 şi c.l. Mare îmbielşu-gare este de zmeură, ci-i foarte frumoasă şi se vinde pană la 30 capice funtul. Mergînd cineva la piaţa fructu-rilor, privirea frumuseţea şi a îmbelşugărei lor îl face a se socoti în Franţia sau în Italia ; voind însă a le cumpăra, nu tîrziu înţelege că se află la Petersburg. Fracturile ce mînîncă poporul sînt nişte mere cliocva şi porumbele.
Preumblarea publică în timpul frumos este grădina de vară, aceea de la palatul Taurida, zidit pentru cneazul Potemkin, în carele se află multe lucruri vrednice de vedere, şi Ecaterini-Hof, dar cea mai plăcută disfătare sînt Kameni-Ostrov, Elaghina şi Krestoski, toate inzule informate de ramurile Nevei. Palaturi, case şi chioşcuri cu deosăbite gusturi, împodobite şi presurate de înmiite flori, desfătează privirea trecătorilor şi fericesc pe lăcui-torii carii se grăbesc a-şi lăsa casile din oraş, spre a gusta plăcerile trecătoare a timpului frumos. La Kameni-Ostrov este un palat împărătesc cu grădină englizască şi un teatru, unde vara să înfăţoşază comedii franţeze. Aceste locuri se învioşază mai ales în zi de sărbătoare de elegante ecvipajuri, călăreţi şi pedeştri de feliurite neamuri a capitaliei. Krestaski este chentrul îndeletnicirei
poporului, între carea se însemnează aceea numită munţi lunicători. Din înălţime a 3—4 stînjini, pe o foarte plecată cale de scânduri pardosită, damile şi cavalerii, şezînd pe un căruţ, pleacă cu atîta repegiune încît pornitul căruţ de sine urmează în şăs cîteva minute. Aseminea îndeletnicire se face mai ales iarna, pe munţi de gheaţă, supt a cărora boaite poporul găseşte plăcute mijloace ele a se încălzi.
Din aceste cîmpuri elizeie a disfătărei, preumblăto-riul vede pe celala[l]t mal a Nevei satul Ohta, ce înfăţoşază pe industrie şi sîrguinţă. Acolo fabricanţii ţese postavuri, cit, mătăsuri şi multe alte stofe, carele se apropie de a agiunge pe acele fabricate la apusul Evropei.
Teatruri sînt în Petersburg 4, în carile se reprezentează în limba rosiană, franţeză, italiană şi ghermană. Teatrul naţional se sîrguieşte de a îndeplini această îndeletnicire, care cu înţelepciune întrebuinţată este un institut folositori. Shoală fiind de moral, sateră pentru răle deprinderi şi organ simţirilor lăudate, muza rosiană de nou au înfăţoşat oarecare prube ce s-au încununat de publecul aplauz (priimire). Multe soţietăţi de filantropi de boieri sau dame organizate răvarsă lumină şi faceri de bine asupra compatrioţilor săi, găsind întru aceasta plăcere şi laudă. Intre punţile oraşului se însamnă mai ales acele două de fier, unu-i în forma gotică, altu eghipteană, de pe canalul Fontanka. Aceste punţi, neavînd la mijloc nici un picior sau razim, sînt aninate în înălţime de 20 stîn[jeni] pe nişte vergi de fier, dar aşa de trainice încît ecvipajile şi carîle neîncetat le petrec în fuga cea mare. împodobirea punţilor este elegantă, cu figuri şi basrelieve înaurite. Precum Neva, asemine canalurile poartă vasă încărcate de pro-ducturi, proviant, provizii, cherestele ; aseminea încarcă toată necurăţenia oraşului. Pentru ferirea caselor de foc şi agiutoriul la aprinderea lor sînt orînduite măsuri de poliţie atît de nemerite încît rareori se întîmplă o aşa nenorocire. în fieşcare din 12 cvartire ale oraşului se află cîte un turn de lemn, 48 pompieri (tolumbagii) cu un ofiţări, 3 pumpe de vară şi 5 de iarnă, cu sobe. Soldatul stînd pururea în turn de pază la întîmplare rădică ziua
366
367
nişte stegurele, iară noapte fanare, al căror număr şi formă însamnă locul focului, unde îndată se porneşte agiutoriul cu acea pripă încît de la un capăt a oraşului la altul este datori a sosi în 39 minute. Toate casele de piatră au de lemn sînt cu table de fier acoperite. Liniştea carea domnează între lăcuitorii din toate stările vădeşte că fieşcine, nu numai că-ş ştie datoria, dar o şi urmează ; de aceea nu se vede nici certe între cii mai ordinari oamini. Curăţenia uliţilor este mare ; fieşcare proprietari de casă este dator a pardosi şi a ţine uliţa curată pe cît să întinde locul său. Drept aceea, unul sau mai mulţi portari ai casii mătură, adună şi cară noroiul sau pulberea, în toată dimineaţa şi în multe rînduri de peste zi, de pe partea lor, pe care vara sînt îndatoriţi a o uda. Guvernul face multe cercări spre a pute ne-meri chipul unei bune pardosele.
Metodul lui Mak-Adam, de pe care este lucrată uliţa lui Nevski Prospekt, nu îndestulează dorinţa. Mala-Mi-liona s-au pardosit de nou cu parcheturi de brad, spre a cerca trăinicia sa. De va răspunde aşteptărei, atunci are îndeobşte a se pune în lucrare, cînd atunci va lipsi cumplitul vuiet pricinuit de repegiune ecvipajilor (trăsurilor), de care nu numai se asurzesc urechile, ce încă se clatină pururea casile ca de cutremur, ce din norocire aice niciodată nu se întîmplă, căci în alt feli nu ar pute ţine casile, a cărora temelie neadînci sînt răzămate pe şarampoaie.
Intre palaturile plăcerei din apropierea capitaliei se însamnă Streina, Pavlovski şi Oranienbaum, dar acel mai vrednic de vedere este Peterhof, în depărtare de 25 verste. Acest lăcaş împărătesc să află pe o înălţime a ţărmului mărei, la gura Nevei. Petru cel Mare au ales locul şi au orînduit a se zidi palatul de arhitectul Le-blon, pre carele împfărâtesele] Elisabeta şi Ecaterina l-au adăogat. Poziţia sa şi îndestulatele ape prefăcute în fîn-tîni săritoare, cascade şi bazinuri a gradinei engleză, ce se rîurează de mare, fac pe acest lăcaş mai plăcut între multe altele împ[ărăteşti] aşăzări. Pentru de a vide pe Peterhof în toată a sa frum-eţe să cuvine a-1 cerceta la 1 iulie, cînd se sărbează ziua m[ăriei sale] împărătesei. Atunci cu o zi mai nainte, şi mai ales la agiunul serba-
re!, încetează desimea. ecvipajilor şi vuietul capitaliei, carea mai toată să transportează la Peterhof. Drumul de frunte, cărările, Neva şi marea se acopăr la zori de zi de trăsuri, călăreţi, pedeştri şi vase de aburi, între-cîndu-se de a agiunge mai întîi la ehentrul plăcerei. Vara aceasta s-au numărat ca la 300 000 oaspeţi din toate părţile adunaţi acolo, carii, neputînd încape în cvartire, au tăbărît în cîmp prin corturi.
Palatul, cu două rînduri, zidit pe rîpa înălţimei, < are despre mare o tărasă mezocercuitoare cu balustradă, statue şi scări măreţe ce se cobor la grădini. Din acest loc se disfătează ochiul asupra unei priviri minunate ce înfăţoşază mulţimea adunărei, deosebirea şi înavuţirea portului şi a uneformelor, mai ales ale gvardiei cei nouă din lăuntru palatului, ce întrece pe toate alte în frumuseţa. Mai însămnată fîntînă săritoare este aceea numită a lui Samsom ; statua colosală acestui irou este de bronz înaurit şi-1 înfăţoşază în faptă cînd spintecă gura leului, din carea se înalţă vîjiind o colo-nă de apă groasă de 2 şi înaltă de 36 palme. Frumuseţa aceasta se adaoge cînd soarile se află la spatele privitoriului ; atunci razile sale, răzbătînd pintre picăturile apei căzătoare, informează plăcutul arc în ceri sau curcubeul. Alte statue de zîne şi fiară săgetează apoasele raze, pentru care luceşte a lor înaurire.
Din parterul de gios palatul se înfăţoşază supt altă formă, căci toată rîpa informează o faţadă apoasă, unde din groatele de sus apa, ca o pînză privizie, se răvarsă deasupra treptelor de marmură acoperite cu file de aur. Afară de aceste sînt groate cu scoice de mare îmbrăcate, 30 alte fîntîni maiestroase, 10 cascade şi multe alte gustoase înfrumuseţări la tot pasul schimbă forma gradinei. Aice este chioşcul lui Petru cel Mare, numit Mon plezir5 (plăcerea mea), unde se văd apartamentile, mo-bilile şi straile acestui împărat, şi o galerie de cadre, in care petrecea Ecaterina a 2-a. De altă parte este chioşcul Măriei, ca acel de la Paris ; lîngă acesta sînt 2 bătrîni stejari plîntaţi de mîna împăratului Petru. Insă toate aceste feliurite frumseţe samînă ca o maghie, cînd
5 Mon plaisir.
368
369
la un semn dat să înluminează palatul, grădina, fîntî-nile şi vasile ce plutesc în faţa grădinii. Atunci apa şi focul,' două stihii împrotivitoare, unesc puterea şi horul lor de a priface noaptea de plăcere în o zi strălucită. M[ăria] sa împjaratul] şi împărăteasa, cu familia lor, petrec această seară în sînul noblesei şi a tagmei neguţătorilor, carii, ca şi împăratul, poartă domina spre semnul balului de mască. După aceea împ[ăratul] cu familia sa i curtezenii şi noblesa cercetează grădina, în care răsună din loc în loc horuri de muzică militară.
Aice la Peterhof este fabrica împărătească de hîrtie şi alta de lucratul pietrilor preţioasă, care îmbe se mişcă de maşini de aburi.
Zidind Petersburgul în favorul negoţului, Petru cel Mare s-au îngrijet de a-i găti un liman sigur şi o tărie de a apăra gura Nevei, pe undi duşmanii ar fi putut atacarisi capitala, ce atuncea se afla chir pe hotarul împărăţiei. Drept aceea, în golful Finlandiei au ales insula Retuzari, depărtată 40 verste de la Petersburg, pe carea au zidit oraşul Kronstadt. Spre încheierea comunicaţiei cîteva piroscafe călătoresc în toate zilele într-aceste două ponturi. Schela îmbărcărei este la englezul Bert, unde se află o formă de maşină de aburi şi de călătorie de fier. Intre acele dintîi se însamnă un feresteu de tăiet scînduri, carele supt privigherea numai a cîţva oameni prin maşină de aburi taie pe zi o mie de dulapi. Se poate giudeca folosul ce o asemine maşină ar pute aduce într-o ţară nu îndestul împoporată, a caria lucrare nu atîrna de îngheţul apelor, de lipsa sau reavoinţa lucrătorilor, şi care maşină, fără oboseală, zi şi noapte tot anul, cu mare deplinătate face lucrul său, putîndu-se aşeza pe vîrful munţilor sau în şăs, oriunde ar cere trebuinţa. Piroscaful sau focoscafa este un vas mare, pe carele în loc de vîsle îl mînă două roţi de fier făcute în forma celor de moară. în fundul vasului se află cupto-riul şi căldarea peste tot înfundată, în carea ne-ncetat ferbe apa, a caria aburi, neavînd altă răsuflare, iesă pin o ţevie ce este îndreptată cătră mehanismul maşinei. Puterea aburilor pune în mişcare oarecare roticele, care apoi împărtăşesc umbletul lor la îmbele roate mari aşăzate la coastele vasului. Prin acest mijloc vasul pluteşte
în contra cursului rîului şi a vîntului, dar, fiind acesta priitori, se mai întind şi pînzile pe catarg, cînd atunce vasul dispică undele cu îndoită repegiune. în fundul vasului sînt cămări curate şi comoade pentru petrecerea călătorilor şi un tractiri. Se înfăţoşază o frumoasă pri-veală carea să mai dischide întrînd în golful Finlandei, pe a căriia ţărmure despre amiazăzi se află palaturile împărăteşti Stelna, Oranienbaum şi Petershof. După o călătorie de 2 ceasuri, cînd, pentru cuvîntul rătunzimei pămîntului, capitala se pare acufundată în mare, şi cu ocheana numai vîrful admiralitatei se poate vede, răsar despre altă parte din sînul apelor turnurile Kronstatu-lui, cungiurate de mii catarguri ca de un codru disfrun-zit. în apropiere se vede că acea insulă abie iese peste faţa mărei şi că mare osteneală s-au cerut de a se face aice atîte puternice ziduri. în epoha lui Petru, cînd nu se cunoştea piroscafa, această călătorie au fost mai grea şi de primejdie pentru vase mici. Petru cel Mare, plutind odineoară la Kronstat cu cîţiva ambasadori, cărora voie să arate oarecare lucru, s-au văzut cuprins pa mare de o cumplită furtună. Ceriul întunicat scapără de îndesite fulgere, iară marea răspundea la vuietul tunetelor, şi şalupa să părea în tot minutul aproape de a fi înghiţită în undele întărtate. Teama morţei era zugrăvită pe faţa ambasadorilor, carii, nedeprinşi la asemine tractarisiri, unul dintr-înşii, apropiindu-se de Petru, îl giura în numele lui Dumnezeu de a se trage la un liman apropiet, zicînd : „Luaţi m[ăria] voastră aminte că veţi răspunde de viaţa me, şi ce va zice împăratul meu de voi peri ?" Neînfricoşatul Petru i-au răspuns zicînd : „Nu te îngrije de aceasta, domnule ambasador; Dumnezeu nu te va îneca fără mine, şi atunci stăpînul dumitale n-ave de la cine să te ceie !" Dar ghibacia lui Petru întru mări-nerie l-au scăpat din această primejdie.
Tăriile Kronstatului, ce se adaog de-a pururea, alcătuiesc o cetate de frunte, apărată de 1 040 gure de foc şi de o flotă numeroasă. între aceste înaripate cetăţi plutind, piroscaful trage la molo, adică la discălicătoare, ce furnicează (plină ca de furnici) de mărineri, neguţători şi soldaţi, al căror număr vara se suie la 30 mii, sosiţi aice din toate părţile pămîntului. Garnizonul este de
370
371
17 000 ostaşi. Oraşul are peste o mie case, 5 biserici ortodoxe si luterane. între lucruri mai vrednice de videre este canalul, holandezeşte numit doc, zidit de Petru cel Mare. Cînd vasul are a se drege, atunci se aduce în acest canal, din care să scoate toată apa, spre a lăsa vasul pe uscat.' Canalul este lung 740 stîn[jeni], lat 15 şi adînc 7, iar bazenul (havuzul) are 125 stîfnjeni] în lungime şi 75 în lăţime. Măcar că fundul canalului este mai gios decît cumpăna mărei, maiestroasa lui îmbrăcăminte de granit împiedică pe apă de a izvorî din pămînt. Un vas de linie s-au dus aice spre a fi îmbrăcat cu table de aramă. Agiungînd în doc, s-au închis ecluziile (stavilile) şi s-au pus în lucrare maşina de aburi, a caria putere se potriveşte cu aceea de 183 cai. Prin acest mijloc apa scurgîndu-se, rămase vasul pe fund, unde meşterii împlinesc lucrul lor. După aceasta se dischise iarăş stavilile, şi apa năvălind în doc cu o putere înfricoşată, au rădicat vasul, carele de acolo au plutit iar în liman. în acest feli se pot aice drege 18 vase deodată. Un molo-de 400 stfinjeni] se întinde din oraş pană la limanul oşti-nesc, care poate cuprinde 30 vase de linie şi alte mai mici. Comendantul acestui liman este un contr-admiral, carele acuma se numeşte Mih. Nicolai Vasiliev, cavalier a deosebitelor ordine ; acest vrednic marineri este un moldovan de la Botoşani, care în curs de 30 ani au agiuns, prin a sa bravură şi învăţătură, la postul însemnat, prin care vădeşte că compatrioţii noştri ar pute împlini orice feli de slujbe. Arsenalul este cungiurat de un canal, pe carele se transportează la liman materialul cuviincios pentru ecvipirea (gătirea) flotei. în curtea arsenalului sînt înşirate cumplitele unelte a bătăliilor de mare, anghere colosale şi alte fierării ce să păstrează încă de la Petru cel Mare, carele însuşi au fost meşter şi întru aceasta, precum au arătat la fabrica lui Miler, unde cu mîinile sale au lucrat 18 puzi de fier, întrebuin-ţînd la aceasta pe curtezanii săi de a-i căra cărbuni, de a umple cuptioarăle, a sufla foile ş.a.
La înturnarea sa în Moscva, Petru cel Mare au vizitat pe d. Miler, proprietariul fabricei, şi arătîndu-i a sa mulţămire despre rînduiala ce au aflat acolo, îl în-
trebă cît dă unui lucrători pentru facerea unui pud de fier ? Miler au răspuns : „Cîte 3 copeice". „Aşadar, d-ta m-ei plăti pentru 18 puzi ce ţ-am lucrat", îi zise împăratul. Miler, scoţînd 18 galbini, îi numără lui Petru, adăogînd : „Unui fabricant ca măria voastră nu se poate da mai puţin de un galbăn pe pud", dar împăratul l-au încredinţat că n-au lucrat mai bine decît un altul şi de aceea nu se cade mai mult. „Cu aceşti bani, au zis, îmi voi cumpăra o păreche de scarpe, de care am lipsă, fiindcă aceste ce port îs cîrpite şi stricate." Luîndu-şi apoi simbria, mers-au de ş-au cumpărat scarpe nouă, pre carele, purtîndu-le, arăta şi zice : „Eu mi le-am agonisit, cu a mea osteneală, ca un bun iconom, carele privighează şi dă mînă de agiutor la toate trebile casnice". Petru cel Mare deopotrivă preţuia toate trebuinţile statului, pre carele învioşea cu a sa pildă şi energhie. Ferice de o naţie carea, în epoha reformei sale, are un prinţip însufleţit de asemine sentemente, sfinţind toate minutele vieţei pentru binile patriei şi făcînd toate pentru dînsa, şi nimic numai pentru sine. în apropierea arsenalului este căsuţa de lemn în carea lăcuia Petru cu Menjikov, cînd se lucra Kronstadu, şi cîţva bătrîni stejari plîntaţi de mînile acestui împărat. Aice să vede şi un mic monument a lui Domanenko, ofiţeri de marină, carele la 1829, aproape de Siţilia, aruncîndu-se în mare spre scăparea unui mariner, însuşi au găsit acolo mormîntul său. Adevăratul iroizm deopotrivă preţuieşte curajul de a omorî pe duşmani şi de a mîntui pe un nenorocit. în biserica Sf. Andrei se păstrează cordonul ordinului acestui sfînt, carele s-au dat lui Petru, cînd, ca un căpitan de fregată a flotei, ce însuşi au urzit, într-o bătălie de mare au luat în persoană cu asalt o fregată a duşmanilor, în carea cu sabia în mînă el întîi s-au suit. Spitalul ostenesc este pentru 2 500 bolnavi marineri. în shoala piloţilor (celor ce cîrmuiesc vasul) se învaţă cu deplinătate această măiestrie teoretică şi practică. Pe culmea casei este telegraful, carele corespondează cu căpitanii şi eu vasile a înainte poştelor, iar în curte este pe uscat un brig spre deprinderea marinerilor începători de a se sui pe catarg şi pe funii ş.a. în fabrica funiilor se fac în toate zile 60 mii puzi de funii, iar pităria coace pe zi 700 puzi de
372
373
posmagi sau biscopt. In limanul neguţătoresc încap la 1 000 vase, care sînt înşirate ca nişte uliţi regulate. Supt domnia mfăriei] sale îm[păratul] Nicolai s-au adaos aice cîteva tării însămnate ; acea mai frumoasă este despre apus, făcută toată din granit în poligonuri tăiet, după forma celor străvechi zidiri ce se văd în Italia. Supt aceste tării se află cazemate bune şi uscate pentru lă-cuinţa soldaţilor. Apropierea de Kronstad vine în faţă acoperită de cetăţile Kronşlot, Kotolin şi cîteva baterii plutitoare, carele ar pune peire asupra vasului ce ar cuteza să se apropie în putere. Iarna comunicaţia cu Petersburg se face pe gheaţă, pe carea se aşază o poştă, tractiruri şi alte chioşcuri de petrecire şi semne de a nu se pute rătăci călătoriul.
In timpul plutirei anului acestuia au întrat la Kronstad aproape de 1 500 vase de negoţ şi au ieşit 1 360 încărcate cu producturile Roşiei. Mărfurile aice venite, ne-putînd a se transpurta înainte tot cu acelea vase, se descarcă în mai mici, pe care cîte 5—6 le trage un piroscaf în susul Nevei, pînă la vama din capitală. Din partea Ladogăi aduc în toate zilele provizii, de carele toate ca-nalurile sînt pururea cu îndestulare încărcate. Pînea este gustoasă şi nu mai scumpă decît pe la noi ; însuşi lucrătorii cii ordinari mînîncă franzele albe. Vinul obicinuit este a Franţiei ; cel mai ieften se vinde cîte 9 lei oca. Vinul moldoromân, lucrat cu oarecare ştiinţă, puţind a suferi călătoria de mare, s-ar face aice un mare ram de negoţ. Băuturile Roşiei, afară de rachiu, sînt chisliştea şi idromelul ; acest de pe urmă întrece în bunătate toate alte băuturi răcoritoare făcute din produc-turi coloniale. Apa Nevei este aice singură ce se poate be şî, limpezită prin o maşină, este sănătoasă şi plăcută. Un strein se miară de mulţimea porumbilor, de care sînt acoperite briile caselor, turnurile şi însuşi uliţile. Cu-yîntul este că fieşcare casă privată şi acele publice, precum Gostinoi Dvorşia, ţin cu cheltuiala lor un număr de porumbi, pre carii aice nime nu cutează a-i mînca, drept semn de sevas relighios ce au rosienii pentru această pasere, ca pentru simbolul Sf. Duh. Poporul Roşiei are încă cîteva orighinale deprinderi. Sînt cetăţeni carii, dînd elemozina săracilor, întorc ochii într-o parte, urmînd
după Scriptură, carea zice : „Să nu vadă dreapta aceea ce dă stînga". Nepilduită pe aiurea este avuţia sclavilor (krepusnoi), din carii unii au cîte un milion ruble capital. Contele Şeremetov are un mare număr de acest feli de oameni. Cel mai înavuţit boieri este Dimidav, proprietari de minile de aur, carele dau pe an 5 milioane ruble venit. Intre fabrice se înseamnă mai ales acea de steclă, prin mărimea bucăţilor de oglindă şi de geamuri, pentru care la multe case se văd ferestri de un singur sau 2 geamuri.
Descrierea cu amănuntul a tuturor lucrurilor vrednice de vedere, a mărirei, a ospitalitatei şi a luxului boierilor de aice ar umple un întreg tom de curioase istorisiri, dar scoposul călătoriului au fost numai a da compatrioţilor săi o idee despre aceste şi de a aţîţa dorirea celor ce pot călători ca, aflîndu-să în o ţară străină, să cerceteze cu amănuntul toate, pentru a lor îndeletnicire şi folosul patriei, în care să aducă bunele deprinderi şi îmbunătăţirile vieţuirei soţiale, ca, aflîndu-se în Evropa, să nu mai fie socotiţi întru aceste moldoromânii lăcui-tori ai Asiei.
374
[EXTRACT DIN CĂLĂTORIA UNUI MOLDOVAN LA ROMA]
Din istorii ştim că Moldova, care la romani să numea Dacia Transalpina, era lăcuită de colonii aduse din Italia şi că spre apărarea aceştii posesii despre năvălirea varvarilor sarmati şi schiti în multe locuri au zidit cetăţ şi tării, unele din'nou, altile pe surpările cetăţilor ghete,' precum Augustia, în cinstea împăratului, astăz numită Roman, Muniţipium Iasiorum, astăzi Ieşii, de la numele leghioanei iasiene, una din cetile romane ce au fost însărcinată cu păstrarea acestei provinţii. Lipsa ştiinţei arheologhice au împiedecat pană acuma pe lăcui-tori a face descoperiri de anticvitale. Dar acele preţuase odoare, adevărate titluri a unei strălucite moşteniri, înalţă amorţitul lor glas din anticele mormînturi, strigînd : „Trecătoriule, dizgroapă-mă, scoate a ta şi a me rugină, prin mine vei afla cine eşti J" Incit în dese rîndu-i asemene întîmplare au scos la lumină din sînul patriei noastre vrednici de mirare obiecturi, de care apoi neştiinţa sau nepăsarea ne-au lipsit, fiind unile astăz podoaba cabinetelor străine, iar altele pătimesc a doua lor înmor-mîntare. în cursul petrecerii Pre î. Domn la Galaţ s-au făcut o aflare interesantă, la ruinile cetăţii Ghertine, lîngă gura Şiretului, unde şi învăţatul D. Cantimir au fost găsit inscripţii şi medaile, discoperindu-să acuma o monedă şi cărămizi romane cu numele leghioanei. Vara, lîngă mănăstirea Bogdana, pe moşia Gotinaş, lucrînd oamenii la pietrărie, au găsit în o stîncă un mic vas antic,
înalt de 6 palmace, lat 4, plin de monede [de] argint, ca 180 la număr. Această aflare apoi egumenul mănăstirii au înfăţoşat-o Preosf. Mitropolit, carile au poroncit a să păstra pentru înfiinţarea unui gabinet numismatic, între acele medaile, care mal cu samă pentru un român să pare a fi interesante, este aceea ce înfăţoşază de o parte capul lui Traian bine conservat, iar despre alta înfăţoşînd coloana acestui împărat, care i s-au înălţat în anul 107 după Hs., întru lauda biruinţelor sale în Dacia şi a supunerii aceştii ţări sub domnia romanilor.
Spre a înfăţoşa cetitoriului român acest strălucit monument a strămoşilor, noi vom împărtăşi aice a sa descriere, luată din netipărita încă Călătorie a unui moldo-van la. Roma, din anul 1807—1812, adăugîndu-să cătră aceasta şi o videre litografisită.
EXTRACT DIN CĂLĂTORIA UNUI MOLDOVAN LA ROMA
Acea de căpitenie ţintire a călătoriei mele în Italia zăcea acuma aproape de mine, cînd, la 7 iuni 1807, am sosit la Bacano, în depărtare de 2 poşte de acea capitală. Acela carile din tinereţe s-au adăpat de învăţăturile clasice a elinilor şi a romanilor cunoaşte simţirile unui sfinţit respect pentru toate relicviile (rămăşiţuri) acestor mari naţii. Apropierea de străvechea doamnă a lumei, de aceea de unde derază fiinţa şi numele românilor, au aprins în inima me o nerostită nerăbdare. Cu toate că era acum întuneric, am putut încă discoperi, de pe o culme, sasul în care să înălţa ca un munte biserica Sf. Petru. A doua zi soarele mi-au răsărit în şes la rîul Tibru, lîngă podul numit Ponte Molo (Emilio), unde la 27 oct., an 312 după Hs., împăratul Constantin au biruit pe împăratul Maxenţius cu agiutoriul sf. cruci, carea i s-au arătat în ceri cu înscrisul : Prin acest semn vei birui! şi care au statornicit domnia sf. relighii hris-tiane.  Ţara  împregiurul Romii, numită  Patrimonio de
376
377
St.. Pietro (Clironomia S. Petru, poartă semnile unui vulcan stins şi este acea mai nesănătoasă, nelucrată şi sălbatică, încît mormîntul a cruntului tiran Nero, ce să află aice, nu să putea aşăza la un loc mai potrivit.
La această punte antică să uneşte drumul, asemene antic, numit Via Flaminia, făcut la anul 196 înaintea lui Hs. de consulul Flaminius şi care de atunce este pardosit cu mari lespezi în formă pentagonică, care drum, venind de la Romagnia, trece pe la Roma păn la Brin-dizi, dincolo de Neapole. Călătorind în linie dreaptă pe această cale un milio italian (3 la 1 ceas), am intrat în Roma prin măreaţa poartă numită Del Popolo, a poporului.
Ce asemănare de întîmplări ! Porţile Romei să păzesc astăz de soldaţi gali, ca cu 2 200 ani mai nainte. Atunce Brenus încungiurasă pe Capitolul, unde au fost scăpat cele sfinte a Romei, acum Napoleon ţîne închis pe papi în Cvirinale. Oare şi soarta lor va sămăna ?
Ce simţiri, ce reflexii să îndeasă în inima şi cugetul meu, Doamne ! Acesta este teatrul pe care firea omenească au înfăţoşat toate cîte au fost în stare a produce în lume, pe cetăţenii cii mai îmbunătăţiţi, pe iroii cii mai străluciţi şi pe cii mai crunţi tirani !' Aice aerul răsuna de cuvintele lui Ţiţero, de versurile lui Virghil şi a lui Oraţius şi de sunetul biruitorilor carii ducea în a lor triamv pe împăraţi. Aceasta este poarta pe unde le-ghioanele romane au ieşit cu Traian întru concinarea Daciii. Poate că, de la epoha de cînd întîmplările au dis-părţit pe români de maica lor Roma, poate că eu sînt acel întăi român carile calc această strămoşască cale ! Dar, cu bună samă, cel întăi sînt carile întru cunoştinţa unei datornice ammirări (simţiri de mirare) de la gura Istrului (Dunării) călătoresc la gura Tibrului, spre a depune un neputincios tribut de respect, şi între ruinile (surpări) măreţe, care răsuflă atîte învăţături, doresc aduna oarecare seminţe spre a le sămăna pe cîmpiile patriii mele !
Eu călătoream în compania unui abate (călugăr italian) şi a unui zugrav ; tustrii eram întăia dată în Roma. Abatele dorea să mergem mai nainte la biserica Sf. Petru, artistul voia să vedem îndată palatul Vatican, unde
sînt zugrăvelile lui Rafael. Eu am propus de a-i duce încă astăzi la acele locuri, fără cicerone, dacă vor voi începe vizitile cu Colona lui Traian. Economia ce urmează din scutirea unui bun cicerone, adecă călăuz învăţat, căruia trebui a da pe zi măcar douî colonate (carboave), au îndemnat pe companionii mei de a priimi a mea propunere. Aşadar eu, carile la Fiorenţa încă mă pregătisăm cu planul şi descrierea Romei şi carile avem toată mintea plină de Roma, făcîndu-mă cicerone, am păşit înainte, şi ii după mine.
Intre muntele Cvirinale şi Capitolul (carile au fost Sionul romanilor) să înalţă Colona lui Traian. Iată o privesc şi cugetez !
Spre lămurită înţălegere, să încep istorisirea mai de nainte. Dacii să făcusă aşa de înfricoşaţi, încît Domitian, spre a rămînea în pace, la 99 încheiesă ruşinosul tractat prin care li plătea un tribut. Asemine îngiosire n-au putut suferi Traian, carile în vîrstă de 45 ani s-au ales împărat de Roma, la anul 98 de la Hs. Acest mare prin-ţip au poroncit a să adăogi cătră rugăciunile publice ce să făcea pentru dînsul ca zeii să-1 păstreze pre cît va privighea asupra fericirii patriii şi să-1 părăsască, de va face lucru vătămători patriii. El carile, încredinţînd spa-tariului său sabia, i-au zis : „Cu această armă apără-mă, de voi domni drept, ucide-mă, de nu voi fi bun !" Carile, după zicerea lui Plinius, avea prietini, pentru că însuş era prieten, carile în tot cursul vieţei sale au dat cele mai vie dovezi de virtute, înţălepciune şi dreptate. Traian iubea foarte mult războiul, în a căruia sîn s-au şi crescut ; drept aceea, n-au întîrziet a face cuviincioa-sile pregătiri pentru expediţie asupra dacilor.
Toamna anului 100 au pornit de la Roma. Cu nespuse ostenele, arhitectul şi ingineriul Apolodor au făcut al doilea pod pe Dunăre, în Ţara Românească, avînd 21 arcuri boltite de piatră şi lung fiind 2 695 palme. Pe acesta trecînd Traian cu 60 000 ostaşi, între care 10 000 pretoriani (gvardie), prin sasurile Ţării Româneşti, au străbătut munţii păn la Carasebes, unde s-au unît cu altă oaste, trecută pe la gura lui Cerneţ. După multe bătălii^ partnice, în care numărul răniţilor romani au fost atît de mare încît Traian a sa mantie au rupt-o pen-
378
379
tru învălituri, într-o generalnică bătălie de tot s-am învins dacii, şi Decebal, craiul lor, nevoind a trăi mai mult, s-au ucis, capitala Ţarmighetuza s-au luat cu asalt şi, după 5 ani de crunt război, Dacia s-au făcut provinţie romană, iar la 107 s-au împoporat cu colonii aduse de la Italia, din toate clasuri, care avea să siguripsească Romei această nouă posesie.
COLONA TRAIANA
Senatul şi poporul roman, întru conoştiinţa însuşi-milor atît de lăudate a lui Traian, dorind ca a sa aducere aminte să fie de faţă la toate veacurile viitoare, au poroncit a i să înălţa un monument, cel mai strălucit, în care să fie săpate toate faptele lui. Apolodor, arhitectul sau mai bine a zice istoriograful acestei nouî sisteme de istorie, n-au voit a alege o colonă de ordin grecesc, deşi sînt aceste mai împodobite, ce au întrebuinţat ordinul (forma) Italiii, numit toscan.
înălţimea colonei, de gios păn în creşti tul statuii, este de 176 palme. Diametrul de gios aproape de 15, acel de sus de 13 palme. Toată colona să alcătuieşte din 34 bucăţi de marmoră, în forma unei roţi de moară, aşăzate una peste alta şi prin a cărora mijloc trece o scară spirală (în chipul culbecului) păn în vîrf ; pietrile numai cu bronz între sine sînt legate. Singur trunchiul colonei să alcătuieşte din 23 bucăţi. Piedestalul, plin de cele mai frumoase trofeiuri, este înalt de 19, socolul 4 palme, colona cu capitelul şi bazis 120 palme. Scara să alcătuieşte din 182 de trepte, înluminată fiind de 43 ferestuice. Piedestalul statuii 19, iar statua însaş 14 palme.
Balconul de sus înfăţoşază o minunată privală. De însămnat că acel ponct este de nivo (de o cumpănă) cu învicinatul munte Cvirinale, şi aceasta urmează că, lipsind lui Traian loc de a face un nou forum (piaţă), din pricina multor zidiri, au poroncit a să scoate o parte a muntelui Cvirinale, adecă a rădica un munte de 22 stîn-jeni înalt, şi de vro 50 lat şi a-1 preface în şes, precum
aceasta să înţălege din o parte a înscrisului colonei şi să adeverează de Dion Casius.
Acea mai mare frumusaţă a colonei este istoria faptelor lui Traian săpate pe dinafară a colonei, tot în forma spirală, în asămănarea scării din lăuntru. Incepînd de gios pană în sus, să văd 2 500 figuri săpate în barilef ; figurile, înalte de 2 1/2 palme, acele de la vîrf sînt mai lămurit săpate.
Incepînd de la trecerea Dunării, să vede istorisirea expediţiei în Dacia, marşuri, arme, pojîjii militare, atacuri a romanilor, cetăţuile, armele, straile, munţii dacienilor şi toate epizodele unui asemene război, încît acest lucru este acel mai adevărat portret a lucrărilor romane, şi românul cu plăcere cunoaşte aice unile din deprinderi şi costiumuri daciane care s-au păstrat în a sa patrie.
Frumseţa săpăturii acestui lucru, este deopotrivă cu a Partenonului de la Atena şi vrednic de un Fidias, încît au fost de model lui Rafael şi Michel-Angelo, ce sînt acii întîi artişti în lume.
Din pricina surpărilor urmate aice în curs de atîtea veacuri, Roma este acoperită cu moluz ca la 13 palme, încît spre a să afla pardosala cea veche să cuvine săpa pe atîta. De asemine şi piedestalul colonii au fost îngropat păn la 1590, cînd papa Sixt V au poroncit a să dizgropa pin pregiurul ei, dar Napoleon au orînduit acuma a să strica şi toate casile ce acopirea privala colonei.
Forum lui Traian era împodobit de multe strălucite zidiri, despre care au rămas urme, dar acea mai mare au fost Bazilica Ulpiana, despre care Casiodor zice că era o minune. Patru rînduri de colone împărţea această zidire în 5 părţi. Suirea era pe trepte de marmoră găl-bănă, pardosala de marmoră mohorîtă şi galbie, colonele de granit, păreţii de marmoră albă, bagdadia de bronz, şi între pilasturi statuile bărbaţilor celor mari. Intrarea era prin 3 mari porţi. Aice să giudeca poporul, aice ri-torii şi poeţii rostea ale lor compuneri, aice era adunare de bibliotici şi galerii.
Traian n-au văzut săvîrşită colona ce l-au făcut trainic !  Indeletnicindu-să cu nou război în Mezopotamia,
380
i
381
s-au bolnăvit, au dat oastea sub comanda lui Adrian, pe carile l-au înfiuit şi îl făcu clironom ; voind apoi a să înturnă la Roma, au murit la Traianopol, în Ţiliţia, la 117 ani de la Hs., în 64 a vîrstei şi în 20 a domniii sale. Dragostea şi respectul romanilor cătră acest împărat au fost aşa de' mare, încît 250 după moartea sa, senatul, la alegerea unui nou împărat, i-au urat „să fie mai fericit decît August şi mai bun decît Traian". Vrednic de mirare lucru este că atîte alte monumenturi, precum Mausoleu lui August, a lui Adrian, Termile lui Caracala şi alte, zidite cu o tărie de a să putea lupta cu timpul, abia înfăţoşază astăz o idee de aceea ce au fost, cînd această colonă, precum să vede, prin a ei formă delicată, supusă întîmplărilor, s-au păstrat deplin, spre mirarea lumei. Papa Sixtus V au pus, în locul statuei lui Traian, chipul Sf. Petru, carile este şi astăz.
Alăturată litografie înfăţoşază colona. Alăture, n. lr să vede statua lui Traian ; 2, chipul său şi 3, colona de pe moneda aflată ; 4, robul dacian din bareleful colonei ; 5, taurul, una din stemile Romei, şi 6, vasul de lut în care s-au aflat monedele la Bogdana.
BISERICA CATEDRALA A SFÎNTULUI PETRU LA ROMA
DIN NETIPĂRITA CĂLĂTORIE A UNUI MOLDOVAN ÎN ITALIA
Dorinţa de a vedea cu un minut mai nainte una din minunile arhitecturii cii nouî înaripa al meu pas prin mijlocul altor monumenturi şi ruine, pe care imaginaţia să părea a nu învrednici acuma de observaţie.
Această măreaţă biserică, numită basilica (împărătească), una din şepte zidite de împăratul Sf. Constantin cel Mare, este aşăzată la apusul politiii Roma, în a dreapta a rîului Tibru, piste carile trece puntea astăzi numită San-Angelo, iar pentru vechime Pons Elius, zidită de împăratul Adrian la anul 115 după Is.Hs. şi întocmită la 1450 de papa Nicolai V ; ea este împodobită de statue colosale de îngeri lucrate de Bernini.
In capul acestui pod, pe malul drept a Tibrului, să află cetăţuia sfîntului arhanghel Mihail, numită de la un paraclis hărăzit acestui sfînt la veacul XII. După ce mauzoleul (mormîntul) împăratului Avgust nu mai era îndestul de a putea încăpea înmormîntarea familiii imperiale, împăratul Adrian (urmaşul lui Traian) au zidit aice un alt mauzoleu, a căruia temelie era un cvadrat de 233 palme romane, acoperit cu marmoră albă. Deasupra acestei temelii să înălţa zidirea cea rotundă, care, dispoietă de toată marmora ce o acoperea, măsură astăz în împregiurime 576 palme, avînd diametru de 283.
Piste această rătundă ghigantică (urieşă) zidire să înălţa în vechime o piramidă cu scară măreaţă ce ducea la un templu rătund, peripteru, hărăzit împăraţilor, carii
383
pe atunce să numea divi sau înzăiţii. In acest templu era acele 24 coloane preţioase de marmoră violetă (văpsea de toporaş) ce împodobesc astîzi basilica Sf. Pavel, iar deasupra acelui templu să înălţa pomul de metal numit pinu, carile este acuma în grădina Vaticanului.
In epoha războaielor civile (din lăuntru), împăratul Aurelian, născut în Dacia, au prefăcut acest mauzoleu în cetăţuie, numită Adrianium, a caria frumoasă rămăşiţă s-au surpat de însuşi oastea lui Belizari, ce, apărîn-du-să, au aruncat statui şi marmure asupra goţilor, cînd aceştia să suia la asaltul Romei. Acuma, după ce Napoleon au cuprins statul papii, gheneralul franţez Miolis au întărit foarte această cetăţuie, pe care, pentru a ei rătunzime, o numeşte bute de fier. Aicea obicinuia papii a închide pe vinovaţii statului ; şi astăzi încă spun că zac multe jărtve ferecate.
La sărbătoarea zilei sf. apostol Petru să aprinde de pe această cetăţuie focul cel măreţ de artifiţie, numit Lagirandola; 5 000 de racheturi aprinse deodată să rădică în forma unei jărbii şi samănă cu izbucnirea unui munte foco-vărsător. Aceste artifiţii s-au iscodit de Mihel Angelo.
De pe acest pod, de-a stînga să văd din apă ruinile pun tei triomf ale, pe care trecea la Capitol toţi triumf a-iorii-biruitori, neînvoit fiind ţăranilor a călca piste ea.
Păşind de aice ca vro 1250 de paşi, prin o uliţă dreaptă, am agiuns la o piaţă ca la 260 palme în cvadrat, de unde să înfăţoşază măreaţa privire a bisericii Sfîntul Petru.
In învechime să afla pe locul acesta, la poalile muntelui Vatican, circul şi grădina lui Neron, carile întru a sa cruntă prigonire au vărsat sîngele creştinilor. Aice, pentru sf. relighie şi adevărul au pătimit şi s-au înmormântat sf. apostol Petru, unde sf. împăratul Constantin, încă la începutul veacului al patrile, i-au hărăzit o biserică măreaţă. Asupra surpărilor acestui templu şi a mormintelor martirilor să înalţă astîz biserica, care s-au lucrat douî veacuri, de la 1506 păn la 1644, în curgerea domniilor a 20 de papi, între carii să însamnă Iiulius II, Leon X si Sixtus V. Arhitecţii cii însămnati era Bra-
mante, Rafael, Mihel Angelo şi Bernini. Cheltuiala zidirii au costisit 800 milioane lei !
Această biserică, întemeietă pe pămîntul adăpat cu sîngele credincioşilor, să zidea în mijlocul rîurilor de sînge care au pricinuit a ei cheltuială. Doritoriul de strălucire papa Leon al X, prin zidirea bisericii văzînd scăzute a sale mijloace de finanţe, au pus la 1515 a să vinde în Ghermania cu derădicata patente de indul-ghenţie (iertare) de păcate, nu numai de acele trecute, ce şi de acele viitoare. Prin aceasta aducînd călugării dominicani pentru papa some nenumărate, s-au iscat multe neîncuviinţări şi precupii, încît au pricinuit în relighia catolică dizbinarea numită Reformă, care s-au încheiet prin războiul de 30 ani şi înstreinarea multor popoare de supt domnia papii.
Biserica, între aseminea împregiurări născută şi să-vîrşită, să înfăţoşază de pe piaţa Rusticuci în toată a ei strălucire. Istorisirile despre această minunată zidire înir-atîta aprind fantazia că omul ce o priveşte întâia oară parcă nu să împacă numai cu atîta şi aşteaptă a vedea urzirea fantaziii sale î Dar cu cît mai adeseori să cercetează cu atîta mai mult să miră de o făptuire care întru adevăr să pare a fi ieşită din mîna urieşilor !
înaintea bisericii să întinde, în formă eliptică (rătundă lungureaţă), piaţa cea mare, 816 lungă şi 680 palme lată. Prospectul litografit a bisericii să vede din mijlocul cel din laturea stîngă a piaţii, care în acea lăture este ca şi în acea dreaptă. Piaţa este încungiurată cu o colonadă de 63 palme lată, adăogită la 1661, sub papa Alexandru VII, de cavaler Bernini. Pintre această colonadă, alcătuită din 438 colone şi pilastre, înalte 70 palme, duc păn la biserică trii drumuri, încăpînd în acel din mijloc douî trăsuri alăture.
în mijlocul piaţii să vede obeliscul de Eghipet, de granit roşu din o bucată, înaltă de 180 palme, adus de Caligula de la Eliopolis. Din îmbe părţi al acestui obelisc sînt douî fîntîni, din care necurmat săgetează, în înălţime de 60 palme, 300 unţii apă, a caria picături informează la razile soarelui un arc în ceri sau curcubeu. Paveua piaţei este de marmoră sau de granit i alte petre antice.
384
385
Fundul piaţii să cuprinde de faţada bisericii, ce măsură din astă parte 427 palme şi 182 înălţime, avînd 8 colone corintice şi la mijloc un balcon de unde în zi de sărbătoare papa dă a sa binecuvîntare urbi et orbi (politiii şi lumei).
Vîrful faţadei să încununează de o balustradă ce poartă statuile colosale a Domnului nostru Is. Hs. şi a sf. apostoli, deasupra cărora să înalţă urieşita şi minunata cupolă despre care vom vorovi mai în urmă.
în această faţadă să află 5 porţi care duc în un vestibul (pridvor) atît de măreţ încît mulţi călători îl socotesc că este însaş biserică. în fund, de-a dreapta, să vede statua Sf. Constantin călare, iar la stînga să vede acea a lui Carlu cel Mare şi un mozaic din 1298.
Şasă alte uşi duc în lăuntrul bisericii, din care acea mai mică este'zidită şi să numeşte Poarta Sfîntă, des-chizîndu-să numai de patru ori în un veac, la începutul jubileii.
întrînd din minune în minune, călătoriul vede pre-tutindine analoghîa cea dreaptă a tuturor părţilor şi deplina armonie ; de pildă, îngerii carii ţîn vasuri cu agheazmă sămănă a fi mici, chiar de a lor vîrstă, cînd în faptă ii întrec mult mărimea unui om înalt. Pe cît este mare această zidire, totuş mintea poate lesne cuprinde cu amăruntul frumuseţile sale. Forma ei este o cruce, a caria lungimea este de 672 palme de la uşa cea mare păn la fundul tribunei unde este amvona Sf. Petru, iar în lărgime să numără 480 palme. Asupra pavelii bisericii să află trasă de-a lung pe la mijloc o linie pe care sînt însămnate lungimile bisericilor celor mai mari a lumei, din care să vede că după Sf. Petru urmează în mărime biserica Sf. Pavel din Roma, apoi catedrala de la Milano, Sf. Sofia de la Constantinopoli şi alte.
în biserică să află 28 altare. Acel de căpitenie ţinteşte mai ales ochii cercetătoriului ; el este zidit salt chiar în mijlocul bisericii, cungiurat de patru coloane de bronz în povară de 82 840 ocă, avînd un baldachin de asemene metal, iar înălţimea altariului cu baldachinul este de 105 palme şi totuş nu să pare mare în analoghia înăl-ţimei bisericii.
Acel mai vestit templu a Romii vechi este Panteon. Genia lui Mihel Angelo nu s-au mulţămit de a întrece acea zidire prin Sf. Petru, ce încă au zis că va zidi în aer un alt Panteon mai mare, precum au şi făcut, căci piste această biserică, în înălţime de 190 palme, au aşăzat cupola în forma lui Panteon, ba încă oarece mai mare, şi acest lucru vrednic de mirare razămă pe patru pilastruri (stîlpi patru muehiţi). gros fieşcare de 257 palme, şi pe patru arce (chemeruri), 85 palme late şi 274 înalte.
Cupola este pe dinafară cu un urieş cerc de fier în-cungiurată, de cînd după un cutremur de pămînt a ei boltire au fost crepat. Patru alte cupole mai mici să înalţă împregiurul aceştia. Zidurile sînt străpunse prin mulţime de fereşte prin care străbat rîuri de lumină ce să răsfrînge de lucitoare podoabe de aur şi de marmoră.
înălţimea cupolei pe dinafară este de 476 palme, avînd pe din lăuntru un diametru de 154 palme ; deasupra mai este încă o zidire în formă de fînar, piste care să rădică o piramidă şi un glob (ca un pom) încununat de o cruce, încît de la paveua bisericii păn la vîrful crucii să numără 568 palme, adecă cu 46 palme mai înalt decît acea mai mare piramidă din Eghipet.
Partea din lăuntru a cupolei este înfrumusăţată cu statui colosale şi cu mozaicuri înfăţoşătoare pe cerescul părinte, şi toate aşa de bine înluminate încît de gios să poate ceti epigraful Sf. Scripturi ce este temeiul puterii papale: Tu es Petrus et super hanc petram aedificabo ecclesiam meam, et tibi dabo claves regni coelorum, adică : Tu eşti Petru şi asupra acestei pietre voi zidi biserica mea, şi îţ voi da ţie cheile împărăţiii mele.
La privirea de atîtea nenumărate frumuseţe, zugră-vele, mozaicuri, coloane, auriri şi mărire stă omul în mirare şi în nedumerire pe care obiect să ţintească mai cu samă ochiul, încotro mai întăi să îndrepte pasul. Dar oare ce lumini nenumărate, chiar ca stelile din sînul nopţii, lucesc pe paveua înaintea altariului de căpitenie ? 100 candele de aur ard zi şi noapte deasupra mor-mîntului Sf. Petru, aşăzat supt' acest altar. Pe gemenă scară de porfir şi pietre preţioase îmbrăcate mă cobor cătră acest loc sfinţit, unde să află pe înaurite pavele
386
387
prinţipii apost. Sf. Petru şi Pavel, cungiuraţi de canghele de aur.
Pe cît ţîne biserica Sf. Petru piste pămînt, pe atît să întind grotile (hrube) în care petrecea în evlavie cii întăi creştini. înălţimea acestei biserici subpămîntene este de 16 palme, şi aice să văd mormînturile de papi, împăraţi şi oasele credincioşilor ce au pătimit martirie sub crudul tiran Neron.
Ieşind de aice la lumina zilei, ochiul să pare întunecat şi obosit de cele văzute, dar cîte i mai rămîn a să videa î Cîţi papi, împăraţi, oameni mari au cîştigat aice nemurirea numelui, trăind în statui şi monumenturi de marmoră, de bronz, de care parcă să împoporează această biserică ! Mai vrednic de videre este amvona Sf. Petru, aşăzată chiar în fundul bisericii, în locul altariului. Patru statue colosale de bronz aurit, înfăţoşînd doi patriarhi greceşti şi doi catolici, ţin în mînă adevărata amvonă de lemn a Sf. Petru, îmbrăcată toată în aur. La dreapta în biserică să vede statua de bronz al acestui apostol, făcută din aceea a lui Jupiter Capitolinus, avînd degetile piciorului drept roase de neîncetata sărutare buzelor a milioane de creştini. Intre alte să păstrează aice fierul lăncii cu care s-au străpuns coasta Mîntuitoriului, bucăţ de lemn a presfintei cruci, ştergarul sfinţit şi multe moaşte.
Intre tablonele să deosăbesc mai ales acele care, pentru a lor nepreţuită frumusaţă, de pe olei s-au prefăcut în mozaică, precum Transfiguraţia din Rafael, Sf. Ieronim a lui Dominichino şi Sf. Petronila a lui Gvercino.
Deşi obosit de umblare şi mirare, totuş cu neputinţă este a lăsa biserica fără a să sui mai întăi pe vîrful ei. Deci nu ca pe scară, ce ca pe un drum făcut ca o şosea, pe unde să suie uneori şi vite încărcate cu instrumenturi şi materialuri de zidire, ne-am suit deasupra bisericii sus pardosite cu marmoră. Aice lăcuiesc pururea şi lucrează oameni ca într-o politie cu piaţă, uliţi, fabrici si casă. Meşteri de tot feli neîncetat privighează, pregătesc şi dreg acele trebuincioase pentru păstrarea zidirii şi întîmpinarea pricinilor de stricăciune, care poartă în sine asemine făptuire minunată, ce samănă a fi în aer ani-
nată. Adeseori, în vreme cînd clopotul cheamă pe credincioşii la sf. rugăciuni, despre o parte auz ciocanul sunînd pe ialău, fierul înfocat vărsînd scîntei, securea pregătind cherestele, dalta prefăcînd petre în trebuincioase unelte !
Simţiri de mirare despre aceste neaşteptate lucruri sporesc a cercetătoriului putere de a să mai sui deasupra cupolii. Intre a ei îndoite ziduri şi boite paralele, te sui ca pe un deal pînă în vîrf, nevăzînd nici dedesupt, nici deasupra alta decît zid, cînd apoi deodată agiungi în globul (pom) urieş asupra căruia stă crucea. Mărimea acestui pom giudici-să din aceea că 17 persoane ne-am aşăzat înlăuntru ca sîmburii şi un nou oaspe ar fi găsit încă loc să şadă între noi î
De aice ochiul pluteşte asupra Romei cei vechi şi acei nouî, precum şi a încungiurărilor ei, păn unde luciul mării spre apus să mărgineşte cu ceriul, iar spre răsărit unde coamele munţilor Apenini să par din depărtare alcătuind un ogor arat de urieşi.
Dar cugetului cîte rămîn încă de luat aminte ! Roma samănă astăz cu o bătrîna fiinţă ce au vieţui t o mie de ani în frumsaţă, în putere şi în strălucire ; agiungînd apoi la bătrîneţe, s-au dedat evlaviii, ca unui singur mijloc de mîntuire!... Dar să ne coborîm de pe acest punct, pre înălţat, spre a ni înturnă cătră cercetarea altor minuni î
388
ITINERARU SAU CĂLĂUZUL LA PION
Vrînd a întreprinde călătoria la acest munte, neapărat este a fi însoţit de lăcuitori de munte numiţi plăieşi sau vînători de Alpi, oameni de soi frumos, purtînd straie antice, precum se înfăţoşază pe Colona Traiană la Roma. Aceşti oameni sînt îndrăzneţi, neobosiţi, ageri la minte şi voioşi. Asemene escortă se poate căpăta prin mijlocirea dregătoriilor locale sau prin proprietarii învecinaţi.
Locurile purcederei sînt tîrgul Pietrei sau al Neamţului. De la această dintăi politie, aşezată pe malul stîng al Bistriţei şi care este depozitul negoţului lemnelor de durat, duc două drumuri la Pion. Unul, numai pentru pedeştri şi cai de sărcinale, merge de-a lungul rîului şi nu înfăţoşază decît numai o cărare, avînd despre o parte stînci, iară despre alta adîncurile Bistriţei. Ferul cailor, călcînd timp îndelungat, au săpat acolo un fel de scări, pentru care acel drum se numeşte Scăricica. Aceasta este obicinuita trecere a călugărilor, a păstorilor şi a oamenilor de la munte carii se coboară în şes spre a-şi cumpăra cele trebuincioase. In această parte se află mănăstirea Bistriţa, cunoscută prin mormîntul domnului Alexandru cel Bun, pre carile tot moldovanul cercetează spre a depune acolo tributul evlaviei şi a respectului cuvenit acestui binefăcător patriei. Mai departe, în sînul munţilor, este mănăstirea Bisericanii, Pîngăraţii şi, aproape de malul Bistriţei, mănăstirea Buhalniţa.
Aceste locuri sînt încă vrednice de luare-aminte şi pentru cuvîntul gheologhic, căci acolo se găsesc urmele unui vulcan stîns, asemine mine (băi) de fer, precum şi izvoare de ape minerale de fer, de pucioasă şi de alumen (piatră acră).
Cel ce voieşte a călători în trăsură, trebuie să încun-giure pe la Dealul Doamnei. Alegînd acest drum, o pătrime de ceas de la Piatră va trece pe la moşia Dărmă-neştii, împodobită cu o casă de prospect pitoresc, a d. post. Gh. Dărmănescu. în biserică se păstrează o icoană a Maicei Domnului, care, dupre a ei descriere, s-au purtat de un boier la bătălia de la Pultava.
Petrecînd un şes mănos, presurat cu muncei şi rîurat cu părăie, care pun în mişcare feresteie număroase, în aceste locuri ramul de frunte a industriei sătenilor, cotind munţii, după o călătorie de trii ceasuri şi giumătate soseşti la satul Cracăuanii, a mănăstirei Buhalniţa, şi peste giumătate ceas la Mitocul lui Bălan, aşezat la poa-lile Dealului Doamnei. Ponciful suiş al acestui munte, care poate fi un unghi ca de 50 grade, nevoieşte pe călători a încăleca, iar a sa trăsură se va urca cu agiutoriul boilor pintre oarecare rîpe săpate de scursura apelor. Nu fără multă osteneală agiunge omul pe acest munte acoperit de codri întunecoşi de brazi, cu poiehe în care sînt cîteva stîni a mănăstirei Varaticu. De la Mitocul lui Bălan pană la culmea muntelui se numără cale de două ceasuri. Locul cel mai înalt să numeşte Palanca. Aceasta este o tărie firească cungiurată de două rîpi mari, în care se apăra odineoară lăcuitorii de năvălirea tătarilor. Spun că doamna Elena asemene aice s-ar fi adăpostit la oarecare întîmplare nenorocită a soţului ei Petru Rareş, dupre a căruia nume s-au chemat un alt munte învecinat de acesta. Desimea codrului nicicum împiedecă a vedea de aice măgura Pionului. Lucru vrednic de însămnat este că pe coasta despre răsărit a muntelui cresc stejari şi mestecini, iar pe coasta apusană numai brazi. Acolo suflă mai totdeauna un vînt puternic, şi copacii, plecîndu-se la furia sa, cad cu mare vuiet şi oborînd pre alţii, întartă pe eho cea sunătoare, a caria răspunsuri, de sute ori rezise, se perd în depărtare. De la tăria Palancei peste puţin începe coborîrea şi în două
390
391
ceasuri agiunge în valea Hangului, rîurată de un părău de asemine numire, carile se varsă în Bistriţă. Acest sat este a prinţului G. Cantacuzino, precum şi Răpeeiunea, unde se trece rîul peste un pod stătător spre a agiunge pană la poalile Pionului. De la Răpăciuni sau de la mănăstirea Hangu se poate întreprinde suirea muntelui, dar mai înainte noi vom însămna drumul ce are a urma călătoriul ca să poată sosi tot la acest punct de la Tîrgul Neamţului.
Numele de Neamţu poartă politia, rîul, mănăstirea şi cetăţuia cea veche. Noi vom vorovi altă dată de aceste din urmă două locuri, unul faimos ca un aşăzămînt mănăstiresc, iar altul pentru ruinele sale care păstrează adueerea-aminte de fapta cea eroică a maicei marelui Ştefan1 şi acelor nouî vînători carii au cutezat a apăra cetatea înaintea craiului Sobieski şi carii au dat numele lor unui sat aşezat la poalile acestei cetăţui.
Pentru a merge de la Tîrgul Neamţu la Pion să cuvine a trece muntele numit Petru Vodă. Lăsînd spre dreapta drumul carile duce la mănăstirea Neamţului, în-dreptîndu-se mai întăi spre apus, peste un şes rîurat de apa Neamţul, Nemţuşorul şi Carpănul, carele se trec în mai multe locuri, drumul merge pin dumbravă frumoasă de stejari, pre carea călugării o ţin curată ca pe o grădină. Malurile acestor pîrăie sînt îngrădite cu mase de stînci albe. în depărtare de două ceasuri de la Tîrgul Neamţului este satul Piperig, preste un asemene pîrău, carile are obîrşia sa în fundurile muntelui Halăuca, ce este unul din cii mai înalţi ai Alpelor noştri.
De aice începi a te cufunda în potici şi agiungi la satul Pluton, pin carile trece un părîu de asemene nume. Stîncele înalte, posomorite şi sălbatice, ce încungiură această strîmtură şi potrivirea acelui nume mitologhie, înfăţoşază imaghinaţiei ideea rîului din iad, dar preste puţin călătoriul să astîmpără, căci, în loc de a se coborî, începe a să sui pe muntele Petru Vodă. După două ceasuri de suire îngreuietă, soseşte la puntul cel mai înalt,
1 Vezi descrierea istorică al acelui tablon, înfăţoşînd pe Ştefan cel Mare înaintea   cetăţei Neamţu, Ieşi, 1833 (Gh. A.).
cînd se mîngîie îndeplin despre ostinelile sale prin vederea panoramei cei mai frumoase care se dizvăleşte înaintea ochilor săi din partea munţilor, domnită de măreţul Pion. Coborîrea de pe Petru Vodă, pentru frumuseţa şi varietatea locurilor, este mai puţin îngreuietoare, fiind'şi mai lăcuită. Nu tîrziu agiungi în valea Fundul Largului, rîurat de un pîrău de asemene numire şi a căruia maluri pe alocure înalte sînt alcătuite de cariere de piatră, în a cărora straturi se află place ce se întrebuinţează la scris şi la acoperitul caselor. După o cale de două ceasuri agiungi la Gura Largului, carile se revarsă în Bistriţă. Acest loc este din cele mai pitoresce. Noi l-am înfăţoşat în vineta aflătoare în capul acestei descrieri.
Şezînd la piciorul unei stînci, vedem înaintea noastră rîul cel repede trăgînd în cursul său o mulţime de plute încărcate cu lemne de durat, transportînd uneori marfă sau şi călători. Dincolo de rîu se întinde un şes mare mărginit de Pion şi rîurat de Bistricioara, carea întră din .Transilvania în ţara noastră prin strunga de Borsec. în aceste încungiurări se află şi un izvor de apă minerală de fer. în mijlocul şesului să înalţă o stîncă de forma unui turn surupat, numită Piatra Teiului. înălţimea sa este de 88, iar împregiurimea de gios 176 palme. Uneori vara se poate trece Bistriţa în vad, dar cîndu-i sînt apele mari trebuie a se coborî pană la podul Răpe-ciunei, care l-am fost lăsat, spre a călăuzi pe călătorul prin drumul acest de pe urmă ce acuma am descris.
Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna au înfăţoşat un azil (adăpost) persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă săhastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presurate de mănăstiri, săhăstrii şi schituri lăcuite de monahi şi călugăriţe, din carii unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi. Cele mai însămnate dintre aceste aşe-zămînturi sînt schiturile Hangul sau Pionul, Durau şi Ceribucul.
în depărtare de un ceas de la Răpeciune să află schitul Pionu, pe de-a stînga părăului Durăul. Sînt mai mult de două veacuri de cînd săhastrul Silvestru, carele s-au fost aşezat în aceste părţi, au petrecut a sa viaţă
392
393
în sînul unui frasin mare găunos. In urmarea vedeniei se au văzut, au tăiet frasinul şi au făcut din el un paraclis, care, dupre cum se încredinţazâ, este durat numai din'lemnul acestui arbure, unde săhastrul este şi înmor-mîntat. La anul 1649, hatmanul Gheorghie, fratele strălucitului domn Vasilie Lupu, pătruns de evlavia acestui săhastru cuvios, au zidit schitul Pionului şi l-au înzăstrat cu averi nemişcătoare. Un zid puternic, cu turnuri înalte,, pune această mănăstire în stare de apărare, drept care păstrează şi oarecare struncenări ce au pătimit. Cuvioşia sa păr[intele] protosinghelul Gavriil, egumenul acestei mănăstiri, au făcut de curînd multe îmbunătăţiri şi, potrivit cu dorinţa dănuitorului, priimeşte pe călători cu ospitalitate cuvenită. Timpul cel mai favoritor de a se sui pe munte este luna lui iulie, dar cu toată lungimea zilelor şi sîrguinţa care s-ar întrebuinţa în această călătorie, mirătorul naturei cei frumoase nu s-ar bucura îndestul dacă ar ave a se sui şi a se întoarce tot în aceeaş zi. Drept acee, agiutorat de egumenul mănăstirei^ va lua cuvenitele măsuri spre a pute petrece în vîrf noaptea ori într-un bordei de scoarţă, numit de păstori comarnic şi care trebui a se face în pripă, ori în vizunia numită a lui Ghideon, îndreptată spre răsărit, de unde sara se poate vide răsăritul lunei, iar dimineaţa a soarelui.
Două deosebite drumuri de căpitenie duc pe" vîrful muntelui, unul pe la Răpciune, iar altul încungiurîndu-I din partea Transilvaniei. Noi vom alege acest de pe urmă, ca unul ce este mai puţin ostenitor.
Petrecînd călare şesul adăpat de rîurelul Durau? carile pune în lucrare o mulţime de feresteie, peste un ceas agiungi la mănăstirea Durăul, aşezată aproape de una din stîncile cele mai poneie a muntelui. Această mănăstire de curînd s-au zidit din nou cu agiutorul evla-vioşilor creştini şi ad. neguţătorului G. Prosie, împodo-bindu-se cu marmure şi icoane aduse cu multă cheltuială de la Constantinopoli. Preosfinţîa sa părintele mitropolitul Veniamin au sfinţit această mănăstire în vara anului 1838. Aice sînt săhăştri foarte bătrîni, cii mulţi cîte o sută de ani, din carii unii trăiesc prin stîncele muntelui.
Ieşind din această mănăstire, călătorul se înadîncează într-o pădure de brădiş, de-a lungul pîrăului Schitu, în care se află mulţi păstrăvi şi a căruia ape să adaog prin cascade care aruncă din toate părţile de pe stînce lăturalnice. Trii pătrare de călătorie agiung spre a sosi la locul numit Fundul Schitului, unde începe suişul. De acolo, îndreptîndu-se între miazăzi-apus, agiungi la pă-răul La Martin, de-a lungul căruia te sui pană unde să uneşte cu părîul Serafin.
Numirea acestui pîrău nu este veche. In cursul tulburărilor anului 1821, care au născut multe catastrofe ^nenorociri) particulare, o tînără necunoscută, în negru îmbrăcată, au pribegit în aceste locuri sălbatice. Ea petrecea iarna prin vizunii, iar vara în găvanul copacilor găunoşi. Adeseori schimba locul lăcuinţei sale şi se ferea de întîlnirea săhaştrilor şi a păstorilor, carii, mirîndu-să de această misterioasă arătare şi înduioşiţi de a ei evlavie şi melanholie, o cinstea şi adeseori depune merinde pre lîngă lăcaşul ei. Cîteva cuvinte, care rostisă în cursul unei boale, au aruncat oarecare lumină asupra acestei străine, pre carea muntenii de atunce o numiră Serafina. Se vede că ea au sosit acolo de departe, străbătînd Car-paţii României. Vreo nenorocire grea sau pătimiri ale inimei au aruncat-o în asemine mizantropie (ură de oameni). In acest chip, ea au vieţuit 5 sau 6 ani împre-giurul muntelui ; locul unde se părea petrecînd mai cu plăcere era un rîurel, a căruia mormurare melanholică răspundea la a ei suspinuri.
într-o zi de vară, nişte gemete străbătătoare din fundul codrului au adiminit pe un păstor carile trecea cu turma. Sosind la acel loc, cu înspăimîntare văzu pe Se-rajina împlîntată în sînge. După deprinderea sa, ieşisă la răsăritul soarelui ca să-ş strîngă bureţi şi din întîm-plare căzu în o cursă ce întinsese vînătorii pentru prinderea unei vulpe ; fierul i-au sfărmat tot piciorul. Atunce era aproape de amiază şi sîngile nu încetasă de a curge. Lîngedă şi desîngerată, întăia oară au făcut o rugăminte de a fi agiutată şi dusă la doritul ei pîrău. Păstorul au rădicat-o în braţă şi, cu multă osteneală coborînd-o pe nişte ţurane, au depus-o pe malul pîrăului, unde au pus-o pe un strat de muşchi. Spun că îndată ce au băut de
394
395
această apă, au adormit şi nu s-au mai deşteptat. O cruce de lemn, înfiptă pe stîncă, însamnă locul unde răposa trupul Serafimi. Sufletul ei, lămurit prin pătimiri, va afla poate rapaos în lăcaşul îngerilor, a cărora nume au purtat pe pămînt şi unde singurul pîrăuţ păstrează suvenirul soartei sale î
Hărăzind acestei întîmplări o lacrimă duioasă şi ur-mînd propunerei sale, călătorul, după cinci pătrare de cale, vede spre stînga stîncile numite Gardurile, din care să răvarsă o cascadă prea frumoasă de apă, apoi pe la piciorul muntelui Şchiop, tot pe sub Garduri, pe la eîm-peniţa Miţitoare, piste giumătate de ceas soseşte la fîntina Haneală, iar după patruzăci minute la poiana Sta-nilă, ce este pe coasta muntelui, unde-i locul întrunireî păstorilor. De acolo începe suişul cel adevărat; pedestru! trebuie să înarmeze picioarile sale cu potcoave întrebuinţate de oamenii munteni. Din anul 1835, cînd Preînălţatul Domn s-au suit pe acest munte, săhaştrii au săpat oarecare cărări, ce să pot pe alocure încă şi acum întrebuinţa. Aice se părăsesc umbrile cele plăcute a bradului, spre a se căţăra pe nişte stînci unde nu cresc alta decît fragi şi un feli de pomuşoară numite afine ~ Suind pe la şgheabul numit al Gardurilor, după o mer-gire de un ceas călătoriul agiunge pe culmea muntelui, preste care să întinde un podiş de 2 000, avînd în cea mai mare a sa lărgime 600 stînjeni. Pămîntul este co-perit de muşchi elastic, carile s-acufundă sub pasul omului şi mai ales a calului. La celalant capăt al culmei să înalţă măgura numită Ţiclăul, care este foarte greu de suit şi care are în vîrf un tăpcean numai de cîţiva stîn-jini, unde se află înălţată o cruce şi o toacă. Deosebit de această măgură se înalţă alăture, în formă de turn, Pa-naghia, o stîncă de bazalt, care samănă urzită de o singură vărsătură vulcană.
In cursul unei zile sănine, lipsite de aburi şi de nouri,, vederea este de aice frumoasă mai presus de toată descrierea. Din partea Transilvaniei se descopăr nenumărate vîrf uri de munţi albăstrie învăliţi în neguri şi în-făţoşînd icoana unei mări tulburate şi a undelor sale celor legănate. La poalile muntelui, despre răsărit, se vede Bistriţa şerpind pintre codrii negri, pe a caria ma-
luri sînt sămănate mănăstiri şi sate. In o depărtare întinsă se zăresc gene prelungite de aburi albii, şi acele sînt cursul apelor Moldovei şi Şiretului. Noi nu vom întreprinde sarcina cea grea a descrie răsăritul şi apusul soarelui ; condeiul cel mai măiestru nu este în stare a zugrăvi cu nemerire această sţenă măreaţă, care înfăţoşază armonia cea minunată şi totputernicia Ziditoriului !
Adeseori se întîmplă că în minutul cînd lăcuitorul şesului se bucură pacinic de aseminea frumoasă privelişte, călătoriul, carile pentru aceasta s-au suit pe munte cu atîte ostenele, deodată se vede închis între doi nouri şi, pe cînd aburii atmosferei giosnice i ascund pămîntul, fortuna, care deodată se stîrneşte deasupra creştitului său, nu numai i ascunde ceriul, ce încă-1 pătrunde de o ploaie de care nu poate scăpa din lipsa unui adăpost. Cu toate aceste, nu tîrziu se poate mîngîia cu viderea unui curcubeu frumos şi măreţ, al căruia se pare a fi chentrul.
Un înscris în coastile Ţiclăului încunoaşte călătoriu-lui că Preî[nălţatul] Domn Mihail Sturza au petrecut aice noaptea spre 18 iulie 1835.
La această vrednică de mirare înălţime izvorăşte o fîntînă numită a Mitropolitului, pe care Preosf[inţitul] nostru Arhipăstor au sfinţit-o la anul 1809 ; temperatura ei este de 21/2 grade Romiur. Adăogită la alte izvoare, informează pîrăul Rupturile. De acolo, spre răsărit, în fundul unei rupturi tunecoase, se vede stîncuşoara cenuşie numită Dochia, aşezată pe un tăpcean mic între piscul Piatra Detunată şi Piciorul Săhastrului. Plăieşii sumeţi şi ghibaci se coboară de aice de-a dreptul, lune-cîndu-se în gios pe şgheab, dar mai bine va fi a se coborî pe coasta de miazăzi a Petrei Detunate, pintre Piatra cu Apă şi Stratul Vulturului, sau a se înturnă mai nainte la schitul Pionului, de unde cu mai bună îndămînare şi mai puţină primejdie va pute vizita pe zîna Dochia.
Pentru această călătorie se cere a se cungiura muntele din partea despre răsărit; după un ceas de cale agiunge la o colonie de călugăriţe numită Poiana sub Ponoare, aşezată între pîrăul Chison şi Răpeciune. Cea mai tînără dintre aceste călugăriţe, maica Sofia, este de optzăci ani, care au petrecut în aceste locuri mai mult
396
de giumătatea vieţei sale. De aeolo se întinde o privalâ sălbatică de Alpe.
Intărindu-se cu un ospăţ frugal de poame, de păstrăvi zvîntaţi, caş şi miere foarte bună, călătorul de aice se îndreaptă spre amiază, trece după 40 minute pîrăul Sasca şi se acufundă într-un codru tunecos, neavînd altă cărare decît hăţaşul turmelor. Petrece în vad nenumărate pî-răuţe, se urcă preste colnice şi stînci. poncie, preste brazi oborîţi de furtune şi veacuri, i de stihii împetriţi, şi a cărora rădăcini răsturnate se înfăţoşază în acest tunerie ca oarecare fiare tăbărîte în astă cale. în urmă, dupl. o călătorie foarte ostenitoare de două ceasuri, codrul se mai răreşte, ceriul se vecie iar şi agiungi la schitul Ciri-buc, aşezat pe un tăpcean în apropierea pîrăului Sîrbe-nii, spre răsăritul muntelui Pionul.
în acest schit, durat de lemn, lăcuiesc ca vro douîzăci săhaştri, clin care fiecarile are a sa chiliuţă. Afară de îndatoririle tagmei lor, îşi petrec viaţa în prelucrarea grădinuţilor, culeg rîşină, iniper, şi iarna fac din lemn de tisă cruci, linguri şi altele. însoţit de acii mai tineri dintre săhaştri, cu încredere poate călătorul a se porni spre cercetarea Dochiei, cu toate că împedecările fireşti sporesc cu cît te apropii de acel loc, ca cum ar fi voit natura să îngrădească lăcuinţa zînei cu stavile nebiruite.
Trecînd pîrăul Sîrbenii, după un ceas agiunge la bîtca numită Piciorul Săhastrului şi în urmă la Pîrăul Alb, carile curge într-o vale îngustă, în a caria mijloc să înalţă chipul antic al Dochiei. Din această strîmtoare suflă un vînt puternic şi, precum zice balada, plutesc în aer o mulţime de vulturi, carii ies din stîncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel faimos al acestui loc au îndemnat a se zidi aice un schit,, carile au fost pană la anul 1704, dar în ziua de Paşti, pe cînd se serba în biserică sf. înviere, un munte de omăt, desfăcîndu-să din vîrful Pionului şi surupînd stîncîie manine, au îngropat schitul cu toţi săhaştrii şi au prefăcut forma acestui loc. O icoană ce au scăpat din acea catastrofă au însemnat locul fostului schit şi mai în urmă au pricinuit facerea schitului Ciribucul, unde se păstrează pană astăzi.
La acea întîmplare, chipul Dochiei, deşi era de stîncă puternică, au suferit o simţitoare stricăciune ; partea susnică carea înfăţoşa capul, umerile şi sînul, s-au surpat si să vede zăcînd în oarecare depărtare. Aceasta masă', compusă de aglomeraţii (petricele între sine închegate), pute să fie partea feţii şi a părului. Trunchiul şi coapsele figurei sînt din stîncă îndesată de bazalt. Prundişul adunat între părţile ce închipuia fluierile abie lasă un deşert de a pute trece un om ; pe acolo ^ curge Pîrăul Alb,'de unde are a sa obîrşie, precum zice şi Can-timir. Alte pietre, de asemine aglomeratice, ce închipu-iesc oile Dochiei, zac prin pregiurul acelui chip, iar alăture se află singuratică o altă piatră, îndestul de mare, care se numeşte Vulturul lui Traian, căruia, dupre zicerea predaniei,' acest împărat ar fi încredinţat paza Dochiei.
Tablonul, ce înfăţoşază ştena metamorfozei Dochiei, este compus de d. Schiavoni şi litografit de d. F. Ofman. Locul este însemnat dupre natură. Dochia, în minutul de a fi prinsă, cere agiutor de la Zamolxis, carile o preface în piatră, precum şi pe turma ei. Traian se pare spăriet; lîngă el se vede vulturul.
398
BĂNUŢUL LUI ŞTEFAN VOIEVOD DIN BIOGRAFIA UNUI ROMÂN CONTIMPURAN
în luna lui august, anul 1805, doi călători : un cuvios părinte şi un june ca de 16 ani, cu cîţiva arnăuţi şi săteni, se vedeau cu mare luare aminte cercetînd ruinile cetăţii Neamţu. O asemene, pe atunce, nepilduită îndeletnicire opri în şes pe călugări şi alţi pelegrini trecători,, căci ii erau încredinţaţi că cercătorii au dat peste o comoară. Nici se înşela în părerea lor ; călătorii dizgropa din uitare acest monument, comoara faptelor strălucite a vechilor moldoveni, căci părintele făcea descrierea rui-nilor, iar fiul desina veduta acelor relicvii, pe atunce mult mai măreţe decît sînt astăzi, în acest răstimp, tras de auzirea vorbelor, un săhastru, peste 80 ani, venind din pădure pe o cărare părăsită, întră prin portiţă în cetate şi, făcîndu-ş cruce, ca cum ar fi acolo de casă, şăzu sub bolta încă întreagă a paraclisului. Vederea icoanei credincioase a lăcaşului în care bătrînul lăcuise aproape de giumătate veac îi sănină faţa cea posomorită şi peste puţin el se făcu pentru călători o hronică vie asupra soartei cetăţei. La încheierea îndelungatelor sale istorisiri, care înavuţiră portofoliul călătorilor, bătrînul se adresă cătră junele, ce-1 vede pre cît înfocat în cercetare pe atîta luător aminte la istorisirea sa, şi, desfă-cînd de la o cruciliţă de aramă, ce purta la pept, un bănuţ de argint, îi zise : „Blem, fătul meu, iată domnul acestei cetăţi î Ştefan vodă se pomeneşte astăzi numai prin beserici, dar dacă acest bănuţ, ce l-am găsit aici, şi
petrele ce ni încungiură ar avea limbă, s-ar umplea lumea de istorisiri minunate, precum au fost faptele acestui domn. Poartă-1, fătul meu, precum îl purtai eu, îndelungat şi ferice, adu-ţi aminte purure de locul şi de ziua de astăzi !" Junele primi cu recunoştinţă bănuţul şi-1 păstră ca un talisman patriotic. Mai nainte de apusul soarelui călătorii agiunseră la monăstire, unde părintele duse pre fiul său spre a lua în acel lăcaş sfinţit bine-cuvîntarea religiei, avînd junele pentru încheierea învăţăturilor sale a doua oară a călători la o universitate depărtată.
Aflîndu-se mai în urmă la Roma, poate cel întăi ce vizita uricul patrioţilor săi, junele român, invitat de bănuţul lui Ştefan voievod, se îndeletnicea cu cercetarea documentelor istorice a Moldovei, şi la anul 1810 află în faimoasa bibliotecă a Vaticanului manuscrisul Istoriei imperiei otomane de Cantimir, traduse în limba engleză, şi în ea epizodul lui Ştefan voievod înaintea cetăţei Neamţu, care istorisire, copiind-o, o şi împărtăşim cetitorilor cu traducerea sa1.
Astă întîmplare măreaţă şi unică în istorie, adevărată cu oarecare variante, românul june, carele se îndeletnicea cu zugrăvia, îmbinînd-o cu suvenirul de la cetatea Neamţul, îş propuse a o reproduce, chiar în Roma, în un tablo, spre a o împrospăta în aducere aminte a compatrioţilor.
Pe atuncea, Napoleon, în culmea puterii sale, răpi de pe tron pe papa Pius al VII, statul pontifical fu declarat departament a Franţiei, iar Roma a doua capitalie a imperiei franţeze. Cheile sf. Petru, ce sînt stema papei, se acoperiră de aripile vulturului franţez şi toate palatele a suveranului călugăr se prefăcură în rezidenţii imperiale.
Epoha aceasta era ale armelor, în locul voiajerilor înavuţiţi englezi, rosieni, germani şi poloni, a cărora plecare pentru clima Italiei şi a ei arheologie este singurul
1 într-o lungă notă, Asachi reproduce din opera lui Cantemir pasajul intitulat Domnia lui Ilderim Baiazet, atît în versiunea engleză cît şi în traducere românească, pe care nu am considerat necesar să-1 transcriem.
400
401.
venit a Romei. Piaţele acestei politii erau acoperite de baionete, de artileria franţeză şi de cerşitori italieni, carii de foame se făceau revoluţionari. Spre a întîmpina efectele cele vătămătoare a sărăciei, guvernul franţez orîndui some înseninătoare, din care se ţineau mii de lucrători la dizgroparea monumentelor antice, precum a Coloanei Trai ane, a Coliseului etc, şi sute de artişti pentru împodobirea acelor nouă palaturi imperiale.
în palatul Cvirinale, rezidenţia de vară a papei, lucra, între alţi zugravi, Giani. Junele nostru încredinţa acestuia artist ghibaci facerea în oleu a tablonului lui Ştefan vodă înaintea cetăţii Neamţu. După ce în mic se făcuse compoziţia istorică, artistul o esecută în un cadru cu figuri de mărime naturală. Noutatea sugetului şi frumuseţa lucrului trasă luare aminte a comendantului de Roma, generalul franţez Miolis, carele-1 cumpără şi, împreună cu alte cadre, îl espedui în Franţia, iar cel întăi cadru rămasă proprietatea junelui inventor şi fu prototipul litografiei ce la 1833 se făcu la Iaşi.
Sistema domniilor străine ţinea pană atunce amorţit tot sentimentul de patriotism în inimile moldovenilor ; de aceea şi cadrul fu văzut, însă nu preţuit. Dar renaşterea politică fu o scînteie electrică ce trezi sentimentul nobil a patrioţilor. Acest siujet istoric, reprodus în litografie, fu urat cu obştesc entuziasm, carele agiunse cel mai înalt grad în 10 aprilie 1834, la o reprezentaţie teatrală, în care epizodul lui Ştefan vodă fu, în lipsa unui cîntător român, espus prin o baladă cîntată în limba franţeză. Aprins de mărirea sugetului, publicul acoperi cu nepilduite aplauzuri pe baladă, carea era tot de acel june compusă ce, la 1805, îl văzurăm pe ruinile cetăţei Neamţu.
De curînd însă se ceti în un suplement a „Gazetei de Transilvania", între documente istorice, acăţată o parodie ale acestei balade, care, panegherită de articulul ce o însoţeşte, face a crede că ea este prototipul, iar aceea ce supt nume de Asachi se publicasă în limba franţeză la 1834, şi mai în urmă în cea română, ar fi o împrumutare plagiară (furătură). Necunoscînd numele impostorului modest decît din titlul ce acel articul îi dă, de geniul poetului, îl lăsăm ca pe un liliac să cerce zborul
pin întuneric. Nici l-am fi însemnat, dacă, preţuind îngrijirea a d. colectorului a documentelor istorice, nu ne-am teme ca acea parodie să nu comprometeze autenticitatea lor.
La acest prilej ni aducem aminte de mistificaţia publicistului Colson, carele, între alte asemene adevăruri, au asigurat în a sa descriere a Moldovei că acel tablo istoric s-au compus de un... virtemberghez ! Noi însă sîntem încredinţaţi că autorul cel adevărat au fost bănuţul lui Ştefan voievod, carele, după ce ş-au plinit mi-sione, precît au putut, au rămas la Baia, lîngă Neapoii, şi anume în grota sibilei cumane x, unde românul june se duse ca să cerceteze despre viitorimea patriei sale l Di, probos mores docili inventae ; Di, senectuţi placidae quientem : Romulae genţi date remque, prolemque, Et decus omne.
1 Sibila, dupre istorie şi mitologie, se numea una din zece yerguri prezicătoare, din care acea de Cuma era mai faimoasa întru prezicerea soartei viitoare a popoarelor şi a cărei rezi-denţie era în o grotă lîngă antica cetate Cuma (Gh. A.).
402
DUNĂREA
Dunărea, ist rege a rîurilor Europei, este mai ales pentru români de mare însemnătate. Deşi germanii îl numesc a lor rîu, pentru că se naşte în ţara lor, totuşi, fiindcă dupre provorba Patria nori ubi natus, sed ubi educatus (Patria nu unde născut, ci unde crescut), apoi şi Dunărea, născută în Germania1, purcegînd de acolo giune şi lîngedă, agiunge la culmea puterei şi a fru-museţei sale trecînd prin ţările locuite de români, a cărora munţi prin înmiite rîuri o nutră, o cresc, a cărora preluci încunună faşa cea azurie care încinge marginea cea de amiază a româniei, încît Dunărea cu dreptul se cuvine să se împărtăşască aice cu nume de rîu român, precum mai sus panon şi german. Dar nu mai puţin înseninătoare este pentru noi Dunărea în privirea istorică, comercială şi politică. Cursul acestui rîu au condus în anticitate pe romani din Italia în Dacia, rîpele Dunărei strălucesc de monumente gigantice a domnitorilor lumei, apele sale prefac prin comerţ grînele româniei în grăne de aur. Pe luciul Dunărei zburdînd, vapoarile ni-au apropiet de popoarile civilizate, iar în zilele noastre toată Europa în arme s-au rădicat spre a proclama
1 Dunărea obîrşază în ducatul Baden din munţii Alpi, la monastirea Gheorghie Brigah, lîngă Donaueşinghen. Lungimea rîului pană la Sulina se calculează peste o mie mile (oare). •Obîrşia sa este de 945 palme mai sus decît Pesta, admcimea mizlocie 12, iar repegiunea 10—14 palme pe o secundă (Gh.A.).
ţările danubiene neatinse, asigurîndu-le sub a ei garanţie o fiinţă politică şi o reformă mîntuitoare. Dupre atîtea motive, fiecare român se cuvine să consfinţească un cult acestui rîu, ca paladiului esistenţiei sale, şi prin urmare a cunoaşte mai deaproape ţările ce le petrece, popoarile ce locuiesc de-a lungul rîpelor sale, de la care rămîne mult să învăţăm în toată privirea !
Cu toate aceste însuşimi măreţe, astă vînă vieţuitoare a Europei, de la epoha lui Traian, au curs fără vreun folos pentru omenire şi au fost numai martură în mezo evul (veacul) de emigraţii a popoarilor barbare, de răpiri şi răzbele sîngeroase, prin care s-au înfrînat încălcarea Semilunei asupra Apusului.
Sînt cinzăci ani de cînd am văzut la Viena nişte neguţători coţovlaci durînd şi încărcînd o mare barcă cu manufăpturi, spre a o trimete la Galaţi, carile, pentru nesiguranţie, se credea aşezat în fundul Turciei. Lup-tîndu-se cu locuri necunoscute şi întîmpinînd multe avanture, argonauţii noştri, după cîteva luni de zile de plutire, au agiuns în port cu marfa parte stricată, parte vămuită, încît, nealegîndu-se nimica, nime n-au mai cutezat a întreprinde o asemene speculaţie. De atuncea se făceau pe Dunărea susnică numai partnice călătorii de la o politie la alta, cu plute sau cu pontoane militare. Epoha cea îndelungată de pace, după răzbelile lui Napoleon, favorind dezvoltarea ştiinţilor şi a artelor, au văzut născînd invenţii estraordinare, ce mărturisesc uri-cul dumnezeiesc a geniului omenesc. Ştiinţele esacte, precum matematicile, mehanica şi hernia, nu s-au socotit numai ca curiozităţi, ce s-au aplicat la perfecţia industriei şi Ia lucrări folositoare îndămînătoare traiului omenesc. Puţini ani după înfiinţarea vaselor de vapor, ele brăzduiau oceanul şi rîurile Europei. La 1826, am plutit pe canalul Dunărei, la Viena, pe cel întăi vapor, durat aice spre cercare la 1820. S-au informat prin acţii cea întâie societate a plutirei pe Dunăre pană la Pesta, iar la 1837 astă plutire s-au întins pană la Galaţi, de unde o altă societate, Loidul de la Trieste, au înaintit comunicaţia cu vapor la Constantinopoli, Odesa şi ţărmurile asiatice a Mărei Negre. De atunce plutirea pe Dunărea au sporit în un grad estraordinar, încît, unind comodi-
404
405
tatea cu ieftinătatea şi repegiunea, călătoria prin ţări străine se făcu înseninătoare şi pentru acii mai puţin înstăriţi, carii caută sănătate, lumină au distracţie prin călătorie. Căci ce este toată viaţa decît o călătorie prin ţări necunoscute, unde esparienţia şi plăcerile se răscumpără prin pătimiri şi ostenele. Singura deosebire între ceste două moduri este că cursul vieţe-i unul, acel a călătoriei se poate repeta. Ferice de cel ce face ambe cu folos !
Folosindu-mă de înlesnirea a călători prin vapor, am sosit la Galaţi în 3 iunie trecut. Dar, mai nainte de a mă îmbarca, en să aruncăm în treacăt o repede ochire asupra acestei perle din diadema domniei Moldovei. Pe cînd ea era doamnă asupra gurilor Dunărei şi a ţărmului Mărei Negre pană la gura Nistrului, posesia acestor punturi însemnătoare era în epoha preputerei vechi teatrul luptelor necontenite între moldoveni şi între turco-tatari. Este încă în proaspătă aducere-aminte cîte suferea ţara din monopolul ce prin agenţi fanarioţi se eser-citau asupra comerţului. Ist ram a industriei agiunsăse a fi o povoară pentru locuitori, încît aplicat li era versul :
Nu pentru mine albina sugea miere. Nu lui păstor turmele au crescut, Şi-n patria mea, lipsit de mîngîiere, Cu avuţii, sărac am petrecut!...
Nu este de tăgăduială că tratatul de Adrianopoli au rădicat de asupra Principatelor obezele, ce în multă privire paralizau a lor libertate, şi că puterea suzerană au voit, prin astă măsură şi alegerea domnitorilor nămîn-teni, întemeietă pe privilegiile vechi, a-i recăpăta simpatia şi a-şi asigura interesul politic. De atunce comerţul, ce fusăse pasiv, se făcu activ, industria înf lor1' si Galaţii se făcură portul de căpitenie a Dunărei. Relaţiile comerţiale sporesc de atunce necontenit, case de negu-ţitori greci, italieni şi evrei se întemeiază, piaţa Galaţii figurează pe la burzele Europei şi de aice ce pot tra^e poliţe asupra Vienei, Odesei, Constantinopoli, Trieste, Marsilia, Genova etc. Prosperitatea portului se adaoge prin îmbunătăţirea grînelor noastre, pentru care proprietarii aduc din ţări străine săminţele cele mai alese. Sute
de vase încărcate cu grîne, sub deosebite bandiere, între care  figurează  şi acele   a Moldoromânied, mărturisesc cît se preţuiesc în Europa productele noastre. Maisul, adecă popuşoiul Moldovei, este între toate asemene de cea mai bună calita. In Anglia şi chiar la Viena se întrebuinţează mămăliga, ca în Italia melinga. Cătră aceste, de aice se esportează cherestea, lînă, piei, ceară, său, carne   sărată etc.   Toate aceste producte   se cumpără parte cu aur şi argint, parte prin schimbul manufăp-turilor industriei austriene, engleze, franţeze şi a-Ţol-ferainului. Politia, ce era la început mărginită de schele, se întinde astăzi mult şi cuprinde tot podişul, avînd un mare număr de locuitori. Galaţii înfăţoşază o frumoasă privire. O duzină   de bandiere   a consulilor   străini şi cîteva sute de vîntrele de pe Dunăre mărturisesc activitatea şi înramurarea sa cu naţiile comerciale a Europei. In favorul acestora, Preaî[nălţatul] Domn Grigo-rie A.Ghica au adaos multe îmbunătăţiri, între care acum de curînd şi telegraful electric ce corespondează de-a dreptul cu Brăila. Într-un cuvînt, ţărilor moldoromâne este păstrată o viitorime brilantă din aplicaţia celor în-eheiete la Conferenţiile vieneze. Pedeca cea politică, însă trecătoare, a plutirei la Constantinopoli au împuţinat de doi ani simţitor lucrările comerciale şi vizitele pasagerilor, carii se mărginesc de la Viena pană la Galaţi şi pe Dunărea în sus. Pentru ist scop, aflîndu-se aice vaporul austrian repede plutitor (accelere) Albrcht, m-am îmbarcat pe el duminică în 5 iunie trecut. Cel ce n-au văzut un asemene vas, închipuiască-şi   arca  lui Noe, dupre descrierea biblică,   însă durată   de maiştri mai ghibaci. Lungimea vaporului este de 340 palme, cu trei rînduri de covertă. Mizlocul de gios e cuprins de ma-şineriile în care apa, prin un foc infernal (de iad) nutrit de cărbuni de pămînt, se preface în aburii cii puternici carii pun în mişcare roţile, ce în loc de vîsle brăzduind apa înaintează vasul în contra cursului ei. Pentru clasa I este partea de gios spre pupă (capătul dinapoi a vasului) ; este împărţită în două galerii, una pentru bărbaţi, alta pentru dame, unde pentru fiecare persoană e pregătit un culcuş, peste carile e aninat alt rînd de culcuşe pentru cii ce se pot căţăra. Partea de gios spre
406
407
proră (capătul dinainte a vasului) este pentru pasageri de clasa a Il-a, cu de asemine despărţituri.
In rîndul al doile se află salonul cel mare, foarte elegant mobilat cu oglinzi, mesuţe, canapele etc, unde pasagerii se îndeletnicesc cu cetit, cu scris, damele cu lucru de mînă sau cu convorbiri. Tot in acel rînd sînt şi cabinele (cabinete) pentru cii ce voiesc a fi singuri. Alăture cu salonul este bufetul pentru gustări şi băuturi, şi mai departe bucătăria atît de curată ca şi orice apartament. Preste salon se mai află al treilea rînd, acoperit cu draperie, spre preumblare, şi în a caria capăt3 la pupă, stă zi şi noapte cîrmaciul cu ochii ţintiţi la proră, spre a îndrepta vasul după trebuinţă, cînd la mizlocul vasului, tot în asemene înălţime, căpitanul petrece umblînd de la un capăt la altul şi diriguind marşa vaporului, din a căruia maşini o colonă groasă de fum tîrîie după sine o colonă neagră amestecată de scîntei scăpărătoare. Acest vapor avea o putere de 140 cai ; purcegînd la 6 oare şi în trei pătrare ni-au adus la Brăila, după ce repede trecurăm pe dinaintea gurei Şiretului, ce se revarsă aice în Dunăre, şi înaintea locului unde au fost vechea cetate română de nou numită Ghertina (locus ubi Troja fuit) căci, precum au observat un pasager, timpul şi varvarii au surupat zidirile şi edificiile cetăţei.
Brăila, pană la 1829 cetate şi raie otomană, ce au fost povoara ţării, este acum port activ şi înfloreşte prin comerţul productelor României. Cheiul portului politiei era îndesuit de colete şi de pasageri ce aveau a se îmbarca pe coverta vaporului Albreht, de pe care o samă de călători au debarcat aice. După 10 minute, semnalul dat de căpitanul vasului au pus iar în mişcare maşinile, care au re-nceput a brăzdui valurile cele întărtate a Dunărei. Cînd timpul e lin şi nu-i prea întuneric, vasul călătoreşte toată noaptea ; astă dată el au aruncat ancora lîngă malul drept, între Rasova şi Karasu. Astă din urmă politie din Bulgaria numără 8 000 locuitori. Aice Dunărea, formînd multe şi mari insule, agiunge în cursul ei la punctul cel mai meridional a sinuozitate! sale, de unde în unghi drept apucă direcţia spre nord
pană la Galaţi, iar de aice drept spre răsărit. între aste două politii se află faimosul val a lui Traian, de români denumit Troian, cu care nume ii însemnă tot lucru măreţ, ca ist imperator, fondator coloniilor romane în Dacia. După cercetarea locală ce mai nainte am făcut, ist val nu era, precum unii cred, o tărie dispărţitoare între posesiile romane şi acele a varvarilor, ce o cale militară din staţie în staţie, cu tării şi cetăţi apărată, pentru siguranţia marşului cetelor şi a proviziunilor ostăşeşti. Aice se pare că în timpul foarte vechi au fost şi albia Dunărei mai nainte de a se îndrepta spre nord pe la capătul Moldovei, unde prin trei guri a rîului au format renumita Delta. De pe oarecare semne se vede că romanii ar fi cercat a restatornici cursul vechi a Dunărei şi că pe atunce, ca şi astăzi, au urmat pe aice lupte pentru soarta acestor provinţii romane, dar precum în anticitate ist val li fu de folos, în zilele noastre ameninţă a fi de daună. Greutăţile politice şi teritoriale ce în-tîmpină comerţul prin pedecile plutirei la gura Dunărei au fost motivat, încă la 1830, proiectul de a restatornici prin un canal albia cea veche a Dunărei, căci atunce, fără a trece prin ţară străină, un asemene canal este a şesa parte mai scurt decît Dunărea ce cură pe la Galaţ şi Sulina, ieşind drept la Kiustenge, aproape de Varna, fiind astă din urmă cale de 170, iar cea dintâi de 7 mile. Astă nouă comunicaţie a Apusului Europei cu Orientul ar motiva două nouă politii pe ambe maluri a Dunărei, care ar eclipsa Brăila şi Galaţii, de unde grînele Moldovei ar trebui să se transporteze în susul Dunărei pană în dreptul Ialomiţei. Cu toate aceste, dorim a crede că un asemene plan, în teorie practicabil, nu se va putea aduce în aplicaţie din cauza pedecilor teritoriale, poate şi politice. Spre a complecta canalul se cere, în distanţie de trei mile, a-1 săpa în stîncă, pe la une locuri în adîncime de 160 palme ; apoi pentru adăparea lui apa cea mlăştinoasă de Karasu nu-i de agiuns, încît ar fi de nevoie a abate o parte din apa Dunărei, care după a ei repegiune poate toată să strămute pe acolo cursul ei. Oare pentru un asemene caz putincios nu s-ar opune
408
409
politica care statorniceşte malul Dunărei de margine între Roşia şi Turcia ? 2
La 3 oare după mezul nopţei se dădu foc maşineloi\ a cărora scăpărare, fum şi vuiet infernal, sunînd în întuneric, zmulgînd din somn pe pasagerii nuviţi, li mînă pe coverta vasului, pe a căruia hornă, între o colonă de fum negru, scinteiau două fanare roşe, drept semnal pentru alte vase veninde clin sus. Spectacolul măreţ a răsăritului soarelui au dezdăunat pe pasageri de a lor timpurie mînecare. La 8 oare am agiuns înaintea Siiistrei. cetate (cu 30 000), a caria numeroase minarete şi mai ales tăriile şi bateriile au atras a tutulor luare-aminte, figurindu-şi fiecare icoana luptelor ce au urmat aice în anul trecut. Derviş paşa, comandantul cetăţei, vizită cu a sa svită vaporul, carile, avînd aice a lui staţie, se aproviziona'cu cărbuni, şi după 15 minute purcegînd, au înaintit, lăsînd în stingă renumitul Kuciuk-Kainargir unde la 24 iulie 1774 marile vezir subscrise pe dobă tratatul de pace între Roşia şi 1 [nalta] Poartă, care avu o> înrîurire atît de înseninătoare asupra soartei Principatelor.
La 10 3/4 trecurăm înaintea Olteniţei, din Ţara Românească, aşezată la gura Dîmboviţei. Carantina măreaţă arsă, cu păreţii sparţi de boambe, şi mai multe ţării poartă semnele luptelor încruntate. Şi chiar acuma treceau trupe numeroase de otomani, pe o punte de pontoane, în Ţara Românească. Din partea Bulgariei terenul este mai înalt, iar în Ţara Română şesul e în mare depărtare mărginit de ceva dealuri, încît toată astă parte se pare deşartă, împoporată numai la mal de cîrduri de pelicani şi de cigni (lebede). La 2 oare aruncarăm ancora la Giurgiu, fosta cetate, iar amu de muri deman-telată, al doile port însemnători a României, în dreptul cetăţei vecine Ruşciuc, pe malul drept a Dunărei, de unde, în răzbelul din urmă, Giurgiu au căpătat multe boambe, nu ca de la o bună vecină. Pe aice trece sub rîu şi otgonul electric pentru telegraful de la Crimeea
2 Generalul prusian Binke, după cercetarea ce au făcut la faţa locului, asigurează că punerea în lucrare acestui proiect va întîmpina mari greutăţi teritoriale (Gh.A.).
la Apus. Vaporul, după ce s-au aprovizionat, au debarcat şi au îmbarcat marfă şi pasageri la Giurgiu, pentru care s-au întrebuit 2 oare. Sara la 8 1/2 au agiuns la Sistov, politioară bulgară cu 21 000 locuitori, unde din cauza vîntului şi a întunericului au aruncat ancoră. Ist loc figurează în istorie prin încheierea la 1791 a tratatului de pace între Poarta şi Austria, care puteri trăiesc de atunce în bună pace, după ce imperatorul Leopold II au înturnat sultanului Ţara Română numită cea Mică, Serbia cu cetatea Beligrad şi raieua Hotinului, din cauza revoluţiei cii mari a Franţei, care absorbea toată îngrijirea a cabinetului de Viena. Albreht, mînicîndu-se ca şi în zilele cele de mai nainte, întîlni a doua zi la 7 1/2 dimineaţă pe vaporul estraordinar Dzrini, ce ducea pe coverta sa la Constantinopoli pe marile vizir Aali paşa de la Confe-renţiile de Viena, care din nenorocire n-au răspuns la aşteptările lumei. La 4 oare am agiuns la Vidin, unde vaporul au stătut spre a se aproviziona. Astă cetate cu 25 000 locuitori, vergură, dar nici atacată de streini, prezentează o respectabilă vedere, mai ales că pe înălţi-mele vecine erau în corturi verzi campată oastea. Vizi-tînd-o, călătorul au putut avea o idee de fortificaţiile şi de rînduielile turceşti. Un batalion de pedestrime sta sub arme şi suna marşuri, pe dîmburi şi prin fereşti se arata femei învăscute în mantii şi îmbrobodite peste toată faţa, care cu curiozitate spionau pe sub văl obiectile şi oamenii ce li se înfăţoşau. Dar mai mult clecît Vidinul au atras luarea-aminte a călătorilor insula din faţa Calafatului din România, precum şi apropieta cetate, care s-au făcut faimoase prin răzbelul din urmă, din care fantazia călătorilor îşi vor figura scenele cele crunte ce aice au urmat pe atuncea. Trecînd pe dinaintea şirurilor monotone a Craiovei, Albreht, surprins de o fortuna însoţită cu ploaie, au aruncat ancoră sara tîrziu în prijma Palancei, şi a doua zi, în 8 (20) iunie, înainte de 3 oare purcegînd, au agiuns la Turnul Severinului, unde au stat a se aproviziona. De aici terenul re-ncepe a se înalţă din ambe părţi, înfăţoşînd vedute pitoresce şi locuri interesante în privirea istorică. Aice sînt ruinele puntei lui Traian peste Dunăre. Pe ambe maluri au mai rămas cîte o colonă ele 27 palme grosime. Intre aceste, cînd apa
410
411
e mică, lămurit se văd 11 pilastre de piatră şi pe fiecare cîte o cetăţuie, din care acea din Ţara Română se numeşte Turnul Severinului, zidit aproape de mal şi cungiurat de adînci hindichiuri, amu de spinoşi acoperită.
După cîteva răzbele dacice, rădicîndu-se Decebal spre a scapă de giugul roman, imperatorul Traian au întreprins la anul 103 după Hs. o mare espediţie asupra Daciei, pentru care au pus a se fabrica puntea cea marer prin renumitul arhitect Apolodor, menită pentru trecerea oastei şi a proviziunelor, care lucrare este cu mare măiestrie seulpită pe faimoasă Colonă Traiană la Roma, unde se vede figura bătrînului Danubiu revărsînd din urnă a sale ape mănoase, iar de victorie şi de faimă pro-păşit, imperatorul Traian, pretorii, centurionii şi ostaşii păşind peste punte. La ostaş lămurit se cunoaşte fiecare, pe lîngă bagaje, purtînd şi cîte o ploscă de forma celor de astăzi. Cum că aice, iar nu aiure, era puntea lui Traian, mărturiseşte apropieta politie şi rîul Cerneţ, care nume se află între inscripţia sculpit de Colona Traiană. Încît astă punte gigantică, admirată de anticitate şi de moderni, au cooperat cătră supunerea dacilor şi colonizarea romanilor în Dacia, şi în astă privire ist monument este pentru noi de cel mai înalt interes. Comunitatea locală s-au îngrijit de păstrarea ruinilor Turnului Severin, cungiurat de o grădină publică. Lîngă turn se vede.de piatră un sarcofag (secriu) de formă antică, plin de oase omeneşti. De s-ar fi păstrat sarcofagul din vremea romanilor, nezmintit ar fi un odor nepreţuit, însă se vede că el este apocriful a vreunui împătimit arheolog român, care lucrare vederează un gust clasic. Asemne nu ştiu, din caz au plan, în giurul ruinilor nu se vede altă floare decît acea de papavor (mac), simbolul somnului, ca cum aste flori ar fi răsărit din ţarina ostaşilor romani care sînt adormiţi în somnul cel vecinie!... Pe malul României duce de aice o frumoasă cale măiestră pentru cungiurarea Porţilor de Fer, periculoase plutirei, cînd scad apele Dunărei. Nu departe de aice este pe o insulă, în mizlocul Dunărei, cetatea turcească Orşova Nouă, bine întărită eu garnizonă. în depărtare ca de 8 000 palme mai nainte de a agiunge la astă insulă începe şirul stîncelor
412
primejdioase : Cifurţa, Medea, Cralevac şi faimosul vîrtej a Dunărei numit Velega de Gios, şi ceva mai departe în sus al doile vîrtej, Velega de Sus. Vuietul undelor, ce se frîng în stîncele care ca o iezătură de-a curmezişi închid, mai nainte de a le vedea, este atît de puternic că marinarii nu se aud vorbind şi sînt nevoiţi a se înţălege prin semnale. Aice apele rîului sînt îndesuite între înalte stînci, în o albie ca de 500 palme lată, plină de stînci subapatice, formînd 23 volbure periculoase. După ce, cu apă îndestulă a Dunărei, vaporul au trecut cu ferice toate aceste stînci ca între Schila şi Haribd, am agiuns la 9 i/2 oare la Orşova austriană numită Veche, făcînd parte de ţinutul regimentului româno-iliric, cu 100 locuitori ce se ocupă cu vii şi păscuitul. Aice e carantina şi vama austriană, unde nu numai pasagerii ce chiar tot vasul este supus unei aspre revizii, care, după ce au ţinut pană la 12 1/2, prin formalităţile dregătorilor s-au prelungit pană în sară, încît vasul au petrecut aice noaptea pană la 9 (21) dimineaţa la 3 oare. O zi întreagă perdută s-ar fi putut întrebuinţa mai bine vizitînd la Mehadia, apropieta de 2 oare, băile faimoase a lui Ercole, vrednică de vedere pentru locurile pitoresce, pentru monumentele romane şi a sale băi minunate.
Vaporul, purcegînd a doua zi în 9 (21) iunie la 3 oare dimineaţa, luptîndu-se cu cursul cel repede a Dunărei, au înaintat între munţi şi stînci de granit maiestoase şi pitoresce, care poncişi încunună rîpele rîului. Lîngă o grădină, pe malul drept, stîncă formează o scară naturală în lungime de 24 palme, care duce la faimoasa inscripţie a lui Traian, săpată cu litere latine, pe o tablă ţinută de două genii (îngeri) înaripaţi. Din ambe părţi se văd doi delfini formînd cu cozile lor un arc în care figurează vulturul roman3. Timpul şi fumul focului ce fac pescarii sub acea piatră au vătămat mult inscripţia, din care se pot lămurit ceti numai următoarele cuvinte : IMP. CAES. D. NERVAE. FILIVS. NERVA. TRAIANVS,
3 Pe acest temei se văd medaile romane făcute pentru Dacia, cu figura lui Antonin şi pe altă parte cu delfin. între aceştia capul bourului, dupre care şi monede a lui Ştefan voievod cu asemene stemă s-au tăiet (Gh. A.).
413
GERM. PONT. MAX. Imperator. Caesar. Divi. Nervae. filius. Nerva. Ţraianus. Germ. Ponţi Maximus... (a imperatorului Traian, zeitului Nerva, fiul Nerva Traian, germanie, pontifec maximus...).4 Afară de asemene semne mute a fiinţei romanilor în anticitate prin aste locuri,, pe rîpa stingă, în Banat, este vie în toată floarea rasa (soiul) cea mai curată de deviitori romanilor, mărturisită de dacoromâni prin fizionomie, structura cea frumoasă a figurei, costiumul pitoresc a femeilor şi prin bravura ostaşilor mărgineni, carii se numără între cii mai buni. ai armiei austriene. Stîncele cele poncie de granit, din care unele agiung la o înălţime de 2 400 palme şi care îngrădesc Dunărea în o albie lată numai de vro 500 palme, înfăţoşau romanilor pasul cel mai greu pentru facerea calei lui Traian, pentru care au fost nevoiţi a sparge prin o stîncă un tunel lung de 1 600 palme, pe unde, după o giumătate de oară călătorul curioz agiunge la grota lui Veterani, numită după numele generalului austrian carile au apărat-o în contra turcilor astă grotă. Dar încă romanilor ea servea de tărie, precum se vede din cîteva instrucţii de pe păreţii stîncelor.
Cătră astă însămnătate istorică, nouă interese adaog prejmetele cele impozante ce înfăţoşază de aice înainte rîpile Dunărei, agiungînd la 10 1/2 oare dimineaţa. Nu departe de politioara Noua Moldova (ce ni amintează comunitatea' uricului cu românii de aice), rîul se ne-voieşte a-şi deschide o nouă cale, care i-o aţin rîpele stîncoase, a cărora plaghii se înşiră de-a curmezişi de la un mal la altul, de care se frîng undele şi formează cele faimoase două cataracte ce nu au asemănare în Europa şi care opun plutirei greutăţi şi pericule. Cataractele de la Orşova la Cladova se numesc Poarta de Fer. La 1834 începusă spargerea acestor stînci, pentru care spre a curaţi o cale de 24 palme în adîncime de 5 palme se cere
4 Imperatorii Romei, întru amintirea celui întăi Iulius Caesar, purtau nume de cesar, de unde caiser, ţar. Se adăugea titlul divus (înzeit). Traian avea titlu de germanicus, pentru învingerea germanilor, si pontifec, şeful besericei, ce era dator a întreţinea puntea pe rîul Tibru, care ducea la Capitol (făcător de punte), de unde papii poartă titlu de pontefice (Gh. A.).
pe toată ziua 1 000 lucrători în curs de 50 ani. Greutatea plutirei pe aice, cînd apa e mică, începând de la Drezcova (Drencova) au îndemnat pe guvernul Austriei a face o şose foarte comodă pe care călătorii se transportează în căruţă, dar vapoarele cele nouă  sînt amu  aşa durate încît pot sigure trece oricînd. Mai nainte de a agiunge la Moldova, între ruinile cetăţilor Babachili şi Golubacii, din care astă din urmă e a  Serbiei, se vede în mezul rîului o manină stîncă, 24 palme înaltă, numită Babacai. Nu departe de aice este grota cea cumplită a ţînţarilor, din care primăvara ies nenumărate roiuri de insecte ce atacă vitele, care, înveninate, peste cîteva minute crapă. Locuitorii zic că sîntul Gheorghie au ucis aice balaurul, din a căruia mortăciune nasc aceste  insecte.  După ce arta vaporului au învins pedecile  elmentare, vasul au trecut pe la 1 1U oară după-amiază înaintea Semedrii, cetate destul de mare,  cu 24 turnuri, în  care se află garnizonă turcească şi sîrbească, iar la 6 oare au întrat in portul de Semlin, trecînd pe lîngă cetatea Beligrad, capîtalia Serbiei, în care  garnizonează  turcii şi sîrbii. Semlin, politie mărgineană cu 10 000 locuitori, cii mai mulţi sîrbi, unde este carantina austriană şi pontul de căpitenie a comunicaiţei Austriei cu Turcia. Nu departe de aice sînt ruinele castelului lui Ioan Huniadi, cel mai mare erou al Ungariei şi părintele faimosului rege Matei Corvin. Numai străinii nu ştiu că acişti doi bărbaţi eroi, carii au internei et mărirea Ungariei şi au revărsat glorie asupra ei, erau curaţi români de naştere, iar nu de sentiment, pentru că în cursul îndelungatei şi strălucitei lor cariere nu numai că n-au făcut nimic pentru compatrioţii lor, ce mai ales au cercat a-i asupri şi a supune pe acii din Moldo-România, lucru ce nu li s-au nemerit, căci, după bătălia de la Varna, Huniad îndelung au zăcut la închisoare în Ţara Românească, iar regele Matei Corvin, vrînd să învingă pe Ştefan cel Mare, de a căruia mărire era gelos, s-au socotit ferice, după bătălia de la Baia, a scăpa din  Moldova,  purtînd  în spate săgeata ce i-au înfipt aprodul plăieşi.
După rînduiala cea nouă a companiii de vapor, călătorii s-au mutat pe alt vas, numit Elisabeta, ce avea o putere de 140 cai. Ist vapor este de asemene repede şi
414
415
elegant, iar modul îndeştulărei schimbă aice, avînd toate a se lua in numărătoare dupre tarifă, încît direcţia au înturnat fiecăruia pasager de clasa I cîte 12 1/3 fiorini din 100 ce încasuise la Galaţ pentru viptul pană la Viena.
Din cercetarea geologică chiar se vede că munţii Carpaţi, carii de la răsărit spre apus încing o plasă a ţărilor moldoromâne, schimbînd deodată a lor direcţie, între Palanca şi Semedria, o întoarnă iar spre răsărit şi agiung pană la Varna, formînd prin astă sinăitură şesul cel întins pe care se află azi Ţara Română, iar în anti-citate înapoietă era acoperit de apa Mărei Negre, cătră care Dunărea, repezită de la nord, îşi deschisă o cale, străbătînd-o în putere pintre acii munţi de granit, precum mărturiseşte astăzi Poarta numită de Fer. Acest rîu de la Beligrad curge de la apus spre răsărit, iar mai sus de Pesta are o direcţie de la nord spre amiază. Vaporul Elizabeta, mînecîndu-se în 10 (22) iunie, au întrat ia 6 oare în rîul Tisa, ce lîngă Titel, staţia pontonierilor austrieni, se revarsă în Dunăre, în prijma ruinilor romane Riţium, şi după ce au plinit a sa comisiune s-au înturnat iar în Dunărea, şi la 8 oare cu agiuns la Carloviţ, politie cu 6 000 locuitori sîrbi, cu liceum, seminarie, bibliotica şi rezidenţia patriarhului sîrbesc, carile pană nu demult denumea episcopi sîrbi pentru românii eparhiilor Bucovinei şi a Transilvaniei. Aice au murit la 1456 Ioan Huniadi şi la 1699 s-au încheiet pacea între Austria şi Turcia. Pe malul drept a Dunărei, în oarecare depărtare, se vede muntele Frusca, cu vii alese acoperit, care s-au plîntat de imperatorul Romei, Probus ; aceste vii produc vin ales. Cincisprezece mănăstiri şi schituri de călugări ortodoxi sînt împrăştiete pe acest munte, unde călătorul află o deschisă ospitalitate. De aice începe şirul cetăţilor austriene, între care acea întăi este Petervardain, unde la 1849 revoluţia ungară fu învinsă. Lîngă Uilan se află proprietatea cea mare a prinţului roman Odes-calchi, cu castel, în a căruia biserică e înmormîntat faimosul călugăr Capistran, învitătorul răzbelului asupra Turciei. Tot şesul pe malul drept a Dunărei şi a Tisei este coperit cu mlaştini nesănătoase, pentru a cărora curgere s-au făcut multe canaluri artifice. Mai înaintînd, la Almas se vede gura rîului Drava, dînd în Dunărea,
de unde pe malul drept, în depărtare de 1 oară, este cetatea Eser, capitalia Sclavoniei, iar pe malul stîng, în asemene depărtare, se află Coloşa, cu 6 000 locuitori, rezidenţia arhiepiscopală în asemănarea unei cetăţi, cu liceum/seminarium, bibliotica cu 30 000 tomuri şi orfa-notrofie. înaintînd cursul pintre şesuri coperite de păduri, vaporul au agiuns sara la 11 oare la Mohaci, politie faimoasă prin bătălia care se făcu la 26 august 1526 între turci şi unguri, în care au perit 2 arhiepiscopi, 6 episcopi, 28 magnaţi, iar însuşi regele, în a sa fugă, s-au înecat în părăul mlăştinos Cele. La astă bătălie au combătut ca aliate oştirile moldoromâne. însă tot aice, la 1686, prinţul Cari de Lotringhen (Lotringen) au bătut deplin şi au eliberat Ungaria de giugul otoman. De aice în sus, prejmetele Dunărei sînt monotoane, şesuri nemărginite, adăpate mai mult de mlaştini şi puţin împoporate. Asemene cauză şi o altă politică îndeamnă pe guvern a coloniza astă parte a Ungariei prin germani, a cărora industrie şi activitate vor putea cu timp preface aceste locuri în sănătoase şi productive.
în 11 (23) iunie dimineaţa, la 7 1/2 oare, lăsînd în dreapta politia Baia, vaporul au agiuns la Tolna, mare dominiu a baronului Rotşildul Sina, român din Macedonia, carile nu de mult au cumpărat aceste moşii de la contele Festetiei cu soma de 800 mii fiorini, cînd ele preţuiesc amu cîteva milioane. Din asta se vede că relaţiile celor mici însă avuţi economi cu magnaţi cheltuitori schimbă între dînşii rolurile. în astă politie regele Lud vig al II au rînduit a se îneca în Dunărea pe ambasadorii sultanului Soliman, din care au urmat bătălia de la Mohaci, cînd ca o pedeapsă a călcărei dreptului ginte-lor acel rege de asemene s-au înecat în mlaştină. Lăsînd în stînga politioara Pax, de evrei locuită, şi Adoni, în vechime Salinum, unde şoseaua de romani făcută amu s-au reparat şi poartă anticul ei nume, vaporul au trecut la 1 oară înaintea promontorului Eugen, unde acel mare general au avut un palat şi parc ce şi amu se află în bună stare. De aice începe insula Cepei, lungă de 5 mile, avînd pe ea şapte sate bine cultivate. Spun că în epoca împărăţiei Măriei Terezei, părinţii iezuiţi, carii aveau în
416
417
urmă mare înrîurire asupra acestei suverane, au fost cerut şi au căpătat de la dînsa drept danie astă insulă, ca una ce n-ar fi de alt folos decît a face o grădinuţă spre a sămăna ceva legumi pentru mănăstire. împărăteasa, în a ei evlavie pentru călugări, li-au subscris actul daniei, cu carile ii au mers la contele Kauniţ, faimosul ministru, spre a-1 protocoli cu sa iscălitură. Acesta, înţălegînd că darul nu era în proporţie nici a cererei, nici a scopului, cu bucurie îndată au iscălit actul, dar în loc de arină, preste tot înscrisul au turnat din calamarî negreală, exeuzîndu-se de zelul ce au avut în astă încungiurare ca să plinească cererea părinţilor. După aceea împărăteasa, prevenită de mărimea acelui dar ce era un ţinut întreg, au însemnat pe ea iezuiţilor numai un loc de grădină de de legumi, de care nu îndelung s-au bucurat, căci fiul Măriei Tereziei, nemuritorul Iosif al II, prin faimosul său act, au desfiinţat în tot imperiul acest ordin şi multe alte, iar din averea lor au fundat şcoli, spitale, ierotrofii etc, pentru care era întemeiete la început toate aceste aşezăminte.
La 5 oare după-amiază Elizabeta ni aduse la Pesta. A cerceta şi a descrie astă frumoasă şi în multe priviri interesantă politie s-ar cere mai mult timp decît acela ceh-1 avem. Drept acea, după oarecare vizitare, trecînd pe Ferdinand, vapor mai mic, proporţionat pentru plutirea Dunărei în Austria, a doua zi la amiază am înaintit călătoria. La 4 3/4 am trecut pe la Gr an, unde Dunărea vine de la Viena în direcţia de la apus spre răsărit. Pe malul ei, la Demus, se vede o impozantă ruină a unui castel cu turnul Salamon, foarte întărit, la 120 palme înalt, în care la 1493 să păstra corona Ungariei. La 8 sara agiunsăsem pe la faimoasa cetate Comoru, ce figurează ca vergură, nefiind pană acum luată în puterea armelor. Astă cetate, ce se află pe malul stîng a Dunărei, capătă prin nouă fortificaţii ce se fac pe malul drept o poziţie invincibilă. Urmînd călătoria, vaporul au agiuns în 13 (25) iunie dimineaţa, la 6 3/4 oare, la Presburg, politie pe malul stîng a Dunărei, cu 40 000 locuitori, cu o cetăţuie pe un deal înalt de 600 palme, care, arsă fiind la 1811, au rămas nereparată. Aice este muncelul regesc
pe care regii Ungariei, la a lor încoronare, se suie calare şi cu spada sîntului Ştefan lovesc în aer cătră cele patru punturi a pămîntului, drept semnal că vor apăra Ungaria despre duşmani, din oricare parte ii ar veni. Astă politie se zice că s-au întemeiet de romanul Pizo, pentru care ungurii o numesc Pozonium.
Plutind între prejmete frumoase, împoporate de pala-turi, sate frumoase, fabrici şi alte industrioase aşezăminte, vaporul trece pe la insula Lobau, unde la 1809 Napoleon, trecînd cu armia sa Dunărea, combătînd cu eroicul arhi-duca Cari, au perdut bătălia cea faimoasă de Aspern, pe acel cîmp unde tăbărîse în anticitate legioana romană. Dacă după astă bătălie austrienii s-ar fi folosit de succesul căpătat, precum voia arhiduca Carol, luceafărul lui Napoleon de atunce s-ar fi eclipsat. Insă bătălia de Vagram, după 30 zile, au paralizat pe cea de Aspern. Pe malul drept se însamnă monumentul unde s-au întîlnit imperatorul Leopold I cu regele Poloniei Ioan Sobieski, după ce au mîntuit Viena de asediul turcesc. Astă călătorie samănă o preumblare pe apă într-o grădină din cele mai cultivate. In depărtare de cîteva oare se vede din rezidenţia imperială răsărind turnul cel măreţ a sîntului Ştefan, carile, în a sa formă gotică şi colorai negru, cu o înălţime de 507 palme, domnind preste tot şesul, înfăţoşază o vedere impozantă. La 11 oare vaporul întră în canalul Dunărei şi debarcă pe călători în debarcader la Leopoldştad, de unde, din o mie de porţi a oţelelor, este invitat a-şi alege una, spre a căpăta o locuinţă plăcută. Aşadar, a noua zi de la purcederea din Iaşi, călătorul, fără a ieşi din cabinetul său cel elegant şi confortul cel plăcut, au vizitat ţărmurile României, a Bulgariei, a Serbiei, a Sclavoniei, a Ungariei şi a Austriei, cu o cheltuială de 20 galbini, fără a simţi ostineala unui drum asemene îndelungat,
Viena înfăţoşază în toată privirea atîtea curiozităţi, încît a lor cercetare merită a consfinţi un timp mai îndelungat. între multe alte, un moldoromân va cerceta drept curiozitate veche istorică podişul lîngă palatul imperial Şenbrun, unde oastea moldovană, sub Duca vodă, ca aliat a turcilor, au tăbărît la epoha asediului
418
419
Vienei, pentru eare acel loc se numeşte Moldauer Hoel-tzel (Redi moldovan), iar ca curiozitate nouă va vedea în astă rezidenţie mămăliga română, ca o invenţie nouă publicată prin gazete şi prin placate. Însemnătatea Vienei, mai ales pentru moldoromâni, sporeşte amu cînd aice, înaintea areopagului Europei, se dizbat interesele publice şi soarta  patriei  noastre,  pusă  sub protecţia
puterilor mari ! O VIZITA DUPA CINCIZECI ANI
Veacul al nousprezecele este fără îndoială acel mai estraordinar dintre cîte l-au propăşit. De cînd istoria ni amintează notiţii despre evenimentele lumei, niciodi-nioară mai mari nu s-au înşirat cu asemene repegiune, în o spatie de timp aşa scurt, la acele de care s-au însemnat acei din urmă cincizeci ani a epohei noastre. Agiunul naşterei acestui veac s-au salutat de explozia revoluţiei Franţiei, ce ameninţa să înghită tronurile şi rînduiala socială şi a căruia cutremur politic îndelung s-au resimţit pană în cele mai depărtate părţi a pămîntului. Din sînul acelui haos au răsărit geniul cel estraordinar Napoleon, carile întreprinse să se întunece faptele lui Alexandru Macedon şi acele a lui Iulius Cezar, roman, cu deosebire că acii renumiţi concvistatori, fiind şefi a naţiilor civilizate, cu armii bine organizate au supus giumătate de lume pe atunci cunoscută, cînd Napoleon ezbutise un asemene rezultat asupra popoarelor şi a armiilor nu mai puţin civilizate şi bine deprinse în arta militară, deşi tustrei eroii mult se asemănă la încheierea carierei lor : Alexandru ucis de patimi, Iulius Cezar de pumnar, Napoleon de durere, ca un alt Prometeu, pe stîncă Sîntei Elene ! Tot în astă scurtă epohă s-au văzut dinastii vechi apuinde, alte nouă răsărinde, Grecia, crezută moartă, înviind, pană şi poporul moldoromân, carile de 18 veacuri trăieşte la marginea răsăriteană a Europei, de abie amu, prin  cvestia orientală,  s-au făcut cunoscut politicei
421
apusane ! în acest veac, din lupta ideilor şi a principiilor au scăpărat scînteile adevărului, prin care pregiudeţile s-au eclipsat, în zilele noastre s-au făcut descoperiri minunate, fructul meditaţiei învăţaţilor de mii de ani, precum vaccina, puterea vaporului, dagherotipul, galva-noplastica, telegraful electric, şi toate s-au aplicat la folosuri practice a societăţei. Cine ştie de nu sînt aceste încă numai elemente a unor perfecţii mai mari, a cărora ţintire, chiar demnă de principiul hristianismului şi a moralului, este a confunda toate popoarele pămîntului în o singură familie, sub o singură religie şi lege !
în mezul acestor metamorfoze a lumei, agiuns fiind eu de o suferinţă a sănătăţei, dupre ordinul medical mă îndrumai cu o aşa repegiune, încît, petrecînd o distanţie de 400 mile, n-am putut observa alta decît invenţia cea minunată a vaporului transportuitor, carile ca prin farmec m-au depus lîngă o altă minune a naturei, adecă la termele cele renumite de Karlsbad. în zadar apostolii unei filozofii ademenitoare cearcă a răspîndi ideea că timpul minunilor au trecut, căci, pentru cel ce^ obser-vează lumea cu ochii giudecăţii, minunile nu au încetat. Numai omul intelectual şi cele materiale mărturisesc adevărul că făpturile şi obiectele cele mari, ca^ şi cele ochilor fireşti nevăzute, sînt pline de efecte minunate, a cărora cauze a cunoaşte rar este dat oamenilor, încît felix qui potuit cognoscere causas (ferice de cel ce au putut cunoaşte cauza lucrurilor !). Una din înmiitele sale minuni natura reproduce la Karlsbad, nu numai spre a aduce pre oameni în mirare, ce încă spre a vindeca suferinţele lor.
Karlsbad, politioară în ţinutul Egra din Boemia, se află pe malul rîului Tepel, încinsă de înalte stînci de granit, cu codri de pini şi de ulmi coperite. Ea este aşezată cu 1 295 palme mai sus decît cumpăna mărei, numă-rînd 560 case cu 3 500 locuitori. Din coastele acestor stînci obîrşează zece izvoare, a cărora ape calde sînt îngrecate în deosebită proporţie cu materii medicale. Izvorul de căpitenie se numeşte Şprudel, carile prin ferbere saltă apele sale în o înălţime de mai multe palme; a sa căldură este de 59 grade Reomiur, iar a celoralalte izvoare pană la 18 grade. Puterea vindecătoare
acestor ape este aşa de aprobată, încît ele de toţi s-au proclamat ca regina fermelor. Aice se adună pătimaşii din toate părţile lumei. Numărul lor în ist an au agiuns la 7 000 inşi, între care figurează prinţi, domnitori, marşali, soldaţi, milionari şi săraci. Numărul acesta au sporit de cîţiva ani, nu numai prin verbala împărtăşire a lucrărilor acestor ape minunate, ce mai ales prin publicitatea răspîndită de un bărbat ce şi el nu este mai puţin fenomen în sfera învăţaţilor, şi anume doctorul şi cavaier Jan de Carro de la Gineva, în Sviţera, însă proclamat de magistratul de aice de cetăţan de Karlsbad, pentru meritele sale ştiinţifice şi filantropice care au vederat în cursul de 30 ani a petrecerei sale. Dacă ist veteran a doctorilor este respectat de toţi cii ce-1 consultează, cu cît mai mult interesant au fost pentru mine a-1 vizita după o nevedere de 50 ani, adecă de la 1805, cînd, aflîn-du-mă la Viena pentru studiile mele, locuiam la dînsul, ce era atunce doctor în vîrstă de 36 ani. Acestui bărbat estraordinar, care se bucură de stima tuturor filantropilor, şi poporul moldoromân este dator cu vecinică recunoştinţă, căci el au fost contimpuran cel întăi urmaş a doctorului Gener, aflătorul vaccinei. Doctorul de Carro au trimes, el cel întăi, materia hultuirei copiilor în Moldova şi în Ţara Română, sub domnia lui Moruz şi a lui Ipsilanti, precum după asta au înaintit asemene espediţie binefăcătoare în Asia, pană în Indiile Orientale. De atunce înscrisurile sale, în limba franţeză şi engleză, asupra Virtuţei apelor termale, au răspîndit renumele de Karlsbad pană la cele mai depărtate părţi a pămîntului.
Agiungînd la vîrstă înaintită, de 83 ani, din o cădere s-au vătămat la coapse, aşa încît de trei ani, neputînd întrebuinţa picioarele, este nevoit a petrece în poziţie culcată, pe cînd partea de sus a trupului, şi mai ales facultatea înţelegătoare, se află în deplină putere. Doctorul de Carro nu numai că tratează pe bolnavii cari îl pot vizita, ce încă urmează a se ocupa la lucrările literare, în limba franţeză, între care figurează de 30 ani almanahul de Karlsbad, plin de cele mai interesante materii privitoare la relaţiile sale cu persoanele renumite a epohei, descrierea de Karlsbad şi a sa proprie biografie, scrisă după cererea magistratului. Toate aceste sînt docu-
422
423
mente medicale şi istorice. în astă privire, M.S. Imperatorul Franţ-Iosif şi M.S. Regele Oton l-au decorat cu a lor ordine, la care ocazie Karlsbadul au celebrat iubi-leul demnului său concetăţan.
Fără a pretinde a însemna patimile la care se aplică aceste ape, ce este prerogativa doctorului, mă mărginesc a încredinţa că s-au văzut aice venind persoane, unele galbin-negre, altele tîrîindu-se pe cîrje, pe unii îi purtau în covoare, şi toţi aceştia, în cursul curei, au recăpătat colorul natural şi a lor virtute !
Modul curei şi a petrecere! în Karlsbad este original. Oaspele are cvartiră numai pentru mas. De la 5 oafe dimineaţa pană la 9 sara toată lumea e în picioare, pe la izvoare, unde fiecine, dupre rîndul venirei, bea apa rînduită şi se preumblă la umbră sau, pe ploaie, sub galerii. Degiunarea se face au prin grădini, chioşcuri aşezate pe stînci, în pădure, sau pe la cafenele înşirate pe strata numită Vize, ce samănă unui salon împodobit cu magazii din ambe laturi, iar pe la mizloc sînt sute de mese cu oaspeţi, şi toate aceste se petrec cu acompaniamentul orhestrelor armonioase în cursul zilei. Cei ce sînt buni pedeştri, petrec minunatele preumblări pe munţii din pregiur, dintre care figurează stîncă numită Hirşenşprung (Săritura cerbului) sau Ţiclăul lui Petru cel Mare. Acest imperator, urzitorul mărirei Roşiei, pentru a sa vindecare au vizitat Karlsbadul la anii 1711, 1712, 1713 şi cu mîna sa au scris aice pe o cruce literile M.S.P.I (Mânu sua Petrus I, cu mîna sa Petru I). în casa numită La iepurile alb se păstrează cupa cu care Petru au băut apa. Toate insuflă oaspelui mulţămire ; privirea unui popor industrios, plin de evlavie şi de moral, onestatea şi politeţa acelor de rînd, curăţenia şi buna orînduială sînt efectul unui guvern ce de sute de ani cu înţălepciune şi energie se ocupă de binele locuitorilor. Pentru administraţia şi ţinerea orînduielei între o împo-porare de 10—12 000 locuitori, cu cei străini, este magistratul cu biurgmaistru, d. Knoll, iar pentru inspecţia băilor d. Derera, şef-comisar de la Praga; puterea ese-cutivă se compune numai din 4 oameni de poliţie. Pentru consultarea medicală sînt 15 doctori practici, dintre carii eram în relaţie cu dd. de Carro, Mani şi Seeghen, tustrei
autori asupra acestor terme. Unii din doctori străini vin aice şi studiază la faţa locului virtutea acestor ape, încît cu mai mare siguranţie le pot rîndui pătimaşilor. De însemnat este că nici în timpul vechi, nici în cel de acum, holera n-au pătruns la Karlsbad, şi asta este o nouă mărturie că veninul holerei pluteşte în aer şi că aice aburile cele puternice de care atmosfera e îngrecată nimicesc veninul cel omorîtor. Multe monumente înfrumuseţează împregiurimele Karlsbadului cu înscrisuri analoge numite table votive, care de asemene sînt săpate prin stînci, în deosebite limbi, de autori renumiţi, drept mărturie a recunoştinţei acelora ce au recăpătat aice a lor sănătate. Fiind şi eu unul din ist număr şi văzînd că între acea tablă lipsea acea română deşi mulţi moldoro-mâni vizitează cu succes termele de Karlsbad, am compus următoare tablă scrisă cu litere latine, dupre ortografia italiană, avînd alăture traducere germană, care de magistrat s-au rînduit a se aşeza în mezul multor altora, lâ picioarele stîncei numite Parnas, faţă-n faţă cu templul cel nou protestant.
{Urmează poezia întitulată LA TERMELE DE KARLSBAD.]
424
PRINŢUL DE ARACAN, AUREG-ŢEIB DE INDIA,
IN IAŞI
DIN MEMORIILE UNUI ROMÂN
Europa plecasă cerbicea sub giugul preputernicului Napoleon cel Mare, numai Anglia, după ce sfărîmasă flotele franceze, continua rezistenţa şi aţîţa pe continent răzbelul prin Austria, care l-au susţinut în curs de 25 ani, şi prin Prusia, care numai opt zile au rezistat. Napoleon, neputînd să bată pe Anglia cu oastea, au rezolat a o lovi în a ei industrie şi comerţ, care sînt fîntîna avuţiii şi a puterii sale. Drept aceea, prin ordonanţă au decretat faimosul sistem continental, care închidea bandierei engleze toate porturile Europei, şi toate productele industriei sale, precum şi cele coloniale care vineau prin Anglia, erau confiscate şi în public arse. Incit în mai multe piaţe publice a Franţei, Germaniei, Olandei şi a Italiei se vedeau cele mai preţuoase stofe şi bijuterii, prinse în contraband, arzîndu-să, şi cenuşa lor expeduită fabricanţilor şi negoţianţilor acelor producte.
Atunce, în lipsa cafelei, se întrolocă un feli de surogat din cicoară, şi în locul zahărului de trestie de India he-micii francezi, după îndemnul imperatorului, la 1812 au perfecţionat fabricarea zahărului din napi, care şi astăzi se cultivează cu cel mai mare spori în Europa. Roşia, care comerciază mai ales dînd străinilor în schimb productele sale, lipsită de acea îndămînare, nu au putut îndelung susţinea dispoziţia acelui sistem despotic şi dărîmător, şi'englezii aflau în porturile rosiene înlesnire de a introduce pe continent productele lor.
In darno reclama Napoleon în contra călcării sistemului său. Din aceasta au urmat rumperea amiciţiei între Napoleon şi imperatorul Alexandru I şi neîntîrziet răzbelul cel faimos din an 1812.
Prepararea acestui răzbel amintea epoca în care Traian se pregătea pentru expediţia sa în Dacia, în care au întrebuit toată puterea imperiului său, adunînd cohorte auxiliare din Africa, Spania, Galia, Britania şi Belgia. Măreţ spetacol era a vedea primăvara acelui an 1812 înaintindu-se spre Roşia legioanele armiei franceze, pană atunce invincibile, şi după dînsa cele auxiliare din Germania, Olanda, Spania, Portugalia şi Italia. Am văzut ostaşi miliard, frumos uniformaţi, plini de curaj şi de încredere de a reveni din acea expediţie încărcaţi cu onoruri, cu avuţii, şi carii au rămas îngropaţi în omătul Roşiei. Cu acea armată, ca de un milion de baionete, Napoleon voia nu numai să subgiuge Roşia, ce şi pe Turcia, iar din ruinele acestei din urmă să recheme la viaţă popoarile încătuşete, între care să vorbea de restaurarea Daciei antice. Ista fu unul din motivele care mă îndemnă a părăsi studiile archeologice din Roma şi a mă îndruma în românie. Dar iluzia despre restaurarea regnului dacoromân au început a lîngezi, cînd pe drum aflasăm că Turcia au înstrăinat o parte a Moldovei asupra căreia nu avea drit de proprietate şi că acii ce o cîştigasă aveau drit a apăra a ei integritate. Catastrofa cea neaşteptată, prin care elementele au îhfrînat cursul victoriilor lui Napoleon, au amînat poate acel plan măreţ a lui Napoleon la timpuri mai propicii.
Pre lîngă fapte eroice şi suferinţe straordinare a ambilor părţi luptătoare, în mezul furiei elementelor, acea catastrofă au produs multe epizoade, care au dat materie mănoasă scriitorilor istorici şi romansierilor sugete de tabloane interesante.
Principatele, care să păreau a fi atunce în agiunul unui nou destin, încăpură iar sub domnia fanarioţilor, şi Scarlat Calimah, înturnat din Roşia unde agiunsesă în sclavie, fu numit domnitor în Moldova, şi nu tîrziu congiurat de o legioană de greci de la Fanar, care, după uzul lor, vinea spre a împărţi între dînşii averile, no-bilitatea ţării şi a ei fiice. Cu toată amnistia care, după
426
427
căderea imperiului, guvernul restaurat a Burbonilor au dat pentru partezanii lui Napoleon, acii mai comprome-taţi nu se prea îneredeau în acea parolă şi căutau în ţări depărtate un azil apărători. O parte însemnată din militari s-au îndreptat în Turcia, la Egipet şi pană în India, la faimosul Rugid-Sing. Unii ş-au făcut renegaţi, spre a se putea păstra în poziţie pentru o epohă mai favorabilă, alţii trecură prin Moldova, unde spereau agiutor de la prinţul Calimah, care era om literat, de caracter blînd şi priimitor de străini, încît pe cîţiva i şi ampluasă la curtea sa, iar pe alţii cu bune recomendaţii i trimetea la Constantinopoli. Precum în epoca revoluţiei cei mari a Franţei, oamenii solizi, carii nu erau partizani a principiilor celor subversive, au emigrat în străinătate şi pretutindene au propagat ştiinţe şi limba franceză, pentru care erau bine priimiţi, de asemene la astă a doua revoluţie toţi aceşti emigranţi, consideraţi ca resturi unui vas naufragat, erau îmbrăţoşaţi cu un viu interes, deşi în decursul thnpului se descoperea că unii dintr-înşii, ce fusăse în armia franceză nalbani, se ti-tluiau de doctori. Am cunoscut pe unul ce se zicea colonel de artilerie Ia gvardia lui Napoleon şi nu fusăse alta decît tambur-major.
Primăvara anului 1814 Searlat vodă au priimit de la Leopol în Galiţia o epistolă, a căreia cuprindere au făcut mare senzaţie, adresată fiind din partea unui prinţ indienesc de la Âracan. Epistola, în limba latină scrisă, cuprindea următoarele :
„Noi, Aureg-Ţeib, prinţul ereditar al imperiului Ara-can, dincolo de Bengalia, văr cu luceafărul Orientului şi cavaler al ordinului Elefantului Alb etc. etc. etc, tri-metem salutare alesului între fiii lui Mesia, maharagie şi nabob, domnitor a Moldovei de la plaiuri pană la Mare.
Prin aceste rînduri facem cunoscut că marile zeu Amarapora ni-au împins în aceste ţări, căci, după ce răsunetul faptelor imperatorului Napoleon au agiuns pană în ţara Aracanului, părintele nostru ni-au trimes la dînsul ca, prin vetejia noastră, să putem conlucra la învincerea englezilor, ai noştri subgiugători. Imperatorul Napoleon, care se unea cu acest interes şi de aceea
au deschis englezilor şi Moscului răzbel, au îmbrăţoşat propunerea şi în statul armiei sale ni-au însemnat un post onorific. In asemene însuşime am făcut campania in ţara Moscului. Rezultatul n-au răspuns la scopul întreprinderei. Intre mulţi alţi care fură sfara fortunei cii cumplite am fost şi noi, dar Brama nu au lăsat să apune între gheţuri un văr a luceafărului, deci prin mii de minuni ni-am mîntuit de moarte şi de robie şi acum ni întornăm spre răsărit, de Unde am şi venit. Scăpînd din Roşia în o politie ospitalieră, în zilele aceste înaintim călătoria noastră prin ţara ta la Stambul, unde sultanul Mohamed ni va înlesni călătoria spre Aracan. Pană atunce cu agiutorul lui Brama Vom agiunge la rezidenţia ta, unde dorim să te aflăm în buna sănătate şi priinţâ cătră noi."
Epistola, de format mare, avea pre lîngă iscălitură un sigil roşiu înfăţoşători unui elefant şi împregiur caractere străine, cu care era scris şi numele acestui prinţ.
Aducătorul acestui mesagiu au fost un arman înavuţit, învestit cu portul, amu uitat, a naţiei sale. Acesta făcea o descriere fabuloasă de eroul său, despre a sa generozitate şi de munţii de aur de care dispoza în Aracan.
Calimah, surprins şi minunîndu-se de evenimentul rar urmat sub a lui domnie, au ţinut consiliu cu megas-postelnicos Negri şi cu Pantazoglu, şeful corespondenţiei străine. Luînd în privire atîtea epizoade ce erau rezultatul catastrofei cei mari, ist de faţă consiliul îl află foarte natural, ba încă impunea o datorie politică a îmbrăţoşa pe asemene oaspe, care va putea recomenda pe vodă pre lîngă Devlet, fiind încă şi o faptă creştinească a îndămîna pe drumeţi. Poate că în acest consiliu filantrop întrau de argument şi munţii de aur de la Aracan.
Prin urmare, s-au dat trimesului răspuns că măria sa şi Moldova, ca ţară cunoscută ospitalieră, cu bucurie vor priimi pe prinţul, şi totodată se dădură ordine du-plilor ispravnici de Herţa, Botoşeni şi acelor de Iaşi a priimi pe strălucitul călător cu alai domnesc.
Un lipcan, expeduit de vornicia Botoşanilor, au adus peste zece zile ştire că aracanul vine, şi îndată să luară măsurile intrării sale în capitalie.
428
429
Cu complimentare fu însărcinat megas cameraş be-izade Petrachi, acompaniat de un portar-başă care ştia toate limbele Anadolului, afară de acea a prinţului aracan. Dar pentru că mesageriul spusăse că strălucirea sa, pre lîngă limba învăţată a sanscritului şi acea a naţiei sale, înţălegea oarece limba polonă, fiindcă în curs de doi ani, de la 1812—1814, petrecusă tupilat între poloni, apoi vodă adăogisă cătră cii doi foncţionari pe Gh. Asachi, care la 1814 de un an paradosea româneşte, în şcoala grecească numită domnească, cursul de inginerie teoretică şi practică şi care cunoştea limba polonă. O caretă domnească cu şesă cai, escortată de un esca-dron de arnăuţi şi neferi, urmată de o altă cu personalul sus arătat şi de multe trăsuri şi gloate, sosiră pe la amiază la casa poştei ce era aşăzată la Copou, pe localul gradinei publice, şi unde prinţul aracan sosisă cu o oară mai nainte. Era de prepus că, întrînd în acea casă, prinţul trebuia să fi simţit că se apropie de Orient. Casă, cu două rînduri, cungiurată în giur de un cerdac transparent, deşi se afla pe podişul Copoului, era aşezată pe mai mulţi stîlpi de lemn şi sămăna una din cele pe şarampoi durate pe Nil sau pe Ganghes, spre a nu fi înecată de revărsarea apelor.
Prinţul primi complementele cu o flegmă chiar orientală, răspunsă camaraşului nu's ce în limba sa, dar dupre respectuoase observaţie a mentorului arman ca sa binevoiască a repeta în limba polonă acel răspuns rînduitului ad-hoc, s-au auzit cuvintele : Bardzo dobrze, ăziqrikuie l (foarte bine, mulţămesc).
Se observă că prinţul, pentru înlesnirea călătoriei, era îmbrăcat europeeneşte, el sămăna să aibe 25 ani şi era de stat înalt, dar ceea ce pe toţi au adus în mirare au fost că strălucirea sa era bălan la faţă, cu asemenea păr şi musteţe, încît ii nu s-au putut opri a observa armanului dreapta mirare despre a sa balanie, iar acesta, care, pe cînd prinţul încă făcea în o cămară rugăciunile sale, se vede că întîmpinasă şi de la alţii asemenea observări, scoasă din buzunar o veche geografie polonă, în care, la descrierea Aracanului, să afla tot cu asemene mirare constatat factul că pe ţărmul apusan a
golfului Bengal, deşi popoarile sînt de un color olivastru (măsliniu), însă acii de la Aracan sînt bălani ca europeii.
Astă citaţie au înlăturat observaţiile noastre în privirea cotorului aracanilor. Alaiul, sporit de gloata curio-jilor, tropuind pe podelele uliţei mari sunînd ca o toacă măreaţă, au agiuns la curtea domnească, unde meterha-neua, aşezată pe poartă, au urat sosirea prinţului. Idiclii şi alţi foncţioneri a curţei, apucînd pe prinţul subsuare, l-au dus pe sus, ca cum ar fi fost paralitic, şi l-au condus în sala cea mare de audienţie.
Adunarea înfăţoşa o impozantă privire. Domnitorul, învestit în costiumul oriental, asudînd în samururile sale, era congiurat de înaltul cler şi de bătrînii boieri, a cărora atitudă şi cuvinte măsurate se păreau că insuflau respect. La intrarea prinţului, adunarea se rădică şi domnul se înainti pană la mijlocul salonului, unde întîmpi-nînd pe oaspele i adresă cîteva cuvinte franceze, care însă nu putu continua, pentru că aracanul, pre lîngă colorul avea şi uzul european de a săruta pe prietini în gură, prin care operaţie (precum zicea vodă) puţin ara-cană i astupă gura. în tot cursul cînd se plinea ceremonialul şerbetului, a afumărei cu odogaci, a stropirei cu aromate şi fumarea narghelelii, nu se auzea alt sunet decît acel a sorbirei, a clocotirei apei din narghelea şi a zurzuielilor aninate pe la acele vase şi pe la briile camarierilor. După aceea au urmat o mică covorbire despre sănătate, a căreia struncinare nevoia pe drumeţul a petrece aice mai mult timp. Vodă pofti pe strălucitul oaspe să onoreze pe doamna cu vizita sa.
Haremul doamnei era constituat cu severitatea orientală. Lipseau numai păzitori enuhii ca să te crezi în Stambul. Astă dată însă se deschise uşile salonului în care, pre lîngă doamna şi domniţele, era adunată crema cucoanilor, stolite mai mult după moda europeană. Una numai dintre înalte curtezane se deosebea. Ea era învestită în feli de feli stofe, avea pe cap un saric între-ţăsut cu petre preţuoase, sub o tunică de color galbănă purta un antereu verde sămănat cu steluţe de aur, iar pintre poalile rădicate a antereului se vedeau centieni largi (pantaloni) roşi; un voal lung atîrnat de saric acoperea ceafa şi spatele.  Dar toate aceste coloruri de
430
curcubeu erau întrecute de văpselele cu care era muruită faţa sa, pe care nu se vedea nici un punct de pele naturală. In astă figură aracanul crezu să recunoască pe doamna şi, credincios uzului său, umbla să o sărute, dacă ea nu s-ar fi ferit mai mult de frică a nu i se şterge de pe faţă paleta1 care o aşăzase cu atîta osteneală.
Şi aice convorbirea oficială au fost propăşită de şerbeturi şi de arome, şi după o îndelungă mustruluire a cucoanelor aracanul se congediă şi cu onorurile cu care au venit s-au recondus în cvartira sa la casele unui boier.
A doua zi prinţul au trimes lui vodă o depeşă adresată la Aracan, rugîndu-1 să o expeduiască în curînd spre a da imperatorului, părintelui său, ştire de scăparea sa din atîte avânturi şi a lui sosire la anticamera Orientului. Scrisoarea fu' expeduită la Stambul cătră ca-puchihaia Moldovei cu raport cătră Devlet şi care nesmintit avea a o trimete la adresă şi a cere un răspuns. Pentru susţinerea sa, visteria au purtat de grijă conform cu legea de ospitalitate, însă mare cheltuială nu se făcea, căci ilustrul oaspe mînca simplu şi nu bea nicicum vin.
In cursul aşteptărei îndelungate a răspunsului, aracanul ţînea un jurnal a petrecerei sale, priimea vizite de boieri şi de străini, dar nu mergea la nime, decît la preumblare în caretă, şi la Copou se diştindea spre a observa giocurile călăreţilor şi a lor gimnastică cu gerid, care zicea că se asemăna cu exerciţiile gvar-diei sale.
Prezenţa sa, pre lîngă curiozitatea care aducea publicului, era pentru unii motiv de speculaţie, pentru că aflau în a lui inimă o generozitate care nu se putea esplica decît prin mijloacele ce avea spre a o realiza. Armanul, care încă în Galiţia i dădu cîteva mii de galbeni, după ce îşi asigură capitalul cu o dobîndă fabuloasă, exersa asupra pungei aracanului un feli de control de cînd strălucirea sa, mînat de galantomie indiană, împărţea pe la cîteva persoane a sale favorite decrete al ordinului de Elefant. Acest ordin era nu numai onorific, ce şi folositor, pentru că cel mai mic grad a ordi-
1 Paleta, tabla subţire pe care pictorii pun colorurile cînd zugrăvesc (Gh.A.).
nului avea să aducă o pensie de una tonă de aur2. Armanul, care-i era şi secretar, privighea ca să nu deie prea multe de asemene decrete, care ar putea seca izvorul cel mai mănos şi ar comprometa discontul său.
în asemene inocente petreceri, timpul trecea fără să vie un răspuns de la Stambul, şi mai puţin de la Aracan, încît vodă începusă a se îngriji de vreo comprometaţie păstrînd în ţară pe fiul unui cap încoronat, a căruia, din lipsa înţălegerei limbei sale, nu putea cunoaşte misterioasa natură. Drept aceea au cerut a i se trimete de la Stambul un turc sau indian, de nu de la Aracan cel puţin de la Bengalia, şi în adevăr nu tîrziu prin cetal-mezil au sosit în Iaşi un iman ce călătorise în ţările cele mai depărtate a Orientului.
Mare bucurie arăta prinţul aflînd despre o asemene vizită, prin care zicea că va putea afla novelele de la patrioţi şi familia sa.
în prezenţa curtenilor s-au introdus imanul evlavios, pentru a căruia priimire, drept respect, prinţul, după uzul aracan, s-au lungit pe divan cu faţa în sus. Imanul, făcînd complimentele sale, i adresă cîteva cuvinte, la care prinţul prin shime răspundea că nu-1 înţălege. Imanul schimbă dialectul, prinţul tot nu-1 înţălegea. în urmă imanul se pronunţă şi în limba sanscrită, ce o ţînea în rezervă, la care aracanul răspunsă în limba sa pe care nici imanul nu au înţăles-o încît bietul poliglot au mărturisit că prinţul trebuia să fie din o ţară şi mai depărtată decît aceea unde răsare soarile, iar prinţul arătă a lui părere de rău că nu au putut avea novele de la împărăţia sa.
După trecerea a cîteva luni, neviind de nicăire nici un răspuns care prinţul aştepta cu nerăbdare, vodă, care să săturasă de atîtea corespondenţii zadarnice şi de chel-tuiele, i-au făcut cunoscut că metodul cel mai sigur a căpăta acel răspuns ar fi să-1 caute în persoană, drept care i-au trimes şi mijloacele călătoriei. Oaspele, înţă-legînd plecarea lui vodă de a-1 vedea mai aproape de Aracan, s-au determinat a purcede şi cu părere de rău a părăsi o ţară atît de ospitalieră. Deci cu toată svita
2 Tona de aur răspunde la una sută mii fiorini (Gh.A.).
432
433
sa au plecat la Galaţi, unde trecînd Dunărea au încăput în mîna turcilor. Ce depeşe va fi priimit el acolo nu se ştie, că nu tîrziu se auzi că la Giurgiu au retrecut Dunărea şi au căutat cu grăbire a ieşi din o ţară în care Turcia avea pe atunce de agiunsă înrîurire vătămătoare libertăţii şi vieţei pasagerilor. Pentru asemene, poate şi alte motive, prinţul aracan trecu fără preget în Transilvania, unde căpătă o gvardie de pază pană la sosirea răspunsului de la Viena. După căpătarea acestuia, numitul fu trădat autorităţilor rosiene, care au recunoscut în el un cavalier d'industrie din cii mai rafinaţi, ce era scăpat la Vilna din închisoare. S-au auzit apoi că guvernul rosian, spre a-i da ocazie de a esercita a sa ghibacie, l-au mai apropiet de Aracan, trimeţîndu-1 la Tobolsk, în Siberia.
In toată astă istorie scandaloasă de mirare au ^ fost cum un evreu polon au putut înşela pe matadorii fi-neţei fanariote î
FRAGMENT DIN MEMORIILE CĂLĂTORIEI UNUI ROMÂN DIN 1808
în astă epocă oamenii şi lucrările trecutului Italiei, deşi sînt multe, vorbesc mai mult şi inspiră mai viu interes decît acele prezente, începute sub nobilul nume de regeneraţia acestei ţări frumoase, cînd ele însă nu ţintesc decît a adeveri zicerea lui Filicaia : Per servir sempre, o vincitrice o vinta (Totdeauna a servi, vinci-toare au învinsă). Dupre programul călătoriei mele, dat de venerabilul meu părinte, de a studia românia chiar la uricul ei, mă ocup şi de minunele cu care natura şi artele liberale o au îndănuit.
Părăsind Roma în 19 august 1808, am purces la Ne-apoli pe uscat, căci englezii blocau porturile cuprinse de franţezi. Călătoria am făcut-o cu un veturino, adecă cărăuş cu catîri, metod uzitat aice ca mai comod pentru acii ce cercetează cu amănuntul anticvităţile, căci pasul măsurat a vărului asinului îndămînează o asemene espe-diţie archeologică. De la Roma pană la Albano, calea numită Via Appia, în Campagna Romana, este presă-mănată cu ruine de mormînturi monumentale, precum acele a Scipionilor, a Ciciliei Metela etc, iar la Albano se vede monumentul Oraţilor şi a Curiaţilor, celebri pentru combatimentul între aceşti fraţi trigemeni, care au decidat de supremaţia Romei asupra rivaliei sale Albano. De la Veletri pană la Teracina încep Paludi Pontini, adecă molaştinile formate din cauza giosimei* terenului în apropierea mărei. Astă cale, care încă de
435
Giulius Cezar să întocmisă, la începutul secolului prin multă osteneală de papa Pius al VI s-au restaurat, dar aburarea apelor putride este atît de mefitică încît toată astă însămnătoare întindere nu este împoporată, decît numai pe la staţii poştale, unde oamenii au aspectul de infestaţi, galbeni la faţă şi umflaţi la trup. La Te-racina, stîncoasă margine între statul pontific şi regatul de Neapoli, se formează un pasagiu strimt între ambe ţări, şi de aice înainte se deschide mănoasa ţară numită Campania de Capua, renumită prin a ei frumuseţe, producte şi vinaţe, unde dupre istorie s-au demoralizat armia cea vincitoare a lui Anibal, ce era aproape să sub-giuge Roma.
Călătorind între livezi de portocale şi plînte esotice, am agiuns la Molo di Gaeta, în apropierea faimoasei cetăţi care, înainte cu doi ani, sub comanda prinţului Hesen Filipstad, au susţinut cu eroizm un asediu de şasă luni a francezilor, comandaţi de marşalul Masena. Un alt oget mai interesat se înfăţoşază la anticul For-mium, mormîntul lui Cicero. Aice renumitul roman fu agiuns şi ucis în a lui leftică de sicarii triumvirului An-tonius, a căruia soţie răzbună a ei urgie asupra oratorului ce au fost criticat a ei nemoralitate, străbătînd ea cu boldul ei limba gloriosului mort.
Drumul merge de-a lungul ţărmului mărei şi între Apenini, spre stînga, unde se înfăţoşază şesul cultivat ce formează un amfiteatru încîntător, împoporat de politii, între care Sessa cea mai însămnătoare. O mare pregătire de serbare m-au oprit aice spre a o vedea.
Sora lui Napoleon I, Şarlota, soţia lui Miurat, numit atuncea rege de Neapoli, îl propăşea în noua ei capitală. La fiecare staţie să pregăteau solenităţi în onorul ei. Staţia aproape de Sessa, care era o mizerabilă casă, fu ca prin farmec prefăcută în un elegant pavilion. Prin-cesa, încîntată de asemine atenţie, s-au destins din trăsură ; au întrat în acel pavilion spre a mulţămi deputaţilor şi poporului. Văzînd un grup de oameni în costum străin, au cerut a şti de ce naţie erau aceştia ; atuncea comisarul ce ni adresă întrebarea i adusă răspuns că aceştia erau neguţători greci, între carii şi un călători român. Am văzut de aproape astă damă care era fru-
moasă, avînd o faţă dupre un ţip antic, şi am auzit-o vorbind italieneşte chiar ca o pămînteană, precum şi era şi familia lui Buonaparte. După vro cincisprezece minute de petrecere în pavilion, convorbind cu mai multe persoane, regina cea nouă au înaintit a ei călătorie spre tronul la care de bună samă nici visasă.
De aice, ca un far, din depărtare se vedea culmea muntelui Vezuvio, care, atuncea chiar cînd nu răvarsă foc, fumegă cînd mult, cînd mai puţin, mai ales foarte în urma unei ploi.
Pe la Anversa, pe o cale care trece prin cea mai frumoasă, cultivată şi mănoasă cîmpie, am agiuns la Neapoli, politia cea mai împoporată a Italiei, cu aproape de giumătate milion de locuitori. Să las la alţi descrierea acestei panorame ce este unică în lume prin cooperarea a tuspatru elemente : eterna săninătate al aerului, transparenţa şi liniştea mărei, stolirea pămîntului cu cele mai alese esotice plînte şi fenomenile focului vulcanului nedeşertat. Toate aceste rare frumuseţe reunite au adus pentru astă politie provorba : Vedi Napoli, e pol mori. Politia Neapoli, în proporţia locuitorilor ei, este pre îngustă, încît se poate zice că cea mai mare parte a poporului, mai ales acei clase numeroase numită lazaroni, locuieşte zi şi noapte pe strade, ce sînt totdeauna îndesuite ca în zi de for, mai ales în cea principală numită Toledo. Caracterul cel vioi, fizionomia şi modul sunător a neapolitanilor nu să poate mai bine asemăna decît cu lăieşii din românie.
După ce am vizitat muzeile, biblioticele, cabinetele, teatrul San-Carlo, cel mai mare în Europa, şi cele mai importante ogete din capitală, şi între 250 biserici acea a Sf. Genaro, catedrala, în care să adoră relicviile acestui sînt. Sîngele sîntului, închegat, să păstrează în un vas de cristal şi la fiecare 19 septemvrie, prin minune locală, se face curgător, spre evlavia şi mulţămirea la-zaronilor, carii între rugi şi cereri nerăbdătoare şi zgomotoase aşteaptă realizarea minunei favoritoare interesului public şi privat, încît nu rareori să aud înaintea bisericei proferînd ocări grosolane asupra lenevirei sîntului de a grăbi minunea.
436
437
Spre a se face fără teamă suirea Vezuviului, se alege timpul cînd toate puţurile învecinate sînt pline de apă, căci, cu cîteva zile mai înainte de a prorumpe focul, vulcanul, prin viţele subpămîntene, soarbe toată apa din puţuri, ca să nutre a sale procesuri hemice. Drept aceea, în bună companie de voiajori şi artişti, am purces sara din Neapoli pe la Porţiei la Rezina ; de aice, după o frugală cină, fiecare din călători avînd doi oameni în a sa dispoziţie, călări pe asini, am purces la lucoarea deselor fulgere ce scăpărau deasupra Vezuviului. După o călătorie de trei oare am suit partea muntelui coperită cu grădini de portugale, smochini şi vii. Aice să află cea de pe urmă locuinţă omenească, un eremitagiu (săhăstrie) unde un săhastru dă ospitalitate călătorului, oferindu-i merinde de caşcaval, smochine, jambon şi faimosul vin pronumit lacrima Christi.
Răpozînd în acest adăpost ca o oară, înaintea de răsăritul soarelui ni-am îndrumat pe gios pană la piciorul muncelului conic, care nu este alta decît horna acestui vulcan. Astă parte a muntelui are forma unui con (căpăţină de zahăr) rătezat, coperit de cenuşă,^ a caria grăunte este de mărimea unei mazări. Suirea înfăţoşază mari greutăţi; unul din călăuzi împinge pe voiajorul, iar altul, înhamînd cu o faşă pe betul călător, îl trage ca o trăsură cu două picioare, care la tot pasul să acufundă în acea cenuşă mai sus de glezne, cînd; celalt îl împinge înainte. în astă operaţie este nevoie a se lupta cu trei lucrări : la fiecare pas a scoate piciorul din cenuşă, a urma înainte după tragerea şi împingerea conducătorilor şi fiecare dată a scoate din cenuşă un feli de lance care mi s-au dat spre razăm şi agiutor, cătră care mai este nevoia a nu putea ostenitul rămînea îndelung pe loc, de frică a nu i se acufunda mai adînc picioarele. încît, plin de sudoare şi osteneală, omul cu nevoie soseşte sus spre a se răpoza un pic. Dar şederea, chiar şi starea pe un loc, nu este putincioasă ; pămîntul şi petrele sînt ferbinţi, ba între petre să văd prin hîituri focuri care ameninţă a te frige de viu. Ce spectacul înfricoşat se înfăţoşază aice în umba nopţii de fulgeri brăzduită ! Aice omul păcătos şi poate face o idee de a sa viitoare locuinţă în iad ;
sunete tunătoare te asurzesc, aerul mefitic îngreuiază răsuflarea, şi omul tremură cu spazmotica clătinare a pămîntului.
în astă poziţie, între teamă şi curiozitate, aşteptat-am pană la aurora, care au anonsat răsăritul soarelui. Acest spectacol măreţ au absorbit toată atenţia. Culmea Vezuviului dominează două mări : spre apus acea Tirenă (Mediterană) şi cea Adriatică despre răsărit. Din sînul apelor acestei din urmă mări începu a răsări globul înfocat a soarelui, treptat, dintăi primbul, apoi discul întreg, care mai nainte de a se înalţă peste orizon îşi aşterne pe luciul mărei o cale înfocată, ce să părea că ar fi o hliză arzîndă a mărei.
Pe cînd soarele urma a lui suire maiestoasă în firmament, noi ne-am apropiet de gura vulcanului numită crater, din a căruia sîn alte daţi prorumpe foc, petre şi un rîu de metaluri topite, iar astă dată era mut, lăsînd în linişte toate aceste materiale. Craterul avea forma unui con rătezat dar răsturnat, adecă la baza de sus (gură) era lat cu un diametru ca de 500, iar la fund ca de 100 palme. Din 14 călători, numai eu am cutezat a mă destinde în crater, acompaniat de conducătorii mei. Destinderea era de agiuns de incomodă, trecînd între cotloane în a cărora fund se vedea lava clocotind. Fundul craterului este neted ca un parchet de salon, iar păreţii ca cum ar fi tapisaţi de stofe de multe colore, mai ales de acele a arcului ceresc (curcubeu), şi toate aceste din materie de pucioasă, co-bold, chinavar. Societatea care ocupa marginele gurei de sus a craterului m-au urat cu strigăte de „vivat moldovanul", iar eu i-am răspuns cu un steag improvizat de hîrtie, ce l-am aprins în unul din cotloanele de foc care mă încungiura.
Destinderea în fundul Vezuviului au fost mai grea decît suirea; poncitura coastei te mîna la vale, cînd scoaterea picioarelor acufundate în cenuşă opunea o cumplită greutate. Osteneala însă se vindecă în pripă de ospitalitatea săhastrului, unde călătorul este invitat a înregistra numele său în o condică, în care în şapte deosebite limbi am înscris în scurt astă interesantă expediţie. Aceste condici colosale formau chiar atunce o
438
439
numeroasă colecţie, şi dacă Vezuviul nu li-au ars, apoi cu data de 1808, septemvrie în 10, s-ar afla numele meu scris Georgie Moldavul, precum în călătoria mea mă subscriam.
Ziua de 24 august 79 după Hristos a fi fost aice o zi înfricoşată, în care trii politii înflorite au fost ruinate. Istoricul Dio Cassius spune cum că chiar atunce poporul se disfăta la un spectacol cînd vulcanul cu vuiet înfricoşat au izbucnit. Din hîitura culmei se răvărsă un vapor negru ce plutea preste creştetul său ca un pin (cort). Atuncea din gura cea hîiată ieşi o ploaie de cenuşă urmată de apă clocotitoare, care de fortuna minată au înmormîntat politiile Pomei şi Stabia, iar Er-culanul s-au acoperit cu lavă, adecă minerale topite, care curgea din mai multe cotloane a muntelui. Ceriul au fost trei zile cuprins de întuneric, oameni şi animale aflau moarte din cauza cenuşei înecătoare. Marea se revoltă şi vuind se depărta de la ţărmurile sale.
Vrednic de însămnat este că astă catastrofă, urmată sub domnia imperatorului Titus, s-au tîmplat nouă ani după surparea Ierusalimului sub acelaşi imperator.
Interesantă este descrierea care ni-au lăsat Plinius-giune, ca martor a catastrofei în care au perit unchiul său, celebrul naturalist Plinius-bătrînul, cînd el să apro-piese de Vezuviu spre a observa fenomenul. Ist eveniment ni arată prin următoare a doua epistolă a lui Pli-nius-giune adresată renumitului istoric Tacitus şi care o reproducem în traducere. [Urmează, pe cinci pagini, textul cunoscut al scrisorii respective.]
Din cauza acestei catastrofe elementare descrise de Plinius, martorul ei, politia Pompeanum au zăcut înmormântată pană la 1758 sub cenuşă, în adîncime de 24 palme. în decursul seculelor ea să prefăcu în deal de ţărînă pe care erau plîntate vii şi pomături de por-tugale, olive etc. Un vieri, săpînd o fîntînă, dădu la fund peste o cămară a caria păreţi erau zugrăviţi, şi asta au adus pe archeologi la reaflarea anticei politii. Dupre ordinul regelui de Neapoli, au început de atunce şi urmează pană astăzi dezgroparea ei.
Cu sentimente de respect şi de mirare am observat aceste relicvii strămoşeşti. Stratele sînt înguste, pave-
luite cu lespezi ciopliţi în care să văd haugaşele roţilor de trăsuri, se află de ambe părţi trotuare, casele sînt mici, afară de cele publice, care erau foarte frumos ornate. O casă particulară mai încăpătoare are o terasă evadrat-lungăreaţă ; ea era cungiurată de un portic susţinut de colone dorice canelate, roşi muruite ; un şir de cămări să întindea de-a lungul fiecărei lăture. Una din aceste case cu păreţi roşi, bine conservată, poartă numele scris C. Maecenatis. Aicea să părea a fi azilul oamenilor, cînd o ploaie întrerumpea spectacolul public a teatrului apropiet, lîngă care să afla un alt teatru acoperit. Din casele mai însămnate este aceea a lui C. Salustius ; pe soliul (pragul) care este cu mozaic pardosit să vede un cine şi înscrisul cave canem {fereşte-te de cîne). Păreţii tuturor camerilor erau frumos picturate cu coloruri atît de vioi şi eonsevate, încît să par # fi de curînd făcute; pe un părete să vede Diana în scăldătoare, aruncînd apă asupra vînătorului Acteon, ce începe a să preface în figură de cerb ; aiure să vede zborul în aer a lui Faeton, cînd doi pascari, plutind în barcă pe mare, admirau icoana minunei răs-frîntă în apă.
Am cercetat templile, mai ales acel a zînei egiptene Isis. Altarul ei este întreg şi să observează înăuntrul marmorei o bortă în care venerabilul popa, mistuit, da evlavioşilor romani dezlegările oraculilor. Cazarmia este mare, şi pe păreţi s-au păstrat numele soldaţilor care ii cu cărbune le-au înscris. între multe mobile şi unelte casnice s-au conservat şi palma, ce era măsura uzitată şi care corespunde deplin cu a noastră numită palmă domnească. Afară, la poarta politiei, sînt bance de piatră şi aice începe strata consulară, de-a lungul caria din ambe părţi sînt monumentale mormînturi a cetăţănilor. La capătul stratei, unde încetează mormintele, să află casa lui Diomedes, care au fost cu trii rînduri, cămările zugrăvite, bagnii (scăldătorile) răci şi calde, chelăria în care s-au aflat schelete de oameni refugiţi de ploaia cenuşei ferbinţi, în număr de 17, purtînd unul chei, şi la deget inel, semnul de cavaleri, iar alţii multe giu-vaeruri; aceste toate atestează că asta au fost locuinţa unui om avut. în toată politia pană amu dezgropată
440
441
s-au aflat 170 schelete de oameni, care, îndată ce-i atin-gei, se răspîndeau ca o pulbere.
Forul, adecă piaţa, era ornată cu un portic de 200 coloane de marmoră din o singură bucată. Căpiţele îm-prăşitete şi piedestalele de monumente mărturisesc avuţia şi splendorul acei politii. Toate statuile şi ogete preţioase aice aflate se admiră în muzeul de la Porţiei, unde urmează a să depune şi cele ce pe toată ziua să găsesc. între alte preţioase s-au găsit o bibliotica, adecă mari cutii de metal în care se aflau cilindre (buciumi) de papir scrise. Aceste, fiind de foc vătămate, cu mare ghibăcie să desfăşură şi să copiază de o înadinsă comisie de învăţaţi. între altele să descoperi o decadă a istoriei lui Titus Livius, care lipsea la manuscrisul acestui op clasic.
După ce, împreună cu o ceată de călători, am petrecut o zi întreagă între aceste interesante ruine, apoi ni-am înturnat la Porţiei, avînd spre dreapta figura cea înfricoşată a lui Vezuviu. în locul fumului, ce de întuneric nu se vedea, scapără neîncetat din craterul său fulgere, încît noi păşeam fără frică, avînd de sigu-ranţie apa de care fîntînele erau pline. Despre altă parte de Neapoli am vizitat, la Puţuolio, faimoasa Sol-fatara, care este un vulcan stîns, şi Grotta del Cane, în care aerul compus de acidul carbonic să rădică numai la înălţime de 4 palme şi omoară toată fiinţa vieţuitoare. Obosit de umblare şi de admirare, m-am încredinţat că o singură viaţă nu agiunge spre observarea capodoperilor artei şi a fenomenilor naturei acestei ţări clasice.
MUZA UNUI MOLDOROMÂN
Românul care voieşte a cunoaşte origina patriii sale se cuvine să viziteze Roma, vechea sa patrie, pronu-mită Eterna Urbă. Dar să nu se creadă că în acea urbă străveche nu se află june femei frumoase, care contrastează cu ruinele cele posomorite.
Românul nostru, care venise la 1809 la Roma să studieze frumoasele arte, copiind în camerele lui Ra-faele un tablou, s-a găsit alăture cu o june domnişoară numită Bianca Milesi, venită de la Milan cu maica ei ca să se prepară a se perfecţiona în astă artă. Frumuseţa şi spiritul acestei damigele au prefăcut pe compatriotul nostru din pictor în poeta, carele studiase limba italiană cu atîta diligentă că fu în stare, în curs de 3 ani, a compune în onorul Bianchei, pronumită Lefca (alb, Bianca), un număr de poezii tipărite, care proba amorul platonic şi nobil a compatriotului nostru.
Dar Bianca era menită a plini o mai înaltă chemare politică; ea a fost membru a unui comitet secret, a căruia misie ţintea a elibera Italia de giugul lui Napoleon cel Mare. Persecutată, ea se adăpostise în Sviţera, şi după căderea gigantului ea reveni în Francia şi se mărită cu doctorul Mojon ; păstrase însă numele ei de Milesi Mojon, şi la 1848 muri la Paris. Biografia acestei dame au publicat-o cunoscutul autor Emil Suvestru,
443
împregiurare se vede compus un sonet publicat
DESCRIERI ALE TABLOURILOR ISTORICE
purta acest nume clasic.
DESCRIIREA CADRULUI ÎNTAl DIN ISTORIA MOLDOVII
Evghenia naţiilor, ca şi aceea a familiilor, derază din mărirea strămoşilor. Ferice de acel ce li poate urma sau prin a sale simţiri a să arăta vrednic ai lor moştenitori.
In cursul politicei sale fiinţe au avut şi Moldova în învechime zile strălucite, a căror păstrare în aducerea aminte este mîndria şi datoria fieştecăruia patriot.
Domnia lui Ştefan al şesile, pentru iroizmul cu care au apărat pe creştinătatea numit ceZ Mare, au fost un şir de fapte iroice, cu atît mai vrednice de mirare cu cît neînsămnătoare mijloacile prin care le-au putut împlini, împrotiva unor duşmani atît de cumpliţi, precum au fost turcii, polonii şi ungurii, carii în epoha aceea să afla în floarea puterii lor. Dar asemenea fapte nu era neputincioase pentru nişte oameni în adivăr patrioţi, carii, întemeind binele lor cel particular asupra feri-cirei şi mărirei patriei, nu ave nimic mai preţuos de ea şi-i jertve a lor linişte, avere şi viaţă. Aceste sentimente au fost în acea epohă atît de obşteşti moldovenilor, încît şi femeile era de asemene însufleţite, precum să vede din fapta doamnei Elene, muma lui Ştefan vodă, carea să înfăţoşază în acest cadru şi spre a căruia înţălegire vom da următoare istorică lămurire.
Sultanul Baiezet al Il-le, după ce prin multe biruinţe au strălucit numile său în Asia, Evropa şi Africa, au hotărît în urmă a supune sohiptrului său şi pe Moldova.
445
împlinirea acestui mare plan asupra unei naţii atît de veteze necutezînd încredinţa gheneralilor săi, Baiezet însuş au luat comanda de căpitenie şi, agiutorat de Vlad, domnul Ţărei Româneşti, cu puternică armie au trecut Dunărea, primăvara anului 1484.
După un cumplit şi omorîtor asalt, au luat Chilia,, de curînd de Ştefan zidită, şi Cetatea Albă (Akermanul), care era cetăţi apărătoare marginei şi limanuri de negoţ. Curmînd prin aceasta plutirea moldovenilor pe Marea Neagră şi cursul înarmat ce din învechime moldovenii face păn pe la ţărmurile Asiei, turcii ş-au deschis un drum în lăuntrul ţării, unde pană atunce în zădar ceroasă a răzbate.
Ivirea şi sporul unui nou şi înfricoşat duşman au lăţit spaima pin toată ţara şi Ştefan, după sfatul boierilor, au hotărît a să trage la locuri strimte. Bătrînii, femeile şi copiii s-au adăpostit cu ale lor avuţii prin cetăţi şi codruri nestrăbătute, iar la cetatea Neamţu s-au aşezat familia cu doamna Elena, muma lui Ştefan vodă, şi mitropolitul Teoctist, cu toate odoarile ţării, fiind această cetate socotită nebiruită şi apărată încă de un puternic garnizon. Ştefan însuş, cu armia de căpitenie, au apucat locurile muntuoase ; cînd cete împrăştiete aducea duşmanului stricăciune prin partnice loviri şi stirpea provian-tul, el aştepta îndemînatic prilej de a-i face o gheneral-nică bătălie.
întru aceste Baiezet, străbătând de-a lungul Şiretului şi stîrpind toate cu foc şi cu sabie, au tăbărît aproape de Roman, la locul astăz numit Războieni; aice, ieşind Ştefan din codruri, au lovit pe turcii la 26 iulie. Bătălia au fost cruntă foarte, norocul îndelungat nu să cumpinea la nici o parte. Dar mulţimea sporitoare a duşmanului, însufleţit de fiinţa a însuş sultanului, au cîştigat în urmă turcilor deplină biruinţă. Moldovenii s-au înfrînt, după ce au perit mare număr de boieri şi de ostaşi. Ştefan ce întîia oară nevoit au fost a fugi din cîmpul bătăliei şi s-au îndreptat cătră cetatea Neamţul. Călătorind toată noaptea, Ştefan cu aleasă ceată au agiuns în faptul zilei supt zidurile acestei cetăţi şi au poroncit a i să deschide porţile. Dar muma lui, pătrunsă de simţiri iroice, vrednice de elini şi de romani, neaşteptînd pe domnul, fiul
446
ei, în o asemine ticăloşie, minitoare stîrpirei patriei, să înfăţoşază pe zidul cetăţii şi, împiedecîndu-i intrarea, i vorbeşte aceste cuvinte : „Oare cuvine-să să te văd astăz înturnat din bătălie fără a fi biruitor ? Aceasta-i întăia oară, o, fiule, că n-ai înfiinţat a me nădejde. Uitat-ai numele tău de viteaz ? Fugi' din ochii miei şi nu mai veni decît însoţit de biruinţă. Mai dorită sînt a te vide mort, decît ca să ţi se împută drept defăimare că o femeie te-au mîntuit de la peire."
Aceste zise, străpungînd inima lui Ştefan, i dişteaptă vitejia diznădăjduirei, cu ochii scînteoşi face oştenilor săi un cuvînt şi-i îndeamnă a spăla ruşinea în sîngele duşmanului. Mărinimia mumii însufletează pe ostaşi de nou curaj, ii giură de a lupta şi de a muri pentru patrie ! Cîteva mii ostaşi din garnizonul cetăţii să unesc cu ceata lui Ştefan, carile să şi porneşte mai iute decît au venit, întărit fiind şi de un corpos de 12 000 carii scăpasă de omor.
Cu aceştia Ştefan păşeşte pin căi ascunse şi a tria zi după bătălie agiunge noaptea la satul Negreştii pe rîul Almaşu. Turcii, după crunta lor biruinţă, să împrăştiesă, parte rămîind în tabără, parte prădînd tîrgurile şi satele de pin pregiur. Atunci Ştefan neaşteptat iesă din codruri, face un aşa puternic atac asupra turcilor, încît, fără a-i lăsa vreme de a să întruni, îi înfrînge şi-i alungă. Nu-măroasă mulţime pere de sabie, alta să îneacă în Moldova şi în Şiret. Ştefan, înaintindu-să prin potici, prinde la Vaslui calea turcilor fugitori, aici i mai loveşte, oboară toate ce cutează a i să împrotivi, scapă de robie mulţime ele creştini, ia îndărăpt multe odoare răpite, între altele ia şi cortul împărătesc a lui Baiazet şi cîştigă mărirea de a vedea fugind înaintea sa pe un monarh carile fusăse pană atunce spaima Evropei şi Asiei şi carile, însoţit de o mică ceată, astă dată să socoti norocit a pute scăpa teafăr la Adrianopoli.
Spre aducerea aminte, valea unde au urmat bătălia întăi şi unde s-au ucis mulţime de moldoveni s-au numit albă, de la oasele celor ucişi, asupra cărora s-au zidit mănăstirea Războieni, carea şi astăz este monumentul evlaviei şi a iroizmului acestui domn nemuritor.
447
i
Cadrul înfăţoşază sţena sup cetatea Neamţu,. Pe zidurile ei stă muma lui Ştefan, arătîndu-i calea măririi şi a mîntuirii ; spre dreapta să vede mitropolitul, spre stînga a ei fiică întristată, boişrii şi oştenii.
In mijlocul cadrului să vede Ştefan călare, îmbrăcat în vechi costium moldovenesc, cînd, după giurămîntul ostaşilor săi, cîrneşte calul la pornire, pentru care un buciumari dă semn ; supt zid este ceata de arcaşi pedeştri ieşiţi din cetate. Spre dreapta, călărimea de chiurasiri streini numiţi panţiri, ce era gvardie şi a cărora comendant orînduieşte marşul. Spre stînga să înfăţoşază o ceată aleasă de oşteni veterani (vechi), carii, păşind înainte cu sălbatice răcnete, întind mînile spre giurămînt şi rădică pa-văze, lănci şi săcuri ameninţătoare. Aproape de aceştia să văd doi plăieşi, carii, deşi răniţi, să rădică de pe pămînt, spre a merge la nouî primejdii. Mai cu samă să însămnează comendantul acestei cete, cu căciula ţurcă-nească, şi un mocan, a căruia entuziasm să pare însufleţind toată ceata. Gios zac pojijii şi armile oştenilor.
In depărtare să vede, pe malul rîului Neamţu, o ceată de duşmani lovindu-să cu cii 12 000 moldoveni veniţi în agiutor, şi dintre munţi Pionul (Ceahlăul) înălţînd spre nouri creştitul cel stîncos.
Orighinalul acestui cadru, alcătuit în Roma la 1812 de d. aga Asachi, s-au zugrăvit de un bun zugrav a Italiei şi acum s-au litografit aice de ghibaciul domnul I. Miler. In tot cadru domnează adevărul, şi acţia (fapta) răsuflă viaţă. Fapta aceasta ţinteşte asupra ei interesul fieştecăruia om iubitor de patrie şi de mărire, şi mai cu samă ale moldovenilor, carii, pin drit de moştenire, să împărtăşesc de nemuritoarea laudă a iroului lor.
4ECKPIEPE 1CTOPiKI> A   *I  E  E  €  A  N*' &   p K
*î E ,î s y X a  A   l\  O  4f  o  £   y  ,i ]|
i o A X   n A
Ar a r. AC AK î
D £ S CII i P TI O X I> U T A B L E A O
m&m
prlnce   -de MOLDAVII'
* L  £ 'Q  L  Q c   V   E     Ii. 1
^ipilfglllil
VAGA G. ASAKY
TASSY
1859
domnul " f°Ulm °e Pe Alexandru  cel Bun,
domnul Moldovei, cînd au pnimit corona şi hlamida de la ambasadorii împăratului Ioan Paleologul II, de aga Gh. Asachi, Iasi, 1839 ZZ
de titlu)
lllflill^
.tiw.pi.ir. iKHiy.ure a pomaiHUO?
^ 2*
â J,? 2 .a
S îs
O
Dochia şi Traian, dupre zicerile populare a românilor, cu itinerarul muntelui Pionul, de aga Gh. Asachi, Iaşi, 1840 (foaia de titlu)
W^^W^^MWm^^^^i ii A?Hi* US, W/ÎS,»
Tabloul intitulat  Zîna Dochia  şi   Traian,   dupre  zicerile moldoromânii or, publicat în 1840   (Biblioteca Academiei R. S. România, cabinetul de stampe, inv. nr. 547)
Cvestia învăţăturei publice în principatul Moldovei de Gh. Asachi, Iaşi, 1858 (foaia de titlu)
ill^iii
Mii
Expoziţia stărei. învăţăturilor publice în Moldova de la a lor restatornicire, 1828, până la anul 1843, şi un proiect pentru a lor reformă, de referendariul Gh. Asachi, Iaşi, 1845 (foaia de titlu)
ir is «€s.ij
r *ii j .fer1 vxcriTvi^i'iîPF
iiiHiiiiBipiiiiiiiiiiiii
iîliHilîlS&>t J*H
Siu'i'îi l nun i%-9*
AM3HHA. POMXHbCKTî
/iC^ fi AÎfî<tt A««S* A*yHA« C*H<Î*
^,<^4îA<«^ TOT      a<tiî*n«v* c«*«^«p «a/t.* a1 * n»<î>T« «vh^a 5atS,* r^i^Vs £t»
îiAM«Hjf»i* »6|iA«H* aA „jU^XT^p* «J» 4A ^SiîTpstt ^î^iAIAt        58#<ft «?|« *4*p
«^«^««^«Â^a feWe'na ^At^4 ^s»iţ-»n,m,
vafititff** «^"fe P$Rlfti^A&M« Ui*
*J,»S*£f**A, «UACp   .U^HH v    CVHîMf ASK^fe\«
^ftu^V* 4op' muT^H crto'fjgA fe'HMfAop
ii*** pi,    lusf*Vf «j.g'p ^ '« TÎM* ttflH-
MM t»« Hfnmir»$'tât ut*fia &%<hSa stşf-|V«»   '«•iAavcp'c^S  H'Xpl  «< a^uata^Ti 4».
Ml* a^'««M*f  M ,f 6r«»
f>% i^i ^fSMjKivf a*'mrSjiA Rfcpttp.w* ***** ^^ii«fi^V   UŞAH?mtW&>il% ţ 4*
0<5jst nVtja*'* mcm  nouţul   *4 aţinti £S'v*
^•JE  M«h   .-Adj»   .'Jij'j.T*   *f<r*    AH^hVs   ^* A*
sro&Tf ««fc'M^pHA?  &vp>'ns#, ton
l*?A*^ <*AT«A« S* A»^tCff^     {,^r  H||At AâATâ
A»TK1»»J»tj|if Hf fl^^ 4>^* Of» «dfAAH^yg Ml^A«f« ^>OA6f«T*'^t 4At   ^«HAi'fH §V.
nc6atţ,V**«H A« mm' ma'ati k^yi-Taj:h ,
«jţ «ohm ;^ AV«^r«fe  k^irri rfâ^'-
A«rM<a   ^SK«t6Ap'  CfâT^ANM    ^1 4>OA(v«
euiidttHj ^ -?>^OMVt oAf%^H «m c^ff^-*i«r^ **h» >iepi«  cam KXiparAgt- 4 ttaprt-
Pagina iutii
primului număr al gazetei „Albina românească" din 1 iunie 1829
DESCRIEREA CADRULUI AL DOILE DIN ISTORIA MOLDOVII, ÎNFÂŢOŞÂTOR PE ŞTEFAN CEL MARE CUVÎNTlND AL SÂU TESTAMENT POLITICESC
Moldova, a caria istorie, deprinderi şi produeturi sînt mai puţin cunoscute Evropii decît a multor altor ţări celor mâi depărtate şi carea ţinteşte astăz a lumii luare-aminte numai prin a ei poziţie în mijlocul a trii puternici imperii, această mică ţară au avut în veacurile trecute o epohă mănoasă de interesante întîmplări, atît pentru a lor haractir cît şi pentru înrîurirea ce ele au avut asupra stării politice a Evropii răsăritane, întîmplări pe care numai nefiinţa unui bun scriitor pămîntean le-au lipsit de cinste a fi întrulocate între faptele clasice a istoriii nouî.
Alexandru cel Bun, acest Numa1 a moldovenilor, în cursul unei fericite domnii de 32 ani au fost organizat ţara, ce după prăzile varvarilor abia de nou să împo-porasă. Acest domn i-au dat legi, au aşăzat o ierarhie bisericească neatîrnată şi prin număroase evlavioase aşă-zămînturi plăcute lui Dumnezeu au însufleţit pe lăcuitori cu simţiri relighioasă şi patriotice, prin care mult au sporit puterea morală a poporului său.
Întocmită fiind în lăuntru prin asemene înţelepte legiuiri, Moldova avea trebuinţă a statornici a ei legături de dinafară cătră Polonia şi Ungaria, craii războinice şi rîvnitoare, carile să certa  între  sine despre protecţia
1 Numa Pompilius, al doile crai a Romii, la anul 714 înaintea D. Is. Hs., au fost întâiul legiuitor şi evlavios întemeietor a împeriii romane (Gh. A.).
443
asupra Moldo vii, şi totodată ea mai avea a să siguripsi despre primejdiile neapărate de care toată creştinătatea era ameninţată prin armele lui Moamed al doile, a căruia scopos era a statornici în lume o monarhie universală (obştească).
Această grea sarcină era menită lui Ştefan al şesele, carile, prin a sale fapte iroice, ş-au cîştigat nume de Mare. Înţelept în politică şi acel întăi povăţuitor şi oştean a veacului său, prin necontenite biruinţe purtate asupra naţiilor învecinate acest domn au întemeiet şi au păstrat neatîrnarea şi slava patriii sale, în curgerea unei domnii mai mult de 47 ani.
După ce au înfrînat pe duşmanii săi din lăuntru, el au întors armele sale asupra turcilor şi tătarilor. Biruinţele sale i-au cîştigat nume de scut a creştinătăţii, titlu măreţ carile însă au jignit ambiţia lui Matieş Corvinus, marile crai a Ungar iii, carile dorea să aibă un asemene titlu şi carile de atunce începusă a unelti mijloace spre a supune pe Ştefan în numărul vasalilor (ascultătorilor) săi. Dar la anul 1467, într-un război năvălitor, cînd răz-bătusă în Moldova, învins fiind şi rănit în bătălia de la Baia, acest mare crai al Ungariii s-au făcut aleat a lui Ştefan şi, după înfrîngerea cea cu sunet a polonilor, co-menduiţi de însuş craiul lor Ioan Albert, au urmat un tractat de pace şi de aleanţie între Moldova şi Polonia.
Siguripsindu-să despre planurile ambiţioase ale acestor douî craii, Ştefan întrebuinţa mijloacile puterii lor pentru obştească mîntuire. Armiile număroase a supuitoriu-lui de Constantinopoli, asemine şi acele a înfricoşatului Baiazet, în mai multe rînduri au cercat ce poate un mic popor carile, povăţuit de un şef iroicesc, să luptă pentru păstrarea relighiii şi a slobozeniii. De biruinţile sale au răsunat toată Evropa, şi papa de Roma serba pe apără-toriul creştinătăţii. Naţia Ţării Româneşti, înfrîngîndu-să în cîteva războaie, au primit domni aleşi de Ştefan şi o parte a pămîntului lor au mărit pe Moldova despre Ţara de Gios. Lăcuitorii munteni al Ardealului (săcuii) nevoiţi au fost a oşti în armia moldovenilor şi vitejia ostaşilor lui Ştefan adeseori au rupt cornul mîndriii şi a furiii tătăreşti.
450
Patruzăci de mănăstiri şi biserici, zidite de Ştefan, învecinicesc aducerea aminte de atîte a sale biruinţe.
Acest domn au fost prin legături de familie încuscrit cu împăraţii Greciii şi cu marele ţar Ivan Vasile viei, şi Dimitri, nepotul lui Ştefan despre fiica sa Elena, era menit a moşteni coroana Roşiii.
Temut şi respectuit de duşmanii lui, iubit de ai săi supuşi păn la gradul de evlavioasă închinare, Ştefan înălţasă pe Moldova la vîrful măririi şi fericirii. Dar atîtă sporire şi slavă, răscumpărată prin rîuri de sînge, avea să înceteze cu dînsul !
Imbătrînit în mijlocul bătăliilor şi a luptelor politice, luînd aminte asupra stării împregiur a Evropii, el nu ş-au tăgăduit primejdiile de care patria ave să se împresoare clupă a sa moarte din partea naţiilor întărtate şi în atîte rînduri de dînsul zmerite, şi mai ales din partea turcilor, carii supusăse acum pe Ungaria. Dar adîncă lui înţălep-ciune au vieţuit şi după moartea sa, prin sfătuirile ce au dat compatrioţilor în al său testament politicesc, carile avea să siguripsască soarta Moldovii.
Neputincios de vîrstă şi de ostenele, Ştefan au chemat în vara anului 1504, în capitalia Suceava, o Obştească Adunare şi, după sfînta liturghie, înturnîndu-să la palat, în fiinţa boierilor şi a curtezanilor, au rostit cătră fiul său Bogdan aceste însămnătoare cuvinte :
„O, fiul meu Bogdan şi voi toţi ai mei prieteni şi companioni de atîte triamvuri, videţi-mă astăz aproape de a înturnă naturii tributul (dajdia) ei ! Toată mărirea trecutei mele vieţi este asemine unei năluciri ce să pierde în întunericul nopţii. Un muritori nu să mai poate înturnă pre urmile sale, carile, asemine unui verme de pămînt, vremelniceşte au petrecut cărarea vieţii, cînd moartea vine spre a-ş lua drepturile sale. Insă nu este acesta cuvîntul înspăimîntării mele, căci ştiu că minutul născării au fost cel întăi pas ce am făcut cătră mormînt. Ceea ce mă tulbură este trista îngrijire de a vide împregiurul vostru pe Soliman, ce ameninţă soarta acestei ţări, carile pentru de a o supune va unelti toată puterea sa. El prin arme au cuprins cea mai mare parte a Ungariei, precum şi Crîmul, ce nu cunoştea mai nainte nici un domnitori strein, întrodueînd legea mahomedană
451
în acea ţară. Beserabia au fost teatrul biruinţilor şi românii, carii deşi sînt ai noştri duşmani, totuşi însă creştini ca şi noi, s-au supus schiptrului său. Cu un cuvînt, cea mai' aleasă parte a Asiei şi Evropii ascultă de legile sale. Nemulţămindu-să cu tronul împăraţilor romani, el nu-ş mărgineşte dorinţa de a mai cîştiga ţări, cuprinzînd în inima sa domnia a tot pămîntul. După ce au supus atîte provinţii şi au depărtat toate împiedecările, oare crediţi că va cruţa pe Moldova aflătoare înaintea porţii sale şi încungiurată din toate părţile cu provinţii de supt a lui domnie ? Mai ales ele temut este ca nu, îndată ce va supune toată Ungaria, să nu cadă asupra patriei noastre cu toate puterile sale. La vecinii noştri nu pot căuta fără a nu lăcrăma. De la poloni, ca ele la nişte nestatornici şi fără putere, nu să poate aştepta ca să steieîm-protiva turcilor, ungurii de sine s-au aruncat în fieră, Ghermania este atît de învăluită cu grijile din lăuntru încît nu-i rămîne nici voinţă, nici putere de a să împărtăşi ele cele ce să întîmplă pe dinafară de hotarile ei. Aşaclară, cumpănind trista stare a tuturor ţărilor din pregiurul nostru, pari-mi-să că nu rămîne alt mijloc mai înţălept decît, între relile ce ne ameninţă, să alegem aceea ce'să va părea mai de suferit. înţăleptul corăbierinu întinde niciodineoară vîntrelile sale împrotiva vînturilor şi a fortunilor. Noi nu ni putem încrede în puterile noastre, agiutorurile streine sînt depărtate şi nesigure, iară primejdia este aproape şi neapărată. Drept aceea, să cuvine a alege mai bine să îmblînzim asprimea soartei, decît prin vreamătul armelor să trezim pe leul. Supunerea noastră va fi asemine unei ape răvărsate la vreme asupra acestei flacăre ce o vedeţi aproape de a izbucni. Afară de aceasta, eu nu văd altă scăpare spre a întîmpina dărîmarea noastră, pentru care în aceste de pe urmă minute a vieţei mele vă sfătuiesc cu toată dragostea unui părinte şi frate ca să vă sîrguiţi a închie tocmelile cu Soliman, încît, de veţi putea dobîndi de la dînsul păstrarea legilor noastre bisericeşti şi politiceşti, aceasta va fi o pace cuviincioasă, măcar de ar şi fi supt titlul de suze-renitate (închinare). Căci mai de folos va fi pentru voi a cerca îndurarea, decît sabia lui. Iară dacă, din protivă, vi s-ar propune alte condiţii, nu pregetaţi nicidecum mai
bine a muri cu arma în mînă, apărînd legea şi slobozenia patriei voastre, decît pe îmbe a le lăsa în prada nenorocirilor veghete şi a fi defăimaţi privitori dărmării patriii. încît să nu vă îndoiţi cît de puţin, că Dumnezăul părinţilor noştrii, singurul izvor "al minunilor, nu să va îndupleca odineoare şi nu să va îndura de lacrămile închinătorilor săi şi, răvărsînd cu îmbelşugare harul său preste voi, vă va trimete vouî odineoare mîngîiere, vin-clecînd rănile şi statornicind pe totdeauna viitoarea voastră soartă."
Cadrul pe carile descrie această scurtă istorisire înfăţoşază minutul în care Ştefan cuvintează acele de pe urmă cuvinte a testamentului său. Toată adunarea este adine întristată. Lîngă el şăde doamna, carea au fost a lui a cincea soţie. Spre stînga stă vrednicul m. logofăt Tăutu, carile în toată curgerea domniei lui pururea au fost al său de aproape sfătuitor şi carile, şepte ani după moartea lui Ştefan, au pus în lucrare cuprinderea testamentului, mergînd la Buda la sultanul Soliman I, carile încungiurarsă cu arme această cetate.
La mijlocul cadrului să află prinţipu Bogdan, moştenitor a curajului, dar nu a norocului părintelui său. Umilinţa şi a lui în gînduri înadîncire arată simţirile de respect şi de ascultare ce giuruieşte acii de pe urmă a sale voinţe. Mitropolitul Teofan, în veşminte arhiereşti, dă acestei măreţe întîmplări oarecare aer de sfinţănie şi el cheamă binecuvîntarea cerească asupra acelor de pe urmă dorinţe a suveranului evlavios. La celalant capăt a cadrului să vede hatmanul Arbure, comendat a gvar-cliii, ostaş sumeţ şi neînfricoşat şi unul din cii mai vechi prieteni a lui Ştefan. Stînd lîngă steagul naţional şi ră-zămînclu-să pe al său buzdugan, el să întoarnă cătră soţii săi de arme şi samănă parcă nu ar avea teamă pentru întîmplările viitoare. Fundul cadrului este cuprins de boieri şi de ostaşi, toţi înfăţoşînd semne de întristare de care sînt cuprinşi.
Portul este după orighinalurile vechi. Ştefan are pe cap corona şi tunica (sacos) ce s-au trimes domnilor Mol-dovii de cătră împăratul Paleolog. Tronul său este cungiurat ele trofeia alcătuită din steagurile feliuritelor naţii, întru aducerea aminte a biruinţelor purtate asupra un-
452
453
gurilor, polonilor, turcilor, ardelenilor, românilor şi tătarilor.
Pe păretele spătăriii, deasupra icoanei, să vede în piatră săpat numele lui Dragoş vodă, întemeitor statului Moldovii, la anul de la zidirea 6860 (1350 de Ia Hs.)r spre stînga este numele lui Alexandru cel Bun, la anul lumii 6910 (1401) şi alăture cu tron să vede numele lui Roman, ce au fost văr a lui Ştefan.
Făptuirea aceasta, afară de preţuirea istorică, este încă mai mult interesantă pentru cuvîntul că cu agiutorul acestui act şi a driturilor cătră el legate s-au păstrat privileghiile Moldovii.
Familiile cele vechi a Moldovii vor afla în această adunare a boierilor pe ai lor strămoşi, a cărora evlavie, patriotizm, unire, statornicie şi curaj dau spre moştenire suveniruri (aduceri aminte) vrednice de mirare şi de respect.
Acest cadru istoric s-au urzit de d. a. Gh. Asachi, carile au făcut şi descrierea, iar d. I. Miler l-au însămnat pe piatră cu o nimerire care face cinste talanturilor acestui artist.
LUPTA MOLDOVENILOR CU CAVALERII CRUCIERI IN PRUSIA, LA 1423
După căderea imperiei apusane, coloniile romanilor, de trei veacuri aşezate în Dacia, pe încet se despărţeau ele la muma-patrie Italie şi, atacate de popoarele nordice, începură a căuta a lor mîntuire, parte în Mizia, pe rîpa dreaptă a Dunărei, parte în mezul munţilor nestrăbătuţi a Carpaţilor. Colonia cea întăi internei mai în urmă imperia româno-bulgară, carea, sub domnia Asanilor, deseori făcu a se cutremura Vizantul, cînd o altă parte de români urma a cuprinde cîteva politii aşezate pe de-a stînga Dunărei şi a Şiretului şi, cum am zice, era ospeta-torii ghintelor năvălitoare ce necontenit se înnoia.
Apăraţi de munţii Carpaţi şi trăind sub un guvern naţional, românii munteni petreceau o viaţă chiar păstorească. Acolo, în cursul veacurilor şi a tulburărilor ghe^-nerale ale Evropei, ii au păstrat cu multă apropiere, pană în zilele noastre, tipul original, limba şi deprinderile strămoşilor lor.
Poziţia cea tare nu numai asigura fiinţa acestui popor, ce încă favora înmulţirea lui în aşa grad că, pe la începutul veacului al 13, păşunile cele mănoase a Maramu-rişului nu agiungeau spre îndestularea turmelor numeroase ale românilor.
învingerea ce păţiră tătarii la 1300 prin puterile întrunite ale ungurilor şi a românilor Daciei, răspingînd pe aceşti varvari dincolo ele Nipru, îndămînă pe o samă clin români a părăsi plaiurile strîmtoroase şi a se aşeza în
455
locurile strămoşeşti, pe şesurile mănoase şi întinse între Dunăre, Nistru şi Carpaţi. La 1290, Radiil Negru vodă au reîntemeiet un nou stat român spre ameazul Car-paţilor, iar Dragoş vodă, la 1350, un alt stat spre răsăritul acestor munţi.
înlocate între Ungaria şi Polonia, adecă între două naţii războinice şi ambiţioase, Prinţipatele de demult s-ar fi făcut prada lor, dacă politica domnitorilor nu ar fi ştiut a urma un sistem favoritor neatîrnărei lor şi a se folosi de toate tîmplările înnăscute din rivalitatea vecinilor. Urmînd în acest chip, adeseori ii se vedeau în aleaţie cu cel mai neputincios din aceste două straturi, spre a se putea opune la proiectele ambiţioase a celuialalt mai puternic ; încît, spre a agiunge la scopul lor, domnii părăsau pe un timp chiar şi titlurile de independenţie, dară în luptele nepotrivite, care se văzură nevoiţi a întreprinde în contra puterilor celor mai înfricoşate, istoria ne-au păstrat şi fapte de eroism ale românilor şi prin urmare triumfuri agonisite. Aşa, de la căderea imperiei romane, îi purure au aflat mijloc a scăpa de domnie streină, păstrîndu-şi sub deosebite forme guvernul naţional.
Alexandru, prdnumit cel Bun, al noule a dinastiei sale, s-au înălţat pe tronul Moldovei la anul 1401. Vrednicia sa au fost asemănată cu norocul său, carele ţenu un curs de 32 ani. Acest domn, unul din cii mai înţălepţi lege-dătători a Moldavei, prin politica sa au ştiut să facă nevătămătoare înrîurirea ce încerca polonii, litvenii şi ungurenii să capete asupra acestor ţări. Avînd de scop a se asigura clin partea Poloniei şi dorind a o înlesni în războiul ei cu Ungaria, Alexandru împrumută pe cea întăi cu o somă însămnătoare pentru acea epohă şi, pană la înturnarea banilor, primi drept depozit cetăţile Ko-lomea, Sniatin şi toată provinţia numită Pocuţia1, care convenţie au fost mai pe urmă pricină de războaie necurmate între aceste două staturi.
La anul 1386, laghelon, marele duca de Litvania, părăsi paganismul pentru a se însoţi cu Edviga cea frumoasă, singura clironoamă a tronului şi care i aduse drept zestre corona Poloniei.
2 Pocuţia, ţînut la nordul Bucovinei, locuit de huţuli (<
Botezîndu-se, el priimi numele de Vladislav al patrule. Istoria ni-1 arată uneori ca un prinţ misionar, alte daţi ca un împărat aspru, lăţind evanghelia între poporul său. Uneori, neofiţii cii sălbatici se aşezau de-a lungul ţărmului unui rîu şi pe cînd cu sabia în mînă regele asculta giurămîntul lor de a se lepăda de şerpele cel sfînt, el i făcea pe toţi a se coborî deodată în mijlocul apelor rîului, cărora un preot cuvînta rugăciunea botezului şi da la toţi un singur nume.
Unirea Litvaniei cu Polonia adusă pe astă din urmă a se face statul cel mai puternic între ale Nordului şi mai ales înfricoşat pentru cavalerii teutoni.
Relighios, totodată şi militar, acel ordin, compus numai din ghermani, a căruia urzire se suie la epoha cruciadelor2, era la început aşezat în Ierusalim, dar la anii 1297, după ce au perdut cetatea cea sfîntă, ordinul se strămută la Veneţia. El agiunsese la punctul mărirei sale pe la începutul veacului XV, cînd atunce se întinse în Ghermania, de la rîul Oder, pană la Golful Finic.
Polonii cerusă mai nainte de la ordinul teutonic agiutor în contra prusienilor, carii, după un război purtat în curs de 53 ani, fură nevoiţi a cunoaşte puterea ordinului şi a îmbrăţoşa hristianismul.
în aşa epohă, popoarele slave de la Marea Baltică se prefăcură în ghermani de cătră ordinul teotonic, a căruia şef, numit marile maghistru, aşeză rezidenţia în Marienburg.
Prinţipiile la început evlavioase ale acestor apostoli înarmaţi, ţintitoare a lăţi relighia hristiană între păgîni, în curînd se schimbară în proiecte lacome şi ambiţioase, încît, parte prin puterea armelor, parte prin tractate sau intrigi, ordinul împresură cîteva provinţii ale Poloniei, cînd, despre altă parte, corumperea, cruzimea şi nesaţiul aruncară în sînul lui seminţe de dizbinări, prin care se văzu căzută acea putere pe care relighia şi curăţia moralului au fost înălţat la un grad aşa de mare.
2 Cruciada se numea expediţia creştinilor din Evropa, carii oştea pentru mîntuirea Ierusalimului din mîna paginilor (Gh.A.)
456
457
Polonia şi ordinul teotonic, povăţuit de asemene ţintiri, nu putea sta îndelungat între sine în pace. La anul 1410 laghelon declară crucierilor război, pe carii învinse în bătălia cea faimoasă de Tanenberg. Dar el nu se îngriji a se folosi de asemine învingere şi cavalerii recăpătăm putere în cursul unei păci de 13 ani.
Împăratul Ghermaniei Sighismund, firesc protector al ordinului, mînios asupra lui laghelon pentru agiutorul ce dădusă Boemiei fratele său Vitold, întărtă asupra Poloniii pe cavalerii teotoni, a cărora mare maghistru era atunce Paul de Rosdorf.
Duşmăniile se încăierară de nou la anul 1422 şi laghelon, temîndu-să de un război cu împăratul, ceru agiutor şi de la Moldova.
Alexandru, credincios fiind giuruirilor sale, expedui în Prusia cumnatului său un corpos de cavalerie moldovană, sub comanda spatariului Coman, ce era oştean bătrîn, încăruntat în războaie, şi carele, în vîrstă coaptă, întrunea cătră tactica militară cutezarea unui soldat june. In astă expediţie rîndui şi cîţiva juni nobili spre a le da prilej de a învăţa meseria armelor.
Bravurile ce plini acel corp de agiutor, chiar sub ochii lui laghelon, adeveriră în faptă faima ce l-au fost propăşit şi insuflă în acest rege o aşa încredere, încît în toată astă campanie el rîndui pe moldoveni să păşească purure în frontul armiei.
Cavalerii teotoni, carii număra numai 30 mii de înarmaţi, sub comanda marşalului lor Ţanghier, neputîn-clu-să opune la o armie îmbinată ele una sută mii ostaşi poloni, litvani şi moldoveni, aşezară garnizoane puternice prin cetăţile lor şi apoi, cu un corp ales a trupelor, cuprinseră Marienburgu. laghelon tinse tabăra la Colub şi, pe cînd armia sa se îndeletnicea cu cungiurarea deosebitelor tării, moldovenii avură prilej de a se străluci prin o nouă faptă ostăşască, care dădu prubă de eroiz-mul lor la întreprinderi şi ghibacie întru plinirea lor.
Marienburgul se află aşezat aproape de Marea Baltică, pe malurile rîpioase a rîului Nogat. Astă cetate era pe atunce apărată de tării număroase, zidite în epoha
cînd ordinul strămută acolo rezidenţia sa. Cavalerii, pe atunce foarte puternici, întrebuiră averi însemnate şi aplicară frumseţa artelor întru împodobirea catedralei şi a palatului marelui maghistru, a cărora ruine încă şi astăz înfăţoşază suvenire şi rămăşiţe măreţe.
Dorul gloriei şi al deprădărei ostăşăşti au îndemnat pe comendantul moldovan a se încerca asupra Marien-burgului. Cuprins de ist proiect, au cerut şi au căpătat de la rege voia unei asemine expediţii sumeţe, care o întreprinse cu 400 din ai săi călăreţi.
Agiutorat de umbrele nopţei şi păşind pintre mlaşti-nele ce acopereau pe de o parte apropierea de Marien-burg, acel corp soseşte ferit sub zidurile cetăţei, unde ucid un pichet de cavaleri, carii, apăraţi de a lor poziţie, crezîndu-se siguri, petreceau noaptea în somn acufundaţi.
Insă nu numai poziţia ce tare a Marienburgului, zidurile înalte şi rîpile cele adînci de care era conjurată sînt pedecile care se opuneau la nemerirea întreprinderei moldovenilor, dară şi puterea cavalerilor, carii năvălise la auzul larmei făcute, încît asaltatorii se văd strîmtoriţi a se îngriji mai puţin de atac decît de a lor apărare.
Fără a mai aştepta lovirea acelor cavaleri greu înzeuaţi şi înfricoşaţi, moldovenii începură a se retrage, însă, după datina dacilor luptîndu-se, în a lor fugă făceau harţă neîncetat cu duşmanul, lăsîndu-1 a se apropie, dară cînd teotonii credeau a-i agiunge, moldoveni se depărtau repede ca fulgerul.
In mijlocul acestei lupte extraordinare, care înfrunta toată tactica cavalerilor şi care costă viaţa comendantu-lui lor, moldovenii sosiră la o pădure ce era de mai nainte menită de punct a întrunirei lor. Cavalerii, întărîtaţi, văzîndu-se struncinaţi de un număr aşa mic de duşmani, cu carii se luptau în tăia dată, se ademeniră de setea răz-bunărei şi fără a mai pregeta i alungară pană în pădure.
Agiungînd aice, o ceată de moldoveni se pare a se deda la fugă de-a lungul pădurei, iar cialanţi descălecînd părăsesc caii şi caută a lor mîntuire în desimea copacilor.
Cavalerii, ce aveau a răzbuna moartea şefului lor, descalicără de asemine şi-i atacă cu spada în mînă. La
458
459
un semn dat, moldovenii se răspîndesc prin pădure. Unii încep a răsturna copacii de mai nainte curmaţi, carii abia era ţinuţi de trunchii lor şi carii, în a lor cădere, ciuntesc 'şi z'drumecă un mare număr de duşmani, alţii, de pe vîrful pinilor, ca clin nălţimea unui turn, încoardă asupra cavalerilor săgeţi ce lovesc în faţă, atuncea cînd ii ţinteau asupra duşmanilor aerieni, iar corpul de frunte a moldovenilor, înarmat de securi şi pumnare, se luptă om cu om cu cavalerii, pe carii armele grele şi desimele crengilor atîrnate împedeca a întrebuinţa lăncile şi spadele cele lungi.
In mijlocul vuietului sălbatic, urmat din căderea arborilor, şi a urletului fiarelor spăimîntate, îmbele partide se luptau într-un loc pre cît de neîndămănatic pentru unii, pe atîta favoritor pentru alţii.
în cursul acestei lupte, în carea de cînd în cînd mereu cavalerii mergeau înainte, o ceată de moldoveni, aşăzată la pîndă pe marginea pădurei, neaşteptat dau busta asupra rezervei însărcinate cu paza cailor, o taie în bucăţi şi alungă caii, care, răspîndindu-se, fug spre Ma-rienburg. După ce au întrerupt în asfeli retragerea duşmanilor, moldovenii aleargă spre agiutorul compatrioţilor. Cavalerii, cungiuraţi amu din toate părţile, au priceput prea tîrziu capcana în care au căzut şi, îndelung luptîndu-se bărbăteşte ca nişte disperaţi, cearcă a vinde scump viaţa lor, dar în urmă, obosiţi de osteneală şi sfăr-maţi de greutatea zalelor de fier cu care erau învăscuţi, mulţi cad vii în mîna învingătorilor, iar cialalţi, după o cumplită măcilărie, rămaseră morţi în pădure, şi numai vederea cailor în nerînduială, fără cavaleri înturnaţi la Marienburg, au încunoştiinţat pe marile maghistru Ros-dorf despre nenorocirea care în ziua aceea cercă ordinul teoton.
Moldovenii, încărcînd caii lor cu deprădările duşmanilor, mînîncl cu dînşii un comtor3 şi un număr de teotoni prinşi, se înturnară la tabăra rigală, unde au depus bandiera si armele cîştigate de la duşmani. Aceste trofee
3 Comtor, nume ce purta unii din şefii acestui ordin (Gh. A.).
laghelon le trimese lui Alexandru, ca o mărturie a bra-vurei oştenilor moldoveni.
După multe bătălii, nu mai puţin de laudă pentru aleaţi cît şi pentru moldoveni în particular, campania se curmă prin o pace încheietă dupre mijlocirea împăratului Ghermaniei şi a papei.
Corpul moldovan, mai puţin număros decît la purce-derea sa, dar mai avut de faimă şi de pradă, se înturnă în patrie, după o nefiinţă de un an. Dacă deserturile rămase în şirurile oştenilor au custat lacrămi vărsate de cîteva familii, domnul, şi cu dînsul patria, se înmîn-dreau de faptele acestor oşteni, carii, ca nişte agiutători bravi ai vecinului lor, au fost purtat cu glorie bandiera şi numele moldovan pană la ţărmul Mărei Baltice.
Intre moldovenii morţi în Prusia pe cîmpul de război, compatrioţii plîngeau mai cu samă pe tînărul şi frumosul oştean Butii, ce era logodit cu doamna Ana, fiica lui Alexandru clin întăia căsătorie.
Una din stîncile ţicloase a Pionului poartă pană astăzi numele de Tumul lui But. O tradiţie poporană ni-au păstrat un epizod al istoriei sale, asămănată cu acele care poeţii ghermani şi poloni cîntă în a lor balade şi despre care şi noi dăm aice o imitaţie în versuri române.
ESPLICAŢIA TABLONULUI
Acest tablon, executat dupre proiectul meu, s-au compus şi s-au desinat de polonul d. Lesler, artist însemnat, iar de ghibaciul nostru compatriot d. Baltazar Panaitea-nul, elevul Academiei Mihailene, s-au litografit cu o ne-merire care mărturiseşte talentul şi zelul său. Dinainte se vede Coman cungiurat de ostaşii săi, urmat de tînărul Butu şi avînd la stînga pe bravul său pavezar. După ce au răsturnat la pămînt pe duşmani, acest bătrîn căpitan se vede rădicînd securea ameninţătoare asupra unei cete de cavaleri, ce cu bărbăţie se apără din toată virtutea. De pe vîrful copaciului se vede un moldovan încordînd a sale săgeţi omorîtoare. Spre dreapta, la pămînt, zace comturul încruntat, sub paza unui bătrîn ar-
460
461
maş. Pe la mijloc, mai în fund, se văd curînd moldovenii în minutul cînd dau bustă asupra cailor şi teotonilor, iar în depărtare tablonul înfăţoşază cetatea Marienburg şi un vas plutitor pe rîu.
Mai împărtăşim aice asupra acestei tîmplări însămnătoare textul latin a istoriografului Longhin, a căruia descriere s-au deplinit dupre un manuscris nepublicat.
[Urmează textul intitulat VALACHI WLADISLAO IN AUXILIUM MISSI, 1423, EX LONGINI HISTORIA POLONIAE.]
EPIZOD DIN ISTORIA MOLDOVEI [BĂTĂLIA DE LA BAIA]
Moldavia, astăzi ţară numai agricolă, prin a ei poziţie şi rivalitatea puternicilor ei vecini era în timpurile vechi nevoită, neîncetat înarmată, a privighea. Din astă împre-giurare mai cu samă derează propăşirea cea neînsemnată ce au făcut aice ştiinţele şi artele, afară de aceea a răzbelului, ce au produs oşteni, a cărora lucrări să arată cu atîta mai vrednice de mirare că mijloacele de care ii dispoza nu erau nicicum în proporţie cu faptele ce s-au strălucit şi prin care ii au agiuns a asigura patriei independenţa, pană în minutul cînd soarta ei s-au aşezat sub puternica protecţie a monarhilor marinimoşi.
Noi reproducem aice o faptă a lui Ştefan cel Mare, a caria descriere s-au fost cetit în fosta Academie a Iaşilor, în 15 iuli 1842, la ocazia examenului public, de cătră doi din elevii de literatură română şi franţeză, di-rigiat de dd. profesorii Gh. Săulescu şi L. Jordan. Ist fact, ce este faimoasa bătălie de la Baia, s-au fost reprezentat atunce şi în un desemn de aevarelă, de un elev a clasului de zugrăvitură, şi făcea parte a expoziţiilor de-semnelor istorice ce se predau de profesorul Schiavoni, carele formasă pe Lemeni şi Panaeoteanu, meniţi a introduce în patrie artele frumoasă, ce este unul din elementele civilizatoare a unui popor.
„Rivalitatea între Ungaria şi Polonia au adus în multe rînduri grele învăluiri şi nenorociri asupra Moldovei. In legătura ce se încheiesă asupra turcilor între aceste două
46a
puteri şi Moldova, faimosul Ioan Huniad, regentul Ungariei, aşezase în Chilia, cetatea Moldovei la gura Dunării, un garnizon pentru înlesnirea operaţiilor militare. Dar ungurii, nici după nenorocita bătălie de la Varna, supt feliuri de cuvinte, nu dăşărtau cetatea, pană cînd le-au luat-o Ştefan cel Mare cu puterea armelor. Sporirea înrîuririi Moldovei au deşteptat pizma vecinilor. Inăl-ţîndu-să marele rigă Matei Corvinus pe tronul Ungariei, au vrut să întunece prin dregirile lui faptele lui Ştefan şi a-1 dezbina de aliaţia polonilor. Pentru asemene cuvînt au îmbrăţoşat pe pretendatorul Petru Aaron, giuruin-du-i că îl va aşăza de nou pe tronul Moldovei.
Asemene hotărîre, îmboldită şi de un malcontent, anume Berendei, crezu a o pute aduce uşor întru împlinire prin o repede şi neprevăzută încursie. Drept aceea, fără a declara răzbel, la anul 1467, cu o puternică armie, au răzbătut, în 25 noiemvrie, prin plaiul Oituzului şi Ghemis, au încălcat ţara, au ars Bacăul şi Romanul şi au bîntuit-o cu multe prădăciuni. Ştefan, nepregătit pentru un asemene război, nu cuteza a lovi de-a dreptul o armie bine organizată, ci, prin harţă şi partnice atacuri arzînd provi-antul, au adus pe unguri în poziţii grele. Cu toate aceste, bizuindu-să regele Matei în armia şi experienţa genera-lilor săi, răzbătu pană la Baia, unde au tăbărît spre Agiun, voind să petreacă aice sărbătorile Naşterii Domnului. In noaptea aceea însă să concentrasă toată armia moldovană în codrul învecinat, cu hotărîre de a lovi pe unguri, şi Ştefan, în cuvîntul ce făcu ostaşilor, zise : «Mîine avem o sărbătoare mare ; deci să urăm din toată inima pe oaspeţii noştri \»
Ungurii, neaşteptînd o atîta lovire serioasă, petreceau în plăcerile sărbărei, încît abia cu puţin mai înainte ele lovire aflasă apropierea duşmanului lor. Matei însuşi orîndui oastea şi aşeză pe piaţă, sub comanda palatinului, gvardia cea ferecată în zale dinaintea palatului în care lăcuie şi petrecea fără de teamă. întunicimea nopţii să lumină deodată de focul ce dăduse moldovenii din patru părţi a politiei, cu a căruie lucoare şi cu zgomotul înfricoşat au răzbătut în năuntru şi au lovit pe unguri.
Sîngeroasă au fost lupta. Ungurii, bine înarmaţi între ziduri şi însufleţiţi de fiinţa unui mare rege, să luptau
eroic ; om cu om bătîndu-să pieptiş, apărau nu numai faima, dară şi viaţa suveranului lor, cînd moldovenii, în-temeieţi pe dreptul şi încrederea ce aveau în a lor erou, cafele-i ducea pururea la triumf, să luptau pentru vetrele şi copiii lor ca nişte lei carii apărau cu furie pe puii de năvălirea altor fiară.
întunericul favore atacul moldovenilor şi mărea primejdia ungurilor. Ştefan, cu fiul său Bogdan, cu hatmanul Buhte şi Arbore, răzbătusă falanga gvardiei şi cun-giurasă acuma pe Mateas, ce era rănit cu trei săgeţi. Oborît la pămînt de pe calul său, ce căzuse supt el, nesmintit ar fi suferit moarte din mîna unui melian plăieş, dacă lovitura cea cumplită nu ar fi întîmpinat-o generalul Banfi, carele mîntui pe Matei clin peirea vederată, dîndu-i calul său şi conducîndu-1 prin întunerec din centrul amesticului în loc mai sigur peste munţi.
Soarele de adaozi au luminat asupra zece mii unguri morţi, un mare număr prins şi o parte fugind prin munţi şi perind de oastea lui Ştefan, a căruie cete erau aşăzate pin toate cărările.
în astă bătălie peri şi Berendei, iară Petru Aaron să mîntui cu fuga, făcîndu-să călăuz lui Mateas.
întru a sa evlavie, Ştefan, pentru astă biruinţă, au zidit biserica de la Baia, iară Mateas de abia în patru ani s-au putut vindeca de rănele ce au căpătat în bătălia de la Baia.
Mai în urmă, primejdia ce amenenţa staturile creştine din partea turcilor şi stima reciprocă a ambilor eroi con-timpurani statornici între Ştefan şi între Matei o aleaţie şi prietinie, care au ţinut în tot cursul vieţii lor."
în astă eschisă litografică se vede, la lucoarea lunei, atacul noptorn asupra Baiei, ce arde ; de departe, înfrîn-gerea ungurilor de către moldoveni, ce-i întăresc sub Ştefan cel Mare. în faţă se înfăţoşază Matei Corvin şi generalul său N. Banfi, carele distoarnă lovirea cea mortală ce un plăieş înfuriet dă regelui, pe cînd un arcaş aruncă o săgeată în spatele lui.
Mai multe detaile despre ist suget se pot ceti în Almanahul din 1846 a d. Kogălniceanu şi în drama Mihul a cl-lui N. Istrati.
464
465
CUVÎNTÂRI ŞI RAPOARTE ŞCOLARE
[CUVINTARE LA INAUGURAREA ACADEMIEI MIHAlLENE]
Preînălţate Doamne,
După ziua cea vrednică de aducire aminte, cînd patria v-au urat de a ei domn şi părinte, aceasta este cea mai însămnată, pentru că cătră acele titluri vi să adaoge astăz nume de al ei luminători, titlu cu carele vor ura pe I[nălţimea] V[oastră] veacurile viitoare, precum cu cunoştinţă să păstrează între noi facerile de bine de domnii cii vechi întemeiate.
In epoha cea mai înapoiată a statului Moldovei, deşi învăluită de grele întîmplări, totuş nu era negrijită creş-tirea tinerimei. Un domn atît de înţălept şi urzitori a multor folositoare şi lui Dumnezeu plăcute aşăzămîn-turi, precum au fost Alexandru cel Bun, n-au pregetat a statornici şi shoale, din a cărora sîn au ieşit mitropolitul Damian, carile pentru a sale rare ştiinţe s-au chemat la Constantinopole de împăratul Ioan şi, după sfă-tuirea urmată la patriarhie, împuternicit cu epistolă sinodală, au mers la Fiorenţa, împreună cu mitropolitul Mitrofan, unde au figurarisit între teologii cei învăţaţi. Domnul Vasilie 1, la anul 1562, au întemeiat o ghim-nazie la Cotnar, care era pe atuncea o politie împopo-rată, au aşăzat acolo bibliotica, au adus învăţaţi, precum era filozoful Peucer şi matematicul Reticus, încredinţîn-du-le fii de boieri spre învăţătură. Vasile al 2, numit Lupul, au mai îndeplinit acest ram, întemeind la anul 1640, în cuprinsul mănăstirii Sf. 3-Ierarhi, o ghimnazie
cu bibliotica şi tipografie. Asemine şi din aceste sholi au ieşit învăţaţi cu carii ne putem lăuda, precum mitropolitul Dosoftei, ecliziastic cuvios şi poeta bisericesc, vornicul Costin Miron, istoriograful Moldovii, logofătul Evstratie, legist însămnat, şi vrednicul mitropolit Petru Movila, fratele domnului ocîrmuitori, a căruia ştiinţe temeinice şi sfînt haractir era în stare a înainti şi a îndeplini învăţăturile naţionale, dar, nevoit de învăluirile politice a-ş părăsi patria, el au aflat în Roşia strălucit adăpost. Kiovul, mărturisind cunoştinţa meritului, l-au ales de al său mitropolit, şi academiile de Novogrod, de Cernigov şi de Moscva sînt lui datoare cu a lor urzire, precum şi acea întăi seminarie în Roşia, care au înte-meiet-o la Kiov.
In cît ţara aceasta să ocîrmuia de domni pămînteni, shoalile naţionale urma, cu schimbătoare soartă, păn la învăţatul domn Dimitrie Cantimir, a căruia înscrisuri să pot număra între acele clasice. Dar agiungînd cîrma guvernului în mîni străine, apoi o sistimă vătămătoare întru toate s-au înrădăcinat, aşezămînturi de învăţătură de pămînteni întemeiate s-au desfiinţat, ştiinţile şi meşteşugurile s-au dat uitării ; singura limba elinească era menită a îndeplini toată educaţia, încît cu învăţătura naţională au perit patriotizmul, nouî năravuri şi deprinderi s-au introdus cu dialectul străinilor, rămîind limba maicii părăsită între săteni, şi puţîn lipsea a fi lăcuitorii acestei ţări împărţiţi în doauă cleosăbite naţii.
Cînd pe rătunzimea pămîntului înflore ţivilizaţia, a sale raze cu anevoie răzbătea asupra acestui horizon, de suflarea unor agere fortune să stîrpisă ramul dafinului naţional, şi asupra Moldovii înzăstrate cu nenumărate odoară a naturii plutea o negură care învălea ele întristare şi de orbire această frumoasă ţară.
In mijlocul unor asemine împregiurări, Pronia, aprin-zîndu-vă în inimă sfînta seînteie a ştiinţelor, au hărăzit noauî pe I[nălţimea] V[oastră] de'mădular Epitropieî shoalelor, cînd, cu rîvna şi patriotizmul a preosfjmţitu-lui] nostru arhipăstori şi a d. vornicului Costachi Ma-vrocordat, aţi cercat reformarea învăţăturilor publice, ca un singur mijloc de mîntuire morală, şi cu îmbunătăţirea fiinţei politice, ce s-au hărăzit Moldovii de îndu-
466
467
rătorii şi preputernicii monarhi, au răsărit pentru învăţăturile ei o nouî epohă.
Drept aceea, la anul 1828, rădieîndu-să din a ei surpări Ghimnazia Vasiliană, I[nălţimea] V[oastră] aţi întemeiat în ea sistime de învăţătură potrivite cu acele care astăz să urmează pe la naţiile megieşite, adecă a învăţa ştiinţile în limba patriei, incepînd de la cele elementare păn la închiderea clasurilor umanioare. Lipsa cărţilor de paradosire şi înmiite îngreuieri n-au curmat sporiul acestui plan. îndemnat şi povăţuit de înţelepciunea l[nălţimei] V[oastre], personalul profesorilor îl urma cu statornicie, încît, după un curs de învăţătură de 7 ani, acii tineri carii s-au crescut cu cheltuiala shoalei la institutul ghimnazial, statornic urmînd studiilor, acum la închierea trecutului an sholastic au săvîrşit filologhia, limba latină, gheografia, hrnologhia, aritmetica, catihisis, istoria biblică, ritorica, poezia şi arheologhia şi au agiuns în stare de a putea asculta filozofia.
în cursul acestor ani, 3 420 de tineri pe rînd s-au împărtăşit cu învăţătura shoalelor publice aice în Ieşi şi pe la-şesă shoale ţînutale, înfiinţate de la întroducirea Reglementului.
Şesă clin acii mai vrednici elevi s-au trimes cu cheltuiala statului la universitate şi academia de Viena; atestaturile Ghimnaziei Vasiliane aflîndu-să potrivite cu a lor ştiinţe, acele academii au primit pe tinerii moldoveni ele ascultători la clasurile filozofice şi tehnice, unde asemine făcînd eczamen au cîştigat întru toate mărturii ele eminenţie.
La îndemnarea Epitropiei, din deosebite părţi s-au adunat bărbaţi vrednici de a paradosi înalte obiectai sţientifice, a cărora paradosire pană acuma au şi urmat de la trecutul an sholastic deodată în cuprinsul ghimnaziei.
Din poronca î[nălţimii] Vfoastre], cinstita Epitropie, cu împreună lucrarea noului ei mădular, d. vist. Neculai Cânta, au pregătit acum lăcaşul muzilor ; aceste, cun-giurate de toate a lor atributuri, cu încredere întră astăz în acest templu ce li s-au sfinţit, spre a înavuţi pe tinerimea cu odoarile cele mai preţuoase şi mai trainice a virtuţii şi a înţălepciunei.
Pentru de a agiunge la acel mîntuitori scopos, î[năl-ţimea] V[oastră] aţi binevoit a legiui provizornic aşeză-mîntul de organizaţia ramului de învăţătură pană cînd aplicaţia va arăta acele de cuviinţă.
Cuprinderea acestui reglement în privirea materiilor ce să vor paradosi este următoare : (urmează cetirea capului 1 din reglement). Cu acest feli de rînduială să întemeiază astăz ia răsăritul Evropii un aşăzămînt de învăţătură carile, sub înrîurirea sfîntului său simvol, va răvărsa asupra doritorilor dreaptă lumină, va sădi în inimile lor simţiri de virtute şi va povăţui mînile lor cătră folositoare meşteşuguri.
Supt povăţuirea acestor rînduilele, păzite cu sfinţenie de dd. profesori şi cărora ii în cuget giuruiesc credinţă, tinerimea, fără a să înstreina, va pute începe şi a îndeplini tot cursul de învăţătură.
în această academie avem încredire că părinţii vor fi marturi de sporiul şi îmbunătăţirea fiilor, biserica îi va adăpa cu ale sale sfinte învăţături şi soţietatea va cîştiga folositoare mădulări, ce este singurul scopos al acestui aşăzămînt, carile, ideat, pregătit şi înfiinţat de înălţimea] V[oastră], să va împodobi în veci cu numile de Academie Mihailană, întru memoria şi slava strălucitului ei urzitori şi drept semn a recunoştinţii ce vă este datoare patria.
468
RELAŢIE ISTORICA ASUPRA SHOALELOR NAŢIONALE IN MOLDOVA DE LA A LOR RESTATORNICIRE, 1828—1838
In această zi solenelă, în care tinerimea sholastică au avut cinste a înfăţoşa rodul îndeletnicirilor ei de piste an, să sărbează şi epoha zece-aniei de cînd s-au urzit iar în Moldova, în limba patriei, învăţăturile publice ; epohă lungă, însămnată de necontenite ostenele şi de statornicie, plină însă de nedejdi, a cărora împlinire este menită a să înfiinţa în periodul următor, în carile noi am intrat.
Atunce cînd toate ţările Evropei, înţălegînd adevărata sistemă folositoare învăţăturilor publice, de demult culegea rodul organizaţiei shoalelor în a lor limbă naţională, Moldova purta povara unei sisteme de educaţie publică în limba elenică, care, pentru greutăţile sale şi neaplicaţia în viaţa soţială, era urmată numai de tinerimea familiilor înavuţite.
Lesne să înţălege că, în mijlocul unor asemene îm-pregiurări, limba naţională nu numai că nu au putut face propăşiri, ce încă, înterită fiind din cariera literală, să înapoia vederat de la punctul la care o aclusăse, cu douî veacuri mai nainte, învăţatul mitropolit Dosoftei şi prinţul Cantimir. Părăsirea educaţiei publice în interesul naţiei era în acea epohă întru atîta încît abia să păstrasă oarecare aducere aminte chiar de locul în care fusesă odinioare aşezate shoalele naţionale întemeiete de domnii cii vechi. Dar pe la începutul veacului al nouî-sprezece, un luceafăr mai priincios au lucit asupra orizonului patriei. Preosf[inţitul] nostru arhipăstor Veniamin
Costachi, însufleţit de simţiri evlavioase şi patriotice, înţălegînd cum că'clirosul învăţat este acel întăi temei de educaţie şi de moral a unui popor ce să povăţuieşte de pildele şi de cuvîntul păstorilor săi, întemeiesă în anul 1804 la mănăstirea Socola acea întăi seminarie pentru creşterea şi învăţătura cliricilor, rînduind a li să paradosi după prinţiipii limba românească, istoria, aritmetica, gheografia şi teologhia.
Nevoia de a avea ingineri pămînteni pentru necontenitele hotărîturi a moşiilor au fost îndemnat pe domnul Scarlat Calimah, de fericită aducere-aminte, de a aşăza pe lîngă shoala elenică o catedră de învăţătura acestui ram, şi d. Gh. Asachi întâia oară au paradosit în limba naţională, la anul 1814, un curs de matematică teoretică cu aplicaţie practică de gheodezie şi arhitectură, din care la 1819 au ieşit cîţva tineri ce pană acuma plinesc în ţară practice lucrări de inginerie.
Sporindu-să dorinţa preosf [inţiei] sale de a vedea mai îmbunătăţită seminaria şi în stare de a răspunde binefă-cătoriului scopos, la 1819 au făcut al său sinepitrop pe Preî[nălţatul] Domn. Acest aşăzămînt, carile primise atunce o nouî organizaţie, ar fi produs pană acuma fericite isprăvi, dacă întîmplările anului 1821 pe mulţi ani nu ar fi disfiinţat atîte nedejdi.
Din acea epohă ţara au rămas văduvită de aşăzămîn-turi de publică învăţătură, şi focul anului 1827 au nimicit păn şi zidirea shoalei elenice.
Insă prefacerile politice urmate în ţară au favorit planurilor cinst[itei] Epitropii, care nu le-au putut pune în lucrare decît la 1828. Lipsită de fondos bănesc, de cărţi elementare, păn şi de un loc pentru aşăzarea shoalei naţionale, ba încă în mijlocul unor vătămătoare pre-giudeţe care pe atunce să purta asupra sistemei de învăţătură publică în limba patriei, Epitropia, povăţuită de sfinţenia însărcinării sale, n-au obosit întru lucrările ei ; ea au avut norocire a vede dorinţele sale încununate de cele mai folositoare rezultaturi, prin aflarea unor vechi documenturi care închizăşluia vechei ghimnazii o însămnătoare dănuire făcută la' 1644 de fericitul întru aducere-aminte domn Vasilie voievod şi uitată aproape de un veac.
470
471
Pe temeiul acestor documenturi, întărite de domnul Sandul Sturza voievod, s-au restatornicit la 1 ghenari 1828, pe locul ei cel de baştină, Ghimnazia naţională, pe care, întru mulţămitoarea aducere-aminte a domnului Vasilie voievod, a ei urzitor, s-au numit Vasiliană. La această shoală, cinst[ita] Epitropie, prin întărire domnească, au rînduit de profesori pe sf.sa păr[intele] Ioan Silvan, pe d. pah. V. Fabian şi d. pah. Gheorghi Său-lescu, iar pe d. aga Gh. Asachi de referendari a învăţăturilor publice.
Pentru de a asigura întemeierea acestei shoale naţionale, s-au aşăzat acolo, pe cheltuiala statului, 12 tineri, cu nume de stipendişti, aleşi prin talent şi sîrgu-inţă.
Cursul regulat ale acestor învăţături piste puţin s-au fost întrerupt de epidemia anului 1829 şi acea a holerii anului 1831. Cu toate aceste, de putinţă au fost, în luna septemvrie al acelui an, a începe cursul învăţăturilor ghimnaziale, hotărîte pe 4 ani, pre lîngă care s-au adaos şi un clas pentru informarea de profesori şi repetitori.
Pe atunce să tipărise : 1. Gramatica şi sintaxul ro~ m[ănesc] a d.pah. Gh. Săulescu, 2. întăile cunoştinţe, de acelaş, 3. Gheorgrafia mică a d.pah. V. Fabian, 4. Cati-hizmul, 5. întăile cunoştinţe rom. şi franţeză.
Prin introducerea Aşăzămîntului organic, la 1832, priimind casa shoalelor un statornic venit însămănători, cinstit[ita] Epitropie au putut da ramului de învăţătură o nouî întindere. Şese shoale începătoare s-au aşăzat atunce la politiile departamentale Roman, Huşul, Birlad, Galaţi, Focşani, Botoşani, cătră care să adăogisă shoala comunală de la Piatră, şi aceste aşăzămînturi începusă a înflori acum, sub guvernul provizornic, carile i hărăze o protecţie speţială.
La anul 1834, un număr de elevi, încheind în Vasiliană cursul de umanioare, cinst[ita] Epitropie au ales din-tr-înşii şesă carii, avînd ştiinţă de limba latină şi gher-mană, s-au trimes la Viena, spre a să aplica întru învăţătura deosăbitelor ramuri speţiale, şi anume : cl. T. Sta-mati la ştiinţele matematico-fizice, d. A. Velini la loghică şi metafizică, A. Costinescu la ştiinţele ingineriei, C. Zefir eseu la mineraloghie, N. Fătu la iurisprudenţie, L. Fi-
lipescu la agronomie, şi al şăptele, d. Popovi, pentru literatura franţeză s-au trimes în Franţia.
Inzăstraţi cu ştiinţele pregătitoare, adunate în shoa-lele noastre şi adeverite prin examine care au depus la Viena, şesă dintre aceşti tineri s-au priimit la universitate, urmînd pre lîngă aceste fieşcare în particular cursul cătră carile era menit, iar al şăptele urmează la Lunevil literatura franţeză.
Relaţiile din partea d. Popp, carile, întru a sale vrednice de laudă sentimente, s-au fost însărcinat cu purtarea de grijă a tinerilor noştri, şi raporturile oficiale despre a lor învăţătură au urmat a fi pururea din cele mai împăcătoare.
O nouî îmbunătăţire în ramul învăţăturilor publice au însămnat epoha suirii înălţimii Sale pe scaunul domniei. Cunoscînd înrîurirea ce au mumile asupra creşterei tinerimei, s-au aşezat, în 8 noiemvrie 1834, o shoală publică pentru creşterea fetelor, unde de atunce ele urmează a învăţa folositoare cunoştinţe şi felurite manufăpturi.
Sistematica urmare şi încheiere a cursului de umanioare au cerut adăogirea unor nouî clasuri mai înalte. Deci, în urmarea legiuirilor Reglementului organic atin-gătoare de întemeierea Academiei, cinst[ita] Epitropie au supus Preînălţatului Domn un proiect de organizaţia acestui învăţat aşăzămînt, carile, după îmbunătăţirile priimite, căpătînd a sa întărire, în 16 iulie anului 1835 s-au serbat solenela inauguraţie a Academiei, pe care Epitropia au numit-o Mihaileană, ca o mărturisire a cu-noştinţii publice cătră a ei strălucit întemeitor. Cîţva profesori însămnaţi s-au fost adus din ţări străine pentru cursurile înalte, şi în anul următor s-au adaos para-dosul de loghică, metafizică, istoria pragmatică, istoria naturală, literatura elenică, acea franţeză, învăţătura limbei rosiene şi acei ghermane ; cătră clasul de desenul liniar, topografic şi de arhitectură s-au adaos şi un clas de desen istoric şi de zugrăvitură.
în acest timp s-au publicat aice şi al doile şir ele cărţi elementare în limba română, precum : Istoria universală în 2 tomuri a d. pah. Gh. Săulescu, Istoria naturală cu figuri a d. doctor Cihae, Aritmetica şi Algebra
472
473
i Tablo hronologhic a d. Gh. Asachi, Mica geografie a patriei de pitar Popescu-Scriban. La examenul anului trecut s-au înfăţoşat de profesori moldoveni şi de elevi 31 bucăţi de cărţi folositoare, între care mai cu samă sînt de însămnat : Biografia slăviţilor bărbaţi a lui Fe-nelon de d. pitar I. Ionescu, Cornelius Nepos a ci. P. Scri-ban de pe latină, Macroviotica de d. Ioan Albineţ de pe ghermană, Recreaţia tinerimei a sulg. Gh. Caliman de pe franţeză, precum şi numărul însămnător de desenuri şi litografii mărturisesc propăşirea elevilor şi în acest ram a frumoaselor arte, iar astăzi să înfăţoşază acestei adunări următoare nouă lucrări literale :
2. Dialogurile morţilor a lui Fenelon de pe limba franţeză de pitar V. Popescu Scriban.
2. Viaţa lui Socrat şi
3. Socrates, dramă a lui Volter, de d. Scriban.
4. Galeria morală şi politică a lui Conte Seghiur, partea întăi, tradusă de Alexandru Grigoriu.
5. Nestatornicia norocului, de pe ghermană, a lui Şiler, de Ioan Albineţ.
6. Haractirurile lui Teofrast, de pe a lui Corai, din limba elină, tradusă de Grigori Romalos.
7. Erast, dramă pastorală a lui Ghesner, de d. A. Cuza.
8. Shoală militară a lui Berchen, tradusă de d. Gh. Cuza.
9. Esţella, pastorală a lui Florian, tradusă de pe franţeză de d. Costachi Strat.
10. Prinţiipii moralice în dialoguri de mad. Ghizo, de acelaş.
11. Zgîrcitul, comedie în 3 acte de Molier, de acelaş.
12. Cuvîntul lui Masilion de N. Măcărescu.
13. Istoria Ţării Româneşti de d. ad. Kogălniceanu, tradusă din franţeză de C. Jan.
14. Gheografia de pe limba ghermană prelucrată de sub-leit. D. Asachi.
15. Manual a desenatorului liniar cu figuri, de cătră acelaş.
16. Cornetul, piesă dramatică de pe ghermană de M. Vitlemescu.
17. Ruinarea Ierusalimului, tradusă de pe franţeză de d. Ianco Cantacuzino.
18. Critica shoalei femeilor a lui Molier, de Gh. Ia-mandi.
19. Istorisiri frumoase pentru tineri de pe franţeză de A. Manu.
20. Corespondenţia tinerilor cu ai lor părinţi, culeasă din deosebiţi autori, tradusă din franţeză de I. Stavrat.
21. Intîmplările lui Robinson Cruzoe pe scurt, clin franţeză, de d. sulg. Gh. Caliman.
22. Noua biserica catedrală din Ieşi, mic poem de Poni.
Pre lîngă aceste să tipăreşte româneşte Geometria a [lui] Gh. Asachi şi o hartă a Europei.
Cătră aceste cărţi o tînără damă au trimes traducerea în limba românească tomul I de Paralele a lui Plu-tarh, cu note.
Zugrăvelile cu olei să înfăţoşază aice în no. de 6, litografii de 5, desenuri istorice de 82, acele de arhitectură şi topografie de 12 bucăţi.
In cursul acestei epohe de zece ani, cinstfita] Epitropie au pregătit şi au cumpărat opt case pentru întrebuinţarea aşezămînturilor de învăţătură, precum: trii zidiri în cuprinsul mănăstirii Sf. Trierarhi, unde să ţin şi stipendiştii cu cheltuiala statului, acea a Academiei, în care urmează paradosurile şi sînt aşezate gabinetile de istoria naturală şi de instrumente de agronomie, o casă din prijma Academiei pentru ţinerea a 60 elevi, casa de la Sf. Ilie pentru institutul shoalei fetelor, o casă de shoală la Roman şi alta la Bîrlad.
De la urzirea shoalelor naţionale au urmat la învăţătură, după condicile oficiale, 6 578 sholeri şi 255 sti-pendişti şi elevi.
In anul acesta să află cu cheltuiala statului 60 elevi i 60 stipendişti. La shoale începătoare urmează în Ieşi şi în ţară 1 078, iar la Academie 126 sholeri.
Trii din tinerii moldoveni au încheiet la Viena cursul învăţăturilor. D. Teodor Stamati s-au învrednicit a căpăta gradul cu diplomă de doctor a Universităţii de Viena şi mădular a soţietăţii învăţate din acea ' capitală ; el face o călătorie învăţată prin Franţia şi Gher-
474
475
mania, şi în luna septemvrie să va înturnă aice cu dd. Velini, şi Costinescu. Atunce să va începe cursul de înalta matematică şi fizică, cursul de geometrie practică, de arhitectură, mehanică, idraolică, spre informarea inginerilor ş.a. Preî[nălţatul] Domn au binevoit a rîndui o somă însămnătoare pentru cumpărarea de cărţi, de instrumentai ele fizică şi de matematică, precum şi de agronomie, din care o parte de nouî unelte, aduse de la Paris, se află aşezate în un înadins gabinet. Cinstita Epitropie are scopos a adăogi pe la shoalele ţinutale cîte un clas deo-săbit pentru informarea de gheometri şi mehanici, îndată ce să vor îndeplini aice profesori vrednici pentru asemine obiecturi. Aşadar, sistimaticeşte treptelnic păşind de la shoalele începătoare, am agiuns acuma la filozofie, şi numai după încheierea aceştia să va putea cu temei începe, în sept. 1839, cursul întreg a legilor, spre informarea corposului atît de folositor de legişti pămîn-teni.
Deci petrecînd în scurt istorisirea lucrărilor de zece ani, ne putem ferici despre isprăvile sale. înaintea acei epohe noi nu am avut nici gramatică în limba patriei, nici ieleea shoalilor în limba naţională ; astăzi, cu agiutorul ceresc, protecţia guvernului, sub înţăleapta povă-ţuire a cinst[itei] Epitropii' şi cu sîrguinţa corposului academic, avem cărţi elementare în limba noastră şi profesori pămînteni carii, precum cinst[ita] adunare astăzi au putut a să încredinţa, închizeşluiesc o creştere sistematică de gradul întăi şi al doile, şi care este o publică mărturisire în favorul acestui aşezămînt.
îndemnată de adevărul acestor fapte, tinerimea, văzînd că numai prin o statornică urmare să poate căpăta asemine temeinice rezultaturi, care închizeşluiesc o carieră şi protecţie din partea guvernului, să va folosi de aşezămînturile publicei învăţături, spre a cunoaşte datoriile creştineşti, ştiinţe şi măiestrii, prin a cărora prac-tisire cetăţenii şi patria vor agiunge la acel grad de fericire individuală şi publică ce este ţintirea noului Aşezămînt, hărăzit de augusta curte suzerană şi acea proteguitoare, şi scoposul lucrărilor a Preaînălţatului Domn.
[Urmează o listă intitulată ACADEMIA MIHAILEANA. ÎMPĂRŢIREA PREMIILOR AL ANULUI SHOLASTIC 1837—1838.]
RELAŢIE DE STAREA  ÎNVĂŢATURILOR PUBLICE ÎN MOLDOVA PE ANUL SHOLAR 1839—1340
O nouă periodă şcolară s-au adăogit cătră acele care numărăm de la statornicirea învăţăturilor publice în limba naţională. Acest an este al XH-lea, număr puţin însămnător în alăturarea sarcinei mari care s-au pus asupra acestui ram urzit şi organizat de nou.
în mijlocul unor asemene împregiurări, starea învăţăturilor publice în Moldova trebuie să fie deosăbită de ace a şcoalelor din ţările străine, care sînt de veacuri înfiinţate, deşi ceririle şi nevoile cele adevărate a publicului au fost aice mai mari decît aiurea, pentru că, cu toată lipsa agiutorurilor cu care se înlesnesc acele aşă-zăminte, trebuie şi aice într-un timp hotărît a aduce pe tinerime tot la acel rezultat.
Alte instituturi de învăţătură, care se bucură astăzi de o reputaţie clasică şi sînt spre lauda guvernurilor şi folosul popoarălor, au agiuns întru aceasta cu împreună-lucrare unui număr mare de bărbaţi învăţaţi. întemeierea unei scoale nouă în ţările civilizate nu înfăţoşază vreo mare greutate, avînd îndămînările cerute, cînd o colegie moldoromână este încă lipsită de asemine înlesniri. Că deşi are înaintea sa modeluri clasice ale altor staturi, cu toate acele este nevoită a le reforma după a sa trebuinţă, a se lupta neîncetat cu împiedecări, pre-giudeţe învechite, care fireşte cearcă toate întreprinderile nouî. însă tinăra noastră Academie nu s-au sfiit de
477"
greutăţile ce au întîmpinat în cariera ei şi, mulţămită fie protecţiei Preaînălţatului Domn, strălucitului fundator al acestui institut, cu înţălepciunea şi îngrijirea cinstitei] Epitropii şi statornicia dd. profesori, noi am agiuns la cel întăi' rezultat însămnător, care este publicarea cărţilor elementare în limba naţională şi informarea profesorilor şi a repetitorilor dintre elevii^ acestui aşezămînt şi carii cuprind astăzi mai toate catedrile şcoa-lelor începătoare şi acele a învăţăturilor mai înalte de la Academie.
Prin introducerea metodei cei uşoare şi lămurite am agiuns a face pe părinţi să înţăleagă folosul cel mare de a începe învăţătura fiilor, dupre pildele ţărilor străine, în limba maicei, spre a fi ea de tinerime îmbrăţoşată, ca una ce este mai înlesnitoare pentru cîştigarea cunoştinţelor folositoare. Căci învăţarea limbelor vechi şi nouă, ce sînt atît de înavuţite şi clasice, trebuie să fie la noi socotită ca agiutătoare pentru informarea şi înfrumuseţarea limbei născătoare pe prinţipii nemerite şi pentru înzestrarea carierei tinerimei, a caria talent însămnat sau poziţia soţială minesc o propăşire strălucită.
Cu toate aceste îngrijiri pentru cultura minţei, ar fi rămas osteneala ne-ndeplinită fără cultivirea inimei. Cercarea veacurilor şi pilda de toate zilele dovedesc că, desi însuşimile minţei sînt instrumentul cugetărei, faptele cele virtuoase clerază numai din inimă. Pe acest adevăr se întemeiază legiuirile şcoalelor, care ţintesc a îndrepta pe tinerime deopotrivă în calea propăşirilor îmbunătă-ţitoare, cultivîndu-i mintea şi înzăstrîndu-i inima cu învăţăturile sfintei noastre relighii şi cu maximi de moral, însufleţîndu-o cu simţiri de supunere cătră legi, de respect şi ele dragoste cătră părinţi şi cu sentemente de credinţă cătră patrie şi domnitor.
Rezultaturile mulţămitoare ce au produs pană acum învăţătura publică au sporit numărul acestor aşăzăminte şi au adaos urzirea a cîteva alte catedre. Potrivit planului de învăţătură, la începutul acestui an scolastic s-au văzut aşăzarea unei scoale la Bacău, după care alte două se înfiinţază la Piatră şi Fălticeni.
Elevii claselor filozofiei, săvîrşind învăţăturile lor pregătitoare, au început cursul de fizică şi de hernia elementară şi experimentală, şi cabinetul de fizică s-au în-zăstrat cu o colecţie de instrumente pentru fizică aduse de la Paris.
O catedră de legi întruneşte numeroşi elevi carii se hărăzesc epanghelmei giudecătoreşti.
Matematica aplicată şi speţială, şi anume geometria şi arhitectura, este un nou ram de învăţătură, ce are a informa oameni folositori şi trebuitori la obşteasca ho-tărîtură, precum şi la numeroasele zidiri, faceri de poduri şi drumuri. O culegere de instrumenturi de matematică înlesnesc învăţătura practică a acestui ram.
Potrivit scopului învăţăturilor a da tinerimei, mai ales acei neînstărite, o creştere profesională şi a o înzestra cu cunoştinţe pozitive, ca prin aceasta să se împarte talenturile şi puterile sale între slujba statului şi practisirea epanghelmilor folositoare, care pană acuma în chip neagiungător se plinesc de străini, cătră învăţăturile de mai sus s-au mai adaos şi acele mehanice. Drept aceea, dupre propunerea cinstitei] Epitropii, Prea-înălţatul Domn au binevoit a încuviinţa întemeierea unei scoale de arte şi meşteşuguri, în care şese deosebite, ate-îie, sub povăţuirea meşterilor fabricanţi, vor urzi un nou ram de industrie naţională prin practisirea meşteşugurilor şi a lor aplicaţie cătră agronomie. Zidirea casei hotărîte pentru această şcoală s-au săvîrşit din capitalul şcoalelor şi să aşteaptă transportul instrumentelor, precum şi sosirea meşterilor, spre a să pute începe cursul acestei învăţături.
O somă anuală hotărîndu-se pentru formarea unei bibliotice publice, se fac pregătiri ca de la 1 mai viitor acest aşezămînt să se dişchiză doritorilor în zile şi ceasuri hotărîte, spre a să pute adăpa cu cunoştinţile folositoare.
După ce s-au întîmpinat cheltuielile acestor îmbunătăţiri, casa shoalelor are încă un capital de 340 669 lei, afară de averea nemişcătoare ce i se cuvine dupre legiuirile Reglementului organic, art. 419, însă întemeierea
478
479
de un institut agronomic şi de un ferm model, atît de priitor pentru sporirea agriculturei şi cerut de legiuirea acelui reglement, va prileji o nouă cheltuială simţitoare, însă folosurile ce se vor răvărsa din acel institut asupra ramului de iconomie vor covîrşi orice jertvă s-ar face pentru asemene urzire.
Numărul elevilor carii au umblat la şcoaleie publice în acest an să suie la 2 837, acel a elevilor ce se ţin cu cheltuiala statului în amîndouă instituturi la 140, afară de 60 clirici din Seminaria Veniamină.
Institutul pentru educaţia tinerilor fete au numărat 81 de eleve, afară de 4 ce se ţin cu cheltuiala statului la acel institut şi se îndeplinesc în ştiinţele orînduite spre a pute fi învăţătoare pe la alte asemine institute.
Şepte elevi se îndeletnicesc la universităţile Fran-ţiei,' Ghermaniei şi a Roşiei în teologhie, iurispruden-ţie, inginerie, frumoasele arte şi în literatură. Trii din aceştia vor săvîrşi a lor învăţătură în cursul anului şi, înturnîndu-se în patrie, vor jertfi în slujba publică ştiinţele cu care s-au înzestrat.
In anul acesta numărul cărţilor folositoare s-au adăogit prin următoarele lucrări :
2. Manual de istoria naturală de cl. prof. şi doctor Teodor Stamati.
2. Gheografia, în două tomuri, după a lui Balbi, prelucrată de d. stoln. prof. D. Guşti.
3. Epitomi de iconomia politică a lui Saî, d. prof. T. Codresco.
4. Balansa politică şi statistică a globului, spre îndeplinirea Atlasului gheografic publicat întâie oară în limba românească.
5. Istoria sfîntă pentru tinerimea moldoromână.
6. Despre îndatoririle omului, de Silvo Pelico.
7. Icoana lumei, foaie periodică şi instructivă la care lucrează o soţietate de profesori şi de elevi.
8. Gramatica franţeză dupre Noel şi Şaptal pentru români de T. Codrescu.
Aceste sînt rezultaturile prinţipiilor dupre care cinstita] Epitropie povăţuieşte şi însufleţază ramul de în-
văţătura publică. Părinţii, martori acestor lucrări, pă-trunzîndu-se de încredere, se bucură a face părtaşi fiii lor de aceste bunuri, ţintind a lor priviri cu mîngîiere asupra viitorimei, care este clironomia tinerimei menită a culege rodurile şi a binecuvînta îngrijirile guvernului înţălept şi părintesc a Preaînălţatului Domn şi a aşezămintelor de care se ocîrmuieşte patria noastră.'
Ieşii, 27 fevr. 1841
[Urmează o listă cu NUMELE SCOLERILOR DIN CLASELE ELEMENTARE ŞI A COLEGIU DIN IESI CARII LA EXAMENUL PUBLIC DIN 13 FEVR. 1841 AU ÎNVREDNICIT PREMII ŞI LAUDĂ. 1
480
[CUVÎNT LA DESCHIDEREA CURSURILOR ACADEMIEI MIHAlLENE, ÎN 20 OCTOMBRIE 1343]
După un paos mai îndelungat, junimea sholastică, povăţuită de şefii ei, prin organul preasf. arhiereu s-au rugat înaintea oltariului a se revărsa asupră-i harul Proniei şi, întărită de zel şi nădejde nouă, se întruneşte în acest'aşezămînt consfinţit învăţăturilor spre a reîncepe îndeletnicirile ei studioase.
Motivul întîrzierei au fost pregătirea măsurilor ele îmbunătăţiri nouă, ce după închierea stadiei întăia de la restauraţia shoalelor naţionale s-au aflat neapărate a se aduce în partea lor sţientifică şi materială. Prin introducerea şi păzirea acestor măsuri înţălepte, ramul de învăţătură publică mai bine va răspunde menirei sale şi îngrijirei onoratei Epitropii, carea, sporită de doi noi mădulari, prin întriită lumină şi zel, agiutorată ele sfatul academic, asigurează rezultatul bunei-creştere, înte-meietă pe învăţăturile sf. dogme a besericei, pe cunoştinţa binelui, supunerea cătră legi, prin ştiinţele pozitive şi speţialităţi folositoare pentru feliurite stări şi prin sentimente de dragoste şi de recunoştinţă cătră strălucitul Fundator şi Mecenas al Academiei.
Aceste sînt' prinţipiile pe care se razămă legiuirile aşezămîntului nou şi sentimentele de care se onorează toţi confăptuitorii la înaintirea acestui monument măreţ. Cii vechi, pentru că în mijlocul luptelor au putut pune sub auguste auspiţii piatra temeliei acestui palacliu naţional, cii noi, pentru că soarta li-au păstrat vînta de a
îndeplini şi de a încununa acest monument intelectual. Cine din junime rămîne neîmpărtăşită de bucurie văzînd că în limba noastră s-au făcut şi se adaog paradosuri de învăţături, la care rezultat tîrziu au agiuns şcoalele sta • turilor evropeene ? Cine nu se disfătează de productul tinerilor literaţi, carii treptat împlinesc însărcinarea lor de a lumina tinerimea patriei lor şi a înavuţi astă frumoasă limbă, fiica Laţiului, caria nu i-au fost rămas altă zestre decît harurile maicei !
în mijlocul unei organizaţie atît de favorisitoare, de care se bucură numai naţiile mari, junimea patriei alerge la astă fîntînă îmbelşugată şi adăpe-să de apele ei mîn-tuitoare !
După zicerea poetului, „Fugit irreparabile tempus". întrebuinţaţi cu folos timpul, neputînd înfrîna cursul său, fiecare urmează-i şi culeagă cununa ce împarte celor sîrguitori, pe carii îi aşteaptă binecuvîntarea părinţilor şi aplauzul conşcolerilor î
Aceste le veţi cîştiga, tinerilor, prin cea cu sfinţenie păzire a legiuirei Reglementului, a instrucţiilor onoratei Epitropii şi a sfatului academic, prin respectul cătră inspectorul institutului, d-lui spat. Iancu Ghica, şi şef pedagogul d. Pop, urmînd cea cu sîrguinţă învăţare a lecţiilor prin repetitoarele îndemînatice acum pregătite, de care eraţi lipsiţi mai nainte, şi prin o frăţască unire în anii copilăriei, întemeind între conşcolerii voştri o legătură de dragoste. Cu asemene elemente a mo-ralităţei să petreceţi, iubindu-vă şi sprijinindu-vă unui pe altul, şi atuncea cînd în vîrstă bărbătească veţi fi cetăţeni, părinţi şi diregători, aducere-aminte a dragostei cei timpuriu înrădăcinate şi a prinţipiilor virtuţei insuflate vouă aici de înţelepciune să vă fie pavăză de-a pururea în contra patimelor ce vatămă adese interesul particular şi cel public.
Aceste cuvinte, ce le rostesc din partea onoratei Epitropii, întipărească-se în inimile voastre, ca să vederaţi prin faptă că le-aţi înţăles spre a le urma !
482
EXPOZIŢIA STÂREI ÎNVĂŢATURILOR PUBLICE ÎN MOLDOVA DE LA A LOR RESTATORNICIRE PANA LA ANUL 1843 SI UN PROIECT PENTRU A LOR
REFORMA
învăţătura publică în limba patriei, în curs ele două veacuri înlăturată prin înrîurirea domnilor străini în Moldova, se adăposti sub umbrirea bisericei, unde se mărgini întru a învăţa româneşte numai a ceti şi scrie. Aşezămintele de sholi, ce în vechime înfloreau, acuma se stinse, şi dănuirile lor cu care erau înzestrate se înstrăinară ; numai din tradiţie cunoştea unii că în monastirea Sf. Trei-Ierarhi au fost odinioară o şcoală mare, care în zilele noastre era rădusă la un clas începător în limba grecească. în a sale ţintiri, acel guvern lăsă în părăsire asemine drituri publice, şi venitul, menit pentru învăţătura moldovenilor,' o parte se întrebuinţa în ţinerea şcoalelor din Grecia, iară o parte pentru .şcoala numită domnească de aice, în care se paraclosea un curs de literatură elină.
Prin această sistemă a streinilor, limba română scăzuse la gradul unui dialect vulgar, şi moldovenii se îm-părţeau în două naţii : acii ce ostenea vorbea limba patriei, cei ce se folosea vorbeau greceşte, încît limba română, ce mai nainte de epoha aceasta agiunsăse a fi reaşezată în driturile sale ca organul bisericei şi al diplomaţiei, se văzu deodată înfrînată în zborul ce luase sub domnia lui Vasilie voievod, cînd s-au fost ilustrat prin scriirile Movililor, Dosofteilor, Evstraţilor. De aceea, pe cînd limbele moderne treptat agiunsese la culmea cui turei lor, a noastră, de-abie acum trezită din litarghia
sa, în vîrstă de copilărie, spre a agiunge la gradul cul-turei acelora, în loc de a păşi cătră formarea ei gradat, este nevoită a îndesa paşii şi a face deodată mai multe reforme decît le poate deprinde publicul.
în cursul acestei între-domnii a limbei romane, afară de cărţile bisericeşti nu se tipări în ea alta decît la 1795 o aritmetică şi geografie a lui Amfilohie, episcopul de Hotin. în acea stare agiunsăse limba patriei, cîncl proin-mitropolitul Veniamin urzi la 1804 acel întăi seminariu, cu scop a forma în limba română un cliros luminat. Dar acest aşezămînt cu o chemare atît de mîn-tuitoare, lipsit de o direcţie sţientifică, n-au produs rezultatul menit a înrîuri asupra eulturei spirituale şi asupra limbei.
Spre a paraliza monopolul care, în dauna naţionali-tăţei, uneltea la noi limba elină, Preaînălţatul Domn, epitrop şcoalelor de pe la anii 1813, organiză prin act domnesc, în limba română, cea întăie şcoală de inginerie, cu a caria direcţie şi paradosire fu însărcinat Gh. Asachi, şi care şcoală, după un curs de cinci ani, frecventată ele un însemnat număr de fii de boieri, produse între altele şi cîţiva ingineri practici şi hotărnici, încă astăzi aflători în activitate, precum dd. post. Petru Asachi, banu Mavrodin, clucerul Fotachi Gheţul, căminar Pastia.
După aceasta înălţimea Sa, ca epitrop seminariului, propusă fondatorului acestuia un plan de reorganizaţie, însărcinînd pe referendar a aduce pentru acest aşezămînt, din Transilvania, vrednici profesori români. Dar cursul învăţăturilor în limba naţională, început la 1820, clupă un plan sistematic, sub direcţia învăţatului doctor V. Pop, agiutorat de profesorii Fabian şi alţi trei, se curmă din împregiurările tulburărilor anului 1821.
Aceste întîmplări, care desfiinţară un aşezămînt unde avea a se plăzmui prinţipiul naţionalităţei în privirea învăţăturilor, sfărîmînd în patrie domnia străinilor, făcură a răsări apoi pe orizonul ei luceafărul renaşterei politice. Sub asemine auspiţii s-au scos atunci din întuneric documentele vechi, văditoare că la 1644 domnul Vasilie voievod au urzit o academie şi au înzăstrat-o cu averi nemişcătoare, statornicind acel aşezămînt sub epi-
484
485
■tropia monastirei Sf. Trei-Ierarhi. Pe acest temei, Epi-tropia învăţăturilor, compusă din proin-mitropolitul Ve-niamin, Preaînălţatul Domn (atunci vornic), logofătul C. Mavrocordat şi referendariul Gheorghie Asachi, au pornit cea întâie reclamaţie pentru restatornicirea şcoalelor naţionale, şi prin actul domnului I. Sandu Sturza, ia 1828, reparuind casele ctitorice din Sf. Trei-Ierarhi şi zidind altele din nou în cuprinsul monastirei, se organiză o şcoală începătoare, care, după fondatorul ei, se pronumi Vasiliană.
Cu un mic venit, adunat din casa răsurilor şi parte din dajdiile preoţilor, se organiză două clase, cel întăi elementar, după sistema lui Lancastru, al doile după acel normal din Austria, avînd de profesori, cu întăriiură domnească, pe cuv. sa iconomul Ioan Silvescu, dcl. cămin. Gh. Săulescu şi pahar. V. Fabian.
Apoi, atît în privirea testatorului domn, cum şi pentru a forma profesori, se primiră în institutul înfiinţat, tot atunce, spre creştere 12 tineri.
Epidemiile anilor 1829 şi 183D au pus cea întăi pie-decă la întemeierea aşezămîntului, dar îndată după restatornicirea >sănătăţei şi liniştei publice, au început anal I al ghimnaziei, împărţită în patru clase.
Reglementul organic, introdus la 1 ghenar 1832, sfinţind prinţipiul învăţăturei publice în limba patriei şi asi-gurînd şcoalelor un venit anual de 200 000 lei şi ză-ciuiala din lefile dregătorilor statului, au pus pe Epitropie în stare a da ramului de învăţătură o întindere mai mare. Drept aceea, se înfiinţară în septemvrie acelui an şese şcoli începătoare : la Roman, Huşi, Botoşeni, Bîrlad, Galaţi şi Focşeni, rînduindu-se de profesori pe tinerii carii încheiesă cursul normal, petrecînd şi un înadins curs de pedagoghică, după ce la examenul ce li s-au făcut în public s-au arătat vrednici de asemine însărcinare.
Pe cît au îndămînat localul, se primiră atunce ele interni 20 fii a dregătorilor statului, carii în urma dispoziţiilor Reglementului organic se bucură de asemine drit. Adăogindu-se în fiecare an cîte un clas, în cursul învăţăturilor gradului al doile, la capătul anului 1834 s-au încheiet peviodul întăi a învăţăturilor ghimnaziale. Că-
tră învăţăturile obligate, se alătură atunci clase de desenul liniar şi de limbele franţeză, ghermană şi rosiană.
Apoi, spre a forma profesori pentru clasele înalte, se alese şese tineri din acii carii încheiese cursul ghimna-zial şi cu cheltuiala Epitropiei se trimiseră la universităţi streine, şi anume : la Viena, dd. Stamati pentru fizică, Costinescu pentru matematică şi speţialitatea ingineriei, Fătu pentru legi, Velini pentru filozofie ; la Ho-henhaim, I. Filipescu pentru agronomie ; la Şemniţi, Ze-firescu pentru mineraloghie.
Preţuind înrîurirea cea mîntuitoare în soţietate ce derază din buna creştere a femeilor, s-au înfiinţat şi pentru fete o shoală, în care, pre lîngă cunoştinţele elementare, s-au orînduit a se învăţa şi feliurite lucruri de mînă. Deschiderea solenelă a acestei scoale se făcu la 8 noiemv. 1834.
Spre înaintirea cursului de învăţătură şi înorînduirea facultăţilor i a spetialităţelor mai folositoare, în urmarea dispoziţiei art. 419 din Reglementul organic, s-au aflat neapărat a se restatornici vechea Academie Vasiliană. Dară neîncăperea zidirilor, în cuprinsul monastirei, şi opoziţia egumenilor la cererea legiuită de a îngădui o întindere potrivit îndatorirei ctitorice şi trebuinţei, nevoi pe Epitropie a cumpăra pentru acest scop alte case. Drept aceea, pe temeiul anaforalei Epitropiei din 20 april 1835, întărită de Preaînălţatul Domn, se organiză Academia nouă, care după fondatorul ei se numi Mihaileană.
In asemănare cu alte aşezăminte de acest grad, ea să compusă din trei facultăţi : a) din a filozofiei, b) a legilor şi c) a teologhiei, pentru care pe rînd se aduseră cld. profesori doctorii Murgul, banul Bojinca şi căminarul Cîmpeanu. Atunci întăia oară se paradosi la Academia noastră în limba română istoria naturală, loghică şi metafizica, care ştiinţe profesorii erau îndatoriţi a le traduce sau a le compune spre a se publica prin tipar. Cătră aceste se mai adaogă : a) un clas de inginerie, b) ele desenul istoric şi de zugrăvi tură.
înauguraţia solenelă şi deschiderea Academiei se făcu la 16 iunie 1835, în fiinţa Preaînălţatului Domn, a înaltului cliros, a corpului diplomatic şi a dregătorilor statului, pe temeiul unui hrisov domnesc. Cursul învăţătu-
486
487
rilor începu după programa cuprinsă în reglementul şcoalelor provizorie întărit.
Dispoziţia art. 422 a Reglementului organic, lit. A, de a se ţine la institut pană la 100 tineri iii şi orfani a dregătorilor statului au nevoit pe Epitropie a mal cumpăra casele din preajmă Academiei, în care se aşeză institutul tinerei acestor elevi interni.
De' atunce începu şi cumpărarea instrumentelor de matematică, de fizică, şi de cărţi pentru informarea bi-blioticei publice, a cărora inventar şi catalog sînt tipărite.
Aceste lucrări a ramului de învăţătură au cîştigat Moldovei încrederea pe la aşezămintele de învăţătură ale Evropei. Atestatele Academiei din Iaşi fură cunoscute de Universitatea de Viena, de Minhen, de Paris, de Berlin, de Doprat şi Atena, unde şcolerii moldoveni, trimişi spre îndeplinirea cursurilor mai înalte sau a speţialităţilor, se primiră în acele clase numai după înfăţoşarea atestatelor Academiei noastre.
La anul 1838—9, înturnîndu-se unii din elevi de la universităţile streine înzestraţi cu ştiinţele pentru care s-au fost trimes şi întitulaţi cu graduri de doctorat, s-au început un curs de fizică, de inginerie teoretico-practică şi de arhitectură.
In. acest an s-au deschis şi cursul regulat al legilor, împărţit pe patru ani. Spre a aplica în practică folosul învăţăturilor, elevii ieşiţi din filozofie s-au destinat parte spre'învăţarea legilor,' parte a ingineriei, parte a litera-, turei. Un număr înseninător îmbrăţoşasă arta zugrăviturei şi a litografirei, de care se văzură prube minitoare că vom ave zugravi pămînteni pentru podoaba lăcaşelor dumnezeieşti şi iconirea faptelor istorice a patriei.
In acest an, prin organul referendarului său, Epitropia ceru a se pune în lucrare hotărîrea Obşteştei Adunări a Divanurilor, din anul 1830, dată în dreptatea şcoalelor naţionale, pentru moşiile cu care le-au înzestrat domnul Vasilie, ctitorul Sfinţilor Trei Ierarhi. Dar prin senten-tia încheietă de divanul domnesc în 15 iulie 1839, cu voturile giudecătorilor dezbinate, dreptul shoalelor cîştigat au rămas pană astăzi neadus întru plinire, şi prin aceasta ramul învăţăturilor, atît sţientific cît şi tehnic, care s-ar putea dizvăii, îndămînat de asemene mijloace,
rămîne lipsit de un sigur şi însămnători fondos. Spre lămurirea încungiurărilor acestui proţes, se alăturează expoziţia înfăţoşată divanului domnesc.
La anul 1839, cătră şeoalele ţinutale s-au mai adaos acea din Vaslui şi din Piatră, ia 1840 şi 1842 cea din Bacău, Fălticeni, Tecuci şi Tîrgul-Frumos.
Luarea aminte că toată industria şi manufaptura, spre vătămarea economiei politice a ţărei, se află la noi în mîni streine, Epitropia au simţit nevoia a se pregăti din pămînteni un clas industrios ; drept care, pe temeiul în-tărirei Preaînalţatului Domn, după ce s-au adus din ţări streine deosebiţi meşteri, s-au cumpărat instrumentele şi uneltele trebuitoare, s-au organizat o şcoală de arte şi măiestrii cu şese atelii, care s-au aşezat în o casă înadins pentru aceasta zidită alăturea cu şcoala fetelor.
In 11 iunie 1841, şcoala de arte s-au deschis cu sole-nitate, pe temeiul prinţipiilor cuprinse într-un reglement speţial. în urmarea acestor dispoziţii, fiecare eforie este datoare a da, din politia sa, cîţiva tineri spre învăţarea a vreunui meşteşug, plătind ,1a astă şcoală din casa eforiei pentru ţinerea unui tînăr cîte 700 lei pe an, iară din miliţie, s-au rînduit 12 soldaţi la învăţătura deosebitelor meşteşuguri. Spre a încuraje pe pămînteni ca să îmbră-. ţoşeze vreunul din ramurile aceste, Preaînălţatul Domn, pe lîngă alte binefaceri, au hărăzit drepturi de scutire de orice dare la acii întăi carii, după încheierea cursului de învăţătură, vor căpăta grad de măiestri şi vor deschide în politia lor atelia meseriei învăţate, atît pentru practica ei cum şi pentru formarea altor industrioşi, pămînteni.
Neplecarea moldovenilor pentru îndeletnicirea în manufaptura au fost, mai ales la început, o mare piedecă pentru adunare tinerilor la acea şcoală şi mult au costi-sit pană cînd s-au înduplecat moldo vanul a prinde în mînă ciocanul, ce i se păre a fi numai moştenirea ţiganilor.
După cursul lucrărilor acei scoale şi din expoziţia făcută la 1842 a obiectelor fabricate de moldoveni publicul a căpătat o încredere mîngîitoare că nu e departe epoha cînd, sub o direcţie bună, precum acea de astăzi, meşteşugurile cele mai neapărate se vor afla în minele
488
489
pămîntenilor, carii prin aceasta vor forma clasul îndus-trioşilor, ce este razemul şi înavuţirea politiilor.
In acest an, după ce s-au adunat un număr de cărţi clasice, bibliotica Academiei s-au deschis publicului doritori a se folosi din citirea acelor cărţi.
în a ei îngrijire de a spori venitul şcoalelor şi a le asigura un fondos, Epitropia, prin mijlocirea ce au în-trebuit, au cîştigat o danie de la răposatul comis Gheorghie Codreanu şi, după un formalnic proţes, purtat de referendariul, la 1843 au luat în stăpînire moşia Vălenii, care acum deodată aduce un venit de 7 500 lei pe an.
Dacă fieşcare urzire, spre a produce un rezultat, cere timpul orînduit de a sa natură, în care să poată petrece deosebite faze a creşterei şi a deplinirei, apoi urzirea din nou a şcoalelor naţionale în Moldova, unde înaintea anului 1828 nu se afla măcar un abeţedar român, agiungînd astăzi la grad de a se pute paradosi de moldoveni, în limba patriei, clasele începătoare, acele ghimnaziale şi ştiinţele pozitive, înfăţoşază fiecăruia nepărtinitor un rezultat de mîngîiere şi mai presus decît aceea ce se pute aştepta în un period de 12 ani, period prea scurt pentru asemene lucrare, mai ales cînd se va observa că pregiu-deţile învechite, plecarea pentru educaţia superficială şi streinomania pun pedeci puternice la orice ţintire naţională.
Cu toate aceste, nerăbdarea publicului, sau mai bine zicînd nevoia de a secera neîntîrziet de la şeoalele noastre rodurile acele ce produc aşezămintele streine, de veacuri înfiinţate, lămuresc nemulţămirea care în parte se simţi în privirea şcoalelor noastre. Strigările nerăbdărei străbătură pană în sînul Gheneralnicei Adunări, care, potrivit cu atributele sale de a se îngriji de şcoli, formal, după ce au cercetat starea lor în sesia anului 1840—1 şi în corpos au asistat la 13 fevruarie a acelui an la toate examenele speţiale, precum şi la acel gheneral, prin anafo-raua de atuncea au mărturisit starea mulţămitoare a şcoalelor, recomenduind Preaînalţatului Domn şi pe corpul academic.
între rezultatele binefăcătoare care derază din răs-pîndirea luminilor şi a cunoştinţelor pozitive cel de căpitenie fiind a da statului dregători vrednici în purta-
rea sarcinilor publice, Epitropia s-au îngrijit a asigura tinerimei studioase o viitorime analogă cu învăţătura ce vor fi făcut aice în ţară sau peste hotar. Preaînălţatul Domn, preţuind o asemine măsură mîntuitoare, au întărit anaforaua Epitropiei prin care, pe temeiul dispoziţiilor cuprinse în Reglementul organic, pe viitorime să nu poată întră în slujba publică decît aciia carii vor fi încheiet cu laudă cursul întreg al învăţăturilor, potrivit cu ramul în care au plecare a sluji.
Cu ţintire a se da o creştire şi prinţipii uniforme tuturor naţiilor statornicite în Moldova, Preînalţatul Domn au binevoit, întru a sa înţălepciune, a înfiinţa la 1842 scoale publice şi pentru naţia armână aici în capitală, la Botoşeni, la Roman şi la Focşeni, supuindu-le unui înadins reglement şi privigherei Epitropiei învăţăturilor, care şcoli se ţin cu cheltuiala însei naţii.
Spre a se pute preţui lucrările Epitropiei în period de 12 ani, adecă de la 1832 pană la 1843 inclusive, atît despre întrebuinţarea timpului cît şi a somelor destinate, alăturăm următoriul tablon : [urmează, pe trei pagini, tabloul respectiv, o sinteză a bugetului Epitropiei şcolilor pe cei 12 ani, pe care nu am socotit necesar să-l reproducem].
Din acest tablon se lămureşte că casa şcoalelor au înfiinţat în acest period de 12 ani o avere nemişcătoare şi mişcătoare de 1 343 992 lei 45 bani, că în cursul acestor ani pe rînd s-au crescut 431 fii sau orfani ai dregătorilor statului şi că în toate şeoalele publice au mai frecventat un număr de externi, carii în cataloagele anuale figurează în număr de 15 613, dintre carii o parte se deosebesc prin lucrări şi slujbe folositoare.
Se mai vederează că cu lucrarea sţientifică a corpului academic s-au produs 56 cărţi scolastice, dintre care 25 tipărite, iar 32 manuscrise, dupre cum se vede din lista alăturată.
Pre lîngă aceste, o soţietate din corpul academic se îndeletniceşte cu compunerea unui lexicon de conversaţie, cartea cea mai nimerită a răspîndi în public cunoştinţele folositoare. D. Ioan Albineţ au tradus şi au tipărit o macroviotică şi au compus un manual de istoria Moldovei, care s-au pus sub tipar, d. Leon Filipescu un
490
491
manual de agronomie, d. Manoil Filipescu călătoria lui Anaharsis, dd. P. Criste, Grigorie Platon şi Soroceanu sînt colaboratori foiei periodice Icoana lumei, iar d. Bal-tazar Panaiteanu se deosebeşte prin litografiile ce riva-lizază cu cele mai frumoase a Ghermaniei. Încît prin feliurite îndeletniciri tinerimea crescută în şeoalele naţionale necontenit contribuiază cătră lucrările care întipăresc patriei un caracter de înaintire în cultură.
Dar oricît de împăcător ar fi rezultatul căpătat în acest scurt period, publicul, nepătruns de greutăţile ce se opun întemeierii şcoalelor, nu încetează a pune în paralelă starea învăţăturilor noastre cu aceea a ţărilor streine, unde, cu toată înaintirea cunoştinţelor, guvernu-rile se sîrguiesc a le îndeplini prin introducerea de reforme nouă, precum aceasta este ştiut din discusiile la care acest obiect este supus în Franţia, în Ghermania şi în Marea Britanic Aceste lucrări ar pute nesmintit înlesni la noi îmbunătăţirile dorite, dacă măsurile aiurea adoptate ar pute ave aice deplină aplicaţie ; dar condiţiile exţepţionale a încungiurărilor noastre neiertînd o asemine lucrare, îngreuiază la noi mult cvestia reformei şcoalelor.
în mijlocul dezbaterilor asupra unei sisteme nouă, potrivit cu proiectele date de mai nainte, se adaose în cursul scolastic 1843—4 la suburgurile capitaliei trei scoale începătoare. însă tot atunce s-au desfiinţat clasele a cîteva speţialităţi, precum acea a gheometriei practice, a arhitecturei şi a zugrăvirei, şi ca o reformă radicală s-au fost propus :
1. A desfiinţa toate clasele pană la cele elementare, spre a începe de la ea un curs de învăţătură după o sistemă nouă.
2. A desfiinţa instituturile în care, în puterea Reglementului organic, se cresc fiii şi orfanii dregătorilor statului, şi în locul acestui aşezămînt.
3. Să se trimită în ţări streine un număr de 24 tineri, spre a se forma acolo în feliurite ramuri a ştiinţelor şi a artelor, ca după a lor întoarcere să reînceapă clasurile ghimnaziale, înaintindu-le pe tot anul treptat pană la cele mai înalte.
Prin aceste măsuri se socotea a se înlătura pedecile ce se părea că se opun la propăşirile dorite, cînd ve-derat este că atunce o realitate, chiar de ar fi şi mijlocie, s-ar părăsi pentru o perfecţie încă problematică, căci acea adevărată nu se poate eîştiga decît prin concursul multor împregiurări favoritoare şi a unui timp mai îndelungat. Pentru o asemine măsură proiectată s-ar cere : a) un period cel puţin de 10 ani, în care învăţăturile publice s-ar înapoie, sau cel mult ar sta pe loc, şi b) o cheltuială de 40 000 galb., fără deplină siguranţie de ni-merirea planului, căci cine va pute asigura că acii puţini trimişi candidaţi a speţialităţilor vor rămînea pană atunce în viaţă, nu se vor abate de la scopul propus, sau vor răspunde aşteptărei ? Precum asta s-a tîmplat cu candidatul C. Zefirescu, carile, după ce cu cheltuiala statului s-au crescut aice, şi apoi la universităţi streine săvîrşind cursul, în loc a se întoarce în patrie, au intrat ca director a unei fabrice de fier din Moravia.
în asemine încungiurare, interesantă pentru soarta morală a ţărei, şi povăţuit de experienţa lucrărilor trecute, vom dezvăli despre, o parte pedecile cele adevărate, carele se opun aice la întemeierea şi înaintirea învăţăturilor publice, şi apoi vom însămna şi măsurile ce socotim mai priitoare pentru acest mare obiect.
Pedeca cea de căpitenie a propăşirei studiilor este : a) Lipsa îndatorirei ce ar nevoi pe tineri ca să petreacă cursul regulat al învăţăturilor, din care urmează numărul cel mic al şcolerilor.
Afară de efectul cel moral ce derază în ţară de la cultură, înfiinţarea şcoalelor ţinteşte a produce un folos reciproc pentru guvern, care le întemeiază şi le privi-ghează, şi pentru acii ce urmează la învăţături. Guvernul capătă din acel aşezămînt dregători vrednici,: cu carii administrează ţara şi o îmbunătăţăşte, iar tinerimea, care jertveşte studiilor cea mai bună parte a vieţei, cîştigă mijloace lăudate, cii avuţi pentru dizvălirea talenturilor, a patriotismului şi pentru cîştigarea vredniciilor publice, iar acii neînstăriţi pentru asigurarea traiului. De la înfiinţarea şcoalelor naţionale putem zice că au stătut pe-deci în calea acestui scop îndoit. Cu toate - că Reglementul organic legiuieşte a se prefera în posturi publice ti-
492
493.
nerii ce vor fi petrecut cursul regulat a învăţăturilor (capul VIII, § 390), cu toate că, întru a sa luminată îngrijire, Preaînălţatul Domn au întărit anaforaua Epitropiei legiuitoare osebitelor dispoziţii, după care în viitorime nu au a se primi în posturi decît acii cu însuşiri cerute, totuşi patroţiniul asupra clienţilor proteguiţi şi nepotismul familiilor ţin încă deschisă poarta cătră posturi subalterne, ce fireşte duc pană la cele mai înalte, şi pentru care, pre lîngă favorul, nu se cere altă ştiinţă decît acea a şcoalelor elementare.
Experienţa arată că doi şcoleri, carii fără alt motiv decît cu dorinţă a căpăta un mijloc de carieră, totodată au întrat în scoale, unul, mărginind studiile saLe cu clasul normal, au întrat în slujbă, şi după un period de zece ani ocupă astăzi post însămnător şi poartă titlu cuvenit de boierie, cînd companionul său, încheind acuma pană şi cursul învăţăturii de legi, sau nu capătă nici un post, sau rămîne numai practicant gratuit la canţeleria companionului său.
Aceste nu numai descurajază pe doritorii de învăţătură, dar încredinţază pe tinerime că drumul de a agiunge la posturi nu trece pe la Academie.
încît învăţăturile, nu de agiuns încă preţuite prin a lor valore morală, nu se cultivează nici pentru dragostea ştiinţilor, nici ca un mijloc de a dobîndi prin ele folosuri materiale. De aceea numărul şederilor externi este mic, de aceea cii puţini nu frecventează cu statornicie cursul întreg a învăţăturilor, şi în urmare nu se pot îndeplini, şi de aceea profesorii, cu toată a lor stăruire, nu pot produce rezultatul cătră carile ţintesc şeoalele publice.
• b) Lipsa cărţilor scolastice tipărite este de asemene o piedecă din cele înseninătoare.
Dacă gradul culturei n-au agiuns încă la noi a insufla publicului gustul cetirei cărţilor desfătătoare, precum asta o cearcă, cu dauna lor, toţi cii ce se îndeletnicesc cu compuneri, traduceri şi tipăriri, apoi cărţile scolastice, deşi sînt obligatoare, nu se pot întrebuinţa decît de şcoleri, a cărora număr, fiind mic, nu înfăţoşază au-toriului vreun folos a tipări o carte din care nu poate vinde decît 20—30 exemplare pe an. De aceea profesorii au dictează lecţia în cursul paradosului, cînd ar trebui
să o explice, sau elevul o prescrie în timpul repetiţiilor, cînd ar trebui să o înveţe. Prin aceasta se perde un timp preţios, şi sarcina paradosirei şi a învăţării se face mai grea din îmbe părţile.
c) Deasa schimbare a sistemei de învăţătură mai sporeşte greutăţile, pentru că orice progres în studie cîştigat după un plan este paralizat de o nouă sistimă, adoptată fără vreme.
în aceste trei pricini stă piedeca adevărată care se opune la întemierea şi înaintirea învăţăturilor, ele revarsă asupra şcoalelor o opinie defavoritoare şi fac neputincios rezultatul mîntuitor ce ramul învăţăturilor publice este menit a aduce patriei.
Deci, luînd în privire toate aceste încungiurări, nu mai puţin încă şi micul număr a românilor învăţaţi, carii să se fi deosebit prin lucrări clasice în feliurite speţiali-tăţi, teoretice şi practice, spre a asigura întemeierea ramului de învăţătură, care va pute înrîuri şi asupra culturii întregii românii, propunem următoarele măsuri :
1. A se legiui păzirea despoziţiilor privitoare pentru primirea în dregătoriile statului, fie ecliziastică, fie ţi-vilă sau militară, încît să se primască numai acii ce vor fi petrecut cursul regulat a studiilor, adeverite prin atestate, şi a-i înainti numai după gradul ştiinţei lor analoghe.
2. De asemene, reglementul şcoalilor, carele se va legiui după forme, să se păzască cu cea mai mare sfinţenie, atît în privirea driturilor şi a îndatoririlor corpului profesoral cît şi în privirea sistemei de învăţătură.
3. Cătră şeoalele începătoare a se mai adăogi la Mi-haileni, Dorohoi, Hîrlău, Tîrgul Neamţu, Ocna şi Fălciul.
4. în Iaşi a se înfiinţa o şcoală reală, şi după aceea la Botoşeni şi Galaţi, pentru formarea tinerilor în ramul comerţial şi industrial, iar Ghimnazia a se organiza după un nou plan în curs de şese ani.
5. Spre înflorirea limbei şi a literaturei române, a se aşeza o premie onorifică şi bănească pentru cartea cea mai bună în privirea stilului şi a materiei, cu care premie se va încununa autorul, după giudecata unei comisii compusă din cii întăi ai noştri literatori.
6. A se forma tineri cu învăţături clasice şi în deosebite speţialităţi, atît pentru a ave Academia profesori cît
494
495
şi statul amploiaţi ştientifici. Insă, fiindcă în privirea temeiurilor mai sus arătate nu se pare nimerit proiectul a se trimite peste hotar acel număr de tineri, apoi, în asemănarea lucrărilor guvernului rosian, carele, deşi ave de mult timp organizat ramul învăţăturilor publice în limba naţională, chiar sub domnia împăratului Alexandru, pentru întemeierea universităţii Roşiii s-au adus pe un termin învăţaţi streini din Ghermania, Franţia? Anglia şi Italia, din care o parte şi astăzi încă paradosesc speţialităţi în limba franţeză. Drept aceea, pre lîngă profesorii ce avem, să se aducă şi aice, numai pe termin de şese ani, profesori streini din cii mai cunoscuţi, carii se vor fi deosebit în ţara lor prin lucrări ştienţifice şi practice, şi anume pentru: a) Filozofie, b) Mehanică, Idro-tehnică, cj Istorie naturală şi Mineraloghie, d) Legi, Economie politică, e) Agronomie practică, f) Inginerie, g) Fizică, Himie aplicată, h) Literatură latină, i) Franţeză, k) Ghermană.
Aceşti profesori vor paradosi ştiinţele înalte în limba franţeză sau ghermană, în clasele publice, îndatoriţi fiind în speţial a forma candidaţi de profesorie în obiectele lor. Drept aceea, din elevii şi stipendiştii de faţă şi din alţi doritori se vor alege cii mai buni înzestraţi cu ştiinţe analoghe, carii se vor împărţi la fieşcare speţialitate, şi aşa în loc numai de 24 vor pute învăţa mai mulţi.
Aceşti candidaţi vor fi datori a traduce româneşte materiile ce vor învăţa şi la fieşcare examen, reviduin-du-li-se lucrările, se vor şi tipări cu cheltuiala şcoalelor. La întîmplarea cînd, după încheierea acestui period, vreo speţialitate nu s-ar deplini, apoi profesorul respectiv ar mai rămînea unul sau mai mulţi ani.
Pană la încheierea acestui period de şese ani, for-mindu-se atît mai mulţi profesori pămînteni cit şl cărţile scolastice tipărindu-se' pentru facultăţi şi speţialităţi, paradosirea regulată a claselor înalte şi a speţialităţilor va începe iar în limba patriei, chiar de cătră fiii patriei.
Apoi pentru a ţine Academia noastră în nivela descoperirilor nouă şi â înaintirilbr în ştiinţe, din timp în timp se va trimete la universităţi streine pe rînd cîte unul din candidaţii de profesorie, ca, înzestrîndu-se cu acele descoperiri folositoare, sâ le introducă în patrie.
7. Nu numai pentru scopul neapărat de a îndemîna realizaţi a acestui plan trebuie a se păstra pe un period institulurile elevilor şi a stipendiştilor interni, ce încă pentru că neagiunsurile creştirei casnice înrîurind asupra caracterului tinerilor nu se poate îndrepta decît prin o educaţie publică uniformă, care va putea insufla tinerilor prinţipiile de relighie, de moral şi de patriotism, ca sub o privire îngrijitoare să afle într-înşii patria vrednici coiiluorători a reformei morale.
Organizîndu-se în acest mod paradosirea ştiinţelor speţiale, institutul elevilor va fi nesmintit căutat şi de acei ce n-au drit de a aşeza pe fiii lor ca interni, şi pre lîngă 40 elevi, cu clritul zăciuielei, s-ar putea primi 30 cu plată a 1 400 lei pe an, precum şi, pe lîngă 40 stipen-dişti, alţi 30 a 700 lei pe an, şi această măsură ar fi ele agiutor la cheltuielile simţitoare cerute pentru plata profesorilor străini.
Pentru punerea în lucrare acestor dispoziţii, se alătu-rează budgetul apropietor a cheltuielii de peste an.
8. Atît respectul pentru păstrarea dănuirilor plăcute lui Dumnezeu, întemeiete de strămoşi, cît şi nevoia de a statornici şcoalelor venituri în fondosuri, care să le poată asigura viitorimea şi înlesni mijloacele de îmbunătăţire în ramurile ştiinţelor şi a industriei, toate aceste cer a se scoate de sub împresur are dania domnului Vasilie voievod făcută şcoalelor, mai ales cînd, între alte foiosuri căpătate, pe una din moşiile şcoalelor se va putea înfiinţa institutul agronomic, rînduit prin art. LXVI a Reglementului organic, anexa F, cap. III.
Aceste măsuri, şi conlucrarea străinilor învăţaţi, în-zestrînd şeoalele noastre cu ştiinţe clasice şi poztive, vor grăbi epoha mult dorită de fiecare moldoromân de a se întemeia la noi un aşăzămînt, în a căruia sîn se vor diz-volta toate prinţipiile şi ştiinţile în folosul naţionalităţii şi a fericirei publice.
Statul va ave de atunci necontenit un număr mai mare de tineri îndepliniţi în deosebite speţialităţi : le-gişti, ingineri, tehnici şi agronomi etc, carii vor cîştiga aceste ştiinţe sub privigherea de aproape a guvernului, iar fiii boierilor, carii cu grea cheltuială se înstreinează
496
497
chiar si pentru învăţături secundarie, sub ochii părinţilor vor avea prilej a se deplini în deosebite ştiinţe de la un deplin corpos de profesori aleşi, precum poate cu greu ar găsi aiurea la un loc adunaţi.
(Urmează ve o pagină, BUDGETUL APROPIETOR PENTRU CHELTUIELILE DEPESTE AN A ŞCOALELOR, DUPA REFORMA PROPUSA, pe care nu am considerat necesar sa-l reproducem.]
CVESTIA ÎNVĂŢATURILOR PUBLICE ÎN MOLDOVA, PRECEDATĂ DE O OCHIRE ISTORICA ASUPRA SCOALILOR
Moldova precum şi toţi oamenii carii cunosc starea ţărei şi se interesează la viitoriul ei recunosc în unanimitate că între ramurile instituţiilor sale nu se află altul mai însămnător, care cere o reorganizaţie atît de radicală, decît acel a şcoalilor, spre a pune temeiuri solide instrucţiii publice, chemată a lumina giunimea şi a forma dintr-însa oameni de acel feli precum, dupre a ei stare, i cere patria, pentru a ei fericire şi păstrare.
Tratatul de Paris este în privirea noastră unic în istoria lumei. Europa uneşte a ei dorinţi şi a sa înrîurire spre a chema un popol uitat de a se bucura de folosirile civilizaţiei ; ca acea întăie condiţie ea ni asigurează pacea, care în curs de veacuri noi nu am cunoscut-o decît clin nume ; Europa ni deschide comoarile experienţiei sale şi încredinţează nouă îngrijirea de a alege dintr-în-sele ceea ce poate întîmpina adevăratele noastre nevoi. Atîrna de la noi a răspunde astăzi la mărturisirile acestei simpatii marinimoase.
Dacă un sistem a vreunui alt ram a guvernului împrumutat din ţările civilizate cu nemerire se poate aplica la trebuinţele noastre, apoi sistemul învăţăturilor publice cere a fi speţial urzit pentru Moldova, carea, abia chemată a trăi în societatea europeană, are nevoie a fi în-dănuită cu cunoştinţe de care să împărtăşesc numai popoarile sosite, după îndelungate ostenele, cătră maturitatea morală şi perfecţia cunoştinţelor şi ale artelor.
499*
Cunoscut este că învăţătura publică, spre a putea civiliza un popor, răspîndind cunoştinţe folositoare între toate clasele societăţii, trebuie a se face în limba naţională, care prin urmare cere a fi mai nainte cultivată într-un grad cuvenit de a putea plini a ei înaltă chemare.
De aceea, chiar starea limbei române, în privirea ştiin-ţelnică, ca cel întăi element a învăţăturei, ni îndatoreşte a urmări cîteva observaţii istorice care se ating de astă cvestie.
I
Luînclu-se aminte că limbi vechi, vorbite de popoli răzbelice, precum în Europa vechea limba gaelică au perit în mezul învăluirilor de care astă parte a lumei au fost teatru în secolile de mijloc, după căderea imperiului roman, şi că coloniştii Daciei, cu toate că erau dispărţiţi ele muma patrie Italia cu îndelungate ocupaţii a ţărei lor de cătră diferite popoare barbare, au păstrat limba legionarilor romani, se cuvine a încheia că astă limbă au dat prube a puterei sale de trai şi că, prin urmare, este vrednică a se perfecţiona şi a se face organ învăţăturei mai înainte. Coloniştii romani, după strămutarea legioanelor în Mezia, reduşi fiind a locui între munţii Carpaţi, au fost transmis deştinzătorilor lor starea sau meşteria de păstori înarmaţi pentru apărarea adăpostului şi a bunurilor lor. Lupta necontenită ce erau îndatoriţi a susţinea în contra străinilor încălcători lămureşte cu-vintul pentru care ni lipsesc de tot vechi documente scrise în limba lor, carea din dialectul2 latin vulgar ce-1 vorbeau legionarii s-au transformat în limba care astăzi o numim română, cînd a lor evenimente şi facturi istorice, atît vechi cît şi nouă, s-au păstrat prin tradiţii
1 Gaelică, limbă care o vorbeau vechii celţi sau gali; ea se mai păstrează în Franţia, în Bretagnia de gios, şi în principatul Galeş în Anglia, însă din zi în zi se perde (Gh. A.).
2 Dialect, limbă care cu oarecare deosebire se vorbeşte m provinţia unei ţări (Gh. A.).
populare, care, ca şi cînturile gaelice a Scoţiii, necurmat ni s-au transmis de zece secole 3.
Românii, în parte amu creştinaţi după shizma cea mare a Orientului, îndeplinită la 1053 de Kerulianos, patriarhul Constantinopolelui, carile au ordonat a se închide bisericele latine şi în Dacia, s-au catehisit în materia religioasă de cătră misionari (apostoli) greco-slavoni. Acestora sîntem datori introducerea limbei lor în cultul bisericei noastre şi impunerea literilor chiriliene în scriptele limbei latino-române. O anomalie, cu asta asemănată, s-au reprodus şi în nordul Europei, unele toţi misionarii latini, întroducînd la polonii-slavoni cultul bisericei latine, au impus literile lor limbei polono-slavone. Din acea epocă, aşa precum latina se făcuse în Polonia limba bisericei şi a diplomaticei, acea slavonă de asemene au fost cuprins în Moldova aceste două posturi importante în curs de mai multe secule, şi învăţăturile au fost în cursul acestei epoche numai privilegiul clerului, carile, fiind slavon sau la noi slavonit, nicicum nu au fost dispus a părăsi domnia monopolului său.
Astă stare a lucrurilor, vătămătoare dizvoltării învăţăturilor naţionale, susţinută de răzbele, de încălcări străine şi de dizbinări cetăţene, s-au prelungit în Moldova pană în mezul secolului al şesăsprezece, cînd atunce domnitorul Ioan Vasili Despot au cercat a întemeia în politia Cotnar o academie, la care au chemat mai mulţi profesori învăţaţi de la universităţile Cracovia din Polonia şi de la acea de Vitenberg în Saxonia. El întrunise în a sa nouă academie un mare număr de giuni din toate districtele principatului şi formasă o bibliotica înseninătoare, mai ales prin manuscriptele adunate. însă prinţului Vasili Lupu era păstrată gloria de a înturnă limbei române a ei drepturi în biserică şi în actele oficiale, precum şi la învăţăturile publice.
Ist domn au fondat în Iaşi, la anul 1644, o academie, pe care au îndănuit-o cu mari averi nemişcătoare şi o
3 Un mare număr de acele cînturi s-au cules şi s-au publicat de d. V. Alecsandri, şi în parte s-au tradus şi în limbi străine. Parafrazul englez a d. H. Stanlei se deosebeşte însă prin eleganţa ediţiei (Gh. A.).
500
501
aşăză sub epitropia monastirei Sfinţilor Trii-Ierarhi, de asemene de dînsul zidită şi îndănuită, îndemnat fiind în ist scop evlavios de a asigura prin un asemene sînt patronaj inviolabilitatea şi trăinicia istui institut ştiinţelnic. Acesta este periodul întăi, în care limba română au început a fi organul învăţăturilor publice, în care s-au cul-tivit cu ardor, precum o mărturisesc cărţile, parte traduse şi parte compuse în astă limbă şi publicate în tipografia naţională, atît în materia religioasă precum şi în acea legiuitoare şi istorică. Astă academie, deşi scurt timp au înflorit şi au existat, totuşi au produs bărbaţi învăţaţi, precum prinţii Dimitrie Cantemir şi mitropo-liţii Petru Movila, Dosoftei, logofeţii Efstrati, Miron Cosim şi alţii.
Dar astă organizare bine chibzuită a şcoalilor şi impulsia dată culturei limbei române nu au întîrziet a se paraliza de sistemul domnitorilor fanarioţi, pe care politica turcească au fost socotit neapărat a-i pune în locul domnilor pămînteni. Astă cauză au nevoit pe învăţatul prinţ Petru Movilă a se disţăra în Polonia, şi el este acela carile au fundat la Kiev acel întăi seminar bisericesc.
Interesul particular a acestor domnitori străini li insuflă proiectul a coloniza Moldova cu greci, a întemeia aice o aristocraţie de naţia lor şi a trata pe pămînteni ca pe nişte iloţi 4, care plan i îndemnă a chema în agiutor pe clerul grec din Constantinopoli, căruia, favorat fiind de guvern, i s-au nemerit nu numai a-şi însuşi moşiile celor mai înavuţite monastiri a Moldovei, ce încă a încălca învăţătura publică naţională, care de atunce au rămas mărginită numai pentru fiii de boieri, adecă numai pentru nobleţă. Prin urmare, limba naţională, alungată din templul învăţăturilor publice în curs aproape de două secule, nu au aflat alt adăpost decum sub egida
4 Iloţi, sclavi a grecilor lacedemonezi, vechi pămînteni aceşti domnitori tînuti înadins în starea cea mai ovelită şi : ştiinţă, ca să nu capete dreptul de cetăţenie; pe acu carii deosebeau prin talent sau frumuseţa i omorau (Gh. A.).
bisericei pămîntene, a caria cler nu au putut să deie altă ştiinţă decît aceea ce însuşi aveau, adecă cetirea cărţilor bisericeşti şi scrierea cu litere chiriliane.
Casele măreţe a instrucţiei publice şi moşiile cu care vechii domni le-au fost îndănuit s-au înstrăinat şi s-au aplicat la alte trebuinţe private, şi toate documentele atingătoare de asemene s-au subtras şi s-au trimes la Constantinopoli. Numai din tradiţie îşi aminteau oamenii bătrîni că odinioară ar fi fost în Iaşi o mare şcoală naţională, pe care clerul grec au redus-o la o şcoală începătoare. Dar lucru de care nime să îndoia era că veniturile cele înseninătoare dănuite în vechime pentru şeoalele naţionale erau întrebuinţate parte pentru susţinerea şcoalei eline din Iaşi, în care nu se preda alta decît literatura acestei limbi, iar parte se trimetea la Constantinopoli, Smirna şi Halkis, pentru susţinerea şcoalelor greceşti, în care giunimea, lipsită în a ei patrie de toată înlesnirea învăţăturei, de demult se pregătea prin cultura autorilor clasici eleni, se învie moderna naţionalitate grecească. -
în urmarea acestui monopol străin asupra învăţăturei publice, limba română chiar în a ei patrie era redusă la treapta unui simplu dialect. Spre ovelirea ţării, s-au văzut locuitorii ei împărţiţi în două clase : acii ce osteneau şi produceau vorbeau limba română, iar acei carii trăgeau tot folosul nu vorbeau decît numai greceşte.
în cursul acestei între-domnii limbistice, ce era încă semnalată de amorţirea sentimentelor patriotice şi de lipsa unui spirit public, evenimentele politice cu care s-au început veacul al nouăsprezecea n-au lipsit a întinde a lor înrîurire favoritoare asupra patriei noastre, şi Pronia ni făcu a răsări atunce un bărbat pre carile îl alesă şi îl meni a deştepta sentimentele patriotice a naţiei.
Mitropolitul Veniamin, din vechea nobilă familie Bolduri, abia agiuns la astă înaltă dignitate ecliziastică, care de la domniile străinilor concentra în sine şi acea de reprezentant şi de primas a ţărei, insuflat fiind de sentimente evlavioase şi patriotice, s-au pătruns de neapărata nevoie a rădica clerul pămîntean din neştiinţa şi
502
503
tiinericul în care despotizmul străin îl ţinea asuprit. Drept aceea, el au întemeiet Ia 1804 acel întăi seminar, la So-cola, în apropierea laşului, în care să trăda în tăia dată gramatica română şi alte cunoştinţe ce se socoteau trebuitoare pentru epanghelma de paroh. Însuşi învăţat fiind în literatura sîntă elină, acest arhiereu au înavuţit pe acea română cu un mare număr de traduceri, pentru a cărora tipărire au dănuit some însămnătoare. In giurul acestui cuvios bisericaş se adunau toţi acii carii doreau cultura şi luminarea patriei. Dar acel institut, chemat, dupre scopul nobilului fondator, a pune temeiul unei învăţături începătoare naţionale, din lipsa direcţiei competente în curs  îndelungat n-au  putut  răspunde cătră scopul propus. în ist între-timp, domnitorii greciei susţineau în Iaşi unica şcoală publică numită domnească, frecventată mai cu samă de fiii de boieri. Trii profesori, mireni, uneori şi călugări, carii purtau titlu de filozofi şi de ecselenţie ( e^o%6m%oq ), paradoseau gramatica, retorica şi poezia elină. Analizul lui Tuchidides şi faimoasa retragere a celor zece mii greci a lui Xenofon5 erau studiul de căpitenie a jiunimei moldovene, dintre carii mai procopsit era acela care recita de rost mai multe versuri din Iliadă şi din Odisee.
Sentimentul naţionalităţii era scăzut în o aşa apatie, că nime gîndea la putinţa unei învăţături publice de un grad mai înalt şi mai folositoare pentru ţară, şi pe cînd nici o rază de lumină nu răsărea din sînul acei şcoli, neştiinţa de limbi, străinătatea şi politica domnilor de a împedeca pe- boieri a călători prin ţări străine formau în giurul Moldovei un adivărat mur de Hina, carile împedeca toată comunicaţia cu civilizaţia apusană.
Guvernurile provizornice rosiene, în cursul deosebitelor ocupaţii militare, niciodineoară nu s-au interesat de învăţăturile publice, dar petrecerea armiilor mai prelun-
5 Xenofon, autor clasic şi general Atenei, au comandat corpul mercenar ce combătea în Asia în contra lui Artaxerxes. El au operat faimoasa retragere a lui Cirus, a celor zece mii de greci de la Tigru pană în Ionia, şi însuşi cu mare talent au descris acea retragere, la 424 înaintea lui Hs. (Gh. A.).
gită în ţară nu au lipsit de a provoca în familii mari nevoia a da fiilor o creştere europeană.
In astă stare se afla învăţătura publică la întronarea prinţului Scarlat Calimah, după deşertarea Moldovei, de rosieni sub admiratul Ciceakov, carii, toamna anului 1812, se grăbeau a face faţă încălcării lui Napoleon cel Mare în Roşia.
Acel domn, a căruia bun era de familie moldovan, deşi crescut în principiile străine şi învăţat ca toţi candidaţii la domnie, totuşi au fost păstrat oarecare simpatie pentru a sa patrie primară. în acea epocă, toate dre-gătoriile de folos bănesc a ţării erau cuprinse de ceata grecilor de care domnii se încungiurau la a lor venire din Constantinopoli. Era însă încă un feli de însărcinare, nu mai puţin aducătoare de cîştig, care cu toate aceste nu se putea purta decît de pămînteni. Nestatornicia^ hotărî turilor de moşii era, mai ales pe atunce, un izvor nesecat de giudecăţi pentru proprietari şi o ocazie de cîştig pentru boierii arbitri numiţi hotărnici, pe carii guvernul rînduia pentru cercetarea împresurărilor. Astă diregăto-rie cerea o deplină cunoştinţă a limbei române, la care grecii n-au putut niciodată agiunge, a legilor şi a obiceiurilor ţării şi oarecare cunoştinţi practice a măsurării pămîntului.
Atunce Gh. Asachi, carile încheiesă a sale studii pe la universităţile străine, s-au folosit de aceste împregiurări spre a propune domnitorului prinţ S. Calimah planul de a forma o şcoală în limba română, unde giunii boieri, viitori candidaţi hotărnici, ar învăţa cunoştinţele trebuitoare pentru purtarea sarcinei de arbitru la cazuri de împresurare. Sprijinit de mitropolitul Veniamin, întâiul epitrop a şcoalelor, acest proiect s-au încuviinţat şi s-au pus în lucrare în 15 noiemvrie 1813.
Şcoala elenică, care considera acel fel de învăţătură mai mult ca o meşterie, n-au opus nici o piedică de a aşeza clasul chiar în sînul zidirilor sale, cînd despre altă parte perspectiva unei cariere înnobilite, care cerea învăţătură de un nou sistem, nu tîrziu au împoporat clasul cu un număr înseninător de fii de boieri din cele întăi familii, între carii se afla şi fiul domnitorului, prinţul
504
505
Alexandru Calimah, acuma ambasador I. Porţi la curtea de Viena6.
Pentru acel clas nou profesorul au compus întăia dată în limba română un tratat de aritmetică, de algebră, geometrie, trigonometrie şi o geodezie practică. După ce au învăţat teoria, desenul linear şi topografic, precum şi arhitectonic, elevii s-au practicat întru rădicarea planurilor, cu instrumente geodezice : planşeta şi cercul repetitor a lui Borda, dupre metodul trigonometric a lui Piuisan.
După cursul regulat de cinci ani, un examen general şi expoziţia planurilor topografice, de arhitectură şi de fortificaţie, care s-au făcut în 18 iunie 1818, în public au încredinţat despre cunoştinţele pozitive care elevii au fost cîştigat în limba română într-un ram ce s-au înţăles a fi mai folositori decît arta a scanda elineşte iambele, spondeile şi horiambele a versului asclepiad 7, şi aceasta au fost cel întăi succes a învăţăturei în limba română.
Un număr dintre acii elevi s-au declarat de guvern competenţi a purta sarcina de hotărnici, alţii arta de ingineri civili, şi unii din aceştia şi astăzi încă se află în astă dregătorie.
Ist rezultat a învăţăturilor cîştigat în limba română au adus un discredit în sistemul gramaticarilor greci, au
6 De datorie credem a păstra numele elevilor carii cii întăi au frecventat cursul public a învăţăturilor în limba română de la a lor restaurare (listă după rîndul alfabetic) : Asachi Petru, Balş Alexandru (logofăt, ministru), Balş Teodor (răpos., caimacam), Beldiman Vasile (vornic), Bran Dimitrie (vornic), Buhuş Matei (vornic), Boian Gheorghi (postelnic), Vîrcolici Gheorghi', Gheţu Fotachi, Iamandi Gheorghi, Greceanu Ioan, Greoeanu Ne-culai, Drăghici Vasile (postelnic), Calimah Alexandru (prinţ), Carp Dimitrie, Cantacuzin Iordachi, Cantacuzin Scarlat, Crupen-schi Alexandru, Chiranghelu Teodor, Mavrodin Mihail, Panu Constantin, Paşti Dimitri, Razo Constantin, Schelet Alexandru, Schelet Antoni, Sturza Alexandru (logofăt), Sturza Constantin (logofăt), Sturza Alexandru (vornic), Scavinschi Daniil, Hristea Ioian, Osvald Scarlat. Dintre aceştia şepte au plinit sarcina de ingineri (Gh. A.).
7 A scanda versul în poezie se cheamă a măsura şi a cerceta versul compus din silabe lungi şi scurte, iar în limba elină şi latină din iambe şi spondeie. Asclepiades, poeta elin, urzitori versului ce poartă al său nume (Gh. A.).
insuflat naţiii o încredere în a ei proprie mijloace, a cărora elemente se ţineau îndelungat în amor tală artificială.
Recunoscând că baza civilizaţiei unui popor este luminarea clerului şi formarea parohilor pătrunşi de sîn-ţenia epanghelmei lor, mitropolitul Veniamin, dupre propunerea lui Gh. Asachi, ş-au însoţit de epitrop a semi-nariului pe vornicul Mihail Sturza, cel mai învăţat dintre boierii cii giuni, carile înţălesăse mărimea unei asemene chemări de a conlucra cătră renaşterea învăţăturilor naţionale. Punerea în lucrare a unui nou plan de reorganizarea acelui institut s-au încredinţat referendarului Gh. Asachi, drept care el au călătorit în Transilvania, în curs de şasă luni, spre a studia starea şcoalelor române ortodoxe, ce erau amu organizate în acea provinţie încă de la imperatorul Iosif al Il-le. Patru profesori, sub direcţia doctorului Vasilie Pop, din cii mai învăţaţi şi vrednici români, angajaţi pentru seminarul Socolei, carile să reorganizasă dupre im nou sistem, conform cu starea învăţăturilor, au început cursul lor la anul 1820, cu un zel care promitea doritul rezultat.
Dar acest curs, organizat sub auspiţii atît de fericite, la începutul anului 1821 deodată s-au împedecat de revoluţia Eteriei greceşti, carea, pentru cuvîntul că s-au născut în Moldova, despre o parte au izbutit a asigura triumful cauzei politice a grecilor, iar despre alta a elibera ţara noastră de giugul în care domniile prinţilor greci au fost supus învăţătura naţională în curs de un timp atît de îndelungat, împedecînd dezvălirea elementelor de inteligenţă a moldovenilor.
Turcia, perzînd toată încrederea în prinţii fanarioţi, au înturnat familiilor moldovene dreptul antic a vredniciei de domnie. Ist eveniment s-au salutat prin cea întâie odă în limba română a lui Gh. Asachi, tipărită în Iaşi în luna octomvrie 1822.
In cursul dezbinărilor politice între Turcia şi Roşia, care reţineau în îngăimală interesele ţărei, pană la convenţia de Akerman, la 1826, şeoalele publice, lipsite de toate mijloacele, au rămas închise în şir de şepte ani; profesorii se răspândiră afară din ţară, căutînd alte îndeletniciri, în acel timp, referendarul Gh. Asachi purta sarcina de agent politic a Moldovei pre lîngă cabinetul
506
507
de Viena, cînd, pe la începutul anului 1827, ist din urmă, întorcîndu-se la Iaşi, au înfăţoşat un vechi document mărturisitori de fundaţia academiei şi a sa îndănuire de cătră prinţul Vasile Lupu, făcută la anul 1644, a ^ăria averi nemişcătoare, moşii şi zidiri, precum şi veniturile se aflau atuncea în puterea monastirei Sfinţilor Trii-Ie-rarhi, supt a caria sfinţenie dănuitorul mărinimos au fost încredinţat epitropia acestui aşezămînt.
în urmarea reclamaţiei Epitropiei şcoalelor, domnitorul prinţ I. Sandu Sturza voievod, prin actul său din 4 aprilie 1828, au înturnat în a lor destinaţie edificiile din cuprinsul monastirei Sfinţilor Trii-Ierarhi, şi refe-rendarul s-au investit cu plenipotenţie spre a reclama prin canalul tribunalelor punerea în lucrare actelor dănuirei.
Drept care, în acea monăstire veche s-au restator-nicit acea întăie şcoală elementară în limba română, compusă din trei clase, avînd de profesori pe părintele Ioan Silvanu, dd. Săulescu şi Fabian. Aice s-au tipărit cea întăi gramatică complectă a limbei române, deşi Va-carescu la Bucureşti şi Şincai în Transilvania au fost compus mai nainte oarecare epitoame ale acestei gramatice. Clerul grecesc, prevăzînd perderea foloaselor materiale, care li secerasă în cursul unui timp atît de îndelungat, au întrebuit feliurit mijloacele sale şi au pus toată opinteala spre a protesta în contra aşezărei acestei scoale nouă în cuprinsul monastirei. Vrednic de însăm-nat este că, ia cel întăi examen public, la care asista mitropolitul şi un numeros auzitor, egumenul grec a monastirei s-au înfăţoşat în mezul acestei adunări spre a arunca o anatemă în contra acei închipuite uzurpaţii a drepturilor sale ; dar zelul său cel nechibzuit i-au atras îndată o fulgerătoare apoplexie.
Folosul şcoalelor naţionale s-au mai vederat şi s-au predicat prin fondaţia acei" întăi foi periodice intitulate Albina română, destinată a forma şi a înavuţi limba, prin articule ţintitoare a răspîndi în public sentimente de evlavie şi ele patriotizm, de cunoştinţe uzuale şi notiţii pozitive ' asupra diferitelor materii. Dar răzbelul şi mai cu samă holera anului 1831 au pus o nouă pedecă pro-păşirei şi întemeierei şcoalei învăţăturilor.
Regulamentul organic, hărăzit Moldovei Ia 1832, după ce au constatat prin art. 419 actul dănuirei lui Vasilie Lupu voievod, au mai rînduit pentru ţinerea şcoalelor o subvenţie anuală de două sute mii lei şi zeciuiala le-felor funcţionarilor civili a statului.
Interesul care publicul începusă a vedera pentru instituţiile ştienţifice au înlesnit fondaţia unei societăţi şi a unui cabinet de istoria naturală, care, prin zelul doctorului I. Cihac şi subvenţiile casei şcoalelor, au fost agiuns la un grad de interes chiar şi prin ţările străine, numărînd între membrii ei pe renumitul Humbold şi prinţul Dimidof, şi prin astă societate Moldova s-au pus în relaţie ştiencifică cu cele întăie societăţi învăţate şi muzee. Acele nouă agiutoruri băneşti au îndemnat pe Epitropie de a adăogi cătră şcoala din Iaşi un internat de 20 elevi şi a organiza scoale primare în politiile Roman, Huşi, Botoşeni, Bacău, Galaţi şi Focşani. O legiuire, Întărită de domnitorul, au regulat sistemul învăţăturei publice.
Cătră cele trei clase primare a capitaliei s-au adaos la 1831 un curs a studiilor de gradul al doilea, sau un gimnaziu, şi învăţarea limbelor latină, elină, franţeză, germană şi rosiană, precum şi desemnul linear. Un număr de şasă elevi, dintre cii mai cu merite, ce erau formaţi în gimnazie cu condiţie a îmbrăţoşa cariera profe-soriei, s-au trimes în străin spre a se perfecţiona în specialităţile ştiencifice ; aceştia erau dd. A. Fătu pentru legislaţie 8, Velini pentru filozofie, Stamati pentru fizică şi hernie, Costinescu pentru inginerie civilă, L. Filipescu pentru agronomie şi Zamfirescu pentru montanistică.
Recunoscînd înrîurirea mîntuitoare ce are educaţia femeilor în sînul societăţii, s-au fondat în Iaşi o şcoală pentru fete, şi sfinţirea ei s-au făcut la 8 noiemvrie 1834.
Dispoziţiile Regulamentului organic privitoare la reaşezarea vechei academii în cuprinsul monastirei Sfinţi-
8 D. Anastasi Fătu au împlinit la universitatea Vienei sarcina impusă de Epitropie, căpătînd şi diplomă de doctor de legi. Dorul învăţăturilor l-au îndemnat a urma şi acele a medi-cinei, despre care au căpătat la Paris diplomă de doctor (Gh. A.).
508
503
lor Trii-Ierarhi neputîndu-se pune în lucrare, din cauza greutăţilor care opunea clerul grec, ce să răzăma foarte pe străină protecţie, şi luînd în privire nevoia a da învăţăturei întinderea cerută de propăşirea elevilor, Epitropia s-au văzut constrînsă a să îndămîna cu un alt edificiu, în care s-au transmutat colegiul. Cătră învăţăturile ce se predau acolo, nu tîrziu s-au mai adăogit cîteva părţi a filozofiei şi legilor, a cărora catedre să încredinţasă profesorilor români dd. Bojinca, Murgu şi Cîmpeanu, precum şi un clas special pentru ingineri civili, şi un clas de pictură, care au preparat formarea pictorilor ghi-baci Lemeni şi Panaiteanu, a cărora tabloane şi litografii, înfăţoşătoare faptelor de istoria patriei, mărturisesc a lor talent artistic.
Prinţul domnitor Mihail Sturza, carile, precum s-au zis, cu activitate au cooperat la organizarea instrucţiei publice, de la întronarea sa au consacrat o protecţie particulară la toate îmbunătăţirile socotite folositoare pentru întemeierea acestui ram. Intru mărturisirea recunoştinţei publice, colegiul fu atunce denumit Academie Mihaileană, dupre numele fondatorului ei, şi inaugurarea solenelă al acestui institut se făcu în 16 iunie 1835.
Pe temeiul dispoziţiilor Regulamentului organic, s-au adaos cătră Academie un internat pentru una sută elevi, fii sau orfani a dregătorilor statului. S-au rînduit soame pentru formarea unei biblioteci şi a cabinetului de instrumente ele fizică, de hernie şi de matematică. Ca o artă de plăcere, s-au instituit un clas de muzica vocală, cu scop de a reforma gustul cîntului asiatic. In anul 1840 s-au mai organizat alte cinci scoale primare prin ţinuturi.
In cursul acestui timp, referendarul au urmărit fără paos procesul reclamaţiei moşiilor cuvenite casei şcoalelor şi într-o seanţă publică a divanului el au expus astă celebră cauză, care s-au publicat prin tipar, dar senten-ţia, nefavorabilă, dată de divanul domnesc în ist proces, în 10 iulie 1839, nefiind în unanimitate, din cauză că prezidentul logof. Constantin Balş nu s-au unit cu membrii divanului, neîntărindu-se de domnitorul, din norocire procesul au rămas încă deschis.
Epitropia şcoalelor, luînd în consideraţie că toate artele şi meşteriile se poartă în Moldova de către străini şi că, din lipsa industriei naţionale, politiile şi tîrguşoarele sînt lipsite de meşteri, artizani pămînteni, carii prin alte ţări formasă baza şi puterea comunilor, au recunoscut nevoia a forma în Iaşi o şcoală de arte şi de meşteşugurile cele mai folositoare. O casă încăpătoare, cumpărată cu banii şcoalelor, s-au destinat pentru învăţătura a şepte deosebite meşterii şi s-au organizat sub direcţia d. Mi-hailic de Hodocin. Astă şcoală s-au inaugurat la 11 iunie 1841. Greutăţile în contra cărora ea au fost constrînsă îndelung a lupta provineau în parte şi din neplăcerea elevilor a se deda la lucrul făurăriei, pe care îl priveau ca un atribut excluziv a ţiganilor.
Spre a curma uneltirile cele secrete prin a cărora agiutor egumenilor monastirei Sfinţilor Trei-Ierarhi s-au fost nemerit a paraliza lucrarea legilor, în reclamaţia urmărită de cătră Epitropia învăţăturilor publice aceasta au redigeat un memuar rezemat pe documente autentice şi au supus cauza înaintea Adunării Generale, carea, în-credinţîndu-se de dreptatea reclamaţiilor şi în puterea atributurilor sale, au îmbrăţoşat cu toată căldura ist interes naţional de mare însemnătate şi prin anaforaua adresată cătră domnitorul Mihail voievod au stăruit a se re-ncepe revizia şi cercetarea procesului. într-un consiliu de stat extraordinar, prezidat de prinţul domnitor în persoană, compus din ambe divanurile şi de miniştri, astă măreaţă cauză, atît de importantă pentru întemeierea şcoalelor şi după o giudecată de 18 ani, susţinută de referendarul şcoalelor pe a sa proprie osteneală şi cheltuială, s-au hotărît în favorul şcoalilor, la 27 martie, anul 1846.
încît, după două secuii a unei storceri din cele mai nelegiuite, şeoalele au re-ntrat în proprietatea moşiilor Tămăşenii, Adgiudeni şi Răchiteni, aşezate pe rîul Şiret în ţinutul Romanului, şi a unui mare edificiu în cuprinsul monastirei Trei-Ierarhi în Iaşi, precum şi a unei mari zidiri numită baia sau feredeul turcesc.
Afară de aceste moşii, tot prin stăruinţa referenda-rului şeoalele au întrat în proprietatea moşiei Vălenii,
510
511
ţinutul Tutova, ce li s-au dănuit de răposatul căpitan Gheorghie Codreanu, unul din elevii şcoalelor naţionale, care, prin astă dănuire, au fondat şi un clas latin la Bîr-lad, încît aceste proprietăţi nemişcătoare au asigurat şcoalelor un venit anual neatîrnat de casa statului.
Pentru de a asigura viitorul elevilor şi o poziţie ca amploiaţi vrednici în toate ramurile administraţiii,' Epitropia învăţăturilor publice, întemeietă pe articolul 390 din Reglementul organic, au mijlocit a se legiui un aşezămînt dupre care numai elevii carii ar fi încheiet cu succes învăţăturile lor în ţară sau în streini şi ar produce diplome regulate vor putea fi treptat chemaţi la posturile vacante. în urmarea acestei dispoziţii, mai multe dregătorii superioare sînt şi astăzi purtate de vechii elevi a şcoalelor carii au plinit condiţiile cerute.
II
REZULTATUL A DOUĂZECI ANI DE FIINŢA A ŞCOALELOR NAŢIONALE
Cei întăi rezultat cîştigat din organizarea şcoalelor este studiul teoriei limbei române, publicarea unei gramatici analitice, carea au coordonat regulile întemeiete pe elementele limbei şi au fixat ortografia limbei. Astă importantă lucrare sîntem datori d, spătarul Gheorghi Săulescu, filolog român. Ist cercetător neobosit a limbei se ocupă de atunce cu facerea unui glosar de cuvinte adunate din gura poporului, care este adevăratul depozitar a cuvintelor şi a zicerilor vechi, şi care vor servi a înavuţi limba din a ei proprie comoară.
în cursul acestei epoche de douăzeci de ani, foile periodice, precum Albina română, Icoana lumei, Spicuitorul moldoromân, cu traducerea franţeză, novele. trase din istoria patriei, trataturi de matematică, de istoria naturală şi de hernie} poezii in felurite genere, fabuley pană şi compuneri dramatice, precum şi un număr însămnător de traduceri au adaos în limbă expresii nouă şi ziceri care începu a o face proprie de a putea trata cu lămu-
rire sugete mai înalte. Toate aceste lucrări au răspîndit o mulţime de cunoştinţe pozitive şi au cooperat la o educaţie populară. Tabloane istorice, înfăţoşătoare de fapte naţionale şi lucrate/de giuni elevi al Academiei, precum şi reprezentaţiile teatrale care întăia dată în limba română s-au făcut în Iaşi la 1817, pe un teatru privat, au dişteptat sentimentele de patriotizm şi emulaţia literară a giunimei.
Nu se poate mai drept apreţui meritul tutulor acestor lucrări decît încredinţîndu-se că, în cursul acestui timp, multe pregiudeţe, nutrite de ignoranţă, au perit înaintea luminei şi a cunoştinţelor pozitive cu care publicul s-au îndănuit, prin simpla cetire a diferitelor scrieri populare sau a convorbirei cu acei ce urmau cursul învăţăturilor.
Drept esemplu, nu putem cita pe un compatriot carile, fără a cunoaşte vreo limbă străină, numai din singura privată ocupaţie cu scrierile publicate în limba română au agiuns să cîştige cunoştinţe atît de felurite cît şi solide, cu a cărora agiutor au tratat în public cele mai grele cvestii de care amu se preocupă ţara. Nu e îndoială că numai geniul singur poate plăzmui şi perfecţiona, dar nu este mai puţin adevărat că sînt lucruri care nu le putem cunoaşte de cum încît le învăţăm.
Giunii triimeşi în ţări străine pentru studiile lor la a lor înturnare în patrie au găsit propăşind învăţătura publică şi, invitaţi de o mişcare morală, ii s-au îndemnat a contribui cu a lor cunoştinţă cătră literatura naţională. D. M. Kogălniceanu au cules, au publicat şi au comentat Anuşcrisele istoriei Moldovei, dd. Negruţţi, Alecsandri şi Donici au publicat România literară şi mai în urmă foaia Propăşirea, dd. Codrescu şi Guşti, Zimbrul ş.c.l. într-un cuvînt, nu se poate refuza instrucţiei naţionale meritul a fi format o generaţie de bărbaţi folositori statului şi societăţii.
Cu toate aceste, astă stare a lucrurilor, care istoria nepărtinită va şti odineoară a preţui dupre a sa dreaptă valoră, nu au mulţămit pe toată/lumea, deşi nu e greu a înţălege cită statornicie şi răbdare s-au cerut pentru de a opera, în mai puţin de un patrari de secol şi în me-
512
513
zul pedeeilor necontenit renăscătoare, o reformă atît de vederată în sentimentele şi în cunoştinţele moldovenilor.
Cîteva persoane, înrîuritoare prin a lor poziţie, deprinse a considera dregătoriile aducătoare de cîştig ca o clironomie privilegietă a familiilor mari, erau departe a încuviinţa un sistem de învăţătură publică care în-^dănuia fără deosebire cu toate acele cunoştinţe pre acii avuţi ca şi pre acii săraci şi de care işti din urmă deseori se foloseau mai mult. De aceea s-au şi insuflat ne-ncrederea în ţintirea acestui sistem şi se aflau oameni carii întrebau : „Oare ce va face numeroasa ceată de filozofi într-o ţară atît de mărginită?" Făcînd o asemene luare-aminte ademinitoare, nu s-au considerat că ţara se afla la începutul civilizaţiei, că asupra unei populaţii de un milion şi giumătate de locuitori nu se aflau la 1845 mai mult decît 2 180 şcoleri, adecă că şeoalele erau frecventate de a 500 parte a populaţiei, cînd în Franţia şi Germania la scoale învaţă a 12-a parte a populaţiei, şi că pericolul ameninţător care îl pretexta din înlesnirea învăţăturei publice pururea va fi paralizat pentru mulţimea prin greutatea ce vor întîmpina elevii lipsiţi de mijloace de a continua şi a termina cursurile lor înalte întru atîta de a putea întrece pe acii avuţi în talent şi în căpătarea înaltelor posturi.
Aceste reclamaţii, care aflasă un răsunet între lesne-crezători şi mai ales între acii interesaţi, au provocat o reformă în sistemul învăţăturilor, dupre o apoftegmă cum că „a da tot acea învăţătură treptelor societăţii, care să găsesc în împregiurări deosebite, este atîta precum am voi a supune la unul şi acelaş nutreţ vietăţi de soiuri deosebite..."
Dupre un asemene considerând (temei), Adunarea Generală, în a ei a opta seanţă, din 14 fevruarie 1847, au încuviinţat regulamentul cel nou privitor la reducerea claselor, propusă de o comisie aleasă din sînul Adunărei, însă nici domnitorul, nici dînsa nu au crezut de cuviinţă a da acestui proiect putere legiuitoare, rezervînd a se giudeea de la a sa aplicaţie despre folosul prefacerei sistemului de învăţătură.
Regulamentul cel nou au fost redus cele şepte clase a gimnaziului la patru şi au pus în perspectivă predarea unor ramuri din facultăţi în limbi străine.
Nenorociri renăscute, precum holera şi turburările anului 1848, au cruţat pe Generalnica Adunare a face cercarea cea tristă a unei măsuri de învăţătură discuviin-ţate de opinia publică. t #
Europa au văzut în acea epocă adoptînd nouă principii, si Moldova au resimţit a lor înrîurire. Guvernul prinţului Grigori Ghica au îndănuit pe ramul învăţăturilor publice cu un regulament părut liberal şi publicat în 1851, carile au reformat sistemul de pe urmă a şcoalelor şi au compus şeoalele în modul următor :
1. învăţătura primară pentru ambe sexe : scoale de arte şi meşterii, scoale militare, scoale armene şi scoale evreieşti;
2- le. învăţătura gradului al doile ; scoale reale, ferma modelă şi scoale gimnaziale ;
3- le. 'învăţătura înaltă: facultatea filozofică, facultatea giuridică,' facultatea teologică şi facultatea medicală.
Insă fără a aştepta ca şeoalele pregătitoare de gradul 1 şi al 2-le să fi format elevi în stare de a urma clasele înalte, aste din urmă s-au deschis mai toate deodată, împoporîndu-se cu elevi luaţi fără rînd din clasele inferioare.
în ist mod, catedrele cele înalte să ţineau fără cărţi scolastice şi fără elevi în starea de a înţălege pe profesori.
Rezultatul acestui period de şepte ani nenorociţi pentru învăţătură este pre cunoscut, şi astă negrijire a unei întregi generaţii va rămînea pe totdeauna o amintire foarte întristată.
Rezumînd ist period a istoriei ţărei în privirea învăţăturilor publice, se vede, 1-i, că pană la 1813 Moldova era de două secule lipsită de învăţături publice în limba română.
2. Că învăţătura în astă limbă, re-ncepînd la 1813 prin un curs extraordinar de matematică aplicată, în definitiv s-au organizat la 1828 cu trei clase primare, dupre modelul altor asemene aşezăminte şi conform cu trebuinţele ţărei.
514
515
3. Că în ist period s-au compus şi s-au publicat cea întăia oară în limba română cărţi scolastice în deosebite materii.
4. Că de la 1828 pană la 1847 un număr de elevi treptat au petrecut cursul învăţăturilor prescrise.
5. Că prin concursul unor elevi carii s-au aplicat la literatură limba română au început a se înavuţi cu compuneri originale în proză şi în poezie lirică şi dramatică, şi că
6. Un număr de giuni, formaţi în scoale, poartă astăzi cu merite mai multe funcţii publice, şi că şcoala de arte şi meşterii, cu toate neagiunsurile ei de administraţie şi direcţie, au dat industriei naţionale meşteri carii încep a forma prin politii un mez de cetăţeni pămînteni.
Dar nu mai puţin adevărat este că cu reducerea şcoalelor din 1847 au adus o fatală lovire în dizvălirea şi propăşirea învăţăturei naţionale, care din acea epocă moraliceşte s-au discreditat în opinia publică, că mai mulţi elevi îndănuiţi cu mare capacitate şi carii ar fi putut coopera spre dizvălirea şi succesul învăţăturei publice, văzîndu-se lipsiţi de mijloacele/de a putea deplini studiile lor sau vreo specialitate, s-au văzut nevoiţi a îmbrăţoşa o carieră contrarie cu a lor chemare începătoare, şi prin urmare din asemene cauză au împuţinat numărul bărbaţilor vrednici de a coopera spre înaintirea acestei mari însărcinări morale, şi că fiii de părinţi avuţi, carii doresc a se perfecţiona în mai înalte ştiinţe, nepu-tînd să le capete în a lor ţară, sînt nevoiţi a o căuta prin străin, încît giuni studenţi moldoveni să găsesc în Paris, Berlin, la Viena, Leopol, Miunih, San-Petersburg, Odesa, Atena, Smirna şi Sviţera, ş.c.L
Nu este cu putinţă a presupune că studiile în toate aceste şcoli să fac dupre tot un sistem, dar şi mai puţin poate cineva a să îndoi că educaţia şi prelungita petrecere acelor giuni în străini nu li insuflă pentru acele deosebite ţări o simpatie vie, cu împuţinarea sentimentelor patriotice, căci patria non ubi natus, sed ubi educatus (patria nu este unde te-au născut, ce unde te-ai crescut), şi că la înturnarea lor, deşi îndănuiţi cu diplome şi titluri a universităţilor, ii se văd nevoiţi a începe studiul gra-
516
maticei a limbei mumei lor. Lesne e de înţăles că toate aceste motive nu favorează sentimentele de patriotism, care sînt puterea şi nervul unei naţii, nici propăşirea învăţăturei naţionale.
Aceste luări aminte, a cărora temeiuri sînt mărturisite de facturi în general cunoscute, arată nevoia neapărată de a restatornici încrederea publică în sistemul învăţăturilor publice în ţară, reorganizîndu-se pre nişte baze şi într-un mod de a răspunde la adevăratul interes naţional şi la condiţiile care ni sînt garantate de tratatul cel glorios de Paris. Dezlegarea acestui problem este scopul cvestiei de faţă.
iii
PROIECT   DE   REORGANIZAREA   ŞCOALELOR NAŢIONALE
Spre a putea reorganiza şeoalele în interesul naţional este neapărat ca învăţătura publică şi acea privată să urmeze dupre o singură direcţie, ce derează de la Mi-nisteriul Cultului. Astă autoritate trebuie să privigheze cu îngrijire nu numai învăţăturile, ce şi formarea caracterului şi a moralului giunimei, şi să reducă în principii practicabile doctrinile folositoare pentru întemeierea fe-ricirei publice şi individuale. Acest minister trebuie să fie agiutorat în asemene direcţie morală şi ştiencifică de un consiliu mai înalt, compus de bărbaţi învăţaţi, îndănuiţi de un caracter onorabil şi carii ar fi scutiţi de orice altă dregătorie ; căci dacă acel consiliu ar rămînea, ca pană amu, compus din profesori aflători în activitate sau din alţi funcţioneri acelui minister, ocupaţiile postului lor, în care întrebuinţază cea mai mare parte a timpului, totdeauna i vor împedeca de a consacra îngrijirile cele necurmate ce reclamă o îndatorire atît de importantă. A cultiva şi a perfecţiona limba română, întemeind-o chiar pre a ei proprii elemente, este una din neapăratele nevoi, spre a o aduce în stare de a putea fi organ exact a ştiinţelor. Dupre asemene sistem corect au a se face compunerile şi tipărirele cărţilor şcolare şi populare.
517
ÎNVĂŢĂTURA, GRADULUI ÎNTĂI ŞI ACELUI AL DOILEA
în aceasta, în linia întăi, întră învăţătura clerului, carile, prin cuvînt şi esemplu, este chemat a conduce toate clasele societăţii pre calea mîntuirei şi cătră plinirea îndatorirei de cetăţan. Un consiliu, compus din bărbaţi ecleziastici şi mireni, se cuvine a se îndeletnici cu reorganizarea seminariilor mici în tustrele eparhii şi cu fondaţia unui seminar mare, alăturat cu mitropolie, în capitală, unde un număr mărginit de clirici, ce vor fi petrecut cursul seminariilor de gradul 1-i, vor urma de asemene clasele facultăţilor şi acea a teologiei, şi după ce vor plini toate rînduielile prescrise de canonele bisericeşti, \*or fi destinaţi de candidaţi pentru funcţiile înalte a clerului. .
însă drept şi neapărat este ca o legiuire a guvernului să asigureze soarta parohilor prin sate şi prin politii, prin consideraţii onorifice şi prin emolumente mulţămitoare din venitul monastirilor.
învăţătura în şeoalele de gradul întăi şi acel al doile, care formează baza culturei poporului, va urma a se face în limba română, şi numai la şeoalele de gradul al doile seva adăogi studiul limbei latine, iar învăţarea limbelor franţeză, italiană, germană şi elină, ca nişte studii facultative, se va mărgini în gramatică, literatura lor avînd a se preda la şeoalele gradului al trielea.
De la reaşezarea şcoalelor în limba patriei, de la publicarea foilor periodice şi a cărţilor în astă limbă, din lipsa terminilor teenice şi a cuvintelor proprii a însemna lucrurile si ideile într-un mod exact, în materii care se tractau întăia dată în astă limbă, au vederat neapărata nevoie de a introduce pe rînd o mulţime de cuvinte nouă, pe care publicul fără greutate le-au adoptat, pentru că astă neologic, întemeietă pe elementele limbei mume, păstra formele şi caracterul limbei ce se vorbeşte. Dar, în timpul de pe urmă, excesul zelului a unor publicişti din Transilvania au păşit preste marginile unei reforme chibzuite, din care au ieşit un idiom ne-nţălegător pentru fiecare român ce nu este şi paleolog. Asemene sistem
de şepte ani s-au introdus în a noastre scoale publice ; ist period au fost de agiuns a face ca părinţii cu greu să înţăleagă pe fiii lor elevi a şcoalelor, şi de ar avea a urma în ist mod nu este îndoială că limba domnitoare cea vorbită şi acea scrisă, cărţile bisericeşti, documentele statului, cele private şi alte să nu fie osîndite de cătră aceşti doctrinari la starea unei limbi moarte sau ca un jargon (limbă coţovlahă).
Scopul cel nemerit de a preveni asemene rezultat periculos, care s-au întins şi în ţările moldoromâne, este ca direcţiile învăţăturilor publice din ambe Principatele să se înţăleagă în acest punct important, să organizeză pe tot anul reuniri literare, compuse din filologii ambelor ţări, cu scop a prelucra o gramatică sistematică şi un dicţionar a limbei române, care să serveze scriitorilor drept autoritate.
Pentru ele a putea îndănui şi treptele de mijloc a societăţii cu cunoştinţe practice, neapărate în viaţa privată şi în eserciţiul unei meşterii industriale, s-ar cuveni a se organiza în Iaşi, la Botoşeni, Roman şi Galaţi şcoli tehnice, numite în Germania şcoli reale, în care elevii ce ar fi petrecut cursul gradului întăi ar învăţa desemnul linear, principiile măsurării pămîntului, a mehanicei, a fizicei, a tehnologiei şi al agriculturei. Asemene studii vor fi neapărate pentru elevii carii ar avea să urmeze un curs de agronomie în o fermă modelă, din care una, de gradul întăi, s-ar aşeza în apropierea capitaliei, iar alta, de gradul al doile, în Ţara de Gios, pe vreo moşie monastirească, pe care s-ar afla pămînturi întinse de arat, vii, cîmpuri de fînaţe, lacuri, rîuri şi păduri, spre a se putea face şi studii în fiecare ram al agronomiei şi totodată a le practica pe faţa locului.
De asemene s-ar cuveni a înmulţi numărul şcoalelor primare de fete şi a adăogi la acele din Botoşeni,' Roman şi Galaţi cîte un clas mai înalt cu cunoştinţe uzuale pentru ist sex, şi a aşeza şcoli săteşti măcar pe la toate moşiile a clerului.
Condiţia sau însuşimea de profesor şi de dascăl de şcoală cere nu numai o deplină cunoştinţa obiectului ce are a trăda, ce şi aceea a unui bun metod de a preda materia şi de a dirigea creşterea morală a giunimei. Lipsa
518
519
unui număr îndestulător de asemene persoane carii se consacră învăţăturilor cere perfecţionarea unei şcoli normale, ca în Franţia, sau preparandale, ca în Germania, organizată în mod a forma nu numai profesori pentru clasele de gios, ce şi pentru şeoalele gradului al doile.
Spre a realiza unul din scopurile de căpitenie a învăţăturilor publice, adecă acela a forma pentru stat fonc-ţioneri vrednici în deosebite ramuri a serviţiului public, o nouă lege se cuvine să fie promulgată, prin care să se respecteze dispoziţiile cuprinderea articolului 390 din Regulamentul organic şi a legiuirei mai speciale dată întru aceasta ele prinţul M. Sturza, dupre care nici o funcţie civilă sau militară în viitor să nu se deie decît acelora carii vor fi înfăţoşat prube de capacitate şi vor produce atestate cu formă cerută adeveritoare de succesul cu carile au încheiet studiile orînduite.
ÎNVĂŢĂTURA ÎNALTĂ
Dacă şeoalele naţionale a gradului întăi şi al doilea, a cărora fiinţă, precum am expus-o, datează de un pătrar de secol, deseori schimbîncl sistemul de învăţătură, în mai multe rînduri au suferit pedeci, din cauza lipsei de profesori şi de cărţi, încît astăzi ceru o reformă aşezată pe temeiuri mai raţionale şi mai potrivite cu nevoile noastre, cu atîta mai mult studiul înalt, care abia s-au plăzmuit în limba română, are trebuinţă de a fi obiectul unei reforme sau chiar a unei urziri de tot nouă.
Starea cea înflorită în care se află astăzi ştiinţele şi artele pe la toate popoarele civilizate ni înlesneşte introducerea facultăţilor în a noastră învăţătură ; dar, spre a putea aceste ştiinţi preda giunimei bine pregătite, avem nevoie de profesori şi de cărţi. Numărul cel mărginit de giuni formaţi aice sau în străin nu agiunge spre a deplini într-un timp ne-ndelungat, în comparaţia însemnă-tăţilor, lucrările care cer toate aceste reforme, şi redacţia sau traducerea cărţilor şcolare, încît, spre a deplini scopul
propus, numărul unor asemene conlucrători trebuie a fi de agiuns sporit.
Noi am fost semnalat necuviinţele ce derează, cel mai des, din trimeterea giunilor pentru a lor învăţătură în ţări străine ; starea de faţă politică au mai sporit acele ne-ndemnări şi pericule.
Apreţuind toate aceste motive, care le-am expus, nu ni mai este* iertat, chiar numai din un sentiment fals naţional, a compromită astă evestie vieţuitoare, răză-mînd-o numai pe a noastră proprie putere. Roşia, sub împărăţia imperatorului Alexandru I, ni-au dat întru aceasta un mare exemplu. Corpul respectabil de profesori rosieni, între carii se aflau şi foarte învăţaţi, în acea epocă a reorganizării s-au sporit prin aducerea profesorilor din Germania, Franţia şi Italia, carii n-au pregetat a răspunde chemărei onorabile de a conlucra cu pămîntenii ia clasica fondaţie a învăţăturei publice în Roşia, care rivalizază astăzi cu acea a altor ţări civilizate. Astăzi încă se află la S.-Petersburg specialităţi care să predau în limba franţeză.
Marşa care Grecia modernă au adoptat în asemene ocazie are să ni serveze de un model mai proaspet. După ce s-au eliberat, tot la epoca aceea ca şi Moldova, de pedecele care să opuneau la reorganizarea unei învăţături naţionale, Grecia, deşi ea număra atunce mulţi bărbaţi învăţaţi, formaţi la universităţile Franţiei, Angliei, Italiei şi Germaniei, cu toate aceste au chemat în agiutorul ei profesori străini, a cărora luminată conlucrare, unită cu zelul pămîntenilor, au confăptuit a organiza pe baze temeinice instrucţia naţională în acel antic leagăn a înţălepeiunei şi a virtutei, încununînd în urmă lucrul prin fondaţia unei universităţi, care să bucură amu de o reputaţie meritată şi a caria catedre sînt astăzi cuprinse de greci.
Ist rezultat, în general recunoscut, este o sigură garanţie a succesului ce ni păstrează adoptarea unei asemene măsuri. Prin urmare, după ce se vor reorganiza şeoalele de gradul întăi şi al doilea, atît în privirea filologiei române cît şi în privirea obiectelor neapărat folositoare pentru două grade de învăţătură, Ministerul Cultului, dupre alegerea ce s-ar face de limba germană sau fran-
520
521
teză spre a fi organ de învăţătură pentru un curs straor-dinar 8 de şesă ani, va angaja în Germania au în Franţia şepte profesori de merit şi de principii recunoscute, spre a face la colegiul din Iaşi cursurile următoare :
I. Filozofia: psihologie, logică, metafizică, morală, estetică, petagogică ;
II. Giurisprudenţă : dreptul natural şi a gintelor, drept politic, drept administrativ, drept civil şi criminal, economia politică şi socială ;
III. Ştiinţe matimatice : matematice curate, matematice aplicate, mecanica, astronomia, construcţia de punţi-şosele, drumuri de fer şi metrologie ;
' V. Ştiinţe fizice şi naturale : fizica, optica, acustica, caloricul, electricitate, magnetizmul, meteoreologia, hernia organică, istoria naturală, mineralogia, botanica, zoologia, anatomia comparată şi un curs de hirurgie ;
VI. Literatura: lingvistica, filologia, retorica şi studiile compunerii în proză, discursuri în deosebite generî de retorică, stil epistolar, poetica ş.c.l.
VIL Arte folositoare : mecanice şi industriele, tecno-logia, arte agricole, agricultura forestieră (de păduri), exploataţia minelor, a sarniţilor ş.c.l.
însărcinarea acestor profesori străini va fi :
A fonda o şcoală normală superioară, adecă prepa-randală, pentru formarea profesorilor trebuitori la învăţătură gradului al doilea şi la facultăţi.
Candidaţii de profesorie se vor mănţinea pe socoteala statului, şi în cursul acelui timp vor fi îndatoriţi a traduce sau a compune cărţi şcolare, dupre programul consiliului superior.
8 Ist proiect nu e nou ; Gh. Asachi, în a sa însuşime de re-ferendar a învăţăturei publice, l-au fost propus Generalnicei Adunări ordinare în sesia ei a anului 1843. Dar profesorii români transilvani carii ocupau cîteva catedre superioare, îngri-jindu-se a nu fi eclipsaţi sau întrolocaţi de cei străini, s-au pus sub protecţia opoziţiei ce se rădicasă atunce în contra guvernului şi care, pretextînd principii de patriotizm, au răspins acest proiect, nevoind a îngădui cursul provizornic a înaltelor ştiinţi în vro limbă străină. Astă perdere de timp preţuos de cincisprezece ani amu foarte este simţită. Unde s-ar afla astăzi instrucţia publică urmată după asemenea proiect ? (Gh. A.)
Aceştia, după ce vor fi căpătat rang de profesori, vor avea drepturi şi onoruri analoge cu catedrele lor şi, înlocuind pe profesorii străini, vor începe predarea ştiinţelor înalte în limba română la acii din elevi a gradului al doilea carii în cursul acestei epoche, prin regulată urmare pregătiţi în clasele gradului al doilea, vor fi în stare a urma cu succes cursul ştiinţelor.
Aceste cursuri vor fi de asemene frecventate de externi, carii, dupre a lor aplicaţie, vor căpăta titluri şi graduri academice, neapărate pentru a lor carieră.
După ce se va încheia acel curs straordinar de şasă ani, profesorii străini, carii vor fi deplinit în cuget curat a lor însărcinare, îndănuiţi de recunoştiinţa publică, în-tumînclu-se în a lor patrie, vor întreţinea cu academia naţională şi cu elevii lor o legătură morală şi ştienţifică prin corespondenţii, prin care să va mai întemeia astă lucrare mîntuitoare unora şi onorabilă pentru alţii.
Meritul personal şi reputaţia profesorilor străini, ştiinţele cele interesante şi artele folositoare care ii vor fi chemaţi a, trăda vor aduna în acest templu a inteligenţii toată giunimea care va fi în stare de a să folosi de aceste, şi atunce nu va fi ca amu, ca, spre a împopora clasele, direcţia să fie nevoită a întreţinea elevi interni peste numărul hotărît de legiuire şi fără nici o alegere de drepturi şi de capacităţi, din care să naşte o nouă pedecă a pro-păşirei învăţăturilor.
Cu scop a da chiar o creştere începătoare, familiile avute nu vor fi atunce nevoite a se dispărţi de fiii lor, spre a-i trimete cu mari cheltuiele în ţările străine, într-o vîrstă crudă, expusă ia pericole numeroase; a lor sănătate, a lor religie, a lor sentimente de naţionalitate nu vor mai fi supuse la nişte cercări întristătoare, şi giunimea crescută în sînul patriei, sub ochii guvernului şi a părinţilor, se va forma spre a putea plini a ei îndatoriri şi a ocupa cu talent şi vrednicie posturile care ţara i păstrează în viitori» Atuncea nu în zădar Europa ni va fi mărturisit atîta simpatie şi ni va fi invitat a întră în sînul familiei sale !
522
STAREA ŞCOALELOR ÎN MOLDOVA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XIX
După ce academia naţională, fondată de Vasili Lupu, sub guvernul favorit s-au transformat în grecească, învăţăturile în limba română se reduseră la o simplă şcoală începătoare. Astă stare antinaţională ca şi politica ţărei au ţinut pană la începutul secolului prezent. La 1804, venerabilul mitropolit Veniamin, dupre propunerea arhimandritului Leon Asachi, au urzit seminariul Socolei, sub direcţia egumenului Isaia şi a dascălului Ienachi Al-boteanu, 'carele învăţasă la Cernăuţi de la gramaticul Demarchi.
/ Aceste scoale publice se mărgineau în un clas, anexat lîngă fiecare catedrală biserică şi în care dascălul, după liturghie, paradosea din orarul (ceaslov) cetirea şi cîntarea troparilor.
Şcoala centrală din Iaşi, numită licheul, avea la 1805 pe lîngă profesori greci şi pe polonul Wengerski pentru trădarea limbei latine. La 1813 statul profesorilor se compunea din călugărul Stefanos, care paradosea elineşte fizica teoretică, iar pentru esperimente avea numai o be-şică plină de spirt, în care giuca cunoscutul demon cartezian1. Istui didascal poetul grec post, Rizu adresă epigrama : „Ştefane — mu gheometra, / Pu gnorisis aro
1 Un drăcuşor de steclă neagră cufundat în o butelcă de spirt, care prin apăsarea dopului saltă ; se întrebuinţază în fizică spre a arata teoria aerostaţiei. (Gh. A.)-
metra etc, etc" (Geometre dascăl mare, / Ce tot măsuri cu pahare etc). Acesta mai apoi s-au înlocat de filozoful Gofdala Rapsinotul, iar literatura să preda de învăţatul filolog Schelit, care din elineşte esplica în mixo-varvar pe Omer, pe Tuchidides şi Chiropedia lui Xenofon. Dascălul Gheorghi trăda sintaxul, iar Capadochiul alfavita-rul. Cursul acestor învăţături se frecventa numai de fiii boierilor, carii vineau la şcoală călări, urmaţi de un ţigan pedestru, ce era şi a lor pedagog. Examine nu se făceau, iar emulaţia să deştepta numai prin epitete şi prin falangă.
In acea epocă aristrocraţii şi literaţii vorbeau numai greceşte ; limba română, cu numele ei, fu înterită pe la ţară. Guvernul fanariot alimenta planul a preface Moldova în o colonie grecească, pentru care toate studiile se făceau elineşte. iln mijlocul acestor încungiurări, venind eu de la Roma plin de dorinţă a deştepta amorţitul sentiment de naţionalitate, spre a încungiura pedeca care întru asta mi-ar fi opus chiar guvernul am proiectat a trăda specialitatea ingineriei civile, care, ca o artă, nu da grecilor nici un prepus despre o ţintire naţională. Lepădînd postul de membru la Departamentul Intereselor Străine, compus de d-lui Ioan Başotă şi de mine, sub prezidenţia fanariotului Negri, am început a paradosi ingineria în limba franceză, care aşa am urmat-o pană am pregătit acel curs în limba română.
REÎNVIEREA ŞCOALEI NAŢIONALE ÎN MOLDOVA
După un curs de învăţătură de şesă ani, în 12 iuni 1819 s-au făcut în sala şcoalei domneşti din Iaşi cel întăi public examen ştiinţific în limba română, la care au asistat venerabilul mitropolit Veniamin (de prea venerabilă memorie), epitropii şcoalelor, beizade Grigori Ghica, hat. Const. Mavrocordat, vorn. M. Sturza, toţi funccionerii publici, boieri şi străini cu ştiinţă. Elevii, în număr de 34, s-au examinat şi de străini ingineri şi s-au exercitat
524
525
cu instrumente de geodezie, grafometru etc, ii au prezentat desenuri topografice şi de arhitectură civilă şi militară.
în urma acestei cercetări, care au ţinut şesă oare, Epitropia au adresat către domnitorul, prinţul Scarlat Calimah, următoarea anafora :
„Preaînalţate Doamne,
De pe a noastre datorii, în urmarea orînduielii pentru curatoria şcoalei din oraşul Iaşii, avînd neadormită privighere spre propoveduirea bunelor învăţături în patria noastră, între altele am socotit că una din cele mai trebuincioase şi folositoare ştiinţă este matematica teore-tico-praetieească cu a sale ramuri spre rădicarea planului a mai multor moşii, pentru a cărora hotară urmează necontenite pricini, sporindu-să mai ales şi din neştiinţa inginerilor. Cercînd deci o persoană care cu vrednicie să împlinească scoposul acesta, am aflat pe patriotul nostru d-lui Gheorghie Asachi, mădular Academiei din Roma, carele, primind poftitoarea noastră cerire, ne-au arătat şi dorinţa de a face o asemene slujbă patriei, cu jărtvirea însuşi a particularnicilor sale interesuri. Deci privind noi la ceimile şi deosebitele sale ştiinţe, l-am proponuit înălţimei Tale spre acest sfîrşit. Iar înălţimea Ta, făcă-toriul ele bine ţărei aceştia, prin luminata ţeduia din 15 noiemvrie 1813,' l-ai numit în şcoala domnească din Iaşi profesor ştiinţelor trebuincioase unui ingineri politicesc, după care au avut îndestulare de a ne încredinţa despre folosul aşezărei aceştia la obştescul examen ce s-au făcut în 12 iunie al anului 1819, în fiinţa clirosului bisericesc şi acelor de treapta politicească, a străinelor cu ştiinţe, cînd mulţi tineri, fii de boieri şi altor orăşăni, au fost cercetaţi în pomenitele ştiinţe a matematicei teoiri-ceşti şi practiceşti, paradosite lor în limba românească, întru care dînd încredinţări şi vii dovezi de a lor deplină cunoştinţă, unii din ei s-au giudecat vrednici de a fi ingineri şi în faptă lucrează, spre mulţămirea obştiei. Drept aceea, încredinţîndu-ne de greutăţile, sîrguinţa şi multele ostenele a d-sale Gheorghie Asachi spre a săvîrşi un
asemenea lucru, alcătuind cu lămurire pentru întîiaş dată în limba românească un curs de matematică şi în-trebuinţîndu-1 în aşa scurtă vreme spre folosul obştesc, ni simţim îndatoriţi, pentru cinstea şi rîvna neamului nostru, de a mărturisi d-sale deplina mulţămire şi îl giudecăm vrednic ele al înălţimei Tale faceri de bine, precum şi de cunoştinţa patrioţilor. Pentru aceasta şi rugăm pe înălţimea Ta a întări acest atestat căzut meritului său: Iaşii, 1819, fevr. 8.
Al înălţimei Tale smerit rugător,
Veniamin Mitropolitul Prea plecate slugi, Scarlat Ghica, hatm. C. Mavrocordat, M. Sturza"
Numile şcolerilor g cheumului din Iaşi, în Asachi Petru Boian Iordachi Balş Teodor Bran Dimitrie Buhuşi Matei Balş Alexandru Beldiman Vasili Greceanu Ioans Greceanu Neculai Gheorghie Vîrcolici Drăghici Vasili Euclid Fotachi Gheţu Iamandi Gheorghie Ioan Hristea Costachi Ioan
eometriei teoretico-practice a li-anul 1819, septemvrie.
Calimah Alexandru
Cânta Iordachi
Cânta Iordachi
Cânta Scarlat
Carp Dimitrie
Crupenschi Alexandru
Mavrodin Mihail
Panu Constandin
Paştii Dimitrie
Razu Constandin
Sturza Alexandru
Sturza Neculai
Sturza Ioan
Scavinschi Daniil
Schelit Antonie
Schelit Alexandru
Dupre esemplul acestui examen, mitropolitul Veniamin au voit să vadă rezultatul sacrificiilor ce făcea în un curs de 16 ani pentru formarea clerului naţional. Drept care, vara anului 1820, se făcu la seminaria de Socola o publică cercetare, la care de giuzi competenţi fură invitaţi mulţi străini şi arhiepiscopul Grigorie Iri-nopoleos, precum şi Gh. Asachi. Cercetarea după programul s-au încheiet cu examenul limbei latine, în care
526
527
între temele elaborate se produse şi o dizertaţie teologică. Mîngîierea venerabilului mitropolit despre rezultatul acestui examen fu a doua zi turburată de raportul ce Asachi i-au făcut că acea dizertaţie nu era alta decît descrierea lui Bahus şi a faunilor din Metamorfozele lui Ovidius, pentru care drept mărturie să produsă şi cartea tipărită din care acea dizertaţie s-au plageat.
î.ncredinţîndu-se mitropolitul ele o şariatanerie atît ele neruşinată în dauna seminariei (care din nefericire în zilele noastre s-au mai repetat în ramul învăţăturilor), au alungat pe cei doi profesori transilvani şi s-au decidat a proceda la reorganizarea seminarului şi a numi pe vorn. M. Sturza de sinepitrop.
Acea întăie măsură neapărată au fost a alege profesori capabili, pentru a cărora aflare m-au însărcinat pre mine, care, după o călătorie în Transilvania de patru luni, am aclus de acolo pe doctorul Vasili Pop, doi alţi profesori şi pe giunele Vasili Bob, pe carele, fiind el nepot a vlădicăi Bob din Blaj, nu l-am putut scoate de acolo decît ca un contraband, prefăcînclu-i şi numele în acel latin de Fabian (java — bob). Aceştia fură instalaţi la Socola, cursul învăţăturilor dupre un nou program se începu Ia decemvri 1820. Revoluţia Eteriei, promptă la 1820—1821, au răsturnat astă urzire cu atîta osteneală făcută, personalul să răspîndi ; numai Fabian rămasă pre lîngă mine, şi mai tîrziu, în 1828, la deschiderea şcoalei din Trei-Ierarhi, l-am ampluat profesor de limba latină.
MEDITAŢII
SCRISOAREA UNUI SĂHASTRU DIN MUNŢII CARPAT ASUPRA SIMŢIRILOR LA ÎNCEPUTUL ANULUI NOU
încheierea anului vechi şi începutul acelui nou niciodată n-au născut în inimile moldovenilor simţiri asemene cu cele de care era astăz cuprinse inimile tuturor binecugetătorilor patrioţi. Intru dispărţirea de la starea cea veche a lucrărilor, fieşcine se mîngîie cu rînduiaia cea nouî întemeietă pe dritul strămoşesc, potrivită cu trebuinţele de astăz şi închizăşluită prin sfinţite legături între suverana şi proteguitoarea putere.
Lucrînd toţi împreună pentru a noastră şi a urmaşilor fericire, supuindu-ne la legiuirile statornicite prin noul aşezămînt, să păşim cu bucurie pre această nouî cale, dorind cu toţi ca :
Pre vasul nou ce duce
A patriii noastre soarte
Lin zefir ca s-îl poarte
Spre ţărmul cel dorit !
Milioane de oameni întră astăz în noua vieţii epohă cu simţiri născute din astă însămnată împregiurare. Mulţi gîndesc : Ce-m va aduce mie, familiii mele anul nou ? Oare fi-va mai bun sau mai rău ? Unii se îndeletnicesc numai cu ideea plăcerei, la urare, la darurile şi la ospăţurile urmate în asemene zi.
Acel în sănătate şi în anii înfloriţi vede în viitorime numai fericire, Fricosul suspină păn şi la ideea neplăcutelor întîmplări, în mijlocul cărora el acum se şi vi-sază, părîndu-i-se că pot urma zile mult mai întristate.
529»
Bolnavul cu mîhnire priveşte îndărăpt pe şirul în bucurie petrecuţilor ani noi, în vreme cînd acesta i se pare a fi cel de pe urmă. Tînărul gîndeşte la planuri de ambiţie şi a avuţii pentru viitorime, fata cea mare vede In zorile dipărtate zile de mireasă, de soţie şi de mumă. Fieştecarile se sîrguieşte a se veseli cît mai mult, cu încredere că cele în bucurie începute de asemine se vor săvîrşi.
înţăleptul însă — şi oare cine n-ar voi a să împărtăşi de acest nume —■, omul cel înţălept, deşi să pleacă cătră plăcere pregătită de această zi, totuş caută un minut de singurătate, spre a o pute petrece în tăcută cugetare, carea singură înrîurează asupra viitorimii. El cunoaşte că toată a sa viaţă este un curs repede a lor soarte neştiute, fieşcare zi aduce înaintea vederii sale nouî înfă-ţoşare, dar nu această experienţie (cercare), nu aceste soarte i pot aduce binele sau pe răul, ce numai chipul cum le priimeşte. Cine nu cunoaşte încă aceste, acela au trăit fără nici un folos anii vieţii sale.
Iată stă înaintea noastră anul cel nou chiar ca o străină necunoscută figură, carea arată drumul spre dreapta şi spre stînga. Unul se cuvine a-1 alege. Multe daţi am început noi anul nou păşind orbiş pre una din aceste căi, dar oare întru a noastră călătorie nu au întîmpinat părere de rău ? Aşadar, păşeşte pre calea mîntuirei ! în aceasta nu vei simţi mustrarea de cuget, nu vei simţi urmele cele amare a unei pripite lucrări, supărarea neîmplinitelor planuri ; pre aceasta cale vei fi vrednic de respect în mijlocul prigonirilor, vei fi săninos cu toată împotrivirea soartei şi avut în mijlocul sărăciîi, nu vei uita pe prieten, cînd el va fi ţie necredincios, nici patria, cînd va fi ţie nemulţămitoare, şi cu simţirea evlavioasei supuniri vei privi însuş trupul iubitului ce va răposa pre sînul tău ! Oare care alt dar mai minunat poci aştepta de la Dumnezeu ? Toate celelante fericiri de Pronie trimese să le socoteşti un adaos cătră visteria ce o vei afla pre această cale a mîntuirei.
Apoi, la închierea şi acestui an, să arunci vederea pe calea cea petrecută ; cugetul ce te va însoţi întru aducerea aminte acelor lucrate va fi acea mai dulce mîngîiere a ostenelilor suferite.
SÎMBĂTA MOŞILOR
Sfinte şi vrednice de respect sînt strămoşeştile aşe-zămînturi de evlavie, de fapte lui Dumnezeu plăcute şi de deprinderi soţiale, a cărora păstrare din neam în neam, ca ale unei clironomii nestrămutătoare, dă naţiii un haracter particular, ce-4 deosăbeşte de la alta. Între aceste este la moldoveni aducerea aminte şi îndatorirea cătră cii morţi, cărora mai cu înadins sîmbăta moşilor s-au hărăzit.
Trecut-au mii de ani de cînd strămoşii noştri statură în strălucită putere, făptuiră, lucrară pentru fericirea urmaşilor, plecară în rapaos ostenitul lor cap şi muriră. Sfinţita lor ţărînă spulbără sup picioarile noastre. Şi noi trăim precum ii odinioară şi, de nu făptuim ca dînşii, totuş trecem ca ii, obosim, ni plecăm cătră pămînt din carile sîntem urziţi, murim şi ţărna noastră să amestecă cu a strămoşilor noştri ; cii ce ni vor urma vor trece ca şi noi, fieşcare precum au sămănat, va săcera.
Aşadar, simţiri de evlavie pentru unii, de mirare pentru alţii, de respect şi de dragoste pentru părinţii noştri ni îndeamnă în ziua ce li este sfinţită a li hărăzi lacrimi de duioasă aducere aminte şi a însoţi aceste cu oarecare faceri de bine.
De aceea la noi să sărbează a strămoşilor aducere aminte uscînd lacrimile celor întristaţi, săturînd pe acii flămînzi, îmbrăcând pe acii dispoieţi şi răscumpărînd pe acii pentru datorii arestuiţi.
531
Fii şi fiice, cu inimi duioasă, des-de-dimineaţă culeg Hori mirositoare, spre a le împreuna cu lacrimile lor pe mormîntul moşilor, şi împletesc cununi, cu carele împodobesc darurile părinţilor.
Cătră aceasta să mai adaoge astăz o hioroasă aducere aminte a sîmbetei din anul trecut, în care cruda epidemie săcera jertve înmiite, lăsînd drept semn unii aspri certări mii de fii şi de văduve sărimane. Să nu fie trecută cu viderea soarta lor cea amărîtă, să cercetăm pe copiii sărimani carii, fără mijloace ele buna creştere, se pot abate la zoarile vieţii lor, să li fim în locul celor răposaţi ai lor părinţi. Să cercetăm bordeiul cel sărac, unde zace lîngeda văduvă, caria cu a ei soţ au lipsit tot agiutorul, să scăpăm o viaţă în care poate să ni bine-cuvînteze, să aflăm pe acel asuprit, pre carele nesăţia unui preaputernic vînează mica părintească moştenire, să-i fim de scut împotriva nedreptăţii. Prin asemine urmări, mîngîind pe cii vieţuitori în pătimire, vom cinsti aducerea aminte a moşilor.
ANUL NOU 1838 Meditaţie
Începutul unui an ne înfăţoşază o măreaţă şi noauă întîmplare, el seamănă unei sărbări, căriia hărăzim do-rinţile şi nedejdile noastre. Iată că sunetul de dimineaţă a bronzurilor, a sfintelor cîntări şi a trîmbiţilor minesc începerea unei noauă epohe, cetile tinerimei voioase săi-tează întru a lui întîmpinare, cunoscuţii, prietinii şi familiile îşi urează fericire, evlavioşii fii înalţă rugi pentru păstrarea părinţilor, nenorociţii pentru viaţa făcătorilor de bine, popoarăle pin biserici pentru ai lor domnitori !
Ziua aceasta, sămănînd ca un hotar între doi ani, este tuturor însămnătoare, atît împăratului pe tron cum şi cerşitoriului în bordeiul său, părintelui în mijlocul ostenelilor, maicii în sînul familiei sale, bătrînului întru al său răpaos, precum şi junelui, carile va a să repezi între furtunile lumei.
;; Chiar ca un mare vis stă îndărăptul nostru viaţa cea trecută ; ca o ţară necunoscută, acoperită de neguri nepătrunse, ni zac înainte rămăşiţa zilelor noastre. Pe acel melanholic îl supără mai grele îngrijiri, pe acel voios îl dezmiardă frumoase nedejdi; fieşcine ţinteşte ochiul său pe soarte ce au să-i aducă zilele viitoare, fieşcine ar dori să afle ceva despre acele întîmplări care în întunerica viitorime sînt ascunse ca sămănătura toamnei în sînul pămîntului.
Bătrînule, părul tău au înălbit, puterile încep a-ţi lipsi, vîntul cel race a morţii au apucat a vesteji mădu-
533
lările tale, care în pripă vor căcle ca frunzile arborilor de agera iernii suflare ! Bărbate şi fimeio, voi staţi mîn-dri în floarea vîrtutei, dar priviţi îndărăptul vostru ! Mii asemine au picat în vara vieţii lor, ca spicul cel copt supt săcerea morţii. June, tu eşti voios, cursul vieţii tale îţi pare un veac fără capăt ! Dar oare cunoşti tu acele din lăuntrul tău ? Ştii tu ce sămînţă omorîtoare îţi dormitează în piept ? Aruncă o căutătură pe mormînturile anului trecut; ele acopăr ţărîna multor juni şi june. Văd că vă oţărîţi de asemene icoană. Aţi dori a o depărta din cuget. Dar nu, ea este vrednică a fi luată aminte. înainte de a începe vreo lucrare, omul înţălept gîndeşte la sfîr-şitul ei. Tu ai întrat în un an nou, să cuvine să gîndeşti la sfîrşitul care poate să urmează, să cuvine să-ţi aduci aminte la acii carii au trecut de pe pămînt în anul de pe urmă şi carii nu să mai bucură cu tine în această zi, cugetează la acele ce încep!
Cu îngrijire începe astăz tot omul interesurile sale, face proiecturi şi planuri. Dar şi creştinul înnoieşte al său curs, şi pre dînsul îl încungiură teamă şi nedejdea, însă cu ce feli de cugetări păşeşte el întru întîmpinarea viitorimei cii posomorite şi a necunoscutelor sale soarte ? El caută un minut de singurătate, în care sufletul este dispoiet de toată patima, îl înalţă cătră preputernicui său Părinte, buzele-i rostesc mulţămirea inimei sale, zicînd : Nu sînt vrednic de îndurarea ce mi-ai arătat.
Omul cel înţălept, şi oare cine nu să crede vrednic de un asemene titlu şi acel mai înţălept, deşi să pleacă plăcerilor acestei zile, totuş îş alege un minut de singurătate, spre a putea cugeta. El ştie că timpul, nici numele lui, nimic nu adaog, ce haractirul său va siguripsi pe a sa viitorime. El ştie că toată a lui viaţă este o vol-boră de necunoscute întîmplări, fieşcare zi îi aduce nouă arătări, dar nu aceste întîmplări pot a-1 ferici sau a-1 împătimi, ce chipul cu carile le primeşte, le întrebuinţază şi le lasă. Cel ce încă aceste nu ştie, acela fără a să folosi au petrecut pană astăz a sa viaţă.
înţăleptul să sfătuieşte cu sine însuş cum ar putea mai bine să urmeză în a sa călătorie. El nu uită că, deşi au îmbătrînit, totuş nu au rămas împăcat întru nedejdile sale atîta precum simte că ar putea fi, el înţălege că,
oricît cu înadins au cugetat, totuş lucrul cel de căpitenie i-au lipsit, aceea ce ne face adevărat înţălepţi, neînfricoşaţi, care ni apropie de oameni şi de Dumnezeu, adecă de adevărata relighie, pentru care să cuvine nu numai a-i cunoaşte legile, ce a urma prin faptă şi din inimă celor orînduite. Iată că stă înaintea noastră astăz anul nou ca o ursită înhobotată, serioasă şi tăinuită în legătură cu sorţi necunoscute, ea stă ca trimisul Domnului rostind cuvintele profitului : „Spune acestui popor : aşa zice Domnul, eu vă propun calea spre viaţă şi calea spre moarte". Aşa este, calea spre viaţă şi calea spre moarte ; ea să despică înaintea vederilor noastre spre stînga şi spre dreapta. Una să cuvine să alegem, timpul necontenit ne mînă şi ne pripeşte.
Mii călăuzi ne încungiură, unii ne îndreaptă spre dreapta, alţii spre stînga. Despre o parte credinţa şi în-ţălepciunea, şi senzualitate despre alta; amîndoauă ne minesc fericire, amîndoauî ne cer oarecare jertve. înţă-lepciunea şi credinţa ne zic : „Cele de faţă jertveşte-le viitorimei; atunce toate faptele cele bune, toate meritele şi mulţămirea cea mai curată vor fi pentru tine". Deşertăciunea şi senzualitatea zic : „Cele viitoare le lasă pentru cele de faţă şi vei săcera zile de bucurie".
Aşa stau înaintea noastră bineeuvîntarea şi blăstămul. Să cuvine a alege. Mulţi ani am început fără asemene luare-aminte, fără îngrijere am vieţuit precum ni să înfăţoşa. Dar oare viaţa am gustat-o fără părere de rău ? Iată că şi astăzi te tînguieşti că încă nu eşti fericit, că-ţi lipseşte mult încă spre a fi împăcat; oare a cui este vina ? Domnul au zis : „Iată calea cătră viaţă /" Dacă ai hotărîre de a călca pre ea, atunce fii sigur de o statornică fericire.
Păşind pre această cale, să nu nădăjduim decît numai acel noroc pre carile să-l putem cîştiga prin o dreaptă lucrare. Această nedejde rareori ne va amăgi. Virtuţile ce le vei plini aduc şi în astă lume a lor rod. Deprinderile cele răle, metehnile de care ne vom lepăda ni vor împăca cu acii carii ne urăsc. însuşirile cele bune, dorinţa a folosi pe alţii fără interes personalnic, sîrguinţa de a vorbi despre toţi de bine vor dizarma pe duşmanii noştri şi vor insufla dragoste în acii cu carii avem a face, căci
534
535
în ce alta razămă norocul ? In aceea ca să fim mulţămiţi cu noi însuşi şi să cîştigăm binevoinţa tuturor oamenilor buni.
Să socotim că timpul este un ogor neprelucrat, pe carile nu răsare nici fericire, nici nenorocire. Nouî să cuvine, cu a noastră mînă, a-1 ara şi a-1 sămăna. Ceea ce vom sămăna, vom şi săcera. Iar clacă ni să va tîmpla o fericire neaşteptată, aceasta va fi noauă dovadă cît de îmbielşugat este harul Domnului !
Pre acea cale nu te teme pre mult. Teama despre ră-lele viitorimei este în sine răul cel mai mare. Tu vei pătimi mai mult de ea decît de răul carile ar putea să te împresoare. Tu vei învenina a ta sănătate şi vei omorî plăcerile care încă ţ-ar putea zîmbi.
Frica cea mare orbeşte pe om şi-1 trage în smintele. Nu socoti că teama şi îngrijirea sînt rodul înţălepciunii. înţălepciunea este liniştită, ea să bucură de acel de faţă minut norocit şi prin nedejdea viitorimei înfrînează spaima. Lin pluteşte corăbierul pe valurile mării, bucu-rîndu-să de săninul soarelui. Oare cuvini-să a să teme de furtuni şi de sfărmare atunce cînd toate-i merg bine ? Dar îndată'cînd ceriul să înnourează, cînd furtuna cea turbată întartă apele mării, cînd i să rump vîntrele şi acufundare înfrişocată îl ameninţază, atunce spaima lui î-ar grăbi peire.' Insă plin de încredere în Dumnezeu, carile l-au adus prin mările cele mai depărtate, corăbierul adună cele de pe urmă a sale puteri, să luptă cu vîntul şi cu apele şi prin înţălepciune scapă de primejdie.
De aceea, nu te teme pre mult, ci, dacă pană acuma nu ai fost de tot fericit, cugetă : toate să schimbă. Dacă te afli în o stare desperată, îmbărbăteşte-te ; cu bună samă nu va rămîne tot aşa precum este. Oare, din cîte ai văzut, n-ai înţăles veciniea schimbare a lucrurilor ? Nu este statornică fericire pre pămînt, dar nici asemene nenorocire. Di ce să ne întristăm cînd apune soarile ; în urma nopţii oare nu va răsări o altă zi ? Şi cînd ai pierde toată bucuria vieţii, tot încă nu vei însărăci, căci izvorul bucuriei şi a harului, bunătatea dumnezeiască, încă n-au lipsit de 'pe pămînt. Dacă moartea ţ-ar fi răpit vreun odor, inima să nu să întristeză purure pe mormîntul unui iubit răposat ! Călătoriule cătră vecinicie, tu te înaintezi
cu povăţuirea Domnului spre întîmpinarea persoanei ce ai pierdut-o ! Dacă poate nedreptatea omenească, dacă răutatea inimilor crude te-au asuprit, dacă focul armelor ţ-au răpit toată avuţia, nu pierde nădejdea ; o dreaptă fiinţă domnează preste noianul stelelor, ea au numărat şi lacrămile tale.
Precum omul, aşa şi statul are pătimirile sale şi pe duşmanii săi, dar acel mai înfricoşat este răul carile clarmă unirea şi armonia publică ; dizbinarea din lăuntru ţinteşte cătră sfărmarea fericirii. Deci tot omul căruia drag este a fi mădular unii patrii ce are să se învrednicească de stima altor naţii, acela carile doreşte a meri-tarisi facerile de bine ce-i sînt hărăzite, acela căruia este scumpă chiar casnica sa fericire, lucru ce nu să poate înfiinţa fără fericirea patriii, acela să adaogă toate a sale puteri spre întemeierea armoniei soţiale. Cătră aceasta să se sîrguiască fieşcarile, căci înţălepciunea individuală alcătuieşte înţălepciunea naţiei, şi de la a patriei fericire derază fericirea fieşcăruiia.
Inima cea îmbunătăţită este organul fericirii noastre ; dar nu socoti că ai inimă bună, dacă cunoscuţilor şi familiei tale nici prin faptă, nici prin gînd n-ai făcut vreun rău, căci aşa şi acii morţi ar fi buni, nimăruia făcând vreun rău. Nu, tu nu ai inimă curată, pană cînd ştii că n-ai făcut aproapelui tău atîta bine cît ai fi putut face. Inima ta nu-i curată, pană cînd înveţi pe alţii virtute şi nu o plineşti însuşi. Inima ta nu este curată, pană cînd nu te sîrguieşti a folosi pe toţi cii cu carii ai a face, cînd sara nu poţi a-ţi aduce aminte că ai agiutat pe cineva, că i-ai făcut vreo bucurie, deşi cu jertvirea inte-resurilor tale. Atuncea, inimă evlavioasă, înalţă-te în toate zile, adună toată virtutea, ca să păşeşti pre calea vieţii j Cînd soarta nedreaptă te va mîna cătră rîpa pei-rei, cînd, cu norocul cel nestatornic, prietinii cii necredincioşi te vor părăsi, cînd singură durerea te va întovărăşi, atunce în mijlocul lacrimilor tale vei vedea pre Domnul, carile nu te va părăsi, ci te va întări.
Cu aseminea simţiri să începem acest an nou. Poate că ni va aduce întristare şi sărăcie ; pre aceste cu creştinească bărbăţie să le suferim. Iar dacă acest an va aduce fericire mie şi la al miei, atunce să o gustăm cu
536
537
înţălepciune şi cumpenire ; această să nu ne facă mîn-clri, căci cunoaştem prefacerea lucrurilor lumeşti.
Dar cînd acest an ar ave să fie pentru mine anul de pe urmă, eu prin fapte creştineşti să mă sîrguiesc ca să fie şi anul naşterii pentru o altă viaţă. Atunce, dar atunce, o, suflete nemuritoare, cînd va agiunge minutul cel mai frumos a naşterii de nou, care aice pe pămînt moarte, iar în ceri deşteptare să cheamă, atunce voi sta în faţa Domnului.
Te voi vedea cungiurat de mirare şi dragoste nerostită. O, ce bucurie ni să înfăţoşază întru apropiere înde-plinirei mele ! Tainile lumii să dizvălesc înaintea ochilor miei şi mă voi simţi pătruns de fericirea caria nu pot afla un nume. Eu te voi vedea făcîndu-mă mai îndeplinit, ca o părticică a universului nemărginit, urzit spre depii-nire, la care pe pămînt nu am putut agiunge.
A lumeior Părinte, învredniceşte-mă a mă închina ţie în faţa luminei celor fericiţi, unde nenumărate cete a nemuritorilor înalţă viers de bucurie, unde pre o cale stelită să pot vedea de nou sufletele cele mie mult iubite, ce înaintea me timpuriu s-au înălţat !
O, cugetare, înfrînează zborul tău cel pre sumeţ şi în a ta neputinţă laudă pre Domnul ! Ce am fost pană acuma, cît ele abătut de datoriile mele în trecutul an, cum să privesc cătră ceriul, cum să nădăjduiesc acele mai pre sus ? Doamne, agiută-mă să am o inimă curată, pă-trundi-mă cu virtutea sfîntului tău duh, să nu obosăsc a mă îndeplini eu însum şi a mă curaţi de toate răle deprinderi ! Ca un om nou, om mai bun să întru în acest an nou; ferice de mine de voi putea birui, de voi agiunge la scoposul mieu ! Ferice de mine, cînd pe patul morţii voi putea cu sănină frunte zice : „Ferice de acii cu inimă curată, că ii vor vedea pe Domnul !"
NOAPTEA ANULUI NOU
Noaptea trecută, un om de şesăzăci ani era la fereastră ; ochii cii întristaţi rădica cătră bolta cerască, în care plutea stelele brilante ca florile cele albe de nufăr asupra luciului unei ape line ; uneori ţîntea vederile sale pe pămînt, unde nime nu era ca el într-atîta lipsit de bucurie şi de răpaos, căci nu era depărtat de mormînt, cătră carile coborîsă şesăzăci de trepte. Din timpul cel frumos a tinereţilor sale nu i-au fost alta rămas decît zmintele şi mustrări de cuget. Sănătatea lui era strun-cinată, sufletul era deşărt şi obosit, inima sa amărîtă de părere de rău, şi a sale bătrîneţe era pline de dureri. Atunce zilele tinereţilor sale s-au înfăţoşat înaintea sa şi-i aducea aminte acel minut sfinţit cînd părintele său îl pusese la răspintenea acelor douî drumuri, din care unul duce la o ţară liniştită şi ferice, acoperită de mănoase săcerişuri, luminată de un soare ce este purure sănin şi răsunător de o dulce armonie, cînd celalant drum duce la lăcaşul întunericului, la o vizunie din care nu să mai poate ieşi, plină de şerpi şi de venin î
Aleu, şerpii să acăţa de inima sa, buzile sale să spurca de venin, încît el au înţeles în ce loc să afla. Atunce au înălţat ochii săi cătră ceri şi cu spaimă necuvîntată au strigat : „O, tinereţilor, înturnaţi-vă ! O, părintele meu, du-mă încă o dată la intrarea vieţii, pentru ca să pot alege în alt feli !" Dar nici tinereţile sale, nici părintele său nu era ! El au văzut o stea căzătoare trecînd cu re-
539
pegiune pe ceri, legănîndu-să şi stîngîndu-să. „Iată aşa sînt şi eu", zis-au, şi spinuri ascuţite de pocăinţă i-au străbătut mai mult inima.
Atunce ş-au adus aminte de toţi oamenii ce sînt de a lui vîrstă, atît de acii pe carii au cunoscut de aproape cît şi de acii ce nu-i cunoştea, carii petrecusă tinereţile cu dînsul, carii acum, răspîndiţi pe faţa pămîntului, să purta ca buni părinţi, ca prieteni adevărului, a virtuţii, şi carii în linişte, fără a vărsa lacrimi, petrecea această întăi noapte al anului. Sunetul clopotelor, ce serbează pe acest întăi pas a timpului, din înălţimea turnului bisericii au răsunat la urechea sa ca un cîntic evlavios. Acest sunet i-au adus aminte de părinţii săi, de urările care ii făcea pentru el în această zi sfinţită, de învăţăturile care ii înnoia şi care sfătuiri nenorocitul lor fiu niciodi-neoare nu au urmat şi de care niciodată nu s-au folosit, împovărat de durere şi de ruşine, el nu mai poate privi cătră acest ceri sub carile trăia părintele său, încît au ţintit pe pămînt obosita sa vedere. Lacrimile au rourat din ochii săi, ele au căzut pe omăt, ele care să acoperea pămîntul ; au suspinat şi, nevăzînd nimic care ar putea să-1 mîngîie, „ah, înturnaţi-vă, tinereţilor, au mai strigat, înturnaţi-vă !" Şi tinereţile sale s-au înturnat, căci toate aceste era numai un vis carele i-au fost tulburat acea întăi noapte al anului. El era încă tînăr, numai greşelile sale era adevărate. Atunce au mulţămit lui Dumnezeu că tinereţile sale nu i-au fost trecut şi că au putut părăsi calea necuviinţei, spre a urma acea a virtuţii, pentru de a întră iar în ţara cea lină, coperită de mănoase săce-rişuri.
înturnaţi-vă cu dînsul, cetitorilor mei, şi voi cîţi ca el v-aţi rătăcit. Acest înfricoşat vis fie de acuma giu-deţul vostru, dacă odineoare, împovoraţi de durere, veţ fi nevoiţi a striga „înturnaţi-vă, frumoaselor tinereţe!", că tinereţile cele dorite nu să vor mai înturnă.
FERICIREA UNUI TRAI RETIRAT (TRAS DEOPARTE)
Fericit este astăz acel om carile, în loc de a umbla pin lume, trăieşte depărtat de oameni ! Ferice de acela carile nu cunoaşte nimic dincolo de orizonul său şi pentru carile chiar satul cel învecinat este o ţară străină ! El nu au lăsat inima sa la oarecare persoane iubite, pe care nu le va mai vedea, nici numele său în discreţia (giude-cata) celor răi. El crede că nevinovăţia lăcuieşte în cătune, cinstea în palaturi, iar virtutea prin temple. Toată a sa laudă şi a sa relighie le întrebuinţază a noroci pe acii ce încungiură pre el. Deşi în grădinile sale nu vede nici poamele Asiii, nici adumbrirea Amerieii, totuş cul-tivează plînte care sînt bucuria femeii sale şi a fiilor săi. El nu are nevoie de arhitectonice monumente pentru de a face mai evghenis al său peisaj (privirea cîmpului) ; o ar bure (copaci), sub a caria umbră au răposat odineoare un om virtuos (îmbunătăţit), îl umple cu înalte aduceri aminte, plopul de pin păduri i înnoieşte în minte lupta lui Eraclis, iar frunzile de stejar, cununile ce să împărţea la capitolul Romei.
Cultura grîurilor i înfăţoşază multe alte asămănări cu viaţa omenească : umbrile lor fac cunoscute ceasurile zilei, a lor creştere anutimpurile cele repede, şi anii săi cii fugători i numără prin săcerişuri. El nu să teme, ca pe la politii, de Imeneul (însoţire) necredincios sau de o familie pre număroasă.
541
Ostenelile sale purure să întrec de facerile de bine a naturei. Îndată ce soarile agiunge în zodiacul vergurii (avgust), el adună a sa familie, pe ai săi fii, cheamă pe vecinii săi şi din zor de zi întră cu dînşii cu săcerea în mînă în grîul cel copt. Inima-i saltă de bucurie văzînd înmulţirea jărbiilor şi pe copiii săi dănţuind în giurul lor, cununaţi de albastrele şi de flori de neghină. Giocu-riie i aduc aminte acele a tinereţilor sale şi suvenirul (aducere-aminte) a părinţilor celor îmbunătăţiţi, pre carii nădăjduieşte a-i vede o zi în o lume mai norocită ! El nu-i la îndoială cum că este un Dumnezeu, la vederea acestor săcerişuri şi la dulcele epohe care le înnoieşte în a lui aducere-aminte, şi i mulţămeşte că prin un şir necurmat de binefaceri au legat soţietatea trecătoare a oamenilor. Cîmpuri florite, măreaţe şi freamătoare păduri, rîurilor spumioase, sălbatice stînci, numai de singura turturică cercetate, drăgălaşe singurătăţi care ne fărmăcaţi prin dulce conţerturi, ferice de acela carile va putea rădica hobotul ce acopăr a voastre ascunse frumu-săţi ! Dar mult mai ferice de acela carile le va putea gusta în pace pe a părinţilor săi moştenire.
OMUL LITERAT
De cînd soarta, românilor favorisitoare, au deschis căile pe care au a păşi pentru de a agiunge la scopul dorit a civilizaţiii, mulţi tineri, însufleţiţi de o vrednică de laudă dorinţă, ostenesc în deosăbite ramuri, cu ţintire de a înavuţi limba şi ideile compatrioţilor. în unii să descopere talent, în alţii numai buna plecare, în puţini fondosul cel clasic neapărat pentru nemerirea ţintirii lor. Grăuntea, mai nainte de a putea fi sămănată, au costisit multă sudoare ostenitorului ! Sfezile şi controversile asupra formelor limbei sînt intempestive şi însorb timpul preţuos a acelor autori carii, cu însărcinarea traducerii din limbi străine, să par îndatoriţi a aduce pe românie străine idiotizme şi construcţii, încît din asemene fabrici au început a naşte bastarduri, pre carii totimea naţiii ne-cunoscînd, nu le va putea priimi de ai săi fii adevăraţi. Fondosul limbei noastre, ce pe aiure să caută, să află în sfînta Scriptură, ce este de toţi românii înţăleasă ; această să se păstreze curată şi întreagă, ca singura legătură ce uneşte încă pe românii dispărţiţi în staturi deosăbite, şi cătră aceasta adaogă-să îmbunătăţirile cerute, după un metod simplu şi care s-ar cuveni a să legiui de un giudeţ amfiction ce să poate închega din gramaticii români a Transilvaniii, a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Doritori de a vedea aşăzată cultura neamului românesc pe trainice temeiuri, noi împărtăşim aice
543
portretul şi însuşirile omului literat, pe care să aibă totdeauna tinerii noştri de model întru a lor ţintire.
Omul literat este acela a căruia meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoştinţa altora, în această ambiţie să mărgineşte toată a sa lucrare şi interesul pe carile alţi oameni împrăştie preste deosăbite obiecte.
Ambiţios ele a înmulţi ideile sale, el le caută păn prin veacurile antice, cercetează monumenturi şi scripte, pentru ele a culege, preste urmele uneori şterse, sufletul şi cugetarea oamenilor celor mari din toate veacuri şi ţări. El vorbeşte cu dînşii în a lor limbă, a caria odoare în-trebuinţază pentru de a înavuţi dialectul patriii sale. El petrece culegerea literaturei străine, cu a caria esenţă înfrumusăţează literatura, naţională.
Inzăstrat de aceste norocite organe, care ne fac să iubim cu împătimire tot ce este frumos şi adevărat, el lasă capitilor celor mărginite osteneala cea în zădar de a supune la această măsură şi formă toate talentele şi toate iiaractirile, cînd el culege din deosăbirea cea îmbelşugată feliurite mijloace a naturei pentru de a îneînta (a disfăta) pe oameni, a-i lumina şi a li fi de folos. Cîte să fac în lume bune şi folositoare nu sînt pentru el perdute.
Pentru o asemene ureche sună armonia poeziilor lui Virgil, a lui Tasso şi a lui Rasin, pentru asemene sentiment Tacitus au aruncat înfricoşate seîntieri pe inima tiranilor, cătră dînsul să adresază Monteschiu cînd apără clritul omenirii, Fenelon cînd împodobeşte virtutea. Pentru el fieşcare adevăr este o izbîndă şi fieşcare capodopera o plăcere.
Deprinzîndu-să a să folosi atît din a sale reflexii, precum şi din acele a altora, el nu va fi nici singur în singurătate, nici străin în soţietate. Cu un cuvînt, oarecare va fi a sa îndeletnicire, el cu un pas măsurat păşeşte în lumea cea cugetătoare a speculaţiilor matematice, sau că să rătăceşte în lumea cea înfărmăcată a poe-ziii, au că înduieşeşte pre oameni pe sţenă, sau că învaţă prin istorie ; aducîncl la templul artelor a sale pîrgi, el nu va căuta de a coborî pe concurenţii (rîvnitorii) săi în a sa cale, nici va defăima lucrările altora pentru de
a înălţa pre ale sale. Ochiul său, nespăriet, nu-1 va întoarce de la triamvul altora ; glasul faimei (laudei) nu va fi pentru sufletul său un neplăcut sunet şi în loc, ca neastîmpărata mediocritate (cii cu puţin talent), să geamă pentru toate aceste sporiuri, pentru că înaintea ochilor ei să strîmtorează neîncetat cîmpul geniii, adevăratul om literat, petrecîndu-1 cu un ochi mai sigur, va vedea că rămîn lui îndestule prilejuri de a înălţa acolo cîte un monument şi de a putea cuprinde vreun loc !
544
O arbure va umbri piatra de pe al meu mormirvţ; as fi dorit să fie. un .dafin, însă acesta nu creşte in patria nie ! Acolo vor sădea o zi doi înamoraţi; paserea care pe ramuri să leagănă tace, şi arburea me răspmdeşte un c______xj- ~___4-~ 4wî^+» r>nr*iî nîH mi au un minut ae d
MEDITAŢIA UNUI iMBATRlNIT POET
din cîmpul Italiei l
Va veni ziua în care să va stinge focul vinelor mele, în sînul meu va lăcui iarna, fulgii cii albi îmi vor împresura tîmplele şi negurile vor întuneca ochiul meu. In mormintele cele aşezate zac prietinii ; numai eu am rămas, ca un singuratic spic pe carile săcerătoriul au uitat a-1 tăie ! Un nou neam au răsărit, cu nouă dorinţe şi idei nouă ; plin de mirare aud numi nouă şi versuri nouă ; sunetul numirilor celor vechi au trecut, precum m-am trecut şi eu însumi ; poate că sînt de puţini cinstit, de mulţi defăimat şi de nime iubit ! Şi iată cătră mine săltînd vin tinerii cii cu înflorită faţă şi în mîna mea cea tremurătoare puindu-m harfa îm zic : „De mult ai tăcut, bătrînule ! En cîntă-ne iar versuri despre visurile juniii tale !"
Atunci apuc harfa, plăcerile şi durerile cele vechi să trezesc, negurile pier, lacrimile răsar iar din ochii mei cii stinşi, în sînul meu să răsprimăverează, tonuri dulce a duioşiii tremură de pe coardele harfei, iar mi să înfăţoşază rîul cel galbîn, palaturile de marmoră, zînele cele frumoase, şi cînt versuri de Italia !
Acesta va fi cînticul meu cel de pe urmă ; stelele mă yor lumina ca în nopţile tinereţilor mele, raza cea răcoare a lunei îmi va atinge faţa şi cînticile trecutelor pri-vighitori ca un iho vor răsuna din depărtare ; atunce ochii mei doritori de răpaos să vor închide şi sufletul să va înălţa ca tonul harfei mele.
546
MEDITAŢIE PENTRU ZIUA ANULUI NOU
Un atom de pulbere au căzut preste muntele cel înalt, o picătură de apă în ocheanul cel nemărginit, un an au trecut în noianul veciniciei şi s-au mistuit; unde, unde-1 voi putea afla astăzi ? Nepăsători de această luare aminte, cii mai mulţi din oameni nu să îndeletnicesc astăzi cu altă decît cu plăcerea zilei, cu facerea şi primirea urărilor. Sumeţul în floarea sănătăţei vede astăzi pentru dînsul în viitorime numai întîmplări fericitoare ; fricosul şi puţinul la suflet împregiurări neplăcute, ce pot fi pentru dînsul mai întristătoare decît cele trecute ; pătimaşul caută îndărăpt cu durere la şirul zililor voioase a anilor ce au vieţuit; mulţi sînt carii urzesc planuri de mărire, de puternicie, de înavuţire, şi mai tot omul caută în această zi să-ş înmulţască plăcerile, crezînd că bucuriile cu care să va începe anul îl vor însoţi cu statornicie în tot cursul acestui period ; dişi ii cu adevărat pre adeseori cu asemine idei pot fi înşălaţi, cu toate aceste lor le place a să face jertve unei bucurii măgulitoare.
Insă şirurile nenumărate ale anilor, cu a lor ispitiri, nu au trecut preste lume fără a lăsa pentru oameni lecţii folositoare. Din sînul fieşcăruia an ce au apus răsărit-au cîte o învăţătură ce s-au adaos în cartea înţălepciunei. A ei luări aminte ne îndeamnă să aruncăm în această zi, atît de voioasă la părere, o căutătură pe acele două mai însămnătoare momente a omului, adecă a întrărei lui în această viaţă şi a ieşirei din ea, trecînd în acea viitoare.
Cîtă bucurie simţesc părinţii la naşterea unui prunc, precum dimpotrivă amărăciune la curmarea vieţii lui ! Dar această plăcere, această a noastră durere, nu este pentru acel născut, nici pentru acel răposat, ce chiar pentru dragostea cătră noi înşii, carii simţim plăcere în aceea ce cîştigăm şi durere în aceea ce perdim. De am cunoaşte cele viitoare, de am fi în stare a simţi pentru altul dragostea cea neinteresată, apoi adeseori am plînge lîngă leagănul celui din nou născut şi am ferici pre acel din secriul morţii !
Insă norocit este omul că nu cunoaşte a sa soartă viitoare. Preaînţăleptul Urzitor al lumei au orînduit a se ascunde din a sa videre pană şi cele ce au a fi în ceasul următori, ca omul, nici tulburat de frică, nici iarăş cu totul fără de grijă, să făptuiască neatîrnat după a sa voie şi cuget.
Anii cu adevărat în a lor repede zbor spulberă ca pe un atom lucrările cele uşoare, cufundîndu-le în noianul uitării; însă faptele cele făcătoare de bine ominirei, ca firul de grîu cel curat al dumnezeiescului cuvînt, răsădit in inimile virtuoase, produc rod însutit de lumină, de agiutor şi de mîngîiere neamului omenesc şi rămîn pre pămînt ca un monument nemuritori, care aduce făptuitorului în cer răsplătire şi pre pămînt binecuvîntare.
548
DORINŢA FOLOSULUI OBŞTESC
Cetit de p. Gh. Asachi în seanţa publică a Academiei, la 8 noiemvrie 1842.
^ Ne înmîndrim a purta pe străin prin politia noastră, a-i arăta zidurile cele măreţe, mănăstirile, bisericile, spi-talurile şi şeoalele şi a-i zice : Aceste s-au zidit din facerea de bine a strămoşilor.
Pe fiii noştri îi aducem înaintea icoanei şi a statuei a vreunui bărbat mare şi sufletul nostru se înalţă în mîndrie, istorisind faptele şi viaţa celor mai nainte de noi, zicînd : Nobilul acela pentru patrie au pătimit moarte în cîmpul bătăliei, celalalt au murit pentru adevăr şi pentru păstrarea credinţei şi a relighiei noastre ; aici un altul, carele au cuprins cele întăi posturi a patriei şi au murit în sărăcie, pentru că toate le hărăzea spre binele concetăţenilor săi; iată un altul, carele jertvea averile şi plăcerile sale, sîrguindu-să ziua şi noaptea a revărsa o lucoare asupra patriei, prin ştiinţe sau prin descoperiri folositoare. Auziţi glasul popoarelor! Ele vestesc toată lauda vechimea, cu mîndrie numără faptele eroice a zilelor trecute, ele cîntă în versuri mărirea şi puterea strămoşilor, şi nici o naţie în privirea strălucire! vechimei nu vrea să fie a doua cu rangul.
Ce feli au fost oamenii cei vechi pre carii lăudăm cu atîta entuziasm ? Oare prin ce mijloace le-au fost cu putinţă a face aşa lucruri mari ? Oare bărbaţii acei mari fost-au de o viţă mai nobilă decît a noastră? Nu avea ii carne şi sînge ca şi noi ? Ii cu adevărat încă au fost neputincioşi şi muritori ca şi noi şi totuşi noi astăzi,
întru uimirea noastră, trebuie să ne mirăm de faptele şi virtuţile lor cele mari şi eroice ! Fost-au ii doară mai înavuţiţi decît noi, de au putut urzi atîte fapte plăcute lui Dumnezeu : mănăstiri, case de adăpost şi dănuiri înavuţite pentru săraci, bolnavi, orfani şi scoale ? Nicidecum. Şi în zilele noastre trăiesc mulţi înavuţiţi şi totuşi nu ne învrednicim a vede din partea lor niscaiva fundaţii în folosul obştilor, a vreunei politii sau a ţărei. Oare strămoşii noştri era mai înţelepţi, mai pătrunzători şi mai învăţaţi decît ce sîntem noi astăzi ? Nicidecum, pentru că ştiinţele epohei de astăzi au întrecut cu foarte multe grade pe acele a vechimei.
Poate că oamenii veacurilor trecute avea mai mare plecare cătră relighie şi virtute decît noi ? De la începutul lumei, iară mai ales de la întemeierea relighiei cei adevărate, oamenii era deopotrivă însufleţiţi de evlavie cătră relighie şi de iubire cătră virtute, dişi este ştiut că nu toţi se afla tot în acel grad de cultură.££u adevărat este netăgăduit lucru că strămoşii noştri ne-au întrecut cu acea singură virtute ce se cere la sprijinirea şi înflorirea folosului obştesc, a relighiei, a cetăţenilor şi a patriei, cu acea virtute zic prin care tot însul se sîrguia mai mult pentru familia sa decît pentru persoana sa, mai mult pentru binele public a patriei întregi decît pentru acela al obştiei sale.
De unde se trage ticăloşia timpurilor noastre ? De unde cură necontenit rîul meseriilor vătămătoare tronurilor ? De unde lîngezirea relighiei ? Au nu, de la nesim-patia oamenilor trăitori tot într-o politie ? Acest izvor de ticăloşie în care suspină lumea zace în lăuntrul inimei omeneşti şi se numeşte interes şi egoism.
Egoismul este veninul carele roade legăturile cele sf in- \ ţite ale prieteniei şi a familiei, unde adecă tot însul este I numai pentru sine însuşi şi nimene pentru toţi; el este j veninul carele desparte mădulările obştiei şi a trupului unui stat de cătră olaltă şi desface nervele care ar trebui să-1 ţie întrunit. Egoismul ne îndeamnă a ne osteni pentru lauda noastră, iară nu pentru aceea a patriei. Egoismul înalţă pre cei linguşitori, iară pre cei îmbunătăţiţi cu sufletul îi lasă umiliţi în pulbere. Egoismul dispreţuieşte măsurile cele înţelepte, ce ar putea mîntui patria
550
551
/
de per zare şi i-ar putea da de noul virtute şi strălucire. Interesul şi egoizmul dizbină popoarele şi pre oameni de cătră olaltă, face mai adîncă rîpa ce desparte deosebitele clase a soţietăţei şi aţîţă flacăra urîciunei reciproce. Egoismul ne face nesimţitori pentru cinstea şi ymta pa-•^triei,:' el numai este pricina de unul şi altul nu se^îngri-jeşte; aşadară nici unul pentru toţi, nici toţi pentru unul, dară tot însul numai pentru sine, făcîndu-ne cu totul nesimţitori la orice nenorocire publică, dacă nu se atinge de interesul nostru.
Au ne putem mira de căderea naţiilor atunci cînd interesul particular sapă temelia statului ? De mirat este dacă politiile odineoară strălucite se darămă atunci cînd lăcuitorii petrec între sine nu ca o familie, dară ca nişte sihastri egoişti, cînd familiile strălucite se acufundă, cînd' interesul dizbină rudeniile între sine, făcînd a se ruşina de cei săraci şi a zavistui pre cei înavuţiţi ? Numai nenorocirea cea aspră ne face fraţi, numai ea ne învaţă cum trebuie a ne îngriji şi a lucra toţi pentru unul' şi unul pentru toţi şi ca, cugetînd pentru noi înşine, niciodată să nu aducem obştia în primejdie de peire. însuşi duşmanii, văzînd că corabia ce se poartă de valurile mărei cei înviforate este aproape de sfărîmare sau acufundare, întind mînă de agiutori unii altora şi, întru-nindu-se laolaltă, lucrează toţi pentru toţi.
învieze dară iarăşi în sînul nostru dorinţa folosului obştesc, ce de furtunile politice s-au fost mînat de pe orizonul patriei. întoarne-să iarăşi între noi virtutea aceea ce ne aduce mirare prin faptele strămoşilor, povăţuită de mîna cercărilor ; numai ea va sprijini zidirea cea măreaţă politică şi soţială ce prin favorul Proniei s-au înălţat.'Dorinţa folosului obştesc este o aplecare necontenită de a contribui, pre cit ne iartă puterile şi împregiurările, ia folosul, mulţămirea şi cinstea patriei, a politiei şi a familiei noastre.
Vederat este că acolo unde toţi cetăţenii sînt însufleţiţi de ideea folosului obştesc nici unul nu poate fi nenorocit, căci binele ce-1 face unul spre folosul celorlalţi se revarsă înmiit asupra lui, pentru că în ce chip lucrează el pentru toţi, în acel chip toţi iarăşi pentru dînsul. Cel ce voieşte să fie folositori obştiei, trebuie să aibă
mijloace spre a pute agiuta pre alţii, trebuie să cunoască chipul, însă nu trebuie să aştepte numai agiutori de la alţii, ci şi singur să lucreză, agonisindu-şi de o parte cunoştinţe teoretice şi practice, iară de altă partej înţelepciunea de a se şti folosi de aceste întru strîngerea averilor, fără vătămarea moralului. Cu cît mai multe cunoştinţe şi averi are omul, cu atîta mai mult se poate face folositori. Cînd zicem : să fii obştiei folositori, nu se înţelege : uită-te de tot pre tine, părăseşte-ţi intere-surile tale, îngrijeşte-te numai pentru alţii, ci în acest îndemn se cuprinde : năzuieşte a-ţi cîştiga mijloace materiale şi morale spre a pute fi folositori familiei şi patriei, căci fără asemene mijloace numai sarcină eşti soţietăţei ; nu socoti că fără învăţătură şi mijloace materiale ai putea fi cîndva folositori. Amar de dezinteresarea ce se razemă pe trîndăvie şi pe o dorinţă nelucrătoare !
Acela nu învredniceşte numele de dezinteresat, carele, contribuind în ceva la binele obştesc, aşteaptă vreun interes sau bani, ci acela carele, povăţuit de prinţipia aceea malta a relighiei : „ce face dreapta ta, să nu ştie stînga", jiici un interes şi nici o mulţămire nu aşteaptă pentru ostenelele sale puse întru înaintirea binelui obştesc.
Artizanul, neguţitoriul, dregătoriul şi astronomul nu se ostenesc numai pentru sine, dară şi pentru alţii, ii însă cu aceasta încă nu se învrednicesc de cunună ; măiestria deci şi însărcinarea lor poate fi folositoare, fără a se pute numi ii dezinteresaţi. „Nici o virtute nu se cumpără cu aur l" Dezinteresul cuprinde o prosforă pentru binele obştesc, pentru că nu este virtute care să nu fie unită cu o învingere de patimi şi cu o jertvă de averi şi de linişte ; virtutea este o luptă de bunăvoie împotriva tuturor pede-cilor ce ar sta în calea înflorirei şi a întăririei binelui obştesc.
Nemurire vouă, bărbaţilor străluciţi a vechimei, carii v-aţi jertvit pentru binele patriei, v-aţi ostenit pentru luminarea omenirei ! Numele vostru străluceşte purure înaintea lui Dumnezeu şi în aducere-aminte a oamenilor. De asemene acest aşezămînt, pentru a căruia înfiinţare serbăm ziua de astăzi, va învrednici numele strălucitului său fundator şi, după veacuri, urmaşii se vor înmîndri
552
553
de ostenelele conlucrătorilor şi de folosul ee se va răvărsa asupra lor.
Adevărul este că toţi nu pot să fie mari, nici faptele tuturor încă nu se pot socoti de pilde mari, şi aceasta din pricină că nu toţi au mijloace şi prilejuri favorisitoare întru făptuirea lucrurilor celor mari. Cu toate aceste, în sfera sa tot însul poate lucra dupre legile înţelepciunei şi a moralului, iară în relaţiile soţiale a face purure bine, a se arăta neinteresat şi, prin urmare, dacă nu de nume mare, cel puţin de un nume bun a se învrednici. Ocaziile de a lucra cu chipul acesta sînt nenumărate. Aşa, de pildă, cînd în stăruirea ta de a căpăta vreo dregătorie publică vezi că unul dintre candidaţi te covîrşeşte în multe priviri, trage-te cu modestie înapoi, căci acela va lucra cu mult mai bine decît tine în priinţa patriei, iară ţie-ţi va putea da pildă de urmare la împlinirea datoriilor patriotice. Aşa, făcîndu-să vreo întreprindere ţintitoare cătră întemeierea binelui obştesc şi a cinstei patriei tale, apucă-te ele lucru cu bucurie şi ajută dupre putinţă. Nu întreba : cine va face, cine este acela carele va începe, ci întreabă ce este de făcut.
Di se află patria în nevoie şi în primejdie, atunci ai prilej de a-ţi arăta inima. Egoistul caută să scape, iară patriotul să se împărtăşască de primejdiile ei, pentru ca să o mîntuiască prin unire şi statornicie.
Mărinimia nu este vreun strein nemernic cu carele niciodată nu te-ai pute întîlni ; ea este o virtute cu care totdeauna putem străluci, numai de vom voi, fiind mai ales lăudată şi recomendată încă şi de cărţile cele sfinte. Lucrează deci şi osteneşte dupre puterile ce ai şi cu mijloacele ce le stăpîneşti ; di nu ai avere, acest aşezămînt este menit a te înavuţi cu ştiinţă şi cu talent. Nu aştepta să vie prilejul, dară singur caută ocaziile de a pute lucra împreună cu alţii pentru binele şi lauda patriei.
Niciodată nu va fi bun patriot şi cetăţan acela carele pre lîngă toate ştiinţele sale nu va învăţa şi de a se face obştiei folsitori, a asculta de legi şi de domnitoriul ţărei; nu va fi următori poruncile lui Dumnezeu acela carele, precum Dumnezeu pentru toată lumea, el ca om, în cercul cel îngust a lucrărilor sale, nu va făptui pentru
binele obştesc ; acela va purta în sînul său o plăcere cerească, carele va fi multor făcători de bine cu jertvirea sa cea personală.
Dorinţa deci de a ne pute face folositori concetăţenilor noştri să ne fie pururea ca un luceafăr călăuz prin întunericul vieţei. împlinirea acestei îndatoriri, poruncită de relighie şi pilduită de toţi filozofii cei adevăraţi şi de toţi bărbaţii cei mari, va întemeia şi va spori binele statului public şi a familiilor noastre şi ne va mîngîia în minutele cele de pe urmă a vieţei, cu încredere că „aici pre pămînt nu am trăit în zădar'6.
554
ANOTIMPURILE VIEŢEI OMENEŞTI
Viaţa omenească, ca un munte, are două coaste : pe una ne suim plini de junie şi de nădejde, agiungem pe culmea sa şi, în virtutea vîrstei, mîndri de înălţarea la care am agiuns, stăm acum un minut; apoi, împinşi de braţul cel puternic al timpului, sîntem nevoiţi a destinde1 pe cealaltă coastă, care, fiind mai repede şi mai lunecoasă, iute ne aruncă în mormînt.
In astă cale îndoită la cîte metamorfoze (prefaceri) este omul supus ! Oare cum să cunoşti tot pe acel om în fiinţa cea jună, cînd surîde şi se gioacă la intrarea căii, şi în acel bătrîn întristat carele, obosit, îşi dă sufletul la capătul călătoriei sale ? Prin cîte prefaceri au trecut el între aceste două capete opuse ale vieţei ! Anul are mai puţine schimbări, timpurile mai puţine prefaceri. Putem zice că trupul nostru şi mintea să schimbă din ceas în ceas ; din ceas în ceas creştem, ne întărim, spre a ne veşteji şi a peri cu o repegiune deoptrivă. Sufletul nostru, pe rînd deschis la toate poftele, la toate dorinţele, la toate patimele, niciodată nu se asămănă cu sine. Ori că se corumpe sau se curăţă, omul este în o mişcare necontenită, îmbrăţoşînd una după alta toate obiectele lumei, răspingînd astăzi ceea ce au iubit ieri şi suspinînd după gustul cel de mîne. Omul este un adevărat microcosmos,
1 A coborî, cuvînt din o psaltire veche, tipărită la 1568 (Gh. A.).
556
adică o întreagă lume mică, oglindă vie în care se răsfrînge icoana urzirii întregi, al căreia el este minunea cea mai frumoasă.
Pruncul deschide ochii săi la lumină ; mai nainte se deşteaptă sensurile sale şi poftele materiale sînt acele întăi semne ale vieţei; clironomul omului se tîrîie pe pămînt ca fiara necurată care caută prin tină nutreţul său. Urzitorul viitori de lucruri mari încă nu se poate ţinea drept pe acest pămînt preste carele va domni ; el plînge, umple aerul de bocete; împlîntat de tot în cele materiale, caută fără a videa, ascultă fără a auzi ; nu cearcă alt sentiment decît a foamei, se satură şi adoarme pe sînul ce l-au alăptat. Dar iată el începe a cunoaşte pe mama sa, pe faţa sa iată începe a se forma surîsul cel dulce, gura începe a compune sunetele vorbei omeneşti. Peste cîteva luni îl vei videa cercînd umbletul cel clăti-nitori, îl vei auzi pronunţînd silabe şi cuvinte. Cea întăi scînteie au lucit în crierii lui; înţelegerea omenească însufleţeşte astă plîntă simţitoare'; el simte şi începe a înţălege cele ce vra, el simte nevoia şi o poate orîndui. Apoi, uşurîndu-se de fesele sale, vioi şi neferecat în mişcările lui, ascultînd capriţia sa, uşor ca o pasere, pruncul formează cele întăi giucării.
A doua vîrstă cu un capăt se ţine încă de pruncie, cu altul se atinge de junie. Pruncul carele creşte au perdut vioşia cea răsfăţată, au început a se face sfiit, ruşinos ; se pare că deşteptarea înţelegerei, sentimentul cel mai lămurit şi mai sigur al vieţei i aduc oarecare mirare, care îl turbură. Supus şi plecat, el urmează învăţăturile altora, ascultă direcţia ce-1 informează, el este ca o ceară moale pe care o frămînţi între degete şi căreia-i poţi da orice formă vei voi. Simbolul lui este dulceaţa şi blîndeţile mielului; curăţia inimei, nevinovăţia minţei aburează din fizionomia sa. Patimele dormitează încă în fundul sufletului său, în carele se cuvine a se grăbi de a săpa cu caractere neşterse cuvintele de virtute şi de cinste, căci mai tîrziu nu vei afla într-însul tot acea plecare de ascultare, şi vei fi sigur de a videa sporind seminţele ce arunci în mintea lui. Aşadară, spre a-1 învăţa, folo-seşte-te de curiozitatea sa, foloseşte-te de ţinerea sa aminte proaspătă, spre a împlânta într-însa cunoştinţe
557
frumoase şi bune, şi fii încredinţat că cele ce se învaţă în anii juniei nu se uită, ce se păstrează în adîncurile cele mai ascunse ale fiinţei noastre şi după mulţi ani se reaflă ca un depozit sfinţit, ce n-au putut niciodineoară a se înteri nici de deprinderile noastre cele mai rele.
Iacă vine şi junia, vîrstă încîntată, primăvara şi floarea vieţei, pe care poeţii nu ostenesc a o cînta în versurile lor. In acel anotimp inima noastră nu e alta decît dorinţă, în care chiar şi mintea noastră nepărtinitoare se pare că se văpseşte de patime vii ; sîngele nostru curge atunce îmbelşugat, mintea se aprinde, noi păşim ca îmbătaţi de junie. In ochii noştri purtăm flacăra sufletului nostru ; răsuflînd cu îmbuibare aerul, peptul nostru se rădică şi se umflă. Vîntul ce suflă în părul nostru şi freamătă pe lîngă tîmple ne umple de nădejde, de curaj şi de ^necunoscute dorinţe ; se pare că suflarea lui străbate pană în năutru şi întartă patimele noastre. In asămănarea cerbului, carele pasă în sărituri şi prin repegiune scurtează calea sa, am voi să luăm în zbor cariera vieţei ; în asemănarea paserei tinere, simţim crescînd aripele noastre, aripele vieţei, precum zicea Platon, pe cînd n^ însufle-ţează o dorinţă secretă de a agiunge la planurile cele curate şi înalte, unde videm vulturul legănîndu-se sub focurile cele arzătoare ale soarelui. Acum toate ideile nobile, toate sentimentele marinimoase uşor nimeresc calea inimei noastre. Junia, uneori nemintioasă, păn şi nebună, deseori criminală, capriţioasă, nestatornică, gata a părăsi ceea ce iubeşte, şi mîndră, deşi plină de sminte, totuşi junia este vîrstă cea minunată, în care interesele cele îngiosite nu au nici o înrîurire, unde patimile cele îngheţate ale egoismului nu amorţesc instinctul nostru şi în care nu putem a ne opune la sentimentul curat. Filozoful Aristoteles ni face următoarea icoană despre junie : „Dorinţele junilor sînt puternice, dară nu au rădăcini adinei şi samănă cu foamea bolnavilor, li iubesc lauda şi învingerea mai mult decît avuţia ; natura lor le încinde şi produce asupra lor aceeaş lucrare ce şi vinul asupra unui om beat. Ii trăiesc numai întru nădejde, pentru că nădejdea ţinteşte la viitorime precum aducere-aminte la trecătorime, încît pentru dînşii viitorul este tot, trecutul
un punct ne-nţăles. Sufletul lor este înalt, pentru că nici-odinioară nu s-au o velit de mizeriile vieţei,"
Ista este un period al vieţei. Omul cel june se apropie de marginea bărbăţiei, el nu mai are lucoarea cea proaspătă a juniei, pe care poeţii o alăturează cu ceaţa ce învăscă persicile, dară fizionomia, în locul graţiilor perdute, cîştigă o nobleţă, ochirea sa mai puţin brilantă este mai insuflată. Atunci cu seriozitate începem a ni îngriji de soarta vieţei, atunci himerile noastre a juniei cei întăi, plăcerile cele trecătoare, împătimirile cele nebune şi sterpe, în care mistuim înfocarea noastră cea de douăzeci de ani, ni se par ca nişte giucării copilăreşti, ca nişte cheltuiele necumpenite de însuşi noi. De acum înainte ni trebuiesc obiecte mai solide, mai temeinice, spre a mulţămi cererile minţii noastre, pentru de a împăca dorinţele inimei; rangurile, averile şi laudele, aceste sînt obiectele cele nouă care ne îndeamnă. Cu ambiţie ne aruncăm în toate carierile, nu pentru de a cerca puterile noastre, ce pentru de a smulge preţul din mînile pro-păşitorilor, deznervaţi din o posesie pre îndelungată. Unii se aruncă pre cariera muzelor, altul urmează fortunei, adică norocirei de arme, zînă nestatornică, care despre-ţuieşte pe cii bătrîni, precum zice un împărat mare, şi, înălţînd în aer bandiera sa, oşteanul pasă înainte, spre a eîştiga vînta lui Alexandru Macedon şi a lui Cesar romanul, încrezător în sine însuşi, el vede la picioarele sale taurul, simvolul vîrtutei unită cu înfocarea !
încă un pas şi iacă agiungem la culme. Sosind acolo, omul, în toată coacerea sa, se pare a se răposa un minut în deplină virtute a vieţei. Cu o mînă sigură săceră aceea ce au sămănat, de pe arborul vieţei culege poamele cele minunate ce au produs genia sa, curajul şi virtutea, flori brilante ale juniei. Acii din vîrstă bărbătească nu făp-tuiesc cu acea încredere care se preface în sumeţie, dară nici sînt înfrînaţi de frică ; ii păşesc pe o cale drept mijlocie. Nu dau crezare la toţi, dară nici au o descredere în toţi, nici se îndeletnicesc numai cu acele ce sînt folositoare sau numai de plăcere, ce şi cu una şi cu alta. Feriţi de zgîrcitură şi de împrăştiere, cumpenirea lor nu este lipsită de curaj, nici curajul lor de cumpenire, pe cînd aceste două deosebite  însuşimi sînt  dispărţite în
558
559
oamenii juni şi în acii bătrîni. Trupul se află în virtute deplină de la treizeci pană la patruzeci nouă ani. Paremia zice : „Dacă ar şti juneţa, de ar putea bătrîneţa !" Vîrstă coaptă ştie şi poate, ştie cît de mincinoase sînt iluziile care dizmiardă neexperienţa sa, el ştie toate pedecile, toate ciompurile aflătoare pe calea ce trebui să o petrecem, ştie amărăciunea fiinţei, capriţiile norocului şi slăbiciunile cele triste ale naturei omeneşti, toate aceste le ştie şi le poate lucra, şi cunoştinţa ce au cîştigat prin daunele sale, amar !, o supune puterii sale ; el întruneşte înţălepciunea şi virtutea şi prin ist mijloc este de două ori domn al lumei. El cugetă mai nainte de a făptui şi făptuieşte numai după ce au gîndit. El este un adevărat împărat, şăzînd pe tronul său, liniştit întru mărirea sa, precum este leul : puternic, mărinimos, mîndru ; arătarea omenească pe pămînt este icoana cea mai vrednică şi mai nobilă a lui Dumnezeu, carele ne-au făcut întru asă-mănarea sa.
Dară iacă timpul au răsturnat ornicul său de arină2 cel neschimbători, iacă se cuvine a părăsi culmea cea brilantă a vieţei, unde paşii noştri statură în faimă, iacă se cuvine a destinde de pe muntele vieţei, urmînd coastei cei opuse la acea care au suit. Alte daţi număram anii prin numărul primăverilor noastre, de-amu le vom număra prin iernele ce vin. Alte daţi fiecare pas ce făceam era ca o nouă propăşire, dară de-amu, în loc de a cîştiga, noi perdem şi toate decresc în noi cu creşterea vîrstei. Atunci suspinăm şi avem părere de rău. Nevrînd, privirea se întoarce îndărăpt şi, cugetînd la vîrstă noastră ce au trecut aşa repede, întristaţi zicem cu poeta : „O, ce v-aţi făcut, anilor, ani ai juneţei mele ?"
Destinderea este dintâi nesimţitoare şi abia o putem înţălege de pe părul ce începe a se încărunta, de pe talie care se pleacă sub povara anilor, abia simţim că ne aflăm pe coborîşul coastei, la a caria capăt ne-aşteaptă mormîntul deschis. Adevăr este că am părăsit plăcerile vieţei, care nu mai poate gusta trupul nostru, dâră viaţa se pare
2 Ceasornic ce se întrebuinţa mai nainte de aflarea acestor de astăzi (Gh. A.).
că are pentru noi un îndemn mai serioz. Cinstea cîştigată prin ştiinţe, puterea cîştigată din purtarea intereselor,, aceste sînt preţurile pe care ambiţia omului îmbătrânit le propune a le săcera. Grija de a combate şi de a învinge o lasă la alţii mai juni; el îşi păstrează de a culege poama învingerei. Gîndeşte, combinează, prevede ; inima omenească nu mai are pentru dînsul vrun secret. Fortuna nu-1 poate surprinde, pentru că el cunoaşte capriţiile ei; chiar atunce cînd ea se pare că-i surîde, el nu se încrede în favorurile ei cele nestatornice şi cearcă a se feri de loviturile înrăutăţirei sale. Mai întăi de a începe ceva, mult se sfătuieşte; el ascunde planurile sale, neîncrederea ce are despre oameni naşte în el astuţie (şeretlicul), durerile şi întristările cercate au îngheţat inima sa şi pe încet amorţesc sentimentul îndurărei, încît vîrstă preface limpezirea minţei sale în astuţie şi împetreşte inima lui pană a o face nesimţitoare. S-ar putea zice că stema vîrstei sale este vulpea şi lupul. Dar anii se adună peste capul nostru, pătimirile crude ne împresoară ne-ncetat, încît se cuvine a cugeta la retragere, se cuvine a lăsa urmaşilor clironomia puterei şi a ştiinţei, se cade a uşura anii de povoara unor asemene îngrijiri şi a căuta în repaos singuratic îndulcirea pătimirilor ce sînt svita întristată a bătrîneţilor, vîrstă supărătoare, în care deseori orrîul nu este alta decît o tînguire pentru dînsul şi pentru alţii.
Sosind omu-n bătrîneţe, plin de grijă-i totdeauna, Pentru alţii osteneşte, pentru alţ-averi adună, El în toate-a sale dregeri cu pas merge cumpenit, Plînge timpul cel de faţă, laudă pe cel fugit. Orice dregere-a juniei el o critică şi ceartă, Neputînd gusta plăcerea care anii n-o mai iartă !
In ist mod zgîrcitul încheie anii săi pe căpiţi de aur, numărînd şi renumărînd fără a se obosi galbinii săi^ singura plăcere a ochilor, păzind comoara sa cu privi-gherea întărtată a unui dulău, care şi este emblema acestei vîrste nenorocite.
Iacă am agiuns la poalele muntelui, pe treapta cea din urmă a acestui coborîş întristat. Acolo vezi pe un bătrîn plecat sub povara unui veac, lînged, murind, cu un picior
660
561
în mormînt. Amu trebui a muri, moartea îl cheamă, moartea care va pune capăt suferinţelor sale, care i va da acea pace ce nu o poate găsi în viaţă şi de care simte o mare nevoie la încheierea acestei călătorii îndelungate. Dară cu cît este mai aproape de acest capăt, care samănă a fi pentru dînsul o binefacere, cu atîta el se teme de dînsul. Trupul său pătimaş este mort mai mult de giumătate, giudecata sa se clatină în crieri ca flacăra unei candele ce umblă să se stînga, toţi prietenii, toţi con-timpuranii săi de mult răposa în întunericul mormintelor şi în giurul lui domnează o cumplită singurătate. Cu toate acestea, viaţa încă-i dorită, acea viaţă ticăloasă, şi cu toată puterea sa să acaţă de acest ram veşted şi putred. Nu vra să moară ! Aşteptînd lovirea fatală, geme în o nelucrare îngheţată, chiar moarte înaintită. în urmă, mormîntul neînduplecat îl înghite.
însă genunea mormîntului oare este capătul cel adevărat al călătoriei ? Oare pe totdeauna ne-am trecut, cînd capacul secriului s-au închis asupra noastră ? Pasul cel de pe urmă al vieţei oare nu este acel întăi pe o cale mai bună ? Moartea, acea stîncă de care se sfarmă fiinţa omenească, oare nu este punctul mîntuirii, malul cel dumnezeiesc unde vom afla un adăpost pentru totdeauna ? De pe marginea mormîntului să nu aruncăm îndărăpt cu spaimă căutătura noastră asupra plăcerilor vieţii care trebuie să le părăsim, ce mai ales să înălţăm ochii cu încredere spre patria cea dumnezeiască [ce] ne aşteaptă. Să nu privim cu spaimă genunea ce are a ne înghiţi, ci cu un ochi plin de încredere să privim cătră ceri, unde sufletul nostru peste puţin va zbura, dezbrăcat de legăturile materiale care îl ferecau pe pămînt.
Icoana înfăţoşază nouă trepte ale vieţei omeneşti, şi fiecare vîrstă răspunde la un animal ce reprezentează caracterul ei.
DATINjE NAŢIONALE
Preste toată faţa pămîntului, atît de variată prin clime şi producte, locuiesc oameni fericiţi. Arşiţele cocitoare a ecvatorului, gheţurile amorţitoare a polurilor nu-i îndeamnă a se strămuta aiure, dişi, măcar din auz, li sînt cunoscute ţările mai frumoase şi stîmpărate în care o climă paradisită răvarsă mană şi plăcere.
Di ce nu se oţărăşte eschimoul de cîmpiile coperite cu giulgiurea unui vecinie omăt şi de o noapte neîntreruptă de cîteva luni ? Etiopul di ce sufere săgetarea soarelui şi se desfătează în mezul cîmpiilor de arină ? Pronia dumnezeiască au aprins în inima omului seînteia cea sfîntă al amorului de patrie, care îl leagă cătră pămîntul unde au văzut lumina vieţei, unde răposază părinţii cătră carii doreşte şi el a uni a sa ţarină.
Ist sentiment, de Dumnezeu insuflat, fiind împărtăşit de mii convieţuitori a unei ţări, au produs legătura cea puternică a naţionalităţei, care se nutră şi se păstrează prin relighie, limbă, istorie, port şi datine. Evenimentele au adeverit că un popor, de demult apus din orizonul politic, carele au ştiut păstra un asemene paladium, au triumfat de giugul veacurilor şi, ca un fenix, au reînviet din proprie cenuşă.
Precum cu interes păstrăm odoarele şi averile moştenite care ni asigurează o viaţă materială, cu atîta mai mult, mic şi mare, să respectăm şi să păzim semnele caracteristice a naţionalităţii, din care fiecarele poartă
56a
in sine tipul evlaviei, a virtuţii, a pietăţii1 şi a simplicităţii trecute !
De aceea să urăm cu respect datina cea duioasă prin care românii mărturisesc în sîmbăta moşilor a lor sentiment în suvenirul strămoşilor ce odineoară statură în putere, făptuiră pentru binele patriei şi a familiei, plecară capetele obosite şi muriră ! Cu cită îngrijire, de cîteva zile, se îndeletnicea femei bătrîne şi june întru pregătirea părţei unei pietăţi sfinte, şi în noaptea de ieri nu era mormînt carele să nu fi fost avut a sa lumină, o cunună de flori şi în genunchi o fiinţă vie carea răposatului ei consfinţea rugi şi lacrimi !
Dar nici meserul cel lipsit nu fu ieri uitat. Precum în faptul zilei se văd albinele grăbindu-să spre stup pentru de a depune mana culeasă, de asemene de dimineaţă se purtau june fete ducînd cu paniere de fructe şi cu cofe încununate şi pline de lapte, de vin, căutînd, săturînd şi adăpînd pe acii săraci !
Mărire celor ce păzesc datinele naţionale ! Prin dînşii nu va peri dintre noi sentimentul de evlavie, de pietate, de dreptate şi de unire, ce sînt baza puternică pe care se razămă fiinţa şi fericirea unei naţii !
1 Pietate, sentiment de iubire fiască (Gh. A.).
ANUL NOU
Cu începerea unui nou period al vieţii, care ca o picătură cade în oceanul nemărginit a timpurilor, cîte milioane de inimi se bat cu îngrijire ! Spaima şi nădejdea le însufleţează pe rînd. Puţini voiesc a arunca ochii în trecut, cei mai mulţi ţintesc ochii lor în viitor, cercetînd, ascultînd plini de grijă şi de întristare. Oare ce ni va aduce anul nou ? Sau, mai bine zicînd, oare ce ni va lua ? Ce ni vom face în cursul celor douăsprezece luni, ce vor face familiile noastre ? Oare petrecut-am lovirile cele mai grele ale vieţei, sau altele ni mai aşteaptă ?
Cine n-ar dori să aibă puterea de a străbate cu cugetul în ascunsul timpurilor necunoscute î Pe cine să întrebăm ? Viitorimea este mută. Domnul Zeu ascunde faţa ei.
Cel pătimind, dezcurajat de nenorocirile de mai nainte, se cutremură de altele mai mari. Fericitul, carele vede apropieta plinirea nădejdelor sale, se pare temînd că vro tîmplare neaşteptată ar pute surpa toate planurile imaginaţiei ce ş-au urzit.
Vrednice de iertare sînt îngrijirile oamenilor, dară cuvine-să ca turbaţi de aceste să perim înaintea timpului ? Nu, ca nişte oameni cuminţi să ni înarmăm cu curaj despre toate ce se pot întîmpla! Insă curajul adevărat nu este uşurătatea cugetului, care, fără a cerceta primejdia, se aruncă în prejma ei şi, nepregătit, de dînsa se surprinde ; nici adevăratul curaj nu este acela cînd omul se disperează despre toate,  aruncîndu-să în primejdie
565
orbiş, fără nevoie. Curajul înţăleptului stă în netemere, ce derază din convingere că chiar cele mai înfricoşate nu sînt neînvinse. Netemerea este o virtute mare, pentru că ea ni lasă să găsim căile şi mijloacele prin care putem întîmpina primejdiile ce ni ameninţă.
Dară în toate aceste anghera mîntuirei este religia. Dacă în anul trecut ai cunoscut iubirea Domnului Zeu, carele ca un părinte duios ceartă şi iartă, pas înainte şi, în fiecare an, în fiecare zi mai mult te încrede într-însul, şi credinţa ta te va agiuta, cu primejdiile ameninţătoare, să crească curajul tău. în tîmplările anului trecut cu-noscut-am puterea sa cea nemărginită, uneori cu spaimă, alteori cu bucurie ; de aceea, el fie-ne nădejdea noastră şi la începerea anului nou. Poate că una din zilele sale ni va aduce sărăcie şi alte loviri ; toate să le suferim cu bărbăţie şi să gîndim că acel preaînţălept voieşte a ni cerca de preferăm pre el, sau comodităţile vieţei senzuale ? Poate că în una din aceste zile îmi va veni chiar îngerul morţii ! Ochiul meu să străbată cătră Domnul şi sufletul să-i zică : „Preaînduratule, lasă-mă să întru în împărăţia ta!" Iar dacă în alt feli este voia sa, şi anul acesta va aduce pre pămînt mie şi familiei mele o bine-cuvîntare, să luăm cu adîncă recunoştinţă darul iubirei sale, însă acele daruri să le întrebuinţăm cu înţălepiciune. Norocul să nu ni facă mîndri, căci vederate sînt schimbările sorţilor, toate ţin numai un timp trecătorii
MEDITAŢIE LA ANUL NOU
Cine ar putea la începutul anului pătrunde în inima muritorului spre a descoperi secrete, a lor speranţe, a lor dorinţe şi îngrijeri şi a saluta astă zi solemnelă ? Miile încep anul cu nepăsare, precum cu nepăsare au trăit în anul trecut. Dar milioane de oameni intră în astă nouă perioadă gîndind : ce am eu, ce au ai mei să aştepte în acest an ? Fi-va el mai bun, sau mai rău ?
Acel cu sănătate nu vede în viitor decît mulţămire şi tîmplări fericite, care îl aşteaptă. Acel de natură sperios suspină nu cumva împregiurările nefavorabile în care în parte el se află să mai aducă oare încă mai fatale. Bolnavul îşi aminteşte trecutul An Nou, pre carele cu bucurie, sănătos fiind, 1-a serbat. Junele face planuri de ambţie şi de avuţie. Vergura în zorile vieţei aşteaptă ziua de a fi mireasă.
Fiecine caută a serba asta zi cu seninătate, cu speranţa că acele cu bucurie începute vor consfinţi cursul anului.
Dar omul înţelept, şi oare cine nu pretinde a merita acest titlu ?, deşi voios, se împărtăşeşte de bucuria care prepară astăzi, caută un moment de singurătate spre a reflecta. El ştie că timpul şi numele său nu sînt nemica, ce numai viitorimea toate le consacră.
El ştie că toată viaţa sa este un curs de neştiută soartă. Fiecare zi i aduce nouă evenimente ; nu aceste,
567
ce modul cu care el le acceptează şi le aplică i pot aduce binele sau suferinţa.
Anul nou ni se înfăţoşază ca o figură streină şi velat în alianţie cu soarta necunoscută. Iată răspintinea spre viaţă şi spre moarte ; una trebui să alegem, timpul ne îndeasă. Înţelepciunea despre o parte, despre alta nepăsarea, ambe ni oferesc fericire şi ni cer sacrificii. înţelepciunea şi credinţa zic : Sacrifică cele de faţă pentru eternitate, atunce toate virtuţile, meritile şi mulţămirea sînt ale tale. Iar uşurinţa şi senzualitatea i zice : Sacrifică viitorimea pentru prezinte şi, cu toate rătăcirile, vei gusta zile voioase.
In ist mod stau înaintea noastră binezicerea şi blestemul ; avem să alegem, iln trecutul am fost început anul nou şi fără asemine reflexiuni, am petrecut minutele cum ele veneau, Dar oare fără părere de rău am gustat viaţa ? Te tînguieşti că multe încă îţi lipsesc spre a fi fericit ?
Dupre esemplul Mîntuitorului, voi vieţui de astăzi liniştit, binevoitori în toate împregiurările. Dar nu hotă-rîrea, ce plinirea unei asemine deciziuni mă vor ferici. La încheierea acestui an, dacă, după voinţa lui Dumnezeu, aş agiungi-o, voi arunca o priivire la cele petrecute, şi conştiinţa purtărei mele mă va conduce la perfecţiunea morală.
STIMA POPORULUI NOSTRU
Un uz lăudabil se practică în unele ţări de a mărturisi în oarecare zi al anului mulţămirea sau pocăinţa purtărei înaintea tronului a judecătorului lumei, spre a cere pardon şi iertare pentru păcate. Unii plinesc aceasta ca o ceremonie, dar multora va servi ca o deşteptare în faţa giudecătoriului păcatelor.
Una din vătămătoare idei este aceea prin care cred creştinii cum că prin rugi făcute în biserici se vor şterge păcatele poporului şi ţara se va feri de giudecata dumnezeiască. In adevăr, timpul a sosit în care poporul să fie încunoştiinţat că nu prin aceea că ne învestim în doliu şi serbăm zile de pocăinţă se pot feri de giudecata lui Dumnezeu, ce prin aceea ca însuşi noi să ne ferim de păcate care cheamă asupra patriei blestemul, eă nu abso-lutismu lui Dumnezeu ni pedepseşte, ce scăderile moralului poporului aduce mizerie şi acufundare; aceasta este legea al eternului giudecător asupra lumei. Păcatul ordonează moarte.
Numai înturnarea de la păcatele poporului spre virtuţi ni pot feri de nevoi.
Drept se cuvine ca fiecare popor către streini, dar atîta nu e de ajuns, deşi prin asta cîştigăm stima altor popoare. înainte de toate poporul să fie drept asupra lui şi fiecare membru al unei naţii să fie drept asupra sa.
Fii drept a?upra naţiei tale, că numai pe acii putem onora şi iubi a cărora însuşimi lămurite le vedem.
569
Acela carele este încredinţat de meritul său în privirea patriei, învrednicindu-se de stima ei, nu se va îngiosi la o faptă defăimată, prin care ar întuneca onorul său. Se poate ca în ţara ta să fie multe neajunsuri, că oare ce este perfect sub soare ? Insă fii drept pentru cele adevărat bune care se cuprind în ele. Cu neîncetatele pîri a legiuirilor, al ordonanţelor, al instituţiilor guvernului stîng a lor proprii şi altor amori către patrie, şi acolo unde încetează amorul patriei, acolo vine mania de aviditate. O naţie care a perdut încrederea în sine, între toate alte este aceea mai mizerabilă, pentru că a frînt bastonul pe carele se putea răzăma. Ce mai ales patriotul caută a împrospăta în memorie cele plăcute şi glorioase facte din istoria ţării: prin asta vei insufla încrederea concetăţenilor. Mania cea tristă de a lăuda tot ce este străin este un anunciu a stricărei moralului şi îndeamnă la moştenire ; imitatorul şi mincinosul este pretutindene un mez-om, pentru că el nu este ceva întreg, ce ar trebui să fie, nici este de tot aceea care din a sa vanitate ar voi să fie. De aceea, păzeşte datinele naţiei tale şi caută a anobli aceea care vederat este vătămători. Onorează datinele vechi şi serbări a ţărei tale, onorează limba naţiei tale şi priveghează pentru a ei conservare, căci limba este vestimentul unei naţii ; fiecare limbă care se preferează, se preface în obeze şi mome-ţerie. Dar asta nu vra să zică că toate sînt minunate care sînt naţionale ; de vom fi drepţi pentru meritul poporului nostru, apoi să nu fim nepăsători pentru a sale sminte ; cunoscîndu-le, vom căuta a le îndrepta. Onorează mai presus de toate domnitorii ţărei şi guvernul ei, nu giu-deca cu asprime dacă nu se face acele ce doreşti. Plineşte cele ordonate cu bucurie, căci un guvern părintesc ordonează nimica de vătămători. Prin concordie poporul se face puternic şi vecinilor de respect. Curagiul cetăţenesc speră aceea ce un popor are de nobil; fiecare cetăţean să fie oştean în timp de răzbel, dar şi inimic de o pace care nutre lenevire. Dreptatea înalţă pe un popor. Dumnezeule, dă mie putere ca în a mea mică sferă să pot opera spre stima şi binele patriei mele !
OBSERVAŢII FILOLOGICE
[DESPRE CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE]
Al doile an să apropie de a sa închiere de cînd, cu învoirea înaltului guvern, urmează publicaţia Albinei româneşti după statornicul său plan de a face nu numai interesantă, ce şi folositoare cetirea gazetei, carea se poate zice a fi metodul practic al culturei naţionale.
Greutăţile înfăţoşate în plinirea unui asemine scopos se lămuresc de sine, dacă se ia aminte că limba românească, în a sa pruncie şi sărăcie, este întrebuinţată a fi astăzi organul politicei, a ştiinţelor şi a literaturei, ce în limbele streine numai după ostineala a mii de învăţaţi în cursul multor veacuri au răsărit! Pre lîngă aceste, spre a înlesni înţelegerea gazetei, redacţia este nevoită a o însoţi cu descrieri lămuritoare, şi încă pentru întocma şi adevărata rostire, după regulile filologhiei a urzit trebuincioase cuvinte tehnice, a se feri de acele varvare, ce nu s-au înromânit, şi a le întroloca cu cuvinte chiar româneşti aflătoare în vechile manoscrisuri şi cărţi tipărite în Moldova, ce le-au păstrat de uitare, cătră carea osîndite au fost de atîte împregiurări împrotivitoare la orice fericire a patriei. Intru acesta redacţia încă s-au povăţuit de o nouă pildă, ce lumei au înfăţoşat limba grecească, carea, după asemine planuri lucrată, au cuprins astăzi un post însămnat în şirul limbelor cultivite, făcîn-du-să vrednică de fiinţa politică a naţiei sale.
571
întemeietă pe aceste cuvinte aducătoare unui asemene fericit spori, redacţia va urma planului său, cerînd întru aceasta agiutoriul'binevoitorilor români filologhi, carii în luminata lor dorinţă vor împărtăşi redacţiei sfaturile şi ideile ţîntitoare cătră cultura unei limbi interesante, atît pentru începutul de unde derază cît şi pentru împo-porarea a mai mult de cinci milioane oameni carii o vorbesc.
Dorind apoi a împărtăşi străinilor interesante novitale din Moldova sau a ţărilor învecinate, precum şi îmbună-tătitoarele administrative măsuri după noua legiuire a ţărei, redacţia nu va pregeta a publica aceste împreună şi în limba franţeză.
[REFERAT ASUPRA GRAMATICII LUI GH. SĂULESCU]
Cătră cinstita Epitropie a învăţăturilor publice.
Cuprinderea art. 7 a reglementului învăţăturilor supune cercetării comitetului sholastic toate manuscriptele care au să fie de parados la clasurile publicilor shoale, după care cercetare, manuscriptul, împreună cu socotinţa acelui comitet, afară de aceea a autorului, trebuie a să supune cinstitei Epitropii spre întărire şi încuviinţarea tipăririi acelui manuscript. Deşi, cu neîmpli-nirea acestei rînduiele, s-au tipărit şi s-au dat la lumină Gramatica românească alcătuită de d. profesorul Gh. Săulescu, totuş, întemeiet pe sus însămnatul art. şi pe prinţipiile care mă povăţuiesc în dregătoria de referendar cu care mă aflu însărcinat, după cercetarea numitei cărţi cu cinste supun din partea me următoare opinie :
Nici un lucru nu interesează îndeobştie o naţie ca limba, avînd asupra ei drit de proprietate păn şi acia carii nu au alta nemică. Din care urmează că gramatica, spre a fi a naţiii, trebuie să se întemeieze pe firea limbei şi pe regulile practice ce sînt într-însa şi pre care datoria gramatistului este a le culege şi a le orîndui în sistemă lămurită. Ipotezuri, iscodiri şi idei particulare al autorului nu pot fi regule, iar alcătuirea cuvintelor nouî este iertată a să face cu scumpătate şi la nevoie neapărată.
A supune limba la o sistemă străină, cu de-a sîla a o îmbrăca în forme clasice numai pentru dragostea maicii
573
de la care să trage este o tiranie filologhică mai gre a să statornici decît acea politică.
După aceasta, cu vie părere de rău cunosc că autorul Gramaticii, a caria talant filologhic îl preţuiesc, la alcătuirea ei n-au luat în băgare de samă cuvintele sus arătate şi că, hotărînd a reforma limba după a sa idee, asupra regulilor simple au ţăsut atîtea paradoaxe, încît acea carte, menită a orîndui regulile limbei, cuprinde în sine feliurite stihii, carile vor aduce nemulţămire, descredi-tare şi ură asupra institutului în al caria sin s-au născut.
De prisos ar fi a întră în acea cu amăruntul arătare a tuturor cuvintelor ce înfăţoşază asemine neîncuviin-ţări; mai fieşcare file le cuprinde, atît în textul românesc cît şi în acel latinesc.
După' asemine luări aminte, socotinţa me este că această Gramatică nu poate fi rînduită de carte elementară pentru sholi, ce, pentru că să află tipărită, s-ar pute îngădui ca o disertaţie filologhică şi sistemă particulară al autorului, iar pentru interesul învăţăturilor, cătră carile d. Săulescu au arătat dovezi de rîvnă, să fie d-lui însărcinat, cu împlinirea art. 7, a face un extract din a sa Gramatică, cu trebuincioasile îmbunătăţiri, care alcătuire simplă să răspundă la scoposul binevoitor a cinst. Epitropii de a înlesni învăţăturile, fără a urzi din aceasta vreo colizie primejduitoare sporului şi cinstei acestui institut.
Gh. Asachi aga, referendar
Ieşii, 15 mai 1833
IHO ALBINEI
Nu este la noi persoană carea să nu laude aşăzămîntul gazetei, carile este aducătoare unui şir necurmat de novitale şi de istorisiri curioaze, dar totodată să aud unii zicînd că nu înţăleg gazeta, aflînd în ea oarecare cuvinte străine. Această imputare redacţia au purtat-o de la începutul lucrării. Poate că, îndemnată de o rîvnă pre timpurie pentru neologhizmul (urzirea cuvintelor nouî), ea au păşit peste marginea cuviincioasă, dar fiindcă vox poupli, vox dei (graiul poporului este graiul lui Dumnezeu), apoi de demult redacţia, întru alcătuirea foiei, să povăţuieşte de cea mai mare cumpenire, întrebuinţînd numai la nevoie cuvinte împrumutate, pe carile le şi tîlcuieşte, dar sunetul „nu înţeleg gazeta" de tot încă n-au încetat. La asemene împreguirare, redacţia nevoită este a dizvăli taina pentru ce unii din cetitori sîmt greutate întru înţelegerea gazetii ; cuvîntul este că, spre a putea gusta mulţămire de la gazetă, afară de a limbei cunoştinţă să cuvine a fi înzăstrat cu ştiinţa gheografiii, istoriii, a politicii şi altele, care sînt cheia novitalilor şi fără care nu să poate face un pas înainte. Zicerile cele tehnice (a meşteşugului) şi noima acestor ştiinţă sînt acele care, pricinuind cetitoriului nedumerire, îl lipsesc de dorita mulţămire.
Purure îndemnată de a să face folsitoare, redacţia nu va înceta prin articule de literatură a dezlega, pe cit să
575
va putea, greutăţile ce pricinuiesc la unii neînţălegerea de oarecare noime sau ziceri ce li sînt străine pentru lipsa învăţăturii, de care din nenorocire unii din cetitorii noştri pană acum nu îndeobşte s-au putut înzastra. Fiindcă chipul adevărat asă face înţelept este a întreba şi a învăţa acele ce nu ştim.
LEXICOGRAFIE
I
Nime va pretenda că limba românească, aşa precum au aflat-o anul 1830, este în stare a tîlcui cu precizie ideile deosebitelor ramuri de ştiinţe şi de măiestrii, pentru că, pe cînd să înaintea în Europa civilizaţia, împre-giurările ţînea această limbă în statucvo de la epoha urzirei sale şi a ei fiinţă s-au păstrat numai în gura poporului, în documenturi vechi şi cărţile bisericeşti. Astăzi cînd aşezămînturile cele mântuitoare favorează pe moldoromâni, cînd trebile statului, învăţăturile şi politica se tractează în această limbă, ea s-au început a se înavuţi de atîte cuvinte încît protivnicii tuturor înnoirilor zic că de s-ar înturnă astăzi în lume un strămoş român nu ar înţălege înscrisurile noastre, ca cum întru adevăr la aceea ce facem am avea a ni supune examenilor celor trecuţi. Îmbunătăţirile ce se fac au a folosi pe contimpurani şi pe viitori ; drept aceea, de datorie şi de nevoie este a ni înavuţi limba prin toate mijloacile, întroducînd cuvintele clasice ce s-au păstrat în gura poporului român, re-n-noind acele ce se descopăr prin cărţi şi documente vechi şi adoptînd acele care se cer spre lămurirea ideilor nouă pentru români. Cine nu preţuieşte cu mîndrie un odor aflat, carile ştie că au fost întrebuinţat de strămoşii săi ?
Răzămîndu-ne pe aceste temeiuri, vom publica din cînd în cînd asemenea cuvinte, cu însemnarea de unde s-au luat şi pentru care idee s-au făcut. Drept aceea, poftim pre românii din toate provinţiile învecinate a ni agiuta
577
la acest propus, care este, prin adunarea şi lămurirea cuvintelor, cu obştească împreună-înţălegere, să pregătim, materialul pentru un lexicon a limbei, carile după zisa lui Volnei este acea întăia carte a unei naţii.
II
îndată ce s-au înştiinţat publicul despre aflarea unor cărţi vechi tipărite în limba românească, s-au adresuit cu poftire a se tipări de asemene exemplare, vrednice de respect atît în privirea vechimei cum şi preţuitelor odoare strămoşeşti ce cuprind în cuvinte şi ziceri şi a cărora înnoire în graiul nostru cere atît nevoia cît şi datoria stră-nepotească pentru o dănuire lăsată în moştenire.
Dorind a putea întâmpina o cerere atît de lăudoasă şi cu scopos a înlesni cunoştinţa acelor părţi în privirea filologhică, şi prin aceasta a scăpa de perzare asemene cărţi care să făcură cu totul rare, după ce am priimit învoirea Inaltpreasfinţitului Arhipăstor, am hotărît a retipări în forma unei Foi literarie acele mai vechi cărţi ecleziastice, precum Psaltirea diaconului Corisi, Psaltirea mitropolitului Dosoftei ş.a., la care se vor adăogi şi adnotaţii filologhice.
Această foaie va ieşi în caiete (tetraje) de la 1 păn la 2 coaie pe lună, însă fără termin hotărît, şi se va socoti în numărul îndatoririlor prenumeraţiei gazetei cătră care s-au legat redacţia Albinei, iar acia carii nu ţin gazeta se vor putea prenumăra la această foaie cu 20 lei pe an.
ONOMATOLOGHIE ROMÂNA
Moda imitaţiei s-au întins astăzi la noi pană şi asupra celor mai serioase şi sfinţite odoare a familiilor, adecă asupra numelor, încît pre lîngă nepăsarea şi uitarea deprinderilor celor vechi, păstrătoare naţionalităţei, generaţia cea nouă a românilor vede răsărind din sînul ei numiri care, despoiete de tipul caracteristic, vor împopora patria cu finalele streine, feliurite ca formele bizare a unui caleidoscop. !
Nu vorbim despre numirea familiilor strălucite ; aceste nesmintit se vor păstra neschimbate supt eghida meritului moral a persoanelor sau a moşiilor de care sînt înzestrate. Dorim a ţinti luare-aminte asupra numărului celui mare carele, năsoîndu-să sau renăscîndu-să, caută a prinde loc şi rădăcină în soţietate. Toţi aceştia, pre lîngă numele din botez, fără îndoială au şi un nume de familie, căci cine este fără părinte, carile măcar prin nume să nu se fi deosebit de altul ? Dar neîngrijirea de a cerceta despre el sau nebăgarea de samă a unui asemene titlu, carile, oricît de mic, ar trebud să-1 preţuim, îndeamnă pe mulţi, la intrarea lor în lume, au a-şi adopta un nume fantastic, au a preface acel adevărat cu vro finală streină de -iu, -eseu, -adi sau -ici etc, cînd, dupre deprinderile vechi a oamenilor, cii bătrîni lua numele şi predicatul lor de la o fiinţă, lucru sau de la un loc, şi dupre firea limbei române finalul numelor era -anu, -ani, -ilă etc.
579
Oare în documentele vechi de moşii, unde figurează boieri, boierini, aprozi şi şerbi, află-să vreunul a căruia nume să se încheie cu -iu, -eseu, -adi sau -ici ? Asanii, Arborii, Boulenii, Goianii, Zbera, Iuga, Negrilă, Neagu, Albu, Gangheru, Boldu, Movilă, cu ceata multor bravi şi drepţi, dorm prin pergamente împulberate, cînd strănepoţii ' lor, pogorîtori în linie dreaptă, se iscălesc pe hîrtie lustruită de şaten Boldescu, Moviliadi, Gangheriu şi Zberovici !
Cultura si fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru strein şi nou, ci în respectul cuvenit adu-cerei aminte a strămoşilor, în păstrarea averei, a limbei, a driturilor şi a numilor ce ni-au lăsat. Aceste să ne sîr-guim a le păstra, a le îmbunătăţi, a le străluci prin o adevărată lumină şi prin practica virtuţei ce derază din ea.
CÎTEVA SMINTE
Cu plăcere videm că publicarea foilor periodice în limba patriei are asupra culturei limbei o înrîurire folositoare. Dar seminţele nu cad purure pre pămînt mănos şi neghina are încă unde răsări. Dorind a îndrepta cîteva sminte alunecate din neînţăles, vom lămuri cuvîntul respectiv şi paşnic, ce de mult se întrebuinţează strîmb.
Zicerea respectiv mulţi o ieu de la respect şi o dau ca un titlu de cinstire, precum respectivul tribunal, boier etc. Adevăr că substantivul respect însemnează sevas, cinstire, dar respectiv, adiectiv, vra să zică aceea care are vreo analogie cu fiecare îndeosebi, care se atinge de îmbele părţi, partide interesate sau lucruri corespunzătoare. Cereri respective, drepturi respective, instanţii respective, adică acele cărora se cuvin asemene însuşiri, lucrări sau drituri. Drept pildă : „Mă voi adresa la respectivul divan", adică la acela căruia se cuvine lucrarea proţesului meu.
Reglementul organic au înfiinţat, la cap. VIII, art. 319, pentru lăcuitorii săteni acea întăi instanţie, la care să se adreseze spre punerea la cale a trebilor de valoră mică sau a dizbinărilor lor în chip pacinic, şi cu astă ofiţie au însărcinat pe cii mai vrednici bătrîniai satului giuraţi, carii de la dregătoria lor se numesc păciuitori sau pacinici, iar nu paşnici, precum unii zic că vine de la pas sau pripas.
LIMBA ŞI PORTUL
Portul şi limba au avut la noi totdeauna analogie între sine şi vedera starea morală a naţiei. Strămoşii noştri, venind din Italia în Dacia, purta tunica, toga, coiful şi lancea, costium carele astăzi vedem numai pe icoanele sfinţilor1.
Patricii1 noştri vorbea limba latină (sermo urbanus), plebeii acea rustică şi peregrină, care limbă astăzi trebuie să o învăţăm prin shoale. In acel costium şi cu acea limbă, plini de virtute şi curaj, dacoromânii învingea pre duşmani, mărea faima şi marginele imperiei romane, zidea cetăţile Ulpia Traiana, Muniţipium Iassiorum, Se-verinul etc., deschidea minele de la Torida, Aurăria, Baia şi înarca peste Dunăre puntea cea ghigantică, a caria ruine pun pe lume în mirare.
De atunce de cîte revoluţii s-au prefăcut limba şi portul patriciilor ? Căci din Colona Traiană vedem că costiu-mul plebeilor era precum este astăzi şi di s-ar fi păstrat niscai papire (manuscrisuri) despre limba rustică, de bună seamă s-ar fi vederat limba noastră cea mai apropieta de dînsa.
în luptele lor cu barbarii şi nevoiţi de asprimea climei, ii au adoptat mai în urmă căciula dacică şi au înspătat burca caucazică, şi cu aceasta şi cîteva nomenclature s-au alunecat în limbă. La străbaterea hunilor în Dacia, ro-
1 Patricii, părinţii sau nobilii (Gh. A.).
mânii, încălţînd cizme şi încingînd brîul polon, au luat finale magiare şi litvane.
După asta vine epoha de primejdie şi de faimă, cînd domnii moldoromâni, în costium de păstori naţionali, înarmaţi cu curaj strămoşesc, se făcură scutul creştinătăţei în contra mahometanilor, prin rîuri de sînge au răscumpărat naţionalitatea şi cu limba lor rustică au încheiet tractaturi cu cele întăi puteri ale Evropei, de a cărora binefaceri şi astăzi ne bucurăm. In veacul al XVII se împlîntă un ram de literatură naţională, dar fortunele nu-i îngădui a prinde rădăcină adîncă. România se cun-giură de raiele, de unde, cu moda traiului asiatic, ni se hultuiră prinţipii cu cuvinte de şerbi, şi pasul cel slobod se încătuşa de încălţămintea tîrîitoare.
Un venin adine străbătu fiinţa româniei şi limba, portul, precum şi multe alte, se molipsiră de el. Grecească se făcu limba diplomatică şi de salon, cînd cea română se respinsă în sînul sătenilor, carii o păstrasă în curs de 1700 ani. în codrii întunecoşi, între plaiurile munţilor, pe malul rîurilor spumoase, unde cu simplicitatea patriarhală se îndeletnicea cu păstorie şi cu vînat, n-au străbătut săgeata tătarului, nici sunetul limbei sale, acolo în cursul fortunelor aprige s-au păstrat acest paladiu a naţionalităţii, aşteptînd zile mai senine !
în timpurile nouă, armele străine, după fiecare campanie, lăsa în ţară some de monede cu cîteva duzine de cuvinte şi cîte o prubă de mode evropeie. Luminele Evropei începură a răzbate între români, cu limbele, ştiinţele şi costumurile ei. Voiajorii noştri au cutezat a trece dincolo de marginea ţărei, ce o socotea non plus ultra l
Reforma, înturnînd driturile vechi, au agiuns a rechema din exil limba şi a-i înălţa altare de închinare. Costiumul asiatic cu deprinderile sale s-au strîns între rarităţi, încît după cufundarea vasului zbuciumat se văd încă ici-cole înotînd în mare oarecare rămăşiţuri. Appa-rent rari nantes in gurgito vasto.
De atunce aretia, ce se părea la noi o zînă mitologică, lăsă tronul ei virtuţei disţărate şi lîngă ea, drept pază, timpul au cuprins postul vremei, şi domnul interi pe bei. Astă reformă, introducând pe români în familia evropeană, urzi mulţime de lucruri nouă. Cu costiumul
582
583
nou dregătorii priimiră în pripă streine expresii forenze şi administrative, dar nu tîrziu moldoromânii au simţit că tot aceeaş putere ce li-au înturnat pămînturi împresurate, pronomii călcate, li dă dreptate a-şi dezşerbi şi limba de împresurări şi a o aduce la gradul perfecţiei, întroducînd cuvinte tehnice a maicei sau a sororilor ei, pentru că, dupre cum proverbia zice, „sîngele nu se preface în apă".
In asemănarea grecilor, carii, curăţînd din limba modernă mixto-varvară cuvintele de element strein, videm stăruind pe literatorii români, adăpaţi cu studiile clasice şi păşind dupre acea sistemă, spre a agiunge la asemene scop. De aice trag despre o parte fanatismul latinităţei, franţeziei şi a italianiei, de aici şi critica împungătoare celor tîrzii, înfrînătoare celor prea înfocaţi, căci întru toate este mîntuitor a păzi mijlocul. Medium tenere beati.
Ca o critică, întru asta nemerită, cetim următoarele epistole, publicate în calendariul acestui am
[Urmează CORESPONDENTIE ÎNTRE DOI AMOREZI SAU LIMBA ROMANEASCĂ LA ANII 1832 ŞI 1822, satira în versuri a lui Neculai IstratL]
NEOLOGIE
Nici una din ştiinţe şi meşterii n-au agiuns încă la deplinătate. Toată sfera cunoştinţei omeneşti ţinteşte din zi în zi a se perfecţiona, şi limba, ca organul ei, urmează acestei dizvoltări repede. De aceea s-ar cădea a se înlătura din lexicoane cuvîntul capăt (finis). Caute neştine la lexiconul italian de la Crusca, la acel al Academiei de Franţia, la acel gherman de Adelung, carii prin autoritatea clasicilor autori credea să îngrădească numărul cuvintelor limbei, şi va afla că în curs de 30 ani numărul acelor cuvinte au sporit şi suplementul acelor lexicoane se făcu mai gros decît însăşi cartea. în lucrarea născîndă a literaturei române, cîtă prefacere s-au făcut în curs de 20 de ani ! Şi cît mai mult îi rămîne a mai face ! Dar pe cît dezvoltarea ideilor şi a cunoştinţelor cere cuvinte urzite din nou sau împrumutate, cu atîta datorie avem a fi cumpeniţi şi sistematici în alegerea lor, ca nu cumva prin curăţirea limbei de elemente eterogene să le întrolocăm prin alte asemene. Mai mulţi publicişti şi filologici au proclamat prinţipiul raţional a se reintroduce : cuvintele clasice aflătoare în gura poporului şi puţin cunoscute de cetăţenii cărturari, a 2-le, cuvintele răspîndite în nenumărate dresuri vechi şi în cărţile bisericeşti, şi 3-le, cuvintele tehnice, de nu se pot informa din cea română, a se lua din o limbă clasică, elenă sau latină, precum fac toate naţiile Europei.
585
Cum că urzirea cuvintelor nouă numai din limba română este putincioasă vederează multe care s-au adoptat de public. Cine nu înţălege însămnarea de apăduc, je-ritun, caldo-măsur, mărinimie, trilunie etc, care cu multe alte au căpătat împământenire naţională. Dar precum nu tot lucru nou este bun, de aceea se cuvine a fi foarte măsuraţi în alegere, căci nu e dat fiecăruia a fi acade-mist sau fabricant, şi între avorturile nenorocite putem număra cuvintele : clădirea ? disluşirea ? etc.
Noi, ca şi alte naţii, avem multe virtuţi şi zminte, lucrurile sînt, dar numele ba. Fiind însă a noastre, se cuvine să le denumim pe românie. De aceea, spre a nu rămînea ele dispoiete, poftim pe dd. literatori a ni propune deodată cuvinte pentru următoarele : cum să numim într-un cuvînt şi să deosebim pe acel ce vinde patria de acel ce vinde o marfă ? Vînzători de patrie, vîn-zători de vite ? Pe cînd latinul, franţezul, italianul zice unui venditor, vendeur, venditore, altuia proditor, traître, traditore; răsplătitor, răsplătire însemnează şi mulţămită pentru cele bune, şi pedeapsă pentru cele rele ; de aceea poate să şi întîmplă la noi cîte o dată că greşălile aflu mulţămire şi virtuţile se pedepsesc. Pe cînd latinul, italianul şi franţezul zice vindicta, vendetta, vengeance.
Aceste puţine observaţii le recomendăm colaboratorilor de lexicoane, carii nesmintit doresc a face lucrul lor cît se poate mai raţional.
GAZETA DE TRANSILVANIA
Astă foaie periodică, ce din an în an îmbunătăţează a ei cuprindere şi format, în acest curgători au început a să tipări în parte cu litere latine. Afară de motivul afinităţii limbei noastre cu cea latină, acel de căpitenie este că românii, convieţuitori în acele provinţii austriace cu alte neamuri care vorbesc limba română, avînd interes a înlesni acestora şi modul de a o ceti şi scrie, au hotărît a întrebuinţa litere latine, ce sînt la ambi cunoscute. Astă întreprindere, deşi nu e în literatura noastră, nu se razimă pe sistemul complicat ce să urmaşă de alţii, de a întemeia ortografia pe tragerea cuvintelor de la maica-limbă, şi scrierea adoptată azi în Gazetă ni să pare cea mai nimerită şi puţin diferează de la cea italiană, care cu mulţi ani mai nainte şi noi am întrebuinţat în cercările de a scrie româneşte cu litere latine. Afară de îngînătoarele Tv, ce nu să pot reproduce decît cu vocale accentuate (â, î), sunetul m, u, foarte bine să reproduce prin italiana sci, zz, fără a avea nevoie a anina ţedile la s şi la t.
i
I
FILOLOGIE
OBSERVAŢIE FILOLOGICA
Deşi în operaţiile literaturei naţionale urmează de demult un paos vătămător, totuşi, fără scop de provocare la harţă în cîmpul filologiei, nu se cuvine a lăsa condeiul etnic a se rugini în călămări, mai ales cînd se tratează de onorul român. Ist titlu preţuos pentru fiecare suflet nobil este 'antic ca şi naţia, precum este şi acel de virtutea ostăşască, de care strămoşii au dat de agiuns prube. Amîndouă cuvintele, de la decăderea limbei, s-au fost esplicat prin cuvinte străine, zieîndu-se român cinstit, român voinic, pe cînd şi mai nainte de colonizaţie românul era onorabil şi aprod. Cuvîntul aprod se da în armia românească ostaşului veteaz, precum în istorie deseori se vede aprodul lui Ştefan voievod etc, şi acel cuvînt derează de la italianul prode (vrednic, curagios). Iar cuvîntul onorabil s-au restatornicit în loc de cinstit. Insă acel întăi reformator modern se pare a fi fost curtezan mai mult decît gramatic, botezînd acel substantiv renăscut cu un articol femeiesc, pe cînd el este de genere masculin, precum şi în limba latină şi în acele ce de la dînsa derează : latin (hic) onor, italianul (il) onore, franţezul (le) honneur. Aşadar, fără scăderea cinstei damelor, pentru că onorul bărbaţilor este şi a lor, este cu dreptul în loc de onoarea a se zice onorul, încît se cuvine a zice am onorul a fi.
Limba română, ce derează de la idiomele care se vorbeau în Italia antică, la început se scria cu litere latine ; ist argument a uricului ei e de agiuns spre a statornici adevărul, în lipsa altor mărturii materiale, care în cursul a mai mult de una mii de ani s-au perdut.
Intrebuirea literilor chiriliane în limba noastră datează de la introducerea creştinismului în românia, făcută de slavi, apostoli a bisericei răsăritene, carii, necu-noscînd scriptura latină, au adoptat în limba română litere chiriliene, precum în Polonia apostolii bisericei apusene, necunoscători de litere chiriliene, au aplicat în scrierea limbei polone litere latine, deşi dupre uricul ei slav se cuvinea a se scrie cu cele chiriliane. Asămene încungiurări şi un simţ etnic au îndemnat aproape de un veac pe românii [de] dincolo de munţi a scrie iar limba lor cu caractere latine, însă în aplicaţie filologii s-au dezbinat prin diferite sisteme de ortografie, voind numai prin acele litere să se poată reproduce unile din sonurile originale a limbei, la care nu se poate agiunge prin simple litere latine, încît din asta au, răsărit ortografii complicate, ce astăzi naţiile cele mai civilizate cearcă în a lor limbă a le simplifica.
Spre a înlătura o asămene greotate, nimerit s-au părut a adopta în limba română ortografia cea simplă
588
589
italiană şi cu oarecare mic adaos de semne nu numai | că ea se Va putea scrie corect şi a se pronunţia de asămene, oi şi străinii mai lesne ne vor putea ceti şi înţă-lege scrierile noastre şi prin asta a ne împărtăşi de a lor critică luminoasă şi nepărtinită, atît de folositoare pentru dezvoltarea literaturei naţionale pe o cale clasică.
CÎTEVA OBSERVAŢII FILOLOGICE
Sentimentul naţionalităţei române, în zborul care au luat, au atras şi limba, cel mai puternic a ei factor şi care cere nu mai puţină cultură. Lăsăm bărbaţilor de stat direcţia politică a naţionalităţii noastre ; dorim, însă, spre a nu degenera limba în o babilonie, ca prelucrarea ei să se facă conform cu un sistem recunoscut mai raţional. Dupre părerea archeologilor, limba romînă este acea rustică a romanilor, adecă contimpurană acii latine, încît îmbunătăţirile ce sînt neapărate a se introduce în ea se cuvine a să face din tezaurile surorei sale cultivate; şi fiindcă latina este moartă, apoi acel drit au moştenit italiana, a ei fiică. Prin urmare, cuvintele ce ni lipsesc, frazele şi dicciile nouă, dupre dizvoltarea ideilor şi a ştiinţelor de^SîTau a se împrumuta de la acea italiană, dîn-du^i forma şi terminatul românesc. Aşadar latino şi galomania să nu se întindă şi asupra reformei limbei, căci din fabrică fără matrice (calup) convenită nu pot ieşi decît figuri diforme,  vătămătoare  caracterului limbei.
Introducerea literilor latine în limba română, care noi de patruzeci ani am predicat, este o consecvenţie a dorinţei a să apropia de cultura gintelor romane ; însă şi în aceasta urmează feliurite metoade, între care acel a românilor Transilvaniei ni se pare că prin adoptarea unei ortografii complicate, pe conta rădăcinilor, conduce pe cetitoriul în un adevărat labirint.
591
Dupre cele de mai sus expuse, fără a mai înmulţi numărul ortografiilor complicate, credem că acea italiană este cea mai conformă cu pronunţia română, adăogîn-du-i-se cîteva modificaţii pentru sonurile nazale. încît, spre a statornici uniformitatea în scriere, s-ar cuveni ca Universitatea noastră să se ocupe de apropriarea ortografiei italiene la pronuncia română şi a o decreta de oficială.
De se va adopta astă ortografie atît de simplă, actele şi corespondenţiile nu vor înfăţoşa un adevărat galimatias (confuzie) ortografic, vătămător interesului public şi privat.
CRONICI LITERARE ŞI ŞTIINŢIFICE
DESPRE LITERATURA
Productul mintei şi a învăţăturilor unei naţie să numeşte literatură, şi părţile ei sînt poezia, filozofia, istoria şi ritorica. Aceste învăţături să numesc cu drept cuvînt încă şi umanitate, căci prin ele omul cîştigă cugetări de moral, simţiri delicate cei filantropi. Literatura tuturor naţiilor s-au început cu poezia, pentru că aceasta este fiica simţirei, ce în inima omului mai timpuriu să dişteaptă de cîtu-i giudecata mintei sale. Aceasta o vedem şi la români, carii arată mai mare plecare pentru viersuri decît pentru alte compoziţii (alcătuire). De însărcinat este că armonia viersurilor româneşti să asămă-nează cu ale poeziei italiane, carea şi întru aceasta este cea întîie între cele nouă. între multe ramuri a poeziei, acel carele ţenteşte mai mult cătră folos este fabula (basna). Scoposul acestei poezii didactice este prin zugră-vele alegorice şi satirice a da învăţătură de moral. Acei întăi scriitori de fabule sînt : Locman indianul, Esop fri-ghianul, Fedru latinul şi Lafonten franţezul, iară acum toate naţiile au a lor fabulografi, carii toţi unul de la altul au împrumutat ideile fabulei. Asămenea şi d. aga Asachi au făcut în limba românească oarecare cercări, din carile să alcătuisă o culegere de fabule, însă focul din 1827 au înghiţit ostineala de 12 ani a alcătuitoriului, carile au pierdut în acea zi mînuscrisurile traghediilor Alzira, Saul şi una orighinală numită Mihail, domnul şi
593
ir oul românilor, o istorie a împărăţiei Romei, versuri lirice, cursul de matematică şi o culegere de fabule. Din aceste, pe cît s-au păstrat în ţinerea de minte şi pe aiurea, să vor împărtăşi uneori aice extracturi, iar începu- i tul să face cu următoare fabulă.
[Urmează textul fabulei lui Asachi, GUZGANUL DE CETATE ŞI CEL DE CÎMP.]
DESPRE LITERATURA ROMÂNEASCA
Legiuitorii pururea s-au îngrijat mai întîi pentru educaţia (creştirea) tinerimei, şi întru a lor înţălepciune au legiuit mijloace de a pregăti viitorimea acelor carii, ur-mînd ocîrmuirei dumnezeieşti, au să fie o zi păzitorii bunelor aşăzămînturi, carile, fiind izvor de fericire, statornicesc traiul unei naţii şi sporesc binele său. Pătruns de acest adivăr, domnii cii buni s-au îngrijat şi la noi despre educaţia publică. învăţatul domn Iacov-Vasilie au aşăzat la 1562 acea întîi ghimnazie la Cotnari, unde pe atuncea au fost tîrg înflorit, precum mărturisesc astăzi surpările sale, şi spre sporirea luminărei s-a rădicat mai în urmă Ghimnazia vasiliană. Dovadă că acele instituturi (de învăţătură aşăzămînturi) era bine organizite este că din sînul lor au ieşit bărbaţi cu învăţături temeinice, precum mitropolitul Ieremia Movila, carele pe la 1640, după tîmplările domnitoarei sale familii, ieşind din patrie au stătut mitropolit la Kiov, unde cel întîi au scris latineşte şi au tipărit la 1660 carte de teologhie, întitulată Mărturisirea credinţei ortodoxe, carea s-au întărit de sinodul ţenut în mănăstirea sfin[ţilor] Trei Ierarhi, al carie ghim-nazii şcoleri era autoriul şi carele este întemeietoriul şi dischizătoriul şcoalelor Kievului, unde ca unui ctitor i se serbează în institut ziua numelui său pană astăzi, lucru ce nu puţină cinste face nouă moldovenilor. Aice au învăţat mitropolitul Dosiftei, alcătuitoriul Psaltirei în versuri rumâneşti, ce s-au tipărit în Suceava la 1670. Aice
595
au învăţat contimpureanul (de acelaş timp) şi prietenul său vornicul Miron Costin, versuitoriul acelor întîi ode în limba românească. La acest izvor s-au adăpat învăţatul domn Dimitrie Cantimir, ale căruia cărţi de filozofie şi istorie, româneşte şi latineşte scrise, s-au tipărit în limba englizască, franţuzască, ghermană şi rosiană. Temeiul învăţăturilor în Moldova au primit şi prinţul An-tioh, fiul domnului Cantimir, carele au fost ambasador Roşiei la curtea Angliei şi Franţiei şi carele cel întîi au alcătuit satire în limba rusească. Aşadar, unii din moldoveni literaţi, neputînd de întîmplări a înavuţi patria cu talantul lor, l-au răsădit în strein pămînt, unde au agiuns astăzi întru-nflorire. Dresurile acestor moldoveni alcătuiesc epoha întîia a literaturei româneşti, iar a doua se-ncepe cu vrednicul român marele ban Ioan Vacarescul, al căruia nepot ele asemine nume i^-au moştenit talantul poetic.
Din aceste urmează că Moldova se poate lăuda de a fi fost din învechime leagănul literaturei româneşti ; dişi era ţara supusă la ni-ncetate lupte spre ferirea giugului strein, totuşi nu arareori se adăpostiră muzile în cele scurte răstimpuri de pace în mijlocul românilor, ci au firească plecare cătră poezie. Această genie (duh) s-au vădit în zilele noastre în Ioan Budescul, căruia cu dreptu se cuvine cununa de acel întîi poet românesc, însă nemuritoarea sa poemă eneică zace ascunsă ca o comoară în scrinul familiei răposatului, şi aciie pentru carii au ostenit în toată viaţa sa abie-i cunosc numele. Dorind a pute vorbi de acesta şi de alţi vrednici autori, noi vom da aice pe rînd oarecare prube despre alcătuirele versui-torilor români, pe cît mărginitile aceste file vor ierta, începînd cu următoarele versuri cătră Dumnezeu ale d.m. vornic Nicoiai Dimachi, încredinţate nouă de d.m. spătar Gheorghie Balş.
ÎNMORMlNTAREA LUI POETA GHETE
Genia (duhul), talantul, haractirul moral şi sîrguinţa a se face patriii folositor sînt haruri carele rareori se unesc în un muritor ; de aceea şi cînd ele se află întrunite, apoi învrednicitul se face obiectul de sevas şi mirarea oamenilor în cursul vieţii, şi mai ales după moarte, cînd zavistia se face mută. Ghete au fost unul din oamenii carii s-au învrednicit de aceste haruri, lăsînd după sine urme nemuritoare. Palatul lui era în astă împregiu-rare locul măreţei şi naţionale pompe, ce s-au sărbit în 14 mart. Mulţimea oamenilor era atîta încît numai tre-cînd înaintea salei unde se afla mortul au putut să arunce cea de pe urmă căutătură asupra celuia de care se înmîndrează veacul nostru. Deasupra uşii salei să cete aceste versuri, scoase din cartea sa numită Erman şi Dorotea:
Trecătorule, a morţii vez icoana întristată ! Filozoful, nici creştinul nu se tem d-a ei săgeată. Pre acel la trai îndeamnă şi la dreaptă făptuire, Iar acestuia-n necazuri i-ei liman de mîntuire. Amîndoi prin moarte-nvaţă Să cîştige-o altă viaţa !
în sală se afla aninate stemile lui Ghete, ce înfăţoşa o stea în ceri albastru ; sicriul era încungiurat de şese chiparişi, simvolul întristării, şi între aceste era aşezate diplomile de evghenie, de doctorie şi de dregătoriile, îm-
597
preună eu ordinile răposatului, pentru a căruia slavă poetică le-au dat curţile : Roşia, Austria, Prusia, Saxonia, Franţia şi alte, asemene şi o cunună de dafini, din curat aur lucrată, ce au fost hărăzit răposatului patria sa, Franc-fort Trupul era îmbrăcat în veşminte albe, şi faţa, plină de frumuseţa bătrâneţilor, se păre adormită ; tîmplile sale era încinse de cununa adevăratelor dafini, de care douî alte era depuse la picioarile sale.
îngroparea s-au făcut în mormîntul crăiesc, alăture cu familia domnitoare şi cu poeta Şiler. Parada se făcea de gvardia marelui duca, în fiinţa unui nenumărat popor, ce s-au adunat din politiile învecinate. Toţi era de simţire pătrunşi ca la asfinţirea unui soare, căruia asemene multe veacuri nu vor vide răsărind.
[ÎNŞTIINŢARE LITERARA]
Cu plăcere înştiinţăm cum că românii din Ardeal au căpătat asemine o foaie periodică în limba naţională, numită Foaie de duminică, menită de a împărtăşi publicului idei interesante şi instructive (de învăţătură). întreprinderea au făcut-o d-lor R. Orghidan şi Marin, cărora să cuvine toată lauda şi mulţămire. De dorit este ca soţietatea învăţaţilor însărcinată cu redacţia acestei foi să păşască cu stilul limbei într-o unire cu acele ce să urmează în Prinţipaturi şi care să cuvine a fi înte-meietă pe stilul cărţilor bisericeşti vechi tipărite şi pe dialectul acelor români carii au păstrat rostirea lor oarece mai curată, căci numai prin păzirea unei singure sisteme va putea spori literatura românilor, carii deşi vorbesc deosăbite dialecturi, după deosăbitele provinţii în dare lăcuiesc, dar limba literală să cade a fi una, precum li este acea bisericească. Asemine avem spre pildă pe ghermani, din carii acii din Ghermania de gios vorbind abia pot înţălege pe acii din Austria, totuş cărţile unora şi altora sînt scrise fără deosăbire în tot acea limbă.
Doritorii acestei foi, de care au ieşit pană acum 16 numere, săi pot prenumera aice în Ieşi, la magazia d-lui Nicolai Gheorghiu.
[DESPRE GRAMATICA ŞI DICŢIONARUL ROMÂN-FRANCEZ ALE LUI J.-A. VAILLANT]
Cu plăcere vedem că în limba noastră să fac de oarecare timp o mulţime de lucrări literale. Numărul gazetelor sporeşte, disertaţiile, romansurile, versurile izvorăsc cu îmbelşugare ; întru aceasta să cearcă a imita lucrările de acel feli ce să fac pe aiure, dar în mijlocul zborului să alege mai mult calea plăcerilor decît acea a folosului. Avem nevoie de a înavuţi limba noastră cu cărţi elementare pentru deprinderea cunoştinţilor pozitive. Drept aceea, cu toate că preţuim oricare carte folositoare, totuş ne bucurăm mai mult de producturile ştientifice, precum gramatica a neobositului d. Eliad, compunerile istorice a d-lor Aron, Săulescu, Kogălniceanu, matematica a d. Poe^ nar, istoria naturală a d. Cihac ş.c.l. Ni rămîne mult de lucrat, că oamenii şi mijloacile nu sînt încă în analoghia trebuinţelor noastre, în vreme cînd asemine îndeletniciri ni vor aduce mai nemerit cătră scopos.
În mijlocul unor asemene împregiurări, să cuvine a ne bucura că d. Valian au publicat o gramatică româ-nească-franţeză şi că nemerirea acestui lucru l-au îndemnat a să îndeletnici cu compunerea unui lexicon ro-mâno-franţez. Recunoscînd sîrguinţa acestui autor, ^ după prinţipia că „acea întăi carte a unei naţii este lexiconul limbei sale" şi că „educaţia omului are a să încheie prin cugetări", facem îndemn la patriotizmul luminat a compatrioţilor de a agiutora cu a lor mijloace tipărirea acestei cărţi, a caria subscriere, pentru Moldova, să face în Ieşi, la' d. Zamfir, dregător la consulatul Franţiei, şi sub următoare condiţii : [urmează condiţiile respective].
DISERTAŢIE DESPRE TIPOGRAFIILE ROMÂNEŞTI ÎN TRANSILVANIA ŞI ÎNVECINATELE ŢÂRI, DE LA ÎNCEPUTUL
LOR PĂN LA VREMELE NOASTRE Scrisă de Vasili Pop, a frumoaselor măiestrii, a filozofiei şi medecinei doctor şi c.c. montano cameral fizic în Zlagna. Sibiu, 1838.
D. doctorul V. Popp este unul din acii bărbaţi învăţaţi şi ziloşi de care să poate lăuda românia. El era menit a împreună-lucra mai cu samă cătră luminarea neamului, dar împregiurările l-au mărginit în sfera mede-cinii, în care totuş de cînd în cînd dă semnele fireştei sale trageri cătră literatură.
Preînălţatul Domn cu Preosfinţitul Mitropolit, cînd au fost coepitropi a seminariii de Socola, încredinţaţi că luminarea neamului, spre a fi temeinică, trebui să înceapă de la acea a povăţuitorilor sufleteşti, au fost încheiet o hotărîre a reforma pe temelii clasice seminaria urzită la 1803 de înalt Preosfinţitul nostru arhipăstor Veniamin. Drept aceea, au însărcinat pe d. aga Asachi a aduce din Ardeal profesori vrednici, încît acesta, călătorind la 1820, au ales şi au angajuit pe d. doctorul V. Popp şi pe alţi patru profesori români, pe carii i-au şi adus în anul acela la Ieşi, unde, sub înalta auspiţie, s-au alcătuit un plan pentru reforma acii seminalii şi un aşăzămînt pentru a sa urmare. Paradosurile cursului au fost început încă în toamna aceea, dar tulburările politice ce la începutul 1821 au izbucnit ca o mină au răsturnat tot acel aşăzămînt, au înnimicit nădejdile înte-meitorilor şi a patriei şi au înterit din ţară pre toţi aceşti profesori, a cărora pană astăz sîrguinţa ar fi produs în acest ram vrednice de laudă rezultaturi.
000
601
De atunce d. doct. Popp, petrecând aceste ţări, au ideat de a cerceta şi a culege notiţii despre tipografiile româneşti, şi întru adevăr prin aceasta au adus o însămnă-toare slujbă literaturei naţionale, făcînd lumei cunoscute multe vechi, uitate tipografii româneşti, deşi, precum însuş zice, nu s-au îndămînat a îndeplini toată a sa culegere, căci, între celelante, trece cu vedere tipografia d. Eliad şi a sa litografie de la Bucureşti şi alte din acea ţară, în care s-au publicat de curînd peste o sută de cărţi româneşti folositoare, atît orighinale cum şi traduceri, foi politice şi literale. Asemene necunoscută să pare a fi autorului Institutul Albinei din Ieşi, despre care în mai multe rînduri şi cu laudă vorbea foile Franţiii şi Gher-maniii şi în care, deşi pe încet, totuş să publică cărţi folositoare pentru români, precum codica civilă a Moldovei, legiuirile organice a statului, Istoria naturală, cursul de matematică şi altele, în vreme cînd litografia leşului, tot de moldoveni lucrată, au produs frumoase tablo istorice a patrii, hărţi geografice şi alte lucrări care vădesc ghibacia tinerimei româneşti pentru frumoasele arte. Asemene propăşiri ne fac a nădăjdui că, după ţintirea care însămnăm în Prinţipaturile româniii, d. doct, Popp, spre îndeplinirea disertarii sale, peste puţin va mai alătura un apendix despre aşăzămînturile necuprinse în acea publicată şi care încă să vor mai putea urzi pană atunce.
Aceea care cu plăcere şi cu fală mai însămnăm în disertaţie este că din epistola dedicatoare (închinare) cătră CC. Sa Înălţime Arhiduca Ferdinand d'Este să arată că acest strălucit prinţip austrian şi, mai ales, fratele C.S.I., Arhiduca Maximilian, carii au petrecut mulţi ani în Transilvania, cunosc foarte bine limba românească, precum însuş autorul zice în acea dedicaţie : „şi întru adevăr, cui să cuvine mai mult a să închina (cartea aceasta) decît C.TjÎ., care, sau pentru că şi naţia românească să trage din fericita Italie, unde înfloreşte înalta casă (familie) a Estilor, sau pentru dulceaţa şi asămăna-
rea limbei noastre cu cea italiană, încă din tinereţe ţ-ai făcut cunoscută această limbă.
Ce să zic despre fratele C.T. înălţimi, marile acela irou, Crăiescul Prinţi şi Arhiduca Maximilian, care limba românească aşa din fundament o au învăţat cît cu dreptul între cii mai de frunte filologi aceştii limbi să poate număra" etc.
602
JURNALISMUL ROMÂN [II
Jurnalele sau gazetele, product italian din veacul al XVI, au agiuns a fi astăzi organ înlesnitor a răspîndirei noutăţilor şi a cunoştinţelor folositoare de tot feliul, precum şi o hrană neapărată nu numai omului cugetător, dar şi celor doritori de noutăţi, precum se vederează în ţările civilizate, unde la 10 oameni unul se îndeletniceşte cu cetirea foilor periodice.
Poziţia favoritoare politică în care, în timpul nostru, se află Moldo-România au întemeiet în aceste prinţipate două gemene gazete. Aceste, bucurîndu-se de o lungă vieţuire, cam rară între fiinţe atît de fragede precum este hîrtia, au văzut în scurt timp născîndu-se şi alte foi, din care unele, după cursul naturei, timpuriu au răposat, înainte de a produce fructul aşteptat.
De aceea de mult era simţită lipsa unei foi literare atît de folositoare pentru cultura limbei după un singur prinţipiu şi răspîndirea cunoştinţelor, căci foaia literară a Transilvaniei, mănoasă şi interesantă în publicaţiile ei, se poate socoti ca o arhivă în care se depun feliurite materiale pentru o lucrare viitoare, cînd, după deşteptarea talentelor şi îndeletnicirile tinerilor români din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, se cere o foaie speţială, care să li fie de povăţuire şi de luminare în lucrările lor.
Uniformitatea limbei vechi bisericeşti a şepte milioane români, din deosebite provinţii, ni împune datoria a ni
feri de dezbinarea acestei limbi care în cursul fortune-lor, în multe veacuri, s-au păstrat una. Sfătuirea şi lepădarea a tot feliul de pregiudeţe şi egoizm în împreună lucrarea literaţilor cătră unul şi acelaş centru şi scop va pute produce tot acel rezultat ce ni înfăţoşază şi Germania literară, care, despărţită fiind prin politică şi religie în 39 staturi, are astăzi o singură limbă, puternic paladiu naţionalităţei şi care s-au făcut averea şi lauda naţiei întregi.
Aceste fiind dorinţa şi nădejdea noastră, cu bucurie salutăm publicarea Foaiei literare din Iaşi, despre a caria ţintire împărtăşim chiar introducerea publicată în nr. 1, din 9 ianuarie.
[Urmează articolul program al PROPĂŞIRII.]
604
Acest vers ce sună aice lui Apolon nu-i strein, Fiind gemene cu rostul ce-i urzit din cel latin.
Doritorii din capitală pot căpăta astă cărticică la librăria d. Caliman et eompani, cătră care se vor adresa şi acii de pe la ţinuturi.
FLORI DE SCAIEŢI CULESA PE MALUL DÎMBOVIŢEI DE ENRIC VINiTERHALDER
Pe cînd săceta îndelungată s-au întins şi preste cîm-pia literaturei române şi, spre dauna doritorilor, încă în ţărînă zac săminţile cele mănoase, de plăcere ni este a gusta mirosul modest a Florilor de scai, culese de mîna ghibace a unui strein ! De nume strein, dar de sentiment chiar compatriot, carele de nimfa Dîmboviţei s-au metamorfozat în român prin farmăcul undelor descrise de autorul :
Sus din munte curge-n vale Apă dintr-un mic izvor, Care şerpuind pin ţară Murmură încetişor : Dîmboviţa, apă dulce, Cine o bea nu să mai duce î
Stilul acestor compuneri este natural şi curge lin ca undele pe a cărora rîpi au răsărit florile culese. Epigramele, enigmele şi anagramile spirituoase sînt nouă în limba noastră.
Noi am avut prilej a preţui compunerile d. Vinterhal-der în limba ghermană, iar acum îl putem număra între poeţii români. In astă carieră d-lui urmează sistemei filozofice : precum un Zeu este la carile toate popoarele în limbi înmiite adresază rugile lor, de asemene tot un Apolon insuflă şi cu deopotrivă plăcere ascultă tonurile felurite a cultorilor săi, mai ales că :
606
JURNALISMUL IN ROMÂNIE
De la încetarea varvarismului în Europa, popoarele, scutite de îngrijirea despre a lor siguranţie materială, întru neastâmpărata dorinţă de îmbunătăţire pe rînd s-au purtat de oîteva deosebite mari ţintiri morale, care au înrîurit asupra stărei politice şi asupra civilizaţiei ghin-telor Europei.
Pe la încheierea veacului al unsprezece au predom-nit zelul relighios, carile, prin expediţiile crucierilor la Palestina, au restatornicit relaţiile Răsăritului cu Apusul şi prin alte multe încungiurări lumea luă o reformă mîn-tuitoare în starea socială.
Descoperirea busolei prileji aflarea Americei şi a odoa-rilor acestui pămînt nou, Atunce Europa au căpătat nouă averi, producte şi nevoi nouă. Dezbinarea relighiilor creştine aţîţasă îndelungate vărsări de sînge, din care răsă-riră nouă staturi şi toleranţia, ce făcu pe toţi oamenii, de orice lege, a-i privi de fraţi. După revoluţia Franţiei, a caria vătămătoare elemente încă se văd în oarecare ţări şi care învălui toată Europa, răsări universala dorinţă a naţiilor de a se perfecţiona în meşteriile de pace. De atunce, în decursul unei păci îndelungate şi nepilduită în istorie, naţiile rivalizază. în asemine sîrguinţă, ştiinţele pozitive, manufacturile, comunicaţiile, toate capătă din zi în zi nou adaos, şi guvernurile, ca şi individele, au drept laudă a întrebuinţa întru asemine perfecţie morală şi materială toate a lor mijloace. Dar deşi cozmopolitiz-
mul este astăz universal, totuş fiecare naţie, fie cît de mică, este geloasă a păstra semnele caracteristice a naţionalităţii sale de veacuri moştenită. Aceste simtome se văd între deosebite săminţii slave ce împoporează im-peria Austriei. Cehii, moravii, croaţii, slavonii şi carinţii îş cultivează dialectele, le curăţă, informă literatura şi culeg material pentru a lor speţială istorie. Sîrbii, bulgarii păşesc pe asemene cale. Şi ghinta număroasă a românilor este atrasă de acea putere, care o îndeamnă a nu rămîne îndărăpt în obştească propăşire.
Mijlocul de a opera toate aceste rezultate sînt foile periodice, care, bine povăţuite, răspândesc lumini şi prin-ţipii mîntuitoare între clasele pentru care sînt înfiinţate. Asemine instituţii s-au statornicit şi în provinţiile române. Aceste foi nu au nevoie şi nu au vro ţintire sau color politic, de agiuns fiindu-le a încunoştiinţa pe cetitori de tîmplările şi faptele urmate în lume, dar chemarea lor este mai cu samă a prelucra limba. In astă privire foile se împart la noi în sisteme de conservativi, de radicali şi de cumpenitori sau de juste milieu. Noi părtinim acestei din urmă sisteme, care ţinteşte a îmbina driturile cele vechi a limbei cu nevoia de faţă.
La ist prilej se cuvine observa că, de efete cu drept a păstra limba ca semnul naţionalităţii, apoi de datorie avem a o cultivi, prin reînvierea cuvintelor părăginite şi aflătoare în manuscripte şi cărţi vechi bisericeşti, precum şi prin întrebuinţarea acelora ce sînt vieţuitoare astăzi în gura poporului, a curaţi limba prin îndepărtarea cuvintelor străine şi adoptarea acelor ce avem ca sinonime de uric a mumei limbe, căci, deşi cer unii a rămînea aceste cuvinte ca unile ce prin veacuri ar fi căpătat cetăţenia română, noi răspundem că abuzuri, deşi vechi, rămîn tot abuzuri şi că mai lesne ni va fi a curaţi amu limba, păn a nu se informa o literatură naţională, avînd întru aceasta drept pildă pe grecii de astăzi. Limba lor este îngrecatâ cu cuvinte turceşti, italiene, bulgare şi epirote, care toate căpătasă de veacuri cetăţenia grecească, şi totuş în cursul reformei cei repede toate aceste cuvinte s-au scos şi în locul lor s-au luat acele de la elină, muma limbei greceşti, care limbă nouă, cu asemine reformă, începe astăzi a produce capodopere şi este în-
608
609
ţeleasă şi preţuită de toţi acii ce se îndeletnicesc cu literatura. Drept aceea, prin asemine lucrare, dorind a spori cultura limbei pe basis raţional, noi credem că mijlocul cumpenit ce am ales a fi cel mai nemerit, adecă a avea drept temei şi model cărţile bisericeşti cele vechi, asemene manuscriptele şi documentele vechi, cuvintele cele preţioase şi numeroase ce se păstrează în gura popoarelor a deosebitelor provinţii române, compunerile de cuvinte trebuitoare ce se pot face chiar din cuvintele noastre şi întrebuinţarea cuvintelor tehnice dupre pilda tuturor naţiilor civilizate. Noi sîntem încredinţaţi că toată altă sistemă de neologism universal, de latinism, italienism sau galicism va dizbină literatura şi sistema şi nu va produce rezultatul dorit. Deci, pe temeiul dritului vechimei, redacţia, ca o veterană de asemenea foi periodice, cutează a da scriitorilor români acest sfat de interesul comun.
Curierul român, pre lîngă a sale cunoscute lucrări, au introdus literile latine, care înfăţoşază un nou interes de a fi gazeta cetită de streini, pentru carii s-au oborît zidul cel hinez ce li opuneau literile chiriliane.
Gazeta semioficială urmează, ca pană amu, a ei lucrări.
Gazeta ghermană din Bucureşti au reînceput, sub redacţia vrednicului redactor d. Şveder, şi noi i dorim întemeierea cuvenită meritului ei.
Gazeta română a Transilvaniei păşeşte pe calea cea nemerită a lumina interesul material şi moral a românilor, prin sîrguinţa vrednicului redactor d. Gh. Bariţ.
II Danubio sau Dunărea, de demult avizată, au început de la 1 ghenarie şi se arată sub cele mai bune auspiţii pentru interesul comerţial a prinţipatelor Dunărei.
Toţi doritorii de aceste gazete se pot abona la Institutul Albinei.
JURNALISMUL ROMÂN [II]
Sentimentul cel nobil, vrednic de natura înaltă a omului, însă simţit din în vechime numai de un număr mărginit de înţălepţi, au început astăzi a se face mai general. De la un pol la altul omul simte că nu e menit a sătura numai poftele cele materiale şi a se îngrădi ca hinezii între păreţii egoismului, ce, ca moştean a nemurire!, ca un fiu aceluiaşi părinte, se cuvine a se interesa şi de cele cugetătoare, şi de soarta fraţilor răspîndiţi pe faţa pămîntului. De aceea necontenit se adaoge numărul acelora carii nu se mulţămesc numai cu viaţa materială : ospăţiile, saturarea patimilor inimei, a interesului şi ale ambiţiei personale, ce ochiul lor cercetează cele ce să tîmplă dincolo de marginea patriei, pentru că sistema politică de astăzi tot urmează pe prinţipiile consfinţite de aleanţia cea sfîntă, ce cu o făşură frăţască leagă şi comunică popoarele între sine. Organele acestei comunicaţii şi viglele naţiilor sînt gazetele, ele s-au făcut companion nedespărţit a omului în toate lucrările sale, materie de convorbire şi de meditaţie.
întrebuinţarea gazetelor au sporit la toate popoarele pămîntului ; în Europa se publică în 24 limbi peste 800 gazete. Asia, Africa, America, Australiile şi cîteva insule nu de mult încă sălbatice au a lor foi periodice, şi precum soarele în a sa călătorie periodică aduce lumină şi viaţă materială, gazetele, zburînd pe aripa vapoarelor, răspîn-desc acum pe toată faţa pămîntului lumina cugetătoare.
611
De asemene şi românii, ce se păreau uitaţi în lista popoarelor vieţuitoare, au căpătat de 20 ani gazete în a lor limbă.
Din două gemine, care la anul 1829 ş-au deschis astă carieră, fără a număra cîteva foi care au răposat în a lor pruncie, astăzi viază 15 gazete, care cu plăcere le înşirăm în astă scurtă revistă. In Ţara Românească : 1. Curierul român, 2. Curierul de ambe sexe, 3. Buletinul oficial, 4. Foaia pentru sate, 5. Vestitorul român, 6. Gazeta de Bucureşti; în Moldova : 7. Albina, 8. Arhiva Albinei, 9. Buletinul oficial, 10. Foaia sătească, 11. Dunărea, 12. Gazeta medico-istorico-naturală şi agronomică; în Transilvania : 13. Gazeta Transilvaniei, 14. Foaie pentru minte, 15. Organul luminării. Dorim a crede că numărul acestor foi nu se va mărgini întru atîta, ce va spori prin o redacţie plăcută şi uniformă, răspunzînd la înalta chemare a publicităţii, încît gazetele române, ca la alte naţii, să se facă vipt neapărat şi de toate zilele a doritorilor culturei.
Curierul român, pre lîngă politică, ş-au propus o mare sarcină, anume de a reforma limba, reducînd-o la aceea ce era mai nainte de a fi coruptă de varvari, adică a învia limba rustică vorbită de coloniştii şi oştenii lui Traian. O asemene lucrare ar înrîuri în toată privirea asupra naţiei şi chiar asupra literaturei clasice, dar, dupre Ipocra-tes, ars lunga, vita brevis (arta-i lungă, viaţa e scurtă) !
Curierul de ambe sexe, deşi dupre a sa natură mai delicat, totuşi păşeşte pe urmele maiorenului său. Ţintirea lui este a înrola decît cetitori mai multe cetitoare, căci aceste, nu prin argumente filologhice, ce prin sentimentul de mamă pot face reformele cele rădăcinale, însu-flînd fiilor, din a lor pruncie, sentimenturi prin care mai în urmă să fac buni cetăţăni şi patrioţi adevăraţi.
Vestitorii românesc, ca gazetă semioficială, în stil şi în materie sună spre a fi înţăles de public fără agiutorul lexicoanelor, şi prin asta răspunde trebuinţei curente.
Gazeta de Transilvania, pre lîngă răspîndirea noutăţilor politice, mai are o însărcinare din cele mai însămnătoare de a lumina şi a apăra driturile românilor şi a-i conduce pe o cale de a-i pute împărtăşi de acele de care se bucură naţiile convieţuitoare în tot acel pămînt, tot
sub un guvern, care nu poate fi vitrih pentru unii, părinte pentru alţii.
Foaia pentru minte şi inimă este mai mult o arhivă a românimei, carea, nutrită de corespondenţi cunoscuţi şi anonimi, adună documente şi acte ce se păreau osîndite a peri în întuneric, încît scriitorii vor afla materie mănoasă pentru istoria ghintei române.
Organul luminării, prin adoptarea literilor romane, au vederat programa lucrărilor sale, care le urmează cu consecvenţă şi erudiţie clasică. Acest organ releagă şirul întrerupt între ghinta şi limba română cu naţiile romanizate, din care literatura poate aştepta mari rezultaturi.
Dunărea, română şi italiană, foaie comercială, care, precum au apropiet în colonele sale două surori dispăr-ţite de 1 500 de ani, aşa va îndămîna a relega interesul comercial între Europa de amiazăzi şi între Prinţipate, luminînd pe neguţitorii şi pe proprietari despre trebuinţa grînelor şi preţul lor şi răspîndind cunoştinţe speţiale în acest ram.
Gazeta ghermană de Bucureşti, deşi în limbă străină, totuşi o putem socoti a noastră, pentru că îmbrăţoşază driturile naţionale şi le aclvocătează înaintea tribunalului Ghermaniei învecinate, care, mai ales în privirea Dunării, se interesează şi de cursul rîurelilor noastre celor mai mănunte.
Ce se atinge de Albina românească şi de a ei Arhivă, programa lor se cuprinde în deviza :
Este Albinei dor şi lege Din flori miere a culege !
Făcînd voturi ca cetitorii acestei foi să se împartă-şască de productul Albinei, încredinţăm că în a ei îndeletnicire, spre a se face plăcută şi folositoare, redacţia nu cruţă ostenele, agiutorată de colaboratorii ei, între carii nu pregetă a însămna pe junele d. Gr. Platou, fostul elev al Academiei laşului.
612
LITERATURA SERBEASCA
Serbia, vecina Rumâniei, deşi cu neam deosebit îm-poporată, au fost purure legată cu ambele Principate şi împreună cu aceste s-au luptat pentru independenţia ei. Istoria deseori ni arată mari căpitani şerbi comenduind pe români, şi oastea serbească condusă de români pe cîm-pul faimei. Relaţiile politice în care astăzi se află Principatele şi menirea unei soarte comune au mai închegat astă legătură, şi românii privesc cu mîngîiere, ca la a lor proprie cauză, toate cele ce se tîmplă în acea ţară pentru literatura naţională, ce are o înrîurire atît de mare în reformele mîntuitoare în care Serbia au purces.
Intre cîţiva literatori şerbi, unul, cel mai însemnat, este Vuk Stefanovici Karagici, născut în Herţogovină. El încă din junie au simţit povara de care se apăsa naţia sa sub giugul turcilor şi a întunericului; cu inimă curată, dar plină de curaj, au purces în lume spre a căuta elemente vindecătoare unui asemene rău. De atunce patria mulţămitoare ilirică \ de la Marea Neagră pană la ţărmul adriatic, de la Morea pană la Dunăre, cu respect cuvintează numele acelui bărbat carele au ştiut să insufle în locuitorii acelor ţări scînteia de lumini morale. El zisă : „Voind a lumina pe oameni, se cuvine a li vorbi limba lor". De aceea au cercetat toate ţările slavone, au
1 Iliricum se numea la romani şi de asemene astăzi însemnează ţara împoporată cu slava-italieni (Gh. A.).
adunat, au orînduit cînticile poporene2, au compus un lexicon serbesc şi datinile poporului, prin care s-au alunecat în mintea poporului acele învăţături care au izvo-rît din inima sa sau care au aplicat de la naţiile cele civilizate.
Din organul lui Vuk serbii s-au oglindit, au înţăles ce sînt, ce pot fi, ce răsuflă şi ce viitorime i aşteaptă. In un period scurt s-au înfiinţat o nouă literatură serbească, proaspătă ca o plîntă a chedrului urieş ; sub dînsa se răposază Vuk, compatrioţii depun cununi la picioarele sale, iar viitorimea... Nu, trăiască, trăiască pentru o cauză atît de frumoasă !
Foile publice împărtăşesc următoriul rescript, care din porunca l.S. Măriri împăratul Austriei s-au adresat prinţul Ditrihstain :
„D. domnul Vuk Stefanovici Karagici, autor uvraje-lor serbeşti.
Dupre rugămintea d-le din 20 noiem. 1847, I.S.M. au binevoit a priimi hărăzirea uvrajului d-le în limba serbească şi au orînduit a se aşeza în a sa bibliotică privată. Pre lîngă aceste, il.S.M., eunoscînd a d-le zel în lucrările literaturei, prin care nu numai că ai înavuţit, ce încă ai împreună-luerat cătră luminarea poporului bulgar şi serbesc şi prin asta ai folosit o parte însămnătoare a supuşilor Imperiei Austriei, au binevoit a dănui d-le aici alăturatul inel în brilanturi, cu ţifra Î.S.M., şi care cu atîta mai mult mă bucură că dă mie prilej, din poronca M.S., a ţi-1 trimete.
Viena, 11 ianuarie 1848
DITRIHSTAIN" (Ex ofiţio)
2 La acel prilej d. Vuk adunasă în călătoriile sale o mulţime de cîntece naţionale române, care mi le dăduse spre a adăogi colecţia cîntecilor de mine adunate cu scop de a le publica, care însă toate au ars la Iaşi în focul cel cumplit din anul 1827 (Gh. A.).
614
atît în privirea poetică, cît şi a respectului ce d. Alecsan-dri au vederat pentru compunerile vechi, i sîntem datori cu recunoştinţă şi dorim ca pre lîngă a sale îndeletniciri literare să deplinească şi aceasta începută, căci repetăm cu Ovidie : Et pius est patriae facta referre labor, „Cuvioasă ostineală este a reproduce faptele patriii".
POEZII POPORALE
BALADE
CÎNTICE BÂTRÎNEŞTI ADUNATE DE D. V. ALECSANDRI Partea I, tipărită la Buciumul român
Cînticile poporale a românilor, ce de cîţva ani, în deosebite foi periodice răspîndite, s-au fost publicat, au ieşit acum la lumină în un tom adunate. Aceste cîntice, răsimînd ca un eho a timpurilor vechi, dau observatorului materie de a putea giudeca despre viaţa şi dregerile poporale a strămoşilor, încît şi în privirea poetică vor contribui la istoria literaturei, precum asemene colecţii o au luminat şi în alte limbi.
încă la 1822, în epoha emigraţiii, călătorind prin provinţiile de români locuite, eu am fost întraprins pentru asemene scop a aduna a lor cîntice, iar la 1823, cînd petreceam la Viena, mult onorabilul d. Vuk Stefanovici, renumitul literator sîrb şi al meu amic, carile călătorise mulţi ani prin provinţiile sud-slavice spre adunarea cîn-ticelor sîrbeşti, ce apoi la 1823 le-au tipărit în 3 tomuri Ia Lipsea, cu cheltuiala prinţului Milos, au fost adăugit colecţia me, dănuindu-mi 30 coaie manuscrise cîntice româneşti, care cu ocazia călătoriilor sale le-au fost adunat în Transilvania, în Banat şi în Ţara Românească şi între care se aflau compuneri foarte interesante. Dar co^ lecţia, cu multe a mele, le-au mistuit în Iaşi focul anului 1827, încît acele cîntări rămaseră iar numai în gura poporului, ca melodia patetică în fluierul păstorilor, iar adunarea lor în sarcina literaţilor mai ferice de a le asigura de urgia timpului şi a evenimentelor. Drept aceea,
616
POMPEI
In partea Italiei numită Campania, spre amiază de Neapoli, în depărtare ca de 5 mile era la poalile muntelui Vezuvio renumita politie Pompei, la gura rîului Sarno, pe ţărmul mării. A ei fericită poziţie favor a nu numai comerţul, ce şi o plăcută petrecere a romanilor înavuţiţi, încît astă politie avea multe edificii publice şi private de o construcţie măreaţă şi elegantă, pline de obiecte de artă şi de lux, productele puterii şi a înavuţirei romane. Păn la veacul I, muntele Vezuvio nu da nici un simtom vulcanic, la 63 după Hs. un cutremur cumplit au făcut mari daune în acea politie şi la 79, la cea întăi izbucnirea Vezuviului, Pompei şi cetatea Erculanum s-au acoperit, cea dintâi, fiind mai depărtată, cu cenuşă, iar a doua cu lavă (materie metalică topită). Pompei era coperită de un strat de ţărnă de 21 palme înalt. După trecerea de 18 veacuri, perzîndu-să memoria politiii, pe acea înălţime erau plîntate levezi şi vii, şi la 1748, săpîndu-să într-o vie o fîntînă, s-au descoperit în adîncime zidiri, preţuoasă lucruri etc, după care arheologii au prepus că acele erau ruinele Pompeii. De atunce guvernul au orînduit a să dizgropa politia, în care s-au găsit mari avuţii, obiecte de artă şi de istorie. Căci acea politie, în epoha catastrofei sale, cu toate a ei odoare şi cu cea mai mare parte de locuitori s-au îngropat sub cenuşa de vînt minată din craterul (gura) Vezuviului. Dizgroparea urmează pană amu şi călătorul se preumblă astăzi pe paveua cea
străveche, între case, dughene şi apartamente amobilate, cărora lipseşte numai acoperemîntul. La 1810 ni preum-blam pe calea numită a Mormintelor, care, pintre nenumărate monumente, conduce în năutrul politiii. Pană atunce erau dizgropate 2 teatruri, 2 pieţe cu a lor por-tice, o bazilică, 2 terme (feredeie), 8 temple şi 170 persoane victime a catastrofii. Apartamentele sînt toate frumos parcă de curînd zugrăvite, pavimentul (duşameaua) cu mozaică, pe prag e scris, în mozaică : cave canem (fe^ reşte-te de cinele). Asupra Pompeii s-au publicat multe trataturi arheologice interesante, despre care şi noi păstrăm note interesante arhiologice şi istorice dupre detaliul de Plinius june dat despre catastrofa în care s-au înmormîntat acea politie în mezul scenelor înfricoşate. Doritorii de a afla despre acele scene înfricoşate şi, fără a călători la faţa locului, a avea un viu tablon de starea de atunce şi de acea de astăzi a Pompeii să citească compunerea clasică a renumitului Bulver (acum ambasador M. Britanii la Toscana), care au publicat-o sub titlu : Cele din urmă zile a Pompeii. Astă carte s-au tradus în toate limbile Europei, iar acum şi în limba română, de cătră d. Teodor Avineanul, fostul redactor a Albinei române, iar astăzi asesor la tribunalul de Huş. Noi nu putem decît recomenda publicului acest product a ostenelei şi a cunoştinţei traducătorului, carile au adăogit cartea cu note interesante, ce acum să pune sub tipar la tipografia româno-franţeză sub condiţiile expuse în programa următoare.
[Urmează textul apelului pentru prenumeraţie la tipărirea cărţii respective, semnat de traducător.]
618
REPERTORIUL DRAMATIC A   D. V. ALECSANDRI, publicat în Tipografia franţezo-română
„Picătura, cît de mică, ce p-o stîncă pieurează, Face rîului o cale care după ea urmează."'
La anul 1816 s-au compus şi s-au giucat în Iaşi, pe un teatru de societate, cea întâia piesă în limba română, intitulată Mirtil şi Hloe; asta, deşi mică, au plăcut, numai pentru că era întâia şi reprezentată de junii şi junele acelor întăi familii. De atunce toate merg cu re-pegiune progresivă. Inrîurirea secuiului au deşteptat un spirit amorţit, cu sentimentul naţionalităţei s-au dizvol-tat la noi şi elementele literaturei, precum o mărturisesc compunerele dramatice menitoare de un viitori ce nu va lipsi a se realiza în o epohă apropietă, dacă arta cea sîntă se va cultiva dupre principii clasice, de cătră cei chemaţi l Productul cel mai însemnat dănuit cu asemene însuşim! este repertorul teatrului român a d. V. Alecsan-dri, ce se înfăţoşază astăzi compatrioţilor. Acest tom cuprinde XII comedii, vodevile şi operete, cea mai mare parte giucate. Publicul au încheiet a sa opinie asupra acestor compuneri, pururea cu plăcere revăzute şi aplaudate ; rămîne a apreţui şi astă frumoasă ediţie, în care d. autorul n-au cruţat nimica spre a o face deamnă de a sa poziţie şi a se putea cu conveninţă prezenta în străinătate, între a ei surori la lux deprinse, şi a da lumei literare un semnal de naşterea unui product ce nu moare !
NOTIŢII STATISTICE ASUPRA MOLDOVEI
DE PRINŢUL NECULAI SUŢU TRADUCERE CU ADĂUGIRI DE TEODOR CODRESCU în tipografia Buciumului român, 1852
Nu e nimic mai natural, nici mai lăudabil, decum a-şi cunoaşte şi a-şi apăra patria ! Acestor sentimente sînt datoare ţările cu a lor cultură morală şi materială, cu înavuţirea şi cu strălucirea lor. Precum un fiu, cu dizvoltarea sentimentului şi a minţei, simte dorinţa a cunoaşte uricul familiei şi mijloacele casei şi a intereselor sale, de asemenea cunoştinţa istoriei, a geografiei şi a statisticei patriei se face o nevoie neapărată a unui cetăţan, pentru că în asemene date el află motive seri-oaze de reflexie şi elemente prin a cărora industrioasă aplicare poate agonisi avutul şi, sporindu-1, a înmulţi masa averei naţionale. Dupre asemene adevăruri se vede că cunoaşterea ţărei unde locuim nu este cerută numai de curiozitate, ce chiar de interesul individual, şi prin urmare cela ce ne prezentează în un tablon asemene cunoştinţe merită onoarea publică, de care s-au învrednicit autorul strălucit al acestei statistice, scrisă şi tipărită în limba franţeză. Dar nu mai puţină mulţămire se cuvine să avem pentru zelul traducătorului acestei cărţi, d. Teodor Codrescu, carele, prin publicarea statisticei ţărei în limba ei, au adus astă carte folositoare în a ei practică aplicaţie. Cătră textul original, d. traducătorul au adaos cîteva tabloane interesante de veniturile şi cheltuielile statului, în general şi în speţial, de ex-portaţia, de importaţia etc, precum şi extractul general
620
821
a dabililor pe şepte ani de la 1852. D. traducătorul au făcut cetitorilor încă şi o surprindere, prin adăogirea Dizertaţiei asupra samiţilor Moldovei, compuse de d. Alexandru Obregea, carile au tratat astă materie mănoasă dupre date pozitive, ce au putut aduna în cursul a şepte ani în funcţia cămărei, pre lîngă care digresiile sale sînt uneori presurate nu de sarea ocneană, ce de cea atică, de unde samănă că junele elpv veteran al fostei Academii au avut ocazion a studia acolo şi pe autorii clasici.
Spre încheiere, Albina se vede nevoită a reclama asupra unei uitări înstrîmbătătoare sistemului ei. D. traducătorul publică la începutul ediţiei sale cîteva articule atingătoare de apreţuirea şi analizarea Statisticei, atunce cînd cartea s-au publicat1 în limba franţeză, drept mărturie citează cele ce au zis întru aceasta Zimbrul, Giur-nalul de Constantinopoli şi Loidul de Viena. Ist din urmă, în foaia sa de sară din 3 decembrie 1850, începe articulul cu următoarele cuvinte : „Moldova au căpătat, în sfîrşit, după una sută cincizăci ani o statistică. In anul 1700, principele Dimitrie Cantemir au publicat acea întăi descriere a Moldovei ; acum, în anul 1850, tot un principe publică o lucrare preţioasă asupra Moldovei." Se pare însă că un feli de ochi văd de aice mai bine la Constantinopoli şi la Viena decît la Muntenimea de Sus, unde Albina română, în no. 68, din 11 septemvrie 1850, zice în astă privire (cu trei luni înaintea Loidului) între altele : „Prinţul Dimitrie Cantemir au fost cel întăi carile ni-au dat o descriere de astă ţară. Au trebuit ca să aşteptăm una sută cincizeci ani ca prinţul Nicolai Suţţu să ne înfăţoşeze o scriere clasică care va nimici pregiudeţele ce domnează în ist obiect în Europa etc."
1 Statistica aceea în limba franţeză, afară de cea de pe urmă coală, s-au tipărit la Institutul Albinei. Astă notiţie o adăugim pentru că pe titlul cărţei nu se află însemnată tipografia (Gh.A.).
Noi nu am fi atins asemene încungiurare dacă acea uitare, vrută sau nevrută, înlăturînd articulul original a Albinei şi producînd pe Loidul ce l-au copiet, nu ar fi de natură a ne arăta lumei nepreţuitori acei^cărţi şi autorului ei, a căruia merite am fost cei întăi a cunoaşte şi a proclama. Ediţia română a statisticei este, pe cît se poate, curată şi corectă.
622
[DESPRE DICŢIONARUL GERMANO-ROMÂN AL LUI TEODOR STAMATI]
noaste meritul, noi îl mărturisim d-sale autorului, ca-rile,' spre folosul public, au deplinit sarcina ostenitoare acelui pană azi mai bun vocabular a limbei germano-române şi carile, dupre declararea d-lui autor, va uşura în viitor altor filologi lucrarea unui lexicon mai perfect. Dorim ca asemene rezultat să încunune ostenelile d. doctor Stamati şi la publicarea tomului al Il-le a Vocabularului româno-german.
La tipografia Buciumului român s-au publicat şi se află de vînzare în toate libreriile broşura a V, prin care s-au complectat cartea intitulată : Vocabular de limba germană şi română, cu adăugirea celor mai obicinuite şi în conversăciune priimite cuvinte străine, de pahar. Teodor Stamati, doctor de filozofie şi frumoasele arte, profesor public de fizică şi de istoria naturală la Academia din Iaşi, mădular efectiv al Soţietăţei de medici şi naturalişti din Prinţipatul Moldovei.
Cunoştinţa limbei germane, una din cele mai culti-vite şi răspîndite, este folositoare mai ales moldoromâ-nilor, atît în privirea convieţuirei lor cu număroasele colonii germane, a vecinătăţei cu imperiul Austriei, a relaţiilor politice şi comerciale, prin care în multe moduri se răvarsă în ţara noastră avere şi lumină, nu mai puţin şi în privirea cărţilor clasice de care e mănoasă astă limbă. Cu toate aceste avantaje vedibile, studiul limbei germane foarte s-au negrijit la noi, nu numai din cauza unui pregiudeţ în contra ei şi din marea înlesnire ce înfăţoşază analogia între limba franţeză cu cea română, dar încă şi din lipsa ce urmează la noi de cărţi neapărate pentru învăţătura acei germane.
Vocabularul de faţă1 e destinat a înlătura parte a pedecilor expuse, drept care, de datorie avînd a recu-
1 Dupre ştiinţa noastră, cel întăi vocabular româno-german s-au publicat la Pesta în 1825 de răposatul Teodori, iar al doilea la Sibiu de parohul Clemenţi (Gh.A.).
624
BIBLIOGRAFIE
ÎA.  FĂTU, MANUAL PENTRU ÎNVĂŢĂTURA MOAŞELOR.
Iaşi, 1852]
pentru învăţătura moaşelor, dupre a noastră idee cea întăia carte clasică medecinală în limba română.
Acest nou product a ostenelilor şi a învăţăturilor d. autoriului este cu atîta mai mult de preţuit că, spre a trăda şi a lămuri asemene materie serie, au fost nevoit, pe lîngă terminile tehnice clasice, a aduna acele ce se întrebuiesc aice în limba vulgară. Noi credem că d. Fătu au dizlegat astă gre problemă cu nimerire, precum sîntem încredinţaţi că elevele ce vor petrece cursul la acest Institut vor realiza spre agiutorul omenirei scopul cel filantropic a Strălucitului său Fondator, cu a căruia cheltuială s-au tipărit şi cartea.
La o altă ocazie, tristă pentru ştiinţele şi leteratura română, am fost amintat că între elevii aleşi de fosta Epitropie a învăţăturilor publice de a se perfecţiona pe la instituturile străine în osebite speţialităţi, spre a putea cuprinde în Academie asemene catedre, au fost şi d. Anastasi Fătul. Cele ce aice vom zice să nu să ieie de apologie, ci spre a fi altor de îndemn că labor omnia vincit (osteneala-nvince toate). D. Fătu, destinat pentru iurisprudenţie, au deplinit cu atîta zel şi succes a sa însărcinare, încît după depunerea rigoroazelor s-au învrednicit a fi încununat cu dignitaua de doctor de legi. Cine cunoaşte greutatea acestei ştiinţe şi asprimea sta-tuturilor Universităţei de Viena se va convinge de talentul şi de sîrguinţa cea esemplară a giunelui elev. Dar noul iurist n-avea simpatie pentru astă ştiinţă, ce-i era impusă de Epitropie ; plecarea sa era pentru medecină, încît, fără a dizasculta instrucţiile date, el îndeosăbi urma cursului de medecină, şi cînd iuristul s-au doctorat, el agiunsăse a fi şi unul din cei mai buni elevi a artei sanitare. îndănuit cu aceste cunoştinţe, d. Fătu, învingînd greutăţile esistenţiei sale, au mers la Paris, unde au deplinit cursul de medecină, de hirurgie şi de mamos, s-au graduat de doctor, şi astăzi, în asămine însuşime, ocupă postul cel însămnător de director şi profesor la Institutul filantropic. în astă însuşime, d. doctor Fătu, după înalt ordin, au compus Manualul
626
URICARIUL 1 MOLDOVEI
Nu-i naţie, oricît de puţin civilizată, care să nu se îngrijască de a culege şi a însămna evenimentele publice a ţărei şi dregerile domnitorilor au a altor bărbaţi a ei străluciţi, din care apoi se formează istoria naţiei. Elinii, romanii, italienii şi englezii au dat în ramul istoriei clasice scrieri, după care şi alte naţii se modelează. In Hina, ţara cea mai veche în civilizaţie, de mii de ani pană azi încă esistă un tribunal de istorie cu un număr de amploiaţi carii observează, însamnă toate dregerile publice şi, fără a le comunica altuia, le depun în o cutie secretă a statului, în care zac pană la moartea domnitorului, după care apoi se publică, fără teamă de a în vita urgia sa pentru adevărul rostit în acele însemnări. La noi, în timpuri vechi, bărbaţi cu talent erau nevoiţi mai mult a purta în mînă spata decît pana. Totuşi domnii aveau un public foncţionar, denumit uricar, însărcinat a înregistra faptele şi discursurile domnilor şi a altor bărbaţi însemnaţi, din care apoi istoriografii au cules şi au compus anuscrisele, ce în timpul de faţă, prin îngrijirea d. colonelul M. Ko-gălniceanu, s-au publicat.
Aceste anuscrise, mărginite în a lor descriere, cer a fi complectate prin amănunţimi ce se află răspîndite
1 Vrie, de la latini, origo, începutul, sau de la slavonul wric, hotărîre (Gh.A.).
în înmiite dresuri, hrisoave, cărţi şi alte documente a domnilor, care, în epohele dezorganizate şi în ocazia deselor răzbeluri, prăzi şi emigraţii, parte s-au espurtat în ţări străine, parte s-au perdut, iar un bun număr de acel avut public au încăput în mînile particularilor.
O mică porţie de aceste, de la organizarea Arhivei Statului, dupre statuturile, s-au adunat, dar guvernul ar face un lucru vrednic de cunoştinţa publică dacă ar consfinţi întru aceasta mijloacele spre a aduna documentele Moldovei ce se află depuse în biblioticele staturilor învecinate. Arhiva românească, Dacia literară şi, la Bucureşti, Magazinul istoric au fost cules în a lor foi periodice asemene documente, d. spat. N. Istrati, în curs îndelungat, au fost alimentat foaia de Transilvania cu documente foarte interesante. Acuma însă, d. comisul Teodor Codrescu au întreprins în speţial a cerceta şi a aduna feliurite documente publice vechi şi nouă şi prin asta au rempiaţat la noi tribunalul istoric din Hina, aruneînd pană acum în două tomuri o colecţie de tot feli de documente interesante, rămîind după aceea în sarcina unui istoriograf român a culege datele şi evenimentele, spre a le înşîra în un corp de istorie naţională.
Cunoscut este că, precum la apusani era mai nainte limba latină limbă diplomatică şi a bisericei, de asemene au fost la noi acea slavonă, încît multe documente vechi se găsesc scrise în acea limbă. Din aceste se în-ţălege că slavonul slavoniza chiar şi numele proprii a românilor, iar traducătorul acelor acte, ce se pare a fi fost de asemene slavoman, le-au păstrat cu asemene finale, încît în aceste acte am văzut denumiri române cu finale slave. De esemplu, în hrisovul lui Alexandru cel Bun, din 1428, românul Giurge Frate este zis Fratoschi. Altul Giumătatevici Ivan, Despo Dorohonschi etc. Aceste însă nu împuţinează meritul sîrguitorului şi neobositului colector d. T. Codrescu, carile prin astă întreprindere literară mărturiseşte rezultatul aşăzămîntului de învăţătură unde, cu ştiinţă, au sorbit principiul şi gustul a o aplica în folosul patriei.
€28
PREUMBLATUL SAU DANŢUL MESELOR
Evenimentele politice şi estravaganţiile anutimpului de faţă, ce ne dau materie mănoasă de cugetat, de în-grijet şi de vorbit, deodată s-au întunecat de descoperirea unei puteri mişcătoare mai nainte necunoscută, ce amu s-au aplicat la preumblatul meselor. Vaporul Va-şington, sosit în april la Bremen (în Germania), adusă de la Niu-Iorc din America descrierea acestui fenomen, a căruia dezlegare rămîne în sarcina învăţaţilor de a lămuri în ce mod un fluid (materie), transportat prin mîna oamenilor, este în stare a pune în repede mişcare lemnul unei mese, fără agiutorul a vreunei alte puteri.
Acest fenomen, ce se pare a avea afinitate cu dis-cînticul românilor, s-au reprodus în casa mea în modul următor :
O măsuţă veche de brad, ce fusesă odineoară neagră, iar acum de ani s-au înalbit, lungă de 4 şi lată de 2 palme, s-au pus în mijlocul salonului, pe parchet nu prea neted. In giurul mesei au stătut 5 persoane, din care trei bărbaţi în cîte 30, 28 şi 40 ani şi două fete de 16 şi 11 ani. Aceştia, stînd împregiur, aşezară cam spre mijlocul mesei minele cu palma lăţită, însă fără a apăsa, se atingeau cu degitul mic a mînei drepte de degitul mic a mînei stingi a vecinului, şi prin astă atingere formau alisida cea misterioasă. Picioarele conlucrătorilor şi straile lor erau izolate, adecă neatinse între sine şi de masă. Petrecerea acestei mici companii, din care două
erau persoane cu învăţătură, era amestecată de reflexii serioase şi de rîsuri necredule. Peste 30 minute, toţi începură a simţi la vîrvul degetelor amorţală, împunsătură şi sporirea bătăiei de pulz. Peste alte 12 minute, începu masa a pocni şi tabla a să cutremura şi a scăpata de la amiazăzi spre miazănoapte. Crezînd că acel şchiopătat a mesei provinea din scurtimea unui a ei picior şi din clătirea fetei mici, am rînduit a să muta repede masa ca de o palmă pe o scîndură netedă şi în locul fetei mici au întrat o femeie robostă ca de 40 ani. După 15 minute au simţit şi aceasta înrîurirea ameţelei şi toţi un miros de brad şi de pucioasă. Atunce au început clătinatul sporitori a mesei, precum şi sporirea împunsăturilor în mînă, în braţă, iar masa, tot grăbin-du-să în legănat, au început a să luneca spre miazănoapte cu putere, trăgînd şi împingînd pe conlucrătorii, carii tot ţineau mînile lor lăţite pe masă. Din un motiv încă neînţăles, masa păsuisă a ei mişcare, dar, cu statornicia alisidei, s-au reîntors peste alte 14 minute puterea mişcătoare în aşa grad că toţi conlucrătorii se simţeau cuprinşi de un sentiment supărător ; mai ales giunele ce era cu spatele spre miazănoapte suferea mult. Atunce masa începu de nou a să clătina şi, sporind clătinatul, a să lunica iar, însă nu ca mai nainte în linie dreaptă, ce în rotitoare de la apus spre răsărit (dupre cum să învîrteşte pămîntul), şi după ce au făcut ca un cvadrant de cerc de 90 grade, picioarile ei îm« pedicîndu-se de nenetezimea parchetului, au stătut. Mirosul de brad şi de pucioasă s-au răspîndit, iar referentul şi o altă persoană aflătoare la ist esperement aveau la vintricel un sentiment displăcut în asămănarea unui leşin.
Un asemene esperiment s-au înnoit a doua zi cu o măsuţă pătrată de mahoni, lungăreaţă de 14 palmace, cu 4 picioare, trăgînd peste tot 512 dramuri. Astă măsuţă s-au încins de o alisidă compusă de 3 giuni, cel mai mare de 17 ani, un altul de 12 ani şi o copilă de 10 ani. După 20 minute începu clătinătura mesuţei, care, sporind, se prefăcu într-o înaintire spre apus şi apoi în rotire preste 20 ori de la apus spre răsărit cu
630
631
o repegiune de vals, care conlucrătorii toţi, ţiind mînule pe masă şi lunecîndu-se cu picioarele, abia o puteau urmări. Afară de simtoamele cunoscute în degete, giu-nele cel de 12 ani simţea o atragere puternică la cotul mînei în direcţia în care păsa măsuţa.
MIŞCAREA PĂLĂRIEI
O pălărie se pune pe masă netedă cu fundul în gios. Două sau trei persoane aşază uşurel mînile lor preste aripile, adecă marginile pălăriei, ţîind degetul mic a mînei drepte preste degetul mic a mînei stingi a vecinului său din dreapta. După formarea acestei aliside magnetice, peste trei sau patru minute începe pălăria o magnetică mişcare, sporitoare spre stînga şi care se înnoieşte îndată ce alisida întreruptă de nou se încheagă. Iar dacă persoanele preschimbă poziţia degetului mic, adecă acela ce era pus deasupra degetului mic a vecinului său se pune dedesupt, pălăria începe a ei mişcare înapoietă, se rădică pe muche şi rotează în astă poziţie în cît timp este atinsă de alisida mînilor a trei au şi numai două persoane. După ce s-au pus pălăria în mişcare, apoi spre a o urma se poate împuţina numărul persoanelor şi a mînilor, încît în urmă cu atingerea numai a trei degete pălăria urmează a ei călătorie.
Pre lîngă aceste s-au făcut cercare şi cu alte obiecte : un ornic se razimă cu stecla sa pe masă ; magnetizat numai cu trei degete, începe a se mişca din loc şi a se învîrti ; de asemene, o carte mică, legată în marochin, avînd şi sponci de metal, înaintează în deosebite direcţii a ei mişcare.
Dizlegarea acestor fenomene se pare răzemată pe aceea că magnetizmul animal, de care sînt îmbăute toate fiinţele vieţuitoare, aburează de la persoanele ce formează alisida în giurul mesei sau a pălăriei, au şi altor obiecte ; umplîndu-se obiectele de acea putere, se prefac în magnet, care, precum e ştiut, ţinteşte spre nord (miazănoapte).
Toate aceste fenomene estraordinare, cercate şi de d. doctorul Frenkel, se întunecă de un altul, ce şi aice s-au produs. Una din persoanele care au magnetizat masa şi urmează mişcărei sale are putere a o povăţui; comanda sa, cu energie rostită, de a sta o opreşte pe loc în a ei păşire spre dreapta ; el o poate înturna prin ordin să meargă spre stînga. Ba încă masa, prin bătutul cu piciorul ei, au răspuns la întrebare î De pildă, cîţi copii are cutările din conlucrători sau cîţi galbeni are în buzunari.
Astă descoperire, ce este azi încă în ieagăn, cine ştie peste un timp ce urieşi va produce !
632
IERUSALIMUL LIBERAT, poemă epică tradusă de d. A. N. Pîeleanu, Bucureşti, 1852
Cultura limbei italiene pentru înavuţirea acei române şi formarea literaturei sale se pare a fi mai neapărată decît chiar cultura limbei latine, căci, precum e ştiut, la Roma se vorbeau două limbi : acea învăţată, adecă latină, şi acea vulgară (poporană), adecă română sau italiană, care de legioanele şi coloniştii s-au introdus în Dacia. Multe argumente subţin aceste propuneri, între care sînt şi une cuvinte române ce nu-s latine, dar numai italiene, precum ploaia, în vechime de italieni zisă ploia, pe cînd latinii i zic pluvia, etc. Pentru asemene motive, atît proza noastră cu cît mai mult versurile se cuvin a se modela dupre versificaţia italiană, pe cînd giunii noştri inspiraţi de muză, fiind fără modele clasice, urmează după preceptele limbei franţeze, care, în privirea poeziei, nu ocupă postul întăi în literaturile Europei. în asemene convingere, o traducere a unui poem italian se părea evenimentul cel mai dorit în literatura română, şi noi cu plăcere aşteptam publicarea anonsată a Ierusalimului liberat. încrederea că poeta traducătorul, voind a deplini asemene lucru, au cum-penit mai nainte a sa putere ne mîngîia că românii vor căpăta o copie măcar în parte deamnă de geniul nemuritorului Tasso. însă noi nu sîntem singuri de a ne întrista de ist product şi l-am trece cu vederea, de nu am ave datorie a nu lăsa în cetitorul român întipărirea
cea nefavorabilă ce i-au căşunat traducerea poemului lui Tasso !
Zmintă în general este a traduce în proză o poezie, dar ist mod, deşi nu favorează zborul ideilor poetice, nu îngrădeşte dizvălirea ideilor originalului. însă d. traducătorul parcă ar fi fost ferecat de legea metrului sau a rimei, sare ideile cele mai frumoase sau le precurmă unde nu vra sau nu poate urma originalului. Scopul nostru nu este a disfira numeroasele abateri şi schimo-situri în idei, ci numai a preveni pe cetitorii, chiar spre escuza traducătorului, că traducerea s-au făcut dupre o altă traducere, şi anume acea franţeză (nici a lui La-bur-Lormian ?), şi în asta ne încredinţează adoptarea nomenclaturei franţeze în traducerea română. De exemplu, originalul italian, cîntul I, numeşte : Godfredo, Baldovino, Antiochia, Gvelfo, Dudone etc, iar traducătorul, luîndu-să după prototipul franţez, zice : Godfroa, Boduin, Antioşia, Ghelf, Diudon. Aceste şi alte cuvinte sînt franţeze, cînd, de se traducea de pe originalul italian, de esemplu, de cuvîntul chioma mai aproape era coma română decît şeveliura franţeză ! De asemene, cu părere de rău se vede în scena combatimentului nopturn între Clorinda şi Tancredi (tom. II, pag. 35) că în urmă acei luptători înăspriţi, în loc să se lovască şi cu raă-nuchea spadei, se băteau ca ţăranii cu pumnul !
Tiparul este curat, deşi nu prea corect, dar stampele puţin armoniază cu sugetul. Godfredo din secolul XI îl vedem în uniformă rosiană, cu guler şi primb de adiutant, iar în un unghi zac parcă două tunuri.
Un abonat al nostru ne-au împărtăşit la astă ocazie cîteva strofe traduse de pe original, care drept prubă le vom publica.
634
BORDEIUL UNCHIULUI TOM ŞI COLIBA MOŞULUI TOMA1
Două părţi a lumei civilizate, America şi Europa, au salutat astă producere literară, ce s-au tradus mai în toate limbele şi azi este sugetul reflexiilor serioase şi a convorbirei duioase a tutulor acelora ce respectează şi compătimează omenirea. Autorul cartei, renumita mis Beeşer Stove, s-au întîmpinat cu triumf în Anglia şi Parisul i prosforează în sînul său demonstraţii de admirare. Faima acestui geniu literar s-au răspîndit şi la noi prin două ediţii simultanee (deodată) în limba română : Unchiul Tom cel întăi au ieşit din bordeiul său ; nu tîrziu s-au arătat Moşu Toma la uşa colibei sale ; ca nişte străini unul de altul şi numai întîlnindu-se în a lor cale şi împărtăşindu-şi istoria lor, ei se vor recunoaşte că sînt gemeni a unei mame, cu atîta deosebire numai cîtă natura, în a ei capriţii, au întipărit tutulor creaţiilor sale, şi acelor de artă, a nu fi în lume două perfect ecvale. Istorisirile Unchiului cît şi a Moşului sînt atît de nouă, interesante, variate şi sentimentale că nu le putem de agiuns admira şi lăuda, dorind ca de plăcerile lor să se împărtăşească tot românul ce se onorează cu titlu de filantrop şi de favoritori litera-
1 Moş şi unchi, în limba română cuvinte sinonime şi însemnează un titlu familiar ce un giune dă altei persoane mai anuoase : moş Ioane, uncheşuîe, vino încoace ! De asemene sînt sinonime coliba şi bordeiul, cea întăi de origină grecească, a doua de cea romană (Gh.A.).
turei naţionale, spre a căpăta despre o parte cetitorul un nutreţ moral, iar despre alta ca dd. traducătorii să afle o recompenzie a ostenelilor sale, mai ales că moldo-românul va afla în unile epizoade o nenorocită asemănare între soarta negrilor din America şi acelor de la noi. Adevăr este că, de consfinţeau talentul lor la două deosebite lucrări, familia noastră literară, pană acum cam stearpă, pre lingă Moş şi Unchi s-ar fi împoporat şi de niscai nepoţi giuni, carii, în asemănarea apostolilor, au menire a răspîndi prin lumea română sămînţa cea mîntuitoare a evlaviei, a cunoştinţelor pozitive, a patriotizmului şi respectul legilor, a cărora practică asi-gurează fericirea cea publică şi acea individuală.
636
DESPRE ÎNDATORIRILE FEMEILOR
şi despre mijloacele cele mai nemerite ce ar                       ; ROMÂNIA LITERARA putea siguripsi fericirea lor, de pe limba frarir teză a id-nei Gari-Gamond pe românie adus | de T. Balş, hatman şi cavaler a mai multor ordine etc.   La Iaşi, în   Tipografia româno-franţeză.
Nu este faptă mai deamnă de menirea omului decît După trecerea a mai^ multor secule, evenimentele au
aceea de a conlucra pentru fericirea societăţei, a căreia adus preste ţările române un ordin de lucruri carile
temei şi principiul este moralul, ce cuprinde în sine         \ giuruia garanţii favorabile poziţiei politice şi dezvoltă-
toate învăţăturile unei drepte vieţuiri. Dacă bărbaţii cei         ; rei culturei naţionale. S-au văzut atunce înnoinde aşă-
mai evlavioşi şi învăţaţi au dat întru aceasta legiuiri, zăminte publice, organizate după starea escepţională şi
apoi aplicaţia unor asemene au rămas mai cu samă în trebuinţa ţărei, s-au văzut bărbaţi cu zel şi cunoştinţă
sarcina femeilor, care, ca mume, numai ele pot hultui         j conlucrînd la punerea temeliei edificiului pe carile se
în inimile cele fragide a pruncilor sămînţa bunului, ce         î razimă fericirea morală şi materială a unui popor, şi
apoi prin învăţături dezvălindu-se agiunge la rezultatul         i giunimea, însufleţită de spiritul predomnitor în Europa,
dorit. Prin urmare, dacă femeia are să producă un ase- întinse zborul în cariera culturei limbei şi a ştiinţelor,
mene bine, cu cîte însuşimi de înţălepciune, de duioşie         j Dacia literară, Magazinul istoric, Propăşirea mărtu-
şi de zel trebuie să fie înzestrat acest mentor ce are' a         ! risesc de agiuns talentul şi dorinţa fondatorilor a acelor
figura ca bună soţie, mamă şi mădular a societăţei? foi periodice, pe care, parte intrigile din năuntru şi cele
Spre a forma pe femeia cu asemene însuşimi, de care        j din afară, le-au paralizat şi au lipsit aceste ţări de
brilează acel sex prin ţări străine, d. hat. T. Balş au         j folosurile ce aştepta.
întreprins ostenitoarea lucrare de a arăta româncelor         j Evenimentele cele mari deschid astăzi pentru ţările
îndatoririle ce ele au a plini în societate. Acest scop no- noastre o eră de fericire, pe care ne-o^ asigurează în-
bil şi a sa aplicaţie se vederează chiar din procuvîntarea         , trunitele puteri a Europei, şi acel întăi semnal a în-
cărţei, care cu plăcere o şi împărtăşim cetitorilor noştri.         j crederei publice este că în ambe ţări se deşteaptă cu
speranţa şi literatura naţională, chemată a seconda din
[Urmează textul prefeţei respective.] parte-i scopul cel  binefăcători  ce   priveghează soarta
j noastră. In astă privire salutăm România literară, în-
| noită de d. Vasile Alecsandrî. Talentul, cunoştinţele, es-perienţia, zelul recunoscut a acestui giune literator ne sînt o închezăşuire mîngîietoare că a sa întreprindere va aduce rezultatul cel dorit.
639
Nr. 1 a acestei foi, prin fragmentul lui Răzvan-vodă, este consfinţit memoriei vrednicului literator Nicolai Bălcescu, răposat la Palermo în Sicilia, la 28 noiembrie 1852, fiind numai de 32 ani. El era conlaborator a Magazinului istoric şi mai ales autor a istoriei române din epoha lui Mihai Viteazul. Călătoria de la Baiona la Marsilia este o descriere dialogată umoristică, plină de spirit. Oda cătră Anul Nou a d. Alecsandri este o compunere plină de sentimente patriotice şi de o inspiraţie serioasă poetică, la a căreia voturi fiecarfe moldo-român se cuvine a uni pe ale sale. Ziorile a d. Dăscă-lescu arată, în stilul anacreontic, talent şi mare înlesnire în compunere. Hronica de I... este mai ales interesantă, pentru că cuprinde textul tratatului din 2 decern, pe care se razemă şi viitorul ţărilor române.
Dorim ca toţi ce iubesc cultura şi onorul patriei să îmbrăţoşeze cu statornicie astă foaie, căci prosperitatea şi lauda ei este prosperitatea şi lauda fiecăruia compatriot.
ADAM MIŢKEVICI
Ştirea despre moartea acestui mărit poeta a Poloniei au răsunat pretutindene unde se apreţuieşte geniul literar şi sentimentul măreţ de patriotism. întristarea mare este mai ales în Polonia, că acest bărbat, fiind gloria naţiei sale, au lăsat a sale oase ostenite în pă-mînt străin, ca un al doile Moisi, mai nainte de a agiunge în pămîntul făgăduinţei. Multe veacuri au trecut pană au produs acest geniu şi multe vor mai trece, mai nainte de a răsări un altul asemene lui Miţkevici. Gazetele Poloniei despărţite toate se unesc astăzi întru de a răsuna a lor tînguiri şi laude asupra acestui mare poeta şi patriot şi atît în Polonia prusiana cît şi în acea aus-triană, credem că şi în acea rosiană, i se vor înălţa monumente pentru a lui glorie şi recunoştinţa compatrioţilor. Franţia, unde răposatul au petrecut cea mai mare parte a exiliului său, au dat acel întăi semnal a apre-ţuirei sale. In 10 (22) ianuarie au urmat la Paris, în biserica Sfînta Magdalina, panahida pentru rămăşiţele muritoare ale lui Miţkevici, care cu costul guvernului s-au transportat de la Constantinopoli.
Încăperile cele măreţe a bisericei nu agiungeau de a cuprinde masa persoanelor ce s-au adunat pentru astă serbare. Toată emigraţia polonă era prezentă, între carii se însămna părinţii Adam şi Ladislav Ciartorinski, contele Zamoiski, Braniţki, generalii Dembinski, Iermanov-ski, Ciarnovski, Havronski,  Volovski,  Zeleski, Honov-
641
ski etc, poeta Bohdarn etc., ex-ministru Vilmen, Cuzen, Mişele şi toată aristocraţia literală şi familia Miţkevici. In giurul catafalcului înălţat în mezul bisericei sta elevii şcoalei polone, un preot; de ritul greco-unit, un ofiţer polon a legioanei tureo-cazace, care au condus pe mortul de la Constantinopoii. După serbare, secriul cu solenitate s-au transportat la Monmoransi, unde s-au îngropat alăture cu alţi poloni răposaţi.
ARHEOLOGIA ROMÂNA
Străinii carii, atraşi de curiozitate, călătoresc în zilele noastre în aceste ţări ce poartă un nume clasic se miră că nu găsesc a marelui popor carele aice au domnit măcar urme de monumente sau inscripţii antice. Cum că multe din aceste au stătut aice vederează resturi presămănate pe faţa acestui pămînt, iar mai cu samă din partea muntelui, unde între codruri se găsesc colosale ruine acoperite cu ţărînă, în a cărora sîn mai zac şi obiecte preţuoase, din care unele, abia estrase, au emigrat pe la muzee streine, cum am avut ocazie a videa la Petersburg, în Eremitajul, vase antice de argint cu base-relieve şi un disc, de asemene de o scul-tură elină, găsite în Moldova, pe malul Prutului. Ruinele cetăţii Caput Bovis (Ghertina) au îndănuit galeria unei persoane din Bucureşti, şi două vase de aur masiv, găsite în zilele noastre lîngă monastirea Războieni, s-au prefăcut în potire a bisericei noastre. Dar nu sînt numai aceste care atestează a noastră origină romană. Tipul legionarilor ce înfăţoşază Colona Traiana, reprodus în fizionomiile românilor, a lor port, limbă şi datini sînt o vie arheologie nemuritoare, rămase în aceste ţări de la fondatorii coloniilor noastre. Toate aceste mai multe obiecte de studie şi de admirare aduc călătorului cercetător decît monumentele sfărmate şi medailile ruginite şi a cărora cercetare au dat în timpurile nouă ma-
643
terie de interesante descrieri, precum mărturiseşte cartea intitulată Românii a renumitului Edgar Kinet.
Dar afară de aceste, în sînul pămîntului româniei zac şi multe rămăşiţe al artii romane, care aşteaptă a lor dizhumare, îndată ce se va statornici siguranţia ca acele relicvii, cînd vor revedea lumina zilei, nu se vor în-streina de la pămîntul ce le-au adăpostit în curs de 17 veacuri. Chiar amu, cînd ni răsare aurora viitorului dorit, încep a ieşi din tuneric documente istorice precum acel publicat sub titlu de Fragment, şi amu împărtăşim un alt fact istoric nu mai puţin interesant, scos din cronicile Franţiei, carile vederează relaţiile ce aveau cu apusul Europei românii după a lor a doua descălecare.
[Urmează articolul CAVALERII ROMÂNI ÎN FRANŢIA LA 1346, tradus de Gh. Asachi din revista „La Presse" din 20 octombrie 1856. pe care îl reproducem în NOTE ŞI COMENTARII.]
CÎNTURI POPULARE
Toate naţiile antice, precum şi cele moderne, au a lor cîntice populare, care să pot considera, şi în faptă sînt, icoana moravurilor, a datinilor şi a gîndirei oamenilor din acel timp ; prin ele să păstrează evenimentele politice a patriei, catastrofele publice şi avânturile private. Aprozia, amorul şi patima sînt sentimentele de căpitenie care dau viaţă acelor compuneri şi aprindr-de^interes şi ele entuziasm pe ascultătorul. ^
Acele cînturi, care prin tradiţie se păstrează în gura poporului şi se reproduc la solenităţi sau serbări casnice, au atras în epoca nouă luarea aminte cercetătorilor filologi, care prin necontinite ostenele le-au cules şi prin a lor publicare le-au scăpat de perzare sau de ciuntire.
Una din cele mai clasice culegeri de acest feli sînt ciuturile lui Osian, ce s-au păstrat în limba celtică între muntenii Scoţiii.
Unica literatura veche a românilor se mărgineşte astăzi în cînturile populare răspîndite între românii vieţuitori între trii imperii. Dintâi mărginite între locuitorii săteni, aceste cînturi au atras luarea aminte a literaţilor, de cînd s-au deşteptat între noi sentimentul naţionalităţei. în timpul emigraţiii de la 1821—1827, s-au fost adunat un mare număr de acele versuri, care încă se adăogisă prin un dar ce ni făcuse renumitul literat d. Vuk, care, călătorind spre adunarea cîntecilor serbe, ce le-au şi publicat, au cules un mare număr de cele române, însă din
645
nenorocire aceste din urmă, cu alte interesante documente, s-au mistuit în Iaşi de incendiul anului 1827.
D. V. Alecsandri, care au preţuit însemnătatea culturilor populare, au realizat aşteptarea literaţilor patrioţi, eulegînd, prelucrînd şi publicînd Doinile române. Interesul de care s-au cuprins Europa pentru naţionalitatea română, reînvietă prin răzbelul de Orient, au produs şi traducerea acelor cînturi interesante în limbi streine.
Iar amu un literator român din Transilvania, d. A. Mariani, a căruia talent şi zel să apreţuieşte în cariera filo-logiii, au întreprins a face o nouă culegere de cînturi române, spre a le publica dupre următoriul program cuprins în Gazeta de Transilvania :
[urmează declaraţia respectivă a lui At. M. Marienescu, reprodusă din nr. 89—92 ale „Gazetei Transilvaniei"].
BALADE
Sub ist titlu s-au publicat şi urmează a se publica în limba română poezii poporale. Spre a esplica titlul străin ele baladă, aplicat la poeziile române, dăm următoare lămurire :
Numele de baladă sau balată provine de la cuvîntul italian ballo, adecă danţ, pentru că acele versuri se cîntau la danţi şi hore. Aceste balade, cele mai vechi compuneri, au trecut din Grecia în Italia şi dupre ele s-au modelat şi compunerile în alte limbi moderne. La italieni sugetul acestora canţone este mai cu samă sentimente amoroase, despre care ni-au dat modele Dante, Petrarea, Bembo şi Lorenţo de Mediţi. Ele se compun din epodo şi din strofe sau stanţe, în cîte şepte versuri, cîntate de unul, iar apoi ele tot horul dănţuitor ; la capătul fiecării strofe se repetează rima versului întăi, precum asta se vede în Balatele lui Bocacio, la încheierea fiecărui Decameron.
Baladele, transportate în Anglia, mai ales la muntenii Scoţiii, s-au aplicat a se cînta vreun eveniment fabulos, în felul romanţeros spaniole, care caracter au conservat şi în Germania, unde baladele s-au ilustrat de Şiler, Şle-ghel şi Birgher, precum în Franţia Victor Hugo au dat frumoasele compuneri de acel fel ; aceste se cuvin a se lua la noi de model la trataţia sugetelor ce merită a fi denumite balade.
647
Cum că limba şi mai ales poezia italiană are să ser-veze românilor de' prototip în compuneri, s-au amintit junelor literatori, carii, prin adoptarea modelor franţeze, mai mult abat limba română de la a ei soră gemenă, cea italiană.
După acea întăi culegere de versuri poporale, publicată de d. V. Alecsandri, meritul completării lor s-au rezervat d. A. Mărienescu, autor român, patriot şi neostenit în lucrările literale. Drept care au şi publicat în coloanele gazetei Telegraful român o prochemare cătră toţi românii trăitori în diferite staturi, dar între ele unite prin uric şi limbă, de a contribui la acea întreprindere, împărtăşindu-i poezii poporale care pană amu nu s-ar fi publicat.
[Urmează un fragment din proclamaţia respectivă a lui AL Ma-rienescujj
POEZIA POPULARĂ ROMÂNĂ BALADE
Culese şi drese de Alexandru Mariane Mărienescu, Pesta, 1859
Românii, chemaţi azi la viaţă politică, au mult de lucru, şi în adevăr au început a lucra la temelie pe care are a se răzema edificiul cel măreţ a naţionalităţii. Un asemene edificiu are a se compune de materiale care, deşi diferite, au între sine o legătură ; drept aceea, conlucrătorii să cuvine să păzască un plan, mai nainte bine ma-turit, fără care nu s-ar putea spera trăinicia şi un succes fericit.
De aceea, toţi confăptuitorii chemaţi la astă înaltă însărcinare să lucreze fiecare în ramul său speţial, ca soma producerei tutulor să compui e în fine opul cel măreţ a patriei române.
Una din puterile care pană amu au conservat naţia română este limba ; ea ni-au păstrat şi ni-au condus prin fortunile cele grele a timpurilor barbare şi tot numai limba leagă între sine membrii naţiei răspîndiţi sub diferite guvernuri.
Drept aceea, ca paladiul cel mai puternic, să conservăm şi să cultivăm limba română, încă şi în privire că este din cele mai armonioase a Europei, încît cii ce se ocupă cu dînsa fac patriei un serviciu înseninători şi merită recunoştinţa publică.
Amu cînd evenimentele politice în Principatele preocupă mai ales pe literatorii români, încît diplomatica au făcut loc literaturei şi poeziii, sîntem datori a mulţămi d. Al. M. Mărienescu pentru publicarea versurilor ro-
649
mâne, care cu acorduri armonioase au răsunat o mîn-gîiere în mijlocul îngrijirei naţionale.
Aceste balade, culese de d. Marienescu în ţările române din cuprinsul imperiului Austriei, s-au tipărit la Pesta, 1859. Ediţia e elegantă, cu litere latine, şi astă I-a parte cuprinde 18 balade originale, încă nepublicate.
Dorim a crede că un asemine product literar, ca un odor istoric naţional, se va apreţui de fiecare compatriot român. Mulţămirea morală autorul cel vrednic o va afla chiar în lucrul său, iar noi, prin îmbrăţoşarea acei cărţi, să-i dezdăunăm a sale sacrificii materiale, mai ales că venitul curat a ediţiei acestei cărţi onorabilul autor-cu-legător îl dănuieşte ca o fondaţie a şcoalei române de la Lipova.
LITERATURA ITALIANA
Italia, odineoară rezidenţia domniei lumei, de la mi-graţia popoarilor au încetat a fi un întreg imperiu nea-tîrnat; totuşi, prin a sa natură minunată şi prin suve-nirile istorice, este mîndria locuitorilor şi ţînta dorinţei străinilor. Astă ţară, cu drept denumită grădina Europei, de la veacul al 5-lea pană în timpurile noastre neîncetat au fost aria luptelor, atît între republicele şi riga-tele în care era împărţită cît şi între străini, precum spaniolii, germanii şi francezii, carii îşi disputau înrâurirea sau domnia asupra Italiei.
In mezul acestor turburătoare perioade, geniul Italiei au rămas mănos în lucrările sale. Italia e ţara în care au înviet ştiinţele şi artele ; nu e ram de cultură în care italienii să nu fi pus temelia sau să nu-1 fi perfecţionat : Dante, Petrarca, princii poeziei, Michel-Angelo, Rafaele pictori şi Canova scultori, Galileu astronom, Machiavel, Becaria, Filangeri diplomaţi, papa Leon mare mecenas, Colombo discoperitorul de America etc. sînt lucefiri care pururea vor lumina şi vor onora omenirea.
Dar toate aceste daruri a naturei şi a geniului de care se stoleşte Italia nu fac, de cincisprezece secuii, decît a atrage asupra ei nenumărate răzbele. La ocazia unui din aceste, cînd la 1680 o armie franţeză trecuse Alpii spre a combate în Lombardia cu trupele germano-italiene, poeta fiorentin Vincenţo da Filicaia, întristat a vedea patria sa sfara intereselor străine, au compus un sonet
651
care au agiuns a fi clasic şi care, pentru a sa analogie cu timpul prezent, îl reproducem împreună cu o liberă traducere română.
Dacă literatura clasică a Italiei este astăzi recunoscută ca partea întregitoare a unei complecte educaţii, cu cît mai mult să cuvine să fie studiată de români ca o bază şi model a prelucrărei limbei noastre, care fără asemene agiutor niciodată nu va face un progres raţional.
[Traducerea în limba română a sonetului menţionat al lui Fi-licaia este publicată în volumul I al prezentei ediţii.]
APOTEOZUL LUI SCHILLER
Ziua de 10 noiemvrie al acestui an s-au semnalat în un mod fără esemplu în istorie. Lumea civilizată, de orice limbă, au celebrat în acea zi aniversala seculară (sute de ani) a naşterei lui Şiler, născut la Marbah în Virtemberg. Îndănuit de sînta scînteie a geniului, prin a sale compuneri istorice, dramatice şi lirice Şiler au redeşteptat în lume sentimente de amor pentru virtute şi patriotizm. Principiul lui era a ţînti, a lucra şi a se sacrifica pentru cele eterne nobile folosinţi a patriei sale şi a gintei ome^ neşti. Compunerile sale din giunie au atras admirarea publică, imperatorul Germaniei i-au conferat nobleţe imperiului, Republica Franceză i-au dănuit dreptul onorific de cetăţan a Franţiei. Opintelile ocupaţiilor literare au săpat a sa sănătate delicată şi, în 9 mai 1805, au răposat la Vaimar, în 46 ani a vieţei sale, în mezul tînguirilor universale pentru timpuria strămutare iar la locul pur-cederei al acestui geniu, care au concvistat inimile şi admirarea contimpuranilor şi a posterităţii.
Foile publice au raportat solenităţile consacrate memoriei lui Şiler. Afară de acele care s-au celebrat la Marbah, locul naşterei, şi la Vaimar, locul răposării sale, la Berlin s-au pus cu solenitate în acea zi piatra temeliei unui măreţ monument cu statua lui Şiler, care din partea regentului cu mare solenitate s-au încoronat. Mai mult încă decît oriunde în Germania, s-au serbat la Viena acea zi în curs de 6 zile, prin academii şi reprezentaţii tea-
65a
trale, iar culmea serbărei s-au făcut in 10 noiemvrie sara, de 4 000 reprezentanţi a inteligenţiei şi a corporaţiilor, cu torcii şi stindarde, între care să deosăbea acea a lui Şiler cu 4 bande, şi horuri de cîntăreţi au petrecut capitalia pană la piaţa cea nouă, care are de amu în veci a se numi Piaţa lui Şiler. Aice, înaintea statuei sale, s-au rostit discursuri, după care în mezul urărei a două sute mii de oameni s-au încununat tîmplele poetului. Nu-i politie în Germania să nu fi serbat în modul ei astă zi. Jurnalul de Francfort, descriind solenitatea urmată în acea politie, adaoge că acea a lui Şiler au întrecut toate strălucirile care să făceau acolo la încoronarea imperatorilor.
Parisul, Bruxela, London, Torino, Varşava, Petersburg de asemene au celebrat acea zi. Literaţii din Moscva, pre lingă altele, au ordonat a să vărsa un clopot colosal, care să va trimete la biserica din Marbah, locul unde au fost naşterea şi leagănul lui Şiler şi unde ist poet au compus una din cele mai frumoase poezii, intitulată Campana (Clopotul), ce au numit-o Concordia, şi care să încheie cu următor vot :
încă-n timp. îndelungat La mulţi oameni ea să sune, Plîngă cu cel întristat, întoane la rugăciune Şi să cheme p-omenire La evlavie, la unire.
La acea ocazie s-au vărsat medaile de amintire în bronz, argint şi aur, cu portretul lui Şiler.
Acea zi solenelă nici în românia nu au rămas de tot mută. Ca un mic tribut din partea inteliginţii giunimei române, am publicat în o ediţie de lux, cu portretul lui Şiler ornată, libera traducere a poemului său Credinţa, din care exemplare s-au trimis la fiea sa, baroneasa Glaihen, şi la nepotul său Şiler, colonel în armia aus-triană ; asemene pe la toate comitetele instituate pentru serbarea acei zile seculare.
UNIVERSITATEA IAŞILOR
între măsurile destinate a face epocă în cultura românilor este fondaţia şi inaugurarea Universităţii, care cu mare solenitate s-au celebrat in Iaşi mercuri, în 26 octombrie 1860.
Însemnătatea acestui eveniment sporeşte luîndu-se aminte că, după o întrerupere de un secol şi giumătate, reaşezarea şcoalelor naţionale în Moldova datează numai de 32 ani. Asta vederează factul straordinar că în un timp atît de scurt ar fi agiuns învăţăturile publice de la cele începătoare pană la cele mai înalte.
Ist rezultat, putem zice unic în istoria învăţăturilor publice, deşi au rămas trecut în tăcere în cursul dizerta-ţiilor universitate, este o netăgăduită mărturie în favorul oamenilor şi a sistemului care, sub un regim greu şi antinaţional, l-au urzit şi au prezidat la aceste lucrări.
Deschiderea solenelă a şcoalelor naţionale s-au făcut la 1 ghenarie 1828, în fiinţa demnului de amintire mitropolitul Veniamin, a epitropilor C. Mavrocordat, M. Sturza şi referendarul Gh. Asachi. Un epizod au fost întrerupt pe un moment acea solenitate. Egumenul grec, invitat să fie de faţă, au intrat în sală, însă numai spre a pronunţia un feli de anatemă asupra aşăzării şcoalelor în monastire, de unde ieşind turburat, de apoplexie (damla) au şi murit. Astă întîmplare au fost un bun
655
ogur pentru şeoalele naţionale, căci ea au precedat desfiinţarea abuzului prin care călugării ş-au fost apropriat avutul şcoalelor, în curs mai mult de un secol şi giumătate. De datorie credem a aminti că acii întăi profesori români erau : părintele iconom Ioan Silvan pentru religie, dd. Gh. Săulescu, gramatica română, şi Fabian pentru geografie, aritmetică, cătră care s-au adăogit apoi Gh. Filipescu pentru caligrafie şi desenul linear.
Cuvîntul universitate însamnă un corp de profesori carii predau universalitatea (a tutulor) cunoştinţelor omeneşti, precum : limbi, literatură şi ştiinţe. Universitatea este compusă astăzi în Franţia din 5 facultăţi : Teologia, Legile, Medicina, Ştiinţe şi Litere. Universitatea de Paris s-au fondat la 1200, cea de Oxford în Anglia la 1206, de Neapoli 1224, Roma 1245, Fiorenţa 1349, Praga 1348, Cracovia 1364, lena 1558, Moskva 1803, Berlin 1810, S. Petersburg 1819, Atena 1836, şi la 1860 acea a Iaşilor, căreia dorim să agiungă, prin învăţături pozitive, clasice şi adevărat naţionale, pe învăţatele a ei surori mai mari.
Universitatea formează în stat o putere morală, de Ia dînsa derează lumina adevărului în toate ramurile ştiinţelor şi legile ei conduc pe giunime în creşterea morală şi ştiinţifică. Mijloacele prin care ea operează aceste sînt nu numai corpul profesoral şi acel a elevilor, ce şi cărţile scolastice, fără care stearpă este învăţătura publică. Cum că giunimea noastră simte preţul luminărei mărturiseşte numărul cel pe toată ziua sporitor a studioşilor. Mai mare este lipsa cărţilor scolastice, începînd de la cele elementare pană la cele a facultăţilor, care ar fi compuse dupre un sistem raţional. Universitatea se cuvine să fie fructul tutulor acestor lucrări pregătitoare. După ce însă prin a ei creare ea le-au precedat, nu-i va fi de îngiosire, ce mai ales de merit, cînd va recompune, prin o comisie mixtă din ambe Principate, 1-i, o gramatică rezonată română, pe baza gramaticei a întâiului nostru filolog, d. Săulescu, 2-le, istoria universală de acelaşi autor, 3-le, un curs de ştiinţe matematice, atît teoretice cît şi practice, la care Gh. Asachi au pus temei
prin aritmetica, algebra şi geometria predate la 1813 şi publicate, 4-le, un curs de fizică, hernie, cu aplicaţie la agronomie şi la tehnologie. Asemene lucrări a Universităţii i vor aşterne o bază de a putea trata în conştiinţă şi cu succes învăţături înalte care întră în sfera ei şi vor face ca ea să producă nu numai verba, dar şi res i (nu numai vorbe, ce făpturi).
656
CASTELUL DE ŞILLON
SERBAREA SECULARA A LUI DANTE
La o margine a măreţului lac Leman sau de Geneva se află ist castel în una din cele mai frumoase poziţii a lumii. Un vechi şi pitoresc turn recheamă suvenire tragice, care s-au ilustrat de geniul poetic a lui Bairon şi s-au tradus în toate limbele, încît şi noi împărtăşim românilor expunerea acestui suget interesant.
încă la 830 după Hs., regele Louis le Pieux au închis pe abatele Corbie, care nu putea vedea de aice decît ceriul şi culmele Alpilor. Petru de Savoia au întărit la 1248 tot castelul. Pilastrele cele puternice care susţin bolta sînt de stil roman-bizantin. Corniţele de Savoia deseori locuia în ist castel. Mai în urmă el servi ele pri-gione (închisoare). Mulţi din genevieni erau aice arestaţi pentru sminte politice. Unul din acei au fost Bonivard, priorul (egumenul) de Sent-Victor, pe care duca au rînduit a se închide la 1530, ferecîndu-1 la un pilastru, în giurul căruia paveua este roasă din păsurile necontenite a nefericelui prigioner. La 1536 castelul fu luat de armia Genevei, care au liberat şi pe Bonivard, la ocazia reformei religioase din care au agiuns domnitoare credinţa protestantă. Renumele castelului Şilon s-au lăţit mai ales prin frumosul poem a lui Bairon, care îl reproducem prin următoare prozaică traducere.
Wrmează traducerea literală a poemului PRIZONIERUL DE ŞILLON.]
Astă serbare merită a figura în Icoana lumei, fiindcă toată lumea literară şi mai ales Italia a celebrat-o cu un entuziasm care onoră spiritul public. Dante e născut în Fiorenţa, la 1265. în a sa primă junie se înamora ele frumoasa Beatrice, care, perzînd-o timpuriu, fu sujetul compunerilor sale. în acea epohă Italia fu turburată de partidele politice numite gfelfi şi ghibelini. El era de partida celor întăi. în espediţiile militare el se distinguă cu mare bravură. După ce a plinit mai multe misii diplomatice, apoi fu numit şef magistrat de Fiorenţa, însă o nouă revoluţie a condemnat pe Dante la exil, ba încă de a fi ars de viu. El a umblat din loc în loc, a vizitat Parisul şi în urmă se aşeză la Ravena, unde a murit la 1321. După moartea Beatricii, se însura şi lăsă cîţva copii. El a compus celebrul poema intitulat La Divina Commedia (Dumnezeiasca comedie), în trei acte : Iadul, Purgatoriul1 şi Paradisul.
Commedia, cuvînt elin, înseamnă cîntec sătean, pentru că în anticitate poeţii umblau pe la ţară cîntînd a lor compuneri.
Poetul, istorisind soarta sufletelor reprobate (rele),, care după moarte pătimesc osîndele meritate, pune în
1 Purgatoriul. Catolicii imaginează că afară de paradis şi iad mai este un alt loc, unde Dumnezeu învoieşte sufletelor a spală păcatele lor, spre a merita de a trece în paradis, sau în iad: (Gh. A.).
♦658
659
iad pe cii ce s-a semnalat prin crime şi mai ales pe acii carii 1-a persecutat. El imaginează că Virgilie, a lui poeta favorit, îl conduce prin diferite secţii a iadului, iar Bea-trice îl conduce prin paradis. Comedia lui Dante este acel întăi poem scris în limba italiană, că pînă la el autorii scriau în limba latină. Pre lîngă aceste el a mai scris şi alte compuneri.
Aniversala de 600 ani ale acestui sublim poet s-a serbat în Fiorenţa şi în toată Italia cu o pompă şi entuziasm care a întunecat toate pompele oficiale. O corespondenţă de la Fiorenţa, din 14—15 mai, ni raportează următoarele :
„Ar trebui a se afla în ist moment la Fiorenţa, spre a avea o idee de mişcarea straordinară ce domnează în astă nouă capitală a Italiii, la ocazia a şese suta aniversala de naşterea lui Dante. Asta e mai mult decît eveniment politic ; ea este mai mult decît o serbare populară, că oamenii de geniul lui Dante nu sînt nici a unei urbe, nici a unui popor, ii sînt proprietatea omenirei ; ea este un jubileu a cărui centru este a sa patrie. De aceea, stradele sînt îndesuite de străini acurşi din toate părţile Europei, Fiorenţa s-a împodobit cu flamuri, ghirlande, cetăţenii în veşminte de sărbătoare ; pretutindene se văd afişate portretul şi numele lui Dante, ele strălucesc pe faţadele bisericilor. La astă ocazie Fiorenţa a amintit pe toţi a săi celebri concetăţeni ; între alte inscripţii, se vede înscris pe casa unde a locuit Galileo, carele cel întăi a probat că pămîntul se învîrteşte, următoare cuvinte : -«Gloria ta va înceta cînd geniul omenesc va înceta a vedea soarele şi a locui pe pămînt».
Municipiul (municipalitatea) a organizat festine în curs de trei zile ; de asemene şi alte urbe a Italii. Cu un cuvînt, Fiorenţa, antica republică, artistă, răsbelică, negucitoare, a chemat în agiutorul ei toate gloriile florentine, spre a le asocia la cele a poetului divin de care ea se înmîndrează ; se pare că ea li zice ca şi celor în viaţă : Onorate Valtissimo poeta!"
Operile lui Dante s-a tradus în toate limbile europee, dar trist lucru este că între cinci milioane de români nu s-a aflat unul carele să ni fi dat măcar o cercare al acestui poem.
In neputinţa artistică la care sîntem reduşi de a ilustra cu stampe monumentul nou ce s-a înălţat la Fiorenţa lui Dante, depunem cu umelinţă tributul de admirare şi a cultului ce consacram divinului poeta.
660
CRONICI TEATRALE, MUZICALE SI DE ARTE PLASTICE
REPREZENTAŢIA TRAGEDIEI SAUL
După o îndelungată păsuire, care au întristat pe toţi doritorii teatrului naţional, s-au reprezentat în 16 a curgătoarei o piesă în limba românească. Această piesă era o tragedie din cele mai clasice şi mai grele a lui Alfieri, carile în templul Melpomenei au săpat fapte nemuritoare. Acolo ochiul nu vede podoabe minciunoase, toate sînt simple, adevărate, măreţe şi armonioase. Acolo se văd fantoame a iubirei de patrie ce pentru ea s-au jărt-vit, a virtutei ce pentru adevăr au pătimit, fantoamele răsplătirei şi ale amorului prodosit, plecat preste mor-mînturi şi răsunînd ziceri aspre şi gemete pătrunzătoare, care oţărăsc, încîntă, subgiugă pe ascultători, lu-ntartă la mînie sau i stoarce lacrimi de compătimire ! Dacă poezia lui Alfieri este atîta de sublimă, înflorită şi co-vîrşitoare, pot zice fără asămănare în limba italiană, oare cît de greu au trebuit să fie traducătorului românesc a cerca de a produce efectul propus de autorul ! Nu zicem că problema ar fi fost neputincioasă, dacă cătră greutăţile originalului d. traducătoriul înadins, ele bunăvoie, nu şi-ar fi urzit încă mai multe, şi cu scopos chiar erculic, de a traduce textul (ba poate şi silabele) din vers italienesc în vers românesc. Alegerea metrului ni se pare nenemerită. Ştiut este că versurile limbelor urzite din cea latină au plecare de a fi rimate, şi versul eroic la români este de 16 silabe. Versurile iambice, trohaice, clac-tile, au după construcţia italiană, au şi franţeză, nu plac
662
urechei noastre şi sînt pre scurte spre a pute rosti vreo idee deplină. Încît autorul ce ar întrebuinţa vreuna din aceste străine construcţii îş pune cerbicea într-un giug greu, carile, în loc de a călca în tact, îl face deseori a şchiopăta, şi spre a agiunge în vreme la capăt este uneori nevoit a face săltaturi. Aceste nevoiesc a urzi contracţii şi elizii care întunecă sau deznervează cele mai frumoase idei, şi urechea, lovită de cacofonie, nu cunoaşte pe soara cea armonioasă a limbei italiane.
Dacă pe o fată prea frumoasă, născută la ţară şi care pană a agiunge la vîrsta amorului s-au îndeletnicit numai cu lucrările cîmpului şi cu paşterea turmei, un înfocat cetăţan preţuitori harurilor ei, voind să o civilizeze, ar aduce-o în capitalie şi, nerăbdător de a o vede în pripă asemenea damelor cetăţene, ar întrebuinţa meşteşugul marşandelor de modă, a cosmeticelor corozive, pentru ca să prefacă în albă şi netedă peliţa feţei brunete şi a sinului ars de soare, mînile cele solzoase le-ar acoperi cu pelea de cîne sau de căprioară a Sveţiei şi piciorul cel lat, spre a-1 preface în parizian, l-ar strînge în nişte scarpe înguste, cătră aceste, pentru a ei culti-vire morală, i-ar da deodată dascăli pe un franţez, pe un italian, pe un grec şi pe un gherman şi aceştia fieşcare s-ar sîrgui a o trage în favorul naţiei sale, giudice orcine dacă această junică, supusă unei astfel de silnice metamorfoze, ar pute fi voioasă şi sănătoasă ? Oare ar fi privirea ei senină, umbletul şi mişcările sale fireşti ? Vorbele şi ideile ei nu ar sămăna babilonice, şi amantul ei n-ar afla harurile fireşti subgiugate în modul acesta ? Deci, spre a nu face un monstru din a sa zînă, înfocatul amant să iaie o dozis mare de răbdare. Strămutînd-o de la ţară în politie, pe încetu i va preface ţinta feţei în mai albă, mînile cu îndeletniciri mai uşoare din zi în zi se vor face mai delicate, hrana cea mai aleasă va face suferită întrebuinţarea corsetului şi deasa preumblare cu trăsura va mai îngusta talpa piciorului ei, încît, prin cle-licăţirea treptelnică, lelica noastră, deşi mai tîrzior, totuşi să va preface în damă şi va răspunde aşteptărei a-mantului, şi chiar a ei creştere, dintru-nceput sălbatică, va pute fi temeiul unei perfecţii mai clasice.
663
O asemene sistemă mi se pare a fi mai potrivită pentru cultura limbei româneşti, care de puţini ani au întrat în soţietatea damelor Evropei şi a caria silnică, repede, nepotrivită creştere şi schimositură o va face stro-piată pe toată viaţa. Fieşcare limbă are al ei particular ; deci să ajutorăm pe a noastră în plecările ei fireşte şi aceste vor fi mult mai plăcute.
Saulul românesc în acel chip prelucrat ar fi agiuns încă fceva mai lung, dar cu bună samă mai de înţăles, mai ormonios şi nu s-ar fi spurcat cu cuvinte spurcate. Cu toate aceste, nu putem tăgădui că traducătorul, pre lîngă ideea unei măreţe întreprinderi, are şi talent de a o putea încheie cu ferice, povăţuindu-se dupre prinţipii mai puţin pretenţioase.
Ce se atinge de reprezentaţie, ea îndeobşte au făcut bun efect, atît prin personalul, cum şi acţesoriile ei. Saul au înfăţoşat talent traghic în poziţii şi gesticulaţii, au putut deştepta în ascultători în mai multe rînduri simţirile împătimirei sale. David înfăţoşa cu adevăr al său haractir nobil, evlavios şi melanholic. Micol, care s-au reprezentat de o demoazelă ce pană acuma nici măcar văzusă teatruri, au făptuit nu ca pe sţenă, ce chiar precum ar fi părtaşă adevăratei acestei întîmplări, încît ni face a crede că prin o îndelungată învăţătură s-ar pute face vrednică de laudă ; asemene şi Abner au arătat talent şi cu toţii un organ foarte priincios şi potrivit declamaţiei traghice.
i
i
DOMNUL BOCŞA ŞI MADAMA BIŞOP ÎN IEŞI
Interesul ce au aţîţat în public sosirea acestor doi [artişti] vestiţi ne îndeamnă a împărtăşi cetitorilor noştri cîteva notiţii îneunoscute nouă mai înainte prin canalul jurnalurilor.
Numele de d. Bocşa este însămnat între compozitorii cii întăi de muzică şi socotit de cel întăi harpist. Vechi elev a conservatorului muzical la Paris, d. Bocşa, încă tînăr fiind, s-au deosebit prin o ghibăcie rară. Abie în-cepusă a publica compoziţiile sale şi curînd îşi agonisi o reputaţie însămnătoare. Memoria sa se socote de o minune ; deseori i s-au întîmplat a se aşeza lîngă piano după întâia reprezentaţie a unei opere în III acte, ce-i plăcuse, şi nu numai o sună întreagă, dar încă reproduse cu exacteţe armoniile, însămnînd din cînd în cînd tonurile instrumentelor predomnitoare în partitură, aşa ca cînd ar fi avut înaintea ochilor notele operei.
Alesele sale talente l-au distins în timpul imperiei lui Napoleon ; el fu numit cavaler legioanei d-onor şi prof. de harfă împărătesilor Iozefina şi Măria Luiza. Afară de mai multe opere, publică o mulţime de uvrajuri pentru harfă, care au adus-o la cel mai înalt grad de perfecţie. La restatornicirea pacei, d. Bocşa xrecu în Englitera, unde întemeie Academia rigală de muzică, după modelul conservatorului de Paris şi care lui este datoare cu toate isprăvile talentului şi activităţei sale.
665
Madama Bişop este elevă acestei academii. D. Bocşa, însămnînd talentul ei cel rar, i-au hărăzit cu dinadinsul toate îngrijirile sale, încît ea se făcu întăi cîntăreaţă a Angliei. La 1839 ea au început a ei carieră dramatică la Edemburg. Aplauzul ce acolo au cîştigat au întrecut chiar a ei aşteptare, încît s-au înfăţoşat în conţertul dramatic dat de d. Bocşa pe teatrul curţei. Laudele ce acolo au cîştigat i fac cu atîta mai mult cinste că tot în acel conţert, alăturea cu Rubini, Tamburini şi Lablaş, cînta cele întăi cîntăreţe a Italiei, precum madama Persiani şi Paulina Garsia. Dorinţa de a vizita Franţia şi Italia au îndemnat pe madama Bişop a cere o concedie, pe care acum o întrebuinţază spre a face o călătorie pin Evropa. Foile publice descriu păşirea acestei păreche din triamv în triamv. La Copenhaga, Stocholm, San-Petersburg şi Odesa au cîştigat laudele tuturor doritorilor de muzică, şi Ieşii se pot ferici a se împărtăşi de cîteva minute de plăcere păstrată numai capitalelor celor mari a Evropei.
ÎNTRUNIRE MUZICALA A MADAMEI BIŞOP ŞI D. BOCŞA
Proiectul de a face de dimineaţă o petrecere muzicală, a doua zi după un bal mare de la curte, s-ar păre cu neputinţă, dacă aceşti artişti, carii mai nainte au fost ho-tărîţi pentru acea zi, nu ar fi învitat interesul gheneral la un grad aşa de mare şi dacă nu ar ave a se produce înaintea unui public mai puţin doritor de muzica cea frumoasă şi mai puţin preţuitori de talenturile cele mari.
Ostinită de plăcerile unui bal atît de învioşet cît şi strălucit, carile s-au prelungit foarte tîrziu, soţietatea cea nobilă, cuprinsă de grija acestei petreceri muzicale, s-au smult din repaosul cel scurt spre a merge la un nou feli de plăcere şi duminică, la 1 ceas, în sala cea măreaţă a d. camenariului Spiru-Pavli, s-au întrunit o soţietate doritoare de muzică, care s-au cinstit de fiinţa Pre î. Domn şi a M. S. Doamnei.
Infăţoşarea madamei Bişop, însoţită de d. Bocşa, s-au urat cu aplauzuri sunătoare, după care deodată au urmat acea mai adîncă tăcere, şi nu tîrziu cîntarea recitativului Care compagne şi a cavatinei Come per me sereno din operile Sonabula, cînticul rosian şi aria Regnava nel silen-zio din Lucia de Lamermor au adeverit că acele aplauzuri propăşitoare nu era nicicum o curtenire cuvenită unei dame străine, ce un tribut de mirare hărăzit talentelor ei.
Noi nu putem analiza toată frumuseţa viersului ei tînăr şi armonios de soprano. Ea sună cu deopotrivă uşurinţă şi lămurire toate noatele şi, atunci cînd se pare
667
agiuns la grad nalt, viersul ei se repede ca o săgetaă ce nimereşte a ei ţintă în aer, de unde ea treptat coboară pe ascultărori cu oarecare trile aşa de încîntătoare încît ii nu ar dori a agiunge la capăt şi care în faptă mult timp după aceea mai răsuna în inima lor.
In plăcutul cîntec franţez Je suiş la bayadere, m. Bişop au adeverit că ştie a purta în deopotrivă uşurinţă şi acest feli de muzică, însoţind-o cu toată expresia şi graţie a figurei sale cei frumoase.
Dar dacă madama Bişop ni-au încîntat, sunetul de harfă a d. Bocşa ni-au adus în mirare. Acest instrument, mai nainte aşa de sterp şi rebel, este dator d. Bocşa cu a sa perfecţie, care nu o cîştigase în curs de 30 veacuri de la a sa urzire.
Mozaicul lui era compus de pietre preţuoase, variaţiile sunate de pe temele lui Belini întruni toate cele mărite ce pot urzi gustul şi imaginaţia, iar în fantaziile sale asupra baladei moldovene în cetatea părăsită d. Bocşa au ştiut să înfăţoşeze prin sunetul coardelor harfei tot textul acestui sujet duios şi eroic, încît aplauzurile ghenerale şi de cî te va ori înnoite au adaos nouî frunze la cununele cele vechi al acestui bard clasic.
Noi îndelungat vom păstra suvenirul acestor sunete, însă, spre a rămîne el nişters, dorim ca d. Bocşa să lase moldovenilor în înscris minunatele fantazii improvizate asupra acestei balade.
CONŢERT DRAMATIC A MADAMEI BIŞOP
Lauda cea strălucită care mad. Bişop au cîştigat în a ei petrecere muzicală minea tot asemene rezult it în a ei eonţert dramatic în costiumuri. în faptă toţi doritorii de muzică s-au grăbit a auzi încă o dată această artistă minunată. Pană atuncea ea ni se înfăţoşasă numai ca o cîntăreaţă, dar astă dată am avut prilej a o admira ca actrisă. Cine este acel frumos cavaler, învăscut de arme strălucite, carele dezbarcă pe ţărmul Siţiliei ? Mersul său cel eroic, bucuria de a călca pe pămîntul patriei sale, nerăbdarea a vede, după atîta timp, pre obiectul amorului său vădeşte pe bravul Tancredi în persoană. Publicul se vede nevoit a admira pe acest june şi brav erou, a se împărtăşi de a sale dureri trecute şi de fericirea de faţă, însă el rosteşte toate aceste simţiri prin cavatina cea frumoasă Tu ce aprinzi a mea simţire, şi numai atunce cunoşti viersul cel armonios a madamei Bişop î Aşa, prin acest nou Proteos, ni-am minunat de Nineta în sţenele de Gaiţa lotră, de săteanca rosiană ce eînta minunatul Solavei şi de Amina, interesanta sonan-bulă. Dar sţenele de Ana Bolena au produs un farmec deplin.
Enric al optule, riga Angliei, voind a înălţa pe tronul său pe Ioana Seimur, a lui amoreză, cu nedrept au osîn-dit la moarte pe soţia sa Ana Bolena. Aceasta, întru a ei durere, au pierdut mintea şi întreabă despre cuvîntul întristării lor pe femeile casnice, care plîng soarta neno-
669
rocitei lor doamne ; ea în nebunie crede uneori că au să o încoroneză, uneori i se pare că vede pe Perşi, ce era prietenul copilăriei sale, şi-ş aduce aminte de zilele fericite a tinereţilor. Deodată să aud soldaţii cari au să o ducă la moarte ; tot în acel minut ea aude sunetul cie bucurie, căci Enric aducea acum la palat pe Ioana Seimur. Atuncea Ana-şi vine în simţire şi zice că, numai sîngele ei lipsind spre îndeplinirea serbărei, ea îl va vărsa, de aceea roagă pe Dumnezeu ca să ierte pe soţul ei del nedrept şi urmează executorilor, carii o mînă ia moarte.
Portul şi mersul măiestrit, expresia feţei sale ce era, pe rînd, însufleţită de nebunie, nădejde şi de resignaţie au stors din ochii publicului lacrimi de duioşie ; aplauzuri entuziastice au încununat talentul acestei tinere ac-trise. în cursul efimericei petreceri a m. Bişop pe teatrul nostru, mad. au dorit a înfăţoşa publicului a ei recunoştinţă pentru buna sa priimire, care au împlinit prin un cîntic moldovinesc, în costium de păstoriţă de la munte. Noi împărtăşim acele versuri rostite cu un acţent aşa de bun, încît prin aceasta au sporit iluzia portului ei cel pitoresc. Cununile şi florile care ploua la picioarile au vădit că publicul nostru au ştiut preţui talentul şi a ei atenţie delicată.
Fantaziile care ci. Bocşa au sunat pe arfă au fost vrednice de autorul cel mare,   ele carile  ni-am mirat.
[Urmează poezia lui Asachi, CÎNTECUL UNEI PĂSTORIŢE ROMÂNE DE LA MUNTE.]
ARTELE FRUMOASE 1
Publiciştii români şi cii ce, mişcaţi de dorinţa patriotică, se îngrijesc de luminarea şi cultura naţiei, intre măsurile pozitive ce proiectează pentru cîştigarea acestui scop mîntuitor dau uitărei artele frumoase, cugetînd poate că ele ar fi chiar de lux pentru un popor căruia-i lipsesc încă elementele cele neapărate. Astă idee s-ar pute încuviinţa, dacă românii ar fi spartani, dacă s-ar mulţămi cu portul cel simplu a săteanului de munte, cu ospătarea mursei cei negre, de s-ar mărgini în simplicitatea caselor şi a mobililor durate din pinii Carpaţilor şi dacă toate înnoirile, rele sau bune, le-ar răspinge de la dînşii. Dar în timp ce prisosul luxului de tot feliul revărsat în ţară întrece măsura mijloacelor, în timp ce răsunetul unui cîntec armonios, zugrăvirea icoanelor bisericeşti, a portretelor, a apartamentelor şi a faptelor istorice, în timp ce sculpirea a vreunui monument de îngropare cer întrebuinţarea de mîini streine, carele, umplîndu-se de bani, lasă în ţară productele lor, fără a lăsa mijloace de a le reproduce, apoi oare chiar în interesul iconomiei statului nu se cere informare de artişti pămînteni ? Cînd acum, pre lîngă acest adevăr, să adaoge acel prea cunoscut că civilizaţia au început a se întemeia la o naţie atunci cînd pre lîngă ştiinţe au înflorit şi artele
1 Artele frumoase sînt zugrăvia, sculptura (cioplirea figurilor), arhitectura, muzica şi ghimnastica etc. (Gh. A.).
671
frumoase, fiindcă precum ştiinţele pozitive luminează mintea, de asemene artele îmblînzesc şi nobilează inima, lămuresc gustul bun şi înseninează viaţa omului. Anticele cele mai frumoase a vechimei, ce astăzi se dizgroapă, sînt din epoha cea mai strălucită a civilizaţiei şi a virtuţilor Greciei şi a Romei ! Pildele cele nouă de asemene ni sînt de povăţuire. In Evropa culte vită nu este politie de mijloc să nu aibă clase de zugrăvie, de muzică şi soţietăţi în care prin emulaţie şi sfătuire sporesc aceste arte. In Ghermania, pre lîngă clasele pentru aşăzăm«intele de învăţătură, sînt alte soţietăţi de armonie numite Lieder-Tafel. Mădularii acestora se îndeletnicesc cu cîntări atît pentru strălucirea serbărilor publice cit şi pentru petrecerea voioasă. Asemene dedare la artele frumoase nu numai că aduce confăptuitorilor mulţămire personală şi disfătare altora, ci încă feresc pe tinerime de stîncile primejdioase de carele li este viaţa presurată ; drept care nu putem de agiuns sfătui pe părinţi de a înzestra pe fiii lor cu una din artele frumoase.
După acest temei, între feliuritele învăţături ce pentru cultura naţională petrece tinerimea moldoromână se află şi zugrăvia, şi cu plăcere însemnăm că cii ce se dedau la astă artă înfăţoşază un talent ce se poate zice înnăscut între deviitorii Italiei. Academia de Iaşi se poate lăuda că în românie au pus temeiul acestui ram confăptuitor la scopul cel obştesc a civilizaţiei. Doritorii artelor frumoase cunosc de mai nainte, din lucrările sale, pe d. Baltazar Panaioteanu, triimes de cinst. Epitropie a învăţăturilor la Minhen spre îndeplinirea artei, atît în teorie cît şi în practică. Acest tînăr răspunde la aşteptare, precum vederează două opere litografite de el, una din aceste înfăţoşînd Românca cu fiul ei, iar alta Două surori. Corecţia, exacteţa şi fineţa desenului pune pe d. Baltazar de ps acum între artiştii cii ghibaci ai Evropei, şi o petrecere mai îndelungată în centrul civilizaţiei i mineşte un post însemnat între cii întăi artişti, încît avem încredere că zugrăvia besericei şi cea istorică a patriei vor ave peste puţin lucrători vrednici.
D. Panaioteanu au triimes de a se vinde în a lui socoteală un număr de acele tabloane.
LIST ÎN IAŞI
Un meteor din cele mai brilante, ce se înfăţoşează pe orizonul artistic, ţinteşte în ist moment toată a noastră luareaminte şi admirare. D. List au dat în 5 a curgătoarei un conţert în salonul d. vist. A. Balş. Ni se pare de prisos de a număra piesele care au sunat; lucrul de căpitenie ar fi a încunoştiinţa cum au sunat, de ar fi cu putinţă a descrie aceasta prin cuvinte. Producerile penelului şi al instrumentelor trebuie a le primi chiar prin organul pentru care ele sînt urzite şi prin a căruia mijlocire ele pot înrîuri asupra sufletului, căci descrierile cele mai nemerite sînt purure nedeplinite în astă privire. încît se cuvine a auzi o piesă de muzică, precum a vedea cu ochii o zugrăvitură, spre a avea despre ele o cunoştinţă deplină şi chiară. Iperbolile poetice, atît de desăori întrebuinţate în descrieri, învechite prin a lor deasă aplicaţie, nu sînt alta decît o mărturisire de neagiunsul cuvintelor spre a rosti impresiile sufletului. Drept aceea, ni mărginim astăzi numai a adăogi cătră opinia Evropei micul tribut al admirărei noastre pentru talentele cele mari a d. List.
Manevrele clavicaturei sale sînt non plus ultra al acestui instrument, în săltările cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele şi sunetele cele mai delicate, mîna stingă rivalizază ou cea dreaptă, se confunde cu ea şi, fără o vederată opinteală, ambe nasc sunete care
672
673
răpesc pe ascultători spre durere, bucurie si duioşie, dupre pornirea sentimentelor acestui mare maistru.
Primirea ce noblesa noastră făcu d. List era entu-ziastică şi de acel feli încît au vederat că aice, ca şi în alte capitalii a Europii, meritul adevărat află preţuire dreaptă.
TEATRU NAŢIONAL [I]
Oricînd se reprezentează pe sţenă vrun suvenir clin istoria patriei sau vro altă piesă în limba naţională, teatrul nostru se pare îngust de a cuprinde pe toţi doritorii şi aplauzele entuziastice străbat dincolo de murii acestei mari zidiri. Mîntuitoare şi frumoasă este mărturisirea unui asemene sentiment, carele vederat europeneşte în favorul naţionalităţei, încît, precum teatrul franţez este de model acelui românesc, ista hrăneşte pe învăţătorul său prin o mănoasă încasuire.
Voind direcţia a încuraja lucrările d. A. Flehtenmaher şi a-i da un public semn a mulţămirei sale, ci. Matei Millo, a căruia talent dramatic, ca a unui diletant, publicul de mult l-au preţuit, s-au îndemnat a giuca în astă reprezentaţie compusă din trei piese, din care două româneşti, iar una franţeză. Astă din urmă, întitulată Cii ce să aseamănă, se supără între dînşii, ni arată cum fac a lor învăţătură unii din juni pe carii părinţii îi tri-măt la Paris ; sţena urmînd în capitala Franţiei, s-au giucat în limba franţeză, iar alta, Creditorii, sau cum se plătesc datoriile, urmînd în Iaşi, s-au giucat româneşte.
Doi elevi a Universităţii din Paris nu se întîlnesc la clas, pentru că unul învaţă legile, iar altul medecină, dară la clasa de danţ numită Şomier (bordei) îi leagă între dînşii o prietenie ce o aseamănă cu cea a lui Orest şi Pilad. Un alt motiv mai strîngea prietenia lor. După ce in asemene îndeletniciri au cheltuit toţi banii, cugetă la
675
economie şi, pentru asta, închiriază la un loc o cămară (mansarde) în podul casei. Aice, mărginiţi la un crivat, o masă şi două scaune, i videm pe la amiazăzi, cu cartea în mînă, tînărul legist pe scaun lîngă masă, iar doctorul pe pat, horăind şi visînd la... Temis (zîna dreptăţei), la... Ighea (a sănătăţei). Nu, Doamne fereşte, ii nu iubesc mitologia ! Ca oameni pozitivi, ii visează la tot aceeaşi junică marşand de mod, ce are o dugheană în acea casă. Amoriul şi foamea îi trezesc ; deşi tăinuiesc a lor patimă, clară foamea o dau pe faţă, şi ii se mîngîie cu nădejdea scrisorilor cu bani ce aşteaptă de la prea bunii lor părinţi. Aşteptarea li se împlineşte, scrisorile vin, dară părintele unuia se află împlîntat în proţes, mătuşa altuia au murit. Orest şi Pilad rămîn flămânzi ca mai înainte. Altă nenorocire turbură a lor armonie : jaluzia îi dizbină şi flecarele află din comoara ştiinţilor cîte un paragraf cu carele să înşele pe rival. Dară amorul e mai meşter şi el înzăstrează cu o clironomie neaşteptată pe marşand de mod, carea apoi îşi alege de soţ pe legistu şi prin asta scapă pe amîndoi prietenii de foame şi de închisoare.
Epidemia creditorilor supără în Iaşi mai cu samă pe junimea care aduce publicului plăcere, adică pe actori, şi chiar înaintea reprezentaţiei ameninţă cu arest pe un împărat înamorat. Dauna era sigură, dacă Aglaia, prima clonna şi logodnica sa, prin o manevră ghibace nu închidea în deosebi pe fiecare din creditori. Unchiul actorului, boierinaş de ţară, aprins de graţiile Aglaiei, aşteaptă în salon înturnarea ei ele la prubă. Creditorii prizonieri, spărgînd uşile, scapă în salon şi ameninţă peire de nu li se vor plăti datoriile. Unchiul înamorat face o galanto-mie şi, ca să scape pe zîna sa de asemene oaspeţi, plăteşte cît cer şi numai la venirea nepotului cu Aglaia află că au plătit pentru acest rival, carile, plin de cununi secerate ele la parter, serbează a lui triumf şi căsătorie.
în vodevilul franţez d. Millo au rivalizat cu d. Pelie, favoritul publicului nostru, atît prin uşurinţa giocului cît şi prin exacteţa cu carea au eîntat. Nu mai puţină plăcere au adus îh Samsdn şi Spiridon, agiutorat fiind de d. Teodorini în rolul de comisar. Actorii noştri mult ar cîştiga dacă d. Millo, de cînd în cînd, prin practică li-ar
fi model a giocului, ce îl cunoaşte cu deplinătate şi prin care s-ar perfecţiona teatrul nostru.
Scopul Istei reprezentaţii s-au împlinit. D. Millo şi benifiţientul s-au urat cu binevoinţă de spectatorii ce ascultau şi aplaudau cu plăcere tonurile naţionale sămă-nate în frumoasa uvertură, şi toate locurile cuprinse au vederat preţuirea publicului. Altă întrebare este dacă, în privirea morală, piesele au răspuns condiţiii dramatice, carea ridendo câştigat mores (rîzînd îndreaptă năravurile). Pre lîngă aceste teatrul mai are însărcinarea a se deosebi prin ziceri alese şi corecte a limbei. în alte capitalii sînt şi teatruri unde spectatorii se disfătează prin ziceri triviale, împrumutate din gura poporului de gios ; la noi nu se vizitează de aceştia teatrul, carele are a fi o shoală practică cu ţintire a informa gustul clasei mai alese de public. Şegile, frumuseţile şi spirituoasele aburiri, spre a fi plăcute, trebuie să fie modeste, se cuvine a le arăta învălite şi a lăsa ascultătorului meritul de a le descoperi ; prin asta genia limbei se va perfecţiona şi ascultătorul n-a fi uneori în dorinţă ca mai bine să-şi fi uitat urechea acasă.
676
ZUGRĂVIA ÎN MOLDOVA
Astă artă, una din cele mai plăcute dintre a sale surori frumoase, n-au aflat în patria noastră alt adăpost decît biserica, unde din vechime s-au păstrat aşa precum gradul de atunci a ghibaciei au înformat-o. Ist adaos material cătră cele în adevăr sfinte, luîndu-se mai în urmă ca o parte esenţială a religiei, nu s-au cutezat la noi a se schimba întru nimic. Şi aşa, pe cînd toată lumea hristiană, şi acum ele curînd în Roşia ortodoxă, arta zugrăvirei dupre natură s-au introdus în biserică, icoanele noastre au rămas tot cu stilul a veacului de mezu, cel mai sărac pentru arte şi ştiinţă, cînd artiştii zugrăveau, filozofii cugetau şi scriau în întuneric. Adevăr este că răposatul zugrav Eustatie, carile cu 50 ani mai nainte se trimisesă cu cheltuiala statului la Academia de Viena, au reformat ceva în Moldova zugrăvia stilului bisericesc, însă ei, afară de talentul său, era mărginit de ideea sus însemnată şi unii din cei puţini sholeri ai săi, răzămaţi numai în cîte au învăţat, au degenerat, am putut zice, chiar şi stilul cel vechi. De aceea, un rezultat binefăcător au produs clasul zugrăviei la Academia Mihăileană, pentru că în cursul efemer a fiinţei sale au informat doi tineri zugravi compatrioţi, chemaţi a opera reforma cerută în ist ram. Tablonul efectuos a sîntului arhanghel Mihail şi multe portrete a celor întăi persoane a Moldovei de agiuns au încredinţat pe public despre talentul însemnat al academicului nostru d. G. Lemeni. Doritorii acestei
arte frumoase vor ave acum prilej a admira şi operile în olei a d. Baltazar Panaiteanu, trimese de la Minhen. Exactitatea sa şi gustul s-au admirat în litografiile sale, dar coloritul, acurateţa şi armonia penelului său prezic un talent deosebit. Un sahastru, dupre natură, şi portretul unui doctor sînt icoane vii, dar acea care mai mult ţinteşte admirarea privitorului este portretul în mărime naturală a învăţatului orientalist doctor Pruner, acum deodată aflător la Minhen, dar de 15 ani petrecător în Orient şi mai ales la Cairo. Doctorul, în însuşime de medic a lui Abas paşa, este în costium de Egipet, coloritul carnegiunei (a carnei) este adevărat, de minune, transparent, peliţa sa se vede îngrecată de înrîurirea climei africane, paezajul de asemene, înfăţoşînd ţărmul mărei, este frumos şi cumpeneşte armonia întregului tablo, carele nu numai că samănă cu originalul, dar chiar d. Pruner parcă, de pe malul Nilului, zice : „Vă reco-mendez pe românul de pe malul Moldovei !"
Aceste tabloane să pot deodată vedea în cuprinsul caselor d. colonelului şi cavaler doctor Cihac.
678
TEATRU NAŢIONAL [II]
Teatrul nostru, ca şi pe aiure, are două sţene : pe una actorii reprezentează în faţa publicului tîmplări istorice, pe alta, în dosul publicului, gioacă între dînşii a lor epizoade casnice !... Cînd se păzeşte programa aşternută, aceste două repertorii pasă minunat de bine, dar dacă din oarecare zmintă nu se aud suflerii sau se amestecă rolurile, atunce pe sţena publicului scapă cîte un intermeţţo carele mai bine îi şedea între colise sau aiure !... Atunci actorii, în loc de a declama, improvizază, şi în loc de aplauzuri s-ar auzi din paradis 1 nişte tonuri de şerpe care au fost propăşit catastrofa acii întăi sţene a lumei..., dacă parterul, cu a sa autoritate îngăduitoare, nu ar astîmpăra asprimea giudecăţei.
Asemene îngăcluire s-au vederat la reînceperea reprezentaţiilor teatrului, trecut sub direcţia lui sinior Luţ-ţato. Publicul nostru cunoaşte importanţa unui teatru românesc în privirea naţionalităţii şi a culturei. Dorind deci a îndămîna formarea şi perfecţionarea acestui aşe-zămînt, nu e econom în răbdare, nici în jertve, şi aşteaptă de la trupă o îngrijire de a învrednici astă părtinire prin învăţătură speţială al artei dramatice, pentru că omul ştie numai cîte învaţă, cînd asemene îngrijire este de datorie şi de interesul direcţiei.
1 Paradis sau raiul se numeşte galeria lăcuită de oameni ce ar trebui fi drepţi (Gh.A.).
680
Piesa reprezentată duminică era întitulată Mulatul2 de Sau Pier, melodramă. Un asemene suget ar fi avut pentru noi un interes din asemănarea cea tristă a sclavilor Vest-Indiei cu acii a ţărilor noastre, unde urma vînzarea la cochivechi a unui om ! Dar sugetul serioz uneori se făcu comic, pentru că unei din actori nu-1 pătrundeau de agiuns, nu se identificau cu rolurile lor, încît cu tot costiumul şi colorul a negrului vest-indian se cunoştea molclovanui cutările, cu grimasele 3 şi ticurile 4 individuale. Pentru lipsa învăţăturii şi a repetiţiilor, unii ziceau rolurile lor după metodul lancastric, care discu-raja pe acii actori ce au talent şi inimă. Intru alegerea pieselor am dori mai mult tact şi gust bun, la traducere o limbă mai curată, fiindcă teatrul este nu numai o îndeletnicire, ce shoală de moral şi parados practic de literatură. De aceea, cuvintele tătărăşti şi baroche5 nu se cuvin a răsuna într-un templu consfinţit muzelor, în faţa unui auzitori doritori de tot feliul de îmbunătăţire clasică.
2 Mulatul, corcit, om născut din părinţi unul negru, altul alb (Gh.A.).
3 Grimas, strîmbătură urîtă a feţii (Gh.A.).
4 Tic, deprinderi ridicule sau mişcări convulsive ce face omul fără voia sa (Gh.A.).
5 Baroc, dişenţat, strîmb, neregulat (Gh;A.).
A DOUA REPREZENTAŢIE IN FOLOSUL CELOR SĂRACI
Svinţit lucru este săracul.
Indurarea (Pietas) avea în timpurile antice a ei temple consfinţite, dar compatrioţii noştri păstrează a ei altare în inimile lor, şi ist sentiment nobil, mai cu samă amorţit în politiile cele mari, prin abaterea ele la o viaţă simplă şi prin îngrijirea luxului, au serbat în Iaşi al doilea triumful cu reprezentaţia teatrală care soţietatea cea înaltă au dat în 3 a curgătoarei în fondosul săracilor.
Preţul de intrare s-au fost îndoit pentru sara aceea ; numărul privitorilor de asemene ar fi agiuns la acel grad, dacă în localul teatrului ar fi putut încăpea mai mulţi. Dorinţa de a contribui la ist lucru filantropic au fost atît de mare că cu opt zile înaintea reprezentaţiei nu se mai afla nici un bilet.
Spectacolul [a] început prin vodevilul franţez Nu-i voie de trecut! D-na Esmaranda Mavrocordat, dd. Gr. Cantacuzino, V. Alecsandri, C. Negruţţi şi C. Catargiu au împlinit rolurile lor cu o nimerire care ar fi putut linguşi amor-propriu chiar a actorilor. D. Alecsandri, cu rolul de rege, au ţinut caracterul aspru fle părinte a lui Frideric cel Mare. Şten.a între grenadirul Ulric şi logodnica sa Ie ta, giucate de d. Gr. Cantacuzino şi doamna Esmaranda Mavrocordat, care cu vioşie şi graţie făcea exerciţiile militare, precum şi naturalul giocului, au invitat aplauzurile cele mai vii. D. Negruţţi, ca ministru,
şi d. C. Catargiu, ca prinţul coronei, au contribuit la nemerirea piesei.
în Vizita la Bedlam, d-na Catinca Mavrocordat, în rola de Amilia, şi d. A. Mavrocordat, ca baron, au adus mare plăcere, mai ales prin cînticile cele armonioase şi frumoase. D. Gr. Cantacuzin, în rol de Alfred, au vederat a sa înlesnire rară de a se conforma la caracterul deosăbitelor roluri. Dar ci. Millo, ca maestro de capelă Creşendo, s-au întrecut pre sine în ist rol, cu atîta mai greu că imita foarte bine pe italianul ce vorbea limba franţeză ; de aceea publicul, preţuind talentul său, l-au recunoscut prin aplaudările cele mai sunătoare.
O nuntă ţărănească în Moldova, compusă de d. V. Alecsandri, au încheiet astă reprezentaţie. Cortina se rădică şi spectatorii capitaliei se văd deodată transportaţi în mezul unui sat ce se pregătea a serba o nuntă. Astă sţenă naţională cu atîta era mai interesantă cu cît înfăţoşa un tablo credincios a clatinelor ce în asemene caz se urmează de cătră sătenii români.
O ceată voioasă de tineri, avînd în fruntea lor doi peţitori, se înfăţoşază înaintea casei în care locuieşte mireasa şi adresează cătră părintele ei următoarea urare :
Sîntem oameni călători,
Călători şi vînători,
Şi cătăm o căprioară,
Tinerică, sprintioară,
Cu-cchişori de porumbrele,
Cu cosiţele-n inele
Şi cu salbă de mărgele.
Şi-i frumoasă, vorbitoare,
De trup gingaş ca o floare,
Păsărică cîntătoare,
Care cîntă făr' să zboare.
La gît poartă sălbuliţă,
Floricele pe guriţă
Şi bănuţi pintre cosiţă.
Rcgu-te. moşul3, spune
N-ai văzut aşa minune ?
Părintele scoate din casă o femeie îmbrobodită, ceata prorumpe cu strigăt de spaimă văzînd o bătrîna ; atunce
682
se deschide uşa şi din casă iesă un roi de fete, între care logodnicul nu întîrzie a cunoaşte pe mireasa lui. Un dueto foarte frumos între d-na Esmeralda şi d. A. Ma-vrocordat esprimă fericirea acestor juni logodnici. Nunta umblă să înceapă, însă chir Gaetani, bătrîn dascăl grec (d. Millo), cuprins de mai nainte de harul miresei, se opune a se face nunta, şi prin urzirea de clenciuri în-fiinţază sţenele cele mai comice. Dar fiul proprietarului satului, june spirituos, gioacă dascălului său mii de feste curioase, prin care îl nevoieşte a se părăsi de pretenţia sa. Junele boier favorează astă serbare cîmpeană şi chiar el se amestică în grupele nuntaşilor, care cu cîntice ese-cută danţuV naţional cel frumos ce are multă asemănare cu tarantela italiană şi se încheie cu o horă.
Totul acestei piese, cînticile şi costiumurile naţionale au produs asupra privitorilor o înrîurire plăcută, cu greu de a se descrie, dar cu atîta mai vie că aceste sţene înfăţoşau tablonul graţios a datinilor şi obiceiurilor păzite de Doporul cîmpean.
Stima obştească care au insuflat plecarea cea binevoitoare a soţietăţei de diletanţi, şi mai ales a damelor, chiar s-au exprimat prin cununi de flori aruncate pe sţenă de o mină înaltă şi însoţite de aclamări şi de aplaudări entuziastice, îndelung re-nnoite.
Aceste semne de sentimente nobile răsună în inimele mulţămitoare a săracilor, obiect de buna plecare a soţie-tăţii şi a mărturisirilor marinimoase a întregului public.
HÎRCA 1
In Moldova se află o seminţie de oameni care, dişi împămîntenită de 400 ani, totuş au păstrat tipul original a uricului său în fizionomie, în maniere, în caracter, în talent şi în vorbe, mai ales un nu-s' ce de misterios comun gintelor Orientului.
Ţiganii au petrecut cu noi timpuri sănine şi fortu-noase, nu arareori au combătut în şirul oastei spre apărarea patriei comune şi, prin a lor sînge răscumpărîn-clu-şi iertare din sclavi, s-au învrednicit de ranguri şi de averi moştenitoare, în asemănarea datinei urmată la anticii roţnani, căci şi acolo sclavii, prin arme sau prin învăţături, scăpau de condiţia serbiei şi se numeau libertini (affranchis) şi agiungeau a fi artişti sau învăţaţi foarte însemnaţi. Observînd formula oficială prin care romanul legiuia pe atunce iertarea sclavului său, vedem că, între altele, i da şi o palmă ; păcat că ţiganii nu cunosc anticile romanilor, căci, reclamînd astă antică pri-vilegie, nu e îndoială că, după palmele ce capătă de la domnii lor, pană acum toţi ar fi iertaţi. După astă mică digresie etnică, revenind la ţiganii noştri (acii ce au rămas în a lor veche condiţie), nu puţin trebui să ni
1 Hîrca, nume ee se dă femeilor bătrîne care se îndeletnicesc cu discîntec, fărmăcături şi se prepun că au comerţ cu dracii. Se vede că se trage din mitologia romană, la carii Hir-china era o> ninfă a Proserpinei, împărăteasa iadului si a dracilor (Gh.A.).
685
mirăm de a lor talent industrios şi de ghibacia prin care a lor familii nu numai s-au păstrat, ce încă s-au înmulţit în mijlocul unei vieţe preumblătoare, dispoiete şi mizerabile, însă tot pitoresce, păstrînd încă purure acel umor voios, izvor de anecdote spirituoase, care noi ţităm precum franţezii acele a gaseonilor. Cine nu ştie că între îndeletnicirile favorite a ţiganilor este arta gîcitureL care află credit pe la amorezi şi acii disperaţi. Aceste însuşiri a ţiganilor au insuflat ci. M. Millo, directorul Teatrului Naţional, siujetul piesei Hîrea, ce cu mare aplauz s-au reprezentat. Piesa nu se însamnă prin ţesătura in-tregei, ce prin tabloanele pitoresce, copiete după natură, prin costiumurile naţionale chiar ţigăneşti. Baba Hîrea, giucată de însuşi d. autoriul, au fost non plus ultra acestei piese, atît prin naturaleţa caracterului cum şi prin magica prefacere din un în alt personaj, atît de repede încît nici adevărata Hirchina nu putea face mai bine asemene operaţii. Chiusa (d. Teodorini) gioacă minunat şi dănţuieşte bine ţigăneşte, Viorica (d. Gabriela) dupre numele eipăzea în rolul ei modestie, care şi noi imităm în privirea laudei sale. Dar Hîrea nu numai din doi draci, ferbîndu-i în cazan, scotea un zîn Amor, ce deseori prin aluzii lovea în modele şi deşertăciunele unei clase care prin forme, iar nu prin sentiment, voiesc a se deosebi. Muzica de d. Flehtenmaher aranjată era naţională şi bine aleasă, decoraţiile frumoase. în costiumuri am fi dorit a se păzi tipul mai mult estetic. Ciubotele au împresurat la săteni pe opincele, precum fustele şi rochiile încep a înteri pe la fete foatele şi catrinţele cele clasice.
MUZICA ÎN ROMÂNIE
Muzica are o înrîurire aşa de însămnătoare asupra creşterii şi caracterul unui popor, că din timpurile cele mai vechi pană în zilele noastre ea este obiectul unei educaţii clasice pe la instituturi, pe cînd teatrele şi concertele sînt menite a răvărsa asupra auzitorilor rîurile armonice producătoare de plăcere, de mîngîiere şi însu-fleţitoare de sentimente nobile. Doinite păstorilor'se par a fi de eho transportate de la munţii Apenini la cei Carpaţi, şi noi aflăm în cînticele noastre multe melodii a popoarilor sudice. Vecinii noştri români mai mult decît noi sînt insuflaţi de plecare pentru asemene armonie muzicală, precum vederează succesul operii italiene, care de atîţa ani se subţine în Bucureşti, încît au produs mulţi diletanţi şi maiştri de muzică. Ca un rezultat acestei fil-armonii, s-au compus acolo de curînd un marş frumos naţional dedicat ex[celenţei] sjale] marele spătar şi su-pra-comendant a oastei române, d. Constantin Nestorel Herescu, a căruia text, compus de poetul veteran Ioan Vacarescu, îl împărtăşim cetitorilor noştri.
[Urmează marşul respectiv, tipărit cu litere latine şi ortografie italiană.]
687
acorduri îndoite, mai ales în Carnavalul de Veneţia şi în Mazurca lui Konski. Pre lîngă aplauzele repetate după fiecare piesă, la încheierea concertului au plouat asupra eroului muzical cununi de flori şi de buchete, ca o espre-sie de recunoaşterea generală a meritului acestui june artist.
CONCERTUL LU FRANKENŞTAIN cl
Cu toate concertele de dimineaţă şi cele de sară care privighitoarele acestei primăveri dau în toate zilele prin gradinele noastre, publicul iaşan să îndeasă prin saloane şi pe la teatru spre a asculta viora, ist vrednic organ a sentimentului şi a geniului omenesc, pre carile d. Fran-kenştain îl ştie a suna cu atîta efect. Două concerte care ist artist au dat de-a rîndul în salonul d. vom. C. Sturza, ce de un timp se făcu templul Armoniii, au sporit numai dorinţa generală de a le vedea repetate în teatru. Se cuvine a mărturisi că societatea noastră au cîştigat un gust prea fin pentru muzică, ea este doritoare, dar, cu însu-şime de cunoscători, curtenirea ei pentru artişti nu trece preste marginile dreptului şi pre favoriţii săi alege numai din meritul cel adevărat. După Arto şi List, carii au încîntat auzul nostru, cl. Frankenştain, ce au strălucit la S. Petersburg alături cu Konski şi Neruda1 cea minunată, nime din artişti n-au produs un asemene entuziasm în publicul nostru, nici au cules mai multe pruhe de admirare de cum acest fiu a Varşavei au electrizat prin a sa vioră, prin a lui piţţicato 2 minunate şi a lui
1 Neruda, o june din Boemia, ca de 13 ani, sună amu vioara cu un talent care mineste să întreacă pe toţi vioreniştii din lume (Gh.A.).
2 Piţţicato, termin tehnic italian (pişcat), însamnă sunetul ce produce sunătorul pişcînd corda viorei (Gh.A.).
688
credincios a înduioşirei şi a recunoştinţei ce simţea cătră publicul care atît de bine au priimit-o. Deci lui sinior Milezi şi siniora Giordano sînt cuvenite onoareie acestei reprezentaţii, încît să poate zice că niciodată aplaudările şi buchetele de flori nu s-au împărţit cu mai mare îmbelşugare.
HRONICA TEATRALA [I] Nu putem încheie articolul fără a aminta pe sinior
Doneli, carile cu vrednicie au plinit rolul lui Aston, în care viersul său cel sunători au putut lua dizvoltarea cea însemnătoare. Orhestra şi borurile erau în sara ceea perfecte.
Şirul operilor italiene date pe teatrul nostru, din care cele de căpitenie sînt Emani, Norma şi Giurămîntul, au cîştigat un nou lustru prin reprezentarea Luciii de La-mermor, reprezentată în benefisul lui sinior Milezi. Deşi în mai multe rînduri auzită, astă operă au atras astă dată admirarea şi aplaudarea spectatorilor. Sinior Milezi ni-au arătat rolul cel frumos a lui Edgardo sub o faţă de tot nouă, atît prin dulceaţa şi întinderea însemnătoare a glasului său cel frumos cît şi prin gustul şi expresia ros-tirei sale. Mai ales au fost perfect în duo Sulla tomba (Pre mormîntul) şi în cvintetul Chi mi frena ?, dar mai cu samă s-au întrecut în scenile Maledetto sia Vistanto (Blăstămat fie minutul) şi în Trapoco a me ricovero (Curînd scutire îm va fi). Toate aceste erau atît de bine expuse că ascultătorii să simţeau pătrunşi de durerea lui Edgardo. Sinior Milezi este un artist perfect, triumful lui era frumos, dar şi meritat.
Siniora Giordano, care, cu părerea de rău a publicului, de cîtva timp nu să înfăţoşasă pe scenă, s-au întîmpinat cu părtinire vie, de care s-au arătat vrednică. Niciodinioară nu era mai bine însufleţită, niciodată n-au cîntat cu un sentiment mai mare, cu un metod mai măiestru şi plin de bun gust. Să putea crede în scena Spargi di qualche piantto (Udă de vro lăcrăma) că zmintirea Luciii, a ei delir dureros, înadevăr ar fi trecut în spirtul cîntăreţei, a caria glas plin de lacrimi era poate un eho
690
mit cu vii aplaudări ; de asemene mai multe compuneri poetice, tipărite pe hîrtii colorate, s-au împărţit în me-zul salei. Noi împărtăşim aice o compunere franţeză şi o altă română, care, nu mai puţin linguşitoare decît celelalte, au merite că s-au improvizat chiar după reprezentaţia operii.
[Urmează poezia CĂTRĂ SINIORA L. GIORDANO, publicatei în volumul I al prezentei ediţii.]
HRONICA TEATRALA [II]
VESTALA
Siniora Giordano alegînd pentru benefisul ei astă operă nouă pe a noastră scenă, îndoitul motiv, a noutăţii şi a benefisului unei artiste preţuite de public, au întrunit o număroasă adunare, în care toaletele cele brilante, strălucind la lucoarea unei luminaţii îndoite, sporeau a damelor graţii, a cărora lipsă este o primăvară fără roze, precum zicea Fransoa I, regele cavalerul şi galant al Frânţii. Simţitoare la mărturisirea de binevoinţă care atît nalta noblesă precum şi publicul doritori de armonie au binevoit a-i da, siniora Giordano au cercat a putea expune a ei recunoştinţă prin un mic prolog cîntat în limba românească. Sugetul tragic tratat prin muzica cea dulce a lui Mere ad an te au însufleţit un viu interes între privitori. Siniora Giordano, în rolul Emiliii, au agiuns în a ei cîntare şi în a ei gioc dramatic o treaptă de perfecţie mai presus decît să putea aştepta chiar după toate prubele de talent ce ni-au dat pană atunce. Tablonul osîndirei Vestalei, la încheierea actului al 2-le, şi scena aiurării sale în al treile act i-au adus un nou lustru, de asemene prin conlucrarea siniorei Santolini, ca Giulia, a siniorilor Milezi şi Donelli, ca Decio şi Publio ; aceşti artişti s-au împărtăşit de meritatele aplaudări. Să poate zice că astă reprezentaţie au fost şi epoha triumfului siniorei Giordano. Un mare număr d-esemplare a portretului ei, litografiat prin îngrijirea amiratorilor talentelor sale, s-au răspândit între spectatori, carii le-au prii-
692
HRONICA TEATRALA [III]
HRONICA TEATRALA [IV]
Marţă sară am asistat la o reprezentaţie a Lucreţiii Borgia, care am văzut-o anonsată duminică pentru he-nefisul siniorei SantoUni. Astă operă înfăţoşază viaţa a granzilor Italiii din mezul secul şi scene interesante prin fiorul şi spaima ce insuflă inimilor de azi, scene ce să fac încă mai interesante cînd au de organe artişti precum e siniora SantoUni şi sinior Derivis. Ce pompă şi gravitate în gestele (shimile) acestuia, precum şi cîtă na-turaliteţă şi energie în cealaltă, deşi s-ar cuveni să zicem aceluialalt, căci siniorei SantoUni stă de minune bereta cea rotundă şi musteaţa cea subţire, atunce cînd poartă numele de Mafio Orsini ; şi cum e de naivă şi comică cînd reprezentează pe săteanul Pieroto Savoiard, carile vizitează pe a sa companionă de mai nainte, iar acum înavuţită pe dama Linda, care scene beneficianta au fost introdus în întracte spre variare. Siniora SantoUni cîntasă a ei arie Pia dei Tolomei şi în mezul aplaudărilor sunătoare culesă o cunună hărăzită de a ei nu-măroşi amirători. Dar iacă cortina să rădică şi vendeta lui Don Alfonso ni umple de nouă simţiri, noi ascultăm cu mare plăcere actul al doile şi, ca tot publicul, aplaudăm pe siniora Giordano şi pe sinior Milezi, care au totdeauna viersul dulce şi pătrunzători. In actul al treilea am admirat pe siniora Santolini în cîntul ei de benche-tuire, plin de energie şi în a ei harţă cu ospătarii, încît în mai multe rînduri s-au aplaudat.
694
In şirul operilor italiene reprezentate pe teatrul nostru, Roberto il Diabolo, dat în benefisul d. directorului Delmari, cuprinde fără îndoială cel întăi loc. Spre a face astă reprezentaţie, care cere mari efecte de teatru, bri-lantă, pe cît iartă mijloacele scenii noastre, trupa franţeză au cooperat şi orhestra s-au îndoit prin concursul amatorilor, decoraţiile erau nouă şi costiumurile atît de înavuţite şi brilante ca acele a altor teatruri bune. Nu vom intra în amănuntul acestei opere faimoase a lui Maerber, care au împlut Europa de vuietul succesului ei, dară datori sîntem a lăuda sîrguinţa direcţiii, care au făcut toate spre a merita încuviinţarea publică şi n-au cruţat zelul ei şi a ei jertve. Siniora Caradori, care au giucat pe teatrul cel mare Della Scala la Milano, în rolul de Isabela au cîştigat şi pe acel din Iaşi onoarele triumfului, d-la Ami Roland au vederat multă graţie în scena mormintelor, sinior Derivis, ca Bertran, s-au admirat în deosebite scene, şi siniora Giordano, ca Alice, şi s. Milezi, ca Robert, au subţinut a lor reputaţie. Cu un cuvînt, toate au conlucrat de a îndestula chiar şi pe cii mai cu pretenţie şi a face număroşilor privitori, în curs de trii reprezentaţii ale acestei opere, plăceri, a cărora suvenire vor fi cel mai frumos titlu a talentului trupei şi a meritului direcţiii.
695
HRONICA TEATRALA [V]
MIHUL
Dramă1 istorică în 3 acte, compusă de spat. N. Istrati
Don Pascvale a lui Doniţeti au încheiet şirul operi-lor nouă date de direcţie în cursul iernei. Astă. compunere plăcută a nemuritorului maestro, a caria suget este imaginat la Roma, înfăţoşază unul din multe epizoade în care amorul, şi pe la alte politii, prin a sale arte triumfă de toate pedecile. Sugetul să face mai plăcut prin ghibăcia şi graţia naturală însuşită italienilor şi limbei lor. Căci sinior Derivis, ca un al doile Protei transformat în Don Pascvale, înfăţoşa tipul clasic a unui celibatar (holtei) prea mator, iar sinior P. Toţţoli, ca do-tor Mala[tes]ta, s-au fost identificat cu caracterul unui din acii medici carii tratează intrigile familiilor cu mai mare nimerire decît pe bolnavii lor. Amîndoi cîntăreţi basi au rivalizat în giocul lor şi în executarea chiticilor frumoase. Sinior Milezi au subţînut a sa reputaţie prin viersul cel dulce, dar siniorina Gaveti, ca Novima, au diz-vălit minunate graţii nouă prin gioc şi prin arta ciutului şi cu nemerire au plinit sarcina cea grea ce i-au încredinţat direcţia. Publicul nostru, june în materia ope-rilor italiene, au giuclecat astă dată ca un veteran, nu i-au scăpat nici o notă, nici o acţie frumoasă fără să le fi apreţuit după merit, încît aplaudări repetate au pros-forat artiştilor, şi mai cu samă siniorei Gaveti, care s-au rechemat pe scenă în mai multe rînduri.
Mihul, nemuritori în istoria Moldovii, după fapta eroică ce sub Ştefan voclă au plinit la Baia asupra lui Mateas Corvinus, cel mai mare rege a Ungariii, mai numără două perioade nouă în care au atras publica luare-aminte : unul, cînd în anul trecut armatele criticei au fost deschis un răzbel negru asupra versurilor albe ce au descris a lui eroizm, şi al doile period s-au serbat alaltăieri prin cea întâie reprezentaţie a dramei pe teatrul naţional. Noi nu pretindem a face recenzia acestei compuneri ; declaraţia cea modestă a însuşi autorului, cuprinsă în prefaţa dramei, şi datoria a încuraja un product dramatic original întăia oară publicat fn limba noastră ni face a-1 saluta din inimă şi a dori să aibe imitatori. Alte compuneri, deşi cu mult mai mare măiestrie ţesute, nu vor întuneca meritul acestiia întăi născute, ce în astă privire va cuprinde purure un post onorabil în literatura noastră. Nu putem însă tăgădui că astă dramă, fiind menită numai pentru cetire, ar fi trebuit pentru reprezen^ tare a să modifica oarece în favorul acţiii, care pe la une locuri i-ar fi adaos o nouă vioşie. Asemene suget măreţ pentru a fi reprezentat ar fi cerut tributul talentului şi exacteţă din partea actorilor, iar din partea direcţiii aplicarea tuturor mijloacelor menite a produce iluzia care, ca prin magie, să transporteze pe spectatori în locul şi în epoha faptei. Precum la unii din cii întăi smintita declamaţie denatura uneori sensul şi frumuseţea versuri-
696
697
lor, de asemene acea a doua au îngăduit displăcute ana-hronisme în costiumuri, căci afară de acel a lui Mihul în două întăi acte şi a Teliţei, celelante costiume erau de tot fantastice. Ghgorce (d. Millo), şoltuzul (d. Bosie) şi Mihul (d. Poni) au subţinut rolul lor ; mai ales Mihul, prin căldura giocului şi a sale poze atletice, s-au identificat cu prototipul său. Scena nopturnă a asaltului ce Ştefan vodă face Baii, care o şi aprinde şi în care eroul nostru figurează călare în mezul armaşilor săi, au fost din cele mai frumoase bine executate, şi de publicul entuziast s-au cerut de trii ori a se repeta. Toate espre-siile măreţe şi patriotice, de care e drama mănoasă, s-au apreţuit şi s-au aplaudat cu înfocare. La încheierea re-prezentanţiii, actorii s-au rechemat în semn de încu-rajire şi pentru autorul au sunat rostiri mulţămitoare, iar reprezentarea dramei s-au cerut a se repeta. Dorim a crede că a doua va fi mai conformă cu a ei suget interesant şi glorios pentru istoria patriii.
HRONICA MUZICALA
Domn. H. Kelerman, întăi violoncel de cameră a regelui de Danimarca, a căruia sosire în astă capitalie am fost anonsat, au dat în 29 april al său întăi concert în saloanele d.m. logofăt C. Sturza. Artistul au adeverit şi la noi cele care, dupre a sa reputaţie, avem drept a aştepta. Auzitorul numeros, compus de naltă noblesă şi de amatori, au apreţuit după cuviinţă geniul muzical carile ştie a insufla instrumentul cu sunete atît de puternice, precît duioase. In scena sviţeră, compusă de concertantul, arcuşul său au imitat în un mod vrednic de mirare sunetul clasic a buciumului Alpilor, carile ca un eho au răsunat în toate inimile. Aria faimoasă a Franţei de amiază, numită romanesca (românească), pe care tradiţia muzicală au păstrat-o acolo de 400 de ani, avînd mare asemănare cu numele şi cu viersul poporan a ţărilor noastre, au produs un efect neaşteptat. D. Kelerman au încheiet concertul prin variaţii asupra temelor moldovene, care, ca şi celelante, cu vioşie fură aplaudate. Dd. Polak şi Flehtenmaher, ce au cooperat pe pia-no, au avut partea de aplauzuri şi, în urmarea cererei, d. Kelerman va da astă-sară la teatru al doilea concert.
699
HRONICA TEATRALA [VI]
Sînt cîţva ani cie cînd publicul teatral au fost salutat intrarea Cucoanei Chiriţe în capitală. Deşi împrejurări de familie, tuturor cunoscute, au fost nevoit-o a să înturna la moşie, dar patima înnăscută de a figura în numărul reformatorilor ţinutului ei au adus-o în cîteva rînduri la Iaşi, unde să vede că au ştiut a să introduce în soţietăţile de modă şi, petrecîncl toate clasele acestui studiu interesant, au hotărît a-1 şi aplica în provinţie. Cu această operaţie începe spectacolul Intwrnarea cc. Chiriţe, vodevil original a d. V. Alecsandri, reprezentat pe teatrul naţional în 8 mai. Tendinţa autorului : ridendo câştigat mores, adecă „prin derîderi a curaţi năravurile", este vrednică de laudă şi fie astă lucrare nu o picătură vărsată în mare... Chiar sugetul l-au nevoit a dizvolta piesa prin nişte scene detaliate, ce aiure s-ar părea triviale, care însă n-au lipsit a produce între spectatori îndelungată disfatare. înturnarea Chiriţei de la Iaşi pe moşia ei, în costium de amazonă, aducerea guvernorului franţez pentru creşterea unui fiu hăbăt, nădejdea familiii sale ce, dupre a ei ambiţie, avea a străluci între magnaţi, reformele casnice, stropşirea limbei franţeze, traducând frazele din cuvînt în cuvînt : J'ai lave la barille (am spălat putina) etc. înfăţoşau multe scene comice. Dregă-toria ţînutală, care ea au ştiut să capete pentru bărbatul ei, întinsăse planurile sale de a voiaja în Europa şi la Paris !... şi monsiu Şarl, guvernorul, i adusăse acum şi
paşaportul cu titlul pretendat de baronesa Chiriţa, cînd ocîrmuirea, prin al ei secret însărcinat, discoperind abuzurile noului dregători, uneltite mai ales prin faimosul curcan ce l-au vîndut ca prezent pentru sine de 59 ori, l-au scos din post cu ruşine, şi Cucoana Chiriţa, ca broasca, vrînd să agiungă pe boul, într-atîta s-au umflat pană au crăpat. Confidentul guvernului nu numai s-au remunerat cu acel post, ce şi cu o orfană înavuţită, ce Chiriţa păstra în casă pentru fiul ei. Dd. Millo (Chiriţa), Bosie (Leonaş), Luchian (Luluţă) mai ales s-au deosebit prin gioc caracteristic şi au plinit a lor sarcină spre folosul reprezentaţiii, îndelung şi cu vioşie aplaudate.
700
De dorit este ca trupa să urmeze prin ţară a ei chemare misionară, spre a insufla unor provinţiali gustul unei petreceri mai nobile, mai raţionale şi mai economicoase decît acea în care ei se acufundează în societatea rigilor ! Căci dacă la teatru ei întră uneori întristaţi, de-a pururea iesă rîzînd, iar în acea societate întră rîzînd, însă deseori iesă plîngînd.
HRONICA PROVINCIALA
In ist timp în care plutim aice în atmosferă îngrecată. de pulbere, cînd instanţiile obosite lasă în rapaos pana şi cumpăna dreptăţei şi caută pe la ţară scăpare de haosul trebilor, capitala, în privirea disfătărilor teatrale, au preschimbat rolul ei cu politiile provinţiale. Pe cînd la poarta Teatrului Naţional ameninţă a creşte scai şi pă-lămidă, trupa artiştilor, în două stoluri împărţită, culege prin provinţie cununi de dafini şi ermilici. Unul din aceste stoluri să poartă prin Gomania Mică 1 şi, în cursul forului frecventat ce în tot anul să face la Bacău în ziua Sfinţilor Apostoli, au dat cîteva reprezentaţii nemerite-prin talentul actorilor şi favorite de ploile îndesite ce nevoiau pe adunare a să adăposti sub acoperemîntul casei în care s-au încvarteluit muzele. Cîţva juni diletanţi bacovieni au fost sporit trupa, şi vioara maiestrală a d. Flehtenmaher cu un piano formau orchestral acompaniator a cînticilor plăcute de care sînt sămănate Piatra din casă, Doi ţărani şi cinci cîrlani, Nunta ţărănească,, Creditorii şi o parte din Baba Hîrea, care piese pe rînd s-au dat cu cea mai mare mulţămire a spetatorilor, credem şi a trupei, în privirea aplauzului şi a interesului,, căci biletele scenei române se vindeau ca cele italiene.
4 Cumania, numele vechi a părţei Moldovei la poalile munţilor Carpaţi, din care nume au rămas Cămănestii si mocanii (Gh. A.).
702
DESCHIDEREA OPEREI ITALIENE, IN 9 OCTOMVRIE, ÎN IAŞI
Intăia debutaţie (încercare) a d-lei Brambila în opera Attila de Verdi. Această artistă însemnată, care au căpătat cel mai strălucit succes pe teatrele cele mari din Paris şi Barcelona, de asemenea şi pe scena noastră au priimit dreapta recunoaştere a meritului său în rolul Odabellei. Glasul său tremurător şi plăcut, precum şi buna sa metodă, unită cu un gioc de scenă plin de energie şi de sentimenturi, înfăţoşarea sa plăcută şi graţioasă i-au cîştigat chiar de la cea întâia reprezentaţie prelungite aplaudări din partea publicului. Aria cea mare, Santo di patria, romanţa din actul al doile, precum şi duo cu Foresto, Oh, tinebbria, au trecut peste dorinţă. La a patra reprezentaţie a lui Attila ea fu rechemată cu entuziasm şi-i s-au aruncat cununi de flori. Felicităm dar direcţia pentru nimerita alegere ce au făcut, anga-jînd pe d-la Brambila pe vremea iernei, şi aşteptăm cu nerăbdare viitoarea bucată nouă de operă, spre a o mai admira. Dom. Doneli (Ezio) au căpătat ca totdeauna aplauzurile meritate.
Gioia trecută s-au dat întăia reprezentaţie a Somnambulei de Belini. Debutaţia d-lei Vascheti, în rolul Aminei, a căruia succes au fost strălucit. Încă de multă vreme publicul nostru nu simţise nişte mişcări aşa dulci ca şi acele pe care d-la Vascheti are talentul de a le insufla, căci cineva stă la îndoială ca ce ar trebui să admireze mai mult într-însa : curăţănia unui glas ce păstrează
ezacteţa pană şi în cele mai grele bucăţi, ori giocul său ingenios şi plin de graţii ?
Atît într-o privire cît şi în alta, giuna artistă au smult chiar de la cele întăi scene afecţia unanimă a publicului şi în toată reprezentaţia zgomotoasele aplaudări au dat onorul cuvenit acestui talent deosebit, care se înălţa încă şi mai mult prin cea mai atrăgătoare modestie.
Aria Gr and Dio, non mir ar il mio pianto, cîntată cu un sentiment tot atîta de adevărat pre cît şi împătimit, au făcut un efect neînchipuit, şi d-la Vascheti au arătat ascultătorilor săi pană la ce grad de putere poate să agiungă glasul ominesc, cînd el este povăţuit de arta desăvîrşită.
Ne păstrăm dar ca cît de în curînd să mai vorbim şi ele cielalţi artişti, a cărora talent au contribuit la văditul succes a acestor două opere.
704
HRONICA TEATRALA [VIIJ
Viaţa de cantonament a unui regiment, mai ales după îndelungate campanii glorioase, înfăţoşează uneori împre-giurări interesante. Soldatul cu o privire aspră, a căruia chemare şi meşterie este a răspîndi spaimă în ţările străine şi moartea în şirurile duşmane, la încetarea bătăliei nu este străin de sentimentele omeniei şi de simţirile cele mai duioase, care au dat materie autorilor ghibaci de cele mai frumoase romanse. Unei asemene tîmplări sîntem datori cu sugetul operei frumoase intitulate Fiica regimentului, care s-au reprodus aice pe teatrul italian cu o nemerire extraordinară.
Copila unui colonel, ucis în bătălie, este crescută în regiment, în a căruia nume sergentul Sulpiţio poartă epitropia cea mai duioasă asupra orfanei. Recunoscută fiind de o marchiză, care produce drepturile sale de maică, Măria cu durere se disparte de regimentul şi de un giune muntean căruia giuruisă a ei inimă şi carile spre a o cîştiga se înrolasă de soldat, şi mai în urmă, prin a sa bravură înaintindu-să la grad de căpitan, se făcu vrednic de mîna giunei marcheze.
Scena tamburului în cantonament, aceea a luărei de adio, a lecţiei de muzică în capitală şi a reveclerei cu logodnicul ei s-au reprezentat cu un adevăr încîntător. Nemuritorul Doniţetti n-au putut afla un organ mai credincios, nici mai ghibaci, spre a da viaţă inspiraţiilor sale celor armonioase, de cum este siniora Brambila. Văzînd
astă artistă în Attila ca Odabella, şi ca Lucia de Lamer-moor, în care ea ca eroină şi amantă împătimitoare zmulge de la privitori sentimente de admirare, nu se recunoaşte în rolul de marchetanta Mărie, naivă, voioasă şi uneori distrămată, decît prin puterea, sumeţia şi arta viersului ei, a giocului şi a mimicei, care îmbile îi esprimă cu vioşie textul poetic şi acel muzical. Brambila se făcu idolul publicului nostru ; ca toate talentile mari, i s-au nemerit a reuni sub o singură bandieră triumfală toate partizele, toate opiniile teatrale, numele ei este un apel învingător cătră toţi doritorii de muzică de a se aduna la templul Taliei, iar a ei înfăţoşare este semnalul aplaudărilor, a ploilor de cununi şi a prosforalilor, cu atîta mai preţuoase că aceste sînt rostirea generală de admirare şi de entuziasm a publicului, carile, mulţămită fie înaltei dărnicii, se bucură aice de plăceri date numai la puţine capitalii a Europei.
706
CRONICI ECONOMICE ŞI POLITICE
INDUSTRIA MOLDOVEI
CONCERTUL D-LUI TERŞAK
Venirea d. Terşăk în Iaşi au fost propăşită de eho a renumelui european care ş-au cîştigat în a lui însuşime de mare artist de flaut. De aceea saloanele d. vornicului N. Millo erau vineri sara pline de elita societăţei şi a amatorilor de muzică.
Cele întăi sonuri a Sirenei, capriţiul original esecutat de d. Terşak, au fost aţintit luarea-aminte auzitorilor prin limpezirea, expresia şi dulceaţa esecutărei, şi ist interes treptat au sporit prin Serenada şi mai ales prin The Remembrence (Suvenirul), a căruia armonie magică abia au putut înfrîna impetul manifestaţiei de entuziasm general şi de admirare care au încununat talentul acestui artist însemnat.
Cîţiva amatori au mai conlucrat cătră succesul acestei serate. Giunea demoazelă Rote, care acompania pe piano, au plinit a ei sarcină în modul cel mai mulţămitor şi talentul ei muzical deseori au tras-o din rolul ei cel ordinat, spre a-i prochema numeroase aplaudări. Dar ceea ce în ochii noştri au făcut ist concert încă interesant este mărturia cea nouă, care ni place a semnala, că giunimea noastră au început a se îndeletnici cu muzica instrumentală. Trei fii a d. spat. T. Burada au esecutat în acest concert, pe vioară, bucăţi foarte grele, cu un succes care cu unanimitate s-au aplaudat de toată adunarea.
In cît lăcuitorii Moldovei se îngrijea numai de a îndestula cele mai neapărate a lor nevoi, lucrarea pămîntului, creşterea vitelor şi exportaţia unor producte crude era ele agiuns de a ţîne cu ţările streine bilanţul comercial. Dară de cînd din propăşirea veacului întrebuinţarea manufapturilor streine s-au făcut tuturor treptelor o nevoie neapărată şi că această ţară pentru cel mai mic lucru manufaptuit se făcu tributarie (dajnică) a tuturor fabricelor, o poziiţe stătătoare, nesuferită şi cu ţintirea celorlalte popoare, nu ar lipsi ele a-i fi vătămătoare.
Asemene împregiurări au născut disertaţia cea interesantă a prinţului N. Suţo, intitulată Despre nevoile industrioase şi comerciale a Moldovei, ce au dat cel întăi deştept întru aceasta. Dizvălirea industriei manufaptuale şi comerciale s-au cunoscut de atunce că este prinţipiul vieţuitor a Moldovei. Guvernul au dat cea întăi pildă prin aşezarea shoalei de arte şi meşteşuguri, în scurtă diastimă de doi ani s-au văzut înformîndu-se în ţară cîteva fabrici, precum acea de hîrtie, fabrica de instrumente de agricultură şi de luminări stearine, şi despre care vom cerca să dăm oarecare ştiinţă.
FABRICA DE HÎRTIE
In 8 noiemvrie anul 1841 s-au făcut sfinţirea şi deschiderea acei întăi fabrice a Moldovei, care d.aga Gh. Asachi
708
709-
au înfiinţat în apropierea politiei [Piatra], pe locul său numit Cetăţuie.
Bandiera naţională împlîntată la zori de zi preste culmea acei zidire măreaţă s-au urat de pe stîncele învecinate de buciumile păstorilor şi săneţele plăieşilor.
Pe marginea acestei mici proprietăţi se înălţa un arc împodobit cu festoane de frunzări şi cu stema ţărei, sub care se cetea despre o parte înscrisul: întâia fabrică a Moldovei, iar despre alta : Fie o mie !
Toate casele din care se alcătuieşte această colonie născătoare era ele asemene împodobite cu festoane şi ghirlande, iar în lăuntrul fabricei strălucea pe o frumoasă draperie ţifra M. Sale cungiurată de cununi.
Această privelişte nouă în ţară au fost adunat acolo mai pe toţi lăcuitorii Pietrei. D. ocîrmuitorul ţinutului şi celelalte instanţii^ damele, boierii şi acii de frunte negu-ţitori s-au întrunit la 11 ceasuri în zidirea de căpitenie a fabricei şi s-au aşăzat în o tribună, de unde se putea vede toate maşinele.
Dupre săvîrşirea sf. rugăciuni, îndată clirosul au sfinţit zidirile şi instrumentele, maşinele s-au pus în mişcare şi au înfăţoşat publicului tot amănuntul fabricărei hîrtiei. După pregătirile urmate de mai nainte şi o lucrare de 40 minute, şef-maistrul scoţînd de sub teasc teancul hrîtiei, d. proprietarul au înfăţoşat d. diregătoiiului acea întăi coală de hîrtie moldovană, însemnată cu ţifra M şi anul 1841, care s-au urat de strigările de bucurie a adunărei, de sunetul muzicei şi a detunărilor înarmaţilor ce se afla înşiraţi în prejma fabricei. într-adevăr un interesant minut era a vede treeînd din mină în mînă acest întăi product a mîno-făpturei ţărei, a căruia nime-rire va fi o fericită îmboldire pentru a se începe alte asemene folositoare întreprinderi.
D. ocîrmuitorul şi adunarea au cercetat după aceasta toate părţile zidirilor şi a maşinăriei, făcute dupre un nou plan a d. Mihailic de Hodocin, director shoalei de arte şi meşteşuguri, şi care, dupre socotinţa cunoscătorilor, ar fi vrednice a figura în oricare ţară industrioasă.
Soţietatea s-au întrunit după aceea la o gustare, în care s-au închinat toasturi în sănătatea Preaînălţatului Domn, supt a căruia ocîrmuire s-au urzit multe folositoare
aşezăminte, în propăşirea industriei naţionale şi în sănătatea compatrioţilor priitori luminărei şi înaintirei, iar cl. vom. Miclescu au mai adaos un toast în sănătatea d. proprietarului, carile şi la acest nou prilej întrebuinţază protecţia guvernului şi încrederea compatrioţilor în urzi-rea unui aşezămînt atît de folositori pentru ţară.
Această serbare, ce se va păstra în analile industriei ţărei, s-au încheiet prin o horă a lucrătorilor bărbaţi şi femei, care s-au făcut împregiurul unui obelisc ce s-au înălţat acolo întru aducere aminte a acestei întîmplări şi carele va fi totodată şi cadran (ceasornic) de soare.
Se alăturează şi veduta acestei fabrice aşezate în prejmetul pitoresc a Pietrei.
MORI MEHANICE CU TILINDRE
D. Sacheti, căpătînd de la guvern o privileghie de zece ani pentru importaţia acestor nouă mori în Moldova, s-au dus în Franţia spre a aduce de acolo cinci de aceste maşine. Adusă aici cu mari cheltuiele, nu s-au putut face cu ele nici o lucrare pană la 1 dechemvrie 1841. Pricina care au împiedecat ca în primăvară să nu se poată produce făină bună de întăia calitate au fost că nu s-au putut închipui din vreme grîu spălat. Cu toată asprimea primăverei, spălîndu-să şi uscîndu-să o mică cîtime de grîu, s-au încredinţat că producerile acestor maşine, deşi nu mai bune, însă sînt deopotrivă cu făinile ce se aduc clin ţări streine.
Nemerita punere în lucrare a acestor maşine, trăinicia pană la 30 şi 40 ani, mergerea cea regulată, frumuseţea producerilor şi repegiunea mişcărei lor sînt de aşa feli că nimic nu poate cineva dori mai mult, ba face încă a să nedăjdui că proprietarii se vor grăbi a îmbrăţoşa acest nou feli de mori şi vor uşura prin aceasta ţara de un tribut ce plăteşte ţărilor streine pe o mulţime de făină bună ce se trece în Moldova, mai ales dacă cineva ar aşăza aceste mori pe vro apă ; în sfîrşit aceste mori, care dau în 12 ceasuri 10 merţe făină bună prin mijlocirea
710
711
unui cal numai, îndoit pot da în 18 ceasuri, dacă se vor aşeza pe vrun mic curs de apă.
Aceea ce îndoieşte folosul acestor mori este că se poate cîştiga prin aceeaşi putere mişcătoare o îndoită sistemă de pitluire.
FABRICĂ PENTRU INSTRUMENTE DE AGRICULTURĂ
De mai mulţi ani D. Sacheti îşi plănuisă de a face aice o fabrică pentru instrumente de agricultură, însă mijloacele şi îndeletnicirile sale nu l-au iertat; cu toate aceste, încredinţat de folosurile ce poate aduce ţărei un asemene aşezămînt, au alcătuit o asoţiaţie pentru a pune în lucrare această fabrică. Patruzăci acţii s-au făcut, din care triizăci numai au întrat în casa soţietăţei, iar zece s-au dat dumisale ca fondator şi director aşezământului. Preaînălţatul nostru Domn au luat acest aşezămînt sub a sa protecţie. O persoană, din poronca Sfatului administrativ, se trimesă în Franţia spre a aduce fabricanţi în stare a povăţui fieşicarele în parte lucrările ce D. Sacheti ave a împiini. în acest timp dumnealui se îndeletnicea cu zidirea ateliilor. D. Pelie, companionul său, voind a fi părtaş de această lucrare industrială, se primi ca ateliile să fie zidite pe locul său, pentru a scăpa pe soţietate de a cumpăra o proprieta, lucru ce nu ar fi putut şă-1 facă cu 1 500 galbeni, produşi din 30 acţii. Să trecem în tăcere toate greutăţile învinse şi ostenelele ce au trebuit să jărtvească pentru a agiunge la puntul în care se află astăzi fabrica. Socotinţa publică i va da dreptate la aceasta. Fabrica fiind gătită, fabricanţii sosiţi din Franţia, direcţia se văzu nevoită a alerga la guvern, carele sub control o împrumută cu 1 500 galbeni ; această somă au fost numai pentru a îndeplini în parte instrumentele fâbricei şi a o pune în stare ca Ia 15 april să poată găti două maşine de trierat grîu, cu uneltele lor. Aceste maşine, fabricate de d. Hofman din Nansi (Franţia), vor produce 24 chile de grîu bine trierat in 24 ceasuri, folos destul de mare pentru ţară ; pe lingă aceste,
paile rămîn întregi şi se pot întrebuinţa la acoperitul caselor prin sate. Se mai adaoge încă că griul trierat de aceste maşine sporeşte cu o 1/2 la chilă şi nu are nicidecum ţărnă şi seminţe streine, ba încă se poate întrebuinţa în negoţ cu cîştig de 10o/0 mai mult decît cu acel trierat de cai.
După patru luni din fabrica aceasta vor ieşi 2 maşine de trierat, o cumpănă zăcimală ce va ţine greutate' de 1 500 ocă, o maşină de semănat de un cal, un plug mai tot de fier, o bucătărie engleză, de care s-au mirat toţi carii au binevoit a vizita fabrica. O maşină de fabricat cuie se va pune în lucrare. Instrumentele pentru fabricarea acestor lucruri sînt mai gata.
712
[EMANCIPAREA ŢIGANILOR, 1844]
mitate legea emancipaţiei ţiganilor statului şi a tuturor monastirilor.
Ghenerala Adunare, însufleţită ele un zel vrednic de toată lauda, au mai votat un fondos pentru răscumpărarea ţiganilor de la particulari. Sîntem încredinţaţi că, curînd sau mai tîrziu, astă pildă frumoasă nu va fi per-dută pentru proprietarii particulari, carii de bună samă nu se vor pute împrotrivi chiar mişcării simţirilor inimei lor, nici acei a opiniei publice, ce, fiind în astă încungiu-rare unanimă, este cinstitoare pentru Moldova.
Un act din cele mai înseninătoare au strălucit epoha domniei Preaînălţatului Domn, prin emancipaţia (dezrobirea) ţiganilor.
Cetele unui neam clin India, din secta lui Paria, fugind înaintea cruntelor stărpiri a lui Tamerlan, au încurs pe la 1428 în Evropa răsăriteană. Un mare număr de familii acestor nomazi se aşăzără şi în Moldova, sub domnia lui Alexandru cel Bun, cu condiţie de serbie personală cătră stat, dar astă serbie în curînd se prefăcu în robie. Domnii dispoza cu ţiganii după voia lor şi-i dănuia monastirilor şi boierilor, cu drept de a-i pute înstrăina şi vinde ca pe o proprieta. Asemene stare ovelitoare omenirei ţinea în îngiosire pe acest neam, interesant şi în privirea folosului ce purure au tras soţietatea din fireasca lui ghibacie.
Reglementul organic, carile au introdus la noi atîte reforme mîntuitoare, au pus cele întăi temeiuri de îmbunătăţire stărei ţiganilor. In urma dispoziţiilor administraţiei, peste 500 sălaşe s-au statornicit de atunci prin sate cu aceleşi drituri şi îndatoriri  ca şi sătenii moldoveni.
Rămîind încă a se întinde aceste binefaceri asupra unui număr mai mare, prin o legiuire speţială, potrivită cu prinţipiile sf. evanghelii şi a legilor astăzi păzite, Sfatul administrativ au propus în astă sesie un proiect de legi atingătoare de astă mare cvestie. Gheneralnicei Adunări de acum era păstrată cinstea a vota în unani-
714
INDUSTRIE MOLDOVANĂ
Este recunoscut că Moldova, prin a ei poziţie, cvali-tatea pămîntului, precum şi prin gradul culturei la care au agiuns, este o ţară mai cu samă agricolă. Dar astă a ei stare nu o face neputincioasă de a aşăza cîteva manufăpturi, spre a întîmpina nevoile cele mai neapărate a locuitorilor ei. Că, pre cît nedrept, pe atîta împovărător este ca lucrătorul de pămînt carile au crescut oile şi vitele sale să nu se poată nici îmbrăca, nici încălţa, mai nainte ca lîna şi pelea nelucrată care au vîndut-o să-i revie ele peste marginele ţărei cu un preţ însutit mai mare clecît acela cu care au vîndut acele producte.
Cîteva întreprinderi de acest feli, cercate în Moldova, mărturisesc folosurile care derează din ele şi care vor spori îndată ce creditul public se va aşeza pe nişte temeiuri mai statornicite.
Răposatul stareţ Neonil, carele au contribuit atît de mult la propăşirea morală şi materială a monastirei Neamţului, simţind nevoia industriei chiar pentru trebuinţele numeroasei sale tagme, pe lîngă o mică manufăpturi de şaiac ce au aşezat, au îndemnat pe ci. colonelul M. Kogălniceanu şi i-au încuragiat ca să deschidă o fabrică de postav. Spre aceasta, au dat sub condiţie de amfiteozis patru fălci de loc şi un vad pe gîrla Neamţului şi a Ozanii, la locul numit Luncă, în apropiere de Tîrgul Neamţului, în poziţia cea mai pitorească. Pe acest loc s-au aşezat zidirile'fabricei, în formă de castel cvadrat,
c-un turn nalt în mijloc ; zidirea este toată de cărămidă ; din fiecare lăture are 30 stînj. lungime şi 9 lăţimea. Eabrica este aşezată pe sistem ele roţi idraulice, care invirtesc nu numai găvanele piuei, clar şi maşinele de peptănat, de tors şi de tunsul postavului. Fabrica este menită pentru 12 maşine de peptănat (cardage — cen-tinne), 12 maşini de tors, fiecare de cîte 60 fuse, şi 30 scaune de ţăsut. Ea mai are surele trebuitoare pentru spălat, uscat, forfecărie, o atenenţie pentru director şi lucrători. Maşinele sînt ieşite din cele întăi atelii din Austria şi Belgia. Această fabrică, prin mărimea şi frumuseţa zidirilor, calitatea şi perfecţia maşinelor, este vrednică de însemnat şi se poate compara cu cele întăi fabrici din Europa.
Avantagiul ei cel mare, şi care în aceasta întrece multe fabrice din Europa, este că aice se cumpără lîna de pe oaie şi se înapoieşte în postav gata pentru foarfica croitorului. Aice lîna se spală, se scarmănă, se piaptănă, se boieşte, se toarce, se ţesă, se bate la chiuă, se tunde şi se tescuieşte, operaţii care în multe locuri din Europa se despărţesc între mai mulţi fabricanţi.
Fabrica aceasta este menită pentru a răspunde la trebuinţele consumaţiei mari, adecă produce postavuri de mijloc, cergi, oghialuri, flanele, covoare, materii cadrilate şi altele. Tot în astă fabrică sînt şi maşini pentru a lucra sucmanul rustic, cu scop de a-1 vinde mai ieftin decît acel tors şi ţăsut cu simplul agiutor a gospodinilor. De la 1-i iunie viitor, cu începerea lînei nouă, fabrica va lucra zilnic cîte 200 coţi de postv i alte materialuri de lînă.
Noi nu putem de agiuns aproba sîrguinţa şi jertvele ce face d. colonelul M. Kogălniceanu spre a îndănui pe Moldova cu un institut atît de folositor, carile nu va lipsi a produce în ţară un ferice rezultat.
716
[EMANCIPAREA ŢIGANILOR, 1855]
I
Ziua de 28 noiemvrie s-au strălucit la noi prin un act din moralul h-ristian, de amor de patrie şi de o înaltă înţălepciune. Moldova, care aspirează la onorul de a întră în circul familiei europeene, la care o îndrituiesc a ei poziţie şi interesul comun, au scuturat amu de la sine cele de pe urmă semne a barbariei. Glorie fie filantropului domnitor Grigore Ghica voievod şi guvernului său î De azi înainte nu mai sînt sclavi în patria noastră ! Din ofisul domnesc adresat cătră Sfatul Estraordinar şi din răspunsul acestuia, publicate în suplementul gazetei din urmă, s-au apreţuit cuvintele cele înţălepte şi patriotice, prin a cărora realizare în faţa lumei patria mărturiseşte că nu e străină la însuflări marinimoase şi la rezoanile adevăratului ei interes, nici la practica virtuţei cetăţene, aplaudînd din toată inima desfiinţarea din sînul ei a unei datine abuzive.
Poporul ţiganilor, aşezat în Asia pe ţărmurile lui Indus, învins de marile cuceritor Tamerlan, fugind la 1418 de cruzimile armelor sale, s-au înstrăinat din patria sa şi, trecînd în Europa, o parte aii căutat adăpost, sigu-ranţie şi ospitalitate în Moldova, unde pentru astă binefacere de bună voie i-au prosforat a lui serbie, care îndatorire au purtat-o în curs de 437 ani ! Astă datină, ce prin timpul îndelungat se consfinţi ca un aşezămînt, se abătu de la buna cuviinţă, şi ţiganii, ca iloţii lacedemo-nilor, au fost la noi trataţi nu ca oameni, ci ca un lucru
(res). O asemene condiţie, care dispoia pe om de dreptul libertăţei individuale şi-1 lipsea de binefacerile învăţă-turei religiei şi a moralului, au abătut a lor firesc talent şi ghibacie cătră fapte prin care agiunsăse a fi de ovelirea omenirei şi de sarcina publică chiar spre dauna proprietarilor.
Ingrijerea Regulamentului organic de a regula soarta ţiganilor şi emancipaţia celor a statului şi a monastirilor întrodusăse o anomalie în drepturile lor, încît numele de ţigan era încă ecvivalent cu acel de sclavi. Nume nelegiuit, care nicidecum nu mai esista în societatea europeană, decît în Moldova cea ortodoxă şi ospitalieră. Deci, spre a merita aceste titluri şi simpatiile lumei civilizate, chiar în interesul politicei, care la viitoarea reformă n-ar fi îngăduit prelungirea unui asemenea abuz, toţi moldovenii carii preţuiesc onorul şi fericirea patriei să ureze cu bucurie astă măsură înţăleaptă, care, lipsindu-i de un folos iluzor, li asigurează un viitor şi o avere întemeietă pe aplicarea facultăţilor de care Pronia au îndănuit pe acel popor, de care în faţa lumei ni vom putea folosi fără înroşire. Deşi guvernul, respectând un drept îndatinat, au făcut dispoziţii a se dezdăuna acii cu ţiganii, din casa statului, totuşi, însufleţiţi de sentimente religioase şi patriotice, luînd în privire nevoile publice, moldovenii vor adeveri aceste, eliberînd suflete nu pentru bani, ci pentru a lor proprie şi a patriei mîntuire şi laudă !
II
De la ziua publicărei actului de emancipaţie generală a ţiganilor, toţi moldoromânii într-un cuget cu dreptul se urează ca după un triumf câştigat de armele civilizaţiei asupra unui din duşmanii societăţei. Căci, dacă prin acea măsură ţiganii au scăpat de giugul sclaviei, societatea nu mai puţin s-au mîntuit de giugul înrîurirei cei nemorale ce pătimea în casnica sa relaţie cu ţiganii, carii, lipsiţi de tot feliul de învăţătură, oveliţi şi defăimaţi de proprietarii lor, se răzbunau ultuind veninul lor în ini-mele cele fragide a giuniei, cu care a lor serviţiu i punea
718
719
în contact zilnic. Ce ni agiuta a da fiilor noştri cîteva oare de lecţii în limbi străine şi de moral teoretic, dacă după aceasta ii respirau în practică atmosfera cea necurată de care se aflau cungiuraţi în cursul zilei ? Ce ni agiută serviţiile cele ieftene a mînilor acestor sclavi, dacă a lor viţii înveninau inimile acelora ce ni sînt mai pre-ţuoşi în lume şi care deseori poartă un fruct amar ?... Aşadar, emanciparea ţiganilor, care aduce deodată în parte oarecare neagiunsuri, i va pune în stare a îmbunătăţi caracterul, încît a lor amestec în a noastră viaţă casnică, ca şerbi însîmbrieţi, în viitor nu ni va fi de primejdie. Aşadar, precum urăm pe ţiganii că s-au emancipat, îndoit se cuvine a ura pe societate, atît pentru binefacerea de care s-au împărtăşit cît şi pentru binele moral ce ea va secera şi din a lor reformă morală. Dar sarcina guvernului, carile au luat iniciativa în astă cauză importantă, prin asta încă de tot nu s-au îndeplinit. Rămîne a se deschide giunimei ţigane de ambe sexe porţile aşezămintelor de învăţătură, a adopta întru aceasta măsuri îndemnătoare şi recompenzătoare, ca prin o înrîurire binefăcătoare, atît a guvernului cît şi a societăţei, ţiganii să se emancipeze şi de viţiile lor l
INDUSTRIE IN MOLDOVA
Opinia publică a Europei cei liberale au mărginit pe Moldova a nu se îndeletnici cu altă industrie decît cu acea agricolă, prin care să producă multe grîne de cva-lita aleasă şi vite de bune soiuri, iar cuile de fer ce i vor trebui pentru dregerea unui plug şi ferecarea unghiilor calului să le tragă parte din băile Siberiei, parte din acele a Angliei sau a Austriei, fără a vroi să priceapă că asemene monopol îngreuiază chiar lucrul de care multe ţări a Europei se interesează, pentru că, afară de preţurile mari cu care se vînd uneltele şi maşinele de arat şi altele, care prin mehanieă înlesnesc lucrările economiei cîmpene, deseori, cînd e cea mai mare nevoie la timpul cerut, din cauza depărtărei şi a greutăţei transportului, nu se află unele din aceste, precum deseori se tîmplă că în timpul cînd vine a se secera sau a cosi lipsesc coase şi secere.
Proprietarii moşiilor, carii se interesează de îmbunătăţirea agronomiei în ţară, n-au avut pană amu curagiu a părăsi metodul cel antidiluvian dupre care se prelucrează pămîntul în Moldova, unde se cere ca toate să se facă numai în puterea braţelor şi a vitelor, fără a chema în agiutorul lor industria mehanieă şi mijloacele de a înlesni în ţară a ei introducere.
D. comisul Mihailic Hodocin, montanistic la Departamentul Lucrărilor Publice, carile au dat atîte prube de cunoştinţă în acest ram, de mult se ocupă cu cercetă-
721
rile teritoriale, spre a se putea urzi în Moldova o baie de fer.
In a sa de pe urmă escursie, aducând de la munte pietre feruginoase, prin metod simplu le-au topit aice în Iaşi şi au* căpătat rezultatul mulţămitor de a produce cea întăi bucată de fer moldovan, pentru că, deşi în timpurile romanilor şi mai în urmă, sub domniile moldo-române, se esploatau aice băi de aur, aramă şi argint, noi nu avem semne să se fi fabricat aice şi fer.
După un asemene rezultat, fiecare patriot se cuvine să dorească a se întruni o societate de capitalişti în folosul dezvoltărei economiei pămîntene şi a industriei, care înrîurează chiar cultura generală a ţărei, în a căreia cuprins, între codri şi rîpi sterpe, zac în sînul pă-mîntului mănoase vine de metal.
Asemene întreprindere mai ales se poate face pe moşiile monastireşti, care posedează toate înlesnirile, afară de spiritul de întreprindere, capitaluri de bani şi cunoştinţele tehnice.
Despre astă lucrare cu atîta mai mult nu este iertat a o negriji că chiar Reglementul organic (§ 28) o consfinţeşte în folosul ţării. întru a sa dorinţă de a începe punerea în lucrare a unei asemene măsuri, d. Mehailic este gata a da întru aceasta fiecăruia doritor ceruta lămurire, luînd asupra sa asigurarea unui bun rezultat.
[EXAMENUL ŞCOLII DE ARTE ŞI MESERII]
Este cunoscut că Moldoromânia este o ţară curat agricolă. Dupre exemplul strămoşilor, lăcuitorii erau dedaţi numai la lucrarea pămîntului şi la arme, încît constitua în ţară două clase, adică a boierilor şi a lucrătorilor de pămînt. Comerţul şi artele erau privilegiul streinilor şi anume : în timpul romanilor, în mîna grecilor şi a fenicienilor, iar la români se îndeletnicesc cu acestea evreii şi ţiganii, încît aceşti din urmă, după a lor intrare în astă ţară, au fost arvonit făuria zeului Vulcan. Abie în zilele noastre, cu cea mai mare greutate s-au putut pune în mîna tinerilor români ciocanul, pentru că ii considerau acest instrument ca un privilegiu exclusiv al acestui neam asiatic. Insă, la cea întăi reorganizaţie a ţărei, guvernul au fost înţăles nevoia de a urzi o a tria treaptă de lăcuitori, prin formarea industrierilor şi a artizanilor pămînteni. Acest principiu au motivat în Iaşi urzirea unei scoale de arte şi meserii la anul 1834, sub domnia prinţului Mihail Sturza. Un pătrar de secol n-au agiuns la dezvoltarea acestui aşezămînt folositori, carile dupre al său întăi director organizator, d-lui comis. Mihalic Hodocin, au trecut pe la mai mulţi antreprenori şi le-au fost mai mult un mijloc de neguţători e decît ele învăţătură, precum vederează starea cea ră a heiurilor, stricarea tutulor instrumentilor şi numărul cel mic de artişti care s-au format pană acum.
723
Abie un an este de cînd astă şcoală s-au încredinţat direcţiei d. Hristien Virt, cunoscut sub nume de Peister, şef artizan, carile întruneşte toate condiţiile spre a realiza scopul cel întăi al acestui institut. Prin urmare, noul director au adus din Franţia şi din Germania maiştri care sînt astăzi învăţători elevilor.
In 19 ale curentei s-au făcut în astă şcoală eczamenul public, în fiinţa delegaţilor Depart. Cultului şi al învă-turilor Publice, a d. doctor A. Veline şi d. Ber. Ecselen-ţia sa prinţul Caimacam au însărcinat pe şeful poliţiei de a asista acolo din partea guvernului.
Patruzeci şi cinci elevi, împărţiţi pe la nouă deosebite meşterii, au dat eczamenul într-un mod mulţămitori. Şese dintre dînşii s-au numit maiştri şi douăzeci şi patru lucrători. Ii s-au eezaminat şi asupra religiii, aritmeticei şi geografiei. Trii din maiştri s-au trimes la Galaţi şi anume : doi lăcătuşi şi ambi fraţi Şeptilici, ce se trag clin o veche familie de oameni de arme cunoscuţi în istoria noastră, şi un făurar Ştefănescu, un maistru făurar la Focşani, un rotari şi un făurari la Tîrgul-Frumos, toţi cu îndatorirea de a statornici în acele politii a lor fabrici, pentru care au şi căpătat instrumentele trebuitoare.
După eczamen, adunarea au vizitat expunerea obiectelor fabricate de cătră elevi şi s-au putut apretul curiozitatea şi gustul cel bun a construcţiei acestor lucruri dirigiate de inspectorul d. Petru Virt, carile s-au perfecţionat în aceste ramuri la Viena şi la Paris. La încher-ierea eczaminului, muzica militară au unit a sale sonuri armonioase către rostirea la mulţămirea generală ce au produs acest eezamin. Sîntem încredinţaţi că guvernul va consfinţi a sa îngrijire şi un agiutori pentru acest aşezămînt ce are o însămnătate atît de mare şi va apreţui activitatea şi înţălegirea a directorului, d. Virt.
ITALIA
Intre evenimentele care preocupă astăzi lumea întreagă este proclamarea principiului naţionalităţilor, susţinut de puterile apusane. Renaşterea Italiei este cel întăi rezultat acestui principiu.
Nu este ţară, în istoria veche şi nouă, care să fi cercat mai multe şi mai mari revoluţii decît Italia, pe care natura au îndănuit-o cu atîte privilegii a fi fericită ; însă chiar acest dar întreţine gelozia din năuntru şi invidia (zavistia) din afară. În tăia dată de la căderea Romei, ţara cea mai frumoasă a Europei cere a fi unită sub un singur sceptru. Visul lui Mahiavel şi prezicerea lui Petrarca să va realiza, precum sună cantona sa :
Italia, Italia... Virtîi contra fur ore
Prendera l-arme, e fia il combatter corto ;
Che Vantico valore
Ne gli Italici cor non e ancor morto.
(Virtutea în contra furiei va lua arme, şi combaterea va fi scurtă ; că anticul valor în inimi italice încă nu au murit.)
Renaşterea Italiei, care va face o nouă epocă în istoria gintelor, interesează pe românii, ce sînt a ei fii mai giuni dintre toate popoarile Romei.
Astă ţară, în vechime rezidenţia domniei lumei, are 5 762 mile cvadrate şi numără 22 milioane ele locuitori ; ea să întinde de la nord spre sud între Marea Medite-
725
rană şi cea Adriatică ; despre nord este îngrădită de Al-pii, cii mai înalţi munţi a Europei ; de la aceştia să trage pe la mijloc pană la capătul sudic şirul munţilor Ape-nine, care la Neapoli formează pe vulcanul Vezuvio, iar în Sicilia reproduce un alt vulcan, numit Etna, ce este punctul cel mai înalt acestor munţi. Italia de miazănoapte este rîurită de P6, care, după ce absoarbe multe alte rîuri, se revarsă în Marea Adriatică. In Italia de mijloc cură la Fiorenţa rîul Arno, la Roma rîul Tebro, iar la nord se află mare număr de lacuri pitoresce, precum e Como şi acel Magiore. Italia e renumită pentru a ei frumusaţă şi dulceaţa climei sale. Căldura e arzătoare pe ţărmul mediteran, la mijloc stîmpărată, iar la nord, în Piemont, e rece.
In mez-evul (veacul de mijloc) au fost Italia embo-riul de căpitenie a comerciului Europei cu Orientu. Veneţia, Fiorenţa, Piza şi Genova au fondat colonii comerciale chiar pe litoralul Mării Negre, precum şi în românie, la Cetatea Albă, Galaţi şi pană la Hotin.
Italienii, care în timpuri antice domneau în lume nu numai prin puterea armelor, ce şi prin cultură, ocupă şi astăzi o supremaţie morală prin geniul lor pentru artele frumoase : ii exelează în pictură, scultură şi muzică ; între limbele de origin latin, italiana este cea mai armonioasă şi cultivată de vechi şi noi autori celebri, precum Dante, Bocacio, Petrarca, Alfieri; Rafaele, Michel-Angelo, Canova sînt principii picturei şi sculturei, Ga-lileo, care cel întăi au demonstrat rotirea pămîntului în giurul soarelui, Colombo, care au descoperit America, şi un mare număr de genii în toate ramurile ştiinţelor au răspîndit lumină asupra omenirei întregi. Asemene motive, pre lîngă afinitatea limbei noastre cu acea italiană, sînt argumente pentru români ca să cultiveze literatura şi artele acestei naţii clasice. Intre geniile Italiei, ca un luceafăr străluceşte Rafaele, cel întăi pictor a lumei, care au trăit la Roma în timpul lui Ştefan cel Mare. A sale capodopere nemuritoare sînt în Vatican, iar unile, cu mari preţuri cumpărate, pe la muzeuri străine. Alăturăm stampa înfăţoşitoare de Sfînta Familie, care să păstrează în Galireia tabloanelor de Paris, între cele mai preţuoase.
Italia pană în ist an au fost împărţită în regnul de Piemonte, Lombardo-Veneţian, ducatul Modena, ducatul Parma, m[are] ducatul Toscana, Statul ecleziastic, regnul ambelor Sicilii şi în mica republică San-Marino. La Italia să numără insulile Sardinia, Corsica, Sicilia, Malta şi alte mici din Marea Adriatică. După evenimentele stra-ordinare care să plinesc amu, Italia cu a ei continent şi Sicilia au a să uni în un singur stat, cu titlu Regno cl'Ita-lia, sub dinastia Savoiei, şi a forma a o şesa putere mare a Europei, încît prin asta elementul roman ar căpăta în areopagul politic un adaos. Ist măreţ problem se va dezlega, dacă cele opt staturi în care pană acum Italia era împărţită vor rămînea statornice în abdicarea autonomiei lor şi politiile Neapoli, Roma, Fiorenţa, Milano, Torino şi Veneţia vor sacrifica foloasele şi titlurile ce de cincisprezece secoli purtau de capitale a staturilor independente.
726
STAREA POLITICA ŞI SOCIALA A EUROPEI LA ÎNCHEIEREA ANULUI 1860
Anul prezent ni semnalează evenimente ce sînt proprii a-1 face începutul unui period din cele mai mari în istoria lumei. Cercetările speculative a metafizicilor din secolul trecut au făcut loc descoperirilor prin care s-au îndămînat viaţa materială a societăţii. Aplicaţia aburilor la maşini locumotive pe uscat şi pe mare, care să luptă cu puterea inertă şi cu elementele; telegrafia, care pe aripile fulgerului transportează zisele oamenilor ; fotografia, prin care icoanele ogetelor vii şi neanimate arta le fixază pe table, sînt descoperiri care eclipsază astăzi mult din cele ce au fost fruptul opintelei spiritului omenesc în curs de mii de ani.
După acest triumf a geniului omenesc, compunerea socială a naţiilor se află în agiunul unei reforme prin proclamarea principiului naţionalităţilor, principiu cel mai înseninător de la introducerea hristianizmului şi obo-rîrea idolilor, cărora se închina pană atuncea lumea orbită. Însă realizarea acestui principiu produce un conflict ameninţător între tronurile şi popoarile. Acest principiu, amorţit în sentimentul omului, s-au chemat de Napoleon III mai ales spre a-i fi puternic aleat la lucrările politicei sale. Evenimentele din aceasta rezultate au provocat îngrijirea monarhilor spre a lua pentru viitor măsuri feritoare în contra vărsărilor de sînge, care ar acufunda omenirea în secolul de varvarie, precum aceasta au mai urmat şi altă dată, cînd în loc de a cultiva pacea
se învăluiesc în îndelungate răzbele sociale şi cele de principii.
Nu este de mirare ca Franţia să proclame şi să susţine principiul naţionalităţilor; acest imperiu, compus clin o singură naţie, nu se teme a fi pe din năuntru pentru acest motiv turburat, dar că ministrul englez, prin organul lordului Gion-Rusel, au proclamat validitatea acestui principiu se pare lucru paradox, fiind vătămător chiar interesului internaţional a Mare-Britaniei, ce este compusă din irlandeji şi scoţezi, carii aveau parlamente şi, nu demult încă, a lor proprii regi, principiu periculos pentru posedarea Indiilor răsăritene, care anţărţ combăteau pentru acel motiv şi au trebuit din nou a fi sub-giugaţi.
Dupre acest principiu, Italia, care în diplomatică pană dăunăzi se recunoştea numai ca ţară geografică, sub în-rîurirea Franţiei şi conducerea patriotului Garibaldi s-au răsculat, pe regii şi prinţii ei i-au alungat, şi astăzi, sub nume de Regnu d'Italia, se proclamă o putere de 22 milioane. Astă constituire, spre a fi complectă, ameninţă un nou răzbel a Italiei asupra Austriei, avînd de scop eliberarea Veneţiei. Răzbelul s-ar putea face general, fiind probabil că vor lua parte Franţia şi Germania, pe cînd cvestia Orientului poate în alt mod se va dezlega.
Austria, care după revoluţia anului 1848 au cercat a centraliza staturile sale, adecă a şterge naţionalităţile, în privirea evenimentelor de faţă au dat popoarelor sale liberale instituţii, a cărora validitate parcă începe a se apreţui. Este cunoscut că românii Transilvaniei, ce sînt adevăraţii pămînteni a ţării, după multe evenimente a^ giunsără a fi consideraţi în propria lor patrie numai ca toleraţi, adecă precum la noi străinii, căci saşii, ungurii şi secuii atraseră la ii tot dreptul naţionalităţii. Constituţia cea nouă al Austriei au împărtăşit şi pe români cu toate drepturile politice şi civile; un conciliu (sobor) de cler român s-au adunat spre a lua diferite măsuri folositoare naţionalităţei şi religiei ortodoxe, după care va urma alegerea unui mitropolit român, neatîrnat de acel sîrbesc de Carloviţi, de care pană acuma românii ascultau, încît românii Transilvaniei, a Maramureşului, a Banatului şi a Bucovinei, deşi împresuraţi de eterogene şi
728
729
neamice ginte, vor avea îndămînare a dizvolta naţionalitatea şi simpatia română.
Români a Daciei Transalpine1, evenimentele epocii au anobilat în voi simţul naţionalităţii, diplomatica l-au sancţionat, l-au luat sub a ei scutire şi au garantat a voastră viaţă politică, răspundeţi la apelul, la dorinţa Europei civilizate, care v-au acceptat în sînul familiei sale !
In mezul fulgerilor şi a tunetelor Orientului ni s-au dat sînte table a Legei cei nouă ; mîntuirea românilor este a le păzi în cuget curat; a face mai puţin decît ele prescriu ar fi a noastră peire î
Israeliţii, carii nu au observat tablele lui Moisi, au fost osîndiţi a umbla patruzeci ani prin deserturi, mai nainte de a putea întră în pămîntul făgăduinţei l
1 Principatele Unite (Gh. A.).
ROMA
Nil novi sub sole.
Nou nimic nu-i pre pămînt, Au fost cele ce azi sînt.
Evenimentele lumei care se disfăşoară în zilele noastre nu sînt alta decît acele vechi, ce se reproduc sub o nouă formă. Intre înmiite asemene cazuri, zicerea Nil novi sub sole se adeverează şi din un epizod a Romei moderne, care s-au tîmplat mai nainte de un mez de secol, descris în memorialul unui contimpuran român, din care împărtăşim următorul extract.
Încă din timpurile antice, domnitorii Romei, pre lîngă titlul lor, purtau şi acel de pontifex maximus, adecă făcător de punte, cu care lucrare acel dignitar era însărcinat a mănţinea peste rîul Tibru puntea ce conducea la un templu. Acel titlu îl luă şi patriarhul adecă papa de Roma, încă de cînd se declară urmaş a sîntului apostol Petru, căruia Hs. au zis : supra istam petram aedificabo ecclesiam meam (peste astă piatră voi zidi biserica mea). Pe locul pe carele în Roma să află construită biserica sîntului Petru, cea mai măreaţă din lume, au pătimit martirul acest prinţ al apostolilor, sub imperatorul Neron, la anii 65 de la Hs. De la sîntul Petru, ce să întitulează acel întăi pontif creştinesc, pană la Pius al VII (1800) au succedat 255 de papi.
In epoca încălcării Italiei de ginte barbare şi în cursul nenumăratelor revoluţii intestine, statul Romei au putut păstra a sa autonomie şi independenţă numai sub scutul prestigiului religios. Acel stat, ce la început să mărginea numai în politia Roma cu a ei olaturi, s-au sporit la
731
1077 prin clănuirea oe i-au făcut Matilda, duchesa de Toscana, încît pirn asta, cu Umbria, Sabina şi Campania de Roma, statul fu numit Patrimoniul Sîntului Petru.
Roma creştinească au fost deseori învăluită de mari revoluţii, provenite dintâi clin antagonizmul între cultul paganizmului şi între acel a creştinismului. Acestei lupte crunte, ce au produs mulţi martiri întemeietori adevăratei religiei, au pus capăt imperatorul Constantin cel Mare, născut la anul 274 de la Hs. în Dardania, provincia Daciei. Acesta, ca imperator roman, creştinîndu-se, au mers asupra Romei, unde domnea tiranul Maxenţius. Atunce i se arătă în ceri crucea cu înscrisul în ist semn vei învince şi, în adevăr; înaintea Romei, în o mare bătălie, Maxenţius s-au învins şi să înecă în Tibru, care eveniment Rafaele l-au reprodus în Vatican prin a sa frumoasă pictură a fresco. Constantin, după ce au proclamat legea lui Hs. de religie a statului, au sfărmat idolii şi templele păgîne, au învins pe rivalul său Licinius, ce se deelarasă imperator a Orientului, şi la 330 au strămutat rezidenţia imperiului la Vizant, care, dupre numele său, fu chemat Constantinopoli.
Din acea epocă, papa guverna statul său cu drit de suveran, care drit i să întări de imperatorul Carlo-Magn. Dar memoria Romei antice, dorul libertăţii şi luminele înviete în mez evul au început a răzbate prin negurile varvariii, precum şi poeţii Dante şi Petrarca prin a lor scrieri înfocau simţul patriotic, încît bărbaţi curagioşi, precum Cola de Rienţi, deşi în van, au cercat la 1347 a reforma statul politic a Romei. în cursul acestor tur-burări, rezidenţia papei fu strămutată în Franţia, la Avignon, unde petrecusă 68 ani. Deşi Italia, împărţită în multe republice independente, era teatrul necontenitelor lupte, totuşi ea fu leagănul ştiinţelor şi artelor liberale, care de aice s-au răspîndit prin toată Europa. încît italienii, prin lucrările geniului, au înnoit în patria lor secolii lui Pericles şi a lui August ; ba încă l-au întrecut prin discoperiri folositoare, în astronomie, fizică şi prin aflarea Americei.
Cu toate aceste însuşimi rare, cu toată învăţătura istoriei şi a evenimentelor de care strămoşii lor erau confăptuitori şi autori, italienii,   mişcaţi   de interesuri
materiale, nu s-au putut uni în un singur stat şi se supuneau cînd înrîurirei Germaniei, carea purta titlu de imperiu roman, cînd se încălcau de Franţia, care tristă soartă a patriei o descrisă la 1680 florentinul poeta Fili-caia prin faimosul sonet care îl reproducem în următoare imitaţie : [acest sonet este editat în volumul I al prezentei ediţii, p. 456].
Prin asemene suferinţe agiunse Italia până la revoluţia cea mare a Franţiei, cînd Bonaparte, prin promite-rea eliberare! de giug străin, în şesurile ei cîştigă cununa de vincitor, iar apoi o încătuşa la carul triumfului Franţiei, a căreia el se proclamasă imperator. Atuncea Lornbar-dia, ca regat, fu dată fiastrului său Eugenie, Toscana su-f orei sale Eliza, Neapoli cumnatului său Miurat. Genova fu anexată cu Franţia, iar Roma declarată a doua capitală a imperiului Franţiei. în mezul acestor mari evenimente şi metamorfoze politice, îndemnat de dorul studiilor archelogice, am sosit la Roma în 11 iunie 1808. Dacă astă cetate imortală este privită ca un sanctuar pentru fiecare apreţuitori a studiilor clasice, a faptelor măreţe acelui antic popor de eroi, cu cît se cuvine dînsa să entu-ziazmeze pe un român, care reaflă aice o moştenire de optsprezece secoli perdută ! Acest sentiment mi-au dictat, la 1809, următoare compunere : [este reprodusă poezia LA ITALIA, editată în volumul I al prezentei ediţii, p. 13].
Dar aceste frumoase ţărmuri de nou să acoperiră cu o tristă negură ; toate resursele ţării fură absorbite în scopul şi interesul marelui concvistator Napoleon I ; giunimea Italiei, de la farul Mesinei pană la Alpe, ca auxiliară al armiei franţeze, fu condusă în Spania şi în Portugalia, unde fu sacrificată de bravii a independenţii naţionale. Capo d'operile artelor, statue şi tabloane, ce fac vînta şi podoaba politiilor Italiei, fură transportate la Paris, precum din Veneţia cii patru cai de bronzul de Corint, Venus de Medecis din Fiorenţa, Apolo de Belvedere din Roma şi multe alte. Asemine era scop a se disface Colona Traiana din Roma şi a să transporta la Paris, însă în privirea greutăţii asta nu se putea esecuta decît pe mare, care atunce era cuprinsă de englezii, şi dacă generalul Miolis, guvernatorul de Roma, ar fi realizat ordinul lui  Napoleon, Colona lui  Traian   cu toţi
732
733
dacii ar fi fost capturată de flota engleză şi astăzi ar figura pe una din square (piaţele) a Londonului. Toate aceste încungiurări fatale împedecau pe străini admira-ratori anticilor a vizita Roma, lipsind-o de sigurul venit cu care locuitorii acii capitalii se agiutau, prin vînzarea productelor industriei sale. Clerul catolic, carele apăra a lui drepturi, fu mai ales expus persecuţiei guvernului francez. Papa Pio al VII, care la 1804 coronasă pe Bona-parte la Paris cu nume de Napoleon, imperator a francezilor, opunea o rezistenţă morală din cele mai energice în contra cerirei ce i se făcea de a abdica puterea suverană şi a se mărgini în cele spirituale. Roma, cuprinsă de o garnizoană franceză, perdusă a ei avtonomie, şi papa, întru aşteptarea unui agiutori de din afară, însuşi cleciarîndu-se prizonier, se închise în palatul Cvirinale. Cu toate că Europa, de la Coloanele lui Ercole pană la Niemen, asculta de ordinele lui Napoleon, papa avu curaj a-i lancea în 10 iulie 1809 excomunicarea (anatema). Acest act, care pe atuncea conserva încă a sa înfricoşată înrîurire asupra italienilor, au fost, la o oară combinată, publicat în biserică şi în secret cetit în toate casele Romei. Cu toată asuprirea şi ovelirea care sufereau romanii, francezii au fost găsit între acii mai exaltaţi un mic număr de partizani, carii formară un batalion ele gvardie naţională. Aceştia fură întrebuinţaţi spre executarea planului lui Napoleon. Papa, refuzînd a subscrie concordatul ce i se propunea, precum zisei să mărginisă în palatul său, unde deseori, din apropieta fereastră a cvartirei mele, în costium roşi de cardinal îl vedeam îngenunchet lîngă o cruce, rugîndu-se în a sa grădină. Noaptea spre 6 iulie, generalul de jandarmerie Radei, cu agiutorul acelor romani înarmaţi, au escaladat murul gradinei, au dezarmat pe sviţeri, ce formau gvardia papală, şi spăr-gînd o uşă muruită au pătruns în camera lui Pius, pe care îl găsi scriind. Generalul francez i mai ceru abdicarea puterii politice, şi priimind refuzul i declară nevoia a părăsi palatul şi Roma. Pius, luînd breviarul (cartea de rugăciune), urmă ordinului, şi prin o fereastră să lăsă pe strată, unde-1 aştepta o trăsură, în care, împreună cu generalul Radei, au călătorit fără încetare pană la Savo-na, unde fu aşezat ca prizonier de stat. De aice fu papa la
1812 transportat la Fontaneblo, dar şi acolo de nou au refuzat a încheia concordatul propus. Palatul Cvirinal (Monte Cavallo) fu îndată transformat în rezidenţie imperială, amblemele şi cheile sîntului Petru se înlocuise cu vulturul napoleonean şi de boambele artileriei, şi chiar paraclisul papei prefăcut în sală ele bal, în care şi eu am clănţuit un ecosez cu demoazela Dejerando, frumoasă fiie a guvernului civil de Roma. Pană cînd, după căderea lui Napoleon, la 1814 papa fu de englezi şi de austrieni recondus în Roma, a sa rezideniţe, şi în 24 mai acest bătrîn ecleziastic, care prin a lui simplicitate apostolică şi curajul în contra preputerniciei au fost cîştigat respectul Europei, s-au restatornicit în toate driturile şi posesiile pontificale. Oare Roma din 1808 nu samănă cu acea din 1860 ? Italia, sub înrîurirea Franţiei, dizbinată, Neapoli turburat de pretendenţi, între care un Miurat, Roma cuprinsă de garnizonă franceză, papa strîmtorit a abdica... Noi cunoaştem rezultatul acelor urzite la 1808 ; evenimentele păşesc repede, încît nu vom întîrzia a vedea şi ediţia a doua acestui conflict politico-religios, care pururea au fost periculos pentru pacea Italiei.
I
i
l
i
734
OAMENI ŞI LOCURI
[PIONUL SAU CEAHLĂUL]
Munţii aflători pe marginea apusană a Moldovei înfă-ţoşază varietăţi de forme şi producturi care ţintesc lua-re-aminte a naturalistului. Acolo se operează mehanizmul regulat şi neapărat pentru învioşerea firei şi să adapă izvoarile ele care să înrîurează şesurile noastre. Stînci. sumeţe, cu forme dişenţate, înalţă mai presus de nouri a lor vîrfuri de fulgere săgetate. Fantazia însuşeşte minuni acestor locuri urieşe şi cu plăcere priveşte oarecare fenomene ce se înnoiesc acolo cu necontenire.
Carpaţii, numiţi de romani Bastarne Alpes, se alcătuiesc din stînci primitive şi de pămînt mîlit. Ii, împreună cu toate ramurile lor, cuprind o întindere de 1 860 mile cvadrate.
Acestor munţi sînt românii datori pentru a lor păstrare de la epoha căderei imgeriei apusane, căci au fost un timp plin de nenorociri, în care numai un car sau un cal repede putea feri pe lăcuitorul şesului de arma sau de ferile varvarilor.
în sinul acestor munţi s-au păstrat oarecare monumente din epoha restatornicirei statului român în aceste părţi ale Daciei. Evlaviosul află biserici întemeiete de domnii cii buni spre închinarea creştinilor, mănăstirile hărăzesc nenorociţilor o mîntuire, iar călătoriului un adăpost, ostaşul vizitează cîmpurile de războaie şi de vînta strămoşilor săi, gheologul cercetează minile încă ascunse, a cărora product, precum ceara de pămînt, sînt
736
însuşite acestei ţări, iar artistul se bucură de prospectul pitoresc, carile se întrece în frumuseţă cu ale Alpelor Elveţiei. In mijlocul unui şir de munţi acoperiţi de codrii străvechi se înalţă Ceahlăul sau Pionul în asemănarea unui urieş aşezat întru paza patriei noastre. Plutitorul de pe Marea Neagră descopere înaltul său pisc de la capul Mangaliii pană la Cetatea Albă, lăcuitorul Nistrului vede soarele apuind după dosul său, iar păstorul nomad su-suian, după ce ş-au iernat turmele în cîmpiile Bugea-cului, înturnîndu-se ş-îndreaptă păsurile dupre măgura Pionului, ea un vas povăţuit cătră liman de lumina farului.
Acest munte aflător în ţinutul Neamţului, pe malul drept al Bistriţei, se întinde pană la marginile Transilvaniei şi cuprinde un loc ca de patru mile (ceasuri) cvadrate. La poalele sale se află alţi munţi, carii nu mai puţin învrednicesc a noastră luare aminte. Piscul său numit Panaghia (Vergura) este sub 46 grade, 53 minute de lăţime şi 43 grade, 34 minute lungime de la Ferro ; a sa înălţime s-au socotit de 7 200 palme preste cumpăna Mărei Negre.
Douăsprezece părăie1 izvorăsc din coastele muntelui, iar pe vîrful său este obîrşia unei fîntîni care informează din partea apusană o cascadă.
Muntele se întinde mai cu samă de la amiază spre nord, şi Panaghia se înalţă în parte de miazănoapte. Codri îndesiţi de mestacăn, de brazi, şnepini şi crini umbresc două triimi ale înălţîmei sale ; partea susnică este lipsită ele arbori, în locul cărora se văd numai oarecarii iniperi tîrîitori, iar chiar pe vîrv este un muşchi frumos carile în privirea mediţinală nu-i mai gios de lihenul de Islan-dia. Din sînul acestei verdeţe frumoase se urcă în formă de turnuri stîncile de văpsea cenuşie, înalte de 170—200 palme ; materia lor se asamănă cu lava şi se par a fi din plămădire vulcanică. Cantimir scrise că pe munţii Moldovei se află un feli de unt veghetal, carile se depune în potiriul florilor ; asemene nutreţ, foarte plăcut oilor, trage
1 Numele acestor părîie este Albu, Serbeni, Răpciune, Sasca, Răpciuniţa, Ruptura, La Martin, Serafin, Durau, Bistruţa, Bistra şi Schitu (Gh. A.),
737
cătră aceşti munţi turmele cele mai frumoase. Dar necumpătata întrebuinţare fiindu-le vătămătoare, nu le lasă păstorii pre mult pe un loc. Prin analizul hernie s-au aflat acuma că acel unt este pulberea spermatică a unor plînte speti ale disf acute în rouî.
Pionul este încă mai faimos pentru români în privirea istorică şi în zicirile poporene. Aceste păstrează tradiţia că în vizuniile muntelui s-ar fi mistuit odineoară doamna Dachia, fiica lui Decheval, cînd, după subgiugarea patriei sale şi moartea părintelui ei, spre a scăpa de prigonirea romanilor, ar fi petrecut aice în forma unei păstoriţe şi păşunînd o turmă de oi. Dupre aceste ziceri, Dachia, urmărită fiind de Traian, carile să aprinsesă de amor, cu toată turma s-au prefăcut în stîncă, în minutul cînd avea să se răpească de acest biruitor. în epoha lui Canti-mir încă se vedea o asemine figură, dar timpul dărăpă-nători ni-au păstrat numai oarecare rămăşiţe şi o istorisire fabuloasă.
în timpurile mai nouă numele Dachiei s-au schimbat în Dochia, care este a unei sfinte a bisericei, a caria zi se serbează la începutul lui mart, ce este şi începutul de primăvară, cînd soarile întră în semnul berbeciului. Aceste împregiurări însuşesc Dochiei şi turmei sale o înrîurire asupra celor întăi zile a timpului, care aice se numesc zilele Dochiei.
Noi împărtăşim un cîntic (baladă) naţional păstrător tradiţiei de mai sus.
^Urmează textul baladei DOCHIA ŞI TRAIAN, publicată în volumul I al prezentei edilii.]
BUCIUMU
Fiecare ţară şi politie are, în cursul anului, cîteva zile cînd, prin serbări civile, înnoieşte suvenirul de oarecare tîmplări fericite au nenorocite prin care au trecut lăcui-torii ei. Din asemene epizoade de bucurie sau de întristare este ţăsută istoria speţială a popoarelor, şi păzirea datinilor vechi informează a lor caracteristică, le deosă-beşte de a lor vecini şi le asigurează traiul naţional. De aceea, cu părere de rău vedem la noi pe încetu apuind una după alta, în noianul uitării, cîte o datină, cîte un suvenir, cîte o zicătoare şi cîte un cuvînt vechi, pentru că afară de nevoile cele materiale nu ni îngrijim a avea mai deasă relaţie cu păstrătorii acestor odoare vechi, cu poporul, carile este anuscrisul cel viu a istoriei şi lexiconul â limbei noastre.
Lucrătorul de pămînt cu nerăbdare în tot anul aşteaptă înturnarea timpului priincios îndeletnicirei sale. Iacă cu învierea Mîntuitorului şi primăvara au înviet, dar, mai nainte de a se atinge de pămînt, săteanul îl urează prin o serbare pastorală. în Joia Luminată buciumul îl cheamă la cîmp, la vii şi grădini, unde întăia oară în ist an poporenii, cu ale lor famili, cu vecinii, se urează, se îmbrăţoşează, se sărută, fac libaţie1 şi împărtăşesc a
1 Libaţie, datină romană dupre care la ţeremonii din fiecare product se da o pîrgă mai întăi zeului. Aşa sătenii noştri, în-chinînd în sănătate, varsă mai întăi pe pămînt ceva vin, mai nainte de a pune cana la gură (Gh. A.).
739
lor nevoi şi nădejdi, închin întru sănătatea şi fericirea lor. Bătrînii îşi spun de timpurile cel bune, pe cînd fetele şi junii satului, în stofele cele simple, dar pitoresce, a manufăpturei casnice, purtînd pe cap pîrga floricelilor, la sunetul cimpoaielor şi al alăutei, formînd cete de horă, cu talpă uşoară ating iarba, iar alţii pe aripele scrîncio-bului, zburînd ca rusaliile prin aer, răsuflă cel întăi sentiment de amor, carile în cursul verei va creşte cu plînta şi spre toamnă se va încheia cu o căsătorie.
Astă sţenă interesantă, dar depărtată de ochii cetăţă-nilor, o veche datină o apropiese de capitală. în Joia Luminată toţi lăcuitorii ei şi a prejmetelor se întruneau la Bucium 2, locul încîntător în găvanul Repedei, carele de gios pană în culme este împodobit cu mănăstiri, cu palatul Belveder şi cu multe case de plăcere, cu vii şi grădini. Aici, între sţenele voioase şi rustice, nu se îngiosea a se amesteca neguţitorul, boierul şi străinul diplomat şi a se împărtăşi de plăcerile curate ca aerul cel tinerel a primă verei. Aici cucoanile produceau a lor toalete, a lor ecvipajuri şi livree, boierii juni a lor armăsari sireapi, cu .'un cuvînt aice era un Long Champs3 nu copie, ce oarece orighinal, carele împrospăta sentimentul naţional şi adună bineziceri asupra Buciumului în viitor !
2 Bucium, sat în fundul Socolei, care trage numele său ele la serbarea ce din vechime se făcea în Joia Luminoasă şi la care poporul se chema prin sunetul buciumului (Gh. A.).
3 Long Champs (Cîmpul Lung), o preumblare lîngă Paris, carea in asemene împregiurare se vizitează de eleganţii capitaliei (Gh. A.).
DANŢUL NxATIONAL
Danţul era la început, şi azi urmează încă a fi pe la popoarele necultivite, un organ aplicat la solenităţi, la ceremoniile religioase şi ca semne a întristării. Dumnezeiescul profit David, cîntîncl spre lauda Domnului Zeu imne, sălta înaintea arhei. Pe la unele popoare dănţuiau în giurul mortului, şi alţii invitau a lor curaj răzbelic prin danturi militare. în timpurile nouă danţul se întrebuinţează numai ca o manifestaţie de voie bună şi de plăcere, şi nu e naţie care să nu aibe a ei danţ caracteristic întrebuinţat de ţărani şi de arta anoblat pentru cetăţeni, în zilele noastre un june, cît de patriot, la un bal se face cozmopolit, el executează cu nemerire danturile tuturor naţiilor, fără a cunoaşte despre ele alta decît tro-păitura păsurilor lor, încît în acel minut el se crede fran-ţez prin contredans, neamţ prin vals şi polon prin mazurca şi polca. De asemene urmează şi pe la noi, şi nu-i mai cînd dănţuieşte hora moldovanul simte un ce de patriotic, o moştenire strămoşască ce singură poate s-au păstrat în toată a ei întregime... Doritorilor însă săltă-tori nu prea place ist danţ naţional,. ce este- maiestos şi flegmatic, dar ţăranul moldovan nu dănţuieşte numai hora; el are între altele un danţ vrednic a fi introdus în saloane, nu numai în privirea frumuseţii şi a vioşiii sale, ce şi a titlurilor ce poartă.
741
In Italia, anume în provinţia muntenoasă Apulia (ri-gatul de Neapoli), este un vechi danţ, numit Tarantela1, ce se executează şi azi după o muzică de asemene nume, şi prin figurile sale este podoaba baleturilor teatrale. Dar şi românii noştri se disfătează cu acel danţ, numit aice Ardelean, a căruia păsuri şi melodie se asamănă cu dan-ţul Tarantela ca doi gemeni 2. Această descoperire merită iuare-aminte a arheologilor, căci vederat este că Tarantela, danţ naţional în Apulia şi în Italia, împreună cu melodia sa, nu s-au tranportat acum între ţăranii noştri de muzicanţii şi de danţmaiştrii italieni, ce împreună cu limba şi alte datini romane s-au adus în Dacia de coloniile ce au venit din Italia. O asemene discoperire vederează că astă melodie şi ist danţ se cîntau şi se dănţuiau în epoha împăratului' Traian şi prin tradiţie poporană s-au păstrat în Italia şi între români în curs de 18 veacuri, care caz poate fi citat ca un fenomen în istorie, căci noi nu cunoaştem pană acum melodia antică pe care s-au cîntat psalmii, nici ditirambii a elinilor şi a romanilor. Acel danţ, ce pentru a sa asemănare l-am numit Tarantela română, precum şi hora, pot fi cu merit citate de căpiteniile danturilor naţionale. Din asemene elemente, renumitul danţmaiştrii cavalierul Corvin, de curînd sosit în astă capitală, au compus o cadrilă moldovană, ce atît la pas cum şi la muzică poartă semnele caracteristice a horei. Noi credem că acest adaos în programa danturilor va aduce doritorilor nu numai o plăcere nouă, ce şi o mulţămire patriotică, că din productele de ţară se poate fabrica şi la noi stofe elegante, vrednice a figura prin saloane.
1 Numele de Tarantela derază de la un paingăn veninos, a căruia muşcare, dupre pregiudeţile poporane, se vindecă prin ist danţ, încît muşcatul, prin multă săltătură, cade în sudoare şi se tămăduie. în opera Stradela se aude şi se vede o asemene Tarantela (Gh. A.).
2 în Almanahul pentru români pe anul 1851 se află publicată muzica acestui danţ (Gh. A.).
GIOCUL NAIBEI
Giocul cărţilor este o invenţie a Orientului, precum vederează numele său cel vechi de naibi, naipes, aşa cunoscut din vechime în Italia, Spania şi Portugalia şi înseninători în limba răsăritului „prezicere, fărmăcătorie, diavolerie", de unde românii în stil trivial pe diavolul naiba au pronumit. De la ţiganii Asiii, ce să ocupau de prezicere prin cărţi, au învăţat arabii, carii au introdus giocul cărţilor în Europa. Cele întăi cărţi s-au fabricat în Italia la 1299. In Ispania s-au lanceat la 1387 anatemă asupra giucătorilor de cărţi, şi astă ocupaţie, cînd este o meserie, şi astăzi în Europa este supusă la grea pedeapsă.
Mulţi dintre giucătorii de cărţi, carii prosforează fortunei oarbe (norocului) timpul cel preţuos, averea, sănătatea, pacea şi onorul familiilor, nu cunosc poate uricul acestei fărmăcătorii şi poate nici nu vor avea un minut ele prisos să arunce ochii asupra acestei biografii a soartei lor. Noi nu am amintat efectele lăcrămoase ce derează din asemene ocupaţie ; aceste să văd în toate zilele ca pe aiure şi pe la noi, unde astă patimă într-atîta orbeşte că, spre a o sătura, s-au depus uneori pe roata cea fatală chiar şi obiectele cele mai sfinte şi cele vrednice de respect, încît cu întristare vedem că, precum un defăimat viţiu fizic corceşte neamul cel odineoară frumos a moldovenilor, de asemene mania cărţilor de gioc demo-ralizază treptele cetăţenilor. Pe la multe case pană şi părinţii, fanatici în giocul cărţilor, sînt de model fiilor lor. Răul sporeşte din zi în zi şi numai o măsură înrîu-ritoare politică şi ecleziastică va putea mîntui societatea de rîpa peirei !•
743
CATELINA IN MOLDOVA
Ist nume, faimos în istoria Romei, poartă şi o localitate din cele mai interesante a Moldovei, dar pre cît e cunoscută istoria lui Catelina, pe atîta vălul anticvită-ţei acopere cu misteriile sale motivul dupre care, cu vro două veacuri mai în urma esistenţiei Catelinei, au reîn-viet în Dacia al său nume, care împregiurare ne."este deodată un document clasic că şi aceste părţi a patriei noastre s-au colonizat şi s-au cultivat ele romani.
Necunoscînd deci istoria antică a acestei localităţi, vom zice ceva despre bărbatul dupre care ea s-au denumit. Lucius Serghius Catelina, de familie patriţie (nobilă), vieţuia pe la 80 ani înaintea lui Hs., cînd Roma se învăluia de turburări şi răzbele cetăţene, născute parte din patriotismul, parte din ambiţia lui Marius, Silla, Crasus, Pompeus, Iulius Cesar şi Antonius, carii căutau ă-şi însuşi puterea guvernului. în mezul acestor lupte domneau luxul, clistrămarea şi prada, la care în zadar se opuneau patrioţii cei mari, precum Caton şi Cicero, încît, săpată fiind din temelie, republica romană se apropia de a ei agonie.
Plin de talent, de ambiţie, de sumeţie, Catelina, prin mii de uneltiri şi crime, agiunsese a se face şef înspăimântători a unei partizi de distrămaţi juni carii, ca şi clînsul, spre a scăpa de răspundere şi de datorii, formasă un plan de a răsturna ordinul statornicit, spre a putea prăda visteria republicei în folosul lor. Toate măsurile
spre a aduce intru împlinire o asemene întreprindere erau luate şi nezmintit le s-ar fi nemerit, dacă renumitul senator şi ritor Cicero, veghind toate aceste defăimate ur-ziri, nu le-ar fi discoperit chiar în ziua cînd Catelina cu ai săi partizani înarmaţi se înfăţişă în senat spre a pune în lucrare criminile sale. Cicero au rostit renumitul discurs ce începe cu cuvintele : Quousque tandem Catelina abutere patientia nostra? (Oare pană cînd, o, Catelino, vei abuza de răbdarea noastră ?) Detunat de puterea cu-vîntului şi descoperit întru toate, Catelina abia s-au putut retrage cu ai săi din senat şi din Roma şi s-au pus în fruntea unei armii puternice de congiuraţi. Despre altă parte, adevăraţii patrioţi, însufleţiţi de cuvintele lui Cicero, au osîndit la moarte pe partizanii şefi a congiura-ţiei, au apucat armele şi, sub comanda delegatului Petro-nius, după multe crunte bătălii, au cungiurat pe rebeli lîngă Pistoia, în Etruria, şi la 5 ghenarie, 65 ani înaintea lui Hs., i-au învins în o bătălie în care Catelina au perit cu arma în mînă. împregiurare pentru care poartă la noi numele Catelina localitatea ce mai gios descrisă se face încă mai curioză, că nu departe de Catelina, şi am putea zice chiar în prejma sa, se află un alt punt numit Chi-cera, ce se pare a fi cuvîntul corupt din Cicero, încît s-ar prepune că un prefect roman, nu prea legitimist, sau din alt motiv, au voit prin astă denumire să puie în paralelă pe acei doi renumiţi romani.
Este de observat că dacă răzbelul catelinar ar fi putut cuprinde în Dacia astă poziţie, nezmintit că ar fi ţînut, căci tăria cea naturală a poziţiei, încă de artă sporită, o fac una din cele mai însemnate fortăreţe a acestei ţări.
Cotnariul, a căruia nume antic s-ar putea deduce de la cotaria, adecă coteria (petrărie unde se scot cutea), una din cele mai plăcute politii a Moldovei, în vechime re-zidenţia domnitorilor şi a boierilor, era întinsă, plină de multe edificiuri publice, palaturi domneşti, biserici ortodoxe şi catolice, din care parte esistă, iar cele mai multe înfăţoşază o tristă privire de surupări prea timpurii. Iar de renumita Academie cu a ei bibliotică şi despre cei ce o ilustrau, numai istoria ne-au păstrat cîteva notiţii. Poziţia cea favorabilă şi feliul pămîntului au îndemnat pe
745
Ştefan voievod, întru toate mare şi îngrijitori, a aduce ele la Tokai, precum spun, în baniţe, butuci de vie, care, plîntate aice fiind, produc un vin nu mai puţin generos şi preţuos de acel de Tokai. Via acelui domn este astăzi proprieta a d.  visternicului  Nicolai Roset-Roznovanu.
Ca toate rezidenţiile domneşti, şi Cotnariul au avut spre apărare o cetate, şi asta au fost Catelina.
Despre miazănoapte cu Cotnarul, întretăiet de rîpi şi valuri, se mărgineşte un podium, carile pană la ace-lalalt capăt agiunge la o înălţime însemnată, încît tota-lui formează o mare tabără de natură întărită, în lungime de 4 800 şi în cea mai mare lăţime 4 000 palme, împărţită în Catelina mare şi Catelina mică, cungiurate şi încinse de stînci poncie, de valuri şi de rîpi, iar pe dinăuntru avînd întinse şesuri cu fîntîni spre a putea adăposti şi vieţui nu numai o întreagă împoporare ^ cu pojijii, ci şi vitele ei. La nord-ost se nalţă peste Catelina cea mare cetatea în lungime de 1 600 şi în lăţime 480 palme, cătră care duce tot ureînd, pe muchia culmei, o cărare îngustă ce se vede a fi fost cu zid întărită, pană la o rîpă peste care se vede că era o punte de comunicaţie cu cetatea. Mai multe gropi şi cărămizi ce se găsesc mărturisesc că aice se aflau zidiri. Din ist punt se înşiră înaintea ochilor o panoramă încântătoare de şesuri cu colnici presămănate, crucile bisericilor, iar în şes pintre vii cu linişte şerpează rîul lui Bah (Bahlui), precum se prezenteazâ în litografia văzutului Catelinei despre partea răsăritului.
HlRLÂUL
Astă politie nu este mai puţin interesantă, atît în privirea poziţiei sale cei pitoresce cît şi a ruinilor ce păstrează despre a ei veche strălucire şi istorie. Biserica sîntului Dimitrie, de Ştefan cel Mare'fondată, este un model de frumuseţe arhitectonică în gustul epohei aceia ; ea era pe dinăuntru şi pe dinafară a fresco zugrăvită, precum se mai văd resturi la faţada de amiazăzi, ce nu s-au ruinat de furtună şi de ploaie. Vrednic de tînguit este că aice, ca la catedrala sîntului Nicolai în Iaşi, după ce contipurenii nu ştiu a zidi asemene biserici, apoi vo-iesc a mai îndrepta aceste vechi monumente. Precum aice s-au tîmplat că, voind a lărgi biserica, s-au luat pă-retele de mijloc, ce-i era de tărie şi pe care se razimă bolta, cînd cu astă restaurare vandalică au lipsit de pe acest părete portretul lui Ştefan voievod cungiurat de toată a sa familie şi de a lui de pe urmă soţie, doamna Margareta de Losonţ, sora domnitorului Transilvaniei. Astă doamnă, de religie catolică, era zugrăvită în unghiul acelui părete de mijloc, din care o bucată au rămas, şi la cercetarea ce am făcut, rădieîndu-să cu anevoie pătura de muruială, s-au readus la lumină giumătate de a ei figură, precum se înfăţoşază în alăturata litografie, în privirea acestei doamne, am fi putut căpăta mai multă lumină artistică, dacă biserica catolică Santa Croce, zidită la Cotnar pentru astă doamnă, nu ar fi
747
perdut ,a ei boltă gotică şi zugrăvelile de care era pe dinăuntru împodobită, şi din a cărora surupări este astăzi biserica încungiurată ca de un val, de unde, ici colo se vede cîte un fragment de colonă şi căpiţele ce s-au întrebuit de petre sepulhrare (de mormînt). Astă din urmă biserică se administrează de episcopul catolic cu venitul unei moşii dănuite de numita doamnă.
GOLIA
Ist nume clasic în lumea toată are în Iaşi o întreită însămnătate. Istoria amintează în el pe sumeţul urieş biblic, ucis de păstoriul cel insuflat cu puterea lui Dumnezeu. Moldova onorează în acest nume pe vechiul ei boier, compatriot evlavios, carile au consfinţit averea sa nu unui moştean trecători, ci unui clironom trainic, în-datorit prin acturi sfinte a întreţinea un aşăzămînt plăcut lui Dumnezeu şi folositori oamenilor, a căruia scop din nenorocire încă pană amu zace, în parte, numai în actul dănuirei î... Şi a treia însuşime de Golia este la noi de a fi casa titulară a nebunilor. Dar astăzi i se adaoge şi a patra însuşime, adecă de a fi reprezentantul turnurilor celor mai înalte din capitalie şi a ei podoabă, lucrată dupre planul d. Brandei, arhitectul guvernului, început şi încheiet în ist an. Zidirea cea veche măsura o înălţime de 88 palme domneşti, acoperemîntul pană la cruce 28 palme, peste tot 116 palme.
Zidirea adăugită, care s-au suprapus peste cea veche, măsură 60 palme, înălţimea cupolei cei mari 18, acei mici suprapuse 16 pl., a crucei 10 p., încît, cu adaosul ce are 104 p., înălţimea turnului de la linia orizontală a pavelei măsură 220 palme domneşti. înălţimea cupolei bisericei Sîntului Petru de la Roma măsură 556 palme, adecă de două ori şi giumătate mai mult decît acea a turnului Goliei.
749
Ist turn înfăţoşază din vîrful său o încîntătoare privire asupra prejmetelor frumoase a capitaliei, dar totodată şi un trist spetacol în giurul său, căci de-acolo se descopere, între altele, pe deasupra cîteva acopereminte a edificiilor evlavioase crescînd chir, scai şi pălămidă... Dar astă impresie melanholică în tăcerea nopţei se astîm-pără în timpul de faţă de eho armonios a buciumului muntean ce fac a răsuna plăieşii, provizornica garnizonă a capitaliei.
Spre a avea ist turn, pre lîngă însămnătatea frumoasei sale înălţimi, şi un folos practic, ar fi de dorit a se aşeza pe vîrful lui un feritun, cel întăi în Moldova şi prin carile capitalia s-ar feri de lovirile fulgerului, ce uneori aduc morţi şi incendiri.
IN MEMORIAM
SERBAREA SECULARA1 CONSFINŢITĂ LUI
VASILIE LUPU VOIEVOD, CTITORUL SI ÎNZĂSTRĂTORUL SHOALELOR NAŢIONALE
Strămoşii noştri au stătut odineoară în putere, au lucrat pentru binele nepoţilor, au plecat a lor capete obosite, şi pulberea lor răposază în sînul pămîntului ce au apărat cu sînge eroic şi au fericit cu trainice binefaceri, însă a lor fiinţă nemuritoare răsuflă încă şi viază în a lor făptuiri, şi numele, cununat de faimă, se va purta prin rostul ghintelor, pe cit sentimentul de patriotism şi de virtute va avea preţ în astă lume.
Intre bărbaţii carii din învechime, în grele împregiu-rări, au fericit patria, domnul Vasile Lupu au agonisit recunoştinţa noastră, căci dacă Alexandru cel Bun au dat patriei o organizaţie regulată prin legi înţelepte, Ştefan cel Mare dacă, prin arme triumfătoare, au mîntuit-o de giugul în care căzură popoarele învecinate mai puternice decît Moldova, Vasile Lupu, în cursul îndelungatei sale domnii de douăzeci ani, înţălegînd că pentru Moldova s-au trecut epoha armelor, prin care pană atunce sprijinise a sa neatîrnare, i-au dănuit paladium 2 cel moral, ce l-au aşezat sub scutirea sîntului său patron, marele dascăl Vasilie, a sf. Paraschive, a legilor politice şi
1 Nume ce să dă sărbărilor plinite la unul sau mai multe veacuri (Gh. A.).
2 Paladium era icoana înţelepciunei, dănuită din ceri cetăţii Troia, cu condiţie că cetatea va fi nesupusă pe cit lăcui-torii vor păstra icoana. Acum se numeşte orice sfinţit lucru scutitor (Gh. A.).
751
întru încrederea în credinţa şi în evlavia strănepoţilor. Ist paladium nemuritor este urzirea şi înzestrarea shoale-lor naţionale, menite a învinge şi a împrăştie întunericul neştiinţei, a pregiudeţelor şi a patimilor, ce sînt cii mai mari duşmani a fericirei şi a existenţiei poporului moldoromân.
Dar nu numai interesul de faţă, de a fi apăraţi cu asemene arme neînvinse, ni îndeamnă cătră mulţămire, ce prevedera în viitorime şi respectul pentru voinţa cea de pe urmă a unui părinte a patriei ni impune o sîntă datorie astăzi, la serbarea aniversală de două veacuri ele la urzirea shoalelor, a depune tributul solenel a recunoştinţei naţionale pe treptele acestui monument măreţ, ce se umbreşte de sufletul fericit şi mărinimos a strălucitului fundator, domnul Vasile Lupu voievod.
CHIRANGHELEU, FILOZOF COSMOPOLIT ÎN MOLDOVA
între spiţele nenumărate de oameni, ce nu se asamănă la fizionomie, la limbă, la credinţă şi la port, este un neam, nu prea numeros, numit cosmopolit, a căruia patrie este tot pămîntul şi compatriot fieşcare om. Ca ce-tăţan a tuturor climelor, nicăire străin, cosmopolitul n-are pentru toţi convieţuitori alt sentiment decît acel de bun frate a familiei măreţe, toate cugetările şi ostenelele sale le consfinţeşte pentru închegarea unei aleanţii evanghelice, îmbunătăţirea morală şi materială a individelor din care se compune familia omenească.
îndreptarea morală a unei naţii se cuvine să purceadă din năuntrul ei ; nu plecarea domnitorilor buni, nici asprimea legilor o pot înfiinţa, ce prin făptuirea şi pilda individuală. Cîte fapte bune şi măreţe ce vrodinioară în lume s-au lucrat rareori provineau de la oameni carii pe pămînt purtau nume de mari, ce mai deseori prin virtutea şi înţelepciunea persoanelor neînstărite şi necunoscute. Chiar Mîntuitoriul, pentru lăţirea credinţei adevărate, n-au ales pe acei ce şedeau pe tron sau dintre cei mai faimoşi cărturari, ce dintre oameni meseri, necunoscuţi, plini însă de darul lui Dumnezeu, ce se vederează prin virtute şi credinţă.
Dreptul şi adevărul sînt netrecători ; aceste două virtuţi, ce derează de la dumnezeire, n-au perit dintre oameni nici în epoha tiraniei, nici a întunericului, nici a barbarismului şi nici a corumperii generale. A lor sîntă
75a
scînteie se păstrează în inimile celor virtuoşi de orice neam şi, ca un far lucitori, luminează călătorilor pe marea cea furtunoasă a vieţii.
Teodor Chirangheleu fu unul din aceste fiinţe pri-vilegiete. Patria sa era tot pămîntul, care în mare parte l-au petrecut, şi în urmă ş-au ales Moldova ele vatră, uncie, spre încălzirea bătrîneţilor sale, 32 ani au şezut. Locul naşterei sale, după cum ni este cunoscut, şi creşterea au căpătat-o la Naxos şi în Insulele Ionice, unde, sub domnia veneţiană, înfloreau învăţăturile clasice. Cosmopolitul nostru era înzăstrat cu limbele elina, italiana şi arabă. Cunoscînd sistema academică a lui Plato şi acea peripatetică a lui Aristoteles, el mai ales se ţinea de a lui Socrates, cu a căruia fizionomie sămăna. Ca acest prinţ a filozofilor antici, carele se îndeletnicea cu scul-pirea statuilor, Chirangheleu se ocupa cu zugrăvia, însă nu ca filozoful antic, ce în arta sa avu de învăţători pe Sofronisc, părintele său. Cosmopolitul nostru învăţă zugrăvia de la sine ; pană şi amesticarea colorurilor o compunea dupre ideea sa, ca cum astă artă avea de amu a se începe.
îndemnat de dorul ţărilor străine, s-au înrolat ca gramatic a marinei neguţitoare, şi în acea însuşime au vizitat Grecia, Egiptul, unde au sărutat ţărna Cecropilor şi a Ptolomeilor. După aceea, cu Platon în mînă, au vizitat Italia ; lîngă Padua, în junie de 15 ani, căzu în mînile unor lotri, carii vrură să-1 crească în meşteria lor şi de la care prin ghibace uneltiri au scăpat. La Viena au asistat la triumful Măriei Terezii şi de acolo trecu în Ţara Românească, ţinîndu-se cu zugrăvia icoanelor, lucrate în stilul bizantin. Pană cînd au încetat a le lucra, poartă semnele a trei epohe, a naşterei, a deplinirei şi a scăderei artei; mai ales la portret nimerea nu numai trăsăturile fizionomiei, ce încă întipărea caracterul şi sentimentul orighinalului. In toate se videa semne de un talent original, carele, de l-ar fi practisit în ţara artelor, s-ar fi făcut poate mai faimos decît mulţi din con-timpuranii săi; însă Chirangheleu nu avea ambiţie, nici de laudă, nici de argint. Astă artă o practica dupre un sentiment firesc şi prin ea întîmpina nevoile unei vieţi cumpătate şi spre a agiutora pe alţi mai meseri decît
dînsul. El niciodată nu statornicea preţui icoanelor sau a portretelor ; lua ce i se da şi uneori înturna parte de bani care i să părea peste agonisita sa. Ca cum ar fi con-timpuran al anticvităţii, timpul său îl petrecea mai cu samă cu studiul filozofilor vechi, cu urmarea la para-dosuri publice a vreunui obiect interesant şi cu deser-taţii vorovitoare cu oameni vrednici de a-1 cunoaşte sau a-1 lumina. Aşa petrecu în românime pană la 1803, cînd generalul Sebastiani, ca ambasador a Republicei Franţeze, trecea la Constantinopoli. Agiungînd la Bucureşti, ist cumnat al întâiului consul Bonaparte cerca o persoană vrednică, care cunoştea locurile Turciei şi i-ar pute fi de dragoman. După multe cercări a guvernului, nu se găsi altul cu însuşirile cerute şi cu plecare de a lua o asemine însărcinare decît Chirangheleu.
Programa republicană, ce giuruia popoarălor veacul de aur, ademeni şi pre el, încît peripateticul nostru, atras din viaţa speculativă, se văzu alăturea cu ambasadorul, calare galopînd cu eşarpa şi cu cocarda tricoloră. Sosind pe culmea muntelui Emos (Balcanul), de unde se descopereau multe provinţii, zice generalul : „Cetăţane Chi-rangheleie, care ţi-i patria ?" „Cetăţane Sebastiani, i răspunsă el, ar trebui să ne suim mai presus de cît nourii, ca să poci vide patria me, ce este tot pămîntul !" — „Ai mulţi compatrioţi, dară, precum văd, puţin folos." —- „Nu mulţi pentru unul, ce fiecine pentru toţi să ostinim !" Astă prinţipie a sa gheneralul avu prilej a o vicle în practică, pentru că filozoful nostru, atît în cursul călătoriei, cum şi în Constantinopoli, fără îndemn strein cerceta pururea pe acei mai meseri decît dînsul, spre a-i agiutora prin mărinimia şi înrîurirea mecenatului său. Acesta, pre cît era subriu (cumpătat) în cheltuiele pentru persoana sa, cu atîta darnic pentru alţii. Ospăţurile strălucite care, în trecerea sa, i pregăteau paşii le împărţa pe la săraci, pe cînd însuş să sătura cu o plăcintă ce-i aducea de la forme Chirangheleu, carele o împartă cu dînsul. însărcinarea sa de dragoman turcesc o plinea italieneşte cu laconism presurat cu sare atică1, care o păzea purure în
1 Sare atica se numesc şegile cele fine în care atenienii erau practisiţi (Gh. A.).
754
755
a sa viaţă, fiind de umor voios chiar în relaţiile cele mai serioase. Sub scutirea puternică a Franţiei, Chirangheleu vizita ănticvităţile Bizantiei, mai ales Sînta Sofia, de care făcu o credincioasă vedută pentru ambasadorul. în catastrofa politică în care acesta îndrepta asupra flotei engleze, sub Colingvod, tunurile cetăţuiei Dardanelilor, Chirangheleu era nevoit, cu Platon în buzunar, a se face artilerist, fără a presimţi că 20 ani mai tîrziu avea să gioace asemene rol pe malul Prutului ! Dară această carieră, care nu înfăţoşa un rezultat conform plecărilor sale, îl îndemnă a-ş lua adio de la generalul ce îl lăsa cu părere de rău. Vrînd a-1 mulţămi cu o somă însemnată şi cu o mărturie oficială în numele Republicei, care purta titlu de una şi nedespărţită, de egalitate şi de libertate, Chirangheleu refuză, zicînd că se foloseşte de dritul libertăţii spre a nu primi asemenea act şi, pre-zicîndu-i la bătrîneţe o mare întristare, ceru numai a i să asigura un post în un vas neguţătoresc pană la Galaţi şi merindele cerute în acea călătorie.
Sosind iarăş în Românie, Chirangheleu re-ncepu zu-grăvia şi, pre lîngă studiile clasicilor favoriţi, asculta filozofia scolastică, care la Bucureşti se paradosea elineşte de Vamva. Intîmplările politice care ameninţau liniştea ţării îl îndemnară a să strămuta în Moldova, la 1815, unde auzi că se deschisă o şcoală de matimatică în limba română, prin a caria organ atunce, în ambele Prinţipate, s-au deşteptat sentimentul naţionalitate!. Iacă omul de 60 ani să înmatricula în acel curs între juni de 16 ani şi cu dînşii urmează parte secţiile conice şi geometria practică, parte îndeletnicirei zugrăviei, prin care îşi agonisea traiul. In astă epohă Chirangheleu âu produs cele mai frumoase opere, cu care înfrumuseţasă în stilul clasic cabinetul şi pavilionul de la Socola a strălucitului june menit pentru soartă mai înaltă a patriei şi carele cu plăcere convorbea cu ist filozof practic. Atuncea, după cerirea autorului tablonului lui Ştefan voievod înaintea cetăţii Neamţu, Chirangheleu îl execută în oloi şi în mărime naturală. Ienicerii însă, înfurieţi asupra moldovenilor ocupaţi de la Valea Albă, la catastrofa anului 1821 au tăiet tabloul cu iertaganele în bucăţi. Dară lui Chirangheleu era păstrată asupra lor o răzbunare. La
tîmplarea cea fatală, cînd batalionul eteriştilor, sub comanda căpitanului Tanasă, apărîndu-se în tăria de la Sculeni, era lipsit de plumb şi nime de pe malul opus nu cuteza a li aduce, Chirangheleu, defăimînd primejdia, pusă într-un caic o balercă cu ţinte, cu care, încărcînd armele lor, eteriştii au vîndut a lor viaţă.
Emigraţia nu era lui lucru nou ; toate ţările şi toate locurile şi naţiile erau pentru dînsul asemănate. De aceea, în Besarabia şi în mijlocul campaniii petrecu tot cu acea săninătate ce şi în timpul păcei. Deşi avea la Odesa un frate, avut negoţiant, totuşi pentru că sistema meşteriei aceluia era egoismul, iar a lui era cosmopolitismul, nu se împăca cu dînsul, nici cu modul vieţei sale. De aceea, la 1835 se re-ntoarnă în Moldova. Atunce, cătră îndeletnicirile sale de mai înainte adaosă acea a medeeinei casnice, vindecîncl pre sine şi pre alţii numai cu buruiene : nalbă, scai, despre a cărora virtute avea o cunoştinţă practică cîştigată între popoarele necultivite, care nu au alt agiutor decît acel metod firesc, ce în multe cazuri s-au arătat folositori.
Deşi născut în religia ortodoxă, totuş studiul filozofilor vechi l-au adăpat cu ideile de metempsicozie. Pita-gora, în filozofia sa, adoptă astă opinie ca o mărturie a nemurirei sufletului, carele, dezbrăcat de obeze materiale, pasă în imperia morţilor, unde, după oareşcare timp, trece iarăş în un trup omenesc, animal sau vegital, pană se încheie terminul limpezirei sale. Pe ist temei, precum egiptenii vechi, astăzi indienii adorează oarecare animale şi se oţărăsc de a mînca a lor carne, neputînd şti, cum zic ii, pe care strămoş au nepot li se nemereşte a înghiţi î Deşi neadevărate, [aici urmează şase rînduri de puncte, în locul unui text eliminat desigur de cenzură] însă toată astă sistimă Chirangheleu o giudeca drept alegorie, ce da a înţălege că, prin necurmată schimbare în mai bune fapte, sufletul trebuie să propăşască pe trepte pană la agiungere la deplinătate. Dară prin care forme şi învăscări organice ar ave a se plini metempsihozie, rămîne în dispoziţia părintelui, carele în casele sale are multe locuinţă.
Pe cînd agiunsă la adinei bătrîneţe, genia lui se adapă cu aceste înalte cugetări speculative, traiul său îl în-
756
757
destula cu lucrul mîinelor sale şi la înfiinţarea Şcoalei de arte căpătă post de învăţător de desen lineal şi de ornamente. In asta însărcinare Chirangheleu au vederat mai cu samă scopul său de a se face folositori omenirei. Deşi trăda mehanicilor învăţături mehanice, totuş la în-chierea fiecăria părţi de duminică, dupre metodul antic, aduna în giurul său pe acea junime şi i istorisea tîmplări sau da învăţături practice şi folositoare, încît era iubit şi respectat pentru caracterul cel voios, atît de rar în oamenii carii agiung la adînce bătrîneţe.
Dară constituţia sa de fer începu a să roade de o lucrare aproape de 100 ani. Simţindu-se lînged, îşi lăsă barba şi părul lung ; o patimă grea, agiunsă a fi hronică, ameninţa a lui viaţă, încît spre îngrădirea răului el bea în toate zilele cucută, iar mai în urmă întrebuinţa chiar dozis de arsenic. Cu toate aceste, săninătatea cugetului nu se împuţina ; retras în un bordei pe malul rîul-ui, el urmă modul vieţei sale. Deşi cu pas întîrziet umbla la parados şi în piaţă, unde îşi cumpăra prînzul său, în soţietăţi de străini cetea gazetele, şăzînd într-un ungheri, sorbea apă rece şi convorbea despre noutăţile zilei, despre care, ca un Plutarh, făcea paralele cu tîmplările vechi, ca cum ar fi contimpuran de două epohe atît de depărtate. Interesant era a auzi asămăluirile ce face între Napoleon şi Alexandru, între O'Conel şi Grahus. El era la stat de mijloc, corpolent, fizionomia şi capul cu barba părea socratic, răbdarea stoică, care o videra în cumplitele sale pătimiri, căşunate de un schiros nevindecabil. Cunoscuţii săi cerca de a-i uşura şi'a-i îndămîna traiul, însă el statornic refuza a-şi părăsi bordeiul, clasicii şi zugrăvelile sale, pană cînd unul din cei mai vechi ai săi priitori, în nefiinţa sa, pusără a să rădica tot avutul ce făcea parte a mîncărei sale, după care fu nevoit a să strămuta în casa aceluia, unde, trăind ca un an de zile, fu obiectul celor mai alese îngrijiri din partea familiei. Dară nu mult se bucură de acest adăpost. Primejdia pătimirea necurabile sporea şi doctorii, pentru mai bună în-dămînare, au cerut a să aşăza el în cămară înadinsă la Sf. Spiridon. In 16 iuli 1847, ziua sfîntului Antioghen, s-au mutat în patria comună, unde nesmintit se va în-tîlni cu mulţi mai săraci dintre oameni, dară nu mai
drepţi de cum au fost el. In noaptea următoare, pe cînd un întuneric des acoperea pămîntul, trăsura morţilor, purtată de doi cai, condusă de un cioclu, dimpreună cu preotul, se îndruma spre ţintirimul săracilor. Agiungînd în cuprinsul unde încetează durerile, luna plină, însă voalată, răsări şi cu a ei lumină lîngedă înlumină secriul lui Chirangheleu şi pe singurul june D. G., carele, plin de mizeritate, cu capul plecat, singur înmormîntă pe cosmopolit, vărsînd lacrime asupra aceluia ce în viaţă îm-brăţoşa cu sentimente toată omenirea.
6 piatră simplă cu o cruce şi un flutur, simvol antic a nemurirei sufletului, va purta acest epitaf : Aici, Chirangheleu cosmopolit, Pe pămînt pentru alţii au trăit, Iar pentru dînsul în cerescul plai începutu-s-au astăzi un nou trai.
758
MEMORIA DOMNULUI VASILIE VOIEVOD
Non totus moriar !
HORATIUS
„Cel ce samănă mult, va săcera mult."
un fiu strălucit a lui Vasilie Lupu, averea sa cea colosală o vezi cu camătă sporită, şi numele său răsună cu armonie din fiecare de aceste fapte !
De aceea, binecuvîntat fie numele lui Vasili voievod, carile prin fundaţia mănăstirilor, rechemarea limbei române prin biserici şi în politică, prin urzirea academiei de învăţătură au întemeiet evlavia şi naţionalitatea, şi prin dănuire de averi asigurînd ajutorul acelor săraci, au meritat cununa nemurirei şi, ca un părinte a patriei, recunoştinţa strănepoţilor.
Datină nobilă a strămoşilor era a dănui averi pentru biserici, shoale, aşezăminte de săraci şi alte fapte plăcute lui Dumnezeu, spre a asigura strănepoţilor compatrioţi un trainic ajutor moral şi material. Marinimoşii timpurilor vechi n-au încetat a vieţui între noi, şi a lor mînă n-au contenit a răspîndi asupra noastră a lor faceri de bine !
Unii doritori ai nemurirei numelui întrebuinţează averea lor întru înălţarea de monumente şi de morminte de bronz şi de marmoră ; prin asemene deşertăciuni cred că vor triumfa asupra timpului ! Dar dintele timpului este mai tare decît marmora şi bronzul, pe care peste puţin le preface în pulbere ; binefacerea numai este cel mai trainic monument a numelui bun şi de nemurirea familiei l
Unde sînt strănepoţii domnitorului Vasilie vodă ? Unde-s deştindătorii (pogorîtorii) familiei sale, ce prin faimă şi frumusaţă atrăgea lauda şi pizma contimpura-nilor ? Unde-s averile cele colosale pe care în cursul domniei de 20 ani le-au adunat ? Timpul au putut răpi cu sine despoierea lor cea materială şi, în volbora întîm-plărilor, le-au răspîndit în prada vînturilor, dar partea cea mai bună între noi viază în vecinică junie. Cercetează în Iaşi aşezământul cel măreţ, acea piramidă creştină închinată evlaviei celor trei sfinţi teologi, consfinţită învăţăturilor şi junimei moldoromâne, rînduită îndurării meserilor ! Vei vedea în fiecare din acestea cîte
760
CODREANU
Non totus moriar. (De tot nu voi muri.)
HORATIUS
Cercetînd cu luare-aminte moldovanul ţara sa, care, în alăturare cu altele, se vede încă înapoietă în ştiinţe şi arte, pre lîngă elementele intelectuale cu care natura au înzestrat pe compatrioţi descopere mijloace ale viitoarei sale fericiri, pregătite de patriotizmul şi dărnicia cea măreaţă a strămoşilor.
Nu statue, nici monumente clasice ne împodobesc pia-ţele cetăţilor noastre ; bibliotecele şi muzeile nu ne păstrează icoane şi biografii de ale eroilor, înţelepţilor şi filantropilor ce au stătut aice în vechime. Ostentaţia lipseşte, dară sămînţa cea mănoasă a binefacerei sămănată de mîna lor zace în sînul pămîntului şi aşteaptă timpul dizvălirei sale. De la obîrşia rîului Moldova pană la şesul Dunării şi de la culmea Pionului pană la Cetatea Albă se înalţă între munţi şi codruri nenumărate monumente neperitoare, nu ca acele ale Egiptului, făcute a se lupta cu dintele cel rozători a veacurilor, înălţate pentru saturarea egoizmului domnitorilor, ce monumente consfinţite evlaviei şi omenirei. Astăzi încă, după mărginirea ţărei, se numără 125 monăstiri care, sub umbrirea altarului, unele sînt menite a fi adăposturi pentru evlavie şi meseri, altele sholi pentru luminarea junimei şi în care suspinul pătimaşului şi rostul mulţămirei îmbinate se înalţă cătră ceri pentru binecuvîntarea dănuitorilor, încît a lor suflete marinimoase n-au încetat a vieţui între noi, şi cînd voinţa lor cea de pe urmă va avea deplina apli-
caţie, atunci aceste aşăzăminte vor fi chiar plăcute lui Dumnezeu şi înfiinţătoare fericirei şi vîntei patriei.
Cum că sentimentele patriotice şi marinimoase prin care relaţiile sociale s-au păstrat în mezul nenumăratelor tîmplări nu s-au stîns de tot între românii Moldovei, le-au vederat între altele în zilele noastre şi vrednicul de aducere aminte Gheorghie Codreanu, căruia consfinţim aceste puţine rînduri ca un tribut a recunoştinţei publice cuvenite unui adevărat binefăcători a patriei.
Comisul Gheorghe, fiul spat. Ioan Codreanu, s-au născut la Bîrlad, 10 martie 1805, înzestrat fiind de natură cu talenturi alese, şi mai cu samă cu sentimente şi cu temperament foarte blînd, dară rezolut, priimitor de orice înrîurire nobilă. Căpătîndu-şi creşterea după sistema de atunci, au învăţat limba grecească, franţeză şi germană, cultivînd însă mai mult cele două dintâi, pe lîngă limba românească.
Informarea shoalelor naţionale în Vasiliana, la anul 1828, au însufleţit şi pe ist june de bucurie şi l-au îndemnat a se pune în relaţie mai apropietă cu personalul sholastic. Vizitînd deseori clasele, se mira auzind para-dosirea teoretică a gramaticei române, care pană atunci se învăţa numai din practică, a geografiei, a istoriei şi a cursului de matematică, toate aceste ştiinţi în limba patriei, ce în epoha domniilor străine era proscrisă din drepturile cuvenite. Mai mult decît toate îl aducea în mirare afinitatea cea mare a limbei latine cu cea română, pentru care îl cuprinsă o mare simpatie, ce mai în urmă avu un rezultat atît de bun pentru shoale.
Sentimentul său cel patriotic şi brav l-au vederat la organizarea regulată a miliţiei moldovene. Gheorghie Codreanu era unul din cei întăi nobili ce se înscrisă în miliţie, în care la 7 oct. 1830 au intrat ca comendant a companiei a Il-a şi apoi acei a IV-a de infanterie, în care /cu zel şi vrednicie au stătut, spre mulţămirea şefilor şi iubirea soldaţilor, pană la reforma miliţiei într-un batalion şi un escadron. Aflîndu-să apoi din nesănătate peste complect, deplin împuternicitul prezident (contele) Kiselef, prin ordin de zi, i-au încuviinţat demisia la 1 noiemvrie 1832, precum adeverează atestatul colonelului (de atunce) Costachi.
762
763
îngrijirea unei sănătăţi delicate, care îl ţînea mai cu samă la moşia sa Vălenii, nu-1 împedeca a se îndeletnici cu cultura ştiinţelor, pentru care simţea sporind mare plecare. Drept aceea, lăsînd altora vînarea proiectelor himerice, ce mai cu samă căutînd a-şi perfecţiona însuşirile înnăscute, alegea soţietafea bărbaţilor carii puteau răspunde dorinţei sale. Deasa vizitare a reînnoitei Ghim-nazii Vasiliene, a urzitului institut al Albinei, unde se concentrau toate lucrările născîndei literature române pe baza învăţăturilor clasice, au captivat (robit) buna plecare a Codreanului pentru impulsul ce minea patriei un viitori. Deseori se vedea debatînd cu literaţii români teme asupra literaturei şi a politicei patriei şi din toate se înţălegea o giudecata cumpătată, încredinţătoare că acea întăi bază a românilor este a se înturnă, precum la uri-cul limbei, de asemene la virtuţile cele austere a strămoşilor.
în mijlocul îndeletnicirilor literare şi acelor cîmpene se declară simtoame ameninţătoare sănătăţii sale, care după îndelungată cură prin cei mai buni doctori nu s-au putut înlătura, încît vederata scădere a puterilor l-au îndemnat a călători spre consultare la Viena, de unde, după o cură radicală şi întrebuirea apelor minerale, dorea a se înturnă în dulcea patrie spre a se consfinţi cu o înjunită putere în cariera ce ş-au fost plănuit-o. După o duioasă luare de adio de la unicul său frate, d. nobilul Nicolae Codreanul, şi de la numeroşii companionii ce-1 însoţeau cu a lor urări şi dorinţe, purcesă în 8 iunie 1837 de la Galaţi pe coverta unui vapor, îndrumîn-du-să spre Viena. Petrecerea sa în acea capitală au fost totodată încurajatoare şi dureroasă, căci, văzînd atîte in-stituturi publice menite pentru luminarea tinerimei, agiutorul celor sărmani şi dezvoltarea industriei, au simţit cît de înapoietă i era patria, cît rămîne generaţiii de astăzi a osteni şi cîte împregiurări favorabile se cereau spre a o mişca în cariera nouă ce i s-au deschis. Pe cît puterea trupului scădea, pe atîta sporea acea morală, care pană la cel din urmă minut rămasă triumfătoare asupra lîngezirei trupului.
Simţindu-să prin neagiunsul medeţinei apropiet de încheierea carierei pămînteşti, ce ameninţa plinirea bu-
nelor sale proiecte, Codreanu au aflat mijloace de a face nemuritoare a sale plecări virtuoase în favorul luminării compatrioţilor, prin testament formalnie dănuind moşia sa Vălenii pentru înfiinţarea unei sholi în limba latină.
Nu vom însemna în ce curse căzuse astă diată, în care era aproape a se stinge scopul cel mărinimos a dănui-toriului, încît Epitropia învăţăturilor, prin organul re-ferendarului ei d. Gh. Asachi, au fost nevoită a sta în giudecata, care, după sensul lămurit al actului, au decretat în favorul casei shoalelor moşia Vălenii, cu însărcinarea legatorilor şi a datoriilor.
Pentru a plini voinţa dănuitorului, Prea I. Domn, prin rezoluţia pusă pe anaforaua Epitropiei, au încuviinţat a se forma la shoala din Bîrlad un clas speţial de învăţarea limbei latine, care, întru aducerea aminte a dănuitoriului s-au denumit clasul Codrean.
De asemene, s-au decretat a se aşeza cu solenitate în sala sholei portretul său zugrăvit în olei de pictorul Lemeni, şi în tot anul a se serba de corpul sholastic ziua onomastică a dănuitorului. Guvernul, preţuitori unei fapte atît de lăudate, au împărtăşit-o Gheneralnicei Adunări prin cuvîntul adresat în sesia anului 1846.
Memoria sa va vieţui nu numai între acei ce de-a dreptul se vor împărtăşi de binefacerea învăţăturei, ce între toţi preţuitorii nu a cuvintelor, ce a faptelor patriotice.
Alăturăm portretul Codreanului pe cînd era căpitan în miliţia naţională.
764
[TEODOR STAMATI]
D. paharnicul doctor Teodor Stamati au răposat sîm-bătă în 13 a curgătoarei, după o îndelungată pătimire. Nu vom întreprinde a descrie a sa viaţă privată, dar întrebuinţarea timpului chemărei sale fiind o proprietate publică, cere a fi amintită. După trecerea a mai muit de un veac, în care era desfiinţate şcoalile naţionale, re-înviindu-se cu sentimentul de patriotizm şi simpatia publică pentru acest aşezămînt, paladiul sfinţit a unei naţii, s-au organizat la 1828 Ghimnazia Vasiliană, cu şcoala normală şi studiile umanioare, la care prin hrisov a domnului Ioan Sandu Sturza voievod erau numiţi profesori presfi. iconom Ioan Silveanu, d. căminar Gh. Său-lescu, pah. V. Fabian şi Flectenmaher, sub direcţia unui referendar. Ţintirea sistemului de învăţătură, în acel întăi period a urzirei sale, au fost a forma, pre cît de grabă se putea, giuni elevi în stare de a deplini sarcina de profesori şcoalilor începătoare de care era lipsă în toată ţara. Drept aceea, în năuntrul Vasilianei se înfiinţa un seminar de interni, alegîndu-se pentru aceasta giuni săraci şi cu dispoziţii bune ; în numărul acestora era şi talentuosul elev T. Stamati, carile, după un curs de şesă ani, încheind învăţăturile normale şi acele gimnaziale, prin concurs s-au ales a fi trimes la universităţi străine, spre deplinirea ramului la carile era destinat. Deci la 1834, în luna iunie, cu cheltuiala Epitropiei shoalilor, au purces la Viena, împreună cu conşcolarii săi dd. A. Fătu,
A. Costinescu, Zefirescu, A. Velini şi L. Filipescu, carii, dupre producerea şi a atestatelor Ohimnaziei Vasiliene şi depunerea unei cercetări, au meritat a fi în acelaşi an priimiţi ca şcoleri ordinari, parte la Universitate, parte la Politehnică. După un curs de 4 ani, Stamati au diz-vălit aşa de bună aplicaţie în ştiinţele matematico-fizice, încît după un public rigoroz au căpătat şi diplomă de doctor de filozofie şi de frumoase arte. Spre a mai întinde sfera cunoştixîţilor sale, Epitropia l-au trimes cu cheltuiala şcoalilor să facă o călătorie ştiinţelnică în Germania şi în Franţia, după care întorcîndu-să în patrie au vrednicit a fi numit profesor public de fizică şi de hernie la Academia Mihaileană. In aceste ramuri frumoase a ştiinţelor, Stamati au dizvălit mult zel, atît întru compunerea cărţilor scolastice cît şi în predarea acestor ştiinţe de tot nouă, chiar în nomenclatura limbei române.'Sub a sa direcţie s-au organizat şi s-au înmulţit cabinetul de fizică cu instrumentele cele mai alese, cu care el făcea experimente interesante. Afară de cunoştinţa ramului său, Stamati avea şi acele a literaturei şi a filologiei, pentru care au compus şi au publicat mai multe cărţi, a cărora titlu nu vom întîrzie a împărtăşi. Ca mădular efectiv a cabinetului naturaliştilor din Iaşi, Stamati au conlucrat şi în interesul acelui aşezămînt, ce, ca la începutul urzirei sale, şi acum merită toată îmbră-ţoşarea publică. Născut cu o constituţie lîngeclă, sănătatea lui suferea încă prin aplicaţia studiilor şi a ocupaţiilor. Moartea soţiei sale, urmată în ist an, lăsîndu-i două fiice mici, au mai săpat şi moraliceşte a sa viaţă.
înmormântarea s-au făcut luni, în 15 dec, la biserica Academiei, cu toată solenitatea scolastică, de arhiereul Ghenadie, în fiinţa înaltului cler, a corpului profesoral şi şcolar, la care ocazie d. August Trebonie Laurian, general inspector a tuturor şcoalelor Moldovei, au rostit un discurs pătrunzător, ce au înduioşit toată adunarea, care au depus răposatului a ei de pe urmă adio şi voturi a fi a sa vrednicie în curînd întrolocată de giunimea patriei.
766
[HRISTIAN FLEHTENMAHER]
Una din virtuţile sociale şi publice care conlucrează cătră binele şi gloria patriei este cultul virtutei, mărturisit prin respectarea şi preţuirea cetăţenilor ce în faptă o plinesc, prin a lor recunoştinţă în viaţă şi a lor amintire după moarte. între diferitele îndeletniciri ce poartă mădularii societăţei, aceea a învăţătorilor este cea. mai grea, mai demnă de a nostru respect şi recunoştinţă, ca una ce se asamănă cu aceea a Mîntuitoriului, carile,' prin faptă şi cuvînt,..au evanghelisit adevărul şi au împrăş-tiet negura neştiinţei. Deşi recunoştinţa este virtutea cea mai grea a se plini, pentru că oamenii de rînd, orbiţi de ambiţie şi ele egoizm, cred lucru îngiosit a fi altuia datori pentru binefacerea căpătată, totuşi meritul este mai presus ele invidie (zavistie) şi pururea vox popoli este vox Dei (glasul poporului e glasul lui Dumnezeu) !
Un eho al acestui organ puternic, ce nu amuţeşte ni-ciodinioară, ne răsună în inimă şi ne îndeamnă a plini o datorie cătră unul din vrednicii conlucrători în ramul învăţăturei publice în Moldova,
D. căminarul Hristian Flehtenmaher
Ist bărbat, deşi de naţie sas din Braşov, adăpat cu ştiinţele clasice eline şi latine şi îndemnat de uricul cel clasic a românilor, în mezul cărora au născut şi au trăit, au hotărît a li consfinţi a sale cunoştinţe în tot cursul
vieţei sale, încît prin acest sentiment, prin ostenelile sale cele literare, a sa împămîntenire şi boierire în Moldova îl putem cu tot cuvîntul numi compatriot. După ce au încheiet cursul învăţăturilor sale în şeoalele din Transilvania, d. Hristian au studiat cursul legilor la Universitatea de Viena, de unde s-au chemat la anul 1811 la Iaşi. Pe atunce creşterea giunimei se mărginea mai cu samă în studii private şi puţini părinţi consfinţeau a lor îngrijire şi mizloace pentru a da fiilor o învăţătură clasică, între aceştia însă se deosebeau familia fraţilor Las-carachi şi Grigoraş Sturza. Ist clin urmă, conchemîncl pe căminarul Hristian la Iaşi şi pe legistul Anania, au conlucrat cu dînşii, sub prezidenţia domnului Scarlat Calimah, redacţia 'codicei politice ce luă nume de Codica lui Calimah. După ce s-au tipărit cartea în limba grecească, cam. Hristian, carile cunoştea limba elină, fu însărcinat a o traduce în limba română, însă manuscriptul, din cauza turburărilor născute, au zăcut pană Ia 1833, cînd, dupre propunerea Log. Dreptăţei, d. logof. Const. Sturza, s-au şi tipărit întăia oară în limba română.
Afară de aceasta, d. cam. Hristian, la reforma şcoalelor, în 1828, au fost numit profesor al limbei latine, atît în gimnazie cît şi la Seminarul Veniamin, şi, pentru ştiinţele şi meritele sale, cel întăi iurisconsult (nomofi-lax),'în care însuşime au trădat un curs de legi în limba română. Astă grea îndatorire, mai ales la introducerea Reglementului, în mezul numeroaselor sale lucrări literare, au purtat-o cu laudă pană la anul 1836, publicînd şi mai multe broşure, cînd, obosit de osteneală şi de pătimiri fizice, nemaiputînd prelungi sarcina, fu demisionat cu onor şi cu o pensie analogă, deşi îngustă pentru un cap de familie numeroasă. O pătimire hronică i stinsă la 1 (13) mai 1843 viaţa agiunsă abia la 55 ani, complîns de o familie delăsată şi de număroşii săi elevi şi amici, carii nezmintit depun cu noi pe altarul recunoştinţei tributul amintirei pentru folosul ce răposatul, dupre a sa chemare, au produs în Moldova.
768
MEMORIEI LUI NICOLAI ROŞCA CODREANU
între ceata nemuritoare a binefăcătorilor patriei vor străluci pe totdeauna în firmamentul nostru ca Dioscu-rii1 fraţii Gheorghie şi Nicolai Roşca-Codreanu. Urmînci esempliior strămoşilor moldoromâni, şi mai mult propriului lor sentiment înnăscut de patriotizm şi de filantropie, aceşti fraţi au anobilat nobilitatea familiei prin nemurinde fapte ; căci nu clin averi, nici clin hrisoave, ci din dregeri se recunosc nobilii. Un adevărat nobil vederează a sa înălţare preste gloata oamenilor, prin esemple în faptă ; el agiută pe nevoieşi, pre văduve şi pre orfani, apără pre cii neputincioşi în contra nedreptate! şi prosforează patriei nu numai averea, ci repaosul şi chiar viaţa sa.
Aceste erau virtuţile ce plineau strămoşii noştri, prin asemine conlucrare a tutulor puterilor întrunite şi a talentelor, statul cei de nou restaurat a Moldovei, în mezul furtunilor, s-au păstrat de 500 ani, prin acea eroică şi filantropică lucrare străbunii au închegat nervele patriei de a putea vieţui în viitor cu mai mare siguranţie.
Dar, spre a putea produce asemene rezultate mîntui-toare, străbunii noştri nu întrebuiau averile lor în luxul cel mort, în festine, care ca un fum de mirezme plăcute pe un minut măguleşte senzuriie şi se perde în deşert,
1 Castor şi Polux, fraţi, pentru a lor merite binefăcătoare de antici s-au aşezat în cercul stelelor zodiace (Gh. A.).
nici în case pompoase, în stofe şi în scule preţuoase ; casele străbunilor, de care puţine ne-au rămas, sînt modele de simplicitate şi de austeritate, cu acopereminte umelite, dar aşezămintele publice, cu averea lor în mo-nastiri întemeiete, mîndru înalţă cătră nori a lor turnuri şi a lor boaite ghigantice. Noi nu vedem a lor mau-zolee pompoase, dar fiecare creştin, vizitînd a lor aşezăminte, cu laudă proferează numele fundatorului ; nu cetim engomii şi paneghirici despre binefacerile lor, clar fundaţiile aceste le publică în auzul tutulor, ca rost de recunoştinţă, precum nepunerea lor în lucrare acopere de păcate şi ele despreţ pe acii ce îngroapă talantul cu drept agonisit şi cu drept dănuit, sau îl abat în folosul particular.
Vrednici de epoha cea frumoasă a darnicilor boieri din vechime sînt şi numiţii • fraţi Codreanu, carii, cu modestă avere de la părinţi îndănuiţi, erau în cele din afară modelul de simplicitate, dar ambi aprinşi de zel a conlucra pentru îndemînarea şi luminarea patriei lor. Despre fundaţia lui Gheorghie Codreanu am amintat în Al-monacul anului 1849, şi fostul domn Mihail Sturza voievod au consfinţit memoriei sale un act de recunoştinţă în cuvîntul său cătră Generalnica Adunare din 1848, pentru scopul cel îmbunătăţit cu care au dănuit moşia sa Vălenii în folosul şcoalelor publice.
Nicolai, fiul spatariului Codreanu, născut în Bîrlad la anul 1806, după moartea fratelui său, îndănuit ca şi acesta de un sentiment nobil, cu purtări blînde şi oneste şi însufleţit de dorinţa a se face folositor patriei, deşi nu căpătase o învăţătură sistematică, dar talentul său firesc şi relaţiile cu persoane cultivate l-au îndănuit prin modul practic cu de agiuns esperienţie şi înţălegere că un bun patriot este datori a prosfora în agiutorul patriei sale mijloacele de care poate dispoza. Drept aceea, în-ţălegînd folosul material şi politic ce au adus Moldovei deschiderea navigaţiei cu vapor pe Dunăre şi cîtă în-greuiere cearcă ţara din lipsa comunicaţiilor înlesnitoare, care înfrînează comerţul şi industria, au propus a fonda cu a sa avere un capital pentru navigaţia rîurilor patriei, Prutul şi Siretiul. Care cerere, dupre de agiunsă trataţie de consiliul administratif, recunoseîndu-se folo-
770
771
sitoare, î.S. Prinţul Domnitor Grigorie Ghica voievod au fost slobozit un hrisof cu privilegie de 36 ani şi cu condiţii deplin răspunzătoare la scopul cel nobil a fondatorului.
Insă încungiurările politice de care s-au cuprins ţara noastră prin cvestia orientală au împedecat punerea în lucrare a acestui plan ce agiunsăse la a sa apropiere.
Deşi de constituţie, la părere, sănătoasă, se vede că nutrea în sine sămînţa lînceziei clironomite, încît surprins fiind de simptoame ameninţătoare vieţei şi văzînd că nu va putea realiza planul său cel prea dorit a navi-gaţiii cu vapoare în năuntrul ţărei, voind însă a încheia viaţa sa prin un act de binefacere, au proiectat o altă în-trebuire a averei sale, pentru care au făcut un formal testament, care noi, în lipsa unui monument ce am dori a depune nemurindului Nicolai Roşea Codreanu, publicăm acest act al său, carile, de nu înfăţoşează trăsăturile fiziognomiei sale, viu răsuflă bunătatea inimei, principiile de moral, iubirea patriei şi dorinţa de a putea conlucra cătră a ei fericire şi glorie.
D. HAMER
Acel întăi orientalist a zilelor noastre, baronul Ha-mer-Purgstal, au răposat la Viena în 9 (21) noiemvrie, agiungînd la 83 ani. El au început a sa carieră în diplomatică, au fost consul în Moldova, apoi ataşat, la Constantinopoli. Toate limbele orientale le vorbea şi le scria. El au publicat, pre lîngă istoria clasică a imperiului otoman, o mulţime din turcească, arăbească şi limba persiană. El au fundat Academia ştiinţelor de Viena, a caria era viţe-prezident şi acea întăi notabilitate. Ca admirator a geniului său, noi perdem în el şi un vechi cunoscut personal.
773
SERBAREA ZILEI DE TREI-SFINŢI
In toată ortodoxia s-au serbat la 30 ianuarie trecut onomastica sfinţilor teologi Vasili, Grigori şi Ioan, iar In Iaşi, în biserica monastirei ce poartă ist nume, s-au mai celebrat şi aniversala ctitorului ei, renumitul Vasili Lupu, domn a Moldovei.
Preasfinţitul Marchian au serbat sînta liturgie în fiinţa unor numeroşi modeşti poporeni şi a clerului carile se împărtăşeşte de dărnicia acestei înavuţite monastiri. Un clas însă interesant, carile nu mai puţin se bucură de binefacerile acestui domn, lipsea ! Vasili Lupu este totodată fundatorul acei întăie academii naţionale în Moldova ; el, carile din bunurile sale au zidit edificiul Academiei, au cumpărat şi o au îndănuit cu trei moşii, cu a cărora venituri se nutră, se învaţă astăzi 180 săraci elevi şi 60 fiice a dregătorilor statului şi a lor orfane. Cu toate aceste, sufletul cel nemuritor n-au avut mîngîierea din sus a contempla pe şefii şcoalelor cungiuraţi de elevi o dată pe an întruniţi înaintea acestui altar, spre a face act ele evlavie şi de amintire !
O uitare de ist feli este nu numai o zmintă în. reprezentaţia oficială din partea regulamentului scolastic şi a instrucţiilor, ce încă semn de lipsa unui sentiment de recunoştinţă, care, în numărul îndesitelor sărbători, foarte comoade pentru corpul profesoral, ar fi t^buit să legiuîască pe an o zi de serbare scolastică, spre a onora memoria fondatorului şcoalelor şi în care elevii, prin
774
compuneri de retorică şi poezie română1, s-ar exercita a rosti a lor sentiment de recunoştinţă.
Mărimea recunoştinţei noastre se cuvine să fie în proporţie cu binefacerile ce le priimim ; apoi oare care binefacere poate fi mai mare de aceea prin. care ni se aduc luminele învăţăturei, spre a ni face nouă folositori •şl patriei? Sentimentul de .respect .şi de recunoştinţă cătră părinţi şi binefăcători este baza unei educaţii morale şi o puternică legătură a societăţei, precum şl adevărata filozofie !
Domnia lui Vasili Lupu este una din cele mai interesante a Istoriei noastre, atît prin a el epohă de 20 ani cît şi prin evenimentele straordinare ce s-au urmărit în cursul ei. Lăsînd istoriografilor sarcina a înregistra şirul tutulor faptelor memorabile, noi vom aminti numai cîteva din cele ce atîrna de întemeierea cea mare a monastirei şi a academiei.
Prinţul Vasili Lupu s-au fost căsătorit cu una din cele mai frumoase princese a Cercasiei, de religie ma-hometeană. Spre a se împăca cu biserica şi cu compatrioţii, el au răscumpărat cu o somă de 300 mii lei re-licviile sîn tei Paraschive şi le-au aşezat în monastirea Sînţilor Trei-Ierarhi, puind sub a ei egidă şi academia ce au fundat si au îndănuit. Acest domn au restatornieit în biserică şi prin tribunale limba română, pe care apostolii misionari Melodie şi Chirii o întrolocase prin cea slavonă.
Prinţul Petru Movila, fratele domnului Moldove% din rezoane politice nevoit a emigra în Polonia, au agi un--în 1636 la Kiev a se face mitropolit, unde au fondat acea întăie academie bisericească a clerului greco-mic-rosian 2, strălucind-o prin a sale învăţături şi îndănuind-o cu a sale proprii averi. De la astă academie Vasili Lupu au tras profesori pentru limba latină, teologie şi pentru legi, în tipografia acestei academii s-au tipărit cele întăie cărţi
1 Retorica şi poezia română nu se învaţă în colegiul român ■ (Gh, A.)
2 La Kiev se serbează pană astăzi în tot anul, la 31 dechemvrie, amintirea acestui prinţ ecleziastic teolog si Istoric (Gh. A.). ~ '
775
în limba română sciintifice şi de literatură, renumitul învăţatul mitropolit Dosoftei, Efstrati, istoriograful Constantin, prinţul Cantemir şi alţii sînt datori acestei academii a lor creştere.
Nu e îndoială că, dacă astă academie ar fi urmat a ei lucrare, învăţătura publică şi literatura română ar fi agiuns pană astăzi la o mare perfecţie. însă în cursul domniei fanarioţilor prinţii greci, pentru a lor personale interese, viniturile celor mai înavuţite monastiri le-au închinat patriarhilor. Egumenii acestora, trimeşi aice să administreze monastirile, se făcură adevăraţi posesori, şi, tîmplîndu-se arderea edificiului Academiei Vasiliene, egumenul de atunce nu l-au mai rezidit, încît cu edificiul au perit şi lucrarea Academiei, au contenit în curs mai mult de 100 ani, despre care abia rămăsese o amintire.
La anul 1828, d. Gh. Asachi au avut ocazie a descoperi un document ce era rătăcit în străinătate şi carile adeveri fondaţia şi îndănuirea Academiei de Vasili voievod. In a sa însuşime de membru a Epitropiei învăţăturilor publice, în curs de 18 ani numitul s-au giudecat prin toate instanţii, cu a sa cheltuială, pentru dizrobi-rea acei dănuiri, încît în urmă, sprijiint şi de Generala Adunare, prin publică giudecată şi act domnesc s-au în-turnat atît edificiul Academiei cît şi trii moşii care egumenii monast. ş-au fost însuşit.
VASILI LUPU, DOMN A MOLDOVEI, FUNDATORUL x^LCADEMIEI DIN IAŞI SI RESTAURATORUL LITERATUREI ROMÂNE
După trecerea de secoli neamul omenesc adorează cu recunoştinţă memoria bărbaţilor mari şi buni, carii prin vreo faptă înaltă şi folositoare se făcură bine-faptorii epohei lor şi deseori a urmaşilor săi. Astăzi încă cu respect se amintează Moisi, mîntuitorul lui Israil, şi psalmii lui David în lauda Domnului se cîntă în mii de temple. Istoria înregistrează numele şi faptele a mii de martiri, carii pentru triumful adevărului şi a patriei au suferit persecuţie şi moarte. Ţărîna lor de mult s-au spulberat, mormintele lor se făcură necunoscute, dar aceşti morţi viază încă între noi, ii sînt prezenţi în cugetul nostru ; ii au trăit înainte de sute de ani, şi astăzi încă de tot nu au murit : Non totns moriar !
Cînd inima ni se aprinde la istorisirea faptelor strămoşeşti, cînd auzim cum ii au dispreţuit viaţa pentru binele patriei, cum pentru libertatea concetăţenilor cu bucurie au vărsat sîngele lor, cum în viaţă încă s-au dispoiet de avere spre a fonda aşezăminte de binefacere, atunce cînd un sfînt fior ni străbate oasele, sau o lăcrăma ochiul ni întunecă, oare indiferenţi putem fi de a li sâmăna sau nu ? Indiferent fi-vom a trăi în buna amintire a oamenilor, sau nu ?
Adevăr că noi nu putem simţi mulţămirea despre cele ce urmaşii vorbesc preste mormîntul nostru, dar speranţa, prin cele ce în viaţă am făptuit, a contribui
776
777
între urmaşi ni înalţă inima în oara morţii şi ni face a presimţi a noastră semi-zeime.
Nu e de tăgăduit că gloria pămîntească este o avere ecvîvocă, şi binele să nu-1 facem numai pentru glorie. Cei ce samănă pentru zile în care însuşi nu poate secera, acela în adevăr iubeşte neamul omenesc mai mult decît pre sine. Cei ce iubeşte în cît este iubit, practicază binele pe cît îl capătă de la alţii ; acela este un egoist, care nu trăieşte decît numai pentru dînsul. Virtutea sa este însimbrietă. El moare, mulţămita ş-au luat-o. Un bun nume după moarte este o preţuoasă clironomie care putem lasa urmaşilor noştri. Nenorociri de tot feli li pot răpi averea ce li-am economi, dar un bun nume după moarte, ce derează din fapte publice folositoare naţiei, ni încungiură cu o viaţă îndoită. Căci după încheierea carierei pămîntene, geniul unui asemene bărbat trăieşte prin faptele sale în mezul posterităţii recunoscătoare.
De asemene Vasili Lupu, domnul Moldovei, după două secuii trăieşte între noi, şi astăzi în aniversaia numelui său reclamă manifestaţia şi recunoştinţa publică.
Născut din sînul ■ celor mici, prin geniul, credinţa» energie şi aprozie s-au înălţat la domnie, prin simţ patriotic naţional el cel întăi au restatornicit limba română în biserică şi în acte publice, prin evlavie au fondat şi au îndănuit monastirea Trii-Ierarhi şi au zidit biserica ce este modelul de frumuseţă arhitectonică, au întemeiet o academie naţională, au îndănuit-o cu averi nemişcătoare şi au împoporat-o cu bărbaţi literari, au asigurat fondori pentru luminarea junime! ; curtea lui şi familia înfăţoşau splindor rar în acea epohă. Dar, după douăzeci ani de domnie, învăluirile politice de din afară i-au răsturnat tronul, familia cea frumoasă, ce era mindria sa, s-au stins în sclavie, averile colosale s-au răpit,; el însuşi au murit necunoscut în ţările depărtate ; dar a sale fapte bune l-au supravieţuit. El trăieşte în biserică, în şcoală şi în facerile de bine, precum şi în recunoştinţa patriei !'
ALEXANDRU HUMBOLD
Alexandru baron Hivnihold, cel mai renumit filozof a veacului nostru, au răposat în Berlin, la 7 mai (25 aprilie), în al 90 an a vieţei. Germania şi cu dînsa toată lumea scientifică serbează în lucrările istui Aristoteiis modern triumful geniului omenesc. Dregerile şi descoperirile sale în toate ramurile ştiinţelor pozitive şi speculative, plinite în cursul unui giumătate. veac de pace, încheindu-se ia începerea unui răzbel din cele mai încruntate, a căruia rezultat nici se poate prevedea, vor face o epocă în istoria civilizaţiei. Dar cu ist ocazion se dişteaptă reflecsia : cîţi giuni oşteni cu genie şi cu talent, care de asemene ar fi putut înavuţi sfera ştiinţelor şi al artelor folositoare oamenilor, timpuriu vor cădea in astă măcelărie, suscitată de ambiţie şi de interes ? Miile care vor peri pe cîmpul bătăliei nu vor produce în toate părţile lumei civilizate senzaţia ce au insuflat moartea acestui bătrîn venerabil, care mai mult decît oricine au cuprins lumea cu spiritul iui cel pătrunzători, încît să poate zice că el au păşit peste marginile ce se păreau însemnate pentru cunoştinţa omenească. După ce impulsul cel neobosit l-au mînat în toate părţile pământului, în toate înălţimile şi adîncimile sale, după ce el au fundat ştiinţele ele climatologie, de geografia plantelor, de magnetizm pămîntesc şi de meteorologie, şi în
779
istoria naturală mai mult de oricine au cooperat, apoi în adinei bătrîneţe au conceput ideea sublimă de a culege toate descoperirile lumei făcute de geniul omenesc în o carte întitulată Cozmos. Numai a lui activitate şi memorie nepilduită au putut, ca un nou Atlas încărca lumea preste umerile sale.
A. Humbold e născut la Berlin, în 14 septemvrie 1769. Din giunie s-au dedat la ştiinţele naturale, în care au practicat ca montanistic la Ren. După ce au călătorit prin toată Europa, apoi la 1799 au întraprins renumita călătorie în America, cu învăţatul franţez Bonplan. Dacă Colombo au descoperit America, apoi numai Humbold au concvistat-o (cucerit-o) pentru ştiinţe. După ce au vizitat Cimbaroso, cel mai înalt munte, craterile vulcanilor, minile, plîntele, oamenii, au cercetat animalii şi climele, apoi la 1805 s-au înturnat în Europa cu o mănoasă culegere scientifică, care au publicat la Paris şi în Italia. Dar nu numai în aceste ramuri, ce şi în politică au fost de guvernul prusian întrebuinţat la Congresul de la Ahen (Aix-la-Chapelle) şi în Anglia.
Imperatorul Nicolai, voind a avea o ştiinţifică notiţie asupra părţei ostice a imperiului său, au însărcinat cu asta pe Humbold, care, în vîrstă de 57 ani, au cercetat Siberia în curs de 9 luni, unde între altele au organizat observatorii pentru magnetismul pămîntului. El au fost strîns legat cu regele actual a Prusiei. Nu vorbim de ordinile şi titlurile ce toţi monarhii i-au prosforat : mai mult decît aceste îl onorează lucrările sale, a sa înţălepciune socială, patriotismul practic, admirarea cea a-dîncă cu care urmărea lucrările Plăzmuitorului, respectul cel sfînt cu care el, agiuns la marginea cunoştinţelor omeneşti, din lumea vidibilă străbătînd în cea nevidibilă, fac asupra cetitorului scriirilor sale o impresie măreaţă.
Un poet zice : „Cînd moartea întinde arcul asupra omului, înţăleptul se pleacă, ca săgeata fatală să-i iele numai cununa cea spinoasă de pe cap".
1 în mitologie, zînul ce poartă pămîntul pe umerile sale (Gh. A.).
Noi unim cătră doliul public a civilizaţiei si din partea românilor un tribut moral, cătră care' adaogim si al nostru propriu, pentru că, afară de respectul admirator ce avem pentru scriirile lui Humbold, am avut si fericirea a-1 cunoaşte în persoană.
780
[GHEORGHE SĂULESCU]
Domnul Gheorghie Săulescu a răposat în 6 septemvrie 1864 la Vladnic, proprietatea sa, lîngă Huş.
Pe cînd în şcoala publică, numită domnească, pană la 1813, se tratau învăţăturile în limba elină, acele în limba română se refugisă sub altarul bisericei Sîntului Necolai cel Mare, unde, pe tîrnaţul căsuţei dascălului, junii învăţau rugăciunele şi cîntările bisericeşti. Atunce d. Gh. Asachi, în funcţie ele referendar a şcoalelor, după îndelungata luptă cu călugării greci, a scos de sub jugul lor cele trei moşii dănuite şcoalelor ele Vasile vodă şi cu agiutorul venitului a organizat în cuprinsul monastirei Trei-Ierarhi acea întăi şcoală normală română, la care fură numiţi profesori sf. sa economul îoan Silvescu pentru religie, Fabian pentru matematică şi geografie şi Săulescu pentru gramatică şi istorie.
In astă însuşime, Săulescu a dizvoltat al său talent filologic şi a compus cea întăi gramatică română, pentru: că acea a lui Vacaresco, ce se tipărise la Bucureşti, era foarte incomplectă.
Specialitatea lui Săulescu era filologia. El a vizitat în ţară satele şi cotunurile, maiestriile şi uzurile ţăranilor, şi a adunat o colecţie interesantă de cuvinte române, ce au pronumit-o Glosariul limbez române, De dorit este
ca Ministeriul Instrucţiei Publice să nu lase înmormîntat fructul laborios al acestui bărbat, a căruia memorie se va conserva în analele literaturei naţionale, deşi înmormântarea sa nu s-a semnalat prin sunetul clopotelor Iaşilor şi fluturarea standardelor Academiii. El ar fi putut zice : în patria nou totus mortar !
782
PREFEŢE
ÎNAINTE CUVINTARE [la „ALBINA ROMÂNEASCA"]
Epoha în care trăim poartă semne însuşite şi vrednice de mirare ! Dorul învăţăturilor nu numai că înfrăţeşte pe lăcuitorii unei ţări întru cîştigarea acestei moralnice avuţii, prin care o naţie se face puternică şi fericită, ci încă şi oameni neasemănaţi cu relighia, cu limba şi cu legile sînt insuflaţi tot de aceieşi simţire lăudată' de a pofti unul altuia gradul deplinirei moralice, al învăţăturei şi al măiestriei. In zilele de acum oricare îmbunătăţire şi aflare a vreunei naţie trece în posesia tuturor, spre folosul omenirei. De asemene cugetări povăţuiţi să văd în Evropa mulţi învăţaţi, carii, supt umbrirea guvernului şi cu agiutoriul celor avuţi, unii lucrează în patria lor pentru sporiul bunelor învăţături, alţii, fără a se teme de ostinele şi primejdii, petrec luciul mării, călătoresc ţări necunoscute, împărtăşind pre-tutindenea razile moralului, ale politicirei şi ale ştiinţelor. Prin asemine mijloace, în Eghipet, în India, în America, carele odinioară era întunecate de negura văr-variei, vedem astăz pre acii sălbatici lăcuitori dumes-niciţi politicindu-să, învăţîndu-se şi supuindu-se dreptelor legi. Oare putem noi privi la aceste bune urmate înaintea ochilor noştri fără a ni întrista că numai naţia noastră în cea mai mare parte este lipsită de aceste îmbunătăţiri şi înapoietă decît toate neamurile Evropei şi decît multe altele ce lăcuiesc pre celelalte părţi ale pă-mînului ? Cine nu sîmte în ţara noastră lipsa aşezămîn-
turilor, prin a cărora lucrare, precum sîntem politiceşte, să ne putem face şi moraliceşte mădulări folositoare ale familiei evropiene, a caria raze de învăţătură de atîtea \eacuri se refrîng pre orizonul nostru ?
în aseminea înapoiere, dacă astăzi ne povăţuim de mai nalte cugetări, dacă voim a urma în lucrarea noastră paradigmei aducătoare statului de folosuri şi de nume strălucit şi carea revarsă îndestulare asupra fieş-tecărie, să cuvine cu îndoite păsuri şi sîrguinţe a ni porni spre cîştigare în parte a celor întîrziete.
Precum măiestriile îndeplinesc lipsa vîrtutei omului, aseminea şi noi, spre a pute spori în scoposul nostru, trebuie a ni folosi de uneltile ce spre aceasta s-au cunoscut şi se mărturisesc a fi cele mai nemerite. Dorinţa celor ce de mult poftesc înfiinţarea unui mijloc înlesni-tori prin carele să poată naţia noastră cunoaşte îmbunătăţirile şi înaintiriie mintei omeneşti, precum şi cursul întîmplărilor lumei, de carele tot omul atîrnă, astăzi să plineşte prin publicaţia acestei gazete, ce supt preapu-ternică paveza a împărăţiei Roşiei s-au privilighiat şi prin agiutoriul evgheniştilor compatrioţi s-au înfiinţat. Numile binevoitorilor prenumeranţi păstrate în filile aceste vor fi cunoscute în Evropa şi în toată lumea po-liticită şi trăitoare în istoria naţiei, iară nepoţii noştri, carii deplin vor gusta rodul acestei bunătăţi, vor bine-cuvînta lăudatul lor nume.
Albina românească astăzi întîi vede lumina zilei şi tinerelile sale aripi le cearcă în ostinitoarea sa călătorie. Mii şi mii de flori cu felurite văpsele şi mirezme împodobesc cîmpul pre carele ea va să zboare, însă numai acele flori îi vor fi plăcute care aduc mană şi vindecare. De însăşi ei blîndă fire povăţuită, se va feri de cele ce, i supt amăgitoare frumuseţe, ascund farmăc şi venin în sînul lor.
Asemine şi redacţia gazetei nu se va abate de la acele ce privesc cătră îmbunătăţirea inemei şi a minţei. Dogmile sfintei noastre relighiei ortodoxe, sevas cătră ocîrmuirea şi legile ţării o vor povăţui întru a sa lucrare. Înştiinţări adevărate, pre cît vor agiunge la cunoştinţa sa, şi învăţături folositoare vor cuprinde filile sale. Fiind însă că tot lucrul la începutul său nu poate
784
785
ave deplinătatea care se câştigă numai prin o îndelungată praxis, drept aceasta şi binevoitoriul cetitori va îngădui la neagiunsurile ce poate întîmpina în această . gazetă, şi spre a ei întocmire redacţia pururea va priimi cu cunoştinţă înţeleptele îndreptări, atît ale celor clin Îăuntrul ţărei cît şi a celor streini, ce prin chipurile cuviincioase ie vor împărtăşi redacţiei.
' ÎNAINTE CUVÎNT ARE
[la ISTORIA IMPERII ROSIENE, Iaşi, 1832—1833]
învăţătura istoriii este clin - cele mai însămnate ramuri a ştiinţilor folositoare, ca una ci, pre lîngă mulţămirea de a cunoaşte lucrurile de mai nainte din urmările bărbaţilor străluciţi carii au făptuit în epoha lor soarta popoarilor, înfăţoşază feliurită adunare de întîmplări, ce pot fi omului public şi însuş celui particular depo.văţuire.
Intre istoriile moderne (nouî), acea a Roşiii ţinteşte mai cu samă a noastră luare aminte. O naţie care, după a sa gheograflcă şi politică stare, de curînd încă se păre menită a rămîne îngrădită între sălbatice margini, deodată deşteptată ele o puternică ghenie, scuturînd giugul vărvăriii, o videm aducînd în şînul ei măiestrii şi ştiinţe, prin care repede înaintindu-să în civilizaţie, au cuprins unul din cele întăi posturi între puterile Evropii şi, îmbiînzind însuş aspra climă a nemărginitelor sale ţărmuri, le-au făcut primitoare culturii şi adăpost mu-zilor. Dacă Iroicele fapte a lui Tezeus şi a lui Romulus, întemietorii Atinii şi Romii, ce au stătut cele mai strălucite politii a vechimii, chiar îmbrobodite fiind cu istorisiri mitologhice, dişteaptă în noi simţiri de mirare, apoi cu cît mai minunate se cuvine a ni se păre făptuirile cele adevărate a Marelui Petru, de care însuşi strămoşii noştri au fost martori şi a cărora urme înfrăţită au înrîurit asupra stării politice a Evropii ! Pre lîngă aceste, istoria Roşiii înfăţoşază moldoromânilor încă
787
un alt interes particular. După căderea imperiii romane, coloniile sale rămase în Dachia sau în Mizia adeseori se afla amestecate cu neamuri ruso-sclavone, au supuse, au împreună domnitoare, precum aceasta au urmat în epoha Asanilor, împăraţii românilor. Iar în veacul de pe urmă, cînd din apropierea imperiilor Roşiii şi Turciii s-au născut lupta cea rivală, pămînturile moldcvoromânilor au fost teatrul marilor întîmplări, încît, spre a pute urma şirul istoriii noastre, adeseori trebuie să vorovim despre faptele rosienilor, carii au pricinuit o totală reformă în a noastră fiinţă politicească şi în deprinderile naţionale.
Raportul sau legătura între istoria noastră cu a cestei naţii vădeşte neapărata trebuinţă a le cunoaşte amîndouî. în scoposul meu de a compune istoria Moldovii, întîm-pinînd întîrziere din neadunarea tuturor materialurilor trebuincioase, m-am îndemnat a mă îndeletnici mai nainte cu traducerea istoriii Roşiii ; pentru aceea am ales compunerea d. Kaidanov, ca una care, întemeietă pe scrisurile strălucitului Karamzin, prin ales metod s-au arătat lămurită şi bine orînduită.
Sarcina de a scrie în o limbă încă neprelucrată la literatură şi nedeprinsă a tractarisi obiecturi mai înalte este mult mai simţitoare decît să pare ; pentru aceea unii din cetitori vor întîmpina oarecare cuvinte şi idei nouă, dar aceasta nu urmează din plecarea de a introduce în limba noastră cuvinte străine, fără care ea ar putea rămîne, ce din nevoia de a tîlcui cu mai mare credinţă ideile şi zicirile tehnice aflate în orighinal. Spre lămurirea acestora am adăugit la sfîrşitul părţii a doua un mic vocabular, unde, după rînduiala alfavitară, lesne se pot afla acele cuvinte şi a lor tîlcuire.
Dînd la lumină istoria Roşiii, din douî părţi alcătuită, nu-m rămîne alta decît a cere a cetitorului îngă-duire pentru neagiunsurile ce s-ar pute afla în această carte, a caria binevoitoare primire mă va însufleţi cu nouî putere de a mă îndeletnici întru compunerea istorii patriii.
ÎNAINTE CUVlNTARE [la ÎNVĂŢĂTURA HRISTIANĂ, Iaşi, 1838]
Relighia este sfinţita legătură între Dumnezeu şi omul, între ceriul şi pămîntul. Învăţătura ei ne îndreaptă cătră cunoştinţa şi serbarea Domnului şi a sfintelor sale legiuiri, ea ne deşteaptă şi ne îndeamnă cătră evlavie şi cătră fapte plăcute lui, precum sînt îndatoririle cătră sfînta noastră dreptcredincioasa biserică, cătră părinţi, cătră domnitoriul ţării şi cătră aproapele.
Prin păzirea unor asemine datorii află omul în viaţă har înaintea Urzitoriului său şi mîntuire în altă lume, cîştigă dragostea vieţuirilor, bun nume, şi prin plinirea acestor sporesc familiile şi statul.
Fiind deci relighia temeiul pe carile razimă fiinţa şi viitorimea omului, apoi atît părinţii cît şi învăţătorii, cărora este încredinţată luminarea tinerimei, vor pătrunde însămnata sarcină pusă asupra lor de a li împărtăşi aceste sfinte adevăruri cu rîvnă şi lămurire, atît prin cuvînt cît şi prin pilde, avînd cu răspundere a da samă despre plinirea unei asemine mari îndatoriri.
Această cărticică, menită pentru a da tinerimei cele întăi cunoştinţe hristiane, deosebită fiind prin metod înlesnitori, traducîndu-să de pe limba rosiană, după ofi-ţioasa orînduire şi cu binecuvîntarea Preaosfinţitului nostru Arhipăstori şi Mitropolit dd. Veniamin, întâiul epitrop al shoalelor publice, am dat-o la lumină spre folosul obştesc.
Aga Gheorghi Asachi
leşii, 30 avgust 1836
789
înainte cuvînt
ÎNAINTE-CUVÎNT
r-r t^ţttvt^ t^" tvTATFMATICĂ  PARTEA I Lla ELEMENTE DE MATEMATICĂ. PARTEA
irt ARITMETICA, laşi? 1836]" ' i ALGEBRA, Iaşi, 1837]
Matematica, care prin a ei aplicaţie îmbrăfo^azl tretă sfera a ştiinţelor şl a meşteşugurilor omeneai, e e .-ui elin obiectele cele mai însămnate a învăţaţii-Hor c a ce.
Dorinei a da tinerimei patriii înlesni: e c; a ev M îndeobşte această ştiinţă, încă la 1814, pe cînJ de la Învăţături era exclusă (înstrăinată) limba patiiil. acel întăi am paradosit în public româneşte matematic-, şi anume geometria teoretică şl practică ^p-e îid^îm ~ea inginerilor civili, pentru care am fost compus ur curs elementar de matematică, a căruia manuscripte ce întrebuinţează încă la shoale. Iar acuma, spre în da -r» Ir ar ~-a tinerimei, am socotit a da la lumină o compilare In scurt de cunoştinţele matematice, în trii p^rţi, cl:n care aceasta I cuprinde aritmetica, a II algbebra sl ? III gheometria, fericindu-mă dacă prin această lucra, e ver putea spori temelnicile cunoştinţe matematice şi laminarea tinerimei, care este ţinta tuturor dorinţilor mele.
Aga Gh, Asachi
leşii, 31 avgust 1836
Algebra sau aritmetica universală să poate socoti ca o limbă, în care să rostesc oarecare perioade date, ce, după regulile de litere întru aceasta aşăzate. să leagă, şl apoi prin desţifrarea (dezlegarea) rezultatelor acestei legături să capătă oarecare hotărîri, care a Ie dobîndi prin alt mijloc ar fi cu greu şi uneori chiar cu neputinţă.
Acea mai veche carte asupra algebrii, ce să cunoaşte, este a lui Diofantus de la Alexandria în Eghipet, ce au trăit în veacul al 4-le după Hs.
Algebra poartă acest nume de la întemeitoriul acestei ştiinţe, Gebr, învăţatul''.arab, carile în a 9 sută după Hs. trăia la Sevila în Ispania.
Dar această ştiinţă, oare, precum s-au zis, s-au Introdus în Evropa de arabii, s-au întrebuinţat şi apoi s-au prelucrat de italieni, pe la începutul veacului al. 15~le,
După aceasta Descart în Franţia, Eiler în Ghermania şi mai ales marile Nevton în Anglia au adus această ştiinţă la deplinătatea prin care astăz ea s-au făcut cheia acelor mai înalte probleme in cuprinsul matematicei şi a fizicii.
În limba românească am început această ştiinţă a paradosi în Ieşi întâia oară la anul 1815, iar acuma pentru începătorii să dă la lumină această prescurtare de algebră, orînduit.ă. la clasurile de umanioare.
A. Gh, Asachi
leşii, 20 avgust 1837
790
791
ÎNAINTE CUVÎNT
[la ELEMENTE DE MATEMATICA. PARTEA III. GEOMETRIA ELEMENTARA, Iaşi, 1838]
PREFAŢĂ
[la ROMÂNII PRINCIPATELOR DUNĂRENE, de EDGAR QUINET, PARTEA I, Iaşi, 1856]
Geometria sau gheometria este cuvînt elinesc şi însărcinează măsurarea pămîntului, pentru că una din aplicaţiile sale cele folositoare este a rădica planuri de moşii, a face hărţi de ţări şi pămînturi. Ea este a doua parte de căpitenie a matematicei, subt-împărţită în mai multe ramuri.
Acii mai vechi geometri eleni sînt Evclides, a căruia scripte s-au păstrat, Arhimedes, Pitagoras ş.c.l. Arabii, cultivitori de matematică, în veacul de mijloc au înain-tit această ştiinţă şi mai ales trigonometria. In veacul trecut au îndeplinit-o Nevton, Laibniţ, Galiieo, Pascal, Casini, Ailer ş.c.l., iar în epoha noastră Lagranj, Laplas, Lejandru au adus această ştiinţă la mare perfecţie, încît prin al ei agiutor să fac lucrări folositoare şi vrednice de mirare în ştiinţe şi meşteşuguri. Aceste adevăruri trebuie să îndemne tinerimea de a se îndeletnici cu tot zilosul întru învăţarea geometriei. Tractatul de faţă este îndestulător pentru cii ci încheie a lor studii cu clamele coleghiei şi totodată este pregătitor pentru acii ci au a întră la înalta matematică. Eu mă voi ferici dacă prin această publicare geometria, carea încă la anul 1816 am paradosit aice în liceul public în tăia oară în limba românească, va căpăta un spori în privirea numărului doritorilor a se folosi cu această ştiinţă interesantă.
Gh. Asachf
Teşii, 20 iuli 1838
Românii, carii de şeptesprezece secuii se află trans-plîntaţi în pămînturile Daciei, şi în ist period îndelungat pliniră fapte ce au înrîurit asupra soartei Europei orientale, au fost rămas necunoscuţi Apusului. Cauza acestei neştiinţe era lipsa scriitorilor naţionali şi a sistemului vecinilor de a absorbi naţionalitatea românilor şi a întuneca vînta dregerilor sale.
Toate aceste pedeci, ce erau de natură a putea îneca orice dregere omenească, n-au putut învince în inima română sentimentul naţionalitate!, carile s-au păstrat pană în zilele de faţă, cînd Providenţa cerească au chemat privirile Europei asupra patriei noastre, spre a o reconduce în sînul familiei sale pe calea culturei şi a orînduielei, elemente neapărate fericirei publice.
Simpatia care astăzi românii au cîştigat-o sînfem datori vechilor suferinţi îndelungate şi publiciştilor carii au advocatat cauza noastră. între aceştia, nici unul n-au îmbrăţoşat-o cu mai mare talent, erudiţie şi căldură decît renumitul istoric a Franţiei Edgar Quinet, carile, în agiu-nul deschiderei Conferenţiilor de Paris, au publicat tratatul intitulat Românii, prin care s-au revărsat o nouă lumină asupra naţiei noastre ; s-au deşteptat interesul străinilor, şi în inima tutulor compatrioţilor o adîncă admirare şi vie recunoştinţă cătră autorul.
Spre a mulţămi nerăbdarea acelora carii n-au putut ceti în original acea compunere  clasică,  noi publicăm
792
793
deodată a sa parte I-e, la care, spre înţălesul arheologiei, adaogim harta vechei Dacie, şi ca un semn a stimei din. partea românilor s-au pus în fruntea cărţei portretul renumitului autor.
De asemenea s-au adaos a lui cuvînt funerar dedicat memoriei lui Gheorghie Moruz.
PREFAŢA LA FRAGMENTUL ISTORIC A MOLDOROMÂNILOR
Istoria nu are un alt esemplu asemănat cu acela care Roma au dat lumei de la a ei urzire pan ia apunerea sa. Amorul patriei, a libertăţei, a gloriei umplea inima romanilor, i întărea întru prosforaliie cele mai mari, întru faptele cele mai sumeţe şi mai nobile. îi despreţuiau averea, moartea ; onorul numelui lor Ii era mai presus de toate. Prin asta ii se făcură mai puternici preste toţi vecinii lor ; nici o naţie nu se înălţasă întru atîta. Oastea lor se lupta cu vinceală în tustrele părţi a pămîntuluL Dar nu rîurile de sînge revărsate în trei părţi a pămîn-tului,. nu bătălii cîştigate preste armii mai puternice, nu odoarele adunate din toate părţile lumei, nu gloria, mărirea şi domnia Romei preste faţa pămîntului erau lucrul cel minunat carii ii au făptuit. Nu, toate aceste erau trecătoare. Roma este astăzi o cetate neputincioasă. Dar acele la care poate că romanii mai puţin cugetau că ar fi pentru lume mai înseninători, mai puternic şi pentru care ii nu se repezeau în pericolul morţei, chiar aceea ii-au supravieţuit ! Adecă ii au răspîndit în giur ştiinţa, au împărtăşit popoarelor semivarvare a lor legiuiri şi datini mai umane, şi în părţile depărtate, pe atunci sălbatice, au urzit în răsăritul Europei un popor îndănuit cu o viaţă atît de solidă încît varvarii nordului şi a răsăritului, cu toate a lor flagele, nu i-au putut star pi, şi astăzi românii, ca un fenix, politiceşte renasc sub soarele Proniei şi sub egida puterilor Europei, care li asigură o
795
esistenţă trainică şi pre care tot românul se cuvine a o considera, a o preţui şi venera ca o moştenire a străluciţilor săi antecesori. Filele istoriei viitorului nostru sînt albe, de la noi atîrna a se putea înscrie în ele faptele unei vieţi civile pacinice, însemnate cu plinirea legilor religiei şi a statului, cu esemple de virtute, de dorul luminărei şi a dezvoltărei mijloacelor materiale, de care natura au îndănuit ţara concvistată cu puterea armelor străbunilor şi răscumpărată prin pătimirea strănepoţilor.
Iar ce se atinge de istoria trecutului a ţărei noastre, dînsa se află încă împresurată de o negură, care nesmintit raza adevărului şi sîrguinţa literaţilor o vor răzbate îndată ce sub auspiţiile păcei şi a organizaţiei statornice a patriei geniile patriotice se vor prosfora a dezmormînta documentele istorice preţuoase, îngropate prin mai multe biblioteci şi aziluri particulare, precum s-au tîmplat cu descoperirea fragmentului istoric, carile, prin îngrijerea d. logofătului Gheorghie Costachi-Boldur, s-au dat la lumină sub titlu de Fragment. Acest document preţuos, destinat a răspîndi o lucoare în istoria patriei, scris fiind în vechea limbă română, pentru mai bună înţălegere^s-au tradus în stilul modern de întâiul filolog a româniei, d. spat. Gheorghie Săulescu, şi pre carile aice îl publicăm.
Gh. Asachi
PREFAŢA
[la CVESTIA RELAŢIILOR DINTRE PROPRIETARII DE  MOŞII  DIN  MOLDOVA  CU LOCUITORII LUCRATORI DE PÂMlNT, DE N. ISTRATI, Iaşi, 1857]
între toate instituţiile Moldovei ce au a fi reorganizate, nici una nu este chemată a avea o însămânţate mai mare şi a înrîuri asupra binelui public decît aceea ce va regula în viitor relaţiile între proprietarii de moşie şi între lucrătorul de pămînt.
Dezlegarea unei aseminea cvestii cere o deplină cunoştinţă şi o serioasă pătrundere a intereselor locale, ca prin o nouă şi dreaptă combinare să se poată întemeia industria agricolă, care pretutindene, iar mai ales la noi, este izvorul îndemînărei şi a înavuţirei ţărei.
Astă cvestie, care preocupă într-un grad atît de mare pe proprietari şi pe săteni, au fost nu demult obgetul dezbaterilor publice şi nu conteneşte a fi cauza îngrijirilor societăţei. Cu toate acestea, rezultatul consfătuirilor pentru dizlegarea problemului, pană amu socotit indisolubil, nu s-au expus în critica publică.
D-lui post. N. Istrati, ex-deputat a Divanului Ad-hoc, care s-au disfiinţat mai nainte de a fi consultat, şi ale căruia scrise politice în mai multe rînduri au lămurit interesele patriei, ca moldovan interesat şi în astă cvestie vitală, supuind-o cercetărei curat practice, prin un analis chiar şi înţălegător au dedus o încheiere ce ni se pare singura putincioasă a îmbina dreptul cel sfinţit a proprietarului de pămînt cu dreptul nu mai puţin natural a săteanului, proprietar a ostinelei sale, ca prin împăcarea ambelor părţi să fie asigurat interesul cel mare a
797
lucrărei pămîntului şl să se restatornicească şi armonia între aceste două clase a societăţei, şi lumea să se convingă de înţălegirea şi dreptatea ce au precumpenit în. dezlegarea acestei cvestii.
Din aceste motive s-au produs tratatul de faţă, care atît dupre însemnătatea materiei ce o cercetează cît şi dupre cererile stăruitoare ce din mai multe părţi s-au adresat, dumfnealui] autorul au încredinţat spre a se publica.
Pre lîngă destinaţia ce ist tratat a găsi mijlocul cel mai nimerit pentru mănoasa producere a pămîntului, publicarea sa în broşură are de scop, dupre dorinţa d-sale autorului şi a editorului, prin vînzarea ei a se putea aduna un fondos pentru facerea unei fîntîni arte-ziane pe podişul Copoului, prin care s-ar îndestula cu apă atît partea cea de sus a capitalei cît şi parcul cel giune lipsit ele îndemînarea apei,
Cu punerea în lucrare al acestui proiect s-ar însărcina o societate compusă din d-lui Gh. Drăghici, prezidentul] Eforiei, şi din editorul, iar cu desfacerea eczemplarelor tipărite pe d. post, Manolachi Codrescu.
Gh. Asachî
Iaşi, 31 dec, 1857 editor
-   CĂTRÂ LECTORI
[la CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA GEOLOGIEI, de A. D. HOLBAN, Iaşi, 1860]
Ramul ştiinţelor pozitive au căpătat la noi un nou coniucrător. Junele compatriot, d. Alexandru Holbări, pregătit aice cu cunoştinţele elementare, ş-au ales specialitatea agronomiei, care, cu modeste mijloace private, în curs de opt ani au învăţat-o în Franţia, la Grignon, celebrul institut imperial de agricultură, cu o fabrică de instrumente aratorii. D. Holban reintră amu în sinul patriei cu grad de inginer agricol şi cu vie dorinţă a i se face folositor, în o epocă în care tot românul este chemat prin fapte, nu prin iluzii, a contribui Ia reforma edificiului social.
In privirea unor asemene principii, care pururea am cercat însum a profesa şi a le întipări junimei, simt în astă ocazie datoria a provoca asupra junelui compatriot publica luare aminte, înlesnind tipărirea gratis şi împărţirea acei întăi a sale de faţă scrieri ca o programă ce-1 va recomenda în a sa carieră ţării folositoare.
Gh. Asachi
Iaşi, 9 martie 1860
799
ROMÂNII
Cincizeci de generaţii au trecut de la contenirea domniei romanilor în Dacia, urmată din cauza dezbinărilor din năuntru şi a fortunilor de din afară. Pe cînd în ist şir îndelungat de ani multe popoare puternice s-au acufundat în volbura politică, încît abia au rămas urme de a lor fiinţă pe pămînt, românii au supravieţuit la toate zguduiturile care au schimbat faţa pămîntului, şi din rădăcina acestui trunchi nemuritori au răsărit o generaţie care au repopulat pămîntul Daciei antice.
Un asemene rezultat nu s-au putut plini fără ca în cursul a cincisprezece veacuri să nu fi plinit românii, pentru a lor conservare, fapte demne de a fi înregistrate în istoria lumei. însă toate aceste fapte erau cufundate în întuneric, atît din nestatornicia împregiurărilor cît şi din lipsa scriitorilor : ignotique longa nocte carent quia vatae sacro.
Deşi în ambe Principate cîţiva oameni practici au cules din tradiţii evenimentele din timpul numit a doua colonizare a românilor, totuşi nu numai că aceste au rămas necomplectate, dar a lor precedente lipsesc de tot.
între titlurile puternice a unui popor este a lui istorie, şi oamenii ce se ocupă cu cercetarea şi adunarea documentelor ei pretutindene au meritat stima publică. Dar niciodineoară producerea istoriei românilor nu era mai de nevoie decît în epoca noastră, cînd, pentru reaşezarea lor între familia europeană,  Congresul din Paris
cerea şi titluri istorice, care înaintea lumei să legitimeze actul solenel cerut de diplomatică.
Astă sarcină mîntuitoare, de datoria unui român, au plinit-o renumitul filoromân Edgar Quinet, care, din sentiment şi din legături de familie, se cuvine cu dreptul a se număra între acii întăi români. După răzbelul Crimeei, care au prefăcut starea politică în Orient, pe cînd se anonsa adunarea congresului ce avea să reguleze Principatele pe o nouă bază, d. Quinet, însufleţit de sentimente adevărat patriote, spre a spori interesul Europei în favorul românilor, au publicat în Revue des deux mondes, din ghenarie şi martie din 1856, două tratate istorice intitulate Les Roumains, care scriere au atras luarea aminte al areopagului european şi a tutulor naţiilor libere, şi nu puţin au contribuit la marinimoasa rezolvare a acestei cvestii vitale.
Noi am publicat chiar în acel an traducerea părţei I-a a Românilor, iar astăzi reproducem şi partea Il-a, spre a fi înregistrată în literatura naţională ca un document şi ca o mărturie a recunoştinţei românilor cătră autorul renumit.
Gh. Asachi
800
SCRISORI SI FRAGMENTE AUTOBIOGRAFICE ' Je v°ud/raj lithografier le portrait du grand
Prince de Valachie, qui y regna 1 an 1600 ; îl doit etre ) represente dans Teglise de son nom qui est â Bucarest.
i Faites-en tirer une copie exacte en crayon, et je vous
remettrai avec reconnaissance Ies frais.
En vous souhaitant raceomplissement de vos projets et une parfaite sânte, je vous prie d'agreer l'assurance de Testime de votre tres humble serviteur, [SCRISOARE CĂTRE BANCHERUL n   , -
CONSTANTIN POPP,  DIN 1 IULIE 1823] °"' ^saKy
'i Vienne, â 1 juillet 1823
Monsieur,
Je profite de votre voyage de Bucarest, pour vous prier de vouloir bien vous  informer aupres  de Mr. le baron de Hiller sur la reception de ma lettre et d'une boette contenant un portrait encadre, que je lui ai envoye dans le mois de mars, en le priant de Ie faire presenfer â Son Altesse le Prince Regnant. Comme je nJai lâ-des-sus aucune reponse, je pense  que  quelque  raison Ta empeche d'acceder â ma priere. Veuillez, dans ce cas vous charger d'une offre qui ne peut qu'etre agreable â ; S. A. Serenissime. Vous devez etre fort content d'avoir trouve â Bucarest monsieur Tagent de Lippa. Sa presence facilitera rexecution de vos projets, mais j'espere qu'elle ne vous empechera pas d'aller â Iassy. J'y ai ecris â plu-sieurs amis pour preparer Ies esprits, mais il [ras. clete- \ riorat] â vos moyens et â votre presence pour achever la / subscription. Avânt votre depart de Vienne, je vous ai engage  d'operer â Iassy  entre  deux  personnages une intimite pour  Tavantage  reciproque;   je  reitere mes instance en vous assurant que si vous entamez â Bucarest, vous acheverez  â Iassy  dans  une tete-â-tete la i meilleure des oeuvres. En arrivant dans cete viile faites \ la connaissance du jeune Alexandre Balche, mon intime i ami, qui est le plus instruit et le mieux intentionne de ( toute notre jeunesse. ?
802
[SCRISOARE CĂTRE BANCHERUL CONSTANTIN POPP, DIN 12 APRILIE 1825]
Pendant notre sejour de Baden, vous m'aviez engage de faire imprimer les poesies vallaques. Dispose de suivre les conseils d'un juge aussi competent, j'ai songe â la maniere de Texecution, et me souvins que Tan 1819 me trouvant â Hermanstadt, Mr. Thiery, que j'ai connu dans sa librairie, m'avait temoigne le deşir de publier â ses f rais des ouvrages vallaques. S'il Test toujuor dispose, chargez vous d'arranger cette affaire, je lui livrerai le manuscrit d'un recueil de poesies liriques de 5 â 6 feuil-les in 8-o, et qu'il me mande les conditions. Comme homme de lettres et rumân, je pense que vous vous y interesserez volontierement.
Je ferai parvenir vos amities â Monsieur et Madame Pezzoni, et suiş persuade de leur procurer bien du plai-sir.
Agreez l'assurence des sentiments tres distingues cVestime et de consideration avec lesquels j'ai Thonneur d'etre votre tres devoue serviteur et ami,
G. Asaky
Vienne, 12 avril 1825-
Je m'acquitterai de votre commission expres de Mr. Copitar.
Si Mr. Thiery ne trouvait pas son compte dans l'im-pression, je fais imprimer ici ce recueil avec d'autres pieces que je prepare.
Monsieur,
Sensible aux sentiments d'amitie, non seulement exprimes dans votre agreable lettre du 2 d'avril, mais aussi prouves dans l'affaire dont je vous avais prie, je me reserve le plaisir de vous en temoigner ma reconnais-sance. Je joins ici la 2-e lettre de change et vous la recommande egalement.
Je remercie Madame votre epouse de son aimable souvenir, et prendrai la liberte de lui exprimer mes hom-mages respectueux. Veuillez en meme temps presenter mes compliments â vos charmants enfants.
L'etat financier de la Moldavie offre dans ce moment des attraits pour ceux qui voudraient faire valoir leurs capitaux, et qui, comme sujets d'Autriche, jouiraient d'une surete et d'une garanţie suffisante. Les banquiers grecs n'etant pas rentres en Moldavie, S.A.S. le Prince m'a charge de faire des propositions â quelque maison de commerce, pour Tengager de s'y etablir ou de tenir â Iassy un comptoir, avec des conditions avantageuses.
Comme vous etes au fait des affaires de ce pays lâ, et que vous y etes si pres, peut-etre vous conviendrait-il d'accepter les offres du gouvernement, d'avoir un associe â Iassy et d'entâmer des affaires majeures. Si vous etes dispose, veuillez me communiquer votre pensee lâ-des-sus, ou de m'honorer de vos conseils judiciuex.
804
[SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL.
VENIAMIN COSTACHE, DIN 18/30 AUGUST 1826]
înalt Preosjinţite Părinte,
Cunoscînd a Preosfinţiilor Voastre arhipăstoreaseă îndurare şi binevoinţă asupra acelora ce, urmînd pre calea însemnată de cuvîntul sfînt a Mîntuitoriului nostru Iisus Hristos, să sîrguiesc de a să face folositori la aproapele lor, cutez să înfăţoşez înaintea înalt Preosfinţiilor Voastre pre aducătoriul acestiia scrisori, d-i Alexandru Teodori, doftor, de neam român drept credincios şi fiul a parohului bisericei ortodoxe din Pesta, carile au aretat dorinţa de a merge în Moldova spre a practisi acolo măiestria doftoriii, pre care aici în Viena cu multă laudă au învăţat-o. Drept aceea, fiind d-lui acel întăi din românii noştri carile s-au îndeletnicit întru aceasta ştiinţă, doreşte să aibe norocire de a priimi de la înalt Preosfin-ţia Voastră arhipăstoreaseă binecuvîntare pentru sporiul pildei sale şi pentru împlinirea scoposului său, ce este de a să face folositori la simpatrioţii noştri. Avînd d-i Teodori şi alte ceimi care fac temeiul a unuia hristian şi vrednic cetăţan, fără îndoială să va sîrgui de a agonesi scutirea Înalt Preosfinţiilor Voastre, pentru care şi eu voi fi pătruns de acea mai vie mulţămire.
Rugîndu-mă ca să-m păstrat şi mie a sa arhipăstoreaseă binevoinţă şi ca să mă învrednicit cu o mîngîitoare binecuvîntare, dorindu-vă o statornică sănătate, sărut
dreapta înalt Preosfinţiilor Voastre şi rămîn cu adînc sevasis al Arhipăstoriei Voastre pre supus şi pre umelit şerb,
Cam. Gh. Asachi
Viena, 18/30 avgust 1826
806
[SCRISOARE CĂTRE VORNICUL MIHAIL STURZA, DIN 18/30 AUGUST 1826]
SPRE AMINTIRE
Arhon Vornice,
întemeieta cunoştinţă ce am despre cugetarea şi simţirile dumitale pentru acei ipochimeni ce prin vrednică sîrguinţa să fac în lume folositori mă îndeamnă ca să înfăţoşez prin astă scrisoare pre aducătoriul ei, dumnealui Teodori, de neam român ortodox şi doctor a filosofiii şi a mediţinei, precum şi cultivator a limbii noastre, carile doreşte ca să afierosască în Moldova pîrga ştiinţelor sale. Nime nu poate mai bine decum d-ta, Arhon Vornice, să cumpănească meritul său şi folosul carile din el poate să răsară, nici poate d-lui Teodori să aştepte de aiure mai bun sfat şi scutire acuma la venirea sa în o ţară ce numai inimei sale nu este străină şi întru care de lipsă este d-sale un puternic razim şi agiutori, cînd d-ta pururea ai fost din simţire, din feliurite înalte ştiinţe şi din a sa treaptă energhicos Meţenas la toţi ce au dorit să fie folositori la simpatrioţii noştri. Drept aceea, re-comenduind pe d-lui Teodori la binevoinţa d-le, poftesc să priimeşti încredinţarea de sevasis cu care rămîn a d-tale, Arhon Vornice, umelit şi priitor şerb,
Gh. Asachi
Viena, 18/30 avgust 1826
Un neferice incident, care întnasă în discuţia publică şi a Camerei, mă îndatoreşte a împărtăşi următoare petiţie, ce am, fost adresat şi care s-au cetit în seanţa Camerei din 9 martie.
„Onorabilei Adunări Elective.
Convins de sentimentele de dreptate care însufleţesc pe corpul reprezentanţilor naţiei române, sperez că cu binevoinţa se va asculta espunerea prezentă, mai ales că ea nu este numai personală, ce încă atingătoare de poziţia care am în serviciul public ce-m este încredinţat.
Recunoscător Providenţiei, care mi-au concedat soarta rară a servi patria în curs de giumătate de secol, mă simt datori a esprima guvernului şi compatrioţilor adîncă mulţămire pentru indulgenţa ce mi-au acordat în acest timp îndelungat, în care m-am anevoit a aduna nu avere materială, ce titlul de conlucrători întru cele de folos şi de lauda patriei române.
împăcat cu a mea conştiinţă că pentru aceasta întru nimica nu m-am cruţat, nu am avut vanitate a-mi face un merit din plinirea sîntei mele datorii. Astăzi însă, cînd o neferice persecuţie personală s-au încercat a-mi răpi şi astă avere morală, mă văd constrîns a apela la tribunalul nepărtinitori al Onoratei Adunări şi al opiniei publice şi, totodată, la insulte revoltante a opune facturi.
808
809
D. M. Kogălniceanu, fostul preşedinte a Ministeriu-lui, amintindu-şi poate de un vechi antagonizm în sfera publicităţei, amu, cînd agiunsăse la totputernicie, ca înalt si primar public dregător, au crezut oportun să se răz-buneze. Spre a giustifica înaintea publicului al său neîmpăcat resentiment şi dispreţ a lucrărilor mele, domnul fostul preşedinte, prin ghibace limbuţie, s-au încercat a întuneca facturi pozitive. In discursul academic din 28 octomvrie trecut, la ocazia înaugurărei Universităţii, ce au improvizat, au falsificat istoria literaturei române, semnalînd de întemeitor a şcoalelor naţionale în Moldova pe transilvanul V. Fabian.
Cui este necunoscut că la 1813, în floarea regimului fanariot, în şcoala domnească din Iaşi, monopolizată de greci, eu cel întăi am introdus limba română, tradînd în ea un curs de matematică teoretică şi practică, adecă ingineria civilă, din care mai mulţi elevi sînt vii marturi acelui clas şi astăzi încă esercitează în ţară arta ingineriei.
D-sa fostul preşedinte, care în 30 decemvrie trecut oficial m-au chemat în camera Consiliului, uitînd regimul constituţional, dignitatea postului şi a localului, îm-putîndu-mi cutezarea că la atacul ce mi-au făcut m-am disculpat prin o espunere dreaptă şi moderată, cu voace tunătoare m-au terorizat, m-au declarat de duşman a patriei, asupra caria nu aş fi avînd nici un drit şi care nu-mi este cu nimic datoare, pentru că nu am făcut nimic pentru dînsa, şi drept care prin un mot propriu desfiinţează contractul meu cu guvernul etc, etc.
Neputînd atunce răspunde, pentru că voacea d-sale umplea nu numai camera Consiliului, ce chiar saloanele şi coridorii dimpregiur, îndesuite de ascultători, cu toată modestia i-adresez întrebarea : Cine în românia au început publicitatea şi cu numele au.înviet în patrie şi simţul român ? Cine, încă la 1828, au deschis şcoalele naţionale in Sf. Trei-Ierarhi ? Cine au dezmormîntat drepturile şcoalelor şi în curs de 18 ani, în numele Epi-tropiei, s-au giudecat şi au dezrobit trei moşii şi fere-deul, prin care s-au asigurat şcoalelor unicul fondos material, fără a priimi eu, ca advocat, nici un ban ele re-
muneraţie, dar nici o mulţămire oficială, decît aceea a conştiinţei că am plinit datoria mea ? Cine au redus poezia română la regulele versificaţiei şi a prozodiei dupre principiile clasice în literatură ? Cine acel întăi au ilustrat istoria patriei prin tabloane şi descrieri ? Cine au deschis fără subvenţie acel întăi teatru naţional şi acel întăi conservator filarmonic ? Etc, etc.
Ca răspuns a unui bătrîn la provocările teroristice unui mai june, iertat să fie enumerarea acestor facturi, care constituiază averea morală ce am adunat în curs de cincizeci ani şi care o înverşunată patimă şi abuz de putere s-au fost încercat a mi-o răpi, care însă, ca tribut pentru dezvoltarea naţionalităţei române, cu toată încrederea o depun pe altarul patriei, sub egida Onor. Adunării
810
[O PRECIZARE]
In foiletonul Românul, din 5 dec, no. 339, între mii de bagatele se află şi cîteva rînduri îndatoritoare pentru Gh. Asachi, cum că veteranul Albinei române are în literatura română merite cunoscute, oricare ar fi ideile politice care profesa 1 Pentru că pană amu nu s-a cetit nicăire a sa profesie, după care s-ar fi giudecat a sale idei politice, nu credem de prisos în scurt a le espune aice, pentru cii ce s-ar interesa a le cunoaşte. Asachi, deşi veteran, profesa principiul de progres, la care crede că de la anul 1812 a cercat a contrebui prin formarea şcoalelor şi a clerului.
El se ţine de principiul unirei drepte, că în unire stă tăria ! El a reclamat şi a dorit formarea păstorilor spirituali pentru conducerea sătenilor, carii nu cunosc nici credinţa, nici moralul ; el au cerut educarea clerului pentru cetăţeni, a cărora biserici sînt deşerte, pentru că nu înţeleg cuvîntul lui Dumnezeu ; el a dorit şi a fost pus temelia a se introduce între pămînteni cîteva ramuri de industrie, spre a nu lasa a fi esersate numai de evrei. Ce se atinge de literatura naţională, nime va contesta că ea ar fi esistat înaintea anului 1809 şi 1811, cînd la Roma s-a publicat chiar în foaia oficială Giomale di Campido-glio, no. 154, cele întăi versuri, compuse dupre regulile prozodiii de Asachi introduse în limba română, precum mărturiseşte şi sonetul tipărit la 1821 în cartea Bordeiul
indienesc : Cele neguri..., oda Vers înalt de bucurie..., la 1822, ş.c.l.
Articolul susmencionat, care în favorul veteranului citează versul lui Horatius, este un balsam de mîngîiere pentru dînsul ; el a declarat, ca prin testament, scris pe fruntea casei sale, că din tot lucrul său de 50 ani nu are decît casa pentru repaosul bătrîneţelor şi zilnica rugă cătră Zeul...
„...et valido mihi Latoe dones, et precor integrae Cum mente, nec turpem senectam Degere, nec eithara carentem."
Ode, xxxi
812
NOTIŢIE BIOGRAFICA
Suplement la articolul Asachi, publicat în Dicţionarul contimpur anilor, Paris, 1858
Gheorghi Asachi este născut la Herţa, tîrguşor în Moldova de Sus, la anul 1788, martie 1, ziua sîntei Dochii, homonimă cu Dachia sau Dacia, pre care el a ilustrat-o prin balada Dochia şi Traian.
Părintele lui Gheorghi, care după moartea soţiii sale a intrat în tagma călugărească cu nume de Leon, bărbat învăţat, apreţuind o educaţie clasică, pentru creşterea fiilor s-a mutat cu familia sa la Leopol, în Galiţia. Din etatea de nouă ani, Ghiorghi a urmat acolo cursul studiilor, în limbele polonă, latină şi germană, şi la 1804 1-a încheiet la universitate, căpătînd şi gradul de doctor de filozofie.
Dar totodată el s-a aplicat la specialitatea ingineriei civile şi, în etate de 17 ani, a căpătat diploma de inginer şi arhitect. în astă însuşime a rădicat planuri geodezice şi a construit în Leopol o casă mare, în suburgul Halici. înturnîndu-se la Iaşi, el s-a aplicat în lucrările artei sale şi dupre al său plan s-a construit casele d-nei principese Helena Sturza-Pastravano.
O grea pătimire, urmată după friguri îndelungate, 1-a îndatorit, dupre consultul doctorului Velter, a schimba clima. Drept care, în luna august 1805, a călătorit la Viena, unde a urmat studiul înaltelor matematice sub direcţia celebrului astronom Burg, carele fu de Napoleon I distingat pentru calculul tablelor lunare, atît de folositoare navigaţiunei.
Dar aceste studii fură întrerupte de invazia francezilor şi bătălia de la Austerliţi, zisă a trei împăraţi, între Napoleon I şi imperatorii Roşiei şi al Austriei. După restatornicirea păcei, Asachi a urmat la Viena studiile matematice şi pictura pană în anul 1809.
în acea epohă Moldova era ocupată de armia rosiană, şi admiratul Ciciagoff, supra comandantele ei, prin intervenţia părintelui Iui Asachi, a fost propus acestuia în corpul inginerilor post cu gradul de locotenent; dar el, preferind învăţătură clasică, în loc de a se înturnă -în ţara sa a purces la Roma, unde s-a aplicat la studiul arheologiii şi al limbei italiene, în care a publicat mai multe compuneri, între care şi Sonetul înserat în jurnalul oficial II Campidoglio, no. 154, după care societatea literarie de Roma 1-a admis de membru estraordinar.
La anul 1812, cînd Napoleon I a întreprins a sa mare espediţie în Roşia, generalul Miollis, comandantul garnizoanei franceze din Roma, a îndemnat pe Asachi a se înturnă în Moldova, unde, dupre zicerea sa, armia franceză avea din Roşia să treacă spre a restatornici imperiul antic al Daciii.
Astă idee a electrizat pe Asachi, dar cu înturnarea sa la Iaşi a auzit despre memorabila catastrofă în Roşia, şi în loc de francezi a aflat pe principele Scarlat Cali-mahi cungiurat de o ceată de fanarioţi, carii, în mîn-dria lor, dispreţuiau tot sentimentul de naţionalitate română, şi Asachi se văzu străin în patria sa. Toate dre-gătoriile erau cuprinse de aceşti greci. Pe una numai nu puteau pune mîna, adecă pe aceea de hotărnicii de moşii împresurate, şi care cereau nu numai cunoştinţa limbei române, ce încă şi discifrarea vechelor documente.
Asachi se folosi de astă încungiurare spre a espune nevoia ca hotărnicii, chiar pentru a lor propriu interes, să albe cunoştinţe geodezice. O asemene propunere s-a adoptat, şi Asachi fu numit la 1813.profesor ştiinţei teo-retico-practice al artei de inginer. Spre ist scop, cu toată greutatea terminelor tehnice, el a compus cea întâia dată în limba română un curs de matematică, şi anume aritmetica, algebra şi geometria, care mai în urmă fură şi
814
815
tipărite1. Treizeci şi trei elevi, fii de boieri, între care şi fiul domnitorului, principele Alexandru Calimah, ce este azi ambasador otoman la Viena, a urmat acel curs pană la anul 1819, cînd un esamen public şi o espoziţie de planuri geodezice şi arhitectonice civile şi militare a meritat aprobarea generală, şi acel rezultat s-a considerat ca un eveniment care a însemnat începerea periodului de cultură. Un mare număr dintre acii elevi a esercitat astă artă, şi d. Gheţu Fotachi, şi astăzi inginer de stat, este încă o prubă vie.
In cursul domniei prinţilor fanarioţi, boierii moldoveni nu erau liberi a călători în strein. Cel întăi boier care a trecut peste marginile ţărei a fost Ghiorghi Bogdan. Ca duşman declarat a fanarioţilor, el a refuzat a scoate şlicul înaintea domnitorului, carele i-a trimes răspuns că şlicul i va scoate împreună cu capul 2. Nevoind a se supune unei asemenea operaţii, Bogdan a fugit la Paris şi apoi s-a aşezat la Roma, unde a şi murit. Mărginiţi a petrece în ţară, boierii nu aveau nici o idee de scena dramatică, şi sub ist nume considerau priveliştile care dau trupele de pelevenie umblătoare din loc în loc. La 1817 Asachi a organizat pe a sa cheltuială un teatru de societate în salonul hatmanului Costachi Ghica. El a angajat pe a sa cheltuială un pictor de decoraţii şi un maşinist, casa lui se prefăcu în adevărată fabrică. Cortina principală s-a picturat dupre un model adus de la Roma. Ea înfăţoşa pe Apolon cu muzele, care tindea mîna Moldovei, spre a o rădica. Copiii boierilor Ghica, Sturza a reprezentat mai multe piese în limba română şi franceză. Doamnele Şubina, născută Ghica, Agripina Sturza, d. Iacovachi Leon şi d. M. Cerchez a mai rămas vii marturi.
Revoluţia grecească din anul 1821, care s-a fost născut în Moldova, se făcu leagănul libertăţei eline, unde
1 Amfilohie, episcopul Hotinului, a publicat la 1791 o fi-ladă în care prin semne de nule a înfăţoşat cîteva figuri geometrice (Gh. A.).
2 Care ar fi putut şi esecuta, fiindcă mai nainte boierii Cuza şi Bogdan, carii se rădicase asupra abuzelor şi a tirăniii prinţilor fanarioţi, prin a lor viaţă a răscumpărat stingerea patriotismului lor (Gh. A.).
se formasă combatanţi carii se răspîndiră peste toată Turcia, şi cruziile făptuite de cetele grecilor numiţi ete-rişti a ocazionat emigraţia acelei mai mari părţi din locuitori. Asachi cu a sa familie de asemene a urmat istui povoi şi s-a refugit în Basarabia.
După ce turcii, prin congresul de la Laibah, s-a autorizat a înfrîna răscoala grecească aicea propusă, încît astă ţară a fost leagănul renaşterei eline, Poarta a numit de domnitor pe Ioan Sandu Sturza, carele chemă pe Asachi şi îl rindui agent diplomatic al Moldovei la curtea de Viena. In curs de cinci ani a petrecerei sale în acea capitală el avu norocire a descoperi în mai multe politii a Galiţiii hrisoave a domnilor Moldovei, pe care mitropolitul' Dosoftei în anul 1687 le-a fost luat cu sine în Polonia, unde se refugi în cursul războiului a regelui polon Ioan Sobieski3. Aceste documente, după moartea mitropolitului Dosoftei, se făcură proprietatea persoanelor particulare. La astă ocazie Asachi a avut norocire de a cumpăra documente originale care adevereau că călugării greci a monastirei Trei-Ierarhi ş-a fost apropriet de una sută cincizeci ani veniturile unor trei moşii, care prinţul Vasile Lupu a fost dănuit academiii de el fondată în cuprinsul acei monastiri, de asemene de el făcută. Asachi, în a sa însuşime de referendar sau director a shoalelor, a deschis un proces călugărilor greci, în a cărui curs acii călugări întrebuinţau protecţia consulatului rosian şi pre lîngă Asachi toate mijloacele de co-rumpere. Spre a înlătura cazul de paragrafie, el a regulat ca, la fiecare dare se samă a cheltuielilor şi a veni-
3 Tot din acea epohă se află împrăştiete pe la domnii particulari în Galiţia o mulţime de hrisoave a prinţilor Moldovei atingătoare de interesuri a statului şi de a particularilor. Din epoha noastră se află acolo rătăcit manuscriptul dicţionarului complect a lui Budai şi un poem epic Ţiganaida, cel întăi în limba română, care tezaure zac înmormântate pentru literatura română, fără ca Ministerul Cultelor să se ocupe de a le cumpăra din somele ce se zice că se află rînduite pentru asemene. Dar de urgenţă s-a declarat a trimete pe un literator cu merit pană la Colonele lui Ercole, spre a aduce de acolo documente care descopăr şi constatează că românii Principatelor se trag de la anticii romani (Gh. A.).
816
817
tulul casei şcoalelor, la rubrica de venit să se adaogă fraza : afară de venitul a trei moşii.
în fine, cu toate intrigile opozanţilor a binelui public, înalta Curte (Divanul Domnesc), după o trecere de optsprezece ani, a fost nevoită a proceda la revizia istui proces.
Asachi a pronunţat în 10 iulie 1839 acea întăi oraţie forensa (pledoeluî) astei cauze celebre înaintea Curţii complete şi a unui numeros public. Dar, prin uneltirea călugărilor greci, sentenţa a ieşit defavorabilă pentru scoale, însă ea nu a căpătat întărirea domnească, pentru că prezidentul Curţii, loialul Constantin Balş, a fost de altă socotinţă.
Spre a paraliza uneitirele acelor călugări, Asachi a redigeat un memuar cu anexe de documente, care în mii de esemplare s-a împărţit în public şi care de-a dreptul 1-a supus Generalei Adunări. Ist corp, convins de dreapta reclamare şi neputînd a se opune opinii! publice, a îmbrăţoşat cu energie astă cauză şi, prin un raport cătră domnitorul, a cerut revizia procesului.
într-un consiliu de stat estraordinar, preşedat ce domnitorul şi compus din două divanuri şi de toţi miniştrii, cătră carii s-a adaos şi Asachi, astă mare cauză, atît de însemnătoare pentru propăşirea shoalelor, după un curs atît de îndelungat de optsprezece ani şi susţinut fără nici un agiutor numai de Asachi, s-a decidat în 27 martie 1846, încît, după acel îndelungat period, shoalele a reintrat în proprietatea acelor moşii : Tomaşenii, Agiudenii şi Răchitenii, situate în districtul Roman, a edificiilor dănuite de prinţul Vasile Lupu, şi care călugării greci ş-a fost însuşit. Cătră care moşii prin îngrijirea şi stăruinţa lui Asachi se adaose şi Văleni, care tuspatru moşii sînt unica proprietate, a shoalelor publice.
Asachi, în a sa însuşime de referenclar sau director a shoalelor, a secfestrat o parte din casele monastirei, unde îndată a deschis shoala primară.
în curpinsul acestei monastiri s-a statornicit şi colegiul în care d. Gheorghi Săulescu preda întăia dată gramatica şi filologia română de el compuse, d. Fabian matematica şi  geografia şi  d. G.  Fiiipescu  geodezia. în
curgerea anilor 1829—1831, Asachi s-a ocupat la Bucureşti şi la Petersburg, ca secretar a Comitetului ad-hoc, de redacţia constituţiii politice a Moldovei, cunoscute sub nume de Regulamentul organic, care a re-ntrodus în ţară guvernul reprezentativ şi care în mare parte a servit de bază la facerea Convenţiii din 7 (19) august 1858.
La 1831 el fu numit arhivist de stat şi se ocupă cu culegerea documentelor vechi privitoare la drepturile ţărei ; la 1829, pe cînd presa era în faşe, găsindu-se numai 3 a mitropolie un teasc pentru cărţi bisericeşti, şi pe cînd locuitorii ţărei nu aveau alt mijloc de a afla ce se petrece în afară, dar chiar şi în lăuntrul, decît veştile din gură în gură, el a fost carele cel întăi a avut inspiraţia şi curagiul dintre toţi de a lua iniţiativa şi d-a pune mîna pe stindardul presei, fondînd acea întăi foaie periodică, întitulată Albina română, urmată de Patria, care a continuat 33 ani, şi Buletinul oficial a guvernului. La 1839 el a instituat Conservatorul filarmonic, a cărui elevi a putut cu succes reprezenta româneşte opera Norma. între multe alte piese teatrale, de el prelucrate, care fură reprezentate pe teatrul de societate şi acel public, el mai adaose a sale originale compuneri, precum dramele naţionale : Petru Rareş, Elena Dragoş şi Turnul Butului, comediile Pedagogul şi Ţiganii, la ocazia eliberare! lor de sclavie, ş.c.l., el a dat la lumină din istoria patriii mai multe broşuri ilustrate de tabloane litografice şi foaia periodică Icoana lumei, însoţită cu stampe, un atlas geografic, un tablou istoric, lucrări care a contribuit Ia deşteptarea spiritului naţional şi la răspîndirea cunoştinţelor folositoare, dintre care n-a lipsit şi acele pentru tragerea neamului român, şi prin fondarea unei întăi fabrici de hîrtie pe a sa mică proprietate, antica Petrodava, a deşteptat industria naţională, însă şi înghiţirea stărei sale finanţială.
Pentru de a da la streini o idee despre istoria ţărei, el a tradus şi a publicat în limba franceză Novelele istorice a româniei, o culegere a poeziilor sale, compuse dupre regulile prozodiei, care le-a adaptat la haracterul limbei, şi mai multe fragmente originale în limba italiană, franceză şi germană.
818
81»
Cătră aceste se cuvine a adăogi că, pre lîngă cunoştinţa limbei mume, Asachi cunoaşte acea polonă, ro-siană, latină, germană, italiană, franceză şi acea engleză.
în epoha cînd tratatul de Paris a asigurat româniei un post între naţiile Europei, şi Asachi a văzut începutul realizării a dulcelor sale visuri, tocmai atuncea el, acela carele de-a pururea a lucrat pentru renaşterea pa-triii sale, s-a văzut lipsit de publicitate oficială, care este a sa creaţie, sau mai bine a zice de copilul său, luîndu-se şi dîndu-se pe mîna evreului Foaia oficială, fără măcar o formă de publicaţie, încît al său mare institut tipo-litografie s-a osîndit la nelucrare.
Sic annorum labor quinquaginta remuneratur