NUVELE ISTORICE
PREFACE
[la Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, Iaşi, 1859]
Les colonies romaines fondees dans la Dacie Van 105 de Vere chretienne par Trajan, apres la retrăite des le-gions ordonnee par Aurelien Van 274 en Moesie, ont rasiste pendant dix siecles aux invasions des barbares que le Nord et VOrient langaient sur ce pays. Tandis que d'autres colonies romaines, dans les Gaules, en Espagne et en Afrique, ont ete absorbees par les aborigenes, les colons de la Dacie, nommes aujourd'hui Roumains, conserv ent jusqu'ă ce jour le nom, la langue, les habitudes et en pârtie le costume de leurs ancetres. Toujours en lutte avec des peuples feroces, les Roumains, vivant en differentes petites republiques, etaient souvent obliges de quitter les plaines fertiles et de s'abriter dans les mon-tagnes, qui leur servaient d'asile et de pâturage ă leurs troupeaux. Leur histoire de cette epoque n'est consignee que dans les traditions et les chants populaires ; ce n'est que les Byzantins qui, ayant eprouve la force de Vem-Pire Roumaino-Bulgare des Asans, en parlent dans leurs chroniques; le reste de VEurope paraissait ignorer Vexis-tence et le mode du gouvernement d'un peuple de plu-sieurs millions d'âmes, et le confondait souvent avec les Hongrois et les Slaves; et ce n'est que les archeologues et les anciens geographes et historiens, comme recem-nient Guthrie et autres, qui font mention d'un peuple de race latine vivant ă VOrient de VEurope.
21
Les chroniques indigenes ne datent que depuis le 12-eme siecle lorsque, de concert avec les Hongrois, les Roumains, refoulant les barbares dans les steppes au delă du Dniester, purent reunir les differentes republiques en un seul etat, epoque qu'on appelle la seconde colonisa-tion. Mais jusqu'ă cette epoque îl y a une longue lacune dans Vhistoire des Roumains. La grande question orientale, qui a eclaire VEurope sur Vimportance de la con-servation des Roumains, vient de rendre cette colonie au but primitif de sa fondation, en la considerant comme une barriere contre les invasions, et ouvre ces provinces aux investigations des savants. Nous avons deja salue la decouverte recente d9un manuscrit, qui remplit une de ces lacunes de Vhistoire. Cest ce fragment de Van 1495 ecrit dans Vancienne langue roumaine, interessant aussi sous le rapport philologique, que nous offrons en tra-% duction ă la litterature europeenne. Voriginal lui meme, peu comprehensible aux Roumains modernes, demontre de plus son affinite avec la langue mere, et les change-ments que le temps et la culture des lettres ont operes dans sa reforme prouvent qu'elle est susceptible d'une grande perfection.
Cet ancien fragment est suivi d'un Recueil des nouvelles historiques de la Roumanie, qui avaient ete suc-cessivement publiees en roumain, et que nous reprodui-sons aujourd'hui en traduction frangaise, pour satisfaire ă Vinteret que VEurope porte a Vhistoire de ce pays.
L'£DITEUR
PREFAŢA [la Nuvele istorice a româniei, Iaşi, 1867]
In cursul anilor în care se publica acel întăi ziar a româniei, întitulat Albina română, acea foaie cuprindea mai multe novele istorice. Aceste se editează acum în un volum, la care s-a adaos biografia autorului şi portretul său.
Sint cîţiva ani cînd un amic al autorului începuse ediţia acestor nuvele cu litere pe atunce uzitate; de aceea era nevoie a continua acel mod.
îassy, 1858
Capul I
ROMIDAVA
D.RAGOŞ
Restatornicitoriul domniei românilor în Dacia Transalpină, numită după aceea Moldova, la anul 1352.
Et pius est patriae faeta referre opus Cuvios lucru este a aminti faptele patrie!
ovid., Tristium.
INTRODUCERE ISTORICĂ
Toate naţiunile, ca şi familiile, ambiţionează a da începutului lor un uric strălucit şi minunat, învălit deseori în negura mitologiei sau a alegoriei. Nu numai popoarele Asiei, ce încă grecii şi romanii ni-au dat asemene esemple. Dupre istorie, Tezeus, eroul Atinei, au întemeiet puterea patriei sale prin lupta cu un taur numit Mino-Taur; gemenii Romulus şi Remus, de la carii derează începutul şi numele Romei, s-au alăptat de o lupoaie. De asemene tradiţiunea şi manuscrisele noastre datează întemeierea statului moldoromân de la uciderea bourului sălbatic de Dragoş vodă. Deci, precum istorienii moderni dau acelor două uricuri de mai sus o esplicare mai naturală, şi noi vom cerca a da evenimentului prin care Dragoş au restatomicit domnia românilor în astă ţară o esplicare mai adevăro-asemănată, neputîndu-să da crezare tradiţiunei că Dragoş au ieşit numai la vînătoare cu câteva mii de juni din munţii Maramoruşului păn în mezul Moldovei, în depărtare de vro 100 mile. Pe acest temei, în formă de novelă, vom reproduce, după altă tradiţiune, acest eveniment important, de la care derează restatornicirea şi esistenţa statului moldoromân de o miază-mie de ani1.
1 Istoriografii pămînteni şi acii străini difereazâ în data acestui eveniment. Vornicul Ureche şi Miron logofătul îl pun la 1326, străinii la 1359. Noi ni-am ţinut deodată de hronologia publicată în zilile mitropolitului Iacob (Gh. A.).
ă4
După căderea domniei şi a puterii romanilor în Dacia, astă ţară fu pe rînd cutrierată şi ocupată de multe popoare venite unile de la nordul, altele de la răsăritul Europei şi al Asiei. Dar, deşi dregătorii publici ai Romei şi legioanele, neputînd sta în contra preputerii, trecură parte în Dacia Aureliană peste Dunăre, parte în Italia, totuşi nu puţini coloni şi cetăţeni romani rămaseră locuind prin cetăţi şi şeşuii, cînd partea cea mai însemnată dintr-înşii se aşeză între munţii Carpaţi, unde, apăraţi de nestrăbătuta lor poziţiune, păstrau sub propriii lor domni naţionalitatea, atîrnînd uneori de străinii mai puternici decît dînşii şi unindu-să alte daţi cu rivalii acestora, spre a combate pe asupritorii comuni şi a păstra pană în zilele noastre dreptul peste vechea lor patrie.
De asemene se tîmplă la 1351, cînd românii, în unire cu ungurii şi cu cavalerii cruceri 2, au învins oardele tătare între munţii Carpatului, unde fu ucis şi Atlamos, şeful lor. Astă învincere au fost aşa de sunătoare şi decisivă, că cea mai mare parte de tătari s-au retras din şesurile Daciei Transalpine3 în părţile Mărei Azove, de unde venisără, rămîind numai în  Cumania Mică4 o
2 Cavaleri. Aceşti cavaleri, compuşi din cete de italieni, francezi^ germani şi englezi, se chemau ioaniţi sau cavaleri de Malta, a cărora tagmă s-au înfiinţat încă la 1048 pentru apărarea pe-rigrenilor (hagii) ce călătoreau la Palestina. O ceată de aceşti cavaleri, compusă de germani, s-au fost îndrumat prin Ungaria, unde, întîmpinînd împedicare de a călători înainte, au rămas întrebuinţată de regii Ungariei pentru combaterea şi stărpirea Paginilor în Dacia. De la aceştia se trage şi înfiinţarea cetăţii German sau Neamţu pe la 1220. Ordinul de cavaleri maltezi esistă astăzi încă, însă sub altă formă (Gh. A.).
3 Dacia Transalpină se numea ţara între munţii Carpaţi şi Tiras (Nistru), ce apoi fu numită Moldova. Transalpina vra să zică : dincolo de Alpii Carpaţi. Romanii i-au dat acest nume în Privirea poziţiei Italiei ; noi însă, carii locuim dincoace de Alpi, s-ar cuveni să o numim Cisalpina (dincoace de Alpi) (Gh. A.).
4 între popoarile asiene ce împresurau pe rînd astă ţară erau cumanii. Pe acii din Asia i-au stîrpit la 1222 Cinghis-Han.
Şi
25
oardă, sub comanda unui emir numit Haroboe 5, om crud şi monstruos, carile rezedue în cetatea Romidava6.
Dupre esemplul acelor români, carii sub conducerea lui Negru vodă, mai nainte, retrecusă din munţi în şesu-rile Argeşului, unde înflorea domnia lor, românii din Maramureş, asupriţi de unguri şi de ruteni, atît în privirea politică cum şi în acea religioasă, s-au văzut nevoiţi a recerca şesurile cele mănoase, care amu în cea mai mare parte de barbari se eliberasă.
Asupra acestor români domnea, din dinastia Drago-şizilor, principele lor Dragoş, carele plănuise reîntoarcerea în ţară. Mai nainte de a realiza strămutarea sa cu o parte a poporului, au căutat a să alea cu Susman, domnul româno-bulgar din Mizia, şi spre închegarea acestei legături politice, Bogdan, fiul lui Dragoş, s-au logodit cu Branda, fiica lui Susman, încît la anul 1352, Caliman, fratele acestuia, s-au însărcinat a conduce pe Branda la Maramureş cătră mirile ei. După o pregătire cuvenită pentru asemene călătorie îndelungată, principesa Branda, cu unchiul ei şi cu un cortej strălucit, s-au îmbarcat pe Dunăre, spre a agiunge în un port al României, de unde avea să înainteze călătoria la Maramureş. Un zefir lin, ce la început abia umfla vîntrelile vasului, peste zi s-au
Cumanii ce erau aşezaţi dincoace de Carpaţi, spăimîntaţi, cerură de la unguri a să boteza. Episcopul Robert de la Gran, de naţie german, au cerut de la papa a nu face parte la espediţiunea crucierilor în Palestina, avînd el nevoie a creştina pe cumani, care lucrare o şi . întreprinse prin monahii dominicani, dintre carii Teodorit se numi episcop de Cumania. Acest popor era concentrat mai cu samă în partea unde azi este politia Neamţu, care, ca şi cetăţuia, se denumi dupre misionarii urzitorii ei. Cumanii, sub nume de mocani catolici, şi astăzi încă locuiesc în politia Neamţu, în număr peste 400 familii (Gh. A.).
5 Haroboe în limba hună sau besă (besarabiană) însamnă păzitor de margine (Gh. A.). L
6 Romidava, de slavi numită Smerodava, cetate antică a caria urme se văd aproape de Roman, lîngă Ghidinţi, dincoace de Şiret. Cetatea au fost urzită de romani, cuprinsă şi suru-pată de barbari, restaurată de Ştefan cel Mare şi mai în urmă delăsată. Nu de mult materialul ei fu mai ales întrebuinţat la zidirea curţei. din Ghidinţi. Cuvîntul dava în limba dacică însemnează cetate, polis, bpurg, care cuvînt şi modernii adaog la numile politiilor: Constantinopoli, Petersburg, Romidava (cetatea romanilor) (Gh. A.).
28
prefăcut în o fortuna înfricoşată ; ceriul şi pămîntui se coperiră de întuneric, puterea undelor rumpsă cîrma, de care fiind vasul lipsit, fu nevoit a urma cursului celui repede al apelor întăritate. Cine poate descrie poziţiunea periculoasă şi starea cea amară în care se afla Branda, îngrijirea lui Caliman şi disperarea marinarilor, carii nu aveau nici un mijloc de agiutori. A doua zi cătră seară, aiinîndu-să fortuna, vasul fu împins la mal, aproape de gura Şiretului. Vasfrînşii, cuprinşi de spaimă şi de osti-neală, se retraseră cătră un tufar apropiet, unde în genunchi mulţămeau lui Dumnezeu de a scăpărei şi, spre a nu da prepus în acele locuri ce li erau necunoscute, Branda şi Caliman îşi schimbară veşmintele în alte ordinare, cînd deodată se văzură atacaţi de o bandă de piraţi bîrlădeni7. Bravura estraordinară a lui Caliman şi a custodiilor, carii, deşi erau obosiţi, făceau vrednice de mirare opintele întru apărarea fiicei domnitorului lor, însă n-au putut scăpa pe Branda, care n-avea altă armă decît lacrămi şi cuvinte înduioşite, ce în româneşte li adresa cătră hoţi. Caliman, carile ca un leu luptîridu-să cu mîna sa au omorît cîţiva din piraţi, însuşi fiind lovit de mai multe lănci, căzu în urmă peste trupurile arma-şilor şi a curtenilor, între carii numai Branda fu păstrată în viaţă.
Din cîtimea odoarelor, a stofelor şi altor obiecte preţioase care formau averea Brandei, piraţii, giudecînd că au prădat un vas de comerţ al genovezilor, ce neguţau pe atunce în aceste ţări, se fericeau de prada lor, fără a Şti încă ce obiect mai preţios decît acele odoare au căpătat în persoana fiicei lui Susman, a caria plîngere şi durere pentru omul ce combatînd s-au răpus nu li lăsa vro îndoială a crede că ea era fiica crezutului neguţitor.
7 Bîrladul era pe la începutul veacului al XII o politie mare Şi împoporată, zidită lîngă ruinile unei cetăţi daciene, a caria urme şi astăzi să văd în partea de amiazizi a politiei. In acea ePohă bîrlădenii se ocupau mai cu samă cu piraterie (hoţie) pe malul Dunării şi a Mării Negre. Bîrlădenii aveau o flotilă cu care se înainteau păn la gura rîului Nipru, unde au luat cu asalt şi au prădat Lesa, renumită politie de comerţ, depozitară de manufăcture greceşti şi italiene. Bîrlădenii erau de naţie be-seni sau besarabieni (Gh. A.).
27
7
Spre a avea învoire şi apărare de a esercita meşteria Iof, bîrlădenii erau datori a da lui Haroboe zeciuiala din toate lucrurile şi persoanele prădate şi răpite. Pentru asemene scop se aflau între dînşii doi tătari bătrîni, ai lui credincioşi, însărcinaţi a controla acest venit hoţesc şi a trage partea cuvenită domnului lor. După ce au adunat dară toate obiectele din vas scăpate, căruia-i dederă mai în urmă foc, bătrînii au ales porţiunea cea mai bună, între care figura sclava, a caria frumuseţă şi delicateţă de toţi fu declarată ca tributul cel mai vrednic chiar însuşi hanului oardei de aur, care tribut îl şi trimisă la rezidinţa lui Haroboe. în ceata tatarinilor se afla şi un june român, anume Gramen, carile, atît din simpatia naţiona-Jitătii, cît şi din nepractica meşteriei infam^^^TTluasă parte activă la atacul ce se făcu vasfrînşilor, deşi prin oarecare demonstraţiuni se nevoia a nu da tătarilor prepus de compătimirea sa. De frumuseţele cele rare ale Brandei, de plînsul ei cel pătrunzători şi de cuvintele cele înduioşit rostite în limba română, inima lui Gramen fu electrizată de un snn^mînţ_jfeios, dai' totodată" şf ^^tăTeTr^ asupra barbarilor, încît în cîteva rînduri, uitîndu-şi poziţiimea şi neputinţa sa, umbla cu spata în mină să se arunce întru apărarea ei; înfrînîdu-şi însă pornirea sa vătămătoare, au amînatjii_^^ favoraW3ă_ja^are nefenee^ juna
gemîndă acum în sclavie.
îndată ce hoţii cu preţioasa lor pradă se retraseră la apropieta cetăţuie Ghertină, spre a serba infama lor învincere, Gramen, cu favorul umbrelor nopţii, se în-turnă la locul luptei, unde zăceau corpurile românilor stinşi întru apărarea doamnei lor. Intre aceştia au cunoscut pe şeful lor, ce şi el l-au fost crezut părintele junei şi a cărui bravură întru apărarea ei foarte au fost admirată. Ceroetîndu-1 mai de aproape, au aflat în el lîncă .semne de viaţă, căci, deşi lovit de mai multe să-/geţi şi lănci ce ameţit îl oborîsără la pămînt, peptu! lui J era apărat de zale, ce le purta sub vestimîntul cu care ' după vasfrîngere se învălisă. jPerderea mulţimei sînge-luiJţra3LÎLJBE^^ fi întîrzi^i^îorluL
Junele, trezindu-1 din acea ameţală, îi înfăşură ranele, îl rîdică pe calul său şi pe încet se depărta cu dînsul prin
28
căi ascunse, transportîndu-1 la un cotun în mezul pădu-rei, unde petrecea o femeie a lui cunoscută, anume Re-veca, carea plîngea în acea singurătate pe fiii răpiţi în sclavie şi de care ea numai prin bătrîneţa ei au fost scăpată, pe cînd bărbatul său Humă, casnic credincios a lui Negrilă, petrecea cu acesta în cetăţuia Romidava. în îngrijirea acestei femei fu încredinţat Caliman, carile, parte din mulţimea sîngelui perdut, parte din osti-neala călătoriei, simţindu-se aproape de oara lui de pe urmă, rugă pe mărinimosul său mîntuitori a se îngriji de nepoata sa, a-i uşura soarta slăviei şi a cerca ca să o scape de păgîni, spre a o conduce la Maramureş, în sînul familiei, a caria mulţămită va covîrşi toată aşteptarea. Aceste eereriLm prin giurămînt aujn-
datorit pe Gramen_a le realiza, chiar cu periculuL:yldfed sale, cu atîta mai mult că pre lîngă sim^mîntoljBatrioiic ITnobfî "de a mîntui o junădm scTă^/^ de amori
ce i se aprînsăse în inimă sporea în pericolul de care vedea împresurată pe acea fiinţă neferice. Plin de sfinţenia îndatorirei şi a împătimirei sale, Gramen au purces spre a cerca moduri de a o putea realiza, căci, pre lîngă aceste, eriiziile cu care împilătorii patriei sale tratau pe românii cari purtau giugul ovelitori de mult deşteptasă în nobila sa inimă un simţimînt de vendetă (răzbunare), care simţimînt în astă ocaziune s-au aleat cu acel al amorului, deseori producători de lucruri vrednice de mirare.
Pătimirea lui Caliman se părea agmnsă la capătul ei, incîTT*evăca7^ mînpielre de pe
urmă, chemă pe C^m, un^săihastru cuvios petrecăţpri î^^elejpjrejmete^ş^cariîeTn ^F^mpul încălcării barbarilor jn aşams ~răsj^dea j|0^
vă|ătur^e_j|in . Eyangelii, pentru c£ ii nujcuţezau a practica^ în public cultul "religios^ ce^j)rin^ vişinii adu-nîndu-să, preoţii plineau leturghii sfinte şi îndemnau pe popor a suferi în răbdare păn la apropieta lor mîntuire prin un bărbat carile, cu lucrări minunate, va restator-nici în patrie drepturile strămoşeşti. Acestui săhastru Caliman mărturisi numele său şi soarta şi îl congiură a încunoştiinţa pe Dragoş despre evenimentul şi despre sclavia Brandei.
/ Mîngîierea spirituală şi oarecare mursă stoarsă din ! ierburi minunate, a cărora putere era săhastrului cunoscută, produsă deodată în starea sănătăţii lui Caliman o prefacere neaşteptată şi peste puţine zile, cu trecerea pericolului, şe înturnă în el treptat simţuxile^ şi virtutea. După aceea,^p6rîncTuPr^n af arâ~ de lîngezimea
picioarelor : suferinde din străpungerea lăncilor, el înduplecă pe săhastru a călători la Maramureş, spre a în-cunoştiinţa pe Dragoş şi pe Bogdan despre astă tragică tîmplare şi a combina cu dînşii modul scăpărei Brandei, mai nainte de a fi ea condusă în Cumania Mare.
Dragoş însă şi fiul său, neştiutori de o asemene tristă catastrofă, făceau pregătiri pompoase pentru nemtîrzieta sosire a Brandei şi pentru nunta domnească, căci aş-teptîndu-să venirea ei prin ţara Transilvaniei, un cortej strălucit mersăse păn la margine întru întîmpinarea ei. Dar departe de bucuria familiei şi de fericirea ce o aştepta la curtea socrului ei, fiica domnitorului Susman, căzută în sclavia tătarilor, se apropia de Romidava. Toate manierile resj^tuoa ţintitoare a
Haroboe, capul tătarilor, nu era numai păgîn, ce la stat şi fizionomie monstru înfricoşat din viţa calmucilor, mai nalt decît oricare dintre ai săi, el era în^J^iSta^îîJr tutei. în o faţă lată şi brună, două sprmceni îmbinate se maTcau preste nişte ochi rotunzi, între carii nasul turtit cu nări late era din ambele părţi mărginit de nişte mus-teţi care, întrunindu-să cu barba şi zulufii capului, informau o coamă de fiară sălbatică. Aceste şi coiful, răpit de la unul din cei mai faimoşi cavaleri germani, pe care-1 ucise el după o luptă singuratică şi drept semn al triumfului său giufa^ă^ă4~purta cît"va trăi, şi preste care coif, dupre modul cavaleresc, se înălţau două aripi ce aveau formă de coarne, îl asămănau cu fiara sălbatică numită ..bourul, dej^rejeraujpe atunce împoporaii^^^ De aceea românii, pentru săîbătăcia lui asămănîndu-1 cu astă fiară, l-au fost denumit Bourul tătar.
Cînd Branda, strălucindă_de^^ cu aer ma-
iestos, se adusă înâîTîTea lui Haroboe, acesta se^sîmţf cuprins de un simţimînd necunoscut pană âtunce, pen-
30
tru că deodâtă-i răsări în aducerea aminte prezicerea care în juneţile sale-i făcu o magă cumană, „că amoriul unei frumoase sclave creştine, prin mari greutăţi şi eve-niminte vrednice de mirare, îl va conduce şi-L va înălţa pe tronul Cumăniii Mari". înfăţoşarea Brandei, cu fru-museţa ei fermecătoare şi condiţiunea ei de sclavă creştina, dişteptă"7n:^Tnsul menirea strălucitului său viitor şi-1 făcu a crede aproape realizarea fatalismului8, în care pană atunce s-au fost încrezut. în asemine idee cearcă a îmblînzi manierile sale cele sălbatice şi prin toate modurile se nevoia a cîştiga amoriul acestei sclave. Ascunderea numelui ei şi rugămintea de a fi răscumpărată, oţărîrea ei pentru asemine propunere, întăreau pe Haroboe în prezicirea magăi cum că prin greutăţi va agiunge la fericirele lui, încît ziua triumfului său avea sa fie ziua martirului Brandei, şi această criză fatală se apropia, căci barbarul nu înceta a-i prosfora cu titlul de unică soţie şi corona asupra Cumaniei Mari.
Organul prin care Haroboe, în neştiinţa limbei remania
grilă, legat de jîmpl^^ totodată, ne-
apărat în dregirile sale. In epoha cînd ^onuHava^se afla încă în puterea românilor, Negrilă fu unul din burgarii cetăţii. La asaltul ei de cătră tătari, trei din fiii lui căzură de moartea barbarilor, numai unul singur rămăsăse şi, cînd în măcelărie nu era nici o putinţă de scăpare, Negrilă, coperindu-şi cu persoana sa pre fiu, întinsă totodată pavăza asupra lui Haroboe, carele eăzînd de pe cal avea să fie străpuns de o săgeată ce se repezi asu-pra-i. Pentru această faptă tătarul i giurui recunoştinţă, sub condiţiune ca, spre siguranţa credinţei şale, el să aşeze pre fiul său în ceata aleasă a ostaşilor, ca să înveţe şi meşteria răzbelului, la care condiţiune sărmanul părinte fu nevoit a se supune pentru păstrarea vieţei unicului său fiu şi de atunce căpătă favorul şi toată încrederea lui Haroboe, căruia fu şi de folos însemnători, în
8 Fătul la naţiile antice, precum astăzi la turci, se numea ^ soarta neurnită a omului rînduită din naşterea sa şi de care în nici un mod nu putea scapă ; cii ce se încred în asemine se zic \ fatalişti (Gh. A.).
31
privire că cunoştea nu numai toate cele ale cetăţei, ce şi acele din ţară, unde deseori fu însărcinat a fi mijlocitori între locuitorii români, între comani şi între tătari.
Dar toate îndemnările şi propunerile ce Negrilă făcea Brandei din partea domnului său rămîind zadarnice, barbarul, avînd întipărită în cugetul său prezicerea magăi, au cercat în urmă prin moduri spre a o realiza ; aşadară, după ce în zadar i-au propus cele mai măgulitoare giu-ruiri, Haroboe, făţărnicind urgie şi moarte pentru nesupunerea cătră noul ei domnitori şi soţ de soartă menit, orîndui a să conduce Branda la o închisoare, ca în singurătatea înspăimântătoare să afle mîntuîrea ei prin pre-facirea simţimîntelor. Principesa însă, cu toată frăgezimea anilor, înarmată de credinţa^î^îe^itnîeanii^ des-grejula^^
ţoare, au decis a se face jertva^lrtut^^ /?ea înfrîMşata"păstra o^lnîîKă^
îrî~~mezul acesteT~neindupîec^ învins de
ambiţiune ce sporea prin prezicerea fatală şi fermecat de harurile Brandei, părăsind toate îndatorirele poziţiunei sale ca ostaş, nu se îngrija de altele decît de pasiunea sa, de viitoarea sa mărire şi de modul de a o cîştiga ; în-ţîmpinînd apoi o asemene opunere, se înfuria şi umplea cetatea de urletele sale. Totuşi, spre cea de pe urmă cercare, trimise Brandei, prin Negrilă, diademul de emiră cu„w preţioase, ale^ăroraT
strălucire aveau în urmă a^în^ple^ că în ziua a doua era prescris a se face ţeremonialul mă-ritărei dupre ritul tătar şi prin urmare îmbrăţoşarea ei a unei religiuni străine.
închisoarea Brandei era în unul din turnurile cetăţei, chiar pe malul Siretiului, aproape unde în el se r avar să rîul ce mai în urmă se denumi Moldova. Ziua era posomorită şi soarele răzbătea uneori nourii cu lîncedele lui raze, iar bolta închisorei se lumina de o lumină ce arunca lucoarea ei melanhonică preste Branda, acufundată Jux Jjicrimi^şi în durere. Sub povoara unor întristate împre-jurări,~omulni^este^ mîngîiere a-şi aminti fericirea trecută ; de aceea sărmana îşi aducea aminte de cele mai duioase momente ale vieţei, a caria floare era ameninţată de furtuna cea turbată. Acufundată în o visare, ea reve-
32
dea în fantazie patria, părinţii, giucăriile copilăriei sale, purcederea ei din casa părinţască, fericita ei călătorie şi sosirea în patria mirelui. Pompa nunţii sale, la care deseori au fost cugetat, i se zugrăvi cu atîta vioşie, încît ea se trezi de aclamaţiunile poporului ce cu bucurie ura pe juna lui doamnă. Astă vedenie era atît de puternică că, înţelegîndu-să apoi singură sub bolta cea posomorită şi cungiurată de tăcerea^ funerală, nu ştia deodată care din două era vis : fericirea trecuta, au mizeria de faţă? Nu tîrziu însă adevărul înfricoşat i se înfăţoşa cu toată asprimea sa. Diademnul de emiră, ce răspîndea o lucoare ademinitoare, îi aminti viitoriul ameninţători ; ea căuta cu dispreţ şi cu oţărîre la odoarăle barbare întinse înaintea ochilor ei şi săruta vălul cel român, care învestea castitatea ei. Scoţînd apoi din sîn o crucită, în carea se conserva şi lemn din crucea Mîntuitoriului, s-au giurat pre sfîntul acel semn a muri pentru adevăr şi pentru patrie şi au decis că de va fi nevoită la actul însoţirei cu barbarul, apoi, trecînd din închisoare la curte preste o punte ce unea turnul cu cetatea,, să se arunce în apa Şiretului şi în ist mod să se ferească de călcarea religiu-nei părinţilor şi a giuruirei cătră Bogdan ; dar voind a lăsa viitorului o amintire despre soarta ei, în un unghi ascuns al închisorei scrisă pe scurt numele ei, istoria ei, un adio cătră mirele ei şi dorinţa sa ca undele Şiretului să-i care măcar trupul cel stîns cătră ţărmul patriei sale. Durerea şi plînsul nesăcat îi amorţisă simţurile şi un somn lin o cuprinsăse pe stratul suferinţelor sale.
Negrilă, îmboldit de Haroboe de a o pregăti pentru apropieta solemnitate a nunţii, distinsă la închisoare şi, găsind pe Branda aţipită în somn, au cercetat localul şi un atare unghi misterios, pe al căruia părete, spre cea mai mare spaimă şi mirare a lui, discopere înscrisul Brandei. Din cuprinsul acelor rînduri înţelege, dar abia crede ochilor, discoperirea unui asemenea mister. Ca unui român, deşi încungiurat de gintă străină, nu era lui Negrilă necunoscut numele fiicei lui Susman, nici legătura ei cu Bogdan ; de aceea bătrînul rămasă ca împetrit înaintea unei june strălucite prin viţa familiei şi mai mult prin mărinimia ei, nu mai puţin prin o soartă atît de crudă. Importanţa cazului şi scurtimea timpului îl ne-
33
voiră a lua o grabnică deriziune. Acel întăi gînd l-au ţintit la fiul său, a căruia simţimînt, opiniune şi curaj i erau bine cunoscute, însă în acest minut critic nefolositoare, din cauza depărtărei sale, fără să prepuie că Gramen, de cînd au giurat lui Caliman că să va îngriji de soarta nepoatei sale, n-au încetat a plănui mii mijloace de a o putea mîntui din sclavie. Deşi asemene lucrare se părea din cele neputincioase, totuşi, răspîndin-clu-să auzirea despre neîntîrzieta ei însoţire cu Haroboe, el decisă a dispreţui orice pericol cu costul vieţei sale şi chiar în noaptea aceea sosi la Romidava, ca să descopere părintelui său acest caz, giurămîntul său şi pasiunea ini-mei sale, care îl îndatoreau a cerca toate mijloacele pentru mîntuirea junei române, dupre un plan ce el l-au urzit şi pentru a căruia aducere întru plinire au fost luate toate măsurile cuvenite. Aşa, Negrilă ieşind din turnul închisorei, acufundat în gînduri la fiul său, să şi întîlni cu dînsul şi acest hazard îl crezu de ogur bun pentru plinirea planurilor sale. Graba ce împingea pe amîndoi de a-şi comunica ideile au înlesnit înţelegerea între părinte şi fiu şi ist din urmă mai cu samă, ce cunoştea principiile aspre ale născătoriului său, mult se mira că au aflat în cazul de faţă o înduplecare atît de uşoară şi cu atîta mai mult că astă întreprindere nu se putea plini decît prin fuga lor a cîte trei şi chiar cu pericolul lor vederat. După ce au pus la cale modul şi ora întîlnirei, fiecarele se înturnă întru pregătirea combinată care se favora şi de apropierea nopţii.
Soarele apuind înaurea culmele munţilor Pion şi Ra-rău şi raza sa de pe urmă luneca prin ferestuica închisorei, în care marinimoasa vergură o luă ca cel de pe urmă adio al vieţei ce apunea pentru dînsa.
Acufundată în asemene triste cugetări şi consfinţind cele de pe urmă minunte întru aducerea aminte a iubiţilor ei, repeta în genunchi rugăciunile, singura ei armă şi pavăză, cînd auzirea de păsuri străine o deşteptă din meditarea ei. Aerul respectabil şi cuvintele cele blînde a lui Negrilă, precum şi o simpatie vederată pentru nenorocirea ei n-au putut alina oţărîrea ei pentru acest bătrîn, credincios satelit al păgînului şi confăptuitori al
34
planurilor sale, neprepuind ea că Negrilă avea pentru dînsa să caice giurămîntul cel înfricoşat ce îl ţînea legat cătră interesele lui Haroboe. Mai nainte însă de a-i descoperi planul, el espusă Brandei pregătirile solenităţei ce aveau a doua zi să înceapă cu răsăritul soarelui şi prin care ea avea a să aşeza pe tronul Cumaniei. Necu-noscînd hotărîrea ei secretă, el cu mirare auzea priface-rea opiniunei şi plecarea ei de a urma voinţei lui Haroboe, a caria plinire zicea că este orînduită de ursita cea fatală. Ceru însă drept har a nu se stoli în veşmintele şi cu odoarele ce i s-au adus, ce a merge la solenitate în portul român şi coperită cu vălul ce i-au dat încă muma sa. La auzirea unor asemene rostiri, atît de opuse cu acele de mai nainte, Negrilă s-au pătruns de mirare şi de spaimă. Inţelegînd că o asemene deriziune nu putea fi decît rezultatul disperărei, bătrînul, înduioşit păn la lacrimi, apucînd pe Branda de mînă o trasă la unghiul închisorei pe al caria părete se afla înscrisul ei şi, arun-cînclu-i-se la picioare, zise : „Doamno a românilor, minim tul mîntuirei tale au venit; să ştii că şi eu-s român ; pătimirile şi lacrimile tale sînt mai puternice decît ferul tiranului ce mă ameninţă ; eu şi fiul meu am pus la cale a te mîntui astăzi. Această piatră, pe care ai înscris testamentul tău, este poarta scăpărei. Un drum subpămîn-tean, nimănuia decît mie cunoscut, te va conduce afară din cetate, pe malul Şiretului şi de acolo, prin căi ascunse, preste munţi, în ţara Maramureşului". Cine poate zugrăvi simţimîntul cel de bucurie, de îngrijire şi de recunoştinţă duioasă de care fu cuprinsă inima Brandei la auzirea unui agiutori atît de neaşteptat, deşi plin de pericule, dar, cu toată dorinţa ei atît de naturală de a fi mîntuită, ea se îndoia a da crezare unei asemene fericiri, clacă, cu cînticul paserii ce dă semnalul de miazănoapte, prin acel coridor ascuns nu ar fi intrat între dînşii Gramen în costium de tătar şi aducînd un asemene port şi pentru Branda. Din ziua cea fatală a răpirei ei de cătră bîrlădeni, Gramen o revăzu amu întăia oară. Aerul ei de spaimă şi de durere, ce de atunce întipărit îl purta în inimă şi în memoria lui, se sănină în astă clipă de raza speranţei de agiutori, care răspîndea un nou farmăc asupra frumuseţei ei şi înteţi focul amoriului şi al com-
35
pătimirei ce el au fost consfinţit pentru astă sclavă română. Iluzia lui Gramen însă nu fu îndelungată, căci părintele său, făcîndu-i semn de secret, îl condusă înaintea înscrisului Brandei, al căruia înţeles ca un fulger săgeta în inima junelui. „Fiecare din noi, zisă bătrînul, avem a plini o datorie ; tu a o mîntui cu fuga, iar eu, rămîind pe loc, doresc ca cu puţinele zile ce mi-au mai rămas să răscumpăr fericirea domnitoriului românilor, căci mergerea mea cu voi ar întârzia numai fuga şi ar grăbi peirea tuturora. Domnul-Zeul românilor, ce în mezul fortunilor şi a barbarilor au păstrat poporul său, teferi vă va conduce la portul dorit. Humă, vechiul meu casnic, carele ca şi mine^şi plînge familia perdută, va fi vouă părinte în astă fugă păn la Maramureş. El vă aşteaptă împreună cu doi cai fugari şi va fi conducători, precum tu vei fi apărători onorului şi vieţei doamnei noastre, pentru care te giur în numele Celui preaputemic, sub a căruia scutire te încredinţez. Pas' sănătos !" Descoperirea cea neaşteptată a familiei Brandei, esemplul cel mărinimos a lui Negrilă şi repegiunea cea neapărată a unei lucrări învăluisă inima sărmanului Gramen. în zadar propunea să rămîie el în locul părintelui, carile îl convinsă că bătrîneţile ar fi făcut neputincioasă fuga, încît învingând îndoitul său simţimînt, depusă giurămînt înaintea lui Dumnezeu şi înaintea părintelui de a plini cele orînduite ; despre altă parte el cîştigă o nouă încredere a Brandei, convingînd-o în scurt de scăparea cea minunată a lui Caliman, cătră care au giuruit dintâi a o conduce. Pripită de Negrilă şi de poziţiunea critică, Branda se învesti în costiumul adus ; ambii luară bine-zicerea bătrînului şi ieşiră prin calea cea secretă, preste a caria intrare se răsturnă iar piatra. Nu tîrziu, un sunet de bucium fu semnalul că fugarii au trecut rîul şi au purces din prelucă. Atuncea Negrilă, îngenunehet, adresă mulţămiri cătră Dumnezeu şi rugi ca să-i conducă teferi ele cursele barbarilor, iar sieşi ceru statornicie de a putea suferi urgia şi martiriul înfurietului Haroboe. Pe cînd Branda, pe care Humă, călare, o ţînea în braţe, fugea prin locuri dosite alăturea cu Gramen, încît dupre port şi repegiune, la întîlnirea tătarilor, ea s-ar fi părut o
femeie răpită, Haroboe, legănat de încrederea ce i-au insuflat zisele lui Negrilă pentru apropieta fericire, abia putu aştepta ziua mult dorită, ce dupre prezicerea magăi era să fie începutul şi a domniei celei strălucite. O muzică barbară dădu semnalul începerei solenităţei şi tătarul, cu un cortej pompos, ce ducea înaintea sa corona de emir, spre a o prosfora miresei, se înainti spre turn, ca să o scoată de acolo şi să o conducă pe tronul pregătit ; însă, întrînd în închisoare şi căutînd pe obiectul do-rinţii şi al mărirei sale, fu deodată fulgerat ca de un tunet, negăsind în locul ei alta decît pe Negrilă în genunchi, carile, ţîind în mînă o cruce mare de lemn, aştepta în linişte o moarte sigură. La asemene vedere, nemărginită aii fost prorumperea urgiei, a furiei şi a setei sale de vendetă (răsplătire). La toate întrebările ce făcea lui Negrilă despre neaşteptata mistuire a sclavei, acesta răspundea : „Aşa au voit Domnul-Zeu !" Curtenii săi, cuprinşi de mirare şi de îngrijire, cercetînd cu torcii aprinse toate unghiurile închisorei, sub piatra răsturnată descoperiră gura canalului subpămîntean, în care s-au şi repezit spre căutarea fugarei. însuşi Haroboe se înainti într-a,-colo, fără să afle alta decît înscrisul Brandei pe părete, care, esplicat fiind de unul din curteni, adaosă sălbă-tăcia tătarului, care atunce au simţit ce obiect preţios pentru viitorimea sa au scăpat prin un caz neînţeles de dînsul sau prin necredinţa lui Negrilă. Drept care umplea bolta închisorei de îngiurări, de urletele durerei şi ale urgiei sale şi în mai multe rînduri s-au răpezit asupra lui Negrilă ca să-i sfarme capul cu buzduganul ce ave să-1 depuie la picioarele miresei sale, dar mînia sa au reţinut-o întru speranţă că printr-însul va putea cumva să afle de urma fugarei. Deci, ameninţînd pe bă-trîn cu moartea şi martirul fiului său, îi împlîntă mîna în coama cea înalbită şi, tîrîndu-1 după sine, îl scoasă din închisoare, îl aruncă în fere şi dădu ostaşilor semnalul a se înarma şi a purcede întru căutarea sclavei; aşa, de vuiete şi de pregătiri răzbelice răsunau munţii, ca şi cînd duşmanii ar fi aproape a da asalt tăriilor Romida-vei, iar el însuşi încinsă spada cea înarcată, luă peste umere cucura plină cu săgeţi înveninate, pusă preste cap
36
37
coiful german şi cu o ceată aleasă de călăreţi, răsuf lînd \ urgie şi vendetă, s-au repezit întru urmărirea fugarei. j
Capul II BOURUL
Pe cînd aceste scene zgomotoase urmau în Romidava şi toate prelucile şi cotunurile dimpregiur se cutrierau de tătari întru căutarea fugarei, Branda, cu Humă, necontenit călărind pre lîngă Gramen, se depărta de Romidava şi repede trecea  prin căi  necălcate. Bătrînul Humă se îngrijea de dînsa nu numai ca de doamna românilor, ce chiar ca de fiica sa, ce era de tătari răpită, şi căuta cum ar pute mai iute să agiungă la un loc de siguranţă, cînd despre altă parte Gramen, ce văzu nimicită speranţa sa de amori, în dulce iluziune, ar fi dorit ca măcar călătoria să ţie păn la capătul lumei. Caliman, în adăpostul său, deşi propăşea în vindecare, totuşi starea piciorului îl ţinea în neputinţă de a pute întreprinde însuşi vrun mod de mîntuire din poziţiunea critică în care se afla. Cotunul unde îl depusăse. Gramen era dosit în codru între dealuri ce domnează şesul cel întins, adăpat de rîul care dădu mai în urmă numele ţărei noastre şi care lîngă Romidava răvarsă apele sale în Şiret; în acel cotun, locuit de cîţva bătrîni neputincioşi, lipsit de toată comunicaţiunea, Caliman petrecea în bordeiul Revecăi, fără vro ştire despre soarta Brandei şi despre rezultatul însărcinare! săhastrului, aflîn-du-să pururea în îngrijere de a nu fi surprins de niscaiva tătari, ce uneori străbăteau codrul. In neputinţă de a fugi, el se folosi de un mare fag anuos ce era în apropiere, carile, putrezit pe din năuntru, informa pentru un om un adăpost comod, unde Caliman, la apropierea străinilor, se retrăgea în siguritate. Intr-o dimineaţă, şezînd la umbra arborelui, acufundat în convorbire cu Reveca, freamătul frunzelor, învitat de o ceată de călăreţi, îl ne-
voi a să retrage în adăpostul cel ospitalier, iar bătrîna urma a ţesă din ramuri tinere etere, cu care păscuia peşti pentru dînsa şi pentru oaspele său. Caliman mistuit, iar Reveca apărată de anii şi de cîmpeana ei deletnicire, aşteptau vro nouă catastrofă, cînd spaima se prifăcu în bucurie, căci fugarii agiunseseră aice teferi. Revederea cea vrednică de mirare a doamnei cu unchiul ei înfăţoşa o scenă duioasă ; ambii vedeau mîntuirea lor în Gramen, carile cu mărinimie română pre părintele său şi acel mai dulce simţimînt prosforă pe altariul amoriului patriei. După ce Branda în scurt au espus şirul pătimirilor ei şi cursele din care au scăpat, bătrîna Reveca se îngriji cu duioşie a-i da un adăpost putincios în modesta ei locuinţă, întrebmd-o mult despre tîmplările ei şi mult spuin-clu-i despre catastrofa prin care i s-au răpit fiica sa, care nu apucasă a se adăposti în vizunia Dochiei, iar consorţii nenorocirei sale se consfătuiau în ce mod aveau a deplini mîntuirea doamnei, ce li se părea atît de aproape.
Umbrile nopţii pereau dinaintea razilor soarelui, care cu plăcută lucoare înaureau vîrfurile munţilor ; paserile în aer prin cîntice voioase urau pe urzitoriul lumei şi cu armonia lor legănau visurile Brandei, care de la pur-cederea ei din casa părinţască întăia oară gusta aice un somn mîngîitori, cînd deodată viglele, ce dupre datina timpului de atunce sta la pîndă pe vîrful unui munte, dădură semnalul fatal de apropierea unei cete de tătari, a cărora arme scînteiau dintre nourii de pulbere de care erau congiuraţi în cursul lor cel repede. Ist nou pericol cuprinsă pe români de spaimă şi-i ameninţă cu peire, căci vederat aceştia erau călăreţii trimişi de a urmări pe Branda şi dupre repegiunea lor nu ar fi întîrziet a o recăpăta iarăşi în puterea lor. Fiecare propunea un alt mijloc de scăpare, însă nici unul nu se părea mai neme-rit decît al Revecăi şi acesta era ca Branda cu companionii ei să treacă repede rîul şi de-a dreptul prin plaiuri să fugă la Pion, unde în grota Dochiei ar găsi un adăpost sigur păn la mîntuirea ei mai departe, precum aceasta au urmat cu toate junele ce au putut să agiungă pană acolo în timpul prădării barbarilor. Nu numai neputinţa lui Caliman, ce încă şi linsa unui cal l-au împedecat a se supune acestei călătorii struncinătoare, încît Branda,
39
ce atia recapătă pe unchiul ei, din nou fu nevoită a se dispărţi de dinsul şi a se răpi de volborea tâmplarilor necunoscute. Luînd deci un dureros adio unii de la alţii, neştiind cine dintre dînşii era espus unui mai mare pericol, Branda cu ai săi se repezi cătră munţi, îndreptîn-du-să dupre ţiclăul Vergurei 9, care ca un far luminos îndreaptă de sus păsurile călătoriului român.
Haroboe, după ce de două zile cu custodii săi în zădar au cutrierat şi au cercetat adăposturile cele mai ascunse pentru descoperirea urmelor Brandei, răspîndind apoi pretutindene pe armaşi întru urmărirea ei, obosit amu de osteneală, lăsă frîul în voia calului, carele, dupre instinct, păşea pe cărarea ce-1 condusă la cotunul Revecăi, urmat fiind de un singur călăreţ, ce ţînea lîngă sine strîns în obezi pe Negrilă, căci tiranul, în urgia sa turbat, tot se linguşa că printr-însul va putea descoperi pe Branda şi pentru orice tîmplare îi pregătea o muncă şi moarte înfricoşată, pentru care au orînduit a se aduce şi pe fiul său, ce-1 socotea încă în garnizon la Ghertina. La apropierea străinilor de bordei nu rămasă lui Caliman alt mijloc de refugire decît a se retrage iar în arborele proteguitori, unde avea atît merinde pentru traiul său, cum şi o lance pentru un caz de apărare. Tătarul, după ce se răcori în bordeiul cel deslăsat de locuitorii lui, orîndui a să tîrî înaintea sa pe sărmanul Negrilă, cu scop de a stoarce de la dînsul niscaiva ştiinţi. După ce i-au imputat prodbsia sa şi nemulţămirea pentru, mîntuirea vieţei sale şi a fiului său, cercă uneori prin zisă blînde, alteori prin ameninţări înfricoşate, a-1 îndupleca ca să-i mărturisască adăpostul Brandei ; dar Negrilă, care nu ştia că fugarii cu puţin mai nainte se aflau în aceste locuri şi că ar putea încă să încapă în mîna duşmanilor, plin de încredere că ii ar fi agiuns în siguranţă, nemai-păsîndu-i nimic de viaţa sa, care încă de la începutul întreprinderei au prosforat-o pentru amoriul patriei sale, mai nainte de a muri au voit să zică tătarului tot adevărul ce pană atunce îl ţinea mistuit şi aceasta nu atît cu
9 Vergură, cuvînt vechi românesc, greceşte Panaghia, cu care nume călugării au însemnat vîrful cel mai nalt al muntelui Pion (Gh. A.).
scop de a-1 mustra, ce spre a spori urgia lui la cel mai nalt grad, ca în turbarea sa să-i grăbească moartea. Drept aceea îi jrecheftiă în memorie toate crimele de care au pătat <^uvemM^§a5> asupra unui popor căzut prin soarta armelor în puterea sa şi pană chiar pre sine, că în multe au fost plinitori orb a nelegiuirilor sale numai pentru amoriul fiului său, carile însă răscumpără azi păcatele părintelui prin o prosfora marinimoasă şi mîntuitoare Brandei, menită a domni asupra acelor români, a cărora drepturi străinii le încalcă cu atîta cruzime. La auzirea numelui lui Gramen, uneltitoriul unui fact ce dărmă dulcea şi strălucita lui viitorime, Haroboe se răpezi cătră nenorocitul bătrîn ca să-1 dispice cu ferul său, însă cre-zînd asemene moarte prea uşoară pedeapsă, îi mai dădu termin de a mărturisi unde ar pute să discopere pe acii fugari, giuruind pre toţi idolii săi că va ierta viaţa lui şi a fiului. Zadarnică însă au fost aşteptarea lui, căci după cele de mai nainte zise Negrilă se făcu mut şi în cuget numai adresa cătră Domnul rugi să-1 întărească în suferinţile sale. încredinţîndu-să că nu poate stoarce vreo altă mărturisire, tiranul orîndui tătarului să lege pe Negrilă de fagul în care să afla ascuns Caliman, care la istorisirea Brandei admira pe Negrilă şi ar fi dorit a-1 cunoaşte şi a-1 mîntui. Acum însă, martor şi ascultători al evenimentelor ce-i erau în parte necunoscute, se văzii_ jn împregiurări atît de grele aproape de un amic mărinimos, însă poziţiunea sa nu numai că nu-1 ierta de a-i putea da vrun agiutori, ce încă el.se îngrija pentru propria sa persoană de a nu fi discoperit. Haroboe, zbuciumat ele pasiune, de urgie şi de setea vendetei,, aştepta cu nerăbcla]ne~vro ştireTe la numeroşii săi sateliţi, ce-i trimisăse în toate părţile, cînd deodată unul din călăreţii săi, petrecînd codrul cu repegiunea fortunei, îi adusă ştire că pe malul opus al rîului, pintre neguri, se vedea o ceată numeroasă de armaşi şi se auzeau strigăte de Branda, încît tătarul, săltînd de bucurie că i s-au neme-rit a reafla pe odorul cel preţios, ş-au încălecat armasa-riul său şi, spre a serba acest eveniment ferice, orîndui custodiei a da foc fagului de care era legat Negrilă şi a arde pe urzitoriul supărărilor sale, iar el, plin de bucurie şi de nerăbdare, se răpezi întru întîmpinarea miresii celei
40
41
cu ogur minunat. La auzirea acestei ştiri neaşteptate, Negrilă se pătrunsă de adîncă înstristare. El văzu per-dute sacrifiţile patriotice, pe Branda împăgînită şi pre fiul său espus la martirul cel mai cumplit. în asemene încungiurare mai mult încă dorea a să plini ordinul osîndei sale, fără a prepune că cu dînsul va arde unchiul Brandei, acel român virtuos şi brav pentru a căruia fapte simţisă o mare admirare şi a căruia zile puteau fi încă folositoare cauzei comune. Tătarul rămas, carile n-avea nici o teamă de un moşneag legat, adusă pe încet în giurul fagului vreascuri şi, urmînd a-1 îngiura, li dădu foc şi se plecă să sufle, spre a-1 aţîţa mai mult, cînd în acel minut Caliman, alegînd poziţiunea plecată a tătarului, dintre scoarţa arborelui repede-i înfinsă în spate lancea cu aşa putere, că ascuţitul triunghic îi ieşi pe dinaintea peptului şi-1 pironi la pămînt. Răcnetul murindului trezi pe sărmanul Negrilă din leşinul în care căzusă. Caliman destinsă îndată din năuntrul fagului şi cu o măciucă grăbi moartea barbarului. El au tăiet funia ce ţînea legat pe Negrilă, îi sfarmă obezile, apoi, spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tătarul, şi strigînd anume pe bătrîn, îl readusă iar la viaţă. Negrilă, ca dintr-un vis în braţele necunoscutului trezindu-să, află agiutorul neaşteptat, ambii se recunoscură prin comuna lor învăluire cu care erau legaţi cu soarta Brandei şi lăcrămau asupra acestei estraordinare reuniri ce avea a fi semnalul unui înfricoşat adio de pe urmă, a ovelirei Brandei şi a stîrpirei românilor. Ca soţi credincioşi ai soartei doamnei lor, ei deciseră a rămînea pe loc, spre a putea încă o dată vedea pe nenorocita ce fu de fortuna cea nestatornică trădată iar în minele barbarilor.
Speranţa este lucrul cel mai de pe urmă ce per de omuTTnTume, dar în ist caz ii nu mai puteau aştepta ^^roT^l^*^""06" ar ramtuit pe Branda din poziţiunea ei înfricoşată. Mai miHte oare trecură în asta sîtuâţiune pătiminc]2^cind ceriul se acoperi de nori, un vuiet depărtat rtimbomba\din munte în munte, cu şuierul vîn-tului se~amestecaii sunetele buciumului de aramă şi pin-tre freamătul copacilor se auziră parcă glasuri omeneşti, nechezări de cai, formînd toate aceste un vuiet confuz
42(] , \r^' '
care sporea, căci un eveniment estraordinar se repezea cu păsuri înaripate. Caliman, puind urechea la pămînt, simţea de departe apropiindu-se tropote de cai, care sunet, pe cît mergea se făcea mai lămurit, pană cînd de pe colnic se vedea deştinzînd o ceată de călăreţi, avînd în fruntea lor un bărbat ce sămăna şi era în adevăr un sahastru, purtînd o cruce şi o lance în mîna dreaptă. Acesta era săhastrul Coma, ce dusăse lui Dragoş ştirea despre catastrofa tîmplată.
Credincios ţintirei adevăratei religiuni, a da viaţă rugăciunilor şi cuvîntului prin fapte, şi dupre giuruirea făcută cătră Caliman, Coma, nepăsători de periculile ce-1 putea ameninţa, nici de osteneala unei îndelungate şi repede călătorii, după ce prin rugi ferbinţi chemă agiu-toriul ceriului asupra întreprinderei sale, pusă desacii pe umăr şi, apucînd toiagul, păşi în calea sa, ferindu-să de orice întîlnire străină. Rîurile, ce cu apele lor crista-line se deştindj^ şesurile ţării,
erau călăuze călătoriului pană la obîrşia lor. De aice, clin pETTîrT^ cerbilor şi ale
vînătorilor, aflînd uneori adăpost pe la alţi săhaştri singuratici, trecu Coma în urmă culmea Alpilor în neguri învăluite, destinsă în şesurile Maramureşului şi repede se îndreptă la curtea lui Dragoş. Pregătirile cele strălu-cinde şi aşteptarea cea voioasă întru serbarea solenităţii pentru nunta Brandei neaşteptat se prefăcură în doliu general, îndată ce Coma espusă lui Dragoş tot amănuntul Întristatei istorii. Bogdan, care pe marginea Transilvaniei încă aştepta pe mireasa lui, fu repede rechemat, şi astă catastrofă, ce-1 umplu de amar şi de urgia vendetei, se crezu de Dragoş un motiv nou ca să grăbească realizarea proiectului său. Deci pe cînd el au orînduit pregătirea şi adunarea armaşilor, ca un al doile Petru Eremita, care odinioară înyita popoarele apusane pentru eliberarea Palestinei, Cojn&T~4n^pij±^ invita P£_P°P££^Î
român^de a_JLua parte la astă sîntă ^espec^Smie, spre a alunga pe tiranîrîmpf^ vechea"moşt;e-nire "nemuritoare a romanilor. Atît în biserică, cum şi în adunarea poporană, Coma zugrăvea cu coloruri înfocate pătimirile creştinilor ; el spunea de crucele abătute de pe bisericile discoperite şi arse, ce se făcură acum
43
staule de fiară sălbatice, care în vizuniile lor făcură loc creştinilor ce se adunau pentru închinarea adevăratului Dumnezeu. El istoria cum din an în an tătarii săcerau în ţară împoporarea cea jună, fetele şi fiii nu mai erau ai părinţilor, ce din naştere meniţi sclaviei ; el arăta minele şi picioarele sale roase de obezile ce în curs de rnai mulţi ani însuşi le-au fost purtat în sclavie, de care nu l-au putut apăra epanghelma sa, lanţuri de care numai prin minune scăpă ! Espunerea acestor facturi joro-dusă între poporul român un simţimînt înjiorători ; un strigăt obştesc „la arme î" au răsunat prin politii şi prin sate, juni miliani se înrolau în oaste, sătenii lucrători de pămînt schimbau aratrul cu spata, femei se văzură chiar apucînd lancea şi pavăza, cu scop de a combate. Din nobili se întruni o ceată numită a Brandei, carea sub conducerea lui Bogdan forma avangarda oastei române. Plină de entuziasm şi de valor, neîntîrziet purcesă că-lărimea cu aşa grabă şi cumpenire ostăşască, că custodiile tătarilor nici au simţit apropierea fortunei înfricoşate ce avea să-i detune. Şi pe cînd Haroboe, ameţit şi zbuciumat de o pasiune fantastică, cutreiera codrii şi cerceta bor-clelle^îhffu "'căutarea odorului perdutL ceata românilor, numita ă^BraricTei, a caria nume răsunînd era semnalul ele răzbel şi se afla înscris pe bandiera lor, agiunse pe rîpa rîului şi se întîlni cu tătarii. O negură deasă^favora apropierea lor ;^SiSs^^^r^TCga_oea ln^n^£§Ş> Ro-|1 mânii ca leii cei flămînzi se aruncară asupra paginilor, •! cari niTerau pregătiţi a întîmpina o asemene putere. De auzirea numelui Brandei ademenită la început, custodia tătară adusăse lui Haroboe ştire despre aflarea ei şi aceea îl îndemnă a zbura întru întîmpinarea sa. Agiungînd apoi la rîpa rîului, află lupta neaşteptată ; pre tîrziu se avăzu despre mărimea pericolului, dar, aprins de un îndoit foc, în inima sa se dişteaptă cea de măi nairît^Wavur^^săT-batică ; el recheamă cetele sale împrăştiete şi, fără a cerca vad, se repede prin rîu în agiutorul acelora ce combăteau în partea opusă. La vederea şefului lor, tătarii se înfocară de nou curaj ; figî^ajsa^ şi recunoscută prin coiful cel cornut domnea între ârmaşii lui pa)un pin puternic între arborii mai mănunţi; urletele lui făspîndeau spaimă împregiur, iar cu sabia cea gigan-
tică făcea o măcelărie între junimea română, între care, deşi coperit cu rane, îşi deschisă o cale încruntată către principii români, căci în oarba lui furie nu vedea că după dînsul nu vineau decît ştrigăti^2i^wio^te_si sus- 1 pinur^de agonie ale acelor mai bravi din ostaşii săi. ' Recunoscând principii pe Haroboe, se repeziră asupra lui, dar mai nainte se aruncă în calea sa duloaia numită Molda, ce în răzbel şl    j$aafc,era.„,ieompani^âna^nedes- s partită a Iui Dragoş. Aceasta, deprinsă a se lupta, cu urşii | şi cu bourii codrului, înfigîndu-şi dinţii şi unghiile în [ armasariul tătar, îl făcu să se întoaroe pe loc, ca prin j fugă să se mîntuie ele duşmanul ce-i spinteca mănuntaiele. împins de durere, armasariul tîria pe Molda cu sine, în o- y tînd în rîu. Aice Haroboe fu agiuns de lancea mortală azvîrlită de braţul cel pi^rnic a lui Dragoş, şi un muntean arcaş, ce se aruncă în not, îl descăpăţînă în mijlo-j cui rîului, încît apele sale se înroşiră de sîngele acelui I ce au vărsat atîta sînge şi lacrămi ale românilor ! Un ! strigăt triumf al : „Bourul tătar au perit!" şi sunetele | buciumilor de aramă au îneunoştiinţat învincerea română, ce s-au deplnit prin stîrpirea acelor tătari carii nu s-au putut mîntui cu fuga.
O lance în care era înfipt capul lui Haroboe se îm-plîntă pe malul rîului, unde Dragoş cu oastea sa au înălţat rugăciuni de mulţămire pentru acest strălucit eveniment şi spre vecinica lui amintire întemeia pe acel loc o biserică 10, iar locul triumfului fu denumit Bourenii11, care l-au dănuit bravului armaş ce au fost adus lui Dragoş capul lui Haroboe. Dragoş orîndjn a_seadopta .capul bourului drept stema ţării. Dar şi Molda avu partea glo-
10 Astă biserică a lui Dragoş, durată de lemn, unde şi el fu înmormîntat, s-au transportat la 1468 de Ştefan cel Mare în monăstirea Putna şi în loc s-au zidit alta, ce şi astăzi esistă ca un schit de călugări (Gh. A.).
11 Satul Bourenii esistă şi astăzi în apropierea rîului Moldova, ţinutul Sucevii. Locuitorii răzăşi din neamul Boureanului au stătut pană în zilile noastre, cînd Vasile Boureanu cu ai săi au vîndut pămînturile sale vecinului proprietar, principelui M. Sturza (Gh. A.).
44
45
riei, căci rîul în care ea peri combătînd fu denumit dupre numele ei12.
Pe cînd urmau aceste, săhastrul Coma, cu cîţiva călăreţi, se repezise spre a aduce lui Caliman ştirea despre sosirea lui Dragoş şi aice sosind mai în urmă şi domnitorii, aflară de la Caliman şi Negrilă despre mîntuirea Brandei din Romidava şi fuga ei la munte, încît Dragoş trimisă oastea lui spre Romidava, iar Bogdan, condus de credinciosul săhastru, cu brava lui ceată se îndrumă spre Pion.
Capul III VIZIONE
In neştiinţa acestor eveniminte memorabile, Branda cu marinimoşii săi companioni, ca şi cum ar fi de-aproape urmărită de neamici, se acufundă în codrii cei seculari, fără a călca vro cale, ce numai în direcţiunea^ cea mai apropieta, avînd de semnal/^lm
trecu rîul Aurar 13, a căruia obîrşie clin straturi de aur ră-varsă petele aurite pentru miresele române şi undele sale bat veşnic răzbel cu stîneele ce se opun repegiunei sale. In urmă agiunsă în partea cea sălbatică a muntelui Pion, unde codrii de pini şi de brazi, cu stînci de formă bizară, de cutremuri surupate şi de fulger săgetate, încingeau în fioroasă tăcere locul cel misterios ce din vechime era vergurilor azilul scăpărei de sclavia barbarilor. După o datină păzită cu sfinţenie, nu era pe atunce iertat bărbaţilor a pătrunde în acel azil, şi vînătorii sumeţi sau
12 Altă tradiţiune zice că Molda, înferbîntată, bînd apă din acel rîu, peri, caria i-au dat numele său. Noi am preferat tradi-ţiunea de mai sus (Gh. A.).
13 Aurar, azi numit Bistriţă, poartă în apele lui fire de aur? ce denioară se esploatau de ţigani, cari prin acel product îşi plăteau dabila lor (Gh. A.).
rătăciţi răscumpărau cu viaţa călcarea acestui loc, încît agiungînd la colnicii ce erau marginea călătoriei, Gramen şi Humă cu Branda descălecară şi, după ce îi dădură cuvenita povăţuire, se aşezară acolo ca nişte custodii spre apărarea poticii.
Depărtarea şi tăria locului favora adăpostul acesta şi poporul atribui asemene efect înrîurirei şi puterei supraomeneşti a Dochiei, fiicei lui Decebal, a caria figură învechită,  din epoha lui Traian, se-nalţă  sub creasta Pionului. Dar Dochia împetrită totdeauna fu reprezentată < de o femele vie săhastră, care, retrasă în aceste locuri, se. folosea de prestigiul zînei şi de pregiudeţile poporului şi, sub asemene auspiţii, plinea faptele ei mîntuitoare. Nona era numele acelei femei săhastre, care petrecea pe atunce în grota Dochiei şi spre înlesnirea diregerii sale întreţinea pre lîngă dînsa o ciută îndumesnicită, a caria iezi (ţîi), nutriţi acolo, deseori în zi pe maica lor o rechemau la covil. Ciuta aceea, drept semn a însărcinărei sale, purtefu aşa de du-mestnicită că, întîlnindu-se cu femeile ce năzuia, le conducea la grotă. Păşind cu încredere înainte, Branda nu tîrziu se întîlni cu ciuta, ce păştea pe o răzoară şi de asemene o condusă înaintea statuei celei misterioase. Aice un spectacol nou se disfăşură înaintea ochilor ei, un ocean de neguri plutea deasupra coamelor de pini urieşi, stînci manine, răsturnate de cutremur, parcă erau aninate deasupra capului ei şi formau o tărie nestrăbătîndă în giurul simulacrului Dochiei, a caria atitudă (poziţiune) figura fuga ei înaintea subgiugătorului patriei sale şi încrederea ei în zeul cel chemat spre agiutori. Asămă-narea soartei Brandei cu acea a vergurei daciene şi mîntuirea ei de giugul străin o umpleau şi pre dînsa de încredere. Ea cu umilinţă se aruncă la picioarele Dochiei, însă cu cugetul mulţămitori cătră Zeul adevărat, ce prin minunate dregeri au mîntuit-o din sclavia şi ovelirea paginilor şi a căruia har ea-1 recheamă, spre a-şi putea revedea dulcea patrie. Obosită de ostenelile călătoriei şi ademenită de murmurul rîurelului ce, răvărsîndu-să din sinul statuei, şerpează între iarba de Jlorj^Jnsmaltată, Branda adormi pe stratul cel muicHos. ^dormita lin, dară lîngă dînsa privighea Nona, care, înturnindu-să din
46
47
zilnica ei îndeletnicire de a aduna ierburi, rădăcini şi afini, află pe ist oaspe străin, a caria frumuseţe şi delicateţă, menind un ce estiraordinari, i-au fost insuflat pentru dînsa un interes duios şi cu nerăbdare aştepta trezir rea ei, spre a-i cunoaşte numele şi soarta ce au nevoit-o la o  asemene călătorie.  Umbrile manine ale Pionului începură a se destinde  amu deasupra plaiurilor, cînd Branda, deschizînd ochii, văzu pe lîngă diînsa pe săhastra privighind cu duioşie de mamă şi a caria aer respectabil şi ziceri mîngîietoare au înturnat în inima ei speranţa mîntuirei. Nona condusă îndată pe Branda în grota ei apropieta, unde merindele frugale, răpaosul şi îngrijirea săhastrei au reparat oarece puterile sale. Luceferii Pleadei agiunsăse amu deasupra creştetului Pionului şi Branda, la lucoarea unei torcii de răşină ce lumina grota, tot istoria Nonei şirul cel lung al cazurilor sale, care storcea lacrimi de durere şi de compătimire, atît din ochii acelei ce le espunea, cum şi din acelei ce le asculta. în urmă, pe un strat de muşchi coperit cu pelea de urs, doamna se acufundă în somn binefăcători. Dar Gramen şi Humă privigheau pe rînd ca să vadă şi să se încredinţăze dacă Branda au aflat adăpostul cel căutat. Dimineaţa, pe cînd dormita companionul său, Gramen nu se putu reţinea a nu se sui pe un colnic, de unde văzu pe săhastra cu doamna ieşind din   grotă în   asămănarea  Doinei14 ce răsare din codrul întunecat şi care recheamă în inima românului simţimîntele dorului   şi ale melancoliei, de a caria  armonie deseori răsună văile şi pădurile patriei. De aceste cuprins şi junele înamorat, resimţi în-doindu-să acea pasiune  ca anevoie  se înfrîna de patriotismul cel auster. Neputînd-o comunica vreunei inimi compătimitoare, el află mîngîiere de a o întipări măcar în scoarţa unui pin, unde,  în puţine semne simbolice, esprimă mărimea simţimîntului şi pre acel unic confident al său îl înfăşură cu o cunună de flori, de asemene rostitoare pasiunei sale.  Acel pin stolit atrasă mai în urmă ochii Brandei ş-o încredinţa de cele ce ea prepunea mai nainte, drept care hărăzi mărinimosului mîntuitori
Doina (Diana), la români zîna dorului şi al amorului cast
un suspin de compătimire. Răzemat pe lancea sa, Gramen privighea pe  culmea  stîncei  ce  domnea preste potică, iar Humă, de altă parte a stîncii, şedea la umbră,, cînd se văzură din codru venind doi tătari înarmaţi, din cei ce urmăreau pe Branda, amu înaintindu-să în potică. Atunci Gramen, rotolind^ praştia sa, nemeri cu piatra cea colţoasă pe tătar în cap, încît el căzu mort pe loc, dar tot în acel minut eelalant tătar îi ţînti în spate o săgeată înveninată, care o discărcă mai înainte de a fi lovit de Humă cu o măciucă, după care în mezul luptei încăie-rate amîndoi se alunecară în o rîpă adîncă, unde vinci-toriul şi învinsul s-au sfarmat de moarte. Dar nenorocitul Gramen, singur rămas, în opinteala ce făcea de a-şi smulge din spate săgeata, o frînsă şi răul îndoit spori pătimirea lui şi-i grăbea  moartea  cea timpurie. Gramen neferice, tu moriJără mîngîiere de a fi văzut lacrima şi a fi auzit suspinul ce Branda au consfinţit simţimîntului tău,. cînd au. înţeles .,pas3^ea^..,ta....jnefexice^ mcTjşSî dacă cu viaţa ţa jună răscumperi mîntuirea ei ! Negrilă, întristatul său părinte, ce  prosforasă viaţa sa pentru mîntuirea fiului, au petrecut apoi restul zilelor în un schit durat pe muncelul ce ascundea cenuşa fiului său. Cu repegiunea şi înfocarea unui june 0StaŞ înamorat, Bogdan se înaintea spre Fiori." După ce trecu rîul Aurari,, sosind la stînoa ce mărgineşte azilul cel misterios, dădu preste i^rindul Gramen, ce din rana lui vărsa încă un sînge înnegrit, iar clin ochii cei palizi arunca asupra lui Bogdan cea din urmă lumină ce se stingea pentru mîntuirea  miresei sale.  Astă  privelişte  turbură speranţa principelui, prepuind vro nouă catastrofă pentru Branda,, şi, neputînd căpăta despre ea nici o lămurire, lăsă aice pe armaşii săi, iar el, sub auspiţiile săhastrului, străbătu în cuprinsul azilului. Zbuciumat de  mii de prepusuri, Bogdan repede învincea   pedecile ce opunea păsurilor sale tăria locului şi nu tîrziu se văzu înaintea Dochiei. Ochii  săi în zadar caută pe dorinţa sa ; drept semnal întoană cornul său, dar acest sunet, aice nou, la carele înmiit răspundea numai eho, deşteaptă legionul vulturilor ce repozau în stratul lor ; ii se nalţă în aer şi, întinzînd maninele lor aripi, formează în ceri un nor, din care se diştinde voacea lor amorţită. Ceriul însuşi se pare con-
48
49>
trariu dorinţei lui Bogdan, căci într-o-clipă, pe cînd creasta Pionului scânteia în lucoarea soarelui, coastele muntelui se încinsără de un brîu de negură deasă, din a căruia sîn scapără fulgerul şi rimbombă tunetul de o mie de ori repetat; fulgerul săgetează stîncele care se roto-lează în rîpile cele nemăsurînde, cînd deodată o ploaie repede se părea că voieşte a doua oară să îriunde tot pămîntul. Urgia elementelor nevoieşte pe venetici să caute un adăpost în grota apropieta, unde Bogdan, răpozînd pe un strat de muşchi, răpus de osteneală, în urmă fu ferecat de un somn în care trupul era amorţit, dar fantazia privighindă îi zugrăvea trecutul şi întru menire viitoriul patriei sale. „■ I Intre domnitorii din viţa sa cărora ceriul dănui gu-#J; vemarea patriei, văzu dintâi pe Alesandru, supranumit ^ cel Bun al românilor, dătători de legi, întemeitori de temple şi purtînd vincitoarea flamură a patriei păn pe ţărmul Mărei Baltice. Evlavia şi gloria faptelor sale îi adusă pr^pâmînt corona Paleologilor şi în ceri cununa ^ de cuvioşie ; el văzu pe Ştefan, fulgeru de arme, care au învins pe 2eg^§Lpe_ejr^ de trimfuri le con-
sfinţi prin patruzeci de temple ; după acea lucoare scli-pindă, văzu orizonul patriei întunecîndu-să, luceafărul ei apuind într-un aer îngăimat şi uneori răsărind numai cîte ^ o lucoare ; Vasîli Lupu se arătă nevoindu-să de a învie lumina şi virtutea patriei ; după un şir- îndelungat de nefaste (de rău ogur) evenimente ce brăzduiau istoria Moldovei, văzu Semiluna în tăria ei şi mai în urmă şi Luceafărul nordic răspândind lucoarea lor şi sub auspi-ţiile ambelor văzu semne de reînflorirea patriei ; dar în depărtare nemăsurabilă i se păru răsărind un viitori strălucit, pe care în zădar se nevoia a-1 recunoaşte între negurile îngînînde..., cînd deodată tunete, ce făceau a se cutremura bolta grotei, îl treziră din acel vis profetic şi, deschizînd ochii, văzu înaintea sa pe mireasa cea mult dorită, condusă cătră el de săhastru şi de Nona.
Realizarea acestei întruniri, în mijlocul unor evenimente vrednice de mirare, nu se putu realiza fără ve-deratul favor al Providenţii, care voia ea restatornicirea
domniei strămoşeşti în astă ţară să fie însoţită de un şir de minuni şi ca deviitorii Dragoşizilor să recunoască şi să concreadă în scutul cel preaputernic ce-i apără de fortunele timpurilor.
După ce Branda fu de cuviosul săhastru încredinţată mirelui ei, tustrei se îndrumară în călătoria lor şi doamna se bucura a putea mărturisi marinii recunoştinţa ei şi a lui Bogdan, cînd spectacolul cel cumplit al morţei sale turbură bucuria ei şi îi stoarsă un rîu de lacrimi, singurul tribut al recunoştinţei ce-i pute hărăzi. Din armele frînte s-au înţeles că, aşa precum viaţa, el şi moartea au consfinţit-o pentru apărarea doamnei românilor. O movilă şi o cruce au însemnat atunce locul unde repaoza rămăşiţile acestui june mărinimos, al căruia devotament esemplariu fu pentru Branda, între toate pătimirile ei, un suvenir de admirare.
După sosirea mirilor la Boureni s-au celebrat îndoita solenitate a nunţii şi a eliberărei patriei de barbari, căci cătră oastea lui Dragoş se reuni toată junimea împo-porării române din ţară, cu agiutorul mai ales al locuitorilor munteni, ai republicei Vrancei, acii din Cîmpu-lung şi a codrenilor, unde duşmanii niciodineoară nu au străbătut. Atacînd pe tătari în fuga lor, li adusără mare stîrpire. In urmare, neîntîrziet se supusă cetăţile Romidava, Neamţu şi toate tăriile cuprinse de tătari şi de cumani, şi acei întăi fură parte stîrpiţi, parte răspinşi în deserturile lor dincolo de Tiras. Atuncea Dragoş dădu românilor din Maramureş semnalul de strămutare. Ca clineoară poporul lui Israil, ce îndelung suspinînd în străinătate dupre dorita patrie cu bucurie se îndruma sub conducerea lui Moisi spre pămîntul făgăduinţei, de asemene aceşti români, ce cu mulţi ani mai nainte, fugind de cruzia barbarilor, se adăpostisă pe la compatrioţii lor, la chemarea domnului părăsiră focolarii ospitalieri, spre a se înturna în vechea lor patrie. In acele timpuri nestatornice nu era lucru rar_a_vedea popoare întregi strămutîndu-să,. din ţara în_ tarăr jmele cu arma JHjnînă căutînd pămînturi mănoase şi averi, altele cer-cînd prin fugă mîntuirea lor. Dar astă imigrare avea uri alt caracter ; românii se îndrumară spre moşiile lor, de
50
51
unde preputerea i-au fost alungat. Urmînd deci preste plaiurile munţilor Carpaţi, prin codrii verguri, unde securea stîrpitoare încă nu străbătusă, înlăturînd stînci şi arbori în calea lor, ei distinseră pe la Cîrlibaba la obîr-şiile Moldovei şi de aice în şesurile mănoase se răspîndiră de-a lungul rîului. Un cuvios călugăr cu crucea în mînă călărea în fruntea şirului, după care urmau cete de armaşi şi apoi oameni de toată vîrsta şi starea, unii călări, alţii pedeştri, în rădvane cu telegari, în cară cu boi, pline de pojijii şi de averi, între care şedeau mumele cu fiii lor şi cu moşnegii cei neputincioşi, în a cărora întâmpinare vineau de pe la cotunurile depărtate juni şi femei cu ramuri si cu cununi de flori, spre urarea bunei lor veniri. Dragoş aşeză dintăi scaunul domniei în vechea cetate Baia 15, iar poporul parte pe la moşiile strămoşeşti, parte pe acele dănuite pentru vrednicie şi credinţă. Deputaţii comunităţilor române veniră apoi din toată ţara la Baia, spre a recunoaşte pe Dragoş de capul şi domni-toriul lor. Intre aceste deputaţiuni se însemnau mai cu samă cele ale republicilor : Cîmpulung, Dorna, Vrancea, Hotărnicenii, c^e^rm^arbăiţia şi poziţiunea lor au sub-ţinut la dînşii guvernul naţional şi au conlucrat întru învincerea duşmanilor. Pre lîngă alte privilegii, Dragoş întărijdreptujrile^ pămînturilor preste care până
astăzi sînt proprietari. Apoi cu o ceată aleasă cercetă toate olaturile ţării, împărţită în două de rîul Brutos (Prut), ale caria margini se îngrădeau pe atunce despre apus de munţii Carpat cu gigantul Pion, despre răsărit de Tir as (Nistru) cu Cetatea Albă, renumită prin mor-mîntul şi lacul lui Ovidius16, despre miazăzi de Marea Neagră, adăpată de cele trei guri ale Dunărei, iar despre
15 Baia, pe rîul Moldova, se zice că ar fi întemeietă şi pro-numită de o colonie romană venită de la Baia de lîngă Neapolij în ruinele ei se găsesc atît resturi antice, cît şi morminte "Hin veacul al XII. Este cunoscut că coloniştii romani, spre amintirea locurilor dorite şi a numelor faimoase a patriei, le puneau pe la colonii lor (Gh. A.).
16 Cetatea Albă (turceşte Akerman), la gura Nistrului, se înseamnă prin mormîntul şi lacul lui Ovidius, renumit poet roman, esilat de împăratul August la Pont (Gh. A.).
nord de muntele Cicero17, în a căruia depărtare Cate-lina18 ascunde între codri oerbicea sa ovelită.
După plinirea acestor fapte glorioase, ce vederează favorul Providenţei asupra Moldovei, dinastia lui Dragoş au purtat cu vrednicie corona strămoşască păn la Petru Rareş (1546). Multe alte dinastii  dintre patrioţi, prin merit sau de noroc rădicate, au domnit, a cărora strănepoţi, răduşi în răzeşie, cultivă azi pămîntul preste care antecesorii lor au fost domnit. Mai în urmă patria espusă la fortunele politice de care s-au zbuciumat şi roasă de veninul dizbinărilor din năuntru, care, cu nepăzirea re-ligiunei părinţilor, demoralizare şi lux, au adus scăderea familiilor şi staturilor celor mai puternice, uneori aspru s-au guvernat de domnii pămînteni, ca de nişte străini, alte daţi ea au încăput sub dinastii străine, ce cu blîn-deţe şi dreptate au guvernat-o, ca adevăraţi patrioţi. Aşa, trecînd pe rînd prin epohă de glorie şi de ovelire, au cu arma în mînă, au prin o politică înţeleaptă, moldo-românii în curs de 500 ani au păstrat autonomia guvernului naţional, care amu e asigurată prin a ei poziţiune geografică, şi prin decretarea Congresului de Paris a fi, dupre politica lui Traian, România nouă, un val nepătrunzători între barbarie şi lumea civilizată.
17 Munte lîngă Cernăuţi, vulgar Ţeţin, numit după marele ritor roman ; numele de Cernăuţi e corupt din Cicero (Gh. A.).
18 La Cotnar, între dealuri, se văd ruinele unei cetăţi antice, numite Catelina, dupre numele marelui rebel roman, antagonist a lui Cicero (Gh. A.).
ALESANDRU CEL BUN
Moldova, care în timpul romanilor făcea parte din Dacia Transalpină, avea pe atuncea mai multe politii înflorite şi aşezăminte militare, destinate a apăra colonia în contra barbarilor încălcători. Petrecerea romanilor în astă ţară, despre care unii din istoricii moderni pretes-tează o îndoială, între mii de notiţii pozitive, acuma de curînd s-a constatat prin dezmormîntare de ruine şi anti-cităţi ce sînt de origină romană. Din aceste monumente este şi cetatea Ghertina, numită din anticitate Caput Bovis, aşezată la gura Siretiului, şi a caria veche mărime acum s-a constatat, prin resturi de temple, de statui, monumente şi prin un număr mare de monete romane, cari s-au aflat la anul 1836. Armele, vasele de aur şi de argint sculpite şi diferitele unelte ce se găsesc de cătră lucrătorii de pămînt pană la rîpele Nistrului mărturisesc că coloniile romane îşi întindeau pană acolo domnia lor.
Două secole n-au agiuns strămoşilor noştri spre a întemeia în ţara lor puterea şi spre a înmulţi coloniile lor astfeli, spre a le pune în stare de a putea rezista la in-vaziuniie barbarilor.
Imperatorul Aurelian Domiţius, născut dacoromân, a simţit nevoia, pe la secolul al treilea, de a strămuta în Mezia, pe rîpa cea dreaptă a Dunărei, administraţiunea Daciei şi legioanele sale ; dară un număr mare de coloni proprietari, patroni şi locuitori munteni ş-au găsit si-
guranţa lor şi a turmelor lor în văile din lungul rîurilor apărate de codri nepătrunşi; şi, pe cînd romanii din Mezia, înforihînd domnia bulgaro-română, au fost agiuns, sub împărăţia Asanilor, la un grad mare de putere şi deseori se făcură înfricoşaţi Bizanţului şi crucierilor, popoarele pacinice, cari de atunci s-au numit români-mun-teni, guvernaţi fiind de un regim patriarhal, trăiau independenţi ; apăraţi fiind de poziţiunea lor şi de bravura tuturor muntenilor, s-au mănţinut în cursul tutulor prefacerilor la care erau espuşi locuitorii din şes, de din-j        coace de Alpii-Carpaţi.
Astă stare a ţinut pană la epoca cînd capătul invaziu-nilor barbare li-a permis de a se înturna în şesurile cele mănoase, care fusăseră cuprinse de antecesorii lor.
In curs de zece secole, ţara deseori a preschimbat locuitorii şi domnitorii săi.'In epoca emigraţiunei celei mari, vizigoţii şi ostrogoţii se retraseră înaintea hunilor. La anii 374, Hernak şi 'Denghesik, fiii lui Atiia, după moartea părintelui lor 'întemeiară o domnie, iar Kuprat, principele antelor, susţinut fiind de greci, la anul 616 a dat Moldova în legat fiului sau Ansprak. Dizbinările interioare ale acestei domnie a înlesnit altor popoare con-cuista ţărei, pe care paceneghii o prădară la 1049. Reli-giunea creştină, care de mult pătrunsese acolo, se întemeia în acea epocă şi întrolocă cultul cel vechi, cu toate că mai multe uzuri ale sale s-a mănţinut pană azi între locuitorii ţărani.
După mai multe răzbele, cumanii, la 1075, cîştigară superioritatea asupra Moldovei, care se denumi Cumania Mică, şi satul de astăzi Comăneşti se pare a fi fost reşedinţa regelui acelui popor. Oardele mongole ale lui Gerîgis Han nevoiră pe restul cumanilor a se retrage dincolo de munţi, însă la 1021 le veni rîndul a fi şi aceştia învinşi de puterile întrunite ale românilor şi ungurilor.
De atuncea Moldova de gios, mai ales partea de la ţărmul Mărei Negre, începusă a fi colonizată de neguţi-tori greci şi italieni. în mai multe politii, precum la Cetatea Albă' (de turci numită Akerman), aşezată la gura Dunasterului (Nistru), Chilia din delta Dunărei şi Galaţii, genovezii, cari aveau colonii la Cafa, în Crimeea,
54
55
stabiliră şi la Tighina (Bender), şi la Hotin, factorii, care se mai adeverează de edificii încă în fiinţă şi care poartă stemele acestei naţiuni comerciante. Aste politii, inde-pendinte una de alta, se pare că în urmă s-au asociat în o legătură comercială, în asemănare cu acea de la hansa teutonică. Cea mai puternică dintre aceste republici a fost acea de Bîrlad, edificată lîngă ruinele vechei Zucidava. Ea se ocupa cu comerţul ce se făcea la gura Dunărei şi pe la ţărmurile Mărei Negre, întindea traficul său şi espediţiunile sale pană în porturile Asiei, şi la anul 1160 oştenii săi supuse Oieşia, faimoasa piaţă de neguţătorie de la gura Dniprului şi între-depozitul mărfurilor greceşti destinate pentru  coinerciul  Kievului1.
Cruciada a şesea, care a fost neferice pentru Orient, a avut o favorabilă influinţă asupra soartei românilor. Cavalerii germani din ordinul de Malta, trecînd prin Ungaria la 1249, dădură românilor ajutorul lor în contra invaziunei paginilor. Acestor cavaleri se atribuiază ridicarea cetăţei sîntului Gherman, care în limba slavă însemnează Neamţu. Astă cetate servea de apărare Moldovei de sus, care atuncea era despoporată. învingerile îndesite pe care tătarii le suferiră în strîmtorile Carpa-ţilor, vinceala ce s-a cîştigat asupra-li în Polonia, la Lublin, de cătră regele Cazimir, şi memorabila stîrpire a oardelor lor prin armele reunite ale românilor şi ale ungurilor asigurară liniştea în provinţiile vechei Dacii. Evenimentele nouă politice care se dezvăliră în Orient şi care înfăţoşau tătarilor o pradă mai uşoară a contribuit a-i îndemna de a părăsi astă cale de invaziuni la care erau deprinşi şi a favorat dezvălirea staturilor române.
In mezul acestor evenimente, românii-munteni, precum şi acii cari trăiau în şesurile Ţărei Române şi ale Moldovei erau guvernaţi cînd de un reghium republican şi confederat, cînd die principi pămînteni, cari reşedeau la Făgăraş sau la Maramureş. Aste locuri, protegiate de munţii Carpaţi, îndemîna guvernului o reşedinţă mai sigură. Titlul de principe al României şi al Făgăraşului, pe care domnitorii Valahiei 1-a conservat pană în ziua de astăzi, vine în sprijinul acestei încredinţări.
1 Karamzin, Anale ruseşti (Gh. A.).
întru aceste, rîpele Maramureşului şi munţii se forma un locaş prea îngust pentru români. Neputînd a se întinde în Transilvania, a caria o mare parte, sub regnul lui Gheiza al Il-le, s-a fost colonizat la anul 1145 de saxoni, un număr însemnătorî de români retrecură munţii şi se stabiliră, sub conducerea principelui Negru, spre amiazi, iar alţii, sub principele Dragoş, spre răsăritul Transilvaniei.
Dar Moldova, care, precum am zis mai sus, avea în timpul romanilor mai multe politii şi aşezăminte importante, la venirea acestui principe nu înfăţoşa decît foarte puţine semne de cultură, căci prin zece secole de răsturnări şi de barbarie a fost despărut toate urmele culturei, şi numai pămîntul adunat peste vechi surpături a putut a ni conserva oarecare suvenir din epocă.
Noi am fost istorisit încungiurările care a favorat reunirea diferitelor republice într-un singur stat şi fondarea dinastiei suverane. r
Strămutarea reşedinţei domneşti în Dacia Transalpină s-a făcut la anul 1350, şi de atuncea ţara se denumi Moldova, de la rîul Moldova de care se rourează şi care, dupre Plinius cel Vechi, în timpul lui Traian purta nume de Moldova. Toată îngrijirea principelui Dragoş a fost de a retocmi cetăţile şi templele pe ruinele vechi şi a face curaturi din codri, spre a îndemîna noilor coloni cultura lor.
Dar moldovenii nu ştiau numai a se îndeletnici cu cultuîalpamîntuiui ; plugul şi coasa deseori se prefăcură în spade, şi la 1389 armele lor se ilustrase prin o memo-raWă^^lfceală ce au repurtat asupra lui Baiazed î, sur-numit^IîdMm (Fulgeru), carele cel întăi dintre otomani ^"încercase a face o încurgere în ţară.
Sub regnul prelungit a lui Laţco, a lui Roman şi a lui Iuga, Moldova abia începusă a se organiza, şi acum, prin fertilitatea şi mărimea ei născândă, deştepta invidia Ungariei şi a Poloniei. Cea întăi îşi forma pretenţiunile ei pentru că Dragoş ieşise din o ţară care atîrna de dînsa, iar a doua, Polonia, căută a avea o influinţă în Moldova, deşteptîndu-i pretendatori pe cari, dupre interesele ei, pe rînd îi susţinea.
56
57
In mezul acestor împregiurări, ^Uesa^ Roman I, a agiuns la guvern anul 140h Ist principe, care prin faptele sale pioase şi folositoare a meritat nume de Bun, a domnit 32 ani şi 8 luni. El mai întăi a regulat relaţiunile ţărei cu Polonia, cu Ungaria şi cu Bizanţul,, şi prin asta a asigurat liniştea neapărată pentru facerea unei reforme ; el dădu o organizaţiune diferitelor clase ale locuitorilor ; făcu legiuiri, împărţi pămîntuix edifică un număr mare de biserici, monastirele Suceviţa şi Bistriţa şi consacră some mari spre a cîştiga de la Trape-zunt relicviile (moaştele) sfîntului Ioan numit cel Nou, pre care le depuse în biserica catedrală din Suceava ; el fundă episcopiile de la Roman şi de la Rădăuţi.
Prin esploatarea şi lucrarea băilor jminerale şi prin o economie înţeleaptă, finaiîţel€rţăra astfeli că
principele a putut acoperi cheltuielile înseninătoare ocazionate din atîtea construcţiuni şi el fu în stare la anul 1411 a împrumuta 1 000 de taleri die aur aleatului său laghelon, regele Poloniei, şi pentru care luă drept gaj (amanet) provinţia numită Pocuţia, cu politiile Kolomea şi Sniatinul, din care se născură mai în urmă răzbele lungi între Moldova şi Polonia.
Aleanţa încheietă între Alesandru şi laghelon s-a făcut încă mai strînsă prin căsătoria care o făcu Alesandru cu piindpesa Ringala, sora lui laghelon. IştF^principi susţineau în comun K la anul 1423 un
corpos de moldoveni a mers în contra cavalerilor teutoni pană la ţărmul Mărei Baltice şi se ilustră prin bărbăţia şi prin maniera lor particulară de a răzbela2.
în urma acestei alianţă şi a politicei înţelepte a lui Alesandru în privirea Ungariei şi a altor staturi, Moldova agiunsese la un grad mare de putere, de prosperitate şi deplină independinţa, şi ist popor s-a pătruns de simţimînte de pietate şi onestitate. Aceste simţimînte unite cu curagiul lor au fost unul din titlurile de glorie şi în curs îndelungat făcură pe moldoveni superiori în toată privinţa preste alţi români.
VTV2 y"6?1. memoriile lui KromWl De rebus Polonorum, Liber XIX. Odzielach Krulestwa ^olskego (Gh. A.).
Dar pe cînd deştinzătorii Romei vechi restaurau în Dacia staturi mici independinte, imperiul Bizanţului, care se lăuda cu numele de roman, s-apropia de căderea sa.
Puterea cea nouă otomană, după ce se făcu înfricoşată în Asia, îşi îndreptă cursul spre Europa; murii vechei cetăţi a lui Constantin se făcură marginea imperiului. De multe secule, corumperea şi ambiţiunea săpau căderea resturilor. Soldaţii, în loc de a combate, deseori se amestecau în dispute şi sfezi religioase, pe cînd inimicii întrebuiau pe rînd, cînd puterea, cînd dizbinarea, spre a grăbi o ruină pe care curagiul unora din impe-ratori şi a cîţiva cetăţeni, demni de timpurile eroice, nu o mai puteau împedeca.
Europa apusană prea tîrziu simţi pericolul şi în van cerca ca să opună vincitorilor o barieră. Sigismund, regele Ungariei, susţinut de mareşalul Bucico şi de floarea cavalerilor francezi, cu care se întrunise şi un corp din ^\ grmia moldoromână^ condusă de Petru al cincilea3, s-a înfrînirTâH^ anul 1396, şi Sigismund s-a refugit
la Constantinopoli.
Imperatorul Manoil Paleologu se duse în Francia spre a cere ajutor, însă, precum zise un celebru istoriograf, nu a reportat alta decît admirarea curagiului său şi părerile de rău care căşunase nefericirile sale. După ce a perdut ocaziunea favorabilă a se folosi de răzbelul care se aprinsese între Baiazet şi Tamerlan, Bizanţul îndelung se linguşea de amiciţia lui Mahomed I. în urmă, Manoel se folosi de oarecare. linişte spre a restabili ordinul şi a reorganiza ţara ; drept care, la anul 1419, îşi asocia la imperiu pe fiul său Ioan, care, căsătorit cu marchiza de Monferat, a domnit, sub nume de Ioan II, şi asistat la consiliul de Fiorenţa.
Dar turcii, sub conducerea răzbelnicului sultan Amu-rat, înaintau prin Servia asupra Ungariei şi împrăştiese atîta spaimă în Germania, încît mai mulţi principi părăseau staturile lor. Atuncea, întrunind toate puterile creştinilor învecinaţi, Sigismund a reportat o vinceală, şi în urma unei armistări, închiete pentru ambele armii, turcii deşertară Servia şi Bulgaria. Manuel căpătă oarecare spe-
58
3 Vezi memoriile Madamei Lusan (Gh. A.).
59
ranţă din acest succes şi se determină a se folosi de el. Mai nainte de răsuflarea armistărei, el trimise, în 15 no-iemvrie 1424, pe fiul său, imperatorul Ioan, la Buda4, spre a negoţia o alianţă în contra turcilor. Cercînd pre-tutindene a-şi face aliaţi şi deşteptînd pretutindene inimici asupra lui Amurat, imperatorul Ioan, la înturnarea sa din Ungaria, petrecu munţii Carpaţi şi destinse în Moldova, la începutul lunei octomvrie, anul 1425^ Repu-taţiunea lui Alesandru cel Bun îl atrasă acolo. Un im-perator de Bizanţ cu atîta mai mult. era închinat în Moldova, pentru că el era considerat de şef şi protector al hisericei ortodoxe.
Prin urmare, Alesandru, acompaniat de mitropolitul Iosif, de curtea şi gvardia sa, mersese spre întîmpinare pană la marginile ţărei cu o ceremonie religioasă, la care se adună un număr mare de popor din toate părţile Moldovei. Incungiurat de toată pompa bisericească şi precedat de oameni de oaste, imperatorul întră în Suceava, fiind calare ; costiumul său era foarte simplu şi drept semn de doliul patriei sale purta un veşmînt de matasă albă. Capul îi era coperit de un coif cu capătul ascuţit şi cu aripi late, precum se vede reprezentat în o vignetă ce s-a conservat în descrierea acestei solenităţi. Imperatorul admira frumuseţa, varietatea şi fertilitatea ţărei, El recunoscu acoIe^şT ceremonialul bisericei de la Constantinopoli, ^kţvia^j^r^ ai^riul . şi vener^hmj^pentru.principele lor, ce era atît de bun eîî"şi puternic, orînduiala şi înţelepciunea care prezidau la administraţiune, precum şi strălucirea curţei, a caria podoabă de căpitenie era principesa Ana (aşa se numisă Ringala după îmbrăţoşarea cultului ortodox). Lipsa cunoştinţelor diplomatice asupra acestei ţări, şi ale altora depărtate, a fost mănţinut la Constantinopoli şi pe aiure opiniunea că Moldova atîrna de Polonia ; şi numai atunce imperatorul s-a putut încredinţa din cele ce vedea şi prin declaraţiunea lui Alesandru că Dumnezeul lui şi spada sa îi erau unicii protectori 5.
4 Vezi Bisantine G. Franzae Protovestiariî Chrorticon. Historia pragmatica regni Hungariae (Gh. A.).
5 Vezi testamentul mitropolitului Gheorghi (Gh. A.).
Imperatorul a avut eonferenţî cu Alesandiru, a regulat şi relaţiunile imperiului cu Moldova. Spre a da însă un * omagiu public virtuţelor lui Alesandru, a-1 atrage în interesele sale şi spre a mai restrînge legăturile de o amiciţie folositoare cauzei comune, imperatorul rezolu a-i face un prezent imperial onoratic, unicul de care putea atuncea dispoza deştinzitoriul cezarilor. De asemene, aflînd că mitropolitul ţărei atîrna de acel de Okrida, el promise că, înturnîndu-se la Constantinopoli, va face independent scaunul arhiepiscopal al Moldovei, în asemănare cu acel de la Cipros şi de la Okrida.
Novela despre îmbolnăvirea imperatorului Manuel a grăbit călătoria fiului. Alesandru însărcina pe un mol-dovan confident de a merge înainte imperatorului Ioan şi a duce pe uscat la Constantinopoli novela neîntîrzie-tei sale înturnări. Atuncea principele în persoană, cu toată curtea sa şi cu înaltul cler, au acompaniat pană ia marginile ţărei pe Ioan, care sosi la cetatea Chilia, situată la gura Dunărei 6.
în ist port al Moldovei îl aştepta ele la Constantinopoli o galeră cu triple ranguri de vîsle. Imperatorul, purcegînd la finitul lunei lui octomvrie din astă ţară ospitalieră, a luat ziua bună de la Alesandru şi cu ferice sosi în Bosfor.
îndată ce se sui pe tron după moartea părintelui său, imperatorul Ioan îşi aminti de ospitalitatea lui Alesandru, mai ales că şi interesele politice nu erau mai puţin puternice de a cultiva amiciţia sa. Rezolînd de a împlini datoria contractată, el a reunit în consiliu patru patriarhi şi episcopi şi prin un act solenel eliberă arhiepiscopatul Moldovei de soprimatia Okridei, înălţîndu-1 independent, ca pe un patriarhat. îndată după asta, ambasadorii imperatorului, însărcinaţi şi cu alte misiuni politice pre lîngă curţile străine* aduseră la Suceava cu un crisobule corona regească, hlamida şi o alisidă de aur numită alur-gida, împodobită cu petre preţioase, pe care toţi principii Moldovei, pană în epoca lui Alesandru Lăpuşneanu (1563), li purtau în zile solenele. Pe lîngă mitra patriarhală s-a scos şi crisobulile consiliului, mitropolitul Iosif
6 G. Franzae Chronicon (Gh. A.).
60
61
căpătă o îndoită icoană făcătoare de minuni, din care pe una era pictorată Sânta Vergură, iar pe alta sîntul .GhgorT J?hk~JPât^ care încă se conservă între odcuT-
răle monastirei suitului Gherman. împărăteasa-mumă Ana trimise principesei domnitoare, de prezent, icoana sîntei Ane, lucrată cu multă artă şi împodobită cu petre preţioase. Principesa depuse apoi acel prezent în monas-^iî?^LŞiŞÎîlţa, unde se află mausoleul lui Alesandru şi al familiei sale. Cu asta ocaziune fură introduse în Moldova legile romane ale lui Iustinian şi diferite porturi ale curţei, modelate dupre cele de Constantinopoli7.
Documentele atingătoare de aceste daruri, scrise pe pergament, întărite de sigilul imperial şi aşezate în cutie de argint, se conservară ca odoare sînte în aceeaşi mo-nastire, pană la epoha celui întăi răzbel al regelui Ioan Sobieski, care în anul 1674 fu urmat de prăzile tătarilor. Venerabilul mitropolit Gheorghi în testamentul său atestează, prin giurămînt, că a văzut şi a cetit aceste documente, care puse a se traduce în limba română prin scriitoriul Necolai, fratele' lui Postulachi, traducătoriul Bibliei.
Din epoha lui Alesandru cel Bun, toate picturile a fresco ale bisericelor şi tabloanele vechi reprezentează pe principii Moldovei tot cu acele insignii (semne) regeşti, şi aceste mărturii îndeplinesc pe altele multe, care din răzbele şi prin prăzile ţării s-a stricat, după ce, de la începutul secolului al optsprezecilea, pămîntul rămase fără apărare. Răzbelile de Constantinopoli, care în curînd au urmat după căderea imperiului, erau mai ales tema de care se ocupară istoriografii bizantini, şi descrierea nenorocirilor casnice îi împedecără de a consfinţi în istoria Moldovei o pagină la acest act importent pentru istoria acestii ţări, care fapt însă este constatat de istoriograful Cantemir şi de traditiunile populare. ^ "^--^urp^nBeineîul unei vechi escise (desemn) ce s-a găsit la monastire, am pus a se face în zilele noastre tablonul ce reprezentează solenela ceremonie în care ambasadorii greci aduc darurile imperiale. Alesandru se vede sculîn-du-se de pe tron, spre a merge întru întîmpinarea lor,
7 Cantemir (Gh. A.).
principesa Ana de asemenea îl imitează. Spre dreapta stă în picioare principele Ilieş, fiul său mai mare, logofătul si hatmanul ţărei, spre stingă este mitropolitul. Unul din ambasadori prezentează principelui hrisovul imperial, iară celalant corona şi hlamida, pe care o aduc ceialalţi amploiaţi ai ambasadei. In sala gotică, împodobită cu trofee gotice, se văd adunaţi reprezentanţii ţărei, iar în fundul ei, rezemat de halebarda sa, un vechi gardist, avînd alăture pe un june fiu al său. Ist episod clin istoria patriei este cel întăi din şirul acelora care am descris mai ales dupre documentele autorilor străini, cari, din cauza relaţiunilor cu Moldova, uneori s-a ocupat şi ele faptele ei.
Un scop de a deştepta mai mult şi a întipări acele episoade în minte chiar prin sensurile vederei, eu cel întăi pe unele le-am acompaniat la Roma de tabloane în pleu, de asemene de stampe litografite şi de balade adaptate la cînturi naţionale, care în multe esemplare răspîn-dite în Moldova* împodobesc camerile patrioţilor, formează gustul estetic de armonie şi servesc junimei de sujet ele învăţătură, iar societăţei de conversare şi petrecere.
62
SVIDRIGHELO
XOUVKIiLKS
HISTORIQUES
Istoria Moldovei, ce-i plină de evenimente interesante, e ţesută cu acele ale popoarelor învecinate, cu cari se afla în relaţiuni politice şi sociale. De aceea, în neagiunsul hronografilor vechi pămînteni, analile Bizanţului, Ungariei, Poloniei şi Rusiei ni înfăţoşază o mănoasă obîrşie cuprinzătoare de facturi vrednice ele aducerea noastră aminte. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svidrighelo în Moldova, în mezul unor împregiu-rări rare în istorie şi pentru a cărora lămurire vom împărtăşi următoarele notiţii :
Asupra Poloniei la 1384 domnea regele Ungariei Lu-dovig I, care, murind fără clironom bărbătesc, lăsă Poloniei de regină pe fiica sa Hedviga d'Anju, principesă de mare frumuseţă şi genie, care se încorona fiind de 15 ani. Ea, deşi era logodită cu Wilhelm, ducele de Austria, principele Zimovit de Mazovia încă pretindă mîna ei, cînd deodată se înfăţoşa şi un al treile peţitori mai puternic, Iaghelo, ducele de Litvania şi de Kiovia. Acesta era păgîn, precum şi toată naţiunea sa, ce se închina focului arzători pe altarul templului din Vilna şi a căruia stingere se părea litvanilor un semn de o nenorocire publică ; aşa încît urgia zeului se astîmpăra numai prin vărsarea de sînge a prizonierilor. Iaghelo, mai presus de asemene pregiudeţe, au propus a abgiura acest cult împreună cu toată naţiunea sa şi a reuni Litvania cu Polonia, sub condiţiune ca Hedviga să-i fie consoartă (soţie).
MOLDG-RGUMANIE.
G. Asakv.
PREMIERE PÂRTIE.
JASŞW ■ 1859.
64
Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie pa, G. Asaky, Iaşi, 1859 (foaia de titlu)
Asemene propunere, favorabilă pentru lăţirea creştinismului şi mărirea Poloniii, au îndemnat pe evlavioasa jună regină a prosfora patriei amoriul ei. Iaghelo sosi cu mare pompă la Cracovia, cu fraţii săi Boris, Şchirghelo, Syid-righelo şi cu sora sa Ringala. Aice, după ce se botezară TcTţX"urmă cununia şi nuntă cu cea mai mare strălucire, şi Iaghelo fu prochemat de rege al Poloniei sub nume de Vladislav II. Cu toate că Litvania se uni cu Polonia, ist ducat era ca neatîrnat şi tot acel suveran domnea preste ambele ţări, însă fiecare avea legile şi privilegiile sale particulare. Litvania avea sub Iaghelo principele şi curtea ei, păstrînd în părere suverana autoritate ce o căpăta de la regele Poloniei, care totodată era şi mare duce de Litvania.
Iaghelo, în loc de a domni însuşi asupra Litvaniei, o încredinţa vărului său Vitold. Astă numire întărtă gelozia lui Şchirghelo şi Svidrighelo, fraţii lui Iaghelo, cari pretindau acea vrednicie ; ii căutau în putere a o căpăta, aflînd agiutori cînd de la cavalerii teutoni, cînd de la republica Novogorodului, de unde au urmat multe şi crunte bătălii. Învăluirile în care se afla din aceste împregiurări Iaghelo l-au îndemnat a căuta o alianţă în Moldova, al caria domnitori, Alesajijiraj^^ mă de înţelept şi puternic. Spre întărirea acestei legături. I^^I"^s6ra~îui Iaghelo, botezată cu nume de Sofia, se mărită cu Alesandru la 1421 şi oastea Moldovei combătu eroiceşte în răzbelul polonilor cu teutonii. Urmînd moartea Hedvighei de timpuriu, fiind de-abe în vîrstă de 28 ani, Iaghelo se însoţi în a patra cununie cu Sofia, ducesa de Litvania, a caria soră Măria se mărită după Ilieş, fiul cel mai mare al lui Alesandru voievod.
Alesandru, murind la anii 6940 (1432), au lăsat, de la două soţii, doi fii : pe Ilieş şi pe Ştefan. Cel întăi nu era aşa de ager, nici întreprinzători ca fratele său Ştefan. Ilieş, care dupre voinţa părintelui său au urmat în domnie, fu recunoscut în astă vrednicie şi de Polonia, dar Ringala (Ana), ce reşidea la tîrgul Şiretului, dat ei de ipovol, uneltea ca să se deie fiului ei corona Moldovei, pentru care uneltire Ilieş cu cruzime pedepsi pe maştiha sa, înecînd-o publicaminte în apa Siretiului. Fratele său Ştefan află simpatie între boierii ţărei, ce erau pururea
Planul topografic al cetăţii Neamţ, alcătuit de Gh. Asachi în 1838 (litografie aflată în „Spicuitorul moldoromân", partea a Il-a, apri-lie-iunie 1841, p. 84)
65
plecaţi la schimbarea domnilor. Incăierîndu-să din asta răzbel cetăţenesc, după bătălia de la Dărmăneşti Ilieş fu nevoit cu doamna sa a fugi în Polonia şi a cere agiutoriul ei. Poziţiunea regelui fu critică în astă împregiurare că, de era Ilieş cumnat lui Iaghelo, Ştefan îi era nepot de soră, pe care Ilieş o înecase. După multe dezbateri în senatul Poloniei, Ştefan, ca un mai vrednic şi mai energic pentru interesul Poloniei, fu recunoscut de domn al Moldovei prin tractatul încheiet la Lepcici în 13 dec. 1433, iar lui Ilieş i se dădură moşii în Polonia, sub condiţiune a nu părăsi niciodinioară astă ţară.
Murind Iaghelo la 31 mai 1434, ambasadorii Moldovei au fost faţă la alegerea fiuluT său Vladislav al III de rege al Poloniei, care mai în urmă, în vîrstă de 20 ani, căzu în bătălia de la Varna la 1444. In cursul nevîrstni-ciei regelui, muma sa Sofia purta^demnitatea de regentă. Aflîndu-să în astă putere, ea ceru reaşezarea cumnatului ei Ilieş pe tronul Moldovei, dar Ştefan, fratele său, nu înceta a îndatori pe Polonia cu agiutori înarmat, învin-gînd pe tătari, duşmanii ei, încît interesul politic au pre-cumpenit pe acel de familie şi se întări osîndirea lui Ilieş a rămînea în Polonia, mărginit păn la maioritatea regelui. Cu toate aceste Ilieş află moduri a scăpa şi a întră în Moldova, unde cu agiutoriul partizanilor săi s-au re-niceput răzbelul cetăţenesc între ambii fraţi pretendenţi. Ilieş, deşi învins de Ştefan la Podraga în 4 aug. 1435 şi la Pipereşti, avea însă în Sofia o puternică mijlocitoare, dupre a caria stăruinţă ău urmat învoială între ambii fraţi de a împărţi ţara în două domnii. Partea lui Ştefan au fost Cetatea Albă (Akerman), porturile Măr ei Negre, cetatea Tighina (Bender) şi Chilia, adecă toată Beserabia ; iar lui Ilieş fură dat Hotinul, Suceava, Iaşii, Romanul şi Bacăul^adecă toată Ţara de Sus. La Cetatea Albă, unde fu întîlnirea fraţilor rivali, în fiinţa şi a unui ambasador polon, ambii au giurat pace între sine şi alianţă cu Polonia ; dară pe cînd se reaşăză pacea între fraţii domnitori Moldovei, Polonia şi Litvania se făcură teatrul cruntelor lupte urmate între fraţii lui Iaghelo.
Furia răzbelului, care şi în cursul vieţii lui Iaghelo au fost vărsat mult sînge cetăţăriesc şi adusăse o dezbinare chiar între Iaghelo şi Alesandru, s-au reaprins
cu mai mare putere, căci, după ce Iaghelo dădusă domnia Litvaniei, vacantă prin moartea vărului său Vitold, fratelui său ŞvMng^lo^acest mmdru şi. neastîmpărat principe, pretinzmd încă şi Podolia, s-au luptat îndelungat chiar cu fratele său Iaghelo, în contra căruia căpăta agiutori cînd de la cavalerii teutoni, cînd de la moldoveni şi cînd de la moscoviţi ; în urmă, învins fiind, Syidrighglo.
fu mărginit numai în posesiunea unei părţi din Podolia. .....
—~~Agiungînd la domnia Litvaniei Zigmund Cheistuta, un văr al lui Iaghelo, Svidrighelo, înfuriet de asemene întâietate, nu perdu nici curajul, nici speranţa de a recăpăta Litvania ; drept care, adunînd aleaţi din cavalerii teutoni, din Boemia, Silezia, Moscovia şi Tataria, cu astă armie numeroasă, la XJ>§I^JLi^J^ C dădu polonilor o mare şi cruntă bătălie la Braţlav, pe rîul Bug. Sigmund Cheistuta, principele Litvaniei, care comanda pe poloni, au combătut mai ales în interesul principatului său şi au învins de tot pe Svidrighelo, care, părăsit de ai săi şi de aleaţi, n-avu alt mijloc de mîntuire decît fuga. Asta cu atîta mai mult i se putu nemeri, căci între morţii străluciţi, precum marele maistru al cavalerilor şi cîţiva alţi hatmani, se crezu ucis şi Svidrighelo, încît duşmanii săi nu se îngrijeau de a-1 mai urmări. Svidrighelo, cunoscînd bine urgia ce prin răscularea sa ş-au tras asupra-şi din partea Poloniei şi mai ales din partea lui Cheistuta, au giudecat că numai prirţ. disţărare să se subtragă de pericolul ce-1 ameninţa, încît cu Cunos, credinciosul său comişel, trecu Nistru şi întră în Moldova.
Soarta îl aruncă în acea parte a ţărei ce era sub domnia lui Ilieş, care, ca un cumnat al regentei Sofia, de l-ar fi descoperit, nesmintit l-ar fi trădat Poloniei. Aice, sub nume şi costium străin, căuta mijloace în ce mod şi loc s-ar pute adăposti şi, totodată, a ave înlesnire de a comunica cu partizanii săi din Polonia, ilntîmplarea au ) voit a se întîlni pe margine cu un cioban avut, anume / Neago, ce venise de la munte cu turma sa spre vînzare.   / />>' Tmpregiurarea că Neago fusesă în junia sa om de arme, în care însuşime oştise în Polonia cu corpul_lm_Comjn^ J)e care Alesandru cel Bun îl trimisăse^Tui Tagheîa spre agiutori asupra cruciarilor teutoni, au înlesnit cunoştinţa lui Svidrighelo, care mărturisise că era soldat din armia
66
67
litvană şi pentru oarecare avanture fu nevoit a-şi părăsi patria. Răzbelele şi turburările de care se învăluiau şi pe atunci ţările învecinate adunau în Moldova mulţi venetici, cu care se împopora ţara, iar dintre acei mai ageri şi cu noroc intrau unii în posturi şi în alte dregătorii mari. Neago îi propusă a îmbrăţoşa păstoria, care, deşi pacinică, totuşi se asemăna cu măiestria răzbelului, că precum generalul armia, aşa şi păstoriul conduce turma sa la măcelărie. Svidrighelo înţelese că numai o poziţiune de tot opusă cu acea de mai nainte, păn la timp favorabil, l-ar pute scuti de cursele duşmanilor săi, drept care s-au unit cu propunerea lui Neago şi, după ce acesta îşi încheie negoţul, călători cu dînsul la munte. Svidrighelo, deşi nu putea avea nici o ştiinţă de lucrările pastorale, totuşi agerimea lui naturală şi nevoia în curînd îl deprinsără cu toate, căci spre a nu fi redus la starea unui Irus, el, ce era nu de mult domnitori asupra unei naţiuni puternice, îşi cîştiga traiul prin îndeletniciri prin care mîndria sa, iuţala şi verşunia de mai nainte se prefăcură în blîn-d^e şi în trezvie, încît Svidrighelo, spaima polonilor, a teutonilor şi a tătarilor, se prefăcu a fi dorit de toţi în cuprinsul cotunului. Intre casnicii lui Neago, Svidrighelo 'ave'mare simpatie pentru fiica sa Anca, jună de 13 ani, pentru asămănarea ei cu unica şi preafrumoasa lui fiică lăsată în Polonia, drept care el îi mărturisea îngrijirea cea mai vie, care apoi născu şi din partea ei o priinţă duioasă, nu ca pentru un străin, ce ca pentru un mădulari al familiei sale ; iar mai ales zelul şi înţelepciunea ce dizvălea Svidrighelo în plinirea datoriei de baci şi me-lanconia ce domnea preste toată fiinţa sa îi spori mult priinţa lui Neago. Despre altă parte, păstoriul afla plăcere, în zi de răpaos, a arăta baciului său trofeile dregerilor sale militare ; o pavăză, o zea de oţel şi o spată erau aninate pe păretele camerei sale. li plăcea a istorisi cum armele aceste le luasă de la un crucer în lupta de la Marienburg, de care materie Svidrighelo se ferea a convorbi, ca una ce i-ar fi putut stoarce vro rostire sau vreun simtom de compromitare. Deseori însă, spre a se pute gîndi la poziţiunea sa, el conducea turma în locurile cele mai depărtate şi, pe cînd oile păşteau prin cîmpiile înflorite, Svidrighelo cugeta la modui de a-şi recăpăta
68
familia şi ţara perdută ; el ţintea ochii peste o hartă ce o purta în sîn, înfăţoşătoare Poloniei şi Moldovei, măsura depărtarea locurilor, greutatea întreprinderei dorite, combina proiectele sale cu raporturile ce-i aducea Cunos din cînd în cînd de la partizanii săi, din care nici unul însă nu cunoştea locul adevărat al adăpostirei sale. Prin mijlocirea acestora el încunoştiinţă în urmă pe regenta Sofia că s-ar fi aflînd în viaţă, retras în Boemia, şi-i propunea condiţiuni de împăcare atît de folositoare că, după o stăruire de trei ani, i se nemeri a căpăta nu numai iertare de la junele rege, ce încă şi giuruire a i se înturna principatul Luţko din Podolia. Dar pe cînd el se pregătea să se întoarne în patrie, Sigmund Cheistuta, aflînd că Svidrighelo n-au perit în bătălie, dupre cum pană atunce se auzise, ce mai ales că s-au împăcat cu regele, şi temîndu-să ca nu cumva înturnarea sa în Polonia şi aşezarea lui la Luţko să-i deie mijloace de a recăpăta şi domnia Litvaniei, au declarat regelui că el se va opune cu armele la aceasta şi de altă parte au plănuit prin toate chipurile a-i descoperi adăpostul şi a-1 omorî prin ucigaşi trimişi.
într-o zi, pe cînd Svidrighelo se îndeletnicea la stînă cu turma sa, Anca cu o altă jună săteană se duseră în pădure ca să culeagă murî. Apucîndu-le o furtună cu ploaie repede, fetele se retrasără în o vizunie,, ce avea mai multe dispărSturi. Nu tîrziu ele auziră vorbind doi oameni, cari pentru asemene motiv se adăpostiră în una din dispărţiturile acelei vizunii. Aceştia, ce erau străini, fără a vedea pe fete, nici a fi văzuţi de ele, vorbeau limba litvană, pe care Anca o învăţase din deasa petrecere cu Svidrighelo. Din convorbirea lor între sine, pe cît au putut ea auzi, au înţeles că ii veneau de departe. Ii făcură foc şi, după ce gustară merindele lor, vederau bucurie că au descoperit pe un om pe care aproape de un an de zile îl căutau şi pentru ă căruia cunoaştere ii se părură cetind un signalament. Dupre acele semne ea înţelease numaidecît că omul pre care îl căutau era Svidrighelo. Ii istoriseau cum pentru aflarea acestuia au petrecut zadarnic cercetînd în Bohemia, Silezia şi Ungaria şi că în urmă, întorcîndu-să în Polonia pe la Suceava, au aflat de la un compatriot al lor că mai în gios pe
69
Moldova ar : fi vieţuind de cîţiva ani la o stînă doi lit-vani, din care unul, după descrierea fizionomiei lor, avi-doma era Svidrighelo. Aceşti străini, încredinţaţi despre aflarea persoanei ce o căutau, plănuiră în ce chip să vie spre seară la casa lui Neago şi să omoare pe litvan fără a se pune în pericol. Ii făceau amu împărţală de soma banilor ce li s-au giuruit pentru astă faptă. Anca, deşi nu cunoştea nici motivul, nici detailul întreprinderei lor, dar atîta înţelegea că aceştia erau ucigători şi că vînau viaţa lui Svidrighelo. Spăimîntată de asemene vecinătate, nu cuteza a o împărtăşi companioanei sale, din îngrijire spre a nu fi şi ele descoperite ; cînd pe încet vioşia convorbirei străinilor mergea amorţind, iar peste puţin tăcerea lor fu semn că ambii erau acufundaţi în somn, astă încungiurare şi simţimîntul mîntuirei lor îndemnară pe june a cuteza să iasă din ascunsul lor tremurînd. Păşind pe încetu prin vizunie, ele văzură că adormiţii erau dpi călugări, a cărora desagi zăceau pe pămînt, dar pe păretele stîncei era răzămată o cărticică. Anca avu de agiuns curagiu, în trecerea ei, de a lua cărticica aceea. Văzîndu-să afară, ambele apucară o fugă repede cătră stînă, unde Anca, în parte, istorisi lui Svidrighelo descoperirea ei şi i-au dat cărticica luată. Din zisele junei şi mai ales din cărticica latină, ce era de rugăciuni, avînd însă însemnate între rînduri, în limba litvană, signalmentul lui Svidrighelo şi alte instrucţiuni atingă-toare de dînsul, Svidrighelo au înţeles că acei doi erau de Sigmund Cheistuta arvoniţi a-1 ucide.
Deci plănuind repede în ce chip să întîmpene pericolul, au însărcinat pe comişelul său a se duce în sat, spre a priimi pe străini cu părută ospitalitate în casa lui Neago, a-i ospăta cu merinde şi cu vin îmbelşugat şi a li da de mas o chiliuţă durată, aşezată într-un pomăt cam depărtat de casă, în care Svidrighelo mînea uneori şi unde chiar în seara aceea, mai tîrziu, ave să vină ; pre lîngă care apoi mai dede lui Cunos şi alte instrucţiuni secrete.
^Ba^n^Neago, înspăimîntat de pericolul de care scăpă fiia lui şi de ceea ce ameninţa pe iubitul său baci, umbla să facă larmă în sat şi să cheme pe vecini spre apărarea vieţei sale, dar rugămintea ce-i trimisă Svidri-
ghelo prin comişelul său astîmpără pe bătrîn, care ave încredere în dregerile cele înţelepte ale lui Svidrighelo. Cătră seară, veniră cei doi călugări ce se ziceau că pe-legrinează de la Kiov şi se duc la noua monăstire Neamţu şi apucîndu-i noaptea se rugară a li da un adăpost. Anca recunoscu pe străinii din stîncă ; Cunos se ocupă a li face cuvenita priimire, a-i ospăta şi a li da vin de agiuns, de care ii însă nu pre beau, ştiind că trezvia li era în astă noapte mai de nevoie decît băutura. Spre a îngăima pe casnici, călugării istorisau de minunile Lavrei, de sfinţenia părinţilor, de mîntuirea sufletească a acelora ce o vizitează şi despre multe alte particularităţi ce ştiau frumos a le împodobi cu zise blînde, cînd în inimă meditau fapte atît de criminale. Ei cercetau de nu se mai află alţi creştini veniţi de peste Nistru ; neputînd cum-peni a lor nerăbdare, ucigaşii, deşi aruncau în giur nişte ochi de spioni, spre a recunoaşte victima lor, despre care se încredinţară că are mai tîrziu să vie, nu înţeleseră că în ulciorul cu vin Cunos storsăse cu ghibăcie oarecare zamă de buruiană aducătoare de somn, pentru care pseudocălugării cerură a se culca timpuriu, sub cuvînt~~că~lnăî"Tn urmă au a face cuvenita lor pri-vighere. Dipărtarea chiliuţei unde ave să petreacă şi să vie şi Svidrighelo li se păru un caz favorabil scopului lor. Peste puţin, somnul ferică simţirea lor; Neago sta în aşteptarea dregerilor lui Svidrighelo, care venisă, şi pe cînd, adunaţi în giurul său cu casnicii, se sfătuiau, iată că un foc puternic cuprinsă chilia în care se culeasă veneticii şi lîngă care sta Cunos la pîndă cu o măciucă, gata a ucide pe hoţii măscuiţi, dacă li s-ar fi nemerit a scăpa dintre flăcări. Asta însă nu se tîmplă, căci lemnul cel uscat şi răşinos din care era chilia durată aşa de repede s-au aprins, încît, mai nainte de a-i arde, Jlumul Jn^căj^e^ceijcri^ Repegiunea focului au fost aşa de mare, că vecinii au sosit cînd nu mai era ce stinge, ce a se tîngui numai de păcatul plinit din arderea a doi cuvioşi călugări, căci interesul îndatorea pe Svidrighelo şi pe Neago a păzi cel mai adînc secret despre adevărata împregiurare.
Scăpînd dintr-un pericol atît de vederat, Svidrighelo înţelese reţelele ce Cheistuta urzise în giurul lui, încît
70
71
nu-i rămînea alta, ce de a se îngriji mai serios de păstrarea vieţei, mîntuită amu ca prin minune prin conlucrarea Ancăi. Atunce simpatia ce avusă pentru astă jună se prefăcu în recunoştinţă duioasă şi Svidrighelo cugeta la modul a i-o putea mărturisi odinioară, îndată însă ce soarta l-ar favor a. Ist evenimînt dădu lui Neago de agiuns prepus despre misteriul lui Svidrighelo, care avu apoi a combate în asta ideile sale. După trecerea unui timp îndelungat, ce amorţisă oarece impresiunea acelui evenimînt, iată că să trimisăsă de la domnie prin ţară ordin a afla oriunde pe un litvan, care, sub nume străin, ar fi petrecînd pe lîngă cineva mistuit şi nu tîrziu sosiră în acel sat; şi cercetători cu aprozi, acompaniaţi de un castelan polon. Spaima lui Neago şi a casnicilor,' nu mai puţin şi a sătenilor, era nemărginită, încredinţaţi fiind ii că arderea acelor călugări, descoprindu-să, va trage asupra-le dreapta urgie a domniei, cînd Svidrighelo recunoscu şi în aceasta asupra sa o nouă uneltire a lui Cheistuta, ţîntitoare a-1 prinde şi a-1 trăda duşmanului său celui mai apric. Văzînd deci libertatea şi viaţa sa puse în cumpănă, însufleţit de simţimînte eroice, de care în mii de ocaziuni au dat probe strălucite, n-au pregetat a sta pe loc, cu scop ca oştean brav a cădea numai mort în mînile dodăitorilor săi. Nemaiputînd mistui pe baciul său, fiindcă i veni ştire că s-au descoperit locul petrecerei sale, Neago lăcrămînd mărturisi cercetătorilor, ce pro-păşeau ceata înarmată, poiana cea înlăturată în care în ziua aceea se afla Svidrighelo cu turma şi fu nevoit cu casnicii săi şi cu sătenii a conduce acolo pe pârcălab cu aprozii, pe curteni şi pe castelan, boier polon, cu armaşii săi. Svidrighelo, însoţit de Cunos, după ce îşi făcu planul, aştepta în mezul turmei pe duşmani, cu acel paos însuşit numai oamenilor marinimoşi, iar Neago, Anca şi toţi casnicii tremurau la diznodarea acestei tîmplări. Deşi învăscut în port păstoresc. Svidrighelo, prin nobleţă aerului său,.....fu recunoscut de castelan, care, spre mirarea
tuturor, de departe discălică şi, urmat numai de un singur paj regesc, apropiindu-să de Svidrighelo în poziţiune umilită, îngenunchea şi-i prezentă documentul prin care regele Vladislav al III, cu ocaziunea răposării lui Cheistuta, reaşază pe unchiul său Svidrighelo mare duce al
Litvaniei. Văzînd atît de neaşteptat prefăcută soarta lui, principele Svidrighelo înălţă cu cuget recunoscători ochii săi cătră ceri şi îndată se plecă spre a rădica de la pămînt pe castelanul ce aştepta răspunsul domnitoriului. Acesta în puţine cuvinte îi espusă recunoştinţa sa către rege şi Sofia, luă ştiinţă despre soţia şi fiii săi ce-i lăsase în Polonia şi amii vineau întru întîmpinarea Iui.
Acel întăi act datornic a lui Svidrighelo au fost a da lui Neago, în faţa lumei, recunoscătoarea sa sărutare şi a îmbrăţoşa pe Anca, mîntuitoarea vieţei sale. Pârcălabul şi alţi boieri moldoveni ce însoţeau pe poloni înfăţoşară lui Svidrighelo urări din partea lui Ilieş voievod pentru vrednica sa de mirare mîntuire şi-1 rugară a trece în călătoria sa pe la Suceava. Principele Svidrighelo, după ce depusă în biserică mulţămirile sale, mai vizită turma şi stîna unde în curs de şepte animau petrecut zile atît de zbuciumate ETmezuî vieţei pacinice la' vedere. El luă cu sine spre suvenir portul păstoresc ce i-au fost o pavăză apărătoare şi au cerut ca Anca, însoţită de muma sa, să-i urmeze în^Utvania, spre a o aşeza în sînul familiei sale. Ilieş voievod întîmpină pe Svidrighelo în Suceava cu strălucire ; mai ales doamna, vară-sa, n-au putut de agiuns admira soarta lui şi misteriul în care au putut fi ascunsă petrecerea sa din Moldova în curs de atîţa ani. Ilieş voievod însă au răvărsat haruri domneşti asupra lui Neago şi a casei lui. După o petrecere de trei zile la curte, Svidrighelo purcesă din Suceava, acompaniat de Ilieş vodă păn la Hotin, unde îl aştepta o deputaţiune de boieri litvani, cu cari trecu pe la Cracovia, spre a înfăţoşa lui Vladislav omagiul său. Pe drum însă se întîlni cu soţia şi cu fiii săi, cari vineau întru întîmpinarea sa ; acestora li încredinţa pe Anca, mărturisind-o de îngerul lui scutitori, a caria petrecere în sînul familiei va statornici soarta lui, care în atîtea rînduri i se arătă schimbătoare. Intrarea lui Svidrighelo în Vilna, capitala ţării, fu urată de tot poporul, ce abia ieşind din păgînitate şi plin încă de pregiudeţe atribua unei minuni revenirea domnitoriului ce-1 credea mort în bătălia de la Braţlav. Nu mai puţină impresiune făcu însă la curte şi în public înfăţoşarea junei Anca, a caria dregeri pentru scăparea vieţei lui Svidrighelo se răs-
73
pîndise între popor. Astă jună, în port frumos naţional românesc, chiar ca o nimfă din anticitate, strălucea cu graţii încîntătoare. Semănarea ei eu fiica lui Svidrighelo, manierele simple şi modeste, vioşia spiritului ce cu înlesnire se rostea prin dialectul litvan fermecau toate inimile. Un nepot a lui Svidrighelo nu tîrziu fu învins de un amori înfocat pentru păstoriţa moldovană, şi Svidrighelo cu mîngîiere văzu plinirea votului său de a-^şi re-compenza pe mîntuitoarea vieţei şi prin legături sînte a o statornici în familie, ca un paladium ce-1 crezu trimis casei sale de Pronie. După ce se puse dară la cale interesele statului, Anca se făcu şi nepoată domnitorului Litvaniei.
Descrierea acestei tîmplări ni vederează că, dacă armele Moldovei, în curs de patru veacuri, puteau să apere
ţara de giugul străin, fiicele ei, prin a lor spirit......şi graţii,
deseori subgiugau pe^prîncipii stranii şi pe popoarele streine, căci precum Anca au fost cea întăi din junele cîmpene ce prin dregeri minunate a soartei dintr-un bordei s-au transmutat în palaturile principilor Litvaniei, cu un veac mai în urmă, E]^^_Jfiica eroului nostru Ştefan cel Mare, au strălucit în Moscova pe tronul cel puternic al ţarului Ivan III-le.
ELENA MOLDOVEI
Astă ţară, azi încungiurată de proteguitoare monarhii şi de vecini pacinici, cari doresc liniştea şi fericirea ei, era în vechime espusă la toate fortunele răzbelilor sălbatice şi la uneltirile politice. In poziţiunea ei geografică, dintre Marea Neagră şi munţii Carpaţi, I^oldova formează un defile sau poartă, pe unde, încă din _epopa an^C-iuîmpăf atiflui Persiei, Darie, necontenit treceau retreceau popoarele nordului şi acele de amiazăzi, care din fire, ca polurile opuse ale magnetului, se par menite pufiire a se răspinge. Şesurile cele dispoiete de zidiri măreţe şi de monumente din acel timp vederează că moldoromânii le locuiau numai provizornic şi că tăria şi scăparea lor erau munţii, pană în anul 1350, pe cînd încetînd încurgerile barbarilor, după a lor disfată, Bogdan I, din dinastia Dragoşizilor, au restatornicit statul Moldovei. Dar nu tîrziu au început dizbinările din nă-untru între popoarele ce abia se mîntuise de duşmanii din afară şi rivalitatea între Ungaria şi Polonia, din care fiecarea pretindă a-şi însuşi Moldova, spre a avea în puterea sa astă trecătoare a gintelor, înlesnea ^triumful osmanilor, cari, minaţi de fanatism religios şi de bravură, revărsau vincitoarele lor falange asupra Europei, Asiei şi Africei, încît nici Bosforul, nici repegiunea Dunărei, nici bărbăţia românilor n-au putut înfrîna cursul triumfători al Semilunei. Eroismul cel vrednic de mirare al moldovenilor, sub domnia lui Ştefan cel Mare, au fost
75
amînat subgiugarea ţării, dar ist bărbat atît de brav, cît şi politic, au cugetat prin o alianţă mai puternică a asigura după moarte soarta patriei sale.
în mezul acestor încungiurări grele, cel întăi Ştefan au ţintit ochii pintre negurile boreale ce ascundeau un orizon de unde minea să răsară luceafărul polar care apoi, în curs repede, au agiuns la zenitul său. De Polonia şi Rusia Mică dispărţită, în capătul nord-ost al Europei, se întindea o ţară nemărginită, cunoscută de elini şi de romani sub nume de Iperborea. în veacul de mijloc îndelungat împresurată de oardele tătarilor, iar în acea epohă scuturînd giugul lor, această ţară se formă într-un stat statornic.
Contimpuran cu Ştefan cel Mare era Ivan III Vasi-lievici, principe de geniu şi de energie estraordinară, de la care se poate număra organizarea regulată, civilizarea şi puterea Rusiei. Ist principe, care la 22 ani se sui pe tronul Moscvei, încă la 12 ani se însoţi cu Măria, principesa de Tver, ce-i născu un fiu numit Ivan cel June, care înrîuri în soarta familiei lui Ştefan. Prin un geniu întreprinzători, prin politică şi prin armele sale, cele mai multe principate în care era pe atuncea Rusia împărţită Ivan le întruni într-un stat independent anumit Marele Principat de Mosca şi domni cu aşa lustru şi fericire, încît Europa începu a ţînti ochii asupra acestei ţări, a caria esistenţă pană atunce îi era abia cunoscută. Prin asemene relaţiuni cu streinii se confăptui civilizarea şi mărirea acestui stat, pe cînd imperiul Bizanţului agiun-gea la agonia sa, prin corumperea moralului, negrijirea disciplinei militare şi prin mania disputelor teologice.
Constantin Paleologul, cel de pe urmă împărat al Romei celei nouă (Constantinopoli), avea doi fraţi : Di-mitrie şi Toma, cari, sub nume de despoţi, domneau în Morea, şi pe cînd era Constantinopoli ameninţat de armele lui Mohamed II, aceşti fraţi se luptau între sine şi prin asta înlesneau suruparea imperiei Orientului. Spre a cîştiga harul sultanului, îndată ce Constantinopoli fu luat la 1454 die Mahomed, Dimitrie trimisă pe fiica-sa în seraiul lui, iar Toma, cu femeia, copiii şi mulţi din compatrioţii săi se refugi în Italia, unde papa Pio al II, din respect pentru o familie imperială şi din recunoştinţă
76
pentru capul sîntului apostol Andrei, ce Toma îl aduse în dar, dădu istor disţăraţi străluciţi o binevoitoare ospitalitate în Roma. Acolo nu tîrziu muri Toma şi lăsă doi fii, cari însă se făcură nevredinici binefacerilor papei Pavel II, dar sora lor Sofia, principesă de o nespusă frumuseţă şi plină de spirit şi de talent, agiunsă a fi obiectul stimei generale. Papa căută un soţ vrednic de dînsa, şi fiindcă el se ocupa pe atuncea să învite pe toţi suveranii Europei asupra lui Mahomed II, a căruia putere ameninţa pe Italia şi pe Roma, unde împăratul acela trimisesă zicere că va nutri pe armasariul său în biserica Sîntului Petru, papa au giudecat folositor a aplica astă însoţire pentru plinirea planurilor sale politice. Spre mirarea Europei, dupre sfătuirea cardinalului Vesarion1, papa aruncă ochii săi asupra lui Ivan Vasilievici. Vesarion de demult cunoştea Moscva, ce era coreligionară cu Grecia, şi chiar Roma o cunoştea prin certele ei cu cavalerii teutoni, şi încă de la conciliul de Fiorenţa2, unde Isidor, mitropolitul Moscvei, s-au fost strălucit prin disputele teologice. Papa credea că prin Sofia, ce era crescută în sistemul acelui conciliu, i se va nemeri a îndupleca pe Ivan de a supune autorităţei sale pe biserica ortodoxă şi totodată, prin încuscrirea lui cu familia imperială a Paleologilor, voia a-i linguşi ambiţiunea şi a-i insufla zelul neapărat pentru mîntuirea Greciei de giugul lui Mahomed II. îndemnat de asemene motive, cardinalul Vesarion au deputat la 1469 cătră marele principe pe un grec anumit Gheorghios, cu o scrisoare în care îi propunea însoţirea cu Sofia, fiia despotului de Morea, carea au fost refuzat a se mărita cu regele Franţiei şi cu ducele de Milano, pentru că erau de altă credinţă. Astă ambasadă s-au primit de Ivan, de muma sa, de cler şi de boierii magnaţi cu cea mai mare bucurie, ca o menire
1 Vesarion, arhiereu grec învăţat din Constantinopoli, la căderea imperiei se refugi la Roma, unde făptui mult bine în favorul compatrioţilor disţăraţi, şi după ce au îmbrăţoşat catolicismul se nevoia a îmbina biserica Răsăritului cu acea a Apusului ; papa îl făcu cardinal. După moarte i ise înălţă un monument în biserica Sînţilor Apostoli (Gh. A.).
2 La conciliul de Fiorenţa între arhiereii ritului răsăritean a Apusului au asistat şi mitropolitul Moldovei (Gh. A.).
77
a mărirei religiunei ortodoxe şi a imperiului. Voind a se încredinţa de persoana Sofiei, Ivan trimise la Roma pe Frianţino, veneţian de naţiune şi casnic credincios al său, care, după plinirea însărcinărei, se înturnă plin de binefacerile papei şi a cardinalului Vesarion, aducînd, pe lîngă epistoliile papei, şi portretul Sofiei. Ivan, în-cîntat atît de relaţiunile politice cît şi de frumuseţile Sofiei, retrimisă la Roma pe Frianţino cu o svită pompoasă, spre a face logodna cu Sofia şi a o conduce la Moscva. Papa Sixtul al IV, ce au urmat după Pavel II, cu solenitate au espus în conclava cardinalilor motivul acestei ambasade şi dorinţa ce avea Ivan, principele Rusiei Albe, de a se însoţi cu Sofia. Deşi unii din cardinali se îndoiau despre ortodoxia lui Ivan, papa îi încredinţa că ruşii ce se împărtăşisă de conciliul de Fiorenţa au fost adoptat pe un mitropolit latin şi că nici un motiv nu se putea opune la însoţirea Sofiei cu Ivan. Ambasadorii, introduşi la papa în 25 mai, au prezentat lui Sixto o epistolă a marelui principe, scrisă ruseşte şi avînd un sigil de aur (hrisov), aducîndu-i şi un prezent de 60 gi-beline (samururi). Epistola suna : „Ivan, marele principe al Rusiei Albe, salutează pe Sixto, marele preot al Romeir şi-1 roagă a da credinţă ambasadorilor săi". Papa, în răspunsul său, au umplut de laude conduita lui Ivan, care se ţinea de conciliul de Fiorenţa şi nu primea patriarh din mîna turcilor, ce prin însoţirea sa cu o principesă crescută în capitala religiunei apostolice mărturisea supunerea sa cătră şeful bisericei. Astă ceremonie se făcu în fiinţa ambasadorilor de Neapoli, de Fiorenţa, de Veneţia, de Milano şi de Ferara. La 1-i iunie Sofia fu logodită în catedrala Sîntului  Petru  cu  principele de Moscva, reprezentat de Giovani Frianţino. Cardinalii au încheiet în 12 iuni tractaţia cu ambasadorii ruseşti, cari încredinţară pe papa de zelul monarhului lor pentru reunirea ambelor biserici. Astă relaţiune se află păstrată în analile Romei ; nu se ştie însă de au înţeles bine catolicii propunerile ambasadorilor,  sau  dacă aceştia,, spre a nimeri mai bine însărcinarea lor, n-au abuzat de încrederea domnului lor. Papa au dat Sofiei o zestre mare şi împreună cu dînsa trimisă în Rusia pe delegatul său Antonio şi pe mulţi romani însemnaţi. Sofia era
78
cungiurată de o curte strălucită şi acompaniată de mulţi greci, cari doreau să afle în Rusia o a doua patrie. Ea agiunse pe la Liubec pe mare la Revel, în statul cavalerilor teutoni ; nu tîrziu veni acolo de la Moscva un ambasador spre a felicita pe Sofia în numele lui Ivan şi de aice cu svită strălucită să o conducă în Rusia, unde toate politiile, mai ales Pskov şi Novogrod, se întreceau în demonstraţiuni de bucurii. In toată călătoria aceasta, pentru de a înălţa puterea papei, se ducea înaintea delegatului său crucea latină de argint, aşezată în o sanie. Nedeprinşi la asemenea vedere, ruşii începură a murmura, şi Filip, mitropolitul Moscvei, zise lui Ivan : „De veţi da voie ca în Moscva, catedra ortodoxiei, să se poarte crucea înaintea episcopului latin, în minutul cînd el va întră prin o poartă, eu, ce sînt părintele tău, voi ieşi prin ceealalta", încît, spre a întîmpina nemulţămirea publică, legatul au fost nevoit a ascunde crucea. Principesa au întrat în Moscva la 12 noiemvrie şi mearsă de-a dreptul la biserică ; după ce priimi binecuvîntarea mitropolitului, se duse la muma principelui, unde văzu pe soţul ei viitori. Cununia Sofiei celei frumoase se făcu cu mare pompă în fiinţa legatului papei, a boierilor şi a străinilor romani şi greci. Plini de binefacerile şi de onoarea marelui principe, ambasadorii romani mai cerură ca Rusia să adopteze clauzile (condiţiunile) conciliului de Fiorenţa, dupre giuruirea care Ivan va fi făcut, poate în termini echivoci, cînd peţea mîna Sofiei ; însă, îndată ce o cîştigă, el n-au voit a mai auzi despre acest obiect. După o dispută teologică cu clerul moscovit, ce n-au contenit în curs de trei luni, legatul papei, ce ar fi zis că nu o poate continua, că nu are cu sine cărţile trebuitoare, împreună cu ambasadorii fraţilor Sofiei se înturnă la Roma cu daruri strălucite.
Rezultatul cel mai înseninători al acestii măritări au fost a se face Rusia mai cunoscută în Europa, a caria suverani onorau în Sofia o viţă a anticei familii imperiale de Bizanţ. Atît romanii cît şi grecii ce se aşezară în Rusia conlucrară cătră civilizarea ei, prin introducerea limbei latine, ce era domnitoare în diplomatică, şi prin acea elină în ramul bisericei, încît căderea Oonstan-tinopolei şi epoha renaşterei literaturei în Italia au fost
79
şi pentru Rusia folositoare în astă privire, căci atunce numai prin desţărarea oamenilor învăţaţi se puteau comunica ideile şi ştiinţile ce astăzi atît întru cele folositoare cît şi în cele vătămătoare se răspîndesc cu nespusa repegiune prin tipări.
Tot în acea epohă s-au introdus în Moscva dregăto-riile şi cerimoniile curţei Bizanţului. Intre mai mulţi greci refugiaţi din Constantinopoli la 1485, s-au aşezat aice şi Ioan Paleologul cu soţia sa Ralo. Sofia au chemat la sine şi pe fraţii ei, dară Emanuil, preferind curtea lui Mahomet II, se duse la Constantinopoli, unde petrecu zilele sale în mezul avuţiei şi al binefacerilor sultanului. Iar Andrei, ce măritasă pe fiia sa cu principele Vasile de Vareea, se înturnă la Roma, unde oasele sale răpăo-sară pre lîngă acele ale părintelui său. Se vede că acesta avu un motiv de nemulţămire în contra marelui principe, căci prin testamentul său, nu lui Ivan, ce regelui Spaniei, Ferdinand-catolicul, şi soţiei lui Izabela lăsă dreptul de moştenire la tronul Constantinopolei. Spre a vedera aleanţia sa de familie cu imperatorii greci, Ivan adoptă stema lor, compusă din doi vulturi, ce se introdusă de imperatorul Constantin cel Mare, cînd, pre lîngă Roma veche, a caria stemă are un vultur, urzi imperia Romei nouă la Constantinopoli. După ce Ivan reuni sub schiptrul său multe principate în care era Rusia împărţită, adoptă titlul : „Marele Principe, din harul lui Dumnezeu suveran a toatei Rusie".
Pe cînd în asemene împrejurări Rusia se înainta în civilizaţiune şi în putere, un alt stat, ce nu avu mai puţină înrîurire asupra soartei Moldovei, se făcu însemnat despre amiazăzi. Peninsula Crimeea, din vechime numită Hersonezul Tauric, aşăzată între Marea Neagră şi Marea Azovă, iar mai nainte de sciţi locuită şi pe rînd supusă perşilor, republicelor grece, regilor Bosforului, romanilor, sarmaţilor, imperatorilor greci, şi pe la încheierea veacului al 12-lea genovezilor, iar în al 13-lea tătarilor. Genovezii aveau aicea coloniile lor Cafa şi la Soldaia, iar veneţianii la Tana, de unde mai ales acei întăi făceau mare comerţ cu Moldova, prin porturile de la Cetatea Albă şi de la Galaţi, întreţiind cu dînsa relaţiuni politice. In astă epohă Crimeea fu guvernată
de dinastia tătară a Ghereilor, între care cel mai faimos era sultanul Mengli Gherei, unul din cei mai buni domnitori. După multe pătimiri politice, statornicindu-să pe tron Gherei, prin înţelepciunea şi puterea sa atrase luarea aminte atît a marelui principe, cît şi a lui Ştefan cel Mare. Ivan îl întrebuinţa spre a paraliza încurgerile tătare a Oardei de aur, caria Rusia fu tributară, iar Ştefan spre lîngezirea puterii lui Mahomed, ce ameninţa ţările române. Asigurat de agiutoriul lui Mengli Gherei, Ivan decise a se subtrage de giugul tătarilor şi a proclama independinţa Rusiei. In minutul cînd Ahmed-han trimisă la Moscva pe ambasadorii săi spre a cere tributul obicinuit, marele principe, în loc de a se umeli înaintea lor şi a săruta portretul lui Ahmed, ce se numea Basma, rumpîndu-1 îl calcă în picioare şi ucise pe toţi ambasadorii, afară de unul, zicîndu-i : „Du-te, spune domnului tău cele ce ai văzut şi zi-i că de va mai turbura repausul meu eu îi păstrez soarta ce pătimi icoana şi ambasadorii săi". In cruntul răzbel ce Oarda de aur deschisă asupra Rusiei spre a vindica afrontul păţit, Ivan, supranumit Junele, fiul marelui principe din întâia cununie, în fruntea armiei au combătut cu bravură pe tătari, pană cînd  Akmad,   înturnîndu-să   cu mare pradă, fu de Ivan masacrat noaptea în cortul său, şi prin asta Rusia se mîntui de giugul tătarilor, ce pretindeau ca ţarii să sărute scara şelii hanului. Insă Mengli Gherei nu era atît de ferice de a putea fi folositori Moldovei, precum era planul lui Ştefan, căci Crimeea fu în urmă supusă de armele otomane şi el însuşi prins fu condus la Constantinopoli, unde Mahomed II îl tracta cu mare onor şi—1 întări de han al Crimeei sub suzeranitatea I[naltei] Porţi.
Politicul şi pătrunzătoriul Ivan, văzînd că prin sporul armelor otomane îi răsărea un nou antagonist, deşi mai depărtat decît Oarda cea acuma sf armată a tătarilor, căuta în depărtare aleaţi spre a precumpeni acea putere ameninţătoare. Drept aceea încheie un tractat cu acii mai faimoşi domnitori ai epohei : Matias Corvinus, regele Ungariei, şi Ştefan cel Mare, domnitoriul şi monarhul Moldovei.
80
81
Luceafărul lui Ştefan strălucea în lucoarea cea mai mare atunce cînd cuteză a rădica arma asupra lui Mahomed II, vincitoriul imperiei Orientului şi a Constantinopolei, şi prin nenumărate triumfuri înşiră numele său pre lîngă acele aii mai faimoşilor eroi. Neînspăimîn-tat în mezul periculilor şi în nenorociri, modest în triumfuri, ce le atribuia numai lui D[omnul] Zeu, protectorul virtuţei, prin geniul şi talentul estraordinar de a urzi prin mijloace mici lucruri mari, Ştefan, precum au insuflat spaimă în duşmani, aşa au atras asupra-şi admirarea şi respectul suveranilor şi a popoarelor. Pre lîngă aceste, conform dogmelor religiunei, geniul estraordinar al suveranilor Rusiei şi al Moldovei, cu asemănarea intereselor, toate conlucrau a statornici între ambii o relaţiune şi o unire sinceră şi trainică. Afară de în-curgerea turcilor, ce se înaintau în Europa, Ştefan avu motiv a se îngriji şi de regele Cazimir, care,' urmărind politicei polone, cerca prin tot modul a supune pe Moldova sciptrului său. Nu mai puţin avea a se păzi şi de Mengli Ghirei, cari, devinit amu Vasal al sultanului! era nevoit a-i urma cu oastea sa tătară. Din toate acestea se încheia că nime altul nu putea, în asemenea împre-giurări, folosi mai bine pe Moldova decît marele principe. Pre lîngă aceste, Ştefan, ce se lupta cu atîta eroizm în contra subgiugărilor Constantinopolei şi a preputinţei vecinilor săi, avea încă şi alte drituri asupra aleanţii cu ginerile Paleologilor, căci şi el au fost încuscrit la 1465 cu acea familie imperială, prin a doua cununie cu Eudoxia, fiia împăratului Simeon.
Cele întăi propuneri de aleanţă şi de încuscrire cu Ivan se făcură prin Mengli Gherei, domnitoriul Crimeei, care avea mari îndatoriri cătră principele Moscvei, căci el, ce cu anevoie purta giugul suzeranităţei, prevedea într-însa viitoarea sa peire. Toate erau amu pregătite pentru astă legătură politică, ce avea a se întări prin însoţirea junelui Ivan, fiul şi moştenitoriul marelui principe, cu Elena, fiia lui Ştefan, cînd acesta voi mai nainte a se încredinţa de însuşirile personale ale viitorului său ginere.
In toate diregerile sale, atît publice cît şi private, Ştefan avea o mare evlavie şi încredere în agiutoriul
82
Proniei, de care simţimînt cerca să se insufle atît poporul cît şi oastea sa; astă evlavie şi încredere, de care marturi sînt cele 40 biserici zidite de dînsul şi dănuite, au avut o mare înrîurire în politică şi întreprinderile sale militare. Drept aceea, mai nainte de a da o hotărîre definitivă în acest interes măreţ, Ştefan, după ce prin rugi evlavioase au chemat agiutoriul ceriului spre a-i arata calea de a agiunge la acel scop, i s-au vederat că în o grotă a munţilor petrece un săhastru ce ar fi organ nemerit al planului său. Acesta era Leon, om vechi de ani şi de cercare, care în junie fu ostaş, şi sîngele său în multe lupte au fost vărsat pentru patrie. Urmînd apoi unei chemări mai nalte, discinse spada şi luă crucea drept armă, cu care învinse multe patimi şi străbătu multe ţări. După ce au pelegrinat la Ierusalim, la Roma şi la Kiev, unde se strămută atunce de la Constantinopoli libertatea cultului ortodox, Leon, spre a se reposa de fortunile vieţii, se retrasă între munţii patriei, pros-forînd aice evlavia sa Domnului, iar inima omenirei, căreia prin sfătuiri înţelepte i se făcu binefăcători. Prin aceste atrasă nu numai respectul tagmei monahice şi a poporului, ce chiar şi a suveranului. Ştefan vizită pe săhastru în adăpostul' cel sălbatic şi acolo, neavînd alt martor decît ochiul lui Dumnezeu, îi descoperi planul şi se consfătui în ce mod l-ar fi putut plini. Inţelegîncl gravitatea cazului, de la care atîrna nu numai soarta: patriei, ce şi fericirea casnică a familiei lui Ştefan, Leon,, ce era plin de admirare pentru eroul patriei, încuviin-ţînd măsura cea înţeleaptă, pentru plinirea ei s-au propus pre sine, dacă nu se va fi aflat altul mai vrednic,, lăudabil fiind a se consfinţi pentru acela ce întru atîta se îngrijeşte de soarta patriei. Nu numai caracterul, ce şi cunoştinţa sa de limbele şi datinile popoarelor ce vi-zitasă îi făceau mai nemerit pentru asemene întreprindere, în o epohă de turburări şi prin o ţară depărtată în care se purtau tătarii cu toate cruziile lor. înţelegîn-du-se cu Ştefan deplin întru însărcinarea sa, Leon, ce în anii înaintiţi păstra o constituţiune verde, se îndrumă pe la Cetatea- Albă spre Kiev, pre calea ce-i era cunoscută. De aice monahii îl îndreptară spre cetatea Cafa,
83
în Taurida sau  Crimeea, care prin  o convenţiune cu genovezii se făcusă punct de corespundenţă diplomatică între marele principe şi între Mengli Gherei şi de întrunire a străinilor şi artiştilor ce erau chemaţi la Moscva pentru întreprinderile cele măreţe ce se esecutau în toate ramurile şi a cărora şef era Aristotele, faimosul inginer veneţian. In compania acestora călătorind pintre multe oarde de tătari şi prin politiile Kaal şi Rezan, ce le erau supuse, Leon avu de agiuns ocaziune a auzi laudele fiului lui Ivan, care, dănuit de blîndeţe, se părea menit a face să uite Moscova asprimea părintelui său. Asemine mărturisiri îl încredinţară şi în capitală despre însuşirile clironomului, pre care în mai multe rînduri îl văzu în monăstirea înălţărei, unde vinea cu buna sa Marta, încît şi din fizionomia cea nobilă, deşi velată de un aer de melanholie, strălucea sufletul cel virtuos ce se ve-dera în toate   dregerile sale.   După ce au   adunat de agiunse facturi mărturisitoare caracterului şi însuşime-lor junelui Ivan, pentru a cărora descoperire depuse mul-ţămiri pe altariul unde principile se comunicasă, Leon întreprinse călătoria sa spre patrie, călcînd în calea cea îndelungată pre care venise. Dorinţa de a aduce domnitoriului asemine plăcută relaţiune grăbea păsurile monahului. Mai nainte de a agiunge la Cafa, petrecînd noaptea în cortul unei familii tătare ce dădu ospitalitate cuviosului bătrîn, răsună afară din cort un vers moldovan din cele melanholice, care atît de chiar zugrăvesc starea  patriei  noastre !...  întru mirarea sa, el află de la bătrînul tătar că are un june sclav adus de la malurile Nistrului în încălcarea ce făcuse tătarii, care însă, lovit de nostalgie 3, din zi în zi se pare perind, şi că, neprevăzînd scăparea lui, bucuros l-ar retrimite ca să moară în ţara sa, de va putea agiunge. Leon, ce era deprins a culege orice ocaziune de a făptui vreun bine, se însărcina cu luarea acestui june, anumit Spena, de 16 ani, fiul unui boier din ţinutul Sorocii. Speranţa de a-şi revedea pe părinţi şi cuvintele de mîngîiere însă-ninară cugetul junelui, a căruia îndreptare sporea pe
3 Nostalgie, boală din dorul patriei (Gh. A.).
toată ziua şi-1 făcea mai puternic a supurta osteneala călătoriei. Cu un vas neguţătoresc genovez, drumeţii sosiră la Chilia şi de acolo cu grăbire la Suceava, unde Ştefan se înturnasă din cercetarea sa prin ţară. Ştiinţile ce i-au adus cuviosul Leon au umplut de mîngîiere pe domnitori şi de îndată făcu răspuns la propunerile marelui principe care, dupre datină, le adresă la muma sa, principesa Marta. In vara viitoare au şi sosit la Suceava o ambasadă strălucită de la Moscva în persoana boieriu-lui Mihail Pleceiev, însărcinat a peţi pe principesa Elena pentru clironomul Rusiei. O svită numeroasă de căpitani şi curteni însoţeau pe acest diplomat, ce aduse dresuri ale marelui principe cătră marele Ştefan, prin care se statorniceau condiţiunile măritişului şi a aleanţei între Moscva şi Moldova, care documente în direptate de Ivan s-au subscris. Pre lîngă aceste, ambasada aduse daruri preţioase : o mantie de ţibelină cu agrafe de aur pentru Ştefan, iară pentru Elena diademă, colane şi brăţare cu petre preţioase, tot lucru veneţian. Ştefan conchemînd adunarea boierilor din ţară spre a fi martoră la actul solenel al logodnei fiei sale, la astă ocaziune se înşiră înaintea ochilor ambasadei tot nervul puterii Moldovei : pârcălabii, hatmanii de Suceava, de Chilia, de Hotin, vornicii de Ţara de Suş şi acei de Gios şi cu deputaţii umplură toate încăperile capitalei ; iar pe malurile Sucevei se întinsă o tabără a oastei alese, companionii şi organile triumfului lui Ştefan. Logodna între Elena şi Ivan cel June, reprezentat aice de Pleceiev, se plini de mitropolit şi de naltul cler după orînduiala bisericei şi datina antică a ţării, care, disfigurată şi ovelită, au rămas astăzi numai între săteni. După serbarea bisericească au urmat ceremonia civilă la curte, unde Elena fu urată de marea principesă de Moscva, apoi se făcură ospeţuri, în care domneau strălucirea şi voia bună, acompaniată de cîntări ce aminteau faptele eroice ale suveranilor vechi ai Moscvei şi ai Moldovei şi altele ce făceau aluziune la sporirea puterei ambelor staturi prin astă îndoită legătură. După aceea, oştenii ieşind în cîmp din tabără dizvoltau ghibăcia lor. Miliani nervoşi ca în epoha cea veche se luptau : arcaşii în nemerirea la ţintă, călăreţii în călărit  şi harţă şi, spre  mirarea oaspeţilor,
85
84
tunul, unealta cea de nou descoperită în arta răzbelului, ce încă nu era la Moscva cunoscută, vărsa din gura înfocată spaimă şi surpare acolo unde nemerea. Pe cînd politesa şi esercitiile armaşilor urmau cursul lor, doamna Măria, a 4-a soţie a lui Ştefan, deşi maştihă, se ocupa cu duioşia de mamă despre fiastra ei principesa Elena, ce peste puţine zile avea a călători, poate pe totdeauna, în o ţară atît de depărtată. Părintele ei îi făcu parte de averea ce i se cuvinea, între care un amulet4 lăsat de soţia sa Eudoxia, bizantină, o carte de rugăciuni scrisă pe pergament de mitropolitul Teoctist, odoare preţioase : brăţări colane, perle şi veşminte de stofe imperiale după costiumul doamnelor ţării, precum şi o somă de bani de aur. Iar cuscrului şi ginerelui său, arme preţioase de Flandra şi un ornic, pe atuncea foarte rar şi care era fabricat cu aurul din minele băilor Moldovei, precum şi un număr de monede cu efigia (portretul) domnitorului. Atît ambasadorul Pleceiev cît şi toată svita sa fură împărtăşiţi cu dănuiri. Pe lîngă aceste, Ştefan încredinţa pe fiia-sa la trei boieri cu soţiile lor, spre a o conduce pană la Moscva, şi cătră aceştia se adăugi şi junele boieri Spena, care, vindicîndu-se în sînul familiei de pătimirile sclaviei sale între tătari, s-au ales a fi traducători al ambasadei moldovene.
Duioasă şi dureroasă au fost despărţirea familiei de Elena, ce fu toamna anului 1482 şi se făcu în fiinţa clerului, a adunărei boierilor şi a căpiteniilor oastei. Ştefan însă cu simţimînt mărinimos se mîngîia, crezînd că prin astă prosfora răscumpără mîntuirea patriei. Călătoria mearsă prin Polonia. Regele Cazimir nu numai dădu o liberă trecere prin staturile sale, ce încă, spre a mărturisi consideraţiunea sa pentru ambii suverani, trimise pe un boieri castelan întru întîmpinarea princi-, pesei Elena, cu prezente însemnătoare, precum şi o gvardie ce au acompaniat-o pană la marginea ţărei. După o îndelungată călătorie în mezul toamnei, care în acele părţi era în iarnă prefăcută, Elena, întîmpinată de curtea strălucită a soţului ei, cu svita sa agiunse la
4 Amulet, icoană ce se poartă la gît, feritoare de patimi şi de pericule (Gh. A.).
86
Moscva şi trasă la monastirea înălţărei, unde marele principe Ivan, cu soţia şi cu fiul său, o întîmpinară în apartamentele bătrinei principesă Marta, muma sa, ce locuia în acea monastire. După ce se încheieră pregătirile cele pompoase ale cununiei, serbarea se făcu în 6 ianuarie 1483, cînd după datină Elena au primit urarea tuturor magnaţilor ţărei şi demonstraţiuni de bucurie din partea poporului, ce admira în acea străină nu numai frumuseţea, ce şi blîndeţile şi uşurinţa cu care vorbea limba rusiană, ea una ce cunoştea şi cea sîrbească. Dar soarta n-au binecuvîntat astă unire.
Sofia, soţia marelui principe, îi născusă trei fete : Elena, Teodosia şi a treia de asemenea numită Elena, însă ea dorea foarte să aibe şi un fiu şi împreună cu soţul ei se întrista foarte că ceriul nu li da asemene mîngîere. Drept aceea, principesa făcea pe gios dese pelegrinaje la monastirea Sîntei Treimi. într-o zi, raportează anuscrisele, sîntul Serghie i s-au arătat ţiind în braţe un prunc frumos şi apropiindu-se de Sofia îl aruncă în sînul ei. Principesa se cuprinse dintâi de spaimă la astă arătare minunată, însă cu adînc respect sărută relicviile (moaştele) sîntului. După nouă luni au născut un fiu ce se botează cu nume de Vasile-Gavriil. Acest principe, suindu-să apoi pe tron, istorisea ist eve-nemînt mitropolitului Iosafat. Sofia mai avea încă patru fii : Iuri, Dimitrie, Simeon, Andrei şi două fiice : Teodosia şi Eudoxia.
Deşi marele principe iubea cu deopotrivă duioşie pre copiii din întâia şi a doua cununie, totuşi Sofia, cu o familie atît de numeroasă, se îngrijea de soarta lor şi urzi planul, însuşit maştihilor, mai ales celor domnitoare, a deschide fiilor ei o cale la tronul Moscvei. Asemene lucrare nu era o întreprindere grea pentru o femeie de geniu, şi mai ales pentru o greacă, care în cercul familiei avea o înrîurire nemărginită. Mijloacele ce au întrebuinţat întru aceasta erau necunoscute, dar rezultatul au vederat dregerile ei, pe care mai multe îm-pregiurări le-au grăbit.
Viaţa casnică şi armonia ce domnea între junii căsătoriţi era esemplară şi atrăgeau iubirea marelui principe şi simpatia poporului, care împregiurare mai mult
8?
contraria planurile cele secrete ale Sofiei, ce luară o direcţiune mai decisivă, cînd, pe la încheierea anului 1483, Elena născu un fiu numit Dmitri. Ivan, spre a mărturisi bucuria despre naşterea unui nepot, voi să dănuiască norei sale Elena odoarele întâiei sale soţii; aflînd însă că Sofia le dăruise unei nepoate a sale Măria, greacă, ce se mărită cu Vasili, principele de Vareea, Ivan se mînie foarte şi într-atîta înjură pe Vasile, că el lăsă domnia şi să retrasă în Polonia. Astă tîmplare spori antipatia Sofiei cătră fiastrul şi femeia sa Elena.
Pe cînd armele şi politica marelui principe triumfau şi supuneau domniei sale Kazanul şi republica Viatca, o nefericire casnică au turburat bucuria acestor eveni-minte politice. Vrednic moştean al marelui principe, Ivan cel June, adorat de părinte şi de popor, înfocat model de bravură în bătălii şi fericire în traiul casnic, deodată se îmbolnăvi la 1490, simţind la picioare săgetături mari. C14 cîteva luni mai nainte, fiii lui Ralo Paleologu, în călătoria ce făcură la Veneţia, au fost condus cu dînşii cîţiva artişti, precum şi pe un medic Meser-Leon, evreu de naţiune, care se însărcina a vindeca pe bolnav, puind capul său garant despre rezultat. Ist doctor, mai sumeţ decît ghibaci, aplică la picioarele pătimaşului nişte vase de steclă cu apă ferbinte şi-i dădu o băutură ; răul însă sporea, şi după îndelungată suferinţă junele Ivan muri în vîrstă de 32 ani, obiectul durerei părintelui său şi al Elenei, care din prea timpuria moarte a soţului ei fu mai mult espusă lovirilor soartei, ce prin astă tîmplare putea nimici planurile politice ale lui Ştefan. Ivan într-atîta s-au aprins de mînie, că osîndi la moarte în piaţa publică pe medic, pe care-1 acuza de omorîtori al fiului său. Astă cruzime au înspăimîntat foarte pe străini, din care mulţi s-au depărtat de la Moscva, precum si faimosul ingineri Aristotele umbla să fugă, dacă, spre a-1 împedeca, Ivan nu l-ar fi arestuit, îmblînzindu-1 apoi prin multe moduri ca pre un om de mare folos statului. După trecerea durerei marelui principe pentru o perdere atît de simţitoare, începu pe încetul a se împuţina şi iubirea ce avusăsă cătră nora sa şi cătră nepotul său, cînd, despre altă parte, duşmăniile' Sofiei începură mai chiar a se dezvăli ; pentru că rivalitatea ce ea avea în
contra lui Ivan cel June o urmărea asupra fiului său Dmitri. Astă dizbinare deşteptă o chestiune mare politică. In timpurile vechi moştenirea tronului trecea asupra fraţilor domnitoriului, dar din veacul al 15-a acest drit era păstrat fiilor marelui principe. La moartea fiului lui Ivan se făcu deci întrebare de are corona să fie a lui Dmitri, fiul principelui răposat şi al Elenei de Moldova, sau a lui Vasile, fiul Sofiei şi al marelui principe. Monarhul se afla în mare învăluire, căci boierii nu erau de o opiniune : unii se declarasă pentru Elena şi pentru junele ei fiu, alţii pentru Sofia şi Vasile-Ga-vriil. Cei întăi erau mai numeroşi în privirea iubirei ce naţiunea avusă pentru mărinimosul părinte a lui Dmitri şi pentru că curtea Elenii era cea mai mare parte compusă din ruşi, cînd Sofia era încungiurată numai de greci, ce erau foarte neplăcuţi boierilor Moscvei. Partizanii Sofiei ziceau că un nepot nu poate încălca dritul unui fiu, şi mai ales de viţa împăraţilor greci, iar partizanii Elenii subţineau că „Dmitri fireşte au moştenit dreptul părintelui său de a-i urma pe tron, mai ales fiind nepotul unui erou ce îşi apăra ţara şi creştinismul, prin care mai mari drepturi avea decît un împărat ce ş-au perdut imperiul4'. Elena şi Sofia, ambe ambiţioase şi ghi-baee, păzeau între ele oarecare bună-cuviinţă ce li ascundea bine duşmănia lor reciprocă. Pe cînd urma astă neferice dizbinare, despre care marinimoasa Elena şi fiul ei aveau mult a suferi, nu tîrziu s-au descoperit un complot, în care secretariul Stromilov au înduplecat pe junele Vasile a se congiura asupra părintelui său, ce hotărî a numi de moştenitori tronului pe nepotul său, şi-i insuflă planul ca împreună cu o ceată de juni con-giuraţi să omoare pe Dmitri, să fugă la cetatea Vologda şi să ia de acolo visteria monarhului. Plin de o dreaptă mînie asupra unui fiu ce cuteza a se revolta în contra părintelui şi suveranului său, Ivan orîndui arestarea tuturor congiuraţilor, cari, după ce au mărturisit crimenul lor, s-au esecutat pe malul Moscvei : secretariul Stromilov şi Gusev, principii Paleţki şi Skriabin s-au dis-căpăţînat, lui Iaropkin şi Poiarko s-au tăiet mai întăi picioarele şi mînile, iar Vasile s-au arestat în palatul său. De asemene şi Sofia au cercat efectul urgiei ma-
88
89
relui principe, cari, încunoştiinţîndu-să că la dînsa vineau şi nişte fărmecători, orîndui a-i îneca în rîul Moscva ; de atunce Ivan n-au voit să mai vadă pe soţia sa, încredinţîndu-se că ea avea scop a învenina şi pe nora sa Eiena şi pe Dmitri. Principile Patrikeef, loeoţiitori cu alţi magnaţi ai Moscvei, preţuind şi folosul din legătura Moscvei cu Moldova, au conlucrat cu energie făţiş ca. favoritori plini de zel pentru nepotul lui Ivan şi ca duşmani declaraţi ai Sofiei. Atunce triumful Elenei de Moldova au fost deplin, pentru că marele principe au pro-cbemat îndată pe Dmitri de clironom şi-i aşază pre capu-i corona lui Monomah5. în 4 fevruarie 1498, suveranul, urmat fiind de toată curtea, de boieri şi de căpiteniile oastei, au condus pe junele Dmitri, de 15 ani, în beserica înălţărei, unde mitropolitul Simeon, cu alţi cinci arhierei, mulţi arhimandriţi şi egumeni, au cîntat rugăciunile Sîntei Vergure Măria şi a sîntului Petru Tavmatorgu, iară Elena cu curtea sa asista în o tribună aproape de altari. în mezul bisericei se înălţa o estradă cu trei jîlţe, unul pentru marele principe, iară cele două pentru Dmitri şi mitropolit, alăturea pe o masă se afla corona şi manta lui Monomah. După Te-Deum, Ivan şi mitropolitul şezură, iar Dmitri stătu pe treapta estradei. „Sînte părinte şi cap al bisericei ruseşti, zise marele principe, în timpurile cele mai vechi monarhii propăşi-torii mei lăsau corona lor la cel mai mare din fii ; credincios acei datine, şi eu am fost binecuvîntat pre fiul meu Ivan şi i-am fost dănuit marele principat al Moscvei, dar fiindcă au plăcut la totputernicul a mi-1 lua, eu binecuvîntez în locul lui, în viaţă încă fiind, pe fiul său şi nepotul meu Dmitri şi îl declar moştean, după moartea mea, al ţărilor Vladimir, Moscva şi Novogrod ; drept care vă rugăm, sîntule părinte, a-i da şi a voastră bine-cuvîntare". După ce mitropolitul ceti asupra lui Dmitri
5 Monomah. Vladimir, supranumit Monomah (ce se lupta om cu om), s-au botezat cu nume de Vasili, s-au suit pe tronul Rusiei la 1113. împăratul de Constantinopoli Alexi Com-neno au trimis lui Monomah al Rusiei corona de aur, precum împăratul Paleologu trimise de asemine o coronă lui Alexandru cel Bun al Moldovei (Gh. A.).
rugăciunile cuvenite, doi arhimandriţi prezentară mitropolitului manta lui Monomah, pe care marele principe o puse pre umerile nepotului său ; după asta, priimind corona din mîna mitropolitului, Ivan au pus-o pre capul lui Dmitri. In urma ceremoniei, mitropolitului au urat pe bunul şi pre nepotul său ; fiii monarhului au urmat acestui esemplu, de asemenea şi Elena, mama lui în-duioşită, precum şi curtenii moldoveni, şi Ivan zise junelui principe : „Nepotule Dmitri, cu binezicerea mea îţi dau dreptul a-mi urma în domnia marelui principat. Păstrează pururea în inima ta teama lui Dumnezeu, fii virtuos, amic adevărului şi protector creştinilor."
Dmitri, cu corona în cap şi cu manta ţarilor în spate, însoţit de fiii monarhului (afară de Vasili-Gavriil), de boierimea şi de căpiteniile oastei, au mers la catedrala sîntului Mihail şi la beserica Bunei-Anghelii, la a caria uşă Iuri, fiul lui Ivan, răspîndi asupra junelui o mulţime de monede de argint. Spre semn de bucurie, marele principe dănui nepotului său o cruce preţioasă, aninată pe o alisidă de aur, o cingătoare ferecată cu petre preţioase şi o cutie de cornalină a imperatoriului August. Tot în ziua ceea marele principe trimise la Moldova un ambasador cu înscrisul său despre acest evenimînt însemnători pentru ambele staturi.
în cursul acestor evenimînte favoritoare, Moldova era din nou espusă a fi prada ambiţiunei lui Ioan Al-breht al Poloniei. Ist rege au întrebuit asupra lui Ştefan îndoita armă : a machiavelismului şi a răzbelului. încă în primăvara anului 1497 făcea mari pregătiri, sub cu-vint că turcii aveau să încalce ţara sa, şi îndemnă pe Ştefan a uni cu armia sa şi pe acea moldovană. Ştefan, însă, pătrunzînd uneltirea, cu politică au răspuns că era gata a-i da agiutoriul cerut îndată ce polonii, de-a lungul Nistrului, vor agiunge aproape de gura Dunărei, căci pană atuncea, singur fiind, ar espune ţara sa la încălcarea duşmanilor. Dar fiindcă Ioan Albreht pur-cesă la începutul lui iuni cu oastea sa, nu pe la Kamineţ Podolski, ce spre Pocuţia (Bucovina), Ştefan au deputat pe logofătul Petru şi pe arhivistul statului Isac să întrebe pe rege de ce nu s-au îndrumat spre Cetatea Albă pe la Kameniţ, căci în acea direcţiune au pregătit pro-
90
91
viant şi agiutoriul giuruit ? De vine însă ca duşman asupra Moldovei, se va căi. Regele atunci, în loc de răspuns, aresta pe ambasadori, în contra dritului ginte-lor, şi-i trimise în fere la Leopol. Polonii se îndreptară deci repede asupra Sucevei. Trei săptămîni băteau cu artileria şi maşinile lor cetatea, care repara noaptea cele ce se surpau ziua. Polonii aveau o armie de 80 000 ostaşi, cu o tabără de 30 000 care, dar moldovenii prin harţe necontenite îi ademeneau mai în năuntrul ţării şi cuprinzînd potecile îngreuiau aprovizionarea armiei. Soldaţii poloni, văzîndu-să înşălaţi în aşteptarea giuruită că moldovenii vor fi aleaţii lor şi suferind lipsă de pro-viziuni, începură a se discuragia şi, în superstiţiune, crezură o ră menire cînd o cereadă de 2 000 boi, ce li vinea din Polonia, de o fortuna cumplită şi de fulgere, parte s-au ucis, parte s-au împrăştiet prin şesurile Moldovei, şi cînd armasariul cel alb al regelui se înecă în un părăuţ neînsemnători. In astă poziţiune critică, sosiră din Ungaria ambasadori spre a mijloci o împăcare între părţile luptătoare ; neputîndu-să însă învoi în con-diţiunile păcii şi regele Ioan Albreht pătimind de friguri, s-au încheiet o armistare, după care polonii începură la 19 octomvrie retragerea lor ; însă nu pe drumul de etap, pe unde venise şi precum era zis în acea armistare, ci polonii apucasă o altă cale, unde credeau să afle mai multă proviziune. Gu toată disfătuirea lui Ştefan a nu călca condiţiunile, polonii se înaintau prin munţi şi poteci pe la codrul Coţman. Centrul armiei, în care se afla şi svita regelui, sosind în codru, unde erau drumurile baricadate, s-au atacat deodată de locuitorii moşeneni, cînd nu tîrziu sosi şi armia moldovană şi îndesui pe poloni în mezul taberii lor de cară, cu cari ei s-au fost încins în o poiană mare. Aice osteniţi, înfomătaţi şi însetaţi, zice istoriograful polon, ostaşii urla, alţii de spaima lui Ştefan giuruiau, de vor scăpa, că se vor călugări, alţii că vor peregrina la Censtohov, unde se află icoana făcătoare de minuni a Sîntei Vergure, alţii încă, mai înspăimîntaţi, giurau că vor peregrina pană la Ierusalim. Toate aceste, şi mai ales gvardia regelui ce sosi, deschisă un drum regelui, cari, fugind, scăpă de prinsoare. In trecerea Prutului pe la Cernăuţi, polonii au fost nevoiţi
92
a se bate cu însuşi Ştefan, care, ou toate că pătimea de podagră, îi aştepta împreună cu o ceată de 2 000 tătari. Spaima despre Ştefan era aşa de mare, încît în Polonia toţi se pregăteau de fugă. In urmă, sosind un agiutori din Litva, care favoră retragerea polonilor peste Nistru, moldovenii cuprinseră cîteva cetăţi polone, iar tătarii prădau şi aduceau în sclavie foarte mulţi locuitori, din care un număr mare de moldoveni, îmbrăcaţi în straile polonilor ucişi, au scăpat din mîna tătarilor. Cînd s-au reveduit restul oastei polone, s-au aflat că o mare parte de nobili perisă şi mai mulţi rămaseră prinşi în Moldova. Plin de urgie asupra polonilor, cari prin călcare de giu-rămînt şi de dreptul gintelor au fost plănuit peirea Moldovei, Ştefan decisă a li insufla o spaimă trainică şi a lăsa neamului viitor un monument al unei drepte pedepse. Romanii vechi, spre a oveli şi a afronta pe duşmanii ce-i prindeau într-un răzbel nedrept, îi făceau să treacă sub giugul numit furcile caudine6. Ştefan însă întrebui giugul moldovan spre folosul ţării. Codrii în răzbel erau tăria şi adăpostul locuitorilor, drept care, în partea ţărei unde pe atuncea lipseau, au ales cîmpii întinse în care armaşii săi adunară mare număr de pluguri şi pe toţi prinşii poloni, pană la 20 000, cari, îngiugaţi, au arat acele ogoare, le-au sămănat cu ghindă şi le-au grăpat. Iar după încheierea lucrului, pe arători i-au împărţit prin cetăţi şi tîrguri, unde mulţi dintre ii s-au împămîntenit, iar alţii, răscumpărîndu-se, s-au înturnat la ţara lor.
Ambasadorul Rusiei au sosit în Moldova primăvara anului 1499, şi pre lîngă ştiinţa despre coronarea nepotului lui Ştefan i-au adus şi scrisori de la marele principe, prin care îl îndemna a deschide un răzbel asupra Poloniei, ce şi de cătră ruşi deodată avea să fie atacată.
6 Furcile caudine. La 321 înainte de Hts., în răzbelul nedrept cu samniţii, romanii au străbătut prin o strîmtoare fără a-şi asigura acea trecătoare. Samniţii o cuprinseră şi, prinzînd pe soldaţii romani, îi nevoiră a capitula şi, depuind armele, spre mai mare afront, i-au trecut pe sub un giug făcut din trei lănci, în care trecere erau nevoiţi a-şi pleca capul. De atuncea romanii făceau de asemene cu duşmanii pre cari-i despretuiau (Gh. A.).
93
Actul încoronărei lui Dmitri au pătruns pe Ştefan de mare bucurie, ca un evenimînt ce împlinea scopul său politic şi pentru a căruia mulţămire se făcură rugi pe la cele 40 de biserici ale sale. Ce se atinge de întreprinderea asupra Poloniei, Ştefan au amînat-o, căci în acest an regele Ioan Albreht i-au fost dar o mare satisfacere^ descăpăţinînd, după cererea sa, în fiinţa ambasadorului Moldovei, pe pretendentul Petru Aron, care, după învingerea sa de la Doljeşti la 1458, refugit trăia în Polonia. Mai nainte de a purcede ambasadoriul, plin de onor şi de daruri, Ştefan îi zise că voia să-i arate că nu se ocupă numai de răzbel, precum sună lumea, ce şi de lucrarea pămîntului, despre a caria spori voind a-i da o prubă, au îndemnat pe ambasador să-1 acompaneze la ţară, under-i arătă acele tinere plînte de stejar răsărite pe ogoare din sudoarea şi sîngele polon, de unde acele păduri pană astăzi poartă nume de Dumbrava Roşie. Vorbind apoi despre norocul ce avea marele principe în cursul domniei sale, prin care au triumfat asupra duşmanilor săi de la Siberia pană la Livonia. Ştefan zise ambasadorului : „Cuscrul meu este un om estraordinari ; cu linişte retras în curtea sa, se disfătează, doarme în pace şi triumfează asupra duşmanilor săi, cînd eu necontenit fiind călare şi tot m lupte, abia pot apăra ţara mea".
Dar pe cînd Ştefan se deda la cea mai vie bucurie despre nemerirea aleanţei politice şi acei de familie cu un suveran atît de puternic, fortuna oarbă sau şi nefericea omenească arătă nu tîrziu o mare nestatornicie. Cu toate demonstraţiunile de amor părintesc pentru Dmitri,. Ivan nu putea tăgădui neliniştea cea crudă care turbura sufletul său, încît prietenii Elenei, ce au fost întărtat urgia marelui principe asupra Sofiei şi asupra lui Vasili,. nu cutezau prea mult a se bucura de triumful lor, de teama vreunei prefaceri. Ivan, deşi nu iubea, însă respecta pe soţia sa ca pe o viţă strălucită a împăraţilor greci, şi în superstiţiune atribuia nemerirea întreprinderilor sale la steaua cea ferice a Sofiei şi la sfătuirile ei. Astă principesă avea încă la curte prietini ; despre altă parte, Vasili, a căruia naştere să părea o minune, putea fi iertat de crimenul său, în privirea nesperienţii
juniei sale, care arguminte Sofia cea ageră şi fină căuta a le dumesniei şi a le întemeia în public. Un an trecuse, şi Rusia începusă a se deprinde de a vede pe fiitoriul rsuveran în persoana junelui Dmitri, fiu amabil şi virtuos al unui principe strălucit prin curajul său mărinimos şi nepot a doi monarhi mari, Ivan şi Ştefan cel Mare ; însă nu tîrziu s-au însemnat că Ivan n-au coronat pe ist principe june decît ca pe o victimă (jertvă) morţii consfinţită. Istoriografii Rusiei nu dau o lămurire despre toate împregiurările acestei prefaceri repede şi se mărginesc a zice că după o din nou cercetare a pîrei ce se făcusă asupra soţiei sale Sofia, Ivan înturnă ei şi fiului ei duioşia sa de mai nainte şi adaog că, încredinţîndu-să de uneltirile prietinilor Elenei de Moldova, au hotărît aspru a-i pedepsi, încît cei întăi boieri ai ţării : principele Ivan Patrikiev, fiii săi, principele Riapolovski s-au osîndit la moarte şi fură discăpăţinaţi pe malul Moscvei, deşi Patrekiev era din familia suveranului şi în curs de 32 ani cu credinţă servisă pe monarhul său. Ivan credea că, orbiţi de priinţa ce caracterul cel nobil al Elenei le-au insuflat, aceştia ar fi calumniat (clevetit) pe Sofia şi pre fiul ei. Adevărul chiar nu se cunoştea, dar vederat este că Ivan fu ademenit de una sau de altă parte, soartă vrednică de tînguire a principilor, a cărora lesne încredere aduce deseori perderea de onor sau de viaţă a nevinovaţilor ; de asemine s-au arestat mai mulţi din partizanii Elenei. După şese săptămîni, Ivan au numit pe Vasili suveran şi mare principe de Novogrod şi de Pskov. Dară deşi în toate zilele arăta mai multă răceală pentru nora-sa şi nepotul său, totuşi nu cuteza a despoie pe ist din urmă de rangul cel înalt cu care l-au fost învăscut în un mod atît de solenel în faţa Rusiei întregi. Dmitri păstra încă titlurile sale, dar curtezanii începură a se depărta de Elena, spre a se apropia de Sofia şi de Vasili. Este de luat aminte că, după ce Ivan au statornicit unitatea monarhică în Rusia, oare putea el, după moartea sa, să o lasă iar în prada unui răzbel civil ce neapărat s-ar fi născut între fiul şi nepotul său ? Sofia cea fină şi neobosită oare putea ea să rămîie împăcată mai nainte de a răpi schiptrul din mîna lui Dmitri ? Încît toate preziceau neîntîrzieta cădere a acestui din urmă. Din mai
94
95
multe părţi,-şi mai cu samă o deputaţiune de la Pskov, s-au tînguit despre astă înnoire şi s-au rugat ca Dmitri, clironom legiuit în însuşime de principele lor, să se aşeze între ei. „Oare nu am voie a drege dupre placul meu cu fiul şi cu nepotul meu, răspunsă marele principe mînios ; Rusia voi da-o cui îmi va plăcea ; de aceea orîn-duiesc să vă supuneţi lui Vasili". După aceste au arestat pe deputaţi.
Asta au fost epoha cea mai dureroasă pentru marele principe ; cu toate aceste, planuri asupra Poloniei se puneau în lucrare. O armie de 90 000 tătari, comandaţi de fiul lui Mengli Gherei, prăda şi stirpea părţile de la Luţk şi de la Leopol. Ştefan se folosea de astă ocaziune spre a supune domniei sale politiile Kolomea, Halici, Sneatin şi Krasna pe Nistru, făcînd prin asta o diversiune favoritoare politicei marelui principe, deşi asemene nu era scopul său ; căci motivele de nemulţămire l-au fost răcit asupra sa. Lui nu era necunoscut că aproape de trii ani de cînd principesa Elena, fiia sa, văduva lui Ivan Ivanovici, trăia la curtea Moscvei cu fiul ei Dimitrie ca la un loc de esil (surgun), părăsită de prietenii ei, la fiecare minut ameninţată de urgia marelui principe şi de ura Sofiei. Atuncea ori că s-au descoperit niscaiva nouă intrigi ţintitoare a restatornici creditul ei, sau că oarecare cuvinte ambiţioase scăpate din gura Elenei ar fi supărat pe socrul ei, ori că calomnia (clevetirea) va fi înfăţoşat pe nora-sa ca o încungiurare primejdioasă, căci Ivan, deodată invitat de Sofia, se aprinsă de urgie asupra Elenei şi asupra lui Dimitrie, orîndui a se arestui ambii în apartamentele lor şi opri pe nepotul său a se întitula în viitori mare principe şi a se aminti numele său prin biserici, şi două zile după aceea proclamă pe fiul său Vasile monarh şi clironom la tronul tuturor Rusiilor. Giudeeîndu-se chiar că s-ar fi urzit comploturi, cu greu era a crede ca Dimitrie, ce avea abia optsprezece ani, să fi fost părtaş la aceste ; de aceea toată naţiunea au simţit pentru dînsul cea mai vie părere de rău. Cu toate aceste, nici clerul, nici magnaţii nu putea discu-viinţa decretul unui autocrat întărtat ; dar prin ist eveniment Rusia perdu pe totdeauna prietenia lui Ştefan cel Mare. Din cei puţini credincioşi rămaşi Elenii, urmînd
unui aspru ordin, nime nu cuteza, dar nici putea să ducă ştiinţă în Moldova despre soarta ei. Junele Spena numai avu ist curaj cu primejdia vieţei sale. Făcîndu-să bolnav şi mort, pe cînd casnicii lui îngropau un secriu deşărt, Spena, în costium tătărăsc înşirat în svita ambasadorului lui Mengli Gherai, petrecea calea cunoscută a Cafei, de unde teafăr agiunse la Cetatea Albă. Cu creştină mărinimie auzi deodată Ştefan istorisirea amănuntă a acestui eveniment tragic ce au nimicit un plan măreţ de la care atîrna trăinicia independinţei Moldovei şi statornicia dinastiei Dragoşizilor pe tronul strămoşesc ; încărunţit în răzbeluri, ist erou au fost mai în urmă aşa de viu atins de nenorocirea de care s-au asuprit fiica şi nepotul său, că toate mijlocirile înţeleptului Mengheli Gherai erau zadarnice de a-i putea astîmpăra ura de care s-au aprins în contra marelui principe. Dar Ivan fu statornic în plinirea voinţei sale şi, prea mîndru de a putea suferi niscai observaţiuni, răspunse hanului de Crimeea, carele voia să ştie de ce s-au lipsit Dimitrie de clironomia părintească : „Bunătatea mea au înălţat pre nepotul meu la rangul cel mai nalt, urgia mea l-au destins de acolo, pentru că el se congiurasă cu muma-sa spre a mă înjura. Binefacerile se fac acelor ce ne iubesc ; oare cuvini-să a urma de asemene cu acii ce ne înfruntă ?"
Elena, cuprinsă de adîncă durere, muri în ianuare anul 1505, iar fiul ei cel neferice, nu de mult clironom al monarhiei rusiene, s-au păzit ca un criminal al statului şi atît de strîns, că, afară de cîţiva casnici şi privighitori, nime n-avea voie de a-1 vedea.
Cu toate aceste, dezbinarea între Ştefan şi între marele principe n-au avut urmări politice importante, afară numai că cel întăi au fost arestat în Moldova pe ambasadorii Rusiei şi pe cîţiva artişti italieni ce treceau de la Roma la Moscva, însă pe cari mai în urmă i-au lăsat, după mijlocirea ce din partea lui Ivan îi făcu Mengheli Gherai. Alexandru, regele Poloniei, ginerile lui Ivan, de asemene dizbinat de el, în zadar îndemna pe Ştefan să declare Rusiei răzbel şi să se proclame aleat al Poloniei. Ştefan statornic au refuzat aceasta pană la moartea sa, dar nici au voit să-şi retragă oastea sa din
96
97
politiile ce le ocupasă în Polonia. Prin asemene conduită au vederat Ştefan o mărinimie vrednică de un erou creştin, o adîncă pătrundere a geniului, care, înaintea morţii sale la 1504, i-au dictat testamentul său politic, menit a păstra patria pană la o epohă mai ferice.
In ist strălucit epizod al istoriei noastre vedem că Elena cea marinimoasă fu consfinţită de părintele ei ca un olocaust politic. Ea cu dreptul merită lauda geniului şi a energiei dizvălite în curs de mulţi ani în contra rivalei sale Sofia, întru apărarea dreptului dinastiei suverane şi a dignităţei cuvenite unui părinte, pre care şi în viaţă şi după aceea lumea l-au numit cel Mare.
Nota. Evenimîntele aice descrise sînt în parte scoase din istoriile Moldovei, ale Rusiei şi ale Poloniei (Gh. A.).
VALEA ALBA
Moldova, deşi este despărţită prin deserturi ţărmurale şi prin Marea Neagră de Crimeea, totuşi în vechime avea cu acea ţară relaţiuni politice şi comerciale, încît mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noţiuni.
După ce se stinse virtutea şi bărbăţia antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră cea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări şi de anarhie, încît uşor au fost barbarilor, veniţi de la nordul Europei şi al Asiei, căutînd clime mai blînde şi locuri mai îndămînatioe de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate şi ovelite, a desfiinţa aşezămintele cele politice, a stinge lumina ştiinţilor, a surpa industria şi artele, ce erau productul a multor secule, şi a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric. Din sînul acestui haus, în care popoarele petreceau mai mult o viaţă hoţească, răsări un nou ordin de lucruri în Europa şi în provinţiile învecinate. Pe ruinile Romei eroice se înălţă, sub papa, Roma cea sîntă spre triumful lui Hs., iar Bizanţul, ce se anevoia a purta titlul de Roma nouă, cuprins de viţii politice şi de orbiri fanatice, se făcu triumful lui Mahomed. Atunce, pe la începutul veacului al XIII, se urzi la marginea răsăriteană a Europei două staturi de viţă romană : unul în Dacia, al moldoromânilor,
99
şi altul în Hersonezul Tauric sau Crimeea, statul geno-vezilor. Treeînd amu preste istoria patriei noastre, vom aminti de Crimeea şi de colonia genovezilor.
Aruncând o căutătură pe harta Crimeei, astă ţară se înfăţoşază ca un pătrat ce se pare aninat în Marea Neagră la capătul ei nordic prin istmul sau strîmtoarea din vechime numită Tafros, iar de ruşi Perecop, ce are tot o însemnare, adecă rîpă, ce era peninsulei de apărare, fiind acesta singurul punct pe unde ea poate fi călcată de pe uscat. Lungimea ţărei, de la răsărit spre apus, este de 66 oare, iar lăţimea, de la amiază spre nord, de 40 oare sau mile de Moldova. Din partea răsăriteană a peninsulei este Marea Azovă, sau unghiul răsăritean, carile este ca un adaos cătră forma pătrată a Crimeei, unde se formează o altă peninsulă, ce era odinioară despărţită .de Crimeea prin un val şi o rîpă apărată de un mur şi de turnuri; acolo stătu regia Bosforului, pe care Mitradates au strălucit-o şi a căreia capitală era Panticapea. Precum partea apusană, pe la Eupatoria, este plină de stepuri, de lacuri sărate şi de rîurele ce sînt mai des saci, aşa partea de amiază a peninsulei este mănoasă, plină de suvenire istorice. Lîngă golful Ctenus, modernii au zidit Sevasto-polu ; aproape de aice anticul Hersonez, capul Partenium, faimos dupre tradiţiuni şi unde se întindeau coloniile rai-leziene, asiatice şi în urmă cele genoveze.
Partea din năuntru a Crimeei nu-i alta decît un şes întins ; ochiul nu află, spre a se repoza, decît nişte înălţaturi piramidale, unde dorm îngropate seminţiile vechilor locuitori ; aceste movili se numesc tumuli, iar de tătari se zic curgani, în a cărora sîn deseori se află sarcofage cu obiecte preţioase de arte, depuse lîngă îngropaţii eroi sau regi. Spre amiază pămîntul se rădică şi la ţărm formează o culme de munţi, din care cel mai mare este acel numit Trapez, înalt 4 700 palme ; marmora şi iaspul, cu coloane bazaltice, formează grote ca aceea a lui Fingal din Scoţia. Vegetaţiunea de aicea a olivului, figului şi a altor poame să aseamănă cu aceea a Greciei si a Italiei.
TAURIDA SAU CRIMEEA
Istoria antică a acestei peninsule se ascunde în văl de mitologie, care din evenimîntele aice tîmplate au ţesut epizoade fabuloase şi poetice. Aice Efigenia, fiica lui Agamemnon, fu adusă de Diana şi mîntuită de sacrificiul la care o condamnaseră oracolul; aice ea recunoscu pe fratele ei Oreste, aruncat de furtună, cînd era să-I sacrifice în templul Dianei, despre care evenimînte amin-tează tradiţiunile locale şi ruinele, iară mai ales tragedia lui Euripide întitulată Ifigenia în Taurida. Aice se află velerul de aur (pielea cu lînă de aur), pentru care se în-treprinsesă faimoasa şi eroica espediţiune numită a argonauţilor ; asemene în adăposturile misterioase ale Tau-ridei dregea Medeea farmecele ei, încît faima acestor locuri, împlînd lumea de fioroase istorisiri, impuseseră mărei ce le cungiurau numele de neospitalieră, pană cînd grecii, cercetînd şi cunoscînd în urmă mai de aproape că erau ţări mănoase şi plăcute, au schimbat numele mărei Pontul Euxin, adecă mare ospitalieră.
Atuncea, pe la 400 ani înaintea lui Hs., mai multe punturi ale Crimeei s-au colonizat de greci, despre a cărora cultură s-au păstrat încă monumente. In decursul secolelor, Crimeea fu parte a imperiului lui Mitradates şi apoi a romanilor. După decăderea acestora, mai multe ginte scitice îşi disputau domnia asupra peninsulei, pană cînd, după Cinghis-Han, la anul 1240, Batus-Han au reunit-o cu imperiul capceac şi au aşezat reşedinţa sa în politia azi numită Eschi-Crîm, adecă Crîmul cel mic.
Republicile italiene Veneţia şi Genova, ce erau pe atuncea cele întăi puteri maritime şi comerciale, începuse încă de la 1100 după Hs. a avea relaţiuni cu popoarele de pe ţărmul Mărei Negre, unde, pe la deosebite punturi de la gura Dunărei, ale Nistrului, ale Niprului pană la Marea Azov, întemeiară multe aşezăminte comerciale şi colonii. Din acea epohă, după o întrerumpere de 800 ani, datează reînnoirea contactului românilor cu italienii, nu pe uscat, pe calea de unde veniseră ii de la Roma, pentru că comunicaţiunea lor de-a dreptul fu în-
100
101
treruptă de cătră slavi şi huni, carii la emigrarea popoarelor, în secolul IV, s-au aşezat între Dacia şi între Italia. Moldoromânii, carii posedau gura Dunărei şi ţărmul Mărei Negre pană la gura Nistrului, ca şi locuitorii Crimeei, primiră pe ţărmurile lor colonii genoveze cu contuarele lor comerciale, la Chilia, Cetatea Albă, pană şi la Hotin. Mai ales că plutirea ţărmurală pe Marea Neagră era şi mai nainte practicată de bîrladeni, a cărora putere se întin-săse pană la gura Niprului, unde supusăse renumita politie Oleşie, amu Cherson, piaţă de comerciu şi depozitul mărfurilor greceşti destinate pentru Kiev.
Dar genovezii mai cu seamă au ţintit luarea lor aminte asupra Crimeei, unde manufacturile lor le preschimbau cu grîne, sare, pelcele şi vin, pe care în cualitate aleasă le producea peninsula aceea. Drept aceasta, spre a se putea mai bine îngriji de interesele lor şi a esploata productele Crimeei, genovezii au plănuit a face pe ţărmul de la amiazăzi o colonie, pentru care prin prezenturi înseninătoare au căpătat de la hanul tătar învoirea de a aşeza contoare de comerciu, şi la 1420, sub conducerea patriciului Doria, colonii numeroase au descălecat acolo unde în timpul antic era politia Teodosia, care astăzi se numeşte Cafa. Aice, ca odineoară fenicienii sub conducerea Didonei, care prin asemenea strategimă fondară faimoasa Cartago, ce se făcuse rivala Romei, genovezii aşezară micile lor contoare negoţătoreşti ; apoi neîntîr-ziet le-au cunglurat cu o tărie, sub cuvînt a asigura preţioasele lor producte în contra atacului sălbaticilor hoţi din împregiurime, şi aşa adăogînd pe încet un val lîngă altul, o tărie, un turn pre lîngă celelalte, Cafa se prefăcură într-o cetate puternică, cu un port ce putu cuprinde o flotă de galere. Atuncea, recunoscînd înşelăciunea, tătarii ameninţau pe genovezi, dar aceştia din cetatea lor rîdeau de neputinţa hanului. Peste 20 ani de la colonizaţiunea ei, Cafa se făcură o piaţă comercială înflorită, încît ea putură trimite 20 galere înarmate, spre a agiutora pe creştinii de la Tir, carii erau împresuraţi de saraceni. Afară de Cafa, genovezii întemeieseră mai multe colonii în Crimeea, între altele la Solda, cu un turn foarte înalt, de unde puteau observa mişcările duşmanilor. Astăzi încă se văd ruine măreţe ale genovezilor
lîngă Sevastopol, precum Balaclava, Panticapea şi altele în insula Tamas.
Genova, înmîndrită că au cîştigat aşa poziţiune, care o făcea domnitoare Mărei Negre şi-i asigura monopolul comerciului cu Constantinopoli şi cu Asia, s-au îngrijit de administraţiunea acestei colonii. In tot anul trimetea la Cafa un consul sau guvernator, ales dintre cele întăi familii patriciene ale Genovei. Guvernul se deosebea nu numai prin legiuri înţelepte, ce mai ales prin aplicaţiu-nea lor cu sfinţenie, prin paza şi prin domnirea dreptă-ţei, încît nu numai sudiţii genovezi erau întru toate apăraţi, ce şi popoarele tătare de prin pregiur, încredinţîn-du-se de puterea şi de dreptatea guvernului, deseori i se adresau şi urmau dupre rezoluţiunea sa. Veneţienii, rivali puternici ai genovezilor, neputînd suferi dezvăli-rea unei asemenea înrîuriri în locurile unde şi dînşii întrebuinţau speculaţiunile lor, la anul 1296 espeduiră o flotă compusă din 25 galere, carea după un atac de puţine zile au surupat şi prădat coloniile genoveze ce erau fructul multor ani şi ostenele, încît coloniile aceste ar fi fost de atuncea pe totdeauna dizrădăcinate din Crimeea, dacă nu ar fi venit o încungiurare neaşteptată, adecă o iarnă din cele mai aspre, însoţită de foamete, încît Veneţia, carea întemeiesă în partea nordică a Mărei Azov colonia Trahesa, crezînd că în Crimeea ar fi aflat un paradis pămîntean, constrînsă de acele cauze, au fost nevoită a părăsi concuista cea nouă, după ce au per-dut o treime din oastea sa. Genovezii, reîntrînd în po-sesiunele coloniilor lor, s-au sîrguit atît de bine a repara daunile pătimite, încît papa Ioan XXII rîndui în politia Cafa un mitropolit catolic, a căruia jurisdicţiune se întindea de la Pontul Euxin pană în Rusia.
Domnia Crimeei era de atuncea împărţită între tătari şi între genovezi, carii tratau cu dispreţ, ca pe nişte barbari, pe acei pămînteni. Din gelozia politică şi din frecarea intereselor comerciale, la anul 1342 au prorupt un răzbel. Hanul domnitori, vrînd a se desface de nişte vecini atît de asupritori intereselor şi autonomiei naţiunale, adunînd o oaste numeroasă, au încungiurat Cafa. După un asediu îndelungat, neputînd-o supune nici prin arme, nici prin foame, de care începuse propria lui oaste a
102
103
pătimi, el însuşi au fost constrâns a cere o împăcare, care s-au şi încheiet, după mijlocirea republicei, între coloniile ei şi hanul Crimeei, cînd atunce acesta recunoscu drepturile politice ale coloniilor comerciale pentru ambele părţi folositoare. Tamerlan, învincitorul Asiei, la 1406 au surpat domnia hanului Toctamişi, după care imperiul său se împărţi în trei banaturi : în al Kazanului, Astrahanului şi al Crimeei. Atunce dezbinări necontenite învăluiau astă peninsulă ; anarhia agiunsăse la culmea ei şi ţara îmbla a se face prada oardelor vecine, cînd un simplu păstori, numit Gherai, aduce înaintea că-piteniilor adunate pe Hagi, june de 18 ani, ca pe un adevărat deviitor al lui Batuş-han şi al lui Toctamişi; acest june datorea mîntuirea şi păstrarea sa îngrijirei îmbunătăţitului Gherai. Şefii adunaţi refuzau a-1 recunoaşte de clironom al tronului, dar poporul declară de ales'în astă demnitate pe junele Hagi, care, spre recunoştinţă cătră binefăcătoriul său, adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei dinastii tătare, ce au domnit de la 1440 pană la 1780 în Crimeea, cu titlu de han. Hagi-Gherai au guvernat cu strălucire pană la 1467. Fiul său cel mai mare, Nor-Edaulah, avea să-i urmeze în domnie, însă fu detronat de fratele său Mengheli.
Acesta, sub nume de Mengheli-Gherai I, este cel mai strălucit dintre hanii Crimeei şi împarte cu Mitridate onorul de a lasa în astă ţară suvenire istorice glorioase. El protegea agricultura, artele şi comerciul, pentru care întreţinea relaţiuni pacinice cu ţările învecinate.
Moldova, ale cărei ţărmuri de pe Marea Negară sînt faţă în faţă cu acele ale Crimeei, în depărtare ca de 28 mile, era fireşte şi politiceşte dispusă a trăi cu dînsa în armonie şi a se folosi de relaţiunile comerciale. De aceea, pre lîngă casele ei de comerciu ce erau statornicite la Cafa, Eupatoria şi Balaclava, Moldova avea prin acele politii, pentru îngrijirea şi protecţiunea supuşilor săi, agenţi şi comisionari.
Nu tîrziu după întronarea sa, Mengheli-Gherai află că fratele său Nor-Edaulah, ce era esiliat, se adăpostisă pre lîngă Cazimir IV, regele Poloniei, şi îngrijindu-se ca nu cumva acesta să-1 agiute de a recapătă domnia Crimeei, dupre dritul său de întăia-naştere, au căutat alianţa
celor mai puternici monarhi ai epohei, care, aflîndu-se în ceartă cu Polonia, ar fi favorat nesmintit interesele lui. De aceea, fără preget s-au adresat la ţarul Moscvei Ivan III şi la Ştefan cel Mare al Moldovei, cu carii, prin mijlocirea lui Cocos, evreu înavuţit portughez din Cafa, au încheiet o trainică legătură, prin care ţarul Moscvei se-ndatorea a da lui Mengheli-Gherai pe tot anul daruri, pe cînd Ştefan voievod era cu acest han puternic şi înţelept legat nu numai prin interes politic, ce şi personal, precum mai în urmă se va vedea.
Dar mai nainte de a se pune în lucrare acest tratat, intrigile lui Nor-Edaulah detronatul, sprijinite de Polonia, aprinseră în Crimeea o învăluire şi năuntrice îm-părecheri de partizi atît de mari, încît, spre a feri Crimeea de un răzbel civil, Mengheli-Gherai au preferat a abdica tronul şi a se retrage cu familia sa la Cafa, între genovezi, cari-i rînduiră de reşedinţă cetatea Mancup, depărtată două mile de la Balaclava. Poate că Mengheli-Gherai şi-ar fi încheiet cariera sa în astă tunecoasă singurătate, dacă o nouă ceartă, născută între genovezi şi tătari, n-ar fi provocat un evenimînt prin care înturnasă lui Mengheli-Gherai sciptrul ce-1 scăpase din mînile sale.
Tătarii trimeteau la Cafa un delegat a lor, care mai nainte avea a se întări de genovezi. Un nou trimis, Emi-nie, nu cîştigă învoirea guvernului Cafei, pentru care acesta, neputînd fi sprijinit de han, s-au adresat a cere ajutor la Constantinopoli, ce de 20 ani (1453) se afla sub domnia lui Mahomed al II, carele din cearta genovezilor şi a tătarilor ştiu să tragă folos pentru realizarea planurilor sale şi totodată a se răzbuna asupra genovezilor, carii la asediul Constantinopolei au fost dat agiutori imperatorelui Paleologu prin arme şi prin flota lor. Este cunoscut că acel mare concuistori plănuia a împlînta semiluna în locul crucei în toată Europa, unde cercînd a răzbate prin Moldova, oastea lui de 120 000 oameni fu de Ştefan voievod, în 17 ghenari 1475, deplin învinsă în lunea Racovei, pentru care toată creştinătatea şi papa Romei au serbat triumful armelor moldoromâne, care de asemene smulse din mînile turcilor Chilia si Cetatea Albă.
104
105
Mohamed, înţelegînd în Ştefan voievod un bărbat ce contraria scopul său, în vită în contra lui pe Lobodă hatmanul cozacilor Donului, pe care Ştefan voievod, învin-gîndu-1 la Grumăzeşti, îl şi prinsă ; o parte a oastei sale au înecat-o în Nistru, iar restul o alungă pană la Nipru. Mai în urmă, pentru mîntuirea ţărei de cozaci şi tătari, au zidit în Iaşi biserica sîntului Nicolai cel Mare, cu trei altare 1. Atîtea nouă motive înăsprind pe Mohamed, au si început operaţiunile sale cu Crimeea, unde la 1 iulie i475 trimisă o flotă numeroasă de 400 galere, care se înfăţoşa înaintea Cafei, pe cînd pretendintul Eminec se apropiasă din partea uscatului cu o numeroasă oaste de turci şi tătari, care era în înţelegere cu o partidă de îm-părechetori din cetate. Genovezii, carii pană atuncea des-preţuiau pe orice duşman, atacaţi pe dinafară de o armie atît' de puternică, deprinsă a învince, şi pe dinăuntru paralizaţi de împărechetorii proditori, după ce în curs de 6 zile au susţinut cu bărbăţie asaltele cele mai furioase ale turcilor, au fost nevoiţi a se supune. O deputaţiune de locuitori, compusă din dregători şi din bătrîni, lacrimile femeilor şi ale copiilor şi darurile înseninătoare au înduplecat pe şeful espediţiunei, Ahmed, a dărui cetăţenilor genovezi viaţa. A doua zi, cuprinzând cetatea şi toate tăriile Cafei, cea intăie lucrare a invincitorilor au fost a pune sub sabie pe agentul lui Ştefan voievod şi pre toţi neguţătorii moldoveni, in număr de 160 inşi2, ca o espiaţiune (răzbunare) a perderilor ce suferise la Racova oastea otomană.
După ce în ist mod au sfărmat în Crimeea puterea genovezilor, voind a stîrpi acum chiar şi cuibul lor, Mohamed rîndui a se strămuta toţi locuitorii de la Cafa şi de la alte locuri a peninsulei, dispoindu-i de tot avutul lor şi trădîndu-i de sclavi. Drept aceea se făcu o pre-
1 Cu hramurile s. ierarh Nicolai, arhidiacon Ştefan, muc. Varvara. Editorul [ediţiei de la 1867].
2 Singuli nuncii et exploratores Stephani Voievodae, et uni-versi mercatores Moldaviae, numero centum sexaginta, apud. Capham reperti, iussu Turci, gladio percussi sunt. Cladis maxima, et cruentus gladius, in universos ordines et aetates desaeviebat„ Dlugossi Historia, liber XIII, pag. 533 (Gh. A.).
scriere de toată împoporarea, din care s-au ales un număr de june virgure pentru haremul imperial din Constantinopoli şi 150 juni de la 10 pană la 15 ani, parte pentru serviciul curţei, iar parte spre a fi înşiraţi în guar-dia ienicerilor, după ce mai nainte aveau a îmbrăţişa credinţa mahometană.
Astă lucrare, despărţirea părinţilor de fiii şi de familia lor, înfăţoşa o icoană mai cumplită decît fiorile asediului, şi italienii o asemănau în parte cu răpirea sabinilor din Roma. S-au văzut scene de amori matern şi disperare ce ar fi umplut de oţărîre pe călăi, dacă nu s-ar fi impus invincitorilor o asemine sălbatică însărcinare. Mumele numai leşinate se puteau despărţi de copiii lor ; altele se tîrau pană la galere, care le urmăreau în not, pană cînd obosite se înecau. S-au tîmplat ca un părinte, spre a feri pe fiul său de sclavia ovelită şi sacrilegă (lepădarea credinţei lui Hs.), l-au străpuns cu pom-narul înaintea răpitorilor şi însuşi căzu sub loviturile lor.
După încheierea acestei lucrări, flota s-au încărcat cu averi preţioase şi cu 15 000 sclavi genovezi de ambe sexe, care, transportîndu-se la Constantinopoli, s-au aşezat la Pera, unde păziră naţionalitatea şi limba lor italiană' şi sînt uricul familiilor celor mai multe, numite pe-rote, de religiune catolică şi de limbă greco-italiană. Iară pentru junii şi junele ce erau, împreună cu obiectele cele mai preţioase, destinate în dar pentru sultanul, în două deosebite galere adunate, s-au luat cea mai mare îngrijire pentru îndemînarea şi mîngîierea lor în cursul călătoriei la Constantinopoli ; de aceea s-au căutat doi oameni bătrîni, ştiutori de limba italiană şi turcească, spre a le servi în astă încungiurare de îngrijitori. Alegerea au căzut asupra unui bătrîn încă verde şi respectabil, care cu doi copii în braţe, spre a-i subtrage de vînarea brutală a înarmaţilor, se înfăţoşa înaintea lui Ahmed, preferind mai bine să facă parte acestui olocaust omenesc.
Intre moldoromânii care, pentru speculaţiunea lor şi alte interese, erau aşezaţi în Crimeea, se deosebea mai ales unul numit Radaman, bărbat cu geniu şi cu patrio-
106
107
tism, care, de 20 ani purtîndu-se între ambele aceste ţări, au cîştigat nu numai înseninătoare avere, ci şi stima şi încrederea ambilor domnitori şi locuitori ai Moldovei şi ai Crimeei, încît în cursul domniei lui Mengheli-Gherai el fuse mijlocitor confidenţial între Ştefan voievod şi între acest han, pentru care făcea dese călătorii, aducînd şi preschimbînd corespondenţii şi daruri între aceşti suverani aliaţi.
Soarta care răsturnase de pe tron pe Mengheli-Gherai nu oruţasă pe Radaman. O fortuna din cele înfricoşate, care dominează pe Marea Neagră, au acufundat vasul de comerciu încărcat cu cea mai mare parte a avutului său, încît după catastrofa politică a Crimeei el se adă-postisă pe lîngă Mengheli-Gherai în cetatea Mancup, unde, în privirea serviciilor de mai nainte, a înţelepciu-nei şi a încungiurărilor sale, fu tratat chiar ca un casnic favorit şi, în contra datinilor musulmane, atît el cît şi familia sa aveau liberă intrare la curte şi în seraiul hanului.
Intre cadînile lui Mengheli-Gherai, cea mai favorită sultană era o româncă, care, din copilărie răpită de tătari din Moldova, pentru straordinara ei frumuseţă fu-sesă prosforată hanului şi se făcu mumă unei fiice frumoase, icoană vie a maicei sale, şi de aceea de părintele ei foarte iubită. Deşi de amori duios, de lux oriental şi de frumuseţile reşedinţei cei încântătoare de la Bacei-* Serai cungiurâtă, sultana era deseori cufundată în melancolie. Ea îşi amintea ca prin un vis dulce părinţii, locul naşterei sale, patria cu munţii şi rîurile ce o împodobeau, simplicitatea vieţei, iară mai ales nimic nu putu amorţi în inima sa învăţăturile religioase creştine, în care fu născută şi pe care ea în ascuns, pe cît îi era cu putinţă, au practicat în cugetul său. Unica ei mîngîiere, au insuflat fiicei sale aceste simţăminte evlavioase şi„ precum se tîmplă că uneori pomul hultuit întrece în bunătate pe prototipul său, de asemine învăţăturile creştinătate!, care în ascuns însuflase fiicei sale, au prins în inima cea fragedă o mai adîncă rădăcină şi ist rezultat era triumful secret al maicei sale.
Puţin înaintea catastrofei politice, sultană, îmbolnă-vindu-se greu şi simţindu-se aproape de moarte, espusă fiicei sale Fatme toată soarta şi naţionalitatea sa, con-giurînd-o a rămmea credincioasă religiunei creştine pe ascuns, pană cînd induratul Dumnezeu o va îndămîna de a se înturnă în sînul bisericei lui Hs. Fatme, împlîn-tată în lacrimi, giurui maicei murinde a plini aceste şi în cuget tînăr păstră cu statornicie misterioasa ei chemare. Rămîind orfană de mamă; ea afla mare mîngîiere în petrecerea cu Radaman şi cu copiii lui, din care o fiică era de vrîsta sa, iar fiul de cinci ani mai mare ; cu aceştia ea se practică a vorbi în limba română, mai dorită fiindu-i, ca o dulce amintire a maicei sale, pentru care orice om, în toate părţile lumei, avînd o simpatie adîncă, de dînsa e legat cătră patrie şi cătră îndatoririle sale.
Atacul turcilor asupra Cafei se întinsesă şi asupra politiilor învecinate şi înavuţite, între care era Mancup, re-şedinţia privată a lui Mengheli-Gherai. Acesta era la turci sub prepus de amic al genovezilor. Soarta sclaviei care au pătimit locuitorii Cafei şi cruziile invincitorilor răspîndiră fiori şi desperare chiar şi în naţiunea tătară, din care cea de la Mancup trăia în armonie cu genovii, încît, la apropierea oastei turceşti, cea mai mare parte din locuitorii acestei politii fugiră la munte şi se adăpostiră între grotele cele misterioase şi nerăzbătute, din vechime încă săpate în stînci pentru dosirea creştinilor de furia paginilor. Pe cînd noaptea cuprinsăse reşidenţa lui Mengheli-Gherai, toţi casnicii şi chiar seraiul său s-au răs-pîndit, şi de spaima omorului şi a sclaviei s-au mistuit unde cine au putut. în astă fioroasă confuziune, giunea Fatme, delăsată de femeile păzitoare împreună cu giu-nele Radaman, de care se rătăcise sora-sa, favoriţi de umbra nopţei, s-au lunecat pintre oaste şi s-au mistuit în o grotă siguratică, unde odineoară sultana, ferită de ochii păzitorilor, îşi făcea rugăciunile creştine. Aice ambii juni agiungînd, s-au tupilat tremurînd de spaimă şi în genunchi ruga pe Mîntuitorul lumei a-i mîntui şi pre ii de pericolul care-i ameninţa. Obosala li amorţise puterile şi-i acufundase într-un somn adînc, din care-i trezi dimineaţa chemarea lui Radaman. Acesta, simţind rătă-
108
109
cirea copiilor, după multă căutare nu putu afla de fiia-sa, dar găsi în grotă pe aceşti doi ; apoi, văzînd despre o parte pericolul cu care-i ameninţa brutalitatea sălbaticilor ostaşi, iar despre alta nici un mod de scăpare, şi cunoscând simţimîntul duios ce lega junii din frageda lor copilărie, într-o încredere în cereasca îndurare, care totdeauna l-au însufleţit, nu află alt mod de a nu-i despărţi, decît a învesti şi pe Fatme în port de june geno-vez şi pe ambii a-i conduce la căpitenia oastei turceşti, ca pe doi fugari pe cari-i prosfora spre a face parte ele ceata aleasă şi destinată pentru Constantinopoli, sperînd că acolo i se va înfăţoşa vreo ocaziune de a-i pute mîn-tui. Prin astă urmare, bătrînul Radaman au căpătat confidenţa lui Ahmed, care, pentru cunoştinţa multor limbi străine crezîndu-1 grec, şi prin astă faptă stimîndu-1 credincios sultanului, i-au încredinţat îngrijirea asupra cetei genovezilor în cursul călătoriei lor ia Constantinopoli.
Despre altă parte Mengheli-Gherai, precum s-au zis, ca un partizan al genovezilor, fu prins şi de asemine despărţit de familia sa, se conduse la Constantinopoli. Aice, agiungînd ca sclav, s-au primit de sultanul ca rege. Acest răzbelic şi înţelept monarh ştia că mărirea şi siguranţa unui imperiu mare nu stă în nemărginita întindere teritorială şi în nenumărata mulţime a popoarelor, ci în legăturile de interes materiale şi ele glorie naţională între provinţiile subgiugate şi între centrul guvernului. De aceea, voind a face din provinţia Crimeea un razim al puterei otomane şi preţuind geniul şi înrîurirea lui Mengheli-Gherai, nu numai că l-au reaşezat sub suzeranitatea sa pe tronul ce-1 perduse, dar încă încheie cu dînsul un pact de dinastie, ca, la caz de a se stînge sămînţa sultanilor de Constantinopoli, atunce, ca un clironom legiuit, să urmeze pe tronul imperiului unul din familia lui Mengheli-Gherai, care condiţiune se zice că şi pană astăzi are tăria ei.
După cîtva timp, Mengheli-Gherai, înturnîndu-se în Crimeea cu mare pompă, s-au reaşezat la Racci-Sarai, dar familia sa, de fortuna împrăştietă, n-au mai găsit-o şi mult s-au nevoit de a putea descoperi măcar parte dintr-însa.
CETATEA CHILIA
Însărcinat cu îngrijirea giunilor sclavi din Cafa, între cari amu se aflau Fatme şi giunile Radaman, ci erau de cielalţi necunoscuţi, Radaman s-au îmbarcat în galera destinată în care se aşezasă o ceată de douăzeci şi patru turci, spre paza giunilor sclavi şi mai ales a preţioaselor obiecte încredinţate răspunderei lor. Modul cel blînd şi îngrijitori al iui Radaman, ca al unui părinte duios, nu putu de la purcederea flotei mîngîia pre atîţa copii cari, văzîndu-şi părinţii adunaţi pe ţărmul mărei şi pe alţii împărţiţi prin alte galere, simţindu-se amu orfani şi pe totdeauna despărţiţi de dînşii, vărsau lacrimi şi împleau aerul de bocete pătrunzătoare, pe cînd fioroşii vincitori răsunau eîntece de triumf şi de bucurie. Încărcată cu călători de aceste două opuse simţimînte, unii de doliu, alţii de bucurie pentru succesul espediţiunei şi prada cea mănoasă de care cu toţi se împărtăşiseră, flota, compusă din 70 galere mari, întinse vîntrelele sale spre Bosfor, unde o mîna şi cursul natural al apelor către acea poartă, pentru a căreia posesiune din vechime urmează pană în zilele noastre lupte sîngeroase.
După o plutire la început favorabilă, săninul ceriului se înnoura, un vînt puternic de la răsărit turbură undele mărei şi, mai nainte de a putea agiunge la vreun port, flota fu cuprinsă de cea mai înfricoşată fortuna, care atît de deseori aduce daune simţitoare plutitorilor, încît nu în zadar astă mare se nrmără între cele periculoase. Tîmplarea, care ameninţa flota cu vasfrîngere, se părea lui Radaman favoritoare mîntuirei, pentru că galera pe care se afla şi se diriguie de el era acum despărţită de celelalte şi apoi el, oare din deasa practică cunoştea astă mare, s-au mînat spre apus şi la încetarea fortunei, alinîndu-se marea, recunoscu că plutea spre ţărmul Moldovei, pe cînd turcilor făcea să creadă că se apropie de acela de amiazăzi al Traciei. în astă opiniune rătăcind cinci zile şi atîtea nopţi, în care spaima peirei, frigul şi durerea asuprise pe mizerii giuni, Radaman descoperi în faptul zilei pămîntul care cu bucurie fu urat de toţi ca ţărmul mîntuirei lor. Turcii, care crezîndu-se
110
111
mai nainte de alte galere agiunşi la un port al Rumeliei, pre lîngă scăparea din pericul, se bucurau că, descărcînd giunii şi odoarele cele preţioase, vor căpăta de la sultan nu numai laudă, ci şi o parte din prăzile acele, se grăbeau a destinde pe uscat ; însă Radaman, recunoscând că pămîntul acela era insula numită a Şerpilor, în apropierea gurei Dunărei, i-au încredinţat că acea insulă ar fi aproape de Burgas. Deci spre a repoza după un curs atît de îndelungat şi periculos, cît şi spre a se aprovizi-una cu apă de băut, de care de două zile avea lipsă galera, agiungînd la un loc îndămînatic au aruncat ancora, şi turcii, doritori a călca pămînt, giumătate dintr-înşii cîţi încăpuseră într-o luntre, luînd cu dînşii foalile deşertate, purceseră spre insulă spre a le împlea cu apă.
Asta au fost şi ocăziunea a se întări prin ospătarea de merinde şi prin somn pentru o mai departe, deşi scurtă, călătorie. Turcii de pe insulă, după ce la umbra tufarilor de tamarisc au mîncat şi ceva dormit, se grăbiră a se înturnă pe galeră, dar sosind ia ţărm rămaseră împetriţi văzînd abia într^o mare depărtare plutind vasul în direcţiune tot spre apus. Radaman, spre mai bună nemerire a planului de mîntuire, după ce au ospătat pe giuni şi pe oii 12 turci rămaşi, le prosforă din o foaie şi ceva vin, spre a închina întru mulţămirea apropietei sosiri la picioarele sultanului, dar mai nainte au amestecat în băutura aceea ceva narcotic, care nu tîrziu i-au cufundat în un somn atît ele tare, încît lesne fu lui Radaman, cu agiutorul celor mai mari giuni, a-i ucide şi a-i arunca în mare. Dezbărîndu-se în ist mod de păzitorii lor, toţi cu sporită putere mînau vîslele spre a agiunge la gura Dunărei de la Chilia, unde, reîmpins vasul de cursul cel puternic al apelor, cu greu ar fi putut întră dacă pe insula Mocanu, una din cele numeroase pe care aice li formează Dunărea, nu s-ar fi aflat cîţiva păstori români mocani, de la cari se trage numele acestei insule şi cari la umbra sălciilor răsunau în fluie-rile lor doinele armonioase ce pe fiecare român îl pătrund amu de melancolie, văzînd că simţimîntul de na-ţiunalitate s-au refugit numai în sînul acestor fii ai natu-rei, la cari, ca oratori nemuritori, amintează şi întreţine muntele şi rîurile suvenirul gloriei strămoşeşti !... Atunce,
văzîndu-se în apropiere de compatrioţi, Radaman au înălţat bandiera Moldovei, însoţind-o cu strigătele de bucurie şi chemarea de agiutori a tutulor călătorilor.
Aceşti mocani, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar şi răzbelic ce în timpul migraţiunei universale se aşezaseră în Moldova sub munţii de la Co-măneşti spre Neamţu, precum este ştiut, de atunce pană astăzi se ocupă cu păstoria, şi numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei şi la gura ei. Dînşii au aice cotunile lor nomade, cu staule şi tării în contra hoţilor de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate ; de aceea, singura înălţare a ban di erei naţiunale nu i-ar fi înduplecat a veni vasului întru agiu-tor, dacă Radaman nu ar fi adaos, prin sunetul buciumului, a le repeta ca un eho sonurile naţiunale şi a le cere agiutor. Atunce, apropiindu-să la ţărm, doi din cii mai miliani mocani, văzînd pe galeră un număr mare de copii ce întindeau braţele lor, s-au aruncat în apă, du-cînd un capăt de arcan, care, legat de galeră, fu de cielalţi tras pe la gura Dunărei la mal, cu toată greutatea ce-i opunea impetul apelor.
Soarele se apropia de apus şi discul său cel lucitor se cufundă în sînul munţilor, deasupra cărora Pionul înălţa ascuţita şi ameninţătoarea sa creastă, încît, ne-putîndu-se înainti călătoria spre Chilia, s-au aruncat aice ancora şi toată ceata giunilor distinsă şi cu lacrimi sărută pămîntul mîntuirei lor. Aice, pe un muncel, se afla cotunul cel întărit al mocanilor, cari, de prin pregiur adunaţi la ţărm, s-au mirat foarte de o ceată atît de numeroasă de copii delicaţi şi frumoşi, ce vederau semne de o soartă estraordinară, încît cu respect şi duioşie pri-mindu-i baciul, după ce, pentru asigurarea galerei, cătră un număr ele giuni mai mari au adaos o ceată de mocani înarmaţi, condusă pe toţi cielalţi pe la locuinţile cele umilite, parte în pămînt, parte deasupra durate, unde, aprinzînd în giur focuri, li s-au pregătit o cină din fructul turmei : lapte dulce şi acru, jîntiţă şi caşcaval, şi peşte cu mămăligă proaspătă, care de genovezi era şi în Cafa introdusă. Pe pănuşi de papură uscată culcaţi, în mezul oilor şi a păzitorilor cîni, sărmanii copii dor-miră păn a doua zi, cînd sunetul buciumului păstoresc
112
.113
i-au trezit din somnul ce ar fi fost dulce, întâia oară de la despărţirea lor de părinţi şi de familie, dacă visurile, prin forme felurite mîngîindu-i în somn, nu le-ar fi arătat la trezire ademenirea unei deşerte bucurii, mai ales văzînd miei săltînd pre lîngă mumele lor, de care soarta crudă pe totdeauna-i despărţisă pe mulţi orfani, încît mult s-au nevoit Radaman spre a înturnă între aceşti giuni întristaţi o rază de mîngîiere, cum că ceriul, arătîndu-li-se favorabil prin mîntuirea de sclavie, nu se va îndura şi în viitor de soarta acelor ce se încred în el.
Cu agiutoriul acestui popor ospitalieri re-mbărcîndu-se călătorii, galera, condusă de păscari, purcesă spre cetatea Chilia, unde au agiuns încă înainte de seară, deşi depărtarea era peste opt oare de cale. Chilia, numită de antici Ahilea au Clistomastum, era în acel timp una din cetăţile cu port care apăra gura Dunărei şi plutirea moldovenilor pe acest fluviu şi pe Marea Neagră. Astă cetate, care în alianţa lui Ştefan voievod cu regele Matei Corvin asupra turcilor se cuprinsăse de unguri, nevoind aceştia în urmă a o deşerta, s-au luat de moldoveni după un asediu lung şi fu mai în urmă cauza răzbelului între Moldova şi Ungaria, care adusăse înfrîngirea lui Matei Corvin la Baia. După aceea, întărindu-se cu puternice bastioane şi rîpi, cetatea se înarma cu o garnizoană numeroasă, ce era amu sub comanda pârcălabului Isaia. Barcele de pază care au întîmpinat galera genoveză o conduseră în port, unde Radaman espusă pârcălabului eve-nimîntul Cafei şi vrednica de mirare mîntuire a giunilor .genovezi pe cari soarta i-au adus sub puternica pavăză a lui Ştefan voievod.
Auzirea acestui evenimînt puse în mişcare toată cetatea, mai ales mumele şi copiii lor alergau întru întîmpinarea şi mîngîierea sărmanilor orfani, cari în acele femei duioase şi în copiii lor li s-au părut a revedea pe mumele, pe surorile şi pe fraţii lor. Acel întăi act al lui Radaman au fost a conduce la biserică pe giuni, spre a depune mulţămirea lor, şi Fatme văzu cu surprindere amestecată de respect biserica creştină şi ritul ei, de care atît de des îi istorise mumă-sa. După rugăciunile depuse, ieşind din biserică, acest giune popor venetic, prin soarta sa, nobleţă familiei şi frumuseţa portului şi
a fizionomiilor atrasă toată luare-aminte şi duioşia publică, şi cîteva case de comerţ genoveze mai mult încă se interesară de nefericirea compatrioţilor. Pârcălabul Isaia, după ce au orînduit cele cuvinite pentru ospătarea şi adăpostirea lor, îndată au şi trimis ştiinţă despre aceasta prin un înadins cătră domnitoriul ţărei, care se afla în apropiere, la Cetatea Albă.
Acestui principe nu erau necunoscute evenimîntele politice ale Europei ; agenţii lui, pretutindenea râspm-cliţi, îl încunoştinţau despre toate. De aceea, din espediţiu-nea lui Mohamed asupra Crimeei presimţind desfiinţarea statului genovez, cu dreptul giudecă că va veni rin-dul şi asupra Moldovei, pe care voia ca s-o atace din două părţi opuse : din partea Dunărei şi despre Nistru, pe unde putea trimite numeroasa lui călărime, atît de înfricoşată în acea epohă. De aceea Ştefan voievod s-au nevoit a face ambele sale cetăţi marginene despre Marea Neagră neînvincibile ; adună mare gloată de oamini şi măiestri cari lucrau la întărirea cetăţilor, privighind în persoană un lucru ce avea a asigura Moldova şi din astă parte despre un neamic atît de puternic. Pentru care,, ca o viglă a Europei răsăritene în contra Semilunei, au cercat a se întări şi prin o puternică alianţă cu Ungaria şi Polonia, cu ale cărora conlucrare nesmintit ar fi ferit pe Europa răsăriteană a purta în timp îndelung obezile otomane, dacă nu gelozia deşartă, dară lealitatea ar fi prezidat la hotărîrea lor.
Moldova, care pe atuncea poseda ţărmul Mărei Negre în o lungime mai bine de 20 mile de la gura Nistrului pană la gura Dunărei, cu delta cutetrelelor sale ramuri, domnea asupra întrărei şi ieşire! vaselor, avînd două cetăţi puternice şi porturi bune. Ea, precum s-au vederat şi mai nainte, avea o înrîurire simţitoare în plutirea Mărei Negre, şi geniul întreprinzători a lui Ştefan cugeta a face din astă parte a ţărei sale aceea ce natura şi politica sa o destinau a fi centrul industriei, comerciului şi fîn-tîna înavuţirei sale. El vizitasă nu de mult valul lui Traian, care, purcegînd de peste Dunăre, trece Moldova în astă parte şi se încheie la Tighina, lucru urieş al romanilor rădicat pentru apărarea Daciei de cătră barbari ; cercetasă lacul lui Ovidie, lîngă Cetatea Albă, unde se
114
115
zice că ar fi îngropat acel poet, care în versurile sale, Tristium, descrie astă ţară şi propriile sale pătimiri. Aceste monumente antice i se păreau ca nişte depozite sfinţite, lăsate strănepoţilor români cu îndatorire a le păstra şi a le apăra. Aceste şi multe alte îmbunătăţiri plănuite le-ar fi realizat Ştefan voievod, de nu ar fi fost mai totdeauna nevoit a campa şi a combate cu oastea sa, cînd despre o parte, cînd despre alta a ţărei, spre a-i asigura independinţa, încă din vechime ameninţată.
Inştiinţîndu-se de minunata mîntuire a giunilor genovezi şi ele sosirea lor la Chilia, Ştefan voievod se grăbi a călători într-acolo pe drumul cel mai drept, prin Bu-geac, de-a lungul lacurilor întinse şi în curmezişul nurilor nenumărate, ale cărora albii sînt săci mai totdeauna din cauza stîrpirei pădurilor, care din vechime, mai nainte de a fi stîrpite, nutreau şi adăpau obîrşia rîurilor şi care astăzi, prin o cultură bine înţeleasă, încep iar a se împle a cu apă.
Pârcălabul Isaia şi Radaman făcură pregătirile cuvenite pentru primirea domnitoriului şi prezentarea giunilor genovezi. Cunoscînd ei că dupre clatină sa Ştefan voievod, sosind la o cetate, cel întăi pas al său era destinat la locaşul lui Dumnezeu, plănuiră a-1 întîmpina aice cu giunii şi cu odoarele aduse. Drept aceea, înaintea peristilului bisericei, descăreîndu-se din galeră, se depuse obiectele cele rare care erau lui Mohamed destinate ; din aceste, parte erau manuiăpturi preţioase de ale Indiei şi ale Persiei, parte de ale grecilor antici, interesante prin arta lor, prin vechime şi care aproape de 20 veacuri fuseră mistuite în sînul pămîntului Crimeei.
In cursul domniei barbarilor, aceste antichităţi erau nebăgate în samă, dar de cînd genovezii se aşezaseră la Cafa, dorul arheologiei şi al cîştigului i-au îndemnat a scormoli în sînul acelor movili, de unde se scoteau preţioase obiecte, din care, parte le trimiteau la Genova, parte le depuneau în muzeum de la Cafa, ca o avere a statului. Toate aceste, la luarea cetăţei s-au prădat de învicitori şi cele mai alese, cu alte stofe de Persia şi de India, fură încărcate pe galera în care se afla ceata giunilor spre a fi împreună cu dînşii prosforate sultanului.
Din aceste obiecte antice se înşirase înaintea bisericei pe tapete preţioase, în discuri, diademe de aur, brăţări, spate, colane, ulcioare de bronz, lacrimătorii, iar mai ales cîteva teasuri cu monede antice cu efigiile împăraţilor Tauridei, pavăza de bronz ce se zice că ar fi purtat-o chiar Mitradate 3 şi pe care în basreliev era sculpită lupta amazoanelor Pontului cu sciţii. Un bazen de argint, pe care se reprezenta în basreliev istoria Ifigeniei şi a Me-deei, care, părăsind pe copiii săi, fuge pe un car tras de balauri înaripaţi, pe cînd aceştia, aruncaţi în o luntre fragidă, se luptau cu undele ce le ameninţa peire. Astă din urmă istorie, ce era de minune bine reprezentată, admirîndu-se de locuitorii adunaţi, amintea giunilor genovezi chiar soarta lor, despărţirea de părinţii lor, peri-culul în care se aflau încă şi ii udau cu lacrimi astă icoană a propriei lor istorie.
Astă scenă patetică, de care se înduioşau martorii boieri ai cetăţei, deodată s-au întrerupt de strigătele vig-lilor de pe turnurile cetăţei, care dădeu limbă de apropierea domnului.
Bronzurile armonioase ale bisericilor şi sunetele răz-belice ale oastei dădură semnalul ; un murmur de bucurie şi ele entuziasm se răspîndi între popor şi între garnizoană, care vedea în Ştefan voievod pe învincitoriul ei. Oastea cu căpitani şi bandiere se înşiră în piaţă, gloatele giunilor se îndesau la poarta cetăţei, bătrînii şi femeile întrau în biserică, unde ştiau că-1 vor vedea de aproape, iar clerul cu sînta Evangelie îl aştepta la uşa bisericei, înaintea căreia în două rînduri erau înşiraţi giunii călători şi în fruntea lor Radaman cu cei doi copii ai lui.
Venirea domnului fu propăşită de un nour de pulbere, din sînul căruia ca nişte fulgere seînteiau armele aprozilor călări pe armăsari sireapi, cari făceau a ribomba pămîntul de tropotite copitelor ferecate. Cungiurat de
3 Mitradate VI, regele Pontului, cel mai mare şi ne-mpăcat duşman al romanilor, cu cari au purtat răzbel în tot cursul domniei sale de 59 ani. Acei rege, spre a se feri de a fi înveninat, se deprinsăse a mînca în toate zilele o mică porţiune de venin, încît voind în nenorocirea sa a se învenina în adevăr, n-au putut muri decît înfingîndu-şi spata în inimă. între talenturile sale se numără că cunoştea 22 de limbi (Gh. A.).
116
117
un stol de pârcălabi, de spătari de casă şi panţiri în-zeuaţi în fer sclipicios, Ştefan călărea în floarea şi virtutea vîrstei ca de 40 ani ; vestimîntele sale simple se asămănau cu acele ale oştenilor săi, numai spata era obiectul cel mai preţios, cîşti'gată fiind în memorabila bătălie de la Racova ; un tabar lat învălea formele sale cele robuste şi pe cap purta o căciulă ţurcană ; dar aerul cel magestos, focul ochilor săi restrălucea mai mult decît aurul şi oţelele bravilor căpitani ce-1 încungiurau. Un sunet general de urare l-au întîmpinat la trecerea sa prin îndesirea poporului. El descălică, salutînd împre-giur, şi păşi pe gios cătră biserică, unde îl aştepta spectacolul cel'interesant şi rar în istorie. Aice se vedea un popor întreg de giuni orfani, cari la picioarile sale reclama o faptă dictată de omenie şi de politică. Trăsăturile acele aspre ale feţei lui Ştefan voievod se înduioşiră la vederea acelor fragizi copii. Salutîndu-i cu blîndeţe, domnitorul cu tot acel stol au intrat în biserică, unde depuse evlavioasele sale rugăciuni, cerînd, ca întru toate şi în astă încungiurare nouă, agiutorul ceresc. După aceasta Radaman espusă lui Ştefan voievod cu amănuntul evenemîntul ce nu are în istorie asămănare lui şi prin care ist stol de giuni, perzînd părinţii lor, căpătă un puternic părinte în persoana acestui domnitor. Cu blîndeţe duioase au cercetat anume pe fiecare copil, mîn-gîindu-i şi încuragindu-i în pătimirea lor, de a căreia contenire îndată au început a se îngriji. De asemine admiră cu mare luare-aminte obiectele cele rare şi preţioase ce erau destinate pentru Mohamed, iar furtuna cea nestatornică le-au adus amu la picioarele învincitoriului său, Ştefan voievod. Ist evenimînt neaşteptat, care au surprins pe toţi, aduse eroului de Ia Racova mare mulţă-mire şi voie bună, crezîndu-1 o chemare a Proniei a recăpăta Cafa de la turci, care întreprindere se părea pu-tincioasă a se plini prin agiutorul unei flote poriugeze şi a armiei moldovene de pe uscat pe la istmul Tafros (Pericop) 4.
4 Cronicile străine dau următoarea însemnare despre giunii genovezi a cărora soartă alcătuieşte episodul acestei nuvele istorice : „Septuaginta magnarum navium classe maximarum o :um
Parte din vasele şi teasurile antice de aur curat făcute 5 le prosforă bisericei din Chilia, mitropoliei Sucevei şi episcopiilor de Rădăuţi şi Roman, altele spre a se depune la Suceava în cabinetul obiectelor rare, între cari, spre mirarea tuturor, se afla de nou inventatul ornic, ce pre lîngă oarele care bătea semnala zodiile anului ; acolo era şi o colecţiune de nouă arme de foc, numite săneţe, de la care datează schimbarea tacticei răzbelice. După aceea, retrăgîndu-se la curte, de care în toate politiile avea cîte una bine întărită în formă de cetăţuie, Ştefan voievod, consfătuindu-se cu diregătorii săi, orîndui măsurile cuvinite pentru aşezarea acestor orfani, parte pe la boieri, parte pentru creşterea lor pe la dascăli, ca prin aceasta făcîndu-i buni cetăţeni să poată fi şi folositori în politică, pentru o alianţă între Moldova şi Genova. Iar din acii mai mari au ales un număr spre a face parte din ceata copiilor de casă, ce erau mai aproape de serviţiul curţei şi a persoanei domnitorului şi care răspundeau la gradul de paji 6. Giunea Fatme, care prin nobleţă familiei, frumuseţa ei şi mai ales
moles, cap ti vor um quoque et praesertim traditorum frequens numerus, in Constantinopolim Turco traducebatur. Erat inter illas naves una, centum quinquaginta epheborum adolescentium cobor tem, ex omni genere civium Caphae, venustate praestantium, pro gratissimo munere, ad castrandum vel abutendum vehens. In qua cum ad regendum Graecus (Moldavus) quidam substitutus esset, Turcis id ncn sentientibus, a reliqua classe se abstrahens, duodecim Turcis, qui erant in navi, sub dolo, pro aqua dulci emissis, residuis duodecim occisis, ad portum Kiliae navem appu-lit, et tam cento quinquaginta iuvenes, aut castrafioni aut lupa-nari destinatos, quam ditissimam supellectilem Stephano Voievo-dae Valachiae (Moldaviae) tradidit. Qua re Stephanus supra mo-dum, exhilaratus, spem recuperandae Caphae, suapte sponte mag-nam in animum induxit. Longini Historia liber XIII, pag. 54 (Gh. A.).
5 Două de asemene teasuri antice, de aur curat şi de formă oblungă, în diametru ca la 5 palmace, se aflau în mitropolie şi de răposatul mitropolitul Veniamin s-au prefăcut în alte odoare bisericeşti (Gh. A.).
6 Din acea epohă se pare că s-au propagat în ţară pană astăzi familii nobile genoveze, precum vederează numele italian de Roseti, Negri, Conţi etc, aşa precum tot din acel uric se trage familia Liprandi, care trecu, poate prin asămene caz, la ţarul Moscvei (Gh. A.).
118
119
tinereţa cea delicată atrăsăsă toată simpatia lui Ştefan voievod, se încredinţa cleîndată soţiei pârcălabului Isaia, care o condusă la Suceava, unde doamna Măria i-au hărăzit toată îngrijirea unei maice duioase. Pe Radaman, care, pre lîngă serviţiile de mai nainte, la astă ocaziune dezvăli pe cită energie pe atîta şi omenie, domnitorul l-au îndănuit cu o moşie şi i-au încredinţat asupra acestor giuni privighere, spre a fi creştirea şi întrebuirea lor conformă cu ordinul său, iar pe fiul lui îl rîndui de asemene între curtenii săi.
Ziua despărţirei acestor copii, pe cari nenorocirea i-au fost încă mai mult legat între dînşii, înfăţoşa o scenă nu mai puţin duioasă; singura lor mîngîiere fu giuruinţa ce li s-au dat că pe tot anul se vor revedea întruniţi în capitală în curs de cîteva zile.
Fatme, prin blîndeţa ei, frumuseţa şi mai ales prin soarta ei cea straordinară, avînd de mamă pe fiia unui mazil moldoromân, iar de părinte pe un han, a căruia nume se ascundea, născută în islamiu şi plină de zel pentru religiunea lui Hs., toate aceste i-au confăptuit bine-voinţa doamnei, care cu plăcere asculta istorisirea tâmplarilor sale, datinile Crimeei, viaţa cea retrasă şi ovilită a femeilor din serai. După ce prin învăţături s-au adăpat de dogmile religiunei hristiane, ea s-au învrednicit a întră în sînul bisericei cătră care din frageda-i vîrstă era atrasă. Aşa, venerabilul mitropolit Teoctist au botezat-o, puindu-i numele de Domnica, naşă fiindu-i chiar doamna ; şi prin ist act solenel ea plinise cea de pe urmă voinţă a maicei sale, urmînd a fi model pre cît în frumuseţe, pre atîta în blîndeţe, în bunătatea inimei şi a caracterului.
Succesul ce căpătă oastea turcească în Crimeea îndemnă şi înlesni pe Mohamed a pune în lucrare planul său de a ataca Moldova din partea Nistrului, drept care pusă în mişcare, pe la istmul de Perecop, o călărime numeroasă, ce cu repegiune straordinară sosi la Cetatea Albă mai nainte de a fi ea de agiuns întărită şi aprovi-ziunată.
Spaima Poloniei despre apropierea turcilor fu atît de mare, că o parte a Podoliei se despoporă de locuitori. Ştefan voievod, care vedea fortuna apropiindu-se şi din
astă parte, trimite cătră regele Cazimir un ambasador după altul, spre a căpăta agiutori de oaste, dupre condi-ţiunea tractatului încheiet. Garnizoana din Cetatea Albă, atacată de puteri manine, apărîndu-se păn la cea de pe urmă, au dat cetatea surpată în mînile invincitorilor, împreună cu cadavrile lor.
Turcii aruncară în cetate o garnizoană puternică şi întăriră spărturile cetăţei, însă nu mult s-au bucurat de conchista lor (cîştigare), căci Ştefan voievod, mai nainte de a fi atacat despre Dunăre, s-au repezit cu o legioană la gura Nistrului, asalta Cetatea Albă şi pune sub sabie păn la cel din urmă din garnizoană. Mahomed s-au umplut de urgie la auzirea acestor nouă înfrîngeri ale oastei sale, încît, jurînd peire neîmpăcatului său duşman, orîndui la 1476 a se aduna la Adrianopoli una din cele mai puternice armii, compusă din toate seminţiile albe şi negre ale întinsului imperiu din Asia şi Africa, cu scop vederat a supune Moldova puterei sale.
Văzînd fortuna cea ameninţătoare ţărei şi carea avea a se întinde şi asupra creştinătăţei, Ştefan trimise ambasadori în Polonia, unde la Horcin era adunat Seimul, ce^-rînd din nou, în puterea tratatului, agiutori pentru comuna apărare. Regele, preţuind pericolul, au delegat la Ştefan pe palatinul Vontrobka şi pe episcopul Borisovski, spre a-i jurui agiutoriul cerut, iar pe castelanul Voroci-moviski l-au trimis la Mahomed să-1 înduplice a nu combate pe Ştefan, care era aliat al Poloniei. Insă sultanul, ştiind că Polonia nu se armasă încă de răzbel, agiungînd cu oastea sa la Varna, răspunse ambasadoriului cum că bucuros s-ar fi înduplicat la cererea regelui, de nu s-ar fi aflat în mişcare cu asămene oaste, carea ardea cîe dorinţă a-şi răzbuna onorul militar şi moartea bravilor companioni de arme. Cu toate aceste, în privirea unei asămene mijlociri, sultanul va suspenda (amina) marşul său asupra Moldovei, dacă Ştefan voievod se va îndatori a-i depune un tribut, a-i înturnă pe turcii prizonieri şi a-i deşerta Chilia şi Cetatea Albă.
Aceste propuneri ovelitoare pentru religiunea şi onorul unui popor răzbelic fură cu despreţ respinsă de Ştefan voievod, care hotărîre, împărtăşită adunărei boierilor şi oastei, de toţi s-au încuviinţat, încheind jurămînt că
120
121
mai bine să piară cu arma în mînă, decît a se supune la nişte condiţiuni care în urmă nu puteau avea alt rezultat decît încălcarea ţărei şi a privilegiilor, pentru a cărora susţinere pană atunce moldoromânii cu fericire s-au fost luptat.
VALEA ALBA
Munţii au fost totdeauna azilul libertăţei popoarelor asuprite! In sînul lor, în epoha modernă s-au născut şi s-au păstrat independinţa Elveţiei, şi azi încă Caucazul formează cetatea cea nestrăbătută a circazienilor. De asă-mene, azil şi tărie au fost Carpatul pentru români, cari ş-adăposteau familia şi avutul lor în sînul lui, îngrădit de stînci ameninţătoare şi încins de rîuri limpetoase. După sfătuirea boierilor dară, Ştefan voievod rîndui a se rădica toţi locuitorii, bătrîni, femei şi copii, din şesuri şi a se strămuta cu toate cele purtătoare la locuri strimte, întristată şi duioasă privire înfăţoşa astă migraţiune, cînd fiecare-şi părăsea casa, livada cu pomătul şi ogorul, mai nainte de a-1 săcera şi de a culege poama, lăsînd dupre sine cotunurile deşerte. Afară de cetăţile Romidava lîngă Roman, Mira, Ghertina şi Soroca, erau şi sînt încă şi azi în ţară poziţiuni ce de natură se par a fi plăzmuite pentru apărare şi care poartă nume de cetăţii fireşti. Una din cele mai însemnate în Ţara de Sus este acea numită Catelina, aproape de Cotnar, care la asâmene îm-pregiurări au serivt de azil şi de tărie poporului. Natura, prin minunatele ei combinări, au urzit aice o tărie ce ar putea fi de model fortificărilor lucrate dupre regulile artei, avînd sub apărarea ei un loc întins cu tabără întărită, unde putea petrece cîteva mii de familii cu tot avutul şi cu vitele lor. In poziţiunea aceea se închisă parte din locuitorii Ţărei de Sus, unde se vedeau adunate femei şi copii, pentru a cărora apărare erau înarmaţi chiar locuitorii, părinţi de familii, pe cînd giunimea aleasă au sporit oastea lui Ştefan voievod, care rînduise locuitorilor a arde casele, grînele şi toate cele ce nu le
puteau transporta cu dînşii în taberile şi palancile întărite, pe la locurile strimte ; iar el însuşi, cu oastea sa, cerca a împedeca pe turci în trecerea Dunărei, unde ii Intinsăseră cinci manine poduri preste acest rîu puternic, menit de natură, ca si Carpatul, a fi paladiul apărători -al moldoromânilor.
Pe cînd Ştefan se anevoia de a împedeca sau măcar a ingreuia trecerea turcilor peste Dunăre în Moldova, aceştia, cu agiutorul lui Vlad al României, socru necredincios al lui Ştefan, se înlesniră pe aiure a trece acest rîu şi a se înainti în ţară pe la poalile munţilor, încît oastea moldo vană, spre a nu avea tăiete comunica-ţiunile cu punturile muntenoase, fu nevoită a se retrage, stîrpind în calea sa toate cu foc, spre a nu lăsa duşmanilor nici o înlesnire în drumul lor. Cu toate aceste, pe cînd molodoromânii se retrăgeau spre fundul munţilor, pe malul drept al Moldovei, călărimea cea numeroasă a lui Mohamed, trecând politia Roman, răzbătusă repede partea de-a lungul Şiretului, cuprinzmd între aripile ei poziţiunea oastei moldovene, încît constrînse pe Ştefan voievod a accepta bătălia cea memorabilă, luni, în 26 iulie 1476.
Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimînt mare. Un şes întins, avînd spre apus culmea dealurilor păduroase, ce despart între sine rîurile Bistriţa şi Moldova, se mărgineşte despre răsărit cu ist din urmă rîu şi se deosebeşte prin natura cea mănoasă a pămîntului, care preste cea mai mare parte a anului este înflorit şi verde, şi cu toate aceste din vechime se numea Valea Albă, ca şi rîurelul care, avînd obîrşia sa în sînul acelor dealuri, şerpează de-a lungul şi dă în rîul Moldova.
Oastea moldoromână din acea epohă nu era compusă din soldaţi, adecă luători de sold (simbrie), ce din aprozi, oameni de oaste, a cărora căpitenii erau boierii 7, îndatoriţi cu armaşii şi gloatele lor la chemarea domni-
7 Filologii derivă acest nume de la varo, baron, un grad de
nobleţă şi în vechime militară. Filoslavul derivă ist titlu de la
boieri slavinesc, care de asemenea s-ar trage de la acel roman baron, precum ţarul de la cesar (Gh. A.).
122
123
torului a se aduna spre a compune oastea ţărei. Drept aceea, aice se aflau acii întăi boieri, cu fiii şi cu armaşii lor, parte călărime, parte arcaşi, avînd pe spate o cucură cu săgeţi, la coapsă încinsă o sabie şi în mînă unii o lance, alţii măciuci ferecate şi o pavăză, iar călărimea, panţierii 8, drept gvardie domnească, erau cu zale de fer învăscuiţi, avînd de asămine arc şi cucură cu săgeţi, iar mai cu samă lănci şi dărzi, pe care ie aruncau în depărtare, în asămănare geritului turcesc. Asămene între aceştia era şi un stol de giuni genovezi, înarmaţi după datina italiană cu săneţe, în cap coifuri de oţel, avînd în fruntea lor pe bătrînul Radaman, iar un număr de tunari, cu tunuri de nou în oaste introduse, erau aşezate pe la locurile cuvinite. După ce au rînduît fiecărei cete şi stol poziţiunea sa, dupre esemplu anticilor eroi, cari dehar-cînd pe ţărmul duşmanului ş-ardeau vasele, spre a nu avea putinţă de a fugi dinaintea lui, asămene Ştefan voievod ş-au pedestrat călărimea, ca să nu mai aibă mod a se retrage din faţa năvălitorilor, ce mîntuirea ei să o afle numai în în vin cere.
Implinindu-se toate măsurile aceste în agiunul acelei zile memorabile, s-au împlîntat o cruce colosală pe un muncel, aflători în mezul şesului; aice clerul serba o liturghie, în care Ştefan voievod, hatmanii, curtea sa, pârcălabii şi aprozii s-au împărtăşit cu sînta comunică-tură, spre a-şi spăla păcatele înaintea răpoşărei cu sîngele vărsat pentru patrie. Cercetînd apoi oastea, domnitoriul adună în giurul său pe căpitenii şi le-au rostit aceste cuvinte :
„Oamenilor de oaste, pentru apărarea ţărei noastre, pe care soarta au făcut-o mai mult frumoasă decît puternică, noi trăim neîncetat încinşi cu arme; fiecare, cu agiutoriul Celui de Sus, pană amu am mîntuit-o de încercările cele crunte ale dodăitorilor noştri. Amintiţi-vă că voi, ca şi nainte părinţii voştri, aţi înfrînt pe Albreht al Poloniei, pe Mateeşi al Ungariei, pe Vlad al României
8 Panţierii, ostaşi purtători de panţieri, lorica sau zale, un feli de tunică, cămaşă ţăsută de fer, spre a apăra de lovirea ascuţitului peptul şi panc'ia (pîntecele) (Gh. A.).
şi pe Manica al tătarilor. Toţi aceştia pe rînd ne invidiază ţara mănoasă şi bărbăţia oastei noastre. Puternicul sultan Mohamed, cel ce au supus împărăţia grecească, de nou adunînd gloată numeroasă de oaste, iată aice ne-au agiuns şi mîne va să cerce soarta armelor ! Dară duşmanul este tot acela căruia i-aţi smult Cetatea Albă şi Chilia, acela pe care voi, în anul trecut, cu sunet l-aţi înfrînt la Racova, pentru care triumf numele moldoromân au răsunat păn la Apus şi s-au serbat chiar în cetatea Roma ! Acea amintire glorioasă, sînta cruce, în al caria semn pururea aţi învins şi care azi vă umbreşte cu lucoarea ei părinţii, copiii şi femeile voastre, a cărora singură tărie este peptul vostru şi care tremurînd aşteaptă de la voi mîntuirea lor, vă conduc la învincere. Ziua acesta va fi aceea care pe totdeauna va întemeia pacea ; fiecare din voi, ostaşilor, pre lîngă laudă şi mîngîiere, se va împărtăşi de prăzile avuţiilor Răsăritului, de care este plină tabăra duşmanului. Viu este Dumnezeu şi vie fie pe totdeauna Moldova !"
La auzirea acestor cuvinte, din mii de guri s-au repetat : Viu este Dumnezeu, vie fie pe totdeauna Moldova ! şi strigătul fu atît de tare, că răsunetul său au ribombat pană în tabăra turcilor şi un tremur răzbătu inimile lor.
Soarele, asfinţind cătră apus, umbrea nourii şi orizonul de o lucoare roşie, menire cumplită a zilei viitoare. Asemene şi luna plină, răsărind din sinul Mărei Negre, abia răzbătînd pintre nouri, întindea preste Valea Albă un văl posomorit. Pretutindenea domnea tăcerea ; ostaşii cetelor deosebite, tăbărîţi în poziţiunile ce li s-au rînduit, întinşi pe armele lor, repozau ; unii îşi aminteau de familia lor, alţii de amori, cii mai mulţi dormeau ; numai viglele, împărţite ici, colo pe la posturile lor, privi-gheau şi cu ochii ageri spionau cele dimpregiur. Dar Ştefan voievod, în port de aprod de rînd, acompaniat de fiul său Alesandru, petrecea pe gios întru cercetarea oastei, după care se retrasă în cortul său, unde, după ce făcu rugăciunile sale, s-au aţepit de un somn scurt şi turburat de multă îngrijire.  Aurora nu  răsărise   încă cînd
1214
125
Ştefan voievod au aflat toate căpiteniile la posturile lor şi ostaşii în rînd de combatimînt. Buciumurile ele aramă au dat semnalul lovirei, dar gurile de bronz ale tunurilor turceşti, care nu de mult se făcuse spaima răzbelului,, răspunseră ca un urlet la astă prochemare, şi deodată cu răsăritul soarelui se repezi, ca un nor îngrecat de fulgere, călărimea turcească, învitîndu-se oştenii între dînşii cu răcnetul de Alah !
Cine va putea număra şi descrie oastea turcească compusă din felurite naţiuni, ce se deosebeau prin fizionomie, port, arme şi modul luptei, cine este în stare a semnala bărbăţia moldovenilor ?
De trei ori călărimea turcească, peste troianuri de morţi trecînd, răzbătusă păn la cruce, care ca un centru era împlîntată în mezul oastei creştine, şi de trei ori moldovenii pedeştri, dar înaripaţi de un eroic entuziasm, îi respinseră păn în tabăra lor. Mult timp bătaia era nealeasă, căci ambele părţi îmbiau a se osteni, dar pe cînd moldovenilor nu li venea de nicăirea agiutori, civ din clipă în clipă picând, se împuţina numărul lor, deodată clin dosul munţilor se destinsă un şir de călărime proaspătă turcească, care cuprinsă oastea moldovană din două părţi. Atuncea re-ncepu nu lupta, ci măcilăria, căci zece turci năbuşă asupra unui moldovan ; cii mai mari bo>-ieri, cu aprozii lor, fiii, căpiteniile, călugării cu crucea în mînă au perit de sabia cea ageră a turcilor, cari, însufleţiţi de fiinţa marelui sultan, dezvăleau o bravură şi nete-mere de moarte estraordinară. Ştefan vedera minuni de eroism şi de înţelepciune întru conducerea oastei ; cungiurat.de o ceată de aprozi şi de stolul giunilor genovezi, conduşi de bravul Radaman, domnul se purta pre-tutindenea ca fulgerul, dar în o amestecătură, agiungînd în mezul duşmanilor, armăsarul său fu rănit şi el însuşi căzînd era aproape să încapă în mîna turcilor, dacă credinciosul bătrîn Radaman nu i-ar fi dat calul său, care l-au depărtat de acel pericol ; însă lovirea săgeţii pregătită lui Ştefan nemeri în ochi pe mîntuitoriul său, care căzu mort. După aceasta, oastea Moldovei fu în urmă nu învinsă, ci stropşită de numărul turcilor,  cari cu preţ
mare ş-au răscumpărat învingerea, căci cadavrile lor acopereau toată poiana din Valea Albă. Ştefan voievod, cu un număr mic de ai săi, s-au tras pe la munte şi prin codru şi au agiuns la cetatea germană, ce-i zic Neamţul, unde se afla familia lui, odoarele şi muma sa, doamna Elena, care, dupre tradiţiunile istorice, au vederat la astă tîmplare un suflet eroic, precum o descriu şi cîn-ticile naţiunale. Auzirea acestei catastrofe răspîndi un doliu general între familiile moldovenilor, căci fiecare din ele pardusă un dorit fiu, frate sau părinte, şi în acest doliu rămasă ţara îndelung acufundată, însă şi popoarele de prin pregiurul Moldovei, auzind despre astă tîmplare, s-au scîrbit şi mai mult s-au înspăimîn-tat despre cele ce puteau urma pentru ţările învecinate. Polonia începu a se şi înarma. Turcii, după ce s-au adăpat cu sîngele creştinilor şi s-au înavuţit cu despoierea celor ucişi, îngropară numai pe morţii lor, iar cadavrile moldovene rămaseră espuse cîţiva ani vîntului, soarelui şi gerului în poiana dintre Moldova şi pădurea Uscaţii, aşa denumită din cauza focului ce-i dăduseră turcii la atacul făcut din astă parte, căci necurmatele lupte n-au fost iertat pe Ştefan a se îndeletnici cu îngroparea oaselor. După aceasta Mohamed s-au înaintit la Suceava şi altă oaste la Hotin ; ambele cetăţi fură asediate, însă nu se putură lua. Din neîngroparea cadavrelor se născu în tabăra turcească epidemie pestileniţială; foametea urmă din lipsa proviziunei, care, împreună cu flota ce o transporta pe Marea Neagră, se acufundă de o furtună cumplită. Matei Corvin adusă o oaste ungurească pe marginea Serbiei, încît Ştefan voievod, cu toate că perdusă bătălia de la Valea Albă, readunîndu-şi oaste, au urmărit pe turci păn la Dunăre, le-au reluat cea mai mare parte a prăzilor şi a prinşilor. Apoi, cu agiutoriul unui corp de trupe transilvane, sub comanda lui Ştefan Batori, au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor, şi în locul acestuia, a cuscru-său, aşeză în Bucureşti pe Vlad Cepeluş ; după ce au alungat pe soţia sa Vochiţa, fiica celui întăi, el se însura cu doamna Măria de la Mangop.
126
127
CREDINŢA ŞI FANATISMUL
De la reaşăzarea lui Mengheli-Gherai pe tronul Crimeei, am zis că au urmat fără întrerumpere între el şi între Ştefan voievod o reiaţi une neturburată. Atacurile şi invaziunile cele dese ale tătarilor contenise, numai acele ale oardei de nogai împresurau uneori marginile Nistrului, în atacurile şi prăzile lor asupra Poloniei. Ambii aceşti domnitori se îngrijau cu reciprocitate de interesile publice şi acele private. Mengheli-Gherai, care era strîns legat prin o aleanţă cu ţarul Moscvei Ivan III, fu în multe încungiurări mijlocitori între acel puternic suveran şi între Ştefan, care în o epistolă foarte patetică 1 se tînguia de soarta neferice care au întîmpinat fiia sa Elena, măritată cu ţarul Dmitri, clironomul tronului Moscvei, provenită din intrigile ţarinei Sofia, maştiha acelui giune ţar, greacă, principesă a Bizanţului surpat de Mohamed.
Mengheli-Gherai, a căruia agerime în domnie şi simţimînte marinimoase şi umane îl înălţau preste sfera comună a compatrioţilor săi, în lucoarea restatornicirei sale în Crimeea, nu-şi putu uita şi stinge simţimîntele lui de familie şi deseori în cele puţine oare de singurătate îşi amintea de fiinţile preţioase inimei sale, perdute în catastrofa care, înturnîndu-i tronul, îi lăsă o amintire atît de dureroasă, mai ales despre fiie-sa Fatme, care, precum se ştie, era pentru suvenirul maicei sale idolul inimei părinteşti.
Fatme însă îşi uitasă ţara naşterei, la care nu o lega decît aducerea-aminte a maicei sale. Patria ei era amu Moldova şi părinţii i se reprezentau în domnitorii care o încungiurau cu o duioasă afecţiune, precum şi ea prosfora o respectuoasă iubire şi adorare.
Pre lîngă aceste, se deprinsăse a considera pe Radaman ca pe părintele ei, şi fiul său, companion al copilăriei şi al soartei sale, i se făcu un ce neapărat al vieţei, încît astă afecţiune era nutrită în curs ele cîţiva ani prin mărturisirea simţiminfelor reciproce ale giunelui care, ca şeful copiilor de casă genovezi, avea la curte zilnică ocaziune a întreţinea speranţa inimei sale.
într-o dimineaţă, Fatme, ieşind din curte şi mergîncl singură prin grădină la paraclisul apropiet, cînd agiunsă între tufarii umbroşi, văzu apropiindu-se un străin, pe care dupre portul său îl recunoscu de tătar. Acesta era un imam (monah), venit de curînd din Asia, precum zicea, cu dorinţa unui simţimînt de evlavie a face un pelerinagiu (hagealîc) la Valea Albă, spre a aminti acolo pe fratele său ucis în memorabila acea bătălie, care cerere umilită, în privirea evlaviei, i se învoise. Acest imam era din tagma cea mai fanatică, a caria datorie şi mai mare merit sta de a mîntui din sclavie pe acii de credinţa mahometană, însă, în adevăr, era tătar din Crimeea. El au fost descoperit că, în cursul catastrofei Cafei, pre lîngă genovezi, mulţi din legea mahometană s-au răpit si au încăput între creştini şi prin îndelungă cercetare aflasă că Fatme, fiia sultanului, petrecea în Moldova, pentru care, ca unul ce în persoană combătusă la Valea Albă, întreprinsă astă călătorie şi cu pericolul vieţei sale s-au însărcinat a adeveri faetul, a mîntui de închipuita nenorocire a Fatmei (de giugul creştinesc) şi prin un mod ce-1 pregăti cu multă ghibăcie a o fura din mijlocul curţei şi a o conduce la Bacci-Sarai, în sînul părintelui, de la care, pre lîngă meritul sufletesc, aştepta o generoasă mulţămită.
Luînd un aer umilit şi modest, ca acela ce caracte-rează pe toţi din tagma sa, el cuprinse cărarea giu-nei, carea, acufundată în reflexiuni, păşea spre paraclis. De pe poziţiunea lui umilită şi în vîrstă respectabilă crezîndu-1 un cerşitor străin, ea întinse mîna cu o monedă ; însă imamul o apucă de mînă şi în limba tătară îi zise cu blîndeţe : „Fiică a Orientului, de unde răsare lumina şi credinţa adevărată, tu născută în paradisul cel pămîntesc, crescută în sînul desfătărilor curţei de la Bacci-Sarai ! Numai furtuna cea înfurietă a mărei te-au putut arunca pe acest pămînt sălbatic, adăpat de sîngele musulman ! Am văzut sorioarile tale în Crimeea plutind în aur şi în aburii miresmelor. Arabiei, bînd ambrozia plăcerilor, negustînd amarul decât cînd se amintează de dulcea lor Fatme, care în străinătate petrece-n sclavie ! Dupre voinţa profitului nostru Mohamed, mulţi dintre noi s-au ales, cu despreţuirea vieţei, a îmbla de la răsărit
128
129
păn la apus întru căutarea turturelelor rătăcite ! Cu toată greutatea, eu te-am aflat şi acesta e semnul cel mai vederat că Alah cel de sus voieşte înturnarea ta. Ferice de tine, ferice de mine, cînd te voi reconduce în patrie ; vino, urmează după mine, toate sînt pregătite pentru tine, nu la fugă, ci la triumful tău. Aşa odeneoară Mohamed fugi la Meca, dar fuga lui este mîntuirea islamului ; zelul cel sfînt să înaripeze pasul tău _vino !u şi
aceste zicînd, trage pe giună în partea opusă. De la început, la auzirea acestor cuvinte, ea crezusă pe tătar rătăcit de minte ; dar cînd auzi şi cîteva particularităţi, i s-au părut că vede un demon necurat, care îi întinde cursă spre a o abate din calea adevăratei credinţe ce îmbrăţoşasă cu atîta înfocare.
Deci începu a-şi face cruce, ca să piară necuratul, dar acesta îndoia îndemnarea lui, întrebuind chiar şi puterea de a o trage cu sine. Atuncea, înţelegînd că acesta era un fanatic viu, nevăzînd de nicăiure vreun agiutori, se înarma cu curagiul credinţei şi cu glas puternic zise : „Din cîte mi-ai spus, te cred întru adevăr o naiba 9 trimisă din iad spre încercarea credinţei mele ! Eu sînt născută din mamă creştină, care m-au crescut în sînul maicei bisericei adevăratului Dumnezeu. El este scutul şi mîntuirea mea, în numele lui orînduiesc ţie ca să piei dinaintea mea şi să te întorni la idolii tăi !..." Fanaticul, văzînd că nu o poate îndupleca cătră fugă, s-au înfuriat şi, decis a nu lăsa nedeplinit votul ce au jurat, scoasă din brîu un pumnal scînteitor şi se răpezi asupra-i spre a o îngiunghie ; însă Dumnezeu priveghea preste credincioasa sa. Din tufari, ca un fulger se aruncă giunele Radaman cu un strigăt tunători şi cu spata în mînă; alergînd, străbătu pe tătarul furios, care, lovit chiar în inimă, în mezul blăstămilor căzu pre pămînt. La vuietul ce urmă din astă cumplită tîmplare, se adunară din pregiururi păzitorii şi rădicară de pre pămînt pre giunea leşinată lîngă ucigaşul care se rotolea în sîngele său. Ea fu transportată la curte în camera sa şi însăşi doamna se îngriji de sănătatea şi mîntuirea ei. La cer-
9 Naiba, italian nabisso : iad ; la orientali naiba însamnă un om din tagma sînţită a giuraţilor (Gh. A.).
130
cetarea ce se făcu, s-au aflat între vesmintele tătarului ascuns un talisman, cu însemnare că el, din evlavia legei sale, ucisăse un număr de creştini şi că-i lipsea încă un mort spre a complecta numărul de trei ori trei ucişi de propria sa mînă, şi că între aceştia se afla şi bătrînul Radaman, săgetat de' dînsul la bătălia de la Valea Albă, pentru că tătarul, care îl recunoscu, clescoperisă că el au răpit pe fiia hanului şi împreună cu 150 giuni genovezi au subtras-o de la legea mahometană, la care aceştia erau meniţi.
Ist evenimînt, tîmplat chiar în mezul curţei domneşti, vedera sumeţia unui fanatism orb al tătarului, care ştiu a învinge toate greutăţile unei asămene întreprinderi. Dar totodată astă tîmplare tristă spori compătimirea şi afecţiunea nu numai a domnitorului şi a doamnei, ci şi acea a curţei şi a publicului asupra lui Radaman şi Domnicăi, a cărora soartă din copilăria lor era îmbinată în furtună şi în fericire,
Văzînd din toate aceste o menire cerească asupra lor, s-au decis a reuni pe totdeauna pe aceşti giuni prin o sîntă legătură. Dar înaintea acestui act solenel, Domnica au mărturisit adevărata ei familie, că era fiia lui Mengheli-Gherai. Drept aceea, îndată ce se vindecă din pătimirea suferită, însuşi venerabilul mitropolit al ţărei, Teoctist, i-a cununat în biserica sîntului Dimitrie, catedrala Sucevei, şi astă zi fu serbată ca un evenimînt ferice de familie, în care s-au încununat şi s-au remunerat credinţa şi virtutea. După aceste Ştefan voievod încunoştiinţă pe Mengheli-Gherai că fiia lui, ce o crezu perdută, se descoperi în astă giune, care, înnoită prin două daruri, al botezului şi al cununiei, se făcu iar cetăţană moldoromână şi soţia fiului credinciosului Radaman, încît astă tîmplare avea să fie un nou gagiu de statornică alianţă între ambele ţări. Mengheli-Gherai, ca un bărbat înţelept şi fără pregiudeţe, înţelesă întru aceasta voia Celui de Sus, ce este unul în ceri pentru toţi oamenii lumei şi numai de cătră aceştia sub multe numi şi forme se întitulează. El prin fericirea fiicei sale s-au mîngîiet de depărtarea ei şi prin asta au mărturisit
131
că, mai mult decît plăcerea lui, prefera soarta ei. După închierea acestei serbări casnice, au urmat alta naţiu-nală, sfîntă şi patetică, de care s-au împărtăşit toată ţara.
PANAHIDA EROILOR MOLDOVENI
Domnia cea îndelungată şi glorioasă a lui Ştefan voievod au fost, pintre scurte răstimpuri de pace, un şir de lupte grele şi sîngeroase, nevoit a le purta pentru susţinerea indepenclinţei naţiunale şi apărarea religiunei. Monumentele triumfurilor sale nu sînt arcuri, nici coloane, dară 40 ele monastiri, ce după fiecare învincere au zidit şi îndănuit; aceste mărturisesc nu numai a lui şl a oastei sale bărbăţie, ci adîncă evlavie şi modestie prin care el atribuia protecţiunei lui Dumnezeu rezultatul ce cîştiga din lucrările întreprinse în numele său. De aceea poporul moldoromân purta cu resignaţiune povoara sacrificiilor de avut şi de sînge, cerute pentru întîmpinarea întreprinderilor sale, iar oamenii de oaste urmau cu încredere chemărei domnitorului lor, care remunera şi onora pe aprozii săi oşteni.
Acest simţimînt drept şi mărinimos l-au îndemnat a consfinţi prin un act public memoria eroilor căzuţi pentru patrie în cîmpul de la Valea Albă, a cărora oase zăceau de 20 ani încă neîngropate în şesul acela.
Drept aceea, folosindu-se de un paos de pace al anului 1496, un an înaintea cumplitei înfrîngeri a polonilor în Bucovina, orîndui a se face în toată ţara, în 26 iulie, ziua aniversale a bătăliei de la Valea Albă, o serbare mare bisericească, însemnînd trei zile de agiu-nare şi de doliu naţiunal, iar în acel eîmp al bătăliei decise a se face o biserică votivă, consfinţită marelui arhistratig Mihail. Pentru plinirea acestei ceremonii bisericeşti şi militare, au rînduit cele cuvenite în 8 noi-emvrie ale acelui an. De la toate monastirile, schiturile
şi bisericile poporene s-au conchemat părinţi evlavioşi, aducînd fiecari cîte un amintar (pomelnic) a oamenilor de oaste din ţinutul lor ucişi în bătălia de la Valea Albă. Deputaţi ele oaste de toată arma, căpitenii şi ostaşi de rînd se adunaseră în o tabără pacinică pe malurile Moldovei, unde fluturau bandierele naţiunale a fiecărei cete, cu văl negru învălite, iar în mijlocul lor se înălţa un pavilion pentru domnitor şi familia sa, în giurul căruia s-au adunat, din toate olaturile ţărei, văduvile, orfanii şi părinţii celor ucişi, a cărora durere era astîm-părată ele un simţimînt de glorie, că acii din familia lor ş-au fost răpus viaţa pentru patrie ! După ce, în curs de trei zile, clerul în serbare bisericească au amintat anume pe fiecare din cii ucişi, milianii oşteni săpară temelia bisericei pe locul însemnat de Ştefan voievod care era acela unde au fost urmat cea mai crîncină luptă, iar afinii morţilor adunau cu simţimînt respectuos de pe cîmp oasele răspîndite, prepuind în fiecare titvă capul iubitului său ; dar nime n-au recunoscut mai bine decît Radaman titva părintelui său, prin ferul săgeţei care, întrînd prin ochi, rămasă înfipt în os. Acest cap preţios al mîntuito-rului vieţei sale Ştefan voievod cu mîna sa l-au depus sub locul'unde avea să fie altarul, iar celelalte se depuneau în mezul temeliilor bisericei, lîngă altari, preste care se înălţa sînta cruce, umbrită de flamurile Moldovei.
Cele întăie raze ale soarelui din 26 iulie luminaseră preste Valea Albă un popor întreg, învăscut în doliu şi împlîntat în lacrimi; nu sunetul bronzurilor sînţite, nici gurile înfocate purtătoare de moarte caracterizau astă solenitate, ci rugi ferbinţi din inima domnitoriului şi a credinciosului popor se înălţau cătră induratul Dumnezeu spre iertarea păcatelor acelor ucişi şi împărtăşirea lor de cununa nemurirei. După ce arhiereii au făcut orânduita panahidă asupra oaselor depuse dupre rînduială, Ştefan voievod, Alesandru şi Bogdan voievod depusă în temelie piatra cu următoarea inscripţiune:
„In zilele binecredinciosului şi de Hs. iubitoriului domn Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul pământului Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul
132
i33
6984 (1476), iar al domniei lui 20, anul curgînd, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratu turcesc, cu toate puterile oştilor sale, ale Răsăritului, încă şi Basaraba voievod chemat fiind la război, au venit cu dînsul, cu toată puterea pămîntului lui Basaraba, şi au venit să robească şi să ieie pămîntul Moldovei şi au agiuns pană aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan voievod, cu fiul nostru Alesandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dînşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile, şi după giudecata lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgîni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii moldoveni. Atunce au luat şi a treia parte din pămîntul Moldovei, despre acea lăture. Pentru aceea au binevoit tot Ştefan voievod, cu a sa bunăvrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea lui, şi a doamnei sale Măria, şi a fiilor săi Alesandru şi Bogdan, şi întru amintirea sufletelor lor, dreptcredincioşilor creştini cari aice au perit.
In anul 7004 (1496), iar al domniei lui anul 40, curgînd, în luna lui noiemvrie 8 zile44.
S-ar fi cuvenit ca numele a atîţa eroi să se fi păstrat în analile patriei, însă în epoha aceea egoismul nu cuprindea inima compatriotului ; de aceea de agiuns au fost că au conlucrat, au pătimit şi au combătut pentru binele şi gloria patriei, şi acel merit fără osebire se răspîndea preste toţi moldoromânii.
Adevărat măreţ şi unic spectacol au fost acesta, de a vedea un popor întreg îngropând deodată pe un alt popor î Aice se vedea o mumă bătrîna bocind moartea a trei fii ai săi, bătrînul lăcrăma pentru perderea unicului său fiu, văduvele, orfanii plîngeau pe ai lor, încît Ştefan voievod, deşi deprins la toate scenele crunte, vărsa şi el lacrimi de compătimire şi asta au fost lauda cea mai mare pentru acii ostaşi că, dupre faptele lor, nu li s-au plîns viaţa, ci moartea !...
Amintirea acelui act măreţ se păstrează nu numai în istorie şi prin astă biserică monumentală, ci şi prin tra-diţiuni şi cântece în care păstoriul din Valea Albă repe-tează, acompanînd pe fluieraşul său, cîntul următori :
VALEA ALBA
Păstoriul
Vale Albă, d-Albă Vale,
De la munte rîurel,
De ce oare-n a ta cale,
Trecând lîng-al meu muncel,
De e nour, de-i senin,
Tu răsuni un trist suspin ?
A ta rîpă înverzită Cununată-i de mii flori, A ta undă-i limpezită De mănunt prund la izvor Ş-a ta dulce ap-o bea Paserea şi turma mea.
Rîul
A mea apă-i limpegioară, Din ea bea azi turma ta Ş^aoea pasere ce zboară ; Dar, aleu, ea adăpa Turme de la Răsărit, Ce-aici au fost tăbărit.
Sîntul Ştefan, cînd aice Pentru ţară s-au luptat, Cînd în ziua neferice Ager fer au secerat Pe boieri şi pe oşteni, Pe păstori şi pe săteni,
De-aitunci, tristă, ea tot plînge Şi în veci va suspina, Că au curs cu nobil sînge Ce românul revărsa, Şi cu oase-ndelungat Aist cîmp au presurat.
134
Eu acea zi de fortuna Amintind-o, plîng mereu, Freamătul pădurei sună Unit cu suspinul meu, Că aprozi acuma nu-s Ca acii ce au răpus !
Soarta lor şi a lor vîntă
Azi românii au uitat; BOGDAN VOIEVOD
Păstorele, tu deci cîntă
S-aibă cuget deşteptat,
Să le zică al tău cînt
Cum au fost, şi cum azi sînt!
Moldova, care într-un curs de 47 ani au serbat zile de triumfuri strălucite, marţi, în 2 iulie 1504, de la o margene a ţării la alta au răsunat de bocete publice, căci în ziua aceea apusă luceafărul gloriei sale : Ştefan cel Mare, care pentru faptele sale răzbelice, plinite întru apărarea in dependinţei patriei, a creştinătăţei şi pentru evlavia sa esemplară, fu pronumit cel Sînt.
Atribuind agiutoriului ceresc rezultatul dregerilor sale, el insuflă în popor şi în oaste un simţimînt de încredere şi de mărire naţiunală, care îndelung şi după moartea sa s-au păstrat, iar de străini s-au apreţuit.
Dintre patru fii, născuţi din patru legiuite ale sale soţii, rămasă în viaţă numai Bogdan. Ist principe, care, pre lîngă hărăzia domniei, moşteni ş-un geniu întreprinzători, n-au urmat testamentului politic ce părintele său lăsă cu condiţiune de a supune ţara protecţiunei puternicului învincitori al Constantinopolei, care cu pas repede îşi nainta oastea în mezul creştinătăţei, ce au cugetat, dupre esemplul strămoşesc, a ţinea independinţa patriei cu armele, în care erau moldovenii amaiesitraţi prin nenumărate întreprinderi răzbelice. Un asemene sistem eroic se părea cu atîta mai nemerit, cu cît toate puterile Europei preţuiau valora locuitorilor şi poziţiunea ţărei, ce din timpurile antice era considerată ca o poartă prin care se strecura cursul cel impetuos al popoarelor, cînd a celor de la miazăzi spre nord, cînd a celor nordice spre
137
miazăzi, şi pentru care motiv încă imperatorul Traian trasă cu legioanele sale tăria cea gigantică, care şi azi în ţările noastre aţintează admirarea arheologilor şi a paci-nicului păstori, ce o numeşte troian. Asemene temeiuri dictau o politică sănătoasă şi înţeleaptă de a ţinea şi a asigura esistinţa Moldovei, precum mărturisesc tratatele ofensive şi defensive încheiete cu dînsa între Ungaria şi Polonia, care în actele lor diplomatice o denumeau Reg-nura Moldaviae, adecă Regia Moldovei. Dar rivalitatea naţiunală şi politică între aceşti doi puternici vecini, din care fiecarile pretindă a-şi însuşi asupra Moldovei o înrâurire preadomnitoare, dizbinîndu-le între sine, paraliza aplicaţiunea puterei comune în scopul cel mîntuitori, încît acele staturi, minate de pasiuni şi de interese particulare,, săpate încă şi de viţioasa lor organizare politică, prin care puterea^ suverană se împărţea între rege şi o adunare numeroasă de reprezentanţi ai nobilimei ţărei, pre cit se nevoiau a astruca esistenţa politică a Moldovei, pe atîta ele înseşi din zi în zi dişirau mănuntaiele lor, pană în decursul timpului s-au acufundat în imperii mai puternice, cînd Moldova, păstrînd numai principiul drepturilor internaţiunale, apărată de scutul ce Pronia întinsăsă asupra ei, şi astăzi încă simte vie inima şi naţiunalitatea sa.
Întărind deci în cugetul său sistemul de a păstra independinţa patriei, Bogdan s-au îngrijit a se alea cu unul din aceste două staturi prin legături statornice. Propăşirea Semilunei în Ungaria nu-i lăsa în asta o altă alegere decît pe Polonia, şi amintirea foloaselor şi a gloriei ce pentru Moldova au fost produs cu un veac mai nainte legătura şi încuscrirea lui Alesandru cel Bun cu dinastia regească a Iaghelonilor l-au îndemnat mai mult cătră plinirea acestui scop.
Dar mai nainte de a păşi în astă lucrare, află de cuviinţă a ademeni pe Turcia, îneunoştiinţînd-o prin formală ambasadă despre suirea lui pe tronul Moldovei şi mijlocind pace prin triimitirea logofătului Tăutu cu daruri însemnătoare. Sultanul, învăluit în răzbeluri eetăţene, se mulţămi cu asemene demonstraţiune, şi prezentele le-au dăruit trimisului Tăutu, care din productul lor zidi biserica din Blîndeşti, în ţinutul Suceava.
138
Pe tronul Poloniei domnea, încă de la anul 1501, regele Alesandru I, fratele lui Ioan Albert, cel ce păti-misă în codrul Bucovinei învingerea cea sunătoare. Moldova de un veac ţînea în ipotecă Pocuţia, provinţie margine ană a Poloniei, cu politia Tismeniţă şi Ţesibiso, pentru o so-mă de bani pe care Alesandru cel Bun o împru-niutasă acelei regii şi despre care urmau necontenite certe şi răzbele. Spre a agiunge la scopul propus de a încheia cu Polonia o legătură întemeiată pe interesuri reciproce şi închegată prin alianţă de familie, Bogdan propusă a înlătura acel pom de discordie, a înturnă Poloniei provinciile ei ipotecate şi a contracta o încuscrire, luînd de soţie pe Elisabeta, sora regelui, pentru care au deputat o ambasadă strălucită, compusă din cei mai însemnaţi boieri ai ţărei.
Vrednic de observare este că în acea epohă, în care ţara era încă lipsită de aşezăminte de cultură, nu-i lipsau bărbaţi pământeni vrednici de a purta înăuntru şi pe dinafară cele mai delicate interese ale statului cu o ghi-băcie nemerită, prin care au vederat că diplomatica cea mai trainică şi mai înţeleaptă este aceea ce se razămă pe principiile de dreptate : iustitia regnorum fundamentum.
Cu astă misiune importantă fu însărcinat Giurgea visternicul, Şerpe postelnicul şi Trifail, curtezan cu ştiinţă de multe limbi şi ghibaci foarte în tratarea intereselor politice.
Uricul lui Trifail nu era bine cunoscut; el însuşi se zicea văr al doamnei Voichiţa, care de Ştefan voievod cu toată curtea şi odoarele ei au fost robită, cînd, la 1474, au luat Tîrgoveştea, capitala Ţărei Muntene. Geniul cel estraordinar al acestui june, timpuriu dizvălit, au fost atras asupră-i luarea aminte a învincitoriului, care apoi îl trimise spre învăţătură la renumita universitafte iaghe-lonă din Cracovia, unde, în curs de mai mulţi ani petre-cînd, el îşi adunasă felurite cunoştinţe spre a le aplica în folosul patriei celei adoptive. Dar după încheierea studiilor, pre lîngă geniul său estraordinari nu întîrzie a se dizvăli într-însul un caracter imperios, ambiţios şi întreprinzător, împătimirile sale ştia însă a le ascunde sub forme plăcute, prin care cu măscuta sa limbuţie ademenea şi subgiuga inimile. Sistemul său se părea razămat
139
pe aceea ce în zilele noastre se numeşte machiavelism, adecă spre a agiunge la un scop propus, a nu respecta nici un drept, a nu se feri de nici un crimen. încrederea nemărginită ce au dănuit Bogdan acestui om se întemeia pe simţimînte de recunoştinţă ce avea drept a aştepta de la acela de a căruia viaţă nu numai că s-au îngrijit, dar încă prin bună creştere i-au deschis o carieră strălucită, în care Trifail avea ocaziune a vedera vrednicia geniului, credinţa şi recunoştinţa cătră binefăcători ; mai ales că o inimă nobilă se cuvine mai mult încă să iubească pe dăruitori, decît pe darul său. Aceste erau mo-tivile ce îndemnă pe Bogdan a da lui Trifail o încredere nemărginită şi a-1 ataşa la o misiune atît de delicată.
Principesa Elisabeta, menită de soţie lui Bogdan voievod, era fiica arhiducesei de Austria şi nepoată a lui Albreh\ imperatorul Germaniei. Surorile ei erau măritate cu ducii de Brandenburg, de Bavaria şi de Pomera-nia, încît prin asemene încuscrire Bogdan ar fi intrat în strînsă legătură cu cele întăi capete coronate ale Europei. Cauza creştinătăţei cu atîta mai mult cerea o sporire a puterei sale, că armele otomane, subgiugînd Ungaria cea sfîşietă prin dezbinări civile, agiunsese pană în marginea Sileziei. în aceste critice încungiurări, regele Alesandru chemasă la Radomno Seimul (adunarea noblesei) ; însă lovit la picioare de paralizie, fu nevoit a se înturnă la reşedinţa sa Cracovia, unde în luna iulie 1505 sosi şi ambasada Moldovei, st oliţă cu toate cele ce aveau să repre-zenteze dignitatea şi puterea ţărei.
După ce în solenelă audienţă au înmînat dresurile domneşti, regele trimisă propunerea la Seim1, care au tratat-o ca o cauză diplomatică a Republicei, cînd despre altă parte însărcinaţii se îngrijau a căpăta binevoinţa familiei regeşti. Ei îi prezentasă darurile domneşti şi anume : un port complect de doamnă, compus din o cămeşă lungă de mătasă cu in ţăsută, ferecată la guler şi la mîneci cu solzi de aur, avînd altiţele cusute cu flori şi diamanturi, o fustă albastră fără mîneci, mai scurtă, eu flori de aur împestriţa, un brîu cu colane, din care
1 Cromeri De rebus Polonorum, liber tricessimus, pag. 454 (Gh. A.).
unul cu rubin, altul cu smarand, un tabar porfiriu fără mîneci, cu buchete de aur, două braţare de aur cu medalioane antice găsite în Moldova între monumente romane, iar pentru cap un conci cu măiestrie ţesut din felurite stofe de aur şi cu perle în formă de diadem, prin care avea a se prevedea părul capului cu gîţe încununat, un voal preveziu cu franşe (ţarţamuri) de aur şi un gherdan preţios în care strălucea stema Moldovei, un sac de pele de bour, plin cu fire de aur, culese din Bistriţă şi din rîul Bogata, ambră neagră mirositoare din munţii Carpaţi, covoară de ţară ce rivalizau în vioşia odoarelor cu acele ale Persiei, două perechi turturele în cusce de aur şi două gaiţe, din care una vie, iar alta de argint cu smalţ fabricată, însă cu aşa măiestrie încît deosebirea între ambele numai atunce se înţelegea, cînd una dintre ele răsuna cuvîntul Bog-dan ! Se mai prezentară şi faguri de miere de Vaslui, aşăzaţi în un ştiubei durat din lemn de tei şi pe dinafară împodobit cu o faşă de icoane de mîna unui săhastru sculpite şi care în alegorie înfăţoşau îndeletnicirile albinei industrioase şi paciniice, înarmată de ghimp numai în contra celui ce o atacă.
Aceste obiecte cîştigară plăcerea curţei şi au aţintit curiozitatea publică asupra dănuitorului unor asemene daruri şi asupra ţărei mănoase în care Elisabeta era chemată a domni, căci acum, după un secul de cînd se precurmară relaţiunile de familie între domnitorii ei şi regii Poloniei, Moldova nu se cunoştea acolo decît prin îndelungate certe politice şi prin răzbele crunte, iar în aceea ce privea originea şi datinile ei plutea o notiţiune confuză. Se ştia atîta că ţara ce polonii o numeau sinonimă cu înţelesul de Italia 2 se întindea chiar de la marginile Poloniei păn la gura Dunărei şi la Marea Neagră, că locuitorii vorbeau o limbă latină, că aceste semne şi un spirit răzbelic mărturisau uricul roman, de care au dat prubă cînd într-un singur an cu succes s-au luptat deodată cu trei mari imperii. Aceste faete, în convorbiri
2 Polonii în limba lor numesc pe Italia Vloşcizna, iar pe Moldova Voloşcizna; pe italieni vlohi, pe moldoveni volohi, care vorbesc o limbă romană. — Orichovius, Annales, V. pag. 1555 (Gh. A.).
140
141
familiare Trifail le espime prin descrieri amănunte despre organizarea putere! înarmate a Moldovei, unde, dupre datina strămoşască, lucrătorul de pămînt, cînd cerea patria, prefăcea sapa în spată, iar păstorul ştia a apară turmele nu numai de lupi, ce şi ţara de duşmanii ei. Prin naraţiuni ademinitoare, Trifail înfăţoşa strălucirea şi înavuţirea noblesei, aerul cel milian şi portul cel pitoresc al sătenilor, ce se păreau ca figuri înviete ale strămoşilor antici, sculpiţi pe nemuritoarea Colona Traiană. El lăuda clima cea blîndă, unde prospereau fructele sudice, via, migdalul şi smochinul, unde evlavia şi moralul evangelic formau temeiul societăţei, dupre cum mărturiseau nenumărate aşezăminte în favorul omenirei pătiminde.
Aceste descrieri cu ritorie înşirate şi variate prin multe epizoade plăcute aprindeau în secret în inima Eli-sabetei ^ambiţioasa dorinţă de a domni preste o asemene ţară, care încă, în legătură cu Polonia, ar fi putut fi un scut puternic al creştinătăţei în contra încălcărei barbarilor ; însă ceea ce o reţinea de la realizarea dorinţei era neînvoirea maicei sale din cauza deosebirei religiunei lui Bogdan şi propria ei displăcere a se uni cu un bărbat care se zicea că ave o figură nefavorabilă. Bogdan era în adevăr un bărbat milian la stat, cu faţă marţială, însă, ca Anibal, el perduse ochiul stîng în o bătălie, prin o săgeată ce un arcaş tătar ţintise asupra lui Ştefan, pre lîngă care Bogdan combătea. Asemene şi creşterea sa, făcută mai cu samă în tabără, în mezul tumultului de arme, era lipsită de modurile cele blînde şi plăcute care subgiugă inimile femeilor şi care ar fi trebuit mai alese, spre a căpăta favorul unei principese vieţuitoare în sînul curţei imperiale. Aceste plecări ale Elisabetei pătrunzîn-du-le priceputul Trifail, îi născu în cuget un plan criminal, insuflat de ambiţiunea lui dizmăsurată, încît prelungirea trataţiilor deşerte ale Seimului de la Radomno în cauza peţirei lui Bogdan dădu lui Trifail ocaziune şi îndemn a întinde firile urzirei fatale. In cursul relaţiuni-lor ce făcea la curte, nu lipsea a ţesă şi propria sa istorie amănuntă, în ce mod Ştefan voievod, învingînd pe Radul, domnitoriul României, puse în locul său pe Basarab, dar deşi mîntuisă pe Trifail de moarte, totodată l-au lipsit de dreptul ce el credea că are asupra domniei Ţărei
Române, ca nepot al Radului distronat. El istoria cum Ştefan voievod au fost condus pe vară-sa, doamna Voi-ehiţa, în triumf la Suceavă, nu ca pe o sclavă, ce ca pe mireasă. El descria festinile cele strălucite serbate în ocaziunea nunţei şi planurile ce în junie urzisă pre lingă vară-sa. Insă nu-şi putu ascunde urgia sa asupra iui Ştefan voievod, care, după doi ani de zile de oonveţuire cu doamna Voichiţa, o repudia (lepădă) în mod defăimători, numai pentru că părintele ei, voind a recăpăta de la Moldova ţinutul Putnei, se văzu nevoit a se alea cu Mahomed, şi cu oastea sa au fost prădat acele olaturi, cînd şi atunce, favorat de noroc, Ştefan, atăcînd pe Radul, îl învinsă şi în urmă-1 discăpăţină. Cu toate aceste, Trifail zugrăvi astă catastrofă a familiei sale ca o fericire personală pentru sine, căci soarta l-au condus la Cracovia, unde prin învăţătura lui căpăta un indigenat moral şi simpatie pentru naţiunea polonă, în a caria interesuri el giura că ferice s-ar crede de a putea conlucra. Zicînd provorba latină : Patria non natus, sed ubi educatus, adecă : Patria nu-i uncie eşti născut, ce acolo unde eşti crescut, dînd prin asemene cimilituri a înţelege că de ar fi el domn al Ţărei Române, la care dignitate, ca şi în republica polonă, fiecare nobil are dreptate a aspira (a cere), el ar şti să realizeză planul ce în zadar Ştefan A^oievod au cercat, adecă de a uni în unul ambele acele gemene principate, şi le-ar aşaza sub suzerenitatea unei puteri creştine, precum e Polonia, spre a fi Moldo-Ro-mânia un troian neînvins în contra încălcărei otomanilor. Aceste zise le mai sprijinea cu oarecare demonstraţiuni, afectînd datini polone, freicventînd biserici catolice, despre care cătră ai săi se îndrepta ca cu o măsură favoritoare misiunei lor, cînd pentru curte avea a fi o mărturie a plecărei sale pentru Polonia, iar pentru Elisabeta ca o espresiune a simţimîntelor sale.
Înţelesul unor asemene dregeri şi confidenţii fu de agiuns de chiar. Regele însărcina pe principele Sanguşko, castelan de Cracovia, de a intra cu Trifail în negoţieri secrete, spre realizarea unui plan la care pană amu nici armele Poloniei nu putură agiunge. Aşadar, pe cînd Seimul, dupre datina sa, în forme şi în cuvinte deşerte,
143
142
încă şi în sfezi, prin aplicarea faimosului cuvînt veto3, trăgăna chestiunea căsătoriei Elisabetei cu Bogdan, Trifail cu nemerire trata în secret surparea domnului său. După ce regele şi consiliul său se încredinţa despre planurile şi urzirile lui Trifail, ce prin giurămînt se declară organ şi instrument activ al Poloniei, dîndu-i-se pentru viitoarele dregeri instrucţiunile trebuitoare, se compuse răspunsul autografic al regelui, motivat pe îngreoierea ce arăta bătrîna mumă a Elisabetei, femeie foarte bigotă, care nu se îndupleca a da învoirea ei la cununia fiicei sale cu un principe de credinţă ortodoxă, care în Polonia se numea shismatică. Regele şi Seimul mulţămiră iui Bogdan pentru înturnarea Pocuţiei şi pentru darurile trimise, iar chestia însoţirei o amînară pe altă dată mai favorabilă, căci nici regele, nici Seimul nu voiau a întărită un principe puternic în o materie atît de delicată şi, prin^un repede refuz, din amic a-1 face neamic4.
Ambasada molclovană, căpătînd deci dresurile răspunzătoare ale regelui şi contra-claruri, nu mai puţin preţioase, se înturnă la Suceava, unde espuse lui Bogdan rezultatul misiunei, care, atît dupre actele oficiale, cum şi dupre convorbirile familiare, se părea favorabil în privirea însoţirei peţite.
Dar pe cînd necredinciosul Trifail cu mare ghibăcie urmărea planurile sale, bătrîna arhiducesă, muma Elisabetei, care, cu tot bigotismul ei, întru aceste-i era conlucrătoare, muri în luna lui august anul 1505. După trecerea doliului, Bogdan înnoi la 1506 peţirea sa, cu care misiune Trifail, cunoscînd bine rezultatul, se feri a se însărcina, dar totodată nu negriji a mai în vita pe Elisabeta de a rămînea statornică în refuzul ei.
3 Veto, nu învoiesc. Fiecare deputat al Seimului Polonie! avea drit în sesie a împedeca orice proiect de legiuire, dînd votul său de veto sau, în limba polcnă, nepozivalam (nu dau voie) (Gh. A.).
4 Postulabât autem Bogdanus conjungium Elisabethae, so-roris regiae, et quo facilius id impetraret, Thysmeniciam et Cessybiscos teritoria regi reddebat. Abnuebant puella et mater istum conubium, nec tamen repulsa iritare placebat hominem eo ex emico hostem facere. Itaque pro munere gratiae acte, Bogdano, de conjungis vero ambiguum responsum datum. Cro-mer, De rebus Polonorum, liber tricessimus,   pag. 454 (Gh. A.),
Patrie, pârcălabul de Hotin, ce fu trimis cu înscrisurile domnului, căpătă chiar de la principesă un refuz, răzămîndu-se ea pe voinţa cea de pe urmă a maicei sale de a nu se mărita în altă religiune şi pretestînd figura cea neplăcută a lui Bogdan. Un asemene refuz era de natură a curma toată răbdarea lui Bogdan, care, privin-du-1 ca un afront pentru sine şi ca o despreţuire a dignităţei naţiunei sale, dădu ordin a se aduna oastea şi a cuprinde de nou provinţia Pocuţiei.
Astă încungiurare întărtă spiritul ambelor popoare ; polonii credeau o ovelire ca provinţia, care în curs de un veac n-o putură recăpăta nici prin bani, nici prin arme, să o răscumpere cu o femeie din familia regelui lor, iar moldovenii, cari aşteptau de la prosfora lor mari-nîmoasă o îmbrăţoşare în interesul mîntuirei ambelor imperii, prin acel refuz se văzură atacaţi în amoriul lor propriu şi în dignitatea suveranului lor, încît cearta domnitorilor se făcu obiect de ceartă naţiunală, de care se împărtăşau atît bărbaţii, cît şi femeile ambelor ţări, şi aste din urmă invitau pe junime la arme. Din aceste se poate giudeca cît se aprinseră spiritele giunimei, mai ales în acea epohă cînd mania avânturilor cavalerice nu era încă de tot stinsă.
Intre cavalerii poloni primau doi fraţi din familia strălucită a Strusilor, ce erau floarea nobilimei. Aceştia, crescuţi la curte, se însemnau prin frumuseţa lor bărbătească, prin bravură şi un caracter întreprinzători. Cel mai giune dintre ei, Felix, se aprinsăse de un amori secret pentru Elisabeta, încît realizarea peţirei lui Bogdan, ce avea să o înstrăineze, era pentru un amant înfocat o chestie de viaţă. Răspunsul Seimului şi lupta cea ameninţi toare ce se încăierasă întru aceasta făceau pe Felix a se teme că, ver interesul politic, ver soarta armilor, vor preface lucrurile în contra dorinţei sale. In asemene îngrijire, mînat de patimă, amantul încheie în inima sa deciziunea disperată de a omorî pe urzitoriul nenorocire! sale şi asupritoriul patriei, pentru care, dupre înţelegerea ce avu cu emisarii lui Trifail, mai mult s-au îndemnat şi s-au dirigeat în împlinirea esecutărei planului său.
Una din virtuţile lăudabile ale acestor doi giuni era amoriul frăţăsc care-i unea pre dînşii într-un mod esem-
144
145
plar, încît atît afecţiunile morale, cît şi interesele lor erau comune ; însă Gheorghi, cel mai mare, discuviinţa amoriul cel temerar pentru principesă, ca unul ce nu putea avea vreun rezultat rezonabil şi cu atîta mai mult dizaproba deciziunea cea împătimitoare a frăţine-său, că ea îl espunea la un pericol vizibil. Disfătuirile sale fură zadarnice şi văzîndu-1 nestrămutat întru urmărirea scopului său, tot acel amor frăţesc îl îndemnă de a împărţi pericolul în care orbiş se arunca fratele său. Combinînd deci planul întreprinderei lor, sub cuvînt de volintiri au informat un stol înarmat de nobili, compus din cei mai bravi şi mai întreprinzători companioni, doritori a se străluci prin fapte avanturoase. Ei se legară prin giurămînt de a vindica, precum ziceau, onorul cavalerilor poloni, care se ameninţa de a fi înfruntat de un principe barbar.
Spre a agiunge mai siguri la scopul lor, ei luară portul cavalerilor germani, din cari în vechime era un stol în ser viţiul ostăşesc al Moldovei. Invăscuţi în zale oţe-loasă şi de pe creasta coifului fluturîndu-le pene negre, ce umbreau ascuţitul lăncilor puternice, cavalerii se lunecară în Moldova sub conducerea fraţilor Strusi şi agiunseră aproape de Botoşeni, cu scop a se înainta pană la Hîrlău, unde pe atuncea pitrecea Bogdan. Aice, desco-perindu-se strategimul străinilor, o ceată de călăreţi din oastea moldovană îi atacă ; surprinşi în planul lor, fără a se înspăimînta de numărul atacatorilor, cavalerii poloni încaieră o harţă încruntată. Felix, mai înfocat, străbate cu lancea sa pe căpitenia cetei. Atuncea atacul e general, toţi se amestecă ; săbiile şi lăncile scapără şi scînteiază de loviturile puternice ale măciucilor fericate, pavezile remboambă şi aerul răsună ele strigătele luptătorilor ; mintenile cele albe ale moldovenilor se pătează de sînge, zalile cavalerilor se străbat de lănci şi din răni rîurează sîngele lor. Furia şi disperarea poartă armele lor şi nu tîrziu cu gemetele murinzilor, răsturnaţi în pulbere, se amestecă nechezatul armăsarilor ce se împărtăşesc de furia călăreţilor. Felix se încruntă ca un leu giune care întăia oară au ieşit la pradă ; neputînd sâ-şi afle pe rival, vra în sîngile ostaşilor lui să-şi stingă sătea de vendetă şi cu sumeţie se înaintează unde ferbea lupta
146
mai tare. Mai mult decît armele cele strălucinde şi scutul său, împodobit cu sturzul, stema familiei sale, bravura cea sumeaţă şi stîrpitoare a acestui giune atrage asupră-i deodată trei moldoveni miiiani, cari, incingîndu-1 într-un cerc îngust, detunau asupră-i lovituri mortale. Deşi spata cea fulgerătoare, cu măiestrie cavalieră mînuată, îl apăra, totuşi, văzîndu-se în pericol, cu un glas detunători de care au amuţit sunetul săbiilor, chemă în agiutori pe fratele său. Acesta dă pinteni armasariului şi cu furia unei furtuni se repezi pintre duşmanii ce-i închidea calea, dar un arcan, cu ghibăcie aruncat de un moldo-van pe capul armasariului, îl face să poticnească, să se răstoarne şi sub povara sa să ţină încătuşet pe cavaleri, în acel minut, Felix capătă două lovituri de moarte, încît, mai nainte de a-şi da sufletul, nu-i rămîne timp decît a striga : „Frate, spune că mor pentru Elisabeta şi amoriul ei !" Cu căderea şefilor conteni astă cruntă luptă şi pe cît sînge s-au vărsat din furia luptei, pe atîta şi mai multe lacrimi au stors durerea duiosului frate pentru moartea lui Felix. Puţinii poloni rămaşi în viaţă, împreună cu Gheorghi, fură conduşi înaintea lui Bogdan,, care, descoperind planul perfid al rivalului său şi aprins de urgie, rîndui a se clescăpăţina toţi prizonierii, asupra cărora, împreună cu învincitorii lor, se înalţă o movilă singuratică, monument de bravură antică şi de duşmănie, care şi azi încă din sînul ei aburează spirit de dizbinare între mazili, cari vecinie se ceartă pentru proprietatea lor.
întreprinderea avanturoasă a acestor doi fraţi renumiţi şi moartea lor tragică căşună o vie impresiune în ambele ţări. Ea au fost sugetul unei balade rutene, numite Duma, care pană în zilile noastre se conservează5 în tradiţiunea păstorilor, cari prin acte acompanează textul acestui cînt elegiac. O asemene crudă tratare a prizonierilor aprinsă nu mai puţin o cruntă vendetă din partea polonilor. La cea întăi bătaie ce au urmat, polonii nu dădură nici un pardon prizonierilor moldoveni şi mu-
5 S. Sarnicii Annalium Polonicorum, lib. VII, pag. 1198 (Gh. A.).
147
mele ambelor naţiuni plîngeau îndelung împătimirile crude ce au adus atîta doliu asupra lor.
Dar aceste barbare represalii erau numai semne a neputinţei polonilor de a înfrîna cursul vincitori a lui Bogdan. Drept aceea, cu toate disfătuirile amorpropriu-lui naţiunal şi în contra intrigelor partizanilor lui Trifail, regile fu constrîns a întră în înţelegere cu Bogdan şi a trimite trei din miniştrii săi, cari cu un asemene număr de plenipotenţi moldoveni au închiet o convenţiune cu următoarele punturi :
1. Elisabeta se va mărita cu Bogdan, pentru care papa, în privirea interesului creştinătăţei, avea a rîndui un arhiereu la celebrarea cununiei ;
2. Bogdan va fi sincer aleat al Poloniei şi al tuturor puterilor creştine în contra turcilor;
3. în Moldova se va aşaza statornic un episcop catolic cu clerul său, şi ist din urmă punt cuprindea clau-zuia cum că Bogdan cu curtea sa ar îmbrăţoşa ritul catolic 6.
Pentru îndoita solenitate a încheierei păcei şi a nun-ţei Elisabetei se făceau în ambele capitalii pregătiri pompoase, în care Bogdan se vedera triumfînd preste nenumărate greutăţi pentru statornicirea soartei patriei şi apărarea creştinătăţei, cînd deodată pătimirea lui Alesandru se arătă nevindecabilă, căci, în mezul curei unui empiric grec, ce-1 uda toată ziua în scăldătoare, spre a putea mai mult asuda toată noaptea, pacientul ş-au dat sufletul în 19 august 1505.
Astă tîmplare fu nouă pedecă în planurile lui Bogdan. Sighismund urmă fratelui său pe tronul Poloniei şi prin o ambasadă au înnoit bunele relaţiuni cu Moldova, însă parte pentru doliul răposării, parte pentru răzbelul ce s-au aprins între Polonia şi Moscva, au rămas iar amî-nată cauza măritatului, în consideraţiunea caria Bogdan au mărturisit o mărinimie mai presus de ceea ce cerea interesul statului, încît el păzi pacea, fără a supăra întru nimic pe vecinii cei învăluiţi în acel greu răzbel.
6 De însemnat este că în acea epohă împăratul Maximilian, regele Franţiei Luis XII şi Ioan al Danimarcei au propus ţarului Vasili de a îmbrăţoşa catolicismul (Gh. A.).
întîrzierea peste măsură a acestei chestii îl făcea^ cu toate aceste a realiza în urmă tratatul cu arma în mînă, cînd Trifail, neadormit în intrigile sale, au provocat lui Bogdan despre altă parte un nou răzbel. Radul al III, numit Călugărul, care urmă pe tronul Ţărei Muntene, neputînd nici el, nici poporul uita perderea ţinutului Putna, luat de Ştefan voievod, folosindu-să de învăluirile lui Bogdan cu Polonia şi încredinţat că timpul ar fi acela favorabil a se vindeca, cu toată puterea sa au intrat în ţară la 1507, au ars şi au prădat politiile şi satele acelui ţinut păn la Şiret. Asemene act şi pradă din partea vecinilor compatrioţi, care au fost simţit mai nainte toată puterea lui Ştefan voievod, îndemnă pe Bogdan a li vedera că bravura moldovenilor nu s-au destins în mormînt cu părintele său ; drept aceea, fără preget pur-cesă la Ţara de Gios cu oastea lui aleasă. In puţine zile curaţi de atacatori ţinutul împresurat, trecu Milcovul şi pană dincolo de Rîmnic pusă sub sabie toată Ţar*a^ Muntenească, constrînse pe români la o bătălie decisivă lîngă Retezaţi, la locul numit Movila Găiatei7. Văzînd Radul voievod apropierea fortunei ce era să se discarce asupră-i şi, ca pe antecesorul său, să-1 arunce de pe tron, căută mîntuirea sa în propunere de pace; drept care, pe cînd aveau a se lovi ostile, se înfăţoşa în mezul lor, în fruntea unei deputaţiuni] Maxim, arhiereul ţărei, care, născut din despoţii Serbiei, prin evlavia lui şi învăţătură agiunse mai pe urmă la astă treaptă naltă. La vederea venerabilă cu care acest ecleziastic se înfăţoşa, cungiurat de toată pompa arhierească, se. plecară armele învincitoare. Maxim, prin cuvinte dictate de Evangelie şi de politică, au vederat atît, păcatul de a se măcela între sine fraţii născuţi din o singură mamă, cît şi dauna ce provinea pentru ambele naţiuni răspîndind sîngile şi puterea lor, care, spre mîntuirea creştinătăţei, mai bine l-ar păstra în contra duşmanului comun. în discursul său învăţatul orator s-au folosit de anumele locului unde soarta i-au întrunit spre a trata, amintind că precum Gaeta au înlaptat odinioară pe Eneas, străbunul gemenilor fraţi fundatori
7 Gaeta, cetate lîngă Neapoli, fondată în suvenirul doicei lui Eneas (Gh. A.).
148
149
Romei, de asemene astă movilă, consfinţită numelui ei, prin esemplu să nutreză cu laptele iubirei pre moldo-români, gemeni unei singure mume. Drept care propuind o cruceadă în contra Semiiunei şi căutînd să stîrpească toată sămînţa dizbinărei între ambii domni, au discoperit lui Bogdan urzirile cele trădătoare ale lui Trifail, care înteţise şi astă clin urmă dizbinare. Bogdan, care nutrea in cuget planul cel măreţ, preferîndu-1 la a sa personală vendetă, lesne s-au înduplicat la propunerile de pace, încît a doua zi, 20 octomvrie 1507, urmă pe movila antică a Gaetei întîlnirea între ambii domnitori ; aice, în fiinţa acelui arhiereu şi a boierilor ţărei se subscrisă tratatul ele pace şi Radul giură pe sînta Evangelie păzi-rea condiţiunilor, întărind pe totdeauna cesia ţinutului Putnei cătră Moldova, cu cetatea Crăciuna8, ca să fie margine între ambele ţări învecinate, precum o statornici Ştefan voievod ; Radul au înturnat încă moldovenilor toate lucrurile răpite din acel ţinut, după care Bogdan voievod se întoarse în triumf la Suceava.
Inchierea cea repede a răzbelului, de la care Trifail aşteptase rezultate favorabile planurilor sale, îl făcu a presimţi catastrofa sa. Spre a o preveni, mai nainte de înturnarea lui Bogdan, adunînd cită avere au mai avut, trecu repede în Polonia, unde se declară de pretendent al domniei Moldovei, împuţind lui Bogdan tiranie, înţelegere cu turcii şi duşmănie neîmpăcată asupra polonilor. Din aceasta disfirîndu-se înaintea ochilor lui Bogdan tot şirul intrigilor nemulţămirei lui Trifail şi că în Polonia era cuibul maşinărei ce pană amu au paralizat plinirea însoţirei sale, după ce au asigurat pacea despre amiazăzi, decisă a înnoi încă o dată peţirea Elisabetei, care de nou formal refuzată fiind de Sighismund, Bogdan giură a-şi răscumpăra ruşinea şi a pedepsi pe tra-ditor. De aceea ei retrimisă în Polonia toate dresele pe-ţirei, cu darurile regeşti, şi se pregăti la răzbel.
. Dar mai nainte, după ce se făcură în toată ţara rugăciuni publice şi agiun de trei zile, Bogdan depuse rugile sale în monastirea Putnei şi pe mormîntul nemuritoru-
8 Crăciuna, zidită pe ruinele anticei cetăţi dacoromâne de Ptolomeus numită Pirum (Gh. A.).
150
lui său părinte ceru agiutorul ceresc în astă întreprindere dreaptă. Atuncea, chiar în mezul pregătirilor răzbelice, se însoţi cu o giună română din Moldova.
In acea epohă, Sighismund, păciuindu-se cu Moscva, trimisă o ambasadă strălucită la dueile de Meclemburg, să peţască ele soţie pe fiica sa Ana, principesă de o fru-museţă estraordinară. Cînd deodată, în mezul pregătirilor de solenitatea nunţei, ce se făceau în Cracovia, regele căpătă fatala ştiinţă că Bogdan, cu o oaste puternică, să pregăteşte a-i turbura festinul şi a răzbate în Polonia. Sighismund, văzînd că în locul făcliei Imeneului se aprindea torcia Belonei, rechemă pe ambasadorii peţitori, ce agiunsese la Poznean, prochemă sub grea pedeapsă la arme pe nobilitatea polonă, înrola pe mercinarii germani şi boemi şi prin grabnici trimişi ceru agiutori şi de la fratele său Vladislav, regele Ungariei. Vladislav n-au pregetat a-1 disfătui de la acest răzbel, amintindu-i înfrîngerea ce au pătimit în Moldova polonii sub regele Ioan Albreht şi cît de vătămători lucru ar fi a lîngezi puterea Moldovei şi prin asta a deschide turcilor o cale spre Polonia.
Voind Bogdan să facă a simţi Polonia povoara vîrtu-tei sale, orîndui a se aduna oaste din toate olaturile Moldovei. Cîmpulungenii, cumanii şi vrâncenii trimiseră îndoit număr de arcaşi, purtînd fiecare în cucură cîte 100 săgeţi, iar la coapsă cîte un pumnar cu îndoit ascuţit; între aceştia se deosebeau stoluri de săneţeri săcui, cu arma cea cumplită de curînd introdusă şi în munţii lor, ţara de mijloc adună cete numeroase de pedeştri lăn-cieri, cu măciuci ferecate, cu securi înarmaţi şi cu pa-văze de pele de bour ; hotărnicenii şi codrenii de la Ti-gheci au trimis călărimea, ce prin ghibăcie şi repegiune era spaima duşmanilor ; de la Suceava şi de la Baia se scoase un număr însemnat de tunuri, cu artileri saşi, sub povăţuirea unui genovez ; amuniţiunile şi pro viziunile erau încărcate pe telegari9 de munte. Aceşti ostaşi, cu armele şi portul lor, se păreau re-nvieţi din seculile Romei, avînd o cămeşă păn la genunchi, o cingătoare, un
9 Teligar, de la teleagă sau cal ce duce săgeţi : tela-gerens (Gh. A.).
151
tabar scurt pe umere aninat, opinci în formă de sandal, în cap o pălărie mică sau o căciulă ce acoperea părul cel comos. Astă oaste, sub Bogdan, o comandau boierii Cîrja, Patrie, Arvat, Dinga, Zbera, Şendrea, Telab şi Să-cueanul.
Oastea de căpitenie, cu pojijiile ei înşirată în şesul cel întins dintre Prut şi Nistru, fu cercetată de Bogdan, care, aclunînd în giurul.său pe căpitenii şi stegari, le făcu un cuvînt pătrunzători, arătîndu-le strîmbătatea şi insulta suferită de la poloni şi îndemnînd apoi şi pe ostaşii giuni a se pildui de consoţii lor veterani, înalbiţi în cursul în-vincerilor. O aclamaţiune generală ură pe domnitori ; buciumurile de aramă răsunară semnalul înaintirei şi bandierile naţiunale, stolite cu simbolul învincitorului balaur, voioase fluturau în aer, care răsuna de cîntecele răzbelice ale giunimei.
Mişcarea lui Bogdan răspîndi în Polonia o spaimă nespusă, de care cuprinşi locuitorii mărgineni şi nobilii fugeau înăuntrul ţărei şi în cetăţi. Bogdan motivă acel răzbel : 1. Pentru strîmbătăţirile ce făceau polonii moldovenilor, fără a putea căpăta vro dreptate, şi pentru cruzimile lor, 2. Pentru datoria cea veche a Pocuţiei, 3. Pentru insulta ce-i făcusă şi 4. Pentru refuzarea Elisabetei şi pentru protecţiunea ce se da rebelului Trifail. Oastea, după ce prin eserciţii şi rugi, ca în timpul lui Ştefan voievod, s-au pregătit şi s-au adunat lîngă cetatea Hotinului, trecu Nistru, parte în vad, parte pe plute şi pe barcele aduse de la Chilia şi Cetatea Albă, la 29 iunie, şi a doua zi sosi la cetatea Cameneţi, numită Po-dolski. De aicea cete de călărime se răspîndiră, în cîteva zile prădară şi arseră locuinţile cele înavuţite ale Po-doliei. Neîntîrziet după aceasta, de-a lungul Nistrului oastea sosi înaintea cetăţei Halici, vechea capitală a Ga-liţiei, în care mulţi nobili cu avuţiile lor s-au fost re-fugit. După cîteva zile de asedie cu agiutorul tunurilor bombarduitoare, cetatea au capitulat şi s-au trădat cu toată averea şi garnizoana10.
Moldovenii, însemnînd calea lor prin foc şi sabie, sosiră la cetatea Liov, unde se refugisă şi traditoriul Tri-
10 Krotkie zebranie Kroniki Polskey, pag. 110 (Gh. A.).
fail, a căruia prindere era una din cauzile espediţiunei. După ce ei, în curs de trei zile, au asediat cetatea, ce era cu îndoite întărituri şi canaluri încinsă, şi după ce de pe muntele apropiet au bombardat-o cu o puternică artilerie, răspingînd garnizoana de oşteni şi de săteni cu coase înarmaţi, a patra zi s-au dat asaltul general ; în fruntea asaltatorilor se afla Bogdan, care au vederat curajul său şi virtutea erculică, căci în mezul săgetărei, a grindinărei petroase de pe murii cetăţei, cu braţ puternic însuşi au spart poarta şi au deschis-o oastei, care adună de aice o pradă înseninătoare. Insă negăsind pe Trifail, care aflasă mijloc de a scăpa la munte în Ungaria, şi încunoştiinţîn-du-se că regele Zigmund, în fruntea oastei de 60.000 de poloni şi auxiliari boemi, se înaintea de la Cracovia, Bogdan, după ce scrisă cu săgeata pe poarta Liovului numele său, spre a fi Elisabetei de suvenir amar, iar locuitorilor de spaimă, şi care în curs de veacuri s-au ţinut minte, se întoarsă pe calea sa. Încărcaţi cu trofee, moldovenii atacară cetatea Rohatin, au luat-o cu asalt şi au prădat în monastirea cea înavuţită multe odoare şi obiecte preţioase. Bogdan de asemene puse a se destinde de pe turn clopotul cel manin, care era vrednic de mirare, orînduind a-1 transporta la Suceava. In monastirea aceea, care era a capuţinilor, se afla un călugăr foarte bătrîn, numit pater Vicenti. Naşterea sa era contimpurană cu ziua cînd s-au vărsat acolo acel clopot, pentru care călugărul, cre-zîndu-se gemene cu dînsul, i-au fost clopotar, iar amu, în adînci bătrîneţe, conserva numai titlul onorar al postului său şi dorea ca acel clopot, ce i-au sunat la naştere, să-i răsune şi la moartea lui, încît, cu neputinţă fiind a-1 despărţi de fratele său de bronz, precum numea chiar pe clopot, au fost de nevoie a lua împreună şi pe Vicenti. Acest bătrîn, şezînd pe car lîngă clopot, cu glas tare citea rugăciunile de Ave Măria şi litaniile, iar bronzul răsuna suspinile durerei sale. Pentru transportarea acei povori manine erau la car înşiraţi un mare număr de boi. Din urgie şi vendetă, mulţi nobili prizonieri, spre agiutorul trăsuriei s-au îngiugat împreună cu Rafail Ha-liţki, proprietarul Rohatinului. Acest transport cu prăzile, trofeile şi prizonierii au agiuns la Suceava, unde clopotul, aşezat pe turnul mitropoliei, răsună laude şi
152
153
mulţămiri lui Dumnezeu pentru favorul ce au dat armelor patriei. Dar Trifail, din ascunsurile sale, prin partizani, răspîndea prezisul că clopotul acela în curînd va suna căderea lui Bogdan.
Aceste evenimente, ce aruncau o nouă lucoare asupra Moldovei şi erau o răscumpărare dreaptă a afrontului şi a daunei comune ce s-au fost adus parte din politica orbită de pregiudeţe, parte din uneltirile perfide ale lui Trifail, au ovelit în ochii lumei naţiunea polonă şi au întristat foarte pe regele Sighismund, care la începutul domniei sale dizvolta un caracter înfocat şi întreprinzători. Văzînd deci înfrîngerile oastei sale, căderile cetăţilor ţărei, prăzile şi sclaviile pătimite, s-au aprins de mare mînie şi în public au giurat cum că va spăla ruşinea şi dauna naţiunală în rîuri de sînge moldo van. De aceea amu nici atîta n-au voit să asculte de sfatul fratelui său Vladislav, care îl îndemna a nu începe un răzbel nou, pentru o cauză ce ar figura mai bine în un romans cavaleresc, decît în analile unei naţiuni şi al căruia rezultat nu poate fi decît vătămători pentru toată creştinătatea. Sighismund însă, împismăluit şi înteţit de atîte familii nobile ce au perdut pe fii lor în răzbel şi în sclavie, mai ales au cerut a nu fi împedecat spre a da oastei şi na-ţiunei sale o satisfacere încruntată, pentru ovelirea ce au pătimit de la Bogdan.
Drept aceea, în 26 august 1509, purcesă în fruntea unei armate puternice, mai numeroase decît aceea cu care au fost combătut în contra Moscvei ; dar sosind la Liov şi văzînd pe poarta cetăţei zugrăvită figura înfiorătoare a lui Bogdan, întru atîta s-au mîniet, că se simţi cuprins de oarecare friguri, care îl împedeeară a se înainti, încît fu nevoit a încredinţa supracomanda oastei lui Nicolai Cameneţki, voievod de Cracovia. Acest oştean, de asemene crud cît şi foarte practic în trebile răzbelice, sosind la malul Prutului, lăsă acolo toată pojijia militară şi, împărţind fiecăruia ostaş proviziune pe două săptă-mîni, repede au trecut rîul lîngă Ciceu11.
Văzînd apropierea unei asemene fortuni, Bogdan au aplicat tactica cea înţeleaptă de a-şi cruţa oastea şi a
11 Munte lîngă Cernăuţi (Gh. A.).
constrînge pe duşmani de a-şi consuma însuşi puterea lor. Drept aceea el se retrasă din cîmpie la locurile cele tari, cu care însuşi natura dănui această ţară pentru apărarea ei. Dacă oastea moldovană, în cursul înrumperei sale în Polonia, au întrecut în valoră pe acea polonă, apoi aceasta, întrînd amu în Moldova, mai mult au în-trecut-o în barbarie şi în cruzie 12. Cetele lui Cameneţki sămănau cu acele ale lui Atila ; ele purtau foc şi sabie prin politii şi sate ; nici sexul, nici vîrsta nu erau apărate şi, sătoşi de sînge, vărsau numai pe acel al dizar-maţilor. Cernăuţii, Botoşenii şi Ştefăneştii, politii neîntărite, fură răduse în cenuşă. Apoi, după ce ucideau pe locuitori, îngiunghiau vitele cîte mai găseau pe la sate. Dar aceşti măcelători nu cutezau a se înainti mai înăuntru, nici a ataca cetăţile sau pe Bogdan în poziţiunea sa, amintindu-şi nevoile cele cumplite care au fost pătimit în locurile acele. Temîndu-se de un asemene rezultat, regele Vladislav au trimis doi ambasadori : pe Varlam Bornamiesa şi pe Osvald Coiîatki, spre a curma duşmăniile între aceste puteri. Ii însă nu agiunseră la timp să poată împ3deea bătălia cea sîngeroasă care au urmat la Hotin.
După ce polonii au plinit cruziile neauzite în curs de^ douăzeci de zile, se înturnară încărcaţi de prăzi şi prizonieri ; atunce oastea moldovană, ieşind din codri, cuprinsără vadurile Prutului şi au luat pojijia duşmanilor, încît aceştia, spre a nu cădea în cursă, fură nevoiţi a se retrage spre Cameneţi. Atunce Bogdan, ieşind din poziţiunile sale numai cu călărimea, neaşteptat au lovit partea oastei polone rămase dincoace de Nistru, dar în acea zi scăderea repede a apelor au îndămînat în minutul critic pe gvardia polonă, comandată de Tvuraveki, a retrece rîul şi a ataca la spate pe moldovenii ce asaltau tabăra polonă, plină cu avuţiile răpite. Din cauza locului stîncos, moldovenii discălecînd combăteau pedeştri şi acum avînd a se apăra din două părţi ii au încăierat lupta cea mai sîngeroasă şi împismăluitâ. Polonii apărau tro-feile ce aveau să mărturisască victoria lor, iar moldovenii combăteau de moarte spre a-i nimici, nu ca pe
Benardi Vapovii Fragmentum, pag. 541 (Gh. A.).
155
154
oşteni, ce chiar ca pe răpitori sălbatici ; furia şi opintelile lor au fost atît de mare, că la atacul taberei polone, întinse pe rîpele Nistrului, boierii păşeau în fruntea asaltatorilor ; măcelătura din ambele părţi fu cumplită, un număr înseninători de boieri au perit şi cîţiva răniţi au încăput vii în minele duşmanului, precum Matei logofătul, Cîrja şi Patrie, pre lîngă cari şi un număr înseninători de giuni nobili, numiţi copii din casă. Spre a-şi plini votul ce lăcrămînd Camineţki făcuse înaintea înce-perei campaniei, cînd au văzut la Podhaiţe movila în care erau îngropaţi 50 nobili poloni, discăpăţinaţi dupre ordinul lui Bogdan, au rînduit amu să se taie capul la un asemene număr dintre aceşti giuni moldoveni13.
Astă tîmplare, ce au costat polonilor mult sînge ^ şi perderea întregei gvardii regeşti, care în zale de oţel în-văscută cu greu combătea pedestră, Sighismund au serbat-o la Cracovia ca o mare victorie, a caria rezultat însă, raportat chiar de hronografii poloni14, se vederează că au fost deopotrivă vătămători pentru ambele părţi, căci în alt fel Sighismund n-ar fi acţeptat mijlocirea fră-ţîni-său. Astă mijlocire, care avea de scop a încheie pacea şi o întreită aleanţă ofensivă şi defensivă, de asemene s-au îmbrăţoşat de Bogdan, înfăţoşîndu-se plinirea planului favorit de a închega prin ea un troian nestrăbătut în contra propăşirei turcilor. Drept aceea s-au încheiat o armistare şi s-au întrunit în iarna aceea la Ca-meneţ-Podolski sus-numiţii plenipotinţi unguri, iară din partea Poloniei: marşalul imperiului Stanislav de Ho-deţi, Ioan Lasku, episcop de Gnezno, cancelar al statului, Gheorghi Cicupeki, castelan de Belţi, şi Petru To-miţki, secretarul regelui ; din partea Moldovei : logofătul Ioan Tăutu, boierii Toader, Isaac şi Ioan. Acest tractat, încheiet în 23 ghenarie 1510, sună că dupre mijlocirea regelui de Ungaria, spre folosul creştinătăţei şi ferirea pe-ricului turcilor, va urma pace şi aleanţă statornică între tustrelele puteri; drept aceea, 1. Bogdan părăseşte pre-tenţiunile sale asupra Elisabetei şi anulează actul giu-
13 Benardi Vapovii Fragmentum, pag. 541, 542 (Gh. A.).
14 A. Gwanina, Krokte zebranie Kroniki Polskey, pag. 119 (Gh. A.).
ruirei ce i s-au dat întru aceasta, 2. Prizonierii se întoarnă de ambele părţi, 3. Stricăciunile şi daunile unora şi altora să se uite, 4. Spre a regula cearta pentru Po-cuţia, se vor denumi cîte 4 comisari din partea Ungariei, Poloniei şi Moldovei, 5. Nici o parte să nu favoreze pe vrun pretendint, ci mai ales să-1 alunge din ţară, 6. Con-tractuitorii să-şi deie agiutori reciproc în contra turcilor, 7. Comerţul să fie liber şi vămile ca mai nainte. De asemine au abdicat fiecare parte la clezdăunarea cheltuielilor de răzbel ce pretindea.
Cu toate daunile ce au suferit în ist din urmă răzbel, Bogdan s-au mîngîiet că închierea unei legături cu acele două staturi va favora planul său primitiv de a statornici pentru viitor soarta patriei şi împreună cu aliaţii săi a forma o barieră puternică în contra încălcărei turcilor. Drept aceea, el propusă papei o cruceadă, însărcinîndu-se a conduce cutetrele armiile în Tracia. Papa, care la ist ocazion apreţui valora şi sîrguinţa lui Bogdan, au mustrat pe Sighismund că n-au conlucrat prin însoţirea sa cu Elisabeta a lega mai strîns pe Bogdan cătră interesul Apusului şi totodată trimisă un delegat la Sighismund ca, împreună cu trimişii Ungariei şi ai Moldovei, să se reguleze astă chestiune a cruceadei. Congresul ce s-au ţinut întru aceasta n-avu rezultatul dorit, căci fiecare parte avea casnicile ei greutăţi şi interesuri, fără a aminti că în unire stă tăria, încît şi Bogdan, după atîte cercări şi giuruinţi, rămasă părăsit în propria sa putere.
In epoha pe cînd începu a se întemeia în Constantinopoli puterea otomană, alta, asemene ei, mai de mult înflorea în Taurida (Crîm), sub dinastia tătară a Ghe-reilor. Ştefan cel Mare se afla în relaţiune bună şi personală prietinie cu cel mai mare han al lor, Mengheli-Gherei, principe înţelept şi brav. însă agiungînd la bă-trîneţe, mînele cele lîngede ale lui Mengheli-Gherei nu mai puteau ţînea în frîu oardele barbare ale tătarilor, cari, din oşteni ce erau mai nainte, prefăcîndu-se în bande de hoţi, începură a încălca Moldova, a o prăda şi a trage în sclavie un mare număr de locuitori. In curs de trei ani, ţara pătimi două asemene încălcări din partea tătarilor. In acea din urmă înrumpere, Bogdan în-frînsă la malul Nistrului numeroasele lor cete încărcate
156
157
de prăzi şi sclavi, din cari cete multe s-au înecat, şi au ucis chiar pe Harcic Bitikerei, fiul hanului.
Cu toate aceste evenimînte fatale, Bogdan nu perdu încrederea sa în Dumnezeu pentru mîntuirea patriei şi căută un aleat coreligionari în persoana marelui principe de Moscva, Vasilie Ivanovici, cătră care prin Polonia trimisă ambasadori. Deşi depărtarea şi învăluirile în care se afla atunce acel monarh cu Litva şi cu ordinul teotonic nu-1 iertau de a întinde îndată lui Bogdan o mînă de agiutori, dar acest pas fu folositori mai tîrziu pentru Petru Rareş, fratele lui Bogdan, pe care ţarul Vasilie îl sprijini prin înfluinţa sa.
Fără nici un razem străin şi bătut de atîte valuri furtunoase, Bogdan, ca un plutitori înţelept, n-au minat vasul în contra vîntului, ce ş-au amintit de zisele cele înţelepte pe care nemuritoriul său părinte i-au lăsat prin testamentul politic, de a nu se răzăma în agiutoriul vecinilor săi creştini, cari erau de patimi şi de intrigi din năuntru deşiraţi.
Spre a-şi asigura pacea de partea turcilor triumfători asupra celor întăi puteri ale Europei, pe a cărora tron se suise sultanul Selim, întreprinzători şi ambiţios, Bogdan i-au trimis la 1513 o ambasadă cu daruri, care epohă şi evenimînt turcii îl numără ca începutul suzerenităţei lor asupra Moldovei, deşi multe acte diplomatice, tractate şi răzbeluri, chiar cu Turcia făcute, mărturisesc mai îndelungată independinţa acestei ţări de orice înrîurire străină.
Cu toate că din epoha tradimîntului lui Trifail în Moldova şi a fugirei sale din cetatea Liov mai nimic nu se auzea de dînsul, totuşi spiritul său cel întreprinzători şi mănos în nouă urziri n-au şezut în nelucrare. Insă cu planul lui au fost nevoit a schimba şi scena lucrărilor sale, căci în Polonia, unde se recunoscu spiritul său neastîmpărat în turburare, nemaiaflînd încrezători, el se văzu nevoit a se strămuta în Ungaria şi în Transilvania cu partida sa, compusă de un număr de nemui-ţămiţi munteni şi moldoveni, de cari pentru dauna patriei, şi chiar a lor, ţările aceste niciodată n-au avut lipsă, şi asta mai cu samă se trăgea din viţioasa constituţiune, care, ca în Polonia, împărtăşea pe fiecare boierin de dri-
tul de a putea agiunge la scaunul domniei. Mînat despre o parte de ambiţiunea sa, în care nu-1 reţinea nici o pe-clecă, şi strîmtorit de datornicii săi, s-au văzut nevoit a cerca toate modurile de a scăpa din asemene poziţiune. Văzîndu-şi însă şi aicea înfrînate dregirile sale pană amu urzite, nu i-au rămas alta decît a se subtrage din aceste greutăţi prin o repede dosire de pe teatrul lumei, după care de partizanii săi formal s-au înmormîntat, spre mul-ţămirea guvernului, care, în puterea tractatului, era în-datorit a-1 privighea, însă cu adîncă întristare a creditorilor săi. Perclerea neaşteptată a acestui om de pe scena politică făcu o senzaţiune însemnătoare mai ales în Moldova, unde-şi avea întinse firurile uneltirile sale. Bogdan, scăpînd de un traditori ce nu agiunsăse încă a-şi lua mulţămita în proporţia crimenului său, au urmat în mai mare linişte a se îndeletnici cu măsurile din năuntru, ţintitoare a vindeca suferinţile trecute ale poporului, cari se dădu iar la pacinicile sale ostenele. Insă multe familii moldovene, nobile şi sătene, mai ales acele din Ţara de Gios şi de pe ţărmurile Mărei Negre, plîn-geau floarea giunimei răpite de tătari, a caria număr se suia păn la 60 000 suflete. în epoha aceea de doliu public, clerul ţărei şi monastirile înavuţite, credincioase înaltei chemări şi a voinţei fundatorilor, au practicat zisele Mîntuitorului :
„Am flămînzit, şi mi-aţi dat de am mîncat ; însăto-şat-am, şi mi-aţi dat de am băut; strein am fost, şi m-aţi primit; gol, şi m-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi m-aţi cercetat pre mine ; în temniţă am fost, şi aţi venit la mine".
Drept care mulţi călugări, bărbaţi ce nu se temeau a purta numai semnul crucei şi între păgîni, nici îşi mărgineau evlavia numai în cuvinte, ci o mărturiseau prin fapte vii, s-au însărcinat a merge în Tauridă şi pe la alte părţi locuite de tătari, ca să răscumpere cu banii acelor monastiri pe moldovenii cari gemeau în sclavia străinătăţei ; încît acei cuvioşi părinţi, după învincerea periculilor ş-a nenumăratelor greutăţi, se vedeau întur-nînd în patrie părinţilor pe fiii şi fiicele răpite şi copiilor sărmani pe ale lor mume eliberate. Asemene evenimînte, în curs de atîta ani repetate, au căşunat nu puţine epi-
159
158
zoade tragice şi interesante, vrednice a fi descrise de condeie mai ghibace, care ar mărturisi contimpuranilor toate nevoile cu care au combătut strămoşii, pană cînd am agiuns la ist grad de faţă a siguranţei politice şi individuale.
Asemene răpiri de oamini, care urmau pană în epoha memorabilă în care armele ruseşti au dizrădăcinat din Bugeac pe tătari, au ocazionat că nu puţine familii moldovene avură şi poate încă au afini (rude) între acii mohametani, lucru care au fost motivat prepusul că unele din familiile nobile ale Moldovei s-ar fi trăgînd din tătari, cînd este cunoscut că mohametanii în cazuri foarte rare îşi părăseau ţara şi religiunea, încît se poate asigura că, după ce bunii sau părinţii unor asemene familii au fost cîndva în sclavie, nepoţii sau fiii lor, cu-noscîndu-şi uricul, s-au folosit de oarecare împregiurări favorabile spre a se înturnă în patria lor primitivă15.
In luna fevruarie, anul 1510, muri văduva lui Ştefan voievod, Măria doamna, muma lui Bogdan, pe care el o iubea cu un simţimînt de evlavie, ce era una din virtuţile nemuritoriului său părinte. Astrucarea doamnei se făcu în monastirea Putna, în mauzoleul măreţ fundat de acel sînt domnitori spre a cuprinde rămăşiţele lui muritoare şi ale familiei sale. După ce s-au îmbălsămat, răposata se espuse în curs de trei zile în biserică, lîngă tronul domnesc, unde cu toată solenitatea primea onorurile, ca şi cînd ar fi fost vie. Apoi cu toată pompa arhierească şi domnească s-au depus în cripta familiei, în faţa lui Ştefan voievod, unde şi astăzi răposază ră-măşiţile ei. Dinastia domnitorilor Dragoşizi era atîta de iubită şi respectată de moldoveni, că şi la astă răposare poporul au mărturisit durerea sa prin manifistări publice, reţiindu-se de plăceri, agiunînd trei zile şi um-blînd în cursul doliului, ca şi curtezanii, cu capul descoperit, femeiele de tot îmbrobodite şi velate. Fiul cel
15 La anul 1804, pe cînd Moldova se întindea pană la Nistru, Bugeagul era locuit de tătari ; noi însăşi am văzut la Iaşi, în sala mitropoliei, oaspeţi tătari ce veneau să viziteză pe unchiul lor mitropolitul Iacov, care, precum e ştiut, era curat bun român şi vrednic arhipăstori (Gh. A.).
duios însă, curs de nouă zile s-au retras în monastire de ochii publicului, petrecînd ca şi monahii în agiunare şi în rugi, care piozitate o repeta la fiecare an, în zilele aniversare ale morţei părintelui şi mumei sale.
Anul 1513 era însămnat de o iarnă foarte grea şi cumplită, ca aceea ce, cu 300 ani mai în urmă, au căpătat nemurire prin catastrofa încălcărilor Rusiei. Munţii se păreau strămutaţi în şes, căci pe alocure neaua asemăna văile cu culmile dealurilor. Pădurile dispoiete de coamele lor se păreau stahii negre, clătindu-se de vîn-turi deasupra giulgiurei mortale şi astă scenă posomorită se turbura încă şi de urletul crivăţului, care cu furie dărma stejarii cei mai anoşi. Gerul cătuşisă cursul nurilor, fiarile sălbatice, îmblinzite de o putere mai mare, ca în timpul deluviului (potopului) căutau societatea omului şi petreceau cu dînsul în dumesnicie. Numai răutatea inimei nu se plecă înaintea furiei elementelor. Pe cînd Bogdan, în luna lui fevruarie, ce era aniversala doliului său, petrecea între morţii monastirei Putna, deodată un stol numeros de înarmaţi făcu a răsuna în Ţara de Gios strigătul rebel : „Să trăiască M.S. Petru voievod !u
Moartea lui Trifail era o enigmă şi chiar amu s-au văzut numai ca un strategim, uneltit cu agiutoriul partizanilor, ca prin asta să adoarmă privigherea duşmanilor săi şi să favoreze uneltirile sale cele nouă, încît, schimbîndu-şi nume, port şi chiar fizionomie, Trifail din Ungaria au trecut în Transilvania, unde dădu semnal partizanilor şi refugiţilor de a se întruni. După ce au organizat în secret cetele sale înarmate, folosindu-să de asprimea iernei, care se părea moldovenilor a fi de agiuns custodie la marginea ţărei, Trifail cu sumeţie răzbătu pe la Oituz în Ţara de Gios şi, unindu-se cu con-giuraţii săi pretutindene se proclama, sub nume de Petru voievod, ca domnitori al Moldovei, drept clironom al lui Bogdan, care, nevăzut fiind de cîtva timp, îl zicea mort în monastirea Putnei. Pe cînd deci domnitoriul, retras de lume, petrecea în cuget cu iubiţii răposaţi, sunetul de arme îl trezi din meditaţia sa. Numele lui Trifail, cu toate crimele sale înfăţoşîndu-i-se în memorie, au provocat o dreaptă urgie şi pedeapsă asupră-i. Deci pe cînd
160
161
Trifail, ce prin a sale moduri sporisă ceata sa prin alţi lesne crezători şi doritori de schimb de domnie, se înaintea, deodată stoluri alese din trei părţi cungiurase pe rebel şi la podul din gios de Vaslui, în 27 fevruarie, l-au lovit, l-au înfrînt, au ucis pe toţi compartaşii săi şi, prinzînd pe Trifail de viu, l-au adus înaintea lui Bogdan, unde îndată i s-au tăiet capul, care, de era minat de o inimă bună, ar fi putut figura între întemei-torii patriei sale.
Atunci, spre semn de mulţămire pentru harul ceresc, se făcură rugi publice în toată ţara şi clopotul de la Rohatin au sunat la Suceava triumful lui Bogdan şi pedeapsa traditoriului16.
PETRU RARES
LACUL
16 Facturile de căpitenie ale acestei novele sînt întemeiete pe datele istorice, iar epizoadele ţesute dupre tradiţiuni (Gh. A.)
Rîul Prut, în vechime numit Brutus, ce dispică Moldova în toată lungimea ei în două părţi, agiungînd aproape de marginea de amiazăzi a ţărei, mai nainte de a se revărsa în Dunăre, respinse fiindu-i apele de undele acelui rîu puternic, formează un lac întins, care dupre numele antic al rîului s-au pronumit Brutis sau Bratiş. Poziţiunea topografică a lacului, la care vasele străine clin Dunăre şi din Marea Neagră pot răzbate cu anevoie prin cele trei guri ce formează delta rîului, au menit a fi acest lac un adăpost şi port sigur pentru vasele ţărei, precum aceasta s-au practicat în veacul al XII de republica Bîrladului, a caria flotilă însemnată de galere cutriera Marea Neagră, făcea piraterii asupra vaselor de negoţ veneţiane şi genoveze şi îşi supusăse chiar Oleşia, politice faimoasă comercială aşezată la gura Niprului şi care era depozitară manufăpturilor Europei pentru comerţul Kievului şi al Asiei.
După a doua descălecare a românilor în Moldova şi unirea deosebitelor staturi mici sub o singură domnie, puterea înarmată a guvernului se concentra în acea de pe uscat, unde mai cu samă statul născînd se ameninţa de cătră vecini răzbelici. Aşa cît ţărmurile maritime, ca unele ce aveau o apărare naturală, se păreau de agiuns asigurate prin două cetăţi puternice : Chilia şi Cetatea Albă, care erau întărite cu numeroase garnizoane. De aceea Brutisul, ce dinioare furnica de galerele bîrlade-
163
nilor şi de vasele prădate, amu nu purta pe spinarea lui decît iuntri de pascari pacinici şi industrioşi, pentru că aceste ape, fiind amestecate cu acele ale Mărei Negre, ale Dunărei şi ale rîurilor Carpatului, formau o adunătură mănoasă de peşte ales a acelor trei regioane şi asta au atras pe malurile lacului numeroase colonii de pascari, cari, praticînd meşteria lor, duceau o viaţă ostenitoare, voioasă şi folositoare. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu' codrii Tigheoiului, spre amiazăzi se dis-chidea luciul apelor lacului, unde pe cîteva arinişuri şi insuleţe tufoase se vedeau colibi păscăreşti, între cari întreţineau comunicaţiunea luntri uşoare, ce ca soveice înaripate brăzduiau necontenit faţa lacului ; iară rîpa apusană era presurată de mai multe cotunuri păscăreşti, între cari se înălţa pe un muncel o casă mai mare, ce prin construcţiunea ei sămăna, şi în adevăr era, a proprietarului acestui lac.
Îndeletnicirea unui aşa mare număr de oameni în o industrie folositoare înfăţoşa în toate zilele un tablo interesant, căci fiecare anotimp era însemnat de o neîntreruptă lucrare. Staneştile peştilor erau îngrădite cu palance pană în faţa apei ; pe la vaduri erau aşezate vîrşe şi etere ţesute din vergele tinere de sălci, unde peştele, atras de curgerea apei, încăpea în cursă ; aproape de'rîpă erau înfiinţate peştine, în care se păstra peştele cel mai ales de fiecare feli. Se vedeau pascari nervoşi cum deştindeau de pe luntri reţele manine păn în fundul apei, cînd alţii, după ce le credeau pline, înotînd trăgeau căpiţele reţelelor spre mal, unde femeile şi copiii, ce pană atunce se îndeletniceau cu undiţe, alergau cu paniere spre a culege vînătoarea de peşte, care, mai nainte de a-şi părăsi elementul cel umed, prin feli de feli de sărituri şi opintele se nevoia de a scăpa din prinsoarea lui ; chiar şi noaptea nu conteneau asemene lucrări ; deseori în liniştea ei, la lucoarea lunei şi, în lipsa acesteia, cu fînare, se întreprindea o asemene vînătoare şi nu arareori astă meşterie pacinică se încheia cu o luptă cruntă ; căci dînd preste un moron, cigă sau viză mare, aceştia, ce erau spaima peştelui mănunt, opuneau o re-zistinţă mare şi uneori primijduiau pe sumeţii vînători, de nu le se nemerea, prin puternice şi ghibace lovituri
cu măciuci şi cu ostii, a ameţi şi a străpunge pe aceşti monştri ai lacului.
Astă industrie nu producea numai folos pentru pascari, ci şi pentru visteria ţărei, căci corporaţiunea era îndatorită, în loc de dabilă, a aproviziuna cu peşte cetăţile Chilia, Ghertina şi Cetatea Albă, precum şi mago-peţia curţii domneşti de la Suceava şi încă a întreţinea un stol de înarmaţi şi cîteva barce pe Dunăre pentru apărarea marginei de amiazăzi a ţărei.
Îngrijirea acestor lucrări şi îndatoriri de mulţi ani o purta Cerinat, vechiul proprietari al acestui lac şi al olaturilor sale, care împreună cu soră-sa Domnina împărţea folosul şi liniştea acestei vieţe. Cerinat fusăse în giuneţe om de oaste şi unul din aprozii lui Ştefan cel Mare, pre lîngă care au combătut în bătălia cea renumită de la Rimnic în contra oastei întrunite româno-turceşti, despre care în orele de repaus istorisea minunea întîmplată. Bătălia se făcu în ziua sîntului Procopie, a căruia agiutori nu-1 invocă Ştefan voievod în zadar, căci în mezul tumultului luptei înfiorate, Ştefan, picînd de pe armăsari, era aproape să cadă în mîna duşmanilor, dacă acest sînt patron nu l-ar fi învălit în un sul de nouri, din al căruia sîn, repede ca un fulger, au prompt eroul, oborînd şi stârpind cetele opuse, după care au cîş-tigat cu triumf învincerea cea strălucită. Aice căpătă Cerinat o lovitură grea apărînd pe domnul său, care spre mulţămirea credinţei şi aproziei sale îi dănui acest lac, spre a împărţi folosul cu sora lui Domnina, asupra caria se întindea un misteri nepătruns. Domnina fusăse în zilele ei cea mai frumoasă dintre femeile Moldovei, tinerică, cu graţii îneîntătoare îndănuită. Rămasă văduvă de la Rareş Hîrlăoanul, ea au fărmăcat inima lui Ştefan voievod şi fructul unui amori secret fu un fiu, care, dintre toţi fiii acestui erou, mai mult sămăna părintelui său şi în copilărie minea să fie bărbat strălucit. Dar fericirea ei trecută Domnina o răscumpăra prin o îngrijire necontenită, în care mai mult de douăzeci ani de la moartea eroului plutea pentru soarta iubitului său fiu. Vie înaintea ochilor ei era scena de pe urmă a în-tîlnirei sale cu Ştefan voievod, cînd podagra cea nevin-
164
165
decabilă şi ostenelile unei vieţe strălucite îl ţineau în cetatea Hotinuiui, fericat pe stratul durerei.
„Rareşo, zise atunce eroul cărunt, în fiinţa mitropolitului tarei, iacă minutul în care am agiuns la marginea vietei pămînteşti. Dupre cum m-au luminat Dumnezeu, am pus la caie ţara, ca să se poată păstra fiinţa ei sub apărarea celuia ce au înălţat-o. Amu mi-au rămas încă a-ţi spune voinţa me de pe urmă în privirea ta. Dacă Dumnezeu ar fi prelungit firul vieţei mele şi clacă a noastră sîntă lege ar fi iertat să mai trec la o altă însoţire, tu erai femeia aleasă întru aceasta, tu, Ra-reso, carea mi-ai născut pre cel mai tînăr fiu, ce încă în'fragidă vîrstă mineşte a se face demn de viţa Dra-gosizilor. Insă, ca un păzitor al legei ţărei, corona ei am încredinţat-o lui Bogdan, fiului mai mare. Amintind apoi cît sînge s-au vărsat în Moldova din cearta fraţilor, pretendatori coronei sale, vreu ca uricul fiului meu Petru să fie tuturor, chiar însuşi lui, ascuns ; creşte-1 şi chivir-niseşte-1 în meşteria păscăriei, pe lîngă Cerinat, credinciosul meu aprod, căruia i-am dănuit lacul Brutis cu olaturile sale. Aş putea, adaose a zice, pre tine şi pre fiul iubirei mele să vă presor cu odoare şi să vă dănuiesc moşii, dar acele ar fi un dar vătămători, ce v-ar împinge în volborea patimilor şi a dizbinărilor, în un timp cînd unirea şi concordia cetăţeană va fi arma neînvinsă a moldovenilor.
Iar dacă vrodinioară, dupre voinţa Celui de Sus, Bogdan, au pe tron, au pentru ţară combătînd, ar muri pe eîmpul bătăliei, fără a lăsa un moştean, şi Petru ar fi în viaţă, atunce, dar numai atunce, giură amu înaintea lui Dumnezeu şi în fiinţa s. sale mitropolitului, să te duci la Direptatea1 ţărei adunată şi să înfăţoşezi boierilor acest dres domnesc, sigilat cu inelul meu, ce ţi-1 dănuiesc ca o mărturie şi spre aducere-aminte. Atunce Petru şi tu să vă supuneţi la cele ce va orîndui Direptatea, iar pană în ziua aceea poartă în adîncul inimei tale îngropat ist mister ; spre mîntuirea ţărei şi a voastră
1 Direptatea se numea în vechime Senatul, precum astăzi Adunarea (Gh. A.).
aceste le cere, prin limbă de moarte, domnul şi părintele fiului tău."
Proşternută la picioarele sale, pe care Domnina li scalda cu lacrimi, i-au depus jurămîntul înfricoşat, despre care la tot minuntul îi amintea acel odor sînţit ce-1 purta pe lîngă inima ei.
De douăzeci şi trei ani zăcea mistuit în cugetul ei misteriul ce nu era nimănui în lume cunoscut decît răposatului mitropolit Teoctist, încît cu moartea aceluia au perit şi unica mărturie vie. Ea se întrista că asemene cu dînsa se va stinge misteriul şi nici o rază de mărire va luci vrodineoară asupra fiului ei. De aceea deseori suspina zicînd : „Sărmanul Petru î Nu ştie a cui fiu este ! Nici va şti vrodinioară, căci altă schimbare în soarta noastră nu văd decît aceea a perderei de speranţă, fiindcă Bogdan şi-au lăsat de moştean pe Ştefă-niţă, care, deşi giune, au îmbătrînit în clisfrînări şi în cruzie. De ar avea cel mai mic prepus de fiinţa unchiului său, nesmintit l-ar prosfora urgiei sale." Toate aceste şi caracterul energic al fiului ei o făceau să tremure pentru dînsul, nu cumva cazul să-1 conducă în vro cursă, de care, din ziua răposărei măritului domn, ea îl credea împresurat.
Dar precum Domnina era turburată de motive grele ce-i erau cunoscute şi pe care teama inimei materne încă le sporea, de asemene un simţimînt nesplicabil cuprinsese spiritul giunelui Petru. In loc să urmeze îndeletnicirilor şi plăcerilor ce-i înfăţoşa industria păscară, fiul Domninei avea o plecare de tot contrarie. Abie ieşit din brudie, el vedera un geniu mai presus de anii şi de con-diţiunea sa; jucăriile sale copilăreşti înfăţoşau purure lupte, şi din fiii pascarilor voia să informeze cete de ostaşi pe cari îi conducea la întreprinderi sumeţe, încît mai în urmă ceata acestor mirmidoni au cutezat a se măsura şi cîte cu vreun tătar, căruia se nimerea pentru pradă a se furişa pintre custodiile mărginene. Numai duioşia cea nemărginită care avea pentru mumă-sa îl reţinea de neastâmpărata dorinţă de a cerca în depărtare un obiect mai vrednic de întreprinderile sale. La necon-
2 Omuleţi fără însemnătate (Gh. A.).
166
167
tenite întrebări ce făcea despre uricul său şi despre soarta familiei sale, Domnina îi răspundea că un jură-mînt sfinţit şi înfricoşat o reţinea încă de a i le descoperi. Acest misteri mai mult îi aprindea fantazia, care ca pintre un văl cerca a gîci oarece mai presus de înţelegerea sa, şi înteţirea spiritului său o sporea încă auzirea multor fapte şi crimine plinite sub domnia junelui şi distrămatului Ştefăniţă voievod.
Cel ce ar fi văzut numai îndeletnicirile cele pacinice si industrioase ale pascarilor acestui lac ar fi crezut că toată ţara se bucură de linişte deplină şi de aplicaţiunea unor legi drepte. Dar gemetile ţărei, ce suferea un jug tiranic, începusără a răzbate păn şi în aceste locuri singuratice. Ştefăniţă voievod era un domn june, plin de talent, dar şi de viţii, distrămat în verşunie şi ^ crud vărsători de 'sîngele compatrioţilor săi. Cu veteranii bunului său au bătut pe tătari, au fost răspins cu ferice încercarea românilor ce voiau a restatornici marginile ţărei lor pană la Şiret, şi un corp de acei veterani au combătut la Mohaci3, unde armia creştină, în 29 august 1526, s-au sfărmat de turci şi unde Ludvig 11,^regele Ungariei şi al Boemiei, s-au înecat în o mlaştină, după care Ungaria în curs de 160 ani au purtat jugul otomanilor. Cu o oaste deprinsă a triumfa, cu un nume moştenit de la Ştefan cel Mare, acest nepot al său, în unire cu Polonia, ar fi putut plini încă întreprinderi mari, însă el au preferat a-şi încrunta mînile în sîngele duşmanilor personali şi a boierilor ţărei, încît faptele sale cele tirane se asemănă cu acele ale lui Neron, căci, precum acela cu învăţătoriul său Seneca, de asemene şi acesta urmă cu renumitul hatman Arbore, crescătoriul său, pe care sau de geluzia creditului ce ave la oaste, ori din vreun prepus l-au discăpăţinat în Hîrlău şi după el şi pe ambii săi fii, Teodor şi Nechita. Asupririle şi nebuniile lui cele nesuferite provocase în mai multe rîn-
3 Politioară în Ungaria de gios, aproape de Dunărea ; tot aice duca de Lorena cu armia germană au bătut de tot pe turci la 1687 si prin asta au curmat domnia lor în Ungaria (Gh. A.)
duri răscoale între popor şi între boieri, însă pe aceste Ştefăniţă le înfrîna cu puterea joldănarilor streini, de care pururea era încungiurat.
Dar în mezul distrămărilor sunătoare şi a urgiilor sale un gînd întunecat turbura deseori seninătatea lui. Ca mulţi principi, ce rareori sînt scutiţi de crime, pe care ii le numesc rezon al statului, Ştefăniţă, a căruia conştiinţă era încărcată cu multe nelegiuiri, se domina de prejudeţe, credea în preziceri, în visuri, în farmeci şi în amulete şi de aceea avea la curtea sa o hîrcă bătrîna, de naţiune faraonă, numită Arifta, faimoasă în arta mistică şi în discîntec şi care prin mai multe neme-riri a tîmplărilor viitoare cîştigase încrederea cea nemărginită a lui Ştefăniţă. Arifta era tipul cel adevărat al rasei sale, venite de la rîpeie Indului din Asia, de unde la 1400, înterită de armele lui Timur, s-au imigrat în Europa şi, sub Alexandru cel Bun, un număr mare s-au statornicit în Moldova. Astă femeie, din ierarhia celei întăi cete faraoane, moştenise de la părinţi secretele astrologiei şi ale hiromanţei, prin care, dupre semnele palmei omului, prezicea înrîurirea planetelor asupra soar-tei sale. Prin uneltirea ei, prin care cunoştea secretele familiilor, şi prin minciunoase preziceri, care linguşau patimile lui Ştefăniţă, ea avu mare parte în plinirea nelegiuirilor sale ; de aceea fu de public, de asemine ca şi de dînsul, urîtă. Agiungînd bătrîneţe prea timpurie, după o pătimire îndelungată, astă fermecătoare, simţin-du-se aproape de moarte, chemă la dînsa pe domnitor şi-i zisă cu limbă murindă că, ferindu-se pană amu de a-i turbura viaţa prin ogururi rele, i-au ascuns un secret ce nu voia a-1 lua cu dînsa în mormînt; drept care, mai nainte de a trece în altă lume, îi descopere că în ţară se află un om menit de ursită a-1 destrona şi a-i răpi viaţa ; îi făcu oarecare descriere a acelui individ, care între altele avea un semn la mîna dreaptă, că în Ţara de Jos se mistuia sub formă de pasear şi că numele lui era... Cînd îmbla să-1 numească, deodată au amuţit şi, cu tot ajutorul ce i se făcu de un preut şi de un doctor, n-au putut să-i dizlege limba, încît mută, fără a da vrun semn înţeles, s-au destins în mormînt cu mis-
168
169
terul, lăsînd pe Ştefăniţă în cea mai turburată nedumerire.
Trezit de astă împărtăşire plină de cimilitură, Ştefăniţă cugeta zi şi noapte la vrun mod de a deplini descoperirea dodăitorului său, ce-i ameninţa peire, ca cum crimile sale nu ar fi de agiuns a-1 pedepsi şi a-i răpi o putere atît de rău întrebuinţată ; şi întru aceasta cu atîta mai mult se întărta, că pe ici, colo prin ţară se vedeau simtome de nemulţămire mai prelungită, care ameninţau o prorumpere încruntată, pentru că mulţi din boierii disţăraţi, parte în Ungaria, parte în Polonia, urzeau cu partizanii lor planuri de a mîntui ţara de asemine pedeapsă, pe cînd chiar favoriţii lui, obosiţi a purta un jug tiranic, îl împingeau spre rîpa peirei. Compartaş al dregirilor sale era vornicul Trotuşanu, om distrămat, curtezan o velit şi ghibaci, care în secret vina pentru sine planuri ambiţioase, pentru care în dregătoria de vister-nic, prin ghibace răpiri, ş-au adunat bani şi moşii, iar domnitorului crime, cătră care îl înlesnea. Nu era bărbat patriot şi avut pre care să nu-1 fi fost prosforat acestui sistem, nu era femeie, de orice etate, care să nu fi fost espusă curselor sale distrămate.
Astfel doamna, soţia lui Ştefăniţă, jignită de purtarea lui, întărtată încă şi de curtezanul Trotuşanu, începu a cugeta la un mijloc de a se mîntui pe sine şi pe ţară de un asemine monstru.
Dar în epoha aceea neliniştea şi împărecherile domneau nu numai în ţara Moldovei, ce şi Ungaria şi Transilvania învecinată erau teatrul evenimentelor mari şi a necontenitelor lupte civile. Astă din urmă provinţie, atîrnată de Ungaria, să guverna de voievozi, locotenenţi ai regilor, carii de la bătălia neferice de Mohaci o administrau sub înrîurirea turcilor ce o cuprinsăseră mai toată.
Atunce principele Ioan Zapoila, după ce s-au luptat îndelung pentru corona Ungariei cu Ferdinand I, ce se făcu mai în urmă imperator al Germaniei, prin o con-venţiune (1535) căpătă Transilvania ca un principat suveran.
Turcii, încă de pe atunce, în trataţiile lor diplomatice cu apusenii, întrebuinţau pe streini, şi mai nainte
de a încăpea ist interes în mîna grecilor fanarioţi, italienii, carii în ştiinţa limbei şi în astuţie se asemănau cu aceştia, se purtau cu multă ghibăcie în interesul otomanilor şi deseori erau mai mult turci decît chiar turcii. Luigi Griti, ducele de Veneţia, care pentru ambiţiune şi interes n-aflase mulţămire în patrie, fu unul din acei ce an jucat în astă epohă un rol înseninători în Consta-tinopoli şi, căpătînd încrederea sultanului, însărcinat fiind cu deosebite lucrări în certele Transilvaniei, se purta prin astă ţară, a căreia dizbinări ticăloase i s-au părut favorabile planurilor sale, încît, încunjurat de numeroşi sateliţi compatrioţi ai săi, nu înceta a-şi aduna partizani şi a-şi găti viitoriul.
în numărul acestora era unul numit Malaspina, cel mai faimos dintre bravii4 şi sicarii Veneţiei cu o figură frumoasă, constituţie erculică, agerime de spirit şi limbuţie rară. Pe acesta cu mulţi alţii Griti îl trimese în Moldova şi-1 recomendă domnitorului ca pe o persoană în stare de a esecuta cu nimereală ordinile sale. Malaspina află curînd moduri de a se insinua în creditul lui Ştefăniţă, a căruia binevroinţă o căpătă prin dese convorbiri, dregeri şi urziri ce altora se păreau neputincioase. Căpătînd îndeagiuns probe de vrednicia lui, Ştefăniţă, necontenit turburat de stahia necunoscută a Ariftei, în o noapte de insomnie chemă în camera sa pe Malaspina şi-i zisă : 5,Sinior Malaspina, cele ce pană amu ai făcut pentru mine mărturisesc meritul bravilor de Veneţia ; din cîte mi-ai spus despre patria ta Veneţia văd că ea este o republică şi că în un punt să aseamănă cu Moldova. Patrioţii voştri, după legiuirea ce şi-au făcut, moştenesc toate dregătoriile cele mari ale statului şi pe dogele, adevăratul lor domn, îl ţin sub epitropie ; iar cînd acesta caută uneori să scape de acele obeze, ii au moduri de a scapă de dînsul. In ist punt zic că Veneţia samănă cu Moldova. Aice fiecare boier vra să fie domn ; de cîte ori ii s-au încercat întru asta, bunul şi părintele meu, pentru binele ţărei, i-au înfrînat, dar
m 4 Bravo este nu numai cuvînt de laudă, ce italienii îl dau şi unor miliani, carii pentru bani sau patimi ucideau prin ascuns ; asemine este şi cuvîntul sicari (Gh A).
170
171
capetele acestei idre veninoase se renasc şi sub cuvînt că eu sînt june, că lumea de faţă îmi place mai mult decît acea viitoare necunoscută, nu contenesc a face împărecheri. Iar amu, ca şi cum nu mi-ar fi de agiuns neamicii văzuţi, şi în umbra misterului se poartă unul din cei mai periculoşi. Acel necunoscut nu mă lasă a domni şi a trăi în pace şi a gusta plăcerile vieţei ; de aceea mă vezi uneori răsărind în mezul desfătărilor şi, cuprins de o neagră melanholie, vărs poate numai din prepus sîngele străin. Spre a-mi înturnă repaosul şi a mă feri de păcate, eu cer de la tine, Malaspina, să-mi dai pe acel duşman viu sau mort! Ursita să vede că au păstrat ţie onorul de a deplini aceea ce răposata Arifta, fermecătoarea curţei mele, menisă. Bravo de Veneţia, misteriile se deschid cu cheia de aur şi se închid cu pumnariul !" Şi aceste zicînd, îi aruncă la picioare o pungă de matasă cu 1 000 ţechini de Veneţia. „Iacă, ia arvona întreprinderei ! Preţul întreg este înzecit."
Malaspina ascultă astă vorbă în tăcere şi, parcă nesimţitor la sunetul aurului, răspunse : „Măria ta, bine ai asemănat pe patrioţii veneţieni cu boierii măriei tale ; şi unii şi alţii au moştenit avuţii de la părinţi, dar rareori meritele lor ; ii se cred meniţi numai a domni şi a intriga, iar nu şi a osteni în cuget curat; de aceea drept lucru este, cum facem în Veneţia, a curaţi neghina din grîu, spre a nu incendia grînarul public. Ce se atinge de aflarea necunoscutului cu asemine semne, de şi se va nemeri, apoi astă întreprindere va figura în cartea de onor a bravilor, că nu pentru aur, ci numai pentru faima noastră o voi întreprinde şi pentru admirarea energiei şi virtuţilor măriei tale."
Spre a favora îmblarea lui Malaspina prin ţară, Ştefăniţă orîndui a se da o carte domnească, ca şi cum sub nume de pelegrin catolic el s-ar fi îndrumat spre Ierusalim. După o amănuntă pregătire, ce l-au prefăcut în port şi în vîrstă, luînd cu sine şi cîteva droguri secrete, cu care avea să figureze prin ţară şi ca spiţer, doctor şi hirurg, Malaspina se îndrumă în avanturoasa sa es-pediţie.
Cutrierînd Ţara de Gios, n-au rămas lac, nici iaz, nici vro păscărie pe care Malaspina n-ar fi cercetat-o
cu amănuntul, ţintind luarea sa aminte asupra pascalilor ce aveau vreo asemănare cu signalamentul şi dupre alte simtome care el însuşi ş-au! fost închipuit. Aproape de două luni de zile umblase în cercetarea aceasta, tot sub formă de pelegrin la Sîntul Mormînt, aplicînd la unii şi alţii medicamente, plasturi şi scoţînd dinţi, scriind frigurile gratis şi dănuind femeilor cosmetice de întinerire ; toate aceste în dar, cu scop de a căpăta încrederea locuitorilor şi intrarea în caselş şi în confidenţa lor. La lacul Racovei, un alt obiect "atrase luarea lui aminte. Deşi împlîntat în crime, el n-au rămas nesimţitor la vederea celor trei movili manine ce se înălţau pe malul lui, cu cruci şi înscrisuri mărturisitoare triumfului strălucit ce au purtat asupra turcilor Ştefan cel Mare în 17 ghenarie 1475 şi pentru care atît la Roma, cît şi Ia Veneţia s-au cîntat Te-Deum de mulţămire. Deşi astă seînteie de entuziasm au stîns-o sîngele unui june pascar, despre care i se păru că putea fi acel pe care-1 căuta şi a căruia mînă semnalată îmbalsămînd-o au luat-o cu clînsul. Practicînd astă meşterie şi tot preocupat de însărcinarea sa, agiunse într-o dimineaţă la lacul Brutis, mai mult pentru formă, decît de interes, căci el era sigur că la Racova închiesă problema sa.
Poziţiunea şi întinderea acestui lac, în apropierea mărei, arinişurile de pascari locuite îi înfăţoşau icoana Veneţiei născîncle, cînd locuitorii Acviliei, fugind de stîr-pitorul Atila, se adăpostiseră în lagunele Adriaticei şi din fugari se făcură domnitori şi înfrînători cursului triumfător al Semilunei. în mijlocul mişcărei industri-oase a acestui popor de pascari, a vioşiei junilor, a cîn-tecului fetelor, Malaspina era surprins a vedea lîngă o casă şăzînd adîncită în întristare o femeie, care mai mult îndrepta ochii săi asupra lacului, decît asupra ţesăturei unor reţele, ce deseori îi scăpau dintre degete. Astă femeie era Domnina, căci fiul ei, unica mîngîiere a inimei sale, atras de patima vînatului, de mai multe zile trecînd iacul cu junii săi companioni, încă nu se întur-nase ; şi astă întîrziere împlea cu mii de prepusuri inima ei.
Reîntrînd în rolul său cel ipocrit de pelegrin, cu un aer de umelire, Malaspina salută pe Domnina şi, în
172
173
numele Madonei (Maicei Domnului), ceru adăpost şi ospitalitate, ca unul ce în călătoria sa la Ierusalim s-ar fi rătăcit în aceste locuri dosite. Inima acestei maice, sfărmată de suferinţele sale, uşor s-au îndurat de un mizer călător, deşi figura lui cea străină înfăţoşa oarecare oţărîre ; însă simţemîntul de ospitalitate, îndatinat între români, o au înduioşit, după ce el espuse canonul ce i-ar fi impus papa de a răscumpăra păcatele sale călătorind pe gios păn la Ierusalim. Domnina se duse în casă spre a orîndui de a i se aduce oarecare merinde, fiind şi oara prînzişorului, cînd pascarii, înoe-tînd ocupaţiunile lor, se retraseră cu zgomot fiecare în coliba sa, ca să guste oarecare repaos în sînul familiei. Rămîind singur, Malaspina începu cu luare-aminte şi cu amănunţime să cerceteze locurile şi oamenii, cu atîta mai mult că, agiungînd la acest punt, ce era capătul ţărei, nu-i mai rămînea altul de căutat. Spre a fi pregătit la orice tîmplare, el se folosi de singurătate şi, dezbărcîndu-se de desacii săi, începu a cerceta drogurile ce le numea arsenalul de Veneţia, cu presimţirea unui vînători, care, după ce s-au ostenit întru vînarea unei fiare, ochind-o, în urmă încoandă cu luare-aminte săgeata lui, spre a-i putea da o lovitură nemerită. Mai întăi scoase o fiolă cu un lichid foarte limpede, numit acva tofana, preparată din spuma unui om murind de gîdilitura călăului, venin faimos, care pe încet, însă nesmintit, conduce în somnul etern pe cel ce ar bea cîteva picături. După aceea scoasă un pachet ermetic închis, în care să afla în plicuri sigilate pulberea numită simpatetică, care, presurată pe un înscris, pe cel ce l-ar citi îl ameţeşte pe loc şi-1 ucide prin apoplexie fulgerătoare ; mai cercetă o cutie de azbest, în care se afla migma faimoasă, numită foc grecesc, cu care Calinic au ars Ia 668 flota arabă ce împresurasă Constantinopoli. Mulţămit de reviziunea arsenalului său, Malaspina depuse toate în desaci pre lîngă mîna cea îmbălsămată, cătră care ar voi să mai adaogă una, spre a avea o pă-reche de a prezenta lui Ştefăniţă voievod.
Domnina, cu îngrijirea ei, îi aduse ospăţul şi-1 aşeză la umbra arborului, unde veni şi Cerinat. Malaspina, în cursul ospăţului, prin rezicerea multor avânturi ştiu
să aţîţă curiozitatea ascultătorilor săi, în grad de a să interesa de soarta acestui strein, care pretenda că ar fi jertfa intrigilor şi a nedreptăţei corpului doctoral din Veneţia, din care făcea parte, peste care încă i se adaosă un canon atît de greu.
Pe cînd urma această convorbire îndelungată, ceriul, ce pană atuncea era sănin, şi luciul lacului se legăna numai de suflarea unui zefir plăcut, începu a se posomori despre răsărit. Fulgerile depărtate anunciau o fortuna, a caria semnal începu a-1 da şi paserilor apatice, care în cîrduri zburau spre a se aşeza în adăpostirile lor tupile ; un întuneric cumplit se destinse preste orizon, apa începu a se încreţi, a forma valuri şi cu putere lovindu-să de rîpile lacului unea răsunetul său cătră freamătul arborilor, între care şuiera orcanul, pe cînd tunetele şi fulgerile asurzeau şi luminau astă scenă înfiorătoare. In mezul acestei confuziuni se vedeau pascarii nevoindu-se unii să lege la mal luntrele lor cu funii mai puternice, alţii să strîngă uneltele lor, şi muiti eercetînd de nu descopăr pe companionii lor carii fortuna i-ar fi apucat în mezul lacului. Dar nime nu era mai mult îngrijit decît Domnina ; fiecare bubuit de tunet, fiecare fulger rimbomba în inima ei şi lumina rîul lacrimilor ce vărsa pentru fiul său, pe care imagina-ţiunea îl vedea în mezul volburei turbate, încît unica ei încredere era în rugile ce înălţa cătră ceri. Malaspina singur, deprins la asemine luptă furioasă a elementelor, şidea în linişte şi, spre a vedera mai bine, din cînd în cînd închina toaste în sănătatea fortunei, care, precum zicea, făcea un concert de tunete şi fulgere ; cînd deodată un chiot pătrunzători, ce au dat pascarul însărcinat cu privigherea, atrasă toţi ochii asupra iacului, unde în depărtare se vedea o barcă luptîn-du-se cu furia vînturiior şi a apei întărtate. Atunce, cei mai ghibaci înotători, apucînd uneltele de scăpare, se nevoiau a da agiutori vasului, pe care puterea vîn-tului cîndu-1 apropia, cîndu-1 depărta de mal. Domnina, care pretutindene unde era pericolul vedea pre fiul ei, proşternută lîngă o cruce, chema agiutoriul ceriului şi al oamenilor. Doi din cei mai harnici pascari, aruncîn-du-se în o luntre, se nevoiau să agiungă la barcă, pe
174
175
care aninînd-o au tras-o la port ; şi atunce se văzu un om ce cu o mină dirigea cîrma, iar cu alta sprijinea o femeie, pe care, apropiindu-se de uscat şi luînd-o in braţe, au depus-o sub arborul cel anuos. Toţi pascari! încungiurară pe cel scăpat, dar mai întăi Domnina-1 strînse în braţe pe acesta ce era fiul ei şi care zise : „Iată, mamă, îngrijeşte de astă neferice, care-i de două ori mîntuită", arătînd o june femeie încă leşinată de spaimă ce suferisă în astă călătorie, în care vasfrîngerea era mai sigură decît scăparea.
Plină de bucurie despre venirea fiului său, Domnina se grăbi a da agiutori acestei persoane enigmatice şi prin multe silinţi i-au înturnat simţirile cele amorţite de spaimă şi de osteneală. Necunoscuta, care prin frumuseţea ei adusăse pre toţi în mirare şi în nedumerire, lîngedă încă fiind, să condusă de Domnina în casa ei, unde prin cea mai duioasă căutare s-au cufundat în un somn binefăcători.
Curiozitatea Domninei, a lui Cerinat şi a vecinilor de a auzi rezicerea avanturei lui Petru n-au întîrziet a fi satisfăcută, pe cînd lui Malaspina ist june se păru prototipul aceluia ce era obiectul dorit al căutăturei sale. Incungiurat de ai săi, Petru începu a istorisi întîm-plarea sa.
„Ştiţi, zise el, că dorind de mult a face o vînătoare în codrul Tigheciului, m-am îmbarcat cu companionii mei şi am trecut dincolo de lac. Norocul ne-au favorat de am dat preste un bour, care, deşi nemerit de săgeţile şi dardele noastre, avu încă destulă virtute de a ne atrage prin rîpi şi prin păraie în desimea acelui codru, unde policea sa ne înlesni a-1 urmări şi a-1 oborî, în mezul unui chiot de bucurie şi al cîntecului din bucium ce răsuna" în tot locul. Osteneala şi arşiţa zilei ne-au îndemnat a ne repoza pe malul unui rîuleţ, unde am ospătat merindele noastre. Pe cînd companionii mei dormitau, eu ţinteam ochii asupra cursului apelor celor limpezi, care, lovindu-să de prund, murmurau un ce melanholic, dar nu tîrziu apa se turbură de nişte flori, care, în buchete legate, treceau în jos înaintea ochilor mei. Acele buchete, de mînă omenească făcute şi aruncate în apă, nu puteau fi decît un semnal mut al unei
fiinţe pătiminde ; drept aceea, trezind pe companioni,, ne duserăm cu toţii în susul apei şi peste un pătrar agiunserăm la o săhăstrie întărită în forma unei cetăţui, însă aşa de mistuită în codru, încît numai întîmplarea putea să o descopere unui străin. Astă poziţiune făcea siguranţa săhăstriei ; de aceea şi păzitorii ei, compuşi din puţini joldănari străini, petreceau atunce, precum se vecie ca totdeauna, în benchete şi în somn, şi numai unui singur înarmat sta de pază la poarta săhăstriei. Signalul ce au dat cînii de venirea noastră agiunsă repede pană în cămările de sus, de unde deodată au răsunat bocete şi suspinuri deşirătoare. Dînd busta pintre păzitorii pe giumătate treziţi din somn, am răzbătut acolo de unde venea acel răsunet, provocat ele o scenă tragică. Aice zăcea pe un strat o femeie bătrîna în cea din urmă agonie, pe lîngă care în genunchi plîngea şi se bocea o jună, care prin rugi şi cuvinte duioasă parcă cerca să reţie sufletul bătrînei ce era aproape a părăsi dispoierea cea muritoare. La vuietul întrărei mele în cămară, bătrîna, parcă învietă, văzînd pe un necunoscut, îmi zise : «Oricine eşti, cred că Dumnezeu te-a trimis spre a mîntui onorul şi viaţa nepoatei mele ; te jur, în numele Celui de Sus, apăr-o de cursa duşmanului celui mai crud al Moldovei !» Aceste zicînd, bătrîna ş-au dat sufletul şi mi-au impus datoria de a apăra pe asuprita leşinată la picioarele moartei. Lupta ce se încăie-rasă între companionii mei şi între păzitorii săhăstriei au grăbit lucrarea mea ; am luat pe femeia leşinată în braţă şi cu arma în mînă mi-am deschis un drum între luptători ; ieşind din poartă, m-am aruncat pe un cal cu sarcina mea şi, urmărit de un singur arcaş, repede m-am îndrumat pe calea pe care venisem, pană am agiuns la lac, unde mă aştepta barca şi un luntraş. Eu n-am cum-penit între pericolul ce mă urmărea şi între acela ce-mi înfăţoşa o furtună pe lac, şi în adevăr, deşi cu asprime, totuşi vîntul de la răsărit mai răpede ne-au minat aice unde am depus astă străină nenorocită. Dar cine-i, care-î istoria ei întristată, nu o cunosc, ca şi voi."
Vrednicia şi curajul ce în astă avantură vederasă Petru, despre o parte au împlut de bucurie pe muma sa, iar despre alta îi vedera periculile în care el cu uşu-
176
177
rinţă se arunca. Ascultătorii se mirau ele astă istorie, care însă rămasă o enigmă pentru toţi. Nime între aceştia nu se arăta cu mai mare luare-aminte decît Malaspina, care cu atenţiune asculta toate vorbele, iar cu ochii cerceta mişcările cele energice ale junelui şi din toate i se păru că ista este anume acel consfinţit însărcinărei sale celei criminale, de care deplin s-au încredinţat cînd, fericindu-1 despre ghibacea lui vînătoare, află de la dîn-sul că chiar cu mîna sa au oborît bourul, ia care ocaziune Malaspina, făcîndu-să a admira acea mînă puternică, descoperi semnalul cunoscut. Din acest minut toate măsurile banditului ţinteau spre plinirea nelegiuire! sale. inţelegîndu-1 ager la minte şi îndănuit de însuşimi mai presus de starea în care se afla, eu amori de patrie şi cu dorinţă de mărirea ei, au căutat prin vorbe măiestrite a-1 ademeni şi a-i căpăta încrederea. Intre altele lăuda poziţiunea iacului Brutis şi a Galaţilor, care, sub o domnie mai îngrijitoare decît acea a lui Ştefăniţă, putea face o politie rivală Veneţiei în comerciu cu Orientul ; el număra folosul pămîntenilor din contactul lor cu cei de la Apus şi înşira mai multe alte vorbe ce ar fi cătuşit pe oricare alt june ; însă Petru, convins că reiile ce suferea atuncea patria, atît cele publice cît şi morale, se trăgeau de la streini, cu anevoie asculta pe Malaspina, imputa mai ales compatrioţilor lui caracterul cel ovelit, răpitori şi crunt, prin care un stol de veneţieni s-au putut face organ crimelor lui Ştefăniţă. Din astă convorbire Malaspina mai mult s-au încredinţat ele cită primejdie putea fi pentru Ştefăniţă omul acesta, de care nu se îndoia că ar fi urzit planul ce împlea de temere pe Ştefăniţă. Pelegrinul se retrasă înapoi, spre a medita în ce mod să pună în lucrare crimenul său.
Necunoscuta, restaurată de ostenelile şi de spaima suferită, mîngîietă de îngrijirea maternă a Domninei, începu a cugeta la noua poziţiune, la oamenii ce o încun-giurau şi la viitorul ce o aştepta în astă singurătate. Cu toate aceste inima ei pătimindă nu rămasă nesimţitoare la fapta cea eroică şi cavaleră prin care Petru o smulse dintre hoţi cu periculul vieţei sale, preţuia respectul şi îngrijirea ce-i mărturisea el şi mumă-sa, şi astă filantropie, ce era un balsam şi mîngîiere pentru sufletul ei,
fu totodată şi un motiv nou de întristare, neputînd,. dupre dorinţă, a recompensa o asemine facere de bine. Un simţimînt de priinţă, ce în inimă-i răsărea fără voia ei, să învăluia de simţimentul unei datornice recunoş-tinţi cătră un pascar aprod mărinimos ; despre altă parte Petru, cuprins de mirare chiar de fapta sa, vedea în acea necunoscută o nobleţă şi un mister, care mărea încă însămnătatea rezultatului ; juneţa ei, graţia cea de întristare învoalată şi blîndeţile caracterului ei, care mai ales în asemine criză natural se vederează, ar fi subgiu-gat inima sa, dacă, cunoseîndu-să atît de depărtat de treapta ei, nu ar fi cugetat de îndată la mijloacele, prin deplinirea mîntuirei necunoscutei, a merita simpatia ei. Constrînsă şi rugată de Domnina şi de Petru a le espune uricul şi şirul întîmplărilor sale, întrerumpînd deseori cu lacrimi'istoria ei, au zis : „A cunoaşte numele familiei mele nu vă va interesa atîta, pre cît soarta mea cea r-eferice, care au atras asupră-mi verşunia distrămată a tiranului ţărei. Ileana mă cheamă ; lipsită de marnă, creşteam sub îngrijirea bunicei mele, pe cînd părintele meu împărţea în disţărare soarta multor boieri, carii cercau a se opune nelegiuirilor lui Ştefăniţă voievod ; figura me avu nenorocire a place acestui destrămat, dar nenemerindu-i-se nici un mijloc de corumpere, după ce petrecusem cu bunica mea o noapte în biserică la privighere, la ieşire, cînd intrasem cu dînsa în leagănul (trăsura) ce ne aştepta, care însă, precum mai tîrziu ne-am încredinţat, nu era al nostru, ci unu străin ce semăna cu el, acesta cu repegiune ne scoasă din Hîrlău, însoţită de un străin, care, călătorind noaptea şi ziua următoare, ne condusă în acea săhăstrie, unde Ştefăniţă îmi trimesăse dese propuneri, cum că pentru mine se va despărţi de doamna sa şi mă va lua de soţie. Cum v-aş putea zugrăvi durerea me, desperarea, văzîndu-mă în ghiarăle acestui tiran şi neaşteptînd ele nieăire un agiu-tor ! Cătră aceste, bătrîneţile şi durerile bunicei mele o aduseră în o patimă gre, ce au răpus-o ; sufletul ei însă amină zborul său pără în minutul cînd Providenţa, prin acest mărinimos june, mi-au trimis mîntuire ; însă mă tem ca fapta cea vrednică să nu vă fie de pericol, mă tem ca, aflînd fuga mea, Ştefăniţă să nu descopere locul
178
179
petrecerei mele şi pre mîntuitoriul meu, care nesmintit ar atrage asupră-i urgia şi vendeta tiranului."
Astă istorisire pătrunsă pe toţi de duioşie pentru ju-nea neferice şi de oţărîre asupra acelui ce împluse cupa crimelor sale. Petru, întărtat în gradul cel mai înalt, jură că nu va rămîne nevindecat un asemine crim plinit cătră societate şi toţi companionii săi juruiră de a o apăra şi de a conlucra la deplina ei mîntuire. Atunce deodată Cerinat propuse a o aşeza şi a o mistui în unul din ari-nişurile cele mai tufoase ale lacului. Toţi mărturiseau Ilenei interesul ce! mai viu şi propuse moduri de a asigura de îndată petrecerea ei, din care cea întăie măsură a fost a o învesti în port de ţară. Domnina se însărcina cu asta. Dezbrăcînd-o de stofile cele de matasă, îi dete o cămeşă cu altiţe şi cu puişori cusută pe la umere, la mîneci şi pe la poale, peste care o încinse cu o fotă vărgată de color vînăt, roşu şi galben, picioarele i le încălţă cu opinci şi părul capului, ce era desfăcut, îl dresă în un conci cu cordele şi cu floricele întreţesute, iar în locul cerceilor preţioşi, alţii de simplu filegram ; cu un colan de mărgele încingea gîtul ei, încît pe dinafară se părea că ar fi o păstoriţă venită de la munte. Acest port, atît de deosebit de acela în care Ileana era deprinsă din copilărie, o prindea de minune ; spre a o asemăna de tot cu o păstoriţă mocană din ceata acelor ce cu turmele lor iarna se deştind la rîpa Dunărei, nu-i lipsea decît •săninătatea, surîsul şi cîntul doinei a acelor fiinţe fericite î Văzînd-o Petru aşa metamorfozată, cum au dorit să fie ea în adevăr, aşa precum se înfăţoşa acum înaintea ochilor săi celor înfocaţi, atunce simţimîntul său nu ar fi poate un motiv de întristare al inimei, ce ar revărsa un nou element de mîngîiere. Ileana, care mistuia numele familiei sale, nu putea ascunde nobleţă ei şi cu protectorii săi, ce-i mărturiseau cea mai vie duioşie, se consfătuia asupra mijloacelor cum ar putea, necunoscută, agiunge la Hîrlău ; dar în cugetul ei se ocupa în ce mod ar putea mărturisi mîntuitorului ei recunoştinţa sa. Pe cînd aceste convorbiri urmau în cercul familiei, Petru, acufundat în gînduri, căuta o distracţiune în obiectele dinafară, dar aice auzirile despre starea cea ticăloasă a ţărei, despre nedreptăţile şi crimenele ce pe toată ziua
se plineau amarau momentele sale, mai ales că, judecind dupre ovelirea publică, nu prevedea nici un mijloc de îndreptare. Uneori plănuia să se depărteze în secret dintre ai săi, să se furişeze pană la Suceava, să omoare pe autorul nenorocirei ' publice şi să vindece afrontul Ilenei ; alte daţi cugeta să se înroleze în vro oaste streină, ungară sau polonă, şi cu agiutoriul strein şi a numeroşilor disţăraţi moldoveni să realizeză mîntuirea ţărei ; iar apoi, succesul întreprinderei sale, ce ar fi fericirea patriei şi a sa proprie, drept mulţămită i-ar merita amorul junei necunoscute. Cuprins de aceste planuri plăcute, ce-i minea un viitor dorit, Petru se aşeză sub arborul cel anuos, ce cu coama sa verde au fost umbrit jucăriile copilăriei sale şi de la care amu reclama o oară de repaos.
Malaspina, ce nu-1 scapă din ochi, văzînd că de arşiţa zilei pascarii şi casnicii lor erau retraşi prin colibile lor, spionă minutul cînd şi Petru era aţipit de somn şi apoi, dupre datina italiană, invocînd agiutorul Madonei, purcese spre adormitul, ţiind mistuit un pumnar înveninat, iar de faţă în mînă un plic, în forma cărţei de drum, cu scop de a-1 răpune prin unul sau celalalt mijloc. Un înger însă privighea asupra soartei acelui nobil june legănat de visuri plăcute ; lunecarea, deşi lină, a lui Malaspina l-au trezit.
Văzînd aproape înaintea sa figura cea neagră şi de rău ogur, aprinzîndu-se de o repede mînie, se aruncă asupra lui Malaspina, prepuindu-i un crimen, şi nesmintit l-ar fi sugrumat, dacă nu ar fi pretextat că ar fi văzut un balaur ce se apropia de Petru şi de care el, venind, l-ar fi mîntuit, cu ocaziunea mergere! sale la biserică, unde avea să se roage pentru continuarea călătoriei sale la Ierusalim, dupre cum mărturisea cartea lui de drum, care, spre a-1 încredinţa, o înfăţoşa lui Petru ca să o citească. Acesta întinsesă mîna să o ieie, cînd Ileana, ce, ieşită din casă, în depărtare observa astă scenă, se repezi între dînşii strigînd : „Nu lua î Cartea este înveninată ! Nu ele mult postelnicul Timpa au căpătat de la un străin o aseminea carte şi cetind-o au ameţit şi au murit pe loc !" Petru respinse cartea. Puincl mîna pe pumn ari, pe loc ar fi înjunghiet pe Malaspina,
180
181
clacă fiinţa Ilenei nu ar fi îmblînzit furia lui. La râc-nitul lui Petru, oricine altul ar fi împetrit de spaimă, afară de acest nelegiuit trufaş, care, aruncîndu-se în genunchi, îşi făcea cruce, bătea metanii, plîngea, se jura şi protesta de inocenţa lui. Toate însă nu ar fi produs scăparea lui, clacă un eveniment mai înseninători nu ar fi întrerupt astă scenă.
Custoda, ce dupre datina acelei epohe nesigure de pe o înălţime privighea despre încursia tătarilor, dădu în acel minut un chiot pătrunzători şi înştiinţa că din sus venea pe lac, repede plutind, un vas cu vîntrelele întinse. La auzirea acestei neaşteptate veniri, tot cotunul îngrijit se adună într-o clipă, dar în cugetul lui Petru răsări ideea : nu cumva vasul acela să fie încărcat cu hoţi ce vînau pe nenorocita Ileana ? Deci, lăsînd pe Malaspina într-o parte, rîndui a se suna larmă, a apuca toţi dărzile şi arcurile lor şi făcu pe acei mai aprozi a lua junea în mezul lor şi a jura că vor apara-o pană la moarte pe aceea pe care Pronia, ca prin minune, o mîn-tuise şi o încredinţase sub apărarea locuitorilor lacului.
Dar Ileana, care purta încă întipărirea spaimei suferite, ca o turturică abia scăpată de ghearele uliului, tupilată la sînul Domninei, tremurîndă, aştepta rezultatul acestei nouă fortuni. Iacă vasul se apropie şi află toată împoporarea în o poziţiune răzbelică, dară Cerinat, văzînd că de pe catarg flutura bandiera ţărei, au rînduit pascarilor să plece armele înaintea acestui semnal sfînt fiecăruia moldovan. Atuncea îndată de pe vas se destinsă pe uscat armaşul Şeptelici, propăşit de un stegar şi urmat de mai mulţi arcaşi ; cu toate aceste nime nu se îndoia asupra misiunei acestora. De la domnia lui Ştefăniţă nu putea veni alta decît asuprirea locuitorilor, vro nouă dabilă au cereri de producte sau de vite. Cu-vîntul însă de urare : „Pace vouă, oamenilor buni rostit de armaş, astîmpără oarece îngrijirea şi aţîţă curiozitatea despre o venire atît de nedeprinsă. Atunce armaşul zise în auzirea tutulora :
— Ascultaţi, oamenilor buni î Direptatea ţărei, adunată în Suceava, trimite cuvînt de pace şi de urare la toţi boierii ţărei, la mazili şi la oamenii de oaste !
— Să trăiască Direptatea, strigară toţi pascarii.
— Trăiască, răspunse armaşul, că domnul ţărei au răposat!
— Au răposat, murmură gloata, şi făcîndu-şi fiecare semnul crucei, adaosă : Doamne iartă-1, că mult sînge au vărsat !
Auzirea unui evenimînt aşa de neaşteptat cuprinseră pe toţi ele mirare şi de spaimă, prepuind mai mari rele de cum erau în faptă. Deodată Ileana şi Malaspina fură cuprinşi ele două deosebite simţiri; cea întăie nu-şi putu ascunde bucuria că au scăpat de dodăitoriul ei, iar cel a! doile înjura în cuget pre Satana şi pre toţi zeii infernali că prin moartea lui Ştefăniţă i s-au curmat o carieră de la care aştepta săceriş mănos, mai ales cînd ajunsăse a dizlega o problemă atît ele grea. Amu pre văzînd cursul ce puteau lua lucrurile, ar fi dorit a se depărta de acolo, mai nainte de a se dezvăli ele tot astă scenă serioasă. Spre a satisface curiozitatea adunărei despre moartea junelui domnitori, Şeptelici istorisi în scurt criminile cele crunte cu care s-au pătat acest strănepot al virtuosului Alexandru I, au înşirat victimile ce au pros-forat patimei sale celei însătate, făcîndu-se, prin omorîrea hatmanului Arbore, ucigaş de părinte ; prin disţărarea unui mare număr de boieri, părinţi ai patriei, tiran, prin batjocura soţiilor şi fiicelor virtuoase, încît, după ce an înstreinat de la dînsul pre toţi compatrioţii, nevoi chiar pe doamna, soţia sa, a curma impetul crimelor sale, în-veninîndu-1 la o cină în cetatea Hotînului, după care faptă, acuzîndu-se ea însăşi, s-au osîndit a espia (răscumpăra) astă crimă închizîndu-se în o săhăstrie pe toată viaţa sa. Dar pre cită oţărîre urma despre nelegiuirile domnului, pe atîta era mirarea despre cugetul cel mărinimos al doamnei.
După aceasta Şeptelici au continuat a ceti proche-marea Direptăţei, adresată cătră toţi moidoromânii, prin care espunea cum Ştefăniţă n-au lăsat nici un fiu clironom ; apoi cu moartea sa stîngîndu-se dinastia lui Dragoş, reprezentanţii ţărei sînt chemaţi a se aduna la Suceava, spre a alege dintre boieri pe cel mai vrednic de a putea purta corona şi spata lui Dragoş, mai ales cînd streinii, văzînd ţara fără căpitenie şi turburată de ne-
Î82
183
rnulţămire, din pregiur ameninţă a-i împresura marginile': polonii reclamă Pocuţia, ce cu sîngele şi visteriile sale Moldova de un veac au fost răscumpărat-o ; transilvanii cer a retrage convenţiunea prin care erau date în dispoziţiunea Moldovei cetăţile Chiuchelo, Ciceo şi Bal-vanios/unde domnii ţineau garnizoane şi aveau depuse visteriile ţărei şi a boierime! ; tătarii şi turcii pretindau cetăţile Chilia şi acea Albă şi chiar fraţii din România voiau a-şi restatornici marginele ţărei pană ia apa Sire-tiului.
Dacă espunerea acestor mari evenimînte răspîndea între toţi o sporitoare îngrijire şi mirare, înfăţoşîndu-le un viitor încă mai neferice, auzirea însă că cu moartea lui Ştefăniţă s-au stins viţa lui Dragoş au fost pentru Domnina o rază fulgerătoare, care au luminat întunericul misteriului ce de atîţa ani purta în inima ei. Trăgîndu-se într-o parte, mama lui Petru au căzut în genunchi şi au chemat asupra fiului ei agiutorul Proniei, înţelepciunea şi povăţuirea, spre a conduce ia capătul dorit sfînta ei însărcinare. Cînd Petru, întărîtat pană la gradul cel mai nalt de pericolul în care plutea patria sa, prochema pe toţi pascarii de a se înarma în masă şi a alerga întru apărarea ţărei, iar el însuşi voia a merge la Suceava cu scop îndoit,' a cere lege pentru Ileana, care au fost victima nelegiuirilor lui Ştefăniţă, şi a căuta ocaziune prin fapte strălucite a se face vrednic de simpatia ei, Domnina, ce-şi păstra secretul anume spre a plini nalta ei chemare, s-au unit cu propunerea fiului de a conduce chiar ea pe astă jună pană la Suceava, pentru care se dusă a face pregătirile de călătorie ; iar Petru şi veteranul Cerinat, ce aveau a conduce în astă espediţiune pe armaşi, au rîn-duit a se întări vadurile trecătoare şi cu palance cotunul ce înfăţoşa un fel de cetăţuie. Şeptelici adaosă amintirea a se păzi'foarte nu numai de duşmani înarmaţi, ci şi de acei ascunşi, din care cete numeroase de străini, rămaşi de la Ştefăniţă, s-au răspîndit prin toată ţara şi, sub deosebite forme, cearcă a o învălui şi a o întărită în interesul împresurătorilor.
La astă luare-aminte, Petru, amintindu-şi de pelegrinul strein, a căruia ceartă o întrerupsesă venirea vasului, îl chemă în minutul cînd acesta, prevăzînd furtuna
ce îmbla să prorumpă, cerca a se face nevăzut şi se escuza cu datoria sa ce-1 chema a nu-şi întârzie pelegri-nagiul la Ierusalim. Dar Petru, a căruia prepusuri ajun-sesă a se face făpturi sigure, apucînd pe Malaspina de gluga ce-i acoperea jumătate de faţă, o trasă cu aşa putere că, scoţînd-o de pe capu-i, îi smulsă totodată barba minciunoasă şi costiumul de pelegrin, lăsîndu-1 în portul lui naţiunal de bravo veneţian, cu două pumnare ia brîu î
Un strigăt de mirare, de dispreţ şi de furie prorupse din toate gurile. Toţi, dînd busta asupra-i, l-ar fi sugrumat, dacă Petru, păstrîndu-1 pentru o pedeapsă mai mare, nu l-ar fi aparat, pentru că în acel minut, cînd Ileana îl văzu în naturala lui fiinţă, recunoscu într-însul pe hoţul nelegiuit care unelti răpirea ei de pe mormântul maicei sale şi amu, cuprinsă de o nouă spaimă, căzu leşinată în braţile iui Cerinat.
Malaspina, care întăia oară încăpusă în o cursă din care nu era cu putinţă de a scăpa, n-au perdut speranţa că perind să nu tragă cu sine drept vendetă pe jertva ce au fost menit înjunghiere! sau înveninărei; drept aceea, pe cînd toţi se sfătuiau despre modul călătoriei lor ce au propus a o face pe lac cu ambele vase, îndreptîndu-se pe la Galaţi şi de acolo păn la Ghertina pe Sireti, unde stolul înarmaţilor avea să întărească garnizoana şi să deie pe Malaspina în mîna judeţului, iar Petru, cu Domnina, cu streina şi cu Cerinat aveau a continua mergerea lor la Suceava, Malaspina, folosindu-se de ocupaţiunea lor, scoasă din desacii săi cutia cu migma cea incendiară şi cu ghibacie o aruncă în barca cea mică, în care auzise că avea să între Petru cu Cerinat şi care, după trecerea de cîteva oare, nesmintit ar fi ars-o dimpreună cu cei clin năuntrul ei.
Cînd veni minutul îmbărcărei, Petru orîndui a lega pe Malaspina şi a-1 arunca în barca cea mare ; însă Ileana protesta din toată puterea ei de a se afla la un loc cu acel nelegiuit, pretinzînd că el, prin farmicile lui, încă şi atunce ar fi putut deplini scopul nelegiuirei sale, încît cu toate rugăminţile, împotrivirile şi congiurările, Malaspina fu legat de catargul bar cei celei mici şi, precum ziceau pascarii întărtaţi, întors cu faţa spre Ierusalim, ca să vadă de departe pe cei doi cruciaţi de pe muntele
184
185
Golgota. In mezul ţipetelor şi a blăstainurilor acestui bandit, care se văzu'prins în propria sa cursă, în mezul îndemnului ce-şi făceau milianii pascari, transformaţi în armaşi, şi cu sunetul răzbelic al buciumului de aramă, propăşiţi' de Petru, ce din mîna stegarului apucă ban-diera Moldovei, care voioasă flutura în aerul cel lin, tot stolul purcesă plin de entuziasm. ;
Domnina cu Ileana şi Cerinat se îmbarcară pe vasul statului, uraţi de pascarii rămaşi întru apărarea marginilor. Vasul,' împins şi de cursul apelor Brutisului, plutea repede ; fiecine îşi ogura de bine şi plănuia succe-suri ferice. Dupre vasul acela urma barca în care Malaspina era legat şi de obosală şi de gemete se părea leşinat. Nu tîrziu însă navigatorii cu mirare se treziră de prorumperea incendiului hareei, ce deodată se cuprinsăse de flacără şi se învălui de un fum îndesit negru, încît luntraşii, tăind repede funia ce o lega cu vasul statului, au scăpat pe acesta de pericol. După ce se rări fumul, din barcă nu se vedeau decît cîţiva tăciuni şi ţandure rar plutind, dar de Malaspina nici o urmă. Nime n-ar fi cugetat că acest hoţ au ştiut a-şi deznoda obezile Şi legăturile şi, mai nainte de a prorumpe incendiul, au sărit în. apă, înotînd ca o pasere apatică, cînd dedesupt, ^cînd deasupra apei, pană ce agiunsă ia un ariniş, unde între papură s-au mistuit, aşteptînd ocaziunea favorabilă mîntuirei sale.
Pană vor agiunge călătorii pe Dunăre pe la Ghertina şi mai departe, noi îi vom propăşi la Suceava, unde se dezbăteau afaceri foarte grele în care se afla ţara.
DIREPTATEA
Catastrofa morţei lui Ştefăniţă, care se părea că ar precurma pătimirile din năuntrul ţărei, îi deschisese mari pericole pe dinafară, dar totodată readunasă par-tizile personale şi politice în una singură, ţintitoare a lua măsurile cuvenite pentru mîntuirea patriei. Acoperind cu vălul uitărei criminile lui Ştefăniţă, boierii decre-
tară a i se face în monastirea Putna o înmormîntare demnă de dignitatea ce au purtat ; şi dacă la acea ocaziune s-au văzut vărsîndu-să lacrimi, era numai pentru că cu acel domn se astruca cel de pe urmă din dinastia strălucită a lui Dragoş. După aceea se întruni la Suceava, reşedinţa ţărei, Senatul, ce purta titlul de Direptate, spre a se consfătui despre cele ce urmau a se pune grabnic în lucrare. Mai nainte, toată oştea, sub căpitani buni, se trimisă pe la deosebite margeni ale ţărei şi se prochemă adunarea generală estraordinară, compusă din cler şi din toate treptele boierilor şi ale boierin aşilor, ca să pă-şască la alegerea unui domn dintre cei mai vrednici, în stare de a purta astă înaltă sarcină într-o epohă atît de fortunoasă. Dar amoriul propriu şi ambiţiunea, nedespărţite de natura omenească, nu stînsăse de tot nici în astă ocaziune uneltirile cele criminale. Din boierii cei mai vrednici şi aprozi, parte perisă sub securea cea cruntă a lui Ştefăniţă, parte murisă în esilul străin. Un singur boier, care întrecea în ambiţiune şi spirit întreprinzător, era vornicul Trotuşanu. Acesta poseda toate însuşimile de a agiunge la un scop propus prin căile cele mai nelegiuite, pe care le ştia acoperi cu vălul ipocriziei. După ce în şir îndelungat de ani.au ştiut a se ţinea în postul de visternic al ţărei, în care adunasă mari avuţii prin feliurite moduri nedrepte, apoi prin linguşirile, sfătuirile şi îndemnurile sale grăbind căderea lui Ştefăniţă, cugeta la modul de a-şi asigura alegerea de domn. însă, fiindcă nici numele, nici faptele sale în priinţa ţărei nu înfăţoşau titluri atît de strălucite, el se îngriji a ademini în proiectul său pe Mihul hatmanul, unicul veteran venerabil rămas din epoca lui Ştefan voievod, sub care cu glorie combătusă mai ales la faimoasa bătălie de la Baia asupra regelui Ungariei Matieş Corvin. Mihul, deşi agiuns la 84 ani ai vieţei, era încă verde de virtute şi de spirit, numai cu anevoie s-au înduplecat la propunerile Trotu-şanului de a nu se feri de o sarcină, deşi grea, dar strălucită, în care avea a se face nemuritori prin mîntuirea patriei. In acest plan Trotuşanu atrasă pe boierul Cozma, care avea multă popularitate în ţară şi cu care pusăse la
186
187
cale condiţiunile împărţelei domniei viitoare, ce se ră-zăma pe o' convenţiune secretă, ca, după ce se va alege Mihul de domn, acesta să înfieză pe Trotuşanul, care după moartea lui Mihu se va sui pe tron ca un moştenitori legiuit. Toate aceste se conjurară între partizani în adunarea nopturnă înaintea zilei de alegere, care se publică îndată după sosirea armaşului Şeptelici cu cei de pe urmă deputaţi ai Ţărei de Gios, între cari se număra şi Cerinat. Dar mai nainte de a agiunge la Suceava, ist veteran, cu Petru şi Domnina, credincioşi giuruirei date protegiutei lor, trecusă pe la Hîrlău, unde nefericea jună găsi casa părinţască prădată şi părăsită, căci în timpurile din urmă ale lui Ştefăniţă domnea anarhia şi boierii disţăraţi, precum fu părintele ei, erau socotiţi ca rebeli şi averea lor părădosită. Văzîndu-se amu orfană şi, după suferinţi, încă lipsită şi de averea părinţască, dupre îndemnul protectorilor ei decisă a reclama la Suceava să i se facă lege şi dreptate pentru toate pătimirile şi daunele sale, cu scop a-şi prosfora unei monăstiri toată averea şi persoana sa.
Pe cînd Trotuşanul şi Cozma, cu partida lor, înain-teau planul şi pregăteau toate spre realizarea sa, despre altă parte un număr mic de patrioţi, în a cărora frunte sta hat[manii] Brutu şi Hîrea, cari înţelesăse acele urziri, erau determinaţi a se opune unei alegeri meşteşugite, ce avea să fie în folosul unuia, cu scăderea interesului public. Cătră acestea întîmplarea adusă că Domnina s-au adresat în cauza ei şi au aflat într-înşii apărători şi vindecători cauzei sale, iar ea, care purta în cuget planul măreţ, au cerut a se înfăţoşa însăşi înaintea Direptăţei, spre a espune pătimirile şi a reclama drepturile acestei june. Şeptelici au raportat despre lucrările sale în Ţara de Jos, cum toate politiile, satele şi cotunurile, auzind despre pericolul în care se afla patria, au juruit a-i prosfora averea şi sîngele fiilor ei, cum mai ales în asemene manifestare s-au deosebit pascarii lacului Brutis, între care un june răzeş înarma un stol de una sută miliani, pe cari i-au condus cu cheltuiala sa spre a-i înşira în oaste, espuind şi un fapt de aprozie a acestui june, tîm-plat în cursul călătoriei pe Dunăre, unde la intrarea va-
sului statului în gura Siretiului, un vas de piraţi îmbla să-1 atace, cînd, cu o să cure în mînă, sărind şi acufun-dînclu-se în apă, făcu în coasta vasului o hîitură aşa de mare, încît mai nainte de a fi hoţii atinşi de arme s-au cufundat şi puţini dintre ii în not au scăpat cu viaţa, înştiinţarea despre entuziasmul locuitorilor pentru apărarea ţărei au fost de bun ogur, şi Direptatea, încuviin-ţînd simţimîntui cel patriotic şi aprozia junelui răzeş, orîndui a i se da în oaste un post vrednic. Iacă sosi şi ziua cea mare a aiegerei domnului. După ascultarea unei liturghii solenele, se întruniră în sala curţei domneşti Senatul, deputaţii şi dregătorii ţărei. Acea curte, cuprinsă în cetăţuia Sucevei pe înălţimea ce dominează asupra politiei, era încă din adîncă anticitate urzită, însă în starea de faţă adusă de Alexandru cel Bun. Arcade gotice se răzămau în sală pe coloane de acelaşi stil, între care pe trei trepte se înălţa tronul domnesc, cunjurat de paveze, de scuturi luate în bătălii de la duşmani şi care sta acaţate pe darde şi alte unelte de răzbel, toate umbrite de bandierile naţiunilor învinse ; deasupra spetezi-ior tronului se vedea pe părete portretul lui Ştefan cel Mare, iar tronul era învălit cu o horbotă neagră, în semn de doliu public. Două rînduri de jilţuri erau înşirate pe ambile părţi ale tronului, înaintea căruia sta postelnicul Şerpe, ţiind în mînă un pergament şi dresurile oficiale. Mai întăi intrară mitropolitul şi episcopii de Rădăuţi, de Roman şi de Huşi, apoi boierii, părinţii ţărei, în fruntea cărora păşea Mihul hatmanul, care cuprinsă un loc de-a dreapta tronului, după el Trotuşanul, Cozma, Hur Bîriă-deanul, Vartic vornicul mare, portarul B aii ca, Cucoară şi Matieş, iar spre stînga se aşăzără post[elnicul] Brut, Hîrea, Petru Vartic fiul şi într-un semicerc cu aceştia s-au aşezat deputaţii aleşi şi trimişi din partea politiilor ţărei. După ce postfelnicul] Şerpe au împărtăşit adună-rei scopul cel măreţ al sfătuirei la care era chemată, s-au numărat candidaţii care dupre legile ţărei puteau avea drept de a fi aleşi. Dezbaterile asupra meritului fiecăruia candidat erau îndelungate şi aprinse, patimile ambiţiunei şi ale interesului covîrşau simţimîntui cel drept în favorul binelui public şi astă adunare înfăţoşa în urmă tristul spectacol al elementelor unui răzbel civil. Din cu-
188
189
vinte aspre se încăiră cearta cea mai aprinsă şi cei mai înfocaţi puseră amu mîna pe mănunchiul spatei, cînd deodată sunetul „tătarii !" ribomhă sub boitele antice ale sale! şi prin înclesirea adunărei îşi făcu loc un curier împulberat, care adusăse de la pârcălabul din Cetatea Albă ştire că hanul tătarilor, cu o oaste numeroasă, trecea Nistru. Ist evenimînt au electrizat toată adunarea ; partida Tro tu şanului, folosindu-se de el, re-nnoi opintelile sale ; pericolul iminent în care toţi se văzură cuprinşi au amorţit patimile personale şi, fără preget, toate voturile se concentrară în unul, mîngîindu-se fiecare candidat că anii cei înaintiţi ai veteranului Mihu nu vor mtîrzie a face vacant tronul. îndată se făcu şi dresul oficial, întărit dupre datină de subscrisul şi de sigilui membrilor Adunărei, şi trabanţii proclamară de pe tîr-naţul curţei alegerea lui Mihu de domnul Moldovei. So-lenitatea bisericească ce avea să întărească actul alegere! s-au orînduit a se face a doua zi, iar în prezenta s-au consfinţit a se lua măsurile cele mai grabnice în privirea siguranţei statului şi a se da ascultare reclamaţiunilor şi piîngeriior poporului.
Pe cînd era Direptatea încă întrunită, Brutu, dupre juruinţa dată, au espus adunărei răpirea cea infamă a unei fiice de boier, plinită dupre ordinul lui Ştefăniţă, avânturile ei şi minunata scăpare, prădarea avere! părinteşti şi cererea ei a i se face lege şi a se rîndui la o monăstire. Spre a lămuri aceste, propusă ca Adunarea să as culte espunerea unei femei venite cu dînsa de ia marginea ţărei. Domnina fu introdusă în sală ; aerul ei măreţ de matroană, portul antic şi negru, semnai ai doliului, insuflă Adunărei un simţimînt de respect şi curiozitate ; ea ţinea în mînă un pergament, pe care-i dădu lui Brutu, care-1 depuse pe masa logofeţiei. Boierii însărcinaţi cu cercetarea acestui act dădură un semn de mirare, îşi făcură cruce şi strigară : „Dumnezeule ! Minu-iiate-s faptele şi misteriiie tale ! Un fiu adevărat, din osul iui Ştefan voievod, trăieşte şi acest dres îl cheamă la clironomia tronului ţărei !" La auzirea acestor cuvinte, sinitome de mirare, de bucurie şi de urgie se încruceau prin vorbe şi prin semne. Trotuşanul mai ales prorum-
pea în cuvinte de plastografie, de înşălăciune, pană cînd Mihul, ca trezit prin atîta zgomot, se sculă şi eerînd ascultare au zis : „Prin votul vostru ales, datori sînt a rosti adevărul şi dreptatea. Vă mărturisesc acum cele ce am purtat îngropat în sîn, că răposatul mitropolit Teoctist, în oara morţei, m-au chemat şi mi-au încredinţat secretul ce-1 ţinea de la Ştefan voievod, că dacă vrodineoară ar avea a se stinge dinastia lui Dragoş şi să rămîie tronul fără clironom, apoi Direptatea boierilor să aleagă de domn pe un fiu a lui, pe care i-au lăsat în viaţă necunoscut şi a căruia mumă, pre lîngă dresul ce i-au dat scris de mîna sa, va înfăţoşa chiar inelul cu care i-au sigilat şi care-1 purta pană în oara răposărei sale ; deci clacă astă femeie va produce acei inel, atunce nu se poate îndoi despre adevăr. Cele ce voi, fraţilor şi fiilor, aţi ales, Dumnezeu încă n-au întărit prin bisericeasca binecuvîn-tare, ci mai vîrtos le desface prin astă minunată descoperire ; eu depun dignitatea la picioarele înaltului moştean. Vie, să ne închinăm şi să-1 înălţăm !" Domnina scoasă din sîn inelul preţios, pre care, după ce Mihu-1 recunoscu de adevărat a lui Ştefan voievod, l-au sărutat şi ca o relicvie i-au depus pe tron. Atunce toată Adunarea au cerut să vie fiul cel de Pronie păstrat. Cerinat introdusă în sală pe Petru, care prepunea că este chemat a istorisi tîmplarea scăpare! Ilenei. Cîtă mirare şi bucurie produsă în Adunare înfăţoşarea lui Petru, cînd mumă-sa, luîndu-1 de mînă, îl prezentă zicînd : „lată fiul !" Acei ce-1 admirasă mai nainte pentru patriotismul, energia şi faptele aproade, despre care au fost raportat Şeptilici, au prorupt în zgomotoasă strigare : „Ista-i !" Bătrînii, care purtau în memoria lor trăsăturile cele măreţe ale lui Ştefan voievod, le recunoscură reproduse în fizionomia acestui june, care se deosebea de părintele său numai prin o talie mai înaltă. Mihul, cel întăi, se apropie de Petru şi sărutîndu-1 îi zise : „Prin astă îmbrăţoşare şi închinare cel întăi recunosc pe Petru de fiu al lui Ştefan voievod şi adevărat moştean al tronului Moldovei ; să trăieşti, măria ta !" Aceste cuvinte, ce înmiit răsunau în toată Adunarea, au cuprins pe Petru de uimire ; toată scena asta i se păru un vis, un farmăc, o cimilitură neînţeleasă, pană cînd, după ce se făcu tăcere, cetindu-se
190
191
în auzul tutulor documentul lui Ştefan voievod, au descoperit lui Petru şi Adunărei tot cursul acestei misterioase încungiurări, prin care s-au oborît planurile cele criminale ale Trotuşanului şi a partizei sale ; însă acest nelegiuit, prefăcîndu-se, s-au arătat amu închinători şi admiratori acestui mister mare, ca unicul putincios pentru mîntuirea patriei.
Astă criză măreaţă şi neaşteptată, care ar fi ameţit pe oricine altul, au arătat pe junele Petru în toată mărinimia sa. După ce se trecu întăia impresiune, el au rostit cătră Adunare :
„A cui fiu sînt, pană azi nu am ştiut, dară că sînt moldovan ştiu din ziua cînd am văzut ţara împlîntată în nenorociri ! In acest simţimînt şi în ist misteri recunosc voinţa lui Dumnezeu, care îmi impune sarcina grea de a apăra şi a înturnă drepturile încălcate ale patriei ; puterea ei stă în unirea compatrioţilor ; în aste două mă razim : în sfaturile cele înţelepte şi în amorul părinţilor patriei. De îmi juruiţi aceste, mă supun votului, iar dacă este întru asta neînvoire, rînduiţi-mi un post la oaste, ca să combat şi să mor pentru apărarea Moldovei." „Jurăm cu toţi, răsună din Adunare, să păşim sub conducerea fiului lui Ştefan voievod, domnul nostru !"
Pe temeiul acestei declarări universale, se făcu îndată actul public. Uşerul despoaie tronul de horbotul cel negru cu care era învălit; Petru fu de Mihul încins cu spata cea vincitoare a lui Ştefan şi, învăscut cu hlamidă, stătu pe treapta tronului, unde fu urat de domn şi suveran al Moldovei. Trabanţii au încunoştinţat despre astă minunată descoperire pe poporul adunat în giurul curţei şi care făcea să răsune aerul de mii de strigăte bucurătoare şi cu care se unea răsunetul bronzurilor bisericeşti şi acel al buciumului, ca şi cum oastea ar fi raportat un mare triumf, ca şi cum tot pericolul de care era ţara ameninţată s-ar fi precurmat, ca şi cum epoha fericirei şi a gloriei s-ar fi înturnat şi Pronia ar fi răspîndit asupra ţărei mănoasa ei binefacere prin Petru Măjearul, denumit Rareş.
Pe cînd deputaţii, împrăştieţi între popor, istoriseau amănunţimele acestei descoperiri estraordinare, şi Direptatea, împreună cu domnitoriul, au luat măsurile ener-
I gice în privirea interesului public, Domnina şi Cerinat,
credincioşi juruinţei ce au dat Ilenei, au întrodus-o înaintea Direptăţei şi au cerut a i se face lege pentru cele
1 pătimite. Mîngîitoare au fost satisfacerea morală şi dez-dăunarea materială ce au legiuit Direptatea în favorul ei. Aceasta auzind despre descoperirea minunată, mai mult încă se prosforasă a se închide la o monăstire, spre a îneca în lacrimi îndoita ei pătimire de perderea familiei şi a iluziunei inimei sale î Astă deciziune se supusă spre
y        întărirea domnului, care au aprobat dănuirea averilor
~ ce ea făcusă monastirei pentru fapte plăcute lui Dumnezeu, iar satisfacerea morală ce i s-au legiuit n-au găsit-o de agiuns spre a remunera şi a mîngîia o virtute aşa de aleasă şi nişte astfel de suferinţi ale unei orfane, care fu sfara tiraniei, ci deciziunea sa au rostit-o şi au fost în modul următori :
„Minunea care azi m-au cuprins văd că încă nu s-au cleplinit; un domn al ţărei, de neferice aducere aminte, au răpit unei vergure nobile părinţii şi averea ei, neră-mîindu-i decît virtutea şi lacrimile aceştia ; numai un domn iarăşi îi poate înturnă măcar parte din cele per-dute ; apoi precum în nenorocire îi eram părtaş, de nu se opune hotărîrei mele maică-mea şi mă binecuvintează, fie de azi soarta Ilenei legată cu a mea în viaţă, căci eu proclam pe Ileana de soţia me şi doamnă a Moldovei". Aceasta, în loc de răspuns, în genunchi proşternută înaintea domnului şi soţului său, îi răspunse cu un rîu de lacrimi şi de recunoştinţă. Adunarea se miră de acest act de mărinimie, trabanţii îl proclamară poporului, în mezul sunetului buciumilor ostăşeşti şi a bronzurilor bisericeşti ; propăşiţi de boierii ţărei, părechea domnitoare cu mare cortej mearsă la biserica sîntului Dimitrie, unde se plini îndoita solenitate a întronărei fiului lui Ştefan voievod şi a măritişului său cu cea mai frumoasă şi demnă jună a Moldovei ; şi în ist mod s-au plinit prevederea cea înţeleaptă a lui Ştefan voievod, care şi după trecerea sa din viaţa pămîntească veghet-au preste soarta patriei.
192
193
DIN DOMNIA I-A A LUI PETRU VI RAREŞ
Păstrarea cea misterioasă a fiului lui Ştefan în curs îndelungat de ani, descoperirea sa într-un moment atît de critic pentru ţară şi atîtea însuşimi estraordinare într-un june plin de înţelepciune, de energie şi de aprozie, de care în poziţiunea sa înjosită au dat atîtea prube, s-au crezut chiar o minune dumnezeiască în favorul moldovenilor, cari se electrizară de un nou curagiu şi priveau cu încredere în viitorul soartei lor. Dară, despre altă parte, acest neaşteptat evenimînt au paralizat planurile neamicilor, mai ales că apucările cele energice ale lui Petru îi insuflau respect şi reţinere.
Petru, deşi crescut între pascari, cercetînd în giur cu agerime pe vecinii ţărei, înţeleasă că puterea imperiului Ungariei s~au înfrînt prin bătălia de la Mohaci, după care turcii au împresurat ţara aceea. El cu plăcere văzu cum Transilvania era împărţită între două partizi, acea a regelui Ioan Zapoile şi acea a imperatorului Ferdinand, pretindent al coroanei Ungariei sub titlu de rege, şi că unul şi altul se nevoiau prin arme a-şi însuşi domnia preste ţara aceea. Cel întăi pas a lui au fost a încheie, în 13 decemv. 1527, cu Polonia un tratat5 ofenziv şi de-fenziv asupra tătarilor, cari prin acest act se văzură constrînşi a păzi pacea în astă parte şi a se retrage în bugeacurile lor. Trataţiile secrete, care începusă Petru cu regele Ioan Zapoilea, îndemnă pe imperatoriul Ferdinand a preveni o asemene aleanţă şi a trimite cătră Petru o formală ambasadă în persoana lui Gheorghie Raihersdorfer. Acest ambasador, care cu solenitate se priimi la Suceava în curtea domnească ele cătră Petru, încungiurat de boierii ţărei, au prezentat creditivele imperatorului şi au tratat despre oarecare condiţiuni, ale cărora cuprindere însă nu s-au părut lui Petru favorabile ţărei, drept care le-au amînat a se urma la Pesta, unde Ferdinand deschisăse o dietă naţiunală ; dar nici aice, nici la Praga, unde în iunie, la 1528, merseră ambasadorii Moldovei, nu s-au putut încheie un asemene tratat, ce
5 Dogiel, pag. 169 (Gh. A.).
iar s-au amînat la o altă încungiurare. Petru, spre a face cunoscută ambelor părţi poziţiunea şi puterea armelor sale, pretestmd o insultă ce secuii ar fi făcut Moldovei, au intrat în Transilvania pe la Sepsi, Chezdi, Orbai, Cicu şi Ghierghie, în luna fevruarie 1528, pedepsind pe acei munteni şi răspîndind spaimă împregiur ; după aceea pe la Bistriţă s-au înturnat la Suceava, încărcat cu multă pradă, din care au zidit o monăstire. Astă demonstra,-ţiune au îndemnat pe regele Ioan a cîştiga aleanţă iui Petru, întărindu-1 în proprietatea cetăţilor Chiuchiulo, Balvanios şi Ciceo, pe care în caz de emigraţiune Moldova li avea în Transilvania de adăpostire odoarilor sale, în-credinţîndu-1 că dacă Ferdinand ar apuca domnia Transilvaniei, cu greu. le lăsa proprietatea asupra acestor cetăţi 6. După asta, îndată ce partizanii lui Ferdinand se ocupau a trăda în minele generalilor săi cetăţile saşilor, Petru cu o armie puternică întră de a doua oară în Transilvania şi ia cetatea Marienburg, în 22 iunie 1529, clă o cruntă bătălie, în care armia împărătească şi acea a saşilor s-au sfărîmat de tot, perzînd desăvîrşit artileria, iar el cu multă pradă şi averi -înseninătoare s-au transportat în Moldova, unde cu productul acestora zidi monastirea Probota, care este mormînt şi trofeu nemuritori ai acestui domn. Prin asta s-au întărit alianţa între Petru cu regele Ioan, care, spre a înfrîna pe saşi, ce nu i se supuneau, iar au îndemnat pe Petru a întră, la octom. 1529, în Transilvania, unde au asaltat cetatea Braşovului şi, trecînd prin toată ţara pe la Bistriţă, au deşertat băile de la Rodna de tot argintul ce era adunat şi au pus garnizonă în cetatea Bistriţa, pe care o pretindea să i se dea ca mulţămită agiutorului căpătat, mai ales că Bistriţa era aşezată între Moldova şi între cetatea ei Ciceo din Transilvania.
Pe cînd sultanul Soliman asedia Viena, în lunele lui septemvrie şi octomvrie 1529, avînd scop vederat, după luarea acestei cetăţi importante, a supune tot apusul Europei Semilunei, Petru s-au consfătuit cu boierii ţărei
6 Jovios, apud Catona (Gh. A.).
194
195
cum că s-au apropiet epoha prevăzută de Ştefan cel Mare prin testamentul său politic şi că în asemene în-cungiurări era de preferat supunerea de bunăvoie a Moldovei sub condiţiuni favorabile, decît a aştepta a fi supusă prin puterea armelor. Drept aceea au delegat la sultan pe marele logofăt Tăutul, care au încheiet un asemene document, subscris chiar de sultanul7, ca Poarta să aibă o supradomnie peste Moldova, sub următoarele condiţiuni :
1. Constituţiunea politică, legile, religiunea şi veniturile ţărei să rămîie neatinse ; 2. Domnii să se aleagă de cătră boieri ; 3. Sultanul este datori a întări pe acela, însă nu va putea să impuie ţărei un domn neales, nici a lepăda pe acel ales ; 4. Moldova să nu ţie niciodată cu duşmanii Portei; 5. Ci mai ales cîteva mii de moldoveni să agiute armia turcilor în espediţii ; 6. Moldova va da de bunăvoie un dar (peschiş) de 4 000 galbini, 40 cai şi 24 şoimi. Acest docoment preţios, ce se păstra cu relicviile sîntei Paraschiva în monastirea sînţilor Treierarhi, regele Sobieski, în răzbelul cu turcii, l-au ars la 1686. Dar principele Cantemir l-au văzut şi încredinţază despre cuprinderea sa de mai sus. Nu-i îndoială că un asemene document, dat din partea lui Petru cu boierii ţărei, se păstrează la Stambul, în ar hi vile împărăteşti. După statornicirea acestor nouă relaţiuni ale Moldovei cu Poarta, logofătul Tăutu au pus a se zidi în Constantinopoli un palat al Moldovei, cu o biserică, pentru locuinţa agentului ţărei şi discălecarea deputaţilor.
Planurile ce avea Soliman asupra imperatoriului Ferdinand, prin închinarea Moldovei sub suzerenitatea Turciei, s-au înlesnit, căci voind el a ocupa Polonia în vro ceartă, au îndemnat pe Petru de a deschide răzbel regelui Sighismund, cu scop de a recăpăta domnia asupra Pocuţiei. în urmarea acestora, Petru, la 1531, cuprinsă cu oastea sa acea provinţie, au bătut pe poloni, au luat Colomea şi cetatea Halici. După multe partnice combateri, au urmat, în 22 august, la Obertin, bătălia cea cruntă între moldoveni, sub comanda lui Petru, şi între poloni, comandaţi de hatmanul cel mare Tarnovski, care
7 Cantemir, în Istoria imperiului otoman (Gh. A.).
se baricadasă în o poziţiune întărită, încingîndu-se cu parcane şi cu cară răsturnate, încît călărimea cea numeroasă a moldovenilor nu putu opera asupra duşmanilor, ci numai pedestrimea, pentru că nici artileria cea puternică, din cauza poziţiunei polonilor, nu putea detuna cu nemerire, trecînd boambele peste capul polonilor. în asaltul cel înfocat a lui Petru, care se afla în cele întăi şiruri ale oastei, el căpătă două lovituri de sabie, ce-1 ne-voiră a se retrage; din asta au urmat confuziune în oastea sa. De o asemene împregiurare folosindu-se polonii, au ieşit din tabără, au străbătut şirurile moldovene şi i-au nevoit a se retrage în nerînduială, cu perdere de cîteva tunuri. Atunce polonii au urmărit pe moldoveni păn la Tărăseuţi, unde armata lor fu deplin sfărîmată. Această bătaie, care au vindecat perderea de la Obertin, au îndemnat pe poloni, după mijlocirea regelui Ioan Za-poilea, a încheia, în 22 fevruarie 1532, o armistare pe un an de zile, cînd în acelaşi an au sosit la Seimul de Pe-trikov ducele Griti cu plenipotenţă din partea sultanului spre a mijloci pace definitivă între Petru şi Sigismund. Dară de pe atunce ambasadorii Moldovei au fost descoperit că acest fin veneţian urzea în favorul său planuri secrete, spre a putea prin agiutoriul Turciei şi a Poloniei căpăta pentru sine domnia Moldovei, în care plan au aflat conlucrători pe cîţiva din boierii disţăraţi, ce petreceau în Polonia, împreună cu emisarii şi partizanii ce-şi pregătiseră el chiar în Moldova.
Urmărind planurile sale cu ghibăcie, acel duce ne-astîmpărat şi ambiţios, cu agiutoriul unei oşti turceşti de 7 000 oameni, au întrat în Transilvania, la 1534, sub pretest de aleat al regelui Ioan, însă în faptă spre a se face domn al Transilvaniei ; după ce au întîmpinat în Petru neînvinse pedeci de a putea realiza planul său asupra Moldovei, apoi l-au îndemnat în numele sultanului de a veni în Transilvania, care atunce se guverna ele episcopul Cibac, locotenent al regelui. Planul lui Griti n-au întîrziet a se descoperi prin omorîrea episcopului, care lucrare au invitat pe transilvani de a apuca armele asupra lui.
în astă generală răsculare ii alesără de căpitenie pe Mailat, cel mai vrednic dintre români, a căruia deviitori,
196
197
mai în urmă, prin talente şi bravură, trecînd din grad în grad în serviţiul public, au agiuns a se face astăzi una din familiile cele întăi ale magnaţilor Ungariei. Bascularea generală asupra acestui uzurpator l-au constrîns a se retrage cu oastea sa în cetatea Mediaş, care s-au împresurat. Aice au sosit şi Petru cu oastea sa, cu propunere de a nimici pe Griti pentru nelegiuirea sa şi duplicitatea asupra lui. După un scurt asediu, Griti au fost nevoit a capitula pe discreţiune şi garnizoana au depus armele. Dar acest om, odineoară puternic şi ambiţios, la ieşirea sa din poarta cetăţei înfăţoşa un trist spectacol de jucăria fortunei, care în agiunul mărirei sale l-au cufundat în genunea peirei. El ducea aceea oe-i rămăsăse mai preţios, un fiu şi o fiie, a cărora mamă era reţinută în cetate pe stratul unei grele pătimiri. Asemene repede prefacere a soartei n-au putut schimba, nici a îmblînzi furia duşmanilor săi, cari spre espiarea (spălarea) omorului episcopului Cibac, ca nişte lei încruntaţi se ^aruncară asupră-i şi-1 tăieră în bucăţi. Astă catastrofă încruntată fu urmată în părere de un act de omenire din partea lui Petru, care orîndui a se conduce în Moldova copiii lui Griti, spre a-i feri de vendeta nesăţioasă a transilvanilor ; de asemene, conform cu îndatorirea sa cătră Poartă, au scăpat de peire un număr mare de turci şi le-au asigurat înturnarea păn la Dunăre, deşi mulţi din aceştia s-au omorît la trecerea lor prin munţii Carpaţi.
După astă espediţiune, care au întemeiet o nouă înrîu-rire a Moldovei în trebile Transilvaniei şi i-au produs o însemnată parte de pradă, Petru s-au înturnat în ţară, aclucînd cu sine multe cete de unguri, ce s-au colonizat pe sub munţi. Folosindu-se de un nou pretest politic, Petru, neastîmpărat în purtarea răzbelului, în vara anului 1532 cuprinsă iar Pocuţia, unde stolurile moldovene împe-decau facerea de cetăţi, şi în răzbelul ce atunce aveau polonii cu ţarul de Moscva, el întreţinea cu acesta relaţiuni prietenoase. Mijlocirea imperatului Ferdinand n-au putut aduce împăciuire între aceste puteri beligerante, pană cînd Petru cu oastea sa, trecînd Nistru, 1538, au ars politiile Cervone, lagheliniţe, şi la Şiret au înfrînt de tot oastea polonă, care au perdut un mare număr de morţi şi 800
prinşi, pre lîngă care încă 60 din cei întăi nobili cavaleri. După aceea, la încheierea anului, s-au făcut un tratat formai, Moldovei folositor 8, cînd despre altă parte ghibacea sa politică au ştiut căpăta de la împăratul Ferdinand deplina cesiune a cetăţilor transilvane Chiuchel, Balvanios, Ciceiu şi Bistriţa, pentru care staturile Transilvaniei mult s-au întărîitat, însă de frica lui Petru nu cuteza nici măcar a-şi manifesta nemulţămirea lor.
Trecuse amu zece ani de la minunata înălţare a lui Petru pe tronul strămoşăsc, în a cărora curs acest domn energic fu neobosit în întreprinderile sale ; el necontenit se purta cînd cu oastea sa prin ţările străine, cînd pe o margine, cînd pe alta a Moldovei, învingînd pe neamici şi statornicind siguranţa şi organizaţia ei din năuntru, întemeind şi instituturi plăcute lui Dumnezeu, precum mărturisesc multe înţelepte orînduiele ce pană azi s-au păzit, încît în asămănarea marelui său părinte el se făcu spaima vecinilor, razimul şi lauda patriei, precum şi mîngîierea familiei, în a căreia sîn însă rareori i-au fost cu putinţă a gusta un repaus îndelungat. Doamna Ileana, demnă a împărţi o asemene soartă strălucită, era mamă a unui fiu de 9 şi a unei fiice de 8 ani, podoaba şi mîngîierea familiei, care agiunsăse la culmea fericirei. Dar dincolo de munţi, în Transilvania, văduva lui duca Griti suspina pentru fiii ei, cari, dupre ordinul lui Petru voievod, erau conduşi la Suceava, unde de un an zăceau în închisoare. Prin nestatornicia fortunei (norocului), despoietă de digni-tate, de avere, singură în ţară streină, astă văduvă cerşi-torea mîngîiere şi pîne ; într-o seară, petrecînd în cămara ei, acufundată în lacrimi, văzu înaintea sa un om străin, care în limba italiană o chema pe nume şi, amin-tindu-i persoana sa, răspîndi o rază de mîngîiere. Acesta era unul din sateliţii lui Griti, care, în urma catastrofei acelui duce, după multe învăluiri, purtîndu-se prin ţările învecinate, se reînturnă iar pe teatrul lucrurilor sale de mai nainte. îndemnat parte de recunoştinţă pentru fostul său domn, parte de neastîmpărul naturei sale de a făptui lucruri grele şi periculoase, propusă astei maice neferice de a-i înturnă pe fii, dar în fundul inimei sale celei în-
Dogiel, pag. 617 (Gh. A.).
198
199
răutăţile se mistuia un plan vechi de vendetă, însuşită mai cu samă locuitorilor din ţările meridionale y.
Oricît de avanturoasă au fost astă întreprindere, ducesa îmbrăţoşa propunerea sa cu o inimă decisă a gusta astă mîngîiere sau a peri. Spre înlesnirea lucrărilor, con-ducătoriul se prefăcu în neguţitori de galanterii de Veneţia, a căruia manufăpturi erau pe atunce din cele mai maiestroase, şi de comisionar al negoţului de ceară, de care în acel timp Moldova esporta la Veneţia o înseninătoare cîtime 10, iar ducesa era constrînsă a juca rol de femeia acelui negoţiant. încărcaţi cu o previziune de acele manufăpturi, ambii se îndrumară peste munţi pe la Cim-pulung la Suceava, unde agiunsără pe cînd domnitoriul se afla la Cetatea Albă, în celalalt capăt al Moldovei.
Dupre orînduiala de atunce, neguţitoriul străin ce venea în ţară era datori mai nainte a duce la curte productele lui,'spre a putea fi unele din ele alese de familia domnească. Acest comerţiant transformat, ce cu mai mulţi ani nainte fusăse în ţară şi cunoştea Suceava, începu de îndată a încerca modul spre a-şi putea plini planul. Mama cea neferice însă nu se putu reţinea de a nu căuta, cu toată ferirea, a se înştiinţa de mai sînt în viaţă copiii ei şi de petrec aice, precum se auzea. Furişîndu-se în giurul cetăţuiei, unde prepunea că fiii săi puteau fi închişi, instinctul de mamă sau întâmplarea o conduse spre seară chiar sub murii cei înalţi ai închisorei, unde la o fe-restuică recunoscu pe copii, cari în limba italiană adresau rugi cătră lună, pe care, văzînd-o aplecată spre munţi, o însărcina a duce mamei lor salutările şi chemările de a-i mîntui din închisoare. Sărmana ducesă era aproape să leşine şi numai caracterul ei cel energic o reţinu a nu compromite întreprinderea sa. înturnîndu-se la cvartiră, ea împărtăşi conducătorului său descoperirea făcută şi cu dinsul s-au pus la cale a se introduce însuşi ea la curte
9 La arabi şi italieni s-au înrădăcinat practicarea crimenu-lui numit „vendetă de sînge", în care cei afrontaţi prin giurâ-mînt se îndatoresc a se răzbuna prin vărsare de sînge (Gh. A.).
10 Esportarea de ceară din Moldova la Veneţia era un ram mare de negoţ păn la începutul veacului, de cînd, din negrijirea culturei albinelor, la noi au căzut de tot acel ^ negoţ, ba încă ceara se introduce amu la noi din Rusia şi Galiţia (Gh. A.).
cu mărfurile ce ave. Cererea i fu plinită ; ea află pe doamna cu fiul şi fiica-sa, care la ani şi la figură se asămănau chiar CU COpill Sal. Doamna alese cele mai frumoase din juvaeruri pentru dînsa şi altele pentru fiie-sa şi întrebă de preţul lor. Caracterul cel blînd al doamnei, afabilitatea ei şi duioşia ce vedera pentru fiii săi deşteptară tot simţimîntui în inima ducesei şi, uitîndu-şi rolul şi instrucţiunile date de conducători, prorumpse în lacrimi şi răspunse : „Valora acestor odoare este prea mică pre lîngă preţul ce-mi poţi da măria ta ; eu îi cer nu de la o doamnă puternică, ci de la o mamă duioasă, precum văd că eşti ! De vrei să mă asculţi, iartă să-ţi vorbesc în patru ochi, în limba unei maice precum sînt şi eu." Doamna, plină de mirare, trasă pe străina în cabinetul de alăture, unde ducesa i se aruncă la picioare : „întoarnă-mi odorul cel mai preţios din lume, pe fiul şi fiia me, cari de un an stau în închisoarea statului ! Eu sînt ducesa Griti, văduvă neferice, despoietă de toate, păn şi de mîngîierea copiilor mei, cari în juneţa lor nu au fost părtaşi crimelor părintelui lor, nici pot după dreptate purta pedeapsa lui. Petru voievod va fi avut motiv de vendetă asupra soţului meu, dară marinimoasa şi virtuoasa lui soţie îl poate feri de un crimen ce niciodinioară nu l-ar răscumpăra ! Te jur, doamnă, în numele Celui de Sus, în numele fiilor tăi, dă-mi fiii sau osîndeşte şi pre maica lor a trăi şi a muri cu dînşii în închisoare !" Zisele sale le-au inundat un rîu de lacrimi, cu care scălda picioarele doamnei. Aceasta, înduioşită de pătimirile ducesei şi a maicei, i-au mărturisit toată compătimirea ei, însă' ea cunoştea bine neînduplecarea lui Petru voievod în cele ce o dată au rînduit. între aceste două alternative aleasă, cu dauna interesului statului, a feri pe soţul său de un crimen şi au decis în cugetul ei de a plini'ceririle ducesei. Dar aducerea întru plinirea acestei fapte era mult mai grea de cum chiar doamna credea. Petru voievod păstra pe fiii lui Griti pentru un scop politic ; de aceea, deşi aceştia se tratau bine în închisoare, totuşi nimăruia nu era iertat a intra la dînşii, afară de un' credincios uşăr bătrîn, ce le purta de grijă şi le aducea uneori şi aceea ce filantropii în zile de sărbători trimiteau pentru închişi. Ştirea cum că peste două zile avea a se înturnă
200
201
în Suceava domnitoriul au grăbit deciziunea doamnei de a plini nobila ei propunere înaintea acelui termin. Drept aceea, după ce au învăţat pe fiul şi pre fiica sa, precum şi pe ducesa despre toate cele ce aveau a se face, mearsă cu fiii săi, ca din tîmplare, la cetăţuie şi în vizitarea acelei faimoase tării s-au abătut şi la închisoare, unde se aflau cîţiva boieri pentru crimine de stat, şi au cerut să vadă şi pe copiii cei închişi. Uşerul, cu tot ordinul aspru ce avea, n-au putut refuza cererea doamnei, au deschis chilia şi au lăsat-o să convorbească cu junii prizonieri. Vederea acestor victime nevinovate, mîngîierea lor văzîn-du-se cercetaţi şi compătimiţi au întărit deciziunea energică a doamnei de a-i mîntui. Fiul ducesei Griti era de 10, iar sora sa de 7 ani ; în o boltă, unde o mică fereastă lăsa puţină lumină, copiii şideau îmbrăţoşaţi pe un pat şi la început se cutremurară la intrarea străinilor, însă apoi văzînd pe o fimeie cu doi copii, au prorumpt în lacrimi de bucurie, ca şi cum ar fi revăzut pe mama lor. Doamna, spre a-i mîngîia, i-au îmbrăţoşat şi le-au zis că au venit să-i scoată din acel loc şi să-i ducă în braţiie maicei lor, însă ie recomandă a urma dupre cum îi va învăţa. Aşadar, fără preget, îndată fiii doamnei s-au dezbrăcat de vestimîntele cele preţioase şi luară pe acele italiene ale prizonierilor. Preschimbînd pe fiii ei în haine şi în rol, doamna au lăsat pe ai săi în închisoare, în-credinţîndu-i că peste puţin va veni să-i ia iar, şi ieşi cu acei ai lui Griti. Tuspatru copii erau fericiţi despre astă tîmplare ; cei întăi se bucurau că conlucrează la o faptă bună, ceialalţi că se duceau în braţiie mamei lor, precum se şi tîmplă, căci doamna pusăse toate la cale ca copiii să între în trăsură unde îi aştepta mama cea fericită, care, pre lîngă fiii ei, căpătă de la doamna daruri generoase şi mijloace de a putea trece cu repegiune peste munţi.
Dar conducătorului nu-i fu de agiuns că copiii ducesei se eliberasă fără conlucrarea sa ; el avea, precum am zis, o propunere de veche vendetă ; deci, îndată după intrarea fiilor doamnei în închisoare, el se înfăţoşa la uşer cu oarecare merinde, ce drept elimozină zicea că ar fi adus pentru cei închişi, şi anume unile pentru cei mari, altele pentru nişte copii ce de asemenea împărţau
astă soartă. Cazul straordinar, urmat tot într-o zi cu aceşti copii, deşteptă prepusul uşerului bătrîn, care, primind merindele, cu un mod ghibaci au închis pe aducă-toriul lor în altă chilie şi prepusul său s-au întărit cînd, după pruba făcută, au aflat că merindele destinate copiilor erau înveninate. A doua zi, pe cînd uşerul îmbla să raporteze doamnei cele tîmplate, au sosit şi domnul, care ceru îndată a~şi vedea fiii săi. Doamna, pretestînd că ii s-au dus ia preîmblare, i-au îndemnat de a merge împreună la cetăţuie. Aice, întrînd în închisoarea copiilor lui Griti, Petru văzu pre fiii săi ; mirarea sa s-ar fi transformat în mînie, clacă doamna şi fiii ei, în genunchi, nu. ar fi reclamat iertarea nenorociţilor, mai ales că aceştia în acel minut vor fi fost trecut peste munţi. Dar cazul merindelor înveninate voind a-1. cerceta, Petru întră în chilia unde era închis străinul, pe care i-au găsit încruntat în sîngele său, căci acela, temîndu-să de pedeapsa ce-1 aştepta, noaptea s-au străpuns cu un pum-nar. Mirarea domnului şi a doamnei au fost însă mult mai mare, cînd în mortul criminal s-au recunoscut a fi Malaspina, acel bravo înfricoşat care pentru cele ce au fost juruit lui Ştefăniţă voievod şi pentru cele ce păţise la lacul Brutis au vroit a se vindeca, şi însuşi ş-au luat pedeapsa. Astă faptă filantropică au vărsat, deseori un balsam ele mîngîiere în inimile soţilor domnitori, în o epohă cînd o furtună politică din cele înfricoşate au zguduit tronul şi au răspîndit asupra lor doliu.
Ungaria şi Ardealul gemeau la 1528 sub povoara răzbelului civil şi a preponderenţii armelor otomane, de care ambele aceste ţări erau ocupate. Pentru corona Ungariei se luptau atunce între sine doi pretendatori : Ferdinand de Austria (fratele renumitului imperator Carol al V, după care şi dînsul se făcu imperator al Germaniei) şi îoan Zapoilea. Ist din urmă, declarîndu-se rege al Ungariei, se puse sub suzeranitatea Turciei, de la carea căpătă şi formală învestitură, precum şi oaste de agiutori în contra lui Ferdinand.
Ambii aceşti rivali, în cursul luptelor, se anevoiau a trage în parte-le pe domnul Moldovei Petru Rareş, care
202
203
în multe rînduri făcu a se simţi puterea armelor sale, şi mai ales în bătălia de la Marienburg lîngă Braşov, unde, la 22 iunie 1529, armia germano-spaniolă fu deplin învinsă, perzînd şi toată artileria sa. Un tractat formal, închiet la Viena,'în 17 ianuarie 1535, între imperatorul Ferdinand şi Petru Rareş, restatornici pacea şi întări Moldovei posesiunea a patru cetăţi din Ardeal : Chiucfrel, Balvanios, Ciceiu şi cetatea Bistriţa în apropierea preţioaselor mine de aur Nasut, care cetăţi aveau garnizoane moldovene şi erau în timp de răzbel şi emigraţiune depozite ale averilor clerului, ale naţiunei şi ale statului. Cearta cea veche între Moldova şi Polonia pentru posesiunea provinţiei Pocuţia, învecinată cu Bucovina şi interesantă Moldovei pentru înlesnirea comunicaţiunei cu Maramureşul, vatra românilor, de unde purcesăse a doua lor descălecare dincoace de Carpaţi, întreţinea un răzbel îndelungat între aceste două ţări, încît regele Sigismund, voind a-1 precurma prin o generală înarmare a naţiunei (pospolite ruszenie), conchemă la arme toată nobleţă (szlachta), care armie, sub comanda hatmanului Tar-novski, făcea din Podolia încurgeri peste Nistru, prădînd şi căşunînd multe daune păn la Botoşeni, cînd un corp polon, înaintit pană la Şiret, de tot s-au înfrînt, parte din ostaşi s-au ucis, parte s-au prins, între cari erau 60 nobili şi 800 ostaşi prizonieri.
Astă vinceaiă răspândi mare spaimă în toată Polonia şi îndemnă pe Sigismund a încheia cu Petru Rareş pace prin formalnic tractat, cu condiţiune ca Pocuţia să ră-mînă a face parte din Polonia, marginile ambelor ţări să se restatornicească şi nici un polon sau moldovan să se strămute peste marginea ţării fără ştirea guvernelor respective, convenţiunile vechi pentru procese, fugarii să se restatornicească etc. Astă înduplecare a lui Petru Rareş de a încheia o pace grabnică fu motivată de sporirea armelor otomane spre apusul Europei, sub personala conducere a sultanului Soleiman II, unul din cei mai înţelepţi şi răzbelici domnitori ai imperiului otoman. Acest sultan', pronumit de turci Kanoni, adecă legiuitorul, iară de creştini Magnificul (măreţul) şi Conchistatorul, adu-
11 Vezi Dogiel, I, pag. 613 (Gh. A.).
sase imperiul la apogeul (culmea) puterii şi al gloriei. El era crescut dupre sistemul principilor creştini, cu toate secretele artei guvernamentale, şi s-au întronat la 1520, după moartea părintelui său Seiim I. Amorul dreptăţei era una din virtuţile sale. El au reorganizat tribunalile giudecătoreşti şi au încredinţat dregătoriile numai persoanelor cu dreptate şi cu avere. „Voiesc, zicea, ca ii să samene cu râurile care, pe unde curg, fac sămănăturile mănoase, iar nu cu povoaie care răpesc cu sine toate cele ce întîmpină." Faptele sale răzbelice le începu în Ungaria ia 1521. El luă Belgradul, Sabaci şi alte cetăţi, după aceea ş-au întors armele asupra insulei Rodos, carea de 212 ani se afla în mîna cavalerilor crucieri retraşi aice după perderea Ierusalimului şi a Palestinei, Ia' 1191. Asediul cetăţei au fost îndelungat şi au costat mulţi oameni, după care şeful lor, Viniere, capitulînd la 22 dec. 1522, s-au retras pe insula Malta. Soleiman se înturnă la 1526 în Ungaria, unde în bătălia de la Mohaci învinse armia aleată. Ungurii aveau de agiutori şi un corpus de moldoveni12, şi în această luptă Ludvig al II, regele Ungariei şi al Bohemei, s-au înecat în o mlaştină. Soleiman, după ce au luat Pesta, s-au înaintit la Viena cu o armie de 120 000 ostaşi; aice în 20 de zile au dat 20 asalturi zadarnice, care i-au costat 80 000 de oameni. După ce au învins pe persieni, au supus Egiptul, Georgia şi au răpit de la veneţiani Morea, reînnoi răzbelul în Ungaria, dădu o parte a ţării lui Zapoilea, iară alta o reţinu pentru sine, şi la 1561, patru zile după ce au supus cetatea Sighetul, au murit în vîrstă de 76 ani. Imperiul său se întindea în Africa de la Alger, la Eufrat în Asia şi djîi Marea Neagră peste Grecia şi Epir. El era aspru, drept, mare administrator şi se îndeletnicea cu matematica şi cu istoria.
Dregerile acestui eonchistator, înaintea căruia s-au plecat trei părţi ale pămîntului şi care ameninţau a trage în al lor volbure şi pe Moldova, au trebuit să deştepte îngrijirea lui Petru Rareş, care înfrînasă la Chilia un corp de trupe otomane. Prin mijlocirea sa au urmat o împăcare între Zapoilea şi Ferdinand şi s-au încheiet o
Gebhardi, IV, pag. 621 (Gh. A.).
204
205
triplă aleanţă între clînsul şi aceşti doi principi, cu scop ele a se putea apăra în contra armelor turceşti.
Soleiman, la-auzul aceştii aleanţă, mai ales după ce nu i se nimeri pianul urzit ele veneţianul duce Griti ele a reduce Ardealul în provinţie turcească, au decis^ a trece din nou Dunărea împreună cu o armie puternică şi a-şi descărca urgia asupra lui Petru, ce-1 socoti, precum 'era, sufletul acestei aleanţă, spre a-1 nimici şi a reduce Moldova toată în o raia turcească.
La apropierea unei asemine furtuni, Petru, în încrederea dreptului său şi dupre esemplul măreţului său părinte, au luat cu îndatinata sa energie toate măsurile putincioase de apărare, însă nu fără împovorarea ţării, pe care, după ce au supus-o ia cele mai grele dabile, m-cepu a o stîrpi prin foc, spre a îngreuia marşa neamîciior. Locuitorii au căpătat ordin de a se retrage între munţi, alţii prin cetăţi şi palance ; Vrancea, Codreni, Comanul, Dorna şi Catelina se împoporară de fugari ; politiile şi satele Ţărei de Gios, fumegînd, se prefăceau în cenuşă, iar averile statului, ale clerului şi ale boierilor se depu-sără, cît s-au putut, în cetăţile moldovene din Ardeal. La astă ocaziune şi la alte asemene de mai în urmă s-au transportat acolo şi au rămas înstrăinate documente publice şi private, multe obiecte preţioase, din care parte se află depuse prin arhiviie Ardealului şi ale Ungariei, precum însăni ni-am putut încredinţa.
Ciceul, una clin cetăţile moldovene în Ardeal, aşezată între munţi, pe calea ce conduce la Maramureş, era în vechime staţiunea de comunicare între românii de dincolo de munţi. în astă cetate, mai întărită decît celelalte, pe o stîncă, Petru rînduise de comandant pe pârcălabul Simeon şi ordonă a se transporta, pe cît s-au putut în pripă, odoarele şi arhiva statului, iar apoi, dupre puterea şi iuţala lui Soleiman măsurînd greutatea pericolului, au trimis acolo pe doamna sa Ileana, pre fiii săi Ilieş, Ştefăniţă şi fiia-sa Roxanda, conduşi de episcopul Atanasie, ce era confident şi mărturisitori ai curţei, şi cari în acel azil sigur aveau să aştepte rezultatul tîmplărilor ce erau a se disfăşora în Moldova.
Despre altă parte, tătarii Crîmului, cari în epoca lui Ştefan cel Mare, sub hanatul lui Mengheli-Gherei, petre-
ceau în pace cu Moldova, amu, atîrnaţi ele sultanul din Constantinopoli, ca un nour de locuste începură a împresura marginile ţării şi, împărţind puterea Moldovei în două părţi, i-au îngreoiet măsurile de apărare ce avea a opune în două deosebite laturi. Atunce toată ţara sămăna o tabără înarmată ; ostaşii veterani îşi ascuţeau armele si învăţau pe cii giuni ; uneltele de pace fură prefăcute în omorîtoare, ferul aratrului (plugului) luă formă de spadă şi ele săgeată ; faicea (coasa), care era destinată a secera grîne şi iarbă, schimbîndu-şi forma, se făcu armă omucidală ; păstorii încredinţară femeilor şi giunilor îngrijirea turmelor ; buciumul de aramă şi sunetul bronzurilor chema ia arme pe apărătorii patriei. Dar astă mişcare nu fu deopotrivă de toţi urmată. Boierii cei bătrîni, simţind lîngezită şi ameninţată puterea lui Petru Rareş şi a ţării, ar fi dorit a se supune sultanului, spre ferirea nenorocirilor mai mari; unii din cii giuni, însufleţiţi de ambiţiune, prevedeau în căderea domnului lor putinţa de a agiunge în locul lui, iar poporul, obosit de a purta povoara dabililor şi a luptelor necontenite, întărîtat şi de şoptele unor uneltitori, aştepta în nepăsare cletunarea fortunii ce se apropia cu mare zgomot. în astă încungiurare critică, egoismul şi dezbinarea au paralizat toată puterea ţării. Rareori un popor s-au pericuiat şi au perit pentru că s-au atacat de o oaste mai puternică, căci popoare mici, precum şi moldovenii, au purtat vin-ceală asupra altora mai mari, cînd o vie voinţă i-au însufleţit ; dară prin dezbinare cetăţană, prin vînzare şi prin proiecte utopice, ce nu se pot pune în lucrare, cele mai mari staturi au căzut, iar cele mici, ce voiau repede a se înălţa, fără însă a cumpăta puterea lor, s-au paralizat în cursul lor, poate pe secuii.
Astfeli de icoană au înfăţoşat şi pe Moldova în acea epocă critică ; boierii, dezbinaţi în partizi, căutau a se înţelege între sine numai pentru interesul personal, pre care îl preferau ori de unde li-ar fi venit.
Aceste agiungînd la urechile lui Petru, despre care îl convinse mai cu samă credinciosul casnic, chelariul Hîrea, cum ţara vorbeşte ca să-1 părăsească şi cum regele Ioan Zapoilea, prin împăcarea sa cu Soliman, au rumpt aleanţă şi au stins toată încrederea lui Petru de a se
206
207
mai putea opune eu arma în mînă, mai ales că tătarii despre o parte, turcii despre alta se apropiau amu de Ţara de Sus. Drept aceea pus-au el în cugetul său de a părăsi deodată scaunul "domniei, care din vechime au fost pomul discordiei între numeroşii pretendatori, şi adu-nîncl stolul cel credincios de milieni veterani, la locul amu numit Raclion, lîngă cetatea Catelina, luă de la dînşii o dureroasă ziuă bună. Dar ostaşii aprozi veterani, cari în curs îndelungat cu domnitoriul lor susţînusă vînta armelor strămoşeşti, se credeau defăimaţi dacă ar părăsi în pericol pe campoducele lor, încît voiau a împărţi cu dînsul toate pericolile. Petru însă, deşi despre o parte se încredea încă în luceafărul ce l-au luminat şi condus pe o cale atît de minunată, nu voi prin o opunere nouă să aţîţe un răzbel cetăţănese şi rămasă statornic în propunerea sa. Văzutu-s-au atunce pe acii ostaşi, brăzduiţi de sagne crunte, vărsînd lacrimi şi sărutînd picioarele acelui ce i-au condus la triumf, iară amu se desparte în esil de bunăvoie, Intre aceştia era un aprod anume Stîrcea, frumos milian, în floarea giuneţilor, curtean ai domniei, îndănuit de spirit şi de maniere blînde, care, cuprins de un amor secret pentru doamna Ruxanda, fiia lui Petru voievod, simţea mai mult decît alţii cruzia unei asemene catastrofe, ce-1 dispărţea pe totdeauna de obiectul pasiune! sale. El, după ce rugasă pe clomn să îngăduie de a-1 însoţi în fuga sa, au decis pe alte căi a-1 urmări, a-1 apară şi cu agiutoriul său a agiunge la Ciceu, unde se mutasă familia domnească.
Astă dispărţire sămăna mai mult cu o serbare funebră ; între ostaşii veterani se afla un aprod anume Raclion, cel mai bătrîn dintre toţi vexilarii (purtători de steag), încă din timpul lui Ştefan voievod, a căruia flamură el de atunce o purtasă prin multe bătălii şi cu care în curs de 50 ani se legasă într-atîta fiinţa sa, încît perderea flamurei ar fi fost moarte pentru dînsul. Era noapte, raza lunii abia străbătea pintre nourii ce învă-luiau astă scenă tristă. Petru au rînduit ca astă flamură, încredinţată de părintele său oastei şi care au fost condus-o în multe vincele, spre a nu cădea în mini duşmane, să se mistuiască lîngă Catelina, în o cisternă părăsită, ce
era foarte adîncă, unde să se păstreză pană la o epohă mai fericită şi să poată continua menirea ei vincitoare. Pentru asta milianii adusăse o lespede manină, ca să acopere gura cisternii. După ce fu zadarnică opunerea lui Radion, care giuruia că el însuşi o va păstra, au cerut învoirea ca măcar cu mînele sale să depuie flamura în cisternă. Aşadar, urmînd esemplul lui Rareş, fiecare ostaş dădu acestui semnal victorios sărutarea sa. Radion se înainti singur la gura cisternii, dar în loc de a slobozi în ea obiectul ce-1 purta, zicând : „Giurat-am a o păzi şi voi păzi-o44, s-au aruncat împreună în fundul genunei, ele unde au răsunat numai trăiască Moldova l Un freamăt de admirare şi de întristare au încheiet astă scenă vrednică de eroism antic. Fiecare din ostaşi aşeză pe cisternă şi împregiur atîtea pietre, încît locul cisternei se făcu necunoscut şi depozitul acel sluţit rămasă acolo pană cînd un alt aprod ostaş al româniei va scoate din tunerec flamura, spre a conduce patria pe calea gloriei strămoşeşti, încheind giurămînt a să retrage fiecare ia casa lui şi a se întruni numai la chemarea domniei, toţi, ca nişte umbre, s-au împrăştiet prin acele deserturi, iar Petru, făcîncl cruce, îşi încalecă armasariul şi, dîndu-i pinteni, au apucat singur calea spre munte.
Cu agiutoriul lucoarei de lună, care din cînd în cînd străbătea cu razele sale nourii cei întunecaţi, Petru, purtînd vestminte de rînd şi de nime recunoscut, trecu Siretiul şi nu tîrziu reflexul soarelui înlumină culmea Pionului, cătră care se îndrepta în călătoria sa. Dar şesul dintre Şiret şi Moldova, plăcut alte daţi prin producerea sa mănoasă, îi înfăţoşa amu tablonul cel mai întristat, căci ogoarele erau părăsite, deşi urma timpul culesului,, grădinile dizgrădite, vitele rătăcite împreună cu locuitorii, cari, purtîndu-şi în spate pruncii şi avutul cel mănunt, se grăbeau a se adăposti la munte, în palancele întărite. La vederea acestor pătimiri, pătruns de părere de rău, Petru în mai multe rînduri îmbla să se întoarne, să adune pe aprozii săi şi cu agiutoriul lor să cerce prin soarta armelor moartea sa sau mîntuirea ţărei. Insă reflecţiunea îi înfăţoşa neputinţa şi nefolosul unei asemenea întreprinderi, încît curînd cu armasariul său, ca pe aripele vîntului, prin căi  numai  lui cunoscute,   agiunsă spre
208
209
seară la monastirea Probota, zidită de el din prăzile cîştigate la bătălia de Marienburg asupra trupelor imperatorului Ferdinand. Văzîndu-se de soartă adus în acea monăstire, unde însuşi îşi pregătise mormîntul, crezu deodată o menire a soartei, că neavînd nemic glorios a mai făptui pentru ţară, să-şi încheie aice cariera sa prin o moarte voiontară. Dar cu toată nefericea ce~l împresura, ş-au amintit că mai multă virtute vederează cel ce poate purta lupta cu o soartă rivală, decît cel ce prin sinucidere se fereşte de ea. Aici, însufleţit şi întărit de asemene cugete marinimoase, după ce au răpozat ceva ş-au făcut cuvenitele rugi, au trecut rîul Moldova, dealurile, pădurile anuase şi spre seară agiunsă pe malul Bistriţei, la monastirea de asemene numire.
O noapte întunecoasă întinsăse iară vălul misterios preste acele tabloane posomorite ; cătră sunetul undelor rîului se unea acel ai bronzurilor sfinţite, care chema pe călugări şi pe săhaştri cătră privighere, căci în astă noapte aveau a se face rugi cu metanii (plecare de genunchi), pentru că egumenul evlavios, dar nu mai puţin român patriot despre soarta domnului, unul din ctitori şi binefăcători al monastirei, au rînduit a se chema în favorul său şi al ţărei scutirea şi agiutoriul ceriului. Iată în mezul cîntecilor de călugări proşternuţi la pămînt, la lînceda lumină a candelelor, Rareş, ca un fantom, venind în mijlocul bisericei, stătu înaintea sîntelor icoane. Cînticile amorţiră pe buza călugărilor, iar Rareş, căzînd la pămînt cu ochii cătră boltă, strigă în glas : „Preaputernice Dumnezeule ! Tu care prin a tale minunate căi m-ai tras din păs carie pe tronul strămoşesc şi prin mii de pericole m-ai condus la vinceală pentru gloria bisericii şi a patriei, amu, pentru păcatele ţării, iar mai ales pentru ale mele, m-ai părăsit şi ai întors de la mine faţa ta cea îndurată, îngăduind la străini să ne ameninţă cu moarte şi daune. Iartă, Doamne, păcatele noastre, mîntuie poporul şi întoarnă numai asupra mea urgia ta. Iară de te vei îndura şi mă vei păstra ca să pot încă făptui pentru gloria ta şi fericirea ţărei, giur în acest templu sînţit că cătră dănuirile de mai nainte voi adăogi acestei  sînte  monastiri o nouă
avere 13, ca să se sporească mijloacele sale pentru plinirea faptelor ţie plăcute şi agiutoriul nenorociţilor, între cari eu sînt astăzi cel întăi."
După ce au rostit aceste cuvinte, aclînci suspinuri şi gemete răsunau din peptul cel generos şi un rîu de lacrimi se răvărsă clin ochii ce pană amu scăpărau foc şi fulgere. Astă scenă duioasă pătrunsă de durere pe toţi călugării, cari, proşternuţi cu fruntea pe lespezile răci, chemau îndurarea cerească asupra ţării şi a domnului căzut în urgia sa. După aceasta urmă un pas de tăcere ; bătrînii părinţi, ghemuiţi în strane şi în giurul altariului, unii cugetau ia deşertăciunea soartei omeneşti, iar preste acii obosiţi de osteneală somnul amorţitor întinsese aripile sale cele 'binefăcătoare. Numai Petru nu putea închide ochii, ce, proştemut lîngă mormîntul străbunului său Alesandru cel Bun, cugeta la gloria trecutului, la starea cea ovelită la care el însuşi agiunsăse, la patria ce o perde, la familia sa pe care poate nu o va mai revedea. Deşi spiritul său era neobosit, dar iîncezala trupului, refuzîndu-i funcţiunile, îi amorţi sensurile ; o ceaţă uşoară se întinse preste ochii săi, cînd deodată un sunet armonios, ca arfa ser afinilor, agiunse la auzul său. Iacă din criptă răsări o lucoare şi după ea umbra lui Alesandru, uşoară ca un nuor ce uneori în figură omenească se formează în ceri cătră apusul soarelui. Pătruns ele acea sîntă lucoare, Petru nu cuteză a ţînti asupră-î ochii săi, ce pleeîndu-i la pămînt au ascultat următoarele cuvinte :
„Fiule ai marelui tău părinte, pre care Dumnezeu i-au iubit pentru că în numele lui toate le-au făptuit, învăluirile şi minunile prin care ai agiuns aice încă nu s-au precurmat. Cetăţile cele neînvinse ale patriei sînt casele lui Dumnezeu, în care locuieşte evlavia, şi cugetele patrioţilor, în care tronează virtutea cetăţană ; aceste le păstrează şi le insuflă strănepoţilor, ca prin ele în o zi depărtată, care o prevăd, ţara să triumfeze ; deci pas înainte în numele Domnului !"
13 Vezi hrisovul lui Rareş prin care au clănuit atuncea monastirei moşia Mojeştii („Gazeta", no. 25, anul 1855) (Gh, A.).
210
211
Petru îmbla să se atingă, să îmbrăţoşeze figura cea^ venerabilă, îmbla să zică, dorea multe să mai audă, însă ea, mai răpede de cum răsări, au perit, nelăsînd decît uimire în sufletul său şi un miros de ambrozie, ce se răspîndi prin biserică, după care un somn uşurel îl cuprinse cu ceata visurilor îngăimătoare.
Dară pe cînd domnea aice încă mirarea şi liniştea, furia răzbelului, cu torcia aprinsă şi cu sabia în mînă, cutriera ţara, şi focul, pe aripi de furtună, mistuia biserici, monumente vechi şi stirpea osteneala sărmanilor locuitori. Mai răi însă decît străinii neamici, cîţiva fii •deznaturaţi încruntau mînile lor în mănuntaiele maicei, numai ca să sature poftele lor fantastice de ambiţiune şi ele interes personal, pe care îl îmbrobodeau cu manifestări şi cuvinte de virtute şi de onor de patrie. Invidia şi gelozia produceau dezbinare frăţască, patria se făcu pentru dînşii numai un nume deşert; cadavrul statului sta încă, dar sufletul era aproape să-1 părăsească !
Mulţi din acii pe cari Rareş înălţase, înavuţise şi boierise întrebuiră amu poziţiunea lor spre vătămarea domnului şi binefăcătoriului lor. Zicerea veche :
Pe cît vei fi ferice, Prieten mulţi ţ-or zice ; Cînd norocu te-a lăsa, Toţi atuncea te-or uita !
în un mod crud s-au adeverit în aste încungiurări. Cii mai apropieţi lui casnici îi dădură dos, ba încă se uniră cu neamicii săi, spre a se recomenda domniei celei nouă. Din aceştia, o partidă slimuise a trimite un stol de mer-cinari spre a prinde sau a ucide pe Rareş şi prin capul său să răscumpere graţia sultanului, care cu oaste numeroasă se apropia de Suceava, ce fu de dînsul cuprinsă şi unde au găsit toate averile şi odoarile preţioase depuse şi pe care Petru nu li mai putu rădica.
în mezul acestor împregiurări fatale, clerul şi boierii, ce se numeau şi erau încă părinţi patriei, văzînd neputinţa în care au căzut ţara prin dezbinarea năuntrică, s-au adunat la satul Bădăuţi, în sus de Suceava, spre a să consfătui de măsurile ce ar fi a se lua pentru mîntuirea ţării. Drept aceea, decizînd a trimite cătră sultan
o deputaţiune, au ales, pe lîngă doi bătrîni boieri, pe Trifan Ciopian, bărbat ghibaci, cunoscători de limba şi. datinele turceşti, avînd cu sine o svită de 12 pretorieni. Urgia asupra moldovenilor de care era Soleiman cuprins se domoli la supunerea ţării prin astă deputaţiune, care şi la videre înfăţoşa oarece măreţ şi nou.
Ciopian era un bărbat frumos, de stat mare, părul alb al capului şi al barbei vederau adinei bătrîneţă, dară de sub sprincenele sale cărunte scăpărau doi ochi plini de focul juneţilor şi mai ales rostul său armonios şi zisele înţelepte erau de natură a îmblînzi chiar şi inimile crude. Vestmintele sale nu erau mai puţin proprie a atrage admirarea măreţului sultan. Nu prin lux şi petre preţioase se deosebea atunce portul părinţilor patriei, ce prin simplicitatea antică şi modestia personală. Ciopian purta o togă albă cu sereadă neagră şi cu nasturi de argint, iar la gît o gherdană de aur şi în mînă un toiag ele abanos. Astă deputaţiune o primi Soleiman în tabără, în cortul său, cungiurat de toată pompa luxului oriental. Ciopian, închinîndu-i-se păn la pămînt, îi zise în limba aleasă turcească următoarele :
„Preaputernice împărate, mai nainte de a agiunge la noi în persoană, numele tău te-au propăşit pe aripile faimei, care au proclamat faptele tale în tustrele părţile pămîntului.
Părinţii noştri, după ce s-au luptat îndelung cu ai tăi, în urmă s-au închinat ţie, spre a petrece în paos şi în pace sub umbra scutului împărătesc. Aşa am fi rămas credincioşi giuruirei noastre, dacă vecinii unguri şi poloni, cari de demult ni vînează ţara, prin multe uneltiri nu ni-ar fi nevoit a ni uni cu dînşii asupra puterei taie, Dar domnul nostru, nevoind a rădica arma asupra ta, s-au retras din ţară, lăsînd-o ca o orfană, care astăzi cade la picioarele tale cerîndu-ţi îngăduire şi agiutor !"
La încheierea acestor cuvinte, pretorianii depusără la picioarele sultanului darul giuruit prin tratat cu Bogdan : o somă de aur în desagi de covor pestriţii, 12 şoimi cu glugile lor aurite în cap, iar în faţa cortului nechezau şi cu piciorul scormoleau ţărîna 12 iepe din cele mai alese herghelii ale ţării.
212
213
Sultanul, îmblînzit prin asemene demonstraţiune, care-i linguşea ambiţiunea, şi dorind a încheie astă es-pediţiune prin o pacinică punere la cale, spre a retrage ostile sale din Moldova înaintea iernii, mărturisi deputaţiune! măreaţa sa îngăduinţă şi o asigură că interesul ambelor ţări este a rămîne în viitor în pace şi legătură, ca Moldova să fie din astă parte ca o vigiă a imperiului, care., dupre convenţia politică, îi va fi protector şi garant al autonomiei sale. Drept care au însărcinat pe deputaţi a se înturnă la Bădăuţi, a duce adunării acest răspuns şi a proceda la alegerea unui domn, fără care ţara nu poate rămînea. Prin urmare au trimis cătră adunare un alt individ, care era unul din cei întăi ceauşi ai săi, spre a-i împărtăşi astă punere la cale şi dorinţa fără preget a se alege din sînul ei domnul, urmînd datinilor vechi. Adunarea se.întruni în biserica din Bădăuţi, uncie s-au ales ele domn Ştefan, denumit mai în urmă Locusîă, care împreună cu curtea sa, cu mitropolitul ţării se închină sultanului şi-1 conduse pană la Brăila, unde se eliberă un mare număr de moldoveni luaţi de tătari în sclavie. Avuţiile însă şi prăzile cele însămnate trecură Dunărea, şi sultanul nu lăsă în Moldova decît, pentru siguranţa învoielii, o garnizoană turcească în Cetatea Albă, care, de atuncea numită Akerman, fu de la domnia Moldovei răpită, deşi în multe rînduri prin oastea ei aproadă reluată.
Dar mai nainte de a se plini toate aceste învăluiri în soarta politică a Moldovei, Rareş, domnul ei cel legiuit, fugar pe marginile pămîntului său, proşternut pe piatra cea îngheţată a bisericei, deodată, ca de fulger atins, răsări din letargia in care era căzut înaintea criptei lui Alesandru cel Bun. întărit de spiritul cel divin al acestui legiuitor şi părinte al patriei, prefăcîndu-şi vestmintele sale în ordinare, luă duioasă ziua bună de la călugări, cari i-au dat cu lacrimi binecuvîntarea lor, încalecă armasariul şi se urcă la munte.
Agiungînd la monastirea Bisericanii, unde nu mai putea înainti călare, au descălecat, au desşelat armăsarul, luă şi de la acest credincios companion un dureros adio şi străbătu în desimea codrului tot în sus de-a lungul rîului Bistriţei, pe cărări de păstori şi ele turme călcate
şi care conduceau spre plaiurile Ardealului. Rătăcind între munţi fără calauz, neauzind decît sunetul undelor, freamătul vîntului şi uneori căderea pinilor putrezi, agiunse la o vale unde păştea o turmă de oi şi uncie, la umbra fagilor, un bătrîn păstor ţăsea din vergi de iozie paniere şi etere ele păscuit; mai erau doi junei, din care unul păşea după oi, iar altul mai mic răsuna pe fluier doina cea duioasă. Aice răpoză oarece Petru şi, înştimţîn-du-se de locul acela, ceru la unul din giuni să-1 conducă peste munte, Ia un vad al Bistriţei, spre a trece în Ardeal. Nu aurul, care prosforă bătrînului, ce mărturisirea că el este fugar şi caută pe copiii săi ce ar fi trecut dincolo de vale, au îndemnat pe bătrîn a învoi fiului său Ulea, ca de 10 ani, de a-1 acompania la locul cerut. După ce s-au întărit cu un ospăţ frugal al păstoriului, Petru, condus de micul călăuz, păşi înainte, trecînd repede peste rîpi şi păraie, încît, obosit ele osteneală, a agiuns pe malul Bistriţei la un loc mai deschis.
Din vîrful unei stînci, Petru, observîncl împregiuri-mea şi direcţiunea ce avea să ie spre Ardeal, deodată văzu nu prea departe un stol de înarmaţi, pe cari îi cu-noscu că erau din numărul acelora ce-1 vînau şi cari de asemene din depărtare se păreau că i-ar fi descoperit, căci începusără a repezi cursul lor. In asemene caz nu-i rămînea mîntuire decît în fugă, dar cum să fugă singur, fără a şti încotro, căci glunele călăuz nu-1 mai putea urma şi mai puţin încă alerga. Drept aceea, puternic precum era Petru, au rădicat în braţe pe Ulea, care, spăriet ele pericol, răsuna bocete dureroase, şi în fuga cea mare, ca un bour atins de săgeată, sărind preste rîpi şi rîurele, se subtrasă din ochii alungătorilor. Dară în ist moment periculos ceriul îi veni în agiutori. Nourii cei întunecaţi acoperiră toată atmosfera, tunetele duruiau, apele Bistriţei mugeau cu înfiorare şi, unite cu freamătul codrului, făceau un concert înfricoşat. Din sînul munţilor, cu un gemet funerar, zburau frunzile şi ramurile dărîmate, la care intonau urletele fiarilor spăriete ; pin-tre şiroaiele de ploaie, fulgerul discarcă săgeţile sale asupra stîncilor detunate, căile şi rîpile se împlură de ploaie, care deodată întrerupsă toată comunicaţiunea între alun-gători şi între fugari. Uimit de acest spetacol al naturei
214
215
şi mai mult încă de fortuna ce se părea că ceriul o trimisă spre mîntuirea lui, Petru, adăpostit sub o stîncă cu călăuzul său, mulţămi lui Dumnezeu de astă minunată scăpare. După ce se răzbună puţin ceriul, călătorii, în-trînd în sînul munţilor şi a stînciior sălbatice, s-afundară de-a lungul rîurelului Pluton, în o vale ce era ţinta călătoriei şi unde se afla bordeiul unchiului giunelui Ulea.
Era spre seară ; locuitorii acelui bordei, după încheierea lucrului zilei, erau adunaţi spre a gusta o cină frugală şi răpaosul nopţii, cînd Ulea introdusă pe Petru ca oaspe din partea părintelui său, dîndu-1 în îngrijirea lor, spre a-1 trece dincolo de munte şi de Bistriţă. Casa era dupre modul muntenesc durată de bîrne, coperită cu lătunoi şi cu tărînaţ pregiurată ; două ferestuice, cu be-şici întinse, da puţină lumină în două cămări ; în cea întăie petrecea gloata lîngă hornă, unde pe firostie clocotea apa ele mămăligă, iară în a doua părintele cu fiii şi soţia sa se ocupau cu pregătirea reţelilor şi altor unelte de măjerie. Pe o culme era aninat arcul, cucura şi o lance cu care Silvan (ista era numele patronului casei) combă-tusă în zilele giuneţilor sale.
întrînd după atîtea zile în un azil ospitalier, Petru fu deodată surprins văzîndu-se între pescari şi în mezul uneltelor de măjerie. I se păru dintăi un vis sau un farmec care îl transporta cu mulţi ani înapoi, pe rîpile lacului Bratiş, unde petrecu giuneţile sale, de unde soarta l-au înălţat pe tronul strămoşesc al patriei, pe care au strălucit-o prin faptele sale şi au îndănuit-o prin faceri de bine. Reviind din acele meditaţiuni, au espus pasca-rilor că este om de oaste, că are mare nevoie a trece Bistriţa şi muntele, ca să între în Ardeal, unde s-au adăpostit muierea şi fiii săi, cari au fugit înaintea turbă-ciunei neamicilor, pentru care se ruga să-1 treacă încă noaptea, şi aceste împregiurări le-au zugrăvit cu aşa fel de cuvinte, că toţi, uitîndu-şi ocupaţiunea, îl ascultau cu duioşie şi ţinteau ochii în figura cea maiestoasă a străinului. Silvan, însă, care-1 observa cu luare-aminte, recunoscu pre domnitoriul ţării, pe eroul Petru, sub a căruia ordin, ca om de oaste, au fost combătut. Deci în simţirea sa de supunere şi de mirare a soartei lui, n-au pregetat a-i spune că l-au recunoscut. Petru mai întăi se îngriji
de sine, văzîndu-se în mezul oamenilor străini, care l-ar fi putut da în mîna neamicilor, dar Silvan se giură înaintea sîntelor icoane atîrnate pe părete că cum i-au fost credincios cînd era el puternic, de asemine, compătimin-du-i soarta sa şi a ţării, îi va fi de agiutori spre a-1 scăpa peste valea Bistriţei dincolo de munte. Petru, încredinţîn-du-se în aceste giuruiri, se linişti şi-i dădu 70 galbini veneţiani, din care mai purta cu dînsul o somă. Acest dar răspîndi bucurie între casnici şi bătrîna Veronica lăsă din mînă furca şi fusul şi pregăti oaspelui strălucit o cină păscărească, care i-au săturat foamea, pe cînd companionul călătoriei sale, giuneîe Ulea, obosit de osteneala călătoriei şi a spaimei, ghemuit în un unghi, visa poate pe părintele său şi de turma ce-au lăsat-o. După un scurt răpaos, care au întărit corpul obosit a lui Petru, Silvan îi dădu vestiminte de munte, îi puse în cap un comanac şi, mai nainte de a răsări aurora cea sănină, alţi doi pascari conduseră pe Petru prin potici, lor cunoscute, peste maninul munte, care de atunce poartă numele de Petru voievod, se deştinseră în şesul Bistriţei, trecură valea în o luntre şi, apucînd tot spre apus, au întrat la plai păn la marginile ţărei, unde au întîmpinat vigle de oaste ungurească ; pentru că regele Ioan Zapoilea, văzînd puterea cea înfricoşată a lui Soliman şi depărtarea oastei imperatului Ferdinant, părăsi aleanţă încheietă şi se declară vasal al sultanului, drept care întări marginile sale despre Moldova, spre a nu fi nici de Petru, nici de turci călcate. Ungurii, văzînd pe aceşti oameni încărcaţi cu unelte păscăreşti şi cu peşte, i-au lăsat neîmpedecaţi să treacă înainte. Aceste locuri le recunoscu Petru, de cînd îmblasă pe aice cu oastea sa şi au cerut a se conduce la casele unui boieri mare săcui, care în timp de pace fusăse oaspele lui Petru în Suceava. însă acel magnat se afla dus la Sibiu, numai doamna sa, carea în secret fu de pascari prevenită de venirea lui Petru, s-au îngrijit cu toată ospitalitatea a-i da cuvenitul adăpost, deşi tot sub forma unui călători străin.
Aice află Petru despre politica cea schimbată a regelui Ungariei, care, din aleat ce-i fu, amu i se făcu neamic, de care trebuia a se feri. Asemene ştire fu pentru dînsul un semnal a nu-şi prelungi şiderea pe aice, ci a
216
217
să grăbi cu toată ferirea de a agiunge păn la cetatea Ciceu. Drept care, după ce se luară cuvenitele măsuri pentru mai departe călătorie pe a doua zi, Petru se gătea a se culca, cînd deodată un străin, întrînd în cămară, i se aruncă la picioare, pe care le uda cu lacrimile sale ; acesta fu giunele Stîrcea, care giurasă a-1 urmări prin toate locurile şi periculile, şi ştiind că calea sa l-ar fi ducînd pe aice, i-au aşteptat venirea. Atuncea, văzînd Petru în străinătate pe credinciosul său curtean, s-au mîngîiet foarte şi multe secrete cu el au convorbit. După un scurt repaos, se mînecară ambii şi din propunerea casnicilor s-au învestit în haine călugăreşti catolice, spre a nu fi cunoscuţi, şi luînd ziua bună de la doamna acelei curţi, au intrat cu aprodul Stîrcea într-un leagăn şi, acompaniaţi de 12 unguri, mearsără pe locuri fără drum bătut, pană ce sosi iar la un alt boieri secui, de asemine cunoscut lui Petru şi odinioară oaspele său în Moldova.
Păzitorii ele la margine afiasără că Petru, în vestminte de pascar, întrasă în Ardeal. Drept care se trimiseră pre-tutindene înarmaţi, spre a-1 surprinde ; aice sosi un asemine stol şi Petru se părea încăput în vederat pericol.
Pe cînd ţara gemea sub povara oştirilor şi domnul ei fugari se ferea de neamici, în vestminte străine îmbrobodit, espus la mii ele pericule, necăutînd altă scăpare decît în sînul familiei sale, doamna cu copiii săi, pe care Petru o credea sigură în cetatea Ciceu, era supusă de aseminea la pericule cu atîta mai grele că aceste erau urzite chiar de cătră acii rîncluiţi de Petru de a-i fi ele pază. Cine ar fi crezut că episcopul Anastasie, părintele spiritual al familiei domneşti, şi pârcălabul Simeon, apărătorul! ei giurat, să se fi putut preface în neamici şi traditori ? Care pată, chiar infamă, anuscrisele ţării ne-au păstrat14, descriind pe aceşti nevrednici fii ai patriei, cari au abuzat de poziţiunea şi încrederea depusă în sfinţenia caracterului lor, sub a caria scut se încredinţasă onorul şi siguranţa unei familii neferice.
Intre viţiile oamenilor, nemulţămitoriul stă în fruntea tutulor; nemulţămitoriul derîde   îndatoririle  cele mai
Vezi în cronica lui Miron Costin, faţa 165 (Gh. A.).
sfinte ale omenirei şî e mai gios decît animalile, cari dau esempiu de recunoştinţă. El vinde politia şi patria care l-au nutrit, ca Iuda vinde cu sărutare pe amicul său cel mai credincios, el sapă groapă binefăcătoriului său, spre a pune mîna pre avutul cu care l-au nutrit şi l-au agiu-tat. Pre învăţătoriul ce i-au arătat calea mîntuirei îl acopere cu defăimare şi aruncă în foc arborul a căruia poame l-au săturat. Nemulţămitoriul rădică braţul cel sacrilegiu asupra capului părintelui său, care au încărun-tat îngrijindu-se de dînsul şi deşiră sînul maicei la care au supt. Toate popoarele, toate religiunile au pentru ne-mulţămire un biăstăm osebit; toţi oamenii au pentru tot felul de criminali o lacrimă de îndurare, dar pentru ne-mulţămitori numai oţărîre şi despreţ, căci asemine fiinţă, ori de ce stare ar fi, are numai formă de om.
De ist feli erau aceşti doi oameni, pe cari Petru îi acoperisă cu binefaceri şi cărora li încredinţasă familia sa, ce veţuia în cetate în convingerea credinţei ; dară ii au călcat, unul giurămîntul încheiet înaintea sîntei cruci, altul înaintea steagului ostăşesc. Văzînd că steaua lui Petru apusă, ii s-au unit în complot secret cu domnul cei nou al ţărei, care nu se credea sigur pe tron pe cît era în viaţă Petru şi familia sa. Aşadară nu numai că trimisăse ucigaşi în calea fugariului, ce încă căuta a omorî pe doamna şi pre fiii săi, pentru care giuruise păzitorilor din Ciceu some de bani. Uneori ii spuneau că Petru s-ar fi ucis în o harţă cu alungătorii săi şi înfăţo-şasă, drept dovadă, un semn secret ce-1 purta asupra sa şi care s-au fost găsit pe urmele sale, cînd fugea în codru. Dară astă difăimată păreche, neştiind cum se va înturnă norocul cel nestatornic, au crezut să întreacă în falsitate pe Ştefan voievod, urzitoriul planului, încît ii s-au consfătuit a-1 înşela chiar şi pe dînsul, căci dupre învăluirile ţării prepuneau că domnia lui n-ar putea fi îndelungată şi, cunoscînd cît respect au moldovenii pentru dinastia Dragoşizilor, dacă ar păstra în mîna lor pe fiii lui Petru, ii i-ar întrebuinţa ca un amanet preţios în propriul lor folos. Iar pârcălabul au mers cu gîndul mai departe. Pe temei că Petru s-au ucis, au ideat proiectul a lua pe doamna văduvă de soţie şi, făcîndu-să vitrig giunilor principi, ar fi putut domni sub numele
218
219
lor, iar conlucrătoriul acestui complot îşi rezervasă cîrja arhierească a Sucevii.
Pe acel temei, episcopul şi Simeon pârcălabul începură a lucra, a răspîndi în cetate ştiinţa despre eveni-mîntele urmate dincolo de munţi în Moldova, închipuind cînd sosirea unui curieri, cînd a unui călugăr cu scrisori şi ştiinţă de la Suceava. Toate aceste ştiri contrazicătoare cînd îmbucurau, cînd întristau pe doamna şi pe fiii săi, pană cînd într-o noapte se auzi sosirea unui călători venit de la Cîmpulung, cu ştire despre moartea lui Petru, pre care l-ar fi ucis în codru hoţii şi l-ar fi dispoiet de odoa-rele ce purta asupra-şi. La auzirea acestei fatale noutăţi, care au rupt firul speranţii familiei domneşti, curtea Ci-ceiului au răsunat ele bocete pătrunzătoare şi cu cît mai amară era durerea nenorociţilor, cu atîta mai vie mulţă-mire aducea acestor barbari. Doamna au recunoscut medalionul de aur al sîntului Gheorghie pe care Petru-1 purta asupra sa şi această încungiurare nu-i lăsă nici o îndoială despre tragica întîmplare. Au că infamii credeau adevărată moartea lui Petru, sau că prin un act so-lenel voiau a o adeveri şi a o publica pentru plinirea planului lor, se rînduise a se serba o panahidă domnească în biserica curţei. Doliul, despre o parte adevărat, despre alta minciunos, s-au întins preste toată curtea. Doamna în văduvie, fiii fără părinte, cungiuraţi de neamici şi dis-poieţi de avere, prevedeau soarta cea amară a sărmanilor şi a desţăraţilor, cerşitori de agiutori şi de pine, mai ales că cetatea era păzită pe dinafară de o numeroasă oaste ungurească. Acii puţini ostaşi veterani ce formau garnizoana cetăţii se disperau de perderea domniei Moldovei, cu care au apus gloria armelor.
Noaptea, în vestminte negre şi cu văl negru îmbrobodită, nenorocita doamnă, împreună cu fiii săi, îngenun-chetă între monahi şi în lacrimi împlîntată, se ruga înaintea unui secriu deşert, espus în mijlocul bisericei şi care reprezenta dispoierea muritoare a lui Petru ; eînte-cele maiestoase ale călugărilor şi sunetul clopotului formau un concert lugubru, iar într-un unghi al bisericei, sub umbra bolţii, ambii traditori, în loc de rugăciuni, îşi şopteau la ureche planurile, se bucurau de nemerirea lor şi de lacrimele nenorociţilor.
Cînd deodată o figură maiestoasă repede străbătea pintre gloatele îngânunehete şi, agiungînd înaintea se-criului, aruncă de pe spate mantia ce-1 îmbrobodea. Cîn-tecele monahilor amuţiră, şoptitorii îngheţară, iar doamna şi fiii ei, răsunînd cumplite ţipete, se aruncară în braţiie lui Petru15. Un murmur dintăi de spaimă, apoi de bucurie să lăţi prin toată biserica ; toţi alergau să sărute picioarele domnului, şi panahida îndată se prefăcu în rugăciuni de muiţămire pentru mîntuirea cea minunată a domnului.
Episcopul şi pârcălabul, autorii acestei cerimonii, urmaşă cu făţarnică ghibacie rolul lor ; ii cei întăi veniră să ureze pe Petru, care nu avea pană atunce nici o umbră de prepus asupra necredinţei lor, giudeeînd ceste tîmplate ca o urmare firească a vuietelor răspîndite asupra morţii sale.
După ce au istoriat a doua zi şirul evenimîntelor care le-au petrecut şi mai ales cum, cu arma în mînă şi cu agiutoriul giunelui Stîrcea, au scăpat din mezul unei cete de unguri ce-1 încungiurasă, mai nainte de a întră î& cetate, apoi au început a se consfătui despre cele ce ar fi a să face în poziţiunea cea nouă în care au agiuns.
Evenimîntele patriei depărtate îi aduceau nu mai puţină grijă decît propria lui poziţiune actuală. Precum s-au zis, regele Ungariei, Ioan Zapoilea, înspăimîntat de puterea ce dezvălisă Soleiman în astă espediţiune, au fost cel întăi care, călcînd condiţiunile alianţei cu Petru, i se făcu, măcar la părere, neamic şi, după cererea lui Ştefan Locustă, se îndatori cătră turci a-1 ţînea asediat în Ciceu, spre a nu compromită domnia cea nouă.
După ce, în puterea alianţei triple, imperatorul Fer-dinant îi trimisă oastea giuruită, regele Ioan, care con-centrasă oastea sa între munţi pe marginea Moldovei şi care părăsise pe Petru voievod, se văzu compromitat cu Soleiman, ce prin un ceauş imperial îi trimisă aceste cuvinte : „Tu, nemulţămitoriule, oare aşa iute ai uitat binefacerile mele ? Disţărat, te-am recondus, te-am aşezat pe tronul ungurilor, să te recunoască de rege, iară tu ai
în 28 septemvrie 1538 (Gh. A.).
220
221
cutezat să tragi sabia asupra me ? Peste puţin vei vedea ce are să urmeze, căci, după ce ai abuzat de mărinimia mea, în locul ei vei simţi asprimea urgiei mele."
Asupra acestor cuvinte, regele Ungariei, întrebuinţînd cea mai mare supunere, tot prin acest ceauş, trimiţîn-du-i somă mare de bani, i-au răspuns : „Rog să nu aibi de mine o asemene idee rea, împărate neînvinse ! Te cunosc de plăsmuitoriul vieţii şi al soartei mele politice, pentru care vreu a-ţi mărturisi vecinica mea recunoştinţă. Să ştii dară că acea puţină oaste a mea, care o vezi, nu am adus-o în contra oastei tale, ce în contra lui Petru al Moldovei, care s-au rebeiat asupra domnului său. Deci spre mărturisirea credinţei mele, o, împărate, îndată ce am luat ştiinţă că el au trecut în cetăţuia sa, îndemnat şi de atacurile personale despre care deseori m-am tînguit maiestăţii tale, am decis a nu mă lăsa mai nainte de a ţi-1 trăda viu sau mort." 16. Din aceste unelte perfide Petru au înţeles că n-are nimic a spera, ci a se teme de regele Ioan.
în urmare, Petru rămasă deplin domn, mărginit în cuprinsul cetăţii sale, ca cu trei secule mai în urmă bărbatul cel deopotrivă glorios în norocire şi în esilul din Sant-Elena. Astă stare s-au prelungit mult. Petru, pre lîngă cele politice, de care n-au încetat a se ocupa, consfinţise mare parte a timpului în creşterea fiilor săi Ilieş şi Ştefăniţă, care însă, precum istoria ni spune, n-au răspuns la virtutea şi aprozia părintească. Ce se atinge de Ro-xanda, care era* podoaba sexului ei şi mîngîierea părinţilor, se încheiesă o legătură între familia sa şi între aprodul Stîrcea, care o căpătă de soţie, nu numai în privirea amorului ce-i consfinţea, ce încă ca o mulţămită a credinţei şi a bravurei ce arătasă pentru Petru voievod în nenorocirea sa.
Dar aceste împregiurări n-au răcit planul gemenilor cungiuraţi ; parte îmboldiţi dinafară şi parte pentru propriul interes, ii urmăreau criminala lor urzală. Unul sub vălul ostăşesc, altul sub motivile bisericeşti, ştiau a întreţinea încrederea lui Petru, deşi doamna, din presimţi-mînt, deseori avea prepusuri asupra machiavelismului lor.
16 Wolfgang Bethlen, I, pag. 267 (Gh. A,).
într-o zi episcopul căpătasă de la congiuraţii săi, prin un călugăr venit din Moldova, un înscris secret, cuprinzători de lucruri importente, pentru a cărora împărtăşire şi din viu grai întrodusăse şi pe venetic în cabinetul lui Petru. Aice, pe cînd episcopul citea înaintea sa epistola, iacă crezutul călugăr, retras în dosul scaunului, înarmat de un pumnar, ca un tigru se aruncă asupra lui Petru, spre a-1 străpunge ; clar tot în clipa aceea Stîrcea, care cu ai săi înarmaţi, dupre prepusul doamnei, sta la uşă, simţind mişcarea banditului, cu un salt îl agiunsă şi-1 răsturnă la pămînt mai nainte de a putea criminalul plini fapta sa omicicială. Acest act, deşi episcopul şi pârcălabul căutau a-1 îmbrobodi, an dezvălit de agiuns lui Petru perfidia lor. Ca domnitori ce era în cetatea sa, el ar fi putut a-i osîndi la moarte, însă crezu că o viaţă defăimată în public şi mustrarea cugetului le-ar fi lor mai mare josîndă, iar altora de esemplu şi totodată ar fi o mărturie de mărinimia lui Petru.
Aşa deci, după ce proclamă în public culpabilitatea lor, i~au alungat din cetate şi i-au lăsat în giudecata lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Retras în astă singurătate din învăluirile lumei, Petru avu ocaziune a reflecta asupra trecutului patriei, în care avusă o parte atît de însămnătoare. în linişte, deseori luă aminte la smintele ce au făcut, la linguşirile ce au ascultat, la patimile de care s-au povăţuit şi clin care au rezultat scăderea interesului public. Nenorocirile sînt şcoala cea mai mare pentru domnitori. De cîte ori zicea în cugetul său : „De m-aş vedea iar pe tronul ţării, numai direptatea ar domni în locul meu, înfrînînd ambiţiunea şi avidătatea (lăcomia) mea şi a altora ; pacea şi fericirea ar fi unicul scop al lucrărilor mele !" Astă a l-iii reflexiune n-au rămas fără efect.
Lumea nu au produs nici un om mare care să nu se fi format prin singurătate şi să nu se fi pregătit pentru o înaltă chemare. Creşterea lui Petru însă în singurătăţile Bratişului, unde de departe auzea strigarea ţării, au fost deşteptat în inima sa amorul cel înflăcărat de patrie şi dorul de a i se consfinţi ; amu găsindu-se iar în singurătate, deşi de altă natură şi mult mai grea, strigările ţării pătiminde de încălcarea străină şi de uneltirile am-
222
223
biţioşilor din năuntru, dişerîndu-i inima, nu-1 lăsau în repaos şi-1 îndemnau a cerca toate mijloacele de a veni în agiutoriul ei.
Guvernul noului domn Ştefan urma a fi semnalat de mari nenorociri publice. Soleiman, spre a-şi asigura mai mult înrâurirea sa asupra Moldovei, au aşezat în Cetatea Albă, din vechi numită Moncastrum, precum s-au zis, o garnizonă turcească, încungiurînd-o cu un ţînut care se numi raiaua de Akerman, cum mai în urmă se făcu la 1592 raiaua Tighinei, Bencler, şi la 1702 raiaua de Hotin. In cursul acestei domnii, care s-au semnalat prin cruzii din partea acestui domn crunt, ţara de două ori s-au ► stîrpit de locuste, încît poporul, crezînd că acea bătaie * se află în cortejul domniei, l-au denumit Locustă. Căci voind el să scape de ele din Ţara de Gios, unde petrecea, au fugit spre munte şi de acolo spre Nistru, unde pururea l-au urmărit nourii cii stîrpitori, cari atrăgeau după sine foamea şi lacrimile locuitorilor, dar funest ce din timp în timp ni veni din deserturile Tartariei.
Văzîndu-se ameninţat despre o parte de urgia cerească şi de ura naţiunei, ce o întărta prin faptele sale sînge-roase, Ştefan nu se simţea sigur pe tron pe cît era Petru în viaţă şi în coasta Moldovei, cu care ar fi întreţinut legături secrete. Drept aceea, ceru la Soliman să înduplece pe Zapoilea de a-i trăda pe Petru. Regele, ca un vasal al Turciei, rîndui un corp de oaste, sub comanda lui Gheorghie Martinusius, care au cungiurat cetatea Ciceu, aşezată pe culmea unei stînci.
Doamna, carea au petrecut cursul fazilor vrednice de mirare a vieţii politice, dezvăli şi în astă încungiurare energie şi înţelepciune. Ea scrisă din partea lui Petru cătră Soleiman o carte în limba sîrbească şi în înţelegere cu un om ai ei credincios, ce se afla afară de cetate, noaptea i aruncă scrisoarea, care, încăpînd în minele sultanului, au îmblînzit urgia sa asupra lui Petru.
După patru luni de zile Petru s-au învoit a primi în cetate şi garnizonă ungurească şi prin asta regele Ioan, ce nu încetă a fi în secret în bună înţelegere cu Petru, au împlinit cererea care sultanul făcea în favorul lui Ştefan voievod, dar totodată n-au pregetat a mijloci o împăcare între Soleiman şi între Petru. Cruziile de care
se păta domnia lui Ştefan au provocat o mare strigare a ţării asupra sa şi aceste au înlesnit împăcarea cerută, încît Petru, luînd cu sine multe daruri, au întreprins a călători la Constantinopoli, trecînd pe la Cluj, unde au agiuns la anul 1540.
Precum soarta lui Petru se părea prefăcîndu-se în mai bună, de aseminea ace a lui Ştefan îl conducea la cădere prin a lui fapte tiranice. Ei rînduia arbitrare şi grele dabile, se încruzea asupra acelora ce erau lui de aproape, chema pe boieri la prînzuri şi în cursul toaste-lor, şezînd la masă, ordona de li se tăia capetele. Se în-credinţază că amorul unei frumoase fete muzulmane l-ar fi înduplecat a se face în secret mohametan, dar fapta sa de a da turcilor un district al ţărei din partea Cetăţei Albe au aprins focul revoluţiei asupra sa. Boierii Ganeşti şi Arbor eşti, cu Mihul hatmanul şi logofătul Trotuşanul, făcînd complot cu casnicii lui Ştefan, ce dormea în ce-tăţuia Sucevei, sus în un foişor, l-au omorît şi, tăindu-i capul, l-au aruncat afară pe fereastă. După aceasta armata ar fi dorit înturnarea lui Petru, dar boierii, neştiind nimic despre el, alesesă la domnie pe Alexandru Cornea şi, temîndu-se de urgia lui Soliman, au trimes ambasadori în Germania cătră imperatorul Carlu V cerîndu-i o armie de 10 000 ostaşi pedeştri, cătră care Moldova se îndatorea a pregăti 40 000 călăreţi, şi că cu astă putere va fi în stare a se opune turcilor. Imperatorul era pe atuncea ocupat* cu răzbelul contra Franţiei, iar fratele său, regele Ferdinand, avea lipsă de agiutor bănesc spre a întreţine o asemenea armie, încît au răspuns nu în faptă, ci cu promisiune. Aceste negoţiaţii şi agiutoriul care moldovenii au cerut de la regele Sighesmond a Poloniei au dovedit că şi după Petru Rareş Moldova, cu toate învăluirile ei, era independentă şi actul închinărei era deseori numai un înscris.
Aceste negoţiaţii Soliman le-au paralizat, încuviinţînd întoarcerea lui Petru pe tronul strămoşesc.
In asemănarea cu eroul cătuşit pe insula Elba (Napoleon), Petru deodată se prezentă pe rîpele Dunărei, numai cu svită de credincioşi şi cu doi turci. Alexandru Cornea, deşi se afla în fruntea a 15 000 ostaşi, fu delasat şi de ai săi descăpăţinat, pentru că moldovenii mult se
224
225
bucurau de înturnarea neaşteptată a lui Petru, carele apăra pe popor despre asuprirele boierilor11. Dar con-giuraţii, carii credeau că prin prosforaua capului lui Corne vor cîştiga graţia lui Petru, au căpătat recompensa lor, căci Petru, oţărîndu-se de a lor faptă, au pedepsit pe făptuitori. Toată ţara au alergat întru întîmpinarea domnului ei legiuit, carele prin atîtea minunate evenimente s-au înturnat pentru plinirea prezicerei că un demn domnitori al Moldovei trebuie să moară pe tron, pe care în faptă iar l-au cuprins în Suceava, la 19 fevruarie 1541.
După ce au rînduit cele mai necesarie ale ţărei şi au restatornicit liniştea, au trimes boieri la Ciceu, spre a aduce pe doamna Elena şi pe fiii Ilieş, Ştefan şi Ru-xanda, cărora i-au ieşit trei mile înaintea Sucevei şi cu carii au intrat acolo, la 29 mai, ce au fost ziua aflărei capului sîntului Ioan, înaintea căruia, în catedrala biserică, au depus umelite mulţămiri pentru paza şi agiutoriul cu care Dumnezeu l-au condus şi l-au mîntuit din nenumărate pericole.
Istoria Moldovei este întreţesută cu multe epizoade păstrate în analele ţărilor învecinate, încît prin a lor studii detailate se descopăr unele evenimente ce sînt publicului nostru încă puţin cunoscute şi asta urmează din lipsa scriitorilor, carii nu au cunoscut sau nu au pătruns bine cronicile polone, ungare şi bizantine. Domnia lui Petru Rareş ni înfăţoşază multe asemine evenimente, tîm-plate din relaţiile pacinice sau răzbelice a Moldovei cu vecinii ei.
Transilvania, ţară clasică, inima româniei, în care au crescut şi s-au păstrat naţionalitatea deştinzătorilor Romei, merită a fi studiată mai de aproape nu numai în privirea istorică, ce şi a zilnicilor interese ce unesc a noastră cu acea ţară, care este a noastră soră trigemene.
17 Populus Moldavicus multum est de reditu Petri contentus, eo quod tuebatur illos ab injuriis optimatum... De rerum gestarum Sigmundi L anno 1541, pag. 103 (Gh. A.).
Numele latin Transilvania însamnă o ţară dincolo de codruri, iar românii moderni o cheamă Ardeal, de pe cuvîntul ungar erdeli, ce are tot acea significaţie de pămînt păduros şi muntenos.
După trecerea legioanelor romane din Dacia în dreapta Dunărei, la 274 după Hs., coloniile care au voit să-şi păstreze avuturile nemişcătoare în ţară, rămîincl fără apărare, se traseră mai cu seamă între munţii Carpaţi, părăsind şesurile în prada barbarilor, carii mai ales ele la secolul al V-le îşi disputau posedarea acelor cîmpii mănoase.
Ştefan I, supranumit cel Sînt, rege de Ungaria, sub-giugă şi încorpora cu statul său şi Transilvania, care apoi se guvernă de locotenenţi numiţi voievozi. Multe din localităţile acestei ţări întinse rămaseră deşerte încă de la emigrarea pământenilor români. Gheiza II, regele Ungariei, au adus la 1143 din Germania colonişti şi anume de la Rin, din Siebenghebirghe, carii cu nedreptul se numesc astăzi saşi (saxoni). Aceştia au reîmpoporat locurile părăsite şi le-au cultivat prin industria germană, încît cultura au plantat-o la marginea răsăriteană a Europei. După restatornicirea liniştei şi a siguranţei din năuntru, românii din Mezia au început a se înturnă pe la vetrele strămoşeşti şi la afinii ce nu părăsise a lor moşii, însă mare parte din aceste le găsiră cuprinse, nu numai de saşi, ce şi de vecinii unguri şi secui, colonizaţi de Ştefan I pentru apărarea margenilor ţărei.
In zilele noastre toată împoporarea Transilvaniei se suie la două şi giumătate milioane locuitori, dintre care partea cea mai mare se compune din români, iar ţara împărţită politiceşte este numai între saşi, unguri şi «secui. Încît nu de mult încă românii, adevăraţi proprietari acelor pămînturi şi mai mare la număr decît tustrele acele clase la un loc, erau o naţie numai tolerată, consideraţi şi trataţi ca iloţii lacedemonezils, cu toate că eroii
18 Ilot, sclav a grecilor. Aceştia erau vechi pămînteni a ţărei lor, carii de lacedemonezi fură reduşi la sclavia cea mai ove-litoare. Domnii lor i tratau cu cea mai mare asprime şi înadins se păstrau în neştiinţă complectă. Acii carii prin a lor fru-rnuseţă sau curaj se deosebeau de alţi, fără cruţare fură omo-rîţi. Tîmplîndu-se uneori să sporească a lor număr, l.acedemo-
226
221
cii mai mari a Ungariei şi ai lor bărbaţi însemnaţi au ieşit din sînul acelor români, precum renumitul I. Hu-niad, înfrîngătoriul turcilor, fiul său, regele Matei Corvin, concvistatorul Vienei, învăţatul arhiepiscop Olaus, magnaţii Mailat şi mulţi alţi carii formează astăzi puterea aristocraţiei maghiare sînt de viţă români. Asta provine din cauza că constituţia cea mult lăudată a Ungariei es-cludea pe orice talent, pe orice om avut, de drepturile politice, de nu era unguri sau secui şi de religie catolică au protestantă. Numai ostaşilor români, care fac cea mai bravă parte a armiei ungare, era lăsată religia şi naţionalitatea, ca să verse sîngele pentru o patrie ingrată ; aşadar românii, carii voiau a se înainti şi a se folosi de a lor însuşimi morale sau materiale, erau nevoiţi a îmbrăţoşa una din religiile şi naţionalităţile privilegiate, spre a putea întră în şcoalele publice, a învăţa limba străină, şi numai ca renegat a-şi putea face o carieră.
Abia pe la încheierea secolului trecut simţul naţio-nalitâţei, amorţit, au început a se deştepta între români, prin organele iluştrilor scriitori ecleziastici Clain şi Şin-cai. Acele scrieri avură un răsunet în inimile poporului, ovelit şi asuprit de un guvern aristocratic escluziv. Românii în mai multe rînduri s-au încercat a scutura acel giug nesuferit. întreprinderea cea mai serioasă românii o făcuseră sub domnia imperatorului Iosef II, căruia au supus faimoasa petiţiune intitulată : Supplex Libellus Vălachorum Transsylvaniae iura tribus receptis nationibus communia postliminio sibi adseri postulantium. Deşi acel imperator filantrop avea bune plecări pentru români, dar, argumentele acestei petiţiuni combătute fiind de adversarii lor prin sofisme, cererea atît de legitimă fu respinsă, după care au urmat o mare răscoală condusă de românii Hora şi Cloşca, carii în asemănare cu eliberatorii Sviţe-rei, însă cu deosebit rezultat, au înălţat bandiera răscu-lărei în contra tiraniei, dară prin întrunitele trei puteri, a Ungariei, a saşilor şi a secuilor, fură învinşi. Conser-vîndu-se însă viu simţul naţionalitate!, revoluţia anu-
nezii trimeteau oameni înarmaţi spre a-i stîrpi. Hoţii au cercat în mai multe rînduri a scutura giugul slaviei şi numai după mare curaj, care ii au dezvălit în răzbelul peloponez la 469 înainte de Hs.. au căpătat a lor libertate (Gh. A.).
lui 1848 au sfărîmat şi obezele românilor Transilvaniei, deschizîndu-le măcar o cărare la drepturile politice, care drepturi, la 20 octomvrie 1860, s-au complectat prin constituţia liberală dată tuturor naţionalităţilor ce compun imperiul Austriei, cu carii şi românii vor împărţi drepturile.
Revenind la epoca în care urmează evenimentul ce formează sujetul acestei nuvele, aflăm că la început, cînd moldovenii, ca aliaţi a ungurilor, combăteau în contra turcilor pentru apărarea creştinătăţei şi a proprielor vetre, domnii noştri căpătase în Transilvania ca proprietate castelele : Bolovan, Ciclu şi Chiuchelo sau Cetatea Baltă19, în care, în timp de răzbel, se depuneau visteriele şi arhivele ţărei şi unde domnii rezideau uneori. Acea epocă era însemnată de ocuparea Ungariei prin Sulei-man II, care avea a sa rezidenţă la Buda, şi prin răzbelele îndelungate între Ioan Zapolea şi Ferdinand de Austria, ambi pretendenţi a coronei de Ungaria şi de ai lor partizani deodată proclamaţi şi încoronaţi de regi. în acest răzbel cetăţenesc, purtat numai din ambiţia personală, ambi au căutat la Petru Rareş agiutori spre izbu-tirea scopului lor. Acest domn, avînd de lege numai foloasele ţărei sale, au negoţiat cu fiecare din pretendenţi, trimeţînd înadinşi ambasadori în Transilvania la Zapolea şi, în 1528, la Praga, la imperatorul Ferdinand. Deşi acest din urmă au trimes la Petru pe generalul Raihendorfer, se vede că condiţiile acelui întăi au fost mai avantagioase, pentru că Rareş au încheiet cu Ioan Zapolea un tratat ofensiv şi defensiv.
Ioan Zapolea, care pentru a sa bravură în contra turcilor fu ales de rege al Ungariei, văzîndu-se strîmtorat de armia ferdinandă, compusă de unguri, ai săi partizani,
19 Olahus în analele sale zice : „Vayvodae Moldaviae in Tran-silvaniam aliquot arces possident (1469)"... Iar la Istvanfi, ed. col., p. 33, se află o socoteală a visteriei Ungariei din 1495 : „Bona domini Stephani Vayvodae Moldaviensis in pertinentis castrorum Chychew et Kikelew (a quibus contributio relaxa est) faciunt 1615 fori".
Imperatorul Ferdinand I, prin act formal încheiet la Viena, în 17 ianuarie 1535, întăreşte Moldovei pre lîngă aceste cetăţi încă şi cetatea Bistriţa din Transilvania (Gh. A.).
228
229
de^eriteni ş^ trimesese fratele său, ce-
lebral Quint, imperatorul romani-
lor^ germani, a Spaniei şi al Americei), pe temeiul tratatului chemă pe Petru Rareş. Oastea moldovană, măsu-rîndu-se cu trei diferite armii de unguri, germani şi spanioli, din carii unii erau chiar din acei ce sub Pizaro combătură în America, au purtat la Marienburg, la 22 iunie 1529, o strălucită învincere, în care acea oaste, ca armada invincibilă a lui Filip II, fu desfăcută, perzînd şi toată a ei artilerie, care era temeiul puterei sale.
Pentru acest însemnat agiutori, prin care se întemeia tronul său, Zapolea, cătră cetăţile ce poseda Moldova în Transilvania, au adaos cetate Bistriţa şi Rodna cu minele cele mănoase de argint, din a cărora producte s-au sporit visteria ţărei şi acea particulară a lui Rareş.
Acest domn evlavios, în asemănarea marelui său părinte, trofeile victoriei sale le-au consacrat în fondaţia de opt monastiri, între care Probota, unde răposază şi a sale rămăşiţe muritoare. Bătrînii călugări conservează prin tradiţie factul care caracterizează pe acel renumit domnitor. întrînd el în mănuntaiele pămîntului spre cercetarea acelor mine, au cerut de la băiaşi să-1 agiute a tăia în norocul lui o bucată de mineral, din care să facă pentru monastirea sa o cruce mai lungă decît a lui statură ; băiaşii, îndemnaţi de conlucrarea domnitorului în a lor meşterie, au despicat din stîncă un manin bolovan de mineral, îngrecat de mine de argint, pe care Petru, ca un lucru bisericei consfinţit, pe spate l-au scos afară la lumină şi petrecu cu maistru la topitoare pană s-au ales argint curat, ce mai apoi fu prefăcut în o cruce înaltă cît Petru, care de persoană era milian, şi care îndelung împodobea altarul bisericei Probota.
în acel an sultanul Soliman al Il-le, care pentru a sa întreprindere răzbelică şi mărire era supranumit ceZ Mare şi Magnific, inturnase armele sale asupra Europei ; în a lui curs triumfători au supus tributului România, Serbia şi Ungaria, unde la Mohaci au învins pe unguri în o bătălie din cele mai crunte, în care au murit regele Ludo-vig II, împreună cu un mare număr de arhierei şi floarea nobleţei ungare. Soliman, înaintindu-se, au cungiurat Buda şi, spre întreţinerea răzbelului cetăţenesc între un-
guri, au îmbrăţoşat interesul lui Zapolea în contra competitorului său Ferdinand de Austria. Prin urmare, cu o armie de 120 mii turci, au asediat cetatea Viena, însă, în zadar bombardînd-o în curs de 23 zile, fu nevoit a se înturnă la Buda, care cetate o prefăcu în rezidenţă turcească, cu nouă gemii şi băi, iar bisericile creştine fură prefăcute în cazarme, rămîind în acea stare un secol şi giumatate. Aice, la 21 iulie, instala pe Zapolea pe tron, dîndu-i cu mare solemnitate, în prezenţa magnaţilor Ungariei şi a Turciei, insigniile regeşti şi adresîndu-i următoare cuvinte 20 :
„Amice şi frate ! După ce, în nefericirea ta, pre lîngă Dumnezeu ai alergat la mine, bine ai făcut; înţelegînd eu a ta cauză a fi dreaptă, te-am luat sub al meu patro-nagiu şi, după ce Dumnezeu au favorat a noastre dorinţe, acele ce am întreprins pentru tine le-au şi plinit. Drept aceea, în mînile tale şi în a ta putere încredinţez cetatea şi politia Buda şi astăzi îţi trădez tot regatul Ungariei şi pre tine te proclam şi te numesc de rege al Ungariei ; iar vouă, magnaţilor, vă anunţ ca să fiţi supuşi acestui al vostru rege şi cu credinţă să urmaţi guvernului său ; dacă veţi face aceste, mă veţi avea de amic, iar de nu, sabia mea în voi se va încrunta. Şi tu, amice rege, să amintezi a lui Dumnezeu şi a mea binefacere ; iată corona şi celelante insignii regeşti, care doresc şi poftesc ca tu şi ai tăi diştinzători să le întrebuinţeze. Dacă vreodinioară ai voi a face cu cineva alianţă, fereşte-te a nu face fără a mă consulta, căci în alt feli te vei căi !" După aceea i-au dat o diplomă turcească cu traducere latină, prin care îl numeşte şi îl întăreşte de rege tributar al Ungariei.
Din acest act se vede cu ce putere dispoza acest sultan asupra unei naţii atît de răzbelice, precum erau ungurii, şi cu ce putere Petru Rareş au cutezat a combate şi în multe nefavorabile evenimente a se susţinea pe tronul părinţilor. După îndelungate vărsări de sînge şi suferinţi, înţelegînd Zapolea şi Ferdinand cît de vătămător era a avea un aseminea protector, au încheiet între dînşii pace şi o convenţie la 1538, prin care lui Zapolea
Vezi W. Betlen, tom. I (Gh. A.).
230
231
s-au dat o parte a Ungariei şi Transilvania, cu condiţie ca după moartea sa aceste să se întoarcă la Austria. Insă astă clauzulă nu s-au esecutat, ce mai ales fiul său, sub epitropia Isabelei, fu cel întăi prinţ a Transilvaniei, ne-atîrnat de Ungaria.
Spre întărirea intereselor sale, Ioan Zapolea la 1539 s-au căsătorit cu Isabela, fiica regelui Sigismond de Polonia, şi în astă însuşime s-au şi încoronat. Din acest matrimoniu se născu un fiu, numit Ioan Sigismond. Zapolea, simţindu-să cuprins de o patimă, au numit epitrop pe Isabela'şi pe călugărul Gheorghie Martinizius, episcop de Varasdin, şi la 1540, în 53 ani a vieţei sale, au răposat.
Sultanul Soleiman, după ce au învins armia lui Ferdinand, mai nainte de a întră în Buda, au stătut acolo în tabără. Vroind a atrage cătră sine pe ungurii partidei naţionale, ce era contrarie lui Ferdinand, şi a încuraja pe Isabela în susţinerea dreptului ca epitropă fiului ei şi regentă, i^au trimes în ambasadă strălucită doi fii a lui, pe sultanii Selim şi Baiazet, născuţi din Roxolana, a lui favorită, şi prin aceasta au prezentat pruncului rege daruri împărăteşti, vestminte, gherdane, trei armăsari cu preţioasă harşele, şi pentru regina o diademă, colane şi stofe de Persia. In epistola care-i adresa, sultanul cerea de la Isabela a-i trimete pe pruncul, ca să saluteze în persoană pe fiul amicului său Zapolea, zicînd că asupra pruncului şi dînsul are drit de îngrijere pană la a sa creştere şi' suire pe tronul părintesc. Sultanul spera că regina va vedea în aceasta o mare probă de încredere ce el are în principiile Isabelei, cătră care el, în contra legei şi uzul musulman, trimetea pe fiii săi între străini şi în faţa unei nemohametane.
Isabela, a căreia soartă, precum şi acea a fiului ei, atîrna de Soleiman, deşi cuprinsă de grea durere, s-au înduplecat la cererea sultanului spre a-1 saluta prin fiul ei. Deci încredinţîndu-1 lui Petrovici, unuia din epitropi, cu o doică şi o svită de matroane, cu mare pompă şi lustru îl trimeasă în careta regească la tabăra turcească. Sultanul luă pe pruncul în braţă şi sărutîndu-1 cu blîndeţe adresă cătră cer o rugăciune, ca să-1 facă demn de părintele său şi să moştenească cu corona şi amiciţia ce avea el către otomani.
Dar pe cînd urma astă scenă, la părere duioasă, Soleiman ordonă unei cete de ieniceri a întră şi a cuprinde politia, după care operaţie, împlinită fără nici o opunere de cătră cetăţeni, pruncul rege s-au înturnat cu asemene sfită în braţele maicei sale.
După aceste, convenţia îneheietă nu s-au pus în lucrare ; mai ales junele Ioan Sigismund, care sub epitropia Isabelei au fost acel întăi prinţ de Transilvania, ne-fiind ca rege ales de unguri, cu tot agiutoriul lui Soleiman au rămas numai prinţ, şi în acea însuşime Isabela ca regină aşeză a ei rezidenţă în cetatea Alba-Iulia, astăzi numită Carlsburg.
Monahul Gheorghie Martinizius, care în această epocă au giucat un rol atît de însemnat, era de naţie dalmatin.
Petrecînd juneţele în distrămare la curtea lui Matei Corvin, după moartea acestui rege au cercat pe aiurea a lui soartă, au cutrierat Moldova, de unde au trecut în Polonia şi, la "renumita monăstire Censtohov, au intrat în tagma călugărească. Aice, în privirea agerimei spiritului său, s-au înscris în ordinul iezuiţilor, care atuncea fu instituat de Ignatie de Loiola şi care n-au întîrziet a se face faimos atît prin serviciile sale în favorul creşterei junimei, a literaturei clasice, a răspîndirei credinţei creştine în ţărmurile cele mai depărtate, şi în urmă prin intrigile politice, care în mai multe staturi au cauzat a lor esilare. Esercitat în toate artificiile tagmei sale, Martinizius se înturnă în Transilvania prin Moldova, unde află ocazie a se prezenta lui Petru Rareş, a intra cu dînsul în materie politică şi în combinaţii pentru interesele ambelor ţări, care sufereau atîta de preponderanţa turcească.
Inturnîndu-se în Transilvania, prin mijloacele sale şi o evlavie farisee, proprie acestei tagme, au ştiut să ieie de la papa învestitura episcopiei de Arad şi să capete încrederea, munificenţa şi amiciţia lui Ioan Zapolea în aşa grad că acest rege, aproape ele a sa moarte, I-au numit ca epitrop a fiului său Sigismond, şi de atuncea Martinizius se făcu ministru şi protector reginei Isabela*
, Călugărul Martinizius, care era partizan Austriei, în-cheiesă o convenţie dupre care Isabela să cedeze lui Ferdinand toată ţara şi corona cea sfîntă a Ungariei, pen-
232
233
tru care ea să aibă a. poseda provincia Ţips şi a trage un venit anual de 12 000 galbeni. însă setea domniei au împedecat-o a realiza astă giuruire, cînd despre altă parte uneltirile lui Mailat o strîmtoreau a se înturnă în Polonia la părintele ei, regele Sigismond.
După ce episcopul Emeric Cibac, guvernorul Transilvaniei, fu omorît de veneţianul Griti, care-i ocupă postul, poporul, întărîtat asupra acelui venetic, chemă în agiutori pe Petru Rareş, ca să-1 elibereze de acel tiran. Rareş, fără întîrziere întrînd în Transilvania, sfărîmă oastea lui Griti, care perdu şi viaţa, iar fiii săi fură conduşi în Moldova. Regele Ioan Zapolea în locul lui Griti au'fost numit de guvernator pe Ştefan Mailat, de viţă român, care prin bravură şi avuţie agiunsesă la cel mai înalt post al statului. După moartea lui Zapolea, Mailat conservă postul, însă uitînd binefacerile ce au avut şi giurămîntul de credinţă ce i-au fost dat reginei, în loc să susţie drepturile fiului său, întreţinea în ascuns relaţii criminale cu Ferdinand şi prin măsuri arbitrare compromită şi despopulariza guvernul reginei, preparîncl prin aceste o răsculare în contra Isabelei. Despre altă parte, călugărul Martinizius cerca a respinge pe Isabela din epitropia fiului ei şi chiar din ţară, ca prin aceasta să poată împlini convenţia ce încheiesă cu Ferdinand,, care stipula anexarea Transilvaniei cu Ungaria şi însoţirea fiului Isabelei cu fiica lui Ferdinand.
Ca să poată înlătura toate cele ce ar fi putut împedeca realizarea acelui plan, Mailat mai demult au căutat a paraliza giuruirea lui Petru Rareş asupra intereselor Transilvaniei, înteţindu-i în Moldova neamici, rivali şi răsculări, în urma cărora, după ce s-au luptat şi cu preputernicul Soleiman, acest domn fu nevoit a se retrage în a lui cetate Ciceu, de ia 1538 pană la 1541, lăsînd ţara în prada ambiţioşilor, carii nu au putut ţînea fruntea înaintea unor asemenea cumplite fortuni, şi căutînd a sa mîngîiere în o retragere filozofică.
Alexandru, subnumit Locustă, care i~au urmat, nu numai s-au însemnat prin plaga locustelor, ce prin cruzii şi prin darea Cetăţei Albe (Akerman) în mînele turcilor ; o congiuraţie promptă din aceste au avut de rezultat măcelărea acestui domn şi alegerea lui Alexandru Cor-
nea. Rareş, obseryînd în a lui singuritate nefericirile patriei, care să apropia de rîpa peirei, rezolusă a-i consfinţi cele din urmă zile a vieţei, drept care, părăsîndu-şi azilul, adună la Brăila pe ai săi partizani din Transilvania şi întră în Moldova. Cornea avea curaj a nu aştepta pe competitorul său, ce, cu cîtă oaste au putut aduna, se repezi în Ţara de Gios şi lîngă Galaţi urmă o bătălie în care Cornea, învins fiind, perdu şi capul, dupre ordinul lui Rareş.
Re-ntrarea în domnia strămoşească a iui Rareş au mai sporit nimiciţia şi rivalitatea între dînsul şi între Mailat, care n-au încetat a urmări planul său în contra Isabelei.
Am zis că domnii Moldovei posedau în Transilvania trei cetăţi. Cea mai însemnată din aceste era Chiucheio sau Cetatea Balta, ca 25 oare de la marginea ţărei, situată pe rîul Chiucheio, în provincia mai cu samă de români împoporată. Aproape de acea cetate este Blaj, amu rezidenţia episcopiei astăzi greco-unită. Cetatea Baltă, situată în o poziţie pitorească, au fost în acel timp fortificată cu încăperi nu numai a fi rezidenţie de domn, ce şi cu numeroasă garnizoană, care atuncea era compusă din ostaşi moldoveni, cărora în epoca de răzbel era încredinţată paza visteriei ţării şi unde uneori petrecea şi domnitorii.
Folosindu-se de un timp de linişte din năuntru, Petru cu fiul său Ilieş trecusă în Ardeal, spre a vizita a sa cetate şi pe unii din magnaţi, ai săi vecini, de la carii, iri timpul emigrărei sale, căpătase probe de simpatie şi de admirare a geniului prin care în încungiurări atît de grele au ştiut a susţinea a sa dinastie şi a-şi apăra ţara. în acea petrecere căpătă în secret un mesagiu regesc, prin care Isabela scria că-i va deputa persoane de a ei intimă confidenţă, spre a trata de interese comune, încît el să aibă a da trimeşilor toată credinţa.
A doua zi n-au întîrziet venirea anonsată. Rareş fu surprins a recunoaşte în acea vizită pe însăşi regina, acompaniată de ministrul ei, călugărul Martinizius. Isabela, cu fiul ei în braţă, au rechemat în memoria lui Rareş legăturile de amiciţie cu răposatul ei soţ, Ioan Zapolea, dependenţa ambilor de puterea lui Soleiman şi interesul
234
235
lor de a fi strîns uniţi în contra lui Ferdinand, inimicului comun, căci acesta, după ce au încălcat Ungaria, se apropie a înghiţi şi Transilvania, prin locotenentul său Ştefan Mailat, căruia, spre dezdăunarea cesiei acei provinţii, i^au giuruit a-1 agiuta de a eoncvista Moldova. Prin urmare atît legăturile vechi cît şi interesul de faţă impuneau ambilor nevoia a combate şi a nimici pe acest gubernator ambiţios şi necredincios. Isabela i prezentă pe fiul ei, care, cu braţe întinse către Ilieş, parcă şi el reclama acea amiciţie ce legasă pe părinţii lor. Deşi acel spectacol duios şi cele expuse erau de agiuns a îndemna pe Rareş întru îmbrăţoşarea propunerei Isabelei, totuşi maţ mult încă l-au stimulat o epistolă care Soleiman prin Isabela i adresă întru aceasta.
Sultanul i scria de la Buda că încredinţîndu-se cum că Transilvania nu va rămînea statornică întru recunoaşterea domniei Isabelei sub suzeranitatea Turciei, în cît Mailat va guverna provinţia şi va ameninţa pe Rareş, de aceea de nevoie este a nimici pe acel partizan secret al Austriei. Prin urmare, spre mai nemerită plinire a acestei măsuri, Ahmet bei de Nicopoli avea ordin, împreună cu Rareş şi Radu vodă a muntenilor, a intra în Transilvania şi a conlucra întru aceasta după direcţia lui Rareş.
Aceste deplin l-au determinat a întreprinde o lucrare mîntuitoare chiar pentru interesul său şi ca o mărturisire de recunoştinţă către vechiul său amic, regele Zapolea. Încît, pe acest sînt titlu, au depus reginei şi fiului ei un solemnei giurămînt, care fu înscris în un dres oficial, compus de Martinizius şi subscris de ambe părţi. Isabela, care incognito făcuse astă călătorie, fu de Rarfeş acompaniată pană la marginele dominiului, se înturnă în a ei rezidenţie, iar Rareş, plin de planul unui nou răzbel, fără preget trecînd munţii, au re-ntrat în Moldava.
La chemarea sa, oastea, din care o parte era purure mobilă, se formă în două corpuri; cu acel mai numeros Rareş întră prin pasul Oituz, iar celalalt, compus mai cu samă din plăieşi, străbătu în Transilvania prin plaiuri şi potici numai acestor munteni cunoscute ; şi aceasta cu aşa repegiune, încît Mailat, care, simţind fortuna ce îl
ameninţa, în pripă adunîndu-şi oaste, se văzu deodată cungiurat de trii armii şi a sa comunicaţie tăietă cu restul ţării, de unde putea aştepta agiutor.
Armiile se întîlniră lîngă Făgăraş, unde la 20 iunie au urmat o cruntă bătălie, în care dupre tactica lui Petru şi a sa personală bărbăţie, care încuragea toată oastea aleată, ungurii fură de tot învinşi, încît Mailat, spre a nu cădea în mîna neamicilor, fu nevoit a căuta scăpare în cetatea Făgăraş, care era din cele mai puternice, spre a aştepta acolo agiutorul ce vinea pentru a lui mîntuire.
Nerînduielile şi prăzile plinite de turci în ţară au întărtat pe locuitori, carii, spre a scăpa de atîtea nenorociri, sporeau numărul oastei ce să aduna din toate părţile ca să elibereze pe Mailat din cetatea asediată.
Luînd în consideraţie aceste grave încungiurări, tăria cetăţii, a ei aproviantare de toate cele ce o puneau în stare de a susţinea şi a respinge asaltul, şefii tustrelelor armii s-au consultat în ce mod ar putea grăbi realizarea însărcinării lor, care, întîrziind, i-ar ameninţa a fi atacaţi de o generală răsculare a poporului. Drept care îi trime-seră în cetate de parlamentar pe Baltasar Bornemisa, familiarul lui, spre a îndupleca pe Mailat, ca în întreprinderile răzbelice, să vie în tabără ca să reguleză împăcarea dizbinărei lor.
îndoindu-se de loialitatea turcilor, Mailat au giuruit că va veni, dacă paşa va trimete pe fiul său ca să steie în cetate drept gagiu pană la a sa înturnare. Turcul, carile medita o perfidă strategemă, au răspuns că fiul său nu-1 poate trimete, aflîndu-se el în tabăra împărătească, dar însărcinează în locul său pe paşaii de Silistria şi de Vidin, carii să rămîie în cetate pană la încheierea convenţiei. Insă aceşti trimeşi nu erau alta decît doi comişei, stoliţi în veşminte aurite şi purtînd arme preţuoase fe^-recate. Mailat, încrezîndu-se în sfinţenia parolei paşei, au ieşit din cetate cu o mică svită, mai ales că Petru i garantă inviolabilitatea personală pe cît soarile în ceri va lumina. Mailat fu priimit cu onorurile cuvenite, după care au urmat trataţie, însă noaptea, în mezul ospăţului, s-au încăierat înadins o ceartă, în care svita lui Mailat fu masacrată, iar el însuşi, fiindcă soarile nu mai lucea în ceri, fu ferecat în obeze şi trimes la Constantinopoli,
236
237
unde, ca un om periculos pentru interesele Turciei şi chiar a Moldovei, au rămas în închisoare pană la a sa moarte, urmată la 1551. Petru se crezu îndrituit a aplica o strategimă, deşi neloială, cu acel om care prin a sale cruzii ţînea în turburare nu numai Transilvania, ce şi ţările învecinate şi prin toate modurile căuta a încorpora Moldova cu Transilvania sub supradomnia Ungariei, cauză din care decurgea nimiciţia asupra lui Petru, ca unul ce era o mare pedecă la plinirea planurilor lui Mailat.
Rezultatul acestor lucrări Rareş îndată au încunoş-tiinţat Isabelei prin epistolă, de la care i veni un nou act întărit de posedarea cetăţilor din Transilvania, deşi aceste mai nainte posedau domnii Moldovei. Prin astă repede şi ferice expediţie au înlăturat din teatrul politic pe un om ambiţios şi puternic, care avea în agiutorul planurilor sale o naţie răzbelică. Rareş au asigurat Isabelei pacinica posedare a Transilvaniei, iar Moldovei un sprijin în învăluirile la care ea era expusă. După aceea, Petru cele multe averi ale lui Mailat şi a partizanilor săi le consfinţi în complectarea monastirei Probota şi se întoarsă pe la Bistriţă, Cîmpulung la Baia şi de acolo la Suceava, unde făcu publice muiţămiri lui Dumnezeu, care I-au agiutat a plini un act de evlavie către biserică şi de folos patriei. însă nu îndelung s-au bucurat de acea linişte răscumpărată cu sîngele moldovenilor ; învăluiri nouă îl aşteptau din partea Poloniei, încît el se încredinţa că ţara mai multe nevoi şi pericule avea a suferi de la vecinii creştini, decît de la  furcii  depărtaţi [...].
MAZEPA ÎN MOLDOVA
Pe cînd Moldova, în secolul al şesăsprezece, prin fapte glorioase, plinite pentru apărarea existenţii politice, a întregimei pămîntului strămoşesc şi păstrarea religiii, luptîndu-se în contra puterilor covîrşitoare, era pavăza creştinătăţii şi admirarea Apusului, un văl neguros ascundea încă la ochii Europei ţărmurile ei cele nord-ră-săritene, şi Moscva, încă gemînd sub giugul tătarilor, aştepta raza cea puternică ce avea să o cheme la o nouă viaţă şi mărire. Petru cel Mare au fost eroul destinat a plini fapte demne de mirare, înaintea căruia se întunecă toate dregirile a altor fundatori de imperii.
Spre a spori mărirea acestui erou legedătător, soarta i-au dat de contimpuran şi antagonist un bărbat nu mai puţin straordinar şi energic, deşi nu aşa de ferice în întreprinderile sale.
Cari al doisprezece, regele Sfeţiii, agiungînd pe tron în vrîstă de cincisprezece ani,, dizvoita un caracter de bravură sumeaţă, prin care s-ar fi făcut un al doile Alexandru Maceaon, de nu ar fi avut pe Petru în contra sa, încît prin necontenite lupte cu armia rosiană, cu scop de a înfrîna şi a mărgini reforma şi întemeierea acelui imperiu colosal, Cari se făcu iui Petru dascăl în măiestria de răzbel.
Ambi aceşti renumiţi monarhi, spre a căpăta o poziţie şi mijloace mai îndemînatice pentru operaţia planurilor lor, îşi disputau a lor înrâurire politică în Polonia.
238
239
Astă ţară, care, mărginindu-se cu Sfeţia, se întindea atunce de la Marea Baltică pană la Marea Neagră, era dizşerată în mai multe partizi din cauza sistemului cons-tituţiii sale, care legiuia alegerea regelui domnitor. De acest drit se înmîndreau polonii, fără a prevedea că chiar acesta avea să aducă, precum şi în faptă au adus, peirea patriii lor.
Astă constituţie, care măgulea amor-propriul nobleţei (şlahta) cei numeroase şi da fiecărui nobil drit de a vota şi a fi ales de şef a statului, au fost obîrşia dizbină-rilor casnice, de care să folosau vecinii, şi mai cu samă Roşia, care de atunce au început a aşeza a ei mărire preste mădulările cele ciunte a Poloniii.
Precum în Moldova, după stingerea dinastiii Drago-şizilor, domnii au început a se alege din sînul boierilor pămînteni, iar apoi dintre străini, şi în urmă a se impune de turci, de asemene în Polonia, îndată ce s-au stîns familia Iaghelonilor, corona s-au declarat electivă, iar pre^ rogativa suverană a regelui la fiecare nouă alegere se restrîngea, chiar spre dauna republicii, care, din cauza dizbinărilor civile, mergea scăzînd în putere.
Acel de pe urmă act de înrîurire a Poloniii pe din afară au fost a ei intervenţie în trebile Roşiii şi ocupaţia Moscvei la 1610. După aceea puterea Poloniii au început să apuie, ea au perdut suzeranitatea asupra Prusiii şi domnia asupra provinciilor Smblensk, Kiev şi Ucraina.
Pe la mezul secolului al şăsăsprezecea, Ucraina, mare provinţie a Poloniii locuită de cozaci, se afla în fermentaţie. Depărtată de centrul guvernului, moşiile cele întinse a magnaţilor, ele care se compunea cea mai mare parte a Ucrainei, erau administrate de evrei. Tirania acestor sugători de sînge au fost mai apăsătoare, căci domn ir ea unor oameni osîndiţi la serbie şi la despreţ este mai simţitoare şi mai ovelitoare decum era puterea cea îngîmfată a aristocraţilor. Acea suferinţă o mai adaosă persecuţia (prigonirea) iezuiţilor asupra cultului ortodox, care era religia cozacilor.
In asemene încungiurări cozacii deseori se răsculau spre a capata o protecţie despre asuprirea pătimită şi o siguranţie a privilegiilor lor încălcate de nobleţă, pe care chiar nici regele nu putea înfrîna. Neurmînd un rezul-
tat împăcători la reclamaţii, nemulţămirea cozacilor s-au prefăcut în revoltă, care s-au sporit în aşa grad că focul ei s-au întins preste toată Ucraina, Polonia şi au agiuns pană la nordul Europei.
Precum în Sviţera un simplu vînător, pentru o personală ovelire făcută fiului său, au dat îndemn la o răs-culare generală, prin care toată ţara s-au eliberat de giugul asupritori a străinilor, de asemene în Ucraina un insult mfaimator făcut femeii unui cozac au produs o mare catastrofă, a caria urme s-au întins şi preste Moldova.
Cozacii aveau pe atunce de şef pe Bogdan Hmelniţki, oştean veterean, care ser visă pe republica polonă în multe răzbele. Puterea lui se întindea pană la ţărmul Mărei Azovului, de unde proiectasă o expediţie pe mare asupra Constantinopolului, pe cînd oastea polonă, cu acea a Moldovei, avea să atace pe uscat pe turci şi a se înainti de-a lungul mărei asupra capitalii.
Bogdan Hmelniţki avea pe rîpa rîului Dnipru o moară,, pe care o răpi Ceaplinski, inspectorul dominiilor unui magnat polon. In loc să afle dreptate la reclamaţiile sale,, cozacul fu închis şi numai prin fuga sa la hanul tătarilor au putut scăpa de osînda morţii ce-i pregătise tiranul. Acolo, aflînd că acel inspector au complectat nelegiuirea sa omorînd pe femeia şi pe fiul său, Bogdan, aprins de urgie şi de vendetă (răsplată), se întoarnă în Ucraina. La chemarea lui tot popolul cozacilor se rădică în arme, spre a răzbuna o asemenea ingiurie. Toamna anului 1648, Bogdan, în fruntea a trii sute mii cozaci, s-au înaintat spre Polonia, învingînd pe cei mai renumiţi generali poloni, pe carii republica triimesăse spre a înfrîna rebelia ; toată Ucraina, Volinia şi Podolia au îm-brăţoşat cauza cozacilor, tătarii din Bugeac s-au unit cu rebelii spre a sfîşia Polonia în bucăţi.
Cozacii cu ai lor aleaţi varvari se înainteau de-a lungul Nistrului, ca un povoi de foc, răsturnînd bisericile catolice, prădînd şi arzînd monastirile, cu sabia în mînă nevoiau pe călugăriţele a se mărita cu călugări. Nobilii mai ales, apăsătorii şerbilor, fură măcelaţi cu familiile lor, femeile şi fetele dispoiete, cu strămurare minate înaintea călăreţilor, cădeau pe drumuri şi deseori mu-
240
241
reau ele durere şi de ruşine. Varvarii înfurieţi, cînd nu mai găseau pe cei vii, dischideau mormintele, măcelau cadaverile şi le lăsau prada fiarilor.1
După moartea regelui Vladislav şi după o lungă în-tredomnie, nobleţă polonă, în mezul acestei catastrofe, au păşit către alegerea unui rege.
Astă dignitate îşi disputau doi fraţi, ambi călugări, carii pretindeau nu numai corona Poloniii, ce încă şi pe văduva fratelui răposat.
Unul dintre ii, Ioan Cazimir, care lepădasă cardinalia Romei spre a lua dignitatea de rege a Sveţiii, abdică şi acel titlu şi fu ales de rege a Poloniii, iar apoi, după dispensa (dizlegarea) Papei, se însura cu cumnată-sa. Luiza Gonţaga, frumoasă şi spirituasă italiană, favora luxul şi pompa curtezană, şi întru acesta era conformă cu plecările soţului ei, care mai mult se ocupa de literatură şi de paradă decît de guvernarea ţării. Astă regină cu damele ei împodobea pompele militare şi alimenta dis-frînările curţei. Giudecînd dupre strălucirea şi eleganţia vestimintelor şi dupre frumuseţa fizionomiii, abia să putea deosebi de femeie un june pagi a reginei, care mai în urmă se făcu lumei cunoscut prin galanterii amoroase şi prin a sale avanture, menit a figura, cincizeci ani mai în urmă, între Petru cel Mare şi Cari al XII, ca şef de cozaci ; numele acestui paj era Mazepa.
Ist june, pe care natura îl îndănui cu haruri alese, căpătasă o creştere îngrijitoare şi cavalerească ; el era născut în Podolia, pe rîpa Nistrului, şi fizionomia sa cea regulată purta mai mult tipul rasei romane decît a cei slave.
Petrecînd între curtezani, în mezul intrigilor şi a dis-frînărilor, el închiesă o intrigă amoroasă cu femeia unui castelan din cii întăi curteni. Acel magnat, mîndru de averea sa, de vechea nobleţă a familiii, de reputaţia ce purta, număra frumuseţa şi virtutea femeii sale între podoabile curţei.
De cîtă urgie trebuia să fie el aprins, cînd, în curţile sale de la ţară, au suprins pe soţia sa în nelegiuită relaţie cu Mazepa. Infuriet de asemene afront, au hotărît
1 Pastorius de Hirtemberg, Bellum scitico-cosacum (Gh. A.).
a-i face o pedeapsă aspră, crezînd că prin o straordinară aplicaţie a puterii sale va spăla defăimarea şi pata casei.
De era de agiuns înarmat în acel moment fatal, Mazepa, văzîndu-se atacat la inimă şi la onor, cu bună samă că cu al său sînge ar fi răscumpărat durerea sa, dară suprins în casă străină de o numeroasă ceată de şerbi a castelanului nenorocitul june în zadar ruga castelanul înfuriet de a-i împlînta în inimă arma cea de vendetă. Castelanul, neascultînd decît sentimentele urgiii sale, au rînduit a se aduce calul cel mai sălbatic, ce de curînd i se adusăse din stepele Ucrainei ; Mazepa, dis-poiet de vestminte, fu legat cu îndoite frîmbii de mîni, de trup şi de picioare pe spinarea acelui cal, încît cu neputinţă i era a să diznoda, şi în mezul îngiurărilor a cetei şerbilor şi a unui zgomot cumplit calul fu mînat cu sarcina sa şi alungat în cîmpie.
Cu greu se putea cunoaşte care au fost mai mare durere, ace a trupului înnodat prin mii de legături ca nişte desaci pe spetele unui cal sireap, nedeprins încă a purta vreo sarcină, sau suferinţa inimei, nu numai pentru per-clerea obiectului amoros, ce şi pentru a sa publică înfruntare şi pericolul către carele orbiş îl ducea calul înfuriet.
Acompaniat de urletele şi de hohotele batjocărătoare a joldănarilor curţei castelanului, calul s-au repezit cu iuţala unei săgeţi înaripate şi, îmboldit de loviturile trupului ce purta, fugea alegînd în calea sa numai cîmpii deşerte şi ferindu-se de locurile împoporate, fără drum, fără povăţuire, urmînd numai instinctului care îl mînă spre ţara naşterii sale.
Uneori, agiungînd pe o culme, sta, ascuţea urechile,, necheza ca cum ar fi chemînd agiutor şi ca cum ar fi aşteptînd vreun răspuns, apoi, neauzind alta decît gemetele nenorocitului Mazepa, calul, spărief de ele, se repezea iar la fugă ; spuma sa se amesteca cu sudoarile cele reci a nenorocitului şi cu sîngele ce roura din camele sale. În mezul unor asemene suferinţe a lui Mazepa, care îl făceau a dori şi a aştepta moarte, după o fugă de o zi şi noapte, calul agiunse la o mare pădure, unde un nou pericol să părea că i va curma pătimirile. O droaie de lupi, adulmecînd prada cea îndoită, de om şi de cal, se luasă a urmări pe călăreţul cel ferecat, umplînd pădurea
243
24$
de a lor urlete sălbatice; lupii, în mai multe rînduri agiungînd, erau aproape să apuce prada, dacă a lor aprinsă furie nu se astîmpăra la vederea unei fiare străine, ce li să părea compusă din om şi de cal, adecă de forma centaurului, de care şi lupii spărieţi se dedără inelarăpt la fugă.
Nou pericol, dar odată liman de scăpare, au înfăţoşat un rîu în care calul să aruncă înnot. Apele cele răci, scăldînd mădulările schingiuite a lui Mazepa, erau să-1 şi înece clacă ghibăcia cea firească a corsieriului nu l-ar fi scos repede pe rîpa opusă. Agiungînd la uscat, calul au scuturat de pe trupul său apa ce în şiroaie de pe el se strecura şi prin asta deşteptă simţirile leşenatului Mazepa, care nu se trezi decît spre a mai vedea a sa înfricoşată poziţie, luminată de raza cea lîngede a lunei ce străbătea dintre nouri posomoriţi.
Păscînd oarece iarba cea mănoasă, de care de ar îi putut şi Mazepa ar fi gustat, calul necheza şi căuta în giur ca cum ar fi voit să aleagă direcţia ce avea să iei.e în a lui călătorie şi ca cum călătoriul ca o stahie l-ar mîna, începu clin nou a fugi, neavînd înaintea sa decît un şes întins, sălbatic, nelocuit.
Acolo nici se auzea măcar cîntul a vreunei paseri ; calul însă nu mai fugea cu repegiunea primară, ce ^ de cînd în cînd se poticnea, din nări răsufla aburi fierbinţi şi din gură i se strecurau bale spumoase. In aşa mod agiunseră înaintea unei preluci, unde înfrîna cursul ; aice nu tîrziu vuietul tropotelor sale chemă o herghelie de cai sălbatici, carii, atraşi de instinctul lor, nechezînd ieşiră dintre tufari.
Cîţva cai, din cii mai îndrăzneţi, se apropiem de calul nemernic ca să-1 adulmece, dar, văzîndu-1 prefăcut în monstru, foroind şi zburlind coamele, reîntrau din nou între tufari. Astă'scenă, pe care instinctul cursierului ostenit i o înfăţoşa ca de agiutori, îl îndemnă a-ş aduna toate puterile spre a-i rechema prin o nechezare ; vroind a-i urmări, mai făcu un pas înainte, însă călătoria cea estraordinară lîngezindu-i vinele, i-au tăiet virtutea ; ne-maiputîndu-se ţînea în picioare, cade la pămînt pe coastă, ochii i se întunecă, întinde coapsele, lungeşte gîtul şi îşi dă cea de pe urmă suflare. Stolul cailor iesă iar din tu-
fari, încungiură trupul zăeînd, îl adulmecă şi ca cum s-ar oţărî de soarta monstrului mort, deodată caii dau îndărăpt şi se depărtează în desimea tuf arilor. In astă poziţie au zăcut Mazepa pană ce soarele se apropia de apus, viu ferecat peste un mort; virtutea fizică-i era stinsă, şi el aruncă încă o dată a sa privire asupra acelui deşert ce avea a-i fi mormînt. Numai corbii pluteau deasupra sa şi cîrîind parcă-i sunau cîntul de moarte. Una din acele paseri sălbatice se aşezasă pe hoitul ca să se îmbuibe de comînda cea greţoasă, dară simţind încă mişcarea omului, zbură şi prin o cîrîitură anonsă amînarea cinei fatale. Neputînd nici prin voacea, nici prin mişcare să apere trupul cel schingiuit, Mazepa căzu în o litargie, inima i se cuprinsă de un leşin şi din ochi i scăpărau cîteva seîntei, ca din o lumină ce este aproape a se stinge.
Dar pe cînd pajul neferice, din palat regesc, din mezul plăcerilor şi din sînul amorului, ca prin un fapt se vede aruncat în stepele Ucrainei, unde se lupta cu o crudă moarte, femeia ce era cauza acestei neauzite catastrofe, prin o pedeapsă nu mai puţin bizare, răscumpăra a ei faptă nelegiuită.
Castelanul, soţul ei, jignit la inimă şi la amor propriu, nu au săturat a sa răzbunare cu pedeapsa cea neomenoasă asupra Mazepei, ce, orbit de urgie, s-au încruzit asupra soţiii sale, încît au plănuit o pedeapsă care, lă-sîndu-i viaţa, o expunea la publica defăimare, prin care îşi răzbuna afrontul şi credea că ar fi şi de esemplu în-spăimîntător pentru femei de a nu calea credinţa con?-giugală.
Spre a pune în lucrare planul său bizar, care să deo-săbea prin cruzia şi a sa originalitate, el au rînduit a se pregăti un car negru, în asămănarea acelui funerar rustic, la care s-au îngiugat doi tauri asemene negri. Nenorocita şa femeie, Tereza, cu văl negru acoperită şi în negru învestită, au fost aşezată în acel car, avînd în faţa ei un călugăr capuţin, care predica moralul şi înfrunta păcatul ei; înaintea carului, pe un taur negru, călărea un jol-danar, ţiind un steag pe care era înscrisă sentenţa şi osînda nenorocitei femei.
Cu asemene cortej defăimători, expusă la ochii publicului în toată a ei cale îndelungată, Tereza au fost con-
244
245
dusă la o moşie a castelanului depărtată, în sînul Car-paţilor, la obîrşia rîului Prut, unde în urmă, închisă în un schit, departe de lume, era osîndită a închia a ei zile lăcrămoase.
Deşi în Polonia moralul nu era prinţipul domnitor, şi scandalile de acel feli erau de modă în sferile cele înalte, totuş astă pedeapsă, pentru a ei originalitate, s-au excuzat nu' numai prin legea decalogului (zece poronci), ce şi pri alte legiuiri civile care pre călcători de credinţă cungiugală i osîndeau a fi ucişi cu petre. Defăimarea ce pătimea Tereza în a ei călătorie o făcea a prefera moarte, însă a ei nenorocire mai era sporită prin simţirea ce avea că era îngrecată şi prin perspectiva petrecerei sale în locul cel sălbatic a esiliului ei între hoţi şi fiare răpareţe.
Lăsîncl pe nenorocita în a ei soartă, să ni înturnăm iar ia Ucraina, înaintea prelucei unde cursierul, condu-cînd ca în zbor pe Mazepa, după plinirea încruzitei misii au perit pe pămîntul naşterei sale.
Soarile era aproape a se acufunda la apus, şi întunericul începea să acopere cu vălul său două cadavere, cînd un cozac vînător, înturnîndu-se cu fiul său de la vînat, fu atras de lătratul ogarilor, carii de departe adulmecară oarece străin în calea lor. Urmînd după cîni, cozacul descoperi lungită în iarbă fiara pe care amurgul o cufunda în una cu corpul unui om. Asemene vedere, de la care chiar ogarii se răfrăgeau, nu au înspăimîntat pe curagiosul cozac, ce, făcîndu-şi semnul crucei şi în-tinzînd săneaţa, face zgomot, cheamă şi, văzîncl nici o mişcare, să apropie de monstrul presupus şi vede pe spinarea calului mort un om înfăşurat de o puternică legătură, îl pipăie şi simte în el încă un rest de căldură şi de viaţă. Din asta înţelegînd un cumplit mister, se grăbeşte â tăia legăturile ce-1 ţîneau ferecat şi, agiutorat de fiul său, rădică pe Mazepa în spate, îl duce la cotunui apropiet şi îi depune în a lui locuinţă.
Îngrijerile duioase a familiii cozacului filantrop şi a locuitorilor cotunului, carii, la auzirea unei asemenea în-tîmplări, s-au adunat din pregiur, pe încet au rechemat la viaţă pe Mazepa. Repausul îndemînat în care se află şi constituţia acestui june i inturnară virtutea fizică şi
a lui înţălegere, încît prin istorisirea avanturei sale şi a cruzimei pătimite ele la un magnat polon au atras asupra sa compătimirea cozacilor şi au sporit ura lor asupra naţiei polone. Manierile cele plăcute a lui Mazepa, frumuseţa unui june milian, mţălepeiunea sa şi ghibacia în purtarea armelor îl făcură peste puţin obiectul admirare! cozacilor, carii cu plăcere l-au înscris în a lor cete înarmate.
Suferinţele cele nepilduite, a sa mir abilă mîntuire din o catastrofă destinată nu numai a-1 omorî, ce a-i sfîşia trupul sau a-1 face prada flarilor sălbatice, ospitalitatea care au găsit în sînul acelui popor răzbelic au schimbat ele tot caracterul cel zburdatic a junelui paj şi îl prefăcură în un aprod om de oaste.
Intre polonii şi cozacii tot urma duşmănie deschisă, hatmanul lor Bogdan căuta să întemeieze pentru compatrioţii săi driturile promise şi tot călcate, din care motiv vechi să încăierasă un nou răzbel între ambile naţii.
In Moldova domnea atuncea Vasile Lupu, prinţ înţelept şi întreprinzător, renumit prin reformele naţionale şi civilizatoare introduse în ţară, între care mai cii samă să număra restatornicirea limbii române în biserică şi în acte oficiale. Nu numai aceste şi a sale mari avuţii îl făceau puternic, ce încă a sale trii fiice, cele mai frumoase dintre prinţesele acei epoche, i sporeau mîndria familiii, dar şi grijile statului, pentru că străini şi puternici peţitori cereau a se încuscri cu domnitoriul Mol-clovii. Una din fiicele sale era amu măritată cu prinţul Radzivil din familia regească a Poloniii, şi prin asta Moldova se afla oarecum politiceşte aieată cu acea republică.
Bogdan, care domnea dincolo de Nistru, n-au voit să sufere dincoace de rîu o înrîurire care ar paraliza planurile sale. Pre lîngă aceste, era cuprins de patimă tuturor oamenilor parveniţi în sus din starea de gios şi avea ambiţie să anobleze şi să înalţe pe poporul său şi pe familia sa din ovelirea moştenită, drept care, ca unul din mijloace nemerite de a asigura şi a sa politică, au hotărît a se încuscri cu prinţul Vasile Lupu.
Ist proiect se întemeiesă în cugetul fiului său Timus, care auzise de frumuseţile cele îneîntătoare a doamnei Roxanda, fiica cea mai jună a lui Vasile Lupu, drept
246
247
care, mai nainte de a cnpeţi, propusă în ascuns să o vadă cu ochii săi.
Spre a pune în lucrare acel proiect, l-au împărtăşit lui Mazepa, care, precum ştim, era maistru în arta avânturilor amoroase. Prin urmare, după o secretă înţelegere, ambi travestiţi ca neguţători tătari se îndrumară în săp-tămîna mare spre Iaşi.
Rezultatul acestei expediţii, în care junelui cozac să nemeri, fără a fi cunoscut, a vedea pe ace princesă, au fost că, înturnîndu-se în ţara sa, au istorisit despre frumuseţile minunate a Roxandei, despre strălucirea şi puterea'lui Vasile Lupu, arătînd de mare folos şi laudă o asemene aleanţie de familie, nu numai pentru fericirea persoanei sale,'ce şi pentru interesul politic a Ucrainei.
Pe cînd prinţul Vişnoveţki cerea mîna surorei Roxandei, iar un prinţ din Ungaria peţea pe însăşi Ro-xanda, Bogdan au trimes încă în acea primăvară o strălucită ambasadă cătră Vasile Lupu spre a cere pentru fiul său pe princesa Roxanda, dar domnitorul Moldovei, privind pe Bogdan ca pe un rebelic în contra Poloniii şi cu tot poporul său încă varvar, invitat fiind şi de gine-rile său, prinţul Radzivil, au refuzat încuscrirea propusă cu atîta stăruire. După îndelungată trataţie, venind în urmă la ruptură, acel refuz, provenit dupre mijlocirea Poloniei, au mai sporit urgia lui Bogdan asupra Repu-blicei.
De atunce politica lui Bogdan au luat o proporţie mai mare ; nemulţămindu-se a comanda la un popor de şerbi, el au chemat pe toţi meserii la împărţala averii proprietarilor poloni şi au rădicat bandiera in contra religiei catolice, pentru triumful acei ortodoxe. Turcia, cea mai puternică în acea epohă, dădu lui Bogdan titlu de prinţ a Ucrainei. Patriarhul de Constantinopoli i trimisă o sabie sfinţită, relicvii (moaşte) şi o ceată de călugări misionari greci, avînd în a lor frunte pe arhiepiscopul de Corint. Bogdan, cu o armie de 300 mii cozaci şi tătari, au intrat în inima Poloniii. Mazepa îl propăşă cu avangvardia, sentimentul său de răzbunare îl înfoea. Curtea castelanului urzitor a pătimirilor sale fu pusă sub foc şi sabie, şi preste puţin un munte de ruine mărturisea că odineoară au fost acolo rezidenţia acelui mag-
nat. Toate cercetările ce el făcusă spre aflarea urmelor nenorocitei Tereze au fost zadarnice. Polonia [se] crezu perdută, vechea capitală Cracovia se deşerta şi magnaţii fugeau în Germania şi pană la ţărmul Mărei Baltice. Tot atunce Timus, cu un corp puternic de cozaci, se înainti asupra Moldovei, spre a dobîndi cu arma ceea ce prin paşnica peţire nu au putut căpăta. Un corp de poloni, sub comanda lui Potoţki, care voia să împedece intrarea cozacilor în Moldova, fu la Batovici învins, ca şi oastea Moldovei, care cerca a-i împedeca trecerea Nistrului. Cu toate aceste, Vasile Lupu nu se înduplica la cuscria cerută în puterea armelor, pană cînd toată boierimea, îngrijită de nenorocirea de care ţara să ameninţa, au împresurat cu atîta rugăminte pe domnitoriul, încît apreţuind mai mult interesul ţărei decît propriul sentiment au învoit căsătoria.
îndată după aceasta, cozacii cii înarmaţi se prefăcură în peţitori pacinici, şi în iunie, anul 1652, s-au serbat în Iaşi cu mare pompă nunta lui Timus cu doamna Roxanda. Solinităţile şi festinele date în astă ocazie au ţinut o lună întreagă, la care cozacii se dedau la plecarea cea înnăscută pentru benchete. După aceasta, acel mire norocit au condus pe a lui frumoasă mireasă între stepele cele sălbatice a Ucrainei.
Astă neplăcută căsătorie promite măcar în privirea interesului politic un razim pentru Moldova, mai ales că o nouă furtună veni a se discarca asupra acestui pămînt. Sistemul domniei elective, care de la stingerea dinastiii lui Dragoş au produs nenumărate turburări în ţară şi amestic din partea străinilor, au ocazionat şi astă dată un nou şir de complicaţii. Vasile Lupu, deşi nu era din naştere moldoromân, dar din juneţe servind în ţară în toate ramurile publice cu aleasă vrednicie, au căpătat un indigenat bine agonisit, după care s-au ales de domnitori, care dignitate cu strălucire au purtat în curs de douăzeci de ani. Dar sistemul tronului electiv, care împuternicea pe fiecare boier a aspira la domnie, şi intrigile din Ţara Română au urzit un nou complot asupra domnitorului. În săptâmîna cea mare, anul 1653, Vasile Lupu, avînd a asista la liturgie în monastirea Aron Vodă, unde oficia Macarie, patriarhul de Antiohia, care trecea prin Mol-
248
249
do va, în a sa călătorie la Moscva, un călugăr adusăse domnitoriului o scrisoare secretă prin care el se înştiinţa că logofătul cel mare, Gheorghiţă Ştefan, de la Răcă-ciuni, în înţălegire cu Matei Beseraba, prinţul Ţărei Româneşti, şi cu prinţul Rakoţi din Trasilvania s-au întrunit spre a destrona şi a ucide pe Vasile Lupu. Totodată, de la marginile ţărei i veni ştiinţă că o armie de unguri şi de români, sub comanda lui Kemeni, străbătând în Moldova, se înainta spre Iaşi. Neputîndu-se răzema pe numărul cel mic a oastei pe care, dupre sfătuirea necredinciosului logofăt Gheorghiţă, redusesă foarte, ca în timp de pace, domnitorul, prodosit şi surprins de întîmplări, se văzu nevoit cu toată familia şi cu averea a se trage în.cetatea Hotinul şi de acolo, trecînd Nistrul, a se pune deodată în. cetatea Kameniţi, sub apărarea ginerului său. La chemarea bătrînului Bogdan, un corp de cozaci, sub comanda lui Federenko şi Mazepa, trecu Nistru împreună cu Vasile Lupu şi, întrunindu-se cu partizanii acestuia, 3-au înaintit pană aproape de Iaşi, şi la satul Popricanii deplin au învins oastea ungaro-română, încît Kemeni cu ungurii şi cu logofătul Gheorghiţă au luat fuga în Ţara de Gios spre munţi, iar Vasile Lupu se reaşază iar în domnie.
Spre a-şi răzbuna asupra lui Matei Beseraba, care, din bun vecin prefăcut în duşman ne-mpăcat, nu înceta a săpa domnia Moldovei, Vasile Lupu au întreprins o expediţie în Ţara Română, avînd de agiutor un corp de cozaci sub conducerea lui Mazepa. Motivul care mai îndemna pe Vasile a grăbi acea expediţie au fost de a putea agiunge pe fugarii spre a li relua prăzile cele înavuţite care le luasă în a lor trecere prin Iaşi. Intre aceste se afla şi unica fiică a unui bătrîn boier, care prin a ei frumuseţe şi virtute era podoaba sexului şi singura mîngîiere şi moşteană a născătorului ei.
Acel incident au mai sporit în Mazepa sentimentul său cavaler, încît au giuruit părintelui a elibera pe fiica sa din mîna răpitorilor. înfocat de astă propunere, el alesăse trii cozaci şi atîţa moldoveni cu care, propăşind oastea, purtat ca pe aripi de vînt, s-au repezit pe urma fugarilor, cu carii deodată, pe neaşteptate, se văzu faţă
in faţă dincolo de Panciu. Kemeni, mirîndu-se de sume-ţia unei mini de oameni, mai nainte de a-i ataca şi a-i nimici ceru o explicare, pe care Mazepa o făcu în un ton ce au înduplicat pe ungurul a auzi propunerea. înfocatul Mazepa au apelat la caracterul cavaleresc a lui Kemeni, la principul său filantrop şi la onorul oştenilor care nu îngăduia ca lucrările lor să fie pătate de crime şi de hoţie. Prin urmare, au cerut a se elibera junea fată răpită din sînul părintelui, iar dacă răpitorul nu ar voi să o deie, Mazepa propunea ca astă cvestie să fie dizlegată prin o luptă între dînsul şi între răpitorul. Astă propunere de tot nouă au suprins pe Kemeni, care au şi acceptat-o, cu a ei condiţii.
Se descoperi că trei fraţi unguri erau răpitorii frumoasei june, din care cel mai mare acceptă provocarea. După ce s-au stipulat rîntiuiala luptei pe podişul colnicului, oastea ungurilor, ca neutrală, se aşeză la una mie paşi de la cercul ales, în care, despre o parte se afla Kemeni cu cinci unguri, între cari tustrei fraţii răpitori şi junea ce aştepta rezultatul tremurînd, despre alta Mazepa cu cinci de ai săi. La semnalul dat ambii antagonişti pedeştri purceseră unul asupra altuia cu sabia. Ungurul, înfocat şi orbit de pasiunea lui, căuta mai mult să lovească decît să se apere, şi pe cînd îmbla să deie lui Mazepa o lovitură mortală, acesta îi aruncă buzduganul în cap, ce-1 sfărîmă şi-1 oborî mort la pămînt. Atunce cei doi fraţi, înfurieţi ele astă moarte, călcînd condiţiunile luptei, se aruncară asupra lui Mazepa. Cel mezin însă stătu lîngă fratele căzut, crezînd a-i putea da agiutori. Mazepa se retrasă oarece îndărăpt şi, făcînd o voltă, străpunsă pe înfurietul frate, care căzu scăldîndu-se în sîngele lui. După asta Mazepa se înaintează asupra celui mai mic din fraţi, care cu sabia şi cu buzduganul se aruncasă asupra-i ca să răzbune o moarte îndoită, însă cade şi el sub arma cea încruntată de sîngile frăţine-său. La astă scenă dureroasă mărturii rămaseră ca împetriţi. Oastea ce privea din depărtare ar fi voit să răzbune per-derea acestor trei fraţi, dacă giurămîntul nu ar fi în-datorit-o a respecta condiţiunile, încît Kemeni dădu pe junea, ogetul acestei scene romantice, în mîna lui Mazepa, iar el cu cetele sale, îngrijit de apropierea oastei lui Va-
250
251
sile Lupu, s-au grăbit a se retrage prin munţi în Transilvania.
Oastea aliată, sosind la acel loc, nu puţin s-au mirat de rezultatul întreprinderei lui Mazepa, căruia în unanimitate i-au clat lauda cuvenită, iar mai ales bătrînul părinte, care, cu toate bătrîneţele sale, încinsăse arma spre eliberarea fiicei, prin manifestarea bucuriei şi a mulţămirei cătră eliberatoriul generos pătrunsă toate inimile, întru amintirea acestui evenimînt, demn de un monument, Mazepa au plîntat pe colnic, în suvenirul celor trei fraţi omorîţi, trei pini sau brazi, cari crescînd au dat locului nume de Brazii, ce-1 poartă pană astăzi.
După astă tîmplare, Mazepa se înturnă în Ucraina, iar Vasile Lupu cu cozacii sub Timus se înaintiră în Ţara Română unde, după multe strălucite lupte asupra oastei lui Matei Beseraba, fu în urmă învins la 17 mai 1653 de oastea ungaro-română, care venisă în agiutoriul lui Gheorghiţă Ştefan, încît Vasile Lupu fu constrîns a trece în Ucraina la Bogdan spre a-i cere agiutori, iar Timus, în retragerea sa, urmărit de ungaro-români, se închisă cu 8 000 cozaci, cu soţia şi cu soacra sa în cetatea Suceava, unde erau depuse şi visteriile cele mari ale lui Vasile Lupu.
De atuncea steaua acestui domnitori reformatori începu a se pleca spre apus, el era acum nevoit a căuta în persoană agiutori în Ucraina, unde răzbelul cozacilor cu Polonia absorbea toată puterea lui Bogdan, şi bravura lui Mazepa era acolo ocupată. Atuncea Moldova înfăţoşa tristul spetaeol în care trei armii de naţiuni diferite, pentru a lor propriu interes, băteau o luptă în sînul Moldovei, ce avea să fie sfara acelei complicări. Asediul cetăţii Suceava ţinu trei luni şi 15 zi]e ; oastea aleasă ungaro-română, între care se afla şi Ştefăniţă, preten-dintele domniei, cu o ceată de partizanii săi bătea necontenit cetatea cu artileria transilvană, la care asediaţii răspundeau nu cu mai puţină energie şi apărau cu apro-zie atît averile cele colosale ale lui Vasile Lupu, care se aflau acolo depuse, cît şi pe şeful lor Timus cu soţia sa Ruxanda şi pe muma aceştia. Agiutoriul de tătari şi cozaci pentru eliberarea asediaţilor, condus de Vasile Lupu, trecusă Prutul, cînd o boambă discărcată asupra cetăţii
ucisă pe Timus, şi garnizoana fără şef demoralizată au capitulat, trădînd în mîna neamicilor atît familia cît şi toate averile domnitoriului, care s-au împărţit între Beseraba, între unguri şi Ştefăniţă. Soarta familiei lui Vasile Lupu rămasă necunoscută, precum şi acea a domnitoriului, care, auzind de capitularea Sucevii, s-au întur-nat în Crimeea. Cîţva ani după această catastrofă, care au suflat de pe pămîntul Moldovei pe ist vrednic domnitori cu toată familia şi avuţiile sale, au perit ele pe scena lumei şi Bogdan Hmelniţki.
Ist om straordinar giucă un rol însemnat pe scena lumei ; mare politic, aprod oştean, învestit de putere de suveran, trăia în casa lui ca un ţăran, pe ambasadorii capetelor încoronate îi primea în camera în care locuia cu femeia sa. El era biciul Poloniei în curs de zece ani, şi Moldova au simţit înrîurirea puterei sale. Neputînd plini planul său de a face din Ucraina un stat confederat cu Polonia, s-au văzut nevoit a se pune sub protecţiunea ţarului Alexi, părintele lui Petru cel Mare. Dacă Polonia au perit mai în urmă din a ei treptată ciuntire, naţiunea cozacă au fost cea întăi care au căzut sub giugul ţarilor.
După multe învăluiri şi răzbele între poloni sub So-bieski şi între turci, a cărora teatru au fost Ucraina şi Moldova, turcii dăduse Ucraina sub guvernarea principelui Duca al Moldovei, care avea la Niemirov un locţiitori, iar după mfrîngerea turcilor sub Viena hatmanul cozacilor, Samuilovici, la moartea sa au încredinţat dig-nitatea sa lui Mazepa. Acesta, văzînd că turcii încalcă întregimea Ucrainei, s-au adresat cătră ţarul Petru cel Mare, care în privirea înrîurirei lui Mazepa între cozaci ii îl numiră principe de Ucraina. Noul principe, deşi înaintit în ani, avea de agiunsă energie spre a începe nu numai o reformă între cozaci, ce încă spre a face ţara lor independintă, la care plan atuncea mai mult s-au îndemnat cînd Petru cel Mare, după ce s-au declarat imperator al tuturor Rusiilor, au vederat planul a încorpora în imperiul său toate provinciile locuite de ginta slavă. Prin urmare, Mazepa se legă în secret cu Cari XII, care ne-ntrerupt combătea întemeierea regeneratorului Rusiei.
252
253
Spre a deplini planul său, regele Sveziei purcesă în Saxonia cu o armie de 45 000 ostaşi şi, după înţelegerea cu Mazepa, care îi giuruia oaste şi proviziune, au străbătut în Rusia în anul 1708, au trecut Berezina, care cu un veac mai în urmă au fost atît de fatală oastei lui Napoleon I. Deşi mai de multe ori învins, Petru tot urmărea armia svedeză pană la Desna, lîngă Dnipru, unde Cari aştepta agiutorul Mazepei, care nu i-au putut aduce mai mult de 2 000 cozaci, fiindcă tot poporul lor n-au voit să combată pe ruşi. Cu acel mic agiutori, Cari, condus de Mazepa, agiunsă la Pultava, unde în 27 iunie 1709 s-au făcut memorabila bătălie ce avea să dezlege o chestiune europeană. Rizicul nu era egal între aceşti doi rivali ; moartea lui Cari ar fi lipsit pe lume de un erou, dar şi de perea Petru lucrurile cele folositoare Rusiei şi civilizaţiunei erau să se înmormînte cu dînsul. Chiar la începutul bătăliei Cari fu rănit la un picior şi în tot cursul ei fu nevoit a fi purtat pe o targa. Ambele armii, şi şefii lor făceau minuni de bravură ; o boambă, care sfarmă şi pe cei ce purtau pe Cari, ocaziună o nouă învăluire svedezilor şi perderea bătăliei, în care au capitulat 14 000 svedezi şi toţi generalii lor, iar Cari, nevoit a încăleca, au fugit, acompaniat de Mazepa şi de puţinii săi casnici şi, îndreptîndu-se spre Moldova, agiunsă la Var-niţa lîngă Tighină, adecă Bender, cu scop a îndupleca pe' turci de a declara răzbel lui Petru. Toate uneltirile sale ar fi fost zadarnice dacă hanul tătarilor nu ar fi discoperit planurile cele colosale care Petru pregătea la Marea Azovului. încredinţîndu-se de pericolul ce ameninţa Turcia, renumitul mare vizir Kiuperli purceasă cu o puternică armie spre Dunăre, după ce mai nainte au numit pe Dimitrie Cantemir domn Moldovei, cu scop că este credinţios Porţii.
Acest domn însă încheiesă în secret cu Petru un tractat prin care punea pe Moldova sub protecţiunea Rusiei şi în astă campanie giuruia o armie. Petru se văzu nevoit a părăsi de-ndată lucrările reformei şi, acompaniat de soţia sa Ecaterina, de naţiunea germană, care din sclavă de răzbel se făcu împărăteasa Rusiei, au sosit în Moldova la Cantemir, noul său aleat, cu o oaste ce avea a fi sporită de un corp moldoromân, pe a caria agiutori
răzemat venisă în astă ţară. Insă după o aşteptare de trei zile în Iaşi, necăpătînd răspunsul de la principile Brancovan, au fost nevoit numai cu oastea sa de 25 000 şi cu 5 000 moldoveni a întîmpina armia turcească de 100 000, care, trecînd Dunărea, se înaintea de-a lungul Prutului.
Cunoscut este evenimîntul cel istoric în care astă mînă de bravi, cungiurată în 16 iunie 1710 la Stănăleşti, lîngă Fălcii, de armia cea puternică a marelui vizir Kiuperli, lipsită de amuniţiune, de proviziune şi în mezul arşiţei chiar de apă, era cu eroicul ei imperator consfinţită peirei. Numai energia Ecaterinei mîntui pe Petru, pe oaste şi pe Rusia de a recădea în genunea întunecoasă 2. Deşi pacea îneheietă la Prut n-au fost în avantajul material al lui Petru, dar ziua aceea s-au strălucit prin o vinceală morală pe care el au purtat-o refuzînd, în strîm-torirea în care se afla, a trăda pe credinciosul său aleat, principile Cantemir, pe care ca o condiţiune îl cereau turcii. Petru răspunse marelui vizir : „Mai bine aş da turcilor toate ţările care se întind pană la Kursk, căci mi-ar rămînea speranţa de a le putea recăpăta, dar perderea credinţei ce am dat ar fi ne-ntocmită ; noi n-avem nimic al nostru decît onorul, a-1 părăsi este a înceta a fi monarh". După aceasta Petru cu restul armiei, cu Cantemir şi cu una mie boieri moldoveni s-au tras în Rusia, unde mai în urmă, la Harkov, li-au însemnat a se coloniza, supuind pe aceşti moldoveni giurisdicţiunei lui Cantemir. Iar Mazepa, care fusă una din cauzele catastrofei, fu declarat rebel Rusiei şi osîndit a fi în tot anul publi-caminte afurisit în biserică, cînd despre altă parte portretul lui s-au osîndit a fi defăimat pe spînzurătoare.
Cari XII, care petrecea lîngă Bender în cursul acelor evenimînte mari, s-au înduplecat de Mazepa a merge în tabăra turcească spre a împedeca încheierea păcii, însă în zadar, încît regele se întoarsă iar la azilul său, unde petrecu cinci ani, şi tocma toamna la 1714, travestit în ofiţer german, calare trecînd prin Moldova, Transilvania şi toată Germania, agiunsă în staturile sale, la Stralsund.
2 Vezi viaţa lui Cantemir, în Spicuitorul moldoromân (Gh. A.).
254
i
255
Mazepa însă, deşi obosit de ani şi de lovirile soartei, nu perdu speranţa a mai lucra pentru Ucraina şi, clespăr-ţindu-se de Cari, decise a călători la Constantinopoli, spre a mai stărui pentru el pe lîngă turci. Cunoscînd Moldova încă din juneţile sale, cînd oştisă în epoca lui Bogdan şi Timus, în călătoria sa la Galaţi îşi aminti de scena cea cavalerească care cu cincizeci ani mai nainte o plinise în contra ungurilor.
Conclus de memorie, agiunsăse la colnicul ce fusăse teatrul aproziei sale, însă abia putu recunoaşte localul. Cei trei brăzişori crescuse şi se făcusă frumoşi pini puternici, şi ramurile lor colosale umbreau un schit care era refugiul unor călugăriţe mizere, retrase clin zgomotul lumei.
Aflînd acolo, după datina unor asemine aşezăminte, o modestă ospitalitate, Mazepa voi să cunoască în ce mod locul acel sălbatic se prefăcusă în azil religios. Bătrîna proestoasă a schitului au istorisit cum la 1653, în timpul învăluirilor şi a încălcărilor ţărei, o vergură frumoasă răpită de unguri, prin o minunată lucrare au fost în acest loc eliberată de un renumit oştean strein, şi cum părintele acesteia întru mulţămire au fundat pe acest loc schitul, spre nemuritoare amintire.
Mazepa, electrizat de astă istorisire care îi rechema icoana juneţilor sale, înduioşit a videa că măcar una din faptele sale au găsit o mărturisire trainică, fără a şe descoperi au dorit a cunoaşte şi istoria călugăriţei care au espus acel evinimînt.
„Cine sînt, nu mă cunosc, răspunsă venerabila femeie ; atîta ştiu că, fugind de tătari împreună cu mama mea, am venit în copilărie din Polonia, de la obîrşia Prutului, în acest loc unde se făcuse schitul. După cîţiva ani, o întristare secretă au grăbit moartea ei ; ea mi-au mărturisit că era văduva' unui castelan polon, de care o soartă crudă o dispărţisă, încît au cerut ca, spre răscumpărarea păcatului său, să îmbrăţoşez şi eu shima călugărească, în care de atunci urmez, rugîndu-mă zi şi noapte pre lîngă mormîntul răposatei." Aceste cuvinte le-au închiet cu plîns şi cu suspinuri.
Dar cine ar putea descrie simţimîntui de durere, de înduioşire şi de mirare ce fiecare cuvînt al acestei istorisiri deştepta în inima bătrînului Mazepa ? Recunoscînd din aceste şi din fizionomia călugăriţei pe propria sa fiică şi a nefericitei Tereze, a caria onor şi pace casnică el au fost surpat-o şi impins-o într-un şir de evenimînte atît de aspre, cît şi vrednice de mirare. Prin urmare, pătruns ele mustrare, de înduioşire şi nemaiputînd înfrîna furtuna din năuntru a simţiminteîor, cu un rîu de la-crămi care inunda feţile sale strigă : „Vino în braţele părintelui tău, fiică a Terezei, a caria soartă şi păcat eu am fost autor şi cauză ; astăzi prin a sale mirabile decrete induratul Dumnezeu îmi înfăţoşază ocaziune ele ► căinţă, iară ţie, de a închide cu mîna ta ochii părintelui î        tău şi a mormîntuiui de lîngă muma ta".
Atuncea străbătînd o rază de lumină prin misteriul care ascundea soarta maicei sale, călugăriţa căzu ia picioarele lui Mazepa şi, în părinteasca lui îmbrăţoşare, află cea întăia mîngîiere care au simţit de la moartea maicei sale.
Dizvălirea acelui misteri au prefăcut deodată natura cea oşteană a lui Mazepa, lăsînd un adio etern politicei şi planurilor celor măreţe, ce în tot cursul vieţei au fost vînat pentru reforma şi mărirea patriei ; el decisă a sacrifica zilele sale evlaviei şi meditaţiunei. împreună deci cu călugăriţa, făcu vot de a peligrina la Ierusalim, a cere acolo dizlegarea blăstămului sub care se afla, şi apoi a se înturnă la schitul Brazii, spre a încheia aicea viaţa lor.
Prin urmare, ambii se îndrumară pe la Galaţi, ca de acolo să înainteză călătoria lor. Dar buna sa propunere Mazepa n-au putut-o plini, căci în astă politie moartea 1-a agiuns. Nicolai voievod Mavrocordat; care au urmat în domnie după Dimitrie Cantemir, aşa precum au fost aparat şi onorat în Moldova pe nenorocitul es-rege Sta-nislav Leşcinski, unul din personagile iluştri care au figurat în drama politică între Petru şi Cari, de aseminea, aflînd despre moartea lui Mazepa, au ordonat a i se face o pompoasă astrueare în biserica Sîntei Precuratei Măriei (Precistei), unde pe o piatră sculpită s-au scris că după o îndelungă învăluire, corpul lui Mazepa au aflat
256
257
acolo repaos 3. Se zice că fiica au plinit votul părintelui său de a perigrina la Ierusalim şi, neputîndu-se împărţi de a petrece la schitul Brazii, lîngă mormîntul maicei, şi Ia Galaţi, lîngă acel al părintelui său, au preferat a-şi încheia zilele lîngă Mormîntul Mîntuitoriului.
RUXANDA DOAMNA
3 Biserica din Galaţi a Sîntei Precuratei Măria, în zilele lui Vasile Lupu, la 1647, a mitropolitului Varlam, a episcopilor de Roman, Atanasie, şi a Rădăuţului, Eremia, s-au prefăcut de fraţii diaconi Şerbul şi Teodor şi s-au închinat patriarhiei Sîntului Munte Vatopedi. Piatra săpată a lui Mazepa au fost în mijlocul bisericei, cu stemă şi descriere, iar la anul 1821 de turci s-au sfărîmat. Se zice că canţileria consulatului Rusiei au dat întru aceasta o relaţiune, iar răposatul arhiereu Grigori Ierianopoleos au declarat că au văzut la 1806 acea piatră întreagă, cu inscrip-tiune înaurită. Astă ştiinţă este estrasă din un raport a d. Toma Giusca, adresat la 1836 (Gh. A.).
Unul din răzbelele cele mai faimoase ale antichităţei, care au format pre cii mai mari eroi şi cea întăi poemă epică, au fost răzbelul grecilor întreprins pentru frumuseţa unei femei a vechimei. Timpurile s-au prefăcut foarte mult; amoriul nu are în zilele noastre atîta înrîurire asupra popoarelor. Răzbelele se fac astăzi numai pentru eîştigarea vreunei provinţii, pentru păstrarea vreunui principiu sau a vreunei dinastii. Moldova însă, ca o altă Troadă, înfăţoşa cel din urmă esemplu de un răzbel încruntat pentru o principesă atît de frumoasă ca şi Elena Lacedemona, însă fără îndoială cu mult mai neprihănită decît ea.
Pe la mijlocul veacului al şeptesprezece, domnul Va-,silîe JLupu, după ce restatornici în ţară pacea şi louna orînduială, se îndeletnicea de mijloacele întemeierei bunelor sale întocmiri; marginile ţărei erau păzite despre încurările unor vecini neastâmpăraţi, o înţeleaptă admi-nistraţiune vindeca nenorocirile răzbelelor trecute, iar isteţia, întemeietă pe legi drepte, siguripsea driturile pro-prietăţei. Acest domn urzi aşezăminte plăcute lui Dumnezeu şi şcoli publice, sporindu-şi averea prin prelucrarea băilor ; era în stare a întîmpina toate cheltuielele neapărate pentru ţinerea unei curţi strălucite, a caria podoabă cea mai mare era familia sa atît de frumoasă cît şi numeroasă. Din căsătoria lui cu o principesă mahometană din Circasia, a caria frumuseţa îndemnasă pe prin-
259
cipele a înlătura sfiirea sa cea religioasă, se născuse două fiice, care prin harul şi frumuseţa lor întrecea toate femeile contimpurane. Faima harului lor se răspîndisă şi prin ţările cele mai depărtate. Cea mai mare era acum măritată în Polonia cu principele Radzivil, marele mar-şal al coronei, dară Ruxanda, mai frumoasă decît soră-sa, era peţită clin partea deosebiţilor cinci regi şi principi streini, însă părintele ei nu se putea îndupleca pentru vreunul din aceştia. Poziţiunea politică şi deosebirea dogmelor făcea foarte grea o asemene alegere.
Cu toate aceste, apropierea Poloniei şi legăturile sale cu Moldova înduplecară în urmă pe domn a giurui pe fiica-sa acelui mai brav şi mai strălucit din cavalerii poloni, principelui Coribut, care, în vîrstă de 22 ani, întrunea Ia un caracter statornic o bărbăţie eroică, ce au fost umplut lumea de faptele lui ostăşeşti. Cu tot acest farmec de faimă, Ruxanda, dupre legea patriei sale, nu voia să se înduplece la această unire mai nainte de a cunoaşte pe acest tînăr principe în. persoană.
In mijlocul acestor trăgănări, fiul unui cozac faimos, născut pe malurile rîului Boriştenes (Don), unde agiun-sesă lauda despre frumuseţile cele minunate ale Ruxan-ciei, cuteză a-i dori inima şi mîna; el, însumeţit de patima sa, urzeşte planul de a merge pe ascuns în Moldova, ca să vadă acea necunoscută frumuseţa ce-i însu-flasă un amor nebiruit. Drept aceea se priface în ne-guţitor, trece stepele, Nistrul şi Prutul, agiunge în Iaşi, uncie nu tîrziu află ocaziune a se încredinţa că adevărul întrecea mult lauda ce se auzea. Ziua venirei sale au fost duminica Floriilor ; el se foloseşte de împregiurarea cînd familia domnească se afla de faţă în biserica Trei-Sfinţi-lor. Pentru a fi văzut de Ruxanda, cozacul, amestecat cu mulţimea, îi înfăţoşa un ram (stîlpar), în care doamna, înturnîndu-să Ia palat, află în năuntrul un bilet cu aceste zise misterioase : „Acela căruia ceriul te-au menit îţi hărăzeşte acest simbol al pasiunei sale şi giură de a te avea de femeie sau de a muri!" Apoi, fără a perde un minuni, iesă din biserică, încalecă, întră în pădurea apropieta si se înaintează pe drumul care ducea la Boristen. Toate'cercările asupra străinului sumeţ fură zadarnice. Doamna Ruxanda nu au putut socoti o asemene urmare
decît numai din partea lui Coribut, a căruia minte întreprinzătoare au fost făcut lucrările cele mai vrednice de mirare. Ruxanda, care socotea că l-au cunoscut în persoana acestui neguţător prefăcut, pe cît de frumos, pe atîta şi sumeţ, îi hărăzi dragostea, care au fost refuzat-o chiar după mijlocirea părintelui ei.
Acest amorez au fost Timus, fiul faimosului Bogdan llmelniţki, şeful cozacilor ele la Don, care, înturnîndu-să la părintele"său, i-au împărtăşit focul patimei sale şi deciziunea de a căpăta mîna Ruxandei, Dar starea ţărei sale în privirea Poloniei, de care atîrna, nu ierta pe Bogdan a se îndeletnici de trebile fiului său, deşi în privirea politică le socotea foarte înseninătoare pentru familia sa.
Ioan Cazimir, ce era cardinal, se lepădase de porfira Romei, spre a se face rege de Polonia, şi se însurasă cu regina văduva, cumnată-sa. Craiul nu avea îndestul talent ca să poată ocîrmui în mijlocul împregiurărilor de faţă. Cozacii Ucrainei şi acii de Don, atît în privirea lim-bei cît şi a religiunei, era mai mult ruşi decît poloni. Nohiesa îi asuprea cu un giug foarte nesuferit. Ii în mai multe rînduri se tulburasă cu scop de a căpăta privilegii, dar fiecare tînguire aducea asupra lor o apăsare mai aspră. O crudă defăimare din partea polonilor asupra femeii sale şi a fiului său au prefăcut pe hatmanul credincios în neamic ne-mpăcat. La chemarea lui tot poporul cozacilor s-au rădicat, îmbătat de turbare şi însătat de răzbunare. Bogdan, cu trestia în mînă, singurul semn aldig-nifăţii sale, nu tîrziu se văzu în  capul unei armii de 300 000 oameni. Noblesa Poloniei, care se oştise în contra, acestui rebel, fu sfarmată. Polonia, Ucraina şi Mica Rusie s-au supus puterei lui Bogdan, şi tătarii'de la Crîm au mai înmulţit armele revoitanţilor, pentru ca să sîîşie : Republica în bucăţi. Aceste oarde barbare, alcătuite din creştini şi clin păgîni, să înaintează stîrnind toate în trecerea lor, omora pe nobili, nevoia pe călugări şi pe călugăriţe de a se căsători şi pană şi răposaţii în mormîn-turile lor nu rămîneau scutiţi de barbarie.
^Pentru a înfrîna această cumplită stărpire, patruzeci mii poloni cutezară a întîmpina pe neamici în cîmpiile de Pilaviţi, dar deodată, cuprinşi de o spaimă panică, se împrăştie şi dau în mîna cozacilor Republica lipsită de
260
261
generalii ei şi de cea mai mare parte de boieri, cari pe ţărmul Donului gemeau în închisori.
In asemene pericol agiungînd, regele Poloniei nu văzu alt mijloc de mîntuire decît a începe o tractaţie de împăcare. In cursul armestărei, principele Coribut, pre care nu-1 putea descuraja nici o învingere, au decis a întrebuinţa toate chipurile spre a împedeca o împăcare ruşinoasă şi, cu o tinerime neastîmpărată, au tulburat con-ferinţile cele pacinice, dînd un asalt în tabăra insurgenţilor, cari erau fără vreun prepus. Mare au fost măcelăria cozacilor. Bogdan, cu o inimă plină de răzbunare, s-au tras în Ucraina cu cît au putut aduna din ai armiei sale. Regele au mai cercat a re-ncepe traetaţia, sîrguin-du-să a dizvinovăţi frîngerea armestărei, dar hatmanul cei înfricoşat au pus de au fierestruit pe ambasadorii plenipotenţi. Aceste cumplite răzbunări au vederat polonilor că singura lor mîntuire este răzbelul. Ii făcură cea de pe urmă opintire, toată naţiunea, bătrîni şi tineri, abie în stare de a purta armele, s-au adunat sub steaguri şi, întruninclu-să cu floarea noblesei, informară o armie îndestul de numeroasă. Regina, cu toată curtea ei, însufleţea cu fiinţa sa pre oşteni ; în sfita ei se afla şi pajul Mazepa, care atuncea era mai mult cunoscut prin avan-turele sale amoroase decît prin fapte militare şi care mai în urmă, în lupta îndelungată între Petru cel Mare şi Carol XII al Sveziei, se făcu şeful chiar acestor cozaci asupra cărora îmbla acuma să cerce curajul său. Coribut, nerăbdători, începu el întăi lupta răzbelului pre care 1-aţî-ţase. Cungiurat de o tinerime înflăcărată, se aruncă înaintea neamicilor la Vişnoveţ, proprietatea sa. Bogdan din nou întrunise sub steagurile sale Ucraina, Mica Rusie şi pre hanul tătarilor. Aceste cete numeroase neîntîrziet în-cungiurară oastea Poloniei, asediind-o în tabăra sa. Co^-zacul bătrîn au propus slobozirea neamicilor săi, cu condiţiune dacă îi vor da pre Coribut. Inştiinţîndu-se de această nouă învingere, Ioan Cazimir au purces ca să cerce scăparea noblesei. Dar Bogdan, lăsînd asedia taberei în grija hanului de tătari, ieşi întru întîmpinarea regelui. După o bătălie de două zile, polonii se împrăş-tieră ; numai prin cumpătarea, curajul şi ritoria tînărului Ioan Sobieţki s-au nimerit de a aduna pe oarecare timp
armia lîngă steagul regesc, dar zadarnice au fost toate acele minuni de bărbăţie şi de jertvire. Polonii, din nou învinşi şi încungiuraţi, s-au văzut în caz au a peri, au a se supune. Ioan Cazimir au ţinut sfat calare, în care au arătat nevoia de a cere pace. Cozacul cel bătrîn au înfăţoşat la această împregiurare simţimînte marinimoase ; el au răspuns că doreşte a împlini cererea regelui, însă, ca o închizeşluire timpului viitor, puse condiţiunile următoare :^
1) împuternicire de a ţine o oaste de 40 000 soldaţi ;
2) Alungarea iezuiţilor şi a jidovilor din Polonia şi al
3) Darea în mîna cozacilor a tînărului principe Coribut, care se arătasă cel mai aspru neamic al lor şi care mai în urmă putea să se facă încă mai înfricoşat.
Acest tînăr oştean, ele a căruia bărbăţie şi spirit cavaleresc am avut ocaziune a ne mira, au voit să cruţe pe regele său de îngiosire a da în mîna neamicilor săi pe un brav al armiei sale sau de a tracta iertarea lui. In această încungiurare, au decis a se trage atît de subt puterea regelui, cît şi de răzbunarea neamicilor săi Drept aceea, folosindu-se de o negură foarte deasă care învălea îmbele tabere neamice şi pe cînd polonii tractau cu rebelii, Coribut, însoţit numai de cîţiva călăreţi, ca un fulger purcede din partea opusă a tăriilor şi cu sabia în mînă îşi face o cărare încruntată pintre cozacii uimiţi şi spărieţi. înlăuntrîndu-să în o pădure apropieta, prin drumuri lăturalnice, necunoscute neamicilor, agiunge teafăr Ia poalele munţilor Carpaţi.
Petrecerea sa în Polonia i se făcu atît de nesuferită, cît şi neputincioasă. întorcând în cugetul său mii proiecte de răzbunare, vru să aştepte în o ţară streină un prilej mai favoritor de a pute folosi patria. Propunerile de încuscrire care îi făcuse Vasilie vodă giuruia planurilor sale un rezultat dorit, dar în poziţiunea sa de faţă, atît de neasemănată cu acea trecută, el nu vru a compromite pe acest credincios aleat al Poloniei şi decise să meargă în Moldova sub un nume strein. Aceste două ţări petrecea pe atuncea în secretă unire, pentru că amîndouă erau ameninţate atît de turci cît şi de tătari şi de cozaci. Acele de pe urmă întîmplări ale Poloniei nevoiră pe regele Ioan
262
263
Cazimir de a căuta noi prietini şi a se încredinţa de cii vechi. Deci mai nainte de a se auzi în Moldova mai cu amănuntul învingerile sale, el au espeduit cu mare grăbire pe hatmanul său Calinovski spre a mai strînge cu Vasilie vodă legăturile sale de prietenie şi, ca o mărturie a unei adevărate aieanţe, i-au hărăzit diplome de indigenat, adică de împământenire a Poloniei. Coribut s-au folosit de acest prilej, au încredinţat planurile sale lui CajJnoyski, care îl luase în sfita ambasadei sub nume de Arghir. Aceşti trimişi s-au primit în chipul cel mai prie-lenos. Coribut, ale căruia însuşimi plăcute au fost deopotrivă cu bărbăţia sa, nu tîrziu se făcu obiectul unei generalnice simpatii. Cu toate aceste, poziţiunea sa la curte se făcu din cele mai grele şi foarte învăluia proiectul căsătoriei sale cu Ruxanda. Deşi ea au fost întru adevăr înamorată de Timus, i se părea că iubea pe Coribut şi ţintind toată ura ei asupra adevăratului ei amant, ea îndatorea pe Arghir a-i istorisi faptele tînărului principe polon, pe cînd Coribut, care nu putea înţelege o asemene înfocată patimă, oricît era de măgulitoare, nu cuteza nici să împuţineze dragostea care i se păru că au insuflat Ruxandei numai prin reputaţiunea sa, dară nici a se compromită, mărturisindu-şi numele cel adevărat. Ştiinţele care pe ascuns lua din partea sa i adăogea neastîmpărarea. Sănătatea lui, struncinată prin ostenelele răzbelului, din zi în zi se făcu mai pătimitoare. Această împregiurare arăta în ochii lumei nevoia de a mai petrece acest oaspe în Moldova chiar şi după ducerea ambasadorului, care, după ce ş-au încheiet însărcinarea, s-au înturnat în Polonia. Vasilie vodă s-au bucurat mult cîş-tigînd un asemene bărbat şi, aflînd în acest tînăr polon un consiliar cu cunoştinţa împregiurărilor îmbelor ţări, l-au luat între curtenii :>ăi.
Pe atuncea au sosit în Moldova înştiinţarea celor din urmă întîmplări ale Poloniei şi a catastrofei lui Coribut ; roţi se tînguiau de nenorocirea acestei naţiuni şi nu puţin se mirau despre făptuirile acestui nou Orlando 1. Cu
1 Orlando e cel mai sumeţ cavaler al poemei italiene cu de asemenea numire întitulată (Gh. A.).
toate aceste, soarta lui era necunoscută ; unii ziceau că vrînd să-şi facă un drum pintre tabăra cozacilor ar fi perit cu o mînă din bravii săi companioni ; alţii încredinţau că, rănit fiind, s-ar fi prins şi s-ar fi mînat la malurile Donului. Una şi alta din aceste istorisiri erau deopotrivă înspăimîntătoare pentru Vasilie vodă şi înfricoşată pentru inima Ruxandei, care se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. Aceste auziri, care despre o parte înlesnea planurile iui Coribut, au mai adaos îngăimările sale. Căci fiind el în numărul celor favoriţi ai curţei, ne-ncetat era întrebat despre Coribut ; uneori era dator a descrie pe faimosul său compatriot, alteori a-i zugrăvi caracterul şi lucrările sale. Sfiirea cu care el plinea această însărcinare adeseori atrăgea asupră-i imputare de răceală şi de lipsă de entuziasm pentru acest erou.
Îndeletnicirile poziţiunei sale cei grele şi relaţiunile cu domnul şi cu Polonia nu-1 împedeca a se folosi în răpaos de cîteva momente plăcute.
Această epohă au fost pentru Moldova epoha refor- j melor ; limba sîrbească, care de la consiliul de Fiorenţa era introdusă în biserică şi prin tribunaluri, s-au înlăturat de cătră cea română şi, spre a grăbi restatornicirea ei în drepturile sale, curtea legiuise ca o îndatorire neapărată de a vorbi şi a se scrie româneşte. Coribut, care cunoştea limba latină, dezbătea cu învăţaţii moldoveni fe-■liurite materii cu aşa nimerire că niciodinioară nu s-ar fi socotit că acest tînăr vinea din cîmpul bătăliei, ce din vreo academie.
Coribut ar fi dorit mai ales a cunoaşte deplin limba Ruxandei, spre a-i împărtăşi secretul ce îl ţinea legat atît de aproape cu interesurile ei şi ale ţărei sale, şi care nu cuteza a încredinţa nimărui altuia, nici însuşi domnului, ci nu puţin s-ar fi turburat de o asemene descoperire.
Dar astă dată puterea simpatiei nu se adeverea ; nici o simptomă secretă nu favorea, nici depărta simţimîntele acestor tineri. Coribut înzeia pre aceea ce iubea pre rivalul său, şi Ruxanda nu se putea apăra de oarecare simţimînte pentru protivnicul cel mai crud al amantului misterios. Intru aceste însă ea urma dupre plecările familiei sale şi a curţei în privirea estui tînăr strein care
264
265
subgiugasă toate inimile, nu numai prin talenturile şi manierile sale, ce încă şi prin făptura lui cea interesantă : Faţa lui cea palidă, ce era învioşată de doi frumoşi ochi albaştri, şi statura înaltă, înfrumuseţată de un costium cireazian, adoptat de curtezani în onoarea principesei.
Pe cînd Coribut era în acest chip osîndit la nelu-crare, Bogdan culegea toate productele lucrărilor sale celor sîngeroase. Spre a împlini dorinţa cea stăruitoare a fiului său, decisă a-i asigura şi măreaţa cîştigare a Ruxandei, pentru care se certa alţi pretendatori străluciţi. Ura sa nemărginită asupra lui Coribut, plecarea ce au toţi domnitorii de gios înălţaţi ele a se alia cu vechii nobili, dorinţa de a rădica pe a sa naţiune şi familie, toate aceste îl îndemna a închie asemene căsătorie. Dar întreprinderea nu i se păru uşoară ; spre a o înlesni, chiar el au luat asupra sa rolul de ambasador, însărci-nîndu-se a încheie cu Moldova un tractat de alianţă, pentru care prin scrisori cătră Vasilie vodă ş-au împărtăşit planul.
Această neaşteptată novita cu spaimă au cuprins pe moldoveni, căci ii deoptrivă se temeau şi de prieteşugul şi de duşmănia sa. Coribut, carele prepunea întru aceasta vreun plan îndreptat chiar asupra lui, au giudecat a se depărta de la curte pe vro cît va timp. Mai întăi au întărit pe domnul în plecările sale binevoitoare cătră Polonia, au pus cu el la cale despre măsurile ce avea să se urmeze în o împregiurare atît de grea şi, purcegînd de la Suceava, s-au înlăuntrat în munţi, unde, pre lîngă altele, dorea să-şi întărească sănătatea Iui pătimitoare.
Bogdan, după ce au aşezat pe Nistru un corpos de cozaci, au sosit la Suceava cu o sfită numeroasă. înavuţirea şi pămîntul cel mănos al ţărei, strălucirea curţei lui Vasile vodă şi, mai presus de toate, frumuseţile Ruxandei îl îndemnă a cerca toate chipurile ca să i se nemerească proiectele şale. Dar în zădar întrebuinţază mii de meşteşugiri spre a vădi lui Vasilie vodă folosul unei aleanţă politice, pre care o făcea mai firească religiunea cea uniformă a ambelor naţiuni, mai ales în o* epohă în care popoarele se dezbina de dizbaterile religioase ; în zădar giuruieşte clin partea cozacilor biruitori întregirea ţărei pană la  Serafineţ,  care de mai nainte
266
Moldova o avea pe malul stîng al Nistrului ; dar nici aceste propuneri, nici neputinţa Poloniei, care el cerca a vădi, n-au înduplecat pe Vasilie vodă a uita relaţiunile cele sfinte care-1 legasă cu astă ţară. El stătu ne-nvins la toate propunerile şi, pentru ele a prelungi timpul, au pretextat că nimic nu poate face fără  învoirea Portei.
Bogdan, îndoit jignit de acest refuz, care vătăma interesurile sale şi spore numărul neamicilor săi, mî-nios purcede rapide din Suceava şi abie au trecut Nistru, cînd îndată au şi pornit pe hatmanul său Doreşenko cu 40 000 cozaci şi cu nenumărate cete de tătari, care călcară Moldova. Polonii, ci erau pre mult ocupaţi a drege pierderile lor cele din urmă, nu ave nici timp, dar nici mijloace de a agiutora pe aleatul lor, încît moldovenii, loviţi fără veste, deşi au pus o apărare curagioasă, s-au înfrînt şi se văzură nevoiţi a se închide în cetăţile Hoti-nului şi Soroea. Pentru a se feri de o nenorocire mai mare, Vasile vodă fu strîmtorit a primi condiţiunile ce din nou îi propusă Bogdan, îndatorindu-să încă, după trecere de doi ani, a mărita pe fiica sa cu Timus.
Tractatul cel laconic (cu puţine cuvinte) din 1651,_ chiar de Bogdan compus în limba latină, închizeşluia lui Vasilie vodă posesiunea Moldovei, orînduia condiţiunile căsătoriei, hotărea zestrea Ruxandei la 600 000 taleri (9 milioane lei) şi îndatorea pe moldoveni a nu agiuta pe poloni. Iată pre lîngă original şi cuprinderea acestui tractat, compus din patru articole :
1) Principele Moldovei cu tot dreptul va păstra Moldova ;
2) Fiul lui Hmelniţki  ginere  principelui Moldovei
va fi ;
3) La cozaci şi la tătari acum şese sute mii taleri se vor număra,
4) Iar pe poloni niciodinioară va agiuta.
Dar Vasilie vodă, deşi se supune acestei neapărate nevoi, totuşi nu per de încrederea că mai tîrziu se va putea dizbăra de nişte asemene îndatoriri, cerute numai de puternice împregiurări. Polonia, înţelegînd mărimea acestor întîmplări, care avea să înrîureze chiar asupra soartei sale, întrebuinţa toate mijloacele ce-i era
267
în putere de a zădărnici o asemenea aleanţă. Mai ales marşalul Radzivil, ginerile lui Vasilie vodă, se nevoia de a împedeca o unire pre care o socotea atît de defăimătoare interesurilor patriei sale.
Dar Ruxanda era acufundată în cea mai adîncă durere, văzîndu-se, fără vreo vină, pricinuitoare nenoro-cirelor ce-i ameninţa patria; ea se vedea aproape nu numai a perele pe mirile ales de părintele ei şi cătră care se simţea pe totdeauna legată de la întîlnirea cea misterioasă a unui minut, ce încă vedea nevoia a se mărita cu asupritoriul patriei şi a familiei sale. Intru neputinţa în care se afla ele a înrîuri asupra unor asemene întîmplări, ea căuta să afle în sînul religiunei o mîngîiere şi un agiutori la pătimirile sale.
Coribut, care se trăsesă între munţi spre a se feri de cursele lui Bogdan, s-au folosit de acea ocaziune pentru a cerceta şi a cunoaşte ţara şi limba moldovenilor, care de poloni se numesc italieni2, popor deodată oştean, păstor şi lucrător de pămînt şi care, de şeptesprezece veacuri aruncat în depărtare de 300 mile de la Roma, în mezul popoarelor neamice, dupre nenumărate întîmplări ş-au păstrat limba, deprinderile şi acel amor pentru agricultură şi arme, ce era izvorul virtuţilor de căpitenie ale strămoşilor celor plini de faimă şi care acuma au păstrat moldovenilor o rămăşiţă de neatîrnare în o epohă cînd alte naţiuni au fost îngenunchete înaintea puterei otomane.
El îndreptă mai întăi cercările sale spre ohîrşia rîului Moldova, vizită la Carli-Dava (Carlibaba) minele de argint, precum şi acele ele aur ale Bistriţei, din care ţiganii aurari scotea pe atuncea o mare cîtime de fire ele aur, ce era obiectul comerţului lor şi cu care ii îndestula dabila (elajclia) lor. El petrecu cîtva timp la cetatea Baia, ce era locuită de o colonie de saşi transilvani, cari încă din veacul al XI prelucra miniie cele înavuţite de arină de aur şi prin asemene îndeletnicire însufleţe industria şi informa înstărirea publică.
2 Polonii numesc pe italieni vlahi, iar pe români, pentru a lor asemănare cu italienii, îi cheamă volohi (Gh. A.).
Adeseori petrecea între plăieşi, cari sînt vînători de munte şi cari, ca barzii celtici3, fac să răsune stîncele de cîntecile lor eroice, păstrătoare de vînta bravilor strămoşi.
Retras într-o săhastrie, ce era adăpost de evlavie şi ele care se înfrumuseţează coastele cele pitoresci ale munţilor Carpaţi, în mijlocul îndeletnicirilor sale, a cărora noutate amorţea uneori durerea întristărei a unei inimi atît de înfocate pre cît neastâmpărate, Coribut se cuprinse de o boală, a caria asprime puţin de nu l-au răpus ; răcii car ea din ea au fost îndestul ele lungă, şi în cursul întîmplărilor mari ce au urmat el nu putu folosi pe Moldova nici cu sfaturile, nici cu bărbăţia lui.
Atunci cînd Vasilie vodă l-au înştiinţat de nenorocirile urmate, de asemenea şi Radzivil îi trimise oarecare novitale ce i-au însufleţit speranţa. Prin aceste din urmă el au aflat pregătirile cele mari ce făcea Polonia, voind să răzbune defăimarea subvingerei sale celei de pe urmă. Radzivil chemă pe Coribut să se întoarne fără preget în patrie, ca prin neaşteptata sa arătare să însufleţească curajul armiei şi să înfricoşeze pre neamici. Plăcutele novitale i-au grăbit însănătoşarea şi, îndată ce ş-au căpătat virtutea, el au şi purces spre a pune mai întăi la cale cu Vasilie vodă măsurile pe care Moldova, împreună cu Polonia, avea să ieie asupra lui Bogdan. Pe atuncea Vasilie vodă se afla petreeînd pe Nistru, la Soroca, pentru a putea observa de aproape întîmplările ce avea să se nască şi de care era decis a se folosi pentru a scutura un giug atît de asupritor. Timpul era scurt, Coribut făcea acest drum călare, însoţit numai de un singur comis. După ce au ieşit din munţii cei grei de petrecut, sosi cătră seară pe malul Sucevei, la locul unde dă în Şiret. El trecuse amînclouă aceste rîuri, dar mai nainte de a călători noaptea mai departe, cufundat în cugetări triste, răpoza sub un stejar vechi, cînd deodată un vuiet estraordinar l-au trezit din visurile înadîncite. Atuncea îndată se scoală în picioare, caută împregiurul său şi vede ceriul şi pămîntul într-o stare chiar contrarie. Acele
3 Vechi cîntăreti ai Scoţiei, care cîntă faptele eroilor patriei (Gh. A.).
269
268
din urmă raze ale soarelui înaureau încă culmele munţilor, a cărora gene se dispicau din orizon pe un fund porfiriu şi auriu ; stelele scânteietoare îndemna pe natură cătră repaos, cînd un muget confuz, gemând de-a lungul Şiretului, minea o revoluţiune apropiată a elementelor.
Nu tîrziu rîul, care curgea mai cu samă liniştit în îngusta sa albie, începe a-şi umfla cu repegiune undele sale spumoase, sporite ele dizgrecarea nourilor şi disfa-cerea omăturilor tîmplată între munţi.
Puţin timp fu de agiuns apelor spre a se revărsa pe şes, în care cu spaimă se vedea copaci dezrădăcinaţi, bordeie şi mori răpite de unda cea înfurietă. Pentru a scăpa de neaşteptatul pericul, locuitorii satelor învecinate, bărbaţi şi femei, ducînd în braţele lor copiii şi icoanele sfinte şi umplînd aerul cu gemete şi cu bocete, se nevoia să agiungă pe la locuri mai înalte, cînd totodată şi vitele, trase de instinctul firesc al periculului, mugind, se aduna din toate părţile spre a afla un adăpost între oameni. Această scenă de nenorocire, pe a caria înfiorare şi pericol o sporea întunericul nopţei, începuse a se lumina de cele întăi raze ale lunei, care răsărea pe orizonul oriental ; atuncea Coribut, auzind oarecare ţipete pătrunzătoare, aleargă pe malul rîului şi vede pe cealaltă parte două persoane care nu se putuse mîntui cu fuga şi care, înspăimântate, se ruga cătră Dumnezeu. Fără a perele un minut, Coribut se aruncă pe cal şi, urmat fiind de c©misul său, întră în undele spumoase ale Sucevei, care se umflase de un ram al Şiretului. Sosind la locul de unde răsunau acele bocete, vede o femeie îmbrobodită şi leşinată, iar alăturea un săhastru bătrîn plîngînd şi făcîncl cele de pe urmă rugi.
Cuprinşi de astă cumplită catastrofă, aceşti nenorociţi se vedeau aproape de peire, căci, cungiuraţi de apele îmbelor rîuri, era aproape să fie răpiţi de cursul lor. Coribut, a căruia minte cumpenită în pericule era de asemene cu bărbăţia sa, rădică în braţe pe femeie, încaiîcă pre calul său cel puternic şi răzbate pintre apele acestor două rîuri, care îşi întrunise acuma undele şi  pe tot minutul  sporea în repegiunea lor. Valurile
270
mugitoare se luptau între sine ca într-o mare tulburată de furtuna cea mai puternică.
Din ziua cea vrednică de aducere-aminte în care răzbătuse cetele cele înfricoşate ale cozacilor, Coribut nu au fost întîmpinat un pericol mai mare, dar astă dată calul cel credincios era menit a mîntui pre domnul său şi pre o jertvă necunoscută. După opintele grele, Coribut, favorit atît de soartă şi de puterea calului, precît şi de curagiul său, agiunsă de a trece apele revărsate şi sosi cu fericire pe celalalt mal ; după el vinea comisul său, care luase pe spetele calului pe bătrînul săhastru, a căruia rugi întristate se amesteca cu sunetul apelor. Pentru a se asigura de revărsare, călăreţii nu au stătut decît deasupra unui muncel cun-giurat de copaci, unde Coribut depusă sarcina Iui preţioasă.
Alergînd la chemarea de agiutor, el nu avea alt scop decît acela de a mîntui o jertvă. Periculul de care şi el se ameninţa îl împiedecasă a cunoaşte femeia pre care o scapasă şi care în cursul cel repede şi struncinător au deşteptat-o din leşin. Cu toate aceste, din straiele ei giudeca că este de vreun rang înalt. Dar cît s-au mirat atuncea cînd, rădicîncl voalul ce acoperea pe astă misterioasă străină, au cunoscut în ea pe principesa Ruxanda, palidă şi pe giumătate moartă de spaimă şi de osteneală ; în acest minut numai, însufleţită ele simţirea recunoştinţei, ea au îndreptat către mîntuitorul ei ochii, a cărora putere au fost cercat-o în multe rînduri.
Dar în curînd, suvenirul pricinilor ce adusăse această neaşteptată întîlnire au acoperit ochii principesei cu o negură de întristare.
Legăturile ce era între părintele ei şi între Arghir era bine cunoscute Ruxandei şi ea nu se îndoia că oarecare prietenie trebuie să fie între acest tînăr polon şi între faimosul său compatriot, încît simţi dorinţa şi nevoia de a-i  împărtăşi   împregiurările   sale   de faţă.
Cu bătrînul său călăuz şezînd lîngă focul ce-1 aprin-sesă comisul, Ruxanda, după cîteva minute de linişte, istorisi cu amănuntul.. întâmplările urmate la curte de la purcederea lui Coribut.
271
„Şiute-ţi sînt, d-le, propunerile cele cumplite de aleanţă şi ele însurare ce ni făcu barbarul venit din fundul stepelor Donului ! Nu te îndoieşti de energia cu care părintele meu au stătut împotriva tuturor propunerilor, a tuturor ademenirilor, nu mai puţin şi a tuturor ameninţărilor cozacuiui mînios, căci am refuzat a împodobi triamvul său cel încruntat şi n-am voit a mă împărtăşi de soarta unui rebel. Nu-ţi sînt neştiute urmele nenorocite a necredinţei sale ; nepu-tîndu-şi învinge statornicia, el dezlănţă asupra patriei furiile răzbelului.
Spre a feri mai mari nenorociri, părintele meu, apăsat de atîte pătimiri, s-au înduplecat în urmă a înfiinţa acea fatală căsătorie.
După ce am perdut toată speranţa, decisesem mai întăi prin moarte a mă mîntui ele nenorocire, dar după aceste în curînd îmi zise cugetul că după moartea mea ar urna peirea familiei întregi, adueînd încă preste patria mea cetele cozacilor şi ale tătarilor, cari nu ar fi lipsit ele a înnoi cruzimile cu care au fost împresurat Polonia. Aceste amară împregiurări nu numai că m-au nevoit a călca giurămintele ce am fost făcut să mă mărit cu bărbatul care se părea că ceriul mi l-au fost menit, ce încă a vărsa lacrămile cuvenite nenorocirelor lui Coribut.
Decizînd a mă supune pentru mîntuirea patriei, am simţit dorinţa să aflu în religiune o mîntuire, ca să pot purta cumplita me soartă. Iată acuma am împlinit dorinţa ce făcusem, de a merge în pelerinaj pe gios la Iaşi, ca să mă închin moaştelor sf. Parascheve 4.
Mărturisitorul meu, căruia încredinţasem deciziunea, cu toată vîrsta sa înadîncită, ş-au propus a merge cu mine în această călătorie. La treptele altarului acestei sfinte, care le-am îndurat de lacrimile mele în curs de trei zile şi trei nopţi, am aflat virtutea sufletească neapărată pentru ca să pot purta povara nenorocirelor mele
4 Vasilie vodă, care se închina sf. Paraschivei, au dăruit sultanului Murad II o somă de 300 000 lei, ca să-i deie voie de a aduce la Iaşi, de la Epivatos în Bulgaria, relicviile (moaş-tile) sfintei, care le-au depus în biserica Sf. Trei-Ierarhi, zidită de el şi înzestrată cu multe averi (Gh. A.).
şi oarecare speranţă a unei viitorimi mai bune ; mă apropiam de ţinta călătoriei mele, peste două zile aveam să mă aflu în sînul familiei, cinci m-am cuprins de o întîm-plare caria ai fost martur şi ele care m-ai mîntuit cu pericolul vieţei tale."
Aceasta fu istorisirea principesei, care istorisire adeseori se întrerumpse de lacrimile ei, ce înduioşa inima lui Coribut şi îndoia în el dorinţa a-şi răzbuna asupra cozacuiui.
Nu ni se pare ele trebuinţă să însămnăm cetitorilor noştri că sosirea lui Timus la curtea Moldovei au rămas secretă şi că Coribut nu ştia că împrumuta numele său şi vînta sa unui rival mai fericit.
In cursul istoriei Ruxandei, Coribut adeseori era să se descopere spre a-i mărtusi pătimirea ce i-au fost însufleţit mai mult decît frumuseţea ei, adecă nobilitatea simţimintelor acestei inime, care întemeia amorul ei preste admirarea faimei.
Dar cuvinte mai înseninătoare îl împiedeca a-i face o asemene mărturisire. Cu cît mai mult s-ar fi simţit fericit prin căsătorie cu cea mai frumoasă şi mai îndeplinită dintre femei, cu atîta mai mult înţelegea că o descoperire prea timpurie nu putea decît a fi de daună interesurilor sale şi ale acelora ale ţârei. Aşa, el cugeta că, de se va descoperi Ruxandei, amorul lor nesmintit ar creşte şi că prin aceasta s-ar naşte învăluiri nouă care i-ar împedeca a aduce întru împlinire planurile ce înrîurea asupra independinţei patriei, asupra numelui şi a fericire! sale.
Un amorez din cii de rînd, linguşindu-să de o asemene statornicie rară, ar fi sfărmat pediciie ce-i opunea mintea cătră fericirea lui, dar un suflet urzit pentru fapte mari nu sacrifică amoriului interesurile patriei, nici pe acele ale faimei.
Aceste luări aminte, vrednice de inima cea măreaţă a iroului nostru, l-au mai întărit în rugăciunea lui de a înfrîna acum deodată pornirea simţimintelor şi ele a urma pre lîngă Ruxanda rolul de Arghir. Dar pe cît se nevoieşte a-şi ascunde simţimintele de amori, acele ale răzbunare! seînteiază în ochii săi şi se vedesc prin vorbele sale, încît, luînd drept martor pre Dumnezeu, se declarează cava-
272
273.
Ierul Ruxandei, îi meneşte că ziua dreptăţei au venit, că principele Coribut se va renaşte din morrrrnt, că Polonia, pentru a răzbuna chiar defăimarea ei, va mîntui pe Ruxanda de un giug atît de urîcios şi că nevinovăţia ei şi evlavia îi păstrează o viitorime fericită.
In cursul acestora, locuitori 1, care spre ierire ele răvărsare părăsiseră casele lor, începuse a veni din toate părţile în acea pădure ; şi Coribut, văzînd pe doamna în siguranţă, luă de la ea ziua bună, giurui preste puţin că va auzi despre el, şi drept suvenir al acestei neaşteptate întîmplări i-au cerut nemetezul ei, care de atunce îl purtă în o şarpă. După aceste, călători cu aşa grăbire, că au sosit la Soroca pre lîngă Vasilie vodă mai nainte a încheia Ruxanda călătoria ei. El dădu domnului o scrisoare din partea regelui, îi împărtăşi cuprinderea depeşei lui Radzivil, înştiinţătoare de pregătirile cele mari de răzbel care făcea Ioan Cazimir. Pre lîngă una sută mii de nobili (şlahtă), el îşi mai sporise armia cu 50 000 veterani (bătrîni) germani, deprinşi la răzbel sub steagurile lui Valeştain şi Monteeuculi. Pentru a însufleţi pe poloni c-un zel religios, Papa Inocentîe X trimisesă în mare pompă o ambasadă, care au hărăzit regelui •o spadă şi coiful sfinţit, iar soţiei sale  o roză de aur.
Coribut din partea sa au îndemnat pe Vasilie vodă a-şi înmulţi oastea, spre a putea înfrîna pe tătarii din Bugeac şi a aştepta momentul favoritor ca să poată rumpe îndatoririle cele uricioase şi ne-ntemeiete pre care un rebel l-au fost nevoit a le subscri. După aceea, înţe-legîndu-se despre mijloacele cele mai nimerite a asigura rezultatul interesului lor comun, Coribut trecu Nistrul la Hotin şi nu tîrziu se arată în mijlocul moşiilor sale, a căror stărpire văzînd-o cu ochii mai mult îl înfuriază asupra cozacilor.
Bogdan însă dizvălea o politică ghibace ; nemulţă-mindu-se a chema şerbii la libertate, iară săracii cătră avuţie, proiectează încă o cruciată5 ortodoxă asupra catolicilor, pentru care se adresază cătră Poartă şi pa-
5 Cruciată se chema răzbelele ce făceau creştinii asupra ma-hometanilor spre mîntuirea Sf. Mormînt de sub giugul lor; ostaşii purtau pe pept o cruce roşie (Gh. A.).
triarhul de Constantinopoli. Mahomed IV îi dă titlu de principe al Ucrainei, iar patriarhul îi trimite o sabie sfinţită şi relicvii prin arhiepiscopul de Corint, însoţit de cîţiva călugări din Muntele Atos, din care unul se face ministrul lui Bogdan. Cînd despre o parte sosirea acestui agiutor religios au aţîţat învăpăierea ortodoxilor, despre altă parte fiinţa lui' Coribut aprinsă în inimile polonilor un nou entuziasm, cu atîta mai mult că el se socotea mort şi arătarea lui se părea în ochii lor chiar^ca o minune. Ioan Cazimir şi toţi magnaţii îi înfăţoşară semnele iubirei, el trecu ţara în toate părţile, pretutin-dene insufla nouă încredere şi prin ea gătirile de răzbel. Strigătile la arme au răsunat de la ţărmurile Donului pană la munţii Carpaţi. Feliuritele popoare ce locuia în ţările aceste întinse s-au rădicat în picioare şi, la 30 iunie, anul 1651, amîndouă armiile, sau mai bine a zice amîndouă naţiunele, erau faţă una în prejma altia. Coribut fu cel întăi care, repezit asupra duşmanilor, li-au dat o lovire cumplită. Biruinţa îndelungat timp au fost îndoielnică între domni şi sclavi ; în urmă tătarii s-au spart de repegiunea călăreţilor poloni. Bogdan, care se nevoia a-i înturnă la bătălie, el însuşi fu rănit de hanul şi-1 duse prins în Crimeea. Cozacii, după ce au făcut minuni de bărbăţie, cea mai mare parte au perit, iar rămăşiţa insurgenţilor au scăpat preste Don. Coribut vru să-i fugărească, spre a stinge cuibul rebeliei, dar polonii, după această învingere, se împrăştieră în pripă şi tabăra lor s-au desfăcut prin biruinţă, precum acea a duşmanilor prin perdere.
Răzbelul se părea trecut, fără să fi fost domnul Moldovei nevoit a călca vreuna din îndatoririle sale puse asupra lui prin tractatul cu cozacii. învingerea lui Bogdan şi fuga lui Timus au dezlegat pe Ruxanda de giu-ruinţele ei de căsătorie ; novitaua înturnărei lui Coribut aduse în Moldova încrederea, şi pentru Ruxanda fu ca o minune pe care Dumnezeu i-au hărăzit-o pentru pătimirea şi evlavia ei.
După ce ş-au plinit două dorinţi ale inimei sale, adecă a-şi răzbuna patria şi a sfărma legăturile Ruxandei, Coribut, luîndu-şi adevăratul său nume, cearcă a înnoi re-
274
215
laţiunile cu Vasilie vodă şi, aducîndu-i aminte propunerile de mai nainte, cere a se căsători cu Ruxanda. în păruta lui fericire, au voit să-i ascundă încă o prefacere atît de norocită, cît şi estraordinară, şi au decis pe viitoarea primăvară epoha în care avea să vie în Moldova, cînd, după ce ar fi regulat interesurile sale, dorea să serbeze nunta.
în cursul iernei, Polonia, după o asemene mare biruinţă, răscumpărată cu atîte sacrificii, iar începu a se aligni în dizbinările sale din lăuntru şi a petrece în ospeţe voioase, cînd la curtea Moldovei se făcea pregătiri de nuntă, a caria strălucire avea să asemeneze bucuria acestor două popoare.
Timus, care prin astă catastrofă perdea şi cariera politică şi pe Ruxanda, face toate chipurile şi în puterea aurului răscumpără pe părintele său, care din fundul Crimeei se grăbeşte să-şi adune rămăşiţile armatei. El încredinţază pe cozaci că nenorocirea lor din urmă se trage numai din necredinţa tătarilor şi că tot neamul lor nu va întîrzie a se stârpi de poloni, dacă ar depune acum armele. Aceste cuvinte aprind între cozaci curajul disperărei şi peste puţin Bogdan se vede în fruntea unei nouă armii numeroasă. Cu toate aceste, avînd alte proiecte, se adresază cătră Ioan Cazimir cu cuvinte de pace, şi timpul se strecoară în mijlocul tractaţiilor şi a luptelor fără capăt din partea ambelor părţi. Această nestatornicie a soartei, care se părea că se gioacă cu norocul acestor trei popoare, de nou cufundă pe Moldova în îngrijirea cea mai crudă. Ruxanda însă începu a se încrede în steaua cea favoritoare a lui Coribut şi nimic nu mai putea tulbura încrederea ce pusăse în fericirea ei viitoare, întru adevăr, acest tînăr erou înţelesăse că atît onoarea sa cum şi interesul comun cerea a răpi cît mai in grabă pe Ruxanda din o poziţiune care putea să înfăţoşeze lui Timus încă vreo speranţă.
Venirea primăverei apropia minutul în care avea a se statornici soarta unei inimi ce pană atuncea era tulburată numai de pătimirile amorului. După trimiterea darurilor de nuntă, care mărturisea toată strălucirea principelui polon, avea să urmeze şi venirea sa. Dar şi
276
despre altă parte, încheierea termenului decis prin tractat dă şi lui Timus drit a se căsători cu logodnica'sa. Spre a 'nimici proiectul rivalului său, face rezoluţi une a se duce însuşi în Moldova cu 100 000 cozaci şi tătari. Această înştiinţare au aprins toată urgia lui Coribut şi, în nerăbdare de a putea răzbuna cutezarea unui duşman ce în mijlocul învingerilor sale pururea se renăştea, se porneşte cu 40 000 nobili, ca să-i închidă drumul, şi-1 întîmpină la Bateuţi, aproape de malul Nistrului.
Lovirea nu semăna o bătălie comandată de generali, ce era o luptă de omor între duşmani însetaţi de sînge. în mijlocul unei încruntate măcelării, Coribut vru să-şi astîmpere setea în sîngele rivalului său. El îl cheamă la luptă singuratică, dar în minutul cînd umbla să se răpadă asupra duşmanului său, o săgeată, aruncată de un tătar ce era mistuit între cei morţi, îl nimereşte cu o lovire de moarte. Sufletul sprijinea încă oarece trupul cel puternic ; deşi împlîntat într-un rîu de sînge, totuşi înaintează calul în mijlocul cetelor, printre care îşi deschide o cale sîngeroasă, dar prin aceasta pierde rămăşiţa puterilor ce erau păstrate a da duşmanului moarte şi însuşi piere, mai nainte de a agiunge pe Timus. Astă întîmplare răspîndeşte spaimă între poloni, cari preste puţin s-au încungiurat şi s-au învins. Noblesa cea mai aleasă perisă şi fratele lui Ioan Sobieţki era în numărul strălucitelor jertve care încungiură  pe  Coribut. După această bătălie cumplită, carea cuprinsă de spaimă pe poloni, Timus puse a se îngropa rivalul său cu mare pompă şi o movilă înaltă acoperi rămăşiţile acelui oştean care pe atuncea caracteriza faptele cele minunate ale lui Orlando. Aşa muri acest irou în  floarea vîrstei sale. Aleanţă lui cu Moldova ar fi avut o mare înrîurire asupra soartei acestei ţări, cu atîta mai vîrtos că coborîtorii familiei sale au domnit mai pe urmă în Polonia.
Cu toate aceste Vasilie vodă, neputîndu-să îndupleca de a-şi nenoroci fiica, vroia a-şi calea promisiunile. Boierii moldoveni, înspăimîntaţi de izbînziie neaşteptate ale cozacilor şi îpgrijindu-se pentru ţară de niscaiva nenorociri cumplite ce ar mai putea urma din o împrotivire mai îndelungată din partea Ruxandei, rugară pe domnul
277
lor a nu mai cerca soarta armelor şi a învoi căsătoria fiicei sale cu învingătorul.
Drept aceea, nimic nu mai împiedeca plinirea dorin-ţilor lui Timus. Un erold de arme (trimis oştean) au înştiinţat pe Vasilie vodă de sosirea mirelui pe margenile Moldovei, şi fiul lui Bogdan, după ce au aşezat oastea sa pe malul Nistrului, întră în Moldova în fruntea a o mie călăreţi aleşi ai naţiunei sale şi purcede spre Iaşi, unde, în urmarea aicătuirelor, avea a se serba nunta. Aceştia nu mai era cozacii cii sălbatici care răspîndea odinioară spaimă în trecerea lor ; ii astă dată sînt prieteni, cavaleri plăcuţi, care umplea aerul de cîntice voioase şi care prin purtarea şi împărţirea lor de bani insufla încredere între locuitori.
înştiinţarea despre moartea lui Coribut şi despre apropierea lui Timus au fost cumplită pentru Ruxanda, care se gătea a suferi pătimirele unui martiriu. întîmplarea au urmat iar în săptămîna cea mare, şi acest suvenir adăogea încă disperarea ei. Chiar ca o jertvă ce aşteaptă ziua junghierei sale. ea petrecu în lacrimi şi în rugăciuni noaptea agiunului zilei fatale.
în depărtare de două oare de la Iaşi, pe malul drept al Prutului este un şes numit al Ţuţorei, cunoscut atît din învingerile cît şi din perderile ce moldovenii au suferit din vechime. Timus pe acesta şes s-au aşezat tabăra sa cea mică, pregătindu-se a întră a doua zi în capitală.
Cele întăi raze ale soarelui abia răsărise preste orizon, cînd Vasilie vodă, cu Ruxanda şi cu toată familia, urmat de o svită strălucită, mersă la biserica Sf. Trei-Ierarhi. Deodată de-a lungul rîului de care se adapă şesul se părea un feli de pădure înaintindu-se asupra politiei ; astă pădure mişcătoare se apropie repede si iată că înaintea bisericei s-au împlîntat un red umbros, ca de o sută de pini, cu ramuri lungi înverzite, care se purta de asemine număr de călăreţi ascunşi între acii frunzări. Timus, cel mai frumos dintre *acii oşteni, îmbrăcat în zea strălucită, se înaintează din mijlocul cetei ţiind în mînă în loc de sabie un ram, cu care întră în
278
biserică, unde se întîmpină de mitropolit şi de domn, care ţinea pe Ruxanda de mînă. Timus, învingător, îngenunchind înaintea acelia pentru care s-au fost luptat şi cîştigat triumful, îi înfăţoşază iar acel ram simbolic şi-i zice : „Acela căruia ceriul te~au menit îţi dă astăzi mîna şi vînta sa".
Ruxanda, ca cum s-ar trezi dintr-un somn, cunoscu acele trăsături ale feţei ce i-au fost întipărit puternicul amori în inimă, ea cunoaşte sunetul acelor zise care răsunau pururea în mijlocul tuturor pătimirilor sale. Atunce statornicia ei s-au încununat prin o fericită lămurire a unui şir de întîmplări, atît de înseninătoare pre cît erau de neauzite, dar nici ea, nici familia sa nu putea înţelege misterul ce ascundea încă toată drama aceasta.
însă iată că comisul cel credincios a lui Coribut, pe care în ziua cea cumplită îl însărcinase de a duce Ruxandei acel de pe urmă adio, află mijloace de a răzbate lîngă ea şi-i dă voalul, pe care domnul său, în ziua cînd o mîntuise de pericol, i l-au fost luat drept suvenir şi drept semn al amoriului. Atuncea numai s-au putut înţelege încungiurările ce pană în minutul acela rămasesă un secret, adecă că acel erou, sub nume de Arghir, pe-trecusă în Moldova timpul disţărărei sale.
Mai nainte de a gusta fericirea ei, Ruxanda vărsă lacrimi asupra morţei ce timpurie a mărinimosului şi bravului Coribut; ea nu putea fără înduioşire a-şi aduce aminte că fermecul acestui nume şi a vîntei sale au fost călăuzit-o în întîmplări estraordinare şi că viaţa sa era datoare curajului lui. De aceea, pană la încheierea zilelor sale, ea au afierosit în inimă-i o statornică admirare de entuziasm şi de dragoste pentru aducerea-aminte a eroului polon.
Nunta acestor doi fericiţi s-au serbat în 2 iunie, anul 1652, în curs de trei zile, cu o strălucire chiar împărătească, între spectaculele brilante şi giocurile ce au urmat la această încungiurare, s-au văzut lupte închipuite pe care cozacii şi codrenii moldoveni, ce erau faimoşi oameni de arme, le-au făcut călare pe şesul Frumoasei
279
sau pe apă cu luntre sprintene, în care plutea cu ghibăcie asupra lacului Frumoasa, care înfăţoşa atunce pe Iaşii ca o politie pe malul pitoresc al unui rîu.
Prejmetele cele frumoase şi monastirea Frumoasa6 păstrează pană astăzi, prin acest nume, suvenirul doamnei Ruxanda, a caria frumuseţa minunată au fost aţîţat un răzbel cumplit între doi dintre cii mai faimoşi oşteni
ai acele epohe. MIHAI VITEAZUL
NOVELA
DIN ISTORIA PRINCIPATELOR ROMÂNE
PARTEA I
6 în astă monăstire au petrecut Ruxandra şi Timus pană la purcederea lor la Don (Gh. A.).
Intre aflările epohei cei nouă, atîta vrednice de mirare, Apusul Europei au descoperit în zilele noastre că la răsăritul acestei părţi de pămînt viază un popor de cîteva milioane, a căruia naţionalitate nu-i era încă chiar cunoscută, deşi între naţiile moderne cele mai strălucite nu e alta care să aibă un document mai vechi şi mai incontestabil (nesupus îndoielilor) a tragerei sale. Arborul genealogic a acestui popor este împlîntat la Roma, în forul lui Traian, şi prin caractere i figuri măiestre înfăţoşază faptele cele glorioase a strămoşilor prin care s-au urzit, la 105 după Hs., în Dacia cea mai măreaţă colonie cunoscută în istorie.
Pe cînd spre apărarea marginilor imperiului despre atacul varvarilor hinezii rădicasă în ţara lor murul (zidul) cel mai gigantic, carile acum în parte zace surupat, romanii pentru asemene scop au întemeiet în partea nordică a imperiului lor un mur viu din cii mai aprozi a legioanelor şi din cii mai demni cetăţeni, care mur, în curs de 18 vecuri, în mezul fortunilor politice, în lac de a se surupa, au dezvoltat o putere materială, precum mărturiseşte astăzi numărul românilor carii, sub trei deosebite imperii supuşi legilor, astăzi sînt chemaţi a conlucra spre a lor morală dezvoltare.
Dar starea moldoromânilor din Principate lăsa încă mult de dorit, pentru că nici istoria, nici politica Apusului nu se prea ocupau cu ţările dunărene, urmînd unei
281
păreri îndatinate că marginile politice a Europei se în-cheiau cu muntele Carpat, încît şesurile cele spre amiază şi spre a lui răsărit, părăsite în soarta lor, îndelung erau teatrul luptelor încruntate ce susţineau românii în contra puterilor asiate, pentru a lor proprie şi a creştinilor apărare, după care, reduşi la neputinţă, au fost cele mai deseori martori încruntaţi a răzbelilor ce se purtau între Nordul şi Orientul.
In cursul acestor evenimente, ce au semnalat istoria şi tradiţia, moldoromânii au plinit multe fapte demne de a fi cu tot. amănuntul cunoscute şi apreţuite de compatrioţi şi de străini, precum se va vedea una din următor epizod din vecul al XVI, din care se va înţălege că moldoromânii, în epoha ce periculoasă pentru creştinătate, cu vrednicie au combătut pentru a ei apărare.
După bătălia neferice de la Mohaci între turcii şi ungurii (1526), în care au perit Ludvig al II, rege Un-gariii, acea ţară au rămas în curs de 160 ani cuprinsă de oastea otomană. Un paşă avea a sa rezidenţie la Buda, de unde înrîurea ţara ce era administrată pe rînd de deosebiţi pretendatori carii se luptau între sine, cînd pentru coronă, cînd pentru religia catolică şi protestantă, cînd Austria pretendea acea coronă, parte prin arme, parte prin drituri de moştenire.
In asemene încungiurări, Principatele dunărene nu puteau rămînea neatinse de o înrîurire simţitoare. Pre-puternicia armelor otomane trăgînd şi pe aceste ţări în volburea evenimentelor, li pregătea peire, dacă patrio-tizmul, unirea, curagiul poporului şi înţălepciunea domnitorilor nu ar fi ferit patria de a ei totală sfărîmare.
în mezul încungiurărilor învăluitoare pentru creştinătate şi apăsătoare Moldovei, domnea aice la 1591 a treia oară Petru voievod, numit Şchiopul, carile, înce-pînd a sa întâie domnie prin fapte necuviincioase, mustrat de conştiinţă aşa s-au prefăcut, încît, domnind în urmă cu dreptate şl cu înţălepciune, au învrednicit numele de părinte a patriei. Dar aplicarea acestor însuşim! se făcuse neputincioasă din cauza greutăţilor de care se împovora ţara, încît, după ce în zadar au cercat a în-timpina fortuna, nesimţindu-se harnic de  a mai putea
guverna dupre cugetul său, au încheiet hotărîre a abdica <a lepăda) tronul.
Abdicarea unei puteri domnitoare presupune o^ con-strîngere din afară sau un sentiment clasic de virtute cetăţană. Atunce trecusă 40 ani de la abdicarea lui Carlu al cincelea, imperatorul Germaniei şi a Indiilor,^ carile, nemaiputînd guverna atîtea ţări dupre modul său despotic, s-au tras la o monăstire. Dar abdicarea sa Petru V'Oievod au făcut-o din un motiv mai nobil. De s-ar fi povăţuit de ambiţia guvernărei, el s-ar fi înduplecat la cererea ce-i făcea Turcia ca pe lîngă multe dări în natură să mai deie peste aşăzămîntul ţărei încă o somă de 15 000 galbini, care era somă foarte mare în epoha aceea, drept care, convocînd în rezidenţia Sucevei o adunare straordinară din boierii ţărei, cu mitropolitul Atanasie şi episcopul Grigorie Romanul, prin următor discurs li-au rostit a sa abdicaţie :
„Fii compatrioţi ! Din tinereţile noastre împreună am împărţit multe nevoi şi puţin bine şi în toate împregiu-rările v-am aflat vrednici conlucrători şi ascultători, precum am toată încrederea că şi astăzi veţi fi pentrti plinirea dorinţei mele ţintitoare la mîntuirea patriii.
încrederea voastră de trei ori m-au înălţat pe scaunul domniei. Mai bine de 12 ani m-am nevoit a plini cele ce am giurat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, împreună am vărsat sîngele pentru susţinerea dreptului nostru, împreună am întemeiet sînta monăstire a Galatei, pentru ruga prinţilor noştri şi adăpostul săracilor, împreună, după direptate, am giudecat deopotrivă pe cel meser şi pe acel avut. Eu singur însă, pentru mijlocirea ce am fost făcut la împărăţie pentru patrie, am purtat îndelungă înstrăinare la Halep, de unde ţara m-au adus iar la domnie. Dar aceste fapte încă nu au răscumpărat păcatele trecute ; din zi în zi ni se adaog nouă greutăţi. Mai multe rînduri m-am rugat la împăratul Rudolf al Il-le. A sa bună plecare asupra noastră nu o au putut plini nici ungurii, nici polonii ; în zadar patriarhul Romei, Sixtu al cincele, au scris celor regi ca să ni agiute. în loc de scutire, multe nevoi cercăm şi din partea cozacilor creştini ; prin înfrînarea hatma-
282
283
nului lor Creţul, tot încă nu am înlăturat greutăţile ţărei.
Nemuritorul nostru domn Ştefan voievod, după ce au strălucit ţara prin evlavie şi prin arme, întru a sa înţă-lepciune, înainte de a se destinde în mormînt, pentru mîntuirea patriei ni-au lăsat drept lege îndatorirea de bună voie a ni supune puterei turceşti, cu păzirea drepturilor noastre. Asta au păzit-o predecesorii noştri şi noi avem datorie a urma esemplului lor. Dar cătră nevoile de din afară, care ni împresoară, şi cătră luptele ce sîntem chemaţi a le întîmpina în contra străinilor, s-au adaos şi nevoia a combate chiar pe fraţii noştri din Românie, pentru că de la despărţirea domniilor au început dezbinarea intereselor şi a simpatiii confrăţeşti, din care se naşte puterea împresurătorilor. Aşadar, sfatul guvernului meu şi dorinţa inimei mele este a se uni ambe ţări gemene sub un singur domnitor, ca prin aceasta să sporească puterea mai lesne a putea purta greutăţile timpului de faţă.
In astă singură măsură numai văd mîntuirea ţărei,, ca măcar despre o parte a marginilor sale să fie scutită de duşmani şi să nu fie deseori espusă pentru interes a vărsa sîngele confraţilor săi români. Se vede că chiar Pronia au menit asemene viitor pentru ambe ţări, care se află astăzi sub domnia a doi moldoveni. Ca un fiu supus a patriei, ce nu am altă dorinţă decît a ei fericire şi mărire, eu prosforez pe altarul ei a me ambiţie. Spre a înlesni punerea în lucrare acestei hotărîri, care giur pe tot patriotul a o îmbrăţoşa, eu depun astăzi In-minele d-voastre domnia care mi-aţi încredinţat-o, mai ales că nu mă lasă cugetul a o mai purta spre a adăogi cătră sarcinele ţărei alte nouă şi a mă încărca cu blăstămuî săracilor şi cu lacrimile sărimanilor."
La auzirea acestor cuvinte, pătrunsă de duioşie şi de întristare a perde un aşa domn, pe carile voacea publică îl denumea părinte îndurători, adunarea în mai multe rînduri prorumpea în suspinuri şi în lacrimi, şi apoi ple-cîndu-se fiecarile la pămînt au rugat pe Petru voievod a nti lăsa scaunul domniei şi ţara, ce să se deie acea somă, că chiar dînd-o Moldova va hălădui.
Iar ce se atinge de sfatul de a se uni Moldova şi Ţara Românească, unii din boieri se îngreoiau a perde ceea ce numeau veche pronomie, cînd alţii prevedeau în astă măsură un adaos de siguranţie, o unire de putere şi de fericire a poporului, fii a unei şi singuri mume.
Dar Petru vodă, carile giurasă în cuget a nu fi el începătorul împovorărei patriei sale, cu statornicie au cuvîntat a-şi lua de la ea ziua bună într-un mod solenel. Drept care, după ce au orînduit a sale lucrări casnice, ca mort pentru ţară socotindu-se, au rugat pe mitropolitul a-i face în biserica sînt. Dimitrie o formală pana-hidă, la care serbare bisericească el au asistat învăscut cu toate semnele domniei, şi în urmă, priimind de la boierimea, de la oaste şi de la curteni cea de pe urmă sărutare, depuind pe tron semnalurile regeşti, au întrat în leftică şi, în mezul bocetelor tutulor şi sunetul clopotelor, au purces spre Polonia, cungiurat de binecuvîn-tările şi de lacrimile poporului şi acompaniat de fruntea boierilor celor mai de aproape, precum logofătul Stroici, vorn. Ieremia Movilă, pah. Simeon, hatm. Andrei şi mulţi alţii carii nu se îndurau de dînsul.
Dar cea de bunăvoie disţărare a lui Petru nu avea de scop numai a se subtrage de nevoile ţărei şi de răspunderea conştiinţei sale, ce el au propus în persoană a mijloci agiutor pentru Moldova pe la Sigismund, regele Poloniei, şi mai ales la Praga, la imperatorul Ru-clolf II, de la care au căpătat onorabilă întîmpinare. Dar înţălegînd că ist imperator se îndeletnicea mai mult cu esperimente de hernie şi cu caii, Petru vodă au urmat a sa călătorie spre Roma, ca să mijlocească prin papa Sixtul al V, a căruia înrîurire era foarte mare în Europa, un agiutor puternic pentru plinirea planurilor sale în priinţa ţărilor moldoromâne. Se vede însă că n-au agiuns scopul său, căci, împedecat a mai înainti călătoria, au răposat în munţii Tirolului la 1604, după ce în trei rînduri au domnit 12 1/2 ani în Moldova1.
1 în arhivile statului se păstrează la Viena un itinerar autograf a lui Petru vodă scris româneşte, poate şi alte notiţii biografice (Gh. A.).
284
285
Toate cele ce Petru vodă meditasă pentru mai bună întemeiere şi asigurare a poporului moldoromân din ambe Principatele le şi împărtăşi prin un al său casnic credincios lui Alexandru vodă din Românie. Dar ist domn din nenorocire nu era pătruns nici de sentimentele măreţe a unui patriot, nici povăţit de înţălepciunea cerută pentru un domnitor. împovorat de datorii grele ce au făcut la Constantinopoli pentru căpătarea domniei, mînat de patimi îngiosite, de avariţie, de fudulie, dispoia poporul şi dispreţuia pe boieri, încît ca un tiran, trăgînd asupra sa şi ura generală, căuta a se susţine în post şi a se apăra prin cete număroase de turci cu care se în-cungiura şi care împovorau şi prădau ţara.
între boierii ţărei se afla acolo unul cu însuşimi de tot contrarie, Mihai, fiul lui Petraşco vodă, denumit cel Bun. Istoria îl descrie mare la stat, bine format, temător de Dumnezeu, aprod şi deprins în arta oastei şi în acea a atrage la sine oameni şi a-i întrebui pe fiecine după talentul său. Alexandru denumi pe acesta ban de Cra-iova, unde, guvernînd provinţia cu aşa înţălepciune şi dreptate, au cîştigat opinia publică şi au ţintit a ei luare-aminte, în^it faima unor asemene alese şi rare însuşimi, lăţindu-să în toată ţara, au adus lui Alexandru vodă prepus şi îngrijere. Drept aceea, prevăzînd că de la un asemene om i s-ar putea trage căderea, au hotărît a se disface de dînsul prin o secretă omorîre. Mihai, înştiin-ţîndu-să de aceasta şi neputîndu-se răzăma numai în favorul poporului ce guverna, spre a scăpa de cursele întinse, au hotărît a fugi de la Craiova la Constantinopoli, unde socrul său, vistierul Ion, ce era agent a lui Alexandru vodă, după a sa poziţie agiutorat de tînguirea ţărei, ar fi putut rădica pe Mihai la domnie.
Pentru a se feri de urgia lui Alexandru vodă, Mihai, în a lui fugă, au luat pe doamna sa Florica şi pe fiul său Petraşco, însă trecînd sara Dunărea în o luntre şi agiungînd la un cotun lîngă care era tăbărîtă o ceată de ţigani făurari, el se văzu urmărit de semenii trimeşi de Alexandru, carile, aflînd despre fuga lui, dădu ordin a-1 prinde şi a-1 aduce la Bucureşti cu ai săi. Mihai, văzînd pericolul, mai nainte de a cădea el şi familia sa în minele lor, au îmbrăcat cu vestminte de ţară pe soţia
286
sa, încredinţînd-o între femeile cotunului, iar pe fiul său, preschimbînd vestmintele nobile în bulendre ţigăneşti, I-au aşezat în şatră de faurărie, unde, coperit de funingine şi cu ciocanul în mînă, semenii ce-1 căutau nu-1 putură cunoaşte, ce puseră mîna numai asupra lui Mihai, carile, încredinţîndu-se în a lui ursită, nicicum nu dispera de a scăpa din acel pericol.
Adus fiind Mihai la Bucureşti, fu aruncat la închisoare, unde, ferecat în grele fere, dupre ordinul lui Alexandru, aştepta tortura şi moartea. Dar cînd călăul, ce era ţigan, însărcinat cu astă faptă se înfăţoşa în chilia închisorei cu armele omorîtoare, recunoscînd în figura cea măreaţă pe Mihai, înaintea căruia cînd era el ban de Craiova adeseori au stătut cu respect, înspăimîntat de ochiul cel ager şi de glasul cel pătrunzător prin carile l-au chemat anume : „Şi tu. Mane !", tremurînd da cum ar fi plinit crimenul, au strigat, au lepădat cuţitul cu carile avea să-1 îngiunghie şi securea cu care avea să-i spargă capul şi au fugit nu numai din închisoare, dar şi din Bucureşti. Negăsindu-se în toată politia vreun om carile să voiască a plini ordinul de a omorî pe Mihav boierii s-au rugat la Alexandru ca să-1 ierte, mai ales că moartea sa ar fi putut mai mult încă întărta pe poporul, încît Alexandru, constrîns şi de visterul Ion, s-au împăcat cu Mihai, carile n-au întîrziet a reafla peste Dunărea pe soţia sa, dar după toată cercetare nu au putut da pe urma cetei caria încredinţasă pe fiul său Petraşco.
Ţiganii, carii pentru îndatorire a da lui Petraşco un adăpost secret, spre a-1 feri de prinsoare, au fost căpătat de la Mihai o somă de bani, îndată ce l-au văzut prins şi condus de semeni peste Dunăre, temîndu-se de vreo răspundere, s-au rădicat de lîngă acel cotun şi împreună cu oaspele lor s-au retras între munţii Emului (Balcan). Nu tîrziu după aceea, venindu-li la auz că Alexandru vodă ar fi ordonat omorîrea lui Mihai, ţiganii nu s-au oţărît de pilda lui Iuda de a trăda în minele tiranului şi pe ist giune nevinovat, spre a cere pentru dînsul dinarii unei vînzări nelegiuite, drept care, ca cum ar fi căpătat argintii, în conta istui cîştig se deda de a serba a lor infamie. Chiar în acea zi veni acolo călăul Mane
287
ce fugise din Ţara Română cu scop a se ascunde de urgia lui Alexandru în astă ceată, unde petrecea şi a lui fiie giune, pe care natura o îndănuise cu un caracter de tot opus cu acel a familiei cei nomade şi cu o figură de clasică frumuseţa, de care ţiganii înfăţoşază uneori esem-plare vrednice de mirare. Numele de Cleopa, ce-i dăduse din naştere părinţii, era o menire de nu de soarta, ce de graţiile renumitei Cleopatre egiptene, încît, agiungînd ea la vîrsta de 12 ani, toată şatra o numea domniţă. Cleopa, care pe lîngă aceste avea şi o inimă simţitoare, privea cu simpatie soarta lui Petraşco, ce era de 15 ani. Despărţit de ai săi părinţi, neavînd nici o ştire de la dînşii, petrecînd între locuri necunoscute, Petraşco, văzîndu-se în puterea acelor ce se ziceau a lui apărători, nici avînd vreun semn a mîntuirei sale, era acufundat în adîncă melanholie şi numai în secretă convorbire cu Cleopa afla uneori ceva mîngîiere. Astă giune auzise planul cel secret ce au fost încheiet cii mai mari a cetei, de a trăda pe Petraşco în minele lui Alexandru vodă, şi temîndu-se a nu se pune acel plan în lucrare l-au descoperit tătîni-său chiar în ziua venirei sale. Acesta, deprins din meşterie la asemene lucrări şi mai ghibaci decît toţi cetenii, au plănuit a li zmulge din mînă acel cîştig. Aşadar noaptea, cînd toată ceata după benchetuire era acufundată în somn, Manea şi Cleopa, privighind, au stins tăciunii ce ardeau în şatră, cu toată luarea-aminte treziră pe Petraşco şi repede se dipărtară cu el. A doua zi, înaintea răsăritului de soare, deşteptîndu-se bătrînii şi negăsind nicăire pe Petraşco, înţălegînd uneltirea lui Manea şi dauna ce li-au adus, s-au împrăştiet a-i căuta. Unul din alungători, discoperind pe malul unui rîu cin-gătoarea de matasă ce purta Petraşco desuptul bulen-drilor sale, s-au încredinţat că Manea, spre a se îmbuna cu Alexandru vodă, i-au dus capul lui Petraşco.
Deşi Mihai se părea mai mult absorbit de a sa casnică îngrijere, lotus nu tîrziu tiranul, ce totdeauna viază în prepusuri, spre a scăpa de neliniştea ce-i aducea reputaţia lui Mihai, au hotărît iar a sa peire, despre care înştiinţîndu-se Mihai de nou au fugit în Transilvania, lîngă prinţul Sigismund Batori.
Intr-o zi, pe cînd Mihai şedea singur sub un tufar, acufundat în mii de îngrijiri ce-1 împresurau, văzu arun-cîndu-se la genunchii săi doi ţigani, între carii în unul recunoscu pe călăul de la Bucureşti şi, prepuind că iar vine să-1 ucidă, au tras asupra-i pumnarul, însă acesta l-au întîmpinat cu cuvîntul : „Iertare !" şi, într-o clipă, altul, coperiţ cu bulendre ţigăneşti, se aruncă în braţele lui Mihai, carile mai mult din simpatie decît din forma din afară recunoscu într-însul pe fiul său Petraşco. O asemenea faptă din partea unui ţigan şi călău mărturiseşte că sentimentele de omenire nu sînt stinse, ce numai amorţite între acel neam. Mihai, ce ştia a preţui virtutea şi aprozia, n-au pregetat a o remunera înşirîndu-1 între păzitorii persoanei sale, şi în asta nu s-au înşelat, precum mai tîrziu vom ave ocazie a-1 vedea. Ce se atinge de fiia sa Cleopa, care în mare parte au contribuit la mîntuirea lui Petraşco, au petrecut şi ea mai pe urmă şirul unor tîmplări interesante.
Prinţul Transilvaniei, carile apreţuia vrednicia lui Mihai, deşi dedat decît la trebile ţării mai mult la desfătări, în care petrecea cu cîntăreţi şi dănţuitori italieni, totuş află de folos a recomanda pe Mihai la vizirul Sinan paşa de candidat a domniei, precum şi la Eduard Barton, ambasadorul reginei Elisabeta de Anglia, care putere ca astăzi avea şi pe atuncea mare înrîurire în Constantinopoli. Aceste şi o deputăţie dintre boierii carii ziceau că au ales pe Mihai au înduplecat pe Poartă a-1 întări la 1592 de domnul Ţărei Române, după ce încă au giuruit ca va dezdăuna pe toţi turcii neguţători carii împrumutase lui Alexandru some însămnătoare, mai presus de tot venitul ţărei. Dar în minutul cînd se învesti cu semnele domniei şi i se puse comanacul domnesc, el au giurat în cugetul său a nu da întru asta nici un obol, ce mai ales a scutura povara ţărei. Dar creditorii nu încetau a pretenda banii lor şi făceau prin Românie mari asupriri şi neorînduiele.
Sigismund Batori, carile nu mai puţin suferea de la turci, îndată ce Mihai sosi la Bucureşti să înţăleasă cu dînsul şi cu Aron vodă din Moldova, ca să scape din asemene greutate. Aflînd despre aceste vezirul Sinan paşa au hotărît ca, îndată după ce va lua cetatea Raab
283
289
în Ungaria, va înturnă a sa oaste asupra Transilvaniei, asupra Moldovei şi Ţărei Române şi li va preface în sangeacuri otomane. în urmare acestor, în 5 noiemv. 1594 s-au încheiet la Bucureşti un tratat formal între Mihai şi ambasadorii Transilvaniei şi a Moldovei, deşi se ştia că armia turcească supusăse în 29 septemvrie 1594 cetatea Raab. în urmarea acestei legături, s-au înnoit în 13 noiemvrie în tustrele provinţii vesperile siciliene^ asupra turcilor. După astă cumplită măcelărie, urmată tot într-o zi şi oară, Mihai deschise oştirea, învinsă în cîteva bătălii pe tătarii sub comanda lui Gherei, hanul Crimeei, atacă şi arse cetăţi în cruntă bătălie, înfrînsă multă oaste pe'Dunărea îngheţată şi, încărcat cu mare pradă, retrecu acest fluviu. De o asemene sumeţie au rămas sultanul în mirare. Nu era cu putinţă a supune de tot Ungaria dacă aceste trei provinţii nu ar fi apro-viantat armia otomană. Drept care, înţălepciunea j>i strategia cereau mai nainte a supune aceste ţări răsculate asupra puterei otomane.
O puternică armie turcească cu tătari, sub comanda lui Ahmet paşa, au fost însărcinată a certa şi a stinge astă răscoală. La 21 ianuarie 1593, românii au purtat o mare învingere la satui Stăneşti, 7 000 creştini prinşi de tătari s-au eliberat. Repegiunea cu care Mihai au manevrat eu oastea sa, trecînd cînd Dunărea, cînd munţii, bătînd şi învingînd armii de şesă ori mai mari decît a lui, au cuprins de spaimă şi de mirare pe duşmani şi au umplut de încredere pe toată creştinătatea că geniul lui Mihai şi aprozia armiei sale vor pune un troian la înain-tirea turcilor spre Apus.
Şi în adevăr rezultatul cel mai măreţ ar fi răspuns la încrederea ce începu a se întemeia în Europa ^ din triumfurile armelor române, dacă unul din tripla aliaţie, [prinţul Transilvaniei, Sigismund Batori, n-ar fi fost de fun caracter prepuielnie. Pe acesta duşmanii lui Mihai 1 au îndemnat ca în loc de a fi aleat defenziv cu Moldova
2 Vespera (vecernea) siciliene s-au tîmplat la 1282, cînd armia franţeză, ce cuprinsăse insula Siciliei, la un semn dat în ziua Paştilor s-au măcelat în toate politiile Siciliei, în număr de 8 000 inşi (Gh. A.).
şi Ţară Română mai bine să se facă însuşi domn acestor ţări. Spargerea aliaţiii o făcu Batori prin Ştefan Răzvan, pretendent a domniei din Moldova, carile, ademenind pe Aroribvodă, ce au fost următor după Petru vodă Şchiopui, de a veni spfe consfătuire în Transilvania, l-au închis în cetatea Alviţi, sub cuvînt că în secret ar fi ţinut cu turcii, iar Răzvan au cuprins scaunul domniei.5 După asta s-au propus lui Mihai a recunoaşte pe Sigismund de şef a tustrelelor Principate, care s-ar guverna de ai lor prinţi dupre driturile respective. Mihai, carile nu se simţea in stare singur a se opune Turciei şi lui Sigismund, au acceptat asemene propunere, cătră care s-au unit şi boierii Moldovei la 1 iuniejl595>. Precum se vede, numai pe terminul răzbelului ce se purta în contra turcilor.
Dar şi astă de nevoia încungiurărilor impusă, nu în cuget curat încheietă legătură, se lîngezi prin intrigile ce se urzeau la curtea nestatornicului Sigismund, de unde se răspîndise şămînţa dizbinării între tustrele ţări, care pană atunce cu succes se opuneau împresurărei. Sultanul Mehmet, cunoscînd în Mihai un puternic antagonist, au hotărît a-1 ataca cu toată virtutea imperiului. După ce încursesă prin Moldova în Ţara Română cete numeroase de tataii, apoi vara anului 1595 o armie înfricoşată de 180 000 turci inonclă~ Ţara Romârn sub comahda vezirului Sinan pasu, renegat italian de 'a Neapoli, carile pusesă capul său că va aduce pe Mihai viu sau mort.
Pe cînd Mihai cu 8 000 români în curs de o lună apăra trecerea Dunărei, Sigismond îl invită la nunta ce serba cu arhiducesa de Austria, Măria Hristina. Mihai, văzînd că transilvănenii întîrziau a veni, trimese la Sibiu avutul şi familia sa, păstrînd lîngă sine din casa lui doi cerbi dumesniciţi, carii de mulţi ani îl acompaniau în toate espediţiile sale şi pe cari credea trimeşi de ursita sa drept pază. Pregătindu-se la o puternică apărare, el luă poziţie lîngă satul Călugăreni cu oastea sa, care cu corpul din Moldova se sui numai la 16 000 ostaşi, în contra armiei turceşti de 200 000 inşi, ce era bine întărită în o tabără şi de oastea română clispărţită prin o molaştină
290
291
pe care ducea o îngustă şosee pe o iezătură. Descrierea faptelor eroice a lui Mihai şi a oastei sale este o temă de o compunere epică a unui talent asemănat cu geniul lui Mihai, pe care timpurile vor produce pentru gloria românilor. Susmeţia lui Mihai la început nu avu bun rezultat ; el fu nevoit combătînd a se trage îndărăpt, perzînd 2 tunuri, cînd deodată în fruntea oastei sale se aruncă în mezul duşmanilor şi cu mîna sa spintecă pe Carai-man paşa şi cîţiva alţi şefi şi răpind un steag turcesc cu triumf se înturnă între ai săi. încurajaţi de o asemene faptă, oastea se înainta asupra duşmanului, carile, atacat la spate şi în faţă, încălcat şi ghemuit pe iezătura cea îngustă, au suferit o cumplită măcelărie ; bătălia au ţinut de dimineaţă pană în sară. Sinan paşa, în îndesuire, de ai săi s-au aruncat în molaştină, de unde de moarte l-au scos cu perderea dinţilor săi. Românii au reluat nu numai tunurile perdute, ce toată  artileria,  şi între steaguri chiar acel verde a lui Mahomet; istoricii zic că în acea bătălie s-au vărsat atîta sînge,  că apele  părăului s-au înroşit. Mihai au serbat triumful creştinătăţei prin mulţă-miri publice şi, pre lîngă monumentul ce au făcut bravilor săi companioni de arme  eroiceşte  căzuţi în astă bătălie, au înălţat şi o movilă unuia din cerbii săi favoriţi, carile, nedespărţindu-să de dînsul au perit, iar altul de întristare s-au ascuns în pădure.
După încheierea sfatului de răzbel, Mihai se trase cu oastea sa pană s-au unit cu agiutorul venit din Transilvania, compus din secui şi din trupele germane şi italiene, care îl adusăse în persoană Sigismund. Astă armie se spori peste 60 000 oameni, comandaţi de Mihai vodă. După multe brilante combatimente, astă armie au curăţit pe duşmani din toată România şi îi respinse dincolo de Dunăre, eliberă mulţi sclavi creştini şi luă mare prăzi, încît Sinan paşa de durere a înfrîngerei sale au murit în 3 martie 1596.
încredinţîndu-se Batori de înţelepciunea şi vetejia lui Mihai, i-au lăsat armia spre apărarea ţărei şi a ei guvernare, cu toate drepturile sale. Hronica Transilvaniei, enumerînd aceste fapte, adoge : prinţul atît de bine şi cu aşa priveghere s-au purtat, încît toţi s-au încredinţat că
în scurt timp acest puternic ostaş are să fie strălucit imperator (căpitenie) 3.
Aceste evenimente într-atîta întărtasă urgia sultanului asupra lui Mihai încît au făcut imperatorului Rudolf propunerea unei păci favorabile, dacă ar părăsi pe Mihai din aliaţie. După ce s-au respins astă cerere, apoi, mai nainte de a cerca puterea armelor, sultanul de asemene au propus lui Sigismund a-1 recunoaşte de domnitor a tustrelelor Principate dacă s-ar lăsa de aliaţia cu Mihai, care propuneri au început a urzi dezbinarea. Despre altă parte, hanul tătarilor de la Crîm au giuruit că va împăca pe sultanul cu Mihai şi-1 va întări în domnie moştenitoare. Neîncrezîndu-se în aceste feliurite propuneri, văzînd neactivitatea imperatorului Rudolf, nestatornicia lui Sigismund, ce mai ales descoperind în asta o urzeală de complot asupră-i, Mihai au început a spori armia sa prin înrolarea de mercenari străini. Sigismund, temîndu-se nu cumva să se unească Miha? cu turcii, l-au invitat la un congres, la care Mihai fără nici o îngrijire au purces în 19 dec. 1596 la Cetatea Albă în Transilvania, acompaniat de ministrul său banul Mihalce şi de Radul Buzescu, unul din cii mai buni ai săi generali. La 19 decemvrie 1596 au intrat cu pompă în rezidenţia lui Sigismund şi, după o trataţie şi voioasă petrecere de zece zile, au aflat scopul lui Sigismund de a ceda Transilvania imperatorului Rudolf, drept care, la trataţia ce se făcu întru aceasta la Praga, Mihai trimese şi pe ministrul său, banul Mihalce. Spre a abate pe Mihai de la aliaţie cu imperatorul Rudolf, sultanul, prin moduri blînde şi linguşitoare tratîndu-1 ca pe un asemene său, de nou i-au propus multe condiţii folositoare. In cursul acestora, Sigismund Batori au cedat la 2 martie 1599 domnia Transilvaniei vărului său, cardinal Andreas Batori, carile, după ce au lepădat omoforul, au încins spada ; spre a se întemeia, au căutat a asigura pacea cu toţi vecinii săi, drept care au trimes ambasadori în Ţara Română, spre a încheie şi cu Mihai vodă un tratat de aliaţie. Mihai însă nu se încredea în curăţia
3 Princips gerit se tam vigilanter et bene, ut omnes fateantur brevissimo tempore evasisse in strenuum militem et praeclarum imperatorem (Gh. A.).
292
293
lui Andreas Batori, fiind acesta cumnat cu Zamoiski, cancelarul Poloniei, ce era strîns legat cu Ieremia Movila, domnul Moldaviei, carile, adoptând sfatul lui Petru vodă Şchiopul, fără să aibe geniul iui Mihai vodă, plănuia scopul de a întruni ambe ţări sub un singur domnitor.
Mihai, încunoştiinţîndu-se despre o parte de aceste, iar despre alta aflînd plecarea lui Andreas de a supune turcilor nu numai Transilvania, ce Ţara Română şi Moldova sub a sa proprie domnie, s-au înţăles cu generalul Bas ta, carile comanda trupele imperiale in Ungaria. Drept care, spre a întîmpma aceste ambe planuri au început a se înarma, sub cuvînt de a ataca pe turcii în Ungaria, pentru care au cerut de la Andreas să treacă cu a lui oaste prin Transilvania, dar adevăratul lui scop, cu învoirea imperatorului Rudolf, au fost a alunga pe Andreas Batori din ţară.
Spre acesta, o parte a oastei române se concentrasă la începutul lunei octomvrie la Ploieşti; toată oastea ştia că are ase înainti asupra turcilor, pentru că numai banul Mihalce cunoştea planul cel secret. îngrijită de periculiie unei asemene sumeţe espediţii, maica lui Mihai vodă, Teodora, şi soţia sa, doamna Florica, în zadar îl disfă-ţuiau de la o asemene întraprindere. Statornic în a sa propunere, el au aşezat pe maică-sa în monastirea Cozea, iar soţia sa şi fiii, care au voit numaideeît să împarte cu el periculiie, l-au acompaniat. Andreas, carile trimetea la Mihai ambasadori unul după. altul, tot încă se părea crezînd că românii nu vin asupra lui, pană cînd, lăsînd aceştia tabăra dincoace de munţi, fiecare ostaş, încărcat cu bagagiul său, într-o zi şi noapte toată oastea de 23 000 oameni trecu în Transilvania. Atunce o proclamaţie din 23 oct. înştiinţa că românii au venit spre a întări pe locuitori în credinţa cătră imperatorul şi spre a alunga pe Andreas, ce umbla să-i vîndă turcilor, iar secuilor s-au giuruit restatonicirea privilegiilor.
Cu toate aceste, Andreas cerca încă prin cîţiva trimişi să îmblînzască pe Mihai, însă totodată au început a concentra şi el o oaste numeroasă la Milenbah, lîngă Sibiu. Mihai trimisă în urmă în 28 octomvrie în tabăra transilvanilor următor ultimatum laconic : „Andreas, ca partizan a turcilor şi ca dezertor a intereselor creşti-
nătăţei, să abdice domnia, să ieie iar vesmintele călugăreşti de care s-au dispoiet, să se întoarne în Polonia, să facă loc lui Sigismund Batori, sau lucrul să se aleagă prin puterea armelor". Andreas tot încă au mai cercat pace şi au mai trimes în tabăra românilor pe Malaspina, delegatul papei, dar Mihai reţinu pe acesta pană după bătălie.
După aceste, bătălia se făcu gioi, în 26 octomvrie 1599, între Sibiu şi Satul Vişin, şi au ţinut de la 10 oare dimineaţă pană la 8 oare sara. Lupta au urmat cu cea mai mare înfocare şi aprozie din ambe părţi, după, multe înaintiri şi înfrîngeri, în care curs soarta plutea între ambe armii. Mihai vodă în persoană, dincb în centrul duşmanilor un asalt, i-au înfrînt, transilvanii dădură dos, lăsînd pe cîmpul luptei peste 2 000 morţi, 32 tunuri şi toată tabăra cu multă pradă şi mare număr ele răniţi.
îndată după această învingere, Mihai au declarat pe Andreas dispoiet ele toată legea, putîndu-1 fiecine omorî şi ameninţînd cu aspră pedeapsă pe cel ce l-ar adăposti. Iar a doua zi Mihai cu pompă în triumf au întrat la Cetatea Albă, stolit fiind cu o hlamidă a caria încheieturi la pept erau doi vulturi 4.
Cardinalul Andrei, pre văzînd nefericitul rezultat a bătăliei, încă înaintea serei părăsise armia sa ; deşi imputa lui Ieremia vodă că l-au aţîţat asupra lui Mihai, căuta să fugă în Moldova şi se îndrumă spre plaiul de la Oituz. Neputînd trece prin cărări înguste cu a sa ceată, el s-au pedestrat şi, numai cu credinciosul său Nicolai Miko înaintindu-se, au rătăcit prin codru. Aice, îndreptînclu-se de lumina unui foc, au agiuns la o stînă unde găsi doi păcurari, unul secui/altul muntean. Obosit de osteneală şi de foame, spunîndu-li cine este şi a sa nenorocire, au cerut adăpost şi de băut. După ce s-au întărit cu zer şi cu ceva somn, dînd un galbăn de aur pentru ospitalitate, au voit să-1 conducă în calea spre Moldova, ca să poată agiunge în Polonia. Secuiul Erder, conducîndu-1 ceva înainte "îl omorî şi-i tăia capul, ce^l ascunse în a sa taşcă.
4 Aecipiţres- aurei qui ejus insignia erant gentilitia anterio-res chlamydis or as adstringebant. Bethlen. Din astă mărturie se înţălege că stema României din vechime era vulturul, iar nu corbul, precum unii pretindeau (Gh. A.).
294
295
Spun că, simţind cardinalul lovitura unui fer ruginit şi netăios, ar fi'zis ucigaşului : „Te rog nu mă măcela cu cuţitul tău cel timp, ce iacă sabia mea, care taie mai bine!" După aceasta ucigaşul s-au grăbit a merge înaintea lui Mihai vodă, căruia pe un disc de lemn au prezentat capul cardinalului, în încredere că va căpăta o mulţămită împărătească. Mihai, recunoscînd capul cardinalului, s-au pătruns de o vie întristare şi au lăcrămat zicînd : „Săracul popa !" Unii spun că acele lacrimi ar fi fost ca acele a imperatorului Cezar, carele, la priimirea capului lui Pompeus au lăcrămat, dar de bucurie. Mihai vodă trimesă îndată a se aduce trupul cardinalului, căruia ucigaşul tăiasă degetul spre a scoate inelul preţuos ce i-au fost dăruit papa. El orîndui a i se face în catedrala Cetăţei Albe cu mare pompă înmormîntarea, la care au asistat românii şi transilvanii. Iar păcurarului secui au ordonat a se tăia capul, că au cutezat a omorî pe un cardinal. .
După aceste Mihai vodă au deputat doi ambasadori la imperatorul Rudolf spre a-1 încunoştiinţa despre a sa învingere, cerînd ca să-i încuviinţăze domnia Transilvaniei. Rudolf, a căruia armie comandată de generalul Basta avea în Ungaria de lucru cu turcii, au răspuns că întru aceasta va trimete comisari imperiali. Dar consilia-rii lui Mihai vodă, ogurînd bine din succesul acestei întraprinderi, l-au încredinţat că chiar Pronia văzişi îi încuvinţează domnia asupra Transilvaniei, după ce au eliberat Ţara Română, ce în viitor, cu sporită putere, să o poată mai bine apăra. Deci Mihai au început a admi[nist]ra Transilvania, au convocat o dietă (adunare), ordonînd nobililor a fi gata de răzbel. Dar un sistem aspru din partea oastei au înăsprit pe nobili şi pe saşi.
Comisarilor imperiali, carii i adusăse de la Rudolf mari laude şi bani, cu prochemare să treacă în Românie, unde ar fi mai de folos a ataca pe turcii, au răspuns că după ce au eliberat Transilvania cu sîngele român, apoi nicicum nu o va lăsa, spre a o putea apăra de duşmanii imperatorului, dar totodată el au început în secret a se înţălege cu Turcia.
Scopul cel măreţ a căruia realizare cerca prin puterea armelor şi a politicei, era acela ce dorise Petru voievod şi ce nu se nemerise lui Sigismund Batori, adecă de a întruni în un stat Moldova, Ţara Română şi Transilvania, spre a putea mai bine a se opune puterei otomane, ce era pe atunce ameninţătoare pentru creştini. Drept aceea, urmărind planul său, au încunoştiinţat pe imperatorul că va face o espediţie în Moldova spre a distrona pe Ieremia Movila, carile dăduse adăpost familiei lui Batori, duşmană a imperatorului şi a lui Mihai. Aşadar, lăsînd pe doamna Florica în Transilvania, el în fruntea oastei de 50 000 oameni cu aşa repegiune s-au înaintit, încît, surprinzînd pe Ieremia vodă, l-au agiuns la Suceava şi prin lucrarea artileriei sale l-au învins ; neputînd lua cetatea l-au urmărit pană la Hotin, unde a doua oară l-au învins ; Ieremia s-au tras peste Nistru. Publicarea scopului de a întruni ambe Principate s-au urat în Moldova cu bucurie de boierii partizani mărirei naţionale şi de toată ţara ce era sătulă de atîtea dese dezbinări şi schimbări de domnie sub înrîurirea cînd a ungurilor, cînd a polonilor, cărora singură Moldova nu se putea opune. Drept care, Mihai vodă au lăsat în Moldova o garnizoană puternică, au numit pe Mar cu, fiul lui Petru vodă, vicedomn şi s-au înturnat în Transilvania.
Ist eveniment, de nu au avut pană acum alt rezultat, au fost ca o satisfacere naţională a românilor pentru un asemene act urmat de Ştefan cel Mare, carile, învingînd pe Radu vodă la 1474, aşeză în locul său la Bucureşti pe Basarab vodă.
în 30 iulie 1600 s-au adunat dieta Transilvaniei, care au giurat credinţă lui Mihai; atunce au venit un ambasador a imperatorului, anume Vartolomei Peţ, cu daruri aducîndu-i şi subsidii (agiutor bănesc) şi titlu de lo-coţiitor (locumtenens) în Transilvania din partea imperatorului Romei. Totodată, preţuind pe acest înfricoşat duşman a turcilor, de căruia nume se cutremurau, sultanul prin un pasă i trimesă insigniile domniilor, care Mihai vodă în fiinţa dietei şi a generalilor imperiali li-au priimit.
De atunce au început a se intitula : Mihail, a Ţărei JRomâne şi a  Moldovei  domn,  a sacrei  cezar o-regeşti
296
297
maiestăţi consiliar şi locoţiitor a Transilvaniei (Michaeî Valachiae Transalpinae et Moldaviae Vaivoda, Sacratis-simae Caesareae Regiaeque Maestatis Consiliarius, etper Transsylvaniam Locumtenens).
Puterea lui Mihai vodă se întinsăse de la Banat pană Ia Hotin şi de la Cetatea Albă (Akerman) pană în marginile Ungariei, avînd olaturile acestor ţări îngrădite cu oşti puternice. Asigurat fiind deci în a sa posesie din partea ambelor împăraţi, Mihai vodă agiunsăse la culmea gloriei prin puterea armelor şi prin o diplomatică din cele mai ghibace. El aştepta ocazia de a da planurilor sale mai mare dizvoltare, la carea găsea o pedecă numai în nobleţă Transilvaniei, ce nu era deprinsă a fi de români guvernată.
Deşi despre a nobililor bune plecări îl reasigurasă viteazul însărcinat cu a lor îmblînzire, totuşi îngrijit fiind Mihai vodă au întrebat pe mumă-sa Teodora de a-i prezice soarta. Spun că după ce bătrîna au dat în boghi, ar fi scos cuvîntul că nu se; poate mult prelungi terminul domniei sale.
Nemulţămindu-se cil asta şi voind, dupre virtutea miliană a românilor şi a ungurilor, a giudeca de vrednicia naţională, Mihai vodă aii cbnchemat la Alba Iulia (Cetatea Albă) o adunare numeroasă spre a li da după modul roman un spectacol de luptători, ca din astă prubă să se cunoască puterea ambelor naţii. Drept care, în im'amfiteatru deschis, durat pe malul rîului Ompoli, la care asistau numeroşi spetatori, s-au înfăţoşat ca la faimosul combatiment între trii Oraţii şi trii Curiaţii urmat lîngă Roma, la Albano, un număr de trei ori trei giuni unguri şi pe atîta români, aleşi din cii mai faimoşi aprozi, să se cerce cine pe cine va învinge.
Ambe cete, cu eostiumuri şi steagurile naţionale, purtau numai lănci şi măciuci neferecate. După aruncatul lăncilor,; duelatul cu măciuci, au urmat lupta pept la pept şi trîntiturile care se ezecutau cu deopotrivă ghiba-cie, curagiu şi virtute, încît triumful rămiind nesigur, umplea ambe partide de spetatori cu îngrijire. Atunce alţi giuni români, nerăbdători de a vedea pe compatrioţii lor învincitori, din proprie mişcare purcesăse spre a-i agiutora ;   însă, fiind   asta  în  contra condiţiilor unei
asemene lupte, s-au împedecat de Mihai vodă, carile au proclamat deopotrivă vrednicia reprezentanţiilor ambelor naţii, au împărţit între toţi cununi de laudă, some de bani şi au serbat prin un ospăţi aprozia ambelor naţii.
Succesul armelor sale şi legătura sa cu doi imperatori într-atîta asigurară pe Mihai vodă că au început a pre-tenda^ corona Ungariii, mai ales că turcii îi da titlu de rege, încît el manevra politica sa spre a aduce o încungiu-rare favorabilă la plinirea scopului său, iniemeindu-se nu numai pe triumful armelor sale, ce încă şi pe o datorie ce avea a scoate pe românii din povara de'care nu li-au uşurat românul Matei Corvin, ce abia în zilele noastre imperatorul Austriei.
298
ZIUA DIN URMA A MUNICIPIULUI IAŞENILOR (IASSIORUM) *
INTRODUCERE
Roma cetate, de fraţii gemeni Romulus şi Remus la anul 750 înaintea lui Hs. urzită, prin arme şi prin virtutea cetăţănilor săi s-au mărit în putere şi în glorie ca nici unul'din imperiile lumei, întinzînd a sa domnie preste tot pămîntul cunoscut. Italia, Sicilia, Spania, Africa, Franţia, Germania, Anglia, Grecia, Panonia, Iliria, Egipetul şi Mic-Asia pană la ţărmurile rîului Indus se numărau între provinciile romane. In fiecare din aceste ţări erau colonii latine şi legioane pentru apărarea mar-genilor imperiului. Dar spre nord-răsărit a coloniilor sale, adecă în munţii Carpaţi-Bastarni, pană la Marea Neagră, să dişteptă pe la 100 după Hs. un popor puternic numit daci, carii ameninţau posesiile romane şi cu necontenite lupte agiunsese a nevoi pe imperatorul Domi-ţian prin tribut a răscumpăra pacea. Dar imperatorul Nerva-Traian, prin două răzbele, la 102 şi 106, au învins pre dacieni, şi regele lor Decebal au perit în a sa capitală Sarmezeghetuza. Acea mai mare parte de locuitori au emigrat în Sarmaţia şi în Scitia, numai prizonierii au rămas ca şerbi coloniştilor romani, prin carii Dacia s-au împoporat cu locuitori din tot cuprinsul imperiului roman 2.
1 Iaşii se numeau în timpul romanilor Municipium Iassio-rum (Gh.A.).
2 Dio Cassius (Gh.A.).
In curs de 170 ani, în care posesia romanilor în Dacia era pacinică, neturburată, colonizaţia, puterea şi înflorirea sporeau în aşa mod că acea ţară, nu de mult încă sălbatecă, se împoporă cu cetăţi numeroase, cu temple, monumente, drumuri, mine de metal nobil şi cu sărării, a cărora numi şi ruine vederează pană astăzi mărirea şi industria antică.
Dacia au fost în acea epohă împărţită în trei re-gioane :
1. Dacia ripenzis (rîpoasă), între Tisa şi Dunăre, care face astăzi parte a Ungariei şi a Banatului.
2. Dacia inferioră (de gios) sau mediterană, astăzi Transilvania, şi
3. Dacia transalpina, astăzi Ţara Muntenească, Moldova, Bucovina şi Beserabia.
Centrul guvernului roman în Dacia era în Ulpia Traiană, precum s-au denumit apoi vechea capitală a lui Decebal, unde reziduia legatul imperatorului, care guverna cu digniţajtea^unui propretor, precum mărturiseşte lapida cifînscrisul ei, aice aflată : L. Annio. Fa-biano III Viro. Capitali Leg. Fletensis, Leg. Aug. Pro Provine. Dac. Ulpia Traiana sub dacii, mai cu samă din bîrne durată, s-au înfrumuseţat în urmă cu pompoase monumente, despre care ni mărturisesc astăzi ruinile de marmoră preţuoasă presămănate pe cîmpul Haţegului şi între care tupile se văd bordeile românilor, deştinzătorii Romei antice. De aice să întindeau în toate laturile căile militare pană la marginile Daciei, întărite din distanţie în distanţie cu castre, între care cea mai renumită cale este aceea numită Valul lui Traian, ce trece din Dacia ripense, prin Dacia transalpină, adecă prin şesul Ţărei Române, prin Moldova de Gios, pană la rîul Tiras (Nistru), staţia de pe urmă a viglelor romane.
MUNICIPIUM IAŞENILOR
Una din tăriile cele mai importante în partea răsăriteană a Daciei au fost cetatea Iassiorum, adecă a Iaşe-
300
301
nilor, în care, pe lîngă a ei poziţie militară şi titlu de municipiu, locuitorii aveau drituri de cetăţan roman, încă şi acel ele autonomie de a se guverna cu a lor legi proprii.
Iassii, zidită pe o mică înălţime, au fost din partea miazănoapte şi răsărit încinsă de un codru nestrăbătut de stejar, formînd aice o firească tărie, iar din partea de miazăzi şi apus şesul era acoperit cu un mare lac format de rîul lui Bah, a căruia ape, de la obîrşie pană la a sa gură, petrecînd parte prin şesuri, parte prin codri, erau mănoase şi nutreau acel lac ce forma una din tăriile nestrăbătute a cetăţei.
în astă cetate ganizonâ o cohortă a legionei XIII, numită a Iassiorum, compusă din veterani şi din colonişti, pe cînd alte cohorte a legioanei erau împărţite pe la cetăţile mărginene, Ovidiopol, Hotin, Doroca şi Su-cidava.
în tot cuprinsul imperiului roman religia domnitoare au fost pe atunce aceea a zeilor Olimpului, iar cultul religiei adevărate a creştinilor, uneori tolerată, iar alte daţi persecutată, se mistuia prin codruri şi prin groate. Asprimea persecuţiilor însă nu înfrîna zelul apostolilor de a purta lumina adevărului în părţile cele mai depărtate a pămîntului. De aseminea şi Daco-Romania avu apostolii săi, prin carii nu puţini din colonişti şi ostaşi romani îmbrăţoşase religia creştinească.
în numărul acestora era Sabin, tribunul oastei, şi fiul său Clavdie, centurion a cohortei sale. Deşi aceştia urmau prin asciins a se împărtăşi de cultul religiei lui Hs., totuşi a lor diregătorie li impunea îndatorire de a asista la publica serbare a religiei domnitoare. în una din aceste zile, asistînd în templul lui Mars, pe a căruia altar se înălţa statuia de bronz al acestui zîn a răzbelului, giunele centurion văzu între stol de giunele pe Domna3, fiia lui Ancus, preotul lui Mars. Frumuseţile vergurei, carea ca o statue velată a lui Praxiteles, neclintită în a ei devotament, sta între alte junele şi matroane, au subgiugat inima giunelui Clavdie. învins de
3 Numele Domna era familiar şi la romani, de asemene să chema  şi  soţia  imperatorului  Alexandru  Severu (Gh.A).
amori, fără a cugeta la piedici, prin peţitori au cerut de la bătrînul Ancus pe fiica sa de soţie. Acesta, în a lui însuşime de preot a lui Mars, crezu un har acelui zeu carile îi trimete de ginere un ostaş, însă cînd se apropia ziua ceremoniei de cununie, descoperind că Clavdie era creştin, i-au refuzat pe fiica sa, încît ambi giuni, ce erau în agiunul fericirei, prin asemene motiv se văzură nenorociţi, nici aveau altă mîngîiere decît pe mormîntul maicei Domnei a-şi giura eternă credinţă, convinşi că prin credinţa religiei respective făceau a amorului lor prosforaua cea mai preţuoasă. Domna, crescută în principii evlavioase, văzînd că amorul în loc de am-vrozie îi rezerva cupă amară, au hotărît a se consfinţi cultului vestalilor 4 şi întru asta au căpătat învoirea părintelui ei. Poziţia lui Clavdie ar fi fost mai grea de suferit, dacă un eveniment neaşteptat nu-i vinea în agiutor.
IAŞIENII ÎN SIRIA
Imperatorul Aurelian, născut în Dacia, agiungînd în 270 de la Hs. la domnie,- după ce au bătut în Europa pe goţi,, pe marcomani şi pre sarmaţi, vecinii Daciei, spre a asigura marginele imperiului în Asia şi a răzbuna numele roman în Persia, unde imperatorul Valerian su-ferisă mai nainte mare ovelire, au rînduit a se face o expediţie răzbelică, adunînd oastea din tot imperiul, chemînd şi cîteva cohorte din Dacia, între care era şi aceea a lui Sabin, carile au încredinţat a ei comandă fiului său Clavdie.
4 Vestale, preutese a zînei Vesta, erau la Roma însărcinate a întreţinea focul pe altarul ei şi înclatorite a păzi castitatea (fecioria) în cursul epanghelmei lor, ce ţinea 30 ani. Lăsînd a se stînge focul sau călcînd votul de castitate, vestala era osîndită de a fi de viu îngropată ; ele aveau mari privilegiuri civile. Fiindcă Vesta nu să mărita, apoa se pare că românii numesc nevesta pe femeia măritată (Gh.A.).
302
303
Toată Asia de sus, ce era devinită tributară a Romei, avînd în frunte pe Sapor I, regele Persiei, seu-turasă giugul roman. Imperatorul Valerian încăpu în mîinele lui Sapor, carile, după ce au măcelat în Meso-potamia păn la 100 000 cetăţăni romani, au tratat pe imperatorul ca pe un sclav şi îl întrebuinţa de scaun cînd avea să încalice, iar apoi, după doi ani de schingiuire, de viu l-au dispoiet şi pelea sa au aninat-o în un templu.
Totodată, Aurelian au însărcinat pe Odenat, regele de Palmira, ce era aliatul Romei şi îndanuit cu titlu de imperator a Orientului, de a se uni cu oastea romană. Acesta cu atîta aprozie şi noroc au combătut, că Sapor ar fi pierdut tronul, dacă Odenat nu s-ar fi omorît chiar de femeia sa, renumita Zenobia ; aceasta, în loc de a plini triumful soţului ei asupra perşilor, au încheiet cu duşmanii pace şi,' luînd titlu de imperateasă de Orient, au deschis romanilor răzbel.
Atuncea Aurelian, adunînd legioanele, şi aceea a ia-şenilor, au repezit marşul său, au răzbătut prin Tracia, pe la Vizant, au trecut Elespontul şi, lungind coasta Asiriii, au agiuns la rîpele lui Eufrat. Bitinia şi Capa-docia fură supuse, cu toată opunerea Zenobiii, a ei numeroasă oaste fu învinsă în Antohia, pe rîpele lui Oronte, şi la Edesa, sub muntele Liban, unde astă regină, în fruntea călărimei sale combătînd, au fost nevoită a se retrage şi a se închide în capitala Palmira.
Astă cetate numită Tadmar, întemeietă de Salamon, aşezată în un ocean arinos, era umbrită de numeroşi arbori de palme (finic), de la care îşi trage numele. Zenobia îndelung s-au opus domnitoriului lumei şi au întrebuinţat visteriile sale spre a cumpăra agiutor de la naţiile învecinate.
Acel întăi asalt Aurelian au făcut cu cohortele cla-ciene, cu care, ca cu compatriote, voia să împarte onorul luărei cetăţei. Insă asaltul fu răspins şi imperatorul rănit de o săgeată. Spre a grăbi supunerea Palmirei, Aurelian propusăse Zenobiii condiţii onorabile, încît eap înmîndrită, i-au făcut răspunsul următor :
„Zenobia, regina Orientului, cătră Aurelian August. Nu prin scrisori, ce prin arme să poate căpăta supunerea cerută. Ai cutezat a-mi propune să mă supun ţie ! Nu uita că odineoară Cleopatra au preferat moartea decît serbia. Saracenii, perşii, armenii vin în agiutorul meu ; ce vei face în contra puterilor unite cu a mea, tu pre carile hoţii arabi în mai multe rînduri au fost spăriet ? Cînd mă vei videa păşind în fruntea aliaţilor mei spre a te combate, nesmintit că vei înceta a mai triimete ordine sumeţe, ca cum ai fi acum al meu domn şi vin-citor."
Acest răspuns au vederat neputinţa a lua Palmira prin trataţii. Aurelian au lăsat o puternică oaste înaintea cetăţei şi însuşi s-au repezit cu legioana iaşenilor asupra perşilor, pe carii i-au învins. Lipsită de agiutor din afară, şi din năuntru de proviant, neputînd a mai rezista, Zenobia au hotărît a nu încăpea măcar în mâinile romanilor, drept care, încăreînd toate odoarele sale pe o cămilă răpede, favorată de întunericul nopţii, au ieşit din Palmira şi, furişîndu-se prin viglele romane, s-au îndreptat la Eufrat, cu scop să scape în Persia. Aurelian, aflînd aceasta, au pornit un corp de cavalerie sub comanda lui Clavdie, carile au agiuns pe regina în minutul cînd ea umbla să treacă rîul. Aurelian au iertat viaţa cetăţănilor Palmirei, dispoindu-i însă de toate averile lor. Soldaţii cereau moartea reginei ; spun că, cuprinsă de nenorocire, ea au mîntuit viaţa împuţind cauza răzbelului miniştrilor ei, între carii cel întăi au fost filozoful grec Longhin 5, încît acesta, ca autorul scrisorei Zenobiii cătră Aurelian, au răscumpărat prin a sa moarte viaţa Zenobiii.
Dar abie să depărtasă Aurelian de la Palmira, locuitorii reluară armele, încît imperatorul, plin de urgie, reconducînd oastea, au luat cetatea cu asalt şi au trecut sub sabie toată împoporarea. In astă vinceală cohorta iaşană mai ales s-au ilustrat, însă triumful ei au răscumpărat prin perderea lui Clavdie, despre care nu s^au putut afla nici o urmă. Răscoala Galiei, unde guverna
5 Longhin, renumit filozof, de la carile ne-au rămas tratatul despre frumosul şi sublimul (Gh.A.).
304
305
Tetricus, care voia a scutura giugul Romei, chemă pe Aurelian din Asia la apusul Europei. Aice el au învins pe britani şi pe spanioli şi, după ce au păciuit Orientul şi Apusul, senatul şi popolul roman i-au decretat onorurile triumfului.
Dar aceste vincele Aurelian le-au întunecat prin fanatismul religios, ca un închinători zelos a idolilor, mai ales a soarelui. Pentru că mumă-sa fusesă preoteasă a zeului de soare, el au ordonat persecuţia creştinilor în tot imperiul, încît acii credincioşi erau persecutaţi întru toate ca nişte duşmani a societăţii, şi uneori persecuţia prorumpea în măcilărie. Numai paginilor era învoit în publică pompă a tămîia pre idoli ; aruspiţii (popii) urmau a prezice viitoriul statului şi a oamenilor din zborul paserilor şi din mănuntaile victimilor (jertve). Creştinii cu anevoie găseau cîte un azil unde să se poată ruga înaintea sîntului semn a crucei.
într-o zi, menită pentru celebrarea închinătorilor lui Hs., ce era agiunul Invierei, un giune oştean creştin, sosit la Roma chiar atuncea, căutînd a recunoaşte pe confraţi spre a putea serba Pastele, ieşind din cetate să rătăcea între mormintele cele strălucite care sînt înşirate de-a lungul căii numite Via Appia, cînd spre sară văzu oameni carii se îndreptau cătră unul din acele monumente, unde apoi ca nişte umbre să făceau nevăzuţi. Curiozitatea îl împinsă într-acolo şi mult s-au mirat că din cîţi intrasă în o groapă, nici unul nu mai ieşea afară. Drept aceea, întrînd şi el în năuntru, se văzu în catacombele6 cele faimoase care se întind supt toată Roma. In mai multe părţi se înfăţoşau acolo galerii, care din distanţie în distanţie erau iluminate cu candele atîr-nate la bolta stîncilor, în a cărora păreţi se vedeau săpate nişe pline cu secrii de morţi. In zadar giunele oştean pleca urechea spre a putea auzi vreun sunet dupre carile ar fi putut să îndrepte paşii lui prin mezul acei
6 Catacombe, groate sau gropi subpămîntene, în care cii vechi astrucau pe morţii, cînd nu-i ardeau; catacombele cele mai faimoase sînt acele de Neapoli si cele din Roma a sîntului Sebastian (Gh.A.). '
genuni mute, uncie nu auzea alta decît bătaia inimei sale. El voia a se înturnă. îndărăpt, însă, apucînd o cale falsă, în loc de a ieşi, el mai mult să înadîncea în acel laberint. Alte nouă galerii, care se deschideau înaintea, sporeau a sa nedumerire. El repezea uneori mersul, alte daţi sta pe loc spre a asculta eco păsurilor proprii, carii repetînd răsunau prin boite şi semănau că oarecine l-ar fi urmărind.
Osteneala şi a sa îngrijire agiunsăse amu la un grad ameninţător, cînd, ia un punct unde se deschideau mai multe galerii, la lumina cea sarbădă a lampei depărtate, au descoperit, şăzînd în răspîntie, pe un om atît de în-adîncit în gînduri, încît se părea că nici au simţit ve^ nirea altuia. La astă vedere mîngîitoare, oşteanul au reţinut nu numai pasul, ce încă şi suflarea, aşteptînd rezultatul acestei întîlniri. După cîteva minute de adîncă tăcere, bătrînul, căci aşa i s-au părut, aruncîndu^se în genunchi, după o suspinare, au strigat: „O, Dumnezeule al creştinilor, întoarnă-mi pe fiul meu Clavdie !" în acel moment oşteanul se proşternu la picioarile bătrînului, căci Clavdie recunoscu în el pe părintele său.
Astă scenă, tîmplată în asemenea loc misterios, s-ar fi părut fiecăruia din aceşti doi efectul fantaziei, dacă în a lor strînsă îmbrăţoşare n-ar fi simţit bătaia inimilor şi dacă lacrimile ambilor nu s-ar fi amestecat pre feţile cele aplicate una pe alta.
Acea întâie a lor mişcare au fost a mulţămi Dumnezeului creştinilor pentru o norocire atît de neaşteptată. Lăsăm pe altă dată Istorisirea cazurilor care, din două depărtate părţi a pămîntului, neaşteptat au întrunit pe fiul cu părintele ; vom zice numai că Sabin, amu în a sa însuşime ele prefect a Daciei, au adus atunce la Roma transportul aurarului minelor esploatate în Dacia în cursul anului, spre darea socotelilor despre administraţia coloniilor. So-ind la Roma, el au auzit faima de mult răspândită că fiul său Clavdie ar.fi perit în Siria şi astă noutate, pătrunzînd de durere inima părintească, îl conduce la catacombă, spre a alina a sa durere prin agiutorul religiei. Ist moment a bucuriei neaşteptate s-au
306
307
consfinţit prin sărbarea triumfului creştinătăţii, căci acele catacombe, acele galerii subpămîntene tunecoase conduceau la altarul adevăratului Dumnezeu, Sabin, lu-ind de mînă pe fiul său, i-au promis şi altă mîngîiere. După o scurtă înaintire, o armonie în asămănarea ho-rului spiritilor cereşti ieşea din fundul acelor locuri mor-mîntale ; acele sonuri încetau şi re-nviau pe rînd. Agiungînd la capătul galeriii, ochii lui Clavdie se sclipiră de masa candelilor care înluminau un mormînt cununat cu flori, unde un cuvios bătrîn arhiereu serba misteriile Învierii. Un hor de giuni şi altul de giunele cununate, cu hobote albe învălite, stînd în giurul mormîntului cîn-tau armonioase rugăciuni. Niciodată un spectacol mai măreţ nu s-au înfăţoşat înaintea ochilor lui Clavdie, carile din minune păşea în minune, însă aceste nu agiun-săse încă la a lor culme. Intre horul giunelelor i se înfăţoşa o fiinţă care, ca o statue velatâ din epoha lui Praxiteles, în a ei evlavie ţintea ochii asupra mormîntului ce era simbolul adorării creştinilor. In acea figură Clavdie recunoscu pe Domna, şi dacă sfinţenia locului nu l-ar fi împedecat, el ar fi străbătut pană la dînsa. însă chiar atuncea încheindu-se solenitatea, cu stîngirea luminilor giunelile cu a lor matroane s-au tras prin alte coridoruri, încît Sabin pe unde au venit au condus pe fiul său, ce era în îndoială de vis sau de fantazie cîte au văzut în ist azil misterios. Ieşind din catacombele cele tunecoase, părintele şi fiul se înturnară la Roma, conduşi de lumina lunei. în cursul mergirei, Sabin au esplicat fiului său şirul evenimentelor a cărora dezlegare întru atîta au căşunat a ambilor mirare. Domna, care, precum o ştim, diziluzionată în amorul ei cătră Clavdie, după ce-i giură eternă credinţă şi viaţa sa au fost consfinţit cultului zînei Vestei, cu ocazia purcedirei lui Sabin la Roma, unde conducea visteriile anuale a Daciei, l-au acompaniat cu Ancus, părintele ei, spre a fi aşezată în templul acei zîne. Cînd se aflau călătorind pe Marea Adriatică, de la Pola la Ravena, fiica cu matroanile erau îmbarcate în un vas, iar părintele ei cu alţi aruspiţi în alt vas. Surprinsă fiind flotila de o furtună înfricoşată,
aruspiţii7 cu Ancus, spre a căpăta agiutorul ceriului, prosforau rugi şi sacrificii lui Posidon, zeul mărilor, iar Sabin cu ai săi îndrepta rugăciuni cătră adevăratul şi unul Dumnezeu. în pericolul în care plutea şi Domna, s-au adresat şi ea cătră Dumnezeul creştinilor, giuruind, de se va mîntui, să îmbrăţoşeze credinţa lor. Din minune au din tîmplare, vasul cu aruspiţii şi cu părintele Dom-nei s-au acufundat, dar acel cu Sabin şi Domna au scăpat, încît giunea, credincioasă giuruinţei, au îmbrăţoşat de atuncea cultul creştinesc şi din vestală să făcu zeloasă creştină.
Evenimentile atît de neaşteptate cît şi duioase pentru inima lui Clavdie l-au ocupat în restul nopţii, şi serbarea zilei învierii lui Hs. au fost pentru dînsul şi ziua învierei unei speranţe de mult pierdute. Aşadar, mer-gînd cu părintele său la forumu lui Traian, unde Domna locuia pe lîngă o matronă, sora lui Sabin, Clavdie au revăzut după doi ani pe ogetul dorinţei sale. Intîlnirea giunilor în asemenea împregiurări, în o zi atît de strălucită pentru creştini, era significativă pentru inima Domnei, care, pătrunsă de credinţa cea mare, vedea în a ei soartă nu o tîmplare, ce hotărîrea lui Dumnezeu. Deci, după ce amanţii au petrecut un şir atît de îndelungat de cercări crude, s-au convins că ceriul i-au întrunit amu spre a nu se mai despărţi, încît, amintindu-şi şi de giurămintele ce depusăse în municipiune Iaşilor, pe mormîntul maicei, amu, după binecuvîntarea părintelui, au primit în catacombe, pe altar, de serventul creştin, şi sânta binecuvîntare. Ist eveniment era unul din epizodele interesante, căci înfăţoşîndu-se Clavdie înaintea cohortei sale, oamenii ce îl ştiau mort la asaltul Palmirei au rămas în nedumerire, pană cînd multe le-au istorisit despre acel caz şi a sa vrednică de mirare păstrare. Adevăr este cum că în mijlocul bătăliei înaintea Palmirei  Clavdie s-au făcut nevăzut, căci, aprins de o
7 Aruspiţii, preoţi romani numiţi aşa de la Ara (altarul) şi inspeţio, cercetez; aceştia preziceau viitoriul dupre mişcarea victimilor (jertfelor) înaintea sacrificiului şi din cercetarea măruntailcr, după a lor sacrificare (Gh.A.).
308
309
aprozie necumpenită, cu mică ceată de iaşeni au urpiărit pe un stol asirian care transporta din Palmira odoarele statului, însă el cu ai săi căzu în o cursă de duşmani. Aceştia, prin număr covîrşitor încungiurîndu-1, uciseră pre toţi, afară de Clavdie, carile greu rănit fu găsit a doua zi de un samaritean filantropic. De cătră acest creştin vindecîndu-se după suferinţe îndelungate, fu în urmă condus la Tir, unde cu neguţitori fenicieni s-au transportat în Italia, la Tarento, şi de acolo veni la Roma, precum s-au zis, în agiunul serbărei învierei.
Apropiindu-se şi ziua în care cohortele iaşenilor aveau a se înturnă în Dacia, giunele cu soţia sa au vizitat cetatea cea nemuritoare şi mai ales monumentul ce au consfinţit vincelile şi triumful romanilor în Dacia. Acesta era forul (piaţa) numită a lui Traian, în mezul caria se înalţă vrednica de mirare colona coclidă, avînd pe dinăuntru formă de culbec. Intre toate forurile, acesta le întrecea cu frumuseţea şi cu mărimea, fiind îm-pregiurat de arcuri, de temple, de coloane şi de statue. în porţile templului consacrat de Adrian se admira calul de bronz a lui Traian, în altă lăture faimoasa bibli-otică Ulpia, întemeietă de Traian şi împodobită cu sta-tuele filozofilor, mai era bustul lui August scuipit în ambră şi o statue a regelui Nicomed săpat în avoriu, dar opera nemuritoare se înalţă în mezul forului, colona lui Traian. Ist monument e compus de 34 bloci (colaci) de marmură, în care pe dinafară şînt seulpite 2 500 figuri, înfăţoşitoare lucrărilor espediţiei şi a răzbelului lui Traian în Dacia, iar pe dinăuntru 185 scări conduc în vîrful colonei, unde se înalţă statuea de bronz al acestui imperator. în acel for, călătorii dacoromâni ascultau declamaţiile compunirilor care poeţii făceau în onorul zilei de serbarea triumfului ce se apropia. Căci Aurelian, înturnîndu-se din Orient, întrasă cu flota sa în portul Ostiei şi pe Tibru se . înainta spre Roma. De aceea din tot cuprinsul imperiului se adunau deputaţii, şi capitalia lumei se învesti pentru acea solenitate cu toate podoabile maiestăţei sale.
TRIMFUL   LUI   AVRELIAN8.
Triumful lui Aurelian au fost din cele mai strălucite, la care făceau parte asiaţii, goţii şi vandalii. Serbarea triumfului senatul au statornicit a se face ia XI calende marţi, numit Palilia, ce era 1028 aniversală de la zidirea Romei. Imperatorul, învestit în tunică albă şi împodobit cu cunună de laure, stînd în carul cel preţuos, carile în loc de patru cai albi era tras de patru cerbi, cu pompă trecea pe la circul Flaminium, şi acel numit Maximus. El era propăşit de senat şi însoţit de popor, toţi oamenii în alb învestiţi. înaintea imperatorului se duceau despoierile şi prăzile luate de la duşmani, icoanele cetăţilor şi a imperiilor cucerite ; se vedea carul de răzbel a regelui Sapor şi a altor regi, Tetricus şi fiii săi în vestminte imperiale păşeau pe gios, dar spectacolul eeî mai măreţ şi dureros înfăţoşa regina Zenobia, expusă în faţa Romei a suferi ovelirea cea crudă a scalviei. Ea era stolită cu toată pompa de împărăteasă a Orientului, purta pe cap "o coronă, mantia ei era cusută de diamante şi petre preţuoase, încărcată cu atîta greutate, încît tîrî-itoarea tabarului o susţineau sclavele sale, iar mîinele ei erau cătuşite cu obezi de aur. Alăturea cu dînsa păşea un fiu a ei, şi un lictbr ducea o tablă cu înscrisul următor;: Vincula fert lila qua tulit arma mânu! (Obezi poartă mîna care ridicase arma). După aceştia se conduceau victimele destinate a se sacrifica, şi apoi vinea oastea care purtasă astă vinceală, între care păşea şi cohorta iaşienilor, toţi soldaţii erau lauriaţi, mulţi duceau premiile cîştigate, răsunînd cuvîntul de bucurie : Io triumphe ! Vineau şi cîntăreţii carii ziceau imne în onorul triumfătorilor şi băfrînd pe scuturi de bronz sunete de vinceală.
în ist "mod păşea cortejui pe straiele cu flori per-seminate pană la Capitol, şi după ce au depus rugele şi prosforalile înaintea lui Gioe Capitolin, imperatorul cu
8 Triumful, ceremonie, pompoasă care S.P.Q.R. senatul şi poporul roman acordau acelora ce prin fapte strălucite meritau recunoştinţa patriei (<5h.A.).' "
aio
311
senatorii au celebrat ospăţul cel mare, după care au asistat cu tot poporul la giocurile publice, urmate în curs de trei zile. După încheierea serbărilor triumfului, regina Zenobia se trasă în un palat care Aurelian i însemnase în apropierea Romei, aseminea şi ceilalţi regi fură cu umanitate trataţi.
ÎNTURNAREA LEGIOANEI IAŞENILOR DE LA ROMA ÎN DACIA
Cohortele iaşienilor, căpătînd ordin a se înturnă în Dacia, se şi pregătiră sub conducerea lui Clavdie, carile, pentru a iui aprozie şi minunată mîntuire, fu premiat cu gherdana onorifică şi denumit Torquatus.
Luînd deci împreună cu ordinile imperatorului şi adio de la cetatea Roma, cohortele purcesără în depărtata lor cale, spre a putea în urmă a se răsufla în Dacia, în sînul familiei lor, atît de ostenelile răzbelului, cît şi a călătoriei. Ele agiunsăse dintâi la Ravena, port renumit, unde staţiona atuncea flota militară, iar astăzi se află sec, fiindcă prin o lucrare fizică a globului apele Mărei Adriatice pe încet se retrag aicea de la coasta răsăriteană a Italiei în depărtare de trei mile şi împresoară coasta cea apusană a Dalmaţiei. După o scurtă petrecere în astă renumită cetate, călătorii, cu agiutorul vîntului african, agiunse la Pola, cea mai renumită cetate şi port a peninsulei de Istria.
Pola, rezidenţia proconsolului Iliriei, era plină de zidiri măreţe, temple, arcuri, amfiteatre, încă din epoha imperatorului August, despre care şi astăzi se văd ruine măreţe. Mai ales Clavdie şi Domna admirau palatele soţiei a doua a imperatorului Alexandru Septim-Sever, numită de asemenea Domna, care nume era popular a femeilor dacoromâne.
De la supunerea Daciei, romanii statornicise o cale militară prin Iliria pe la Sirmium la Dunăre şi pană la Tiras, în marginea Daciei. De-a lungul acestei căi s° aflau din distanţie în distanţie cetăţi cu garnizoane si
cu proviant pentru ostile trecătoare, care nu încetau a se strecura din Italia în Dacia şi viceversa.
Astă parte a călătoriei au fost din cele mai ostenitoare, în priivirea greutăţilor teritoriale, şi între care calea mergea de-a curmezişul munţilor Iliriei, pană cînd cohortele au agiuns în calea rîului Saus, astăzi numit Sava, a căruia curs lungind ele s-au destins la Sirmium.
Cohortele au repozat un timp mai îndelungat în astă cetate interesantă pentru moartea imperatorului Marcu-Avrelie. Clavdie cu soţia sa au vizitat mormîntul acestui imperator, născut în Roma la 121 de la Hs. De Adrian ales de succesor, Marcu-Avrelie i-au urmat în 161 de la Hs. la imperiu. El au mers în persoană asupra duşmanilor şi au purtat o strălucită vinceală, au organizat pretutindenea magazii de grînari pentru îndestularea poporului, au vizitat provinciile şi le-au păciuit prin a sa înţălepciune şi clemenţă. Istoriografii i impută persecuţia creştinilor şi că au prea tolerat nerînduielile soţiei sale Faustina, dar prin a sa moderaţie, înţălepciune şi aprozie Marcu-Avrelie au reprezentat filozofia aşezată pe tron şi au realizat cuvîntul lui Platon că „popoarile nu vor fi ferice decît atuncea cînd filozofii se vor face regi". Pe cînd junii vizitau monumentile care mărturiseau faptele acestui imperator, bătrînul Sabin recitea scrisurile morale care Marcu-Avrelie le-au compus în limba elină şi le-au dedicat sie sub titlul : „Cătră mine", în care scriere rezonează învăţătura acestui moral-
De aice cohortele, păşind de-a lungul rîului Saus, au agiuns la Taurinum, astăzi numit Beligrad a Serviei (Taurunum ubi se Saus Istro Immiscet, C. Plinii hist. nat. Lit, III, cap. 28), unde acest rîu se varsă în Dunăre.
PASUL PORTEI DE FER
Cohortele au apucat de-a lungul Dunării drumul în Mezia, pe carile, cu două secule mai înainte, călcase legioanele lui Traian pentru răzbelul dacic şi pre carile l-au săpat şi zidit cu mare osteneală în stîncele cele
312
313
urieşe ce îngrădesc cursul apelor Dunărei. Aceste lucrări gigantice mărturisesc nu numai spiritul cel întreprinzători a romanilor, ce încă şi a lor artă de a construi tunele (hrube) prin sînul munţilor şi drumuri zidite care au supraveţuit 18 secoli.
Pe astă cale măiastră, săpată în coasta rîpilor Dunărei, cohortele cu toată a lor pojijie au păşit, cu neputinţă fiind vaselor a trece cataractele periculoase, numite astăzi Poarta de Fier.
Malurile rîului de stînci colosale, înalte peste 2 000 palme, oable ca un părete, apropiete aice pană la 700 palme, strîng în o adîncime de 200 palme undele Dunărei, care, răsfrînte de numeroase stînci ce formează creasta fundului albiii sale, fac răpecle vîrteje, saltă în aer în rouă prefăcute şi fac un răsunet asurzător, prin care se adaoge înfiorarea acestei scene sălbatice. Ista au fost pasul carile mai multă osteneală au costat oastei lui Traian, ce cu mîna sa au săpat la aceste căi minunate ; însuşi Decebal s-au înspăimîntat de astă lucrare ce i-au vederat geniul roman, carile şi astăzi încă. este de mierare lumei. Ist punct maiestos şi totodată înfiorători aii fost ales legioanele spre a săpa în sînul granitului o tablă ţinută de doi genii înaripaţi, avînd de ambe laturi cîte un delfin, a cărora cozi formează un arc în care stă vulturul roman ; următoare cuvinte amintează trecirea marelui Traian :
IMPER.   CAES.   D.    NERVAE.   FILIUS   NERV A   TRAI ANUS.
GERM. PONT. MAXIMUS. IMPERATORUL   CESAR, FIU   A DIVULUI   NERV A, NERV A TRAIAN, GERMANICUS, PONTIFEX MAXIMUS. ' .
Ca pe o cale aeroasă, velată de aburii cei deşi ce fumegau din undele cele turbate a Dunărei, Clavdie păşea pe gios în fruntea cohortelor; iaşenilor, urmat de Sabin cu Domna. Călătorul şi astăzi reţine aice pasul spre a ceti înscrisul memorabil pe care îl apără sălbatica poziţie ne-nvinsă şi îl respectează 18 secoli. Trecerea, cohortelor prin acest pas au ţinut două zile, pană s-au lărgit locurile şi calea s-au destins în cîmpul deschis. ,;•
•PUNTEA LUI. TRAIAN
Lungind prin Mezia rîpa;dreaptă a Dunărei, legioana iaşenilor au agiuns la Pontes, adică la locul unde marile Traian, la 103 după Hs., au făcut peste rîul Dunărei puntea cea vrednică de mirare. Astă punte, construită di arhitectul Apolodor, în o lungime de 3 400 palme romane, să compunea ele 20 pilaştri (stîlpi) de piatră, zidiţi pe fundul stîncelor subapatice, între sine de 170 palme depărtaţi, grosimea pilaştrilor au fost de 60, iar înălţimea de 170 palme, preste care se întindeau 21 bolţi gigante, avînd la fiecare capăt a puntei cîte un castru puternic (cetate) păzit de o număroasă garnizoană ; toată lungimea punţei era de 4 600 palme.
Repozînd cohortele aice mai mult timp, au dat giu-nelui Clavdie ocazie a cerceta minunele acestei punţi măreţe, de care aseminea nu se mai fac în lume, minunată nu numai pentru lăţimea, repegiunea şi adîn-cimea apelor, ce încă pentru greutatea a zidi aseminea edificiu în faţa unui duşman atît de puternic precum erau dacii. De aceea Traian însuşi în persoană au fost faţă în tot cursul lucrărilor, dînd de aice ordinile sale pentru mişcările militare. Decebal, ne-mpăcatul duşman a romanilor, după ce s-au întărit şi au chemat la arme tot poporul şi pe alţi varvari, aliaţii săi, apoi au mai cercat prin tradiment (prodosie) a omorî pe Traian. Aice, la Pontes, venise în cursul lucrărilor doi varvari, ce se ziceau fugari de cruziile lui Decebal. Dar descoperin-dii-se scopul ucigaşilor, carii cît pe ce aveau să izbutească fapta, fură osîndiţi la moarte, despre care tîmplare mărturisea tabula de legioane iaşienilor dedicată şi în murul cetăţei îngropată, cu următoare cuvinte:
Fortunae, avg. omnipotent. Ubi. eras Rhamnusia. ubi. eras. Quantum, abfuit, ne, Roma, lugeret Sed, vivit Traianus. Ve. Ubi. Decebale. Miles. Leg. VI et XIII. Devotis. Capitibus.
314
.315
Fortunei (norocului) augustului atotputernicului. Unde erai, Ramnusia 9, unde erai. Puţin au lipsit a nu se întrista Roma. Dar Traian e viu, vai de tine, Decebale ! Aceste cu capite plecate le-au prosforat Ostaşii legioanei VI şi a XIII a iaşenilor.
După ce s-au gătit puntea, Traian în persoană au deschis răzbelul al doilea asupra dacilor şi, trecînd Dunărea, au Intrat în Dacia. Faptele măreţe ale acestui răzbel Clavdie le admirase la Roma sculpite pe Colona Traiana unde de la trecerea lui Traian peste Dunăre pană la încheierea răzbelului sînt cu măiastră artă toate evenimentele în basoreliev10 înfăţoşate, încă şi acel di pe urmă, în oare Decebal, închis în capitala sa Sarmi-zeghetuza, spre a nu cădea de viu în mîna romanilor, au băut venin împreună cu toate căpiteniile sale. Dar visteriile şi odoarăle le mistuise în un mod nou, adică îngropîndu-le în albia unui rîu, a căruia ape le abătuse, şi iar după mistuire le-au lăsat în cursul lor, omorînd pre toţi lucrătorii spre a nu descoperi secretul. Romanii însă îl aflasă şi tot prin asemenea operaţie dizgropară ascunsa avere. Pentru toate acestea fapte mari, Traian au sacrificat zeilor, au triumfat a doua oară în Roma, s-au denumit Dacic şi după moarte s-au as trucat sub a sa colonă. Faima şi respectul numelui său era atît de mare, că urarea cea mai frumoasă ce făcea senatul unui prinţ era zicătoarea : Felicior Augusto, melior Traiano, adecă: Să fii mai ferice decum August, mai bun decît Traian.
Dar puntea amu nu mai sta precum ea de la Traian era urzită, numai Colona Traiană ni păstrează în Roma icoana cea adevărată, căci imperatorul Adrian, urmaşul lui Traian, au ordonat a se sfărîma bolţile, încît numai pilaştrii cei gigantici, în curs de 150 ani rămaşi în pi-
9 Ramnusia sau Nemesis, zîna urgiii, se adora la Roma şî la Atena, unde-i era statua sculpită de un elev a lui Fidias (Gh.A.).
10 Basoreliev, cuvînt italian, însemnează o scultură care se înalţă de pe un fund plan, precum ar fi o figură dispicată şi cu partea dispicată pe un fund lipită (Gh.A.).
cioare, se luptau atunce cu undele cele furioase a rîului, iar comunicaţia între ambe rîpi se întreţinea prin vase. Motivul surpării punţii istoricii îl atribuiază la invidia ce ar fi avut Adrian despre astă punte minunată, ce era totodată şi monument neperitor a lui Traian ; alţii atribuiază sfărîmarea punţei ca o măsură de asigurare, spre a nu înlesni varvarilor trecerea Dunărei ca să atace coloniile romane din Dacia.
CĂLĂTORIA PE VALUL LUI TRAIAN
Legioana iaşenilor cu toate unelte răzbelice trecu rîul pe malul stîng şi se îndrumă pe calea lui Traian, care ducea pe la cetăţile Amutrium (lîngă Craiova), preste rîul Aluta, Pinum (Bucureşti), Tiasum (Focşani), de aicea, lăsînd în dreapta Axium (Galaţi), s-au suit de-a lungul rîului Agarus (Şiret) pe la Romanus (Roman), şi de aicea spre apus la Municipium Iassiorum (Iaşii), unde staţiona centrul acestei legioane.
In toată calea de la Roma pană în Dacia, cohortele s-au urat cu onor militar şi cu demonstraţii de bucurie, dar, apropiindu-se de staţia garnizonărei sale, ele s-au întâmpinat de deputaţii venite în a ei întâmpinare de la Sucidava (Suceava), Baraca (Boroboi), de la Paloda, (Ţuţora), Piru (Mira şi Crăciuna), Taifalia (Bîrlad) şi de la castrul Turis n, pe rîul Porata, în sus de Municipium Iassiorum, ce era una din cele mai puternice tării.
INTRAREA IAŞENILOR ÎN MUNICIPIUL
Cohortele, întrînd în Municipiul, au serbat un feli de triumf. Ostaşii, după atîtea fapte eroice, ostenele şi
11 între multe cetăţi de pe marginele Daciei Transalpine, Turis (Turnu) era mai tare ; poziţia sa se pare a fi fost pe la Hucu, lîngă Prut. De la tăria Turis au rămas numele ocolului Turle (Gh.A.).
316
317
îndelungată călătorie, se reaşezară pe la staţiile lor, spre a gusta despre o parte repaosul în sînul familiilor şi spre a se deda la a lor îndatorire de păzitori a marginilor imperiului şi de cultivatori a ogorilor sale. Bucuria fu generală, părinţii şi afinii acelor rămaşi în Siria se mîngîiau că ii pentru gloria patriii au perit, iar cu acii înturnaţi se bucurau că au rămas pentru a ei apărare.
Dar Clavdie şi Domna mai aveau a împlini şi alte îndatoriri. Ei nu au uitat că păzirea cea cu sfinţenia a giurămîntului de eternă credinţă, ce cu doi ani mai nainte depusese pe mormîntul maicei, au produs a lor ferice unire; de aceea n-au pregetat a vizita acel sînt azil, unde, în colombarii, dupre ritul roman, repoza cenuşa mortului ars şi păstrată în urnă (vaz) de marmură. Aice, pre lîngă rugăciunele cătră adevăratul Dumnezeu, a nu se îndura de sufletul unei fiinţe ce nu văzuse pre pămînt raza adevăratei religii, consoţii de-puseră, dupre ritul roman, în lacrimatorii12 a lor lacrimi de flască duioşie şi durere. Ambii au vizitat apoi pe un săhastru creştin ce fusese lui Clavdie de învăţători. în coasta dealului ce se înalţă din partea de amiază a Municipiului Iaşilor era un codru de romani consfinţit zeului Pan, de unde şi pană astăzi poartă numele Paun.
In sînul acestui munte petros, creştinii, pe cînd aspru se persecutau ele cătră imperatorul Caracala, au fost săpat catacombe, spre a li fi de azil şi totodată a putea plini în ascuns ritul religiii. Aicea petrecea acel săhastru renumit pentru a sale adînci bătrîneţe, evlavie şi înţă-lepciune. Ist bătrîn, anume Cozim, carile în giuneţe fusese ostaş şi cu a sa cohortă garnizonasă la Cartago în Africa, ascultînd acolo cuvîntul sfîntului Chiprian, se creştină şi se făcu zelos închinător al adevăratului Dumnezeu, a căruia dogme în bătrîneţe le predica în Dacia. Acesta nu înceta a plini a sa chemare, luminînd pe concetăţenii săi prin dezvălirea adevărului, care, cu toată asuprirea din partea idololatrilor, începu a răzbate şi a domni orizonul lumei.
12 Lacrimatorii, vase de lut sau de steclă ce se găsesc în colombarii (morminte) rămase şi în care familia depunea lacrimile durerei sale şi miresme (Gh.A.).
318
Dar pe cînd coloniile Daciei se întăreau, şi prin es-ploatarea productelor aurăriilor (băilor metalice) se revărsau avuţii în sînul eapitaliei Roma, virtutea antică din zi în zi lîngezea într-însa şi răul se lăţea prin tot imperiul. Luxul, corumperea, dispreţul legilor subminau (surupa) edificiul cel moral şi politic pe care se întemeia mărirea şi trăinicia guvernului. Popoarile subgiu-gate, cînd dintr-o parte, cînd din alta, ameninţau şi călcau imperiul. Triumfător asupra varvarilor, Aurelian s-au aplicat a stîrpi duşmanii dinăuntru, adecă corumperea tribunalilor şi desmoralitatea publică. Dreptatea sa-i atrăgea respectul, dar asprimea îl făcea temut; ca idololatru el începu a persecuta pe creştini, cînd o nouă răsculare a perşilor l-au nevoit a purcede iar în Asia, unde multe popoare să alease spre a scutura giugul roman.
Dar tot atuncea goţii, sciţii şi savromaţii, folosin-du-se de acel răzbel care chema legioanele romane in Asia, să rădicase cu oaste nenumărată spre a încălca Dacia. Astă poziţie critică ău îndemnat pe Aurelian a lua hotărîrea cea fatală pentru soarta acestor provincii de "a retrage la 273 după Hs. toate legioanele din Dacia şi a muta staţia lor peste Dunăre, în Mezia. Parte a legioanei iaşenilor imperatorul rîndui a-1 acompania în Asia, iar o parte, întărită pe rîpele Dunării, era destinată a apăra marginea cea nouă a imperiului, pană atunce pană cînd va fi cu putinţă a reocupa iar Dacia. Totodată cu sosirea ordinului cătră legatul Daciei, veni ştiinţă că barbarii, nu numai cii înarmaţi, ce cu tot a lor popor, cu turme şi pojijie, au purces asupra Daciei, ca să se aşeză într-însa. Asemene repegiune au sporit greutatea strămutărei legioanelor şi mai ales a locaşilor colonilor, între care un număr însemnat era din oastea auxiliară din Galia, Batavia şi Ispania, compusă în parte de oşteni neexperimentaţi.
Mai nainte de a proceda la plinirea ordinului, toate căpiteniile Daciei Transalpine superioare, numită mai speţial Dacia Mlavă13 (Moldova), după ce s-au consfă-tu-it despre modul întrunirei centurioanelor răspîndite şi
Traiani Res gestae, b. Manert. (Gh.A.).
319
despre transportul uneltelor militare, în o singură şi aceeaşi zi se dădu foc la toate cetăţile mărginene, şi garnizoanele lor se îndrumară spre cetatea Gaput Bovis, de la gura rîului Ararus (Şiret). Iar colonii agricoli, cu a lor turme şi cu cîte au putut lua, s-au tras la munţi, spre a putea hălădui în locuri tari pană la înturnarea legioanelor.
PĂRĂSIREA ŞI ARDEREA MUNICIPIULUI IAŞII
Dureroasă şi măreaţă au fost icoana ce înfăţoşa emigrarea legioanei XIII de pe pămîntul cîştigat cu sîngele strămoşesc, pe care în curs de doi secoli au prelucrat cu braţiie sale, în a căruia sîn zăceau cenuşile părinţilor şi ale caria tării, monumente şi podoabe însuşi urzitorii erau amu nevoiţi a le prosfora focului, spre a nu fi ciuntite şi dezonorate de varvari. Veteranii, nedeprinşi a întoarce spetele duşmanilor, nevoiţi amu a urma disciplinei militare, deşi cu murmură, se supuneau ordinului ; dar bătrînul tribun Sabin, ce în tot cursul vieţei i conduse la atîtea vincele, neputînd suferi asemenea catastrofă, de durere muri în cetatea Iaşilor. Spre a nu lăsa streinilor rămăşiţele cele preţuoase, Clavdie fu nevoit, dupre ritul idololatrilor, a-i arde corpul şi într-o urnă a lua cu sine acele relicvii a pietăţei filiale. într-o zi înnourată, în care cerul să pare că se asocia cu întristarea publică, au urmat ieşirea cohortei şi a împo-porărei iaşenilor din Municipiul, a căruia flacără lumina calea celor ce părăsau şi în depărtare acelora ce încălcau patria. Castrul părăsit, forul cu a lui templu, cîmpul lui Marti, unde ostaşii esecutau eserciţii, circul în care se dau spectacole marţiale, şi alte case publice, deşi modeste, dupre starea unui municipium provincial, toate se lăsase în prada elementului stîrpitor, care mistuia în sînul său şi partea obiectelor ce erau cu greu a se transporta.
Unii, îndemnaţi de speranţă de a se înturnă la vetrele lor, îngropau în sînul pămîntului, în oale şi căldări bine închise, monede, medaile, vase de argint şi de aur, arme preţioase şi alte obiecte interesante, din care, parte, după multe secole se scoteau la lumină, altele zac încă în pămînt mistuite, rămîind de mărturie clasică pentru viitoarea românie. Cete de creştini şi idololatrii purtau fiecare semnalul credinţei lor. Despre o parte semnul lui Hs., despre alta statuea zeului Mars şi a zeilor penaţi14, se transportau în fruntea stolurilor. Ostaşml, aruncînd privirea îndărăpt, vedea cu urgie surparea tăriilor ce erau ne-nvinse pe cînd el le apăra, cultivatorul căuta cu mîhnire ogoarile cele mănoase prelucrate pentru viptul familiei şi care amu aveau a fi împresurate de scai şi de pălămidă şi toţi aruncau o tristă ochire asupra locurilor naşterei şi fericirei lor. In mezul sunetului buciumilor militare se vedeau rourînd lacrimi din ochii femeilor şi a copiilor. In astă catastrofă dureroasă, tribunul Clavdie au dat o prubă a pietăţii cătră bătrînul Cozim, ce-i ţinea amu loc de părinte, şi a căruia adînci bătrîneţe şi neputinţa nu-1 îngăduiau a urma în alt feli decît în braţele robustului Clavdie ostenitoarea trecere prin strîmturile codrului de care se congiura Municipiul iaşenilor. Păşind spre apus, cohorta s-au întrunit la Ro-manus cu alte stoluri venite de pe marginele cele mai depărtate, cu care apoi, lungind Arariul spre amiazăzi, s-au destins pană la gura acestui rîu, unde era cetatea Caput Bovis.
După trecirea Ararului, colonii ce voiau a rămînea în ţară s-au tras cu turmele lor şi a lor pojijii între munţi, unde au găsit adăpost şi puternică apărare în contra gintelor var var e.
Lăsînd încă prezidiul (garnizonă) în Caput Bovis, legioana iaşenilor, ca să treacă pe malul drept a Dunărei, au păşit pre calea cea mare numită Valul lui Traian, pană la Pontes.
Zei penaţi, zei a romanilor, protectori a caselor (Gh.A.)-
320
321
Dar mai nainte de a păsrăsi Dacia, pămîntul triumfului lui Traian, ce în curs de două secule se strălucise cu faptele şi monumentele romane, legioana iaşenilor, a caria antecesori fusăse cei întăi ce au străbătut în astă ţară, neputînd a o lăsa amu fără durere, au semnalat ist act impus de grele împregiurări prin o religioasă şi întristătoare solenitate. Drept aceea, Clavdie au adunat legioana pre un colnic, unde, plîntînd cea de pe urmă oară vexilele (steagurile) legioanei, s-au plinit solenita-tea, despre o parte dupre ritul idololatru, despre alta de ostaşii creştini. De aice au aruncat o priivire duioasă asupra vexililor, a cărora vulturi erau destinaţi fără triumf a retrece Dunărea, şi au luat un dureros adio de la munţii ce erau să fie singurul azil de apărare a coloniilor rămase.
lin mezul acestora, săhastrul Cozim, atît de bătrîneţe cît şi din extazul durerei patriotice, agiuns fiind la oara de pe urmă a vieţei, ca omul ce prin suflet în secret participa amu de două lumi, au recunoscut viitorul strănepoţilor destinaţi a răscumpăra triumful strămoşilor şi cu spirit profetic au prezis românilor Daciei nu soarta izraeliţilor rătăcinzi prin străinătate, ce o nenumărată străinătate turburînd vetrele şi mormintele romanilor, pană atunce pană cînd, curăţiţi prin suferinţe îndelungate, ii nu se vor înturnă la obîrşia anticei virtuţi. Numai cînd prin paza adevăratei religii, prin amorul patriei şi prin respectul legilor vor merita un viitori fericit, în ziua cînd cugetele vor fi reunite şi nedespărţite, atunci mădulările răspîndite a gintei romane vor recompune corpul spre a sa a doua înviere.
După rostirea acestor cuvinte spre învăţătura strănepoţilor, sufletul lui Cozim au zburat în sfera cerească, iar corpul s-au astrucat în un mormînt pe acel colnic, carile poartă pană astăzi al său nume venerabil.
Iacă buciumii de aramă dădură semnalul trecerei Dunărei, sunetul scuturilor de bronz însoţea marşul răz-belic, vulturii steagurilor întinseră aripele lor, iară cîn-tăreţii intonară următoriul cînt ce s-au păstrat încă în gura poporului român :
CÎNTUL
LEGIONARILOR IASSIENI LA PĂRĂSIREA DACIEI
încă Roma nu-i perdută, în cît fiii săi au trai, Cuibul vulturul azi mută, Mîne-ntoarnă iar la plai. Hai, Lerom Doamne, hai,15 Hai, Lerom Doamne, hai !
Ramul trece, dar rămîne După noi un trunchi roman ; Ceea ce azi perdem, mîne Se va-ntoaree la moştean. Hai, Lerom Doamne, hai, ş.c.l.
Tremure de-a noastră ceată
Varvarul acel avan,
Că n-apune niciodată
Viu luceafărul roman !
Hai, Lerom Doamne, hai, ş.cl.
15 Lerom, nume corupt de Avrelian î ist apostrof a romanilor cătră imperatorul Avrelian, citat de renumitul Şincai în a sa hronică (faţa 31), noi l-am complectat.
La astă ocazie fie-ni iertat a adăogi următoare notiţie. Manuscrisul hronicei lui Şincai încăpuse în minele răposatului arhimandrit Vida, carile, după ce au tipărit tomul I într-o ediţie necorectată, au îngropat tot manuscrisul, cu hotărîre a nu-1 mai publica. îngrijet de soarta acestei opere preţuoase pentru istoria românilor, am în trebuit toate mijloacele de a o putea scoate din tuneric şi, zădărnicindu-mi-se cercările, m-am adresat cătră răposatul prinţul domnitor Grigori Ghica, propuindu-i a întrebui a sale mijloace şi înrîurire întru scoaterea şi publicarea cronicei, cătră care, pre lîngă folosul ce va face literaturei române, va înscrie numele său în un mod onorabil.
împuternicit de I.S. a trata în numele său, am înnoit stă-ruirea^ chiar prin î. Preosf. Mitropolit, încît arhimandritul Vida s-au înduplecat a ceda manuscrisul, cu o sumă însămnătoare de   200 galbini.
Mulţămit de rezultatul sfătuirei mele, I.S., pentru privigherea publicărei cronicei, au rînduit o comisie de literaţi, la care nu am făcut parte, scutit fiind de astă onorifică osteneală, ca unul carile am fost plinit sarcina cea mai grea (Gh. A.).
322
323
Trecînd legioana Dunărea, ea s-au aşezat în Mezia, întru aşteptarea imperatorului carile purcesăse de la Roma, spre a urma de aicea expediţia sa asupra Persiei. Agiungînd la Adrianopoli, imperatorul au cercetat oastea adunată şi aice au luat deosebite dispoziţii pentru îna-intirea oastei pe la Vizant, rînduind în capul espediţiei legioana iaşenilor, ce-i era a lui favorită. In toate lucrările dreptatea sa insufla respectul, talentele sale atrăgeau stima, însă asprimea sa provoca teamă. Ostaşii îl admirau, dar foncţionerii nu-1 iubeau, pentru că înfrîna abuzurile lor. Unul din aceştia, emancipatul grec Mne-steu, au abuzat foarte încrederea, plinind în numele imperatorului multe nedreptăţi, încît Aurelian l-au ameninţat că îl va pedepsi. Inrăutăţitul Mnesteu, te-mîndu-se a nu se descoperi abuzuri încă mai mari şi cunoscînd că cuvintele imperatorului nu vor întîrzie a se preface în fapte, pentru a sa proprie mîntuire au rezolat a-1 pierde. Drept aceea, plastografind subscrierea lui Aurelian, au compus o listă de proscripţie, în care erau înşirate numele celor mai bravi căpitenii al oastei, făcîndu-i a crede că toţi erau meniţi a fi 01310-rîţi ; aceştia, înşelaţi de asemene hîrtie, ce li se păru autografă, s-au congiurat pentru a lor scăpare şi aşteptau momentul de a putea plini a lor plan criminal.
Agiungînd cu oastea aproape de Vizant, unde avea pe la Elespont să treacă în Asia, imperatorul, acompaniat numai de cîţiva pretorieni şi legionari iaşeni cu Clavdie, trecînd prin o prelucă deasă, fu atacat de con-giuraţii şi ucis ; Clavdie, carile în zadar au cercat a-1 apăra, fu de asemene omorît şi au încheiet împreună cu dacoromânul Aurelian a sa credincioasă şi glorioasă carieră. Mai tîrziu se descoperi urzirea lui Mnesteu; oastea înfurietă asupra traditorului l-au dat în prada fiarelor sălbatice. Moartea au dizarmat pre invidiitorii (pizmaşii) săi. Asprimea lui fu uitată şi nu se aminteau decît a sale cvalităţi strălucite. Oştenii, pe carii el îndelung i-au condus la vinceală, i-au înălţat un templu chiar pe locul unde au perit împreună cu ai săi credincioşi iaşeni. Romanii au gemut despre perdirea sa ; senatul, carile îl privea cu frică pe tron, cu bucurie l-au aşezat după moarte în rangul zeilor.
Dacoromânul Aurelian au trăit 63 ani din care 5 au împărăţit. Un autor scrie despre el că au fost un înţă-lept politic, oştean ne-nfricoşat, mare şef de armie, administrator aspru şi învrednicea mai multe laude decît simpatie. Autorii satirici a epohei aciia ziceau despre dînsul că în o epohă atît de coruptă nu s-au putut alege un doctor mai bun pentru pătimirile statului, însă el rînduia cam pre multe sîngerii.
Căci în fiecare timp a demoralizării publice, în mezul anarhiii şi dispreţul legilor, numai prin frică să putea înfrîna ceata oamenilor ambiţioşi şi cupizi (lacomi), pe carii nu mai puteau reţinea legile, nici virtutea.
Avrelian, de origina ilustră a familiei sabine, deşi născut în Dacia, avea o ecvală simpatie pentru toate provinciile imperiului. Mai multe cetăţi de el înteme-iete poartă numele său, între care în Franţia Orlean, iar pe rîpa dreaptă a Dunărei vechea Mezie luă numele de Dacia Aureliană. Numai convingerea sa a nu putea susţinea deodată răzbelul în Persia şi acel în contra var-varilor Nordului, carii se pornise asupra Daciei, au fost nevoit pe Avrelian a părăsi deodată astă provincie, dînd legioanelor o poziţie mai puternică dincolo de Dunăre şi colonilor romani cele mai puternice tării a Carpatului de urzitorul lumei pregătite, în care, în curs de atîtea secoli s-au păstrat ginta romană, chemată astăzi la înviere socială, la restaurarea virtuţilor cetăţene şi a numelui glorios, iar Municipiul Iaşenilor, după a sa catastrofă, menit, ca un fenix, a renaşte din cenuşile sale şi a trona asupra Daciei Transalpine.
324