[1*] ISTORIA IMPERII ROSIENE, 
        COMPUSĂ DE CONSILIERIUL DE STAT ŞI CAVALER 
        IVAN KANDANOV. 
        tradusă
        DE AGA GHEORGHIE ASACHI 
        MĂDULAR ACADEMII DE ROMA. 
        PARTEA I. 
        EŞII.
        IN PRIVILEGHIETA TIPOGRAFIE A ALBINEI 
        1832. 
        [2*] 
        S-AU DAT VOE A SĂ TIPARI, 
        ÎMPLINITOR–DATORII DE M. POST: 
        Niculai Suţo. 
        [3*]
        [4*]  
        [5*] Excelenţii Sale Domnului de Chiselef Gheneral Leitnant şi Ghineral Adiutant M: S: Împăratului tuturor Rosiilor, Prezident împuternicit Divanurilor Moldovii şi ţării Romîneşti, Cavaler şi mare cordon a mai multor ordine ş: cil: ş: cil: 
        [6*] 
         
         [7*] Excelenţia voastră! 
        Strălucită este soarta Iroului subgiugător unei naţii, însă lăngă Trofeul său lăcrămează maicile fiilor de a cărora sînge este încruntat. Dar a înturna vechile pronomii unui popor, prin înţăleaptă legiuire ai siguripsi driturile cele sfinţite, ai însufleţi agricultura şi negoţul, şi prin asemine măsuri ai statornici fericirea şi fiinţa naţională, sînt fapte care adună asupra urzitoriului mulţămirea şi binecuvîntarea vieţuitorilor şi a urmaşilor cunoştinţă. 
        Înţălept şi credincios împlinitor tractatului de Adrianopoli, Ex. Voastră aţi privighiet a să îmfiinţa aceste în pămîntul 
        [8*]   
        [9*] Moldo-Romînilor, şi nobila Voastră filantropică cugetare este întipărită în toate lucrările mărite, care siguripsind fericirea acestor gemine popoare, V-au căştigat a lor dragoste şi stau ca nişte trainice monumenturi a nemuririi Voastre. 
        Asemine şi întemeerea civilizaţii naţionale, fiind una din îngrijirile Excelenţii Voastre, şi cuvinindu-vi-să părga rodului născut din o înţăleaptă protecţie, cu adăncă supunere cutez a vă hărăzi traducerea ISTORII IMPERII ROSIENE, carea, între a sale mărite fapte va însămna şi urzirea fericirii Moldovii, al căria Anuscris o dineoară*
        [10*]  
        [11*] se va împodobi cu numile Excelenţii Voastre precum se îmfrumuseţază cu acelui întăi a Patrii legiuitor Domn, ALEXANDRU cel Bun. 
        AL EXCELENŢII VOASTRE 
        pre plecat şi pre supus 
        Eşii 5 Decembrie 1832. şerb 
        G. Asachi 
        [12*] 
        [13*] ÎNAINTE CUVÎNTARE. 
        Îmvăţătura Istorii este din cele mai însămnate ramuri a ştiinţilor folositoare, ca una ci, prelăngă mulţămirea de a cunoaşte lucrurile de mainainte, din urmările bărbaţilor străluciţi carii au făptuit în epoha lor soarta popoarilor, îmfăţoşază feliurită adunare de întîmplări, ce pot fi omului public şi însuş celui particular de povăţuire. 
        Între Istoriile moderne (noî) acea a Rosii ţînteşte mai cu samă a noastră luare aminte. O naţie care, după a sa gheografică şi politică stare, decurînd încă se păre menită a rămîne îngrădită între sălbatice margini, deodată deşteptată de o puternică Genie, scuturînd giugul vărvării, o videm aducînd în sinul ei măestrii şi ştiinţe, prin care repede înaintindu-să în civilizaţie, au cuprins unul din cele întăi posturi între puterile Evropii, şi îmblănzind însuş aspra climă a nemărginitelor sale ţărmuri, le-au făcut primitoare culturii şi adăpostu Muzilor. Dacă iroicele fapte a lui Tezeus, şi a lui Romulus, întemietorii Atinii şi Romii, ce au stătut cele mai strălucite politii a vechimii, chear îmbrobodite fiind cu istorisiri mitologhice, dişteaptă în noi simţiri de mirare, apoi cu cît mai [14*] minunate se cuvine a ni se păre făptuirile cele adevărate a Marelui Petru, de care însuşi strămoşii nostrii au fost martori ! şi a cărora urme într-atîta au înriurit asupra stării politice a Evropii ! Pre lîngă aceste, Istoria Rosii îmfăţoşază Moldo-Romînilor încă un alt interes particular. După căderea Imperii Romane, Coloniile sale, rămase în Dachia seau în Mizia, adeseori se afla amestecate cu neamuri Ruso-sclavone, au supuse au împreună domnitoare, precum aceasta au urmat în epoha Asanilor Împăraţii Romînilor. Iar în vecul de pe urmă, cînd din apropierea Imperiilor Rosii şi Turcii, s-au născut lupta cea rivală, pămînturile Moldovo-Romînilor au fost teatrul marilor întîmplări, încît, spre a pute urma şirul Istorii noastre, adeseori trebue să vorovim despre faptele Rosienilor, carii au pricinuit o totală reformă în a noastră fiinţă politicească şi în deprinderile naţionale. 
        Raportul seau legătura între istoria noastră cu a cestei naţii vădeşte neapărata trebuinţă a le cunoaşte amăndoaî. În scoposul meu de a compune istoria Moldovii, întimpinînd  întărziere din neadunarea tuturor materialurilor trebuincioase, m-am îndemnat a mă îndeletnici mai nainte cu traducerea Istorii Rosii, pentru acea am ales compunerea D. Kandanov ca una care, întemeetă pe scrisurile strălucitului* [15*] Karamzin, prin ales metod s-au arătat lămurită şi bine orînduită. 
        Sarcina de a scrie în o limbă încă neprelucrată la literatură, şi nedeprinsă a tractarisi obiecturi mai înalte, este mult mai simţitoare decît să pare, pentru acea unii din cetitori vor întimpina oarecare cuvinte şi idei noî, dar aceasta nu urmează din plecarea de a întroduce în limba noastră cuvinte streine fără care ia ar putea rămîne, ce din nevoia de a tălcui cu mai mare credinţă ideile şi zicirile tehnice aflate în orighinal. Spre lămurirea acestora am adăugit la sfărşitul părţii a doua, un mic Vocabular, unde după rînduiala Alfabitară, lesne se pot afla acele cuvinte şi a lor tălcuire. 
        Dînd la lumină Istoria Rosii, din doî părţi alcătuită, nu-m rămîne alta decît a cere a cetitorului îngăduire pentru neagiunsurile ce s-ar pute afla în această carte, a căria binevoitoare primire mă va însufleţi cu noî putere de a mă îndeletnici întru compunerea Istorii Patrii. 
        [I] 
        ÎNTRODUCERE 
        IN ISTORIA 
        IMPERIEI ROSIEI 
        Starea începătoare a Rosii de astăz păn la Epoha statornicirii Monarhii Rosiene.
         
        I Despre popoarile, ce în vechime au lăcuit în Rosia de astăz.
        Pămînturile nemărginite ce alcătuesc astăz Rosia, era întru vechime lăcuite de deosăbite popoare, carile, trăind în vărvărie şi neînsămnînd a lor politicească fiinţă prin vreo vrednică faptă n-au pironit asupra lor a Istorii luarea aminte. Pentru care nici naţiile cele pe atunci luminate, adică Grecii şi Romanii, n-au avut cuvenită cunoştinţă despre îmvechita stare a Rosiei încît istorisirea lor de acea ţară este cele mai adeseori fabuloasă. 
        Însă întunericul Mitologhii începe a se răzbuna, şi o lumină adivărului istoricesc a se răvărsa asupra ţărilor de amiazizi a Rosii Evropiene de astăz, cînd Grecii au statornicit coloniile lor pre lîngă marea de Azov şi acea Neagră: Olvia la gura Dinperului, Panticapea şi [II] Fanagoria, lîngă Golful de Chimeria sau de Taurida; Tanais unde astăz se află Azovul, Hersonezul cel lăudat, lîngă Sevastopoli de astăz şi celelalte. Prin mijlocirea acestor colonii Grecii au agiuns a cunoaşte pămînturile cuprinzătoare astăz Rosia de amiazizi, şi conoştinţele despre aceste le-au împărtăşit împreună veţuitorilor şi urmaşilor sei. 
        Irodot zice, că în părţile, ce cuprind astăz Guberniile de Ecaterino-slav şi de Herson, au lăcuit Chimerenii, poate tot de un neam cu Chimbrii Ghermani. Schitii lăcuea mainainte în părţile despre răsărit a mării Caspiene, dar strimtoriţi fiind de cătră Masagheţi, ii au trecut de acolo în Evropa, şi s-au aşezat între Donu şi Dunărea. Dincolo de Don, în stepele de astiz a Astrahanului lăcuiră Sarmaţii. Mainainte spre răsărit se purta rămăşiţile deosebitelor popoare, dincolo de lăcuinţa cărora se încep munţii pietroşi ai Uralului, iar despre Rosia asiatică (Siberia) avea Grecii numai oarecare îngăimate idei. 
        Cu trecirea timpului, Schitii şi Sarmaţii să făcură atîta de însemnaţi în părerea Grecilor şi Romanilor, încît însuşi Irodot fără temeiu au numit Schitie pe toată Rosia Evropienească şi o parte din cea Asiatică, iar gheografii romani i-au zis Sarmaţia. Pentru aceasta Romanii au întins numile de Sarmaţi de asemine fără temeiu, precum Grecii, numile Schitilor, asupra tuturor naţiilor Evropii nordice (de meazănoapte). 
        La veacul al triilea, după naşterea Domnului Isus Hristos, pornind dela marea Baltică Gotii se aruncără asupra ţărilor sudice (de ameazizi), ii prin alor [III] vetejie şi sălbătăciune făcîndu-se Romanilor îmfricoşaţi foarte, au struncinat şi parte au dărămat puterea Romei, acesti concinători au urzit împărărţia ce se întindea dela marea Neagră păn la cea Baltică. 
        La închierea vecului al patrulea, după Domnul Iisus Hristos, au urmat asupra Evropii cumplită împresurare de cătră îmvingătorii: din părţile nordice a Hinii s-au urnit Hunii aducînd foc şi sabie în provinţiile romane. Povăţuitoriul lor, îmfricoşatul Atila, au supus toate ţările de la riul Volga păn la apele Rin şi de la Machedonia păn la marea Baltică. După moartea acestui varvar însămnat, s-au surpat Domnia Hunilor, dar nu tîrziu s-au arătat alţi oştitori numiţi Unguri şi Bulgari. Acestia rădicîndu-se dela munţii Ural, au supus Taurida şi ţărmurile mării de Azov şi acei Negre. În mijlocul lucirei luciafărului istoric, s-au arătat Slavonii* după zicerea lui Iornand, istornic ( Mulţi cu sirguinţă s-au îndeletnicit a cerceta de unde Slavenii au luat numirea lor de Slaveni, şi în care parte a lumei au fost din început a lor patrie ? Dar tot rodul acestor ostinele se mărgineşte numai în păreri, în prepuneri şi în gîcitori, fără a lua aminte la multe întru aceasta nepotrivite şi streine idei, noi vom însămna cele mai de căpitenie, cărora acii scriitori stăruesc a li da credit istoricesc. 
        Unii derază numile Slavenilor dela cuvîntul slava. Spre întărirea acestei idei, aduc spre mărturie, numile celor vechi cneji ai Rosiei, a soţilor, a fiilor şi a fiicilor sale, care se svîrşesc în slav seau slava; şi că numile de slaveni s-ar fi luat depe iroiceştile şi îndeobşte slăvitele lor fapte. Acea părere îmfiinţază încă, cu Slavenii, trăgîndu-se de la vechii) [IV] ( Siriani şi Mediani, după trecirea lor în Mic-Asia, se făcură atît de puternici, încît Grecii îi numea Enetami (slăviţi), de unde s-ar fi tras şi numirea Entovi (Antov) şi Venetovi (vendovi,) ce era tot o săminţie cu slavenii. Alţii se razimă în acea, că Slavenii, se numea încă Slovenari şi Slovaci, a cărora numire o trag dela cuvîntul slovo (cuvînt) cu socotinţă că aceşti Sloveni ar fi păzit cu sfinţenie parola cea dată, sau că numai pre sine ar fi socotit cu darul cuvîntului, iar pe celelalte naţii, a cărora limbă nu cunoştea, le numea Nemi mute (Nemţi). În urmă, mulţi scriitori se razimă, între celelante, şi pe aceasta că pe Slaveni, numindu-i Grecii slaveni, îi socotea de pogorători celei mai vechi naţii asiatice numite Sclabov seau Schelabov. 
        Părerea despre tragerea şi numirea naţiilor nu se poate cu hotărîre a se urzi depe alcătuirea cuvîntului, ce este uneori nedreaptă, şi cu care adeseori, se potriveşte numai sunetul cuvîntului, încît, îndată ce Slavenii au tras asupra lor ţintirea Istoriei în Evropa, noi putem lua de vrednică de credinţă părerea îmvăţatului Istorioscriitor  Şleţer, carile o socoteşte naţie Evropiană. Iar ceia ce se atinge de numirea Slovenilor, noi ni vom uni cu Karamzin întru acea ce zice: că cea mai mică întîmplare seau împregiurare, nicicum însămnată în anoscrisuri (litopisiţ) naşte uneori numile de naţii pre carile nicio îmvăţătură istorică nu poate lămuri.) got, trăitori în al 6-le vec după naşterea D. Is. Hs, şi pe temeiul mărturii scriitorilor vizantini, Slavenii, Venezii şi Antii era toţi de un neam. Pentru că Antii lăcuea la nordul mării Negre, iar Venezii pe Visla şi la sudul mării Baltice, apoi fără îndoială şi Slavenii trăia cu dînşii, la meazănoapte spre apusul Rosii de astăz. Ne însămnînd pre sine cu oarecare vrednice fapte, ii au rămas necunoscuţi istorii păn la închierea vecului al cincele şi păn la începutul celui al şasele. În această epohă [V] de obştească pornire a naţiilor nordice asupra ţărilor sudice, cugetările iroiceşti s-au dişteptat şi în Slaveni. Îmfocată dorinţă a se face cunoscuţi prin fapte oştineşti, şi nedejdea dispoerii i-au mişcat dela nord spre sud cătră Dunăre. Aici, în curgere de 30 ani prăda imperia apusană a Romii, şi nime n-au putut îmfrăna braţul lor aducător de moarte şi de surpare. În urmă s-au rădicat din Asia primejduincioşii pentru dînşii duşmani adică: Hunii-Ungurii, ce înşii se numea Avari după numile celor de mainainte ai lor Domnitori. 
        Dunărenii Galbeni datori au fost a bate cu aceşti concinători lupte încruntate, şi în urmă nevoiţi a se duce cătră nord la acii cu dînşii de un neam. 
        În Epoha aceasta au urmat pin toată Evropa colonizaţia (discălecarea) cea mare a popoarelor slavene. 
        
        II. Despre naţiile Imperii Rosiene. 
        Fără îndoială că Slavenii din învechime lăcuea în părţile nordice a Rosii de astiz Evropieneşti, şi că rădicîndu-să dela Dunăre, ii au păşit în acele părţi la vecul al şasele după Domnul Isus Hristos, unde s-au şi aşezat supt deosăbite numiri. Acii carii s-au colonizat dealungul riului Dnipru, în Gubernia de astiz a Chiovului, s-au numit Poleani, adecă cîmpeni, pentru că părţile aceste sînt mai cu samă cîmpoase. Cii carii ş-au ales lăcuinţă pe malul apelor Soja şi Oca, s-au numit Ramigani şi [VI] Viamigani după numile Căpiteniilor sale: Radim şi Viatco. 
        Spre nord-vest Dela Poleani s-au aşezat Drevlanii, numindu-să aşa dela pămînturile păduroase, iar spre ost şi nord-ost, de-a lungul Desnii şi Sulii, s-au numit Siberiani; acii depe riul Bug, ce să răvarsă în Visla, Bujani; cii de pe Istru Liutigi şi Tiverţi; cii depe apa Polote s-au numit Pologani; cii din sus de Dnipru şi a Dvinei apusane, Crivigi, carii fără îndoială aşa să chema dela Crive, cel de frunte Zîn al popoarelor dela nord închinătoare de idoli. Dar Slavenii, trăitori pe ţărmul lacului Nlimen, uniţi fiind cu acestia, au păstrat numirea lor de Slaveni. Ii au urzit Novogrodul, nu să ştie cînd, dar să pare, că nu mainainte de naşterea D: Is: Hs. În epoha facerii Novogrodului se poate pune şi zidirea Chiovului, ce după naţională tradiţie (predanie) s-au făcut de trii fraţi; Chiev,  Şec şi Horc. 
        Cuviosul Nestor însămnează şi alte săminţii de popoară, lăcuitoare în Evropiană Rosia de astiz, păn la venirea Slavenilor din partea Dunării. Aceste sînt: Merii, carii lăcuea acolo, unde este astiz Rostov şi lacul Pereiaslav; Muramii aproape de gura apii Oca; Ceremisa şi Mordva cătră sud-ost (meazo-răsărit) dela Meri; Livi în Livonia; Ciudni în Estonia lîngă lacul de Ciud Bavologschi dela Dvina cea dela meazănoapte şi dela riurile ce în ea să răvarsa: Vaga şi Pinegu; Narova după riul Narov; Iam (Em) în Finlandia; Ves aproape de lacul cel alb; Perm în Gubernia Permii de astiz; Peciorii dela riul Peciora; Iogra dela riul Obi şi Sosva. Toate aceste popoare*, [VII] afară de Iugrii, (Unguri) au fost pogorîtorii mult numărosei săminţii a Finilor, carii în vechime, încă din timpuri necunoscute trăia în adîncurile Evropei de meazănoapte. Preste aceste cuviosul Nestor numără şi săminţiile Latine precum: pe Letlogi (Datinsi) pe Bemgoli (în Semigalia) pe Corsi, (în Curlandia) şi pe Litveni. 
        Toate aceste săminţii Slavene, Fineze şi Latine trăia împrăştiete, şi se struncina prin casince tulburări. Puterea avtocratorică (însuş domnitoare) prin carea se uneşte vărtutea popoarilor în un chentru spre obşteasca slavă şi folos, nu li era încă cunoscută. Drept acea unor veteji oşteni nu li era cu greu a le supune. De acest feliu, s-au arătat Cozarii spre meazăzi, iar la meazănoapte Vareagii. 
        Cozarii seau Hozarii, de un neam cu turcii, în epoha învechită lăcuia în părţile apusane a mării Caspice. În al III vec după naşterea domnului Isus Hristos numiţi se făcusă cunoscuţi, iar în al VII să îmfăţoşară ca nişte concinători. Polanii, siberianii şi Viaticii nevoiţi au fost a li se supune şi a le plăti dajdia. Cozarii lăţise a lor domnie dela Volga păn la ţara Romînească. Puterea lor înspăimînta pre toţi, pănă a nu fi stirpită de sabia lui Sviatoslav I. 
        În mijlocul acestora şi Slavenii novogrodeni au văzut primejdia, care li ameninţa despre mează-noapte, prin venirea Varagilor, ce era pănă la atîta cunoscuţi în istoria Rosii. 
        [VIII] În depărtata Evropă de meazănoapte, în părţile ce din vechime era cunoscute sub nume de Scandinavia, carile astiz cuprind împărăţia Sveţii şi Norveghii, lăcuea la început deosăbite număroase popoară, crescute în sălbatică slobozenie şi în o proastă stare. Născute în clime umede, pin desimea codrilor, în mijlocul munţilor şi a stîncilor, de omăt şi de ghiaţă acoperite, aceste popoare au fost pline de vărtute şi de putere, ele nu gusta încă îndămănările lucrării pămîntului şi ale unei vieţe line, sociale şi statornice; nu cunoştea îmvăţături şi pacinice meşteşuguri, defăimînd toate, afară de arme, afla a lor îndestulare şi bucurie în fapte iroice şi în vărsarea sîngelui. 
        Întunecoase dar măreţe zugrăvele ce cungiura pe Scandinavi, şi cînticile lor naţionale, ce lăuda faptele lor, le îmfoca imaginaţia (cugetarea) şi diştepta pe aceşti fii ai nordului în bătălii şi întru cele mai sumeţe întreprinderi (apucări). Îndelungat timp au făptuit Scandinavii numai în cuprinsul patrii lor, şi de acea puţin era cunoscuţi în alte părţi al Evropei. În urmă la vecul VIII, după Domnul Isus Hristos, s-au îmfăţoşat pe teatrul Istorii, şi sup nume de Normani, spaimă fiind celor de dînşii subgiugaţi, se făcură cunoscuţi la toată Evropa. Ii au pustiit Anglia, Ghermania, Franţia, Ispania, Italia şi Sicilia; au purtat armele lor pin Africa, şi cu bărbăţie defăimînd fortunile şi undele mării, au răzbătut Ocheanul cel de meazănopte poate păn şi păn la America în Grenlandia. În această Epohă a iroismului  normandic, Slavenii novgrodeni, Crivicii şi îmvecinatele lor neamuri Fineze, n-au putut a se feri [IX] de a lor arme. Cete număroase de Normani, pre carii cuviosul  Nestor i numeşte Vareagi, au pătruns în părţile de meazănoapte acii de astiz Rosii Evropiene, şi au pus dajdie asupra Ciuzilor, Merilor, Crivicilor şi Slovenilor Novgrodeni. 
        Karamzin, în istoria Imperiei Rosiei, lămurit şi cu temeiu au arătat că Vareagii lui Nestor era întru adevăr numiţi Normani. Ce se atinge de numele de Vareagii poate, după zisa lui Karamzin, că se trage de la cuvîntul vere (vaere) însămnător de alianţie, în acea înţălegire, că Normanii, pătrunzind în Grecia şi în Rosia de astăz unde îş căuta noroc cu mînă înarmată, putea a se numi pre sine Varegi, adică aleanţi seau soţi. Se pare că acest nume s-ar pute derăza (trage) de la cuvîntul faregher (Varjager), ce însămnează preumblători vînători, om sumeţi, milian şi căutători de avanture (întămplări). 
        Slavenii novgrodini plătea Vareagilor dajdie, însă mai în urmă simţirea mîndrii naţionale şi dorul slobozenii s-au dişteptat în inimile lor, atunci rădicîndu-se, s-au întrărmat şi au nevoit pe Varegi a părăsi adunarea acestei dajdii. Răscumpărînd în asemine chip, a lor îndependenţie (neatărnare), Slavenii n-au ştiut a se folosi de ea: căci între dînşii se născură certe, dizbinări şi anarhie, a cărora făptuiri pururea aduc dărmătoare şi aspră tiranie. Atunci Slavenii novgrodini, Crivinii, Ciuzii Merii şi Vesii, după sfătuirea lui Gostomisl, sau, înprivirea fiinţii neîntemeiete, seau mai înţelepţindu-se prin ticăloşiile trecute, au hotărît a se urzi la dînşii rînduiala monarhică, şi au chemat cătră sine pe prinţii din familia Vareagilor-rosieni, de la carii apoi [X] pămîntul Slavenilor nlimeni seau novgrodeni, s-au numit Rusia. Acest nume, în curgirea timpurilor s-au întins asupra tuturor pămînturilor ce alcătuesc pe Rosia de astăzi.
        Cuviosul Nestor au înţăles sup nume de Varegi pe toţi Scandinavii, cînd Vareago-rosienii, cărora Rosia datoare este numile ei şi spre a ei de căpitenie, fericire şi puterea monarhică, au fost, fără îndoială, din a lor sămiţie, încăt Varegii era naţie, iar varogo-rosienii feliul ei. Aceşti din urmă, după toate mărturisirile, au lăcuit în Sveţia, anume în părţile numite Roslaghen. 
        Aici au început cea de astăz împărăţie a Rosii, dar mai nainte, pănă a păşi cătră lămurirea istorii sale, să mai înturnăm a noastră luare aminte asupra începătorilor Slaveni, spre a-i cerceta întru ale lor însuşiri fizice şi morale. 
        
        III Despre însuşirile fizice şi morale a vechilor Slaveni. 
        De atunci de cînd Slavenii se făcură istoriceşte cunoscuţi şi numile lor (precum zice Tatiştev) au însemnat cu sabia şi lancea în Anu-scrisorile greceşti şi latineşti, Istornicii vizantini şi alţii au ţintit asupra lor luările aminte, şi au început a descrie ale lor însuşiri, deprindirile, sistema vieţuirii, a lor îndeletnicire, relighia şi alte. După zicerea lor, Slavenii era miliani, de stat înalt, puternici, plini de curaj, neobosiţi, cu bărbăţie, netemători, cumpliţi* [XI] pentru duşmani prin neşteptată şi repede lovire, ghibaci a bătălui pin adîncuri stîncoase, a se mistui pin iarbă şi mult a se ţine ascunşi în apă, şi altele. Slavenii se bătea pedestri, adeseori goli; armele lor era: săgeţile, sabia, lancea şi pentru apărare de duşmani avea pavăză. 
        Slavinii, plini de cruzime în bătălii, se arăta cu îndurare asupra prinşilor sei. Ii îi îndatorea numai pe oarecare vreme a li lucra, şi după aceasta li dăruia slobozenie. 
        Dar cea mai mare podoabă a însuşirilor sale au fost purtarea de grijă ce avea pentru bătrînii, neputincioşii, săracii şi bolnavii, şi curăţia inimii şi voioasa oaspitălime, care sînt şi astiz mai alese însuşiri a naţiilor ce derază de la slaveni. Asemene şi acea cu sfinţenie plinire giuruirilor făcute, era una din frumuseţile haractirului lor, zicerea: « să fiu de ruşine, de nu voi ţinea cuvîntul ce am dat », cuprindea la dînşii toate blăstămurile şi toate cele de astiz în scris închiete îndatoriri. Dar nu toate săminţiile slavene, nici din cele în Rosia aşezate, n-au avut deopotrivă însuşiri: însuş cuviosul Nestor, numea pe Polani iubitori de pace şi cu bune deprinderi, el zicea că Drevlenii, Siberianii, Radimicii şi Biaticii era rău nărăviţi, şi prădători averilor streine. Aceasta deosăbire în haractirul săminţiilor slavene au fost poate efectul (urma pricinilor) întîmplărilor: ia s-au putut făptui din înriurirea împregiurărilor, în care oarecare săminţii slavene au putut a se afla în curgerea multor ani. 
        În chipul vieţuirii Slavenilor s-au văzut curată [XII] simplicitate (prostie). Îndeletnicirile lor şi mijloacile hrănii au fost creşterea vitelor şi lucrarea pămîntului. Dar îmbielşugarea producturilor crescute în pămînturile lor, au îmfiinţat între dînşii negoţul. Neguţitori streini vinea la Slaveni, şi schimba mărfurile lor pe vite, pînză, piei, pîne, miere, ceară şi alte. Politiile slavene: Vineta, la gura riului Odra, şi Arcona, la ostrovul Riughen, îmflorea prin negoţ. Disfătarea cea de frunte a Slavenilor au fost muzica. Ii, şi în grosietatea lor, ştiia a se îndeletnici prin efectul muzicei.
        Chitara seau cimpoaile, vioara şi fluerul era a lor instrumenturi de muzică. Ii se disfăta atît în mijlocul păcii, cît şi în faţa duşmanului, cînta şi uita toate amărăciunile, greutăţile şi primejdiile. Slavenii iubea cîntice şi danţuri naţionale, lupta, pumnuitul, şi cursul, în alergare cu rămăşag, au fost asemene a lor disfătări. 
        Forma cărmuirei Slavenilor era la început patriarhală ce este icoana puterii monarhice: Părintele unei familii închipuia pe împărat, avînd deplină putere asupra copiilor săi, casnicilor, şi preste pămîntul proprietăţii lor. Familiile era neatîrnate una de alta, şi numai la interesurile cu îndoială, seau în oarecare întristate împregiurări, se sfătuia între sine. În urmă, nevoia şi sporirea înţelegerii au adus pe Slaveni a cunoaşte neapărata trebuinţă a să supune unei singure puteri poroncitoare. Ii au încredinţat asupra lor puterea cea de căpitenie la barbaţi aleşi, pre carii numea Crai, Cneji, Voevozi, Boeri, Pani, Supani şi alte asemene. 
        [XIII] Din comunicaţia în parte cu Grecii, Slavenii au căpătat oarecare politicire. Ii vărsa în metal, deşi prost, ciopliţii lor Idoli. Cunoscut li era păn şi oarecare astronomice adivăruri, de vreme ce împărţea anul în 12 luni, dînd fieşcăria din aceste, numire potrivită cu însuşimea timpului şi cu lucrarea firii. Venezii, carii lăcuia de-a lungul ţărmului de meazizi a mări Baltice, cunoşte întrebuinţarea literilor (slovilor), carile însă se mărginea în Rune, în asămănare cu ieroglifii Eghipteni. Slavenii rosieni nu cunoştea scrisoarea păn la giumătatea vecului al IX, în epoha sfîntului Chiril şi Metodie, carii au făcut un deosăbit alfabit slavinesc, după forma celui grecesc, cu adăugire de cîteva noî litere (slove). Acest Alfabit, numit Chirilian, se întrebuinţază în Rosia şi astiz cu oarecare schimbări. Despre starea începătoare a limbei slavene putem giudeca oarece din Biblia Slavenă şi depe cărţile bisericeşti. Poate că limba slavenă au fost la început una şi tot acea; dar la epoha colonizaţii (aşezării) Slavenilor pin toată Evropa, unimea ei   s-au pierdut, şi din aceasta s-au urzit deosăbite dialecturi, a cărora cel de frunte este acel rosian. 
        Relighia slavenilor era idololatrică: Ii credea în o mulţime de Zini şi Zine, şi li se închina sub figura măreţilor statue (chipuri cioplite). Mai fieşcare seminţie slavenă avea pre ai săi Zini. Slavenii rosieni mai ales se închina lui Perun, după a lor Idee Zinul fulgerului şi al tunetului; lui Volos, apărătoriul turmelor; lui Cupal, Zinul rodurilor pămînteşti; lui Coleda, Zinul păcii, şi altora*. [XIV] Slavenii riugheni se închina lui Sviatovidu, închipuit în statuă cu patru feţe, poate spre a însămna cele patru timpuri ale anului, seau ale părţilor lumii. Templul (capiştea) acestui Idol au fost la Arcona. Zinul cel de frunte al Slavenilor era Bealăbog, începător, după a lor socotinţă, a tot binelui, iar pe începătoriul răului, îl numea Cernobog. Slavenii jărtvea la aceşti ai lor Zini rodurile vietăţilor, o parte a prăzilor seau dispoerilor de război, iar uneori şi pe oameni. Piste aceste o mulţime de riuri, lacuri, fîntîni, păduri şi semne de război au fost la slaveni obiecturile închinării. Preoţii lor se numea Volhvali; îngroparea morţilor era însoţită cu rînduele preoţăşti. Pentru cinstea aceluia ce murea pi movile se făce Trizne, adică feliurite giocuri militare carile se închiia cu ospăţuri seau comînzi. 
        
        IV. Împărţirea Istorii împărăţiei Rosiene. 
        După planul lui Karamzin, Istoria împărăţiei Rosiene se cuvine a se împărţi în cea Veche, în cea Mijlocie şi în cea Noî. Istoria Veche se întinde de la Riuric păn la Ioan III. Istoria  Mijlocie dela Ioan III păn la Petru I. Cea noî dela Petru I păn în zilele noastre. 
        Haractirul Istorii cii veche este sistema Împărţirei. Acii de mijloc este sistema întăririi în Rosia puterii monarhale. Haractirul Istorii noî este schimbarea obiceiurilor cetăţăneşti şi îndeobşte celor moralnice şi politice aşezămînturi a Rosii. 
        [XV] Aceste trii de căpitenie părţi a Istorii rosiene se pot încă împărţi în perioade: 
        Periodul 1. De la Riuric, seau din epoha urzirii monarhiei rosiene păn la svîrşitul lui Iaroslav I. Din anul 862 păn la anul 1054 după naşterea Domnului nostru Isus Hristos. 
        Periodul II. Dela svîrşitul lui Iaroslav 1, păn la venirea Tătarilor asupra Rosiei. Din anul 1054 păn la 1224. 
        Periodul III, dela venirea Tătarilor asupra Rosiei păn la Ioan III. Din 1224 păn la 1462. 
        Periodul IV. Dela Ioan III, păn la suirea familii Romanov pe tronul tuturor Rosiilor. Din 1462 păn la 1613. 
        Periodul V. Dela suirea familii Romanov pe tronul tuturor Rosiilor, păn la Petru 1. Din 1613, păn la 1682. 
        Periodul VI. Dela Petru 1, păn la suirea Caterinei II pe tronul tuturor, Rosielor. Din 1682, păn la anul 1762. 
        Periodul VII. Dela suirea Caterinei II pe tronul tuturor Rosiilor păn la svîrşitul împăratului Alexandru I. Din 1762 păn la 1825. 
        [1] 
        ISTORIA 
        ÎMPĂRĂŢIEI ROSIEI. 
        ISTORIA VECHE 
        De la Riuric pănă la Ioan III Vasilevici, 
        862-1462 adică 600 ani. 
        EPOHA SISTEMII NEATĂRNATE. 
        PERIODUL ÎNTĂI. 
        De la Riuric, seau de la urzirea Monarhiei Rosiene păn la moartea lui Iaroslav I Vladimirovici. 
        De la 862 pănă la 1054, adică 192 ani. 
        Slavenii Novgrodeni, Crivicenii, şi Finezii ai lor aleaţi Ciudu, Meru şi Vesu, văzindu-să, după înterirea Varegilor, în ameninţare de anarhie, au hotărît să statornicească la ii un Guvern monarhic, şi au trimes soli cătră Variago-Rosieni ca să le zică: ţara noastră este mare şi înavuţită, dar orînduială într-însa nu este; veniţi de domniţi la noi şi ni stăpăniţi. Fraţii Vareago-Rosieni, Ruricu Sineus şi Truvor au hotărît a primi puterea cea de bună voe propusă. Deci împreună cu familiile şi cu număroasă ceată de soţi* [2] de arme, ii au sosit în pămîntul acelor ce i-au poftit, Ruric în Novogorod, Sineus lîngă Lacul Alb şi Truvor la Izvorscă. După numele acestor prinţipi Vareago-Rosieni, pămînturile, luate în a lor putere şi întinse de la lacul Alb pănă la cea de acum Estlandie şi pănă la Gubernia Pscov, s-au numit Rosie. 
        La doi ani după această întîmplare, au murit Sineus şi Truvor. Iară Riuric împreunînd domnia lor cu a sa, au aşăzat temeiul Monarhiei Rosiene. În urma acestora nu tîrziu Muromii şi Polocianii au cunoscut preste sine puterea lui, încît marginile Monarhii Rosiene s-au întins spre răsărit pănă la cele de acum Gubernii Iaroslavului şi a Nijegorodului, iar spre ameazizi pănă la a Vitebscului. În această Monarhie, domnind Riuric au îmformat a sa administraţie după sistema feodală; împărţind între ai lui bravi soţi încăpătorile pămînturi şi cetăţi spre a fi de ii ocărmuite, Doi din ai lui soţi de arme Ascoldu şi Diru, îmboldiţi de ambiţie şi de iroismul însuşit Normanilor, s-au depărtat, cu mulţi din ai lor patrioţi, spre amiază-zi, ca să-şi cerce soarta cu mîna înarmată. În călătoria lor au dat piste Chiev ci plătea pe atunci tribut la Cazari, pe carii i-au supus, şi pornindu-să asupra Imperii Greceşti, s-au arătat pe Marea cea neagră. Spaima numelui lor li propăşea, şi istoricii, derază mîntuirea Constantinopolei de ameninţătoarea primejdie numai de la pronia Dumnezăiască: Patriarhul Fotie au muet în mare vesmîntul Maicii Domnului, şi îndată stărnindu-să o mare furtună, apele au început într-atăt a se tulbura, încăt vasele duşmăneşti s-au împrăştiet şi [3] s-au sfrămat. Ascold şi Diru, cu puţină rămăşiţă de a lor oaste, au scăpat de peire, şi s-au înturnat la Chiev. Această întîmplare, precum se arată în oarecare anuscrisuri, au înspîimîntat foarte pe Rosienii păgîni, şi mulţi dintr-înşii au primit relighia creştinească. 
        Afară de aceaste mai sus zise, nu ştim nimic mai mult despre Riuric, de crezut este însă, că el au avut războae cu îmvecinatele ghinte, pentru că ambiţia, bărbăţia şi energhia sînt însuşiri ale urzitorilor de Monarhii, iar războiul era atunce cea mai mare îndeletnicire a Domnitorilor. Însă în anuscrisurile Rosiei nu s-află vreo descriere nici de bătăliile lui Riuric, nici de aşezemînturile lui, să ştie numai, că acest prinţ al cărue nume, ca al unui urzitoriu Imperiei Rosiene, este o sfinţită şi trainică aducere aminte, au murit la anul 879, încredinţind epitropia nevîrstnicului său fiu Igor, şi ocîrmuirea Rosiei fratelui soţiei sale, Oleg.
        Bravul şi înţăleptul Oleg au întins mărginile imperii Rosiene, şi au adaos a ei mărire. El au supus Smolenscu , cetatea Crivicilor neatîrnaţi de Riuric, şi pe Siberii i-au adus sup a sa putere. Ambiţia lui cu aceasta nu s-au mărginit, sporirea puterei lui Ascold şi Diru l-au îndemnat a supune Chievul. Nerăzămîndu-să la această întîmplare în puterea armilor, seau ferindu-se de cumplită încruntare, au hotărît să se agiute cu călcare de de giurămînt, ce era însuşită epohei de atunce. Drept aceasta, el s-au arătat ca un oaspe seau neguţitor, şi prefăcîndu-se cam nesănătos, chemă la sine pe Ascold şi pe Diru, pre carii au rînduit a se ucide. Chievul înspăimîntat* [4] de această tîmplare, s-au plecat înaintea sa. Atunci Oleg ş-au ales această politie a fi scaunul rezidenţii sale, numind-o maica cetăţilor Rosiene. Supuind pe Drevleni şi pe multe alte pămînturi, aflătoare între Chiev şi Novgorod, Oleg au îndreptat armele sale cătră meazăzi şi au tras supt a sa domnie părţile numite acum Guberniile Volnii, Podolii şi Hersonii. Dar pe cînd armile rosiene făcea aceste sporiri, au urmat întrarea Ungurilor în Rosia de amiazăzi. Aceşti Uguri, seau Unguri Magiari, ci se mutasă odinioare în partea acum numită Iogoria (la obărşia riurilor Pecioara pănă la Obi), s-au apropiet cătră rîpile Uralului, şi de acolo cătră Don. În sfîrşit mulţimile cetilor sale s-au ivit pănă la Chiev, îngăduiţi de Oleg a trece prin pămînturile lui, ii au păşit piste Nistru şi piste munţii Carpatici, unde mulţi dintr-înşii, aşezindu-se pe rîpele Dunării şi ale Tisei, au urzit Crăia Ungaria. 
        În Epoha aceasta Igor au agiuns în vrîstă legiuită, dar iubitoriul de împărăţie Oleg, nu-i îngădui tronul, şi în a sa însuşime de Regent, domnea şi făptuia. Înse această întîmplare n-au vătămat armonia cea bună între unchiul şi nepotul. La anul 905, Oleg au ales soţie pentru Igor pe Olga cunoscută în istoria Rosiei, ce se trăgea, precum se pare, din seminţia Varegilor, şi carea pe atunce trăia la Pscova. 
        Îmvingătoriul a multor ghinte Oleg, tot căuta încă a mai întinde stadia armelor sale; deci cu o flotă alcătuită de 2000 vase de fieşte care cîte 40 oamini, au apucat drumul său cătră Grecia, şi s-au arătat înaintea Constantinopolei. Înspăimîntăndu-să de această împăratul Leon, nevoit au fost [5] a se înduplica la cerirea lui, de a da pentru fieştecare oştean a lui Oleg cîte 12 grivne (*  Grivna o monedă închipuită se asămăna cu giumătate funt argint.) şi cîte o dare pentru politiile Chiev, Liubeci, Cernigov, Pereiaslav, Rostov, Poltesc (Poloţc) şi altele. Atunce Oleg au închiet cu Grecii pace folositoare pentru Rosia, şi mai ales pentru negoţul ei, apoi încărcat de prăzi şi dispoeri, au mai dorit şi mărire. Deci spre aducere aminte acestei fericite campanii, el au aninat pavăza lui pe porţile Constantinopolei. După înturnarea sa la Chiev, poporul într-atîta s-au mirat de izbînzile armelor sale, încît preţuindu-le extraordinare, au întitulat pre dînsul Prezicători (Volh înţălept) 
        După vreo cătăva trecere de timp Oleg au închiet cu împărăţia Grecii un înscris tractat. Timpurile au păstrat acest curios monument al vechei diplomatice Rosiene. Cele mai de căpitenie poncturi ale acestui tractat sînt: întărirea păcii şi a dragostei între Rosia şi Grecia; statornicirea înlesnirei negoţului îmbilor părţi, şi pedeapsa pentru călcări, siguranţia averii, a cinstei şi a persoanei, îndatorire a se agiuta o parte pe alta şi altele. 
        Cele de pe urmă zile a vieţii sale au petrecut Oleg în tăcere îndeletnicindu-se cu întimeerea fericirii Rosii. El au murit după tradiţia poporului, de împunsătura unui şerpe. Anuscripturile spun că poporul suspina şi vărsa lacrimi după a sa moarte. Nici [6] este de trebuinţă a mai adaogi ceva mai mult pentru lauda lui Oleg. 
        Igor fiul lui Riuric s-au suit în tronul Rosii. Drevlenii au socotit să capete de nou a lor neatîrnare şi s-au împărechet. Pe atunce s-au arătat asupra Rosiei noi duşmani, îmfricoşaţi pentru alor sălbăticie şi plecare spre răpiri. Aceştia au fost Pecenegii, ce au eşit din Asia de o ghintă fiind cu Turcomanii, dar Igor s-au arătat vrednic tronului Rosii: el au supus pe Drevleni, şi au nevoit pe Pecenegi a se dipărta cătră Prut şi Dunăre. În urmă, îndemnat de plecările oştineşti şi de nădejdea pr(zilor, acest prinţ au hotărît să meargă asupra Grecilor, el s-au arătat pe Marea Neagră, şi îmfricoşat au pustiit politiile aşezate pe ţărmurile ei. Însă focul numit grecesc au ars flota lui; mulţime de Rosieni au perit în mare şi de spata duşmanului; şi puţini din ii, s-au putut înturna la Chiev cu prinţul lor.
        Această nenorocire n-au adus pe Igor la disperaţie, ce el de nou s-au arătat pe marea neagră. Împăratul Roman neîntemeindu-se pe armile sale, au propus pacea. Igor îmfocat de a răsplăti, n-au voit nici să audă de pace, dar înduplecîndu-se la propunerile căpiteniilor sale au primit-o, şi luînd daruri de la împăratul pentru sine şi pentru oştenii sei, s-au înturnat la Chiev, iar în anul următoriu, ambasadorii lui au închiet cu împăratul tractat întemeet în cea mai multă parte pe alcătuirile lui Oleg făcute cu Grecii. 
        Agiungînd la bătrîneţe Igor au voit să petreacă viaţă lină, dar îndemnat fiind de oştenii sei, au [7] plecat asupra Drevlenilor spre a scoate de la dînşii dări, aceştia (nsă înarmîndu-să, l-au ucis. 
        Sviatoslav, fiul lui Igor, au fost încă nevîrstnic, pentru care maica sa Olga însărcinîndu-se cu guvernul Rosiei, au răsplătit Drevlenilor pentru moartea bărbatului ei, ucigînd la Chiev pe ambasadorii lor, şi surpînd Corostina capitalia lor, această Regentă au întors luarea aminte asupra stărei dinlăuntru a Rosii, şi au cercetat cuprinsul Novogrodului; au aşezat orînduiala administraţiei, au regulat dările domneşti, au împărţit pămîntul în ţinuturi şi în totul au însămnat a ei domnie prin îngrijire despre binele Rosiei. 
        În sfîrşit Olga au dat însămnată dovadă de a ei minte ce din ceri s-au luminat; pătrunsă de adevărul îmvăţăturilor Mîntuitoriului ominirii, au dorit a se face creştină. Cu acest scopos, au mers la Constantinopoli; şi acolo primind sfîntul Botez s-au numit Elena, avînd de nănaş pe împăratul Constantin Porfiroghenetul. Înnoită în suflet şi în inimă, această întăi născută fiică a bisericii Rosiene, s-au înturnat la Chiev; dară n-au avut măngăere de a lumina cu lucoarea Evanghelii pe fiul său Sviatoslav, carile deşi cu înderepnicie au rămas în păgînătate, totuş nu împiedeca pe nime a lua legea creştinească. Din aceasta se vede că Monarhii Rosiei, din învechime s-au mărit prin osăbită politicească facere de bine, ce este toleranţia, adică: îngăduire a feliuritelor relighii, şi în urmă mulţi, luîndu-să după pilda Olghii au primit sfăntul Botez. De atunce Olga au încredinţat guvernul fiului ei Sviatoslav, al căruia chipul de viaţă şi de lucrare, ni aduc [8] aminte pe surpătorii vechii Troade şi pe a împărăţiei Romane dela apus. Iroismul, plecarea spre război, nepreţuirea de toate primejdiile, aspra simplicitate în traiul vieţii, suferirea tuturor militereştilor ostenele, sînt cele mai alese semne ale haractirului său. Acest irou cu puterea sa au supus pe multe îmvecinate popoară; însuşi cu hozarii au cercat puterea armilor sale, îmvingîndu-i în bătălie şi luîndu-le turnul cel Alb seau Sarchel, cetatea lor de pe malul Donului. 
        În sfîrşit s-au dischis armelor lui Sveatoslav o stadie mai întinsă, Ungurii năvăliră asupra imperii Greceşti, şi Bulgarii li agiutară. Împăratul Nichifor Foca, voind a pedepsi pe Bulgari, s-au adresuit cătră Sveatoslav, cu poftire să rădice armile asupra lor. Curtea de Constantinopoli n-au cumpenit urmările unei asemene politice. Sveatoslav au venit, au supus pe Bulgaria şi au hotărit să-ş o ţie, aşezînd a sa rezidenţie la Pereiaslaviţu. 
        Dar cînd armile Rosiene lucea în Bulgaria de noî mărire, Pecenegii au cungiurat Chievul. Gheneralul Pretici, ce se afla în ceia parte a Niprului, avînd puţină oaste, n-au cutezat a da agiutoriu la acii închişi. Lăcuitorii Chievului în disperaţie hotărîse a se supune, cînd un June marinimos, puind viaţa sa în viderată primejdie, au străbătut prin tabăra Pecenegilor, au înotat peste Nipru, şi au înduplecat pe Pretici să deie la acii încungiuraţi agiutor fără întîrziere. Spre răvărsatul zorilor, oştenii lui Pretici s-au îmbărcat în luntre, şi au plutit cătră Chiev: De auzirea bucimilor oşteneşti Pecenegii înspăimîntîndu-se, şi socotind că însuş Sveatoslav vine [9] asupra lor, s-au tras din prejurul Chievului. 
        Prinţul Rosian făptuia pe rîpele Dunării, atunci cînd l-au agiuns vestea că Chievul se încungiurase de Pecenegi, îmfocat de a răsplăti s-au tras îndată din Bulgaria şi venind la Chiev au înterit pe Pecenegi.
        Statornicind de nou lineştea în Rosia, Sveatoslav iarăş au început a cugeta pentru Bulgaria, încît cu mare greutate maica sa Olga l-au putut ţăne în Chiev pănă la închierea vieţii ei. Această înţăleaptă şi sfîntă femee au răposat în adînci bătrîneţe, gătind în Rosia cultul adevăratei credinţe. Atunci Sveatoslav, împărţind Rosia între fiii lui, au dat Chiovul lui Iaropolc, ţara Drevlenilor lui Oleg şi lui Vladimir Novogrodul, păstrîndu-şi însă înaltă putere asupra lor, el s-au pornit iară cătră Bulgaria, socotindu-o ca pe a sa ţară. Dară Bulgarii l-au întîmpinat duşmăneşte. Sveatoslav triumfînd asupra tuturor împiedicărilor, au luat Peresloveţul. Răsăritul imperii s-au tulburat; norocul ei însă, că în locul destronitului Nichifor Foti, s-au suit în scaun Ioan Zimischi, carile ştia cu bărbăţie şi cu înţălepciune a oşti. Acest împărat au făcut cerere ca Sveatoslav să iasă din Bulgaria. Sveatoslav i-au răspuns cu ameninţare că va înteri pe Greci din Evropa, şi întrînd în Tracia au răzbătut pănă la Adrianopole, aici o număroasă oaste de Greci au încungiurat pe Rosieni; însă vîrtutea inimii lui Sveatoslav nu s-au clătit: „cu fuga, zisă el cătră prietinii săi, nu se poate a ni mîntui, dar nici nu se cuvine. ruşine fiind a fugi de duşmani; şi aşa* [10] nu vom ruşina pămîntul Rosiei, ce vom muri pe cîmpul bătălii.“ Crunta bătălie s-au început, şi bărbăţia Rosienilor au triumfat asupra numeroasei oşti greceşti. După care Sveatoslav, pustiind Trachia, s-au înturnat la Bulgaria. 
        Împăratul Zimischi (l urmărea, şi folosindu-se cu nefiinţa lui, au cuprins Pereiaslaveţul, însă nu mai nainte de a fi martor despre minunata bărbăţie a Rosienilor: 8000 dintr-înşii se apăra în cetăţue nevrînd a auzi de capitulaţie, Împăratul îi ameninţa în zădar, în urmă au poruncit s-aprinză cetăţuia, în care Iroii Rosieni au perit în flacăra focului.
        Sveatoslav oştindu-se asupra Împăratului, după multe crunte bătălii, au fost nevoit a se închide în Dorostola (Silistra), pre carea împăratul au încungiurat, boalile şi foamea slăbind pe Rosieni îi îndemnă a sfătui pe Prinţul lor să cee pace, seau să scape cu fuga. „Ruşinată este, o viaţă prin fugă mîntuită.“ le-au zis Sveatoslav şi înărmîndu-să de bătălie, s-au aţiţat cea mai omorîtoare luptă, carea în cîtiva restîmpuri s-au înnoit; în urmă Sveatoslav rănit fiind foarte tare, şi avînd puţină oaste au propus pace. Zimischi cu bucurie s-au unit la aceia şi au trimis lui Sveatoslav daruri, pre care primindu-le Sveatoslav s-au împăcat cu Grecii, şi alcătuindu-se să iasă din Bulgaria, au îmfăţoşat dorinţa a să vide şi cu împăratul. 
        Amîndoi Iroii vrednici de mărire şi de izbîndă s-au întălnit, au vorbit şi s-au dispărţit ca prietinii. Sveatoslav s-au pornit la Rosia; şi în calea sa s-au întîmpinat de Pecenegi la gura Niprului, dar începînd bătălie cu acestia şi fiindu-i* [11] oastea ostenită de multă călătorie, s-au învins şi el însuş s-au ucis, Gheneralul Sfenelidu au scăpat de moarte cu puţini Rosieni şi au adus la Chiev veste pentru trista peire a acestui Irou. 
        Vătămătoarile urmări ce derază din împărţala provinciilor unui stat în deosăbite Prinţipaturi, curund s-au arătat în Rosia, aprinzindu-se bătălii între fiii lui Sveatoslav. 
        Aiut, fiul Gheneralului Svenelid s-au fost ucis de cătră Oleg, prinţul Drevlenilor. Svenelid au înduplecat pe bunul la inimă, dar slabul Iaropolc, să rădice armile asupra fratelui său, războiul au început şi Oleg au plătit uciderea lui Aiut cu însuş viaţa sa. Iaropolc plîngînd pe fratele său au împreunat ţările lui cătră staturile sale. 
        Auzind despre aceste Vladimir au fugit cătră Vareagi, iar Guvernatorii lui Iaropolc au luat în stăpînire Novogrodul, însă după doi ani Vladimir s-au arătat cu oastea Vareagă; au supus Novogrodul, au nevoit pe acea din tradiţie naţională şi din istoria Rosiei cunoscută Prinţesă Poloţcului, Rogneda, să se mărite după dînsul, şi cu mîndrie au poroncit să spue lui Iaropolc, ca să se gătească a război cu dînsul. Înspăimîntat fiind Iaropolc, au fugit la politia Rodna. Vladimir au cuprins Chievul şi au încungiurat Rodna, atunci Iaropolc hotărînd a se încrede marenimiei frăţine-său, s-au grăbit a merge la Chiev, unde din poronca lui Vladimir, s-au ucis. 
        Vladimir I au agiuns a fi domnitor a toată Rosia, şi a sa domnie este vrednică de aducere aminte în istoria ei cea veche: supt schiptrul acestui prinţu marginile ei s-au întins, vînta ei s-au mărit, lumina [12] legii creştineşti au străbătut întunericul idololatriei, şi luminarea politică au dumesticit deprinderile cetăţenilor Rosieni. Viaţa acestui prinţ îmfăţoşază două epohe, una contra altia în înţălegirea morală; în cea dintăiu videm pe Vladimir păgînu, iar în cea de a doua creştinu. 
        Plecarea cătră idolatrie, răsplătirea şi sălbatica mănie alcătuia haractirul lui Vladimir păgînul, însă cu asemene rele, ce era însuşite păgînilor, se unea în acest Monarh şi alte osăbite însuşimi, haractirul lui au fost statornic şi hotărîtoriu, mintea lui cultivită, inima înnălţată şi doritoare de lucruri mari, îngenios, politicos şi oştean al epohii sale, el au înnaintit numile Rosiei, şi s-au mărit pre sine cu faimă iroică, au supus Galiţia, au liniştit pe revoltanţii Radimieni, au nevoit pe Bulgarii Cameni de a respectui numile Rosian, şi au întins armile sale dela Bugu pănă la marea Baltică. 
        Cea mai interesantă epohă a soartei Rosiene au urmat după aceste. Vînta armelor Rosienescului Monarh, înţălepciunea administraţiei, strălucirea curţei sale şi răpede creştirea puterii au întors luarea aminte a multor popoară. Ele voiră a se uni cu legătura legii lor, pentru care au venit soli la Chiev de la Grecia, de la creştinii apuseni, de la Moametani, şi însuşi de la Evrei. Fieştecare din acestia propunea lui Vladimir relighia sa, dar cel mai norocit dintr-înşii au fost solul grecesc, căci el îmfăţoşind lui Vladimir cea adevărată fiinţă a relighiei sale, au robit inima lui. Cu toate aceste înţăleptul şi preavăzătoriul prinţ, dorind a nu se alunica, n-au pregitat de a trimete pre cii mai [13] cuminţi din boeri sei în osebite părţi pentru de a cunoaşte adivărata relighie a feliuri de popoară. Trimeşii acestia, cunoscînd în Constantinopole pre adivăratul Dumnezeu, au vestit lui Vladimir pentru Sfînta Liturghie a Grecilor, încredinţindu-l că relighia Grecească este singura adivărată pe pămînt. 
        Vladimir pătrunzind cu înţălepciunea sa înrădăcinata rătăcire a Idololatrii, au cunoscut, că legea creştinească a Grecilor, pre lîngă aceia că era cea adevărată, putea încă a-l şi agiuta la scoposul seu cel bun, adică de a se uni în cea mai strînsă legătură cu Grecia cultivită, a lumina pe supuşii sei, şi prin aceasta a-i însufleţi de mai bună moralică şi politică pace, de care temeiuri s-au înduplicat a primi relighia grecească. Asemine lucru însămnător el putea îmfiinţa şi în Chiev, unde creştinătatea era cunoscută, şi el ar fi putut să ceie de la Greci preoţi, ca s(-l boteze, ce în loc de aceste el au mers însul la Constantinopole. Cuvîntul şi scopusul călătoriei sale au fost necunoscute şi supuse la feliuri de găcituri, unii socotesc a fi păgîneasca mîndrie ce nu ar fi îngăduit pe Vladimir a cere cu umilinţă de la Greci Sfîntul Botez, iar alţii le dau la buna voinţă acestui prinţi de a primi îmvăţătura Mîntuitoriului în însuşi creştina împărăţie, şi ţintirea a îndemna pe împăraţii Greci să între cu dînsul în legătură de cuscrie. Cumcă Vladimir din curată inimă dorea a primi greco-creştineasca relighie, întru aceasta nu-i vreo îndoială, însă scoposul călătoriei sale la Grecia au fost mai mult politic decît altul careva. Împăraţii: Vasilie II şi Constantin VIII, temîndu-să de apostatul Varda Foca, [14] au cerut agiutori de la Vladimir pentru de a pute supune pe acest Apostat. Vladimir le-au giuruit; însă au cerut pentru însoţire pe soara lor, prinţesa Anna, iar la cea de împrotivă urmare de nu s-ar lua în samă cerirea sa, au cugetat să o dobîndească prin arme, după datina cavalerilor de atunce, şi agiungînd la scoposul seu, să aducă pe supuşii sei în cea mai aproape legătură şi comunicaţie cu Grecia. Vladimir de o parte îndemnat de acest scopos, iară de alta de neapărata trebuinţă a ave oaste gata spre agiutoriul Împăraţilor, încungiurat fiind de boeri şi de mulţimea de ostaşi, au plecat  cătră Imperia Grecească; au supus Hersonul (Corsuno), şi cu mîndria unui biruitor au cerut dela împăraţi întru însoţire pe sora lor, giuruindu-le a primi legea creştinească, şi a li da cerşutul agiutor asupra Apostatului Foca. Împărăteasa Anna jărtva politicei şi unealta scoposului lui Dumnezeu în favorul Rosii, s-au pornit cătră Vladimir după îndemnarea fraţilor sei, însoţită de tagma besericească, şi de curtezani. Atunci acest prinţ, cunoscînd adivăratele şi tainice îmvăţături a lui Hristos, au primit la Hersonesu sfîntul Botez cu numile de Vasilie, şi s-au cununat cu Împărăteasa Anna, iar el, după ce au trimes Împăraţilor parte din a sale oştiri spre a supune pe Apostatul Foca, s-au înturnat la Hersona, şi împreună cu mitropolitul grecesc Mihail s-au pornit la Chiev. Atunci Idolii s-au dărîmat în Rosia, şi în locul templurilor au strălucit bisericile adivăratului Dumnezeu, iar Rosienii din poronca lui Vladimir, fără întîrziere au început a primi sfîntul Botez. 
        Din toate prefacerile tîmplate în Împărăţii, schimbarea* [15] domnitoarei relighii nu arareori este însoţită de mari revoluţii şi înlăuntre tulburări. Istoria noî ni arată mulţime de asemene cumplite mărturii, însă Rosienii cii vechi fără îngreoere au primit îmvăţătura lui Hristos, şi ce este mai vrednică de însămnat, cu îmfocat zilos s-au supus cătră a lui îmvăţătură. Această întîmplare ni înduplecă a crede, că Rosienii pe atunce se afla în gradul politicirii, la carele agiungînd, popoarile încep a cunoaşte rătăcirile urîtei idololatrii. Apoi Rosienii totdeauna cu evlavie se supunea poroncii Împăraţilor sei, nemărginit încrezindu-să întru toate urmările lor, precum au fost şi în această întîmplare la poronca lui Vladimir dată supuşilor lui, să primească sfîntul botez, ii au zis, „că deacă aceasta n-ar fi fost de trebuinţă şi folositoriu pentru noi, fără îndoială prinţul nostru şi boerii n-ar fi făcut de asemene.“ Aici se văd iară facirile de bine a Guvernului Autocratic (însuşi domnitori) pentru că într-un Guvern mărginit, însuş cel mai înţălept şi binevoitor din Împăraţi, n-ar fi putut derege asemene interesantă făcătoare de bine schimbare în a sa Împărăţie. 
        În urma acestor întîmplări noi nu putem a nu vide însămnată facire de bine a Pronii lui Dumnezeu pentru Rosia. 
        Cu întemeerea legii creştineşti în Rosia, Vladimir întindea prin ia politica şi luminarea, Galantomia sa şi harul au tras cătră Rosia pe mulţi îmvăţaţi şi politiciţi greci. În Chiev şi în alte politii s-au aşăzat scoale pentru cultura junimii, asemine frumoase prube de arhitectura grecească s-au arătat* [16] în Rosia, bisericile Chievului şi Novogrodului s-au împodobit cu zugrăviri, cu argint şi cu aur. 
        Vladimir, carile au fost în păgînătate cel mai crud şi frate-ucigaşi, acum după primirea relighiei creştineşti, se arăta cel mai înţălept (i blîndu. El să sfia a pedepsi cu moarte şi pre cii mai mari călcători de lege. Asupritul afla la dînsul scutire, nenorociţii prieten şi un făcător de bine, meserii agiutor, iar toţi supuşii pe părintele lor. Acest feliu de schimbare însămnată în haractirul acestui prinţu, derază, fără îndoială, din aceia că el au îmbrăţoşat creştineasca lege după cea dinlăuntru a sa plecare cătră adivăr şi sfinţenie, prin carile sufletul seu deplin au fost luminat de îmvăţătura lui Hristos. Legile de blîndeţe şi de umilinţă, fiind lucrări a creştinătăţii, ar fi stîrpit în acest prinţu patima de război, deacă neapărata trebuinţă şi folosul Imperii nu l-ar fi îndemnat a rădica armele. Deci fiind acum creştini au declarat războiu asupra Pecenegilor, şi precum se vede, asupra lui Eric prinţul de Norveghia, carii făcusă un curs în provinţiile Rosiei de meazănoapte. În epoha acestor războae armele Rosiene s-au încununat cu nouă slavă. 
        Politiceasca sistemă rătăcită de a împărţi imperiile în Prinţipaturi, urma pe atunce în toată Evropa, încît şi Vladimir cu toate că era mintios, alunecîndu-să această greşală, au împărţit Rosia între fiii lui. Dar asemene politică urmare i-au întristat sufletul, căci fiul său Iaroslav, prinţul Novogrodului, i s-au arătat nesupus, Vladimir hotărîse a rădica armile asupra neascultătoriului său fiu, [17] ce îngreuet fiind de adînci bătrîneţe şi de neputinţă au răposat. Biserica l-au pus în rîndul sfinţilor numindu-l Asemine cu Apostolii, pentru evlavia sa cătră relighia creştinească; dar Istoria, cumpenind împărăteştile sale făptuiri, îl numeşte Mare, ca pe unul ce au îmbunătăţit şi au fericit Rosia. Iubit fiind, după moarte toţi supuşii l-au plîns ca pe un părinte fiii cii cunoscători. Trupul lui s-au înmormîntat lîngă al soţiei sale Anna, în mijlocul bisericii înzăstrate şi de dînşii zidite.
        După răposarea lui Vladimir s-au iscat în Rosia înlăuntrice revoluţii şi împărecheri, însămnate prin mari nelegiuiri. Sveatopolcu, fiul lui Iaropolc, ce s-au îmfiat de cătră bunicul său Vladimir, au apucat tronul marelui Ducat al Chievului, şi au voit să se întărească în el cu uciderea fraţilor sei. Mai îmfricoşat i s-au părut pentru dînsul Boris, pre carele iubea ostaşii şi poporul ca pe unul ce era frumos la trup şi îmbunătăţit la suflet. Boris se afla atunce pe riul Alita. Auzind de cugetul cel rău a lui Sveatopolc, făcu rugăciune pentru duşmanul său frate, şi se încredinţă Pronii lui lui Dumnezeu, ucigaşii trimeşi de Sveatopolc l-au străbătut cu lăncile , şi l-au adus la Vişgorodu, Boris sufla încă, dar Sveatopolc au poroncit s(-i împlînte sabia în inimă. 
        Această nelegiuire n-au îndestulat pe sălbaticul Sveatopolc, carile au hotărît să ucidă şi pe frate-seu Gliba prinţul Muromului, pre carile chemîndu-l la Chiev, pe drum, aproape de Smolensc  l-au prins şi l-au ucis. 
        Sveatoslav cneaz Drevlenilor, auzind de aceasta s-au spăimîntat, şi au hotărît să fugă la Ungaria,* [18] însă trimeşii lui Sveatopolc, agiungîndu-l la munţii Carpatici, l-au omorît. 
        În acelaşi timp au urmat o tîmplare în Novogrod favoritoare, după cum se vede, interesurilor lui Sveatopolc. Lăcuitorii Novogrodului, supăraţi şi asupriţi fiind de către Varegi, şi neaflînd despre aceştia nicio scutire la alor prinţ Iaroslav, apărător acestor streini, au ales a-ş face însuşii ii o neertată satisfacţie, ucigînd pe mulţi din Varegi, pentru a cărora răsplătire asemine şi Iaroslav au omorît mulţime de lăcuitori fruntaşi ai Novogrodului, dar nu tîrziu după aceste auzind de răposarea părintelui seu şi de răutăţile lui Sveatopolc, s-au spăimîntat de sălbaticul seu frate şi s-au adresuit cu cerire de agiutor cătră lăcuitorii Novogrodului. Buninimioşii Novogrodeni i-au zis: „Prinţule! tu ai ucis pe fraţii nostrii; noi (nsă săntem încă vii şi gata a bătălui pentru tine”. Aşadar Iaroslav adunînd oaste şi pornindu-se s-au lovit la Liubeci lîngă Nipru. În această bătălie Sveatopolc s-au îmfrînt şi au fugit cătră socrul său Boleslav Crai de Polonia. 
        Iaroslav au stăpănit Chievul; dară apoi îmvins lîngă rîul Bugu de Boleslav, nevoit au fost să fugă la Novogrod. Sveatopolc cuprinse de nou Chievul unde se arătă călcător de giurămînt şi nemulţămitoriu, poroncind uciderea multor Poloni, ce l-au fost înălţat pe tronul Chievului, şi din carii unii lăcuia pe atunce în vecinătatea acestii politii, de care urmări, amărît fiind Boleslav s-au dipărtat în lăuntrul Polonii. Asemine întîmplări favoriră lui Iaroslav carile sprijinit de zilosul şi supunerea ce ave cătră dînsul Novogorodenii, s-au pornit iarăş* [19] asupra lui Sveatopolc. Acesta (nse fără oaste, disperat de a să mai pute împăca cu Boleslav, şi pentru a sale răutăţi neîncrezindu-să în Chieveni, Sveatopolc s-au înturnat cătră Pecenegi. Acesti Varvari totdeauna gata a stărpi Rosia, s-au unit ca să oştească pentru dînsul, şi din aceasta s-au aprins iarăş războiul cetăţinesc; şi cea mai omorîtoate şi cruntă bătălie au urmat pe rîpele apei Alta, Iaroslav au biruit, iar Sveatopolc, cu inimă dezbrănată de disperaţie, au fugit, şi, pierzînd mintea au murit în pustiurile Boemiei, lăsind de sine, în Analele Rosii, nume de ticălos.
        Iaroslav s-au suit pe scaunul marelui Duca, dar nu mult au petrecut în linişte; că Breacislav nepotul lui Vladimir şi al Rogdnedei, domnitor în Poloţca, năvălind asupra Novogrodului, l-au prădat. Iaroslav au cucerit pe acest prinţip nu atîta prin puterea armelor, cît şi prin marinimoasa purtare; împreunînd cătră ţeara lui Breacislav şi alte cîteva politii. şi cu aceasta din duşman îl făcu şie prieten. Întru aceste mult mai cumplit vrăjmaş s-au rădicat asupra lui Iaroslav adica fratele său Mstislav prinţul de Tmutoracan ( Tmuturacan insula Taman seau Fanagoria.) Acest prinţăp înzestrat cu multă vîrtute trupească, şi îm(ndrindu-să de ea, au încungiurat Chievul, cînd se afla Iaroslav la Susdale, dar întîmpinînd de cătră lăcuitori bărbătească apărare, s-au tras cătră Cernigov şi l-au supus. Iaroslav înarmîndu-se au bătut cel mai sîngeros război la Listvena, unde Mstislav au biruit, şi Iaroslav au fugit la Novogrod. 
        [20] Dar Mstislav mai mult deştept decît ambiţios, curînd s-au împăcat cu Iaroslav, şi Niprul s-au statornicit a fi marginea ţerilor acestor doi fraţi. Iaroslav au luat pămînturile despre apus, iar Mstislav cele despre răsărit, Rosia s-au liniştit şi Iaroslav au întors luarea aminte asupra duşmanilor de pe din-afară, el au supus Livonia, în ţeara Ciudenilor, au urzit cetatea Ioriev (astiz numită Dorpat) şi iar au împreunat cătră Rosia politiile Cervenea, ce să răpisă de cătră Boleslav. 
        Iaroslav, după moartea lui Mstislav, agiungînd domnitor a toată Rosia, neveghindu-se din nenorocirile păţite, sau mai bine a zice, urmînd politicei epohei sale de atunci, au împărţit Rosia în Apanajuri sau partnice prinţipaturi, între fiii săi. Cu toate aceste, sup înţăleapta administraţie a acestui prinţip, pacea împărăţi în Rosia, şi Iaroslav folosindu-se cu aceia, s-au îngrijet de a îmvioşa îmvăţăturile şi măestriile cele mai alese. El au îngrădit Chievul cu păreţi de piatră, porţile cele mai de căpitenie li-au numit aurite, iar bisericii Sfînta Sofie, de nou de dînsul zidite, i-au zis Mitropolitană, îmfrumuseţînd-o cu argint, aur şi cu vase preţuoase. Cele mai strălucite mănăstiri să înălţară în Chiev, şi pin pregiurul lui, Iaroslav au rînduit a se aduce multe cărţi sfinte de pe limba grecească pe cea slavonă, pre carile însuş el le cetea cu multă luare-aminte, dintr-însile multe au pescris şi li-au depus în biserica sfintei Sofiei, spre întrebuinţarea publicului; au făcut shoale pentru îmvăţătura junimii, şi de-apurure se sirguia pentru fericirea şi luminarea tuturor supuşilor săi. 
        Vuetul armelor au curmat această pacinică şi folositoare* [21] îndeletnicire alui Iaroslav: Un Rosian se ucisă în Constantinopoli şi Iaroslav neprimind satisfacţia au declarat Grecilor războiu, Rosienii au suferit multe ticăloşii. Flota lor s-au ars de focul Grecesc, s-au sfărmat de fortună, şi mare număr dintre ii în mare s-au înecat. Într-o bătălie de mare Rosienii au fost îmvingători; dar Grecii au micşurat mărirea armelor lor prin o biruinţă lîngă Varna, unde Vişat, bravul a Rosienilor Comendant, s-au îmvins; 800 de ai săi oşteni, împreună cu dînsul, s-au luat prinşi, şi din poronca Împăratului Constantin IX (numit Monomah) s-au orbit, după care închiindu-să pace, acest război au fost cel mai de pe urmă între Grecii şi Rosienii. 
        Numile lui Iaroslav s-au făcut cunoscut în toată Evropa şi el au întrat în legătură cu multe însămnate curţi Evropiene. Însuş el s-au însoţit cu Inghegherda fiica lui Olae Craiului Sveţiei, nepotul Veteazului Boleslav. Cazimir s-au căsătorit cu soră-sa Maria, şi această legătură de însoţire au asigurat Rosiei cetăţile Cervene. Elisabeta fiica lui Iaroslav s-au măritat cu Garald prinţul Norveghian, ce au stătut mai în urmă Craiu de Norveghia; a doua sa fiică Anna s-au cununat cu Enric I, Craiul Franţiei, şi a tria, Anastasia, cu Andrii I Craiu de Ungaria. Iaroslav au avut şese fii, cel mai mare dintr-înşii Vladimir, au luat întru însoţire pe sora lui Cazimir Craiului de Polonia, iar Vsevolod s-au însurat cu o prinţesă a Grecii, care, precum spun oarecare anuscrisuri, au fost fiică lui Constantin Monomahul. Afară de aceasta analile Germanii arată că Ida, fiica lui Leopold Contele Imperial, şi Cunigunda, Contesa [22] Irlamindii, au fost măritate după prinţipii Rosieni, şi precum să vede, după fiii lui Iaroslav, dar rămînînd văduve, ele s-au înturnat în Ghermania. Deci, deacă legăturile de familie a lui Iaroslav au fost aşa de mari, apoi fără îndoială numile Rosiei, ca al unei Împărăţii însămnate, au fost cunoscut în toată Evropa. 
        Iaroslav au afierosit acii de pe urmă ani ai vieţii sale lineştei şi creştineştei Evlavii, necontenind ase îndeletnici şi cu interesurile statului. La urmă înţălegînd apropierea morţii, însufleţit de iubirea cătră Rosieni, au chemat pe fiii sei, şi i-au sfătuit să trăiască în unire şi în frăţească dragoste. Îngrabă după aceasta au răposat la 70 ani al vieţii sale. Mormîntul de marmoră, în carile zace trupul lui, în biserica Sf: Sofiei, se păstrează pănă în zilile noastre. 
        Acest prinţip după toată dreptatea se cuvine a se numi Cuvios şi înţălept, pentru că întinderea creştinătăţii, luminarea Rosii, însufleţirea industriei naţionale, ţinerea dreptăţei au fost scoposul îngrijirei sale. El au fost umilit în norociri, marinimos în nenorociri, de supuşi iubit, de duşmani respectuit. Cel mai trainic monument al înţălepciunei şi îngrijirei sale pentru binele statului, este Aşăzămîntul legiuitor, cunoscut supt nume de Drepturi Rosiene (Ruscoi Pravdî). 
        
        STAREA ROSIEI DINLĂUNTRU ÎN CURSUL ACESTUI PERIOD. 
        Împărăţia Rosiei repede s-au lăţit cu adaosul ţărilor prin arme supuse de Olegu, Sveatoslav, Vladimir şi de [23] Iaroslav, pe cînd atunci se mărginea: despre apus cu Marea Baltică, cu Dvina apusană, Bugul şi munţii Carpatici, despre ameazăzi cu Cataractele Niprului şi cu riul Cubani, iar despre răsărit şi ameazănoapte cu Bulgarii de Volga cu guberniile de astiz: Vogolod, Viatsca, Arhanghelu şi cu Finlandia. 
        În Rosia din învechime au fost Guvernul monarhic, măcar că puterea marilor Duci seau Cneazi au fost, după sistema Epohei de atunci, mărginită de cătră soţii lor de arme. Duca era datori a împărţi cu ii prăzile adunate în războae. La cii mai veteji şi însămnaţi încredinţa guvernarea ţărilor şi a cetăţilor, dar acesti administratori, din carii unii se numea Cneazi, sta sup puterea Marelui Duca, ii era datori a i se supune şi a urma după dînsul în expediţiile oşteneşti. Iar cea mai înaltă legiuitoare şi judecătoare putere atîrna de marele Duca, după a căruia poronci, administratorii provinciilor şi ai politiilor era datori a se regula. Între altele Slavenii se folosea de cele de mai înnainte legi şi privileghii: Novogrodenii ave ale lor Veci seau naţionale adunări, în carile sup prezidenţia celor mai bătrăni, să sfătuia pentru interesurile publice. 
        După cneazii seau guvernatorii provinţiilor, mai înalte şi cinstitoare graduri cuprindea Boerii (curtezanii prinţipilor) şi Gostii (veneticii). Cii întăi era mădulări de senatul marelui Duca, iar cii de al doile, îndeletnicindu-se cu neguţitoria, ce era pe atunce la mare stimă, se folosea de a lor privileghii şi de creditul marelor Duci, şi era împlinitori interesurilor, cu carile au fost însărcinaţi pe la curţile streine. Cu aceasta se lămureşte venirea lui Ascold şi Diru cătră Oleg. Acest domnitor al Chievului, n-au socotit de micşurare a se îmfăţoşa înnaintea* [24] bolnavului oaspe (neguţitor) în carele Oleg s-au fost prefăcut. De starea de mijloc se socotea îndeobşte lăcuitorii politiilor, între care mai însămnate era: Chievul, Novogrodul, Iscovul, Smolenscul, Rostovul şi Liubecea. Iară robii seau şerbii au fost cea mai mare parte din cii prinşi în bătălie. Pentru trebuinţa statului se lua dajdie, cuprinzindu-le aceasta în producturi naturale, mai ales în blane, pre lîngă care se mai lua dajdia capitaţiei, a fumăritului, aratului seau plugăritului. 
        Nicio politică soţietate nu poate fi fără legi; de unde se înţălege, că la vechii Rosieni, încă mai înnainte de întemierea Monarhii, au fost legi, aşăzămînturi, sau măcar, oarecare obşteşti alcătuiri feritoare cinstei, şi averilor personale a fieşcăruie. În sfărşit Vareago-Rosienii, întemeitori Monarhii Rosiene; au întrodus gheneralnice legi Rosiene, pretutindine răzămate pe sfinţenia parolii date, pe credinţa giurămîntului şi a dreptăţii. Aceasta se vede din alcătuirile lui Oleg şi Igor cu Grecii. Dar asemine legi nu era încă aduse într-o sistemă. Lauda îmfiinţării acestui lucru se cuvine lui Iaroslav I Vladomirovici. El au publicat cea de căpitenie condică sau adunare de legi sup numire de Legi Rosiane. Cea mai mare dorinţă acestui înţălept legiuitori, au fost siguranţia personală a averii fieşcărue. Uciderea se pedepsea cu moarte, şi la asemine întămplare, după sistema epohii de atunce, se da voe familii ucisului de a răsplăti ucigaşului; iar cînd nu era răsplătitori, apoi ucigaşul se pedepsea cu viră seau gloabă de bani. Pentru lovituri, bătăi, vătămare a oricăria mădulări, sau pentru răpirea averei streine, să pedepsea cu ceartă de bani, din care cea mai mare parte întra în visterie,* [25] iară rămăşiţa se da în folosul asupritului. Aceasta Penă bănească să hot(rea de lege, fiind mai simţitoare seau mică, după mărimea împregiurărilor ne încuviinţării, asemine şi după starea şi osăbirea asupritului. Denonţiaţiile şi împutările se dovidea prin marturi, iar în ne fiinţa acestora, părîtul şi părăşul se supunea cercetării fierului şi a apei, sau se încredinţa adevărul acestei pricini prin giurămînt. Sentenţia a doisprăzece cetăţeni, precum urmează acum în Anglia, se socotea neprihănită, şi după aceia, giudic(toriul hotărea pedeapsă pentru vinovatul. Cel mai mare loc de giudicată au fost curtea Cneazilor; Cercetarea proţesurilor pretutindine atîrna de la Boerii şi Tiunii seau giudecătorii; însă legiuitoriul şi privighitoriul de căpitenie asupra dreptei giudicăţi, au fost Cneazul, hotărîrea sa se socotea sfîntă. 
        Tagma preuţască, administrînd interesurile bisericeşti, se înpărtăşea şi de legiuiri. Cneazii se sfătuea întru cele mari interesuri ale statului cu Mitropoliţii şi cu Episcopii, lăsindu-le lor hotărîrea interesurilor atingătoare de Relighie şi de moral. La această întîmplare clirosul bisericesc se povăţuia cu aşezămînturile Arhiereilor Greceşti şi cu cartea numită Nomocanonu, seau Cartea cîrmei. La noi au agiuns aşezămîntul bisericesc al sfîntului Vladimir, după carele se încredinţează clirosului hotărîrea multor acturi interesante, încă uneori şi acelor politice. Mul(i împută că acest aşezămînt ar fi urzit de nou, însă noima sa arată adînca lui vechime, iar cuprinderea este potrivită cu epoha de atunce, şi cu haractirul prinţului As(m(nat cu Apostolii, carile după* [26] îmbrăţoşarea relighiei creştine, fiind încungiurat de tagma preoţască, pre care iubea şi cinstea, aceasta fără îndoială i-au însuşit cele mai însămnate dreptăţi şi protii. 
        Biserica rosiană au fost administrată pe atunce mai cu samă de cătră clirosul Grecesc, capul căruia era Mitropolitul trimes de la Grecia la Rosia, avînd rezidenţie în Chiev. Dar Iaroslav întăi, voind a mărgini înrăurirea Patriarhilor de Constantinopole asupra lucrărilor bisericeşti în Rosia, au orînduit să înainteze la această vrednicie, pe un Mitropolit naţional, carele au fost atunce ales Ilarion. Sup domnia lui Iaroslav, prin sfăntul bărbat Antonie s-au urzit mărita mănăstire cunoscută cu nume de Lavra CHIovo-Pecersca. 
        Rosienii plutea pe atunce cu ale lor vase: cătră miază-noapte pe riul Volhoţul, lacul Ladoga, Neva şi marea Baltică, iar spre amiază-zi pe riul Niprului, şi trecînd peste cele mai primejdioasă cataracuri a Niprului, agiungea pănă la Marea Neagră, ce o numea Rosiană, după alor fapte militare, şi luptîndu-se bărbăteşte cu undele acestei Mări, au spăimîntat Imperia Resăritului. Dintr-început nădejdea prăzilor însufleţea pe Rosieni cu curaj cătră asemine întreprinderi; nu tărziu apoi neguţitoria agiunse a fi scoposul lor. Primejdiile  la care era supuşi pe cataractele Niprului şi pe marea Neagră, îmvoelile închiete de cătră prinţipii Rosieni cu Grecii, întemeiate mai ales pe aşăzămînturile de comerţi, îndămînările ce Grecii făcea neguţitorilor Rosieni, trăitori în Costantinopoli, arată că această neguţitorie era folositoare atît pentru Rosieni cît şi pentru Greci. Negoţitorii Rosieni ducea la Grecia : miere, ceară, blane dubite şi altile, de acolo aducea [27] aur, argint şi alt feliu de producturi din roduri şi manifacturi Greceşti. Comerţul despre ameazi  noapte se făcea pe marea Baltică, şi chentrul seu era Novogorodul; banii se alcătuia în pei de dobitoace selbatice, adică Jderii Cacomi, de acolo au eşit moneta cea veche sup nume de Cună, adică frunte de veveriţă, iar moneta mănuită au fost mordchi (botari) seau petice de pei sălbatice, a cărora o hotărită cîtime, după preţul cuvenit, alcătuia o grivnă ca o monetă ideală seau închipuită. Monetile cele streine avea asemine curs în Rosia, dar mai cu osăbire galbinii Greceşti sup nume de Nomizmă şi Solde, de crezutu-i însă, că în zilile lui Vladimir şi Iaroslav umbla în Rosia şi metalice monete acestor Cneazi. 
        Sporirile neguţitorei adăogînd a Guvernului şi a naţiei avuţie, înriurează şi asupra chipului vieţii oaminilor. Drept aceia, din deasă comerţială comunicaţie cu Grecii au început ase preface la Rosieni cea mai denainte prostie a traiului; în palaturile Cneazilor şi în curţile boerilor s-au fost întrodus strălucirea. Desfătarea lor era întru adăugirea aurului şi argintului; întru zidirea casilor mari cu pivniţe pentru păstrarea vaselor cu idromel şi cu vinaţă greceşti, întru ţinerea multor casnici şi împodobirea îmbrăcămintei cu materii de mătasă. 
        Riuric şi clironomii puterei sale au adus la îndeplinire măestria militară a Rosienilor, oastea de atunce eşea înaintea duşmanului în rînduială de bătălie, acoperindu-se cu zale de fier, şi păzindu-se de loviturile duşmanului cu scutiri mari. Cetăţile era îngrădite cu păreţi de lemn tare, peste carile se înnălţa turnuri, atît pentru apărarea cetăţilor [28] cît şi pentru a lor podoabă. 
        Puterea cea mai însămnată a Cneazilor rosieni, din epoha aceia, se alcătue din Vareagi, carii pretutindine hărăzea pentru bani a lor slujbe. Cea mai cu apropiere legătură a Cneazilor era boerii lor, şi îndeobşte cavalerii oşteni, oamenii tineri, aleşi după alor bărbăţie şi vărtute, se nume a Cnezilor curtezani şi Gridiani. Comendant a flotei şi a pedestrimei era însuşi Cneazul. Sup a lui ocărmuire se afla Voivozii cu nume de Mieri de Sutaşi şi de Zăciri. Sveatoslav au însufleţit pe oştenii lui cu bărbăţie cu ne(mfricoşare şi cu marinimie; Vladimir au înnălţat în ii sentimentul evghenistiei iubiri de cinste şi a iroicilor faceri de bine. 
        În lucrările minţei, Rosienii păn la epoha Sf. Vladimir, n-au făcut însămnate sporiri, cunoscînd numai oarecare proaste şi mehanice măestrii. Înţălepţii lor au fost Volhvii, dar numărul oaminilor ce se nume cărturari era mic. În urmă, cu întroducerea în Rosia a legii creştineşti, se-au întins şi politicirea. Vladimir şi Iaroslav au aşezat în Chiev şi Novogorod sholi în care directorii, în cea mai mare parte, era Greci. Tălmăcirea Sfintelor cărţi din dialectul Grecesc pe acel Slavon, au adus foarte mare sporire ritoricii şi mai cu osăbire cii bisericeşti. Urzitorii monarhii Rosiene, Voreago-Rosienii după aceste s-au pierdut între mulţimea Slavenilor, precum Manjurii în mult împoporata Chină; dînd însă în schimb Slavenilor numele lor de Rosieni, asemine şi limba lor, în curgirea acestor timpuri au perit şi s-au acufundat în bogatul dialect Slavon, precum un mic părîu într-o apă mare, dar numirea aceluia se-au păstrat în cuvîntarea Slavonă*, [29] supt numirea de limbă Rosiană, care şi astăz se vorbeşte în Rosia. Cea mai întăi împodobire, înavuţire, energhie şi mărire limbei Slavone, mai cu samă s-au păstrat în sfintele cărţi Bisericeşti, din aceasta s-au îmformat doî dialecturi, ce şi acum se politicesc în Rosia, adică a poporului, şi cel îmvăţat al Bisericii. 
        Cu legea creştinească au întrat în Rosia măestriile, ce îmflorea în Grecia, şi mai cu samă arhitectura şi zugrăveala. Biserica înzăstrată cu veniturile de zăciuială, zidită de Sf. Vladimir în Chiev, şi bisericile şi mănăstirile înnălţate prin zilosul evlavios a lui Iaroslav, au fost împodobite cu icoane şi strălucea cu aur şi cu argint. 
        Legea creştinească, foarte mult au adaus spre îmbunătăţirea morală a poporului Rosiei, dar cu toate aceste făcătoarile de bine lucrări, nu s-au arătat îndată în inimile lăcuitorilor, pentru care năravurile lor, în epoha aceia, îmfăţoşa un amestic de fapte bune şi de cele rele. Respectul cătră părinţi şi cătră bătrîni, cuceria, oaspitalitatea, curăţia inimii, sinceritatea, dar împreună cu aceste răsplătirea, plecarea cătră ripire şi prădăciune, li era însă însuşite. Însă această naţie: zice Caramzin, „groasă şi nepoliticită, au ştiut să iubească pe a ei buni Domni, ia au plîns pe răposatul marele Oleg, pe înţăleapta Olga, şi pe Sf: Vladimir, lăsînd urmaşilor sei pildă de cunoştinţă, care face cinste numelui Rosian“. 
        [30] 
        PERIODUL AL DOILEA 
        De la moartea lui Iaroslav I Vladimirovici, pănă la epoha năvălirii Tătarilor în Rosia. 
        de la 1054 lăn la 1224. adică ani 170. 
        Mormîntul, ce au primit trupul lui Iaroslav, au ascuns în sînul său mărirea şi puterea Rosiei veche, ea s-au dispărţit în multe Prinţipaturi partnice şi prin aceasta s-au supus războailor cetăţeneşti, au pierdut puterea, şi au căzut sup giugul sălbaticilor Tătari carii au îmvins-o. 
        În urmarea poroncei lui Iaroslav, fiul acestui Cneaz Izeaslav s-au suit pe tronul Chievului, iar fraţii lui domnea în a lor Prinţipaturi şi liniştea urma aproape de zece ani. 
        În epoha aceia s-au arătat şi Polovţii noi primijduitori duşmani pentru Rosia, această ghintă ce se trăgea din Tătari, prin haractirul seu în chipul vieţei se asămăna cu Pecenegii. Cînd acesti duşmani pustiia cuprinsul ţării Pereaslavului, prieteşugul între Izeaslav cu fraţii lui atît de folositor Rosiei, s-au vătămat, Izeaslav au fost nevoit a începe războiu cu Bseslav rebelul cneaz de Poloţc şi nepot a lui Vladimir şi a Rognidei, apoi sfărămîndu-l pe malurile riului Memel, sup cuvînt de prietenie, l-au ademenit la Chiev unde l-au pus în închisoare. 
        Asemine nelegiuire n-au rămas fără pedeapsă, Polovţenii au îmvins pe Izeaslav şi pe fraţii lui pe malurile riului Aligta. Lăcuitorii Chievului au voit a se mai lupta cu aceşti duşmani, şi cerea arme, dar Izeaslav nu le-au îmvoitu-le, atunce întărătîndu-să revoluţie* [31] în Chiev, rebelii au slobozit pe Vseslav din închisoare, şi l-au numit cneaz de Chiev; au prădat casile multor boeri, necruţînd nici palatul cneazului. Izeaslav au fugit cătră Poloni, şi cu agiutorul lor s-au înturnat iarăş la Chiev, iar Vseslav au fost nevoit să fugă la Poloţcu. 
        Unirea întimietă între Iaroslaveni n-au ţinut mult, Sveatoslav prinţip Cernigovului şi Svevolod prinţul Pereaslavului, s-au înarmat asupra lui Izeaslav, încît marele Duca nevoit au fost a fugi iară cătră craiul Polonii Boleslav II. Dar acesta, luîndu-i toată visteria, pre dînsul l-au depărtat de la sine. 
        Nenorocitul disperat căuta protecţie în Ghermania la împăratul Henric IV, şi negăsind-o, pentru că Sveatoslav au înduplicat pe acest Împărat, cu daruri înpartea sa, Izeaslav s-au îndreptat cătră Papa, vrednicul de aducere aminte Grigorie VII, cătră carile au trimis pe fiul seu. În scrisoarea sa cătră Izeaslav, Grigorie VII se numeşte pe sine Episcop Rosii, şi poronceşte craiului de Polonia a înturna prinţipului de Chiev toate odoarile preţuoase ce i-au fost luat. 
        Însă nu atît protecţia curţii de Roma, ce mai vîrtos împregiurările au agiutat pe Izeaslav: Vsevold, i-au propus a sa aleanţie, în urma căria disţeratul s-au înturnat iară în Chiev. Liniştirea s-au întemeet, dar nu pre mult timp. Oleg fiiul lui Sveatoslav ce domnea în cuprinsul ţării de Vladimir şi apoi în a Tmutareanii, s-au înarmat asupra unchiului seu Vsevolod. Chemaţi de dînsul Polovţii, au cuprins şi au prădat Cernigovul. Vsevolod au fugit la Chiev; unde Izeaslav l-au primit cu dragoste frăţască şi [32] i-au hărăzit agiutorul seu. Oastea adunată, au făcut la Cernigov o bătălie care au fost în folosul lui Vsevolod, însă cu pierzarea marinimosului seu frate, Izeaslav, acest prinţ au căzut pe cîmpul bătălii, trupul lui s-au adus la Chiev, şi anuscrisurile zic că la înmormîntarea sa, plîngerea lăcuitorilor asurzea cînticile bisericeşti. Cu toată slăbăciunea haractirului seu, Izeaslav era înzăstrat cu multe îmbunătăţări, cu blîndeţe, dreptate şi cu iubire cătră supuşii lui. 
        Vsevolod au urmat fratelui seu Izeaslav, acest prinţ, doritor fericirii supuşilor săi, şi iubitor de pace, cu întristare au văzut piste tot locul vărsarea de sînge. Singura mîngăere i-au fost fiul seu Vladimir (Monomah) lauda şi podoaba a toată Rosia. Iroicul aţest prinţip al  Cernigovului au cucerit pe Vsevolod rebelul prinţip al Poloţcului, au sfărmat pe Torchii, pe Veaticii şi pe Polovţii, cii mai îmfricoşaţi ai Rosii duşmani, dar dizbinările Prinţipilor partnici înimicea folosul izbănzii lui Monomah, cînd foamea, atunce urmată, puternica molipsire şi năvălirile Polovţilor deplinea nenorocirea Rosiei. În mijlocul acestor obşteşti ticăloşii, împovărat de ani şi de amărăciune pentru nenorocirea poporului, evlaviosul şi iubitoriul de oamini Vsevolod, au murit. Fiul seu Vladimir Monomah, întărit fiind de dragostea naţii ce-i îmfăţoşa adînc savas, s-ar fi putut sui pe scaunul marelui Duca, dar pentru iubirea de pace, şi însufleţit fiind de adevărata dorinţă a liniştii Rosii, au lăsat această vrednicie lui Sveatopolc ce era fiul lui Izeaslav. 
        În această epohă Polovţii au tăbărît asupra [33] ţărilor despre ameazăzi a Rosii. Prinţipul cel iute al Chiovului, împrotiva înţăleptilor sfătuiri a lui Monomah, lovindu-să cu aceşti duşmani, de dînşii s-au învins la Tripola şi supt Chiev. După aceasta Oleg nestîmpăratul prinţipu de Tmutoran, au venit iarăş să struncene patria. El s-au unit cu Polovţii şi au asediat Cernigovul, aici Monomahul s-au apărat cu bărbăţie, dar văzind mare vărsare de singe, întristat de ticăloşiile poporului, de bună voe au lăsat Cernigovul lui Oleg şi s-au dipărtat la Periaslav. 
        Dar din asemene nencetate dizbinări dinlăuntru, certe şi atacuri a duşmanilor din afară, toată Rosia au agiuns în cea mai ticăloasă stare, drept aceia Prinţipii, fără îndoială după stăruirea lui Monomah, s-au adunat la Liubici, au tractarisit, s-au sfătuit, şi în urmă s-au giurat, întărind giurămîntul prin sărutarea Sf: Cruci, să uite toate personalile dizbinări, şi unind cu sufletul şi cu inima obşteasca lor putere, săse înarmeze asupra duşmanului de pin afară, iar acel ce seva rădica asupra fratelui seu, să fie socotit obştesc duşman, „aşa să fie! zis-au toţi Cneazii“, pămîntul Rosiei este obşteasca noastră patrie“. 
        Iubitoriul patrii Monomah auzind aceste cuvinte s-au bucurat, dar bucuria sa nu tîrziu în întristare s-au prefăcut. Sveatopolc luînd în băgare de samă categoriile lui David Igorovici, nepot marelui Iaroslav, au rînduit să se pue în fieră pe venitul în Chiev Vasilca (Vasilie) prinţipul Terebovului, şi să-l dee în mîna lui David Igorovici, carile era îmfocat de urgie asupra lui, acesta, după ce au căpătat pe Vasilie în a sa putere, mult l-au schingiuit şi au rînduit a i se scoate ochii. Monomahul s-au spăimîntat* [34] auzind de acestă nelegiuire, „nici o dată“ au zis el, vărsînd lacrimi, „nu s-au întîmplat asemene în Rosia“ şi au scris cătră cialanţi principi: „să pedepsim pe acest monstru carile au dat fratelui cuţit asupra unui frate“, războiul era gata să se aprindă, dar mitropolitul Chievului şi văduva soţia lui Vsevolod l-au ferit, prin rugăminte şi lacrimi liniştind dreapta mînie a lui Monomah. 
        Atunce prin sirguinţa lui Vladimir Monomah, mulţi, din prinţipii dizbinaţi s-au împăcat, din care au urmat slăvita lor îmvingere asupra Polovţilor, care au fost sporul unirei şi armonii lor. Rosienii îmbărbătaţi prin aceasta au răzbătut păn la Vorscla şi Don, şi sup comanda lui Monomah în cruntă bătălie au sfărămat pe Polovţii şi s-au înavuţit cu multe prăzi şi dispoeri. Prin aceste slăvite făptuiri se închegă domnia lui Sveatopolc. După moartea acestui prinţip, Vladimir Monomahul, înduplecat fiind de dorinţa şi rugăminţile poporului, s-au suit pe tronul Chievului. Blînd şi iubitoriu de oameni, el s-au arătat îmfricoşat asupra celor dinlăuntru şi din afară duşmani; fiii şi nepoţii lui au strălucit armele Rosii cu biruinţa asupra Ciuzilor, în Livonia, Finlandia, Bulgaria şi pe malurile Donului. Înţelepciunea administraţiei şi strălucitile biruinţe au mărit numile acestui prinţip în toate părţile. Împăratul Alexie Comnino căuta aleanţia sa, şi i-au trimes Regalia unchiului seu Constantin Monomah: adică o cunună, un gherdan de aur şi mantia.* Însuş dizbinările* (* În oarecare Anuscrisuri se arată: că Neofit Mitropolitul de Efesu, ar fi adus aceste daruri lui Vladimir Monomahu,* [35] şi că l-ar fi încoronat la Chiev cu Împărăteasca cunună, numindu-l Împărat al Rosii. Acestă cunună, seau căciula lui Monomah, să păstrează astiz la Moscva în palatul armării. După asemine întîmplare, seau poate după numile unchiului seu Constantin Monomah, seau încă după a sa bărbăţie şi nemfricare, acest prinţip a Rosii s-au numit Monomah, adică Duelant (luptătoriu).) [35] prinţipilor Rosieni era spre alui mărire: el ştia să împace pe cii neastămpăraţi şi pre toţi ţinea în supunere. În urmă Vladimir Monomah, mărit prin biruinţele pentru pămîntul Rosiei, şi prin bunul seu haractir, au răposat cu cele mai vioae sentementuri de credinţă în al 73 an al vieţii sale, agonisind numile cel mai vrednic de respect de părinte supuşilor sei. Udat de lacrimile fiilor şi a poporului s-au îngropat la Chiev în Biserica Sf: Sofia. Aducerea aminte acestui prinţip se cuvine a fi Rosienilor nemuritoare şi Sfăntă. El au iubit Rosia, şi lacrimile sale deapurure răura din ochii sei, făcînd rugăciuni pentru poporul seu. El era împodobit cu creştineşti fapte bune, cătră vetejie împreuna blîndeţe şi marinimie, pe duşmanii îi biruia; dar chear şi în mijlocul îmfricoşatelor bătălii respectuia drepturile ominirei, pururea pacinic fără răutate, însuş duşmanilor sei făptuia cele bune. Să nu trecim cu viderea încă o însămnată însuşire de haractirul acestui prinţip, totdeauna avea sevas cătră părintele seu, şi niciodată întru nimic nu i-au fost neascultătoriu. Apoi prin instrucţiile, de însuş el pentru ai sei fii scrise, el ne-mfăţoşază delecatul, simţitoriul şi nobilul său Suflet*, [36] o inimă bună şi o dreaptă minte. Prin această îmvăţătură el tipăreşte în cugetul fiilor sei, frica lui dumnezeu, şi dragostea cătră omenire; îmvaţă a fi părinte poporului său, a urma dreapta giudecată, a nu părăsi pe sirimani şi pe văduve în strămbătatea preputernicilor, a făptui bine, a nu uita pe cii săraci, a nu lăsa pe cii bolnavi, cu sirguinţă a se ruga lui Dumnezeu, şi niciodată a nu adormi fără a face mai nainte mătănii; a arăta evlavie cătră bisericaşii ci se poartă pentru noi, a păzi cu sfinţenie giurămîntul făcut, a se feri de minciuni, de măndrie, de lenevire, de disfrănare şi a nu se abate cătră patimile vătămătoare trupului şi sufletului; a fi în bătălie veteaz şi marinimos, la toate întîmplările vieţii a se arăta pe sine cu bărbăţie, şi toată nedeajdea a nu o răzăma în oamini ce în Dumnezeu şi altele asemine. 
        Iubirea cătră Monomah să răvărsa şi asupra fiilor sei, după care Msteslav , fiiul acestui prinţip, s-au suit pe tronul Chievului. Acesta au îmfiinţat nedejdea tuturor, arătînd în sine multe însuşimi şi faceri de bine a părintelui său. A sa domnie s-au însămnat cu multe strălucite sporiri a armelor Rosiene; Msteslav au sfărămat pe Polovţi, şi i-au înterit piste Don şi Volga, curmînd dizbinările Rosiei despre ameazăzi, apoi supunind domnii sale prinţipatul Poloţca, şi biruind pe Ciuzi i pe Litveni, acest prinţip au murit în al 56-le an al vieţei sale, îmvrednicindu-să cu numele de mare. După a sa moarte iar s-au discoperit revoluţie, fratele-său Iaropolc prinţip de Pereaslav, au urmat în tronul Chievului. Prinţipii partnici îndemnîndu-să de bunătatea sa deapururea se revolta, făcea între sine bătălii şi se alunga unul pe altul din partnicile lor staturi. Asemine [37] şi la Novogorod lipsea buna orănduială şi supunerea, poporul, de sine domnind, omorea pe Posadnicii lor, şi pe atunci au alungat de la sine pe bunul lor domn Vsevold (Gavril) fiul lui Msteslav. Acest prinţip disţerat s-au primit de cătră Pscoveni, şi au murit în Pscova, unde şi astiz se află mormîntul său. 
        Din această epohă s-au început, şi au ţinut un vec, perzătoarea dizbinare pentru Rosia între nepoţii lui Monomah şi între a lui Oleg, sau între urmaşii lui Oleg Sveatoslavovici, prinţipul de Tmutoranu, căruia odineoare Vladimir Monomah, pentru ferirea vărsărei de sînge, de bună voe i-au fost dat domnia asupra Cernigovei. Acesti de pe urmă nu s-au putut împăca, văzind pe acii dintîi înălţaţi pe tronul Marelui Cneaz, şi vătămătoarele lucrări acestor dizbinări duşmăneşti nu tărziu s-au descoperit. Urmînd moartea lui Iaropolc, fratele său Veceslav, prinţul Pereaslavului s-au gătit să se sue pe tronul Chievului; dar Vsevolod Oligovici după ce l-au propăşit în această vrednicie, s-au aprins un război cetăţesc, în cursul căruia Prinţipatul Galiţii, mărit prin supunerea altor pămînturi de cătră prinţul Vladimirca, au agiuns a fi puternic şi de primejdia Domnitorilor Chievului. În mijlocul vuetului armelor şi a bătăliilor cu prinţii de Galiţia, au murit Vsevolod, cel mai bun dintre Prinţii rebeli a familii lui Oleg. Pe dînsul l-au clironomit fratele său Igor Olgovici, dar curund nemulţămirea, din îmbe părţile iscată între acestia şi între popor, au deşteptat în lăcuitorii Chioveni, iubirea cătră familia lui Monomah, încăt pe tronul de marele Duca au înălţat pe Izeaslav fiul* [38] lui Msteslav, şi nepotul lui Vladimir Monomah. Prinţul acesta întărindu-să pe tronul Chievului, ave scopos să întemeeze fericirea supuşilor sei, dar pe atunce cu neputinţă era, nici celui mai bun din Domnitori, a agiunge la asemene mîntuitore ţintire. Războaile cele cetăţăneşti pretutindene cumplit să învălue, aprinse fiind de ambiţia Olgovicenilor. Cătră acesti duşmani ai familii Monomahului, din nenorocire s-au fost adaos, cel mai însămnat din mădularile sale; anume Gheorghie, fiul lui Vladimir Monomah prinţipul de Suzdal. Izeaslav au întîmpinat în acest unchiu pe acel mai primejduitor al său duşman, pentru că Gheorghie cunoştea măiestria de a făptui cu sabie şi cu înşălăciune. Vladimirco prinţipul Galiţiei, asemene au fost dizbinat cu marele Duca. Izeaslav bărbăteşte se lupta cu duşmanii sei împotriva cărora craiul de Ungaria, Ganza II îl întărea, din care ticăloşiile Rosii, iscate prin dizbinările dinlăuntru, s-au fost adăogit şi cu războiul cel din afară. Izeaslav nevoit de doă ori a fugi din Chiev, au avut în urmă mîngăere a muri în capitalia sa, plîns fiind de Chieveni şi mai vîrtos de familia sa. După moartea lui au domnit în Chiev oareşcare vreme fratele său Rostislav cneaz de Smolensc, şi Izeaslav Davidovici cneaz de Cernigov. În urmă Gheorghie Vladimirovici au agiuns la scoposul dorinţei sale; el s-au suit pe tronul Chievului, şi liniştirea s-au întimeet în Rosia, deşi nu pe mult, pentru că în mijlocul neunirei şi dizbinărilor; de nou izbucnite, Gheorghie au murit. Rosia răsăriteană datoare este acestui prinţipu acea întăi a sa cultivire, el au întins într-însa legea creştinească, au aşezat* [39] sholi, au făcut biserici şi politii: Periaslav (Zaleschii), Ioriev (Poleschi) şi altele. Spun că el ar fi urzit şi Moscva, dar acest prinţipu vrednic prin a sa minte, şi prin făptuirile sale n-au îmfăţoşat mai însămnate însuşiri cătră făcătorii de bine ai părintelui său, pentru care, lăcuitorii Chievului, cu toată dragostea ce o avea cătră familia Monomahului, nu l-au iubit; şi încă nici l-au îngropat în Chiev, ce afară la mănăstirea de Berestof. 
        După moartea lui Gheorghie, Chievenii au declarat de mare Ducă pe duşmanul său Izeaslav Davidovici. Andrei, fiul lui Gheorghie, plin de bărbăţie, văzind în Rosia despre ameazăzi, numai revoluţii, prodosiri şi vărsări de sînge, încă în viaţa părintelui său s-au fost dipărtat dela Vişgorod, în cuprinsul ţării de Suzdal. Aice alegînd un loc pe malurile riului Cleazma, au zidit politia Bogoliubov: au mărit politia Vladimir de Monomah zidită, împodobind-o cu biserici şi feliuri de zidiri. Avînd corespondenţie cu Împăratul Ghermanii Friderih I, au primit dela acesta arhitecţi pentru zidirea bisericii Maicii Domnului în politia Vladimir. Sup înţăleapta sa direcţie prinţipatul de Susdal seau de Vladimir s-au supus domnii Chievului, şi după toată dreptatea el au început a purta nume de Mare. 
        Pe Izeaslav Davidovici au clironomit Rostislav Mstislavovici Cneaz al Smolenscului. Andrei Gheorghievici, ne îngrijindu-să de Rosia de ameazăzi, cugeta numai de a întări puterea sa asupra Novogorodului. Scoposul său cu sporire s-au încununat: lăcuitorii din Novogorod au cunoscut asupra lor [40] puterea sa. Acest înţălept prinţip cel întăi au înţăles cuvîntul cel de frunte a ticăloşiilor Rosii, urmate din sistema Apanajelor seau partnicilor domnii. Deci, spre a feri de aceste macar ţările sale, el nu le împărţea nici între fraţi, nici între fiii sei, ce însuş le domnea, alungînd chear pe fraţii sei din ale lor partnice Prinţipaturi, carii nevoiţi au fost a se dipărta în Imperia Grecii. 
        Însufleţit de dorinţa numelui iroic, şi îndemnat de o neapărată trebuinţă, Andrei au întors armele sale asupra Bulgarilor, celor primejduitori alui vecini, asupra cărora au căştigat slăvită biruinţă. Şi după ce au supus puterei sale Breahimov, cea de căpitenie alor politie, el au răvărsat înaintea lui Dumnezeu, simţiri de mulţămire pentru un asemene sporiu al armelor Rosiene, şi întru mărirea icoanei de Vladimir a Maicii Domnului, au aşezat osăbită sirbire, carea pănă astiz se păzeşte de cătră biserica Rosiei. Pe atunce şi Novogorodenii au strălucit armile lor; căştigănd multe izbînzi asupra Svezilor, carii, domnind în Finlandia, începusă a năvăli în Rosia. 
        Rostislav au perit în mijlocul obşteştii revoluţii şi a vărsării de sînge. Pe dînsul l-au clironomit nepotul său Mstislav Izaslavici, prinţip de Volinia dar acesta nu mult au domnit piste Chiev, pentru că strimtorat fiind de Andrei Gheorghievici, Vladimir Volinschii nevoit au fost a se depărta la ţara sa cea de mai înainte. În tronul Chievului s-au suit Gleb fratele lui Andrei. Aice se închie epoha slavii şi mării domnii Chievului. Gleb şi urmaşii lui atîrna întru toate de la Andrei, carile de atunce s-au putut numi cel adivărat marele [41] Cneaz sau Duca a Rosii. Chievul au agiuns la scăpătare; iar în locul lui, în cea de atunce sistemă politică a Rosii, au încăput Vladimirul (pe Cleazmă]. 
        Andrei Gheorghici cu puterea minţii sale şi favorisit de cursul norocitilor împregiurări, s-au făcut domnitor unei mai mare părţi a Rosii, supuindu-şi acele de astiz Gubernii: a Vladimirului, Costrom; Iaroslavului, Moscvii, parte din Novogorod, Tveru, Nijegorod, Tula şi Caluna. El era însărcinat cu interesurile Chievolui, prinţipii de Reazam, de Mirom, Smolensc, Crivi pănă şi cel de Volinia, întru multe atîrna de la dînsul. Şi numai prinţipii de Cernigov şi de Galiţia se socote pe sine neatărnaţi. Asemine şi Novogorodul, măcar deşi mai nainte au fost cunoscut asupra sa puterea lui Andrei. 
        După asemine cuvînt Andrei au rădicat armile asupra Novogorodului. Dar în această vrednică de aducerea aminte campanie, de la care atărna vietoarea soartă a Rosiei (pentru că din căderea neatărnării Novogorodului, se pute aştepta disfiinţarea sistimei de Apanajuri seau de partnice domnii) nu s-au păzit cuviincioasa rănduială şi înţălepciune. Comendanţii lui Andrei au năvălit piste lucrătorii de pămînt, bătrănii, femeile şi copii lipsiţi de toată apărare. Asemine urmări au deşteptat în inimile Novogorodenilor setea răsplătirii, şi înarmîndu-să au căştigat asupra oştilor lui Andrei aşa de mare biruinţă, încît în simţirile lor de mulţămire cătră Dumnezeu, biruinţa aceia o scoate căştigată din agiutorul Maicei Domnului. După trecerea de vr-o cătva timp, Novogorodenii au închiet cu Andrei pace întăritoare privileghiilor sale.
        [42] Rosia despre ameaza-noapte s-au liniştit, iar despre ameazăzi ea îmfăţoşa teatrul dizbinărilor. Spre îmvărfarea unor asemine ticăloşii, Polovţii, întărindu-să au făcut iar pinpregiurul Chievului mare pustiire. În epoha aceasta au răposat Gleb Duca Chievului, domn bun, după rostirea Anuscrisurilor, credincios parolii sale şi îndurat. Locul său s-au s-au cuprins de Vladimir, cneaz Dorogobujei după a căruia moarte Andrei au chemat în tronul Chievului pe Roman Rostislavici prinţipul Smolenscului. 
        În urmă Andrei Gheorghievci, nespăimîntat înaintea duşmanilor celor în năvală, să făcu jertva a celor ascunşi ai săi vrăşmaşi, şi anume a Cucicovilor; ce era din a sa familie, ucigîndu-se într-un complot şi strălucitul Vogoliubov, poporul întărătat de ucigaşii, şi înpins de pornirea patimilor, au prădat curtea acestui prinţip, au omorit pe partizanii sei, şi au întunecat a sa aducere aminte, chemîndu-l tiran. Dar dreapta istorie numeşte pe Bogoliubov domn bun, galantom, făcători de bine, iroic şi evlavios, şi după a sa înţălepciune chear: al doile Solomon. 
        După închierea vieţii lui Bogoliubov, s-au ales de mare Ducă fratele său Mihail. Acest prinţipu viteaz, înţălept, blînd şi pacinic, nu tîrziu cu obştesca poporului întristare, au răposat. Pentru clironomia tronului, de nou s-au aprins lăuntrice războae, iar în urmă Vsevolod III Gheorghievici, fratele lui Bogoliubov s-au numit mare Ducă. Însă prinţipul acesta, cu toată a sa înţălepciune, n-au putut să curme ticăloşiile Rosii, căci partnicii prinţipi nu continea a bate între sine războae, cînd Polovţii, folosindu-să cu aceasta întămplare, au pustiit* [43] ţînutul Vladimirului, dar marele Duca păşind asupra acestor duşmani; i-au sfărmat şi i-au împrăştiet. Îmbărbătaţi fiind prin aceasta întîmplare, şi prinţipii cii despre ameazănoapte, au rădicat armile asupra Polovţilor, dar sfărămîndu-se unii au perit pe cîmpul bătălii iar alţii au încăput în robie. (*Notă de subsol: Această campanie a prinţipaturilor de ameazănoapte, asupra Polovţilor şi luarea în Robie a lui Igor, se află în arătata istoricească spunere împodobită cu idei fabuloase, sup numire de zicire pentru polcul lui Igor.) 
        În acest timpu prinţipatul de Galiţia, crescînd cu sporire, şi mai cu samă sup domnia înţăleptului şi făcătorului de bine Iaroslav Vladimirovici, se făcu prin vîrtutea sa cea dinlăuntru, prin întinderea, şi gheografica lui stare, îmfricoşat, pentru care nu arareori, născîndu-să războae între prinţipii Chievului şi ai Galiţiei, se adaogea ticăloşiile Rosiei depre ameazăzi. În mijlocul acestor întămplări, au răposat Vsevolod Gheorghievici, numit cel mare. El avea deplina ştiinţă a unui domnitoriu şi asemine urmînd sistemei lui Bogoliubov, cugeta a întări în Rosia o singură Monarhie. 
        După multe politice răsturnări şi sfezi pentru a tronului clironomie, pe scaunul marelui prinţipat (de Vladimir) s-au suit Gheorghie II Vsevolodovici, bun la inimă, dar lipsit de însuşimi neapărate pentru ferirea neşteptatei obşteşti ticăloşii, cînd al anul 1223, ca de o fortună, deodată s-au văzut Rosia cuprinsă de împresurarea Tătarilor, carii au supus-o. 
        [44] 
        STAREA CEA DINLĂUNTRU A ÎMPĂRĂŢIEI ROSIEI, ÎN ACEST PERIOD. 
        Puterea Monarhică, căria Rosia cea veche era datoare a ei mărire şi slavă, au scăzut în cursul acestui timp. Sistema partnicilor domnii au fost pus stavilă lucrărilor sale celor bine-făcătoare; de unde au urmat în Rosia mari ticăloşii. Deşi Sveatoslav, Vladimir şi Iaroslav, împărţind Rosia în domnii partnice, au avut în videre, ca marele Cneaz să fie capul a toatei Patrii, dela carile să aibă atîrnare prinţipii cii partnici, ca nişte giuraţi seau mai însămnaţi a lui şerbi; dar cu asemene a lor bune plecări, această sistimă a domnii, ca una, ce era întemietă pe împărţala înaltei puteri, cuprindea în sine o mare nencuviinţare. Ambiţia, dizbinările şi setea răsplătirii, aprindea războae între acesti partnici domni, înarmîndu-i încă şi asupra marilor Duci. Pe atunce Rosia au fost împărţită în patru părţi de căpitenie, precum: Marele Ducat de Chiev, Marele Ducat de Vladimir, Prinţipatul Novogorodului şi Prinţipatul Smolenscului. Aceste pămînturi se suptîmpărţea iar în multe partnice domnii, de unde puterile Rosie s-au sfărmat, începîndu-se înlăuntrice lupte naţionale: Unirea şi armonia naţii s-au vătămat, iubirea cătră patrie s-au împuţinat, Prinţipaturile, şi politiile avea ură unele asupra altora. Din aceste seminţe obşteşti pierzătoare, în urmă în toată Rosia, în cursul acestei epohe, s-au fost văzut născîndu-se neorînduele, rebelii şi vărsări de sînge. 
        Nişte asemene ticăloşii, urmate în Rosia din sistema Apanajurilor, au fost sporit încă din nestatornocirea* [45] dreptului asupra clironomiei tronului, uneori, la răposarea Marelui Duca, fratele acestuie îl clironomea, iar alteori fiul său, din aceasta se isca neunire şi gîlceavă între Prinţipii, şi acea pentru Rosia ticăloasă dizbinare între Olgovicenii şi între urmaşii lui Monomah. Pentru care nici este de mirare că Rosia, înlăuntru dizbrănată fiind de împărecheri, au fost împresurată de duşmanii cii dinafară: aceştia au fost: Pecenegii, Polovţii, Bulgarii şi Cavalerii de Livonia. Dar Pronia lui Dumnezeu, şi în astă epohă trimete Rosiei Domni iroici şi marinimoşi, carii au fost în stare a o sprijini, nelăsînd-o să piardă politiceasca sa fiinţă. Aleaţi, iar uneori şi duşmani ai Rosiei, au fost Polonii, Ungurii, Verendii şi Torchii. 
        Marinimosul Vladimir Monomah, doritori de folosul şi slava Rosii, văzind dizbinările şi a sîngelui necurmată vărsare, au cugetat să dipărteze, sau măcar să împuţineze aceste ticăloşii prin aşezarea obşteştilor adunări, numite Seime Domneşti. În aceste adunări prinţipii tractarisea despre interesuri gheneralnice, se giura să uite a lor personale intrigi, şi toţi într-un cuget, să aibă în videre numai obştescul folos. Dar făcătoarele de bine urmări a unor asemine hotărîri, nu era trainice, fiind că din deasa a prinţipilor călcare de giurămînt, războaele înlăuntrice nu contenea să ardă în Rosia. 
        În curgerea acestei epohe giudicăţile în Rosia se întemie mai cu samă pe condica numită: dreptul seau legiuirea Rosiană, dar fiul Iaroslavilor, Izeaslav I, au făcut în această sistimă a vechei Rosiene ligiuiri, o prefacere prin rădicarea pedepsii de moarte, aşezind pentru ucidere penă seau gloabă de bani. Afară de [46] aceasta Domnii cii partnici orînduia pentru ţările lor osebite speţiale legi şi aşezămînturi.
        Încă din epoha lui Andrei Bogoliubov soţii de arme seau armaşi ai marelui Duca, au primit titluri de curtezani, şi toţi acii, carii atărna de curte se numea Nobili, carii alcătue cea mai mare parte de ostea marilor Duci. Osăbit şi boerii avea ai lor armăşăi, cuprinzîndu-să acestia din nobili scăpătaţi, şi din casnicii boereşti. Asemine şi politiile avea pe ai lor oamini înarmaţi. După închierea campanii, armile oştenilor li să rădica, toată oastea se împărţea în cete (polcuri) adică călărimea şi pedestrimea, alcătuită fiind de Lencieri şi de Săgetători, a cărora Comendanţi se numea Mieri. Armile, pentru luarea cetăţilor, şi îndeobştie a locurilor întărite, au fost păreto-surpătoare maşine seau unelte. 
        Negoţul Rosiei din acea epohă au fost vrednic de însămnare. Vasele greceşti venea la Chiev, şi Dniprul, de la Chiev păn la gura lui, se numea Cale grecească. Rosienii schimba blănile cele preţuase şi feliuri de producturi a locului, pe stofe de bumbac şi de mătasă fabricate în ţările răsăritului. În Chiev era statorniciţi neguţitori Greci, Armeni, Jidovi, Ghermani, Veneţiani, Moravieni şi alţi. Riul Volga era a doua cale a negoţului rosian, pe carea Bulgarii căra provizii, grău, pei, iufturi şi feliuri de producturi ale industriei popoarilor răsăritane. Politia Novogorod neguţitorea în ţările spre ameazănoapte, adunînd dajdie de argint şi de blăni de pela lăcuitorii pămîntului Iogora, şi trimeţind vasele sale la Danimarca şi Liubec. Neguţitorii Ghermani şi Gotlandezi, trăitori în Novogorod, se numea Gosti (oaspeţi). Lor li se hărăzea privileghii politice, cu dritul [47] însămnat de întăime şi de slobozenia relighii, în urmă Novogorodul în vecul XII, au întrat în cunoscuta confederaţie (legătură) numită Hansa (* Hansa seau cofederaţia anseatică s-au întemiet la vecul al 13 între 85 politii a Ghermanii, a cărora neguţitorie prin aceasta s-au întins piste toate ţările de la meazănoapte ale Evropii, căştigînd prin alor înrăurire şi o însămnată politică putere.) făcîndu-să piste puţin acea mai însămnătoare a sa mădulare. Ţărmurile Mării albe şi părţile dela gura Dvinii despre meazănoapte, asemine s-au vizitat de neguţitorii streini, şi mai cu osăbire de Norveghieni. Smolenscul făcea neguţitorie cu Riga, Gotlandia şi cu politiile Germanii nordice, adică cele despre ameazănoapte. Asemene neguţitorie au adaos în Rosia fără îndoială înmulţirea metalurilor preţuoase, iar pentru moneta, care în epoha aceia s-ar fi tăet în Rosia încă nimic nu se arată. 
        Felurite cunoştinţe, ghibace măestrii şi mai cu samă arhitectura şi zugrăveala strămutîndu-se din Grecia, au îmflorit în vremea aceia în Rosia. Meşterii greci au înălţat biserici, pentru a cărora împodobire au zugrăvit icoane, Sf: Olimpie, călugăr Rosian a Lavrei Chiovo-Pecerschii, au îmvăţat dela dînşii zugrăvirea, şi se socoteşte cel mai vechi din zugravii Rosieni. Asemene meşteşugul de a coasă cu aur, Rosienii l-au deprins dela Greci. 
        Poezia era în toate timpurile însuşită tuturor popoarelor, pentru că toţi doresc, prin cîntece a sirbi faptele iroice şi biruinţile strămoşeşti, pentru care acest feliu de tradiţii (predănii) au fost [48] în epoha aceasta cunoscută în Rosia, cîntecul numit: slovo pentru polcul igorev, adică zicerea despre ceata lui Igorev, este o prubă a poeziei Rosiene din vecul XII. Dar deşi necontenitele naţionale războae au împiedecat sporirea mai înaltelor îmvăţături, totuş ştiinţa medeţinei seau doftoriei era în epoha aceia în Rosia cunoscută. Armenii s-au făcut la Chiev cunoscuţi prin medeţină, cînd călugării Rosieni, voind a fi folositori omenirei se îndeletnicea cu vindecarea bolnavilor. În numărul acestor filantropi seau iubitori de oameni, se însămnează în Rosia de atunce Agapie, acest călugăr săhastru călătorind pe la multe locuri, ce sînt pentru creştini sfinţite, precum la Palestina, la munţii Araratului, Aftonului, Sinaiul şi Horiv, precum şi la alte, au dobîndit oarecare gheografice şi astronomice ştiinţe, cu care apoi au împărtăşit pe ai lor compatrioţi, aducînd însuş viitorimei cei mai îndelungate folosuri prin cunoştinţa întîmplărilor din a sa epohă. Numile precuviosului Nestor au rămas de atunce neuitat, acest săhastru a mănăstirii Chievo-picerschi, au trăit în a doua giumătate a vecului al unsprezece, şi la începutul acelui al doîsprăzece. Îmbinînd cătră a sa evlavie o minte cercetătoare, el, cu luarea aminte asculta tradiţiile (predaniile) timpurilor din învechime, vorbea cu puternicii*  Boeri a Chievului şi cu bătrînii părinţi a mănăstirii sale, cetea Anuscrisurile Vizantine, şi prin acest metod, adunînd ştiinţe din zilele vechi, Nestor se făcu părintele Istoriei Rosiene, pentru că el cel întăiu au compus în limba patriei Anuscrisuri atît de însămnate pentru Istoria Rosiei, şi mai cu samă cii de ameazănoapte. Acesta este [49] întăiul folos însămnat ce au făcut Rosiei cuviosul Nestor. Adoua a sa slujbă au fost, că el, prin al seu Anuscris, au dişteptat în patrioţii dorinţă de a urma pasurilor sale, şi dintru aceasta, nu tîrziu, s-au arătat alţi săhastri, carii au mai adaogit acel Anuscris. Îndeobştie clirosul Rosiei, din epoha aceia, au fost mai politicit, decît tagma mirenilor, cu toate că şi acestia, dară mai cu samă Cneazii şi Boerii, iubea îndeletnicitoare îmvăţături. Iaroslav întăiu Vladimirovici cu tot înadinsu se îndeletnicea întru cetirea cărţilor; scrisurile lui Vladimir Monomahul sînt compuse cu înţălepciune şi cu ştiinţă de retorică, iar părintele seu vorove multe streine limbi, şi altele. 
        Încă de pe atunce evlavia era o însămnată însuşire a Rosienilor, oamenii înavuţiţi zide biserici şi mănăstiri, încă nu arareori să şi închidea într-însile. Dar cu simţiri de evlavie acesti strămoşi a Rosienilor une bărbăţia oştinească, prinţipii şi boerii arăta curaj şi nemfricoşare, fii lor creştea în shoalele oştineşti, şi cu îndrăzneală repezindu-să asupra duşmanului îl biruia sau perea cu mărire. Urmele Aşezămînturilor militare, îmfiinţate de cavalerii Evropii apusane, se vede în epoha aceasta şi în Rosia. În cursul Domniei lui Vsevolod III au început Postriga, adică ţeremonia, în care tinerii fii a prinţipilor se tundea şi încăleca cea întăiaş dată pe cai, cu binecuvîntarea Episcopului, în fiinţa boerilor, şi cetăţenilor, dar Rosienii de atuncea, cu toată evlavia şi cu multe înalte îmbunătăţiri a haractirului lor – arăta încă în ale lor urmări semne de nelegiuire şi de neominire. Asemine fapte se [50] născură, fără îndoială, din oarecare pricini lăturalnice, ca unile nedispărţite de deprinderile epohei şi împregiurările de atunce, şi de războaele dinlăuntru şi dinafară aducătoare sufletului şi inimii sălbatică împetrire. 
        Biserica rosiană se ocărmuea în epoha aceasta de Mitropoliţi; ii împreună cu Episcopii, aflători supt a lor ascultare, orănduia lucrările bisericeşti, se aduna în sfatul prinţipilor şi în Seimuri adică adunările naţionale; şi era mijlocitori între Prinţipi şi popor. – Spre mărirea şi statornica laudă acestor dohovniceşti Păstori, se însămnăm că ii nu întrebuinţa spre rău puterea, care avea asupra cugitilor poporului. II se sirgue să împlinească îndatoririle cele mari a vredniciei lor, cucerindu-se cătră Domnii lor, nu se sfia a li vorbi adivărul, şi prin a lor sfătuire a-i feri de faptele cele rele; fiind mijlocitori ominirei, şi apărători celor asupriţi. – Liniştea domnea pe atunce în biserica Rosiană, dar în epoha Bogoliubilor s-au fost născut în Rosia cel întăi eres; dar carile îngrabă s-au înimicit, şi după aceasta legea Bisericii Greco-Rosiene s-au întins în părţile Rosiei despre ameazănoapte. 
        
        PERIODUL AL TRIILE 
        De la năvălirea Tătarilor în Rosia pănă la epoha lui Ioan III Vasilievici, seau pănă la dezgiurarea Rosiei de supt domnirea Tătarilor.
        De la 1224 -1462, adică 238 ani. 
        Păşind la istorisirea năvălirii Tatarilor asupra [51] Rosiei, însămnăm, că această cumplită şi plină de ticăloşii întîmplare au fost urma politicilor tulburări şi revoluţii, carile adeseori se întîmpla în Asia din moralul şi fizicul haractir al lăcuitorilor acestei părţi de lume, – Aice sălbatice şi varvare popoare, însă îmbărbăţite şi oştitoare, năvăvlesc asupra Împărăţiilor pre carile disfrănarea, trîndăvirea seau lăuntrice tulburări, aducîndu-le întru neputinţă. şi adeseori, îngiosindu-le, întîresc giugul lor – De acea ageră şi repedea sporire a armelor vechilor Persieni, adică a Unilor, Mongolilor, a Tătarilor-Neuci şi altor sălbatici oştitori, derază din acest obştesc izvor. 
        În stepele seau cîmpiile cele nemărginite acii de astiz Tartarii de Chitai seau Hineze, din cea mai adîncă în vechime să lupta din loc în loc Mongolii, carii în Anuscrisurile Rosii sînt cunoscuţi sup nume de Tătari, – popor varvar şi sălbatic, dar plin de vîrtute şi bărbăţie, îndeletnicindu-să cu vînatul fiarilor sălbatice, iar în parte cu păstoria seau cu creştirea vitelor, însă mai mult cu prădăciune. Pentru de aprinde în inima acestui popor patima oştirilor, s-au îmfăţoşat vicleanul, sumeţul şi ambiţiosul Temucin numit Cinghis -han (marele-han) carile au fost spaima Asiei şi a Evropii. supt alui comandă Tătarii au împustiit Chitaiul sau Hina, au sfărmat multe împărăţii în Asia, au îmfrînt pe ţărmurile mărei Hineze pe Polovţi şi pe Olani, şi au adus Rosia întru spăimăntare. Auzind de aceste mulţi din prinţipii Rosieni s-au adunat la Chiev. Msteslav, viteazul prinţip de Galiţia, au propus că nu s-ar cuveni a lăsa pe duşmani să între în patrie, ce a se bate cu [52] dînşii afară din hotarile ei. Mstislav de la Chiev şi Mstislav de la Cernigov cu alţi prinţipi, întărind această socotinţă au pornit a lor oaste. 
        Îmbărbătaţi cu cele întăi sporiri ale armelor, prinţipii urmărea pe duşman; dar nu tîrziu au întîmpinat la apa Calchi nenumărată oaste de Tătari. Aici bătălia s-au aprins, şi Rosienii au suferit cumplită sfărămare, chear numai din ambiţia, zăvistuirea şi neunirea urmată între Prinţipii de Galiţia, de Chiev şi de Cernigov. Tătarii după ce au stărpit cu foc şi sabie Rosia despre ameazăzi, obosiţi fiind de ucidere s-au înturnat cătră Cinghis-han; iar prinţipii Rosieni, parcă voind a se folosi de nefiinţa lor, au înoit dizbinările sale. 
        La anul 1227 Cinghis-han, au închiet a sa viaţă mărită pentru istorie, dar îmfricoşată pentru ominire. După el au urmat fiul său Octai, carele îmfocat de dorinţa mărirei şi de patima oştirei, au încredinţat nepotului său Bati 300,000 oamini înarmaţi şi i-au poroncit să ducă războiul înlăuntrul Rosii. 
        Bati păşind cătră riul Volga, Gheorghie Prinţipul de Rezan, şi alţi prinţipi s-au întors cu cerere de agiutoriu cătră marile Duca Gheorghie II Vsevolodovici, dar acesta neluînd în băgare de samă rugămintea lor, au deschis Tătarilor drum de întrare în Rosia. – Bati arătîndu-se sup Rezan, lăcuitorii acestei politii, cu bărbăţie s-au împrotrivit, dar Tătarii răzbătînd apoi în politie, Cneazul, maica sa şi soţia, boerii şi mulţime de cetăţăni s-au făcut jărtvă iuţimei duşmanului, carele au prefăcut politia Rezan în surpări, în movili şi în cenuşă. 
        [53] După aceste Bati iute mergînd mai departe, Vsevolod fiiul Marelui Duca au hotărît si-l întîmpine cu bătălie la Colomna, undi au rămas sfărmat. Atunce Bati au cuprins Moscva, au ars-o, şi s-au înturnat cătră Vladimir, şi pe cînd Marele Duca aduna oaste în cuprinsul Iaroslavului, Tătarii cu aspră sălbătaciune au răzbătut în a sa capitalie, supuind toate focului şi sabiei, familia lui Gheorghie au scăpat în biserică, unde s-au închis, dar Tătarii dîndu-i foc, toţi au perit în flacăra arderei, întregul Vladimir s-au fost prădat şi pustiit şi multe politii s-au făcut părtaşe unei asemine sorţi. 
        Înştiinţarea acestor întîmplate au cufundat pe Gheorghie în întristare, dar nu l-au adus la diznădăjduire, el au hotărît a face bătălie cu Tătarii şi aceasta asemene nenorocită pentru Rosieni, s-au tîmplat la riul Sita, unde Marele Duca au perit. 
        Atunci Bati au îndreptat oastea sa asupra Novogorodului. Lăcuitorii de Torjca i-au arătat împotrivire bărbătească şi vrednică de Rosieni, dar neputînd să steie înaintea nenumăratei sale oaste, ii au murit sup sabiile duşmanului. Bati au urmat mai departe, şi se afla aproape numai de 100 verste dela Novogorod, unde putea să-ş făgăduiască căştigarea avuţiilor. Însă deodată înspăimăntîndu-să precum istorisesc Anuscrisurile Rosii, de videnie seau temîndu-să de codri şi de mlaştinile acestei ţări, s-au tras îndărăpt şi au păşit cătră Cozelsca. Această păn atunci puţin însămnată politie, s-au făcut neuitată în Istorie, după bărbăteasca şi marinimiosa urmare a lăcuitorilor săi. Tătarii au fost încungiurat-o în curs de şepte săptămîni, dar cetăţenii* [54] de Cozelisca apărîndu-să cu bărbăţie, au sfărmat 4000 de cii mai aleşi ostaşi a lui Bati şi însuş ii au perit pe trupurile acestora – Bati numind politia aceasta înrăutăţită s-au tras în pămîntul Polovţilor, şi în părţile giosnice a Volghii, unde au urzit osăbită Împărăţie tătărască, care mai în urmă s-au făcut cunoscută supt numile de Capciac. 
        Iaroslav Prinţipul de Chiev, auzind de moartea fratelui său Gheorghie II, s-au grăbit a merge la politia Vladimir, spre a primi vrednicia de Marele Cneaz. Dar aici văzînd numai nişte surpări de politii şi trupurile ucişilor, sufletul său nu s-au spăimîntat, ce mai vărtos au arătat bărbăţie vrednică de Împărat, adunînd deci pe oaminii cii împrăştieţi, au îngropat pe ucişii, ce era aruncaţi pe drumuri, şi asupra celor de mai nainte surpări au zidit noî politii. Asemene îndeletnicire l-au mai mărit pre el prin fericitul război asupra Litvenilor, carii folosindu-se de ticăloşiile Rosiei, au fost năvălit în cuprinsul Smolenscului. 
        Cu toate aceste Rosia deşi se afla în cea mai nenorocită stare, prinţipii ei deşi au fost uimiţi de atacurile Tătarilor, n-au putut însă uita cele dinlăuntru a lor sălbatice tulburări, din a lor ambiţie născute. Încît dizbinările de nou s-au iscat în Rosia despre amiază-zi din sfada Prinţipilor de Chiev şi de Galiţia. 
        Întru aceste Bati iar s-au arătat în Rosia cu cetele sale cele de spaimă aducătoare, şi au tăbărît asupra părţilor celor despre amiază-zi, după ce au înpustiet Pereaslavul, Cernogradul şi alte politii, el s-au pornit spre Chiev. Această veche a Rosiei capitalie, mărită prin a ei înavuţire şi prin strălucirea bisericilor sale, n-au putut a se feri [55] de barbarii sălbatici însătaţi de prăzi şi de dispoeri. Mangul clironomul lui Octai, temîndu-să a trece piste Dnipru, prin mijlocirea unei solii au voit se înduplece pe Chieveni de a se supune de bună voe. Chievenii însufleţiţi de simţiri de mîndrie naţională şi de dragoste cătră patrie, au hotărit să se apere şi au ucis pe solii hanului Mangu. Prinţipul de Chiev Dinina s-au dipărtat la Ungaria spre a cere agiutor, încredinţind însărcinarea de locoţiitor domniei în Chiev, boerului Dimitri. 
        Mangul au poroncit lui Bati a supune Chievul, în îndată 600,000 Tătari din toate părţile au cungiurat această politie, au sfărmat partea tăriilor, şi atunce au început cea mai săngeroasă bătălie, Chievenii s-au tras în biserica numită Deseatina, şi s-au întărit împregiurul ei, a doua zi noî luptă au urmat, Dimitrie s-au fost rănit şi s-au luat prins, dar în privirea curajului său, Bati i-au dăruit viaţa. După aceste Tătarii cu totul au cuprins Chievul, şi au făcut îmfricoşată stîrpire. Atunce mărirea acestei maice a politiilor Rosiene s-au stîns, încît astiz videm numai o umbră a strălucirei sale cei de mainainte. Între asemene ticăloase împregiurări, Dimitrie au mai arătat patriei sale încă o slujbă, el au înduplicat pe Bati să lasă părăsita şi sterpita ţară a Chievului, Bati primind acest sfat, au plecat la Galiţia, au pustit Ungaria, parte din Polonia, Serbia şi Moldova, şi, după ce au cuprins de spaimă pe Evropa apusană, s-au tras îndărăpt piste Volga. 
        În mijlocul acestor cumplite struncinări a Rosiei, numai singurul Novogorod au rămas în întregime şi această norocire au căştigat-o dela Prinţipul său [56] Alexandru; fiul marelui Prinţip Iaroslav. Alexandru au fost împodobit cu firească frumuseaţă, cu rară bărbăţie şi cu înaltă minte, cătră asemene daruri fireşti se unea într-însul şi creştineşti fapte bune, încît singurul scopos al lucrărilor sale au fost binele supusului său popor. Dar liniştirea nici în ţările despre ameazănoapte mult nu s-au păstrat. Sfezii, sup comanda lui Birgher mărit prin a lui fapte oşteneşti, au întrat în cuprinsul pămîntului de Novogorod. Alexandru, nădejduind în agiutorul ceresc, au plecat asupra acestui mîndru duşman, şi întîmpinîndu-l pe malurile riului Neva, au început cu dînsul cea mai încruntată bătălie, Alexandru au căştigat biruinţa, care i-au dat nume de Nevschii. Această a sa slavă au mai sporit-o cu noî izbîndiri asupra Ghermanilor, Finilor şi Livonezilor Cavaleri. Dar asemine fapte iroice a lui Navschi n-au putut înturna Rosiei slobozenia şi neatărnarea ei; ia s-au lipsit de acest bine preţios pentru tot omul, carele ştie a cumpeni şi a iubi patria sa. Bati au supus pe Rosia hanilor Tătari şi pe prinţipii ei i-au făcut a lor dajnici. 
        Marele Duca Iaroslav, mărit prin a sa înţălepciune şi statornicia cugetului în mijlocul nenorocirilor şi prin numile părintelui, iroul Nevschii, au răposat întorcîndu-să în a sa călătorie de la Orda. În această epohă, Mihail prinţipu de Cernigov au primit la Orda moartea sa de martir adică de mucenic, – iar Sveatoslav Vsevolodovici, fratele lui Iaroslav, s-au înălţat pe tron, în puterea unui înscris dat din partea hanului. Bati auzind de însămnatele făptuiri a lui Alexandru Nevschii*, [57] au cerut şi de la el supunere. Nemplinirea acestii ceriri, ar fi supus pe Rosia la primejdii, pentru care cuvînt biruitoriul Svezilor, nevoit au fost a se îngiosi înaintea Ordei, şi au mers la Bati. Acesta l-au primit cu respect mirîndu-să de evghenia purtărilor sale, şi de a sa persoană, minitoare unui irou mărit. 
        După moartea lui Sveatoslav tronul marelui Duca s-au făcut pricinuitoriu de sfadă între fii lui Iaroslav, pentru care Andrei şi Alexandru se duseră la Orda, unde acel întîi au primit Prinţipatul de Vladimir, iar cel al doilea de Chiev şi de Novgorod cu ale lor ţinuturi. Alexandru, întemeindu-să pe dritul întîiu-naşterei, au rămas nemulţămit cu această hotărîre; şi s-au întors cu cerere cătră Sartac fiul lui Bati, pre carele l-au înduplicat în partea sa. Andrei temîndu-să de Sartac, au fugit la Sveţia, şi Alexandru s-au declarat de Mare Ducă. 
        Alexandru, după înturnarea sa de la Orda, întărind în Domnia Novogorodului pe fiiul său Vasile, au plecat asupra Emilor, Ciuzilor şi Svezilor, de unde cu mărire de biruitoriu s-au înturnat în Vladimir, şi fără preget, spre a cere ertare de la fratele său Andrei, s-au dus la Orda, iar întorcîndu-să de acolo, nevoit au fost de a îngădui pe dregătorii hanului a face prescriirea seau catagrafia lăcuitorilor din Prinţipaturile Suzdal, Rezan, Murom şi în urmă de Vladimir şi de Novogorod. Pe atunce dregătorii Tătari, trăitori în Rosia şi neguţitorii vesermeni (hivini) cumpărînd de la Tătari venitul dărilor Prinţipaturilor Rosiene, foarte aspru începusă a supăra pe popor, încît în [58] Vladimir, Rostov, Suzdal şi în alte politii s-au întărtat revoluţii, în care poporul au ucis pe mulţi dregători Tătari adunători dajdiilor. Spre a dipărta ticăloşiile, ce din aceasta ameninţa pe Rosia din partea Tătarilor, Alexandru a patra oară s-au fost dus la Orda, undi i s-au nimerit a lineşti mînia hanului Bercu. Această a sa slujbă pentru Rosia au fost cea depe urmă a vieţii sale, Acest prinţip, luminînd cu frumseţe trupeşti, Mare prin domnitoare făptuiri şi prin a sale lucrări sfinte, au răposat pe drumul întoarcerei sale de la Orda, şi, înaintea morţii sale au primit shima şi numele lui Alexia. Trupul său, înrăurat de lacrimile poporului, s-au îngropat în Vladimir, dar Împăratul Petru I, dorind ca Nevschii în răpaos să zacă pe malurile riului Nevei, au adus la San-Petersburg sfintele sale moaşte. 
        Răposînd iroul Nevschii, fratele său Iaroslav III, cu dresurile hanului s-au fost întărit pe tronul de Marele Duca, - Asemine şi Novogorodenii au cunoscut asupra lor puterea sa, dar nu maiînainte, pănă cînd el n-au giurat de a păzi condiţiile ce s-au fost pus înainte, şi prin care se întărea privileghiile lor. 
        În această epohă s-au întîmplat în Litva mare revoluţie, care şi asupra Rosiei au înrăurit. Mindovg, prinţipul Litvaniei s-au fost ucis, dar fiiul său Voişelg, îmfocat de răsplătire asupra ucigaşului, au stărpit o mulţime de lăcuitori, Dovmont, ce au fost din familia lui Mindovg fugind în Rosia, Pscovenii l-au primit să li fie prinţipu, atunce Dovmont, întărit fiind de Pscoveni şi de Novogorodeni, au început războiu cu Litva şi cu cavalerii ordinului Tevtonic. Acest războiu, [59] însămnat cu mare vărsare de singe amănduror părţilor, este cunoscut în Anuscrisurile Rosii, prin biruinţa Novogorodenilor la Racovora (Vezenberg). 
        La anul 1264 au răposat Daniil Romanovici prinţip de Galiţia, el era înzăstrat cu înaltă minte, şi împodobit cu fapte bune, el au dispărţit prinţipatul Galiţii de la celelalte provinţii a Rosiei, supuindu-l la sistema Împărăţiilor Evropii apusane. Acest prinţip, carele cu înţălepciune s-au tras de sup puterea hanilor, iubit fiind şi respectuit de cătră îmvecinatele popoare, şi de curtea Rosiei, s-au numit pe sine Craiu de Galiţia. 
        Întorcîndu-să de la Orda, Iaroslav III au murit, acestuia au urmat fratele său Vasilii I. Mintea şi faptele cele bune acestui prinţip, precum şi dragostea naţii cătră dînsul, îi da lui fără îndoire, dreptate a se înălţa pe tronul de mare Duca, dar cu toate aceste, mijlocirea ce mai neapărată a se pute ţine atunce pe sine sine în tron, au fost voinţa hanilor, şi pentru de a o căştiga, Vasilie s-au dus la Orda, dar întorcîndu-să de acolo, au murit la Costrom, cu mare părere de rău a prinţipilor şi a popoarilor. În cursul Domniei lui, s-au fost făcut de cătră Tătari a doua prescriere a lăcuitorilor Rosiei, scoţindu-să însă, ca şi întăia-dată, numai partea Bisericească. 
        Urmaşul lui Vasilie Iaroslavici au fost nepotul seu Dimitrie, mărit în Istorie pentru că au fost fiu a Iroului Nevschii, dar cunoscut prin nenorocirile ce au suferit de cătră Andrei ambiţiosul seu frate. Întru aceste, pe cînd Dimitrie bătea ferice războiu cu Carelii, Ciuzii şi Estonii, Andrei se înarma asupra sa, iar Tătarii, la carii aceşti [60] amîndoi prinţipi cere har şi protecţie, folosindu-se de asemene întîmplări au înoit în Rosia epoha lui Bati, împustiind Murom, cuprinsul lui Vladimir, Suzdala, Rostov şi Tverul; arzînd şi prădînd casile, bisericile şi mănăstirile. O mie de Rosieni au căzut supt fierul lor; cialanţi, socotind a se mîntui de dînşii, prin cîmpii şi păduri au perit de foame şi de geruri cumplite. 
        După aceasta, dizbinările denou s-au iscat în Rosia din ambiţia lui Dimitrie şi Andrei, nevoind pe cel întăi să se întoarcă la Nogai cu cerire de agiutor, acesta fiind mai nainte căpitenia hanului, în acea epohă neatîrnat domnea în părţile Rosii despre ameazăzi. Nogai au aşezat pe Dimitrie în scaunul Domniei, Andrei păceluindu-să cu făţărie, au uneltit prin ascuns, iar în urmă viderat s-au rădicat asupra fratelui seu. Tătarii folosindu-să cu aceasta, au răzbătut iarăş în Rosia, şi au împustiet-o cu foc şi cu sabie. În mijlocul unor asemene ticăloşii, Dimitrie au răposat. Atunci Andrei au agiuns la scoposul dorinţii sale de a se înălţa pe scaunul de Marile Duca. Rosia, sup a sa domnie foarte mult au pătimit. El au fost surpătorul Patrii, el îş însuşea sie politii, ucidea pe creştini cu mînile necredincioşilor, şi în urmă mult sînge nevinovat au vărsat. Dar în mijlocul acestor ticăloşii a Rosii, viderea istoricului cu bucurie se ţinteşte asupra lui Daniil Prinţipu de Moscova. Acest vrednic fiu a lui Alexandru Nevschii, făcînd binele patrioţilor săi în pace şi în liniştire, au pus întăia temelie a viitoarei măriri de Moscva, în al căria sin ave să îmvie slobozenia Rosii. 
        După moartea lui Andrei, tronul Marelui Duca [61] au pricinuit dizbinare între Mihail de Tver şi între nepotul său Gheorghie Danilovici de Moscva. Hanul Uzbec au hotărit pricina în favoarea lui Mihail, Gheorghie privea cu zavistie şi cu răutate triamvulului unchiului seu, şi arzind de setea răsplătirei s-au pornit la Orda. Aici au întrat întru însoţire cu sora lui Uzbecu, numită mai nainte Conciaca, iar prin sfîntul botez, Agapia; după care el s-au înturnat cu oaste tătărească la Rosia; şi înduplecînd în partea sa pe Novogorodeni, asupra lui Mihail s-au înarmat. Mihail, cel cu bărbăţie, au biruit pe Gheorghie şi pe soţia sa au luat-o în robie. Moartea ei, nu tîrziu după aceasta urmată, au adus asupra lui Mihail mare ticăloşie, căci Gheorghie l-au părît înaintea lui Uzbec, încredinţind pe acest han că Agapia au fost otrăvită din poronca lui Mihail, carile n-ar fi voit a se supune hanului, şi altele asemene. Uzbec au chemat pe Mihail la Orda, şi au încredinţat giudecata aceasta lui Cavgadi duşmanului seu, nevinovatul Mihail, cercînd aspra îngiosire, au pătimit moarte de martir. Acest Prinţip era împodobit cu toate faptele cele bune, carile însuşesc un ales domnitor. Trupul său, hărăzindu-să cu darul nevestejirii, răpoasă astiz la Tver. – În epoha domnii sale Mitropolit a toată Rosia au fost Petru, îmvrednicindu-să de numele unui luminător a Rosii după plecările sale ce ave cătră sfînta relighie şi pentru fericirea omenirii. 
        După moartea cea de martir a lui Mihail, Gheorghie nepotul şi duşmanul său, declarat fiind de marile Duca, au statornicit a sa lăcuinţă în Moscva, au împreunat prinţipatul Vladimirului cu [62] al Moscvii, cu ferice s-au oştit cu Sfezii, şi aproape de izvoarîle riului Neva, au întemeet cetatea Oreaşec (ci-i acum Şlisenburg). Pe atunce Ghedimii prinţipu Litvaniei, plin de curaj şi înzăstrat cu înaltă minte, au mărit Litva necunoscută şi mică păn în Epoha aceia. El au strălucit pe sine cu izbînzi militare, şi prinţipaturile de Chiov, de Cernigov şi de Vladimir pe Volina le-au rupt dela Rosia. În cursul acesta Tatarii au prădat şi au împustiet Rosia, cînd prinţipii Rosiei nu continea a se pări şi a să cleveti la Orda unul pe altul. – Lui Dimitrie i s-au nemerit a căştiga dela hanul Uzbec vrednicia de Marile Duca, -pentru care întîmplare Gheorghie s-au pornit la Orda, iar Dimitrie temîndu-să de ale sale clevetiri, au urmat după dînsul. Aici întîlnind odată pe Gheorghie, s-au aprins de aşa mare urgie, încît au împlîntat sabia sa în sinul acestui ucigaş a părintelui seu. – Uzbec au osîndit pe Dimitrie la moarte, şi pe scaunul domniei au înălţat pe fratele seu Alexandru. Şevcal, văr a hanului, venind în Rosia cu mulţime de oaste de Tătari, au început a asupri foarte pe popor. Alexandru întristat de aceasta s-au înarmat asupra răpitorilor, cu carii la Tver au urmat o bătălie încruntată, unde Şevcal cu toată a sa oaste au perit. Uzbec arzind de răsplătire au trimes în Rosia oaste numeroasă, şi au dăruit lui Ioan Danilovici titlul de mare Cneaz seau Duca de Moscva. Prin aceasta l-au îndemnat a se înarma asupra lui Alexandru, carile înspăimîntat au fugit la Pscov şi s-au împăcat cu Uzbec, dar nu tîrziu părît fiind înaintea lui, din a sa poroncă s-au ucis împreună cu fiul seu Teodor. 
        [63] Subgiugarea Rosii de cătră Tătari este o întîmplare, sup feliurite cuvinte vrednică de luarea aminte a Istoriei şi a politicei: O naţie numeroasă biruitoare altor naţii, aleasă prin simţiri de dragostea relighii şi priinţa cătră domnitorii ei şi cătră patrie, deodată dela înălţimea politiceştei sale vrednicii au căzut sup giugul unor varvari de cîmpie. – Dar cuvintele cele de căpitenie ale acestei întîmplări sînt vederate; adică împărţirea Rosiei în Apanajuri seau partnice Domnii, sfezile, dizbinările, pătimirile unora asupra altora, neîmfrănata dorinţă a domnii şi feluri de suferiri au îndămănat întrarea armelor tătare în Rosia, Bati, întîmpinînd în Cozelsca împotrivire îmbărbătăţită, au numit această politie înrăutăţită, încît, dacă toate politiile Rosii ar fi fost atunce, înrăutăţite în înţălegere aşa de lăudată, apoi armile Tătarilor n-ar fi fost pentru dînşii primejduitoare. Puternica Rosii împărăţie se făcu neputincioasă de atunci de cînd împărţitele puteri au agiuns a fi contra una altia, şi au întrat în lupta înlăuntrită. Drept aceia genia slobozenii Rosiene trebue a se îmvie în analoghia căderii sistemii a partnicilor Domnii şi a creştirei puterei Monarhice. Această a sa fericire au văzut-o Rosia – măcar deşi în depărtare – încă în epoha domniei lui Ioan Danilovici Calita cu înălţarea Moscvii înaintea celorlante politii a Rosii. 
        Ioan Danilovici, priceput foarte în cea dinlăuntru şi cea dinafară politică a Rosiei din epoha aceia, pe de o parte se sirgue a căştiga buna plecare a hanilor, iar pe de alta acoperit şi în secret stirpea izvorul ticăloşiilor Rosiei, carele, precum s-au zis era [64] sistema partnicilor Domnii, întărit fiind cu buna asupra sa plecare a lui Uzbec, – deşi căştigată cu ră credinţă – el povăţue pe prinţipii de Vladimir, Suzdal, Rostov şi Tver; Mitropolitul Petru, fiind podoaba clirosului Rosiei, însufleţe pe acest prinţipu cu înţălepte sfătuiri întru interesurile domniei, menind viitoarea mărime a Moscvii prin astă zicere: „mînele sale se vor rădica asupra spatelor duşmanilor ei.“ 
        Ioan cunoştea înalta ştiinţă a Domniei; încăt poporul îl numea Împărat-părinte, adăugătoru pămîntului Rosii. El au pus în Rosia temeiul Monarhiei, seau au arătat urmaşilor sei calea cătră dînsa. Dar multe nedrepte a sale urmări, mai ales moartea prnţipului de Tver, Alexandru Mihailovici şi a fiiului seu Teodor, carii clivitiţi de dînsul în Orda, s-au pedepsit cu moarte, micşurează înaintea giudicăţei istorii preţul unor asemine a sale mari făptuiri. În epoha aceasta au căzut măritul Prinţipat de Galiţia, după stîngerea familiei în el domnitoare, urmată la anul 1336, pe acest prinţipat apoi Polonii l-au supus la 1340. 
        După moartea lui Ioan Danilovici, mulţi prinţipi Rosieni au mers la Orda pentru de a căpăta vrednicia de mare Cneaz. – Mai norocit între dînşii, în această împregiurare, au fost Simion, fiiul lui Ioan. Acest prinţip în politica domniei Rosii au urmat legiuirilor întru aceasta statornicite de părintele seu: el măgulea pe hani, pănă şi cu scăderea rangului său, dar de sine domnitor şi mîndru, c-un cuget vrednic de laudă, el poruncea Domnilor celor partnici. Însuş Novogorodenii, cii mai doritori ai slobozenii lor, nevoiţi au fost a cunoaşte asupra lor [65] puterea lui. Întru aceste Uzbec au murit, vrednic de aducere aminte în istoria Mongolilor pentru rîvna  sa cătră Relighia Maometană, dar nici este uitat în istoria Rosiei prin ticăloşiile familii lui Mihail şi a altor prinţipi. Fiiul seu Cianibec, pe o cale de sîngiuri încruntată şi presurată de nelegiuiri au agiuns la vrednicia de Marile han. Întîmplările, în care pe atunce se afla Rosia, cerea de la toţi prinţipii Rosieni supunerea cătră hani, pentru care şi Marile Cneaz, fiind însoţit de Mitropolitul, s-au pornit cătră Cianibec, spre a-i îmfăţoşa supunerea lor. În acest timp Pscovitenii bătea război cu Cavalerii ordinului de Livonia, iar Novogorodenii cu Olgherdu, prinţipul de Litva, şi cu Magnus craiul de Sveţia, carii îi sălea să primească legea catolică. Novogrodenii s-au înarmat, şi Magnus, sfărmîndu-să pe malurile Ijerii, nevoit au fost a se înturna la Sveţia. 
        Domnia lui Simeon Ioanovici s-au însămnat prin mari fireşti nenorociri, de care Rosia s-au cuprins. O aspră molepsire, cunoscută în Anuscrisurile Rosii, supt numire de moarte neagră, după ce au împustiet Asia, Italia; Franţia, Ghermania, şi alte împărăţii, s-au arătat şi în Rosia, şi au stărpit piste măsură mulţime de popor. La Pscova au rămas numai a tria parte de lăcuitori, iară în Chiev, Cernigov, Gluhov, Smolensca, Suzdala şi Bilozerschi n-au rămas nici un suflet, toată Rosia s-au certat de această urgie cerească, dar Pronia lui Dumnezău s-au îndurat încă de ea, pentru uşurarea ticăloşiilor şi pătimirilor sale, dăruindu-i pe sfîntul bărbat Alexii Mitropolit de Moscva. 
        Molipsirea au răpit pe Simeon Ioanovici în al 36 [66] an al vieţei sale. Acest prinţipu cel întăi au început a se numi Mare Cneaz a toată Rosia, care numire minea fericită epohă de întărire în Rosia a guvernului monarhic. Pe atunci au urmat şi urzirea Măritei mănăstiri Lavre de Troiţca de cătră sfîntul bărbat Serghie. 
        După moartea lui Simion Ioanovici, fratele său Ioan cel blînd, şi iubitor de pace, s-au fost întărit cu dresurile hanului întru vrednicia de Marele Duca. În cursul Domnii sale, Mitropolitul Alexie au vindecat prin rugăciune pe Tandula, soţia hanului Cianibec şi cu aceasta foarte mult pe Rosia au folosit, pentru că Cianibec, spre a arăta buna sa voinţă cătră acest sfînt bărbat, se purta cătră Rosieni cu bune plecări. Dar acest han nu tîrziu ucigîndu-să de cătră fiul său Berdibec, mulţi comandiri ai hanului s-au rebeluit şi s-au făcut neatîrnaţi de hani, încît Orda Tătarilor îmfricoşată pentru Rosia au început a se disface în părţi şi cu aceasta îş găta peirea sa. 
        Mult timp Rosia petricusă supt giugul Tătarilor, şi pătimea atît de alor asprime cît şi de necontenitele Războae dinlăuntru şi dinafară. În urmă vuetul armelor ei, întinzindu-să pe malurile Donului au dişteptat puterile sale, născînd bătălii încruntate, stirpitoare şi amară pentru Ominire, însă nu mîntuitoare pentru Rosia, ca o hotăritoare opintire în lupta pentru a sa slobozenie de sup giugul pătimitor. 
        Dimitrie Prinţipul de Suzdal prin dresul hanului Navrus, s-au numit de marile Duca a Rosii, dar Murut hanul cel nou, ce curînd acestuia au urmat, au cunoscut în această vrednicie pe Dimitrie fiiul lui Ioan prinţipu de Moscva. Însuş Mamai [67] căpitenia hanului, au uneltit să înalţe pe acest June de 12 ani în scaunul de marile Duca, neprevăzind într-însul pe viitoriul seu biruitor. De atunce scoposul – de a dezrădăcina sistema partnicilor Domnii, şi a sfărma fierile robii Rosii, cuprindea sufletul cel mare şi nobil a lui Dimitrie. Cu asemene plan sărguindu-să a împăca şi a ţăne întru supunere pe Domnii cii partnici, el au împreunat cătră a sa Domnie Prinţipaturile de Galiţia (ce este acum parte din Gubernia  de Costrom) şi de Starodubsco. Pe mulţi prinţipi au supus puterii sale, şi Rosia s-au minunat văzind întru acest  June lucrările unei puteri Monarhice. Cele mai mari ticăloşii ce au fost cuprins atunce pe Rosia – adică molipsirea, năvălirea lui Olgerd prinţipul de Litva, dizbinările Prinţipilor de Tver şi a altora, n-au putut curma obştii folositoarile îndeletniciri ale acestui Prinţip. Dar piste puţin nouă şi mare primejdie au început a ameninţa pe Rosia. Mamai, făcîndu-să atunci poroncitor sau han a Ordei cii de piste Don, nevăzind în Dimitrie o supunere cătră dînsul de rob, şi ştiind, că Rosienii, în războiul pe lîngă riul Voji, au adus Tătarilor puternică sfărmare, s-au aprins de răsplătire – şi adunînd oaste, alcătuită de 300,000 oamini, în nădejdea lui Oleg prinţip de Rezan, ce i s-au fost hărărzit, şi în Iaghelo prinţipul de Litva, el au răzbătut în Rosia, ameninţind-o cu înpustiire şi cu stărpire. Dar Dimitrie, încrezindu-se în agiutorul ceresc, au adunat 150,000 ostaşi, şi însoţit de binecuvîntarea sfîntului Serghie şi a întregului popor, au eşit spre întîmpinarea cumplitului său duşman, pe carele l-au agiuns pe malurile* [68] riului Don la apa Nepreadva, în cîmpul Culicov. Aice s-au dischis bătălia cea mai sîngeroasă, neuitată în Anuscrisurile Rosii. Sîngile creştinesc şi acel păgîn îndelungat s-au vărsat, dar biruinţa nu se pleca încă nici la una nici la altă parte, în urmă Dimitrie, întărit cu înţălepte sfaturi şi bărbăţia vărului său Vladimir Andrievici şi de cătră ginerile său Dimitrie Mihailovici de Volina, ce au fost ghibace în măestria oştinească, au purtat biruinţă asupra duşmanului său, Mamai, văzind sfărmarea oştenilor sei, înspăimîntat s-au întors la fugă. Rosienii l-au alungat şi s-au înturnat încărcaţi de prăzi însămnătoare. Pe cînd urma bătălia, Dimitrie, ameţit de o puternică lovitură, s-au găsit zăcînd supt un copaci, el sămăna mort; dar deschizînd ochii şi văzînd feţile oştenilor sei cele pline de bucurie, s-au îmbărbătat şi în entusiasm au adus Cerului mulţămire; el au petrecut cîmpul bătăliei carile era acoperit de 200,000 ucişi, în numărul cărora duşmanii au fost împătrit mai mult decît Rosienii, cinstind pe cii ucişi cu lacrimi şi cu laudă, şi drept sămn al mulţămirii sale, au aşezat ca în veci să se sirbească, spre aducere aminte, sîmbăta lui Dimitrie, care vine între 18 şi 26 a lunii octombrie, iar naţia, voind să arete cătră biruitorul lui Mamai a sa cunoştinţă l-au numit Donscoi.
        Această bătălie încruntată au discoperit Rosienilor tainica lor vîrtute, şi au fost menitoare viitoarei slave a patriei, dar nicicum n-au curmat ticăloşiile ei; dintre Mongoli s-au arătat o nouă bătae pentru Rosieni, urmaşul lui Cinghis-Han îmfricoşatul* [69] Tohtamiş, cu mulţime de oaste au răzbătut în Rosia. În aceste împregiurări, cea mai mare ticăloşie a Rosii se trăgea din dizbinarea prinţipilor, încît şi Marele Duca, marinimos în mijlocul tuturor primejdiilor, lipsindu-să de bărbăţia cugetului, s-au depărtat cu familia sa la Costroma, pentru de a aduna acolo oaste, iar Tohtamiş, stărpind o mulţime de politii şi sate sup Moscva s-au arătat. Trii zile s-au prelungit bătălia cea mai sîngeroasă însămnată dintr-amîndouă părţile prin împizmuire şi cruzime, în urmă Tohtamiş au propus Moscovitenilor pardon şi îndurare, de vor da lui daruri şi-l vor lăsa să între în capitalie, spre a pute cerceta monumenturile şi a sale lucruri vrednice de videre. Giurămîntul închiet de doi fii a lui Dimitrie de Nijegorod, aflători atunce în tabăra tătărească sup Moscva, cum că hanul, nu va pricinui Moscvii nicio vătămare, au îndemnat pe Moscoviteni a se înduplica la propunerea lui Tohtamiş, ii au dişchis lui porţile cetăţii, l-au întîmpinat cu daruri şi s-au făcut jărtvă călcării sale de giurămînt, Tătarii cu urgie s-au repezit asupra tuturor, ucidea pe cetăţeni, pe călugări, pe oşteni, pe femei, pe bătrîni şi pe tineri, prăda mănăstirile şi bisericile, curtea şi toate casile înavuţite, iar în urmă, focul au înghiţit cele ce sabia n-au putut stirpi, şi unei asemine soarte s-au supus şi alte politii. 
        Viderea Moscvei surpate au pătruns sufletul cel simţitori a lui Dimitrie; dar nu l-au lipsit de bărbăţie,  acest prinţip umelit în norocire au arătat în nenorocire pilduitoare marinimie; el au curăţit Moscva de mulţimea trupurilor şi au rădicat-o chear din cenuşă şi din surpări încît în locul [70] zidirilor dărămate s-au înălţat nouă, dar numărul lăcuitorilor în Moscva, precum şi în alte politii stirpite de Tătari, pe mult timp au rămas împuţinat. 
        Biruitorul lui Mamai nevoit au fost a se mai cuceri înaintea Ordei, din pricina intrigilor lui Mihail de la Tver. Acest prinţipu s-au pornit la Orda cu nădejde a înduplica pe hanul în partea sa, şi, cu agiutorul Tătarilor, a scoate pe Donschii din scaunul Domnii. Spre întîmpinarea unui asemine scopos, Dimitrie nevoit au fost a primi cu cinste pe Caraci solul hanului, şi a trimete pe fiul său Vasilie la Orda. Vasilie s-au sirguit să cîştige buna plecare a hanului, încît Mihail n-au putut agiunge la scoposul său. Dar favorul hanului mult au costisit pe Marele Duca, trimeşii de la Orda au venit în staturile lui şi au aruncat asupra lăcuitorilor mare dajdie, din unile ca aceste s-au arătat, că neatîrnarea Guvernului Rosii pe totdeauna ar fi perit, dar Donschii n-au pierdut curajul, ce, cunoscînd puterea poporului său şi starea cea struncinată a Ordei, să mîngăe cu nădejde că giugul Rosiei în grabă se va sfărîma. 
        Dimitrie simţind că cea dinlăuntru linişte era neapărată pentru Rosia, s-au împăcat cu Olegu de Rezan. Dar întru aceste noaă primejduitoare şi pierzătoare întîmplări au întristat şi au tulburat pe Rosia: prieteşugul Marelui Duca cu vărul seu Vladimir Andrievici, atît de preţios pentru Rosia s-au vătămat. Asemine urmări pute să fie mai primejduitoare tuturor, pentru care Dimitrie, potrivit cu dorinţa poporului şi cu simţirile inimei* [71] sale, s-au împăcat cu Vladimir. Poporul au sirbit această împăcăciune şi s-au bucurat, dar bucuria sa nu tîrziu în mare întristare s-au prefăcut. Dimitrie, la împlinirea de abea a patruzeci de ani, prin vărtutea sa cea trupească şi prin statornicul său cuget, închizăşluia o viaţă îndelungată; însă nu tărziu căzind în neputinţă, spre deplina poporului întristare, au răposat. Curtea şi toată Moscva s-au umplut de suspinări şi de lacrimi, încît nime, zice Caramzin, din urmaşii marelui Iaroslav, afară de Monomahul şi Alexandru Nevschii, n-au fost într-atăt iubit de popor şi de Boeri, precum era Dimitrie, pentru a sa marinimie, iubire măririi patriei, a sa dreptate şi inima cea bună. Înţălept întru toate asale urmări, dorind fericirea patrii, au vultur înalt-zburător în interesurile Domnii, vrednic de dragoste în sinul ominirii, doios soţ şi părinte, evlavios şi în norocire umelit – Iroul Donschii au fost cinstea vecului, dănuind al său nume spre îmfrumsăţarea Anuscrisurilor Rosiene.
        Lui Dimitrie Donschii au urmat fiiulsău Vasilie, după care apoi vrednicia de mare duca au fost ca moştenitoare în familia Cneazilor de Moscva. Înturnînd luarea aminte la starea cea dinlăuntru a Rosii şi la a ei interesuri dinafară, acest prinţip au stăruit a îmmări prinţipatul de Moscva cu adăugirea Apanajurilor seau partnicilor Domnii, a sfărma fierul robiei Rosiene, şi a o siguripsi din partea Litvei. Această de pe urmă a sa socotinţă, afară de cuvîntul ce le-au fost dat, l-au îndemnat a întra întru însoţire cu fiica lui Vitovt, carile se înterise din Litva de cătră Iaghelo; pentru că Vitovt [72] ca unul ce era cu minte şi cu bărbăţie, şi pe lîngă aceste şi duşman lui Iaghelo, putea să-i fie folositor în lucrările asupra Litvei. – Cu luarea aminte păşind la Orda, Vasilie s-au pornit cătră Tohtamiş, şi au fost primit de acest han nu ca un dajnic, ce ca un prietin şi aleat. O asemine bine voinţă a hanului au fost lui de nevoe, pentru că începuse războiul cu Tamerlan, şi se temea, nu cumva Rosienii să se unească cu acest al său duşman. Drept aceia întărindu-să cu inscrisul lui Tohtamiş şi cu a sale bune plecări, Vasilie întorcîndu-se la Rosia, au împreunat cătră a sa domnie pe Nijnii Novgorod, Suzdalul, Morom şi alte politii. – Însii Novogorodenii au cercat a sa putere; ii nu voise a plăti dajdie nici a fi supuşi giudicăţii în pricinile dohovniceşti Mitropolitului, reziduitor în Moscva. Vasilie au rădicat asupra lor armile şi au pedepsit pe cii mai căpitenici ai lor dregători, după care şi Novogorodenii s-au liniştit. 
        Între aceste un nou Bati s-au arătat pentru Rosia, Timur, cunoscut în Anuscrisurile Rosii sup numile de Tamerlan, îmfricoşat prin a sale oştiri în Asia, Africa şi Evropa, acest biruitoriu, dorea încă vărsarea de sînge şi mărirea întristată de împustietor a lumii. Drept acea cu nenumărată oaste de Tătari au întrat în Rosia. Spaima numelui său păşea înaintea lui, iar urmele sale au fost însămnate cu sînge şi cu stirpire, Moscva era minită nescăpatei peiri, deznădejduirea cuprinsese pe toţi, dar Tamerlan împustiind ţările Rosii despre ameazăzi  şi despre răsărit, înspăimîntîndu-să, precum spun Anuscrisurile, de un vis, s-au tras la Orda. – Marele Duca şi toată naţia Rosiană au avut viderat cuvînt*, [73] a cunoaşte mîntuirea Moscvii de acest îmfricoşat oştitor, de la apărarea Maicii Domnului, a căria Sfăntă Icoană s-au fost adus de la Vladimir la Moscva. 
        Depărtarea lui Tamerlan şi dizbinările, urmate la Orda, au îndămănat marelui Duca mijloace a întoarce a sa luare aminte asupra Litvei. Vitovt carile denou se făcuse prinţip de Litva, macar deşi au fost socru Marelui Duca, totuşi nu era Rosii voitor de bine, şi cu arme au supus în epoha acesta toată Podolia, Vitevscul şi Smolenscul, Marele Duca cu întristare căuta la acest feliu de răpire a staturilor Rosii, dar cu înţălepciune dorind a păzi prieteşugul şi priinţa puternicului şi vicleanului său socru, au închiet cu dînsul un tratat, după care au lăsat Litvei toată Rosia meazapusană, păn la malurile riului Ochi, a Solii şi a Niprului. 
        În aceste împregiurări deodată s-au lăţit auzul pentru cea denou năvălire a Tătarilor în Rosia. Edighei, căpitenia hanului Bulat Soltana, iute cu armie tătărească s-au repezit asupra Moscvii, Marele Duca s-au dipărtat la Costrom, lăsînd apărarea capitalii unchiului seu  Vladimir Andrievici cel veteaz. Moscva s-au încungiurat de numeroasă oaste de Tătari, cînd totodată alte cete a lui Edighei se împrăştiese pe la alte politii pentru prădăciune, şi spre peirea lăcuitorilor. Atunce sup zidurile Moscvii au urmat cele mai sîngeroase şi omorîtoare bătălii. Însuşi cii inimoşi începusă a se diznădăjdui; dar rebelia, ce s-au fost iscat la Orda, au nevoit pe Edighei a grăbi întoarcerea sa cătră Bulat Soltana, şi luînd de la Moscva some de răscumpărare, ca cînd ar fi fost biruitor [74] Eghidei, în pripă s-au tras, şi trecînd pin Rosia făcea îmfricoşată stirpire. – Nu tîrziu după aceasta au răposat Vladimir Andrievici cel mai credincios şi cu nedejde a Rosii scutitori, carele pe cîmpul bătăliei de Culicov agonisise numirea de Veteaz. 
        Cătră nenorocirile, în care se afla atunce Rosia, s-adăogea încă: molipsirea, foamea şi gerul extraordinar, mii de oamini murea, vii pătimea, se muncea, se întrista şi în amărăciune şi deznădăjduire îşi închipue cum că au agiuns sfărşitul lumii. Într-aceste împregiurări în mijlocul spaimei cii obşteşti, a tînguirilor şi a lăcrămării – au răposat, Vasilie II, carele era împodobit cu multe daruri fireşti, însuşite unui Domnitor, de prinţipi cu sevas tractarisit, iubit de popor şi pănă de însuş duşmanii respectuit. 
        Pe acesta l-au moştenit fiul său Vasilie carile  n-au avut nici daruri fireşti nici norocirea unchiului şi a părintelui său, pentru care toată epoha domnii sale s-au însămnat de mari transformări: tulburări, molepsiri, de năvălirile Litvenilor şi a Tătarilor. – Spre noua Rosiei spaimă, împărăţia Cazanului, întimietă de Tătari, şi de fiul lui Donschii disfiinţată, de nou s-au rădicat de cătră Ulu-Mahmet. Acest oştitor au răzbătut în Rosia şi au ars de tot multe politii şi sate. Din această epohă împărăţia Cazanului s-au făcut denou îmfricoşată pentru Rosia; – Noi vom vide, că asemine întămplări au adaos multe ostenele şi vărsări de sînge, pănă ce armile lui Ioan al patrilea au sfărmat pre ia. 
        Duşmanii cii de căpitenie dinlăuntru ai Marelui [75] Duca au fost Gheorghie Dimitrievici de Galiţia şi fii săi Vasilie Cosăi (pe care marele Duca au poroncit să-l orbască), Dimitrie Şemeaca şi Dimitrie Crasnîi. Şemeaca, supuind pe marele Duca, şi, arzind asupra lui de urgie şi răsplătire, au rînduit a i se scoate ochii. După asemine nenorocită întîmplare, acest prinţip este cunoscut în istoria Rosii, sup nume de Temnii (întunecat). Şemeaca, îmfrîngîndu-să sup Galici de oştile marelui Duca, au fugit la Novogorod unde au şi murit. De atunce Vasilie au început a lucra mai cu hotărîre în folosul statornicirii puterii monarhice, el au împreunat Mojanscul cătră staturile sale, şi pe Novogorodeni au ştiut să ţie întru supunere, îndatorindu-i să-i plătească dajdie, şi mărginind privileghiile obşteştilor sale adunări numite Vecea. 
        Sufleteştile amărăciuni lipsind de trupească putere pe Vasilie, acesta au răposat la 47 ani a vieţii sale. În timpul domnii lui s-au făcut Concilium seau soborul dela Florenţa, al cărui scopos au fost de a împreuna Biserica apusului cu a răsăritului. Acest Conciliu n-au agiuns a cele dorite dar pentru Rosia au fost vrednic de aducere aminte, pentru că la el au fost mădular şi Isidor Mitropolitul Rosiei – Tot pe atunce s-au arătat o noă Ordă tătărască, numită a Crîmului, care asemene, ca şi acea a Cazanului, au costisit pe Rosia mult sînge, pănă cînd nu s-au stirpit de armile ei. 
        [76] 
        STAREA DINLĂUNTRU A ÎMPĂRĂŢIEI ROSIEI DIN ACEST PERIOD. 
        Aşadar Bati, mărit şi îmfricoşat în Anuscrisurile Rosii, au adus la împlinire lucru cel mare, deşi întristător pentru ia. El au sfărmat puterea Rosii şi au supus-o Hanilor tătăreşti. Urmările aceste au fost pentru Rosia pierzătoare; sîngile rosian se răvărsa, politiile şi satile arzînd, se prefăcea în cenuşă, lăcaşul poporului se împuţina, lucrarea pămîntului şi industria naţională vinea în scădere, deprinderile publice se îmbărbărea şi să pune stavilă deplinătăţii moralnice. Prinţipii Rosieni s-au făcut în acele împregiurări dajnici şi robi Hanilor Tătari, nevoiţi fiind a călători, prin pustii la Asia, cătră aceşti mîndri ai lor Domnitori, a pleca alor cerbice înaintea lor, şi ale aduce daruri, udate cu sudoarea, lacrimele şi sîngile Rosienilor. – După aceasta, cînd, în urma expediţiei Crucerilor în Evropa apusană, s-au arătat luminare, încît pretutindene se videa ţintirea cătră toate cele ce sînt înalte şi de evghenic folos, Rosia, suspinînd în fierile robiei, au întrebuinţat toată a sa vîrtute numai pentru de a nu-ş pierde fiinţa politică. Pentru care nu este de mirari, dacă Rosienii în ramul cultivirii şi a luminării au rămas mai înapoi de popoarile Evropii apusane, pănă cînd genia marelui Petru, au însufleţit-o cu nouă puteri şi cu nouă viaţă. 
        Amară au fost soarta strămoşilor Rosieni sup giugul Tătarilor; dar cu mîngăere se cuvine a însămna, că chear în însuş izvorul acestui rău se cuprinde, între altele, rădăcina viitoarei măriri [77] şi puteri a patriei. Tătarii, în loc de a hrăni neunire în Rosia, dizbinare şi revoluţii (carile ar fi fost pentru Rosia de peire, iar Tătarilor de folos) ii cu osăbire scutea şi apăra pe acii din prinţipii Rosii carii ştie să căştige a lor binevoinţă. Prin asemene mijlocire ii fără a înţelege au întimiet în Rosia puterea Monarhică. Ioan Danilovici şi fiiul său s-au sirguit cu feliuri de chipuri a se păstra pe sine în bunăvoinţa Tătarilor, cucerindu-să, ba încă şi îngiosindu-să înaintea Ordii, şi, căpătînd pentru sine Erlic seau Hrisov pe vrednicia de marile Duca ii se purta cu Prinţipii cii partnici, cu o de sine împuternicire, alungîndu-i din posturi a cărora staturi le împreuna cătră ale lor. – Aşadar prinţipii cii partnici neapărat se cucerea, şi mulţi dintr-înşii se supunea puterii marelui Duca, aflător în favorul Hanului. Pre lîngă aceste, Cneazii cii Mari, adunînd de pe la popor dajdie pentru Hani, au avut mijloc şi chip a strănge şi pentru dînşii visterii, cu care cumpăra Guvernul dela prinţipii cii mai mici şi scăpătaţi din osăbite întîmplări. Cu acest chip familia Ducelor de Moscva s-au întărit, şi în ia s-au născut sistema Monarhică, care au închegat toate puterile Rosii în una, sfărmînd fierăle robiei sale, dăruindu-i independenţia seau neatîrnarea, puterea, mărimea, liniştea cea dinlăuntru, şi toate urmele acestora, ce sînt: politicirea, luminarea şi fericirea. 
        Tătarii, subgiugînd Rosia, a ţinea numai în alor neatărnare şi aduna dintr-însa dajdii, neamestecîndu-să în cele dinlăuntru a ei interesuri. – Pentru care Domnii cii partnici în ale lor pămînturi da legi şi întru toate ocărmue giudicăţile şi rănduială*. [78] Legiuirea Rosii numită: Ruscaia Pravda s-au lipsit în epoha aceasta de puterea ei cea de mainainte; şi în locul ei au urmat poronci seau hrisoave a Cneazilor, cu carii giudecătorii datori era a să povăţui la hotărîrea prinţipilor. – Obiceiul – de a hotărî prin legiuit duel pricinile cele cu prepus urma în Rosia, cu toate că tagma Bisericească se împotrive întru aceasta. Călcătorii se supunea pedepsei trupeşti, şi osîndii de moarte, după mărimea vinovăţiei lor. Numai în Novogorod şi la Pscova se pedepse încă cu Penă seau gloabă de bani. 
        Biruinţile urmate la Neva, Rocovora, Voja şi Don îmfăţoşază că Rosienii, şi supt ocărmuirea Tătarilor, n-au uitat a purta armele. Boerii şi îndeobşte Curtizenii au fost cea mai bună şi cea mai de căpitenie parte oastei Rosiene, iar gvardia Prinţipilor şi a Boerilor era alcătuită, din acii numiţi; Copii Cnezilor şi a Boerilor. Armie statornică, în înţălegirea de astiz acestui cuvînt, nu era încă în Rosia; iar la întîmplare de nevoe s-aduna oşteni, carii după sfărşitul războiului, iar se slobozea. Asemine împregiurări, între altele, au îndămînat sporirea armelor tătăreşti în Rosia. Pe la închierea domnii lui Donscoi, armile de foc era în Rosia cunoscute, şi sup domnia fiului său, se face acum în Moscva pulberea seau praful de puşcă. 
        Din acest timp derază începutul Cazacilor, acestor bărbaţi veteji totdeauna gata a oşti pentru Legi, Împăratul şi Patrie. După socotinţa lui Karamzin, cuvăntul cazac însămnează slobod, cursari şi om inimos, care numire s-au luat de pe ţara numită Cazahia, aflătoare între marea Neagră şi cea Caspică, şi de la Cazaghii, [79] ce lăcuea într-însa. Tarchi şi Cherendeni, numiţi pe atunce Cerchezi, să numea încă Casoghi şi Cazaci. Mulţi dintr-înşii s-au aşezat cu lăcuinţa pin ostroavele Dniprului, îngrădite cu înalte stînci şi cu neapropietoare mlaştini, ii trăe acolo ca un popor slobod, îndeletnicindu-să numai cu război şi cu prădăciuni. A lor necăsătorie şi un trai urmat după a lor voinţă, nădejdea prădăciunei şi cele de atunce triste împregiurări, au îndemnat pe mulţi lăcuitori şi a Rosiei despre meazănoapte a alerga spre a se întruni cu dînşii. – Prin asemine mijloc s-au îmformat Căzacii Malorosieni, din carii, cii ce lăcuia pe la malurile Dniprului se numea Zaporojeni, ii ca unii mai cu rîvnă următori relighiei GrecoRosiene, şi însufleţiţi de duhul frăţiei închipuia o militară creştinească republică, şi s-au arătat cii cu nedejde apărărtori ai Rosii din partea Crimului, a Litvei şi a Turcilor. Sighismond I, crai de Polonia, au primit pe dînşii supt a sa scutire, şi le-au dăruit lîngă Dniprul pămînturi şi privileghii, iar Stefan Batori au însuşit Hatmanului lor semnile crăeşti, alcătuite din Tuiul, Tupuzul şi Pecetea. 
        Vrednicia Căzacilor, ca unor apărători de marginea ţărei, au îndemnat pe Prinţipii Rosiei despre meazănoapte, a aşeza şi la dînşii cete de Căzaci. De unde şi în Prinţipatul de Razan, ca unul ce era mai mult decît altul supus atacului Tătarilor, s-au întors rînduiala de Căzaci, despre carii s-arată pe la anii 1444. Spre un asemine scopos în Prinţipatul de Cursc, Meştersc şi Don, s-au fost rănduit locuri întărite şi cu întindere, unde, pentru apărarea hotarilor, s-au aşezat [80] Milianii, adecă oamini tineri sup numire de Căzaci. Mulţi din Căzacii Zaporojeni s-au mutat la cii dela Don, cu carii împreună au urzit politia Cercasc. Numărul acestor Căzaci dela Don s-au îmmulţit pe încet. Ţarul Ioan IV, pe mulţi dintr-înşii i-au mutat la Terec, unde ii s-au numit Căzacii Grebeni. După asemene cuvinte, precum şi din îmvăluirea puternicilor revoluţii şi din dizbinările urmate în Rosia de cătră Samozvanţii (de sine numitori) s-au urzit Căzaci de Volga, de Ural, de Azov, i alţii. 
        Neguţitoria Rosienilor şi în epoha Domnii Tătarilor n-au contenit, supunirea Chievului de cătră Litvenii, au închis neguţitorii calea numită Grecească, dar, în locul acestia s-au discoperit alt drum pentru negoţ; adică acel cătră Răsărit prin Orda, şi cel cu Constantinopoli prin Azov. Însuş hanii tătăreşti întimee neguţitoria Rosii, apărînd cursul ei prin hrisoavele lor. Neguţitorii dela Orda trăe la Moscva, la Tveri, şi în Rostova. Din părţile mării de Suroj (Azov) se aducea la Moscva mătăserii, iar dela Ghermania pănuri şi postav, Novogorodul, fiind mădulare însămnată a confederaţii Ghermanice numite Hanse, îmflorea pe atunce cu neguţitorie. Cazanul, carile cuprinsese locul vechii Împărăţii a Bolgarii, au fost asemine calea negoţului Rosian cu răsăritul. Neguţitoria au înmulţit în Rosia cătimea argintului, pentru care banii cii vechi, sup numire: de Mordca şi Cuni s-au fost schimbat în monedă de metal, care, însă, întăiadată nu era întipărită, şi rublile, despre care cea întîia ori se pomineşte, pe la anul 1321 – au fost bucăţi de argint fără vreun semn seau stemă, cu preţ ca la [81] 22 de Zolotnici. În epoha lui Dimitrie Donschii se lucra la Moscva monetă măruntă de argint, în chipul celor Tătăreşti numite Tanga după care şi Rosienii au numit moneda lor Denghi, în urma domniei fiului lui Donschii, Novogorodenii au început a tăe bani de argint, cărora întru aceasta au urmat şi Pscovitenii. 
        Întunericul vărvăriei şi a neştiinţii, răvărsat de Tătari asupra Rosiei, au ascuns acestia pe Evropa apusană, dar n-au dipărtat-o de tot, şi genia (duhul) luminării Rosiei, nici sup loviturile cele cumplite a Tătarilor nu s-au curmat pănă în urmă. – Prin legăturile de neguţitorie cu Novogorodenii, Rosia au cunoscut aflările acelor timpuri, precum: pulberea de puşcă, hîrtia de scris, şi altele. Acest feliu de hărtie au fost ştiută Rosienilor la vecul XIV, pentru că Tractaturile lui Simeon Mîndru cu fraţii lui şi Testamentul acestui prinţip pe hărtie s-au scris. Aceste doî Acturi se cuvine a fi numărate între cele mai vechi mînscripturi de hărtie păn acum Evropei cunoscute. Măestriile cele frumoase adică Arhitectura, Zugrăvetura şi Săpătura, precum şi mesteşuguri ghibace au fost asemine cunoscute Rosienilor: Dimitri Donschii au zidit în Moscva palatul cel vechi de piatră numit Cremlin, iar fiul său au cungiurat Moscva cu tării şi adînci canaluri. Călugărul Lazar, Sirbu din familie, au făcut la anul 1404 în Moscva cele întăi picheturi militare; în domnia lui Simeon Mîndru Rosianul Boris au vărsat clopote la Moscva şi la Novogorod. Directorii în Arhitectură şi Zugrăvie au fost Grecii; dar Rosienii ucenici au agiuns pe îmvăţătorii lor; pentru că [82] multe mănăstiri şi biserici s-au fost rădicat prin ostineala Rosienilor, şi s-au împodobit cu zugrăvelile mînilor sale. Nici ştiinţile în acele timpuri nu s-au fost cu totul sterpit din Rosia, pentru că Grecii o îndestula cu cărţi, ba încă şi în epoha Domnii Tătarilor s-au fost făcut Biblioteca mitropolii de Moscva înzăstrată cu feliuri de mînuscripte bisericeşti, şi cu cele mai vechi cărţi a ritoricii Greceşti, care au fost temeiul urzării Bibliotecii Patriarhale de la Moscva. Clirosul bisericesc să lăuda cu ştiinţa dialectului grecescu (elinesc), iar mirenii s-au împrumutat de la acesta cu ştiinţa obiecturilor seau lucrurilor atingătoare de moral şi de creştinătate, şi, pentru că Istoria Rosii era în acea epohă păstrată pe la mănăstiri, apoi ii îmvăţa întîmplările timpurilor celor trecute. Îmfăţoşarea bătăliei urmate pe cămpul de Culicov şi lauda lui Dimitrie Donschii sînt monumenturi poeziei Rosiene de atunce. Hronologhia adecă veletul l-au început Rosienii dela plăzmuirea lumii, iar anul din luna lui Mart. 
        Ambasadorii seau trimeşii de la Orda şi Cascachii, îmfăţoşitori persoanei Hanului, venind în Rosia pentru adunarea dajdiilor tirănuia pe lăcuitori, şi se purta cu dănşii chear ca cu nişte sclavi seau robi. Urmările vătămătoare unor asemene împrejurări s-au arătat în haractirul poporului: Rosienii s-au îngiosit în sentimenturi pentru că în loc de mîndrie naţională şi simţire a mărirei şi vrednicii sale, au întrat vicleşugul şi supunerea unor şerbi. În lipsa legiuirilor şi a puterii ii alerga cătră înşălăciune şi răutate defăimînd un vecin pe altul. Însuş prinţipii nu se ruşina de a întrebuinţa acest feliu de micşurătoare mijloace pentru [83] de a pute căştiga har înaintea Ordei. Din această a Tătarilor domnie au urmat vărvăria, asprimea deprinderilor şi multe fapte înrăutăţite; încăt, şi după trecirea robiei, urmele acestor răutăţi au rămas în haractiriul naţional tipărite, pentru care lege dătătorii nevoiţi au fost a întrebuinţa aspre şi crude măsuri, spre a pute, precum am zice, preface haracterul naţiei, s-au fost rănduit aspre pedepse trupeşti, iar Dimitrie Donschii, cu toată molătatea inimii şi a sa simţire, nevoit au fost a aşeza pedeapsa de moarte. 
        Dar Rosienii şi în mijlocul acestor timpuri întunecate arăta rîvnă înfocată şi neclintită plecare cătră a lor Relighie, şi această credinţă, zice Karamzin, au făcut, ca în curs de doî sute de ani împovăraţi de giugul robii, Rosienii nu s-au lipsit de tot moralul, de dragoste cătră binefăcătorii, şi cătră patrie; Relighia au păstrat pe Rosieni în treapta de oamini şi de cetăţeni, ia au ferit împietrirea inimii şi au păstrat cugetul; apoi întru defăimarea numelui Rosian, ii au înălţat pre sine cu numile de Creştin, şi patria o iubea ca pe un pămînt al drept credincioşilor. 
        Domnia Tătarilor au îmmulţit în Rosia încă şi numărul Mănăstirilor, şi al bisericilor, în carele lăcuia călugării, şi povăţuitorii bisericeşti. Unii, lipsindu-să de toate cele ce sînt mai scumpe şi dorite inimii, se ascundea pin Mănăstiri, ca în sinul Relighiei să poată afla uşurinţă în alor mîhniciune; iar alţii, socotind că năvălirea Tătarilor ar fi o pedeapsă Dumnezăiască, dănuia bisericilor averile lor, nădăjduind prin aceasta să căştige îndurarea Ceriului. Cu toate aceste Tătarii, asuprind pe Rosieni, cruţa tagma bisericească, şi-i arăta bune plecări [84] tot clirosul era scutit de gheneralnica prescriere a lăcuitorilor şi de dajdie. Hanii pedepse cu moarte pe Tătarii, carii cuteza a se atinge de Mănăstiri, Biserici şi de averile clirosului. Dar tagma păstorilor relighiei, nu se folose de asemine împregiurări îndămănîtoare interesului, şi binele cel particular nu-l deosăbea din acel obştesc. Despre altă parte: Clirosul era pilda statorniciei şi neclintirii întru relighie; împăca pe prinţipii cii dizbinaţi, şi au fost dinpreună ostenitor la lucrările în folosul Patrii, împărţea cu poporul toate pătimirile sale, şi îmbărbăţea a sa vîrtute cu însufleţire de răbdare, de relighie şi de supunere cătră voinţa lui Dumnezău, şi cu nădejde a îndurării Cereşti. 
        În epoha Domniei Tătarilor, Rosienii urma sirbirea Liturghii bisericeşti, şi Episcopii Rosieni trăia încă şi în Orda. Liniştea domnea în sinul Bisericii, Mitropoliţii avea neadormită privighiere pentru obştească evlavie, iar pentru întărirea clirosului şi a mirenilor în deprindirile morale, se lua măsuri cuviincioase la adunările bisericeşti seau Soboruri. Prefacirile în canonile Relighii şi în sirbirea sfintelor Liturghii nicidecum nu s-au întîmplat, decît numai Mitropolitul Isidor, înturnîndu-se de la Conciliul (soborul) de Florenţia, au voit a întroduce în relighia dreptcredincioasă oarecare ţeremonii şi canoane a Rilighii catolice; dar Marile Duca Vasilie Temnii n-au îngăduit aceasta. După căderea Imperii Greciei, s-au fost aşezat în Rosia la anul 1461 Mitropoliţii Rosieni. Chiovul au fost alor rezidenţie păn la năvălirea Tătarilor; după aceasta s-au mutat la politia Vladimir pe la anul 1299, şi apoi la Moscva în timpul Mitropolitului [85] Petru. În această epohă cuprinsul ţării Permu, au îmbrăţoşat Relighia greco-rosiană prin evlavia şi rîvna săhastrului Rosian Stefan. 
        Închierea Istoriei veche a Împărăţii Rosii. 
        [86] 
        ISTORIA ÎMPĂRĂŢIEI ROSII. 
        ISTORIA DE MIJLOC
        De la Ioan III Vasilevici păn la timpurile lui 
        PETRU I. 
        De la 1462 păn la 1682 adică ani 220. 
        Epoha-ntăririi de puterea Monarhică-n Rosia. 
        PERIODUL AL PATRILEA. 
        De la Ioan III Vasilevici la suirea pe tronul Rosii a familii de
        ROMANOV. 
        1462-1613 adică 151 ani.
        Împărăţia lui Ioan III Vasilevici.
        1462-1505 adică 43 ani. 
        Rosia se afla mai mult de 200 de ani sup Domnia tătărască, şi, măcarcă Prinţipii de Moscva Ioan Danilovici şi fiul lui Simeon, uneltea prin politică pe încet să-i poată rădica fierile robiei, iar iroul Donschii cu sabie au început ale sfărma, totuş neatîrnarea domnii Rosiei se părea pe totdeauna perită, însă un om mare poate să schimbe soarta naţiilor, şi mai ales deacă împregiurările vor îndemena îmfiinţarea scoposurilor sale celor obşteşti folositoare. De asemene bărbat s-au îmfăţoşat Ioan III, [87] fiul lui Vasilie Temnoi (Orbul) înzăstrat cu înaltă minte şi cu puternică voinţă de a făptui, neobosit în ostenele, răbdătoriu, pătrunzătoriu, acest Monarh de Ironie au fost trimes a domni în Rosia în curs de 43 de ani, pentru slava, mărirea şi a ei fericire. Din acest timp începe prifacerea împregiurărilor dinlăuntru a Rosii şi a raporturilor sale dinafară. Dizbinările încep de atunce a se curma, sistema partnicilor Domnii se darmă şi din surpările sale se îmfiinţază o Împărăţie puternică şi mărită. Genia slobozenii Rosiei cu noî vîrtute se înalţă, şi lucrarea ei cade asupra duşmanilor săi. Negura grosietăţii, ce de o sută de ani se purta asupra Rosiei începe a să răzbuna, şi razile făcătoare de bine a îmvăţăturilor şi a măestriilor răzbat din Grecia, Italia şi din alte Evropiene împărăţii, care, în urma fericitelor pentru dînsăle împregiurări, pe atunce au îndreptat şi pe Rosieni în stadia politicirii şi a luminării. Rînduiala politică şi dreptatea giudecăţii se întemeiază în Rosia, şi neguţitoria au luat un curs regulat. Siberia supuindu-să schiptrului Rosienilor Monarhi ii dărueşte feliuri de producturi preţuoase; industria şi neguţitoria înalţă pe întinsele sale cîmpii politii îmflorite, ştiinţa militară agiunge întru deplinătate, şi oştenii Rosieni nedezbrăcînd mai mult patria lor, întorc armele sale numai asupra duşmanului celui dinafară. Puterile streine a Evropei şi ale Asiei caută aleanţia şi prieteşugul Rosiei, mirîndu-să de mărimea şi de puterea ei, îi dau locul cel mai însămnător în sistema politică. 
        Ioan III, suindu-să pe tronul marelui Duca la 22 [88] de ani ai  vieţei, în tinereţile sale au arătat deplinătatea minţii, îmvăţătură, cumpătare şi buna fereală. El au domnit trii ani cu pace şi cu linişte fără a cere de la Han hrisovul pentru vrednicia de marele Duca. După aceste Ahmat, poroncitorul cetelor dela Volga, au rădicat armile asupra Rosiei, dar norocul au favorisit pe Ioan. O Ordă s-au sculat asupra altia, şi Ahmat s-au fost sfărămat de Azi-Girei han de la Crîm. După aceasta au mai urmat altă bătălie în favorul Rosienilor: după care Ioan s-au pornit asupra Cazanii. Cele întăi a sale lucrări n-au fost nemerite, dară în urmă înspăimîntîndu-să Ibraim ţarul de Cazan, s-au îmvoit a fi atărnat de marele Duca al Moscovei, şi au slobozit pe toţi prinşii ce întimpina în cazani aspră tractarisire. Nişte asemene întîmplări minea curmarea domnii Ordei asupra Rosii. 
        Ioan nu tîrziu s-au strălucit cu noî slavă în lăuntrul Rosii, Novogorod n-au voit a-l cunoaşte de al său domn, din care întămplare între acest popor domnitor au urmat aspră tulburare. Marta, văduva lui Isac Boreţchi, ce au fost Posadnica Novogorodului, împodobită cu  înaltă minte, cu haractir statornic şi hotărîtoriu, dar mîndră fiind ambiţioasă şi vicleană, au însufleţit pe compatrioţii sei cu scoposuri să se dizbine de Rosia, şi a se da supt protecţia lui Cazimir Prinţipul de Litva. Poporul, ademenit de înduplicătoarile ei rostiri, şi orbit de înşălătoare fantome seau arătare a slobozenii republicane, s-au disfrănat, răsunînd cu mari strigări în piaţa şi pe uliţile Novogorodului: Nu voim pe Ioan, vivat Cazimir! Cetăţenii cii binevoitori ai Novogorodului [89] înzădar se sirguia a astîmpăra rebelia şi a face mai cumpătaţi pe tulburătorii lor compatrioţi, căci rostirea celor buni, a dreptei giudicăţi şi a cinstei era perită în sunătoarile adunări naţionale, încît în mijlocul strigărilor, şi personalnicilor pătimiri şi a orbirii poporului, Novogorodenii cu triamv s-au supus lui Cazimir. 
        Spre a aduce cătră supunere pe aceşti neascultători fii ai Rosii Ioan întrebuinţa mijloace de blîndeţe; dar în urmă nevoit au fost a deşchinde asupra lor războiu. Comandirii lui, dar mai cu samă Prinţipul Holmschi, au întins spaima şi împustierea în cuprinsul provinţiei Novogorodului. Pe malurile riului Şalona s-au întîmplat încruntată bătălie, aice 5000 Moscoviteni au sfărmat aproape la 40,000 de Novogorodeni. Ioan netemîndu-să a arăta asupra răbelilor pilde de asprime, au poroncit să pedepsască cu moarte pe Dimitrii, pe fiul Martii şi pe alţi Boeri Novogorodeni, ce s-au fost luat prinşi. Novogorodenii s-au înspăimîntat şi au trimes cătră Ioan soli cerînd îndurare; îndatorindu-să a plăti dajdie şi a cunoaşte asupra lor înalta sa giudicătorească putere. Ioan, după ce le-au giuruit ertare, cu mărire s-au înturnat la Moscva. Domnia şi slava sa curînd s-au încununat cu o noaî biruinţă, Permul, ce era atîrnat de Novogorod, bogat cu preţioase blănării şi cu argint, s-au supus armelor sale. 
        După aceasta Ahmat, poroncitoriul Ordii cii mari numite de Aur, îndemnat prin Cazimir de Litva, au străbătut în Rosia puteri însămnătoare. Cetele lui Ioan l-au întîmpinat pe malurile riului Oca, Ahmat, văzînd mulţimea numeroasei armii Rosiene* [90] aşăzată în bună orînduială, hotărînd a nu-ş încrede soarta în armele sale, în grabă s-au tras îndărept.
        După răposarea Marii, prenţesii de Tver, ce au fost întăia soţie lui Ioan, acesta au voit să înalţe strălucirea familiei sale cu o a doua folositoare legătură de însoţire. Cercetînd cu ochii Evropa toată, el au ţăntit a sa luare aminte asupra Sofii fiicii Împăratului Grecesc Toma Paleolog, carea, după căderea Imperii Greciei, trăia la Roma: Însuş curtea Papii de Roma dorea să vadă această fiică de Împărat înălţată pe tronul Rosii, nădăjduind prin aceasta să înarmeze pe Rosia asupra Turciei; şi să agiungă scoposul cel de căpitenie al dorinţilor şi al stăruirii sale ce au fost - împreunarea Bisericii răsăsritului cu a  apusului. O mare pompoasă solie au venit din partea lui Ioan spre a peţi pe Sofia de soţie, carea venind la Moscva s-au cununat cu el. Prin această întîmplare Evropa apusană parcă s-ar fi apropiet de Rosia, aducînd-o în corespondenţie cu celelante streine puteri Evropiene, atunce Ioan au luat şi stema Împăraţilor Greceşti adică, vulturul cu douî capite, şi au început a se numi: Împărat şi mare Cneaz a toată Rosia. 
        Slava şi siguranţia Rosii au îndemnat pe Ioan să întoarne a sa luarea aminte asupra Livoniei şi Litvei. El au trimis oaste spre apărarea provinţiei de Pscov de cătră Ordinul cavalerilor Ghermani, nevoind pe Maghistrul şi pe Episcopul de Derpt să cee pace de la Rosia. Asemene şi nepriincioasile lucrări cu Litva s-au fost curmat. După aceasta soarta au dăruit lui Ioan un prietin în persoana hanului de Crîm Mengli-ghirei carele au fost pentru Rosia folositoriu şi credincios în toată a [91] sa viaţă. În această epohă Rosia au întrat în legătură cu Persia, unde domnea Uzun-Asan mărit prin a sa minte şi prin izbînzile cele militare. 
        Novogorodenii de nou au fost socotit a numai cunoaşte pe Ioan de a lor Împărat, seau de mai-presus de a lor Veci seau obştească adunare, şi n-au voit a să depărta de privileghiile lor de a fi giudicaţi numai în singur Novogorodul. Partizanii Martii au îmvitat rebelia, ii au pedepsit pe vro cîţva Boeri şi casnici ai lui Ioan, hotărînd de nou a se supune Litvei. Asemine întîmplare au nevoit pe Ioan a rădica iar armile asupra Novogorodenilor şi a-i aduce la ascultarea legiuirilor Monarhice în sistema de cătră dînsul urmată. Scoposul său s-au fost încununat cu sporire: Novogorodul s-au supus; rînduiala republicană s-au disfiinţat; complotul întrebuinţat la Vecile şi însuş Marta Boreţca, cu mulţi ai sei partizani s-au trimis la Moscva. Iar pentru deplina dezrădăcinare a sistemii republicane, şi a plecărilor celor rele, Ioan pe mulţi Boeri şi neguţitori ai Novogorodului cu familiile lor i-au strămutat la Moscva, la Vladimir şi la alte politii. De atunce Novogorodul, în toate drepturile politice şi în legăturile sale cu Prinţipii de Moscva, s-au asămănat cu celelante politii a Rosii. Căderea slobozenii sale au fost făcătoare de bine pentru toată Rosia, căci de aici derază acea de tot înimicire a Apanajurilor seau a partnicilor Domnii, şi a lor întrunire în singură Monarhie şi putere politicească a Împărăţii Rosii. 
        În urmă Rosia petrecînd, o cale îndelungată de întristare şi de amărăciune, prin nenumărate ticăloşii au agiuns la scoposul ei [92] cel dorit, adecă a neatîrnării Monarhice. Ioan încredinţat fiind de însuşi a lui putere, simţind a sa mărime, vrednicie, şi întemeindu-să pe bărbăţia lui Mengli-Gherei, cu defăimare au lepădat cerirea lui Ahmet de a-i plăti dajdie. Hanul arzind de mînie, şi făcînd legătură cu Cazimir de Litva, au întrat în Rosia şi au străbătut pănă la Oca. În această întîmplare Megli-Ghirei au fost Rosiei de mare folos; făcînd năvălire asupra staturilor lui Cazimir, şi cu aceasta l-au oprit de a lucra asupra ei. După aceasta Ioan s-au pornit spre întimpinarea duşmanului. Întru nedejde şi teamă, Rosia privea la această oştire, pentru că de la ea atîrna toată a ei soartă. Ioan, avînd un haractir cumpenitor au întărziet de a începe bătălia, şi fără mare nevoe, nencredinţind armilor soarta împărăţii sale, au hotărit să lovască pe duşmanul seu cu un alt chip, ştiind că în Orda rămăsese numai femeile, copiii şi bătrînii, au trimis acolo o parte de a sa oaste. Ahmat, înspăimîntat de planul Rosienilor de a lovi Orda, îngrabă au eşit din Rosia. Iară Ivac, prinţipul de Şibaca seau a cetilor Tiumene întîmpinîndu-l lîngă mare de Azov, cu oaste de Nagaiţi şi Cazaci, însuş el l-au ucis şi au prădat toată a lui Ordă. Cu aceasta s-au curmat politiceasca robie a Rosiei. Urmaşii lui Ahmat mai rămăsese încă în Rosia, dar ia nu cunoştea asupra ei puterea lor. 
        Pscovitenii au deschis un nou război cu Cavalerii Ordinului de Livonia, asupra cărora au purtat multe biruinţe. Spre înterirea lor Ioan au trimis oastea sa în Livonia, care armie au făcut în acest pămînt foarte mare împustiire. În urmă s-au închiet [93] la Narva o armistiţie seau armistare pe 20 ani. Dar pentru de a slăbi puterea Litvei, Ioan au îngăduit pe Mengli-Ghirei să împustieze asemine pe cea mai veche şi mai mare parte a Rosiei – Chievului, aflătoare pe atunce sup ocărmuirea Litvenilor. În epoha aceasta Craiul Ungariei Matei Corvinu, au închiet cu Ioan tractat de aleanţie împrotiva Polonii, iar Domnul Moldovii Stefan al patrilea – înţălept, viteaz îmbărbăţit, neasămănat la minte şi la faptele cele bune, spaima Turcilor, şi nedejdea creştinilor, – s-au încuscrit cu dînsul, dînd pe fiica sa Elena după fiul lui Ioan. 
        Cu acest mijloc îngrădind pe Rosia pe dinafară prin înţăleaptă politică, Ioan au mărit puterile ei cu sporirile Monarhice „Prinţipatul de Tver, zice Karamzin, încungiurat din toate părţile de puterea Moscvii, înălţa încă neatîrnatul său creştet, chear ca un mic ostrov în mijlocul mărei, carele adeseori se ameninţază de a fi înecat“, Mihail Borisovici, Prinţipul de Tver, a căruia soră Maria au fost cea întăi soţie alui Ioan, însuşi cunoştea necuviinţa neatîrnării sale, dar nădăjduia a o păstra prin legăturile de familie cu Cazimir de Litva, şi pentru aceasta s-au căsătorit cu nepoata sa. – Această împregiurare au fost pentru Ioan un cuvînt bun la părere, ba încă şi drept de a dischide răsboi cu Mihail, neputînd videa pe duşmanul său în legătură şi prieteşug cu Litva. Războiul s-au şi aprins, Mihail îmfricoşindu-se au fugit la Litva, iar Prinţipatul Tverului s-au supus lui Ioan. Nu tîrziu după aceasta Ioan au unit cătră staturile sale Iaroslavul şi Rostovul, Verea, Iaroslaveţul, Belozerescu* [94] şi altele: cu acest chip marile Ducatu de Moscva s-au arătat vrednic numelui de Împărăţie.
        După aceasta o noî cale s-au deschis pentru slava lui Ioan, urmînd moartea lui Ibraim, lăcuitorii Cazanului au înălţat în scaunul domniei pe fiiul lui Alegama, însă cu nemulţămirea lui Ioan, carile proteguia pe fratele său cel mai mic Mehmet-Amin, fiiul de suflet a lui Mengli-Ghirei pentru care dischizindu-să un război, Holmschi au luat Cazanul, ce Ioan l-au împreunat încă cătră Rosia, şi mulţămindu-să cu titlul de Împărat al Bulgarii, au poruncit lui Holmschi să aşeze în numele său pe scaunul domniei Cazanului pe Mehmet-Amin. În astă epohă Ioan au supus puterii sale Veatca, ce era stat republican, urzit pe la închierea vecului al doisprăzece de disţeraţii Novogorodului. Pămîntul Arsca (unde acum să află politia Arsca) asemine i s-au supus. Dar în mijlocul acestor strălucite făptuiri a statului, Ioan s-au certat de nenorocire în sinul familii sale, fiul său Ioan Mladii (tinerul) cu bărbăţie, cu minte, vrednic ginere al domnului Moldovii Stefan al patrile, şi carile au fost dat de sine mare nădejde părintelui său şi toatei Rosiei, au răposat la al 32 an al vieţii sale, Ioan întristat; s-au arătat statornic şi neobosit în făptuirile statului. El au mărit vrednicia Rosiei prin legături cu puterile streine. De multe ori se îmfăţoşa înaintea lui Ambasadorii dela Împăratul Romii Friderih III şi dela fiul său Maximilian, numind pe dînsul de Ţar, iar în acturile deplomatice de Împărat. Asemene şi dela Ioan craiul Danemarcului s-au arătat solie la Moscva, pentru închierea legăturii cu Rosia asupra Şvedilor. Dela [95] Asia venise doî solii: Una dela Domnitoriul Harazanului, iar ceialantă dela Alecsandru prinţipul Gruziei, cel întăi căuta aleanţie şi prieteşug, iar celalant protecţia Rosiei, numindu-să pe sine robul lui Ioan. Sultanul Turcilor, Baiazet II, au avut asemene legături prietineşti cu Ioan, iar Megli-Ghirei, fiind cel mai credincios prietin al Rosii, au sfărmat pe duşmanii ei; carile era rămăşiţurile Ordei cei de aur pe Litva şi Polonia, şi spre dărămirea acestei de pe urmă, el au zidit la gura riului Dnipru cetatea Oceacov. 
        După moartea lui Cazimir (urmată la anii 1493) Litva s-au dispărţit dela Polonia. Albert cel mai mare fiiu al lui Cazimir s-au fost cunoscut craiu de Polonia, iar cel mai mic Alexandru Prinţip de Litva, pentru care Litva neputînd a se mai răzăma asupra puterei Poloniei, după tot cuvîntul să înspăimînta de Rosia. Alexandru înţălegînd primejdia în care s-afla, au început a măguli pe Ioan şi cunoscîndu-l de Împărat a toată Rosia s-au însoţit cu fiica sa Elena închinînd Rosiei pe lîngă aceasta multe politii. Ţîntind luarea aminte asupra Livoniei, Ioan au înălţat pe marginea ei, împrotiva Narvei, cetatea Ivan-Gorodă. Livonezii s-au turburat de aceasta, însă tăcea. Toate se părea liniştite, dar pedeapsa unui Rosian la Revel şi îndeobşte asprele urmări a Livonezilor cu Rosienii, au nevoit pe Ioan cătră o asemene aspră urmare, ba încă nedreaptă şi de vătămare pentru însuş el; poroncind să pue în fieră pe toţi neguţitorii de Hanse, trăitori în Novogorod şi să li se ee toate mărfurile. Din această întîmplare a măniei sale, neguţitoria Rosii cu politiile Hansei s-au curmat pe totdeauna. 
        [96] În aceste împregiurări Moscva şi toată Rosia s-au îngrijit despre viitoarea lor soartă; neştiind cine va să fie moştenitorul lui Ioan: au fiiul său Vasilie, au nepotul său Dimitrie, fiiul răposatului Ioan Mladi. Cu atîta mai însămnat era acest interes a statului, că mamile îmbilor acestor socotiţi clironomi, Sofia şi Elena, foarte mult se împărtăşiră de aceste lucrări. Asupra lui Dimitrie s-au fost urzit complot. Ioan au supus pedepsii pe cii vinovaţi, şi prepuind cum că şi soţia sa era părtaşă împărăcherei, întru urgie asupră-i au declarat de al său clironom pe Dimitrie, şi cu pompă l-au încununat cu corona Monomahilor. Dar nu tîrziu, socotind pe sine înşelat, şi schimbînd cugetările sale, au pedepsit pe mulţi prietini a Elenei, şi pe fiiul său Vasilie au numit Împărat şi mare Cheaz Novogorodului şi Pscovii, fără însă a rădica de la Dimitrie dritul ce i-au fost dănuit de clironom al tronului, cu asemene făptuiri el au adus pe toţi în nedumerire; dar cii ce prevedea mai departe au giudicat din aceste, că Dimitrie nu va fi Împărat a Rosiei. În această epohă staturile lui Ioan s-au adaos cu supunerea Iugorii, iar a sa mărire au mai sporit cu venirea la Moscva a soliei dela sultanul Şamahii, şi cu mergirea ambasadorilor Rosii la Veneţia şi la Constantinopoli. 
        Ura înrădăcinată între Rosia şi Litva, astămpărăndu-să pe o vreme prin însoţirea lui Alexandru Prinţipul de Litva cu fiica lui Ioan, în urmă s-au deşteptat cu îndoită putere, şi au aţiţat un nou război, urmat din prigonirea lui Alexandru asupra Creştinilor Bisericii răsăritului, dar cuvîntul chear [97] adivărat au fost că între Ioan şi Alexandru nici odineoară n-au stătut un prieteşug curat, căci ginerile, avînd părere de rău pentru politiile ce au fost dănuit socrului său, multe supărări făcea Rosienilor, ba încă şi soţiei sale. Litvenii putea din acest război să aştepte biruinţă, avînd de comandir pe Constantin prinţipul Ostrojschi, ce era îmfrumuseţat cu mari însuşiri a minţii şi a inimii. Acesta însufleţea oastea cea neputincioasă a Litvenilor; dar soarta, care favorise lui Ioan, şi înfocata rîvnă cătră dînsul a Rosienilor, au purtat biruinţă în bătălia cea cruntă, urmată la riul Vedroşa (aproape de Dorogovuşa). Aici Litvenii s-au fost îmvins, şi însuşi Ostrojschii s-au luat prins. La această împregiurare Ioan s-arătă vrednic unui asemene noroc, împărtăşind acestui prins oştinesc cinstea căzută bărbăţii sale şi faptelor celor vrednice, dar înduplecîndu-l prin ameninţări a întra în slujba rosiană, n-au găsit într-însul un supus credincios. Între aceste Alexandru, după moartea fratelui său, s-au suit pe tronul crăii Polonii, sporind cu acest chip a sale puteri, şi încheind aleanţie cu Valter fon Pletenberg, Maghistrul Ordinului de Livonia, el au nădăjduit că va purta biruinţă asupra lui Ioan şi asupra aleaţilor lui: Migle Ghirei şi Stefan domnul Moldovii. Rosienii au căştigat o însămnată bătălie lîngă Mistislavul, dar Pletinberg au micşorat acest triamv, sfărmînd aproape de Izborsca şi înturnînd în fugă 40,000 Rosieni; pentru aceasta spre răsplătire, Oastea lui Ioan au făcut mare împustiire în Livonia, cînd pe de altă parte Mengli-Ghirei au călcat Litva, iar [98] Stefan Domnul Moldovii au împustiet Polonia. În această epohă Ioan au numit de clironom a tronului pe fiul său Vasilie. Întristat de asemine urmare, Stefan au rupt legătura cu Rosia şi au murit fără a să mai împăca cu Ioan. Întru aceste oştirea cu Litva s-au prelungit, Rosienii au încungiurat Smolenscul, dar neputînd a-l supune au împustiit împregiurimea acestii cetăţi.  Pletenberg au răzbătut iarăş păn la Pscova şi întîlnindu-să cu oastea Rosiană, au urmat cea mai cruntă bătălie. Pletenberg deşi au căştigat cîmpul bătălii, totuşi fără pregit s-au tras pe marginile Livoniei. Această oştire cu Litva s-au curmat prin mijlocirea Papii Alexandru al şesile cu închierea unei armistări pe termin de şasă ani. În curgerea acestui război Mengli-Ghirei au stărpit rămăşiţurile auritei Orde cii mari. 
        Nu tîrziu după aceasta Ioan s-au certat de noî nenorocire a fameliei, prin răposarea soţiei sale Sofia. Spre covîrşirea întristării; Mehmed-Amin pe carile l-au fost favorisit cu faciri de bine şi l-au înălţat în scaunul Cazanului, au cutezat a se disface de Rosia, au ucis mulţi neguţitori Rosieni şi au răpit averile lor. După asemine urmări Ioan au hotărît a pedepsi pe nemulţămitoriul şi călcătoriul de lege, dar n-au apucat a înplini scoposul său, căci bătrîneţile şi sufleteştile sale întristări l-au coborît în mormînt, şi acest Monarh au închiet ostinitoarea şi mărita sa viaţă în vîrstă de 67 ani. 
        Ioan al triilea au fost cel adevărat întemeitoriu a mărimei şi slavei Rosiei, căruia după toată dreptatea i să cuvine numile de Mare. El au scos pe Rosia de supt giugul Tătarilor, au întins marginile ei, au întărit într-însa Monarhia, rănduiala* [99] şi liniştea, au arătat supuşilor săi calea politicirii şi a slavii, au regularisit giudicăţile, au dat legi obştii folositoare, au îmformat oastea şi au însufleţit-o cu sentimenturi de cinste, de slavă şi de dragoste cătră patrie. Ioan III cu cumpătare fiind tărzieori în lucrările lui, priceput în fineţa şi diplomatica politicii, al epohii sale să povăţuia după legile minţii, şi pururea ţîntea cătră fapte mari. Lucrînd ca un Monarh, el au stătut nu numai ca o căpitenie a interesurilor politiceşti dar şi acelor bisericeşti. Mîndru din sentimentul vrednicii sale în tractarisire cu puterile streine, şi măreţ întru primirea Ambasadorilor, iubitor de pompoasă sirbire, el au aşezat ţeremonia de sărutare mînii Monarhice, drept semn unui har osăbit şi măgulitor. Înălţindu-să pururea prin făptuiri, prin urmări, prin mărire şi extraordinară strălucire înaintea tuturor; el au urzit şi au întemeet siguripsirea şi întinderea Împărăţiei sale, au însufleţit pe supuşii săi cu răspect cătră a sa persoană şi i-au întărit în acel înalt şi nestrămutat adevăr, că păstrătoare de căpitenie putere a Domnii din Ceriu să pogoară. Ferice întru toate întraprinderile sale, el au mai avut şi acea soartă, că moştenitoriul coronei sale, au înălţat Rosia la acel grad a puterii şi a măririi în care el dorea a o videa. 
        [100] 
        Domnia lui Vasilie IV Ioanovici de la 1505 -1534, adică 29 de ani. 
        Răposînd Ioan III, pe scaunul marelui Ducat s-au suit fiul său Vasilie, acesta au arătat că genia marelui părinte au trecut la fiul său, încît în epoha lui Vasilie, Rosia au văzut prelungirea Domnii lui Ioan; ia au văzut tot acel statornic haractir în al ei Monarh, aceleaşi Legi a înţălepciunii în lucrările Guvernului, aceiaş ţîntire cătră Însuş-Monarhia, asemine sistimă de război şi de pace, îndeobşte urmată în politica cea dinlăuntru şi dinafară. 
        Ioan avea scopos, dar n-au apucat a pedepsi pe călcătoriul de credinţă Mehmed-Amin, ca un fiu socotindu-să îndatorat a împlini planurile părintelui său, au pornit oaste număroasă asupra Cazanului. Rosienii sfărămîndu-să odinioară în o bătălie, au voit să răsplătească duşmanului. Drept acea fără veste s-au arătat sup Cazan; au ucis mulţime de Tătari şi pe cii rămaşi în viaţă au pătruns de spaimă. Cazanul s-au îmfricoşat şi era gata a să supune, dar din însaş lipsă de înţălegire a biruitorilor s-au mîntuit, Rosienii s-au repezit asupra corturilor aşezate pe cîmpiile de Arscu, întămplîndu-să atunce a fi zile de negoţ, ii au început să prede mărfurile, s-au dat în ospăţuri şi în veselii, cînd îndată 50,000 Tătari ripezindu-să din Cazan, Rosienii, loviţi fără aşteptare, în neorînduială s-au dat la fugă, şi au acoperit cîmpul Arsco cu trupurile lor, încît puţini au scăpat de sabie şi de robie. 
        Vasilii au ţîntit a sa luare aminte asupra Litvei, unde toţi, pentru ale sale tinereţe il socotea lipsit de cuviincioasă cunoştinţă, din care aştepta [101] pentru sine multe îndămănări, dar mirare au văzut strălucind în fiiul statornicul haractir a părintelui său: Vasilie cu hotărîre au lepădat cerirea Litvenilor de a le înturna toate locurile luate în purea armelor. Nu tîrziu după această Alexandru au murit, şi această întămplare au însufleţit în Vasili un scopos măreţ şi ferice, adică de a împreuna cu Rosia pe Litva şi pe Polonia. Dar acest al său plan nu s-au putut împlini, pentru că îndată după moartea lui Alexandru s-au declarat moştenitor fratele său Sighismund. În acest timp Constantin Ostrojschi au fugit de la Moscva cătră Sighismund. Dar, chear ca spre îndeplinire acestii înstrăinări, Mihail Glinschi, Boer de Litva din însămnată famelie, cu avuţii, cu însuşime, şi – aceia ce avea să fie mai de primejdie pentru Litva – duşman Sighismundului, au întrat în slujba Marelui Duca, pe carele el îmvita asupra Patrii sale. Oştirile din aceste iscate, nu tîrziu s-au curmat prin tratat de pace: cîteva locuri a provinţii Smolenscu, cîştigate prin acest război, au rămas înputerea Litvenilor. Vasilie asemăne au închiet legătură de pace cu Livonia, în a căria urmare au slobozit pe toţi prinşii Livonezi.
        Vasilie, puind la cale interesurile cele dinlăuntru, au întors a sa luare aminte asupra politicii statului. După căderea Novogorodului, Pscov se folose încă de a sa neatîrnare şi de privileghiile cele vechi. Dar asemine slobozenie neatîrnată, nepotrivită cu sistema lui Vasilie, a căruia ţăntire era cătră puterea Însuşi Monarhiei, n-au putut îndelungat rămînea înfiinţă. Pentru une ca aceste cuvinte, întămplări oricît de mici au putut să înimicească această republică seau ocărmuire poporasă, şi să o supus schiptrului* [102] prinţipilor de Moscva. Între dregătorii marelui Duca şi între cetăţenii de Pscov s-au aţăţat o dizbinare. Vasilie au arătat nemulţămire asupra Pscovitenilor, acestia, prevăzînd cele ce putea să se întîmple, au giuruit credinţă Cnejilor de Moscva, cu păzire însă a privileghiilor sale celor de mainainte, dar Vasilii întru nestrămutată cugetare a statornici în Rosia o singură Monarhie, au supus pe Pscova au disfiinţat într-însul Guvernul poporului, şi i-au dăruit nou politicesc Aşezămînt potrivit cu rînduiala Monarhică. 
        În mijlocul acestor, s-au vădit neputinţa a să păstra pace între Rosia şi între Litva: vechea înrădăcinată patimă între aceste puteri, cea deopotrivă alor neîncredere, şi scopusul lui Sighismund de a îmvita asupra Rosiei pe Mengli-Ghirei, vechi şi credincios a ei Aleat, au îndemnat pe Vasilie a rădica armele asupra Litvei. Oştirile au început cu întraprinderi asupra cetăţii Smolensc, ele au fost dintăi fără nimereală, dar în urmă Vasilie, cu agiutorul armelor de foc, au nevoit pe Smolenscul de a să închina, şi atunce, aceasta politie, ce să afla de 110 ani supt puterea Litvei, iarăş s-au unit cu Rosia ca o veche a sa moştinire. În cursul acestui război, Rosia au închiet aleanţie cu împăratul Maximilian. Si însămnează că în dresurile diplomatice alcătuite la această întîmplare, Maximilian, numeşte pe Vasilie de Împărat , din care urmează: că titlul Împărătesc, încă la începutul veacului al şesesprăzece s-au însuşit Monarhilor Rosieni de cătră una din cele mai mari puteri Evropiene adică de Imperia Ghermanii. 
        Litva adînc au simţit pierdirea Smolenscului, [103] şi în nedejdea schimbării cugetărilor lui Glineschi cătră Rosia, au hotărît a-ş supune această politie. Oştirea au început cu bătălia aproape de politia Orşa, ia au fost atît de perzătoare pentru Rosia, încît era mărită pentru Litva şi pentru iroul ei Costantin Ostrojschi. Cu toate aceste biruinţa n-au folosit pre mult pe Sighismund, Constantin s-au înaintat supt Smolensc, dar întîmpinînd curajeoasă împrotivire în lăcuitorii ei, s-au tras îndărăpt. Afară de aceasta, în bătălia de la Opocica, Gubernatorul acestei politii Solticov, de tot au înimicit scopusul duşmanilor, de a supune politia aceasta. Aice Rosienii au rîsplătit Letvenilor pentru bătălia de la Orşa, învingînd şi înturnînd în fugă pe însuş iroul lor Ostrojschi.
        În urmă prin sirguinţa Împăratului Maximilian şi a Ambasadorului său Herberstani, ce au venit la Moscva, s-au deschis tractaţie de pace între Rosia şi Litva; dar pentru nemăsuratele pretenţii a îmbelor părţi, tractaţia au rămas fără spori, şi oştirea s-au înoit. Rosienii nu întins înpustiere prin cuprinsul Livtii. Din aceste, deşi starea lui Sighismund au fost ticăloasă, dar şi Vasilie s-au văzut în oarecare primejdie; fiindcă lăcuitorii Cazanului s-au rebeluit; au alungat de pe tron pe Ţariul lor Şig-Alei, în a căruia loc au primit pe Saip-Gherei, fratele hanului de Crăm Mehmet-Ghirei, ce era duşman neîmpăcat a Rosii. Hanul Crimului, agiutorat de Daşcovici Atmanul Cazacilor de Dnipru, şi de Saip-Ghirei, au răzbătut în Rosia, acestia aducînd într-însa mare împustiere, s-au împreunat la Colomna, dar viteazul Habar Simschii, comandir a mărginii, au mîntuit* [104] Rosia sfărmînd şi înturnînd la fugă pe aceşti a ei duşmani. 
        Închiind cu Litva armistare, după care Smolenscul   au rămas a Rosii, Vasilii au înturnat a sa luare aminte spre întărirea Rosiei prin sporirea Monarhiceştii puteri: Drept aceia el au împreunat cătră a sale staturi provinţiile pănă atunce încă neatîrnate, precum  cele de Reazan şi de Sever, şi prin aceasta au curmat fiinţa Apanajurilor seau a partnicilor Domnii în Rosia. 
        După aceasta Vasilie au hotărît să înceapă oştire cu Tătarii de Cazan, ce era un popor călcător de Lege şi statornic numai la înşălăciune şi la lucrările cele prihănite, dar acest război s-au curmat numai prin o artistare, şi mai cu samă că Vasilie s-au unit întru de a alege de Ţar a Cazanului pe Safa-Ghirei, nepot lui Saip-Ghirei. Neputînd Vasilii să supue Cazanul în puterea armilor, el i-au adus prin alt chip simţitoare struncineală: oprind pe neguţitorii Rosii a merge la adunările de negoţ a Cazanului, şi, însămnînd pentru neguţitoria lor cu Asia, politia Macariev pe riul Volga. Această întrunire de negoţ cunoscută cu nume de Iarmaroc de Macariev (ce acum este la Nijegorod), să făcu în urmă cea mai însămnată. Vasilii ave pe atunce corespondenţie cu Roma şi cu Împăratul Carlu al cincele, cînd cu craiul Sveţii Gustav Vaza, au închiet tractat de aleanţie. Rosia, măcar deşi au fost tulburată de năvălirile Tătarilor de Crîm, sămăna a fi linişită. Dar nu tîrziu după aceasta oştirile s-au aprins din partea răsăritului; lăcuitorii Cazanului iar s-au rebelat, şi Vasilii au fost nevoit [105] de nou să rădice armile asupra lor. Safa-Ghirei luasă toate măsurile de împrotivire, dar, cu toată a lui diznădăjduită vitejie, lăcuitorii Cazanului, înfringîndu-să într-o bătălie foarte încruntată, s-au împăceluit şi s-au arătat gata de a se supune Rosii; atunci Vasilie au dăruit lor de Ţar pe Enalei, cel mai mic frate a lui Şir-Alei. 
        Mărirea lui Vasilii au agiuns păn la ţărmurile Indii, de unde au urmat venirea la Moscva unei vrednice de aducere aminte soliei de la Babură, domnitor al Industanului, carile căuta aleanţie cu Duca de Moscva. Rosia îngrădită fiind dinlăuntru cu siguranţie, respectuită de streinile puteri, să îndulce de pacea cea dinlăuntru, şi au fost fericită, dar fără preget au urmat schimbare în a ei soartă: Marile Duca, ce era încă în toată puterea a trupului şi a minţii, fără veste bolnăvindu-să, spre adînca şi nespusa întristare obştii, au răposat în al 54 a veţii sale. Toţi au vărsat lacrimi la a sa înmormîntare, pentru că Vasilie, zice Karamzin, au fost bun ocîrmuitor, iube Patria mai mult decît însuş mărirea numelui său, şi prin asemene urmări au fost vrednic unei adivărate şi nemuritoare laude.
        
        Împărăţia lui Ioan IV Vasilevici. 
        dela 1534 -1584 adică 50 ani. 
        Vasilii Ioanovici, au avut de la a doua lui soţie pe Elena Vasilievna Glinsca, pe un fiu numit Ioan, carile s-au născut la 25 avgust în anul 1530. Înainte moartei el l-au declarat clironom [106] a tronului supt epitropia soţiei sale şi al unui sfat, alcătuit de ai săi fraţi (Vasilie Ioanovici) şi de doîzeci de Boeri, în al cărora număr au fost Mihail, unchiul Elenei, Prinţipii Belschi, Şunschi, Obolenschi şi alţii. Într-acest chip Rosia au căzut supt giugul Aristocratii, pentru care, cuvînt, în curtea tînărului Monarh, s-au alunecat lucrarea patimilor. Unchiul cel mai mare a Împăraţilor, Prinţipul Iurii Ivanovici, părît fiind de cătră Prinţipul Şulschi, precum că el ar fi voit să ocîrmuiască tronul, s-au pus la închisoare unde s-au pedepsit cu moartea de foame, iar Prinţipii: Ivan Belschi şi Vorotinschi asemene s-au închis, numai pe singură împutare că ii ar fi proditori. Rigenta adică locţiitoarea Domnii, după încredinţarea favoritului ei Obciăni, Telepnevă - Ovdolenschi, n-au pregetat a să uni spre peirea unchiului ei Mihail Glinschi; pe carile, împreună cu mulţi alţi Boeri, i-au muncit la închisoare. Unchiul cel tînăr a Împăraţilor, Andrei Ioanovici, asemene au închiet a sa viaţă prin ucidere, toate aceste şi multe alte răutăţi să făce în numile Monarhului, carile, după tinereţile sale, neştiind a deosebi adevărul de nedreptate, pute socoti asemene urmări ca un semn de rîvnă şi de priinţă cătră a sa persoană. 
        Ce se atinge de interesurile politice de dinafară, Regenta ţănte a ei luare aminte mai cu samă asupra Cazanului, Crimul şi Litvei. Sighismund, în care bătrîneţile făcusă neputincioasă numai virtutea trupului său, dar nicicum n-au fost împuţinat duşmănia sa asupra Rosiei, nădăjdue cumcă de la tănărul fiu lesne va pute răpi cele ce n-au putut [107] scoate de la îmbărbătăţitul său părinte. Drept-aceia el au înduplecat în partea sa şi pe Islam hanul de Crîm. Oastea lui au întrat în Rosia, dar s-au fost sfărmat la Cernigov şi Smolenscu, atunce Rosia au declarat Litvei război. Cetele ei au răzbătut păn la Vilna, şi după ce în toată Litva au făcut foarte mare împustiere, cu mulţi prinşi şi încărcate de prăzi s-au înturnat. În altă campanie Rosienii au urzit în Litva pe malul lacului Sebej, cetatea sup numile Ivan-Gorod.  Sighismund, deşi s-au fost tulburat de această întîmplare, n-au perdut curajul şi bărbăţia, ce îngăduind Rosienilor împustiirea Litvei, el, întărit, fiind de Hanul Crîmului, au trimes oastea sa asupra provinţiilor Rosiei cii despre ameazăzi, care au cuprins Gomelul, asemine după o bătălie săngeroasă au luat şi Starodobul. În această epohă lăcuitorii Cazanului au ucis pe Împăratul lor Enalie, şi au chemat la dînşii pe Safa-Ghirei. Dintru aceste au început oştirea cu Cazanul, în care trupele Rosiene au căştigat o mare biruinţă asupra nenumăratelor cete a Cazanenilor şi Ceremisenilor. 
        Îmfiinţarea cetatei Sebeja mult supăra pe Sighismund, pentru care el au dat poroncă oştilor sale de a cuprinde numaidecît această cetate, de aice urmînd o bătălie încruntată lîngă lacul de Sebeja, ostaşii lui Sighismund au suferit o foarte simţitoare îmvingire, încît mai toţi au perit. Tîmplarea aceasta au lăţit pin toată Litva dizcurajire şi au nevoit pe Sighismund a cugeta de pace; dar, pentru cuvîntul cererilor foarte mari din amîndouî părţi, s-au fost închiet numai o armistare pe termin de cinci ani. 
        [108] Elena – cu toată a ei înţăleaptă ocîrmuire, – pentru a ei tirănie şi viaţă prihănită, au fost poporului obiect de urăciune. Toţi dorea o prefacere, şi Elena, tînără şi în florea sănătăţii sale, îndată au răposat. Această întămplare mai mult încă au întărit Aristocratia în Rosia. Iubitoriul de domnie puternicul Boer şi prinţipu Vasilie Şuischii, s-au declarat de căpitenia Guvernului, şi au început cu turbăciune a să purta asupra persoanilor apropiete de Ioan. Privighitoarea creştirea tînărului Împărat, Boereasa Agripina, şi Telepnev  a ei frate favorit Elenei şi a lui Ioan, s-au fost arestuit. Mijlocirea lui Ioan pentru aceşti nenorociţi, însoţită de lacrimi şi de suspinuri, cu nepreţuire s-au lepădat de Şuischii, carele pe Telepnev l-au omorît cu foame, iar pe soara lui au călugărit-o, şi pe boerul Ivanov Belschi l-au închis. După moartea lui Şuischii, locul acestuia l-au cuprins fratele său Ivan Şuischii, varvar, egoist, iubitor de sine, ambiţios şi pentru toţi supărător. Partizanii lui cu sălbîtăciune să purta în toate provinţiile, prăda pe cetăţeni, asuprea pe lucrătorii de pămînt, pre toţi împovăra cu nelegiuite contribuţii, întrebuinţa şi mulţime pe părătorii cei mincinoşi, şi, în Epoha aceasta, avuţiile şi faptele cele bune era chear drumul carile ducea la moarte. Cătră aceste ticăloşii să mai adăogea şi altele; precum spăimîntătoase ameninţări a Hanului de Crîm şi a Cazanenilor. 
        După aceasta Boerii, cu părerea de rău a lui Şuischii, şi cu unirea tînărului Împărat, au scos din arest pe Ioan Belschii. Acest prinţip au luat derecţia sfatului, pre carile urma cu blîndeţe şi cu [109] înţălepciune. Pe atuncea Saib-Ghirei Hanul de Crîm, cu oaste număroasă au întrat în Rosia. În asemine întîmplare tînărul Ioan au arătat în sine caletale seau însuşiri cuvinite unui Monarh. El au însufleţit bărbăţia şi curajul în inimile poporului carile începea a să îngiosi, au împăcat pe Boerii între ii dizbinaţi, încît atunce toţi s-au giurat de a muri pentru Relighie, Împăratul şi Patrie. O oaste număroasă, regulată şi vetează, adunîndu-să, au tăbîrit pe malurile rîului Oca, şi Hanul, sfărămat fiind în multe bătălii s-au dat la fugă. 
        Duşmanul cel dinafară a Rosiei s-au îmfrănat, dar acii dinlăuntru nu contenea de a unelti rele, şi sfatul Împărătesc pururea era îmvăluit cu înrăutăţite patimi. Şuischii ardea de urgie asupra lui Belschii şi cugeta a sa peire. Încît în urma urzirii unui complot, Belschii – cel bun la suflet, îmbărbăţit, îmfrumseţat cu înaltă minte şi cu relighioase fapte bune, – arestuindu-să, s-au omorit în închisoare. Atunci Şuischii şi părătorii lui au început iarăş a tirănui asupra tuturori, şi încă să purta cu asprime cătră însuş Împăratul. 
        Această singură întîmplare minea Rosii mare nenorocire, dar alta încă mai simţitoare ticăloşie, pe care Şuischii – fără a cugeta – obşteşte pentru Rosia şi pentru ii însuşi o gătea, să trăgea din educaţia sau creştirea tînărului Monarh. Ioan plinisă acum al 13 an a vieţii sale. Născut fiind cu suflet îmfocat, cu minte rară, statornicie de haractir şi cu mare putere a voinţii, el ar fi fost făcător de bine Rosii şi a ominirii, deacă a sa creştire s-ar fi unit cu aceste a lui fireşti însuşiri. – Fraţii Şuischii, dorind întîimea în ocărmuire, stăruia [110] a căştiga buna plecare a tănărului Monarh prin împlinirea tuturor voinţilor sale, drept aceia ii l-au împregiurat cu o ceată de bufoni (mascaragii) desfrînaţi, il îndiletnicea şi il veselea cu feliuri de giocuri, sunete şi cu altele, petreceri deprinzindu-l cu împietrirea inimii, cu neominirea şi cu multe, alte aspre şi varvare fapte.
        Aceasta vătămătoare, necumpătare întimietă sistimă al Educaţii, au certat cu fulgerul nenorocirei pe însuşi uneltitorii ei, Ioan, făcîndu-să disfrănat cu asprime au început a răvărsa urgia sa asupra celor ce-l încungiura, şi cea întăi jertvă a mînii sale s-au făcut puternicul Boer Andrii Şuischii, carele s-au osîndit la moartea cea mai pedepsitoare. De atuncea Ioan au răsuflat a sa îmfocare asupra tuturor Boerilor, mulţi dintr-înşii s-au fost trimis la locuri depărtate, iar alţii s-au aruncat pe toată viaţa la închisoare, şi alţii încă au dat sufletul în mijlocul pedepsilor celor mai crude. 
        Ioan făcînd pre sine cunoscut de Monarh, şi întru a sa putere voind să arăte Rosii, că această vrednicie de la Dumnezeu derază, cu pompoasă ţerimonie s-au încoronat de Împărat, şi din astă epohă Domnitorii Rosii începură a să întitula Ţari şi Mare Cneaz. 
        În anul al 18-lea a vărstii sale, Ioan s-au căsătorit luînd de soţie pe Anastasia Romanov, fiică lui Ioan Zaharin. Bucuria Rosienilor din această întîmplare au fost cu atît mai mare, pentru că mireasa de Ioan aleasă au fost pentru mintea şi a ei fapte bune cea mai însămnată din nobile femei Rosiene. Dar nici faptele îmbunătăţite a Anastasiei, n-au putut îmfrîna patimile cele iute [111] şi îmfocate a lui Ioan, şi a dizrădăcina răul ce prin Educaţie zmintită într-însul s-au fost întemeet, şi numai o singură nenorocită întîmplare au putut preface haractirul său. 
        La anul 1547, iunie 21, întîmplîndu-să o mare furtună, s-au aprins casile din uliţa numită Arbatu. Flacăra cea puternică să întindea piste toată Moscva, şi piste puţine au prefăcut-o numai în o movilă de cenuşă. Mulţime de oamini au perit, rămaşii în viaţă, întru diznădăjduire au împutat familii lui Glinschi aţăţarea acestui foc; încît poporul cu mînie repezindu-să asupra ei, pe mulţi din a ei mădulări au ucis. Dar în mijlocul spaimii de care Ioan s-au cuprins, îmfăţoşatu-s-au înaintea lui bărbatul vrednic de aducere aminte în Anuscrisurile Rosiei, adică preotul Silvestru, carile, apropiindu-să de el, în rostire pătrunzătoare, i-au zis: „Împărate! peirea Moscvii este pedeapsă de la Dumnezeu pentru nelegiuirile tale, şi giudecata lui Dumnezeu cu sunet va căde asupra capului tău.” aceste cuvinte au răzbătut sufletul lui Ioan; el s-au împlut de lacrimile pocăinţii; şi în pompă ţeremonioasă, înaintea Clirosului, Boerilor şi tot poporul au mărturisit a sa rătăcire; cu umilinţă la toţi s-au rugat ca să uite cele trecute, au giuruit a fi binefăcători, precum asemine apoi şi în faptă s-au arătat. Atuncea întru toate au urmat o totală prefacere. Oaminii răi ce încungiurasă pe Ioan s-au depărtat dinpregiurul său, şi curtea lui Ioan  s-au umplut de bărbaţi vrednici a lăcui întrînsa. Silvestru au închiet prieteşug cu tînărul Alexie Feodorovici Adaşev, mărit şi lăudat prin faptele sale cele bune. [112] Amîndoi acestia au stătut aproape de tronul  lui Ioan, spre a-l păzi de toate cele care nu se cuvin a fi lîngă un tron Împărătesc ca lîngă un lucru sfînt. 
        De atunce  încep faptele cele îmbunătăţite şi aducătoare măririi lui Ioan. El au arătat supuşilor săi îndurare şi facere de bine, cugetînd se facă pe totdeauna a lor fericire prin Aşăzămînturile statului. Rezultatul seau isprava ostinelilor sale şi a aleşilor sei Boeri, au fost alcătuirea cărţii numite Sudebnic (condică giudicătorească) seau adunarea legilor asămănate cu opinia seau chitirea timpului şi a întămplărilor din epoha acea. Pe atunce Ioan au chemat un Conciliu sau Sobor întrunit din cii mai însămnaţi a clirosului, şi i-au propus să se îndeletnicească cu alcătuirea cărţilor bisericeşti, cu dizrădăcinarea pregiudicăţilor şi a disidemoniei, cu întărirea relighii cii adivărate, urzite de Mîntuitorul şi prin Aşezămînturile evlavioase - l-au îndatorit să ee măsuri pentru îmformarea vrednicilor păstori a Bisericii, să însufleţeze pe poporul cu frica lui Dumnezeu, să facă sholele în Moscva şi pe la alte politii şi multe asemine îmbunătăţiri. După aceste Concilii au dat legiuiri numite Stoglava (o sută de capite) după numărul ponturilor, cuprinse în cartea acea. 
        Întru aceste interesurile Cazanului se apropie de a lor închietoare hotărîre. Ioan, pentru de a siguripsi Rosia din partea acestei Crăii, şi pentru de a o ţinea în frică şi în supunere, au zidit cetatea Sviajsca. Cazanenii, înspăimîntaţi de aceasta, s-au înpăceluit şi au primit de la Ioan de Ţar pe Şig-Alei. Liniştirea să părea statornică; dar împregiurările nu tîrziu s-au prefăcut. Cazanul* [113] iarăş s-au rebelat, şi atunce Ioan s-au încredinţat, că pentru cea deplină păciuire şi fericire a Rosiei, se cuvine de tot a supune această crăie tătărască. Cu asemene plan au declarat război asupra Cazanului, hotărînd ca şi el însuş să se împărtăşască de această campanie. Din puterea şi din a sa poroncă s-au alcătuit o oaste număroasă, vetează, aprinsă de rîvnă cătră Relighie, şi de dragoste cătră Împăratul şi Patrie. Oastea s-au pornit asupra Cazanului şi au încungiurat această cetate. Cazanenii, nădăjduind în a lor putere, şi arzind de urăciune asupra Rosiei, au lepădat propunerea lui Ioan ce era – de a i se supune de bună voe. În cursul bătăliilor celor mai încruntate, îmbile părţi arăta nespusa vitejie şi neclintită bărbăţie. Rosienii cu nestrămutare au hotărît a nu se depărta dela Cazan pănă cînd nu-l vor supune, cînd despre altă parte Cazanenii, în nemărginit fanatism se bătea pentru a lor neatîrnare, hotărînd a muri pentru ia. Riuri de săngiuri se răvărsa; cuprinsurile Cazanului s-au sămănat de trupurile creştinilor şi de ale păgănilor, întru aceste hotărîtoare minute, Ioan arăta osăbită înţălepciune, bărbăţie şi prefiinţa minţii: el cu rîvnă făce rugăciuni, îmbărbătăţea, singur comenduia toate lucrările, însufleţea pe cii deznădăjduiţi, lăuda pe cii cu curaj, li giuruia al său har, cunoştinţa patriei şi mărire în a urmaşilor aducere aminte, încît bărbăţia lui Ioan, răbdarea şi hotăritoarea voinţă, de a înălţa Crucea pe surpările împărăţiei lui Moamet, au purtat biruinţă asupra tuturor împiedecărilor, Cazanul necredincios, dărămat prin săpături de minuri, prin spărturile maşinelor surpătoare şi [114] prin lucrarea uneltilor de foc, au căzut la picioarile dreptcredinciosului Împărat. Şi din această împregiurare, Prinţipul Vladimir Andrievici, văr a Ţariului, asemene Curbschii, Vorotinschii, Mstislavschii, Obolenschii, Serebrenii, Şeremetev, Gorbatei-Şuischii, Boerul Daniil Romanovici, Morozov, Paleţchii, Şepetev, Trovcurov, Bulgacov, şi mulţi alţi trainic se vor păstra în Istorie, ca nişte vrednici împreunăfăptuitori a lui Ioan, într-aceasta însămnată lucrare, înălţată spre mărirea creştinătăţii şi a Patriei. 
        După ce au făcut această îmvingere Ioan s-au înturnat la Moscva. Clirosul bisericesc, Boerii şi poporul au întîmpinat pe dînsul cu bucurie şi cu dragoste. Ioan, cu umilinţă creştinească au mulţămit lui Dumnezeu, carile au binecuvîntat armile Rosiei, şi el au arătat multe semne de îndurare şi de galantomie cătră toţi supuşii lui. Aceste timpuri era epoha bucuriei şi fericirii pentru toată Rosia, iar Împăratul se mîngăia de norocirea omenirii, spre a căria deplinire Anastasia i-au născut pe fiiul Dimitrie. 
        Dar sufletul lui Ioan, adăpat de dulce mîngăere, nu tîrziu s-au pătruns de întristare. Molipsirea omoritoare au răzbătut în Rosia şi au făcut, mai cu samă în provinţia Pscovii, mare împustiere, aceste ticăloşii se adăugea încă de rebelia Tătarilor de Cazan şi altor popoară lăcuitoare pe Volga. În mijlocul obşteştii disnădăjduiri şi spre deplinirea înspăimîntării, Ioan s-au bolnăvit. Întru aşteptarea morţei sale; toţi se afla în nedumerire şi în frică, mulţi din Boeri se măgulea cu nădejde cumcă vor apuca cîrma Guvernului, şi chear lîngă aşternutul*, [115] în care se afla Monarhul zăcînd, se certa şi punea la cale soarta Împărăţiei. Această împregiurare au adus o nenorocită prefacere în inima şi sufletul Ţarului. Ioan, carile au fost mai înainte politicos, voios, deschis la inimă, şi îndurat, după a sa însănătoşare s-au făcut neîncrezetor, acufundat în gînduri şi aspru. Pe lîngă aceste, nedescoperind vederat simţirile inimei sale, arăta bună plecare cătră Boerii lui; se ostinea cu sirguinţă şi neadormire pentru fericirea Împărăţiei; au asuprit toate rebeliile ce s-au fost născut în provinţia Cazanului, şi, întrînd într-însa creştinătatea, au aşezat acolo o eparhie. Din epoha aceasta Cazanul s-au supus pe totdeauna puterii Domnitorilor Rosiei, şi cătră titlul lui Ioan s-au adaos şi numirea de Ţar a Cazanului. 
        După aceste, vînta măririi au îmfrumseţat fruntea supuitoriului Cazanului cu noî cununi de dafin. Politia Astrahan, ce au fost odinioare supt domnia Ordei aurite, iar după a ei cădere se făcuse capitalia a însuşi Hanilor, era după gheograficeasca ei stare premejduincioasă pentru Rosia. Afrontul ce s-au făcut la Astrahan Solului de Moscva, au îndemnat pe Ioan a rădica armile asupra acestii Împărăţii Tătăreşti. Oastea Rosiană, supt comanda lui Şemeachin, Veazemschi şi Veşneacov au păşit în cuprinsu Împărăţiei Astrahanului şi au supus-o lui Ioan. Această nouă căştigare, osăbit de mărire au adus Rosiei însămnate folosuri: pentru că de atunce neguţitoria Rosiei cu răsăritul, pe uscat şi pe marea Caspică, au urmat fără oprire, cînd şi numile Rosiei s-au făcut cunoscut la cele mai depărtate părţi a Asii. În [116] această strălucită epohă a Împărăţiei lui Ioan, Rosia au încheet legăturile sale de neguţitorie cu Anglia. Guvernul Anglii au rănduit o expediţie cu însărcinare de a căuta pe marea înghieţată o cale cătră India răsăriteană. Un vas Englizesc,  orînduit pentru aceasta, şi aflător supt comanda capitanului Censler, mînat de fortună s-au abătut la gura riului Dvinei nordice, seau cei despre meazinoapte. De aice Censler înaintindu-să pe uscat au sosit la Moscva, unde s-au primit cu bunătate de cătră Ţarul şi de Boerii lui. Acest Englez, în numile Suveranului său Eduard al şesilea, au închiet cu Rosia tractat de prietenie şi de negoţ. Atunci Ioan au trimes la Anglia pe al său ambasador, carile s-au primit la Londra cu mare semne de cinste, şi în curgerea acestui timp s-au urzit politia Arhanghel şi s-au făcut locul discărcării de productul fabricilor şi mînufăpturilor de Englitera. 
        Pe atunce domnea în Sveţia Gustav Vaza cunoscut prin a sa înaltă minte şi prin fapte oştineşti. Acesta cu mare durere a inimii privea sporirea puterii Rosiene, dar simţind a sa neputinţă el se ferea de a-i deschide război. În urmă cearta despre marginile ţării au deschis oştirile. Baghe, Generalul Svedez au încungiurat cetatea Oreaşec seau Notenburg (Şliselburg) iar Rosienii au întrat în Finlandia, au sfărmat pe Svezi la Viborg, au împustiet politia Nanşlot şi au prins o mulţime de oamini. După propunerea de pace a lui Gustav se-au închiet o armistare de 40 ani. 
        Întru aceste au urmat pentru Rosia o noî strălucită epohă de mărire a faptelor militare, de primejduire şi de a soartei nestatornicie, dischiderea [117] acelui vrednic de aducere aminte crunt război cu Ordinul Cavalerilor Ghermani de Livonia. Acest Ordin, cunoscut prin ţintirea Aşezămîntului său, carile oarecînd s-au fost mărit prin făptuiri creştineşti, prin curăţia moralului şi lucrarea oştinească, în curgerea timpului s-au dedat molăciunei, disfătării şi împărăcherii. Asemine abateri au slăbit vîrtutea sa cea firească şi moralnică, dar pe lîngă toate aceste, Ordinul au nădăjduit încă a pute sta împrotiva Rosiei, şi întru viderată cătră ia nepriinţă, au tras asupra sa mînia lui Ioan dar împreună cu aceasta şi a sa peire. 
        Oastea Rosiană, supt comanda lui Şig-Alei, Glenschi, Daniil Romanovici, Şeremetev, şi Cneajii Serebrenii, Barbaşen, Repnin, asemine şi a lui Curbschi, Adaşev şi a altor Boeri, au întrat în Livonia cu foc şi cu sabie şi au supus cetatea Narva, Naişlos şi alte politii. Într-aceste împregiurări bătrînul Firstenberg, au depus vrednicia de Maghistrul Ordinului, căruia au urmat în comandă tînărul Gothard Chetler, acesta au arătat însămnată bărbăţie, însufleţind în Livoneni vitejia şi marinimoasă hotărire, de a nu cruţa nimică pentru slobozenie şi neatîrnare. 
        După multe crunte bătălii, Derptul, Vezenberh, Laisul, Ringhen şi alte politii s-au supus Rosienilor, Livonia, agiungînd în a ei de pe urmă suflare, au văzut încă lucind raza nădejdei spre a ei mîntuire. Prin mijlocirea Craiului Polonii, Şveţii şi Danimarcii, Ioan i-au îngăduit o armistare, nu atît din înduplecarea mijlocitorilor, ce pentru că aştepta la Moscva pe solii Ordinului, şi pentru că interesurile Crămului au chemat asupra lor a sa luare* [118] aminte. 
        Hanul de Crîm, Devlet-Ghirei, cugetînd, că toată oastea Rosiană s-ar fi aflînd în Livonia, au răzbătut în Rosia, dar văzîndu-să înşălat în a sa socotinţă (pentru că afară de armia care oştea în Livonia se mai afla încă multe cete înlăuntrul Rosiei), el s-au dat la fugă. Atunce Ioan au poroncit Gheneralilor săi Vişneveţchi şi lui Adaşev, vrednicul frate de favoritul Ţarului, să alunge pe Hanul, ii au împlinit această poroncă şi răzbătînd păn în Taurida, au adus mare înspăimîntare hanului şi corturilor sale. 
        Maghistrul Ordinului de Livonia, răzămîndu-să pe tractatul ce-l închiesă cu Polonia, au stricat armistarea ce i-au fost dăruit-o Ioan, şi au făcut un atac asupra cetăţii Derpt. Răspins fiind acolo de vetejia Rosiană, el s-au întors asupra Lansii, dar şi aice au întîmpinat neasemănată bărbăţie şi apărare din partea Rosienilor aflători supt comanda lui Coşcarev, după aceasta Rosienii iarăş au purtat focul şi sabia în Livonia; pretutindinea sfărmînd oştile Ordinului, şi mai cu samă foarte i-au îmfrînt la Felina. 
        În mijlocul acestor strălucite sporiri a armilor Rosiene, Anastasia, cu mare întristare a lui Ioan şi a toatei Rosiei, s-au mutat din viaţă. Moartea acestei dintîi, mult iubite Împărăteasă a Rosiei, au lăsat după sine măhnicioase urme; aducînd în sufletul Ţariului şi în soarta Împărăţii sale o prefacire nefericită. Ioan, carile era blînd, înţălept, evlavios, cu curaj, neobosit în ostenele, îndurat cătră a lui supuşi, şi nmai duşmanilor Rosiei îmfricoşat, s-au dedat relilor deprinderi, [119] făcîndu-să aspru şi sălbatic, încît, întru îmfiinţarea binelui supuşilor lui, pe mulţi dintr-înşii au acufundat în mare ticăloşie. Istoria poate oareşcum lămuri acest feliu de fenomen seau arătare morală prin împregiurările ce-l însoţea. 
        Împovărat de măhniciune extraordinară, şi vărsînd lacrimi pentru pierzarea soţiei sale, pe carea o iubea din inimă curată şi cu mare duioşie, Ioan lipsit de însuşirile şi sufleteasca sa putere, au căzut în cursa măgulitorilor, carii îl sfătue să caute voioşia şi împrăştierea cugetărilor, să uite pe răposata soţie şi să se căsătorească de al doilea. Aceste cuvinte înoindu-să, au răzbătut pe încet inima sa, şi atuncea patimile cele rele înrădăcinate cu creştirea, şi care de cîtva timp au fost amorţite, dar nu de tot stînse, acum cu noaă putere s-au dişteptat, şi dizvălindu-se au început repede a spori. Pe lîngă aceste aducerea aminte pentru nenorocitile întîmplări, ce au acompanerisit tinereţile sale, şi planul ambiţios a unor din Boeri, carile s-au discoperit în a lor vorbe pe vremea boalei sale, au întors sufletul său cătră nencredire şi cătră prepus, atunci, fără întîrziere îmbunătăţitul Silevestru şi Alexii Adaşev, prietenul adivărului şi podoaba omenirii, clivitit fiind, s-au dipărtat de la curte. Această curte, unde în curgere de triisprăzece ani strălucea înţelepciunea şi faptele cele bune, s-au împlut de clevetitori, de minciunoşi părători, de bufoni şi de bărfitori. Întru teama despre Ţarul, carile s-au fost făcut nedrept şi aspru, mulţi din acii, ce au slujit cu laudă şi credinţă, au fugit din Rosia. Ioan, în posomorîtă plecare a sufletului său, şi prepuind necredinţă şi nesirguinţă* [120] a Boerilor întru plinirea datoriilor, şi încă avînd prepus cumcă toată Moscva i-ar fi lui prodositoare, s-au depărtat la Slobozia Alexandrovsca; şi s-au împregiurat pe sine cu cete de sateliţi seau păzitori, ce din nenorocire s-au ales a fi din cii mai răi oamini tulburători. Acesti gvardisti numiţi Opricinici pretutindene făcea asupriri, prăzi şi dispoeri. Turburătorii, clevetitorii şi Opricinicii, a cărora Şef au fost sălbaticul Maliut-Scurat, au adus în urmă pe blîndul şi dreptul Împărat la nemărginită asprime, încît numelui său, ce au fost iubit Rosiei, s-au adaos titlu de Groznoi (cumplit). Din aceasta epohă urgia şi răsplătirea au început a se răvărsa din tronul lui Ioan. Cele mai însămnate case s-au supus confiscaţii; mulţi însămnaţi bărbaţi, carii au fost făptuit fericirea şi mărirea Rosiei; în numărul cărora au fost şi îmbunătăţitul Irou, neuitat de Istoria Patriei şi a ei luminătorul Mitropolit de Moscva Filip, s-au făcut jărtvă asprimei lui Ioan. Politii întregi precum Trojoc, Tver şi mai ales Novogorod au pătimit de prepusurile Ţarului şi de sălbătăciunea Opricinicilor săi, într-un cuvînt: Ioan-nădejdea şi mîngăerea Rosiei, s-au făcut obiectul de spaimă supuşilor sei. 
        Între altele fortuna urgii lui Ioan se încruzea numai în răstîmpuri, după trecirea ei, Istoria află în sufletul acestui prinţip îmbunătăţite făptuiri ce se diştepta într-îsul de cugetul şi adînca întristare pentru pierderea faptelor celor bune. Maria, a doua a lui soţie, fiica unui Domnitor a Cerchezilor, n-au fost iubită pentru cuvîntul deprinderilor sale celor rele, şi Ţariul, în minutile singurătatei*, [121] se întrista şi vărsa amară lacrimi pentru Anastasia. Acest tribut, ce au hărăzit îmbunătăţiri, împacă pe dînsul cu ominirea (tip. oaminirea). 
        Războiul în Livonia urma pentru Rosia cu însămnată mărire, Ţarul au trimes acolo a nouî puternică oaste supt comanda lui Mstislav şi a lui Şuischi. După multe izbînzi, Rosienii au supus cetatea Felin, ce au apărarea şi razimul cel mai întimiet al Livoniei, luînd prins şi pe bătrînul Firstenberg carile era bravul apărător acestei cetăţi. În asemine împregiurări, Chetleru au închiet cu Craiul Polonii legătură în a căria putere s-au disfăcut fiinţa Ordinului cavalerilor de Livonia, Chetler au luat în stăpănirea sa provinţia Curlandii şi Semilii cu titlul de Duca (Herţog), cu condiţie a fi vasal Craiului de Polonia, iar Sighismund-Avgust s-au declarat domnitor a Livoniei. Arhiepiscopul de Riga s-au închinat supt protecţia Sveţiei. Din care împregiurări s-au născut războiul între Rosia cu Polonia. 
        După moartea lui Sighismund s-au înălţat pe tronul Poloniei prinţipul Stefan Batori de Transilvania, carile era însămnat prin a sa minte şi fapte oştineşti. Ioan, ştiind că acest nou Crai a Poloniei – însufleţit de ambiţie şi de sentimenturi oşteneşti – nu-i va îngădui Livonia, au pus la cale de a aduce acestui pămînt cea mai de pe urmă hotărîtoare lovitură, pentru care, fără întîrziere, o oaste număroasă au pătruns în Livonia; toate s-au pus supt sabie şi se stirpea prin foc, politiile, şi mai cu osăbire Revel, au pătimit soarta cea mai îmfricoşată. Pe lîngă toate aceste Batori nu pierdea curajul; ce, încheind aleanţie cu Sveţia, cu [122] mulţime de oaste au răzbătut în Rosia. Dar pe cînd multe politii Rosiene se supunea acestui oştitor, Pscovul, apărat fiind de Cneazul Ivan Şuischi, au stătut încontra cu mare împrotivire. Bravura şi vetejia Pscovitenilor au nevoit pe Batori să se plece la armistare cu Rosia, care, prin mijlocirea curţii Papii de Roma, s-au închiet pe 10 ani, în urma acestia Ioan s-au lepădat de toată Livonia, ba încă şi de provinţia Derpt ce era o veche clironomie a Rosiei; au lăsat lui Batori Polocţul, Velujul şi alte politii, şi prin aceasta s-au curmat războiul Livoniei, carile au fost ţinut 24 de ani. 
        Dar în acest timp pe cînd Ioan pierdea Domnia apusului Imperiei sale, soarta îngrijitoare pentru a lui mărire îi gătea Domnia răsăritului. Colombo Pizaro şi Cortes, au supus Crailor Ispanii părţile cele nemărginite a Americei, împuterniciţi fiind întru aceasta dela Guvernul lor, şi îndemenaţi cu trebuinciosul agiutor, pe atunci în Rosia o ceată de Cazaci îndrăzneţi, supt comanda bravului lor Ataman, fără ştirea Ţarului, şi, oarecum împrotiva însuşi voinţii sale, au supus o nemărginită parte a Asii ce este Sibirul. 
        Această parte, ce au fost leagănul Unilor, Mongolilor şi altor ghinte oştitoare, carile la ivirea lor încruzea şi îmfricoşa pe Evropa, au fost lăcuită în epoha aceasta de popoare, cea mai multă parte, din seminţia Finezilor şi Tătarilor. Din epoha lui Ioan III, acele părţi apusane atărna de Rosia, dar Domnia asupra lor au fost neputincioasă şi nestatornică. Pe lîngă aceste, Tătarii de la Sibir adeseori împustiia Permul şi alte provinţii [123] a Rosiei răsăritene. Ioan al IV, spre ferirea unor aseminea atacuri, au colonizat stepile (cîmpiile) între riul Dvina despre ameazăzi, şi între Cama. - Îmbielşugarea celor trebuincioasă întru ale vieţuirii, şi îndămănarea negoţului cu Sibirul, au tras acolo o mulţime de lăcuitori colonisti, în a cărora număr s-au arătat mai însămnat fraţii Strogonov şi anume Iacov şi Grigorie Ionichevici. Acestora Ioan au dăruit pămînturi pe riul Camu şi Ciusova cu mari şi protimisitoare privileghii. Aice Stogonovii au deschis sărării seau ocne de sare, au zidit politii şi cetăţi, au siguripsit cu arme de foc şi cu oaste cuprinsul domniilor sale, şi înpreună cu acele şi pe Rosia răsăriteană despre răpitoarele popoare; înspăimîntînd pe lăcuitorii Sibirului cu puterea lor, ii le trăgea cătră sine cu măgulire, dreptate, şi cinstire, făcea cu dînşii neguţitorie schimbînd productul industrii lor pe aur, argint şi fine blănării. Văzind pe sine în respect, în putere şi în avuţie, acesti făptuitori a binelui, răvnitori şi mulţămitori fii ai patrii, se sirguia pentru mărirea şi folosul toatei Rosiei şi ţintea planul lor asupra Sibirului. 
        În această epohă Ermac Timotiev îmfricoşatul şioştitor Ataman al Cazacilor de Volga, cu o ceată de inimoşi şi sumeţi ostaşi bătea războae pe riul Volga. Drept aceia Ioan l-au declarat ca pe unul lipsit de apărarea legilor, şi spre a-l înteri au trimes oaste de care Ermac numai prin fugă s-au mîntuit. Într-aceste Strogonovenii: Semen (frate a lui Iacov şi a lui Grigorie) şi nepoţii lui Maxim şi Nechita, au văzut un mijloc de a aduce întru împlinire planurile lor asupra Sibirului*. [124] Ştiind, că Ermac, pre lîngă defăimarea hoţiei, împreuna în sine darurile unui mare Gheneral, ii i-au propus să lasă acest defăimat mesteşug a hoţiei şi se vie la dănşii, spre a se bate cu duşmanii creştinătăţii, pentru mărirea Bisericii şi a Ţarului Rosii. Ermac simţind mustrarea cugetului, s-au umplut de lacrimi; îmfocată şi nobilă dorinţă de a fi urzitori faptelor celor bune, şi pavăza adivăratei măriri, s-au dişteptat în sănul său şi i-au arătat calea cătră lucrările cele mai însămnate, deci cu o ceată de Cazaci, el au sosit la Strogonoveni, le-au propus slujbele sale, şi au giuruit de a căştiga Sibirul în puterea armelor. Aşadar Strogonovenii l-au îndestulat cu provizii, amuniţii, pulbere de puşcă, arme şi tunuri. Atunce Ermac, cu o ceată de 840 armaşi, după ce au făcut evlavioase rugi pentru sporiul întreprinderii sale, şi s-au ertat cu Strogonovenii, ca un irou, vrednic de epoha Cavalerilor; giuruind statornicie şi curăţenie sufletească, îmbarcîndu-să în luntri pe riul Ciosova au plutit cătră munţii Ural; au trecut Ciosova, Serebrena, Taghil, şi în urmă au întrat în riul Turu aflător la porţile Sibirului. Epanga, Domnitorul acestei provinţii, l-au întîmpinat cu o puternică oaste. Dar la cea întăi detunare al armelor de foc a Cazacilor, el s-au dat la fugă, Cucium cel mai puternic din Hanii Siberii, agiutorat de cătră nepotul său Mamet-Culem, cu oaste numeroasă au eşit asupra lui Ermac, şi au început o cruntă bătălie. Dar şi aice Cazacii au triumfat şi în urmă, răzbătînd cele mai mari îngreoeri şi primejdii, au agiuns la Irtiş, unde au sfărmat pe Cucium, şi [125] cu pompă au întrat în a sa capitalie, numită Ischerul seau Sibirul. După aceasta fără întărziere multe popoare îmvecinate s-au supus lui Ermac, şi acest Irou, împreunînd marinimia cu bravură, se purta cătră dînşii cu bună plecare. În urmă un Boeri din prinţipii Osteachi, cu mulţime de ai săi supuşi, şi înpreună cu el o mulţime de neamuri Tătăreşti, au sosit la dînsul cu provizie, şi cu daruri, încheindu-i giurămînt de credinţă şi cerînd de la dînsul protecţie şi scutire. Între aceste companionii oştirii lui Ermac, au sfărmat şi au luat prins pe Mameşcul cel mai premejduitor a lor duşman. Îndemnat prin acest feliu de norocite sporiri, Ermac, cu venirea primăvării, au cugetat noî planuri pentru alte militare căştiguri. Drept aceia el au plutit spre ameazănoapte pe riul Irtişul, au supus alte neamuri a Sibirului, au agiuns la riul Obi, şi, întărind Domnia Rosii de la Sosva păn la Tobola, cu mărire s-au întors la Ischer. 
        Dar Ermac – cu toate strălucitile a sale izbînzi şi fericite sporiri – se afla în oarecare stare premejduitoare. Căci numărul Cazacilor se împuţina foarte, şi pulberea de puşcă, ce au fost cel mai mare secret al puterii sale, s-au curmat, cugetînd asupra unor asemine împregiurări, el au trimes la Moscva pe Ioan Coliţo, bravul său companion de arme, însărcinîndu-l să roage pe Ţarul să primască de la dînşii împărăţia Sibirului ce înputerea armelor au căştigat-o, şi să cee har asupra îmvingătorilor Împărăţiei Sibirului şi asupra urgisitului a lor Ataman. Coloţo sosind la Moscva s-au îmfăţoşat înaintea lui Ioan; i-au supus darurile [126] ce se cuprindea în blăni de samur, de vulpi negre şi de castor, şi împreună cu aceste Domnia asupra Sibirului. Ţarul bucurîndu-să de aceasta; au cuvîntat ertare şi îndurare asupra Iroilor Sibirului; cu galantomie făcînd o mulţămită lui Ioan Colţo şi companionilor sei, iar lui Ermac au dăruit zaua sa şi o blană, rînduind la Sibir de Guvernator pe Volhovschi şi dregător pe Gluhov împreună cu 500 vănători. Ermac, pătruns de cea mai mare bucurie pentru asemine haruri Împărăteşti, au hotărît să cerce încă şi alte izbînzi: dar soarta nu tîrziu începu a-i fi nestatornică, foamea şi cumplitul scorbut, a căruia jărtvă s-au făcut şi Bolhovschi, au lingezit şi au stărpit un mare număr a oştenilor săi. Pe lîngă aceste Mîrza Carace cu mijloace de înşălăciune au chemat la sine pe Ioan-Colţo şi patruzeci de Cazaci, pe carii pe toţi  i-au ucis. Auzind de aceste popoarile supuse de cătră Ermac, s-au rebelat şi au încungiurat politia Ischerul. Ermac s-au înarmat cu rămăşiţa oastei sale, şi diznădăjduita sa bravură i-au adus biruinţă. Popoarile revoltate s-au liniştit, şi Ermac, alungînd pe Caraciul, au supus Rosiei toate părţile din sus pe riul Irtişul păn la Itima. 
        Aice s-au închiet trofeile iroului de la Sibir, înştiinţîndu-să odată că o caravană, seau ceată călătoare, de neguţitori Buhari, mergea la Sibir, şi că Cucium i-au fost cuprins drumul, Ermac cu 50 de Cazaci au păşit spre întîmpinarea acestei caravane, dar neîntîmpinînd-o atunce, el s-au aşezat ca să mîe o noapte în corturi, pentru care au lăsat plutele sale pe riul Irtişu, aproape de gura lui Bagai*. [127] Noaptea au fost întunecată şi fortunoasă, ploaia turna în pohoaie, riul Irtiş, îmvăluindu-să de vînt mare, cu îmfiorare mugea între malurile sale cele stîncoase. Această întîmplare a naturei şi ostineală au acufundat pe Ermac şi pe companionii săi în adînc somn. Cînd deodată Cucium, cu puternică oaste au atacat pe iroii adormiţi, pe carii pe toţi i-au ucis, încît unul numai dintr-înşii au apucat să fugă la Iscer. Ermac deşteptîndu-să de vuetul strigării şi de oftarea celor ce murea, cu arma în mînă răzbătînd s-au dischis o cale prin cetele celor ucişi, şi a lor ucigători şi agiungînd la riul Irtiş, s-au aruncat în apele sale, dar ostenit şi îngreoet de zaua de care era înarmat, n-au putut să agiungă la plute, şi s-au înecat. Tătarii piste cîteva zile au păscuit trupul său din apă, lîngă satul Epancischia Iortei, şi un mormînt, Istorii necunoscut, au primit în sinul său trupul mortului Irou.
        Auzirea de moarte lui Ermac au adus înspăimîntare Companionilor lui, ii în teamă şi nedumerire, lipsiţi de curaj, au apucat drumul înapoi cătră Rosia, din aceste se părea chear că rodurile ostenelilor şi izbînzilor lui Ermac, vor peri pentru totdeauna, dar ele nu s-au pierdut, pentru că Rosia au ştiut a se folosi de dînsile, şi în curgerea timpurilor ia au întins a sa Domnie de la munţii Ural păn la Ocheanul răsăritului. 
        În epoha acestor întămplări, Rosia ave război cu Svezii; dar în urmă au închiet cu dînşii o armistare de trii ani, în a căria putere, i-au dat îndărept oarecare politii. Tot pe atunce s-au fost înoit interesurile şi legăturile neguţitoreşti cu [128] Anglia. Cu aceste lucrări să închee domnia lui Ioan IV, căci, după vîrtutea trupului său, el făgăduia încă îndelungată viaţă, dar deodată îmbolnăvindu-să, la 18 mart 1584 au răposat, şi în minutul mutării sale din viaţă, s-au călugărit, şi s-au numit Ionon. 
        Acest Împărat este cunoscut în anuscrisurile Rosii cu nume de Cumplit (groznoi). Dar însămnatele sale lucrări, prin care au mărit Patria, i-au pus statornic temeiu a mărimei sale, au dat lui titlul de Marile, însuşi streinii, cercetînd făpturile sale cu nepărtinire îi însuşesc această slavă. Istoricul Manştain zice: că Ioan IV au fost unul din cii mai mari Monarhi, carii au împărăţit în Rosia, adăugind încă şi aceia, că însuşi Petrul I-iu ave de laudă să pue înaintea sa pe acest Împărat de Icoană vrednică de urmare, cu carile, zice el, eu înzădar mă nevoesc amă asămăna. 
        
        ÎMPĂRĂŢIA LUI TEODOR IOANOVICI 
        De la 1584 păn la 1598, adică 14 ani. 
        Ioan al IV au lăsat fii: din cea întăi a lui soţie, Anastasia Romanovici, pe Teodor, iar din al doilea, Maria Teodorovna (din familia Naghih) pe Dimitrie, carele să făcu nevinovatul pricinuitor a marelor nenorociri ce au cuprins pe Rosia. Înaintea morţii sale, Dimitrie au făcut clironom tronului pe Teodor; dar prevăzînd într-însul un Domnitor neputincios, din lipsa sufleteştii şi trupeştii virtuţi, el au alcătuit un sfat de căpitenie din cinci boeri [129] şi anume de Cneazul Msteslav, Nichita Romanovici Iorcev, Şuischii, Belschi şi Boris Teodorovici Gudonov. Acest de pe urmă, strălucit prin vrednicia unui înalt dregător de stat, dar întunecînd numile său prin răutăţi; asămănîndu-să la minte şi la soartă romanului Octavius, dar la inimă Englezului Cromvel, să trăgea din familia lui Ceta Mărză Tătărăsc, statornicită în Rosia din epoha lui Ioan Danilovici-Calita. Însămnatile sale însuşiri, mintea cea adăncă şi luminată, întinsa lui cunoştinţă în maestria Guvernării popoarelor, multe alte minunate însuşiri, iar în urmă legătura sîngelui cu familia Împăratului ce era cumnat cu Boris, îl deosebea de celelante mădulări a sfatului împărătesc, au fost îndemnat pe Ţarul, carile ţăntea a sale cugetări, mai mult pentru interesurile atingătoare de suflet, decît de mărirea lumească, a-i încredinţa în mînile sale puterea ocărmuirii. Godunov înfiinţa aceasta cătră dînsul încredire împărătească: neadormit să îndeletnicea cu interesurile statului; el au disrădăcinat mulţime de abuzuri seau catahrisuri, au întărit siguranţia cea dinlăuntru şi dinafară a Rosii, au astămpărat (mai mult cu mintea sa decît cu puterea) tulburările ce s-au fost iscat în provinţiile Cazanului şi în pămîntul Cerimescu, şi în urmă, supuind de a doua oare cu deplinătate Sibirul, au împoporat multe locuri dişerte cu colonii din Perma, Vaşca şi din cele lăuntrice provinţii a Rosii. Din această epohă Sibirul, carile să părea dispoporat, ca cînd ar fi fost mort şi de natură osîndit la vecinică împustiere*, [130] au îmviet şi s-au împoporat; mîna ostenitoare, de industrie povăţuită, au întemiet în Siberia agricultura seau lucrarea pămîntului, şi măestriile Evropei, încît nu tîrziu s-au înălţat aice politiile Tobolscu, Pelăm, Berezov, Surgut şi altile. 
        După moartea lui Batori, cea mai mare parte de Polonia au arătat dorinţă a înălţa pe tronul Poloniei pe Ţarul Rosii. Dar scoposul cel mare – de a împreuna Polonia şi Litva cu Rosia, nu s-au fost adus întru plinire, pentru cuvîntul unei alcătuiri, propuse lui Teodor de cătră Seimul seau obşteasca adunare a Polonii, care era nempăcătoare cu relighia drept credincioasă şi nepotrivită cu vrednicia şi mărirea Rosiei. Pe lîngă aceste dorinţile Polonilor Rosiei părtinitori, s-au fost asurzit de strigările partidei lui Zamonschi, încît pe tronul Poloniei s-au suit Sighismund, fiiul lui Ioan, Craiu al Sveţii, carile n-au fost Rosii voitoriu de bine. Aceste, între alte împregiurări, au pricinuit război între Rosia şi Sveţia, în a căruia curgere, Godunov au vădit în sine daruri însuşite celui mai însămnat comenduitori de oaste; Rosienii au întins împustiere păn la politiile Revel şi Abo. De aceasta îmfricoşindu-se Svezii au închiet cu Rosia o armistare. 
        În curgerea acestor întămplări se gătea lui Godunov o primejdie: Mîndria şi patima a însuş domnii al acestui favorit Ţarului, au adus pe mulţi la nemulţimire, părere de rău, zavistuire şi la dorinţă de răsplătire. Din aceste s-au fost urzit un complot, de care s-au împărtăşit Dionisie Mitropolitul de Moscva, Şuischi şi alţi [131] mari Boeri; asemine şi mulţi neguţitori şi cetăţeni de Moscva. Scoposul acestei împărăcheri au fost oborirea lui Godunov din treapta măririi şi a puterii sale, prin mijlocirea înduplicării Ţarului de a să dispărţi de soţia sa Irina. Această făptuire se urze în adînc secret; dar Godunov au pătruns secretul, din care au urmat arestuirea Mitropolitului Dionisie, disţărarea lui Şuischi, pedeapsa a multor cetăţeni, şi încă uciderea a însămnatului Ivan Şuischi, carile odineoară au fost mîntuit Pscovul şi cu el împreună şi mărirea Rosii de armile lui Batori. La dregătorie de Mitropolit a Moscvii s-au rănduit Iob, Arhiepiscopul de Reazan, pe carele Patriarhul Irimie, ce venise de la Constantinopoli la Moscva, l-au înnălţat în vrednicia de Patriarh a Rosii. După aceste toţi s-au cucerit, unii tăce, alţii se mira; iar măgulitorii înălţa laudă asupra înţălepciunii Domnitoriului şi fericirii cu care Rosia îi era datoare. 
        Sfărmînd pe duşmanii săi, Godunov cu statornicie şi neclintit au stătut lîngă tron, cu carile el acum ocîrmuia cu atîta mai mare îndrăzneală în al său cuget, încăt Teodor nu se părea că va lăsa clironomi. Dar între tron şi între Godunov se afla încă o piedică, adecă: fiul lui Ioan IV, tănărul prinţip Dimitrie, carele trăe pe atunce cu familia sa la Uglici. Godunov orbit de ambiţie n-au pregetat de a o dărma prin cea mai mare nelegiuire. Uneltitorii acestui plan, s-au făcut Ocolniciul: adecă privighitoriul mărginii Cleşnin, secretariul Biteagovschi, fiul său Daniil şi nepotul Calaciov. Volohova doica prinţului, [132] şi fiul ei Osip. Biteagovschii s-au pornit cu fiul şi nepotul seu la Uglici cu poronci deschise din partea lui Godunov, de a pune în rănduială interesurile iconomice a Ţarinii cii vădove, însă în secret însărcinîndu-l a pîndi minutul cel mai favorisitor de a pute ucide pe Dimitrie. Ţarina cu bărbăţie păze pe iubitul ei fiiu; dar d-odată, aproape de amează, lipsindu-i acea neadormită a maicii îngrijire, Doica lui Ţarevici l-au scos din curtea Împărătească, cînd atunci fiiul ei, cel întăi cu cuţitul în gît l-au îngiunghiet, Biteagovschi şi Calciov au îndeplinit nelegiuirea, tăind pe nevinovatul Prinţip. În această minuntă Ţarina au eşit înaintea palatului, ucigaşii au început a fugi, iar sfinţitul mucenic au dat lui Dumnezeu sufletul cel curat în braţile maicii sale: unul din bisericaşii trecînd pe lîngă curtea împărătească, şi auzind răcnetele şi strigările de desnădăjduire; au înţăles acele întîmplate, şi întru a sa înspăimîntare s-au suit în clopotniţă şi au început a trage clopotul de larmă, îndată tot poporul din Uglici s-au tulburat: toţi au alergat cătră curte, au văzut trupul însîngerat a Prinţipului; s-au aprins de răsplătire şi prinzind pe mulţi din ucigaşi cu pietre i-au ucis. După aceasta au urmat o cercetare, şi în urmarea punerii la cale a lui Godunov, Teodor s-au înştiinţat, că Prinţipul întîmplîndu-să un atac de epilepsie din nengrijirea maicii şi a familiei sale, Naghih, sîngur s-au tăet. Atunce, după hotărîrea tagmei Bisericeşti, şi în urmarea poroncii Ţarului, văduva Prinţipiasa s-au călugărit cu nume de Marta; familia ei şi acii de ia aproape s-au disţerat, iar alţii* [133] s-au arestuit la închisoare, cetăţenii Ugliceni, carii au fost ucis pe Batiagofschi şi pe companionii lui, s-au supus cei mai aspre pedepse, iar trupurile ucigaşilor lui Dimitrie cu serbire s-au fost îngropat. Godunov, pentru de a feri descoperirea adivărului în această pricină, s-au arătat prietin şi apărător acelor ce au pătimit de foc, şi carele au fost prefăcut în cenuşă o mare parte a Moscvii, încît poporul au început a lăuda numele lui. În această epohă Hanul de Crîm Cazi-Ghirei, fără veste cu mulţime de înarmaţi au pătruns în Rosia, Godunov în grabă au adunat oaste, au însufleţit-o cu sentimenturi de mărire şi de dragoste cătră Ţariul şi Patrie; şi au luat toate măsurile de a apăra capitalia. Cazi-Ghirei s-au arătat supt Moscva; dar fiind sfărmat foarte tare, s-au întors la fugă. 
        Numărul părtinitorilor lui Godunov sporea din mult în mai mult; unii din iubirea supunerii şi a cunoştinţii şi cu nedejdea folosurilor, iar alţii din neştiinţă şi orbire măre pe dinsul şi la toate întămplările îl apăra; iar pe acii ce nu-l favorisea, şi carii îndrăznea a vorbi adevărul, li să înfrina limba lor cu disţărare, pedepse şi turture. De atunci acest ambiţios neclintit sta lăngă tron, şi, văzînd neputinţa sănătăţeii lui Teodor, întinde acum mîna sa cătră corona împărătească, cînd deodată acea de demult dorinţă a toatei Rosii, înplinindu-să, au oprit îmfiinţarea planului său. Prinţipeasa s-au arătat îngrecată. Poate că niciodată vreun ambiţios, carile prin răutăţi îş gătea drumul cătră tron, n-au cercat aşa de aspre sufleteşti chinuri precum Godunov în această împregiurare; deci în loc de a pune pe cap diadema împărătească* [134] el au simţit în inima sa o cunună de spini cu toate torturile cunoscute în asemene întîmplare numai unui însătat, pre carile ambiţia n-au putut îndestula. Pe lîngă aceste toţi, dela Ţariul păn la lucrătoriul de pămînt, se bucura de dizlegarea nerodirii Prinţipesei, dar Godunov văzind feţile Boerilor voioase şi bucuria poporului, nevoit au fost, ca, în mijlocul struncinării cii pe dinlăuntru de măhniciune şi diznădăjduire, a se făţărnici cu masca bucurii. În urmă Ţarevna au născut o fiică, ce s-au numit prin sfîntul botez Feodosia. Povara, ce asupre sufletul lui Godunov, s-au uşurat pe giumătate, dar nu tîrziu de tot s-au disfiinţat, pentru că tînera Prinţipesă, după un an al vieţii sale, au răposat. 
        În mijlocul acestor întîmplări dinlăuntru, politica cea dinafară a Rosii nencetat lucra cu spor şi mărire. Gîlcevile pentru marginile statului au adus iarăş război cu Sfezia, carele în urmă s-au curmat prin un tractat de pace, în a căruia putere Narva şi toată Estonia au rămas supt domnia Sfezilor, iar pămînturile Inghermanlandia şi Carelia, prinţipaturile de Colosca şi Dvina s-au cunoscut drepte a Rosii. Legăturile cu Împăratul Ghermanii Rudolf, a cărora scopos au fost unirea creştinilor puteri asupra Turcii, încă mai mult au făcut cunoscută pe Rosia cu Evropa apusană; iar cu Abas Şah persienesc, s-au fost închiet aleanţie de prietenie, şi prinţipul Andrei Zvenngorodschii solul Rosii, cu pompă s-au primit la Ispahan capitalia Persii. Asemene şi cu Anglia de nou s-au fost închiet tractat de prietenie şi de negoţ. 
        În urmă Teodor Ioanovici s-au apropiet de mormîntul* [135] său, şi în deplină liniştire a cugetului, cu pace şi fără pătimire ş-au dat sufletul său lui Dumnezeu. Cea mai înaltă şi mai ritoricoasă cuvîntare la îmormîntarea lui, au fost lacrimile şi suspinurile a toatei Moscve. După moartea sa s-au curmat viţa familii lui Riuric, care au domnit în Rosia în curs de 736 ani. După răposarea lui Teodor, Moscva au închiet giurămînt de credinţă soţii sale Irina Teodorovna. Dar Ţarina cu sfinţenie au declarat, că se leapădă de această lume, şi fără întîrziere, lăsind tronul şi toată mărimea pămîntească, Irina s-au dipărtat la mănăstirea Novodivicii şi s-au călugărit supt nume de Alexandra. Boris, în secret bucurîndu-să de această creştinească cucerie a surorii sale, s-au făţărit cu de asemene mască, şi s-au închis cu Ţarevina în chilie. Această întîmplare au întristat pe Moscva. În nedumerire şi mîhniciune, tagma bisericească, dregătorii şi lăcuitorii Moscvii s-au adunat la palatul Cremlin şi au hotărît a încununa pe Godunov cu corona lui Monomah. Dacă o ambiţie însătată se poate ascunde supt masca cucerii, apoi Godunov cunoştea acest meşteşug în gradul cel mai deplin, el s-au arătat uimit, mult timp se lepăda de corona ce i se propunea, dar în urmă, ca cînd ar fi fost înduplecat de rugămintea tagmei Bisericeşti, a Boerilor, oştenilor şi a poporului, el au primit corona, şi Patriarhul Iov l-au binecuvîntat întru Împărăţie. 
        [136] 
        ÎMPĂRĂŢIA LUI BORIS TEODOROVICI GODUNOV. 
        De la 1598 păn la 1605 adică 7 ani. 
        Lăcuitorii Moscvii cu dragoste şi cu bucurie au întîmpinat pe Boris la eşirea sa din chilia călugării, şi i-au făcut giurămînt de credinţă. Nu tîrziu după aceasta s-au auzit, că Tătarii de la Crîm au pătruns în Rosia. Atunci Boris, au lăsat pe altă dată sirbarea încoronării sale, şi au rănduit oastei a merge cătră malurile riului Oca. După încredinţarea Anuscrisurilor s-au fost adunat oastea la număr ca la giumătate de milion. Dar auzul despre năvălirea duşmănească a Tătarilor s-au arătat neadivărat, pentru că în loc de duşmani înarmaţi, Rosienii au întîlnit pe pacinicii soli Tătăreşti, carii, viind înaintea Ţarului i-au făcut cunoscut: că hanul lor dore trainic prieteşug şi aleanţie cu Rosia. Boris, tractarisindu-i cu cinste i-au slobozit şi s-au înturnat la Moscva. 
        În urmă cu mare pompă încoronîndu-să de Monarh prin mînele Patriarhului, Boris cu a lui îngrijire pentru fericirea Rosii, s-au arătat pe sine vrednic de tronul Împărăţiei. Numile cel cucerit de făcător de bine a popoarelor, el îl preţuia mai presus decît mărirea răsunătoare de concinător a naţiilor. Deci, avînd legături de prietenie cu cele îmvecinate şi însămnate puteri a Evropii şi a Asiei, el mai cu samă ţintea a sa luare aminte asupra cii dinlăuntru stări a Rosii, asupra întimierii, organizaţii şi luminării sale. Pentru îmfiinţarea unui asemine [137] scopos, el au chemat la Moscva din cuprinsul Împărăţiilor streine, bărbaţi îmvăţaţi; şi pe tinerii Rosieni au trimes prin ţări streine spre căştigarea folositoarilor ştiinţe, el au împodobit Moscva cu feliuri de măestrii, carile îmflorea în Evropa apusană, s-au sirguit a aduce în Rosia deprinderi Evropiene; proteguia neguţitoria şi lucrarea pămîntului, şi prin organisirea oastei, el cu siguranţie au îngrădit a sa împărăţie. 
        Dorind apoi a înălţa neamul său prin legături de familie cu curţile încoronate, Boris au chemat la Moscva pe disţeratul Gustav fiu a Craiului Sfeţii Enric XIV. Scoposul său au fost a da acestui prinţip pe fiica sa Xenia şi a-l face domnitor a Livonii supt atîrnarea Rosii. Această politică vicleană, vrednică de Godunov, era primejduitoare pentru Polonia şi Sveţia. Dar fără întîrziere s-au născut neunire între Ţarul şi între prinţul Sveţii, încît Gustav au rămas depărtat – macar deşi cu cinste – la politia Uglici. Atunce Boris au înturnat a sa luare aminte asupra lui Duca Ioan, frate cu Hristian IV Craiul Danimarcii. Tînărul Duca au venit la Rosia, Boris l-au primit cu pompă şi cu strălucire; toată cinstirea şi oaspetalitate să hărăzea acestui oaspe însămnat, ziua cununii sale cu Xenia s-au fost acum hotărît, toată Rosia să bucura, cînd deodată Duca s-au îmbolnăvit, şi, spre nespusa a Ţarului şi a familiei sale întristare, nu mai puţin a curţii şi a toatei capitalii, acest Ducă s-au mutat din viaţă. 
        De atunci au început ticăloşiile, ce au cuprins pe famelia lui Godunov şi pe toată Rosia, agiungînd [138] la înălţarea Monarhică, prin calea viclenii, trufiei, a nelegiuirii şi a curselor înşălătoare, Boris, în mijlocul rostirii de bucurie, ce s-au răvărsat împregiurul tronului său, în mijlocul veseliei poporului, carile au binecuvîntat a sa Domnie, au simţit inima rozind de tulburările cele dinlăuntru. Nencredirea sa în boerime, - carea au fost martor cii mai denainte a sale micşurări, şi carea în urmă l-au văzut în vrednicia Monarhică, s-au prefăcut în prepus, al căruia cea întăi jertvă, au fost Belschi. Acest însămnat bărbat, carile au cercat multe prefaciri a soartei sale cei nestatornice, mai înainte de aceasta fiind prieten cu Boris, la asemene împregiurare s-au defăimat şi s-au arestuit. După această cu totul nedreaptă urgisire, au urmat alte mai cu asprime, cete de clivititori, defăimători s-au arătat, împutările şi cursele lor au adus spaimă asupra tuturor. Şerbii pîrea pe ai lor Domni, supuşii pe ai lor mai mari, fimeile pe bărbaţii lor, şi, spre oţărirea omenirii, păn şi fiii pe ai lor părinţi. Asemine nelegiuiri au sfărmat legăturile familii, cureţia inimii şi încredirea unul în altul au perit, spaima şi prepusul au cuprins pe toţi, de atunci cumplita nedreptate, au întrat în locul dreptăţii, schingiuitoare şi aspre pedepse urma cu necontenire; numile neamurilor celor mari şi buna făptuire au fost cuvînt şi cale cea duce cătră moarte. Toate casile cele mai însămnate s-au supus prigonirii, şi mai cu samă familia lui Romanov, dar nu fără vre oarecare temei de temere pentru răpitorul Tronului. Această familie, cunoscută prin a ei învechime, lucuare faptelor celor bune, şi apropietă fiind de tron, ca una ce au fost unită cu legături [139] de familie cu casa lui Riuric, şi pe lîngă aceste Romanovenii iubiţi şi cinstiţi de Boeri, asemene şi de clasurile cetăţenilor şi a poporului, lesne au putut diştepta nencredirea şi prepusul în sufletul lui Boris. Din asemene cuvinte se căuta chipuri de a pute ucide pe Romanovenii, întrebuinţind întru aceasta cele mai neruşinate şi mai nemintioase mijloace: clevititorii au părît pe Boeriul Alexandru Nechitici Romanov, cum că s-ar fi îndeletnicit, ca prin farmice, să rădice viaţa încoronatului Domnitor. O asemine pîră era îndestul pentru Godunov, spre a urzi mare prigonire asupra tuturor Romanovenilor şi asupra familii lor. Pe Teodor Nichitovici Romanov l-au călugărit supt nume de Filaret, şi l-au trimes la mănăstirea Sensca, pe soţia sa Xenia Ioanovna, asemene călugărită şi Marta numită, au dipărtat-o dincolo de malul Onega; pe fiul lor de şese ani Mihail, l-au depărtat la Belo Ozero, pe toţi cealanţi Romanoveni şi pe familia lor; adecă pe Şestunovenii, Renienii Siţchii şi pe alţii i-au trimes în feliuri de locuri depărtate. Pămînturile acelor cu nedreptate urgisiţi, s-au împărţit altora; casile şi averea mişcătoare s-au confiscat. Spaima şi întristarea s-au întins în toată capitalia. Dar urgia Cerească plutea acuma asupra capului lui Boris; menirea ei au fost îmfricoşata foame. Această pedeapsă Dumnezăiască au certat pe Rosia la anul 1600. Cruziile ei au întrecut toată cumplita istorisire, oamenii se hrănea cu iarbă, cu fîn; mînca cîni, mîţe şi tot feliul de necurăţenie; ii mînca pe însuş oamenii cii morţi, mamile se îmbuiba cu trupurile copiilor lor. După zicerea* [140] Anuscrisurilor Rosii numai în Moscva, unde din toate părţile poporul să îndesa, cu nădejde de a găsi acolo oarecare hrană, au perit păn la 500,000 oameni. Iar cii vii, leşinaţi de foame, rătăcea ca nişte videnii, îmfricoşat striga pe drumuri, şi în spaima diznădăjduirei, se socotea pedepsiţi de Dumnezeu, pentru nelegiuirile Ţarului lor. Cătră această ticăloşie s-au mai adaos şi alta. Din feliuri de fugari, oameni răi şi din acii certaţi cu foame, s-au alcătuit cete de hoţi, carii, supt comanda diznădăjduitului făcător de rele Hlonpo, făcea prădăciuni şi ucidiri. 
        În mijlocul acestor publice ticăloşii, Boris n-au pierdut curajul, ce au arătat mare energie, şi prin a sa îngrijire pentru cii nenorociţi şi lingeziţi de foame, au agonesit nume de părinte supuşilor sei. El au deschis toate visteriile sale pentru cii săraci, au vărsat cu galantomie aurul şi argintul, au cumpărat pîne şi au îndestulat pe cii flămînzi, înduplecînd pe Patriarhul şi pe toţi Boerii cii înavuţiţi a vinde poporului pînea cu un preţ mai eften. În urmă foamea au început a se împuţina, şi la anul 1605 au agiuns timpurile îndestulării şi înavuţirei. 
        Toate să părea liniştite, dar deodată osînda vecinicului Drept-giudecător, au detunat asupra capului răpitoriului de Tron: s-au rădicat răsplătitor pentru vărsatul sînge a lui Dimitrie! Urzindu-să în linişte şi neaşteptat în aşa feliu de împregiurare, în care, după socoteala minţii omeneşti, nici să pute aştepta. 
        Oarecare Iurei Otrepiev din familie de Boeri, lipsit în tinereţe de părintele său, şi rămăind [141] în sărăcie, s-au călugărit supt nume de Grigorie, şi au întrat la Moscva în mănăstirea Ciudov. Patriarhul Iov l-au hirotonisit de Diacon, şi îl întrebuinţa pentru prescrierea cărţilor. În această epohă, precum şi în curgerea călătorii sale, Diaconul Grigorie cu mare perierghie cerceta cu amăruntul despre toate încungiurările morţei prinţipului Dimitrie. În urmă întemeind în capul său un plan îndrezneţ: el au început a se numi pre sine Prinţipul Dimitrie. Înştiinţarea aceasta au agiuns la Patriarhul şi la Boris. Ţarul, deşi ar fi putut trece cu vedere zicerile cele nencuviinţate a puţin însămnatului călugăr, dar, întru necurăţia cugetului său, n-au lăsat această întămplare fără luare aminte; aşadar el au poroncit secretarului Vasilie Smirnov, a arestui pe îndrăzneţul fantast în mănăstirea Soloveţ. Iar Smirnov, socotind această pricină nu pre însămnată, au încredinţat a ei împlinire secretarului Efimev, carile, fiind rudă cu Otrepeii au înştiinţat pe urgisitul Diacon de primejdia ce-l ameninţa, şi i-au înlesnit mijloace să fugă din Moscva. 
        După multă nemernicie pe la feliuri de locuri şi mănăstiri, Otrepiev, pentru de a aduce întru plinire nelegiuitele sale scoposuri, au ales mijlocul cel mai nemerit: îndreptîndu-ş drumul cătră Litva. Urăciunea Litvenilor asupra Rosiei, şi puterea călugărilor Ezuiţi aşezaţi în acea parte, carii purure dore a supune Rosia supt puterea Papii de Roma, pute să-i îndămăneze mare agiutor. Drept aceia, viind la Chiev el au căştigat buna plecare a Voevodului Vasilie Ostrovschi, şi s-au aşezat în mănăstirea Pecersca. Dar temîndu-să a nu trage asupra sa pedeapsa pentru a lui livără seau [142] slobodă cugetare şi viaţa cea disfrănată, au fugit de acolo, lepădînd hainile cele călugăreşti, şi, după multă înstreinare au întrat în numărul casnicilor Prinţipului Polonii Adam Vişnoveţchi. Prefăcîndu-să acolo odineoare în foarte bolnav, au zis Iezuitului ce l-au mărturisit. „din dresurile ce se află supt aşternutul meu, vei înţălege că eu sînt Ţarevici, pun asupra ta blăstemul meu, să nu spui nimărui de aceasta pănă după moartea me”. Uimitul Iezuit, fără întărziere au făcut cunoscut acest Secret lui Vişnoveţchi, carile, îndemnat fiind de dorinţa a cunoaşte acest nou lucru, şi îndioşit de o asemine întîmplare, au alergat cătră acel ce se făcea murind; au găsit supt aşternutul său hărtia în care înşălătoriul numea pe sine Dimitrie, fiu al Ţarului Ioan IV, ca unul carile, de prigonirea lui Godunov, cu fugă s-ar fi mîntuit prin mijlocirea credinţii unui Boer. Vişnoveţchi, cu toată a sa lesne încredere, se îndoia încă. Atunce Samozvanţul (pe sine numitorul) arătîndu-să, parcă aceasta ar fi urmat împotriva voinţii sale, şi cu făţarnică mînie pornindu-să asupra mărturisitorului său pentru descoperirea acestui secret, au zis lui Vişnoveţchi: aşa este, eu sînt Ţarevici Dimitrie şi iată dovada! Atunce au discoperit pieptul său, şi au arătat o cruce de aur cu brilianturi împodobită. „Această sfîntă cruce, zis-au el cu lacrimi, s-au pus asupra me de cătră părintele meu întru botez cneazul Miloslavschi“. 
        Lesne încrezătoriul Boer au primit această minciună în loc de adevăr, şi fără preget, sirguitoarea sa îngrijire au înturnat sănătatea părutului bolnav. Atunce Samozvanţului i s-au rănduit o lăcuinţă [143] strălucită, i s-au dat slugi frumos îmbrăcate, asemene şi lui haine înavuţite. După aceasta sunetul unei asemine întîmplări lăţindu-se în cuprinsul Litvei, molipse pe cii lesne încrezători, iar pe acii rău-cugetători îi însufleţea cu bucurie, dîndu-le îndămănatice mijloace a vătăma pe Rosia. Samozvanţul s-au fost întărit în al său scopos cu un nou puternic agiutor; Constantin, fratele prinţipului Vişneviţchi, l-au recomenduit socrului său Iurie Minşec, ce era Domnitor de Samvor şi Voevod al Sandomirului, fiind cel mai înavuţit Boer şi puternic la Seimul Polonii. Minşec, orbit fiind de ambiţie, asemine au luat acea părere în loc de adivăr, şi întru a sa fantazie, această întîmplare i-au îmfăţoşat o vietorime strălucită pentru a sa fiică Marina. Această însămnată Damă în floarea tinereţilor şi a frumuseţii, împodobită cu înaltă minte, politicită: dar mîndră, ambiţioasă şi lesne încrezătoare, pănă atuncea cu nepreţuire lepăda de la sine folositoarile propuneri, ci i se făcea pentru a ei căsătorie, dar ambiţia, de a se putea numi Ţarina Rosiei, au aprins a ei fantazie, încît ia s-au arătat unită cu propunerea lui Samozvanţul, de a se însoţi cu dînsul, îndată după înălţarea sa pe tronul Rosii. Aşadar s-au închiet logodna, în urma căria Samozvanţul, între celelalte, s-au îndatorit a da viitoarii sale soţii Novogorodul şi Pscovul cu toate a lor ţinuturi, îngăduindu-i şi dreptul de a giudeca şi a rîndui în acele politii cu de sine împuternicire, a face Mănăstiri şi biserici Relighiei catolice, şi alte asemene. Întru aceste Rangoni Nunţiul seau solul Papii şi Iezuiţii, prevăzind în această împregiurare strălucite* [144] folosuri pentru curtea Romii şi a lor interesuri, ii de la sine au cunoscut pe Samozvanţul de Ţarevici a Rosii. Deci, după asemene nu este de mirare că şi Craiul Sighismund III – carile au fost deapurure unealta voinţii Iezuiţilor, aşişdere au cunoscut pe dînsul, mai ales cînd Samosvanţul au îmbrăţoşat Relighia catolică, îndatorindu-să a stărui de a o întroduce şi prin toată Rosia. Dar armistarea închietă de Poloni cu Rosia, au oprit pe Sighismund de a declarui Rosiei războiu în pricina neadivăratului Dimitrie. Drept aceia, Samosvanţului i s-au arătat semne de cinstire cuvenite unui Ţarevici, pre lîngă aceste s-au dat voe Voevozilor Minşec şi Vişnoveţchi a lucra în favorul său, care acest era îndestul pentru sporul interesurilor sale. Minşec îmvita pe Şlahta (tagma nobililor)  Polonă, şi pe popor, carii toţi au alergat supt steagurile lui Samozvanţu. Strigările de „vivat Ţarul Dimitrie şi viitoarea lui soţie Marina“ au răsunat pin cuprinsurile de Sambov şi Lvov. 
        Sunetul acestei întîmplări, au străbătut şi la Rosia, cînd îndată mulţi din Cazacii Donului, carii nu iubea pe Godunov, şi hoţii încuibaţi în provinţiile despre ameazăzi, cu arme s-au rădicat. Godunov, deşi s-au fost încredinţat de moartea lui Dimitrie, n-au putut a nu să înspăimînta, dar nu-i era necunoscută dragostea şi plecarea Rosienilor cătră legiuiţii lor Domnitori. După aceasta Samozvanţul au început a lucra cu sporire: el s-au pornit supt povăţuirea a doi Iezuiţi, a lui Iuri Minşec şi altor nobili Poloni; în apropierea Chiovului, văzind oastea lui crescută cu doî mii de Cazaci dela Don, şi cu alte cete de volintiri, el au trecut piste riul [145] Nipru, şi au întrat în pămîntul Rosii. Multe politii precum: Putivl, Rilsc, Belogorod, Cernigov s-au supus lui, numai Novogorodul şi Seversca, în care comanduia Petru Basmanov cu bravură l-au răspins. Oastea lui Boris, supt comanda lui Mstislavschi, Şuischii şi altor Boeri, au plecat asupra înşălătoriului, dar în oastea aceasta, puţină rîvnă şi plecare se însămna, unii, socotind pe Samosvanţul de legiuit Domn, s-au temut a rădica armile asupra lui, iar alţii, întru urăciune asupra lui Boris, nu se socotea datori a muri pentru interesurile lui. În vremea aceasta Patriarhul Iov, din poronca lui Godunov, cu sfinţenie au pus blăstăm asupra lui Samosvanţul, şi amenenţa a depărta dela Biserică pe toţi acii carii vor ţine partea lui. Dar, nebăgînd în samă ameninţările Patriarhului, mulţi au trecut în partea neadevăratului Dimitrie. 
        În mijlocul acestor întîmplări Boris arăta bărbăţie, măcar, deşi fără îndoială numai cu părută rîvnă, el se îndeletnicea în trebile statului; dar nu tîrziu bolnăvindu-să, şi, simţind apropierea morţii sale, au binecuvîntat pe fiul său de Domnitori, şi, întrînd în tagma călugărească cu nume de Bogolep, au răposat în al 53 an al vieţii sale, care s-au scurtat de mustrarea cugetului. Acest bărbat, rar la minte, şi mărit prin multe şi folositoare făptuiri în interesurile statului, s-ar fi strălucit cu slavă între urmaşi, dacă Istoria, după aspra ei datorie, pentru a sale nelegiuiri n-ar fi pus asupra lui pata difăimării, spre mîngîerea faptei cei bune şi spre îmfricoşarea nelegiuirilor. Pre lîngă multe osebite însuşiri, ce-i dau lui [146] dreptatea de a se numi mare Domnitor, el, ca un ucigaş de Ţar şi răpitor de tron, au fost pricina de frunte acelor mai mari ticăloşii, ce cuprinsese pe Rosia. Dacă Godunov, zice Caramzin, vremelniceşte au adus Împărăţia în bună stare, vremelniceşte au mărit-o în socotinţa Evropii, apoi, oare nu el au cufundat-o în haosul ticăloşiilor, pănă atunci neauzite, şi oare nu el au făcut-o prada Lehilor şi vagabunzilor, şi prin stîngerea veţii familii Împărărteşti, oare nu el au îmvăţat o mulţime de răsplătitori şi pe Samozvanţi? Oare în urmă nu el, mai mult decît toţi, au adus îngiosirea tronului, şezind pre el încruntat fiind de sfinţitul sînge ce au răvărsat?
        
        ÎMPĂRĂTIA LUI TEODOR BORISOVICI GODUNOV 1605. 
        După moartea lui Boris, Moscva au închiet giurămînt de credinţă fiiului său Teodor. Acestei pilde au urmat şi multe alte politii. Tînărul Ţar, vrednic prin însuşirea talantului, a minţii şi a inimii, încungiurîndu-să de Mstislavici, Şuischi, Belschi, ce s-au fost înturnat din disţerare (surgun), de Basmanov, şi de alţii, au agiuns a nu se teme de cetele Samozvanţului. Dar nu tîrziu toate s-au prefăcut: spre mirarea tuturor, a Ţarului înspăimîntare şi spre peirea Rosii, Basmanov, carile s-au fost înălţat la gradul de comandir oştenesc, nedeajdea tuturor Rosienilor, [147] credincios cugetului şi cinstei, iroul Novogorodului, Severscu, nu s-au sfiit prin prodosie a defăima numile său în veci. Sosind la Putivlă, el au căzut la picioarile lui Pseudo-Dimitrie (Samozvanţu seau Dimitrie mincinos) şi cu sfinţenie l-au numit Ţar Rosiei. Aceste neşteptate cumplite prefaceri în curînd au născut vătămătoare urmări, mulţi din Boeri asemene au trecut în partea acestei dizbinări, iar oastea Împărătească, ademenită şi trasă după pilda Şefilor săi, prieteneşte s-au unit cu oştirile sale. Aceste întămplări au deplinit triamvul Samozvanţului: politiile i să supunea, şi strigările de „vivat Ţarul Dimitrie“, s-au lăţit dela riul Desna, păn la Oca, rebelia s-au aprins, şi cu repegiune păşe cătră Moscva. 
        Sosind la Tula, Samozvanţul au adresuit cătră lăcuitorii Moscvii o proclamaţie, prin carea îi sfătuia de a i se supune, precum zice: ca celui legiuit a lor Ţar. Tăcerea cea adîncă, care din partea poporului urma la cetirea acestei proclamaţii, deodată s-au întrerupt de sunătoare strigare: vivat Ţariul Dimitrie! şi cu recnete sălbatice, de peire Godunovenilor! cetele de popor au năvălit la curte, şi scoţind dintr-însa pe Ţariul, pe maica şi pe sora sa, i-au dat supt pază, au surpat casile şi au răpit toată avuţia familii sale; poporul s-au aruncat apoi asupra Patriarhului Iov; l-au tras din Biserică, unde el sirbea dumnezăiasca Liturghie, au rupt de pe dînsul veşmintele Arhiereşti, şi îmbrăcîndu-l în reasă neagră, l-au închis în mănăstirea Stariţca. În urmă, după voinţa Samozvanţului, poporul nu s-au îndoit de a înpovăra sufletele sale cu mai mari nelegiuiri: în turbăciunea minţii [148] şi în urgie, poporul s-au aruncat asupra Godunovenilor, şi au ucis pe Ţariul şi pe maica sa; iar pe Xenia au trimes de a se închide în mănăstire; trupul lui Boris l-au scos din mormînt, aflător în Biserica sfîntului Mihail, şi osăbit l-au îngropat cu trupurile soţiei lui şi a fiiului său la Otretenca în mănăstirea sfîntului Varsonofei, care trupuri în urmă la anul 1606 de acolo s-au mutat la Biserica Sf. Serghie. 
        Sfatul Împărătesc închizîndu-să în cetăţuia Cremlin, se cutremura de frică, şi toţi s-au cuprins de nedumerire. În urmă şi Boerii, nevoiţi de spaimă, sau ademeniţi de înşălăciune, unindu-să cu dorinţa poporului, au închiet pentru Samosvanţul giurămînt de credinţă. 
        
        ÎMPĂRĂTIA LUI SAMOSVANŢUL SEAU A LUI DIMITRIE MINCIUNOSUL. 
        De la 1605 pănă la 1606. 
        Cu pompă şi cu mare strălucire, cu înainte mergirea clirosului Bisericesc, şi împregiurat de tagma Boerimei şi de oaste număroasă, Samosvanţul au întrat în Moscva. Mîngăerea şi bucuria se îmfăţoşa în feţile tuturor. Zioa era sănină şi liniştită, cînd deodată s-au stărnit o furtună aşa de cumplită, încît pe mulţi din călăreţi i-au oborit de pe cai; pulberea s-au rădicat în forma unei colone seau stilp şi au orbit ochii tuturori. Poporul înspăimîntat, îş făcea semn de cruce, şi au socotit* [149] această întîmplare ca o menire a ticăloşiilor. Samosvanţul au întrat la Cremlin, şi la cel întăi pas a Domnii au călcat sfintele Aşezămînturi al Bisericii dreptcredincioase. Rugile bisericeşti se făcea cu sunetul trîmbiţilor şi al tîmpanilor, Benchetuirea şi ospăţurile urma în toată Moscva, dar în mijlocul feţilor celor sănine, se videa şi cele posomorite, căci mulţi au cunoscut pe Samosvanţul şi mine ticăloşiile, care după asemene împregiurări, avea să cuprindă pe Rosia. 
        Samosviţul s-au arătat cu îndurare cătră Boeri şi cătră popor, au scos din închisoare pe cii carii nume mădulări familii sale, adecă: pe Naghih şi pe Romanoveni, încredinţînd lor cele mai însămnate posturi a statului; pe Filaret l-au înălţat la vrednicie de Mitropolit Rostovului, iar soţiei şi fiului său Mihail, i-au dat voe să trăiască aproape de Costroma în mănăstirea sfîntului Ipatie; - simbria dregătorilor şi a oştenilor s-au îndoit, cu mare asprime oprind tot feliul de luare de mite, iar oamenilor – celor închişi din preputernicie şi din nedreptate, le-au dat slobozie. Prin unile ca aceste Dimitrie Samosvanţul au căştigat nume de înţălept şi de drept Domnitor. Dar înălţînd la vrednicie de Patriarh pe streinul, Grecul Ignatie, carile era dedat Bisericii Latine Apusane fără a ave fapte bune cuvenite celui întăi sfînt părinte al Bisericii Rosiene, el au tras asupra sa nemulţămirea multor Rosieni evlavioşi. 
        Dimitrie Samosvanţul au fost pănă acuma numai un ambiţios sumeţ, carile, chear ca cu oarecare farmec, orbind ochii şi întunecînd minţile tuturor, domnea pe tronul Rosii. Dar acum dator era a arăta* [150] cu solenitate adică sfinţenie, acel feliu de simţiri, cu care firea nu l-au fost însufleţit: venise întîmplare, în care trebue să se întîlnească cu călugăriţa Marta pre care o socotea de a sa mamă. În urmarea tractarisirii secrete în pricina aceasta, el au fost giuruit Martii trai strălucit de Ţarevină, iar la întîmplare de a ei îndărătnicire a nu-l cunoaşte de fiu, Samozvanţul o ameninţa cu moarte. Asemene mijloace îndreptasă interesurile în favorul său, Marta l-au cunoscut de fiul ei, şi, după acea cu sfinţenie întru aceasta făcută declaraţie, s-au pornit la Moscva. Samozvanţul au întîmpinat-o cu mare paradă, şi cu simţiri prifăcute a unui fiu supus şi duios: săruta mînele sale, vărsa lacrimi şi mulţămea lui Dumnezeu pentru păstrarea zilelor vieţii sale, apoi cu cinstire cuvenită au petrecut-o la mănăstirea Voznesenschii Device. 
        O asemene vedere încă mai mult au întărit pe popor în a lui rătăcire, cumcă întronatul în Rosia este cel adevărat fiiu a lui Ioan. Dar prepusurile nu dormeta, şi Samosvanţul cu pompă încununîndu-să de Ţar, prin urîtele sale fapte, viderata defăimare a deprindirilor naţionale a Rosii, prin dărmarea legiuirilor de moral şi nepreţuirea acelor sfinte, încă mai mult au dişteptat asupra sa lucrarea prepusului: în numărul celor mulţi carii în secret, au făţiş l-au cunoscut de neadevărat, cel mai însămnat s-au arătat marile Boer Vasilie Ioanovici Şuischii. Ademenit de publica socotinţă seau şi de frică, asemene şi el cunoscusă pe Samozvanţul de fiu lui Ioan; dar în urmă făţiş au început a discoperi înşălăciunea. Pentru o asemene a lui sumeţie, el s-au osîndit de moarte; capul lui, gata de a fi tăet, era acum aşezat pe [151] trunchiu, dar după mijlocirea Ţarinei călugăriţii Marta, i s-au dăruit ertare, cu poruncă, a se arestui la închisoare el împreună cu a sa familie. Această întîmplare puternic au înrăurit asupra tuturor lăcuitorilor Moscvii; mulţi dintr-înşii făţăş au început a vorovi, că pe tronul Rosiei nu domneşte fiiul lui Ioan, ce diaconul fugari, răscălugărul Grigori Otrepiev. Pedeapsa acestor marinimoşi patrioţi îngrădisă pe cătva timp gura adivărului. Samozvanţul s-au arătat liniştit şi se îndeletnicea cu împlinirea giuruinţii date Voevodului de Sandomir, pentru însoţirea cu fiica sa. Drept aceia el au trimes la Litva pe Secretarul statului Atanasie Vlasiev, carile ţiind locul lui, cu pompă şi în fiinţa Craiului Sighismund, s-au logodit cu Marina. Înştiinţindu-să de aceasta Dimitrie Samozvanţul s-au dat bucuriei, au început a arăta semne de îndurare şi de har, iar între altile, spre a sa pierzare au dat ertare şi slobozenie lui Şuischii. În epoha aceasta s-au iscat pe malurile Donului un alt Samozvanţu: Cazacii de Volga şi de Tersc, pe unul din Companionii lor, ce fusăse casnic Boerului Elaghin, l-au declarat de Petru fiu Ţarului Teodor, şi au lăţit între popor auzirea: ca cum Ţarina Irina ar fi născut pre acest prinţip: dar că Godunov l-ar fi ascuns, şi în locul său ar fi în schimb o fată care, numită Teodosia, au şi răposat. Fabula aceasta au aţiţat mare îmvăluire în naţie, şi mulţi au trecut în partea acestui nou Samozvanţu, carele, după chemarea lui Dimitrie, mergea cu companionii săi la Moscva, dar pe drum (lîngă Sviajsca) auzind de moartea închipuitului său unchi, el iar la Don s-au înturnat, făcînd pretutindene [152] prăzi şi ucideri. Mai în urmă se va istorisi şi despre soarta acestui defăimat rău-făcător. 
        În urmă şi soţia lui Samozvanţul au venit la Rosia. Întrarea ei în Moscva au fost strălucită şi cu cea mai mare pompă; dar poporul mai mult se uimea şi se temea decît se bucura, pentru că puternica fortună, ce şi la această împregiurare deodată s-au fost stărnit, şi mulţimea armilor ce se adusese de Ghermani şi de Poloni, carii au petrecut pe Marina, de cătră mulţi s-au socotit de rău Ogur. Păn la ziua cununiei s-au fost însămnat Marinei lăcuinţă în mănăstirea Voznesesca Device, şi pentru ca nu cumva viaţa mănăstirească să i se pară urătă, Samozvanţul, spre cel mai mare a tuturor scandel, în pacinic şi sfînt lăcaş au adus feliuri de sunetoare lumeşti îndeletniciri. Însuş a sa cununie, în loc de bucurie au aţiţat mare nemulţămire poporului, pentru că sirbirea aceasta au urmat împrotiva Aşezămîntului Bisericii Rosiene, şi spre mai mult scandel a tuturori în ziua vinerii la agiunul sirbirii sfîntului Nicolai, ce au fost la 8 mai 1606. Atunci, zice Anuscrisul, bucuria la curte nu se mai curma: muzica suna necontenit, şi se auzea detunarea artilerii, Samozvanţul petrecea în ospăţuri, în veselie, în giocuri şi cu bufoneriile şi cimpoeşiturile sale, micşura  mărirea tronului; Polonii prin alor disfrănare întrista pe Rosieni, lua în rîs Aşezămînturile şi sirbirile Bisericii dreptcredincioase. Toate aceste împregiurări putea mini mari prefaceri; şi în faptă; hotăritoare dizlegare a Dramei urzite din ivirea Samozvanţului, era acum aproape a se închee. 
        Rosienii, cu toate simţirile  lor de supunere cătră* [153] legiuiţii Monarhi, şi în mijlocul cruziilor şi a tulburărilor, nevoiţi au fost a cunoaşte pe mincinosul Dimitrie de adivărat fiu a lui Ioan; dar întîmplările ce au însoţit această înpregiurare, au rădicat în urmă de pe ochii lor hobotul rătăcirii. Cu cît mai însămnată era înşălăciunea, cu atîta mai mare trebue să se aşteapte răsplătirea. După aceasta, cînd Samozvanţul, fără îngrijire în sinul luxului şi al disfrănării adormise pe rîpa peirii sale, Şuischii au pregătit toate cele trebuincioase pentru a lui peire în 17 mai la 4 ceasuri după meazănoapte, au sunat clopotul de larmă, şi într-o clipită toată Moscva s-au tulburat; Boerii şi poporul, sup povăţuirea lui Şuischii, s-au repezit la Cremlin, au sfărmat şi au împrăştiet gvardia lui Samosvanţul, au întrat în palat, au ucis pe Basmanov, şi au aruncat trupul lui de pe balcon. Samosvanţul, în tulburare şi în spaimă, au sărit de pe fireastă, ş-au sfărmat capul şi s-au frînt piciorul, în asemene stare l-au adus înlăuntrul palatului spre cercetare. Atunci călugăriţa Ţarevna în public au mărturisit, că ia numai de frica morţii au cunoscut pe Samosvanţul de fiul ei, şi în acest păcat cu sfinţenie pe însaş sine se pîră înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Rosii. Atunci prin doî lovituri de armă de foc s-au rădicat viaţa acestui vagabond, trupul lui s-au aruncat de pe balcon piste trupul lui Basmanov, poporul încruzit au scos din Cremlin aceste trupuri şi le-au aruncat în piaţa publică spre privelişte şi obştească defăimare. După aceasta răsplătirea poporului s-au întors supra tuturori Polonilor, sălbatica strigare „moarte şi peire tuturori Polonilor“, au răsunat în piaţa [154] osîndirii şi îmmiit să poftore pin toate drumurile Moscvii. Aceste au fost semn de începirea ucidirilor fără cruţare. Rosienii vărsa riuri de sînge Polon, hotărînd ca prin aceasta să spele pata defăimării adusă Bisericii, Tronului şi numelui naţii Rosiene. Şuischii şi Boerii, cărora s-au nimerit au mîntuit de peire pe Marina, pe părintele ei, şi pe alţi însămnaţi Poloni, au îmfrănat în urmă şi au păciuit poporul. Pe lîngă 4 ceasuri după ameazăzi sălbatica răsplătire s-au domolit, şi o noapte liniştită netulburată au urmat după o zi plină de sunătoare fortună. 
        
        ÎMPĂRĂŢIA LUI VASILIE IOANOVICI (ŞUISCHI). 
        De la anul 1606 la 1610, adecă 4 ani. 
        Dimineaţa următoare Şuischii au adunat sfatul înalt, şi i-au propus de a alege pe Ţarul. Partizanii lui toţi într-o unire l-au numit vrednic de tronul Rosian. La aceasta neîmprotivindu-se nime, Şuischii s-au declarat de Ţar Rosiei, şi cu mîna Mitropolitului de Novogorod Isidor, s-au încoronat întru Împărăţie. După care îndată pe Ignatie, favoritul lui Otrepiev, l-au scos din vrednicia de Patriarh, şi în locul lui au înălţat pe Ermoghen Mitropolitul Cazanului. 
        Întăia lucrare a politicii cii dinafară a lui Şuischii au fost stăruirea de a să împăca cu Polonii. Pentru care el au trimes la Polonia pe Voevodul Volconschii*, [155] cu arătarea părerii de rău, că mincinosul Dimitrie au fost tulburat liniştea Rosiei şi a Poloniei, şi că el au vătămat armonia între aceste doî puteri. Volconschii încredinţa pe Craiu şi pe Boerii lui, cum că Ţariul întru adivăr dorea a trăi în liniştire cu Polonia, şi că el nu este vinovat pentru moartea Polonilor ce au perit în epoha uciderii Samozvanţului în Moscva, şi că el au scăpat de moarte pe Voevodul Sandomirului, pe fiica sa Marina şi pe mulţi însămnaţi Poloni. Sighismund şi Boerii lui asculta pe Volconschii cu nenteresare şi cu prefăcută neîncredere: hotărînd să darme pe Rosia cu atîta mai mult, cu cît însuş împregiurările au început a favorisi scoposurile lor. 
        Auzirea ce s-au fost împrăştiet de cătră Prinţipul Şahovscii şi de alţi duşmani a lui Şuischii, cum că Dimitrie (adică acel aşa de sine numit) nu s-ar fi ucis, ce s-ar fi aflînd în ţara Polonii (unde întru adivăr un înşălători au arătat pe sine de Dimitrie) au adus pe toţi în noî tulburare. Rebelia s-au aţiţat în Ucraina. Strelţii, Cazacii, neguţitorii, lucrătorii de pămînt şi toţi acii ce nu era şerbi s-au înarmat, au ales de a lor căpitenie pe Ioan Bolotnicov, ce au fost slugă fugită a Cneazului Teleatevschii, au atacat pe nobili, i-au prădat, şi i-au supus morţii cii mai pedepsitoare. Această revoluţie sporind, s-au lăţit la Putivl, Reazanu, Tula, Astrahan şi în alte politi. Bolotincov s-au îndreptat asupra Moscvii, şi au cuprins Colomno. Atunci capitalia s-au cutremurat, dar veteazul tiner de doîzăci de ani, nepot a Ţarului, Cneaz Mihail Scopin-Şuischii, au mîntuit-o. Sfărmînd acesta pe Bolotnicov* [156] s-au tras îndărăt, dar în grabă s-au întărit de Cazacii, carii; după ce au declarat (precum mai sus s-au zis) pe sluga Boerului Elaghin, de Ţarevici Petru, cu dînsul s-au unit. Bolotincov şi Petru cel mincinos au răzbătut în miezul Rosii, au supus şi au sfărmat toate ce li se întîmpina pe drum, şi spre deplinirea ticăloşiilor, prinţul Şahovschii şi Teleatevschi nu s-au sfiit a se arăta prodositori şi vînzători Ţarului şi Patriei, ii s-au unit cu partida noului Samosvanţu. Încurajindu-să cu aceasta Bolotincov au cuprins Tula iar Teletevschii Caluga. 
        Ţarul au eşit singur asupra duşmanului. Căpiteniile sale - Prinţipii: Ancov şi Golinţin, au sfărmat pe Rebeli, şi au încungiurat politia Tula. Acii închişi cu îndărăpnicie se apăra; dar în urmă, îmfricoşaţi fiind de răvărsarea apelor, din ezirea răului Upa, urmată prin măestria lui Simeon Crovcov, fiul boeriului de la Murom, Tulenii s-au supus, dînd Ţarului pe mincinosul Ţarevici, pe prodotul Şahovschii şi pe cumplitul Bolotincov, împreună cu acii de căpitenie a lui companioni. Mincinosul Ţarevici, Bolotnicov şi acii mai răi companioni a lui, s-au pedepsit cu moarte, iar lăcuitorilor Tulii, ca unii ci au fost jărtva înşălăciunii, Ţarul au dăruit ertare. 
        Pe cînd Ţarul, cu arme încungiura Tula, şi cînd văpaia acestii rebelii n-au fost încă de tot stînsă, focul unii de nou tulburări, aprins fără îndoială de cătră politica lui Sighismund şi a Boerilor lui, se aţiţa cu mai mare putere în provinţia de Serversca. La Starodobu s-au arătat oarecare de relefăcător, acesta, cu numile cel adivărat* [157] şi la viţa neamului fiind necunoscut, au început a se numi pe sine de Ţaru Dimitrie, (Pseudo Dimitrie, cel mincinos) carile s-ar fi mîntuit în Moscva de ucidere. După aceste într-o clipală toate s-au tulburat: Clopotul de larmă au sunat, şi Starodovenii din toate părţile au alergat cătră acest nou Samozvanţu spre a-ia arăta semne de credinţă. Pildei lor au urmat lăcuitorii Cernigovului şi ai altor politii. Tot atunci s-au mai ivit şi al patrulea Samosvanţu, din necunoscută familie şi carile se zicea Teodor, fiiu Ţarului Teodor; dar Samozvanţul Starodobean au poroncit să-l ucigă. După luarea Tulii, Ţarul, văzind sporiul Starodoveanului Samosvanţu, au pornit asupra lui a sa oaste, carea, supt comanda Boerului Curachin, răzbătînd cele mai mari greutăţi, au cuprins politia Breansca. Dar iroicele lucrări a fiilor credincioşi patrii, n-au putut se înimiceze oastea cea număroasă a Samosvanţului, carile, după ce au cuprins politia Orlom au tăbărit asupra Calughii. Spaima îi propăşe, şi singur numile său făcea că toţi fugea la Moscva, ca la cea de pe urmă a lor scăpare. Samozvanţul s-au arătat în apropierea Moscvii şi au stătut la satul Tuşino. 
        În epoha aceasta Voivodul de Sandomir şi fiica sa Marina, carii căpătasă a lor slobozenie de la Ţarul, au venit la Tuşin, şi, spre nespusă a lor mirare, ii au văzut în persoana Samosvanţului, pe un om ce li era cu totul necunoscut. Dar mai apoi Marina, îndemnată de Poloni şi de ambiţie, au hotărît a-l cunoaşte de al ei bărbat, şi, lepădînd toată ruşinea, l-au îmbrăţoşat ca o soţie cu lacrimi de bucurie, arătîndu-i adevărată dragoste. Urmarea cea mai vătămătoare a le acestei [158] întămplări au fost, că mulţi din Rosieni au cunoscut pe Samosvanţul Tuşinean în locul acelui în Moscva ucis Dimitrie mincinos, socotind pe acest de pe urmă de adevăratul Dimitrie. Întărit fiind prin această socotinţă rătăcită a Rosienilor, asemine şi prin Hatmanul Polonii Rojinschi şi prin Boeriul Sapeia, Pseudo-Dimitrie au început a făptui, şi nu tărziu Suzdanul, Şuia, Pereiaslav (Valevschi), şi multe alte politii i s-au închinat. În urmă cetile acestui înrăutăţit au încungiurat Lavra Triimi Sfîntului Serghie. 
        Această Lavră, însămnată prin Sfinţenia vieţuirii întemeitoriului ei, obiectul seau ţintirea Evlavii Rosienilor, mărită prin însuşi numile ei, au căştigat în epoha aceasta şi alt feliu de nemuritoare laudă: în zilele acelor mai mari ticăloşii a Rosii în mijlocul obşteştii învăluiri a cugetărilor, în mijlocul dizbinării, a prodosiilor, a rebeliilor şi a necredinţii, în epoha cînd politiile Rosiei se supunea Samozvanţului, şi însuş Capitalia se cutremura înaintea taberii Tuşineanului. Cuceriţii călugări acestei Lavre s-au arătat iroici, îmbărbătaţi şi neclintiţi întru credinţă, întru supunere cătră legiuita putere, şi dragoste cătră patrie. Sapeia şi Lisovschi, povăţuitorii Oastei de trii sute mii Poloni şi Rosieni prodositori, hotărînd cu tot adinsul a lua această Lavră, au încungiurat-o. Atunci au început bătăliile şi asalturile cele mai crunte, închişii în cetate pătimea de foame, să pedepsea de sete, se certa de epidemii, dar cu toate aceste ii suferea, făcea Rugi cătră preputernicul Dumnezău şi se lupta. Prinţipul Dolgoruchii [159] şi Golohvastov orînduia lucrările de apărarea Lavrii. Polonii şi Rosienii prodositori, văzind neputinţa de a lua această sfîntă tărie, cu înşălăciune şi cu prodosie, au hotărît a o supune prin puterea armelor. Ii în vro căteva rînduri cu răpegiune se apropiesă de dînsa; dar acii închişi îi sfărma cu loviri de tunuri, cu bîrne, cu petre, cu apă ferbinte, şi răşină clocotitoare. Lavra au stătut în curs de şesesprăzece luni încungiurată; şi luminîndu-să de puterea sfîntului Serghie, ia neclintit au ţinut acea închidere, păn la cea de pe urmă minută, în care ave să se arăte mîntuitorul ei, Prinţipul Mihail Scupin. 
        Dar atunci, cînd călugării sfintei Lavre şi împreună cu dînşii puţini alţi credincioşi fii ai patrii, obosiţi de foame şi de boale, cu o asemine bărbăţie se înprotivea cetelor lui Sapeia, politiile cele împoporate a Rosii, se supunea Samozvanţului fără nicio împotrivire. Un mic număr din acestia au rămas credincioşi lui Vasili, şi între acestia se afla şi Rostov. Acolo era bravul şi apărătoriul cinstei patrii Mitropolitul Filaret. Evghenia sufletului şi neclintita supunere cătră Biserică şi cătră patrie împodobea pe acest bărbat vrednic întru a istorii aducere aminte. Strălucitoriul Relighii, carile au luminat pe toţi, păstoriu credincios cătră a sa datorie, şi purure gata a-ş pune sufletul pentru turma sa, liturghisitoriul lui Dumnezău, carele tuturor credincioşilor da pilde cu cuvîntul şi cu făptuirea, umelit în fericire, iar în nenorocire marinimos – Filaret sfătuia pe lăcuitorii Rostovului a depărta cu bărbăţie primejdia ci-i ameninţa, seau a muri pentru Relighie şi Patrie, întru temelnica [160] nădejde de o vecinică răsplătire ce au a primi martirii Relighii. După Dumnezăiasca Liturghie în Biserica sobornicească, şi întărind pe sine şi pe turma sa cu împărtăşirea Sfintelor Taine, Mitropolitul s-au încredinţat voinţii Proniei Dumnezăeşti; şi atunci cînd sfintele sale mîni le înălţa cătră Ceriu, şi cînd sufletul său cel îmbunătăţit se răvărsa în fierbinţi rugăciuni înaintea Altariului Dumnezăesc, iar poporul, umilit de această vie Icoană a Credinţii, se gătea de moarte, carea era fără scăpare, cetile nenumăroase a rebelilor, întărite de Poloni, au răzbătut în Rostov; au spart Biserica; cu cruzime au năvălit asupra nenarmatului popor, şi într-o clipă au împlut Biserica de sînge şi de trupuri. Mitropolitul urma rugile; rebelii l-au apucat, au rupt deasupra lui sfintele veşminte, l-au îmbrăcat în reasă de călugăr, şi l-au trimes cătră Samosvanţul. Biserica şi toată politia Rostovului şi cele de pin pregiur s-au prădat şi s-au împustiet. 
        Soarta, care au cuprins Rostovul, au adus aşa de mare spaimă asupra politiilor rămase încă Ţarului credincioase, că acele fără vreo împotrivire începură a se supune Samosvanţului. Spre mai mare ticăloşie, în mijlocul însaşi capitalii, s-au urzit un complot asupra Ţarului. Mulţi Boeri şi popor, necăutînd la sfătuirile Patriarhului, cu mare strigare cerea oborirea lui Vasilie de pe tron; dar înspăimîntîndu-să de a sa mare împrotivire, şi temîndu-se de pedeapsă, au fugit cătră Samosvanţul, şi prin aceasta au întărit pe acest înrăutăţit. Atunce Samosvanţul au eşit din tabăra sa de la Tuşin, şi, încungiurînd Moscva, au cuprins toate [161] drumurile, pe unde ia se îndestula cu provizii. Urmarea acestia au fost îmfricoşata foamete, ce au adus pe Moscoviteni la disnădăjduire ameninţitoare de rebelie. Întru aceste ticăloase împregiurări, Vasilie Ioanovici au hotărît a cere agiutor de la puterile streine, ş-au încredinţat nepotului său, Mihail Scopinu, să între, pentru acest interes, în tractaţie cu Svedezii. Mulţămita cea mare, giuruită de Ţarul oastei Svedeze pentru darea de agiutoriu, şi politica Svedezilor, ce nu erta Polonilor a se întări în Rosia, au îndemnat pe Carl al IX, a trimete Rosiei 5000 oşteni spre agiutoriu, supt comanda lui Iacov Delagarde, tînăr de ani, dar însămnat acu prin fapte oşteneşti. Scopin şi Delagarde au supus Iscovul şi alte politii; au răzbătut păn la Moscva, au îmfrînt cetele Samozvanţilor, şi au nevoit pe Sapeia a se trage de supt tăriile Lavrei. După aceasta Şiremetev, bărbat însămnat cu bravură, minte şi fapte bune, au sfărmat pe Poloni carii prăda provinţia Nijegorodului. Ţarul s-au însufleţit cu nădejde; dar spre nenorocirea Rosii, s-au mai arătat pe atunce încă alţi trii Samozvanţi; unul dintr-înşii nume pe sine fiul Ţarului Ioan IV, iar ceiilanţi doi se zicea ai lui nepoţi; dar toţi acestia au perit cu moartea oamenilor înrăutăţiţi. În epoha aceia oareşcare diznădăjduit de relefăcător, numit Salcov, comenduitoriu cetelor hoţeşti, s-au unit cu Polonii, şi, prinzind drumurile de Colomna, încă mai mult au strămtorit Moscva. Dar prinţipul Dimitrie Pojarschi au sfărmat şi au împrăştiet cetele sale.
        [162] Pănă atunce Polonii în secret urzea planurile lor asupra Rosii, şi parcă împrotiva voinţii Guvernului lor: dar în urmă Sighismund, înduplecat de Boerii săi, făţiş au declarat Ţarului război, şi cu o oaste de 20,000 oamini s-au apropiet de Smolensc. Boerul Soltinov s-au îndatorit a-i da în mînile sale pe Samozvanţul; dar acesta, prepuind un asemine scopos, au fugit la Caluga; şi Marina, au urmat după dînsul, iar companionii lui au început a se împrăştie. Atunce Scopin au întors arma sa asupra hatmanului Rojinschii, l-au sfărmat, au mîntuit de la închisoare pe Mitropolitul Filaret, şi au întrat în Moscva. Poporul l-au întîmpinat cu umilinţă şi cu pompă. Aceste împregiurări, asemine şi osebitele însuşiri a lui Scopin, slujbele sale cele mari, şi dorinţa multor Rosieni, de a-l vide pe tronul Rosiei, au adus îngrijire Ţarului şi fratelui său Dimitrie. Mihail Scopin, tînăr, cu cugetări nobile s-au făcut întru aceasta obiectul seau ţîntirea prepusului lor, ca unul carile ar fi avut scopos a cuprinde Tronul. Nu tîrziu Mihail, mîngăerea şi nedejdea Rosiei, neaşteptat, spre nespusa întristare şi amărăciune a tuturor credincioşilor fii ai Patrii, au murit, după încredinţarea Anuscrisurilor, de otrava, ce i-au dat soţia prinţipului Dimitrie Şuischii. Iar dacă şi Ţarul, precum se prepunea, ar fi fost pricinuitoriul morţii sale, apoi se poate zice, că prin aceasta el au agonisit soarta nenorocită carea l-au cuprins; pentru că cu asemine faptă înrăutăţită el au lipsit pe Rosia de cel mai adevărat al ei fiiu, şi cel mai cu nedejde tronului apărător. Ţarul au încredinţat comanda asupra oastei fratelui său Dimitrie. 
        [163] Delagrade, carile din inimă curată iubea pe Mihail, urea pe Dimitrie. Pentru acest cuvînt nu se putea aştepta vreo sporire în războiul cu Craiul Polonii. Pentru că în adivăr chear în mijlocul bătălii, urmate la 14 iunie 1609 supt Cluşin, Delagrade s-au dispărţit de Rosieni şi au pătimit mare struncinare. Polonii au cuprins Mojanscul; Delagrade au întrat în provinţia Novogorodului, şi după ce au prădat Ladogu au fugit în Sveţia. Samozvanţul s-au pornit de nou asupra Moscvii, iar Ţarul, spre a putea mîntui Rosia, au chemat întru agiutor pe Tătarii de la Crîm; dar şi această măsură au fost încă mai perzătoare, pentru că Tătarii s-au dat la pradă, şi împovoraţi cu dispoeri s-au înturnat la şătrile lor. 
        În asemine împregiurări duşmanii lui Şuischii, între care cii mai de căpitenie au fost Liapunovenii, au întrat în tractaţie cu partizanii Samozvanţului, şi au propus lor, că, de vor părăsi pe Dimitrie cel neadivărat, şi ii asemine vor lăsa pe Şuischii, şi că atunce cu toţi împreună vor păşi spre alegirea unui nou Ţar. Patriarhul Ermoghin şi Mitropolitul Filaret se împotrivea acestei alcătuiri; dar poporul, îngreoet fiind de nenumăratele ticăloşii, şi întru nedejde de a se uşura de soarta lor cea împovărătoare, n-au ascultat zicerea Păstorilor săi, a cărora cuvinte şi sfătuiri totdeauna le socotea de organul voinţii lui Dumnezeu. Toată Moscva s-au tulburat, Vorotinschii, povăţuind cetele poporului au năvălit la curte; pe Vasilie şi pe a lui soţie i-au coborît din tron, i-au arestuit în mănăstire, şi i-au îmbrăcat în haine călugăreşti. 
        [164] ÎNTRE–DOMNIE. 
        De la 1610 pănă la 1613 adică 3 ani. 
        Rosia rămasă fără Monarh, de tot s-au sărămănit, şi în asemine împregiurare Teodor Mstislavici şi alţi Boeri s-au însărcinat cu înalta Ocărmuire. 
        Hatmanul Jolchevschii, auzind de distronarea lui Şuischii, s-au înaintat spre Moscva supt cuvînt de a o apăra de Samozvanţul. Prin această urmare la videre favorisitoare, asemine şi prin feliuri de adunări, măguliri, şi îndămănatice giuruiri, el au înduplecat în partea sa mulţi Moscoviteni, încît atunci o samă de Boeri, cetăţeni, încă şi Patriarhul, au hotărit a înălţa pe tronul Rosiei pe Vladislav fiiul lui Sighismund, cu această însă neapărată condiţie, ca să primască relighia Greco-Rosiană, şi ca Craiul să scoată din Rosia toată oastea lui. După ce Hatmanul s-au închizăşluit pentru împlinirea acestor ponturi, s-au trimes cătră Sighismund solie spre tractarisirea acestui interes însămnător, în numărul solilor se afla şi Mitropolitul Filaret. Cerînd Sighismund înturnarea Smolenscului, carile atuncea era apărat de cătră bravul şi neîmfricoşatul boer Mihail Borisovici Şeinu, Mitropolitul au răspuns: „Cînd fiiul Măririi voastre va fi pe tronul Rosii, atunci nu numai Smolenscul, ce şi toată Rosia va fi a lui, părintele nu se cade a lua Domnia cuvinită fiiului.” Sighismund, întristîndu-să de adevărul acestor cuvinte, au rînduit a se pedepsi solii cu foame. 
        [165] După trimetirea solii cătră Sighismund, Moscovitenii, neluînd în băgare de samă împrotivirea şi minirile Patriarhului, şi dorind a arăta dovezile curato-inimii şi credinţii lor cătră Poloni, au îngăduit hatmanului Jolchevschii să între în Moscva, şi s-au făcut jertvă a le acestei nelegiuiri. Pentru că acel foarte mic număr de ostaşi Rosieni, aflători în Moscva, s-au fost trimes la Novogorod cu chip să apere politia aceasta de cătră Svezi, atunci îndată Jolchevschi au lepădat de la sine masca binevoinţii sale cătră Rosia şi au adiverit prezicerea Patriarhului. Întemeind a sa deplină Domnie asupra Moscvii, el au disfiinţat sfatul administrativ, au însuşit şie toată visteria şi averile Ţarului şi multe particulare avuţii; au încredinţat Polonilor cele mai de căpitenie dregătorii, au aşezat pretutindene gvardia sa, şi după ce au întărit Moscva, puterea asupra acestei politii au încredinţat lui Goseafsci, voevod a Polonii, iar însuş, cu răpitele averi şi arestuind pe distronatul Şuischii, pe soţia sa, pe fraţii şi pe cimotiile sale, s-au pornit cătră Sighismund. Aceşti însămnaţi prinşi s-au fost adus la Varsavia, unde Şuischii şi fraţii săi, obosiţi de gre robie, în închisoare au răposat. 
        Samozvanţul, văzind Moscva în mînile Polonilor, şi în prevedere că ii însuşi avînd planuri asupra Rosii, nu vor sprijini cu tot acea de mai nainte căldură ideatele sale drituri asupra tronului Rosii, s-au pornit asupra Calughii. Dar aice l-au cuprins soarta vrednică unui om înrăutăţit. Cneazul Petru Urusov, întru răsplătirile pentru moartea lui Uraz-Mahmet (pe carile Boris Gudunov* [166] l-au fost numit Ţar de Cazimov) l-au ucis şi au fugit la Crîm. Lăcuitorii de Caluga aflînd de aceasta, s-au aprins de răsplătire, au ucis pe toţi acii asupra cărora avea prepus că au omorît pe Samozvanţul, şi îngropînd cu cinste şi cu pompă trupul acestui înrăutăţit, au declarat de a lor Ţar pe Ioan atunci născutul fiu al Marinii. Asemene şi Zaruţchi Şeful căzacilor de la Don, s-au declarat cel mai mare apărător a Marinei şi a fiului ei. 
        Cu uciderea Samozvanţului ticăloşiile Rosiei nu s-au uşurat. Moscva se afla în robie; averile, viaţa şi cinstea lăcuitorilor era în mînile Polonilor, diznădăjduirea şi întristarea au cuprins toate casile şi familiile, carile întru a lor amărăciune nu avea alta ce numai lacrimi de singură mîngăere. Prin cumplite pedepse şi prin ameninţări de moarte Polonii au nevoit pe Boeri a scrie cătră Sighismund un act cuprinzător cum că ii şi toată Rosia se supun la deplina şi toată a lui voinţă. Boerul Solticov partizan Polonilor nevoe pe Patriarhul, puindu-i sabia pe piept, să iscălească acest act. Dar vrednicul Ierarh al Bisericii Rosiene, netemîndu-să de moartea ce-i sta înainte, cu marinimie nu s-au supus a iscăli acel act defăimător. Binecuvîntînd pe toţi credincioşii fii ai Patrii el ameninţa cu urgie cerească pe a ei prodositori. Cu toate aceste, actul iscălit de Boeri, s-au trimes cătră Sighismund; dar Polonii au hotărît să reversă toată mînia lor asupra Patriarhului şi asupra tuturor credincioşilor fii ai Rosii. În aceste împregiurări s-au îmfăţoşat în Moscva o îmfricoşată privelişte: în ziua de 19 mart 1611, au început uciderea şi [167] vărsarea de sînge. Iereii, Călugării, bătrînii, tinerii, femeile, fetele şi copii mici, se omore, piaţile s-au presurat de trupurile muritorilor şi acelor morţi; cele mai multe case s-au dat focului, bisericile şi mănăstirile s-au prădat, s-au batjocorit şi s-au surupat, şi o mulţime de Boeri au perit în această zi îmfricoşată. Cneazul Dimitrie Pojarschi, acoperit cu răni, s-au scos afară din politie de cătră a lui credincioşi oşteni. Pronia au păstrat viaţa sa, care au fost încă trebuitoare pentru Rosia. Patriarhul, pe carile Pronia Dumnezăiască în mijlocul acestor cruzii şi obşteşti vărsări de sînge, asemene l-au luminat cu sfînta ei scutire, s-au fost depus din bisericeasca sa vrednicie, şi îmbrăcat fiind în rasă de călugăr, s-au închis în mănăstirea Ciudov. În locul său, Sighismund au poroncit a se înscăuna favoritul său Ignatie Otrepiev şi totdeodată au poroncit solilor Rosiei, atunci supt pază, în tabăra Polonilor de lîngă Smolensc, a se duce în Polonia. Acolo Mitropolitul Filaret arestuit fiind în cea mai strîmtorită şi întunecoasă închisoare, obosit de foame, depărtat de patrie şi de toate celelante obiecturi dorite unei inimi simţitoare şi binefăcătoare, s-au petrecut noî ani; dar purure rămîind neclintit în Relighie, înălţa cătră Dumnezeu fierbinte rugi pentru Rosia; a lui marenimie, răbdare şi liniştirea sufletului, însuşite în asemene întîmplări numai unui adivărat creştin, aducea mirare şi respect chear duşmanilor săi. Mulţi Poloni cerceta pe acest luminător al Bisericii Rosiene, spre a se îndulci cu înţăleptele şi dreptcredincioasile sale vorbe şi spre a se îmvrednici de a lui binecuvîntare. 
        [168] Urzitoriul cel mai de căpitenie al distronării lui Şuischii au fost Procopie Leapunov. Pentru care socotind pe sine, oarecum cea de frunte pricină a ticăloşiilor, ce au cuprins Rosia, au hotărît a îndrepta vinovăţia sa înaintea tuturor, şi s-au giuruit a să jărtvi pentru sfînta izbîndă a mîntuirii Rosii de Poloni. Prin sirguinţăle sale, politiile Caluga, Vladimir, Iaroslav, Suzdal şi altele, într-un cuget s-au unit în aleanţie. Oastea ce întru aceasta s-au alcătuit au tăbărit supt Moscva. Şefii acestia s-au fost ales Procopie Leapunov şi Dimitrie Trubeţchii; iar pe cazaci îi comenduia Zaruţchi, a căruia ură asupra Polonilor era pentru acestia de mare primejdie, şi carile au dorit a înălţa pe tronul Rosii pe Marina sau pe fiiul ei, ca prin aceasta să îndestuleze a sa ambiţie. Dar pe cînd această oaste fără sporire lucra supt zidurile Moscvii, Sighismund, folosindu-să de prodosie, au cuprins Smolenscul. Toate s-au fost supus focului şi sabiei, Şein fiind prins pe tăriile cetăţii, au pătimit tortură şi cazne, pentru ca să mărturisască secretul în ce loc să păstra visteria Smolenscului. În mijlocul acestor crude pedepse, pătimitoriul n-au vîndut datoria de credincios fiu al Patriei. După ce înzădar au răvărsat asupra lui toată a sa urgie, Craiul au poroncit să-l pue în fieră şi să-l trimată la robie. Apoi, întărind Smolenscul, şi lăsînd acolo oastea sa, Sighismund s-au înturnat în Polonia. 
        Singurul mijloc de a se mîntui Rosia de toate aceste ticăloşii au fost – alegirea unui Monarh. Pătrunşi de acest adivăr, şi încă dorind a opune pe Sfezi Polonilor, Mulţi Boeri au hotărît a înnălţa* [169] pe tronul Rosiei pe unul din fii Împăratului Carlu IX. Dar abie numai ce s-au început tractarisire întru acest interes, cînd Delagrade, carile cu necontenire au înduplecat pe Craiul său a nu pierde o împregiurare atît de îndămînatică pentru dărmarea Rosiei, s-au arătat cu oaste în provinţia Novogorodului; cu prodosie au cuprins politia Novogorodul şi au început a cere, ca Rosienii să aleagă de a lor Ţar pe Filip fiul Craiului Sveţii. 
        În această epohă s-au mai arătat încă un alt Samozvanţu, oarecare Isidor diacon fugari, carile s-au numit Ţarevici Dimitrie. - Cugetările poporului au fost smintite în acel grad, încît mulţi au îmbrăţoşat şi partida acestui Samosvanţu, carile însă în grabă s-au arestuit şi s-au pedepsit. 
        În mijlocul unor asemine idei dizbinătoare, a spaimii şi a disfrînării feliuritelor patimi, în Lavra sfîntului Serghie se îmbărbăţea şi lucra păzitorii cinstei şi mărirei Rosiei. Arhimandritul Dionisie şi chelariul Avramie Paliţin, îndemnaţi de dragoste cătră patrie, şi cătră binele obştesc, ii au scris proclamaţii pe la toate politiile, îmbărbătînd pe diznădăjduiţii Rosieni, şi rugîndu-i de a da agiutor Patriei ce se afla pe rîpa peirei. Nu zădarnice au fost sfătuirile şi rugămintele lor, în sufletile a multor oamini s-au aprins focul cel sfînt al dragostei cătră Patrie. În asemine împregiurări s-au aşezat un post opştesc de trii zile. Îmfrănarea, rugăciunile şi pocăinţa au supus toate patimile îngiosite, au împăcat pămîntul cu Ceriul, şi în minutul cel mai hotărîtor, cînd toate se părea pierdute, Dumnezeiasca Pronie au trimes Patriei agiutor din acea parte din care ochiul muritorului nu-l [170] putea aştepta. Nu în casile Boereşti, nici în a Cneazilor, nu în familiile mărite cu avuţii şi cu viţă însămnată, s-au arătat mîntuitoriul Rosiei. Acest bărbat au fost cetăţanul Nijigorodului Cozma Minin Suhoruchii; ce era mai cu samă cunoscut supt nume de Minin. Îmfocat fiind de dragoste cătră Patrie, el au chemat pe concetăţenii săi, le-au zugrăvit toate ticăloşiile ce au cuprins pe Rosia, zicîndu-le cu lacrimi şi cu simţirile unui suflet Evghenist: „Relighia şi Patria noastră pier, dar noi putem a le mîntui. Să nu cruţăm viaţa şi averile pentru mîntuirea Moscvii; să vindem casile noastre, se punem amanet fimeile şi pe copii nostrii, şi să răscumpărăm Patria din ticăloşie. Dumnezeu va binecuvînta întreprinderile noastre.” Un suflet îmbunătăţit lesne poate împărtăşi simţirile sale şi altora; drept aceia şi cuvintele lui Minin au adus dorita lucrare între lăcuitorii Nijegorodeni: atunci patimile particulare s-au astîmpărat, dizbinarea gîndurilor au perit, inimile tuturori s-au întrunit cătră un singur scopos, strigări de bucurie „minitoare biruinţii să murim pentru sfînta Rosie!” au răsunat pin tot Nijni Novogorod entuziasmul , şi îmfocata simţire a Măririi, şi neatîrnării naţionale au însufleţit pe toţi: Bisericaşii, nobilii, neguţitorii, cetăţenii bătrîni şi tinerii, femeile şi fetile urmînd pildei lui Minin, au depus averile lor pe altarul Patriei. Ostea îngrabă s-au îmformat şi a ei comandă s-au încredinţat Cneazului Dimitrie Pojarschii. Acest însămnat povăţuitor, deşi neputincios de ranile ce au [171] fost primit în lupta cu Polonii, nu s-au lepădat de a afierosi Patriei rămăşiţa puterilor sale. Purtătoriul de grijă a obşteştii case, ce au adunat, s-au ales Minin cel neînteresat şi marinimos al Rosiei Aristid. Nijenovogorodul au fost drept pildă altor politii, şi în grabă mulţi credincioşi fii ai Rosii, au început din toate părţile a se aduna supt steagurile lui Pojarschii. 
        Auzirea despre aceasta au agiuns la Poloni, carii era ocîrmuitorii Moscvii. Îmfricoşate li era lor cetele Rosiene, hotărîte a se bate nu pentru oarecare particulare interesuri, ce pentru mărirea şi neatîrnarea Patriei. Drept aceia, avînd în a lor putere pe Patriarhul, ii îl îmfricoşa şi îl nevoia de a scrie cătră Pojarschii, ca să lase făptuirea ce au fost apucat a urzi. Dar Ermoghen temîndu-se numai de unul Dumnezău, cu umilinţă au zis, eu binecuvîntez în numile Domnului pe toţi acii, carii păşesc întru apărarea patriei! Polonii înrăutăţindu-se de aceasta, au hotărît de a pierde pe acest neclintit bărbat, istovit de foame, acest luminător au petrecut zilile cele de pe urmă a vieţii sale în rugăciuni, şi la 17 februarie a anului 1612, au dat lui Dumnezeu sufletul său cel drept. 
        Între aceste întămplări Pojarschii au plecat asupra Iaroslavului, Zaruţchii, carile se oştea pentru interesurile Marinei şi a fiului ei, înzădar se împotrivea marşului său: toate politiile întîmpina pe iroul cu Entuziasm; toţi pentru mărirea Patrii aducea jertve cu averile şi viaţa lor. Oastea lui Pojarschii necontenit sporea la număr; cetile lui Zaruţchi pretutindene se îmfrăngea . Dar atunci o oaste foarte* [172] număroasă supt comanda lui Hodchevici Hatman Polonii, au întrat iarăş în Rosia, şi acum tăbărea asupra Moscvii. Pojarschii, înduplecîndu-se de Cneazul Trubeţchi, vrednic al său companion de arme, comenduitor pe atunci cetelor de Căzaci, s-au grăbit cătră capitalie. Cînd totdeodată şi duşmanul acolo se apropie. Pojarschii, rînduind cinci mii de ceii mai buni călăreţi, supt comanda lui Trubeţchi, au început bătălia. Lupta au urmat cu cea mai mare sălbătăciune amînduror părţilor, dar în urmă Hatmanul s-au sfărmat şi s-au tras înderept. Atria zi, în 24 avgust 1612, bătălia s-au înoit cu noî putere. Hatmanul cu toată a lui oaste au năvălit asupra Rosienilor, au struncinat şirurile lor şi i-au răspins cătră Moscva. Căzacii, aflători supt comanda lui Trubeţchii, îndărăpnicindu-se, în nelucrare, n-au voit să dee agiutor la acii biruiţi încăt de la o minuntă atărna hotărirea soartei Rosiei. În mijlocul acestei hotărîtoare minute, Avramii Paliţen au arătat Rosiei neuitată slujbă: el prin rugăminte, prin lacrămi şi giuruiri de darea a toatei visterii din Lavra, au înduplecat pe Căzaci a se bate cu duşmanii. Atunce bătălia de nou s-au încăerat; releghia şi dragostea cătră Patrie se lupta cu duhul duşmănesc acelor de o viţă. Îndelungat soarta armelor nu se pleca în nicio parte, dar în urmă, chear parcă ar fi dorind a da cuviincioasa cinste marelui urzător acestui sfînt triamv al Rosienilor, ia au încununat pe Minin cu mărirea biruinţii. Acest bărbat au fost odinioară un brav oştean, şi se împodobea cu rînile ce le-au fost primit în bătălii. În acea hotărîtoare minută, cînd Hatmanul începuse a triumfa, şi toate nădejdile credincioşilor [173] Rosieni să părea pierdute, Minin, însufleţit de dragostea Patriei şi de aducerea aminte a iroicilor fapte din tinereţile sale, cu trii sute de oşteni s-au repezit în spatele duşmanului, au adus spaimă şi neorînduială în oastea Polonă şi au răpit Hatmanului biruinţa. Ca la cincisprezece mii Poloni s-au ucis, iar acii mîntuiţi din robie şi de sabie, s-au dat la fugă. 
        Atunci Pojorschii şi Trubeţchi, împreunînd oştile lor au asediat (încungiurat) din toate părţile Moscva, în care domnea Polonii. Acii închişi, au cercat lipsa întru toate, pătimea de foame, se hrănea cu necurate vietăţi, cu trupuri omeneşti; dar cu răbdare suferea nenorocirea de care se cuprinsese, şi cu împizmăluire se apăra. În urmă foamitea – cu a căria cruzimi nu se pot asemăna nici cele mai mari ticăloşii, la care au fost agiuns Ierusalimul în epoha lui Adrian Împărat de Roma, nici Parisul în timpul asedii de cătră Enrih al IV, – i-au nevoit a se supune în 22 octombrie 1612. Ii au cerut de la Pojarschii să li se dăruiască numai viaţa. Împreunînd marinimia cu cu însuşirile unui irou, Pojarschii i-au primit supt a lui scutire, şi pe mulţi dintr-înşii i-au mîntuit de mînia şi răsplătirea Cazacilor. Biruitorii întrînd în Moscva au văzut pe compatrioţii lor în cumplită stare: galbeni la faţă, vistejiţi de foame îndelungată, ii se asemăna cu fantomele seau vedeniile morţii, ce ar fi eşit din mormînturi. Pojarschii au dat acestor nenorociţi putincioasă uşurare. 
        În aceste întămplări Sighismund, neştiind încă despre luarea Moscvii de cătră Rosieni, se grăbea spre agiutoriul celor asediaţi. Dar Pojarschii au [174] luat toate măsurile cuviincioase de a înnimici scopusurile sale. O parte din trupele Rosiene au sfărmat pe Jolchevschi, şi atunce Sighismund, văzînd, că oastea sa au început a peri în Rosia de foame şi de frigul Iernii, s-au dat la fugă. În acest chip Rosia s-au mîntuit de un duşman strein; dar îi mai rămăsăse încă un altu: şi acesta au fost măritul Gustav Adolf, fiu a lui Carl IX, carile în acea epohă s-au fost înălţat pe tronul Sveţii. Se pare că acesta nu dorea atîta a vide pe fratele său Filip în tronul Rosiei, cît a împreuna provinţia Novogorodului cu staturile sale. Englezii pentru a cărora neguţitorie, revoluţiile urmate în Rosia au fost nepriincioase, au propus a da spre agiutoriul Rosiei oaste asupra acestui duşman; dar Rosienii cu mulţămire au lepădat această propunere, şi, întru încredire în agiutoriul Dumnezăesc, au hotărit a se mîntui însuşi pe sine prin mijlocul mai întemeet şi mai cu nedejde – adică prin alegirea unui Ţar. 
        Spre această însămnată lucrare, s-au adunat în Moscva din toate politiile înaltul Cliros, tagma Boerimii şi reprezentanţii tuturor treptelor de cetăţeni. Spre a aduce rugi cătră dătătoriul de tot binele ca să dăruiască orfanei Rosiei pe un Monarh, şi, întărind sufletele lor cu pocăinţă şi cu post obştesc de trii zile, ii au păşit spre alegirea Ţarului. Toţi într-un cuget au hotărit a nu se pune corona Monarhului pe capul unei persoane de alt neam, ce să împodobească cu ia pre acel mai mărit din Rosieni. Dar şi la această întîmplare socotinţile s-au arătat dizbinate, şi intregi puternice au întărtat iarăş patimile cele particulare. Se zicea, că unii din [175] nobilii Rosieni propunea ca să aleagă de Ţar pe prinţipul Pojarschi; dar acest veteaz bărbat au arătat pe sine întru adivăr mare, dovedind, că el au vărsat sîngele său nu pentru ambiţie ce pentru dragostea cătră Patrie; el au depărtat de la sine rangul cel înalt ce i s-au propus, şi mărirea   strălucită de a fi Ţar a Rosiei, şi au însămnat pe ramul cel tînăr al strălucitei familii de Romanov adică pe Mihail fiu lui Teodor Nichitovici (Filaret) de 16 ani, ce era văr cu Anastasia Romanov acea dintîi soţie lui Ioan al patrilea, din care urmează că el era unit cu cele mai de aproape legături de familie cu viţa lui Riuric. Cuvîntul lui Pojarschi au adus dorita ispravă, toţi au strigat Mihail fie al nostru Ţar! Toţi s-au grăbit a merge la biserică spre a mulţămi lui Dumnezeu, toţi s-au dat bucuriei, pe care numai omul mîntuit din îndelungată asuprire, poate a o simţi. Atunce s-au alcătuit un document după care Mihail şi urmaşii lui, într-un cuget şi cu pompă, s-au declărat însuş Domnitor Rosiei. 
        Tînărul Mihail trăia în epoha acea cu rudenia sa călugăriţa Marta Ioanovna, în Costrom şi în mănăstirea sfîntului Ipatie, fără ave nicio idee şi nenchipuindu-şi pentru mărirea ce Pronia găte lui şi augustilor săi urmaşi. Solia alcătuită de Arhiepiscopul Teodorit de Reazan, cel mai însămnat bărbat al Clirosului Bisericesc, şi din cii întăi Boeri, s-au pornit cătră dînsul. În asemene împregiurări nimine nu gîndea nici de o împiedicare, dar aceasta s-au întîmplat din faptele îmbunătăţite şi creştinească cucerie a Ţarului ales şi a maicii sale. Marta, nu s-au bucurat, ce s-au înspăimăntat, auzind [176] pentru alegirea fiului ei la vrednicie de Ţar, ia înţălege toată greotatea de a ocărmui în o epohă aşa de tulburată, fantaziile sale se îmfăţoşa nu mărirea şi cinstea, dar scărbirile şi ticăloşiile ce pe tron aştepta pe fiiul ei. Pentru care puind înainte trimeşilor, tinereţile lui Mihail, a lui nepractisire, ca unul ce n-au fost pregătit cătră cea mare şi sfîntă chemare de Monarh, ea nu s-au înduplecat a da lui a ei binecuvîntare pentru vrednicia Domnii. Mihail întărind cuvintile şi îngrijirea maicii sale, se ferea de corona ce i se hărăzea. Această împregiurare ameninţa pe Rosia cu noî ticăloşii, dar Pronia au dipărtat de la dînsa nenorocirile. Arhiepiscopul Teodorit vorbind Martei în numile Împăratului Împăraţilor, au înduplecat-o a se supune voinţii lui Dumnezău, carele chema pe familia lui Romanov pe tronul Rosii. Atunce cu ochii împlăntaţi de lacrimi, ia au binecuvîntat pe fiul ei de Ţar. Mihail unindu-să cu voinţa lui Dumnezău, cu dorinţa maicii sale şi cu dorinţa a toatei Rosiei, au primit actul ce l-au întărit întru alegirea sa pe tronul Rosiei, şi cu respectul şi cuceria unui creştin, el au plecat capul său supt binecuvîntarea Arhipăstorească, şi totodată în biserică s-au declarat de Ţar şi însuş domnitor a toatei Rosiei. Mîntuit fiind de prigonirea Polonilor prin sirguirea şi credinţa săteanului Ivan Susanin, ca prin un organ al Proniei, însoţit cu dragostea şi harul credincioşilor lui supuşi, tînărul Ţar au sosit de la Costroma la Moscva, şi cu mîna lui Efrem, Mitropolit de Cazan, cu pompă s-au încoronat întru Împărăţie la 1 iunie 1613. 
        [177] 
        FAMILIE DOMNITOARE A ROMANOVENILOR. 
        PERIODUL AL CINCILEA. 
        Din epoha înălţării familii Romanovenilor pe tronul Rosiei păn la Petrul I. 
        De la 1613 păn la 1682 adică 69 ani. 
        ÎMPĂRĂŢIA LUI MIHAIL TEODOROVICI. 
        De la 1613 pănă la 1645 adică 32 ani. 
        În mijlocul puternicilor fortune politiceşti, în mijlocul tulburărilor celor dinlăuntru, şi pre lîngă ameninţările duşmanilor dinafară, tînărul Mihail s-au suit pe tronul Rosiei: în provinţiile Nijegorodului şi a Cazanului se iscasă pe atuncea încă o cumplită rebelie, în Rosia despre ameazăzi se purta cu sălbătăciune Zaruţchi, iar Polonia şi Sveţia, înrăutăţindu-se pentru nenemerirea planurilor sale asupra Împărăţiei Rosiei, se găte iarăş se aducă ii foc şi sabie. Din care se arăta, cumcă în aceste grele întămplări era de lipsă a se încredinţa cîrma Guvernului nu unui tînăr de şeseprăzece ani, ce unui bărbat în deplină vîrstă, practisit şi cu minte statornică. Dar Mihail au îmfiinţat dorinţa şi nedejdile Rosiei, pentru că şi în anii fragidelor tinereţe au arătat statornicia haractirului său, pătrunderea minţii şi hotărîtoare* [178] voinţă întru întrebuinţarea puterii Monarhice ţintitoare cătră binele obştesc. 
        Răvărsînd o mulţime de îndurări şi dănuiri asupra supuşilor săi, şi mai ales asupra lui Pojarschi şi Minin, Ţarul au întors a sa luare aminte spre a întemee liniştea şi fericirea statului său. Cea întăi a sa sirguinţă au fost de a alina Rosia, şi a dizarma pe cii dinlăuntru a ei duşmani. Rebelia, iscată în provinţia Nijigorodului s-au curmat, şi împrotiva lui Zaruţchi s-au luat cele mai energhice măsuri: Ţarul încă în a sa călătorie de la Costroma la Moscva, au fost poroncit Voevozilor Odoevschi, Tufeachin şi altora, să alunge pe acest rebel. Zaruţhi, sfărmîndu-se supt Voronej, au fugit la Astrahan, iar Odoevschi şi Golovin, înterindu-l necontenit, în urmă, la un ostrov a riului Ural, l-au prins împreună cu Marina şi pe fiiul ei şi i-au adus la Moscva. Pe Marina au pus-o la închisoare, unde au şi răposat, iar fiiul ei şi Zaruţchi s-au pedepsit cu moarte. 
        Înştiinţînd pe Sveţia şi pe Polonia despre înălţarea sa pe tronul Rosiei, Ţarul au propus amîndorori acestora puteri pace cu conveţie după care ele să întoarcă Rosiei provinţiile răpite de cătră acele puteri. Dar nici Sveţia nici Polonia nu s-au unit întru această propunere, pentru care Rosia au înţăles neapărată trebuinţă a începe război cu aceste staturi. Delagardi prezicea Monarhului său mare folosuri din acest război; dar Gustav Adolf nu tîrziu s-au încredinţat de neadevăratele sale cuvinte. Novogorodenii cercînd multe aspre şi neomenite asupriri a lui Delagardi şi auzind despre alegirea lui Mihail Teodorovici pe tronul Rosiei, au făcut [179] giurămînt de credinţă acestui legiuit a lor Monarh. Oastea Sveţii, cu toate oarecare a ei sporiri, au agiuns în mare neputinţă; struncinata stare a finanţilor statului n-au îngăduit pe Gustav Adolf a trimete la Rosia o noî oaste, şi a prelungi întrînsa războiul cu noî putere şi cuviincioasă energhie. Drept aceia Craiul Sveţii au început a se îndupleca cătră pace, carea la 1617, prin mijlocirea Angliei şi a Olandei, în urmă s-au fost închiet la Stolbova, aproape de Tihvin lîngă malul de ameazăzi a riului Onasi. Deci Mihail au cuprins Novogorodul; lepădîndu-se de toate pretenţiile asupra Liflandiei, Estlandiei, şi au părăsit Sveţii Inghermanlandia şi Carelia. 
        Această pace au fost fără îndoială pentru Rosia nefolositoare întru acea, că ia i-au împiedecat comunicaţia mării Baltice cu Evropa apusană; dar după împregiurările de atuncea, acea pace, au adus Rosiei mare îndămnare, pentru că scăpănd de răsboiul cu Sveţii, Ţarul au putut mai cu sporire lucra împrotiva Polonilor. Cu scopos de a înălţa în tronul Rosiei pe fiul său Vladislav, Sighismund, întărit fiind de Sagandaşni, Ataman a Căzacilor Zaporojeni, şi cu feliurite cete de volintiri, au declarat războiu. Fiiul său Vladislav au întrat în Rosia şi au răzbătut păn la Moscva, dar sfărmat fiind de curajul şi bărbăţia Rosienilor, perzind o mare parte a oastei sale, mai ales în bătălia urmată lîngă Belo-Ozero, el s-au întors la fugă. Această împregiurare au nevoit pe Sighismund a se împăca cu Rosia. Drept acea în satul Deulni seau Sfetcova (aproape de Lavra Sfeto-Troiţca, a sf. Sirghie) s-au închiet, la anul [180] 1618 o armistare pe 14 ani şi 6 luni. În puterea acestia Rosia au lăsat Poloniei politiile Smolenscul, Cernigov, Novogrod-Severschi, Starodobul şi alte oarecare politii, aflătoare lîngă răurile Dnipru şi Desna. Aceasta era o foarte simţitoare pierzare, carea însă s-au răscumpărat prin o altă întîmplare priincioasă Rosiei, în urma căria s-au mîntuit Filaret părintele Ţarului, ci fusese osîndit în robia Polonii. Acest Arhiereu, întrînd iar în Rosia, dorită inimii sale; din toate părţile şi de toţi s-au întîmpinat cu umilinţă, dragoste şi cu lacrimi de bucurie. Ziua sosirii sale la Moscva au fost zi de sărbare naţională în toată Rosia, fiindcă în zioa aceasta, Ţarul, pătrunsă avînd inima de cea mai vie simţire şi de bucurie, au răvărsat multe haruri piste supuşii săi, el au dăruit ertare făcătorilor de rele şi slobozenie celor ce se afla la închisoare, au întors a sa îndurare asupra celor disţeraţi şi au făptuit multe alte asemene faceri de bine. Nu tărziu fiiul cel Domnitor, înduplecîndu-să la cerirea tagmei Bisericeşti, a Boerilor, a curtezanilor şi a poporului, au înălţat în 1619, pe strălucitul său părinte la rang de Patriarh al toatei Rosii. Din epoha aceasta Filaret se îmfăţoşază ca un părtaş Domnii, şi pănă la fericita încheere a vieţii sale, urmată la 1 octombrie anul 1634, el, cu a sa minte şi cu sfinţenia urmărilor sale, lucra spre fericirea Rosii. 
        Mihail iubea pacea, şi simţea că era neapărat trebuitoare Rosiei. Dar cu toate aceste nevoit au fost denou a rădica armile. Neprietenoasa plecare cătră Rosia a lui Vladislav, fiul lui Sighismund, carile, după moartea părintelui său, [181] se făcu Craiu de Polonia, au aţiţat iarăş războiul între Rosia şi între Polonii. O numeroasă oaste a Ţarului s-au mişcat la anul 1632 asupra Smolenscului, dar neunirea, iscată între comenduitorii Rosieni, au adus nenemerirea oşteneştilor sale lucrări. Dreptaceia Mihail au hotărît a se împăca cu Polonia. Pacea s-au încheet în Viazma la anul 1634, întru cele mai multe ponturi pe temeiul armistării de mainainte din 1618, în puterea acestia Vladislav s-au lepădat pe totdeauna de pretenţiile sale asupra tronului Rosiei. 
        Nu tîrziu după aceste au urmat o întîmplare, care au ţintit asupra sa luarea aminte a politicii curţii Rosiene, ca una ce au fost menitoare Rosiei de viitoarile sale izbînzi la dipărtatul Pont, adecă la marea neagră. Imperia Osmanilor, încă din epoha lui Soliman al II, s-au arătat foarte puternică, şi atît în privirea gheograficii sale stări cît şi după ura cea fanatică a Turcilor asupra Creştinilor, de primejdie şi pentru Rosia. Pre lîngă aceste domnind marea cea Neagră şi a Azovului, Turcii totdeauna pute să împiedice neguţitoria şi plutirea Rosii pe aceste mări. Pentru asemene cuvinte domolirea Imperii Turcii au fost în privire politică neapărată pentru Rosia. Unirea Cazacilor Donului cu Zaporojenii s-au îmfăţoşat atunci ca un organ de a aduce întru împlinire un asemine scopos. Drept aceia ii au năvălit asupra Staturilor Turceşti, au sfărmat număroasa oaste a Sultanului Ibraim, şi au cuprins Azovul. În asemene întîmplare nemerita chitire a politicii lui Mihail se însămnează întru aceasta, că el înterind pe aceşti sumeţi oştitori au fost în stare a păstra buna armonie cu [182] Sultanul. Măcar deşi întreprinderile Cazacilor n-au avut însămnate urmări, dar totuşi ele au arătat Rosiei putinţa de a birui pe Turci şi a-i ţine în frică. 
        În sinul păcii şi a liniştii, Mihail se îndeletnice cu urzirea binelui supuşilor săi, aflînd întru aceasta singura sa fericire. Pierzarea pămînturilor, cercată după închierea păcii cu Sfeţia şi Polonia, să sirguia a o întocmi prin aducerea în stare înflorită a provinţiilor rămase supt a sa ocîrmuire, şi prin adăogirea Staturilor sale despre răsărit. Epoha lui Ermac s-au înoit. Vînătorii Rosieni şi păscari, întăriţi prin bărbăţia Căzacilor, au răsbătut în cele mai depărtate părţi a Sibirului pănă la ţărmurile rîurilor Angara, Amura, Iana, Indighirca, şi pănă la marea de Camceatca. Atunce nu tîrziu în pustietăţile Sibirului s-au înălţat politii precum: Enisenca la 1629, Iacutscul la 1630 şi altele. Pe ţărmurile riului Tura s-au descoperit băi de fier şi aici au început a se urzi politia Turinscul la 1628, iar cea mai însămnată politie de negoţi a Siberii s-au zidit de Irbitul la 1633. Pentru îndemănarea negoţului dinafară, Mihail au închiet tractat cu Anglia, Franţia, Persia şi Turcia. Întinderea luminării în Rosia au fost asemine un obiect al îngrijirii acestui Ţar. 
        Îndeobşte ostinelile şi toate izbînzile lui Mihail Teodorovici, făptuite pentru fericirea Rosiei, pun asupra Naţii sfînta datorie de a răspectui a sa aducere aminte. El au împlinit toate acele care să pute dori în epoha aceia de la un Monarh înţălept, pacinic, nobil în a sale cugetări, şi plecat cătră folosul şi mărirea Împărăţiei* [183] sale. De a pute făptui şi a împlini încă mai multe l-au împiedecat împregiurările şi moartea cea timpurie, care la 13 iulie 1645 au răpit Rosii pe acest Monarh în al 49 ani a vieţii sale. 
        
        DOMNIA LUI ALEXIE MIHAILOVICI. 
        De la 1645 păn la 1676, adică 31 ani. 
        Ţarul Alexie Mihailovici s-au suit pe tronul Rosii în vîrstă de 16 ani; dar tronul acesta era întărit prin înţălepciunea lui Mihail, deşi Rosia se îndulcea cu pace şi bună petrecire, pentru care şi schiptrul nu se părea atît de greu ca în curgerea celorlante tulburate zile a Împărăţiei lui Mihailovici, cu toate aceste Alexie, pentru cuvîntul tinereţilor sale, au simţit nevoe, ca şi părintele său, de a ave un sfătuitoriu şi povăţuitor în măestria Domnirii. Crescut fiind de Boris Ivanovici Morozov, el hrănea cătră acest Boer o duioasă dragoste, şi însufleţit fiind cu simţiri de mulţămire, l-au cinstit cu nemărginita sa cătră dînsul credinţă. Dar din nenorocire, Morozov nici la prinţipii nici la haractir nu se asămăna cu îmbunătăţitul Patriarh Filaret, carile au fost adivăratul Înger-scutitor Ţarului şi Împeriei în epoha cea mai primejdioasă. Acest Boer, cu toate a sale strălucite însuşiri a minţii, s-au fost cuprins de o nemăsurată ambiţie, zavistuire şi iubire de argint. Toţi îl urea, Boerii pentru cuvîntul mîndrii sale şi a nemărginitei de sine împuterniciri*, [184] iar cetăţenii şi poporul pentru a sa nedreptate şi mare plecare prin asemine mijloc de a se înavuţi. Dar Morozov, răzămîndu-se pe dragostea Ţarului, nu se temea de nimine, dispreţuie pe toţi, şi atunci cînd zavistuirea şi răsplătirea în taină urzea chipuri spre a aduce peire acestui preputernic Boeriu, el, spre spaima şi a tuturor părere de rău, au păşit încă la acel mai înalt grad al puterii şi al cinstei, înduplecînd pe Ţarul de a se însoţi cu Maria, fiica Nobilului Ilie Miloslavschi, cînd Morozov s-au căsătorit cu sora tinerei Ţarevine, şi prin acest chip, cu nume de cumnat Ţarului, s-au făcut cel mai aproape de tron.
        Îndată după aceste Miloslavschi, numai chear din nobil s-au înălţat la grad de Boeriu mare, iar familii sale, ce au fost pănă atunce puţin cunoscută, s-au încredinţat cele mai însămnate dregătorii a statului. Aceşti noi favoriţi de soarte, şi mai ales Ocolnicul (mărgineanul), Pleştiev şi Trahaniotov, întemeindu-să pe puternica apărare a lui Morozov, cu asprime au început a asupri, a struncina pe cii bogaţi, a îngreue poporul cu grele dajdii şi dări, puse pe sare pe pîne şi pe alte trebuincioase vieţuirii. Poporul murmura; dar tînguirile sale nu agiungea păn la înduratul şi dreptul Alexie, pentru că Morozov, cu alui partizani, necontenit îl încungiura, şi ca un des nour ascundea pe Ţarul de supuşii săi. În urmă, la 23 iunie 1648, poporul încungiurînd pe Ţarul în piaţă, cu supunere au arătat lui a sale tînguiri asupra lui Pleştiev, rugîndu-se să li se facă dreptate. Ţarul cu îndurare au giuruit plinirea cerirei, încît poporul binecuvîntînd pe Monarhul*, [185] s-au liniştit, dar apoi nengrijirea a însuşi Boerilor au întărtat poporul cătră rebelie, unii au început a defăima pe cetăţeni cu rebelă îndrăzneală, au început a-i ameninţa, încă a-i şi bate, încît deodată în Moscva au izbuhnit tulburare. Poporul cu urgie s-au aruncat asupra dregătorilor statului, au răzbătut în pălatul Cremlin, şi cu sălbatică strigare, au cerut capitile Pleştievului, Trohaniotului, Morozovului şi altor Boeri, şi după ce au prădat casa lui Morozov, cetile rebelilor s-au împrăştiet pin casile Boerilor celor mai însămnaţi, le-au dispoet şi au ucis pe Cistov; secretar sfatului înalt. Întunericul nopţii au curmat rebelia, dar demineaţă cu noî putere denou s-au aprins. Deci, spre încetarea unei asemine ticăloşii, Ţarul, hotărînd să jărtvească pe Trahaniotul şi Pleştievul, i-au osîndit spre moarte, pe acel întăi l-au pedepsit, iar poporul îmfocat au ucis pe celalalt şi l-au rupt în bucăţi. Miloslavschi şi Morozov au scăpat de peire chear numai prin mijlocirea Ţarului şi fiind aproape din a sa familie (pentru că poporul, păn şi în focul rebelii, se arăta cu respect cătră familia Domnitoare). În urmă fortuna rebelii s-au alinat, dar Iho (sunetul) despre acele tămplate a răsunat pe la Pscova şi Novogorod. În puterea tractatului închiet cu Sveţia, trebuia să se sloboadă din provinţia Pscovului, în această Crăie, oareşcare somă de pîne. Acii, cărora li s-au fost încredinţat împlinirea unui asemine lucru, spre rău au întrebuinţat poronca Monarhului, ii au început a răpi dela lăcuitori toată pînea, şi cu aceasta i-au întărtat spre tulburare, în a cărie izbucnire Pscovitenii* [186] au ucis pe Boerul Ţarului, şi prădînd casile multor dregători, au hotărît a se dispărţi de Rosia şi a se uni cu Polonia. Dar prin înţăleptile puneri la cale a Ţarului, prin lucrarea Boerilor săi, şi cu pedeapsa acelor mai vinovaţi, rebelia s-au potolit. Tot pe atunce flacăra rebelii s-au aţiţat şi la Novogorod. Aice un neguţitoriu, anume Volct au înarmat poporul asupra neguţitorilor streini, împutîndu-li că ar fi organe, îndămănători relilor căştiguri a lui Morozov, şi duşmani Patriei. Din aceste poporul s-au îmvăluit şi năvălind  asupra casilor acelor streini le-au prădat. Unii din dregătorii statului tremura de spaimă, iar alţii s-au mîntuit cu fuga. În aceste minute de ticăloşii, Mitropolitul Novogorodului, strălucitul Nicon, au arătat după datoria epanghelmii sale  mare neîmfricoşare, el au stătut înaintea rebelilor şi au început a-i sfătui, dar poporul, îmfocat fiind n-au ascultat rostirea unui Păstor, s-au repezit asupra Mitropolitului, au început a-l lovi şi puţin de nu l-au ucis. A doua zi Nicon s-au arătat iarăş în piaţă în mijlocul adunării poporului, au făcut un cuvînt cătră mulţime încăt zicerile sale cele pătrunzitoare au liniştit pe rebelii, atunci ii au căzut la picioarile Arhiereului rugîndu-l a li se dărui ertare. Nicon, multora dintrînşii au mijlocit această ertare de la Monarhul; numai neguţitoriul Volc, şi acii de căpitenie ai săi Companioni; s-au pedepsit cu moarte. Revolta s-au alinat, şi Ţarul cunoscător, au afierosit bunele sale plecări asupra Arhiereului de Novogorod. 
        În curgerea acestor întîmplări s-au lăţit auzul, despre un nou Samosvanţu, carile era al noule*, [187] acesta au fost un oarecare om dela Ucraina, carile în Polonia se nume că ar fi Dimitrie, fiiul Samozvanţului Tuşinean, în urma multor sale călătorii pe la feliuri de staturi, Duca de Holstain l-au dat Rosiei, după care la Moscva s-au pedepsit. 
        Cu toate aceste sîlnice revoluţii dinlăuntru, Ţarul nu contenea de a întoarce a sa luare aminte pentru întemeirea fericirii Rosiei, cu scopos de a-i dănui legiuiri ce este a cea de căpitenie şi adivărată facere de bine, el au adunat întru aceasta pe cii mai însămnaţi Boeri, bisericaşi şi pe acii aleşi de pin politii, carii, supt prezidenţia Cneazului Odoevschi, au cercetat legiuirile de mai nainte, au îndreptat multe dintr-însile, au prefăcut pe acele ce s-au arătat netrebnice şi au aşezat alte de nou, într-un cuvînt, la anul 1649 s-au îmfiinţat în Rosia o nou sistemă de legi deplin cunoscute supt numire de Aşezămîntul Ţarului Alexie Mihailovici.
        După aceasta s-au discoperit Ţarului şi armelor sale o cale cătră cea mai strălucită mărire. Protecţia, pre carea Polonia au arătat sus însămnatului Samozvanţu, au fost sămn viderat relilor scoposuri a Poloniei asupra Rosiei, asemene împregiurare minea oştiri între aceste doî staturi, pe care încă întîmplările urmate în Mico- Rosia le-au mai pripit. Mico-Rosia, parte îmbielşugat împărtăşită cu toate darurile fireşti, care ţară au fost teatrul marelor făptuiri a vechilor Prinţipi Rosieni; leagănul Relighii Creştine, de unde s-au luminat Rosia, patria îmvăţăturilor, a măestriilor şi a luminării naţionale, alcătue odinioare parte Imperii Rosiei, dar [188] după feliuri de nenorocite întîmplări s-au dispărţit de dînsa, şi lăcuitorii s-au asemănat cu nişte fii răpiţi din braţile maicii lor – Rosiei. Fiind cii mai răvnitori urmaşi Relighii Greco-Rosiene şi iubind a lor Patrie, Mico-Rosienii cu energhie îmfocată se bătea pentru a lor Relighie şi slobozenie, precum movilile cele înalte, ce se văd şi acum pin multe locuri a Mico-Rosiei, în care putrezesc oasile Tătarilor şi a Lehilor, mărturisesc despre a lor bărbăţie. În această epohă Mico-Rosia se afla supt înriurirea Polonii şi cu ia legată în aleanţie. Înţălepciunea cerea ca Guvernul Polonii să întrebuinţeze toate mijloacile spre a păstra a sa înriurire în aceste părţi însămnătoare pentru multe cuvinte. Dar Guvernul Polon, din acel timp, urmînd mai mult însuflărilor fantacismului, decăt bunelor sfătuiri, şi unei drepte politice, au început a asupri pe Mico-Rosieni, lipsindu-i de multe politiceşti drepturi, dănuite lor de cătră cii de mai nainte Crai a Polonii, i-au nevoit a primi Ritul seau legea Relighiei catolice, supuind morţii pe acii ce nu se unea întru aceasta. Atunce duhul răsplătirii s-au dişteptat între lăcuitorii Mico-Rosienii, şi ura cea cumplită asupra Polonilor s-au născut. Din aceste au urmat dizbinare şi cruntă luptă a Cazacilor Mico-Rosieni cu Poloni. Cazacii, supt comanda hatmanului Bogdan Hmelniţchi pretutindene sfărma pe Polonii, şi în urmă au hotărît a li aduce o lovitură încă mai însămnătoare. Hmelniţchi, aprinzînd inimile bravilor compatrioţi, cu istorisirea  de  a lor fapte iroice, le-au  adus aminte că ii sînt fii Rosiei,  le-au propus cea mai denainte a lor fericire şi bună petrecire, cu care odinioare se îndulcea supt Guvernul Cneazilor Rosieni*, [189] şi cu aceasta i-au înduplecat a se da Ţarului Rosiei în a lui vecinică supunere. 
        Politica, mărirea şi folosurile statului trebuia se îndemne pe Ţarul a lua pe Mico-Rosia supt a sa scutire, dar, după a sa iubire de pace, ferindu-se încă de război cu Polonia, el s-au arătat numai mijlocitoriu pentru Cazacii Mico-Rosieni, şi au cerut de la Guvernul Polonii, a li se întări politiceştile lor drituri şi a nu se atinge de relighia lor. Dar fiindcă Cazimir, Craiul Polonii şi Boerii lui, au lepădat o asemine propunere, apoi Ţarul, înduplecîndu-se la cerirea Cazacilor i-au primit supt a sa putere. Drept aceia Cazacii cu entuziasm au giurat a-i fi credincioşi, şi în puterea Aşezămîntului închiet la 6 ghenarie 1634 în Periaslav, din Gubernia Chiovului, Mico-Rosia s-au declarat pe totdeauna împreunată cătră Rosia. Pilda Cazacilor Mico-Rosieni au lucrat şi asupra lăcuitorilor provinţii Chiovului. Încît legăturile de familie şi de Relighie asemenată i-au îndemnat a se supune Ţarului Rosiei. 
        Drept aceia, războiul cu Polonia s-au arătat fără scăpare şi în grabă s-au şi început. Numeroasă oaste Rosiană, supt comanda însuşi Ţarului, s-au pornit cătră Smolensc, şi această politie nevoită au fost a se supune. Vitevscul, Moghilev, Polocţul şi alte politii asemine s-au supus Ţarului. Totodată Hmelniţchi pretutindene îmvingea pe Poloni. Dar această strălucită sporire a armilor Rosiene, au întîmpinat o piedică în ticăloşiile cele noî ce au cuprins pe Rosia. În Moscva şi pin alte politii s-au iscat Epedemia ciumii. După trecirea acestor nenorociri, Ţarul iarăş au întors [190] armile sale asupra Polonii, au supus provinţia Saversca, au întrat în Litva, şi au cuprins Vilna ce este cea de căpitenie a ei politie, şi însuşi Varsavia, aflîndu-se în primejdie, Cazimir îmfricoşat au fugit la Silezia. 
        Folosindu-se de această stare a Polonii, Craiul Sveţii Carl X Gustav, asemine au năvălit asupra ei cu arme, avînd scopos de a adăugi marea Baltică cătră a sa Domnie. Această noî lovitură, adusă asupra Polonii, pute să fie Ţarului favorisitoare, dar fiindcă Craiul Sveţii au început războiul fără a se corespondarisi mai înainte cu dînsul întru aceasta, şi mai ales fiind şi împrotiva politicei sale, pentru că şi Alexie Mihailovici ţinte viderile sale asupra pămînturilor aflătoare pe marea Baltică, dorind după înţălepciune, ca Sveţii să nu se întărească cu noî căştiguri de pămînt; apoi o asemine împregiurare l-au îndemnat a rădica armile sale şi asupra Sveţilor. Drept aceia oştile Rosiene au întrat în Inghermanladia, Corelia şi Livonia. Ninienşanţul, Narva, Derptul şi alte politii şi cetăţi li s-au supus, dar sporiul armelor sale, s-au îmfrînt supt Riga. Pentru că din pricina prodosirii unor din streini, Rosienii n-au putut să cuprindă această politie, şi cu mare perzare de oamini şi de amuniţii oştineşti nevoiţi au fost a se trage îndărăpt. Această împregiurare şi dorinţa de a putea îndrepta, cu toată vărtutea, armile sale asupra Polonii, au îndemnat pe Ţarul să se împace cu Sveţia, aşadar pacea s-au închiet la anul 1661, în satul Cardisi (pe marginea Estlandiei şi Finlandiei) în cele mai multe ponturi pe temeiul păcii ce s-au fost închiet la Stolbovsca.
        [191] Războiul cu Polonia s-au purtat cu mare sporire pentru Rosia. În urmă feliuri de împregiurări au îndemnat atît pe Ţarul cît şi pe Guvernul Polon a se îngrije despre împăcăciune, acele împregiurări au fost următoarele. Întăi: împuţinarea finanţului statului şi lipsa cea mare de bani au nevoit pe Ţarul ca în loc de monetă de argint numită: Copeica, care păn în epoha aceia avea curs în Împărăţie, să sloboadă alte Copeice de aramă cu însuşirea preţului monetei cei de mai înainte de argint. Poporul nu murmura nici cărtea despre această înoire, încît toate rămasără cu preţul de mai înainte. Dar dorinţa de căştig a unora din Boeri, carii folosindu-se cu aceasta, aduna monetă de argint lăsînd în curs numai acea de aramă, şi urma acestei, care au fost suirea la preţ a tuturor mînufăpturilor şi acelor a industriei, au întărătat neîmpăcarea în popor, care în urmă s-au prefăcut în rebelie ameninţind pe Rosia cu mare primejdie. Singura Singura numai înţălipciunea Ţarului, pedeapsa   acelor mai de căpitenie rebeli, şi desfiinţarea mincinoasei monete, ce în mare număr se afla în curs, au curmat această ticăloşie, Al doilea cuvînt de împăcare au fost aceasta: Căzacii Mico-Rosieni, asemine nemulţămiţi fiind despre cursul monetei de aramă, şi orbiţi de nedejdea unei neatîrnări naţionale, au început a se tulbura şi s-au gătit a se trage de supt puterea Rosiei, iar cuvîntul al triilea era: că Sultanul Turcesc Moamet al IV au făcut cunoscută a sa plecare de a lua supt a sa protecţie atît Mico-Rosia cît şi toate pămînturile întinse păn la Nistrul. Pentru asemine cuvinte şi Polonia aflîndu-se în mare primejdie, Craiul Polonii au propus Rosiei pace, carea, la satul [192] Andrusova, aproape de Smolensc, s-au închiet la 1667 pe termin de 13 ani. În puterea acestui tractat, Rosia au păstrat domnia asupra Mico-Rosiei, şi asupra provinţiilor Seversca, Chievul şi Smolenscul. 
        În curgirea acestor lucrări au urmat înlăuntrul Rosiei, o vrednică de aducere aminte întîmplare, adecă discăunarea lui Nicon din vrednicia de Patriarh, noi vom istorisi acum vro cîteva cuvinte despre acest vrednic de aducere aminte bărbat şi despre a lui soartă. 
        Patriarhul Nicon s-au născut la 1613 în satul Veleminov, aproape de Nijni-Novogorod şi se numea Nichita. Părinţii lui au fost săraci şi de stare de gios, crescut fiind în mănăstire, el au simţit plecare şi dorinţă cătră viaţa călugărească, dar, supuindu-să cererii şi voii părinţilor sei, el s-au călugărit şi au fost hirotonisit de Preot. Lipsit apoi fiind de toţi copiii lui, carii era trii la număr, el au luat moartea lor drept semn voinţii lui Dumnezeu, ce l-au menit la o viaţă călugărească. Drept acia, înduplicînd pe soţia sa, să se dispărţască de dînsul, el s-au dipărtat spre ţărmurile mării Albe la schitul Anzerschii, unde au întrat în rînduiala călugărească şi s-au numit Nicon. De acolo s-au mutat la Onega în mănăstirea Coje-ocerschii, şi s-au rînduit Egumen acestia. Apoi pentru interesurile mănăstirii sale aflîndu-să la Moscva, el au ţintit asupra sa, luarea aminte a Ţarului Alexie, a căruia suflet se pleca cătră toate cele mari şi înalte obiecturi, şi carile totdeauna, cu dreaptă cumpănire, preţue meritul minţii şi a faptelor celor îmbunătăţite supt orice deformă aceste s-ar fi fost îmfăţoşat. Din poronca Ţarului, Nicon s-au [193] hirotonisit la vrednicie de Arhimandrit mănăstirii Novospasca de la Moscva, şi fără întîrziere s-au fost înaintat la rang de Mitropolit Novogorodului. Marinimia, a sa îndrăzneală şi statornicia cu care au astîmpărat şi au adus pe rebelii Novogorodului la cunoştinţa datoriilor, i-au căştigat bunăvoinţa a Ţarului cunoscătoriu. Încît la anul 1634, Nicon s-au înaintat la vrednicie de Patriarh a toatei Rosii, Şi de atunci el s-au arătat nu numai căpitenia Bisericii Rosiene, ce încă şi om de stat, fiindcă Ţarul, cinstindu-l cu încredirea sa şi prieteşugul său, îi încredinţă lui cele mai însămnate interesuri a statului. Stînd pre lîngă treptele tronului, Nicon s-au arătat cel mai cu sirguinţă împlinitor voinţii Monarhice. Călcătorii de legi se temea de dînsul, nevinovăţia găsea întrînsul un apărător; săracii pe al lor părinte şi făcător de bine. La anul 1656, Nicon au chemat un Sinod seau Adunare a tagmii Bisericeşti, după a căruia hotărire s-au făcut cea deplină îndreptare Sfintelor Scripturi şi multor alte cărţi Bisericeşti. Cu un cuvînt, darurile fireşti cele însămnate ale Patriarhului, a lui ritorie, înţălepciune, rîvnă îmvăpăiată cătră Relighia creştinească, dragostea adevărului şi neclintita afierosire cătră folosul şi mărirea Patriei, i-au căştigat cel mai curat prieteşug şi a Ţarului deplină încredere. Monarhul şi Patriarhul au fost totdeauna nedispărţiţi, şi deacă se şi dispărţe trupeşte, dar sufleteşte nici odată, într-atît încît unirea lor se părea cumcă va rămîne pe totdeauna trainică şi neclintită, dar cu toate aceste ia s-au vătămat. Cu căt Monarhul* [194] să arăta întru adivăr mare, cinstind cu al său prieteşug şi cu nemărginita încredere pe acel mai vrednic din supuşii sei; cu atît mai vinovat să arăta acest supus înaintea giudicăţii Istoriei şi a omenirii, îndrăznind a întrebuinţa spre rău prieteşugul şi încrederea Monarhului său. Nicon au început a se împrotivi ucazurilor, ce Ţarul slobozea fără a se sfătui mai înainte cu dînsul; dizcuviinţa poruncile ce i se adresue; se împrotivea mănăstireştilor puneri la cale, în a cărora urmare oarecare patriarhice drepturi s-au fost alăturat cătră ale statului, rînduindu-să, ca dregătorii mireni să cerceteze şi să hotărască pricinile de giudecată a Şefilor de mănăstiri, a Arhiereilor şi a însuşi Patriarhului. Ţarul se sirguia a se pute împăca cu întărtatul Patriarh; dar acesta se îndărăpnicea întru a sa mînie, şi în urmă cu de la sine voinţă, părăsind turma sa, s-au depărtat la mănăstirea Voscresensca. Atunce Ţarul nevoit au fost a supune giudecăţii pe acest al său prieten favorit. Drept aceia, s-au rînduit un Conciliu seau sobor la care au fost chemaţi şi Patriarhii Alexandriei şi Antiohiei, după a cărora hotărîre, Nicon, îmvinovăţindu-se de împrotivire cătră voinţa Ţarului, s-au scos din vrednicie de Patriarh, şi îmbrăcîndu-se în rasă de călugăr ordinar seau de rînd, s-au depărtat la mănăstirea Terapont. Ţarul Teodor Alexievici, după suirea sa în tron i-au poroncit să se întoarne la mănăstirea Voscresensca, dar Nicon n-au mai văzut pe această iubită şi de dînsul zidită mănăstire, căci în călătoria sa au şi răposat la Iaroslav la 1681 în al 68 ani al vieţii sale. Trupul său, după dizlegarea Patriarhului de [195] la Costantinopoli, s-au îngropat în mănăstirea Voscresensca, cu cinste cuvenită unui Patriarh mort. 
        După aceasta s-au adus Ţarului alte noî îngrijiri despre stat. El s-au văzut nevoit să întoarcă toată a sa energie şi toate puterile sale spre sfărmarea duşmanului dinlăuntru, carile era mai primejdios şi mai înrăutăţit. Acesta au fost Razin cunoscutul rebel şi hoţ, carile s-au rădicat pe malurile riului Don. El au făcut cele mai mari răutăţi, ucideri şi stirpiri; cînd pe de altă parte, cu ameninţări şi înşălăciune au întărtat spre rebelie pe mulţi Cazaci Doneni şi Mico-Rosieni; adunînd ca la 200,000 rebeli şi hoţi; el cu moartea cea mai muncitoare au ucis pe Prozorovschi Voevodul Astrahanului, şi pe a sa familie, asemine pe mulţi Boeri şi Mazili proprietari au prădat şi au împustiet Astrahanul, Ţariţănul, Simbirscul, Saratov şi alte politii. Însaş Moscva se afla în mare primejdie; dar spre al ei şi al toatei Rosiei noroc, acest înrăutăţit s-au prins şi s-au pedepsit, urmele acestei vătămătoare întîmplări, au fost şi aceia că negoţul cu Persia, ce era pentru toată Rosia izvor îmbielşugat de înavuţire, s-au curmat, şi scoposul cel bun al Ţarului de a se face o flotă pe marea Caspică, s-au înnimicit. Cunoscut este, că după poftirea Ţarului au venit din Olanda la Rosia o flotă supt comanda capitanului Butler, şi vro cîţva meşteri de durat vase. Acestia au durat pe riul Oca, în satul Dedilova, un vas numit Vulturul, şi căteva alte vase mai mici, care flotilă s-au slobozit pe apele Volghii şi s-au adus la Astrahan, unde însă de Razin s-au ars. 
        [196] Mare norocire au fost pentru Rosia, că în curgerea acestor împregiurări, puterile streine păzea pace cu dînsa. Clironomul lui Cazanov, Mihail Visnobeţchi, au întărit pacea de la Andrusov, iar Cazacii Mico-Rosieni de al doilea au giurat Ţarului credinţă. Ba încă şi hanul de Crîm, părăsind planurile sale asupra Mico-Rosiei, au închiet tractat de pace cu Rosia. Pre lîngă aceste mărirea lui Alexie Mihailovici, şi puterea împărăţiei sale au sporit prin o nouî căştigare: Aiuca hanul Calmucilor, au urmat pildei Ţarului de Imeretia, Alexandru, carile la anul 1649, cunoscînd asupra sa puterea Ţarului Rosiei, la 1673 cu toate cetile sale s-au supus protecţii Rosiene. Adausul Imeretiei şi a pămînturilor Calmucilor, au fost cu atăta mai însămnător, că ţările aceste n-au fost răscumpărate cu preţul sîngelui, şi putea să discopere Rosiei drumul negoţului cu ţările dipărtate de la răsărit, încă şi cu India. Cu asemine plan Ţarul au trimes la anul 1675 soli cătră Anvergzebu domnitoriul Mongolii; iar pentru întinderea negoţului cu Hina, s-au întemeet politiile: Nercinscul  la 1653, Ircutscul  la 1669, s-au făcut feliuri de colonizaţii (slobozii) şi aşezări la Daurul, şi din epoha aceia Rosienii au început a vizita Pechinul capitalia Hinii. După aceasta Cazacii nu continea a răzbate în cele mai dipărtate părţi a Sibirului de la răsărit. Semen Deşnev, îndemnat fiind de slavă şi de nădejdea căştigării, s-au pornit în anul 1648 a pluti pe mare, de la Colăma pe marea înghieţată, pănă la gura riului Anadiru, şi cu acest feliu, el cel întăi din călătorii pe marea, au [197] trecut Golful ce dispărţeşte Asia de America. Ţarul s-au sirguit să întindă neguţitoria Rosiei cu Evropa apusană. Ştiinţa cea adevărată şi nemerită, ce a el întru acest obiect, se înţelege din toate poroncile şi Aşezămînturile sale. Neguţitorii Englezi, carii din timpuri îmvechite, se folosea pin piaţile de negoţ a Rosiei cu multe alese privileghii, Ţarul i-au asemănat cu Olandezii şi cu alte naţii. Direcţia interesurilor, atingătoare de neguţitorie, s-au încredinţat unui înadins Tribunal, alcătuit de neguţitori carii în acest interes trebuia să se povăţuiască după Aşezămîntul carile la anul 1667 s-au slobozit, despre neguţitorie şi despre tarifa vămii. Asemine şi Sistima monedei s-adusese în deplinătate: la Moscva s-au fost aşezat la anul 1663 palatul Monedii, în care începuse a se tăe rublile de argint şi giumătăţi de ruble. Pentru însufleţirea cii dinlăuntru industrii naţionale, s-au fost făcut în Moscva fabrice de postav, asemine de bumbac şi de mătasă. Ţarul au adus în deplinătate organizaţia militară, numai puţin şi veniturile statului le-au orînduit poroncind a se aduna nu de pe pămînturi, precum aceasta păn în epoha aceia urma, ce de pe la case. Dar cel mai mare obiect al îngrijirii sale au fost de a aduce în Rosia luminarea şi dreptatea giudicăţilor. Cu asemine bune scoposuri el au întemeet la Moscva Academie Zanconospasca; au chemat în Rosia mulţime de bărbaţi îmvăţaţi, arhitectori şi zugravi, fabricanţi şi feliuiţi meşteri. Au dat condica legilor şi carte supt numire Cormciaia Cniga, care s-au fost urzit şi deplinit cu ostenelile Patriarhului Nicon şi altor Bisericaşi. Acest Monarh fără [198] îndoială, ar fi făcut multe încă folositoare pentru supuşii lui, dacă moartea cea timpurie, urmată în 29 ghinarie 1676, nu  l-ar fi răpit Rosiei. A sa domnire se poate numi lucoare, minitoare strălucitelor şi luminatelor zile a lui Petru. 
        
        DOMNIA LUI TEODOR III ALEXIEVICI 
        de la 1676, păn la 1682 adică 6 ani. 
        Ţarul Alexie Mihailovici au lăsat trei fii: Teodor, Ioan (născuţi din cea întăi soţie Maria Miloslavsca) şi Petru, ce s-au născut din a doua lui soţie Natalia Chirolovna Narişchin. Prin diata sa Ţarul au declarat clironom a tronului pe Teodor, carile era în vîrstă de 19 ani. Moscva şi toată Rosia fără întărziere au făcut giurămînt de credinţă tînărului Monarh, carile au moştenit Tronul şi faptile cele îmbunătăţite a părintelui său. 
        Cu toată iubirea lui de pace, Teodor Alexievici s-au văzut nevoit a rădica armile. Căzacii Zaporojeni au hotărît a se supune lui, şi din aceasta s-au iscat războiul cu Turcia; Acesta au urmat cu dorită sporire, şi s-au sfărşit cu o armistare, încheetă pe 20 de ani. Rosia au căştigat pămînturile aflătoare pe Riul Nipru păn la ostroavile Zaporojene. În epoha aceasta Ţarul au încheet legătură de aleanţie cu Sveţia şi Polonia, şi în puterea acestei noî alcătuiri cu Polonia. Pacea de la Andrusova au prelungit-o păn la anul 1693. 
        [199] Siguripsindu-se întru acest feliu de duşmanii cii pe dinafară, Ţarul au întors a sa luare aminte la starea cea dinlăuntru a împărăţiei sale. Obiectul ostinelilor lui şi a îngrijirii sale au fost: organizaţia dreptelor giudecăţi, a poliţiei, uşurarea sarcinilor poporului, mărginirea luxului, însufleţirea industriei naţionale, întinderea negoţului, a măestriilor şi a luminării. Întru această de pe urmă socotinţă, el au aşezat în Moscva Academia Slavono-Greco-Latină. Dar cea mai însămnată a sa făptuire şi monumentul cel mai mărit al Domnii sale este desfiinţarea în Rosia a certei ce urma despre întăimea naşterii şi a rangului numite: Misnicestvo. Acest rău înrădăcinat de multe vecuri se cuprinde întru aceasta, că cel mai însămnat de familie, deşi mai mic la ani şi la rang, socote de ruşine, ba încă de defăimare, de a se afla supt direcţia celui mai mic de neam, măcar de ar fi fost mai mare în vîrstă, în slujba dregătoriei şi în titlu. Dintru aceasta urma îmvăluiri în toate interesurile; Boerii adeseori se sfăde şi întra în giudicăţi, iar suptrînduiţii arăta neertată nesupunere cătră Şefii lor. Ioan al patrăle au fost înfrănat oarece răul acesta, dar lauda a disfiinţării răului s-au păstrat pentru Teodor Alexievici. El au oprit în trebile dregătoriei a nu se întemee pe numire şi faptele strămoşilor; şi au pus la cale: ca acii ce slujesc Ţarului şi împărăţiei să poarte numirea şi semne nu pe temeiul familii, dar după însuşiri şi slujbe; şi în urmă au poroncit a se arde toate condicile militare, numite Razreadne, pe care se întemee acea Misnicestvo, şi în locul acelora au aşezat condicile de spiţa neamurilor Nobile. 
        Neputinţa sănătăţii a lui Teodor Alexievici [200] i-au adus o moarte timpurie. Acest Ţar au răposat în 27 April 1682 la anul 26 al vieţii sale. Nearătînd cu hotărîre a sa depe urmă voinţă: despre persoana carile ave să fie clironomă tronului, el au lăsat Rosia în a ei neconoscută soartă, dar Pronia i-au gătat cea mai strălucită mărire.
        
        STAREA DINLĂUNTRU A ÎMPĂRĂŢIEI ROSIEI DELA IOAN AL III PĂNLA EPOHA LUI PETRU I 
        Supunerea Cazanului, Astrahanului şi a unei mari părţi a Sibirului, împreunarea Mico-Rosiei şi a provinţiilor Chievului şi Severschii, au mărit gheograficeasca întindere a Rosiei. Mărginile sale în epoha aceia era: spre a meazănoapte Ocheanul nordic  (cel despre meazănopte), şi o parte a mării cei îngheţate; spre răsărit pămînturile cele nemărginite a Sibirului răsăritean; spre ameazăzi staturile Hinii seau a Chitaiului, pămînturile Chirghizenilor, a Nagaiţilor, Ordele Crîmului şi Imperia Turcii, iar la apus şi în părţile între apus şi meazănoapte, Rosia deseori schimba mărginile sale; încă din epoha Ţarului Mihail Teodorovici riul Nipru o dispărţea de Polonia şi de Litva, iar de cătră Sveţia să megeeşe cu Inghermanlandia şi Carelia. Pentru care Rosia, cu pămînturile Sibirului cuprinde în sine păn la 260,000 mile Gheografice cvadrate. 
        Această Imperie despre meazănoapte şi despre răsărit s-au siguripsit de însaş firea, cu Marea înghieţată*, [201] cu nemărginitele deşerturi, şi cu desele codruri a Sibirului. Spre ameazăzi neunirea naţiilor îmvecinate şi pacinica politică a Chitaiului era Rosii de pază; încăt numai Turcii şi Tătarii i-au fost încă de primejdie. Spre apus vecinii duşmani a Rosiei au fost: Polonia şi Litva; între apus şi meazănoapte ia se siguripse de căderea Ordinului de Livonia, iar dizbinările şi neunirea, ce urma în Sveţia, Norveghia şi Dania, pentru disfiinţarea tractatului de Calmar şi mărginirea puterii Monarhice în Guvernul  acestor staturi, au fost iarăş Rosiei favorisitoare. Dar necontenita Svezilor ţintire în care, în urmă, li s-au şi nimerit, de a dipărta pe Rosia de la marea Baltică, adeseori au fost pricină de dizbinări cu Sveţia. Din epoha lui Ioan III au început diplomatice tractaturi a curţii de Moscva cu toate cele mai însămnate Evropiene şi Asiatice puteri. 
        Deplina stărpire a sistemii Apanajurilor, adecă a partnicilor Domnii, şi aşezarea Monarhiei au curmat în Rosia toate dizbinările, tulburările şi neorînduelile dinlăuntru, şi au pus statornic temei pentru puterea şi mărirea Imperiei. Poporul, spre liniştirea toatei Ţări, şi pentru mai bună a sa fericire, s-au lipsit de împărtăşirea ce avea asupra interesurilor publice. Atunci toată înalta putere legedătătoare şi giudicătorească, ca într-un chentru, s-au întrunit în covărşitoare persoană a Monarhilor, carii, din epoha lui Ioan III, nici în legi nici în urmările lor nu atîrna de nimine, ce prin mijlocirea Boerilor, carii alcătuia Duma, adică sfatul Ţarilor, lucra cu de sine împuternicire nemărginită. Ducii de Moscva, carii păn în epoha aceia purta titlu de Mare* [202] Cneaz, au început a se numi Gosudari mare Cneji a toatei Rosiei, asemene a şi tuturor Rosiilor însuş Domnitori, iar din epoha lui Ioan IV se nume Ţari, mare Cneji şi Domnitori a toatei Rosiei. Titlul lor cel deplin, ce se întrebuinţa (precum şi acum) în acturile publice şi în tractaturile cu puterile streine, şi îndeobşte în cele mai însămnate acturi a statului, cuprinde în sine numirea a feliuri de împărăţii şi pămînturi ce alcătue o singură întreagă Monarhie Rosiană. 
        În epoha partnicii sisteme, Prinţipii cii partnici avea stemile lor, între care, în curgirea timpurilor, şi după căderea sistemei acestor Domnii partnice, stema cea mai însămnată au fost a Ducăi de Moscva, adică: Un călăreţ pe cal carile străpunge cu lancea un bălaur, iar din epoha lui Ioan III, pentru cuvîntul însoţirii sale cu Sofia, Prinţesă împărătească a Grecii, stema a toatei Rosiei au fost luată de la împărăţia Grecească, adică: într-un cîmp aurit, un vultur negru cu doî capite, cu aripile în gios lăsate şi încununat cu doî coroane. Ţarul Alexie Mihailovici au poroncit a se lua drept stema Rosii pe acel vultur cu doî capite; dar cu aripile întinse, şi încununat cu trii coroane îmfăţoşind în pieptul lui pe sfîntul Gheorghie carile străpunge pe bălaurul cu lancea. 
        Curtea Monarhilor Rosieni se alcătuia din persoanile cele mai însămnate, şi vechi familii, carile se numea Dvoreţchie adică curtezani. Dregătorii cii mai înălţaţi ai curţii, se asămăna după numirea acelor de acum, cu Ober-Ofmaisteri, şi Ober-Ofmarşali*. [203] Caznaceii (Visternicii), dela carii atîrna veniturile şi cheltuelile curţii, Postelnicii (Camaraşii), Craicei (Cupari), Comisii, acestia s-asemăna după numirile lor de astiz cu Ober-Camerheri şi Oderă-Şenchi, Oberstalmaisteri şi Ober-Eghermaisteri şi altele. Afară de acestia să afla pe lîngă curte şi alţi mulţi dregători îndeobşte numiţi Curtezani şi carii împlinea feliuri de îndatoriri. Monarhii Rosieni, din acea epohă iubea pompa cea măreaţă; prime pe solii streini şezînd pe tron, cungiuraţi de Boeri şi avînd haine acoperite cu aur şi cu pietre preţuoase, aproape de tron sta Rindi (armaşi), ce era tineri frumoşi la faţă şi purtători de arme, aleşi din cele mai însămnate familii, îmbrăcaţi în strae de atlas albu, înarmaţi cu săcure de argint, cu lungi mănunchiuri. Ţarilor li plăcea a face ospăţuri cu pompă strălucită, care se prelungea uneori foarte mult, în cursul acestor ospăţuri streinii se mira de mulţimea vaselor de aur şi de argint, de feliurimea bucatelor, şi mai cu osăbire acelor de peşte. Monarhul, chear ca un Zeu pămintesc nevăzut, rareori se arăta poporului, iar atunci cînd eşe din curte, cu mult înainte să spăla şi să curăţea drumurile pe care el ave să treacă, mulţime de Boeri şi de gvardie, feritoare persoanei sale, călăreţi şi pe gios îl petrecea. Rosienii avînd o idee evlavioasă de Monarhii lor, în ceririle lor jăluitoare cătră Monarh, deapururea îl asemăna cu Dumnezeu. Dar Ţarul Teodor Alexievici după cuceria creştinească, au oprit aceasta. 
        În curgirea acestor timpuri legiuirea în Rosia au luat mai bună şi mai regulată formă, la anul [204] 1497 Ioan III au poroncit a se aduna toate acturile şi legile giudecătoreşti după a cărora cercetare au alcătuit sistema sa de legi. Deprinderea urmată de a hotări interesurile cele cu prepus prin luptare au prin dueluri, s-au prefăcut, şi în locul acelora s-au rînduit ca la hotărirea pricinilor să se povăţuiască de legile cele aşezate, de giudicată, de cuget şi de giurămînt. Acest Monarh au statornicit Aşezămîntul atingător de a politicilor bună orănduială seau poliţie, şi au îmformat picheturi în Moscva pentru păzirea liniştii cii dinlăuntru şi a siguranţii capitalii. Vasilie IV au dat legiuire asupra clironomiei despre rînduiala moşiilor seau averilor. Ioan IV au poroncit, ca din toate cele de mai înainte legiuitoare acturi şi Aşezămînturi, să se alcătuiască o condică de legi care s-au puplicat supt numire: condica giudicătorească a Ţarului şi marelui Cneaz Ioan Vasilievici. El au dat aspre legiuiri de criminal: Dresuri de Aşezămînt; Aşezămîntul vămilor, şi altele. Fiul său, Teodor Ioanovici, au statornicit între altele, Aşăzămîntul atingător de oprirea slobodei strămutări a lăcuitorilor de la un proprietar la altul. Godunov au schimbat această legiuire, dar spre vătămarea statului, pentru că lăcuitorii, neştiind a se folosi cu aceasta, se purta depe a lor voinţă şi adeseori se rebeluia. Înţălegînd înrăutăţirea strîcăcioasă asupra negoţului de Monopolie, Godunov, la 1606, au dat ucaz pentru a tuturor neguţitorilor streini slobodă neguţitorie în Rosia. Arătatele rele urmări din dănuirea slobozenii lăcuitorilor, de a putea trece de la [205] un propietar la altul, au îndemnat la anul 1607 pe Ţarul Vasilie Ioanovici Şuischii, a întări oprirea unor asemine strămutări, şi a poronci setenilor de a rămîne la cea aşezare de moşii la care ii s-au fost înscris. 
        După curmarea volniciilor dinlăuntru, urmată în Rosia de cătră Samozvanţi, s-au statornicit acolo însămnate Aşezămînturi a statului, precum Actul pentru alegirea Ţarului Mihail Teodorovici, este un monoment dorinţii a toatei Rosiei, de a vide pe tronul Rosii înnălţată familia Romanovenilor. Multe legiuiri acestui Ţar se află în condica fiiului său Alexie. Această condică, alcătuită din cele de mai nainte legi, cu adăugirea celor noî; cuprinde Aşezămînturile pentru driturile opşteşti, particulare, politice şi criminale. Multe din acele paragrafuri slujesc şi acum de temeiu legiuirilor Rosiene. Pre lîngă aceste Alexie au publicat, la anul 1649, actul supt numirea de poroncă pentru bună rănduială a politiilor. Şi la 1654, Aşezămîntul pentru vămi. La 1675 s-au făcut noî instrucţii despre înscrisuri, pe temeiul cărora s-au alcătuit cărţi pentru moşii seau pămînturi şi altele. Ţarul Teodor Alexievici au însămnat a sa Domnie, precum mai sus s-au arătat, cu disfiinţare în Rosia a Mistincii adică a dritului de întăimea familiilor. 
        Pentru mai bună împlinire şi mai cu grăbire lucrare a puterii Monarhice, s-au aşezat feliuri de tribunaluri şi Instanţii, afară de sfatul Boerilor ce era o înaltă instanţie administrativă, trebile se îndrepta [206] încă şi prin osăbite Departamenturi precum: a Ministerii interesurilor streine, numite Posolschii, a interesurilor militare numite, Razreadnii, a Departamentului atingător de moşii, numite Pomestnăi, a Cazanului şi altele. Acel întăi ocîrmue interesurile dinafară seau diplomatice a Rosiei; al doile acele oşteneşti, al triile a pămănturilor, pentru slujbe dănuite Dregătorilor statului, iar de la al patrile atîrna interesurile împărăţiilor Cazanului, Astrahanului şi a Sibirului. Mai era încă şi alte Departamenturi precum: a veniturilor de căpitenie – ce era casa statului; a armării; a proviantului seau a îndestulării, şi giudeţul şerbilor numit Holopii, în care se cerceta interesurile şi jalobile despre oaminii robi (crepostnii). Multe alte instanţii se nume Izbe (adică Camere) precum: Dvorţovaia a Curţii, Strileţcaia, săgiătătorilor, Iamsca, a poştilor, şi altele. Dregătorii, carii pe la tribunaluri lucra inscrisuri şi da lămuriri legiuirilor, se nume Dieci seau secretari sfatului şi suptDieci. Pentru dizrădăcinarea împovărătoarei cămătării s-au fost aşezat Ţelovalneci seau oamini giuraţi, carii se alege pe rînd din bărbaţi cu cercată cinste. Datoria lor era: să cerceteze şi să giudece toate pricinile împreună cu Tnunii, adică cu giudicătorii. 
        În Rosia, precum şi în toate staturile bine orînduite, era îmfiinţată treptăluirea seau împărţirea poporului în clasuri după numire, slujbe şi îndatoriri. Boerii, în a cărora tagmă, după căderea sistemei partnicilor Domnii, se număra şi unii din Prinţipii cii în parte Domnitori, ca unii ce au fost cii mai însămnaţi după familie şi cu întăime bărbaţi ai statului, cuprinde cele mai însămnate posturi* [207] oşteneşti şi politiceşti. Ocolnicii era însămnaţi cu giudicătoria proţesurilor de pe la marginea Imperii, orînduia călătoria Ţarului, prime pe solii streini, era asesori în Duma (sfatul) statului, şi în timpul de război, comenduia oastea. Curtezenii (sfetnicii) carii împreună cu Boerii, şi Ocolnicii şide în sfatul statului: Stolnicii, mai cu samă dregători a curţii, nu numai sluje la masa Ţarului, ce împline şi îndatoririle oşteneşti. Cii mai vrednici dintrînşii  se rîndue Voivozi şi Guvernatori pe la provinţii şi politii. Streancii au fost cii mai de aproape casnici ai Ţarului. Din acestia se alege Voivozi prin politiile cele mici. Îndeobşte Curtezanii se împărţea în Moscovitenii şi în cii de politii provinţiale. Cii întăi se folose cu cele mai însămnate prerogative şi drituri înnaintea celorlanţi. Supt numire de Jilţovi se înţălege Curtezanii şi fii de Boeri trăitori în Moscva, şi aflători în slujba oştinească, pentru apărarea capitalii şi altor politii de duşmani, ii împlinea şi alte slujbe. Fii Boereşti, ce era treapta de mijloc între curtezani şi între seteni, sluje supt purtarea de grijă a Boerilor, împlinea slujbe oştineşti şi alte îndatoriri. 
        Treapta oamenilor, ce nu era socotiţi nici în unul din acele clasuri, au fost întăi: tagma neguţitorească, a căria cel întăi şi mai cinstit grad au fost Gostii adică: străinii. Acestia făcea neguţitorie cu streinii de piste hotar, şi nu plăte statului nici un feliu de dări. Interesurile lor căuta însuş Ţarul seau cel mai de aproape a lui Boeriu-Ministru. Tagma neguţitorească să împărţe apoi îndeobşte în clasul de Boltaşi şi de postavari, însă şi în tagma neagră, şi în slobozi [208] neguţitori carii neguţa cu amănunta, şi în acii supuşi angăriilor, cătră carii se număra şi toate breslile industruoase a meşterilor. Al doile, era Răzeşii numiţi Odnodvorţii, carii, precum se pare, scăpătaţi fiind prin feliurite întîmplări, s-au făcut lucrători de pămînt, în clasul al triile se număra lucrătorii de pămînt numiţi Holopi (adică şerbi) ce era împărţiţi în Cabalni adică acii carii pentru datorie s-au făcut vremelniceşte şerbi, şi în cii deplini adică şerbi vecinici, şi încă în robi, ce era în cea mai mare parte prinşi de război precum şi a lor familie, seau în acii carii pe însuş sine, pentru bani de bună voe, s-au dat în robie, seau pentru vreo călcare de legiuire s-au osîndit a fi cuiva şerbi. 
        Ioan a III au îmulţit oastea Rosiană, şi au împărţit-o în patru corposuri, adică cel de Căpitenie, cel de Avangvardie, cel Drept, cel Stîng, şi Rezerva, fieşcare corpos ave al său Voevod, între care cel de căpitenie se socotea Voivodul corposului celui mai mare. Rînduiala, asprimea, oştineasca disţiplină, şi meşteşugul de a alege pe acii mai înţălegători Ghenerali, au fost cuvîntul pentru care Ioan III, deşi mai mult înzăstrat cu cunoştinţa interesurilor statului, decît cu însuşiri oşteneşti, totuşi deapururea purta biruinţă asupra duşmanilor sei. În epoha lui Vasilie IV, oastea Rosiană se alcătuia de 600,000 oşteni săteni şi din 300,000 fii de Boeri. Acesti de pe urmă, pentru slujba lor se dănuia cu pămînturi. Cea mai de frunte putere militară în epoha aceia şi atunce era din călărime, încît, întru asemănarea călărimii cu pedestrimea aceasta aceasta alcătuia o foarte mică parte. 
        [209] Ţarul Ioan IV, desfiinţînd corposul Opricinicilor, au îmformat Polcurile Strelţilor în feliu de oaste stătătoare, pentru că acia carii se afla în acele polcuri, datori era să urmeze cu statornicie slujba lor pe timp orînduit. Mai în urmă numărul Strelţilor s-au îmulţit păn la 40,000, ii se împărţe în Moscoviteni şi în Provinţiali, din carii o a tria parte purure se afla în garnizon la Moscva, şi rămăşiţa pin alte politii şi mai cu deadinsul pe la acele de la marginea Imperii. Iar toată puterea oştinească a Rosiei, îmformată de Ioan al patrile, se suia păn la 300,000 oamini. În această epohă s-au întrodus în Rosia armile de artilerie, prin carile s-au surpat Felin şi alte cetăţi de Livonia. Ţarul Mihail au îmformat călărimea cea regulată. Fiiul său Ţarul Alexie au îmulţit numărul armii Rosiene, mai cu osăbire a pedestrimei, şi pentru de a aduce la îndeplinire disţiplina militară, au alcătuit condica oştinească şi au chemat în Rosia oamini îmvăţaţi şi ofiţeri streini cu ştiinţa oştirii. Cu toate aceste, ştiinţa oştenească în Rosia au fost pe atunce încă în a ei cruzie . Genii Împăratului Petru întăi au fost menit a dizvăli şi a deplini ştiinţa oştinească. Armile acestei epohe au fost: arcurile, segeţile, securea, cuţitul, sabia şi lancea. Iar spre apărarea de duşmani se întrebuinţa zeaoa de fier, pieptarul, şi coifuri. Rosienii arăta în bătălie mai mult vărtute şi bărbăţie decît iscusinţă. Rareori supunea cetăţile prin asalt, ce prin îndelungată asedie seau încungiurare, războaile urma mai multe [210] ori numai vara; iar la timp de iarnă înarmaţii, afară de Otreliţi, se slobozea pe la casile lor. Spre întărtarea bărbăţii şi focului oştenesc se întrebuinţa instrumenturi de muzică: precum trimbiţe, buciumi, doabe, timpane, şi altele. 
        Reforma politicească, urmată la epoha lui Ioan III în soarta Novogorodului, şi treptalnica plecare cătră căderea aleanţii însămnate între politiile neguţitoreşti, numite Anse, au mărginit negoţul Rosiei cu acele politii. Cu toate aceste, drumuri noî s-au deschis pentru neguţitoria Rosii, adecă spre apus cu Litva, Polonia şi ţările Ghermanii; spre meazănoapte pe Marea Albă, spre ameazăzi pe Marea Caspică, iar spre răsărit cu Sibirul păn la marginile Hinii şi pănă la ocheanul Răsăritean. Toate aceste drumuri se împreuna în Moscva, care în sistema de negoţ pe atunce cuprinzind locul Novogorodului, se făcuse chentru neguţitoriei Rosiene. Acolo se aduna neguţitori din Litva şi din Polonia. Neguţitorii Danii, Norveghiei, Sveziei şi Ghermaniei mai cu samă neguţitore în Novogorod, iar cii turceşti şi asiaticeşti la Mologa, şi anume în politia Holonii, iar pe riul Volga, cel mai însămnat loc de negoţitorie era politia Macariev. 
        Pacea ci au urmat războiul cu Livonia, şi carea au fost atît de nefolositoare Rosiei, ca una ci prin aceasta s-au lipsit de toate politiile cu limanuri din golful Finii ameninţa de a înimici şi neguţitoria sa pe mare cu Evropa apusană: Dar soarta, favorisitoare Rosiei, parecă prevezind vătămarea ce pute să urmeze din asemine împiedecare, timpuriu s-au sirguit de a-i îndămăna întru aceasta o mulţămită: la anul 1553 Englezii au discoperit o cale la [211] Rosia pin ocheanul despre meazănoapte şi pin marea Albă, din care şi pentru sine mari folosuri ş-au îndămănat. Nu tărziu după aceasta, aproape de gura riului Dvina cea despre ameazănoapte, s-au întemeet o politie, menită a se face puntul împreunării Rosiei cu Evropa apusană. Cea întăi urzire acestei politii, supt nume de Nou Holmogor, s-au făcut la anul 1584, iar stricîndu-să de foc, de nou s-au zidit la anul 1637, şi s-au numit Arhanghelsc, după mănăstirea ce să afla acolo pe numele sfîntului Arhanghel Mihail. Negoţul acestei piaţe au făcut cunoscut pe Rosia cu Anglia şi îndeobşte  cu Evropa apusană, iar la Londra s-au alcătuit o soţietate neguţitorească supt nume de Rosiană.
        Multe pronomii excluzive, adică personale, şi protimisuri (monopolii) cu carile Englezii se folose pin piaţile de negoţ, s-au arătat nepotrivite cu interesurile Rosii şi îndeobşte cu adevărata înţălegire de neguţitorie, care privileghii era mărginite de cătră Ţarul Teodor Ioanovici iar de Ţarul Alexie Mihailovici cu totul s-au disfiinţat. Din această epohă Olandezii şi Brabantenii s-au făcut rivali, adică răvnitori, Englezilor în neguţitorie, urmată cu Rosia, încăt această neguţitorie, îmvolnicindu-să de giugul Monopoliei, mai repede au păşit înainte. Prin politia Arhanghelului, Rosia căpăta de la staturile streine, aur şi argint, postavuri, aramă, oglinzi, lucruri de oţăl, şi îndeobşte feliuri de producturi şi mănufăpturi a industriei Evropenilor apusului. 
        Astrahanul şi Sibirul au dischis negoţului Rosian slobodă cale cătră cele mai dipărtate părţi a răsăritului. Neguţitorii Tătari, Bulgari, Persieni Armeni încă şi Indieni aducea în Rosia materii [212] de mătasă, stofe, covoară, feliuri de mirodenii, mărgărintari, pietre preţuoase şi altele. Neguţitorii Rosieni au răzbătut păn la gurile apelor Lena, Colima, Anadira la ocheanul răsăritean, la Mongolia şi pănă la Imperia Hinii. La anul 1656, solia Rosiană au sosit la Peching, capitalia acestii Imperii, cu scopos de a închie tractat de negoţ  între Rosia şi între Hina. Deşi solia aceasta, din neîncrezătoare şi îndeobşte cunoscuta extraordinară politică a curţii Pechingului, n-au putut împlini scoposul ei, dar totuşi ia au făcut pe Rosia cunoscută cu Hina, şi au urzit legături neguţitoreşti cu această vrednică de luare aminte Asiatică Imperie. Îndată după aceasta s-au fost făcut alte cercări mai nemerite, prin care comerţul Rosiei cu Hina deplin s-au statornicit. Rosienii aducînd la Hina producturile lor, scote de acolo mătasă crudă, feliuri de stofe de mătasă, chitaice, farfurii şi ceai. Totodată şi Sibirul împărtăşe Rosii evropiene producturile sale precum: aur, argint şi mai cu osăbire blănuri, adecă: Cacomu, Samur, Vulpi negre, Castori şi altele. 
        Scriitorii streini, istorisind pentru Rosia, cu mare şi dreaptă laudă vorbesc despre fireştile sale producturi. Bauer o numeşte Ţară mînoasă şi înavuţită cu toate cele bune. Acest pămînt binecuvîntat, zice Cobenţel, Ambasadorul lui Maximilian, împăratul Ghermaniei, este înzăstrat cu toate cele neapărate pentru om, neavînd nevoe nici de un feliu de streine producturi de pămînt. Drept aceia, nu este de mirare că neguţitorii streini în mare număr dore a călători la Rosia, de unde scote însămnată cîtime* [213] a feliuri de producturi în cea mai mare parte crude, dar neapărate pentru lucrurile ce se făce pe la osăbitele fabrici şi mănufăpturi. Pădurile Rosii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. Negoţul cel dinlăuntru se înlesne prin grabnica cărătură şi multele rîuri pe care plute vasile cu producturi încărcate. Dajdia vămii, căria era supusă toate mărfurile, ce întra şi eşe din ţară, adică cîte şapte denghi seau trii şi giumătate copeice la rublă, au fost un ram, carele înmulţe venitul statului, iar exportaţia (scoaterea din ţară) a metalurilor preţuoase, se socotea de călcare de legiuire. 
        Între mijloacile cei de căpitenie prin care mai ales negoţul se însufleţe, şi carele aducea în curs toate capitalurile, se cuvine a se număra banii. Acestia au fost pe atunce de argint şi de aramă, şi anume de Moscva, de Tversc, de Pscov şi de Novogorod. Moneta de argint se socote doî sute la rublă, care la început n-au fost tăete la tipari, ce numai o monetă închipuită, şi să socote de doi galbeni. Moneta cea măruntă de aramă au fost numită Polă. Pe moneta Novogorodului se închipuia Marile Cneaz şezînd pe jălţ şi un om stînd înaintea sa cu capul plecat. Pe moneta Pscovii era îmfăţoşată o figură de om păn la piept avînd în cap o coroană de Cneaz, şi pe altele, care apoi mai în urmă s-au făcut, un cap de bou într-o cunună; pe moneta de Moscva se vide un călăreţ cu sabie, şi cîteodată cu lancia străpungînd pe un bălaur. Facerea monetei se îngăduia oaminilor particulari, dar cel ce o lucra era datori a însămna numile său pre moneta ce au făcut. În curgerea Domniei lui Ioan [214] III, Monetarul cel de căpitenie la Moscva au fost cunoscutul italian Aristotele de Bolonia. Ţarul Alexie Mihailovici au însuşit numai Guvernului dritul de a tăe monetă, pentru care au aşezat în Moscva Palatul de monetă, şi din poronca sa, la anul 1654, s-au început să se lucreze rublile de argint şi giumătate de ruble cu închipuirea marcii a toatei Rosii. 
        Genia îmformării şi luminării Rosiei, mîntuindu-se din ferile despotiei Tătăreşti, au început a se însufleţi, a lucra şi a păşi cătră a sa îndeplinire. În cursul Domniei lui Ioan al triile, Rosia au cunoscut fapturile cele iscusite a vecului Mediţeilor. Meşterul italian Aristotel de Bolonia au înălţat în Moscva o biserică măreaţă întru sirbirea Adormirei Maicii Domnului. Tot pe atunce s-au făcut păreţii curţii Cremlin şi alte multe palaturi şi zidiri de piatră. În Moscva au început a se vărsa tunuri şi a să tăe monetă copeice de argint. Urmînd pasurilor părintelui său, Vasilie al IV s-au sirguit a trage în Rosia oamini ghibaci în ştiinţa oştirei, doftori, arhitectori, lucrători de monetă, lucrători de metaluri, meşteri şi îndeobşte pe mulţi streini aducători de folos. Ioan al IV, în epoha Domniei sale cei binefăcătoare, se îndeletnicea cu stăruire pentru luminarea Rosiei, şi asemine aduna la Moscva feliuri de streini folositori. În cursul domnii sale prin lucrarea strălucitului Mitropolit din Moscva Macarie, la anul 1553, s-au aşezat în capitalie o tipografie, în care s-au tipărit faptele sfinţilor Apostoli. Tot pe atunce prin sirguinţa Voevodului de Chiev, Cneazului Ostrojschi, anume la anul 1580, s-au tipărit la Ostrog în dialectul slavinesc* [215] Psaltirea cu Testamentul cel nou şi cu un Calendari, iar la anul 1581 s-au tipărit şi toată Biblia. Întru acele ce se ating de ţîntirea energhicoasă a politicitei îmformări a Rosiei, se cuvine a se da toată dreptatea şi Cromvlului ei: adică lui Godunov, el au stăruit a se chema la Moscva streinii Profesori, Doctori, şi filosofi spre a se aşeza încă şi Universitate, el au chemat la sine din Anglia, Olanda şi Ghermania, Doftori, meşteri şi alţi oamini pentru Rosia atunci folositori. Pe tinerii Rosieni îi trimetea pin ţări streine ca să îmveţe ştiinţe şi limbi, iar fiiului său Godunov au dat cea mai aleasă creştire după starea de atunce a luminării Evropiene, necruţînd întru aceasta niciun feliu de cheltuială. În timpul său Moscva s-au împodobit cu multe frumoase lucrări ale Arhitecturei, şi atunci la curtea Cremlin s-au fost înălţat clopotniţa Marelui Ivan. Cătră palaturile numite Bolimou, de Grenat, şi de aur, ce era monumenturile Împărăţiei lui Ioan al III şi a lui Ioan al IV; s-au mai adaos alte nouă palaturi de piatră precum al Ospăţului şi Panahida. În zilele cele tulburate, ce după aceste în ţară au urmat, sporiul luminării au încetat, dar cu înălţarea în tron a familiei Romanovenilor ia au luat o noî putere. În cursul împărăţiei Ţarului Mihail, la Chiev, ce era atunce supt puterea Polonii s-au fost întimiet la anul 1588 shoală, carea în urmă s-au adus în deplinire de cătră Mitropolitul Petru Moghila şi carea s-au numit Academie. Această Academie de la Chiev foarte mult au adaos spre luminarea şi politicirea toatei Rosiei, pentru că tagma Bisericească de la Chiev, ce se lumina în Polonia, Austria şi Italia, întorcîndu-să în patria sa, împărtăşea [216] Moscvii rodul ştiinţilor. S-au zis mai sus, cum că Ţarul Alexie Mihailovici au întemiet la Moscva Academia Zaiconospasca, fiul său Ţarul Teodor Alexievici au aşezat Academia Slaveno-Greco-Latină, încare îmvăţăturile urmate au fost Gramatica, Poezia, Ritorica, Dialectica, ştiinţile Filosofiei şi Teologhia. 
        La îmvăţăturile, care cer mai înaltă înţălegire şi reflexie, adecă mai adîncă cugetare, Rosienii Epohii aceia n-au făcut vreo sporire însămnătoare. Dar începuturile cele întăi a Gheografiei, Aritmeticei şi a Gheometriei li era acum cunoscute. Dialectul slavinesc s-au păzit în cărţile sfintei Liturghii şi îndeobşte în cărţile de materie Teologhică, însă dialectul numit acel chear Rosienesc, mult s-au prefăcut şi s-au apropiet cătră acel Polon, care au urmat din îndelungata Domnie a Polonilor asupra provinţiilor Rosiei despre ameazăzi şi despre apus, necontenitele încercări a catolicilor de a aduce pe acii Rosieni, atunce aflători supt a lor Domnie, cătră relighia uniată, şi în urmă aceia, că Polonia în Epoha aceasta au fost mai politicită decît Rosia, au adus că şi acea întăi Gramatică Rosiană s-au fost tipărit în pămînturile ce era supt Domnia Poloniei. Acum din această Epohă se arată în Rosia oarecare autori seau scriitori şi mai ales din tagma Bisericească, precum Vasian Arhiepiscop Rostovului, carile au răposat la anul 1487, Cuviosul Iosif Sanin, cel întăi Igumen a mănăstirei Volocolamschii din anul 1516. Ghenadie, Arhiepiscop Novogorodului şi Pscovii din 1506; Macarie Mitropolit de Moscva din 1564; Maxim Grecul Monahul sfintului munte Aton din 1536; Iov întăiul Patriarh al Rosiei, [217] din 1607; Nicon al şesele Patriarh al Rosiei din 1681; Petru Movila Mitropolit de Chiev din 1647; Simeon de Poloţca din 1680; şi alţii. Acestia ca unii ce era sirguitori apărători a credinţii cei drepte, prin a lor ritorisire se înarma asupra catolicilor şi ereticilor, şi compunirile lor, în cea mai mare parte, sînt de cuprindere Bisericească. Între scriitorii mireni, şi mai ales iubitori de luminare ale acestui timp sînt: Cneazul Andrei Mihailovici Curbschi, cunoscutul biograf a lui Ioan al IV Vasilievici, Cneazul Constantinovici Ostrojschi, Voivodul de Chiev cel mai răvnitor apărător evlaviei şi luminării, Artemon Serghievici Matvev cel mai de aproape casnic Boer a Ţarului Alexie Mihailovici şi mai luminos bărbat al vecului său. În mijlocul îndeletnicirilor mult ostenitoare la interesurile însămnate a statului, el nu continea a păstra evghenistă plecare cătră îmvăţături şi cătră alesele măestrii. Apoi toată viţa familiei domnitoare se însămnează pe atunce pin împreunarea frumuseţi cu dragostea cătră îmvăţături: Ţarevna Sofia Alexievna s-au îndeletnicit cu tot înadinsul în literatură în Istorie şi în alte ştiinţe, ia scrie cu înţălepciune şi cu ritorisire, şi îndeobşte ia au fost cea mai luminată persoană a epohii sale. 
        Pe atunce cele mai alese ştiinţe şi măestrii au început mai cu samă a se aduce întru deplinire. Aristotele de Bolonia, au întrodus gustul Italian în Arhitectura Rosiană, care mai ales s-au întrebuinţat întru zidirea Bisericilor şi a Mănăstirilor. Mărirea şi strălucirea multori Mănăstiri, înălţimea extraordinară a clopotniţilor şi mărimea [218] clopotilor, să îmfăţoşază astiz ca nişte monumenturi a iscusinţei şi a măestrii Rosienilor din vecurile al şesesprezece şi al şeptesprăzece. În cursul Domnii lui Godunov şi în al domnii lui Alexie Mihailovici, Rosienii au dobîndit mai bun gust şi în politicească arhitectură ce li s-au adus de la Polonia şi Ghermania. De atunce au început la Moscva a se înălţa multe frumoase zidiri de piatră. Meşteşugul zugrăvirii, pe la mijlocul vecului al şeptespezece, nu să mărginea în Rosia numai cu singura zugrăvire a icoanilor. Mai întăi Rosienii arăta în această măestrie multă sirguinţă şi rîvnă, însă puţin gust. Dar în urmă şi acela au început a se aduce întru deplinire. Casnica biserică a boeriului Maftei au fost zugrăvită de zugravi Italieni. La vecul al XVII s-au arătat în Rosia şi măestria Dramatică întrodusă cea întăiaş dată din Polonia la Chiev, unde studenţii, adică sholerii, îmfăţoşa în limba Polonă oarecare Drame scoase din sfintele Scripturi. După aceasta îmvăţaţii Malo Rosieni Daniil Tuptalo (carile în urmă s-au făcut sfîntul Dimitrie Rostovschii), Teofan Procopovici şi alţii au început a scrie asemine Drame în dialectul slovinesc. Cuprinderile acestor Drame au fost făptuiri pilduitoare din sfînta Istorie. În epoha Ţarului Alexie Mihailovici, prin sirguinţa Boeriului Maftei, s-au fost făcut la anul 1676 în palatul Poteaşia în satul Preobrajschii un teatru, în carile Actorii seau comedianţii Ghermani reprezenta Drame. Ţarevna Sofia Alexievna au compus traghedia, şi însuş ia, în mjlocul casnicilor persoane, se împărtăşe de a lor reprezentaţie. Alte măestrii ce slujesc spre mulţămirea* [219] noastră şi mai cu samă împodobesc, a noastră vieţuire, adică: Muzica şi Picturile, s-au adus în deplinire de cătră Artisti Poloni şi Ghermani. Cînticile naţionale arată şi astiz însufleţirea şi voioşia haractirului Rosian; în cele Malo-Rosiene se pot însemna mai mult oareşcare frumuseţe şi armonie precum şi oareşcare melanholică   aducere aminte pentru ticăloşiile ce au suferit Malo-Rosia de la Poloni şi Tătari.
        Biserica Rosiană, precum s-au zis, se ocîrmuia de cătră Mitropoliţi, iar locul rezidenţii lor, încă din epoha Ţarului Ioan Danilovici (Calita) s-au statornicit a fi Moscva. Supt a lor putere se afla Arhiepiscopii, Episcopii, şi ceialantă tagmă bisericească. În urmă vrednicia Arhiereilor Bisericii Rosiene le-au căştigat  şi alte mai însămnătoare înaintări. Patriarhul Constantinopolei Ierimie, venitul în anul 1588 la Moscva, au hotărit cu voia Ţarului Teodor Ioanovici, a se aşeza în Rosia rangul de Patriarh, şi atunci în vrednicie de cel întăi Patriarh a Rosiei, s-au fost înălţat Iov Mitropolitul de Moscva. Patriarhii se folosea cu multe mari privileghii, ave titlul de Preosfinţit, numile lor se pominea în poroncile Ţarului drept semn unirii Patriarhului cu voinţa Ţarului. Folosindu-să de respectul obştesc ii au fost şi stăpănitori moşiilor şi pămînturilor întinse, pe care evlavia şi uneori disidimonia Ţarilor, a Boerilor şi a poporului în feliuri de împregiurări dănue Bisericilor, Mănăstirilor, şi îndeobşte tagmei Bisericeşti. Prin asemine mijloace numărul sătenilor, cuveniţi numai călugărilor, s-au suit în urmă pănă la un milion, de care mănăstirea Sfintei Treimi [220] a Lavrii sfîntului Serghiev, ave 100,000 de suflete. Patriarhii, în asemenare cu Ţarii, ave curtea lor, în care acea întăi treaptă cuprindea Boerii, ocîrmuitori averilor Patriarhale şi carile după a lor vrednicie, au fost numai cu un rang mai gios decît Boerii Ţarului. 
        La Sinodurile, care de marii Cneji şi Ţari adeseori se aduna, se lua măsuri spre a dizrădăcina dintre tagma Bisericească şi între mirenii grosietatea neştiinţii, pregiudeţile şi desidemoniile, şi spre a se întemee între toţi adivărata Credinţă, evlavia şi îndeobşte deprinderi moralice. Acel mai vrednic de aducere aminte din Sinodurile ţintitoare cătră un asemine scopos însămnător, au fost la anul 1551 supt Domnia lui Ioan al IV. La Sinodul, carile au fost în epoha lui Ioan al III, după trecirea a 7000 de ani de la zidirea lumii, Mitropolitul Novogorodului Ghenadie au alcătuit Pashalia pe al opta mie de ani, şi atunce s-au întărit a se începe anul de la întăi Septembrie. 
        În biserica Rosii, păn în zilile Ţarului Alexie Mihailovici, domne liniştea şi unire. Dar atunci Patriarhul Nicon s-au însărcinat cu îndreptarea cărţilor Bisericeşti, pentru care cuvînt mulţi alunecîndu-se la eresuri, s-au împărechet feliuri de hisme precum: a Răscolnicilor şi a Staroverţilor, adică cii după legea veche, carii ademenindu-se de disidemonie şi de fanatismul, s-au tras din Ortodoxie, şi s-au împlăntat în sălbătăciunea patimilor. Prigonirea, îmvitată asupra lor, nu numai că nu-i sterpe, ce încă sporea numărul lor. Dar aceste Secte, cu toată a lor îmulţire, se vor arăta neînsămnătoare, dacă vom lua aminte la nemărginita* [221] întindere a Rosiei şi la numărul cel mare a poporului Rosian, carele era întemeet în Relighia cea adivărată. 
        Toleranţia, adică relighioasa îngăduire, ce este rodul unei drepte cugetări şi a politicii mai înalte, au fost şi în epoha aceia o podoabă a Gubernului Rosian. Atăt Cnejii cît şi Ţarii, cu nestrămutare au fost următori Credinţii ortodoxe, dar a lor evlavioasă plecare, să îmbina cu Toleranţia. Ioan al III proteguia încă pe Mahometani, şi pe Evrei, pe atunci, cînd în Litva şi în Polonia urma, iar în acialantă parte de Evropă apusană se începe cruzimile prigonirii asupra celor de alte Relighii.
        
        MORALICE SI FIZICE GHENERALE ÎNSUŞIRI A ROSII DIN EPOHA ACEASTA. 
        Împregiurările cele dinlăuntru şi puterea Guvernului au o mare înrăurire asupra formării haractirului naţional. De aceia Domnirea Tătarilor asupra Rosii, Împărăţia lui Ioan al III şi a moştinitorilor puterii sale, au înrăurit asupra prefacerii deprinderilor moralice a vechilor Rosieni, şi din aceste au urmat la ii o amestecare de bune şi de rele însuşiri a virtutei şi a pătimirei. Acea întăi au fost la dînşii un dar firesc, şi lucrarea Guvernului înţălept, iar acea depe urmă s-au adus de cătră Tătari Ordii, şi s-au înrădăcinat prin o îndelungată robie. 
        Evlavia, din învechime însuşită Rosienilor, îi împodobe* [222] şi în Epoha de acum. Ţarii, Boerii şi toţi oaminii cii cărturari, se îndeletnicea cu cetirea cărţilor sufletului mîntuitoare, toţi cu îmvăpăere stăruia pentru împodobirea Bisericilor şi cu evlavie sta înaintea altarului, sculîndu-să dimineaţa, ii începea zioa mărind pe Dumnezău, şi o încheia prin rugăciuni; nuse apuca de vreun lucru fără a cere de la Dumnezeu agiutor şi a sa binecuvîntare; nu se pornea la nicio călătorie fără a chema acasă pe un preot, şi fără a se fi rugat împreună cu dînsul cătră Dumnezeu; ii nu păşea fără rugi cătră zidirea unei case, mergînd la bătălie curăţea sufletele lor cu mărturisire şi cu sfînta Cuminecare, asemene şi prînzul îl începea cu rugăciuni. Rosianul întrînd a casă streină, nu se întorcea cătră stăpînul casii, păn ce mai nainte nu făcea trii mătănii şi apoi înplinindu-şi trebuinţa sa cu domnul lăcuinţii, însămna eşirea sa de acolo tot cu acea Evlavioasă urmare. Numai în zilile săptămînei se îndeletnicea cu lucru, iar a nu merge la Biserică în zile de sărbătoare, seau în zioa numelui său, tot omul socotea de păcat. Zilile de sărbătoare şi mai cu samă săptămîna Paştilor le însămna cu feliuri de lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu îndurătoare dănuire a elimozinei, cu răscumpărare din închisoare a datornicilor, cu vizitarea bolnavilor, a închişilor şi cu alte asemene.
        Nemărginita supunere cătră Monarhii lor şi deplina datorie cătră poroncile lor, alcătuia un alt mai de căpitenie semn a haractirului Rosian din Epoha aceia. Însuşi streinii scriitori, carii nu totdeauna istorisesc în favorul Rosiei, întăresc aceasta cumcă nu este naţie în Evropa mai supusă Monarhului* [223] lor, decît Rosienii. Zicerile: Împăratul au poroncit; aşe este plăcut lui Dumnezeu şi Împăratului, ştie pentru aceasta Dumnezeu şi Împăratul, au fost pentru toţi o sfîntă povăţuire în viaţa cea publică şi particulară. „Eu am văzut, zice streinul Erberstan, pe unu din cii mai însămnaţi Dregători a marelui Duca, carile fusese sol la Ispania, om bătrîn şi cu părul alb, trimes întru întîmpinarea noastră în Moscva, acesta sălta călare, alerga ca un om tînăr, sudorile curgea de pe faţa lui, iar cînd eu m-am mirat de aceasta el răpide au răspuns : „ah domnule Baron noi slujim Împăratului nu ca voi!” Nu ştiu! adauge Erberstan, deacă fireasca însuşire a haractirului naţional au cerut pentru Rosia acest feliu de Însuş-domnitor, seau că Însuşi-Domnitorii au dat naţiei acest feliu de haractir. Fără îndoială că i-au dat, răspunde la aceasta istoriograful Karamzin, pentru mîntuirea Rosii şi pentru ca se să facă mare Empirie. 
        Pe asemine statornice temeiuri de evlavie şi de supunere cătră tron, se urze în Rosia creştirea tinerimii. Fără vreun osăbit Aşăzămînt, Rosienii au fost încredinţaţi că începutul a toatei înţălepciuni omineşti este frica Domnului, pentru care pe fiii lor creşte întru legiuirile Relighiei şi sfintelor sale poronci, li însufleţea cu evlavie cătră Dumnezeu, cu supunere cătră Domnitoriul şi cătră toate căpiteniile, cu respect cătră părinţii, şi cucerie cătră bătrînii. 
        Se împuta Rosienilor cumcă i nu ar fi respectuit cinstirea politicească. Dar această împutare este neadivărată, căci ii foarte mult preţue această simţire* [224] pe care nici giugul Tătarilor n-au putut de tot să stirpească din inimile lor. Acela ce ar fi înstrămbătăţit pe un altul cu fapta sau cu cuvîntul, se supune împlinirii de bani seau se pedepse trupeşte, în analoghia însămnării persoanei îmstrămbătăţite. Acel ci ar fi asuprit pe o femeie, se pedepse îndoit de acel ce ar fi înstrămbătăţit pe un bărbat. 
        Însuşirile cele fireşti a îmbunătăţirii Rosienilor din acea Epohă se văd, între altele, şi din petrecirea ce ave între dînşii. Bătrîneţilor îndelungate arăta adînc respect, pe fieşcare bătrîn necunoscut, măcar de ar fi fost şi de starea de gios, ii da nume de Moş! pe cel mai mare decît sine îl numea Unchiu, în voroavile cu acii mai mici întrebuinţa cuvintile: Prietine seau frate. Dar sufleteasca îmbunătăţire a Rosienilor se videa în timpul acela mai cu osăbire în vechea slavonească virtute, care au fost primirea de oaspe cunoscută supt numirea învechită Hlebosolstvo adecă Pîno-sare. Stăpînul casii nu cruţa nimică spre a pute mulţămi pe oaspele său, ba încă se întrista dacă i s-ar fi părut cum că oaspile lui n-au fost voios şi neîmpăcat de ospăţul său. Călătoriul pretutindene găsea primire, iar de a lua bani de la dînsul pentru mas seau pentru îndestularea hrinii, se socote de păcat. Această virtute se păstra şi pănă în zilile noastre în oarecare părţi a Rosii, iar mai cu osăbire în Malo-Rosia, în această împregiurare niciuna din naţiile Evropii nu poate să se asămăneză cu Rosienii. 
        Această primire de oaspe nu aduce vreo vătămare, ca una ce nu urma din deşartă mărire, ce din bunătatea sufletească, şi ia au fost îmbinată [225] cu înţălepciune şi iconomie. Rosienii fiind galantomi cătră oaspeţii lor, au fost măsuraţi în sinul familiei lor. Prin casile lor n-au fost osăbite, seau adeseori deşerte podoabe. Părinţii unii familii necontenit se ostene pentru de a pute îmulţi averea lor – prin mijloace cinstite şi legiuite. Moda cea nestatornică nu molipse încă pe nimine; îmbrăcămintea bărbaţilor au fost trainică precum: şuba cu blăni de samur, de urs şi de vulpe, caftane de postav, feregele, ohabchi, Odinoreadchi (uniforma) şi altele. Îmbrăcămintea femeiască era alcătuită de stofe de aur au de argint şi de feliuri de trainice materii de mătasă. Podoabile fimeilor şi a fetilor n-au fost bagateluri lucitoare, dar gherdanuri şi colane de argint şi de aur; împodobirea capului lor se alcătue de oarecare sarice numite Cocoşnici şi Povoinici, împodobite cu mărgăritari şi pietre preţuoase ce era rodul ostenelii părinţilor şi a moşilor; fiii clironome strae mulţi ani de părinţii lor purtate. Maicile dănuea fiicilor îmbrăcămintea şi stolirea de cununie, a cărora formă, în curgere de mulţi ani, nu se schimba. Trăsurile (precum: căruţele teleagă şi una-roată) în care umbla moşii, sluje încă şi pentru strănepoţi. Cu asemene iconomie şi înţăleaptă vieţuire, vechii Rosieni au adunat mari capitaluri, şi prin aceasta se lămureşte nedumerirea pe care străinii o arăta, văzînd în palatul Cremlinului adunătură de mărgăritari, de pietre preţuoase, şi neobicinuită mulţime de vase mari de argint de aur şi altele. 
        Închegarea cea sănătoasă a trupului, făptuirea cea firească şi însuş clima împreună lucra spre a face îndelungată viaţa vechilor Rosieni. Foarte mulţi dintr-înşii trăia şi păn la optzăci, o sută seau şi o sută doîzăci* [226] de ani. Femeile şi fetile înflorea cu sănătatea şi frumuseţă, pe care însă ele timpuriu le vătăma cu prisoasa a feţilor sale ruminire şi albire. Încă mai vrednică de părere de rău este acea, că vechii Rosieni, după dreptate urînd toate deprinderile biruitorilor săi Tătari, carii era mainainte Idololatori şi apoi Mahometani, totuşi nu s-au împrumutat de la dînşii cu mîntuitoare legiuire, care opreşte întrebuinţarea băuturilor ameţitoare, ce toţi le obicinuia cu nemăsurare, ba încă şi fimeile să deda acestei patimi dărmătoare trupului şi sufletului. Dacă ar fi lipsit acest rău firesc şi moralicesc, apoi lunga viaţă a vechilor Rosieni ar fi fost încă mai îndelungată. 
        Casile Rosienilor depe atunce, cel mai deseori, au fost durate de lemn avînd tindă mare dar uşile îngiosite şi fereştile mici. Păreţii pe dinlăuntru se văruia, în loc de scaune ave mari laviţe întărite de păreţi, întrebuinţăndu-le uneori de paturi. Prînzul lor, la întîmplări extraordinare, se prelunge foarte, şi era îmbielşugat cu mulţime de bucate de carne şi de peşte, la asemene întîmplări streinii să mira de îndestularea şi eftinătatea producturilor vieţuirii. Desertul la închierea ospăţului se alcătuia din o mulţime de poame, de confeturi de zahar, de turte dulci de miere şi de altele. În loc de vin, ii be idromel adică med şi feliuri de alte băuturi prefăcute din poame. Cuţite, furculiţe şi talgere se da la masă numai persoanilor celor mai însămnate. 
        După haractirul epohii de atunce, părinţii avea nu numai deplină, ce încă şi tiranică putere asupra copiilor sei. Precum oarecînd la Roma, asemene şi [227] în epoha aceasta în Rosia, numai singură moartea putea să mîntuiască pe fiiul de supt puterea părintelui. Pe lîngă aceste, părintele avea încă dreptate de a pute vinde de trii ori pe fiul său. Femeile, în ceia ce se atingea de bărbaţii lor, au fost chear roabe; dar ele cu cucerie şi cu răbdare sufere dela dînşii toate întristările, asupririle, ba încă şi bătăi. În curgerea timpurilor, această grosietate a haractirului vechilor Rosieni, au început a se disfiinţa, şi frica cea robească a fimeilor şi a fiilor, s-au prefăcut în dragostea însoţirei şi în fiască cucernică plecare. 
        Urmile vărvării şi a mîndrii, se văd pe atunce în chipul vieţuirii Dvoreaninilor, asemine şi întru a tractarisi pe mai micii şi supuşii lor. Nu numai Boerii cii de frunte, ce încă şi cii de rînd săraci Dvoreanini au fost mîndri şi neagrieţi. Cătră cii întăi nimine nu cuteza să între cu trăsura în curte, ce caii îi lăsa la poartă. Nobililor li era drept ruşine a umbla pe gios; nu tractarisea cunoştinţă cu cetăţenii, temîndu-să nu cumva să se micşureză prin aceasta. Femeile boerilor şi a dvoreaninilor socotea de ruşine a se îndeletnici cu treburi  casnice, pentru care această îndatorire, ce este temeiul fericirii familii, o încredinţa şerbilor şi slujnicilor. Şefii înaintea supuşilor se arăta cu mîndrie. Propietarii pămînturilor se purta cătră lăcuitori cu vărvărie, fără omenire, şi, spre sămnul nepreţuirii, îi numea din învechime smerdeni adică om prost, iar în vecul al XVI, Crestiani au Hristiani, însă în ră şi vărvărească înţălegere, fiindcă Tătarii, drept defăimare, numea pe Rosieni cu nume de Hristiani. Aceşti săteni se afla în cea mai cumplită asuprire, şi să părea, a nu fi avut drit de proprietate de pămînt . [228] În soarta părţii femeeşti se videa iarăş în epoha aceasta forma şi deprinderea casnicii vieţuiri a popoarălor Asiatice, femeile şi fetele trăe cu totul închise, ele petrecea în cămările şi în foişoarile cele mai dosite, arareori eşe din casă, şi singura lor petrecere au fost oarecare legănătoare. Niciodată nu li era îngăduit a se afla în fiinţa bărbaţilor străini, şi socotea drept sămn ales a prieteşugului şi a încredirii din partea stăpînului casii, dacă el ar fi îngăduit pe prietini a se uita la femeia seau la fetele sale. La cununii voinţa părinţilor era cea de căpitenie legiuire; mirile nici mireasa nu se cunoştea în faţă unul pe altul pănă în zioa cununii, şi ii întăiaş dată se videa în Biserică atunce cînd era să se închee legătura între dînşii, care se dispărţe numai prin moarte. 
        Drept aceia, pre lîngă multe înalte însuşiri a vechilor Rosieni, deprinderile şi a lor obiceiuri se însămna prin haractirul vărvării Asiatice. Ghenii lui Petru întăi era păstrat a se dizrădăcina aceste din patrie şi a o îmfrumseţa cu Aşezămînturile evropiene. Iar acum vom păşi întru Istorisirea acestei epohe, atît de însămnătoare strălucite şi extraordinare. 
        Încheerea Istoriei de mijloc a împărăţii Rosii. 
        [228 a ] 
        ISTORIA IMPERII ROSIENE, 
        COMPUSĂ DE CONSILIERIUL DE STAT ŞI CAVALER 
        IVAN KAIDANOV. 
        tradusă 
        DE AGA GHEORGHIE ASACHI 
        MĂDULAR ACADEMII DE ROMA. 
        PARTEA II 
        EŞII. 
        ÎN PRIVILEGHIETA TIPOGRAFIE A ALBINEI 
        1833. 
        [229] 
        ISTORIA IMPERII ROSIENE. 
        ISTORIA NOAÎ.
        Dela epoha lui Petru I, numit cel Mare, păn la încheerea Domniei Împăratului Alexandru I. 
        Dela 1682 păn la 1825, adică 143 ani. 
        Timpul schimbării cetăţenilor deprinderi, şi Epoha politicei şi moralicei reforme a Rosii. 
        II EPISODUL AL ŞESILE. 
        Dela Petru I păn la înălţarea Ecaterinii a II, pe tronul Rosii. 
        Dela 1682 la 1762, adică 80 ani. 
        ÎMPĂRĂŢIA LUI PETRU I ALEXIEVICI 
        Dela 1682 păn la 1725, adică 43 ani. 
        Reforma politică şi morală a Rosii, începută la închierea vecului al optsprezece, este fenomenul (arătarea) cel mai vrednic de mirare în Istoria omenirii, şi alcătueşte o epohă chear însămnată nu numai [230] în Istoria Rosii ce şi în acea universală adecă ale lumii întregi, Rosia aflîndu-să pănă atunce necuprinsă în cercul politicii Evropii apusane, deşi era acuma luminată cu Aşezămînturile Evropiene, totuş ameţită încă de asiatică grosietate, repede, ca prin o lucrare mai presus de fire, se preface: începe a-ş simţi vărtutea şi a sa măreaţă minire, se porneşte cu iuţeală în calea măririi oşteneşti, aşază în sinul ei legiuiri cetăţene, tot feliu de îmvăţături şi măestrii, căştigă înaltul rang de Împărăţie, şi în urmă, înaintînd a sa ghigantică putere păn la marginile Camceatchii şi la America, la Torneo, Visla, Prutul, Dunărea şi munţii Araratului, ia întrulocază numile ei la un pont însămnat în Istoriile naţiilor, şi cu a sa mînă orîndueşte soarta Evropii şi a Asii. Urzitoriu acestui fenomen politic au fost Petru I. Înzăstrat cu o minte înaltă, c-un harahtir statornic şi cu nestrămutată voinţă, acest Monarh, în curs de 43 ani, au purtat sarcina Guvernului cu strălucită mărire, şi au ţintit asupră-ş vederile toatei Evropi, plină de mirare despre faptele sale. Asemene mare în porfiră Împărătească şi în straiul dulgherului durător de vase; cu schiptrul pe tron şi cu săcurea pe schelea durării, Petru I, în toată viaţa sa, au avut numai un singur scopos adică: fericirea Rosii. Neîncetat luptîndu-să cu zavistia, înrăutăţirea, neştiinţa, pregiudeţile şi superstiţia (desidimonia), el au triumfat asupra tuturori împiedecărilor, au supus pe toţi duşmanii dinlăuntru şi pe acii dinafară; au înformat pe sine şi pe naţia sa; au urzit oastea; au durat floata; au dănuit* [231] Rosii înţălepte legiuiri; au statornicit dreptile giudicăţii; au îmviet agricultura, au întrodus fabrice şi mînufăpturi, au dischis negoţuri Rosii o slobodă cale; au întins mărginile Imperii, au făcut o parte a sistimii Evropienilor puteri, şi Rosia, ascultătoare zicerilor acestui al ei mare Domnitor, cu repegiune s-au înaintat pre calea oşteneştii măriri şi a civilizaţii. „Tu eşti a me”, au putut Petru cu drept a-i zice, „şi prin mine adusă în templul măririi”. 
        
        CURGEREA TIMPULUI. 
        DE LA MOARTEA ŢARULUI TEODOR ALEXIEVICI, PĂN LA MONARHIA LUI PETRU I. 
        De la 1682 păn la 1689 adică 7 ani. 
        Petru întăi s-au născut la 30 maiu anul 1672 din Natalia Chirolovna Narişchina, a doua soţie a Ţarului Alexie Mihailovici. Aflîndu-să supt povăţuirea înţăleptului său părinte şi a duioasei sale maici, a îmbunătăţitului său frate Ţarul Teodor, şi a vrednicilor săi privighitori Zotov şi Timerman, el s-au adăpat cu cele întăi începuturi pentru îmformarea inimii şi a minţii. Constituţia şi închegarea trupului său plin de vărtute, îmflorirea sănătăţii, îmfocarea imaghinaţii, agerimea minţii, şi minunata vrednicie, iute de a pute înţălege toate, adiverea nădejdea cea mare despre viitorimea soartei pe care Rosia o răzăma în el, încît, spre aducerea aminte a naşterii [232] sale, s-au tipărit o medalie cu inscrisul latin:  (nădejdea cea mare a viitorimii). 
        Chear neasămănat în aceste însuşiri au fost fratele său Ioan, născut din cea întăi însoţire a Ţarului Alexie. Acest Prinţip era bun la inimă, dar neputincios la sănătate şi mărginit la minte. Drept aceia, după răposarea Ţarului Teodor, cînd au păşit cătră alegirea moştinitorului puterii sale, numile lui Petru pretutindene au răsunat încît acest fiu născut în porfiră s-au declarat de Monarh a toatei Rosii, iar maica lui s-au însărcinat a fi Regenta (ocărmuitoarea) Împărăţii. O asemine favorisitoare gheneralnică socotinţă a Rosiei despre tănărul Petru au fost împrotiva scoposurilor surorii sale Sofii Alexievna. Această prinţesă înzăstrată fiind cu multe mari însuşiri a minţii, dar orbită de ambiţie, supt cuvîntul driturilor de îmvechime, au voit a înălţa în tron pe fratele ei Ioan, supt al căria nume nădăjdue chear însuş ia a ocărmui pe Rosia. Spre a agiunge la un asemine scopos, ia au ales un mijloc primejduincios şi pierzător: Partizanii ei au sămănat între Streliţii oşteni minciunoasa auzire, cumcă Fon Ganden, ce era doftor petrecător atunci în Moscva, ar fi dat otravă Ţarului Teodor. După îmvitarea Prinţesii Natalii, cumcă Narăşchinii ar fi ucis pe Prinţul Ioan şi cumcă toţi Strileţii nu vor scăpa de peire, şi alte asemine, la 15 mai 1682, într-o clipală toată Moscva s-au îmvăluit, şi au îmfăţoşat o videre înspăimîntătoare. Streliţii înarmaţi, bătînd dobile, şi cu urgie strigînd: peire tuturor Narişchinilor! au întrat în palatul Cremlin. În mijlocul spaimii familii domnitoare, Ioan s-au îmfăţoşat înaintea rebelilor* [233] carii văzindu-l, au strigat: Tu eşti Ţarul nostru; peire duşmanilor tăi! Şeful Streliţilor, Cneazul Dolgoruchi au voit să liniştească pe rebeli, dar ei răpuindu-l cu mare vuet l-au aruncat gios de pe balcon, unde Streliţii l-au luat în alor lance şi cu securi l-au dizbrănat   în bucăţi. Acesta au fost semnul unei vărsări de sînge mai prelungitoare, în cursul căria, jărtvă urgii Streliţilor au perit însămnatul Boeriu Matviev, Stolnicul Solticov, Atanasie Narişchin şi părintele cel de optzeci de ani a ucisului Dolgoruchi, împreună cu mulţi alţi Boeri. Ioan Narişchin şi doftorul Fon Gaden ş-au dat sufletul în mijlocul celor mai osînditoare munci. Uciderile şi prădăciunea au urmat în Moscva trii zile, după care  Streliţii încruntaţi, de sînge şi  clătinînd lăncile au zis:  Noi ne-am îndestulat acuma, vivat Ţarul Ioan! 
        Ioan înspăimîntat au zis întru aceste Streliţilor „Eu mă unesc a fi Ţarul vostru, dar îngăduiţi pe fratele meu Petru să împărăţască cu mine” la care propunere Streliţii s-au unit asemine şi Sofia, deşi împrotiva voinţii sale, şi încoronarea amînduror Ţarilor, s-au făcut la 23 iunie anului 1682, iar Sofia s-au declarat de Regenta Împărăţii. 
        Îndemănînd în acest chip calea cătră puterea cea de căpitenie prin riuri de singe, însaş Regenta au început a înţălege, că Streliţii, încredinţind ei cărma Guvernului, ar pute, la îndămănatică întîmplare, a o răpi din mînele ei, pentru care stirpirea puterii lor cii îmfricoşate s-au făcut obiectul politicii sale. Supt cuvinte drepte la părere, au început a-i trimete din capitalie în provinţiile* [234] dipărtate şi pe la marginile Imperii, iar curtea şi Moscva s-au umplut cu oaste credincioasă. Streliţii, prevăzînd scoposul cătră carile ţintea Regenta, au început a să îmvălui. În urmă peirea Prinţului Hovanschi, pe carile Sofia, ca pe cel de frunte a ei duşman, au rînduit a să pedepsi cu moarte, de nou i-au îmvitat cătră revoltă. Familia domnitoare înspăimîntată în grabă s-au tras la Mănăstirea Triimii a lui Serghie, Streliţii cu urgie răzbătînd într-însa ameninţa pe Petru cu moarte, Ţarul cel tînăr s-au ascuns cu maica sa în altariul Bisericii. Streliţii au întrat şi acolo, unul dintr-înşii prinzînd pe Petru, rădicasă acum cuţitul asupra lui, dar altul apucîndu-i mîna i-au zis: aice nu se cuvine a ucide, el nu ni va scăpa de acum, în minutul acela au sosit călărimea Ţarului. Aceasta au adus larmă şi spaimă Streliţilor, carii din a lor urgie au trecut la cucerie, 3700 dintr-înşii s-au apropiet de curte cu funii în gît şi cu giuguri şi săcuri; îmfruntaţi şi cu părere de rău stînd înaintea ferestilor palatului Ţarilor, au strigat: noi cu toţi sîntem vinovaţi, voinţa lui Dumnezeu şi a Ţarului fie asupra noastră şi asupra femeilor şi copielor nostrii! 
        Plină de mirare şi pătrunsă de acest feliu de videre, dorind însă a întruni îndurarea cu dreaptă giudicată, Curtea au declarat că cu pedeapsă să vor certa numai acii mai vinovaţi, din acestia s-au arătat triizăci, în numărul cărora să afla trii fraţi; bătrîna lor mamă îmbrăţoşind genunchile lui Petru, să ruga să erte măcar pe [235] unul dintr-înşii. Tînărul Monarh, înduioşat de lacrimile ei, s-au înduplecat a erta din aceşti numai pe acel pe care ia mai mult îl iubea, nenorocita au ales pe cel mai tînăr. Acesta eşea acum din închisoare; cînd aproape de uşă căzind deodată au murit. O asemine întîmplare au făcut mare impresie în sufletul lui Petru: el văzind într-însa voia lui Dumnezeu, ce n-au îngăduit viaţa unui rău, au căzut înaintea icoanei Mîntuitorului şi s-au giurat de a păzi totdeauna cea mai aspră dreptate. După care toţi osîndiţii cu moarte s-au pedepsit. 
        Cu acest chip s-au îmfrănat unul din duşmanii dinlăuntru; rămăsăse încă altul mai puţin însămnător, dar prin a sa acoperire mai primejduios, adică partidile şi intrigile ce să urze în curte. Sofia stăruia a întări pe tron numai pe fratele său Ioan, iar Natalia pe fiul ei Petru. Amîndoaî în secret urze una asupra altia, şi îmmulţe numărul partizanilor lor. Prin mijlocirea Nataliei cel mai de căpitenie Sfetnic al Sofiei, Cneazul Vasilie Goliţină, s-au dipărtat de la curte încredinţindu-să, supt cuvînt de cinstire, comanda asupra armii, care s-au fost trimes la Crîm. Dar Sofia încurînd au poroncit să se curme lucrarea oştenească asupra Turcilor, şi au chemat pe Goliţini la curte. Cu acestuia agiutor ia mai mult încă au întărit a sa putere, în toate ucazurile, dresurile şi acturile, date pe numile amîndurori Ţarilor, ia au rănduit a se adaugi şi numile ei, pe monetă, pe de o parte să închipuia figura Ţarilor, iar pe alta portretul ei cu coronă pe cap, cu schiptrul în mînă şi cu inscrisul: Regenta Rosii. 
        [236] Întru aceste Petru au agiuns în vîrstă de cincisprezece ani, şi în forma giucăriei tinereţilor, au pus temeiul măririi sale şi a puterii Rosiene. Ţarul Alexie îndeletnicindu-să deseori a trăi în satul Preobrajenschi, au poroncit de s-au zidit acolo curtea disfătătoare numită Potişia, în carea o trupă de actori (comedieni) Ghermani, îl veselea cu dramatice reprezentaţii, dar Petru au aşezat aice un alt feliu de voioasă petrecere. Din vr-o cîţiva tineri nobili, au îmformat oaste supt numire de Potişeni, numărul acestia în grabă au sporit, şi o parte s-au strămutat la satul Semenovsco, pentru care cuvînt acesti ostaşi Potişeni s-au numit Preobrajenschii şi Semenovschii. 
        Şeful Potişenilor au fost Leofort (Franţiscu Iacovlevici) acest bărbat neuitat în Istoria Rosii, ca unul ce au fost povăţuitoriul lui Petru întru lucrările cele mari a împărăţii şi a reformii Rosii, era născut în Sfiţera la politia Geneva, şi după multă nestatornicie a vieţii sale, au sosit în Rosia la anul 1675 şi au întrat în slujba oştenească. Ştiinţile sale şi cultivirea lesne au putut ţînti asupra lui luarea aminte a lui Petru, carile era plecat spre toate cele folositoare şi măreţe lucrări. Tînărul Ţar au cinstit pe Lefort cu a sa binevoinţă şi prietenie, şi după sfătuirea acestui al său favorit, au aşezat în satul Preobrajenschi exerciţia (îndeletnicirea) oştenească. 
        La anul 1689 Petru s-au căsătorit, cu Evdochia Feodorovna Lopihina (însoţire nenorocită precum mai apoi vom vide), Sofia nu se împotrivea întru aceasta, dar nici prieteşugului lui Petru cu Lefort, şi nici exerciţiilor militare, socotind [237] că toate aceste vor depărta pe dînsul de interesurile statului şi-i vor îndămăna ei deplină putere întru ocîrmuire. Dar lucrul s-au arătat într-alt feliu, căci giucăriile militare a lui Petru au luat o formă însămnătoare, şi Ţarul cel tînăr, întărit de dragostea naţii şi de numărul sporitor a Potişenilor, ce era lui plecaţi, cu bărbăţie au stătut în contra scoposurilor Sofiei ţîntitoare de a domni neatîrnată de dînsul.
        Nencredirea de cătră îmbe părţi, înrădăcinată între fratele cel domnitoriu şi între ambiţioasa lui soră, în urmă s-au prefăcut în duşmănie secretă, spre a căria discoperire nu tărziu s-au îmfăţoşat un prilej. La sirbarea unei litanii, Sofia au voit a fi cea mai mare persoană, dar Petru, după dreptate, însuşea acest drit persoanei sale, şi împreună-domnitorului  său frate; văzind însă cum că Sofia să îndărătnice în scoposul ei, Petru s-au pornit la satul Preobrajenschi, şi apoi înţălegînd că Sofia ameninţa şi a sa viaţă, el s-au dipărtat la mănăstirea Laura Sveto-Troiţa unde toţi Potişnicii i-au urmat. Şeful Garnizonului de Moscva, Scoţez naţie, Gheneral Patrichie Gordon, necăutînd la poronca Sofiei de a nu părăsi capitalia, s-au supus poroncii lui Petru, au venit la dînsul cu oastea şi i-au propus slujbele sale. După aceasta auzul unii asemene întămplări, au adus pe toţi în tulburare, şi mulţi credincioşi fii ai patrii, s-au pornit spre Lavră cu giurămînt de a muri pentru Ţarul Petru.
        Sofia înspăimîntîndu-să, şi hotărînd de a se împăca cu fratele ce l-au fost îmfruntat, au trimes cătră dînsul o solie; alcătuită din rudeniile* [238] ei şi Patriarhul, dar această solie n-au avut ascultare, şi atunci Sofia s-au înturnat cătră Ioan, dela care au primit numai o povăţuire a nu se împotrivi lui Petru. Pătrunsă de părere de rău şi înspăimîntată, ia însaş s-au pornit cătră dînsul, dar depe drum, din poronca lui Petru, arestuindu-să, s-au adus la mănăstirea Novodevicea, unde, supt nume de Susana, s-au călugărit. Pe cneazul Goliţin s-au depărtat la Pustozersc, mulţi din părtaşii complotului Sofii, s-au pedepsit, iar alţii s-au mînat în locuri dipărtate. Atunci liniştea de nou s-au statornicit, şi Petrul cu a lui soţie şi cu sora sa Natalia, s-au înturnat la Moscva. Ioan l-au întimpinat cu dragoste şi cu bucurie, şi au făcut abdicaţie (parestisis) dritului său asupra toatei Rosiei. 
        CURSUL TIMPULUI.  
        DIN EPOHA MONARHII LUI PETRU I, PĂN LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI CU SFEŢIA. 
        De la 1689 păn la 1701, adică 2 ani. 
        Din epoha aceasta Petru au simţit chemarea sa cea măreaţă. de a politici Rosia, şi de a o aduce la acel grad de putere şi mărire, la care de a agiunge ia ave un drit neîndoit, după a ei întindere, nemărginitele ei mijloace şi îndămînare, fireştile ei producturi şi după pricepirea şi haractirul naţii Rosiene. 
        Războiul cu Turcia deşi au fost încetat, totuş nu de tot s-au curmat. Petru simţea, că pentru de a-l pute urma şi a-l închie cu sporire, [239] de nevoe era a întroduce mainainte în Rosia ştiinţa militară, care era infiinţată în Evropa apusană. Mulţi Boeri cu statornicie se ţinea de vechile aşăzămînturi şi de rînduiala lucrurilor de mai nainte. Patriarhul Ioachim, pe patul său cel de moarte, sfătuia pe Petru a nu îngădui în cuprinsul Imperii pe Luterani şi pe alţii de altă lege streină. Cu toate aceste Petru, spre a sa şi a Rosii fericire, slobod fiind de pregiudeţe şi desidimonii, şi înălţîndu-se cu mintea piste înţălegirea Epohii sale, nu contenea a chema în Rosia pe acii mai îmvăţaţi streini oşteni. 
        „Numărul cel mic al Potişenilor, zice Galem, era menit a fi rădăcina celui puternic şi mare copaci de meazănoapte, ale căruia ramuri, umbrind acum cele mai departate margini a Rosiei, s-au făcut vergi îmfricoşate pentru puterile streine”. După chipul acestor Potişenici, Lefort au îmformat încă doî corposuri de oaste: acel întăi de 5000 iară cel al doile de 12,000 oameni. În această epohă Ludvig a XIV, Crai al Franţii, au început a prigoni în staturile sale pentru relighie, şi chear, parcă aceasta ar fi urmat după dorinţa lui Petru, el au desfiinţat vrednicul de aducere aminte Edict de Nant, prin carele Craiul Henri IV, îngăduisă în Franţia petrecirea celor de alte relighii încît atunce Secta relighioasă a Hugonotilor nevoită au fost a fugi din Franţia. Mulţi din urmaşii acestei Secte, fiind într-acest chip alungaţi din părţile de apus decătră îmbătrănitul Desidemon Craiu, s-au fost primit cu bucurie la meazănoapte de cătră tănărul a Rosii Domnitor, cu agiutorul acestora Petru au adus în Rosia la îndeplinire măestria militară. Însuşimea ei de întăime asupra ştiinţii oştineşti care pănă în Epoha acea era în Rosia îmfiinţată de [240] nou în praxie s-au adeverit. Atunci la anul 1694 Petru au închipuit un marş de mustră; pentru aceasta în satul Cojuha (lîngă Moscva) s-au zidit o cetate. Streliţii, supt comanda Boeriului Buturlin, ce au fost iubitor deprinderilor strămoşeşti, s-au însărcinat cu apărarea cetăţii, iar Potişenii, comenduiţi de Cneazul Teodor Iurievici Rodomanovschi, s-au îndatorit de a o lua cu asalt. Iscusinţa au triumfat asupra apărării urmate numai de singura bărbăţie, şi cetatea au căzut în puterea Potişenilor. După aceasta îndată numirea Potişenilor s-au desfiinţat. Cetile lor de Preobrajenschi şi Semenovschi s-au numit Polcuri de gvardie. Atunce pe lîngă polcul Preobrajenschi s-au aşezat compania Bombardirilor, în care Petru au luat numire de capitan. 
        Oricît de mică întîmplare au fost Ghenii lui Petru întăi, îndemn de a se apuca şi a săvărşi lucruri mari. Preumblîndu-să dineoare în satul Izmailovschi cu privighitoriul său Timerman, au văzut o luntre mare învechită, pe care căutîndu-o cu curiositate şi auzind de la Timerman că această luntre au fost Engleză şi că pe dînsa s-ar pute pluti pe apă fără vîsle, şi numai cu agiutoriul unui catarg, Petru au arătat dorinţă de a vide această noî pentru dînsul vedere. Oarecare Olandez Brand, au îndreptat acea luntre, şi în fiinţa lui Petru, ce era pătruns de mirare, au început a pluti pe riul Iauza şi împrotiva cursului apelor sale. Petru însuş au întrat în acea luntre şi diriguia cîrma. Dar piste puţin riul Iauza s-au făcut pentru dînsul îngust, încît au rînduit a se aduce luntrea pe lacul Periaslav. [241] Aceasta nu numai că n-au îndestulat într-însul arzătoarea dorinţă cătră plutire pe mare, ce încă mai mult au aprins-o. El au dorit a vede o mare deschisă, şi pentru aceasta la anul 1692 s-au pornit la Arhanghel. Vederea unei nemărginite întinderi a apelor mării Albe, au înaripat al său cuget, carile s-au fost pornit piste marginile obicinuitelor lucrări omeneşti. Pe însuş vasul său Petru s-au pornit cătră ţărmurile Laplandii, şi au agiuns la mica politie Ponoc aflătoare supt 69 graduri 30 minute a lăţimii. Întru a sa bucurie el au numit pe Cneazul Romadanovschi Admiral floatii Rosiene, care însă încă nu era în fiinţă, dar pe care Petru au fost făcut plan nestrămutat de a o îmforma. Se părea că prin zicerea Poetului Ovidie cumcă: acele care le-au cugetat să le socoteşti ca şi săvîrşite, el însămna făpturile lui Petru întăi. 
        La înoirea oşteneştilor lucrări cu Turcia, urmate la anul 1696, Petru răzămîndu-să pe oastea sa cea regulată, s-au pornit asupra Azovului cu scopos de a dischide Rosiei o cale cătră domnia mării cii Negre, şi prin aceasta a o siguripsi de Turci şi de Tătarii Crămului. Leofort, Gordon şi Golovin au fost ai săi de căpitenie împreună lucrători întru această întreprindere. Cele întăi lucrări ale asedii Azovului au fost nemerite, dar prodosia unui desertor Gherman, asemine şi acea că Rosienii n-au avut flotă cu carea ar fi putut strămtori cetatea din partea mării, au înimicit opintelele oastei Rosiene, încît Petru era nevoit a părăsi lucrarea cea începută şi a se înturna la Moscva. Aice el au aflat pe fratele său Ioan pe patul morţii. „Mărire fie lui Dumnezău! i-au zis lui Ioan cu lacrămi* [242] că tu te-ai înturnat, acum eu voi muri liniştit”, după care Ioan au răposat la 29 Ghenarie anului 1696. „Istoria, zice Galem, numeşte pe el neputincios, dar arătîndu-să în curăţenie neagiunsurile sale cele fireşti şi moralice, şi în vederea naţii dînd protimisis fratelui său celui mai mic, el au înfăţoşat mai multă mărire de suflet decît mulţi alţi ce socotesc pe sine de înţălepţi şi puternici. Rosia este datoare lui Ioan vecinică mulţămire, ca unuia carele au păstrat pentru dînsa pe Petru.” 
        În această epohă s-au iscat la Moscva foamete, Petru prin înţăleptele sale puneri la cale au depărtat această nenorocire, şi au cîştigat dragostea şi binecuvîntarea naţiei. După aceasta făcînd plan a porni al doile război asupra Turcilor, el au urzit în Voronej schele de durarea vasilor, în care la anul 1696, s-au fost durat doî vase, 23 galere şi 4 vranderi. Atunce el au deplinit armia sa cu îmvăţaţi streini ingineri şi artileri, încredinţind comanda ei lui Gordon, iar a flotei Veneţianului Delima, asemine au rînduit un vas pentru întrebuinţarea lui Lefort, iar pe altul însuş comenduind, au început de nou asedia Azovului. Prin orînduielile cele înţălepte a lui Gordon, această cetate în grabă s-au strimtorit din partea uscatului. Vasile Turceşti, ce să grăbe cu agiutor şi întărire pentru cii închişi, împregiurate fiind de flota Rosiană, o parte dintr-însile s-au sfărmat, iar ceialantă s-au alungat; 70 tunuri de aramă, şi alte multe unelte oşteneşti şi soame de bani au fost triamvul biruitorilor. Azovul, văzîndu-să în neputinţă de împrotivire s-au capitulat. Cunoscătoriul* [243] Monarh au declaruit că sporirea acestei lucrări să cuvine Gheneralilor şi oştirii sale, pentru care le-au hotărît o intrare triumfală în Moscva. 
        Pentru de a păstra de-apurure în puterea sa Azovul, a cărie însămnare să preţueşte mai cu samă prin a sa gheografică stare, Petru cu hotărîre au făcut cunoscut scoposul său a dura, în curgere de trii ani, 55 vase de război, 7 vase bombardere şi 4 branderi. Aceste îndatoriri s-au pus asupra Boerilor, asupra cetei neguţitorilor, ba încă şi asupra Patriarhului, acestia cu ale lor averi să împreună lucreze întru ca plinirea unui asemene al său scopos. Încă atunce Petru făcînd plan de a împreuna Marea Azov cu cea Caspică prin mijlocirea canalului între rîurile Ilavala şi Camişenca, fără întărziere au păşit întru a aduce la împlinire acest al său scopos. 
        Oare este de mirare, deacă Petru, politicind a sa Imperie, stîrpind pregiudecăţile şi disdimonia, şi dînd protimisis nu persoanilor de familie însămnate, ce numai minţei, faptelor celor îmbunătăţite şi meritului, au înarmat asupra sa ignoranţia (neştiinţa), grosietatea, zavistuirea şi înrăutăţirea? Duşmanii lui, ce să ascundea în taină, în urmă au hotărît a da Moscvii foc, şi în timpul obştescului tumult a ucide pe Petru, carile; precum să pute şti, neapărat ave să vie la ardere. Petru înţălegînd de acest complot, nu s-au înspăimîntat de a să arăta chear în casa în care s-au adunat rău cugetătorii; unde cu îndrăzneală, cu hotărîre şi cu nemerire au sfărmat tot acel complot. 
        Agerimea Ghenii au îndemnat pe Petru de a face un feliu de lucrare, de care păn atunce, niciunul din domnitorii Rosii nu s-au fost apucat. Supt [244] povăţuirea mumii sale, el au hotărît a călători prin cele mai politicite staturi a Evropii, şi acolo a se politici pre sine, şi rodurile ştiinţilor ce va căştiga, a le afierosi spre fericirea şi mărirea Rosiei. Întru acest scopos, el au încredinţat ocărmuirea cea dinlăuntrul Imperii Cneazului Romodanovschi, bărbat cu haractir statornic, cu cinste cercată, şi cel mai cu rîvnă împlinitor voinţii Monarhice. Spre agiutoriul său au însămnat pe Boerii, Ştreşnev, Narişchin şi Prosorovschi. Apoi pentru de a feri primejdiile, ce s-ar fi putut tămpla din partea Streliţilor, un număr mare dintr-înşii i-au pornit cătră marginile Litvei, iar pe alţii, supt comanda Generalisimului Şain i-au trimes asupra Turcilor, rămăind în Moscva numai oştile cele regulate şi aflătoare supt comanda Ghineralului Gordon. 
        După asemine punere la cale, Petru au rînduit a se trimete la Olanda o Ambasadă seau solie, al căria şef au fost Lefort, şi în care Petru au luat numire de Comandor. Această Ambasadă au plecat în April anului 1697 prin Estalandia şi Liflandia, care provinţii în epoha de atunce, era Sveţii supuse. Ţarul cel cu perierghie au voit să vadă tăriile politii Riga, însă comandantul acestia nu i-au îngăduit. Ambasada au sosit la Chenigsberga, vechea Capitalie a Prusii, unde Domnitoriul, ce atunce nu să nume Craiu ce Elector de Brandeburg, au primit-o cu pompă. Petru au petrecut acolo timpul cu mare mulţămire, îndestulînd a sa perierghie şi plecare cătră dobîndirea Ştiinţelor; cu cea mai mare luare aminte, au cercetat politia, au mers la Universitate, seau Academie şi au întrat cu pătrundere în cea cu amănuntul cercetare a organizaţii* [245] sale, el au vizitat Biblioteca Universitătei, au mers pe la fabrici, manufăpturi şi pe la feliuri de măestrii. Despre toate obiecturile vrednice de luare aminte însămna şi alcătue pentru sine un jurnal. De la Chenigsberga Petru au urmat călătoria sa prin Staturile Hanoverane cătră Olanda, au poroncit Ambasadii sale a merge la politiile Utreht, Amsterdam şi Haga, iar el însuş, c-o companie de şepte tineri nobili Rosieni s-au pornit la Amsterdam, iar de acolo la satul Sardam, spre îndestularea neobositei sale plecări pentru căştigarea cunoştinţei durării vaselor. Aice hotărînd să lepede de pe sine toate semnile mărirei împărăteşti, el s-au îmbrăcat în strae proaste: adică un scurt Camizol de materie roşie, numită friză, şi largi pantaloni de pînză, s-au înscris în numărul dulgherilor durători de vase supt nume de Petru Mihailov, şi asemene cu ceialanţi el înpline îndeletnicirile durării. „În acest chip, zice Galem, Domnitoriul acei mai întinse Monarhii din lume, petrece în Sardam cu a sa împăcare, şi numai pentru de a se face vrednic de înaltul său rang, în o mică casă unde însuş el ş-au făcut o bae (feredeu), au dulgherit pentru sine un crivat de lemn, şi din producturile ce însuşi le cumpăra, îş gătea bucate. Uneori trimite oastei sale poronci de a bate război cu Turcii, şi giuruia agiutor şi protecţie Electorului Avgust de Saxonia întru păstrarea driturilor sale pe tronul Polonii, şi îndată după aceste merge cu securea în mînă la schelea de Sardam, cerceta despre toate funiile şi cuile vaselor, şi prin a sa ghibăcie aducea pe toţi la mirare. 
        [246] După ce au petrecut şepte săptămîni la Sardam, Petru s-au înturnat la Amsterdam, unde şi Ambasada lui mai nainte sosise. Aice, supt a sa privighiere s-au durat vasul cel de 60 tunuri numit Petru şi Pavlu, carile apoi s-au trimes la Arhanghel. În curgerea durării acestui vas, Petru cerceta vrednica de luarea aminte politie de Amsterdam; vizitînd pe acei lăcuitori a cărora cunoştinţă o socote pentru sine folositoare, cu osăbită mulţămire şi luare aminte asculta lecţiile de Anatomie a profesorului Riuiş, făcînd şi însuş el operaţii hirurghice, au învăţat Fizica, folosindu-să întru aceasta de cabinetul lui Vitzen, Şeful cetăţenilor de Amsterdam. Dar cea mai mare îndeletnicire a sa au fost de a îmvăţa măestria durării de vase. Dorind a căştiga întru aceasta deplină şi întinsă ştiinţă, el, la anul 1698, s-au pornit la Anglia, unde Craiul Vilhem al triile, l-au primit prieteneşte şi cu mare cinstire. Petrecînd la Londra numai vr-o cîteva zile, Petru s-au pornit la Depfort, unde au şi agiuns scoposul dorinţii sale, îmvăţînd măestria durării vaselor după planul şi răgulele Matematicii. Slujba marinară a Englezilor i-au plăcut foarte. Oarecînd Alexandrul Machedon au arătat dorinţă, urmată numai din ambiţie, de a fi ca Deoghen filosof, şi a trăi ca şi el în poloboc; dar Petru, în petrecerea sa la Anglia, îmbrăţoşind numai cele de folos au zis „dacă nu aş fi Ţarul Rosiei apoi aş dori să fiu admiral Englezesc”. În această vreme Petru au înduplecat de a întra în a sa slujbă piste cinci sute Englezi cea mai mare [247] parte ofiţeri, ingineri, canoniri, doftori, şi oameni cu multe feliuri de măestrii, pe carii i-au şi expeduit la Rosia. În numărul acestora se afla Scoţezul Fergherson şi Peri. Pe cel întăi Petru l-au însărcinat a deschide în Rosia shoala de mărinărie seau plutire pe mare iară celuialalt i-au încredinţat de a aduce în lucrare proectul său de a împreuna riul Vologa cu Donul. Apoi, ţintind spre căştegarea a tot feliul de folositoare cunoştinţe, Petru au cercetat în Anglia Arsenalul, Palatul monetei, fabricile, mînufăpturile şi tot feliul de unelte şi măestrii; adeseori el să afla faţă la sărbirea liturghiei a feliuri de Relighii, la adunările Parlamentarilor, şi cu mare perierghie şi luare aminte vizita spitalul de Grenvihi. Dar mai mult decît toate l-au umplut de mirare viderea bătălii de mare, care din poronca Craiului, s-au fost închipuit pentru dînsul. 
        La eşirea lui Petru din Anglia, Craiul Vilhem i-au dăruit modelul unui vas de 120 tunuri şi un alt vas mic numit Iaht, în care Petru s-au înturnat la Olanda, unde cea mai mare parte de vreme pe apă au petrecut. În una din călătoriile sale pe mare s-au fost stărnit o puternică fortună, toţi acii ce se afla cu Petru, tremurînd aştepta a lor peire, singur Petru numai n-au pierdut curajul şi cu zimbire zice: Nu vă temeţi ! oare cu putinţă este de a să îneca Ţarul Rosiei în marea Ghermană? 
        De la Haga Petru s-au pornit la Delft, unde cu luare aminte au cercetat Armăria (Arsenalul) şi s-au îndeletnicit cu experienţii seau cercări pe care îmvăţatul Leivenghec îi arăta prin agiutorul microscopilor* [248] sale. Părăsind Olanda, Petru s-au pornit la Drezda, şi de acolo la Viena, de unde pune la cale a merge la Italia, dar înştiinţîndu-să de noî tulburări ce se iscase în staturile sale, au părăsit scoposul său, şi fără întărziere s-au pornit la Rosia. 
        Această noî tulburare urmase din partea Streliţilor. Întăimea şi protimisul, care mai mult decît lor Petru arăta oastei sale cei regulate, i-au înasprit asupra Monarhului şi asupra tuturor Aşezămînturilor sale. Patru polcuri de Streliţi, aflători pe marginile Litvei, cei întăi s-au revoltat, de sine împuternicind-să au părăsit tabăra şi s-au pornit cătră Moscva, Romodanovschi, neputănd a-i ţine, în grabă au înştiinţat de aceasta la Moscva. Gordon, adunînd oaste, s-au pornit asupra rebelilor, şi voind a întrebuinţa măsuri de blîndeţe, spre a-i aduce întru supunere, giuruindu-li ertare au cercat a-i îndupleca de a se înturna la tabăra lor. Însă în zădar, căci Streliţii au strigat, cumcă ii cu arma în mănă îşi vor dischide drum la Moscva. Atunce, la 18 iulie, Gordon au poroncit a se începe un foc de artilerie însă numai spre a-i înspăimănta, rădicînd tunurile aşa de sus, încît ghiulelile trece deasupra capurilor lor. Văzînd aceste rebelii au strigat: „Minune! Însuşi Dumnezeu şi sfinţii lui ne apără despre armile ereticilor“ şi cu sălbătăciune s-au repezit asupra tunurilor. Atunce Gordon au poroncit fără întărziere să sloboadă într-înşii focul de artilerie şi îndată cîmpul s-au acoperit de trii mii de Streliţi, iar cialalţi, cuprinşi de spaimă, s-au liniştit, au lepădat armile şi s-au supus. 
        [249] În mijlocul acestor întîmplări Petru au sosit în 4 Septembrie la satul Preobrajenschi, şi aprins de mănie asupra rebelilor au început o înfricoşată cercetare (* Să pare că din această epohă derază Aşăzămîntul canţelerii secrete, care au fost cunoscută supt numire de: cuvînt şi faptă. Mulţi încredinţază cum că acest înfricoşat giudeţ s-ar fi urzit de Ţarul Alexie Mihailovici, însă mai de crezut este că Petru l-au aşezat în satul Preobrajenschi. Oare Istoria se cuvine a certa pe acest Monarh pentru asemine lucruri? Nici cum: cumplitele împregiurări, în care el s-au aflat, l-au nevoit cătră acest feliu de cumplită măsură!) Din care s-au arătat că Streliţii au avut scopos, ucigînd în Moscva pe toţi streinii şi pe mulţi Boeri, a înălţa în tron pe Sofia. Aceste planuri într-atăt au fost încruzit pe Petru asupra surorii sale, încît la cercetarea care au făcut, în pornirea răvnei cătră binile obştiei, puţin au lipsit de nu o au omorit. În urmă soarta vinovaţilor s-au hotărit, în curgerea toatei luni octombrie, săngele lor s-au răvărsat în satul Preobrajenschi şi în piaţile Moscvii, necăutînd nici la Starea cea cumplită a Moscvii, nici la rugămintele şi mijlocirea Patriarhului, Petru socote că în asemine întîmplare îndurarea era nedreaptă, încăt niciunul din călcători n-au rămas în viaţă, numai acia pe care tinereţile, seau nepractisirea au putut dizvinovăţi în a lor călcare, s-au cruţat, dar cea mai mare parte s-au mînat pe la cîmpiile Sibirului. Deşi Sofia nimic n-au mărturisit, totuşi Petru cunoscînd şi pe dînsa vinovată, au poroncit înaintea* [250] ferestrelor chiliei sale, a se spănzura mulţi din vinovaţi, din carii trii era dovidiţi că au rugat-o să se sue în tron. Prepuind – şi nu fără temelnic cuvînt, – cum că şi Soţia sa au fost părtaşă acestei urziri, Petru s-au dispărţit de dînsa şi au trimes-o la mănăstirea Pocrovschi Sudal, în carea s-au călugărit supt nume de Elena. Prin asemine mijloace rebelia iscată s-au alinat, vărsarea de sînge au încetat şi toate s-au liniştit. 
        Cu neclătinată voinţă statornică întru lucrurile dreptei giudecăţi, şi aspru în pedeapsa celor rău cugetători, Petru au fost cunoscători cătră credincioşii fii ai Patrii. Spre a înălţa preţul slujbelor lor, la anul 1698 au aşezat Ordinul sfîntului Apostol Andrei de care cel întăi cavaler s-au numit Golovin. 
        Nu tîrziu după aceasta Petru s-au certat de mare noî întristare. Gordon, carile au fost vrednicul său favorit, au murit. Cunoscătoriul Petru au cinstit a sa memorie (aducere aminte) cu nefăţarnice lacrimi şi cu pompoasă îngropare. Asemine după aceasta, la întăi mart 1699, au murit şi Lefort. Acesta păn la închierea vieţii sale se bucura de nemărginita încredere a lui Petru, şi niciodată n-au întrebuinţat-o spre rău. Petru au plîns şi pe acest al său favorit, ca un doios şi cunoscător fiu pe părintele său, şi trupul răposatului l-au cinstit cu a sa de pe urmă sărutare şi cu pompoasă îngropare. 
        Pierderea lui Gordon şi a lui Lefort au fost simţitoare pentru Petru, dar Menşicov (Alexandru Danilovici) prin sine au întocmit-o. Despre începerea familii acestui vrednic întru aducerea aminte bărbat, nimică nu se ştie cu încredinţare, şi chear această neştiinţă ne îndeamnă a giudeca că el [251] au fost din viţă neînsemnată. Făcîndu-se cunoscut lui Petru prin a sa minte şi prin chipul ideilor, carile înprivirea reformii Rosii, să îmbina cu ale Monarhului, şi mai cu osăbire, asupra tagmei bisericeşti, el au căştigat a sa încredire, şi repede s-au înălţat în bîlfa cinstirilor, au adunat nenumărate averi şi multă vreme să folose de a sa norocire şi de puterea celui întăi favorit a Ţarului. De atunce au început în Rosia epoha reformii cei mari. Petru au disfiinţat în curtea sa toate acele greoae învechite deprinderi, au depărtat tot feliul de prisoasă pompă, umbla pe gios prin politie, seau cu trăsură în compania a doi dejurne oşteni, şi prime la sine pe toţi. El însuşi orînduia lucrările, alcătuirile, corespondenţiile cu Împărăţiile streine, şi toate acturile statului, carile cere întăritura Ţarului, şi care mai nainte se întăre cu iscăliturile Boerilor şi a secritarilor sfatului, au început însuş a le iscăli. După stirpirea Streliţilor, el au adunat şi au îmformat noî armie alcătuită de 32.000 oameni. Pre lîngă aceste cu asprime s-au întărit legiuirea de a să desfiinţa Mestnicia, şi s-au orănduit a se întemee gradurile nu după însămnarea tragerii de neam ce după slujbă şi după a ei învechime. Neapărata trebuinţă de a ţine armia, au nevoit pe Petru de a înturna a sa luare aminte asupra veniturilor statului. Adunarea dărilor s-au încredinţat canţileriei alcătuite de Petru din oaminii cu cercată cinste, încăt nu tărziu veniturile statului s-au îmmulţit fără asuprirea poporului. 
        Petru hotărînd a politici pe supuşii sei şi în privirea fizică, au poroncit ca toţi carii ar voi să aibă cătră dînsul apropiere, şi îndeobşte toţi [252] dregătorii să se îmbrace după forma streinilor. Şi ca toţi Rosienii (afară de tagma bisericească şi de ţărani) să-ş radă barba. În această de pe urmă împregiurare Petru au fost nevoit a ave o puternică luptă cu pregiudeţile, pentru că mulţi, şi mai cu osăbire pe la Guberniile depărtate a Imperii, cu îndărăpnicie se împrotive acestii a sale orănduiri. 
        Întemeind în a sa Imperie obiceiurile Evropiene, Petru au întors luarea aminte asupra petrecirii Rosienilor, şi au poroncit ca bărbaţii şi părinţii să sloboadă pe soţiile şi pe fiicele lor din necurmata casnica închisoare, şi ca femeile, ce se vor îmbrăca după forma streinilor, să fie primite în adunări în care să se îndelenicească cu giocuri şi conţerturi. La asemine voioase petreciri Petru adeseori se afla faţă, şi mai ales la cununiile streinilor cu femeile Rosiene, şi a Rosienilor cu femeile streine. Urmînd acest feliu de măsuri Petru au avut în videre scopusuri moralice şi foarte însămnătoare. El ştia că îmfăţoşarea în public a soţiilor şi a fetilor va îmfrăna în marginile cumpenirii şi deţenţiei pe bărbaţii şi pe părinţii, şi că deopotrivă armonia celor ce se însoţe prin cununii, urmate din cea mai înainte cunoştinţă unul cu altul, este condiţie neapărată pentru fericirea casnică a familii şi fireşte şi pentru binele obştesc. Pentru care au dat poroncă, ca nimine din preoţi, supt cea mai gre răspundere, să nu cunune pe logodnici fără a lor îmvoire, şi că mirile să aibă voe pănă la ziua însoţirei, să vadă pe mireasă măcar în curgere de şese săptămîni. Nu tărziu toată Rosia au simţit mîntuitoarile lucrări unor asemine rînduele a Monarhului urzitor fericirii sale. 
        [253] Rădicînd de pe Rosia tipul seau forma Asiaticilor naravuri şi deprinderi, Petru au poroncit Boerilor şi celor puternici – deşi aceasta au fost spre întristare mîndriei lor – de a împuţina numărul cel mare a casnicilor şi slugelor, şi îndeobştie a schimba chipul vieţuirii carile îi apropia de Paşii Asii şi de Beii Eghipteni. Pentru cea mai grabnică îndemnare cătră aceasta, el au dat pildă dela sine, el întru toate arăta simplitate (prostie), şi cu toţi nesălită petrecanie, el au oprit pe supuşii lui a căde în genunchi înaintea sa, şi au poroncit ca acii ce vor îmfăţoşa jalobe să nu-ş iscălească într-însile a lor nume în formă micşurătoare cu scopos de a să îngiosi, şi a nu numi pe sine şerb seau rob Ţarului, ce supus. 
        Măreţul şi aducătoriul de fericire scopos – de a înălţa pe supuşii lui la rangul naţiilor politicite au îndemnat pe Petru a întări ca nobilii Rosieni să trimată pe fii lor spre îmvăţătură   prin ţările streine. Fieşte-carile ce ave a se porni cu asemine scopos afară din cuprinsul Rosii, dator era de a se îmfăţoşa mainainte Ţarului şi a primi de la dînsul povăţuire, anume în ce părţi de loc şi pentru care folositoare obiecturi i se cuvine a întoarce a sa luare aminte după a sa vrednicie şi după plecările sale. Pe acii Rosieni ce se înturna din ţări streine, însuşi Petru îi cerceta, şi după darurile şi cunoştinţile lor, li însămna posturi şi îndatoriri. Pentru de a grăbi păşirea politicirei, Petru au poroncit a se aşeza în Moscva o tipografie, în care nu tărziu s-au tipărit cărţi traduse din limbile streine: precum Istoria univirsală a lui Pufendorf, Gheografia lui Ibner, şi alte alcătuiri* [254] atingătoare, cea mai mare parte, de ştiinţile durării vasilor şi de navigaţie, seau plutirea pe mare. În Moscva şi în alte multe politii s-au aşezat shoale în care se paradosea limbi streine, feliuri de folositoare îmvăţături şi mai cu samă Aritmetica şi Navigaţia. În urmă mîna îndrăzneţului legedătător şi Reformator s-au atins de tagma bisericească şi de vechile bisericeşti Aşezămînturi, el au schimbat acele ţeremonii ce au fost nepotrivite cu Dumnezăiasca mărire a sfintei Relighii Ortodoxe, şi averile mănăstireşti le-au supus dărilor. Cu încheerea anului 1699 au schimbat rînduiala hronologhii, adecă a numărării timpului, orînduind, ca începutul anului să se urmeze a număra din luna Ghenarie. După aceste el au început a cugeta despre desfiinţarea în Rosia a vrednicii de Patriarh, a cărue sistimă, în multe întîmplări, nu se îmbina cu scoposul său. Moartea Patriarhului Adrian, şi gătirile ce urma atunce despre războiul cu Sveţia, i-au dat prileji şi bun cuvînt a zice: „eu nu am acum minte liniştită de a alege pe Şeful ocîrmuitor a Bisericii”, iar îndatoririle Patriarhului, Petru au încredinţat lui Stefan Iavorschi, Mitropolitul de Reazan, bărbat luminat, carile s-au fost înălţat cu a sale cugetări mai presus de înţălegirea tagmii Bisericeşti de atunce. Spre agiutoriul seu i s-au dat Episcopi, cărora după schimbare li s-au poroncit a trăi în Moscva. Asemine alcătuire a Şefilor bisericeşti, Petru au numit-o sfîntul Sinod, iar ocîrmuirea pămînturilor şi veniturilor Patriarhului, şi îndeobşte a mănăstirilor, au fost încredinţat-o comisii mănăstireşti, a căria Prezident s-au fost [255] rînduit contele Musin-Puşchin. Sfîntul Sinod şi comisia mănăstirească datoare au fost toate interesurile însămnate a le supune, spre dizlegare Monarhului. 
        După punerea la cale acestor lucrări, Petru au încheat cu Turcia o armistare pe 30 ani, aceasta au fost neapărată pentru Rosia, pentru că pe Petru îl aştepta un războiu mai însămnător cu Carlu al doisprezece Craiul Sveţiei, care războiu este izvorul acii de acum adivărate şi mari oşteneşti măriri a Rosiei. 
        
        CURSUL TIMPULUI. 
        DE LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI CU SVEŢIA PĂN LA BĂTĂLIA DE POLTAVA. 
        De la 1701 păn la 1709, adică 8 ani. 
        La începutul vecului a optsprezece s-au întămplat mare schimbare în staturile Evropii despre mează-noapte. Toţi au văzut aice noaî rînduială a lucrurilor, noî lume politicită, noî făptuire şi noî viaţă. 
        Pe Rosia, precum videm, ocărmue în epoha aceasta Petru, iar pe Sveţia Carlu al XII. Amăndoi acesti Monarhi au fost înzăstraţi cu strălucite talanturi şi cu deopotrivă neclintită vîrtute a voinţii lor, dar osăbirea cea mare între dînşii să însămnează întru aceea  că voinţa lui Petru să ocîrmue de cătră înţălepciune, iar voinţa lui Carlu al [256] XII totdeauna purcede din personale a sale patimi; Ce amîndoi ţînte cătră lucrări mari; dar Petru au urzit planurile sale după calculul minţii cii mai agere şi potrivite cu vărtutea împărăţiei sale; Carlu însă s-au repezit cătră al său scopos fără a cumpeni nici înpedecările ce s-ar pute să i se întîmple nici mijloacile spre a le pute întîmpina. O asemine osăbire a haractirilor acestor Monarhi, trebue să hotărască, şi fără îndoire au şi hotărît, soarta acestor doî Împărăţii. 
        În tronul Polonii s-au suit în epoha aceasta cu agiutorul Rosii, şi împrotiva scoposurilor Franţii Electorul Saxonii, Avgust al II. Luxul, stricarea năravurilor, puternica prigonire pentru Relighie şi giugul cel aspru a robiei naţionale, au adus pe Polonia în neputinţă şi în lîngezime, pentru care Polonii, pre lîngă toată a lor viderată energhie, n-au putut să facă vreun lucru hotărîtor în schimbările ci urma în Evropa despre meazănoapte. Prusia în epoha aceasta s-au îmformat în Crăie, şi o asemine noî vrednicie, au dişteptat în acest stat o noî putere minitoare măririi sale cii viitoare. Pe tronul Danimarcii s-au suit pe atunce îmbărbăţitul Fridrih al IV, dar pretenţiile acestui Craiu asupra Ducatului de Holstain-Gotorp adeseori tulbura liniştea Danimarcii. 
        În asemene împregiurări a staturilor Evropii despre meazănoapte, cu începirea vecului al XVIII s-au aprins în toată Evropa de ameazănoapte un războiu, carile au urmat 20 de ani. Dar nici nu este de mirare că acel războiu s-au prelungit aşa mult, pentru că nişte Monarhi, precum au fost Petru întăi şi Carlu al doisprăzăcile, carii au fost cele de căpitenie* [257] persoane lucrătoare în acest război, nu să obosesc aşa de iute. Pe lîngă aceste şi cuvintele, din carile au urmat acest războiu, au fost pentru toate puterile luptătoare deopotrivă însămnătoare. 
        Petru întru toată cuprinderea au simţit struncenările ce urma pentru Rosia din pacea închietă la Stolvof numai după o neapărată nevoe. El au cunoscut, că pănă cînd Rosia nu va ave Domnia pe marea neagră, şi mai ales a mării Baltice, pănă atunci va rămîne mai mult o putere Aziatică decît Evropiană. Îmbărbătat fiind cu sporirile ce au cîştigat în războiul cu Turcia, el au hotărit să scoată din împresurare de la Sveţia o veche a Rosii clironomie, adică pămînturile aflătoare pe lîngă golful Finlandii; să întărească a sa Domnie pe marea Baltică şi prin aceasta să poată întruloca pe Rosia în sistima politicii împărăţiilor Evropii apusane, şi a dischide neguţitoriei sale noî cuvenite şi număroase drumuri. Pe lîngă aceste sporitoarea sa patimă cătră navigaţie creştea mai mult o asemene socotinţă, cu atăt mai mult că şi împregiurările dinlăuntru l-au favorisit cătră aceasta. 
        Polonii au înălţat pe tronul Polonii pe Electorul Saxonii Avgust al II, însă cu condiţie ca el să unească cătră Polonia acea de mainainte a ei provinţie, adică Liflandia. Aceasta nu se păre greu, pentru că Liflandezii au fost nemulţămiţi cu ocîrmuirea Sfezilor. Dar nobilitatea Liflandeză au giuruit a fi credincioasă Craiului Sveţesc, dacă acesta va întări pronomiile lor de mainainte, şi spre mijlocirea acestui interes ii au trimes la Stocholm, capitalia Sveţii, o solie al căria Şef au fost Ioan Reigold Patcul. Apărînd cu mare rîvnă pronomiile* [258] patrioţilor săi, Patcul au tras asupra sa urgia lui Carlu al XI, şi temîndu-să de urmările ei, au fugit la Sfiţera de unde fără a căpăta ertare nici dela Carlu al XI nici dela fiiul său Carlu al XII, el au întrat în slujba Saxonească, şi au urzit planul de a înarma pe Saxonia şi pe Rosia asupra Sveţiei. Cu aceasta mai mult au putut pleca pe Rosia cătră asemene plan încît acesta să potrive cu dorinţa lui Petru. 
        Cu asemine scoposuri Patcul au sosit la Moscva, şi s-au pus la cale ca Saxonii şi Polonii să căştige prin arme provinţiile Liflandia şi Etlandia, iar Rosienii Inghermanlandia şi Carelia. Danimarca asemene au întrat în această Aleanţie, cu atîta mai de bună voe, încît domnitoriul Ducatului Holstain Gotorp, asupra cărue ave pretenţie, au fost din familia Craiului Sveţiei. 
        Carlu al XII îndelugat timp nu crede cum că asupra lui s-ar fi alcătuit o aleanţie, în urmă încredinţăndu-să de aceasta, s-au îmfocat, şi în acea minută, hotărîtoare soartei de toată a sa viaţă, s-au arătat Irou şi în cursul zilelor sale asemene au şi stătut. Carlu fără întîrziere s-au pornit cu oaste; ivirea sa, cea fără veste, şi bătălia urmată înainte Copenhaghii, au adus spaimă asupra întregii Danimarce şi la 1701 au nevoit-o a închie pace la Travandal. Prin aceasta Danimarca s-au îndatorit a nu oşti asupra Sveţii şi a nu tulbura Domnia Ducăi de Holstain-Gotorp. Desarmînd prin acest mijloc pe unul din duşmanii săi, Carlu al XII s-au pornit asupra Liflandii şi numai prin auzul apropierii sale au nevoit pe Poloni a părăsi asedia seau încungiurarea cetăţii Riga, şi a să dipărta; înspăimîntăndu-să* [259] Avgust al II, s-au adresuit cătră Rosia spre a căpăta cel mai cu grăbire agiutori. Atunce Petru, neputînd a mai ascunde scoposul său, au declarat Sveţiei războiu. 
        Avangvardia armiilor Rosiene, supt comanda Prinţului Trubeţchi, s-au pornit şi trecînd Inghermanlandia, s-au arătat la cetatea Narva. Petru cu Ghenerali Buturlin, Venda şi Golovin, comenduind celelalte oşti, fără întîrziere s-au împreunat cu dînsul şi atunce încungiurînd, au început asedia Narvii, Carlu aflînd de aceste, cu 8000 oşteni s-au grăbit spre a duce agiutor celor asediaţi. Drept acea lovirea era neapărată; dar în această hotărîtoare minută, Petru îndemnăndu-să de nesmintită nevoe de a să întălni cu Craiul Avgust al II, au lăsat armia sa ce era de spaimă cuprinsă, supt comanda de căpitenie a Ducăi de Croa, şi însuşi însoţit de Menşicov şi Golovin s-au pornit la Polonia. 
        Întîmplîndu-să atunce o puternică furtună, Carlu au adus oastea sa aproape de tării, Rosienii văzind fără veste pe duşman, foarte s-au tulburat. Bătălia au început şi piste un pătrar de ceas soarta ei s-au hotărit. Amîndoî aripile oastei Rosiene s-au dispărţit de la oastea de căpitenie, aripa cea dreaptă în pripă s-au sfărmat, Duca de Croa şi prinţul Dolgorochi s-au închinat şi s-au prins, cea de stîngă, supt comanda Gheneralului Vende mai mult s-au împrotivit. Dar în urmă şi Vende s-au dat prins de război, ceialanţi Generali şi Ofeţeri au urmat pildei sale, şi mulţi streini, aflători în oastea Rosiană, întru întristare asupra Şefilor pentru o asemine urmare, îndată au trecut [260] în slujba Sveţiei.
        Într-acest chip s-au curmat vrednica întru aducere aminte bătălie, în care opt mii oşteni Svedezi au sfărmat o armie de 38 mii de Rosieni; „iar dacă noi, zice Galem, vom căuta cu luare aminte, pe biruitorii şi pe acei biruiţi, apoi nu ni vom mira de aceasta, cei întăi era îmvăţaţi şi deprinşi întru izbînzi de războae, se afla supt comanda însuş Craiului-Irou, iar cialanţi au fost cea mai mare parte recruţi, adunaţi chear atunce, carii n-au văzut niciodată pe duşmani, şi carii întăiaşdată se băte, şi apoi pe lîngă aceste se afla supt comanda unui Gheneral ce nu li era plăcut, şi a Gheneralilor dizbinaţi între sine”. 
        Auzul de această sfărmare n-au oborit cugetul şi curajul Monarhului Rosiei „eu ştiu, au zis el, că Sveţii vor birui pe noi încă de vr-o cîteva ori, pentru că ii sînt îmvăţătorii noştrii în ştiinţa militară: Dar cu vreme noi vom plăti lor pentru îmvăţătură” el nu s-au întristat de luarea în răs a Sveţilor, ce mai vărtos s-au bucurat că Carlu, din dispreţuire, au slobozit 18 mii Rosieni, ce s-au fost luat prinşi la bătălia de Narva. Petru simţind a sa mărire deşi era biruit, au propus lui Carlu pace, cu condiţie ca Sveţia să-i dei lui Inghermanlandia. Carlu au răspuns că el va întra în tractaţie de pace la Moscva „fratele meu Carlu (au zis Petru) urmează precum Alexandrul Machedon, dar eu nădăjduesc că el nu va găsi în mine pe Darie Codomanu”. 
        Temîndu-se Petru, ca nu cumva Carlu, după bătălia de la Narva, să răzbată înlăuntrul Rosiei, s-au arătat*, [261] din norocire fără niciun temei. Carlu urmînd numai însuflării patimilor sale, s-au repezit la Polonia cu scopos a distrona pe Craiul Avgust. Folosindu-se de aceste, Petru cu mare grabă au îndeplinit a sa oaste şi spre gătirea uneltilor de artilerie el au poroncit a se întrebuinţa clopotile ce prisosea pe la Mănăstiri, încăt fără întîrziere s-au gătit 250 tunuri. Dar dorinţa lui Petru ca şi alte Împărăţii să împreunălucreze întru îndămănările şi folosul Rosiei, nu s-au plinit: Danimarca, cu toate propunirile ei făcute din partea curţii Rosiene, nu se îndupleca de a strica legătura de pace de la Travaldal, iar Polonii au făcut cunoscut, că ii vor închie tratat de aleanţie cu Rosia, dacă Petru li va da lor Chievul şi Smolenscul. Aceste cereri însămna un lucru cu neputinţă de a se pute împlini, drept acea Petru s-au văzut în neapărată nevoinţă a se mărgini chear numai întru mijloacile puterii sale. 
        Lucrările oşteneşti s-au înoit. Şeremetev au sfărmat la 1 Ghenarie 1702, aproape de Derpt, un corpos Svedezesc, aflător supt comanda Gheneralului Şlipenbah. Şi întru aceste pe cînd Petru să afla la Arhanghel unde întăre gura rîului Dvinii cu baterii spre a pute apăra această politie despre atacul Svedezilor, Şeremetev au întrat în Liflandia şi au cuprins Marienburgul. Supunerea acestei politii este vrednică de aducere aminte, mai ales de acea pentru că în mijlocul ucidirilor şi vărsărei de sînge, ce au urmat la luarea ei, Pronia, pentru fericirea Rosiei, cu a ei scutire au umbrit pe o tînără fiică care s-au fost luat roabă, şi botezîndu-să sup nume de Ecaterina Alexievna, s-au făcut* [262] soţie lui Petru. Monarhul s-au cununat cu dînsa la anul 1707; şi la 6 Martie 1711 cu pompă au declarat-o de a lui soţie, iar la 7 Mai, anul 1724, au publicat-o de împărăteasă şi au încoronat-o în Moscva. Ca o soţie a lui Petru ia să împărtăşe de toate ostinelile şi triamvurile sale, şi ave o înriurire mîntuitoare asupra îmblînzirii deprinderilor şi asupra politicirii haractirului său. 
        După aceasta, starea însămnătoare a cetăţii Notenburg, au ţîntit luarea aminte a lui Petru. El au hotărît a o lua şi însuşi s-au aflat de faţă la facirea bateriilor asupra acestei cetăţi. După o cruntă bătălie, ce s-au prelungit triisprăzece ceasuri, cetatea au capitulat la 12 octombrie. Petru au numit-o Şlisenburg, adică cheia întrării în provinţia Inghermanlandia. Drept mulţămită a triamvului său şi a oastei sale, Petru au făcut o pompoasă oştenească întrare în Moscva.
        Neobositul Monarh, n-au petrecut mult în Moscva, ce s-au pornit la Voronej şi la Don, iar Menjicov la Oloneţi spre întărirea schelii durării vasilor, ce acolo se aşezase. Însămnînd călătoria sa cu monumenturile înaltelor sale cugetări şi a îngrijirii sale pentru firicirea Rosiei, Petru au sosit la ţărmurile Nevii. Atunce fără întîrziere oştile ce au fost luat Şlisenburgu au cuprins şi Nienşanţu, care era o cetate aflătoare îndepărtare de şesă verste de la gura Nevii. Svedezii neştiind de aceasta au trimes la Nienşanţi doî vase înarmate pre care Petru au hotărît să le lovească. Bătălia au fost cruntă şi s-au închiet în folosul Rosienilor, încît amîndoî vasile duşmăneşti li s-au supus. Această isbîndă au adus Rosienilor poate [263] mai multă bucurie decît biruinţa Consului Duilius Romanilor, căci acestora au fost cea dintăi izbîndă strălucită purtată pe mare, iar a acelor pentru că însuşi Petru au căştigat-o. După dreptate, simţînd el a sale slujbe, Monarhul au îngăduit a i să da şi lui o mulţămită pentru acest Triamv; şi Admiralul conte Golovin, au pus asupra sa semnile ordinului sfîntului Apostol Andrei. 
        Adunîndu-să, din poronca lui Petru, sfatul oştenesc, s-au hotărît: să se părăsască Nienşanţul şi să se caute un alt loc mai îndămănatic pentru zidirea cetăţii, ce trebue să apere întrarea în riul Neva. Însuşi Petru au luat asupra sa împlinirea acestei însărcinări, şi au găsit acest feliu de loc pe ostrovul Liust-Elant (* Liust-Elant însămnează ostrovul plăcerii seau veselii, acest ostrov alcătueşte astiz partea capitalii numite de San Petersburg.) pe care pe atunce să afla numai un bordei de păscar. Aice la 16 mai 1703, Petru au urzit o cetate, şi întru mărirea sfîntului Apostol Petru, au numit-o San-Petersburg. Atunci fără întărziere, partea această sălbatică, şi nelăcuită, aflătoare lîngă gura riului Nevii, ca cum ar fi fost atinsă de o putere maghică, s-au însufleţit şi s-au prefăcut, pădurile cele întunecoase, ce o împregiura pe dînsa, s-au uscat. Spre întărirea acestei cetăţi, s-au adunat oameni din toate părţile Imperii, ii obore pădurile, umple mlăştinile cu pămînt, cărîndu-l de la munţii Dudorof şi Pargolof. 20,000 de oamini să afla [264] întru acea de toate zilile lucrare. Dorind însuş a privi sporirea acestor lucrări, Petru au poroncit, aproape de cetate, a se dura pentru sine o mică casă de lemn cu doî cămări, şi după forma acei casă în care el au petrecut la Olanda în Sardam. (* Această căsuţă a lui Petru I, să află şi astiz pe malul Nevii în partea numită: San-Petersburg) Nici apropierea Svedezilor, nici greutăţile cele mari ce însuş firea punea înainte, n-au putut abate pe Petru de la scoposul său. Petru, spre a înlesni toate împiedecările, au chemat într-agiutor a sa minte şi ghibacie, şi prin aceste mijloace au agiuns la scoposul său. După patru luni de zile cetatea s-au zidit, şi nu tîrziu au început a răsări şi însaş politia, a căria cele întăi zidiri s-au făcut la locul astiz numit Vasilie Ostrov. La anul 1704 au început a se zidi cvartalul numit de San-Petersburg, iar la anul 1706, cvartalul de Admiralitate. În partea aceasta Petru însuş au măsurat adîncimea Nevii, au făcut zidirea Admiralităţii  şi schelă de durarea vaselor. În acest chip, pe malurile Nevii s-au urzit noua capitalie a Monarhilor Rosieni, în carea pompa asiatică întrunită cu delicateţa gustului evropian, dişteaptă astiz în toţi simţiri de mirare. 
        Pentru de a siguripsi Petersburgul despre vreo primejdie, Şeremetev au cuprins tăriile Iamburg şi Copor, iar Petru au strîmtorit pe Svedezi păn la Vivorg, şi însuş, supuindu-să celor mai mari primejdii din partea Svedezilor şi acelor a lacului Ladoga plin de furtune – au cărat de la Oloneţ [265] o fergată şi alte şese vase. Cercetînd ostrovul Cotlin, aflător la golful Finlandii în dipărtare de 25 verste de la San-Petersburg, Petru au hotărît a întări mălul cel apropiet, şi a zidi pe dînsul o cetate. Menjicov, asupra căruia Petru pusese această însărcinare, biruind însuş cele mai mari împiedecări a firei, au împlinit voinţa şi scoposul Monarhului; în curgerea ernii, mălul au fost întărit, şi cetatea. ce s-au numit Cronslot, s-au înarmat. La anul 1712 s-au zidit pe ostrovul Cotlin, cetatea Cronstat, şi aceste doî cetăţi au siguripsit San-Petersburgul din partea mării Baltice. 
        Urzirea San-Petersburgului, a Cronslotei şi a Cronstatului, au cuprins de îngrijire pe Sveţia, ba încă şi pe toată Evropa apusană. Svedezii cu întristare au început a presimţi, că Rosia va oborî alor putere. Ii şi Englezii îndemna pe Carlu a nu dispreţui şi a nu trece cu vedere pe Rosieni; dar asupra acestor sfătuiri el n-au întors a sa luarea aminte, ce se îndeletnicea numai întru a aduce la împlinire scoposul său cel de căpitenie, adică a destrona pe Avgust Craiul Polonii. O asemine a sa îndărăpnicie au fost foarte favorisitoare lui Petru. El au înoit lucrările oşteneşti. La 4 maiu 1704, Rosienii au sfărmat flota Svedezilor pe lacul Peipus, şi cu toată desperata apărare a comendantului Svedez Hori, au cuprins cetatea Derept la 15 iunie, şi în urmă la 9 Avgust şi cetatea Narva, încît cu supunerea lui Ivangorod, s-au închiet căştigarea provinţii Inghermanlandii.
        După aceasta Carlu ş-au împlinit în Polonia scoposul dorinţii sale; înduplecînd pe mulţi Poloni a alege de Craiu pe Stanislav Lescinschi. [266] Atunci Avgust s-au dat supt protecţia lui Petru, carile l-au primit cu prietenească dragoste, şi l-au încredinţat cum că va întări dreptăţile sale pe tronul Polonii, dacă numai va rămîne al său credincios aleat. În această epohă au cuprins pe Patcul nenorocirea care de demult îl ameninţa. Pîrăt fiind de cătră zavistuitori, înprotiva voinţii şi planurilor lui Petru – Avgust l-au dat în mîna lui Carlu, unde au închiet zilile sale prin moartea cea mai osîndită. 
        Sfărmînd armia lui Avgust aproape de Fraustag, Carlu au răzbătut în Saxonia, iar Petru s-au pornit la Chiev unde au întărit cetatea. Credincios giuruirii sale, el au trimes lui Avgust oaste de agiutor, şi însuşi în grabă s-au pornit la Polonia, Rosienii şi Polonii, din partida lui Avgust, au purtat la Caliş o însămnată biruinţă asupra Svedezilor în 19 Octombrie 1704. Cu toate aceste, Avgust aşa s-au înspăimîntat de Carlu, încît au închiet cu dînsul pacea de la Altranstad, în puterea căria cu sfinţănie s-au lepădat de corona Polonii. Amărît fiind de micşurarea sufletească a Aleatului său, nevăzind în Săimurile seau Adunările obşteşti a Polonii, dorinţă de legătură cu Rosia, Petru au cunoscut, că după Dumnezeu, nu i-au rămas altă nedejde decît numai în sine. El au dat poroncă armiei sale de a se porni, şi în calea ei a străca şi a sterpi toate cele ce ar pute înlesni întrarea Craiului Svedezesc în Rosia. Carlu urma după armia Rosiană ce se trăge, aducînd, precum el zice, Ţarului Moscvii, soarta ce au cuprins pe Electorul Saxonii. Rosia era înspăimîntată, şi nu ştie încotro Carlu se va repezi? Petru*, [267] întemeind toate operaţiile sale pe legile înţălepciunei, socote că scoposul Svedezilor ar fi ţintirea sau asupra Petersburgului, seau asupra Moscvii; dar, înprotiva acestii aşteptări – Carlu au îndreptat drumul său asupra Ucrainii. Cuvîntul carile l-au îndemnat cătră aceasta, au fost secreta sa legătură cu hatmanul Mico-Rosiei Ivan Mazepa, în a căruia cap îmbătrănit de 70 de ani, s-au urzit planul cel extraordinar de a dispărţi Mico-Rosia de Rosia, a alcătui dintr-însa un stat neatîrnat, şi a-l supune supt protecţia Sveţiei. Petru nici ş-au putut închipui că Mazepa, pe carele îl umpluse de haruri şi de semnile cinstirii, mai ales apropiet acu fiind de mormînt, ar fi hotărît ca să-ş întunice numile cu prodosie cătră legea şi patrie. Încît pe acii, carii după datoria giurămîntului şi a cugetului, înştiinţa pe Petru despre relile scoposuri ale acestui vînzător, îi trimitea la Mazepa spre a fi pedepsiţi. (* În numărul credincioşilor fii ai patrii, carii au înştiinţat pe Petru despre prodosia lui Mazepa, au fost bărbatul cel însămnat în Istoria Rosii, numit Vasilie Leontevici Cociubei, Giude de căpitenie de atunce. Acesta în mijlocul cii mai aspre cercetări, statornic părtinitor al adevărului, n-au prodosit (vîndut) datoria legii şi a Cugetului, şi după răutatea răbelului Mazepa, au primit moartea cea mai osăndită pentru relighie şi Credinţă.) Nerăbdătorul Carlu, nădăjduind în agiutorul Mazepii n-au aşteptat pe Gheneralul Levenhaupt, carile repede vine cătră dînsul, şi carile au trecut Nipru în apropierea Movilăului îndreptîndu-să cătră Desna. Încredinţînd [268] lui Şeremetev de a urma după Carlu, Petru au întors a sa luare aminte asupra lui Levenhaupt. Acest însămnat Gheneral Svedezesc mergea spre agiutoriul Craiului său cu 15,000 oameni, oastea cea mai aleasă cu oştineşti unelte, şi cu proviant pe trii luni de zile spre îndestularea toatei armii Svedezeşti. La această împregiurare Petru au zis „mai dorit aş muri decît să las un asemene însămnător agiutor duşmanului meu”. Levenhaupt, parcă simţind a sa nenorocire, se ferea de bătălie, dar în sfîrşit la 27 sept: 1708 au fost nevoit a bătălui, lîngă satul Lisno (* În Gubernia de Mogiaev aproape de Pronoisca.) şi acolo s-au lipsit de mărirea căştigată în multe bătălii. Petru au purtat asupra Svedezilor o strălucită biruinţă. Rămăşiţa oştii sfărmate a lui Levenhaupt, întălnindu-să de Şeremetev, au fost de al doile sfărmată. 
        Această întămplare au nevoit pe Carlu de a grăbi marşul său spre Mico-Rosia, Atunce Mazepa n-au mai putut a se făţărnici înaintea Rosiei, El au declarat Cazacilor planul său şi s-au înşălat în a lui nădejde. Mai toţi lăcuitorii Mico-Rosiei s-au uimit şi s-au înspăimîntat, înţălegînd scoposul cel nelegiuit al necredinciosului lor hatman, şi ii au giurat a lor supunere cătră Petru. Monarhul, lăudănd credinţa acestora, au poroncit a să publica pin cuprinsul toatei Rosii pe Mazepa de prodositor (vînzător) Patrii, puindu-l supt blăstăm. 
        Pătimind de foame şi de cumplită iarnă, dar şi luptîndu-să cu toate înpiedecările, Carlu, întru unire [269] cu Mazepa, au agiuns la Poltava, şi o au cuprins. Asemine şi Petru au sosit acolo, şi supt numire de Colonel (Polcovnic) de Gvardie, împreună cu feldmarşalul Şeremetev au luat comanda asupra toatei armii. Prin semnile date din Poltava, Rosienii au înţăles că acea politie au agiuns la nevoe de a căpitula. Atunce Petru au hotărît a da Svedezilor o bătălie şi au trecut rîul Vorscla, la 14 verste mai sus de Poltava. Comanda cea de căpitenie asupra armii Svedezeşti o purta Feldmarşalul Renşild, fiindcă Carlu, rănindu-să la un picior într-un atac avut cu Căzacii, nu pute încăleca. 
        Atunci, la 26 iulie, Petru au aşezat armia sa în prijma şirurilor Svedezeşti, şi i-au rostit aceste cuvinte „Oştenilor! au sosit minutul carile trebue să hotărească soarta Patriei, şi nu să cuvine a găndi că aveţi a bătălui pentru Petru, ce pentru Împărăţia încredinţată lui Petru, pentru neamul vostru, pentru Patrie, pentru dreptcredincioasa Relighie şi Beserică. Nici se cuvine a va întrista de mărirea duşmanului ca una ce ar fi nebiruită, pentru că ia este trecătoare, mincinoasă, precum voi însuş aţi arătat prin adese biruinţi  asupra lui. În cîmpul bătălii fie înaintea ochilor vostrii, dreptatea şi Dumnezeul carile apără pre voi, numai asupra lui, ca pe acel mai puternic în războae, să puneţi nedejdea voastră, iar despre Petru să ştiţi: că viaţa sa nu-i este scumpă, numai să trăiască Rosia, dreapta credinţă mărirea şi a voastră fericire!” Asupra acestora, prinţipul Goliţin din partea a toatei armii au răspuns „Împărate! tu ai văzut ostenelile şi faptele noastre, rîvna şi biruinţile, noi tot aceia sintem şi astiz, noi [270] nădăjduim în Dumnezeu, şi gata sintem a muri pentru Biserică, pentru tine şi pentru Patrie!“ 
        Aşadar scris au fost în cartea soartei Dumnezăeşti, ca soarta Rosii să se hotărască în pustiurile Ucrainii, pe malurile riului Vorscla ce era pănă atunce necunoscut. La 27 iunie (1709) înainte de răsăritul soarelui, Rosienii au văzut pe duşmanul apropiindu-să cătră dînşii. Trii reghemente Sfedezeşti, supt comanda lui Şpare, Rose şi Şlipenbah, s-au repezit asupra aripii cii drepte al armii Rosiene. Înteriţi fiind din doaî şanţuri, Rosienii începusă acum a să trage. Dacă această parte a corposului Sfedezesc zice Galen, folosindu-să de a sa izbîndă, s-ar fi mărginit cu luarea şanţurilor, şi înturnînd artileria asupra Rosienilor, ar fi dat agiutor oastei aflătoare supt comanda lui Ros, apoi toate şanţurile s-ar fi luat şi bătălia de la Narva s-ar fi înoit la Poltava, Dar biruitorii, îndemnaţi numai de bărbăţie iar nu şi povăţuiţi de cumpenire, repezindu-să asupra Rosienilor carii să trăge îndărăt, şi despărţindu-să de corposul Gheneralului Ros, s-au fost întălnit de artileria Rosiană şi s-au alungat în o vale de pădure împregiurată, Gheneralul Ros să băte ca un Irou, şi înteriţi în vale Svedezi uşor i-ar fi putut da agiutor, Petru într-o clipală înţălegînd mărimea acestei împregiurări, au poroncit lui Menşicov să meargă asupra lor, Menşicov au împlinit această poroncă a Monarhului său, au sfărmat corposul Svedezilor şi au prins pe Gheneralul Şlepenbah, Atunce şi Gheneralul Ros, încungiurat din toate părţile de Rosieni, nevoit au fost a să da prins de război. 
        [271] Aproape de noî ceasuri dimăneaţa bătălia s-au deschis între armiile cele de căpitenie. Petru se supune celor mai mari primejdii, şi un glonte au străbătut a sa pălărie, iar un altul au lovit supt dînsul în şăoa sa. Cu toate aceste el au păstrat cugetul cel liniştit şi cu deplinătate au purtat datoria unui comandir. Bătălia s-au prelungit 12 ceasuri, şi s-au închiet cu deplină sfărmare a Svedezilor. Feldmarşalul Renşild, canţelariul Conte Piper, Prinţipul de Virtenberg Maximilian, şi Gheneralii Stachel-berg şi Hamilton s-au dat prinşi de războiu. Din rangurile de gios a Svedezilor s-au ucis 9 mii, iar trii mii s-au luat robi. Lui Carlu s-au nemerit a să mîntui prin fugă, şi s-au găsit numai leftica purtătoare şi sfărmată, pe care el şide în curgerea bătăliei. 
        Petru ca un biruitor mareinimos şi vrednic poroncii sale, au tractarisit pe biruiţii cu îndurare şi cu priinţă, au înturnat spadele Generalilor celor prinşi, i-au poftit la masă, şi au băut întru sănătatea lor numindu-i: îmvăţători în ştiinţa oştenească. Atunce Renşild au zis: „Mărirea voastră cu mare asprime aţi tractarisit pe ai săi îmvăţători”. 
        Mărturind a sa cunoştinţă cătră oştenii lui, Petru le-au zis: „Fii mei pre iubiţi, eu v-am căştigat cu sudoarea ostinelilor mele, voi aţi împlinit datoria voastră cătră Rosia, pentru aceasta şi Rosia nici odinioare nu va uita!” Gheneralilor Rosieni carii au fost părtaşi bătălii de la Poltava, s-au dat drept mulţămită pămînturi, şi tuturor Stab şi Supra ofiţerilor mari s-au dat medaluri de aur, [272] iar soldaţilor de rînd medaluri de argint, Afară de aceasta Petru au aşezat de a se sărba în Rosia pe tot anul aducerea aminte a biruinţii de la Poltava. Apoi spre răsplătirea faptelor sale el au primit gradul de Gheneral Leitenant al armii, şi de Contra-Admiral al flotei. 
        Carlu sfărmat pe cîmpiile Pultavii, în compania lui Mazepa au trecut piste riul Nipru, şi fugind la Bender s-au dat supt protecţia Turcii. Din a stînga Niprului, între răurile Vorscla, şi Psiolom au rămas Generalul Levenhaupt cu 15 mii Svedezi. Petru au rănduit asupra lui noî mii de oşteni, şi prin aceasta au dat lor prilej a se încununa cu noî mărire, încît Levenhaupt cu toată a sa armie au capitulat la 30  iunie. În acest chip s-au închiet năvălirea lui Carlu al XII asupra Rosiei, fiind vrednică de aducere aminte, atît pentru sfărmarea Sfedezilor, precum şi pentru cele viitoare urmări. 
        
        CURSUL TIMPULUI 
        DE LA BĂTĂLIA DE POLTAVA PĂNĂ LA CURMAREA RĂZBOIULUI CU SVEŢIA, ŞI ÎNCHIEREA PĂCII DE NIŞTAT. 
        De la 1709 păn la 1721, adică 12 ani. 
        În acest chip armia Svedezască, carea pănă atunce supunea pe Evropa la legile sale, de tot s-au sfărmat pe cîmpurile Poltavii, Sabia lui Petru întăi, chear ca un fulger într-o clipită au oborit pe Sveţia din înălţimea puterii şi a măririi la care ia agiunsăse din epoha Craiului său Gustav Adolf. Iar neapărata urmare* [273] acestii îngiosiri a Sveţii au fost a Rosiei politicească înălţare. 
        Auzirea despre biruinţa lui Petru la Poltava, răzbătînd repede împregiur, pe toţi au înspăimîntat. Atunci Evropa apusană au schimbat socotinţile ei asupra Rosii, şi au contenit a vorbi pentru ia aşa precum ar fi de Buharia seau despre Tibetul. Această întămplare au adus o prefacere încă şi în politica Evropii, iar Danimarca au declarat disfacerea păcii de Trandal. Craiul Polonii Stanislav Leştinschi s-au înspăimîntat şi nevoit au fost cu corposul Svedezesc, carile îl sprijinea, să se dipărteză la Pomerania. De altă parte Craiul Avgust s-au însufleţit cu nedejde de a să sui iară în tronul Polonii, pentru care el s-au şi înturnat în acea Crăie. Asemine şi Petru în pripă acolo s-au pornit, şi fără a lua în băgare de samă pacea carea, împrotiva voinţei sale, s-au fost închiet la Altranstad, el au întîmpinat pe Avgust cu iubire prietenească. Pe lîngă aceste Avgust, prin organul Ministrului său, se sirguia a înţălege socotinţile lui Petru atingătoare de Liflandia, iar Petru la aceasta au răspuns, „părăsit fiind de toţi ai mei Aleaţii, nevoit am fost a lucra sîngur. Drept aceia eu nu voi păcătui înprotiva dreptăţii dacă nu voi împărţi folosurile mele cu nime, şi aşa descoperit fac cunoscut, că scoposul meu este a căştiga prin arme Liflandia, însă nu pentru Avgust nici pentru Polonia ce chear pentru mine însum.” În acel timp Şermetev asediasă (încungiurasă) acum Riga; Petru sosind la această cetate, cu mîna sa au aruncat trii Bombe, şi apoi s-au grăbit a se înturna cătră a sa dorită urzire de San-Petersburg. Aice, voind a da mulţămire* [274] lui Dumnezeu pentru biruinţa de la Poltava, el au zidit o Biserică în numile sfîntului Samvonie. După aceasta au rînduit durarea unui vas de război cu nume de Poltava, şi s-au pornit la Moscva unde pentru biruinţa de la Poltava cu triamv şi pompă strălucită au întrat.
        De neapărată nevoe fiind a siguripsi San Petersburgul din partea Finlandiei , de lipsă au fost încă a supune Viburgul. Rosienii fără preget au asădiat această cetate, iar Petru supt numire de Contra-Admiral, cu ostenele străbătînd cele mai mari îngreoeri, îi îndestula cu provizie şi cu gătirile oştineşti, încît fără întărziere după aceasta, Viburgul au capitulat la 14 iunie, şi după aceasta alte însemnate cetăţi, precum Riga, Dinamind, Pernov, Chexolm, şi Revel asemine s-au supus armilor Rosiene, şi cu aceasta s-au închiet căştigarea provinţii Estlandiei, Liflandiei şi Carelei. De atunce Petru au înturnat toată a sa luare aminte asupra Petersburgului . Socotindu-l o nerăşluită a sa clironomie, au început a-l îmfrumseţa cu zidiri, iar lăturişurile sale cu curţi de plăcere. În acel timp el au închipuit proectul urzirii canalului, acum numit Vişnevoloţc, pentru împreunarea mării Caspice cu acea Baltică.
        Dar pe cînd Petru să îndeletnice pentru binele supuşilor săi, în părţile Rosii despre ameazăzi de o dată, şi fără aşteptare, s-au stărnit noaî furtună de dizbinare, din intregile lui Carlu şi din a lui Poneatovschi ce era lui de tot afierosit, încît cu împreună-lucrarea curţei Franţii, la 21 Noemvrie 1710, Turcia au declarat Rosii război. [275] Cît de nu s-au sirguit Petru de a-l depărta de la sine, fiindcă după înpregiurările de atunce, acel război pute să fie pentru dînsul de primejdie; dar în urmă nevoit au fost a să apuca de arme, şi declaruind cu sfinţenie călcarea păcii de cătră Poartă, el au hotărît în persoană a oşti asupra Turcilor. Pe curgirea nefiinţii sale, Petru au aşezat, la 22 fevruarie 1711, un Senat, împuternicind pe mădulările aceluia, a cerceta, a giudeca, şi ave privighiere pentru veniturile statului, şi pentru slujba oştenească, a se îngriji pentru paza dreptăţii şi altile. După aceste Petru s-au pornit, Soţia sa Ecaterina, parcă ar fi presimţind că va fi lui în epoha această neapărată trebuitoare, prin a ei rugăminte l-au înduplecat de a o lua cu sine. 
        Polonia au declarat Turciei războiu, dar mai mult Petru, decît pe Poloni, să răzăma pe Domnii Moldovii şi al Ţării Romîneşti; Cantemir şi Brancovan. Acestia au giuruit să-i dee lui tot feliu de agiutor, şi să împreuneze oştile lor cu cele Rosiene; întemeindu-să pe aceste, Petru au trecut apele Nistru şi Prutu cu reghementele gvardii, şi cu corposurile Gheneralilor Vende, Alart şi Repnin. Dar nedejdea asupra lui Brancovan şi Cantemir foarte aspru l-au fost înşălat. Prinţipul Cantemir, credincios lui Petru, deşi au venit în tabăra sa, dar lăcuitorii Moldovei şi ai ţării Romîneşti nu înplinea, sau că n-au putut înplini giuruirile lor de a îndestula pe armia Rosiană cu deagiuns proviant, sau că Turcii au luat măsuri de a să înpiedica această îndestulare. Întru aceste, oastea Turcească mergea spre întîmpinarea acii Rosiene, şi cuprinzînd Fălciu, au [276] strîmtorit pe armia Rosiană. Atunce Petru s-au văzut în neapărată nevoe, a se trage îndărept, şi dator au fost a trece prin locuri codroase şi mlăştinoase ce se afla între îmbele armii. Ariergarda lui, care era alcătuită de polcul Preobrajenschi, nevoită au fost, trăgîndu-se , a suferi un puternic atac al Turcilor, prin care foarte mult au pătimit. Petru, văzînd fometea oastei sale, au stătut la Prut. 
        La a ei întrare în Moldova, toată Armia Rosiană era alcătuită din 38,000 de oamini, dar atunce despărţindu-să corposul Generalului Rene, ia se alcătuia numai de 22 mii de oşteni. Aşadar armia Turcească pute să ameninţeză pe acest mic număr cu deplină stărpire, pentru că ea piste nenumăroasele cete a Tătarilor şi a Nagaiţilor, să suia pănă la 200,000 de oşteni. Iar pe de altă parte Marele Vizir, ce purta comanda acei armii, era mai premejdios pentru Rosieni, ca unul ce fiind iscusit în lucrările   oştineşti, încă se mai agiutora de sfătuirile lui Chihaia şi a lui Poniatovschi. Cănd despre altă parte Tătarii foarte au strîmtorit pe armia Rosiană încungiurînd-o şi despre spatele ei. 
        Atunci Petru au îmformat un Care împregiurîndu-l cu corlate. O parte acestui Care se răzima de malul Prutului, însă pe dealtă parte a apii acestia să afla nenumăroasă mulţime de oaste duşmănească, ce cu puternică detunare de artilerie, tulbura pe Rosieni, carii, neputînd a se apropie de Prut privind la apă leşina de sete. 
        Liniştirea domnea în amăndouî armile, cănd deodată au răsunat înfricoşata strigare de Ala! Enicerii cu sălbătăciune au lovit pe Rosieni, iar [277] călărimea Turcească au atacat Careoa din toate părţile. Petru au îndreptat asupra lor Colonile sale cele detunătoare, Turcii de trii ori au înoit atacul, dar pururea au fost înfrînţi. Mai mult de 7000 Turci s-au ucis în cîmp, iar cialanţi înspaimă s-au tras îndărăpt. 
        În următoarea noapte Turcii, după sfătuirea lui Poniatovschi, au săpat un troian împregiurul taberii Rosiene, şi, după ce au făcut baterii, aştepta numai a lor artilerie, ca să poată începe detunarea asupra toatei armii Rosiene; În această hotărîtoare noapte pentru Rosia, Petru, trăgîndu-să în cortul său, s-au dedat celor mai posomorîte gînduri. Toate se păre perdute, şi alta n-au rămas ce numai – a cere pace, sau a se găti de bătălie. Nici într-un chip nici în altul nu se pute aştepta oarecare sporire. Toţi comandirii Rosieni au căzut asemine în nedumerire şi în michinimie. Numai singura Ecaterina n-au pierdut curajul, şi prin a ei minte s-au înălţat peste sexul (neamul) femeesc. În sufletul ei s-au născut cugetarea de a pute închie o pace folositoare, deci, adunînd sfatul oştenesc, i-au împărtăşit socotirile sale, şi au cerut de a se face aceste cunoscute Monarhului. Nimine însă n-au cutezat să facă asemine împărtăşire, fiindcă Petru cu asprime tuturor au oprit a se apropie de dînsul. Atunce Ecaterina însaş hotărîndu-să spre aceasta, încetişor au întrat în cortul Monarhului soţul ei, şi l-au aflat cufundat în cea mai adîncă gîndire. Văzindu-o Petru s-au supărat, dar rugămintea şi lacrimile Ecaterinii, au dizarmat mănia lui, şi măgulirile sale au împrăştiet [278] gîndurile sale cele întristate. Petru au ascultat socotinţa ei, dintăi se îndoia, se împotrive dar în urmă au hotărît a se face cercare. Atunci Şeremetev fără întărziere au expeduit o scrisoare cătră Vizirul cu propunere de pace, şi împreună cu aceasta Ecaterina au trimes şi toate a ei odoare preţuoase şi o însămnată somă de bani. 
        Între aceste Petru, nerăzămîndu-să în sporiul tractatului de pace, şi avînd în videre numai fericirea Rosii, au făcut o scrisoare cătră Sinatori, discoperit înştiinţîndu-i despre primejdia stării sale în care să afla, şi între altile, au zis „Fără osăbit Dumnezăesc agiutor cu neputinţă este a mă mîntui. Eu trebui au să mor, seau să cad în robie. La acea întăi întîmplare alegeţi un Monarh vrednic de a ocărmui pe Rosia, iar în a doua întămplare să nu împliniţi niciuna din poroncile mele, măcar deşi ar fi acele scrise cu însaş mîna me.” Încredinţînd ducerea acestei cărţi unui ofiţer, el s-au supus voinţii Proniei. 
        Vizirul cetind scrisoarea lui Şeremetev, au arătat-o lui Poniatovschi, şi au cerut a lui socotinţă „oare nu are scopos, au zis răzind Poneatovschi, comendantul unei armii de doî sute mii de Turci să între în tractaţie cu oaste de 20 mii care să află în mînile sale?” „şi ce trebue să răspund Rosienilor?” au zis Vezirul. Vuetul a patru sute de tunuri Turceşti, răspunsă Poniatovschi, va fi pentru dînşii destul răspuns; după asemine vorbe Vizirul au întrat în gînduri. 
        Chihaia, temîndu-să, ca Vezirul cu tot dinadinsul* [279] să nu între în tractaţie de pace cu Petru, după sfătuirea lui Poneatovschi au poroncit a se începe asupra armiei Rosiene detunarea de artilerie. În această minută hotărîtoare, neînfricoşarea oştenilor Rosieni s-au arătat întru toată a ei putere. II, în mijlocul grindinii de glonte şi de boambe, ce se vărsa asupra lor, au înoit propunirea de pace, şi neluînd întru aceasta niciun răspuns, nespăimîntat au eşit din liniile lor. Uimindu-să Marile Vizir de aceasta, cu toate că puternica lucrare a artileriei sale au nevoit pe Rosieni a se trage la Prut, şi că ii mai morţi sta în apă pănă în genunchi, au poroncit a înceta detunarea şi a se primi solia Rosiană pentru tractaţie de pace, încît şi Chihaia nevoit au fost a se supune. 
        Şeful acei solii au fost Viţe-canţelarul Şafirov, bărbat neuitat în istoria Rosii, pentru multe a sale opşteşti folositoare lucrări, şi mai cu osăbire după slujba ce au arătat Rosii în epoha aceasta. Pe dînsul îl însoţe General Maiorul Şeremetev, fratele Feldmarşalului şi cunoscutul mai în urmă, Osterman. 
        Vizirul au întrat în tractaţie şi au cerut înturnarea Azovului în mîna Turcilor, surparea cetăţii Taganroc, darea de toată artileria Rosiană aflătoare în tabăra dela Prut, darea lui Cantemir, şi sloboda trecere lui Carlu al XII la Sveţia. În această minută critică marinimia lui Petru s-au arătat întru toată a ei strălucire. Craiul Polonii Avgust II, numai după o părere de primejdie, nu s-au îndoit a jertvi pe Patcul, carile toate au fost jărtvit pentru dînsul; Petru, în minutul videratei [280] morţei seau neapăratei robii, au rămas neclintit în legile cugetului său şi în ale cinstii politiceşti, aşa precum de la cea mai mică jignire a legilor au atărnat a sa fericire, şi în urmare a toatei Rosii „La toate ceririle veziriului” au răspuns el „mă unesc, afară numai la darea lui Cantemir, de aceasta nici a auzi nu voesc. Mai degrabă m-aş îndupleca a da toate staturile mele pănă la marginile de Cursc, pentru că atunce îm va rămîne încă nădejde a le pute căpăta, iar credinţa pierdută prin niciun mijloc nu se poate căştiga. Şi ca un Monarh ce sînt altă nimică mai osăbit nu am decît numai cinstea, încăt perzăndu-o trebue să mă lepăd de tron”. Într-un cuvînt Petru au întărit toate ponturile tractatului de pace afară numai acel de darea lui Cantemir în mîna Turcilor. Vizirul, cu toate împotrivirile lui Poneatovschi asemine le-au iscălit în 12 iulie 1711. Într-o clipală toate s-au schimbat. Tabăra Rosienilor s-au împlut de bucurie şi de vînzători Turceşti de tot feliul de ale măncării. Carlu, înştiinţîndu-să de la Poneatovschi despre tractaţia de pace, în grabă au venit la Prut; dar minuta cea hotărîtoare trecusă acum, şi pacea era închietă. Vestirea despre aceasta l-au struncinat mai mult decît bătălia de la Poltava, văzind pe Turci carii cu prietenie se amesteca cu Rosienii, Carlu nu se încredea ochilor săi. În urmă cu inimă tulburată şi cu giurămînt de a pierde pe Vizirul, s-au înturnat la Bender. El au ţinut giurămîntul său; [281] căci prin intrigile şi clevitirile sale, Vezirul au perit. 
        În timpul acela cînd Polonii, Saxonii şi Danimarchezii au dischis oşteneşti lucrări asupra Svedezilor, şi au asediat cetatea Stralzund, Petru, spre îndreptarea sănătăţii sale, s-au pornit în Ghermania la băile de Carlsbad, lăsăndu-ş soţia sa la Torma. Şi această a sa călătorie, au întrebuinţat-o spre a se înavuţi cu folositoare ştiinţe. El au văzut pe Laibniţ şi cu mulţămire au ascultat socotinţile acestui luminat Matematic şi filosof despre mijloacile de a lumina pe Rosia. Pornindu-să din Ghermania, Petru au sosit la Torna în luna lui April 1712, de unde cu soţia sa s-au înturnat la Rosia, şi au mutat Senatul de la Moscva la San-Petersburg. Liniştirea lui în San-Petersburg, n-au fost îndelungată. După ce au dat pe apele Nevii denou duratul vas de război numit Poltava, el, în compania soţii sale s-au pornit la Pomerania unde 15,000 ostaşi Rosieni, supt comanda lui Menşicov, lucra acuma asupra Svedezilor. Danimarchezii au încredinţat lui cea de căpitenie comandă asupra flotei lor. Dar scoposul lui Petru, de a cuprinde Stralzunda şi ostrovul Piughen, nu s-au împlinit din pricina întărzierii lucrărilor din partea Danimarcii. Prelăngă aceste, neputinţa sănătăţii sale l-au nevoit a se porni iarăş la apile de Carlsbad. Înturnîndu-să de acolo, el au aflat că Gheneralul Svedez Ştainboc au îndreptat tot focul războiului asupra staturilor Danimarcheze, şi că au prefăcut în cenuşă cetatea Altona. Dorind a răsplăti pentru vătămarea dreptului omenirii, Petru au început a alunga pe Sfedezii carii [282] se trăge la Iotlandia, şi i-au sfărmat la Fridrihstad. Peirea armiei Svedeze au fost neapărată; dar Duca de Holstain-Gotop, cu toate îndatoririle sale, de a păzi în cursul acestui război, neutralitatea, au mîntuit pe Ştainboc din primejdia ce îl ameninţa, lăsîndu-l să treacă în cetatea sa Tenchighen. Petru încredinţînd lui Menşicov comanda de căpitenie asupra armii Rosiene, au plecat la Riga, şi de acolo cu a lui soţie la San-Petersburg. Aice au închipuit planul pentru atacul Finlandiei, şi îngrabă o flotă Rosiană s-au ivit înaintea Helzinforsei. Cercînd cele mai simţitoare ostenele, şi primejdii, Petru au cuprins şi acest Oraş însămnători pentru mărimea limanului său. Afară de aceste politii, Borgo şi Abo s-au supus Rosienilor. Pentru biruinţile şi ostinelile sale, ce au urmat în timpul acestei oştiri, Petru au primit rangul de Gheneral anşef al armiei. 
        În epoha aceasta armele Rosiene s-au acoperit cu mărire şi în Ghermania. Ştainboc cu toată armia sa s-au dat prins de războiu, dar bucuria pe care Petru au sîmţit-o la primire înştiinţării acestia, s-au fost micşorat cu altă vestire: cumcă Pomerania Svedeză s-au dat – şi încă cu unirea lui Menşicov, – supt secvestrul Prusiei neutrale. Petru nu ave scopos a face în Ghermania căştigări de ţări, dar aducînd războiul în această ţară, el ar fi putut slăbi pe Sveţia, cînd atunci împrotiva voinţii sale, şi cu nemulţămire asupra lui Menşicov, datori au fost a părăsi acel scopos al său, mai vîrtos că Menşicov trăsesă din Pomerania Svedeză toate oştile Rosiene. După aceste Petru au înturnat toate puterile sale asupra Finlandiei, întru [283] însuşire de Contra-Admiral, au plecat pe mare, şi agiungînd flota Svedeză la Tveremind, în 27 iulie 1714, au lovit-o şi i-au pricinuit mare sfărmare. Pe lăngă aceste şi Contra-Admiralul Svedez Erenşild s-au prins de Rosieni. Această biruinţă pe mare, căştigată de Petru, au fost cea mai deplină, pentru că prin ia s-au dărămat puterea Svedeză pe Golful Finlandii. Flota Rosiană, alungînd vasile Svedeze, ce se mîntuise de sfărmare şi de robie, au adus spaimă la Stocolm capitalia Sveţii. Biruitorii de la Tveremind au sărbit o pompoasă întrare în San-Petersburg, şi au luat galantoamă mulţămită de la cunoscătorul Monarh. Iară răsplătirea pentru Petru au fost gradul de veţe-Admiral, cu care el cu mare pompă s-au îmbrăcat. În aceste minute a serbirii pentru sine, Monarhul Rosiei au arătat şi soţiei sale dovezi de cunoştinţă. Dorind, după cuviinţă a preţui înaintea toatei Evrope vrednicia şi slujbile, ce au arătat Rosii Ecaterina lîngă Prut, la 14 Noembrie: 1714 au serbit ziua numelui ei cu aleasă strălucire prin îmfiinţarea ordinului sfintei Ecaterinii. 
        Răsuflîndu-să de ostinelile sale după biruinţa de Tveremind, Petru au înturnat luare aminte asupra tînguirilor poporului ce agiunsese pănă la tronul său. Atunci au început cercetările a feliuri de călcări şi nelegiuiri, ce s-au închiet cu căderea şi pedeapsa acelor carii au întrebuinţat spre rău puterea şi încredirea Monarhului. Catahrisurile ce s-au fost alunecat în sistima finanţurilor, şi în adunarea birului, s-au curmat: secta (eresul) Rescolnicilor s-au înfrănat. Rînduiala şi liniştea pretutindinea s-au statornicit, şi politicirea naţională* [284] au luat un curs mai repede. Atunce Petru au ţintit a sa luare aminte asupra îmformării armii, asupra durării vaselor, zidirea caselor în San-Petersburg, a palaturilor şi a curţilor de plăcere în lăturişurile politii, precum acele de Anaov, Elisabetenof, Sarscoe Selo, Strelna, Peterof, şi altile. 
        În mijlocul acestora Carlu al XII, părăsind Benderul, şi cu răpegiune străbătînd toată Evropa, s-au arătat la Stralzund, şi stricînd convenţia (îmvoiala) după care Pomerania Svedeză s-au fost dat supt secvestrul Prusiei neutrale, el au înarmat asupra sa şi această Putere. Atunce s-au alcătuit asupra Sveţii o aleanţie între Rosia, Danimarca, Electorul Hanovrului (ce s-au fost înălţat atunce pe tronul Anglii) între Olanda şi Prusia. La această împregiurare Petru au văzut talanturile şi vredniciile sale cunoscute şi mulţămite după a sa dorinţă, declarat fiind comandir de căpitenie asupra împreunatelor flote, adică: Rosiene, Danemarcheze, Olandeze şi Engleze. Dar scoposul aleaţilor, de a face un atac asupra Sveţii despre ameazăzi, nu s-au împlinit pentru întrarea timpului de toamnă. Pe lîngă aceste Petru au însămnat că însuşi aleaţii lui au început a privi cu zavistie asupra lui, şi a se supăra pentru petrecirea oştilor Rosiene în Danimarca şi în Meclenburg. Dorind a cunoaşte în pricina aceasta şi socotinţile altor Puteri, asemine de a se înavuţi cu ştiinţe, el s-au pornit de al doile la Olanda, unde nu tărziu i-au urmat şi soţia sa. Petru au întimpinat-o la Amsterdam, şi după aceasta au purces cu dînsa la Sardam, dorind a-i arăta leagănul* [285] măririi sale şi a Rosiei, adică casa în care el, cu 18 ani mai înainte, au trăit supt numire de dulgher de vase. După ce au cercetat cele mai însămnate politii a Olandii, Petru s-au pornit la Franţia lăsînd pe soţia sa la Haga. În Paris au petrecut de la 7 mai pănă 20 iunie, şi în curgerea acestui timp au îndestulat perierghia şi plecarea sa de a căştiga folositoare ştiinţe. Arsenalurile, Palatul de monetă, Teatrul de Anatomie, Galeria de zugrăvele, Observatoria astronomică, Academia îmvăţăturilor, Casa Imvalizilor, şi feliuri de fabrice au fost pentru dînsul îndeletniciri a osăbitei sale luări aminte. După ce Petru au giuruit a împlini dorinţa Prinţului Regent a Franţii ce era a trage oştile Rosiene din Pomerania, el s-au înturnat la Amsterdam, şi de acolo împreună cu soţia sa s-au grăbit a merge la Rosia, unde noî îngrijire şi întristare îl aştepta. 
        Cuvîntul carele au îndemnat pe Petru de a se înturna la Rosia au fost necuviincioasa urmare a fiului său Alexi Petrovici, născut din Evdochia Lapuhina cea întăi soţie a lui Petru. Acest Prinţip ademenit de desidimonie, şi de ură cătră toate Aşezămînturile părintelui său, s-au pornit de la Rosia, s-au dat supt protecţia Austrii, şi cu feliuri de uneltiri căuta chipuri a se înălţa pe tronul Rosiei. Monarhul înştiinţîndu-să de aceste, au trimes după dînsul pe capitanul de gvardie Rumeanţov şi pe Tolstoi conciliarul (sovetnic) de taină. Acestia l-au aflat în Italia la Neapoli, şi l-au adus la Moscva. Neputînd primi dela dînsul nici un feli de descoperite mărturisiri, Petru nu s-au îndoit a-l jărtvi pentru fericirea Rosiei: Drept acea, [286] în public l-au declarat nevrednic de clironomia Tronului, şi l-au dat în nepărtinita giudecată a dregătorilor bisericeşti politiceşti şi oşteneşti. Urmata hotărîrea de moarte, au pricinuit Prinţului o aşa simţitoare lovitură, încît au răposat, primind înaintea morţii sale, ertare şi binecuvîntarea de la părintele său. Toţi părtaşii acestui complot s-au pedepsit cu moarte. Iar unii s-au mînat în pustietăţile Sibirului. 
        După ce au adus Rosii acest feliu de mare jărtvă, şi ca un om şi părinte, au răscumpărat datoria firească cu lacrămi şi întristare pentru rătăcitul său fiu, Petru de nou au întors a sa luare aminte asupra lucrărilor ţîntitoare pentru binele Imperii sale. Dorind a deschide neguţitoriei Rosiene un curs slobod, el au desfiinţat toate monopoliile, şi au aşezat Coleghia de comerţie, pentru care însuşi au scris un Aşezămînt. Această Coleghie au fost alcătuită din cii mai practisiţi streini şi Rosieni neguţitori. Pănă atunce nobilii Rosieni socotea de ruşine a să îndeletnici cu neguţitorie, pentru de a desfiinţa asemene pregiudeţe, Petru au arătat osăbită bunăvoitoare plecare cătră treapta neguţitorilor ca una ce este folositoare în fieştecare stat. Afară de Coleghia Comerţiei, Petru au aşezat încă alte Coleghii, dîndu-le spre povăţuire Generalnicul Reglement. Obiectul sau îndeletnicirea acestor Coleghii au fost Interesurile streine, puterea oştenească de mare şi de pe uscat, finanţile, trebile de giudecată, fabricile de mine (băi), manufăpturile, şi altele. În urmă Petru au socotit a hărăzi supuşilor săi binele cel mai însămnat, adică Aşezămîntul obştesc a legilor, drept acea, din mădulările Coleghiei au alcătuit  [287] o comisie spre alcătuirea Legilor. 
        După aceasta Carlu al XII, strîmtorit fiind în Stralzunda, au sosit la Sveţia, aducîndu-ie numai – pe sine însuşi. Să păre că toate nedejdile Iroului Svedez au perit, dar norocul i-au favorisit încă, el au aflat pe un credincios prieten şi înţălept sfătuitor în persoana lui Herţ ministrul Prinţului de Holstain-Gotorp, şi de la dînsul au înţăles, măcar deşi tîrziu, că norocitele sporiri a războiului nu răsar numai din singurele arme, şi că politica şi ştiinţa de a regularisi veniturile statului, au o mare înrăurire supra operaţiilor oştineşti. Herţ au închipuit pentru Sveţia credit, şi împreună cu acesta şi chipurile de a pute bate război cu sporire. În urmă el au avut scopos a împăca pe acii doi nordici iroi înprotivitori, adică pe Petru întăi şi pe Carlu al doisprăzecile, şi a îndrepta unitele lor puteri asupra altor staturi, încăt şi tractaţie de pace s-au deschis la Insula Aland. În această întămplare, cele mai mari ponturi de înpiedecare au fost cetăţile Revel, Riga şi Viborg „Ţărmurile cele despre amiazănoapte a Golfului Finlandii, zice Svedezii, vor fi totdeauna primejduioase  , dacă Rosia va cuprinde Riga, Revel şi Viburgul”, la aceste răspunde Rosienii „şi San-Petersburgul nu să va scuti de primejdie dacă Riga, Revel şi Viburgu vor rămîne în puterea Svedezilor.” Rareori interesurile au fost pe la Congresuri în stare mai îngreuetă, pentru că folosurile unii Puteri ameninţa cu primejdie pe cele ale altia. Cu toate aceste Carlu al XII să înduplecă de a închie pace cu Rosia, dîndu sup domnia lui Petru pămînturile [288] aşezate despre miazăzi şi miaziapus din partea Golfului Finlandii, cu nedejde de a întocmi această perzare cu supunerea Norveghii prin agiutoriul Rosii. Tractatul de pace era aproape de a se închee, cînd deodată soarta cea vecinică au îndreptat în alt feliu cursul înteresurilor politiceşti. Carlu al XII s-au ucis la Norveghia în tăriile înaintea cetăţii Fridrihsal la 29 noemvrii 1718, Petru, auzind de moartea sa, cu întristare au zis „ah frate Carlu, cît îm pare de rău pentru tine,” şi ochii săi s-au umplut de lacrimi. Aceste lacrimi le-au vărsat din cureţenia inimii, pentru că omul cel întru adivăr mare, dă dreptate vredniciilor şi însuş duşmanului său. 
        Moartea lui Carlu al XII au adus prefacere în politica Cabenetului de Stocholm. Pe tronul Sveţii s-au suit Ulrica Eleonora, cea mai mică soră a lui Carlu al XII, soţia Prinţului de Hesen, cu toate că nepotul ei, Duca de Holstain, au avut mai de aproape drit asupra Coronei Sveţii. Îndată s-au împărăchet în Sveţia feliuri de partide, din care cea mai puternică au fost ceia ci nu era favorisitoare Rosiei. Pentru care nu este de mirare că ministrul Herţ, nu tărziu după aceasta au perit pe Eşafot; atunce tractaţia de la Aland s-au disfiinţat. Svedezii, deşi cu mare jertve, au închiet pace cu toţi duşmanii lor, afară cu Rosia. Anglia au îmbrăţoşat partida lor, şi le-au trimis spre agiutor o flotă alcătuită de 28 vase şi de multe fregate. Dar aceasta n-au domolit vîrtutea cugetului Monarhului Rosiei. El au zis: „Eu de doî ori am propus pace fratelui meu Carlu; mai întăi lui în nevoia* [289] în care mă aflam, iar a doua oară din mărinimie, acuma însă prin putere voi răpi pacea de la Svedezi”.
        Petru au înţăles că Duca de Holstain, carile au trăit pe atunce la Viena, era de primejdie pentru Sveţia ca unul ce pretenduia corona Svedeză. Drept acea el au chiemat pe acel Duca la San-Petersburg, şi i-au făcut cunoscut scoposurile sale de a-l însoţi cu fiica sa Ana, şi a nu închee cu Sveţia pace pănă cînd nu să vor întorce Ducăi staturile de Holstain, şi pănă cînd el nu va fi conoscut de clironom tronului Sveţii. O asemine protecţie, arătată acestui Prinţi de cătră un Monarh atît de puternic, au îmfricoşat pe Sveţia. Prelîngă aceste, dorind Petru a arăta la toată Evropa, că nu se teme de flota Engleză, au trimes pe marea Baltică a sa flotă alcătuită de vase numite Galere, cu poroncă a împustii Sveţia cu foc şi cu sabie. Poronca lui s-au împlinit în toată puterea. Politiile Svedeze şi satele ardea, şi anume politiile Nord-Cheping, Nicheping şi multe alte s-au fost surpat; focul şi sîngele însămna lucrările oşteneşti a Rosienilor. Tîrgurile Svedezilor pretutindene au răsunat, spaima cea cumplită au răzbătut şi pănă la Stocholm; şi flota Engleză n-au putut feri pe Sveţia de peirea ce o ameninţa. În mijlocul acestor întîmplări, soţul Ulrichii Eleonore, ce s-au fost declarat, în epoha aceasta de Crai a Svedezii, s-au întors cu propunere de pace cătră Petru, şi cu cerere de a depărta îmfricoşata flotă Rosiană dela ţărmurile Sveţii. Petru s-au înduplecat întru aceasta, şi atunce s-au deschis tractaţia de pace de la Nistad. 
        După aceste Petru s-au cuprins de o întristare [290] simţitoare, însămnatul său companion de arme, contele Boris Petrovici Şeremetov, au răposat la 17 februarie 1716, Apoi abea Petru au apucat a plînge perzarea acestui bărbat, cînd îndată altă mai simţitoare nenorocire l-au cuprins ! fiiul său Prinţipul Petru, născut din Ecaterina, menit a fi clironom tronului Rosian, au răposat în al 5-le an a vieţii sale. Bucuria lui Petru, cînd se născusă acest Prinţu, au fost nemărginită, şi pentru aceasta şi a sa întristare pentru moartea lui, au fost mare. Neavînd alt fiu, sufletul său s-au tulburat nu atîta de simţirile firii cît de îngrijirea pentru soarta Imperii sale. Deci, închizîndu-să în singurătate, trii zile au petrecut fără mîncare. Viaţa sa să afla în primejdie, dar măgulirile, rugămintele şi lacrămile Ecaterinei, precum şi înduplecările Gheneralului Dolgoruchi, au dipărtat posomoritele sale idei, Ghenia (duhul) lui Petru iarăş s-au deşteptat, şi au început a energhisi întru toată a sa vărtute. Monarhul au întors luarea aminte asupra interesurilor bisericeşti, cu hotărîre făcînd cunoscut: cumcă în Rosia nu va să fie în viitorime Patriarh, el au încredinţat ocărmuirea lucrărilor Bisericeşti unui sobor, numindu-l sfînt ocărmuitoriu Sinod, căruia au dat driturile însuşite Senatului. Favoritul lui Petru, cunoscutul Malo-Rosian Teofan Procopievici, Arhiepiscop Novogorodului, mai în urmă au alcătuit Reglementul Bisericesc, sau legiuiri atingătoare de starea şi chipul veţuirii a tagmii Bisericeşti. După aceasta Petru au întors a sa luare aminte asupra sporirii şi îmformării puterii oşteneşti pe uscat şi pe mare, [291] şi el însuşi fără cruţare să ostene întru alcătuirea Reglementului marinar adică ale mării. 
        Să înturnăm a noastră luare aminte asupra congresului de la Nistad. Svedezii, răzămîndu-să pe agiutorul Anglii, viclene şi întărzia încheerea păcii. Petru, însămnînd aceste, denou au trimes pe marea Baltică a sa flotă de Galere. Cumplitile stirpiri de mai nainte s-au înoit pe ţărmurile Golfului Baltic. Rosienii au întins împustiirea păn la Vaza şi Umeo. Prinţul Goleţin, chiar în fiinţa Admiralului Englez Noris, au cuprins la Grenham patru frigate Svedeze. Atunce Svedezii înspăimîntaţi au făcut cunoscut că sînt gata a închee pace cît mai îngrabă. Ii au părăsit Rosii provinţiile Inghermanlandia, Estlandia, şi Liflandia, dar Viburgul îl păstra pentru dînşii; şi propune ca Petru să nu se amestece la înteresurile atingătoare de Duca de Holstain. Petru s-au unit la aceste, şi au trimes cătră împuterniciţii lui de la Nistad poronca de a închie pace pe temeiul ponturilor sus arătate. Dar Osterman, doritor măririi lui Petru, au voit să adaogă mai multe folosuri pentru Rosia. Şi cu ghibacie alcătuind o tractaţie, au înduplecat pe Svedezi de a părăsi Rosii politia Viburgul, ca una ce era neapărată pentru apărarea Petersburgului. Această pace de Nistad, pentru Rosia vrednică de aducerea aminte, s-au încheet la 30 Avgust 1721, şi cele de căpitenie a sale ponturi sînt următoare: 
        1.) Sveţia dă Rosiei Inghermanlandia, Carelia şi partea din Filandia (cu politia Checsgolm şi Viburg) Estlandia, Liflandia, şi Insulile (Ostroavele) Ezel şi Dago, aflătoare în Golful finic. 2.) Lăcuitorilor* [292] din aceste pămînturi să fie siguripsită deplina slobozenie a Relighii lor, şi toate alor drituri politiceşti: 3.) Rosia întoarnă toate celelante pămînturi căştigate prin război: 4.) Rosia de voe Svedezilor să poată scoate pe tot anul, fără plată de vamă, de la Riga, Revel şi Ostrovul Ezel, pîne în preţi de 50 mii ruble, afară de acei ani cînd exportaţia pînii din Rosia ar fi oprită pentru orice cuvînt: 5.) În lucrările neguţitoreşti Svedezii şi Rosienii se îndatoresc a se arăta unii cătră alţii cu protimisis preste alte Naţii: 6.) Rosia se îndatoreşte a nu se amesteca în interesurile cele dinlăuntru a Sveţiei: 7.) Pentru cea deplină împăcare între Sveţia şi Polonia, Rosia să îndatoreşte a mijloci, cu aceste însă, ca acea pace să nu fie împrotiva tractatului de la Nistad: 8.) Nemulţămirea iscată între Marea-Britanie şi Rosia s-au hotărît a se curma prin tractaţii prietineşti: 9.) Tuturor prinşilor de război din amîndouî părţi, se dă voe a rămîne în acel stat unde ei pănă atunce au trăit, sau să se întoarcă în alor patrie.
        Sunetul trîmbiţelor, şi vuetul tunurilor au împărtăşit prin San-Petersburg vestea de bucurie pentru pacea de la Nistad. La această întîmplare în tot cuprinsul Rosiei s-au adus prin Biserici întriită mulţămită Domnului Dumnezeu. Cele mai mari haruri şi lăudări galantoame s-au răvărsat atunce din tron asupra tuturor. Sinodul şi toate dregătoriile oşteneşti şi cele politice hotărînd a da cuviincioasă mărire şi cinste faptelor celor mari a Monarhului lor, cu mare pompă au hărăzit lui Petru titlul de mare Împărat şi de părinte Patrii. Înduplecîndu-se la răvna supuşilor [293] săi, Petru au primit aceste titluri căştigate de dînsul după toată dreptate. Sărbarea pentru închierea păcii de la Nistad s-au plinit cu strălucire şi pompă extraordinară la 22 octombrie. Ostenelile şi faptele lui Petru s-au încununat cu dorită sporire. Puterea Rosiei s-au întărit pe temeiuri neclintite. Pămînturile căştigate prin pacea de la Nistad au deschis Rosiei slobodă cumunicaţie cu toată Evropa apusană, şi se poate zice: că aceasta este mîna cea dreaptă a Rosiei cu care ia se ţine de sistima politică a staturilor Evropei. 
        Se pare, că însuş Petru n-au aşteptat asemene norocită pentru Rosia închiere acestui război, el zice „Deacă Svedezii ar fi lăsat închierea păcii după deplina me voinţă, atunci le-ar fi fost mai bine, dar fiindcă ii au cerut tractaţii de pace, apoi nevoit am fost a încredinţa acest interes Ministrilor mei, şi acum este mai rău pentru dînşii”. Dar oare Istoria are dreptate a împuta lui Petru întru aceia, că el, la închierea păcii cu Sveţia, n-au ţinut parola ce au fost dat Ducăi de Holstain? La această propunere se poate răspunde cu altă întrebare: cuvine-se, ca pentru folosul Ducăi de Holstain să se fi prelungit, poate încă vro căţva ani, războiul, ce şi fără aceasta acum 20 de ani s-au trăgănat? şi oare cine pute prezice, că Rosia, prin prelungirea acestui război, ar fi căştigat mai mult folos decît acela ce i se îmfăţoşa la congresul de la Nisad? Drept aceia, ca un Monarh înţălept şi ca un adivărat părinte a patrii, Petru nu pute* [294] lăsa videratele folosuri, spre a cerca alte necunoscute, şi, pentru folosul unui Prinţip strein, a supune nehotărîrii, de nu primejdii, fericirea şi folosurile Imperii sale? În o asemine întîmplare atît împreună-vieţuitorii cum şi urmaşii l-ar fi îmvinovăţit, ba încă poate că l-ar fi asămănat şi cu Carlu al XII, carile, apărînd folosurile lui Stanislav Leşinschi, Crai Polonii; au pierdut a sa împărăţie. Pe lîngă aceste la congresul de la Nistad acest punct anume au fost cea mai de frunte împiedecare spre închierea păcii. În această epohă Petru au primit înştiinţare despre revoluţiile urmate în Persia, şi minitoare de război Rosii cu această putere. Oare Petru ar fi putut strămuta oştile sale de la miazănoapte spre miazăzi, deacă deplin nu s-ar fi siguripsit din partea Svedezilor? Pentru aceasta de nevoe au fost a dipărta toate împiedecările, ce îngreoia sporirea tractaţiilor congresului de la Nistad pănă a nu afla Svedezii tainile stării politiceşti a interesurilor Rosii despre amiazăzi; Drept aceia să cuvinea a jertvi – şi pe lîngă aceste fără preget – folosurile Ducăi de Holstain. Spre închierea acestor luări aminte noi vom însămna, că Petru n-au uitat pe acest Ducă, el l-au numit al său cumnat şi îl iube ca pe însuş fiiul său, şi tot prin înrăurirea Rosiei, i s-au întors lui în urmă staturile de Holstain. 
        [295] 
        CURSUL TIMPULUI 
        DE LA ÎNCHIEREA PĂCII DE LA NISTAD PĂNĂ LA RĂPOSAREA LUI PETRU I.
        De la 1721 pănă la 1725, adică 4 ani. 
        Din epoha înălţării sale pe Tronul Rosienilor, Petru totdeauna au avut în videre sporirea negoţului Rosiei. Acest negoţ urma cu mari folosuri pentru dînsa cu Persia şi cu Buharia. Dar revoluţiile dinlăuntru, ce s-au iscat pe atunce în Persia, ameninţa acest negoţ cu deplină înimicire, Rebelii năvălea asupra Caravanilor Rosiene, prăda şi ucidea pe ai lor neguţitori. Petru au cerut satisfacţie (îndestulare) dar, Husein Şahul Persian, strămtorit fiind de rebeli, n-au putut să o facă. Drept aceia, dorind a lua supt a sa protecţie provinţiile Persiane, ce era îndămănatice pentru negoţul Rosii, spre ale apăra de Rebeli, la 15 mai 1722, Petru s-au pornit la Persia cu o armie de 50,000 Rosieni, supt a sa comandă şi au întrat în provinţia Persiană Danghestan. Lucrările oşteneşti s-au început cu dorită sporire. Rosienii au cuprins politiile Tarca, şi însămnatul Derbent, ce după tradiţie (predanie) s-ar fi întemeet de Alexandru Machedon. Aproape de Tarca, Petru au zidit o cetate numindu-o cetatea sfintei Cruci. Cu aceste s-au închiet faptele sale cele oştineşti în Persia: neaşteptata împrotivire ce au întîmpinat din partea Persienilor, boalele ce s-au arătat în armie, lipsa proviantului, în urmă apropierea toamnei. L-au îndemnat [296] a se înturna în Rosia. Monarhul, lăsînd în Persia o parte din oastea sa pentru a păstra locurile căştigate prin război, s-au pornit la Astrahan, şi de acolo cu soţia sa la Moscva. Rosienii rămaşi în Persia au supus la anul 1723 politia Bacu, iar Tamasp, noul Şah Persian, cerînd de la Petru agiutor asupra rebelilor sei supuşi, în puterea tractatului închiet, piste cele de mai nainte căştigări, au lăsat Rosii provinţiile: Ghilan, Mazenderan, şi Astrabat. Această împregiurare au aprins în Turcia zavistuire şi îngrijire. Războiul era gata a se deschide, dar prin stăruirea Austrii şi Franţii s-au ferit. 
        Îngrijindu-să despre folosurile Ducăi de Holstain, Petru au trimes la Stocolm pe Basevici ce era Ministrul acestui Duca, şi lui foarte priincios, cănd despre altă parte, supt chip de exerciţie (practisire oştinească), au scos flota sa pe marea Baltică. Această flotă îmfricoşată, alcătuită de 100 Galere, 20 vase de linie şi 14 fregate, s-au arătat în apropierea Stocolmii. Svedezii şi Danimarchezii s-au uimit şi s-au spăimîntat. Oare cu 20 ani mai nainte, pute ii să aştepte un asemine lucru? Svedezii cuprinzindu-să  de spaimă, s-au înduplecat a da pe tot anul Ducăi 25,000 Taleri pentru a lui ţinere, şi pe lîngă aceste s-au îndatorit a-l ave în videre la alegirea clironomului tronului Svedezesc. Întorcîndu-să la Revel chear ca un adivărat domnitor a mării Baltice, Petru au început urzirea însămnatului liman Roghervix, şi de acolo au venit la San-Petersburg. Această a sa călătorie pe mare au fost cea de pe urmă.
        Privind cu mulţămire şi bucurie, cumcă toate [297] cele ce s-au sămănat şi s-au urzit de dînsul pe ţărmurile Nevei, spore şi aduce acum dorite roduri, Petru, ca cum ar fi presimţit că nu i-au rămas îndelungate zile de a se îndulci cu privirea urzirilor sale, au hotărît a sărba înformarea flotei Rosiene. Deci din poronca sa, caicul, pe carele el odinioare plute pe riul Iauz, s-au adus de la Moscva la Cronstad, şi la 11 avgust, în mijlocul detunării de artilerie s-au slobozit pe apă. Sărbarea s-au făcut în apropierea Cronstatului cu un chip foarte pompos. Toţi Ministrii streini, carii s-au aflat în San-Petersburg, curtezanii şi toţi însămnaţii dregători oştineşti şi politiceşti s-au chemat la această serbare. Caicul, de la carile Petru au avut acea întăi idee despre urzirea flotei, şi de acesta numit: moşul cel mic a flotei Rosiene, purtînd Bandiera Împărătească, să preumbla între o mulţime de ai săi mai mari nepoţi, Cîrma o îndrepta însuş Împăratul, iar vîslari au fost Viţe-Admiralii. Fieştecare vas, cătră carile Caicul se apropia, îl ura cu detunarea toatei artilerii, la care Caicul răspundea cu trii lovituri de tun. Vuetul tunurilor răsuna prin Golful Filandiei. Strălucirea acestii sărbări au mărit-o Ecaterina prin a sa fiinţă şi prin venirea toatei sale pompoasă curţi. Sara s-au închiet cu obşteasca bucurie carea s-au prelungit pănă noaptea tîrziu. 
        Întru aceste San-Petersburgul în analoghia creştirii şi sporirii sale îmmulţîndu-şi numărul lăcuitorilor, neapărat cerea trebuinţa a se comunica necontenit cu provinţiile lăuntrice a Rosiei despre miazăzi. Căci numai prin acest mijloc au putut [298] primi cele trebuincioase ale îndestulării. Rîurile pe care plutea vasile la Volga, asemine Msta Volhov şi Neva înlesnea aceste mijloace, încăt rămănea numai a împreuna prin un canal la Voloca de sus, răurile Msta şi Tverduţ, înse Petru au adus aceasta întru împlinire. Pe lîngă toate aceste, lacul de Ladoga, ca unul ce era dischis suflării tuturori vînturilor, aduce vaso-plutirii mare oprire. Din pricina sălbătăciunii fortunilor perea o mulţime de barce (caice) şi de oamini, pierzarea a unora înspăimînta pe cialanţi, şi aceasta era vătămătoare San-Petersburgului, din care pricină adeseori pătimea lipsă în cele trebuincioase ale îndestulării. Numai Petru singur au putut înimici o asemene împiedecare pusă de însaşi firea, şi disfiinţind-o, ave dreptate a zice de sine acee ce spune Atlantul de Ovidie: „Mie s-au dat vîrtutea a rădica acest feli de povară (*  Această zicere, la supunerea Estlandiei şi Liflandiei s-au închipuit în o medalie)” Petru ave scopos să aducă canalul dealungul malurilor lacului Ladoga de la izvorul Nevii pănă la gura Volhovului, deşi acest canal avea să petreacă o dipărtare aproape de 105 verste, şi trebuia să fie adus pin multe locuri mlăştinoase, totuş aceasta n-au oprit planurile lui Petru. Facerea canalului s-au început întăi supt privigherea Gheneral-Maiorului Pisarev, iar în urmă după planul şi purtarea de grijă a Gheneralului Leitnant Minih, carile născut în provinţia de Oldenburg, au întrat în slujba Rosiană*, [299] făcîndu-se bărbat însămnat şi neuitat în istoria Rosiei atăt pentru slujbele sale cele ce au arătat căt şi pentru întămplările soartei sale. Spre facirea acestui canal, Petru nu cruţa nici un feliu de cheltuele, şi 25,000 de oamini necontenit era întrebuinţaţi în această lucrare. 
        În mijlocul unor asemine îndeletniciri, Petru urmînd socotinţii filosofului Laibniţ, la anu 1724, au închipuit planul de a întemee în San-Petersburg Academia îmvăţăturilor, căria prezident s-au numit doftorul Blumentrost, protomedic Împăratului, şi spre a fi mădulari Academii, mulţi îmvăţaţi streini s-au chemat în Rosia, precum Delli Beriuli, Bilfigher, Bauer şi alţii. Îndatoririle Academii au fost: a lăţi în Rosia folositoare ştiinţe, a alcătui cărţi de îmvăţătură, a paradosi publice lecţii, şi alte asemine. Dar întemeitoriul cel mare acestui templu (sfintă zidire) de îmvăţături, n-au văzut a sa deschidere care au urmat după moartea lui. 
        În epoha expediţii sale cii militare la Persia, Petru au sărbat în politia Cazanu al cinzecile an a vieţii sale, iar acum i s-au fost împlinit 52 ani. Tăria constituţii (urzirii trupului) sale îi pute făgădui încă îndelungată viaţă, dar ostenelile cele piste măsură, necontenita îndeletnicire a minţii, necruţarea sănătăţii cei atît preţuioase pentru Rosia, n-au putut a nu înrîuri înlîngezirea vîrtuţei sale, pelăngă aceste posomoritele idei: cum că după moartea sa toate rodurile ostenelilor sale vor peri, necontenit tulbura sufletul său. Toate aceste apropia moartea lui Petru. Sămţind   neputinţa sănătăţii sale, el s-au grăbit a face cunoscut socotinţa sa atingătoare* [300] de rînduirea unui al său clironom. La 5 Februarie 1722 s-au fost publicat Aşezămîntul pentru clironomia coronei Rosiene, pe al căruia temeiu Monarhul Rosiei ave drit a-ş rîndui un clironom, dar cu toate aceste nu era ştiut asupra cui va să cadă alegerea Monarhului. Mulţi din Boerii cii mari, se măgulea cu o asemine nădejde, dar scoposul lui Petru au fost chear deosăbit de aşteptările lor. Strălucitele însuşiri a soţiei sale au ţîntit a sa luare aminte. Căci ca o credincioasă companioană (tovărăşiţă) ostenitoarei vieţi a lui Petru, ia ar fi putut, după moartea sa, să ţie şi să prelungească măreţile sale lucrări. Cu scopos şi în nădejde a pregăti pe Rosieni de a o vide înălţată pe tron, Petru au hotărît cu pompă a o încorona şi a o declara de Împărăteasă. Încoronarea Ecaterinei s-au făcut la Moscva în 7 Mai 1724 cu cea mai mare sărbare şi strălucită pompă. La această sfinţită ţeremonie însuş Petru au pus corona pe capul ei, Ecaterina, pătrunsă fiind de simţire păn în adăncul inimii, s-au umplut de lacrimi, şi îngenunchind înaintea Avgustului ei bărbat, au voit să-i îmbrăţoşeze genunchile, dar Petru n-au lăsat-o, zicînd: „Tu eşti vrednică de a purta corona, deşi nu te-ai născut din familie împărătească“ A doua zi Ecaterina au primit pentru a ei încoronare urarea tagmii Bisericeşti, acelor mai însămnaţi dregători oşteneşti şi politiceşti şi ale treptei neguţitoreşti. În numărul celor ce venise spre a o ura s-au arătat şi Petru în a sa însuşime de Admiral Petru Mihailovici. Atunce, în cinstea soţiei sale, Monarhul au îmformat compania Cavalerilor gvardii, le-au însuşit lor rangul de stegari, şi de ofiţeri de armie şi el [301] însuşi au primit în această companie rangul de Căpitan. 
        Petru sosind de la San-Petersburg la Moscva, au hotărît a muta sfintele moaşte a lui Alexandru Nevschi, de la Vladimir la locul, carele s-au mărit prin biruinţile acestui Prinţip a vechimii, adică pe malurile riului Neva. Aceasta s-au împlinit, şi sfintile moaşte a lui Alexandru Nevschi întimpinîndu-să cu mare pompă, Petru le-au aşezat în mănăstirea Alexandro-Nevschi unde creştinii şi astîz cu evlavie li se pot închina.
        Monarhul cu toată neputinţa sănătăţii sale s-au pornit în luna lui Octombrie la Şlisenburg, pentru de a sărba luarea acestii cetăţi. De acolo au purces la Oloneţi unde au cercetat fabricile şi unde însuş el au lucrat o bucată de fier ce trăge ca la trii puduri. După aceasta au cercetat la Starorusco Sărăriile, şi lucrarea ce urma întru facirea Canalului Ladoga. Iar de acolo avea scopos a merge la Sesterbec spre a vide fabricuirea armelor, pentru care fără a mai petrece la Petersburg, au sosit la satul Lahtra în 5 Noembrie 1724. Agiungînd acolo pe un timp de toamnă furtunos şi sara, Petru au aflat: că un vas, ce era încărcat cu soldaţi şi mărineri, în plutirea sa de la Cronstat s-au aruncat pe mal de cătră puternice furtune şi valuri, şi s-au supus marei primejdii. El au trimes întru ajutor pe mărinerii din Iahtul (vasul) său. Dar văzînd că el însuş, îndemnat fiind de nerăbdare şi părere de rău, au mers acolo, şi agiungînd la mal s-au aruncat în mare mergînd spre vas pin apă mai pănă la piept, au agiutat de a-l scoate din [302] mare; şi aşa au mîntuit pe mulţi din primejdia ce-i ameninţa. Apoi îngrijindu-să despre urmările vătămătoare a sănătăţii sale, Monarhul au părăsit scoposul de a merge la Seterbec, şi s-au înturnat la San-Petersburg. Ecaterina înştiinţîndu-să de cele întîmplate la Lahta, s-au înspăimîntat, dar Petru, carile era acuma îngrijit pentru sine, se nevoia a o linişti, zicîndu-i cu voioasă privire, „Eu sînt sănătos. Ostinelile lui Minih deplin m-au vindecat, noi în curînd vom ave mulţămirea cea rară de a ni îmbărca în caic pe apa Neva, şi vom eşi pe malurile Moscvii la grădina lui Golovin.” Petru nu presimţea că nu va mai vide Moscva, pentru că mîntuind la Lahta viaţa multora, dator au fost o asemine marinimoasă faptă a o răscumpăra cu viaţa sa cea atît preţioasă pentru Rosia. 
        Petru răcisă foarte la Lahta şi aceasta au adaos cea de mai nainte a sa neputinţă. Dar cu toate aceste, el nu contene a se osteni pentru fericirea Rosiei, şi în mijlocul necurmatelor sale proecturi, n-au pierdut din vedere folosul Ducă de Holstain. Drept aceia, atăt cu Sveţia căt şi cu Împăratul Ghermaniei au întrat în tractaţii pentru de a să înturna acestui Ducă domniile sale de la Holstain, şi la 24 noembrie 1724, în ziua numelui soţii sale, au logodit cu dînsul pe iubita sa fiică Ana Petrovna. Se părea că sărbarea, urmată la această împregiurare, ar fi uşurat neputinţa lui Petru, şi că ar fi împrăştiet pe o vreme posomoritele sale gînduri. 
        Dar bucuria cea curată, cu care Monarhul să îndulcea în cele depe urmă zile ale vieţii în sinul Avgustei* [303] sale familii, nu tărziu s-au îmveninat cu altă întristare, căci în staturile lui s-au discoperit noi călcători de legiuire, încă şi între dregătorii cii însămnaţi. Întristarea lui Petru, la această întămplare, au fost cu atîta mai mare, cu cît vie au fost a sa dorinţă de a însufleţi cu simţirile cinstii şi a cugetului pe toţi dregătorii statului. Atunce, după cercetările urmate, s-au dovedit înavuţiţi prin cămătărie şi prin catahrisul puterii: cel întăi Şambelan Mons; şi soara sa Balica care era damă de curte şi cea întîi favorită a Împărătesii, şi alţii. Dar cu toată stăruitoare mijlocire, lacrimile şi rugăminţile Ecaterinei, Petru au rămas neclintit în dreapta sa giudicată. Toţi vinovaţii s-au supus urgii şi pedepsii. Aceste jărtve a asprimii legilor, au fost cele de peurmă în cursul împărăţii lui Petru I. 
        Asemine întămplări încă mai mult au înrăurit a să struncina sănătatea Monarhului, care au început viderat din zi în zi a slăbi! Toţi se întrista, numai singur Petru se arăta liniştit deşi pătimea trupeşte şi sufleteşte. Dorind a înprăştie măhniciunea şi tulburarea supuşilor sei, el cu pompă au sărbat – cea pe urmă dată – ziua anului nou 1725. Boala sa oarece s-au fost uşurat, dar pe la miezul lunii Ghenari s-au întărit iarăş, şi se vedea a fi nevindecată. Însuş Monarhul începînd a se încredinţa despre aceasta, se gătea de a părăsi toate cele pămînteşti şi se îndeletnicea cu cele Cereşti. Pătruns de cele mai vii simţiri de Relighie, el au primit sfîntu Mir, s-au mărturisit şi s-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Pătimirile* [304] sale au fost piste măsură mari „din mine, au zis el, cătră acei ce încungiura patul durerii sale, veţi cunoaşte căt de neputincioasă zidire este omul.” Trii zile şi trii nopţi Ecaterina au petrecut fără mîncare şi fără somn lîngă patul pătimitoriului ei soţ. Viaţa şi moartea îndelungat încă se lupta între sine pentru păstrarea sau peirea acestei însămnătoare jărtve. Dar apoi moartea au biruit, şi cea de pe urmă hotăritoare minută a vieţii omineşti au sosit lui Petru la anul 1725 ghenarie în 28, la cinci ciasuri după miezul nopţii. Acest Monarh vrednic de a trăi în veci, ş-au dat sufletul în al 53 an al vieţii. Trupul său au rămas neîngropat păn la 8 Martie, Toţi alerga ca să sărute trupul său şi să-l ude cu lacrimi. La îngroparea sa, urmată în San-Petersburg în Beserica cetăţii Petropavlovsc, Arhiepiscopul de Pscov Teofan Procopovici, au rostit un cuvînt de înmormîntare plin de ritorisire şi de întristăciune. Cuvîntul deşi scurt, totuş Oratorul l-au rostit un ceas întreg, pentru că însuş el se umplea de lacrimi; şi zisele sale, îndelungat era împiedecate de plîngerea şi de bocetele ascultătorilor. 
        
        DESCRIEREA FIZICILOR ŞI MORALILOR ÎNSUŞIRI A LUI PETRU I. 
        Karamzin, în Istoria Imperii Rosiei zice: „noi am avut pe un Carlu cel mare în persona lui Vladimir; pe Ludvig al XI: în a Împăratului Ioan, pe Cromvel* [305] în Godunov, şi încă pe un Monarh, a căruia asemine nicăire nu să afla: în Petru cel mare”. 
        Chear şi în faptă: singura privire cea dinafară îl minea a fi un Monarh extraordinar. Statul lui cel milian (* Statul lui Petru au fost de 7 palme şi 7 palmace.) se îmfrumuseţa prin analoghia tuturor mădulărilor trupului său. Pe fruntea sa se închipue mărirea unui Împărat şi Irou unită cu sinceritate (curăţia cugetărilor) şi cu dragoste, Ochii lui cii vioi, îmfocaţi pururea cu perierghie şi cu oareşicare neastîmpărare, pătrunde în toate părţile. Se păre, că pentru Rosia cea colosală (urieşă) trebue un Monarh colosal cu trupul şi cu duhul. De acest fel au fost Petru I. Însuşirile sale cele sufleteşti au fost măreţe, imaghinaţia (închipuirea) cea îmfocată, agerimea şi pătrunderea cugetării şi extraordinarea urzire a minţii, îl înălţa mai presus de toţi ai săi împreună-vieţuitori. Cel întăi plutitor pe mare, cel întăi începător şi deplinitor unor îndeobşte măreţe făptuiri, au fost – el însuşi. Pe lîngă aceste el era un Monarh în deplina înţălegire acestui cuvînt, pentru că nici în legiuire nici în urmările lui nu atîrna niciodată de la nime. El era o Ghenie care pretutindene lucra şi toate le urze. Făptuirile sale fiind trainic întipărite asupra Rosii, au îndemnat-o a se repezi cu pas ghigantic (de urieşi) cătră ţînta ce i se însămnase de cătră acest Monarh. 
        Neputînd suferi disidimonia şi sirguindu-să a o dizrădăcina, Petru au fost însufleţit de cea mai [306] curată Relighie. În mijlocul multor ostenele, el se înălţa cu sufletul mai presus de cuprinsul pămîntului, în zilile de sărbători niciodată nu lăsa sfînta Liturghie şi privigherile cele de toată noaptea. În Biserică sta cu evlavie, şi cu asprimea pedepse pe rău-cugetătorii şi defăimătorii, şi îndeobşte pe jignitorii legiuirilor evlavii. El au fost cu statornicie supus la toate Aşăzămînturile sf: noastre Relighii. Posturile păzea cu amăruntul încă şi atunce cînd trăe prin ţările străine. Lucrarea în zile de sărbătoare era foarte oprită, numai în fabricile Admiralitatei, uneori să lucra şi în asemine zile, dar nu mainainte pănă a nuse închie sfînta Liturghie. 
        În haractiru lui Petru să vedea curăţenia inimii, priinţa şi dragostea. Trăind între lăcuitorii de San-Petersburg ca un părinte în mijlocul fiilor săi, el adeseori îi cerceta cu vizite, se afla faţă la cununiile lor: li boteza copii lor păn şi la acii a durătorilor de vase, a soldaţilor şi a mărinarilor, carii pentru cinstea şi buna orănduială a slujbii, cîştiga a lui dragoste, şi el nu se îngreue de a lor proastă înospătare. În conversaţia (vorova) prietinească pururea au fost voios, dorea, ba încă cere ca toţi acei ce se afla faţă la adunări, să se veselească fără vreo sfiire. În asemine întîmplare Petru au fost ca un Atineu, pentru că dragostea haractirului său să îmfăţoşa şi atunce întru toată a sa frumusaţă, iar agerimea minţii sale se răvărsa prin şegi înţălepte, Dar niciodată nu era mai voios decît atunce cînd se făcea slobozirea vaselor pe apă, şi la serbarea acestei zile, se împărţea din casa statului păn la o mie de ruble. În asemine zi [307] Ecaterina da un ospăţ în casiuta (cămara) vasului de nou durat, iar Petru mînca cu lucrătorii pe coverta acelui vas, şi cea întăi cupă de vin bea însuş el pentru sănătatea lui Ivan Mihailovici, cu care nume însămna pe floata Rosiană. Curăţia inimii era asemine o însuşire de haractirul lui Petru, şi aceasta o cerea şi de la cialanţi, aşteptînd dela toţi, fără cuvînt de pricinuire, cea cu amănuntul împlinire a voinţii şi poroncilor sale. El cu mulţămire ţăntea a sa luare aminte asupra cuvintelor de adivăr şi de dreptate ce urma din curăţie pentru fericirea obştească. Dar nimica nu-i aprinde mănia aşa tare, decît scoposul, cel veghet de a-l înşăla; cînd despre altă parte cunoştinţa greşelilor sale, fără preget îi domole a sa mănie. Se împuta lui Petru extraordinare îmfocare şi asprimea pedepsii. Aceste sînt adivărate, dar şi aceasta urma din aprinsa lui plecare cătră dreptate şi răvna spre binele opştesc; Drept acea şi însuşi neagiunsurile acestui Monarh, mărturisesc al său mare şi înalt suflet.
        Dreptatea şi dragostea cătră Patrie au fost cele de căpitenie simţiri alui Petru I, Călcătorii de legiuiri, măcar de orice numire ar fi fost, nu pute să aştepte niciodată ertare, şi nimică nu-i pute mîntui. Numai singurei Ecaterine se nimerea a mijloci uşurarea pedepsii hotărîte pentru cii osîndiţi în puterea legilor; dar şi aceasta foarte rar să întîmpla. Petru iube pe Ecaterina; dar mai mult încă iube dreptatea. Dragostea cătră Ecaterina, au fost zice Basevici, a sa a doua natură, iar dragostea sa cea de căpitenie era Patria. Această sfinţită îmfocare, aceste însufleţiri a Ghenii ţîntitoare cătră întemierea fericirii* [308] publice, au nevoit pe Petru, a nu cruţa nici pre fiiul său, şi nu rareori l-au tras din marginile filantropii. Mulţi pătime dintru aceasta, dar toţi cunoştea că acest aspru împlinitori însuş el cu sfinţănie pline toate legiuirile. Pe lîngă aceste, pedepsind pentru călcare de legi, Petru cu galantomie mulţăme pe toţi acei ce lupta cu credinţă şi cu răvnă cătră Patrie, şi după moartea lor nu uita pe familiile nici pe fii lor. „Eu sînt executor trimes dela Dumnezău, zice el, şi datoria me este de a lua aminte ca faptele cele rele să nu rămîe fără pedeapsă, precum nici cele bune fără mulţămită.” 
        Petru au fost legiuit ca toţi acii ce slujesc statului să înceapă dela gradurile de gios, dorind a da întru această pildă dela sine, au cinstit numile de soldat slujind însuşi în polcu lui Lefort. După care el treptelnic din grad în grad se înainte potrivit cu slujbele lui, încăt înaintea răposării sale, el ave rang de Gheneral Anşef al armiei, de Admiral flotei, şi de Căpitan companiei de cavaleria-gvardii, ce au fost de pază personală a Ecaterinei. Pe acest feli de temeiuri, el da întăime la slujbă nu aceluia din familie însămnată, ce acelui cu daruri fireşti şi cu slujbă ori dece numire s-ar fi fost întîmplat. 
        În sinul avgustei sale familii, Petru se arăta Icoana celor mai duioasă casnice îmbunătăţiri. Dînd cea mai aleasă creştire nepotului său Petru (fiiul lui Ţarevici Alexie) şi fiicelor sale Ana şi Elisaveta, el le iubea cu toată îmfocarea unui duios părinte, şi mai cu samă pe cea mai mare alui fiică Ana Petrovna, care şi la stat şi la haractir deplin [309] se asămăna cu Monarhul părintele ei. Se poate zice că Petru au fost nedespărţit de a lui soţie; el dorea să o vadă şi să-i audă pretutindenea numele, nu să făcea nicio mustră, (cercetarea oştilor) niciun vas nu se sloboze pe apă, şi nicio serbare nu se plinea în care ia să nu fi fost de faţă. Ecaterina agonisea aseminea dragostea şi luare aminte a Monarhului ei soţ, ca una ce prin înţălepciune şi cele mai blînde a sale fapte bune ş-au căştigat domnie asupra inimii lui. 
        Chear ca un aspru iconom domnitor, Petru mărginea cheltuelile pănă şi în cel mai mic lucru. Drept aceia numai în zilile de serbare da voe Ecaterinei a arăta strălucirea şi pompa curţii sale, iar în celelante zile în chipul traiului său se videa o deplină simplitate (prostie). Statul curţii sale se alcătuia numai din oarecare Dejurne; cheltuelile pe un an nu se suea mai mult de 30 păn la 50 mii ruble, Masa lui cea de toate zile se făcea din puţine bucate de rînd, şi nu ţinea mai mult decît giumătate de ceas, fiindcă peştile nu-i plăcea, apoi în zilile de post se mulţămea cu pîne şi cu frupturi de poame. Băutura lui era cvasul rusesc , iar îmbrăcămintea era uniforma polcului. În picioarile Domnitoriului de meazănoapte adeseori se videa colţuni de lînă cîrpiţi, şi scarpi vechi. Întru toate păzind iconomia, el foarte lua aminte la traiul supuşilor săi, întra în cercetare nu cumva avuţiile lor era căştigate cu catahrisuri şi în asemine întîmplare cu asprime îi pedepsea. Monarhul întrebuinţa foarte puţină vreme pentru răsuflerea, şi somnul său nu se prelungea piste 5 ceasuri; pe lîngă aceste, adeseori* [310] se trezea noaptea, poroncea a se aduce lumînare şi tăbliţa pe care însămna acele ce ave scopos a le împlini a doa zi. El se scula la 3 ceasuri dimineaţă, şi cîtva timp să îndeletnicea cu cetirea cărţilor, apoi, îmbrăcîndu-să asculta raporturile, şi făcea rezoluţii. După aceste cerceta mînufăpturile, casa săracilor, fabricile durării de vase, în care el adeseori însuş lucra. La 11 ceasuri dimineaţa şide la masă, iar după prînz, răposînd ceva, apoi vizita Sholile, Spitalurile şi alte Aşăzămînturi. Sara o petrecea în prieteneşti şi vesele voroave; rareori cina, şi la 10 ceasuri sara se culca. Afară de aceste obicinuite îndeletniciri; El se ostinea cu alcătuirea a feliuri de Reglementuri şi Aşăzămînturi; avea corespondenţii cu puterile streine, îmvăţa oştile sale, şi mai totdeauna preziduia în senat şi în Admiralitate, iar în fabrica Vaso-durării, adivărul zicînd, niciun cui nu se băte fără ştirea lui; Monarhul, după ostinelile cele mari, afla răpaos în acia care pentru alţii se arăta a fi îndeletnicire. În minutile cele slobode, – şi oare multe ave el de aceste? – să îndeletnice cu zidirea Petersburgului, cu adunarea patrioticilor Anuscrisuri, cu alcătuirea Biblioticilor şi Cabinetului de Medalie (monetă streveche), cu aducerea în rănduială a Galeriilor de zugrăvele cumpărate din ţări streine şi a Cabinetului fizicesc, cu Operaţii hirurghice; în care nimine n-au putut să-l întreacă, cu îmvăţarea limbei Ghermanice, Astronomiei şi altor îmvăţături, cu cetirea Autorilor (scrietorilor) lătineşti, cu cercetarea tălmăcirii cărţilor din dialecturi streine în cel Rosienesc şi altile. 
        [311] Pentru organizaţia Imperii sale Petru au publicat Reglementuri: Bisericeşti şi oşteneşti, acel pentru Coleghia şi Maghistraturi; Aşezemînturi pentru trebile Mării, a Poliţii a Pădurilor a Manufăpturilor şi de Negoţi; Aşăzemînturile Sinodului, a Senatului, a Coleghiei şi a Canţeleriilor. Afară de aceasta s-au aşezat shoale de îmvăţături; adică Academia Marinară, Coleghia Mediţinei, Bisericeasca Seminarie, Sholile de politie şi pe la sate, precum şi Bibliotice, Cămara măestriilor, şi Cabinetul Monetilor. În cursul împărăţiei sale s-au tipărit aproape de doî sute cărţi, şi afară de aceasta multe alte era gata a să tipări. În Rosia era atunce 55 Politii, 9 limanuri supuşi dărilor au fost ca la şasă milioane. Oaste regulată ca la 115,000, vase de linie şi fregate 55; deosăbite alte vase mai mici aproape de 800, Tunuri de aramă vro 700, iar de spijă păn la 12,000, venitul să suea pănă la zece milioane ruble argint. Drept aceia Petru, în minutul morţii sale, au putut după tot adivărul să zică Rosiei „Vez în ce stare te las!”. 
        Mulţi au cercat de a asămăna pe Petru întăi cu vreun Domnitori, a căruia nume străluceşte în Istorie. Drept aceia au ales pe Chiru, pe Garun-Al-reşid; pe Şahul Nuşirvan, pe Şahul Abas, pe Marile Constantin (cel sfînt), pe Marile Carlu şi pe alţii. Pre lîngă aceste Teofan Procopovici l-au numit Samsonul Rosian, Iafet şi Solomon. Îmvăţatul Fontenel l-au numit urzitor naţii sale; Muratori au zis: că Petru au cuprins în sine pe toţi mari Monarhi*, [312] Mavli l-au numit: Prometeus ce au răpit focul Dumnezăesc din Ceriu, iar Herder l-au însămnat de: Ghenie şi om extraordinar. Singura această deosăbire a numirilor celor mari, însuşite lui Petru, şi nedumerirea cu cine s-ar pute asămăna, arată că Petru cel mare se poate asămena chear numai – cu Petru cel mare.
        
        DOMNIA ECATERINEI ALEXIEVNE 
        De la 1725 pănă la 1727 adică 2 ani. 
        După răposarea lui Petru întăi, Arhiepiscopul Teofan Procopovici, Basevici şi Menşicov au făcut giurămînt de a fi credincioşi soţiei lui, Ecaterinei. Pildei lor au urmat şi alţii, încît Ecaterina s-au declarat Împărăteasă toatei Rosiei. 
        Nemerita alegire a soartei, carea au înălţat pe această sărimană de Mariemburg, din bordeiu pe tronul Rosiilor, s-au adiverit înaintea lumii, Ecaterina s-au arătat vrednică clironoamă puterii lui Petru, şi au cinstit a lui aducere aminte prin îmfiinţarea tuturor scoposurilor sale. Cu toate că la curte se împărechese doî puternice partide, adică a lui Menşicov şi Dogoruchi, ia împărăţea ca cum nici i-ar fi însămnînd, şi prin aceasta au putut păzi în Imperie pacea şi liniştea dinlăuntru. 
        Ecaterina au unit prin căsătorie pe Duca de Holstain cu Prinţesa Ana Petrovna, şi pururea cu cea mai mare îmviioşie se împărtăşea de a lui soartă. Drept aceia, avînd scopos de a-i înturna staturile sale de Holstain, ia au înspăimîntat pe Danimarca*, [313] ba încă şi pe Anglia, cu gătirile de războiu, ce ar fi urmat întru aceasta. Ecaterina au aşăzat Înaltul Sfat, în carele nu tărziu cea mai mare lucrătoare persoană s-au arătat a fi Menşicov; cu mare pompă au deschis Împărătească Academie de îmvăţături, şi la 1 Avgust 1726 au întărit ordinul sfîntului Alexandru Nevschi, ce s-au fost aşezat de Petru, au închiet cu Austria alianţie foarte strînsă, iar cu Hina tractat de negoţ. Au statornicit domnia pămînturilor de Petru în Persia căştigate, au înmulţit flota şi armia rosiană de uscat, şi în această privire, Teofan Procopovici adevărat au zis „că în epoha împărăţii ei, armile Rosiene n-au cunoscut mînă femeiască, şi marea n-au simţit moartea lui Petru!” în urmă cugetînd pentru binile şi liniştea Imperii, această Monarhă au publicat noul Aşezămînt despre clironomia tronului Rosian, după care cel mai de aproape clironom tronului, s-au declarat Nepotul ei Petru, fiul lui Ţarevici Alexie. 
        Ecaterina, după doi ani de împărăţie, au răposat la 1 Maiu 1727 în al 43 an a vieţii sale. Prin blîndeţe şi facirile de bine ia au căştigat dragostea şi bine cuvîntarea tuturor Rosienilor. Manstain au numit pe această Monarhă extraordinară între femei, iar Gordon, zugrăvind haractirul ei, între altele zice: că în trupul ei cel frumos lăcue un suflet evghenis şi înalte simţiri. În haractirul ei se arăta umilinţă, priinţă şi dragoste, ia niciodată nu s-au văzut întristată seau posomorîtă. Cinstită fiind de toată Evropa, ia se afla în legătură cu feţile încoronate, şi însaş împodobită fiind cu cea mai strălucită coroană, niciodată nu uita [314] starea ei cea de mainainte, şi întru împărătească mărire au arătat pe sine Icoana cea mai frumoasă tuturor îmbunătăţirilor a sexului (neamului) ei.
        
        DOMNIA ÎMPARATULUI PETRU II ALEXIEVICI 
        dela 1727 pănă la 1730, adică 3 ani. 
        Mădulările Înaltului Sfat rînduit de Ecaterina I, au fost Prinţesile Ana şi Elisabeta, Duca de Holstain, Prinţul Menşicov şi cinci Senatori, supt epitropia şi înriurirea acestui sfat, s-au mai bine a zice, supt lucrarea sufletului aceluia, ce era Menşicov, Împăratul Petru II Alexievici, în vîrstă de 11 ani, au început a sa împărăţie. Pentru care nu este de mirare, că cu un Monarh aşa de tănăr, iubirea Domnii a mădulărilor acelui Sfat, şi a altor Boeri mari, au născut neunire şi rebelie de care au început a se tulbura Rosia. 
        Pornindu-să pe calea cea lunecoasă a ambiţiei pănă în vîrful norocirii omeneşti, Menşicov au tras în casa sa pe tînărul Împărat, l-au logodit cu fiica sa Maria, şi cugeta a însoţi pe fiul său cu mare Ducesa Natalia Alexievna. Aceste minute a vieţii lui Menşicov au fost epoha puterii sale cii mai mari. Rosia să cutremura înaintea lui, chear aşa precum odineoare Franţia înaintea Cardinalului de Rişeliu, ba încă nici Ţarevna Ana Petrovna nici soţul ei n-au putut să stee înaintea acestui puternic Boer, şi au fost nevoiţi a eşi din Rosia. Dar păşind întru acest chip piste mărginile puterii şi a norocirii, însămnate unui supus, Menşicov* [315] s-au aruncat în genunea (prăpastia) peirii. Mulţi, şi mai cu samă familia Dolgoruchilor căuta chipuri spre pierzarea sa, dar îndelung nu le-au putut afla, pănă cînd o întîmplare neînsămnată la videre, le-au stătut lor întru agiutor. Odată Petru au voit să facă surorii sale Natalia un prezent (dar), şi i-au trimes vro căţva galbini, Menşicov, aflînd de aceasta, au oprit banii, şi au cutezat a zice „Împăratul este tănăr şi nu ştie precum cere cuviinţa a întrebuinţa banii”. Auzind aceste Monarhul după toată dreptate s-au supărat pentru un asemine pas arbitrar (samovolnic) a supusului său. Din aceasta norocirea lui Menşicov s-au struncinat, şi spre acea deplină a sa oborire s-au adaos alte împregiurări. Împăratul au mers la Peterhof, unde Prinţipii Dolgoruchii, şi mai cu samă Prinţul Ioan Dolgoruchi au fost nedespărţiţi de dînsul, şi prin toate mijloacile să sirguia să întarte gîndurile sale asupra lui Menşicov, carile pe atunce, chear pentru a sa nenorocire, bolnăvindu-să, au rămas în San-Petersburg. După însănătoşerea sa, el s-au pornit la Oranienbaum spre a fi faţă la sfinţirea unei Biserici zidite cu cheltuiala lui. Atunce au trimis a se pofti şi pe Împăratul de a veni acolo, dar Dolgoruchi, temîndu-să de Menşicov, au oprit mergirea Monarhului. Sfinţirea Bisericii s-au împlinit numai în fiinţa lui Menşicov, carile au făcut atunce şi alta mai mare sminteală, pentru că în cursul sfinţirii, din neîngrijire, seau lipsit de mintea lui cea obicinuită, au şezut în locul gătit în chipul unui tron, pentru Împăratul. Această întîmplare deplin au adus a sa pierzare. 
        Menşicov viind la Petershov, şi neaflînd acolo [316] pe Împăratul, carile să dusese atuncea la vănat, s-au pornit la San-Petersburg unde cerceta multe tribunaluri giudicătoreşti, da cuvinite poronci şi făce feliuri de puneri la cale spre a primi pe Împăratul în casa sa, şi altile. Cînd deodată Ghenarul Salticov au venit în casa lui ca se eie toate lucrurile împăratului, iar doua zi Menşicov s-au arestuit. Soţia sa, împlăntată în lacrimi, au mers cu copii ei la curte ca să se arunce la picioarile Monarhului, dar îmfăţoşarea nu li s-au îngăduit, apoi nu tărziu s-au dat lui Menşicov poroncă a se depărta la Oranienburg în gubernia Răzanului. În urma acestora, el s-au pornit de la San-Petersburg dar nu ca un boeriu lipsit de harul împărătesc, ce, spre părere de rău a duşmanilor săi, ziua mare cu pompă şi îmbrăcat cu ordinile (cavalerii) sale. Dar aproape de politia Tver l-au agiuns un curier cu poroncă ca să-i eie toate cavaleriile lui. Atunce au zis Menşicov trimesului, „iată-le, dar zi duşmanilor mei, că ii n-au nemerit în a lor socoteală, căci ii trebuia să se fi sirguit a mi se orăndui în arestul meu neapărat a purta aceste semne cinstitoare, ca atunci căutînd asupra lor, încă mai mult să simt a me micşurare.” Între altile i s-au luat şi strălucitele sale echipajuri (trăsuri) Menşicov fără a se tulbura au eşit din carîtă, au şezut cu familia sa în o căruţă, şi într-acest chip au sosit la Oranienburg. Dar cu aceasta nu s-au curmat a sale nenorociri, pentru că giudicata, supt care el s-au pus, îl învinovăţea de multe călcări de legiuiri, după care apoi au urmat poroncă a-l dipărta la Berezov. Menşicov, fără tulburare s-au pornit şi acolo. Soţia sa din necontenită lăcrimare şi [317] întristăciune au orbit în a ei călătorie lăngă politia Cazanu, şi aproape de Volga au murit. Menşicov însuşi au cetit rugăciunile de eşirea sufletului ei, sîngur au săpat mormîntul şi au îngropat trupul ei. Copii lui au urmat după dînsul la Berezov, acolo cea mai mare a lui fiică Maria spăla cămeşile, iar cea mai tănără Alexandra se îndeletnice cu casnice lucrări. Pentru ţinerea lui Menşicov i s-au rînduit pe toată ziua căte 10 ruble, din soma aceasta au iconomisit atăţa bani încăt au putut zidi o Biserică la a căria lucrare însuş era dulgher. Părăsit fiind de toţi ai săi de mainainte măgulitori, depărtat de lume, acest bărbat, carile au strălucit cu multe a minţii luminoase însuşimi, dar totodată şi jărtvă fiind a neîmfrînatei iubiri de cinste şi de argint, au închiet zilile sale în Berezov. Fiica sa Maria asemine s-au săvîrşit mainainte de părintele său, şi fratele ei, carile au fost cel întăi Şambelan, au rămas în viaţă ca să versă lacrimi pe mormîntul părintelui şi surorii sale. Dar în epoha domnii împărătesii Anii Ioanovne el s-au întors la San-Petersburg. 
        Căderea lui Menşicov au sporit la curtea Împărătească puterea lui Dolgoruchi. Petru s-au pornit la Moscva spre a se încorona. Acolo Cneazul Dolgoruc închipuind planul de a căsători pe Monarhul cu soru-sa Ecaterina, această strălucită păreche s-au logodit, Dogoruchi s-au bucurat foarte de aceasta dar nu îndelungat, fiindcă Împăratul nu tărziu, s-au bolnăvit, şi, spre spaima Dogoruchilor s-au mutat din viaţă cu întristarea cea mare a multor Rosieni, carii îl numea a lor nădejde*. [318] Îmbunătăţirea inimii şi agerimea minţii au fost cele mai întăi însuşiri ale acestui tănăr Monarh. În cursul Împărăţii sale s-au adus la împlinire una din dorinţele Marelui Petru, adică s-au deschis plutirea vaselor pe canalul Ladoghii. 
        
        DOMNIA ÎMPĂRĂTESII ANII IOANOVNE 
        De la 1730 la 1740, adică 10 ani. 
        Aşadar strigările cele de bucurie a curţii, răsunate la cununie, s-au prefăcut în plăngire de îmmormăntare, dar această grabnică schimbare minea altă mai însămnată. Prinţul Ioan Dolgoruchi cugeta să înalţe pe tron pe soru-sa, soţia răposatului Împărat, însă la strigarea sa de: vivat Împărăteasa Ecaterina! nimine nimică nu răspundea, şi o tăcere posomorîtă domnea pin toată Moscva. 
        Întrunindu-să Sfatul, după propunerea Prinţului Vasili Dolgoruchi, s-au hotărît să se dee corona Imperiei Rosiene Anii, fiicii Împăratului Ioan Alexievici, şi nepoată lui Petru întăi, ce se afla atunce văduvă Ducăi de Curlandia; însă cu închierea unei legături prin care se mărgine puterea Monarhică. Între alte ponturi de alcătuire s-au aşezat şi acesta, ca Duchesa să nu aducă cu dînsa în Rosia pe favoritul ei Biron. Viţecanţeleru Osterman, prevăzind că asemine înpregiurare ar putea aduce pe mulţi [319] în primejdie, n-au venit la această adunare supt cuvînt cum că ar fi bolnav. Dar cu toate îngrijirile sfatului, nu cumva Duchesa de Curlandia să afle mai-nainte despre aceasta, Contele Iarujinschi timpuriu au înştiinţat-o, şi după a lui sfătuire Ana au iscălit la Mitava toate ponturile ce i s-au propus, şi au sosit la Moscva, unde apoi în curînd au venit şi Biron. 
        Atunce în grabă toate s-au prefăcut, şi lămurit s-au văzut, că scoposul Dolgoruchilor şi acelora ce s-au unit cu dînşii în privirea mărginirii Monarhicei puteri în Rosia, au ţîntit numai spre întărirea Aristocratiei, adică chear numai în folosul părtaşilor acei sistime. Sufletul acelora ce nu să mulţăme cu această, îndeobşte vătămătoare, şi Rosiei neînsuşită înoire, au fost Osterman. Nu tîrziu tagma Bisericească, Nobilii, Oastea şi Poporul simţind vătămătoarile urmări ale Aristocratiei, au dorit a aşeza sistema de mainainte. Potrivit cu aceste, şi luînd în băgare de samă propunirea şi cererea Sfatului statului şi a Reprezentantului Noblesii, contele Matveevă, Împărăteasa au disfiinţat actul iscălit de dînsa la Mitava, şi s-au declarat de Monarhă Avtocratică. Urmarea acestii întîmplări au fost căderea Dolgoruchilor, iar pe Prinţesa Ecaterina Dolgoruchi, ce era logodită cu Petru al II, au închis-o în mănăstire precum  şi pe toţi acialanţi Dolgoruchi s-au trimes în disţerare. În urmarea legilor vecinicei hotărîri, şi contele Vasilie Dolgoruchi s-au trimes la Berezon, din aceasta se părea că el, carile era întăiul urzitori căderii lui Menşicov, s-au rînduit mainainte de cumplita închiere a vieţii, a privi acolo osînda [320] familii sale. (* Ştiut este că Prinţipii Dolgoruchi: Vasilie Luchici şi Ivan Alexievici, cu mulţi din ale lor familii, s-au supus celor mai cumplite munci, împutîndu-li-să multe călcări de legi; dar cuvîntul de căpitenie acestei a lor nenorociri au fost din răsplătirea asprului Biron.) 
        Între aceste, la 23 April 1730, s-au făcut coronaţia Împărătesii, la care împregiurare Osterman şi Biron s-au înălţat în grad de Conte Imperiei Rosiene, iar cel de pe urmă s-au numit întăiul Şambelan, şi s-au împodobit cu ordinul sfăntului Apostol Andrei. După ce au primit puterea însuş-domnitoare, Împărăteasa Ana, în locul înaltului Sfat, au aşezat Cabinetul, şi au numit mădulări aceluia pe Contele Golovchin, pe Contele Osterman, şi pe Prinţipul Cercaschi. Se poroncise: ca fără sfătuirea acestui Cabinet, nicio pricină însămnătoare să nu se hotărească. După aceasta Împărăteasa, lăsînd Moscva, au venit la San-Petersburg. Minih, carile s-au înălţat în grad de Conte, s-au rănduit prezident Coleghiei ostăşeşti şi Feld-Marşal. Mai bună alegere decît aceasta nu s-au putut face, pentru că acest Evghenie al Nordului, au acoperit armele rosiene cu noî mărire, el au înformat şi au îmbunătăţit armia Rosiană şi au deschis cale cătră viitoarile mai îndelungate căştigări prin arme. După a lui sfătuire şi plan Ana au întemeet la 1737 acea Shoală de Iroi şi de apărători Patriei, adică Corposul Cadeţilor de uscat. Cătră acele doî de mai nainte Reghemente de gvardie, au adăugit încă alte doî, precum acel Izmalovschi şi de Cavalerie, afară de aceste [321] s-au îmformat trii Reghemente Ciurasiri; şi era proect a să întemee Corpusul de Îngineri. Leafa Gradurilor Ostăşeşti s-au sporit, şi cu această împregiurare acii adevăraţi în Rosia născuţi, aflători în slujba militară, şi carii primea păn atuncea mai puţănă leafă decît străinii ce slujea în Rosia, s-au asămănat cu acestia. Împărăteasa au întors a ei luare aminte cu scopos de a însufleţi neguţitoria Rosiană, drept aceia au micşurat darea vămii ce se lua depe mărfuri, au înoit Tractaturile neguţitoriei cu Hina şi cu alte Împărăţii, şi în urmă au înturnat Persii provinţiile căştigate de Petru întăi, drept schimb multor folosuri pentru negoţul  Rosiei: 
        Hotărînd a rîmîne pentru totdeauna în văduvie, Împărăteasa au început a cugeta despre alegerea unui clironom tronului Rosiei. Cu acest scopos ia au chemat la curte pe nepoată-sa Prinţesa Ana, fiica surorii sale Ecaterinii Ioanovne, căsătorită cu Carlu Duca de Meclenburg. Împărăteasa au însoţit-o cu Duca de Braunşvaig Anton Ulrih hotărind a da tronul Rosii în a ei clironomie seau în a urmaşilor ei. 
        În mijlocul acestora, zavistuirea şi înrăutăţirea au început iarăşi a lucra la curte. Cercetînd Canalul de Ladoga, Ana au arătat lui Minih a ei deplină încredire. Biron, favoritul Împărătesii s-au înălţat la rang de Ducă Curlandii; dar cu toată această a sa înălţare, el au început a zavistui pe Minih pe carile au hotărît a-l dipărta de la curte, încît acesta au luat poroncă a-ş alege spre lăcuinţă o parte dipărtată a politii. 
        Minih era aproape de a sa cădere, dar împregiurările* [322] înlăuntrice l-au păstrat. După moartea lui Avgust al doile s-au iscat în Polonia împărăcheri şi tulburări, din pricina alegirii noului Craiu. Stanislav Leşinschi, întărit fiind de socrul său, Craiul Franţii Ludvig XV, s-au însufleţit cu noî nădejde de a se înălţa iarăş pe tronul Polonii. Dar Austria şi Rosia se împotrive acestui scopos şi au socotit a da corona Poloană Electorului de Saxonia. După asemine împregiurări războiul au fost neapărat, 20,000 oameni de oaste Rosiană, supt comanda Gheneralului Lasi s-au pornit asupra Poloniei. Leşinschi au fost nevoit a fugi de la Varsavia la Danţig. Războiul au urmat cu mărire pentru Rosia, însă fără hotărîtoare sporire, pănă cînd Minih nu s-au arătat supt zidurile Danţigului. Atunce politia aceasta, strimtorită fiind din partea uscatului şi a mării, au capitulat, iară Leşinschi s-au măntuit numai cu fuga. Cea mai mare parte de Poloni au cunoscut de a lor Craiu pe Electorul Saxoniei supt numire de Avgust III. După închierea acestor interesuri, oastea rosiană s-au înaintit la 1735, cătră riul Rin, şi precum zice Manstain, prin rănduiala ei cea militară, au adus în mirare pe Evropa apusană, şi au împreună-lucrat spre închierea păcii de la Viena, după care Franţia, şi alte puteri s-au unit cu socotinţa Rosiei şi Austrii, atingătoare de a să înălţa Electorul Saxonii pe tronul Poloniei. 
        Franţia, văzind  scoposurile sale înimicite, au îndemnat pe Turcia să înceapă războiul cu Rosia. La această întîmplare Biron, fără a înţălege şi chear împrotiva voinţii sale, au lucrat spre mărirea [323] numelui lui Minih. Dorind a-l dipărta de la curte, ca pre un premejduios al său Rival, el au înduplecat pe Împărăteasa a-i încredinţa lui Comanda cea de căpitenie asupra armiei Rosiene, menită a se oşti cu Turcia. Atunce nu tărziu numile lui Minih, ca al unui Irou şi biruitor, au răsunat pin toată Evropa. Luarea tăriilor de Perecop şi a Ociacovului, bătălia cea însămnată de la Stăuceni, după care au urmat capitulaţia cetăţii Hotinul, i-au adus trainică mărire. Cu toate că Austria au închiet cu Turcia la Beligrad o pace pentru dînsa micşurătoare, Minih nu contene a păşi pe calea biruinţii, şi în urmă au nevoit pe Sultanul de a închie la 1739 cu Rosia pace, prin care Turcia au dat Rosiei Azovul. Din epoha aceasta soarta Imperiei Turceşti, struncinată de armile Rosiene, s-au închiet în cabinetul de San-Petersburg. 
        Îndată după curmarea acestui războiu, Sveţia, prin stăruirea Angliei, au hotărît să înceapă războiu cu Rosia. Dar pe cînd curtea de Stocholm, îmvăluită de feliuri de partide, pierde vreme în dizbinări vătămătoare, Rosia, ocîrmuită fiind de puterea Monarhiei autocratice, fără întărziere au luat cele mai nimerite măsuri pentru de a strica şi a îmvinge pe Sveţia. Drept acea, la Cronstat s-au adus 10,000 oaste, Minih au cercetat şi au întărit marginile Finlandiei, armia s-au adunat, şi Rosienii neîncepînd însuşi ii războiul, gata era a-l întimpina. În epoha aceia Prinţesa Ana au născut pe un Prinţip carile s-au numit Ioan, şi pe carile împărăteasa l-au îmfiet, şi îndată după ce l-au declarat de a ei clironom, iar de regent (ocîrmuitor) Imperiei pe Duca [324] de Curlandia, au răposat în 28 Octombrie 1740 în al 47 an al vieţii sale. 
        Pre lîngă o înaltă înţălepciune, această Monarhă împreuna multe vrednice de iubire însuşimi a inimii. Cu toate aceste Istoria însămnează a ei împărăţie de cumplită şi aspră. Asemine arătare urmează din întîmplătoare căderi şi peiri multor familii Rosiene, disţerarea (surgunul) şi arestuirea multor Rosieni, şi din riurile de sînge vărsat pe Eşafoturi, dar toate aceste cumplite făptuiri, ce au înpovorat pe Rosia în cursul împărăţiei Anei Ioanovne, n-au urmat din inima acestei Monarhe, ce din ambiţia, înrăutăţirea, setea răsplătirii şi nesăţioasa iubire de argint a Ducăi de Curlandia. 
        În cursul împărăţiei Anei Ioanovne curtea Rosiană au început a se arăta cu luxu şi pompă Evropiană. Împărăteasa iube muzica şi reprezentaţiile teatrale. La San-Petersburg s-au fost aşezat Opera Italiană şi altile, care aceste mult au lucrat sporirea politicirei estetice a Rosiei. 
        Tot pe atunce s-au descoperit cea întăedată băile de aur în munţii de Ecaterineburg şi Colivansc. Rosienii s-au mărit prin navigaţiile pe marea îngheţată şi pe Ocheanul răsăritului. Bering, Şpanberg şi Ciricov au cercetat şi au descris Insulile (Ostroavile) Curilice şi Aleutice, şi au rădicat toată îndoiala asupra neştiinţii, păn atunci urmate, cum că Asia se dispărţeşte de America prin fretul (strimtoarea) numit a lui Bering. 
        [325] 
        ÎNTĂMPLĂRILE URMATE PĂN LA EPOHA ÎNĂLŢĂRII ÎN TRONUL ROSII A ELISABETEI PETROVNE. 
        De la 1740 păn la 1741, adică 1 an. 
        Tănărul Ioan au numai cu numele Monarh toatei Rosiei, pentru că toată înalta putere se afla în mînile lui Biron. Însuş Minih lucra spre a i se de Reghenţa, cu nădejde de a primi apoi de la dînsul vrednicia de Gheneralisimus, adică de cel mai înalt Gheneral. Dar Biron, ca un ambiţios neputînd suferi pe un altul deopotrivă cu dînsul, şi pe lăngă aceste temîndu-să de a întări puterea lui Minih, n-au îmfiinţat aşteptarea lui. Atunce Minih au început a cugeta spre oborirea Reghentului, înaintea căruia toţi se cucere şi se cutremura. Complotul s-au alcătuit în taină şi s-au încheet cu căderea lui Biron şi cu arestuirea sa în politia Pelim. Însuş Minih au închipuit planul casii pentru lăcuinţa lui. Atunce Reghentă (ocîrmuitoare) a Împărăţiei s-au declarat Prinţesa Ana maica tînărului Împărat. 
        Această prefacere mine şi alte mai însămnătoare. Prinţesa Ana era împodobită cu haractir blînd şi cu îmbunătăţirea inimii, însă era foarte fricoasă şi nehotărîtoare, pentru care neştiind lucra cu o însuş domnitoare putere, n-au putut să curme la curte urzirile patimilor omeneşti celor perzătoare. Minih au căştigat cea mai măgulitoare mulţămită pentru oborîrea cumplitului Biron: adică cunoştinţa şi bine-cuvîntarea toatei Rosiei, dar a sa ambiţie nu s-au îndestulat cu aceasta, el cerea vrednicia de Gheneralisimus puterilor Rosiene pe uscat [326] şi pe mare. iar apoi neprimind-o, pentru că Reghenta însuşisă această vrednicie soţului ei, au rămas nemulţămit, şi giudecînd după al său haractir hotărîtor, şi după puterea sa, el era înstare a să pute apuca de orice lucru sumeţ. Regenta, temîndu-să de dînsul, şi dorind a-l pleca în partea ei, i-au dăruit vrednicia de întăiul Ministru a Statului, dar prin aceasta n-au agiuns scoposul ei, căci ambiţia lui Minih nu s-au îndestulat cu asemine vrednicie, şi au întărtat numai zavistuirea lui Osterman, carile şi el ţintea de a căştiga acel rang. Drept acea, depărtarea lui Minih de la curtea Împărătească s-au făcut obiectul politicii Regentii şi a lui Osterman. Această prefacere s-au făcut în secret (taină), şi spre a se pune în lucrare s-au îmfăţoşat o îndămănată întîmplare. 
        În Evropa apusană se întărtase războiul pentru clironomia Coronei Austriene, Fridrih al II le Craiul Prusii, înarmîndu-se asupra Împărătesii Marii Terezii, socotea de trebuinţă a închie aleanţie cu Rosia, pentru care povăţuindu-să de politica şi ştiinţa inimii omineşti, el cu fineţă şi cu înţălepciune măgulea pe Minih; şi ca unul ce era ghenie în măestria oştenească, totuş cere de la Minih, sfătuire şi povăţuire în lucrările oşteneşti, încît cu aceasta l-au înduplecat în partea sa. Prin stăruirea lui Minih s-au înoit cele de mainainte tractaturi de aleanţie între Rosia şi Prusia. Osterman lucrînd din partea sa, au întrat în tractarisire cu ambasadorii Austrii şi Polono-Saxonii încăt i s-au nimerit să înduplece pe Regenta de a se dipărta de la legătură cu Prusia şi de a o uni cu Austria. Minih întristîndu-să de aceste au cerut a sa depărtare din post cu nădejde cum că Regenta se va sirgui de a-l ţîne [327] în slujbă, dar spre a lui mirare, el au primit voe de a lăsa postul, şi după aceasta s-au dipărtat în singurătate. Osterman au serbat a sa biruinţă neprevăzind însă cumplita fortună ce se aduna şi asupra capului său. 
        Între aceste Svedezii au deschis lucrările oşteneşti cu nădejde de a căştiga toate cele pierdute în puterea păcii închiete la Nistat, ba încă şi San-Petersburgul. Dar nu tărziu s-au arătat neîntemeetă nedejdea lor, căci Feld-Marşalul Lasii le-au adus mare struncinare la Vilman-Strand. Cu această mărită pentru Rosia întîmplare la 1741, s-au închiet păruta Domnie a tănărului Împărat Ioan. După carile au urmat minutul unei alte noî mai însămnătoare întămplări. 
        După toate cumplitile fapte întămplate în cursul Domnii lui Biron, Rosia, supt administraţia cea blîndă a prinţesii Anii, se pute numi pe sine cea mai norocită. Dar pe lîngă toate ceste o mare parte era nemulţămită văzind în tronul Rosii pe un June fiu unui prinţip străin, în o epohă cînd încă să afla ramul cel mai de aproape a familii lui Romanov, adică fiica lui Petru întăi Elisaveta Petrovna. Soarta acestei Prinţese este vrednică de luarea aminte. În cursul vieţii Avgustului ei părinte, Duca de Holstain, căruia ia plăcuse mai mult decît sora ei Ana, avea scopos a se însoţi cu dînsa. Atunci Ministeria Franţii au făcut cunoscută socotinţa ca, deşi nu din inimă curată, ce numai cu oarecare plan politic, a o vide întru însoţire cu Craiul Ludovig al XV. Prin diata Ecaterinei întăi ia era menită spre însoţire cu Prinţipul de Holstain Episcop de Liubec. În curgerea împărăţiei lui Petru II avea a se căsători cu [328] Marc-Graful de Prusia, Carlu. Cînd Biron, urzind asupra ei planurile sale cele ambiţioase, umbla să o mărite cu fiul său, ca împreună cu dînsa să înalţe pe acesta   în tronul Rosii. Pe urmă în epoha Regentii Prinţesii Anii, Şahul Persian Tahmas Culihan au fost trimes peţitori spre a o cere de soţie. Dar niciunul din aceste planuri, după multe împregiurări, nu s-au putut împlini, şi soarta au voit ca Elisaveta Petrovna să rămîie în Rosia pentru mărirea şi fericirea ei. Întru aceia ce se atinge de clironomia tronului, aceasta fiică a lui Petru întăi, a căruia singurul nume pute să înduplece pe toţi în favorul ei, pănă în epoha aceasta au rămas chear precum ar fi de toţi uitată. Dorind singurătatea şi liniştea, ia rareori se îmfăţoşa la Curtea împărătească, şi nu se amesteca în primejduioasile lucrări a politicii şi a patimilor omineşti. Purtările sale au fost pururea deopotrivă, atăt cu asprul Biron, precum şi cu blînda Prinţesa Ana. Protimisind neatărnarea ei decăt starea însoţirii, şi liniştirea mai mult de grijile de care coroana este împresurată, nu cugeta la tronul carile i să cuvinea. În urmă dorinţa priitorilor ei, de a o vide ca pe o fiică a lui Petru întăi înălţată în tronul Rosiei, şi înduplecările protomedicului Lestoc, şi a ministrului Franţez Şetarde, au dişteptat într-însa dorinţa de a primi Schiptrul Monarhii Rosiene. Atunce prefacirea au urmat într-o clipită, pe junele Împăratul Ioan şi pe părinţii lui s-au luat supt pază. (* Prinţesa Ana şi soţul ei au închiet viaţa în Holmogora, acii întăi la anul 1746, iar celalant la 1780. Ioan au răposat la Şlesinburg la anul 1762.) Tot în [329] epoha aceia s-au arestuit Minih, Osterman, Golovchin, Levenvold şi alţii. Giudicata rînduită de a-i cerceta i-au osindit la cea mai cumplită pedeapsă de moarte, dar Elisabeta Petrovna au îmblînzit asprimea acestei senteţii (hotăriri) giudicătoreşti, au dăruit osindiţilor viaţa, şi au poroncit să se trimată pe Osterman la Berezov iar pe Minih la Pelem, de unde îndată se rănduise a se strămuta Biron, la Iaroslav. Acolo Minih au petrecut 20 de ani, chear în aceiaş casă, a căria plan au fost închipuit pentru lăcuinţa lui Biron. Nestatornicia soartei sale au suferit-o cu marinimie, şi asemine cu Romanul Camilus s-au arătat în nenorocire atăt de mare precum şi în cursul norocirii; au deschis în Pelim o Shoală, în care îmvăţa pe tinerime, şi cu acea mînă, cu care odineoară îndrepta tunetile asupra Turcilor, însămna copiilor gheometrice linii şi figuri. În urmă San-Petersburgul l-au văzut iară, însă bătrîn fiind de 80 ani. Oasile lui Osterman raposază în cîmpurile pustiului de Berezov, iar Dolgoruchii, ce rămăsăse încă în viaţă, şi care să osîndea în închisoare, se chemase la Petersburg. 
        
        ÎMPĂRĂŢIA ÎMPĂRĂTESII ELISABETA PETROVNA. 
        De la 1741 păn la 1761, adică 20 ani. 
        Rostirile de bucurie, care au răsunat la 25 [330] noembrie anul 1741 în politia San-Petersburg, au făcut cunoscută dorita înălţare pe tronul Rosiei a Împărătesei Elisabeta Petrovna. Nădejdea, pe care Rosia întemeia în această Monarhă, s-au împlinit, pentru că blăndeţile şi înţălepciunea împreună cu Elisabeta s-au aşezat pe tron. 
        În înteresurile cele dinafară s-au arătat în politica împărătesei o mare înţălepciune şi haractir neclintit. Svedezii se îndărăpnice întru prelungirea războiului, însă spre mai mare alor ticăloşie, pentru că armia Rosiană pretutindine îi sfărma. În urmă, la anul 1743 s-au închiet pacea de la Abo, după aceasta Sveţia au slobozit Rosiei partea din Finlandia pănă la răul Chiumeni. 
        Avînd scopos de a rămăne pe totdeauna neînsoţită şi îngrijindu-să de a întări liniştea cea dinlăuntru în a ei Imperie, Împărăteasa au ales de clironom pe nepotul ei Petru Carlu Ulrih fiul surorii sale Ana Petrovna şi a bărbatului ei Duca de Holstain. Tănărul Prinţip, sosind la Rosia au primit legea Greco-Rosiană, s-au numit Petru Teodorovici şi s-au declarat de Mare Duca şi de clironom tronului Rosiei. După aceasta Împărăteasa au ales de soţie pe o Prinţesă de Anhaltă Ţerbst, care atunce s-au numit Ecaterina Alexievna. Logodna şi încununarea acestei măreţe părechi s-au închiet cu mare strălucire şi pompă la 20 Avgust 1745. În cursul acestora, întămplările Evropii apusane au ţintit asupra lor luare aminte politicii curţii Rosiene. Războiul pentru clironomia staturilor Austriei, se prelunge, şi Craiul Prusiei Fridrih al doile, purta biruinţă. Împărăteasa Maria Tereza căuta pretutindine [331] agiutor. Elisabeta au avut cuvănt întimiet de a ave părere de rău asupra curţii de Viena, pentru că Marchezul Bota, Ministrul acestui cabinet în San-Petersburg, se împărtăşe de complotul carile la înnălţarea pe Tron se alcătuisă asupra ei. Dar după sfătuirile Canţelariului Bestujev, ia s-au împăcat cu Maria Terezia, au închiet cu dănsa aleanţie şi au trimis ei întru ajutori 37,000 oşteni. Arătarea lor în Ghermania, supt comanda Prinţului Repin, mult au lucrat spre a se curma războiul pentru clironomia staturilor Austriei, încăt puterile luptătoare, adică: Austria, Anglia, Saxonia, Franţia şi Prusia au închiet pace la Ahen în anul 1748. 
        Dar această pace n-au statornicit pe timp îndelungat liniştea în Evropa apusană, şi se poate zice, că războiul pentru clironomia staturilor Austrii, au fost numai o întroducere cătră un alt război mai însămnător şi mai crunt, carile au ţinut şepte ani. Austria socotind micşurătoare pentru sine tractaturile de pace, închiete la Breslavia şi Drezda, în puterea cărora ia au lăsat Prusii Silezia, au cugetat a face răsplătire, şi pentru aceasta se găte a deschide un nou război asupra lui Fridrih al II-le. În asemine împregiurare Austria căutăndu-şi aleanţie, au înduplecat în partea ei pe cele mai mari puteri a Evropei, ba încă şi pe Franţia, cu toate că aceasta de pe urmă diplomaticească lucrare se păre mai neputincioasă, pentru cuvîntul că Franţia, în curgere de 200 ani, necontenit cu statornicie au păzit o sistemă în politica ei adecă: de a fi de-a purure împotrivitoare curţii Austriene şi a-i mărgini puterea pentru de a pute păstra ecvilibria (cumpăna) politică* [332] a Evropei. Între aceste, cînd toată Evropa să afla în nedumerire, aşteptînd hotărîrea soartei sale, deodată flacăra războiului s-au aţîţat în America şi cu repegiune au trecut păn în Evropa.
        Duhul timpurilor, adică sporirea dişteptării minţii omeneşti, întăre în Evropa sistema cea mercantilă (neguţitorească). Sirguinţa Evropenilor întru aşezarea Coloniilor, ştiutul act a lui Cromvel dat pentru navigaţie seau plutirea pe mare, nemăsurata înavuţire căştigată de Olanda prin neguţitoria dinafară, toate aceste întărtînd mai mult răvinirea şi zavistuirea între Evropieni, au născut în urmă acest războiu carile au fost cel întăi rod al sistemii mercantile şi coloniale, din care au urmat multe alte războaie de acel feliu care s-au prelungit pănă în zilile noastre.
        Disbinările iscate în America între Franţezi şi Englezi pentru a împărţi mărginile pămînturilor coloniale, s-au prefăcut în război, care au început cu luarea de cătră Franţezi a insulei (ostrovului) Minorca în Evropa, aflătoare supt Domnia Angliei. Scoposul Franţiei  – de a cuprinde în Ghermania staturile de Hanover, au îmvăluit pe toată Evropa, şi au pripit războiul ce pentru toată Evropa se pregătise în Cabinetul de Viena. Prusia au hotărit să apere provinţia de Hanover ce era cuvenită Craiului de Anglia. Austria au rădicat armile asupra Prusiei cu socotinţă şi nădejde să-ş întoarne Silezia. Rosia s-au arătat gata de a împreuna armile sale cu ale Austriei. Asemine şi Sacsonia s-au unit cu Austria cu nădejde de a-ş întemie mărimea asupra surpărilor Monarhiei Prusiene. Sveţia tot în aceiaş nădejde [333] se ţinea de aleanţia Franţiei, şi în urmă s-au declarat înpotriva Prusiei. Mulţi Prinţipi domnitori de Ghermania s-au întrunit cu Austria, iar unii dintr-înşii s-au apucat de partida Prusii, şi alţii au rămas neutrali (fără părtinire). – În acest chip s-au iscat în Evropa războiul numit acel de şepte ani.
        Oastea Rosiană, supt comanda Feldmarşalului Apraxin, au întrat în Prusia, au cuprins politia Memel, au trecut piste Riul Preghel, şi în 19 avgust 1757, s-au întîmpinat cu oastea Prusiană aflătoare supt comanda Feldmarşalului Levald, la Grosegherdorf, unde Levald au suferit o cumplită sfărmare. Mari primejdii ameninţa pe Fridrih al II-le, dar împregiurările ce s-au fost iscat l-au măntuit, căci Apraxin în pripă s-au înturnat la Rosia, lăsînd la Memel numai o parte de oaste pentru păzirea acestei Politii.
        Tragerea îndărăpt a armii Rosiene, care au adus pe toată Evropa întru mirare, au urmat din planurile politice a Canţelerului Bestujev. Pe atunce Împărăteasa foarte greu s-au fost bolnăvit şi Bestojev ave scopos, la întîmplare de moartea Împărătesii, să dipărteze de la tron pe marile Duca Petru Feodorovici, a căruia urgie Bestujev din nenorocire au fost tras asupra sa, şi să încredinţeze Monarhia Rosiană nevărsnicului său fiiu Marelui Duca Pavlu Petrovici, supt epitropia maicii sale Mari – Duchese Ecaterina Alexievna. Pentru aducirea la împlinire unui asemine scopos, el au socotit de trebuinţă de a ave Oastea gata, pentru care au dat poroncă lui Apraxin ca fără întărziere, să se întoarne în Rosia.
        [334] Aceasta întîmplare au fost foarte favorisitoare lui Friderih al II-le, şi  poate că mult i-au agiutat întru căştigarea strălucitelor biruinţe la Rosbah şi Lenten. Între aceste, Împărăteasa însănătoşindu-să, cu bucurie au auzit despre izbănda de la Grosegherdorf, şi cu părere de rău pentru tragirea armiei Rosiene de acolo. Urmarea acestei întîmplări au fost căderea lui Bestujev, şi înoirea lucrărilor oştineşti asupra Prusiei.
        Oastea Rosiană, supt comanda Feldmarşalului Fermor, iarăş au păşit înainte, au cuprins Chenigsbergul, au ars, au prifăcut cetatea Chistrii în cenuşă şi în surpări, şi au supus mai toată Prusia. Fridrih al II-le spre măntuirea staturile sale, s-au întălnit în 14 august 1758 cu Fermor la Ţorndorf. Aice s-au aprins bătălia cea mai cruntă care s-au prelungit două zile cu mare pierzare amăndurora părţilor. Fermor, măcar deşi socotea biruinţa în partea sa, precum se vede, au fost biruit, pentru că el în grabă s-au tras în Polonia.
	La anul 1759 oastea Rosiană, subt comanda Feldmarşalului Salticov s-au unit cu acea Austriană care era comenduită de Laudon. Friderih al II-le au hotărît să lovească această armie întrunită, încăt la 31 iulie 1759, s-au dischis la Cunersdorf  una din cele mai crunte bătălii, Craiul Prusesc întrebuinţa toată puterea sa, şi toată măestria ştiinţei militare, pentru de a pute însuşi biruinţa armii sale; însă înzădar, căci el au rămas învins şi au perdut 20,000 oşteni. Numărul Rosienilor ucişi în această bătălie să sue la 16,000. În raportul său, carile la această întămplare au adresuit Împărătesii, Salticov au fost nevoit [335] a da cuviincioasă dreptate duşmanului său, zicănd „Împărăteasca voastră mărire să nu vă miraţi de această mare pierzare din partea noastră, pentru că Craiul Prusii scump vinde biruinţile.”
	Războiul cel de şepte ani au arătat Evropei apusane sporirea cea mare a Rosienilor în măestria oştenească, şi mine viitoare mărire multor Iroi Rosieni, precum mai cu samă pe Suvarof şi pe Romeanţov, faptile cele oştineşti a lui Suvarof în cursul acestui războiu, au prezis întrănsul o ghenie extraordinară, hotărătă purure de a birui şi niceodată a nu fi biruit, iar lui Romeanţov  să cuvine mărire pentru închierea războiului de 7 ani cu luarea cetăţii Colberg.
        Fridrih al II-le cu toată a lui marinimie şi ştiinţă oştenească, au început a simţi primejdia împregiurărilor sale, şi fără îndoire dator era a cugeta despre împăcare cu Rosia, dar întru aceasta norocul foarte mult i-au favorisit. Căci Împărăteasa Elisabeta răposînd la 25 dechembrie 1761, el au aflat în clironomul ei, Petru III Teodorovici, un prietin şi mare al său protector. Atunci deodată s-au văzut schimbare în politica curţii de San-Petersburg. Pacea s-au închiet în luna lui Mart între Rosia şi Prusia, după care toate locurile căştigate de Rosieni s-au întors Prusiei, şi armia Rosiană, ce s-au fost oştit asupra lui Fridrih al II-le, au primit poroncă să-ş întoarne armile înpotriva duşmanilor lui.
        Domnia Elisabetei Petrovna, care au ţănut 20 de ani au fost Epoha măririi oştineşti a norocului şi a fericirii Rosiei. Nemuritoriul Lomonosov cănta faptele acestii Monarhe, se pare cum că Natura n-au îngăduit acestui Poetă a se arăta în Rosia cu lucoarea gheniei sale şi cu lira (alăuta) cea aurită* [336] decăt numai atunce cînd au trebuit să cînte a Rosiei zilile cele de aur, ce s-au urzit supt schiptrul cel îmbunătăţit a Elisabetii. Această Monarhă au schimbat în Rosia pedeapsa de moarte şi au înoit scoposul marelui său părinte, atingător de darea legilor, aşăzînd pe lîngă Senat o înadinsă comisie spre cercetarea Aşăzămînturilor şi Ucazurilor slobozite spre îndeplinirea legiuirilor. Vrednic de luarea aminte este, că în cursul împărăţiei Elisabetei, giudicănd după timpul îndelungat a domnii sale, au urmat în Rosia puţine călcări de legiuiri şi puţine pedepse, care împregiurare este mîngăitoare prietenului omenirii.
        În epoha Domniei lui Biron, împoporarea foarte s-au fost împuţinat în Rosia, mii de Rosieni au perit prin nedreptatea şi asprimea acestui om; mulţi din cii rămaşi în viaţă, scăpînd din închisoare, din disţărare şi de pedeapsă, cu spaimă fugea piste mărginile ţării, dar blîndeţile Elisabetei au adus îndărăpt nu numai pe acia, ce încă şi pe alţii mulţi streini în Rosia. Cu aceşti streini, şi mai cu samă cu Sirbii s-au împoporat cîmpiile cele mari a Rosiei de amiază-zi, ce s-au numit Provinţia Novorosii. Pentru cea mai mare sporire a negoţului în Rosia şi a industrii naţionale s-au fost aşezat Cantore de Banc, a Nobililor şi a Neguţitorilor.
        Elisabeta foarte mult au făptuit pentru sporirea şi luminarea Rosiei. ia au îmfrumuseţat Academia ştiinţilor, şi au dănuit ei nou Aşezămînt. În Moscva s-au urzit Universitate, orănduind a să îmvăţa acolo şi legile Romane, iar la San-Petersburg au aşăzat Corposul Cadeţilor  de pe marea, [337] şi Academia măestriilor slobode. Pe atunce măestriele cele strălucite s-au adus în Rosia la mare deplinătate. Curtea împărătească, numită de iarnă, care aduce mirare prin mărimea şi frumuseţile sale, palatul de la Ţarscoe-Selo lucitor de aur şi multe alte măreţe zidiri, lucrate după gustul Italienesc, au împodobit San-Petersburgul şi lăturişile sale, încăt curtea Monarhilor Rosiei s-au arătat în noî strălucire şi în cea mai mare pompă.
        Prin făptuirile Elisabetei s-au îndămănat sporirea şi îndeplinirea gustului şi a însuşirilor moralnice a supuşilor. De atunce muzica, danţul şi alte nevinovate nobile şi priincioase îndeletniciri au început atăt la curtea împărătească, cît şi în sinul familiilor şi a prietineştilor adunări a cuprinde locul celor de mai înainte tulburătoare şi vătămătoare desfătări. În San-Petersburg s-au deschis cel întăi teatru Rosian, înavuţit de compunerile lui Sumarocov şi de acele din alte limbi streine tradusă tragedii, comediei, drame, opere şi altele. Scoposul alcătuirii acestui teatru au fost îmbinarea lucrului priincios cu acel folositori din care apoi s-au născut timpuria estetică politicire a Rosiei.
        Elisabeta au fost cu statornicie supusă Aşăzămînturilor Bisericii Ortodoxe. Monumenturile evlavii sale sînt: strălucita Biserică a Palatului de Ţarscoe-Selo, la San-Petresburg urzirea Bisericii Sf: Necolai de mare şi zidirea altor sfinte lăcaşuri, în care pe malurile Nevii se măreşte numele adevăratului Dumnezău. Dănuirile cele înavuţite, afierosite de dînsa la feliuri de Mănăstiri şi Biserici Rosiene precum: secriul cel strălucit pentru Moaştele Sfîntului Alecsandru [338] Nevschi, prin a ei poroncă făcut din cel întăi argint carile, în timpul ei, s-au fost aflat în Rosia, şi alte. În urmă însămnăm că în cursul împărăţiei Elisabetei s-au arătat un nou Har Dumnezăesc de care se umbreşte Rosia, adică aflarea la anul 1756 nevestejitelor moaşte a înţăleptului creştin Sf: Dimitrie Rostovschi, carile prin vărtutea ritoricirei sale au sfărmat nebuniile şi rătăcirile sectei numite Răscolnici.
        
        ÎMPĂRĂŢIA ÎMPĂRATULUI PETRU AL III-LE 
        TEODOROVICI
        De la 15 Decmb: 1761 pănă la 6 Iulie 1762 adică 6 luni.
        Deşi Împărăţia lui Petru Teodorovici n-au fost îndelungată, totuş ia s-au însămnat prin multe Aşezemînturi făcătoare de bine pentru Rosia. Acest monarh au agonisit mai cu samă cunoştinţa Noblesei Rosiene, căria, la 18 februarie 1762, au dănuit mari drituri şi prerogative; asemine au înălţat un monument în inimile tuturor Rosienilor cu disfiinţarea secretului Tribunal în pricinile criminaliceşti, au aşezat Bancul pentru împrumut, spre uşurarea poporului au coborit preţul sării, pre mulţi au slobozit din închisoare, în a cărora număr au fost Biron şi Sehastrul de la Pelem – Minih, pe acest din urmă l-au cinstit cu prieteşugul său şi cu a sa încredire, întorcîndu-i cele de mainainte a lui semne cinstitoare, vrednicii şi altile; Dar prin asemine mijloace trăgînd cătră* [339] sine inimile Rosienilor, el cu părere de rău, în mulţi diştepta nemulţămire pentru cuvîntul nemărginitei sale părtiniri cătră Fridrih al II-le, şi pentru întroducerea în Rosia a feluri de înnoiri, şi mai cu samă a disţiplinei (rînduele) oştineşti a Prusii şi altile. Însă oricare ar fi părerea despre asemine măsuri, urzitoriul acelora este vrednic de laudă şi de mulţimirea Rosiei, fiindcă Petru al III-le dorea ca Rosienii nu numai să se asemineze în măestria militară cu biruitorii de la Rosbah şi Leiten, ce încă să-i şi întreacă.
        Petru al III-le încheind pace şi aleanţie cu Prusia, au hotărit să rădice armile asupra Danimarcii. Cuvîntul acestui război au fost dizbinările iscate între Danimarca şi Domnitorii Holstainului pentru Ducatul de Slesvig, căci, pănă cînd Petru au fost numai Ducă de Holstain, pănă atuncea Danimarca putea a nu să teme de dînsul, dar apoi ca un Împărat a toatei Rosiei, avînd cele mai mari mijloace şi putere, el pute să o ameninţeză cu neapărată perzare. Nimică n-au fost în stare a-l abate de războiul cu Danimarca. Acum toate era gata de a se dischide oştirile, cînd deodată îmbolnăvindu-să Împăratul au răposat la 6 iulie 1762, lăsînd după sine monument de Monarh cu suflet bun şi iubitor de oameni.
        [340]
        PERIODUL AL ŞEPTILEA
        De la Înălţarea în tronul Rosiei a Împărătesii Ecaterinii a II-a pănă la răposarea împăratului Alexandru I.
        De la 1762 pănă la 1825 adică 63 ani.
        ÎMPĂRĂŢIA ÎMPĂRĂTESII ECATERINII A II-A ALEXIEVNA.
        De la 1762 pănă la 1796 adică 34 ani.
        Prinţipatului de Lihalt-Ţerbst, ce este unul din cele mai mici a Ghermanii, se cuvine mărirea cea rară şi înaltă de a purta numele de întăe Patrie a Ecaterinei a II-a Împărăteasa Rosienilor. Această măreaţă între fimei au fost fiica Domnitoriului de Lihalt-Ţerbst, şi a soţiei sale Ioana Elisabeta născută Duchesă de Holstain. La naşterea ei s-au numit Sofia Augustă Friderihă. Strălucitul ei părinte se afla pe atunce în slujba Prusii cu rang de Gheneral Feldmarşal, şi Guvernator Politiei Stetin. Mitologhia au făcut odiniore pentru Grecii vechi pe insula Critu obiect de evlavie, pentru că acolo s-au născut zinul Joe, de asemene neuitată şi sfinţită va fi pentru Rosia politia Stetin unde, la anul 1728 aprilie în 21, s-au născut noua reformitoare a Rosii şi urzitoarea cea noî a măririi şi ferecirii – Ecaterina a II-a.
        Încă zorile vieţii acestui ram strălucit din familia lui Lihalt Ţerbst, mine o lucoare luminoasă. [341] Mijloacile înţelegerii sale era înălţate prin o aleasă creştire sup neadormita privighere a părinţilor şi a Bunicii sale prinţesii Etens. Aleasă fiind, după socotinţa Împărătesii Elesabetei Petrovna, spre înfrumuseţarea şi mărirea familii împărăteşti, ia, în al 16 an a vieţii sale, au venit la Moscva, au îmbrăţoşat credinţa ortodoxă, s-au numit Ecaterina Alexievna, şi s-au însoţit cu clironomul Tronului Rosian Marile Duca Petru Feodorovici. După răposarea soţului ei Împăratul Petru III, cu dorinţa întregii Rosii, s-au înălţat pe Tronul Împărătesc a toatei Rosii, şi a ei Domnie au alcătuit o Epohă strălucită nu numai în Istoria Rosiei, ce încă şi în acea universală. Biografia Ecaterinii a II-a, zice Gheren, compusă după vrednicia şi mărimea acestui obiect, ar fi Istoria tuturor Staturilor Evropei din epoha acea.
        Noi videm în Ecaterina a II-a întrunite toate acele însuşiri, din care fieştecare în parte multor Monarhi ia au dat numire de Mare, ia s-au încununat cu strălucita mărire a biruinţilor, alcătuia Ecvilibru (cumpăna) politică a Evropii; hotărea soarta staturilor streine, au căştigat numirea de înţăleaptă Lege-dătătoare, au fericit pe supuşii ei, şi s-au împodobit cu cucernic, însă dorit omenirii nume de Maica Patriei. – Pentru care a ei împărăţie se poate împărţi în doî mari de căpetenie epohe, cea întăi ni îmfăţoşază făptuirile oştineşti a Ecaterinei a II-a şi a ei înrîurire asupra sistemii politice a Staturilor Evropei, iar al doua cele înlăuntrice Aşăzămănturi acestei Monarhe, şi îndeobşte îngrijirile ei pentru fericirea Rosiei. 
        [342]
        I. OBŞTEŞTI LUCRĂRI A ÎMPĂRĂTESII ECATERINEI II, ŞI A EI ÎNRĂURIRE ASUPRA SISTEMII POLITICE A STATURILOR EVROPIENE.
        Cu înălţarea Ecaterinei a II-a pe Tronul Rosii s-au descoperit un nemărginit teatru a lucrării armelor şi a politicii Rosiei. Evropa socotea cum că Rosia de nou va întoarce armele sale asupra Prusiei, dar Ecaterina au păzit sistima neutrală (nepărtinitoare), prin aceasta au adus Evropei o mare facere de bine. Puterile luptătoare văzănd moderaţia (cumpenirea) şi înţălepciunea Rosiei, însuş ele au început a cugeta despre curmarea războiului, şi din aceasta au urmat închierea păcii de Hubertsburg. Totodată şi Ecaterina au poroncit să se înceteze gătirile oştineşti asupra Danemarcii. După aceste, cuprinzănd cu mintea sa toată Sistema politică a puterilor Evropei şi pătrunzînd starea lor cea dinlăuntru, Împărăteasa au ţîntit luare sa aminte mai cu samă asupra Polonii, Turcii şi Sveţiei.
        Să poate zice că craiul Sighismund al II-le Avgust au fost cel mai mare, deşi într-altele, nepriceput duşman a naţii Polone. El au sfătuit pe Poloni să aşeză după moartea sa, un Guvern prin alegire, şi pe alesul Craiu să-l supue unei Convenţii seau tocmele numite . Dorind fericirea unii naţii cu neputinţă este a afla pentru dînsa de acesta un rău mai simţitori. – Urmările au adeverit aceste. – Polonii, repezăndu-să după nişte părute vederi a slobozănii republicane, au început a propune condiţii Crailor săi celor aleşi. Urmarea acestora au fost că Polonia s-au prefăcut în teatru [343] de intrigi, au îndămănat urzirile politice a curţilor străine, şi în urmă s-au prefăcut în vulcan politicesc, a căruia flacără au început a pustiia toată Evropa şi cu nimică alta nu s-au putut stînge fără numai cu stărpirea a însuş Vulcanului.
        Faptile Crailor Batori şi Sobieschi, n-au putut întuneca prividerea Istorii. Mintea şi izbînzile lor au acoperit pe Polonia numai pe dinafară cu strălucire şi mărire, cînd starea cea dinlăuntru al acestui stat au fost cuprinsă de un rău nevindecat. – În Polonia toată puterea au trecut în mînile mulţimei cii mari de nobili: pre lăngă numirea de Monarh, Guvernul au fost republican, care nu arareori să prefăcea în Anarhie, pentru care Polonia, deşi să rotea încă în cercul staturilor Evropii, totuş să apropiia de pontul căderii sale.
        Încă din Epoha lui Petru I, curtea Rosii au avut mare înriurire asupra lucrărilor acestui Stat. Avgust al II-le şi Avgust al III-le s-au înălţat pe tronul Polonii, şi să ţinea pe dănsul mai cu samă prin agiutoriul armilor şi a politicii Rosii. Dar minuntul morţii lui Avgust al III-le au fost hotărător pentru Polonia şi totodată menitor căderii sale. Căci la împregiurarea alegirii unui nou Craiu, s-au întărtat puternice învăluiri gălceve şi tulburări. Puterile Evropiene, şi mai cu samă Franţia, fără întărziere s-au amestecat în acest interes. Războiul ave neapărat să urmeze, şi putănd a să atinge de Staturile apusane a Rosii, Curtea de Petersburg şi acea de Berlin au închiet o aleanţie defenzivă (apărătoare) giuruind unul altuia: ca la întămplare de război să-ş dee deopotrivă agiutor. Între aceste Ecaterina, însămnănd cursul* [344] interesurilor Polonii, au propus Seimului (obşteştii adunări) Polonii să aleagă de Craiu pe oricine din pămînteni, dar Seimul au socotit asemine propunere drept jignire slobozenii sale, şi prin aceasta încă mai mult s-au tulburat. Atunce Ecaterina au hotărit a lucra ca un Dictator asupra Seimului Polon. Dreptaceia luînd în mînile sale soarta Polonilor, precum odinioare Senatul Romii au fost luat soarta Eghipetului, ia le-au dăruit lor pe Craiul ales de dînsa în persoana lui Stanislav Avgust Conte Poneatovschi.
        În nişte asemine împregiurări să cuvine aştepta împrotivire din partea puterilor streine; dar Ecaterina au înţăles politica şi starea lor. Austria, carea abea numai că s-au fost măntuit de războiul cel de şapte ani, nu să arăta cu hotărire a începe războiul cu Rosia pentru folosul Prinţului de Saxonia, pe care ia dorea a-l înălţa în tronul Polonii, şi a căruia războiu sporirea nu era sigură. Turcii să nevoe a să pune pe sine în stare de apărare. Prusia nu socote de neapărată trebuinţă a să mai slăbi de nou pentru folosurile Seimului Polonii a căruia urmări n-au fost după vreun plan, ce numai după îndemnarea patimilor personale, şi Prusia căuta prietenie cu Rosia. Franţia nevoită fiind a părăsi Rosii cîmpul diplomaticilor lupte în Polonia, era numai supărată asupra Ecaterinei, şi în tăcere căuta chipul de a-i pute răsplăti. Anglia afla pentru sine mari folosuri de neguţitorie cu Rosia, încît Maria Teresia, Fridrih al doile, Mustafa al III-le şi Minesteria Anglii, au hotărit să rămîe liniştiţi privitori lucrărilor ce urma în Polonia, iar celelalte puteri n-au putut, fără viderată a lor struncinare, a să amesteca în aceste interesuri.
        Poate că Polonia, sup ocărmuirea dăruitului [345] ei de Ecaterina înţălept şi înbunătăţit Craiu, ar fi putut prelungi încă politica ei fiinţă, dacă răul, menit de a o răpune, nu s-ar fi aflat chiar într-însa, şi dacă disidemonia şi fanatismul nu s-ar fi sporit la ia chear spre a ei perzare. Seimul Polon au dat o Declaraţie, ce este monumentul rătăcirii omeneşti, atingătoare de Disidenţii* (* Disidenţii să numea în Polonia acii, a cărora cugetare despre Relighie nu să îmbina întru toate cu legiuirile credinţii catolice.) şi prin care s-au fost poroncit a-i urmări, a-i lipsi de cinstea şi din viaţa politicească. Toţi, şi mai cu samă Iezuiţii, cu răvnă fanatică împline această Declaraţie. Oare de mirare este, că urmăriţii Disidenţi au început a-ş căuta apărare pe la puterile streine, şi în urmă nevoiţi au fost a să arunca în braţile Rosiei ce este îndeobşte proteguitoare tuturor Relighiilor? Singura această împregiurare mine pierzare Polonii. – Ecaterina, a căria tot pasul au fost rodul înţălepciunei şi îndurării, au luat pe Disidenţii supt a sa protecţie, şi au cerut de a li să îngădui slobozenia închinării lui Dumnezău, şi a să împărtăşi cu toate driturile politice însuşite fieştecăruia Polon. Seimul Polonii au lepădat această a ei cerire. Atunce Disidenţii a-au întrunit, şi supt comanda însuş Craiului lor, răzămăndu-să în agiutoriul Rosii, au început cu armile în mînă a cere de asă priimi propunirile ce făcea Rosia în favorul lor. Ii au agiuns scoposul, dar numai înainte pănă a nu să arestui mulţi puternici ai lor împrotivitori, carii s-au fost şi trimes în cele din [346] lăuntru provinţii a Rosiei.
        După aceasta s-au îmformat în Polonia, şi anume la Bar, o puternică partidă supt nume de Confederaţie (legătură naţională), împotrivitoare planurilor curţii Rosiene. Sufletul acestia au fost Crasnischi, episcopul de Polavia, Potoţchi şi alţii. Atunce războiul cetăţănesc au început în toată Polonia. Confederaţia să însălbătăce împotriva Disidenţilor, Iezuiţii, aprinzînd fanatismul între popor, cu aceasta mai mult aţăţa războiul, dar oştile Rosiene, sfărmînd pe Confederaţii, răzbătusă pănă la Varsavia.
        Confederaţia, îmvăluită fiind cu Rosia şi cu o mare parte a Poloniei, cu toată a ei disperată îndărăpnicie, de tot s-ar fi stărpit, dacă alte puteri n-ar fi hotărit a o sprijini. Turcia, povăţuită de politica Franţiei, au arătat că este gata a apăra slobozenia Polonilor întru acele ce să atinge de alegerea Crailor, şi au început a cere, ca Rosia să-ş tragă oştile din Polonia, şi să nu să amestece în interesurile acestui Stat. Divanul, ce nu privide urmarea acestii politici, nu înţălege că Ecaterina a II-a nu putea după cuviinţă să împlinească cerirea lui Mustafa al triele. Atunce Sultanul văzind că curtea de San-Petersburg, în faptă au trecut cu vedere ceririle sale, sup feliuri de cuvinte au declarat Rosiei război, şi l-au început cu nişte urmări nedrepte şi împotrivitoare dreptului naţiilor şi a omenirii: După poronca Sultanului, Ambasadorul Rosiei din Constantinopoli, Obrescov, s-au închis în cetăţuia numită şepte turnuri. În acea epohă, lăcuitorii din Constantinopoli, îmvitaţi fiind [347] de cătră Divanul, s-au aruncat asupra creştinilor, îi prăda şi-i ucidea, între altele apoi şi Tătarii de la Crăm, după îndemnarea Turcilor pentru de a pute prăda, au răzbătut în provinţia Novorosii.
        Nişte asemine urmări din partea Turcii şi a ei nebăgare de samă la propunerea de pace ce i s-au făcut, au îndemnat pe Ecaterina să rădice asupra ei armile la 1768. Oştile Rosiene fără întărziere s-au arătat pe malul Dunării şi la munţii Caucazului, doîzăci vase oştineşti, mulţime vase de transport galiote şi Galere, s-au rînduit a lucra în cursul acestui război. Această flotă, carea pănă atunci încă niciodată nu eşise din marea Baltică, au trecut piste marea Atlantică, Mediterană şi spre mirarea şi spaima Turcilor, s-au arătat în Arhipelag: Asemine şi Turcia au pus împotriva Rosii puteri însămnătoare. Oastea ei cea de pe uscat să suea la 500,000 de oameni, şi această armie Turcească, întărită încă de mulţime de trupe de Tătari de la Crăm, au trecut piste Dunăre.
        Puterea Rosiană, care au fost rănduită a oşti asupra Turcilor, să alcătuia din două armii de căpitenie, cea întăi sup comanda prinţului Alexandru Mihailovici Goliţin, era menită a oşti ofensive, adică a năvăli; iar a doua, aflătoare sup comanda Contelui Petru Alexandrovici Rumeanţov, au fost însărcinată a păzi marginile Rosii despre amiazăzi, şi a privighia mişcările Polonilor. Goliţin au trecut piste Nistru, au cuprins cetatea Hotinului şi Eşii, dar piste puţin, chemăndu-să îndărept la curte, locul său s-au cuprins de Romeanţov.            
        Aice Iroul acesta să arată în toată lucoarea măririi* [348] cei oştineşti, firea l-au urzit, iar creşterea l-au îmformat a fi cel mai iscusit gheneral al vecului său. Adănc cugetătoriu, ştiind a pătrunde toate planurile duşmanului, şi cu ghibăcie a ascunde ale sale, plin de curaj în atac, neîmfricoşat şi astămpărat în cele mai mari primejdii, Romeanţov în deplin adivere alegirea Ecaterinei. În zilile cele neuitate a bătăliilor ce au urmat la răurile Larga şi Cagula, Romeanţov au căştigat mărire nemuritoare. Biruinţa de la Larga, din 8 iulie 1770, este o faptă însămnată a acestui Irou, dar totuşi mică în asămănare cu biruinţa sa de la Cagul din 21 iulie acelui an, nu departe de locul acela, unde odineoare Petru I au fost nevoit a închie cu Turcii pacea de la Prut nefolositoare pentru Rosia. Aice Rumeanţov au împăcat umbra cea sfăntă a lui Petru şi au întrecut pe sine însuş în măestria oştenească: 17,000 Rosieni, sup comanda sa, însufleţiţi de dănsul, au adus puternică sfărmarea armii Turceşti, ce era alcătuită de 150,000, şi el au îmvins 100,000 Tătari, cari îl ameninţa dindărăpt, Vizirul, întru a sa înspăimîntare, au apucat fuga, pierzarea Turcilor au fost foarte mare, toată tabăra lor, 143 Tunuri, aproape de 7000 cară cu feliuri de oştineşti materialuri şi proviant, au încăput în mînele biruitorilor. Numărul Turcilor ucişi la aceste doî bătălii şi la a lor înterire să preţueşti ca la 50,000. Urmarea acestii biruinţe, au fost între altele, luarea cetăţii Bender de către Contele Palen. După aceasta armia Rosiană au luat Achermanul, ce este politie de căpitenie şi întărită a Basarabiei. Prinţipul Dolgoruchi carile au fost luat comanda asupra armii a doua [349] Rosiene, au înoit faptele lui Minih. Liniile, seau tăriile cele însămnătoare de Perecon (în Crim) să socote nebiruite, dar Dolgoruchi le-au cuprins şi au înterit la fugă 50,000 Tătari, încăt Hanul de Crăm au fugit la Constantinopole, şi acolo de scărbă şi de deznădăjduire au murit. Armele Rosiene au cuprins mai tot Crămul. Pentru această mărită biruinţă, Ecaterina au împodobit pe Dolguruchi cu nume de Crimschii.
        Dar atunce cînd Imperia Otomană se struncina în acest chip în staturile ei cele despre miazănoapte, asemine şi în părţile şi mărginile despre amiazăzi urma pentru dînsa întămplări însămnătoare şi numai puţin vătămătoare pentru dănsa. Contele Feodor Orolov au întrat în Morea cu 600 oşteni Rosieni. Urmaşii Elinilor vechi, ce era asupriţi de robie îndelungată, cu bucurie l-au priimit. Vulturul Rosiei s-au înălţat piste mormînturile lui Leonidas şi a lui Aghesilaus. Politiile şi cetăţile Modon, învechita Sparta, Navarinul şi provinţia Arcadia s-au supus înaintea lor. Turcii întru înspăimîntare fugea, unii era sfărmaţi, alţii păn la număr de 6000 s-au luat în robie, cînd despre altă parte flota Rosiană, sup comanda Contelui Alexie Grigorovici Orlov, întrănd în Arhipelag au lăţit spaimă pin toate insulile (ostrovile) sale, şi s-au întălnit cu flota Turcească la Canalul ce dispărţeşte insula Hios de Anatolia. Turcii nu numai că în a lor putere era covărşitori, ce încă cuprinsese şi cea mai folositoare poziţie (loc). Dar cu toate aceste, Orlov au hotărit să năvălească asupra lor. Admiralul Spiridon s-au aruncat cu vasul său asupra vasului de 90 tunuri a lui [350] capitan Paşa numit Sultana. Aici au început lupta, din lucrarea armilor Rosiene de foc, vasul Turcesc s-au aprins şi au împărtăşit foc şi vasului lui Spiridon, şi îndată acele două vase au zburat în aer, numai Şefii acelora, şi vro căţva dregători s-au măntuit de peire. Această întămplare au adus spaimă la toţi şi curmasă bătălia, care însă îngrabă s-au înoit şi cu mare asprime s-au prelungit toată zioa, cu apropierea nopţii Turcii în pripă s-au dipărtat în golful cel mic aproape de Ceşme, unde s-au închis, care urmare au fost chear aceia ce dorea Orlov.
        Adoua zi, care au fost în 26 iunie 1770, flota Rosiană au împregiurat şi au închis limanul de la Ceşme. Planul şi toate punerile la cale a lui Orlov s-au adus întru împlinire cu tot amăruntul. Pe la mezul nopţii Greig au început bătălia, cînd atunce un ofiţer Rosian anume Imin şi altul Englez Diugdal, supuind viaţa lor unei morţi viderate, au mînat patru branderi asupra floatei Turceşti, şi au aprins-o. Într-o clipală s-au îmfăţoşat o îmfricoşată videre, vasile Turceşti, ce s-au fost aprins, cu mare vuet zbura în aer, tot orizonul de pinpregiur s-au luminat, cutremurul de pămînt, ce au urmat din crăpătura vasilor, se simţea pănă la Smirna dipărtată dela Ceşme cu 80 verste (16 ceasuri). După aceasta, în curgere de cinci  ceasuri au urmat adîncă linişte, şi în locul flotei Turceşti, ce era alcătuită de 16 vase di linie şi mulţime de fregate, au rămas numai cenuşa şi tăciuni de bărne. Mai toţi Turcii, ce să afla în acele vase, au ars, seau s-au înecat în mare, iar acii ce s-au mîntuit de peire, întru diznădăjduire s-au împrăştiet în toate părţile [351] şi au început a prăda şi a pustie într-atît, încît Sultanul, nevoit au fost a trimete oaste spre a-i supune. Poronca, dată de Sultanul, de a întări fără întărziere Constantinopoli, arăta că bătălia de la Ceşme au adus mare spaimă chear rezidenţii Imperii Turceşti. Mărirea, care Orlov au căştigat prin această izbăndă la Ceşme, au mai înălţat-o Ecaterina, dăruind acestui Irou numire de Ceşmenschi.
        Dar tot în timpul acela, cînd vuetul izbănzilor Rosiene răsuna pe la malurile Dunării şi Anatolii, giudecata celui Pre-înalt au hotărît a să certa Rosia cu mari nenorociri: molipsirea iscată au stărpit mulţime de popor în părţile Rosiei despre ameazăzi, ca încă chear şi în Moscva. Acii cu sirguinţă împlinitori poroncilor Ecaterinei, cii adivăraţi prietini a omenirii Grigorie Orlov, Melisin şi Eropchin, stăruia cu neadormită răvnă spre a mîntui în Moscva pre lăcuitorii ei de moarte, şi îngrijirilor acestor Rosia mult este datoare că s-au curmat molepsirea. Tot pe atunce oareşcare Căzac de rînd anume Pugacev s-au vestit cum că ar fi Împăratul Petru al III-le, el au adus mare îmvăluire între popor, au adunat multe cete de rebeli; prăda şi împustia politiile şi statile Rosiei dispre amiazăzi; dar în urmă prinzindu-să au perit în Moscva cu moarte de hoţ.
        Întru aceste Turcia au propus Rosiei pace, tractaţia s-au dischis la Focşeni şi la Bucureşti. Romeanţov, a căruia  nume răsuna numai de mărirea biruinţilor să arătă în acel timp ghibacie diplomat. Împuternicitul din partea Turcii au fost marile Vizir. Îmbi aceşti bărbaţi, carii detuna unul pe altul cu fulgerile războiului, şede acuma în linişte [352] împreună, şi în a lor sfat închie hotărirea pentru soarta Rosiei şi a Turciei. Dar pentru pretenţiile cele mari din partea îmbelor părţi, aceste tractaturi de pace s-au curmat în 10 mart 1772. Romeanţov şi Marile Vizir s-au dispărţit cu scopos de a să întălni iară în cîmpul bătăliei. Oştirile s-au înoit pe malurile Dunării. Vizirul, carile parcă ar fi cetit Istoria făptuirilor oşteneşti a lui Fabius cu Anibal, au urmat sistemii celui întăi ! cu toată sirguinţa lui Romeanţov de a-l nevoi cătră o gheneralnică bătălie, el purure să fere de ia ! şi ostenea numai oastea Rosiană cu necontenitile sale marşuri şi meşcări, o vătăma cu nişte mici partnice şi fără de veste loviri. Asemine împregiurare au îndemnat pe Romeanţov a-l hotărî de a căştega o biruinţă strălucită; el au trecut piste Dunăre, şi după ce au supus multe tării, aflătoare pe malul drept acestui riu, s-au pornit asupra cetăţii Silistiria. Trii Paşi cu 24,000 de oameni întărindu-să pe locuri înalte în apropierea acestei cetăţi, o apăra. Gheneralul Vaisman, carile au fost arătat în această oştire multe dovezi de bărbăţie şi de neîmfricoşare, i-au alungat din tabără şi i-au nevoit a să măntui cu fuga la Silistria. Această cetate era gata a capitula; dar Romeanţov, primind temelnică ştiinţă că Vizirul au rănduit cătră Silistria 50,000 de oameni, şi încă însuş cu toată a sa armie să grăbe spre agiutoriul  cetăţii încungiurate, în privirea neînsămnatului număr a oastei sale, s-au văzut nevoit a să trage. În cursul acestei retirade (tragiri îndărăpt) Veisman, avînd supt a sa Comandă o parte mică din oaste, s-au lovit cu 15,000 Turci şi i-au sfărmat, însă biruinţa căştigată Rosienilor au răscumpărat-o* [353] cu a sa viaţă. Moartea au încununat acesta a lui mărită îzbîndă, ce au arătat Rosienilor calea cătră alte mai strălucite fapte.
        După Mustafa al III-le au urmat în anul 1774 fratele său Abdul Hamid. Oastea cea număroasă ce au adunat-o şi extraordinare gătire de război, au adaos numai mărirea lui Romeanţov. Oastea Rosiană supt grindina glonţurilor Turceşti au trecut iarăş piste Dunăre. Atunce fără întărziere Turtucai au căzut înaintea lui Suvorov. Turcii făcusă puternică năvălire piste corposul oştilor Rosiene aflătoare sup comanda lui Salticov, şi cu repegiune l-au lovit din toate părţile. Dar lucrarea artilerii şi a baionetelor Rosiene au covărşit furia Otomană, încăt la 18 iunie 1774 ii s-au sfărmat şi s-au alungat la fugă. Tot în aceiaş zi Suvorov şi Camenschi au sfărmat la Cozloji şi au împrăştiet 50,000 Turci a cărora comendant au fost Renz-Efendi. Mulţime de tunuri de aramă, vărsate în Constantinopoli după planul şi direcţia Franţuzului Cavaler de Tot, au fost trofeile (semnile biruinţii) a biruitorilor. Vizirul înspăimîntat, cu grăbire s-au tras şi s-au întărit în Şumla. Romeanţov prin înţălepte mişcări au cuprins toate drumurile ce merge la Adrianopoli, şi aşa au tăet comunicaţia Şumlii cu această politie şi cu toate celelalte magazale Turceşti. Vizirul n-au putut a să ţine mult în Şumla fără a supune armia sa foametei; el nu îndrăzne să iasă din tabăra întărită, şi să teme a face bătălie, încît nu-i rămăsăsă alta decît a primi legea de pace de la biruitoriul Romeanţov, carile cu sabia în mînă sta înaintea lui.
        Acuma să ne întoarcem cătră interesurile Polonii [354] a cărora curs au avut, prelîngă altele, înriurire de a să grăbi închierea păcii între Rosia şi Turcia.
        Confederaţia (însoţirea naţională) Polonă, nădăjduind pe agiutoriul Turcii, au sporit întru a ei sumeţie. Ia au hotărit a obori din tron pe Stanislav Avgust, l-au răpit şi l-au scos din Varsavia şi puţin de nu l-au ucis. Stăruirea Rosii de a statornici liniştea şi rănduiala în această împărăţie prin mijloace păciuitoare, au rămas zădarnică. Dreptaceia Ecaterina au hotărit a rădica armile spre a agiunge la un asemine scopos. Rănduitul întru aceasta Suvorov fără întărziere au dischis în Polonia lucrările oşteneşti, şi cea întăi a sa izbăndă au fost sfărmarea Hatmanului Oghinschi şi luarea politiilor Minsc, Slonim, Cracovia şi altile. Confederaţii, spăimăntaţi, fuge la cea întăi întălnire cu Rosienii. Ministrul Franţii Duca Şoazel-Gufie le-au trimes oaste spre agiutor sup comanda lui Diumurie, Franţezii, prin vecleşug cuprinsesă cetăţuia Cracovii, dar Suvarov i-au alungat de acolo, şi prin biruinţile sale au dizarmat pe confederaţi. Luarea cetăţii Censtohov, de cătră prinţul Goliţin, au curmat împărăcherile în Polonia, şi au hotărit soarta acestei împărăţii. În cabineturile de San-Petersburg, de Viena şi de Berlin, s-au hotărit la anul 1772 a să dispărţi de Polonia vr-o cîteva provinţii. Seimul Polonii dator era a să uni cătră aceasta. Rosia au căpătat vechea sa clironmie – adică pămînturile aflătoare între riul Niprul şi Dvina apusană, Austria au căştigat Galiţia şi Lodomeria, iar Prusia partea Poloniei apusane (afară de Danţig şi Torna) păn la riul Netţa.
        Această întăi Împărţire a Polonii au făcut [355] mare impresie (lucrare) asupra cabineturilor Evropienilor împărăţii, şi pretutindinea au născut feluri de socotinţe şi tălcuiri. Dar asemene făptuire n-au fost dintru început semnul politicilor planuri a Ecaterinei. Ea dorea să aibă înriurire asupra Poloniei; însă numai cu scopos de a întări în această împărăţie rînduiala, şi prin asemine mijloc a siguripsi de primejdie provinţiile apusane a Rosii. Iar cînd curţile de Viena şi de Berlin au hotărit a dispărţi de Polonia provinţiile despre amiază-apus şi meazonoapte-apus, şi după ce Fridrih al II-le s-au unit cu acest plan, atunce Ecaterina s-au plecat şi ia cătră proectul de a împărţi Polonia şi l-au iscălit.
        Urma acestei iscăliri în grabă s-au simţit la Şumla şi la Constantinopoli. Marile Vizir şi Sultanul, înspăimîntîndu-să de aceasta, au propus Ecaterinei pace. Romeanţov au închiet în 10 iulie 1774 pacea la Chiuciuc Cainargi, după care Rosia au cuprins Chinburnu, Azof, partea Peninsulei de Crîm, şi au căpătat Domnia asupra micei Cabardii, iar Tătarii de la Crîm şi acii de Cuban s-au cunoscut neatîrnaţi de Turcia, şi au întrat supt protecţia Ecaterinei. Rosiei s-au dat slobozenia plutirii pe marea neagră şi pe alte mări a Turcii. Atunci Ecaterina au înturnat Turcii Moldova şi ţara Romînească, dar ş-au păstrat drit de a ave la Constantinopoli înriurire în lucrările Domnilor acestor pămînturi, şi altele. Rumeanţov s-au tras de pe teatrul războiului cu mărire de biruitor diplomat şi cu numire de Vadunaischi (cel de piste Dunăre) însuşită lui de către Ecaterina.
        Tot în acel timp s-au înnălţat în Rosia un bărbat* [356] a căruia haractir greu este de a să discrie; fiul norocului, al mîndriei şi al strălucirei adică: prinţu Grigorie Alexandru Potemchin. Se pare că el n-au avut acele strălucite daruri ce era însuşite familii lui Orolov, dar chipul socotinţilor sale potrivindu-să cu ideile Ecaterinei, planurile sale cele politice care se une cu dorinţa şi scoposurile ei, ghibacia de a împlini aceste planuri cu extraordinare grăbire şi cu spor strălucit, toate aceste au suit pe Potemchin la înnaltul grad al măririi şi al puterii. Această a lui înălţare au avut mare înriurire asupra Evropei. Soarta Polonii şi a Turcii se urze mai cu samă în cabinetul acestui favorit de noroc.
        În mijlocul moleciunei, a luxului şi a plăcerilor, Potemchin, asemine cu Alchibiades, şi cu Cauniţ, urze cele mai sumeţe planuri politice, şi în acea epohă el au închipuit proectul răsăritean seau cel Grecesc. Scoposul aceluia au fost ca – asupra surpărilor împărăţiei Turceşti să rădice Imperia Grecească, şi pe tronul sfăntului Constantin să înnalţe pe un prinţ din familia Ecaterinei. Pentru îndămănarea acestui scopos, Potemchin au ştiut să înduplece pe Anglia de a se uni cătră al său plan. Drept acea mare primejdii ameninţa pe Turci, dar împregiurările epohii au ferit-o, fiindcă atunci Ecaterina s-au îndeletnicit cu alt plan mai însămnat atingător de toată Evropa, adică cu alcătuirea de înarmata neutralitate. Această lucrare este cununa tuturori politiceştilor planuri a Ecaterinei a II, şi au agonesit a Istorii luare aminte. Odineoare Anglia au păstrat în curăţenia inimii ecvilibrul seau cumpăna politică a Evropii, cu mare [357] sirguinţă apărănd dreptul de pe mare şi slobozenia bandierilor neutrale. Dar întemeind a ei domnie piste toate mările, şi povăţuită de plecările interesului, păşind cătră însuşirea neguţitorii a toatei lumii, ia s-au făcut nedreaptă, au început a mărgini şi a asupri neguţitoria altor staturi pănă şi acelor neutrale. Toţi pătime despre aceasta; dar toţi tăcea, temîndu-să de puterea Angliei. În urmă Ecaterina au urzit cugetarea cea măreaţă de a se arăta apărătoare tuturor bandierilor Evropiene. Aşadar la 1780 au poroncit a se publica în toată Evropa legiuirea, carea să să socotească neprihănită, că fieşcare vas neutral, îşi siguripseşte averea, ce se află într-însul. La întămplare deacă această legiuire s-ar jigni, atunce toate puterile era îndatorate a se înarma asupra jignitorului ei. Ecaterina au propus toatei Evrope să primască această sistemă, pentru a cărie păstrare cum şi acea din îmbe părţi apărarea bandierilor să se închee aleanţie cu Rosia. În această aleanţie, făr întărziere, au întărit Sfeţia, Dania. Prusia, Austria, Portugalia şi Olanda; Aleaţii au înarmat flote, şi, potrivit cu socotinţa Ecaterinei, legătura lor au numit-o  – Neutralitatea înarmată.
        Ecaterina au înţăles că planul înarmatei neutralităţi era calea cătră o strălucită mărire, încît proiectul Grecesc au început, după părerea ei, a pierde a lui frumuseaţă şi însămnare. Dar Potemchin nu-l scăpa din vedere, întemeind, fără îndoială, asupra acelui proect strălucitile sale planuri şi nădejdi. – Deci spre ale aduce întru împlinire de cuviinţă era a să întări Domnia Rosii pe marea Neagră, şi aceasta să pute agiunge cu căştigarea Peninsulei* [358] de Crîm. Aşadar scoposul – de a supune Crămul, s-au făcut cea de căpitenie şi dorită cugetare a lui Potemchin. Un asemine lucru se putea dobîndi prin mijlocirea armilor, dar Potemchin cruţa sîngele oştenilor Rosieni şi dore a aduce pe Evropa în mirare prin nişte fapte extraordinare. Drept aceia armia Rosiană au întrat în Crîm, şi fără cît de puţină vărsare de sînge l-au cuprins, încît Poarta nevoită au fost a se supune întru unirea acestei Peninsule cu staturile Rosii. Ecatrina au însuşit acestei ţări vechea sa numire de Tavrida. Căştigarea acestei provinţii au fost din multe cuvinte însămnătoare şi făcătoare de bine pentru Rosia. Ea au întărit Domnia ei pe marea neagră, i-au îndămănat mari limanuri şi ţărmuri ale acestei mări, şi neguţitoriei Rosiene au deschis o noî cale. Pe lîngă aceste Peninsula Crîmului din epoha îmvechită au fost cuibul ripitorilor şi a neîmfrănaţilor Hoţi, carii necontenit împustiia cu sabie şi cu foc provinţiile Rosii dela ameazazi. Ioan al IV-le au avut scopos, ba încă şi putere, de a cuceri Crîmul, dar minutul cel de mare preţ s-au fost scăpat, şi Ecaterinei a II-a era păstrată mărirea de a împreuna cu Rosia această provinţie.
        Asemine întîmplare au adus pe Evropa întru aşteptare de a vide stărpirea Domnii Turcilor în Evropa, dar feliuri de împregiurări, precum vremea ce s-au întrebuinţat întru înarmarea unei neapărate flote, apoi războiul ce s-au iscat în Evropa apusană pentru moştenirea staturilor Bavarii, de care şi Rosia s-au împărtăşit cu diplomatica lucrare, aleanţia prinţipilor Ghermanii urzită de Fridrih cel Mare, toate aceste ţintind mai cu samă luarea aminte* [359] a cabinetului de S. Petersburg, au prelungit încă fiinţa Imperii Otomane.
        Măreaţa şi strălucita curte a Ecaterinei, slăvirea armilor ei, înţelepciunea ocărmuirei şi acele mari făptuiri politiceşti, au tras pe multe feţe încoronate în a ei capitalie. Iosef al II-le Împăratul Ghermanii, Gustav al III-le Craiul Sfeţii, şi Stanislav Poniatovschi Craiul Polonii s-au arătat în S. Petersburg, cu scopos să vadă pe Domnitoarea de Meazănoapte, şi să se mire de ia. Deşi Friderih al II-le n-au venit însuş la curtea ei, dar în locul său au trimes la S. Petersburg pe un al doile însuş el: adică pe fratele său Hainrih. Această întălnire a persoanilor încoronate şi cu înnălţată minte, au avut mare urmări pentru Evropa (* Prinţul Hainrih cea întăia oare au sosit la S. Petersburg la 1771, cu propunirile curţilor Vienei şi a Berlinului pentru împărţala Polonii. Aduoa oară au venit la S. Petersburg în 1776, spre închierea aleanţii între Rosia şi Prusia, şi logodirea clironomului tronului Rosiei, marile Duca Pavel Petrovici cu nepoata lui Fridrih cel mare, Prinţesa de Virtenberg Maria Teodorovna. Gustav al III-le au sosit la S. Petersburg la 1777, dar cea din îmbe părţi nencredire între acest Monarh şi între Ecaterina au adus războiu între Rosia şi Sfezia. Din venirea lui Iosif al II-le la S. Petersburg au urmat întemeerea aleanţii între Rosia şi Austria şi unirea  curţii de S. Petersburg cătră proectul de a schimba Austria statul ei a Belgii cu acel a Bavarii.).
        Epoha aceasta au fost cea mai strălucită a măririi şi a puterii lui Potemchin, declărat fiind de [360] FeldMarşal şi Gheneral-Gubernator Tavridii, împodobit cu numire de Tavridean, el au fost sufletul curţii Ecaterinei, şi ţîntea asupra sa viderile a toatei Evrope. Atunce Ecaterina, dorind a cerceta părţile despre a meazăzi a nemărginitei sale Împărăţii, şi a mări înnaintea Rosii şi în faţa Evropei preţul căştigării Peninsulei Tavrice, la 1787 s-au pornit întru cercetarea acestor din nou căştigate provinţii. Această călătorie au fost o strălucită, pacinică şi pompoasă paradă dela S. Petersburg păn la Sinferopol. Pretutindene se videa îmvioşii, bucurii şi sărbări. Mărirea acestei călătorii au înnălţat-o încă cu a lor fiinţă Împăratul Ghermanii Iosif al II-le şi Stanislav Craiul Polonii. Ii au sosit pe malurile Dniprului şi au văzut pe Domnitoarea Rosiei cungiurată de toată lucoarea măririi şi a puterii sale.
        Călătoria Ecaterinei la Tavrida au adus în mişcare pe toată politica Evropiană. Toţi socotea cumcă scoposul Ei ar fi – aducerea întru împlinire a Proiectului Grecesc. Turcii să afla în nepricepire şi în spaimă, dar Anglia, întru a ei părere de rău asupra Ecaterinii, pentru urzirea înarmatei neutralităţi, şi zavistuind puterea Rosii, mărea în ochii Turcilor primejdia carea îi ameninţa, şi-i întărta la războiu cu Rosia, însă aceasta era chear cea ce dorea Potemchin, iar Turciia s-au grăbit a aduce întru înplinire dorinţile lui: Sultanul au rănduit a se pune în închisoare pe Ambasadorul (trimesul) Rosii Bulharov, aflător la curtea sa, şi a se închide în cetăţuia numită şepte turnuri, începînd a pretendui, ca Rosia să se lepede de condiţiile păcii închiete la Cuciuc-Cainargi şi să întoarne Turcii* [361] Peninsula Tavredii. Asemine propuneri însămna atîta cît şi o declaraţie de războiu cu Rosia. În cursul acestui războiu, Evropa de nou s-au încredinţat cît de mare au fost cugetarea Ecaterinei, şi cît de strălucite au fost lucrările ei în cabinet şi pe cîmpul bătăliilor.
        Puterile oştineşti a Rosienilor, rînduite a lucra în anul 1787 asupra Turcilor, în acest al doile războiu, s-alcătuia din douî mari armii, adică a Ecaterinoslavii şi a Ucrainii. Comanda asupra cei întăi s-au încredinţat Tavrideanului (Potemchin), iar asupra cei al doile lui Trans-Dunereanului (Zadunanschi-Romeanţov). Tavrideanul, carile s-au fost strălucit pănă atunce mai cu samă ca un mintios diplomat şi curtezan, au arătat acuma mari însuşiri a unui înţălept Gheneral. Pentru viitoarile biruinţe a lui Romeanţov închizeşluia numile său, Ghenia împlinitoare acestor doi povăţuitori oşteneşti au fost Suvorov, carile în Epoha aceasta s-au arătat în strălucirea măririi oştineşti. Iosif al II-le Împăratul Ghermanii, în a sa însuşime de aleat a Rosii, asemine au declarat Turcii războiu. Piste puţin numile lui Suvorov au răsunat în Turcia. Oştirile s-au început din partea Turcilor carii au făcut un atac asupra Chimburnului. Aici la 1 octombrie 1787, s-au dischis o foarte cruntă bătălie în carea Suvorov au căştigat cea mai strălucită  biruinţă. Între aceste flota Rosiană au întrat în marea neagră, aproape de Feodosia s-au lovit cu cea Turcească, au sfărmat-o şi au împrăştiet-o. Armia Rosiană, comenduită de Potemchin, au păşit cătră Oceacov, şi au început asedia seau încungiurarea acestei cetăţi. Asprimea ernei, care atunce au urmat, au adus pătimire* [362] toatei Evrope. Oştenii Rosiei, îngheţaţi de frig, dar învăpăeţi de dragoste cătră Tron, Patrie şi mărire, că lupta şi cu însaş natura, biruia cele mai mari ostinele şi în urmă au agiuns scoposul sirguinţii lor; atacul cel hotărîtor, făcut în 6 dechembrie 1788, asupra cetăţii Oceacov, s-au închiet cu căderea acestei cetăţi şi cu cumplită vărsare de sînge Turcesc. În curgirea asedii Oceacovului, Romeanţov au înterit la fugă un corpos număros de Turci şi de Tătari. Tot pe atunce oastea Rosiană s-au însămnat prin iroice fapte la Cuban, sfărmînd pe Cerchezi şi pe Tătari, carii era îmvitaţi de Poartă de a se rădica cu rebelie asupra Rosii. Între aceste armia Austriană, supt comanda a însuş Împăratului Iosif al II-le s-au pornit asupra Turciei; dar Turcii au străbătut linia armii Austriene, şi întrînd în Banat au apucat-o din dărăpt. Iosif al doile, văzîndu-se în primejdie, s-au depărtat, încredinţînd lui Laudon cea de căpitenie comandă asupra armiei sale. Acest însămnat Gheneral au însufleţit oastea Austriană. Corposurile Austriene, comenduite de Prinţul Saxencoburg, şi acel Rosian de Contele Salticov, împreunîndu-să au supus cetatea Hotinului. Şi prin aceste fapte s-au curmat oştirile Rosienilor şi Austrienilor asupra Turcilor din anul 1788. Tavrideanul s-au pornit la S. Petersburg unde cu pompă întîmpinîndu-să s-au încununat de Dafini. Transdunăreanul (Zadunanschii) s-au depărtat în singurătate, să pare că ambiţia lui Potemchin au răpit sabia din mînile acestui irou.
        Cu înturnarea lui Potemchin la armie, s-au înnoit lucrările oştineşti. Suvorov şi prinţul Coburg* [363] au sfărmat la Focşani, în 20 iulie 1789, şi au împrăştiet 30,000 Turci. Nu tîrziu acesti doi iroi, carii însă chear ca Evghenie şi Malborug lucra cu minunată conglăsuire, s-au încununat iarăş cu nouă slavă. Pe malurile Rămnicului au urmat vrednica întru aducere aminte bătălie unde, la 11 septembrie 1789, 25,000 oşteni Rosieni şi Austrieni, însufleţiţi de Suvorov, au adus armii Turceşti, alcătuite din 100,000 oameni, puternică sfărmare. Vizirul înspăimăntat au apucat fuga, toată tabăra Turcească, mulţime de tunuri s-au luat de cătră biruitori. Cununa de Dafini cu brilanturi împodobită, înălţare în vrednicie de Conte (Graf), şi numire de Rîmnican au fost mulţămita dănuită de Ecaterina lui Suvorov pentru această strălucită biruinţă. Urmarea acestei bătălii au fost luarea Belgradului de cătră oştile Austriene, şi din partea acelor Rosiene a Achermanului şi a Benderiului. Cu toate că Austria, după răposarea Împăratului Iosif al II-le, au socotit să închee la 1790 cu Turcia o pace dispărţită, Suvorov, cu neobosîtă Energhie, nu contenea lucrările oştineşti şi pretutindene sfărma pe Turci. Dar acestui irou rămăsăse a împlini încă o izbîndă mai însămnătoare. Acolo, unde Dunărea cea repede începe a se dispărţi în ramuri, şi a vărsa apile ei în marea Neagră, sta neclintită şi ameninţitoare cetatea Izmail, care era chea întrării în Împărăţia Turcească. Clironomul lui Abdulhamet, Selim al III-le, Sultan tînăr, îmfocat şi îmbărbătăţit, au dat poroncă a apăra această cetate păn la cea de pe urmă picătură de sînge. Garnizonul, aflător în cuprinsul zidurilor Ismailului, agiutat cu poziţie firească şi de meşteşug [364] întărit, îmfăţoşa o număroasă armie. Şepte luni trecusă de cînd Rosienii ţînea încungiurată această cetate; dar în zădar, la cerirea lui Suvorov de a o supune de bună voe, Turcii au răspuns că „ii atunce se vor înduplica întru aceasta cînd Dunărea va curma curgerea ei, şi cînd ceriul va căde pre Pămînt”. Atunce Suvorov au hotărit a lua cetatea cu asalt, şi prin aceasta a curma războiul. Asaltul au început în 11 dechembrie 1790 la cinci ceasuri dimineaţă, şi atunce s-au dischis o cumplită videre. Sălbatica diznădăjduire a Otomanilor se lupta cu bravura şi cu oşteneasca iscusinţă a Rosienilor; riuri de sănge a creştinilor şi a necredincioşilor să răvărsa, în urmă, după un asalt cumplit de opt ceasuri, Ismailul, arzător, prefăcut în cenuşă şi cruit de sînge au căzut înnaintea lui Suvorov. Numai fiinţa acestui Gheneral au putut oarece să stămpere asprimea biruitorilor, şi să îmfrăneze braţul lor aducător de peire şi de stărpire. Turcii, carii s-au omorit, au fost ca la 20,000 şi 10,000 s-au luat prinşi. Toate cele aflătoare în Ismail, şi care s-au mîntuit de foc, s-au făcut prada biruitorilor, Evropa s-au uimit auzind de această îzbîndă a lui Suvorov, iar lăcuitorii de Constantinopoli s-au cuprins de spaimă şi de împietrire. 
        Cu începerea anului 1791 Suvorov s-au înturnat la S. Petersburg, Iroul Rîmnicului au lăsat armia Rosiană în Moldova, dar ghenia lui era faţă în mijlocul ei. Poliniştev-Cutuzov au sfărmat pe Turci la Babada în 4 iunie 1791, Godovici au cuprins Anapa, Prinţul Repnin şi Gheneralul [365] Derfelden au îmvins în 28 iunie la Mancin pe Vizirul, iar ContrAdmiralul Uşeacov au împrăştiet flota Turcească la 28 iunie. Armia Rosiană, carea oştea la Cuban, s-au însămnat iarăşi prin strălucite izbînzi. Potemchin au sosit la San-Petersburg, unde i s-au îmfăţoşat – însă pentru cea de pe urmă dată – cele mai alese cinstiri pentru faptele sale.
        Să înturnăm acum a noastră luare aminte asupra celor întîmplate în epoha aceasta în ţările despre meazănoapte, care mai ales sînt vrednice de însămnat, ca unele ci ameninţa pe Rosia, însă i-au adaos mărire şi slavă.
        Anglia, întru a ei părere de rău asupra Ecaterinei, pentru alcătuirea înarmatei neutralităţi, cu supărare auzea vuetul biruinţilor ei asupra Turcii, şi temîndu-să de urmările acelora, adecă despre curmarea şi suruparea neguţitoriei sale la Răsărit, în taină căuta mijloace a vătăma Rosii, şi aceste le-au aflat în Prusia şi Sveţia. Clironomul lui Friderih al II-le, Fridrih Vilhem al II-le, au închiet cu Anglia aleanţie, al căria scopos au fost a opri sporirea armilor Rosiene în Turcia. Tot în epoha aceia Sveţia, măgulită de giuruirile Anglii şi de aurul Turcesc, au hotărît a începe războiu cu Rosia. Gustav al III-le l-au dischis la anul 1788 cu năvălire asupra Finlandii, cu scopos, precum zice, să prefacă condiţiile păcei de Niştad în S. Petersburg şi anume în palatul Împărătesc. Într-o clipală războiul s-au aprins pe uscat şi pe mare. Dar Sfedezii fără preget s-au încredinţat, că Rosienii, ai lor ucenici în meşteşugul oştenesc, carii la anul 1700 s-au luptat supt Narva, demult au întrecut pe acii carii [366] fusăse ai lor îmvăţători. Gheneralii Musin-Puşchin, Mihelson, şi clironomul tronului Rosii, marile Duca Pavel Petrovici, pretutindene alunga şi sfărma pe duşmani. Bătăliile au urmat şi pe mare. Admiralul Graig s-au lovit în 14 maiu cu Duca de Zudermanland aproape de Revel, şi numai schimbarea vîntului au mîntuit pe flota Svedeză de cea deplină sfărmare, însă Graig, fiind la această bătălie de primejdie rănit, au închiet viaţa sa la Revel. Locul său s-au cuprins de prinţul Nasau Zighen, care irou, să mărisă mainainte prin biruinţile sale pe apile mării Negre. Atunci însuş Gustav au luat Comanda asupra flotei sale. Prinţul Nasau-Sighen l-au agiuns la 4 iunie în golful Finlandiei, au sfărmat mare număr de Galere Sfedeze şi puţin au rămas că nu au prins şi pe însuş Craiul, încît Gustav s-au grăbit a se adăposti în limanul Svencszund, şi în dosul acelor stănci s-au mîntuit de biruitorul său. Alte bătălii pe mare urma aproape de S. Petersburg, aice Admiralii Cruz şi Ciceagov se bătea cu Duca de Zudermanland. Aceste lupte să prelungea vro cîteva zile cu mare asprime şi cu toată cruzia a hotăritorilor bătălii, capitalia se cutremura, numai Ecaterina, întemeindu-să pe dreptatea interesului ei, şi întemietă în bărbăţia şi neclintita cătră ia supunere a oastei Rosiene, să înălţa mai presus de toate primejdiile. Svedezii au pătimit sfărmare şi cu rămăşiţa flotei lor s-au depărtat.
        Întru aceasta Prinţul Nasau-Zighen ţinea blocată (închisă) flota Svedeză, ce s-au fost adăpostit în limanul de Svencszund, şi în urmă au hotărit să înceapă cu dînsa bătălie. Acum multe vase Svedeze se prinsesă, multe au încăpusă pe mal, seau au sburat [367] în aer, acuma biruinţa era gata ca să încunune cu nouă laudă pe prinţul Nasau – încăt lui Gustav rămăsăse numai a oşti şi a muri, seau a se da prins, cînd deodată vîntul s-au schimbat, şi vasile Rosiene au venit în gre stare. Atunce Svedezii s-au folosit cu aceasta, şi au înnoit bătălia, vasile Rosiene cu bărbăţie întîmpina atacul, dar flacăra cumplită, de vînt mănată, se răvărsa asupra lor, şi le-au pricinuit mare stricăciune, încît ele au pierdut bătălia.
        Deşi însămnătoare se păre pentru Svedezi această izbîndă, totuş nemulţămirea şi tănguirile lor viderat dovede, că acest războiu au fost pentru dînşii vătămător. Ii încă mai mult au început a simţi povara lui, cînd Gheneralul Inghelstrem au răsplătit sfărmarea Rosienilor la Sfencszud cu biruinţile lui în Finlandia, şi cînd Galerile Rosiene au lăţit spaima păn la Stocgolma, capitalia Sveţei, pentru care cuvînt Gustav s-au arătat gata a închie pace cu Rosia. Cu atît mai mult au început a se îndupleca cătră aceasta, încăt nedejdea ce el ave asupra Angliei şi Prusiei, nu s-au îmfiinţat, căci aceste puteri ameninţa numai pe Rosia, şi giuruia Sveţii agiutor, dar rămînea în nelucrare. Drept acea la avgust 1790, s-au închiet pacea în satul Verel între Rosia şi Sveţia fără vreo împreună lucrare seau mijlocire a celoralante puteri. Mărginile Staturilor Rosiei şi a Sveţiei au rămas în starea de mai nainte, Gustav au eşit din Teatrul războiului cu nume de Irou, dar acest nume l-au căştigat cu un preţ foarte scump: adică cu struncinarea toatei Sveţii.
        Aşadar şi în acest războiu Ecaterina s-au arătat* [368] cu triamv, fără îndoire că vetejia oştilor Rosiene şi înţălepciunea Comandirilor ei, au fost cuvîntul sporirii armilor sale, dar numai puţin s-au adaos aceasta prin chipul Ocărmuirii statornicit în Rosia: Ecaterina lucra cu putere însuş-domnitoare, poroncile ei se împlinea fără împrotivire şi întărziere; cînd Gustav al III-le din împotrivă, strîmtorit fiind în mărginile înguste a constituţii Svedeze, pretutindene întîmpina împiedecare şi greutăţi din partea supuşilor lui. Atunce cînd Comandirii Rosiei, folosindu-să de fieştecare minută, sfărma pe duşman, Svedezii şi Craiul lor pierdea vremea în tulburătoare adunări a Deputaţilor, a cărora rod cel mai adeseori era numai nişte gălcevi nefolositoare.
        Ecaterina dizbărîndu-să de războiul cu Sveţia, au întors a ei luare aminte asupra Turcii. Austria, după moartea lui Iosif al II-le, au închiet cu Sultanul pace în 1791 la Cistov, după care domniile Staturilor Austriene şi cele Turceşti au rămas în cea mai înnainte a lor stare. Prusia şi Anglia au cerut, ca pe acest temeiu şi Rosia să închee pace cu Turcia. Ecaterina însă au declarat că ia fără împreună lucrarea altor împărăţii, şi nu de frica Angliei va închie pace cu Sultanul. Pentru aceasta Potemchin s-au pornit la Moldova. Mai înnainte de a sa călătorie el au dat spre cinstea Împărătesii, o serbare foarte pompoasă care au adus mirare în toată Evropa. Această sărbare au fost cununa vieţii lui Potemchin. Strălucitul Prinţ Tavredeai n-au mai văzut S. Petersburgul nici pe Ecaterina, a căria mărire el o preţuia mai presus de toate cele pămînteşti, pentru că din a ei lucoare şi însuş el [369] se lumina. În curgirea tractaţii de pace, Potemchin bolnăvindu-să, au răposat la 30 octombrie 1791 în locurile ce s-au strălucit prin a sale lucrări, adică aproape de Eşi. Ecaterina au poroncit a se zidi în Herson asupra trupului său un monument de îngropăciune vrednic pentru un asemine om rar şi extraordinar. Contele Bezborodco au avut mărire de a închie la 29 dechembrie 1791 pacea de Eşi. Turcia au întărit toate cele de mainainte închiete cu Rosia prin tractaturi de pace, au lăsat Rosii Oceacovul şi toate pămînturile între Nistru şi Dnipru; s-au îndatorit pe lăngă aceste a apăra vasile Rosiene de Hoţii Africani şi a plăti Rosiei 15 milione Piastri. Dar Ecaterina singură au disfiinţat această de pe urmă condiţie, Turcii au rămas întru mirare; şi Isuf Paşa au vărsat lacrimi de bucurie pentru că fără această mareinimoasă urmare a Ecaterinei pacea închietă în Eşi l-ar fi lipsit de viaţă.
        Aşadar proiectul Grecesc nu s-au împlinit, cu toate aceste războiul urmat dintr-acela, au adus Rosiei mare folos; el au surupat pe Turcia, şi au întărit Domnia Rosiei pe marea Neagră. Adevăru-i că pămînturile căştigate de la Turcia au fost cea mai mare parte cîmpii pustie seau stepuri; dar Ecaterina căştegîndu-le sămăna într-ănsile nu pentru sine, ce pentru urmaşii şi nepoţii supuşilor ei. În grabă aceste pămînturi s-au prefăcut în înflorite şi mînoase provinţii, prin strămutarea multor familii a Rosiei despre meazănoapte şi meazăzi, şi prin urzirea, în mijlocul  lor, a politiilor Hersona şi Odesa. Apoi războiul acesta au mai încredinţat încă pe Evropa despre vîrtutea şi puterea armilor Rosiene.
        Întru aceste Polonii de nou s-au rădicat. Ignatie* [370] Potoţchi au închipuit un nou plan de Constituţie; hotărîtor a se întroduce în Polonia un Guvern Monarhic moştenitor, şi tronul Polon a se hărăzi familii în Saxonia Domnitoare. Polonii au îmbunătăţit acest plan, şi au început a se rădica asupra Rosiei. Ecaterina, bătînd încă războiul cu Turcia; păze tăcere mai primejduoasă pentru Poloni. Dar după închierea păcii de Eşi, ia au pornit oştile sale asupra Polonii, înpotriva cărora n-au putut sta nici iroul Cosţiuşco; carile era înzăstrat cu strălucite însuşimi a unui mare Gheneral; încît Constituţia cea noî s-au disfiinţat.
        În urmă Craiul Prusii, după toată dreptatea îngrijindu-să, nu cumva revoluţia urmată în Polonia să nu să atingă şi de Staturile sale, au închiet la 1792 cu Rosia aleanţie a căria urmare au fost al doile împărţală a Polonii între Rosia şi Prusia. Ecaterina au căştigat provinţiile cele despre răsărit, cu întindere de 4,000 mile cvadrate, iar Prusia au cuprins politia şi limanul Danţig şi partea din Polonia despre meazănoapte, ca la 1000 mile cvadrate. Încît din cea de mai mainainte Polonie rămăsăse numai a tria parte, şi soarta acestia atărna chear dela Ecaterina.
        Cu toate aceste Polonii iarăş s-au rădicat. Revoluţia s-au născut în Cracovia, şi Cosţiuşco au îndemnat pe lăcuitorii Varsavii a rădica armile. Atunci s-au înnoit în Varsavia cruziile Vesperii de Sicilia şi noaptea lui Vartolomei. În adîncimea nopţii, Polonii cu urgie au dat bustă asupra neînarmaţilor oşteni Rosieni în somn acufundaţi, şi au împlut de sînge şi de trupuri casele lor şi uliţile politii. Ecaterina s-au înspăimîntat, nevinovatul sînge, vărsat a oştenilor ei, cerea răsplătire, pentru [371] care domnitoarea ei mînă au iscălit stărpirea Polonii din sinul Staturilor Evropiene. Gheneralul Rosian Ferzen au întrat în Polonia, au sfărmat pe Confideraţii şi pe însuş Cosţiuşco l-au luat prins. Craiul Prusiei, carile oşte pe atunce pe malurile Rinului  împrotiva Franţii, aflînd că Polonii, folosindu-să de nefiinţa sa, au năvălit în Prusia, au împreunat armile sale cu acele Rosiene. Polonii cu bărbăţie şi cu deznădăjduire se lupta, dar toate a lor opintele au rămas zădarnice; atunci s-au arătat Suvorov chear ca îngerul certător călcării de lege. Adăpostul cel de pe urmă a Confederaţilor, adecă Praga – după cel mai cumplit asalt, au căzut împreună cu Varsavia şi cu toată Polonia la picioarele Ecaterinei. Atunce la 1794 au urmat şi a tria împărţală a Polonii între Rosia, Austria şi Prusia. Rosia au căştigat pămînturile de la Nistru păn la Niemen (seau Memel). Căderea Polonii au fost urmată de împreunarea Curlandiei cu Rosia. Încît trii puteri: Rosia, Austria şi Prusia s-au apropiet gheograficeşte.
        Tot acele cuvinte, care au fost nevoit pe Petru întăi să deschidă Persiei războiu, au îndemnat şi pe Ecaterina a II-a să rădice armile asupra acestei Împărăţii. Din a ei poroncă contele Valerian Alexandrovici Zubov s-au pornit cu oaste cătră Derbent şi l-au cuprins. Spun că tot acel om carele au fost adus lui Petru I cheile acestei cetăţi, acuma moşneag de 120 de ani, le-au îmfăţoşat împlinitoriului voinţii Ecaterinei a II-a, Contelui Zubov. Oastea Rosiană au agiuns păn la noua Şamahie. În aceste împregiurări s-au închiet cariera seau calea politicească a Ecaterinei, pentru că în timpul cînd  [372] armile Rosiene străluce cu mărirea în Persia, iar dincolo de riul Rin, se însălbăticea tulburarea minţilor, şi cînd toată Evropa ţintea asupra Rosiei a ei videri şi aştepta de la dînsa mîntuirea de cruziile revoluţiei Franţeză, – Ecaterina a II-a au răposat în 6 noemvre 1796, în al 68 an al vieţii, şi la al 35 al împărăţiei. Inimile cele mulţămitoare a Rosienilor au numit-o Maica Patriei, iar istoria îi zice: Mare, înţăleaptă şi una singură. Noi am văzut faptile oştineşti acestei Monarhe, acum să înturnăm a noastră luare aminte la cele dinlăuntru a ei Legiuiri şi Aşezămînturi.
        
        II. CELE DINLĂUNTRU LEGIUIRI ŞI AŞĂZĂMĂNTURI A ÎMPĂRĂTESII ECATERINEI A II-A.       
        Multe numi acelor, carii în puterea armelor îşi supun ţări, sună în istorie; dar numile celor adevăraţi făcători de bine a omenirii rareori se găsăsc în filile ei, şi aceasta spre dovadă, că îmvăţătura – de a ferici pe oameni este mai gre decît iscusinţa – de a-i birui. Dreptaceia Ecaterina a II-a mai măreaţă se arată în mijlocul Monarhilor, cu cît mărirea acestei Monarhe, ca al unei înţălepte dătătoare de Legi şi urzitoare fericirii Rosii, nu numai că să asămnează cu strălucirea armilor ei, ce încă şi o întrece.
        Cele întăi lucrări a Ecaterinei au fost disfiinţarea în Rosia a canţalerii secrete (de taină) urmată la 19 Octombrie 1762. Măsurile luate spre dizrădăcinarea cămătării şi întărirea dreptăţii; împoporarea* [373] multor locuri părăsite, prin iubitorii de osteneală Ghermani, care locuri fireşte fiind rănduite cătră cea mai îmbelşugată rodire, multe timpuri aştepta o mînă doritoare de ostineală. Atunci s-au urzit Colonii nemţăşti pe malurile Nevii, Ijorei şi a Samarii, în cuprinsul de Saratov şi altele, încăt Rosia, mult este datoare lor cu îmbunătăţirea agriculturii seau lucrării sale de pămînt.
        Din Epoha îmfiinţării înnaltului Sfat şi a Cabinetului, Senatul s-au lipsit de a sa cea mai dinainte însemnare. La 5 iunie 1763 Ecaterina i-au înturnat cele de mainainte însuşiri, şi pentru de a întroduce rînduiala în acest templu al Legilor, l-au dispărţit în Departamenturi, puind asupra Senatorilor cea mai mare îndatorire pentru paza dreptăţii. Dorind de a întemee în toată Rosia dreptatea, Monarha au înfiinţat în 21 anul 1764 Posturi de locoţiitori  poroncindu-li ca la toate întămplările să lucreze după Legi şi după cuget. Tot în acea Epohă Ecaterina au rînduit la 19 februarie 1764 ca averile cuvenite Mănăstirilor să se întoarne în împărăteşti, şi veniturile de pe acele averi, le-au rînduit mai cu samă pentru îndămănarea oştenilor bătrîni şi aşezarea Shoalelor preoţeşti. Iar pentru ţănerea Mănăstirilor în stare strălucită precum şi pentru vieţuirea Monahilor, era rînduite îndestulate some. Spre adăugirea laudei tagmei Bisericei Rosiene, să cuvine a însămna că ia într-o conglăsuire au încuviinţat aceste măsuri a Monarhei, deşi aceste au fost jignitoare folosurilor celor particulare a tagmii.
        Ecaterina a II-a ave scopos să aducă în Rosia întru împlinire mîntuitoriul proect a lui Petru I, atingător* [374] de un nou obştesc Aşezămînt, „cea întăi a noastră dorinţă” zice ia în manifestul dat pentru aceasta, „este ca să videm naţia Rosiană atît de fericită şi mulţămită încît fericirea şi mulţămirea ominească pot a se întinde pe acest pămînt”. Deputaţii, aleşi întru aceasta s-au adunat în Moscva, unde la 30 iulie 1767 au urmat deschiderea comisii pentru alcătuirea unui nou proect de Aşezămînt. Spre povăţuirea comisiei Ecaterina au dat instrucţii de dînsa închipuite, care au fost monumentul înnaltei sale înţălepciuni, a blîndeţilor sufletului şi a unei inimi plecate cătră faptele cele bune. Luminată cu lucoarea Credinţei şi a înţălepciunei, şi însufleţită de dragoste cătră patrie, Ecaterina lămurit şi cu întemeiere arată în aceste Instrucţii scoposul cetăţeneştilor Opştimi, protimisul Guvernului Monarhic înnaintea tuturor altor feliuri de ocîrmuire, a sa piste tot locul neapărată trebuinţă, şi mai ales în o Împărăţie atît de întinsă precum Rosia, unde mărginirea înaltei puteri, şi împărţirea ei între mai multe persoane, ar fi fost pierzătoare pentru toţi, ca unile ce ar naşte neunire, tulburări în lucrări şi întîrziere la a lor aducere întru împlinire, şi unde toate trebue a se mişca şi a se ocărmui numai de o putere Monarhică, precum trupul de suflet, şi aşa precum toată lumea de voiţa Ziditoriului ei. Pînă la epoha Ecaterinei, nime din cii încoronaţi n-au vorbit cătră ai lor supuşi aşa, precum această Monarhă rosteşte în a ei Instrucţii. La asemine împregiurare Rosia au cunoscut în a ei Monarhă o maică duioasă, vorbind cu fiii ei despre urzirea fericirei lor şi arătîndu-le chipurile [375] de a o putea căştiga. Împreunînd dreapta giudecată cu îndurare, seau mai bine a zice, protimisind cea de pe urmă decît cea dintăi, Monarha poronceşte a se îmblînzi asprimea Legiuirilor criminalice; a se schimba pedepsile şi tortura (schingiuirea), la cercetarea călcărilor de lege a se povăţui de minte, de cuget şi de cunoştinţa firei omeneşti; orice călcare nedovedită a se socoti de nevinovăţie, şi altele. Un filantrop seau prietin ominirii se bucura auzind cuvintele Ecaterinei, „că mai bine este a să erta zece vinovaţi, decît a pedepsi pe un nevinovat” Ecaterina în a ei Instrucţii poronceşte comisiei, să întoarne luareaminte la însufleţirea agriculturei au lucrării pămîntului, a industrii şi a negoţului, la întemeerea moralului naţional, la mijloacile luminării poporului, la Aşezămîntul poliţiei şi altele. După aceste Monarha, însufleţită de dragoste îmfocată cătră Rosia, zice: „Doamne fereşte, ca după împlinirea acestor legiuiri, vr’o altă naţie să fie mai fericită decît acea Rosiană.” 
        Îndatorirea pusă de Ecaterina asupra deputaţilor, adunaţi în Moscva, au fost foarte însămnătoare, dar să pare că rodurile ostenelilor celor de şepte ani, nu îmfiinţa deplin cererile cugetului şi a minţii Monarhei. Drept aceia, ia însuş au hotărît a fi Legedătătoare, şi arătîndu-să asemene în această carieră au întrecut pe Licurg şi pe Solon. 
        Afară de Decretele (ucazurile) a cărora folosinţă se întinde în feliuri de partnice obiecturi (lucruri), Ecaterina au însămnat a ei domnie cu alte multe obşteşti şi făcătoare de bine Legiuiri. Pănă atunce  Rosia era împărţită în Gubernii pentru a lor [376] mărime între sine nepotrivite. Multe dintrînsăle au fost întine piste măsură; dregătoria cea de căpitenie a Gubernii ocîrmuia cele politice şi criminalice, cît şi toate alte trebuinţe. Aceste împovăra pe lăcuitorii acelor Gubernii, şi întărzie cursul trebilor. Ecaterina au poroncit, la 7 noembrie 1775, a se împărţi Rosia în mai mici şi mai îndemănătoare întinderi, numindu-le Gubernii  şi publicînd Aşezămînturile pentru ocîrmuirea acestora. Dregătoria fieştecăruia dintrănsile era încredinţată unui Gheneral-Guvernator  carile îmfăţoşa persoana Monarhei. El au avut dritul făcător de bine de a fi mijlocitor spre folosul opştii şi a Suveranului, de a fi apărărtor celor înstrămbătăţiţi; de a îmfrăna tot feliul de ră întrebuinţare, luxul cel dărmători, tirănia şi asprimea. Puterea General-Guvernatorului era împărţită între feliuri de dregătorii: pentru ţinerea de dreptate, să îngrijea tribunalul criminalnic şi acel politic. Visteria ocîrmue îndeopşte ramul iconomic al Statului, fieştecare Gubernie era împărţită în ţinuturi  în a cărora mijloc s’afla şi tribunalurile. Ocărmuirile Guberniale, nefiind însuş giudecătoare, ave putere a privighie dreapta giudecată, iar la întămplarea jignirii legiuirilor, Gubernatorul înştiinţa despre aceasta pe Senat seau răportuia la împărăteasca înaltă cunoştinţă.
        Întemeerea Guberniilor, păzind pretutindene dreptate, au grăbit cursul lucrărilor politice şi au întărit puterea Monarhică în Rosia, pentru că Gubernatorii seau , aleşi fiind de însuş Monarha, urma după sistima socotinţilor şi a legiuirilor* [377] ei, care aceasta foarte mult au adaos a se întări unimea naţii Rosiene, pentru că una şi tot acea sistimă de Legi povăţuia pe toată Rosia.
        Statornicind prin Legi siguranţia cea personală şi averile supuşilor săi, Ecaterina au organizat poliţia, şi au prefăcut-o într-un Aşăzămînt făcător de bine, ţîntitori de a dezrădăcina tot feliul de rău firesc precum şi cel a deprindirilor. Statornicirea bunei orănduele, prin lucrările sale, adiverea alor numire, şi au înoit în Rosia vechea Ţenzură a Romanilor, carii cu adevărat au cugetat că şi însuş legile cele mai bune vor rămăne fără lucrare, dacă poporul nu să va întări cu bun moral. Din această Epohă poliţia Rosiei, urmînd după scoposul aşezării ei, au agonisit mulţămirea ominirii, arătăndu-să proteguitoare nevinovăţiei şi ameninţătoare numai pentru călcătorii de lege.
        Păn în Epoha lui Petru al II-le toţi nobilii Rosiei, datori era păn la cea de pe urmă curmare a puterii lor, a rămîne în slujbă. Petru al III-le însă le-au dăruit voe; au a se afla în slujbă, seau a o lăsa după alor părere, dacă alte alese cuvinte nu le vor împiedeca întru aceasta. Ecaterina cu sfinţenie au întărit aceste la 21 april 1785 prin actul seau Diploma dată noblesii Rosiene. Cu această faptă a încrederii sale cătră noblesa Rosiană, ia au aprins întrănşii răvna de a sluji patriei. Prelăngă aceste Ecaterina au dăruit nobililor drit de a alege din sinul lor pe cii mai vrednici spre a împlini feliuri de dregătorii, pe la locurile giudecătoreşti, şi nobilul au început a socoti pin sine supus sfintei îndatoriri de a îmfiinţa încrederea Monarhei şi alegirea acelor şie deopotrivă. Clasul cel de mijloc a oamenilor însămnat* [378] folositor întru stat, s-au înălţat în Rosia de cătră Ecaterina. Monarha au poroncit să se publice Aşezămîntul orăşenesc, care închizăşluia personalnica siguranţie a averilor şi cinstei neguţitorilor şi a cetăţenilor. Ea au ţăntit a ei luarea aminte şi la clasul mai de gios al supuşilor ei, adică: asupra lucrătorilor de pămînt şi asupra şerbilor, asupra cărora s-au oprit orice aspre urmări. Pe lîngă aceste, blîndeţile Monarhei cu toţi, întăritura ii a poroncei lui Petru I, ca în jalobile, date pe înnaltul nume, nime să nu se numească şerb seau rob, şi în urmă sporiul politicirei, mult au împreunălucrat spre îmblînzirea deprinderii proprietarilor Rosieni, şi i-au îmvăţat a se purta cu sătenii lor potrivit cu legiuirile omenirei.
        Din condeiul Ecaterinei se răvărsa şi alte multe mîntuitoare legiuri. Ucazurile ei despre aşezămîntul Bancurilor în Rosia, pentru hotărîtura Guberniilor, despre adunarea dărilor vămii, adunarea dăjdilor, aşezarea postilor şi altele, au adaos de a-se aduce în Rosia la o bună stare agricultura seau lucrarea pămîntului, industria naţională, neguţitoria, îmulţirea împoporării şi altele. Întroducerea monetii de hărtie (asignaţii) urmată la 29 dechembrie 1767, şi care, pin alte staturi, din neştiinţa însuşimei ei, au adus multă stricăciune; au arătat Rosii o mare facere de bine. Acesti bani, cuprinzind locul monetei metalice, au sporit foarte cursul cii din lăuntrice neguţitorii, şi mai toate capitalurile le-au adus în o repede rotire. Grăbirea, cu care toată Rosia au priimit acesti bani, şi dorinţa tuturori de a-i ave în locul acelor de metal, sînt o viderată dovadă a obşteştii cătră dînşii încrederi. 
        [379] În legile Ecaterinei luceşte înţăleapta cugetare a acestei Monarhe, în ale ei Aşezămînturi se văd lucrările unei inimi de maică duiosă îngrijitoare pentru fericirea copiilor ei.
        Casile pentru creşterea copiilor orfani, zidite în Moscva la 10 octombrie 1770, şi în S. Petersburg la 21 april 1764, după proectul şi supt privigherea vrednicului întru a Istorii aducere aminte, prieten omenirei Beţco, vor fi un trainic monument de iubirea de oameni a Ecaterinei. Afară de aceste Monarha au poroncit ca pe la toate Guberniile să se aşeze Epitropii nobile, giudecătorii pentru orfani, Reglementuri pentru obştească privighere, Tribunaluri unde pricinile, în lipsa altor dovezi, să giudeca pe temeiul giurămîntului, şi altele. Scoposul acestori Aşezămînturi au fost binefăcător a omenirei.
        Creştirea tinerimei femeeşti în Rosia rămăsăse în nebăgare de samă, cu viderată şi nentocmită  vătămare a omenirei. Ecaterina, înţălegînd, că fericirea familiilor, din care urmează şi acea a obştiei, derază mai cu samă din buna creştire a tinerimei femeeşti, fiindcă maicile au mare înriurire asupra chipului cugetării şi asupra inimilor fiilor săi, au păşit spre politicirea femeilor Rosiene, şi au aşezat în S. Petersburg, lîngă mănăstirea Voscresenschi (Smolna) o shoală pentru creşterea fetilor nobile şi acelor cetăţane. Folosul acestui Aşezămînt curînd s-au răvărsat peste toată Rosia, tinerile fete Rosiene es din mănăstirea Voscrisensca, înavuţite cu ştiinţe folositoare şi cu moral îmfrumuseţate.
        Odinioare Licurg, organisind Republica de Sparta, au trecut cu vedere reforma îmbunătăţitoare minţii [380] şi inimii compatrioţilor săi, sirguindu-să de a-i face numai oşteni. Dar Ecaterina dorea a vide pe oştenii ei oamenii politiciţi: Cu asemenea scopos ia au ţintit a ei luare aminte asupra celui întăi corpos de Cadeţi, se poate zice că pe atunce acest Aşezămînt au fost numai oştinesc; dar Ecaterina l-au făcut oştenesc şi de îmvăţătură. Cea mai întemietă conoştinţă a poroncilor Dumnezăeşti, ştiinţile, îmvăţătura limbilor patriei şi acelor streine şi a plăcutelor meşteşuguri, s-au fost adaos cătră sistema creşterii a tinerilor corposului de Cadeţi, unde sfiala şi sentimentul filotimii au cuprins locul celor de mai înainte aspre pedepse. Din această Epohă Evropa vede în Rosia oşteni, carii, fiind în cîmpurile bătăliei cumpliţi, însă marinimoşi biruitori, s-arată în sinul familiilor lor fii supuşi, soţi duioşi şi părinţi iubitori de fii lor, iar în adunări cu bună creştere şi cu plăcute lumeşti purtări. Aice cunoştinţa ni îndeamnă a numi pe acel bărbat, căruia corposul întăi de Cadeţi, mult este dator îmflorita sa stare şi mărire. Acesta era strălucitul văr al Ecaterinei Contele d’Aihaltu, sup a căruia Direcţie s-au aflat acest Aşezămînt dela 1788 păn la 1794. Monarha au voit să vadă şi pe acii de rînd oşteni cu bune însuşimi. Pre lîngă neapărata supunere, ia au cerut de la dînşii politicirea şi îndeobştie o cuviincioasă petrecere cu toţi. Corposurile Mărinare şi acel de de Artilerie, datoare au fost iarăş Ecaterinei cu a lor deplinătate. Afară de aceste s-au mai aşezat încă shoale, adecă de Munte-lucrare, de Medeţină (doftorie), şi de Navigaţie (plutire pe mare).
        Estetica îmformare a Ecaterinei au avut înriurire de a aduce în Rosia la deplinătate cele mai iscusite* [381] meşteşuguri. Monarha au organizat de nou, la anul 1764, Academia frumoaselor Arte seau meşteşuguri, i-au însuşit multe pronomii şi protemisis; au poroncit ca să trimată în ţări străine pe artistii Rosieni, spre a-i îndeplini în zugrăvitură, în săpătură şi în arhitectură. Din această epohă lucrul minţii şi a mînilor artistilor Rosieni au ţăntit asupra lor luarea aminte celor mai politicite naţii a Evropei.
        În cursul împărăţiei Ecaterinei, luminarea au făcut în Rosia mare sporire; aceasta însă să mărginea mai cu samă în Moscva şi S. Petersburg. Monarha au poroncit, şi îndată, prin Guberniile şi prin Politiile ţinutale, s-au aşezat: Shoale naţionale, în care toţi putea să căştige ştiinţele neapărat trebuincioase pentru un om cetăţan. Tot pe atunce, la 1783, s-au aşezat Ghimnazia îmvăţăturilor pentru formuirea oamenilor vrednici de a cuprinde în Rosia îndatorirea de Profesori.
        Dar nu numai reforma morală şi acea a minţii Rosienilor, ce încă şi acea fizică creştire şi paza sănătăţii şi a vieţii lor, au fost obiectul îngrijirei Ecaterinei. Aşezănd Coleghia Medeţinei, Monarha au însărcinat-o cu îndatorire: de a lua cuvenitele măsuri spre ferirea şi curmarea a tot feliul de boale. În mijlocul vuetului de arme, vestitor celui întăi războiu a Rosiei cu Turcia, Monarha alcătuia instrucţii pentru părinţi spre păstrarea sănătăţii şi a vieţii fiilor lor, şi prin asemene mijloace au arătat o rară pildă de neîmfricoşare şi de dragoste cătră supuşii ei. Folositoarea aflare a vacinei seau a hulturii vărsatului, să întrebuinţa pe atunce în toată Evropa apusană; da Rosienii din pregiudeţe încă să teme de întrebuinţarea* [382] ei. Monarha au depărtat această frică prin însuş pilda ei. Pronia, pentru fericirea Rosii, au fost rînduit, ca Ecaterina, cu toate că i să împlinisă acum 40 de ani, nu avusă încă vărsatul. Dar ia folosindu-să de asemene împregiurare, la 13 octombrie 1768, s-au hultuit pe sine şi apoi pe marile Duca Pavlu Petrovici. Această a ei pildă au înriurit asupra tuturor, şi din epoha acea milioane de tineri Rosieni s-au mîntuit de lucrarea cea vătămătoare a vărsatului.
        Îndeobşte domnia Ecaterinei a II-a, au fost un şir necurmat de mari şi mîntuitoare fapte acestei Monarhe, născute din însuşimile minţii şi a inimii sale, încăt acea mărime şi feliurimea darurilor sale, cu greu este toate a le descrie, pentru care noi li vom îmfăţoşa măcar în oareşcare mică însămnare.
        
        ÎNSUŞIRILE ÎMPĂRĂTESII ECATERINEI A II-A
        Cea deplină, fărmăcătoare frumuseţă trupească a Ecaterinei a II-a, ar fi ţăntit, nensămnată căt pentru aceasta luare aminte a Istorii, dacă astă însuşire n-ar fi fost oglinda înnaltei sufleteşti a ei frumuseţă.
        Primind în Rosia Credinţa cea ortodoxă Ecaterina, în tot cursul vieţii sale, i-au fost cu nestrămutare supusă. Mintea ei înavuţită cu odoarile ştiinţilor, se lumina încă de lucoarea Credinţei. Această Relighie străluceşte şi în instrucţiile sale, [383] pe care Ecaterina le începe cu aceste cuvinte: „Doamne Dumnezeul meu! însuflă-mă cu înţălepciune, ca să urzesc dreptatea poporului tău, şi ca după a ta sfăntă lege să se giudece întru adevăr”. Monumenturile evlavii acestei Monarhe sînt nenumărate în Rosia. În cursul Împărăţiei Ecaterinei, toleranţia seau îngăduirea Relighilor străine, pretutindene s-au întărit în Rosia, toţi îndeobşte să folosea cu deplina slobozenie Relighiei lor şi cu legiuirile politice. Împăratul Ghermaniei Iosif al II-le, în petrecirea sa în S. Petersburg, au zis: că el în nicio parte n-au văzut un lucru asemine cu prospectul lui Nevschi. Nu strălucirea acestei uliţe, l-au fost robit, dar împregiurarea că acea uliţă să îmfrumuseţa cu Biserici a feliuri de Relighii în a cărora mijloc, înălţindu-să Biserica Relighii Greco-Rosiene, li luminează cu a ei protecţie ca o maică pe fiii sei.
        Facerea de bine au fost chear o datorie neapărată a inimei Ecaterinei. Despre aceasta mărturisesc toate Legiuirile şi Aşezămînturile ei. Monarha pedepsea clevetirea prin aceia, că nici lua aminte despre ia, împutarea ce se făcea asupra ei o depărta prin faceri de bine. Ea dorea fericirea toatei ominiri, dar mai cu samă a supuşilor ei. Această dorire au fost purure cea mai de aproape a inimii sale.
        Ecaterina au fost totdeauna cunoscătoare cătră slujbile altora, Petru I au fost pentru dînsa obiectul nu de zavistie, ce de mirare şi de nemărginit respect. Plecînd asupra mormîntului lui, bandierile flotei Turceşti, au zis: „La picioarile lui Petru supun toată a me mărire, cu care lui numai sînt datoare”. Spre aducirea [384] aminte a naştirei acestui Monarh, Ea au zidit în S. Petersburg de marmoră Biserica cea marea a lui Isac, iar pentru aducirea aminte a faptelor lui celor măreţe, au înălţat un monument, carile este rodul extraordinar a minţei Ecaterinei şi a mînilor artistului, îmfăţoşînd pe acest irou-Monarh, cu o mînă întinsă, repezit călare pe o stîncă poncie. Monarha au sărbit la 7 avgust 1780 aşezarea acestui monument prin răvărsarea de îndurare asupra toatei Rosii; Tot aceiaş simţire a cunoştinţei au îndemnat-o a răvărsa Har Împărătesc asupra Gheneralilor, Ministrilor şi Ambasadorilor, şi asupra altora carii prin ale lor fireşti daruri şi prin ostenele aducea patriei folos. Spre mulţămita slujbei răvnitoare a supuşilor ei, au aşezat la 26 noembrie 1769 ordinul Sf. Gheorghie, şi la 22 septembrie 1782 a Sf. Vladimir. Cunoştinţa acestei Monarhe străluceşte şi în monumenturile înnălţate de dînsa spre cinstea supuşilor ei. Colona rostroală în grădina curţii de Ţarscoe Selo aduce aminte biruinţile lui Orlov la Ceşme, iar poarta de marmoră, prin care să întră în această grădină, arată „îngrijirea lui Orlov pentru curmarea molepsirei în Moscva”. Obeliscul de marmoră, tot din acea grădină, însămnează faptele oştenilor Rosieni la Morea, şi altele. Afară de aceste Monarha cea întăi au început a răsplăti în Rosia pe Gheneralii ei, cu asemene cinste pe care romanii o preţuia mai presus decît toate, însuşind lor numirea locurilor ce s-au mărit prin faptele lor. Modestia seau cumpenirea au fost călăuzul Ecaterinei în tot cursul vieţii sale. Senatul, în faţa toatei Rosii, au fost dat ei titlu de mare, preînţăleaptă, şi Maică a Patriei; dar la aceste Ecaterina au răspuns [385] „Unul Dumnezeu numai este mare şi înţălept, nimine din zidirile sale nu are drit asupra acestui înnalt titlu, însă a iubi naţia este a me datorie, şi fericirea ei este pentru mine mai presus decît însuş a mea”. Noblesa şi treapta neguţitorească a S. Petersburgului, au fost adunat soma ca la 53,000 ruble, hotărînd-o spre înnălţarea unui Monument pentru Ecaterina. Dar Monarha au întrebuinţat această somă întru aşezarea la S. Petersburg a casei de obştească Epitropie, adăugind cătră acea somă din partea ei şi 15,000 ruble. Aceasta, se poate zice, numai singură scîntee răsărită din sfinţitul foc a îmbunătăţirii Ecaterinei, au aprins o flacără în inimile supuşilor ei. Mulţi dintrînşii au dorit a fi părtaşi unei asemene fapte a Monarhei, şi în curînd s-au adunat somă ca la 500,000 ruble.
        „Înzădar Evropa se teme de mine” au zis Ecaterina, auzind vuetul a feliuri de vorbe şi tălcuiri, ce se purta în socoteala biruinţilor ei, şi Ecaterina zicea adivăr: Făptuirile ei au fost pornite din bune plecări, şi ambiţia nu se atingea de inima sa. Toate războaile ei, a cărora urmare au fost izbînzile, întărind mărirea şi fericirea Rosiei, au adus şi altor Împărăţii mari faceri de bine, pentru că armile Ecaterinei au mîntuit slobozenia şi luminarea Evropei de barbarizmul Otomanilor, şi numai din aceasta Epohă Viena deplin s-au siguripsit.
        Marinimia şi nemfricoşarea au fost asemine însuşiri a haractirului Ecaterinei. Niciun feliu de primejdie n-au putut să darme vărtutea duhului ei „Eu voi îmfrînge pe duşmanii mei [386] zicea liniştit această Monarhă atunce cînd Turcia, Svezia, Anglia şi Prusia rădica armile asupra Rosiei, şi cînd Nunţiul (solul) Papii propoveduia în Polonia războiul Cruciiadilor asupra Rosiei. În timpul bătăliei, urmate în Golful de Finlandia între flotile Rosienă şi acea Svedeză, din puterea detunării artilerii, se sfărma fereştile palatului Împărătesc şi a casilor de S. Petersburg. Toţi era cuprinşi de frică, iar Ecaterina se preumbla pe atunce liniştită în aleile grădinei de Ţarscoe-Selo. Prinţul Dilighie, carele au petrecut pe această Monarhă în călătoria ei la Tavrida, zice: „nu departe de Baccesarai doisprezece cai înhămaţi la carătă, cu repegiune au plecat de pe un deal, eu luam aminte nucumva s-au spăriet Ecaterina, dar spre mirarea me, ia tot aşa de liniştită se afla, ca şi la gustarea de dimineaţă, după care ne-am pornit la drum” în epoha călătoriei acestei Monarhe pe riul Volga, s-au stărnit odată mare fortună, toţi s-au spăimîntat, numai singura Ecaterina, nu înturna spre aceasta a ei luareaminte, şi să îndeletnicea cu tălmăcirea cărţii lui Marmontel, numită Velizarie. Pe lîngă a ei nenumărate îndeletniciri a statului, Ecaterina au ştiut să găsască vreme şi pentru petrecirea cu Muzile. Ea se îndeletnicea cu Ritorica şi cu Istoria, iar mai cu samă cu acea a Rosii; iubea limba Rosiană, o cunoştea cu deplinătate, şi se minuna de înavuţirea şi mărimea ei. Din a ei întinsă corespondenţie cu toţi cei mai îmvăţaţi bărbaţi ai vecului al optsprăzecele, se vede mintea cea coaptă, agerimea cugetării, înavuţirea ideilor înalte, delicateţa sentimenturilor şi Harul Stilului. Monarha au aşăzat la curtea ei o soţietate de îmvăţaţi, aice, lepădănd [387] toată mărirea Împărătească, se arăta numai cu plăcute purtări lumeşti, şi giudeca despre lucrurile atingătoare de îmvăţături şi de literatură, se poate zice, că în aceste minute, hărăzite Muzilor, Ecaterina se arăta însuş chear ca o Muză.
        Purtarea Ecaterinei cu toţi acii, carii ave norocire de a se apropie de dînsa, seau a săruta a ei domnitoare mînă, au fost foarte priincioasă. Viderile ei şi cuvintele avea nemărginită putere de a aprinde în inimile tuturor o credincioasă plecare cătră Tron şi Patrie. Dar dragostea inimei şi a sufletului ei, se arăta mai cu samă atunce cînd, închiind interesurile politice, întra în sinul monarhicei sale familii. Aice să arăta cea mai duioasă maică, şi să împărtăşea de creştirea avgustei tinerimi a fameliei Imperiale; ia însuş alcătuia pentru dînşii cursul de creştire, însuş ia însufleţea în inimile lor moralul, dragostea cătră adivărul, îndurarea, şi toate îmbunătăţirile. Se poate zice că însuş Minerva, în forma Ecaterinei, pregătea atunce, pentru Rosia pe Telemac în viitorul Monarh marile Duca Alexandru Pavlovici.
        Mărirea Ecaterinei, zice Karamzin, se cuvine numai singur ei, şi întru adivăr; toate cele mari politiceşti planuri, legiuirile şi Aşezămînturile acestei Monarhe, derază din mintea şi din inima ei. Şi dacă pe lîngă numile ei sînt unite în istorie şi numile de Potemchin, Romeanţov, Suvorov, a Paninilor, Bezborodco, Beţchi şi a multor alţi bărbaţi însămnaţi pentru alor minte şi fapte, apoi aceasta este numai de dovadă, că Ecaterina, în grad înnalt cunoştea mesteşugul de a alege vrednici împlinitori voinţii şi scoposurilor sale. 
        [388]
        ÎNRĂURIREA ÎMPĂRĂŢIEI ECATERINEI A II-A 
        ASUPRA TOATEI ROSII ÎNDEOBŞTIE 
        Ecaterina a II-a, au domnit 34 ani, patru luni şi 9 zile. Această întindere a timpului se poate numi Epoha măririi, puterii şi fericirii Rosii.
        La anul 1762 întinderea Rosiei au fost de 325,000 gheografice mile cvadrate, Ecaterina au sporit-o ca la 336,000 de aceste mile. Monarha au urzit şi au căştigat 250 politii. Împoporarea foarte s-au înmulţit, la anul 1762 numărul poporului  în Rosia au fost pănă la 19, iar la anul 1796, ca la 36 milioane. Căştigarea limanurilor pe marea Neagră, şi disfiinţarea monopolii în toată Rosia, au întins neguţitoria ei, agricultura seau lucrarea pămîntului s-au însufleţit, înavuţirea naţională au sporit. Veniturile statului s-au mărit; ştiinţa militară s-au îndeplinit şi 300,000 oşteni, de ai Ecaterinei, au siguripsit pe Rosia de toată primejdia. În privirea puterii Rosii cei de pe mare, Împărăţia Ecaterinei a II-a, alcătueşte o însămnată epohă. Monarha au adus la deplinătate şi au mărit flota Rosiană, şi cu aceasta s-au făcut pe mare lege-dătătoare. Ea au struncinat puterea Turcii şi a Sveţiei, şi păn şi pe Anglia au nevoit-o a se cuceri. Încăt după a ei putere, Rosia s-au arătat a fi în sistima politică a Evropei un stat de clasul întăi.
        În această epohă tot feliul de îmvăţături au agiuns în Rosia la stare îmflorită, Dorinţa Ecaterinei pentru luminare, întru aceasta foarte mult [389] au favorisit. Cunoscuţii bărbaţi Bisericaşi ai acestui timp au fost: Mitropolitul de Moscva Platon (Levşin), Arhiepiscopul Beloruschi Gheorghii (Conischi), Arhiepiscopul de Astrahan Anastasie (Batanovschii) Protoprezbiterul de Chiev Ioan Levandi şi alţii mulţi. Academia îmvăţăturilor, fiind proteguită de Ecaterina, se asemăna în mărire cu cele mai întăi Academii a Evropei. Ailer au fost a ei podoabă din partea îmvăţăturilor matematice. Alte însămnate a ei mădulări precum: Palas, Gheorghie, Ghildeişted, Gherman, Craft, Gmelin, Ricicov, Rumovschi, Ozereţcovschi, şi alţii, au împărtăşit ştiinţe despre cele mai depărtate provinţii a Rosii în privirea Istoriei, Fizicei, Gheografiei, Arhieloghiei, despre cunoştinţa popoarilor şi altele. Bilings şi Saricev au călătorit pe ocheanul cel despre meazănoapte, şi au deplinit întreprinderile lui Bering, au hotărit şi au descris părţile Siberiei cele despre meazănoapte şi răsărit. Asemene şi Istoria Rosii numai din epoha Ecaterinei au început a se arăta în o cuviincioasă videre. La această întîmplare numile lui Şleţăru este neuitat Rosienilor. Ritorica au îmflorit, şi pre această cale a mărirei mai cu samă s-au însămnat Universitatea de Moscva, acolo s-au arătat mulţi buni autori (scriitori): între carii au strălucit Caramzin urzitoriul rostirii cii noî Rosiene. Între multe numiri a poeţilor vecului Ecaterinei, răsuna numele lui Derjavin, carile era viersuitoriul acestei Monarhe.
        Politiile Rosiene, şi mai cu samă Moscva şi S. Petersburgul, s-au împodobit prin urzirile strălucitelor mesteşuguri. Lucrările teatrale s-au adus în deplinătate. În traiul cel obicinuit al Ecaterinei se vedea [390] simplicitate (prostie); dar în zilile de sărbare seau la alte întîmplări, Monarha arăta o strălucire de cel mai înalt grad. Mărirea şi puterea împărăţiei Rosiene cerea aceasta, pentru care curtea împăraţilor Rosieni, din Epoha Ecaterinei, se socoteşte a fi cea mai strălucită în Evropa.
        
        ÎMPĂRĂŢIA ÎMPĂRATULUI PAVEL I PETROVICI.             
        Dela 6 noembrie 1796, păn la 12 mart 1801, adică 4 ani şi 4 luni.
        După răposarea Ecaterinei a II-a, s-au suit în tronul Rosii fiul ei Pavel I Petrovici, născut la 20 septembrie 1754. Cea întăi lucrare a domnii sale au fost curmarea războiului Persii, şi închierea cei mai prieteneşti aleanţie cu această împărăţie. Atunce nu tărziu, la 6 dechembrie 1796, au răposat şi Romeanţov. Soarta au adus, ca acea ghenie a războiului să închee a sa viaţă în ziua vrednică de aducere aminte în anuscrisurile oşteneşti a Rosiei, adică – în ziua luării cetăţii Oceacov de cătră oştenii Ecaterinei a II-a.
        Împăratul Pavel nu cugeta despre căştigări de pămînturi. Războiul, se păre, că ar fi pentru dînsul o lucrare lăturalnică, cînd cea mai de căpitenie au fost acea dinlăuntru politicire a Rosii. Însă parcă ar fi presimţit că Rosia era menită a întămpina o mare luptă – adică cu revoluţionarii ţării de piste Rin, carii tulbura liniştea toatei Evrope, el au ţîntit a sa luare aminte asupra îmmulţirii şi îndeplinirii puterii sale cei oştineşti, şi întru adivăr, minutul în care Rosia nevoită era a păşi pe teatrul mai însămnatului războiu, au sosit. Marşul armiei Rosiene la Italia s-au început la 1799, şi acesta alcătueşte Epoha cea mai strălucită în lucrările oştineşti a Rosiei. [391] Interesantele aceste întîmplări ni îndatoresc a face mai înainte o luare aminte asupra cuvintelor ce le-au născut.
        Pe la închierea vecului XVIII legiuirile Democratice, nencăpătoare cu puterea Monarhică, şi deci împrotivitoare fericirii naţiilor, adînc să înrădăcinasă în toată Franţia. Minciunoase idei despre slobozenia şi asămănarea personală, născute din obştească răzvrătire şi rătăcirea minţilor, au cuprins pe Franţezi. Nebunia unei închipuiri îmfocate şi nemfrănată însum-voinţa au smintit tot aşăzămîntul politicesc al Franţiei. Revoluţia s-au aprins, şi în grabă atît tronul cît şi altarile Franţiei s-au mistuit în flacara ei. Craiul Franţii Ludovig al XVI-le, soţia şi sora sa au închiet viaţa lor pe Eşafot. Fratile lui şi fiica sa Maria au căştigat scăpare în Rosia, şi Franţezii s-au declarat de Republicani. Curţile Evropiene s-au înspăimîntat, şi au început a simţi că urmările acestei revoluţii vor fi cumplite.
        Austria, Prusia şi Anglia au hotărît să înţălepţască pe Franţezi prin arme, pentru că puterea diplomaticilor înduplicări nu ave asupra lor niciun spor. Atunce s-au deschis războiul cel crunt şi omorîtor. Franţezii au supus toate politiile Ghermaniei şi cetăţile dealungul riului Rinu; au căştigat ţările de gios (Niderlanda) şi urzind Republica Batavă , au supus-o înrîurirei Republicei franţeze. Publicînd pretutindene slobozenia numai de nume şi închipuita asămănare personală, pe toţi i-au supus şerbiei (robiei) şi pretutindene sămăna legiuirile şi ideile ţintitoare spre disfiinţarea dumnăzăeştilor şi politiceştilor legi. Întru aceasta, în mijlocul cruziilor revoluţii s-au arătat în Franţia în grad de Gheneral, tînărul irou, împodobit cu mare minte, cu statornicia* [392] haractirului, nenduplecată putere a voinţei, şi povăţuit de pornirile ambiţiei, adecă – Bonaparte. Ivirea acestui bărbat au fost pierzătoare pentru Evropa, el îngrabă au supus toată partea Italiei despre meazănoapte, şi au închipuit dintr-însa republicile: Cizalprină şi Ligurică. Franţezii au supus şi Roma. Papa Pius al VI, Bărbat cucernic cu adînci bătrîneţe, şi plin de fapte îmbunătăţite, au suferit multe întristări din partea acelor din Franţia asupra lui repeziţi fii ai necredinţei şi ai răzvrătirei, şi împreună cu mulţi Cardinali s-au adus la Franţia. Nu tîrziu republica de Sfiţera şi Crăia de Neapoli s-au plecat supt giugul Franţezilor cu numire de republică a Elveţiei şi a Partenonii.
        Atît armile franţeze cît şi ideile vătămătoare, ce pretutindine sămăna despre slobozenie şi asemănare persoană, au înspăimăntat pe toţi, încît Austria, Ghermania şi Anglia chema pe Împăratul Rosiei întru agiutor spre întemeerea altarilor şi a tronurilor. Aceasta era îndestul pentru Împăratul Pavlu, răvnitor luptător pentru Relighie şi pentru toate legiuitile puteri. Întru aceasta Franţezii au cuprins insula (ostrovul) Malta ce era a Cavalerilor ordinul sf. Ioan de Ierusalim. Această întîmplare mai mult au înarmat asupra lor pe Împăratul Rosii, fiindcă Pavel I au fost luat asupra sa vrednicia de marele Maghistru seau cavaler acestui ordin. În urmă năvălirea lui Bonaparte în Eghipet au nevoit pe Turcia a rădica armile asupra Franţezilor, încît s-au alcătuit aleanţie între Austria, Ghermania, Anglia cu cavalerii de Malta şi cu Neapoli. Scoposul acestei aleanţie au fost – a curăţi Italia, [393] Sviţera şi Olanda de Franţezi, a înturna Ghermaniei politiile şi cetăţile de pe Rin luate prin războiu, a înturna şi a se întări pretutindene altarile şi tronurile, şi a aşeza pe legiuiţii Monarhi în cele de mai înainte a lor staturi.  Deci spre a se aduce întru împlinire un asemine plan măreţ, de nevoe au fost şi un mare Gheneral. În această împregiurare cabineturile de Viena şi de San-Gems (de Anglia) au întors a lor luare aminte la Concianscu, (* Sat a Contelui Sovorov, în Gubernia de Novogorod.) unde, în singurătate trăe iroul de Chinburn, Rimnic, Ismail şi Praga, menit a opri răurile Lavei revoluţionare, ce se răvărsa de piste Rinu. Potrivit cu socotinţa şi dorinţa Austriei şi Angliei, Împăratul Pavlu au încredinţat lui Suvorov, cu nume de feldmaşal, comanda de căpitenie a armilor Ruso-Austriene, hotărită a lucra asupra Franţezilor, şi l-au împodobit cu ordinul Sf. Ioan de Ierusalim. Suvorov, pătruns fiind păn la adîncul inimii, de o asămine îndurare a Monarhului său, au zis, „Dumnezăule! măntueşte pe Împăratul” Asupra ta rămîne, au răspuns Monarhul, această făptuire de a măntui pe împăraţi.”
        Suvorov bătrîn de trup, dară cu focul unei inimi tinere, s-au repezit cătră noî izbăndă. Împăratul Franţiscu al II-le, şi capitalia sa au primit pe iroul cu entuziasmu. La Vilah (în Carintia) Suvorov au văzut pe a lui Iroi minunaţi (** Este ştiut că Suvorov numea pe oştenii Rosieni cu nume de Iroi minunaţi.) mergînd la Italia, el i-au însufleţit cu noî viaţă, iar agiuns la Verona, şi fără întărziere au deschis lucrarea oştinească. Cea întăi faptă a Rosienilor în Italia au [394] fost luarea cetăţi Brescia, urmată la 10 april 1799 de cătră prinţul Bagration. Armia de căpitenie a duşmanului s-au fost aşăzat de-a dreapta riului Ada, chentrul acei armii comandia Gheneralul Moro, aproape de Casano. Franţezii prefăcusă tot malul drept de Ada într-o stare de apărare. Dar aceasta n-au împiedecat pe oştenii Rosieni. Cuprinzind cetatea Bergamo, ii au năvălit asupra Leco. Aice Prinţipul Bagration şi Miloradovici s-au încununat cu mărire iroică. La 19 april s-au dischis bătălia ce s-au prelungit 12 ceasuri, şi s-au închiet cu sfărmarea Franţezilor. Suvorov au îndeplinit-o lăngă Casano. Cetăţile Crema şi Cremona s-au capitulat, însuş Moro abie s-au putut măntui cu fuga, şi s-au tras după riul Ticino. Suvorov prin această lovire au sfărmat republica Cizalpină. Capitalia Lombardiei Milano i-au deschis porţile, şi l-au întimpinat  cu entuziasmu. Arhiepiscopul de Milano au binecuvîntat pe irou. Moro s-au tras cătră Ghenua cu scopos a se uni cu Magdonald, carile se grăbea cătră dînsul din Italia cea de ameazăzi; atunce au sosit la armia Rosiană marile Duca Constantin Pavlovici.
        În grabă cele mai însămnate cetăţi, precum: Peschiera, Tortona, Picighetona şi altile s-au supus Aleaţilor. În urmă, armile Rosiene au strămtorit pe Franţezi şi de la Torino. Suvorov au întrat în această capitalie a Crăiei Sardinice, şi de cătră lăcuitorii acia au fost întîmpinat cu mare bucurie şi pompă. Pretutindine răsuna numile acestui Irou. Turinenii, în cinstea sa au înluminat a lor politie cu mare strălucire, Suvorov s-au [395] arătat în Teatru. După rădicarea cortinei (perdelei) el au văzut bustul seau portretul său încungiurat de închipuirile tuturor faptelor sale celor oştineşti, atunci s-au auzit sunătoare urări de: vivat Suvorov ! încît acesta s-au înduioşit şi lacrămi de umilinţă au strălucit în ochii săi.
        O parte a oastei Rosiene, supt comanda Prinţului Bagration, au agiuns în 5 mai pe Gheneralul Moro la Sengiuliano (aproape de Alexandria). Acolo urmînd o cruntă bătălie, Moro au suferit mare sfărmare, şi s-au tras în partea Piemontului despre ameazăzi cătră cetatea Coni, cu nădejde de a trece pin munţii Ghenuezi păn la izvoarile Trebii şi a se împreuna cu Gheneralul Magdonald. Suvorov, înţălegînd acest a lui plan, fără întărziere au întors puterile sale asupra lui Magdonald, şi l-au agiuns pe malurile rîului Tidona şi Trebia, pe locul ce în îmvechime s-au mărit de biruinţa lui Anibal asupra Romanilor. Aice s-au deschis cea mai cruntă bătălie ce s-au prelungit în 5, 6 şi 7 iunie. Călare umblînd pe cai căzăceşti, supt raza arzătoriului soare, Suvorov însuşi orănduia lucrările acestei bătălii, şi au căştigat cea mai strălucită biruinţă. Pierzarea Franţezilor au fost piste măsură. Magdonald, cu rămăşiţa oastei sale cei sfărmate, s-au tras cătră Parma, şi de acolo au început a se trage spre izvoarăle riului Tara, cu nădejde de a se întruni cu Moro, dar Suvorov au smintit şi acest al său plan. Înţălegînd de mişcarea armiei sale cătră Tortona, el au poroncit Generalului Austrian Melas a merge asupra lui Moro, bătălia s-au început pe malurile răului Bormida, unde Moro au suferit sfărmare, apoi înţălegînd* [396] de apropierea însuş a lui Suvorov, cu grăbire s-au tras iarăşi cătră munţii Ghenuezi. Atunce fără întărziere toate politiile şi cetăţile Italiei despre meazănopte, încă şi Mantua, s-au supus armiei aleate, şi tot riul Po se afla în a lor stăpînire. În acel timp lăcuitorii Italiei despre ameazăzi, însufleţiţi de Cardinalul Rufo, şi întăriţi de aleatele armii Rosiene, Engleze şi Turceşti au sfărmat pe Franţezii lăsaţi de Magdonald în Crăia de Neapoli, şi în provinţiile Papii de Roma.
        Lui Suvorov era menită o izbîndă încă mai mare. Sporirea armiei Ruso-Austriene în Italia, au înspăimîntat pe republica Franţiei, pentru care Directoria ei au hotărit a întări armia Franţeză din Italia păn la 70,000 oameni, a încredinţa comanda ei generalului Jubert, şi spre agiutorul lui a se alcătui o armie de rezervă de 50 mii.
        Tînărul şi îmfocatul Jubert îngrabă au venit la Italia, şi întrunind toată armia, s-au mişcat cătră Novi, unde şi Suvorov au orînduit a sa oaste. „Jubert, au zis el, au venit să înveţă mesteşugul oştenesc, deci noi îi vom da o lecţie (matimă). Poziţia, adecă starea Franţezilor era foarte îndămînatică, ii s-au întărit pe vîrvurile dealurilor. Chentrul armiei aleate era comenduit de gheneralul Defendel, aripa dreaptă de Crai şi Belegard, iar aripa stîngă de Melas. Suvorov, însoţit de marile Duca Constantin Pavlovici, pretutindene s-afla faţă şi lucra. La 4 august s-au deschis crunta bătălie, care se poate numi Lupta gheniilor mesteşugului oştenesc. Jubert s-au repezit asupra aripei cii drepte a armiei aleate, unde atunce energhise Suvorov, şi lovit fiind de un glonte [397] chear la începutul bătăliei au căzut mort. După aceasta Moro au luat comanda asupra armiei Franţeze. Bătălia cu toată puterea s-au aprins, şi s-au curmat cu deplina sfărmare a Franţezilor, pierzarea lor să suia ca la 20,000 de oameni, socotind pe cii ucişi, răniţi, încăpuţi în robie şi acii ce nu se ştie ce s-au făcut. Iar rămăşiţa armiei Franţeze cii sfărmate, s-au tras cătră golful Ghenuez la Savona.
        Suvorov, cu biruinţă de la Novi au înimicit Domnia Franţezilor în Italia, în puterea lor rămăsăse încă numai Ghenua, Aicona, şi vro cîteva politii a Italiei despre ameazăzi, încît asemene împregiurare au fost îndămănatică, seau de a strămtori pe Franţezi la o pace, seau, după planul lui Suvorov, a întra armile aleate în provinţiile Franţiei despre mează-răsărit. Însă urmările Sfatului oştinesc a curţii de Viena, au înimicit rodurile cele preţuoase a izbănzile lui Suvorov. Bătălia de la Ostrah şi Şocaha, au nevoit pe armia Franţeză, aflătoare supt comanda lui Masena, de a se trage păn la Ţirih. Austrienilor s-au dischis cale la Sviţera. Dar Arhiduca Carlu, întrînd în acea ţară, mult timp au stătut acolo în nelucrare, încît folosindu-să de aceasta, Directoria Franţiei de mult în mai mult întărea armia lui Masena. Întru aceste, Franţezii s-au mişcat asupra cetăţilor Manhaimu şi Filipsburg. Asemene întămplare deşi 
n-au ameninţat pe Ghermania de o primejdie, totuş Sfatul oştinesc de Viena, într-atît s-au înspăimîntat, încît au dat poroncă lui Arhiduca Carlu să iasă din Sviţera şi să apuce poziţia din a dreapta Rinului, iar Suvorov – să lasă Italia şi să între în Sviţera. Tragerea lui Arhiduca Carlu au supus unei mari primejdii pe oastea Rosiană şi Austriacă* [398] rămasă în Sviţera, din care cea întăi era supt comanda lui Corsacov- Riminschi, iar ceialantă au fost încredinţată Gheneralului Hotze. Masena cu înlesnire ar fi putut a le sfărma. Dar Suvorov, înţălegînd aceste, au încredinţat lui Melas comanda armiei Austriene din Italia, iar el cu armia Rosiană au păşit în Sviţera. Presimţind viitoare nenorocită a lor soartă, popoarile Italiei cu întristare prive asupra acestui Irou carile se dipărta din mijlocul lor.
	Suvorov sosind la Taverna, în luna lui Septembrie 1799, n-au găsit agiutorul giuruit de Austria, neapărat trebuitor la trecirea lui piste munţii Alpi. Pentru aceasta au pierdut cinci zile, a cărora fieştecare minută au fost pentru Suvorov foarte preţuoasă. În urmă trupurile Rosiene au agiuns la Giurgico. Aice s-au îmfăţoşat înălţimile munţilor Alpi, şi cumplitul lor domnitor muntele Sengotard. Oştenii Rosieni s-au întristat, greutăţile lucrului ce sta înaintea lor îi îmfricoşa; nemulţămirea au început a să lăţi între dînşii. Suvorov înţălegînd aceste au poroncit să sepe o groapă, şi cu hotărire au zis lor „Aice îngropaţi-mă; eu nu pot să trăesc mai mult decît a me slavă, voi nu sînteţi Rosieni, voi nu-m sînteţi copii, nici îm rămîne alta decît moarte.” Atunce oştenii cu lacrămi au strigat: cu noi Dumnezău, Părintele nostru Suvorov! Du-ne înnainte!”
	Suvorov au păşit mai departe. Duşmanul s-au arătat la satul Airoilo, aice Prinţul Bagration l-au sfărmat şi l-au împrăştiet. Armia Rosiană urma îngreoetei sale călătorii, cînd deodată, de după stîncele muntelui Sengortad, s-au vărsat asupra ei plumbul [399] Franţezilor. Lupta s-au încăirat, duşmanul sfărmîndu-să foarte, cu grăbire s-au tras, şi s-au înterit la mănăstirea Gospisc tocma pe înălţimea Sengotardului. Aice de nou s-au deschis o bătălie foarte cruntă, în care oştenii Rosieni au întrecut pe însuş ii. Luptîndu-să la tot pasul cu duşmanul şi cu natura cea îmfricoşată, ii au agiuns pe creştetul cel gheţos al Sengotardului, carile se ascundea între nori, de acolo au strîmtorit pe Franţezi, şi i-au alungat în vale de Urzeri, unde au îndeplinit a lor sfărmare. Rămăşiţa armiei Franţeze au apucat fuga cătră puntea numită a Dracului  trecînd prin vizunia numită Urzerloh, ce nici odinioare nu era luminată de razile zilei, Rosienii i-au înterit cu baioneta din acea vizunie. Atunci Franţezii au fugit prin puntea dracului, care să întindea piste o genune seau prepastie adîncă de la vîrvurile munţilor, de nouri acoperite, păn la malurile riului Rusa, şi, siguripsind a lor fugă, ii au surpat după sine acea punte. Oştenii Rosieni s-au repezit piste dărmăturile acele, ofiţirii au legat vro cîteva scînduri cu a lor Eşarpe seau brîe, le-au aruncat piste acea rîpă fără fund, şi cu acest chip au făcut o noaă punte. Armia Rosiană trecînd piste acea punte, au păşit iar asupra duşmanului. Franţezii fugea cătră Altdorf, şi cu socotinţă, ca să oprească pe Rosieni, au aprins podul de pe riul Şehen. Dar nici această împiedecare n-au îmfrînat pe fiii lui Pavlu (* Suvorov da acest nume oştenilor Rosieni aflători pe atunce în Italia şi pe munţii Alpii), ii s-au repezit piste grinzile arzătoare a podului, şi au străbătut la [400] Altdorf. Franţezii înspăimîntaţi, carii s-au fost mîntuit de sfărmare, în număr de 8000 s-au aruncat în lacul de Luţerna, au întrat în vasile înarmate, şi s-au dipărtat la Cantonul de Untervalden.
	Suvorov au îndreptat calea sa cătră Şviţa. Înspăimîntătoarile creştete a munţilor de Colenberg, nu i-au pus stavilă, el s-au suit pe vîrful lor, şi întămpinînd cele mai mari greotăţi, s-au coborit în valea numită Muten. Acolo el nădăjduia a se împreuna piste doî zile cu Corsacov-Riminschi şi cu Hotţe, cînd deodată au luat înştiinţare de nenorocirea ce au cuprins pe acesti ghenerali.
	Armia Austriană în Sviţera au fost aşezată pe malul drept a riului Linta. iar cea Rosiană pe malul drept a apei Limata. Masena auzind despre apropierea lui Suvorov, au hotărît (precum Suvorov au şi prezis) a împiedeca împreunarea lui cu aceste armii, năvălind asupra lor, pentru care au şi îndreptat asupră-le a sale număroasă puteri. Gheneralul Sult au trecut piste apa Linta, şi au sfărmat pe Austrieni. Hotţe s-au ucis, iar rămăşiţa trupelor s-au tras piste Rin la Feldchirhen. Tot atunce, la 4 septembrie, Masena au trecut apa Limata, şi fără veste au năvălit asupra armiei Rosiene, aice mulţimea oştii Franţeze au purtat biruinţă. Armia Rosiană sfărmată s-au tras la Şafhauzen.
	Această nenorocire, fără îndoială trebue a se împuta uneltirilor zavistuirii măririi Rosiene şi sfatului oştenesc de curtea de Viena. Şeful acelui, Tugut, cu sfinţenie încredinţa curţile de S. Petersburg şi de Londra: cum că Arhi-Duca Carlu nu se va trage din Sviţera păn la venirea lui Suvorov în acele părţi, dar lucrul s-au arătat în alt feliu, [401] şi din aceasta au urmat că planul lucrărilor oştineşti a lui Suvorov s-au struncinat; rodurile izbînzilor lui au început a se disfiinţa, şi însuş Austria s-au supus cei mai mari primejdii.
	Suvorov au putut toate în lume să sufere cu mareinimie, afară de înştiinţarea de biruinţă asupra Rosienilor. Drept acea, întămplarea la Limata l-au pătruns de amărăciune, inima acestui înzălit bătrîn, s-au împlut de venin numai la singura cugetare, că în valea de Muten ar pute vesteji toate cununile de Dafini adunate de oştenii Rosieni pe cîmpurile Italiei, şi că această vale ar pute să-i fie movilă îmmormîntătoare slavei sale. Masena, a căruia armie au fost întreită decît a lui Suvorov, lesne au putut în vale să încungiure oastea Rosiană, care şi fără aceasta era împregiurată de manini munţi. Soldaţii Rosieni, din grele marşuri şi de necontenite lupte agiunsăse în neputinţă, nădejdea de agiutor nu era de necăire, toate se păre pierdute, dar bărbăţia sufletului au întărit pe Suvorov. Socotind că armia Austriană s-au tras la Glaris, el au păşit prin muntele Brachel cătră acea politie. Masena se nevoe a-i cuprinde drumul; dar Suvorov, străbătînd colonile duşmanului cu baioneta şi trecînd prin nişte plaiuri şi potice, pe unde abea trii oamini putea încăpe în rînd, au agiuns la Glaris. Aice s-au înştiinţat, că Austrienii s-au tras piste Rin, pentru care au hotărît a păşi prin Ellem, Mat şi munţii Panicsă cătră Graubinden. Acest plai este cel mai ostenitor şi cu putinţă a se trece numai de unul Suvorov. La tot pasul Rosienii nevoiţi au fost a birui şi pe un duşman număros şi toate cumplitele greotăţi a naturii. La Elem s-au arătat* [402] armia Franţeză. Oştenii Rosieni s-au gătit îndată de a o întîmpina cu baioneta. Franţezii, s-au tras îndărăpt şi mai mult nu s-au arătat.
	Dar primejdiile şi greotăţile Rosienilor încă nu s-au curmat; biruitorilor asupra lui Moro, Magdonald  şi Jubert, era menită încă izbînda de a supune pe însaş natura. Un martor ce au văzut cu ochii lui aceste izbănzi a armiei Rosiene, zice: „Trebue mai nainte a trece piste munţii Bintner, Richer şi Panicsă, asămănate cu muntele Sentgotard, ce să înalţă peste genuni, acoperite cu omătul cel vecinic. Rosienii păşe cătră nouri, pin munţii lucii, lunecoasă de omătul ce căzusă, unde nici odineoare n-au fost urmă de om, unde catării osteniţi şi caii căzăceşti nencetat trebuia să contenească pasul, şi adeseori căde în genuni, unde nu se găse măcar spin ca să se poată aprinde foc şi să se încălzască. Viaţa vetejilor obosiţi de marşuri, lipsiţi de hrană, de încălzăminte şi de îmbrăcăminte, la tot pasul să supune primejdii. Pe muntele Bintner trebuia a se lupta împrotiva sunetoarilor răuri de cascade seau ape ce de pe stînci să răvarsă între răpi, şi carii pe mulţi pedestrii şi călăreţi îi obore în fundul genunilor. Nopţile cele întunecoase şi înoitoare lovituri a tunetelor, deplinea primejdia acestei călătorii. Vitejii oşteni, după ce s-au suit pe înnălţimea munţilor, nevoiţi era a se pogori în partea nelăcuită de Graubinden, în şesurile cele pustie, de-ntunecoasă neguri acoperite. Bătrînul comendant şi încredinţatul îngrijirii sale tănărul fiiu a Împăratului Rosiei, răzbătea primejdioasa şi mărita cale, chear ca nişte credincioşi şi iubiţi companioni. Bătrînul de şaptezăci de ani, făce această călătorie pe [403] cal căzăcesc, numai mîntaua sa cea vînătă şi pălăria cea rătundă cu late margini îl apăra de vremea re şi ploasă; împreună cu marile Duca petrecea nopţile supt cerul deschis, uneori numai pin şesuri ave lăcaş supt o staulă, unde în timp de vară se adăpostea turmile de păşune. În urmă după o călătorie ostenitoare de şesesprăzece zile, pin munţii Alpii, Rosienii au agiuns la Conra, de unde prin Manenfeld şi Balţert armia au întrat la Feldchirhen.
	Suvorov împlinind această luptă în munţii Alpii, au căştigat mai mare slavă, decît acea care îi putea aduce cea mai strălucită izbăndă. Această a sa faptă au fost foarte însămnătoare şi de pe urmă a vieţii sale. Dănuit fiind cu semnele îndurătoare a Monarhului său, şi împodobit cu titlul de Prinţip Italiei şi de Gheneralisimus, acest Irou au sosit la S. Petersburg, şi aice plin de zile şi de mărire, au închiet a sa viaţă la 6 maiu 1800, şi cu moartea sa au îndeplinit şirul iroilor vecului al XVIII-le. Trupul lui s-au îngropat în mănăstirea Sf. Alexandru.
	În curs de giumătate de vec numile lui Suvorov răsuna pin cîmpurile bătăliilor, şi au fost obiectul luării aminte şi mirărei toatei Evrope. Acest bărbat se împodobea cu toate însuşirile ce-i da dreptate asupra măririi cuvenite celui întăi Gheneral. A sale biruinţe de multe feliuri dovidesc aceasta. Tactica sa, prin care au biruit pe Turci, Poloni şi pe Franţezi, se cuprinde în aceste trii cuvinte:  răpegiunea, atacul neaşteptat şi baioneta. Plecarea sa cătră tron au fost nestrămutată, toată a lui viaţă au fost necurmată lucrare, sfinţită măririi şi folosului Rosii. El iube pe oştenii Rosieni, [404] au căştigat a lor deplină dragoste, el îi însufleţe cu bărbăţie, şi-i înarma cu dorul slavii. Singur numile său întemee într-înşii nendoită încredere în biruinţă. El avea deplină ştiinţă despre multe îmvăţături, cunoşte mai toate limbile Evropiene, dar mai cu samă iubea limba Rosiană precum şi orice lucru Rosian. Cea mai iubită a lui rostire au fost laconică, adeseori  şăgalnică, dar cuprinzătoare de adîncă pătrundere, de agerime minţii, de o deplină cunoştinţă a oamenilor şi a stării politice a Evropei. Suvorov, în chipul traiului său deplin îmfăţoşa pe un Spartan, nici într-un lucru nu îngădue luxul şi prisosinţa, el se lupta cu frigul şi cu arşiţa, să mulţăme cu cea mai proastă mîncare, se odihnea pe făn şi pe pae, se uda cu apă răce, ba încă şi în gerurile cele mari, se scălda în riuri, iube pe oaminii înţălepţi şi lucrători. Fiind însuş aspru împlinitor îndatoririlor sale, el cere de la toţi aceasta, şi la nicio întămplare nu răbda cuvintele: nu-i, nu pot să ştiu. Pre lîngă cele număroasă a lui îndeletniciri, el găsi vreme pentru de a împlini cu sfinţenie toate rînduelile şi Aşezămînturile Bisericii noastre, dar haractirul acestui irou încă şi astiz rămîne nedeplin cunoscut; căci în Suvorov se vede oarecare dişenţituri vrednice de mirare: Adeseori feldmarşalul, în mijlocul vorbilor cu Ministrii şi cu comandirii despre cele mai însămnate interesuri, începe vorba despre vredniciile slugirii şi a bucătarului său, seau că curmînd vorova, începe a alerga pin casă, a se îmvărti seau a sălta într-un picior; adeseori îl auzeai căntînd ca un cocoş, uneori, după biruinţile sale îl vedeai făcînd nebunii cu copii, seau giucîndu-să în feliuri de giucării* [405] Rosiene obicinuite între poporul cel de gios. Mulţi se mira despre aceasta, dar acii pătrunzători înţălegea că toate aceste era în Suvorov numai o uneltire a minţei cei agere spre a mai îmbrobodi planurile şi scoposurile lui de nime străbătute. Acestui bărbat extraordinar se împuta iuţala mînii. Dar această împutare au fost cu totul neadevărată, pentru că supt aspra faţă a unui oştean, se bătea inima cea mai iubitoare de omenire.
	Aice Istoria datoare este a însămna şi despre înnaltul împreună-lucrător a lui Suvorov în Italia şi Sviţera, adecă despre tînărul fiiu al Împăratului Pavlu, Marile Duca Constantin Pavlovici, carile au voit a se împărtăşi de campania seau oştirile lui Suvorov în Italia, spre lauda Domnii Monarhului său părinte. Marile Duca cu bărbăţie suferea greutatea acestei strălucite şi ostenitoare campanii; el se împărtăşea de toate luptile oştenilor Rosieni, împărţe cu dînşii toate a lor bucurii, spaime şi nădejdi; el era drept pildă bărbăţiei şi marinimiei în neuitatile zile a bătăliilor de la Trebia, Novi şi în munţii Alpi supuindu-să celor mai mari primejdii el au căştigat mărirea unui irou Rosian. Mulţămind cu îndurare şi galantomie pe toţi oştenii Rosieni, ce au fost părtaşi acestei campanii, împăratul Pavlu au binevoit a împodobi pe Marile Duca Constantin cu titlu de Ţesarevici.
	Puţini Monarhi au rădicat armile cu un asemine scopos evghenis şi nenteresant, precum Pavlu I le-au apucat asupra Franţezilor. El dorea numai să aşeze Relighia şi altarile Bisericii oborite de necredinţa şi de disfrănata cugetare. În această ţîntire el nu cruţa niciun feliu de jertve, cînd Aleaţii lui lucra cu mare [406] moleciune, şi pentru a lor particulare interesuri jertvea folosul cel opştesc. Austria au fost cea mai de căpitenie pricină a nenorocitei întîmplări de la Limata, şi pentru neputincioasa împreună-lucrare din partea Angliei, dizbarcul seau coborirea trupelor Rosiene la Olanda, rînduit a aşeza în acea ţară guvernul cel legiuit, nu s-au nimerit: aceste oşti s-au sfărmat, şi comendantul lor gheneralul Gherman s-au fost luat în robie. Asemene întîmplări au născut dreaptă nemulţămire a Monarhului Rosian asupra Austriei, şi Angliei, pentru care cuvînt Aleanţia, între aceste puteri cu Rosia, s-au disfiinţat, şi armile Rosiene, ce oştea asupra Franţezilor, au luat poroncă a să înturna în patria lor.
        Atunce fără preget cursul interesurilor Evropei au luat cu totul altă prefacere. Bonaparte, înturnîndu-să de la Eghipet, au aşezat în Franţia guvernul Consulii şi s-au declarat de cel întăi Consul a Republicei Franţeze. La 2 şi 3 iunie 1800, au sfărmat foarte pe Austrieni la Marengo aproape de Alexandria în Italia, şi la 20 ghenarie i-au nevoit a închie la Liunevil pace, după care rodurile oştirilor lui Suvorov în Italia s-au înimicit. Priceputul Consul au început a stărui ca să căştige buna plecare a Împăratului Pavlu, şi, pentru de a agiunge aceia, au slobozit din Franţia pre toţi Rosienii ce încăpusă în robie de războiu, dîndu-li încă şi tot trebuinciosul agiutor. Împăratul Pavel au arătat lui Bonaparte pentru aceasta a sa mulţămire, şi de atunce Rosia şi Franţia au început a întra în prietineşti corespondenţii. Cuprinderea insulei Malta de cătră Englezi, nemărginita a lor domnie pe mările, şi asupririle care toate puterile neutrale suferea de la dînşii, au îndemnat* [407] pe împăratul Pavlu a disfiinţa cu dînşii aleanţia, şi a înoi înarmata neutralitate. După aceste îndată s-au început cele mai mari gătiri de război asupra Anglii. Împăratul au închiet aleanţie cu Prusia, Danimarca şi Sveţia. Toată Evropa să afla întru aşteptarea însămnatelor întîmplări; dar în zădar, căci la 12 mart anului 1801, Pavlu au răposat, şi nourul războiului, ce să adunasă la meazănoapte, s-au răzbunat.
        Împăratul Pavlu se împodobea cu multe însuşiri. Iubire de osteneală, neobosita lucrare şi cea mai cu răvnire sirguinţă – de a aşeza în Rosia dreptatea şi buna rînduială, au însămnat cursul domnii sale. Evlavia sa au fost din curată inimă şi adevărată. Întru plecările sale cătră Relighie, el respectuia şi pe slujitorii ii, şi cel întăi au început a-i împodobi cu ordine, cruci şi cu alte semne de osăbire. Talanturile şi slujbile găsea într-însul pe un protectuitor şi cunoscător Monarh. La 5 april 1797, în ziua coronaţiei sale, el au publicat Actul pentru clironomia tronului. Spre a însufleţi agricultura şi neguţitoria, au aşezat shoale pentru îmvăţătura lucrării pămîntului, au înălţat pe cii mai vrednici din treapta neguţitorilor la rang de sfetnici a comerţii, şi pentru apărarea averii fieştecăruia Rosian, la 19 dechembrie 1810, au statornicit Aşezemîntul despre Bancorupte adică mofluzie. Asemine s-au făcut noî împărţală în Rosia pe Gubernii. Împăratul Pavlu au aşezat în Derpt Universitate, iar în San Petersburg corposul oştenesc a fiilor sărimani, Institutul ordinului sf. Ecaterine, Institutul de mărinari, şi altele. Întru aceste cu sirguinţă a lui [408] împreună-lucrătoare au fost avgusta lui soţie Împărăteasa Maria Teodorovna.     
        
        ÎMPĂRĂŢIA ÎMPĂRATULUI ALEXANDRU I PAVLOVICI
        De la 12 mart 1801, la 19 noembrie 1825, adică 24 ani şi 8 luni
        Începutul vecului al XIX-le s-au însămnat în Istorie prin înălţarea în tronul Rosii acelui întăi născut fiiu al Împăratului Pavlu I, şi avgustei sale soţii  Împărătesii Mariei. Alexandru I, carile s-au născut la 12 dechembrie anul 1777. Zilile de 12 mart şi 15 septembrie 1801, adică a întronării şi a încoronării sale, au fost zile de bucurie atît pentru Rosia cît şi pentru toţi prietenii ominirii. Singura vedere a lui Alexandru; statul cel înnalt şi milian, şi îndeopşte maghica trupească a lui frumseţă, îmfăţoşa pe un Monarh născut spre a domni asupra inimilor popoarilor şi a întemee tronul său pe dragostea supuşilor săi. A sa creştire aleasă au politicit însuşimile minţii şi a inimii sale, şi au înălţat într-însul plecări cătră tot lucrul strălucit, măreţ şi evghenis. Întrunind cătră o mare înţălepciune un suflet înalt, o inimă duioasă şi simţitoare, Alexandru au îmfăţoşat în sine cea mai frumoasă icoană a Monarhilor. 
        Făptuirile împărăţiei de 25 ani a lui Alexandru I, pari-să de cuviinţă, a se lua  aminte din trii poncturi de căpitenie. Între cele întăi să numără lucrările pacinice a lui Alexandru I, prin care au dănuit [409] Rosii luminare şi fericire; al doile sînt făptuirile cele oştineşti ale acestui Monarh, ce au înălţat pe Rosia în cel mai înalt grad al măririi militare şi al puterii, iar cel al triile alcătuesc a sale politice planuri ţîntitoare spre a păzi liniştea în toată Evropa şi a păstra slobozenia şi neatîrnarea fieştecăruia stat. 
        Alexandru, înălţindu-să pe tron, au arătat dovezi de dragostea sa cătră Rosia, zicînd: „Noi vom împărăţi după inima şi legile Bunicii noastre Ecaterinei a II-a.” De atunce să începe în Rosia epoha de noî reforme şi Aşezemînturi mîntuitoare. Toată cugetarea, toate simţirile şi ostenelile sale, Alexandru le-au afierosit pentru urzirea fericirei supuşilor săi. Îndurarea inimii şi a lui filantropie au iubire de oamini, s-au arătat în toată a ei frumusaţă. El au orînduit a se alcătui o comisie cercetătoare celor de mai înainte călcări criminale, şi atunce mulţi s-au înturnat de la Siberia, binecuvîntînd Numile lui Alexandru. Asprimea legiuirilor criminale s-au mai îmblînzit; şi vinovăţiei s-au înlesnit toate mijloacile de îndreptare; la 27 septembrie 1801, au urmat ucazul vecinic monument iubirii de oamini a Împăratului Alexandru I, prin carele la cercetarea giudecătorească s-au disfiinţat schingiuirile. Comisia aşezată pentru alcătuirea legilor seau pravelilor, întru ostenitoarele sale lucrări au avut în videre, aducerea la împlinire a cugetărilor lui Petru I şi Ecaterinei a II-a, atingătoare de urzirea legiuirilor în Rosia. Pe lăngă această comisie s-au fost aşezat înaltă shoală de ştiinţele iuridice, carele au pregătit în Rosia practisiţi şi bine cugetători bărbaţi iurisconsulţi. Monarhul au întărit documenturile privileghiilor noblesii* [410] şi Aşezămîntul orăşenesc; au înnălţat tagma bisericească a Rosii, au mai întins drepturile Senatului, şi l-au făcut mijlocitor între sine şi între supuşii săi. Pentru uşurarea ostenelilor Senatului, s-au fost aşezat opt Ministerii. Soarta sătenilor în multe lucruri s-au îmbunătăţit, încît ii s-au împărtăşit şi de dritul de a pute ave pămînturi şi a să îndeletnici cu neguţitorie. Agricultura s-au îndeplinit, industria naţională şi acea din afară neguţitorie s-au întemeet. Facirea drumurilor şi împreunarea multori riuri şi canaluri, piste măsură au înlesnit cursul comerţiei cii din lăuntrul Rosiei.
        Plecările cele pacinice a lui Alexandru nu l-au lipsit de evghenică şi înaltă simţire a unui bărbat menit spre slujba oştenească. În cursul împărăţiei sale, îngrijindu-să pentru de a aduce la deplinătate puterea oştenească în Rosia, el au îmmulţit numărul oştenilor păn la un milion de oamini. Întinderea, însămnarea şi mărimea Imperiei Rosiene cerea aceasta. Aşezarea coloniilor oşteneşti – care era pentru Rosia un lucru nou, ave scopos ca în mijlocul păcii, şi în sinul familiilor să se îmformeză şi să se deprindă oştenii, fără împovorarea naţii, spre a fi purure gata pentru apărarea patriei. Toate cele de mai înnainte sholi oştineşti s-au adus la deplinătate prin nouă Aşezămînturi, prelîngă care s-au mai fost aşezat şi multe alte. Puterile de pe mare s-au sporit, şi strănepoţii caicului lui Petru I – adică vasele Rosiene, s-au arătat prin toate mările. Călătoriile pe mare acelor însămnaţi marinari Rosieni precum: Cruzenşteri, Liseanschi, Golovin, Ricord, Coţebu şi Vranghel, întemeind pretutindene* [411] negoţul companii Ruso-Americane, au apropiet pe Rosia de gradul celor întăi puteri de pe mare.
        Ceia ce să atinge de luminarea şi politicirea Rosii, împărăţia lui Alexandru I, înfăţoşază o epohă strălucită. În numărul celor 8 ministerii, s-au înformat în Rosia şi ministeria luminării naţionale. Noul Reglement, dat de cătră Împăratul Alexandru Academii îmvăţăturilor, va rămăne un trainic monument a marilor dărnicii acestui Monarh, şi a osăbitei sale luări aminte cătră acest însămnătoriu Aşăzămînt. El au urzit Universitatea de Vilna, de Harcov, şi de Cazan. În S. Petersburg au aşăzat la 1804 shoală pentru îmvăţători, adecă Institutul pedagoghic, ce la 1818, s-au înformat în Universitate. În Guberniile şi în politiile ţinutale s-au întemiet Ghimnazii şi shoale, împreună lucrătoare pentru politicirea a tot feliu clasuri de orăşeni. Dar aceste nu-s îndestul, Alexandru au zis:  „Fie luminare pînă şi pin bordee.” şi îndată s-au alcătuit Sholi poporane şi săteşti. La 1808 s-au îmformat în S. Petersburg Academia împărătească Hirurgo-Medică, şi una din a ei secţii seau ramuri, s-au aşezat în Moscva. La Odesa s-au făcut Liţeul de Rişeliu, iar în Ţarscoe-Selo acel împărătesc. Rînduind (la 19 octombrie 1811) soame însămnătoare pentru ţinerea Academiilor, Universitatelor şi îndeopştie a tuturor Aşezămînturilor de îmvăţătură; clasul oamenilor îmvăţaţi s-au îmbunătăţit şi s-au înălţat în socotinţa opştiei, însuşindu-să mari drituri şi pronomii, încît în aceasta niciun stat nu poate a să asămăna cu Rosia. Aşezămînturile de îmvăţătură menite pentru creştirea sexului (neamului) fimeesc, s-au sporit. În numărul lor s-au rădicat Institutul  fimeesc patrioticesc, născut din inima cea îmbunătăţită [412] a soţiei împăratului Alexandru, împărătesii Elisabeta Alexievna. Dar numile lui Alexandru I va rămîne de podoabă istorii omenirii mai cu samă pentru mulţimea Aşezămînturilor plăcute lui Dumnezău. Mai toate Instituturile de acest feliu, precum şi cea mai mare parte a Aşezămînturilor de îmvăţături, rînduite pentru creştirea şi politicirea sexului fimeesc, se afla sup înalta Direcţie a împărătesii Marii Teodorovna, muma împăratului Alexandru.
        Pildile cele înalte a Monarhului înrăurea foarte şi asupra supuşilor săi. Mulţi dintre dînşii aducea pe altariul patriei a lor averi, afierosindu-le faptelor plăcute lui Dumnezeu şi pentru întemeerea shoalilor. În această privire neuitate vor fi numele adevăraţilor fii ai patriei, precum alui Goliţin, Şeremetov, Dimidov, Cuşelev, Bezborodco şi altora.
        În cursul împărăţiei lui Alexandru întîi, ramul îmvăţăturilor în Rosia s-au luminat cu noî strălucite urziri a minţii omeneşti. Dorinţile iubitorilor de patrie s-au împlinit, Caramzin au dăruit Rosii, la anul 1817, noî roduri preţuoase a ostenelilor sale celor de mulţi ani, prin istorice cercetări şi socotinţi, adică: Istoria Imperiei Rosiene. Numai din epoha aceasta Rosia are a ei Istorie, vrednică de un asemene nume: prin frumuseaţa maghică, lămurirea criticei istorice şi a minţii, însufleţite de curată credinţă şi îmfocată dragoste cătră patrie, Caramzin s-au apropiet de tron, toţi acii bine cugetători s-au bucurat văzind pe Traianul Rosii vorbind cu Taţitul său. Alexandru, arătînd a sa binevoinţă şi har asupra lui Caramzin, au cinstit în a lui persoană talantul şi ostenelile sale obşteşte folositoare.
        Delicatul, înalt politicitul gust al împăratului Alexandru, ce au arătat în toată frumusaţă, estetica* [413] politicire vechei Grecii, foarte mult au adaos sporirile celor minunate mesteşuguri în Rosia. Sup protecţia de bine făcătoare al acestui Monarh, şi sup direcţia Mecenatului Rosian, vrednicul întru aducere aminte bărbat, contele Alexandru Serghievici Strogonov, Academia frumoaselor mesteşuguri, au îmflorit. Mulţime de înalte lucrări ale Arhitecturei au împodobit pe Moscva şi San. Petersburgul. Frumuseţa şi strălucirea palatului şi a grădinei  de Ţarscoe-Selo au întunecat mărirea Versalii şi a lui Trianon. Alexandru   cu îmfocare supus Relighiei, au împlinit scoposul cel evlavios al părintelui său Monarh, şi, la anul 1811, cu strălucire s-au înălţat în S. Petersburg măreaţă şi împodobită Biserică în slava Maicei Domnului de Cazan. Această Biserică pătrunde de bucurie inimile Rosienilor şi întru acea că este lucrul numai al meşterilor Rosieni. 
        Dar pacinicile şi făcătoare de bine lucrări a împăratului Alexandru, nu rareori se curma de vuetul armilor. Soarta prea înaltului Dumnezeu au rînduit a se încredinţa acestui iubitor de pace Monarh schiptrul împărăţiei Rosiene în o Epohă, cînd pacea în Evropa era neputincioasă. Cînd înlăuntrul Franţiei se năştea războiul, a căruia flacără în urmă s-au întins de la golful de Ghibraltar păn la Moscva. Alexandru suindu-să în tron au împăcat toate împărăţiile dizbinate între sine, dar nu pe multă vreme, căci Anglia cugeta despre căştigarea insulii Malta, carea în urmarea păcii de la Amiens, s-au fost dat îndărăpt Ordinului oştinesc a cavalerilor de Malta şi ţînte întărirea domnii sale pe mare. Această singură împregiurare arăta nentemierea păcii de la Amiens. Pe lîngă aceste s-au mai arătat tot pe atunce în Franţia alte [414] întîmplări care minea Evropei războiu. Bonaparte, îmboldit fiind de neînfrînata ambiţie, au început a urzi în Franţia întimierea tronului pentru sine; şi n-au pregetat de a păşi cătră aceasta prin o cale cruntă de riuri de sînge. Din a lui poroncă prinţul Enghien, din familia Burbonilor, carele trăia atunce în Staturile Ducăi de Baden, s-au fost prins, şi aducîndu-să în Franţia s-au supus morţii. Această faptă ră au împlut pe toată Evropa de întristare: însuşi Franţezii cu înspăimîntare şi oţărire privea asupra acestui nou Robespier, carile se încrunta de sîngile nevinovatului nepot a Sf. Ludovic. Nu tîrziu după aceasta Bonaparte s-au declarat, supt nume de Napoleon, împărat a Franţezilor, şi de Craiu a Italiei; Ducatul de Piombino l-au dat surorii sale Eliza, iar Republica de Luca soţului ei Miurat; Parma, Piacenţa şi clironomia Craiului de Sardinia, adică Republica de Liguria, au împreunat-o cu Franţia; iar pentru Republica Batavă gătea asemene un crai din a sa familie. 
        Aceste împregiurări au îndemnat pe Rosia, Austria, Sveţia şi Neapoli, se alcătuiască la anul 1805 aleanţie asupra Franţii. Războiul s-au început; dar mai înnainte pănă a nu se întruni oştile Rosiene cu acele Austriene, Napoleon au răzbătut în Ghermania. Gheneralul Austrian Mac i s-au supus în 5 octombrie la Ulm, cu a lui oaste număroasă; iar celelante trupe Austriene s-au împrăştiet. Atunce Rosienii nevoiţi au fost a se trage îndărăpt, cînd totodată o parte din oastea Rosiană, alcătuită de 6000 oameni, supt comanda gheneralului Bagration, au căştigat în 4 noemb. au căştigat la Unterdorf mărire nemuritoare, pentru că au răzbătut prin o armie de 40,000 Franţezi ce i-au fost încungiurat.* [415] În urmă, la 20 noembrie 1805, s-au întîmplat o cruntă bătălie la Austerliţ în Moravia. Biruinţa, care Napoleon au căştigat-o asupra armiei împreunate Ruso-Austriene, deşi n-au fost hotărîtoare, totuş întru atît au înspăimîntat pe Austria, încît acestă putere în grabă au închiet pace cu Franţia la Presburg, în 14 dechembrie 1805. Atunce împăratul Alexandru au poroncit armiilor sale a se înturna în Rosia. Aleanţia s-au disfiinţat. Ubri, plenipotentul curţii Rosiene, au închiet la Pariz pace între Rosia şi Franţia; dar Alexandru n-au întărit-o, pentru că acea pace nu se îmbina cu scoposurile cele mîntuitoare a Monarhului şi ţintitoare de a întări în Evropa liniştea pe trainicile temeiuri.
        Pacea de Presburg n-au păstrat îndelungat liniştea Evropei, Napoleon pornindu-să de a urzi Monarhia Universală, seau a toată lumea, au alungat din Neapoli domnioarea familie de Anju, ce era un ram al familii Burbonilor, şi au dat Crăia de Neapoli fratelui său Iosif, iar Republica de Batavia, după ce au prefăcut-o în Crăie, au dat-o fratelui său Ludovic. Cînd totodată Murat au primit de la dînsul Prinţipatul de Berg şi de Cleven. Răul ce amininţa pe Evropa cu robie, în grabă s-au copt. Napoleon, însuşindu-şi hotărîtă înriurire asupra Ghermanii, au închipuit din multe a ei părţi Confederaţia seau legătura Renană şi s-au declarat a ei protector.
        Aceste împregiurări, şi acea din curată inimă dorinţă de a înturna driturile surupate a împăraţilor şi a popoarilor, au îndemnat pe Rosia şi pe Prusia se închie la 1806 aleanţie asupra Franţiei. Războiul s-au început, bătălia ce au urmat în 2 octombrie 1806 la Ena, mai înnainte de a sosi în Prusia armiile [416] Rosiene spre agiutor, au deschis Franţezilor durmul cătră Berlin şi Varsavia. Întru aceste o armie Rosiană, sup comanda Feldmarşalului Camenschi, au întrat în Prusia. Napoleon au hotărît să oştească însuş în persoană asupra ei. La 14 dechembrie 1806 s-au întîmplat o cruntă bătălie la Pultusc. Îmbe părţile îşi însuşea lauda biruinţei, dar Rosienii cu mai mult drit decît Franţezii. Pentru boala, întîmplată Feldmarşalului, comanda de căpitenie asupra oştilor Rosiene s-au fost încredinţat lui Beningsen. Acest Gheneral, întărit fiind de Gheneralul Prusesc Lestoc, au căştigat în 29 ghenarie 1807, însămnată biruinţă asupra lui Napoleon la Praizişailau. Această bătălie au curmat lui Napoleon calea cătră Chenigsberg, dar nu l-au putut opri de a supune Danţigul, şi prin căştigarea acestei cetăţi el de nou s-au întărit. În luna lui iunie, lucrările oştineşti s-au înoit, bătăliile au urmat la Gutstat, Gheslberg, şi în urmă la 2 iunie 1807 cea mai cruntă s-au întîmplat la Fridland. Această luptă au început dimineaţă; aproape de ameazăzi oştenii Rosieni s-au încununat cu mărirea biruinţei; iar în desară au fost biruiţi. Franţezii au cuprins Cheningsburgul, iar armia Rosiană au păşit cătră Tilzit, şi au trecut înadreapta riului Memel. 
        Împăratul Alexandru, întristîndu-să de vărsarea sîngelui omenesc, şi după toată dreptatea supărîndu-să pe Anglia, carea în minutile critice, protimisea, în locul binelui a toatei Evrope, folosurile sale de neguţitorie, neînplinind nici giuruirile date Rosiei atingîtoare de agiutor, au hotărît să închee pace cu Franţia. Alexandru şi Napoleon au avut întîlnire pe riul Memel, după care îndată, la 25 iunie 1807, s-au închiet pace de Tilzit. În puterea acestia, între altele*, [417] Rosia au căştigat provinţia de Bialostoc; Alexandru au publicat a sa îmvoire de a cunoaşte pe Napoleon de împărat Franţezilor, şi de a închide vasilor Engleze toate limanurile Rosiei.
        Englezii, în pizma Rosiei, pentru pacea care au închiet la Tilzit, au luat în a lor putere flota Danimarcheză, şi au surupat capitalia Danimarcii, pentru cuvîntul numai că această putere se afla în aleanţie şi prieteşug cu Rosia. Drept aceia împăratul Alexandru au declarat Angliei războiu. Deşi acest războiu nu s-au fost însămnat cu oarecare vrednică întîmplare, dar totuş el au adus un alt războiu în Evropa despre meazănoapte. Curtea de San-Petersburg avînd în videre mărginirea puterii Englezilor pe mare, primejduioasă pentru toată Evropa (despre care dovadă era surparea de Copenhaga), au făcut propunere curţii de Stocholm, ca să se întrunească pentru apărarea bandierilor puterilor neutrale. Craiul Sveţesc Gustav al IV-le Adolf, chear parcă spre răspuns asupra acestei propuneri, au închiet aleanţie cu Anglia. Această a lui urmare, au nevoit pe Împăratul Alexandru să pornească la Chiumen, în Finlandia, oşti supt comanda generalului Buczevden. Înştiinţîndu-să de aceasta Craiul Sveţiei, au poroncit a se lua la închisoare pe Ministrul Rosian Alopeus, care se afla la curtea lui. Atunce Împăratul Alexandru au declarat corposului diplomatic din San-Petersburg, că o asemene urmare a Craiului Sveţesc, ca una ce este împrotiva legilor popoarilor şi a vrednicii Imperiei Rosiene, nu poate fi în alt feliu întocmită, decît numai cu împreunarea a toatei Finlandiei cătră Rosia, şi atunce Războiul s-au deschis între Rosia şi Sveţia. 
        Starea fizică a Finlandiei, acoperită de munţi, [418] păduri, rîuri, cu lacuri şi mlaştini, îndămăna Svedezilor chipuri de a vătăma armii Rosiene, iar la întîmplare de primejdie, le îmfăţoşa o sigură scăpare. Dar aceasta n-au îmfrînat pe oştenii Rosieni. Biruitorii naturei în Sviţera au purtat triamv asupra ei şi în Finlandia, politiile: Elzinfors, Tavazgut, Abo, Nistat şi în urmă Sveaborn, ce era cetate însămnată, şi după socotinţa Evropei, nebiruită, prin a multor ani ostinele şi mari cheltuele – s-au supus Rosienilor. Asemene au urmat războiul şi pe mare, cel mai vrednic de însămnare au fost în golful Finlandiei între flotele Anglo-Svedeză, şi acea Rosiană comenduită de Admiralul Hanicov. Acest războiu n-au avut vreo hotărită urmare, însă au încredinţat pe Svedezi şi pe Englezi cum că Rosia este puternică şi pe mare.
        Pe la închierea anului nou, lucrările oştineşti în Finlandia au urmat pentru Rosia cu mare sporire. Trupile Rosiene au alungat pe Svedezi din tăriile lor de pe riul Pigaiochi, şi prin aceasta au cuprins toată Finlandia. La anul 1809 tot golful Botnic, fiind gerul cel neobicinuit, s-au acoperit de gheaţă. Oştenii Rosieni, folosindu-să de aceasta, cu toate că gerul să apropie de 30 graduri, au împlinit pe luciul acestui golf extraordinare iroice fapte. Gheneralii Cnoring şi Bagration au cuprins insulile Aland, Barclai de Toli, trecînd piste golful Botnic, presurat de manine colţuroasă gheţuri şi troianuri de omăt, au întrat în provinţia Umeo şi au cuprins-o, iar Gheneral Şuvalov au întrat în Torneo. Aceste făptuiri oştineşti a Rosienilor au adus mare îmvăluire în Sveţia, care s-au curmat într-acest chip, că Gustav al IV-le Adolf, au depus Corona, iar moşul său Duca* [419] de Zudermanland s-au declarat de Craiu Svedez supt nume de Carlu al XIII-le. Acesta au propus Rosiei pace, carea, la 5 septembrie 1809, s-au închiet la Fridricsham. În puterea acestei păci insulile Olandii şi toată Finlandia pănă la riul Torneo şi pănă la marginile Norveghiei, au fost împreunată cu Rosia. – Căştigarea acestei părţi au fost foarte însămnătoare pentru Rosia, în videre politică şi oştenească, pentru că ia au siguripsit pe San-Petersburgul de năvălirile neaşteptate a duşmanilor despre mează-noapte, precum întîmplările, urmate la anul 1788, au arătat neapărată trebuinţă a supune Finlandia sup domnia Rosiei.
        Să înturnăm acum luarea aminte asupra sporirii armilor Rosiene în Persia şi Turcia. 
        Gruzia de bunăvoe s-au fost supus Împăratului Pavlu întăi. Împăratul Alexandru I au întărit împreunarea ei cu Rosia, dar Persia cu neliniştire prive asupra aceasta. Persienii şi Lesghinsţii, poate că şi nu fără ştirea şi unirea curţii de Teheran, au început lucrări duşmăneşti pe marginea Rosiei. Urma acestora au fost războiul de 1804, în a căruia curs Gheneralii Ţiţianov, Eristov, Gudovici şi alţii au sporit mărirea armelor Rosiene. Războiul acesta s-au curmat prin pacea închietă în 1812 la Gulistan. Persia au lăsat Rosiei pămînturile despre apusul mării Caspice păn la riul Aras.
        Războiul Împăratului Alexandru cu Turcia au fost mai însămnător decît acel cu Persia, luăndu-să aminte la izvorul, din care el s-au născut.
        Turcia multă vreme n-au putut uita luarea Eghipetului de cătră Franţezi, din care pricină nu cunoşte pe Napoleon de Împărat a Franţezilor. La anul [420] 1806 s-au început prietineşti corespondenţii între Divanul Turcesc şi între Cabinetul Franţiei. În Constantinopoli au sosit Ministrul Franţiei Gheneralul Sebastianu, şi Selim al III-le au început a numi pe răpitoriul coronei Franţeze, Padişah (adică împărat). Toţi s-au mirat despre o asemine urmare, dar îngrabă s-au lămurit cuvîntul acestia. Vicleanul Napoleon au dişteptat în Selim teamă şi nencredire cătră Rosia. Încredinţindu-l prin cuvinte netemeinice că împăratul Alexandru pentru acea n-ar fi întărit pacea închietă de Ubril între Franţia şi Rosia, pentru că prin această pace s-ar fi siguripsit nevătămarea domnirii Sultanului Otoman, adăogind cum că Turcia se află în primejdie din partea Rosiei, că Rosia apără pe Serbia, care s-au fost rebelat atunce supt comanda lui Negru Gheorghie (Cara Gheorghie) împotriva Turciei, că Bonaparte era gata să proteguiască pe prietenul său Sultan Selim, cu aceasta însă ca Turcia să închidă vasilor Rosiene şi Engleze a ei limanuri, şi trebuinţind (dar în zadar) toate mijloacile pentru a dipărta la asemene întîmplare războiul cu Turcia, Împăratul Alexandru au poroncit Gheneralului Mihelcoi a păşi cu oaste cătră Dunăre, şi a cuprinde Moldova şi ţara Romînească. Nu tîrziu oştile Rosiene au supus Hotinul, Eşii, Benderiul şi Bucureştii, războiul s-au dischis şi pe mare. Admiralul Siniavin au purtat biruinţă asupra Turcilor la insula Tenedos. În Asia, pe marginile Persiei, Gheneralul Godovici au sfărmat pe Iusuf-Paşa Seraschir de Erzerum. Pe atunce s-au închiet pacea de la Tilzit. În puterea unui din a sale ponturi, Împăratul Alexandru au arătat plecarea sa de a primi mijlocirea Franţiei la interesurile* [421] sale cu Turcia. Drept aceasta s-au deschis la Eşi tractaţia de pace, dar Turcia, povăţuită fiind de politica şi de aurul Angliei, carea după pacea de la Tilzit s-au fost arătat duşmană împotriva Rosiei, au curmat acele tractaţii. Urmarea acestei întîmplări au fost – înoirea lucrărilor oştineşti între Rosia şi Turcia. Atunce Feldmarşalul Prinţul Prozorovschi de al doile au cuprins Moldova şi ţara Romînească. Vărsarea neobicinuită a apelor Dunării, nu l-au împiedicat, de a trece piste acel rîu. Gheneralul Zas au cuprins Isacce şi Tulce. După moartea lui Prozorovschii comanda de căpitenie asupra armiei Rosiene s-au fost încredinţat prinţului Bagration. Nu tîrziu la 26 septembrie 1809, Izmailul s-au închinat armilor Rosiene. Iar la anul 1810, locul lui Bagration, au cuprins Camenschii al 2-le carile au dischis războiul în Bulgaria. Camenschi I, şi Marcov au adus Turcilor puternică struncinare aproape de Bazarcic. Această biruinţă şi luarea cetăţii Silistria de contele Lanjeron, au deschis Rosienilor drumul cătră Şumla. Între aceste Gheneralul Sabaniev au purtat asupra Turcilor lîngă Razgard strălucită biruinţă, iar Feldmarşalul deplin i-au sfărmat, în 7 septembrie 1810 la gura riului Iantra ce să vărsa în Dunăre.
        Constantinopoli s-au cuprins de uimire şi Divanul au început a să pleca cătră pace cu Rosia, dar sultanul Muhamet al II-le au hotărît a mai încredinţa încă al său noroc armilor. În locul bătrînului Vizir Iusuf-Paşa au rînduit pe îmfocatul, veteazul şi întraprinditoriul Ahmet-Aga şi l-au trimes la Şumla cu oaste de 50,000 oameni.
        Pe atunce Feldmarşalul Camenschi s-au bolnăvit, [422] locul său l-au cuprins Mihail Ilarionovici Goleniştev Cutuzov, carile (precum vom vide) s-au arătat mare Biruitor. Noul Arhistratig au făcut la 4 iulie 1811 bătălia cea cruntă lîngă Ruşciuc. Armia Rosiană să alcătuia de 20,000, iar acea Turcească de 60,000. Îmbele părţi îş însuşea lauda biruinţii; dar feldmarşalul, văzînd neputinţa oştii sale, şi pregătind planul pierzător pentru Turci, supunînd cetatea Ruşciucul, s-au tras în partea Moldovii. Ahmet-Aga, socotind că această tragire ar fi urmat de frică, au început a urmări pe Rosienii, şi au trecut din astînga Dunării. Atunce gheneralul Marcov, din poronca lui Cutuzov au trecut din a dreata Dunării, au sfărmat lîngă Ruşciuc oştile cele Turceşti de rezervă şi au cuprins toată tabăra lor. Ahmet-Aga, văzîndu-să dispărţit de Bulgaria, s-au lipsit de bărbăţie, în locul căria l-au cuprins diznădăjduirea care l-au îndemnat spre fugă, încît cu mare nevoe i s-au nimerit de a trece Dunărea într-o mică luntre, iară oastea lui ce rămăsese în Moldova, au capitulat, la 8 dechembrie 1811. După această întîmplare la 16 mai 1812 s-au închiet pace la Bucureşti, pe a căria temeiu, între altele, Turcia au dat Rosii Beserabia pănă la riul Prut.
        Această pace au fost neapărată pentru Rosia, pentru că chear în minutul în carile s-au închiet, mare primejdie ameninţa şi mare luptă i era menită, adică războiul cu Franţia şi cu toată Evropa apusană, un războiu mare şi neobicinuit, din carile au răsărit pentru Istoria Rosii Epoha cea mai însămnătoare.
        Pacea de la Tilzit şi personala întălnire Împăratului Alexandru cu Napoleon la Erfurt, în luna octombrie 1809, să pare, că ar fi întărit neclintita prietenească aleanţie între Rosia şi Franţia; [423] dar nemărginita ambiţie a lui Napoleon, ţîntitoare de a subgiuga toată Evropa, minea desfiinţarea acestei Aleanţii, şi ameninţa pe Evropa cu noî puternică sgîţiitură. Căci nici după închierea păcii de Tilzit, Napoleon n-au putut a să astîmpăra, şi au însuşit şie puterea – mijlocitoare şi nemijlocitoare – asupra Italiei, Ispaniei, Olandiei, Ghermaniei şi asupra altor părţi a Evropei Apusane. În nişte asemene împregiurări, Austria au hotărit să mai rădice încă odată armile asupra Franţiei, atît pentru păstrarea rangului său, cît pentru a ei siguranţie şi pentru interesul a toatei Evrope. Războiul s-au curmat prin acea, că Austria au închiet la Viena pace cu Franţia, după care împăratul Franţiscu al II-le s-au lipsit de multe a lui staturi, şi au dat fiica sa lui Napoleon întru însoţire. Călcînd toate cele sfinţite Aşăzămînturi, Napoleon au luat sup pază pe cel întăi bisericaş de Roma, adecă pe Papa Pius al VII-le, iar staturile sale, precum şi Republica de Olanda, politiile France (slobode) de Ghermania, adică Hamburg, Bremen şi Liubec, în urmă şi staturile Ducăi de Oldemburg, unite prin legături de familie cu curtea împărătească a Rosiei, le-au împreunat cătră Franţia, cînd tot atunce, de clironom a tronului Sveţiei, spre mirarea toatei Evrope, s-au declarat – Gheneralul Franţez Bernadot.
        Toate aceste făptuiri lămurit au arătat, că Napoleon, ţîntind cătră întemeerea Monarhii Universale seau a toată lumea, au hotărit – a sfărma Rosia, ca pe acea de pe urmă piedică, ce să împotrivea ambiţiei sale. Toate minea un mare şi neobicinuit războiu. Atunce cînd Evropa să afla încă în nedumerire şi în gînduri despre viitoarea ei soartă, iată că, parcă de o maghică putere mişcate, s-au şi pornit milioane de popoare. Napoleon, întărit de [424] doîzăci ai săi Aleaţi, adunînd oaste de 580,000 (*: Această oaste a lui Napoleon, ce era floarea Evropienilor, să alcătue din Franţezi, Italieni, Svedezi, Olandezi, Austrieni, Ungureni, Bavarezi, Virtenbergezi, Saxonezi, Vestefali şi de alte popoare a Confederaţiei Renane, din Prusieni, Poloni, Ilirieni, Portughezi, prinşii de războiu Ispanioli şi Mameluci. Oştile Austriene ave să alcătuiască aripa cea dreaptă aceştei armii despre Guberniile Rosiei de ameazăapus, iar oastea Prusiană era aripa cea stîngă în Curlandia. Însuşi Napoleon, căpitenia acestor armii, au hotărît a o îndrepta cătră mezul Rosiei drept la Moscva.) o mulţime de arme şi unelte oşteneşti, au trecut riul Memel la 11 şi 12 iunie 1812, şi au întrat în Rosia, mînată, precum el zice, de nestrămutata ei Soartă. Comandirii de căpitenie ai armii Rosiene, alcătuite de 200,000 oamini, Barclai de Toli şi Bagration au hotărît a să trage şi a să împreuna cu celelante oşteneşti puteri a Rosiei. Napoleon, după multe loviri ce au avut cu Ariergarda Rosiană în 16 iulie, au cuprins Vilna, au străbătut prin Guberniile de Minsc, Vitepsc, şi Moghilev, şi au trecut riul Niprul. În mijlocul acestor întîmplări, Gheneralul Rosian Culnev, în bătălia de la Clastişta din 16 iulie au murit cu slava unui irou. În urmă, la 4 şi 5 avgust, s-au întîmplat bătălia cea cruntă de la Smolensco. 110,000 Rosieni s-au luptat cu 205,000 duşmani din care s-au stirpit păn la 14,000. Gheneralii Conoviniţin, Ermolov, Raevschii, şi alţii au păstrat acolo mărirea numelui Rosian. Cu toate aceste, armia Rosiană, părăsînd Smolenscul în foc şi în surupări, s-au tras piste Viazma. 
        [425] Atunce comanda de căpitenie asupra armiei Rosiene s-au încredinţat lui Mihail Ilarionovici Goleniştev Cutuzov, unui bărbat plin de înţelepciune, de ştiinţă şi de dragoste cătră Patrie. Acesta adunînd 108,000 oşteni, s-au întărit lîngă satul Borodino. Armia duşmanului, cuprinzîndu-să ca de 180,000 oşteni, asemene s-au apropiet de acel loc, şi aice la 26 avgust 1812, s-au întîmplat bătălia cea mai cruntă. De vuetul a 2000 tunuri s-au cutremurat pămîntul; rîuri de foc să revărsa pin aer, bătălia s-au închiet cu aiasta, că Franţezii n-au căştigat mimică, dintr-înşii s-au ucis ca la 40,000, şi în acest număr era atîta mulţime de ranguri mari, încît bătălia de la Borodino s-au numit bătălia Gheneralilor. Din oştenii Rosieni s-au ucis ca la 10,000 şi ca la 14,000 s-au rănit. Prinţul Bagration s-au fost rănit de moarte, după care curînd au închiet a sa viaţă, însămnată prin făptuiri iroice. Comendantul de căpitenie Cutuzov, cumpenind toate împregiurările, au hotărît a lăsa pe Franţezi să între în Moscva (din care cea mai mare parte de lăcuitori s-au tras, şi cele mai însămnate averi a Statului s-au cărat) şi au cuprins toate drumurile ce merge cătră Tula, Orla, şi Caluga. Napoleon au întrat în Moscva, şi s-au aşezat în palatul Cremlin. Acolo au fost mormîntul măririi şi slavei sale; acolo dafinile sale s-au prefăcut pentru dînsul într-o cunună de spini!
        Armia lui Napoleon abea au întrat în Moscva nădăjduind de a găsi într-însa îndestulare şi înavuţire, cînd iată îndată s-au cuprins de foc, şi acea manină politie s-au prefăcut într-o mare de văpae. Deacă însuş Rosienii au aprins focul, apoi aceasta li [426] aduce lor mare slavă, pentru că ce lucru folositoriu pentru sine au putut duşmanul să aştepte, aflîndu-să în mijlocul unui popor, ce au hotărît a să supune unei jertve atît de rare şi de nepilduite? De atunce lupta naţională au început a să înnăspri cu toată putere. La chemarea Monarhului său toată Rosia au apucat armile. Tagma Bisericească, Nobilii, Neguţitorii şi toţi orăşenii răvne spre a căştiga laudă de a-ş jertvi averea şi viaţa pentru Patrie. Lăcuitorii s-au înarmat şi stărpea tot lucrul ce ar fi putut fi spre îndestularea duşmanului. O noî treaptă de Iroi s-au alcătuit sup nume de Partizani, carii aducea peire oştenilor lui Napoleon. Femeile şi fetile de toate trepte şi stări; avea de mărire de a agiutora pe acii răniţi în lupta pentru Patrie. Soţietatea fimeiască şi patriotică, s-au alcătuit arătîndu-să lumii în toată frumuseaţa faptelor celor îmbunătăţite a sexului (neamului) femeesc, a cărora înaltă pildă strălucea pe însuş tronul. Prelîngă aceste să mai apropia alte noă cumplite fortune care avea să detune asupra lui Napoleon. Cazacii de la Don şi de Ural, Başchirii şi Calmucii s-au pornit din lăcaşurile lor, şi aducînd peire duşmanului, s-au unit cu oştile Rosiene. Napoleon, văzîndu-să în mijlocul focului, a fumului, a cenuşii şi a sîngelui, în spaimă au propus pace zicînd: că războiul s-au închiet. Dar la aceasta au răspuns Goleniştev Cutuzov „Războiul acum abea începe”. Napoleon au rămas în mijlocul surpărilor Moscvei.
        În această epohă contele Vitghenştain, apărînd S. Petersburgul, îmfrîna şi sfărma pe marşalul Franţez Udino. Admiralul Ciceagov, pornindu-să (după închierea păcii cu turcii în Bucureşti) cu armia Rosiană* [427] din Moldova şi ţara Romînească, cătră Gubernia Volinii, au nevoit pe Austrieni a să trage îndărăpt. Şefii dispărţitelor armii Rosiene au deschis pretutindene operaţiile oşteneşti, după planul închipuit de însuş Împăratul Alexandru. Comendantul de căpitenie, înălţat atunce la rang de FeldMarşal, ş-au propus să sfarme corposul craiului de Neapoli, carile să întărisă la Tarutina. Aici, la 6 octombrie 1812, Gheneralii Beningsen, Miloradovici, Orlof, Denisov, Uvarov, Dohtorov, şi alţi deplin au sfărmat pe duşmani, în acea bătălie, urmată cu mare vărsare de sînge, au perit şi Iroul Rosiei Bagovut.
        Napoleon s-au înspăimîntat. Necontenitele îmvingeri, foamete, boalile, partizanii şi setenii, stărpind în toate zilele oastea lui, l-au adus la deznădejduire şi l-au nevoit a cugeta despre tragere. Spărgînd şi surupînd zidurile Cremlinului, la 11 octombrie, au eşit din Moscva, cu socotinţă a răzbate în provinţiile despre ameazăzi a Rosiei. La Maloiaroslaveţ s-au întîmplat, în 12 octombrie, cruntă bătălie, în care oştile lui Napoleon să lupta cu deznădăjduire, dar Feldmarşalul întărit de gheneralii Dohtorov şi Raevschi, deplin l-au sfărmat. Napoleon nevoit era a să trage tot pe acel drum, carile era înpustiet, şi pe carile au fost întrat în Moscva. Gheneralii Miloradovici, Conevniţin, comendantul Cazacilor Platov, şi partizanii îl urmărea, şi la tot pasul îl sfărma. Platov foarte au struncinat pe duşmanul lîngă mănăstirea Coloţcov, şi la 26 şi 27 deplin au îmvins corposul ViţeCraiului de Italia între Dorogobujin şi Duhovşina. Atunce contele Vitghenştain, întărit [428] cu oastea de San Petersburg, au cuprins Polocţul la 8 octombrie, au urmărit pe duşmanul, şi la 19 oct. la Ceasnăca au căştigat asupra lui o izbîndă. Oştile lui Napoleon, în spaimă şi în nedumerire au apucat fuga pe care buletinele sale numea: chear de bună voe tragire şi lăturalnic marş asupra San-Petersburgului. Ele s-au repezit cătră Smolenscul şi au deplinit surparea acestei politii. La 5 noembrie armia Rosiană au tăbărit la Crasnov, şi aice s-au încăerat bătălia cea mai cruntă, marşalul Davu deplin s-au sfărmat, pierzînd 70 de tunuri şi buzduganul său. Napoleon, cuprins de spaimă au fugit. Tot pe atunce Gheneralul Miloradovici au îmvins pe marşalul Nei, carile s-au fost tras de la Smolenscul, şi întru aducere aminte acestor însămnate făptuiri, urmate la Gubernia de Smolensco, Împăratul Alexandru, spre mărirea Feldmarşalului, l-au numit Prinţip de Smolensco.
        Armia duşmanului, alungată pretutindene sfărmată, în urmă la 15 noembrie au sosit în o stare ticăloasă pe riul Berezina. Aice au agiuns-o struncinarea cea mai cumplită. Vitghenştain, Platov şi Ciceagov au sfărmat-o, au înnecat-o şi au luat robi mulţime de duşmani; toate uneltile oştineşti carile, ecvipajurile şi îndeopşte multe avuţii s-au făcut trofeul biruitorilor. Rămăşiţa duşmanilor, ce au apucat să treacă Berezina, cu înspăimîntare şi deznădăjduire fuge cătră Vilna.
        Între aceste au început gerul cel cumplit. Dispoeţi, obosiţi de foame, cuprinşi de boale şi de geruri, duşmanii pere cu miile, sau căuta a lor mîntuire în robia cea de bună voe. Toată calea de la Niprul pănă la Vilna era acoperită de duşmani bolnavi, răniţi, ucişi* [429] şi îngheţaţi, asemene de tunuri, de taberi şi de caii lor. Cruziile de care s-au cuprins armia lui Napoleon au întrecut toată istorisire – chear ca Xerxes, văzînd peirea oştilor sale, au încredinţat gheneralului Miurat rămăşiţurile ei, iar el însuş în pripă şi în taină s-au pornit din Rosia în o sanie proastă, şi agiungînd la Varsavia, cu indeferenţie, seau fără supărare, au zis că: „de la starea cea măreaţă păn la cea de rîs numai un pas este”. Oştile Rosiene, întrînd la Vilna au găsit acest oraş plin de mii de bolnavi, de cii muritori şi de duşmani morţi. După aceste Macdonald, carile sta în cuprinsul Righii, în grabă s-au tras, şi la 17 dechembrie anului 1812, marinimoasa hotărîre a împăratului Alexandru s-au adiverit: că niciun oştean a duşmanului n-au rămas în a sa Imperie. Din 580,000 oşteni a lui Napoleon numai 75,000 betejiţi, obosiţi de foame şi disfiguraţi; adecă: ciuntiţi, au apucat a trece piste riul Memel. Cu acest chip Napoleon, în curgere de 6 luni au pierdut în Rosia mai mult de giumătate milion din ai săi oşteni; aproape de 250,000 de a lor trupuri s-au găsit pe cîmpurile Rosii şi s-au ars; iară cealanţi au perit pin ape şi pin codrurile Rosiei; şi cu a lor oase au presurat drumul de la Moscva pănă la Memel.
        Toată Evropa s-au înspăimîntat, auzind de aceste întîmplări, şi aştepta hotărîrea soartei sale. Împăratul Alexandru, răvărsînd simţiri de mulţămire înnaintea acelui ce au binecuvîntat armile Rosiene, au hotărît a mîntui toate Staturile de giugul robiei, de Napoleon pusă asupra lor. Pentru asemine scopos armiile Rosiene au trecut piste Memel. De atunce sunătoarea mişcare a popoarîlor, care, ca o vîrsare de [430] apă să răpezisă de la apus spre răsărit, acum ca o răvărsare au înturnat cursul ei de la răsărit spre apus. Prusia şi Sveţia au împreunat armele lor cu acele a Rosiei. 
        În acest timp Prinţul de Smolensco, plin de zile şi de mărire au răposat la anul 1813. După voinţa Monarhului, următor în comandă au fost Barclai de Toli. Oastea aleată s-au îmfăţoşat la malurile Oderii şi Elbii şi cuprinzind Drezda au străbătut la Luţen. Aice, în fiinţa împăratului Alexandru şi a craiului Prusesc, au urmat o foarte cruntă bătălie, însuş Napoleon comande oastea sa de nou adunată. După aceasta Aleaţii au aflat de cuviinţă, a să trage la Silezia. Napoleon s-au repezit asupra lor la Bauţen, în 4 şi 9 mai 1813, dar Barclai de Toli şi Bliher, mare Gheneral Prusian, i-au pus aice stavilă. În urmă şi împăratul Austriei, carile pănă atunce, poate prin legătura familii să împiedeca de războiu cu Napoleon, au jărtvit simţirile unui părinte în favorul binelui opştesc, şi au declarat Franţii războiu.
        Într-acest chip o giumătate a Evropei s-au rădicat asupra cealante giumătăţi, şi din Epoha, decînd s-au aşezat oştile statornice, nici odinioare asemene număr de ostaşi nu s-au adunat pe cîmpul bătăliei precum atunce. Războiul au început, la 14 şi 15 avgust, cu lupte omorîtoare lîngă Drezda. Aice Pronia au umbrit cu a ei scut pe Monarhul Rosiei, el au rămas nevătămat în minutul cînd Gheneralul Moro, ce să afla lîngă împăratul, s-au sfărmat de o bombă. Napoleon au rînduit la Bohemia 30,000 de a lui armie, sup comanda Gheneralului Vandam, 8000 oşteni a gvardii Rosiene au întimpinat în 17 avgust pe acest corpos la Culm, şi sup comanda lui conte Osterman Tolton* [431] şi a Gheneralului Dienci, au oprit năvălirea Duşmanului, au cîştigat cîmpul bătăliei, şi au mîntuit interesurile a toatei Evrope. Armile Rosiene şi Austriece, înaintîndu-se cu pripă, au sfărmat pe duşmanul, iară oştile Prusiene au deplinit, în 18 avgust, a sa îmvingere la Nolendorf, şi pe însuş Vandam l-au luat rob. Nu tîrziu Gheneralul Cernişev au alungat pe craiul Vestfalii de la Casel şi au declarat desfiinţarea crăiei sale. Atunce Craii de Bavaria, de Vitenberg, asemene şi marile Duca de Baden, s-au unit cu Aleaţii. Napoleon, adunînd 170,000 de ostaşi au tăbărit la Lipsca. Aice la 4, 6 şi 7 octombrie 1813, au urmat o bătălie mai înfricoşată decît toate cîte în acest război s-au fost întîmplat, în a ei alăturare bătălia de la Borodino să pare neînsămnătoare, ia s-au prelungit trii zile cu toate cruziile deznădăjduirii, şi după tot adevărul s-au numit Bătălia popoarilor, pentru că în întinderea unei mile cvadrate, să lupta 500,000 oşteni a feliul de staturi, şi 2000 tunuri suna necontenit. Aleaţii s-au încununat cu mărirea biruinţii. Pierzarea lui Napoleon au fost foarte mare: din oastea lui s-au ucis, s-au luat în robie, s-au rănit şi au trecut la aleaţi ca la 60,000; mulţime de tunuri, feliuri de unelte de război şi steaguri, au încăput în mînile biruitorilor. Alungat de spaimă şi sfărmat încă odată la Hanau Napoleon din toată a sa armie au adus în Franţia numai 70,000 oameni şi aceste spre – a umple cu dînşii spitalurile.
        Bătălia de la Lipsca au mîntuit toată Ghermania de sup puterea lui Napoleon. Nu tîrziu şi Olanda s-au dispărţit de la Franţia, iar comendantul oştilor Engleze Velington, au sfărmat pe Franţezi la Peninsula* [432] Pireniană, adecă în Ispania.
        Aleaţii Monarhi, agiungînd la riul Rin, potrivit cu voinţa Împăratului Alexandru, au făcut cunoscut că ii să vor înpăca cu Napoleon, dacă el va lăsa pe Evropa în linişte, şi să va lepăda de toate a sale de mai nainte căştigări de pămînturi, dar întîrziind Napoleon a da răspuns la această propunere, toţi s-au încredinţat, că soarta Evropei trebue să se hotărească în Franţia. Drept acea Aleaţii au trecut piste Rin la începutul anului 1814. Biruinţile lor asupra Franţezilor, la Brien, Laroater, Laon şi Ferşanpanoas (*: Lauda biruinţii la Ferşampanoas să cuvine mai cu samă Marelui Duca Constantin Ţesarevici.) urmate la 17-20 ghenarie, 25 februarie şi 13 mart, au dischis lor drumul cătră Pariz. Pe înălţimile dealului Mon-Martre oastea Rosiană s-au încununat cu strălucită biruinţă, şi Parisul au capitulat la 13 mart 1813. Împăratul Alexandru au întrat în acea capitalie cu ramul de finic aducător de pace. Lăcuitorii de Pariz cu bucurie au întimpinat pe marinimosul biruitor. Pacea s-au închiet la 18 mai 1814, pe a căria temei Franţia s-au mărginit în hotarîle cele de la anul 1791. Napoleon s-au depărtat la insula Elba, iar pe tronul Franţii s-au înălţat fratele lui Ludovig al XVI-le, sup nume de Ludovig al XVIII-le.
        Pentru de a întări în Evropa deplina bună orînduială, şi linişte, Împăratul Alexandru au propus a să dischide la Viena un congres. În cursul pregătirilor urmate pentru asemene înaltă lucrare, Alexandru au făcut o călătorie în Anglia. Craiul Angliei Gheorghe* [433] al III-le şi supuşii lui au întîmpinat pe doritul Monarh cu mare bucurie şi cu entusiazm îmvăpăet. Pretutindene răsuna numile lui Alexandru I; pretutindene i să aducea mulţămire pentru pacea şi liniştea ce au dăruit Evropei, aceste minute să pot socoti între cele mai strălucite a Istoriei Rosiei.
        În urmă, la 20 octombrie 1814, s-au dischis congresul de Viena, în a căruia alăturare nicăire asemene nu aflăm în Istoria Staturilor Evropiene. Să poate zice că în această epohă toată Evropa s-au întrunit la Viena în persoanele Monarhilor şi a reprezentanţilor săi, Alexandru I au fost sufletul acestei măreţe Adunări, a căria scopos era – a dărui la toată Evropa liniştea şi fericirea. În mijlocul acestor mîntuitoare făpturi a Congresului de Viena, iată că au răsunat auzul – şi adevărat – despre fuga lui Napoleon de la insula Elba, şi despre întrarea lui în Franţia, ba încă şi la Pariz, de unde, pentru această întîmplare, Craiul Ludovig al XVIII-le nevoit au fost a să dipărta. Toţi s-au înspăimîntat, dar înţălepciunea şi bărbăţia Împăratului Alexandru au împrăştiet teama toatei Evrope. Încît Aleaţii Monarhi, însufleţiţi de Alexandru, au apucat armile, şi războiul iar s-au dischis; vărsarea de sînge au fost mare; dar în 6 iunie, la bătălia de Vaterlo s-au hotărît soarta lui Napoleon, acolo rămîind deplin îmvins, s-au nevoit a să lepăda pe totdeauna de tronul Franţii şi, după cea mai dreaptă a Aleanţilor Hotărîre, s-au disţerat la insula Sfintei Elene. În Pariz s-au închiet a doua pace, la 8 noembrie 1815, prin a căria ponturi deplin s-au siguripsit Evropa din partea Franţii.
        Prin aceste s-au împlinit cea de căpitenie mîntuitoare dorinţă a Împăratului Alexandru: Congresul [434] de Viena au agiuns scoposul său. Domnitorii Ghermanii şi toţi Monarhii Evropii au încăput în a lor staturi de mai nainte; slobozenia şi neatîrnarea a fieşcăria Împărăţii şi Guvernu s-au fost cunoscut şi s-au întărit. Ducatul de Varsavia (scoţîndu-să o parte, adecă Prinţipatul de Pozen) s-au împreunat cătră Rosia, sup numire de Crăia Polonii. Polonii, ce sînt un ram însămnător a neamului celui mare de Slavoni, vărsînd multă vreme sîngele lor fără vreun folos pentru sine, şi cercînd multe nestatornicii a soartei lor, în urmă s-au liniştit sup mîntuitoriul Guvernu a lui Alexandru I, şi în inima sa cea îmbunătăţită au aflat a lor fericire.
        Aşadar în mijlocul celor mai puternice zgăţituri, urmate în Evropa de Napoleon, numai singura Rosia au stătut neclintită, şi, în sistema politică a Evropei, s-au arătat a fi o putere a clasului întăi. Hotarile ei s-au întins prin căştigarea Finlandei, Beserabiei şi a fostului Ducat de Varsavia, iar războiul cu Napoleon au îmfăţoşat tuturor mărirea haractirului Rosian.
        Stîngînd văpaia revoluţiei Franţeze, stîrpind cumplita despotie a lui Napoleon, şi dăruind la toată Evropa noî politică fiinţă, pace, şi linişte, Împăratul Alexandru, încununat de Dafini şi de binecuvîntarea omenirii, s-au înturnat în Rosia, şi toată a sa mărire au dat-o Dumnezăeştii bunătăţi, şi au răvărsat multe îndurări şi haruri asupra supuşilor săi. Sfîntul Sinod, sfatul Imperiei şi Senatul, însufleţiţi de adevărată credinţă şi a supuşilor cunoştinţă, în faţa toatei Rosiei i-au afierosit numile de Binecuvîntat, şi au hotărît a-i înălţa un Monument. Dar umilinţa şi creştineasca cucerie a lui [435] Alexandru, au depărtat aceasta. „Să se zidească, au zis, mie un monument în inimile voastre precum el este întemeet în simţirile mele cătră voi! Binecuvinteză-mă poporul meu în inimile sale, precum eu în a me inimă am binecuvîntat pre el.” Din epoha aceasta Alexandru au afierosit zilile împărăţiei sale pentru fericirea supuşilor săi. Pe lîngă aceste, ca un biruitor, păciăluitor, giudecător şi domnitor a împărăţiei cei mai întinse în lume, luînd în mînile sale soarta Evropei, el îndrepta puterea sa spre binele tuturor. Din inima lui derază mîntuitoriul proect al Aleanţii cei Sfinte, închiete la 14 septembrie 1815, între Rosia, Austria şi Prusia, ţîntirea ei au fost, – păstrarea neatîrnării fieşcăruia stat, şi îmbinarea politicii cu moralul, şi cu adevărurile sfintei Evangheliei. Scoposul călătoriilor împăratului Alexandru la Ahen Laibah şi Verona au fost – întărirea pretutindene a păcii şi a liniştei, iar călătoriile lui înlăuntrul Rosiei – era aducătoare de fericirea supuşilor săi, – obiectul cel mai de aproape de inima lui Alexandru.
        Rosia era fericită. Constituţia (tăria trupului) îmflorita sănătate, şi anii bărbăţiei a Împăratului Alexandru, închizăşluia Rosiei mîngăitoare nădejde despre a lui îndelungată viaţă. Cînd deodată s-au lăţit auzul: că „îngeriul nostru s-au mutat în ceriu” (*  Cuvintele răposatei Împărătese Elisabeta Alexievna, soţia lui Alexandru) la 19 noembrie anul 1825, Împăratul Alexandru I după o scurtă pătimire* [436] au răposat la Taganrog. Viaţa cea de mare preţ pentru omenire s-au curmat. Rosia au lăcrămat; naţiile streine au împreunat plînsul lor cu lacrimile ei; Evropa au simţit oareşcare dişert, şi să părea, că toată puterea vieţuitoare a Cabineturilor Evropiene s-ar fi curmat. Dar Pronia înaltului D-zău n-au părisit pe Rosia, şi întristarea ei au prefăcut-o în bucurie; încredinţind schiptrul împărăţiei Rosiene lui Nicolai I, avgustului frate a lui Alexandru. Viitoriului scriitor este păstrată mîndra mărire şi norocire a fi Istoriograf domnitoarelor făptuiri ale acestui Monarh.
        
        ÎNCHEERE 
        ISTORII ROSIENE
[IV]	
        VOCABULAR
	DE OARECARE CUVINTE ÎNTREBUINŢATE ÎN ACEASTĂ CARTE 
Agricultura	Lucrarea pămîntului.
Ambasadoru	Sol neobicinuit.
Ambiţie	Dorinţă de cinste, seau cinste-iubire.
Amuniţia	Material de oştire: plumb, iarbă de puşcă.
Anatomia	Mesteşugul de a tăe şi a disface părţile trupului ominesc seau a unei vietăţi spre a-i cunoaşte alcătuirea şi starea.
Anuscrisu	Descrierea întîmplărilor anilor, slavineşte Letopisiţu.
Arestu	Arestuire, propeală la închisoare.
Armistare 	Încetarea armilor seau a oştirilor.
Aristocratia	Forma unui Guvernu, în care ocîrmuesc acii nobili şi puternici.
Arte frumoase	Să numesc mesteşugurile: precum arhitectura, muzica, zugrăveala, săpătura şi poezia.
Artistul	Meşterul ce să îndeletniceşte cu aceste.
Asaltu	Năvălirea asupra unei ţări, turceşte iuruş.
Asedia	Încungiurarea unei cetăţi ce face armia duşmănească.
Atacu	Năvălirea, turceşte iuruş.
Autocrator	Însuş domnitor, titlu ce poartă Împăratul Rosiei.
Autoru	Urzitorul a vreunei cărţi seau lucru.
Arhistratig	Acel de căpitenie povăţuitor a unei armii.
Bancoruptă	Mofluzie, adică cînd la banchier să darmă,* [V] să rumpe bancul averii sale.
Bandiera	Steagul corăbiilor.    
Bibliotică	Adunare de cărţi de cetit.
Bisericaş	Persoana tagmei bisericeşti.
Bravu		Veteaz seau vrednic, care nume să dă spre laudă.
Bătălia	Lovirea carea în o zi fac oştile între sine, şi să deosebeşte de război, carile poate ţinea unu seau şi 30 de ani.
Buletin	Un fel de gazetă, înştiinţare oficială.
Vagabond	Om fără căpătăi, ce fără niciun mesteşug să poartă din loc în loc.
Vest	Apus, vestice apusane.
Vizita	Cercetare ce să face între prietini seau a vreunui lucru.
Vocabular	Un fel de mic lexicon, seau adunare de cuvinte.
Vulcan	Numile ce purta la Romani zănul focului. Astiz să numesc munţii vărsători de foc, precum: Vezuvul în Italia, şi un asemene munte aflător pe marginea ţării Romîneşti, Bănatul şi Transilvania.
Vănta	Slava, mărirea, cuvînt din Psaltirea Mitropolitului Dosoftei.
Ghenie	Duh foarte ager şi urzător de lucruri mari şi noî.
Ghintă	Cuvînt romînesc însămnează naţie.
Golfu	Sin de mare, este partea mării ce să înnaintează între ţărmuri.
Grosietate	Prostia, neştiinţa, necioplirea.
Guvernu	Ocîrmuirea domnitoare.
[VI] Datina	Obiceiul şi deprinderea veche.
Declaraţia	Rostire cu sfinţenie în public.
Dejurne	Dregători politiceşti seau ostăşăşti, carii pe rînd stau la postul lor toată ziua.
Denonţiaţia	Descoperirea cătră ocîrmuire a vreunei greşele urmate de oarecine. 
Derază	Cuvînt romînesc din cărţile tipărite în Moldova, însămnează; să trage de la oarece.
Disţerare	Scoterea din ţară, turceşte surgun.
Desperaţia	Deznădăjduirea.
Despreţuire	Nepreţuirea, nebăgarea de samă.
Disţiplină	Regulă şi rînduiala de povăţuire a vreunei tagme, mai ales a oştenilor. 
Destronat	Scos din tron.
Deţenţia	A urmărilor potrivire cu legile relighiei şi bunele deprinderi.
Educaţia	Creşterea morală a tinerimii.
Expediţia	Trimeterea unui lucru, seau a oamenilor.
Extraordinar	Neobicinuit.
Ecvilibriu	Cumpăna, mai ales cea politică între staturi.
Energhia	Energhică, vărtute lucrătoare şi sporitoare.
Entusiasm	Puternică a sufletului simţire de dragoste seau de mirare.
Estetica	Ştiinţa ce îmvaţă cunoştinţa frumuseţelor firi.
Eşafot	Unealtă pentru tăerea capului la cii vinovaţi, făcută în epoha revoluţiei spre a grăbi omorirea, în Franţia s-au numit acea unealtă Ghilotină de la urzitoriul.
[VII] June	June, tînăr, cuvînt din Sf. Scriptură.
  Idea	Ideat, socotinţă, gîndirea, închipuirea.
Imaghinaţie	Închipuire, chitire.
Independenţia	Neatărnarea politică a unei naţii de la alta.
Industria	Însuşimea cugetului, a afla mijloacile de a spori mesteşugul seau negoţul.
Instanţie	Loc giudecătoresc.
Campania	Oştirile ce urmează în cursul unui sau a mai multor timpuri al anului.
Capitulaţie	Capitula, închinarea unei cetăţi.
Cariera	Calea care petrece un om în vreo slujbă sau îndeletnicire. Stadis.
Careoa	Figură în patru laturi, cînd ostaşii pedestri să înşără în acest chip spre a să apăra în şăs despre năvălirea călărimii.
Cvadrat	Întindere de loc ce are tot acea măsură în lung şi în lat.
Chentru	Mijlocul unui trup.
Institut	Aşăzămînt politic sau de alte fapte plăcute lui Dumnezeu.
Insula	 Ostrovu. Cuvînt gheografic precum sînt: Istimu, Golfu, Fretu şi altele. Să protimiseşte a zice Ostrov, fiindcă avînd a vorbi despre un Ostrov ce-i legat cu uscatul, spre a nu zice: giumătate de Ostrov, care ar însămna împărţit în doî, să întrebuinţază zicerea Geografică  de Peninsulă, drept acea să zice şi Ostrovului insulă.
Complot	Împărechere spre a face un lucru nelegiuit.
[VIII] 
Companion 	Tovariş seau soţ la vreo lucrare, mai ales la cea de 
negoţ.
Comunicaţia	Legătura, mergirea şi venirea între locuri seau oameni.
Confederaţia	Legătura politică încheetă între deosebite provinţii a unui stat.
Comerţia	Negoţ, nu cu amăruntul.
Contra	Împrotiva.
Constituţia	Legile după care să ocîrmueşte un Stat.
Colonia	Oameni carii descalică şi să aşează în o ţară străină, colonială product ce vine de acolo.
Compunere	Alcătuirea unei cărţi.
Compune	A pune la un loc seau alcătui.
Coloană	Stîlp, în bătălie să zice cînd trupile să alcătuesc şi păşăsc aşa, încît şirurile nu sînt lungi, dar multe şi dese.
Coleghia	Loc de lucrare a vreunui ram de ocîrmuire sau de învăţătură.
Congres	Adunare de Monarhi sau de ministri pentru de a tractarisi vreun interes politicesc.
Cultul	Cinstire evlavioasă cătră Dumnezeire.
Cultura	Purtare de grijă şi înbunătăţirea morală sau fizică.
Cursari	Hoţi seau tălhari de mare.
Curaj	Bărbăţie oştenească.
Cruceri	Oaste de cavaleri purtători sămnului de cruce, carii la anul 1100, de evlavie însufleţiţi, oştea pentru mîntuirea Sf. Mormînt de sup giugul păgînilor.
[IX] Critică	Giudecată sau hulă unui lucru, asemene o stare primejduincioasă.
Legedătător	Acela ce dă lege la oarecine.
Leftică	Un fel de rădvan sau pataşcă în care să poartă bolnavul seau boierii mari, mai ales la China.
Literatura	Învăţătura Istoriei, Ritoricei, Poeziei şi Arheologhiei ş.ci.l.
Lucoare	Lumină strălucită din ceri.
Luxu	Cheltuială necumpenită pentru plăcere şi deşărtăciune.
Lăngezime	De la lănged, slăbiciune.
Maghistru	Şeful  unei tagme.
Mareinimos	Cu simţiri mari la inimă.
Mărinar	Om sau lucru de mare.
Marşu	Mergere, călătorie oştenească.
Matematică	Ştiinţa cătimii,  precum: Aritmetica, Gheometria, Alghebra, Mehanica şi alte.
Mercantilă	Ce să atinge de negoţ.
Melanholia	Melanholică tristă şi duioasă gîndire, muzică sau altă alcătuire.
Mehanică	Ştiinţa maşinilor, lucrare de mînă.
Microscopu	Un fel de ocheană care arată înmiit mai mare lucrul ce cu sîngurul ochi abea să vede.
Minerva	Zina înţelepciunei.
Mitologhia	Istorisirea fabuloasî de zinii păgînilor.
Milă	Întinderea de loc, ca la un ceas, sau cinci verste.
Modestia	Cuceria Omului cu merit, fără mîndrie.
[X] Monument	Zidire sau faptă spre aducere aminte a vreunui bărbat sau întîmplări mari.
Monstru	Product sau rod a naturii neobicinuit şi înfricoşat.
Murmur	Murmurare, sunet sau vorbă de nemulţămire. 
Munîfăptură	Lucrul de mînă, sau ce să face la fabrică.
Magă	Maghică, fărmăcătoare.
Navigaţia	Plutire pe mare.
Neutral 	Neutralitate, stare unei puteri care nu să amestică la războiul urmat între alte puteri.
Nordu	Nordice, de ameazănoapte.
Ospitalime	Iubire de primirea oaspilor. Ospătăria unde ospetează străinii, Birt.
Obiectul	Lucru ce nu să îmfăţoşază (predmet).
Opera	Comedie cu cînteci.
Operaţie	Lucrare regulată.
Opinia	Socotinţa.
Organizaţia	Aşăzămîntul după care să povăţueşte un Stat.
Ordinu	Semn cinstitor, cavalerie.
Orfan	Săriman fără părinţi.
Ost	Răsărit, cuvînt Gheograficesc.
Particular	Ce nu este de obşte, dar a persoanei.
Partizan	Părtinitor, cu dorinţă sau şi cu lucrare.
Penă	Gloabă bănească, cuvînt de legi.
Period	Cuvînt Hronologhiei, însămnează cursul vremii între două mari întîmplări.
[XI] Peninzulă	Vezi hersonezu.
Popor	Norod. Cuvînt întrebuinţat în cărţi bisericeşti.
Poezia	Mesteşugul de a face stihuri, Viersuri.
Prerogativa	Dreptul sau privileghia.
Prezicător	Carile zice înainte.
Prodosia	Proditor. Vănzător a interesului pe carile este dator a-l apăra.
Proclamaţia	Rostire în public a unei poronci seau înştiinţări.
Propune	Propunere a pune înnainte.
Reghent	Reghentă, ce ocîrmueşte în numile unui Domnitor, Turceşte Caimacan.
Reghement	Ceată de oaste, polc.
Rezerva	Partea armii pe care un Gheneral o lasă deoparte spre a o întrebuinţa în cursul bătăliei, cînd va cere trebuinţa. Să zice şi de iconomia banilor, sau de alt lucru ce să păstrează pentru vreme de nevoe.
Rezidenţia	Oraşul, scaunul petrecerii unui domnitor seau unei căpitenii.
Relighia	Credinţă, în loc de lege ce să înţălege pravilă.
Rezultat	Acea ce să naşte din o lucrare.
Reprezentaţia	Îmfăţoşarea unei fapte mai ales pe Teatru.
Republica	Formă de ocîrmuire în care poporul este putere domnitoare.
Reforma	Prefacere îmbunătăţită a vreunui aşezămînt seau rînduele.
Rival	Omul carile doreşte tot acel lucru ce şi altul şi să ceartă cu el pentru aceasta.
Ritoria	Ritorica, mesteşugul bunei şi frumoasei* [XII] vorbiri.
Sarmaţi	Lăcuitorii vechi a Poloniei.
Secret	Secretar, de taină.
Sectă	Tagmă sau eres de relighie.
Sinceritate	Curăţia inimii ce să vădeşte prin voroavă.
Scutu	Pavăză de apărare, de acolo s-au numit scutelnicii sau apăraţii.
Spata	Sabie îngustă şi ascuţită de îmbe părţi.
Spartanu	Lăcuitor a Spartii din Elada, cunoscuţi de viteji şi deprinşi la trai aspru.
Speţialu	Înadins,  sau cu amănuntul,
Stadie	La Eleni şi Romani măsură de 125 paşi, în care alerga de rămăşag, să înţălege şi o întindere de loc sau carieră.
Stolire	Împodobire cu strae şi scule.
Schitii	Popor ce lăcuia în Rosia de astăz.
Sudu	Meazăzi, zicere gheografică.
Tariful	Preţul lucrurilor pus de ocărmuire.
Telemah	Din istorie, tînărul prinţ, fiiul lui Ulises, pe carile zina înţălepciunei Minerva, prefăcută în mentor, îl îmvăţa.
Templu	Capişte, uneori să înţălege şi Biserică.
Termin	Vade
Tehnic	Tehnice, de mesteşug.
Traghedia	Alcătuire tristă ce să îmfăţoşiază la teatru, şi în care urmează moarte a vreunei persoane.
Tradiţie	Predania sau cunoştinţa unei istorisiri îmvăţată prin viu grai de la Stremoşi.
Traducere	Aducere depe o limbă în altă.
[XIII] Tribut	Banii ce trebue a să plăti ocîrmuirei.
Triumf	Triamv, mare biruinţă  şi cinstea biruitoriului.
Unda	Valul apei.
Universitate	Shoală înaltă unde să îmvaţă filosofia, Doctoria, legile şi Teologhia.
Fabula	Cimilitura, basnă.
Favor	Favorisitor, de priinţă.
Fanatismu	Fanatic, rîvnă oarbă şi pătimitoare pentru vreo sistimă seau părere.
Fantazia	Închipuirea sufletului, cugetare.
Fenomen	O arătare neobicinuită în aer seau şi între oameni.
Feodalia	Feodal, drit de proprietate, carile pe la anul 1000 de la Hristos, avea oameni de oaste asupra pămînturilor şi lăcuitorilor, însă sup protecţia adivăratului Stăpîn de la carile atîrna, numindu-să vasali.
Fizică	Ştiinţa însuşimei trupurilor fireşti.
Fineţă	Isteţimea seau ghibacia cugetării.
Flota	Adunarea vaselor de război, flotilă de vase mici.
Haos	Amestecarea stihiilor înnaintea urzirii lumii, să zice şi de un lucru nedumerit şi amestecat.
Hersones	Peninsulă, ostrov unit cu uscatul prin o îngustă limbă de pămînt, numită Istmu precum: Morea, Crîmul ş.ci.l.
Hirurghia	Ştiinţa ce învaţă a vindeca boalile pe dinafară a trupului.
[XIV] Învingere Învinge, învins, biruinţa, supunerea.
Înbărcat	A întra în barcă (corabie) spre a călători pe apă.
Întroducere	Întroduce, a duce înlăuntru, înaintecuvîntare.
Întăime	Drept de a fi mai întăi decît altul.
Îngenios	De la genie (ghenie) cu duh mare şi ghibaci.
Întraprindere	Întreprizător. Acela carile să prinde la vreun lucru spre a-l săvîrşi, asemene şi lucrarea acestui (podreat).
Civilizaţie	Politicirea seau îmbunătăţirea năravurilor şi a cunoştinţilor.
Iurisconsult	Învăţatul în legi, carile dă întru aceasta Sfaturi şi dislegări.
Genune	Prepastie, bezdnă, cuvînt vechi din psaltirea Mitropolitului Dosoftei.
[XV] ERATA SEAU GREŞELILE
La închinare
Faţa    Rîndul      Erata     Are să fie
2         11               protecţie
etc.   

  
 
2





225