SEMNE CU CREIONUL IV 19)1 — 1946 VISUL După o involuntară experienţă a vieţii, care pentru cei mai mulţi se reduce aproape la jumătate, omul dormind un an din doi, poţi tot atît de puţin să te rosteşti asupra jumătăţii, petrecută în dosul soarelui cît şi asupra celeilalte jumătăţi. în pri< vinţa ignoranţei douăzeci de ani dormiţi sînt fraţii buni ai celorlalţi douăzeci de ani, reputaţi că s9 seminţele, nişte planeţi, cu devenirea concentrată la ultra ţean, care nu ştie carte sau care a învăţat numai atît cît fia trebuit ca să se iscălească, socoteşte cultura ca un privilegiu, aşa cum şi era odinioară, cînd mandarinii scris9 şi. . . avuţia. Românii sînt un popor de milionari timizi, slăbănogi şi goi lingă un tezaur. Profesorii cei mai buni ai românilor, dascălii chemaţi de tim* puri, cu sau fără catedră, sînt aceia care îi învaţă să se îmbogăţească, mişcîndu*se ager şi muncind cu socoteală, alături cu pămîntul, cu vitele, cu găinile; şi cu pomii; în aşa fel, ca ostenelile împle* tite cu meşteşug să dea cel mai mare rod şi cel mai bun. Acum douăzeci şi cinci de ani, un om politic, care era şi un om cuminte, a propus în Parlament obligaţia, aparent minusculă şi anodină, pentru fie* care locuitor să puie în bătătura casei un nuc. De* putaţii au rîs de s*au prăpădit: ei socoteau că fericirile naţionale se capătă cu diploma de licenţă, cu discursuri, cu teze şi principii călcate, cu legi* ferări întortochiate şi cu buget de Stat. Dacă acum douăzeci şi cinci de ani am fi plantat nucul în ogradă, astăzi România ar exporta fără caznă marfa dispreţuită în valoare de mai multe miliarde pe an— şi cărturarii nu s*ar mai da cu capul de păreţi ca să găsească dezlegări la o problemă fără soluţii. Dacă sîngele s*a ieftinit, preţul nucilor în schimb se găseşte în mare valoare. . . 1932 PANA DE AUR Pană de aur, cu tine rup din caierul nopţii cîte un fir de nimic, întortochiat în patru, în opt şi în şaisprezece, după desenul petalelor simple de muşe» ţel ale orelor, înflorite în dreptul stelelor albe. Eşti de aur pentru că aşa te voieşte fabricantul, făcător altădată de pene de pană. . . Eşti unealta de buzunar a fiecăruia. Pintenul tău mărginaş licăreşte la piept, alături de colţul alb al batistei de olandă, cochetăria bărbatului curat, ras la deşteptare şi certificatul soţului iubit, sărutat la uşă. Pestriţă sau sobră ca o baghetă neagră, tu nud mai lipseşti cărturarului pe drum şi tot ce»ţi trebui ieşte, grosime, estetică şi cerneală — pe dinăuntru. Cu ochelarii şi un carnet voi sînteţi laolaltă atelierul portativ al poetului, care»şi poate deschide cancelar ria pe genunchi, într»un parc, şi în dreptul nasului pe bulevardele aglomerate. Cel care te»a născocit, gîndindu»se la trestie, ca Pascal, murdărit de negrea» la lichidă şi de fulgul jerpelit al condeiului stră» bunicilor sîcîiţi de o idee şi scoşi din sărite de un subiect, nu are nicăieri în lumea modernă, populată cu momîi şi socluri, monumentul lui de ebonit, rezervat anţărţ canulelor emoliente. De dragul tău, poetul care nu scrie, şiajuns pînă la doctorat. Fostul prunc e un mare învăţat matematician, necunoscut aici în lumea specialităţii şi ascuns în gradele superioare ale unei inginerii de Stat. Ştie poezia veche greacă, franceză şi germană pe dinafară şi o recitează urcînd încet în prăjina lui de alpinist, cu vîrful de fier, piscurile lungi ale Carpaţilor de cîteva ori pe an. A fost prietenul meu, cum vei fi şi dumneata, întno zi, cînd ne vom gîndi unul la altul, din depărtările vieţii. . . Dumneata vrei să scrii, nu vrei să fii mate* matician şi inginer, cu toate că un inginer ar putea să fie un foarte bun scriitor pe liniile disci* plinei lui. Şi ai voi să cunoşti, ca la solfegiu, «principiile ». Sînt principii şi la scriitori? ai întrebat. De bună seamă, îţi răspund. Numai că fiecare, presupun, are de ale lui, personale, şi pentru că e vorba, cum spuserăm, nu de un capriciu dar de o viaţă întreagă, fiecare şi le defineşte clar, după ce i se pare că şi leam uitat cum fac pietrarii care îşi cunosc meseria şi lucrează întrmn genunchi: dedesubt nisip şi subt nisip trei degete groase de beton. îmi place să nu intre ciubota în pavajul meu şi să şchioapăte armăsarul, care Siar încumeta săd spargă cu potcoava. Şi mai vreau, nu ştiu dacă am putut ajunge la ce vreau, dar este vreme şi o să ajung negreşit cu multă răbdare: vreau ca fraza, cum i se zice — şi te asigur că nu e frază, că e altceva — să fie articulată ca un animal elastic şi voinic în acelaş timp, să stea bine în patru picioare, să nu se tîrască molîie în zmîrcuri de negreală şi să umble, ageră, zveltă sau grea pe cuvinte împietrite. Şi mai trebuie să nu semene nici toată literatura dumitale nici pagina desprinsă din ea cu nimic. Scriitorul nu poate să fie numai scriitor: nu mă împacă decît scriitorul artist, răzvrătit împotriva monotoniei şi însetat perpetuu de lucrul nerostit şi nou. Dacă neom asemăna unii cu alţii, conce< sivi, comunicanţi şi drepţi în front, mam avea niciun soi de rost pe lumea asta şi nu am răs* punde la nici o trebuinţă. Vrei să spui, poate, că nimic nu e nou şi că nu poate să fie nou: te înşeli grozav, totul e nou, ca şi cum niciuna din frumu* seţile lui nu s93 3 CARTE ŞI CULTURĂ « Cine adună învăţătură, amărăciune adună. » Vorba e a cărturarului Miron Costin. Pe vre* mea Iui cartea era numai învăţătură şi după o altă vorbă, latinească, era şi artă. Cartea nu a devenit un divertisment, care poate să fie lipsit şi de artă şi de învăţătură, decît mai tîrziu. Costin nu cunoştea cartea cu care pleci Ia drum în gea* mantan, lectura zisă uşoară, potrivită cu călă* toria şi fără bătaie de cap. Costin cerea cărţilor puţine, din timpuri, ceea ce mai cere astăzi numai o elită de la carte. îi ceri cărţii amărăciune şi atunci cînd nu ceri ştiinţă de la ea, căci amără* ciunea vine orişicum, şi amărăciunea cărţii este, dintre amărăciuni, cea mai dulce. Amărăciunea şi a învăţăturii şi a cărţii vine de acolo că niciuna din ele nu dezleagă pan* gllcile cu căpătîiele în lumină şi cu nodul lor strîns în întuneric. Erau pe vremea lui Costin destui oameni fericiţi, mult mai numeroşi decît în zilele noastre, cărora nici cartea, nici învăţă* tura nu le aduceau amărăciune, sau pentru că nu ştiau să citească sau pentru că gîndirea nu trecea dincolo de tîlcuirea oficială a cărţilor, în mare parte sfinte. După vorba Iui, pe care a lăsat*o scrisă frumos, Miron Costin se vădeşte a fi aparţinut mai puţin epocii lui şi mai mult epocilor mai apropiate de noi, înrudit cu o sen* sibilitate de mare cultură şi de mare delicateţe — izvoare, dacă putem utiliza un cuvînt anti* patic însă clasificator, ale stilului de cugetare modern. Esenţialmente, cartea ma făcut progrese mari, de la Miron Costin încoace, dar nici de la data cînd o carte era un manuscris, reprodus în cîteva exemplare copiate cu pana infidelă sau talentată a unui scrib. Unele învăţături şi cele mai multe şbau întins cîmpul de cercetare, şnau precizat limitele şi scopul, altele sînt noi şi cu totul necu< noscute timpului în care învăţătura dădea numai amărăciune. Dar şi Ferdinand Brunetiere, cato» licul şi contimporan cu noi, pînă mai deunăzi, are o vorbă semnificativă: « Pe măsură cu ştiinţa noastră sporeşte ignoranţa noastră ». Tehni; ceste şi din punctul de vedere artistic, cartea, după născocirea literilor mişcătoare şi utilizînd materialele fine ale tiparului şi legătorului, a atins o dezvoltare nebănuită de copistul, aple< cat cu pana lui crestată şi înmuiată în apă de funingine, pe o bucată de pergament. Gutenberg a dat putinţa reproducerii în zeci, în sute, în mii şi zeci de mii de exemplare fără greş, a unui text; ceea ce face că astăzi bijuteria cărţii, se răspîrn deşte pretutindeni. Carte lingă carte, în rafturi, şi vrafurile de rafturi constituiesc în casă o comoa< ră şi o frumuseţe. Cartea de azi pune în acţiune o cantitate nouă de forţe şi ţine în activitate milioane de oameni instruiţi în gradul tehnicităţii lor. Singură trans; formarea unui manuscris şi întocmirea unei cărţi dau naştere unei serii de industrii, pe care cititorul, plătind trei lei o gazetă, e departe să şi le reprezinte: metalurgie, fabrici de maşini, de hârtie, de cerneală, turnătorii de plumb, foto; gravură — şi unei munci intelectuale şi artistice de redactare. Dar cartea şi ziarul sînt numai mijloacele de transport ale ideilor şi metodelor de lucru variate, de la autor la cititor, din labo; rator la şcoală, din şcoală în lumea toată — şi în acelaş timp mijloacele de conservare, din generaţie în generaţie ale noţiunilor, experiment telor şi sugestiilor din ce în ce mai amplificate. La vechile industrii şi munci, perfecţionate prin maşinismul care face obiectul vast al îneca; nicii, s;au adăogat ştiinţele recente şi aplicările lor practice, fără care ştiinţa pură e o curiozitate de bibliotecă şi muzeu. Dar şi bacteorologia şi electricitatea şi chirurgia şi materiile colorante şi parfumele sintetice şi motorul, lansat pe pămînt şi în văzduh, şi radiofonia, care ne permite să vorbim cu sute de mii de oameni, pe întinderi de milioane de kilometri pătraţi de continent — mau clătinat simţitor amărăciunea lui Miron Costin. . . Lumea vieţuieşte mai confortabil, sănătatea e relativ mai asigurată. în tratamentul medical a intrat asepsia, care garantează pînă la un punct operaţia unui bolnav şi naşterea unui prunc: ca să fie satisfăcută sugestia de hi; gienă; căci în natura incultă, atît la om cît şi la dobitoace, evenimentul se petrece fără agenţi antiseptici. învăţătura şi cartea — cultura — au folosit practic ca să se poată hrăni şi civiliza un mare număr de oameni şi ca să se nască şi să dureze mulţi. în schimb, tuberculoza şi bolile de nutriţie care ucid zilnic omenirea sînt maladii de civilizaţie şi războiul cel mai mare din toată istoria a fost un produs de civilizaţie. Cartea, pe care o iubim, a înlesnit circulaţia ideilor şi difuzarea lor, din cîteva minţi critice şi ştiin; ţifice în milioane de capete, mai bune sau mai puţin bune pentru germinare. Democratizarea statelor, care;i un ideal de cultură, a grămădit populaţiile în centre, le;a depărtat de pămînt, le;a masat în uzină, a provocat un proletariat şi aceasta făcîndu;şi o doctrină, a dat asalt cetăţii şi a cucerit;o. />' Fâcînd cinstita socoteală a vremurilor de sute de veacuri fără carte şi a unei epoci scurte de cultură, amărăciunea lui Miron Costin sporeşte amărăciunea sufletului primind un exponent din partea trupului pe care îl tîrăşte. . . Nu trebuie să cerem vieţii mai mult decît poate să dea, cum se bizuie oamenii rău orientaţi, însă nici cărţii. în trecut, clasele conducătoare credeau că o formulă de fericire obştească o dă ignoranţa: fără să primim formula pe de*a< ntregul nu putem nici tăgădui complectamente ceea ce această formulă pretinde că ar conţine. Concepţia ignoranţei sistematice a dus la anal» fabetism: nu acest rezultat ar fi consecinţa nor* mală a concepţiei. Dacă ar fi posibilă limitarea cunoştinţelor, omul ideal ar fi omul mulţumit, ar fi omul regelui Henri IV de Bourbon; omul care ar putea să mănînce ciorbă de găină o dată pe săptămînă, duminica. Se înţelege că un cetă* ţean care mănîncă pui, poate în toate zilele săp* tămînii să mănînce bine. Acest fericit om cum* secade nu este obligat să fie retor — legile pot să fie făcute şi fără luminatul lui concurs şi rega* tul nu se va simţi mai rău; este de ajuns să ştie să facă o socoteală, ca să nu fie înşelat Ia grăunţe, şi să ştie citi un almanah şi chiar, dacă preferaţi, un ziar. De la Henri de Bourbon, care s*a suit pe tronul francez în 1589, sînt pînă azi exact trei sute patruzeci şi patru de ani. . . în aceste patru veacuri, nici neînsemnatul ideal al rege* lui, o ciorbă de găină duminicală, nu a putut să fie atins — şi în patru veacuri nu se poate spune că lumea a stat pe loc şi că n*a realizat progrese culturale imense. Astăzi, cerem cărţii fericirea pe care nu i*a putut*o procura omului ignoranţa. Fericirea, pe un plan situat mai sus decît satisfacţia instinctu* lui de dominaţie şi vanitate personală, este de sensul amărăciunii lui Miron Costin, însă această amărăciune este salutară. Pe celălalt plan, pe planul de jos, cartea, şcoala, a dat, într»o epocă de împingere forţată către universităţi, rezulta» tul cunoscut subt denumirea de proletariat inte» lectual. Cartea românească are aici o imputare de făcut absolvenţilor, diplomaţilor şi intelec» tualilor ieşiţi din şcoli: că nu citesc, că nu le place, cum probabil nu le»a plăcut nici în şcoală, parcursă în vederea unei căpătuiri departe de brazdă şi de sănătatea pămîntului. Ce este cartea? Definiţia ei greşeşte dacă spune numai ce a spus săteanul jinduit după ea, că: « Ai carte, ai parte ». Nu. Cartea nu trebuie să implice parte, neapărat. Parte, da, atunci cînd cartea e clădită pe individualitate, dar parte pentru carte şi carte pentru parte acest negoţ nu slujeşte nici omul nici cartea. în aproape o sută de ani de şcoală indepen» dentă românească şi în ultimii cincizeci de ani de carte sistematizată, pedagogii noştri au admi» nistrat toate ştiinţele şi disciplinele, inspiraţi aproape exclusiv de la dictonul carte cu parte. Credem că în interesul şi al copilului cultivabil şi al cărţii începe să vie ceasul unei despărţiri: cartea şi profesiunea. Că o mare parte de profe» siuni sînt cărturăreşti, este înţeles de la sine, dar raportate la populaţie, la naţiune, ele repre» zintă o fracţiune utilă, indispensabilă, însă negii» jabilă. Temelia ţării este omul care rareori va fi medic, advocat, profesor, inginer, arhitect, artist plastic sau romancier; dar care se doreşte funcţionar, măcar servitor de biurou. Majori» tatea oamenilor care slugăresc în Bucureşti la autorităţi, şi»au lăsat vetrele, cîmpul şi grădinile: între ei şi carte nu e nicio coincidenţă: cu atît mai rău. Dar dascălului îi rămîne în şcoala pri» mară şi în liceu, şi chiar în universitate, un curs n introductiv încă nefăcut şi care va trebui făcut. Dascălul va trebui să lămurească pe elevul lui că şcoala nuâ dă niciun drept, pe care nu va putea să şid instituie singur prin valoare persona» lă. Certificatul, diploma şi chiar licenţa vor putea face un bun cetăţean viitor, informat şi nesurprins de conţinutul unui text, dar nu vor echivala decît prin coincidenţe cu dreptul la existenţă, învăţătura, care lui Miron Costin îi aducea amărăciune, e pentru sufletescul omului şi mai puţin pentru asigurarea unui salariu. Cu stricta limitare a individului la valoarea per» sonală, se poate întreprinde un gen de şcoală practică, paralelă cu o profesiune manuală, agri< cultură, grădinărie, mecanică, toate meseriile. Uce» nicul ar căpăta noţiunile ştiinţifice, bine stăpînite, în concordanţă cu meşteşugul lui, şi pe deasupra noţiunile artistice generale, plus o limbă, două, străine. Cînd acest învăţăcel va obţine odată cu cărţulia de meşter o diplomă de şcoală bună, el va fi şi un bun meşteşugar şi un cetăţean demn şi un intelectual, de care cărţile au nevoie, ca să fie citite. Mai trebuie să recunoaştem că şcolii secun» dare îi lipsesc cîteva cursuri, care odată cu un număr de bacalaureaţi, să poată da şi un număr egal, de pildă, de conducători de automobile, cunos< cători profunzi ai mecanicei speciale; de buni agenţi sanitari, de ajutori de medici, de ingineri, de arhitecţi, de chimişti — situaţii ocupate actual» mente de analfabeţi şi de slugi, bar sta rău, unui intelectual să fie tipograf, legător de cărţi, librar, electrician, instalator?. . . Zeci de mii de situaţii independente şi lucrative aşteaptă pe un tineret, amăgit de funcţia la Stat şi fermecat de perspectiva salariului fix şi a impersonalităţii. Cartea de literatură are un rost înţeles de foarte puţini. Cititorii noştri şi ai crizei de carte, cum se cheamă indiferenţa intelectualizării pentru biblio» tecă, sînt absenţi şi din librăria noastră. Funcţionarii nu dau cititori: grosul cititorilor noştri se recru» tează din meseriile libere şi din personalul corner» cial, viu şi luptător în profesiune. Ce este cartea? O trebuinţă de singurătate a omului neliniştit şi curios, însuşirile insului militant. înnainte de a deveni o filosofică amărăciune, cartea e o făgă» duinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gînduri şi frumuseţi. . . 1933 POEZIA Ce este poezia? Odinioară, mai mult de treizeci de ani, Leo Tolstoi a publicat în franţuzeşte un opuscul, care trebuia să răspundă la întrebarea: « Ce este arta? » (.Questtce que l’art?). Patriarhul de la Iasnaia Poliana cunoştea din glorie, coama cea mai de sus. Cărţile lui, traduse în toate limbile, erau aşteptate ca nişte capitole noi de adaos la Sfintele Scripturi, şi o epocă lipsită de idealismul, antrenat de materialitatea industrială şi bancară a marilor afaceri, vedea în Tolstoi pe marele fabricant al unei sensibilităţi, bună de adoptat pentru trecerea mării furtunoase pe uscat. Unii prinţi ai conser* velor alimentare şi ai petrolului, profesau doctri* nele supraomului, socotindmse pe drept cuvînt supraoameni, proporţional cu importanţa bene* ficiilor realizate întrmn an. într*adevăr, chiar azi, după un război istovitor şi după o criză care ridiculizează capacităţile creatoare ale oamenilor de Stat actuali, contimporanii noştri din trusturi şi carteluri sînt atît de emoţionaţi de cifra benefi* ciilor personale, încît refuză să le recunoască origina adevărată, acordîndude, cu misticismul natural omului de la cinci milioane venit în sus, o prove* nienţă de imperialism filosofic. Alţi aristocraţi ai acţiunilor şi ai dividentelor din epoca supraomului — sau mai inteligenţi sau mai puţin înfumuraţi, oameni de oarecare nuanţă — se simţeau sfiioşi să*şi aroge drepturile prometeice âo şi căutau în Tolstoi leacurile sufleteşti şi mentale, pe care numai stăpînirea pieţii şi a"; materiilor prime şi transformate nu era în stare să li le procure. Parisul lansa scriitori ruşi inferiori scriitor rilor francezi şi traduşi în limba lui Rabelais modernizată, iar Tolstoi devenise nu numai un mare autor dar şi o mare călăuză. Portretul lui iconografic, cu o sută de încreţituri pe centimetru pătrat, devenise un fetiş, construit în toate mate* rialele plastice, de la ipsos pînă la papierimâche. Europenii nu vedeau ce se petrece în sufletul şi mintea oamenilor din ţările lor, cu ochii fixaţi la mirajul din Iasnaia Poliana. însă bătrînul patriarh vedea mai bine de dina* fără. El observase, inexplicabil de nervos, că în literatura occidentului se manifesta un fenomen, care libera scrisul de condiţia fabulei şi deosebea două lucruri împletite în clasicism; dacă le putem numi aşa: expresia şi subiectul. Curentul, numit poate că din pricina asta simbolist, ameninţa, fără să ucidă nimic, rigiditatea compoziţiei şi anula formularul de reţete artistice. în • locul obiectului, — cu dezvoltările lui succesive: dintr* un dulap un cufăr, din cufăr o cutie, din cutie un ou, din ou un bumb ori o măslină — se auto* riza să existe exclusiv culoarea şi atmosfera, fără dibăciile de bîlci, revenite cu romanul, ale presti* digitaţiei literare. Anton Bacalbaşa, care a fost un om de spirit, dar căruia îi plăceau mai cu seamă aplauzele unanime, a batjocorit, ca să gîdile coarda, tendin* ţele presupuse simboliste din vremea lui. Era un haz la cafenea indescriptibil, de cîte ori apărea Moş Teacă, şi revista lui apărea săptămînal. Dar Anton Bacalbaşa era un tuberculos — a şi închis ochii din pricina boalei lui de piept. Şi era un poet — şi un poet delicat — şi un poet care aparţinea însăş sensibilităţii pe care o batjoco* rea. . . în antologia românească a picat din con» deiul lui perla unei poezii minuscule, din care să cităm pentru orientarea suficientă a cititorului un singur vers: « La Rpsmersholm e frig, e ceaţă. . . » Se vede cît de colo, ce drum făcuse poezia românească, de la Rpdica lui Vasile Alecsandri pînă la Anton Bacalbaşa. Să cităm patru versuri din Rpdica: « Purtînd cofiţa cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori. . . Juna Rpdică voioasă trece Printre junii semănători. » în Franţa, Paul Verlaine scria versuri ca Anton Bacalbaşa: « Les sanglots longs Des violons De 1‘ automne Blessent mon cxur D‘ une langueur Afonotonne. » Tolstoi, care admitea substanţele lui Beethoven, s»a supărat de mirodeniile noi şi a ţinut să adminis» treze o corecţiune memorabilă poeţilor cu alte orientări decît ale generaţiilor convenit clasice şi academice. Atunci a scris el, în franţuzeşte, pomenitul pamflet, hotărît să explice el, rafina» mentului occidental, ce este arta. Arta ar consista în imitarea la infinit a lucrărilor, recunoscute bune şi care au plăcut, prin calitatea lor sau prin snobismul admiratorilor, mai multor generaţii. Arta ar fi ceva care nu se face actual» mente, ci care s»a făcut exclusiv în trecut; fără proba cîtorva rînduri de bătrîni şi de morţi, nu poate să fie artă. Intruziunea didactică a lui Tolstoi 6t întno materie în care el era mare meşter, a rămas ca o dovadă de nepricepere barbară a poeziei. A explica de ce îţi place dumitale un lucru de artă şi de ce trebuie să placă tuturora numai ce<ţi place dumitale, este din capul locului o violenţă şi o legiferare cu greş. Căutarea acestui lucru inefabil şi subtil este o brutalizare. Problema se dezleagă pe latura practică: chestia de a plăcea sau a displăcea fără discuţie, ca dragostea. Ce ridiculă devine acea estetică monumentală care ar impune construirea statuilor cu capul mare şi cu picioarele scurte, cum ar fi fost legiferată de un judeţ la imortalizarea unui prefect. Ce e arta? Ce e poezia? Artă şi poezie: atît. Acum treizeci şi cîţiva ani, cînd şba scris contele Tolstoi lecţia europeană, în care nu a putut să demonstreze nimic, circula noţiunea « înţelesului», oricare ar fi fost materia unde putea să fie aplicată. Criticii de literatură, de artă se deprinseseră din cursuri repetate şi din examene aglomerate, să înţeleagă — şi ei aveau mîndria să înţeleagă totul şi să arbitreze. Au înţeles ei? merge; mau înţeles ei? nu există. Şi niciodată nu erau de vină nici dovleacul nici tărtăcuţa analistului. E adevărat că în ultimii treizeci de ani intelectul s*a obişnuit să nu mai caute să reducă cifrele pînă la comensura şi înţelesul lui. Intelectul a progresat în acest ultim scurt interval şi a renunţat să mai înţeleagă. Există, întnadevăr, o cantitate mare chiar de materialitate strictă, pe care nu o înţele» gem. în loc de infatuarea dei poezia? O stare religioasă a sufletului nostru; sentimentul care indiferent de credinţă şi indiferent dacă sau crezi sau nu crezi, şi pe deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de credinţă, afirmă blînd şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu în frumuseţile suave ale existenţei. Natura, lumea, omul, viaţa sînt nişte poeme care comunică între ele, fără sfîrşit, împrumutîrţdu;şi taina din lumină şi melancoliile obscure. între Poezie şi Dumnezeu este o legătură ca între formă şi cu* loare. Omul nmşi poate pierde în cărţi şi în ştiinţă sentimentul poeziei, din care iese toată ştiinţa, oricîtă materialitate fără vibraţie au încercat unii savanţi uscaţi şi mărginiţi să puie la capătul victoriilor ştiinţifice ale omului. Şi ştiinţele şi artele întăresc, rafinîndud, sentimentul poeziei. Poezia are în sîmburele ei o divină naivitate, care se întîlneşte în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm. Poezia e copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur şi al bătrînilor, peste durere, dezamăgire şi suferinţă. Păstraţi pe copilul vostru, din sufletul vostru; păstraţid ager şi curat. Duceţi*vă în fiecare zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surîde. . . Şi jucaţitvă cu el în fiecare zi. . . ‘93 3 POETUL Oamenii cu adevărat practici păreau să fie bancherii. Facilitatea beneficiilor şi gloata depo* nenţilor la ghişeu contribuiseră la formarea defor* mantă în sensibilităţile lor, a unui imperialism vital. Pentru stabilirea valorii acestuia părea că se născuse într>adins Nietzsche, autorul scuzelor necesare dinaintea Eternului, ale potentaţilor fără justificări. Inginerii, constructorii pe tărîmurile materiei, nu prezintau nicio seriozitate faţă de oamenii ghişeului şi cînd au putut fi luaţi în consif derare şi apreciaţi, inginerii, mai puţin tehnici decît miraculoşi, îşi adăogiseră aripa lui Mercur la compas, improvizîndmse bancheri. Bancă la Bucureşti şi Bancă în provincie, toate competinţele veneau de la ea. Unii din bancheri îşi descompuneau rolurile providenţiale, care intimidau şi făceau respec» tuoşi chiar pe oamenii politici, deprinşi cu sus* pectarea şi a valorilor înţelese. Ei îndrumau, cum se scrie, toate activităţile, şi avizul lor era căutat. Conştiinţa de sine venind după prestigiu, bancherii nu şovăiau să răspundă în limbaj mistic hermetic şi fatal invitaţiei de a spune un cuvînt. Cînd un scriitor, de pildă, folosindu*se de o prietenie sau de o legătură, se prezintă unui om de ghişeu ca să se împrumute la o mare nevoie, dacă bancherul avea în stilul lui o formă de literatură, îl felicita de talent şid ruga să mai treacă joi sau luna viitoare. . . Scriitorul putea <*7 să joace numai un rol de chibiţ decorativ la masa lui şi dacă ştia să facă epigrame, de la un colţ al ospăţului, scriitorul dădea replica lăutarilor, cînd se oprea să se odihnească muscalagiul. Masa şi tărîţele erau plătite scump. Scriitorul nu era cum îi mergea vorba « practic ». Ba mai era şi poet, iar poetul fiind individ de idei, era tarifat cu fracţiuni zecimale. Un zîmbet de generozitate moral pe care îl ai cînd vorbeşti cu un nebun, primea pe intelectuali între oamenii practici. Sistematic, oamenii din ghişeu sa răspuns niciunul. Dacă Adevărul Literar ar voi să întreprindă o anchetă şi să puie această chestiune la punct, o delicată panică ar cuprinde pe toţi experţii acestei noţiuni loviţi cu nasul de ea şi numărul gugumăniilor imprudenţilor ispitiţi să dea o definiţie restrictivă ar fi sută la sută. Dar am isprăvi cu un secret, care speculat în teren închis permite atitudini dogmatice şi înfiinţări de ridicule autorităţi. Pentru că în toate epocile cu idei obscure şi de rostiri incomplecte, circulă cîteva vocale de refugiu, bune pentru escamotarea perso» nalităţii, definiţiile care se vor bizui pe o poziţie sigură a cotului mînei drepte răzimat pe manuscris vor include cuvîntul «epic», un derivativ tot atît de nefericit ca şi cuvîntul indus. Romanul a fost cîndva, păstrînd proporţiile, ceva analog cu versificarea sonetului sau cu strofa în patru, de rime încrucişate, masculine şi feminine, reprezintînd poezia academică, oficială şi admi* nistrativă şi încadrată între ortografie şi ordonanţa comunală — şi cu omiletica. Instinctul mecanic al oamenilor de mai mult sau mai puţin prost gust organiza singurele materiale de care dispunea, su< fletul, intelectul şi limbajul în schelete articulate după un patron. Dacă te desmecanizai şi nu erai nici bun catolic, nici gînditor conform unui model autorizat, te făceai de ruşine. Precedenţii noştri de pînă acum o sută de ani nu aveau nici locomotiva nici automobilul ca să fie satisfăcuţi mccaniceşte, emancipaţi de o obsesie şi de o fobie în intelect şi psihologie. Astăzi nu mai e acelaş lucru şi în dez< ordinea talentului tumultoasă poezia poate fi proză şi invers — nu mai e obligatoriu ca poezia să ţăcăne ca un motor, şi noţiunea de roman se suprapune noţiunii de literatură şi de proză — şi de versuri: de ce nu? cu care se confundă. Capabil să scrie o carte este orice om care şi»a orînduit o tablă de materii sau un subiect: greu» tatea pentru el consistă în a seri o pagină şi o frază — aci se lichidează capacitatea — şi e foarte greu de scris o pagină şi o frază. Teatrul, unde autorul nu scrie ci împleteşte, refugiat în tehnica, aşa»zisă, comună tuturor meşteşugurilor mai mult sau mai puţin intelectualizate, utilizate în arta constructorului, prezintă terenul integral al corn» patibilităţilor neobligatorii. Cunosc, desigur, atitudinea care vrea să spuie şi spune că nu interesează condeiul mai mult decît viaţa, şi sînt nu numai de acord cu această realitate ironică faţă de scrisul insignifiant, dar şi în practica vieţii dau preferinţă unui fir de usturoi viu, faţă de o carte mediocră — o carte bine scrisă, adică scrisă, nu mi»c dimpotrivă indiferentă şi o aşez lîngă firul cu pricina; căci o carte bine scrisă izbu» teşte să realizeze în sensul ei ceea ce realizează în sensul lui firul de iarbă, un maximum, scrisul fiind obligat să transforme materialele admirabile ale vieţii în admirabil propriu. 1934 FURT, PLAGIAT, REMINISCENŢĂ, INSPIRAŢIE ŞI INFLUENŢĂ Cîte un acces de puritate şi de candoare tur» bură cîteodată liniştitele ape literare. Un pescuitor în unda clară numai că<şi scoate undiţa din heleşteu şi se apucă să bată cu ea oglinda leneşe şi să o biciuiască. Un vecin de mal şi de traistă pune în cîrligul de prins peşte rimele altuia şi dovedit cu mîna în viermii confratelui el se supără şi face gălăgie. Apropo, în cîte feluri se petrece furtul literar? Căci dacă ar fi unul singur, un singur fel, jaful, chestiunea s»ar putea simplifica şi nu s teze: a imita nu e a fura, ferească Dumnezeu! E a face aşa cînd ăla face aşa. A începe cu stîngul! dreptul! pentru a putea păşi oricum, invers ori cu călcîiele înnainte. O mare bucată de vreme ai imitat pe greci şi pe latini şi cînd mau mai prins vechii te şi învăţaseşi să maimuţăreşti, fără să afirmi, pe moderni şi pe contimporani. E cît se poate de moral să citeşti o carte, pentru că din ea iese o altă carte, pe care o poţi iscăli fără mîhnire. Un om cult e un om citit, şi un om citit e pe trei sferturi un autor, dacă vrea să rămîie acolo. Dar cîţi oameni cultivaţi vor să rămîie acolo ? Odată şi odată tot te munceşte temperamentul şi te trezeşti scriind la minister o poezie, o epigramă — mai ştiu şi eu? — un roman. E vîrsta cerebrală a anumitelor amintiri, care te scutură, cînd începi să crezi că erai fericit la patru ani şi frumos la optsprezece. Pe vremea cînd nu te voia nicio fată şi te aranjai cum puteai şi acum etc., etc. Acum, ce93 5 HRISTOS ÎNVIE Mişcarea literară se găseşte întno fază, care dă colectiv prea puţin şi individual se castrează: îi lipseşte tiparul gratuit. Limba cu mult mai vioaie şi mai elastică decît acum cincizeci de ani, cînd locul comun fundamental stabilea solemn că în româneşte nu se poate seri decît limitat în sfera ideilor — permite activităţi literare neîncercate. Există o facilitate, o cursivitate, o culanţă şi trebuie să afirmăm că tovarăşii care au spart clişeele şi au desnăclăit limbajul, principal obiectiv acum vreo douăzeci şi cinci, treizeci de ani, au satisfacţia să constate că iniţiativele lor au rodit. Ideilei declaseze, se ignorau agresiv, ascuns fiecare în cîte o mare individualitate exclusivă. 109 Sculptorul Brâncuşi n tru că în loc si mîzgăle cu pana zgîrie cu dalta, dar a fost cam tot aşa ceva — el închipuieşte precis viaţa celor de teapa lui. Toată lumea ştie că acest meşter, răsfăţat după ce a fugit în streină* tăţi, de engleji şi americani, a spălat vasele în bucătăria unui birt din strada Cîmpineanu, ca să*şi poată păstra viaţa între cele două mese de la prînz şi de seară. Numai oltenii sînt în stare de asemenea împăcări cu existenţa, biruită cu o luptă de zi la zi. Ne*ar părea bine să ştim că acest mare însufleţitor de bolovani, care a ştiut să nu*şi dea dălţile din mînă, a venit de pe la Jii. Ia, nişte « artişti » — şi scriitorii şi prietrarii şi zugravii, ca şi cei de sîcîie harpa şi vioara. Lamen» tabilă trăire şi dumnezeiască încăpăţînare, aceşti oameni, au ţinut să piară pe limba lor. Mizeră dar stăpînitoare atitudine, pe care omul brazdei şi al pămîntului o cunoaşte, de vreme ce nu se mişcă din bătătură, ca să slugărească dincolo de ulucile lui. Sa dat la ziar un spaţiu de patruzeci de rînduri şi rîndul de şaizeci de slove: costum inva* riabil pe toate zilele şi calibrele de subiect. Tre< buie îmbrăcată cu el orice corpolenţă, şi piticul, ca să nu cadă hainele de pe el, şi uriaşul, ca săd cuprindă exact pantalonii şi vesta — decent. M seau cincisprezece rînduri: i le făceam. Asta era condiţia lui, la care se adăoga şi condiţia redactor rului, să nu fie banale şi indiferente. Nu e atît de necesar să scrii frumos cît e să nu fii incolor. Altă dată, tipograful cerea să i se taie cincisprezece rînduri. Operaţia era mai grea, era ca o emasculare şi se descumpănea balanţa. I le tăiai. Am uitat de tot şi nu mai ştiu cum se poate umbla în ghete strimte şi în corset pînă la gît. «<3 Călcam desculţ, mai larg, mai deşelat, mai strîns, mai repede sau mai încet, după teren şi cum ve< neau, valea sau dealul. Nu mai ştiam să scobesc, să bag un clin să răscroiesc. Gîndul fuge mereu din condei ca o aţă din ac. Articolul de ziar, cu împărţeala paginii precisă, e un mobilier, care trebuie să intre neapărat într*o anumită odaie. Nu merge maşina de gătit în camera de dormit nici perdeaua de catifea în bucătărie, şi un covor de douăzeci de metri pătraţi nud poţi vîrî întno încăpere de doisprezece, nici invers, cînd scîndurile rămîn goale şi se văd arsu< rile duşumelei. In loc de patruzeci de rînduri, mfiau ieşit şaptezeci: prea multe — sau douăzeci şi opt: prea puţine. A doua zi, mi9 43 ŢIGĂNIE LITERARĂ Un destin bizar comandă raporturile dintre acei « făuritori de limbă » cum au fost numiţi, cam pe meştereşte, aşamumiţii pe româneşte scrii* tori. Dacă unul din zece are niscai talent, se supără nouă, mai împăcaţi cu mediocritatea egali* tară, dar supăraţi şi unul pe altul, dacă regula suprapunerilor şi asemuirilor e satisfăcută. Cei zece se grupează în cîteva extaze, jigniţi pe cele* lalte grupe, din care se desface rînd pe rînd cîte unul, grupat cu alţi desfăcuţi, şi zece indivizi, reformaţi continuu, reîntocmesc de nenumărate ori grupele, desfăcute în sfîrşit în zece singurătăţi antagoniste şi continuînd să se regrupeze şi după aceea. Ei nu sînt chiar scriitorii care au izbutit să*şi fixeze numele pe un logaritm, aceştia ies din cursă şi circulă izolaţi pe cîte un pogon, salutîndu*se prin ceaţa din depărtare ca nişte sentinele de fruntarii. Şi întrei se găseşte cîte un ţigan, dar atunci e ţigan autentic şi se caracterizează de la mamă, nu de la meserie. Meseria ţigăniei vine de la lipsa de meserie literară. Dacă la examenul de tipograf aş fi fost întrebat ce*i un scriitor cred că inginerul şi dascălul ar fi ştiut mai bine ca mine, care mi se pare că sînt; nu*s prea sigur, dar parcă s*ar zice. In principiu ştiam că scriitorul e un animal care şi*a pus pe o carte semnul lui, copita, cornul, măselele sau inima: trei organe admise. Mai sînt şi celelalte, francezul le numeşte tripes: nu ştiu cum se cheamă pe ţigăneşte. O carte care a rezistat o generaţie, în succesiunea neîntreruptă a recrutării şi a con< tingentului, e un lucru construit, un pod: mergi pe el şi treci dintrmn mal pe celălalt. Este! între cărţi şi între scriitori mişună sateliţii simpli şi compuşi. Ei doresc să fie fără să se poată realiza, feroci în intenţii, neputincioşi în faptă, indivi< dualităţi de împeticări şi cîrpeală. Toate gene< raţiile aglomerate de erzaţuri se leapădă de ele progresiv: drumul biruinţei trece printre cruci, de*o parte şi de alta. Unii însă din morţi nu pri< mese să moară la timp şi şchioapătă răniţi cu intestinele şi fierea tîrîş, între şanţuri şi între noii veniţi, veniţi şi ei cu avortonii lor. Ei întîrziază întrţi iasă bine şi ţie. Nici nu se poate ceva mai simplu. i. — Iei o foaie de hîrtie, un colţ de masă şi un creion. Dacă nu ţbe colţul de masă la îndemînă, iei din genunchii dumitale unul şi un scăunel, pe care să stai. Dacă noi scăunel, te instalează tun ceste, pe jos. 2. — Aprinzi o ţigare sau o lulea. Se presupune că ai tutun. Condiţia esenţială e tutunul. Regia dă odată cu mahorca şi ideile. Dacă mai ce fuma nu te mai pune să scrii sau scrie altceva, consideraţii asupra Premiilor naţionale, ale Academiei — sau fă un curs de hipnotism. De obicei, fără tutun se scrie despre virtuţi. j. — la<ţi un papagal, neapărat. Te înştiinţez că fără papagal nu poţi nimic seri, în nicio materie: el e salvarea şi a savanţilor, necum a scriitorilor. A mers Bufniţa Minervei cît a mers: acum e în splendoarea lui Papagalul, părintele ştiinţei şi al literaturii. 4. — O foarfecă e necesară todeauna, la operele mari (cinci sute pagini), indispensabilă, nu ca să te tai pe tine, ci ca să tai din confraţi. Aşezi tăietu» rile desamdaratele ori de la mijloc încoa şimeolo: principiul e să te organizezi anapoda, ca să nu se cunoască. Dacă se simte ceva, poţi fi acuzat de plagiat. Atît să te doară pe dumneata: fă TEZAURE MUTE Poate că e nevoie uneori să mutăm punctul de vedere al însemnărilor noastre ceva mai departe, şi asta nu pentru a pune pe gînduri anume cititori ci pentru a le cîştiga o luare aminte utilă. Am trăit o epocă lungă de totală desconsiderare a însuşirilor proprii româneşti. Noi, între noi, nu ne*am acordat prea multă cuviinţă. Un duh de pizmă a prezidat raporturile dintre oamenii de aceeaş meserie, la oamenii, cu deosebire, ai păturii intelectualizate. A fost o anulare continuă a celor mai legitime aşteptări ale familiei naţionale. Fenomenul este constant în clasa suprapusă, în care politicienii şi mai mari şi mai mici, s*au păruit unii pe alţii într«o luptă sterilă, dispreţuind în acelaş timp veleităţile şi realitatea meritului, la un tineret, altădată inert dar dovedit a fi în stare de toate virtuţile clasice. Examenul actual de pe fron* turi e concludent atît pentru bătrîni cît şi pentru tineret. Un singur contact putea să existe în trecut între oamenii făcuţi şi solicitanţi: al îngenunchierii. Sentimentul onoarei evoluat prin experienţă, studiu şi meditaţie, îl repudiază. Altădată utilizat de opor< tunismul politic în certurile dintre categorii, tine* retul a înţeles să ia faţă de înaintaşii lui o atitudine de eliminare, constituit în categorie independentă. Rezultatul a fost o dezbinare; căci dacă tineretul vine cu o claritate nouă, generaţiile mai vechi aduc într*o colaborare un sigur capital de temeinicie. Nu putem acuza buna societate, societatea tre< cută, că şiia făcut datoria, cînd selecţiunea sia operat pe de*a tăţii, pîndită de îngălata monotonie. Peste şcoli, dascăli şi paracliseri singură individualitatea cu nuanţarea ei indefinitivă regenerează literatura şi altceva nu durează, nu rămîne şi nu satisface. Se căznesc, desigur, din răsputeri, profesioniştii clişeu* lui să înlăture lucrul nou, transparent, neînţeles şi misterios, ca să domine corcitura lor, dar lespezile nu sînt mişcate din loc cu coarnele, cu măselele sau cu coada şi sforţarea de a le deplasa zadarnică a fost întodeauna. Opintirile mîndriei minore, mai înţepenite la vîrsta recrutării şi mai molîi la pen* sionare, sînt numai meschine şi derizorii. 1943 ARTICOLUL Un gen literar, al căruia merit îi revine în totul presei, silită să dea pe spaţiu măsurat fabula unei secunde, poezia unui crîmpei, romanul complect al unui amănunt, e articolul, aşa tive de artă mondială, pregătită de către acesta din urmă în franţuzeşte şi încă în stare de manus< cris. Acest volum avea să fie în sfîrşit o contri* buţie radicală la luminarea lumii şi a francezilor asupra chestiunilor îngăimate între pictură şi lite» ratură. Autorul tocmai primea de la gazdă şi mosafiri, cu surîs niţeluş albastru, felicitările pentru marea operă viitoare, cînd Caragiale, sărind de pe scaun, făcu o afirmaţie neaşteptată: — Cucoană, domnul ăsta habar mare de limba franceză! Ceaiul căpătă brusc în ceşti o pojghiţă de gheaţă. Venită de la Caragiale, impertinenţa nu putea să fie taxată de obrăznicie. — Să facem numai dovada cea mai copilărească, ceru Caragiale, de ortografie. Ca să nu mai pierdem vremea daţi» ne, dumnealui şi mie, cîte o foaie de hîrtie şi dumneavoastră citiţime din orice autor francez o jumătate de pagină. Vom seri amîndoi după dicteu şi veţi examina. Dumnealui nu o să poată seri nici ca la şcoală nimic, necum să scrie proprimzis o carte de*a dreptul în franţuzeşte. Caragiale care propunea examenul avea o sin» gură diplomă, de patru clase primare. Pătraşcu s ceză e altceva, întodeauna altceva. O auzi şi te duce gîndul la întîia frază a Bibliei: La început era cuvîntul. Da, la început era limba franceză, spiritul care se purta peste ape . . . Nu te juca, domnule vizitiu de catedră. Pă< zeşte