TABLETE DE CRONICAR
(1927-1932)
PRIZONIERA
Rafinamentul Mărioarei Ventura ne aduce anul acesta, pe o targa, sufletul complicat al unei femei osîndite, repudiată de burghezie şi excomunicată de sinoade. Nesimţitoare la clasica deprindere a curcii, de-a confecţiona ouă cu sprijinul unui curcan, bestia ei se complace în ritul, satanic aristocratic, al unei perversiuni insulare. Frigidă faţă de bărbaţi, ea se găseşte subt dominaţiunea despotică nu atît a unui instinct răsturnat cît mai ales a unei femei, în voia căreia manechinul pasional se lasă furat ca de o apă adormitoare. Autorul are grija suprem artistică să nu introducă seducătoarea pe scenă, lăsînţl-o confundată cu întunericul, care înconjură piesa vizibilă cu o circonferinţă, cu puncte tangente în magie şi fatalitate.
E un caz, poate, de cerebralitate şi mai puţin de stupoare a simţurilor, mecanizate prin repeţirea monotonă, generaţie cu generaţie, a unui act moral şi incurabil. E cazul deviaţiunii în sensul anarhiei, al unei tinereţi mortificate prin studiu şi reflexiune, mai frecvent decît se cere şi la un grad atenuat, observat la intelectualii cei mai recenţi, în epoca tunsorii a la gargonne, când sexul nu mai este de-ajuns nici singur, nici asociat cu contrariul lui şi se traduce prin tendinţele politice şi artistice ale unei estetici monstruoase.
Există un avant-gout al imaginaţiei, confirmat de documentul literaturii, despre toate fericirile
7
care pot lua în primire viaţa unui spirit adăpat la marile izvoare din creştetele filozofiei - şi naturi obţinute prin alinare, pe care aceste fericiri le lasă indiferente. E linia în care începe panta: sinuciderea, revoluţia, morfinomania, dictatura sau viciul alambicat, forme sau numere de vitalitate, ale uneia şi aceleiaşi perversiuni, de la minte.
Din cele trei acte ale Prizonierei, primele două sînt nişte bijuterii în acuarelă. O pensulă fină spală şi degradează culorile cu o tranziţie catifelată. Situaţiile sînt marcate pe plăci de ivoriu care se îmbina egal. Rareori un constructor de viaţă şi de evenimente sufleteşti a dat cu suprafeţe mai strict succesive şi cu rotunjimi de muchii mai pure, un aglomerat atît de unitar şi de armonic. Domnul Bourdet, pe care avem ignoranţa să nu-l fi cunoscut pînă azi, aparţine unei elite poetice restrînse şi nu am fost prea miraţi să-l auzim contestat şi judecat din punctul de vedere al pornografiei.
E regretabil numai al treilea act, care de obicei culege şi amplifică sonorităţile aliate din primele două acte. Deşi terminat cu o frumuseţe nouă, plecarea pură şi simplă a personajelor, fiecare întoreîndu-se în roba fatalităţii personale, mai puternică decît ruperea voluntară şi artificială a destinului, revenirea amantei şi violenţa soţului constituie materiale de durată şi un balast.
E remarcabil că se poate face dramă fără asasinate, răzvrătiri şi sinucideri, fără urlete şi canoane, fără copilăriile brutale şi dobitoceşti utilizate, prin imitaţie vie, de către toţi autorii bîlciului teatral.
Domnişoara Ventura şi-a desenat personajul cu o schematică a liniei, a expresiei şi a temperaturii, neînchipuită. Mişcarea ei, tonul vocii, tăcerile, insistenţele, toată flora stilizată de
8
seră a jocului ei incomparabil, s-a realizat in monograme, stanţe şi stampe în gravuri, i'iligrame şi ajure, în petale dc porţelan şi mătase, şi în spume de aur.
19 2 7
SAMARINEANCA
Sînt intelectuali rafinaţi şi profesionişti intelectuali, străluciţi în specialitatea lor, adepţi ai isprăvilor frumoase din artele călimărilor şi culorilor. Păreţii lor sînt împodobiţi cu biblioteci şi tablouri. în pictură, în special, ei au fost factorul viu şi energetic al mişcării actuale, cumpărînd cele mai multe tablouri şi lăsîndu-se, fără pic de vanitate, să le fie reproduse pentru posteritate, pe pînză, caracteristicile portretuale. în generaţia actuală, decenţa şi demnitatea, şi cîteodată şi înfumurarea cu vopsea sau cu reliefuri, ale unui număr destul de important de artişti, divorţaţi de boemă, se datoresc aportului de capital, strecurat prin cumpărături în viaţa autorilor, de către un şir de ingineri, industriaşi, advocaţi şi cîteodată medici, aceştia din urmă particular interesaţi la ţesături şi covoare, reminiscenţe de vată hidrofilă.
Literatura constituie încă o avangardă de lux, o jandarmerie călare pe vătrai şi prevăzută cu săbii de mucava. Marfa nu mobilează decît pe dungă păreţii, nu constituie decît în masă un mobilier şi o carte se vinde mai ieftin decît un singur tub de carmin în ulei, fără să rîvnească înainte de două veacuri, dacă totuşi va mai trăi, să fie cumpărată cu preţul cu care se plăteşte, în circulaţia vie, o singură schiţă de studiu cu creionul nr. 1.
In schimb, literatura, infinit mai mult decît mărfurile artistice plastice, face parte din atmosfera, din viaţa profesioniştilor intelectuali, cu simpatii în pictură, însă cu preferinţe netede
10
pentru texte şi cărţi. Este şi explicabil ca mintea!, utilizată în majoritatea profesiunilor libere, aproape exclusiv, să prefere artele care derivă cu totul de la minte şi să ţină mai puţin de artele de subt prezidenţia ochiului, a pipăitului şi a urechii. Ba ceva mai mult, dacă nu ar exista nucleele intelectuale, în afară de politică şi de universitate, unde nucleele sînt ciudat inexistente, în cîteva case de profesionişti independenţi, care constituie puncte de atracţie, de solidaritatej şi de propulsiune, nici nu s-ar putea nota în Bucureşti o atitudine literară, nesusţinută de aiurea de nici o legătură.
O profesiune îndeosebi armonizată cu literele este advocatura. Circonferinţele înlăuntrul cărora îşi ridică arcul Apollo şi gesticulează Demostene, coincid, clacă nu se suprapun, ca roţile care vehiculează aceeaşi amforă izvorîtoare de sonorităţi şi de sucuri de verb. Spiritul legilor este o substanţă pur intelectuală: expresia acestui spirit e artistică pură. întodeauna literatul găseşte struguri, flori şi parfum mult mai sigur în grădina advocatului decît în maidanul chiar al dascălului de accesorii literare. Apoi, mobilitatea intelectuală a omului de drept şi de pledoarie are o compensaţie în cealaltă mobilitate de imaginaţie, a literatului.
Intelectul advocatului s-a realizat strălucit şi complet în literatură, de mai multe ori, într-un grad, la care simplul literat a izbutit rareori să parvie. Dacă am cita numai numele domnului Valjean, autorul unui teatru de complexiuni superfine şi singurul ironist autentic, de o satiră exuberant şi generos meridională, ar fi de-ajuns într-o epocă în care individualităţile remarcabile sînt în toate terenurile constrînse.
Întîmplarea face să ne cadă pe masă o traducere în versuri, din Rostand, a domnului I. Gr. Perieţeanu, un literat avut în făgăduinţi, pe vremuri, monopolizat de un meşter al baroului.
li
între două procese, silueta zveltă de marchiz cu capelura pudrată, a domnului Perieţeanu, se apleacă bucuros pe sulul de pergament al lui Horaţiu şi practică mlădiosul sens al cuvînlului încovoiat.
Samarineanca e povestirea divină, transfigurată pentru teatru, a întîlnirii lui Iisus la fîntînă cu femeia samariteană. Magia cristalografică a poetului eminamente francez, care aducea din Cannes anual văpăile mediterane la Paris, este tîlmăcită de domnul Perieţeanu, ţinînd totuşi seama de îngustimea şi umbririle cuvîntului românesc, într-o corespondenţă şi o transpoziţie exact licăritoare, cu lumini literare de claritate şi cu un desen interior elegant, exemplificate în următoarele cîteva versuri, alese printre numeroase altele multe, din text.
«Subt care sublime chemări Stelarele noastre-ntrupări Venit-au s-atingă pămîntul?
Năluci, odrăslite de noapte,
Cădeţi în genunchi şi, în şoapte,
Slăviţi al iubirii izvor.
Voind să afli calea, tăiaşi a ta rostire,
Cînd tocmai începuseşi o bună tîlcuire. Parabola acelui umil semănător E bine să pătrundă în mintea tuturor!
Ba vei dormi. Dar află că cel care veghează în ţarină, nu-i bine să fie mîniat,
Ci paşnic să plivească, să fie cumpătat.
Căci vrînd din lan s-aleagă pîrdalnica neghină, Orbit, el poate smulge şi grîu din rădăcină.»
Domnul Perieţeanu a trecut în româneşte tabloul biblic al vieţii sufleteşti a lui Iisus, evident, pentru plăcerea domniei sale literară. Totuşi, Samarineanca e o piesă de teatru. De ce nu se
12
joacă? Pentru motivul, poate că perfect administrativ bisericesc, însă diametral opus tendinţelor fără intenţii ale piesei, că în piesă apare şi acţionează persoana Mîntuitorului. Prezenţa propăvăduitorului învăţăturilor din Noul Testament, pe scenă, pare Sinodului nostru, în toate împrejurările, nepotrivită.
Noi nu am putea adopta opinia că punerea în scenă a unei parabole, a unei vieţi profetice, a unei taine, ar putea să micşoreze prestigiul bisericii şi să jignească doctrina; cu totul dimpotrivă. Sinodul că a putut admite viaţa lui Iisus reprezentată frumos în film şi că nu poate să nu refuze reeditarea la rampă a lucrărilor teatrale cu caracter religios, este o surpriză ce trebuie suprimată prin libertatea reprezentaţiilor, provocînd din toate puterile o literatură teatrală cu preocupări mistice, în afară de asasinat şi adulter.
19 27
EVENIMENTUL
Tendinţele confuz exprimate încă, însă unanim presimţite şi vioaie, fac să devieze din linia plană moştenită, compasul constructorului de idealuri şi de realităţi. Deja Pascal, un asociat izolat al timpului nostru, tulburase chietudinea şi stratificarea pe niveluri a certitudinilor intelectuale, cu sentinţa centrelor infinite şi a curbelor mobile. în politică, în literatură, în pictură, în arhitectură, în mecanică şi în viaţa socială întreagă s-a iscat o întrerupere, s-a separat un gol şi se rosteşte un eveniment.
Nu e vorba de-o pauză şi de o stagnare fragmentară, cum trecutul a mai cunoscut în preambulul schimbărilor prin asemănare. S-a isprăvit o muzică şi murmurul activ ce se desluşeşte anunţă o muzică necunoscută. Omenirea în tumult face un flux; s-a ridicat oceanul pe un singur părete: a încremenit şi începe să cadă. E duminica renovării. E vîntul aşteptat, care purcede, încovoaie şi rupe.
Altădată, dispărea o clasă sau o categorie, pentru inaugurarea unei categorii mai recente. Astăzi, platforma lumii în totalitatea ei se întoarce pe un pivot şi se orientează într-altfel decît a stătut. Sporit de ani, de zile şi de ore, evenimentul, greu ca ugerii cerului purtători de ploaie bună, va erumpe brusc atunci cînd ultima picătură a secundei îl va fi împovărat peste măsură cu ponderea ei neînsemnată, însă hotărîtoare. Şi va fi aşa cum bate-n ornic al doisprezecelea ceas şi va fi
14
douăsprezece, şi toată lumea va şti că a sunat de douăsprezece, şi toată lumea va potrivi ceasornicul după eveniment. în ziua ceea nici un cais nu va înflori în anul lui pentru a doua oară, însă omul va înflori întreg, pentru că încă nu înflorise niciodată deplin.
Toate rîvnirile şi aberaţiile care mişună amare şi bîntuie ca o acţiune de dizolvare a fostelor principii, moşteniri şi disciplini - artistice, religioase, politice - devoră pe nesimţite şi organ cu organ, cuprinzînd în puterea lor de firimiţare şi expansiune un atom lacom al evenimentului renovator. Cînd italianul Marinetti, un bancher opulent, lepăda înainte de război cimpoiul şi violoncelul şi punea în locul lor cîntecul locomotivei şi şuierul plugului cu abur, impertinenţa lui se adapta expectativ esteticii imprecise, care inspiră instinctul iniţiativelor cumplite de după război, manifestate în anarhizarea noţiunilor învăţate şi a deprinderilor academice liniştite. E o sfărîmare de linii, de forme şi de fericiri şi actul în aparenţă naiv sau înfumurat al unui desen de suprafeţe, al unei enigme în monosilab, conţine dinamica unUi refaceri. A fost o zi şi vine o noapte, sau a fost o noapte şi soseşte ziua:	agreabil sau nu,
evenimentul are dimensiunile gigantice ale unuia din cele două aspecte ale luminii.
Desigur că revărsarea, neîncetat amplificată, a preludiului de tendinţe aduce o apă ieftină la moara de hîrtie a păstrătorilor de tradiţii. Ce opun ei cataractei? Melancolia patriarhală. Oil6, ciobanul şi măgarul. Poezia cîmpului strict, a lunii stricte, a trestiilor stricte, a dragostei stricte. Buciumul chemînd pustnicii bizantini din acuarele tencuite. O serie de locuri comune moare, înecată în propriul ei banal. Să nu ne mîhnim că seria decedează, pentru a lăsa zona liberă necesară unei serii contrarii. Trîmbiţaţi arcaşii: ei vor apărea în gravuri, în vorbe, în oftări; factorii prezenţi sînt
15
inginerul, meşterul şi maşina. Evenimentul a fost precedai de o mare spânzurătoare de idei şi de fantome de paie.
Meşteşugul literar s-a isprăvit în forma lui de cuvinte, fotografică şi servilă, şi distantele sînt străpunse diagonal. Concentrarea pînă la esenţă o sugerează chimia. Scriitorul, subt sancţiunea de a fi înlăturat, este silit să ţie seamă de regulile descoperite, peste gramatică şi vocabular, în uzină şi laborator, două şcoli care au descompus materia cugetării şi o reorganizează pe un tărîm deosebit, în interiorul timpului său, artistul cuvîntului trebuie să utilizeze procedeele în vigoare transvazînd în stil impalpat puterile motrice şi uneltele mişcate în elipsa curelei. însuşi Ion Gură de Aur se simte mulţumit în bolta lui fumurie de aportul astral al becului electric şi patriarhii şi cardinalii scoboară bucuros dinaintea catedralelor din carul automobil.
Imperiul experienţei şi al efortului de a descoperi au intelectualizat, în adevăratul sens al cuvîntului, generaţiile din ultimii douăzeci de ani şi procesul se continuă treptat. Mai poate să rămîie berbecul ceea ce era, înconjurat cum se găseşte de miros de industrii şi fier, de furnale, de locomotive? Mai este dragostea, ceea ce părea să fie? A mai rămas ceva din principiile pur verbale şi uscat contemplate de odinioară? Mai sînt ideile, năzuinţele şi concepţiile ceea ce au fost?
Scriitorul care vine e un tehnician. El va lucra în limba lui personală ca un moateur, cu materiile intelectuale, identice în formă şi număr, în toate limbile literare. Date la strung, bătute pe nicovală sau presate cu vîrf şi ghevint, cuvintele vor construi ideile şi substanţele literare după scheme noi şi imaginaţia împărecheată cu studiul rezistenţei materialelor întrebuinţate, va conduce hărnicia literatului. Progresiv, geniul limbii, particularismele, idiotismele şi toate specialismele naţionale vor face loc - în literatură - unui sistem
16
de expresiunc care. ca să tic transpus dintr-o limbă într-alta, nu va cere decît aplicarea brută a unui desinator copist, ca planul unui arhitect, strămutat în albastru.
De altfel, perfecţiunea literară şi linia sintetică au mai cunoscut un apogeu şi o săgeată terminală: în Sflnta Scriptură şi în folclor.
1 927
PURCEDETI COCOARE...
Un şir de cocostîrci de fier au plecat, de ziua Morţilor, de pe pămînt spre aştri, ca să citească în talazele furtunoase ale oceanului înfruntat, dîra de scufundare a cîtorva alţi cocori. Ei s-au purtat deasupra apelor, ca în primul ceas al basmului existenţei, cuvîntul lui Dumnezeu, sunător însă fără de fiinţă, şi s-au rugat între haos şi adîncuri pentru sufletul celor căzuţi din golul de aer în golul lichid. Şi din locul unde scapără steaua călăuză a luntraşilor în luptă cu marea, păsările au lăsat să cadă coroane de flori.
Cocostîrcii au fost nişte aviatori închişi în coşciuge cu aripi şi motor, şi oceanul era cimitirul tovarăşilor plecaţi către continentele depărtate şi pierduţi. O poveste viitoare va spune, poate, copiilor unei viitoare civilizaţii, iscată din civilizaţiile postume, că aviatorii porniţi pe linia luminii într-o zi de speranţă splendidă, au fost prinşi în cer de îngeri şi răpiţi dincolo de tării, ca să explice Tatălui ştiitor a toate, secretul ignorat al motorului cu explozie şi calculul elicei. Dată fiind împrejurarea, că se vor întoarce cîndva în ţară cu alte obiceiuri, îmbrăcaţi în stihare argintii, prevăzuţi la subsuori şi la călcîie, la încheieturile mîinilor şi la genunchi cu aripi de fulgi şi licăritori împrejurul făpturii lor despămîntenite, împrejmuiţi ca havuzurile de un văzduh de aburi multicolori.
Cînd un preşedinte se ridică din scaunul Republicii sau al înaltei magistraturi şi ţine,
18
înconjurai de simboluri şi de ascultători, un mare discurs de credinţe răscolite sau de recepţie sărbătorească, el pare de cele mai multe ori cabotin. Viaţa teatrului şi a cinematografului, complicată cu prestigiul dregătoriei, dă un penibil surogat şi de artă şi de cîrmuire; ea a făcut educaţia bombastică, declarativă şi sentenţioasă a celor mai însemnate personaje de parlament şi de stat, cu vocabularul grandilocvent şi factice. Pentru ce te jigneşte domnul care se urcă la tribună dinaintea paharului cu apă, urmărit de obiectiv şi stenografi, şi pentru ce îţi place locotenentul care suie la cer într-un aparat de zburat, o floare funerară, ca să-i dea drumul din zenit în ocean?
Cel dintîi are discursul pregătit, o talpă bine lipită de sol, cîţiva detectivi inutili, un buget important şi un culcuş asigurat. Celălalt îşi alege sărbătoarea în elementul primejdiei, străbătînd impalpabilul cu o maşină mai grea decît impalpabilul, ca un călăreţ care şi-ar goni armăsarul către luceafăr, armat cu platoşă şi zale şi coif. El duce sus, ca să prăvălească în neant în fiecare secundă, o tinereţe începută şi o situaţie nouă, care nu s-a bucurat încă de nimic, idilică şi pură.
Respectul nostru pare să se refuze întodeauna oamenilor care îşi adoră pielea şi îşi sărută copacul genealogic, statuia şi poliţa de asigurare - şi se păstrează exclusiv pentru semenii noştri ameninţaţi, provizorii şi pribegi.
Purcedeţi cocoare, talaze cîntaţi...
1927
BILET REGELUI MIHAI CELUI MIC
în amintirea morţilor, care trec fără de urmă, a fost aprinsă şi la noi deunăzi candela eternă. Ea îşi păstra văpaia albastră, ca o stea căzută din ceruri pe feştilă, de cîteva veacuri în mormîntul Mîntuitorului, din Ierusalim. Poate că aprinsă de mîna unui călugăr sau de amnarul unui cruciat, flacăra nu s-a mai mişcat din loc nici pînă azi.
Altădată, un foc ardea nestins în altarele romane, privegheat de fecioarele neadormite. La noi, candela răsări în cripta Soldatului necunoscut, aparţinîndu-i deopotrivă şi fantomei lui de reminiscenţă şi pîntecului care l-a născut. El a murit neştiut ca o floare: ce dar mai frumos i se putea aduce, ca un fir de lumină şi foc?
Candela şi viaţa, flacăra şi însufleţirea, s-au învecinat întodeauna prin asemănare, în rugăciunea bătrînilor şi în cuvintele suspinate ale poeţilor, îmbătaţi de soare şi legănaţi de întuneric. A suflat, şi omul s-a mişcat în lumină; a mai suflat o dată, şi flacăra căzu în negura veciilor. De unde vine sufletul vine şi scînteia, din două pietre lovite, din cărbunii unui dinam, din fosfor, din polii unui acumulator - şi în cele din urmă din Dumnezeu, părintele cremenii, al acidului sulfuric, al plumbului şi al misteriosului sfînt meşteşug de-a face fulgere din nimic. Poate că flacăra e însăşi materializarea cu un grad mai concret şi mai tangibil cu aripa arsă, a tumultului de suflete neîncetate prinse ca o undă de ceaţă la faţa globului nostru nefericit şi miraculos.
20
O candelă a fost aprinsă: untdelemn si iască, într-un pahar dc cristal. Pentru păstrarea ci în veacul veacurilor de-aci înainte, plăpîndă însă vie, semn de reculegere, de frumuseţe şi de credinţă, nu ştim dacă s-a hotărît si mîinile închinate care să o strămute de la o zi la alta, fără ca să o piardă o singură secundă. Candela eternă nu se va stinge niciodată, însă nici nu va fi reaprinsă niciodată; aceeaşi văpaie, pe care un soldat îngenuncheat a pus-o pe untdelemn, neclintit să dureze. Cine se va uita neclintit la dînsa, ca să nu se aplece nici să se scufunde?
Regele Mihai cel Mic se va duce într-o mînăstire şi va alege cu mîna lui curată călugărul care va trebui aşezat pe un jilţ în faţa candelei eterne.
19 2 7
ISER
Pe cînd oraşul arbora pretutindeni salcia steagurilor negre, pensula, fără să ştie, compensa, prin coincidenţă, absenţa personalităţii din manifestările verbale şi literare la catafalc, cu o expoziţie de pictură. Treptat mai accesibilă şi mai descifrată, în continuă primenire şi renovare, vigoarea multiplă, cu suavităţi contradictorii şi variate, ale iconarului de materialităţi transcendente în pictura românească, fulgeră lung în vreo sută şi cincizeci de tablouri. Parcă nici nu ai vroi să ştii că-1 cunoşti şi să strîngi mîna de plumb a vechiului bun camarad, în promoţia căruia, anterioară marelui război, se găsesc aproape atîtea sigure valori ale victoriilor culturii româneşti. Iser stă şi mai tînăr şi mai vioi şi mai puternic, şi astăzi, în prima linie a răzvrătirii pentru Dumnezeu şi geniu, pornită acum douăzeci de ani din întuneric, şi izbuteşte, ca şi atunci, să adune alte lumini şi să le ţie pe cele vechi recente, în cuprinsul marilor lui ferestre.
Există o competinţă tehnică profesională, pe baza căreia un tablou, ca şi o poezie, analogia directă a tabloului, poate să fie convertit în tocătură, ciupită în dumicaţi gingaşi, pe dimensiunea ciocului şi guşii puiului de găină, bolnav de holera vînturilor dezlănţuite din neant. Un artist cată să fie înţeles, adică explicat şi devenit digest; din carnea zimbrului se pot învîrti perişoare.
22
Competinţa presimţirii şi a zgomotului interior de torente adînci depărtate este alta şi, Iară să le explice, le afirmă - şi sînt. Nu aş voi să aproprii pe Iser atît de mult dc mine îneît să nu-1 mai. văd şi să treacă prin substanţa mea şi să-l simt călătorind în urma înţelesului meu, ca o sărbătoare ce mi-a trecut pe deasupra, dincolo de gramatica mea. Analiza, critica profesională ascunde de cele mai multe ori, nu o nevoie sacră de desfătare, ci conştiinţa imposibilităţii de a se naşte stele în vecinătatea ta, pe coteţul tău, necazul că în seminţele tale nu s-a strecurat nici un diamant şi că sticla cu care te îneci este o sfărîmătură de ţeavă de sifon. Competinţe meschine şi darnice competinţe.
în afară de orice alte calificări, se cunoaşte un soi de-a fi, mi-aş permite să zic lichea, al artistului şi al cărturarului; lichea faţă de sine, lichea faţă de Spiritul sfînt, lichea faţă de bibliotecă şi de călimări. Geniul lichelei, cel mai abundent, se iveşte şi în culoare, ca şi în idee - licheaua din eternitate şi din necesităţi. Lîngă pictura lui şi în pictura lui, Iser, masiv, categoric, exclusivist şi tenace, şi mut, poartă harul profetic al atitudinii egale şi al probităţii bărbăteşti. El nu a luat niciodată numele lui Dumnezeu în deşert şi nu s-a jucat cu chemarea lui.
1927
OUL
Puica e o găină moţată, strînsă cochet într-un tricou de lînă pestriţ şi pripăşită în apartamentul nostru, ca un papagal. Persoană inteligentă, ea şi-a schimbat obiceiurile rustice numaidecît; nu se mai culcă cu găinile şi primeşte confortul electricităţii ca un obiect de primă necesitate.
De cîte ori se aprinde, sucind un resort, lampa electrică din camera ei de culcare, baia, Puica procedează ca şi cum becul de o jumătate de watt şi o sută de lumini îi face parte din psihologie, de cel puţin cincizeci de ani. Trezită brusc din somnu-i suspendat pe un robinet, se şi hotărăşte brusc, fără o secundă de ezitare. Ciocul ei, pus imediat în funcţiune, aleargă după gîngănii, lovind în zece părţi deodată în beton, ca un trident, mîncînd metodic, lovită şi îngurgitată în acelaşi timp, substanţa unică a numeroaselor specii de gîndaci. Şvabul negru, lustruit cu lacuri japoneze şi purtătorul unei pilule pe coadă, este desfundat din goană, ca un tub cu pastă de dinţi şi făcut nevăzut. Conţinutul de cadaif al tovarăşului mai blond, lunguieţ şi uscăţiv, dispare ca un bob de fistic. Lipsită de preferinţe şi de gradaţia gustului, care multiplică pe lista restaurantelor şi variază bucătăria europeană, de la gîturile de raci, prepeliţe, melci şi pui pînă la coacăză şi struguri, Puica devoră cu apetit egal şi excitat în permanenţă, toată zoologia fără oase, a zămislirilor inferioare, de mare tiraj, care au
24
învăţat să recunoască în noul personaj din casa noastră, un adversar integral.
Principiile ereditare, obţinute din practica generaţiilor succesive, au devenii inadaptabile, şi inutile. Imobilizarea pe părete lîngă perdele, menită să exploateze confuzia, nu mai prinde. Atitudinea morţii, a libărcii, deghizată în cadavru mincinos, a fost părăsită. Fuga e de prisos. Ascunzişul este violentat. Tîrnăcopul de os al Puicii cercetează crăpăturile, scotoceşte pervazele, răstoarnă, străbate obscurităţile cu o ferocitate tehnică de burghiu cu motor.
Idile spurcate s-au improvizat prin unghere, încurajate de o natură pervertită, pentru a dezgusta pe om de geniul covîrşitor al creaţiunii; din bărbat şi femeie, Puica face un singur hap. în umbra măturii în repaos s-au adunat bivoliţele şi prelaţii gîndăcăriei în conclav, în veştminte noi de mohair: Puica le mulge de lapte covăsit. Inocenţii din beciuri nu opun nici în intenţii o rezistenţă: albi pe pîntec, prevăzuţi cu picioare scurte artificiale şi cenuşii pe spinări, ei se supun, ovali şi ghe-boşi anahoreţi ai umezelii, ca o mîncare de mai înainte fiartă. Ca şi cum ar atinge cu vitriol, ciocul dizolvă instantaneu făptura infectă, ochită cu capul pieziş.
în cincisprezece minute, Puica a desfiinţat şi înghiţit un univers; apoi, se îmbată cu apă dintr-un blid. Am numărat de cîte ori îşi înmoaie peniţa în călimarul cu două molecule de hidrogen şi una de oxigen. Miniaturala şi delicata adăpare a găinii cere între cincisprezece şi douăzeci şi cinci gustări: Ia cinci secunde o picătură, luată cu ciocul şi pornită pe înghiţitoare, cu faţa către răsărit.
Întîi sfioasă, Puica a intrat în apartamentul nostru pe sala lungă, contemplînd chiorîş mobilierul şi apreciind deosebirile dintre odăi. Mirarea ei pare să fi culminat în bibliotecă, unde uniformitatea cărţilor, expuse dinspre cotoare, a turburat-o. Puica era să scape pe geam, interval
asemănător cu o intrare de coteţ în eterna clădire avicolă şi agricolă a lui Dumnezeu. Pe marginea ferestrei, unde am prins-o, s-a codit în faţa azurului, pe care l-a văzut atunci întîi, cu o emoţie fotografică. însă dovada culturală despre ceea ce crede în capu-i cu creastă de gumă roşie despre autori, a fost un găinaţ bine conformat, depus în urma unui compliment, pe covor.
Mai tîrziu, apartamentul îi aparţinea Puicii moţate, escortată de copii, din odaie în odaie, unul pe brînci şi celălalt pe cal, cu trîmbiţa la gură. Dinaintea oglinzilor de la dulapuri, Puica îşi făcea toaleta subt aripi, nervoasă ca o cocoană nudă pe marginea unui lac luminat. Cînd o amăgea sideful unui nasture de mînuşe cusut la Paris, ea îl înghiţea ca pe un gîndac. Pe ştofa canapelei număra motivele decorative ca o ţesătoare şi ciugulea un ciucure zvelt şi umflat, cu reminiscenţe despre cocoş.
Prietenia de văduvă solitară a Puicii era alintată mai ales de cîinele Lascu, subt cuptorul bucătăriei. La apropierea Puicii, el se răsturna pe spate lasciv şi amoros indicînd o stare sufletească prin zîmbetul buzelor lenevite. Aşezată pe pieptul proeminent al cîinelui, Puica dumica puricii lui, ca vulturul lui Prometeu. Puricarea putea să dureze cîte două ore şi cîinele încerca, odată cu pişcătura uşoară a găinii, voluptatea de a se simţi liber de actul perseverent al celui mai agil inamic, pentru potolirea căruia el trebuia să se strămute, şi să se supere, să se obosească, rezimîndu-se energic pe labele din faţă şi înşfăcîndu-şi spinarea între măsele, ca să o toace cu dinţii de-a lungul, mărunt. Cîteodată, nimerit într-un punct nepermis, Lascu sărea în picioare de subt găină, se da înapoi şi lătratul lui injurios conţinea un şir de imputări şi observaţii fireşti. Dar înţelegînd că nu fusese decît o eroare, el se întorcea la cuptor, se culca. Puica se reinstala pe abdomen şi plivitul neghinei cu arcuri reîncepea în holda floacelor puricate.
26
într-o duminică, în culcuş, Puica a făcut un ou, pc care clinele l-a lătrat, nehotărît cui să-l atribuiască. Un ou frumos, trandafiriu, construit cu tencuială fragilă de pergament ermetic, ambalaj ideal al unei linguri de gălbenuş cu două de albuş. Ca o statuetă, oul Puicii a trecut din mînă în mînă, diafan şi cald. în interiorul lui se găseau inteligenţa şi sănătatea copiilor, distilată din purici şi gîndaci. Fermecaţi de frumuseţea oului, nu ne-am putut opri totuşi întîi o scîrbă violentă, care a slăbit treptat, uzată de judecăţi şi comparaţii.
Familia noastră dăduse naştere unui arhitect, unui medic şi unui filozof: nici unul dintr-înşii nu făcuseră încă oul găinii. De aceea, respectul nostru unanim fu consacrat găinii, după care ocupa locul al doilea în stima noastră, Baba Maria, care ştia să caute găina de ouă...
1927
DOCTORUL PIMEN
La Mitropolia din Bucureşti a fost un moment cînd prestigiul titlurilor academice emoţiona pe toată lumea şi cu deosebire pe titulari. Se întorsese din Atena cîţiva doctori de teologie, foşti preoţi de mir, văduviţi de curînd şi intraţi în călugărie cu idealul de-a parveni la episcopat. •
La Mitropolie eră şi o cantină a călugărilor şi un bucătar, care servea şi pe doctorii şi pe monahii ignoranţi, cu o evlavie de om păcătos. Bucătarul Iancu, un pitic beţiv, nu se dumirea îndeajuns asupra doctorilor şi nutrea o admiraţie fără margini pentru învăţătura preoţilor, care pe lîngă slujitori ai altarului se puteau face şi... medici.
Doctorii nu pierdeau un singur cuvînt şi risipeau titlurile de doctor cu o generozitate orgolioasă.
-	Gustă din iacnia asta, doctore, spunea un doctor.
-	Am mîncat la Atena, doctore, o plachie de ţîri memorabilă, răspundea un doctor.
-	Doctore, m-am săturat, afirmă un al treilea doctor. Şi aşa mai departe; doctore pe ici, doctore pe dincolo, să vezi doctore, nu mă mir doctore, la revedere doctore...
Unul din doctori se chema Pimen şi era protosinghel. Fiind cel mai scurt din cler şi dintre mireni, bucătarul pitic pusese ochii pe el. într-adevăr, preacuviosul Pimen era cu puţin mai înalt ca o umbrelă de ploaie şi cînd îşi punea camilavca peste potcap, privit din spinare, ţi se părea, din
pricina croielii ciudate a zăbranicului călugăresc, care se înfăţişează ca nişte nădragi luaţi în spinare, că picioarele doctorului începeau la ceafă sau că doctorul îşi purta capul subt betelie, la pantaloni. Dimpotrivă, pe cît îi era trupul de mic, pe atît vocea doctorului Pimen era de cavernoasă şi între fiinţa şi glasul lui se ivea un contrast monstruos, închipuiţi-vă un greiere cîntînd cu un timbru de vacă.
într-o zi, bucătarul, frămîntat de nerăbdare, aştepta în coridorul sălii de mîncare. Trecuse o jumătate de ceas de la masă şi doctorii întîrziau în controverse. Bucătarul se uita din cînd în cînd pe geamul uşii, prin perdea.
Cînd ieşiră, în sfîrşit, doctorii, el se alătură de doctorul Pimen, la urechea căruia putea fără greutate să ajungă, chiar aplecîndu-se puţin, şi-l pofti în odaia de alături. Doctorul porni după bucătar. Bucătarul făcu numai un pas în odaie şi trase o plapumă repede din pat, dezvelindu-şi nevasta. Doctorul Pimen se găsi faţă în faţă cu altă figură cu barbă, care apăru de subt cămaşa nevestii. Se petrecu o secundă de uimire, în timpul căreia cele două figuri schimbară o căutătură.
- Doctore zise bucătarul, nevasta mea e în două luni şi ar vrea să avorteze...
1 928
EXPOZIŢIA DE ULEIURI A DOMNIŞOAREI ACACIA PAPA ŞI A DOMNULUI IAN CU PLAYVAZ
Spre deosebire de cronicarul nostru dramatic, cel artistic e grav, meditativ şi măsurat în cuvinte. Profesia domniei sale îl ţine într-o lume a cărei jovialitate, în general masculină, sau ceea ce e foarte rău, frămîntată de exemplarele ei feminine, de o mult prea respectabilă vîrstă, îi displace profund. Dacă nu ar fi din cînd în cînd şi dulciurile cadourilor în ulei, şi cu ramă, care să-i descreţească fruntea, s-ar lăsa de meserie.
Intră grav în expoziţie, adică în pragul expoziţiei, unde se opri brusc din pricina diferenţei de temperatură, dintre afară şi înăuntru, care-i aburi, peste poate, ochelarii. Domnişoara Acacia Papa se repezi cu batista. Cronicarul nostru se lăsă dichisit, şi oftă că partenera nu are douăzeci de ani mai puţin. Era singurul lucru la care, poate, ar fi rîvnit. Uleiurile ei nu-1 interesau. Tuşi şi păşi grav înainte. în fundul sălii îl întîmpină, ca sleit pe părete, surîsul lui Playvaz.
«Asta are ceva talent! gîndi cronicarul nostru. Să nu i-o spun însă, că-şi ia nasul la purtare.»
Se apropie apoi cu o căutată strîmbătură din nas de un tablou. Playvaz îl privea cu sufletul pe buze. Lucrul este explicabil. Un cuvînt al lui, spus în chiar marele nostru cotidian, poate să-l strivească, sau să-l ridice cu greutatea lui. Cronicarul nostru simţea neliniştea tînărului pictor, şi spuse distrat, absent parcă:
30
-	Mi-;im aruncat ochii asupra lucrurilor domnişoarei Acacia. Are lucruri bune. A făcut progrese, nu glumă. Penelul fin care ne-a dat «Primăvara» (nr. 8) - spumă uşoară de vin şi de şampanie - emană dintr-un creier hrănit cu o serioasă cugetare artistică.
-	V-o ofer, maestre, strigă fericită domnişoara Acacia, care nu mai putea răbda această neaşteptată laudă a cronicarului nostru.
-	O primesc. Eu nu pot refuza niciodată un prieten, răspunse el, privind cu insistenţă în ochii lui Playvaz. Nici tabloul acesta al dumitale nu e de lepădat. Cînd îl priveşti de sus în jos, parcă simţi cum vîntul de mare îţi răcoreşte măruntaiele.
-	Maestre, dacă-mi daţi voie... încercă Playvaz.
-	Mă rog, de ce nu?
Şi cronicarul nostru scoase creionul şi hîrtia şi notă grav: «Domnişoara Acacia: bine. In special penelul fin care ne-a dat această „Primăvară" (nr. 8)...»
Se opri apoi întrebător:
-	Cum am mai spus eu?...
Domnişoara Acacia, pe nerăsuflate:
-	Spumă fină de vin şi de şampanie.
-	Adevărat, răspunse cronicarul. Fusese o inspiraţie fericită şi nu vroiam să o pierd.
Şi urmă să scrie: «Spumă fină de şampanie -emană dintr-un creier hrănit cu o serioasă cugetare artistică».
Se întoarse apoi şi spre Playvaz şi adăugă:
-	Dumneata ai făcut progrese reale. Apoi notă: «Tabloul intitulat „Marină" (nr. 25) al domnului Playvaz îţi face o adevărată plăcere să-l vezi».
îşi puse apoi ustensilele în buzunar, salută grav, şi ieşi pentru a face cronica de mai sus.
1 928
ARISTOCRAŢIILE
Siberia rămîne regiunea termală a deportaţilor politici şi Canaanul domiciliilor forţate. Troţki îşi face exilul la şase mii kilometri de Kremlin, într-o luntre fără lopeţi şi pe un lac, care a îngheţat pînă la fund. înlănţuit în barcă, el nu poate nici pleca pe jos şi ziua îşi trece timpul compunînd tartine aromatice cu icre şi unt. Temperatura însă a schimbat consistenţa materiei şi dacă Troţki face politiceşte drumul înapoi spre dreapta sau îl exagerează şi mai mult şi trece dincolo de extrema stîngă, unde tot dreapta se întîlneşte - proviziunile exilului au depăşit şi ele coeziunea, căzînd în stare moleculară, praf de pîine, praf de icre şi praf de unt, din fiecare cîte puţin - şi făină de apă într-o pungă.
Ţarul Rusiei iarăşi trăieşte şi iarăşi nu a murit şi iarăşi învie şi nici Rasputin nu a murit. Ţareviciul s-a căsătorit cu un deputat de gen femenin finlandez, orator de frunte şi care refuză să împartă momentele conjugale cu soţul, pretextînd că ar avea mustăţile mai mari decît soţul.
O nouă lumină în drama din Meyerling, unde de unsprezece ori s-a presupus că moştenitorul de coroană a fost asasinat, de douăzeci şi trei de ori că nu s-a găsit cadavrul lui şi de cinci ori că a fost văzut în America de Sud scriindu-şi memoriile interesante.
Marea ducesă Tatiana, la rîndul ei, supravieţuieşte crimei bolşevice de cîteva ori pe
32
an. Imaginaţia pcregrinează şi statuile de fum ale împăraţilor şi conducătorilor colindă prin atmosferă ca nişte strigoi. Nimeni nu se învoieşte cu gîndul că stăpînii pot pieri de tot şi suferi.
POEM DRAMATIC
Bal mascat la Palace.
Pe la orele douăsprezece intră Babinsky, directorul teatrului «Cosmopolis», care a terminat reprezentaţia la teatrul lui. E îmbrăcat în negru, cu o eleganţă sobră. în cuierul anticamerei balului spînzură două afişe ale teatrului «Cosmopolis», unul verde şi altul galben. Se poate citi pe ele titlul: Aripi de bîrtie.
Patru persoane mascate, trei doamne şi un domn îl privesc intrînd. Domnul e mascat în cîine de vînătoare.
Babinsky (se codeşte): Sînt uluit, domnule cîine de vînătoare;credeam că vin la un bal pur şi simplu şi am nimerit la un bal mascat. Nu o să recunosc pe nimeni şi mă recunoaşte toată lumea. Cîtă lume!
O mască: Babinsky e bolnav de modestie. O să-l recunoască toată lumea!
Babinsky: Eu cînd zic lume o înţeleg numai la feminin...
Masca: Cîtă înfumurare!
Babinsky: Am început cu dumneavoastră: m-aţi recunoscut. Desigur că faceţi parte din acel public agreabil şi plicticos, care mă aplaudă în fiecare seară.
Masca: Actorii se îngraşă din ghinda succesului.
Babinsky: Vă prezint unul pe care migdalele dumneavoastră îl slăbesc.^
Masca: Obraznicule! (îşi ridică masca.)
Babinsky:	Doamna Pia Măgulici!
închinăciunile mele.
34
Doamna Măgulici: Mi-am ridicai masca la limp ca să opresc alte impertinenţe.
Babinsky: li-adevărat. stimată doamnă, că în faţa măştii te simţi ca într-o grădină în întuneric şi fluieri de urît sau învîrteşti bastonul. Şi cine ştie.' poate rupi gîtul unei lalele. (Domnul îşi scoate şi el masca.) Prinţul! Daţi-mi voie să vă salut, ca la teatru, cu o mînă pe inimă.
Doamna Măgulici: Am văzut actori care greşesc anatomia şi se apleacă din stomac.
Babinsky:	Românul, doamnă, a ezitat
întodeauna între inima din piept şi inima din burtă.
Prinţul Duca (cu accent moldovenesc): Noi preferăm să zişem pînteşe.
Babinsky:	Vă înşelaţi, domnule prinţ.
Dumneavoastră preferaţi să ziceţi ventre. De-aci înainte, cînd veţi mai veni în cabina mea, vă voi interzice să mă mai bateţi amical pe burtă şi vă voi ruga să mă pipăiţi la abdomen.
Prinţul Duca: Na, te-i fi supărat, voyons\
Babinsky: Eu? Nicidecum. (Către mască.) Ce bine vă vine costumul! Permite ţi-mi să vă privesc. Ştiam că sînteţi aci.
Doamna Măgulici (cochetă): Nu însă prea adînc.
Babinsky: Aveţi şi dumneavoastră această impresie? 6 domnişoară mi-a mărturisit odată că ochiul meu o gîdilă.
Doamna Măgulici: Domnişoara era sensibilă la talpa piciorului.
Babinsky: Domnule conte, pardon! domnule prinţ, nu aveţi un cuvînt şi pentru talpa piciorului?
Prinţul Duca (galant): Cînd talpa e trandafirie, omul binecrescut nu mai aleargă după vocabular: o ia şi o sărută.
Babinsky (către doamna Măgulici): Prinţul dumneavoastră începe să aibă spirit. La cîţe ceasuri s-a sculat? (Nu-şi mai ia ochii de la ea.)In ceardaşul unguresc e o declaraţie de iubire, pe
care nu a îndrăznit să o scrie nici un poet latin: «Atît te iubesc de tare, că aş vrea să te mănînc!» Cînd mă gîndesc la dumneavoastră devin ungurean.
Doamna Măgulici: în legătură cu ce spui asta?
Babinsky: Ştiu eu!?... Probabil că în legătură cu Steaua Polară.
Doamna Măgulici: Nu ştii ceva, prinţe! Domnul Babinsky mă iubeşte. De cîţiva ani mă înfăşoară cu jocul lui amoros de actor...
Babinsky: Vai, doamnă, dar nu este adevărat!
Doamna Măgulici (fixîndu-1): Va să zică, nu mă iubeşti?
Babinsky: Vai, doamnă!
Doamna Măgulici: Va să zică, mă iubeşti!
Babinsky: E-adevărat!
Doamna Măgulici:	Dar m-am întrebat
întodeauna: poate să iubească un actor?
Babinsky: Nu uitaţi că sînt şi director.
Doamna Măgulici: Actorul s-a obişnuit atît de mult să călătorească prin sentimentele altora încît îşi închipuie sincer că fiecare zi nouă e o nouă piesă de teatru şi fiecare femeie o actriţă care a învăţat un rol. Viaţa e un repertoriu cu sufleur.
Babinsky: Am cunoscut un medic care s-a căsătorit cu cea mai bolnavă dintre clientele lui. O boală dezgustătoare, erupţii, puroaie, spălături, bandaje.
Doamna Măgulici: Poate că era ceea ce se numeşte în medicină «un caz interesant», unul din acele «cazuri frumoase» de-o estetică ştiinţifică specială, în realitatea cărora se ascunde un cancer sau o monstruozitate.
O mască: Uite pentru ce vin oamenii la bal...
Babinsky: Nu, doamnă, viitoarea soţie a medicului avea un zîmbet care nu se mai afla în univers. Doctorul s-a îndrăgostit de ea, deodată, pe masa de operaţii, privindu-i zîmbetul şi lobul urechii...
192 8
CRONICA
Cum decedează părintele unui actual sau fost ministru poate să fie cîteodată, după ce durerea şi lacrimile au trecut pe jumătate, un subiect de povestire original. Fiul tatălui, a cărui moarte o deplîngem aci, a fost ministru mai demult şi nu va mai fi ministru niciodată, din care pricină moartea tatălui, complicată cu moartea ministerială a fiului, apare şi mai tragică decît a fost.
Bătrînul Florea, Floricel sau Florescu, nu putem şti exact rădăcina din care numele ilustfului fiu a înflorit, nici nu era un pianist de forţă nici nu ştia să joace şah. Singurele lui distracţii erau prinsoarea, ghicitoarea şi păcăleala, ca la cei mai autentici strămoşi politici, înainte de născocirea distracţiilor actuale curente, gramofonul, presa, Camera Deputaţilor şi cinematograful.
- Pe ce te prinzi că nimeresc cîinele cu piatra'.' se jura autorul ministrului - şi nimerea cîinele şi cîştiga prinsoarea.
în ziua fatală, el s-a prins să mănînce un salam de Sibiu, să-l mănînce întreg, de la un capăt la altul; şi ştiţi că un salam durează cîteodată un cot, un metru, un metru şi jumătate. De ce a fost ales salamul de Sibiu e un mister; totuşi a fost ca un presentiment. Bătrînul Florescu, fiind un patriot tot atît de vehement cît s-a vădit şi fiul său ilustru că era mai tîrziu, simţea pe calea stomacului că se va face alipirea Transilvaniei şi că fiul său va juca un rol politic preponderent la Sighişoara. De la
37
f
Sibiu la Sighişoara distanţa nu este afară din eale de mare.
Prin soarea a izbutit. Salamul a fost mîncat. Florescu a ... crăpat.
E, desigur, un act eroic şi acesta, căci nu orice om se vădeşte apt ca să-l ducă la bun sfîrşit, chiar dacă sfîrşitul final iese rău. Dar să fii fost ministru, să figurezi în Gotha şi drept arbore genealogic să ţi se găsească un ghiuden, un cîrnat, un salam şi altceva nimic, este, din punctul de vedere al blazonului şi al aristocraţiei, o armoarie care nu poate fi desenată fără să dea naştere la confuziuni.
în ajunul banchetului pe care şi l-a organizat ca să-şi reconstruiască din pietre reconstituite strălucirea şi prestigiul, domnul Tecacius i-a făcut o vizită domnului Argetoianu, ministrul Domeniilor.
-	Amice! Şefule! Iubitule! începe bombasticul personaj. In curînd va fi sărbătorit un mare cetăţean- al capitalei.
-	Dă-1 în... farmecele mamei sale, răspunse distrat domnul Argetoianu.
-	Eu sînt acela! scoase un ţipăt vizitatorul.
Domnul Argetoianu, continuînd să fie distrat:
-	Să n-o iei în nume de rău.
Onoarea decanatului baroului de Ilfov expiră pentru domnul Istrate Micescu, coincizînd cu un duel nenorocit, care n-a avut loc. Decanatul, expresia în principiu a unui omagiu de colegialitate spontan, se organizează acum exact ca o bătaie electorală. Pierzîndu-se din vedere criteriul discret şi gingaş de selecţiune, apar candidaţi, se înscriu, vor şi polemizează, ca şi cum ar fi vorba de un consiliu de administraţie sau de direcţia unui contencios.
Domnul Tecacius, care nu mai practică decît de la distanţă şi platonic profesiunea de advocat, este întîlnit din întîmplare în Palatul de Justiţie, dînd
38
tîrcoale statuii lui Slălescu. H candidat: îi tre'ouieşte pe cartea de vizită un ilos.
-	Amicilor! Iubiţilor! Iluştrilor! începe Tecacius un discurs, acostînd un grup de advocaţi,
-	Cu ce ocazie pe-aici, maestre? îl întrerupe un advocat.
1928
RUGĂCIUNE
Am făcut o nedreptate. Doamne, cel ce cerci inimile şi rărunchii şi îi cunoşti pre ei, m-ai iertat; de mai nainte m-ai iertat. Nu este cum am crezut, s-a schimbat. Am putut să apuc într-o direcţie greşită şi aş fi putut să mă duc aşa, pe ea, pînă la capăt, ca pe gheaţă, dar m-am oprit şi am luat-o în direcţia opusă, care-i cea adevărată. Dacă totuşi îmi voi mai schimba o dată părerea sau de mai multe ori, ceea ce mi se întîmplă foarte des şi cel puţin de patru ori pe zi, nu mă pedepsi. Omul nu este un stîlp ţeapăn, ca să-şi repete zilnic atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasă, care se corectează progresiv, o balanţă în legănare, căutîndu-şi cu acul polul mobil, fără să-l găsească precis. Adevăratul corectiv consistă în a fi în permanenţă de altă părere, după cum este nevoie, căci şi bunul grădinar nu stropeşte decît pepenii care produc mai curînd. Acum şi în veacul veacului, amin...
1928
IANCU NEBUNUL
E un nebun care dă puşcăriei un aer pitoresc. Către apusul soarelui, cînd corbii încep să se aşeze simetric, toţi cu ciocul întors în aceeaşi direcţie, pe frizele turlelor, nebunia se deşteaptă. Internat în spital, el iese pe la patru şi din cerdacul răzimat pe stîlpii eleganţi de piatră, curmaţi prin diagonale săpate, care le dă o atitudine strîmbă, ai fostei case domneşti, Iancu nebunul interpelează o mulţime nevăzută, ca un voievod furios că oastea lui se întoarce bătută. El aduce la înfăţişare cu actorul Brezeanu din Năpasta: o voce şi un temperament.
Pentru că Iancu nebunul se găseşte într-o temniţă şi nu într-un azil numai fanteziile administraţiei pot să răspundă. Ieri, pe cînd bătrînul Slavici îşi strecura prin greblă pămîntul proaspăt răscolit al brazdei lui, din faţa celulei de jos, Iancu nebunul, bătrîn şi el, s-a apropiat de dînsul, uimit de ceea ce lucrează şi timp de un sfert de oră a stat să-l admire mut.
Iancu nebunul a fost un negustor bogat din Colentina, care şi-a ucis pe neaşteptate muma. Acum, în zdrenţe şi cu tichia lui de Pierrot pe ceafă, adresează balade lunii ce stă să apară, începute cu o înjurătură, continuate cu o înjurătură şi sfîrşite cu o înjurătură. De departe, glasul lui tumultuos gîlgîie de vociferări şi pare, după mişcările cu braţele ridicate ale personajului, blestemul inspirat al unui mag, care mustră omenirea pentru că se naşte şi se înmulţeşte. (Din Casa Morţilor.)
1 928
41
CIOCANUL
Un bioer a pus odată mîna pe ciocan şi după ce l-a purtat în buzunarul de la spate, parfumat cu mirodenii virginale, nepricepîndu-se să încovoaie potcoava şi fierul, şi-a ucis cu ciocanul amanta. Pentru întîia oară încăpea unealta faurului pe laba felină a unui cocon şi aţi văzut ce-a ştiut el să scoată dintr-însa.
E o creaţie, care-şi ia savoarea şi înţelesul din detalii. Amanta avea vreo cincizeci de ani şi coconaşul e tînăr. Ea se delecta în aşternutul unde avea să fie asasinată, crispată din pîntec, din braţe şi sîni, şi răcnind răguşită de plăcere dedesuptul unui trup care nu ieşise din pîntecul ei, care nu fusese legănat în braţele ei cu grija Sfintei Fecioare şi care nu supsese din ţîţele ei impure.
în seara ticăloşiei, coconul şi-a pus ciocanul de fier în funcţiune, după deviz. Întîi, el şi-a rîzgîiat potenţa şi a bucurat mădulările aţîţate ale cocoanei eu un ospăţ încălecaţi Tîrziu, a ridicat ciocanul, a sfărîmat căpăţîna şi a spart un ochi. A furat opt sute de mii de lei, s-a spălat pe mîini de drojdiile de sînge, s-a gătit, s-a pudrat şi a ieşit la plimbare. Sceleratul a putut să asocieze simfonic, printr-un rafinament al perversiunii; culminant, împreunarea şi tîlhăria;
Doamna încă nu a murit; poate grăi. Ea nu-şi acuză amantul şi nu vrea să ştie cine a ucis-o. Perversiune peste perversiune, ea participă la
42
crimă, şi victimă şi complice. Carc-i mai puţin vinovat dintre doi?
Vodă Vintilă, vodă Vintilă! prin împărăţia prea sfinţiei tale a început să pută des. Bagă de seamă. Pute a sînge de putregai!
1928
CAZACII
Cazacii de pe Don se bucurau de o reputaţie rotativă: se povestea, nu ştim dacă e adevărat, şi dacă e adevărat parcă totuna este, şi parc’ ar fi mai interesant să nu fie adevărat, că numiţii cazaci călăreau caii atît pe spinare cît şi pe burtă. în desen, cazacul călare se rostea întîi cu picioarele în jos, ca toată lumea călăreaţă şi al doilea cu cizmele în sus: din fuga iepii sau a fostului armăsar, cazacul, cazacul cel bun, se întorcea de jur-împrejurul animalului fără să cadă, trecînd pe subt pîntec, dispărînd pe la dreapta şi reapărînd în stînga. E desigur o călărie de fantezie, cum ar fi la pietoni umbletul în palme şi la partizanii politici înaintarea pe stomac. O sindrofie de fantezie ar fi atunci cînd invitaţii şi stăpînii casei s-ar servi, de pildă, dedesubtul mesei, mîncînd macaroanele prin paiele scaunelor şi bînd şampania cu furculiţa.
. In genul cazacilor, copiii se pare că i-au întrecut, umblînd călări pe băţ. Orişicum, e un rafinament, pe care personal noi nu l-am înţeles, dar care acolo, departe, la Don şi pe Volga, trebuie să echivaleze, dacă totuşi există şi pe teren, nu numai în imaginaţia autorilor, cu selecţiunea ştiinţifică sau literară. Este posibil ca acel cazac să fie cel mai mare poet, care în trei secunde şi jumătate a înconjurat călare burta calului de douăsprezece ori, după cum la noi, de pildă, cel mai mare prozator ar fi acela care a făcut parte din Academie. Deosebirea consistă numai în prezenţa şi absenţa calului din concurs.
44
De curînd cazacii s-au lansat într-o specialitate care n-are cu călăria coincidenţe: muzica vocală. Trecerea pare cam bruscă; totuşi, fără nici o îndoială, cazacii se împart în două clase distincte, cazaci călări şi cazaci pe jos. Cîntăreţii se recrutează din aceşti din urmă cazaci, întruiît desfidem pe cel mai genial dintre dînşii să cînte bariton Doamne miluieşte-ne, în momentul rotaţiunii. Nici calul nu-şi poate permite, nici călăreţul să cînte de-a fuga. Toate gramofoanele cuprind în cutia lor de plăci cîteva cîntece de barcagii pe apă, coruri cu tonurile scăzute, pe măsură cu depărtarea vocii, strecurată prin ceaţă şi stinsă în orizonturi lichide. Cîte un sunet: bîldîblc! - indică în coruri căderea lopeţii şi vocea cazacilor imită pînă la zguduire ciocnirea luntrilor şi pînă la răcoare şi miros, curgerea undei şi trecerea morunilor roşii pe subt bărci.
Cu asemenea imagini de reminiscenţă ne-am dus la Eforie să ascultăm cazacii. Ni s-au înfăţişat patruzeci. Am fi preferat să-i vedem călări; i-am contemplat pe jos, conduşi de un şef de cor mititel, care nu călărise niciodată, bălan, cu ochii îngropaţi, incolori, probabil alburii, în umbră, ca nişte puncte din loc în loc, făcute cu undreaua în saltea. Uniformă impresionantă, coriştii îmbrăcaţi în straie negre, cu vipuşca roşie lată, între şold şi carîmbul cizmei negre, păreau patruzeci de Hamleţi, adunaţi din toate teatrele din Europa, ca să se producă în Bucureşti. Şi fiecare semăna cîteodată atît de mult cu cîte un om public român, încît ai fi crezut că guvernul de unificare s-a făcut şi că Parlamentul l-a trimis să ia contact, din fiecare partid politic cîte cinci, şase, cu publicul, cîntînd. în definitiv, poate că multor discursuri de principii şi interpelări măreţe publicul le-ar prefera o sîrbă cîntată, cu execuţie de dans în pupitre.
Dirijorul a dat drumul vocilor, strîngînd o dată pumnii la piept şi aruncîndu-i deschişi înainte,
45
prinzînd muşte punîndu-leîn libertate numaidecît, rîcîind aerul şi apoi filîndu-1 subţire. De la bivol pînă la ied toate vocile din natură erau închise în cei patruzeci de cazaci adevăraţi, mugetul vibrator amesteeîndu-se cu oftatul sopran, cu bumbetul tobei şi cu glasul de şoarec al greierului de cîmp. Dibăcia acestor cazaci adevăraţi consistă în aceea că fără instrumente ei fac din gît, din buze şi din alte părţi ale omului, ca uneltele de cîntat, ca pianul, ca vioara, ca trompeta, cimpoiul şi orga.
Cazacii adevăraţi au apărut în mai multe pîlcuri de cîntăreţi, în Bucureşti, concurîndu-se unii pe alţii din punctul de vedere al autenticităţii. Care-au fost cei mai adevăraţi?
1 928
ROMÂNII DIN ARDEAL
Ion Slavici ne povestea cum puneau pe vremea ungurilor românii stăpînire pe pămînturile din Ardeal. Un caz: s-a scos în vînzare o moşie, a căreia licitaţie începea de la şase sute de mii de coroane. Saşii adunaseră această sumă. Românii din două sate vecine cu moşia strînseseră şi ei de la mînă la mînă trei sute douăzeci de mii de coroane şi trimiseseră o delegaţie la «Banca Albina» ca să le procure restul, în schimbul ipotecii. In ziua licitaţiei se prezentară şi românii şi saşii. Concurenţa atinsese suma de cincizeci de mii de coroane din partea saşilor. Atunci românii traseră deoparte pe saşi, le şoptiră: «Ştiţi că noi sîntem oameni răi şi nu veţi mai putea trăi cu noi: vom da foc bucatelor, caselor, vom împinge cirezile să vă pustiască holdele.» Saşii pricepură şi se retraseră, Îăsînd românilor moşia.
Alt caz: principiul împărţirii pămîntului în Ungaria fusese că fiecare sătean să cumpere moşie în trei, patru, cinci părţi deosebite, că dacă va cădea grindina să nu distrugă toată recolta aceluiaşi proprietar. Saşii cerură în sfîrşit comasarea tuturor proprietăţilor astfel răspîndite. Se opuseră însă românii. Pentru ce? Un intelectual român de la ziarul Tribuna din Sibiu, în specie Slavici, se duse din partea redacţiei la dînşii să-i convingă de utilitatea comasării şi stete de vorbă cu un proprietar de şaptezeci de iugăre de pămînt arabil. Acesta spuse: «Noi recunoaştem că e bună comasarea, dar dacă ea se va face acum, pogoa-
47
ncle sc îngrămădesc laolaltă şi românilor le va fi mai greu decît acum să se facă proprietari de pămînt. Acum, cu puţine parale, românii pol să cumpere azi un petic la răsărit, mîine un petic Ia apus şi devin pe încetul proprietari. Lăsaţi să cumpărăm întîi noi tot pămîntul în bucăţele şi pe urmă vom cere comasarea noi.»
Ca să nu cadă pămînturile scoase în vînzare în mîinile saşilor şi ungurilor, românii făceau societăţi şi cumpărau tot ce se vindea. Dacă vînzătorul era un român şi un om de încredere, societatea îi restituia pămîntul vîndut.
Al treilea caz: proprietăţile alogene ale saşilor, împroprietăriţi de împăratul Austriei. La zece familii, de pildă, li s-a dat în proprietate comună o mie de iugăre de pămînt. N-aveau voie românii nici să lucreze acest pămînt, nici să pască vitele pe izlazul lui. Ce făceau românii? Saşii fiind puţini şi cererea de braţe mare, românii se băgau la saşi argaţi şi puneau condiţiile următoare: trei părechi de opinci pe an, trei părechi de izmene, trei cămăşi, o păreche de cizme, îngăduială de a-şi semăna două iugăre din pămîntul stăpînului şi de-a pune să pască două viţele la un loc cu vitele lui. Rezultate: bucatele erau vîndute, viţelele se făceau văcuţe şi erau vîndute, argatul strîngea bani şi îşi zidea la marginea satului, în care a invadat prin penetraţie pacifică, o căsuţă. Căsuţele din marginea satelor acestora erau foarte smerite, dar pe uliţa lor mişunau copiii românilor, pe cînd mijlocul bogat al satului, zidit din case mari şi curţi boiereşti, era pustiu. Un român mai isteţ cumpăra casa unui sas bogat şi intra în drepturile primilor ocupanţi, împroprietăriţi de împărat.
Ca să reziste acestei deposedări sistematice, obştiile săseşti au proiectat înfiinţarea unui statut comunal exclusivist, aprobat de administraţia comitatului. El nu a putut să fie nici bine formulat. Focul izbucnea cînd la o magazie de grîne, cînd la un staul, cînd Ia casă, un foc anonim însă
48
caracteristic. Saşii renunţară la statul... şi deposedarea lentă dar implacabilă a continuat pînă la mistuirea proprietarilor unguri şi saşi. Unde erau numai doi proprietari români, peste treizeci de ani statistica descoperea şaptezeci de proprietari români.
192 8
TELEFONUL
De trei săptămîni aproape, un mare număr de telefoane nu mai sună la apel. E o răzbunare a domnişoarelor telefoniste, acuzate zilnic de presă că răspundeau cu greutate. Telefonul nu mai răspunde defel şi abonaţii se căiesc amar de vremurile bune, de pîn-acum douăzeci de zile, cînd cel mai devreme după un sfert de oră glasul dulce din necunoscut se ivea în auz, ca o consimţire cerească: «Alo! Da!» Abonatul nu mai primeşte în urechea lui, răzgîiată de timpurile patriarhale, decît lovitura de baston, uscată şi dură, a numărului cerut inutil.
Neîndurată, lumea numerelor hibernează în viziuni încuiate şi dacă insişti, zgîndărindu-le pacea electrică, un mormăit injurios te sileşte să renunţi. înfiorat, abonatul pricepe ce i s-ar putea întîmpla dacă Trei pe Cinci, Douăzeci şi şapte pe Nouă, Treizeci şi trei pe Optsprezece şi celelalte dtimi şi cantităţi concentrate s-ar hotărî să iasă aliate şi să-i cadă-n urechi. Ar fi un masacru general de timpane şi gentilele domnişoare ale telefonului, transformate în infirmiere, ar avea de îngrijit zece mii de abonaţi, bolnavi de maladia nouă a urechii scînteietoare, sensibilă pentru pacient în forma tunetului prelung şi a pocnetelor instantanee.
Neajunsul acestei forme actuale a telefoniei în Bucureşti consistă în faptul că mulţi abonaţi sînt de genul feminin şi că remediile purtate într-o poşetă sterilizată, laolaltă cu oglinda şi cu puful
50
culoare «Raşel». indispensabile pentru tratarea raţională a urechii, dau la doamne greş.
Ne permitem să aducem la cunoştinţa Direcţiei Generale a Poştelor că domnişoarele de la telefon au devenit extrem de prevenitoare şi de politicoase, de cînd o mie şi cîteva sute de numere telefonice s-au retras în marele neant. Abonatul mai poate acum să schimbe cîteva cuvinte dureroase cu medicina urechii şi să fie compătimit. Soluţia către care se îndreaptă evenimentul este cea mai potrivită. Dacă telefonul continuă să au mai răspundă încă douăzeci de zile, înainte de a fi automatizat în întregime se va desfiinţa automatic, prin cîteva mii de căsătorii fericite - şi odată ce abonatul va avea acasă, la masă, la pian, la prăjituri şi la biurou o parte esenţială din poştă, abonamentul la telefon şi toată ierarhia severă şi gravă a unei administraţii model, nu vor mai corespunde cu nici o nevoie.
- Alo! Domnişoară. Ce mai faceţi? Spuneţi-mi ceva frumos, recitaţi o poezie... căci telefonul tot nu s-a dres.
1928
REGELE
Stăm cu nevastă-mea în salon şi ne uitam în foc. Era pe la orele zece seara, pe un ger năpraznic şi înghiesuisem în vatra căminului nostru, vastă ca luna roşie în răsăritul ei la orizont pe ceaţă, toate lemnele din coridor. Prin faţa cuptorului de jăratic nu mai puteam trece decît la distanţă, atît de arzătoare îi era dogoarea, de-a lungul păretelui opus.
-	Ai băgat la lemne ca un nebun, mă mustra nevasta. Mare minune să nu ia la noapte casa foc. Ne prăjim.
-	îmi intrase frigul în oase şi de-abia începe să iasă acum, îi răspunsei. Cînd m-am întors acum două ceasuri de la Muzeu, mi se părea că străbat Sahara de gheaţă a Polului Nord şi mă temeam să nu rămîi împietrit în drum, în picioare, ca statuia Sarei. Nu ţi-se pare că polii s-au deplasat? Mă simt cît nu se poate mai bine: mi se topeşte creierul solidificat.
într-adevăr, gerul era puternic şi părea materializat. Ca un resort neobişnuit de tare, el apăsa pe geamuri şi le făcea să trosnească şi-n vîrful acoperişului cu săgeată căpăta un glas fluierat ascuţit. Ne aşteptam ca-n timpul nopţii să asasineze locuitorii în paturi, osificîndu-le beregata şi congelînd luminile ochilor: ce va mai fi a doua zi, după ce frigul sporit şi desfăşurat în bezna progresivă, va fi bîntuit cu uneltele lui de tortură regiunea? Cu toate că aş dori să explic relaţiunile de complicitate între întuneric şi îngheţ,
52
care cresc direct proporţional, mă grăbesc să vă vorbesc despre pisoiul nostru, Marcu superbul, supranumit Regele, din pricina proporţiilor, a frumuseţii şi a puterilor lui nelimitate.
Marcu nu m-a putut suferi niciodată şi sentimentele lui pentru mine mă iritau. între noi amîndoi se stabilise o ură neîmpăcată, care totuşi, din fericire, nu l-a hotărît să părăsească gospodăria. Dimpotrivă, el s-a încăpăţînat să-mi probeze prin toate atitudinile drepturile lui în casă, şi aş putea să spui,^ superioritatea lui. Devenise obraznic: mă sfida. îmi plăcuse trufia lui, atîta timp cît nu începea încă să se compare cu mine. Căpătase însă o opiniune din deducţiile ce le făcea, jignitoare, care îl autoriza să facă abstracţie de prezenţa mea în căsnicia mea. Mîndria lui personală nu ar fi putut să mă vexeze, dar mîndria provocătoare şi ostentativă în legătură cu mine îmi displăcea. Ar fi trebuit să nu-mi dau seama de realităţi şi să fac haz de ele sau să rămîi nepăsător. Nu puteam. Căci cu toate că sînt un om am şi eu mîndria mea, întocmai ca un pisoi. Apoi nu hrăneam eu pisoiul? Nu-i aduceam eu medicul la trebuinţă? Nu cumva mă hrănea el pe mine? Acest argument era hotărîtor.
începui să-l umilesc sistematic. Căpătase încă de mult obiceiul să domnească în apartament din înălţimea unui pat cu perini multe, acoperit cu catifea albastră, care-i construia un fond admirabil de azur ceresc. Măgarul făcea pe icoana cu peruzele şi cu ghirlande spinoase de aur. Ochii lui de culoarea verzuie a heleştaelor de marmură chinezeşti şi blana lui albă cu părul lung ondulat, de pur angora, îi da o frumuseţe de aristocraţie divină. Ca să-i măresc vanitatea îi pusesem în jurul grumazului un lanţ de mărgăritare, cu care se fudulea dispreţuitor de cîte ori trecea prin faţa oglinzilor de la dulap. I-am smuls de la grumaz mărgăritarele şi le-am aruncat a bătaie de joc pe parchet. Din flacăra ridicată în ochii lui îndată, am
înţeles că el preţuise valoarea injurioasă a insultei - el întoarse capul încet cu gradările treptate ale mişcărilor mute de antipatie, în partea opusă, înmormîntîndu-mă, cu alte cuvinte, într-un fel de necunoscut. M-am răzbunat: am prins velinţa de catifea a patului de margini şi zmulgînd-o cu violenţă din locul ei, am prăbuşit pe Rege la pămînt.
Discordia noastră începuse în mod natural şi dacă Regele ar fi fost un pisoi ca toate pisicile, nu s-ar fi simţit afară din cale de ofensat. Şi ostilităţile porniseră de la el, oricum ar fi interpretat Regele actele lui. Am găsit într-o zi pe Rege făcînd cu labele o gaură în tutunul meu, din cutia de pe masa de lucru. Am deschis uşa exact în momentul cînd figura lui strîmbată de un efort şi gravă indica îndeajuns operaţia săvîrşită, fără să mai am nevoie să mă preocup de poziţia ruşinoasă a corpului deasupra cutiei cu tutun. Coada lui făcea totuşi un arc rigid în aer. Orice altă pisică ar fi fugit, încă de la auzul paşilor mei, conştientă de isprava ei şi de efectul moral şi material produs. Regele rămase pe loc. Regele continua. Dovada că mi se împotriveşte astfel şi că provoacă situaţiile de împotrivire intenţionat, agravată de ideea că-şi permitea să-mi spurce tutunul, care ştia că-mi fusese dăruit, cu aromele lui suave, ca o substanţă excepţional de fină, de către un amic din Orient, şi că făceau deliciul singurătăţii mele studioase, mă scoase din fire, căci am înţeles exact sensul acestui act.
îl apucai atunci de coadă şi fără să-i facîntr-alt-fel vreun rău, descrisei cu el trei cercuri în spaţiu -şi îl pusei jos. Zic trei cercuri şi nu patru, şi este exact. Treiul este un atribut al naturii şi un număr pe care îl cinstesc în toate împrejurările vieţii. Tot ce fac începe cu trei, afară de notele din şcoală, care începeau cu două; lucrurile mi se organizează în grupe de trei, ca frunzele trifoiului.
54
Cu toate că acest număr nu există vizibil nici la om nici la dobitoace, ale cărora mîini, picioare, urechi, ochi şi coarne - afară de cap, stomac şi alte două, trei accesorii, piese unice - sînt întodeauna părechi, cînd cîte patru, cînd cîte două, cînd cîte zece, ca degetele, natura, conform cu o lege ciudată, destul de vagă chiar pentru teologi, care ştiu toate, subdnţelegînd întodeauna pe un al treilea, în fiecare asociaţie de două şi chiar în expresia unităţii. Nu vreau să susţin că am luat pisoiul de o coadă reală şi de două cozi subtînţelese. L-am învîrtit, asta nu lasă loc la îndoială şi pentru ca pedeapsa să aibă consecinţe salutare, în aer de trei ori.
Regele s-a lăsat învîrtit prin văzduh fără rezistenţă. Cînd îl pusei încet jos, el afecta o atitudine bombastică de atlet. Mă luai după el prin odăi, ca să-l şicanez. Mîndria îl silea ca din cînd în cînd să se oprească şi să-mi măsoare insul cu nobleţă. Se urnea din loc aplicîndu-i o palmă pe pulpă. Palma era destul de uşoară însă ceea ce îl turba vizibil era expresia figurii mele cînd puneam palma pe el. Rîdeam şi-i dezarmam dispreţul şi cu cît rîdeam mai tare cu atît el se supăra mai rău.
Mai pe scurt, de la cutia de tutun încoace, ne purtam unul altuia o duşmănie de moarte - şi cu toate că-mi era milă uneori, la urma urmelor, de el, îmi aduceam aminte de prestigiul meu diminuat şi mă luam seara, prin odăi, după Rege.
în seara de decembrie, despre care vorbesc, am reînceput urmărirea. Regele se adăpostea pe subt mese, printre scaune şi în spatele mobilelor. Nu-1 slăbii în seara ceea deloc. De douăzeci de zile mă ţineam după el. După un ceas de cursă cu el, aud pe Rege că geme: era învins! orgoliul era sfărîmat! i-1 vulgarizasem. Nu mai auzisem un geamăt ca acela. Era ca zgomotul fin al unei corzi de oţel, care se sparge în aer, pe vioară. Şuierul îi ieşise pe nas şi figura pisoiului luă deodată înfăţişarea disperării umane inteligente. Am fost atît de
55
mişcat încît mi s-a ivit o lacrimă în priviri şi o chemai repede pe nevastă-mea ca să-i împărtăşesc senzaţia mea. Era o chintesenţă a durerii în urma eului zdrobit, în faţa unui ideal care întrece puterile încordate către scop. Regele visa dominaţia universală şi eternă. Nevastă-mea, care fusese eleva lui Freud, la Viena, fu extrem de mirată, geamătul Regelui prezenta o caracteristică prea interesantă din punctul de vedere ştiinţific, ca să nu facă obiectul unui interes deosebit.
-	Cum zici că a făcut? m-a întrebat. E foarte curios.
-	Ştii păpuşile din piele de cauciuc, pe care le umfli şi care cîntă? După ce le-ai dezumflat mai scot un suspin, al sufletului din urmă. Regele a suspinat aşa. Era sfîşietor. Dar s-a dezumflat şi tot curcanul ţanţoş din psihologia lui.
Ca să-mi conving nevasta, mă luai încă o dată după Regele sătul de urmărire. Refuza să se mişte şi, lucru nemaivăzut la pisici, această panteră degenerată se puse să-mi lingă cu laşitate degetul cu care o îmboldeam subt fotoliu. Ar fi trebuit să-l las în pace, mai ales după acest pact în genunchi, de prinţ barbar înfrînt. Dar îmi intrase în cap că trebuia să-i dovedesc nevesti-mii un fapt de psihologie, cu toată tristeţea care mă copleşea. Sculai pe Rege de jos cu o palmă scăpărată peste şold. Durerea lui se vădi numaidecît în ochi: îl urmărea acum şi stăpîn-sa! După al cincilea ocol prin salon, Regele mai gemu o dată.
-	Foarte bizar! zise nevasta.
-	Nu ţi-am spus?
Şi ca să-i mai auzim o ultimă oară suspinul, care trebuia studiat, ne luarăm amîndoi după Rege, fiind înţeleşi ca după ce el va ofta pentru a treia oară, să-i refacem moralul luîndu-1 pe genunchi şi îndopîndu-1 cu ciocolată, una din pasiunile lui boiereşti. Cu foarte multă greutate îl puserăm pe fugă iarăşi. El înconjură o dată salonul. Apoi se puse pe o goană accelerată, ascunzîndu-se din cînd
56
în cînd ca un copil înfricoşat. Dar nu-i deterăm răgaz^
-	încă o dată. Rege, şi s-a isprăvit! îl îndemnam noi.
El nu mai gemu; ceea ce ne supăra atît pentru necesităţile ştiinţifice cît şi pentru că Regele obosea prea tare. însă nu se mai opri din fuga lui, din ce în ce mai rapidă. O secundă el stete-n loc căutînd parcă spre fereastră, ca să scape. Pe un ger atît de nemaipomenit, se înţelege că totul era închis şi căptuşit. în stupefacţia noastră îl văzurăm dispărînd în infernul jarului din cămin, cu un urlet îngrozitor, de mîţă arsă de vie. Dar îndată ieşi înapoi, aprins ca un burete înmuiat în petrol, în răcnetele noastre de spaimă. Auzirăm ceva pocnind, ca un ochi care face explozie şi sfîrîitul părului incendiat. Regele fugea prin odaie, gata să dea foc apartamentului nostru. Deschisei atunci uşa de părete brusc din balcon şi Regele pieri, lăsînd în urma lui o coadă înflăcărată de cometă portocalie.
E de prisos să adaug că de atunci nu l-am văzut. Cred că înainte de-a fi ajuns din balcon la pămînt pisoiul s-a făcut cenuşă în vînt şi s a risipit.
Căutînd o scuză, îmi zisei; «Este sigur că Regele era inadmisibil de orgolios» şi făcui nevesti-mii observaţia următoare:
-	Cred că de data asta l-am învins.
Efectul acestui final a fost atît de neaşteptat îneît nevastă-mea a cerut şi a obţinut de urgenţă divorţul. Fraza mea simplă a folosit de temă unor pledoarii admirabile, advocaţii fiind nişte mari creatori.
Din pricina Regelui mă găsesc astăzi foarte nenorocit. îmi lipseşte întîi spiritul ştiinţific al soţiei, de mare utilitate în căsnicie - şi nu mai am cine să-mi lege cravata.
19 2 8
COCO DEPUTAT
Coco a început să-şi ia rolul în serios, considerîndu-se deputatul dinilor, al mîţelor şi al cailor înhămaţi în poveri. între două planete scoase din cutia flaşnetei, el inspectează străzile, cercetează atent pe oameni, supraveghează căruţele şi trăsurile, urmăreşte cu ochiul deschis cîinii haimanale şi căţeii gătiţi, satisfăcut cînd vede foxul, ataşat la curea ca un papagal cu patru picioare şi cu pantalonii strînşi pe pulpe, ca un călăreţ. Coco participă la scandalurile publice activ, asistă la ciocnirea tramvaiului electric cu carul tras de boi, ocărăşte ca un birjar şi face regulă ca un comisar. Roşu înflăcărat, el pare că a zburat din pălăria gătită cu pene a unei cucoane şi că şi-a regăsit mobilitatea naturală, încremenită un sezon cu ace de siguranţă şi cusături cu mătasă groasă pe unghii. Bietul Coco se bagă în toate evenimentele ca un prefect de poliţie şi ca un doctor în economia politică, fără să-l întrebe nimeni şi să-l poftească. Cînd un stol de vrăbii, trecînd pe lîngă seminţele lui, i-a şoptit la ureche: «Domnule deputat», Coco s-a umflat în pene de acest vot feminin şi a lăsat pe alegătoare să ciugulească. De ce nu şi-ar merita el titlul politic, dacă domnul Ignat Mircea, care a refuzat să se aboneze la ziarul lui, este bodegar şi senator şi nu-i lasă nimănuia să-i pape seminţele de pe tejghea? Qţi deputaţi au fost aleşi măcar de vrăbii sau de sticleţi, ca să nu se simtă şi Coco cel puţin mandatarul cuţului cu coada covrig sau al calului,
snopit cu joarila. care transportă şuncile domnului Mircea, de la periferie în Bulevardul Academiei?
Ieri Coci) ieşise în Cişmigiu ca să miroasă mugurii cleioşi ai pomilor cu ramurile înmuiate în aghiazma soarelui, de aur. El trecea ca o floare pribeagă timpurie, din copac în copac şi grădina plină de copii, ca nişte papagali pietoni, zbîrliţi în mintene mătăsoase şi moţaţi în căciuli şi bonete, se mişca dedesubtul inspecţiei lui generale ca o prăvălie bogată, de rufării candide, de horbote strînse, de velinţe albe. Copiii mici de tot se mutau încet ca nişte suluri şi ca nişte gheme de lînă, felele se alăturau ca nişte perini cu dantele şi pruncii şifonaţi în cărucioare, dormeau ca nişte duzini de batiste şi cu ochii închişi ca nişte păpuşi care nu şi-i deschid decît ridicate.
Un cărucior singuratic sta oprit în bătaia răcoroasă a soarelui, în mijlocul unei alei. Guvernanta, o englezoaică înnodată subt bărbie cu o panglică albastră şi strînsă ca o crisalidă de fluture, înfăşată în aripile scurte ale pelerinei, îşi oglindea naivităţile britanice în nasturii de metal galben lustruit ai unui piept de brav pompier oltenesc cu ciucurele mustăţii negru de catifea. Idila Oxfordului cu Jiul se schiţa dedesubtul unui stejar dinlăuntrul lăturalnic al aleii şi pruncul respira cu nasul lui cît aluna, o pată de lumină caldă. Cocb s-a lăsat în zbor pe coşul căruciorului deschis. Şi-a băgat ochiul galben înlăuntru prin perdele, a văzut copilul sunând în somn, s-a bucurat şi a stat aşa, să-l păzească, zicînd că «este bine». Pînă cînd i s-a făcut somn şi lui şi a intrat să doarmă şi el...
Iată cum se face că miss Wolwen a adus acasă, fără să ştie, în cărucior, un băiat fericit şi un papagal.
1928
OCTAVIAN GOG A: MEŞTERUL MANOLE
Comparativ cu oamenii politici unilaterali, care cunosc două unice alternative, puterea şi opoziţia., viaţa şi neantul ei, literaţii cînd sînt şi oameni politici, în sensul guvernamental, mai buni politici decît literaţi sau mai valoroşi literaţi decît politici, nu interesează, se bucură de două vieţi şi de două puteri succesive. Ca nişte proprietari care au şi apa şi insula pe domeniul lor, ei se odihnesc de furtună pe uscat şi după ce li s-a urît cu uscatul, coboară barca-n furtuni.
Domnul Octavian Goga, unul din oamenii politici cei mai atacaţi şi care înainte de atacurile primite a întrebuinţat victorios şi temut iniţiativele atacului ca o armă ageră a tinereţii şi maturităţii, este primul literat în accepţia culturală şi profesională a cuvîntului, de la Alecsandri încoace, ridicat mai sus de o catedră de universitate şi de un fotoliu parlamentar. Golindu-şi portofoliul de manuscrise, poetul de vijelios temperament şi l-a umplut cu Decrete şi Legi şi, golindu-1 de hîrtia ministerială, manuscrisele şi-au reluat locul abandonat. Mîna lui a cîntat şi pe soneria de stat, ca pe nişte clape de pian rotunde, asortate în cabinetul ministerului, cu rezonanţe în marginile ţării - şi pe unealta cu corzi pentru trezirea ecourilor universale dincolo de pămînt şi cer.
Poetul Goga poate să uite că a fost ministru; ministru!, pînă acum de două ori în funcţiune, n-a uitat, făcînd parte dintr-un guvern, că era scriitor şi că şi-a început viaţa pe o coală albă, cu sfiiala, cu
60
îndoelile şi cu giganticele descurajări ale artistului, ademenit de rostirile noi în limbă veche şi muncit să sfărîme în cuvinte înţelese, safirul de lumină abstract, pe care-1 poartă cu sine. Ministrul Goga a rămas cu simplicitate camaradul de pe vremurile elementare, şi poate că nu e unul din meritele cele mai mici, la noi, ale unui om care iese din rîndurile mari sau alese şi se stabileşte pe un creştet social.
De la Ministerul de Interne, poetul Goga a făcut un singur pas pînă la Meşterul Manole, piesă care s-a jucat la Teatrul Naţional, cu Marioara Ventura. Felul cum a fost jucată nu interesează aci, într-o pagină care nu este o cronică dramatică; numai în treacăt s-ar putea indica impresiile dezavantagioase ale spectacolului, comparat cu textul tipărit. Diagonala generală a piesei, ideea care constituie speteaza dreaptă a lucrării dramatice, scoasă din evenimente, izolată de roman şi fabulă şi concentrată în sensibilitatea spectatorului ca o noţiune, noutatea ei te opreşte. Dintr-o legendă care a putut să ademenească superficiul prin frumuseţea ei episodică o serie de scriitori, unii jucaţi şi alţii nu, domnul Octavian Goga extrage o frumuseţe subiectivă nouă, veche cît şi piesa, însă secretă şi nedescoperită, simbolica legendei.
Meşterul Manole nu e un arhitect care asigură ! temelia catedralei, zidindu-şi într-însa, descriptiv, f nevasta. Meşterul Manole este fiecare creator de artă şi de acţiune, fiecare zămislitor şi întemeietor, care trebuie să îngroape în efortul lui tot ce are mai scump: nu se poate viaţă nouă fără jertfă. Arta e o muncă de invenţiuni şi de lupte, o revoltă, un război: trebuie să moară ceva ca să renască viaţa ^Jujlbuşită aiurea, în opera săvîrşită.	*»—^
Cine concepe meşteşugurile de frumuseţe şi de născociri ca nişte simple agremente şi ca nişte mijloace de parvenitism poate să aibă dreptate în sensul minor de industrie lucrativă al epocii, în care însă elitele adevărate duc luptă neîmpăcată
61
cu preţul căreia biruiesc în ordinul abstract şi cad. Artistul, ca şi omul de ştiinţă, e un brigand, un devastator, un turburător de linii, un adversar al repaosului mulţumit, pe care îl nelinişteşte, îl agită, îl frămîntă, cu singura nevoie de diavol sau de sfînt, de a-1 primeni: această atitudine trebuie plătită cu sacrificiul. Artistul e un monah şi arta o pustnicie. Iisus Hristos, predecesorul Meşterului Manole, e categoric: cel ce-şi iubeşte fratele, averea şi soţia mai mult decît pe mine, este nevrednic de mine.
E o idee, caracterizată de către un prieten din redacţie, ibseniană, ca şi ideea puterii singurătăţii. Ea se găsea întreagă şi sugestiv exprimată în literatura românească cea mai adevărată, a ţăranilor. însă cel care a găsit-o, după ce toţi dascălii i-au interpretat înfăţişarea externă, e domnul Octavian Goga. Era nevoie de corespondenţă mistică şi de potenţialul sufletesc al deprinderii cu sensurile esenţiale.
1928
AUR
Vă mai amintiţi de aurul pe care mica Românie l-a trimis în vagoane păzite de mitraliere în Rusia, ca să nu cadă în mîinile germanilor? S-ar fi părut că numai noi am înfăptuit o atît de preţioasă naivitate. L-au făptuit şi francezii, care se dovedesc astfel aliaţii noştri şi prin subconştient. Unde e aurul?
Aurul, ruşii l-au depus în America - în afară de cel trimis benevol în Anglia, pentru sprijinirea revoluţiei minerilor şi cel risipit în China pentru expulzarea străinilor, inclusiv ruşii. Băncile americane au primit de curînd din partea Sovietelor, în depozit, cinci miliarde dolari. Noi am prins de veste, dar au prins de veste şi aliaţii noştri francezi. Ei au prioritatea la revendicări. Banca Franţei nu se jucase de-a puşculiţa şi avusese în cazematele Băncii Imperiale Ruse zece milioane dolari, care fusese naţionalizaţi fără nici o remuşcare.
Ruşii nu se opun la cedarea celor cinci milioane dolari, dar noţiunea de debitor se amestecă ciudat cu cea de creditor. Căci Franţa şi Anglia, acum nouă ani, adoptînd pentru o jumătate de oră principiile bolşevice, şi-au împărţit şaizeci şi două de milioane dolari, pe care Sovietele le depusese în Germania la încheierea păcii de la Brest-Litovsk. Alţi douăzeci şi cinci de milioane franci aur figurează la banca Franţei în Rusia...
Statele Unite, care se pricep în mînuirea aurului şi care ştiu că fiecare dolar cuprinde în
63
sine. alături de o noţiune juridică şi o idee explozivă, nu izbutesc să afle unde e dreptatea adevărată. Să procedeze cum au procedat ruşii, francezii şi englezii în 1918? Să impună Rusiei, care au o legislaţie, legislaţia Franţei?
Problema e atît de grea, îneît Statele Unite au căzut serios pe gînduri. între timp, oferă Franţei şi Rusiei să le împrumute ceva din aceşti bani, cu dobîndă mică, dar gajuri mari!
1928
WEGENER
Pînă a nu ajunge în Bucureşti, actorul Wegener, o personalitate în dramaturgia germană, a fost primit cu urale, flori şi cuvîntări omagiale, în toate oraşele mari, cu datini culturale mai vechi. La Cernăuţi, Iaşi şi Braşov Wegener a ţinut conferinţe, iar publicul a ascultat cu sufletul încordat ca la o lectură de carte esenţială. E un fenomen inexplicabil pentru noi, românii, care vedem în actor o paiaţă. E inexplicabil chiar pentru actorul român, în condiţiile şi situaţiile lyi cele mai favorabile, adică chiar cînd e de stat, todeauna, pe vreme de belşug şi pe vreme de criză. Idealul actoricesc cînd a ieşit din rol şi dintre culise, s-a ridicat - după sex - la administraţia unui teatru cu veleităţi de cabaret sau la un turneu cu efecte şi foloase lăturalnice. Marii creatori, în definitiv, ca Shakespeare şi Wedekind n-au fost, oare, tot actori?... Şi cînd actorul nostru încearcă el însuşi să facă ceva în felul verilor lui mai sus amintiţi, atunci crează opera miobolantă şi universală a maestrului Eftimiu, iar cînd n-are curajul să scrie, apare în scenă cu sentimentul de fudulie cu care cucoanele îşi piţigăiesc glasul ca să facă plăcere copiilor veniţi în vizită.
Singurul mare actor român care n-a jucat cît ar fi trebuit dar care a încercat să facă din scena luminată un vrăjit loc de beţie sufletească a fost Alecu Davila, bătrînul din cărucior. într-o epocă de sterilitate cumplită, ţara românească a cunoscut prin Davila o revoluţie artistică fără precedent şi
65
care de atunci nu s-a mai repetat, cu toată supravieţuirea glorioasă şi bănoasă a foştilor lui salariaţi.
Wegener, descinzînd în Bucureşti, trebuie să reaprindă această amintire, demult stinsă şi compromisă de actorii români cu automobile proprii: amintirea actorului care se prezintă ca un profet, cu o lege de fericire nouă în suflet pe care o propovăduieşte cu masca şi gestul, ca-n timpurile premergătoare oratoriei din pădure.
Wegener, în ţara lui, nu este numai un actor de teatru şi cinematograf cu menirea să-ncînte sau să sperie duduile cu sufletul în preajma remuşcării, ci un reprezentant de seamă al spiritului. Ca un profesor universitar, el lucrează în biuroul lui, înainte de a se urca pe scenă, şi creaţia lui dramatică deşi cu o viabilitate de un ceas, preţuieşte cît un studiu de Brandes sau Kerr.
Wegener în Bucureşti n-a venit, cum era de aşteptat, nici cu o trupă de dansatori negri şi nici cu o revistă nudă berlineză. Ne confundă! A venit, naivul, cu Gîadirea lui Andreev...
1928
HOŢUL DE DIAMANTE
Procesul hoţului de diamante şi a şefului de bandă Ataţki - cunoscut din toate ziarele - pare subiectul rar al unui romancier din Nord care scrie rar şi ales. Basarabia fusese parcă locul anyme destinat, provincie hotarnică între două lumi învrăjbite şi care în prăbuşirea tuturor valorilor (cele omeneşti mai mult ca oricare altele) sînt de acord să respecte numai diamantul. Toate diamantele care s-au scurs din imperiul roşu, ca picuri de preţioasă miere dintr-un stup siluit de urşi, le culegea la gura stupului acel criminal Ataţki, cu sufletul făcut pentru aciditatea cea mai de preţ. Alte patimi se pare că n-avea. Nu juca şi nu bea. Amante n-a avut. N-a avut nici vanitatea marelui negoţ, cu mare firmă expusă pe strada cea mai comercială. Hoţul locuia, pe o sală, o singură odaie dintr-un şir de cinci-şase şi deasupra camerei lui era o singură tăbliţă, cu un singur nume, ca o formulă: Ataţki. Prea multe diamante circulau în România, trecînd prin mîini de diletanţi sau de-a dreptul de negustori ordinari. Ele trebuiau aduse în muzeul lor firesc, la Chişinău, unde le aşteptau degete experte, priviri însetate de luminile stelelor de piatră şi o inimă de poet. A organizat bande pentru pedepsirea profanilor şi sistematizarea ştiinţei diamantelor. Bandele au lucrat.
Ataţki a fost zilele acestea pus în libertate pe o cauţiune de o jumătate de milion. Va încerca să scape!... Nu trebuie! Singura graţie ce i s-ar putea
67
face, ar fi să nu fie pedepsit cu vulgarele pedepse prevăzute în regulamentul închisorilor. Cu banii care-i are, nu i-ar fi greu să-şi comande lanţuri de aur cu lacăte de platină şi chei de radium. El trebuie lăsat liber, dar silit noaptea să doarmă pe ceea ce a iubit mai mult: o saltea umplută cu inele, ceasornice, lanţuri, perle, diamante şi briliante. 1928
JUSTIŢIE ŞI FURT
Participarea celor doi membri ai baroului la o emisiune română de dolari, pare să indice că nici profesiunea de advocat nu este scutită de criza care a ieftenit leul, politica şi articolele de bumbac. Preferinţa pentru banii falsificaţi poate constitui pînă la un punct un criteriu estetic de manifestări artistice superioare, plastografia semnăturii aproapelui, despuierea morţilor de o voinţă testamentară, căutarea din distracţie a ceasornicului tău în buzunarul vecinului şi, din emoţie de artă în emoţie de artă, se poate parcurge toată gama creaţiilor plastice pînă la realizările, comparabile cu grupurile lui Rodin, ale unui Fălcoianu şi Găetan, două momente mari în cariera de amator.
Alte detalii ale tabloului interesează şi mai mult. Advocaţii care s-au asociat cu falsificatorii sînt jurişti, cel puţin licenţiaţi ai Facultăţii de Drept, nişte intelectuali specializaţi în interpretarea legilor şi în comentariile codurilor uzuale, păzitori ai justiţiei pure şi savanţi ai nonsensurilor cu sens. Ei au pledat procese, în care dreptatea era ameninţată şi au luminat tribunalele şi Curţile în materiile şi speciile complicate, colaborînd contra unui onorar onorabil, la repararea tragediilor pricinuite de un joc oarecare de împrejurări. Gîndirea juridică şi conştiinţa profesională i-au influenţat atît de adînc încît, îndată ce au găsit în clientela lor hoţi de încredere şi buni camarazi bandiţi, s-au întovărăşii cu ei.
69
Ziarele relatează că unul din ascultătorii cei mai activi ai tîlharului Hăbuc era un călugăr, destoinic să armonizeze doctrina lepădării de sine cu jaful şi asasinatul şi să invoce puterea lui Dumnezeu, strangulînd subt genunchi pe călătorul prins în singurătate. Spre mirarea oamenilor informaţi, el nu face parte din eparhia Buzăului, regentată de moralitatea de fantezie a unui episcop artist în inovaţii şi originalităţi culminante şi este numai un prozelit sufletesc, puţin mai îndrăzneţ, al filozofului de la Buzău. Ca şi biserica, baroul îşi are vitejii lui, al cărora temperament, valorificat în căutarea dreptăţii, derivă pe neaşteptate într-o funcţiune episodică de spărgător.
Dacă cineva, înainte de isprava manifestă, dovedită şi caracterizată, s-ar fi oprit în faţa advocatului falsificator şi i-ar fi strigat: «Te cunosc, te-am urmărit, eşti un hoţ!» ce ar fi făcut advocatul? Un proces de calomnie - şi cu cinstea lui ofensată s-ar fi solidarizat advocaţii onorabili şi magistraţii integri, ca să pedepsească insulta.
O metodă corectă de apreciere justă a oamenilor în profesiunea lor, consistă în a ne ocupa de ei după moarte, atunci cînd existenţa lor trecută nu mai prezintă nici un interes...
1928
SCRISOARE LUI COCO
Să-ţi povestesc şi eu, Coco, ce am citit odinioară într-un călindar nemţesc.
O doamnă din Viena avea un papagal şi o pisică, prieteni amîndoi. Papagalul ştia să vorbească şi pisica ştia să se joace. Ca să-i placă prietenului ei verde, pisica inventa necontenit scamatorii şi farse şi admiraţia papagalului îi era definitiv asigurată. Cînd se ascundea în perdele, Coco se da jos din leagănul lui, ridicul ca un copil cu nădragii prea lungi, şi căutînd-o, perdea după perdea, descoperea pisica pitită în ciucuri, gata să fugă rîzînd în hohot înăbuşit. Numărul de circ care fermeca deosebit pe Coco era al ghemului de bumbac, uitat de stăpîna casei pe canapea. Pisica îl apuca pe dedesupt, îl învîrtea cu puful labei, strîmbată ca un cap de baston, îl prindea în mîini, îl arunca în aer, ghemul o lovea în urechi, arunca ghemul din nou, umblînd în două picioare.
Nu se prea ştie ce credea pisica despre papagal, cu care se obişnuise de mică şi crescuse, el pe spatele scaunului, ea culcată pe scaun şi prinzîndu-i coada, de jos. Dacă i-ar fi despărţit cineva departe unul de altul, pisica s-ar fi gîndit întodeauna la papagalul nemişcat în verdele lui şi papagalul ar fi dus încă trei, patru veacuri lipsa unui tovarăş plin de iuţeli şi inspiraţii. Liberi să se joace amîndoi atîta timp cît sta acasă, brodînd la fereastră, stăpîna se arăta prevăzătoare cînd ieşea la plimbare şi închidea pe Coco în colivie. Jocurile se petreceau atunci de jur împrejurul zăbrelei, dînd
71
ocol coliviei, pisica pc dinafară şi papagalul pe dinăuntru. Prins de sîrme, Coco înainta pe cioc, ca pe o rotilă, uitîndu-se din toate părţile pieziş la pisica lui.
într-o seară, doamna din Viena plecă grăbită la teatru şi în antractul al doilea îşi aduse deodată aminte că, împotriva deprinderii ce şi-o făcuse, lăsase papagalul neînchis.
- Să ştii că ni l-a mîncat pisica, zise doamna soţului speriat: haidem acasă. Niciodată n-au rămas singuri atîta timp.
Cu părere de rău soţii părăsiră teatrul şi pe drumul cel mai scurt se întoarseră acasă, unde îi aştepta într-adevăr un spectacol înfiorător. Sufrageria era verde de pene şi fulgi, ca şi cum s-ar fi golit o perină umplută cu cozi de păun. Papagalul fusese parcă rupt şi mîncat în toate colţurile odăii deodată. în mijlocul mesei, ca o imitaţie de porţelan în culori, sta lungită pisica. Soţii căutau ghearele şi ciocul, care îşi închipuiau că nu puteau să fie înghiţite de o mîţă atît de calmă în atitudinea ei. Pisica îşi lingea labele şi se pudra cu pămătuful lor pe figură, oglindindu-se în neant. Mîncarea unghiilor şi a pliscului de către un pisoi ar fi corespuns prea mult cu înghiţirea de către om a doi metri de sîrmă ghimpată sau a unei verigi cu chei, pentru ca să nu fie silită pisica să-i vie rău. Toate penele din aripi şi coadă fură adunate şi învelişul papagalului fu reconstituit întreg, pînă la vîrful picioarelor şi al capului, vîrfuri ce lipseau radical. «Sărmanul Coco!» plîngea doamna. «Nefericit Coco!» suspina soţul doamnei. Mai rămînea de schiţat finalul cu nuiaua în blana pisicii, deşi era prea tîrziu.
Atunci se auzi un zgomot în dulap. Uşa dulapului se dete de părete şi apăru Coco, în pielea goală, ca un pui de găină fiert şi înviat. Soţii se deteră napoi cu oroare. Micşorîndu-i-se trupul mai mult de trei sferturi, capul papagalului cu
72
ciocul gros, sc înfăţişa ca un lopor cu coadă de ciocan.
- Nici nu vă închipuiţi, repeta cu naivitate Coco, ce bine am petrecut! Ne-am jucat două ceasuri şi m-am ascuns în dulap ca să o păcălesc...
Coco vorbea la perfecţie dialectul vienez.
Cu toate acestea, ca să nu răcească, pînă-i vor creşte fulgii din nou, dacă-i vor mai creşte vreodată, Coco a fost îmbrăcat cu un ciorap de lînă, care-i vine ca o mănuşă şi în interiorul căruia se mişcă destul de comod. Singură mîţa nu-1 mai cunoaşte.
t 928	p. conf.
LA ALBA IULIA
S-ar putea să nu meargă şi Coco la Alba Iulia?... Cum se desprimăvăra el obişnuia să călătorească la Turtucaia. Era o preumblare în Orient, cu tobe, cadîne şi cafeluţe pe rogojină, iar Dunărea îşi despletea cosiţele de safir în baia străvezie a unui soare topit pe toate zările. La Alba Iulia va avea nostalgii medievale, iar locul Dunării îl va ţine, despletit, domnul Iuliu Maniu.
Nu face politică - a mărturisit-o şi altă dată - şi are convingerea că schimbarea guvernelor îl preocupă mai puţin decît alte idealuri. Ţine totuşi să se amestece în mulţime să facă o baie de popor, care, chiar cînd miroase a cîine plouat, e tonic şi pune sufletul pe picioare. Pleacă poporul la Alba Iulia?... Va pleca şi Coco cu el.
Dar Coco s-a poticnit de la început. Mai înainte ca guvernul să interzică întrunirea naţional-ţărămstă de la Alba Iulia, a interzis-o domnul Maniu care, deocamdată, a amînat-o. S-au dat diferite explicaţii, din care reţinem pe aceea că domnul Maniu chibzuieşte todeauna mai mult decît timpul rezervat chibzuirii. Domnul Maniu a chibzuit opt ani pînă să se hotărască să ceară guvernul mânu militari şi sîntem sigur, dacă i s-ar oferi, pe neaşteptate, guvernul, cugetînd dacă trebuie să-l primească sau nu, i-ar trece termenul guvernării.
Imparţial, Coco reţine şi celălalt motiv al amînării, că pămîntul fiind acum jilav la Alba Iulia, partizanii în număr de cinci milioane,
74
dormind pe cîmpia goală, deşi c Cîmpia Libertăţii, ar putea răci şi tuşi. La 6 mai însă, fiind soarele fierbinte, partizanii vor năduşi numai, dar opriţi să bea apă rece, vor scăpa teferi cu toţii.
Dacă preparativele opoziţiei i se par lui Coco, în unele puncte, voioase, nu mai puţin veselă i se pare teama guvernului. Unii membrii ai majorităţii se tem de o fugă, de o dezmembrare, ca şi cum Ardealul, rupîndu-se cu întreg partidul naţional de la însăilătura tare a Carpaţilor, ar face o ţară aparte, numită Mania, care ar declara război de îndată Munteniei.
Domnul Stelian Popescu de două săptămîni cugetă zi şi noapte asupra acestei negre eventualităţi şi nici senatorul său, domnul M. Mora, din fire optimist, nu izbuteşte să-l însenineze.
Singurul care se ocupă cu altceva e domnul Vintilă Brătianu. Domnia sa e convins că n-are cine să-i ia locul, iar împăcarea nevoilor localnice ale românilor va face pentru partidul liberal cît nu va face pentru naţionali, nouăzeci şi nouă întruniri la Alba Iulia. Se pare că e singurul care pledează în guvern în favoarea întrunirii de la Alba Iulia. Domnia sa ştie din veche experienţă parlamentară că pe român la necaz să-l laşi să vorbească. După ce a vorbit, se-mpacă singur.
Coco e pentru libertatea întrunirii de la Alba Iulia, precum e pentru toate libertăţile. E singurul fel ca libertăţile să se anihileze. Coco cere cu energie libertatea întrunirii!... El a pregătit planete speciale, pentru bărbat politic şi partizan, şi la vreme le va scoate cu ciocul.
1928
CUMPLITA BARBARIE
Nici o gazetă n-a remarcat faptul ciudat că domnul Fildermann, care apare în parlament grav ca un lord englez şi cu o geantă de documente, în critica pe care a făcut-o politicii economice a guvernului a cerut credite pentru... agricultori. Domnul Fildermann reprezintă o burghezie specială în parlament, am spune comercială dacă n-ar fi compromisă de atîtea falimente. Pentru această burghezie, domnul Fildermann a avut numai consideraţii teoretice. în afară de agricultori. La-fgeocupat facturile neplătite ale furnizorilorstătului, mai toţi advocaţi şi oameni de partid.
Ciudăţenia se explică prin aceea că domnul Fildermann are într-adevăr calităţi de om de stat şi, deasupra clasei comercianţilor evrei care l-au trimis în parlament, el a văzut intima structură a fiinţei noastre: agricultura la sate şi intervenţia, la oraşe.
Cu toate acestea, singurul care ar fi trebuit să dea un răcnet de la rărunchi, junghiat de atîtea sinucideri fizice şi sufleteşti din comerţul ţării, e domnul Fildermann. Evreul comersant n-are altă hrană decît comerţul. Pentru libertatea acestui comerţ, evreii sînt gata să sacrifice toate drepturile politice, cu care n-au ce face. Şi comerţul e paralizat la încheieturile esenţiale de cîte o lepră de caracter politic, pe care toţi oamenii politici o combat în opoziţie, prin conferinţe la cercurile
76
comerciale şi de bursă, şi o ignorează miraculos cînd lac parte din guvern.
Nu poate intra în mintea nimănui - cu atît mai puţin a unui neguţător - că e cu putinţă ca bani de hîrtie, adică bani multiplicaţi aci libitum, să se împrumute oficial, după intervenţii cu ameninţări din partea Băncii Naţionale, cu 18%, cînd în toate ţările din Apus banii se dau cu vreo cîteva centime la sută. Palatele care se ridică în ţara noastră, ca şi automobilele care circulă vertiginos pe Calea Victoriei, sînt excepţii ruşinoase. Omul care stă cu braţele încrucişate, la oraşe, ţăranul care, posedînd o avere imobiliară de cel puţin un milion, locuiesc, unul pe maidane şi celălat în coşară, du vaca şi calul, sînt nişte sălbatici, iar timpul nostru o cumplită barbarie.
Din punctul de vedere al atmosferei economice, al priinţei muncii şi interprinderii, mica Românie de la 1915 era o bijuterie europeană. Zece ani de barbarie sînt de-ajuns. Idealul nostru, care e în trecut, trebuie actualizat, întrunirile de la Alba Iulia să înscrie ia ordinea zilei dobînda de 5%.
1928
COCO LA IAŞI
în numărul 51 al «Biletelor de Papagal» Coco se vădea entuziast de primirea făcută lui Wegener la Iaşi, dorindu-i o intrare triumfală şi în Bucureşti. Coco e cîteodată zevzec, spiritul lui de autocritică recunoaşte fără greutate. La Iaşi nimeni nu l-a cunoscut pe Wegener. Un singur ins l-a recunoscut, domnul Aliboron. Cine-i domnul Aliboron? Aliboron nu reprezintă cîtuşi de puţin spiritualitatea marelui oraş cultural. El e un izolat şi un intransigent. Nu scrie versuri, nu citeşte proză; nu se duce la universitate nici ca profesor nici ca student; nu frecventează librăriile, redacţiile, nu colaborează cu nimic la mişcarea intelectuală ieşană. Aliboron a cunoscut însă pe Wegener; aci e meritul lui excepţional. Aliboron e atît de puţin intelectual şi artist încît nici nu se hrăneşte ca toată lumea: el mănîncă grăunţe şi se adapă din ciubăr, dar s-a mulţumit pînă azi cu trei singuri prieteni iluştri, cu Iisus Hristos, pe care l-a dus în Ierusalim, cu Don Quichotte şi cu Buridan (entre Ies deux mon coeur balance) stîngaci să aleagă între ovăzul din traistă şi găleata cu apă, şi murind de dorul amîndurora, ca un timid. Şi mai are un prieten, pe Coco, al căruia corespondent în lumea inşilor cu patru picioare este Aliboron. Căci, vedeţi, domnul Aliboron e un măgar, un măgar adevărat, un măgăruş gentil, cu tot ce-i trebuie unui măgăruş, cu urechi de iepure, mari, cu coadă de leu, cu copite şi cu o mie de fantezii între urechi.
78
Literaţii !-au crezut întodeauna mai prost decît ei. Literaţii comit adeseori greşeala să creadă că cei ce nu scriu sînt mai proşti ca ei. Cînd se va hotărî să scrie, Aliboron va fi în stare să dea opere în cîteva tomuri şi să-l întreacă şi pe domnul Mihalache Dragomirescu, proprietarul unei singure părechi de picioare şi acelea încălţate: nu vă jucaţi cu necunoscutul. De ce-i mai prost Aliboron? Pentru că nu poartă ochelari şi ţăcălie? Pentru că nu a tradus pe Shakespeare din dulcea limbă bulgară?
Lui Paul Wegener i s-a refuzat la Iaşi sala Teatrului Naţional, consacrată dramaticei din partea locului şi din judeţ şi artistul s-a văzut silit să joace la cinematograful «Sidoli», unde se produce îndeobşte personalitatea artistică de incomparabil fenomen a domnului Tănase şi unde îşi ridică fustele şi marele domn Iulian, travestit în Cucoana Manda; două momente de fină emoţie ale teatrului universal.
în seara spectacolului său, Wegener se îndrepta, sfios şi anonim, către sală şi a trebuit să înregistreze cu spinarea cîteva mii de ghionţi din partea publicului, adunat la bilete şi care desfăcîndu-şi după două ore energiile pumnului avea să înlocuiască stîlcirea şi vînătăile cu aplauze admirative. Necunoscut de nimeni, artistul apucă să intre în sală. Prima persoană pe care o întîlni pe scenă fu Aliboron, un măgar simpatic, trezit din somn între culise. Aliboron ieşi întru întîmpinarea domnului Wegener în cadrul descompus al unui salon, ca un castelan ai căruia strămoşi dorm în beciuri de marmoră albă dedesubtul cetăţii. Nu aş putea spune ce a simţit în detaliu măgarul, dar Wegener a rămas consternat.
Cinematograful «Sidoli» are într-adevăr un măgăruş, care plimbă afişele pe străzile Iaşilor. Ca să nu cheltuiească la hotel şi restaurant, patronul sălii îl găzduieşte între culise alternînd măgarul cu
79
Wegener şi grajdul cu Gîndirea lui Andreev. în ceasul cînd în Bucureşti statul înfiinţează un nou teatru, Ventura, cu o subvenţie de şapte milioane de lei, prezenţa măgarului în arta dramatică e de o frumuseţe de mare clasicism.
1 928
CE NE AŞTEAPTĂ...
Nu mai sîntem de multă vreme pentru paeea eternă, care seamănă leit cu moartea. Dar ne trec fiori prin şira spinării, ori de cîte ori ne gîndim la faţa hîdă şi odioasă a războiului. Am vrea un război - dacă fără el viaţa e cu neputinţă -- mai distins, mai nobil, adică mai esenţial. Cu mutarea unor hotare şi asasinarea a opt milioane de indivizi, dintre care cel puţin patru milioane au procreat dinainte de dte trei ori cu succes, nu s-a atins ţinta războiului. (Poporul cel mai învins acum zece ani, poporul german, domină din nou economiceşte piaţa orientului european, iar englezii, excelenţi colonizatori, au fost siliţi, ca şi francezii, să recheme, în Africa, pe vechii fermieri germani alungaţi.) Vorbeam de un război esenţial: definitiv şi fără milă. El însă nu poate avea loc decît cu armele spiritului. închipuiţi-vă o invazie a chinezilor în Europa, surprinsă fără arme. Chinezii cuceritori vor fi chinezi învinşi, de-ndată ce armele vor cădea: e fatal pentru că arma specifică a fiarei om este mintea.
Nu înţelegem şi citim cu uimire deci, ori de cîte ori găsim în ziarele franceze, engleze sau germane, declaraţiile competente ale generalilor de stat major asupra caracterului viitorului război. Nu înţelegem, pentru că, deşi cu arme noi, viitorul război se află pe acelaşi teren fals, care e distracţia idioată.
Ascultaţi ce ne aşteaptă:
xi
Infanteria se desfiinţează. Lupta se va da numai în aer sau subt apă. Gazele asfixiante şi bombardamentul aerian, cărora de pe teren nu li se poate opune decît o iluzie de apărare, fac inutilă orice armată terestră. Caii cavaleriei rămîn definitiv în pădure, iar artileristul trebuie să se urce în aeroplan. Nu va mai exista teren cucerit sau teren pierdut: orice teren poate fi acoperit în întregime cu un cearşaf de otravă gazoasă în care să putrezească şi pietrele. Orice trupă ar scoborî din aeronave, e sortită aceleiaşi morţi ca şi trupa inamică. Va birui cine va pluti o secundă mai mult, în aer sau pe apă. Ideea unui general, că armata de uscat, care în 1914-1918 a operat cu mase uriaşe, trebuie pulverizată în numeroase armate mici, e o idee învechită înainte de a se fi aplicat. Toate armatele - în care Franţa şi Rusia au înglobat şi femeile - trebuie să treacă în oraşele de subsol, a căror construcţie, din nefericire, încă n-a început.
Faptul că aeronavele se construiesc într-un tempo vertiginos, iar uzinele mari se acomodează într-o zi pentru prepararea de gaze, e o dovadă sigură că războiul viitor va fi scurt - de trei, patru zile - şi va avea loc, desigur, în timpul unei conferinţe la Geneva pentru dezarmare.
România se găseşte întîia oară, mulţumită inferiorităţii tehnice, într-o situaţie privilegiată. Nici bulgarii, nici ruşii, nici ungurii n-au o industrie mult mai dibace ca a noastră, şi nici aeroplane mai zeloase. Noi, în coada continentului, ne vom bate ca şi altădată, cu vechea metodă care ţine şapte, opt ani şi cu vechile noastre unelte: puşca, sabia, toporul, parul, unghiile şi dinţii...
1928
SFINTELE SCRIPTURI
Am putea face o statistică şi am găsi la o mie de cărturari laici unul singur, în cel mai bun caz, care să fi citit din scoarţă în scoarţă Sfintele Scripturi. Desigur fiecare va răspunde vexat şi totuşi nimeni nu le citeşte şi îndeosebi acei surtucari bombastici şi pedanţi care dau cititorilor naivi spectacolul că se plimbă prin hambarele cerului ca în magazia lor cu lemne, şi care tratează pe Dumnezeu cu colegialitate.
Scripturile numite sfinte lipsesc din toate rafturile cu cărţi. Cititorul s-a înspăimîntat de prezenţa religiei în programul lui de învăţămînt încă din copilărie, cînd un teolog profesionist şi incapabil de rezonanţă îi prepara cu borş didactic sfintele personaje ale speranţelor şi reveriilor omului cuprins între două întunecimi.
Şi totuşi Biblia rămîne încă, afară de Homer, lectura principală, nu a omului care vrea să se roage, dar a omului care vrea să gîndească, ceea ce-i totuna, cea mai vie rugăciune fiind cugetarea, îndată ce simţi trebuinţă să te exprimi, lectura Bibliei este cea mai indicată. Condensate în literatura biblică se găsesc toate formele literare care se nasc în două sute de ani şi forma fundamentală, a simplicităţii aparente.
Nu putem insista îndeajuns pe lîngă tineretul literar ca să citească Sfintele Scripturi, să le recitească şi să continue să le citească, de preferinţă oricărei alte cărţi. Biblia poate constitui singură o educaţie integrală pentru un artist şi în
83
acelaşi timp un izvor permanent de inspiraţie delicată şi tare.
De altfel. în programul de editură al Biletelor de Papagal figurează un şir de cărticele, care vor aduce la îndemîna cititorilor toate frumuseţile, incomparabile, ale Sfintelor Scripturi.
1928
CIVILIZARE
N-am putea ghici dacă progresele care cad ca nişte binefaceri usturătoare peste noi, vor fi mai tari decît rezistenţa noastră şi dacă vor putea să ae ducă în starea de civilizaţie din apus: asfalt, parchet, avariţie şi sărăcie.
Toată lumea, începînd cu noi, se plînge înainte de toate de necinstea noastră. Noi, românii, am fi nişte pungaşi mai mult sau mai puţin organizaţi; în special cei din vechiul regat întrecem toate marginile chiar în ochii fraţilor de peste Carpaţi, care la apropierea noastră se înfioară ca nişte naive căprioare. De englezi şi americani nu mai vorbim: aceste icoane de onestitate fug de noi şi cînd ne închinăm la ele ca să le sărutăm.
Cunoşteam o pildă. O societate industrială, alcătuită din ardeleni şi unguri cerea o concesie în vechiul regat, care la un capital de douăzeci şi cinci milioane investiţi producea timp de douăzeci de ani cît trebuia să dureze concesiunea, un venit net de cincizeci milioane anual. La finele concesiei capitalul devenea un miliard. Societatea se adresase unei bănci politice, natural. Banca impunea o participare la beneficiile nete anuale, de zece milioane. Banca, fără joc de cuvinte, era românească.
Ungurii şi ardelenii plus un englez, care finanţa cu o parte personală întreprinderea, rămaseră consternaţi. Ei pricepeau să cîştige cincizeci milioane pe an şi să-i ducă acasă, la ei, dar onestitatea lor nu pricepea cum să cîştige şi
85
românii, care le dădeau concesiunea. Pentru principii... morale. afacerea s-a stricat. Binevoitorii vizitatori industriali au plecat revoltaţi de... pungăşie.
Să urmărim însă moralitatea pînă la urmă. Fiind unguri şi englezi, industriaşii au avut nevoie de un an de zile ca să analizeze problema şi să-şi rectifice punctul de vedere. Francezii numesc o atare aptitudine: esprit d’escalier - adică deşteptăciunea din curte. Omul cu această deşteptăciune nu-şi dă seama de ceea ce trebuia să facă în casa în care a intrat, decît după ce pleacă şi după ce a ajuns în bătătură.
Cu un mai tîrziu, Societatea s-a întors în Bucureşti şi s-a dus la bancă. Ea propunea de astă dată împărţirea beneficiilor pe din două. Banca pofti Societatea să se întoarcă sănătoasă în patrie, căci afacerea fusese făcută... de pungaşii de români. Civilizaţia occidentală întîrziase cu un an.
Evident, titlul de pungaşi rămase încă o dată nedezlipit de atunci încoace, de noţiunea de român.
Necinstea noastră seamănă foarte mult cu o cinste inteligentă - şi avem motive să credem că, făcînd toate rezervele, nu sîntem mai puţin oneşti decît binefăcătorii cu atît la sută din Apus - şi nici mai proşti. Ba, cîteodată, comparaţia e în avantajul nostru.
Miliardele pe care le datorează România, votul universal şi industrializarea prin fier, petrol şi lemn e de dorit să nu ne altereze simplicitatea, generozităţile şi stilul. Căci cu toate poverile mari ale timpului sîntem încă poate singura ţară în care omul dezarmat, român sau străin, n-a ajuns să moară de foame de tot, ca în ţările pizmuite de cultura şi de primitivitatea noastră.
Unui astfalt bine întreţinut şi unei poliţii ideale, trebuie să le preferăm în toate vremurile o inimă simţitoare, care mîntuieşte pe om de păcatele cele mai multe.
1928
ANARHISMUL
Documentări
Atentatul calificat anarhist, împotriva regelui Italiei, dominat azi de personalitatea domnului Mussolini, un fost comunist, un fost anarhist, două atitudini sociale care se confundă pînă la un punct în opoziţie şi se combat cu învierşunare la guvern (cazul Rusiei) - pare să arate că anarhismul nu a fost cu totul ucis de război în Europa occidentală şi că mai sînt indivizi care îşi trag obîrşia politică şi morală din dezordinea unei utopii abandonate, păstrînd din ceea ce a fost mai mult o temperatură decît o ideologie, demenţa.
Cu titlul documentar şi întrucît pe tangenta lor mistică noile curente literare şi artistice derivă de treizeci de ani încoace succesiv din aspectul de negaţie al inteligenţei, care părăsind terenul politic ca impracticabil şi absurd, s-au manifestat, unele delicate şi altele monstruoase, exclusiv în atmosfera imaginaţiei şi a reveriei, dăm cititorilor noştri o scurtă schiţă a fostului anarhism, stabilind şi o noţiune, dacă se poate clară.
De altfel, Biletele de Papagalici vor lua sarcina, pe care nu o împlinesc publicaţiile cu spaţiul şi tirajul mare, de-a desluşi rezumativ ideilei şi doctrinele, bune şi rele, din circulaţia tangibilă sau ideală, şi de a înfăţişa în portrete documentare poziţiile şi individualităţile unei epoci, ale uhui moment sau ale unei realităţi, scutind pe cititorul, grăbit de existenţă, de-a aduna cu mîinile şi răbdarea lui, un material prea numeros pentru o noţiune căutată. în această privinţă, cititorii noştri
87
sînl rugaţi să ne indice, din cînd în cînd, chestiunile şi figurile care i-ar interesa deosebit, pentru a le da numere speciale de documentări.
Dacă trebuie să credem că acţiunile oamenilor frămîntaţi se datoresc nu numai unei stări sufleteşti, dar şi unei influenţe de înrudiri cerebrale, anarhismul, care întocmit în partid îşi recunoaşte părinte pe prinţul rus Bakunin, un fost ofiţer de carieră, s-a găsit în sacul cu impreziciuni ispititoare al germanilor Hegel şi Schopenhauer, în care Eminescu, contemplativ şi îngeresc, a descoperit pentru sine un mărgăritar. Anarhismul anexează însă pentru justificarea lui, de la Platon pînă la Proudhon, adevăratul întemeietor al doctrinei, pe Rabelais, pe Rousseau, pe Diderot, chiar pe Lafontaine şi pe Bossuet şi întrucîtva toate talentele caracteristice. Dar acestea nu sînt anarhismul. Anarhismul începe cu partidul anarhist şi acesta a fost întemeiat de Bakunin. Şi anarhismul este mai ales aşa-numita propagandă cu fapta, bomba, furtul, asasinatul, adusă în partidul anarhist de italieni şi ruşi.
De la 1877 pînă la 1894, asasinatele s-au succedat anual pretutindeni, în Franţa, în Spania, în Italia, în Germania şi Rusia, urmate de condamnări şi de execuţii numeroase. Intelectualii partidului anarhist scriau că după dărîmarea societăţii burgheze, care trebuia realizată sistematic, ordinea viitoare se va naşte din dezordine, prin descentralizări amănunţite şi fed"eHBr.n^mIalir^partiduluraunmterpretat cum au priceput; azvîrlind în aer teatre şi restaurante, aruncînd bomba, trăgînd cu revolverul - şi pe cînd ziarul intelectualilor anarhişti din Paris, de pildă, orienta ideea în abstract, manualii partidului scoteau foaia lor, batjocorind ideologii şi împrăştiind printre muncitori reţetele de fabricat dinamita, de care s-au folosit din plin şi spărgătorii de meserie. La Paris, toţi hoţii şi asasinii prinşi de poliţie într-un timp s-au declarat anarhişti:
88
continuatori ai lui Schopenhauer, Rousseau şi Proudhon...
Marele geograf Elisee Reclus, un anarhist pe faţă, a scris subt impresia atentatelor comise următoarele rînduri, publicate într-un ziar din Liege:
«Cînd urăşti pe cineva, te duci la el şi te explici cu el şi nu pui pe nevinovaţi să răspundă pentru el.
Anarhia este măduva teoriilor umanitare. Cine îşi zice anarhist, trebuie să fie blînd şi bun.
Toate atentatele, adevăraţii noştri tovarăşi le consideră ca nişte crime. Dacă autorii acestor acte de sălbăticie le fac pentru înaintarea ideilor anarhiste, se înşeală rău.
Tovarăşii noştri vor provoca atîta scîrbă, atîta groază, încît nimeni nu va mai voi nici să audă măcar de anarhie.
Totuşi, ideea e frumoasă şi e mare. Să i o respectăm. Oamenii care o apără.cu mijloace urîte
0	mînjesc. Din nefericire sînt mulţi de aceştia
printre noi.»	,
1	92 8
CINEMATOGRAFUL DE ARTĂ
Vreau să mă duc Ia cinematograf şi mi-e ruşine, în interval de opt ani Bucureştiul n-a văzut derît trei filme care să mulţumească pe cineva obişnuit şi cu cartea. Să fim largi: să zicem cinci filme, ca să intre de două ori şi Pat şi Patachon. Dacă dai şaizeci de lei (preţul unui volum de Anatole France sau Andră Gide), la cele mai luxoase cinematografe «fin Bucureşti, ţi se dă un film de roraan-foileton. Acest roman, al cărui tiraj, de la apariţia cinematografului, a scăzut simţitor, II gustă azi profesorii de Ia Facultatea de Mediană, inginerii, ofiţerii superiori şi magistraţii de Sa Curtea de Casaţie, fără să murmure, dnd ar fi insultaţi dacă patronul cinematografului, dintr-un exces de zel, ar distribui în sală, gratuit, şi echivalentul literar al filmului, primele fascicole din Contesa mascată sau Cadavrul zburător.
S-a făcut o lege draconică în privinţa administrării cinematografului care totuşi a cucerit, în Bucureşti, jumătate din Bulevardul Elisabeta şi e pe cale să cuprindă şi Calea Victoriei. S-au prevăzut în lege numărul ieşirilor, numărul taxelor şi o Comisiune împotriva nudului si bolşevismului. Rezultaf&ţ-e că-'tnalontafga'''' sălilor de cinematograf sînt exploatate de oameni a căror energie - recunoaştem, extraordinară - se exersase pînă-n ultimul timp la ceaprazărie şi automobilul de piaţă. Legea n-a cerut un singur lucru cinematografului: un patron care să poată
90
susţine şi examenul unui suplinitor de învăţătoare de ţară.
Iar oamenii de artă, scriitorii, pictorii, vegetează dimineaţa în cîte o slujbă meschină, ccrînd după-amiază ajutoare.
Legea trebuie modificată.
Publicul e rugat să se ruşineze.
Şi pînă 1a o îndreptare a acestei stări de lucruri, Coco va căuta mijloacele să deschidă în Bucureşti primul cinematograf de artă care să nu con vie, egal, şi cucoanei şi servitoarei.
1928
O MIE ŞI UNA DE SPLENDORI VINOVATE
Răsfoirea gazetelor e cîteodată instructivă. în spaţiul lor se găseşte condensată zilnic varietatea balamucului public străbătută de zigzagul asasin al marii dezordini şi demoralizări sociale. Cititorul care închizîndu-şi ziarele seara face revizia mentală a noţiunilor, se culcă spăimîntat. Nici o directivă nu împleteşte activităţile manifestate parazitar, către o ţintă, ca să le uniformizeze pe o linie desfăşurată în profil. Lumea duce lipsă de un stăpîn, de un ideal, şi lumea românească, să nu ne ascundem, cu deosebire. Fiecare din noi izbucneşte într-o iniţiativă bruscă, violentă, parcă preocupat să dea golului care se învîrteşte în insul nostru şi cere acţiune, un echilibru de disperare şi să acopere sentimentul datoriei cu un diminutiv.
Datoriile noastre le cunoaştem cu toţii, părtaşi ai unei generaţii experimentate, dar nu avem sau nu ne dăm răgazul, să le aprofundăm realizate pe planul lor, înfricoşaţi de simpla funcţiune a sincerităţii şi partizani ai faptului surogat şi al compensaţiilor de chilipir.
N-am voi să spunem că zborul avionului «Bremen» coincide cu cazurile Fălcoianu şi Găetan, căci preferăm să-l facem coincident cu bravura aviatorilor căzuţi la Galaţi. Putem însă releva, de pildă, că legea chiriilor şi sărăcia crîncenă a populaţiei se petrec paralel cu izgonirea de către autorităţi şi aruncarea în drum a locatarilor din imobile supuse alinierii. Pentru linie, municipalitatea, apucată de estetică
92
furibundă, uită cartierele înmormîntate în mocirlă şi, voind să rivalizeze cu marile cutremure din Balcani, dărîmă casele din Bucureşti, lăsînd familii numeroase fără adăpost. Linia cea mai cocoşată, care înţeapă zilnic ochiul Artistului municipal, de peste drum de casa Şuţu, rămîne acestui ochi totuşi nevăzută; pentru două motive: întîi, că îndreptarea liniei nu mai aparţine unui scrupdl oarecare estetic ci unei nevoi categorice de circulaţie şi al doilea pentru că cocoaşa este ocupată de imobilul unui Mare Cetăţean Cu Trecere. E permis copiilor săraci să moară de frig pe un trotuar, dar este interzis să răcească blana şi bastonul unui Demnitar Important.
Un eveniment caracteristic de care se ocupă pe larg de cîteva zile presa este inaugurarea uniri mare local de bancă, exact în momentul unei crize fără precedent şi în mijlocul unui cimitir de falimente. Zeci de mii de muncitori fără lucru şi de funcţionari concediaţi din negoţ şi industrie au putut citi, povestite în ziare, frumuseţile localului inaugurat, povestite intr-un limbaj de adulaţie şi de isterie intelectuală vecină cu provocarea. Din adînc pînă la suprafeţe, materialele cele mai scumpe au fost zidite în păreţi. Marmura, bronzul şi cristalele, care se întrebuinţau în veacurile victorioase ale credinţei, în catedrale, cîntă acum din străluciri şi podoabe izbînda leului devalutat şi împrumutul cu patruzeci la sută, zgîit pe păreţii unei bănci. Subtilitate catifelată, s-a căutat reţetele vechi ale cimentului pentru ca tencuielile să aibă în substratul lor evocaţii egipţiene, analogii de Partenon şi reminiscenţe de Vatican. Cît despre sînge de robi, înjugaţi la blocurile de piatră ale Piramidelor, banca nu credem să fi dus prea mult lipsă procentuală şi poate că însăşi apa care a slujit la stins varul, a fost importată în flacoane din Eufrat sau servită de lacrimile văduvelor din clientelă. Tavanele, ne spun ziarele, au fost aduse din Italia, desprinse din edificii vechi, şi aparţin
93
epocii Renaşterii. Portretul întemeietorului băncii, date fiind proporţiile fabuloase ale elucubraţiilor care au prezidat la construirea localului, credem că nu s-a putut zugrăvi decît pe basmaua cu care şi-a şters sudoarea de sînge Christ urcînd Calvarul, şi rama portretului trebuie să fi fost dată la rindea şi sculptată din crucea Răstignirii.
Această regretabilă monstruozitate s-a petrecut în Bucureşti. Nu putem afirma că ne displace stilul nici în actele de simplu comerţ; dimpotrivă - dar un simţ elementar de respect trebuie să împiedice opulenţa de a se transforma în viciu şi viciul de a se răsfăţa în lumina zilei şi de a demoraliza publicul, pe care imensa muncă a Abecedarului, a plugăriei, a ostăşiei şi a intelectului se străduieşte să-l disciplineze pentru fericirile abstracte. Inaugurarea unui asemenea local de zarafie în asemenea timp, sfidează şi pălmuieşte răbdarea, batjocoreşte sacrificiul şi anulează automatic, ridiculizîndu-1, rolul dascălului, al preotului şi al magistratului.
E un chef cu lăutari într-un cavou, cu libaţiuni în putregai.
1 928
POEZIA
Din cantitatea manunscriselor ce ne sosesc, de la mai tineri şi bătrîni, se desfac două preocupări, enunţate în cîte o scrisoare, cei tineri cer o părere, cei mai puţin tineri, publicarea. Tinerii de tot au contractat interesantul obicei că ne aduc manuscrisele în persoană, ca să primească de-a dreptul expresia îndoielilor sau a speranţelor lui Coco. în general, cei care ajung pînă la zgomotul tipografiei şi pînă la mirosul de mahorcă al biuroului s-au selectat de la sineşi, manuscrisul lor e mai reprezentativ, inteligenţa lor e mai umană, personalitatea lor e mai elastică şi sociabilă. Cum de la început li se face întrebarea dacă amorul lor propriu suportă sinceritatea, şi în dreptăţile şi în erorile ei, drumul e neted, dialogul civilizat şi însufleţii. Nu-ţi poţi ascunde sentimentul de înrudire faţă de un vizitator necunoscut, care bate în balconul tău cu o poezie în buzunar, ca un Pierrot cu scripca tăinuită, dar purtînd pe fizionomia lui, izolată de preocupările esenţiale ale ceasului obştesc, urme de reflexe de lună.
Este într-adevăr o îndrăzneală să porneşti viu şi voinic, asociat cu inefabilul, la cucerirea insulei cu luciole, cînd te aşteaptă succesele, tangibile şi cu preţ de piaţă, şi-i o mucenic pe care o accepţi anticipat, înainte de a te fi adăpat din spălâturile grase ale vieţii sociale. Dar lumina care se stinge ici şi răsare dincolo, înăbuşită într-o candelă e înviată şi reînnoită într-alte candeli mai multe; cîţiva poeţi noi pentru fiecare poet obosit şi
95
desfăcut de aripi; urciorul cu lumină trece din mînă în mînă, plosca înstelată nu se pierde, tidva cu sunete lichide e sărutată de un popor tot mai numeros de tineri crăieşti, chemaţi la logodna zărilor cu pămîntul, din umbră şi de departe. f- Poezia păstrează sufletelor care se împărtăşesc yCu ea, în munca profesională a inginerului, a ' medicului, advocatului, acea tinereţe de naivităţi scumpe şi de încrederi în viaţă şi în purtătorii y vieţii, care încă nu a dezvăţat cîmpia şi muntele să scoată flori şi parfume, alături de minerale şi petrolr-Ea-fecerposit^a rezonariţâintetectaală-şi-.. suavitatea existenţei, înlătură scepticismul care
prăbuşeşte pe oameni, găranfeăza........culturii o
împrospătare continuă şi omului, locuitor al unui mare miracol zilnic mai întins, facultatea de a-1 simţi.
Scriţi, citiţi, cîntaţi - şi trăiţi.
1928
SLUGĂRITUL
Cînd marii noştri bărbaţi de stat se hotărăsc să facă democraţie, ei scot numaidecît o revistă şi un ziar, ca să arate lumii că s-au conformat şi pentru ca publicul să afle că au început să trăiască democratic. Cîteva discursuri pe lună şi o serie de reforme completează atmosfera. Este ca atunci cînd omul vrea să-şi schimbe scîndurile din casă şi să puie parchet. în cele din urmă îl scoate mai ieftin şi aşterne scîndurile cu linoleum, imitînd culoarea şi jocul de mozaic al pardoselei de stejar.
Am cunoscut cazul unui proprietar dintr-un oraş de provincie fără uzină, care continuînd să ardă petrol, îşi făcuse o instalaţie de lămpi electrice, ca la Bucureşti, subt pretextul că stă mai frumos. Grota din Cişmigiu şi Parlamentul au ieşit din aceeaşi concepţie. Intr-o bună zi, oamenii noştri politici s-au apucat să vorbească franţuzeşte stricat şi au adoptat votul universal.
Numaidecît cîteva partide politice cu club au apărut la Găieşti. Cine ar avea curiozitatea să se plimbe în acest tîrg pînă atunci frumos, poate face cunoştiinţă cu firmele mari ale idealurilor dezinteresate, reprezentate în localitate alături de tăbliile societăţilor de asigurare contra grindinei şi a incendiului. Toate organizaţiile acestea pentru fericirea ţării, mai de voie mai de nevoie şi în general cu de-a sila, sînt democratice, adică sînt cu poporul: de ce nu se înţeleg într-o aspiraţie comună atît de simplă, le priveşte.
Rezultatele votului universal sînt clare: nimeni nu votează. Oricine se găseşte la guvern iese cu
97
unanimităţi absolute şi opt guverne succesive, la intervale de cîte o săptămână, pot să dea în timp de două luni, opt unanimităţi contrarii, ca într-o ţară cu opt etaje şi cu opt ţări suprapuse. Oamenii politici se combat, însă convingerea lor, cu drept cuvînt, este făcută, că poporul nu ştie să voteze: Opoziţiile respectă acest punct de vedere în folosul guvernului momentan. De fapt, cu oricine „.ar vota, poporul, dacă ar avea permis, e totuna, ( căci mai mult de şase oameni politici calificaţi tiu j se găsesc în toată România, iar aceştia mutilîndu-ţ se sîngeros prin presă şi la tribună, petrec seara t împreună şi vistieria statului subvenţionează în \ toate formele pe adversarii nevoiaşi. Ceva mai votul universal se abţine de la vot, pentruj nu are nevoie de el însuşi. în asemenea condiţiuni votul jandarmului este bun.
Rezultatele democraţiei în instituţii sînt şi mai clare, libertatea presei e suprimată, gazetarii sînt închişi cu o justificare de sezon, todeauna lesnicioasă, libertatea întrunirilor e anulată. în ce ne priveşte, mărturisim că ne este egal dacă domnul Fagure, de pildă, scrie şaptesprezece articole sau o şeptime dintr-un articol în şapte zile: oricîtă libertate ar avea să scrie, domnia sa scrie la fel, în orice caz, şi Dumnezeu ştie cît s-ar pasiona de mult ziariştii de marile lor libertăţi dacă guvernul ar asigura o leafă de cincizeci de mii de lei pe lună de fiece pană strălucită, împiedicată de la sfînta ei datorie.
Dar educaţia noastră democratică ne interzice să nu fim nicidecum democraţi - şi scrupulul de-a nu mînca plăcintă cu carne măcar în vinerea mare pînă la orele zece şi treizeci dimineaţa, ia o formă politică - şi avem un spirit democratic integral pentru slugi, Gnd un învăţător ţărănist e oprit să voteze şi protestează, i se răspunde că guvernul garantează ordinea şi că adunările cad în competenţa stării de asediu. Cînd vei sugera însă poliţiei şi primăriei din Bucureşti două idei de
98
ordine: reglementarea uniformei pentru slugi şi înfiinţarea de taxe de intrare la grădiniile publiie. invadate de puhoaiele slugilor capitalei, poliţia şi primăria se vor scuza cu spiritul democratic. Da, cenzură pentru intelectuali, nu însă pentru servitori. Da, măsuri împotriva intelectualilor ardeleni, dar nu pentru ungurenii de la bucătărie. Unirea morală cu Ardealul nu poate să fie turburată.
Totuşi, capitala publică şi particulară aparţine mai puţin stăpînilor din politică decît rîndaşilor de la străchini. Parcurile oraşului destinate unui repaos liniştit şi mai ales copiilor, înăbuşiţi în apartamente scumpe şi în curţile cu gunoaiele împuţite, neridicate de primărie, sînt locul de întîlnire al miilor de Ca ti şi lanoş în erecţie printre zambile şi liliac. Rîncezeli, sudori şi covăsiri inexprimabile îngreţoşează floarea pămîntului şi a ramurilor albe, gătite de sărbători. Şi o tenace neobrăzare a unui vulg cumplit, pe care nu ni-1 trimite de nicăieri vechiul regat populat de ţărani împovăraţi însă stăpîni din firea lor şi legaţi invincibil de sat şi de vatră, ne brutalizează.
Sînt slugile pure, dobitoacele radicale, în cioareci şi fuste creţe, în ciorapi de mătase şi în găteală de Bucureşti. Spiritul democratic al prefecturii şi al municipiului se opun atît de strict la clasificarea categorică a acestor brute, într-o uniformă, şi Ja izolarea lor în cîteva locuri închise cu muzică de ceardaş? Căci condicuţa singură nu rezolvă nimic: stăpînii riguroşi cu slugile angajate, care cînd nu-i asasinează îi fură, sînt nevoiţi să renunţe !a profesia lor şi să-şi spele rufele şi vasele singuri.
V-ar vexa enorm, domnule prefect, în filozofia dumneavoastră socială portul unui şorţ-tip la slugile de toate sexele şi care să împace şi pe slujnicari? Exemplul străinătăţii, de unde am luat noi democraţia, nu trebuieşte citat. Sluga noastră aparţine unei specii inexistente în occident. Acolo
99
slugăritul nostru este necunoscut: femeia care slujeşte cîteva ore la un patron fortuit, e o gospodină asimilată cu muncitoarea din industrie şi se achită de îndatoririle ei cu pricepere profesională; în coşul ei cu zarzavat se găseşte cartea cea mai nouă, luată cu împrumut de la o bibliotecă circulantă; între patroni şi mîinile de serviciu este o apropiere de substrat, o vecinătate - şi nu rareori se întîmplă ca săptămîna viitoare doamna Bertrand, la care munceşte astăzi doamna Dubois, să slujească la rîndul ei cîteva zile în căsnicia doamnei Dubois...
Domnule prefect, goliţi de grabă parcurile şi dezinfectaţi.
1928
«CRIMINALUL»
Un copil care, cu premeditare, comite o crimă -există ceva, pe lume, mai hidos? Nici trecerea cu unsori de bale a rîmei pe patul de mătase ale unei flori, nu e mai dezgustătoare. In Infern nu poate exista chin mai adînc şi mai îndelung decît al părintelui ai cărui copii sînt puşi cu revolverul, la douăzeci şi cinci de metri, să ucidă, din jumătate în jumătate de oră, cîte o umbră nefericită de om.
Băiatul Nicolae, din Ploieşti, a trecut prin acest iad. El a pîndit cu revolverul şi a tras asupra dascălului său de matematici, domnul Canciu, pe care din întîmplare nu l-a ucis, apoi a tras, dezgustat pînă la moarte de sineşi, şi asupra fiinţei lui alterate de gîndul negru. •
Vinovată? Desigur, vinovată, căci toţi copiii spre a fi bine şi lesne educaţi trebuie să ştie că sînt vinovaţi de ceva.
Profesorul n-a murit şi juraţii din Ploieşti au iertat pe copilul cu inima vinovată.
Dar, între oameni maturi, face să mărturisim că la şcoală elevii cu numele de Nicolae cînd doi ani la rînd rămîn repetenţi la matematicile profesorilor cu numele de Canciu vinovat e todeauna profesorul, iar cînd elevul n-a rămas repetent niciodată, meritul e todeauna al copilului. Cine a trecut printr-un liceu şi îndeosebi printr-un liceu de provincie ştie bine că nicăieri Dumnezeu n-a adunat laolaltă o mai variată faună de pestaloţi de diferite vârste şi dacă totuşi crimele care se comit anual nu ajung pînă la uciderea prin
101
revolver, faptul se dalorcşte elevilor care se lasă, sufleteşte, asasinaţi în umbră şi tăcere.
în viaţa copilului fiecare ceas e un eveniment şi fiecare zi un destin, iar profesorul care n-a izbutit să ridice mintea elevului pînă la înălţimea abstracţiei sale prevăzute în program este un monstru care preschimbă un viitor om cult, într-un agent electoral sau agent de siguranţă. Un profesor de matematici care ţine în disperare sufletul unui copil apt să răspundă satisfăcător la alţi unsprezece profesori, dintre care doi de limbi moarte şi unul de chimie organică, trebuie purtat prin oraş cu copilul în braţe care să-l scuipe în cap, şi trimis apoi singur, afară din oraş, să taie gratuit lemnele depozitului comunal.
Cu rare excepţii, profesorul de matematici pare adus în liceu de pe alte meleaguri decît ale Universităţii şi el e, între colegi, în cancelarie, mut şi străin ca o servitoare în mijlocul unui bal. El nu citeşte, în afară de teza elevilor, nici o carte şi nici un ziar. în oraş n-are prieten decît pe chelnerul de la cafenea, iar dacă este întreprinzător, face politică şi fură de la construcţiile şcolare.
Destinul băiatului Nicolae se perpetuiază, în tăcere, pe tot cuprinsul ţării româneşti. EI a avut tăria de suflet să se rupă ' din îmbrăţişarea înăbuşitoare a profesorului obsedat de o sinistră idee fixă şi care voia să-l arunce şi să-l lase toată viaţa în latrină.
-	De ce să-l ucizi? a întrebat domnul preşedinte pe «criminal».
Băiatul a izbucnit în hohote de plîns. Juraţii însă au înţeles:
-	Pentru că elevul nu putea lăsa repetent pe profesor.
1928
BOLŞEVIZAREA STATULUI
Tipografia Biletelor de Papagal a făcut dimpreună cu alte tipografii concurente, o foarte interesantă experienţă, asupra căreia trebuie atrasă serioasa mare luare-aminte a guvernului.
Se fixase o licitaţie de lucrări tipografice la Direcţia Generală a Căilor Ferate şi s-au înscris zece firme, fiecare imobilizînd pentru un timp, todeauna nedeterminat cînd banii sau recipiseîe încap pe mîinile statului, garanţii în numerar. Ofertele au fost primite şi înregistrate, ca şi cum era vorba de o licitaţie propriu-zisă. în realitate a fost o înscenare teatrală pentru amuzarea, în puţinele zile de lucru ce mai rămîn săptămînilor cu cîte două trei sărbători şi tot atîtea punţi, a domnilor funcţionari surmenaţi.
în ziua licitaţiei industriaşii tiparului s-au pomenit că însuşi statul concurează cu ei, prin mijlocirea a două autorităţi: «Monitorul Oficial» şi... Corpul Jandarmilor.
Prezenţa «Monitorului Oficial» e întrucîtva explicabilă: o idee financiară oportună îl împinge ' să compenseze cele şaizeci de milioane furate de o direcţiune tehnică valoroasă, prin beneficiile de doi, trei poli obţinute la o comandă de plicuri şi scrisori. Păcală ar fi găsit mai normal să nu se fure şaizeci de milioane, şi să se renunţe la cîştigul de şaizeci de iei; dar Păcală e un prost, nu a fost niciodată ministru de finanţe şi nici director general.
Mai puţin explicabilă este oferta jandarmeriei, care a şi obţinut comanda, preţul acestei
103
întreprinderi de arte grafice. însărcinată cîleodată şi cu paza ordinei, fiind pe jumătate mai ieftin decît al ofertelor industriale mijlocii, leftinătatea e naturală: mîna de lucru, militară, gratuită.
Tipografiile Monitorului şi jandarmeriei sînt scutite de prezentarea garanţiilor.
Guvernul este dator să dea şi pentru tipografi dar şi pentru opinia publică în general, un comunicat ca să ştim pe ce lume trăim şi în ce regim ne răsfăţăm.
Sîntem încă în regimul capitalist, pe care îl reprezintă cu averea domniei sale domnul Vintilă Brătianu, izvorul nostru de doctrine economice şi financiare, sau, fără să ne dăm seama, am intrat în regimul comunist, pe care domnul Vintilă Brătianu pare să-l tolereze? Industriile invitate la o licitaţie de stat plătesc dări împovărătoare şi în diverse împrejurări ale fiscului sînt nevoite să plătească şi un personal, de care tehniceşte nu au trebuinţă, ca să asigure cît mai neştirbite veniturile statului. Silindu-le să plătească, statul le recunoaşte. Le mai recunoaşte de formă şi atunci cînd le invită să concureze. Insă le desfiinţează în momentul comenzii, cînd însuşi statul care publică licitaţia intră pe uşă şi strigă: staţi! concurez şi eu.
Deja statul abuzează de drepturile lui şi sfărîmă principiile societăţii burgheze în marginile cărora este actualmente organizat, atunci cînd îşi crează industrii proprii, menite să stăvilească şi să anuleze iniţiativa capitalului privat, fără contribuţiile căruia ordonanţa încă recentă a' Ministerului de Finanţe către percepţii ne dă să înţelegem ce putem păţi. E natural, de pildă, ca statul să aibă o tipografie a lui pentru lucrările secrete, însă nu pentru aprovizionarea lui cu hîrtie tipărită, care cade întreagă în competenţa industriei întemeiată cu autorizaţia statului şi împlinind obligaţii grele faţă de el.
Statul nostru, graţie incertitudinilor şi haosului intelectual al conducătorilor, trăieşte în două
104
formule cure se exclud între ele, capitalism şi comunism. Oficiosul guvernului denunţă zilnic pe opozanţi de crima de-a se inspira, în metodele lor, de la criteriile Moscovei, şi în acelaşi timp guvernul permite autorităţilor de stat să aplice materialitatea aceloraşi criterii. Dacă soldaţii din jandarmerie sînt chemaţi să execute, pentru ca direcţia ei să le vândă altor autorităţi, lucrări tipografice, pentru ce s-a desfiinţat Armata Constructivă a generalului Răşcanu, care cel puţin voia să refacă şoselele naţionale cu o rapiditate imposibil de obţinut de la iniţiativa particulară?
Statul ar proceda mai normal decît acum dacă ar despuia direct toate industriile, anexîndu-le, militarizîndu-le şi transformînd muncile în unităţi mobilizate odată pentru todeauna. Alternanţa actuală, ca unele industrii să lucreze în regim revoluţionar; ca averile oamenilor politici să trăiască în regim capitalist, iar ale industriaşilor să urmeze doctrina lui Lenin, este rezultatul sau al unei tragice incapacităţi, sau al ipocriziei. Sau poate mai mult; poate că originea ei e şi mai gravă: pierderea sentimentului de autoritate de clasă şi un oportunism de timiditate.
Industria tiparului, cel puţin, este chemată să ia o atitudine clară, la care se vor ralia, desigur, toate industriile particulare, maimuţărite parţial de stat. 1928
OMUL CARE N-A FURAT NIMIC
Nu ne gîndim la hoţul ordinar care, după ce şi-a încărcat geanta cu vreo cîteva volume de bancnote, din casa statului, a trecut graniţa şi s-a stabilit la Paris, cu paşaport fals. Nici la viciosul de rînd care, de dragul personajelor abstracte de pe cărţile de joc, a dat chitanţe şi a încasat de cîte două ori cu un singur borderou, banii Ministerului de Finanţe. Nici de fiul de ţăran ajuns locotenent de administraţie şi suferind, de la părinţi, de o sete penibilă după bunuri şi care, amestecînd făina cu nisip, îşi clădeşte două palate la Sinaia, înainte de a fi fost prins cu registrele măsluite.
Ne gîndim la acel român deştept, care după două clase gimnaziale intră în politică, şi mai înainte de a se fi însurat cu zestrea şi cu fata celui mai bogat popă din judeţ, ocupă la primărie un loc prin faţa căruia se ploconesc o sută de mii de oameni. Nu fură, i se dă. Nu falsifică legea. O aplică sau nu, după interesele mari ale comunei şi ţării.
Ne gîndim la acel doctor în drept care, mai înainte de a fi arătat că ştie să interpreteze un text de lege, intră în consiliul economic al unui guvern şi interpretează, pentru binele nostru al tuturor, pădurile seculare din munţii Moldovei şi Bucovinei, cîmpiile mănoase ale Bărăganului, colinele cu petrol ale Prahovei, văile cu uzine ale Banatului, pescăriile nesfîrşite ale Deltei, cu unealta atît de precisă şi de sigură, ca un mic cîntar de laborator pentru infinitezimale, a tarifului vamal.
106
Ne gîndim la acel arhitect care a mers la şcoală cu pantalonii lui tat’său şi cu ciorapii mă-sii. la acel inginer care mînca, student. în bucătăria restaurantului «Iordache», care ajunge constructor al statului, de poduri, palate şi căi ferate şi care, mai înainte ca primul pod să se fi prăbuşit, şi-a ridicat la Şosea vile pentru metresele blonde, cele brune fiind adăpostite în châlet-uri speciale, la Buşteni.
Zilele acestea a murit generalul Alevra, care n-a lăsat moştenire nici o avere. A fost un om predestinat să lase după el cîteva miliarde. Prin mîinile lui au trecut construcţiile forturilor Bucureşti şi toate conturile campaniei din Bulgaria. Acest general cu suflet cie poet, bucuros doar de perfecţiunea şi echilibru! unot forţe abstracte, de unde îşi trăgea justificarea deplină exclusivă a existenţei lui, a trecut mai ieri pe Caiea Victoriei, culcat pe spate între scuturi şi flamuri, premers de ofiţeri şi urmat de landoul regal înapoia rudelor îndoliate.
Mi-am scos pălăria adînc şi ani închinai şi capul: trecea spre de-a pururea odihnă omul care, într-un veac de tîlhari decoraţi, nu furase nimic. 1928
MAHALAGIII CULTURII
Se va şopti pe undeva, cu întristare, de sfîrşitul lamentabil al congresului profesorilor universitari?..
Aceşti anemiaţi ai vieţii, oameni care cu bună ştiinţă şi-au suprimat instincte, şi-au cultivat virtuţi, şi-au dezvoltat aptitudini insolite, au hotărît să se adune laolaltă. Nalţi şi palizi, cu scînteia odihnind tristă în adîncul negru al privirilor obişnuite să vegheze subt lampă, sfioşi din inexperienţa braţelor, delicaţi din completă dezinteresare faţă de vanităţile şi poftele vulgare, nobili prin morala care-i face să urmărească mai departe dezinteresat un joc de cifre sau de formule, chiar după ce fabricile purcese din caietele lor creează averi noi şi noi financiari - aşa puteau fi închipuiţi venind la Bucureşti din patru colţuri de ţară, profesorii universitari, marii preoţi şi generalisimi ai Ideii.
Vă înşelaţi!..
Cei mai mulţi, cînd nu sînt cretini ai lui Dumnezeu, sînt agenţi electorali care stau cu scîrbă în faţa studenţilor, şi pîndesc întîia schimbare de guvern ca să plece în misii diplomatice sau «ştiinţifice» prin lume. Majoritatea nu intră în librărie decît pentru a cere conturile operei lor didactice, întocmite pentru bani, cîştigul moşiei lor compilate. Cei mai mulţi au înfăţişare de meşteşugari sau de negustori şi sînt mofluzi că nu au voie să-şi ţie cursul în teroarea băţului. Figurile tinere şi distinse au acest caracter din nodul cravatei, perfecţia dungii la
108
pantaloni şi briliantina frizurii - şi sabotează pe toţi concurenţii de celelalte bresle, mai puţin cotate, arma şi magistratura. în familiile vechi cu o pădure şi o fată de măritat.
E semnificativ că de la Nicolae lorga, adică de mai bine de un sfert de veac, n-a mai apărut o figură proeminentă în Universitate şi profesorii universitari au rămas anonimi ca broaşlele-ntr-un zmîrc, încălecîndu-se şi înlocuindu-se în beznă.
Scandalul în care s-a închis congresul acestei aglomeraţii sinistre - virtual, congresul se ţine şi acum căci preşedintele a fugit în timpul unei încăierări! - nu uimeşte decît pe cei care n-au avut prilejul să verifice încă pe mahalagiii culturii române.
De unde s-a tras bătaia?...
Dintr-o chestie metafizică: oare profesorii universitari din Cluj, Cernăuţi şi Chişinău să fie ei siliţi să trăiască chiar în Cluj, Cernăuţi şi Chişinău, lîngă şcoala, cărţile şi elevii lor?... Nu ar fi mai bine să rămînem cu toţi aici la Bucureşti, să mai bem cîte o bere la Piccadily?... La Chişinău plecăm în zilele de ploaie, iar pînă la sosirea trenului întîrziat, seminariile să fie privegheate de Ioniţă, omul de serviciu.
S-a adus şi un argument: un profesor universitar cînd este incapabil, rămîne incapabil chiar dacă stă la catedra de la Cernăuţi.
S-a adus şi o pildă: Hasdeu locuia la... Cîmpina şi avea cursul la Bucureşti!...
Nimănuia nu i-a trecut prin minte că profesorul incapabil trebuie trimis la serviciile primăriei şi că Hasdeu, tocmai spre a putea lucra, fugise din Bucureşti!
Mai e nevoie să adăugăm că acei cîţiva profesori universitari care au avut brusc revelaţia ruşinii s-au strecurat afară din «congres» ca să plîngă în bibliotecile lor şi că-n fruntea mahalagiilor a fost Mihalache Dragomirescu?... 1928
COCO LA MIHAI
într-o ţară cu spicele groase şi cu boabele griului ca mărgăritarul era o casă albă ca un leagăn pus în crăci şi-n casa aceea stăteau singuri o Domniţă mare şi un rege mic. Văduvă fără moarte şi văduvă numai din uitare, Domniţa avea de soţ şi de bărbat, în casa ei ca un leandru alb, cu odăi în ramuri, pe băiatul ei. Domnul Domniţei se zăpăcise de minte şi a fost furat într-o zi cînd călătorea călare, a fost furat de calul lui năzdrăvan şi nebun şi dus departe, dincolo de marginile cerului şi dincolo de făcliile, în vîrful cărora ard în văpaie rece, stelele păzitoare ale graniţelor de humă şi lut.
Dimineaţa, Domniţa punea unealta cu şapte strune răsunătoare pe genunchi şi acoperindu-le cu mîna deschisă, desfăcea cu degetele din corzi un murmur de rugăciune către luna căzută din bolţi. Apoi lua ghemele de lină şi împletea mărunt din fuioarele răsucite, covoare pestriţe, scoarţe şi plocate. Şi deasupra tuturor întocmelilor cu fire, cu noduri şi ciucuri, ieşite din mîinile ei harnice, palide şi cinstite, a rămas, ca o amintire în fundurile apei, umbra şoptitoare din ramurile de sălcii ale sufletului ei.
El, băiatul, regele mic, se pregătea pentru zgomotul vieţii, pe nisipul galben al grădinii, stăpînindu-şi armăsarul de lemn, cu nările carmine şi cu copitele unse cu lac; învîrtind biciuşca de nerv de bou, îmbrăcată cu marochin; strîngîndu-şi umerii în pieptare de fier, care ca să nu-1 doară fuseseră făcute deocamdată din mucava; trăgîndu-şi
no
sabia şi poruncind pădurii să răspundă şi să i se supuie, cu trîmbiţe de hîrtie.
Pe dinaintea casei albe, clădită de pitici, de greieri şi rîndunele, piticele, nevestele piticilor, încinse cu şorţuri albastre, grădinărese vestite, care fac din lapte flori şi, fermecînd vînturile mici, le prind, le încreţesc şi le pun în vîrful firelor de păpădie, ca nişte gingaşe băşici de aer mătăsos -au întins velinţe de iarbă, trîmbe înguste de pînză de lumină, au altoit piersicii în zarzări şi trandafiri în măceşi, iscînd împrejurul cetăţii de copilărie şi singurătate miresme vii de tămîi cu felurite mirosuri amestecate.
Cocb a văzut de multă vreme casa albă cu intrarea boltită de mînăstire şi s-a rotit de cîteva ori pe sus, deasupra curţii de schit, dinlăuntru, necutezînd să se lase pînă la zăbrelele de aur, în dosul cărora regele mic se joacă-n cinci pietre, în patru diamante şi un safir şi Domniţa prinde cu acul lacrimi pe marginile de mătase ale batistei. Ar fi vrut să intre pe poartă, păşind cu coada lui roşie şi verde, pe jos, prin nisip. Dar acolo sta de pază ca-n basm, cu spada fulgerînd pe umăr, un om înalt cu căciula pătrată şi cu pinteni de fier la cizmele-i mari. Ar fi voit să intre pe sus, prin nevăzut şi prin nesimţit. Dar o babă uscată cu trei părechi de ochelari forfotea la tot ceasul din zi şi din noapte pe drumurile casei albe, purtînd măcelăreşte, atîrnată cu lanţ pe şoldul sterp o foarfecă mare. Ea ocăra pe Coco ori de cîte ori el, cerîndu-şi voie din tipografie, o lua în zbor spre schivnicia domnească.
Aflînd că baba s-a îmbolnăvit şi că foarfecă nu-i mai slujeşte să taie decît negul ce-i creşte pe nas şi de care zace, şi unghiile negre de la picioare, Coco s-a dus de-a dreptul şi a coborît la fereastră, pe marginea ferestrei cu ghivece de măghiran. El a fost numaidecît împresurat de stoluri de vrăbii şi de scatii, printre care zburau scurt botgroşii, pietruşii, sticleţii şi piţigoii, guralivi ca nişte
ni
minutare şi adunaţi cu mii de ticlacui i şi sferturi de oră bătule-n sticlă, ca ornicele unei ceasornicării, unde clipele sînt la fel şi orele se deosebesc. Ciripiri de oţel, ştirbiri de cleştare ciocnite goale, firimituri de glasuri, fluiere cît paiul de secară, căderi vioaie de mazeri de peruzea deşirate dintre mărgele, una cîte una, pe margini de talgere de aramă. Coco avu o primire domnească printre păsările şesului cu salcîmi.
El se apropie de fereastră cu ciocul şi vrăjind cîrligul cu două cuvinte rostite din guşe, cîrligul se întoarse singur şi singură se dete de părete fereastra. Apoi spuse broaştelor din uşile de stejar să se descuie şi zăvoarele se deteră înapoi de la sine, pînă în odaia din fund, a şaptezeci şi şaptea, unde auzi ca un fir de aer strecurîndu-se ca pe firul albastru al unei unde. Regele cel mic dormea într-o copaie, spînzurată cu două belciuge de aur în două funii moi cu verigi. Şi dormea şi Domniţa, ca o călugăriţă după toacă, pe un crivat de lemn tare, pustnicesc. Coco a intrat prin alte farmece lin şi i-a văzut visînd şi nu i-a turburat.
Are să mai scrie Coco un bilet cu ce a văzut Mihai în visul lui de ceruri de argint.
1928
COCO ŞI JOSEFINA
Anul de faţă Coco are toate noroacele zodiacului, adunate ca pe o listă de bucate. De cînd scoate, în colaborare cu flaşnetarul lui, o fiţuică literară cotidiană, îi trec neîncetat evenimente importante pe la nas. Coco zice nas cu oarecare mîndrie; căci, desfăcută de solidaritatea cu zburătoarele prin încovoiarea unui cioc, care a încetat să fie cioc de cînd nu mai poate ciocăni cu vîrful lui, consacrat unor îndeletniciri superioare, de jurnalist şi editor, fiinţa lui se învecinează cu personalitatea culturală şi trăncănitoare a omului civilizat, prin darul, căpătat de la Dumnezeu, ocrotitorul oratoriei, de a vorbi, nimerind, ca şi colegii lui politici, din zece cuvinte unul şi o idee la sută.
Deşi încă scurtă, lunga lui carieră de publicist conţine o sumă considerabilă de acte de experienţă şi dacă, imitînd comunicatele înaltei Regenţe, ar publica periodic lista personajelor văzute şi seriile fenomenelor la care a participat, Coco nu s-ar dovedi întrecut de nici o autoritate, cu coroană şi sceptru sau cu reproducerile lor pe hîrtie de calc ori în cauciuc subţire, de umflat.
Nici un mitropolit, de pildă, nu a văzut pe Josefina Backer, decît cel mult în afişul domnului Tănase, reprezentînd o scenă şi o încîrligare, care pînă în prezent nu o afişau, în supremul lor primitiv dezinteres faţă de educaţia tinerelor vlăstare, decît amicii noştri cîinii şi căţeii. Cenzura, competinte faţă de imprimatele murdare ale comentariilor critice, politice şi sociale, se găseşte
113
f
completamente dezarmată în materia intenţiilor pornografice şi puterile ei constituţionale se opresc la placat.
Coco a putut să se desfete şi cu afişul, lipit în toate formele şi culorile pe zidurile capitalei, şi cu o jumătate din original, cu partea lui exotică, vreau să spui, feminină şi negreaţă. O afinitate secretă preexista între Cocd şi Josefina şi între Coco şi struţul ei, pe care dansatoarea, totuşi obişnuită să călătorească mai mult pe spinarea lui, ca un jocheu, l-a uitat într-o staţie de cale ferată din Tirol. Aşa, într-una din serile zilelor trecute, punîndu-şi decoraţiile toate şi gulerul cel mai trandafiriu din colecţiile lui de cravate şi jabouri, mărgăritare în degete şi safire, Cocb s-a dus la reprezentaţia de adio, de la Cărăbuş, ca să întindă la picioarele nervoase ale celebrei dansatoare, omagiile lui de admiraţie şi consinguitate.
Cărăbuşul e un local liber, în aer descoperit, ca un circ roman. însuşirea lui caracteristică este că în loc să fie greoi, adică de piatră, ca incomodele circuri latine, construite ca templele şi piramidele, din materiale cu ifos secular, el s-a clădit cu ciocanul tapiţerului, din stinghii, cuie mici şi ţinte, putînd fi demontat ca o umbrelă şi transportat într-o căruţă - şi la nevoie aprins într-o secundă, ca un chibrit. Foloasele acestui gen de arhitectură instantanee sînt practice şi universale: în timpul iernii materialul inteligent coordonat poate sluji la o crescătorie de pui de găină şi raţe. în mai, păsările pot fi vîndute, iar în iunie se poate instala un teatru de artă. Cît priveşte panourile decorative exterioare, care într-un limbaj puţin respectuos ar putea lua numele de garduri şi uluci, dar care cuprind în culori o imensă frescă picturală futuristă şi depunerile cu pensula ale inspiraţiilor plastice variate, mergînd de la încălţăminte pînă la pasta de ghete şi de dinţi cea mai abstractă, ele pot, cel puţin iarna, să fie expuse în Pinacotecă, în locul tablourilor absente, dispărute prin
114
strecurare, pe seară, pe uşa de din dos sau expediate pe vremuri pentru o manifestare de artă internaţională la Moscova. Oricum, Cărăbuşul e un instrument de înaintare culturală rapidă şi care îşi trage o bucată de prestigiu şi din situaţia excepţională că aparţine statului, ca proprietate a Ministerului de Interne. Cînd un Consiliu de Miniştri dă semne de plictis, pe o poartă secretă şi printr-o galerie tăinuită, a căreia cheie primii miniştri o poartă la ceasornic, ca Marii Duci ai unei doamne, încercată de curînd, în ceea ce priveşte rezistenţa ochiului cu ciocanul, membrii guvernului trec în Cărăbuş, unde schiţează subt direcţia domnului Tănase, cei mai bătrîni un pas de vals şi cei mai tineri un charleston, ca să-şi împrospăteze vigoarea.
In seara lui Coco, a dansat nu numai Josefina dar şi teatrul întreg, apucat, prin plagiat, de o irezistibilă nevoie de deplasare. După douăzeci de minute de la ridicarea cortinei şi pe cînd pe scenă se juca, în sală, pe public, ploua cu găleata. Protestări, pumni în apă şi vociferare. Domnul Tănase fu făcut răspunzător că a lăsat să plouă după încasarea biletelor, oprind ploaia pînă ce s-a vîndut ultima galerie. Publicul a fost rugat să plece, să o ia la fugă prin ploaie şi să fugă numai un sfert de oră, pînă în Bulevard. Publicul nostru e un public disciplinat. Pe la nouă şi jumătate capitala a gustat spectacolul unui regiment de bărbaţi şi doamne alergînd în batalioane plouate către Eforie şi luînd cu asalt Eforia, unde pompierii le-au barat intrarea ca unei turme de şobolani incendiaţi. în sală era o reprezentaţie de cinematograf şi se rula liniştit un film american. Convenţia cu publicul fusese ca Josefina să danseze fără decoruri, care nu puteau să fie mutate cu iuţeala necesară - şi publicul a înţeles că domnul Tănase îl va despăgubi, luînd măsuri ca dansatoarea să joace fără ciorapi, fără cămaşă, fără tricou, exact ca la ea acasă, printre crocodili şi
banane. Nordic în privinţa moravurilor, sfios şi naiv, publicul romînesc nu mai văzuse în viaţa lui nici fală goală nici păr de subsoară şi, înţărcat în veacuri de atari aperitive, el îşi concentrase nădejdea să le contempleze acum, într-o seară de ploaie şi la o negresă, care fiind neagră sau acajuse punea în sufletul lui agitat întrebarea despre culoarea părului ei creţ.
Nu se instalase bine pe picioare publicul pe lîngă păreţi, şi un al doilea ordin se ivi: toată lumea înapoi, la Cărăbuş - şi toată lumea, acelaşi regiment, aceleaşi batalioane, se înghesuiră pe străzile din centru, ca să ajungă mai repede înapoi, în dezordinea controlului, la Cărăbuş se găsea acum de două ori mai mulţi admiratori de artă decît la început şi cei care plătiseră nu mai aveau bilet. Ploaia încetase. Locurile din staluri erau disputate de cîte trei concurenţi pe scaun, fiecare arătînd cîte un bilet documentar, de tramvai. Coco îşi alesese, ca todeauna cînd nu plăteşte, un loc la garderobă.
încă o dată Josefina îşi începu dansul ei de şarpe catifelat şi încă o dată începu să plouă. De astă dată ploaia cade în torente mari şi publicul e hotărît să asiste subt umbrele. Teatrul a devenit un cîmp de corturi mici negre, de cel mai nou efect -ca o înmormîntare oficială pe ploaie. Dar acoperit de umbrele, publicul este trădat de rufărie. Atît domnii cît şi doamnele par că asistă lă dansul tropic, aşezaţi în băi de şezut cu gheaţă şi fiecare se simte călare în cele mai intime complicaţii pe un sifon rece şi tencuit cu o îngheţată de fragi.
Scularea de pe scaune a fost aproape tristă, onoratul public silindu-se să-şi dezlipească, pe- cît mai nevăzute şi fără să se pipăie, dacă era cu putinţă, cutele de bumbac, de aţă şi mătase, de cutele şi suprafeţele moştenite de la natură.
1928
CEI TREI
Eludarea statului în mijlocul căruia trăiesc, comuniştii o exercită prin faptă sîngeroasă şi odioasă. Toate ţările, contaminate de intransigenţa rusă, au azi pe hermina conştiinţei lor urma cîte unei labe de sînge, propagată din veacurile peşterii şi pădurii, în timpul nostru lucid.
S-au aflat totuşi trei comunişti cu barbă care au lucrat odată cu spiritul şi ceea ce e mai surprinzător - cei trei sînt germani - cu spiritul spiritual. S-au hotărît să suprime şi să eludeze statul burghez în ce are el mai strict organizat şi mai bine plătit: poliţia. Osîndiţi de un tribunal din Lipsea la cîteva luni închisoare pentru crima cu vorba, cei trei nu putuseră fi arestaţi multă vreme căci se aflau la adăpostul legii parlamentarilor; deputaţi, ei nu puteau fi duşi la închisoare decît după închiderea Reichstagului.
Se ştie că poliţia germană e alcătuită, nu ca la noi din vagi licenţiaţi şi o armată de analfabeţi şi foste slugi pe la case ministeriale, ci din specialişti în drept, în ştiinţele chimice, în filozofie, în psihanaliză şi dintr-un corp de armată de vardişti bine hrăniţi, perfect educaţi şi ajutaţi de toate progresele tehnice:	televiziune, fotografie,
antropometrie, automobile, avioane, cîini, porumbei, radio etc.
Cei trei au fost în strictă pază a poliţiei în tot timpul şedinţelor parlamentare; ziua lor Ora cunoscută pînă la amănuntul foarte intim, cîteva minute după fiecare eveniment, la Prefectura Poliţiei din Berlin. Era bine stabilit: o oră după
117
închiderea Reichstagului, cei trei intrau în celulele care-i aşteptau, goale, cu respectiva carte de vizită pusă ironic la uşa celulei, anticipat. Deputaţii comunişti se mişcau în deplină libertate în tot Berlinul, precum s-ar fi putut mişca în tot cuprinsul republicii; dar în orice colţ al Germaniei s-ar fi găsit, şase vardişti înarmaţi corect se aflau pregătiţi să-i aresteze la ora, transmisă prin serviciul metereologic, a suspendării magiei lor parlamentare.
S-a întîmplat însă un lucru extraordinar: la ultima şedinţă a parlamentului, cei trei comunişti au fost de faţă şi au luat parte la deschiderea solemnităţii. N-au mai fost însă de faţă la închiderea solemnităţii. Parlamentarii, identificaţi la ieşire de detectivi cu aere de diplomaţi, au fost toţi, afară de cei trei. Pentru întîia oară, probabil, de la întemeierea regimului parlamentar. Parlamentul a suferit ruşinea unei percheziţii poliţieneşti. Cei trei comunişti n-au fost găsiţi în nici o cameră, subt nici un biurou. Transformaţi subit în esenţă abstractă, ei trebuie să fi plutit desigur în văzduh căci poliţiştii declară că în tot timpul percheziţiei au fost traşi de urechi, au primit bobîrnace în nas, au fost gîdilaţi la subsori, iar la plecare au auzit hohote de rîs!...
Fuga celor trei a ajuns pînă la Hindenburg care n-a reflectat atît asupra insuficienţei poliţiei, cît asupra faptului politic că la şedinţele viitoare ale Reichstagului opoziţia va avea un frumos arsenal umoristic împotriva guvernului şi va pune pe locurile ocupate de cei trei, fotografiile lor în mărime naturală.
Teama preşedintelui Hindenburg a fost însă vană. La şedinţele viitoare ale Reichstagului, deşi n-au putut fi identificaţi la venire, cei trei se aflau la locurile lor, salutînd graţios în dreapta şi stînga, potrivindu-şi cravatele roşii, mîngîindu-şi bărbile şi pregătindu-se să ia cuvîntul...
118
La ieşire, un detectiv nu s-a putut opri şi apropiindu-se politicos de cei trei. redeveniţi ReichstagsmiedgHeder şi deci în alară de atingerile poliţiei, i-a întrebat:
-	Dacă nu sînt indiscret, unde aţi fost în tot timpul vacanţei parlamentare?...
-	Unde puteam fi?... au răspuns toţi trei deodată. în Berlin!... Mahlzeit\... Şi s-au urcat în automobilul Clubului, care trăsese la scară.
1 928
r
■ \
RĂZVRĂTITUL TERZIMAN!
N-am fi crezut niciodată că bietul Terziman e un tip atît de periculos. La Chişinău, procesul lui a luat dimensiunile afacerii Dreyfus. în toate cafenelele, în toate cluburile, în toate trenurile care vin şi pleacă din Chişinău, în toate familiile numele lui Terziman a luat o tonalitate din tribunul Lasalle sau chiar din Stalin. Advocaţi din toate unghiurile ţării, decani de barouri s-au adunat în jurul acestei victime anticipate a unei erori judiciare catastrofale. O întreagă Curte Marţială, în fireturi şi cu decoraţii, lipsită însă de hazul ei cel mai înfricoşător, pedeapsa cu moartea, lăsînd deoparte săbiile şi revolverele, va judeca pe Răzvrătit.
Ce-ai făcut tu, mă Terzimane, de-ai ajuns o personalitate?... Că prin Bucureşti umblai cu buzunarele pline de cărţi literare, de manuscrise, de ziare vechi, şi cînd voiai să scoţi poeziile, nimereai şi scoteai întîi batistele şi gulerile vechi care călătoreau cu tine prin ţară. Todeauna ţi-era foame şi todeauna îţi rămînea un nasture nencheiat. Parcă ţi-era frig tot anul, iar ochii şi nasul plîngeau elegiac şi fără întrerupere marea mizerie universală deasupra căreia fusese pedepsită să plutească, din vremea potopului biblic, porumbiţa poeziei cu măslina în ciocul ei albastru. Te admiram pentru dibăcia, niciodată întrecută de vreun alt poet şi ziarist din provincie, de a putea sta în Bucureşti o săptămînă întreagă, numai cu opt lei, şi alteori numai cu doi.
120
Te credeam împăcat, definitiv, cu aceste adversităţi care te răneau zilnic. Cum de-ai ajuns tu, pe neaşteptate, călăul ordinei publice din Basarabia, răzvrătit împotriva tuturor legilor?... Ce-ai iscodit, cu mintea ta pînă ieri atît de lină, cu verbul tău pururi plîngăreţ şi propagat ca argumente de scuipat, de a sărit friptă, Autoritatea? Că nu ştiai să minţi nici cînd minciuna era obligatorie ca politeţea şi respectul! Şi acuma te-ai apucat să scrii în Basarabia articole incendiare şi desigur fanteziste ca: Fraudele de la regimentul X, Asasinarea ţăranilor, Respectaţi Constituţia - şi alte bazaconii, tolerate numai la Bucureşti, unde ziarele stau bine cu toate guvernele. Văzut-ai tu vreo fraudă?... Şi dacă ai văzut, ce, s-au fraudat moşiile lui tat’tău? Văzut-ai tu vreun sat basarabean asasinat de la un capăt la altul? Şi dac-ai văzut, nu ţi-ai dat seamă că e nunţai
0	halucinaţie poetică şi că se cădea să scrii o poezie şi nu un pamflet?... Ce Constituţie? Care Constituţie?... Unde ai învăţat tu să vorbeşti de Constituţie? Nu mai ai nici o ruşine?
Ptiu! Ticălosulel...
Toată lumea o să creadă că ziarele în Basarabia se desfac cu sutele de mii, că după nimic nu umblă mai mult basarabeanul decît după lectură; că ţăranii vin la oraş anume, numai ca să cumpere ziarele politice şi că articolele tale au fost citite şi luate în serios de altcineva decît de comisarul regal şi de Curtea Marţială. Te-ai compromis nu numai pe tine, dar o întreagă Autoritate care s-a «sesizat», cum se spune, silind atîţia oameni maturi şi culţi, dintre care o bună parte plătiţi de stat cu milioane, ca să se ocupe de stilul lui TerzimanL.
Nenorocitule! Erou ai vrut să fii?
Ai să ajungi erou!
1	9 2 8	,
O REFORMĂ REVOLUŢIONARĂ
Unul din ultimele consilii de miniştri a împlinit o imensă lacună; activitatea guvernelor, de la moartea lui Ion Brătianu încoace, concentrîndu-se în atacarea marilor probleme esenţiale. Este vorba de firmele în culori, care erau zugrăvite de nişte meşteri fără titlul Şcolii de Bele Arte, confundînd verdele cu albastru, roşu cu cărămiziu şi personajele istorice cu cele în curs. După o minuţioasă cercetare a Ministerului de Justiţie, preocupat să realizeze în materia firmelor în ulei ceea ce n-a izbutit să facă în chestiunea legii chiriilor, Vasile Lupu, care a purtat în viaţă barbă, este înfăţişat clienţilor prăvăliilor de comestibile ras englezeşte, ceea ce constituie o impietate. Ministerul a fost cu deosebire afectat de confuzia ce o făcea publicul cumpărător, între Mihai Viteazul şi proprietarul bodegii patronate de marele voievod. O firmă «La Regina Leilori», cu pluralul marcat de un i suplimentar, a îngrozit comisiunea ministerului prin ferocitatea ei şi domnul ministru a protestat personal, trecînd pe strada Lipscani, că un magazin de mătăsuri şi-a pus comerţul subt invocaţia papagalului, aparţinînd exclusiv unui ziar literar, lectura domniei sale predilectă.
Guvernul e adeptul adevărului şi al bunului simţ, şi în sesiunea viitoare a parlamentului va prezida o lege menită să introducă logica şi culoarea adecvată în babilonia firmelor
122
comerciale. () lirmă care tinde, desigur involuntar, dar cu aceeaşi rezultate, să scoboare prestigiul şi autoritatea celei mai înalte instituţii actuale, este «La Trei Ochi în Plapumă», subt care se ascunde cel mai caracteristic comerţ de carne vie la grătar. Cenzura nu permite să se vorbească de trei lucruri şi de trei fiinţe într-una singură, indivizibilă şi egală, necum să Ie tolereze zugrăvirea în mărime naturală a pupilei. Prin legea ce se pregăteşte, ochii din plapumă vor fi reduşi la numărul de doi.
Firmele vor fi, de altfel, clasate într-un dicţionar scris de douăzeci de enciclopedişti prezidaţii de domnul Romulus Şeişanu, a căruia competinţă universală şi adîncă, recunoscută, a înfricoşat pe Poincare. Ele vor fi modificate după reguli şi puse în concordanţă cu descoperirile poliţiei ştiinţifice, cea mai exactă dintre disciplinele obiective. De pildă, o firmă care nu spune nimic celor cinci simţuri ale noastre, este restaurantul «La Toboc», din Bărăţie. Cu toată originea britanică evidentă a acestui nume anatomic, Ministerul de Justiţie, după laborioase confruntări de autori, nu a parvenit să stabilească echivalenţa lui exactă cu «Ciorba de burtă». Este adevărat că, pe timpul lui Cromwell, to însemna porţiunea încreţită interioară, din partea stîngă a abdomenului, cam la nivelul celei de-a patra coaste; însă acest cuvînt n-a avut niciodată semnificarea de burtă întreagă. Cît priveşte boc (nominativ berco, genetiv bic, dativ boc), publicul nu va înţelege acest cuvînt care înseamnă gură (de la italienescul bocea) dedt după ce-1 va trece prin toate declinările gramaticale. Or, pînă atunci, consumatorul poate să-şi ia ţuica la gheaţă şi să abordeze cu furculiţa lista de bucate: de ce să mai fie torturat treizeci de minute ca să înţeleagă că ducînd burta la gură sau gura la burtă, este a mînca o ciorbă de burtă?
Nu facem prin această introducere generală decît să dăm o palidă idee despre ceea ce va fi
123
marea reformă revoluţionară fără sînge, pe care o prepară Ministerul de Justiţie. în articolele viitoare ne vom căzni să ne ocupăm îndeaproape de acest eveniment, destinat să provoace pe negîndite fericirea a şaptesprezece milioane de cetăţeni, cu minorităţi cu tot.
1928
DESTRĂMAREA SOCIALIŞTILOR
Văzut-aţi vreodată o asociaţie de văduve de război, certîndu-se şi eliminîndu-se între ele, pe temeiul principiului văduviei, eludat clandestin?...
Aceasta e situaţia partidului socialist din România care a exclus pe doctorul Ghelerter, sau doctorul Ghelerter care s-a lăsat exclus din partid ca, pe termenul ideii de văduvie pură. să creeze un nou partid socialist, cu un nou ziar.
Destinul politic al socialiştilor din România a fost todeauna de plîns. Cînd cetăţenii români erau împărţiţi în trei colegii, după avere, iar puterea politică se distribuia între două-trei familii şi purtătorii lor de oală, socialiştii aveau idealul marxist al unei Românii industriale cu o capitală ca Berlinul sau New Yorkul şi în fruntea lor mersese nobleţea unui Frimu, doctorul Ottoi, Dobrogeanu-Gherea şi energia unui Racovsky. Cînd votul obştesc a ridicat pe muncitori, meseriaşi, ţărani şi intelectuali în faţa aceloraşi boieri care nu se puteau lipsi de privilegii şi ţara a cunoscut fiorii unui democratism uriaş naiv şi virgin, socialismul a fost mînat - uneori prin jurul poliţiei - de alde Moscovici, cel mai prost ovrei cu barbă fanatică din Orient, pînă l-a îngropat în echivoc.
în România nouă stările s-au restabilit uşor. S-au înlocuit cîţiva oameni şi au apărut cîţiva noi proprietari, dar raportul de puteri nu s-a schimbat prea mult. Socialismul care purcede de la un trecut secular şi merge, ca magii, cu cel mai frumos luceafăr în cerurile din faţă, e necesar acestei ţări
•	125

mănoase, cum e necesară adierea mării ca să risipească de pe ţărmuri duhoarea scoicilor şi peştilor împuţiţi în propria lor grăsime. Pericolul socialist e mare, căci purcede de la o dreptate omenească înaltă. Şi totuşi armăsarul idealului deşi nu stă în cătuşe, n-are cine-1 călări. Nici o lege din ţară, şi legile româneşti sînt destul de aspre, nu împiedică pe muncitor, după cele opt ore de muncă, să aibe şi ora lui de reverie politică. Ca un blestem, muncitorii români n-au găsit între ei decît profeţi de contrabandă, decît posedaţi ai palavrei şi aristocraţi ai murdăriei. Douăzeci de socialişti nu s-au putut aduna laolaltă fără să nu-ngălbenească de ciudă că sînt toţi încălţaţi. Nu s-a găsit un singur mare naiv care înfăţişîndu-se cu capul şi picioarele goale, să vorbească despre altceva decît despre el şi să povestească muncitorimii ţării româneşti, cu credinţă de sfînt, că are şi ea dreptul la partea ei de poezie şi speranţă.
Nici una din libertăţile cetăţeneşti de azi nu se datoreşte socialismului român. Toate înlesnirile lor, muncitorii le au de la boieri care, în frica de necunoscut, sînt mai înţelepţi decît par. Căci muncitorii spînzuraţi cîte zece în faţa cafenelelor de-ar fi - şefii lor n-ar înţelege nici atunci că e timpul dezmăţului.
1928
CAISE
Coco nu înţelege de unde au ieşit atîtea caise şi închipuindu-şi că sînt ouăle lunii, la răsărit, în ceaţă, el crede că le-au scos pescarii cu năvodul din apele acoperite cu cocă de aur. într-adevăr, toată lumea le transportă în care şi coşuri, cu gălbenuşul pe dinafară, şi pîlpîirea lor de catifea scoate un miros de tămîie amestecat cu adieri de portocale şi cu amintiri de garoafe.
Dar pescarii trebuie să fi fost din aceia mici, despre care Coco a mai auzit vorbindu-se într-alte basme, cu poduri de aur şi cu palate de peruzele. Pitici cu bărbile lungi, purtători de scufii locuiesc pădurile în scorburi şi malurile de ape, cu cîrtiţele laolaltă subt muşuroaie - şi noaptea, neavînd alta ce face se joacă-n văzul lunii cu bufniţele şi cu peştii. Şi pentru că omului nu-i este dat să fie singur, fiece pitic are baba lui pitică, şi fetele lui pitice, şi flăcăii lui pitici. Dacă ur. copil de om e mic, cît de mic trebuie să fie un prunc de pitic.
Aşa ies ei, pe întuneric şi la stele, cu năvoadele lor de fier şi pescuiesc în ape drepte şi-n heleşteie luminoase, caise, mărgăritarele de răşină ivite între nuferi.
Este totuşi adevărat că printre ouăle lunii se găsesc şi bumbii de puf stacojii, da la halatul şi din vîrful papucilor piticului mai lunguieţ, Pierrot, care necăjit într-o noapte că nu i s-a potrivit un oftat pe scripcă, şi i-a smuls cu scîrbă mare şi i-a zvîrlit în caişi.
Socotind că se găseşte dinaintea unui ghem de borangic, Coco a dat să-l deşire şi să-l încurce, cum
127
n
a văzut că face pisica, torcătoare de mătase, şi, din greşeală, a nimerit cu ciocul în carne, a găurit-o şi a văzut că mîzga-i de cupru comestibil este dulce.
Piticii lui sînt acum oltenii, care i se păruseră mai pitici decît sînt, dar care, desigur, se dau năzdrăvani dimineaţa, pe rouă, peste cap, şi se fac oameni cu căciulă, de aduc pe cobiliţă şi pe catîrce poamele galbene din oraş. Lîngă flaşneta lui fluieră din frunză, de cîteva zile, numai oltenii, care, şi ei, închipuindu-şi că papagalii vin, ca şi caisele, dintr-altă lume, leagă de-o taină şi caisele şi pe Coco.
La piaţa mare, de-alungul gîrlei, de-a rîndul, el a văzut în zorii zilei movili şi munţi de caise şi a priceput şi mai bine că ele sosesc pe apă, pe plute, mînate de pitici, de piticărese şi de pitaci. Coco a rămas consternat de un singur lucru nou, cînd rupînd caisa dete la mijloc de un sîmbure de cremene dură. Alianţa dintre ţepos şi fraged, dintre aspru şi gingaş, dintre amar şi dulce, pe care fructele o înţeleg, el nu a înţeles-o, fiind sărac cu duhul, ca fericiţii sfintelor pilde şi neştiind că şi fulgerarea, care este fără de fiinţă ca văzduhul, scapără din două pietre lovite.
Nu te turbura, Coco. Ai să ai şi la iarnă caise. Tătucul de la flaşnetă s-a îngrijit să-ţi facă dulceaţă, versuri de caise. El a învăţat cum se face de la un pitic bătrîn, care, în lipsă de zahăr, lua fructele şi florile din pomi şi de pe tulpină, le scotea miezurile cele mai mărunte şi le distila în stihuri, ca să le păstreze aroma şi să le guste, ca şi cum sînt vii la citit. în muşuroaiele proaspete, pe care le scot cu chivără şi boneta, ajutaţi de soboli, piticii citesc din cărţi minuscule, în auzul galeriilor pline de pitici, la scăpăratul stelelor scînteietoare.
Vino, Cocb, şi uită-te-n livadă. Pomii verzi negricioşi sînt încărcaţi de vrăbii de aur şi de chihlimbar, ascunse ca să nu le vadă ochiul tău de bijuterii încremenite. Şşşt! nu te mişca... să nu zboare!
1928
EPITAF
Domnul Andrei era un om uriaş; avea un cal mare, o căruţă mare şi şaizeci de ani, purtaţi ea treizeci. Calul îl ţinea la grajd, căruţa o păstra în curte şi anii, ca o batistă cu colţuri, îi ducea în buzunarul din stînga, de la piept. Aspră şi osoasă, figura lui încruntată semăna cu o perie de sîrmă şi domnul Andrei întreg, amestecat cu negustoria lui numeroasă, se deosebea de toată lumea, nu numai prin înălţime - şi alţi oameni din piaţă se născuseră mari - dar prin tăceri concentrate şi stăpînitoare, neobişnuite la negustorii de comestibile mărunte. El sta oamenilor şi lucrurilor cum ar sta o săgeată din timpurile arcului printre droguri şi medicamente şi de cînd l-am cunoscut mi s-a părut că e un om fără început sau care s-a iscat, ca urşii sau ca şerpii, dintr-o linie de naşteri şi creşteri proprie şi excepţională.
Fusese jandarm la trecătorile Alpilor şi arma lui de mare ochitor răstignise pe stîncile pleşuve numeroşi contrabandişti de tutun, mulţumiţi, cei rămaşi în viaţă, să scape de glonţul lui al doilea, şchiopătînd înapoi, pe o potecă de silex, atinşi în spinare sau genunchi de focul întîi al carabinei. Domnul Andrei punea gloanţele cu preciziunea de care au nevoie ţintele de planşetă ca să fie înfipte în colţul hîrtiei de desen dintr-o dată, şi nu pierduse fără sînge, în lunga lui carieră de scotocitor de ascunzişuri, nici unul.
El ieşise la pensie cu simplicitatea unui cîine de vînătoare, care se culcă. Nu l-au clătinat în nici un fel dovezile de recunoştinţă ale statului, care în
129
ziua cînd domnul Andrei părăsi serviciul în haine civile, păstrîndu-şi însă, ca un ciocan experimentat, carabina, i-a ţinut un discurs şi i-a pus în buzunar un cec. Ba fostul şef de jandarmi s-a mirat că îndatorirea în care se tocmise cu simbrie, li aducea un spor de beneficii, neprevăzute în angajament şi, confuz că devenise obiectul unei adunări administrative, în localul jandarmeriei, învăluit la poala munţilor cu ciorchini violeţi de glicine, cînd prefectul i-a strîns mîinile păroase, el s-a scuzat zicîndu-i respectuos:
- Vă rog să mă iertaţi...
Afară de firea lui, care părea că se iscase singură în viaţă, nu se vedea în jurul domnului Andrei nimic nici din acea schelărie veche şi din acele resturi de materiale, din care se clădeşte un om, părinţi, bătrîni, bunici, familie ascendentă, şi care te îndrumează să gîndeşti că lucrul făcut a ieşit din sculele prezente, din formele astea, din varul şi ipsosul de colo. Trecutul lui întreg, de peste timpuri, era tot atît de absent din el ca şi munca meşterului care îţi arată, scoasă din sîn, icoana de argint, cu chirilicele gravate în unghiul umărului cu grumazul, a Sfîntului Ioan Chrisostom. Acasă, domnul Andrei avea în schimb o mulţime de zile viitoare, dacă zilele din urmă îi lipseau de tot. Trei băieţi voinici, o fetiţă de paisprezece ani, zveltă ca iedera şi cu ochii imenşi, şi nevasta, care îl ajuta să-şi deshame calul, să poarte cămaşa albă ca floarea, să mănînce bine şi să păstreze echilibrul vieţii de muncă, de sănătate şi de credinţă al familiei, nemişcat.
Cînd îşi pregătea calul pentru tîrg, domnul Andrei ieşea din casă după miezul nopţii şi nu se mai ivea din întuneric, pe drumurile judeţului, decît odată cu soarele, departe, printre platani şi brazi. El se uita în faţa soarelui ca-n faţa unui om cumsecade, schimbîndu-şi cu limba perişoara de foi de tutun, pe care o ţinea de treizeci de ani în gură, şi o sugea ca să nu o fumeze, din căptuşala
obrazului, de pe o gingie pe cealaltă gingie. Ochiul lui dur, de uliu, judeca soarele cu răceală şi singurul sentiment de camaraderie pe care îl avea faţă de el, era atunci cînd lumina lui îl orbea din cale afară.
- Mi te bagi în ochi, zicea domnul Andrei supărat, trăgîndu-şi marginea pălăriei pînă la marginea mustăţii şi înaintînd cu calul lui negru către discul de aur, care-i aducea pe talger bucuria, negîndită nici de unul nici de celălalt.
Pe la orele nouă dimineaţa calul, căruţa şi omul se opreau într-un sat, aducînd pe ei mirosul de iarbă metalică proaspătă al nopţilor din piscuri şi aştri. Acolo era centrul de aprovizionare în cantităţi, cu ouă, unt şi brînzeturi dospite, transportate în piaţa dintre şaleuri, din toţi Alpii apropiaţi, pe măgari şi cai. Domnul Andrei cumpăra de două ori pe săptămînă cîte o căruţă de marfă, pe care o vindea cu adaosul de preţ al ostenelilor lui, în prăvălia familiei din oraş. El străbătea astfel de cîte patru ori, de două ori la munte şi de două ori de la munte în oraş, poezia continuu schimbătoare a ţinutului de calcar, de izvoare, de păduri şi de ceruri - şi zăpezile veşnice ale piscurilor, florile şi luminile şi singurătăţile adînci, prin care băteau copitele calului, ca o toacă în mînăstirea gheţarilor, se strecuraseră în sufletul lui puternic şi deschiseseră într-însul un continent corespunzător de tăceri alternate cu întuneric şi lumini. Domnul Andrei spunea cîteodată, fără să se gîndească, lucruri mai frumoase decît Homer şi, aruneînd, ţîşnită printre dinţi, cîte o gură cu scuipat negricios, din cînd în cînd, pe cînd îşi muta dumicatul de tutun îşi zmălţuia povestirea cu străbunii.
Stăm de vorbă cu tăcerile domnului Andrei. El nu ştia limba latină dar cunoştea limba cuvintelor care păstrează rădăcinile lucrurilor şi le întineresc, asemănător cu scriitorii fără ştiinţă ai Bibliei, care luau însemnare, din poruncă de sus. dc isprăvile
dinlăuntru! vieţii, de laptele dintru început, cum s-a despărţit uscatul de ape, cum a rătăcit porumbielul lui Noe, cum a suferit Iov. cum s-a născut într-un staul de vite un împărat mic, peste împăraţi, dinţr-o fecioară şi un dulgher.
într-o seară, domnul Andrei lucrase la grajd şi trecuse cu furca patru care de fin în pod. Trebuia să închidă uşa, agăţat de o scară şi urcîndu-se la pod, el se opri pe-o stinghie, parcă ar fi voit să zboare. întinse braţele şi căzu şi îşi rupse spinarea, ca o coadă de mătură, în două, drept. L-am văzut în odaia din fund a lăptăriei. Ouă şi unt îşi întîrziaseră vînzarea, în pîcla de mirodenii stătute ale mortului, încă dîrz totuşi în rigiditatea braţelor puse pe piept, pe carabină. Domnul Andrei, în momentul agoniei, cînd îl sărutau copiii, ceruse carabina.
- Nu i-am putut scoate din gură tutunul! se jăluia, ca de o nefericire, soţia domnului Andrei, cu o insistenţă ca să fie auzită de preot - şi mai departe, de Papă şi de Dumnezeu.
1928
LA DRUMUL MARE...
S-au şters multe din barbariile ultimului război. Se fac eforturi sfinte şi eroice pentru a se aduce mai curînd uitarea pe care o secretează numai timpul îndelungat, peste mutilaţi şi orfani. Se cîntă operetele dinainte de război, se face reeducaţia monedei de aur. Ziarele şi cărţile călătoresc prin toate continentele şi toţi vorbim mai multe limbi. Costumele naţionale, cele din Mexic şi cele jdin Tibet, cele din Canada şi cele din Epir sînt scoase la vedere In zilele de sărbători naţionale şi ţînt utilizate mai mult în atelierele de pictură şi de directorii de scenă.
Unitatea spirituală a continentelor duce la împăcarea popoarelor şi cei mai bogaţi, mai tari şi mai periculoşi, americanii, au izbutit să propuie, şi restul să accepte, o jurisdicţie antirăzboinică.
Nu s-au desfiinţat totuşi, nici azi, In Europa taxele de vamă pe persoane! Nici nu se vor desfiinţa. Liga Naţiunilor n-a găsit încă mijlocul să arate europenilor ruşinea meschină a unor astfel de tarife sclavagiste. Paşaportul, de care toţi escrocii, criminalii şi spionii fac un uz desăvîrşit, este eliberat cetăţeanului cinstit numai în urma unor îndelungi studii poliţieneşti, depuneri de acte, lipire de timbre şi prezentarea chitanţelor de impozite pe ultimii cinci ani. Dacă în loc de M. Ionescu ai iscălit cu un picior mai scurt şi a ieşit N. Ionescu, toate actele se anulează, taxele trebuiesc plătite din nou, ca să iei seama să seri altă dată pe M, cu toate cele patru picioare. Prevederea autorităţilor este absolut necesară şi profund
folositoare: e preferabil să întîrzii o zi. două în capitală, decît să fii dat jos la graniţă şi arestat cîteva nopţi, pînă se identifică dacă eşti într-adevăr M şi nu N. lonescu, escrocul care călătoreşte cu douăzeci şi cinci de paşapoarte perfect vizate.
Cinci Mari Puteri europene, care cheltuiesc aur greu pentru onoarea numelui lor, care îngăduie reprezentanţilor lor din toată lumea să dea banchete şi recepţii în odăi de cristal şi în tacîmuri de platină, se aţin încă la drumul mare azi, în 1928, cu un jandarm şi un agent fiscal, ca să-ţi estorcheze cîteva mii de lei pentru că trenul sau automobilul străbate şi văzduhul ţării lor!
Sînt în toate capitalele lumii miniştri plenipotenţiari, acoperiţi de cordoane şi decoraţii, care cer bani pentru a pune o ştampilă iluzorie - şi nu le e ruşine.
Europa dinainte de război era mai nobilă. Ea împuşca pe hoţii de drumul mare. Iar musafirilor care treceau prin ţările ei le scotea în gări fructele şi florile locului, cele mai frumoase, pe care le oferea cu preţul cel mai ieftin, iar femeilor şi copiilor, gratuit şi cu un surîs...
S-a europenizat Balcanul?...
Nu! S-a balcanizat Europa...
1928
DOUĂ MINIA TURI Primăveri
O dansatoare ilustră înapoindu-se din Rusia a trecut prin Bucureşti, în drumul spre Paris. Pictorul decorator Penticov care a trăit mulţi arii subt teroarea bolşevică a făcut dansatoarei o vizită în ziua ei de primire. Erau musafiri de toate naţionalităţile şi cîţiva deputaţi români cy deosebire însetaţi de veşti din imperiul roşu. Cuiji pictorul decorator nu avea de gînd să se mai înapoieze vreodată în Rusia, a vorbit cu oarecare libertate:	;
-	Pe vremea cînd eram în Rusia am trăit un an de recrudescenţă a teroarei. Dar lumea acolo e atît de obişnuită încît arestările, percheziţiile, execuţiile, nu turbură viaţa de toate zilele. Nimeni nu s-a putut obişnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde cînd, în puterea nopţii, auzi zgomotul unui automobil în stradă - puţine automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale - şi cînd automobilul se opreşte în apropierea casei tale. în marea tăcere a nopţii ruseşti ţi se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinicilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce uşă vor bate agenţii Cechei? Trece un sfert - o jumătate de oră... Zgomote vagi de arenă, uşi închise, plînsete. Şi automobilul se depărtează... S-a isprăvit!
Cineva, indiscret, întreabă:
-	De ce-ai rămas atît de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curînd la noi?
13?
Pictorul Penticov răspunse cu un surîs nostalgic şi cu o umbră în priviri caro trebuie să li fost aripa fatalismului rus:
-	Primăverile... Primăverile ruseşti, a căror frumuseţe şi farmec nu le mai găseşti nicăieri.
Naşul şi fina
Blondă ca griul (cînd e copt), trandafirie ca trandafirii, proaspătă ca apa izvoarelor, în vîrstă de abia şaisprezece ani, fina sare dintr-un vagon de clasa întîi şi se aruncă surîzătoare în braţele unui domn bine făcut, elegant, distins care o primeşte cu dragoste şi o îmbrăţişează... pe frunte.
-	O! Naşule! Cît sînt de fericită că te revăd. Opt ani de cînd te-am părăsit, opt ani de şcoală şi călugăriţe! Mult mi s-a părut, ţi-o spun drept. Şi totuşi mi se pare că a fost ieri cînd mă duceai în odăiţa mea, mă alintai ca mămica şi mă sărutai ca să dorm şi să visez frumos... Vremea frumoasă de atunci o să reînceapă, nu e aşa, naşule?
-	O, nu! draga mea, acum eşti fată mare, nu-ţi mai e frică să te culci singură, cred, şi pe urmă...
-	Pe urmă? făcu fata cu o strîmbătură graţioasă a feţii.
-	Pe urmă nimic.
Şi aparte:
-	Tare mi-e frică, îşi zise naşul, tare mi-e frică să nu-ncep să povestesc alte basme...
1928
MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
4.	Construieşte-ţi viaţa cu clopotniţă, ca zborul tău să fie o cădere şi să parcurgă accelerat drumul dintre ivire şi lungire. Ieşi pe fereastră ca să ajungi mai repede unde e nevoie. Idealul tău să se inspire de la nămol - aşterne-ţi din vreme ca să te culci din vreme.
Vei fi genial la douăzeci de ani, superb la douăzeci şi trei, trist la douăzeci şi cinci şi totalmente surîzător la treizeci, cînd autoritatea esenţială şi definitivă, care absoarbe pe toate celelalte autorităţi subiective anterioare, va fi şeful politic al judeţului în care te-ai aşezat.
Dacă librarul îţi va recomanda o carte, cumpărînd gumă arabică, îi vei răspunde: «Am scris şi eu...»
5.	Am cunoscut acum cincisprezece ani un băiat sufocat de încălţămintele, pe care i le impusese oraşul. Obişnuit să umble cu băţul de salcie după gîşte şi să ia contact intim la picioare cu loboda şi cu găinaţul, el făcuse cîteva clase de seminar şi încerca la un ziar reportajul poliţiei, paralel cu o similitudine de literatură. Dimineaţa cerea împrumut un leu, la prînz doi lei, şi seara cinci - şi îi găsea în fiecare zi. Grea e viaţa! suspina băiatul.
După cîţiva ani, băiatul s-a însurat cu avere, în judeţ, mulţumită unui elector local, care avea nevoie de aderenţi, năzuroşi faţă de centru. Băiatul nu mai era vizibil de jos, în încălţăminte. Încălţîndu-se cu o nevastă, ei s-a încălţat şi cu un automobil. Saluta cu ochii împăienjeniţi, se recunoştea cu greu şi fu «ales» şi deputat. Citeam
137
amuzai în pomclnicilc oficiale numele lui. O dată a voii să ţie un discurs, s-a sculai, a zis «mersi» şi s-a aşezat la loc.
Natura, care nu se dă după oameni, l-a păstrat însă intact, cu prostia lui mărunţică, devenită solemnă şi pedagogică. Şi i-a păstrat intactă şi gura de ţigan, buzată, vînală şi friptă, parcă de-o sete egipţiană. De tînăr, în colţurile gurii proeminente, avea două umflături fiziologice, care păreau că vin din gingie. în cuprinsul carierei politice, umflăturile s-au mai umflat şi, deunăzi, cînd l-am văzut suind o scară, pe care o coboram, mi-a fost greu să recunosc în obezitatea mată a fizionomiei lui, forţată ca de un calapod, pe tînărul de odinioară.
Era să fie doborît din copacul în care se suise scroafa lui sufletească, de prăjina unui eveniment şi era să fie arestat pentru un comision de cîteva milioane într-o afacere, organizată în pierderea statului.
- Ai auzit ce era să mi se-ntîmple? întrebă el cu accentul de bronz al statuii lui Enăchiţă Văcârescu. Iată de ce m-am sacrificat. îmi pare rău că am intrat în politică...
1928
GLONTELE MIRACULOS
Nimereşte todeauna!
Bernad Shaw spune într-una din comediile sale că geniul lui Napoleon purcede de la observaţia făcută de acest artilerist, de pe vremea cînd era elev, şi anume că orice ins, în atingere cu un obuz, îşi pierde viaţa.
Geniul Jugoslaviei se află în observaţia făcută de micul popor sîrb, că jglontele de revolver, bine situat, face cît o dinastie, un război şi un regim politic.	I
E drept că această filozofie politică nu e strict sîrbească. A fost practicată în mare, dacă nu şi mai mare măsură, de greci, turci, albanezi, macedoneni şi bulgari. Niciodată însă cu acelaşi succes, dfeşi ţintea la aceeaşi semnificaţie. Filozofia politică bulgară, bunăoară, a rămas simplu asasinat, practicat uneori, e drept, şi în afară de hotare.
Glontele sîrb a fost înzestrat cu semnificaţii şi a purces la timp. A avut în el caracterul principiului, simplu şi inexorabil. Glontele de revolver a doborît dinastia Obrenovici. Subt dinastia Karagheorghevici, glontele de revolver a răsturnat din automobil pe moştenitorul tronului habsburgic, de fapt nu pe tînărul arhiduce, însufleţit de o ideologie generoasă, cît siguranţa «imperiului», care cerea o singură clintire, ca să se prăbuşească.
Nu se poate şti care e adevărata soartă a Europei, după marele război, desfăşurat din glontele extraordinar al atentatorului de la Sarajevo. Se ştie însă precis soarta sîrbilor: au
i y>
creat .Iugoslavia şi cî< vor mai putea mînui un revolver, Jugoslavia va trăi.
Asasinatul multiplu din Scupştină, cu pistolul, a cărui ultimă victimă a fost multiubitul patriot croat Rădici Ştefan, trebuie situat în serie. E din acelaşi cîntec. Cine vrea să vadă limpede, va lăsa lacrimile pentru altă zi şi-şi va da seama.
Cine a fost Ştefan Rădici?...
Un bărbat politic a cărui întreagă forţă şi-o trăgea din iubirea poporului croat pentru el. Priceperea politică a acestui Ştefan Rădici a mers însă, todeauna, împotriva istoriei, şi cu o siguranţă în nepricepere care nu îngăduie nici o îmbunătăţire a stilului. La izbucnirea războiului a fost pentru austriaci şi unguri, adică împotriva propriei sale glorii de mai tîrziu. La proclamarea unităţii statului jugoslav a fost de asemenea împotrivă, fără a putea fi pentru Croaţia şi a trebuit să pribegească. în timpul bolnav al întăririi mădularelor noii fiinţe politice iugoslave, Ştefan Rădici, din închisoare, declară că s-a convins deodată de necesitatea unităţii - şi recunoaşterea vine imediat: din închisoare trece la guvern cu patru prieteni alături.
«Toată viaţa lui, Ştefan Rădici a combătut pretenţiile sîrbilor», declară un ziar care se miră că miraculosul glonte sîrb a reapărut cu atîta succes!... Dar sîrbii sînt aceia care au avut pretenţie să fie liberi şi tot ei au creat pretenţiile croate care, altfel, ar fi fost şi azi gîdilate şi alintate de unguri. Pretenţia sîrbilor de a menţine o unitate atît de groaznic de greu dobîndită - se va împiedica de un om politic oricît de orb, oricît de popular?...
Nu s-a împiedicat. Vedem şi noi. Şi privim înmărmuriţi.
1928
MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
20. Pentru fiecare nou-născut obştea satului şi a oraşului este obligată să se adune ca un senat de preoţi şi să-i hotărască o existenţă. Obştea care îi impune datorii trebuie să-i poruncească noului cetăţean şi drepturile corespondente. Căci fiecare făt, în scutecul lui, înfăţişează o nădejde, o putere, şi la naşterea lui colaborează mai puţin dragostea tinerilor care s-au iubit în porumb sau între perdele de velură, decît misterul din pămînt şi cer. Un rol util al avuţiei individuale începe atunci clnd averea ştie să se împărţească fără pomană.
2î. O generaţie strînge şi altă generaţie risipeşte. Datoria generaţiei strîngătoare este să cheltuiască şi să repartizeze, măcar din socoteala de conservare a unui patriotism inteligent. Dacă este adevărat că se află un singur om avut, care să-şi iubească ţara şi poporul şi într-altfel decît în discursuri şi în articole de ziar, acela are interes ca stările să se păstreze perfecţionate şi progresiv mai pure. Averea şătcănită de dragostea sălbatică de sine este pîndită de hoţi şi pusă la îndoială de drepţi. Drepţii pregătesc răsturnările şi neanturile mari învierşunate ale revoluţiilor, însă revoluţiile sînt precedente de tîlhari, care, în punctul istoric a! averilor imorale, sînt ca nişte precursori.
22.	încă nu s-a găsit omul să accepte mizeria lui ca o glorie lîngă opulenţa fără acte a stăpînitorului avut. în anii seci ai bucatelor uscate, plugarii tîlhăresc pe porumbiştile moarte şi devin asasini vulgari din pricinile triste ale pîntecului nerăbdător. Ce a putut împiedica satul să nu
poarte grija din vreme a gurilor lui flămînde? Alarmat, statul împarte mămăligă cerşetorilor din cătune. Ce l-a împiedicat să corecteze foametea din timp, din albie şi din leagăn?
23.	Conducătorii se îndeletnicesc, cei mai puţini, cu aberaţia lor mintală particulară. Gloata îşi pierde noţiunile între club şi flirt, între teatru şi hipodrom, între neveste, actori şi călăreţe. în această universalitate de zdrenţe şi de nimicuri urlă într-o bună zi glasul tunător al Bărăganului şi vîntul stepelor galbene - şi prăvăleşte.
1928
UN PRIMAR DE VERDE
A venit la Coco un copil desculţ din mahalaua Sfîntului Elefterie, plîngîndu-i-se că i s-a dărîmat bordeiul şi că li s-au dărîmat şi altor copii acoperişul şi streaşină de peste pat. Coco a crezut că este vorba de un cutremur, care s-a manifestat, ca toate fenomenele, într-un singur punct al capitalei; şi ca şi fenomenul împietruirii, din cartierul cu proprietari bogaţi. Pe negîndite, circumscripţia Elefterie ar fi devenit regiune vulcanică, după cum Văcăreştii au ajuns sol petrolifer.
Coco s-a pripit. Băiatul i-a explicat, învîrtind în mînă o fostă pălărie, de felul fostelor case dărâmate. De subt pământ, nu se întâmplase nimic neobişnuit, totul s-a produs exclusiv la suprafaţă din pornirile explozive seismice ale primăriei sectorului de Verde. Nemaiavînd ce drege, primarul respectiv s-a gîndit că nu poate rămîne inactiv şi s-a hotărît să strice.
Cîţi ani să aibă acest primar: patru sau cinci? a întrebat Coco. Cînd nu mai găsesc de lucru, simpaticele animale cu mucii pe buză, de această vârstă, se apucă să dezacordeze ceasornicele de părete şi să piseze aparatele fotografice în piuliţă. Primarul cu pricina e un simpatic animal, pe buze cu mustăţi, şi încă nu a căzut în evul copilăriei, într-altfel, el ar fi fost mai expeditiv şi mai generalizator. Şi-ar fi umplut automobilul cu pietre scoase din străzile pavate şi, trecînd în fuga cailor prin culoarea lui de Verde, ar fi spart
143
geamurile şi capetele cetăţenilor de-a azvîrlita. Sau ar fi dat cu coinacul, care consistă în a lega de capătul unei sfori o bucată de material şi de-a se sluji de el ca de un proiectil, trăgîndu-1 după operaţie îndărăt. Această formă a lapidării ar fi dovedit şi un serios spirit de gospodărie, un singur bolovan putînd distruge toate geamurile din sector, păstrîndu-se şi bolovanul intact. O inscripţie cu dalta în materia lui granitică ar fi adus aminte, spînzurînd coinacul în mod monumental în Cişmigiu, tuturor generaţiilor viitoare numele stilizat în chirilice moderne, al marelui primar.
Probabil că el nu s-a gîndit la timp să-şi astîmpere pasiunea de reforme pe această cale şi, mai dificil la concepţii ca jucătorii de-a poarca, de-a ţurca şi de-a coinacul, s-a prevăzut cu armele voluminoase şi grele ale distrugătorilor de cetăţi: tîrnăcopul, sapa, pîrghia şi căruţa. Şi probabil că în inima sa de mare civil dormita un mare general balistic, care nefăcîndu-şi stagiul războinic la momentul istoric, s-a trezit în timpuri de pace, mai sigure şi mai liniştite, cuceritor prin asalt. Pentru că geniile chiar foarte tardive şi anapoda ivite nu trebuiesc contrariate, consiliul municipal l-a lăsat să puie chipiul de-a-ndoasele şi să treacă Dîmboviţa călare, întors pe cal către coadă.
Coco a căutat să vadă pe domnul doctor Vlad, specialistul nostru mult înzestrat psihanalist, rugîndu-1 să-i spuie dacă nu cumva primarul de Verde reprezintă unul din acele cazuri de streche şi de tratament neglijat, care au condus pe alienişti să grupeze posesorii stărilor cerebrale rare în fanatici, înfumuraţi de autoritate, suverani de balamuc, persecutori şi masturbanţi. Se citează cazul de perversitate blajină a unor oameni, care lipsiţi de puteri asupra semenilor străini, ca servitorii sălilor de disecţie şi gardienii de închisori, se mărginesc să-şi bată de patru ori pe zi nevestele, de opt ori pe zi copiii şi de un număr
144
nenumărat de ori pe zi, cîinii şi pisicile, pe care în cele din urmă le şi otrăvesc. în acest punct municipalitatea face contact mai de mult cu aberaţia medicinală; încă de pe vremea fostului primar, domnul Corbescu, care în Scuarul Sărindar plătea un agent în uniformă cu bici, ca să bată cîinii rătăciţi printre muşcate şi în toate grădinile publice ucidea cîinii cu perişoare cu venin. A dărîma nu altceva, ci adăposturile oamenilor şi copiilor săraci, nu poate aparţinej unei clase sufleteşti vulgare. Avem de-a face cu un, nietzschean.
Domnul doctor Vlad a făgăduit lui Coco o consultaţie scrisă documentată, întrucît cazurile municipale, afară de doctorul Grasset, care a scris pe vremuri o carte, Les demi-fous, n-au fost prea cu de-amănuntul studiate. Pînă atunci, Coco şi-ar permite să sfătuiască imperialismul măreţ al primarului de Verde să nu se oprească la dărîmare, care-i numai un început banal, chiar în războaie, de a răzbi un adversar. Copilul care a venit să i se plîrigă, nu mai trebuia să ajungă la redacţia noastră: în vreme ce i se devasta locuinţa îi trebuiau scoşi ochii cu undreaua. Un serviciu de hingherie umană este neapărată nevoie să funcţioneze paralel cu doborîrea păreţilor. Părinţii să fie spintecaţi şi aruncaţi în furgoane. Copiii de ţîţă vor trebui înăbuşiţi prin strîngerea de beregată. Cei mai mari, pe lîngă orbirea administrată momentan, vor trebui să aibă oasele sfărîmate cu maiul de fier ca racii fierţi - şi cînd vor mai da din picioare să fie aruncaţi într-o baie de acid sulfuric sau de cositor topit.
Avem într-adevăr prea multă sărăcime, spectacolul mizeriei e odios, trebuie odată să înceteze; în cartierele sectorului de Verde să nu mai fie toleraţi decît cetăţenii cu venituri de la trei milioane în sus.
145
Devastare, domnule primar, devastare cît îţi doreşte sufletul, dar şi stîrpire radicală, ca să binemeriţi de la comună, de la stat şi de la cultură. Coco nu te va mai întreba cîte străzi ai măturat, ci cîţi copii ai trimis pe lumea cealaltă, ca să se întîlnească acolo cu copiii dumitale, cărora căţelele de mame aruncate în drum nu le doresc, desigur, şi nu le urează nici tifos, nici tuberculoză la oase, nici paralizie.
1928
VOTUL FEMEILOR ENGLEZE
La cea dintîi alegere pentru parlamentul englez, femeile vor vota. Administraţia lucrează din răsputeri şi meticulos pentru identificarea votantelor. S-au tipărit în acest scop mii de registre, fişe, formulare şi mii de funcţionari hoi înscriu milioane de nume şi de adrese. Pentru acest nou joc al vieţii sociale - care se conduce după alte legi decît ale votului - statul englez cheltuieşte un plus de şase sute şaptezeci şi două de milioane lei.
Desigur, nu scandalul sufragetelor a determinat această ridicare de zăgazuri, ca un fluviu nou, impetuos şi neprevăzut în patimile lui să se verse în marea comună a voinţei anglo-saxone. Votul bărbaţilor, care poate fi mai uşor canalizat, s-a dovedit şi aşa destul de greu de mînuit şi probabil că femeia engleză e mai aproape, ca structură sufletească, de bărbatul englez, de s-a îngăduit o lărgire a hotarelor necunoscutului.
In nici o altă ţară din Europa (cu excepţia Rusiei), nici în Franţa, de unde au purces toate îndrăznelile libertăţii, femeia n-a fost admisă în politică. Funcţia ei socială e socotită esenţială şi complet absorbantă în familie. Sensibilităţile ei nu pot aduce nici o siguranţă, în nici o problemă politică. Şi riscurile sînt, pretutindeni în acest sistem de conducere, catastrofale.
Iată România: cine va cîştiga dintr-o creştere a votului obştesc cu un îndoit număr de voturi, tot atît de dezorientate?... Chiar votanţii actuali sînt, după credinţa specialiştilor, prea numeroşi, iar în
147
momentele hotărîtoare ale acţiunilor politice, absolut de prisos. Nici un bărbat politic, înzestrat cu geniul acestei activităţi, nu-şi va consulta alegătorii pentru o mişcare esenţială în jocul de şah cu vreun adversar din lăuntrul sau din afară.
Sau ar avea ceva de cîştigat duduile şi cucoanele noastre?...
Femeile engleze vor vota, pentru că practica seculară a votului a creat în Anglia o tradiţie şi un simţ politic, din albia cărora nici un candidat şi nici un alegător n-ar putea ieşi. Iar punctele de sprijin ale marelui imperiu s-au dovedit de-atîtea ori atît de bine consolidate, îneît vor susţine cu siguranţă şi fără să se resimtă atacurile cele mai furioase ale unor eventuale melancolii puetperale.
1928
MANUAL DE MORALĂ PRACTICĂ
24.	Zi în fiecare zi o rugăciune: Doamne fereşte-mă să trec peste suferinţa cuiva cu nepăsare. Păzeşte-mă de scăparea din vedere şi păstrează gura mea neîntinată de zîmbetul lichelei. Sînt om şi surîdă-mi surîsul statornic ăl uimirii şi al bucuriei.
25.	Nu te iuţi să pari că ştii ceea ce-ţi e necunoscut. Grîul una ştie, să rodească, şi ce ştie face neîntrerupt.
26.	S-a ţinut un căţel, nărăvit şi prost, o zi întreagă după mine şi m-a urmărit prin zece grădini. Întunecîndu-se, căţelul a rămas în întuneric, singur, şi eu m-am întors cu sinul plin acasă de fructe coapte furate. Furate din ramurile scînteietoare.
27.	în meşteşugul de giuvaiergii de cuvinte, metodele de lucru sînt numeroase. Cea mai întrebuinţată nu e hoţia de-a dreptul din construcţiile altora, de bucăţi şi rînduri întregi: această specialitate aparţine şi ea unui număr însemnat de autori, cîteodată cu celebritate nediscutată. Metoda sigură şi care poate rătăci în zigzagurile unei simili-originalităţi, este imitaţia prin derivare. Ai să găseşti în fiece seară scriitori fără obiect, citind o carte în momentul de-a mînji hîrtia: rămîne ceva şi acest material se utilizează.
întodeauna o carte a dat naştere altei cărţi, o poemă a determinat o altă poemă. E de mirare că nu sînt mai numeroase mediocrităţile cu înfăţişarea talentului. în limbaj critic, repro-
140
ducerea prin imitaţie provocată sau involuntară se numeşte: mişcare literară.
Totuşi, frumuseţile trăiesc crescute numai prin zămislire spontaneie, nepermisă de ştiinţa savanţilor în domeniul biologic. Frumuseţile originale sînt metalice şi se recunosc după sunet, ca lutul ars în formă muzicală.
28.	Mi-ai demonstrat în zece lecţii cum se conduc opt cai înhămaţi înaintaşi. Aş fi preferat să laşi creionul şi carnetul cu formule şi să te sui pe capră. Surugiul teoretic, şi în politică şi în literatură, e o stupiditate de neputincioşi.
Cînd ţi-am dat hăţurile în mînă şi ţi-am spus: Bă! dă bici şi porneşte! te durea măseaua sau erai apucat de colici.
31.	în Italia, în Sicilia, un reprezentant parlamentar al insulei fusese ales timp de treizeci de ani şi trimis la Roma. Cînd s-a făcut descoperirea că acest bărbat politic venerat era un hoţ de rînd, guvernul l-a închis. Sicilienii nu s-au lăsat jigniţi în amorul lor propriu şi în discernămîntul lor politic, de actul arbitrar al guvernului, şi l-au ales cu unanimitate de voturi şi în puşcărie.
32.	M-am pomenit într-o seară cu o vizită cu totul neaşteptată. Pe masă, printre manuscrise şi condeie, apăru, la etajul unde sălăşluiesc, într-o insulă de asfalt, un greiere elegant. N-aş putea spune cît a fost el de surprins de prezenţa mea în mijlocul unui talaz de hîrtii mîzgălite, răzimată întru cot şi silind un greiere mic prins între degete şi înmuiat în cerneală, să facă slove minuscule, identice în inutilitatea lor interesantă cu cîntecul lui de clopoţel cît bobul de mazăre. S-a oprit deasupra mesei şi a stat să se reculeagă. îmi închipui că m-a văzut şi că a rămas confuz de ciudata mea îndeletnicire, el care cunoştea munca spicelor, rumegatul vitelor, ghitara vîntului şi osîrdia cîrtiţei oarbe.
în faţa lui am avut un sentiment speriat, modificat de un sentiment îngeresc. M-am ridicat respectuos pe scaun şi fără să vreau l-am salutat:
î 50
-	Bună scara, domnule greiere de cîmp, încorsetat în platoşe lucii de marc cavaler. Cărei intenţii datoresc onoarea vizitei domniei tale? Stăteam în cot, scîrbit de lumini artificiale şi de zgomotul cetăţii unde cîrtesc în singurătate. Cine te-a trimis? Cum te-ai strecurat pînă la mine, nestrivit de automobile şi nemîncat de vrăbioi, înainte de-a intra în oraş? Scoate biletul, căci îmi închipui că copiii mei te-au trimis şi ţi-au dăt o scrisoare. Unde i-ai lăsat? în trifoi sau cu ochii pe jumătate adormiţi în scaunele lor de răchită? Ce ţi-au spus cînd ai plecat?
Greierul îmi răspunse, într-adevăr, fără să se mişte de lîngă tampon:
-	Cri, cri!
-	Dacă ai venit să-mi ţii de urît, să mă ierţi că nu am unde te adăposti. Pîlnia telefonului, cînd o cînta în urechea ta obişnuită cu muzică lină, te vei înfricoşa. Dumneata eşti un neastîmpărat, te cunosc, îţi place să fugi şi să te întorci, să sai în sus şi să te piteşti în iarbă. N-am iarbă decît în peizăjul de colo, şi-i iarbă cu ulei şi peizaj cu geam; ai vrea să intri şi te opreşte sticla.
Du-te înapoi! Odihneşte-te puţin şi ia-o la sănătoasa. Ai să străbaţi două judeţe întregi, Ilfovul şi Prahova. Haide, sînt orele zece şi un sfert şi vreau mîine dis-de-dimineaţă să fii îndărăt, să-mi deştepţi copiii cîntîndu-le: cri-cri, în horbota pernei şi să-i pupi din partea mea pe cercelul urechii.
Greierul a înţeles. El zise încă o dată:
-	Cri, cri!
Şi se aruncă de pe masă în întuneric.
Doamne! tu te-ai gîndit la mine şi mi-ai trimis o mîngîiere, pe care astă-seară am căutat-o în deşert. Dumnezeule blajin şi nou născut, în scutecul alb de dădacă al lumii.
192 8
FEMEILE SĂ VOTEZE!...
Colegul meu, Papagalul verde, s-a ridicat aci cu o glumă împotriva Imperiului britanic care a îngăduit ca la viitoarele alegeri parlamentare femeile să voteze. Credem că Uriaşul marin va dispreţui ironia colegului şi nu va rupe relaţiile diplomatice cu papagalii.
E drept că după mii de ani de viaţă socială în care femeia s-a perfecţionat întru alăptarea copilului şi a devenit frumoasă pentru farmecul şi seducerea bărbatului, e - superficial vorbind -ridicolă atunci cînd trece la alte funcţii şi alt limbaj. Sînt cai, precum cei de la Eberfeld studiaţi de Maeterlinck, care ştiu să facă extrageri de rădăcini pătrate la totaluri alcătuite pînă la şapte cifre. Nu trebuie să ne grăbim din această pricină să punem profesorii de matematică la ham iar caii, scoşi din grajd, să fie numiţi directori generali la Ministerul de Finanţe, sau profesori universitari, colegi cu domnii David şi Ţiţeica.
La Congresul femeilor române de la Cernăuţi, ca şi în atîtea familii, cu deputaţi, senatori şi miniştri delicaţi, femeile s-au dovedit bărbate şi cu mari dibăcii politice. Ele toate - cele de la Congres - ar merita să dobîndească drept de vot, precum atîţi bărbaţi ar merita să le fie retras.
Limbajul cult, presărat cu formule juridice şi uneori chiar înalt literare, al congresistelor, putea jigni şi întrista o ureche obişnuită de milenii cu celălalt limbaj, de gînguriri, şoapte, suspine şi alintări, pentru care mii de privighetori sălăşluiesc, din epoca Paradisului, în gîtlejul femeii. Dar n-are
152
a face. Nu sîntem obligaţi să ne mulţumim cu un singur tip de femeie, femeia-lemeie.
(Observaţi cum cele mai bune intenţii - căci am început aceste rînduri cu gîndul să ne deosebim categoric de afirmaţiile de alaltăieri - cînd e vorba de femei, derivă din nenorocire către fiziologie!...)
Să cerem dar, fără alte explicaţii, alături de eminentele şi nu todeauna urîteîe doamne moştenitoare ale rîvnei politice masculine drepturile de care se bucură şi bărbaţii lor afemeiaţi.
Să cerem ca aceste drepturi politice să le fie acordate femeilor cît mai curînd, ca să se poată bucura şi ele de vot, pînă ce nu se va băga de seamă că tot acest joc e pretutindeni, la noi ca şi aiurea, inutil, iluzoriu şi grotesc.
1928
COCt) LA CONSILIUL DE RĂZBOI
în Memoriile unui papagal duhovnicesc, Coco va intercala o pagină din viaţa autentică.
Intendentul lui, acela care îi schimbă nisipul, îi primeneşte apa şi-i adaugă seminţe, joi nu a venit să deschidă colivia, ce de obicei, sunînd pe verigă cheile uşii din afară. A scăpărat soarele, s-a ridicat peste biserici şi prin intervalele obloanelor de la ferestre i-a strecurat lui Coco plicuri mari oficiale de lumină, ca în cutiile de scrisori - şi intendentul nu a venit. A ţipat şi nimeni nu i-a răspuns. Odaia în care-i stă colivia, rămînea încuiată în singurătate.
Intendentul lui Coco intrase peste noapte în controversă cu ordinea socială. Amestecîndu-se într-o gîlceavă de consumatori şi vardişti, ca să le facă dreptate, cei dintîi au fugit şi cei de-al doilea i-au pus mîna, construită cu ghinduri, în gîlci. Băiatul s-a pus în ordine de bătaie şi armat cu doi pumni, ca două buzdugane, a răspuns şi a fost biruit. Tîrît de guler şi apucat de urechi ca un ogar, prizonierul vigilenţii nocturne, într-un alai de omagii, felicitări şi elogii, printre împleticiri, brînciuri şi extaze, a fost ager condus într-un beci cu cheia monumentală. O furtună de vardişti l-a încolăcit în vîrtejul ei de coate şi tesace şi l-a purtat în triumf. în ce hal de stare de funcţiune se mai găseau încheieturile motrice ale băiatului, care aduce dimineaţa un cornet cu sîmburi de ronţăit lui Coco, nu îndrăznesc să mă gîndesc.
Scăpînd printr-un artificiu, din colivie şi din redacţie, nedormit şi umflat de nesomn, Coco a
bătut cu ciocul în uşa cabinetului domnului Anibal Stoenescu, la prefectură.
- Domnule director, mi-aţi arestat peruchierul. zise Coco şi căzu leşinat pe fotoliu. Daţi-mi-1 înapoi, să mă pieptene şi să mă ungă cu briliantină: sînt ciufulit.
Directorul poliţiei ceru Dosarul! Intendentul, care nu avusese în ascendenţa lui nici un hrisov, căpătă în cîteva ceasuri o arhivă. Cu o diligenţă şi rapiditate, pizmuită şi de autorii dramatici, un subcomisar scrisese un volum de un format nemaiuzitat în librărie din vremea Psaltirei. Un capitol de bază al dosarului îl constituiau Declaraţiile. în dragoste şi în poliţie, declaraţia e marele început: tocmai pe urmă vin căsătoria, noaptea conjugală, copiii, procesul, sentinţa, temniţa şi celelalte. Declaraţiile erau fioroase. Individul cutezase nu numai să ridice pumnul, dar smulsese din pieptul unui vardist «numărul de serie», ceea ce este egal cu a falsifica o bancnotă a Băncii Naţionale şi mai cu seamă - oroare peste oroare - atacase nu numai prestigiul de vardist dar Poliţia în general, universalitatea poliţiei, poliţia noastră, poliţia Micii înţelegeri, poliţia Marilor noştri Aliaţi, principiul, entitatea. Nenorocitul făcuse fără să ştie un act politic, ca Burghezul lui Moliere, care făcea şi el, aşa; în neştire, proză literară.	<
Acuzaţia fiind zdrobitoare, Coco trecu prin diversele culori ale curcubeului, de la indigo vînăt la palid cadavru, dar domnul Anibal Stoenescu e un director-ideal şi dete porunci să apară vinovatul. Acesta urcă, de la mormîntul lui Lazăr pînă la director, ermeticele trepte de lemn, bodogănind, cu copite şi potcoave de centaur.
CocO nu-şi mai putu recunoaşte intendentul, care îl contempla din fundul noului său fason, cu devotament. O chică splendidă bogată împodobise pînă în ajun craniul celui inculpat: tuns la piele cu un instrument, care, după rezultate, putea să
semene cu ferăstrău], rindeaua sau cu toporişca de crăpat surcele, capul prezenta acum locuri devastate şi pensule de păr sculate în picioare, ca o bidinea frecată douăzeci de ani.
Cazul juridic al inculpatului era constatat de un proces-verbal, care, aplicînd o formulă chimică dezvoltată, lega insulta de ultragiu şi învecina ultragiul cu lovirea, într-o triplă esenţă de exponenţi, cifrată în Codul Penal. Desigur, zece ani de muncă silnică. Şi ruşinea! Era un caz esenţial, mult agravat şi de zonă, de zona stării de asediu.
Coco se şi duse să-şi comande un anteriu negru şi pentru intendentul, pe trei sferturi defunct, o coroană de flori artificiale cu panglici şi cu inscripţiile regretelor eterne. Redactorii aveau să se îmbrace în crep şi abonaţii trebuiau să se aştepte la o invitaţie de participare la înmormîntarea cu coruri.
O şoaptă veni să curme din partea directorului, moleşala melancoliei lui Coco, o şoaptă de Hamlet:
- Du-te la Ca-ra-pan-ceal... Du-te la Ca-ra-pan-ceaL. Du-te la Ca-ra-pan-cea...
Carapancea?... Coco stătu să reflecteze şi căzu pe gînduri... Ce este Carapancea? Cititorul neiniţiat poate crede că o localitate ca Jilava sau o staţie de băi ca Vulcana, pentru vindecarea cu ozon şi sulf aerian a reumatismelor morale. Nicidecum. Carapancea e un... colonel.
La uşa cabinetului primului comisar regal al Consiliului de Război, Coco intrase în vorbă cu plantonul, căruia îi strecura o cartă de vizită pentru colonel. Din senin, din scară sau din plafon, nu se ştie cum şi de unde, căzu pe picioare şi-n tocuri un proiectil cu chipiu, care făcu explozie, detună scurt şi dispăru. Era... Carapancea. O secundă mai tîrziu, Coco îl găsi în jeţ, la biurou, în mijocul a cinci ofiţeri, dîndu-le porunci şi ţinînd în fiecare mînă cîte un telefon, la care vorbea în
156
acelaşi timp. Colonelul părea instalat acolo dc patru ore. El mai găsi o mînă suplimentară pentru Coco şi o voce în plus, cu care îl invită să stea.
-	Desigur că nu e Carapancea, îşi zise Coco. Trebuie să fie Buda, cel cu patruzeci şi două de mîini, optzeci şi patru de picioare şi o mie de intenţii în coincidenţă. Să vedem...
Buda, căci el era în persoană, dete şaizeci şi trei de ordine în şapte cuvinte, distribuite de jur-împrejurul continentului, urechilor de zgîrci şi de ebonit care aşteptau în tabloul unui infern invizibil. Ochii lui de bronz fierbinte surîdeau într-o figură scăpărată de sensibilităţi. Vioi ca Lucifer şi bărbăteşte dur, colonelul lichidă în patru minute o sută de chestiuni, pe care îndeobşte trei ministere le morfolesc şase luni fără dezlegare - şi îşi făcu timpul să ia, liniştit şi gingaş, act şi de lamentările guturale ale lui Coco. Totul se producea instantaneu declanşat de un motor uman, încărcat cu vifore condensate şi arşiţe reduse la moleculă şi atom. Activitatea, în zigzaguri, în curbe, în circonferinţe închise, spirală, eliptică, sau verticală era distribuită în sineşi într-o uzină vastă, concentrată pe proporţiile unui cap de om, fără de . păreche simpatic.
Mă găseam dinaintea unui exemplar fericit, de viaţă şi echilibru.
Un muncitor în pămînt galben, se ivi subt sentinelă: nevasta lui purta la ţîţă o fetiţă. Un flăcău fu introdus, păzit cu baioneta: mama lui, o bătrînă, plîngea în singurătate. Amîndoi erau arestaţi de cîteva zile, învinuiţi de actele minunate şi osîndite ale impulsului. Colonelul zise, cu simplicitate:
-	Duceţi-vă acasă: sînteţi aşteptaţi...
-	Să trăieşti, domnule colonel, îi zise Coco, şi se întoarse la domiciliu în colivie, ca să scoată o planetă de prim-comisar regal...
19 2 8
ETERNUL OSÎNDIT
Ideea e ingenioasă şi aplicarea ei elegantă. Comisarul îţi lasă acasă un «mandat» cu efecte diametral contrarii mandatului poştal. Eşti poftit să te laşi ridicat pe sus, adică să te duci pe jos şi accelerat la circumscripţie şi să plăteşti acolo suma de una mie lei. în caz de insolvabilitate te transporţi la Văcăreşti şi serveşti statului ca prizonier, contra unui salariu, pe care şi-l opreşte în contul dumitale, de douăzeci lei pe zi. în cincizeci de zile, datoria e achitată după tariful ideal de şase mii cinci sute lei pe an. Dacă ai stat la închisoare un an de zile, te plăteşti de o datorie de şase mii cinci sute lei şi ai în plus meritul de a te fi sacrificat cu devotament.
Ajuns la comisariat, cu afabilitate comisarul te informează că ai luat o amendă de contravenţie. Contravenţie la ce? Mandatul e sobru şi discret. Ea s-a judecat, la judecătoria ocolului doisprezece şi sentinţa e definitivă. Te duci la judecătorie şi ceri dosarul. Eşti condamnat pentru că acum cinci ani, trecînd pe strada Labirind în automobil, ai învîrtit claxonul în dreptul casei cu nr. 889 şi ai supărat auzul proprietarului. învăţare de minte: claxonul a fost suprimat încă de acum trei ani printr-o ordonanţă prefectorală.
Situaţia e atît de precis descrisă, în procesul-verbal încît rămîi confuz, cu degetul în dosar şi te gîndeşti ce ai făcut în luna august, cu cinci ani mai de vreme. Citeşti sentinţa din nou şi mai verifici o dată dacă nu cumva e o eroare de nume. Numele e exact. în 1923, luna august, am fost la Chişinău, îţi zici.
-	Domnule grefier în august 1923 ;im lipsit.
-	De ce n-aţi spus nimic în şedinţă? stirîde grefierul.
-	într-adevăr, îţi zici, în şedinţă n-am spus nimic: de ce mă plîng? Dar îţi aduci aminte revoltat că nu puteai: niciodată n-ai fost la nici o şedinţă de judecătorie - şi rectifici:
-	Domnule grefier, dar nu eram în şedinţă.
-	Regretabil, răspunse grefierul.
Şi te superi în sineţi de această insuficienţă, că n-ai fost în şedinţă. Termenii juridici se precipită şi începi să dai dreptate judecătoriei şi să găseşti amenda destul de mică şi contravenţia foarte mare. Şi ieşi. Dar în pragul uşii, te opreşti.
-	Domnule grefier, îl mai întrebi o dată. De unde trebuia să ştiu că eram dator să fiu în şedinţă?
-	Aţi primit citaţia...
Citaţiile sînt la dosar. Negăsindu-te acasă, agentul a ridicat-o în dreptul gurii, a suflat în ea, ca vigneta dicţionarului Larousse, şi i-a dat drumul în vînt. Je seme a tout vent, zice Larousse. Du-te, a zis agentul.
Noţiunea de citaţie îţi întunecă logica de tot, tocmai cînd pornea să renască, după emoţionanta ştire a unei contravenţii cu amendă - şi taci, saliţţi şi pleci. După ce a* ajuns în stradă îţi aminteşti că eşti amendat pentru o contravenţie de claxon şi automobil - şi te întorci încă o dată. De data asta grefierul are sarcasm şi îşi pierde opinia indiferentă, pe care ţi-o consacrase.
- Domnule grefier, nu am automobil. Şi raţionînd: neavînd automobil nici claxon nu aveam. încă nu s-a văzut pe strada Labirind un om umblînd pe jos cu un claxon în mînă şi semna-lizînd. Grefierul tace.
Căutîndu-ţi dreptatea cu trăsura, observi că ai cheltuit şase sute de lei. Comisarul te sfătuieşte să faci la judecătorie «contestaţie» şi impresionat de cît are să te coste, cinci mii. zece mii, o sută de mii
139
de lei. dacă gratis te costă o mie şase sute de lei. plăteşti şi ţi se dă chitanţă.
Peste două luni alt mandat. Maşina ţi s-a suit pe trotuar şi ai speriat pe cineva. Fără să aprofundezi, plăteşti o mie de lei şi iei chitanţă iar în caz de insolvabilitate te duci la Văcăreşti.
Aceste agremente de contravenţie la regulile de circulaţie le gustă un cetăţean român, care nu are automobil. Ce se întîmplă în cazul cînd are, nu-ţi vine să imaginezi.
Dacă, din nefericire, el a avut o dată un automobil, impozitul subt forma de amendă se reproduce de patru ori pe an, trimestrial, timp de o sută de ani. Cetăţeanul nu se explică, îşi trage palme, ca nu cumva să ia motivul osîndei în tragic, plăteşte şi trece cu gîndul la altceva. Căci dacă ar analiza amenda şi s-ar aventura să descurce batjocura pe care o primeşte periodic, urmările ar fi funeste. El ar pleca de acasă cu o companie de soldaţi şi ar ucide o mie de oameni, acei o mie de oameni, nu se ştie care, dar care pot să fie găsiţi, care împovărează viaţa cetăţenilor, îi sîcîie, îi umilesc şi îşi manifestează existenţa şi valoarea prin deschidere continuă de procese şi continuă tragere la răspunderi pentru culpe fanteziste. E un noroc. Te superi, şi rămîi în marginile legalităţii, plăteşti.
Şi dacă ar mai fi avut vreodată şi o motocicletă, acum opt ani, nouă ani activitatea cetăţeanului se complică şi mai mult. In fiecare an autorităţile îl invită să o prezinte la «clasare», după ce de cîteva ori s-a prezentat singur şi a jurat pe ce are mai scump că a vîndut-o. Şi în fiecare an e dat în judecată că nu s-a supus ordinului prezentării şi condamnat.
Lipseşte guvernului un minister, Ministerul lui Pierde-Vară.
19 2 8
PĂZITORII ORDINEIL.
Avea dreptate Caragiale cînd spunea că revoluţia la noi, dacă se face, se face cu învoirea poliţiei. Manifestaţiile antisemite au fost de multe ori, adică todeauna, puternic ocrotite de autorităţi, împotriva indignării publice. La «Cişmeaua Văruită» din judeţul Ismail (Basarabia), ele au fost, în lipsa elementelor antisemite, făptuite chiar de autorităţi care probabil ceruseră zadarnic, în nenumărate rînduri, «studenţi» din Bucureşti.
Dar piesa e schimbată şi domnii bugetari de la «Cişmeaua Văruită» au jucat-o pe socoteala lor, de două ori, şi cu mult succes. Nu cu succes deplin. N-a fost, deocamdată, spînzurat în stradă nici un ovrei. N-a fost, încă, siluită în faţa părinţilor nici o fată. Evreicile borţoase din numita «Cişmea Văruită» au rămas, pînă la lehuzie, tot cu pruncul în pîntece, în loc să fie scos, cum s-ar fi cerut de estetica locului, cu amîndouă mîinile, după despicătura, de la buza de jos, în sus cu briceagul, în uliţă, noaptea, la lumina felinarului.
Piesa e schimbată de mai bine de şase luni şi domnul Duca, scandalizat, a trimis o comisie de anchetă alcătuită din domnul Tomov, prefectul judeţului Ismail, cunoscător al obiceiurilor şi gusturilor literare ale conjudeţenilor, un inspector general administrativ, cu moravuri bucureştene, poate prea severe pentru Ismail şi domnul senator Horia Carp, cu menirea de a îndulci prin caracterul şi lunga lui experienţă în materie, asprimea comisiei.
161
N-a fost nevoie de cercetări îndelungi şi de premii fabuloase în bani ca să se poată dovedi că devastatorii care se porniseră pe o serie cu tendinţi de perfecţionare, nu erau niscaiva ideologi, cunoscători ai talmudului şi ai ritualului cu sînge de copil creştin. «Autorii», cum se spune, ai carnavalului din «Cişmeaua Văruită» era «poliţia» în persoană: domnul pretor al plăşii, domnul notar, domnul secretar al primăriei şi domnul şef de jandarmi, plătiţi de stat să se pîndească, să se prindă înşişi şi să se dea pe mîna tot a domnului pretor, a domnului secretar şi a domnului şef!...
Şi acum, după ce lumină s-a făcut, «poliţia» nedezminţindu-se nici la «Cişmeaua Văruită» , iar domnul Duca a destituit pe veselii patrioţi şi apărători ai neamului, sîntem siguri că domnul Horia Carp nu va avea nevoie de îndemnul nostru spre a se duce la Ministerul de Interne şi a cere iertarea şi reintegrarea unor simpli plagiatori ai unui text, nu de mult, oficial...
1928
ASIGURAŢII
După ciocnirea de la Recea, călătorii s-au înmulţit... Trenul care m-a luat şi m-a dus acum cîteva zile, peste vechile hotare, nu mai fusese din vara trecută tixit. Sau are lumea foarte mult de lucru în locul în care nu se găseşte, sau vrea să cunoască sentimentul pericolului şi să-l înfrunte. Călătorii porniseră cu bilete de drum lung şi luaseră un expres de Paris.
De obicei, îngrijorarea supărătoare a pasagerilor se manifesta la fiece cotitură de cale. Totul funcţiona prost şi ceea ce funcţiona satisfăcător, însăşi oglinda compartimentului era spartă de cîteva ori în capul directorului general: călătorul nu se vedea destul de frumos. Scrumiera nu se deschidea singură şi refuza să se închidă. Era prea cald, prea răcoare în vagon. Trăgea de undeva şi alte ori se încăpăţîna fereastra să nu scoboare. Biurourile din staţii erau nespălate. Părţile vagonului puţeau. Nu se făcea dezinfectarea lor. Dacă un mecanic cerceta roţile cu ciocanul lui lung, capetele se îngrămădeau la geamuri urmărind atente manipulările de control. Şi pentru că serviciul de cale ferată mergea rău, totul mergea rău în toată ţara: oh! cînd o să ne civilizăm?
După Recea, nici o recriminare. O tăcere de orgi închise însoţea galopul trenului nostru. Nimeni, pe un parcurs de trei sute kilometri, nu a pomenit de accidentul recent. încetinările vitezei nu nelinişteau pe nimeni. Ceva mai mult, călătorii, toţi, dormitau sau adormiseră francamente. Coridoarele erau goale şi perdele trase la portiere dădeau impresii de compartimente cu paturi.
163
Am vizitai numeroasele vagoane ale ciudatului expres. Singuri funcţionarii cu şapcă şi genţi ai trenului consimţeau să conserve starea trează compatibilă cu călătoria. Unul din ei mi-a spus: Hu vorbesc cu dumneata şi urechea mea stă lipită de roată, dacă-şi menţine sunetul sau şi-l schimbă. Altul mi-a vorbit de dormitorul personalului mobilizat, de la Teiuş: o colonie de păduchi. Am întrebat de plecările şi sosirile din orariile schimbate de curînd: şeful trenului a scos din încăperile lui o arhivă de «corecturi» şi căutînd un ceas nu mi-a putut răspunde. Mersul trenurilor se schimbă săptămînal şi adeseori zilnic, în nişte biurouri centrale, unde funcţionarii, invidioşi ai fenomenelor meteorologice, hotărăsc la zece dimineaţa ca trenurile de după-amiază să pornească oblic şi de-a-ndaratele, căutînd să determine furtună pe o linie calmă.
Pe peronul unei staţii, prin care expresul a trecut cu iuţeală s-au contemplat opt funcţionari eleganţi, cu caschetă purpurie, aşezaţi într-un front cinematografic. Fiecare din ei se freca vertiginos în palmă, scărpinîndu-se chiromantic de o mîncărime prevestitoare de bani. Ce făceau aceşti ţineri ai locomotivei? am întrebat pe şeful de tren. îşi făceau manicure, mi-a răspuns şeful de tren. Ei poartă în buzunar un tibişir trandafiriu şi ung podul palmelor cu el. Strîng degetele cu unghiile la rînd şi se lustruiesc. Idealul în tradiţiune este să sticlească unghia la maximum, precizează şeful de tren. Dar de ce dorm toţi călătorii? l-am mai întrebat. Nu înţeleg, mi s-a răspuns.
Dintr-un compartiment, ieşi pe coridor un călător cu părul vîlvoi. Voia să treacă şi se ciocnea de păreţi. I-am făcut loc şi a căzut de două ori peste mine. Călătorul mergea dormind fără orientare. Recunoscînd în el pe un director de bancă, îl salutai pe nume şi-l deşteptai. Băgaţi de seamă că dormiţi, i-am spus şi-i o chestiune de prestigiu să nu bîjbîiţi cu ochii închişi printre colete. Unde mai puneţi şi eventualitatea că aţi putea să cădeţi între tampoane...
164
Nenorocitule! m-a mustra! directorul de bancă, pentu ce m-ai deşteptat? Eram atît tic fericit. Mă duceam fără să ştiu la decesul prin strivire. îţi închipui dumneata plăcerea de a sări de-a dreptul din somnul adînc în nefiinţă? Cum ai putut să-mi faci un rău atît de imens? Ce ţi-am greşit? Te-am silit să-mi plăteşti o dobîndă excesivă? Ţi-am protestat vreo poliţă vreodată? Nu. Dimpotrivă, poliţele domniei tale, care ajungeau la scadenţă, le-am distrus şi am trecut pierderea la cheltuieli de publicitate. Nu-ţi pare rău?
-	Ba sînt extern de mîhnit, domnule director, i-am răspuns. Este de-ajuns să vă uitaţi la mine, ca să pricepeţi oribila stare sufletească, în care necugetata mea intervenţie m-a situat. Regret că nu sînt un hipnotizator încercat, că v-aş strămuta în catalepsia rigidă. Aştept cu toate acestea o confidenţă.
-	îţi fac o confidenţă, mi-a şoptit directorul, apleeîndu-se lîngă una din urechile mele. Sîntem sătui de viaţă, toţi pe cîţi ne-ai văzut căscînd şi dormind în compartimente. Guvernul precedent ne-a sărăcit în zece ani de la război, cît zece secete consecutive, cu lăcuste, urmate de mii de falimente. Toţi ducem o viaţă artificială, de aparenţe, de minciuni multicolore: am obosit. Sînt în trenul acesta, care nu se ştie dacă va ajunge vreodată la Paris, optzeci de financiari. Am inventat o resursă supremă: asigurarea pentru cazul de accident. Uite carnetul meu, dacă izbutesc să-mi curgă creierul laolaltă cu uleiul mineral al ungătoarelor de osii iau cinci milioane! Toţi sîntem asiguraţi şi camarazii mei, mai norocoşi, priveşte-i, nu s-au deşteptat cu ajutorul domniei tale. Ei dorm. La revedere! Mă duc şi eu să încerc să adorm încă o dată. Sîntem siguri că starea de somn e cea mai favorabilă unui accident - şi ca să punem dfe partea noastră o şansă mai mult, plecînd din Gară de Nord am asigurat şi maşiniştii...
19 2 8
CETATEA MORŢILOR
Lucrurile la care nu ne gîndim se petrec întemeiat lîngă noi.
Morţii ies nebăgaţi în seamă, pe uşa din dos. Paşii lor se fac nesimţiţi ca luna şi trec şi alunecă şi se pierd, undeva departe, unde licăreşte unda şi se îndoaie salcia singuratică. Morţii încep să fie morţii noştri.
Doi preoţi slujesc pe mortul meu, culcat în crizanteme. Unul ne supără durerea, pe care o voim tihnită, cu volute de voce cu dinţi. Din gîtlejul lui, teatral fără trebuinţă, se desfăşoară un arc vocal, ca o spirală de sîrmă ghimpată, cu neputinţă să fie oprită la timp. A tăcut demult şi tacîmurile răsturnate în glasul lui ca într-o rîpă, se mai aud căzînd cu ecouri de tinichele. El nu ştie că însoţeşte o tăcere şi că sfărîmă, ca nişte geamuri ce oglindesc golurile mari, tăcerile din noi. Cu două ectenii preotul ne-a devastat, şi sensibilităţile noastre, aruncate în mocirlă, sînt mirosite de un bivol cu două nasuri şi călcate în copite late.
Şi totuşi, acest preot care răcneşte idei cu lumină şi înjunghie inefabilul cu răgetu-i de mare ferăstrău, ar fi putut citi încet rugăciunea frumoasă a dezlegării. El pricepe că, o clipă, fiinţa noastră abstractă a căzut îngenuncheată la poarta fără ţîţîni a tainelor şi că trebuie acoperită cu un epitrahil moale, de in, că este singurul purtător de cuvinte gîndite. El singur ne poate vorbi, o dată pe zi, de două ori pe zi, despre lucrurile la care nu ne gîndim. Omul se cuvine să stea în picioare ca un plop în rugăciune, tremurat de adieri.
166
Toţi cîţi purcedem prin viaţă surind la sunetul tipsiilor, pe care le ciocnim în cinstea lui Diontsis, ieşim fără să ştim în viaţă, pe un drum deschis. în pieptarele şi în săbiile noastre luceşte victoria: cade sabia, cade pieptarul. Cercetarea conştiinţei care ne împiedica să ne bucurăm peste măsură şi da şi izbînzilor noastre o învăluire de melancolie, a încetat: brute muncite cu geamăt, noi adormim înaintea orelor din noapte cînd te-ai întrebat: azi ce am făcut? Ora piere, sufletul se amînă, timpul sporeşte şi sporind se împuţinează. Cine a murit? Iar a mai murit.
într-un cimitir cu intrarea boltită se luminează de noapte. Un drum de copaci fără frunză, larg pentru toată lumea pustie, duce dinaintea unei biserici cu arhitectura umflată. în biserică, între făclii, stă cineva culcat pe spate, sosit azi-noapte, lîngă el, între alte făclii, un al doilea doarme de somnul nesfîrşit. Bat clopotele afară ca nişte vînturi cu vaiete de vifor. A venit un copil, atît de mic, într-o cutie albă: convoiul trece în ceaţă. A mai venit un flăcău, foarte palid, ca să doarmă şi el: moartea lui e cunoscută; în ceaţă s-au scuturat frunzele toate. Opt morţi noi au sosit în cetatea lor, de-aci de lîngă noi, de lîngă oraş. Vin,-unii după alţii, şi noi nu ştiam nimic; uitasem că mai moare cineva. Murind al nostru, am sărit înapoi, loviţi între sprîncene de cornul vînăt al întunericului, care ne împunge.
Preoţii ştiu că murim mereu şi nu ne mai spun niciodată că acest lucru se petrece toată ziua. Iată groparii, ca în Hamlet, sîrguind între morminte şi făcînd loc pentru îngropat rădăcina omului, care stă-n pămînt şi rodeşte cruci, inscripţii şi portrete. Iată cioclii, cu figuri de pisici bătrîne. Băiatul care trage puţin perina de catifea de lîngă ureche. Băiatul care aprinde luminările. Baba cu coliva constelată de bomboane, trece profesională ca un agent liniştit al tuturor misterelor ce o hrănesc. O lume de cimitir, martori de lacrimi, o lume care
167
aşteaptă între copaci, între cruci afluenţa morţilor noştri.
Unde am putea evada mai sigur, ca să scăpăm de cetatea lor? Peste ce ziduri vom trece, ca să nu ajungem la pipăitul acestor specialişti, al babei, al băiatului, al celuilalt băiat, al cioclului cu obrazul de mîţă şi al groparului, care desfundă pămîntul? Preotul ştie şi nu ne spune, el care ştie mai mult ca profesorul, ca magistratul, ca poetul şi care tace pînă la cimitir...
11 noiembrie 19 2 8
COCO LA MÎNĂSTIRE
Folosindu-se de o dimineaţă de primăvară, uitată pe lespezile lui noiembrie încă din april, Cocb şi-a luat puii de papagal şi s-a dus cu ei la Mitropolie, să le arate mînăstirea brîncovenească. Drumul suie lin şi înalt între două ceruri limpezi, pe dreapta şi pe stînga, către clopotniţă, care-1 prinde, ca o şchioapă, dedesubtul pălmii. Urcuşul, clopotniţa şi frînghiile spînzurate-n vînt ale copacilor se petrec în aerul plumburiu îmbrăcat cu soare, ca într-o gravură de sfîrşit de carte. Cotitura în interiorul fostei mînăstiri aduce lumină dinspre miaza-zilei, depărtată peste turle şi înceţări succesive, la periferia oraşului, pe cîmpie şi pe Dunărea bănuită la cusătura zării cu şesul.
O amintire, veche amintire pentru bătrînii călugări, pe care vremea i-a adormit. Să-i citim pe pomelnicul sufletului unde tocmai se slujeşte liturghia şi se cîntă. Arhimandritul Valerian Kiriţă, cel mai urît dintre oameni şi cel mai bun, elefant uriaş însă cîrn, bolnav de umflătura roşie a pleoapelor, în care sticleau gămăliile albastre de safir ale ochilor mici ca nişte cheotori. Curat ca argintul şi rafinat la cîteva curţi de mitropoliţi şi episcopi din neamul defunct, Dumnezeu să-l ierte, se mortifica noaptea cu camfor presărat pe saltele şi împrăştia în tămîia bisericii mirosul lui de medicament simpatic, amestecat cu paciuli şi cu apă de Colonia autentică Maria-Farina. O închinăciune pentru el şi pentru nedespărţitul lui tovarăş de douăzeci de ani, cotoiul Constantin. Arhimandritul Tudosie Cherciu, duhovnicul
169
bătrîn. tic largă inteligenţă, a căruia putere de aducere aminte avea preciziiinea icoanelor de fildeş, purtată în bălăria părului de pe piept. El cultiva, colea, Ia dreapta măghiranul şi levănţica vînătă. Monahul luvenalie, paracliserul. împodobit cu o mustaţă ea o perie de fier, ţirzită cu părul din urechi, din nas şi din barbă, într-un sistem de materiale rigide; tîrn cu coada lungă şi cu mătura în sus, împleticit întodeauna într-un pahar cu tescovină. Veştmîntarul: acel călugăr vechi cu mintea fină, blajin şi sarcastic, care sta acolo, dedesubt, într-o chilie cenuşie, dumieîndu-şi nod cu nod, între unghii, metaniile de lînă... Un rîhd de părinţi şi de ucenici ai lui Va sile cel Mare, pierdut, spulberat. în cugetul nostru se citesc în Chirilice obscure inscripţiile mormîntului lor inexistent. Căci începătorul vieţii de chinovie le-a poruncit să moară, neştiuţi ca vulturii şi să intre în găurile pămîntului trupul lor fără coşciug, înfăşurat în mantia neagră şi cu capul culcat între cărămizi.
Şi pe lîngă toţi, diaconi, ieromonahi, schivnici, vlădici, ingheli, protosingheli, mitrofori, stavrofori, anagnosti, tipicari, ascultători, se furişează umbra de mătase a mitropolitului Iosif Gheor-ghian, al căruia pas de profet şi de fecioară calcă încă nămolul de catifea al covorului roşu, întins din uşa arhiepiscopiei pînă-n stîlpii bisericii şi printre stîlpi înainte, în biserică, pînă-n altar.
Parcă aceste vieţi au trecut pe aci acum patru sute de ani. Atît de puţin se mai cunosc.
O mişcare mută. De peronul arhiepiscopiei se apropie pe roţi fantomale un automobil cu steag regesc. Papagalii ridică ciocul: regele Mihai a fost la slujba liturghiei în paraclis. Acolo, acum treizeci de ani se împărtăşea, asistat de zugrăveala stîngace primitivă a paraclisului, fostul şef de guvern, Mitiţă Sturdza, din mînile pure şi copilăreşti ale mitropolitului Iosif, traducătorul Jidovului rătăcitor şi al Vieţii lui Iisus, a abatelui Didon. Bagă de seamă, Coco: regele Mihai a îmbătrînit, are şapte ani.
170
lată 1. scoboară. fără sabie, Iară buzdugan, fără zale, îmbrăcat în stofa moale a copiilor de rînd. A surîs şi a dus mina la gură. A surîs şi a salutat şi muma lui. Domniţa pribeagului voievod. A plecat...
Pe scara paraclisului stau ca să-l asiste plecînd, cîntăreţii şi cîntăreţele corului Mitropoliei, ieşiţi din paraclis după liturghie; doamne cu fustele deasupra genunchilor, cu poşetă, oglindă şi creioane de buze - şi domni foarte suficienţi ridicînd fum din ţigări, în atitudini artistice de cafenea. Ceva ne spune că sînt la ei acasă, cu Brâncoveanu. cu regele, cu Mitropolia, cu amintirile, pe care le aprinde chibritul şi le fumează. Cocb caută un pas de călugăr, un stilil subt camilavGă, cu sprincenele stufoase şi cu eleganţa crîncenă, pe care o dă monahului strîns în cugetul lui cu un păianjen, singurătatea stelelor şi a candelei. Un amator în anteriu, cu barba tunsă de operetă şi lungită a ţăcălie, patinează de jur împrejurul automobilului regal, învîrtit în complimente civile de smoching. Domniţa i-a întins, ca o floare, mîna şi el n-a ştiut să o atingă nici ca un preot nici ca un cetăţean. Aminteşte fabulele lui Esop, ilustrate de Arthur Rackham, cu asini juvenili, veseli în copite.
întoarcerea tuturora a fost bolnavă de tăceri şi emoţii. Ceva lipsea din lumina mînăstirii şi din umbra străinilor ctitoriei. Ceva care nu se mai întoarce, pentru că a murit odată cu timpul.
1928
UNIREA LITERARĂ
Evenimentul unirii pare că trebuie să semene cu fenomenul geologic al afluenţei. La un număr de rîuri, ce se întîlnesc cu albiile şi undele lor, corespund, odată cu volumul însumat, o sporire de nivel general şi o curgere mai rapidă către mare. Afară de senzaţia cerebrală că ţara unită reprezintă un cosmos continuu şi omogen, românul, apriori încearcă emoţia spaţiului şi a întinderii, de cîte ori străbate ţara.
Alaltăieri, pe diagonală, ţara se isprăvea numaidecît, cu Prutul şi Predealul şi, plecînd din Bucureşti, ţineai de la plecare paşaportul la vedere. Predealul a devenit o suburbie a capitalei şi Braşovul o dependenţă. Poţi lucra la Bucureşti şi te odihni la hotelul «Coroana», unde anţărţi erai nevoit să-ţi vizezi hîrtiile cu ştampila statului străin. Pentru generalităţi şi noţiuni, unirea românilor laolaltă e un eveniment mai mare decît toată istoria laolaltă.
Realităţile, dacă nu ţinem cu violenţă să satisfacem simţul de simetrie şi compensaţii, par a se înfăţişa invers proporţional cu marele act. Nu cade în competenţa noastră directă să cercetăm dacă averea statului a crescut în raport cu mărimea lui; dacă bucuria fiecărui cetăţean reprezintă bucuria istorică şi colectivă; dacă nu a sporit povara mai mult decît sentimentul de uşurare. Poate că în materie de patrie şi ţară se petrece o deplasare de ordinul cunoştinţei, scrutată de Ferdinand Brunetiere, care a scris că ştiinţa şi progresele ei mută numai, mai departe, fruntariile ignoranţei.
172
Compctinţa noastră parc mai puţin contestabilă pe terenul strict profesional literar şi, lăstnd finanţele, industria, civismul deoparte, ne-am putea întreba ce efecte a avut unirea asupra literaturii. în ceea ce priveşte individualitatea, credem că nici unul. Scriitorii din ţările româneşti liberate se liberaseră cu mulţi ani înaintea unirii, lucrînd materialele limbii în atelierul vechiului regat. Ultimul scriitor bănăţean, domnul Cotruş, era al nost, ca să vorbim bănăţeneşte, de mai de mult, ca şi ultimul poet basarabean, domnul Buzdugan. Vecinătatea regatului a extras din vreme individualităţile popoarelor româneşti, subjugate la două monarhii şi le-a anemiat geniul pentru todeauna. Ceea ce vor da pe viitor noile provincii, literaturii româneşti, va fi produs prin fecundarea vechiului geniu dac din vechiul regat.
în domeniul care prelungeşte, sau care a precedat pe cel literar artistic - nu ştim - în spiritualitatea religioasă, iarăşi, noile provincii nu ne-au adus, afară de un număr de prelaţi şi de celibi, încadraţi în partidele politice şi în parlament - putem cifra corect - absolut nimic, ca şi în literatură. Ba se pare că ne-au adus şi mai puţin decît nimic.
Trebuia să se dubleze, după schemele subiective, numărul cititorilor. Acest număr e staţionar. Şi unde putem avea expresia numărului de cititori? în reviste. Tirajul revistelor a încremenit acolo unde l-a găsit războiul; ceva mai mult, numărul revistelor era mai mare înainte de război. Revistele româneşti care apar în Ardeal, Banat, Bucovina şi Basarabia, dacă mai apar, se citesc în vechiul regat. Evident că nu ne preocupăm de revistele aparatului fotografic ci de revistele limbii
Pe de altă parte, problema vieţii scriitorilor nu s-a modificat prin unire. Dacă trei sau patru scriitori, care îşi datoresc o parte din soluţia
173
problemei unei mode. adică unui factor neliterar, au parvenit să trăiască mai comod, acest lucru se datoreşte şi altor factori neliterari, politici, funcţiunilor acumulate, unui privilegiu excepţional, unui favoritism iscat din simpatie sau din lichelism, în fond sociabil şi binefăcător. Pene eminente s-au înstrăinat după unire de producţia literară propriu-zisă, aceea care priveşte zestrea limbii şi a spiritualităţii româneşti, căutînd un derivativ mai rentabil pentru nevoile civilizate ale unui scriitor, în presa cotidiană.
Unirea nu a schimbat moravurile. Abonaţii, care, toţi, au participat la unire şi însufleţire, nu-şi plătesc nici azi abonamentul şi sînt printre ei uvrieri direcţi ai unirii, care refuză un abonament literar. Scriitorii n-au dreptul să trăiască nici după unire ca scriitori, ca profesionişti. Statul se joacă de-a artele, oamenii politici se amuză şi dau felicitări, abonaţii, în bună parte, vor să le fure şi produsul jertfelor personale.
A dat unirea ceva concret scriitorilor, care, insensibil, realizează unirea adevărată? Poate că nu ştim ce vorbim: facem amendă onorabilă şi ne punem cenuşă în cap, dacă ni se pomeneşte un singur caz de natură să ruşineze afirmaţia de mai sus.
Ar fi putut să utilizeze pe scriitori, pe toţi scriitorii şi nu de preferinţă pe cei mediocri, statul, după unire. Este extraordinară aventura lui Lucian Blaga, ataşat de presă: ce potentat politic a putut, prin autoritatea recomandaţiei lui, să anuleze meritele literare ale acestui mare poet, ca să-l facă apt pentru o numire în diplomaţie?
Cehoslovacia nu are, după cît sîntem informaţi, serii de scriitori comparabile calitativ cu ale noastre; nici Finlanda, nici Letonia, nici Angora. Pentru a le da răgazul să lucreze pentru limbă, icoană şi idee, statul a privilegiat totuşi pe scriitori.
La noi, individualităţile artistice s-au dezvoltat şi înmulţit în pofida abandonului general. E o
174
situaţie specială, ca toate situaţiile romaneşti, ivite din amestecul unei inteligenţe înnăscute, cu împrejurările şi împărecherile balcanice. Datoria statului unitar ar fi fost, fără a umili muzele, să împlinească individual o lipsă iscată din dezechilibrul balanţei.
Unirea literară românească s-a făcut înaintea unirii politice. în zece ani de la unire, calitatea producţiei literare cantitativ a sporit imens şi exponentul public e staţionar. Punctul de vedere practic, care indică amplificarea în întindere a rezultatelor obţinute în înălţime, unirea nu l-a influenţat nicidecum.
Evenimentul unirii este desigur şi un material, care trebuie administrat şi condus şi, desigur, rostul guvernului nu rezidă exclusiv în rolul de perceptor fiscal şi elector. Guvernele de pînă acum au administrat unirea cu cenzura şi unirea literară cu indiferenţa: era o concepţie, a constrîngerii. E de văzut cum va fi administrată unirea de aci înainte, de cînd începe cu guvernul actual o nouă experienţă. Literatura şi literatul nu se vor putea plînge că n-au aşteptat cu toată răbdarea şi îngenunchierea evoluţia întreagă a consecinţelor Unirii.
1928
GENERALUL ALEVRA
Publicul nu este neapărat obligat să cunoască personalitatea oamenilor care se ascund. Modestia, lipsa de vanităţi şi uneori demnitatea, orgolios înţeleasă, împiedică individualitatea să se arate în tîrgul ideilor şi în oborul presei. Moral din punct de vedere abstract, procedeul e cu totul nerecomandabil în privinţa intereselor obşteşti.
Abţinerea de la manifestarea cetăţenească a presei, împiedică la un examen al situaţiilor grele, calculul de probabilităţi favorabile şi obligă publicul care gîndeşte şi caută să se resemneze, la reluarea oamenilor şi la reîntrebuinţarea lor. Jocul politic, dat într-un circ închis, pentru bucuria cailor şi a lacheilor, este aşa întocmit încît în toată ţara, cu o populaţie de şaptesprezece milioane, oamenii politici să fie număraţi pe degete şi reduşi la două, trei grupări de cîte cîţiva.
Astfel, România nu a produs în şaptezeci de ani decît doi miniştri de finanţe, un ministru de interne, un singur diplomat şi numai zece sau cincisprezece oameni cinstiţi, dacă ne luăm după datele politice. Ba, singurul ministru de finanţe a fost şi singurul ministru de interne şi singurul diplomat şi singurul om cinstit, acoperind şi absorbind valoarea lui lacomă totul. în materia învăţămîntului, iarăşi, ţara a dat doi singuri miniştri specialişti, unul cu adevărat devotat, şi altul care a continuat activitatea celui dintîi numai cu aportul cultural şi didactic al unei averi, cifrată azi la cîteva miliarde. Şeful unuia din ultimele guverne a crezut să se scutească de înghesuie-
176
loarea iui contribuţie culturală şi tic intelect, prin tăierea numelui său din lista formată a miniştrilor noi - şi în ziua aceea ex-minislrul a plîns. redevenind ministru prin înduioşare.
Cînd alegătorii inspectează viitorul şi se întreabă cine va urma guvernului cutare şi ce anume miniştri vor lua locul miniştrilor anume, demisionaţi, ei îşi dau seama că nu există succesori şi primesc din necesitate să eternizeze la guvern oamenii de mai multe ori uzaţi şi în bucata întieagă şi în peticele lor.
Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful e simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e întodeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute.
Hotărîrea de a se adresa nu numai partizanilor dar şi oamenilor care nu participă la gloria de a saluta steagul partidului înfăşurat după uşă, la club, ar părea un semn de alienaţie mintală. Specialitate, da, dacă vrei, însă înscrisă în partid.
Totuşi publicul e impresionat de numeroasele valori sociale şi politice existente în ţară, neatîrnat. Pretutindeni unde circuli, în provinciile necunoscute, în şcolile depărtate, în tîrguri şi sate, întîlneşti oameni în stare să constituie cel puţin o valorificare suplimentară a factorilor administrativi, înlăturaţi, ignoraţi, încatenaţi cîte unei mizerii obscure. Aceştia nu cunosc adresa cluburilor politice nici a bărbaţilor de stat; nu şi-au ales naşii dintre oratori şi nu au dus curcani domnilor electori: în nici un chip nu s-au crezut onoraţi cu speranţa că ar putea face parte dintr-un partid.
Despre majoritatea membrilor guvernului actual tot avem cîte o ştiinţă aproximativă, cu toate că cei mai mulţi din această majoritate încă nu s-a produs, refugiaţi în tăceri momentane
177
explicabile. Pentru noi au fost o importantă surpriză declaraţiile unui nou ministru, de care. sîntem poate scuzabili, nu am ştiut nimic sau aproape nimic în trecut: domnul general Alevra, de la comunicaţii. Contactul domnului Alevra cu funcţionarii Ministerului Comunicaţiilor a provocat un mic discurs fără pahar, în care sta suspendată o picătură grea de acid sulfuric. Ministru] a detaliat cîteva noţiuni, pe care le avem cu toţii, dar pe care îndeobşte miniştrii le tăgăduiesc sau afectează că nu le cunosc - şi a pus un principiu, în jurul căruia s-au învîrtit indecise cîteva guverne, alcătuite totuşi din oameni cu ţinută morală. Viaţa particulară a funcţionarilor, a spus aproximativ domnul general Alevra, trebuie să ne intereseze mai mult decît viaţa lor dintre dosare şi registre. Fruntaria averii publice a început să se confunde prea des, a mai zis ministrul, cu marginile interesului personal.
Fără grandilocvenţă şi fără furii, într-o formă delicată cu expresie bună literară, noul ministru al comunicaţiilor a făcut cîteva declaraţii neobişnuite la un ministru, vertebrate cu o singură şi liniştită energie.
- Domnule general! Coco vă salută şi se grăbeşte să vă aducă un elogiu înainte de-a vă fi cunoscut la lucru...
1928
POSTUL ROMÂN ESC' DE RADIODIFUZIUNE
Ca să vorbim de domnii şi de doamnele care dau de ştire înainte de cîntece şi lecturi, numind bucăţile, autorii şi pe executanţi, sîntem siliţi să încetăţenim de la început un cuvînt urît şi să le zicem spicheri, ca toată Europa.
Postul de emisiune din Bucureşti a invitat pe toţi amatorii să li se pară care ar fi spicherul cel mai calificat dintr-un şir de vorbitori, încercaţi în ultimele zile. Excelenţa meşteşugului de vestitor al programelor îl c^ţine, precum se ştie, postul Viena, în persoana domnului doctor Richer. Din seria de spicheri examinaţi, cel mai bun - o voce adîncă, sonoră şi o rostire netedă, inteligent silabisită şi punctată - şi-a făcut o scurtă apariţie la microfon: ar trebui adoptat fără întîrziere. Cele două voci feminine, din care una farmecă auzul cu un accent de preţiozitate teatrală, au fost probabil cu delicateţă înlăturate.
Ceea ce interesează la un post de emisiune românească, este contribuţia românească a postului la vocea nocturnă a Europei. Cîteva seri s-a cîntat franţuzeşte şi nemţeşte aproape exclusiv, ca să se demonstreze, probabil, abilitatea uneia şi aceleiaşi doamne de a pronunţa bine în ambele limbi, una aliată şi cealaltă fostă duşmană. Italieneşte s-a cîntat de artiştii Operei Române şi s-a cîntat şi ruseşte. Sîntem încă în afară de un program românesc.
S-a cîntat însă muzică românească imitată sau de stil românesc, de către artiştii Operei: Fă, Mario; Mîndruliţă de Ia munte; Foaie verde
170
lăimiţă. Ar ii de recomandai amabilei interpretări să uite totalmente de operă şi să scoboare cu cîteva trepte din nobila distincţiune lirică, către vulgaritatea neaoşă a sunetului şi limbajului, care este unica şi personala frumuseţe a cîntecelor ţărăneşti şi a reminiscenţelor compuse. Doina transpusă în Rigoletto e de un efect desigur savant, dar burlesc. Se mai recomandă, poate, ca domnii conferenţiari să fie destul de variaţi în lecturile compoziţiilor în proză, pentru a scuti publicul amator de regretul că se înlocuieşte un flaut cu un cugetător.
Viorile bune, flautul pomenit, ţitera, harpa şi puţinele producţii de harmonium au făcut în cursul săptămînilor trecute frumoase insule de soare în program. Instrumentele cu vînt şi burduf şi cele cu strune tremurate sînt în genere plăcute auzului radiofonic şi se diformează cel mai puţin.
Directorii programului trebuie însă felicitaţi pentru inspiraţia de a introduce în spaţiul microfonului taraful de lăutari. Cu toată cacofonia debutului şi dezorganizarea artistică, lăsată la voia domnilor ţigani, care păstrează incomparabil mai exact decît colegii lor superiori de la Operă, tradiţia cîntării naţionale, lăutarii au pus să joace în unele nopţi imaginile româneşti. Staţiunea Radio Bucureşti să binevoiască să permanetizeze taraful, pentru ca în fiecare seară amatorii să aibă cel puţin o oră de sîrbe, bătute, brîie, doine şi chindii. Această parte a programului trebuie serios îngrijită şi distribuită, pentru ca prietenii noştri, concetăţeni de culoare, să se înfăţişeze unitari şi disciplinaţi. Potpuriurile lor, fără pauză şi fără spicher, tocate şi servite ghiveci nu sînt făcute să dea o idee liniştită şi impresionată de accentele foarte personale ale muzicii româneşti.
Un program bine destinat, care să elimine Micul Dor al mahalalei şi construit numai şi numai din cîntece ţărăneşti, cele mai caracteristice fiind însoţite de cuvinte, constituie nu numai un
ISO
agrement, clar şi o iniţiere a familiilor noastre, consacrate romanţei şi liedului, la muzica pămîn-tului. Străinii clin interiorul ţării, ca şi cei clin afară, vor preţui broderiile noastre de sunete, care corespund matematic atît olăriei cît şi scoarţelor de la noi. E o propagandă care începe cu cîntecul şi care se termină cu dansul. Bătutele româneşti sînt cu mult anterioare jazzului şi cei dintîi nu le cunoaştem noi, impregnaţi de muzică neagră. Radio Bucureşti poate să devie o academie în aer liber a cîntecului zis popular, lipsit de orice catedră, tocmai el, în folosul lăutarilor, întîi, care în satele cu viitoare posturi radiofonice, n-are, afară de-o învăţătură orală, nici un sprijin artistic pentru perfecţionarea purităţii artistice. în sfîrşit, fiecare cetăţean ar ţine să-i cînte un lăutar selecţionat, de ziua lui şi a copiilor, acasă, la /tauf-parleur.
Ar fi permis să ne gîndim la un program, din care să nu lipsească zilnic un comunicat al guvernului, relativ la actele şi intenţiile lui, inau-gurînd o apropiere completamente neglijată, între guvern şi popor. O lectură zilnică, descriind tot atît de viu şi fără banalizare, o realitate tehnică, o fabrică, un tunel, o negustorie; îndemnuri şi sugestii practice de agricultură, cooperaţie, asigurare etc. Poate că o scurtă conferinţă vioaie a unei cucoane gospodare, explicînd pentru trebuinţa satelor şi a mahalalelor cum se găteşte o supă de cartofi şi o ciorbă de fasole, va fi mai culturală şi cu consecinţe infinit mai mari decît Forma artistică în poezie, conferinţă ţinută la Kiel, în seara de 27 noiembrie.
Şi, paralel, să se trimită din belşug aparate de radiofonie la primăriile, şcolile şi bisericile din toată ţara. E primul punct, al unui program bine orientat.
SA FIM OBIECTIVI
Un fost ministru ne trimite scrisoarea următoare: «Dragă Coco, nu ne este permis să luăm în deşert sau în glumă lucrurile pe care le cunoaştem. îmi închipuiam că cel puţin ştiinţa ne-a obişnuit cu metoda experimentală suficient, pentru ca veterinarul să nu fie apreciat de advocat şi advocatul de inginer. Atîta timp cît n-ai disecat un purcel, chiar în calitatea mai apropiată de omul de ştiinţă, a măcelarului, îţi interzic să te amesteci în problemele pe care le ignorezi. Ai fost vreodată ministru, ca să poţi în cunoştiinţă de cauză să exprimi considerente asupra acestei însuşiri?
Căci miniştrii, Coco, nu se fac, ci se nasc. Te naşti ministru cum te naşti mare bărbat de stat sau muzicant genial. Şcoala, cu reputaţia ei de a pregăti totul, încă nu a pervenit să prepare miniştri, ca pe profesori. Un ministru încă nu are la rigoare nevoie de această maşină, rezervată pentru rău-născuţi şi mediocri. Un ministru e o personalitate de extracţie superioară, ca lumina soarelui şi ca zăpada.
Ca să ştii ce este un ministru trebuie să fi fost neapărat ministru, dragul meu. Să te fi îmbrăcat în contul statului sau gratis, pentru reclama croitorului mare. Să fi umblat în vagon ministerial, cu cabinet de dormit, cu baie şi sală de mîncare, în care, de la ţuică pînă la havana groasă şi la i pipermint glacial, totul aparţine statului şi Regiei. Afară, ferească Dumnezeu, de o trecere» mai rapidă pe la Recea. Să fi străbătut oraşul într-o limuzină a statului, salutat de funcţionarii statului
şi dc vardişti, care tot ai statului sînt. Să fi răspuns la ovaţiile mulţimii cu degetul napoleonian, la marginea pălăriei. Să .fi avut bec roşu la poştă, pentru obţinerea instantanee a liniei de telefon. Să nu fi plătit telegramele, timbrele, hîrtia dc corespondenţă, în colţul căreia s-a tipărit litografic «Cabinetul Ministrului». Să fi introdus la teatru o splendidă protejată, care ţi-a făcut o confidenţă pe canapeaua departamentului, ce cu onoare dar şi cu competinţă conduci. Să fi primit delegaţii de profesori universitari, gata să treacă, timizi şi respectuoşi, de partea dumitale, după ce fuseseră, cu un egal devotament, de partea ministrului precedent, adversar. Să fi impus vederile domniei tale în toate chestiunile ştiute şi neştiute, calitatea de ministru ivindu-se odată cu omniscienţa şi cu spiritul enciclopedic. Să fi călătorit în toată Europa, însărcinat cu misiunea confidenţială de-a constata de visv cîţi kilometri sînt de-acasă, de la dumneata pînă la Biarritz. Să fi iscălit ordonanţe, ca împăraţii, şi legi, ca Dumnezeu, contribuind cu valoarea ta la progresul omenirii. Să fi comandat directori generali, secretari generali, inspectori. Perceptorul să nu te fi întrebat niciodată ce ai de declarat şi să te fi impus la o taxă anuală de doisprezece lei.	.
Senzaţia este, îţi mărturisesc, delicioasă, fie că ai fi fost ministru de Interne sau numai al Sănătăţii, fie că n-ai fi fost dedt un ministru fără portofoliu, un ministru al Durostorului sau al Porţilor de Fier. Nu se poate să fi fost ministru şi să păstrezi o suvenire neplăcută despre acest super-aristocratic meşteşug. Nevasta s-a uitat la tine cu o dragoste îndoită şi servitoarea îţi va zice todeauna domnul ministru. Şi nu se poate să fi fost ministru şi să nu doreşti să mai fii măcar încă o dată.
Singurul moment penibil e acela cînd ai încetat de a mai fi. Nici nu ai părăsit resortul şi odăiaşii pregătesc perinele şi fotoliile ministrului care te
1S3
înlocuieşte, liste o clipă amară. Ai vrea să mai rămîi şi nu mai poţi.
-	Gheorghe! îi zici odăiaşului confident, aruncă pachetele acestea în sobă: adio. Erau fotografiile cu dedicaţii eterne şi scrisorile parfumate care trebuiesc păstrate în sertarele biuroului din cabinetul ministerial.
-	Gheorghe! îi mai zici, ia tu instrumentul acesta cu maţ: poate să-ţi trebuiască acasă. Gheorghe! mai ia şi cutia asta cu pastile de cauciuc: bagă de seamă să nu le mănînci şi vezi că se întind. In acest cabinet, Gheorghe! de lîngă cabinetul ministrului s-au pus la cale actele mari ale istoriei contimporane: viitorul va vedea, Gheorghe! Opera noastră actuală este neînţeleasă.
Singura mîngîiere, Coco, este că n-ai trecut zadarnic prin acest paradis al statului, rezervat cîtorva prinţi ai favoarei. Din străduinţele şi economiile unui ministru tot a rămas ceva: o casă în Bucureşti, o vilă la Sinaia, un bordei la Constanţa, o pădure în Argeş, două sonde în Prahova şi o moşioară cu vie în podgorii.
Să vorbim de miniştri cu luare-aminte şi numai după experienţă, Cocb. Întîia datorie a presei este să fie documentată şi obiectivă.»
1928
NOAPTE CU ZĂPADĂ
în satul unde m-a prins pe neaşteptate zăpada, drumurile s-au înmormîntat într-o singură noapte şi o pustietate albă a pus pe cîmpie stăpînirea ei miraculoasă. Noua stihie nu seamănă cu nimic şi parcă s-a petrecut într-adevăr, o minune totală. De la ivirea luceafărului de seară, pînă în zorii zilei de hîrtie, culorile toate s-au topit într-o singură nouă culoare, de lumină adormită, care acum visează.
Întîi, stelele şi luna s-au coborît, pe cînd visam cu copiii, pînă la pămînt şi au rămas de jur împrejurul colibelor şi pînă-n marginile depărtate ale zării, înrădăcinate. Şi, ca firele de păpădie, care înfloresc în gămălii umflate, de păienjiniş, s-au depănat de toate razele şi pulberile lor argintate şi scrumurile lor nepipăite au zburat şi au căzut. Şi, mai tîrziu, popoarele de îngeri, mici cît scatiii, au venit şi le-au aşternut, fiecare cu o batistă de olandă, cu care unul altuia îngerii şterg lacrimile şi sudoarea. Şi trebuia să vie şi desigur a venit, şi o arătare de icoană, pe care noi nu am văzut-o, pentru că ne-a furat somnul şi ne-a dat în leagănul cald toată noaptea. Veniţi din paturi lîngă mine, voi toţi copiii mei, aşa, încet, şi tîrîş prin aşternut, ca să vă povestesc cum a fost şi cum are să mai fie, pînă la Crăciun, pînă la Bobotează şi pînă mai tîrziu, cînd stelele şi îngerii vor veni iarăşi să-şi ia cenuşile şi scutecile înapoi...
S-a mai întîmplat şi alt lucru neobişnuit, în mijlocul satului ne-am pomenit cu nişte urşi, apropiindu-se de obloane şi căutînd să zărească înăuntru, ca să ceară un pat şi puţină căldură.
Vînturile clin munte s-au năpustit pe ei au urlat pădurile cu clocote nemaipomenite, cărările ştiute s-au astupat, bîrloagele au fost pierdute şi bieţii urşi au rătăcit pînă la primăria şi biserica noastră. Prin întuneric, oamenii au crezut că au venit Moş Crăciun şi Sfîntul Petre să scrie, trimişi de împărăţia de sus, numele fetelor cuminţi şi al băeţilor care nu s-au zgîriat şi nu s-au bătut, ca să le aducă daruri. Cam aşa umblă, în luna lui decembrie, cu catastivele, luminate de un felinar, cîteva nopţi de-a rîndul, solii cercetători, luînd însemnări şi ştiinţe, pe la toate casele, de la pisici, de la căţei şi de la cioci. Să nu credeţi că dacă dai un ghiont, dacă furi o bomboană, dacă muşti din felia de pîine cu unt a fratelui, dacă îţi înfigi mîna în părul surioarei şi tragi, să nu credeţi că nu ştie numaidecît Dumnezeu. Lumea e plină de ochi, vorba se duce din gură în gură şi cînd nu o scrie nimeni în vederea Crăciunului, tot se află, prin vrăbii, prin veveriţe, prin toate pasările şi lighioanele, care nu sînt puse degeaba pe lume. De vine uliul şi se roteşte pe sus, de ce se uită la el găina, raţele şi hulubii? Găina spune şi uliul duce vorba mai departe.
Luminîndu-se niţeluş, oamenii au găsit urşii colindînd prin sat şi, speriaţi, au ieşit cu furcile şi i-au gonit., cu vîntul împotrivă, cu oameni împotrivă. In vizuini îi aşteptau puii, copiii lor cu botul mare, cu ochii mici, şi vedeau la ceasornicul din părete, că părinţii întîrziază şi că nu mai vin. Ursul mîngîie dulce cu laba lui de fier, cînd îşi dezmiardă puiii, făcîndu-şi-o de mătase şi catifea şi mama ursoaica îşi face nasul moale cînd şi-l vîră să-i gîdîle între şale. Unde s-au dus urşii alungaţi din sat, nu ştie să ne spuie nimeni: pînă la primăvară, cînd încep să se întoarcă nevăstuicile la staul şi florile încep să scoată scufii albastre şi albe, din arăturile cîrtiţei negre...
1928
BUNA DIMINEAŢA, COCO!
Ai observat un lucru, tu, că în aceeaşi zi poţi fi alternativ inligent şi idiot? Fenomenul nu poate fi experimentat în singurătate şi tăcere; bune sau rele, gîndurile curg uniform. Trebuie să stai cu cineva de vorbă, să te auzi grăind şi cugetînd, ca să-ţi dai socoteala cît eşti de prost sau cît eşti de inteligent, rînd pe rînd şi cîteodată deodată. Adineaori, îţi zici, fusei mai inteligent. De ce am fost atît de prost acum o jumătate de ceas?
Mi st: păruse, Coco, că am făcut o descoperire şi mi s-a părut că nu am greşit, după ce m-am verificat. Prostia sau inteligenţa noastră vin de la partener. Ţi-este interlocutorul prost: te prosteşti; este el inteligent: te deştepţi. Facultatea e un combustibil cu nevoie de tiraj: la un coş, înalt, simţitoare, văpaia se ridică; la un horn chircit jarul atioarme. S-a întîmplat să pornesc într-o direcţie cu un proiect studiat, stabilit, pînă-n amănunţele banale. Am dat la capătul drumului meu de un tîmpit: n-am putut îngăima două cuvinte. De cîte ori am vorbit cu acelaşi prost, prostia mi-a fost aceeaşi.
Aşa că sînt o mulţime de oameni cu care nu pot schimba niciodată zece cuvinte, de î-aş întîlni de o mie de ori într-un an. Pe cînd cu ceilalţi, care nu sînt prea numeroşi, am ce vorbi ore-ntregi, fără să se isprăvească şi întodeauna nivelul e fix. Ceea ce face că mulţi idioţi au căpătat convingerea că sînt un idiot - şi mi se pare că nu e în totul exact.
187
Mă întîlnesc adeseori cu o categorie dc prieteni, al cărora dialog stereotip sfîrşeşte numaidecît. Facem acelaşi drum, de pildă în tren sau în tramvaie, şi sîntem siliţi să ne recunoaştem. «Unde mă duc tot de ăsta dau», îmi zic cînd îl zăresc, şi el a şi surîs. »Ce mai faci? Cum merg treburile? Doamna sper că e sănătoasă. Tot aşa, desigur, toată familia»: un tip de intrare în materie şi de ieşire în acelaşi timp. Urmează cîteva surîsuri, care seamănă cu ştergerea mîinilor pe un prosop ori de cîte ori te loveşti de el. Dacă prietenul, în tren, stă picior peste picior, dinaintea dumitale, surîzi de cîte ori te atinge şi el surîde de cîte ori îl atingi. De cele mai multe ori nici nu-1 atingi, nici nu te atinge şi te fereşti să-ţi întîlneşti ochii cu ochii lui, de teamă că iarăşi surîde; ceea ce este perfect adevărat. Pe o distanţă de o sută kilometri neantul surîsului mut devine insuportabil. Te vîri cu bărbia în piept şi te prefaci că dormi. Să ştii, îţi zici, că ăla zîmbeşte. într-adevăr, ridici o jumătate de sprinceană şi-l găseşti surîzînd.
Cînd te scobori, discursul reîncepe animat. «Sărutări de mîni doamnei. Omagii domnului Dimitrescu. îmbrăţişează copiii (Defense de cracher) din partea mea. Noroc. Umblă sănătos.» în sfîrşit: «Dîrste! două minute». Gata. «Ce ai dragă?» te întreabă cineva, cînd ajungi. Cîinii vin din fundul ogrăzii; te-au văzut şi te îmbrăţişează cu bunele lor labe noroioase. Ţi-ai regăsit inteligenţa. «Ce să am dragă? O sută douăzeci de kilometri am stat faţă-n faţă cu un dobitoc, care mi-a surîs necontenit. Mă strecuram pe culoar, venea după mine: surîdea. Mă întorceam în compartiment, venea şi el: surîdea. Nu am avut curajul să mă arunc pe fereastră, ca să nu vă fac inimă rea.»
Ceea ce se petrece, dragă Coco, în vagon, la cafenea, pe stradă, se reproduce în proporţii fantastice pretutindeni. Crezi tu că un candidat la un examen nu suferă influenţa şi descapacitarea
unui examinator imbecil? Crezi tu că un medic tîmpit nu-şi influenţează rău bolnavii? Crezi tu că un guvern care numără o serie de cretini, nu cretinizează Statul şi Istoria? Ba da. O ţigare de un leu îmbîcseşte cu fum un apartament: un prost îngălează o adunare şi infectează o epocă. Activităţile lui toate au o înclinare de prostire şi prind în orba lor şi satelizează şi conrup, inteligenţele precise.
1928
TP
COCO FILOZOF
Nu te-am întrebat niciodată, dragă Cocb, de vreo cincizeci de ani, de cînd ne ciorovăim împreună, nu te-am întrebat niciodată, ce crezi tu despre suflet şi creier. Papagalii nu turbură tăcerea cu întrebări, cărora nu ştie să le răspundă, decît aceeaşi tăcere. Profesorii însă, a cărora grotescă meserie şi apoi însufleţire este să explice, s-au întrebat şi acum în urmă şi au răspuns într-o Academie, ce este sufletul şi cum lucrează. Inchipuieşte-ţi, Coco, că în loc să plîngă şi să rămîie mută, o mamă ar explica lîngă mormînt, unui auditor de cimitir, cum i-a murit copilul.
Sînt cîteya linişti în lume care nu trebuiesc violentate. în parcul închis, unde se aude numai şoapta murmurată a unei fîntîni ţîşnitoare către stele, omul păşeşte încet cu tălpi de benedictin. A juca pe inteligentul şi pe comentatorul printre jetouri şi statui albe face amărăciune. Totuşi se mai vorbeşte în cămara nopţii şi se ţin conferinţe, Coco. Mă rog, am tras cu urechea.
Ai auzit ce ţi s-a spus, că omul gîndeşte cu creierul şi că mintea noastră stă în creier, ca un paznic zidit într-o turlă? Acolo e clopotul nostru, în bolta de sus. Iar creierul nostru are diviziuni şi subdiviziuni, care corespund fiecare în parte nu numai liberului zbeg al unui organ şi mişcărilor de vasalitate al altora, dar şi unei puteri deosebite a inteligenţei. Facultăţile trebuiesc căutate după ureche şi dedesubtul pieptănăturii, nu la subsuoară, nici în genunchi, nici la călcîi. Ca un piano sferic craniul are o claviatură de jur
190
împrejur care, cînd apeşi conform octavelor din teorie, solfegiază de preferinţă o compoziţie cutare. Un cucui aparţine filozofiei, o gaură literaturii, ştiinţele matematice se vădesc într-un muşuroi. S-a stabilit o hartă detaliată a imensului hectar necunoscut care se cheamă creier.
Sînt tare necăjit, Coco, că mai pot să fie discutate aceste definitive deziluzii şi melancolii. Ele fac parte dintr-un catechism juvenil, a căruia tinereţe s-a macerat în abnegaţii deiicate. Ne învăţaserăm să facem abstracţie de lucrurile esenţiale, de cînd tobele ştiinţifice, încăpute pe mîini gingaşe, au isprăvit să bată-n golul din lăuntru şi să facă muzică din absenţe. Tot ce ne rămîne, după ce magnetismul a intrat în becul electric şi în lampa de radio, este să aprindem lumina, învîrtind un întrerupător şi să răsfoim, pornind către Crăciun, cărţile vechi, scrise la opaiţ. In veacul gîndirii, de la feştila de seu pînă la curentul trifazic nu a trecut mai mult ca două ore şi încă, prin întuneric, cînd ne culcăm pe pămînt, ne alăturăm de capul vecinului nostru de-acum patru mii de ani. Răsărind printre piramide, soarele ne trimite şi azi nemişcată, umbra vîrfurilor triunghiulare.
Ridicat în catedră şi în redingotă, cu gulerul luciu şi cu rozet la butonieră, savantul, chemat să născocească o nouă aspirină şi un alt piramidon, pentru beteşuguri certe, dă o reprezentaţie din minte şi manipulează incertul. Un dop inventat la timp, ca să înlocuiască pluta, devenită rară şi scumpă, sau un cauciuc sintetic ne-ar permite să destupăm o sticlă mai mult în cinstea lui Don Quichotte şi să ne mişcăm cu o elasticitate mai ieftină între punctele de contradicţie şi de antagonism ale planetei noastre, schimbată în fabrică de cărţi. Savantul ne invită la libaţiuni cerebrale şi la călătorii prin pustietăţile fără poteci, în care drumurile se mişcă şi se schimbă ca nişte aţe încurcate.
mi
Poţi să nu te superi, Coco, cînd îţi mai spune şi azi învăţatul că însuşirea imaterială a gîndirii este funcţiunea unei substanţe materiale? Creierul gîndeşte după cum se deschide degetul sau mestecă maxilarul? Organele au funcţii limitate la conturele lor, nu este cugetarea o funcţiune care le depăşeşte şi le contrazice? în materialitatea ei nu e de ordinul nici unui organ. Gîndirea nu e nici flegmă, nici scuipat, nici sînge, nici puroi. Ea e altceva decît tot ce este şi nu se aseamănă cu nimic.
Noi ne-am canonit şi noi, nu este aşa, Coco? să înţelegem ceea ce nu înţelegem defel şi fiindcă nu credem nici în judecata dascălilor noştri şi fiindcă nu putem vedea nimic, am închis puţin ochii şi am adormit pe pămîntul fără suvenire şi fără cugetare - şi sculîndu-ne de jos, din dreptul mării fără ţărmuri, am luat o caterincă mică şi ne-am apucat să cîntăm pentru alţii... Nimeni nu ştie cîte năzuinţe rupte şi cîte dureri surîzătoare cîntă cu voci de lemn din cutia flaşnetei...
1928
V
DE VORBĂ CU APARATUL MEU
Cerînd un articol pentru revistă, simpatica direcţiune introduce bunul obicei să indice şi titlul, vreau să zic subiectul articolului cerut. Această colaborare binevoită scuteşte pe colaboratori să iasă din cercul de preocupări al unui număr dat din revistă şi-i disciplinează. Perfect! Să stăm puţin ţie vorbă cu aparatul nostru. Să încercăm.
Pentru întîia oară ne permitem să abordăm aparatul cu această intenţie. Pînă astăzi ne mărgineam să-I ascultăm chitic, de teamă să nu-1... deranjăm. Susceptibilităţile unui aparat de radio sînt infinite, fanteziile neprevăzute, strechea lui se iveşte subit. Te-am supărat cu ceva, domniţle aparat? Tace. Nu vrei să cînţi puţin? Fluiefă. Poate vrei să te odihneşti? Urlă. Să-l lăsăm zece minute în pauză. E nărăvaş. Ţi-am mai spus: cîhd mă voi necăji într-o seară bine, îl apuc de condensator şi dau cu el de păreţi.
Cine a făcut spiritism şi încă nu s-a aventurat special în lumea undelor lungi, mijlocii şi scurte, va înţelege starea sufletească a unui nefericit amaţor de radiofonie. Ai chemat spiritul lui Victor Hugo: asistenţa îl aşteaptă, Victor Hugo ai binevoit să soseşti? A sosit, şopteşte un domn care aude un zgomot neaşteptat. Nu a sosit, răspunde o doamnă: mi-a căzut mie ceva. Crezînd că poetul apare în uniformă de ofiţeri de dragoni, doamna îşi scosese din poşetă butonul de pomadă şi îşi neteza pe întuneric buzele cu roşu. Un vecin s-a mişcat, doamna s-a speriat şi creionul de alifie a scăpat pe parchet. Pe de altă parte, la toate

întrebările, spirit ui lui Victor llugo c absent sau contradictoriu şi mîna mediului aleargă ridicul pe caietul de înregistrat poruncile şi impresiile spiritelor superioare.
In aparat intră cîteodală cîle un duh necurat. Condensatorul pînă la douăzeci şi cinci zbiară, la treizeci face prrrr, la treizeci şi cinci ozpf, fpzv, pvfz! Ne apropiem de Viena, chiu! Sîntem la Viena: vaaai! Pesta răspunde: tîrrrîş, grăpişş. Diavolul nu poate fi eliminat, decît închizînd aparatul şi suprimînd contactele. Amatorul, de obicei civilizat şi atent, izbucneşte în injurii de căruţaş.
Capriciile aparatului Satanei se manifestează în special la o dată solemnă, atunci cînd amatorul de radio îşi invită prietenii ca să asculte o minune de aparat cu douăzeci şi trei de lămpi, primit din Haxhaven, pe preţul derizoriu de o sută treizeci şi cinci mii de lei, fără accesorii. Invitaţii sosesc entuziaşti şi, după trei ore de încercări, amfitrionul renunţă, înfăţişîndu-se invitaţilor cu două urechi mari negre rotunde, de la casca de cercetat aerul şi explicîndu-le că trebuie să se fi întîmplat ceva anormal în atmosferă, de felul golurilor din aviaţie. Casca, vîrîtă în părul ciufulit al amatorului sau încinsă pe chelia lui totală, ca un dublu bandaj de hernie, pare bizar aplicată la nişte organe atît de depărtate de ombilic.
- Să mă iertaţi, dragii mei, lămureşte amatorul scepticismului enervant al invitaţilor, rîndul viitor veţi vedea că am pus mîna pe un aparat fără păreche.
Şi de la muzica mută, invitaţii trec la pocher şi şah.
Acum, cu toată bunăvoinţa de a sta de vorbă cu aparatul meu, este imposibil. Acumulatorul este trimis la încărcat şi aştept din Danemarca o baterie nouă, care trebuie să sosească peste două, trei, patru, cinci săptămîni negreşit, sau care, după asigurările furnizorului, trebuie să fie în vamă.
194
Pînă voi putea să stau de vorbă eu aparatul meu, m-am resemnat să mă distrez în orele concertelor europene, cu o gimnastică artistică, pe care v-o recomand şi dumneavoastră.
închizi pumnii şi scoţi degetele arătătoare afară, ca nişte coarne.
Pui vîrful degetelor (vîrf în vîrf), le depărtezi puţin şi le învîrteşti unul în dreptul celuilalt şi din cînd în cînd, la cîte două minute, le aproprii brusc şi reîncepi. E o senzaţie delicată, de mare artă, pe care îmi veţi permite s-o analizez într-un număr viitor. Pînă atunci poate că primesc şi anodicul din Danemarca.
1928
INFORMAŢIA LITERARĂ
Se simte nevoia unei publicaţii de strictă informaţiune, lipsită de fumuri şi principii, o publicaţie fără pane şi necălăreaţă şi care să umble pe jos printre cititori, acum cînd se bat cîmpii din ce în ce mai mult şi se scutură pomii din ceruri de stele uzate. în interesul întîi al cititorului se simte nevoia.
Literatura românească a sporit îndeajuns ca să merite un serviciu de informaţii, făcut cu îngrijire şi respect. Cititorul, copleşit de îndeletnicirile lui, doreşte o lectură care să-l instruiască şi să-l recreeze, dîndu-i şi posibilitatea să-şi aleagă pentru bibliotecă şi biurou cărţile ce i se potrivesc. O publicaţie informativă ar analiza conţinutul cărţilor ce apar, cu note sobre şi clare asupra materialului construit.
în vreme ce literatura limbii noastre s-a dezvoltat, oamenii de literatură derutaţi au rămas să păstreze intacte riturile asiatice filtrate prin Balcani. Cam fiecare generaţie a venit năvălind, cu atitudini de cuceritori şi descălecători, şi unele au fost cu atît mai sîngeroase cu cît erau chivărele mai moi şi suliţele de mai autentică mucava. Vitejii scoborau din zări pe armăsari de lemn, ceva mai lungi decît de obicei şi imitînd la perfecţiune cavaleria pe băţ. S-au înregistrat ifose cu atît mai muzicale în fanfare, cu cît erau trîmbiţaşii mai apropiaţi de jocul cu cercul şi cu arşicul. De cîteva luni avem zilnic cîte o înălţare la cer, cîte o Schimbare la faţă, cîte o înviere din morţi şi cîte o Predică de pe munte, de-a dreptul din cafenea. în
196
absenţa unui ideal ele meşteşug literatura îşi recrutează idealurile pe de lături din vecini şi literatura cu transparenţele ei trece şi înveleşte, ca unica velinţă a unei căsnicii sărace de pe masă în pat, din pat pe podele, de pe podele în geam şi pe coşciug.
Golul de personalitate în singura direcţie tehnică şi inventivă a meseriei provoacă ivirea hibridului universal. Olăria lui Palissy îşi asimilează stofe străine unicului material. Olarul îşi părăseşte materia primă, din care nu mai ştie Să extragă nimic, pune porţelanului postav, lipeşte faianţei mustaţă, bagă geometria în poezie, literatura în arhitectură, înfrumuseţează cristalele cu hîrtie lipită şi pîeptănînd mătreaţa elucubratiyă a cerebralităţilor, exasperate între excitarea exemplului şi neputinţă o amestecă în vopseaua pictorului şi în cerneala scriitorului. O soluţie a golului de personalitate consistă todeauna în peregrinarea dintr-un material într-altul, dintr-o meserie într-alta, prin ierarhii în continuă strămutare. Punctul strict, linia strictă, suprafaţa închisă fiind de-o exploatare dificilă.
Se petrece în psihologia ştiutorilor de carte nesiguri pe cartea lor, un fenomen identic cu vacanţa profesională din stările sociale. Advocatul face petrol, petrolistul pomicultură, medicul politică. E un comerţ ambulant care îşi schimbă permanent marfa, de la roşcove pînă la turtă dulce şi papetârie, şi în coşurile plecate goale se colportează sticle şi ambalaje goale.
Dacă toate tendinţele maimuţărite dintr-o lectură ar trebui să aibă fiecare revista şi ziarul ei, nu numai că numărul acestora ar deveni monstruos dar activitatea intelectuală ar lua înfăţişarea monstruoasă a golului succesiv şi a permanentului avatar - după care cititorul nu este cerut să se ţie necurmat, beat de salturi şi zigzaguri ca un purice şi ca o lăcustă.
197
O publicaţie de informaţie contribuie mult la stabilirea bătătorită a unui drum drept prin literatură şi la delimitarea proprietăţilor neîncetate, care nu se exclud ci se învecinesc, cel puţin cu faţa către acelaşi drum. Ea pune garduri ca să nu se abată bivolii şi porcii prin grădinile lucrate, delimitează şi stabileşte semne cadastrale. Validităţile nu se înlocuiesc între ele, ci se urmează, cinci neputînd să suprime pe patru şi trei neputînd sta în locul lui doi. Numai în alienaţie mintală are un rost că Dumitrescu devine Frederic Barbaroza şi că Petrică se crede girafa, sau sfîntul Gheorghe.
O publicaţie informativă introduce raporturi de bună creştere şi civilizaţie, o pondere, un sistem metric şi o scară de rectificat erorile de a mia parte dintr-o sutime.
Şi - o asemenea publicaţie - este tot atît de utilă autorilor, editorilor cît şi publicului. Vitrină mobilă şi bibliotecă pe roate, ea se transportă lesne, dusă de un timbru poştal pretutindeni. La egală distanţă de toată circonferinţa activităţilor literare, ea le pune în valoare pe toate, avînd sîngele rece, răbdarea şi determinarea de a recomanda publicului pansamentul căutat pentru maladiile intelectuale. Intr-o expoziţie de pictură, diferenţele, armonice sau antagoniste, pot să existe perfect, manifestate prin diferenţe de nivel şi de temperament. Arta nu e o fabrică de nasturi, cum concep idioţii uniformi, pentru obţinerea unui bumb tip, repetat la presă şi multiplicat. Din deosebiri infinite se capătă o sensibilitate, o cultură şi o viaţă a minţii. O publicaţie de care cel puţin pînă acum nu a fost însoţită, literatura joacă rolul unui secretar al expoziţiei de pictură, fără preferinţe, fără prejudecăţi, însărcinat să vîndă toate tablourile sau pe cele mai multe. E un comerţ cu două faţade: una de sensuri şi alta de marfă.
1928
SCRISOARE UNUI CITITOR DE-O ŞCHIOAPĂ
De Crăciun, şi cu două săptămîni înainte de Crăciun, cutia mea de la poartă se umple zilnic cu scrisori. Stau, după cum ştii, în gura Timişului, în dreptul văii, strecurată printre munţii de piatră şi zăpezi, tocmai din Prahova încoace. Am acolo o casă de pădurar, străjuită de molizi şi stau şi scriu toată ziua, uitîndu-mă cum se învîrtesc timpurile, viforele şi vulturii între hornul meu şi zările lui Dumnezeu. Ce să fac? Fac iarna poveşti şi vara stînjeni de lemne; aşa am învăţat în ucenicie, de la meşterul meu pădurar, cel bătrîn, care a plecat şi s-a făcut Moş Crăciun; şi de Ia învăţător, care şi el a plecat de bătrîneţe şi s-a făcut Moş Crăciun. Toţi uncheşii cu barbă albă şi toţi călugării care se hotărăsc să plece de lîngă noi, se fac Moş Crăciun, crezînd că e mai bine.
La poarta bordeiului meu am, după cum ştii, o cutie pentru sciisori. De vreo patruzeci de ani, de cînd mă lupt cu rădăcinile şi cu buştenii şi iarna cu gramatica, au învăţat să mă cunoască toate pădurile şi m-au ales judecător al pricinilor dintre fiinţe. Ba un iepure se plînge că l-a înjurat un urs, ba un urs că l-a ciupit o pajură; vulpile aduc jalbă, lupii nu se lasă nici ei şi, o dată pe săptămînă, ţinem sfat dinaintea bordeiului, unde ne împresoară împricinaţii şi jălbarii, iar eu şi cîinele meu cîrn cu buzele umflate dăm dreptate pe cît putem şi nu nedreptăţim pe nimeni.
Dar în cutia mea nu găsesc numai plîngeri. Prin apropierea sărbătorilor, caprele sălbatice, care au rînduiala călindarului pe tot cuprinsul Carpaţilor,
199
dintre Dîrste şi Poiana Ţapului, întreabă cînd cade cutare zi, ca să afle jivinele şi făpturile şi să facă rugăciuni. Broaştele ţestoase sînt cele mai curioase, din toamnă în toamnă ele trec muntele înainte şi înapoi, ca să asculte clopotele vacilor şi greierii. Fiindcă uneori le apucă îngheţul tocmai la suiş, ele trebuie să ştie dacă iau de-acasă ori nu mănuşile de lînă şi află ştirile de la mine: de obicei, pleacă din şes cu nişte mănuşi fără deşte, în care îşi trag unghiile la nevoie, odată cu capul băgat în guler şi tartan şi stau aşa la adăpost pînă trece gradul de frig usturător.
Ieri au pornit ţestoasele toată cireada, chiar din faţa bordeiului meu, îndemnate să fie fără grijă, le-am pus fiecăreia în spinare cîte un bagaj mic, legat cu o curea, o pătură ca un plic, o linguriţă cu unt şi cu colac cu susan - şi două chibrituri.
Am găsit scrisoarea dumitale neiscălită afară din cutie, pe părete... Ce s-a întîmplat că n-ai avut un petec de hîrtie şi un condei şi că ai fost silit să te slujeşti de un cărbune şi o cărămidă şi de zidul alb al bordeiului meu? Ai vrea să vii să vezi bordeiul pe dinăuntru Pentru ce atîtea forme, mă rog, şi de ce nu ţi-ai adresat cererea dumitale, verbal, cîinelui Cîrneaţă? El te-ar fi introdus la mine şi eu te-aş fi însoţit să-mi vizitezi încăperile. Să-ţi povestesc în treacăt cum este bordeiul, ca să faci şi dumneata unul la fel.
Întîi şi întîi intrăm pe o sală lungă, un drum pe subt pămînt care duce, uscat, departe. Pe furtunile mari, Cîrneaţă mi-aduce pe acolo cîte o cutie cu tutun sau ne plimbăm amîndoi, ca să nu ne cadă mîncarea greu. Din loc în loc, pe la cîte cinci sau zece kilometri, o deschizătură din dosul unui bolovan de stîncă lasă lumină şi aer şi poftesc vietăţile în primejdie, să dea fuga pînă la odaia mea. Eu mă joc în odaie cu prepeliţele şi cu şoarecii albi care dorm subt saltea. Vietatea vine şi spune, iar Cacatoes, papagalul meu, cu şapcă de interpret, traduce. Rareori dacă-1 mai ajută
200
bufniţa, de după uşă, să-şi aducă aminte cîlc un cuvînt, pe care în greutăţile vieţii l-a uitat.
A treia odaie mare, din stînga, e sala piticilor, foştii Moşi Crăciuni, retraşi din circulaţie. Meşteşugul lor este să aşeze şi să împletească, pe dedesupt, rădăcinile copacilor, pe care le încurcă sobolii şi alte lighioane ce se strecoară prin pămînt. Cînd mă vizitezi, o să te duc la ei să-i punem să joace o piesă de teatru, bătînd din palme rar, ca din tipsii, plecîndu-şi capetele cu moţ, pe umeri, după bătaie, ridicînd un picior cu papuc roşu şi mişcînd ochii lor albaştri către colţurile pleoapelor, către tîmple. Intr-altă odaie am un tren mic fără fum care merge toată ziua, plin cu purici de aur: la staţie puricii sar o dată toţi pe peron şi o dată toţi în vagoane înapoi, comandaţi de cîţiva purici roşii, de rubin. Şi mai poţi vedea boii mici a cîte şaptezeci şi cinci grame bucata, care dorm o sută de bucăţi pe marginea unei farfurii cu apă, cu cincizeci de peşti înăuntru, rotunzi ca nişte nasturi; ipopotami cît dopurile de plută, fugărindu-se cu crocodilii, buni de pus la cravată. Şi o sumedenie de lucruri ai să vezi, toate în mic şi încît se poate mai mic, cu tot ce le trebuie, ai să vezi cînd ai să vii.
Şi o să umplu o cutie cu cîte o păreche din toate, ca să ţi le dau dumitale de Crăciun. Numai să vii, că te aştept.
1 928
HONNY SOIT QUI MAL Y PENSE
Dacă mariajul e un act recomandabil la oamenii politici, unii oameni devin politici pe neaşteptate şi au cuvinte să regrete o căsătorie contractată într-un moment de entuziasm de după miezul nopţii şi în cuprinsul unei idile fără cadru fix. Profesorilor universitari din străinătate li s-a făcut uneori imputarea că se căsătoresc cu micile bucătărese. Constrînşi să trăiască izolaţi între laborator şi catedră, cineva feminin le spală ciorapii, le găteşte prînzul, le scutură odaia. într-o seară tînăra persoană uită să se ducă acasă şi a doua zi uită să iasă la timp din aşternutul savantului om. Peste treizeci de ani de carieră, se obţine, de o parte, o celebritate ştiinţifică şi, de altă parte, o cucoană grasă, care primeşte pe studenţii soţului în tîrligi de bumbac. Ea zice bărbatului ei «le Monsieur» şi bărbatul o prezintă «ma compagne». Candidaţii la doctorat s-au cam mirat dar se obişnuiesc. La urma urmelor, soţii nu supără pe nimeni şi se ţin departe de ridicul şi de bravadă.
Omul politic e un individ care circulă, silit să participe la viaţa de agremente dezagreabile ale unui cerc social, rafinat, bun observator, politicos, surîzător. Acolo s-a format o elită de nuanţe şi de semitonuri, de catifelări şi transparenţe, de subînţelesuri şi devinaţii şi un stil, pentru care gestul plin e deja o vulgaritate şi care admite din întreg numai o parte şi din definitiv numai o schiţă. E viaţa de filigran a unei aristocraţii, nevăzută
202
ochiului gros, şi pe care votul nostru universal şi literaţii noştri, inspiraţi exclusiv ele la oala cu lapte şi de la coceni, nu o cunosc - et pour cause.
Această elită fără tobe nici trîmbiţi intervine în viaţa statului în momentele decisive şi mîna ei fluidă, strecurată în mecanism, se simte ca un aport al unui destin. Toate evenimentele inexplicabile i-au aparţinut integral. Două şoapte lîngă o perdea hotărăsc sau anulează o existenţă. Este amuzantă încercarea unei anumite categorii de oameni politici de-a se altoi cu atmosfera, în care cîteodată sînt primiţi, ca nişte slugi consacrate cîtorva necesităţi. Cunoşteam un fost ministru, cu educaţia făcută la cafenea, intrat prin evenimente întortocheate într-un guvern şi aspirant fervent la graţiile din turnul de ivoriu. Fusese atît de confuz la un prînz unde participase cu o imensă speranţă, îneît voind să placă amfitrioanei şi crezînd că ţine în mîinile lui mîna ei, săruta cu devotament mîna soţului, care, înţelegînd eroarea, a lăsat-o , să dureze, pînă ce fostul ministru, înspăimîntat, a înţeles şi el ceea ce rămînea de înţeles.
Lumea rîde într-un oraş oarecare de urmările unei aşa zise în franţuzeşte mesalliance. într-un ceas de uitare de sine, un funcţionar politic superior, ignorînd viitoarele deciziuni ale sorţii, s-a căsătorit cu o dansatoare, al căreia merit suprem, în music-hallul unde se producea, consista în a juca pentru publicul întreg, în tricoul dăruit de natură, decorat în trei puncte alese cu o vegetaţie frizată. Uneori, dansatoarea făcea senzaţie într-un număr numit la Poularde truffee, apărînd întinsă pe o tavă şi purtată în bătaia binoclurilor, ca un fel de mîncare special. Viitorul bărbat politic dintr-un oraş oarecare, a îngenuncheat la tavă şi i-a oferit dansatoarei nude mîna lui şi un inel. Acest sport de mare Duce şi de Prinţ a fost jucat burghezeşte.
1 928
LITERATURA, MEŞTEŞUG
Intervievat odinioară de Jules Huret, ce este el precis, simbolist sau altceva, poetul Paul Verlaine, pe care şi l-au disputat şcolile şi teoriile, a răspuns, ca un măcelar:
- Mais nom de Dieu! je suis pobte frangais...
Paul Verlaine răspundea însă ca un artist şi nu ca un om politic, constrîns să existe în cadrul unui program şi al unui aşa-zis ideal. Idealul unui artist intră în ordinea tehnică a meşteşugului şi nu poate ieşi cîtuşi de puţin, fără primejdie, din datele şi îndatoririle lui profesionale. Un smălţuitor de olărie poate foarte bine să fie aristocratic sau comunist în convingerile lui sociale şi politice; în meseria lui, el nu capătă de la ele nici o nuanţă nouă de albastru, nici o pastă mai plastică sau mai vioaie. Aporturile străine de meşteşug, colaborarea unei idei, a unui catehism, vădesc sau o nepricepere, întîi instinctivă a problemei şi deci o lipsă de personalitate clară, sau o fudulie; în orice caz, un joc de intelect, care nu aduce ucenicului, dezorientat între şarade, nici un material de certitudini.
Problema pe care o dezleagă artistul abia într-o viaţă întreagă şi de cele mai multe ori foarte incomplet, este elementară şi numai intelectul pribeag şi lipsit de spiritul jertfei şi de tragicul definitiv al unei preocupări stăruitor constantă, are timp să bată drumurile şi să caute aiurea ceea ce locul cuprins între păreţii atelierului nu-i poate da. Artistul trebuie să obţie ceva nou cu mijloace reduse, prin eliminări succesive, la minimum. E un
204
ideal profesional prea vast, ca să poată fi înlocuit cu un ideal asimilat forţat cu meşteşugul ljui.
Subsemnatul a prezentat din vreme - putem vorbi cu simplicitate despre experienţele proprii, todeuna concludente, căci mai cunoscute, ba numai experienţa proprie permite un aviz şi o desinare a noţiunilor, de lectură - o dibăcie oarecum remarcată pentru desprinderea obiectelor din mediul lor şi transpunerea lor în paletă. El putea să devie un zugrav destoinic şi să dobîndească un nume între urzitorii de culori. Ar fi fost suficient un efort de obrăznicie pentru obţinerea unui rezultat şi dacă la el s-ar fi adaos şi o teorie, pictorul şi pictura erau gata. Cam aşa se ivesc şi plasticii şi literaţii, cu desconsiderarea sforţărilor continui, de la profilul mamutului din peşteri pînă la ei şi cu puţin cîăbuc la suprafaţa undelor actuale. De atunci pînă astăzi, totul se ţine într-o disciplină tehnică.
Individul de care este vorba şi-a dat seama că, înainte de orice, trebuia să înveţe desenul, ca să înveţe, dacă va fi fost nevoie, să facă abstracţie de el. Or, desenul se învaţă în cel puţin douăzeci de ani, pentru ca, începînd de la patruzeci, să poţi scrie orice formă vrei şi de-abia să te orientezi în fabula unui program de lucru. E un alfabet în toate meşteşugurile, un alfabet progresiv, care merge de la cele douăzeci şi patru de litere simple ale abecedarului pînă îa scrisul egipţian şi la monogramele chineze, trecînd prin cuiele ebraice, în care lipsa punctului masoretic se suplineşte cu intuiţii...
Ca să înveţi desenul douăzeci de ani. ai nevoie de un timp confortabil, nedisputat între esenţial şi un alt meşteşug, al braţelor, care să te hrănească douăzeci de ani. Ziua întreagă trebuie să-ţi aparţie cu toate minutele ei de schimbarea luminii şi a formelor, ca să poţi umbla de-a lungul soarelui după linie şi punct... Cu o suferinţă pe care un artist şi un om de iniţiative durabile o înţelege, insul în cauză a trebuit să renunţe şi să înlocuiască
2 OS
mutarea lucrurilor în paletă cu mutarea lor în cuvinte. Ucenicia scrisului este uşurată prin materialul portativ, în buzunar şi gînduri. Totuşi ucenicia nu putea să fie mai scurtă, din pricină că linia şi vopseaua erau substituite cu echivalente verbale şi cu sticliri interioare.
Meşteşugul poate fi uşor eludat şi trecut în abstracţii. Poţi contesta linia ca inexistentă şi culoarea ca aparentă, punînd lumea la discreţia unui ochi fabricat, dintre ochi, şi pretinzînd că vezi cu el. Ieşim din datele meşteşugului şi ne pierdem în aproximaţii.
Desigur că este greu ca din cîteva cuvinte să scapere mereu alte scîntei şi e mai uşor în insuficienţa mijloacelor personale să părăseşti materialul strict şi să te împrumuţi pentru obţinerea unei corciri. Totuşi în spaţiu limitat trebuie dată lupta exclusiv. Aici e toată problema şi de aci a pornit activitatea omului inteligent în toate domeniile. Păcura se scoate din terenul ei şi piatra din munte. Arta întreagă e un efort de extracţii şi foraje strict locale, în ceea ce priveşte materialul.
Numai pe asemenea date se stabileşte o tradiţie profesională şi o mişcare de iniţieri şi perfecţiuni dintr-o generaţie într-alta. Pictorii mari şi-au început meşteşugul prin a freca vopseaua cu ulei, pentru meşter. Azi valoarea nu se livrează odată cu tubul, cu pensula şi cu geamantanul care le poartă.
1928
SCRISOARE
Domnului Grigore Iunian, ministru al Justiţiei
îmi permit, în calitate de ucenic al penei şi peniţei, să vă adresez o scrisoare, al căreia obiect, simpatic pentru oamenii de bibliotecă, interesează deopotrivă şi pe breslaşii uneltelor de scris şi onorarea unui stat cultural. Obiectul nostru mărăcinos e plin de ramuri strîmbe, ca stufişul de vîsc, cu mărgele de mărgăritar, pe care l-aţi găsit, desigur, în seara de Anul nou, acasă, spînzurât, după o datină engleză, cu o panglică roşie, de lampa din tavan. Cu voia dumneavoastră, pînă la veştejirea vîscului, îmi voi permite să rup, una cîte una, crengile sorcovei noastre încurcate şi să vi le prezint succesiv, cu floarea fiecăreia, de hîrtie.
îmi daţi libertatea să vă vorbesc astăzi puţin despre depozitele de ziare şi de librărie mică?...
Pentru ca un cetăţean să întreprindă orice soi de negustorie, trebuie să aibă un capital; capital în specie sunătoare sau capital de credit, tot capital se cheamă. Ba negustorul corect; căci pretutindeni în Europa, afară de o singură ţară, corectitudinea este reputată că face parte in negustorie; negustorul corect, care, în principiu, trebuie să fie la început un cetăţean sărac, ca negustorii noştri oltenii, îşi aglutinează singur capitalul, prin asocierea spiritului personal de iniţiativă, a spiritului personal de economie şi răbdare şi a muncii personale, adăugind un credit. Nu e nici un secret în iscarea capitalului normal, compus din diferenţe adunate laolaltă. Diferenţa, pe care adversarii capitalului o numesc supravalută, reprezintă normal osteneala, iniţiativa şi riscul.
207
In ţoale negustoriile, afară de una singură, operaţia de aprovizionare cu marfă, de vînzare şi de plăţi se face la fel. Producătorul trimite marfă şi ia după vînzarea ei, şi de cele mai multe ori înainte de vînzarea stocului integral, preţul tocmit - iar diferenţa, beneficiul, rămîne automat proprietatea vînzătorului. Dacă un negustor incorect doreşte să se sustragă obligaţiilor lui, admise în toate negustoriile, afară de una singură, justiţia, al căruia departament vă aparţine azi, ca ministru, se pune în acţiune. în toate negustoriile, afară de singură una.
Negustoria de imprimate face excepţie de la regulă, totală, îndată ce un individ, venit din orice altă meserie şi lipsit de orice aptitudine pentru noua lui negustorie, îşi închiriază patru păreţi undeva şi îşi pune o firmă de librar sau depozitar de ziare şi reviste, el primeşte marfă pe credit în valoare de zeci şi sute de mii şi milioane de lei, cărţi şi imprimate. Noţiunea contractului intenţionat, ce se încheie între producător şi vînzător, este neînchipuit de comodă: vînzătorul va plăti după vînzarea mărfii. Marfa zilnică e lichidabilă la chenzină, marfa săptămînală la lună, marfa fără periodicitate semestrial. Negustorul de hîrtie tipărită corect achită punctual şi afacerea lui progresează normal, încet. Negustorul incorect, adică marea majoritate a depozitarilor, nu plăteşte niciodată şi nu poate fi tras la răspundere de nimeni. Costul procesului va întrece cu mult datoriile fracţionate.
Totuşi cifra beneficiilor la nici o marfă nu e atît de sigură şi de stabilă pentru vînzător, ca la hîrtia tipărită. Negustorul cîştigă la orice marfă de tipar vîndută 25%, cel mai puţin, cu facultatea, care nu există la nici o altă marfă, de a înapoia marfa nevîndută producătorului care îşi asumă toate cheltuielile făcute şi la ducere şi la întoarcere, şi la corespondenţă şi la expedierea de valori, exclusiv; ceea ce nu se petrece cu nici o altă marfă,
208
primitorii suportînd tonte aşa-zisele speze de fracht, ambalaj ele. Prin urmare depozitarul de publicaţii primeşte gratis pachete, colete. După ce vinde, el are o singură datorie: să-şi oprească 25% net, să plătească 75% net şi să restituie ceea ce nu a vîndut. Depozitarul face altfel, domriule ministru: opreşte totul pentru el!
Producătorii sînt sau editori sau nişte intelectuali şi scriitori, care în specialitatea lor au dreptul să nu fie prădaţi în văzul şi nepăsarea tuturor autorităţilor. Apoi, ei au dreptul să trăiască din meşteşugul lor, dacă aşa vrea cultura, ca şi creaţiile ei să fie în toate ţările civilizate, un rezultat de meşteşug. Şi la noi, acest lucru clar şi onest se poate ; ca şi scriitorul să se hrănească, după pilda boului, din brazda pe care o trage: şi la noi se poate ca munca intelectuală artistică să-şi găsească salariul echivalent pe piaţă. în mijlociu, tipăritura românească are cinci mii de cititori scăzînd maximum pînă la o mie, cifră derizorie, negreşit, dar relativ suficientă pentru marfa vîndută, sau prea scumpă sau afară din cursiv. Problema atingerii, individual, a celor zece sau douăzeci de mii de cititori siguri, pe care orice publicaţie îl poate recolta, cade în sarcina unei organizări speciale, patronată tot de stat, dar nu face parte cu totul directă din seria îmbunătăţirilor aşteptate, domnule ministru, de la departamentul domniei voastre.
Proletariatul nostru intelectual nu se datoreşte publicului, care cumpără şi plăteşte din ce în ce mai mult, ci vînzătorilor depozitari din provincii. Administraţiile de presă nu au nici o putere asupra lor decît atunci cînd manipulează sutele de milioane, ce aparţin celor două mari edituri de ziare din Bucureşti, împovărate şi acestea cu cheltuieli inutile, de inspectori, voiajori, controlori. Cum însă actul cultural cel mai viu nu cade întodeauna în putinţele întreprinderilor cu capitaluri, ci în producţia profesionistului liber, a
209
ideilor şi personalităţilor susceptibile de aporturi culturale fertile noi. substanţa este furată sistematic şi iniţiativa descurajată.
într-un stat cultural, care totuşi nu ştie să facă nimic pentru valorile lui artistice, singurele mărturii şi justificări ale dreptului la viaţa mare mondială, măcar această dezordine gravă nu mai poate să fie ocrotită. înţelegeţi, domnule ministru Iunian, cîtă tragere de inimă pasională au manifestat oamenii noştri de stat, absenţi din viaţa literelor şi artelor creatoare, faţă de analfabetism, pentru ca să lase cu conştiinţă pradă analfabeţilor negustori toată producţia sufletească şi mintală a unei elite intelectuale. Căci trebuie să ne înţelegem: domnii Adamescu, Mehedinţi, Mihail Dragomirescu şi compania, autori de manuale didactice cu monopol de stat şi care îşi cumpără moşii, vii şi proprietăţi urbane din vînzarea silită a unei hîrtii maculate la presă, indigestă, nu sînt nici cei mai autorizaţi, nici unicii deputaţi ai inteligenţei româneşti în parlamentul mut al culturii.
Scriitorii de toate genurile aşteaptă de la pornirile dumneavoastră de ministru o însănătoşire a raporturilor dintre ei şi depozitari. Un scurt paragraf în Codul Penal, a cărui idee a mai fost la ordinea zilei, dar a cărui fiinţă a fost împiedicată de influenţele anticulturale şi sălbatice din partide, va pune brusc stavilă banditismului actual. Pentru foaie, care iese repede, trebuie adoptată o procedură instantanee şi necostisitoare. Şi reforma trebuie făcută repede şi cu efecte retroactive.
Vă dorim, domnule ministru, să vă întoarceţi în ziua de 14 în Cameră, cu proiectul creionat în buzunar şi să ne faceţi de ziua dumneavoastră darul de-a asigura munca literară care-i, poate, demnă de interes. Sfinţii Vasile, Grigorie şi loan se pomenesc în ziua de 30 ianuarie...
Slugă,
1929
VORBIŢI SÎRBEŞTE?...
Reporterul nostru zburător, domnul Coco, a fost expediat la Zagreb şi la Belgrad, cu un aparat fotografic. Ce folos! el nu s-a putut apropia prea mult, din respect pentru domnul Jufkovici, care de la general de divizie a fost avansat la gradul de general de guvern. A trebuit să aştepte noaptea, ca să se informeze la singurele autorităţi informative actuale, sentinelele palatului regal, şi să doarmă în ramurile parcului. De cîteva zile, gazetarii au arborat la pălărie un pampon şi ziarele sînt scrise cu cerneala albă, inventată de un farmacist personal al inajestăţii sale regelui, adus din Geneva, unde defunctul marele rege Petru juca şah şi biliard la «Cafe Lyrique», pe cînd, plictisit şi anonim, şi fără franc, se gîndea la tot ce vreai afară de regalitate şi împărăţie.
Deodată, Coco dete un ţipăt şi fugi. Fără să ştie, se găsea dinaintea unei ferestre stropită cu sînge, peste care s-a lăsat perdeaua războiului mondial. «Ce vis urît! zise Coco: abia adormisem. Parcă erau tot nişte generali, tot nişte ofiţeri... Şi parcă era tot un Alexandru... El a fost sculat din somn, tăiat şi aruncat în sus, pe această fereastră. Şi peste el a fost azvîrlit cadavrul în cămaşa de noapte cu dantelă al unei femei. Cum o chema? se silea să-şi aducă aminte Coco... Da, da... Draga Maşin!»
Coco, desigur, nu a mai închis ochii toată noaptea, zburînd din clopotniţi în clopotniţi. Amintirea mirosului sîngelui îl sugruma. Apoi, figura de Raskolnikov a băietanului care a ucis pe
arhiducele Austriei. Apoi, războiul: cinci uni! Huropa învăţase sîrbeşte. Şi începuse să uite - şi iar să vorbească sîrbeşte... Austria-mare se răzbună, şi zicea Coco: moştenirea bolnavei poartă în blana de hermină succesorală, tuberculoza mortală. Coco se scutură de un frig sufletesc şi o porneşte înapoi la Bucureşti. Subt aripă, el ne aduce în redacţie cîteva ordonanţe dezlipite de pe zidurile oraşelor vizitate. O inovaţie: legile nu se vor mai tipări în volume groase, interpretative. Toate complicaţiile intelectuale au fost reduse la linia dreaptă a funiei întinse. Constituţia e un afiş, care se împarte pe străzi, ca un prospect, şi toate legile încap într-o reclamă de două palme, pe alte două palme: dimensiunile mîngîierii părinteşti.
Dar spune mai repede, Coco, ce-i la Belgrad şi la Zagreb?
Nu vă neliniştiţi, povesteşte Coc'o. Toată lumea e fericită şi niciodată sîrbii, croaţii şi slovenii n-au fost mai fericiţi. Presa repetă în toate provinciile iugoslave strigătul cu literă groasă: Trăiască regele! Toată lumea urăşte adînc Parlamentul, ca o formă prea englezească. Cinci sute de capete nu sînt în stare să judece ca unul şi actualmente capul cel mai genial aparţine, prin selecţiunea evenimentelor, regelui, exclusiv. El însuşi, regele, este fericit că poate să servească o dată şi bine poporul pe care îl adoră, adorat în schimb de popor. Citiţi, de altfel, telegramele din Belgrad. Niciodată ele nu au fost nici atît de lungi, nici atît de literare: pe sîrbeşte, ele sînt suave, fineţele iugoslave neputînd fi redate în toată delicateţa lor, pe româneşte. Aţi văzut că unanimitatea poporului era cu totul dezgustată de libertăţi şi aştepta, rugîndu-se zi şi noapte, de la bunăvoinţa regelui să le desfiinţeze. Căci dacă în robie străină un popor se ofileşte, în robia naţională el se face puternic şi socoteşte că şi-a atins idealul pentru care a fost zămislit.
o j 'V
r
Totuşi, Măriei noastre, nu i-ai spus nimic?...
M-am apropiat şi de fereastra ei, povesteşte Coco, şi i-am bătut cu ciocul în geam. Nu te speria alteţă şi majestate, i-am şoptit pe româneşte - şi ea s-a bucurat ca de-o lumină caldă. Ia-ţi geamantanul cel mai uşor, scoboară lin din palat şi vino înapoi, la noi. Soarele nostru alunecă pe mătase şi gîndurile noastre se joacă albe, ca reflexele de apă, pe catifea. Vino. Cotrocenii sînt aristocratici şi învăluiţi în mari apusuri de aur calm... Vino să vezi Cişmigiul: copiii se dau pe gheaţă cu sorcovele în mînă. Vino pe Calea Victoriei: e-o zi de iarnă cu ger amical. Noi ne blestemăm unii pe alţii şi ne-am blestemat şi ţara. Nu e nimic. Blestemele noastre sînt româneşti, din căpuşă. Vino. La Bucureşti nu se va vorbi niciodată sîrbeşte...
1929
CĂLINDARUL
Probabil că odinioară ştiinţa călindarului era de-ajuns să dea culturii un mare savant şi omenirii un îndrumător şi, drept vorbim^ dacă geografia este pe cale să furnizeze politicii un şef de partid ţărănesc a treia ediţie, în persoana domnului S. Mehedinţi, de ce nu ar oferi bisericii ortodoxe călindarul un reformator ca D.D. Gurie, arhiepiscopul Basarabiei?
Mitropolitul ginţilor şi cetăţilor dintre Pruturi s-a răvrătit împotriva celor paisprezece zile tăiate odinioară cu consimţimîntul tuturor din relaţiile poştale internaţionale, care pînă la schimbarea călindarului făceau ca o scrisoare expediată din străinătate cu două săptămâni mai tîrziu să fie primită la destinaţie cu două săptămîni mai devreme, scrisoarea sosind înainte de-a fi fost aruncată la cutie. Ortodox, catolic sau musulman erai silit să închizi un ochi şi să numeri pe degete, ori de cîte ori trebuia să faci o socoteală şi relaţiile comerciale, care implică preciziune, nu erau cele mai cîştigate. P.s. mitropolit al Basarabiei a găsit o problemă esenţială de care să se agaţe, pentru fericirea poporului românesc şi o apără cu gravitate, înţelegînd să zguduie statul şi continentul cu ea.
Acest mitropolit nu a fost atins duhovniceşte pînă acum de nici una din chestiunile puse clerului superior în special. Analfabetismul Basarabiei nu l-a cutremurat, sărăcia poporului basarabean nu s-a tradus cu nici un sentiment în marele-i suflet, preoţii din Basarabia care logodesc, cunună,
214
botează şi citesc morţilor după un larii scandalos, l-au lăsat indiferent. Activitatea-i dinamică| a izbucnit subit de Bobotează: în ce zi sărbătorim Paştele, în ultima lui martie ori în primele lui mai? Abia treceau vacanţele de Crăciun şi prea sfinţitul se şi gîndise la vacanţele de Paşti.
Era sigur că episcopii şi mitropoliţii neîntrebuinţaţi la nici o corvoadă şi răsfăţaţi pe sofale, în unica îndeletnicire a parcurgerii distanţei dintre sala de dormit, sala de mîncat şi camera de lepădat, au inteligenţa liberă şi fantezistă. Noi, Paştele îl sărbătorim orişieînd. Părintele Gurie zice: staţi, nu este aşa. Avem o ştiinţă secretă şi grandioasă, mai vie decît Sfintele Scripturi; decît biserica şi îndatoririle noastre: Pascalia, Mîna anului şi Crugul lunii. Voi nu cunoaşteţi nimic din această teribilă arcană.
Nimeni nu are să creadă însă că Paştele însemnează pentru părintele Gurie altceva decît pentru stomacul p.s. sale friptura de miel mîncată cu cîteva zile mai tîrziu. încă incomplet spălat de porcul Crăciunului, stomacul doreşte să se prepare de miel, serios. După călindarul civil mitropolitul va fi forţat să guste numai o ciozvîrtă, pe cînd datinele se împacă numai cu trei miei la tavă, îngurgitaţi în serie, cu salată verde şi cu usturoiuri noi. La 31 martie nu se găseşte această trufanda.
Mitropolitului Gurie îi este sete de o celebritate, pe care a mai încercat-o o dată, satisfăcut înainte de a se fi răzvrătit de tot. A rîvnit să fie mitroplit şi a fost făcut mitropolit. Azi ar voi să scoale lumea flămîndă de pe pămîntul trist al eparhiilor sale şi să-şi fabrice neapărat o statuie. Filozofii din presă ai ortodoxiei trec printr-un moment neplăcut; părintele Gurie îşi caută o atitudine şi un apostolat după masă, în miezul cel mai fin al ortodoxiei.
De altfel şi guvernul din timpuri şi Sinodul sînt vinovate mai mult decît mitropolitul Basarabiei de aventura pe care acest împărat cu barbă ar dori să
o-ncerce. Nici unul nici celălalt nu a găsit cu cale să previe măcar ţărănimea contradictorie şi înfometată a vechii provincii, împotriva unei împotriviri, printr-o propagandă de lămuriri ale necesităţilor şi ale bunului simţ. Pastoralele pe glasul al patrulea semnate de cîte un episcop, au încîlcit chestiunea în ridiculă frazeologie, declamatorie nulă. Poporul nu ştie nici astăzi cum stă calendarul şi îşi închipuie că preoţii isterici sau falacioşi au dreptate împotriva tuturor nevoilor de stat. Ar fi trebuit afişată în uşa tuturor primăriilor, şcolilor şi bisericilor o explicaţie a schimbării calendarului, scrisă în Bucureşti la Ministerul de Interne şi nu pe sofaua episcopilor şi mitropoliţilor - şi acest afiş nu este tîrziu să fie scris şi tipărit acum, pentru ca peste o săptămînă să fie citit şi ascultat în toate satele basarabene.
Căci dacă răzvrătirea unui muncitor cu braţele, explicabilă prin sărăcie, se pedepseşte, revolta unui popă plătit cu numeroase îngrăşăminte şi prestigii gratuite, se va pedepsi radical şi poate că guvernul actual nu ţine numaidecît la gloria teatrală de-a intercala inactiv o barbă rasă şi un arhiepiscop jucînd charleston la Bucureşti în pantaloni mexicani.
1929
CIOCOII VECHI
în Calea Victoriei, acum patruzeci de ani. în curtea de bazalt a unui palat păzea un vardist şi bătea din aripi, legat cu lanţuri, de pămînt, un vultur. Pasărea văzduhului, de o mărime puţin obişnuită, clătina toată ziua şi toată noaptea, fără îndoială, belciugul cătuşei ce-i încleştase piciorul şi tot atît de frumoasă în captivitate ca şi în zborul din care o doborîse glonţul amuzant al unui valet.
Copiii şcolii primare din vecinătate se opreau cu sutele dinaintea porţii unui stăpîn, căruia puternica opulenţă putea să-i permită înlocuirea dinilor cu şoimii. Necăjiţi de muncile imense ale unui fiu de Dumnezeu împotriva unui ridicul inel de fier, ei se gîndeau cum să puie pasărea în libertate escaladînd porţile cu suliţi şi înîăturînd pe vardist. într-o după-amiază de primăvară nouă, găsind gratiile curţii descuiate şi paznicul lipsind, copiii intrară gloată compactă, în curtea boierului şi oprindu-se în dreptul acvilei torturate se sfătuiau cum să lucreze. Erau de temut, mai mult decît puterea boierului şi tesacul vardistului absent, unghiile şi ciocul de cristal şi oţel ale însuşi marelui prizonier...
Ridicîndu-şi ochii puţin, copiii deteră la o fereastră dosnică, de momîia palidă a unui cadavru gras, cu pleoapele deschise, stăpînul vulturului. Paralitic şi lingîndu-i-se balele gurii cu o cîrpă roşie, dusă de mîna unei slugi, care i le apăra de muşte, el mai putea să rîdă şi să petreacă de spectacolul suferinţei împărăteşti, antrenat1 cu capul într-un tictac de pendulă, cu limbile încet apropiate de orele morţii.
217
lin banchet de triumf politic, cîţiva ani înaintea războiului. Şeful unui partid conservator era sărbătorit la un restaurant cu garderoba populată de blănuri de samur, armura colegiului cenzitar, sculată medieval în picioare şi spînzurată de cuiere. Masa înfăţişa un parlament de costume şi un stat major de latifundii. Grîul şi porumbul cristalizat la degetele grele ale partizanilor, străluceau în aplauze, palmele catifelate la cîrmuire şi purtătoare ale semnelor selecţionate chiromantic, ridicînd, bătute ca nişte tipsii, stoluri de stele.
Chelnerul introduse uniforma comisionarului de stradă aducător al unei scrisori confidenţiale pentru sărbătorit. Ea venea dintr-o mahala depărtată şi din casa umedă a unui tuberculos, un fost profesor, un fiu de preot provincial, emoţionat de tradiţii şi propăşit în parcurile de vînătoare cu arbori genealogici. împins de o vocaţiune bizară, băiatul popii se simţise odinioară chemat să scrie o justificare a clasei pe cale de dispariţie, din care neamul lui nu putea să facă parte. Şeful deschise enervat scrisoarea cu lama poleită a cuţitului de fructe. Fostul profesor cerea un pol, ca să-şi plătească o reţetă. Pumn în masă, răcnet şi înjurătură. Comisionarul fu azvîrlit pe scară.
Din stîrvul risipit de vînturi al acestui ciocoism incapabil şi omnipotent au mai rămas cîteva rare organe afară, încă neîngropate. Ne-am adus aminte de ele deunăzi cînd încasatorul administraţiei noastre s-a prezintat domnului Săulescu, profesor universitar, ca să i se plătească serviciul gazetei, primit regulat un an de zile şi nerefuzat, încasatorul a fost insultat. Domnul Săulescu, a căruia durată poate să scuze şi o aberaţie satisfăcătoare a memoriei, s-a crezut cu douăzeci de ani mai devreme.
E o manifestare de ultimă fază. Cînd ciocoiul degenerat nu te mai poate lega cu lanţuri, cînd nu te mai poate închide şi bătea la tălpi, îţi fură un abonament.
1929
GUVERNUL BLÎNDEŢI1
Nu voim să facem guvernului nici un compliment. Toate ziarele mari sînt entuziasmate de guvernul naţional-ţărănist, iar redactorii cei mai de seamă, nemulţumiţi cu sprijinul pe care l-ar putea da prin pana lor de aur, au hotărît să se sacrifice personal şi să ia parte, în calitatea dificilă de deputat, la luptele parlamentare.
Voim să remarcăm însă faptul că cu toată urcarea simţitoare a impozitelor, cu toată scumpirea apropiată a diferitelor gunoaie de diferite calităţi din tutunuri, guvernul a rămas tot atît de simpatic ca-n ziua căderii liberalilor.
Ideile cele mai generoase emană din preajmă-i, şi el apare de jur împrejurul frunţii cu un cerc luminos, ca Iisus şi uneori în mai multe cercuri luminoase, ca Saturn.
Faptul că o asociaţie pentru ocrotirea omului împotriva semenilor a ridicat glasul cerînd iertarea tuturor vinovaţilor politici, care neavînd la timpul lor norocul să devie miniştri au înfundat puşcăria - deşi atîţi puşcăriaşi virtuali fac politică norocoasă - dovedeşte că domnul Maniu prezidează un regim al blîndeţii.
S-a dat ordin funcţionarilor să nu mai insulte publicul, s-a interzis bătaia la circumscripţiile poliţieneşti şi se lucrează cu zel la o reoganizare a Siguranţei - nume pe care alţii l-au făcut odios.
în chip firesc toate celelalte dreptăţi umilite şi ofensate, prin glas, şi cea mai umilită şi îndurerată, dreptatea ocnaşilor pentru o credinţă, cere atenţia guvernului.
219
La Chişinău o întrunire pentru amnistierea victimilor de idei a căzut în capcana judiciară; dar capcana, pusă de Siguranţa de-acolo, care a mai păstrat probabil ceva din moravurile ruseşti de odinioară, nu va prinde. Căci sînt judecători chiar la Chişinău.
Henri Barbusse, preşedintele comitetului francez care luptă împotriva teroarei albe din Balcani, a scris domnului Iuliu Maniu, socotindu-1 om politic cu moravuri occidentale, pentru dreptatea aceloraşi victime politice.
Nu ştim ce va face guvernul.'
Dar este, de bună seamă, foarte semnificativ faptul că i se aruncă la picioare toate aceste buchete de flori albe...
Le va ridica?...
Va lăsa poate să le calce zbirii în picioare?
1929
S-A RĂZVRĂTIT UN MINISTER
Cum se poate numi în vocabularul lui Lafontaine fabula petrecută acum cîteva zile la Ministerul Instrucţiunii, care, după un domn Haneş, dă moralităţii publice pe un domn Chiriţescu? Ca în cele mai bune zile din urmă ale Imperiului rusesc, excesul de solemnitate didactică al unui dascăl ce-şi descoperă la menopauză, purtînd un sfert de portofoliu, o chemare de apostol scapet, ridică o autoritate împotriva altei autorităţi. Dacă acesta este rezultatul unei cariere de profesor, amestecat în toate scrutările, furcările şi lungirile liceului şi în programul analitic a şapte ani de toceală, domnul secretar general să ne ierte. Educaţia cazonă, dispărută din armată, năzuieşte să fie introdusă în viaţa civilă de către vagmiştri cursului secundar şi debutează printr-un act de gravă indisciplină şi anarhizare.
A fost proza de raport a domnului Chiriţescu atît de irezistibil genială, încît, destinată confidenţialei atenţii a Ministerului Artelor, să fie dată publicităţii ca un model?
Desigur că nimeni nu ne-a rugat să luăm apărarea statului care plăteşte pe autorul gafei orgolioase petrecută de curînd. Dar dascălii aceştia se reclamă de ordine şi de ascultare, devoră la fiecare cafea cu lapte cîte un bolşevic, ne asurzesc cu patriotismul lor exclusivist, fac poliţia sufletească a ideilor politice şi deţin la permanent invariabil secretul echilibrului social, prin Şcoală, îndată ce o situaţie îi scoate de la catedră şi din
22 1
catalog, ameţiţi de aerul liber, pe care îl suportă Iară ifose ciorile şi sticleţii, acţiunea lor devine prosteşte destructivă. Dacă repertoriul Teatrului Naţional este sau nu imoral, este de văzut; dar repertoriul ce a început să se joace la Instrucţia Publică este de-a dreptul dizolvant. încă vreo cîţiva paşi mărunţi şi ne vom aduce aminte de figura domnului Chiriţescu ca de a unui premergător. Ministerul Instrucţiunii dezaprobă Ministerul Artelor: Sus băieţi! Puneţi paltoanele în capul directorului şi luaţi la palme pe profesorul de chimie - şi Trăiască disciplina!
Obiceiul de-a pune nota la conduită şi de-a urmări copiii este decent la domnii pedagogi fără dragoste de oameni dar umflaţi cu vanitatea publicităţii, să se oprească la pisoar. Teatrul, literatura, pictura şi sculptura care concep oamenii nuzi şi cu potenţele integrale n-au ce face cu nasul pedagogului vîrît să răscolească acolo unde un defect olfactiv congenital îl face să-i pută a ceea ce-1 obsedează. Un bolnav caracteristic de halucinări morale, Jean Calvin, visa în nopţile lui de insomnie furioasă şi de aţipiri exasperate cavalcade de fete goale şi răsturnări din ceruri de corpuri crispate - şi a doua zi ordonanţă prin poliţia religioasă a cantonului suprimarea cîrlionţilor şi panglicilor din pieptănătura fetelor, pe care simţurile lui de mare perversitate intelectuală le dorea, la biserica Saint Pierre, din strana episcopală.
Orice ar gîndi Sfinxul secret al domnului Chiriţescu, artele nu se vor opri din dans ca să-i aplaude iniţiativa trufaşă de-a le propune un calapod şi viaţa tot din două unice sexe se compune, şi cu doctorat şi fără. Este de cercetat dacă specia pedagogică e un produs onest şi purgativ dintre un clistir şi o ventuză -- dar acest lucru superior se cercetează exclusiv la spital, şi de multe ori la casa de sănătate. Domnul Chiriţescu dacă ţine să experimenteze cu tot dinadinsul
222
rezultatul experienţelor ce-l privesc ar puica să-şi aleagă terenul în afară de artă şi tinere! şi să fugărească în numele moralei pisicile pe acoperiş.
Dacă cei care au încercat o lovitură împotriva domnului l.iviu Rebreanu sau a domnului Mmulescu se bizuiau pe o desolidarizare meschină şi pe aporturile lor negrăite la moara în care au iscat un vînt artificial, s-au înşelat.
Un salut izolat
Singurul confrate care a salutat cu o pălărie de artist, instelată cu un mărgăritar, apariţia celor trei sute de numere ale Biletelor de Papagal, a fost domnul Perpessicius. în cuvinte, în care murmură o rezonanţă scânteietoare, găsim înţelesul lămurit al străduinţelor noastre de un an întreg.
Ziarul Cuvin tul, în care articolul domnului Perpessicius a fost publicat, îşi regăseşte cîteodată onoarea şi cavalerismul şi se întîmplă că-i stau amîndouă frumos.
1929
EPISTOLĂ CĂTRE FARISEI
P.s. episcopul Comşa al Aradului şi-a făcut numele domnesc de luptător împotriva sectelor şi apărător al ortodoxiei. Făcînd greşeala să citim mai mult decît era nevoie printre rîndurile unui articol, odată, care îi lăuda isprăvile agresiv într-un articol de ziar fost guvernamental, ne-am ales cu o cunoştiinţă mai de aproape a persoanei sale. Departe de a se ascunde în dosul unui nor de smirnă şi tămîie, pe unde se retrag îndeobşte prelaţii în cavourile culiselor mute, p.s. sa ne-a căutat şi nu a dispreţuit să intre un moment în colivia lui Coco. Cu sînul plin de broşuri şi manifeste combative, voinic şi sănătos cum este, drept pe cît se pare, privindu-şi papagalul în ochi, simplu şi bărbătesc, episcopul de Ârad ne-a lăsat din literatura minusculă cu copertă trandafirie din dieceză, cîteva broşuri şi ne-a arătat cîteva scrisori. Un corespondent american, yankeu autentic, învăţase cu toate preciziunile ei limba românească şi îi adresa episcopului o foaie de controverse, care dacă poate să placă unui arhiereu, place şi mai mult unui român şi unui scriitor de limbă românească. Un alt corespondent, un predicator baptist, i-a scris episcopului că doreşte să vie la biserica lui. Şi pentru că se afla primprejur şi domnul protopop Gaşpard, care uneşte în figura-i vioaie o inteligenţă rapidă cu o reminiscenţă de barbă, ramasă ca o pensulă (iconografică) subt buză, domnul protopop afirmă, ca un specialist, în toate sensurile urmărite aci, în «Bilete de Papagal», că sectele găsesc teren şi creştere,
pretutindeni acolo unde preotul nostru este absent din misiune şi din cinstirea enoriaşilor lui. Toată lumea de l'aţă, în majoritate teologi, cunoaşte problema în termenii ei de sentiment.
Prin urmare, este zilnic prezentă. în oamenii bisericii, realitatea scrisă, numai că într-o vorbire iute şi corozivă, de presa care îşi ridică nasul şi peste blid şi peste superstiţia brută. Preoţii cei deosebiţi din rîndul adulatorilor de titluri şi măruntaie, ştiu, văd şi sînt de acord. Le lipseşte însă ca să-şi însănătoşească prestigiul şi să-şi întinerească menirea, o solidaritate, continuu dezbinată de chiriarhii, interesaţi să se încingă cu o curte peronală de slugi închinate interesului strict şi să descompuie veleităţile pornite dintr-o cugetare caldă. Ei nu s-au putut încă înţelege pentru eliminarea din eparhii a Prinţilor lui Hristos, printr-o operaţie de blîndeţe hotărîtă. E de crezut că ori de cîte ori douăzeci sau treizeci de preoţi dintr-o eparhie se vor înfăţişa respectuoşi unui chiriarh, rugîndu-1 să-şi facă bagajele şi să cedeze scaunul altuia mai merituos, e de crezut că şeful sufletesc le va da ascultare şi că va pleca. O constrîngere duhovnicească în cîteva principate bisericeşti poate purifica toată biserica în cîteva zile, automatic.
Preoţii au însă drum încă mult de făcut, pînă ce în toate rîndurile lor să se impuie practica marilor mijloace pentru marile trebuinţe. Şi episcopii se folosesc liniştit de trista lor dezorganizare.
De ce nu fac ei toţi ca tovarăşul lor din Arad? De unde această infatuare, această infailibilitate sau temere izolată. Întrucît ar putea spori mai mult nivelul moral al bisericii, dacă ei vor păstra necontenit rigiditatea mută a idolilor superbi? Cum, oamenii aceştia sînt atît de săraci sufleteşte îneît să creadă că presa, care îi clatină şi care îi va doborî din soclul lor nesimţitor, nu e mînată de o rîvnă, de o mare sinceritate, de o năzuinţă? Ei pot atribui scriitorilor ei năravul prostesc şi capiu de-a
transpune în scris lătratul cîinclui la lună? Ei nu se pot întreba ce sentiment zvîcneşte dedesubt, în ocară şi în înflăcărare, după rînduiala de todeauna a profeţilor şi ucenicilor lor, care toţi au blestemat? Se prind oamenii ca nebunii, să spargă stîncile cu gura şi să sfărîme mormintele cu capul? Orice sculare din tină e un sfert de zbor şi orice răzvrătire are însemnarea ei, pasiunea ei, care bine înhămată poate să dea o arătură.
Unde vă ascundeţi domnilor mitropoliţi, episcopi şi arhierei, care neputincioşi să intraţi într-o luptă de pene şi de gînduri cu gîndurile şi pana, nu găsiţi cu cale să vă cunoaşteţi detractorii şi să vă confruntaţi cu ei? Socotiţi că nu puteţi cîştiga nimic, în trufia voastră de autenticism păgîn, şi că adversarii voştri n-au de cunoscut nimic, din apropierea voastră?
1929
TEXTUL CĂRŢII PASTORALE
Un număr de douăzeci şi nouă iscălituri pe textul unei hotărîri, emanată de la un corp constituit, este oglinda - nu-i aşa? - categorică şi clară a ceea ce se cheamă o mentalitate, mentalitatea breslei care a hotărît, a scris şi a semnat. Cultura şi preocupările deosebite ale fiecărei grupări sociale cu caracter special produc mentalitatea ei şi se exprimă într-un stil al mentalităţii. Există o mentalitate juridică, o mentalitate militară, o mentalitate medicală, matematică, şi se presupunea că ar fi existînd şi o mentalitate religioasă, a corpului bisericesc. La un cler mare, care se reclamă de o tradiţie de cel puţin un mileniu, o mentalitate, un stil, o ţinută intelectuală cu totul deosebită trebuie să existe neapărat.
Noi ne-am permis continuu să arătăm că din biserica noastră spiritul ei a dispărut şi că singura parte a bisericii, unde s-ar mai găsi o flexiune particulară sufletească, o sensibilitate adecuată preocupărilor sincere, nezdruncită şi fără paradă, este clerul călugăresc, din care s-a extras pe vremuri autoritatea directivă a bisericii întregi. Dacă, în general, clerul mirean, chemat printr-o profesiune exercitată în bătaia publicului să adopte formele de gîndire ale publicului, nu se poate sustrage contactului de anti-individualizare, care-i este de la sine impus, clerul celălalt, care trăieşte mai sus, în turle, printre clopote, şi în altare, printre icoane, luminate din răsărit,
227
aristocraţia clerului, tic regulă conservatoare şi personală nu poale li. în nici un lei, mutat sufleteşte şi corupt. Cinci biserica papală a adoptat în ritual limba latină, şi cînd biserica rusă a păstrat slavona şi cea grecească limba ei veche; cînd ritualul a fost în toate bisericile istorice stabilit odată pentru todeauna ca şi iconografia; cînd latinii au adoptat ogiva şi creasta cu patru colţuri cu vîrf iar grecii bolta şi linia ondulată, aceste caractere erau determinate de un fel de a fi şi trebuiau să dea loc unui fel de-a fi permanent. De altfel aci stă toată frumuseţea unui lucru care durează, în suvenirea lui concretizată deosebit.
Enciclica Sinodului nostru, dată cu prilejul neliniştii pascale, a fost o grea dezamăgire în privinţa stilului şi a individualităţii. Chibzuită cîteva zile, de treizeci de minţi, cărora nu le lipseşte nici un titlu şi care şi-au făcut teoretic siesta spirituală la picioarele lui Iisus, pastorala era obligată, negreşit, să explice mişcarea Pascaliei pe anul în curs, dar în pofida chiar a clarităţii, care putea să fie tot atît de mare în limba ei, pe cît de obscură este în textul publicat, epistola Prinţilor lui Christ trebuia să fie un monument de gîndire bisericească.
Adevărul ei putea să nu ne intereseze în primul rînd, însă inteligenţa lăuntrică, ritmul intim, maniera, limbajul se impuneau ca o condiţie dictatorială. Florile îşi păstrează din eternitate, din sămînţă în sămînţă, parfumul lor deosebit şi mixandrele care se aruncă astă-seară actriţei pe scenă, nu şi-au schimbat întru nimic mireasma din timpurile lui Virgil. Cum să primim noi spectacolul sufletesc al unei sensibilităţi mistice, care numai în treizeci de ani de durată s-a identificat cu superficialitatea tîrgului trecător? îţi închipui un război oltenesc care acum două sute de ani scotea scoarţele şi velinţele cunoscute, pus în funcţiune din nou şi scoţînd hîrtie rotativă.
228
Textul cănii pastorale este cea mai tristă pilulă de pierderea gingăşiilor, acurateţelor şi frumuseţilor care constituiau particularitatea expresivă a fiinţei bisericeşti. El nu aduce aminte, nu de Dositei, dar nici de C'alinic Miclescu, losif Gheorghian, losif Naniescu şi prelaţii ultimului moment, care se găseau mult mai aproape de predecesorii lor din veacuri decît sînt prelaţii actuali faţă de prezenţa lor în viaţă de acum treizeci de ani.
Se vădeşte din citirea pastoralei influenţa presei cotidiană, în părţile ei informative şi de fapte diverse, exemplificate cu aparatul fotografic. Vlădicii au citit mult Mica Publicitate, ca să cumpere un cal de ocazie, şi nu mai citesc Sfîiţta Scriptură nici de la Neamţ sau de la Buzău, nici în traducerea preotului Grigore Pişculescu. O înstrăinare de însuşi obiectul menirii lor, mai totală, nu mai este nevoie să fie demonstrată prin alte acte, decît cele de reflexiune şi cugetare.
în afară de spiritul interior al pastoralei, care te cutremură prin tictacul lui banal, cîteva exemple de vocabular: «Dată pascală, stări sufleteşti, interesul scumpului popor, ştiinţa şi credinţa sînt sfinte pentru el (pentru Sinod), pregătirile elevilor, studiile, ştiinţa de care vorbirăm, apariţia pe cer, modul de aşezare, sărbătorile speciale, să nu se producă cumva în corpul calendarului încurcătură, material cronologic şi de cult deja stabil. Sinodul de la Niceea a introdus trei zile de prisos care produceau încurcătură, normă pentru cazuri asemănătoare, conferinţe panortodoxe. în faţa unui tablou de atîtea răsturnări impioase, i-ar fi căşunat bisericii noastre strămoşeşti în mod fatal toate aceste şapte lovituri».
O mie şi o sută de asemenea pilde, în fiece rînd şi slovă. Cuvîntul «încurcătură», ca un laitmotiv suspect, neîncetat subt pana Sinodului. Un capitol începe cu decizivul ori: «Ori. încurcăturile şi
229
răsturnările, de care pomeneşte aci Simţul Sinod, s-ar li întîmplat la sigur».
Lăsăm deoparte împrejurarea că lămurirea Sinodului nu lămureşte absolut nimic’ prin dezordinea îmbîcsită a conţinutului ei material, cît şi argumentaţia de ziar politic cu «duşmanii ţării» şi cu cei care «în mod conştient sau inconştient au intrat în slujba acestor duşmani şi străini». E o argumentaţie care nu ştie să facă onoare nici unei cugetări laice, necum hieratice, împrumutată Siguranţei generale şi incapacităţii, presupusă de oamenii proşti parazitari, poporului românesc dea gîndi prin el însuşi, conceptul exclusiv în atitudine de slugă, de lingău şi de dobitoc.
Cel puţin pentru salvarea faţadei, Sinodul se cuvenea să dea o enciclică scrisă într-o limbă românească bună şi frumoasă - şi dacă se simţea neputincios să o facă; atîta voie de examinare credem că i-a mai rămas - putea să cheme cîţiva scriitori şi să-i puie să urce cuvintele pînă la nivelul crucii din vîrful bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi,
1929
UN EPISCOP CERE REFORME
Episcopul de Bălţi, p. s. Vissarion Puiu, confirmă într-un articol din «Universul» toate spusele noastre din timpul unui an şi cere reorganizarea bisericii şi a legii votată subt guvernul precedent. Părerea episcopului se suprapune părerilor noastre, fără nici un deficit pentru noi. Panta de alunecare în neant s-a înclinat aproape vertical şi căderea ia o acceleraţie ce nu mai poate fi stăpînită de vechile frîne ruginite. In doi-trei ani de autonomie, episcopatul pervertit şi pînă la data politică a ultimei încercări, s-a descompus în toate energiile lui. El nu mai ştie nici să stăpînească nici să se stăpînească. Aliatul virulent al procesului de lichidare morală este bugetul personal, acordat clerului superior prin legea de autonomie. Pasiunea de înavuţire fără scop şi-a găsit posibilităţile de a se satisface automatic, suprimîndu-se obstacolul aşteptării şi al iniţiativei măcar pentru cîştig. Rezultatele absenţei de pauză dintre dorinţă şi realizare demoralizează şi scot din lupta necesară unui ideal pe oameni, în toate activităţile lor sociale, individuale şi simplu fiziologice; căci în timpul numai al intervalului dintre ele au loc să se definească virtuţile şi să se pregătească rezistenţa sufletului hotărît. Natura, dacă acest interval ar fi fost inutil progresului individual, nu despărţea nici sexele unele de altele şi n-ar fi silit pe bărbat să-şi caute femeie aiurea, afară din trupul lui. Cînd, totuşi, pe cale de contrabandă, individul găseşte
231
mijlocul de a se satisface singur, apare viciul cu întunericul şi decesul personalităţii...
Reforma cerută de către p. s. Vissarion, ca un medicament cu aplicare imediată, presupune înainte de toate separarea degetelor episcopale de pungile bisericeşti. Purtîndu-se dăsaga cu bani a eparhiei de către altul decît de către episcop, acestuia îi rămîne timpul slobod pentru iniţiativele de duhovnicie şi cultură.
Episcopul Bălţilor e primul membru al Sinodului care, înţelegînd vremile şi chemarea clerului, ia o atitudine liberă faţă de sinodali, imobilizaţi prin şantajul ameninţărilor de la om la om, cu dosarele secrete. Ca să-şi conserve indefinit fiinţa administrativă, episcopii pătaţi şi-au construit împotriva colegilor, care ar putea să instrumenteze împotriva persoanei lor, indicată scoaterii din Sinod, dosare, al cărora conţinut circulă, dovezile păstrîndu-se pentru marile eventualităţi. Biserica este administrată astfel în marginile forţelor demoralizate şi criteriul răspunderilor şi controlul, fără de care nici o organizaţie omenească nu poate să funcţioneze şi să-şi împlinească legea, au dispărut în bezna temerii de sine.
Iniţiativa episcopului Vissarion mai verifică şi afirmaţia noastră permanentă că o speranţă îi mai rămîne bisericii noastre: de la călugări, adică de la elementul de conducere şi educaţie pe care printr-un acord tacit şi prin măsuri concertate episcopii aproape l-au desfiinţat. Ultima încercare cu mari nădejdi de izbîndă pentru o biserică devastată la propriu şi la figurat, stă pentru cîţi vor fi în stare să confrunte şi să discearnă, mai ales în reorganizarea clerului monastic şi a mînăstirilor. Episcopul Vissarion este unul din prea puţinii arhierei actuali, intraţi în treapta lor fără amintirea unei preotese defuncte, călugăr de baştină şi arhiereu de călugărie dreaptă. Pe cînd unui episcop parvenit în Sinod din clerul de mir, a
232
căruia menire îşi are rostul ei în viaţa poporului, îi este indiferentă decăderea bisericii şi absenţa iui Dumnezeu din actele societăţii, episcopul de călugărie judecă şi simte în felul cuvenit.
Rămîne foarte puţin timp. Organizarea din nou a bisericii trebuie grăbită. Slujba religioasă însăşi, adică prima şi. stricta manifestare publică a bisericii, nu se mai face nici după tipic, nici după educaţie - şi din întregul cler care o cunoaşte mai sînt abia cîţiva preoţi de călugărie veche în viaţă. După moartea lor, nu mai rămîne nici atît şi nu mai rămîne nimic...
1929
BLESTEMUL
Liturghia arhierească a unei duminici din urmă a fost turburată. O întîmplare nemaipetrecută a mişcat sufletul poporului adunat la închinăciune. De la Dumnezeu sau de la diavol, semnul a venit ca o vestire, chiar dacă numai întîmplarea singură l-a iscat. Voind să urce treptele de piatră ale altarului, episcopul Vartolomeu, din Scaunul Rîmnicului Noului Severin, s-a prăvălit în odăjdii, rostogolit între icoanele împărăteşti. Subt privirea Maicii Domnului şi a chipului Mîntuitorului, din stînga şi dreapta uşilor împărăteşti, pasul episcopului a şovăit, spinarea lui s-a clătit şi s-a răsturnat, genunchii s-au frînt pe lespezi, cîrja de argint a căzut cu fulger, mitra diamantină s-a spart sunînd a gol, ca într-o criptă de piatră, în care mitropoliţii sînt înmormîntaţi şezînd în jilţ. Mătura paracliserului, adunînd ţărîna căderii, a strîns un muşuroi de surcele mărunte, argintul, aurul şi nestimatele care au acoperit capul de panteră al episcopului negru. Engolpionul lui, care înfăţişează în zmalţul oval atîrnat în lanţuri de aur pe piept, inima dinlăuntru, acoperită cu stăpînirea lui Iisus Hristos, i-a fost smuls de la gît şi aruncat ca un ghioc; iar crucea de lîngă el, semnul la sîn al crucii purtată pe Golgota, s-a îndoit ca o mucava şi s-a rupt.
în săptămîna cea dintîi închinată Patimilor pascale, a cărora dată pribeagă rătăceşte între doi Paşti nehotărîţi, izbirea episcopului în mijlocul liturghiei şi al poporenilor, din cerul nevăzut, printre tămîie, s-a ivit ca o pedeapsă neînţeleasă.
234
De ce nu voieşte Domnul să lase arhiereul să gulstc sîngele lui cu vin clin potirul celei clintii liturghii a marelui post şi de ce caută să-l sfîrşească mai-nainte de Moarte şi înviere? Au din pricină că ochiul lui vede şi s-a închis la toate faptele semenilor lui? au că, ştiind a grăi, a tăcut atunci cînd era sorocit să vorbească? au că a legat cu legătură nedezlegată şi legătura cuprinsu-l-a pre el? au ce să fie, că ziua namiaza mare un arhiereu sfinţit şi episcop mai presus de judecată, a fost în privelişte zdrobit ca o fiară blîndă întinsă pe brînci?
în nici un fel nu poate nimeni să batjocorească în clipa cînd s-a năruit, nici pe idolul greu simţitor la datorie al dregătoriei sale - căci un cutremur duhovnicesc îl împiedică să-l bată cu nuiaua şi Să-i înlăture cu ciubota stîrvul încă viu subt omofor. Omul duce mîna la ochi şi ţipă dacă-n circ un acrobat umblător în aer scapă de subt picior drumul de sîrmă şi, răsturnat de sus, se zdrobeşte de pămînt; necum să se bucure de căderea unui arhiereu, lovit de palma nevăzută, pe cînd se ridica pe unda luminii.
Dar luaţi aminte voi toţi, unşi ai bisericii şi domnitori sufleteşti în eparhii. Luaţi aminte, voi, care răpiţi paraua săracului, a văduvei şi a orfanului şi adunaţi comori în dăsagi pe măgari; voi care aţi minţit chemării voastre, şi minţiţi zi de zi pe Dumnezeu şi pe oameni; voi, care gîtuiţi nevinovăţia şi spînzuraţi pruncii nădejdiilor noastre; voi care făgăduiţi ca sfinţii şi ţineţi ca tîlharii, negustori de lucruri sfinte, zarafi de taine, pîngăritori de cuviinţă şi dreptate, morminte spoite şi mocirle - luaţi aminte!
Păzeşte-ne, Doamne, vă rugaţi voi, din buze şi din viclenie, de lucrul cel ce umblă prin întuneric şi de moartea de năpraznă. Lucrul umblă într-adevăr prin întuneric şi prin lumină, e-aci, lîngă voi, şi vă dă tîrcoale; iar moartea de năpraznă s-a ivit şi încă nu a plecat. Ele au fost în adunările
235
voastre, unde v-aţi înfumurat, ieri, alaltăieri: stau în mijlocul vostru, aşa după cum la început era în mijlocul apostolilor Iisus.
Episcopul Severinului nu a fost nici cel mai sterp nici cel mai de rînd şi tocmai de aceea este răsturnat întîiul; pentru că s-a făcut părtaş la împărţirea cămeşii sîngerate a Celui răstignit, sfîşiată de tovarăşi. îl ajunge pe el, cel dintîi, blestemul de vaiet al călugărilor, pe care el, călugăr, nu i-a ocrotit, pe care i-a împilat, i-a apăsat şi împovărat cu sarcini şi munci ruşinoase. Luaţi aminte episcopi, arhierei, arhiepiscopi şi mitropoliţi, ridicaţi la trepte dintre lacomi, dintre arghirofili şi nepăsători, că în taina mînăstirilor, unde ajunge otrava voastră şi unde pustieşte nesaţiul vostru de avere, călugării şi maicile se gîndesc la voi, vă cunosc şi nu v-au primit. în firida de piatră rotundă, pe jertfelnicul mic, unde preotul lui Vasilie cel Mare, monahul, pregăteşte împărtăşania, rugîndu-se pentru cei din temniţi şi spitale, pentru cei ce umblă pe mare şi călătoresc, luaţi aminte că rugăciunea preotului s-a amestecat cu amărăciunea lui. Viespea voastră, şarpele vostru sufletesc l-au înţepat. Cine poate spune că episcopul Vartolomeu n-a căzut din treapta lui cu fruntea în ţărînă, în clipa în care un preot deznădăjduit, firimiţîndu-şi prescura pe discul de argint, subt ripide, dintr-un schit, la Cozia sau Lainici, între nori'şi vulturi, şi-a lipit fruntea de stei şi i-a scăpat necazul într-o rugăciune, de-a lungul cerului pînă jos, ca un cuvînt arzător?
Voi credeţi, spuneţi, în minunea din Cana Galileii, în minunea leproşilor vindecaţi, în învierea fetii lui Iair, în gonirea duhurilor rele şi încuibarea lor în porci; voi credeţi, aşa aţi spus, în învierea lui Lazăr. Ei bine, minunile pe care voi nu le mai ştiţi face, le fac singuraticii de lîngă toaca de lemn; luaţi aminte! Ceasul nu este departe cînd, risipiţi şi bolnavi de ura voastră ticăloasă, izgoniţi de voi şi neascultaţi de nimeni de la stăpînire,
236
călugării învîrtoşaţi în inimile lor şi în puterea harului pe care li-1 dau fecioria şi jertfa de sine, se vor strînge în sinea lor ca fierul şi ca onixul şi blestemul lor va cădea peste voi ca nişte săgeţi aruncate^ din arcul tăriei, dintre luceferi. Luaţi aminte. întoarceţi-vă smeriţi la obîrşiile voastre sigure, sfinte şi sănătoase.
O săgeată pornise din văzduh într-o scăpărare de soare şi izbi în moalele capului, ca un cioc de barză, care căuta o broască în smîrcuri, pe episcopul doborît.
1929
TRĂSURA DE PIAŢĂ
Fără să ştim cum le-ar numi în gîndul lor inexprimat, de criză şi de valută suferă şi cei doi cai mici, care trăgeau ieri la o trăsură mare. Doi cai pitici, din Teleorman şi Vlaşca, din cei care bat cu copita lor minusculă, pămîntul de noroi şi colb, de-a lungul Dunării, de cîteva sute de ani româneşti. Abia mai mari ca Ursu şi ca Griveiul satelor pipernicite, prieteni cu cîinii, cu pisica şi cu găinile, ei fac parte dintr-o lume mută şi tristă, care în muzică a dat fluierul, frunza şi doina; în arhitectură bordeiul şi chirpiciul; în mobilier masa oloagă pusă-n pat pe genunchi, strachina de pămînt, doniţa şi lingura de lemn. Lumea care a stat pe loc mai multe veacuri, între boi sărăcuţi, între cumpene de puţ, ridicate, în cerul de lumină mare, depărtată, ca nişte cadavre de brazi. A măcinat-o ploaia, a uscat-o vîntul, a carbonizat-o arşiţa şi au cutreierat-o ceea ce oamenii cu carte zic: istoria şi evenimentul. Bună dimineaţa, vrabie cu aripa de lut. Bună dimineaţa, cal mic, haide, dumă încet pînă la Ministerul de Finanţe...
Trăsura e grea şi vine de la Viena. Are vreo patruzeci de ani în forma ei boierească şi printre automobilele americane, lucioase ca sticla, cu botul de nichel şi vopsite cu un lustru ştiinţific, îi vine ca unui fotoliu mare de rips, cu picioarele curbe, moştenit de la bunici, pe un parchet de jazz. Pe capra cu mult mai înaltă ca de obicei şi pentru nişte cai atît de scunzi, mînaţi de hamurile lungi ca nişte fire telegrafice, stă birjarul, un fost ţăran cu mustaţa roşie stufoasă, care aduce aminte pe omul
238
din Argeş cu figura de gal. Mîmle lui noduroase, mari, pe hăţuri şi bici, s au înfrumuseţat cu patina de piatră, a statuilor de dinafară, lipite de păreţii catedralelor din Apus, purtătoare de o evanghelie de calcar. Pe spinarea de deal a Schitului Măgu-reanului, trăsura noastră, cu vizitiul, cu coşul ridicat dedesubtul caprei, cu vîrful biciului luat ca dintr-o salcie plîngătoare, suie ca un dric. Dinaintea bisericii, birjarul face semnul crucii şi dă o dată cu biciul.
- Nu-i mai bate, prietine, că e frig: îi ustură pielea şi, săracii, sînt mititei. Lasă-i să urce cum pot, încet. Mă grăbesc eu, însă nu atît de tare. Contribuţiile directe o să mai aştepte niţel.
în buzunarul meu e aceeaşi dezordine ca în acest univers întortocheat şi anacronic prin care călătorim: strada Popa Tatu lingă strada Berthelot; piaţa cu un depozit de gunoaie de la răscruci lingă strada Numa Pompiliu. Firme de advocaţi şi medici, aurite pe sticlă, şi o fabrică de perdele. Camere mobilate de închiriat, un simigiu cu covrigi pe ostreţe, ziarele de dimineaţă, tramvai electric, fabrică de sobe de teracotă şi Şcoala Superioară Militară. Mode Selecta, modele din Paris; doi domni, care în lipsa unui colţ municipal, s-au înţeles să se grupeze pe un stîlp de telegraf, discutînd chestiunea de Drept, care va fi dezbătută ia Palatul de Justiţie.
în buzunarul meu, poezii de la colaboratori, o listă de vizitele variate pe care le voi face pînă la pfînz, ca să capăt comenzi tipografice şi să sporesc numărul abonamentelor, o invitaţie ia o percepţie, o povestire cu un îndrăgostit de stele, un stylograf, tutun, chibrituri, două păpuşi, miniaturale în familia lor ca şi caii din Teleorman, pe care mi le-au pus copiii lîngă ceasornic. O să-mi poarte noroc în literatură, în tipografie şi în sfintele datorii ce vor scăpa statul de complicaţii, pe baza unui buget de excedent.
239
-	Ptrru! opreşte aci la stînga, în colţ... Secretarul General de la Finanţe a fost silit să demisioneze, căluţule din Teleorman.
-	Au slăbit, domnule. Nu le mai pot da ovăz. Din paie de grîu, mi-au murit deunăzi doi.
încercaţi pneumaticile «Firestone». Parfumeria «Zelida». Şase cilindri. Declaraţiile senzaţionale de la Senat. Opera Română: Traviata.
-	Poftim un pol.
1929
BADEA ION ŞI DOMNUL REGENT
Venind cu nişte vin în Bucureşti, badea Ion intra cu carul tras de boi, pe Şosea, unde umblă automobilele boiereşti. Badea Ion e om deştept dar prost în privinţa cărţii, cu toate că jinduind galeş după slove. în sufletul lui blajin e atîta drăgălăşie pentru această neghină de cerneală care poartă înţelesul lucrurilor tainice şi întortocheate, încît el le-a mîngîiat zidndu-le literelor oile negre iar hîrtiei dîndu-i numele cîmpului alb. în carul lui, pe snopul de coceni şi răzimat cu spinarea de păretele butiei drept, badea Ion s-ar simţi bine să fie cărturar, citind liniştit, în pasul dintre veacuri al boilor plăvani, cuvîntul lui Dumnezeu din cărţile sfinte.
-	Mi se pare că pe-aci pot intra în Bucureşti, domnule sergent, întrebă el, la rondul al treilea, pe vardist.
-	Drept înainte, răspunse vardistul, numai bagă de seamă, o să te întîlnească... domnul Regent.
-	Cum ai zis? Domnul Regent? Cît îmi pare de bine! vreau să-l văd de un an. Spune-mi, te rog, după ce să-l cunosc? Trebuie să aibă un semn la mînecă sau la pălărie.
-	îl cunoşti după aer, bade Ioane. Calcă bine şi de sus, ca Neagoe în anteriul lui domnesc şi ţine capul peste veacuri. într-altfel, nu are nimic deosebit, de fir sau de mătase. Ba da: poartă steag la geamul maşinii.
Badea Ion nu înţelese un singur cuvînt: maşina. Şi fără voie îi trecu pe dinainte chipul maşinii de
241
treierat. Nedumerit, nu cuteză totuşi să mai întrebe, de ruşine ca să nu-i pară sergentului prea prost.
- O să mă uit şi eu mai bine, îşi zise Ion şi o să văd. Cine ştie, poate că domnul Regent iese pe velociped. Deschide ochii bine, bade Ioane, se îndemnă pe sineşi badea Ion, trăgîndu-şi cojocul pe ceafă, mai aproape de căciulă.
Acum, Regenţa s-a mai apropiat puţin de priceperea Iui. Cu cîteva luni mai nainte, cînd i se vorbea de ea, el auzea cuvinte fără şir, ca înalta Regenţă. Cine era Regenţa şi de ce era înaltă? Cuvintele acestea femeieşti care îmbracă bărbaţii în haine cu poale lungi, Magistratură, Justiţie, Armată, sînt cu şurub, mai mari şi mai mici, cresc şi se micşorează. Treci prin ele ca prin nişte săli cu uşile date de părete, la fel unele cu altele şi la rînd, fără să ştii desluşit cînd te găseşti în una şi cînd te găseşti în cealaltă. Ştii numai că ai intrat în ceva, ca într-o biserică mare cu odăi. Vorbele «domnul Regent»se potrivesc mai bine şi cu mintea şi cu urechile. De ce crezi dumneata că-i zice românul înalt prea sfinţiei sale domnului domn mitropolit primat: vlădică? Iese mai repede şi mai neted şi-l face mai om şi mai apropiat de popă. Nu ştiu dacă lor le-o fi plăcut, îşi zice badea Ion, căci ei umblă după cuvinte umflate, ca să ni se pară nouă săracilor cu duhul, că au cîte cincisprezece capete şi treizeci şi două de picioare ca urechelniţa, dar mie unuia îmi place. Cînd mă gîndesc la înalta Regenţă acum ştiu cu cine vorbesc în gîndul meu.
Carul trecuse de Grădina cu cai a hipodromului, unde boierii îşi mai aduc aminte caii cum au fost şi se duc să-i vadă în colivie. Boii cu butia şi cu badea Ion se apropiau de palatul prinţului Vîntură Ţări, unde sta de strajă un soldat cu sabia scoasă şi cu căciulă de iepure pătrată, pe sprîncene.
- Mac! mac! maci se auzi dintr-un automobil care oprise ceva mai departe. Deschide ochii Ioane: steagul de la maşină! Zgomotul de raţă
242
marc îndopată venea dintr-o băşică de gumă. eu ţeavă de flintă, pe care o strînge vizitiul dinlăuntru, ca să facă semne nemţeşti.
O frumuseţe de om scoborî din maşină, ca o păpuşă. Vardistul spusese drept: îl cunoşti după aer. Nimeni nu are aerul lui - şi l-a căpătat. Păzind legile încuiate începi să semeni cu dulapul care le păstrează, de lemn de nuc şi abanos cu încuietorile de argint. Păzind Constituţia, legea cea mai din adînc a legilor celorlalte, inima legilor, firea dumitale se face pe lîngă firea obştească altoită, ca fazanul printre găini. Domnul Regent păşea a şi mai mare, a rege adevărat şi a împărăţie, ca şeful gării din Strehaia, care se îndreaptă printre vagoanele de ţiţei cu o seninătate de viitor director general.
Numai faptul că începe să se plimbe la Şosea, în toiul iernii şi dis-de-dimineaţă, cînd se deşteaptă lumina şi lăptăresele cu covăsit, este un semn de mare ispravă. •
Badea Ion scoase căciula cu ochii înţepeniţi în domnul Regent, opintindu-se de butia lui, în picioare, ca de un monument - şi zise cum este scris:
-	Slobozeşte Doamne... Pot să mor, că L-am văzut.
Dar ţăran ticălos, el tot zîmbi puţin, trăgîndu-şi căciula:
-	Păcat că e bătrîn. La vîrsta noastră, bade Ioane, zise badea Ion, şi la Puterea noastră, ce frumos ne-ar sta şi niţică puţinţă. Hăis, boală! zise boilor badea Ion, că nu le putem avea odată pe toate.
1929
!
MITROPOLITUL GURIE AL BASARABIEI
î.p.s. mitropolitul Gurie scandalizează presa printr-o cerere adresată guvernului ca şi autorităţile să facă peste Prut Paştile în mai. Nemulţumite, ziarele îl trag la răspundere pe mitropolit, acuzîndu-1 de răzvrătire şi sfătuiesc în termeni acoperiţi guvernul, să-l bărbierească.
Nu cumva presa, acea presă pe care nu o interesează nici la guvern nici în opoziţie biserica, se trezeşte cu un ceas prea tîrziu? Ce s-a mai întîmplat altceva decît nimic, de cînd Sinodul în unanimitate a luat două hotărîri diametral opuse, fără să fie comentat în nici un fel de presa de partid? Sinodul a hotărît că în anul de faţă învierea va avea loc de două ori, după două Răstigniri şi după două Posturi mari. El a zis: slobod e cine vrea să prăznuiască primul sau al doilea Paşte, sau mai bine pe amîndouă şi slobod e preotul să prohodească de două ori pe Iisus. De aci pînă la slujirea liturghiei de două ori pe zi a mai rămas intervalul unei singure şedinţe. Dacă mitropolitul Gurie ţine ca în eparhiile basarabene, partizane ale vechiului calendar, odată cu biserica şi cu basarabenii să ţie Paştile şi autorităţile, afară din cale de anormal nu pare să fie. Chestie de coincidenţă şi de concordanţă. Ce să mai alergăm pînă la Chişinău? Duminica trecută, care fu a Floriilor, chiar bucureştenii, mai puţin habotnici, dar cît de cît obişnuiţi, ignoranţi cum sînt, cu datele neştiinţifice ale calendarului, au rămas oarecum consternaţi să vadă Floriile, prăznuite după datini cu şapte zile spre Paşti, căzînd înainte
244
de Buna Vestire. Floriile toţi bătrînii în viaţă, nu-i vina lor, le-au apucat după Blagoveştenii.
Cererea mitropolitului Gurie vine în urma chiar a ordinului recent al Ministerului de Război, care conformîndu-se, ca o administraţie ce este, hotărîrilor variabile ale Sinodului, dă voie soldaţilor să prăznuiască Paştele fiecăruia. Ministerul, autoritate lumească, nu are să se preocupe nici de schismă nici de infailibilitate şi a procedat legal. Dacă mitropoliţii şi episcopii, plătiţi de stat ca să aibă într-o singură chestiune o singură idee, sînt de acord că le trebuiesc cîte două idei ce se bat cap în cap, şi recomandă doi Mîntuitori contradictorii şi pe fiecare din doi îl recunosc ipso facto fals, după localitate sau după gîrla dintre două localităţi, este greu de dat generalilor însărcinarea să determine pe cel exact şi să-l înlăture pe cel suspect. Mitropolitul Basarabiei cere pentru provincia cîrjei sale o aplicare pe teren şi nimic mai mult.
Cu obiectivitatea cea mai puţin interesantă presa, la timpul cuvenit, a înregistrat, ca un arhivar neutru, ambele versiuni ale Sinodului. S-a consumat, s-a isprăvit: redeşteptarea a trecut dincolo de orice termen. Guvernul care a întărit civilmente ridicula dublă decizie a singurei autorităţi bisericeşti recunoscute, Sinodul, nu poate acum rade barba mitropolitului - pentru că el reprezintă una din tezele oficiale ale autorităţii bisericeşti. Sau lasă toate bărbile intacte sau le rade pe toate, dacă un asemenea gînd i-ar putea veni.
Mitropolitul Gurie, ca basarabean, a făcut o dată spărtura din Sinod şi Sinodului i-a fost teamă să nu accepte acţiunea vechiului calendar. Este el însuşi atît de puţin pătruns de zisul spirit ştiinţific al primei lui hotărîri, încît atunci cînd mitropolitul Gurie monahul a ridicat mîna către ceruri şi a chemat inspiraţia cea mai de sus, Sinodul s-a pus să tremure şi a încuviinţat? Putea atunci presa să
245
apeleze la ideea de prestigiu şi unitate: atunci a tăcut. La 5 mai clerul şi populaţia Basarabiei vor face înconjurul nopţii de înviere cu luminiţele aprinse, cîntînd izbînda vieţii eterne asupra morţii trecătoare. Ar fi bizar ca în dimineaţa zilei de Paşti a ritului basarabean, biurourile statului să fie deschise, tribunalele să judece şi percepţiile să încaseze. Toată lumea ştie că în mijlocul unei populaţii consacrată unei deprinderi, străinului îi este greu să se sustragă şi el se supune deprinderii locale. Mitropolitul Gurie a cerut, aşa ne închipuim, aplicarea unei reguli de colectivitate şi sentimentul care a provocat cererea nu ni se pare de data aceasta culpabil de nici o nuanţă din caracterizarea de «răzvrătire» descoperită de ziare.
Ziarele ar fi putut să cerceteze chestiunea mai de aproape şi să afle cu marele lor «serviciu de informaţii» altceva mai grav, într-o privinţă, decît răzvrătirea Mitropolitului Basarabiei. Probabil că monahii români din Muntele Atos au scris şi altora, mai apropiaţi de cler şi de guvern decît «Biletele de Papagal», ceea ce ne-a scris unul din ei, nouă, mai zilele trecute. Prodromiţii primesc porunci să nu mai recunoască autoritatea Sinodului românesc, să-şi schimbe limba de liturghie pe greceşte şi să accepte ca singură instanţă sufletească ortodoxă şi ca unic criteriu corect, autoritatea clerului superior din Bizanţ. «Răzvrătirea» mitropolitului Gurie poate să fie, în schimb, aprobată de Patriarhia de pe Marmarâ, şi binecuvîntată de bisericile din Arhipelag...
1929
IISUS HRISTGS
M-am uitat douăzeci de ani la munţi, m-am născut în munţi, i-am ascultat o viaţă, m-am adăpat din ei, am adormit pe ei cu vitele mari ale visului meu, cu care am suit piscurile şi le-am coborît. Şi nu pot să-i zugrăvesc cu pensula mea. îi văd şi nu-i pot face văzuţi: lipseşte pensulei mele, plină de graiuri mute, şoapta albăstruie care să le rostească. M-am născut, gîndule, cu inelele tale mari şi grele la mîini şi nu le pot scoate din degete ca să le împărţesc: ele licăresc numai la mîna mea, pe întuneric.
Mă supără un ghimpe de aur nevăzut de cîte ori mă aplec; trebuie să merg înalt, cu faţa către ghimpii de argint ai nemărginirii. Inima mea se bate ca o sită care cerne vînt şi lumină. Vino, lună, ca o tamburină, să te lovească şi să te sune cîntă-reţul, care doreşte să joace, trecînd în crepuscul pe funia vieţii, întinsă între două nemărginiri. Florile cîntă, gîrlele s-au umflat ca nişte cimpoaie.
Tu te-ai născut din Fecioară? E adevărat. Eşti Fiul lui Dumnezeu? E adevărat. Te-ai răstignit şi ai înviat? E adevărat. Totul este adevărat înlăuntrul graiului nostru cunoscut. Noi n-am umblat niciodată prin cerurile tale şi cu Tatăl nu am vorbit - şi nu avem cuvintele acestea, pentru lucrurile neobişnuite, între blid şi lipie. Noi n-avem timp mai mult decît ciocîrlia să cînte, zburînd după viermi. Dacă ni se pare că avem un ceas de nedumerire, timpul ca să ni-1 dumirim ne lipseşte. M-am născut cu un gînd şi înainte de a-1 privi în faţă am murit. Nu am avut răgazul să-l
247
1
toarcem, necum să-i mai dăm un glas. Viaţa trecea ca o văpaie călătoare.
Graiul nostru cel necunoscut, acela este adevărat: într-însul se cuprind neliniştile şi ivirea iute a unui început de drum. Încrucişînd cuvinte cunoscute noi le facem vîrf şi tăiş, ca unui cuţit apăsat pe alt cuţit: pe firul tăişului, numaidecît ştirbit şi îngroşat, a fulgerat a mia parte din clipă, o a mia parte de scînteie. Am văzut scînteia: Ia-mă scînteie în tine şi du-mă-n focul din care ai fugit şi te-ai stins. Scînteia s-a stins înainte de-a fi prins-o în tăişul unui cuvînt şi iată toate cuvintele mele, ca nişte vechi custuri, ruginind în tecile mele oarbe.
Vino pe nesimţite ca o aţă de umbră, dacă nu vrei să ţi se vadă lumina. Ochiul meu dibuie-n întuneric ca orbul: vino umbră, vino întuneric! Cît păienjiniş de umbră mi s-a lipit de ochi şi de buze! am intrat în lume ca într-un beci cu averi zăcătoare, în uşa căruia, dată de părete, din întuneric peste întuneric, şi-a lăsat părăsită pînza un păianjen şi a plecat. Aş voi să-mi iau fir după fir, păienjinişul de pe faţă, şi nu pot prinde cu degetele mele firul mai gingaş decît pipăitul meu, făcut pentru grinzi, drugi şi săcure.
Este adevărat tot ce s-a scris şi tot ce s-a păstrat, îmi spune că aşa este, zbuciumul meu cînd te citesc. Tu vorbeşti şi pădurile sufletului meu se răscoală ca de un geamăt de cireadă. Vitele mele din munte au adormit păscînd şi au intrat, fără să bage de seamă, dormind, din munte în această pădure. La un loc, unde se curmă muntele şi s-a deschis o firidă dintre mai multe lumi, se strecoară vietăţile din toate tăcerile în tăcerea mea. E adevărat. Totul e adevărat...
1929
PĂCATUL GINGAŞ
O fată a iubit un băiat de şaptesprezece ani. Din iubire a rezultat, după stilul notificărilor, un alt băiat, cu şaptesprezece ani mai mic. N-am putea să afirmăm, oficialmente vorbind, că evenimentul a fost afară din cale de moral. Dar la şaptesprezece ani, dragostea aduce pînă la confuzie, cu frăgezimea romantică a iubirii dintre fluture şi flori. Sufletul face parte atît de strînsă din corp, încît copiii care au bolit de lingoarea inimii şi se întîlnesc din întîmplare într-o căpiţă cu fîn, la scăpărarea unui luceafăr, se cuprind visînd şi pasiunea lor nesocotită e un amestec de suflete line.
Poezia continuă de-acum după înţelesurile naturii. Fata a fugit din sat despletită şi avînd în pîntec, cum stă scris în vechile tipărituri şi tîlmăciri. Băiatul şi-a pierdut urma şi nu se ştie ce s-a ales de el. Dai pe fată au scos-o trecătorii de dedesubtul roţilor unui vagon electric, din Bucureşti, care era să-i reteze capul bălan şi pruncul de două luni, din braţe. Din întuneric în întuneric, învăţată cu tragicul, copila mumă a voit să intre în marele şi cel din urmă întuneric, care a speriat pe însuşi Domnul. într-o noapte din beznele mari primitive El apucatu-s-a să sufle-n stele şi să le aprindă.
Un om care nu ţine să se laude cu o ispravă în sarcinile şi îndatoririle fiecăruia din noi, a luat pe mamă cu pruncul acasă, a dat-o în seama femeilor din familie şi, găsind în inima poetului şi medicului celui fără de arginţi, doctorul Voiculescu. bunătatea
249
lui obişnuită, s-a dus cu medicul pe unde s-a priceput. Trebuiau căutate pentru viaţa copilului plăpîndă o albie şi o ţîţă de sticlă cu lapte, în vreme ce muma lui putea să slujească şi să-i cîştige pruncului un salariu de plătii unui aşezămînt potrivit. Mizeria şi spaima stîrpiseră sînul maicii. S-a întîmplat că ziua scăpării de la moarte a mumei cu pruncul a coincis cu data apelului reginei Maria pentru prunci şi cu dărnicia cetăţenilor de pe străzi, invitaţi de doamne şi domnişoare să-şi gătească o cheotoare cu un simbol. Afişe mari şi chemările din ziare repetau pentru auzul cetăţenesc vechea spovedanie ruşinoasă şi tristă că poporului cu naşterile cele mai multe, destinate prin impetuozitatea firii, să românească pe nesimţite, ca şi pînă azi, ţinuturile Dunării şi ale rîurilor ce-i sporesc apele pînă la mare, îi mor copiii cei mai mulţi.
Leagănul Sfînta Ecaterina primeşte puţinii prunci, pe care îi poate adăposti, cu mumele lor, producătoare de lapte. Şi după acest aşezămînt, gata... Pentru un milion de locuitori oraşul nu mai ştie să facă altceva nimic şi nu a mai făcut nimic. Unde să mergem? La primărie...
Primăria cheltuieşte anual multe milioane cu întreţinerea copiilor «în mahala». Femei plătite de comună găzduiesc în condiţiuni înfiorătoare copiii destinaţi morţii apropiate. Mahalaua precede cu cîteva luni sau săptămîni cimitirul de îngeri şi «doica» pe gropar. Primăria nu are însă pe întregul ei teritoriu nici o crescătorie, nici o grădină, nici o casă pentru copiii fără tată şi cîteodată fără de mamă.
La Asistenţă, găsim pe domnul doctor Staico-vici, emoţionat şi descurajat în faţa miilor de cazuri identice, zilnic ivite în biuroul domniei sale. Ne mărturiseşte crîncena suferinţă morală legată de instituţia teoretică şi neputincioasă, pe care o administrează. Poate face şi pentru copilul de subt tramvai ceva... Asistenţa îi poate plăti o pensiune la una din femeile din mahala... însă e o nouă
înmormântare în perspectivii. Peste cîleva zile. vin căldurile cu dizenteria fatală. îl daţi?... Nu-! dăm!...
Unde ne mai ducem? Nicăieri.
Trebuie să plîngem? Trebuie să ne revoltăm? La New York, ni se pare, maimuţa unui flaşnetar a furat din căruciorul unei trecătoare, odată, nu de mult, un prunc adormit şi a fugit cu el în braţe, sus de tot, deasupra unui monument imens, de unde ar fi putut cădea copilul, slăbit din braţele maimuţei. Flaşnetarul îşi cunoştea animalul. Maimuţa trebuia să se întoarcă la cîntecul flaşnetei, pe care de sus, descompus de vuietul oraşului, nu-1 mai putea auzi. întrebarea dacă, scoborîndu-se înapoi, pe flaşnetă, maimuţa nu va arunca pruncul ca să ajungă mai iute, nu se ivea decât un gînd. Trebuia însă ca valsul sau tangoul flaşnetei să fie auzit de urechile maimuţei... O să credeţi, poate, că lucrul s-a isprăvit ca la noi şi că ridicând din umeri, impresionat de coincidenţă şi de nenorocire, publicul a plecat mai departe să-şi vadă de drum şi că vardistul din post, tată şi el, a închis ochii, fie ce-o fi. Nu, domnilor primari, nu, doamnelor, care aţi cerut un drept de vot oarecare, duminica trecută, într-o sală de întrunire şi pe care prînzul v-a găsit la tribună şi nu dinaintea maşinii de gătit. Nu. Poliţia din New York a suspendat toată uriaşa circulaţie a oraşului şi a oprit munca tuturor uzinelor, ca să se audă cîntecul flaşnetei... Un moment, în tăcerea cetăţii americane, a cîntat o flaşnetă. Şi maimuţa s-a dat jos cu pruncul în braţe.
Noi ne permitem cîteodată să recriminăm împotriva administraţiei, funestă artelor şi literaturii, împotriva unei orânduiri a statului indiferentă la marile glasuri ale inteligenţei, nepăsătoare la dreptate şi adevăr şi incapabilă de acte cumpănite. Mai putem spune ceva cînd însăşi substanţa esenţială a naţionalităţii, carnea noastră, sîngele nostru, nădejdea şi năzuinţa noastră, zălogita în tineret şi copii, este aruncată ca o lătură în mocirla muncipală?
1929
COCb ŞI EVREII
-	La ce te gîndeşti, tu, Coco, pe aceste vremuri de mizerie şi de sărbători care au costat un miliard?
-	Ia, mă gîndesc şi eu, aşa, anapoda, la un lucru fără trebuinţă. Să te fereşti întodeauna de muţi: limba le stă, dar mintea le trăncăneşte. Un mut ori e prost de tot ori e deştept de tot şi eu cam stau între aceste două feluri de muţi; fără să fiu peste măsură de prost, nici afară din cale deştept nu prea cred să fiu. Ştii la ce mă gîndesc? O să vezi că nu pot să-ţi spun dintr-o dată, aşa cum ţi-aş răspunde la întrebare, dacă m-aş fi gîndit la dop sau la asfalt. Mă gîndesc la evrei... Tu zi-le cum vrei, ovrei sau jidani, totuna mi-e: chestiunea nu se schimbă. Dar de ce mă gîndesc la ei, e mai pasionant decît că m-aş gîndi la ei. Aş vrea să ştiu cum le-a venit ideea să creadă într-un singur Dumnezeu, într-o vreme cînd toată lumea credea în patru sute de zei, cu sinceritate.
Ideea asta, zice Coco, mi se pare nu genială: n-are termen dincoace de înţelesul meu pentru calificarea ei; mi se pare singura idee din cîteva mii de ani de civilizaţie, de rangul ei. Toate ideile celelalte au fost gînduri, ideea evreiască e un fenomen, e ca o a doua Facere, în cer, după Facerea întîi, a lui Adam, pe pămînt. Dumnezeu l-a făcut pe el şi el, mai tîrziu, foarte tîrziu, l-a făcut pe Dumnezeu. Şi asta, Adam a făcut-o îndată ce a simţit că el era evreu, adică nici grec, nici latin, nici pers, nici chinez.
Voi, creştinii, aţi făcut concesii de toată măsura şi, tîrîş-grăpiş, pentru că nu aţi uitat că eraţi greci şi latini, v-aţi întors la numărul zeilor vechi, făcîndu-i pe doi la fel cu Tatăl şi pe ceilalţi, mai mici, însă dîndu-le dramatismul evreiesc, răstigniri şi mucenii. Pînă la evrei, zeii se năşteau din spume şi flori; de atunci încoace ei s-au zămislit cu sînge şi suferinţă. Evreii au rămas însă acolo unde s-au aşezat singuri, într-o zi cînd revoltaţi de atîtea divinităţi, cîţi prefecţi, miniştri şi perceptori sînt în ziua de azi, i-a dat pe toţi afară din eternitate şi au oprit pe unul şi singur, atotputernic, neînceput şi nesfîrşit.
Trebuie să crezi că nu a fost prea uşor să opuie evreii tuturor credinţelor credinţa lor. Pe vremea fenomenului, era o trădare şi o ultimă ticăloşie să nu crezi în Minerva sau în Hefestos, identică în cuprinsul şi în consecinţele ei cu o necredinţă, cum ar fi azi, în Liga Naţiunilor, în domnul Pildsudsky sau în tratatul de la Rapallo. Şi a fi crezut în unicul Dumnezeu, după cum mai tîrziu a fi crezut în semnul crucii, era ca astăzi a crede în comunism sau într-alte dobitocii, care odată cu reformarea ideilor reformează şi averea individuală.
în zeii numeroşi credeau toţi oamenii cu situaţie din momentul ivirii unicităţii, Curtea, guvernatorii, senatorii, negustorii de mătase şi parfume, care se cam confundau cu însuşi obiectul divers al credinţei lor. Predecesorii politeişti ai domnilor Eli Bercovici, Mauriciu Blanc & Cie nu şi-au închipuit niciodată că noua lege se va putea acomoda cu dobînda, cu societăţile pe acţiuni, cu petrolul şi cu fabricaţia hîrtiei, căci nu s-ar fi împotrivit ei cu atîta furie şi nu ar fi distrus Ierusalimul şi statul evreiesc. Chiar azi, dacă am fi siguri că oribilul comunism va găsi noi forme de plasament pentru capitalurile noastre, aparent ameninţate, ca să producă în noua doctrină poate de trei ori mai mult ca treizeci şi patru la sută, noi ne-am face imediat comunişti sau bolşevici
glumind clin toată inima pe socoteala sperietorilor noastre actuale.
Vezi la ce mă gîndeam? ce să fac, dacă n-am ce, mai bun! Şi tot nu mi-a trecut gîndul de tot. Ce i-a apucat, cum le-a venit evreilor să simplifice viaţa nevăzută pînă la unul? Nu ştiu dacă e adevărat, dar ziceam că tot evreii trebuie să fi născocit şi cele nouă cifre cu care se calculează toate numerele. Nu m-aş mira că tot ei au dat şi de douăzeci şi patru de litere cu care se scriu toate limbile.
Am citit odată teza de doctorat a unui profesor de arheologie din Milano, helvetul Archinard, care demonstra că evreii vor stăpîni în vecii vecilor lumea, din pricina stăpînirii singurului Dumnezeu. Zău, să n-apuc să mă mişc...
1 929
254
REGELE
Dragă Cocb, m-a mirat, nu te supăra, de Zece Mai, un lucru pe care l-aş numi curios: n-am văzut pe regele nicăieri. L-am văzut în fotografii, la vitrine, în medalioane şi basoreliefuri bronzate; l-am văzut în zincul ziarelor - în toate materialele l-am văzut, afară de carne şi oase. Unde a fost regele nostru cel mic şi gingaş, care exprimă speranţele noastre, răzimate în ideea unei singure puteri, peste celelalte toate?
Regele nicăieri şi regenţa peste tot. Cum se învaţă asta, la carte? Un patriarh solemn, cu comanacul de catifea; un fost prezident de Curte de Casaţie cu jobenul de mătase, şi un prinţ - fratele altui prinţ (să nu mai vorbim) - care a primit defilarea. Regele, regele adevărat, singurul rege, după toate programele politice ale partidelor, şi ale acelora care se ceartă şi ale acelora care fuzionează sau se împacă, şi care, toate, la urma urmelor, se înţeleg, este regele Mihai, urmaşul celui de la Turda. Este, Cocb, au nu este aşa?	■
Regele cel mic era căutat din ochi şi din însufleţiri. Armata cu capetele întoarse către icoana lui mentală, îl iscodeau din aer şi din rînduri şi ochiul din vîrf al baionetelor umblau instalaţi după regele căruia îşi supun oţelul şi tăişul mîngîierilor lui de garoafă. Regele nu era nicăieri.
Regele era, totuşi, undeva, între cucoane, nevăzut ca o jucărie, din lumea cărora a ieşit, într-o zi de încruntare şi de amărăciuni. Regele îşi vedea soldaţii prin dantela forfotită pe sîni şi
255
printre nasturii de la corsaje. Un obraz îi astupa zările şi un cercel, spînzurat ca o lacrimă a urechii, i se interpunea între lume şi văz. De ce a fost îngropat regele între cucoane şi nu călare pe calul lui cel mic dinaintea armelor cu spicul de oţel?
Să nu te superi, Coco, dar uralele, chiotele şi murmurul bărbătesc al pasului de fier strivit pe piatră, al oştirii, nu era pentru înaltul preasfinţit, nici pentru marele magistrat cu mustaţa albă, nici pentru cucoane. Aceste importante personaje primeau un ecou, o pulbere a vocii aruncate în aer pentru unul singur, pentru rege.
După cîte ştiu eu, cu Majestatea Sa regele Mihai, rostul nu se gîndeşte, ca atunci cînd e vorba de întîietatea oului sau a găinii. Regele vine înaintea regenţei şi regenţa este numai o emanaţie administrativă a regelui, criteriul integral şi complet al monarhiei. Eu, dacă aş fi fost regent, Coco - să mă păzească Dumnezeu, Cocb - aş fi rămas acasă, cu comanacul liniştit şi m-aş fi dus în biserică să aprind candela şi tămîia, ca să îmbunez cugetul sfinţilor şi bunătatea Dumnezeului meu. Nu m-aş fi suit niciodată într-o trăsură splendidă, în care nu mi-aş fi arcuit mîndria imitativă trecînd pe patru roţi cu cauciuc prin faţa mersului de piatră al cohortelor latine, scoborîte din monumente.
Căci, dragă Cocb, regenţa e pe lîngă rege, orice mi-ai spune tu, ca un papagal democratic, aur cu aer în interior pe lîngă aur plin şi gros.
La revedere, şi să-mi răspunzi.
1929
CONFORTUL ARDEALULUI
Ceea ce impresionează pe cetăţeanul din «regat» cînd păşeşte în satele şi oraşele din Transilvania, este orînduiala simetrică gospodărească a locuinţelor, înfăţişarea lor occidentală. Acurateţa străzilor şi canalizarea la suprafaţă cu şanţuri pietruite, calculate pe o confluenţă exactă de povîrnişuri, dovedesc şi din partea comunelor şi a cetăţenilor particulari o nevoie de regulă şi echilibru, de ordin înainte de toate sufletesc. Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, sufletul din punct de vedere practic identic, al atîtor neamuri politiceşte adaptate şi naţional disparate, saşi, români şi unguri, există cu îndatoriri şi drepturi administrative reciproce. Lîngă maghiar stă grădina românului şi cuprinde ferma saxonului, aproape deopotrivă de civilizate. Dacă sasul are în plus pianul şi orga şi o bibliotecă, abonată la librăria depărtată germană, din Lipsea, Dresda sau Berlin, în schimb florile tuturora sînt deopotrivă de frumoase, zarzavaturile deopotrivă de grase, pomii deopotrivă de îngrijiţi. Bidineaua schimbă pretutindeni culoarea caselor şi mătura funcţionează neîncetat în toate ogrăzile, pînă dincoace de porţi, în mijlocul şoselei. Ţigla uniformizează agreabil acoperişurile solide, păreţii sînt întodeauna de zid, grinzile geometric ajustate şi creasta podului construită precis.
în mijlocul ca şi în marginile localităţilor mici şi mari din regiunile mai pretutindeni muntoase, vetrele sînt la fel, confortul e acelaşi, grija de ochiul vecinului şi al trecătorilor nu se micşorează
nici în periferiile care corespund în oraşele noastre cu mahalaua.
Vizitatorul are mulţumirea că se preumblă pe străzi şi prin sate, în care o colectivitate bogată şi-ar fi zidit gospodăriile precupeţind, vînzînd, cumpărînd şi speculînd plusvaloarea mărfurilor importate. Averile sînt mai bine repartizate şi diferenţele scandaloase în bunăstarea locuitorilor de rase diverse, inexistente şi fără acel maximum de mizerie, în contiguitate cu un maximum de opulenţă, precursor de zguduiri şi dezastre, ca dincoace, în «regat». '
Totuşi, în genere, poporul Transilvaniei nu e mai bogat ca poporul Munteniei şi Moldovei; de multe ori averea teoretică a regăţenilor întrecînd incomparabil bunul foarte modest al ardelenilor. Pămîntul de dincoace de munţi, infinit mai mănos dedt ţărîna de picioci şi sfeclă de peste munţi, dă o sărăcie jalnică şi sordidă faţă de un trai mai bun, mai satisfăcător şi mai estetic. Costumul european se poartă bine croit şi în curentul schimbărilor de an şi sezon, în toate satele Ardealului. Femeia tînără e curată şi apetisantă - şi simplă. Nu întîlneşti în Ardeal acea ochiadă asasină şi porcească, în care te îmbălează sexul, ridicat pînă în căutătură, din oraşele vechiului regat; acel bovarism avar şi hazardat al femeii nemulţumite de căsnicie, de soţ şi de copii, cu imaginaţia aventurieră, visînd fuga din înlănţuirea socială cu un străin, mai avut şi mai puternic decît un bărbat muncitor, devotat tribului familial.
Poate că într-o elită a Ardealului, unde politica, literatura şi teatrul depărtează sensibilităţile primare de obiectivele elementare eterne ale vieţii în tovărăşie şi le dă preţiozităţi sterile şi falsificări însumate anual, pe cînd se scot cartofii şi se sortează merele, într-o mare valoare negativă de pesimism; poate că acolo se repetă sentimentul de inutilitate universală, caracteristic celor mai multe aristocraţii demoralizate, lipsa de respect faţă de
258
om şi indiferenţa sălbatică a elitelor din Bucureşti. Cu toate acestea, obîrşia stărilor civilizate actuale ardelene vine din împărăţia Austriei, autoarea unei elite, artificializată la extrem şi relativ internaţională. Aşezarea individuală a poporului este însă puternică şi sănătoasă.
La situaţie egală, ardeleanul pare mai bogat decît regăţeanul. Factorul poştal, sergentul de stradă, muncitorul cu braţele compun în Bucureşti un proletariat nefericit; în Ardeal, ei sînt proprietarii unei locuinţe confortabile şi părinţii unor copii bine echipaţi. O lăptăreasă cu patruzeci de vaci, din marginile capitalei, produce savurosul suc de plante distilate de mamelele trandafirii ale frumoasei cornute, într-o murdărie materială şi morală înfiorătoare. Lăptăreasa cu zece vaci din marginea Braşovului e o doamnă, ale căreia fete domnişoare, vînzătoare, distribuitoare şi încasatoare cu căruţa, trasă de un cal îngrijit ca un om, se înfăţişează ca nişte englezoaice. Cum a putut meşteşugarul din Braşov să-şi construiască un cămin frumos şi cum nu poate tovarăşul lui din Bucureşti să-şi cumpere un rînd de haine? Fără să fie prea literară, chestiunea trebuie studiată; căci dacă o literatură se citeşte şi se uită, o învăţătură organizatoare foloseşte şi dă cititori şi gospodari de intelect.
în orice caz, în Ardeal trebuie să fie vorba de o solidaritate socială, care nu exclude pe nimeni de la atenţiunea cuvenită din partea instituţiilor utile - şi, probabil, alături cu un spirit de economie exact orientat şi lipsit de aţîţarea funestă a exemplului, creditul funcţionează pentru înavuţirea oamenilor şi nu pentru ducerea lor în robie.
1929
VĂRUL MIHALACHE
L-am auzit odinioară pe actualul ministru al Domeniilor vorbind, în opoziţie, ţăranilor din Argeş. Era o adunare frămîntată, de numeroşi plugari, şi viitorul ministru, urmaş depărtat al lui Dobrescu-Argeş, dar mult mai puţin romantic, mai pozitiv şi clar, trecea printre galii cu mustaţa roşiatică de porumb, ai judeţului păstrător de mari oseminte, drept un revoluţionar al pămîntului furat de latifundiari. Ascultat cu o emoţie evlavioasă, plugarii nu întrerupeau seculara tăcere a buzelor mute, adusă din ţarini în politică, decît cînd domnul Mihalache îi întreba: «Aşa e?» - «Aşa e, vere Mihalache», răspundeau ţăranii, cîteva mii de voci odată.
Argumentele erau ca ale viscolului, ca ale luminii zilei şi ca ale întunericului lăsat peste porumbişti. Vărul Mihalache evoca veacurile, cîmpia, pădurile şi munţii. Vorbea de păşuni şi de vite, intercalînd în vocabularul discursului cuvintele frumoase ale poeziei şi ale muncii, nedespărţite ca doinele de sudori. Cînd rostea «islaz» cuvîntul se arunca în aer ca o furtună şi cădea peste oameni ca o ploaie.
Vărul Mihalache este ministru, de cîteva luni, la departamentul acelei poezii, care ne-a conservat mai mult ca biserica şi cărturarii, cuvintele sculate dintre holde la o viaţă şi o propovăduire nouă, aprinse, împietrite sau activate de scriitori. I s-a făcut vărului Mihalache imputarea că tace, o filozofie deprinsă de la ogoare şi de la boii din arături. Timp de cîteva luni, într-adevăr, vocea
260
vărului Mihalache a fost ca şi absentă din arena politică, deprinsă mai puţin cu osîrdia şi mai miilt cu trăncăneala retorică.
S-a întîmplat însă că vărul Mihalache prezidează Congresul Internaţional de Agricultură, adică treizeci şi două de state agricole la Bucureşti. Examenul vărului Mihalache a fost nespus de greu. Asistată de curiozitatea diplomaţilor, cei mai aleşi dintre abili, şireţi şi intelectualizaţi; de spiritul critic al opoziţiei, de dascăli europeni, de oameni de ştiinţă şi de mari demnitari, cămaşa valahă a vărului Mihalache, urzită în războiul bătrînelor şi înfrumuseţată cu acul nevestei, trebuia să impresioneze smochingul şi să dispute autoritatea costumului negru, cu paftale şi briliante decorative.
Examenul a izbutit peste aşteptările Europei, adunată să vadă în straie ţărăneşti pe David care a cotropit cu oamenii lui şi cu dobitoacele lor moşiile şi a înlocuit o clasă restrînsă cu clasa unui popor întreg. într-o limbă franceză, pe care nimeni nu i-a cunoscut-o, vărul Mihalache a vorbit Continentului de după război, ambasadorilor, diplomaţilor şi delegaţilor tuturor ţărilor prezente, miraţi. Unul dintre ei avea pentru substanţialul nostru Ţăran prezident, elogii ce nu s-au mai auzit în România, venind de la preţurile st~ăine. El observa că şi atunci cînd se ivea în discursul ministrului de Agricultură o greşeală, «el singur se corecta». Slavii din congres, de diversele nuanţe, care vorbeau o franţuzească mîrîită şi lătrată, cu accent furibund, ascultau pe vărul Mihalache consternaţi. Franţuzii au fost agreabil surprinşi, plenipotenţiarii tuturor naţiunilor participante au salutat cu o închinăciune dublă. Opoziţia şi-a dat seama că Bossuet poate fi citit cu mai mult folos printre urzici decît între registrele de contabilitate şi Curtea regală a avut o probă despre valoarea săteanului vechiului regat, purtător virtual de o putere culturală fără păreche.
261
Un generai, aşezat Ia un excelent post de observaţie internaţional, ne spunea de vărul Mihalache: «Ne-a primit ca un aristocrat şi ne-a făcut onoare ca un prinţ».
Adevărul este că aristocraţia românească stă între coarnele plugului şi ale părechii de boi care răstoarnă brazda. Dacă pergamentele ei nu sînt scrise în limba latină ci se înfăţişează cu chirilica vremii, mînjită pe piei de iepure uscat, preţul lor e cu atît mai mare.
Bordeiele, tîrlele, apele şi florile de mac trimit felicitări vărului Mihalache.
1 929
GEAMANTANE GRATIS
Un călător se urcă într-un vagon de clasa întîi, urmat de o caravană de hamali, cu cîte două geamantane mari fiecare. Plutonul hamalilor se opreşte, ca să vadă domnul întîi vagonul. Primul compartiment e ticsit: trei persoane pe dreapta, trei persoane pe stînga şi un al patrulea, un prieten, care a ridicat bariera dintre două locuri stă cu ea în spate, ca într-o cameră de consultaţii. Rezemătoarea braţului, articulată ca un braţ, are ceva de cabinet de proteză.
Al doilea compartiment e gol, însă pe fiecare loc aşteaptă un obiect, titularii. O păreche de mănuşi de piele, un geamantan uşor, o umbrelă în diagonală, un pardesiu... Al treilea compartiment e ocupat de doi călători, răspîndiţi pe canapele, în obiectele uzuale din compartimentul precedent.
- Mă rog, se găseşte un loc liber la dumneavoastră? întreabă domnul.
Un călător tace, ca şi cum nu aude despre ce este vorba. El deschide, preocupat, un ziar. Celălalt, necutezînd să-şi ia răspunderea întreagă, răspunde evaziv: «Cred că nu». Cei doi călători nu se cunosc dar se prezintă unul altuia deodată, înjghebînd o alianţă împotriva noilor sosiţi. Ei se înţeleseseră din ochi să rămîie singuri şi să doarmă, fiecare pe canapeaua lui, pînâ la destinaţie. Noul călător dă semnal hamalilor şi plasează optsprezece geamantane în etajul de sîrmă al plafonului, fără să mai întrebe nimic şi le distribuie prin toate compartimentele, nesimţitor la strigătele: ocupat.
263
Cei doi călători dintr-al treilea compartiment s-au supărat. Şoapta lor confidenţială şi degetele lor care indică geamantanele invaziei, spun că între oameni politicoşi nu se procedează aşa; că în clasa întîi nu e elegant să călătoreşti cu o căruţă de bagaje etc.
-	Nu e nimic! îşi zise lui - şi, însă cu voce tare, noul venit. El prezintă dimensiunile unui elefant. O să vedem noi dacă este ocupat. M-a mîncat nasul azi-dimineaţă şi cînd mă mănîncă nasul nu e bine! zise el cu accent provocator, uitîndu-se către cei doi călători şi aşezîndu-se ca o ladă grea pe strapontinul din coridor.
-	Sînt de părere să-l poftim înăuntru, zise unul din compartiment. S-a fixat în uşă ca să ne spioneze şi mi se pare că-1 cunosc. L-am mai văzut în tren: e un scandalagiu.
-	Să poftească! răspunse tovarăşul, un pipernicit cu gîtul vînos şi cu nodul gîtlejului aparent pe deasupra colţurilor gulerului, răsfrînte. Mişcîndu-se ca un organ de găină, nodul gîtului, părea că se pregătea necontenit să ouă.
-	Mi se pare că sînteţi rudă cu profesorul Ix,
zise slabul.	^
-	Sînt chiar profesorul Ix. în toată ţara un singur profesor poartă numele acesta: însă numele meu se scrie cu doi ix.
-	Şi se citeşte?...
-	Se citeşte Ix, cu o intonare asupra celui de-al doilea ix. Se aude ixul însă ca urmat de un al doilea ix în transparenţă, care mai mult se vede decît se pronunţă. Ca în rostirea etimologică... Un ix nazal...
-	Să mă iertaţi, sînt inginer-chimist şi nu
sesizez. Cu doi ix, numele dumneavoastră s-ar citi Ixăx, şi impresionează urechea, ca o foarfecă ce taie greu.	^
-	Să vă demonstrez. în cuvîntul ploaie, se aude o şi se aude a, fără ca sunetul ce rezultă din pronunţarea diftongului să fie nici o nici a?
264
-	Evident că da. întocmai ca la înmulţirea a două cantităţi, în cifrele cărora nici nu se găseşte operaţia reală, adiţiunea repetată, ascunsă în multiplicare. Pitagora a fost un mare matematician!
-	Nu tăgăduim, zice profesorul cu o oareşicare îndoială. Şi adaugă numaidecît: în orice caz, nici Arhimede nu e de lepădat. Ce credeţi despre Arhimede? a inventat el burghiul transportor şi nu altul?
-	Cît priveşte pe Pascal, e incontestabil că el a inventat tărăboanţa, la cincisprezece ani, acest geniu se pieptăna cu pieptenele des al doamnei Pascal, mama lui, şi găsea chiar firele albe ale maturităţii.
-	Nu mi-am dat seama niciodată dacă ieşind, după cum ştiţi, din baie, unde a simţit că i se uşurează picioarele, şi alergînd pe străzile Atenei, era gol Arhimede sau acoperit cu cearşaf...
Domnul din coridor a scrîşnit de cîteva ori din dinţi. Acum a scuipat ostentativ, şi-a tras pălăria pe ceafă şi a înjurat. Ca să se distreze puţin, a scos din buzunarul subsuorii un pachet aproape cubic, de bancnote de cîte o mie de lei, şi le numără, punîndu-şi degetul de la gură pe colţul hîrtiilor de bancă şi înapoi.
-	Dacă nu sînt prea curios, întreabă în compartiment inginerul pe profesorul de literatură, ce carte aveţi acolo?
-	Nimic: ceva de Jean-Jacques Rousseau.
Călătorul din coridor, izbit de Jean-Jacques,
care-a sunat în urechile lui ca mac-mac, se scoală brusc şi, fără să bage de seamă, s-a sculat şi strapontinul. Cînd se aşază din nou, ajunge jos, direct pe linoleum.
-	Vă place Rousseau? întreabă inginerul.
-	Scrie curăţel. Aş avea multe reproşuri să-i fac, de pildă, în Nouvelle Heloise...
Călătorul din coridor s-a ridicat de pe jos.
-	Nu m-a mîncat nasul degeaba! zise el.
265
HI intră în compartiment şi se aşază pe un loc, pe o pălărie tare.
-	Mi-aţi turtit pălăria!...
-	Nu e nimic, răspunde călătorul. Voi îmi turtiţi nervii de o jumătate de ceas. Drepţi! comandă omul de pe coridor... Am zis «drepţi!», răcneşte el din răsputeri. Nu mă auzi c-am zis drepţi? întreabă călătorul, fixînd pe călătorul cu beregata mare.
Ambii călători se aşază drepţi, în picioare, dinaintea fotoliilor respective.
-	Capul la dreapta! comandă călătorul.
Ambiţios, pasagerul cu beregata ar voi să se
agite şi să se revolte. Ajunge o căutătură a comandantului şi el întoarce capul milităreşte.
-	Bine! zise comandantul.
-	Stînga-n pre! Jur! zise pasagerul, şi cei doi pasageri se supuseră, ca doi copii. Comandantul trase perdelele. Acum: înainte, marş!
Nu era loc şi pasagerii observară respectuos, zicînd şi «să trăiţi!» că ar putea să fie mai bine executată, această ultimă figură, pe coridor.
-	Omul brav nu fuge de pericol, zise comandantul. Dorinţa mea este să ieşiţi pe geam.
Cei doi pasageri suriseră, cu sensul că au înţeles gluma şi că, în definitiv, ei nu dispreţuiesc farsa americană, care ar fi un gen literar, încă străin mentalităţii europene. Surîsul lor lipicios măgulea, însă inutil, pe pasagerul care pusese stăpînire pe psihologia lor de bărbaţi independenţi.
-	înainte, marş! răcni pasagerul.
-	Sînt căsătorit şi tată de copii, zise inginerul chimist cu o privire rugătoare.
-	M-am logodit abia de cîteva zile, miorlăi profesorul Ix.
-	Laşilor! zise pasagerul. Aţi auzit de Deznodămîntul Fatal? Eu sînt Deznodămîntul Fatal!
266
Pasagerii pricepură imediat că el este Deznodămîntul Fatal şi singura lor durere era că a căzut în tren, într-o clipă fericită, cînd fuseseră amîndoi avansaţi. Pasagerul apucă de guler pe chimist şi-l aruncă în Prahova, de unde, probabil, mai tîrziu a ieşit înotînd. Profesorul se văzu călare pe o cracă de vişin. Pasagerul trase toate perdelele, încuiă uşa şi dormi pînă la destinaţie, ca un buştean.
în gara finală, proaspăt şi vesel, el coborî din tren cu douăzeci şi patru de geamantane.
- Pînă la cincizeci mai îmi trebuiesc douăzeci şi şase, zise el mulţumit...
1929
LĂSAŢI FEMEILE SĂ VIE LA MINE
Publicul local s-a revoltat la Chişinău de conduita antipedagogică a unui prezident de comisiune de bacalaureat. Optzeci de domnişoare candidate la titlul cu care băieţii sînt scutiţi de doi ani de cazarmă, au fost, iertaţi-i profesorului cuvîntul, «trîntite» toate. Comisiunea nu a promovat pe nici una, subt cuvînt că fetelor le stă bine la bucătărie. Odiosul profesor a şi fost pus la locul lui şi ministerul îl va trimite de urgenţă, căci această operaţie nu cere decît deplasarea unui funcţionar şi cîteva coli de hîrtie, un inspector cu sprincenile încruntate. I-auzi, dumneata, într-un regim democratic şi în timpurile guvernului Maniu, care pregăteşte egalitatea cetăţenească şi armonizarea sexelor în alegeri, un profesor, un cărturar, un om din vremea noastră, să trimită fetele nu la Cameră, ci la bucătărie.
Bietul profesor odios! O să se vadă pedepsit că spiritul lui a fost absent de la marile chemări feminine ale momentului, care nu mai permit femeii să-şi opărească unghiile cu fiertură. Nemaipomenită abjecţiune! în epoca în care femeii cu profesiune sau fără profesiune cunoscută i se cuvine un ghiozdan în mînă cu urechi, şi o şapcă de catifea, purtînd o broderie indescifrabilă; adică atunci cînd şi fata liberă are voie să-şi coafeze capul cu o beretă de studentă, un profesor să înlăture de la beneficiile mari ale culturii pe nişte domnişoare, care au preparat din clasa întîi pînă într-a şaptea programul liceului complet.
268
I s-ar mai li tolerat canaliei didactice să-şi vitrioleze candidatele, să le lase repetente, nu era permis. Păcătosul va avea ceea ce merită şi nici o tortură nu va fi prea mare faţă de oribilul lui act. E de crezut că ministerul nu se va mărgini la o suspendare, la anularea lefii pe vacanţă sau pe un an; însăşi osînda eliminării dascălului infam pe toată viaţa din învăţămînt, va satisface prea puţin legitimul sentiment de indignare al familiilor care şi-au destinat odraslele fără mustaţă carierei dreptului şi medicinii. După concepţiile retrogradului profesor din Basarabia, femeile ar avea dreptul să profeseze din ştiinţă numai artele moşitului şi manicurismului. Această brută trebuie împiedicată să mai facă rău altor generaţii şi trebuie silită să-şi expieze păcatul în mod serios.
Desigur că Ministerul Şcolilor îl va lovi întîi cu rigorile culturale ale mijloacelor lui, contribuind să-l orienteze clar în educaţia necesară. Întîi, probabil, îi va trimite acasă, pentru a fi studiate şi învăţate pe de rost, la domiciliu, toate discursurile, articolele, scrisorile şi telegramele doamnei Alexandrina Cantacuzino, cel mai graţios bărbat dintre bravele noastre femei şi fete. Apoi, pledoariile domnişoarei Ella Negruzzi, rostite la diversele tribunale din ţară. Cu acest prilej, profesorul vinovat va putea să-şi dea seama că diferenţele între bărbat şi femeie nu sînt peste tot locul categorice şi că numărul de picior al unei intelectuale poate să rivalizeze biruitor cu numărul masculin şi cu ghetele cu elastic. De opera doamnei Smara nu mai este de vorbit, fiind clasică şi aflîndu-se în toate bibliotecile, prefaţate de domnul Mihaii Dragomirescu.
Trebuie obligat, profesorul, să participe la toate întrunirile feministe şi să ia note după conferinţele, declaraţiile şi vederile doamnelor care se succed la tribună, în culoare natală sau oxigenată. Căci pe cînd alte femei, stupide şi întîrziate, se aranjează să spele rufele şi să frigă la
269
bucătărie o bucată de carne gustoasă, destinată unui soţ tîmpit şi unor copii abrutizaţi de sentimentul familiei, doamnele se străduiesc să aducă puţină lumină în bezna morală a timpului şi să trezească pe advocat în conştiinţa surorilor nefericite. Dacă nu va costa prea mult, penitenţa să şi-o facă profesorul încuiat într-o colivie, transportată de la un local de întrunire la altul.
Pe nesimţite, transformarea lui va fi totală - şi să nu ne mirăm, dacă examinîndu-se într-o seară, fără voie, de ivirea unui fenomen şi de dispariţia altuia, va constata că şi anatomia lui s-a configurat pe idee. Şi va fi cel mai evident succes al vocii care se aude bombănind în pustiul veacului nostru: Treceţi fetele la bacalaureat şi licenţă!
1929
COMUNISMUL LA EL ACASĂ
îţi aduci aminte, dragă Coco. Unul dintre lucrătorii tăi zeţari şi-a rupt odinioară un deget arătător la maşina de cules litere, din vina lui. Falanga vîrfului, dezvelită de carne, de buric, fusese despicată-n lung. Ţi-aduci aminte, lucrătorul ne-a venit în redacţie, ne-a povestit că din greşeala lui şi-a pierdut un deget principal în meserie, şi ne-a rugat să-i dăm salariul ca să plece, îl şi văzuse un medic oficial de la organizaţia muncii ministerială, medicul a dat din umeri cu indiferenţă, a bandajat sumar, degetul s-a umflat şi zeţarul începuse să aibă temperatură. Medicina oficială îl ameninţa să reteze degetul întreg şi eventual mîna din cotor. Lucrătorul era, bineînţeles, descurajat.
Ţi-aduci aminte, Coco. Am reţinut, fără obligaţie legală din partea noastră, pe lucrător în condica de plată, ca şi cum era valid, îmbărbătîndu-i sufletul leşinat. I-am spus că atelierul îl păstrează, cu îndatorirea pentru lucrător să se ducă zilnic la medicul la care l-am trimis. Minunatul doctor Cosăcescu, care a reuşit să-şi puie inima în echilibru cu ştiinţa, ceea ce nu se întîmplă prea multora din confraţii domniei sale, în dezacord adeseori nu numai cu mila omenească, dar şi cu însăşi priceperea - să mă ierţi - elementară, a primit degetul rău tratat de medicul oficial, al lucrătorului, l-a examinat, l-a îngrijit, l-a dezumflat şi l-a făcut la loc. Delicata resurecţie a pipăitului a fost dobîndită de doctorul Cosăcescu într-un tratament de două luni şi
271
jumiUate. în toi acest timp,lucrătorul şi-a primit salariul întreg, ne-a vizitat zilnic, Coco, ne-a zîmbit zilnic, cu privirea lui recunoscătoare şi ne-a făcut -îţi aduci aminte, nu este aşa? - foarte multă plăcere în fiecare zi.
Cînd şi-a lepădat şi ultimul pansament, l-am găsit voios la maşina de cules, ale cărei clape, înviorate, păreau să cînte subt degetele zeţarului, ca un clavecin. Lucrătorul era ca un copil care învaţă iarăşi să umble după o lungă zăcere, ameţit de bucuria de a se putea ţine din nou pe picioare. Această înviere totală se petrecuse intr-o marţi. Sîmbătă seara, la plată, fostul invalid s-a apropiat de noi, Cocd, aşa cum te văd şi cum mă vezi, şi ne-a încunoştinţat cu acelaşi surîs de convalescent, pe care îl părăsise numai de cîteva zile, că pleacă din atelierul nostru, angajat într-alt atelier, cu un spor de salariu de douăzeci de lei săptămînal...
Ţi-aduci aminte. Am tresărit. Mi s-a părut că nu poate să fie adevărat. Şi l-am lăsat pe lucrător să plece. Dar a treia săptămînă lucrătorul s-a întors, Coco, şi ne-a cerut să-l angajăm din nou. Atunci nu ne-am mai putut stăpîni şi cu sentimentele uzate, ne-am sculat de pe scaun, l-am ocărît şi l-am gonit.
Ai auzit tu, de o amnistie, Coco? Guvernul a dat o amnistie. într-un vagon de tramvai ne-am întîlnit cu vechiul nostru confrate domnul Simon Pauker, fostul secretar al ziarului Adevărul şi fondatorul ziarului Argus. Domnul Simon Pauker nu mai e un flăcău şi evenimentele au contribuit şi ele să-l îmbătrînească. Ne-a exprimat îngrijorarea lui oftată. Copilul confratelui nostru, inginerul Pauker, comunist, arestat, era încă închis şi părintele nu se asigurase cu totul că va fi amnistiat. Nu am cunoscut pe acest inginer, care construieşte în ipoteza rusească fericiri sociale şi cazul lui nu ne-a interesat decît în specia fiului raportat la familie; şi am consolat cu politeţe pe părinte.
272
Tînărul inginer, care-mi închipuiam că nu era un analfabet, a lost pus în libertate. Coco. Şi ne-a vizitat nu atelierul, nici redacţia, unde se scrie şi se gîndeşte, ci personalul, lucrătorii, la o cîrciumă din vecinătatea noastră, unde ciocnesc paharele oamenii de serviciu de la tramvaie. Acolo, inginerul şi lucrătorii noştri s-au, cum se zice încă în societatea actuală, s-au... îmbătat şi au declarat revoluţia socială. Şi bieţii noştri oameni ne-au dat un ultimatum. Comunismul începea acum o răfuiala strînsă cu noi, Coco, şi cu atelierul nostru, care produce exact, săptămînal, salariul lucrătorilor, adică pîinea şi ţuica lor. Am întrebat, Coco, cum de şi-au ales sorocul cel mai defavorabil, cînd peste zece mii de muncitori calificaţi stau fără lucru, cu cele cincizeci de mii de guri flămînde, pe care le reprezintă şomajul lor. Lucrătorii care ezitau între bună ziua şi sărut-mîna şi nu ştiu să deosebească pe este de pentru că într-un text, voiau revoluţia socială.
înţelegi, dragă Coco, nimic nu e mai binevenit, într-un timp de criză crîncenă, decît prilejul de a închide un atelier: încă vreo cincizeci de oameni fără pîine. Noi am rîs, Cocb, de naiva dobitocie a lucrătorilor noştri, care, izolat, au venit să fie primiţi înapoi... Primele ţuici le-a plătit, poate, inginerul Pauker, dar ţuicile în continuare poate că deocamdată nu vor putea să fie plătite toate de el şi cîrciumarul e un burghez, care scrie cu tibişirul şi prezintă nota. Am asistat la o impreciziune lamentabilă de atitudini, la defilarea naivilor diverşi care compun personalul unui atelier. Unul din ei avea acasă cinci copii. Două tabere noi derivau dintr-un comunism de două zile: cei care încă voiau să bea ţuică şi cei împiedicaţi de cei dintîi să reia lucrul. E ciudată calitatea satisfacţiei ce-şi poate acorda intelectul unui inginer comunist în Bucureşti. A! dar iată şi una din lucrătoarele noastre, care punea, în papuci, coli de hîrtie la maşina de tipar: e
273
îmbrăcata ca o domnişoară şi poartă ghiozdan de studentă... Ea zice «bonjur». Mă rog! Sîntem lîngă lada de gunoi a Eforiei. în plină republică sovietică.
Dragă Coco, uite pentru ce au scris Rousseau, Diderot şi Anatole France - şi uite substanţa tristelor noastre speranţe de un progres măcar intelectual.
1929
PUNE. DOAMNE. STRAJĂ GURII MELE
Miniştrii care se succed Ia guvern ar trebui puşi să facă în ziua jurămîntului de formă, şi un jurămînt de fond: jurămîntul de pesimism. Trebuie să recunoaştem că pesimismul este contrariu naturii ministeriale, care chiar dintr-un amator de politică imens de bogat, ca domnul doctor Anghelescu este în stare să facă un fericit. Niciodată Ducele Monteorului nu a plîns, nici cînd era mic, ca în ziua venirii la putere pentru ultima oară a lui Ionel Brătianu, a căruia mînă, anesteziată de o vapoare de francheţă, uitase să înscrie în lista miniştrilor pe urmaşul lui Haret. A fost o noapte tragică între două zile, ca pentru personajul higrometric din barometrul popular, construit ca un bordei cu două uşi, ministrul neştiind încă dacă va ieşi cu bastonul sau cu umbrela: adică în automobil sau cu tramvaiul. A unsprezecea fericire şi ochiul lui Dumnezeu au făcut ca domnul doctor Anghelescu să mai iasă o dată pe timp frumos.
A deveni ministru este a te simţi numaidecît mai sănătos şi mai tare. Dacă rinichiul fabrică albumină, glucoză sau uree, aceste insinuări ipocrite ale stării neministeriale încetează subit, mutîndu-se - este şi acest lucru adevărat - de multe ori, la funcţiunile cerebrale, adică înnobilîndu-se în toate expresiile lor cristaline şi produrînd cleştare mari scînteietoare. Fenomenul se petrece cu matematică regularitate şi el poate fi uşor urmărit de orice amator de ştiinţă în apartament,
27?
în declaraţii, în proclamări, în discursuri, în comunicate şi ordonanţe, în toate aspectele scrise şi grăite ale sistemului cristalografiei diamantine. Puneţi un om cumsecade, care pînă în ajun scuipa scuipaţi ceva mai groşi, adunat din tunelurile extractive ale aparatului bucalo-nazal, cu oarecare putere şi răcnet; puneţi-1 să se facă ministru şi, garantat, cu începere din ziua următoare muco-ucembrana lui nu va mai şti să scoată decît mărgăritare.
Totul se face în mîinile lui eucharistice, în ochii lui, în conştiinţa lui, bine, ordine, legalitate, disciplină, abundenţă. Pînă să vie el, acelaşi material exista în starea lutului inferior, zmîrcuit de nupţialitatea lentă şi amorfă a broaştelor. A venit el, adică El, adică Ăsta, adică Ăla, adică Domnia Sa, şi nimic nu mai seamănă cu sineşi. Anotimpurile chiar, idilice, se asociază cu domnul ministru.
Pentru acest optimism călare, cu cămaşa de zale, cu panaş azuriu, plin de oglinzi şi ecouri,ţăranul a făcut un calificativ anterior Economiei politice şi Ştiinţelor sociale şi l-a numit orbul găinilor, asimilînd fără să ştie, ca un prost ce este, pe omul de stat cu găina chioară. Zece ani politica economică s-a ţinut după o singură găină, cînd pe jos, cînd în vagonul cu marfă, cînd crezînd-o că zboară, cu ochii în zările mari, ca după un stîrc de aur. Totul a fost extraordinar, fără păreche, nemaipomenit. Staţi un an: am stat un an. Mai staţi un an: am mai stat un an. Aşteptaţi pînă la primăvară, pînă la toamnă, mai aşteptaţi de şase ori: am aşteptat. Cîtă vreme a tăcut, parcă nulitatea evenimentelor mai puteau să fie asemănate cu o modalitate istorică. Catastrofa s-a năruit îndată ce ministrul, căpătînd din aşteptarea oamenilor o încredere pe care nu o avea, s-a bizuit pe haruri profetice şi a început să precizeze, ce anume fenomene se vor petrece la o dată fixă.
276
Fenomen cu fenomen, toate fenomenele au ieşit exact pe idos. S-a încăpăţînat să-l afirme, fenomenul s-a încăpăţînat şi el. Cînd într-o bunăzi ministrul, intrat cu amîndoi ochii şi cu simţul proporţiilor în orbul găinii, a făcut afirmaţia că evenimentul s-a şi petrecut, văzut numai de el, toată lumea a fost de o singură părere şi l-a rugat să se caute. Toate ouăle lui fuseseră un vulgar găinaţ şi el mai stăruia să le arate ostentativ cu degetul, dovedind că au avut coajă şi gălbenuş. Noi ne hrănim exclusiv din găinaţul lui, iubiţi cititori: e tot ce ne-a lăsat.
De ce nu v-aţi păstrat pesimist, domnule ministru? Cum izbucni optimismul? De ce, măcar, n-a|i tăcut pînă la urmă?
îndată ce vorbeşte cu elan un ministru, catastrofa este gata. Jurămîntul de pesimism trebuie să fie adoptat de urgenţă şi practicat riguros; căci se apropie toamna. A trecut vremea caiselor şi caisele au rămas verzi. Ce ne putem aştepta de la pepeni, şi de la cartofi?
Autorul ultimului fenomen ministerial este simpaticul domn Răducanu. Cu chiu cu vai, pentru că nu vorbise de ele încă nimeni, recoltele de cereale intraseră într-un stadiu accesibil speranţei. La ţară şi în toată provincia judeţeană circula ca un cuvînt de ordine gîndul: «Să vorbim de altceva; să dăm ciucalăilor timpul să se coacă. Şşţ! ce-ţi face vaca? Mie mi-au fătat optzeci de oi. Ce zici de Hamlet? Iar o să se poarte rochia lungă.»
Domnul ministru Răducanu şi-a dat optimismului drumul într-o zi cu soare mult. Recoltă splendidă! Sute de mii de vagoane! Transport, export, import, aport, ştuleţi, brabeţi, cai verzi pe pereţi.
A doua zi a nins, a îngheţat, s-a dezgheţat, iar a nins în toată România, afară de Marea Neagră. în douăzeci de ore judeţul întreg al Gorjului şi-a măcinat bucatele încă verzi. De la Periş la Slatina,
277
o mocirlă. Zero grade la Buşteni. Bucovina întreagă distrusă. Moldova nordică nimicită. Torente de ploi neîntrerupte mai pretutindeni. Flagelul se întinde zi cu zi. Dacă domnul Răducanu mai tăcea o lună, toată lumea şi-ar fi strîns bucatele liniştit şi ar fi rupt în sat mămăligă nouă.
1 929
MEDICINA ŞI PREFECTURA
Cînd un cetăţean suferă de o boală prefectorală, el se duce la doctor. Să nu uităm că medicul e în acelaşi timp un excelent prefect şi că prefectul e un medic excelent. Cetăţeanul are todeauna o intrare la stat prin cabinetul medical şi prefectul îşi pleacă todeauna auzul la durerea lui; fie că-1 doare medicina, fie că boleşte de prefectură, un moment domnul prefect: pardon! domnul doctor - domnul doctor: pardon! domnul prefect - îşi pune urechea pe pieptul şi inima lui.
Medicina ne învaţă să fim oameni şi administraţia se foloseşte de bunele sentimente, gata făcute, ca să-şi întindă şi să-şi sporească autoritatea. însă cetăţeanul nu e neapărat un idealist şi un om cu totul superior. El abuzează în persoana medicului de prefect şi acestuia nu-i permite delicateţa să-şi jignească peste măsură clientela. Cetăţeanul cu o nevoie însemnată la prefectură, îşi zice: trebuie să-mi caut o boală cumsecade şi să mă introduc. Un simplu tratat de terapeutică teoretică îl pune pe drumul bun în ceea ce priveşte simptomul. Cetăţeanul îşi alege simptomele care duc în mod natural la scoaterea costumului şi la întinderea corpului pe platforma mesei de operaţii, pentru ca prefectul, adică medicul, să ia un contact intim cu el şi cît mai durabil.
Clientul abuziv e ca fata din casă. care ştie că dacă stăpînul o cere o singură dată în pat, obţine de la el tot ce îşi doreşte, terorizat, în tăcere, de
779
împrejurări şi de amintirea, eu alît mai tenace, a unui act nepermis, cu cît servitoarea fusese mai inaptă să răspundă unei pofte de perversiune cu nădejdi.
Dacă stăpînul e un om însurat, regretul se agravează şi nenorocitul dă totul, lestează totul, fără să poată căpăta sentimentul că greşeala s-a compensat. Bărbatul rămîne todeauna dator femeii cu care şi-a ospătat o secundă animalul şi actul, în aparenţă simplu, al femeii oferite gratuit, ca o cireaşă din pom, capătă o valoare în veci neplătită.
-	Nu ştiu ce am, domnule doctor; pardon! domnule prefect; ba nu: domnule doctor... Cînd medicul stă imobil, clientului îi vine să-i zică domnule prefect şi dacă medicul îşi duce mîna ca să îndrepte o seringă şi să mute o cutie de nichel pe masa de cristal, clientului îi vine să zică domnule doctor; cu toate că el are treabă cu prefectul.
După cîteva vizite şi cîteva reţete, sănătatea clientului nu se simte ameliorată, şi cum tratamentul va fi foarte lung, după cea mai fierbinte dorinţă a bolnavului, acesta plăteşte după un tarif personal («Lăsaţi, domnule doctor: toate s-au scumpit foc») şi pe serii de vizite viitoare («Nu cred că o să mă fac bine aşa de repede, domnule doctor») cu o culanţă de care s-ar bucura toţi medicii fără judeţ.
într-o zi, bolnavul se arată la prefectură. Prefectul crede într-o recrudescenţă a maladiei, înainte de orele de consultaţie:
-	Ce ai? Ţi-a venit rău? Eşti cam palid, domnule Dumitrescu.
-	N-aş putea să spun, domnule doctor, că mă simt foarte bine. Tot mă ţine, colea, ştiţi.
-	Ai venit să-ţi dau o reţetă.
-	Am venit pentru altceva, domnule doctor. Mi se iveşte o împrejurare potrivită. Aş vrea o baltă cu peşte.
280
-	Ai făcui o petiţie? Dă-o-ncoace.
-	Poftiţi...
-	Ce e azi? Luni. Treci pe la sfîrşitul săptămînii: pînă sîmbătă îţi aranjez chestiunea. Uite, iau petiţia dumitale în ghiozdan. Şi nu te depărta deloc de regim şi ia hapurile regulat.
1929
VIOARA DOMNULUI CONSTANTIN NOTTARA
Fiul marelui actor, Constantin Nottara, înzestrat cu pipăitul divin al vioarei, rupe din oftatul delicatei sale unelte cu strune, fagurii de sunet şi gîndire ai lui Beethoven, cu o neîntrecută măiestrie şi face vis cu uşurinţa cu care păianjenul întinde prapuri invizibile de mătase. Publicul norocos îl ascultă pe acest artist al violei adeseori la radio ca şi pe vrăjitul violonist, domnul Alexandru Teodorescu, şi mai des la Ateneele populare din periferie, unde vioara duminicală cîntă pentru oamenii primitivi ai muncii groase.
Vioara e curată ca lumina zilei şi poate să însoţească sărbătorile poporului înstrăinat de biserică, prin rîvna pasionată a clerului, cu o liturghie de-a dreptul cerească. Ateneele populare au dat destulă pedagogie administrativă şi multă literatură proastă resemnaţilor ascultători. E o literatură pentru atenee, cu scriitori pentru atenee, specializaţi într-o formulă şi identificaţi pe un calîp şi care nu fac altă meserie şi cultivă periferia între un eroism de caporal bucătar şi între o searbădă poezie, cu tendinţe triste de humor. Dacă ateneiştii nu le-ar fi adus muncitorilor cu tesla şi cu lopata decît numai literatură, mişcarea începută la mahala ar fi rămas cu desăvîrşire inutilă, ridiculă şi stearpă, încremenită între discursuri flăcăroase şi o didactică inferioară. Muzica salvează însă constant firma şi afişul şi justifică iniţiativele primăriei. Căci în loc de a se produce din instrumente şi din guriţă, lăutarii care cîntă seara, între fleici, la «grădină» - paralelul literaţilor
282
municipali - a fost cineva destul de artist şi de inteligent în culoarea de galben, ca să trimită culorilor subalterne muzicanţi de calitatea lin europeană a domnului Constantin Nottara.
Acest inspirat al viorilor a luat o foarte însemnată iniţiativă, înfiinţînd «Orchestra Simfonică a Municipiului Bucureşti», cu programul acelor organizaţii, de un măre randament cultural în ţările occidentale, cunoscute subt numele de «Arta Socială». înainte de război, lucrătorii industriali din apus puteau să asculte pe un preţ de nimic, în săli cu mii de locuri, instrumentele şi vocile marilor celebrităţi din toată lumea.
Domnul Constantin Nottara nu are la îndemînă mijloacele confraţilor săi din Elveţia şi din Germania; a căpătat însă în folosul iniţiativei sale atenţiunea şi sprijinul domnului Dobrescu, primarul Municipiului, care trebuie francamente felicitat că nu se gîndeşte exclusiv la canaluri şi la ordonanţe şi că îi acordă putinţa începutului, unui artist de calitatea domnului Nottara.
în lipsa unei săli, care va trebui construită pentru un mare număr de auditori, «Orchestra Simfonică a Municipiului Bucureşti» va da cea dintîi audiţie muzicală în grădina Cărăbuş, în ziua de 4 august, orele 6 seara. Domul Nottara a izbutit să aibă, ca elemente stabile, în orchestra domniei sale, cincizeci de orchestranţi, al căror număr va creşte ocazional, cu localnici şi străini. Preţul va fi uniform la toate locurile şi şedinţele muzicale: douăzeci lei, fie că orchestra va cînta în centrul oraşului, fie că se va produce la marginile lui.
Programul debutului a fost intenţionat stabilit pentru gustul variat al unui public cu educaţie muzicală la începutul ei. Rapsodia lui George Enescu. Espana, rapsodie de Chabrier. Faimosul 1912 al lui Ceaikovski. Uvertura la Euryanthe de Weber.
283
însemnăm ;ici proiectul domnului (bnslantin Nottara ca un eveniment cultural de cea mai autentică valoare şi trebuie să ne bucurăm că autorităţile ne scol din exclusiva activitate a impozitelor şi contravenienţelor, subt teroarea cărora vegetează viaţa morală a cetăţenilor, consideraţi ca nişte maşini de fabricat parale pentru plăţi.
1 929
THEODOR HERZI.
Uimitoare în activitatea omului acestuia, contemporan cu noi, şi cu viaţa, şi cu moartea, şi cu izbînda lui, este problema în care a trăit şi a izbutit. El şi-a făcut un vis şi a intrat în visul lui şi a stat în el pînă a trecut în celălalt mare vis, în care se absorb toate visurile omeneşti: lumea soarelui de dincolo sau a lui Dumnezeu. Galaction nu încetează să scrie, de mai bine de cincisprezece ani, că adevărata lume este aceea. .
Herzl a visat statul evreiesc într-un timp cînd toate civilizaţiile se dezvăţaseră şi de amintirea unui fost vechi asemenea stat, ca o realitatea de cîştigat. El a crezut ca şi strămoşii lui că totul s-a făcut la timp din nimic, şi că din nimic se va putea face întodeauna ceva, dacă lucrătorul transformator al neantului crede în lucrul degetelor sale şi pătrunde în haos cu osîrdie şi cinstită naivitate.
State au mai făcut şi alţii şi le-au desfăcut. Istoria este o mare fabrică de acest articol politic. Şi un stat se face cum se face un război, cu cîteva sute de mii de soldaţi, cu dinamită, cu artilerie grea, cu împrumuturi şi cu aliaţi. Cine cîştigă războiul face statul: ia dintr-o parte mai mult şi dintr-alta mai puţin şi îşi rotunjeşte hotarul. Au făcut state în războiul din urmă, polonezii, lituanii, finlanzii şi cehii cu slovacii. State grele, desigur, zămislite cu jertfe însă state, ale cărora popoare se găseau aşa-zicînd comasate, gata să facă stat. Statul lui Herzl a fost cu mult mai dificil şi este opera unuia singur, a numitului Theodor Herzl, pe
care nu l-a ajutat nimeni să o conceapă, cu o îndrăzneală gravă, întocmită pe o personalitate autentică, singura condiţie de a feri pe vizionarii unui timp de strictă negustorie, de ridicul.
Herzl n-a avut decît materiile prime ale ideii fanatice şi cîteva coli de hîrtie, pe suprafaţa cărora şi-a organizat motivele statului palestinian, cusute într-o carte. Omul providenţial al poporului evreiesc a cîştigat victoria cu o broşură.
Herzl a murit înainte de vîrsta de patruzeci şi cinci de ani, dar a dat ideilor lui atîta viaţă, încît ele au putut rămîne tinere şi fragede pînă la războiul mondial, care a consacrat, prin englezi, realitatea palpabilă a statului evreiesc, şi pînă azi, cînd iniţiativele de împuternicire ale Palestinei se înmulţesc şi un steag naţional însoţeşte ritualul serviciului divin, învelind unealta cu şapte corzi a împărătescului psalmist.
Theodor Herzl face parte pentru educaţia spiritului de tenacitate şi a voinţei de afirmare într-un act, din seria demonstrativă a marilor învăţători. După cum poţi face un stat inexistent, tot atît de bine, şi mai lesnicios, poţi răsplămădi şi reface un stat care există, necum o ispravă personală, care cere numai atenţie şi scrupul. Aproape că ne întîlnim aci cu insolubila, pentru oamenii noştri politici, chestiune a renovării statului românesc, pe care rînduri, rînduri de oameni politici l-au luat în întreprindere pentru a-1 slăbi din ce în ce mai mult. Cu un pămînt bogat, cu o natură minerală şi vegetală neconcurată, cu ape sfinţite în fiecare zi de zeii darnici ai luminii, noi nu sîntem încă apţi să plătim o datorie, fireşte mare, şi să scutim de corvezile ei un popor. Ce deosebire activă poate să fie între noi şi un Theodor Herzl, izolat în pustietatea Iudeii cu un caiet şi un creion?
Aproape că nici nu trebuieşte indicată: atît e de mică şi atît e, totuşi, de imensă. E o deosebire de
286
temperatură, ca între fierul rece şi fierul fierbinte, capabil să ia formele trebuincioase subt ciocan; o deosebire de conţinut, ca între vasul gol şi vasul plin cu undelemn. In lutul nostru fasonat frumos şi cu adîncimi obscure, nu se găseşte nimic altceva decît praful uscat al unor idealuri, pe care le grăim fără să le credem, pe care le utilizăm nesimţitori şi indiferenţi.
E regretabil pentru un descoperitor şi creator, ‘ care inventează altceva decît un obiect uzual comercializat, că opera începe să trăiască după ce el a murit. Theodor Herzl a închis ochii cu incertitudinea, pe care nu o mai are astăzi nici un sionist, asupra validităţii construcţiilor lui intelectuale. El şi-a zugrăvit reveria într-o scriere impresionantă cu multă vîlvă la publicarea ei dar n-a apucat din realitatea ei nimic. Jacques Lebaudy visase şi el un stat, după ce fabricile lui i-au produs un capital suficient pentru ocuparea unui tron. Numai că imperiul pe care voia să-l clădească, din imitaţie sionistă, se învecina la est cu comicul şi trebuia situat în Sahara, ca un răspuns la presupusa Atlantida din ocean.
în Palestina ard făcliile de ceară ale templului, în Palestina cresc măslini şi struguri şi se stoarce ulei şi vinuri în gloria materializată a celui mai singuratic zămislitor de stat.
1929
ZIUA COMUNISTĂ
Orice doctrină revoluţionară are nevoie de un calendar şi de sărbători, căci oamenii s-au obişnuit cu praznicile împărăteşti, din timpurile creştinătăţii. Paştile social-democraţiei cădeau şi mai cad la 1 Mai. Un Paşte nou s-a ivit după război, pe ziua de 1 august, cînd începe gustatul fructelor. Internaţionala a IlI-a comunistă l-a hotărît din Moscova, cea cu clopote multe şi cu mai numeroase biserici decît case, pentru toată omenirea, ca un nou catolicism, comandat de un papă roşu. în toată Europa Paştile roşii s-au produs cu cîte un mic tămbălău şi în Rusia, la moaştele lui Lenin, partidul a rămas îngenuncheat. Şi ar fi fost ceva şi la noi, unde avem, ni se pare, şi un partid comunist, cu cinci conducători şi trei credincioşi.
Comuniştii noştri sînt a patra sau a şasea fracţiune a masivului revoluţionar socialist, în care tovarăşii, ori de cîte ori se găsesc adunaţi cîte zece laolaltă, se despărţesc în cete agresive, se caracterizează reciproc cu titlul de trădători, de burghezi infecţi şi de agenţi de Siguranţă. Cum se face, cum nu se face, mai ales ultima acuzare s-a verificat în numeroase exemplare înaintate, care s-a deprins să servească două cauze contrarii cu un sentiment şi zel egal, societatea actuală şi organizaţia socială viitoare. Ordinea burgheză, oricum mai elegantă, nu învinovăţeşte, în primul rînd, pe adversarii apropiaţi, de vînzare şi de trădare pe bani, poate că şi din pricina actualei baze sociale capitaliste. Obişnuiţi cu paralele, pe care le cheltuiesc fără principii, burghezii parcă nu
fac o primă cauză intelectuală şi sufletească, din gologani. Socialiştii, social-democraţii şi comuniştii, a cărora forţă morală se învîrteşte exclusiv pe axa aşa-numitului materialism, angrenează, ca nişte duşmani întregi şi contradictorii ai capitalului, însufleţirea mişcărilor de muncitori, pe micile roţi şi rotiţe, numite în regim bancar franci, lei, mărci şi lire sterline.
Cine spune că evenimentele nu fac decît să se repete? Dacă nu se repetă totuşi ele identic, repeţirea schematicii morale e invariabilă în toate învăţăturile şi Evangheliile, fie că purced de la Dumnezeu, fie că pornesc de la om. Adversarul cel mai crîncen al catolicului nu e nici musulmanul, nici liber-cugetătorul: protestantul şi ortodoxul sînt inamicii lui neîmpăcaţi, adică indivizii de aceleaşi credinţe pînă la detalii, afară de cîteva detalii. Comunismul, care întîi şi întîi a fost creat împotriva capitalismului, şi-a găsit antagonişti mai apropiaţi, cărora să le frîngă gîtul, în fraţii lui mai mici sau mai mari, indiferent, din socialism. Ceea ce arată că într-un regim raţional, ieşit din jertfe considerabile şi din efortul generaţiilor, cea mai rapidă dreptate se administrează pe calea imediată, copiii asasinîndu-se unii pe alţii şi aruneîndu-şi pe fereastră părinţii.
Credeţi dumneavoastră că e numaidecît nevoie de o mare propagandă, de discursuri şi documentări, de bibliotecă şi studii, pentru a înjunghia pe fratele nostru şi a strînge de gît un prieten? Fără internaţionale, fără presă, fără înflăcărări sufleteşti nu se poate obţine acelaşi rezultat elementar? De cele mai multe ori este de-ajuns un pahar de ţuică sau dorinţa de-a trece punga unui călător în buzunarul tău. Acestor isprăvi, lipsite de strălucire, societatea burgheză le-a consacrat un volum, care se cheamă Codul Penal. Este momentul de a schimba etichetele de pe cărţi şi a pune un nume de autor şi de reformator în locul anonimatului adunătorilor de pravile şi categorii?
1929
A. L. ZISSU
Condiţiunea de-a seri, cea mai bună, este ca în timpul cît condeiul urmăreşte zigzagul şi tangentele naturii, să surîzi. Un bun surîs pe pagina albă e ca lumina soarelui în fereastră: gîndul primeşte o tresărire de cristal şi dă gîndului următor o ţandără din luminişul lui. Şi, florile de hîrtie capătă o frăgezime de flori adevărate. Surîsul artistului echivalează cu atmosfera de odeur de saintete, în care s-au zugrăvit marile tablouri şi s-au scris cărţile mari.
Rareori ni s-a scufundat condeiul într-o cerneală cu atîta plăcere, ca de astă dată, începînd, de la inteligenţă, portretul unui om super-inteligent. Cînd directorul publicaţiei prezente ne-a întrebat: «Ai vrea să faci portretul lui Zissu?» noi numaidecît am surîs ca dinaintea unui cufăr cu bomboane. «Cum să nu!» Plăcerea ni s-a început de-atunci şi surîsul spiritului durează din acel moment.
Domnul Zissu e mai ales o mare inteligenţă, acea inteligenţă sculpturală în apogee şi piscuri, şi dură şi lirică în regiunile de mobilitate - pe care a purtat-o, ca un vlăstar de ghimpi de aur, constelaţi în coarne cu stele adevărate, şi Remy de Gourmont. Poate că s-a uitat sau nu s-a ştiut niciodată bine, de către mai multă lume, că autorul cărţii La physigue de l’Amour, inspirată din studiile entomologice ale lui Fabre, a fost analizat nu ca un scriitor, nu ca un artist, nu ca un filozof, nu ca un profet, ci ca un grad nou de inteligenţă în biologie. Această onoare, care depăşeşte
290
domeniul critic cu Kant în el. cu Pascal şi cu Goethe, nu s-a făcut nici unuia din muritori şi din eterni. Seria: Dumnezeu - Pitecantropul - de Gourmont întrece toate seriile convenţionale, însărcinate cu mai puţin decît cu ducerea omului mai departe, pe fruntariile cele din urmă.
E o plăcere suavă să auzi lucrînd în angrenajele-i de catifea şi în lanţurile-i de mătase, cu zgomotul mut al planetelor angrenate pe realităţi ipotetice, Inteligenţa: să o scriem cu litera mare, care dă un înţeles exclusiv. Domnul Zissu seamănă cu pămîntul din care, atîta timp cît pămîntul e situat în ceruri, se trage. Gospodar de focuri interioare şi de recolte, el, în azur, are culoarea smaraldului, mingea lui trece prin mîna Domnului o dată pe zi, ca să o parfumeze, şi punctul lui de stabilitate, în spaţiul abstract, e încrucişarea cîtorva date matematice coincidente.
Domnul Zissu e un mare fabricant şi duce în buzunarul său de la jiletcă, datinele şi destinele cîtorva consorţii, ca un fluier portativ, cu care îşi cheamă cîteodată cîinii, de prin părţile Europei. Cuptoare şi generatoare vaste stau în dreptul butonului de sonerie, în apropierea degetului său fin, răsfoitor de cărţi - iar mintea lui, absentă din industrii după ce le-a scos din lut şi le-a organizat, visează frumuseţile, cu care puţini dintre marii meşteri s-au putut întîlni.
Siluetă intelectuală cu totul neîmpărecheată, A. L. Zissu, enigmatic şi aparent rigid, trece pe lîngă noi ca o monetă fără leat, şters de milenii, pe la nasul cu barbă al zarafilor care o examinează chiorîş, neputînd să o intercaleze în tîrgul ştiinţific şi comercial. Şi de multe ori te simţi stîngaci în faţa insului său cu amintiri de foarte departe şi de foarte de mult, evocativ de incomensurabil.
Domnul Zissu îşi exprimă iudaismul pe alte căi decît antisemitismul şi filosemitismul, şi tărîmul politic în care se produc politica şi fanfaronada, pentru şi contra lui Israel, adică pentru şi contra
291
ieşirii din urne a cîtorva îngîmfări parlamentare, este eu totul prea jos de zborul lui transcendent. Primul domniei sale volum a dat cititorului atent la gălbenuşul cuvintelor şi al ideilor intuiţia substanţelor aduse de condeiul scriitorului în circulaţia interioară a limbii româneşti, substanţe iudaice pure, pîn-acum străine limbii româneşti.
Domnul Zissu a scris într-adevăr o carte cu celule noi în limba ei bună românească şi pregăteşte o carte nouă. Tradus în limbi străine şi participînd cu intensitate la viaţa Europei occidentale, acest scriitor care-i mult mai mult ca un scriitor, lipseşte din ţară o mare parte a fiecărui an şi de cea mai lungă lipsă îl mustră limba românească. Şi poate că şi pămîntul românesc; singurul lui pămînt terestru eficace, în care i-a călcat pasul întîi şi s-au pierdut odinioară lacrimile lui neînţelese.
1929
TURISMUL ÎN ROMÂNIA
Se cunoaşte capacitatea redusă a poporului nostru pentru sport - dar a cere săteanului să facă turism, bobshleig şi schi ar fi un deziderat grotesc. ! Sportul lui, legat de brazdă, ţăranul îl face în i societatea molcomă a boilor, tovarăşii lui permanenţi de circulaţiune. Poporul nostru de ; plugari a fost sportmen timp de cîteva veacuri, ( mereu din şes în munte şi înapoi.
! Totuşi, nici categoriile cetăţenilor cu vacanţe şi concedii nu ies prea mult din părţile sedentare ale I vieţii. Profesorii, advocaţii, magistraţii şi toţi ! intelectualii sînt destul de indiferenţi faţă de frumuseţile care implică oboseala picioarelor şi curbatura spinării. Sportul favorit pare canapeaua, care, fie zis în treacăt şi nu ca un îndemn sportiv, nu e nici cel mai primejdios nici cel mai dezagreabil - o zi de lene, în viaţa activă, echivalează cîteodată cu un masaj general şi cu un tonic fermecător.
Geologii călătoresc însă cel mai mult. Adeseori, în tren, în timpul verii, întîlneşti cîte trei, patru domni cu tichie de pepene, sprinteni şi voioşi, care, scoborîţi din stînci într-o gară, se întreţin într-un limbaj tehnic extrem de corect şi de obscur, asupra unor splendori pietrificate, din epoca mamutului sau a fluturelui cu oase. Contactul cu pietrele, care constituie un criteriu, i-a făcut politicoşi, curaţi şi ageri - cea mai mare plăcere a verii trecute a fost pentru noi, drumul de la Sinaia la Predeal, în parcursul căruia cîţiva geologi proaspeţi, inspiraţi şi naivi ca nişte copii sănătoşi, descriau în

controversă moravurile unui cristal decedat acum optzeci şi cinci de mii de ani. Ştiinţa Dreptului a dat un singur sportiv cunoscut, pe domnul Pherekyde, un foarte distins magistrat cu ochiul teafăr şi cu glezna vioaie, ale căruia bucurii încep de la o altitudine de două mii m. în sus. Literaţii nu circulă deloc şi pictorii toţi se duc exclusiv la Bazargic. Cît despre oamenii politici, care ar avea de învăţat ceva, din tăcerile înalte ale naturii, ei sînt cei mai sedentari: de altfel, deputatul şi senatorul sînt două tipuri integrale ale omului imobil, conceput de către egipţieni divin şi lipsit de scaun.
Despre altceva am dori să aducem vorba: vin străini puţini să ne viziteze ţara. Claritatea şi caracteristicile peizajului românesc, fie de Bărăgan, fie de apă şi Deltă, fie de început de munte şi semideal, unde linia pămîntului, brodată r j spumele cerului, este de o delicateţă suavă; fie de munte abrupt şi de coastă dulce - nu mai sînt nişte necunoscute, cu toate că publicitatea nu le dă aproape nimic. România pitorească a poetului Vlahuţă a fost un simplu şi elementar început. Străinii nu ştiu nimic de zestrea naturii româneşti, obligaţi să se desfete cu estetica de geometrie frizată şi tunsă a Elveţiei, plăcută şi monotonă, ca un continuu desert de prăjituri palide şi de cremă albă. Peizajul elveţian e perfect şi uniform. Lacurile sînt fotografice şi în culori, Alpii prezintă o vastă şi melancolică lipsă de varietate. La noi, natura sălbatică şi zbuciumată, înfăţişează drumeţului, pe toate diagonalele ţării, furtuna şi vîrtejul unui belşug de felurimi, neîntîlnit nicăieri în Europa - şi de la seninătatea cîmpului, infinit ca şi ideea de infinit, pînă la Prometeii în luptă cu eternitatea, din piscurile Alpilor noştri, mai puţin civilizaţi decît fraţii lor dintre lacuri, călătorul parcurge, ca pe un pian şi pe orgă, cu piciorul, toate notele dintre linişte lină şi tumult...
294
Şi noi nu ieşim nicidecum cu tava de pămînt a ţării noastre, întru întîmpinarea străinului monotonizat.
Ne vom permite, poate, să examinăm putinţa de a determina o mişcare a sportmenilor din Occident încoace.
19 3 0

O REVOLUŢIE
Abia clădită, ca o autoritate, căreia îi mai lipsea numai ceasornicul din golul rotund, subt streaşină, al faţadei, casa direcţiei Culturii Poporului e bombardată cu gogoloaie de hîrtie de ziar. Pentru că directorul acestei noi întocmiri a fost ales în persoana domnului Rebreanu, unanim proclamat încă ieri mare romancier şi simpatizat de toată suflarea, cîteodată fetidă a literaturii, opinia tiparului, subit răsturnată, atacă de jur-împrejur. în şuviţele de hîrtie imprimată, din care s-au confecţionat proiectilele nesîngeroase ale luptătorilor, bravi cu un camarad şi servili cu politicianul generos, se găsesc produsele de sus şi de jos ale insului iritat fără sinceritate, şi cîteodată resturile întoarse de la digestie ale unui prînz plătit în ajun de domnul Rebreanu.
Ziariştii erau revoltaţi că a parvenit un ziarist, scriitorii că s-a putut alege un scriitor, şi universitarii din pricină că n-a fost pus în slujba deosebită şi liberă a culturii un decan diabetic.
Ne întrebam pe timpuri ce se petrecea în Polonia de cîte ori înjghebarea unei conduceri naţionale se lichida cu o neputinţă de a mişca regatul din loc şi cu o nouă invazie de străini, din Răsărit şi Apus. Parcă actualmente pricepem mai bine tifosul polonez, privind ce se întîmplă între scriitori şi savanţi. La ospiciul de alienaţi cîte un domn normal se plimba metodic printre rondurile de flori şi ai impresia că e un medic de gardă. Nu, explică însoţitorii, domnul pe care îl vedeţi nu e un doctor, e un nebun. Poţi discuta cu el ca şi cu
296
domnul De Iu Mirandola. despre lot ce doreşti. îţi răspunde clar şi uneori devine chiar interesant. Are o memorie înfricoşătoare şi ţine minte pînă şi evenimentele iscate în timpul celor nouă luni de gestaţiune, cînd interpreta chestiile la întuneric şi scufundat într-un lichid săpunos. De un singur lucru să nu-i vorbeşti, căci atunci îl fulgeră nebunia, individul cade în criză, devine violent şi s-ar putea să te ucidă.
-	Care-i acest lucru magic şi răscolitor în stare să dezlănţuiască într-un semen al nostru furtuna iresponsabilităţii? Aş vrea să-l ştiu.
-	Numele Dumitru, răspunde medicul de serviciu... Aşa l-a chemat pe ta-su.
-	A fost persecutat de părinte? întrebi interesat.
-	Dimpotrivă. Actualul nostru client a fost copilul lui răsfăţat. Bolnavul are idiosincrazia, probabil, a vocalelor i şi u, care în numele pomenit se repetă, dacă aţi observat, de două ori.
-	Atâta moft a putut să înnebunească un om cu facultăţile intacte? Rîzi de mine, doctore. Este cu neputinţă.
-	în subconştient, adaugă medicul, totul este perfect cu putinţă. Experienţa banală ne-a deprins cu camaraderia, cu solidaritatea, cu aderenţele şi corespondenţele profesionale. Sînt însă mulţi indivizi extraordinari care, dacă le dai o ţigare, vor să te pupe, şi dacă îi pui la masă cer să se culce în pat cu nevasta dumitale. Nesatisfăcuţi, ei înnebunesc, practicînd uneori numai un fragment al acestei turbări, stadiu în care un bolnav nu poate fi închis. Pe domnul dintre flori
l-am izolat în ziua cînd s-a repezit la tată-său în somn, i-a muşcat nasul şi l-a înghiţit cu tot ce se afla înăuntru.
Dacă la direcţia Culturii Poporului ar fi fost numit un căpitan de pompieri, nu s-ar fi întîmplat nimic, din pricina afinităţilor administrative. Fostul director general al Siguranţei nu a fost oare ales de scriitori în toate comitetele, ca o somitate
:sn
literară, fără să se fi gîndit cineva să protesteze şi primind onoarea de a fi în contact literar cu cea mai selectă facultate, a pîrei şi a denunţului subt formă de raport şi de scrisoare anonimă? Ba într-o şedinţă a Societăţii Scriitorilor Români, unde directorul Culturii Poporului trebuia să fie doborît în efigia lui de preşedinte al Societăţii, cîţiva membri ai acestei academii nu au argumentat cu citate dintr-un dosar al Siguranţei autoritatea cărturărească?
în funcţiile statului guvernul a intercalat energia nouă a scriitorilor, consacraţi acum ca o putere utilă şi originală, nesocotită de toată politica guvernelor anterioare. Selecţiunea prin partid politic s-a înlocuit cu selecţiunea prin merite de intelect şi prin talent. E desigur o îndrăzneală să nu te adresezi poporului numai cu toba percepţiei şi cu carabina jandarmului. Balcanismul nostru politic nu a cunoscut alte mijloace în trecut şi învechiţii noştri cărturari, de metodă veche, au leşinat cînd domnul Maniu le-a hotărît scriitorilor, în grup, o activitate încadrată în stat.
Dacă nici scriitorii de meserie nu sînt în stare să înţeleagă ce s-a realizat în folosul breslei lor, asimilată în trecut cu profesiunea spoitorilor de tingiri şi a cerşetorilor cu vioara, oricine pricepe cît e de revoluţionară şi de stupefiantă inovaţia domnului Maniu, care, aţi băgat de seamă, nu e nici prozator, nici poet...
1930
NEGUSTORII
Desigur că nu se vor supăra bărbaţii politici dacă vom face elogiul părinţilor, din care unii dintr-înşii s-au tras şi se mai trag.
Vorbindu-se de Ia Marx încoace de clasă şi preferinţele autorilor de cărţi şi discursuri fiind îndeobşte date clasei muncitoreşti de uzină şi atelier, negustorii au fost înglobaţi în burghezie, ca spirtul în vin, diluat chimiceşte.
Clasificarea e arbitrară, căci negustorimea, care dă tonul intelectual al noţiunii de burghezie, nu e mai mult burgheză decît lucrătorul proprietar şi între cele două clase dacă există o deosebire de teritoriu sau mai exact de atmosferă, deosebirea de valoare activă e inexistentă. Tehnica uzinii are un corelativ în tehnica prăvăliei.
De tite ori se întâlnesc muncitorii, care din punctul de vedere al idealului socialist reprezintă actualmente cel puţin cinci nuanţe cu ferocitate antagoniste, consfătuirile lor sînt îndeajuns de banale şi de monotone. Extremiştii, ca şi moderaţii, repetă pentru a zecea mia oară rumegarea abstractă a unui program verbal, degenerat din vechile idei invariabile, în cuvinte tipărite cu cerneală de petrol. Stiînşi în biserici fixe, ca şi creştinii verbali, ei au încălţat un număr de cap, definitiv cristalizat - şi aşteaptă o Judecată din urmă şi o revenire a Mîntuitorului reîncorporat. Pînă atunci, liturghie, botez şi îngropăciune. Idei, idei noi, derivate sau scăpărate din vechile idei şi concepţii nu se pomenesc. Un bun socialist cîntă un singur vals şi numai pe vioara lui.
29»
Negustorii nu s-au prea ţinut de întîlniri, izolaţi de dispreţul oamenilor politici, care le acordă onoarea corvezilor şi-i lasă judecaţi de fisc, ca nişte permanenţi acuzaţi. Negustorii sînt oameni ocupaţi, constrînşi între clientelă şi furnizori, între încasări şi plăţi, să nu emită păreri care implică pierdere de timp. Ei înregistrează marile prostii economice şi financiare ale statului, cu un surîs rapid, permis de contabilitate.
Odată, însă, negustorii s-au întîlnit la Craiova, schiţînd şi o grevă a prăvăliilor. Ei bine, la Craiova, negustorii care nu s-au adunat ca să vorbească de-a surda, au emis o serie de idei surprinzătoare şi noi, al cărora caracter de originalitate a consistat şi în faptul că veneau din experienţă, şi din experienţă strict românească. S-a observat întodeauna, cu cît e mai uşor să scoţi o experienţă pentru români din cărţile englezeşti, franceze şi germane. Este ca şi cum ai cumpărat un briceag din Berlin, cu care ascuţi în Bucureşti creioanele americane şi le rupi vîrfurile succesiv. Numai că ideile importante nu fac oficiul lamei şi al săpunului de ras.
Nimeni nu tăgăduieşte că locul comun al răspîntiei la care ne găsim, s-a strîmtat cu desăvîrşire - şi, în spaimă politică, extremiştii noştri de stînga şi de dreapta visează fiecare o dictatură din latura lor. Lumea ar dori să fabrice un Mussolini, un Kemal sau un Stalin. Toată lumea a uitat însă negustorimea, o categorie precisă, activă, inteligentă şi ponderată a societăţii româneşti. De la precupeţul cu cobiliţa pînă la marele angrosist, negustorimea produce zilnic valori de biruinţă şi garanţii de solidă sedimentare.
Adunaţi într-un partid pur negustoresc şi materialist, negustorii care ar trebui să se grăbească, pot constitui puterea sigură şi independentă în stare să scape ţara de aventuri politice şi de criza, anual mai gravă, a muncii şi a bucuriei româneşti.
19 3 0
PAPA ŞI DOMNUL
Sanctitatea sa catolică şi pontificală, Papa, suferă de un nobil acces de ortodoxie. E primul care-1 izbeşte la o vîrstă înaintată a magistraturii Sale latine. Ca odinioară ţarul, care apucat de crizele dragostei pentru pravoslavnicii din Principatele româneşti îşi băga armăsarii şi cazacii în Moldova şi cine ştie cînd şi unde şi-i oprea, Papa simte milă, de data asta, tot de ortodocşi. în lipsă de armăsari, şeful bisericii latine porneşte cu popi şi călugări.
Fuse şi la noi în Bucureşti o procesiune de protestare împotriva persecuţiilor, pe care le îndură preoţii şi arhiereii ruşi de la consîngenii lor. Vaticanul nu mai poate dormi de cînd a aflat că antagoniştii nordici şi siberieni ai creştinismului român se bucură de un tratament incomparabil mai rău decît al arhimandritului Rasputin. Desigur că latifundiile şi averile în bijuterii şi aur ale episcopatului rusesc au căzut cu mult subt nivelul bogăţiilor cardinalilor din conclav şi această situaţie fără lux şi teroare divină e mai jignitoare în principiu decît o diferenţă relativă la Sfînta Troiţă, în care Sfîntul Duh nu purcede si de la Tatăl.	’
Manifestarea Papii, în cazul ruşilor, are însă o atitudine politică mai marcată decît motivul de ordin religios şi pentru ţări ca ţara noastră, categoric ortodoxă în forma ei spirituală de stat, poate că intervenţia Papei şi a Romei să constituie un act oarecum delicat. Voieşte Papa, după ce a părăsit situaţia de «prizonier» al statului civil
301
italian, numai să răscolească ecourile moarte ale veacurilor trecute şi să-şi afirme fiinţa politică universală, opusă comunismului şi Internaţionalei a IlI-a, sau acţiunea lui aparent anodină e începutul platonic şi artistic al unei acţiuni care aparţine celuilalt papă, mirean, Ducelui Benito I? Clerul nostru nu a crezut de cuviinţă să protesteze că preoţii ruşi, de acelaşi rit cu el, ar fi prigoniţi de statul sovietic - şi credem că abţinerea lui are alte pricini decît lipsa lui cunoscută de iniţiativă. Oricare ar fi statul în trebile căruia te amesteci, afară de împrejurarea stării de război, chiar statul comunist, detestat de lumea întreagă, el e un stat străin şi precedentele trebuiesc lăsate pe seama lui exclusiv. Era oportun ca a doua sau a treia biserică din statul nostru, care nu poartă titlul de naţională, să dea pe teritoriu românesc semnalul unei mişcări?
în ceea ce priveşte starea de mizerie materială a clerului rusesc, singura, desigur, de care se îngrijeşte Papa, starea morală nefiind atîrnată la creştini de prosperitatea procentelor - cel puţin teoretic - ea ar trebui, dacă se poate, verificată. Răspunsul nu prea măgulitor pentru Papă, dat acum cîtva timp de către Sinodul rusesc, s-a bănuit că a fost inspirat, cu toate că nici o indiscreţie naturală nu şi-a făcut loc de atunci pînă azi în presa Europei, ca să confirme violenţa inspiraţiunii. S-a putut reţine din răspunsul ruşilor ortodocşi că Sinodul lor respinge categoric orice imixtiune a Papii.
De ce se supără, totuşi, Papa aşa de mult? Nu este oare, după tradiţia catolică, Petru întemeietorul Scaunului latin? Şi ce-a fost Petru altceva decît un pescar sărac şi un luntraş nevoiaş! Primul Papă nu a avut nici măcar o măgăriţă, cu care să circule prin Cetatea Eternă, pe cînd Leonii, Piii şi Benedictii au ajuns în veacul al XX-lea, cu elefanţi, cămile şi camioane încărcate cu aur. Dacă într-adevăr, asuprit, clerul rusesc trăieşte o epocă
302
de creştinism adevărat, de privaţiune şi jertfă, această situaţie de primitivism îl face mai util poporului şi îi apropie mai mult de el, decît în trecut, cînd singură icoana Mîntuitorului mai umbla cu picioarele goale prin creştinătatea rusească.
1930

REMORCA GENIALĂ
Aţi remarcat, nu e nici o îndoială, că circulaţia Bucureştilor e dotată cu un instrument nemaivăzut. îndărătul vagoanelor de tramvai umblă ceva lung, umflat şi cu o singură uşă. Simplificarea acestei bărci pe uscat, pe roate, consistă în aceea că nu te poţi sui dacă te găseşti în staţie şi că nu te poţi coborî dacă te găseşti în vagon, deopotrivă de atras, după pilda măgarului unui oarecare Buridan, să şi stai şi să te şi mişti, îmbiat să te dai jos sau să te sui şi poftitor să nu te deplasezi.
Unealta în chestiune e o remorcă de un gen cu totul nou, inspirată deopotrivă de la albie, de la tărăboanţă, de la dirijabil şi submarin. Cînd circulă goală, sare cu entuziasm şi gondolează şi cînd se deschide, această acţiune se petrece din două părţi şi cu cauciuc. Interesant este că te sui, cum spusei, pe unde te dai jos şi te scobori pe unde te urci: totul e o chestiune de punct cardinal. Aceeaşi tăbliţă indică două lucruri contrare, după cum o citeşti păşind în remorcă sau călcînd din remorcă afară; aşa că pasagerul care vine, se împiedică de cel care pleacă şi uşa se închide, cel din vagon rămînînd pe loc şi cel de pe trotuar aşteptînd vagonul următor.
Plăcerea călătoriei cu acest vehicul genial se simte însă în momentul cînd ai apucat să intri. E o beţie. Scaunele sînt situate la o depărtare calculată ca publicul obosit să fie determinat să stea în picioare la uşă şi, pentru ca accesul să fie şi mai problematic, pînă la locurile aşezate, cîteva trepte
304
se interpun între scaune şi pasager. Pasagerul are o distracţie cuprinsă în costul biletului, pe care la Moşi o capătă plătind foarte scump. De la uşă pînă la scaune el dansează un sfert de oră, cînd pe o treaptă mai sus, cînd pe o treaptă mai jos, vine îndărăt şi se duce înainte, cade pe stînga şi Se scoală pe dreapta, primeşte un fier în genunchi, un spate de scaun în bărbie şi cîteodată se dă jos regretând că nu şi-a putut jupui în preţul biletului şi nasul. Rezultatul se poate dobîndi la întoarcere, întrucît Direcţia S.T.B. nu se opune la nici o fantezie şi le facilitează pe toate.
Inventatorul remorcii trebuie să fie un fervent al comediei bufe şi un adept al înscenărilor de cinematograf. El a pus la intrare un scaun şi l-a lăsat baltă. De jur-împrejurul golului din mijloc a ridicat un amfiteatru, în care publicul trebuie să ia loc de spectator şi să aplaude ceva, nu îndeajuns de comic ca să-l învioreze dar destul de grav ca să-i aţîţe curiozitatea:	cum se numeşte
inventatorul? De ce nu-şi zugrăveşte orgolios numele pe laturile remorcii, ca să ajungă să se bucure măcar de o reputaţie de romancier? Şi cărui curent modernist trebuie să atribuim opera lui? Este el un simbolist, un constructivist, un integralist, un senzitivist, un admirator al lui Brâncuşi, cu aplicarea lui la vagoane; sau ce este el?
Pînă la o vreme S.T.B. făcea operă de transport: de cînd a început să facă artă şi literatură de subtilităţi? Şi acest început să fie, cum ar fi de aşteptat, numai un modest debut căruia îi vor urma fantezii şi mai chibzuite? Mă uit la plafonul remorcii: patruzeci de curele, de toate lungimile, se leagănă cu un ritm impresionant, între nasurile pasagerilor în picioare. Direcţia se joacă agreabil cu mustăţile lor şi aproape e mai multă curelărie decît tîmplărie şi geamlîc în remorca genială.
305
1
Cineva ar fi dorit să se deschidă un geam, pe baza falaciosului motiv că puţea în remorcă. Nu se poate deschide căci vor cădea din vagon persoanele care stau pe canapele, răspunse un controlor. Atunci să se tragă uşile de părete, zise un alt pasager sufocat de putoarea încăperii. Nici asta nu se poate, răspunse controlorul, căci vor cădea din vagon persoanele care stau în picioare.
Serios, daţi-ne numele genialului inventator, şi mai ales daţi-ne numele şi al genialului comitet care a putut să accepte, cu felicitări, desigur, şi cu ovaţii nesfîrşite, costisitoarea caricatură.
1930
CUGETĂRI RADIOFONICE
Sentimentul radiofonistului este că aparatul cel mai bun, ca şi femeia cea mai plăcută, îi aparţine todeauna vecinului. însă, aparent, el declară că are aparatul cel mai selectiv şi mai fidel şi cel mai inteligent. L-a costat cîteva zeci de mii de lei şi s-a fript.
Viitorul programelor rezidă în conferinţe reunite. în loc de zece conferenţiari succesivi, izolaţi, care izbutesc să dezintereseze şi să te scoată din fire, programul îi va pune să vorbească într-un sfert de ceas, o dată pe toţi. Emisiunea va putea să fie atractivă ca o ceartă de savanţi şi amatorii cîştigă cel puţin două ore, pentru vioară şi dans.
Ca şi acum, conferenţiarii îşi vor alege subiectele după preferinţă.
*
Se anunţase Debussy şi postul de emisiune m-a întrebat dacă-mi place muştarul. Vream să răspund la telefon şi mi-a tăiat vorba domnul N. Iorga. Mi s-a părut că aş găsi fire de barbă în muştar şi mătreaţă, şi m-am resemnat. Prefer ciorapii de mătase şi motorul de fabricat electricitate.
*
La doisprezece ani, Blaise Pascal descoperea din nou geometria euclidiană. Precocitate tardivă.
307
Domnul N. Iorga citea la cinci ani Letopiseţii: ne-a spus-a la radio, acum cîteva zile. Ce-o fi citind, Dumnezeu să-l ierte, acum Ciuhdariu şi cu ce lecturi s-o fi delectat Kemal Paşa în primele nouă luni ale sale, de existenţă obscură? Oamenii mari fac evenimente şi miracole cu ghiotura, chiar după moarte şi chiar înainte ca părinţii lor să se fi logodit: aşa cum noi ne-am şterge la nas, ori de sudoare.
*
- Ce bine e să fii om mare! zice Păcală.
Dar tot el a zis că un aparat cu nouă lămpi nu este în stare să-ţi dea lumină nici cît o lumînare de seu. Dar nici nouă lumînări de spermancet, tot el ă zis, nu pot prinde postul Otopenii.
1 930	'
REGELE
Cu simplicitatea tinereţii, el a venit într-o bună zi, cum vine rînduneaua, ca să deschidă, fără să întrebe, apele, florile şi cerul. Oamenii l-au văzut şi au zis: a venit primăvara. Şi au salutat-o. Femeile şi-au pus rochiile cele mai bune păstrate şi au ieşit întru întîmpinarea lui, cu lumina ochilor învăpăiată de o flacără nouă. Văzduhul mirosea a nădejde şi evantaliul nopţii şi-a desfăcut licăririle, ca un dar de logodnă pentru toată lumea. Steagurile legănau îngeri de aer culcaţi în poala lor. Venise primăvara într-adevăr.
Regii obişnuiţi aparţin curtenilor şi unei clase, care nu-i nici cea mai vie nici cea mai meritorie. O categorie pune monopol pe ei, ca medicii pe un bolnav: la toate orele din zi se vorbeşte numai de medicamentul care va întreţine suferinţa unuia şi alături de ea profesiunea celorlalţi. O coterie, un partid politic fac din rege şi un prizonier şi-ideea regalităţii, confundată cu o regiune încremenită şi interzisă a vieţii publice, e diminuată şi înstrăinată ca pămîntul, ca neamul şi ca patria, consacrate proprietate definitivă a unui pîlc. Dacă înconjuri clanul cu baionete, cu agenţi, cu Bănci şi cu principii, ai statul, ca un tezaur rezervat, cu libertăţile şi bucuriile lui, cîtorva colonii parazitare. Şi dedesubtul lor, aşa-numitul popor, ca o pardoseală de carne pentru trecerea pe moale şi pe sînge, conservat în flacoane umane, a roţilor ieşite la plimbare.
Dacă această familie a cîtorva sute de inşi ar fi refugiul nobleţilor, al elitei şi al inteligenţei
309
naţionale, privilegiile, utile vieţii Însufleţite în ramurile înalte, ar avea o îndreptăţire şi doliul obştesc, răbdarea şi ascultarea ar însemna ţinuta de reculegere, de tăcere şi de respect, în care trebuie să lucreze minţile directoare. Ea şi-ar plăti cruzimile cu merite şi intransigenţele cu acte. Poporul a favorizat însă durata unei elite false şi selecţionarea prin servilism, făţărnicie şi minciună. Alături de rubedenii, au putut deveni puternici valeţii şi moralitatea clanului a fost apărată, ca un ban cu dobînzi, ca o crescătorie de vulpi.
Fără actul de la 4 ianuarie, întărit de consimţămîntul majorităţii oamenilor politici, ceea ce se va vedea mai clar dnd vom pune pe două coloane proza jubiliară a multora dintre bucuroşii de azi, - poate că prinţul nostru n-ar fi ajuns Omul Nou aşteptat de ţărănime, de burghezie, de muncitori şi de intelectualitate. El ar fi căutat-o şi nu se ştie dacă ar fi găsit-o la timp, veriga ce trebuia sfărîmată din lanţul de continuitate, încolăcit pe genunchii poporului lipiţi de lut. Clanul îşi asigura prinţii din generaţie în generaţie, lucrînd paralel în parlament şi în bucătărie şi palatul era urmărit să devie o dependinţă a clubului politic. Bărbaţii, slăbiţi, trec amazoanelor hăţul şi, degeneraţi, stăpînii se sprijină pe feciorii din casă. Clanul are cadrele lui fixe definitiv, mamelucii lui organizaţi, ienicerii, inchiziţia şi presa lui. în ultimii ani, starea de intelect şi de ideal, absentă, fusese înlocuită cu unica operaţiune a denunţului şi a vînzării. Actul din 4 ianuarie zidise şi ultima ogivă, în care o speranţă îşi făcuse cuib, pentru ca întunericul, întovărăşit cu lanţul, să se împletească strîns. După ce au ucis toate năzuinţele şi au bătut în cuie toate ieşirile şi intrările, vizirii s-au retras în cavou şi, mîngîiaţi, au zis: «Acum putem să domnim. Schimbaţi străjerii la timp şi băgaţi de seamă, ca de jur-împrejurul cimitirului nostru să nu se ivească nici o pasăre să cînte». Acest lucru a fost obţinut,
310
cu consimţămîntul laşităţii vanitoase, a tuturor aprinzătorilor actuali de ruguri de paie verbale.
Numele de 4 ianuarie trebuie dat Căii Victoria. Regele nu mai e al unei categorii, împărţită în subdiviziuni, care şi-au trecut domnitorii din mînă în mînă, ca o minge, imprimată cu o coroană. El aparţine poporului întreg, e al ţării, al tînărului care visează între cărţi şi sărăcie, al săteanului dintre boi şi spice, al muncitorului odihnind, răzimat în ilău şi ciocan; al elitei vechi, putrezite, rămîne din el foarte puţin şi ceea ce-i mai inconsistent: surîsul trecerii cu vederea şi mila de îngustimea sau de nebunia lor. Ziua de 4 ianuarie nu a ucis un prinţ, ci a renăscut o ţară. Clanul şi-a pus de la sineşi, nesilit de nimeni şi nesfătuit de nemărginita lui trufie, un termen de moarte. Deprins să facă legi şi să orînduiască, el n-a băgat de seamă că-şi face un testament şi îşi pregăteşte osînda lui: e răzbunarea confuziei şi a stîrpiciunii.
O lume nouă se iveşte, voinică şi vitează, odată cu regele nou, cu Omul nou. încă o dată, descurajată de experienţe, ţara care a dat unora popularitate, altora supunere şi slavă şi tuturor dte ceva din sufletul ei, pîngărit şi mînjit, îşi recapătă vioiciunea şi de astă dată frăgezimile, care nu s-au mai împrospătat în stihia de azi, din vremea turcilor şi a Bizanţului, biruit încet şi cu caznă, însă biruit...
193 0
25 IUNIE 1930
Pe cînd prinţul Carol intra în Bucureşti, aclamat de populaţie, baba se pieptăna: domnul Vintilă Brâtianu era absorbit în problema telefoanelor. Regenţa primise cel puţin un memoriu de la domnia sa şi autorul atîtor proteste indiferente concentrase toate aşa-zisele, la club, Interese Superioare în minuscula pîlnie de ebonit. Se schimba lumea şi auzul şefului celui mai puternic partid politic din România era obsedat de un apel unanim al tuturor lucrurilor: «Alo!». Din tot ce se zămislea fără cunoştinţa domniei sale, acest autor de mari directive şi nefericiri făcuse o sîrmă de telefon, pe care o învîrtea de o sută de ori pe un mosor înainte şi de o sută de ori îndărăt. Interesanţii pensionari ai unei case de odihnă hotărîseră, odată, să facă supă cu un coleg al lor şi colegul i-a oprit cu un raţionament, pe care pensionarii l-au înţeles: «Ce vreţi să faceţi? Staţi niţel, să-mi scot încălţămintea, că iese supa neagră».
-	Alo! auzi într-o noapte domnul Brătianu. Era un «alo!» adevărat.
-	Ce este? a întrebat.
-	A venit prinţul Carol! i-a şoptit domnului Vintilă cineva...
-	Ce vrei să spui? a răspuns domnul Vintilă.
-	A venit... E la Cotroceni...
-	Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate! vocifera domnul Vintilă, crescendo.
Domnul Vintilă ieşise din telefon. Domnia sa socotise, de vreme ce domnia sa se scufundase în
312
telefon, că şi prinţul şi toată lumea se găseau cantonaţi în'obsesiune. Nu i-a venit să creadă pînă ce nu i s-a confirmat de la Prefectură, sigur că dacă venise, dormea acum la Poliţie, arestat de domnul general Niculeanu şi zăcea împuşcat de domnul general Moşoi. A fost atît de stupefiat domnul Vintilă Brătianu, îneît nici astăzi, după ce s-a trezit, nu se mai dezmeticeşte şi nu-şi explică de ce domnia sa nu a ştiut. Domnul Vintilă are o aptitudine naturală care, cînd nu complică o chestiune simplă, cere explicaţia unei chestiuni complicate.
Telefoanele însă s-au concesionat. Interesele Superioare mai era cîte cineva ca să le verifice şi aprecieze. Şi la aceştia s-a adăugat unul nou.
Alaltăieri Caraiman, ieri prinţ şi astăzi rege: cum de s-au putut petrece toate astea, fără autorizaţie?
O întrebare domină necunoscuta politică a domnului Vintilă Brătianu, care a devenit brusc un om ca toată lumea. Mai poate domnia sa să controleze mecanismul unui partid politic, cînd n-a ştiut nimic din cîte s-au petrecut? Ce încredere mai poate inspira un general armat pînă-n dinţi, care se pomeneşte pus cu nasul în şorţ, cu pantalonii lăsaţi pe genunchi şi bătut la fese cu palma goală?
în comunicatele scurte şi dese, pe care le publică în oficiosul fostului său partid, domnul Vintilă, stupefiat de acţiunea tinerilor liberali, are o nouă obsesiune şi se leapădă de ea căznindu-se să fie vesel şi numindu-1 repetat pe domnul George Brătianu «ridicul».
Nu. Spuneţi-i domnului Vintilă Brătianu că altcineva e ridicul. Căutaţi-1 pe acest ridicul în flanela şi ciorapii domniei sale. Rostul domnului Vintilă era să ştie că vine prinţul. N-a ştiut.
- Pune-ţi, bardule, lira-n cui şi cumpără-ţi tobă.
«Actul de la 4 ianuarie» era o mare operă de stat, o creaţiune constituţională, un monument
313
1
istoric, o piramidă politică. Aţi văzut cum s-a dus această mînă de făină, în care ai suflat o dată? Mai poate avea un credit moral şi mai poate să-şi plătească locul de şef politic un om atît de nepregătit pentru destinaţia ce i-a dat-o prin simplă ereditate, decesul unui frate, încît să confunde o pungă de mălai cu un conglomerat de bronz? Dar poate cineva, fără ironie, să-şi mai puie aspiraţiile şi nevoile de orientare în mîna unui director de ţară atît de slab? Bărbatul politic fără vocaţie e bun de vodevil, ca şi bărbatul înşelat. S-a văzut vreodată un prezident de guvern, ales pentru motivul că purta o păreche de coarne?
Dar domnul Vintilă Brătianu pentru că-şi pierduse Actul (de la 4 ianuarie) şi pentru că e dibaci, cum îl dovedesc toate faptele domniei sale cunoscute prin semnătură proprie, a voit să aplice totuşi actul din 4 ianuarie în familia domniei sale: avea nevoie de simetrie - şi a făcut cu domnul Gh. Brătianu ceea ce se făcuse cu prinţul. Cu toate că ar fi constituţional, patriotic şi în sensul Intereselor Superioare, să nu-1 mai cheme nici Brătianu pe domnul Gheorghe, e singurul lucru pe care nu-1 mai poate impune acel papă suplimentar al partidului liberal, care se cheamă Vintilă Brătianu. încolo, conducătorul firesc al partidului a fost înlăturat în şedinţă secretă, pînă ce se va întoarce să-şi ia partidul în primire, ca prinţul coroana lui.
Optimismul palid al informaţiilor cu ton de comunicat din oficiosul fostului şi încă actualului fost şef, e numai gramatical. Sufletul a lichidat: mai rămîn cîteva rame goale în părete şi singura realitate, portetul cu degetul sprijinit în subsuoara jiletcii, al lui Ion I. C. Brătianu către răsărit.
Pare că istoria începe a se desluşi. Ionel Brătianu şi domnul Vintilă Brătianu, Ionel Brătianu şi Anturajul, Ionel Brătianu şi Clica.
314
Unul reprezintă întodeauna generozitatea, acoperită de muşiţa şi mucegaiul clicii, vigilentă, agresivă, poliţistă, strimtă şi veninoasă. Este greu de admis că ultimii doisprezece ani, de teroare lentă şi de exclusivism mediocru, au putut să aparţie inteligenţei şi stilului unui conducător cu nuanţe şi nu mucegaiului care îl izolase înlăuntrul lui, ca o crisalidă.
Ca toţi plebeii mari, domnul Vintilă s-a fortificat (în spatele fratelui domniei sale) în bastionul voinţei, prezentînd la maximum acele însuşiri ale plebei groase, o tenacitate de piatră şi o stăruinţă în muncă, în ură şi într-un punct de vedere, de contra-maestru. Sînt multe momentele din viaţa lui Ionel Brătianu, care îl arată îndoielnic, timid şi catifelat - şi lascivitatea literară a personajului său, deasupra căruia se depun acum flori la Florica, se întrevede prin hîrtia groasă şi inflexibilă a timpului politic, ca un filigran. Toată opera calvinească şi teoristă, de la Finanţe pînă la Municipiu, de la Coroană pînă la Siguranţă, de la Interne pînă la Justiţie, şi la actul din 4 ianuarie, este a domnului Vintilă şi a unui anturaj. Blocul a durat peste marginile rezistenţei şi trebuia de la sine să-şi piardă coeziunea.
Un simplu inginer de materiale putea să demonstreze anticipat, anturajului şi domnului Vintilă, zădărnicia rigidităţii şi proasta calitate, pe o întindere exagerată, a unui material bun pe distanţe mici. Transformarea calităţilor în defecte poate să fie uşor demonstrată prin calcularea cîtorva formule. Chiar şinele de oţel au molecula dură şi cristalizată fix numai pe un parcurs de cincizeci de metri: lipite cap în cap, ca să lungească unitatea, pe un kilometru, ele devin moi, ca frînghia şi se rup. La o intersecţie cu drumul slobod, calea ferată a domnului Vintilă s-a frînt şi locomotiva cu directori generali a luat-o razna peste porumbişti.
315
De curînd, s-au prezentai directorilor, la club. şciii organizaţiilor din ţară, convocaţi ca să fie puşi la unison.
-	lacătă-ne, am venit. Vrem porunci! au cerut şefii, directive.
-	Ţineţi-vă la declaraţiile domnului Duca, a răspuns domnul Vintilă. Le-aţi citit?
-	Cum să nu, au răspuns şefii. Ele ne recomandă expectativa. Ce-i expectativa?
-	Ce-i expectativa? a întrebat domnul Vintilă, pe domnul Duca.
-	Ce-am vrut să zic, cînd am zis expectativă? a întrebat domnul Duca pe domnul Alexandru Alimăneşteanu.
-	Cu-cum ai zi-zis? a întrebat domnul Alimăneşteanu.
-	Cînd era chestia închisă, au reluat şefii organizaţiilor din provincie, domniile voastre cereaţi repetat tuturor oamenilor politici să se desluşească şi cum tăcea un om politic două zile, presa noastră, discursurile noastre şi atitudinile noastre îl puneau la părete şi-l somau: explică-te că te tai! Noi nu ne putem explica de douăzeci şi cinci de zile. Hai, explicaţi, vă rugăm, expectativa. O să mă duc la mine acasă, o să adun oamenii într-o odaie sau într-o sală şi o să le spui: expectativă! Ce va să zică asta? o să mă întrebe lumea. Cum şi pînă cînd? Cu ce participăm la viaţa politică şi la rostirea evenimentelor? Stăm... aşa şi bem tutun? Păi, politică e asta? viaţă politică e asta? activitate politică e asta? Dacă sala va striga: «Trăiască regele Carol al doilea!» noi ce facem? Stăm în expectativă sau strigăm şi noi să trăiască!? Şi dacă strigăm, nu mai sîntem în expectativă ci am trecut de partea domnului George Brătianu... Atunci, zicem noi - au încheiat şefii de organizaţii - să ieşim din expectativă şi să zicem numaidecît: Trăiască domnul George Brătianu!
Scoateţi-ne din impas.
316
( ci trei mari directori ai fostului pârliţi liberal s-au uitai unul la altul.
-	Parcă vreai să mai spui ceva, domnule Duca? zise domnul Vintilă.
-	Eu? Nu. nimic, zise domnul Duca. Dar parcă voia să spuie ceva domnul Alimăneşteanu.
-	Io?... răspunse domnul Alimăneşteanu. Ni-ni-mi-mic... Mă gî-gîndeam la ba-bancă... Am uita-tat să li-li-pe-pesc ti-timbre pe co-corespondenţă şi o fi plecat aşa.
1930
VORBE
Amnistia
Se atribuia majestăţii sale regelui, încă din momentul în care s-a întors, după patru ani de absenţă şi după ce a fost osîndit de partidele politice la pribegia pe viaţă şi la interzicerea de a intra în ţară zece ani - intenţia amnistiei. Silite de necazul public, diverse guverne au acordat de la răboi încoace din ea cîte un crîmpei. Curajul unei amnistii întregi nu l-a putut avea nici un guvern, din pricină că oamenii fără inimă, fără dragoste şi fără creştinătate ai teatrului politic s-au temut de otrava şi imbecilitatea agresivă a rîndaşilor din jurul fostului partid liberal, a cărora nerozie confunda duşmănia cu autoritatea şi mustrarea cu eternizarea puşcăriei. Am avut în Regenţă pe şeful duhovnicesc al ţării şi el nu şi-a adus aminte de suferinţa nimănuia şi nici de răstignirea Celui în numele căruia a purtat veşminte frumoase şi o cîrjă cu şerpii de aur.
Majestate, toată lumea în ţara ta are nevoie de o iertare, şi cei morţi şi cei ce sînt încă în viaţă, şi cei reputaţi vinovaţi şi cei socotiţi nevinovaţi. Datoria, dacă se poate pomeni o vorbă atît de aspră pentru meschinăria timpului nostru, nu şi-a făcut-o nimeni întreagă, decît din întîmplare; întîi, pentru că oamenii sînt de carne şi nu de metal şi nu de idee, şi al doilea pentru că românii sînt ceea ce sînt, români chinuiţi şi români iertători, cum îi cunoaşte trecutul întreg, în care n-au putut încăpea două lucruri: pedeapsa cu moartea şi crima politică, indicaţii definitive pentru a fi
31S
judecaţi de orice popor şi dc orice civilizaţie. fie cît de veche şi de strălucită.
Şi dacă, pe de o parte, fiecare stăpîn şi conducător a greşii, pe de altă parte nici slugile n-au greşit niciodată de tot, sau în orice caz greşeala lor nu poate fi socotită ca un asasinat. Nici miniştrii n-au fost miniştri întregi, nici patrioţii n-au fost patrioţi întregi, nici dezertorii dezertori întregi, nici trădătorii trădători întregi. Toţi au nevoie de o iertare şi mîna ta tinerească este aşteptată să mîngîie cărunţimea părinţilor şi capetele copiilor noi - pentru ca, şi din holde şi din ocne, toate însufleţirile să se ridice către tine şi să nu fie la punerea piciorului tău drept în scara lui Vodă Mihai Viteazul, nicăierea nici o mîhnire.
Pedeapsa excesului
Domnul N. Iorga şi-a luat sarcina delicată a dictaturii culturale iar inconştientul domniei sale sarcina de a se pedepsi singur, de cîte ori devine excesiv. în literatură, pedepsele şi le-a administrat indirect, poeziile domniei sale n-au cititori şi pieselor domniei sale de teatru le lipsesc spectatorii. Un adversar pe care şi l-a ales de preferinţă şi în mod inexplicabil, din toată literatura românească, domnul Arghezi, e obiectul permanent al unei critici injurioase, cu aparenţa de idee fixă, de obsesie şi uneori de asasinat: numărul cititorilor domnului Arghezi sporeşte. Ca rector, domnul Iorga a voit să răpuie pe domnul Tzigara-Samurcaş (nu uitaţi că domnul Iorga e văr cu domnul Tzigara-Samurcaş) într-un proces disciplinar: Juriul a dat domnului Tzigara o sentinţă de achitare, iar ca urmare a unei judecăţi, căreia i s-a supus cît se bizuia pe o condamnare, şi împotriva căreia se răzvrăteşte cînd adversarul a fost achitat, domnul Iorga a demisionat din rectorat.
Pe terenul politic, domnul Iorga a recoltat succesiv rezultatele ce se cunosc. Cînd avea partid
319
n-avea guvern şi cînd ar fi avut guvern n-avea partid, domnul Iorga masacrîndu-şi partizanii, cîte unul, cu o perversitate de crocodil.
Dacă demisiunea din rectorat i-ar sugera nevoia de a demisiona de pretutindeni, cultura românească ar cîştiga tot ce a pierdut în persoana unui savant vivace, măcinat şi pulverizat însă între ambiţiuni imposibile şi patimi contradictorii. 19 3 0
MÎINILE DOMNULUI DUCA
Pe cîad era student, domnul I. G. Duca sta obsedat subt farmecul raselor cavaline. Creionul domniei sale de miop, la cursuri şi acasă, stînd la biurou de vorbă, repeta de zeci, de sute, de mii de ori o siluetă de cal şi, între cai, ca numele unui jocheu preferat, numele domniei sale. Anatomia calului întreg fiind însă mai anevoioasă, domnul Duca îşi mărginise ambiţiunile de crochist la cap. O mie, două mii de capete de cai în profil şi orientaţi cu deosebire spre stînga, ieşeau din plaivazul domniei sale nervos. Domnul Duca iubea caii şi se iubea mai cu seamă pe sine, căci numele «Duca», Du-ca, două silabe, ca la marile stele ale artelor, şi două silabe clare, neîntunecate de nici un accent, ieşea din grafica viitorului ministru de diverse departamente, în şi mai multe mii de exemplare cotidiane. Şi pentru a-şi seri numele frumos şi vibratil, îşi alesese din toate autografele oamenilor mari literile cele mai expresive, care, după grafologie, traduc în forme ţuguiate lungi şi-n tăieturi orizontale de bare tari, idealismul, nobila nerăbdare şi tenacitatea.
Puţini oameni, într-adevăr, au un manuscris cu litere de afiş, ca domnul I. G. Duca, al căruia creion pare derivat din tibişir, cu slove derivate din scrisul pe păreţi. Cîte un prieten, pe care îl iubeşte, aşa cum îşi iubeşte prietenii fostul ministru, cu pasiune, s-a putut încredinţa că şi în corespondenţa privată şi în plic lipit, domnul Duca îşi păstrează literele intacte. Am cunoscut un asemenea prieten al domnului Duca, sufletesc,
321
care i-a cerut să-i numească un copil la un loc vacant într-un minister condus de un coleg. «Ceri prea puţin, pentru copilul tău», a observat ministrul. «Lasă, mai bine, i-a răspuns prietenul, dă-mi o recomandaţie pentru colegul domniei tale din guvern.» Domnul Duca scrise unul din acele cartoane albe ce-i sînt familiare, atrăgîndu-i prietenului atenţia că nu poate fi, desigur, vorba decît de o funcţie provizorie, întrucît domnia sa, ministrul, domnul Duca, avea de gînd să-i ofere eminentului copil un post important, proporţionat cu meritele lui demonstrate. «Este de ajuns, nu mai e nevoie de nimic, dă-mi scrisoarea», zise prietenul, impresionat.
Faptul că i se da o recomandaţie închisă, i se păru prietenului straniu şi, împins de intuiţii, desfăcu acasă scrisoarea: «Excelentul meu prieten B. vrea să te roage ceva. Te rog să făgăduieşti», îi scria ministrul. Excelentul prieten se roşi pînă în albul ochilor, dar ceea ce-1 surprinse mai mult decît procedeul, fusese slova. Domnul Duca scria un bilet confidenţial cu aceleaşi litere cu care caligrafia un articol de politică externă.
Asupra domnului I. G. Duca două opinii contrarii circulă în Bucureşti. Una aparţine tuturor oamenilor care l-au cunoscut şi cealaltă e numai a domnului H. St. Streitmann, autorul rubricii «între da şi nu».
De la cai, domnul Duca a parcurs o carieră, un timp şi o viaţă. Jocheul domniei sale a parvenit la potou, servit de un telegar care nu se poate bine preciza că a fost un armăsar sau un sînge pur. Dată fiind pista propice, domnul Duca ar fi ajuns, călărind şi un baston. într-un răgaz de guvernare, domnia sa şi-a strămutat privirea de pe hăţuri pe mîini şi cu o reminiscenţă de cititor juvenil al lui Gabriele d’Annunzio, care dăruia Eleonorei o carte, cu dedicaţia A la Duse, aux belles mains, s-a surprins visînd cu lacrimi literare deasupra
322
labelor cu cinci degete ale cîtorva bărbaţi politici, şi făcînd, într-un ziar, portretul cîtorva părechi de palme de miniştri (le caractere d’apr'es Ies lignes de la main).
Ne aducem aminte de mîinile domnului Duca acum, cînd amprenta lor digitală se şterge în fiece zi cîte puţin, de pe oglinda evenimentelor, absorbită în limpezimea ei netedă, implacabilă şi nesimţitoare...
1930
DOMNUL ŞABAN FĂGEŢEL
Nu de mult, o ştire a ziarului «Adevărul» afirma că trecerea domnului Făgeţel din partidul liberal în aripa liberală a domnului G. Brătianu, a fost pedepsită de domnul Tancred Constan-tinescu, executorul partidului şi managerul de ultimă instanţă, în calitate, poate, de scriitor şi ziarist, al presei, exprimată sau clandestin liberală, prin Creditul Industrial. Se ştie că la această instituţie împărăţesc două puteri aristocratice, un domn Popescu, plătit cu patru milioane de lei pentru că e cocoşat, şi domnul Tancred Constan-tinescu pentru că e bîlbîu şi peltic. Valorile se aleg după şira spinării şi după aţa limbii.
Domnul Tancred ar fi hotărît scoaterea în vînzare prin Creditul Industrial a importantului aşezămînt cultural «Ramuri» din Craiova, ca să răzbune deschiderea chestiei închise şi întoarcerea prinţului Carol pe tronul său, pe care l-ar fi ocupat mai estetic rachitismul domnului Popescu sau degenerescenţa domnului Tancred. «Ramurile» aveau o datorie de cîteva, puţine, milioane la Creditul Industrial, care a distrus cu volubilitate, într-o fabrică insignifiantă, de ciocolată, cincizeci de milioane şi într-o banală întreprindere de pesmeţi alte zeci de milioane, fără să se socotească făbricile de cărămizi teoretice şi de alte materiale ideale inexistente.
La ştirea din «Adevărul» a răspuns «Viitorul» Mîzga de otravă, îndopată în cuvintele răspunsului, împotriva unui entuziasm cultural optimist, neînfrînt la povară şi inadaptat la reţetele
324
de înavuţire fără capital ale domnului Tancred, demonstrează, cel puţin în contrazicere cu glumele fracţiunii vintiliste asupra mişcării domnului George Brătianu, primejdia noilor orientări.
Răspunsul crede că ticăloşeşte pe domnul Făgeţel, adueîndu-i aminte că timp de «şase luni a bătut la toate porţile pentru a fi salvat» - la toate porţile, bineînţeles, liberale, porţile prietenilor şi protectorilor săi.
Cunoaştem în toate amănuntele şi situaţia institutului «Ramuri» şi împrejurările domnului Făgeţel, pentru care, fără să ştie şi părîndu-ne rău că o află acum, am bătut şi noi la o poartă, la poarta domnului I. G. Duca, un admirator pînă atunci şi deocamdată, al eforturilor de splendid visător şi om de acţiune ale domnului Făgeţel. Domnul Duca nu ne-a primit la Bancă, unde l-am vizitat, cu superbia de biruitor, cu care îi consideră în «Viitorul» domnul Tancred pe domnul Făgeţel. E adevărat că între domnul Duca şi domnul Tancred Constantinescu sînt mari deosebiri de substanţă şi de metodă, primul pricepîndu-se să rămîie sărac şi al doilea pricepîndu-se să facă avere cu demnităţile de stat.
Situaţia «Ramurilor» nu a fost niciodată disperată, în sensul căruia i se acordă publicitatea presei liberale şi domnul Făgeţel a fost cu mult mai mult un om minţit decît un solicitator indezirabil. Creditul industrial, chemat să vindece o anemie momentană, de care suferă toate întreprinderile cu caracter cultural (de curînd marile instalaţii ale Culturii Naţionale însăşi au fost cumpărate de stat) a mers atît de departe cu angajamentele lui, îneît a invitat la o şedinţă pe creditorii «Ramurilor» şi i-a determinat să renunţe la o parte din dobînzi, luînd asuprăşi îndatoririle editurii. Contestă cineva că s-au'făcut toate formele pentru acordarea unui credit ieftin aşezămîntului craiovean? că timp de şase luni domnul Făgeţel a fost continuu reţinut în
325
Bucureşti, pentru îndeplinirea tuturor îngenuncherilor silite?
în ultima şedinţă, s-a opus însă domnul Tancred Constantinescu. Acest domn mai are cîţiva an, înainte de-a deveni simplu hoit şi simplu cadavru, satisfacţia de a fi dictator financiar. Domnul Tancred Constantinescu crezuse, întîi, că «Ramurile» erau o întreprindere forestieră şi, apoi, o fabrică de salam sau o măţărie. Aflînd, în şedinţă, că era vorba de o uzină de cărţi, s-a opus.
Ce doreşte acum domnul Tancred, să-i facă domnul Făgeţel litografia în culori a picioarelor, să o puie în buzunar şi să o sărute de cîte ori se va gîndi la dificultăţile sale industriale şi sufleteşti? 1930
PLANETĂ DE REGE TÎNĂR
îmi permit să mă-ntreb dacă bănuieşti tot ce aşteaptă scumpul tău popor de la tine, majestate, acum cînd îmbrăţişările au trecut şi discursurile sînt isprăvite. Poporul e superstiţios şi crede că unul poate să-i dea tot ce n-au fost în stare ceilalţi să-i făgăduiască.
Făgăduinţa tuturor a fost: pămînt, boi graşi, nevastă frumoasă, somn uşor, teatru şi cinematograf. Pămîntul fecund fără muncă, vaci cu dăsagii laptelui plini automatic, cojoace de mătase, scurteici de catifea. Bobul grîului cît migdala, săcara cît e trestia, apele îndulcite cu zahăr. Un preş de lînă va duce la mare şi unul de caşmir la munte. Salcîmii vor face micşunele şi oţetarii nuci şi-n iarba proastă a troscotului darurile cerceilor de briliant şi ale bijuteriilor pentru grumaz vor sta dinaintea tîrnurilor cui va voi să le adune în dăsagi. Hi, măgarilor cu poveri de mărgăritare, pe punţi, înainte!
Lumea nu mai cere, maiestate, nici pîine caldă, nici haine frumoase, nici cocioabe cu turnuri, balcoane şi caturi. Ca piţigoiul, omul se poate mulţumi cu merinda gratuită, pe care i-o scoate lumina zilei înainte. La urma urmei, el mănîncă şi ţînţari prinşi cu gura din zbor - şi la nevoie roade colţurile monumentelor sau muchia municipală a drumului de preumblat pe pardoseli de asfalt. Măseaua poporului e de oţel cromat şi limba lui de tablă ondulată nu mai simte gust şi nu mai caută suculenţe. Poporul tău vrea mărfuri necostisitoare,
327
sufleteşti. El vrea ceva fără fiinţă de consumat în fiertură, dorit de visări şi de imponderabil.
Iată cam ce ar vrea, dacă mi-i auzul bun, poporul tău, maiestate.
Planeta nr. 1.
înainte de toate şi la începutul schimbării şi prefacerii, dreptate. Am avut să mă lupt într-un proces cu un om foarte avut, şi avar, care mă dăduse în judecată pe nedrept. Ca să fie mai tare ca mine nu i-a fost averea de-ajuns şi a umblat să mă biruie, cîştigînd influenţa unui ministru. Ca să-i rezist, mi-am luat şi eu un ministru. Întîi a biruit ministrul lui, apoi a biruit ministrul meu. Pricina noastră se făcuse pricina celor doi miniştri, care ne-au sprijinit, în afară de tribunale şi dosar.
Intr-o zi, ministrul meu m-a chemat şi mi-a spus liniştit, ca şi cum s-ar fi scumpit numai mălaiul cu cincizeci de bani la kilogram:
-	Te-am chemat să-ţi dau un sfat. Du-te şi împacă-te cu adversarul dumitale. Şi-a adaos un al doilea ministru, mai tare ca noi şi care ne bate pe toţi. Primeşte toate condiţiile lui.
-	îmi vorbeşti, domnule ministru, i-am spus, ca
şi cum nu te-ai găsi în ţara dumitale şi ca şi cum ai trăi într-o povestire şi într-o piesă de circ. îţi este, va să zică, indiferent cazul intervenirilor într-un proces şi primeşti ideea corupţiei cu o seninătate industrială.	'
-	Sînt revoltat, nu te îndoi, răspunse ministrul, dar nu pot să schimb nimic. Şi, dezgustat: aşa ne este ţara.
-	Şi trăieşti bine, în această ţară, fără să te simţi dator să-i acorzi nici o suferinţă morală, păstrîndu-ţi agitaţiile pentru mine şi între patru ochi. Taci şi primeşti. Frumos îţi stă, dragă domnule ministru.
-	Dacă n-aş fi făcut aşa, nu puteam să fiu nimic, şi decît să mori de foame, tot e mai bine să fii ministru, mi-a răspuns domnul ministru. Ai auzit dumneata de inadaptabilitate? Trebuie să te adaptezi şi să nu rămîi naiv şi grotesc. Unui
328
maimuţoi, care nu-şi părăseşte temperamentul şi nu utilizează nici un depilator şi nici o reţetă a institutelor de înfrumuseţare, ca să se prezinte imberb şi ras şi cu monoclul potrivit în cavitatea osoasă a sprîncenii, nu-i foloseşte smochingul mult. în mijlocul salonului populat de lume adaptată, el îşi trădează instinctul simiesc, scărpinîndu-se subt cravată sau lăsîndu-şi coada să-i sară din costum afară. Eu nu vreau să fiu un inadaptat! Vreau să trăiesc într-un comerţ de agremente cu lumea, care lume e asta pe care o vezi. De ce nu te adaptezi şi dumneata? Mi se pare că la vîrsta dumitale mai scrii versuri şi mai faci cochetării cu luna de argint şi cu reflexul apelor cristaline. Şi crezi că şi aceste articole divine nu produc beneficii, dacă ştii să le adaptezi? Mai treci, te rog săptămîna viitoare, ca să mai stăm de vorbă puţin, isprăvi ministrul. Deocamdată, reţine că sînt cu totul revoltat însă nu am ce să fac...
1930
10 IULIE 1930
Domnul Vintilă Brătianu s-a supărat pe sat la începutul lui iunie şi a voit să se împace cu satul la începutul lui iulie, anul curent. E destul de mizerabil lucru că s-a supărat, dar este şi mai mizerabil că a dat fuga la împăcare. Nici n-a trăit frumos, nici nu ştie să moară frumos, palicarul. Genul clasei mijlocii, lipsită şi de aristocraţia reală a sîngelui şi de primitivitatea pietroasă a plugarului de subt vînturi, conţine mediocrităţile, reunite substanţial. Burghezia îşi slăveşte stăpînii pe burtă, după ce Lohengrin i-a găsit în broscărie şi rîncegai, uitîndu-se la ceruri prin coccix şi sacrum.
Ce a putut să-i spuie regelui gura cu barbă a domnului Vintilă? Că e bătrîn? Că bătrînii nu pot îngheţa elanul şi vopsi cu cenuşiu de ulei culoarea luminii şi nu pot stîrpi tinereţea decît în treacătul unei vieţi de hidoasă dictatură deghizată şi laşitate ipocrită? Că sună ceasul din turnul de la Royal şi că poate de astă dată cura se va încheia cu sepultura? De unde a scos şeful liberal curcubeul artificial, cu care s-a dus să se înfăţişeze regelui, ca un clovn cocoşat, în pantaloni scurţi şi cu un cerc de hîrtie? Curcubeul domnului Vintilă miroase a pap, ramura-i de măslin pute a naftalină şi echilibrul domniei sale s-a operat pe funia întinsă de-a-ndaratele şi tuşind.
Domnul Vintilă trebuia întîi să nu se supere că s-a întors regele legiuit. în paiele sale rupte se putea culege orişicum un buchet de flori, şi uscate, cu care să-i iasă pe aerodrom înainte. Domnul
330
Vintilă n-a avut măcar înţelepciunea fotografică instantanee a domnului Iorga, ca lepădîndu-se de rege la orele zece să i se devoteze la zece şi treizeci de minute. Domnul Vintilă s-a inspirat în momentul decisiv de la politica părinţilor cu principii care se opun la căsătoria unui copil pînă-n ceasul extrem al sinuciderii. «Dacă Vintilă nu mă vrea, plec numaidecît de unde am venit», a crezut domnul Vintilă că gîndeşte Vodă.
Pentru că dacă domnul Vintilă nu se supăra, trecerea şi autoritatea domniei sale prin moştenire rămîneau neclintite. Regele se mai putea împiedica de un ciot. Nu prea era plăcută prezenţa domnuluiVintilă în cîmpul politic, păşind între doi morţi, dar ar fi existat şi, pînă la evenimentul arterio-sclerotic definitiv, domnia sa mai putea să fie dus pe targă de doi oameni de bronz.
în al doilea rînd, domnul Vintilă, că un om cuminte, trebuia să-şi facă bagajele, să lase vanitatea unei prezidenţii foarte discutate, în grija arhimandritului şi să-şi vadă, pe una din moşiile sale, mutate de la munte la şes ori de la şes către munte, de găini ca să ouă, ca emulul domniei sale domnul George Corbescu, lovit într-o clipă de triumfuri rău interpretate, de un trăsnet mut cerebral. întrebaţi-1 pe domnul George Corbescu, care îşi caută acum găinile, acolo unde se cuvine precupeţului să-şi pipăie cu degetul beneficiile, dacă ar mai întreprinde cu inima uşoară răspunderea unui proces, intentat cu superbie odinioară cîtorva ziarişti şi scriitori şi cereţi-i într-un interviu psihoterapie opiniile ce şi-a putut face asupra blestemului românesc, într-un balamuc austriac.
Domnul Vintilă seamănă la încăpăţînare cu defunctul contele Tisza, care a stăruit în punctul lui de vedere pînă ce a fost doborît. Să se datorească mediocritatea în spiritul lui de hotărîre al domnului Vintilă faptului că potrivit cu Tisza, care a fost un ungur aristocrat, domnia sa
33]
reprezintă simpla nobleţe a unui contabil de fabrică de sifoane?
S-a întors la împăcare, ca după o nuntă cu palme. Oamenii mari mor neîmpăcaţi: se împacă numai oamenii meschini, numai ei găsesc în insul lor sufletesc posibilităţile unui zigzag de puncte opuse diametral.
Morala acestei atitudini e ca un efect de mecanică. Domnul Vintilă a găsit la palat un stăpîn prin consens universal, căruia nu i se mai poate opune nimic şi care activează singuratic în ceasul istoric al integralei autorităţi. Şi domnul Vintilă a ieşit de la palat, cum trebuia să iasă, ca o slugă de rînd.
1930
CRIZA
Dragă Coco, ţi-am mai vorbit de criză, explicîndu-ţi că pentru noi criză a fost întodeauna. De cîte ori ne-au trebuit cîteva zeci de mii de lei, ca să copleşim nişte datorii mai vechi sau să facem faţă unei îndatoriri curente, băncile sau ne-au felicitat pentru presupusul nostru talent literar sau invocau «momentul de criză». Acest moment de criză, indiferent de vîrstă, de timp şi sezon, este calificat, ca să sune rotund - momentul sau criza «prin care trecem». Este ceva în felul «răspîntiei istorice», care, dacă începi să numeri, umple veacurile, istoria fiind în ultimă instanţă o neîntreruptă succesiune de răspîntii.
Cînd uitau să invoce criza, formula bancherilor se simplifica în «consiliu de administraţie». Neputînd să ia mărturie criza, în anii de abundenţă supraîncărcată era citat consimţămîntul numitului Consiliu. Acum, tu ştii ce este o societate anonimă, Coco, şi ce rol activ poate să joace în această modalitate juridică de divină escrocherie consiliul de administraţie, inexistent ca şi acţionarii. Falimentele splendide, rostite în ultimii ani, afirmă, fără necesitatea altor dovezi, că o singură tărtăcuţă hotărăşte şi operează, capul Directorului general.
De cîteva luni, se adaugă la argumentul refuzului deghizat, «portofoliul comercial». Nimeni nu mai poate lua bani cu împrumut dacă nu e comerciant, sau, mai simplu, dacă nu e candidat la bancrută. Argumentul e pentru intelectuali.
Şi totuşi, Coco, pentru că nimănuia nu-i ajunge produsul muncii lui, trebuie să ne împrumutăm...
333
Anul acesta însă, criza pare să fie un început de realitate: industriile şi negustoriile rentează, în cel mai bun caz, o cifră egală cu totalul impozitelor anuale. Prăvăliile goale sînt orientate către răsărit ca nişte biserici fără credincioşi. Fioroşii «speculanţi», destinaţi să varieze monotonia presei cotidiane, stau în uşa magazinelor flămînzi.
Ei bine, dragă Coco, sînt cincisprezece mii de automobile noi strălucite în Bucureşti, cu preţuri între trei sute de mii şi opt sute de mii de lei. Cîte miliarde fac adunate? Par Bucureştii, într-adevăr, o capitală ameninţată de criză? Mint negustorii, minte falimentul, minte Bursa, minte statistica? De unde iese atîta putinţă de risipă, dacă funcţionarii sînt prost plătiţi, profesiile libere improductive, industria şi negoţul nule?
Mi se pare că descoperim, dragă Coco, o clasă de oameni de profesie politici şi un izvor de beneficii exorbitante, fără calificare economică şi socială: şperţul şi şperţarii. Cumpără-ţi o pensulă şi un bidon cu vopsea albă, ia-te după cele mai scumpe automobile şi scrie pe spinarea limuzinelor: şperţ, eşti sigur că de nouăzeci şi nouă la sută de ori vei nimeri exact. Ai să nimereşti cupeul cîte unui potentat sau al unei lichele satelitice de potentant: nu e nimic. în lipsa curajului de a doborî cristalele maşinii cu bastonul, pensula constituie o restabilire de echilibru.
De ce sîntem, Coco, atît de ticăloşi? De cine ne-am putea teme şi cine ne-ar putea ţine de rău că am găurit cutia cu roate a unui politic şperţar, cu băţul, şi că la nevoie am deranjat şi falca posesorului cu o figură de box?
Căci o hotărîre de un gen oarecare trebuieşte luată pe cale privată, de vreme ce toate partidele în opoziţie au revizuit averile şi la guvern le-au însutit. Tu, eu, cititorul, vecinul, prietenul, sîntem destui ca să luăm de scurt pe acei mari aşi ai
334
societăţii, lipsiţi de meritul personal şi cetăţenesc, care le-ar face parazitismul pînă la un punct, justificat. Capul tău să nu se plece şi inima să nu ţi se descurajeze, cînd pe dinainte-ţi, muncitor de biurou, de carte sau de uzină, trece urletul unui «Packard». Mustră cu ochiul rînjetul acestei opulenţe şi fă-1 să degere sugerîndu-i strigoiul.
Ca să refuzi dezmăţul unei fracţiuni sociale, care trăieşte şi se satisface în lumea chelnerilor şi a lăutarilor, nu e nevoie să fii nici socialist nici comunist; căci dacă ai fi aşa ceva, ai găsi numaidecît şperţul tău particular. E de-ajuns, Coco, să fii om cumsecade sau inteligent.
Şcoala ta, Coco, a fost să te iei bine cu aceşti bandiţi, ca să-ţi cadă şi ţie ceva în buzunar. De unde au băut şampanie, tu te-ai ţuicărit cu drojdii. Varsă ţuica pe care ai lins-o şi te trezeşte, corcitură, dezgustătoare. Nu ai nevoie de ifose şi de atitudini. Du-te din om în om şi spune-le în mahalaua lor cîţi bandiţi politici sălăşluiesc: să se uite în curtea lui şi să scuipe. Să se întîlnească în drum cu el şi să-l scuipe. Să-i scuipe automobilul -şi cînd o vorbi la tribună să-l scuipe toată asistenţa.
Povesteşte fiecăruia cum s-a îmbogăţit vecinul tău, prin nevastă, prin şperţ sau prin furt de la stat - şi scrie acest lucru, ca să-l afle toţi. E, deocamdată, o pedeapsă.
Ştii tu, Coco, ştii tu că lumea de-aia l-a aşteptat pe prinţul Carol să fie rege, şi că de-aia îl iubeşte pe regele Carol al II-lea, ca să-i dea în aceste lucruri o mînă de ajutor? Du-te, Coco, la geamul palatului regesc şi vorbeşte, tu care nu ştii să ceri audienţă decît la fereastră.
1930
1
A DOUA PLANETĂ DE REGE JUNE
Mi-ai luat-o înainte, măria ta: ai fost în piaţă. Vream tocmai să te rog să începi să circuli. Teafăr şi treaz, cum te ştiu, nu-ţi este teamă, ca fariseilor şi marilor bărbaţi politici, să te apropii de oameni. Ai mîini cu care ştii să strîngi mîinile cu bătăi ale muncitorului de pămînt şi de unelte - şi braţe cu care ai dus la piept multe capete triste şi le-ai legănat. Eşti al nostru, măria ta, al ăstora care ne străduim cu o lampă, cu o făclie sau cu o candelă măcar, să luminăm ţărîna şi lutul. Marele nostru dictator intelectual actual, căruia i-ai dăruit, peste pupăză, un colan, ca să-i folosească estetic la viitoarele sale portrete în ulei, cînd se ducea, după documente, înaintea războiului, pe la ţăranii satelor mai depărtate, n-avea încrederea ta în rumâni, şi mai lua şi cîte doi jandarmi cu sine, în căruţă, ca să-i apere, la nevoie, catifeaua.
Şi Vodă Cuza Alexandru circula prin popor. Nu-ţi este străină, măria ta, întîmplarea lui moş Ion Roată, pe care l-a pupat pe obraji, în locul unde-1 pălmuise administraţia cu latul mîinii. Poporul are nevoie să ştie pe Vodă lîngă el, în toate chipurile, şi cu cît îi va simţi mai des Vodă sudoarea cu atît Vodă va fi mai iubit. Măria ta, tronul tu nu-1 vei face să miroasă a drogherie şi a institut de licărit unghiile lungi. Eşti sănătos şi voinic şi în fiinţa ta dîrză şi hotărîtă n-ai nici o moliciune femeiască şi nici un ascunziş mohorît, de suflete tulburi şi de piezişe minţi. Bărbatule! vino des între bărbaţii frămîntaţi din piatră şi din
336
necazuri şi pune mîna în rana zdrenţei lor: e carne şi aceea sănătoasă, de silex şi calcar.
Am fost cîteva zile în Moldova, unde şi tu fuseşi. Ai văzut umflatele talazuri şi spuma spicelor de aur, înalte pînă la bărbie? Într-însele, un ţăran alb şi flămînd înota cu secera lunii în mînă. înecat în bogăţie, secerătorul e sărac, satele văzute din tren şi tîrgurile pipăite cu piciorul sînt nişte cimitire, împodobite cu cenuşe şi scaieţi. Mătrăguna, spinul, troscotul şi lipanul cresc în voie, ca o vegetaţie a rîii şi tuberculozei, a satelor de bordeie, în vreme ce Bucureştii sînt străbătuţi de cincisprezece mii de limuzine şi au adoptat «sensul unic».
Ai văzut copiii, vitele şi cîinii acestor neînchipuite ţinuturi, roditoare de holde vrăjite? Parcă ieşeau dintr-un spital de subt pămînt, arătări de friguri, spectre cu bube dulci. Ai înţeles însă, măria ta, de ce zace un popor istovit de comori de holde, atlt de beteag? Nu ţi s-a părut că e şi mai umoristic contrastul decît nepermis de trist? Boabe de mărgăritar se scutură din spice şi le mănîncă vrăbiile şi corbii, coborîţi dintr-un sfert de cer înlăuntru oceanului de borangic.
Bate vîntul lumină, adie pomii mireasmă.
Năvodul apelor duce peşte cît poate sătura zilnic Europa. Pepenii împuiază ca scroafele. Turme mari de vite cu coarne şi fină colindă piscurile şi şesul. Mătasea, mierea şi vinul mucezesc de belşug. Fîntîni nenumărate de uleiuri negre, varsă ficatul pămîntului către văi. Pădurile trosnesc de puteri şi avuţie.
Şi omul se ascunde printre odăjdii ruşinat că este gol şi desculţ şi flămînd şi bolnav. Ar trebui să fim un popor de miliardari şi sîntem un neam de cerşetori.
Măria ta! ce este putred în sîmburele nostru? N-am cutezat să întrebăm încă pe nimeni, ca să nu ne trimită în temniţa tăcerilor liniştite. Te
337
întrebăm, măria ta, pe tine, în mîna căruia, ageră şi tinerească, stă cumpăna netăgăduită a încercării. Caută, măria ta, caută şi întreabă mai departe şi vei găsi... Du-te în popor şi întreabă poporul, cum ai făcut în Piaţa Mare din Bucureşti.
1930
D. COSTĂCHESCU ŞI AUTONOMIA
Nepoţii patriarhului Miron Cristea se înmulţiseră ca păduchii şi, în vremea Regenţei, ei ameninţau să devie o sinistră calamitate, pentru toate treburile publice, patriarhul fiind aprovizionat cu nepoţi. Unul din nepoţi e şi pictor şi unchiul obţinuse un monopol, al icoanelor, prin Institutul Biblic, pentru acest nepot. Nici unui artist nu-i este permis să tipărească o icoană fără aprobarea unui nepot, adică a Institutului Biblic -şi zugrăveala bisericilor apucase să intre cu de-a sila în acest monopol.
Domnul Teodorescu-Sion, inspector artistic al Ministerului de Instrucţie Publică, şi calificat de o activitate laborioasă, în care s-a distins, să aprecieze o pictură, a făcut ministrului său un raport asupra efectului artistic al nepotismului patriarhal şi a cerut înlăturarea lui. D. Costăchescu, autorul a multe măsuri riscate, a luat de astă dată o măsură bună, unindu-te cu concluziile raportorului domniei sale.
Mitropolia a răspuns că o priveşte exclusiv caricaturizarea picturii bisericeşti şi că nulitatea ei picturală interesată sînt de resortul exclusiv al bisericii, autonomă. Se ştie că o stranie inspiraţie a domnului fost ministru de Culte, Lapedatu, care în materie bisericească a inventat al cincilea picior la scaun, a determinat un guvern liberal, indiferent şi nepriceput la erori şi consecinţe bisericeşti, să dea clerului, adică patriarhului şi membrilor Sinodului o independenţă funestă şi puteri anacronice în stat şi societate.
339
Se citează mult rezoluţia domnului ministru Costăchescu, pusă pe răspunsul Patriarhiei, reţinînd argumentul obscurantist, înfumurat şi abuziv al autonomiei. D. Costăchescu trebuie felicitat pentru atitudinea domniei sale şi împins să stăruiască.
Să examineze D. Costăchescu activitatea Institutului Biblic şi destinaţia sumelor continuu încasate, cu un titlu şi altul de către acest institut, care a fost incapabil să subvenţioneze o naţionalizare a Sfintelor Scripturi (traducerea integrală a Bibliei de către scriitorul, profesorul şi preotul Gala Galaction) scopul final al numitului Institut.
Să examineze realităţile literare şi religioase de subt volumul «închinat» activităţii flatate a patriarhului Miron.
Să cerceteze starea de imensă decreptudine şi de intens putregai, în care au căzut şi mai adînc de la autonomie încoace, episcopiile şi clerul zis superior, străjuit de o sumedenie de nulităţi ecleziastice, plătite disproporţionat la toate eparhiile. Să examineze rostul bugetului enorm ce se varsă anual în pungile şi dăsagii Comitetului Central Bisericesc. «Biletele de Papagal» se vor ocupa în numărul viitor cu de-amănuntul de falimentul Băncii din Timişoara, legată de interesele variate şi ascunse ale patriarhului şi care a putut să fie înăbuşit cîtă vreme patriarhul a fost regent.
Cercetările domnului ministru Costăchescu vor duce armonic la desfiinţarea Institutului Biblic şi la anularea autonomiei - urmate inevitabil mai tîrziu de separaţia bisericii de stat, ideal'social de civilizaţie sănătoasă şi binefacere sigură atît pentru poporul românesc cît şi pentru ce mai rămîne bun din cler.
1930
A TREIA PLANETĂ DE REGE JUNE
Folosul de căpetenie obştesc al întoarcerii măriei tale pe tron este că omul are cui se plînge. Pentru cele şi sufleteşti şi pămînteşti, cetăţeanul poate să alerge la tine drept. N-ai să te superi că-ţi zicem Tu, ca lui Dumnezeu. Pe linia frîntă a rînduielii, omul trebuia să umble în zigzag, ca o lăcustă, pe la o sută de autorităţi, care şi-l treceau, ca o coadă de topor, uneia celeilalte - şi drumul rupt sfîrşea întodeauna în baltă.
Stăpîn după stăpîn, stăpînirile erau fără nici unul şi numărul stăpînilor începuse să întreacă slugile şi supuşii. Dacă mai lipseai patru ani, puteam să avem cincizeci de regenţi, zece mii deputaţi, opt sute de prefecţi, şaizeci de mii de perceptori şi la fiece cîte cinci oameni, o dată înainte şi o dată îndărăt, unul mai mare, nevoiţi şă aducem pe simplii cetăţeni dintr-alte tărîmuji. Deasupra tuturor acestora guverna un Dumnezeu aproximativ şi abstract, care şi el a fost divizat aşa, încît, în chestiunile cît de puţin complicate, tatăl să întrebe pe fiul şi fiul să nu poată face nimic fără să se puie întîi de acord cu ceilalţi doi tovarăşi identici, aflaţi mai todeauna în lungi călătorii, către Olimp sau Himalaia.
Să ne ierţi, măria ta, că aducem vorba de pumni, dar era nevoie de un pumn, undeva în conştiinţa, îndeosebi, a celor mari de tot. Să-l găsească subt perină şi în geamantan, în dreptul ferestrei şi subt pălărie - şi imaginea lui să nu părăsească pe nimeni.
341
Pumnul singur e o imagine impresionantă de autoritate. Te-am ruga să-i pui chipul pe monezi, pe reversul inscripţiei tale, şi să dai poruncă să se fabrice din metale şi piatră cîteva zeci de milioane de pumni variaţi, pentru a face parte din obiectele de pe biurou, din vitrine, din firme, şi pentru a fi purtaţi, breloc, în mărgelele de la grumazi şi la ceasornic pe pîntec.
Cînd la pumn se adaugă cucuiul, simbolul se desăvîrşeşte. De multe ori este însă de-ajuns să apeşi puţin brelocul, ca să se înţeleagă consecinţa.
Am devenit atît de civilizaţi şi de politicoşi, măria ta, că nu mai batem pe nimeni şi nu mai scoatem o singură măsea. Pumnul ni s-a înmuiat în glicerina trecerii cu vederea reciproce. Surîdem, ne facem cu ochiul, ca nişte buni auguri, şi viaţa se petrece ca un brîu de jur-împrejurul unui urcior artistic, încins cu o horă şi cu o procesiune de dansatori. Ai să străbaţi de mii de ori Bucureştii şi n-ai să auzi că a tras cineva o palmă. Viaţa politică şi socială a intrat într-o monotonie de «pasenţă».
Dintr-un ou peticat policrom, arlechinesc, a ieşit, odată, în absenţa măriei tale, Coco. Aproape doi ani el a făcut la rîndul lui, zilnic, cîte un ou, micuţ, dt o icră. Mai zîmbind, mai rîzînd cu toată gura, mai ciugulind în cîte o chelie, Coco a rămas însă anacronic, izolat şi duşmănit. Piţigaiul lui gutural strepezea întrudtva concertul păsărilor puse la unison şi al viorilor înţelese cu un arcuş.
Coco nu s-a prea uitat la slova falsă şi la valoarea goală şi în aproape cind sute de zile de cînd mototoleşte cuvinte şi flecăreşte, n-a făcut pentru uzul intern nid o pilulă spoită cu aur.
Nu mai merge. Lumea s-a civilizat şi săpunul emolient, strecurat din mînă în mînă, a pus inşii la un loc în acelaşi clăbuc: clăbuc de politeţă şi de necesitate, măria ta. N-ai vroi să strid puţin isonul unanim, cu pumnul? Să pui pumnul în tobă, să-l cobori în violoncel, să-l trînteşti în pianolă şi în căpăţîna şefilor de orchestră?
342
De ani de zile nu ne mai păruie nimeni şi, ca nişte neveste nărăvaşe voim, negreşit, să fim iubiţi, dar dorim arzător să fim şi bătuţi. Bătaia, măria ta, excită instinctul de viaţă şi urecheala sporeşte auzul muzical.
193 0
PLANETĂ DE REGE
Măria ta, frumoasa ţară şi frumosul popor suferă de neajunsuri multe, însă nu e mai mare sărăcia pungii decît sărăcia sufletului nostru. Un ochi palid priveşte ridicarea luminii în zare, o inimă palidă cîntă, o nădejde palidă întîmpină ploaia şi surîde vîntului, aruncat, ca un şarpe îndrăgostit, în talazele de jar auriu ale holdei dintre rîurile mari. Munca plugarului e în zadar şi anii lui de belşuguri sînt nedeosebiţi de anii sterpi; opintirea-n ţarini dă rodul gol al trîndăviei. Semănăm au ba, sacii duc în bătătură cenuşe.
Mi-a dat un strigoi în cot un brînci şi mi-a lunecat pana pe de lături; căci altceva voiam să zic. Spuneam că s-au înmulţit stăpînii şi că nu mai avem nici un stăpîn, unul singur; fie el om, închipuire sau vis, dar viu şi puternic, ca să adune toate rîndurile laolaltă, cu cîrja unuia, cu strălucirea sau cu fierbinţeala alteia. Simţeşti, măria ta, cum se desface, mută, urzeala tăriilor noastre, ca un păinjiniş? Cum se strămută din făgaşe toate mădulările maşinii noastre? Din opt găuri cîte are fluierul nostru nu mai sună nici una drept. Hora capătă pas de bătută şi sărituri de chindie, dragostea începe să semene cu jalea, ca pe vremea robiei, azi cînd nimeni nu vrea să ne robească şi toţi s-au dat în lături de a ne stăpîni. Biruinţa, măria ta, îşi face rugăciunea, îngenuncheată pe un mormînt.
Nu mai este, cum se cheamă cu vorbă urîtă, autoritate, măria ta. Nu mai ascultă nimeni de
344
nimic mai mare decît dăsagul iui deosebit, de merinde şi ţoale, căci nici unul de care ar trebui să asculte lumea nu mai poate să fie ascultat, acoperit cu bube cum se găseşte şi stropit cu zmîrc. Şi încă nu ar fi atît de greu dacă poruncitorii nu şi-ar fi pierdut ei cei dintîi credinţa în chemarea lor. Se îndoiesc, se mişelesc. Slugărnicia şi teama de a nu cădea din piscurile suite pe brînci, au luat locul mîndriei de autoritate. Idolii dintre stele s-au coborît în Cişmigiu şi umblă cu barca, lopătînd printre chelneri, după bătaia muzicală a unui jaz. Idolii se scarpină, se descalţă şi se şterg de năduşală şi cer bere şi şpriţ.
De la prefect pînă la jandarm, nimeni nu mai crede că are un rost în ţesătura statului românesc şi fuge din dregătoria lui fiecare. Ai văzut cum, de la întoarcerea măriei tale, s-au aprins tîrgurile şi s-au mişcat pămînturile, pornite de-o ameţeală de talaz, dincolo de marginea lor? Dezlînarea braţelor şi zădărnicia muncii au înmulţit în toată ţara tîlhăria singuratică şi în cete. Dezlînarea sufletului a dus la împuşcarea unui dregător civilizat, pe care ai fost să-l mîngîi în spital. Măria ta! e numai un semn al unei boli care mocneşte: nu-i fapta unui individ anumit: e beteşug de autoritate. Nu se poate vedea nicidecum, mai devreme de ora cuţitului şi a glonţului, că în sîngele strigoilor se muncesc întunecate preludii de furtună?
Nu cunoaştem, măria ta, nici pe nihilistul care a tras nici pe juristul care-1 aprobă public şi ne găsim diametral opuşi în aşteptările noastre sentinţelor muşchetarilor deghizaţi cu căciulă. Unii într-un naţionalism violent şi alţii în violenţa comunistă, caută instinctiv, măria ta, o bîtă nouă pentru o autoritate şi o spinare veche şi o disciplină de pumni, ca şi mişcarea acelui fiu de boier, autorul unui ţepeşism deocamdată pentru muşte.
34?
Măria ta, bolim de marea lingoare. Vrem un stăpîn, care să călărească timpul şi să-l comande. Avem nevoie de un bici, pe zi, peste ochi şi de o bătaie săptămînală, la moalele spinării. Nu mai putem trăi fără harapnic. Fie-ţi, măria ta, milă de nevoile noastre.
1 930
DESPRE ÎNVĂŢAŢI
De la întoarcerea măriei tale felurite şopîrle politice şi ştiinţifice dau tîrcoale împrejurul pintenului ager al călcîiului măriei tale. Cînd a ieşit, odată, din ţară, el avea sunetul amorţit de balele încălecate pe furiş peste rotiţă. Politica a dat culturii o seamă de artişti modelatori, al cărora pipăit expert s-a specializat în construirea plastică a balelor guturale şi narine, cu care învăluiesc şi omoară mugurii, florile, inimile cu bătaia vie şi chimvalele cîntătoare.
Arta lor nu concurează îmbălsămirea eghipteană, care freca morţii cu aromate. Meşteşugul l-au învăţat de la păienjenii din dosul casei, care aşteaptă fluturii înşelaţi de umbră şi de două flori de măr, în joc cu un firicel de soare, într-o fereastră puturoasă. Dar zeci de ani de zile, ei l-au aplicat, înăbuşind viaţa şi oamenii vii cu un miros şi cu o pătură de scuipat.
Iertaţi această limbă de bădăran: neiscălitul trece drept un autor pornograf. Pentru că nu pudrează lumea cu vopselele baletistelor, rîncede de farduri, şi pentru că în toate declaraţiile mari şi vitejiile verbale marţiale el îşi aduce aminte că fiecare orator poartă în tot momentul prezent în el, pe aproape de sufletul nemuritor, ca un sîmbure, singur permanent, un kilogram de excremente, pe care în focul entuziasmului de tribună augurii îl uită, nefericitul păsărar de mici papagali literari a suferit şi execuţia indexului autofecal ortodox, cum s-a exprimat un vestit parlamentar liberal, anatema rectoratului din
347
1
Bucureşti şi o mulţime de oprelişti şi interdicţii, vătămătoare pentru coşniţa şi copiii lui, dar vorba aceea... dorit il s’en fou.
Să crezi, majestate, că fără filozofia optimismului simplice şi a rîsului din rărunchi, otrava, pe care i-au furişat-o pînă şi în bomboane, contemporanii binevoitori, flaşnetarul papagalizator nu ajungea ziua să se bucure de întoarcerea Fiului speranţelor mistice, cu un gîrbaci în geamantan.
Deşi ţi-s adresate din tot sufletul, n-aş putea să ştiu, măria ta, că scrisorile astea, trase săptămînal de ciocul învîrtit al lui Coco, sînt şi citite, după cum doresc bufniţele, luciolele şi stelele din pădurea noastră, fără şerpi şi cu poame de aur. Proţapul nostru este prăjina telegrafică şi pe sîrma ei dăm drumul din cînd în cînd cîte unui bilet, ca să ajungă pînă la Vîrful cu Dor...
Vreau astăzi să pomenesc, majestate, de tîrcolirea oamenilor de ştiinţă, care jinduiesc să puie mîna pe gîrbaciul din geamantan şi să cîrpească lumea cu el peste ochi, călări pe scaune mari. Dar măria ta este cuminte; lasă-mă să-ţi zic Tu, ca lui Dumnezeu. Tu ştii ce faci, nu se îndoieşte nimeni. îi laşi pe învăţaţi să tragă nădejde pînă ce, convinşi de osteneală* muşchii lor se vor resemna să treacă la odihnă. Totuşi sînt lucruri care stau pe toate buzele şi nu se rostesc, şi în toate călimările şi nu se scriu. Aşa sîntem noi, majestate, cei din Bucureştii intelectuali, neam cam de lichele. Ocolim tocmai pe la periferiile expresiunii, pe oamenii care credem că prin evenimente ne-ar putea fi practic utili, şi tăbărîm cu ciomege pe ei în ceasul cînd sîntem siguri că s-au demonetizat. Afară de cîţiva, majestate, care au ştiut să lucreze întodeauna, întîi, împotriva nevoilor şi a interesului lor.
învăţaţii par să aibă trecere peste meseria lor. Ei în sine bănuiesc că luntrea scîrţîie pe o apă fără lunecuş, artificială, dar se mai opintesc, ca doar
348
prin încăpăţînare să capete ce nu vor căpăta. Noi, cei neînvăţaţi, cam ştim cum o să se isprăvească, dacă îndîrjirea se va face plictisitoare: gîrbaciul o să iasă singur din cufăr şi o să treacă pe la nasul bărbilor cu. vază şi bărbile se vor apleca hieratic, descoperind chelii de ceafă, ca icoanele Sfinţilor Părinţi;
Noi avem mare nevoie de învăţaţi, măria ta, pînă la cartea de citire şi la caiet; de aici înainte, ne şi cam putem lipsi de ei, căci scriem şi citim şi singuri. învăţaţii vor prea mult de un cîrd de vreme să se vîre în noi, să se încalţe cu sufletul nostru şi să ni-1 tocească după scrînteala piciorului lor; să ne lăbărţeze; să bage în noi dezordinea cumpenei lor de cărturari de catedră, de care nu se mai îngrijesc omeneşte. De cînd bunurile împărăteşti le-au intrat în tidva încă plină, de pe urma învăţaţilor ne-am ales cu atît, că nimeni nu ştie să scrie din optzeci la sută de români şi că din o sută de mii de noi învăţaţi, făcuţi de la război încoace, nici unul nu a fost văzut în librărie cumpărînd 0 carte. Numărul cititorilor noştri e tot âtît de mic, majestate, cu trei universităţi şi cu treizeci de mii de studenţi pe an, ca şi atunci cînd aveam o singură şcoală de comerţ.
învăţaţilor pe care-i avem în vedere, le lipseşte, majestate, ceea ce se întîlneşte foarte des la oamenii cu o minte mai puţin îndopată: cinstea sufletului şi a gîndului. Ei trec de la un om la altul, de la o idee la alta, îmbrăţişează ceva ca să-l lepede, leapădă şi ia mereu acelaşi lucru, sînt cîrcotaşi, geloşi, meschini, înfumuraţi, isterici sau nebuni întregi, mahalagii şi cutre. Şi cînd nu se mişcă, stau cu ochii în oglindă, uimiţi cît sînt de mari şi de pricepuţi. Ţîfna lor personală, le creşte, ca la găini, pe tîrtiţă şi hotărăşte de tot ce vrei. Ea trebuie operată, majestate. Dacă peniţa nu se potriveşte todeauna de minune la spargerea ulcerului maladiv de la coada minţii, pune, măria ta, cînd ţîfna prinde zgîrci, pune grădinarul
349
1
parcului să-i prindă pe la răcoare şi să le-o reteze el, cu foarfecă de tăiat trandafirii.
Căci vezi, majestate, nici orice bine nu-i bine venit nici binele nu se face cu de-a sila - sau binele tuturora nu e singurul bine al unei singure închipuiri. Iată un învăţat, care nu ştie să cumpere un castravete şi pe care îl păcăleşte un ucenic de precupeţ la un pepene galben, pretinzînd că poate guverna buna stare a unui popor şi-l poate face cu de-a sila fericit. Trăit cu bursă şi cu leafă pentru facultatea că a ţinut minte buchile cărţii, aprovizionat cu cadouri, călătorit prin cărţiţe străine, el se socoteşte, străin cum e de orice viaţă şi ignorant într-ale sufletului şi ale pămîntului, apt pentru a desface după plac viaţa plugarilor, a meşteşugarilor şi a negustorilor de lucruri Cuprinse în controlul obştesc al pipăitului, şi a întocmi după o reţetă sau după o fantezie. Majestate, nu se poate legiui că mintea e mai sănătoasă decît podul palmei, atunci cînd nu o însoţeşte cazna mîinilor şi tăria spinării.
Am auzit mulţi oameni cu venituri de la două milioane în sus, cenzurînd poporul şi bătîndu-se, fără ruşine, în piepturi că sînt cinstiţi. Nu miră mai mult cinstea adevărată a omului, care nici nu pomeneşte de ea? care fără să fure şi să moştenească a primit să dureze într-o muncă grea de toată ziua, toată viaţa, să se împovăreze de familie şi de îndatoriri? Acest om, care nu vorbeşte, nu trebuie auzit niciodată; la el nu trebuie să să gîndească nimeni - şi dreptul de a ieşi în privelişte şi de a înfrunta suferinţele şi chinurile oamenilor de pe brazdă, din ateliere, din cancelarii, trebuie rezervat exclusiv unor savanţi care au luat notă bună la toate obiectele în liceu şi universitate şi, în nestare să-şi guverneze gospodăria lor personală, asemănătoare unui balamuc, se încumetă a gospodări casa unei ţări întregi şi casele osîrdnicilor din unelte şi lipsuri?
350
Ţara nu poate să fie guvernată cu citate engleze, franţuzeşti şi germane. Mămăliga şi sfoara cu care se taie sînt româneşti şi prosteşti. Măria ta, gîndeşte-te cîte puţin, cînd îţi dau tîrcoale deştepţii, la proştii de la mămăligă, care au făcut tot ce se vede făcut, bun sau rău, însă întemeiat şi demult întemeiat şi mereu păstrat, fără sprijinul muştelor care însoţesc coada boilor şi cîntă.
1930
GEORGISMUL LA BUZĂU
Pînă la Buzău, drumul a fost întrerupt la Urziceni. Sătenii ialomiţeni, care au dat viaţă Bărăganului, tăiat pe vremuri numai de zborul păsărilor întristate, au aflat rostul mişcării georgiste pentru regenerarea şi întinerirea partidului liberal. Au fost de faţă prezidentul organizaţiei Ialomiţa, domnul Sima Niculescu şi domnul Teodoru şi congresul dintre holde a fost prezidat de domnul Valjean. Aceeaşi însufleţire de pretutindeni, de la munte, din ţările de deal şi din şesurile griului şi porumbului, înviorează speranţele ţăranilor din regiunile de baltă, unde doina se cînta mai lent şi horele au un pas mai gînditor. Lămurirea raporturilor dintre partid şi Coroană e ascultată cu o luare aminte vie şi evocarea regelui bucură inima plugarilor ca un basm frumos urzit cu realitatea.
Buzăul aparţinea nababului doctor Anghelescu, moştenitorul titlului de avuţie al lui Gheorghe Cantacuzino şi, subiectiv, al inelului de apreciat valoarea oului după dimensiunile diametrului mijlociu. Rockefeller pe toată ţara, mai puţin instituţiile de binefacere, ospitalizare şi cultură ale miliardarului american, domnul doctor Anghelescu stăpînea oul politic al districtului din timpurile ultimei iobăgii, şi certitudinile domniei sale morale şi-au putut da seama că împotriva tuturor erorilor exprimate în proverbele de partid, sufletele nu pot fi cumpărate cu bani.
Autorul spărturii în zidul bancar vintilist, care se rezolvă in ruină progresivă şi dărîmare pe toată
352
întinderea cărămizii. e domnul Dunca. Trei miile de ţărani prezenţi la congres au tăcu! pe domnul doctor să se trece la ochi, ca de un vis urît. şi să înţeleagă cu necaz schimbarea stihiilor şi în judeţul său. Sentinţele congresului din Buzău au fost lapidare. Consacrînd în urale pe fiul marelui om de stat Ion 1. C. Brătianu, ţărănimea a dat strigătele, pe care urechea înţeleaptă a sfineşilorîn agonie trebuia să le perceapă înainte de a fi fost ridicate în marele văzduh: Jos băncile! Jos Vintilă Brătianu! Jos politicianii bancari! Adormiţi la ghişeu şi pe registrul în care stau, îngreuiaţi cu lanţuri de cifre debitorii, ochii bancherilor politici se trezesc la realităţi neaşteptate. Ei purtau ţara în agenda din buzunarul mic de la jiletcă - şi le-a rămas agenda, fumurie de notele cu plaivaz.
Dintre numeroşii vorbitori, domnul Valjean are ca todeauna meşteşugul vioi, accentul substanţial, culoarea fierbinte şi stilul polemic dus la expresia satirei crude. Domnia sa face apropierea de actualitate între cadavrul exploratorului Andree, descoperit de curînd, după treizeci şi trei de ani de congelare în gheţurile polare, şi fiinţa politică a domnului Vintilă Brătianu, găsit «intact» în frigoriferul politic şi «ucis de rîvna înălţimilor la care nu a putut să ajungă niciodată»...
Poetul Horia Furtună vorbeşte de libertăţile recăpătate în partid, de posibilitatea de aci înainte de a gîndi şi simţi, facultăţi care nu mai constituiesc o ruşine; de consultarea cadrelor libere, de dispariţia sclaviei din partid şi de înlăturarea teroarei bancare, mai stearpă în acte, şi mai brutală şi mai tragică decît toate terorile cunoscute.
Dar domnul Gheorghe Brătianu face un rechizitoriu vehement al politicii culturale greşite a domnului doctor Anghelescu. Profesorul Brătianu se găseşte pe terenul catedrei cu dascălul Anghelescu. Unul vede departe, celălalt a văzut
353
pînă la lumina chibritului, cu care şi-a aprins opaiţul de mizerie culturală.
Domnul doctor Anghelescu nu a putut cunoaşte problema culturii decît la suprafaţă, închisă pentru zarea şi pipăitul domniei sale, ca un glob de fier. Problema se găseşte în interior şi în adînc: alte scrutări şi alte însuşiri pot ajunge pînă la dramatismul ei. Şcoala domnului doctor a produs în neştire, ca un strung care macină fierul compact în firimituri de aruncat, un proletariat intelectual cu cele mai primejdioase elemente: dezrădăcinaţii - şi nu s-a priceput cîtuşi de puţin să armonizeze problema cu nevoile păturilor sociale şi cu interesele generale ale ţării. Cultura urmăreşte obţinerea individualităţilor întregi şi sinteza calităţilor adunate laolaltă; s-a obţinut o corcitură, un hibrid, o caricatură, o declasare - şi posibilitatea de a reproduce divagarea, provizoratul, instabilul şi aproximativul în exemplare omeneşti nefericite.
Posedat de o idee fixă maladivă, domnul doctor Anghelescu s-a concentrat în laitmotivul construcţiilor şcolare: o sfeştanie şi un discurs. Şi o papură de şters picioarele, la uşa cancelariei. Multe şcoli au fost părăsite şi de şcolari, şi d.e profesori. Cultura a fost tencuită cu material politic de suprafaţă, în culori: trebuie totul ras, doborît, spălat, cultura neavînd ce face cu spoiala politică.
Vodă Carol ţine îndeosebi la titlul istoric de rege al Culturii. Vodă Carol va fi ceea ce ţine să fie, cînd invazia bălăriilor politice în florile culturii va fi nimicită.
Domnul doctor Anghelescu, insuficient în rolul ce şi l-a luat, a fost absent şi din ministerul domniei sale, unde a jucat un rol subaltern, de intendent. Ministerul domniei sale a avut todeauna mai mulţi miniştri afară de ministru. Domnul ministru Ghiţescu alterna cu domnul ministru Kiriţescu şi domnul ministru Ionescu se împletea cu domnul
354
ministru Popescu. Şase miniştri pe săptămînă îşi schimbau scaunele rînd pe rînd, pe cînd domnul doctor Anghelescu, din balconul de la club, cerea var, cărămidă şi rogojini...
19 3 0
ARIPA DE FIER
Locotenentul pomenit la mitingul de duminică de la Băneasa, că şi-a rupt picioarele de crestele Alpilor Europei Centrale şi că, renunţînd la ele, se foloseşte de la însănătoşirea lui încoace numai de aripi, ca hultanii, are un predecesor. Meşterul Manole a fost la Curtea de Argeş cel dintîi aviator român, şi e de mirare că numele acestui ctitor nu face parte tradiţională din facultatea nouă de zbor a ţării şi că nu a fost amintit la sărbătoarea aripilor, deschise duminică deasupra capitalei româneşti şi zămislite din ţandăra lui Manole.
Toate festivităţile -sfîrşesc în oboseală şi cu sentimentul timpului pierdut, de la Bobotează pînă la Naşterea Domnului. Cu toate că lungă cît o zi întreagă, de vreme ce a început în zori şi s-a isprăvit pe întuneric, la un ceas tîrziu, cînd ultimii şoimi cu motoare, cu ochii de rubin, păzeau din fundul nopţii, bătînd azurul vînăt cu pana, retragerea miilor de oameni, rămaşi cu capul vioi întors către vîslirea pe atlaz, duminica zburătorilor a trecut ca un fluture alb.
Fiecare ins a căpătat o certitudine, pe care o aşteaptă nehotărîtă din activitatea socială şi de stat; că Pasările muncesc. Este indiscutabil, rezultatele nu au nevoie de comentarii şi demonstraţii, ca vîrtelniţa în gol a finanţelor şi a economiei. Liniştită şi izolată pe glaneta ei, aviaţia se găseşte în plină ascendenţă. O elită de inteligenţe, de promptitudini şi de voinţe s-a selecţionat progresiv din cel mai viguros tineret şi selecţiunea e în continuare.
356
De cu noapte, zilnic, un autobuz militar Staţionează în fiece cartier, adunînd la un sunet de claxon, pe navigatorii aerului din partea locului, bine odihniţi şi sprinteni, echipaţi pentru o luptă de fiece secundă cu marile lanţuri ale naturii, aruncate prin vînt, după îndrăzneala lor. Unii din ei poartă la deget verigheta logodnei cu o pămînteancă; alţii o caută încă printre stelele, de care se loveşte ritmic aripa încă naivă a lăstunului de cuib. Un semnal şi autobuzul, purtînd emblema profesională a infinitului, căutat în imponderabil cu o maşină mai grea decît eterul, pleacă la Băneasa, la Pipera, de unde începe materia abstractă...
Preocuparea lor constantă le-a dat o absenţă terestră evidentă. Ochiul lor a căpătat o acuitate nouă, frunţile încordate şi-au boltit coiful de gîndire pe o linie de sprinceană tăiată dbr. Maxilara e tenace, gura tăcută, bărbia strînsă. Dacă ne-am uita bine şi dacă privirea noastră ar fi ajuns să presimtă conturele inefabile şi luminişurile imateriale, am putea zări capetele acestor ofiţeri înconjurate de firul scăpărător, pe care iconarii l-au scris cu'aur şi argint în jurul feţii sfîntului Gheorghe, ca o margine de lună.
în toate meşteşugurile statului, sedentare şi contabiliceşti, oamenii îşi pot lua întîlnirea de fiece oră: aperitivul e asigurat, butelia cu vin soseşte după program, satisfacţiile, amărăciunile şi neroziile sociale sînt punctuale. Un minimum de farmec cotidian organizat, de la cafeaua cu lapte pînă la spectacolul de seară, e asigurat fiecăruia, cu foaia de calendar. Ofiţerul care intră în barca lui cu lopeţile zburătoare încearcă pentru a mia oară senzaţia incomparabilă a dezlipirii de pămînt şi nu ştie dacă tangenta lui pe soare va mai putea întoarce spirala întreagă şi dacă reazimul sufletului pe speteaza tăriei va mai rămîne geometric neclintit.
Dincolo de bine şi de rău, se găseşte singurul teritoriu flexibil şi provizoriu, mai puţin ţesut decît apa şi mai puţin urzit decît însuşi văzduhul, unde toate eroismele îşi dispută victoria şi eternitatea. Pînă la cîrmacii zborului, omului îi era iertat să răzbească greu cu mintea şi cu virtutea răbdării. Pilotul trece graniţa cu minte cu tot, cu trup cu tot şi fiinţa lui întreagă, amestecînd neîncetat neantul cu speranţa, participă la izbînda reveriei. Şapte păsări de fier trec miercuri pe deasupra plugarului şi a coviltirului, subt care pruncii se tăvălesc în paie şi ţoale cu cîinii. Se poate să nu saluţi iscoadele vîntului, care au plecat poate fără întoarcere, pe cînd îţi aduni tu ştuleţii de porumb?
Meşterul Manole, care se află încă din timpul lui Neagoe în cele mai bine încuiate ceruri pentru nomazii dintre şesuri şi Răsărit, a mijlocit ca pe ziua de duminică să se potolească toate stihiile şi aviatorii noştri să fie primiţi în lumea călătorită pînă acum numai de îngeri şi arhangheli, cu binecuvîntarea lor, ca nişte feciori de mari împăraţi.
Basmul a ţinut o singură zi şi acoperi cu bucurii bărbăteşti şi cu minuni gingaşe cetatea. Copiii, poeţii, fetele zvelte, femeile fierbinţi şi bărbaţii gravi cer să fie basmul povestit mai des.
1930
CAZUL CARAPANCEA
Ministrul de Război actual, domnul general Condiescu, se deosebeşte de predecesorii domniei sale şi de cerberii unei moralităţi, rău înţeleasă în corpurile constituite, care dictează solidarizarea individualităţilor oneste cu indivizii de aventură şi respectarea putregaiului în cinstea instituţiei. Se ajunge astfel la un contract de ipocrizie: toată lumea ştie unde zace puroiul şi toată lumea îl salută. Şi se ajunge la starea de maladie socială şi de mizerie morală actuală: evitîndu-se treptat chirurgia mică, infecţiile locale s-au generalizat şi se simte nevoia marii chirurgii, a căreia aplicare s-ar putea să-l coste viaţa pe bolnav.
Izbucnirea, ca din senin, a cazului Carapancea, relatat de un ziar, în urma insistenţelor tragice ale inginerului Niculescu, nu reprezintă un fenomen, care să nu fi avut în amintirea tuturora, de la război încoace, numeroase precedente, rămase înăbuşite, din timiditate şi adeseori din sentimentul unei frici documentare.
Regretăm imens pentru domnul Carapancea, pe care l-am cunoscut personal la lucru, ca pe un ofiţer vioi, inteligent şi îndatoritor, şi căruia nu i-am economisit elogiile cu prilejul unui act de dreptate făcut de domnia sa în beneficiul uilui funcţionar al foii noastre, arestat printr-o neghiobie. Dar trebuie să fim drepţi şi cu domnia sa.
Domnul colonel Carapancea nu era un ofiţer din aceia, care munciţi din greu la regiment şi răzimaţi pe o simplă soldă neîndestulătoare, îiji duc greutăţile de cetăţeni împovăraţi, asudînd la
359
jugul datoriei, anonimi şi nebăgaţi în seamă. Domnul Carapancea era «Carapancea», un colonel care îşi confundase numele cu dregătoria şi primul comisar regal al Consiliului de Război. Intrările domniei sale oriunde, la cei mai mari demnitari ai statului, îi erau asigurate, ca unei autorităţi peste toate, la orice oră din zi şi din noapte: domnul Carapancea se bucura de o magistratură confidenţială şi putea să conexeze oricînd interesele statului cu un dosar din arhiva Curţii Marţiale, să le interpreteze şi să le păzească. Salariile sale însemnate nu erau discutate de nimeni, confortul domniei sale era înţeles, frumosul domniei sale automobil făcea parte din ţinuta personajului dinlăuntru şi nu supăra pe trecătorul din noroi, jignit la fiece pas de limuzina cîte unei vaste nulităţi, angrenată la maşinăria statului, cu lanţuri de aur. Statul nostru, care a exclus atotputernicia şi absolutismul, îi acorda acestui domn colonel puterile refuzate unui suveran - şi pe cînd partidele politice se leapădă de eventualităţile dictaturii, colonelul Carapancea, ca şi alţi cîţiva mari funcţionari necontrolaţi, era unul din dictatori.
Justiţia militară, în special, s-a bucurat de apanagii excepţional de semnificative. Orice «comisar» putea să citeze la cabinetul lui de zeci de ori pe un individ, de preferinţă negustor, şi să-l trimită înapoi. Citaţia era laconică şi imperativă şi isca în oraşul, în tîrgul şi în familia în care era trimisă, panică şi descurajare. Pe drept sau pe nedrept, se urzise o atmosferă Se spunea că inculpatul era citat periodic, nu todeauna pentru nevoile pure ale justiţiei. Se cita prezenţa cîte unui advocat civil pe culoarele instrucţiei, intervenind ca un binevoitor din întîmplare şi ca un salvator al împricinatului, şi intervenţiile lui ajungînd eficace. Dar ce nu s-a citat şi ce nu s-a povestit!	'
Faptul evident era că unii din aceşti advocaţi, lipsiţi de procese şi de un elementar har al pledoariei, au strîns avere, nu se ştie cum. în
360
imediata apropriere a noastră cunoaştem un asemenea caz şi bănuim mai multe. Există puroi, nu se poate contesta; există localizări închise cu puroi, nu se poate tăgădui. Şi există un dezechilibru sufletesc exprimat în sute de mii de cetăţeni, care iarăşi nu poate să fie trecut cu vederea. Cînd ziarele, înfierate pentru jidovismul lor, au cerut anularea celor cîteva zeci de mii de dosare, aflate la Curţile Marţiale, printr-o amnistie, ele au ştiut mai mult dar s-au temut să vorbească, din pricina solidarizării interesaţilor, care ştiu să asocieze la maximum sentimentul naţional cînd este nevoie, cu construirea averilor scandaloase.
Domnul colonel Carapancea a ştiut să aplice reţeta integrală. Arestîndu-1 pe inginerul Niculescu, care spre şansa posibilă a unei elucidări mai mari, este bine că nu s-a chemat Neumann sau Silberştein (se comit uneori greşeli) l-a ţinut la Jilava subt acuzarea înscenată de spionaj, tocmai atîta timp cît a trebuit ca să i se sufle avutul. La proces «spionul» a fost achitat de Consiliul de Război în unanimitate, subt prezidenţia domnului colonel Bottescu, după ce zăcuse în puşcărie aspră un an şi jumătate...
Este sigur că domnul general Condiescu nu va ceda presiunilor ce funcţionează în asemenea împrejurări şi că va sancţiona cazul cercetat. Domnul ministru va trebui să facă mai mult: să încurajeze plîngerile justificate ale celor care, ca şi inginerul Niculescu, sau mai puţin decît acest nefericit, au motiv să se jăluiască; garantîndu-le că nu vor avea de suferit nimic. Groaza de complicaţii îi face netrebnici şi laşitatea lor înainte de toate a înlesnit ivirea cazurilor Carapancea, care necăiuate şi nedescoperite şi cruţate - vor spori calamităţile poporului şi vor pregăti necondiţionat dezastrul ţării, ai căreia funcţionari de încredere devin tocmai asasinii inocenţei şi ai prestigiului ei.
193 0
SNAGOVIJI.
Pe cînd se găsea la opt ore de Bucureşti, socotind cu calul, cu butca şi cu făgaşul, singurul scriitor care l-a văzut, de la Ţepeş încoace, a fost Alexandru Odobescu. El a consacrat lacului elveţian cu curgerea albastră, ascuns îndărătul a cinci kilometri de ştejar românesc, o povestire fără crezare. Nimeni nu a verificat, pînă la ivirea carului cu motor şi pneumatic, că într-adevăr, lîngă Bucureşti, şesul uscat de funinginile ţărînii se pardoseşte pe o întindere de mulţi kilometri, cu cer unduios şi azur adevărat. Şi după aceea, cîţiva din bucureşteni l-au cunoscut, plecaţi după covoare şi cusături de borangic, la mînăstirea maicilor din Ţigăneşti, de peste drum. Acum douăzeci de ani, intrînd în biserica dîrzului domnitor valah, am găsit pe altarul de piatră gol, cadavrul proaspăt al unui pui de cucuvaie.
Snagovul devenise proprietatea arîndeşească a întru Domnul adormitului Doiciu, care corecta un volum fizic de vreo două sute de kilograme, cu un surîs nevinovat şi fraged. Vizitatorul se împiedica după voia magnatului; care stăpînea cu contract ducatul dintre ape, de bîrna cu lacăt, aruncată-n drumul trăsurii, ca o bară de trecere la nivel. Şi intrarea lui, şi pe jos, era interzisă de o tăbliţă cu coadă, care, după ifantezia legiuitorului local, apărea periodic.
Din adîncimile Snagovului mrejele lui Doiciu scoteau, ca dintr-o Dunăre încremenită de stele, varietăţi neînchipuite de peşte şi cîte o fiară de apă, uneori de proporţiile înseşi ale proprietarului. Pe un pat de sticlă rece cît o sală de teatru, din gheţărie, s-au zărit o dată, odihnind alături cu somnii de cîte opt coţi, crapii gigantici, şalăii albi, cega monstruoasă, tîrîtă în ajun pe maluri, cu năvodul, şi care mai aveau în măruntaiele lor bine
362
hrănite, din sîngele politic şi boieresc, al osîndiţilor de pe vremuri, scufundaţi accidental, după scrisele lui Odobescu, pe plutele încărcate cu suspecţi, însăşi ţeapa lui Vlad se codea dinaintea cerbiciilor hotărîte.
Doiciu purta de grije ca recoltele lui să rămîie neştiut strecurate la vitrinile băcăniilor mari şi în bucătării! cîtorva personalităţi şi restauratori de zi şi de noapte, şi lacătul cu grinda şi unchiaşul pădurar cu puşcă, din vechiul bordei cu prispă, unde se putea gusta uneori o mămăligă discretă, un ou, un peşte şi o tidvă cu lapte, turnat în cană cu mîna unei mătuşi, apărau taine profesionale.
Dacă povestirea nu-i adevărată, este frumoasă, din pricina imaginilor ei chino-japoneze. Fostul ministru Constantinescu, cel mai darnic, mai inteligent şi mai suculent, în ceea ce priveşte ospăţul şi complementul lui, femeia vecinului, dintre miniştrii de pe vremuri, cînd politica nu împiedica pofta de mîncare, gălbejindu-şi discipolii, ci era o însoţitoare, ca un aperitiv şi ca o saladă, suferea de cheful ironic de a fi servit de reprezentanţi ai naţiunii, membri ai Corpurilor legiuitoare. Chelnerii şi bucătarii lui preferaţi erau senatori şi deputaţi. Vagonul ministrului Agriculturii, care vizita adeseor: Banatul, era aprovizionat şi cu mîncări fine şi cu parlamentari, dibaci în mînuirea tigăii.
Aceştia se împărecheau după specialitate. Unul ştia să facă numai omlete, altul frigea bine friptura sau bătea exact maioneza, suflecîndu-şi mînecile şi aducînd fiecare farfuriile pe tava lui. Cu vinurile era însărcinat un deputat pivnicer, care grada tăriile şi gheaţa şi înţelegea cum se obţine la ora desertului butelia frapată «Pommery Grenot».
Argaţii în haine englezeşti erau chemaţi de la bucătăria vagonului cu bătaia din palme a foştilor viziri - şi trimişi înapoi cu epigrama izbutită. «Porcul», cum i s-a spus ministrului, avea
volubilitatea satiricii şi gluma crudă, ştiind precis cîţi creiţari făcea pielea fiecăruia din amabilii lui lingăi. Pentru că nu putea să inventeze oameni, el se folosea de ceea ce găsea în piaţa politică, apt pentru toate trebuinţele şi în relaţiile lui cu acest personal domestic, «Porcul» era surîzător şi neîndurat.
Unul din «amicii politici» de genul pomenit se specializase în vizitele matinale, la ora cînd ministrul se întorcea în pat de ceea parte, între vis şi viaţă, între zori şi micul dejun. El sosea, evident, în automobil, dar într-un automobil mai mare, din care debarca, ajutat de alţi bărbaţi politici, un geamantan curios. Geamantanul era purtat pînă la patul ministrului şi acolo, descuiat şi despicat în două carapace, lăsa să i se vadă conţinutul. Un splendid aquarium dreptunghiular, de cristal, ieşea la iveală, ca un tezaur cu bijuterii şi în unda lui curată înotau peştii rari, din ultima recoltă. Ministrul, indicîndu-i cu degetul somnoros, îşi alegea peştii de vii. Omul politic trecea la bucătărie, unde alte somităţi politice aveau să-i ia în primire, pentru sosurile dorite. Peştele, noaptea, intra în capitală de la Snagov.
I-a rămas, prin urmare, Snagovului nealterat însă uşor deplasat, caracterul politic, acordat lacului şi fostei mînăstiri, de către Vlad Ţepeş, de la care alţi bărbaţi politici, de dată recentă, mai puţini sanguini, vegetarieni, hidropaţi şi cu virtuţiile posomorite, umblă să ia suliţa, spada şi încruntarea fioroasă.
Dar de la Odobescu, Snagovul a mai fost descoperit o dată de domnul Dobrescu, care l-a şi adoptat numaidecît. Azi, lacul albastru şi verde, de o puritate explicabilă numai prin probabila lui mare adîncime, a devenit al tuturora, primarul dăruindu-1 bucureştenilor într-o singură primăvară, transformat ca o margine de ape de veche străinătate. Băneasa fusese un smîrc infect.
364
de cînd s-a pomenii: într-o primăvară s-a occidentalizat şi Băneasa. Pardoseli migăloase au podit pe neaşteptate malurile, croite geometric, între rotocoale de piatră şi plante. Preşuri de iarbă fină catifelează perspectivele şi îmbogăţesc conturele. Cloaca imensă de subt pod n-a supărat nasul, ochiul şi sensibilitatea - oh, ma ch'ere! - a edililor anteriori, ţanţoşi în amintiri şi absenţi din realizările, altele decît personale. Domnul Dobrescu a făcut dintr-însa un peizaj olandez, amplificat cu Puvis de Chavannes. Individualitatea întreagă a orizontului a fost totalmente răsplămădită şi la Băneasa, unde a puţit, natura s-a parfumat. Aeroportul are o prefaţă ilustrată în culori şi o panglică de mătase culcată pe foaia de la început.
Maşina splendidă şi scelerată a unui prieten medic ne-a dus, după zece de ani, la Snagov. Şoseaua dintre drumul Ploieştilor şi lac, atent gudronată, n-a ridicat pe aripile de oglindă ale maşinii o singură moleculă de praf. Arborii fug de-a dreapta şi de-a stînga cristalelor sedanului nostru, şi se întorc: ei au dat de ştire pădurii că venim şi că aducem cu noi farmecelor umbrei doi copii frumoşi, o fată zveltă, ca o domniţă de fluturi şi muşeţel, şi un băiat, gros ca un buldog. Umbra se strecoară printre ştejari ca un balaur diafan şi se uită la noi dintre gorunii, în zăbrelele căreia verticale a fost silită să încapă. Cablul electric arată că împărăţia lui Vlad s-a modernizat şi totuşi pădurea e intrigată de clacsonul nostru, căruia îi răspunde, din istorie, un muget de zimbri. Nişte pasări pestriţe rîjnesc văzduhul şi trec peste şosea, ca nişte ciocane cu aripile prea scurte. Buna vrabie natală aşteaptă zadarnic de la motor o minge de ovăz cu paie, să-şi sfărîme tezaurul cald între ciocuri. Cînd frînele maşinii au blocat roţile brusc. Snagovul ne stă dinainte, ca un occident maritim.
- Uite, copii! ăsta e Snagovul.
363
Sfioşi ca nişte păpuşi, strămutate dintr-o cutie într-o vitrină, şi satisfăcuţi că e mai frumos decît le spunea şoapta instinctului cu poze, ei pun întîi piciorul pe nisip, ca pe un lucru de beteală, călcînd uşure, ca să nu omoare nici o scînteie. Ochii şi nasul lor au intrat în zmalţurile peizajului fermecat. După zece suciri de cap şi cincizeci de paşi, contactul e făcut. Pantofii jos, basca jos! Intr-o secundă, se schiţează pe linia de profil a ţărmului o fugă de călcîie mărunte şi de coapse mici. Băgaţi de seamă să nu cădeţi!...
Un castel de vînătoare, ridicat din grinzile pădurii şi acoperit cu stuhul marginilor îndesite de păpurişuri, stăpîneşte cu terasele lui primul platou: restaurantul; de unde coboară succesiv, în undă rectificat, stilizat, pămîntul cu metereze şi flori. Aliniat elegant pe margini de un drum construit ca un ghizd, lacul s-a supus pe toată coasta lui, asfaltată cu alei şi trotuare, betonului drmuit de legile inginereşti. Un pas te lasă-n portul bărcilor cu motoare, altul te aşază pe o rustică bancă, în orizontul, unde se lucrează desăvîrşirea programului edilitar al acestei capitale de vară, legată de metropolă printr-o intenţie cutezătoare, devenită o admirabilă realitate, se ghicesc viitoare şesuri de nisip, în patul cărora se vor tăvăli copiii, noi dîmburi, noi adaose, o insulă, un promontor, toate nedesluşirile schiţate ale unei zări de extensiuni şi cuceriri, pentru estetică şi chietudine, între lumina lichidă şi lumina cerească. Creştetul, de unde, într-un punct, ţărmul se reazimă aproape abrupt pe ape, e dominat, ca roata policromă a unui evantaliu, de vîrful de pagodă al unui chioşc din Imperiul de porcelan. Alte pasări, necunoscute, coboară pe atlazul zilei, peste nuferii districtului de subt pădure. Una zbura galbenă ca floarea-soarelui şi cealaltă s-a ivit albastră peste tot. Iată şi o barză, desfăcînd şalul aripilor albe, cu ciucurii negri. Un vînt, ca o vorbă venită din Delta
366
depărtată, ne cîntă o romanţă şi tipsiile din trestii o însoţesc.
Snagovul domnului Dobrescu nu e o lucrare municipală, o stradă, un pavaj, o reformă, un cartier - Snagovul e ceva neobişnuit, şi neaşteptat de nou, văzut în ipotetic şi în grandios şi echivalează, lăsînd necazul politic şi otrava invidiei deoparte, cu o descălicare şi cu o întemeiere de ţară. Acesta e simplul strict adevăr. Cui nu-i place, astupe-şi urechile şi ducă-se să vadă Snagovul.
1930
CENZORII AMATORI
Un arhitect străin, în trecere prin Bucureşti, ne arăta din Calea Victoriei o aglomerare neobişnuită de agenţi şi uniforme. Răspîntia Sărindarului cu strada Brezoianu prezintă, într-adevăr, aspectul unui asediu, din care lipseau numai artileria şi baioneta.
Nu ştiu cum să vă exprim admiraţia mea, zise arhitectul. într-o ţară unde un atentat neizbutit stîrneşte atîta vîlvă şi desfăşurare de forţe, siguranţa şi libertatea individuală sînt respectate pînă dincolo de toate dezideratele constituţionale. Bravo, domnule! Voi avea ce povesti în Europa.
Am lăsat pe arhitect legănat în- mătăsăria iluziilor lui, care, nu putem ascunde, ne-au măgulit. El îşi grupase sensitivitatea socială şi juridică laolaltă cu impresiile atentatului împotriva domnului Socor, al cărui nume, printr-o eroare în analogie cu interpretarea cazului, arhitectul se încăpăţînează să-l rostească «Soţor».
Energiile poliţiei nu erau concentrate pentru garantarea siguranţei unui ziarist, ci pentru dispariţia unui ziar. în orice redacţie şi la orice oră, oricine poate intra, condus de un vîrtej sentimental, cu un revolver sau cu o puşcă, pentru că i-a displăcut un articol sau mutra unui colaborator. însuşi subsemnatul a putut gusta, acasă, vizita scandalizată a unui domn necunoscut. Găsindu-se teoretic lezat de o pagină dintr-un volum, lipsită de orice intenţie injurioasă, vizitatorul uitase că se află într-o casă de oameni şi a vociferat, e adevărat că fără unelte ucigătoare,
368
pe placul inimii, un sfert de ceas. după care a plecat. Ca şi în împrejurarea domnului Socor, care a fost unanim îmbrăţoşat de Sfintele Sărbători, pentru că a scăpat cu viaţă, se pot face ipoteze la modul condiţional. Dacă vizitatorul ar fi avut arme, poate că ar fi tras; dacă ar fi tras poate că revolverul i-ar fi luat foc şi dacă ar fi luat foc revolverul poate că ar fi sucombat autorul, şi dacă sucomba autorul, se înregistra şi un deces. Etc., etc.
Poliţia, care nici de Crăciun nici de Anul Nou n-a cunoscut norocul nici unei efracţii mari cu asasinat, lîncezea într-o vacanţă relativă. Cum i-am putea da de lucru? s-a întrebat o inteligenţă activă. Foarte simplu! şi-a răspuns: să suprimăm un ziar. Care ziar? Nu mai apare nici o foaie comunistă. Şi s-a căutat în registrele secrete un ziar care n-ar fi primit deocamdată, din pricina opoziţiei, nici o subvenţie, poate, de la Interne. Pă el! a pomenit inteligenţa activă.
Ziarul «Ordinea» şi-a creat specialităţile lui şi lucrează pe un calibru anumit de intelect. Personajul politic care îşi coace ouăle politice între notele redactorului plătit pentru treburile de presă ale unei tovărăşii, a insultat, mult, crezînd că-şi fortifică poziţia şubrezită. însuşi domnul George Brătianu şi-a văzut galoşul îmbăiat cu vitejeştile poticniri ale unui consumator ieşean împleticit, în plină dejecţie, şi care îi ceruse să fie miluit cu un sfert de atenţie, din profil, şi cu un deget gol de la mănuşe.
Nu importă dacă un ziar reprezintă un obiectiv şi o calitate şi dacă exprimă un adevăr sau o porcărie în scris. Nu este vina presei că este servită oricum şi de cine se nimereşte. Vinovaţi sînt acei oameni politici care permanentizează existenţa unei prese, însărcinată să producă larma strategică într-o regiune a vieţii publice, în vreme ce ei desfac lacătele şi operează în partea opusă. Presa şi libera ei acţiune sînt bunuri căpătate odată pentru
369
(odcauna. prin răscoliri tic opiniune universală. în vederea iocmai a ceasului cînd va li strictă nevoie de lupta ei pentru libertăţile stînjenite.
Confiscarea unui ziar se face în virtutea unui drept şi a unui mandat şi nicidecum de hazul unui chef şi ai unei răzbunări. De la confiscarea foii pînă la arestarea redacţiei şi a cititorilor şi împuşcarea lor în beciuri, nu lipseşte decît un funcţionar, care şi-a întîrziat un îratameni. Cenzurarea ipocrită a presei, fără răspunderea curajului unui act întreg, este nedemnă şi de un guvern retrograd necum de unul democratic. Mai mult, ea constituie o ruşine pentru statul întreg şi pentru intelectualitatea românească întreagă întrucît în epoca acestei inchiziţii se gîndeşte, se scrie, se întemeiază, şi se ridică înalte, frămîntatele talaze ale unui ideal cultural.
P.S. Afară numai dacă necesităţile de concurenţă şi tiraj n-au împins «Universul», părintele «Ordinei», la un mic sacrificiu ş; lipsindu-i o victimă utilă din redacţie, nu şi-a improvizat, ca şi un ziar revolver, un «ersatz». 1931
FXOGIUL MARITFS
Cînd s-a luat iniţiativa unui recensămutî sistematic al populaţiei, spiritul critic s-a manifestat ca de obicei, cu o mare rezervă morală, mobilizată Io slujba unui control necruţător, O disciplină de mari severităţi impune ca tot ce porneşte de la guvern să fie respins ca ultima energie da» fiindcă pentru educaţia publică, de efectele căreia sînt actualmente preocupate mai toate parchetele din ţară, este nevoie în toate orele şi la cuce vîrstă, de un control a toată lumea.
Guvernului prezent i s-a reproşat că îr vreme de criză se joacă de-a fripta şi de-a leapşa şi că în loc să-i sature pe oameni subt anonimat, o numără, n întreabă unde domiciliază, cum se numesc, dţi ani au şi ce meşteşug. Directorul generai al recensămîntului un specialist şi un om învăţat, ca toate că slăbeşte in mod gratuit la cumplita lui corvoadă, a fost obiectul unor atacuri universitare de o rară violenţă, în parlament şi presă, acuza! că a născocit el recensămîntul, în scopul de a escamota cîteva sute de milioane. Campania împotriva numărătoarei a durat exact atîta timp cit era nevoie de o propagandă intensă pentru apropierea de ideea unui recensămînt a înţelesului speriat al populaţiei - şi au participat la ea şi măsurile unui minister, care, influenţat ca un cititor credul sau prost, a oprit învăţătorii şi preoţii de la sprijinul datorit unei iniţiative de stat. In cele mai caracteristice zile ale Imperiului rusesc, metoda de armonizare a departamentelor consista în plata, de la o autoritate la alta, a unui bacşiş.
Ceea cc nu luscsc niciodată spus. era că recensămîntul făcea parte dintr-un program de lucru internaţional, stabilit la Geneva. Toate statele, cu o situaţie statistică dubioasă, s-au obligat să dea în termenul hotărît cifrele popoarelor şi naţionalităţilor ce le compun.
în momentul de a se începe numărătoarea, tocmai trebuia întreprinsă o activitate de corectări şi lămuriri, denaturată. Bunăvoinţa presei s-a exprimat la netimp şi populaţia nu s-a mai simţit inevitabil legată de un răspuns unanim şi precis. Şi Direcţia recensămîntului avu să suporte şi din partea celorlalte aparate de stat o pasivitate inamică.
Dosarele destinate celor cincizeci de mii de recenzori din ţară, împărţită în cincizeci de mii de circumscripţii, destul de mici ca să poată să fie cutreierate în săptămîna Crăciunului, dar prea întinse pentru activitatea unui singur recenzor ocazional, înzestrat cu două singure picioare, adeseori încălţate prost şi plătit cu şase singure sute de lei - trebuia să sosească în cincizeci de mii de locuri, cu cîteva zile înainte de 29 decembrie. Ele s-au totalizat la un volum de optsprezece vagoane de lăzi şi era de toată necesitatea să fie urgent expediate. Direcţia Generală a C.F.R. a refuzat, ruseşte, să le expedieze pe credit, pe motivul că Regiei Autonome respective îi lipseşte încrederea în Ministerul Muncii şi Sănătăţii, care ar fi putut, prin fraudă, să nu mai plătească; iar Ministerul de Finanţe a refuzat plata transportului anticipată, legile obligîndu-1 să nu achite, în caz de achitare, decît pe documentele de expediţie. De cîte ori nu are de furcă statul cu reaua voinţă a marilor lui funcţionari, legile s-au înţeles şi s-au împletit în aşa fel, ca să-l împiedice de o labă.
Rămîne de văzut acum ce criteriu de înduplecări va adopta statul, ca să încredinţeze pe geograf, pe sociolog şi pe diplomat, că cifrele româneşti sînt riguros exacte. Cît priveşte lumea
372
mai puţin ştiinţifică- şi mai indiferentă la numărul nulelor de după punct, ea s-a edificat încă o dată, căci încă o dată statul s-a învîrtit pe loc.
Din toate elogiile însă. pe care le vom primi eventual la Geneva, domnul Titulescu trebuie informat, ca să reţie eîteva pentru mîngîierea unui factor pe cît de esenţial pe atît de ignorat; bucătăreasa. Dacă recensămîntul nu se putea împrumuta din economiile bucătăresei sale, buletinele recensământului rămîneau neexpediate şi pînă azi...
1931
OMUL MORTULUI
Care din doi a murit? ne întreabă un corespondent: Vintilă sau Ion? Marele Brătianu sau Brătianu celălalt? Vreau să întreb, precizează corespondentul, dacă acum două săptămîni s-a stins din viaţă, într-adevăr, Vintilă, sau dacă nu cumva Ion Brătianu a decedat de două ori?
Căci, de cînd este şef, domnul I. G. Duca vorbeşte numai de Ion, iar presa, de acord cu şeful, publică zilnic portretul lui Ion, după decesul lui Vintilă. Este natural ca în provincia noastră să se nască o confuziune şi răsturnarea datelor prin strămutarea evenimentelor să dea loc la regretabile incidente de ignoranţă în comuna al căreia copil mă mîndresc a fi.
De cîte ori s-a publicat fotografia ultimului şef defunct, acesta figura singuratic în sicriul paginei mortuare. Dimpotrivă, cînd apare portretul lui Ion Brătianu, portretul domnului I. G. Duca se tipăreşte alături sau dedesubt. Negreşit că, din punctul de vedere estetic, fizionomia cu mustaţa tăiată englezeşte şi cu ochelari a domnului Duca nu lasă nimic de dorit. Fostul cancelar, de după Porumbaru, a visat încă din primele zile ale «carierei», cum îşi numeşte automatic şi cu un cuvînt secular existenţa politică, să semene cu un britanic şi să cugete ca un francez, rezolvînd această de a doua ambiţiune printr-un abonament la ziarul Le Temps şi realizînd în idealul său de identificare un record. Dar între Ion I. C. Brătianu şi... I. I. G. Duca s-a interpus un mort. Ce facem cu el?
374
Domnul 1. Ci. Duca şi-a exprimat simţul de simetrie şi într-o conferinţă, în localul viitoarei biblioteci Ion Brătianu. L-am văzut stînd cu Ion Brătianu de vorbă în intimitate, vizilîndu-1 noaptea, fugind cu Ion Brătianu în automobil: la lumina lunii, între Buftea şi Bucureşti. Buftea! două minute... L-am auzit mărturisind că doi singuri bărbaţi de stat, în toată lumea, cunoşteau marile secrete adevărate: unul pentru că le cîrmuia şi al doilea pentru că-i erau împărtăşite numai lui, domnul I. G. Duca.
Nu vreau să fac nici o apropiere, ne scrie corespondentul nostru, dar această tăinuire de lume şi livrare a unui mister hermetic, exclusiv către o unică persoană, aduce aminte spovedania făcută de Ion Brătianu unui ieşan, care răspundea Ia numele de Victor Iamandi. Găsindu-se pe patul de moarte, Ion Brătianu făcu semn că vrea să rămîie singur cu cine trebuia şi ceru să i se aducă, din pămînt, din iarbă verde, din berărie sau din bodegă, de la «Trei sarmale» sau «Trei ochi în plapomă», şi în orice stare s-ar fi putut afla, omul de predilecţie, neputînd muri pînă ce nu va vorbi cu el personal. Aducîndu-i-se omul, Ion Brătianu zise: «Vreau să rămîi singur cu acest duhovnic al meu. Atît mai rău dacă nu ştiaţi că e duhovnicul meu.» Acest duhovnic era domnul Victor Iamandi şi Ion Brătianu îl chemase ca să-i spuie atît: «Nu puteam închide ochii fără să introduc în timpanul dumitale de Sfinx cele ce urmează... Nu pot suferi pe fiul meu George... îl detest... Nu ştie nimeni afară de noi doi... O să vezi că o să-mi urmeze Vintilă... Cînd va dispărea şi el, eşti dezlegat de secret. Buzele dumitale se vor putea dezlipi ca să grăiască şi condeiul dumitale spiritual va putea să-şi lase ciocul să scrie. Vei comunica lumii politice, tot ce ţi-am spus şi vei putea adăuga şi de la dumneata.»
Şi, apropiindu-se mult de urechile ce-i ardeau grozav, ale domnului Iamandi (permiteţi-mi, vă
375
rog, scrie corespondentul, să mă opresc o secundă, Ca să scuip: am un uşor guturai), Ion Brătianu mai zise ceva, din care, mai mult cu inteligenţa ascuţită decît cu însuşi auzul, distrat de o interioară vîjîitoare, duhovnicul înţelese că moştenitorul politic nu va putea să fie domnul George Brătianu, fiul, ci fiul sufletesc, alterul ego. Adică acela care douăzeci de ani şi-a construit «cariera», sculîndu-s&în fiece dimineaţă la orele 6,30 pentru ca la 7,45 să aducă la pat cafeaua cu lapte.
Şi rostindu-se aşa, Ion Brătianu îşi dete duhul, în prezenţa domnului Victor Iamandi.
Nu vi se pare, întreabă corespondentul, că domnul I. G. Duca e prea psiholog atunci cînd corectează istoria şi îşi ia succesiunea de-a dreptul din mîinile încremenite pe piept cu trei ani mai de vreme? Şi nu cumva psihologia dumisale comportă un sentiment de teamă relativ la prezent, asigurîndu-şi o garanţie, pe care poate că oamenii în viaţă nu vor putea să i-o mai acorde?
Ion Brătianu reprezintă supremele realizări naţionale şi statura lui a intrat între marii fauri ai istoriei, întrecîndu-le perenitatea. El e autorul proeminenţei actuale a statului românesc şi, pe rînd, factorii acestuia îi datoresc lui Brătianu cîte ceva, cel puţin respectul pentru singurătăţile lui în patru ochi, cu domnul I. G. Duca, unicul confident, afară de domnul Iamandi. Altfel zis, domnul I. G. Duca e ceea ce a rămas viitorimii din Ion I. C. Brătianu. Cine va nesocoti criteriul? în toate transparenţele activităţii lui Ion Brătianu apare un abonat al ziarului Le Temps, cu mustaţa tăiată englezeşte şi cu ochelari. E omul Mortului, în fizic, în intelect şi în schelet...
193 1
CINCI PÎINI ŞI TREI PEŞTI
Nu ştim dacă ziarele au relatat următorul incident, petrecut de sărbători şi care, în proporţiile lui de fapt divers, constituie, dintr-un punct de vedere, un eveniment. E vorba de foamea persoanelor bine îmbrăcate, instruite şi decente.
O distinsă doamnă, scoborînd cu eleganţă dintr-o limuzină, undeva în tîrg, atrasă de înfăţişarea superbă a unui etalaj de peşte, comandă crapii, şalăii, morunul de care avea nevoie la masa căsniciei. Odinioară, şi încă anul trecut, şi nu tocmai anul trecut, dar chiar acum cîteva luni, de Paşti, piaţa era populată de zecile de mii de consumatori, mai bogaţi şi mai săraci, dar toţi în stare să cumpere marfă şi să se aprovizioneze pe două zile festive. în ajunul Crăciunului 1930, halele, prăvăliile şi trotuarele comerciale se găseau goale şi ivirea unei cucoane, care cumpăra dintr-o dată cîteva kilograme de hrană, a surprins. Mirarea venea de la o populaţie, care de cincizeci de ani se ospătează la fiece masă bine, iar de sărbători cu deosebire. Friptura, peştele, piftia şi vinul n-au lipsit niciodată bucureştenilor de sărbătorile din decembrie şi ianuar, orice s-ar fi întîmplat, după cum bătrînii povestesc că timp de o sută de ani, cîţi au apucat unii dintr-înşii, în România nu a suferit niciodată de foame, mai mult de o jumătate de ceas, nici un om. Pe vremea cînd o familie întreagă trăia cu doi lei pe săptâmînă, nu erau bani şi poate că nici încălţăminte. în oraşe, însă mîncarea prisosea
377
întodeauna, românul hrănindu-se de patrusprezece ori pe săptămînă cu friptura la grătar, pe cînd francezul mînca numai duminica rasol...
Doamna se pregătea să plătească, satisfăcută că a tîrguit, proaspăt, frumos şi bun. Atunci, trei domni s-au prezentat, corecţi însă hotărîţi, încadrînd la mijloc pe cumpărătoare.
-	Doamnă, ziseră domnii, aţi cumpărat peşte mult. Noi de sărbători nu avem peşte şi nu avem nici pîine. Masa noastră e goală şi hrănim fiecare cîţiva copii. Trebuie să cumpăraţi peşte şi pentru noi...
Discursul era cu totul neobişnuit, dar doamna din limuzină era o persoană inteligentă şi avu intuiţia precisă a evenimentului mare, ce se desfăşura într-o miniatură. Mai ales că ochii flămînzilor pot avea lumini şi adîncimi care fac derizorie orice discuţie şi criminală însăşi apărarea.
-	Serveşte, domnule, acestor domni, zise doamna către negustor, cît peşte doresc, pe socoteala mea.
Domnii fură serviţi cu oarecare abundenţă. Nimic servil şi nici un sentiment de sfială sau de recunoştinţă nu apăru pe figura lor. Cu aceeaşi linişte cu care au acostat pe cumpărătoare, dar şi cu aceeaşi siguranţă socială că ei nu fac decît să se folosească de un drept, ei luară pachetele plătite de doamnă şi plecară. Mai gravă decît actul era concepţia celor trei domni, că marfa li se cuvenea.
Din ce ramură de activitate desfiinţată de buget făceau parte? Funcţionari, profesori? Greşeala nu era cu putinţă, erau nişte intelectuali, nişte intelectuali şomeri, al căror proletariat atinge o cifră fioroasă, de care Ministerul de Finanţe face o abstracţie nechibzuită.
-	De ce aţi plătit atîtea kilograme de peşte unor oameni necunoscuţi, cînd ar fi fost mai simplu, spunea un om de ordine şi legalitate, să chemaţi un sergent şi să-i daţi pe mîna poliţiei?
378
- Eşti un naiv, stimate domnule, răspunse doamna cu limuzina. Marea revoluţie franceză a izbucnit în hala de peşte din Paris, din pricina unui biban de cinci sute de grame...
193 1
CORCITURA
încă două asasinate la Sofia. O controversă permite ca aceste asasinate să fie calificate politice, pentru a se deosebi moartea cu jaf de moartea cu preferinţe, glonţul de partizan politic intrînd în pielea unui antagonist altfel decît glonţul de bandit.
în realitate, deosebirea ce se face nu are sens să uşureze răspunderea brigandajului pentru idei şi sentimente, comparativ cu brigandajul pentru despuierea cadavrului de bijuterii; dimpotrivă, ceea ce poate să fie numai instinct de brută la tîlhar, se găseşte agravat printr-o intelectualitate menită de cultură să frîneze bestia şi să o îmblînzească.
Numai din aberaţia creierului poate să iasă actul asasinatului pentru credinţe şi scuza lui socială, şi este probabil că mintea, care în occident funcţionează exact şi normal, se perverteşte la indivizii cu o cultură prea recentă şi este excitată maladiv. Asasinatul politic e curent la popoarele, care unui analfabetism inexorabil nu-i adaugă o cultură experimentală şi un stil sufletesc obţinut dintr-o idiîică legătură cu viaţa. Vecinii noştri din sud şi răsărit excelează în ridicarea asasinatului la înălţimea drapelelor şi a principiilor şi faptele lor s-au petrecut uneori, preîungindu-se pe teritoriul României asupra şi a cetăţenilor români. Asasinarea lui Mihăileanu s-a realizat în Bucureşti şi periodicele asasinate din Dobrogea sînt îndeajuns de cunoscute, ca să trebuiască să mai fie relevate.
380
Vecinii noştri au pentru sîngele altuia o slăbiciune particulară şi chiar petrecerile lor sînt înflorite cu trandafirul unei inimi tinere, al căreia vas e spart de glonţ. Suprema dibăcie, care dă unei ceremonii de căsătorie, de pildă, o aromă de vitejie, consistă la unii vecini în a sfărîma d$ la distanţă cu revolverul, piciorul de cristal al paharului ciocnit de mire în cinstea miresei. Dacă un ciob al paharului sare în ochii cuiva, sau rîd bucuroşi invitaţii sau este mustrat părinteşte cruciatul, că nu se nimereşte just.
în mijlocul acestor moravuri, poporul românesc, care nu ştie să semene în crimă şi instituţii de cruzime cu nici unii din apropiaţii lui şi nici cu cei mai depărtaţi, n-a izbutit să-şi acdrde măcar asasinatul legal, considerat şi în statele de veche civilizaţie ca o logică restabilire de simetrii -şi dacă nu ne înşelăm România rămîne singura ţară fără pedeapsa cu moartea.	!
Au fost cărturari, ca profesorul Tanoviceanu, care n-au avut destul de vie facultatea înţelesiilui, ca să priceapă lucrul de subtilitate că poporul românesc nu seamănă cu nici un alt popor şi că nu e obligat, de dragul unui doctorat în drept, să fie identic, fie cu Peninsula Balcanică, fie cu Europa, încercări de a stabili codul pedepsei cu moartea s-au făcut şi numaidecît după război: o repulsiune unanimă a întîmpinat sugestiile puse în circulaţie de către un partid politic anumit. Instinctul juridic românesc dovedeşte o maturitate adîncă: ajunge o singură execuţie nedreaptă într-o civilizaţie, pentru ca pedeapsa cu moartea legiferată să fie odioasă. Şi blîndeţea moravurilor constituie rezerva trebuincioasă pentru momentul funest cînd un guvern influenţat de un paralitic general parvenit la şefie, ar putea să execute adversarii politici în masă.
Alţii, dintre români, acuză poporul nostru de toate păcatele lui de frăgezime, de omenie, şi de inteligenţă, cerîndu-1 răzvrătit atunci cînd el nici
381
nu vrea să audă şi batjocorindu-1 de admirabila lui putere de răbdare. De fapt, el nu rabdă; el anulează suferinţa, prea vie la nevropaţi, cu o stare de spirit de a tot optimism. Printr-o pervertire excepţional de monstruoasă, agenţii care. ar dori poporului românesc o fire balcanică şi asiatică, se recrutează printre cărturari. Ce au putut căpăta aceşti slavizaţi şi pecenegi ai poporului românesc, din frecventarea cărţii şi a ideilor constituie o întreagă problemă de psihiatrie. De la catedra universităţii şi nu din speluncă şi de către dascăli, nu de către apaşi, se propovăduieşte unui popor rebel la răzbunare, potrivnic fărădelegii şi nesimţitor la gustul sîngelui, într-o limbă cu totul străină, asasinatele în genul celor de la Sofia, argumentate cu speranţa unor fericiri de masturbanţi posomoriţi.
Pedeapsa acestor strigoi ai luminii Dunării, Oltului şi Şiretului o aduce automatic excesul. Bunul simţ bucolic al poporului dintre ape refuză sîngele să se strecoare în matca lui, şi prin pîraiele de-a stînga şi prin pîraiele de-a dreapta...
1931
O MASĂ CINSTITĂ
Joi seara, domnul profesor Haţeganu, ministrul sănătăţii şi muncii, a poftit presa la masă. Isprăvindu-se recensămîntul organizat siibt secretariatul domnului profesor Moldovan, un delicat aristocrat al învăţămîntului universitar, şi realizat, în momentul unei pauze de tînjire politică şi administrativă, cu sprijinul energiei voluntare a ministrului actual, domnul Haţeganu a ţinut să mulţumească ziariştilor că şi-au amestecat activ bunele intenţii şi condeiele în propaganda numărătoarei.
Ca de obicei, invitaţii, mitocani iremediabili, au sosit după ministru şi, contrar celor mai îndătinate deprinderi guvernamentale, ministrul a fost punctual, instalîndu-se în capul scării, ca să-şi aştepte o jumătate de oră musafirii, la opt precis.
Nici o ceremonie, nici o morgă, nici o bombastică, nici o emfază. Cu o simplicitate care-i stă atît de bine şi dă todeauna o atmosferă de politeţe caldă, adunărilor pe care le prezidează, domnul Haţeganu şi-a primit oaspeţii, păstrîndu-i fiecăruia întîmpinarea potrivită cu treapta, cu aptitudinile şi cu îndeletnicirea. încă nici un ministru, indiferent de guvern,- nu a ştiut să aibă informaţia exactă şi experimentală a domnului Haţeganu, care subt aparenţele unui om de stat, copleşit de meserie, ştie ce se gîndeşte, se face şi se scrie, fără să uite nimic. Domnia sa a catalogat cu noţiunea necesară, încă demult, cărţile, ziarele, articolele şi numele gazetarilor şi autorilor care vor trece într-o zi cu mîna lor intimidată prin
383
strîngerea plină a mîinilor, francamente deschise, ale ministrului. Domnul Mihail Negru, care se indentificase cu ziarul «Universul», a străbătut văzduhul întreg al Europei în avion, a povestit la radio isprăvile unui căţel al domniei sale, celebru, şi funcţionează acum la serviciul presei de la Prezidenţie. îi este prezentat ministrului pentru întîia oară pe podestul scării restaurantului: nu este nevoie de adaos nimic: ministrul îl are detaliat în catalog...
A! ziarul «Adevărul», care şi-a trimis o triplică: domnul Socor, împresurat numaidecît şi pipăit la coastă, este silit să facă fiecărui grup naraţiunea, cam plictisită, a unui atentat. Şi domnul Brădişteanu, eterna tinereţe a «presei anumite» şi gentlemenul perfect, occidental şi amabil al profesiunii, înţeleasă europeneşte. Al treilea domn, cu pălăria lată şi cu o fizionomie între Voltaire şi Franşois Copee, e doctorul, care şi-a ales drept pseudonim un nume de literă grecească.
Iată-Î pe gigantescul monstru doctor Manuilă, care a încasat anul trecut trei miliarde şi le-a păpat într-o singură noapte, după cele mai ştiinţifice dovezi, produse fără urmă, în parlament, odinioară, de către un chirurg de la Cluj, a căruia teribilă vehemenţă s-a spart cu vigoarea înmuiată a unei beşici de săpun. Domnul doctor Manuilă, directorul general al recensămîntului, va corecta într-un discurs, rostit după prăjitură, darul academic al oratorilor cu un parfum curat de floare candidă, care, în contrabasul statistic, se va intercala ca vocea zveltă a unui fluier, scos la păşunea mieilor, din sîn.
Domnul Planţiu Andronescu e un domn avantajos construit într-o redingotă niţeluş zwinglistă, poartă ochelari permanenţi şi o barbă de ierodiacon. în furculiţele domniei sale zboară către marea digestie un vol-au-vent a la financiere care-i, pe româneşte, o cocă moale cu nişte ciuperci; şi, cum un cot al domniei sale se pupă
384
periodic cu un cot al nostru, o convorbire naturală are loc. Oamenilor din România le lipseşte respectul de directorii generali şi, oraşul Ziirich, să-l vezi, nu-1 mai cunoşti. Domnul director general al poştelor a dat un larg şi stăruitor concurs recensămîntului.
Morala: totul a fost făcut pe credit şi marile forţe guvernamentale şi de autoritate s-au pus luntre şi punte să împiedice recensămîntul, pe măsură ce militau în abstract pentru victoria lui. Miliardele, sutele de milioane, zecile de milioane din imaginaţia chirurgică şi din fantasmagoria unor parlamentari, cu predica puerilă şi senzaţională, s-au evaporat.
Nefericitul recensămînt, pentru care au muncit cincizeci de mii şi cîteva sute de mari devotamente, nu-şi poate plăti salahorii.
Domnul Leonida Colescu, din comisia superioară a recensămîntului, a mărturisit descurajarea ce cuprinsese comisiunea pînă la venirea domnului Haţeganu, care numit ministru şi scoborînd din tren în Bucureşti şi-a făcut întîia vizită ministerială, trecînd de la gară direct la recensămînt. De a doua zi, impulsul nou şi sprinten s-au cunoscut. Dacă domnul Haţeganu nu era ministru, nu se mai făcea nici recensămîntul. 1931
INFIDELITĂŢI
Un domn s-a întors din străinătate şi acum se plimbă pe Calea Victoriei, animat de o bucurie agresivă. Rîde la virine, la firme, la felinare, şi-l învăluie şi pe gardist într-o zibelină de simpatie. Picioarele şi le-a uitat în tren sau la unul din hotelurile pe unde a trecut, străbătînd între Nordul extrem şi Sudul cel mai scoborît, trei, patru climate, într-o singură lună. Domnul e un activ şi vioi agent de comerţ, însărcinat de casele industriale puternice, pe care le reprezintă, să împlinească în toate sezoanele anului rolul albinei, fecundator, trecînd din ţară în ţară, ca din grădină-n grădini şi din floare-n flori, divina muscă a fagurilor cu miere. Domnul nu mai calcă: el pluteşte şi zboară, fericit.
L-am întîlnit în dreptul unui galantar cu porţelane, rîzînd în hohote la nişte farfurii, şi l-am întrebat:
-	Ai înnebunit?
-	M-am întors, răspunse domnul, semnificativ.
-	Şi dacă te-ai întors? Crezi că ai creat un eveniment? Te-ai dus, te-ai întors de cîteva sute de ori şi ai să te mai duci şi ai să te mai întorci.
-	M-am întors şi sînt încîntat.
-	Ce cinism! i-am răspuns. Nu m-aş mira ca la vîrsta dumitale să amplifici pînă la idilă cinismul... Ei fi îndrăgostit!
-	Sîntem nişte măgari! răspunse domnul, apucat de un fel de-a doua nebunie. Dar măgarii sînt inteligenţi, pardon! Sîntem nişte tîmpiţi!
386
-	Ai putea să renunţi la gramatica pluralului şi să te privească exclusiv singularul, i-am replicat cu motiv.
-	Tîmpiţi, idioţi, dobitoci, brute, bestii, canalii...
-	Ho! i-am răspuns, patru sute treizeci şi şapte de injurii exprimă ceea ce vrei să spui. Opreşte-te că sînt supărat şi te-aş putea înghesui în gangul ăsta vreo zece minute, să mă pomeneşti. Dar poate că nu făceai aluzie la mine...
-	Ba da! ba da! şi la dumneata şi la mine şi la toată lumea, în special la români... Sînteţi cu toţii nişte imbecili.
-	Ai noroc că eşti român! zisei, şi că nu sînt eu dintre noi doi singurul proprietar al acestei naţionalităţi... mai bine, spune cum e prin străinătate...
-	Prost! zise domnul, lungind şi modificînd vocala, ca şi cum ar fi rostit numele lui Proust. Mizerabil de prost.
-	Ai fost la Viena, ce naiba!
-	Infect, super-infect, extra-infect, la toate cazurile, modurile şi persoanele, zise voiajorul.
-	Zici că ai rămas şi la Pesta cîteva zile...
-	Oribil, ignobil, teribil, funebru şi estomacant...
-	La Berlin ai stat de vorbă cu cîteva celebrităţi financiare
-	Nemaipomenit! Indescriptibil! Penibil! Copleşitor!
-	Nu mai îndrăznesc să-ţi pomenesc nici o localitate. Atunci de ce rîzi?
-	Peste tot mizerie neagră şi mucigai, zise călătorul. Şi cum să nu rîd, dacă sîntem nişte idioţi?
-	Atunci, e bine să evităm să vorbim de ţara noastră, zisei, dacă străinătatea e cum spuseşi.
-	Te înşeli. La noi e aur! mă băiete, aur, belşug, smîntînă şi floare, eşti mai dobitoc decît crezi, adaose sentenţios domnul şi se porni într-un
387
torent de vociferări: pretinzi că eşti gazetar, scriitor...
-	Să mă păzească Dumnezeu! răspunsei. Alţii au zis-o şi m-am luat după ei ca un nătărău.
-	Du-te şi scrie la gazetă, zise domnul voiajor, că toată lumea s-a tîmpit la noi. Criză? Sărăcie? Suferinţă? Ce criză? Ce sărăcie? Ce suferinţă? Fals domnule, fals. Nicăieri nu se mănîncă aşa, nicăieri nu-i atît de bine, nici o ţară din Europa nu huzureşte ca noi. Uită-te la femei: ce frumoase sînt! Uită-te la bărbaţi: ce bine le stă! Dacă nu le-ar fi intrat în cap ideea că peste tot e mai bine ca la noi, populaţia noastră ar fi fericită. Scoate-i dumneata ideea din cap, ca să nu mai bolească de boli închipuite. Un bărbat s-a lepădat de nevasta lui, subt cuvînt că s-a urîţit şi a căutat peste nouă ţări şi nouă mări o nevastă mai frumoasă şi a găsit-o numai după ce s-a întors acasă: nevasta lui. Avem, domnule, nevasta şi amanta cea mai ispititoare din lume, şi sînii şi îmbrăţişările ei dau tot ce-i făgăduiesc ochii de zmeoaică şi dau mai mult... Nu mai alergaţi după nevestele altora, şchioape, şoldii şi bîlbîite, căci o să vă-ntoarceţi acasă şi o să găsiţi în patul ei un grec, un bulgar, un lipovan, un ungur: un străin...
1931
CRIZA «DE NUMERAR
Intr-o uzină de motoare, trebuie să vie o dată vorba de motoare.
Banca Naţională e singura «autoritate» unde publicul nu se împiedică în găuri de linoleum, unde cimentul e ciment, stejarul stejar, parchetul parchet, mozaicul mozaic şi marmura mamură. Şi, treacă-se cu vederea, singurul palat cu caracter oficial, unde nu miroase a ceea ce pute, pe toate galeriile Ministerului de Finanţe. Un lustru nOu primeşte zilnic vizita de rufă curată a luminii, pe zeci şi sule de ferestre înalte. Cuierul e la locul lui şi o uniformă albastră, de culoarea miilor şi a modelului din azur, e distribuită cu solemnitate la uşile diverselor biurouri, printre statui de fost gust şi de gust actual.
în fotolii cu cinci, şase profunzimi şi elasticităţi gradate aşteaptă, pe lîngă domnii obişnuiţi cu asemenea vehicul, tinerii sfioşi, deprinşi cu durităţile ancestralului scaun de lemn sau pămînt.
încercuiţi în zone şi păziţi de piramide stau undeva, înlăuntrul vastului mauzoleu, divinităţile locale, care răspund la nume- de cetăţeni inaccesibili. Cînd se rosteşte numele Sfinxului (citiţi Burileanu) anticamera face o mişcare şi resorturile mistice de aer ale fotoliilor dau un oftat. între două licăriri de ferestre a trecut o secundă licărul ochelarilor unei alte divinităţi: anticamera s-a sculat în picioare şi anticamera e de un pogon, un pogon de piatră, de un luciu de unghie, frecată cu mirodeniile manicurei. Era domnul Oscar Kiriacescu. Staţi, vă rog, jos: nu
389
vine: e la domnul guvernator. Titlul de guvernator evocă brusc o împărăţie şi pe Fiul omului cu tiară şi sceptru, cîntărind într-o mînă, la sîn, cît poate să facă Pămîntul. Domnul Buzdugan, al căruia nume de zimbru prietenii domniei sale îl corectează cu diminutivul Lică, a fost şi a plecat. Dar se mai întoarce la unu şi-un sfert. Vă rog, aşteptaţi.
Divinitatea cu care stăm însă agreabil de vorbă, este o divinitate mai mică şi simpatică la extrem, în sala vastă a specialităţii, funcţionarii, în unanimitate tineri, au pus halatul de culoarea hîrtiei galbene de ambalaj şi zîmbetul lor strică rigiditatea mimetismului, ca o fantezie, desinată pe scoarţa unui dosar, inexpresiv însă confidenţial. A! domnii aceştia trebuie să locuiască în acel cartier de Chamonix şi de Aix-les-Bains, care s-a construit numai pentru categorie, la Şosea.
Disperaţi de vorba «criză» ne-am luat inima în dinţi şi cum nu credeam cu exagerare în noţiunea vorbei, ne-am dus direct la domnul Cantuniari, al căruia profil metafizic de Ipsilanti se zbenguie cu un greseiaj parizian.
- Ajutaţi-mă, vă rog, să-mi liniştesc cititorii. Este criză sau nu e? Cînd se zice că nu e, mi se pare că este şi cînd toată lumea jură că este, mi se pare că glumeşte. Adrian Maniu mi-a dat un argument curios: «N-ai văzut dumneata că proprietarii de moşii s-au plîns întodeauna că nu se face grîu? Acum, cînd nu mai vînd, au tăcut.» Cu toate că Adrian Maniu e poet (vezi: Drumul spre stele), vederea lui agricolă mi se pare justă.
Domnilor cititori, avem dreptate! Nu e criză. E criză numai la negustori. Unde înainte de război era o prăvălie, sînt acum douăzeci. Pasionaţi amatori de milioane, artişti de mare temperament, negustorii sînt mulţumiţi să cîştige anual mai puţin de patru-cinci milioane. îndată ce beneficiul se reduce la o mizerie de un milion, situaţia devine gravă şi ne aşteaptă o inevitabilă catastrofă. Despre o jumătate milion venit net nici nu poate
390
să fie vorba, se refuză, căci trebuie să aştepţi zece ani ca să aduni un capital de cinci milioane, ceea ce-i intolerabil pentru marile individualităţi cu firmă de ciorapi, parfume şi mănuşi. Un roşu de buze şi o briliantină trebuie să înavuţească personalitatea ce i se consacră, în maximum doi ani; într-altfel, negustorul preferă alte articole, mai serioase, pufurile de pudră, subraurile, irigatoarele sau un purgativ ideal.	'
Dar «preparaţia» unui faliment credeţi că e o marfă mai puţin avantajoasă pentru aceşti asceţi ai filosofiei, negustorii? Falimentul se lucrează ca un roman, ca o piesă de teatru, ca un film mut, cu ani de zile, cu luni de zile înainte. Şi todeauna, ceea ce se petrece mai rar în teatru şi literatură, lucrarea are succes. Sumele trec automatic de ici-colo, de la Banca Naţională, la Ix - şi acest domn prepară, pe lîngă un faliment, şi o progenitură victorioasă.
Cu această criză cititorul nu poate lupta decît în stilul lui: pentru fiece marfă cu preţul fix sau scăzut să ofere a patra parte din preţ. Şi o va cumpăra negreşit. Şi atunci milionul se adună numai în cinci ani, sau poate că în zece. Şi criza se vă înăspri şi mai rău.
1931 .
COINCIDENŢE
O telegramă de presă, transmisă de o agenţie, poate fi o poezie tot atît de frumoasă ca un cîntec biblic şi ca o statuie. Dacă telegrafistul englez dintr-un biurou din Indii nu se găsea noaptea trecută subt influenţa versurilor lui Walt Withmann, citite pe lîngă colosul de panglică de hîrtie punctată a unui aparat Morse, el a trimis redacţiilor şi linotipiştilor din lumea întreagă, furaţi de somn pe scaunul profesional, o ştire care a putut să-i trezească.
Cică un avion plutea în cer, la doi kilometri deasupra lui Gandhi, care se certase trei luni cu autoritatea britanică de jos, voind să înlocuiască războiul mecanic cu primitiva unealtă a împînzirii încete a firului de bumbac. Şi cică avionul s-ar fi ciocnit într-un punct al infinitului cu un vultur.
Ceea ce pare să strice nelămuritul poeziei este că vulturul a fost măsurat... Cu aripile întinse în spaţiul astronomic, pasărea era de doi metri şi jumătate; n-ar fi rămas de aflat decît greutatea ei în kilograme. In orice caz, aripa acvilei a sfârîmat imitaţia ei fabricată şi avionul s-a prăbuşit.
Din doi abonaţi ai ziarului, care publica neobişnuita ştire, la ceasul cînd bătea în uşă lăptăreasa, unul a rîs ca de-o născocire. Lipsindu-i agenţiei telegrafice zece rînduri de text, redactorul ar fi completat depeşa cu o poemă din biblioteca lui. Celălalt a crezut numaidecît; fiecare după sufletul lui, mai scutit sau mai stricat de literatură.
Cînd s-au regăsit la prînz, cititorii au căzut de acord că ştirea nu putea să fie decît adevărată. Ea
392
fusese publicaUl şi de xiaiul care dă în special cota bursei, mercuriala pielei şi lista de falimente: redactorii lui sînt economişti, circulă în automobil propriu şi seriozitatea lor teoretică şi probată nu i-ar fi lăsat să servească cititorilor, oameni politici, de bancă şi purtători a unei lentile de monoclu, suspendată pe jiletcă, versiunea telegrafică a unui psalm.
Ar fi rămas de ştiut, prin imaginaţie şi deducţii, un şir întreg de amănunte principale şi de stabilit o atmosferă a evenimentului, petrecut ca pe un paravan japonez, cu mătase, cu fire de aur şi zugrăvit cu acul de pictură în relief. Doi ingineri, care navigau cu avionul, deasupra Asiei de sud, prin vecinătatea renumitului platou al Iranului, au căzut, fireşte, şi au murit. Acest lucru interesează mai puţin şi nu poate fi trecut cu vederea: ortul ni-i indiferent. Din oameni şi din ingineri ne priveşte numai ce pot să facă: avionul, care-s o faptă, cu vulturul. Ei au ajuns la două mii de metri înălţime, tot o faptă. Că au căzut - vezi dumneata? - e un accident. Tot ce cade este neglijabil şi rămîne o chestiune particulară, a familiei, dimpreună cu cadavrul.
Din două locuri ale continentului, s-au ridicat în văzduh un avion şi un vultur. Desigur, numai foamea l-a silit să-şi suflece aripile, şi părăsind o cavernă comodă odihnei să-şi obosească braţele îngreuiate de însuşiri dumnezeieşti, rotindu-se în azur, aplaudat de cuvintele puţin zgomotoase ale vreunui poet englez sau american şi urmărit poate de sprinceana bătrînă a lui Tagore.
Avionul îşi vede de drum şi vulturul făcea spirale, fiecare în domeniul lui. ca doi specialişti, neînghesuiţi pe un metru pătrat de vestibul. Cînd un geolog se mtîmplâ să-şi lovească geamantanul de trusa eu scule a unui chirurg într-o gară, lucrul se înţelege: nu era loc: sau peronul fusese îngust sau prea populat - şi telegrama nu putea să spuie că în momentul tragediei pur mecanice, pe care o
înregistra, se aflau în aer zece mii de biplane şi zece mii de şoimi. Asemenea spectacol nu s-a văzut nici în Homer.
Ar fi şi pueril; nici englezii nu fabrică atîtea avioane într-un timp scurt de cincisprezece ani, nici natura nu face vulturii ca gîndacii. Măsoară şi dumneata şi cercetează materialul. O mie de atari reproduceri minuscule puturoase se realizează ca o mie de ţigarete cu carton, instantaneu, între covrul de şters pe picioare de la uşa bucătăriei şi o ladă cu gunoi. Cîte veacuri crezi însă că trebuiesc, ca să nimereşti, din materialul unghie, un cioc de hultan şi din materialul sînge o căutătură ca aceea, de îngheţ filosofic şi de preştiinţă categorică şi precisă, din ochii de flacără camforată ai unui vultur? Crezi că Dumnezeu nu are nevoie de timp, ca să izbutească sideful şi cremenea cenuşie?
Dimpotrivă, cînd s-au întîlnit vulturul cu avionul arena cerului era goală pe sute de mii de kilometri pătraţi. Cel de-al doilea nu a putut să ocolească destinul, strîns într-un atom al universului o singură secundă, din pricină, poate, că perspectiva văzduhului nu este aceeaşi cu noţiunea ei terestră - iar cel dintîi, probabil, nu a voit; vulturul fiind o personalitate ascetică orgolioasă în tărîmurile lui, uşor accesibile numai luminilor de stele.
Dar copiii s-au simţit mîndri şi răzbunaţi de isprava, împlinită cu modestia faptului divers, a vulturului. Căci pe bulevard, într-un coteţ de stinghii de brad, dintr-o curte de oameni cumsecade, stă de doi ani, cu lanţul de picior, un vultur din Carpaţi, doborît cu aripa de glonţul unui director de bancă, neputîndu-se adăpa toată iarna din copaia lui cu apă împietrită de ger. Aflînd şi ei de telegramă, au dat un singur răspuns, puţin peltic:
- Bine i-a făcut!
1931
REGELE
Cînd popoarele şi-au ales conducătorii sau conducătorii lor li s-au impus, acest lucru nu s-a făcut din dorinţa de-a se organiza o viaţă teatrală cotidiană, pe care amorul, muzica, dansul şi ceremoniile nu ar mai fi fost în stare să o satisfacă. Poporul se mulţumeşte cu mai puţin: o cobză la ureche, o ulcea cu vin şi toată duminica găina lui Henry IV în fiertură. Dar viaţa şi existenţa pură şi simplă atît cîtă este cuprinsă în durata unui singur om, nu e numai petrecere şi chef.
Iată, o singură generaţie, generaţia noastră, a celor ajunşi la cincizeci de ani, într-o epocă de mare împuţinare a războaielor, a cunoscut cel mai aprig război din cîte ne-au lăsat martorii scrise şi încă un război, un alt război, şi aproape trei războaie întregi. în toată lumea, timp de cincizeci de ani, au fost vreo patruzeci de războaie, drept vorbind, şi cel mai actual abia începe îl interiorul rasei galbene: galbenii negricioşi atacă pe galbenii palizi.
Să lăsăm deoparte alt eventual război, războiul ce se pregăteşte în Europa pentru lichidarea celui precedent, în nădejdea că popoarele albe, conştiente de ce le mai poate aştepta, vor şti să se lepede de nişte orgolii naţionale, care spumînd prea mult, transformă substanţa sus în clăbuc şi dedesubt în drojdii de sînge. Pentru realizarea unei atitudini, care ar reprezenta cea mai reuşită figură pe teren a unui model mental din repertoriul gimnasticii naţionaliste, în lumina moartă a lunii şi dinaintea munţilor muţi şi prăpăstiilor
39,-S
tăcute statele europene trebuie să credem că nu se vor angaja uşor să joace o ultimă chindie îmr-un cimitir. Dacă, totuşi, această demenţă ie va apuca, dintr-o regiune obscură şi turbure a psihozei, însemnează că am trecut peste marginile omului şi ale inteligenţei, că spirtul, spirochetul şi aurul au învins experienţa - şi în asemenea împrejurare, orice pregătire, fie zis în treacăt, a unui singur stat devine inutilă şi egală cu o nepregătire.
Aleşi cu voturi sau aleşi de biologie şi evenimente, conducătorii nu s-au încrezut în toate privinţele în puterile lor. La rîndul lor şi-au ales prin hotărîre sau consimţămînt, rege sau împărat, un prinţ - care reprezintă şi deţine Criteriul. Nici un guvern nu doreşte să plece de bunăvoie şi toate cîrdurile politice se simt autorizate să dea un guvern sau o caricatură. Pentru ca viaţa normală să nu fie zguduită şi puterea să nu fie disputată pe hipodrom sau ring, intră în funcţiune Criteriul. Indiferent, exact sau inexact, Criteriul este eficace şi numai prin prezenţa lui. Dacă la această eficacitate se adaugă eficacităţile valorii personale, sistemul dă cele mai mari rezultate, comparativ cu toate rezultatele pe care un popor este îndreptăţit să le aştepte de la formula lui de stat.
Domnul mareşal Averescu a găsit cu oareşcare întîrziere, în biblioteca dumisale basarabeană, un autor anonim, semnat cu de ori ix şi care tot atît ar fi spus, cît a spus, dacă se mulţumea în modestia lui să semneze cu litera lui o singură dată. Autorul domnului mareşal, care-i de fapt un ofiţer subaltern, căpitanul Candiano Popescu, a încercat o republică, o dată, în judeţul Prahova, la Ploieşti. Şi fiindcă nu i-a izbutit, ar dori să o realizeze acum prin domnul mareşal, măcar la Severm; şi dacă nu chiar o republică acolo, măcar un guvern la Bucureşti, un guvern la urma urmelor preaplecat şi respectuos cu regele, republican la gazetă şi mai mult decît monarhic la prezidenţie. 1: un lei de a
396
gîndi Candiano Popescu. Ici asimilat în totul de domnul mareşal, care a dat un ordin de zi pe întregul partid al poporului, poruncind că domnia sa este singurul în drept să cugete din partid. însuşi domnului Octavian Goga, care îşi permitea oarecare intimitate cu judecata, pînă la poezie şi talent, i s-a interzis facultatea domniei sale familiară rezervată exclusiv domnului mareşal.
Republică? Ce fel de republică? Republică franceză, cu un monarh civil gătit, recrutat, cum ar fi la noi, din industria petrolului, a zahărului, a berii şi a vopselăriei? Republică federală ca Elveţia, care n-a fost niciodată, de cînd s-a pomenit, nimic altceva decît o ţară de republicani, născuţi republicani?
Noi, cum devenim republică? aşa, o dată, la 20 februarie 1932, fără helveţi, fără celţi, fără carlovingieni şi la cîteva mii de kilometri mai spre turci decît nodul Alpilor dintre lacuri. Şi numai cu domnul mareşal Averescu, singur republican sadea? Sau ne facem republică sovietică socialistă, cu un împărat cu cojoc şi cu o ceka, organizată din detectivi şi executanţi, ca să-i păzească ciubotele şi luleaua? încă Lenin s-a temut de republica lui, afirmînd că dacă revoluţia a doborît împărăţia, în schimb republica se va vedea ucisă de birocraţie -şi Lenin era un om care putea să fie crezut pe cuvînt. Şi s-ar mai putea ca preşedinte să nu fie ales domnul mareşal, să fie domnul Fluieraş. Vă închipuiţi dumneavoastră, domnule mareşal, un preşedinte de republică, pe care să-l cheme Fluieraş? ordonanţe severe semnate Fluieraş? un monument ecvestru în Piaţa Palatului, purtînd în litere de aur pe soclu numele Fluieraş?...
Oamenii politici şi cei mai disciplinaţi, de cîte ori nu vin la guvern cîţiva ani, dispun de un prisos de patriotism, ca să încerce slăbirea prestigiului regal prin articole de ziar. Dacă cititorii lor n-ar avea în sînge; dacă nu şi todeauna în minte, păţaniile unui trecut de clocote tragice sterile şi ar
397
putea să oscileze după sentimentele celor ce n-au fost chemaţi la guvern în momentul scontat, în cincizeci de ani regalitatea ar fi devenit jocul fiecărui fost primar, nemulţumit de randamentul politic al fabricilor lui de cuie şi îngreuiat în căptuşeală de o diplomă de medic, neputincioasă să dea posesorului nici satisfacţiile ştiinţifice ale unui agent veterinar.
Regele nostru a pogorît la noi într-o zi republicană, căci ţara tocmai gustase din ceea ce ar putea să fie o republică românească, subt domnia unui popă, cu mii de rubedenii, intrate în suveranitate, şi a unui magistrat care cu treizeci de ani mai devreme apucase un mitropolit de barbă. Şi la guvern era totuşi personalitatea chibzuită a domnului Iuliu Maniu, care ştie să puie distanţe şi corective pe linia de desfăşurare a unui eveniment.
Pe lîngă sentimentul că a lipsit un cap, înlocuit descrescendo cu mai multe; pe lîngă un sincer şi real sentiment de absenţă, şi care pe româneşte se numea, ca în doină, dor, cîntat din frunză, şi nai, întoarcerea prinţului, a regelui, a împlinit în ziua chiar a descălecării lui într-un lan de grîu, purtător de noroace, un rol istoric imens. Puterea unui partid care-şi împlinise destinul naţional şi nu voia în ruptul capului să-şi descleşteze mîinile de la juguri, s-a sfărîma într-o jumătate de noapte, după ce un război victorios îi asigurase încă cincizeci de ani de stăpînire greoaie, amorfă, exclusivistă; suspiciune, pîclă şi neinteligenţă. Cetăţeanul, terorizat şi sugrumat, devenit număr şi fişe, declaraţie, carnet şi livret, nu mai avea în proprii lui ochi, nici importanţa unui timbru poştal obliterat.
Nu se poate uita acest miracol subit, că partidul cel mai instrumentat din România, proprietarul ideii politice, monopolizatorul patriotismului, posesorul finanţelor, dictatorul, de o jumătate de veac al resurselor materiale şi morale ale ţării, a dispărut ca o fantomă de culisă, la primul surîs pe
398
ogoare al regelui Carol al II-lea. Dacă blestemul ridicat din morminte, din puşcării şi din sate, adunat ani de ani şi zi cu zi împotriva stăpînilor de fapt, organizaţi pentru stîrpirea individualităţii, a gîndului liber şi a vieţii slobode, nu se rupea la sosirea regelui şi nu imbeciliza subit partidul; dacă oamenii clanului ar fi avut cuminţenia să încerce şi abilitatea să placă regelui, să-l înşele şi să-l reţie, după un an şi opt luni de la înscăunarea lui, acum, am fi cunoscut o asuprire asasină şi lanţuri strînse pe fiecare din noi.
Să-şi imagineze cititorul ce s-ar fi petrecut numai cu naţional-ţărăniştii, care cei dintîi au întins mîna spre masca liberală ca să o smulgă; arestări în masă, procese, împilare şi urmărire cu gîrbaciul şi parul de-a lungul graniţelor închise. Nefericitul fanatic Vintilă Brătianu, scuipînd întîi ar fi putut căpăta, din acest act negativ, dreptul la un portret politic şi la o atitudine menţionată în istorie. Lingîndu-şi scuipatul, el s-a otrăvit - şi a murit. După el, începe, în casa lui, regimul epigonilor şi pigmeilor, angajaţi, ca în toate degenerescenţele, în lupta întîietăţilor şi a colcăirilor subterane. Orice pădurar putea să informeze succesorii că după doborîrea cu săcurea a copacului în picioare, rădăcinile nu mai dau nimic şi trebuiesc defrişate pentru foc şi pentru arătură nouă.
Pe limba, acum mobilă şi adeseori arătată, din pricina temperaturii interioare şi a nevoilor de manifestare în vileag, şi pe înghiţitoarea celor rămaşi se întinde scuipatul otrăvit şi lins.
193 1
PASĂREA CERNITĂ
Telegraful ne-aduse ştirea că cei patru români, între care un prinţ domnesc, porniţi din Europa în zbor către Indii, au căzut din văzduh. Arpile i-au minţit şi pe dînşii. Să le pomenim numele, în trîmbiţa nouă a microfonului, ca să nu fie uitate de auzul românesc. Au plecat din Europa: prinţul Valentin Bibescu, locotenentul Beller şi maiorul Burduloiu, însoţiţi de un mecanic.
Telegraful ne-aduse azi-noapte ştirea dureroasă că au rămas numai trei... Zburătorul Radu Beller a murit. El odihneşte acum în ţărîna vedică, umbrit de piscurile, înalte cît cele mai înalte zboruri, ale Himalaiei.
Anecdota zborului şi a prăbuşirii povesteşte că cei patru plutaşi români ai azurului au fost atacaţi de un vultur brahmanic, care a voit să se măsoare, în mijlocul împărăţiei cerului, cu acvila de oţel. Vîrtelniţa maşinii de străbătut lumea prin aer, sau o aripă, s-ar fi scrîntit în lovire; Buddha, zeul Nirvanei, a pedepsit temeritatea navigatorilor latini. Prinţul Bibescu ar fi povestit această întîlnire de prin ţinutul alb al lunii la o scoborîre pentru aprovizionarea avionului cu carburant. Poveştile aerului sînt neasemuite în pateticul lor mistic şi cosmogonic şi ele au început, în forma lor neo-îngerească, abia de vreo cincisprezece ani, cînd oamenii, ca să dea piept unii cu alţii şi cu natura, nepipăită decît cu închipuirea, cu cifrele şi cu luneta, s-au înălţat de la pămînt pînă la aştri.
Confirmarea luptei vulturului cu aeroplanul a fost relatată azi la prînz de postul de radio
400
Bucureşti şi toată lumea a putut să asculte, la masă, un capitol întîrziat din Odiseea, cu fabula petrecută în zilele noastre. întâlnirea în miazăziua vînturilor cu vulturul, a impresionat neaşteptat de semnificativ pe copiii, care ascultau ştirile postului, cu aparatul deschis.
Fetiţa a pus o întrebare şi băiatul a tras o consecinţă. Fetiţa a întrebat:
-	Avioanele nu se întîlnesc niciodată cu Dumnezeu?... întrebare fără răspuns, ca un sunet de vioară.
Băiatul, cînd a aflat că vulturul a căzut mort după ciocnire, a zis:
-	N-o să aducă vulturul la Bucureşti?
Supunem această idee de copil, care fără
îndoială va zbura, la vîrsta aripilor lui, mai sigur decît zburătorii de azi, autorităţilor competente. Poate că n-ar sta, într-adevăr, prea rău în muzeul militar din capitala României, lîngă efigia de bronz a locotenentului Beller, şoimul care l-a doborît din zările Gangelui şi l-a ucis în ţara lui Gandhi...
O suferinţă secretă, milenară, împinge pe oameni către ceruri: pentru sufletul lor calea nu este nouă. Ei au încercat să zboare cu năzuinţa şi să dea la iveală tainele tainelor şi sfintele sfintelor, printre cei dintâi, chiar din Indii şi din ţările galbene din preajma peninsulei - şi Rabindranat Tagore e unul din cutezătorii cîntecului pentru a se înălţa în indefinit. Cu toţi profeţii, de la Moisi pînă la Christ şi de la el încoace, pînă la Thomas d’Aquino şi Leonardo Da Vinci, şi mai încoace, omul s-a lăsat purtat de o aripă impalpabilă spirituală, pentru descoperirea, dnd a Paradisului prin credinţă, dnd a Indiilor înseşi, cu primele corăbii spaniole «Ţinta», «Pinta» şi «Sfînta Maria»; cînd a Ierusalimului prin cruciade, cînd a continentelor necunoscute, în climele îngheţate sau fierbinţi Numai că marinarii şi, astăzi,
401
aviatorii şi-au luat şi trupul, odată cu sufletul, de jos, ca să desfacă în două tăria.
Cei patru aviatori au dat pe primul Columb al ţării noastre, plecat în explorarea veşnicului necunoscut. Hi au pierdut drumul şi unul dintr-înşii, ca o stea căzătoare, şi-a isprăvit lumina. în puterea bravurii şi a tinereţii, numele lui a trecut, însufleţirea lui s-a stins... Ne soseşte înapoi din el atît cît lasă fiinţa pulverizată în vecie, ca să aţîţe durerea. în ţărîna lui, curată ca scrumul Căii Lactee, cad lacrimile ţării, amestecate cu lacrimile mamei lui, dacă ochii ei mai plîng, şi cu ale soţiei lui, şi cu ale copiilor acestui heruvim al motorului. Jalea copiilor lui nu ar putea să fie mîngîiată decît cu originea ei domnească. Cine are în familia lui un asemenea vlăstar, are pergamentul cel adevărat, aristocraţia apogeului; se înrudeşte de-a dreptul cu soarele şi cu luceafărul, simte cu fluviile, gîndeşte cu munţii. Urmaşii lui ar trebui să facă parte şi de fapt, nu numai abstract, din familia aleasă a ţării, din ctitoria acelei dinastii neîntrerupte, de vigoare morală, care stabileşte şi permanentizează sinteza.
Jertfa vieţii lui e tot ce poate da mai categoric şi mai indiscutabil, un om, a căruia inteligenţă informată ştie că viaţa e bunul cel mai mare, darul cel mai miraculos, însă şi cel mai puţin durabil. Un egoism elementar împinge pe ins să-şi întîrzie sfîrşitul şi să-şi intensifice la maximum senzaţia că trăieşte. Şi, ca să cîştige eroarea acestei senzaţii, individul, ca o fiară oarbă, se aruncă în luptă, cu semenii lui mai slabi, pe care nu are timpul nici facultatea să-i vadă murindu-i subt picioare, flămînzind, obidiţi, nedreptăţiţi. Acest soi de biruinţă se capătă cu sîngele altora şi cu păcat. Neputîndu-şi înmulţi zilele cu o singură noapte peste cît îl rabdă slăbiciunea, el îşi face o putere artificială, purtîndu-şi semenii înjugaţi la poveri. Ca un hoţ, moartea îl fură şi pe el: mîna lui se
402
desface de pe harapnic şi se aşază la piept. în dreptul inimii, care i-a lipsit.
Cît de pură, cît de generatoare şi educativă eşte în schimb jertfa de sine, pe care ultimii care au încercat-o şi au izbutit-o sînt zburătorii, îmbarcaţi pe un avion «De La Vaulx», pentru contemplarea planetei, din stihiile de sus. Ei ne învaţă că omul trebuie să fie o albină cercetătoare şi dezlipită de pămîntul în care eşti ispitit să faci rădăcini de piatră şi să te prinzi cu cătuşe de aur, desfăcute, ca de un blestem sau ca de un descîntec, la primele şoapte ale morţii.
Cu prilejul mitingului de aviaţie din septembrie anul trecut, de la Băneasa, am creionat notele următoare, pe care ne permitem să le citim deasupra mormîntului proaspăt din Benares, prin microfonul din Bucureşti: Aripa de Ger.
«Căpitanul pomenit la mitingul de duminică de la Băneasa, că şi-a rupt picioarele de crestele Alpilor Europei Centrale şi că, renunţînd la ele, se foloseşte de la însănătoşirea lui încoace numai de aripi, ca hultanii, are un predecesor. Meşterul Manole a fost la Curtea de Argeş cel dintîi aviator român, şi e de mirare că numele acestui ctitor nu face parte tradiţională din facultatea nouă de zbor a ţării şi că nu a fost amintit la sărbătorea aripilor, deschise duminică deasupra capitalei româneşti şi zămislite din ţandăra lui Manole.
De la Bobotează pînă la Naşterea Domnului toate festivităţile sfîrşesc în oboseală şi cu sentimentul timpului pierdut. Cu toate că lungă cît o zi întreagă, de vreme ce a început în zori şi s-a isprăvit pe întuneric, la un ceas tîrziu, cînd ultimii şoimi cu motoare, cu ochii de rubin, păzeau din fundul nopţii, bătînd azurul vînăt cu pana, retragerea miilor de oameni, rămaşi cu capul vioi întors către vîslirea pe atlaz, - duminica zburătorilor a trecut repede ca un fluture alb.
403
Fiecare ins a căpătat o certitudine, pe care o aşteaptă hotărîtă din activitatea socială şi de stat; că păsările muncesc. Este indiscutabil, rezultatele nu au nevoie de comentarii şi demonstraţii. Liniştită şi izolată pe insula ei, aviaţia se găseşte în plină ascendenţă. O elită de inteligenţe, de promtitudini şi de voinţe s-a selecţionat progresiv din cel mai viguros tineret şi selecţiunea e în continuare.
De cu noapte, zilnic, un autobuz militar staţionează în fiece cartier, adunînd la un sunet de claxon pe navigatorii aerului din partea locului, bine odihniţi şi sprinteni, echipaţi pentru o luptă de fiece secundă cu marile lanţuri ale naturii, aruncate prin vînt, după îndrăzneala lor. Unii din ei poartă la deget verigheta logodnei cu o pămînteancă; alţii o caută încă printre stelele, de care se loveşte ritmic aripa încă naivă a lăstunului de cuib. Un semnal! autobuzul, purtînd emblema profesională, a infinitului, căutat în imponderabil, cu o maşină mai grea decît eterul, pleacă la Băneasa, la Pipera, de unde începe materia abstractă...
Preocuparea constantă le-a dat zburătorilor o absenţă terestră evidentă. Ochiul lor a căpătat o acuitate nouă, frunţile încordate şi-au boltit coiful de gîndire pe o linie de sprinceană tăiată dur. Maxilara e tenace, gura tăcută, bărbia strînsă. Dacă ne-am uita bine şi dacă privirea noastră ar fi ajuns să presimtă conturele inefabile şi luminişurile imateriale, am putea zări capetele acestor ofiţeri, înconjurate de firul scăpărător, pe care iconarii l-au scris cu aur şi argint în jurul feţii Sfîntului Gheorghe ca o margine de lună.
în toate meşteşugurile sedentare şi contabiliceşti, oamenii îşi pot lua întîlnirea de fiece oră: aperitivul e asigurat, butelia cu vin soseşte după program; satisfacţiile, amărăciunile şi neroziile sociale sînt punctuale. Un minimum de farmec cotidian organizat, de la cafeaua cu lapte, pînă la
404
spectacolul de seară, e asigurat fiecăruia, ;cu fiecare foaie de calendar. Ofiţerul care intră în barca lui, cu lopeţi zburătoare, încearcă pentru a mia oară senzaţia incomparabilă a dezlipirii de pămînt şi nu ştie daca tangenta lui pe soare, va mai putea întoarce spirala întreagă şi dacă reazimul sufletului pe speteaza tăriei va mai rămîne geometric neclintit.
Dincolo de bine şi de rău, se găseşte singurul teritoriu flexibil şi provizoriu, mai puţin ţesut decît apa şi mai puţin urzit decît însuşi văzduhul, unde toate eroismele îşi dispută victoria şi eternitatea. Pînă la cîrmacii zborului, omului îi era iertat să răzbească greu cu mintea şi cu virtutea răbdării. Pilotul trece graniţa cu minte cu tot, cu trup cu tot, şi fiinţa lui întreagă, amestecînd neîncetat neantul cu speranţa, participă la izbînda reveriei. Şapte păsări de fier trec miercuri pe deasupra plugarului şi a coviltirului, subt care pruncii se tăvălesc în paie şi ţoale cu cîinii. Se poate să nu saluţi iscoadele vîntului, care au plecat poate fără întoarcere, pe cînd îţi aduni ştiuleţii de porumb?...
Meşterul Manole, care se află încă din timpul lui Neagoe în cele mai bine încuiate ceruri pentru nomazii dintre şesuri şi răsărit, a mijlocit ca pe ziua de duminică să se potolească toate elementele, şi aviatorii noştri au fost primiţi în lumea, călătorită pînă acum numai de arhangheli, cu binecuvîntarea lor, ca nişte feciori de mari împăraţi.
Basmul a ţinut o singură zi şi acoperi cu bucurii bărbăteşti şi cu minuni gingaşe cetatea. Copiii, poeţii, fetele zvelte, femeile fierbinţi şi bărbaţii gravi, cer să fie basmul povestit mai des.»
Basmul a fost repovestit, de astă dată tragic, de către locotenentul Beller. O rapidă biografie a bravului acestuia al ştiinţei şi al energiei, va fi binevenită.
Radu Beller este fiul generalului Beller, bine cunoscut, şi el a ocupat în aviaţia românească un
41)5
loc din rîndul întîi. Văduva lui, născută Cantacuzino, este fiica profesorului Matei Cantacuzino, fostul ministru, care şi-a marcat cariera de jurist cu un stil de gîndire lapidar şi viaţa de om politic cu o puternică sănătate morală. Luîndu-şi ginerele din văzduhul pentru care era predestinat, Matei Cantacuzino l-a rugat să-şi lase aripile şi să şi le închidă în veştmîntăria familiei, între o dragoste care i-a dat o soţie fermecătoare şi un zbor interior - şi între pasărea lui de fier, şi-a ales dragostea, lepădîndu-şi aripile, care n-au încetat totuşi să zvîcnească subt lespedea pusă cu întristare deasupra lor. Aderenţele lui cu oceanul de eter, odată gustat şi stăpînit, trăiau tăinuit - şi locotenentul Beller nu le-a putut uita nici contempla măcar în ochii celor două fetiţe, pe care le-a lăsat fără tată...
Călătoria către Indii, în zbor, prinţul Bibescu nu şi-a închipuit-o fără priceperea locotenentului Beller. Deşteptîndu-se pasărea în sufletul acestui fost drumeţ al potecilor selenare, nefericit să calce cu tălpile pămîntul, el şi-a rugat soţia să-l mai lase o dată să despice cu aripa cerul, fără să ştie că nu se va mai opri decît în lumea sufletelor mute...
Pentru că facem biografie şi pentru că viaţa seamănă pînă la confuzie cu suferinţa, vom comite, încurajaţi de scuza literară, indiscreţia să dezvelim un colţ din friza Cantacuziniştilor, cu care moartea locotenentului Beller face un singur tablou. Soţia zburătorului a încercat şi altă dată cruzimile excepţionale ale existenţei... Fratele domniei sale, Bazil Cantacuzino, a fost ars de viu şi carbonizat în catastrofa din timpul războiului, de la Ciurea. Din toată persoana lui fizică, s-a găsit în cenuşa trenurilor ciocnite inelul... Moartea lui Matei Cantacuzino a fost grăbită de acestă tragedie cu proporţii de fenomen. El nu s-a învoit cu ideea că fiul lui s-a putut face scrum ca un gogoloi de hîrtie şi, cu inelul lui în mînă, l-a aşteptat pînă ce s-a încredinţat că atîta mai
406
rămînea din băiat: o verigă de aur... Pleca din Iaşi, tiptil, şi cîte o jumătate de zi, tatăl da tîrcoale mormîntului de la Ciurea, pe care îl construise în amintirea fiului şi în care fusese strecurată o lopată de cenuşă...
Intr-un punct al universului, pe undeva, sufletul acestei cenuşi se amestecă acum cu sufletul celeilalte cenuşi, culeasă la Benares... Rămîie amintirea lor ca un parfum al durerilor şi frumuseţilor viitoare...
1931
NOTE DE LABORATOR
Făcîndu-1 pe om dublu, natura şi-a reprodus facultatea ei de prelungire a materiei pipăite cu o materie impalpabilă brut.- Dincolo de calciu şi carbon se găseşte căldura, sensul plus al îngheţului progresiv şi dincolo de temperatură, simţită cu pipăitul pasiv, se găseşte lumina, se percepe sunetul şi se nuanţează parfumele, o stare sufletească a materialităţii. Scara dublului pare că sfîrşeşte cu iradierea neluminoasă - lucrul cel ce umblă întru întuneric, cum i s-a zis în Scripturile sacre, perfecţionată în atotcuprinzătoarea inteligenţă, supremul parfum.
Inteligenţa e aripa şi probabil că viteza ei întrece pe a luminii. Sîntem pe cale de a crea aparatul, de felul voltmetrului, care ne va indica puterea de fulgerare şi de pătrundere a inteligenţei.
După munci fără precedent, de a se stabiliza într-o fază vecină cu o stare definitivă a perfecţiunii, natura aţi văzut că a şi inventat principiul celei mai mici osteneli. Inteligenţa e un contract duminical şi o festivitate a naturii, obosită să ridice talaze de piatră, să despice gropi în infinit şi în pămînturi şi să frămînte oceanul. Tu ai să te chinuieşti întrucîtva mai puţin, i-a zis omului natura, căci te voi înzestra cu facultatea de a te găsi acolo unde nu eşti şi de a cerceta fără să te strămuţi putînd închipui ceea ce nu ştii şi fiind în stare să ţi să pară ceea ce poate că nu a existat. îţi voi da iluziile ca să nu osteneşti şi ideile, ca să nu
408
r
te mai poţi odihni - şi reveria, ca să ţi se vindece osteneala şi tihna.	.
însă munca nu e o regulă neapărată; ea este fertilă şi atîta tot. Ai numărat dumneata cîţi arbori sterili nu fabrică decît frumuseţe şi cîţi dau ceea ce se numeşte rod? Noi zicem rod la tot ce se mănîncă, iar ciprii i-am rezervat pentru cimitire şi morminte. Inteligenţa e o materie de o seamă cu aerul şi apa, care nu rodesc nimic şi curg neîncetat cu vîntul şi cu panta^ ei, natura fiind mişcare, prăpastie şi povîrniş. îi voi porunci muntelui să meargă, şi muntele îşi va ridica poalele şi va plepa, mai spune Scriptura. Cine-i vinovat de strădaniile tale, omule, dacă simţindu-te înzestrat cu miraculoasa comoară nu ai mutat muntele cu gîndul şi n-ai oprit moartea la poarta cu doi ştejari seculari?
Noi am intrat în evul tenuităţii şi a! materialului ipotetic, manipulînd abstractul şi reconstruind în aplicări sociale divinul. Imperiul azurului ne-a covîrşit întodeauna de la depărtare: acum navele argonauţilor moderni şi lebăda lui Lohengrin s-au lansat în imperiul dinlăuntrul atlazului azureu, pe undele invizibile şi-n raze. Lumina dintru întuneric e de cele mai multe ori obscură şi metoda ei de acţiune e asemenea cu a inteligenţei, manifestată în sine şi fără să împrumute, decît cu intervenţia sentimentelor şi a voinţei, materialul cîntat, grăit, scris ori zugrăvit, care indică trecerea ei misterioasă prin existenţă. Aburul a mişcat, el, o locomotivă şi o uzină, pînă la electricitatea captată copilăreşte pe fire: inapt să se creadă mai destoinic, omul care a descoperit scînteia rece şi incandescenţa vulcanică a luminii, obţinută în interiorul unei butelii fără aer, nu a fost în stare să apuce, din toate undele pe cea mai groasă, cu mîna sau cu lampa, de-a dreptul din întuneric. De vreo zece ani, care sînt ultimele zece secunde ale unui timp aparţinînd eternităţii, pe jumătate defunctă, s-a realizat chemarea intelectualizată a undelor,
409
fără ajutorul firelor, adevărate conducte, canalizări şi drumuri ale fluidului electric, mut şi inexpresiv în circulaţie şi exploziv şi luminos în robinetul lui.
Observaţi că totul se orientează către punctul de unde ar fi trebuit să înceapă conştient. Unda sau raza nu mai constituie un confort; scriptura lor a depăşit toate aşteptările numai fizice ale omului învăţat: am încăput în năvodul principiilor înseşi: mergem în interiorul lui Dumnezeu. înţelegi, conchide doctorul Kusdig, ce mai însemnează clădirile şi improvizaţiile sociale şi politice, dinaintea acestor ascendenţe. Cu un electron vom putea domina o artilerie şi anula o armată, pentru care muncesc, în sensul de osîridă adamică, milioane de voinţi. Osteneala de a înfige un ac cu gămălie în reversul hainei, departe de cîmpul de operaţiuni, scufundă o acţiune şi nimiceşte un plan strategic, studiat de douăzeci de minţi geniale. Apăs pe un buton ca de sonerie şi scot din ţară patru invazii ale celor patru fruntarii şi cu ajutorul unui comutator decorativ, pus pe masa de analize al laboratorului, fac să se aprindă flota de război, care ar ataca fruntaria a cincea.
Dar omul făcînd parte din natură, nu poate să fie rănit cu bunăvoinţă în fiinţa lui binecuvîntată de însăşi procedeiele subtile care au colaborat la ivirea şi naşterea lui. De aceea, eficacitatea adevărată a puterilor lente şi stăpînite în viitor cu stilul întreg şi cu nuanţele toate, va consista în a pune pe oameni în imposibilitatea de a-şi face rău unii altora, ca să rtu sufere nici unul...
1931
TURISMUL
Natura nu concepe odihna nici unui material. Relativ la curgerea apelor şi la mutarea norilor, stîncile par neclintite dar, în raport cu viaţa geologică, pietrele ştiu să curgă şi să ţîşnească mai repezi şi mai violente decît izvoarele. Sfărîmîndu-i coeziunea şi cifrîndu-i-o cu fracţiuni microscopice regnul granitului echivalează pe paleta mineralogistului, care îşi compune şi disociază priveliştea ştiinţifică a lumii, cu un cosmos de făină, supus vîntului şi dezagregărilor subtile interioare. Nimic nu stă pe loc, ar putea să supuie un Lavoisier al mecanicii universale. Stelele se mişcă dimpreună cu florile, cu pasările şi cu oceanul şi cînd natura organică se odihneşte, somnul conştiinţei lasă liberă mişcarea sîngelui, bătaia inimii, deplasarea celulei. De cînd s-a descoperit lumea infinitului mic care mînă şi marele infinit, viaţa nu se mai opreşte nici la orizont, nici la somn şi nici la moarte. Divinul electron e sîmburele existenţei, în care se cuprinde şi aparenta inexistenţă. El aţîţă la nelinişte şi acţiune.
Dacă se va determina vreodată momentul în care pasărea şi-a găsit aripile şi peştele membranele înotătoare, două forme superioare ale cotidianului infuzoriu, născut ca prin generaţie spontanee tăgăduită de experienţă; dacă se va cunoaşte vîrsta, socotită cu miliardul, la care s-au dezlipit de pămînt primele patru picioare ale şoarecelui sau ale mamutului, şi de cînd omul
411
însuşi, ridicat.pe verticala plopilor, a păşit tu talpa lui trandafirie, întîia oară, pe lutul abandonat uscatului de retragerea undelor tîrîtoare, atunci se va putea afla că pînă la un stadiu de revoltă fizică şi sufletească, natura vie, cu tendinţe de autonomie în natura totală, a zăcut ca un nămol de carne pe cîmpia planetei.
Dar omul a descoperit poziţia lenei, ca să contrazică poziţia acţiunii - şi starea pe loc, nouă în univers. Nimic nu trîndăveşte mai mult ca omul şi nu doarme mai mult. Se poate socoti această odihnă artificială, în care omenirea caută să-şi omoare conştiinţa, la şaizeci la sută din viaţa individuală, însumînd şi sărbătorile, cu nopţile şi siesta, global. Colectiv, ea zace mai mult de optzeci la sută, calculînd grămada cu agenţii activi, agenţii de far niente. Nu noi vom ţine de rău pe omul leneş, în concurenţă cu omul agitat de muncă, de idei, de proiecte: adeseori, în elementul social, ariciul ajunge mai repede ca armăsarul şi rîma suie mai lin decît căutătorul de piscuri. Căci, cîteodată, leneşul e un trîntor, numai articulat, în care imaginaţia şi inteligenţa activează la o presiune de cincisprezece atmosfere. în stare de repaus înşelător, iniţiaţii, ascetici, sînt în stare să dezvolte o putere în volţi sufleteşti comparabilă cu tăria arcului în combustiune. Totuşi somnolenţa şarpelui şi a panterei a găsit un reprezentant integral în omul vegetativ.
Din ziua descleştării din marmoră şi calcar a unui trup delicat şi zvelt, pe care trebuiau să-l reproducă mai tîrziu cioplitorii din Păros şi Carrara, omul n-a mai cunoscut starea de neputinţă indiferentă a materialelor de obîrşie. Urmărit de fiară, el s-a deplasat şi neliniştit de intemperii s-a închis în peşteri, în colibe, în cetăţi şi regnul omului, care-i civilizaţia, s-a suprapus regnurilor de spontaneitate şi sinceritate frustă.
412
Din limpim fără memorie, noi trăim intr-o lume nouă, creeată în întregime de noi, cu excluderea treptată a forţelor incomode şi cu adaptarea, pe1 de altă parte, a impulsiunilor la confort. Calul, prins şi asociat, ne-a permis să scurtăm distanţa şi să facem timpul mai lung. Abia locomotiva a putut să dea omului iuţeală comparabilă cu ritmul astral, iar automobilul a lansat omenirea între constelaţii. De-aci înainte, zi cu zi şi an cu an, viteza va creşte şi fiecare om va fi treptat angrenat în mişcarea universală, pe pămînt şi în aer, şi progresiv mai mult. Unda ajustată deocamdată la radiofonie ca să strămute sunetul şi gîndul cu iuţeala luminii, cine ar putea să jure că nu va sluji de agent transportor instantaneu al omului şi al mărfurilor lui? Şi poate că-n drum călătorul va da pe negîndite şi de acel izvor de tinereţe şi reînnoire, pe care mintea îl făgăduieşte omului cultivat şi contrariat de brusca lui sterilizare prin deces, de cîteva veacuri.
Sute de trenuri îl duc unde vrea şi mii de automobile şi motociclete stau subt presiune pentru a-1 transporta repede şi departe. Dumul în carul cu boi, de treizeci de zile, e acoperit în cîteva ore. Şesul fierbinte s-a mutat lîngă muntele cu zăpezi eterne şi marea îşi bate valurile de Ceahlău, între Mediterană şi Spitzberg ibisul de fier şi mătase al aviatorului face un pas. Poştile s-au făcut milimetri şi kilometrii au devenit secunde. Care leneş, tolănit cu cîinii din bătătură, pe purici, a spus că automobilul e un lux şi că noul organ, de rapiditate şi de parcurgere a supraomului, al omului mic, trebuia impus unor rigori care răsplătesc şi încurajează mucigaiul insului şi putregăirea lui?
Fuga înainte, fuga departe şi năzuinţa de a cunoaşte şi de a te spori în cuprinderea intelectuală, în hotărîre, în acte şi în puteri, s-a numit, cu o vorbă sportivă, turism. Turişti! voi v-aţi
413
întemeiat o personalitate şi aţi descoperit o universitate nouă. E sîmbătă, la prînz. Cilindrii sînt curaţi şi bujiile scînteiază şase şi opt stele albastre. în mantale bej familia s-a instalat în maşină. Rezervorul e plin. O pedală pe automat. Semnalul claxonului de plecare. Maşina a plecat. Drum bun în zările deschise!
193 1
BĂI ŞI VILEGIATURĂ
Cine zice băi nu zice baie şi una nu implică pe cealaltă. Poţi face băi fără să te speli şi te poţi îmbăia fără să pretinzi că ai călătorit: un lighean ceva mai mare decît cel de bărbierit este de-ajuns. Baia se poate face pe demontate, ca la spălătoria de rufe: speli partea cămăşii, speli partea culotei,. cum i se mai zicemnei albituri care cinci sute de ani s-a chemat izmene - şi speli partea ciorapilor. Şi, suplimentar, te speli şi pe ochi, cum i se mai zice capului pînă la urechi. ~
Băile, la plural, cer o instalaţie, adică o dezinstalaţie şi o reinstalaţie, incomparabile cu simpla putină şi elementarul lighean. Şi, băile, au un farmec numai cu bilet de tren şi cu aglomeraţii. O! veniţi mai repede, voi trenuri de plăcere, deliciul căilor ferate române. în vagoanele farmecelor, jumătate din' călători intră pe uşi, baricadate cu geamantane, şi jumătate introduşi pe ferestre. Copiii sînt strecuraţi în ambalajul clasic, cu cea mai mare înlesnire, pe deasupra etichetei care comandă în patru limbi să nu te arunci din mers, să nu scuipi şi să nu tragi de semnalul de alarmă. Diverse alte sentinţe decorează interiorul unui compartiment, din care iei cunoştinţă, rînd pe rînd, după ce te-ai aşezat aproximativ pe un vecin sau pe o pălărie - şi după poziţie. Cel mai nefericit călător va fi şi anul de faţă acela care stă pe o minge umflată, mobilă şi dureroasă cîteodată, ca o glandă personală.
De obicei, salariul şi funcţiile separă familiile şase zile pe săptămînă, în soţi, care rămân pe
peron, ca să facă semne de regret cu batista şi în soţii dezolate. Pînă duminică, ziua săptămînală de revedere, alergări de fatalităţi.
O seamă de soţii reputate sterpe, cred că a fi căpătat rod prin băile de sare. O răsfoire a registrului de naşteri în municipiu dovedeşte, într-adevăr, că masa sugacilor constituie randamentul în carne şi oase al lunilor ianuarie, februarie, martie, şi aprilie, adică în lunile cînd se împlineşte ciclul de nouă, necesar ca din nimic să iasă ceva cu ochi şi cu sprîncene. însă meritul nu aparţine mai mult sării decît trenului de plăcere, în care iau loc bărbaţii rămaşi în Bucureşti, unde şase zile goale îşi clătesc pupilele cu Greta Garbo şi Pola Negri.
Ca să te duci la băi pe treizeci zile în iulie, începi să te pregăteşti de cu vreme şi măcar o lună plină se petrece cu împachetatul. Din cufere nu trebuie să lipsească nimic şi pe deasupra cuferelor se rînduiesc burdufele cu saltele, căruciorul copiilor şi cutia cu pălării, construită ca vechile cutii de halva, dintr-o foaie de lemn învârtită. Bucătăria şi sufrageria au intrat într-un cufăr şi apartamentul, pus la naftalină sau transportat la munte şi la mare, rămîne ca o expoziţie de mobilier vîndut cu o reducere de şaptezeci şi cinci la sută.
E momentul de a vorbi franţuzeşte, orice altă limbă ai profesa în Bucureşti şi cu orice altă limbă ar putea să semene franţuzeasca. Şi de a te îmbrăca sportiv. O tichie care aduce aminte capacul pepenului verde, cu vrej, retezat la masă, termină capul de călimară şi de ştergător de peniţe al doamnei, al domnişoarei şi al domnului. Idealul costumului sportiv de băi şi munte consistă în a confunda asemănările şi sexele, fetele derivînd din băiat şi băieţii din fată. O inovaţie a pantalonului, bufant mai jos de genunchi, pe jumătatea gambei masculine se adună pe ciorapul diminuat ca o fustă
416
de arnăut, de Miercurea Ciucului sau de scoţian. E costumul clasicului Nădrăgilă. în Transilvania el se poartă cu ciorapi romboidali vineţi şi fără pălărie.
Dar este şi momentul de a scoate şi a răzima pe rădăcina unui nas pudrat şi dinaintea unei căutări visătoare de miopie afectată, o lingură cu o singură coadă lungă însă cu două sticle şi care se rosteşte tot pe franţuzeşte, face a main\ brelocul de cugetare, de lectură, de contemplare în infinitul mic şi în infinitul mare, al unei domnişoare cu nume, în intimitatea familiei, de fox, de instrument muzical ori de material de lipit. Aceste diminutive se compun, ca în farmacie, în drogherie şi societăţi anonime, curmînd cuvintele pe la sfert, racordînd silabele şi adăugind de două ori y sau o dată ix, în locul unde rezultatul sună original.
Fireşte că la gara de plecare, călătorul cu destinaţia băi, a fraudat autoritatea din răsputeri şi dacă n-a izbutit în fiecare compartiment să bage un coteţ cu pui, sacul de zarzavat a intrat cu damigenile şi cu gramafonul pretutindeni. La staţia de coborîre: bagaj, vechicul, tocmeală, cameră, hotel. Doamna şi-a uitat în tren un Baedecker al Europei, cu care, cochetă, plecase la Poiana Ţapului, Abia în gară îşi dă seama că Poiană se scrie cum se rosteşte şi că numele localităţii purcede de la ţap.
- C’est degoutantl
Treizeci de zile la mare: praf în pleoape, noroi în gură, negru de fum în nări; lăpturi covăsite, iaurturi, zer şi mucigai de caşcavale. Ca să te speli cu săpun, Marea Neagră nu ajunge toată şi trebuie să aştepţi clondirul cu apă din Bucureşti, al soţului, sacagiul săptămînii. Cineva pe care îl cunoaştem de aproape, biruit într-o reputată localitate maritimă, cu plajă, unde oamenii se duc în plină sănătate şi de unde se întorc în cîrji, a renunţat să se spele, din pricina preţului, cu sifon şi apă
417
mineralizată locală, incapabilă, ca şi marea, să facă săpunului clăbuc. El se hotărî să ia din Bucureşti o damigeană cu apă de două ori pe săptămînă şi tentat să o dea la bagaje, a retras-o intercalînd-o într-un compartiment de clasa I. în gară fusese întrebat:
- Ce conţine! Vin?
Dacă aceeaşi întrebare şi-ar fi putut-o pune, străbătînd Bărăganul singuratic, însoţitorul vagonului de bagaje ar fi gustat. Şi văzîndu-se păcălit, s-ar fi răzbunat. Răzbunarea în asemenea împrejurare e tragică şi călătorul ar fi putut gusta, la rîndul lui, pe marginea mării, în orizontul căreia licăreşte misterul Arabiei, în perspectivele misterelor indice şi mongole, un lichid suspect, imposibil de citat într-o petiţie către Direcţia Generală a căilor ferate. Două luni întregi damigeana a călătorit confortabil pe canapeaua unui compartiment de clasa I, învălită cu o pelerină şi mascată în privinţa ddpului, cu bereta unei doamne, care simula un somn profund şi poate maladiv.
Desigur că plaja e extraordinară cu coasta ei de argint azuriu sau de sidef. Desigur că turcii picturali, care se scarpină în poezia amurgului între clădirile minuscule, alcătuite pe dîmburi întortocheate, sînt libelulele cu turban ale unui literar exotism. într-un colţ adorabil, unde ajungi în două săptămîni, de-a buşile, pe pături de praf adînc, cresc nişte migdali: aţi mîncat migdale din părţile locului şi le-aţi spart cu ciocanul, gustul lor subtil aducea cu mucavaua ilusţrată. Iei trenul, te dai jos ca să apuci autobuzul şi restul drumului îl faci pe scîndura căruţii. Ateste splendide localităţi dau, desigur, un nămol terapeutic, care fie vorba între noi, mai trebuie discutat, dar nu mai dau altceva nimic afară de purici, de turci, şi de culoarea locală. Cireşile, vişinile, fripturile, mazărea, vin de la Bucureşti. A te duce să le mănînci peste Dunăre şi a te depărta cu atît mai
418
mult de originea lor cu cît îţi pot parveni mai greu, este a refuza să citeşti basmele româneşti pîna ce nu vor fi traduse într-un dialect al Coreii, pe care abia trebuie să-l înveţi.
Poate că n-ar fi rău să rămînem acasă cîte o vară şi, în locul băilor multe, să facem o singură baie pe zi, cu săpun. Nici un spectacol nu-i mai agreabil şi mai amuzant pentru cei ce rămîn, decît întoarcerea din vilegiatură a cetăţenilor mîncaţi de pasiunea vilegiaturii. Mii de trăsuri şi automobile vor intra peste două luni în capitală, transportînd cu picioarele pe cuferele refăcute, amestecaţi cu geamantane şi bone, un material uman nedormit, melancolic şi nespălat...
1931
HARUL PROFETIC
Da, te ascult de zeci de ani şi te citesc. Întîi, constrîns de disciplina vîrstei şi mai tîrziu, cu voie şi fără de voie, din obişnuinţă. în copilărie se mîncau la masă cîteva feluri de bucate, care ţi-au displăcut. Respectul de tată te-a învăţat cu şniţelul detestabil şi dragostea mamei s-a confundat cu rasolul de găină. Cînd te-a răzbit, adult, într-o gară, foamea, te-ai gîndit ce să comanzi în pauza staţiei, şi ai cerut rasol de găină şi şniţel vienez, şoptindu-ţi dinaintea farfuriilor servite: «Todeauna mi-a fost scîrbă de amîndouă».
De cîte ori se amestecă prea mult părinţii în lista de bucate a copiilor, tu vei mînca pînă la moarte, scuipînd uneori, părîndu-ţi că-ţi place cîteodată, din idolii lor, gătiţi sau natur.
De zeci de ani te citesc şi te învăţ, inatent, pe dinafară. Dumneata eşti, prin urmare, acel conservator al bunelor orînduiri, despre care se vorbeşte în toate cărţile, din toate amvoanele şi de pe catedră. Frica de Dumnezeu e un principiu al dumitale. Familia, educaţia, şcoala, spaima de legi, veneraţia trecutului, tradiţia în viaţa morală şi socială; atîtea frumuseţi abstracte au făcut parte din arsenalul de idei cu care mi-ai împuşcat, rînd pe rînd, toate încercările de a zbura dincolo de tangente şi de icoane. Şi, poftim! - creaţiile domniei tale se descompun. Puţin vînt din mare sau din Bărăgan şi aripile de hîrtie ale pasărilor dumitale artificiale se desfac pe sus şi plouă petice, ca nişte bilete de reclamă, recomandînd un săpun
420
pe care nu-1 conţin şi care trebuie cumpărat înţr-altă parte.
Doamnă Mătuşă, doamnă Civilizaţie sau Tanti, nu ştiu cum să-ţi zic mai protocolar sau mai sentimental.
Bănuiam de multă vreme că rasolul de găină e o simplă himeră şi o păcăleală. Vremelnic, bucatele mi-au mirosit a hoit, dar impresionat de greutatea unanimităţilor care le consumă de sute de ani, de mii de ani, m-am temut să nu mă înşel, să nu fiu victima unui gen de nebunie personală. Şi am mîncat din cadavru, cu apostolii, cu neamurile, cu autorii. însă v-aţi înmulţit peste măsură voi toţi care mi-aţi confirmat sfielile şi mi-aţi luat în bătaie de joc obişnuinţele cu greu căpătate.
Iată cinci oameni gravi şi consacraţi: cinci mincinoşi, cinci ipocriţi. Iată un mucenic: un ticălos. Iată un viteaz: un laş. Iată un domn: o mască. într-un mare aristocrat am descifrat un slugoi, şi într-un bărbat al virtuţilor, viciile puturoase.
Mărturisesc că, din învăţătură în învăţătură, am învăţat să zîmbesc şi cînd te bucuri, şi cînd te chinuieşti: te bucuri de nefericirea şi suferinţa adversarului tău şi te chinuieşti tot tu: eşti acelaşi. Dacă te veseleşti vulgar, după ce-ţi scot ghimpii care-ţi coc în talpă, aceeaşi vulgară şi triumfătoare veselie apare pe figura ta congestionată de bine. Trivial în izbîndă, tu nu poţi fi delicat în înfrîngere şi durere. Dacă sufăr cu tine, nu mă pot bucura cu tine, bruta din tine mă depăşeşte. Să surîdem.
Am visat pentru tine renaşteri vultureşti şi atitudini de cipru, ridicate pe goluri biruite. Douăzeci de ani am robit la rănile tale, pe care le-am socotit nemeritate, şi m-am furişat la periferia legendelor, ca un hoţ din neamul prometeic. Am refuzat să mă întrec cu alergătorii şi să-mi sun monezile sufleteşti laolaltă cu zarafii.
421
Ca un Belleem viu şi conştient pregăteam ieslele şi vitele pentru renaşterea pruncului tău, omule cu doi ochi albaştri în laturile unui nas care se suflă. Fără cuvînt personal, îmi jertfeam tihna şi nădejdea pentru tine. Erai cel mai robit dintre robi şi mă revoltam în speranţa ta cu vioiciunea, dărnicia şi entuziasmul pînzei şubrede, umflată de un vînt, iăscolit pentru purtarea luntrilor pe apele mari şi primejdioase.
Am intrat în bordeiul tău şi în casa ta măreaţă ca un medic al trupului şi ca un vrac al sufletului şi te-am răpit din giulgiul fetei lui Iair. Dacă nu ţi-am tămăduit toţi slăbănogii şi nu ţi-am trezit din moarte pe toţi adormiţii, este că nu avusesem încă timp destul. Dar mă pregăteam să stîrpesc jalea şi putregaiul din grădinile şi pridvoarele tale.
Ha! ha! ha! naiv şi prost am fost. Limba ceasornicului tău nu poate ieşi din parcursul cadranului şi toate orele trebuiesc împlinite şi sunate cu monotonia repetată a zilelor identice. Tu nu poţi oscila decît între rasol de găină şi şniţel vienez, şi între ele bei şi dormi. Mi-au trebuit douăzeci de ani ca să înţeleg că destinul tău nu poate să fie schimbat, fie că-1 gîndeşti în anul 400 înainte de Christ, fie că în 1950 după el. O procesiune infinită de gloate negre, în mucigaiul de zăpadă al stepei, împinsă aspru către zările cenuşii: prigoana către ţările de gheaţă, prin cimitirul cristalizat al stelelor moarte.
Şi deasupra convoiului de leşuri încă în picioare, convoiul negru al corbilor, şerpuit şi răsucit, ca un bici, trosnind în ceruri şi pustietăţi. 1931
SCHIMBUL ÎN NATURĂ
Începînd moneda să dispară, în oareşicare ţară din continent şi cetăţenii găsindu-se fără gologani, nu se mai putea afla scăpare decît la falsificarea banilor pe o scară întinsă sau la schimbul aşa-zis în natură. Practicată izolat, ca vrăjitoria, falsificarea dăduse un singur rezultat, monoton şi nu cu multă bunăvoinţă practicabil: închisoarea de la doi ani, mi se pare, la cinci, cu şanse de sută la sută să sporească, după caz şi împrejurare.
Schimbul în natură păru preferabil celui dintîi care rupse tradiţia, inaugurînd noul sistem, unui inginer. Devenindu-i dinţii de prisos, el dete un anunţ la mica publicitate a unui ziar, căutînd un dentist, ca să-i scoată rădăcinile şi să-i plumbuiască măselele în schimbul unui aparat radiofonic, superheterodin. Inginerul primi o sumedenie de răspunsuri, care de care mai avantajos şi mai promiţător şi alese, negreşit, pe cel mai ademenitor. Un dentist fără dreptul de practică şi care îşi exercita industria artistică în mod clandestin, funcţionînd pe numele unui dentist autorizat şi împărţind cu el încasările săptămînale, optzeci la sută firma şi douăzeci la sută dentistul, pivindu-1 chiria şi toate cheltuielile, se oferi să execute extracţiile fără nici o durere şi lucrările de proteză conform unei liste de metale de un carat anumit.
Inginerul, din partea lui fu atent cu schimbul în natură. Nu duse dentistului nici el aparatul întreg, ci treptat, accesoriile care îl compuneau; pentru o extragere un condensator fix sau o sîrmă în zigzag,
423
învelită înlr-un strat de sticlă; pentru două extracţii şi un pansament un creozot, un seif de undă lungă; pentru o plombă o lampă miniwatt şi pentru o punte pe două măsele o lampă cu un condensator variabil, schimburi care după o cotă aproape exactă se echivalau.
Operaţia trebuia să dureze patru luni, de cîte două ori pe săptămînă şi inginerul, demontîndu-şi aparatul, îşi împărţi accesoriile în treizeci şi două de grupe, cîte vizite trebuiau făcute, după importanţa tehnică a fiecăreia.
«Dacă lucrul dentistului va fi bine făcut, îşi zise inginerul, la ultima şedinţă, montez aparatul şi dentistul va putea să audă un concert la Viena numaidecît. Şi-i rămîne aparatul, să se servească de el, după plac. însă la fiece viitoare reparaţie suplimentară a receptorului de radio va trebui să corespundă o reparaţie dentistică, pentru perfecţionarea continuă a sensibilităţii corpurilor străine din gura mea.»
Astfel, inginerul îşi făcu socoteala - în moneda lui - că pe măsură cu creşterea pretenţiunilor dentistului, atras din ce în ce mai mult de rafinamentele aparatului de radio, va spori şi gramele de aur de douăsprezece carate din aparatul lui bucal. Şi rafineriile unui amator de radio, lovit de pasiunea acestui miraculos mijloc de transport cuvîntul, muzica şi plictiseala, sînt numeroase. Cînd aude Viena, el a vrea să audă Madridul. Cînd recepţia suferă de parazitism, el cere o altă antenă sau un dispozitiv amortizor. Cînd la toate staţiile din Europa se aude constant bătaia metronomului din Bucureşti; exasperat, el ar vrea să înlăture această toacă şi să audă normal semnalizarea Cucului la Zagreb şi mulgerea clopotelor la Budapesta, unde semnalul pauzei are melancolia cîntecului brotacilor în balta încremenită.
Apoi, undele ar voi să-i fie şi scurte şi lungi, căci singurele mijlocii nu dau decît vreo cincizeci de
424
staţii de emisiune. Să audă pînă la orele trei noaptea Europa, dar de la această oră înainte să adauge continentele depărtate, Americile, Australia, unde se ştie că o localitate fermecătoare poartă numele sentimental de Adelaida. Idealul unui mare amator de radio este să nu se mai culce niciodată timp de un an de zile şi să-i cînte universul pînă la ziuă, cînd amatorul, cu ochii umflaţi şi cu o mie de pocnete artistice în ureche, caută să-şi aducă aminte în ce zi a spătămînii trăieşte şi la ce dată din calendar.
Suma tuturor acestor nevoi satisfăcute trebuie să se traducă în gingiile inginerului cu cel puţin două sute cincizeci de grame de aur adevărat. Calculul era bine făcut şi mi se pare că sistemul schimbului în natură al inginerului era logic în cele din urmă să fie rezolvat tot în falsificarea banilor, pe care, în aparenţă, sistemul o eliminase. Cu meşteşugul lui de transformator pe metale, inginerul îşi putea scoate aurul, după ce i-au fost dinţii tociţi scoşi şi cei găunoşi împliniţi, şi nimic nu se mai împotrivea ca să facă napoleoni şi lire sterline în laborator. Luînd mijlocia cursului, măselele lui puteau aspira la valută.
Programul schimbului fu urmat cu punctualitate trei luni şi jumătate şi contraserviciile se succedau satisfăcător. Inginerul căpătase un surîs galben luminos, puţin exagerat, buzele lui sporiseră în volum, împinse de bariera de porţelan care îi îngroşase de două degete muşcătura. El pierduse toate defectele vechi de rostire, căpătase o deprindere nouă de a pronunţa consoanele lichide şi labiale - şi începuse să realizeze o economie, de ţinut în seamă pe vremurile de criză şi la mîncare. Gura lui refuza să mestece şi organul care funcţiona cel mai corect din ansamblul lui orintologic, rămase înghiţitoarea. Acest organ nu mai accepta decît apa şi supa, băută însă din sticlă, nu luată din farfurie, din pricină că lingura nu i se mai intercala în locul respectiv. La finele celei de-a
425
treizeci şi una săptămîni, inginerul nu mai putea şă vorbească, o altă economie rertiafetibila îritîr-o profesiune unde singură funcţiunea gîfi'clirii interesează, rădăcina 'cubică şi 'regula de trej.
Pe de altă parte, dentistul îşi umpluse un dulap întreg cu scule' bizare. Cele mai întortocheate fragmente din anatomia superheterodinei trecuseră din proprietatea inginerului în posesia dentistului schimbist în natură. în mod normal, finalurile trebuiau să concorde proporţional şi armonic: la terminarea protezei răspundea teoretic şi practic pornirea aparatului receptor.
Această zi aşteptată, cu o nerăbdare egală, sosi. A treizeci şi doua săptămînă apăru pe calendar şi dentistul, adresîndu-se clientului său, răsturnat pe spinare, cu ceafa în marginea scaunului, prevăzută cu un lăcaş de fotograf şi cu o scuipătoare cU picior la nivel, îi zise:
-	Operaţia a izbutit, conform înţelegerii noastre. Ce facem? E momentul să montezi piesele şi să pui aparatul în funcţiune. Vreau astă-seară să ascult Viena şi Varşovia; am invitat lume la masă.
Inginerul, care nu putea să vorbească, ceru hîrtie şi creion şi răspunse în scris:
-	Aştept să-mi pui gura în funcţiune.
-	Asta, după aparat, răspunse dentistul.
-	Întîi gura şi apoi aparatul, răspunse inginerul. Eu am dat anunţul şi dumneata mi-ai răspuns şi ai acceptat.
-	Simetriile politeţii ne obligă dacă la început ai început dumneata, să încep eu la sfîrşit.
Se făcu o pauză.	;
-	Nu mi-am dat seama, crezi, că-mi pui în gură
material falsificat? scrise inginerul. Insă inexperienţa m-a făcut să cred că aşa e arta dentară: trebuie să te obişnuieşti; în construcţiile de poduri şi şosele, calea începe să fie circulată şi lină în ultimul moment, cînd s-au ridicat uneltele şi materialele...	,	, i -
426
- Şi dumneata crezi că nu mi-am dat seama de calitatea accesoriilor dumitale? M-ai păcălit de la început. Lampă e asta? zise el trîntind o lampă de păreţi, fără să se spargă. (Lra de lemn.) Condensator variabil e ăsta? zise el, scoţînd din buzunar un ceasornic stricat. Ţi-am pus în gură beton: ai să rămîi cu el!
La aşa inginer, aşa dentist. Nici inginerul nu fusese inginer, nici dentistul dentist.
Dar schimbul în natură s-a făcut...	|
193 1	:
BILETUL DE FAVOARE
în afară de fluturii amoroşi, atraşi de lumina rampei pe intrările de din dos şi între culise -tinerii moştenitori, pîrci cu perucă, soţi adulterini plictisiţi - protectorii dansatoarelor şi ai artelor comediei şi eventuali contribuabili la casa deficitară - între biuroul teatrului şi cabine, roieşte o lume de toate vîrstele şi profesiunile şi dau tîrcoale o sumedenie de sateliţi. Timizii, constelaţi cu o himeră, aventurierii şi escrocii. Şi oamenii onorabili, care doresc să intre, rezervîndu-şi costul biletului pentru un chef, după spectacolul gratuit.
Cele mai simpatice exemplare, cu care te înghesuieşti pe culoarele înguste, luminate, din economie, cu o lampă obscură, le-a dat întodeauna tipul cunoscătorului fervent şi entuziast, care încă dinaintea primelor examene de liceu a cultivat cu un temperament de cîntăreţ şi actor, însă cu o vocaţie de distribuitor de programe, opera, drama şi comedia. Agresiv pe chestii de mai mult sau de mai puţin talent şi informat pînă la detaliu în biografia şi cariera actorilor şi actriţelor, teatrul a devenit pentru el justificarea vieţii şi singura expresie reală a existenţei, fraged şi naiv donchişotizant. De la douăzeci de autori a luat douăzeci de preferinţe, de la o sută de roluri o sută de accente şi de la şaptesprezece actori şaptesprezece ticuri. Terciul sufletesc şi intelectual, obţinut prin resorbţia atîtor contradicţii şi diferenţe, a dat un stil atroce sau măcar un gen de grandilocvenţă.
428
îl cunosc toate teatrele şi toţi actorii, irezistibil şi hotărîtor. E ceea ce se cheamă un element util. Felul cum îşi leapădă pălăria şi mantaua, siguranţa tonului, cînd îşi face loc printre staluri, ochiul lui dominator pînă la ridicarea cortinei, privirile lui înainte, înapoi şi la loji, aprobările lui în timpul spectacolului, aplauzele lui enorme, însoţite de scularea în picioare şi de cuvinte, impun autorului şi pot să decidă într-o regiune a sălii, succesul unei piese şi al unui interpret. Necunoscînd sentimentul îndoielii şi sprijinit numai pe definitiv, se înţelege că opiniunile lui sînt publice şi vociferate, emise în foaier, la restaurant şi la cafenea. De douăzeci de ani, acest specialist şi-a meritat zi cu zi biletul de favoare, salariul lui sfînt, de creatură folositoare a vieţii teatrale. în mod natural, el e prezent şi la reprezentaţiile şi piesele personale din dramă şi comedie: în calitate de invitat şi martor -cununiile, botezurile, divorţurile şi înmormîntările.
Cine nu cunoşte însă pe domnul care surîde, apărut subit în uşa directorului, cu surîsul tras dincolo de măsele, pînă la o ureche? Adeseori, el e de profesie admirator şi dacă directorul îşi cumulează slujba cu calitatea de actor, i se adresează, ca scriitorilor librarii, cu titlul de camaraderie «maestre», rostit cu i scurtat, ca al zugravilor de case. «Maistre» are ceva din «vino să te pup» şi din «şefule». Vecinătatea în speculativ, dintre artişti şi advocaţi, a extins titulatura mîngîioasă pînă la barou, unde maestru devine pentru împricinatul cu literatură sau numai cu politică, advocatul care nu speră să fie plătit, împărţitor al biletului de favoare juridic. De vreme ce te recunoaşte meşter şi ţi-o spune, titlul implică noţiunea şi pledezi gratuit, admiratorul formulînd şi dorinţa obligatorie să-i cunoşti dosarul şi să i-1 studiezi. După acelaşi mecanism eşti maestru ori de cîte ori un alt profesionist liber, dacă ar fi ziarist, sau cum se mai zice, scriitor, ar avea
429
nevoie, acum sau cîndva, de un articol, destinat să-l flateze şi să-i sporească notorietatea. Ridicolul se găseşte perfecţionat în specia chiar a scriitorilor care ştiu cum se fabrică elogiile şi reputaţiile: Cei mai mulţi din aceşti posesori ai secretului îşi roagă prietenii, în ceasul cînd nasc volume şi pun piciorul pe sîrma circului public, să fie elogioşi.
La cinematograf, ca şi la teatru, domnul biletului de favoare biruie toate deciziunile, afişate, ştampilate şi semnate; vine, pleacă, se întoarce, insistă şi capătă întodeauna. în momentul cînd i se detaşează o «invitaţie» din carnet şi cînd condeiul directorului vrea să completeze golurile tipografice ale textului, vocea vizitatorului şopteşte, îndulcită «pentru patru persoane». Mulţumind, vocea mai pune o întrebare respectuoasă: «Aţi scris, desigur, fără taxă». Amatorul biletului de favoare nu vrea să plătească nimic, nici spectacolul, nici taxa fiscului, nici garderoba - şi e mirat cînd plasatorul aşteaptă măcar preţul unui program. Amatorul ar vrea să-i răspundă cu biletul de favoare: «Sînt invitat», cu tendinţă pentru viitor de a se cuprinde în biletul de intrare şi ţigările, prăjitura, apa rece sau bomboanele consumate de cele «patru persoane».
Beneficiarii şi miluiţii biletului de favoare pot în unanimitatea cazurilor aproape să-şi plătească biletul. Dacă inventariezi la casa unui teatru sau cinematograf numărul lor pe profesiuni, constaţi că lipsa de obraz e cu atît mai frecventă cu cît pielea lui trece drept cea mai subţire. La autorităţi şi ziare, care după desfiinţarea şi a biletelor de tren gratuite, au mai păstrat, ca un drept, gratuitatea intrărilor la spectacole, chipul cum se exercitează asemenea drept, lupta pentru un bilet de favoare în biurouri, seriile de solicitatori prin redacţii, aduc aminte, fără onoarea decadenţei, următoare unui gigantic efort de acţiune şi creaţie, faimosul ideal strămoşesc: «pîine şi scamatorie», din Roma veche.
430
Dar biletul de favoare nu se mărgineşte la viaţa teatrală, ca să poată să fie terenul limitat şi stîrpit. Biletul de favoare s-a întins la toate manifestările susceptibile de talent şi de individualitate. Muzica şi conferinţele intră, prin faptul că au nevoie, ca şi teatru, de o sală cu scaune, între spectacole. Dar biletul de favoare vrea gratis cărţile, ziarele, revistele. Flagrantul delict de balcanicitate, de sălbăticie, de impotenţă intelectuală în respectul muncii culturale, este evident dincolo de clasa spectatorilor, în clasa elitelor, unde se consacră şi se administrează cultura. Acolo toată lumea aşteaptă cărţile şi publicaţiile gratis. Şi toată lumea bine, cu excepţii derizorii, refuză să-şi fixeze un buget lunar al spectacolului şi al cărţii, fiecare om respectabil prin situaţie fiind încredinţat că certificatul claselor primare presupune, ca o compensaţie a chinului răbdat pentru dobîndirea lui, gratuitatea artistică şi literară universală.
Dacă, mai ales, un personaj a fost o dată deputat sau senator, el îşi face onoarea să se creadă proprietarul prin mandat naţional şi divin al facultăţii de a gîndi şi scrie şi sechestrul produselor individuale: teatrele să joace pentru el, pictorii să lucreze pentru estetica lui, radiodifuziunea să cînte şi să hondrănească pentru timpanul lui select, cărturarii şi editorii să dea pe brînci, ca să-i populeze biblioteca, şi atunci cu cărţile netăiate. Ba ceea ce dezvăluie pînă la carne vie substratul, e înfumurarea acestor personaje fără operă, fără acţiune, fără rezultate, care n-au cinstit epoca lor decît cu un apetit între club şi trafic.
Pentru munca şi energia desfăşurate în iniţiativele artistice, domnii au un surîs, cîteodată de bunăvoinţă stearpă şi alteori de dispreţ.
193 1
ZGOMOT ŞI VIAŢĂ
Zgomotele oraşului preocupă şi pe reformatorii sociali străini, de la care teza s-a pornit încoa. Sînt amatori şi savanţi, foarte devotaţi idealului să puie mîna la gura auspufului de la motor, ca să-l împidice să pufăie ritmic. Dacă nu putem fi utili omenirii decît cu atît, cel puţin să întocmim un program. Există o fericire şi un vis de nou pacifism: tăcerea cetăţilor şi încremenirea lor. Natura trebuie redusă la pasul şi moliciunea catifelată a pisicii. Artaxerxe bătînd răzvrătirea talazelor cu biciul fusese un premergător.
Reveria te îmbie către o epocă, în care locuitorii vor merge în vîrful picioarelor ca Împrejurul unui catafalc, purtînd în loc de ghiozdan o miniatură de coşciug.
Deocamdată, dacă mai noi constrîngeri, politice sau valutare, nu se vor ivi, ca să încarce proiectul de mare tăcere, ce se elaborează, acţiunea se află în stadiul romantic. Nu se ştie precis dacă trebuie sacrificat întîi precupeţul sau locomotiva şi zgomotele încă necuprinse într-o tabelă cu rubrici, organizate în serie logică, se cam prezintă concepţiilor adepţilor doctrinei valvîrtej, într-o dezordine încă nestudiată. Este de introdus în educaţia noilor generaţii, o ştiinţă nouă care aşteaptă pedagog compozitor al notelor mute.
Acum cîţiva ani, unele auzuri delicate din lumea administrativă au interzis, de acord cu clerul superior, zgomotul clopotelor bisericeşti. De cîţiva ani toaca vecerniei e oprită şi nu se mai cîntă din orgi de aramă liturghia, pentru că dorm
432
boierii, neurastenizaţi de vioiciunea ideilor şi de povara muncii. Astfel, din cerul albastru au dispărut îngerii duminicali, care băteau în ferestre, şi numai în noaptea Paştilor li s-a dat voie să sune din chinvale şi tipsii. în fundul bulevardului horcăie limuzina şi camionul automobil: strigarea turlelor şi a clopotniţei fusese dulce.
Oraşul nezgomotos seamănă cu războiul fără sînge, preconizat de oamenii prea buni la inima lor abstractă şi se intercalează în ciclul tutunului fără nicotină şi al vinului fără alcool. Dacă se gîndeşte cu, se poate gîndi şi cu făr-de şi în lipsă de apă se poate face baie cu sifon. Dacă voiajaţi în prima capitală de judeţ, urechea poate să dea de confortul muzeului universal: dar ce oraş poate să fie acela în care viaţa fără sunet şi vîrtej se exprimă ca umbrele chineze, pantomimice şi neutre? Abia căpătăm o capitală şi am dori-o desfiinţată, ca să ne putem plimba pe bulevarde în papuci, salutîndu-ne cu tichia. Un claxon binefăcător ne îmboldeşte, ca un corn de bivol, şi ne sileşte să ne dăm la o parte şi să ne pierdem demnitatea.
Pietoni remarcabili stau de vorbă într-o răspîntie şi protestează cu membrele împotriva ofensei că sînt zbieraţi electric; dinamul şi acumulatorul îi ocărăsc şi înjură. Un şofeur de la mica publicitate poate pune pe fugă, fără responsabilităţi, un director general, un profesor, un mare proprietar... Nu e vorba numai de zgomot ci şi de stil. S-a supărat oribil, odată, un domn senator, care începuse să bea apă de mare, că l-a scăpat un înotător de la înec, trăgîndu-1 la mal, de unde putuse să-l apuce, adică de turul pantalonilor de baie. Senatorul ar fi preferat un tratament mai cuviincios şi o apucare cu mîna de mai sus.
între zgomotele condamnate, aparatul de radio, care fabrică de toate calităţile, ocupă un loc principal. Întîi, pentru că o nouă maşină se adaugă îa celelalte, la tren, la motocicletă, la autobuz, la tramvai. Al doilea, pentru că s-a popularizat: ceva
433
cu care umblă toată lumea, în libertate, nu poate să nu cunoască asentimentul unui om cu concepţia autorităţii. Al treilea, pentru că, vezi, cîntă. Adversarul gălăgiei, care însoţeşte activitatea, închide fereastra, îşi astupă urechile şi tot aude: douăzeci de aparate cu cîteva lămpi fac de jur-împrejurul apartamentului un cor, de care locatarul cu principii nu mai poate să scape.
Lucrul cel mai bun de făcut al provincialismului sentimental este să se obişnuiască, dacă profesiunile rămîn fără clienţi într-un tîrg cu patru mii de locuitori. Să ne cumpărăm toţi un automobil, un claxon, un gramofon, un aparat de radio şi o rîşniţă de cafea şi să colaborăm. Poate că unui gospodar i-ar surîde, o dată, ideea să cultive pătlăgele roşii în apartament şi să ţie o vacă cu lapte, la etajul VI, în balcon. Cînd i s-ar demonstra că este cu neputinţă, prietenul amator de senzaţii agricole şi zootehnice pastorale, în imobilul de beton, cu electricitate şi ascensor, s-ar plînge la gazetă împotriva municipiului internaţionalizat.
Poate că profeţii tăcerii au căzut într-o greşeală de localizare. Nu e numaidecît oraşul, cu larma străzilor lui, vinovat că vieţuieşte. înapoia zidurilor se petrece un zgomot mai rău, acela care nu se aude, ofileşte aerul şi îmbracă în mucigai şi cocleală celula sufletească. Sutele de maşini de scris ale băncilor şi biurourilor, maşinile de calculat pe măsele de oţel, strungul, tocila, maşina de cusut, rotativa şi maşina plană a tipografiilor, trepidarea uzinelor de subt un acoperiş cu meşteşugarul intelectual. Mii de pile rod metalul pe menghini, sute de roţi sfărîmă materialele; ciocanele, foarfecile lucrează. Lăcătuşul, dulgherul, pardositorul contribuiesc cu o lăscaie de zgomot la gălăgia totală. E inevitabil.
Acesta este şi trebuie să fie oraşul.
Către seară, lucrătorii din şcoli, administraţii şi firme se revarsă pe bulevarde. Publicul caută scaune la teatrele şi cinematografele aprinse în
434
culori electrice. Masa locuitorilor cotropeşte trotuarele şi face invazia şoselei de trăsuri. E un spectacol unic, de putere şi frumuseţe. Oamenii se încrucişează cu caii şi cu motoarele, atinşi la fiece pas de un vehicul, de o aripă, de un radiator - şi tuturor le place spactacolul şi trebuie să precizăm că şi nouă. în stradă, s-au înghesuit ca să guste zgomotul, de aproape, în grandioasele lui accente, universitatea, fabricile, ministerele, atelierele, prăvăliile, a cărora flacără obosită în interiorul meseriei îşi împrospătează vîrful şi-l reaprinde în hohot, în murmur, în zbuciumul gălăgiei... Tăcuţii ar voi un oraş pleşuv, un oraş scheletic şi perversiunea meditaţiei tulburată de inadaptare, îe cere să-şi impuie preferinţele şi invariabilitatea oraşului întreg, sutelor de mii de oameni, care participă intens şi neîncetat la viaţă.
- La o parte! Trece maşina... Trec învigătorii... 1931
LIMITELE RADIOFONIEI
La descoperirea facultăţii undelor de a purta de la ţară la ţară şi din continent în continent, de jur-împrejurul pămîntului, gîndurile şi faptele, încelulate în sunete şi cuvinte, savanţii au sărbătorit o biruinţă a ştiinţei, tehnicienii o perfecţionare şi publicul mare s-a socotit înzestrat cu un nou instrument de cîntat.
Cu vreo treizeci de ani mai devreme el căpătase gramofonul şi placa şi întreaga lor epocă, de treptată şi fericită devalorizare a pianului vecinilor de peste drum şi de la etaj, a fost ocupată de afacerile bune ale fabricilor de ebonit, zgîriat muzical, şi de alergarea pasionată după ultimul disc înregistrat. Douăzeci de ani de-a rîndul omul gospodar şi notabilitatea provincială şi de cartier, au umblat toată ziua cu pîlnia în spate, imitată în metal nichelat după cornul cu belşuguri al fabulei vechi - sau cu o farfurie învelită în hîrtie, subsuoară. Bietul fotograf se popularizase atît de fioros, încît la ivirea pe masa familiei a primelor aparate organizate pentru prinderea undelor încărcate cu sonorităţi, din văzduh, toată lumea s-a îndoit şi cei mai deştepţi din ascultători au căutat dedesubtul mesei şi velinţei sau într-o cameră alăturată, «patefonul».
Pentru descărcarea de răspunderi a unei generaţii de amatori ai dozei, cum i s-a zis mai tîrziu plăcii gramofonului banalizat, pentru a i se salva prestigiul; extraşi din lumea comerţului, a prunarilor, a micilor proprietari şi funcţionari, trebuie să ne grăbim să spunem că acest crez al
436
şitrelicului fonografic. ascuns înlr-o aparatură Cu lămpi şi telefoane atîrnate de urechi, aparţinea şi acelor mari oameni de bine, care se găsesc în fruntea tuturor pornirilor şi faptelor sociale şi istorice, numiţi în vocabular electoral oamehi politici. Odinioară, au rîs în hohot şi au ridiculizat în Cameră, la Paris, pe un inginer, din întîmplare deputat, care făcuse năzdrăvana propunere, idioată din toate punctele de vedere, ca să se urce apa pe tuburi în apartamente. A fost o zi veselă a oamenilor politici aceea în care a circulat absurda idee a oratorului printre aleşii sufragiului popular şi nefericitul inginer s-a reabilitat de odiul subt care se prăbuşise, abia la instalarea în părete a primului robinet.
Unii din bărbaţii elitei politice se deosebesc încă şi azi în radiofonie numai pe chestii de robinet sau de urcarea undelor la etaj. Puţini sînt acei mohorîţi şi armaţi sufleteşte cu o puternică bănuială împotriva suspectelor posturi de emisiune, preocupaţi să juguleze expansiunea radiofoniei şi să o puie exclusiv în angrenajul - atît de stabil şi de strîns organizat într-o atitudine categorică: nu este aşa? - al ideilor lor circulatoare. Dar nu despre această parte mică a marei probleme trebuie să fie vorba în primul articol dintr-o serie, consacrată înţelesului şi practicii radiofoniei.
Ne găsim încă, cel puţin noi, fără ca străinii să fi realizat altceva pînă azi decît sforţări de limpezire, la vîrsta amuzantă a undei, care îşi face drumul încet. Tot ce-i cerem noi astăzi undei este să dansăm şi să ne facă posibilă strecurarea în măruntaiele noastre impresionate a vocii tulburătoare a diseurului Moscopol. Învîrtind un şurub, sîntem serviţi, de două ori pe zi, la discreţie. Şi cînd nu ne-a plăcut ceva sau nu s-a cîntat un program după aşteptările noastre individuale, de abonaţi legali sau de clandestini, trimitem o carte poştală neiscălită Postului din Bucureşti şi-l
437
înjurăm. Fiecare din corespondenţii anonimi care ignoră, desigur, din cochetărie, pînă şi funcţia grafică a punctului de frază, se simte în stare, în schimb, să conducă postul mai bine şi să organizeze programe mai hune. Aşa că amatorii de muzică dansată sînt şi amatori la direcţia postului românesc, amatorul român năsdndu-se cel puţin director general, cînd nu se naşte de-a dreptul poet sau ministru.
Radiofonia însă nu este o cutie cu muzică, nu e nici muzică nici cutie nici instrument - şi nici invenţie nu este în sensul curent al cuvîntului. Mai mult, ea nu echivalează cu nici o născocire de pînă azi, punîndu-le la rînd pe toate, chiar acul, roata, motorul şi imprimeria, esenţiale în dezvoltarea civilizaţiei şi a simplelor puteri fizice omeneşti.
Acul, cuplat cu roata a dat maşina de cusut, de o importanţă socială vastă. Mulţumită acestei maşini, ca şi războiul de ţesut, popoarele, ieşite din goril, s-au arătat soarelui îmbrăcate cu o rufărie îngerească şi în postav. Roata a deplasat munţii pînă în Egipt şi Elada, reconstruindu-i în piramide, temple şi statui; asociată cu motorul, roata parcurge zeci de mii de kilometri în cîteva zile, pe apă şi uscat, iar motorul, înădit cu aripa, cvadruplează iuţeala şi reduce distanţa de tot atîtea ori. însăşi tipografia, cu materialul ei, hîrtia, care vehiculează, ca şi unda, materialul de gîndire şi experienţă al popoarelor muncitoare şi al talentelor aplicate. în:	afară de pura
contemplaţiune, e un:insfftUm&nt, care a slujit destul de încet - n-avem'dfe'Zk&^menireu, ca nici unul altul, însă ca un^'S^^Vîjn^rumţnt de multiplicarea unei copif/ ‘nipţifă manuscris. Rotativ sau plan, tiparul e un vasal al condeiului muiat în cerneală, neasemănat mai însemnat în ceea ce priveşte expresia valorilor intelectuale, decît tiparul. Invenţia feniciană a semnului scris, cu mîna făcută pentru culesul fructelor şi apărare, este esenţială.
438
Pentru întîia oară, după cine ştie cîte zeci şi sute de ani, s-a petrecut fenomenul decisiv al spiritualităţii, în momentul în care un colţ de silex a zgîriat pe un părete de calcar o linie provocată de funcţiunea inteligenţei, definitiv exprimat în cifrarea de mai tîrziu a valorilor comparate şi a sunetului rostit. Cu putinţa lui nouă, a scrisului, omul a trecut de la brută la sfinx, dintr-un regn mut într-un regn inexistent pînă atunci.
A fost un fenomen de strămutare totală a omului singuratic şi pe linia lui s-au construit civilizaţiile continui de pînă azi. Radiofonia e situată în această regiune a descoperirilor. Ea reprezintă un tot, ca şi Scriptura, numai că un tot cu puteri nemărginite şi instantanee; se cuvenea ca insul, care şi-a scris cel dintîi pergament, cu sînge luat din sîngele lui, să se bucure de recompensa de-a stăpîni odată universul într-o secundă. Radiofonia e o lume, e altceva decît tot ce s-a făcut înaintea ei, independentă de toate, grandios de sine stătătoare. E un element neobişnuit - şi implică o renovare a tuturor mijloacelor de a gîndi şi lucra, strămutate în radiofonie.
Aşa că omul şi-ar permite să-şi clasifice viaţa după trei momente ale duratei lui. Luate de-a-ndoaselea, cele trei momente ar fi următoarele: radiofonia, alfabetul şi cifra - şi ridicarea verticală, din patru labe, pe două tălpi... 1931
STILUL MICROFONIC
După ce am primit ideea că radiofonia este un mijloc nou de expresie, trebuie, obişnuindu-ne tot mai mult cu ea, să o asimilăm şi să o considerăm ca o însuşire a noastră proprie, nouă. Un dreptaş pierzîndu-şi mîna se învaţă să scrie cu stînga, de-a-ndoasele, literele drepte. Radiofonia ne-a dat în unda ei un braţ nou, un al treilea şi odată cu el trebuie să ne căutăm şi un alt alfabet, de vreme ce el nu scrie nici de la dreapta la stînga nici invers, ci cum ar fi scrierea de jos în sus sau invers.
Recunoaştem că adaptarea e anevoioasă, dar instinctul vorbeşte clar: nimic din ceea ce este vorbire, povestire, piesă de teatru, poezie, viaţă reprodusă, nu se mai potriveşte ca-n vechile materiale şi expresii, cu unda.
Să vedem ce ne lipseşte în radiofonie, ca să căutăm cam ce ne-ar trebui. Ne lipseşte hîrtia, ne lipseşte tiparul, ne lipseşte cititorul, care poate să repete pagina, fraza, ideea; ne-nţeleasă de-a dreptul, din pricina lui sau din pricina manuscrisului. Ne lipseşte auditoriul, care-i nevăzut, abstract. Comunicativitatea conferenţiarului cu publicul lui e suprimată. Autorul de teatru nu se verifică pe viu, nici actorul. Singură muzica se găseşte în atmosferă prielnică. Orchestra strînsă în jurul baghetei nu comunică, nici în sală, cu ascultătorii, decît în momentul tardiv, nemuzical, al aplauzelor. Lipseşte din teatrul microfonic scena, lipseşte decorul, lipseşte masca, lipseşte dansul, lipseşte jocul de lumini, adică toate artificiile menite să predispuie publicul
440

într-un fel. O candelă albastră într-o scenă obscură constituie un efect, care suplineşte unei întregi descripţii verbale, insuficientă să echivaleze cu sugestia decorativă.
Sărbătoarea învierii din noaptea Paştilor se difuzează anual de către postul Bucureşti. Tuşea domină în tot timpul slujbei şi băşicile de automobil de prin-prejurul bisericii, alternînd cu cîte un lătrat de cîine, sînt departe de-a evoca, măcar schematic, ceea ce cunoaştem din slujba învierii. Şi dacă reconstituim din amintire părţile povîrnite şi surpate ale ceremoniei, pentru un auditoriu străin de slujbă, noaptea învierii seamănă cu o îmbulzeală de gară şi tramvai. Nimic, prin urmare, din toată biserica nu poate fi radiofonic:	singure clopotele sînt integral
radiofonice, dar clopotele aparţin muzicii. Pentru ca învierea să devie sensibilă oricărui auz, e nevoie de un adaos, de adaose, de ceva care să ne facă să ştim permanent ce se aude şi cărui sentiment se adresează. Ce-i acest ceva? Cum îl vom căuta? Cum îl găsim? N-avem, desigur, pretenţia să descoperim altceva decît absenţele: nici educaţia, nici inexperienţa, nici vîrsta nu ne-au preparat pentru o sarcină, cu care, numai foarte excepţional, vor putea să măsoare autorul, actorul, conferenţiarul, înainte de cincisprezece-douăzeci de ani.
Copiii noştri, care au sucit butonul aparatului enervaţi, încă de la patru ani, vor fi în stare să ştie stilul expresiei radiofonice. Pîn-atunci, noi ne mulţumim, calea-valea, cu fotografia radiofonică a vechilor imagini, reeditate.
Aţi observat cît pierde o bucată de proză mai ales, să fie citită la microfon? Adeseori, cîte un actor, cîte o actriţă se produc, declamînd paginile unui nuvelist clasic, ale unui prozator consacrat. Textul iese spălăcit, banalizat, vulgar. De bine, de rău, autorul scrisese ca să fi citit individual; îin cazul cel mai prost citit în public, în mijlocul publicului, care culege şi cu ochiul, în timp ce
441
funcţionează auzul, nuanţa agăţată de cuvîntul fad prin intonarea fizică a cuvîntului.
O noţiune despre cum ar trebui să fie proza microfonului o dă versul, care a premers, prin deviaţiile lui universale, radiofonia. Gîndirea în rotogoale şi icoane, expresia scurtă şi sigilată a versului, care vorbeşte o limbă strict persoanală, par indicaţii utile pentru orice literatură debitată la microfon. Lucrurile care seamănă a trîmbiţă, ideile foarte colorate, contrastele, seînteile, ruperile, punctul, reversul ideii întărind Vendroit (siciul cu beiul laolaltă) - sînt recomandabile şi în conferinţa publică.
Am povestit odată la microfon cum se face o conferinţă, după datele adunate în timpul unei conferinţe experimentate. Un profesor universitar, dintre cei mai bine reputaţi, tratînd o chestiune de psihologie, pe care o studiase fără note, ajunsese la o dezvoltare a subiectului neaşteptată. Profesorul afirma că ţăranul nu ştie să facă mămăliga, probabil pentru motivul că nu este măcar licenţiat în litere şi, crîncen în critica făcută săteanului, el dete adevărata reţetă a mămăligii adevărate. Pentru că persoanele din sală trecuseră de oarecare vîrstă şi nu mai dispuneau de acel resort de indelicateţă care sileşte pe tineri să dea în conferenţiar cu galoşii, aruncaţi din staluri în tribună, ele s-au resemnat să-l asculte pe profesor pînă la capăt şi, ascultîndu-1, au adormit. Sala întreagă, compusă din vreo cinci sute de fotolii, devenise un dormitor şi în focul bleg al monotoniei sale profesorul nu vedea nici gurile căscate a somn adînc, nici capetele lăsate uşor pe umărul vecinului.
Cineva se duse în vîrful picioarelor pînă la conferenţiar, deschise ceasornicul şi-l arătă. Conferenţiarului îi veni ameţeală: vorbea de o oră şi douăzeci de minute; ceea ce ar fi prea mult chiar pentru o conferinţă, în care n-ar fi fost vorba de psihologie şi mămăligă.
442
-	Cc-i dc făcui? întrebă şoptind conferenţiarii], speriat că intercalează un dialog într-o conferinţă.
-	Fiţi fără grijă, domnule profesor, i se răspunse: auditoriul doarme. Tăiaţi-o scurt.
-	Mai aveam o idee de dezvoltat... Nu sc poate! zise conferenţiarul.
-	Lăsaţi-o, domnule profesor, baltă, i se zise. Daţi zor că s-au necăjit muzicanţii.
Conferinţa era urmată de muzică.
Profesorul se opri aci. A salutat: o_ dată, de două ori, de trei ori - în toate direcţiile. înainte de a ieşi din scenă a mai salutat o dată. Nimeni nici nu l-a simţit, nici nu l-a văzut. Cu două minute mai tîrziu, publicul se trezi de tăcere. Şi nezărind pe nimeni la masa conferenţiarului, dete din vreo trei, patru palme evaziv - şi o grămadă de adormiţi se întinseră din şira spinării şi piept.
Asemenea conferinţe nu mergeau în public. La microfon sancţiunea e imediată:	^
-	Cine-i idiotul care vorbeşte? întoarce butonul...
1931
MORŢII, ÎNAPOI!
Prietenul nostru, literat şi preot, Galaction povestea că Alexandru Vlahuţă este rău înmormîntat.
Vă mai aduceţi aminte de Vlahuţă? Un poet care nu se citeşte. La inactualitatea morţilor se adaugă şi urmele slabe, rămase după trecerea viespii lor literare de-a lungul hîrtiei. Vlahuţă a fost un mare poet pentru o fracţiune de 1/32 dintr-o generaţie de popi de ţară, decedată cam în aceleaşi timpuri cu poetul lor. Omul de gust dubios, rămas încă în viaţă - dacă a mai rămas -citeşte de preferinţă nu numai pe morţi ci şi pe acei vii, decedaţi numai pe jumătate sau pe sfert şi susceptibili de o blajină mediocritate. Dar cine poate discuta culorile, mîncările şi literaturile, fără păcat? Prietenii cred că te-ai însurat cu o femeie urîtă şi frumuseţile secrete numai dumneata i le cunoşti.
Vlahuţă şi alţi autori de pe timpuri, spunea prietenul Galaction, trebuia să fie înmormîntaţi într-altă parte decît acolo unde mai pot să fie găsiţi numai de intendenţa cimitirelor. Poetului i-ar fi stat bine un ţintirim rural şi o troiţă, din lemnul în care se scobesc găvanele şi se croieşte mestecăul. E toată poezia: troiţa, moara de apă, boii, ovăzul, leguminoasele, păioasele, baniţa şi răsăritul lunii. Cauţi pe Radu? S-a dus niţeluş în poiană.
Mormîntul, dragă, nu e niciodată omul, mormîntul e cadavrul. Ce-o fi omul e o chestiune pe care nu o descurcăm. Dar cadavrul e hoitul,
444
putoarea, scîrba. Să nu iubeşti, fiule, morţii! Cjînd cronica ne vorbeşte de morţi, ca despre nişte înaintaşi, cu care sîntem solidari, vorbirea ei confuză pomeneşte în morţii detestabili viaţa lor. Un cadavru e un şurub cu ghintul ruginit: se aruncă.
Prietenul nostru Galaction vede învierea morţilor, care face parte din mărturisirea creştină. Odată şi odată, sufletele se vor întoarce ca nişte chei rătăcite la sfărîmatele lor lacăte fără resort, căutîndu-şi oasele supte de ventuza pămîntului, în noroiul pestilent din mormînt. Tristă speranţă, triste elemente! infecte reconstituiri! Pornografia dogmatică a îngerului cerurilor albastre!
Cu rîvna de a ne devota unei activităţi mai durabile decît momentul sclipitor al vieţii individuale, ne-am dus odinioară, împinşi către Occident de o himeră, într-o mînăstire de monahi cordilieri, dintr-un centru excepţional de catolic. De o lună de zile, ne ospătam la masa comună a mînăstirii, prezidată de un episcop foarte învăţat, rector al unei universităţi catolice şi profesor al unui grad înalt în societatea călugărilor iezuiţi. Cu toate că prevenisem pe Eminenţa sa că dogma ne era personal indiferentă şi că noi căutam nu un adevăr mai mare ci o activitate mai vie decît cunoscusem pînă atunci, el, episcopul - rectorul -avu o inspiraţie, după primul fel de bucate; să dezvăluie comesenilor secretul naşterii lui Iisus.
Am fi putut măsura această îndrăzneală cu o relevare aridă a sentimentului de fanatică violenţă orgolioasă, din care pornea. Ascultam, lingura plimbîndu-se prin conţinutul unei farfurii, geneza lui Iisus, motivată de preocuparea infantilului filioque. Episcopul făcu descripţia secundei, exact, în care Fiul se găsi, fără să se gîndească, faţă-n faţă cu Tatăl. Fiul era atît de frumos, că Tatăl nu-şi putu împiedica o exclamare, aceeaşi stare sufletească emoţionînd pe Fiu de frumuseţea fără păreche a Tatălui. Tatăl zise: ah! şi fiul zise: ah!
445
adică splendid. Mă urmăriţi? întrebă rectorul. Ah plus ah egal Saint Esprit. Un porumbiel apăru numaidecât, iscat din două exclamaţii, pe temeiul zicalei civile că... pour faire l’amour il en faut etre deux.
Dezvfduirea secretului fu pentru noi atît de bruscă, îneît, în loc să ne închinăm, închizlnd ochii, ne izbi o mare nestăpînită ilaritate, binecunoscută de copii, în biserică şi în clasă, unde, fără motiv, în tăcerea adîncă a cursului, în solemnitatea împrejurării, pe elev îl umflă rîsul. Rîsui nu se poate întrerupe şi hohotul sporeşte pe măsură cu mustrările vehemente. Am trecut printr-o fulgerare de ochi, cu atît mai ridiculă şi mai gravă cu cît feţele bisericeşti care o alimentau erau grase şi buhăite. Nici unul din ipocriţii circuffiSîariţei nu era făcut să elucubreze o imagine despre naşterea unui Mîntuitor, sacrificat prin spînzurarca trupului în cuie. Şi ni se părea că porumbielul Sfîntului Spirit umbla în zbor prin odaie, lăsînd să-i cadă însă, ca să ţie cu noi, cîte un găinaţ impur, cu o plesnire de băşică, pe cheliile tonsuraţilor de la masă. Hohotul fusese instantaneu şi ne-a lovit cu lingura în gură. Ne-am sculat rîzînd cu poftă, ne-am luat rîzînd cu poftă pălăria şi pelerina din cuier, am salutat rîzînd, am pornit rîzînd pe sălile mînăstirii seculare şi am ieşit pe lîngă fratele portar, un cordelier obez şi purpuriu, rîzînd din toată puterea conştiinţei şi inconştiinţei noastre.
Am mai dat ochi cu episcopul rector după ce a murit. Ne brodiserăm în convoiul care escorta oasele lui, cu carnea încă pe ele, la cimitirul micului orăşel din Alpi, unde verva lui savantă şi grotescă dezvăluise credincioşilor, subt turlele lungi, înguste, înţepate-n văzduh ca nişte sule de piatră, ale catedralei medievale, tainele de calibrul celei divulgate la masă, după o supă cu tapioca.
Acest mort datează de douăzeci şi cinci de ani. Interesează că are mormîntul de piatră, într-un cavou de pialră, şi într-un jilţ de mahon? Ar fi mai
446
bine şi mai frumos mort Vlahuţă, pus în locul lui? Lutul mut e acelaşi cînd slujeşte de înveliş de hoit, şi în expresia marmurei şi în grămăticcasca simplă ţarină.
Ascundeţi leşurile, copii, şi cînd vor ieşi la suprafaţă, din întîmpîare, împingeţi-le înapoi. Vă înăbuşă morţii. înapoi!
193 1
RADIO-CARNET
Domnul Duhamel, care ne vizitează ţara şi ne-a conferenţiat, are pentru radio şi placa de fonograf oroarea lui Sar Peladan pentru turnul Eiffel. Asemenea orori şi repulsii estetice a întîmpinat şi locomotiva. Adversarii acestui sinistru instrument de transport cu care binevoiesc să călătorească actualmente şi conferenţiarii şi pe care l-ar prefera umbletului cu talpa însuşi apostolul Pavel, şi poate că şi Domnul Nostru Iisus Hristos, intrînd triumfal în Ierusalim pe o asină albă (D. Krişnamurti s-a şi conformat expresului continental), în interviuri şi articole au combătut domnia fierului, ca nişte clasici ai epocii de piatră, pînă ce s-au învăţat.
Se povestea că peizajul suferă în urechea lui o violenţă nemaicunoscută şi în betelile lui de verdeaţă stacojie o veştejire. Luna se murdărea trecînd prin fumul de cărbune şi azurul primea o injurie, abia uitată de la întreprinderea unui anume Josua, care a mutat soarele în partea opusă regulilor astronomice.
Poate că cititorii n-au uitat de tot o polemică iscată pe o temă analogă, între Remy de Gourmont şi Emile Gautier, doi gazetari străluciţi, încăieraţi din întîmplare. între variatele lui idiosincrasii, autorul volumului La Physique de l’Amour, un studiu esenţial din punctul de vedere al substanţei literare, inspirat din observaţiile entomologistului Fabre (din Serignan) suferea de groaza aluatului de pîine. Subtil şi la limba din gură, cu limba lui de mare stilist, De Gourmont
44,S
(au murit şi cl, şi Gautier, şi Fa bre), descoperea în coca frămîruată cu braţele şi picioarele în albii, un gust absent din franzela ieşită din malaxoare. Pîinea preferată de el prezintă un fel de siare sufletească, o bucurie sau o meiancolie, infiltrată porilor ei la contactul cu omul, obez sau tuberculos. Cum brutarul cu coca pînă la genunchi sau ombilic, sau numai pînă la coate, nu putea să complice expansiunile nasului cu un ceremonial de batiste, se întîmpla adeseori că el îşi ducea mîna, trasă din pasta generoasă a griului măcinat, pînă la profil, strănuta într-însa şi continua să amestece, nestînjenit de scrupulul igienic. Totalul, scos prăjit din cuptor, îi plăcea scriitorului mai mult decît coltucul mecanic. Răspunsul lui Emile Gautier nu a fost nici cel mai grav nici cel mai respectuos din lume. El purta un titlu de satiră: Le philosophe dans la petrin.
Ca plăcile, ca «dozele electromagnetice», şi ca difuziunea prin radio, se repetă vechea cochetărie a deprinderilor îndătinate faţă de tot ce se găseşte nou. Unchiu-meu, Dumnezeu să-l ierte, avea cu Remy de Gourmont, pe care nu-1 frecventase, de la Costeşti, o linie a gustului comună. El putea să deosebească dumicatul mămăligii de apă, de mălaiul de foc, ultimul fiind produs modern cu motor în loc de moara cu roată mare, învîrtită de rîu. Diferenţa gustului nu venea nici de la abur, nici de la benzină, ci numai de la viteză, moara electrică sau cu petrol învîrtind pietrele mai iute. O discuţie documentată asupra mămăligii era cu neputinţă.
în radiofonie, adversarii ei, pe lîngă motivele de calitate a sunetului, la care au renunţat, invocă neprezenţa omului cîntăreţ. Cu toate că vioara lui vorbeşte, subt arcuşul lui, mînat de mîna lui, şi cu toate că îi auzi limpede şi detaliat şi respiraţia muncită, printre ritmuri, artistul se găseşte la o distanţă de două mii de kilometri. S-ar părea că însuşirile lăutei variază pe măsură cu preţul locului
449
plătit şi că stalul I îşi dă mai bine seama de ele decît strapontinul, excelenţa deplină a vioristului fiind mai sensibilă imediat, la o palmă de vioară. Trebuie mirosit artistul, ca să poată să fie gustat cu timpanul?
Dar şi vioara e un instrument născocit de om şi care nu a crescut în nici o grădină de legume, printre tivgi. Este de bănuit că deşi mai inestetizanţi decît noi, cei de azi, contemporanii invenţiunii primei unelte cu corzi, i-au preferat cîteva zeci de ani forme ale muzicii mai apropiate de natură, ca de pildă ecoul în gîtlej, după un bobîrnac brusc, dat în beregată, subt bărbia ridicată spre cer sau vocea subsuorii, practicată odinioară de pantofari. Subt raportul personalităţii prezente, le petomane din Paris ar înfăţişa apogeul.
Va să zică, radiofonia are încă inamici şi nu numai de rangul acelor amatori supăraţi, care cer exclusiv muzică naţională şi cît mai vecină cu mustăria din Obor. Inamici de marcă şi de cea mai bună marcă înregistrată, comparabilă, pe planul mecanic, cu motorul de opt cilindri, fabricat exclusiv pentru bancheri şi agenţi de schimb.
Istoriseam deunăzi unor camarazi că, accidental, la plecarea mareşalului Nobile la Pol, am asistat cu dţiva copii şi oameni cumsecade, în timpul nopţii, la începutul marei tragedii aeriene. Timp de patru ore, nava italiană a fost învîrtită într-un colac de furtuni, de înlănţuirea căruia nu a putut să scape, tîrîtă de vîrtejuri ermetice între Kattowice şi Breslau. Mareşalul comunică întrerupt, cu pămîntul, deasupra căruia se găsea, îngropat în rîpa de sus a norilor. Apelurile lui erau numai atît interceptate cît puteau ascultătorii să înţeleagă nevoia de ajutoare şi de aterizare. Aparatele din aer abia funcţionau şi busola fusese probabil defectată, căci generalul care căuta Polul, ca altădată Indiile, Columb, nu mai putea să se orienteze. Postul polon primea succesiv, de la
450
posturile dc emisiune şi oraşele vecine litoralului Baltic, înştiinţarea semnalizărilor improvizate pentru o exactă aterizare a italienilor - şi le transmitea mareşalului, în auzul impresionat al tuturor familiilor, unde se afla, în Europa, în seara tragediei, un aparat de recepţie deschis pe unda potrivită. în localitatea cutare s-au aprins trei reflectoare roşii şi două verzi. Localitatea vecină şi-a pus în lumină toate becurile publice şi particulare. Le vedeţi, domnule general? întreba spicherul polon. Generalul, cuprins în spaţiu opac, nu le vedea.
Cu toată inestetica literară a radiofoniei, acest unic eveniment, care întrece toată muzica şi toată poezia, rămînea imperceptibil direct şi cuprins numai în relatarea banal administrativă a unei telegrame de presă datată Helsingfos...
1931
MUZEUL FAMILIEI
Pe nesimţite, în douăzeci de ani de căsnicie, s-au adunat în podul casei, resturile vieţii care a trepidat ceas cu ceas, dedesubt, în apartament. De cîte ori s-a primenit mobilierul, vechile rămăşiţe, paturi, scaune, căni fără urechi şi ştirbe, lămpi, cărţi, reviste, ziare s-au strămutat cu cinsprezece trepte mai sus, între tavan şi acoperiş. Podul vast, cu zdrenţele existenţei, aşezate în cufere, geamnatane şi lăzi, de-a lungul păreţilor, pare un teatru, în care s-a jucat odată, de mult, o comedie tristă pentru cincizeci de spectatori, dintr-o elită dispărută.
Sublimele boarfe ale unui trecut, care creşte zilnic, scheletele ridicule, piese anatomice epuizate, organele obosite ale unui program, organizat de oameni şi dezorganizat de timpuri, n-au nici un preţ pentru nimeni şi împrumută totuşi de la moartea încet neîncetată a timpului, o valoare familială fără comparativ, ca monumentele izbutite sau grosolane, ale unui popor cu defuncţi mulţi în ascendenţă.
Dintr-o bicicletă au mai rămas un ghidon şi o roată. Fustele, mantalele, pălăriile au lăsat cîte ceva din croială şi din uzura lor, într-un sac, într-o cutie, într-o ladă, şuviţe de mătase, ferfeniţe de dantelă, flori. A! florile de velură, de postav şi bumbac, care au animat un corsaj la o festivitate în patru ochi a doi îndrăgostiţi, căsătoriţi ca să-şi parcurgă durata împreună, împlinind-o cu sărbători şi bucurii, rectificate de un sentiment de melancolie.
452
La trei camioane de mobilier valid, cei doi sfinţi şi patroni ai mutatului bianual, mînă dintr-un cartier în altul, cinci cărucioare cu vechituri.
- De ce nu le mai vindeţi? întreabă, contrariată şi ironică, ţaţa Tuşa.
O amărăciune tragică vine pînă la buzele noastre. Şi-a vîndut piramidele Egiptul? îşi tocmesc prăpăstile munţii? îşi negociază codrul vulturii? Poţi să-ţi desfaci în piaţă osemintele? Şi-a vîndut cineva bunica, pentru că a îmbătrînit? Cum să ne vindem noi lavaboul fără două picioare, ligheanul de porţelan crăpat, canapelele cu barbă, fotoliile flocăite şi saltele cu chica afară? Putem vinde umbrelele fără vîrf, bastoanele fără cap, valizele fără broască şi curele, nasturii, păturile, bucăţelele de tinichea şi sîrmă, şuruburile ruginite, piuliţele, cuiele, cleştele rămase cu o singură maxilară? Sînt cărnuri din carnea noastră, oase din osul nostru - sînt sfintele sfintelor. Şi la fiecare mutat, valoarea zdrenţelor se încarcă suplimentar cu patru sute de lei camionul, cheltuieli de tradiţie şi demnitate. E nevoie de o generaţie nouă, ca să arunce sacrele putregaiuri în foc şi, probabil, copiii noştri vor şti să facă dreptate mai bună viitorului, care, refuzînd să tencuiască proaspăt cărămizile cariate, va dărîma din temelie, ca să construiască din fier şi beton.
De şapte ani încoace, muzeul familiei s-a înavuţit cu vechiturile fragede ale copilăriei, care învecheşte noul şi sfărîmă recentul cu naivitatea taurului copilandru, intrat cu coarnele într-un bar american, cu oglinzi şi artă modernă, nichelată subt cristal. Copilăria, necuprinsă de adormirea suvenirului, mistuie cu izbucnirea şi devastarea focului, şi înnoieşte la fiece sută de ani, cel puţin o dată, rufăria sufletească a bieţilor părinţi. Elefantul de cauciuc, care se umflă pe la coadă, a entuziasmat copiii o jumătate de zi şi către seară, atacat cu foarfecă şi cu furculiţa, el şi-a dat sufletul
453
pe o gaură marc căpătată la burtă, odată cu crocodilul. Piesele au fost transportate la muzeu.
Două jocuri de pietre în culori slujiseră, pe cînd mai conţineau un material, la construirea prin suprapuneri indicate de un album, castelelor şi cetăţilor pestriţe, lată-le amestecate într-o paporniţă cu organe de Arlechin, cu maimuţoi decapitaţi, mingi roase, pantofi cît un buric de deget.
Madam Şnaider e întinsă pe un talaz de tărîţe cu lînă de lemn. Formele ei au fost de mucava goală pe dinlăuntru şi creierul ei nu mai funcţionează. Moaşa familiei a călcat-o într-o seară cu încălţămintea ei, numărul patruzeci şi nouă...
1931
O REVISTĂ, O FLOARE
O revistă nouă e o floare nouă şi o revistă mică, aşa cum îi stă bine unei reviste noi şi tinereşti, nu trebuie să aibă pagini ci numai foi şi petale. Cînd se organizează punctul din pămînt pentru ivirea unei flori, sobolii aducînd sămînţa, furnicile lut fin, steaua lumina, cum va fi, tradafirie sau smaraldină, şi flaconul din azur un strop de aromă, natura locală, imaginativă şi povestitoare, lucrează întocmai ca redactorii noi ai unei reviste noi şi ca redactorii mici ai unei reviste mici...
Orice revistă nouă are ceva nou de dat şi orice tovărăşie de tineri, hotărîţi să se cotizeze cu dumicaţii scoşi din miezul pînii albe, însemnează o binecuvîntare nouă şi un nou rezultat. E o determinare, e un destin, un drum pipăit pe marginea drumurilor vechi, de talpă curată şi vioaie. Artiştii au început, rînd pe rînd, să plece în picioare şi să ajungă tîrîş sau purtaţi ca Bachus îmbătrînit de beţie, într-o tărăboanţă cu ghirlande artificiale.
Drumul întreg nu a fost văzut niciodată întreg. Fiecare a mers pe el o bucată şi s-a oprit. Drumul începe o dată în fiece zi şi de fiece om. Tinereţea trebuie să-l parcurgă, cît va dura, cît va putea mai mult, nu de unde a fost lăsat, ci de acolo de unde începe ea...
Cîţiva tineri au purces să scoată această revistă de estetică independentă, care nu aparţine nici unui profesor, profesorii de literatură fiind nişte animale estetic mărginite şi simţitoare numai la mîngîierile cu desdnteee, pe abdomen. Facultatea
455
dc Litere suferă de o rugină groasă şi cele mai bune resorturi ale ei şi organe funcţionale de pe vremuri, au intrat în faza unui mucigai care face ca oţelul să semene cu brînza. O întinerire a dulapurilor ei cu moaşte şi a sfinţilor pecetluiţi în racle de metal nu poate veni decît dintr-însa. Dulapurile vor umbla şi jeţurile îşi vor mişca picioarele din loc în loc la cîntecul şi fluierătura ucenicilor, sosiţi cu bidinele fragede, cu căldări smălţuite şi cu spoială nouă.
O revistă normală se iveşte mică, scoate cucuruzul ei şi fuiorul ei de aur şi după ce a cîntat din panglica frunzelor înalte şi încovoiate şuierul ei particular, în dunga vîntului ce vine din trestii şi baltă, se isprăveşte. în toate literaturile revista mică a însemnat un cîntec şi un cîntec mai mult şi atîta altă sămînţă cîtă îi trebuie unei epoci literare ca să se fecundeze. Vioara n-a visat niciodată în muzică să crească pînă la contrabas. Totuşi, revistele mici au devenit cîteodată mari. Nemulţumiţi să dea sămînţă, grădinarii ei s-au săturat din ele. Un ştiulete a dat o sută de ciucălăi şi ciucălăii au dat porumb.
Aţi văzut la troaca revistelor mari ciugulind piţigoiul? Ea hrăneşte cîţiva porci şi cîţiva porci pentru o epocă literară n-au nici o însemnătate. 1931
TREIZECI ŞI CINCI DE MINUTE DIN DOMNIA REGELUI CAROL AL II-LEA
Un general consacrat de faptele unei represii şi de un război; un general enigmatic şi rece,-a primit din mîinile regelui tînăr bastonul de mareşal. Cu o nădejde, mai tîrziu descurajată sau cu o presimţire al căreia glas atunci a tăcut? Deşi se nutreşte uscat cu un ou şi un pesmet, fiinţa mareşalului e din belşug hrănită şi animată cu o severă dar agreabilă conştiinţă de sine şi cu ambiţiile unui comandant ieşit dintre soldaţi.
Necutezînd să se indisciplineze în momentul apogeului de popularitate, aspiraţiile constrînse ale mareşalului se răzbună în ceasul în care se istovesc. Purtătorul buzduganului regal s-a oprit, părăseşte pe rege şi, mascat cu o batistă, de subt care a lăsat să i se cunoască un vîrf de barbişon, a ridicat insigna ca un lemn.
Un pamflet al mareşalului, neiscălit, ca să şi-l poată, fără îndoială însuşi mai cu greutate, aminteşte stăpînului că un domnitor înaintaş a fost răsturnat din domnie, în toiul nopţii şi în somn, de o conjuraţie civilă militară. Vîrsta i-a deschis venerabilului mareşal subite perspective republicane.
Nu se poate crede că mareşalul urăşte cu un sentiment întreg pe regele experienţelor sale. însă ura devastatoare a mareşalului ocheşte pc ministrul Argetoianu, cel mai de aproape al domniei sale fost colaborator şi prieten, într-o pauză de sînge şi într-un guvern. Cunoaşte pe om, îi cunoaşte genul şi mareşalul simte crescîndu-i aceluia puterea şi prestigiul pe măsură ce fructele
de prin-prejur se lac mălăieţe sau se usucă, şi părul braţelor devenindu-i metalic şi ghimpos, în vreme ce semenii s-au angajat în luptele dintre chelie şi mătreaţă. Ca să disocieze timpul de domnul Argetoianu, mareşalul, încrezător în principiul păstorului bătut şi al oilor speriate, bate pe rege cu mingi de hîrtie.
Pamfletul putea să treacă mototolit, la căruţa care transportă zilnic rămăşiţele de gîndire şi digestie ale capitalei, la vagonul poştal sau groapa din periferii. Dar un deputat şi-a oferit gloria politică a unei secunde, dînd lectură unui articol de gazetă, autorizat de tribuna parlamentului să fie un document.
Nimeni nu a întrerupt. Toată lumea a facilitat liniştita citire cu accent a insultelor aduse regelui, deghizat de dorinţele mareşalului într-o momîie a fostului mare domnitor. Camera întreagă a gustat aluzia şi apropierea. Bizanţiul, nevinovăţia afectată, candorile decolorate, vehemenţele corcite şi indignările sublime şi-au dat întîlnire în şedinţa Corpului legiuitor. Camera în picioare a cîntat însă la sfîrşit «Trăiască regele», ca în repertoriul radiofonic, care, indiferent de conţinutul programului, pune pe placă la orele unsprezece noaptea, acul Imnului regal. Notaţiile lui Labruyere ar fi trecut atitudinile Adunării în Caractere şi Cromwell ştim ce-ar fi făcut cu Maturul Corp, scos din incintă cu teascul. Pe geamurile şi uşile palatului şi cupolei, ziariştii ar fi putut să citească a doua zi, bileţele «De închiriat».
Regele Carol al II-lea a fost sorocit să domnească în această epocă de mari confuzii şi degenerări, următoare unui război, care a însemnat un efort şi ai căruia strigoi au mîncat un milion de copii. Dar coroana lui e chemată să prezideze, pe lîngă dispariţia prin eliminări succesive, a calamităţilor unei întregi clase politice, întîrziată în viaţa poporului românesc însămînţată de la generaţie la generaţie cu morbii unui scepticism sfîşietor, rezămislirea tinereţii.
458
Desigur că procesul se urmăreşte încet, pe metrica împrejurărilor gingaşe şi desigur că oamenii au început să priceapă că vechiul echilibru al învoielilor dintre parteneri în ring s-a isprăvit de la sine. Noile rînduri de oameni, calificaţi pentru o viaţă de sincerităţi şi idealuri, se dezlipesc de cadrele în care au fost înghesuite; aranjamentele dintre confraţi şu tradiţia fostelor bune procedee nu le mai privesc. Voinicii preferă pasului catifelat printre culise şi perdele, călcătura iute şi dură a călcîielor agere, cu preţul de a fi strivite cîteva labe insinuate pe subt paravane. Tinerii urmăresc cu o speranţă tinereţea stăpînitoare a regelui lor.
Ei ştiu că amîndoi marii regi precedenţi au domnit cu alianţa individualităţii politice din timpul lor. Regele Carol şi-a alăturat voinţa lui Ion Brătianu, regele Ferdinand s-a compus cu abilitatea lui Ion 1. C. Brătianu. Ora de ieri nu poate să fie şi ora de azi, iar ţara de bunăvoie a intrat prea adînc în vîrsta primejdiei, pentru ca fiecare cetăţean să nu accepte fracţiunea lui divizată, din suferinţă şi cazna totală. O atitudine radicală a devenit obligatorie, oricare i-ar fi direcţia şi tangenta. Tezele mici şi cursive pot să alimenteze inspiraţia mică şi să slujească unei vieţi de coteţ.
Regelui Carol al II-lea îi oferă timpul pe bărbatul lui cel mai temut, mai tare şi mai liber la minte, al căruia nume îl rostesc în fiece zi toate penele şi buzele, ca să-l aplaude sau să-l facă odios.
Mareşalul o să-l suporte şi ţara o să se însănătoşească.
Ţara e bună, majestate, poporul e bun şi pămîntul generos. Şi pentru pruncii ieşiţi din el pe brînci, şi pentru morţii intraţi într-însul pe spate. O republică românească ar fi un imperiu de cruci, printre care s-a strecurat şi troiţa de la Hodivoaia, iar o prezidenţie nu s-ar putea exercita decît de pe catafalc.
1932
CRIZA DE TINEREŢE
Se numea în carte criză, acum cincizeci de ani, acea răguşeală de pubertate a sufletului care şovăie pe două game şi două note, amîndouă false şi cu neputinţă de ales deliberativ una din ele, şi se mai numea. între băieţi, «schimbarea vocii».
într-adevăr, personalitatea tînărului de optsprezece ani, care împlineşte todeauna această simpatică vîrstă cu sentimentul legitim că n-a mai atins-o nimeni şi revelată ca o începătorie nouă, are ca şi glasul lui subite infiltraţii de clarinet şi trompetă, în plin violoncel.
E vîrsta eroismului, în ridicare ca şi-n cădere, a sinuciderilor din dragoste sau a neantului contemplativ. Niciodată nu se vorbeşte mai volubil de moarte ca-n ceasul cînd vigorile nestăpînite ale sevei făgăduiesc torente de flori şi o lumină parfumată pe toate ramurile existenţei. Noi, vreau să zic românii, parcurgem repede criza. Dacă nu apucăm să stricăm iremediabil ceva, pînă la treizeci de ani, nu ne mai rămîne nici o nădejde. Căsătoria, în cazul cel mai bun, şi profesia, schimbă axul şi, individul, pe la treizeci de ani, devine conservator, care nu-i cazul cej mai rău, dacă n-ar fi puţin pişcat şi de o molie a ruginii. Dar avem dinainte şi cazul, de o cultură mult mai veche şi mai întinsă, dacă starea provizoratului tinereţii noastre e suspectată de incultură sau de spoială; cazul poporului francez, autorul - a tout Seigneur tout hoaaeur - primei revoluţii pronunţat comuniste. Francezul, încă de pe la treizeci de ani, se gîndeşte la o retragere rurală, oricărei discipline
46â
i s-ar li consacrat. Plantar sas choux c un ideal atîl manual cît şi intelectual, şi însuşi cel mai tînăr dintre tineri, Georges Clemenceau, care a refuzat să doarmă şi mort, la şaptezeci de ani, luptîndu-se cu umbra unui generalisim în ultima lui cartei să dea varză alternată cu ideea.
Acum cincizeci de ani, în Europa, mai pacifică decît azi, criza se arată pe terenul religios. Marea dispută interioară consista în a te pronunţa, pentru conştiinţă, dacă este Dumnezeu sau nu e. Nişte oameni de ştiinţă, care socoteau că problema se poate lichida cu declaraţii şi cu probe, ca în justiţie, semănau cu oamenii de teologie de aceeaşi speţă categorică şi instantanee, în afirmarea răcnită a existenţei lui. Sentimentul a evoluat. De întunericul acela nu se mai vorbeşte: el abia se acordă cu o reculegere în tăcere, şi oamenii trec în vîrful picioarelor pe lîngă depărtarea lui.
De nişte miliarde, pe care nu ştii să le numeri, e inutil să mai stai de vorbă: te întrebi cum e miliardul şi te constrîngi la viaţa-n poli şi sute. E şi mai onest, şi mai puţin emfatic, şi mai decent. Intr-altfel, eşti adus să spui cu insuficienţa dumitale numerică o sumedenie de nerozii şi să jigneşti în fiinţa domniei sale cea impalpabilă, însăşi naivEatea, candoarea şi gingăşia intuiţiei discrete.
Intelectualitatea tînărului de optsprezece ani, nefericit de un bacalaureat şi o lectură de tobogan, are rareori însă un misticism individual, destinat să-l desluşească şi pe el. Divină, mistica lui se face teocratică, dictatorială - pe cine nu crede şi nu provoacă larmă cu credinţa lui, cu acest lucru numai de nuanţe, de irizări şi transparenţe, îl taie. Dar mistica lui este şi numai politică - şi iarăşi intempestivul rapidităţii şi lichidarea în doi timpi şi trei mişcări zguduie temperamentul.
Vîrtejurile de pubertate, începeau de obicei în altă parte, pînă acum; de la Apus încoace, şi ajungeau la noi, în faza de descreştere. în locul de
46 i
origine. Ştiinţă şi credinţă, imperialism, poantilism. simbolism, modernism, constructivism. joben, cubism (pantalonul charleston a durat aşa de puţin!) au rezistat ca manifestări hotărî! integrale, mai mult sau mai puţin.
lată că moda începe să vie şi din Răsărit. Comunismul, o veche nobilă idee, încercată de chinovie şi dusă la amploare de congregaţiile catolice şi cu deosebire de către iezuiţi, combătuţi de Pascal dar imitaţi de ruşi, autorii şi a unui Papă odinioară cu chivără de aur şi actualmente cu căciulă, a devenit politic şi imperial. O parte din tineret care nu agrează idila, care detestă sportul şi nu-şi găseşte un derivativ de oarecare latenţă, nici în bibliotecă, nici în muzică, nici în munca manuală, forma de devenire a intelectualităţii încă anemice se simte fermecată de naţionalizarea rusească a comunismului şi cere botezul şi împărtăşania cu sînge adevărat a lumii şi rusificarea în comunism.
Drept vorbind, motive prea numeroase de a fi burgheză copilăria de optsprezece ani nu are. Conflictul de ordine în viaţa individuală şi în sentiment, cu părinţii, este încă recent. Baia, gimnastica, supravegherea sexuală, disciplina de atelier, de societate şi de şcoală, constituie o serie de măsuri restrictive cu care animalul puber, lăsat de natură antiigienic şi leneş, este silit să se acomodeze împotriva sistemului de educaţie Kinderstube. Ea răzvrăteşte în special copilul care doarme în grajd, pe dulap sau între rogojini. însă copiii germani şi englezi, cu cei şapte ani de acasă, pe care ruşii din Rusia lui Dostoievski şi Gorki i-au putut avea, nu vor înţelege argumentul emancipării la doisprezece ani şi un soviet independent al nefericiţilor revoluţionari ai acestei vîrste. La optsprezece ani, un tînăr face politică şi revoluţie socială din pricina minoră că niciodată în copilăria lui nu a cunoscut sentimentul acelei independenţe individuale şi
462
acelei mulţumiri de sine. care împletită ai o atenţie minuţioasă a dragostei infinite face posibilă dezvoltarea copiilor în căldura de trufandale a familiei.
însă statul comunist rus nu poate să servească un ideal de creştere al individului. Rus ori de altă naţionalitate, cu corectivele şi temperamentele naţionale, peste care nici o idee nu poate să treacă, comunismul, fie că sîntem perfect informaţi, fie că nu ştim nimic din realităţile adevărate, este în abstract şi în fapt înjugarea individului la stat, omul rob al mulţimii. O nouă autoritate socială, da! dar o autoritate de severităţi, fără de care nu poate dura un stat agresiv în interior, unde totul este colectivizat. Sancţiunile mai mari decît actele penale pedepsite, încep de la detalii, ca funcţiunile stricte ale unei maşini, şi societatea devine un instrument întîi de pedeapsă şi apoi inevitabil de teroare. Face durata de şaizeci de ani a tînărului de optsprezece, să se angajeze în acest infern, care bate mult şi nu mîngîie? Cu această teroare a trăit Vechiul Testament: un Dumnezeu care intră în Natură ca pustiitor, cu două bice de fier în cremenea trupului omenesc. Orice păreri politice ar avea, omul e un om şi implică respectul doctrinelor hotărîte să-l perfecţioneze dacă este cu putinţă.
Desigur că pentru buna îmbinare a maşinii sociale se nădăjduieşte prezenţa la toate organele care se mişcă, un lubrifiant distribuit de ungători foarte inteligenţi, inteligenţă a organului administrativ parţial şi inteligenţă a uzinei întregi. Aceste inteligenţe se nasc printr-un ucaz? In societatea politică burgheză, care-şi culege valorile de pretutindeni, ca să le capitalizeze pentru un maximum de beneficii, inteligenţele, mult mai trebuincioase şi la un maximum de potenţă într-un stat comunizat, unde acţiunea individuală nu corectează ansamblul, sînt atît de puţine! Avem noi suferinţă mai palpabilă în zilele
463
noastre decît aceea a lipsei de inteligenţă socială? Ce ne vatărnă pe noi mai mult decît proştii şi oamenii fără personalitate? Personalitatea atît de puţină mtr-un regim care îi prieşte, se va dezvolta mai mult într-un stat de suprimare a personalităţii?
In România, actualmente, cînd comunismul exercită o atracţie asupra unei fracţiuni de tineri care nu adoptă binefacerile bicicletei, nemulţumiţi de pîcla noastră morală, se face socoteala pe degete a celor cîţiva oameni politici de care dispunem pentru scoaterea timpului din impas. Un impas mai puţin greu decît acela cu care ar avea de furcă o actualitate comunistă. Dacă numărăm zece, am depăşit numărul valorilor sociale şi politice.
Mi-am permis să cifrez cîteva noţiuni telegrafice aci, în urma plîngerii primită de la o familie de notabilităţi, că un copil, un student, din familie, a speriat aşezămintele sufleteşti ale căsniciei. El se declară comunist şi are o activitate la domiciliu în consecinţă. Nu şi-a dat încă afară din casă părinţii ca să instaleze pe Erji în dormitor, şi nu şi-a trimis muma la bucătărie, ca să gătească pentru Marişca, şi portarul încă nu a fost numit de el rector al Universităţii. Dar doreşte să realizeze acest deziderat la ceilalţi cetăţeni.
E vorba de un tînăr simpatic, care suferă de însuşirea că este ceea ce se cheamă un băiat de caracter, dar un copil. Misticismul neplasat al sensibilităţii lui îl împinge către ideologia conspirativă. în anume loc, anume tineri îşi găsesc, ca băieţii din generaţia noastră, acum treizeci de ani, la Lumea Nouă, deschisă însă tuturor vizitatorilor, o atmosferă, în care ei vor să fie mai bătrîni şi mai sfătoşi decît le cere vîrsta. E transpunerea în intelect a doinţei sincere pe care o au copiii noştri de şase ani ca să le crească mai repede musăţi. Orice demonstraţie că nu se poate
464
îi răneşte, singura compensaţie aducînd-o Moş Crăciun, care distribuie mustăţi artificiale.
Mai mult de la conspirativ decît de la calificativul clar, vine atracţia exercitată şi în materie religioasă, şi în politică, şi socială, de sectă, asupra unui tineret nelămurit. în materie religioasă cercurile teologice refuză constant orice discuţie publică; de altfel, publicul nici nu s-ar simţi afară din cale de interesat. Dar de ce nu se ia iniţiativa unei discuţii publice a tezelor politice? De ce comuniştii români, dacă sînt, nu invită pe burghezi, care deocamdată există efectiv, la discuţii? Este onorabil să declarăm sus şi tare ce sîntem şi dacă avem în vedere fericirea obştească, scopul fiecărui ideal orientat către popoare, să dezbatem posibilităţile ei la lumina zilei şi în auzul civilizat al unei controverse civilizate. Nu cred că o idee destinată bunului material şi mental al omului trebuie să aştepte numai momentele de confuzie şi de întuneric, ca să se releveze. Revoluţia poate să fie şi intelectuală, de vreme ce este vorba de idei, creaţie şi intelect - şi revoluţia nu trebuie să implice neapărat asasinatul colectiv ca să fie pricepută. Priceperea e o particularitate a judecăţii şi aparţine mai mult minţii decît instinctului, cărturarului decît brutei complete.
Evident, ştim că domnul Argetoianu a cerut posesorilor numai cinci la sută şi numai cu împrumut, din averea lor totală şi că ideii domniei sale i s-a făcut o primire cu tărăboi: sînt proprietari care preferă să piardă suta întreagă. Dar există o pătură intelectuală, care la un cerc de studii politice şi sociale, unde ar fi invitaţi burghezi şi comunişti, ar urmări discuţiile cu folos.
Numai să nu se repete cazul levitaţiunii. Pînă la instituirea dovezilor publice, propuse de Gustave le Bon ocultiştilor din toată lumea, o literatură specială sporea pe fiece zi cu comunicări din toate statele civilizate că un corp mai greu decît văzduhul, corp de om sau de obiect, a plutit în aer
46S
materiei sau a voinţei. Savantul france/., care era şi un om bogat, s-a însărcinat să puie toate cheltuielile la îndemîna oricui ar reproduce dinaintea lui şi a unui aparat fotografic momentul de echilibru al unui obiect, deplasat prin levitare de pe o poziţie pe alta: experienţă izbutită şi publicată de toate societăţile de amatori de psihologie din univers. S-au făcut invitaţii în toată presa din toată lumea şi s-a fixat şi un termen foarte lung, pînă la care a fost aşteptată proba. Le Bon a aşteptat cîţiva ani şi a mai aşteptat toţi anii lui, pînă mai deunăzi, cînd închise ochii.
Ocultiştii s-au simţit jigniţi că învăţatul nu i-a crezut pe cuvînt şi că mai caută şi probe, dar prestigiul lor venea din ignoranţă şi din absenţă. De la propunerea lui nu s-a mai repetat niciodată levitaţiunea...
1932
DE CE ERAM CLANDESTIN
Ce puerile par azi măsurile restrictive ale autorităţilor cu competinţă, care-şi trimeteau cîte un reprezentant, ales dintre cei mai gravi printre gravi, într-un anumit consiliu sau comitet.
Nimic nu pare mai plăcut unui cetăţean, fie particular sau de stat, fie plătit sau onorific, decît să exerciteze o firimitură de autoritate, pe care se va sili să o facă pe cît posibil mai mare şi mai esenţială. Omul e un ins eminamente autoritar, una din caracteristicile care îl deosebesc, încă de la facerea lumii, de colegii lui cu mai multe picioare. Pe cînd animalele, aşa-numite de zoologie, îşi aplică măselele, unghiile şi violenţa ca să mănînce pur şi simplu pe semenul lui mai mic, omul cu autoritate, chiar cînd devine drastic şi insuportabil, aplică şi ceva creier în operaţiile lui.
în mahalaua noastră, cine are nevastă sau bărbat îşi restrînge autoritatea la nevastă şi bărbat. Emiţători de sfaturi, de comparaţii şi concluzii, administrate în toate actele căsniciei, oamenii se chinuiesc unii pe alţii cu sentimentul că împlinesc o datorie. Dacă au copii, autoritatea soţilor, cîtă a mai rămas nesatisfăcută, se completează operînd pe copii. Mîţa, cîinele, vaca, boul, calul îşi ia, fiecare, porţia lui cotidiană. Dacă e singur, omul îşi administrează vecinul, de peste gard. Să te păzească Dumnezeu să ai director, subdirector, şef: canonul este ierarhic şi ultima şi cea mai grea presiune apasă pe cel mai de jos. Pînă în 1917 ţăranul purta numele de talpă. Autoritatea este singura putere care nu implică luxul blîndeţii şi
467
zădărnicia cruţării. Dă-i unui om un număr, o rubrică, un registru şi un ghiozdan şi faci din el o autoritate. Cîteodată este de-ajuns o şapcă, un crîmpei de luciu, de fir sau de tinichea, undeva pe un braţ sau pe piept, la guler. O insignă a unei fabrici de cauciucuri influenţează pe rîndaş oferindu-i mulţumirea confuziei cu studentul.
El învaţă numaidecît pe «Nu se poate» şi pe «Interzis», la poartă, la uşă, la gară. Devii gelos pe superba autoritate cu care, în foaierul teatrului, odăiaşii invită pe spectatori să fumeze într-a patra odaie, după ce vor urca şi două scări îngheţate.
Uneori îşi face apariţia pe Calea Victoriei un preot zidit admirabil, cu o barbă frumoasă, cu veşmintele noi şi bine călcate. Dacă n-ar avea un zbenghi de fir la pălărie şi, iarna, la căciulă şi dacă de baston nu i-ar atîrna un ou cu ciucure de pasmanterie, publicul ar crede că se întîlneşte pur şi simplu cu un preot venerabil. Zbenghiul îi strică farmecul şi poezia, dar purtătorul lui, conştient de ce însemnează creasta pălăriei şi sfoara bastonului, se fuduleşte cu acest atribut. E autoritate. Cîntă de Paşti la regiment şi a luptat să puie un nasture galben la căciulă, ca pentru un ideal. Nu se putea să fie amestecat cu preoţii de rînd, care n-au dreptul să poarte poleială. Tinicheaua se face drepturi. Un preot basarabean avu ideea să extindă punctul licăritor mai departe: vara el pune moţul de fir la pălărie de paie, construită ca un joben.
Numai nobilul om este simţitor la autoritate şi orgoliu. în pădure, nici iepurele, nici ariciul nu trece ţanţoş prin faţa făpturilor, cu laba la spate, îngîmfat din guşă şi solemn, ca să-l salute veveriţa şi scatiul. Animale inferioare.
Cunoşteam un tînăr inginer, timid ca o căprioară. El nu exercita nici o autoritate, nici o funcţiune, fiind fiul unui părinte bogat, care-1 ţinea să mai înveţe la domiciliu. Dar se simţea creat pentru o autoritate întreagă şi a cerut-o de la
468
poliţie. Poliţia, asaltată de moralişti, rezervase acum cîţiva ani cîteva funcţii gratuite pentru amatori, care căpătau dreptul să denunţe fără iscălitură şi să descopere pe şoferii care mergeau prea iute sau pe pietonii dezordonaţi. Poliţia da dovezi de psihologie experimentală exactă. Toate locurile onorifice pentru amatori fură ocupate şi se iviseră pentru fiecare din ele concurenţi. Amatorii nu cîştigau din punerea în funcţiune a pasiunii lor, decît o mare oboseală, dar se cramponau. Tînărul inginer ajunsese să ţie arhivă şi dosare şi rapoartele lui, de o vehemenţă dictatorială, provocau cîteva sute de procese de contravenţie anual, pînă ce a fost dat afară, după cum se zice în limbaj de funcţionar plătit. Trei sferturi din denunţuri erau de fantezie, autoritatea inginerului preocupindu-se să şicaneze oamenii al căror portret îl indispunea.
îşi închipuie oricine ce este autoritatea unuia care într-un consiliu, însărcinat să «elibereze», să «autorizeze», să «acorde», interpretează staţul, susceptibilităţile şi interesele lui, în special, superioare. Aţi văzut cum se închide gura unui interpelator în parlament. De ştiut nu le prea ştie nimeni dar le bănuieşte fiecare şi chiar atunci cînd într-o comisie de zece, cinci delegaţi susţin părerea diametral opusă părerii celorlalţi cinci, tot acele interese le păzesc şi le traduc în hotărîri, şi unii şi alţii.
Ca să fi cerut autorizaţia să poţi cumpăra din banii dumitale un aparat de radio, trebuia să consimtă vreo doisprezece membri de autoritate cărora li se adresa o petiţie însoţită de acte. Toată lumea trebuia să-ţi dea un act, proprietarul că i-ai plătit chiria, pantofarul că nu i-ai rămas reparaţia dator, bărbierul că te-a tuns după tarif, şi nevasta că nu ai înşelat-o. Fără un geamantan cu certificate nu puteai să obţii dreptul de-a asculta plăcile de gramofon, învîrtite la postul din Budapesta. Şi fără autorizaţie, te demoralizai, aveai nevoie de
469
autorizaţie, ca să poţi rămînc optimist şi ferit de influenţele melodice ale muzicii şoîcăţilor şi pisicarilor.
Inginerii care au militat pentru suprimarea chinezăriilor de autoritate ale fostei comisiuni de acordarea unui drept atît de funest, pentru viaţa cetăţeanului şi a statului, îşi aduc aminte cu veselie de replica umoristică a unui foarte însemnat membru de comisiune, solicitat să-şi dea avizul tehnic asupra aparatelor de radio ce trebuie preferate în comerţ. Cu o solemnitate care-i sta bine şi cu accent ştiinţific, întărit şi de convingeri intime, el şi-a formulat părerea că numai acele aparate puteau să fie măcar recomandate, care primesc nu unde scurte, mijlocii sau lungi, ci exclusiv «unde româneşti». Repetarea actelor sale de autoritate îl dusese la o descoperire că undele se împărţeau în ungureşti, ruseşti, cehoslovace şi române.
Specialiştii din comisiuni credeau cu sinceritate că în aparat se găsea însuşi dracul, şi că te puteai aştepta la orişice: mai bine să n-ai aparat. Şi ce? de aparate de radio ducem noi lipsă în ţară? Nu erau de-ajuns celelalte calamităţi: maşina de cusut, maşina de tocat şi alte maşini, pe care le construiesc străinii, ca să ne usuce vlaga şi să ne slăbească în interior? De cînd a intrat trenul în ţară, toate nebuniile şi gărgăriţele s-au năpustit asupra noastră. Cu aparatul de radio le punem vîrf. Un bun român nu poate decît să se ferească de ele. Şi nici telefonul nu ne surîde. Aţi văzut ce s-a întîmplat de cînd ne-au copleşit americanii, adică jidanii? Plăteşti şi vorbeşti cu cine vrei fără autorizaţie specială. Nu numai aici, în Bucureşti şi de-aici cu toată ţara, dar cu străinii din toată Europa, şi nici o comisiune nu s-a numit ca să modereze acest spionaj deghizat. Dacă aş avea un venit asigurat, o bursă de. la stat sau o misiune, m-aş duce, m-aş tot duce şi nu m-aş mai întoarce... 19 3 2
'Ml .
DEMAGOGIA ROZALBA
Se vorbea pe vremuri de moartea pe poziţie. O concepţie retardatară impunea un sfîrşit în concordanţă cu viaţa trăită şi onoarea politică, de pildă, o stabilea bilanţul. Mai apropiaţi de biologie decît de Fanar, oamenii ştiau că nimeni nu putea să aibă succesiv decît un singur temperament şi viaţa putea să fie răsfoită, ca o carte, şi citită de la orice pagină, indiferent, îndărăt sau înainte. Fiecare foaie avea poezia ei independentă, dintr-o tablă de materii echilibrată. Viaţa politică şi socială face pe agitaţii ei profesionişti nu numai inteligenţi în adîncime, ci şi deştepţi în varietate. Cine a scris pentru întîia oară, strîns cîndva cu uşa, că numai proştii nu-şi schimbă opinia, el ocăra în disperare de cauză atitudinea rectilină, probitatea şi decenţa unei idei. Argumentul lui, rostit şi semnat, a fost binevenit pentru toţi nerostiţii şi nesemnaţii. Părerile diametral opuse în acelaşi cap dezorientat, trădează cît de colo pe amator, pe farseur şi pe aventurier: numărul diletanţilor a sporit ca un clăbuc uşor spumant, în politica aşa-zisă, ca şi în literatură şi în pictură. Dar ele nu mai constituiesc un blam într-o lume de toată superficialitatea şi într-o epocă de promovare a lipsei de o personalitate şi de o credinţă.
Nişte foşti miniştri, care fac parte din extrema dreaptă burgheză şi au activat toată viaţa în sensul celui mai extremist capitalism, strămutat din planul afacerilor pe planul moral, au încetat în speranţa că vor putea redeveni. Unul s-a carbonizat umblînd prea mult cu focul în gură şi cu
471
chibriturile aprinse, celalalt, deşi numai s-a fript parţial, s-a fript tocmai la mina care ducea portofoliul. Amîndoi au rămas, probabil că pentru eternitate, nişte miniştri care nu vor mai fi.
Dintr-o dată, ei nu se mai simt obligaţi la o limbuţie retorică, destinată să exalte puritatea unei societăţi, căreia îi datorau un minister şi apanajul de a se numi fiecare cu un plural complex. Baritonul unuia şi sopranul celuilalt nu mai cîntă binefacerile unei societăţi care, împiedieîndu-i să fie nişte meseriaşi obscuri în calificările lor de diplomă, i-a cocoţat conducători de popoare şi le-a dat dreptul să iscălească pe lîngă sigiliul statului servit. Amîndoi devin analişti. Se transportă de la o tribună la alta, zăcînd amîndoi de un caz de conştiinţă. Dintr-o dată, ei încep să-şi facă probleme şi să mărturisească dificultăţile care duc la dezlegare. O nevoie suspectă de a se dumiri a pus stăpînire pe ei, la o vîrstă destul de înaintată, ca să se presupuie că se puteau trezi la nedumerire cu cîţiva ani mai devreme.
Unul ne dezvăluie cugetarea, ca şi cum ar fi a lui şi ca şi cum n-ar fi citit-o în revista ilustrată, că evoluţia societăţii capitaliste apucă sensul unei stîngi, de care el nu s-a slujit pîn-acum decît ca să-şi descheie pantalonul. A început să-l preocupe timpul şi fatalităţile istorice, după ce a făcut averi, plasîndu-şi autoritatea în cîteva iniţiative dezinteresate şi procopsindu-şi curtea de lichele, escorte de papugii şi pajii însărcinaţi cu purtarea trenei marelui samsarlîc.
Celălalt, pe negîndite, face elogiul planurilor cincinale sovietice, declarate de partidul politic, în care figurează ca o stea, falimentare şi opere de amăgitori. Forma bolşevizantă a statului îl interesează la maximum.
Departe de noi, evident, gîndul de a dezaproba o stare de spirit nouă, al căreia substrat îl cunoaştem din guvernări scandaloase şi abuzive şi din activităţi proprii de guvernare, şi triste şi
472
ruşinoase, Cumetrii au lichidat însă în sinul societăţii burgheze, unde au supt tot laptele pe care l-au lăcomit. definitiv starea lor de sugaci ministeriali - şi adaptîndu-se laptelui sovietic nu urmăresc numai un confort de bot şi de ţîţă, teoretic în societatea viitoare, dar şi o răzbunare împotriva doicii burgheze. Cum îi purta legănaţi la cămaşă, răsfăţaţii i-au excrementat în sîn, de mai multe ori.
De teamă să nu devie egali cu Lenin şi Stalin, societatea infecţiilor burghezi, care au plătit şi mari comisioane, unuia din ei, îi va chema poate înapoi, ca să mărturisească, încă o dată, că s-au înşelat şi că adevărul adevărat tot în mîna dreaptă se găseşte.
Am notat odată cugetarea politică a unui proprietar din judeţul Romanaţi, învăţat cu ideea că după bugrhezie va veni comunismul, cu care îl înfricoşau coreligionarii lui politici. Trebuie să găsim o chichiţă, nu se poate să nu existe vreuna, ca după ce vor veni comuniştii să-i «canalizăm» -spunea proprietarul, care era şi advocat.
Domnii din aluzia de mai sus au plecat din demagogia albă, unul cu o talpă în ceafă şi altul cu talpa mai jos - după cum se afla fiecare din ei, făcînd metania sau lingînd un covor, în momentul cînd au primit piciorul. Ei trec în demagogia roşie bucuroşi să placă, dacă nu comuniştilor din România, care îi cunosc, vreunui comunism exotic, interesat la existenţa unor demagogi de esenţă ministerială. Şi pînă se va decide dacă rămîn cu burghezii sau trec cu Moscova, unde probabil că nu e tot aşa de bine ca în Bucureşti, este utilă o demagogie numai tradafirie, roză, rozalbă.
1932
MĂRIA TA
Nu ţi-am mai scris, măria ta, de cînd ştii să citeşti. Iţi scriam înainte în leagăn, şi Coco îţi aducea biletele noastre în Casa albă, de la Şosea.
O grămadă de evenimente s-au petrecut de atunci încoa.
Întîi, Coco a murit. L-am găsit pe masa redacţiei, răsturnat în foile zbîrlite ale unui cărţi. Murise otrăvit cu literatură. Şi n-am avut cu cine să-ţi trimit măcar invitaţia la înmormîntare. L-am îngropat într-un ghiveci cu cactus, care, vara, scoate-n sfîrc din aripa lui, o pană roşie de jar.
Am chemat cu trîmbiţa de hîrtie pe toţi copiii la înmormîntarea papagalului nostru. în convoi, au mers fetiţele cu cîte o floare de nufăr cu coadă lungă în mîini, iar băieţii în urma lor, cu fluiere de soc la buze şi cu arcuri de salcie pe umăr. Gătisem tărăboanţa grădinarului cu vîrfuri de brad şi am purtat coşciugul răsucit dintr-o revistă ilustrată, de jur-împrejurul casei. Şi s-au rostit şi cîteva discursuri, de către reprezentanţii vîrstelor de trei, de patru şi de cinci ani, iar onorurile s-au dat cu pocnitori.
A participat şi Bursuc, un cîine adunat din mai multe bucăţi, lipite pe urmele lui. De spinarea întreruptă de un şold străin îi atîrna un cap luat de împrumut. Niţel berbec, niţel namilă şi niţel arici, calapodul lui de jiganie ciufulită, este hotărîtă să meargă de-a-ndaratele şi curmeziş. Numai popa a refuzat să binecuvînteze şi să facă uşoară ţărîna lui cu rugăciuni, considerînd pe Coco ca un păgîn.
474
Dar a slujii iiul lui tic şapte ani. care c liber cugetător.
Copiii te-au văzut, măria ta, Ia jurnal, cu o puşcă de vînat. Te-ai făcut mare, măria ta! şi voinic. Alături de măria la călca prin buruienile aspre un tovarăş de beretă. Copiii au rîs de bucurie şi de o aducere aminte...
Am înţeles! Tovarăşul de vînătoare a purtat un timp, ca Masca de Fier, poreclă femeiească şi copiii şi-au amintit de Chestia închisă, nume tradus din chinezeşte, pentru a sluji de titlu unei poveşti, adaosă la cărţile arabe. Textul întreg e lung: «Chestia-închisă-Despre-Care-Este-Inter-zis-A-Se-Vorbi-Şi-Scri». Autorii povestirii n-au suferit de prea multă fantezie şi claritatea lor greoaie era încîlcită.
Adunîndu-se guralivii laolaltă, ei şi-au pus lacăte la guri, lacăte care puteau fi descuiate numai cu o cheie, o cheie care sta numai într-un buzunar. Era oprit să vorbeşti şi era oprit să te şi gîndeşti la El, la Ăla, la Mă-nţelegi, cum i s-a zis Chestiei închise, între patru ochi. Dar de se întîmpla să-ţi ia mintea pe dinainte şi se nimerea să te gîndeşti, numaidecît trebuia să te şi scuturi, să pui degetul la gură şi să zici: «Şşşt!»
Iei de subt ţîţele Lupoaicei latine pruncii şi ce rămîne din lupoaică decît o căţea? El a fost dat jos din şcoli, din judecătorii, din autorităţi, biurouri şi prăvălii, dar locul gol a rămas însemnat cu un cui, lăsat în părete...
Au fost chemaţi gazetarii şi li s-a cositorit peniţa şi din loc în loc ziarele şi cărţile primeau ştampila fierbinte a ciocanului de lipit. Deputaţii şi mai-marii politici s-au îmbrăcat cu toţii, într-o singură zi, la acelaşi dricar.
-	La ce te gîndeşti, domnule? te întreba pe neaşteptate marele Cioclu, în parlament.
-	Nu mă gîndesc la nimic. în calitate de ales al naţiei, îmi fac toată datoria.
475
Ibi tc gîndeai la ceva... Am văzul că tc scărpinai după coală.
-	E geslul meu de deputat, de cîte ori caut o idee. Zău că nu tn-am gîndit la nimic.
-	Te-ai gîndit la Chestia închisă!
-	Să mă bată Dumnezeu!...
Şi deputatul trebuia să jure cu martori, o dată pe lună, că nu s-a gîndit, să zică de trei ori pe săptămînă: «Nu ştiu, n-am văzut» şi să se lepede repetat.
Era interzis să vorbeşti, dar începuse să fie suspect să taci.
-	De ce taci aşal
A tăcut semnificativ...
Şi, într-o zi, măria ta, Chestia s-a deschis. Lacătele s-au topit singure la guri, ca şi cum fuseseră de ciocolată cu lapte, oamenii încuiaţi s-au lins pînă la nas şi bărbie şi însăşi cheia s-a lichefiat în buzunarul ei. Aşa e fierul, măria ta, ca şi omul: nu ţine unde nu trebuie, şi se înmoaie. Copiii au rîs în ziua ceea, de s-au cocoşat. Căci şi săbiile, şi pistoalele, şi lăncile s-au smîntînit şi au curs. Se schimbase aerul, şi el a tocit uneltele cele mai bine călite şi călitura a sărit.
E o poveste, care nu te mai priveşte, măria ta, dar nu e rău să o ţii minte, ca şi copiii noştri, care te-au văzut în jurnal la vînătoare. Ei au strigat:
-	Uite pe regele Mihai!
Eşti regele lor, măria ta. Nu le strica inima şi nu le spune că nu mai eşti...
1932
ÎNTRE FELDIOARA ŞI SOMART1N
între Feldioara şi Somartin s-a ivit un diferend. Feldioara are şapte familii şi un sfert, Somartinul are şapte familii fără un sfert. Este vorba de nişte pămînt care, vîndut cu grămada, ar fi încăput în cîteva căruţe şi ar fi costat o sută de lei.
Pentru tranşarea diferendului a fost ales un doctor. Doctorul e însă advocatul Octavian Vassu, care s-ar fi putut seri şi cu de trei ori silaba dublă. Pe lîngă doctor, advocatul e şi senator; şi pe lîngă senator, doctorul era şi un fel de primar al numitei Feldioara, preşedinte al comisiei interimare. în această multiplă calitate, advocatul şi-a fixat pe spinarea comunei onorariul, mai scump decît preţul ambelor comune, vîndute cu toba, cu oameni cu tot, la cifra de şapte sute de mii lei.
Ziarele au publicat lista analitică a cifrei, şi din diversele capitole ale tabloului se remarcă un cont al «discuţiilor» necunoscut aici. în vechiul regat, unde omul vorbeşte degeaba. Textual:
«Discuţii cu prefectul de Făgăraş: zece mii lei. Discuţii cu părţile în litigiu: treizeci mii lei.» Două discuţii în valoare de patruzeci mii lei. Ar fi interesant de auzit cum discută domnul doctor senator advocat Octavian Vassu. începe cu «Mă, sfîntă-i oaia» ori cu «Mintenaş»? Preţul implică stil. Căci dacă domnul doctor începe cu un strănut, mere cu un sughiţ şi şi-a gătat discuţia cu vreo altă manifestare, nu face atîtea parale.
1 9 3 2
477
TABLETĂ A ZILEI DE 4 APRIL, PENTRU DESCHIDEREA EXPOZIŢIEI DE IMAGINI A DOMNULUI G. M. CANTACUZINO
Domnul G. M. Cantacuzino se deosebeşte pe sine în feluri diverse.
Aristocrat, cu înţelesul social adevărat al cuvîntului, a făcut ucenicie în atelier şi e un lucrător al materialelor, din care s-au construit statuile, catedralele, cetăţile şi castelele. Arhitect în activitatea continuă, s-a odihnit de ridicarea lespezilor pe umăr, culegînd cu pensula şi cu creionul frumuseţile pietrei, ale pămîntului şi ale acelui material plastic şi provizoriu, care în formele ei este carnea. Pictor, a realizat hărnicia învăţăturii: «o linie pe zi».
Aş vrea să spui că domnul Cantacuzino e de cîteva ori biruitor, acolo unde foarte puţini cîştigă o singură luptă o singură dată. Şi, tuturor biruinţelor sale, li se adaugă victoria esenţială a talentului, care indică treapta temperaturii. Nu sîntem într-un moment biografic, ca să notăm toate celelalte activităţi ale artistului; să facem numai menţiune sau o aluzie la ele. Bogata zestre sufletească şi intelectuală se trădează la o vîrstă cînd alţii n-au început nici să se dumirească.
Manifestarea de azi a domnului Cantacuzino vine numaidecît după o expoziţie de pictură în ulei, primită cu aplauzele cele mai preţioase, ale cunoscătorilor. în gama contrastului de negru şi alb, artistul înfăţişează sensibilitatea cărbunelui şi a fumului, răscolită ca o cenuşe. Nici negrul, în degetul artistului, nici albul lui, nu sînt ceea ce se cheamă negru strict şi alb strict, în vocabular. între unul şi celălalt sînt înţelegeri şi afinităţi, de care ne
478
documentează amurgul şi noaptea străbătută cu albastru de o potecă difuză, Calea Robilor, aleasă cu două cuvinte de instinctul plugarului, adormit între spice şi boi, cu ochii la ceruri.
Cărbunele nu e acelaşi todeauna şi pretutindeni şi, ca şi fumul lui, cu parfumări complexe şi cu aspecte, variate pînă la catifea şi mătase, poartă amintirea altitudinii vegetale, de buruiană, de cedru sau de terebint.
1932
REVIRIMENTUL
Dezlegarea problemei spectacolului microlonic se găseşte pe mîinile dramaturgilor, regizorilor, actorilor şi literaţilor de vreo zece ani. Cu cîteva aproximaţii şi excepţii, aţi văzut cum s-au plătit aceşti specialişti de datoriile lor artistice. Punînd la contribuţie zgomotul, abecedarul şi vocabularul zgomotelor învăţate din experienţa zgomotului brut, ei n-au putut să descopere o sintaxă şi aproape toate încercările, inspirate de la locomotivă, şuier, clopot şi răcnet, au dat un greş lamentabil.	,
Trebuia, prin urmare, aşteptată trecerea unei lungi epoci de incubaţie, la capătul căreia se presupune că, influenţat de radiofonie pînă în celulă, omul de specialitate artistică se deşteaptă într-o bună zi cu un simţ nou şi cu elementele unui limbaj al expresiei microfonice precizat. După zece ani, cîţi alţi cîte zece ani ar rămîne de aşteptat pînă la ecloziunea unui stil şi a unui eveniment?
Nu poate fi nimeni acuzat de sensibilitatea lui Adam, care în mii şi zeci de mii de ani nu a fost în stare să se descotorosească de tare şi vicii mult mai vechi şi mai supărătoare, merge cu mult mai încet decît spiritul lui de invenţiune bruscă. Adam se bate şi azi cu aceeaşi sete ca în timpul Vechiului Testament şi, de la Moisi pînă azi, el încă n-a învăţat nici să citească. Şi în această materie a încurcării ochiului cu textul, el a mers revoluţionat numai pe latura descoperirii, ostenit de născocirile lui şi dezgustat de el cînd vine nevoia să şi le aplice total: scrisul a mers mai iute decît cititul.
480
Paralel cu optzeci şi cinci la sută de analfabeţi. Rusia de pildă, are un guvern comunist şi o doctrină politică şi socială, care trebuie ieftinită progresiv în sensul gloatei, nepricepută de Adamul cel numeros cu cămaşa roşie şi cu şapcă. Şi în vreme ce, una este alta, trei sferturi din popoarele orientale nu ştiu să descifreze o firmă, coexistă o poezie de subtilităţi şi rafinamente, echivalentă pentru mase cu literatura chinezească.
Nu vrem să strecurăm şi aici ideea adevărată, că o elită, în pofida oricărui neastîmpăr şi oricăror doctrine, hotăreşte, în toate şi întodeauna, chiar şi în democraţie. Dar ideea e adevărată cînd îi dăm drumul şi în elite. Inventatorii păşesc infinit mai repede, decît se mişcă din loc şi aceia care se pot folosi cu ştiinţa căpătată, de o invenţiune.
Problema spectacolului microfonic este pe cale să o dezlege tot inginerii. Mijloacele lor sînt de natură să se modereze în limitele şi în calibrele sentimentale şi de cerebralitate visătoare ale făcătorilor obişnuiţi de teatru. Rolul acesta va începe, adică va continua, după ce tehnica şi ştiinţa le va fi pus la îndemînă feluri noi de a strămuta meşteşugul vechi în emoţie publică. Inginerii le vor da artiştilor tiparul întreg, cu care textele viitoare trebuie armonizate comod. Nu mai umblaţi după concepţii şi adaptări, alambicînd simplele şi grupînd complicatele. E o literatură greoaie şi insipidă aceea care consistă în a spori respiraţia creierului şi a trezi văzul urechii, polemizînd cu trenul accelerat şi cu clopotele de la grumazul cirezii. Şi ceea ce aţi făcut pînă acum nu e lipsit de ridicol, domnilor din specialitatea artistică, vrea să spună inginerul.
Staţi puţin. O să vă dau un aparat, un supliment de aparat, adaptabil la aparatul vostru, cu care primiţi sunetele, ca să primiţi în acelaşi timp şi spectacolul văzut. Faust va vorbi şi va juca odată pe ecranul postului de recepţie. Teatrul, care se
481
cîntă sau se reprezintă pe scenă, va fi strămutat de mii şi de milioane de ori Ia domiciliu. Cînd va vorbi, conferenţiarul va fi şi văzut, dacă interesează profilul lui antic sau nasul cîrn.
Intr-adevăr, inginerii lucrează febril la această nouă mare invenţie, care în parte este realizată şi, nu peste prea multă vreme, auditorii vor avea acasă şi teatrul şi filmul, iar spectacolul microfonic va fi realizat în formula lui adecuată.
Desigur că invenţiunea cea nouă va strica toată urzeala de interese dintre America şi Europa, obţinută cu miliarde de dolari, capitaluri asociate şi cheltuite în vederea unor beneficii, pe care îndrăzneşti mai repede să le numeri decît să ţi le închipuieşti. Fabricaţia filmelor este destinată unui faliment egal cu proporţiile rezultatelor comerciale trecute. Şi nu a filmului mut, care se va întoarce la adevărata lui chemare mimică, dorită de estetică şi codificată de geniul lui Charlie Chaplin, ci a filmului sonor, autorul crimei săvîrşite asupra muzicii şi a operei, strămutate din viaţă pe cauciuc, ebonit şi celuloid. Filmul sonor are pe conştiinţă o victimă prea însemnată, ca să nu primească răzbunarea pregătită în taină de justiţia inginerilor.
într-adevăr, de cîţiva ani, de cînd America a înzestrat exasperarea timpanului cu o aparatură pentru care gustul muzical era o reproducere în colosal a fostelor flaşnete uriaşe, cîrmite cu electricitate, s-a suprimat toată viaţa muzicală a Europei, redusă la conservatorii anemiate. Vocile, viorile şi executanţii, grămădiţi după o şansă oarbă în cîteva fabrici de personalitate tip Hollywood, rămaşi fără atmosferă, rămîneau şi fără pîine. Cinematografele, din ce în ce mai numeroase, pe măsura împuţinării teatrelor, care cabotinizaseră existenţa oraşelor, readuceau în mijlocul publicului orchestra şi muzica de calitate şi şcoala urechii şi a priceperii devenea populară. Tot ce
482
stricase placa de gramofon, revenea împuternicit şi se putea da asigurarea unui nou mare avînt al liricii pure.
Orchestra electrică a intrat brutal, a sfărîmat lăutele şi harfele, şi pe cîntăreţii de operă i-a pus pe goană cu bolovani. E vechiul ideal mecanic, de la începuturile impertinente ca toate începuturile; ale epocii ştiinţifice, de a suprima hrana, înlocuită cu o pilulă şi de a zămisli prunci în eprubetă, din tărîţe, albuş de ouă şi acid azotic. Semidoctismul e imperialist şi dictatorial şi în artă, nu numai în stat.
Desigur că nedelicateţea mecanică a pricinuit panică în stolul de libelule şi fluturi, care pluteau ca o Cale Lactee în jurul măştii lui Beethoven. Tăcea clavecinul şi aţipise violoncelul, doi prieteni rămaşi pentru confidenţă dedesubtul lămpii familiale.
Spectacolul microfonic va reabilita în curînd toate manifestările cu izvoare vechi, legate de muzică şi teatru - şi violenţele americane vor rămîne în cronica judiciară a vieţii artistice. Dacă totuşi momentul renaşterii americane va întîrzia, acest lucru va trebui imputat puternicelor «concernuri» ale Dollarului, pregătite să cumpere toate investiţiile şi să le ţină ascunse pînă în ziua cînd, toate amortizările şi beneficiile încheiate, să le exploateze în folosul lor...
1932
UN APEL ÎN VÎNT
într-o seară de acum o lună de zile, mi-am permis să indic unui vorbitor mai calificat: calificat prin informaţia de specialitate, discuţia unei probleme care constituie preocuparea actuală a tuturor cercurilor intelectuale din Europa şi din Americi. Presa mondială este plină de această problemă. în jurul ei, ca dinaintea unei speranţe mîntuitoare, se întocmesc organizaţii politice, se dau lupte şi se grupează revendicările, fie că vin de la minte, fie că urcă la minte, de la mîini şi de la braţe. Tendinţa acestei mişcări, făgăduită omenirii teoretic de evanghelia lui Karl Marx, fiind însă în faza ei actuală, exclusiv, conspirativă, omul care nu caută^ întunericul şi curmezişul ar vrea să fie lămurit. în afară de locul ermetic închis şi primitor numai de iniţiaţi ai temperamentului, el trebuie să ştie ce să creadă despre făgăduita nouă fericire.
Va să zică, problema era, cum se zice, în aer - şi nu trebuia numaidecît să indicăm noi nevoia de a fi discutată şi arătată. Ni s-a părut însă caracteristic că oratorii şi scriitorii de specialitate socială, economică şi financiară se succed în presă, în librărie şi la microfon fără să se împiedice de bîrna mare, aruncată în roata plumbului şi pe nicovala făurarului şi că fiecare preferă să dizerteze cu surceaua şi rumeguşul. Nu vreau să iau în răspăr nici o susceptibilitate, dar mi s-a părut că specializaţii se feresc să puie mîna pe tăciune, mulţumiţi să scormone o răcită cenuşă inexpresivă. Şi mi s-a părut că este trebuinţă de un îndemn, intelectualitatea noastră vădindu-se
484
rezervată dinaintea tuturor problemelor mari cje i se adresează. Iată pricina care a determinat intervenţia noastră, neautorizată şi mai mult literară, de acum o lună de zile.
Trebuie să ne desluşim, înainte de orice discuţie, o situaţie sau o noţiune.
Sîntem destul de pregătiţi de o experienţă publică şi cuitrală îndelungată şi de toate evenimentele, petrecute timp de şaptezeci de ani, la noi, şi ni se poate vorbi fără timiditate dar şi fără iluzie deşartă. Vremea ajungîndu-ne scumpă, noi nu o putem pierde în aşteptări sterile şi în starea de abstracţie care ne împiedică de la lucru util, de la munca încăpăţînată şi minuţioasă pe care o cere ceasul de faţă. Săteanul are cuminţenia naţiei din care face parte iar intelectualul, oricărei profesii şi îndeletniciri aparţine, este apt să asculte cu înţeles mărturisirile sincere şi constatările dovedite. Cetăţenii au dreptul să ceară, acelora care i-au dat la şcoli şi i-au ţinut în străinătăţi, să se plece la urechea lor şi să le grăiască răspicat.
După marea tulburare a războiului, în care alte rînduri de oameni au mai văzut o dată o fericire a Europei astăzi cerşetoare, popoarele au rămas dezorientate, din pricină că şi-au dat seama - cu un moment prea tîrziu - că s-au înşelat. Prin reacţiune, ia noul fenomen al unei mizerii sistematizate, popoarele au cerut şi cer un leac în stare să vindece răul radical. Există acest leac miraculos şi rapid? Se găseşte ei între buruienile ruseşti sau leacul e tot cel vechi şi care de mai multe ori a scăpat mereu omenirea de peire: răbdare, muncă şi bună-credinţă? Să se fi schimbat celula organică a omului, încît să aibă nevoie de un plasture arzător care n-a mai fost aplicat pe spinarea, pe creierul şi pe sufletul lui niciodată? Nu cumva noua fericirea e o nouă minciună, un nou idol flămînd, care vrea să mai mănînce sînge?
Omul nu minte numai cînd porneşte cu gîndul hotărît al minciunii. El minte şi cu sinceritate,
485
minte din naivitate, minte din sminteai;!, minte din imitaţie şi din inconştienţă. Minte şi din degenerare. Asupra acestui punct ştiinţa ne învaţă ceva. Vigoarea omenirii s-a împărţit prin înmulţirea poparelor, Ia zeci de milioane de oameni, al cărora număr nu exista, de pildă, acum cinci sute de ani, cînd greutatea totală a pămîntului. nici ea poate că nu a fost aceeaşi. Dar vigoarea omenirii fie că s-a menţinut, fie că s-a micşorat, ea s-a modificat fie în bine, fie în rău, prin influenţa unor agenţi studiaţi precis: alcoolul şi spirochetul. Şi s-a modificat în rău, din pricina apariţiei desluşite şi întinse, proporţional cu înmulţirea oamenilor, a paraliziei progresive. Nu e nici o supărare să constatăm o realitate consemnată de ştiinţă: un ilustru prezident de republică, autorul unor puncte, care au preparat armistiţiul de război, a sfirşit, după cît s-a putut citi, din această caţiză. Altă personalitate ilustră, Lenin, primul dictator proletarian al Rusiei sovietice, şi-a închis ochii obosiţi, subt paralizie generală. Paralizia generală este un efect studiat al spirochetului şi în Rusia, unde alcoolul e dictatorul de veacuri...
Oamenii noştri de ştiinţă sînt datori să ne vorbească, desigur, din punctul de vedere de laborator, asupra efectelor unui tratament al glandei interstiţiale, efectuat de un Voronov şi de un Steinach; ei pot să ne comunice dacă nădejdile ştrengarilor bătrîni sînt sau nu justificate; dar ei sînt îndatoraţi, ca români, să le comunice românilor, în ce măsură spirtul, sifilisul şi pasiunile, complicaţiile şi degenerările pe care le provoacă îşi revendică paternitatea dezordinei într-o natură organizată, de la bobul de mei şi muştar pînă la universul planetar, cu de-amănuntul şi într-o natură în care creşterea este înceată. Capitala a cunoscut în ajunul războiului un bogătaş român, înalt cît un munte, un adevărat om de treabă. El urmărea un proiect măreţ, voind
486
să fie proprietarul oraşului Bucureşti, în cîtcva luni, el a cumpărat tot ce a putut. Admiratorii lui afirmau la fie ce nouă cumpărătură că noul proprietar a mai «dat o lovitură», iar adversarii lui din seria marilor proprietari, geloşi că unul o ia tuturor înainte, afirmau că «se ruinează». Nimeni nu a bănuit de unde îi veneau bogătaşului inspiraţiile şi pasiunea, pînă în ziua cînd bietul om a murit pe neaşteptate, de paralizie generală.
Dacă ar fi fost un intelectual sărac, sufletul şi bunătatea acestui om cumsecade s-ar fi exprimat în dorinţa de a face lumea fericită şi, dacă ar fi fost om politic, cine ştie în ce mari proiecte de reformă s-ar fi împotmolit. El ar fi fost destul de armat fiziceşte ca să nu se teamă de nimic şi cu o cultură de abstracţii şi deziderate ne-am fi putut aştepta să avem în el un vizionar, care. în loc să cumpere capitala, ar fi urmărit să o dărîme şi subt zidurile ei să îngroape o burghezie capitalistă, răspunzătoare de infirmităţile cu care îl copleşeşte pe om natura, indiferent de capital şi clasă.
în vorbirea noastră de acum o lună am invitat nu numai pe oamenii de specialitate ştiinţifică să puie în discuţie problema care impresionează în obscuritatea ei, şi cercurile politice şi nădejdile dezamăgite. Apelul nostru se adresa cu obiectivitate şi adepţilor măcar teoretici ai ideilor din problemă.
După o lună de aşteptare, putem reedita apelul, dar nu fără o concluzie dezavantajoasă sociologilor ştiinţifici şi aşa-numiţilor comunişti suspecţi de nesinceritate, de ignoranţă, sau de incertitudine. Nici unii, nici ceilalţi nu s-au grăbit să dezbată, sau dinaintea microfonului, sau într-o conferinţă cu invitaţi, problema, de care unii se tem şi cu care ceilalţi se fudulesc. Căci chestiunea trebuie să fie clară: ori ne convertim cu toţii la comunism, ori ne lepădăm de obsesia lui; ori e în comunism adevărul total, ori zace-n el o funestă nimicnicie.
48?
Dacă observăm genul de propagandă, pe care îl preferă atît comunismul neemancipat, cît şi comunismul guvernamental, al republicii sovietice, ne dăm seama că, împotriva obişnuitei discuţii la lumina zilei, care caracterizează lupta pentru toate ideile politice, economice, artistice, naţionale şi religioase, el caută umbra şi se complace în atmosferă de roman detectiv. Puterile pe care le-a organizat mai stăruitor comunismul rus, atît în interiorul republicii, cît şi în restul lumii, ar fi putut să fie sufleteşti: ele sînt de strictă politeţe. Pentru întîia oară în viaţa ideilor, un ideal este reprezentat şi prezidat de agenţii mascaţi. Sovietele au evitat, ca o practică periculoasă, conferinţa, apostolatul, sala de întrunire, piaţa publică şi călătoriile de odinioară ale lui Pavel şi Petru. Nimic n-ar fi mai onorabil şi mai binevenit ca parcurgerea ţărilor cu picioarele goale sau încălţate şi expunerea în limbile universului a marelui adevăr experimental.
De ce? Pentru că n-au nimic de ascuns şi pentru că totul poate să fie pus deschis subt ochii oamenilor însetaţi de o dreptate mai mare decît cunosc? O convertire la comunism şi o adaptare a practicelor de stat sovietice nu pot fi obţinute în libertate, ci numai în ţară închisă şi păzită cu granate? Cetăţeanul epocii capitaliste este incapabil să recunoască valoarea socială a stărilor stabilite după revoluţie în imperiul rus? El trebuie întîi suprimat ca să priceapă? El trebuie să-şi dea socoteală de superioritatea doctrinelor ruseşti numai cu stomacul, raţionat la o porţie de pîine? Comunismul e înţeles cu oasele, cu prigoana, cu împuşcarea? Nu cu inteligenţa? Numai în «colectiv» şi în regim de CEKA devine substanţa comunismului înţeleasă?
Ideile şi doctrinele regimului capitalist ţin seama înainte de orice de libertatea omului şi a inteligenţei de a putea să asimileze sau să refuze, fără ca intelectul să fie condiţionat de bucata mai
488
mare sau mai mică de mămăligă pe care o dai sau o reţii, în regim sovietic, după cum individul e de părerea sovietului sau nu. lată-ne, brusc, cu cinci sute de ani înapoi.
Desigur că lămuririle pe care le datoresc comuniştii oamenilor de bunăvoinţă nu privesc doctrina scrisă a socialismului şi toată literatura lui, dezvoltată în plină libertate în regimul capitalist. Lumea voieşte să ştie altceva: aplicarea socialismului în Rusia, o republică înspre care se îndreaptă cîteva reverii. Cînd se va spune popoarelor că regimul actual s-a instalat fără o vărsare de sînge, care a curs ani de zile pe toate rîurile imperiului; că libertăţile nu au fost suprimate; că libertatea de gîndire şi de manifestare este respectată; că, slobod, omul munceşte după voinţă şi are dreptul la munca şi odihna pe care şi ie alege după plac; că ideea personală nu constituie o crimă; că nimeni nu suferă de foame şi că regimul sovietic însemnează, în Rusia, îndestulare şi siguranţă materială şi morală - atunci popoarelor li se va da şi putinţa să controleze şi, verificînd realitatea stării sociale ruseşti şi găsind-o exactă, ele pot să adopte paşnic şi să transporte la ele acasă o formulă de fericire, atîta cît poate un muritor să suporte.
Să vie să ne vorbească cei care ştiu mai mult, cei care pot mai mult, fie burghezi, fie comunişti. Să ne documenteze şi să ne facă să înţelegem. Şi dacă n-au cum vorbi, să scrie: tiparul e fără lucru şi o expunere a evenimentelor, a faptelor şi a stărilor, ne găseşte pregătiţi să facem amendă onorabilă şi să retractăm, dacă am minţit şi noi şi dacă putem fi cinstit încredinţaţi că sîntem în eroare.
Seara, pe la orele şapte, auzim o limbă românească la Bucureşti, în difuzoare, venită din Rusia. Am urmărit rostirea doamnei sau domnişoarei colectivizate, căreia îi este dată însărcinarea. Ea vorbeşte Basarabiei de actele administrative ale regimului, prin aerul care trece
4<S9
din republică în regatul nostru, pe deasupra cadavrelor româneşti, victorie socială şi făgăduială a bravelor trupe roşii. De trei luni de zile, doamna vorbeşte de sămînţă, de puduri, de chintale, de cifrele obţinute de un aşa-numit plan cincinal.
Relatările sînt formulate cu un ton răstit şi cu un accent înalt. Şi atîta tot.
Este foarte probabil că tovarăşa sovietică aude postul Bucureşti, aşa cum auzim şi noi postul de unde vorbeşte domnia sa. I-am fi foarte recunoscători dacă ne-ar explica într-o prelegere românească concepţia politică, socială şi umanitară a Moscovei asupra prigoanei românilor de peste Nistru, expulzaţi în Siberia şi asupra morţilor de la graniţa României. Căci avem în ţară şi în Bucureşti un număr mare de oameni în carne şi oase, scăpaţi din Rusia comunistă printre gloanţe şi care s-au mărturisit fără să mai socotim căzuţii, femei, bărbaţi şi copii, care au umplut rîul de la hotar.
l 932
IISUS
Bietul om, care soseşte obraznic şi biruitor în viaţă, închipuindu-şi că biruinţele asupra suferinţei, delicateţii şi sîngelui celorlalţi îi sporesc puterile şi durata, seamănă în ceasul crizei supreme cu toţi semenii lui înfrînţi ori glorioşi. Pentru ce a minţit, a făcut nedreptate şi împilare, dacă peticul iui, croit din stofa aceluiaşi întuneric, scăpărat, în urzeală, din cînd în cînd, de firul unei licăriri, nu se poate nici îngroşa nici întinde?
Nu poate să fie loc de eroare, oricărei învăţături de trufie şi înfumurare s-ar încredinţa inteligenţa, ca să justifice un egoism meschin şi rîvna de lăcomie. Viaţa, acea viaţă despre care ne putem rosti pentru că o cunoaştem şi o trăim, parcursă de toate intensităţile fizice şi sufleteşti, se mărgineşte, abia începută, cu obştescul accident, împăratul scoboară, din buna voie a vieţii, treapta tronului numai în cămaşe şi, cu picioarele goale, în pîlcul zdrenţuros al supuşilor lui, care nu-1 mai văd, ridicîndu-li-se tuturora harul vederii, păşeşte încovoiat, cu sufletul subsuoară, ca o lipie pentru drumul cel fără de sfîrşit. Viaţa nu poate da în cel mai bun caz decît aducerea aminte, înscrisă într-o carte de morţi, dinaintea faptului, al unei existenţe întregi, sau leacul, mai adînc, pentru continuare, al uitării.
Ce copilăreşti, sălbatice şi tîmpite devin gesturile de maimuţoi important ale omului, comparat cu vata maculată, uzată şi murdară, a făpturii lui oprită-n loc şi strămutată-n hoit egal! Toată ziua ochiul liniştit vede zvîrcoleala
491
zadarnică a omului înfiorat de moartea care se găseşte prin vecini, şi ridicul în giganticele-i sforţări de şoarece mic. amăgit de slănină. El ar vrea să scape şi nu ştie cum. E fără scăpare. Toate vapoarele, toate trenurile şi toate automobilele duc în acelaşi loc, către care se îndreaptă broasca ţestoasă şi melcul cu încetineală.
Iisus Hristos poate să fi fost un om, ca noi, sau o idee a omului răzbunat de două ori, o dată împotriva pieirii lui şi a doua oară împotriva unor asupritori care-i făceau, ca şi azi, numai că din cetăţi întărite deosebit, pieirea mai dureroasă. Că el a fost fiul lui Dumnezeu e incontestabil: mîntuirile, răbdarea şi iertarea noastră vin de la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a prezidat toate falimentele epocilor de orgoliu, a desfăcut o sumedenie de împărăţii şi a înmuiat mîinile dure pe spadă şi vioaie pe bici - şi nu se dezminte. Săteanul care lipeşte un fir de ceară aprinsă la icoana Prea Curatei, face o alianţă cu Dumnezeu, care a mai fost cu eficacitate încheiată de miliarde de ori de răzvrătiţii cuminţi ai timpurilor şi ai brazdei. Glasul lui Ion Botezătorul, care mustra din beciul de subt bucătării pe Salomeea, a rămas în rugăciunea bietului om, pus în genunchi la catapeteasmă.
Iisus a mutat bucuriile, cu neputinţă de adunat aci, într-o lume mai lină, a ipotezei, unde intrarea năpăstuitorilor a fost interzisă cu judecăţi, care arată cît poate să fie de riguros şi de necruţător împricinatul cu tribunalul lui actual. Căile toate răspund în drumul final, care duce drept acolo, unde valorile lumii acesteia sînt verificate amănunţit. Acolo puterea, mintea, averea nu mai reprezintă nimic. Diploma, certificatul, biletul, recomandaţia, calitatea de partizan, de om de casă şi de bucătărie se anulează. Stăpînul se poate afla pe neaşteptate dinaintea fostului servitor, liberat de contingenţele sociale înaintea lui, şi purtînd acum sigiliul de lîngă ultima iscălitură. El se va
492
simţi în sala judeţului la locul lui şi ca la el acasă, şoptind cu arhanghelii şi surîzînd cu corurile de îngeri.
Iisus a interzis şi influenţa geniului în viaţa viitoare, orientat de o exactă psihologie şi preferind oamenilor de minte, proştii, pe săracii cu duhul, cei mai numeroşi dar şi mai demni de o dragoste întreagă. Căci, nu este adevărat? - talentul poate să fie aparent şi să se confunde cu şiretenia, cu falsificarea şi dibăcia şi poate să corespundă unui grad intelectual de lichelism.
El a dat omului slab o putere, care în cele din urmă răpune pe biruitor şi-i face biruinţa derizorie, o sabie nevăzută şi aşteptătoafe. Revărsîndu-i fericirea în abstract, Iisus a pus în ceruri un rezervoriu de energii care folosit dincoace dau randamentul dezinteresat. Slăbiciunea poate să lupte surîzînd, în stare de jertfe, neatinse de sentimentul datoriei. Iisus a zis: «Cel ce vrea să fie stăpîn, să fie tuturora slugă» şi a ştiut ce a pus în cîteva cuvinte şi în sufletul slujitorilor timpului de acum.
Fereşte, Doamne, pe stăpîni de credinţa robului împovărat şi de blestemul către tine, al maicii, care-şi leagănă pruncul în copaie...
1932
PAUL DOUMER
Greu de precizat deocamdată cît spirochet şi cît cabotinism, cită aşa-zisă idee, adică, intră în actul de asasinat săvîrşit vinerea trecută la Paris, cazul e caracterizat prin naţionalitatea asasinului. Calitatea de rus a dat întodeauna în contact cu civilizaţia, un precipitat de sînge. Ea împărechează doctrinele culturii europene, potrivită pe instinctul Fiarei din Urali ca o mască de inocenţă cu tîlhăria.
în politică, ruşii au creat asasini cu principii, în toată gama socială şi agenţi de poliţie secretă: imperiul ortodox era guvernat de Ohrană; imperiul ateu e stăpînit de Cekă. De la Kropotkin şi Bakunin pînă la Pobiedonostev şi de la el pînă la Dictatorii şi Regizorii consecutivi ai regimului comunist şi ai Internaţionalei acestuia, şi Biblioteca şi Catedra şi Crucea şi al treilea Testament, care-i Capitalul lui Marx, au fost inundate cu sînge. Ruşii guvernează, cred şi gîndesc exclusiv cu sânge. Credinţa religioasă a dat la ei, în timpul ştiinţific şi cartezian al Europei, pe Rasputin. Naţionalitatea de ruşi a lui Tolstoi şi Dostoievski nu schimbă nimic din caracterizare şi nu justifică nimic; completează dimpotrivă şi întăreşte.
Cîteva veacuri de alcool şi anticul morb special asiatic au înlesnit şi revoluţia socială, specie de asasinat colectiv, şi ungerea demagogică a mediocrităţilor actuale la dictatura fostei împărăţii. E lumea nouă, realizată pentru un popor de analfabeţi, condus de semidocţi şi frenetici. Posibilitatea nouă e atracţioasă şi
494
eludează printr-o aruncare de bombă ori manipulare de revolver dificultăţile care barează ascensiunea mediocrilor internaţionali, grăbiţi să fie înainte de a exista în formă categoric exprimată, ca poeţii şi pictorii, fără gramatică! şi desen, rîvnind o consacrare înlesnită de stupiditatea unei teorii.
Cu browningul englezesc sau german a tras, la Paris, un rus: e indiferent dacă asasinul e naţionalist, comunist sau amator izolat. Construit pentru apărare, revolverul, pus în mînă rusească, e înţeles pentru atac. Cu seninătate, asasinul a putut să doboare pe venerabilul preşedinte. Nesimţitoare la vasta autoritate pe care i-au dat-o aglomerată, alegerea elitei întregi a unui popor de elită, vîrstă, onestitatea de cetăţean şi de savant şi stoicismul' clasic că a putut să supravieţuiască pierderii celor patru băieţi ai lui, într-un singur război, bruta şi-a ridicat laba. Puteam să ne lipsim de originalităţile ruseşti, şi de literatura nevropată, şi de balet, şi de corul cazacilor, şi de dansatoare. Asasinatul prezidentului Doumer este de natură să anuleze toate manifestările unui popor, care s-a silit să dea drept randament cultural atare neam de idealişti.
Sînt în prezenţă două soiuri de minţi. Revărsările Asiei, care au impus vechilor europeni concepţia socială a robiei şi a lumii barbare, jugulată pe timpuri de civilizaţia albilor fără pomete de cinocefal, se reeditează în foraje intelectuale; Asia s-a pervertit prin tipar şi idee. Dacă asaltul pe care îl încearcă din nou poartă numele socialismului european, în steagul roşu se apropie de Elşda; învelită fiara vînaţă de carabina europeanului pe cîteva latitudini. în Bărăganul zoologiei hiena, şarpele şi pasărea de pradă nu se pot înţelege cu omul, decît prin zăbrelele unei colivii şi prin ochiul de sticlă a unei cuşti. Proclamarea Drepturilor omului, petrecută la
495
Paris, a permis plimbarea slobodă a zoologiei prin Paris.
Paul Doumer a fost unul din acele exemplare de mare echilibru, pe care numai cultura Europei este în stare să le producă la popoarele ei. Fiul salahorului Doumer nu a fost mai mult, la naşterea lui, ca un băiat de al nostru, Ion sau Popescu. Genialitatea năbădăioasă a unui tinerel, care la venirea lui pe lume contestă viaţa şi o face începută de la el, nu aparţine şcolii franceze, preocupată de selecţionarea omului complet, statornic şi profund; om, cetăţean şi învăţat. în clasa de retorică a liceului francez, şcolarii scriu curent şi literar, argumentează substanţial şi complicat, corespund între ei în latineşte şi toate sutele de mii de asemenea liceeni merg cu un an înainte, neopriţi de imbecilităţi găsite, de palavre licăritoare, de vanităţi şi fumuri. Un inginer francez, un medic, un profesor, un ofiţer, un advocat, poate oricînd să ştie şi să poată infinit mai mult decît o sută de capacităţi triumfătoare şi nervoase, puse în circulaţie abstractă de alte popoare. E masa compactă, sigură şi adîncă a noţiunii de francez. Provincia, satul, regiunea excentrică sînt covîrşite de valori nepublicate, a cărora prezenţă reală se exprimă, în actele istoriei şi culturii lui.
Aceşti oameni, asemenea oameni, selectează pe preşedinte şi acest om trebuie să aibă autoritatea valorii morale şi intelectuale celei mai mari, o autoritate care scapă presei, criticii şi literaturii şi care la noi, de pildă, ar fi cu neputinţă de proclamat.
Primus inter pares, care pînă deunăzi a fost Paul Doumer, poate fi însemnat şi ales numai de o naţie organizată sufleteşte pentru echilibrul suprem.
1932
SCRISORI DE LA MORŢI
Un biet care a murit ne-a trimis o scrisoare. De cînd cu noile descoperiri ale stării fizice, corespondenţa defuncţilor cu noi a devenit cu putinţă. Să-i dăm mortului cuvîntul:
«Iubite domnule Cutare, sînt în curent cu tot ce se petrece în ogorul fiilor, de cînd l-am părăsit. Informaţiile ne sînt servite fără cenzură de o agenţie abstractă din partea locului şi toate ziarele voastre ştim ce conţin.
Tare ne interesează fenomenul ce se petrece la voi: bolnavii se înmulţesc pe măsură cu înmulţirea medicilor. Cînd erau două partide, sărăcia era suportabilă şi nici un cetăţean nu plătea. Azi, cu douăzeci de partide şi tot atîtea sisteme de vindecare, toată lumea plăteşte de se deznoadă şi mizeria vă stinge. De ce aţi creat atîţia economişti şi atîţia şefi arătoşi, care la treabă nu sînt în stare să creeze nimic? Din livada pusă de noi acurn şaptezeci de ani aţi mîncat şi mîncaţi şi azi, fără să puneţi nici un pom mai mult. Dar v-aţi mai şi urcat în copaci şi le-aţi rupt crăcile cele mai pline. Voi ştiţi să mîncaţi de-a gata!
Minţile voastre n-au ştiut să născocească şi mădularile voastre s-au lenevit. Credeţi cu adevărat că după ce veţi fi mestecat şi frunzele şi veţi fi ros şi coaja, vă mai rămîne ceva, ca să vă ospătaţi, decît pămîntul?
Mi-e ruşine să mă gîndesc că toate năzuinţele voastre s-au adunat ca muştele numai la vistierie, în tot ce gîndiţi şi aţi voi să simţiţi, începeţi cu
497
bugetul şi gologanii. Dragoste, patrie, cîntece, învăţăturii, frumuseţe, viaţă. în fiecare sună sîmburii de tinichea ai banilor voştri devaluaţi. De aproape cincisprezece ani nu se vorbeşte şi nu se scrie la voi decît de parale, ca şi cum România şi statul ei au ajuns o zarafie şi tot omul promovat om de finanţe nici unul nu mai ştie să vadă cu ochii lui, ci îşi împrumută văzul de la miopi şi de la chiorii cu albeaţă.
încă cincizeci de ani veţi bîjbîi în beznă şi mucigai, dacă nu vă hotărîţi să faceţi faptul întreg de care vă temeţi. Haide, lepădaţi obsesia şi treceţi la muncă veselă nouă. Cîtă vreme, hipnotizaţi de bani şi buget, veţi duce viaţa puturoasă a birocraţiei de arhivă, ca să găsiţi între rubrici chichiţa enervantă împotriva birnicului neurastenizat, nici lumina, nici văzduhul, nici •prietenia, nici arta, nici ideea nu mai au pentru voi nici un parfum şi siliţi cîteva generaţii să se istovească într-o suferinţă pe care n-au căutat-o şi cu care le copleşiţi.
Un vistiernic al vostru, cu pipăitul mai tare decît al moliilor din guverne, avu gîndul un moment să ceară tuturora cinci la sută din averea lor. Orice aţi zice, toţi cetăţeni sînt asociaţii ţării întregi şi au datoria să şi piardă pe lîngă dreptul de a cîştiga. Şi pierderea nici nu putea să fie socotită pierdere, de vreme ce dajdia rămîne laolaltă. Ba vistiernicul de care vorbesc avea de gînd ca pentru cinci la sută să dea o hîrtie. Aţi văzut ce panică şi cît necaz a pricinuit gîndul omului care a-ndrăznit să cugete să ia cinci parale din leul fiecărui proprietar de lei. Aceşti imbecili doresc să piardă suta întreagă, amăgiţi de o lăcomie sau măturaţi de o răscoală: cinci la sută ei nu dau.
Dumneata, domnule Cutare, cred că nu te vei codi să dai pentru ţara dumitale, adică tot pentru dumneata, nu cinci la sută dar o parte mai mare din averea dumitale, ca să scapi odată de obsesia polului şi de idealul sutarului: poţi da cincizeci la
498
sută, şaptezeci şi cinci la sută. bucuros. Căci dăcă nu eşti un idiot vei vedea că numaidecît valoarea părţii sau fracţiei ce-ţi rămîne sporeşte.
Dar nu e nevoie de atîta fioros sacrificiu. Ştiu că oricît ai fi de inteligent, prost tot eşti niţeluş şi îndeajuns ca să nu te lase inima să fii măcar un banal bun patriot.
în cer cu mine se găseşte sufletul unui giuvaergiu. El a nimerit în Paradis pentru că nu a cumpărat niciodată bijuterii furate prin spargere şi asasinat. Dumnezeu a fost bun cu el Ia judecată şi a zis că deşi briliantele fiind lacrimile durerilor necunoscute, nu trebuiesc negociate ci moştenite, faurul de podoabe scumpe poate să fie iertat şi răsplătit, pentru că de jur împrejurul pietrelor cu lumină el a pus păinjenişuri de aur cu mărgăritare.
Am făcut cu giuvaergiul nostru de aci o socoteală: cît aur s-ar putea strînge din ţară dacă fiecare păreche de oameni, femeia şi bărbatul, ginerele şi nora, băiatul mamei şi fata tatei, şi-ar scoate din deget inelul de căsătorie, de logodnă sau unul din inelele de găteală şi l-ar pune în pălăria vistiernicului vostru. în schimbul inelului de aur fiecare femeie frumoasă s-ar simţi mîndră că poartă un inel de fier, dăruit de vistierie cu o inscripţie românească: în anul de izbelişte, Pentru Ţară, Darul regelui meu, sau cum vor găsi poeţii voştri în viaţă mai cuprinzător.
Socoteşte şi dumneata, domnule Cutare, cîte miliarde de aur ar ieşi, fără nici o greutate pentru nimeni şi cum dintr-o singură dată am scăpa de tortura leului şi a obsesiei celei mai spurcate.
Dar, pe Kngă un inel, voi aţi mai da alt inel sau alte inele, un cercel pribeag, doi cercei întregi, o broşă, o brăţară, un lanţ, sporind miliardele statului fără să vă ţie nimic şi sporind şi cinstea familiei voastre, în tezaurul căreia va rămîne, din neam în neam, dovada opintirii voastre, optsprezece milioane de oameni, amintită ca sacrificiul femeilor cartagineze. Aceste femei şi-au
499
tăiai pieţele sărutate, pentru ca din grosimile lor să împletească funii la corăbiile Cartaginei în război cu cotropitorii».
1932
ORA ZOOTEHNICĂ
Postul Radio-Bucureşti, îmbogăţit în feluri felurite. în ultimii aproape doi ani, nu a devenit, cum s-ar fi putut aştepta cineva, o universitate a manifestărilor exclusiv artistice şi literare. O direcţie literară boemă s-ar fi mărginit ca ora poeziei să fie limitată de ora prozei, versurile să alterneze cu povestirile, cu critici de cărţi, cu cronica picturală şi teatrală. Cu cele mai bune intenţii, programul nu putea decît să degenereze şi să ne înecăm cu toţii, postul, colaboratorii şi amatorii într-un fluviu de limonadă dulce.
Preferinţele intelectului nu se deosebesc de preferinţele gustului fizic şi monotonia, chiar genială, este numai monotonie, adecă indigestie şi lingoare. Nici dragostea, care-i sentimentalitate esenţială, nu s-ar putea satisface numai cu lecturile subt abajurul lămpii şi declaraţiile invariabile la bătaia luminii lunii - un exces de discursuri frumoase coboară viaţa în dulceaţă de trandafiri şi o dizolvă în sirop de portocale.
Adversarii programului grăit cer, din provincii, muzică la toate orele şi momentele - şi mai ales o muzică animatoare a picioarelor doritoare de dans. Cititorul corespondenţei voluminoase, pe care o primeşte direcţia postului Bucureşti, trebuie să fie înzestrat cu multă psihologie, ca să iasă nevătămat şi tolerant din lectura atîtor scrisori contradictorii, de origini intelectuale atît de variate. Ionescu cere sîrbe, polci şi bătute. Dumitrescu cere jazuri. Domnişoara Zamfirescu vrea diseur, adică o voce jumătate a cordului şi
501
jumătate ventrilocă, care să dea silabelor oftaturi şi pauzelor înţelesuri şi să muzicalizeze cele mai idioate pretinse versuri cu putinţă. în schimb, Teodorescu cere Beethoven şi Gavrilescu, aproape de aceeaşi părere, vrea clasic şi pur.
Fiecare vrea exclusiv ce-i trebuie lui şi fiindcă nimeni nu se încumetă să satisfacă un singur gen de auditori, scrisorile devin anonime şi ocăresc. Noroc că majoritatea epistolelor n-au gramatică şi imaginaţie şi că pot trece la coş.
Programul nu poate în nici un caz să-şi facă din preferinţe un criteriu şi el rămîne credincios preocupării, continuu ramificată, de a oferi din toate ceva. însăşi ora, ca să nu plictisească, ora radiofonică este de cincisprezece minute, socotind că în cincisprezece minute pot încăpea cel puţin cîte cincisprezece idei clar prezentate. Cînd un obiect, muzical sau ştiinţific sau literar, trece de douăzeci de minute, numaidecît urechea se simte supărată şi atenţia tînjeşte. Ascultătorul e mai mulţumit cînd sfertul de oră a trecut prea repede, decît cînd are impresia că a durat şaptesprezece minute, chiar foarte interesant. Evident, că în ce priveşte durata poate să intervie meşteşugul conferenţiarului sau al lectorului, care să pipereze interesul şi să-l facă mai agreabil de suportat.
A! cine nu-şi dă seama de ceea ce înseninează un bun cititor, la microfon, ca şi în biserică. Pe cît a învăţat mai mult norod să ştie citi şi scrie, pe atît se îngreuiază capacitatea unei lecturi ascultate. Să nu ne sfiim să constatăm că profesioniştii cuvîntului rostit, citesc cel mai puţin bine. Actorii şi actriţele, în genere, chemaţi să citească o poemă sau un dialog, fac tot ce pot ca să-l cînte declamatoriu şi să stîrpească sensul textului citit. Ei nu simt nici accentul ideii, nici acurateţea silabei. Pagini de toată frumuseţea se fac scrum în dicţiunea încîlcită, al cărei defect iniţial este numai nepriceperea textului. Conservatoriile care duc
502
muzica pînă dincolo de contrapunct, n-au putut încă produce o promoţie de buni cititori.
Căci, Intre declamaţia, mai cîntată sau mai puţin cîntată, apelpisită, tragică şi gravă, şi între lectură nu este identitate nici de volum, nici de materie. De faţă, pe scenă, sau nevăzut, la microfon, cititorul trebuie să se înţeleagă că citeşte, că parcurge un drum, că trece prin cîmpul de hîrtie al unui text. Opririle cititorului nu sînt opririle declamatorului, care le-a învăţat pe dinafară. Cititorii cei mai buni dintre actori sînt cîţiva, foarte puţini, joacă textul citit, nu-1 citesc - şi textul trebuie pur şi simplu citit, nu jucat. Inflexiunea vocală trebuie să meargă pe contur şi să audă cum se tîrăşte vocea pe marginea lui.
Un rafinament pseudo-literar al programului ar fi putut împărţi orele în sonete, în epigrame, în anecdote, în nuvele, în poeme rimate şi ritmuri fără cadenţă etc. şi auditorii, într-o singură lună, s-ar fi săturat şi de radio şi de literatură şi numai prezenţa unui cotor de carte i-ar fi speriat.
Există la noi, în România, un personaj considerabil, care ocupă o treaptă înaltă într-o anume ierarhie - ne servim de toate impreciziunile, ca să nu poată fi cu înlesnire ghicit. Student eminent în tinereţe, el îşi pusese de gjnd să dea un examen, greu din pricina specialităţii lui, în care candidatul trebuia să studieze pe nerăsuflate cîteva mii de versuri din clasicii latini. Repetarea exerciţiului, servită de o memorie puţin comună, făcuse că studentul a învăţat toţii autorii pe dinafară. Mai mult, nefericitul candidat nu mai putea să vorbească decît scandat, ritmic şi în exametri. El a rămas cu această maladie pînă în ziua de azi, cînd nu mai poate cere un pahar de apă decât în versuri, ca eroii din operete, care cheamă chelnerul cîntînd şi-i comandă un şniţel cu o notă subţire din cap.
Programul s-a rafinat utilitar. Numeroasele îndeletniciri economice şi profesionale sînt
503
reprezentate în orele, în sferturile lui de oră. Un capitol foarte însemnat, din care se alimentează programul microfonului românesc, e zootehnia. în acest cuvînt, cu aparenţe barbare, se cuprinde toată viaţa animalelor utilizate în scopurile practice. Şi animalele sînt mai numeroase ca literaţii, ca poeţii, ca prozatorii, şi dacă ne luăm după instincte, mai interesante. Porcul e un individ foarte inteligent. Calul e un prieten. Vaca e o asociată. Găina, care face parte cu toate păsările din animale, e privighetoarea bătăturii, şi care face ouă. Laptele, ouăle, lîna, numai trei materii prime, care au determinat civilizaţia dimpreună cu grîul. Zootehnia ne învaţă de-a dreptul cum să fim, fiecare, mai gospodari şi cum putem, luaţi cu ţară cu tot, să devenim mai avuţi. Săptămîna laptelui, despre care s-a vorbit la microfon o săptămînă, e numai ceva din zootehnie, o ştiinţă sau mai bine-zis o practică recentă, cu toate că boul, vaca, măgarul, găina, oaia, gîsca sînt mai vechi decît omul. Zootehnica intră zi cu zi în viaţa practică, se interesează de ea gospodina, funcţionarul, profesorul, advocatul şi chiar literatul - cu speranţa că se vor interesa după cum cere nevoia, cu pasiune, ţărănimea.
Atît pentru ora zootehnică, de la microfon, cît şi pentru zootehnica românească întreagă, trebuie însă felicitat cineva, care-i cititorul ei, şi enciclopedistul ei, şi însufleţitorul ei, un optimist, un entuziast şi un mare învăţat: domnul Ionescu-Brăila, directorul general al zootehniei din Ministerul de Domenii. Acest om, fără să ştie, este apostolul renaşterii avuţiei naţionale. O să vedeţi...
1932
O MUNCĂ
Domnul inginer 1. Sterian era necunoscut, cum este publicul amator de celebrităţi sonore, un eminent inginer, a căreia rezervă şi aplicaţie n-a avut niciodată nici o adiacenţă cu publicitatea. Tovarăşi de promoţie mai fericiţi în ceea ce priveşte zarul trist al notorietăţii nu-i lipseau, totuşi, cîtuşi de puţin. Poetul Gala Galaction îşi tocise pe băncile aceloraşi clase de liceu, cu inginerul, nişte coate, pe care în momentul de a comanda croitorului o redingotă de bacalaureat, a preferat să le caute mai largi şi să-i fie puse la o reverendă. Iar cu viitorul şef al partidului liberal (cel autentic), domnul I. G. Duca, nervosul lui concurent la media generală, lăsat de şapte ori al doilea după el, împărtăşea o singură pasiune permisă inteligenţei matematice, hipodronlul. Moştenitorul lui Ion I. C. Brătianu mai creionează poate că şi azi veşnicul crochiu de cap de cal, pe care l-a desenat toată viaţa, cînd se gîndea la cal sau la jocheu sau la cu totul altceva: grave funcţiuni politice şi sociale şi momente constelate cu mistere, îl opresc să mai apară, de cîte ori ar dori, în tribunele dintre grajduri, ca să se febrilizeze, urmărind cu puşca binoclului, herghelia din firma Socec & Cie a domnului Schwartz, urmaşul lui Alexandru Marghiloman. Inginerul Sterian e însă relativ la hipodrom mai fericit: el se duce şi azi, în carne şi oase, încins cu o jumelă «Zeiss» pe după umăr, ca să vadă alergările şi să repipăie emoţiile pubertăţii aplicate la armăsari.
întrebam acum cîteva zile:
-	Nu ştiu unde l-aş putea găsi pe Sterian. Aş avea treabă cu el şi i-am pierdut urma, de douăzeci de ani.
-	îl găseşti negreşit la curse, răspunse colonelul Felix...
L-am găsit pe domnul Sterian într-altă parte, la meşteşugul domniei sale, la Bazarul Şcolilor de Meserii şi Atelierelor Şcolare, deschis în localul fostei «Monetării» din muzeul domnului Tzigara-Samurcaş, de la Şosea.
Expoziţia sau Bazarul - aceste două designaţiuni stau alăturate cu o trăsură de unire barbară pe coperta Regulamentului - este un rezultat, un rezultat depărtat atît de mult de original, încît e nevoie să fie coordonat.
Acum vreo douăzeci şi şapte de ani, mi se pare, inginerul Sterian, care bătuse, după o expresie didactică sportivă, vreo douăzeci de generaţii de elevi şi studenţi, putea să-şi aleagă un loc de evidenţă şi să-şi aşeze titlurile şi situaţia în mijlocul vitrinii. Maturitatea lui vremelnică l-a determinat să se simtă mulţumit cu singura îndatorire care nu se găsea în linia modei şi în bagajul schematic al unui diplomat bine clasificat. Inginerul preferase oricărui post meritat, însărcinarea de conducător al Şcolii de Meserii din Bucureşti, singura de natura ei, în toată ţara, pe atunci ca şi inexistentă. Cînd unui băiat nu-i mai rămînea nimic de făcut, după ce ratase toate meseriile şi rămăsese repetent chiar la Şcoala de Belearte, de Ştiinţe de Stat, de Marină sau la Conservatorul de Artă Dramatică, tatăl disperat al băiatului, mai făcea o ultimă tentativă, înainte de a-şi goni progenitura de-acasă, înscriindu-1 la Şcoala de Meserii... Candidatul avea de altfel toate şansele să iasă din Şcoală om politic, după cum din Facultatea de Drept ies adeseori inginerii.
Şcoala de Meserii rezidă într-un imobil frumos, construit în epoca bugetelor excedentare, fără
506
reformă financiară şi fără mari specialişti - şi posedă o instalaţie felurită, inspirată de la faimoasa Şcoală din Mittweida, unde lucrătorii germani calificaţi îşi pot însuşi filozofia şi intelectualitatea meşteşugului fiecăruia din ei. Şi avea un regulament, şi nişte «maeştri» care, supăraţi că denumirea lor oficială trece şi la advocaţi, literaţi şi artişti, şi-au schimbat-o mai tîrziu, adoptînd pentru treapta lor pedagogică şi aproape universitară cuvîntul mai doctoral şi mai molieresc de «profesori». Dar şcoala nu avea elevi, profesorii fiind aproape mai numeroşi decît elevii.
După douăzeci şi cinci de ani, domnul inginer Sterian este acum inspectorul şi animatorul unui număr de o sută cincizeci de şcoli de meserii, fără să socotim atelierele şcolare, animate de licee, nici cele şaizeci şi trei de şcoli profesionale de fete. După douăzeci şi cinci de ani, Şcoala de Meserii ' afirmă energii constructive într-o expoziţie fără precedent. E o expoziţie permanentă, o sală de desfacere a mărfurilor lucrate cu mîna şi cu inteligenţa băieţilor noştri, din epoca sportivă, îndrumaţi pe un pămînt călcat cu talpa întreagă şi cu mintea întreagă.
Toate expoziţiile de pictură, desen şi carte, semnate cu nume propuse criticii admirative şi posterităţii, sînt lăsate în urmă de bazarul mărfurilor, obiectelor şi uneltelor individual anonime, create de o şcoală dintr-o regiune - de la Şosea. Orice se poate afirma, dar un zăvor, desluşit din materie cu ciocanul pentru o poartă de stejar, face mai mult decît o povestire mediocră şi colaborarea la cultura generală a unui flăcău anonim, care a pus definitiv în formă invariabilă doagele masive ale unui poloboc, frumos ca o anforă şi inutil, e mai apreciabilă decît a unui literat anemic, împădurit între urechi, estetic, dureros şi nul. O casetă cu scule, de la dorn pînă la compas şi de la potricală pînă la cleştele mops şi ciocanele hexagonale, e o panoplie de bijuterii.
507
(Măriile cu o ţinută de conlure şi culori aristocratice sînt inspirate şi agreabil completate de mobilierele fine şi puternice ale acelor şcoli şi ateliere, unde domină lemnul, încrustarea şi lustrul, şi atît lucrurile de metal, de aţă, de lină şi mătase cît şi cele de piatră şi piele poartă pretutindeni acel caracter, minuţios satisfăcător, pe care meşterii francezi l-au numit fini. Căptuşala şi faţa, dedesubtul ca şi latura de deasupra, interiorul cît şi exteriorul vădesc discilplina morală armonică a tinerilor şi a dascălilor, care au tot atîta respectuoasă grijă de ceea ce nu se vede, cît şi de ceea ce este menit să se considere în industria comercială numai dintr-un punct.
Nimic nu e dat peste ochi, nici un «fuşerai» ca să vorbim în limba uzinei, nici o neglijenţă, nici un artificiu... Materialul est epuizat pînă la limita lui morală, onest şi logic. Lipitura, cu clei sau cositor, este perfectă, sudura e dusă pînă în atomi, îmbucarea pieselor e la centimilimetru, aproape magnetică: nu e loc între blocarea organelor constitutive nici cît între ce şi de ce. Desenul artistic e precis, desenul tehnic e matematic, execuţia e fără greş, ca o reacţiune invariabilă în eprubetă, între milicantităţile dozate perfect.
Un sentiment de certitudine şi de izbîndă îţi rămîne, domnule cititor, cînd ai închis uşa bazarului şi ai plecat pe drumul dintre trei Muzee...
1932
VINO SĂ MĂ PĂCĂLEŞTI
Sînt naivi pe care acest soi de propagandă electorală îi ofensează - şi toată propaganda electorală e numai de asemenea soi. Sîntem, afirmă ei, necontenit minţiţi cu neruşinare sau, în cazul cel mai nevinovat, păcăliţi. Când o să înceteze sistemul?
Naivii sînt cei mai bine pregătiţi de natură pentru această păcăleală, pe care au aerul să o deteste. Dacă n-ar fi un material pentru politică şi păcăleală, naivitatea n-ar mai cunoaşte onoarea să fie luată-n seamă şi exploatată. E tot ce-i poate da viaţa politică şi socială şi ea ştie bine că s-ar putea să nu primească nici atît, o făgăduială, o tragere pe sfoară, o eternă inducere în eroare - şi în fond este mulţumită.
Mîna lui, a naivului, e strînsă de toţi boierii în două săptămîni; singura mînă pe care schiţînd odată o literatură comparativă chiromantică a mîinilor, domnul I.G.Duca o scăpase din vedere: mîna dusă umedă de la mustăţi şi de la nas. Cînd i-ar mai fi căutat podul palmei şi pipăit cu căldură, dacă n-ar exista votul universal, această binefacere a bunelor platonice raporturi?
Tragerea pe sfoară, concertată, chibzuită sau cu sinceritate, desigur, e lotul sigur şi permanent al poporului, în toate genurile de regim. Că se schimbă guvernul, numai partidul de la guvern sau chiar forma de stat, poporul cere să fie tras pe sfoară şi trebuie să fie tras pe sfoară. în comunism, ca şi în capitalism, el e toată baza teoretică a organizaţiei şi tocmai el e mai puţin decît nimic.
509
Cîtă vreme viaţa se ţine în marginea oratorică, în aplauze, în aprobări sau dezabrobări, poporul e în plină acţiune şi nimic din tot ce nu costă nimic nu i se poate refuza. Gluma începe să se îngroaşe abia după ce faza elocinţei a trecut. La salariu, la pline, schimbarea se petrece brusc. într-un regim i se spune că e criză mondială, într-altul i se răspunde să aştepte revoluţia socială mondială cu arma la picior. Arma e la picior şi în regim burghez şi în regimul proletar - şi în amîndouă guvernul e, naturalmente, compus dintr-o elită, mai bună sau mai puţin bună, care trebuie să cîrmuiască singură şi să păcălească, pentru ca să poată lucra şi ca să placă.
Evident ca dacă, din întîmplare, poporul îşi ia nasul la purtare, indiferent de regim, de categorie şi de principii, vorbeşte cînd bastonul în limba lui de cauciuc, cînd gloţul în replici de plumb.
1932
NECAZURI
Un cititor ne scrie:
«Domnule redactor, am reclamat la toate autorităţile degeaba. N-am primit nici un fel de răspuns. M-ar fi satisfăcut măcar o carte poştală de Ia domnul prim-ministru Vaida, care s-a făcut deal nostru, de vreme ce s-a făcut radiofonist. Aţi văzut că n-a voit să facă alegeri fără colaborarea microfonului, după cum nici domnul Mironescu nu a păşit la reforme financiare provizorii înainte de a-şi manifesta optimismul, legănat pe undele lui Hercules. (Cu gîndul la vilegiatură, cititorul nostru confundă vizibil două nume deopotrivă de ilustre, Hercules-bad şi Hertz. N.R.)
Un singur detaliu i-a lipsit ministrului nostru de finanţe, ca să fie cu desăvîrşire în tonul optimismului integral; micul domniei sale hohot de rîs, discret dar remarcabil, cu care însoţeşte în convorbirile fără microfon toate cuvintele rele. Mi s-a spus că domnul Mironescu, care-i şi profesor de Drept, rîde cînd zice: datorie, anuitate, deficit, buget. Rîde şi la cuvintele mizerie şi faliment cu acelaşi agreabil accent repetat, animînd astfel expresiile neînsufleţite şi amare. Şi e minunată, domnule redactor, această inflexibilă* bună dispoziţie de la vie en rose, la un Vistier, care-şi poate trimite perceptorii şi tobele să bată-n glumă şi să ne scoată avutul la licitaţie strîmbîndu-se de rîs.
Iată, m-am plîns prefectului, primarului, ministrului de comunicaţii, prezidenţiei, serviciului de circulaţie, fără rezultat. Şi vă
511
petiţionez în sfîrşit dumneavoastră, la revista Radiofonia, ca să faceţi ceva şi pentru mine. Vă rog răspundeţi-mi cel puţin la poşta amatorilor, cu toate că şi o scrisoare personală, la adresa mea de mai jos, mi-ar folosi şi mai mult, ca să înţeleg chestiunea.
Este, desigur, o deosebire între a scrie cuiva direct în plic şi a-i răspunde prin publicitate. în ultimul caz, vă veţi amuza să pricepeţi mai mult dumneavoastră decît mine, utilizînd termenii ştiinţifici particulari ai ingineriei radioelectrice, pe care nu-i dispreţuim; ba, dimpotrivă, aş dori să-i învăţ ca să-i aplic la rîndul meu ignoranţilor, însă ca să zic aşa, ca în parlament, nu-i sesizez. V-aţi putea închipui dumneavoastră miliardul, unitatea banală, de care se vorbeşte atît de patetic la Geneva şi la noi? Pentru mine el constituie o cantitate astronomică, în afară de bătaia lunetei mele.
Ca să cuprind miliardul, ar trebui să-l număr ban cu ban şi pol cu pol - şi cine mi-ar înlesni căpătarea acestui material de studiu şi a noţiunii absente dacă nici statul nu mai are nici o idee despre el? Căci, domnule redactor, nu s-a născut toată lumea ministru şi mai ales de finanţe, ca să ştie orice şi să se joace cu trilionul şi cu lipsa lui din tezaur, rîzînd.
Cum vreţi atunci să imaginez eu microfaradul sau miliamperul, care mi se pare că reprezintă în cîmpul de energie cam ceea ce ar fi a mia parte dintr-o firimitură măcinată, după ce bobul de linte mai fusese sfărîmat în cinci mii de întregi şi nouăzeci şi şapte de optimi? Nici perspicacităţile -scuzaţi un substantiv la pluralul cacofonic - al unuia care-şi cîntărea ştrengăreştile-i celule pînă la ipoteză, ca domnul Mihalache Dragomirescu, alchimistul imponderilor sau al atomilor, cumpăniţi cu daraua luată pînă la sfert - atîta tinichea, atîta moleculă şi atîta interval intermolecular - nu sînt de-ajuns ca să determine
cu simţul comparativ fiinţa fantomală a unuia dintre micromicrii radiofonici. Dar eu?
Va să zică, m-am plîns primului ministru. Bine. Am cumpărat hîrtie moyen-age cu marginile ştirbite, pe care altădată puteau să scrie ducii şi marchizele cu peruca sextuplă şi m-am adresat domniei sale cu cea mai indelebilă cerneală, de un ton adînc şi mat de ştampilă. îi expuneam şefului guvernului motivele care mă împing să-i scriu domniei sale de preferinţă, forul suprem şi refugiul marilor suferinţe aie unui amator cu abonamentul plătit. E o scrisoare pentru mine, de la prezidenţie? am întrebat peste patru zile. Ia vezi, domnule factor poştal, i-am spus aceastuia după o săptămînă, că s-a rătăcit o scrisoare, pe care mi-a trimis-o domnul Vaida-Voevod
-	apăsînd pe Voevod. Să nu afle, că eşti imediat destituit şi ţi se mai poate întîmpla şi alte neplăceri. Scrisoarea domnului Vaida nu a venit aici pînă în ziua de azi: mi-o fi răspuns? nu mi-a răspuns? Aţi observat, domnule redactor, că de două luni încoace avem doi voievozi în loc de unul singur şi că a mai rămas un titlu şi o calitate, la care nu s-a gîndit, ca să fie revendicate de marele nostru istoric şi dascăl unanim, Nicolae Ieremia?
Şi, va să zică. m-am plîns şi altor domni, din cei mai bine situaţi, să mă asculte. Prefectul nu-şi desface singur scrisorile, am aflat, şi nu putea să ia cunoştinţă de durerile mele. Cine-i Focănescu? s-a putut întreba chiar secretarul domnului prefect
-	ca să i se comunice superiorului dorinţele lui sufleteşti. Căci, după cum aflaţi acum, mă cheamă, domnule redactor, Focănescu. Numele meu nu are nici o strălucire politică, literară sau tehnică, n-am creat nimic în domeniul nici al undelor lungi, nici într-aî mijlociilor sau scurte şi n-am inventat nimic, nici sfoara de tăiat mămăliga, care putea să-mi treacă prin minte, dacă n-ar fi fost născocită mai demult. Dar ce? Lumea este compusă numai din creatori şi inventatori? N-are nevoie inginerul care
513
şi-a brevetat superheterodina lui, de un prost ca mine, ca să o cumpere cu bani gata şi să o ţie la dulap?
Cît priveşte pe domnul primar, căruia i-am trimis o scrisoare cu cerneală roşie, în amintirea vremurilor revoluţionare trăite de spiritul domniei sale independent, înainte de a fi fost însărcinat să ne vîndă apa cu ocaua şi electricitatea cu ceasornicul, domnia sa este‘absorbit cu totul de problema înfiinţării unei flote maritime pe lacul Snagov, legat pe subt pămînt cu Oceanul Atlantic.
După obiceiul domniei sale, domnul primar vede totul în mare, ca un vlăstar al microscopului însurat cu lupa. Aş fi dorit să-l citesc într-o scrisoare particulară şi nu am avut norocul să găsesc într-un plic nici bobul de mătreaţă, nici firul de ţăcălie, scoborîte pe litere, în timpul scrisului, din persoana fizică a domnului primar.
O indiferenţă generală m-a întîmpinat pretutindeni. Zic întîmpinat, ca să fac un verb activ şi să am aerul stilistic că mi-a ieşit înainte ceva şi că n-am trecut ca un caraghios prin şapte cercuri de putină, goale. E adevărat că n-am însoţit de timbrul necesar unui răspuns scrisorile mele, ceea ce nu e scris nicăieri, nici în Constituţie nici în legea administrativă, din care fac netăgăduit parte, ca un cetăţean ce sînt al votului universal. Totuşi am căutat să remediez această scăpare din vedere şi, în cîte un plic de cartă de vizită, am trimis fiecărui corespondent care nu mi-a răspuns, timbrele trebuincioase, adăugind o preciziune, ca să se ştie ce scrisoare împlineşte timbrul: „de la Focănescu".
Obiectul plîngerii ce vă adresez în sfîrşit şi dumneavoastră, domnule redactor şi onorată excelentă revistă, pe care o citesc din scoarţă în scoarţă, insistînd asupra programelor europene, fără să fi avut cinstea să le aud executate la aparatul meu din dulap - este relativ la recepţia chiar a posturilor de emisiune. Faceţi ceva ca să
514
decideţi posturile să fie mai corecte pe timpul verii, cînd avînd un concediu, evident neplătit, însă integral, de o lună de zile, am pretenţia să mă răcoresc şi să mă delectez. Cum explicaţi dumneavoastră că Viena latră, că Praga strănută, că Roma tuşeşte, că Stuttgartul se gargarizează şi că toate posturile de emisiune îşi bat joc de amatorii de radio români? Nu vedeţi ca şi mine că o internaţională a fost întemeiată împotriva noastră, cu scopul categoric de a ne descuraja în sentimentele cele mai sacre? Ştiu că o convenţie diplomatică vă obligă pe dumneavoastră profesioniştii, să numiţi „paraziţi11 toate intenţiile urîte ale duşmanilor noştri seculari şi mai recenţi! Dar cu mine nu merge! Mie să-mi răspundeţi răspicat şi vă rog să examinaţi dacă nu e urgentă nevoie să însărcinăm pe domnul Titulescu, deputatul tuturor suferinţelor noastre, să ceară, în Elveţia, socoteală şi să facă aparatele noastre demne de un abonament de şase sute de lei, plătit anual, cu chitanţa nr. 7777?»
1932
CONCURENŢA RADIOFONICĂ
Un articol apărut în numărul trecut al revistei Radiofonia descrie faza concurenţelor naţionale, în care au intrat posturile de emisiune, anual sporite şi împuternicite, în paguba statelor vecine. In vreme ce postul nostru de la Otopeni rămîne invariabil în slăbiciunea lui, ruşii îşi urcă puterile de emisiune la maximum, ca şi Ungaria, al cărei nou post emite din Budapesta, şi un post mai mic de la Debreţin, vor stăpîni peste cîteva luni Ardealul. Postul Bucureşti nu parvine nici azi să acopere toată ţara, cum s-a putut nădăjdui şi cum a făcut un timp. Ca o consecinţă firească, se atrage atenţia Societăţii de Radiodifuziune să facă tot ce-i stă şi mai ales ce nu-i stă în putinţă şi să înfiinţeze un post în Transilvania.
Se vorbeşte de o staţie de emisiune la Timişoara şi de alta la Chişinău, de vreo doi ani, şi încă nu s-a făcut nimic. Viena, însăşi săraca Viena, găseşte fonduri ca să-şi urce emisiunile la o putere de 100 kw. Cum bine spune autorul articolului, actualmente toate statele urmăresc o politică de... de înarmare radiofonică, pe cînd numai România stă pe loc. Ar trebui obţinută, pe lîngă înmulţirea posturilor periferice, destinate să împiedice influenţa postului străin din vecinătate, care poate fi urmărit şi ascultat cu simpla galenă, o argumentare a postului principal, pînă acum singurul nostru post de emisiune, pentru ca vocea noastră să fie auzită în toată Europa.
Poate că este permis ca excelentul articol în chestiune să fie divers argumentat, după cum
considerăm postul, pentru ţara noastră sau pentru întregul continent şi după cum îl destinăm propagandei naţionale sau numai corespondenţei intelectuale, sufleteşti şi artistice între cultură şi popor.
în general, nu mai e nevoie de insistat, aparatele noastre de recepţie primesc şi cu interes şi cu plăcere emisiunile muzicale din toate statele. Programe artistice de mare valoare, înlesnite de fonduri, sau mai mari sau mai darnic distribuite, permit unor posturi ca Praga, ca Varşovia, ca Roma şi ca posturile germane principale, să fie ascultate în toate ţările şi în România. O seară Beethoven, o seară Wagner, se preferă de mulţi auditori unui taraf de lăutari sau unei emisiuni de plăci de gramofon, mai ieftine mult şi mai la îndemîna directorului programului muzical al postului nostru, compozitorul domnul Jora, care, oftînd, trebuie să aleagă între Debussy şi Fănică Luca, pe cel din urmă şi cel mai des. împuternicirea postului de la Otopeni ar împuternici şi muzica plăcută cu deosebire mahalalelor şi provinciilor mici şi din punct de vedere cultural şi artistic, poate că n-am avea prea mult de cîştigat în Europa, oraşele mari muzicale, cu datini vechi şi cu posibilităţi de executare şi de onorar, de care noi ne mărturisim incapabili, neputînd fi, nu concurate dar cel puţin însoţite în programele lor de la noi.
O indiscreţie.
Odată cu inaugurarea sistemului controlului la domiciliu al punctualităţii abonamentelor, postul de emisiune şi-a sporit veniturile cu o cifră remarcabilă. Consecinţa, tradusă în programe, nu s-a văzut: ba, dacă trebuie socotită şi munca materială în serviciul postului, chiar anchetatorii abonaţilor sînt atît de puţin plătiţi, încît este de mirarea că activitatea lor, cît se poate de neplăcută, mai poate să dea rezultate.
517
Pentru a spori torţa de emisiune a postului românesc, credem că este nevoie, înainte de orice, ca toate valorile muzicale româneşti să fie energic satelizate şi păstrate într-un program... suficient plătit. La Bucureşti se face azi muzică tot atît de bună ca şi în marile capitale cu o veche reputaţie artistică, însă în oraşul Bucureşti mult mai des decît în studioul postului Bucureşti. Filarmonica a dovedit îndeajuns unde ne găsim şi o seamă de compozitori şi executanţi de cea mai bună echitate sînt fără expresie radiofonică, din pricini de onorar.
S-a înfiinţat un post românesc, după mari sforţări şi iniţiative şi s-a putut crede că dinaintea microfonului nostru se va putea selecta şi permanetiza tot ce are mai orginal, mai individual şi mai bun epoca de complexă cultură la care am ajuns. Odată înfiinţat, postul a intrat în ordinea neclătinată a lucrurilor, pasiunea a încetat, frămîntarea s-a temperat: programele sînt standardizate. în jurul microfonului nu sînt mobilizate, ca la o manifestare vie, permanentă şi exemplificatoare, toţi artiştii cu merite sigure din România.
Şi mai este ceva peste care nu se trece greu şi înmoaie obiecţiunile: gustul abonaţilor. Grosul abonaţilor dictează un gen de preferinţe: abonaţii vor să aibă cobza, naiul şi cîntăreţul aferent. Pe nesimţite, s-a îndătinat un gen uniform. Cine se poate împotrivi acestor preferinţe trebuie să fie eroic, şi eroii nu sînt de obicei administrativi.
Dar se poate presupune şi altceva, că puterea postului nostru se dublează, se triplează. Ei, şi? Nimic nu împiedică pe vecini să decupleze puterea posturilor respective. Ar fi ca o întrecere de mincinoşi, realizată în lungimi de undă... Unul a văzut o varză cît o biserică, altul a oală în care ar fi putut să fiarbă patru asemenea verze şi, în sfîrşit, al treilea a văzut o raţă: de mare ce era, nu putea să treacă între două sate.
518
Şi trebuie să ne întoarcem tot la calitate. Posturile ruseşti sînt puternice, foarte puternice, dar microfonul lor nu face toată ziua şi toată noaptea decît să vorbească. Auditorilor le place chiar vorba pe care o înţeleg, cu moderaţiune: programul artistic primează, fie postul mai tare sau mai slab. Noţiunea adevărată ar consta în dorinţa, întîi şi întîi, ca programele să fie eminamente fără reproş - şi programele bune vor aduce inevitabil, din pricina străinătăţii, înainte de dorinţele noastre interne, sporirea puterilor de difuziune. Interesată sigur la difuzarea cît mai bună a unor programe, care vor exprima originalitatea reală românească - frumoasă, netăgăduit frumoasă pentru urechile de orice naţionalitate -opinia publică străină ne-ar împinge să dăm microfonului nostru mai multă electricitate, după ce i-am da noi calitate mai multă.
Lipseşte postului nostru de emisiune ceva, nici nu încape îndoială, însă nu chiar kilowatul - dar de acest ceva, care lipseşte tuturor muncilor noastre, este inelegant să se vorbească deschis, pe temeiul ultimelor minciuni convenţionale.
1932
I
OMUL-ANTENĂ
Iată că s-a simplificat universul şi Dumnezeu binevoieşte să colaboreze în halat alb de laborator, cu învăţaţii. Vechiul conflict a luat sfîrşit şi vinovaţi de durata lui au fost belferii şi ţîrcovnicii, care puseseră monopol şi stăpînire, unii pe inteligenţă şi ceilalţi pe credinţă. Atotştiutorul lasă tot mai mult pe oameni să intre în împărăţia lui, fără judecată şi înainte de aşteptarea vieţii de apoi.
Săptămîna asta profesorul Piccard ne-a venit tocmai dintr-al noulea cer, plin de darurile de sus, măsurate în centimilimetru şi ultramiligram. El a fost primit, cum mărturiseşte, în Edenul marilor seninătăţi, cu toate baldachinele, covoarele şi velinţele de azur imaculat, adunate în cinstea pioasei lui cutezări - şi i-au vorbit cifra şi nuanţa în graiul lor, sfintele sfintelor.
De mai mulţi ani şi pe zi ce trece mai precizat, i s-a dezvăluit omului putinţa de a-i fi rugăciunile ascultate, în depărtata stihie a zărilor paradiziace, cu dovezi. Nărăvaş, omul cere mai ales dovadă, ca să fie crezut pe cuvînt, în orice fel de strai trupul şi sufletul i-ar fi înveşmîntate, după moda cu poale lungi a Orientului sau în bluza aspră a muncitorului de atelier, de spital sau de pămînt. Cîteva mii de ani, zămislitorul lumii, indus în eroare de ienicerii şi gealaţii lui, niţeluş cam pîntecoşi, nu a crezut că omul simţea mai mult nevoia dovezilor decît a poruncilor şi a trecut peste el, fără să vrea să-l înţeleagă.
Lucrurile s-au schimbat.
520
Domnul a văzut că nu cei ce adună avuţii din tăcerile lui şi se hrăneau gras din tîlmăcire, erau cei mai apropiaţi de adevăr. Dimpotrivă, iscoditorii şi îndoielnicii, neliniştiţii şi cercetătorii îl slujeau mai onest şi cu dezinteres în ceea ce îi priveşte, ca mîncare, ca băutură, ca negustorie şi comoară - şi domnul s-a lipsit de cei dintîi. Numai într-o sută de ani s-au schimbat toate şi cărturarii, ajutaţi de pronie, înmulţesc rosturile fostelor taine.
Oricine poate să asculte azi glasurile de peste ţări, amestecate cu glasul fără sunet al lui Dumnezeu şi aduse de aşternuturile sale de lumină nevăzută, pînă la urechea lui.
Laboratorul a mai descoperit că pe undele cele mai scurte omul e un post de emisiune, ca o staţie de radiofonie organizată, cu kilowatul lui - fiind în acelaşi timp un aparat de recepţie complet: acumulatori, baterii, lămpi - o antenă.
Amatorii de radio au băgat de seamă că apropierea lor sporeşte puterea aparatului de recepţie şi îi modifică selectivitatea, «pămîntul» fiind prost montat şi antena insuficient capacitată - şi acest lucru, în aparenţă explicat, determina pe constructorii de acum cîţiva ani, de aparate de recepţie, să prevadă seifurile ce trebuiau deplasate pentru coincidenţa armonică a inducţiei, cu mînere izolate, destul de lungi, ca să împiedice influenţa electrică a mîinilor asupra recepţiunii.
Toţi magnetizatorii de la Mesmer încoace au fost încredinţaţi în tratamentul magnetic, la care îşi supuneau vizitatorii, ca altădată Christ, că omul are un pol în fiece mînă (calamburul nu intră în profesiunea noastră): pozitiv în palma dreaptă, negativ în stînga, pozitv în frunte, negativ în ceafă... Ciracii şcolii ocultiste de după Eliphas Levy, în contact cu începuturile mai precise ale electricităţii, au publicat şi harta punctelor pozitive şi negative ale corpului omenesc întreg, cu naivitatea neînşelată decît în ceea ce priveşte
521
siguranţa topografică. Adepţii «Magnetismului animal» trebuie să ştie exact cum să facă impunerea mîinilor pe trupul propus vindecării, şi le lipsea un catehism ilustrat.
Impunerea mîinilor nu e o şarlatanie sau o glumă biblică şi ea răspunde unei realităţi fizice, de ordinul undelor harţiene.
Poate că cititorul nu e străin de cazul domnului Beziat, un profesor de la o şcoală de arhitectură franceză, dat în judecată de trei ori pînă azi, de către corpul medical, Constituit în monopol (a se căuta acest cuvînt şi mai sus) şi de Facultate, pentru că şi-a permis ca, fără medicamente şi fără onorariu, să vindece vreo 5 000 (cinci mii) de bolnavi, mulţi incurabili, prin simpla ridicare a mîinilor, ţinute deasupra pacientului descurajat.
Am sărit în treacăt din linia acestei pagini pe o linie tangentă, ca să indicăm că obiectul nostru stă în cele mai ascunse regiuni ale cunoştinţei ştiinţifice şi însăşi ale vieţii, care se confundă riguros cu ştiinţa şi cu laboratorul.
Starea de emisiune şi de receptivitate a omului lămureşte şi confirmă telepatia, adică acea stare de presimţire, care face pe om cîteodată să ştie prin instinct că prietenul lui cel mai bun a murit, la o distanţă de cîteva mii de kilometri... Poate că unora somnul le este mai favorabil pentru asemenea revelaţii. Nu este excepţional de rar visul care tulbură conştiinţa unui adormit normal, cu viziunea clară a unui eveniniient. Visele au impresionat pe omul din toate veacurile şi omul de ştiinţă filozofică a căutat să interpreteze, nu visele a cărora Cheie, cu a «semnelor» se găseşte de vînzare pe grilaje, alături de celebrul «Vis al Maicii Domnului» şi de Cilibi Moise, dar facultatea omului de a se pomeni în pat visînd. Un român s-a ilustrat în atare contribuţie, la Paris, domnul Vaschide (presupunem că trăieşte) eu Binet, parcă şi cu domnul Claparede de la Geneva, ale cărora metode şi studii au coincidat în psihologie.
522
Alături de presimţirea, somnolentă sau lucidă, e numaidecît intuiţia, o facultate de acelaşi sens, aplicată mai sus şi mai subtil decît telepatia: transmiterea inconştientă, nu a unui eveniment întîmplat atunci, dar a unei idei, a unei forme, a unei noţiuni pribegi, în stare inertă în atmosfera intelectuală, de domeniu herţian...
Magnetismul pretinde prin «magnetizorii» lui că însănătoşeşte - desigur că nu prin efortul voinţei, ci prin existenţa elementului herţian, mai puternic în nervii unui om anumit. Materia nervoasă, atît de bizar deosebită de celula de carne, constituie desigur aparatul integral de emisiune şi recepţie, pe o lungime şi intensitate de undă variabilă, probabil de la om la om şi de la sănătos la bolnav. însă hipnotismul nu pretinde şi nu presupune nimic, fiind o realitate pipăită. Unii oameni au facultatea de-a adormi şi de-a scufunda în somn. pînă la insensibilitate şi catalepsie, pe un aşa numit «subiect» - şi probabil că toţi oamenii prezintă proprietatea gradată a hipnotismului aşa-numit.
E comună o facultate de consecinţă a hipnotismului: subiectul în transă capătă o ascuţime de văz fizic, care-i permite să descopere lucrurile dosite, de pildă, după un furtişag. Am cunoscut cazul unei femei, utilizată la o şcoală de medicină şi chirurgie ca să inspecteze cu ochiul interiorul unui bolnav nu îndeajuns de transparent la radioscopie, ea putînd nu să zărească fotografic, şi în umbra conturului unui organ lezat, dar să-l vadă detaliat, ca şi cum bolnavul lungit pe masa de operaţii în faţa ochilor ei ar fi fost desfăcut. Subiectul era de profesiune moaşă şi fenomenala ei aptitudine a fost descoperită accidental de un medic al spitalului unde lucra. Scufundată în somn hipnotic la un congres de medici specialişti, de acum treizeci de ani, moaşa care ştia numai franţuzeşte, a putut răspunde în cea mai perfectă
523
limbă japoneză, unui medic nipon, participant la congres.
Toate ciudăţeniile constatate au fost progresiv mai de aproape înconjurate de savanţi şi sînt pe cale să-şi exprime întregul conţinut. Unda herţiană aparţine de-a dreptul lui Dumnezeu şi el o dă oamenilor, în sfîrşit, ca să se folosească de toată magia ei. Ea era, prin urmare, autoarea vieţii; ca floarea şi geniul; ca puterea minerală, vegetală, animală şi intelectuală. Ea e substanţa celor cinci simţuri şi a suprasimţurilor noastre. Ea ne naşte şi poate că absenţa ei ne ucide.
Lucrul e bine să fie ştiut. Căci dacă unda ne decuplează conştiinţa, dacă ne împuterniceşte şi ne vindecă, ea poate să ne şi reînnoiască - şi nu ar fi de mirare ca longevitatea tinereţii şi a omenirii să atîrne de o ună de 0,002 centimetri...
1932
DOMNUL GHEORGHE
în ultimul ei număr, revista «Realitatea» prezintă cititorilor, proaspăt ieşită de la «Tiefdruck», procedeu de preciziune grafică al publicaţiilor mari occidentale şi americane, un portret impresionant. Dintr-o serie de miliardari vii sau sinucişi la întorsătura miliardului către neant, domnul John Rockefeller este cel mai june, de vreme ce la vîrsta de nouăzeci şi trei de ani are doisprezece.
Fotografia îi arată între cîţiva copii cu pantalonii scurţi ai cercetăşiei şi purtînd subt marginile unei pălării de o modă deformată o figură pe jumătate de deces. Ochii regelui benzinei au dispărut, gura s-a lipit, dar fantoma omului de odinioară stă în picioare şi continuă să circule printre nefericirile omeneşti.
Miliardarul oţelului rafinat cultivă intens binefacerea, caritatea şi instituţia de cultură, fracţiunile risipite în toată lumea ale averilor lui fabuloase şi alimentînd un mare număr de fundaţiuni şi de burse, de care se foloseşte şi ştiinţa românească.
Răsfoiam exemplarul meu ilustrat printre castanii Cişmigiului, vizitaţi în zilele cînd grădina e goală şi interesantă, de adolescenţi şi pensionari... Un domn bătrîn, care semăna cu miliardarul din revistă, apăru dintre flori sprijinit pe al treilea picior, al bastonului. îl cunoscusem demult şi nu mai ştiam pe cine salut, pe un fost profesor sau pe un fost general. Vecinătatea oamenilor foarte vechi şi care ies din viaţă discret, cum ies din parc,
niţel drepţi şi aduşi din spate, are farmecul duios. Bătrînul era domnul Gheorghe, corectorul unei tipografii mari din capitală, Gheorghe Rusescu, corector timp de cinzeci şi trei de ani la acelaşi pupitru al aceleiaşi imprimerii. O vîrstă profesională care se confundă cu veacul, te-ai fi aşteptat să fie răsplătită cu dreptul la odihnă şi că, devenit filozofic, bătrînului i s-au asigurat cinstitele bătrîneţi.
-	Am fost dat afară acum cincisprezece zile, zise fostul corector.
-	Ai fost «dat afară»? l-am întrebat. Dat afară din ce şi de unde? Cine îşi poate lua răspunderea gravă să dea afară, adică să arunce pe fereastră şii pe scări o activitate, asociată la o firmă prin cincizeci de ani de muncă, zi cu zi, ceas cu ceas? O activitate şi o viaţă nu se pot da afară.
Pe moşiile boiereşti de dinainte de război, păştea cîte un cal pribeag neputincios, care semăna cu domnul Rockefeller şi cu domnul Gheorghe. Stăpînii întrebau de el şi argaţii îl căutu prin hăţişuri, ca să-l aducă seara acasă, la grajd. Domnul Cal se bucura de respectul tuturor oamenilor care-1 văzuseră vioi şi cu copita nervoasă, în timpul serviciului şi şchiopătînd el era întors acum din cîmp la iesle, cu atenţiile cuvenite unei figuri.
Domnul Gheorghe îşi pierduse, desigur, acuitatea ochilor şi, de bună seamă, condeiul lui putea să încurce literele cam de acelaşi semn şi să nu le dea afară... Probabil că i se făcea milă de litera /şi că o lăsa în locul lui t, probabil că rigorile care impun tipografului un text corect slăbiseră în conştiinţa profesională a domnului Gheorghe. De zeci de milioane de ori i-a trecut prin peniţă alfabetul, care trebuie restabilit în scoicile unui text - şi după cincizeci şi trei de ani peniţa a dat greş. Domnul Gheorghe primi din gura unui şef de opt ori mai tînăr decît el, porunca să plece şi domnul casier îi plăti un „preaviz" de
526
V
cincisprezece zile... Domnul Gheorghe era „dat afară“.
- Faceţi ceva pentru mine, zise corectorul. Este nedrept. Şi pentru cîteva zile încep să mor de foame...
Bătrînul şterse lacrima vîrstei.
Parcă din toate schiţele de tragedie, multiplicate de rotativa vieţii, nici una nu-i atît de urîtă şi de jignitoare ca sărăcia bătrîneţii, două mizerii împărecheate - mîna bătrînului întinsă, şoapta bătrînei la uşa teatrului şi a restaurantului, sinuciderea la optzeci de ani a bunicului, trivializat de existenţă şi ofensat de oamenii noi.
Ce ţi-aş putea face, dragă domnule Gheorghe, altceva decît un manuscris bun de tipar, corectat în privinţa tipografiei de un corector, care în cabina lui cu şpalte şi zaţuri, va lua cunoştinţă la lumina unui bec electric de cazul dumitale şi se va feri să-l reproducă? Patronii dumitale n-au comis un act de bună şi necesară administraţie, ci un act de neruşinare. Ei vor dormi liniştiţi; nu-i va supăra neruşinarea ca să te caute şi să-ţi ceară iertare, ca de o scăpare din vedere ce poate fi îndreptată, Ei vor invoca momentul, criza, dreptul de a face economii şi prin asasinat.
Dar, domnule Gheorghe, eşti şi dumneata vinovat că nu asculţi la timp poveţele solidarităţii, ca să anulezi anticipat tîlhăria ce ţi s-a făcut. De mâi de ori ţi s-a vorbit în toate limbile de asociaţie, de organizare, de sindicat, de nevoia de-a fi prevăzător... Poate că niciodată nu ai sacrificat preţul unui litru de vin, ca să te cotizezi laolaltă cu tovarăşii. Salariul fix încasat la zi te-a făcut să uiţi o sumedenie de datorii, te-a oprit de la ideal. Ai învăţat zîmbetul plăcut şi scularea în picioare, nu a politeţei ci a contractului sigilat definitiv. Camarazii care ţi-au strecurat dte ceva în ureche, i-ai repudiat fireşte, ca pe nişte atentatori. Ai făcut tot
527
ce ai putut ca să placi directorilor, subdirectorilor, contramaeştrilor, şefilor şi subşefilor, şi pe măsură ce timpul cresta obrajii dumitale ca într-un răboj, privirea ţi s-a spălăcit, pleoapele s-au înmuiat, zîmbetul în chestie semăna tot mai mult cu grimasa suferinţei de a nu putea zîmbi îndeajuns de des şi de larg. Vîna piciorului s-a zgîrcit, genunchiul s-a strîns, spinarea s-a cocoşat - şi cînd stăpînii dumitale n-au mai găsit în ţinuta bătrînului sclav al meseriei nici prestigiul cârpelor maculate de unsoarea tipografiei, nici maculatura dumitale sufletească au făcut un pachet şi te-au zvîrlit în căruţa cu gunoaie.
Mi-aduc totuşi aminte că purtai cu onestitate printre „regale“ faţa blajină, cu care te-am întîlnit în grădina cu castani, că lucrătorii nu separau viaţa dumitale de fiinţa maşinilor şi atelierelor şi că pe catedra înaltă a corectorului prezenţa la toate orele a chipului dumitale constituia un reconfort. N-au văzut nimic din toate acestea noii dumitale patroni...
Dragă domnule Gheorghe, toate cîmpurile sînt parcurse de aventurieri - şi tipografi. Tipul Kreuger e generalizat fără să parvie totdeauna la moarte violentă automatic, ci vieţuind sănătoşi ca să te dea pe dumneata afară. Pe timpul dumitale, dragostea făcea parte din meşteşug şi meşteşugul învăţat orienta pe oameni. S-a isprăvit. Omul a învăţat de la tejghea să numere şi de la maşină să se învîrtească în gol şi să se uzeze în lagărele morale cu acel centimilimetru care strică un fus de oţel şi în care se cuprinde toată dragostea, acum pulverizată.
Poate că patronul dumitale tehnic vindea, înainte de-a deveni institut şi institut grafic, mezeluri, nasturi şi şireturi de ghete. A fost curajos; s-a avântat şi a trecut dincolo de el însuşi, ca un supraom cu firma înregistrată. Ca să scoată pe mătura atelierului cei cincizeci şi trei de ani ai
528
dumitale serviţi, din fabrică şi din viaţă, era nevoie de un biruitor al contabilităţii. El a venit şi lucrul s-a făcut.
Dacă ai copii, domnule Gheorghe, ajută-i să priceapă şi să se apere mai bine decît dumneata, să se mîhnească mai puţin şi să nu plîngă niciodată cu ochii dumitale de deznădejde.
1932
FĂTUL. CONVERSIUNII
Fără să voiască - şi omul politic, şi artistul, şi cetăţeanul fără expresie publică - sînt covîrşiţi de legea conversiunii, pusă odată, cum se zice, la punct de domnii Argetoianu şi Valjean şi căreia i se caută un contrapunct. Finanţul actual, al treilea, de la guvernul propriu-zis al Conversiunii, caută de trei săptămîni să răstoarne pietroiul, care a devenit o piatră de încercare, pe latură, pe dungă, şi pe colţuri, fără să fi izbutit, pînă la trimiterea manuscrisului la tipar, să-l clatine şi să-l apuce. O propunere a provocat o altă propunere, un proiect a fost anihilat de alt proiect şi toate proiectele şi propunerile au dat, deocamdată, greş.
Conversiunea a fost socotită cu drept cuvînt ca o completare a unei exproprieri pripite şi poate că intenţionat pripită, pentru că un mare partid, care şi-a rezervat meritele acestui act, era pe vremea cînd importanta reformă agrară a fost realizată, nu numai autorul represiunii din 1907 cît şi al cauzelor răscoalelor, dar şi partidul băncilor de împrumuturi cu dobînzi pe calibru. Organizaţia partidului liberal reprezintă catolicitatea tuturor intereselor şi ideilor sociale, şi a celor ce se băteau cap în cap, idealist, revoluţionar, represiv şi cămătar, după situaţie şi caz. Son gosier de metal parlait tovtes Ies langues.
Ţăranul împroprietărit n-a avut cînd ieşi din vechea lui iobăgie şi neiobăgie, aşa calificată de un socialist, nici credit ieftin, nici altele, nici vite şi, ca să se înzestreze pentru efortul ce i s-a cerut, el a
530
trebuit să ia bani eu dobîndă. Partidul care-i da pe de o parte pămînt şi vot, îi da şi bani la ghişeul depărtat de parlament, cu cîte un mare număr de poştii şi dacă pămîntul ţării i se acorda gratuit, împrumutul de bani care nu mai erau al ţării ci ai unor moştenitori se aproba plugarului cu bune procente. în trei ani, cel mult în patru ani, proprietatea şi împrumutul dispăreau mîncate de parazitul procent.
A fost era de fantastică prosperitate a „Instituţiilor*4, una din cele mai tipice. Salariile scandaloase, tantiemele scandaloase, creau o clasă de privilegiaţi primejdioşi, o nouă oligarhie şi cea mai puţin interesantă, prin smîntînirea bunurilor sociale la ghişeu. Oamenii, în cea mai mare parte cei mai mediocri, transvazau în tezaure personale grăsimea pămîntului şi sudoarea muncii. Defunctul Vintilă Brătianu construia uun plan pentru stăpînirea încremenită a vieţii romîneşti, pe vecie, recrutîndu-şi individualităţile din tot ce a produs partidul asociat cu şcoala unui subaltern slugarnic.
Se vorbeşte mult de o criză mondială, de repercusiunile ei inevitabile la noi, de starea de pacient a poporului românesc, îmbolnăvit de tuberculoză financiară prin contact, cu toate că epidemia s-a întins mai mult prin scuipat decît prin sărutare şi coabitare... Numită cu orice cuvînt, în dezechilibrul nostru izbucneşte imoralitatea stărilor puse la cale de exclusivişti şi de şireţi, ipocrizia ideilor şi generozităţilor politice, viclenia sentimentelor care le-au prezidat. Această imoralitate se poate urmărişi dincolo de graniţe, în Europa şi în America, înaintea războiului, demonstrată prin consecinţele lui. Faptul demonstrativ ce ne interesează este că după zece ani cămata inflexibilă n-a putut ferici pe nimeni şi nici marile bănci nu sînt fericite.
„Instituţiunile44 însă luptă. Ele nu pot să se resemneze ca plugarii să cîştige biruinţa,
531
restituindu-li-se cămata prin Conversiune. Piară ţara, dar să cîştige ghişeul! Dacă vor muri toate băncile mari, ni se ştirbeşte creditul, pe cînd dacă moare numai populaţia, creditul se restabileşte. în Conversiune se precizează categoric cine luptă şi împotriva cui: o considerabilă sută de agenţi internaţionali împotriva unei neglijabile gloate de optsprezece milioane de locuitori. Orice om de stat sau de idei îşi alege aci datoria, căci în momentul de faţă alegerea are un caracter de epocă şi poate fi lichidată cu tragedie: ori e cu bursa ori e cu neamul românesc întreg. Domnul Argetoianu, care-i departe de a fi un ţărănist sau un ţărănoi, a fost răspicat de partea celui de-al doilea.
Ce rol poate avea în viaţa activă, creatoare de sensuri, de iniţiative şi de rezultate, banca tentaculară, ne-o spune în cărţile lui domnul Henry Ford, care de la o nicovală, un ciocan şi o lingură de turnat fonta, în douăzeci şi cinci de ani stăpîneşte circulaţia şi creează în fiecare zi zece mii de automobile şi un imens număr detractoare agricole, dînd confort şi pîine, pe lîngă celor cîteva sute de mii de mîini utilizate în industriile directe şi conexe ale stabilimentelor sale, încă la cîte zece mii de cumpărători în fiece zi ai maşinilor uzinate de el, adică în mijlociu la încă vreo cincizeci de mii de suflete pe tot globul, fiecare client reprezentînd o familie personală. Gigantica industrie a fostului salahor Henry Ford era să fie înghiţită de băncile mari americane, într-un moment dificil, cînd toate ghişeele din Statele Unite alergau după fabricant cu sacii lor de bani, ca să-i ofere. Momentul a fost penibil şi un om mai slab de înger decî domnul Ford sucomba. Patronul şi-a închis fabricile, şi-a vîndut jumătate din unelte, şi-a reformat uzinele şi a cîştigat lupta împotriva gangsterilor finanţei americane, care i-au provocat un dezechilibru organizat sistematic, cu intenţia să-l anexeze.
532
Discuţia Vistiernicului actual urmează pe chestiunea cotelor şi a indivizilor, manifestîndu se tendinţa de a fi înlăturaţi de la Conversiune toţi acei mari proprietari, care mai produc un grîu mai ca lumea şi care au făcut investiţii însemnate în moşiile lor. Ţăranii se pot ridica dintre cocenii uscaţi şi copiii flămînzi cu topoare şi coase: finanţa nu va găsi mijloace să biruiască milioane de oamenii răzvrătiţi; dar marii prorietari sînt puţini, ei mai pot să fie convinşi o dată să se sinucidă cu bunăvoinţă. Acestora, statul le datoreşte şaptesprezece miliarde lei aur, în locul cărora li sau dat certificate de bună purtare şi diplome de imbecili.
1932
O REVOLUŢIE
Duminică 11 septembrie, am avut în Buccureşti o revoluţie pe Calea Victoriei, cum se şi cuvenea, între Palat şi Bulevard, între „Athenee Palace“ şi „Capşa“, porţiune pe care participanţii, revoluţionarii acestei revoluţii, şi-au păpat avutul.
Căci e vorba de o revoluţie sui-generis şi de nişte agitatori care n-au nimic comun cu nici una din cele trei internaţionale socialiste, oameni de liniştită burghezie dar pişcaţi, ca şi proprietarii de pămînt, de puricele tenace al dobînzii. Organizatorii revoluţiei, care porniseră să realizeze numai o inocentă întrunire de protestări duminicale, fără nici un rănit în program, aparţin unei aşa-numite Federaţii Economice, în care s-au înscris datornicii mari şi ai mici din oraşe. Bizuiţi pe o Conversiune şi a datoriilor orăşeneşti, care fără demagogie pot sta alături din punctul de vedere al legiuitorului, cu datoriile satelor, federaţii au văzut realizarea strict parţială a dorinţelor asociaţilor şi au ţinut să demonstreze, cerînd, ceea ce constituie un drept al lor, suprimarea execuţiilorsilite la oraşe, pănă ce un legiuitor, mai puţin financiar sau fără iţari în garderoba lui politică, va lua în considerare şi categoria lor.
Desigur că domnul Doru Popovici, preşedintele Federaţiei şi un simpatic om politic, rămas fidel modelului de vitrină creat de Figaro în Imperiul austriac, cu portul barbetelor nealterat, nu a prevăzut că întrunirea se va isprăvi cu capete în tifon, cu internări la spital şi cu arestări.
534
H, cu alte cuvinte, o revoluţie boierească, deşi căpeteniile de circumstanţă ale mişcării, fără mari primejdii de tulburare socială de pe trotuarele asfaltate din centru, sînt un cizmar, un croitot şi un odăiaş de minister. Evident, o telegramă trimisă regelui exprimă toată indignarea preşedintelui că revoluţia s-a împiedicat de bastoanele de cauciuc ale poliţiei.
Dar ne-am întîlnit într-una din zile cu unul din ipotecaţii remarcabili ai Federaţiei. Simplu tipograf şi un foarte harnic şi neobosit tipograf, rămas proprietar al al unui atelier instalat înainte de război şi considerabil augmentat în timpul războiului, de pe urma unei împrejurări fericite pentru el, s-a întîmplat că şi-a vîndut bine instalaţiile, în prima fază a păcii, cînd milioanele se cheltuiau cu entuziasm. Fără să spere, dar meritîndu-şi norocul, fostul tipograf s-a deşteptat într-o dimineaţă bogat. Pentru prima oară el fu impresionat că se loveşte cu fruntea de tavanul scund al apartamentului locuit în strîmtoare şi strîmtorare timp de cîţiva ani.
Omul cuminte de pînă-n ajun îşi pierdu echilibrul. în loc să-şi facă o gospodărie confortabilă şi un adăpost de muncitor înstărit pentru capul lui zevzec, pentru copiii lui chinuiţi şi pentru o nevastă izbăvită de necazuri, el fu febrilizat de panica grandorii, absent de fosta lui personalitate. Ieşi dinn pielealui, rămasă în cuierul tipografiei, şi participă la balul milioanelor în toate costumele scurtei epoci de universală dezordine morală. De unde vindea sute de exemplare de răvaşe de plăcintă şi mia de plicuri cu antet, pe un preţ derizoriu, cu un modest beneficiu de zece, cincisprezece la sută, el se apucă să cumpere şi să revîndă case, imobile, străzi întregi. Intre alte mărfuri potrivite cu averea lui actuală, el cumpără şi o localitate balneară...
Automobilul lui cît o locomotivă staţiona în permanenţă dinaintea unei secţiuni rămasă din
vechile ateliere în stăpînirea lui. Tipograful nu mai cunoştea din hartă decît punctele marcate cu un nod roşu, distante cu sute de kilometri între ele. Dormea la Bucureşti, lua cafeaua cu lapte subt Bucegi, prînzea la Cluj, schimba cravata la Timişoara, întorcîndu-se în capitală pe linia Dunării. Fundamental transformat, acest Ubcrmensch nu-şi mai cunoştea nevasta, copiii, căsnicia şi fostele lui modeste îndatoriri. Mîna i se îngreunase şi nu o mai ducea la pălărie fără să-şi facă întîi o chibzuinţă.
Pe neaşteptate, băşica lui cu noroc a plesnit odată toată. Visul durase cîţiva ani, care trec în posteritate ca o zi. Fără mari proprietăţi, fără localităţi balneare sau climaterice, fără automobil, el reapăru pe trotuar, trezit din ameţeală ca de lovitura unui mai în ceafă şi simţi prin pingeaua subţiată pînă la ciorapul găurit, asfaltul.
Omul nu pierdea în realitate nimic decît ce cîştigase din întîmplare. Raţionamentul simplu e cu neputinţă de altoit pe nervii unui om aruncat de sus de tot, după ce a sărit de jos de tot. însă nefericirea lui face parte dintr-o categorie a federaţilor, cu care îşi împarte nădejdile refacerii din nimic.
I-am atras atenţia, întîlnindu-1 de curînd, că dacă noua clasă socială a ipotecaţilor s-ar simţi privată de un drept categoric şi justificată la o dreptate nouă, ea este destul de numeroasă ca printr-o contribuţie individuală derizorie membrii să-şi facă o presă, să documenteze pe legiuitori şi să impuie suferinţa ei ca o suferinţă obştească.
Afară de nişte întruniri, la care vă găsiţi în familie cu uşile închise, voi nu faceţi nimic, ne am permis să-i spunem şi rubrica întîlnirilor voastre, lipsite de orice răsunet, din pagina a şaptea a ziarelor, dintr-un sfîrşit de coloană, nici nu se citeşte şi a devenit şi antipatică. Cine are ceva drept de apărat lămureşte, amplifică şi atacă şi niciodată un drept pierdut sau cîştigat n-a fost un
536
obiect de luptă decît pentru cei care l-au revendicat: bunăvoinţa şi mila sînt lăncile cu care se pierde o biruinţă şi terţa persoană sau autoritate nu ia în seamă jocurile anonime şi legalităţile mediocre.
- Sîntem nişte idioţi! ţipă enervat fostul tipograf şi fostul proprietar de localităţi şi de Carpaţi regionali. Nu sîntem în stare de nimic.
Este foarte probabil că bietul om avea dreptate. Dar aţi văzut ce a făcut Federaţia: revoluţie...
Totuşi Federaţia Economică, numită cu această firmă de societate pe acţiuni şi de magazin, reprezintă mai mult decît cazurile cîtorva nefericiţi îmbogăţiţi prin dezechilibrare şi sărăciţi prin încercarea echilibrului de a se normaliza pe datele cîntarului cu pîrghie, obişnuiţi să oscileze între extreme. Sînt numeroşi proprietari ponderaţi, căzuţi prin jocul evenimentelor. Poate o conversiune dreaptă să elimine din ea oraşul, păstrînd în sfera ei numai comuna rurală, Bărăganul şi proprietatea firimiturii, fără să dea naştere tot unui dezechilibru, dar unui dezechilibru general?
1932
MICUI. ANONIM
Un amator, după cea mai experimentală definiţie, este un om amabil, de un intelect plăcut şi mijlociu, care în pictură adună tablouri, silindu-se să aibă aerul unei competinţe estetice totale. Se cunoaşte genul acelor cumpărători cu parale, care postaţi în poziţie, dinaintea unui tablou, completează prin gaura degetelor, făcute monoclu, afirmînd că pînza cu numărul 24 are perspectivă şi aer şi că portretul domnului ministru, marcat în catalog cu o steluţă, pare că vorbeşte. Acelaşi amator dă sentinţa unei compoziţii de sculptură, recunoscînd că are relief. Aşa se face că în „galeriile" amatorilor cu dare de mînă sînt admirabil şi masiv reprezentate personalităţile cele mai mediocre dintr-o epocă artistică şi că moştenitorii, mai tineri şi poate că şi mai informaţi ai defunctului estet, nu ştiu cum să corecteze gustul ofensat al păreţilor, dăruind galeria statului, care o refuză sau transportînd-o la pod pentru şoareci. Pentru erezi, într-adevăr, risipa artistică a fostului amator, care avea întotdeauna nenorocita inspiraţie să creeze şi un muzeu, constituie un grav impas şi cere eroism.
Amatorii de cărţi au căpătat şi un nume, care îi scapă de un substativ extras dintr-un calificativ minor. Ei se bucură de calitatea de „bibliofili". Vorbă care nu mai aduce aminte sensul ei de amatorism, rătăcit într-o rădăcină verbală greacă şi, de fapt, bibliofilia e o gradaţie superioară de amatorism. Dar nu din vina persoanelor care strîng cărţi în rafturi, pusă pe dungă şi la cotor, cît
mai ales din meritul însuşi al cărţilor, neirans purtate în material durabil, cum se petrecea luqrul cu pictorii - inventatori şi executanţi totodată -Ide către însuşi autorul, ci cu hotărîrea unui editor şi cu execuţia unui tipăritor, două acţiuni costisitoare, însoţite de apeluri considerabile la un buzunar. Oricît de proastă în text, cartea riscă să fie mai puţin proastă decît pictura şi sculptura amatorului, din pricină că la punerea ei în viaţă colaborează persoane străine de autor şi măcar din pricina hîrtiei alese şi a tiparului căutat, un bibliofil mulţumindu-se şi numai cu materialul pipăit al unui text întrucîtva nul.
Un bibliofil parvenit la vîrsta cuminţeniilor poate fi satisfăcut de o carte numai cu pipăitul orb şi cu mîngîierea ei catifelată, subt care nici o pagină şi nici o literă nu tresare.
Şi, de bună seamă, numărul amatorilor nu se limitează la bibliotecă şi pinacotecă personale. Amatori celebri, legănaţi cu titlul de filatelişti, au dezlipit de pe scrisori timbre, lipindu-le cu limba proprie şi cu scuipatul propriu, în albume, care pentru artiştii acestei specialităţi au o valoare de necomparat. Nici cutiile de chibrituri nu sînt lipsite de reprezentanţi importanţi ai spiritului de colecţie şi de organizare subt sticla vitrinei. Qt priveşte amatorii de icoane şi lucruri vechi, de candelabre şi sfeşnice de lemn, de splendidele putregaiuri ale timpului, priceput să carieze şi piatra şt să uzeze în baia lui sulfurică şi aurul adevărat, ei fac parte din lumea cea mai bună, consolată de preferinţă mai discret de o rogojină ruptă dedî de satisfacerea înfometării unui copil flămînd. Se cunoaşte şi un exemplar de amatori Don Juani, care au colecţionat, etichetate într-un dulap secret, fotografiile curtezanelor remarcate la un moment al vieţii, însoţite de modele creţe de bucle de păr. Inteligenţa şi depravarea bietului om, al lui Miron Costin, cunosc extravaganţe variate şi galeria probantă nu a tablourilor şi a
cărţilor adunate ci a oamenilor, scriaţi de psihiatrie, care şi-au pierdut timpul cu organizarea de cioburi şi lame poleite.
Vrem să spunem că toate categoriile de amatori, puse la un loc, n-au fost în stare să dea rezultate concludente şi utile. Afară de una şi pentru slava ei introducerea este necesară.
Există în toată lumea o seamă de amatori, care sînt în realitate nişte mari animatori. Ei n-au puricat ceasloavele şi n-au cotrobăit în pivniţele şi podurile anticarilor, ca să caute lucru rar, scăpat ochiului altor amatori la vechituri şi vigilenţei la preţuri a patronului anticar însuşi, neasemănaţi cu nici o specie cunoscută de diletanţe. La începuturile chimiei dacă mai întîlneşti individualitatea de vrăjitori şi alchimişti, părinţii adevăraţi ai reacţiunilor şi distileriei, comparabilă cu individualitatea lor recentă. Aceşti amatori sînt radiofoniştii, tinerii care căutînd să-şi construiască singuri cîte un aparat pentru ascultarea undelor sonore, au învăţat electricitatea, ductibilitatea metalelor, însuşirile izolante ale corpurilor şi stilul cel mai potrivit pentru ca la întîlnirea matematicilor cu fizica şi cu materialele subtile ale acordului dintre emanaţiuni şi ecouri, să se regăsească neapărat un rezultat practic ştiinţific şi social.
Se cunoştea că la Crookes şi Branly sensul acelei puteri superdelicate şi zguduitoare totodată, care perfecţionată şi trecută prin urechea miilor de ace de laborator cu un fir intelectual progresiv mai subţire au dus la posibilităţile actuale radiofonice, iscarea unei unde, ca o seînteie, cu facultatea de a căra la distanţe vaste şi instantaneu, o informaţie, o chemare sau un cîntec. Toate laboratoarele au muncit zeci de ani la acest fenomenal rezultat, ca vocea Londrei să fie auzită la Melbourne. Dar învăţaţii, fizicienii, inginerii şi-au rezervat monopolul şi materia exclusivă a undelor lungi, abandonînd ca pe o ciupercuţă măruntă şi în stare să otrăvească ştiinţa, aşa-numita unda scurtă, de
540
cariera cărora savanţii s-au dezinteresat. Totul trebuia pus şi purtat pe undele din cele mai lungi.
Dar unda scurtă, unda extrascurtă, unda microscopică trăia vioaie şi concentrînd forţe şi posibilităţi mai mari decît a undei lungi - şi nu o lua nimeni în seamă afară de amatori. Aceştia s-au încăpăţînat să scoată din ea ceva şi au izbutit pe neaşteptate. Azi undele mici ale micilor anonimi, copiii de liceu, copiii de universitate, copiii de inginerie, răstoarnă tot ce au realizat laboratoarele. Unda mică e chemată în laborator şi cercetată, şi învăţaţii au luat în braţe acest copil, care în cîteva luni a crescut pînă la o maturitate necunoscută generaţiilor ca arbore genealogic ale undelor mari şi bătrîne.
Viitorul a fost todeauna al copiilor...
1932
IDEI
Opoziţia, favorabilă răzgîndirilor şi păcii confortabile, a inspirat domnului Argetoianu, care nu a realizat la guvern un program plin, dar care-i autorul în orice caz al Conversiunii, singurul act întreg de stat şi original de la război şi de îndrăzneală adevărată - o idee: un ou de Columb... Cursa guvernelor fiind aţintită exclusiv către fiscalitate, către un minus, către scăderea şi a resturilor de facultate plătitoare, domnul Argetoianu a lansat necesitatea, la care nu se gîndea aproape nici un ministru, a înmulţirii mijloacelor de producţie... Aci stă toată chestiunea timpului. Statul, patronul tuturor întreprinderilor, trebuie silit să caute izvoare noi, fără să le sece pe cele existente. în cercetarea pămîntului este de-ajuns un băţ. Izvoarele celelalte, menite să dea şi altceva decît apă, cer şi un dram de minte, pe lîngă băţul de la umbrelă.
Fostul ministru de finanţe indică un pricipiu şi-i deja foarte mult, dacă ne raportăm la panica actuală a conducătorilor, lipsiţi şi de soluţii şi de temeiuri, improvizaţi şefi ai economiei naţionale, întâi, esenţialul este să nu-ţi fie frică de materia cu care te-ai hotărît să lucrezi.
în linia principiului poate fi căutată cu optimism metoda de lucru, care nu-i afară din cale de greu de găsit. Statul aruncă, anual, cîteva miliarde în vînt, fără să producă nimic decît datorii. Dacă ar pune din buget cîteva miliarde la dispoziţia iniţiativelor lipsite de sprijinul capitalului, cerşit la cămătari, şi de credit
542
tehniceşte necesar, credeţi că ar lipsi şi iniţiativele? Nu. Sute de oameni inteligenţi şi inventivi prezintă în fiece moment garanţia linei idei de luat în seamă şi de ajutat de către un tovarăş mare ca statul, care împărţind beneficile cu individul şi controlîndu-1 cu simplicitate, şi-ar putea crea un buget de abundenţă în locul bugetului actual de sărăcie disperată.
Statul comunist, care administrează în formă colectivă acelaşi stoc de avuţii stagnante, încercînd să le fertilizeze în comun, prezintă incovenientul grav, comparativ cu statul capitalist, că rolul proprietarului individual îl deţine funcţionarul salariat, adică tocmai factorul care ruinează şi statul capitalist, în forma lui maladiv evoluată de societăţi şi trusturi. Ceea ce are bun statul socialist e că patronează toată munca naţională şi acest bun poate să fie bine folosit de statul capitalist, lăsînd pe proprietar la locul lui, însă angrenat solidar cu statul; cu însufleţirile şi cu dragostea lui profesională, pierdută îndată ce i se ia avutul steril şi i se dă în schimb salariul unei îndeletniciri. Salariu, în principiu, nu reprezintă todeauna mai puţin decît produsul propriu al individului în proprietatea individuală, reprezentînd mijlocul de trai, însă siguranţa salariului comportă indiferenţă şi insul se dezlipeşte de rîvna lui, esenţială, la opera de producţie.
Dacă statul ar conserva din capitalism proprietatea, iar din socialism ar alege munca proprietăţii în asociaţie cu el, şansele de a izbuti o formă de asociaţie mai dreaptă, mai psihologică şi mai înavuţită - scopul final - ar fi mai numeroase decît într-o societate fiscală.
Pentru că sîntem o ţară agricolă, iniţiativele, sprijinite pe un credit tehnic în tovărăşie cu statul, ar fi de considerat prin departamentul Domeniilor, care cunoaşte mijloacele experimentate de ţările străine, de înavuţire, încercate şi de el, fără schimbări în viaţa noastră naţională.
543
Danemarca, de pildă, îşi ţine viaţa ca un ou de găină, Olanda ca un gogoloi de brînză, Elveţia ca o roată de caşcaval. O sută de milioane de găini ouă cel puţin două miliarde de ori cîte cel puţin doi lei. Fără zîmbet şi fără satiră, ca şi fără nerozie, acest lucru aparent ridicul şi elementar e realizabil uşor.
La Domenii, toate experienţele au dat. rezultate neaşteptate, pe teren îngust.
Domnul Ionescu-Brăila ne-a arătat pieile de astrahan din Basarabia, care ar putea cu mai multă eficacitate să fie examinate într-un Consiliu de Miniştri decît un proiect de lege. Pieile oilor româneşti pleacă din ţară cu un pol bucata şi se întorc scumpite, pînă la trei sute de lei, numai după o baie de piatră acră şi o clătire de vopsea.
Ministerul de Domenii, întemeiat pe un credit de două-trei miliarde, este în situaţia, numai el, de a spori producţia naţională, în păsări şi animale, cu patru-cinci miliarde anual. Şi cu toate că acest minister, cel mai sărac, este relativ cel mai productiv, mulţumită vivacităţii active a oamenilor puşi la locul lor, şi alte departamente, ca al Industriei, de pildă, pot provoca iniţiativa şi munca în asociaţie cu ea.
La guvern, domnul Argetoianu mai enunţase o idee întreagă: un impozit de cinci la sută asupra tuturor averilor, echivalent cu o expropriere de cinci la sută condiţională. Revolta proprietarilor politici a fost unanimă. Dar statul are dreptul să exproprieze în caz de necesitate şi averea întreagă. Dacă în asociaţie cu iniţiativa, jumătate ar fi socotită că aparţine din averea fiecăruia statului, ar fi cineva care să refuze, primind în schimb puterea lui comercială şi de autoritate?
Este la mintea fiecăruia să înţeleagă că din nămolul prin care ne tîrîm nu putem ieşi fără o modificare a raporturilor vechi. Este ceea ce înţelege fostul vistiernic cînd indică principiul sporirii producţiei româneşti.
1932
544
IUBITE DOMNULE WESTFRIED,
Ţi-am citit cu lampa mică manuscrisul şi, ca un fumător care n-ai mai pus de zece ani ţigara în gură şi care din pricina unui fum cu arome ce-i trecu pe la nas, e apucat din nou de viciul tinereţii lui, mi-adusei aminte de o pasiune aproape defunctă şi mi-am surprins condeiul alături de al dumitale şi de al meşterului Baudelaire, îngînîndu-l.
Ţi-am spus, mi se pare, că am fost odinioară acaparat de trebuinţa transpunerii integrale a poetului şi de naţionalizarea lui românească, dinaintea unei versiuni ungureşti izbutite. Rămîne un vis la care n-aş renunţa tîlcuirea stih cu stih şi pagină cu pagină a celui mai dens poet. Ţi-aş face confidenţa că, personal, un extras din Les Fleurs du mal nu m-ar sătura: ori toată cartea ori nimic. Dar găsesc în manuscrisul pe care ţi-1 înapoiez, simţitor la binevoitoarea atenţie a tălmaciului, mai puţine defecte şi desigur mai multe versuri bune decît în manuscrisele şi încercările mele particulare. Dacă eşti mulţumit de ele, dă-le drumul.
O carte se publică şi dacă nu eşti mulţumit. Şi ţi-aş mai putea spune la ureche că cel dintîi cititqr al manuscrisului dumitale şi-a tipărit cărţile, todeauna, cu silă şi dezgust...
Al domniei tale,
Dealul Mărţişor, 1 decembrie D32
SĂPTĂMÎNA
Sînt săptămîni ca lumea, de şapte zile normale, cu program, mîncare şi culcare la ore precise - şi săptămîni politice, care răstoarnă totul şi silesc ceasornicul să meargă de-a-ndaratele. Aerul i se umple de principii, mai multe sau mai puţine - cu cît mai puţine cu atît mai bune - şi sufletul de tărăboi.
Deschiderea Parlamentului a trecut criza, cum se ziceîn limbaj C.F.R., pe linia moartă şi publicul select s-a gătit pentru sărbătoarea calendarului politic. La orele piinzului, rînd obişnuiau să treacă pe la bodegi sau să contemple preumblarea înceată a trotuarelor, domnii bine şi cucoanele bine, pe care nu le agreează tigaia de-acasă, din bucătărie, urcau dealul Patriarhiei, unde, paralel cu dogmele, funcţionează Constituţia şi concomitent cu Doamne miluieşte strigătul de bravo şi aplauzele unanime.
Sesiune politică frămîntată, oamenii cu principii şi fără prea multă treabă au aşteptat-o ca pe un med şi ca o partidă de box. Cineva trebuia să se lupte cu altdneva atletic şi să biruiască unul din doi, amîndoi sau nici unul. Un fost prim-ministru zgîndăreţ, avea să se producă în atitudinea opozantului, care încă nu şi-a putut înăbuşi în piept suspinele sale. O forţă locală trebuie să se măsoare cu o forţă internaţională localizată.
S-a întîmplat şi această ciocnire, deosebită de o ciocnire pe calea ferată dar cu atît mai puţin
546
furioasă, cu cit fusese anunţată precis. Nu s-a Intlmplat nimic afară din cale de excepţional. Zgîndăriciul s-a mulţumit să nu fie prea feroce şi zgindăritul să nu prea bage-n seamă firul de iarbă artificială, cu care era gldilat într-o ureche. Boxul, duelul, lupta au trecut. Şi în cîteva zile viaţa s-a mai scumpit cu douăzeci şi cinci Ia sută.
Fină va atinge preţul de una mie lei, plinea se vinde numai cu nouă, de la cinci - o bagatelă, care abia nici nu a dublat preţul de astă-vară. Dar dacă lunea plinea e neagră şi costă numai atlt, nu e nici un motiv ca vinerea viitoare să nu fie de cinci ori mai neagră şi numai de două ori mai scumpă, ceea ce reduce importanţa scumpetei la o concurenţă între preţuri şi culori.
Cine a mai născocit şi pîinea asta, ca să ajungă şi ea o problemă, ca şi cum statele n-aveau altele destule? Guverne serioase şi municipii aglomerate de tot felul de chestiuni grave, se văd nevoite să ia în considerare şi jucăriile acelea, cînd lungi şi cînd rotunde, rînd netede şi dnd crăpate, cu greutatea între şase sute şi nouă sute cincizeci de grame, după cartier. Pricepe-te de mai lucrează la fericirea omenirii, dacă de patru ori pe lună trebuie să discuţi în consilii şi comitete gramele de făină şi amestecurile ei cu secara şi eventual cu orzul şi cu mălaiul, cu excluderea ipsosului şi a talcului. Dacă oamenii ar fi tot atît de cuminţi şi de ascultători ca pietenii noştri boii, ei s-ar căzni să scutească autorităţile de tragica glumă, adoptînd în tăcere paiele şi cocenii, care se mănîncă în stare naturală uscată, fără ajutorul drojdiei şi al brutarului. Pentru nişte vremuri mai dulci chiar derît cele prezente, savanţii de acum treizeci de ani căutau pastila miraculoasă şi prînzul ambulant: un hap, o aspirină, putea să fie scos din buzunarul de la jiletcă şi înghiţit. In substanţa lui comprimată se găseau din abundenţă materiile azotoase, grăsimile, carburile şi apa, trebuincioase existenţei şi cu un supliment la preţul tubului de zece pastile
547
ai li putut obţine, după deprindere, şi gustul berei blonde şi savoarea mititelului la grătar, în gura dumitale. Savanţii încă n-au izbutit. Să încercăm cu finul: costă mai ieftin şi suprimă controversa..
Comuna a nimerit-o mai bine cu asfaltul decît cu pîinea, modernizînd o sumedenie de căi de comunicaţie, pe care cetăţeanul are dreptul să se plimbe la toate orele din zi şi din noapte flămînd -şi acum de curînd cu laptele.
Nu ştiu ce fericit compozitor de epigrame a găsit formula pe care o citim de cîteva luni de zile pe toate zidurile capitalei, dar a găsit-o. „Beţi mai mult lapte“, zice noua zicătoare. Beţi de unde aveţi şi de unde nu.
Multora dintre cititorii acestui îndemn, invenţia formulei le-a adus aminte de altă invenţie, de sfoara de tăiat mămăliga. Cum să mă înveţi tocmai acum să beau banalul lichid de vacă, vechi cît omul şi ţîţa? E laptele altceva decît lapte? s-au întrebat supăraţi oamenii în logică şi raţionament.
Totuşi, laptele e încă un cuvînt de dicţionar pentru cei mai mulţi dintre consumatorii presupuşi că-1 cunosc mai de aproape - ca şi zahărul. Şi untul era verbal cunoscut de todeauna, dar cînd acum vreo treizeci de ani, un inimos român-macedonean a înfiinţat prima fabrică de făcut untul în Bucureşti, el a trebuit să-şi încetineze multă vreme separatoarele, ca să deprindă pe cetăţenii, absorbiţi de politică, să-l mănînce. Toată lumea ştie ce este untul dar puţini consumatori puseseră limba pe el, altfel decît ca să-l pronunţe, cînd într-o comisiune venea din întîmplare vorba de bivoliţă sau de oaie.
Cetăţeanul se presupune că de vreme ce a gustat laptele la sînul părintesc şi s-a hrănit cu el exclusiv pînă la înţărcare, l-a şi adoptat, ca în reclamele pentru muştar şi ciorapi. Eroare! Cetăţeanul cînd cumpără lapte de la lăptar, se supune unui rit fără consecinţe. Laptele venind singur acasă, la ora care vin şi ziarele, obiceiul se
548
face de la sine. Şi poate că cetăţeanul e şi un depravat al funcţiunii de cumpărător, preferind să fie servit cu ceea ce nu plăteşte, contul lăptarului, marcat pe dosul uşii cu covrigi de tibişir, cumpănindu-se cu socoteala vînzătorului de ziare. Dacă Freud ar fi pe-aci, pe undeva, el ne-ar putea spune, poate că laptele şi fratele lui de suferinţă ziarul, se traduc logic în viaţa întragă a publicului, ca o influenţă obscură din subconştient, cu neplata abonamentului şi cu refuzul de a citi, identificîndu-se gustul laptelui cu gustul probabil al cernelii de tipar.
Dar dacă în materie de hîrtie scrisă i se oferă cetăţeanului, cel puţin aşa trebuie să-l asigurăm, numai lucruri de prima calitate şi trufandale, laptele lui seamănă prea des cu lăturile de scrobeală, ca să nu fie aruncat de la gură. Va să zică: ce e laptele? Nu ştiu, sau evocă ceva puturos.
Comuna s-a hotărît să desfiinţeze legenda laptelui prost şi nebăut nici de pisică, distribuind din lăptăriile ei, care în treacăt fie zis merg cît se poate de rău, ca şi literatura, lapte pasteurizat la şcolile primare. Dintr-o sticluţă curată, sterilizată, copilul care a plecat de-acasă pînă-n ziuă, cu măţucul gol sau nu îndeajuns de aprovizionat, poate să sugă în clasă ajutat de o bucată de pîine, un lapte pur şi sănătos. Numai că pîinea, cu care îşi duce la buze sticluţa cu lapte, trebuie să fie integrală. Ce dai cu o mînă, iei cu alta şi laptele alb ca neaua se amestecă în guriţa copilului cu o pîine, neagră ca funinginea, aî cărui gust de vopsea cu clei este în stare să spurce şi aromele laptelui, săi sugereze micului consumator ideea că laptele-i ca pîinea şi pîinea ca laptele şi să-l dezguste şi de lapte şi de propagandă.
Ceea ce pare să însemneze că fără bună chibzuinţă cele mai bune intenţii dau greşul, inseparabil de toate frumoasele noastre hotărîri superficiale, şi fac şi generozitatea inutilă.
1932
URBANISM
Există la Municipiu o aşa-numită comisiune de sistematizare, prezidată de primar şi compusă, la o masă lungă diplomatică, din ingineri, arhitecţi, tehnicieni cu părere şi fără de părere, oameni de gust şi oameni de aproximaţii, care se adună o dată pe săptămână, pe lună, ca să producă hîrtie de desen. Un inginer neobosit în consumarea culorilor topite în apă, iritabil şi intolerant, aduce de fiece dată o căruţă de suluri cu sine, corectate, îndreptate, complicate, todeauna noi şi todeauna altele, în stupefacţia membrilor comisiunii, uimiţi de rapidităţile tehnice, calculative şi de acuarelă ale inginerului cu ochelari. EI are şi ochelari, ceea ce n-ar implica nici o particularitate, dacă ar lipsi un punct de pelticărie a limbii, care sclivisind cuvintele pare în legătură directă cu strînsura subt o frunte urbanistică, a nasului între geamurile cu arc.
Personal, acest mic fenomen, care trebuie să fi fost întîiul în clasă şi pe generaţie, m-a înfricoşat, în calitatea mea de a cincea roată mută la trăsura comisiunii cu patru scîrţîitori, am participat şi eu, dintr-un capriciu al domnului primar, la comisia de sistematizare - şi i-aş putea face primarului, care are o înaltă opinie despre literatură, imputarea confidenţială, că în mod cu totul gratuit Fenomenul s-a identificat cu hîrtia „Wattman“, de dimensiunile 6 M x 2 M şi cu creionul în culori. Dar şi cu fiinţa municipiului, pe care o are în ochi din profil şi în perspectivă, a voi d’oiseau şi en raccourci. El ştie cîte vrăbii zboară pe un metru
550
pătrat de capitală. Tot ce-! întrebi, dacă ai impertinenţa să-i pui o întrebare, are răspuns. Apreciază peştele de la Snagov în kilograme, îşi apa lacului în unităţi de mii de cisterne. Ştie cîţi metri, cîte pietre şi molecule din tot ce vrei are Ialomiţa, care odată şi odată va trece prin Bucureşti, unită cu Argeşul şt Dîmboviţa într-o Dunăre cu un crac în Parcul Carol.
Uite, vedeţi aici o pată violetă? E portul capitalei la Dunăre, cu docurile lui imense. Punctele galbene sînt portocalele şi lămîile din Orient. Aici descarcă Siria şi Egiptul, alături Indiile. La stînga vor sta curmalele în nouă movile.
-	Mi-aţi permite, ar întrerupe un inginer, să facă o respectuoasă observaţie? Aş fi de părere, pentru înlesnirea traficului maritim, ca lămîile să se descarce, în plan, lîngă mandarine.
-	E imposibil! ar răspunde autorul planurilor, hărţilor şi acuarelelor.
-	Locul acesta este rezervat ivoriului, ar interveni primarul, zîmbind de naivitatea întreruperii. Sîntem în tratative cu Marea Britanie, care oferă un miliard pentru depozitarea în tranzit a coarnelor de elefant. Se iscă un tărăboi ştiinţific, unii membri afirmînd că elefantul nu are coarne, şi finalmente, din condescendenţă faţă de domnul primar, se face acordul că elefantul îşi poartă coarnele în gură.
Inginerul arată că uzinele vor fi grupate în pata verde palid, pe cînd în verdele închis se vor strînge caii de curse şi serviciile de pompieri, care pe viitor nu vor mai suna dintr-un clopot ci dintr o băşică de automobil, înlocuind astfel bronzul şi arama cu cauciucul. El va construi un Pol Nord în Cişmigiu şi s-a gîndit şi la săraci, pentru care pregăteşte un Ecuator, pus în funcţiune de la 26 octombrie pînă la 23 aprilie, stil nou.
Dar va dărîma Bucureştii, ca să-l transforme într-o peluză verde, gen Puvis de Chavannes, unde vor paşte ideile sale. Prea numeroase sînt părţile
locuite - ne trebuie aer şi circulaţie de văzduhuri. Peste capitală se va întinde un parc admirabil, o cîmpie olandeze şi violete de Parma, cu bănci a doi lei şi cu becuri electrice, ca la Mitropolie - patru globuri pe cîte o tulpină sucită, ca să dea impresia nervozităţii şi paraliziei.
Locuitorii? Să se ducă în... Acu era să zic ceva. Să se mute după cartier, la Ploieşti, la Găieşti, la Olteniţa, la Bolintinul din Deal. în urbanism, omul e cea mai neglijabilă cantitate. Întîi vine hîrtia de desen, al doilea acuarela, şi al treilea exproprierea forţată: nu mai e loc de al patrulea termen în formularea noastră. Nici n-avem ce face, drept vorbind, cu locuitorii, preocupaţi ca nişte animale, exclusiv de pîine. Creatorul avu nefericitul proiect al unui om cu nevastă şi copii, care sîcîie municipalitatea tot anul cu acest detaliu ridicol: plinea. Dacă ar fi avut întîi hîrtia „Bristol1* şi acuarela, el nu mai făcea oameni niciodată. Croia bulevarde, trotuare asfaltate, punea becuri electrice de jur-împrejurul Planetei, poda Snagovul, asana Băneasa şi se uita la ele. Şi, în mijloc, clădea un Palat Municipal, ca să ştie să reprezinte din eter Bucureştii.
Urbanismul concepe lumea fericită şi absentă.
Excitat de hîrtie şi acuarelă, municipiul e preocupat actualmente de exproprierea cu sila. Dacă hîrtia de desen a costat bani, pămîntul să fie gratis şi să nu mai aparţie nimănuia, decît municipiului. Şi cum i-ar aparţine mai bine decît înlocuind proprietatea cu strada şi bulevardul? Se vor trasa atîtea bulevarde paralele tăiate de alte bulevarde la unghiuri drepte, cîte pătrate egale sînt într-o foaie de caiet de aritmetică - la municipiu aritmetică se rosteşte cu o uşoară eliziune, care corespunde cu graseiajul parizian. Avem o febră de bulevardism şi un temperament nemaipomenit, pe care nu-1 mai poate nimic stînjeni. Ne-au intrat în cap asfaltul şi electricitea şi vrem să realizăm pînă ce nu pierim oraşul-
muzeu, oraşul-frizură, oraşul-cinematograf. Aşa grăieşte municipiul.
Mie, municipiului, îmi trebuie o lege mare, mai mare decît toată burghezia şi toată Constituţia. Puteam să fac un singur articol de lege unică şi să legalizez nişte mizere proprietăţi de la Ghencea, dar m-am păstrat pentru legea mare. Oraşul sînt eu. N-au avut curaj guvernele să facă dictatură: voi face eu dictatura municipală. Mai lipseşte un armăsar şi titlul de Duce: mi le oferă Kludsky. Proprietatea, de altfel, în special a altora, e ceva anacronic şi nu se armonizează cu bulevardul şi cu urbanistica. O să o suprimăm şi vom rămîne totuşi buni burghezi şi buni capitalişti - aici e soluţia. Desfiinţează proprietatea vecinului, păstrînd-o pe a dumitale intactă. Şi-ţi păstrezi şi automobilul „Lincoln * şi cîinele din el. Cată să facem faţă şi evenimentelor, luînd şi de la comunişti ceva şi rămînînd şi cu ceea ce este bun la bancheri: cu de ăştia... Ai înţeles gustul meu din două degete alunecate pe burice? Cu lei!
1932
LITERATURA MUNICIPALĂ
De Sfintele Sărbători, edilii se gîndesc la trei lucruri , la religia creştină, la săraci şi la stilul epistolar. Primarul de sector socotindu-se ca un papă civili in partibus, dă drumul unei pastorale şi o afişează pe zidurile culorii lui. Trebuie să facem ceva şi pentru lumea săracă, zice primarul de sector, şi articolul cel mai ieftin tot compoziţia tipărită rămîne. Dar fiind un ce sufletesc şi un ce intelectual, primarul îşi rezervă textul pentru efortul literar personal, neadmiţînd imixtiunea nici unui alt condei în proza lui de sărbători.
Nefiind vorba de canalizări, alinieri, exproprieri şi de cursa cu camionul după olteni, ordonanţe şi de sancţiuni, condeiul primarului merge mai anevoios. Răpit de idealul de a face bine omenirii de la un post plătit cu o nenorocită leafă, care împovărată de jetoane şi delegaţii abia trece de una sută mii de lei pe lună, el şi-a sacrificat geniul şi se găseşte în deficit intelectual. Nu oricine îşi rezervă culanţa penei, agerimea, spontaneitatea, elasticul expresiei şi oţelăria polemică a primarului general, care-i o mare excepţie. Primarii mai puţin generali, deşi bine înzestraţi, îşi tocesc cîteodată flecul şi expresia iese, ca şi intenţiunea, cu călcîiul niţeluş întors.
Mila de oameni e o datorie a locuitorilor din cartier şi lacrimile sărăcimii cad în cerneala municipală de sector, ca un dar gratuit al ochilor încruntaţi de durere. Lemnele, frigul şi căldura din sobă dau colaborarea sentimentală, cu un fîsîit al tăciunilor, care-i un oftat. Foamea şi goliciunea
554
aduc aportul romantic la proza domnului primar de sector. Şi copiii! mai ales copiii, pe care primarul îi prezintă ca pe ai săi, constituiesc fraza de mare efect. Primarul numai că nu-i ciupeşte în scutec şi nu le scoate ochii cu acul, ca să fie ţipătul lor auzit mai bine pe Calea Victoriei, din sectorul epistolei către boieri.
Caducă, imbecilă şi sininstră ipocrizie! în nestare să facă fapte, primarul de sector crede că se achită de o dramatică datorie bîlbîind vorbele reeditate prosteşte şi luate din plumbul tipografiei cu cleştele de zahăr al tuturor marilor tîmpiţi şi mediocri instalaţi la purtarea unor sarcini ce-i depăşesc. Sfruntată impudoare de atitudine şi dfe limbaj, gramatică neruşinată, stil şi cuvinte de rîndaş. Apelul pe care l-am lipit cu cocă pe zidurile unei şcoli de la Şosea, dă pilda acelei morale ieftine şi acelui abuz de impertinenţă, care, liniştite şi groteşti, trimit datoriile sociale măi departe, de două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, din casă în casă, şi domolesc conştiinţa neîmpăcată a devoratorului de onorarii, salarii, tantieme şi generator de noi putregaiuri.
1932
FATHER CFIRISTMAS
Poziţia morală a unui intelectual însurat şi fără copii se bucură de privilegiul că face clasă cu situaţia flăcăilor şi rămîne imberb, indiferent de vîrsta cheliei şi de tremurul cerbicei. Obsedat de cîrpe şi biberon, mirosul lui abstract e nedezlipit de acreala ovină încălzită a leagănului mişcat între bibliotecă şi pat. Sterpul şi-a făcut o reputaţie de artist şi de gînditor liber, silind pe tată să se retracteze în starea biologică strictă şi să adopte calitatea inferioară de burghez. Cine şi-a luat însărcinarea să poarte de grijă şi altora decît marii lui şi individualităţii, rafinată la uscat, pierde o sumedenie de drepturi, pe care le consacră sterilitatea pură sau prin adjuvant. E multă cafenea şi capuţiner mult în această superbă opiniune dar Moş Crăciun le condamnă în fiecare an, absent din hotelul amanţilor şi de la domiciliul insonor al părechilor de cerebralitate mată
Nefericiţii burghezi şi asimilaţi au trecere măcar la unchiaşul, care în zilele friguroase ale Crăciunului se arată iniţiaţilor în cojoc roşu şi în ciubote, purtîndu-şi cu o convingere ortodoxă barba intactă şi mustăţile neajustate şi, în spinare, un cîtamai sacul cu jucării. E de-ajuns să te însori şi de la cel dintîi copil Moşul ţi se revelează şi devine familiar. Dacă nu l-ai chema dumneata, îl cheamă pruncul şi el vine şi nechemat. Gravitatea studiasă, analiza filosofică, rigiditatea critică dispar îndată ce calendarul şi-a lepădat cele dintîi foi de decembrie - şi te surprinzi cumpărînd în taină planeţi de sticlă fragilă, fructe de oglindă,
556
îngeri diafani, aspecte abia închegate dintr-iun material multicolor, uşoare ca secunda , şi voluminoase ca timpul.
Buzunarele transportă în odaia din fund a casei sateliţii de aer, înconjuraţi de un miligram de coajă şi destinaţi să roiască împrejurul unui brad, pe care-1 aduci într-o noapte, pe uşa din dos. Pe biuroul încărcat de proiecte şi iluzii cifrate se dasfac iluziile materializate şi cu o durată mai sigură, de cîteva ceasuri, albastre, verzi, roze, zaharoase pulverulente şi urzite cu văzduh, fabricate pentru copiii de la un an în sus pînă la adînci bătrîneţi, mărginită cu vîrsta lui Moş Crăciun. Savantul încearcă dacă merge cupia şi dacă sare mingea, cum fluieră biciul pe la cotor şi armonica hexagonală. Umflă ursul de cauciuc, al cărui suflet expiră pe la coadă, înlăturînd un cep. Şi două nopţi acest bărbat posomorit şi sever, care sperie generaţiile, devine regizorului unui teatru de păpuşi efemere la domiciliu, pentru delectarea cîtorva copii fericiţi. Foiţele roşii se desfac şi se divid, foarfecă, sfoara de aur muncesc după ce adorm adoratorii, visînd Ierusalimuri de jucării, trompete, cai de lemn, cîini de bumbac, tobe, împuşcături cu capse, popice, trenuri accelerate cu oameni mici în vagoane, cirezi, zoologii, universe...
Emancipat de toţi persecutorii didactici, părintele dă însă un examen în seara de Ajun, mai greu decît fostele lui doctorate, pentru că juriul e de copii şi pentru că opinia acestora nu cruţă mediocritatea. Efectul e obligatoriu să fie nou, să nu mai aducă nimic aminte din tot ce ar mai fi fost. Moş Crăciun admite o singură repetiţie: bradul, restul e inovaţie şi originalitate.
Singuri fabricanţii sînt monotoni şi repetitivi. Jucăriile din fiecare an au rămas aceleaşi, seriile se eternizează, reproducerile sînt infinite. Un măgar amabil dă de treizeci de ani din cap, la fel ca şi conducătorul lui, un arab. Resortul care le serveşte de înghiţitoare, a fost împrumutat şi altor
557
făpturi, girafa, berbecul, taural, broasca ţestoasă, dar fiinţele din pom, dintre luminările versicolore aprinse, nu trebuia să dea toate numai din resort. Nici păpuşa care îşi închide ochii cînd o iei în braţe numai e o noutate, iar căţelului cu un mîrîit interior ventriloc i se preferă căţelul cel adevărat, din curte, inamicul pisicilor. Coppiii cer geniu şi inventitatea cursivă, cum au învăţat ei din necunoscut că obişnuieşte Mama Pădurii, natura.
Poate că ei au început să lămurească puţin o incertitudine şi să priceapă complicităţile familei cu Moş Crăciun. Dar unei afirmaţii categorice şi brutale îi preferă visul chiar mincinos, conştienţi vremelnic de binefacerile închipuirii şi de superioritatea surîsului pus lîngă încruntare şi durere. Ochiul lor a observat dar s-a închis la timp ca să nu vadă de tot, lăsînd în voie să creeze ecoul şi umbra.
Cîteva cumpărături suspecte au silit în ultimele zile la colaborări variate şiretlicul şi tertipul, cu nedibăcie ascuns. Ei bănuiesc de ce ca niciodată, părinţii au plecat de acasă împreună, uitîndu-se în anume fel şi s-au întors mai tîrziu decît ar fi trebuit. Şoaptele prinse au o tîlcuire, tăcerile însemnează ceva nou. Se simte că vine Moş Crăciun şi presupunerea strecurată că s-ar putea să nu mai vie nu face decât să confirme sentimentul că toate pregătirile sînt terminate, nu se ştie unde şi nici nu trebuie să se ştie.
Pe la nouă seara, pomul adus de un unchiaş prin gaura cheii, e aprins. O bătaie mare într-o uşă, cu un ciomag, cîrja lui Moş Crăciun, a dat de veste că a fost şi poate că a şi plecat. Unde? la alţi copii, sînt mii de copii şi, desigur, mai mulţi Moşi Crăciuni, recrutaţi dintre piticii cu barba pînă la pămînt, trecută pe subt cingătoarea pîntecului gros, ca să nu atîrne în noroi şi să se terfelească. Ei nici n-ar avea cum să se spele, în munţii lor cu apele îngheţate decît cu zăpadă frecată în palme şi trecută iute pe subt stufoasele sprincene. Ciutura
lor sună-n fînlînă, scufundată-n cleştarul apei încremenite şi scoasă goală, cum a şi fost aruncată în fund, iar cana de lut, dacă vor s-o pogoare-n izvor se sparge de geamul cutelor gros. Pînă la vară cînd se dezgheaţă piscul, dacă se poate dezgheţa vreodată, sînt cîteva luni şi barba lui Moş Crăciun se cere să fie neîntinată, ca o aripă de fluture şi ca floarea de muşeţel.
De data asta însă Moş Crăciun a stat în dosul uşii şi copiii l-au zărit prin crăpătură, dîndu-le cîte un pachet. De data asta, el a fost mai exigent, venea de mai departe decît de obicei, de pe la Sussex, de prin Scoţia, din stîncile Engliterei, căci le-a cerut copiilor să-i spuie versuri englezeşti...
Şi ei au vorbit cu el englezeşte, istorisindu-i ce le-a povestit degetul cel mic şi cum a intrat pisica mică după un şoarece mic, pînă subt patul reginei Marii Britanii...
1932
fp
I