SUBIECTE
                                                     «PISICA RAPIDĂ»
   Sîrit un clovn reformat, stabilit agent de publi* citate în Argentina. Ajunsesem cu programul meu la Buenos* Aires, unde m*am simţit îmbă* trînind brusc într*o seară, pecînd executam cele* brul meu număr: «Pisica rapidă». Şaizeci de ani mă învîrtisem cu agilitatea sfîrlezei, şi erau speranţe să mai intru învîrtejul terminal cotidian al figurii mele favorite, încă vreo douăzeci şi cinci.
   Dar omul de lut sfîrşeşte într*o secundă, ca un urcior. Pecînd mă aruncasem în ritmul meu spiral, în aplauzele sălii, precipitate cu ecouri de peşteri în tunete şi torente, la o cotitură m*am oprit şi m*am zgîrcit jos, pe vîrful picioarelor, din genunchi. Crezînd că am intercalat în jocul meu o variantă neprevăzută, publicul din Cazi* noul Plajei m*a ovaţionat cu talaze de hohote de rîs. Masca mea exprima o neaşteptată tragedie şi venea pesemne bine, prin contrast, fondului normal. în ce mă priveşte, am avut sensaţia stra* nie că mă descos ca un tricou, că sînt un ciorap în deslînare, de firul căruia, unic, întortochiat succesiv şi circular, apuca o mînă ieşită din pămînt, şi că firul meu textil fugea din mine în pămînt. Deşirarea insului meu s*a produs, întreagă, din* t rodată.
   Am încercat să*mi reiau elanul de două ori. O dată, am căzut în patru labe, ca un decapitat; a doua oară m*am lungit pe stomac şi am fost
7
 scos din sală pe targă. Cariera lui Motoklar se isprăvise.
    De atunci, am căutat să*mi întineresc bucuriile, asistînd la jocul imitatorilor mei, care urmau linia trasă de mine, în varieteul internaţional, în două feluri, recunoscînd sau insultînd însu* şirile mele. Niciunul din elevii mei n*a putut însă atinge cuantumul ideal de învîrtituri în unitatea de timp, nici în interiorul unei învîrti* turi viteza mea cvasiânspirată.
    Fui silit de viaţă să rămîn în cercul cel mai proaspăt al admiratorilor mei şi, pe curba simpa* tiei, alunecai agreabil din teatru, în publicitate, întrio luna de zile am strîns mai multe anunţuri, inserate şi reclame decît laolaltă toţi agenţii stabi# liţi, obţinînd în acelaş timp monopolul marilor case de lapte condensat şi al produsului «Kromp# ton» pentru creşterea părului. Virtutea lui mi# raculoasă mergea pînă la crearea stufoasă a mustă# ţilor pretutindeni, pe acaju sau marmură, ori pe unde cădea o picătură de lichid, ivind o bogată capilozitate chiar în interiorul flaconului destupat.
    Cel mai important succes de publicitate ham înregistrat totuş cu alt medicament. Un doctor specializat şi*a pus întno seară, pecînd îşi uda florile, întrebarea: de ce dinţii cresc numai de două ori şi de ce sînt împiedicaţi să se reproducă după cerinţă? Cercetările, încununate de victorii parţiale, orientară pe descoperitor să suprime extragerea dinţilor şi plomba, nutrind gingia şi rezervele de fluid osos din organism cu o plasmă provocatoare de recreşteri şi trezitoare de spon* taneităţi primitive. In ziua cînd izbuti să umple cu măsele şi dinţi veritabili gura complectamente goală a unui octogenar mexican, medicamentul fu pornit în comerţ. Şcoala dentară din Filadelfia trimise o delegaţie de savanţi, care, disperaţi de suprimarea protezei şi a studiilor relative, s#au
 8
 aruncat în mare. E adevărat că, după o scurtă plutire, ei s>au răzgîndit şi s*au întors la mal înnot. în primul an, 11.432 dentişti americani, renunţînd la vocaţie şi la firmă, se angajară în uzinele «Ford » ca simpli monteuri de piese mici, piuliţe, şaibe grower, garnituri şi bujii.
   Noaptea, pe la orele zece şi jumătate, ora succeselor mele de artist, îmi aduc emoţionat aminte de trecut şi repet şi azi, în auzul nevestei mele nervoase, cuceririle trecute, din Europa, Nord şi Sud*America. Nevastă*mea e o făptură profund imorală, care, la vîrsta ei foarte înnain* tată, şi*a creat ridicula particularitate de*a umbla sensuală şi placidă ca o broască, exclusiv după băieţi foarte tineri, virgini şi naivi, sau plătiţi. Ea mă asista, în timpul carierei, întrmn costum cu ciorapii vizibili pînă la şolduri, trecîndu^mi cînd talcul, cînd colofoniul pulverizat, după ne* cesitatea figurii executate; căci, întrmnele figuri,
 —  ca «Şarpele mut»,—trebuia să alunec, iar întivaltele, — ca « Păpuşa spînzurată », — trebuia
 să mă fixez rigid.
   în «Pisica rapidă» purtam uniforma imitaţie motan, cu ciucuri şi zulufi îndărătul gambelor şi pulpelor şi cu pantofi de catifea şi puf cu ghiare. O coadă vastă se legăna îndărătul meu, ridicată şi retractilă, după voinţă, cu ajutorul unui elastic. Ieşind pe scenă, un «miau» bariton îmi servea de prefaţă. Apoi mă lungeam pe nisip, îmi somnolam pleoapele şi dam drumul unui tors gutural de pisoi adevărat. Apoi, îmi făceam toaleta, ca pisicile, inspectînd cele mai tăinuite încheieturi şi lustruind cu peria limbii blana de pe umeri şi şolduri. Atunci zăream un şoarice, accidental. Ma contractam deodată, ca în «Sistem mul meu» de Müller, coada evolua voluptuos ca un crotal, ochii mei surîdeau, mă apropiam cu pasul cu pauze, ca tigrii solemni din basorelie*
9
 furi. Mă repezeam. Prindeam şoaricele şi, în două picioare, mă jucam cu el, ca un jucător de biliard, care aruncă tacul în sus şi*l prinde de căpătîiul opus. în sfîrşit, strîngeam şoaricele la piept, dansam cu el în braţe, iuţeam învîrti* tura, îndoiam iuţeala, o înzeceam, pînă ce nu se mai putea vedea nimic decît un vîrtej vîlvoi. Mă opream. Publicul batea din mii de palme. Salutam şi arătam şoaricele înnăbuşit, care mu* rise, confecţionat din vatelină, cu pupile de cilic şi coada de bumbac.
   «Pisica rapidă» e de fapt un rezumat şi o sin* teză. Figura dă indicaţii de mîţă de Angora, însă numai indicaţii contrase, ca schiţa japoneză, con* centrînd în mişcări, cînd complecte, cînd frac* ţionare, cînd filate ca trilul, spumate sau în bură măruntă, esenţe de compoziţii şi modelări instantaneu fugitive, de acte si de individua* lizări diverse. Schema tuturor dansurilor, de la aristocratica perversiune molcomă siameză, de trup albastru, pînă la bătaia din aripi a vultu* rului călător pe întuneric, ondula în transparenţa valsului meu orizontal şi melcuit. Şi eram con# ştient de conţinutul interior secret al ritmicii mele, ca un chihlimbar în cristalizarea căruia s*au înnecat o muscă de aur şi o viperă.
   Aţi auzit clopotele acelea, în care voievozii au aruncat, la topire, mărgăritare, zmaralde, paftale de aur şi vîrfuri de lănci? în noaptea Paştilor, vocile bijuteriilor se disting din mătasea muzicală turburată a bronzului sonor, şi poartă, în reminiscenţă, filigranul sulfuros şi fosforescent al fiinţei lor distribuite moleculelor de mare metal. «Pisica rapidă» avea din toate un evocativ, şi, în timpul spiralelor mele de gigantic neant însufleţit, spectatorul se aştepta să iasă, din final, poate un pom înflorit, cu braţele albe, poate o ploaie de stele. . .
                                                         REGELE
                                                    NĂRAV DE ROMANCIER
   Stam cu nevastă*mea, în salon, şi ne uitam la foc, — povestea blajinul prozator realist. Era pe la orele zece seara, pe un ger năpraz nic, şi înghesuisem în vatra căminului nostru, vastă ca luna roşie în răsăritul ei la orizont pe ceaţă, toate lemnele din coridor. Prin faţa cuptorului de jăratec nu mai puteam trece decît de la dis* tanţă, atît de arzătoare îi era dogoarea, de*a lungul păretelui opus.
   —     Ai băgat la lemne ca un nebun, mă mustra nevasta. Mare minune să nu ia la noapte casa foc. Ne prăjim.
   —     îmi intrase frigul în oase şi de*abia începe să iasă acum, răspunsei. Cînd m*am întors, acum două ceasuri, de la muzeu, mi se părea că străbat Sahara de gheaţă a Polului Nord, şi mă temeam să nu rămîi împietrit în drum, în picioare, ca statuia Sarei. Nu ţi se pare că Polii s*au depla; sat? Mă simt cît nu se poate mai bine: mi se topeşte creierul solidificat.
   într*adevăr, gerul era puternic şi părea materia# lizat. Ca un resort neobişnuit de tare, el apăsa pe geamuri şi le făcea să troznească, şim vîrful acoperişului cu săgeată, căpăta un glas fluierat, ascuţit. Ne aşteptam ca în timpul nopţii să asasi* neze locuitorii in paturi, osificîndude beregata şi congelînd luminile ochilor: ce va mai fi a
 11
 doua zi, după ce frigul, sporit şi desfăşurat în bezna progresivă, va fi bîntuit cu uneltele lui de tortură regiunea? Cu toate că aş dori să explic relaţiile de complicitate între întuneric şi îngheţ, care cresc direct proporţional, mă grăbesc să vorbesc despre pisoiul nostru, pe care haş fi pre* ferat cîine, Marcu superbul, supranumit Regele, din pricina proporţiilor, a frumuseţii şi puterilor lui nelimitate.
   Marcu nu m*a putut suferi niciodată, şi senti* mentele lui pentru mine mă iritau. între noi amîndoi se stabilise o ură neîmpăcată, care, totuş, din fericire, nu ba hotărît să părăsească gospodăria. Dimpotrivă, el s*a încăpăţînat să#mi probeze prin toate atitudinile drepturile lui în casă şi, aş putea să spui, superioritatea lui. Deve* nise obraznic; mă sfida. îmi plăcuse trufia lui atîta timp cît nu începea încă să se compare cu mine. Căpătase însă o opinie, din deducţiile ce le făcea, jignitoare, care îl autoriza să facă abstracţie de prezenţa mea în căsnicia mea. Mîndria lui perso* nală nu ar fi putut să mă vexeze, dar mîndria provocatoare şi ostentativă în legătură cu mine, îmi displăcea. Ar fi trebuit să nu*mi dau seama de realităţi şi să fac haz de ele sau să rămîi nepăsător. Nu puteam. Căci cu toate că sînt un om, am şi eu mîndria mea, întocmai ca un pisoi. Apoi, nu hrăneam eu pisoiul? nu*i aduceam eu medicul la trebuinţă? Nu cumva mă hrănea el pe mine? Acest argument era hotărîtor.
   începui să4 umilesc sistematic. Căpătase încă demult obiceiul să domnească în apartament din înnălţimea unui pat cu perne multe, acoperit cu catifea albastră, careţi construia un fond de azur ceresc. Măgarul făcea pe icoana cu peruze* le şi cu ghirlande spinoase de aur. Ochii lui, de culoarea verzuie a heleştaielor de marmură chi* nezeşti, şi blana lui albă, cu părul lung, ondulat,
 12
de pur angora, îi da o frumuseţe de aristocraţie divină. Ca să*i măresc vanitatea, îi pusesem în jurul grumazului un lanţ de mărgăritare, cu care se fudulea dispreţuitor, de cîte ori trecea prin faţa oglinzilor de la dulap. I*am zmuls de la grumaz mărgăritarele şi le/am aruncat, în bătaie de joc, pe parchet. Din flacăra ridicată din ochii lui îndată, am înţeles ca el preţuise valoarea injurioasă a insultei — întoarse capul încet, cu gradările treptate ale mişcărilor mute, de anti* patie, în partea opusă, înmormîntîndu*mă, cu alte cuvinte, întrmn fel de necunoscut. M*am răzbu* nat: am prins de margini velinţa de catifea a patului, şi, zmulgînd*o cu violenţă din locul ei, am prăbuşit pe Rege la pămînt.
   Discordia noastră începuse în mod natural, şi dacă Regele ar fi fost un pisoi ca toate pisicile, nu s*ar fi simţit afară din cale de ofensat. Şi osti* lităţile porniseră de la el, oricum ar fi inter# pretat Regele actele lui. Am găsit într*o zi pe Rege făcînd cu labele o gaură în tutunul meu, din cutia de pe masa de lucru. Am deschis uşa exact în momentul cînd figura lui, strîmbată de un efort şi gravă, indica îndeajuns operaţia săvîrşită, fără să mai am nevoie să mă preocup de poziţia ruşinoasă a corpului deasupra cutiei cu tutun. Coada lui făcea totuş un arc rigid în aer. Orice altă pisică ar fi fugit, încă de la auzul paşilor mei, conştientă de isprava ei şi de efectul moral şi material produs. Regele rămase pe loc. Regele continua. Dovada că mi se împotriveşte astfel şi că provoacă situaţiile de împotrivire in* tenţionat, agravată de ideea că*şi permitea să*mi spurce tutunul, care ştia că*mi fusese dăruit, cu aromele lui suave, ca 6 substanţă excepţional de fină, de către un amic din Orient, şi că făcea deliciul singurătăţii mele studioase, mă scoase drn fire, căci am înţeles exact sensul acestui act.
  13
      îl apucai atunci de coadă şi, fără său fac în# tr*altfel vre un rău, descrisei cu el trei cercuri în spaţiu, — şi îl pusei jos. Zic trei cercuri şi nu patru, şi este exact. Treiul este un atribut al naturii şi un număr pe care îl cinstesc în toate împrejurările vieţii. Tot ce fac începe cu trei, afară de notele din şcoală, care începeau cu doi; lucrurile mi se organizează în grupe de trei, ca frunzele trifoiului.
      Cu toate că acest număr nu există vizibil nici la om nici la dobitoace, ale căror mîini, picioare, urechi, ochi şi coarne, — afară de cap, stomac şi alte două*trei accesorii, piese unice, — sînt întodeauna părechi, cînd cîte patru, cînd cîte două, cînd cîte zece, ca degetele, natura, conform cu o lege ciudată, destul de vagă chiar pentru teologi, care ştiu toate, subînţelegînd întodeauna pe un al treilea în fiecare asociaţie de două şi chiar în expresia unităţii. Nu vreau să susţin că am luat pisoiul de o coadă reală şi de două cozi subînţelese. L/am învîrtit, asta nu lasă loc la îndoială, şi pentru ca pe deasupra să aibă consecinţe salutare, în aer de trei ori.
  Regele s*a lăsat învîrtit prin văzduh, fără rezis* tenţă. Cînd îl pusei încet jos, el afecta o atitudine bombastică de atlet. Mă luai după el prin odăi ca să*l şicanez. Mîndria îl silea ca din cînd în cînd să se oprească şi să*mi măsoare insul cu nobleţe. Se urnea din loc aplicîndu*i o palmă pe pulpă. Palma era destul de uşoară, însă ceea ce îl turba vizibil era expresia figurii mele cînd puneam palma pe el. Rîdeam şi*i dezarmam dispreţul, şi cu cît rîdeam mai tare cu atît el se supăra mai rău.
                                                                                                          Mai pe scurt, de la cutia de tutun încoace, ne purtam unul altuia o duşmănie de moarte, — şi cu toate că*mi era milă uneori, la urma urmelor, de el, îmi aduceam aminte de prestigiul meu
 14
 diminuat, şi mă luam, seara, prin odăi, după Rege.
   In seara de decembrie, despre care vorbesc, am reînceput urmărirea. Regele se adăpostea pe subt mese, printre scaune şi în spatele mobile# lor. Nud slăbii în seara aceea deloc. După un ceas de cursă cu el, aud pe Rege că geme: era învins! orgoliul era sfărîmat! i#l vulgarizasem. Nu mai auzisem un geamăt ca acela. Era ca zgomotul fin al unei corzi de oţel care se sparge în aer, pe vioară. Şuierul îi ieşise pe nas, şi figura pisoiului luă deodată înfăţişarea disperării umane inteligente. Am fost atît de mişcat, încît mi $*a ivit o lacrimă în priviri şi o chemai repede pe nevastă*mea ca să*i împărtăşesc sensaţia mea. Era o chintesenţă a durerii în urma eului zdro* bit, în faţa unui ideal care întrece puterile încordate către scop. Regele visa dominaţia uni* versală şi eternă. Nevastă*mea, care fusese ele* va lui Freud, la Viena, fu extrem de mirată: geamătul Regelui prezintă o caracteristică prea interesantă din punctul de vedere ştiinţific, ca să nu facă obiectul unui interes deosebit.
   —     Cum zici că a făcut? m*a întrebat. E foarte curios.
   —- Ştii păpuşile din piele de cauciuc, pe care le umfli şi care cîntă? După ce le*ai dezumflat mai scot un suspin, al sufletului din urmă. Regele a suspinat aşa. Era sfîşietor. Dar s*a dezumflat şi tot curcanul ţanţoş din psihologia lui.
   Ca să#mi conving nevasta, mă luai încă o dată după Regele sătul de urmărire. Refuza să se mişte, şi, lucru nemaivăzut la pisici, această panteră degenerată se puse să*mi lingă cu laşi# tate degetul cu care o îmboldeam subt fotoliu. Ar fi trebuit să*l las în pace, mai ales după acest pact în genunchi, de prinţ barbar înfrînt.
 15
Dar îmi intrase în cap că trebuia său dovedesc nevestii#mi un fapt de psihologie, cu toată tris* teţea care mă copleşea. Sculai pe Rege de jos cu o palmă scăpată peste şold. Durerea lui se vădi numaidecît în ochi: îl urmărea acum şi stă* pîn'sa! După al cincilea ocol prin salon, Regele mai gemu o dată.
   —  Foarte bizar! zise nevasta.
   —  Nu ţi#am spus ?
   Şi ca să#i mai auzim ultima oară suspinul, care trebuia studiat, ne luarăm amîndoi după Rege, fiind înţeleşi ca, după ce el va ofta a treia oară, să#i refacem moralul luîndud pe genunchi şi îndopîndud cu ciocolată, una din pasiunile lui boiereşti. Cu foarte multă greutate îl puserăm pe fugă iarăş. El înconjură o dată salonul. Apoi se puse pe o goană accelerată, ascunzîndu#se din cînd în cînd, ca un copil înfricoşat. Dar nu*i deterăm răgaz.
   —     încă o dată, Rege, şi s#a isprăvit! îl îndem# nam noi.
   El nu mai gemu; ceea ce ne supăra, atît pentru necesităţile ştiinţifice, cît şi pentru că Regele obosea prea tare. însă nu se mai opri din fuga lui, din ce în ce mai rapidă. O secundă el stetem loc, căutînd parcă spre fereastră, ca să scape. Pe un ger atît de nemaipomenit, se înţelege că totul era închis şi căptuşit. în stupefacţia noastră, îl văzurăm dispărînd în infernul jarului din cămin, cu un urlet îngrozitor de mîţă arsă de vie. Dar îndată ieşi înnapoi, aprins ca un burete înmuiat în petrol, în răcnetele noastre de spaimă. Auzi# răm ceva pocnind ca un ochi care face explozie, şi sfîrîitul părului incendiat. Regele fugea prin odaie, gata să dea foc apartamentului nostru. Deschisei atunci uşa, de părete, brusc, din bal* con, şi Regele pieri, lăsînd în urma lui o coadă înflăcărată, de cometă portocalie.
  16
   E de prisos să adaog că de atunci nu l#am mai văzut. Cred că înnainte de*a fi ajuns din balcon la pămînt, pisoiul s*a făcut cenuşe în vînt şi s*a risipit.
   Căutînd o scuza, îmi zisei: «Este sigur că Regele era inadmisibil de orgolios», şi făcui nevestii*mi observaţia următoare:
   —  Cred că de data asta ham învins.
   Efectul acestui final a fost atît de neaşteptat, încît nevastă*mea a cerut şi a obţinut de urgenţă divorţul. Fraza mea simplă a folosit de temă unor pledoarii admirabile, advocaţii fiind nişte
 mari creatori.
   Din pricina Regelui mă găsesc astăzi foarte nenorocit. îmi lipseşte, întîi, spiritul ştiinţific al soţiei, — de mare utilitate în căsnicie, — şi nu mai am cine să*mi lege cravata.
                                               LOTÂR
   Alături de mine convorbesc adesea doi come# seni de vîrstă mijlocie; îi ascult de la masa mea, cu interes. îmi place sintaxa cugetării lor, ajunsă pînă la mine în fraze care s#ar crede latine, după asprimea ritmică a cuvîntului. Sînt bogaţi, pe# cît se ghiceşte, dar veştmintele lor îi prezintă mai mult ca pe nişte industriaşi preocupaţi de alte modificări decît de ale costumelor sezonale. Le sînt cuvintele căutate, alterate intenţionat, ca şi cum ar voi fiecare să fie obscur şi greu înţeles de cellalt; judecînd frazele lor întrerupte, colorate de atitudini oportune, pline de dramă şi mister, s#ar crede că ei se produc într#un cenaclu de au# ditori isteţi. Un calificativ, scăpat în cursul vorbirii, e ţinut minte şi relevat la sfîrşit, altul omis, para# grafe întregi şterse, idei distruse şi reparate. Şi cînd această erată are loc, ea vine cu ultima cupă de alcool violaceu, peste care se dilată meticulos arabescul ţigărilor, ca un bumbac eteric.
   Cel mai vîrstnic şi mai sentimental, de pildă, îşi depune pipa, şi apologiază, tehnic, velocitatea, forţele motrice, compară revoluţiile, turbinele şi mortalitatea, deducînd lucruri stranii, şi face laudele calului rapid şi robust, deprins cu vasta lui sete de a fugi departe, de a se izola pe drumuri cutreierate mai mult de vînturi. Iubeşte norii care îşi rostogolesc volumele imense în infinit; defineşte infinitul şi#l compară cu muzica; vor,
 18
beşte despre castele streine, despre teritorii ciu* date, şi spune că sonetele unei naţiuni, de care încă n#auzisem, hau impresionat ca gheţarii şi blocurile de granit monumental. Totul din ceea ce descrie iese masiv, exagerat într#un total sco# bit în reliefuri monstruoase, dominate de două culori: negrul şi albul. O amintire, un citat, o controversă studiată, — cresc pe acest total gi# gantic, ca muşchiul uscat, pe stînci. El se lasă în voia cuvîntului ca#n voia unui gonaci; îmi pare că pentru o faptă adaogă trei imaginative, — le adnotează; cunoaşte ceea ce trebuie să cugete unul din cei descrişi, ce simţuri se#ntîlneau în inima lui, ce reflecta şi cum suferea izbirea dintre vis şi realitate, într#o împrejurare X.
   După o astfel de introducere, la al patrulea pahar, orchestra vibra ca#n depărtare. Era seară. Seara înclină către beznă, către absolut şi către problemă. . .
   —    Chiar azi am ocolit toamna, străjuită între zidurile de#acolo! Localitatea seamănă cu o insulă, de pretutindeni zidită. Să mergi s#o vezi într#o zi! Se vorbeşte mult de dînsa, ca despre un cuib de bronz al unor fantastice mitologii. Şi mai cu seamă spre seară! Găurile se acoperă cu velur, ungherele devin sumbre în contrast cu văpaia solară ce mai izbeşte valsul cristalin al havuzu# lui de subt cîteva sălcii rărite. Pe cîţiva metri, la#nnălţimea umerilor, zidul se schimbă în grile groase de fier pătrate, aşa că, răzimat, de pe spi# narea calului, priveşti, în interior, ca#ntr#o gra# vură.
   Trecătorii sînt pe acolo rari; bătrîni gîndind metodic şi notînd măsura pasului, cu bastonul oblicat; profesori retraşi, sculptori unchieşi, poli# ticieni înţelepţi, — s#au solidarizat cu singurăta# tea din prejmile clădirii inginerului, şi#au strîn# s*o la mijloc din două părţi, cu castele încon#
 19
jurate respectiv, de parcuri şi muri puternici. Cu vremea semmulţiră, încît azi numeri treizeci de grădini considerabile, splendide în fenomenul verde al naturii, spintecate de o alee lungă, împie* trită, curată şi sonoră. Toţi aceşti douăzeci şi nouă de bărbaţi se întîlnesc la cîte unul, discută, citesc, şi spre seară ies întrmn pluton, ca o grupă de umbre, scăzînd la fiece portal cu cîte una, care, clopotul sunînd, se combină cu umbra porţii. Şim sfîrşit rămîne una — locuitorul castelului în care semfundă aleea; el semdrumă lent, spionînd colţurile, loveştem poarta lui şi dispare.
   Printre castanii deşi, licăresc ferestre, şi cîte*o psalmodie de orgă pătrunde indecis în mine, călător curios, întîrziat într*această cetate goală ca un templu, în liniştea idolatră de gînditori. Mă îmbibă o teamă solemnă, camtrmn spital unde zilnic poposeşte, o noapte, moartea, şi totuş îmi place să întîrzii în singurătatea moho# rîtă de acolo.
   Dar e una, printre toate grădinile, cea mai luxurioasă şi mai ciudată, cu văzduh de speluncă. Locuitorii^ eterni sînt cîţiva fauni albi şi columne cîte două, îmbucate în cîte o arcadă, subt care se dezvoltă criptogame. Saci cu frunze se varsă mereu; draperiile sfîşiate şi decolorate, ale verii, zac. Deasupra lor zace şi cortina înserărilor melan* colice.
   Valeriana şi Lotâr lipseau; ochii mei nu i*au întîlnit răzimaţi unul pe altul; şi am privit mut şi gînditor, şi străpungeam cu ochii toată valea, pînăm zidul opus; căci copacii şi*au scuturat decorul; parcul întreg a ajuns un schelet a căruia manta de mătase cărămizie s*a cocoloşit peste parchet. Taciturn, am reintrat în oraş. Fără să*i cunosc, fără să#i iubesc sau să*i urăsc, cum fac cetăţenii mei, mi*e dor de dînşii de cîte ori nu i*am întîlnit.
 20
   Valeriana emgrijitoarea acestui copil de şai* sprezece ani; forma ei molatecă şi candidă a absorbit un sfert de veac. Vorbeşte cîteva limbi, scoboară dintrmn feudal latin, pricepe lucrurile grele lamţeles. De bărbaţi cît şi de femei are dezgust, şi de*aceea e ocolită şi bîrfită. Lotâr îi e la fel, căci i*a crescut alături. Amîndoi sînt dintre aceia care cunosc ştiinţele prin instinct, decum se nasc, ca şi cum neantul sau infinitul, din care provin, e o universitate multiformă şi desăvîrşită. O idee întîlnită vibreazămtru dînşii profund, şi trezesc altele, care somnolau incon* ştient. Ei găsesc prea simple şi obscure cunoştin# ţele omeneşti; sufletele lor sînt capabile de*o putere înzecită, resemnate să se izoleze întmnşii, în bibliotecile enorme şi inedite ale sufletului, unde cine ştie ce mînă de Satan alchimist a lucrat secole întregi să transcrie scriptura esenţială şi ocultă a geniului creator, să*i dea norme şi apti* tudini în conformitate cu un singur adevăr. Căci înlăuntrul tău găseşti ceea ce nu se scrie, ceea ce nu se înţelege şi nu se simte. . . Din fiece operă trebuie să lipsească o celulă pe care o găseşti în tine; nu există sistem de idei căruia să nu*i lipsească o parte; şi aceasta numai în specu* laţiile oamenilor, pecînd în natură, — în natura surdă, — nimic de complinit, pauze nu există, nimic nu trece zona justă: Iată de ce oamenii aceia iubesc albastrul, cîmpul, pădurile, pe oa* meni cînd nu vorbesc, — şi ocolesc tovărăşia gîn# dirilor sterpe din fire. O valoare, înnainte de*a fi reglementată, se simte cu instrumentul inexpli# cabilelor afinităţi. . .
   Lotâr a fost găsit, într*o zi de doliu familial, pradă remuşcărilor cared asaltau întrmn colţ de grădină, —care remuşcări? —fu găsit sprijinind o frunte de Pascal de soclul unui faun crunt; căutînd un echilibru ciudat, într*o reminiscenţă.
21
Să fi fost o reminiscenţă ? Pare că era un adevăr pe care îl profesase. Unde era el? Şi cu cei ze* ce ani ai lui se sforţa să provoace o descifrare. Valeriana venea san înlocuiască muma scoasă de cîteva ore spre cimitir; îl găsi căutînd umbra şi ascunsul, şi surîse de adîncimea seriozităţii octogenare ce îmbătrînea figuraşi de efeb strînsă subt bărbie de*o copcă de aur, înfiptă într*o mătase neagră, ca o insectă. Ea sosea din streini, să educe în verbul ştiinţei aceestă fire incom* plectă; san fie o mumă mai dulce, pe genunchii căreia fruntea adoarme vizionară şi candidă.
   Vorbirea ei era plină de lumină, şi de perspec# tiva gotică, şi purcedea lamceput din principii caste, ca şi cum simţirea ei fumega pe nervi de mar mur.
   Dar inginerul!. . . şi el un bizar! —îi lasă singuri, întorcînduifse din călătorii de cîte un an, o dată, pentru a strînge mîinile Valerianei, a săruta obrajii lui Lotâr; pentru a convorbi o seară, a suspina o noapte lungă, şi apoi a dispărea spre Indii sau Americi, pentru alte două echinoxe.
   De*atunci sînt cîţiva ani; ce n*au putut operă învăţătura, veghile filosofice, discuţiile obscure şi îngîmfate ale cîtorva vecini erudiţi, aduse lin şi pur poezia, divinitate care, cu degete fine şi discrete, atinge totul, rezolvă totul, în sinteză. E ca un element al misterului, acest Mister a cărui groază mă face să4 scriu cu literă mare. . . Iubirea e mult educatoare, ea dă sensul exis# tenţei în veritatea şi valoarea ei reală! Dintr*o sărutare, dintr^o atingere caldă, rămîne un polen; eu am simţit astfel, odinioară, diferenţele dintre stările sociale; am cîştigat ideea de separare în nuanţe şi genuri de artă şi convingeri de înnaltă ordine politică. într*o seară de ameţitoare dra#
22
goste, un fel de lege a mea asupra forţelor, — admise numai în extremităţi, de forţe şi nonforţe,
—   a dat faliment; căci deosebii o scară de forţe, cu diferenţa numai că mai*tarea distruge pe ulterioara ei imediată. Şi totul, corect şi auster. Deasupra dragostei mele bătea în tictac o pendu* lă, sun reveria mea deductivă, era ca o maşină împărţitoare de motive, distribuind gîndirile, după cadenţă, în grupe simetrice, de ambele părţi, în perfectă coheziune între ele.
   în iubire totul se schimbă, toate devin însem* nate; dintrmn nimic naşte un colos. Prin iubire, Valeriana şi Lotâr atinseră poezia şi simţiră că, deşi ea nu e un op explicativ şi rudimentar, cuprinde însă toate sferele, uşor dă ondulaţii infinite, dulce şi tăcut, ca o confesiune, aruncă într*o lume castă şi mulţumeşte în chip superior. Ar trebui satţi lămuresc şi ce înţeleg eu prin poezie, dar astăzi mă găsesc incapabil de a*ţi fi înţeles pe deplin; altădată. . .
   Dintr*o cultură oarecum complexă rămîne ce* va în găoacea sufletului, complicat în curbe va* riate. Poţi tu să mă urmăreşti? O îmbrăţişare, o fremătare drăgăstoasă. . . Rezultă cîteodată o lege, şi te găseşti deodată cu idei perfect ar mo ni* zate, apărînd în desen închipuit, ca nişte linii magnetice dar bastarde, lipite brusc într*o exactă verticală.
   Ei se iubesc, nedespărţiţi; ies rar şi de braţ. Valeriana, sclava lui educatoare, semdoaie spre el, îi şopteşte, îi resfiră fularul, îi drege bufanţii cutaţi peste gambe fine, care calcă pavajul luciu, cu  coturni de   lac  sticlind printre funte negre
şi  melancolice, de   unde cilindrii    zvelţi, strînşi
de jambiere mătăsoase, cresc ca din două răsade de anemone. Lotâr îi atinge dantelele de pe umeri cu  streaşina de puf a unei pălării        calabre. «Tu
ai  să mă iubeşti     întodeauna?»        Şi, gondolîn*
 23
du#se, ea îl strînge mai puternic, se opreşte că i*a stricat silueta costumului, îngenunchie aproape, îi readuce pletele, rotindu*i cu palma dreaptă figura, pe cînd stînga găseşte cîte un spaţiu alb în albastrul catifelei, pe undeva, pentru a sime# triza cîte*o broderie a costumului interior. Şi fără sfiială, ca pe aleile parcului. Domnii preo# cupaţi de toate demnităţile şi de toate femeile, îmbrăcaţi englezeşte şi păşind cu aristocraţie teatrală, studiată, răspund unor doamne de*aceeaş rasă, cîte un cuvînt pe careul ascunde mînuşa ridicată savant, în linia favoritelor îngrijite cîte*o oră dimineaţa şi alta după prînz, la luciul oglin* zilor din camere cu penumbră înnăbuşită de draperii. Zvonuri şi parenteze umblă pretutin# deni; privirea lui Lotâr colindă dispreţuitoare pe deasupra prolixelor familii de intriganţi pro# fesionişti, conform principiilor pe care el le*a discutat cîteodată în serile care se continuă ca una singură, de şase ani încoace.
   Un scurt « să mergem », şi Valeriana, fericită, îl ocoleşte cu braţul, ajutînd gleznelor lui să se instaleze. Trăsura semchide, şi multor gînduri şimtrebări corespunde cîte#o tangentă iubitoare, un zîmbet sau vreo suavă copilărie, buclată ca un ciorchine de struguri transparenţi.
   —     Drept gîndind, soluţiile sînt ipoteze, şi severitatea pedagogică e un artificiu mediocru, răspunde, scurt, tovarăşul cu pălărie de pîslă castanie.
   —     Copilul e zilnic mai palid şi mai frumos; paloarea lăsată de sîngele tras în pompa aspi# rantă a cugetării.
   Şi ei dorm împreună într#o alcovă largă, subt o perdea greoaie, de crep violet. Surprind un moment:     peste fauni plouă; frigul toamnei
alungă cîinii prin vestibule şi pe oameni către cămine calde, unde samovarele fumegă simpatic
 24
şi jurnalul de familie se răsfoieşte subt indexul cîte unui bunic glumeţ. De pe subt felinarele oraşelor macerate de vechimile trăirii, golani şi haimanale ochesc ferestre de escaladat cu pru# denţă de hienă, pecînd cuţitele li se mişcă în bu# zunare ca nişte ţipari prinşi de vii. Aceste condeie cu tăiş cunosc secretul unor ieroglife de sînge care se sigilează repetat, pe pîntec şi pe coaste, pentru a libera bruta de materie şi de prisos, în liturghia sîngelui clocotitor.
   Acesta*i sensul omenirii: Lotâr şi Valeriana se acordă. Unul omoară, altul se omoară; e ceva mai mult? în alcova lor înfiorată prelung, parfu# mele se risipesc ca nişte miasme, braţele se ajută lenevite, şi suspinul e îngropat ca într*o subterană capitonată, stropită cu esenţe.
   Cînd se presupune nămiezul, acolo e seară, seară tristă, reflectată de norii de grafit şi ajutată de falduri gigantice; şi*n seara plină de durere pentru mulţi, ei se compară cu doi boa albi, încurcaţi în sinuozităţi moi de marmură fluidă, şi buzele li se zbat ca nişte păianjeni de foc. Şi cîteodată se găsesc vinovaţi, — vinovaţi în faţa cui? Rămăşiţele lor de suflet, cu ochii, se pierd în nedefinit şi rece; pîlpîiri uşoare de aer vin şi se retrag, idei semcrucişează ca nişte vieţuitoare pe care le văd, cu arbori meridionali; o lume întoarsă, plină de simbole nenţelese, trece şi re# trece; zăpezi pe#alocuri, statui printr*alte părţi... O muselină albă şterge lacrimile fiecăruia, căci teama şi neînchipuitul îi fac să plîngă, în slăbi# ciunea lor. Treziţi în parc, se miră; văd faunii îmbrăcaţi cu piele de plumb, pe jos numai frunze peste care plouă.
   Versuri le răscolesc sufletele, şi plîng din nou, căci versurile sînt lacrimi, sinteze de citerne fără fund, care se deşartă în suflete ca un strigăt dez# nădăjduit într#o luncă.
25
   « Dragul meu Lotâr! » suspină ea, şi#l strînge pe genunchi, îl mîngîie cu obrajii, lung, îi reci# tează; el, ca o plantă se lasă spre dînsa şi nu poate răspunde, căci îl preocupă gînduri neutre şi bătrîne.
   —     Sînt oameni fără vîrstă, nici datorii şi legi. . . Ele sînt pentru noi!
   —     Haidem, să vezi parcul şi tu. Cînd te găseşti singur acolo, ţi*e spaimă chiar în plinul zilei, şi totul pare dormitînd subt un abajur. Şoseaua e ca o sală vastă în care ar creşte castani şi platani, şi printre dînşii s*ar împrăştia suvenirea altora. Mi*am întors de mai multe ori fugarul, astăzi, şi am pîndit la grilă, mult. De ce or fi lipsit Valeriana şi Lotâr, nu ştiu. Am lăcrimat. Cîţi fi#vor cei care încă trăiesc viaţa lui odinioară?. . . şi cinezi cunoaşte? Mă obişnuisem să4 văd pe o bancă; banca singură, şi o panglică uitată peste dînsa. Nimeni, nimeni! camtrmn cimitir! Parcul începuse să se mişte şi să plece. Haidem!
   Erau prieteni cei care vorbiseră astfel! De la masa vecină m#am ridicat şi eu. Dacă i*aş fi cunos* cut le*aş fi cerut să povestească mai mult. Dar la ce bun detaliul şi explicarea pîngăritoare ? într*o zi am înfăşurat o statuie într*o trîmbă albă. Lam desfiinţat mediocritatea, am retuşat lumina, lăsînd perdelele, — şi*mi amintesc splen* doarea ei fantomală.
   La rîndul meu, m*am dus.
                                          GOMORA
   Lui Bianco Robana îi mai rămîneau în buzunar o sută de lire, după ce lichidase catîrii. Greutăţile îl încercaseră prea repede, la treizeci de ani. Corabia moştenită de la taică*su, care mai purta boneta de mătase cu ciucurele atîrnat pe ureche, ca moţul de curcan, se întîmplase ca, după trans# porturile fructuoase pe coasta Mediteranei, să se înnece cu portocale şi rodii. Ce putea să mai încerce Bianco, bărbatul celei mai frumoase fe* mei din Sicilia şi proprietarul celei mai albe case din Messina? Îşi vînduse şi ultimul bun mobil, catîrii: Torquato şi Melila.
   Să se sinucidă, nu se potrivea cu taurul păros din sufletul lui. La treizeci de ani, viaţa bate ca un steag de catarg în vîntul albastru. Să intre în politică, nu se încumeta. Să se bage la stăpîn? Ruşine. De un sînge cu Catilina, între a fi rege sau a nu fi nimic, orgoliul lui Bianco ar fi ales orişicînd alternativa regală, suportînd bucuros, în lipsa unui sceptru, neantul. Dacă ar fi avut măcar puţin talent literar! El şi*ar fi putut închipui, latin semeţ, că e mai mare ca Dante, şi ar fi publicat, ca Matilda Serao şi D'Annunzio, romane şi poeme în Domenica del Corriere, şi ar fi cîştigat bani frumoşi, fără să se despartă de gentila Fanciulla şi de casa lui cu căi# cîielem mare.
 27
    îşi aduse aminte că în adolescenţă cînta bariton. Dacă şi/ar fi cultivat vocea, cu sonorităţi şi ecouri de subterană!. . . Era prea tîrziu: gîtlejul, care la Caruso vibra în permanenţă ca un zurgălău, chiar cînd maestrul înceta sa cînte, întocmai ca o şea cu clopoţei, obişnuită să răsune şi după ce calul a fost lăsat la grajd şi hăţurile s/au atîrnat în tindă, — se descatifelase. Nici de artele plas/ tice activitatea lui Bianco nu ar fi rămas străină, într/o ţară în care zidarii, întinzînd untul tencu/ ielii pe felii de faţadă, ştiu să fluiere artistic, să zugrăvească, să sculpteze şi să imite, cu buzele strînse între dinţi, orchestra de alămuri, punctată argentin de piuitul triunghiului de metal, lovit o dată scurt şi de cîte patru ori, din cînd în cînd, în veriga lui, cu un condei de fier. Bianco avea înnăscută măsura exactă şi spiritul de observaţie remarcabil. La o expoziţie din Palermo, critica lui a nefericit un pietrar de mare talent, care, deznădăjduit, s/a aruncat în mare, pentru a fi supt de stridii şi ros de sardele. Pietrarul izbutise să separe, dintr/un bloc de marmură albă, un singur fir de grîu cu spic, deasupra căruia se aşezase o vrabie pe vîrf.
    Oricine înţelege cît e de greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să desfaci din lespede, cu dalta şi cu ciocanul, un pai de grîu crescut din pămînt, fără să/l rupi, şi să mai pui, la un subiect atît de primejdios, şi o vrabie pe spic. Succesul acestui fenomen de dibăcie era considerabil. Toată Italia trecea pe la Palermo ca să/l admire, între/ bîndu/se de unde şi/a început artistul lucrarea, de la vrabia din vîrf sau de la ivirea firului de marmur din pămîntul de marmur. Nici cele şapte noduri ale paiului de grîu nu fuseseră uitate, iar mustăţile aspre şi lungi ale boabelor coapte, din spicul ca o pensulă lungă, se puteau
28
 număra. Cît despre vrabie, i se ghicea şi genul: trebuie să fi fost un masculin.
   Statul cumpărase pentru Pinacotecă geniala în/ făţişare, douăzeci de rectori ai marilor şcoli de belearte ţinuseră discursuri, şi guvernul, recu/ noscînd meritul unui artist de a grămădi o in/ finitate de obiecte într/un centimetru pătrat de materie, consacra autorul, acordîndu/i monopo/ Iul, pe tot timpul vieţii, al mărcilor poştale, timbrelor fiscale şi cutiilor de chibrituri, în tex/ tul cărora, rafinat pînă la o artistică dispariţie, soi/ mii, Vaticanul, Casa de Depuneri, Iulius Caesar, scutul, chenarul, Genua şi Veneţia, se încolăceau armonic între ele şi cu norii. Sculptorul gămăliei de cereale putea să devie excepţional în desenul firelor de păr puse cu numărul lor în încăperea unui ocol cît circonferinţa bobului de linte.
   Ministerul Marinei, de acord cu Sindicatul tex/ tilelor de mătase, luase toate dispoziţiile pentru ca Spicul şi vrabia să treacă din expoziţie în Pinaco/ tecă, servindu/se de mijloace mercerizate şi piu/ titoare.
   Atunci apăru Bianco Robana. El privi firul de piatră şi spuse cu simplicitate că dacă o vrabie se lasă pe un fir de grîu, firul se încovoaie, pecînd grîul sculptorului rămînea rigid, ca o spetează de umbrelă. Comparaţia cu umbrela prindea cu atît mai mult cu cît italienii cumulează cu sculptura şi această specialitate, a fabricării de umbrele. Sculptorul înţelese şi se aruncă, precum văzurăm, în mare, şi cu toate că arestat pentru lipsă de patriotism artistic, Bianco fu pus în libertate, în urma unei campanii de/o rară vio/ lenţă, condusă în coloanele ziarului II resto del Carlino.
   Amintindu/şi de toate acestea, cu mîna în buzunar şi fluierînd ceva din Tosca, Bianco se simţi mîhnit că nu este cel puţin un sculptor
 29
uriaş. Numără de cîteva ori pe masă, lîngă cotul de franzelă de ivoriu al Fanciullei, suta lui de lire şi zise:
   —     Ştii tu ce hotărîre a luat Bianco Robana, Fanciulla? El va pleca în Mesopotamia, ca să*şi refacă averea.
   —     Oriunde se va duce, caro mio, răspunse Fanciulla sărutîndu*i grumazul dedesubtul ure* chii, Fanciulla îl va urma ca un cîine.
   —     Bianco este sigur de aceasta, adaose, cu în* fumurare şi cu accent de roman, soţul emoţionat. Nu. Bianco se va duce singur, şi Fanciulla îl va aştepta aci, în casa albă, ca să se întoarcă bo* gat, cu mărgăritare multe pentru sînii măslinii ai Fanciullei. Golful Persic se găseşte, doară, în Mesopotamia. Acolo se varsă Tigrul şi Eufratul, strînşi laolaltă, pe viaţă şi pe moarte, nedespărţiţi în veac, ca Bianco şi Fanciulla. . .
   —     Du*te, soţul meu, încărcat cu sărutările mele, ca o floare de nalbă cu mii de fluturi albi, adormiţi cu aripile închise. Pînă la întoarcerea ta, eu voi ţese un covor, însemnînd fiecare săp* tămînă cu o floare nouă.
   —     Te las, Fanciulla mea, încredinţat că vei păstra comorile nupţiilor noastre proaspete şi neatinse.
   Despărţindu*se cei doi soţi, a cărora dragoste, crîncenă şi egală, era cunoscută în Sicilia întrea* gă, jurară, fiecare pentru sine, credinţă. Fanciul* la începu covorul, Bianco îşi începu norocul.
   Un an de zile trecuse, şi încă averea lui Bianco, la care colaborau curmalele, zmochinele, aroma# tele, tutunul şi cafeaua, cocosul şi masticul, unde* lemnurile de chihlimbar, nu ajunsese acolo unde visaseră soţii. Mai lipseau vreo şase luni din socoteală.
   Atunci se petrecu acel nemaiuitat cutremur de pămînt, numit în cronica epocii « Catastrofa
30
 din Messina». Sicilia se ridica din fund, ca o balenă, se scutură de cîteva ori, şi prăbuşi Messina. în zece ceasuri splendidul oraş sicilian fu frămîntat ca între două pietre de moară, între cer şi pămînt, şi rămase în loc, ca o pira* midă de mălai. Ziarele publicară fotografiile imensului dezastru, şi, cu cel dintîi vapor, înfri* coşat, Bianco Robana se întoarse în Messina.
   întrmn şir de baratce provizorii, fuseseră adunaţi supravieţuitorii. Bianco Robana întrebă:
   —     Ce ştiţi de Fanciulla? N*aţi văzut pe Fan* ciulla?. . . Nimeni nu*mi poate spune nimic de Fanciulla?
   Cu voia bersaglierilor care făceau poliţia dezastrului, împotriva briganzilor, cu puşca la ochi, Bianco se urcă, mai mult pe brînci, pî* nă*n vîrful movilei. Bulevardele exterioare căzu* seră peste bulevardele diametrului, prin mişcarea cataclismului pivotant. Circul «Nero» se rup* sese deasupra Mînastirii Cordelierilor, şi peste circ se sfărîmase Şcoala de Meserii. Parcul pro* menadei se răsturnase cu rădăcinile în sus în incinta primăriei, care se ciocnise, zdrobindu*se, de Muzeul Istoric, sfărîmat ca o fabrică de cris* tale. Tendinţa topografică a cutremurului de pămînt fusese de*a zvîrli periferiile peste centru. După trei zile de pribegie prin ruine, recunos* cu locul unde trebuia să se găsească pulverizată casa lui.
   El ceru oameni şi săpară cu toţii, înlăturînd materialele interpuse. Casa lui Bianco nu suferise nicio stricăciune esenţială, îngropată numai de jurîmprejur. El putu intra cu săpătorii în bal* conul superior. Uşile balconului erau deschise peste mare.
   —     Fanciulla! strigă deznădăjduit Bianco Roba* na. Fanciulla! Fanciulla!
31
   El pătrunse singur întrmn vestibul. Deschise o uşă:
   —  Fanciulla!
   Se opri:
   —  Fanciulla!
   Scoborî scara largă şi luminoasă, ca o cascadă de stejar:
   —  Fanciulla!
   Aici era biuroul lui: biblioteca rămăsese neatin* să. Alături, mîna se puse de cîteva ori pe clanţa de bronz, fără să cuteze să apese: era dormitorul. Cataclismul se petrecuse noaptea. Acolo trebuia să fie Fanciulla. Gîndul că Fanciulla era moartă acolo, îi depărta pipăitul de uşă. Totuş, avu pu* terea să deschidă uşa binişor. Perdelele groase, de catifea, erau trase, şi un întuneric greu în* cremenise în odaie. Bianco păşi spre ferestre şi făcu lumină.
   Fanciulla murise în pat, goală, aşa cum a sur* prins*o dezastrul. Şi lîngă ea, gol şi el, cu braţele dedesubtul ei, subt spinare, şi mai jos, murise un băiat voinic. Tragedia cumplită a lui Bianco făcuse că tînărul era înfăşurat în strîngerea de posesiune a Fanciullei, ca în spirala unui şarpe, şi că gurile nu avuseseră timp de ceasornic şi răgaz pasional să se despartă. Messina se scufundase odată cu scufundarea lor în vîrtejul cu gemete şi fulgeri. Şi poate că ei nici n*au simţit cum se*n# tîlneau două sfîrşituri.
   Bianco ridică mînios pumnul ca să lovească, îi trebuia o satisfacţie şi o reparaţie: de prisos, înşfăcă de păr capul tînărului cared pîngărise, se uită la el, îl recunoscu.
   —  Giovanni Petrucchio! răcni Bianco Robana.
 32
                                           DEZASTRUL
   Doamna De la Fontaine sosi la masă cu o întîr* ziere de un ceas. Soţiile invitaţilor propuneau, faţă de nerăbdarea unanimă şi totuş respectuos resemnată a bărbaţilor, să se înceapă cina, fără « contesă ».
   —     Să mai aşteptăm zece minute, spunea un domn. Trebuie să fie pe drum. O fi fost ţinută la o vizită. Nimeni nu se îndură să se despartă lesne de doamna De la Fontaine. . .
   —     E, într^adevăr, fermecătoare, spuse un colo* nel. — Doamnele sînt rugate să binevoiască să aibă puţină răbdare. Cîteva minute mai mult jsau mai puţin, n*au multă importanţă.
   —     Şi nici nu putem spune că murim de foame, adaose un inginer.
   Doamnele schimbară instinctiv cîte două priviri de nuanţă, — una între ele, şi alta particulară pentru fiecare bărbat respectiv. Cînd o soţie, fa* miliară cu ornamentele literare, dete drumul unei banalităţi proverbiale, ea interpreta spiritul de agresiune din toate părţile salonului şi mulţumi sufletul tuturor cucoanelor.
   —     Totuş, zise dînsa, vorba că exactitatea este politeţea prinţilor, au inventat*o franţujii.
   —     Doamna De la Fontaine e franţuzoaică, pre* cizai eu ataşatului literar al Japoniei, care nu înţelesese legătura.
 33
   Un moment, ca la dans, fiecare doamnă se găsi aşezată dinaintea bărbatului ei. Se produsese, de la sine, o deplasare moleculară înceată a întregei asistenţe, o nevoie chimică, morală, împingînd fiecare atom să se izoleze cu electronul lui, — şi, fără îndoială că în fiecare grup de doi, judecînd după nervozităţile aparente, greu de disimulat, s*a iscat dialogul dintre nevastă*mea şi soţ.
   —     Altădată, să vă siliţi să nu mai invitaţi franţuzoaica. Se lasă întodeauna aşteptată, şi asta ne costă.
   —     Poftim de vezi! răspunsei nevestii*mi, cu po; liteţea de rigoare în adunări. Nu pricep întrucît ar putea umili o aşteptare. Suferiţi de un orgoliu nestudiat.
   —     Bărbaţii nu văd nimic, îmi răspunse foarte necăjită iubita mea soţie, împărţind deodată na* tura în două sensivităţi, o masculină şi o femi^ nină.
   Mă apropiai de urechea nevestii*mi, ceea ce vă* zui că făcea în acelaş timp, în oglinzile vaste ale salonului, fiecare bărbat la urechea părechii lui:
   —     Dacă am fi acasă, ţi*aş mai spune eu şi altceva, ţipai şoptit şi insultător.
   —     încă n*ai înţeles că nu pot suferi pe femeia asta ? încheie nevastă*mea, şi probabil că toate nevestele din salon. Acum, cred că vei înţelege.
   în momentul următor, massa invitaţilor, iarăş deplasată instinctiv, se găsi regrupată, bărbaţii laolaltă şi doamnele laolaltă, din necesitatea de a exprima, prin contact fizic, impresiile concordante şi tăcute. Numai ataşatul artistic japonez îşi pre* umbla insula singuratecă între cucoane şi domni, şi, cu ochelarii de urechi, rotunzi şi concavi, părea un animal delicat, bolnav de viziune, situat zoologic între albină şi poponeţ.
   Adevărul este că doamna De la Fontaine nu plăcea niciuneia din doamnele de faţă, şi ne gă*
 34
seam adunaţi în această seară treizeci de doamne cu bărbaţii lor. Trebuie să recunoaştem că, respec* tînd totuş varietatea, nevestele noastre, ieşite din familii de cea mai autentică şi activă capacitate financiară, erau, individual şi colectiv, dintre — aş zice — cele mai urî te. Detalii monstruoase în exagerat şi voluminos se învecinau cu monstruo* zităţi în reducţiune, ca şi cum natura s*ar fi sim* ţit datoare să extragă din coşul de zestre şi să împartă gratuit fetelor sărace, atributele de atrac-ţie intrensecă ale logodnicelor bogate cu exces. Gîlci rău distribuite, proeminenţe vegetaline, de* presiuni neiertate, tîrşiri şi strîmbături estetic dureroase, circulau cu stil şi în atitudini, prin salon. Un colier de perle splendide se ivea pe o piele onctuoasă, de liliac. Prin parfumuri sub* tile se filtra o amintire de miros de şoarec. O bărbie osoasă, destinată maxilarului cu barbă al unui sfînt bizantin, decora decoltajul soţiei unui mare bancher teosof. Dintr*un gîtlej îndantelat cilindric, de locomotivă, vibra o voce borşită de portar. Iar doamna De la Fontaine opunea mu* zeului ambulant al formelor poftite la ospăţ, fru* museţea letargică a unei figuri stăpînitoare, aristo* craţia liniilor, cavalerismul sprinten al pasului, încălzea atmosfera cu o subtilitate alcoolică, şi descompunea sentimentele şi principiile, deslîna rigidităţile înnodate, imprimînd vieţii din jurul ei o culoare şi un contur, ca o lampă care înnaintează prin umbră.
   Desigur, nu ne*am aşezat la masă înnainte de venirea doamnei De la Fontaine. Ea apăru în sală îmbrăcată în albastru*plumburiu, surîse fără să*şi ceară scuze, şi doamnele, cuprinse de magni* fica ei influenţă, se adunară împrejurul generozi* tăţii sale. «Nu face nimic că sînteţi urîte, spunea zîmbetul ei; aşa a voit Dumnezeu. » Cu toată iubirea jurată şi reală a bărbaţilor pentru femeile
35
lor, ei o priveau, tîmpiţi de frumuseţea contesei, adînciţi întmnsa ca întrmn peizaj imens, aşternut cu apă şi zidit cu munţi, şi jigniţi că nu li se dau o mie de porunci. Sufletul lor se învîrtea ca unda unui lac în punctul primejdios al unei copci, şi fiecare ar fi primit să se sinucidă înnecat în prestigiul şi frumuseţea femeii.
   Apropiindu#se de mine, nevasta zise:
   —     Decînd a intrat, v#aţi fîstîcit cu toţii. Oglin* zile reflectează ridicula voastră stupiditate, şi totuş între voi erau cîţiva bărbaţi inteligenţi. . .
   Hipnotizaţi, noi o urmăream cu capetele întoarse, construind cu fiecare mişcare un tablou, o statuie, o Tanagra. Frumuseţea franţuzoaicei era unanimă ca transparenţa cerurilor şi apelor, universală, variată şi unică, şi cu atît mai influ* entă cu cît ea se petrecea cu simplicitate şi natu* raleţe în toate manifestările ei. Privind#o mîncînd, bărbaţii rămîneau flămînzi, satisfăcuţi numai ca să o contemple, lucrînd cu atitudini de bijuterie, între farfurie şi gură. Nutrindu*se cu furculiţa, ea părea că scoate cîntece sonore numai sufle# teste, cu ajutorul unui instrument de argint.
   Dar la sosul olandez s*a petrecut o nemaipo# menită tragedie. Pecînd o servea din stînga un valet, purtătorul unui castron de aur, ea continua o povestire extrem de interesantă, care aţintea vreo şaizeci de priviri asupra ei. Contesa repro# ducea un adaos apocrif, pe cared aflase în Arabia, pecînd, cu soţul ei, guvernatorul, se găsea în călătorie la o mie şi una de nopţi. Şeherezada înfăţişa stăpînului ei meşteşugul unui ţesător de covoare: de#a împleti şi îmbina fire de crepuscul cu şuviţe de răsărit, punctate, la noduri şi încru# cişări, cu stele adevărate, care înţepau degetele ţesătorului din pustietate. Contesa rîse puţin mai mult decît îi era obiceiul. Şi atunci văzurăm toată splendoarea dinţilor ei sidefini sărind afară din
36
 gura contesei, descriind un arc licăritor prin aer, şi scufundîndu^se în castron, în sosul olandez. Buzele contesei căpătară deodată un gol de bu* zunar gol şi i se turtiră ca o pungă.
   Se uită înspăimîntată de jurîmprejur: cucoanele rîdeau în gura mare, încîntate care de cocoaşa ei, care de grumazul ei de boxeur. Ar fi voit să spuie ceva, dar gura ei se deschise moale ca un galoş stricat, şi moralul o părăsise. Bărbaţii începeau să mănînce, ca să găsească muţeniei lor o între# buinţare.
   Contesa se sculă şi, sfnoasă şi neînsoţită de nimeni, singuratecă, strînsă ca şi cum purta un şal şi un copil mort, subt şal, la sîn, străbătu sala de mîncare imensă. Cucoanele rîdeau în hohote mari. Cînd, speriată şi pierzîndu*şi ţinuta şi iuţind pasul, contesa se puse pe fugă, dispă* rînd în vestibul, invitatele şi gazda, în cor, răo niră de răzbunare şi plăcere:
   — Huideo!
                                            DOINA VACILOR
   Elveţienii, urmaşii bravilor helveţi, au între# buinţat arcul şi apoi arbaleta şi puşca mai tîrziu, cu o supremă abilitate. Dovadă acel Wilhelm Tell, de pe timbrul poştal federal, care, pus în împre# jurarea de*a străpunge viaţa candidă a băiatului său, hotărît ca ţintă, a fost în stare să nu#i tre# mure mîna, să nu i se răsucească sufletul prea mult, şi a ochit precis în mărul de pe creştetul bălai al copilului, încremenit şi el bărbăteşte, cu voinţă, dinaintea fulgerului săgeţii. învăţător, ju# rist sau muncitor cu braţele, şi astăzi urmaşul eroului Republicii din Alpi, dintre lacuri, e un ţintaş fără păreche, îndatorat să tragă cîteva focuri militare, o dată pe săptămînă, într#un punct cal# culat.
   Prin urmare, nu mai încape îndoială: poporul helvet, cel mai meritoriu fabricant de şvaiţer, ceasornicărie şi ciocolată, excelent crescător de fructe şi de vaci, minunat lăptar şi conştiincios în putineie cu untul, este şi cel mai bun ochitor. în războaiele vechi el a dat cumplit romanilor de furcă. Numai muntele îngheţat şi întărîtarea lui împietrită, nelenevită de lăcomia mediterană după carnea caldă şi cu adîncimi înfiorate a femeii, l#au scăpat de soarta punilor, a cărora ultimă apă# rare glorioasă în valurile mării latine, a fost ridi# cată pe corăbii cu funia pînzelor împletită din
 38
cosiţele dăruite luptătorilor de curtizane şi fe# cioare.
   Dar helveţii au avut întodeauna un suflet tot atît de dulce faţă de puterea stîncoasă a trupului, pe cît li#s lacurile şi azurul din ele şi din ceruri, faţă de piscuri şi gheţare. Cu un cîntec vigoarea şi răbdarea lor se farmecă numaidecît, ca şerpii cu descîntece monosilabice tărăgănate. Doina Va# cilor are asupra energiilor helvetice efectul unei retezări a vinelor în baia caldă. Cînd urechea Tellilor moderni e izbită de cîntecul ciobanilor de tauri din păşunile abrupte ale patriei, ochiul lor albastru tresare, apune şi plînge. în armatele lui Bonaparte, Doina Vacilor era interzisă de a fi cîntată, subt pedeapsă de moarte; căci soldaţii mercenari din Appenzel şi Winterthur, dezertau cu sutele cînd în şuierul înnăbuşit al unui ca# marad careţi curăţa puşca de zgură, se amesteca şoapta Alpilor şi ecoul clopotului de la păscut.
   Cunoşteam această sensibilitate de ţiteră a su# fietului elveţian. Mi#am adus aminte de posibili# tăţile ei neobişnuite cu prilejul unei concurenţe amoroase, şi am căutat să mi#o asociez. Eram în Caucaz, detaşat la nişte sondagii de către Societa# tea «Azanar», înfiinţată cu mari capitaluri engleze şi americane, pentru căutarea aurului în munţi, şi vecinul meu, tot inginer, era un elveţian uriaş, blond ca un miel alb şi cu o impresionantă imen# să căutătură verde#indigo. Tînăra Arzaim Tulum# bagian, o fată de toată frumuseţea, în carnea căreia, ca ivoriul, curgea prin vine, albăstrui, cel mai parfumat sînge armeano#persan, era împie# dicată să#şi exprime toate sentimentele faţă de mine, de vecinătatea inginerului helvet, indife# rent la idilă, însă, fără voie, adversar.
   Şiragurile de perle, tabacherile minuscule de fildeş cu incrustaţii, pentru tabacul de tras pe nas, mărgelele de chihlimbar solar, inelele şi mătă#
39
şurile mele au fost neputincioase să schimbe di* recţia preferinţelor domnişoarei Arzaim. Ea pri* mea cadourile, mulţumea, surîdea din buzele*i divine, umbrite de o suvenire de mustaţă ce#i sta împrejurul gurii ca o ceaţă, — şi nimic mai mult.
   «Trebuie să mă scap de helvet», mi*am zis. Cu orice preţ trebuia săd depărtez de fată, care încerca şi o suferinţă întristătoare pentru mine, din pricina indiferenţei concurentului meu.
   Am avut o idee. Am cumpărat un gramofon mic şi o cutie cu muzică, din acelea care, lungind sunetele şi stingîndude timbrul, dau vieţii, în mo* mentul cînd cîntă, un ritm discret sfîşietor, de ceasornic de părete, marcînd caracteristic ritmul timpului fugace. Amîndouă uneltele cîntau Doina Vacilor, cu însoţirile guturale chiuite, proprii Şwiţerei şi Tirolului. Dimineaţa pusei să cînte gramofonul; seara era rezervată cutiei cu muzică, în care doina vibra ca nişte sticluţe ciocnite cu
o  igliţă de os. Am cîntat din cele două unelte timp de trei zile. A patra zi, dimineaţa, întîl# nindu*mă cu el pe şantier, colegul îmi spuse:
   —    Aveţi un orar exact al plecării trenurilor din Tiflis?
   —  De ce, mă rog ? ham întrebat.
   —  Vreau să mă întorc la Alpendorf.
   —    Cum, vă duceţi acasă? La mijlocul campa* niei?
   —    Trebuie neapărat să plec... mi#a răspuns helvetul. Vreau să mă plimb niţel pe aleea primă# riei, în faţa monumentului Saussure. Mi s#a făcut dor de teiul din dreptul fîntînii Reformaţiunii,
   —  Nu aveţi cărţi poştale, fotografii ?
   —  Trebuie! zise el, luîndu*şi geamantanul.
   Şi ne despărţirăm cu îmbrăţişări cu atît mai strînse, cu cît rămîneam singur cu inima tinerei caucaziene.
40
  Inteligenţa nu mi*a izbutit decît pe jumătate. Căci inginerul helvet a luat cu el, ca să asculte Doina Vacilor din patrie, şi pe domnişoara Arza* im Tulumbagian. . .
  Din momentul acela placa gramofonului şi cu# t:La cu muzică rămaseră fără niciun gust, şi le*am introdus în cufărul mare, mormîntul tuturor adu# cerilor*aminte triste.
                                                   ASASINUL
    Doctorul Şpindel începuse să adoarmă, obosit de spital şi întors acasă foarte tîrziu. Un zgomot îl deşteptă, la fereastră. Un spărgător încerca să se introducă.
    «Problema trebuie considerată serios! îsi zise doctorul, sculîndu#se pe jumătate, în pat. Dacă hoţul avea de gînd numai să fure, putea să o facă în absenţa mea, liniştit. Dacă însă a stat să mă aştepte, nu mai încape îndoială, nu este vorba numai de un hoţ, ci de un adevărat asasin. Umblă să mă omoare. Pentru ce, nu înţeleg. Sînt logodit, mă aflu în preziua căsătoriei cu o persoană încîntă# toare, viaţa îmi surîde. încă vreo douăzeci#treizeci de raclaje în societatea înnaltă şi devin ,;unul din cei mai mari", actele mele penale se transformă în titluri ştiinţifice. Masajul de azi la prostata unui bărbat politic considerabil, a fost făcut în condiţii atît de satisfăcătoare, încît clientul meu din elită mva şoptit ceva, adăogînd că asta nu i s#a mai întîmplat de douăzeci şi cinci de ani. „Prevăd pentru expertul dumitale pipăit Academia, doc# tore“, mi#a spus plecînd, cu acel aer de absenţă care, la oamenii politici, ascunde un profund conţinut.»
   Se făcu o pauză. Spărgătorul trecu la geamul al doilea, care se găsea tot pe balcon.
   —    Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! strigă doctorul scos din fire.
 42
   Se pare că hoţul auzise. Umbra lui dispăru, pitită îndărătul păretelui dintre geamuri.
   «Poate că nu#i chiar un asasin! reluă doctorul. Poate că e numai un hoţ de ghete şi de cravate. Ai văzut? a simţit că e cineva în odaie şi a fugit. Poate însă că numai s#a ascuns. Mi se pare că se pregăteşte să plece. Scoboară burlanul, aud agă# ţarea picioarelor lui. Dacă aş scoate acum capul pe fereastră şi m*aş răsti la el, individul ar cădea ca din vîrful unei prăjini, şi praf s#ar face pînă jos. însă de ce? nu mi#a făcut nimic. S#a purtat destul de plăcut cu mine, de vreme ce şi#a luat seama. Este ca şi cum m#ar fi lovit cineva cu cotul din greşeală şi mi#ar fi zis pardon.»
   —     Du#te sănătos, băiete, şi încearcă#ţi norocul într#altă parte, zise doctorul, intrînd satisfăcut în aşternut.
   Hoţul reapăru, de data asta la uşa balconului, pe care o izbi în geamuri.
   «Nu e un hoţ normal, zise doctorul, e un asasin: dovada! Fără îndoială că se pregăteşte să pună în practică mijlocul de#a intra prin sticla spartă cu ajutorul cocii. Iei cocă, o întinzi cu pensula pe o suprafaţă de hîrtie, pe un afiş, pe un ziar, lipeşti afişul pe geam şi apeşi. Un poc# net neînsemnat, sfărîmăturile rămîn lipite în co# că, hoţul intră. . . Desigur, nu mă înşel. Uite#l, şi#a întins braţele de jos în sus, pe toată înnăl# ţimea geamului de la uşă: lipeşte afişul. E un hoţ foarte înnalt şi îmbrăcat într#o pelerină mare neagră: s#a mascat.»
   Hoţul se lăsă de sus în jos, parcă scobora o scară de coşar, răzimată de păretele uşii. Doc# torul sta de#a buşilea în pat, necutezînd să se scoale prea repede dintre perini, necutezînd să se culce, şi simţea că înlăuntrul beznei mari din odaie şi din geamuri, în care lucra o bucată de beznă mai groasă, ochii lui scînteiază.
 43
     Ceea ce nu putea să vadă doctorul clar, era lumina de care se slujea spărgătorul ca să nime# rească să intre. Avea sau nu avea lanternă? Une# ori, un punct de strălucire subită, stinsă subit, trăda lampa electrică de buzunar, ascunsă în pul# pana pelerinei, ca şi cum o descoperea clipirea instantanee a unei pleoape, în care ar fi fost îmbrăcat cristalul rotund proeminent al lanternei. Alteori, doctorul se îndoia. Ochiul omenesc are, în momentele de groază, sticliri luminoase im# perceptibile dinafară, numite în ştiinţă fosfene. Fără nicio lumină, sîmburele ochiului nostru licăre în interior, ca o luciolă. Un spărgător, la urma urmelor, este destul de dibaci şi experi# mentat, ca să se conducă numai cu buricele degetelor, ca şi cum ar avea lămpi în unghii şi scăpărări surde în falange. Ce este masajul din# dărătul sfincterului decît o digitaţie experiment tală, acţionată, reflecta doctorul, de văzul tactil?
   Spărgătorul se sui pe toată scara lui, pînă deasupra ferestrei.
   «Să ştii, zise doctorul, că banditul are în ve# dere etajul de sus şi că se foloseşte în treacăt de balconul meu, ca să intre mai drept. Aşa stînd lucrurile, mă prefac că nu am văzut nimic: e mai practic. Ce legătură poate să existe între un vecin şi altul? Vine el să plătească pentru mine chiria, la termenele de criză?»
   Folosindu#se de pauză, doctorul căpătă curaj şi se ridică de pe brînci în pat, ca o femeie care dă cu cărţile în poală.
   «Peste cîteva secunde se vor auzi mişcările luptei, zise doctorul. Va fi ceva atroce. Hoţul, descoperit, va sări în pat de gîtul victimei, care, încă adormită, va cădea strangulată pe parchet.»
   Doctorul, preocupat de cele ce se vor întîmpla deasupra, uitase să observe. Hoţul se găsea acum în dreptul ferestrei de lîngă patul lui. îi înghe#
44
 ţara creierii dintrodată. Ochii lui priveau drept în ochi pe asasin.
   —  Ce să#ţi dau, ca să*ţi dau mai iute?
   Se simţea mecanizat şi cu toate resorturile înmuiate. Şi se mai simţea în stare să sucombe fulgerător, paralizat, cînd umărul lui va fi atins de asasin. Doctorul era sigur că, înnainte de a#l ucide, asasinul îi va pune mîna pe umăr. Pentru ce aşa, nu ştia. I se părea că pînă la moarte rămî# ne totuş o distanţă premergătoare, că un asasin, oricît ni ham închipui de crud, nu*şi cruţă vie# tima de o formă oarecare, de o introducere. Să presupui că hoţul vine cu vîrful cuţitului întins şi că te străpunge aşa, automatic, ca o maşină de cusut, care împunge cu acul orbeşte, numai prin impulsul picioarelor în pedală, pare neverosimil. Doctorul dorea să mai trăiască, în plus, peste se* cunda morţii prin cuţit, un sfert de secundă.
   încremenit ca un budist cu picioarele strînse subt şezut, doctorul, în aşteptarea biruitorului, se căia că refuzase de mai multe ori cîte un căţel de rasă, pe care clientele vindecate ţineau să i#l dăruiască. Pe lîngă sentimentul că se căuta, poa# te, prin cîinii căpătaţi gratis de la căţeaua fa# miliei, o eschivare de la plata onorariului, îl mai împiedica să primească un dar ce trebuia îngrijit, hrănit şi scos la plimbare, situaţia lui ,de flăcău. Dacă ar avea lîngă el, în odaie, cîinele lup sau buldogul, respinşi acum două săptămîni, doctorul nu ar mai ezita să deschidă uşa balco* nului şi să strige cîinelui, ca un corsican răzbu* nător: «Pă el!». în cîteva clipe, hoţul ar fi sfîşiat pe la burtă sau cu fesele distruse.
   «Ah! îşi zicea doctorul cu o ură crîncenă: cum ţi#aş băga eu degetul ăsta, ca o sulă, în ochi.»
   I    se păru că asasinul a intrat şi că în loc să#l atingă pe umăr, a ridicat de#a dreptul un pumn
 45
imens de lung, ca să*l lovească. Se feri în pat, căzînd pe stînga. Se înşelase, hoţul era în balcon.
   Atunci, doctorul, a cărui frică se exasperase pînă la vitejie, puse mîna pe revolver şi trasem geamuri. Spărgătorul rămase nemişcat. Mai trase o dată. Niciun rezultat. Prins de turbarea rit* mului, ca un jucător la flaşnetă, doctorul trase toate gloanţele browningului, văzînd perfect cum fiecare glonţ străbătea carnea asasinului în acelaş timp cu sticla geamului ochit.
   Hoţul trecu înnapoi la geamul de unde plecase mai devreme.
   Este sigur că banditul purta pe dedesubtul pele* rinei un pieptar de fier. Doctorul se dete jos din pat, ca o mîţă, în patru labe, tiptil, şi se tîrî, năuc şi slăbănog, pînă*n fundul odăii, lîngă sobă, aşteptînd execuţia ce nu trebuia să întîrzie. Tot ce mişca părerea lui de rău, făcîndu*şi lista lucru* rilor de care se desparte, era tinereţea. în curînd, el n*o să mai existe, şi va fi un cadavru. începu să plîngă, ascunzîndu*şi capul în colţul de faianţă al sobei. Pînă a nu fi tras, el ar mai fi putut păstra o speranţă. într*adevăr, putea să mai în* trebe pe asasin: « Ce ai cu mine ? Ce rău ţi*am făcut? Vrei să iei? uite, ia şi pleacă şi lasă*mă să mămsor.»
   Acum, provocatorul el era. De şapte ori provo* case, cîte gloanţe purtase revolverul. Teoretic, el omorîse pe hoţ de şapte ori, ceea ce era echiva* lent cu a ucide şapte oameni, unul după altul, cu mîna armată. Crimă neizbutită, însă crimă. Ce*are să*i spună el, acum, asasinului? Purtarea lui nu mai avea nicio scuză. Şi astfel, doctorul aştepta, întors cu spatele, să fie cu bună dreptate înjun*
8tcepu« - « facă ** * *««1
să stea îngenunchiat şi cu nasul vîrît în sobă. în spaţiile palide ale infinitului, încovoiat cu mar*
46
ginile pe orizonturi, se iscau nuanţe de răsărit pictural pe zmalţuri. Asasinul încă nu intrase în apartamentul doctorului. Treptat, doctorul în* toarse capul. în dreptul balconului atîrna ceva imens, ca un cearşaf negru, pe care bar fi scos în zorii zilei din aşternutul lui, la aer, un mort care se deşteptase şi îşi scutura catafalcul.
 Doctorul Şpindel ieşi în balcon. Era un lung drapel de doliu. La etajul superior decedase pre*
 şedinţele Senatului.
 —  Dumnezeu să*l ierte! zise doctorul Şpindel,
 uşurat.
                                                         UN LINŞAJ
   Mă dusesem în oraşul acela, unde, anual, în zilele de n, 12 şi 1) decembrie populaţia sărbăto* reşte în derîdere amintirea unei năvăliri străine, de peste trei veacuri. Oamenii ducelui vecin, catolic, atacaseră în somn cetatea protestantă, în numele Papei şi al lui Iisus. în carapace de oţel strălucitor şi în coifuri, năvălitorii veniseră în# trmn alai clocotitor şi cu gîndul hotărît să ia ce# tatea, dar să şi o golească de locuitori şi să se instaleze în locul lor, în casele de piatră cu tur* nuri de săgeţi.
   Caii, încălecaţi de voinicii în veştminte de zale cu obloane de fier, purtau armata; măgarii tră* geau carele cu coviltir, în care veneau soţiile şi copiii. Cîte o tingire, luatăm grabă, spînzura pe coviltir, şi la urmă îşi cărau vacile ugerele, ca nişte cimpoaie cu lapte. După cucerirea şi după stîrpirea cuibului de briganzi care despuiaseră pe Papă de prestigii, năvălitorii aveau să facă fiertură şi să se ospăteze în dreptul zorilor trandafirii. Cît priveşte pe duce, el dormea, la ceasul întîmplării, în castelul lui, şi numai a doua zi trebuia să găsească bună# voinţa de a se arăta pe armăsarul alb, pentru a lua în stăpînire cetatea şi a se închina în catedrala Sfîntului Petru, întoarsă la catolicism, unde epis* copul, adus în suită cu vasele sfinte, trebuia să slujească liturghia.
 48
   Deşteptarea fusese crîncenă, şi vitejia năvălitor rilor, aliaţi cu noaptea, dete greş. Protestanţii au sărit din paturi, puseră mîna pe securi şi puşti şi suliţi, nepoliticoşi, în izmene şi cămăşi, faţă de nişte vizitatori neaşteptaţi însă gătiţi, pe un îngheţ cumplit, pe care nici n*au avut vremea săd simtă sub tălpile goale. Jumătate dormind şi jumătate treji, ei despicară în grămadă. Cei rămaşi afară, subt zidurile cetăţii, primiră din catapeteasma de piatră, cu picioarele în sus şi morţi, pe tovarăşii lor, care urcaseră scările tineri şi vii, iar cei care urcau acum, răzimaţi de ziduri, fură opăriţi cu apă fiartă, de către femei.
   Oastea Ducelui de Savoia, cu răniţii în care şi cu căpitanii ei frumoşi, s*a întors în munţii, care se văd şi azi, ca şi atunci, ca nişte colibe de omăt. în trei sute de ani s*au cojit, puţin cîte puţin, pieptarele de fier ale năvălitorilor, şi în amintirea nopţii de biruinţă, urmaşii cetăţenilor treziţi din somn, maimuţăresc orgoliul ducelui alungat, cu paveze de mucava şi coifuri de hîrtie frizată, de lampioane, iar urmaşii asaltatorilor, domesticiţi, fac drumul din munte la cetate cu gabrioleta cu un cal, aducînd în piaţa săptămînală a oraşului nou, brînză, ouă şi legume.
   Mă dusesem în vechea cetate să iau parte la mascarada de baluri^mascate de pe străzi şi să petrec, ascuns în costumul meu de girafă, cu oamenii deghizaţi. Femeile se îmbrăcau băieţeşte, bătrînii întinereau întrmn obraz cumpărat de la bazar. Fetele bătrîne, de care nu te puteai apropia fără o iconiţă la ceasornic şi fără să faci cîteva cruci, ca atunci cînd te îndrepţi către o raclă de argint cu moaşte, se răzbunau de aşteptările triste din timpul sezonului definitiv trecut. Un lup în două picioare făcea pe autenticul şi fuma trabuc.
 49
Un ţăran care se credea călare da lumea în lături ca să nu fie zdrobită subt copitele unui măturoi. Un muzicant în frac alb şi joben imens oprea o* menirea ca să*i cînte din gură de pe o foaie Iun* gă, al căreia capăt nu se putea găsi. Un prooroc ieşise la predică, îndemnînd mulţimea de măşti şi de dobitoace să se slujească de o cremă de ghete ieftină, cu lustrul neîntrecut, şi bună toto* dată pentru bătături. Proorocul se dete peste cap şi dispăru. . . în ceruri. Un taraf de lăutari im* provizaţi îndemna miile de costume din Piaţa O* perei să joace: flautul era un baston, toba o oală dogită, ghitara un grătar. Dintr*o harmonică de douăzeci şi cinci de metri trăgea încoace şi în* colo un italian cu ţăcălie. Vioara o ţinea un că* lugăr dominican, răzimată pe salteaua unui pîn* tec de douăzeci şi şapte de luni. Fiecare lăutar zicea un cîntec deosebit, şi dănţuitorii zvăpăiau în zigzag anapoda, fiece organ sărind în cîte un fel. Vîrtejuri se improvizau în toate ungherele, şi părechi, zeci de mii de părechi, învîrtite muzical.
   Lumea izvora necontenit, ca dintrmn infern răsculat, de culori şi de izmeneli.
   în mijlocul oraşului, cîmpia neîngrădită, care se da vara copiilor ca să*şi construiască imperiile de nisip, era transfigurată. Un sat de barătci, de circuri, de cinematografe, de toboganuri, de pa* norame, de căluşei, de locuinţe pe roate, se im* pro vizase într*o zi. Nomazii Europei se aduna* seră cu meşteşugurile şi nevropatiile lor laolaltă, pe cîteva zile. în căluşei, stolurile de măşti se aruncau ca nişte valuri de muşte. Oglinzile, de jurîmprejurul acestor vifore circulare, măreau spaţiul electric, adînceau înmulţirea clipelor zbu* rătoare, scînteind în roşu, verde, albastru şi gal* ben. Luminile se rupeau în mii de unghiuri, un* ghiurile fugeau, oamenii păreau nişte zbîrnîietori. Coşuri de stele se vărsau din trenurile în vîrtej,
 50
panglici spirale de hîrtie apucau din văzduh, ca un lasso, grupuri de nebuni. Leagăne în chip de bărci răpeau sufletul de cîte două ori: o datăm jos, o datăm sus. Femeile răcneau de frică şi de plăcere. Cînd îi dădeai jos din leagăne, bărbaţii păreau ca nişte îngeri cu aripile jumulite, ruşi* naţi de*a se simţi pe pămînt, şi se întorceau la leagăne sau treceau la căluşei sau la tobogan. Căluşeii cei mai căutaţi sînt aceia care dau fiorul primejdiei mai lung. Un tren învîrtitor îşi seu* tura clienţii printrmn tunel, stingînd luminile deodată. Altul, construit în pante succesive, da iluzia acceleratului pe mare. O maşină răscolea vînt şi te bătea cu el. Alta şuiera, strivea bombe, stîrnea irupţii şi explozii. O simţire atît de vari* ată o aveai cu treizeci de centime. Crapă aerul pretutindeni. Omul care adineaori se urca în to* bogan ca o raţă, e entuziasmat, se scoală în pi* cioare, loveşte marginea cu palma, fără ca să*l doară. într*o maşină care te arunca pe dedesubt, te clătina în lături, te înghesuia între păreţi şi te da cu capul de tavan, ai înţeles, zgîlţîit din încheieturi şi masticat, toată istoria lumii.
   Mascarada staţionată între barătci era atît de deasă îneît pămîntul părea crescut de un metru şi jumătate. în spatele meu se isca progresiv o gîl* ceâvă între doi clovni mascaţi. Unul din ei, un Pierrot alb, cu luna palidă zugrăvită în spinare, jos, subţire şi sprinten. Celuilalt clovn, volumi* nos, îi atîrna de subt mască o mustaţă roşie, ca un ciucure de porumb. îl văzusem lîngă mine în tobogan. Cearta lor izbucni întrmn dialog rapid, care determină o tăcere de jurîmprejur. Clovnul alb spintecă murmurul mulţimii printr*o palmă metalică, spartăm masca adversarului gros. Acesta, înhăţîndu*l de spinare, îl tîra cu sine întrmn loc unde bătaia îi stătea mai lamdemînă. Interveniră vreo două sute de măşti, şi cerură ca bătaia să fie
 51
Făcută pe loc, şi îndată le*au deschis o platforma circulară în mijlocul lor, aplaudînd. Uriaşul refu* za: el prefera să*şi isprăvească infamia întrmft punct retras, ca vulturul cînd sîngeră prada mi* nusculă în singurătatea eternă a unei stînci. li porunciră să se bată aci, sau îl bat ele pe el. So* cotind că glumeau, voi să rupă cercul cu umerii lui de elefant şi să plece. Puternic, fu împins în mijlocul cercului, şi aplaudară. El se întoarse a* ţîţat spre cel ce i se pusese cu vecinii lui înnain? te, şi*i aiuri obrazul cu cea mai grandioasă lovi; tură de palmă ce mi*aş fi putut închipui. Din nou bătură din palme, şi un hohot de rîs scutură văz; duhul. Omul pălmuit tuşi întrmn plîns adînc şi se scoase din cerc muncind, ca dintrmn nămol, convins că nici nu se va putea gîndi să se răzbune.
   Dar clovnul cel slab se apropie din nou, în acest moment de suspensiune, şi izbi încă o dată obra* zul mascat, turtit într*o parte, al clovnului uriaş.
   —     Cîine! strigă clovnul slab, şi a treia izbitură căzu peste mască.
   Uriaşul, zăpăcit înnainte de a se aduna, primi a patra palmă din podul uscat al mîinii clovnului alb. Această palmă căzu cu un zgomot de surcele şi geam spart. Uriaşul îşi aruncă o mînă ca un cleşte în pulpa clovnului slab şi strînse. Victima dete un urlet înjunghiat şi voi să alunece din strînsură, cînd mîna uriaşă apucă în menghina ei sfărîmătoare cealaltă pulpă. Amîndouă mîinile frămîntară pe loc, stîrciră şi umflară. Clovnul slab, tremurînd pe picioare, se sprijini, suspin nînd, de un pom. Uriaşul se opri.
   —     Nu se poate! strigară măştile, ca la cursele de cai. Lupta trebuie să aibă un sfîrşit.
   Uriaşul se apropie de clovnul slab şi, cu cîte două degete, între degetul mare şi arătător, apro* piate, ca nişte gingii, muşcă şi rupse carnea bra; ţelor celuilalt, care căzu oftînd.
 52
   —  Laşilor! gemu slabul.
   Drept răspuns, măştile îi trîntiră instinctiv vreo treizeci de picioare în coaste şi bătură din palme.
   Uriaşul se aplecă atunci pe vine peste cel că* zut, ca să*l batjocorească prin şezut. Cu o iuţeală admirabilă, slabul îl apucă dintre picioare cu dinţii şi trase. Se auzi ceva pleznind. Uriaşul că* zu rostogolit ca un pămînt surpat.
   —  Foarte bine! exclamară toţi, — şi aşteptau.
   Dar adversarii se găseau la oarecare distanţă
unul de altul. Prin pietrişul noroios, îi tîrăsc ală* turi. Prins cu amîndouă mîinile subt burtă, uria* şui scrîşnea fără glas.
   —     Mişcă*te! răcni unul. Ce stai ca un bou? Nu ţi*e ruşine, măgădăule!
   Uriaşul scoase o mînă şi o întinse orbeşte că* tre clovnul slab, ca să*l mai lovească o dată, pur* tîndu*şi braţul prin aer ca un lemn. Slabul îi prinse un deget în dinţi, îi rupse unghia în două şi, zmucindu*şi capul, trase ţandăra unghiei cu fîşia de carne a degetului în lung.
   —  Uuu! zbieră uriaşul, secat la ficaţi.
   Mai găsi însă puterea să ridice un picior, pe care îl prăbuşi peste slab, ca o grindă. Pîntecul acestuia piui. Doi oameni din partea locului, o focă şi un ibis, îl apucară şi*l duseră lîngă obrazul uriaşului, care se întinse drept ca un peşte, se ridică de trei*patru ori şi dete un geamăt trep* tat. De subt el se ivea un şipot roşu în noroi.
   Cercul asistenţilor rîse, pecînd cei doi puseră în mîna slabului un briceag de ceasornic, des* chis. Braţele slabului erau paralizate.
   -Uite aşa! zise unul din ei, protejat de mască, şi, cu o licărire a figurii care străbătu şi masca, înfipse limba briceagului prin gaura măştii uria* şului întrrnn ochi. Osul orbitei se strepezi ca un ou fiert, ras pe fund, de albuş, cu linguriţa.
53
 Un harap, aplecat peste ei, învîrtea o scîrţîi* toare, şi un mascat care imita costumul Unchiului Sam, cu jobenul albastru înstelat, guiţa şi el din* tr*o băşică roşie umflată.
 —     Lasă*mă şi pe mine! şopti un domn ogar, zmulgînd briceagul.
 El îl înfipse, înnăbuşit, în al doilea ochi. Uria* şui tremură tot, ca un taur zăcînd de friguri.
 —  Să*i demascăm! propuse atunci un cangurii.
 —     Să*i demascăm! repetară cinci mii de glasuri, şi zmulseră uriaşului masca.
 —     închipuiţi*vă că a murit! zise vecinul, peli* canul.
 Masca slabului fu ruptă cu violenţă. El rezista, zvîrcolindu*se cu faţa în pietriş.
 —  E femeie! strigară cu toţii.
 Nişte ochi negri, extraordinar de frumoşi, se uitau de jos, încadraţi în obrajii albi cu gura trandafirie.
 —  Salope ! urlă demascatorul. Salope !
 Şi justiţia imanentă, reprezintată prin douăzeci de mii de picioare, slei, ca un caş cu sînge, car* nea, în noroi, a femeii, şi, cu tălpile roşii, se în* dreptară, girafe, pelicani, harapi, ibişi, către un tobogan, aruncînd prin mărunta ninsoare pumni cu confeti.
                                                    LA PESCUIT
   Un exasperat, părăsind totul, dete fuga să moară. Deznădejdea lui nu căuta un mijloc de sinucidere cert şi care implică osteneala prepara* tivelor clasice în singurătate. Există ceva mai si* gur, în arta suprimărilor personale, ca funia şi ca glonţul ?
   Prea înfierbîntat, Mundsen n*avea timpul să reflecteze.
   Alergînd, el dete de rîu, rîul pe marginea că* ruia ne odihneam şi noi după asprimile muncii săptămînale, fumînd cu pipa şi contemplînd har* naşamentul sportiv al unui amator al undiţii de pescuit. încremenise mai departe, pe un bolo* van, ca un birjar pe capra trăsurii, cu biciul în* tre picioare.
   —     In scuipătoarea asta n*o să prinză nimic. Todeauna rîul ăsta a fost sărac de apă. Mai bine se ducea la mare. E la Bernholm un golf cu peşte binevoitor şi iubitor de oameni, care intră singur în bolobocul cu saramură, din devotament. încre* derea şi naivitatea lui e proverbială. II chemi ca pe pisici şi vine în turme compacte.
   —     Pescuitul domnului cu undiţa e un simplu pretext intelectual. Dacă prinde un limbric, dom* nul e mulţumit: el tot nu*l mănîncă. Din fire, suge. Răgaz de cugetare în costum cu instrument.
   —     Aşa vînat, aşa vînător. . . Cînd pescuieşte gîndeşte, şi cînd gîndeşte pescuieşte. E un bărbat
 55
de valoare întortochiată şi blajin ca un păduche. Numai te uiţi la el şi te scarpini. A surîs şi te*a băşicat şi pute.
   într*adevăr, o sfoară de mocirlă şerpuia pe cărarea albiei sterpe.
   Văzurăm pe om venind în goană şi aruncîndu*se în balele apei. Omul căzu în picioare, şi zeama rîului îi acoperi cu flegma ei încălţămintea. Ră* mase în loc cu ochii la noi, exageraţi de spaima morţii. Rîdeam răzimaţi în coate, pe genunchi, şi, jignit, sinucigaşul ne întoarse spatele ostenta* tiv. Se adunau trecătorii pe maluri, la comentarii.
   Unul, care rîdea zgomotos, se trînti în iarbă, pe abdomen, imitînd săritura în balta seacă şi simulînd înnecul.
   —     Dă*mi voie să te felicit, zise el. Eşti irezis* tibil. . . L*aţi văzut cu ce viteză venea? A vrut să sară peste două maluri odată şi a nimerit exact între ele. . . Frumoasă figură suedeză pentru un danez.
   —     Ascultă, prietene, să nu te mai repezi aşa. . . Nu eşti perfect în gimnastică şi*ţi pot crăpa nă* dragii.
   —     Putea să*şi frîngă labele şi să rămîie şonto* rog.
   Omul se explica gesticulînd:
   —  Vreau să mor! . . .
   în hohote, publicul înţelese. Omul voia să moară într*o duminică.
   —     Vreau să mor! nu înceta să strige omul şi îl văzurăm trîntit cu faţa în jos şi căutînd să pască zmîrc. îşi mînji numai capul şi hainele. Se în* toarse şi se lungi pe partea stîngă, ca şi cum, ca să moară, i*ar fi fost de ajuns a se tăvăli şi bălăci. Stete pe latura lui mai mult, şi nu muri. încercă să*şi vîre încă o dată capul, înfruntînd nămolul ca un berbec, şi izbuti să realizeze o piruetă de măscărici. L*a speriat o broască şi s*a sculat.
56
   —     Omul ăsta nu mai e un sinucigaş. E un 'humorist burlesc.
   Publicul aplauda.
   O femeie grasă sosea şi ea de*a fuga, cu o lingură de lemn în mînă şi escortată de un alai de copii.
   —  Unde e tatăl nostru? se văitau copiii.
   —  Ginerile meu s*a sinucis, se plîngea femeia.
   —     N*aveţi nicio grijă, zise un spectator. Se scaldă.
   Văzîndu4 zbătut în drojdii şi zer, droaia scoase un geamăt de bucurie şi mîngîiere cu diminutiv vul Piter: sinucigaşul se numea Jupiter, Jupiter Mundsen.
   —     Vreau să mor cu orice preţ! ameninţa Piter. Să nu se apropie nimeni! Am revolver!
   —     Ce decepţie! murmura publicul. Avea re* volver. . .
   —     N*are niciun revolver, zise a doua mamă a lui Jupiter. Se face. — Şi rugătoare către înnecat: întoarcere la masă, Piter! După ce ai plecat a venit Fridjof de la Silkeborg, cu două şunci şi cu o damigeană de gin.
   —     V*am spus că vreau să mor şi vreau să mor aci. Rog a se comunica lui Djolfi că şi în clipa decesului îl iubesc. Să nu se supere. . . Să*mi săpaţi mormîntul lîngă ţărm, la o sută de metri distanţă. . . Colo, în fund, veţi găsi şi un domn, care pescuieşte cu undiţa. îl cunosc, e un orator. Rugaţi4 să*mi ţie un discurs în ziua înmormîn* tării, zise sinucigaşul, începînd să plîngă asupra dispariţiei lui. Vorbeşte dulce, şi graiurile lui sînt atît de catifelate, şi pentru vii şi pentru morţi, că*i ling.
   Un măcelar voinic, ieşi din publicul jovial şi, ducînduise pînă la om, care se opunea, îl scoase afară tîrîş din noroi. Măcelarul trăgea de mîna lui ca de un cîrlig împiedicat.
57
 —     Cine eşti dumneata, netrebnicule? protestă sinucigaşul, dar măcelarul Madwig îi puse de două ori talpa piciorului în şale.
 —     Cînd eşti beat şi o picătură de apă face rău, zise cu înţelepciune Madwig.
 Scăpat de la moarte, omul o apucă spre casă, cu familia după el. . .
 —     Mulţumesc, mulţumesc, mulţumea femeia grasă, salutînd cu spinarea.
 —  Ce*a fost? întreba blîndul pescar cu undiţa.
 Se întorcea şi el acasă, răscăcărat în kaki şi
 strîns de un nasture înnăscut, careţi încheia, ca un portofel, unul peste altul, ugerii de la şezut.
                                                   VECINA
   De la o fereastră de peste grilaj băgai de seamă că mă priveşte o femeie, povestea profesorul de ştiinţe naturale. îndreptam în ghivecele din balcon florile încovoiate de ploaia de peste noapte. Cred că vecina se uita la mine de mai demult, căci, fixîndu*i perdeaua în dosul căreia se desinau contu* relegi matinale, se ivi în atitudinea ei o clătinare, ca şi cum aş fi lovit cu cotul un tablou. Vecina fusese surprinsă nu de ochiul meu care o descope* rise, ci de lovitura căutăturii subită în perdea. Figura ei fu uşor turburată. închise geamul cu braţele goale şi rămase prinsă în reţeaua lui ca un motiv întocmit în ţesătură. Putui să o copiez întreagă şi să*mi scot de pe ea un exemplar sufle# tesc. Nasul mic, fruntea încăpăţînată, o privire mohorîtă printrmn păr tumultuos de scîrlionţi, întipăriră portretul feţii, de la şirul de mărgăritare al grumazului pînă la panglica din creştetul capului, ca un fluture roş. Persoana era tînără, insă nu afară din cale pentru situaţia civilă a corpului ei nemă* ritat. Naivitatea mişcărilor indica o virginitate întîrziată, vizibilă ca la domnişoarele engleze, care încă, subt părul albit, păstrează o rumeneală par# ticulară şi un mecanism al membrelor, de căpri* oare sentimentale. Am studiat terenul ce mi se oferea analizei prin perdeaua lui, de din dosul perdelii mele, mult. Distanţa dintre noi era destul de scurtă, ferestrele noastre de la al patrulea etaj
 59
dădeau în curtea interioară şi nu era mai mare ca o sală de cinematograf.
   O urmării de^atunci încoace în fiece dimineaţă, din acelaş loc, în acelaş loc. Surîzînd, vecina schiţa jumătăţi de semne, pe care nu le pricepeam, însărcinat de discreţia ei să le complectez. Mă mira poziţia mîinilor ei, în permanenţă deschise şi aşezate pe piept ca nişte flori cu cinci petale. Foarte tîrziu am înţeles: vecina îmi arăta dege* tele ei goale, lipsite de inelul căsătoriei.
   într mna din dimineţi fereastra ei era deschisă şi perdeaua ridicată. Ieşind în balcon să mîngîi crizantemele, îmbucam cu mare poftă dintno tartină de dulceaţă cu unt.
   —  Poftă bună!. . . auzii din fereastra ei.
   Vecina, retrasă în mijlocul odăii ca să nu fie văzută decît de mine, ocupa punctul geometric al perspectivei, surîzînd şi repetînd o aplecare a umerilor care voia să spuie şi poftă bună şi că tartina trebuie să fie excelentă. îi mulţumii cu gura plină, făcînd un mare compliment rezervat.
   Ceea ce mă interesa nu era însăş femeia, graţi* oasă şi urîtă, foarte simpatică în definitiv, ci sfîrşitul preliminariilor de^abia conturate. îmi închipuiam că nu o să putem stărui zece ani în aceleaşi relaţii, examinîndume unul pe altul prin perdele, — ea făcîndu*mi o primire în fiecare dimineaţă, şi eu înfăţişîndu*mă de aşijderi în balcon. Eram însă hotărît să nu împing lucrurile din partea mea, ci să aştept. E obiceiul meu. Nu pot nici scurta timpul nici înlocui evenimentele, fără sfiială. Las orele să se golească singure, închis ca o sentinelă disci* plinată în chioşcul de gardă, şi aştept uitîndu^mă prin păreţi. Cine îşi prepară cafeaua singur, ştie că întîi trebuiesc boabele rîjnite şi bine înfierbîn* tată apa, pentru ca zahărul să nu fie pus decît în momentul cînd se topeşte instantaneu. Mulţi bărbaţi sînt grăbiţi în problemele de dragoste, şi
 60
 pe dată ce întîlnesc o femeie îi povestesc tot ce ştiu, şi pierd conţinut şi mister, ca sticlele răstur* nate. Pentru mine insul e un flacon cu esenţe concentrate, pe care este destul săd deschizi cu dopul de cristal cîte o secundă, ca să i se cunoască aroma. Femeilor comune le place, poate, genul limbut, dar bărbatului i se cere o distincţie, şi adevărata inteligenţă e mai apropiată de tăcere decît de expansiunile mărunţele ale sentimentului de trăncăneală. A şti să aştepţi pentru a risca puţin, din respect faţă de femeie şi faţă de tine, este a fi inteligent. Flăcările, dragul meu, merg de la sine, dacă scînteia a scăpărat, — şi în dragoste, unde scînteile sînt de umbră şi vîlvătaia e de întuneric, nevăzută, trebuie să ştii întîi dacă a scăpărat.
   Cîtva timp, ne*am păstrat indescifrabilele noas* tre intenţii, ca nişte statui ce se contemplă pe socluri, întrmn parc. întno bună zi, vecina mi*a trimis o ştire nouă prin fereastră, o sărutare pe vîirful degetelor ei alăturate. Nu i*am răspuns, în perdeaua mea îmi sta agăţat surîsul ca o mască. Aşteptam ceva mai pozitiv, o întîlnire. Lucrul nu era greu. Pe un elastic întins în praş* tia mîinii îmi putea trimite un bilet învîrtit şi îndoit ca litera V. Ca să primesc biletul aruncat pe fereastră, mi*am lăsat zile întregi uşa balco* nului deschisă. Nimic. Vecina părea prostănacă.
   Drept să*ţi spui, cazul nu mă interesa deosebit. Alteori am suferit cumplit de nemărginirea aştep* ţărilor. Acum puteam lucra viguros şi liniştit şi aveam conştiinţa că pot modifica situaţia bruscînd cît de puţin momentul. Nu aveam nici fantezia nici curajul să încerc: inima mea era consacrată Lilei, care mă iubea dramatic şi venea în toate serile la mine, şi vecina îşi turtea ceasuri întregi nasul de geam, privind la persienele mele trase şi luminate pe dinăuntru. Uneori ea se arăta revoltată de impasibilitatea mea, aşteptîndu^se probabil din
61
 parte*mi la acte decisive. în două luni nu se schimbase nimic. Ochii ei îmi aruncau ferocităţi şi se vedea clar că alegerea era făcută şi că vecina se gîndea exclusiv la mine.
   Odată, vecina şi*a dat perdelele larg deoparte şi s*a uitat în camera mea, fără să ştiu, ocupat cum eram cu lucrul. Bănuiesc că ea se uita la mine aproape de două ore, decînd mă aşezasem la biurou. Uitîndu*mă involuntar, o văzui în geamul ei alăturată de o prietenă, o femeie foarte frumoasă, cu o carnaţie suavă şi cu o* chii^ negri umezi în culoarea albă mată a figu* rii. întoarcerea capului surprinse femeile la geam ca doi şoareci albi pe marginea unui borcan cu fructe zaharisite. Fugiră rîzînd. Apoi se întoarse vecina singură la fereastră şi, cu o mînă pe bu* ze şi cu cealaltă pe suflet, nemişcată, dete pri* virii mele să bea o sărutare a trupului ei întreg. Desigur, prietena, consultată, fusese de părere că aş merita să fiu iubit. Surîsei şi eu mai mult ca de obicei. Vecina puse patru degete pe piept: patru ore după*amiază. Degetul mare se în* dreptă înnafară, spre răsărit: exact în vîrful un* ghiei se găsea situată grădina oraşului. Indexul porunci: «vino sigur, căci nu*mi place să aş* tept ». — «Neapărat! răspunsei eu cu fizionomia încruntată; la patru voi fi în grădină. » O bu* curie imensă fulgeră pe faţa ei, şi*i trimisei pri* ma sărutare.
   Dar o mişcare nouă în perdea corectă lucrul nou. Prietena vecinei se apropie de fereastră, şi vecina îşi reluă atitudinea gravă. Ieşii în balcon, vanitos, ca să fiu văzut. Peste drum avea loc o discuţie aprinsă. Prietenele se aplecară pe margi* nea ferestrei şi tocmai mă pregăteam să le adresez un cuvînt introductiv. Vecina ridică mîna, deschi* se degetele şi duse mîna pe vîrful degetului gros răzimat de nas. Nu*mi venea să cred. Vecina da
 62
 cu tifla. Mă frecai la ochi şi mai mă uitai o dată bine. Vecina scoase limba. Văzînd îndoielile mele, scoase limba de mai multe ori pe rînd şi o lăsă afară din gură. Eram stupefiat. Un moment mai tîrziu, prietena se arătă singură la fereastră şi*mi expedie o sărutare. Vecina se apropie de dînsa şi o lovi peste mîna dusă la buze. Intrigat, m*am dus la masă.
   După*amiază, îmi găsii vecina răzimată la geam. Văzîndu*mă, expresia îngerească apăru din nou pe obrazul ei, redevenit ceresc. Reapăru săru* tarea, şi desenul mîinilor ei indica negreşit orele patru după*amiază. Mă simţii dezgustat.
   —  Aş vrea să ştiu cum a sfîrşit întîlnirea. . .
   —    Nu m*am dus. Cumpărasem o carte intere* sântă, şi orele au trecut peste mine fără să simt. Pe de altă parte, a doua zi am primit vizita prie* tenii vecinei.
   —  Se poate?
   —    Pesemne. . . Ne*am uitat amîndoi prin per* dea. Mîinile vecinei îmi trimiteau sărutări pasi; onate.
 63
        O  PLIMBARE ÎN ALPI
   Eram în tramvaiul de Collonges, care duce din Piaţa Chantepoulet în munte. Aveam o zi de va* canţă şi voiam să mi*o petrec ascultînd murmurul cald al văilor alpine. Luasem în spinare sacul de excursii, încălţasem picioare de fier şi, cu panta* Ionul scurt la jumătatea pulpei goale, cu pălăria săgetată de o pană, cum se obişnuieşte prin partea locului, şi îmbrăcat în verde*cenuşiu, eram vesel şi zglobiu ca un păsăroi.
   Pe platforma tramvaiului găsii doi domni, — unul scurt, îmbrăcat corect şi cu pălăria tare, de pastor sau de profesor universitar, şi altul înnalt şi lung, îmbrăcat în portul meu. Era şi el, după aparenţă, vesel şi se ducea şi el să facă, poate, ca mine. Gulerul cămeşii lui albe, brodată cu Edel* weiss, se răsfrîngea, curat ca petalele muşeţelului, în jurul unui grumaz puternic, alb şi plin de seva unei sănătăţi sculpturale. Domnul cu pălărie tare se uita ostentativ cu spatele, şi în laturile urechilor
i se vedea puful cănit al barbeţilor frizaţi.
   Voind să ne schimbăm din loc, ne frecam ine* vitabil de domnul cu pălăria tare, şi cuvîntul « pardon », repetat afară din cale de mult, primea răspunsul unei imobilizări şi mai hotărîte a călă* torului, care, ca să nu*şi strice, probabil, cuta pantalonului, îndoită precis, ca o margine de tiv, rămînea în picioare, agăţat cu mînuşa nouă de zăbreaua cu vergele de alamă lustruită şi dansîn#
 64
du*şi echilibrul în ritmul accelerat al vagonului. « Pardon! » ziceam eu, şi domnul lua instantaneu o atitudine de cal pregătit să dea cu picioarele dinapoi.
   Distribuitorul de bilete împărţi toate biletele pînă la Collonges. Aveam prin urmare perspectiva de a călători cu spatele domnului în dreptul nostru douăzeci şi cinci de kilometri. « Pardon! » zicea tovarăşul de călătorie necunoscut, cel îmbrăcat în ştofă de loden, şi domnul cu pălăria tare şi cu dunga pantalonului bine călcată, izbea cu rigidi* tatea spinării. Şi eu şi tovarăşul meu îi căutarăm figura, pe care nu o puturăm căpăta. Domnul sta cu nasul în geam, ca un curcan supărat.
   Alpinistul îşi încruntase sprinceana şi deodată surise psihologic. El observase că domnul nu fuma şi că, după trufandalele primei bătrîneţi ivite la ceafă, — fire de păr cărunte aranjate cu un înţeles, pîrţag adînc între călcîiul capului şi guler, un gen de a fi special pentru un observator informat, — domnul era un higienist alimentar, un vegetarian cu principii şi un antialcoolic. Alpinistul scoase o pipă cu vatra mare, o îndopă cu tutun puturos, dete foc jarului şi aruncă peste domnul cu pălăria tare un talaz uriaş de fum de mahorcă, căutînd vizibil o complicaţie şi un efect. Domnul întoarse un profil înţepător în partea aerului şi primi fu* ninginea în ureche. Apoi, după un zgomot inte* rior al pieptului, analog cu răsfoirea unei colec* ţii de ziar, domnul tuşi.
   —  Aha! mormăi alpinistul.
   Bombardamentul dădea rezultat.
   Scosei atunci şi eu luleaua mea de rădăcină şi o umplui cu iarbă neagră. Aprinzînd tutunul, mă aşezai în regiunea profilului domnului cu pălărie tare, — şi slobozii un fum cît o cîrpă, pe care îl trîntii în obrazul pasagerului năzuros. Ochiul lui, pînă atunci plecat a izolare, se deschise chiorîş
 65
către mine, şi, încă emiţînd fum gros, izbucnii întrmn hohot de rîs anormal temperamentului meu delicat. Domnul deschisese un ochi triun* ghiular, de curcan, şi nasul lui se potrivea cu animalul evocat, atîrnînd moale, aproape fără zgîrci, ca un ţurţur de piele roşie, peste buza rasă. Domnul purta barbeţi fost englezeşti la un plisc ras latineşte.
   Prins între două fumuri, domnul agresiv se apăra cu nobleţe, strîmbînd din moţul nasului şi privind în infinit, fără să vrea să ne vadă detot şi să ne facă onoarea unei priviri întregi. Prin crăpătura cu avariţie a pleoapelor, ne săgeta un albastru spălăcit, care, fiind o nuanţă de per* versitate a culorii şi a sentimentului, ne învier* suna şi mai tare. Foarte indispus, domnul cu pălăria tare, nici nu a bombănit, concentrat în necazul lui, ca un venin de crotal.
   După ce ne fumarăm pipele, ne uitarăm din două laturi la domn, răzimaţi în cot şi ţinînd breteaua cu degetul mare, ca o curea de puşcă. Subit, alpinistul avu o idee, pe care o şi aplică instantaneu. Se apropie cu un bobîrnac mare de marginea pălăriei tari şi, dîndu*i drumul pe de* desubt, imprimă pălăriei o basculare de luntre. Pălăria îşi modifică imediat atitudinea şi căzu pe nasul personagiului gătit, care se şi întoarse către noi. Nu simţise exact de la cine pornise răsturnarea gambetei, şi, iritat, ne scrută pe a-mîndoi.
   Alpinistul, luînd un aer de nerod hilar, simula că cercetează văzduhul de jurîmprejur, cu mîna ridicată, ca şi cum voia să prindă o muscă, a* cuzată de gestul lui că se lovise de pălăria dom* nului.
   —    A venit o păsărică, zise alpinistul surîzînd şi ridicînd din umeri, şi nu ştiu unde a zbu*
 66
rat. A venit o păsărică şi v#a dat pălăria peste cap.
   Domnul îşi reaşeză pălăria cum fusese şi se întoarse trîntindu#şi talpa picioarelor în platfor# mă. Alpinistul repetînd bobîrnacul la tîmplă, pălăria se întoarse pe tîmpla dimpotrivă.
   —     Iar a venit păsărică, zise alpinistul cu o naivitate exagerat afectată, şi iar a plecat. Cînd te#o prinde, păsărică, ai să vezi ce o să*ţi facă domnul, adaose alpinistul.
   Domnul, iarăş foarte revoltat, îşi puse pălăria la loc, înţepenind*o ca un chipiu. Alpinistul se apropie de el şi, pe la spate, îi puse amîndouă mîinile la ochi, zicînd: « cucu! », — şi fugi repe* de înnapoi. Domnul se uită la el cu gravitate, îl măsură din pana pălăriei pînă la cîrligele bo* cancilor rînduite pe muchia pingelelor ca nişte dinţi rînjiţi, socoti că e prea înnalt şi prea lat în spate, şi reveni la locul lui, în dreptul zăbrelei de alamă.
   —     Trebuie să*l silesc să mă înjure, făcu din buze şi mai mult în mimică decît în şoapte alpi* nistul.
   El îi trase atunci un bobîrnac în gaura pîrţagu* lui. Frecîndu*se, călătorul, ca de un purice, se întoarse de astădată cu ochii congestionaţi. «Hai* de! îmi zisei, iese bocluc. Domnul o să*l cîr* pească pe alpinist, şi alpinistul o să*l ia de guler şi o să*i dea drumul din vagon în şosea. N*aş voi să văd. » Tocmai se opri şi tramvaiul, şi conduc* torul strigă: « Collonges ». Ajunseserăm. Lumea se pogorî şi ne deterăm şi noi jos din vagon. Alpinistul îşi scoase pălăria şi, venind spre mine cu mîna întinsă, se prezintă: «Willy Oppenheim de Gruyère » şi, evident, mă prezintai şi eu ce# remonios. Pornind alături, domnul din vagon veni întrmn suflet după noi, se postă înnaintea noastră, oprindume categoric şi — nu zise nimic.
 67
 însă gesticulă, ridicînd două degete în aer, lă* sîndwle apoi în jos, făcu mîna ca o gaură şi ca un covrig, puse palmele la rînd împreunînd de* getele cu unghia mare, aruncă o mînă la dreapta, tăie aerul cu mîna cealaltă, trozni din degete, repetă cu degetul mijlociu o bătaie punctată ca la telegraful Morse şi se opri trăgîndu*se de cer* celui urechii.
   —     Ce vrea ăsta, domnule? zise alpinistul. Am impresia că gesticulează sistematic.
   —     Ce limbă vorbiţi? întrebai eu. Cred că este din Cambodge.
   Domnul îşi duse o unghie la un dinte şi făcu « ţac », ca un om care vrea să spuie că nu are franc. Stăturăm consternaţi căutînd. Domnul, în timpul tăcerii noastre, continua să gesticuleze ca un croitor care scutură un rînd de haine, îl a* şează, trage de mîneci, îl împătureşte, — şi un sunet gutural înnecat ne dezmetici brusc.
   —  E mut, domnule de Gruyere! zisei dezolat.
   —     Să ştii că e mut! zise alpinistul. Ce ne fa* cem? E surdomut!
   Ne simţirăm neînchipuit de stîngaci şi ruşinaţi. Nu ştiam cum s*ar putea repara bobîrnacele în pălărie, fumul de pipă şi mai ales bobîrnacul,
 —  plici! — din pielea cefei. Ne încercarăm să răspundem. Alpinistul întindea braţul, încovoia degetele, izbea cu mîna încheietura braţului în* tins, braţul sărea din încheietură. Amîndoi ne*am strîmbat a litere şi a expresii o jumătate de ceas, şi lumea din vagonul care pornise mai de* parte şi trecea pe lîngă noi ne privea cu un accent de teroare în ochii holbaţi. Din coate, din genunchi, din sărituri, salturi şi opinteli am compus cu alpinistul cel mai fantastic alfabet.
   Dar desigur că mutul ne*a înţeles, căci s*a despărţit de noi fermecat, recomandîndu*se din
 68
 treiteci şi cinci de semne şi plecînd cu pălăria în mînă, în vreme ce pălăriile noastre, însoţite de mari închinăciuni, afirmau omagiile şi devo* tamentul nostru.
   —    Sînt atît de impresionat, zise domnul de Gruyère, încît prefer să vorbim de altceva.
   Conversaţia noastră, cum intram între stînci, se angajă în obiectul rocilor cuaternare. . .
                                        SCURTĂ POVESTIRE A UNUI SUFLET NEFERICIT
   O prietenă a mea, italiancă, o minunată cîntă* reaţă cu harmonica, avea o prietenă, pe care o iubea ca pe o soră şi de care era iubită ca o soră. Italianca, Bianca, era nedespărţită de Beta, femeie blondă, fragilă şi de origine poloneză, şi măritată cu un inginer bruxelez, stabilit, ca şi noi, la Rolle, în cantonul de Vaud.
   Am cunoscut pe Beta în camera Bianchei, la hotelul « Celor trei împăraţi », cu balconul îm* brobodit în glicină violetă, deschis peste Lema* nul albastru. Venise să asculte, a nu ştiu cîtea oară, pe Rţgoletto, cîntat da capo al fine, cu în* soţirea vocii, în cupletele agile, de pipăitul mă; runt şi expert al Bianchei, pe nasturii de sidef ai vulgarului instrument.
   Subt degetele sticloase, cu unghiile ascuţite un< ghiular, ca la sfincşi, harmonica devenea o uneai# tă considerabilă şi multiplă, ca orga, şi putea să se măsoare cu complicaţiile, varietăţile şi beh şugul de sonorităţi şi nuanţe ale unei orchestre cu timbrul discret, de interior. în mîinile tran* dafini, ştofa muzicii se desfăşura ca o catifea brodată cu crini, fazani şi mătrăguni şi înstelată cu acele imitaţii de metale licăritoare diafane şi provizorii, după fulgii de zăpadă, care se nu* mese fluturi şi care îngreuiază subt promoroaca lor multicoloră corola involtă şi numeroasă, de tifon şi borangic, a poalelor mici de balet.
 70
   Beta era o femeiuşcă plină ca o scrumbie, suculentă ca o langustă, dar cu inima gingaşă şi moale, poetizată cu exagerare — ceea ce o fă* cea obositoare. Vocabularul ei, ca o cofetărie todeauna deschisă, te asalta cu creme, ciocolate* rii şi bomboane, la toate orele din zi şi noapte.
   —     O! cît sînt de fericită să te văd. . . O, cît îmi place să te aud!. . . Vezi, soarele niciodată nu a strălucit ca azi. . . Ce ore dulci şi suave. . . îmi amintesc de o seară tot atît de sublimă: era în aprilie 189J şi mă văd delicios amuzată în* tr*un boschet, ca într*un buchet de flori.. . Nu*i aşa? tăcerea este divină. . .
   Beta nu spunea «am mîncat», din pricina brutalităţii prea directe a unui act care trebuia săvîrşit cu gentileţe. Ea spunea « am dejunat » sau « am luat masa ». Niciun cuvînt al ei nu putea să aducă aminte şi să provoace decît formele şi culorile reputate fine şi picturale, plus un uşor conţinut de parfum. Supărarea ei era o criză, violenţa ei descurajarea.
   Bărbatul Betei, bruxelezul, ar fi dorit să i se răspundă uneori cu o înjurătură, să audă în casă cuvîntul « dobitocule » sau interjecţia « idio* tule, mă exasperezi! ». Dimpotrivă. Cînd, scos din fire, el se întîmpla să*şi atace îngerul cu insulta « Vieille vache », ea se legăna puţin, i se înmuiau braţele şi gambele, şi, căzînd pe scaun, suspina: « Oh ! oh ! mon Dieu, que je suis malhew reuse ! ».
   Şi toţi cunoscuţii, dimpreună cu soţul, detestau cumplit pe biata Beta, care totuş îşi adora băr* batul, cu strictă exclusivitate.
   Am căutat să cunosc mai bine pe această dis* tinsă femeie, consacrată, după cuviinţă, cultului căsniciei. întîlnind*o într*un bazar, unde vocabu* larul ei ales s*a epuizat în comparaţii, judecăţi şi aprecieri, am făcut drumul înnapoi împreună,
71
fără nicio aluzie anormală, păstrînd măsura ci* vilităţilor de rigoare şi păşind protocolar: Beta în dreapta, şi eu de*a stînga, şi rezervînd un spaţiu de aer cuviincios între noi.
    De*a lungul drumului am vorbit teatru şi li* teratură dramatică. La o vitrină cu papagali, co* bai şi pisici angora, începu subiectul fraged al dragostei pentru animale şi, în dezvoltările aces* tui capitol, sufletul Betei şi*a pus toată expresia impalpabilelor lui purităţi.
    Pe negîndite, am trecut prin faţa imobilului în care locuiam eu. M*am oprit respectuos, cu intenţia să o salut: apartamentul ei se găsea cu două numere de casă mai sus. Cu o inocenţă de soră mai mică, Beta intră însă în gangul casei mele, puse piciorul, pe care i*l mîngîiai subit de*a lungul ciorapilor cu ochii, pe treapta scării şi, urmată sfiios de mine, ajunse la uşa mea, pe care o deschisei.
    Parcurgerea scării, intrarea în camerele mele, scoaterea hainei de lutru s*au făcut în mod maşi* nai, fără niciun gînd cugetat nici la Beta nici la mine, în deplină şi curată nevinovăţie. Şi cînd, inconştienţi şi involuntari, duceam de la fereastră în alcov prada trupului ei gol, cuprins hoţeşte, pe dedesubtul spinării cu braţul stîng şi dedesub* tul coapselor cu dreptul, petrecut de jurîmpre* jurul pîntecului palid, şi pe muşchiul încordat al subsuorii simţeam aşezarea fierbinte a fructu* lui oprit, noi ne*am supus înţelegerii neştiute, în* cheiată fără participarea noastră, pe drum, între fantomele obscure care ne îmbată şi ne adorm şi ne îmbrîncesc în răcoarea caldă a uitării de sine.
    Cînd ne*am recunoscut şi ne*am adus aminte de fiinţele noastre adevărate şi de comandamen tele morale, se făcuse tîrziu şi mîhnirile ne strîn* seră şi mai mult înlăuntrul fărădelegii noastre şi în
 72
 alcov. Beta mă iubi, din acel moment, exclusiv pe mine, şi cu o nepăsare de primejdie şi cu o francheţe care constituie, în societatea organi* zată şi păzită de lege şi judecător, cavalerismul şi vitejia femeii cu adevărat îndrăgostită.
   Ea suia în apartamentul meu la orele cele mai nepotrivite, ca o panteră, flămîndă de cîteva ori pe zi, şi aducea întodeauna în sacul ei de mînă, cu oglindă şi creioane de buze şi de sprîncene, un nimic naiv şi ridicul, argumentînd că este fă* eut de mîinile ei, cu sentimentul de religiozita* te al călugăriţei convinse, care, oferind un mir, afirmă că a fost sfinţit.
   —    Tu eşti visul meu realizat, spunea Beta, transportată de ideea selecţiunii şi mîndră în acelaş timp că a colaborat la realizarea mea. Simt lîngă tine ca un zefir de primăvară. Pentru o mîngîiere a ta, îmi dau toată viaţa! suspina Beta cu un accent literar însă sincer. Tremur de teama că o să te pierd, îngîna Beta, scoţînd din geantă o cămaşă de păpuşă, o pernă mică de forma pisicii, pentru înfipt ace cu gămălie, o batistă de cinci centimetri pătraţi sau o floare tăiată în mătase.
   Adeseori, Beta recita din Lamartine sau căuta fraze personale despre clarul de lună din bal* con, despre Alpii ridicaţi cu vîrfurile la ceruri, peste Léman, ca ugerii cu sfîrcuri multe ale u* nei lupoaice apocaliptice, răsturnată subt mîn* gîierea spinoasă a stelelor albe. Ea îmi atribu* ia puteri care mă intimidau, îmi rezerva caii* ficativele zeilor înspăimîntătoare, se tăvălea cu rugăciuni de sclavă pe covoare, se apropia de mine în genunchi, îmi săruta mîinile păroase, se despletea peste mine, şi gura ei rece şi frumoasă ca o piersică despicată, cu sîmburele de sînge, măcelărea stăruitoare şi damnată rezistenţele me* le, ca o fiară albă.
 73
   Cînd se ivea timpul să se întoarcă, o imensă teroare se pogora în mădulările mele. Beta îiice* puse să mă sperie ca un păianjen şi să mă alun* ge ca un miros puturos. Pe măsură ce buzele ei dulci se făceau mai şoptitoare, pe măsură ce mîn* gîierile i se vădeau mai dibace şi palmele ei pu* neau în vibrare mai potrivit strunele viorii mele, pe măsură ce o doream mai mult, frămîntată, ge* mută, mistuită şi bolnavă de semuitoarea agonie, necazul meu se ridica mai sus şi ameninţa mai tare fulgerul mîniilor mele acumulate.
   Transportat prin poeme, poemele mă scîrbiră. Tîrît prin cărţi, cărţile mă dezgustară. Nu mai putui suferi glicinele, florile, detestai Alpii şi Le* manul, evitam luna, ocoleam umbra, şi în odaia mea auzeam sunete de lanţuri. Poeţii nu au scris aşa cum au simţit. Viaţa trebuie desfigurată şi conruptă, şi adevărul plat şi elementar trebuieşte dislocat şi falsificat, ca să existe.
   într*o seară, Beta se plînse:
   —      Nu ştiu de ce toată lumea se fereşte de mine. Mă silesc să mulţumesc pe fiecare. Nu jignesc pe nimeni. Duc mîna să mîngîi o suferinţă, şi suferinţa îmi ia mîna şi mi*o aruncă. Unica mea fericire este că mă iubeşti tu, tu eşti fericirea mea fără umbră. Sufletul tău e delicat şi atent. Ce*mi pasă la urma urmelor de toţi ceilalţi: vi* no, vino, vino să te sărut!
   Mă dusei şi fui sărutat, asfixiat. Şi pecînd Beta îşi culegea răzbunările şi satisfacţiile din insul meu, fără o pauză şi fără un răgaz, în mine se dezbătea problema sincerităţii în iubire şi se juca tragedia carităţii necesare.
   Beta zise:
   —   Eşti al meu pentru todeauna şi definitiv.
   Şi tocmai atunci reflexiunea hotărîse: « Tîmpi*
 tule! fă tot ce poţi şi scapă! ».
 74
   Şi noul angajament al Betei, «pentru todea* una », înfiorîndu*mă, angaja răspunderea mea în* că o dată, şi mi*era groază de durerile nevino* vate, de un dezastru moral, funest femeilor iu* bite. O sărutai părinteşte pe frunte, consimţind
 o  prelungire a sacrificiului, şi Beta avu iluzia că o sărută un adorator înnămolit în amor.
   Cei care pricep mai mult, mi*am zis, sînt datori să sufere mai mult. Mă voi resemna să rabd: sînt dator. Voi considera*o ca pe o soră adevărată, de care nu mă pot despărţi.
   —     Dacă ai procedat întodeauna aşa, zise unul dintre prietenii adunaţi la masa cu cafele, dragă doctore, trebuie să ai o grămadă de surori ade> vă rate.
   Doctorului nu*i pktcu prea mult calitatea acestui soi de spirit.
   —     în sfîrşit, cum ai ieşit din încurcătura mo* rală? întrebă o doamnă de la masă.
   —     Bărbatul e de fapt un animal ticălos, răspun* se doctorul. în mod cu totul reflex, m*am mutat într*o bună zi într*altă localitate, fără să spui nimănuia nimic. S*au împlinit patru ani... Beta a iubit de atunci un ofiţer de marină, un arhitect, un boxeur — şi pe bărbatul ei. . .
                                              LUPUL DE MARE
    într *o seară am fost oaspeţii unui amic de cu* rînd. îl cunoscusem într*un varieteu, plătind şam* pania fetelor şi a invitaţilor, la o masă de cel puţin douăzeci de persoane, la care venea să se aşeze cine voia, se prezintă posesorului mesei, amicul de curînd, ducea o cupă la gură, o golea de două* trei ori, şi dispărea în vîrtejul electric şi muzi* cal, de dansuri şi fum de tutun.
    Luasem cu mine pe excelentul meu prieten, filologul, care ţinea să cunoască pe ciudatul personaj.
    —     Nu ştiu precis ce meserie are, dar ştiu că la vîrsta lui e un om foarte bogat şi, aş zice, foarte puternic. Mi s*a spus că e un mare armator din Galaţi, şi că vapoarele lui cu cereale poartă pavilion recunoscut în Sicilia, la Gibraltar, la Rotterdam şi de*a lungul coastei africane. O să ai plăcerea să cunoşti un tip de voinţă şi energie, unul din acei oameni născuţi pentru comandă, şi creatori.
    Intrînd în casa gazdei, făcusem cunoştinţă cu opulenţa lui. Scurt, cu figura pătrată, clădită pe un bust în cub, cu umerii orizontali şi grei, şi flăcău, el îşi anima personalul cu o atitudine de amiral, din care nu era exclus Bonaparte. Bărbia lui, înţepată de colţurile unui guler scro* bit sticlos, dispărea într*o combinaţie a plastro* nului cu cravata şi cu jiletca albă, de stil imperial,
 76
 iar degetul arătător sta prezent, agăţat într*un interval de nasturi. Mi se pare chiar că pe taba* chera lui am distins litera N., caracteristică, a Corsicanului, într*o ghirlandă de atribute.
    După un ospăţ, la care au defilat cărnurile complex carminate şi aurite de un cuptor savant, curcile cu pulpele indecent întoarse pe umeri, purceii rumeni, prăjiţi într*o poziţie intimidată, pe un pat de legume debitate în culori, în fire ca de lînă şi în gogoloaie ca de dantelă, s*au aprins ţigările, şi convorbirile s*au grupat. Vocea sonoră, de bas, a bogatului amfitrion domina, cum se şi cuvenea, dialogurile toate. Prietenul meu voia să determine oarecum profesiunea exactă a unui om care îşi permitea, pe vremuri de mare criză, ospeţe scumpe şi havane autentice pentru toţi invitaţii lui, filologia, cu toate că stu# diată adînc, dovedindu*se incapabilă să procure unui învăţat, cum era prietenul, măcar sigu* ranţa repetată a ceştii matinale cu ciocolată.
    —     Se pare că afacerile merg destul de bine, in* sinuă filologul, cu imaginea în ochi a unui port
 populat cu catarge.
    —     Nu aş putea să mă plîng, răspunse amfi* trionul, frîngînd scrumul havanei pe marginea licăritoare a unui vas de alamă.
    —     în general, celelalte întreprinderi se aude că merg destul de greu. Dar cine mai înţelege ceva? Eu cred că există un gen bancar şi corner* cial de a se plînge omul de afaceri şi atunci cînd
 îi merge mulţumitor.
    —     Cred că se exagerează, zise amfitrionul; de altfel, la mine am avut un sezon remarcabil de
 gHpă‘
    Filologul îşi încrucişă privirea cu privirea mea.
    —     Probabil că şi crizele sînt de sezon, reluă filologul, analitic.
 77
   —     Toamna şi ceaţa sînt cei mai favorabili agenţi, zise armatorul. îndată ce iese soarele şi se iveşte vara, nu mai e mult de făcut. . .
   Nu înţelegeam nimic din această răsturnare a noţiunilor noastre de navigaţie.
   —     Crezi căd armator? m*a întrebat prietenul filolog.
   —     Vorbeşte ca un medic, îi răspunsei. A zis « gripă ». Dacă nu o fi şi ăsta un termen maritim.
   —     Dar « soarele » şi « vara »? La întoarcere am săd iau altfel, mai concret, zise filologul, care se pregătea să iasă. Poţi să*mi spui situaţia locului de care am trebuinţă?. . .
   —     Ieşi în curte, îi răspunsei. Văd că toţi invu taţii ies în curte şi o apucă la stînga, către fund.
   Filologul, grăbit de o nevoie, care de obicei în versificare se ascunde, ieşi în curte. Era pe la două după miezul nopţii şi întuneric beznă. în fundul curţii el se lovi de cîteva trăsuri cu vîrfu* rile înnalte, şterse de întuneric. I se păru poate curios, dar trecu printre ele cu gîndul la înde* lungatele călătorii pe mările albastre. Se duse şi mai în fund, atras de paloarea luminată a unui geam, care indica, poate, locul căutat. Insă des; chise din greşeală o uşă în dreapta, de sală vastă. Luminişul geamului făcu descifrabil conţinutul încăperii. Pardoseala era acoperită de cîteva rîm duri de coşciuge. Filologului îi trecu nevoia nu* maidecît şi trînti uşa, dîndu*se de#amdaratele în? napoi. Uimirea lui fu atît de mare şi obiectul ei atît de neprevăzut, încît îl părăsiră puterile de a se mai strecura printre roţile trăsurilor, care, evident, nu puteau să fie decît nişte dricuri. Subţiat pînă la şira spinării, strîngîndu^şi pîntecul şi respirînduişid, ca să încapă, el nu*şi iuţi pasul, pînă ce nu izbuti să iasă. Prin geamul de galantar al unei trăsuri, zări, indistinct, opt chivăre de cioclu cu panaş, suprapuse piramidal.
 78
 —   Eu o să plec! îmi şopti prietenul, venind
 săişi ia pălăria, galben şi alb ca un părete. Tu mai rămîi?
 Şi apropiindu^se detot de urechea mea, şopti
 dezamăgit:
 —   Am aflat. . . E dricar.
                                        UN ADMIRATOR
   Pe la uşa odăii, deschisă din pricina căldurii, trecea de cîteva ori pe zi un vecin de cură. Pro* babil că citise cartea mea de vizită, prinsă cu o ţintă de pervaz, şi voia să mă cunoască şi să mă studieze. Nimic nu mi s*a părut mai idiot, atît din partea criticilor şi a publicului, cît şi din partea oamenilor cunoscuţi, ca indiscreţia, pe care şi unii şi alţii o cultivă ca o suavă floare literară. Autorul zice: « Ia te uită: eu sînt ăsta; uite por* tretul meu, uite ce fac şi ce gîndesc ». Iar isto* riograful de stupidităţi zice: « Eu ham surprins într*o zi răzîndu*se în oglindă: îşi ţinea cu dege* tele mîinii stîngi mustăţile, şi dedesubt evolua cu briciul ».
   Omul care a vorbit cu Zola în tramvai, scrie o carte şi se încuibă în reputaţia scriitorilor. Sînt lindini de aureolă, ca păduchii de cap.
   Vecinul meu era un tînăr sportiv. Isprăvise liceul, şi mai purta, în timpul vacanţelor mari,
0  parte din uniforma şcolii secundare, ca un cîine intrat în pubertate cîţiva din foştii lui dinţi de lapte. îndată ce se apropia de cameră, el bătea pasul, anunţîndu*şi ivirea, şi trecea prin faţa uşii cu gîtul întors, atît de întors încît o emoţie bruscă
1  har fi putut încremeni, făcîndu*i reîntoarcerea cu neputinţă. Lipsa lui de bunăcreştere mă scotea din fire, şi mă gîndeam la un procedeu potrivit
80
pentru punerea gîtului tînărului pasager din vilă, la loc.
   Hotărîsem întîi să ies pe coridor şi să*l dojenesc, explicîndu*i că prezintarea ostentativă şi stărui* toare a capului dinaintea unei uşi deschise, echi* valează cu ceea ce psihologia perversiunilor geni* tale a numit exhibiţionism, şi că atîrnă de raport ca expunerea feţii să devie pornografică şi provo* cătoare; ceea ce vechii turci înţelegeau cu fineţe, mascînd ocheada şi zîmbetul numeroaselor ne* veste din harem, în zăbranice dese. Sînt, într*a* devăr, anume scăpărări de ochi şi de dinţi, şi anume tremur al buzelor, care evocă nu numai faptul condamnabil, dar şi un miros; şi acest lucru savanţii, poeţii şi tunzătorii, fotografiaţi cu pipăitul aplicat pe vîna temporală şi pe lobul frontal, nu hau înţeles nici pînă în ziua de azi.
   Teoria risca să nu fie asimilată: vecinul meu, deşi tînăr, — după pas, după căscat, după strigă* tul cu care chema servitoarea şi după tonul po* runcilor date, — îmi da dovezi repetate de prostie. Mă gîndii la alte mijloace, mai la îndemîna in* teligenţei lui, şi le căutam cu grija ca să mă gă* sesc pe terenul just, şi lecţia să fie pricepută.
   Deocamdată înţelesei din ce în ce mai mult că tînărul antipatic voia în special să*şi întîlnească ochii cu ochii mei, şi acest act mi se păru, prin intenţia lui de intimitate, de>o nepermisă inde* eenţă. Cunoşteam substratul acestei stări sufleteşti, de la animale, care caută coincidenţa punctului scînteietor al pupilei cu scînteia din ochiul omu* lui, ca să ştie dacă trebuie să i se supuie, să*l atace sau să fugă. Se produce un echilibru de dioptrii, în care tăria cea mai slabă cedează. Sar* pele, de pildă, are în ochii lui o lumină depăr* tată, de perlă, care învinge luminozitatea de măr* gică a pasărilor fixate, şi poate că tocmai această
 81
 evocaţie inconştientă face preţul mărgăritarelor şi le#a determinat să fie purtate în şiraguri ondulate.
   în aparatul de polarizare a lichidelor zaharoase se petrece un fenomen analog cu întîlnirea crăpă# turilor revelatoare din lumina ochilor umani: aţin# tită în văpaia lămpii din camera neagră, luneta polarimetrului este reglată între distanţa lentile# lor mobile, unde se aşează tubul de cristal cu soluţia dulce, de un şurub cu ciuperca mare, aşezat dedesubt şi învîrtit cu mîna. Ochiul cerce# tătorului urmăreşte, străbătînd lentilele şi soluţia pînă#n flacăra lămpii,coincidenţa discului numero# tat cu transformările limpezimilor interioare, în vremea ce mîna lui suceşte ciuperca. Coincidenţa perfectă are loc pe o singură linie de secundar, şi lichidul devine violet, ca şi cum ar fi fost tratat în eprubetă cu un şuvoi, strecurat încet pe păre# tele de sticlă, de acid sulfuric. Laborantul notea# ză gradul coincidenţei în cartea cu analize, şi nu# mărul aflat indică proporţia de zahăr.
   Ceea ce#ţi spun e serios: scăpărarea priviri# lor într#un singur punct comun e o logodnă de energii, o oglindire şi o absorbire. Oamenii se împreună şi se subalternează prin scînteiere, căci scînteia ochiului comandă.
   Vecinul meu îmi căuta scînteia, ca un curcan pe care îl aveam la ţară şi care voia să afle, privin# du#mă pieziş pe dedesubt, dacă eu eram într#a# devăr stăpînul lui sau isprăvnicelul. Dar ceea ce admiteam la un curcan în forma lui cuvenită, de curcan, nu puteam tolera unui curcan care para# zita într#un om. Inteligenţa curcii e suficientă curcii; eu nu primesc cu bunăvoinţă prostia ei rătăcită, prin capriciile fiziologice, în oameni. De aceea, cînd se apropia de uşă tînărul vecin, mă întorceam, lovind violent scaunul cu picioarele şi primeam căutătura lui cu spatele sau împingeam uşa peste figura lui de cinocefal.
82
   Acest joc a durat două săptămîni, după care s#a inaugurat un joc deosebit. Tînărul cînta ver# suri, din odaia lui, ca să aflu că citeşte; recita versuri şi proză cu accente de tragic. într#o du* minică m#a cuprins o,spaimă amestecată cu ură: el recita din stihurile mele, cu o intenţie a căreia durată mă sufoca. Ele mi se păreau cu atît mai rele cu cît erau grăite de gura lui. Auzii inci# dental că e fiul unui fost chelner înstărit, cu o bucătăreasă lătăreaţă.
   Nu mă mai împiedicai de scrupule. Telegra# fiai fratelui meu să#mi trimită buldogul engle# zesc, un cîine de o statură neobişnuit de mare, grandios în urîţenie şi splendid în frumuseţe: alege. Pe un trup uriaş, scotea muci un nas mi# nuscul, spintecat în două, cu buzele grele ca nişte ficaţi, şi luceau, în sînge, mici, nişte ochi în care Apocalipsa se învîrtoşa cu asasinatul.
   Am postat pe Bob în dreptul uşii, ca pe un elefant într#un portic de templu idolatru, şi cînd a mai voit să treacă o dată vecinul, i#am strigat lui Bob:
   —  Pă el!
   Şi am închis uşa.
   Am urmărit scena numai cu auzul, ca o pră# buşire de mobilier. Tînărul avusese trista inspira# ţie să se apere şi să reziste, refugiindu#se în podul vilei: Bob l#a trîntit de cîteva ori. Tînărul a voit să scape prin lucarnă: Bob l#a tras înnapoi de picioare şi l#a tăvălit. Am auzit vaiete de ma# sacru, şi nu m#am mişcat. Destul că Bob mi s#a întors la uşă, de astădată larg deschisă, după o jumătate de ceas, cu o expresie a figurii scîrbită: în dinţi purta corpul delict al unei jumătăţi de pantalon, cu izmana din interior murdară de un element neprevăzut.
   Cu acest prilej admiratorul meu a dispărut, ca în poezie, pe todeauna.
83
                                             VADUL MUIERILOR
   La noi în munţi, s*a petrecut odinioară un feno* men de singularizare, pe care, pretutindeni şi constant, natura îl combate şui stăpîneşte. într*a* devăr, decînd se pomeneşte, numărul bărbaţilor şi al femeilor este aproape întodeauna egal, şi această ciudată balanţă, pe care ştiinţa nici nu o explică nici nu o cuprinde în tabela probleme* lor cercetate, ca o sumedenie de alte probleme, atît de însemnate, încă nici măcar formulate de inteligenţa totuş considerabilă, ştiinţifică, — echi* librul vertical al omului viu, natura creierului, situaţia topografică a creierului faţă de corp, căldura celulei vii etc., etc., — se menţine pro* porţional cu densitatea locuitorilor unui punct social examinat. Familia, coliba, satul, oraşul, dau peste tot locul raporturi armonice de număr între sexe.
   Din criptele faraonilor s*au scos boabe de grîu, care, după trei mii de ani, îşi mai păstrau intactă puterea germinativă, — şi miracolul acestei mis* tice rezistenţe, semnalat fără emoţii şi înregistrat cu suficienţă, nu a scandalizat criteriile oamenilor de ştiinţă, impermeabili la seria lucrurilor extra* ordinare. Omul de ştiinţă are ceva comun cu autorul de piese de teatru şi de romane, intere* sîndu#l îndeosebi subiectele finite, construcţiile terminate, tot ce se resoarbe în trecut, şi evitînd chestiunile care, confundate cu clipa şi cu actuali#
 84
tatea, prezintă exterior linia dimensiunilor etetv nităţii.
  Fenomenul petrecut în munţii noştri era că toţi copiii născuţi în ultimii cincizeci de ani se gă* seau a fi fetiţe şi fete exclusiv, ca într*o mî; năstire de maici, în care cîntăreţele de strană, bătrîne şi mustăcioase, trăiesc alături cu virgin nele pubere şi cu surorile începătoare, naive, mici şi zulufate ca nişte păpuşi. Bărbaţii care mai rămîneau erau nişte moşnegi, buni pentru Academie sau borcane cu spirt, desfiguraţi de vîrstă, zgîrciţi din spinări, inexpresivi ca interio* rul găocilor de coajă de nucă, întorşi de viaţă la conturul bălăngănit şi deznodat al maimuţei strămoşeşti.
  Plugurile bucăţilor noastre de pămînt, scobo* rîte pînă la şes, erau purtate flăcăieşte de fete bălane. Fetele doborau fînul, cosit cu braţele goale pînă la piept, şi tot ele clădeau clăile de trifoi şi spinările de dromaderi ale carelor încăr* cate. Săcurea lovea pădurea cu mîna trandafirie a copilelor. Şi în toate muncile grele, ale stîncii, ale rîului şi ale pădurii, tresăreau sînii cu bobocul negricios al Ioanelor noastre.
  Fuse apa de vină, aerul, că bărbaţii munţilor noştri se stîrpiseră detot? Adevărul este că de la un timp încoace se ivise ceva în bătaia soarelui şi a vîntului, ceva care dădea oamenilor noştri o vioiciune şi o gingăşie femeiască. Bărbaţii se năşteau din ce în ce mai albicioşi, barba li se ivea cu mare întîrziere, muşchii le rămîneau somnuroşi, ceafa se subţia, vocea se făcea duioasă şi slabă. Cu alte cuvinte, fenomenul s*a iscat lin şi treptat, pînă în ziua cînd, căsătorindu*se primele părechi ale fenomenului caracterizat, so* ţii s*au descoperit unul altuia, în noaptea nunţii, a fi în totul la fel, cu coapse adînci şi netezimi,
85
şi doritori de o strivire şi de o asfixie, pe care nu avea cine să li le pricinuiască.
   Se vorbea în vecinătăţile cele mai depărtate, cu mirare, de Vadul Muierilor, cum fusese mun# tele nostru poreclit. Un preot trimis la noi, ca să înlocuiască pe preotul decedat, a trebuit să plece a treia zi după instalare, izgonit de propria lui nălucire. Neavînd de cine să se ascundă, fetele umblau pe trei sferturi goale, călărind caii şi boii de acasă la cîmp şi scăldîndu#se în lumina apelor din dreptul bisericii, cîteva sute laolaltă.
   Lipsit de cetăţeni la care să se răstească, pre# fectul a trebuit să#şi retragă autorităţile în ora* şui din cîmpie. Mai bine de patruzeci de ani, Vadul Muierilor nu dedese armatei niciun re# crut, şi delegaţii care veniseră să se încredinţeze de realitate, găsindu#se împresuraţi într#un pîlc de cîteva mii de fete, pecît de grave pe#atît de frumoase, fură siliţi să iasă din munţi, terori# zaţi de un sentiment de stupefacţie respectuoa# să. Un farmec neînţeles înconjura munţii unde munceau fecioarele, şi drumurile ce treceau prin cătunele lor curate fuseră din ce în ce mai oco# lite, ca aparţinînd unei regiuni încîntătoare însă blestemate.
   La izbucnirea războiului, Vadul Muierilor se întindea pe unsprezece munţi. Inamicul apăsînd fruntaria cu aripa lui greoaie, se ivi cu tunuri şi mitraliere, pe platou, într#o duminică după# amiază, cînd fetele se adunaseră din toate văile, ca să joace. Ele dansau în hore tumultuoase, goale, înfăşurate în peşchire lungi de borangic şi in, la cîntecul cu vocea şi fluierul al fetelor bătrîne. Inamicul fu înspăimîntat, ca şi cum aripa lui nimerise în mijlocul furtunilor basmului, şi, val#vîrtej, o rupse de#a fuga, pe coastele munţilor înnapoi. însă, el voi să se dumirească şi trimise
86
   solie cincisprezece călăreţi care să întrebe dacă visul este adevărat. Solia nu se mai întoarse. O nouă solie avu aceeaş soartă. Patru solii se înnecară astfel în necunoscut. Atunci, un coman# dant se hotărî să curme taina şi apucă spre Vadul Muierilor cu un regiment. Ce#a devenit regimentul, nu s#a mai ştiut: el s#a pierdut cu general cu tot, cu arme, cu care, cu muniţii. Porunci aspre fură publicate în toate armatele inamice, ca niciun oştean să nu se mai apropie de locurile vrăjite.
   Noaptea, de multe ori, iscoadele trimise în re# cunoaştere, din ambele tabere beligerante, erau împresurate, în cîte o pădure, de femei, dezar* mate şi capturate. Cîte un soldat însetoşat, răzleţ de trupă, descăleca la un izvor să bea. El era prins de femei şi făcut prizonier. Peste zece mii de oameni, din felurite armate, fuseseră înscrişi în comunicatul oficial la rubrica misterioasă a ce# lor « dispăruţi».
   Întîmplarea a făcut să trec, după zece ani de la război, acum cîteva zile, prin Vadul Muierilor, cu automobilul, şi îmi lipsea apa din radiator. Rătăcisem. Era o noapte de argint, motorul mi se oprise, înfierbîntat peste măsură. Ca o gaură de aur în podul cerului, strălucea luceafărul cel mare. Un viscol de albituri îmi atrase privirea către o pajişte închisă, încercuită de sul iţi de pădure. Jucau femeile împînzite în năframă.
   —    Ei, camarade! strigai către un om cu cască de fier. îmi trebuie o găleată de apă la radiator. Ce cauţi aici?
   —    Sînt prizonier, răspunse omul. Vorbeşte mai încet.
   —    Te#ai îmbătat, îi şoptii omului cu cască. Faci pe prizonierul, după zece ani de la război.
   —    Şşşt! Sîntem la Vadul Muierilor zece mii de prizonieri.
87
 —► O! atunci e sensaţional. Hai să punem încet apă în radiator şi vino cu mine. Te iau cu maşina şi facem în presă un tărăboi nemaipomenit. Ai note din captivitate?
 —  Zece volume, răspunse omul cu cască.
 Dar pesemne că era într*adevăr o vrajă. Nici
 nu apucasem să facem al treilea kilometru, că ne vedem înconjuraţi, luaţi pe sus şi duşi întrmn harem. . . de bărbaţi. Erau cîteva mii de inşi într*o sală vastă, cu băi de alabastru, cu parfume şi încîntări, şi deasupra fiecărui bărbat, întins pe blănuri şi mătăsuri, muncea o fiinţă albă un masaj ritmic şi curios.
 —     Daţi*mi puşca! strigai urmăritorilor mei. Vreau să fac un adevărat carnaj.
 —     Puşca dumitale e demagnetizată, îmi şopti o fecioară, care*şi lustruia unghiile picioarelor cu un deget de mînuşă.
 —  Cum demagnetizată, domnişoară?
 —     Prin raza diabolică, uo produs imponderabil al Vadului nostru.
 Un vaiet uriaş zguduia păreţii de marmură ai haremului masculin.
 —  Ce aud? întreb îngrozit.
 —     E vaietul masajului izbutit. Prizonierii gem de bucurie.
 —     Daţi*mi un condei să scriu ce văd şi ce aud. E revoltător.
 —     Linişteşte*te, tinere, îmi şopti un animal foarte simpatic, cu sprîncenile cărămizii. N*avem cerneală.
 —     Dar nu mai sînt nici atît de tînăr, şoptii atunci, cu o vagă speranţă.
 —  O să vedem imediat. . .
                                             « PROP1ETARUL »
   Ţi*am mai spus de cîteva ori, să înţelegi în ce consistă « metodele mele ». îţi voi da şi exemple mai documentate. După ce*mi aleg, în limbajul spiritist, subiectul, omul potrivit cu doctrina şi cu procedura, mă ţin de el pînă la rezultat.
   Şedeam în tinereţe pe*o sală lungă, într*o pen* siune. Plătindu*mi chiria, după cîteva luni de găzduire în casa lui, propietarul, un fost birtaş îmbogăţit, adăoga după fiece mensualitate un spor nejustificat. Informîndu*mă la vecini, am aflat că sporul devenise o măsură unanimă. Adunat de la treizeci şi doi de locatari, timp de douăsprezece luni pe an, el se cifra cu un beneficiu suplimentar important. Refuzul plăţii atrăgea mutarea, hara* babura bagajelor şi cheltuieli şi mai mari. Iată un om, mi*am zis, făcut pentru metodele mele.
   Am hotărît o zi în care am început să*mi înfăşur victima într*o reţea de fatalităţi şi semitonuri de evenimente. Am însemnat pe calendar programul pe zile al acţiunii mele şi mi ham asimilat în detaliu. Primele zile au fost consacrate biletelor prevestitoare de nenorociri şi obscurităţilor pro* fetice: pe bucăţi de hîrtie galbenă creionam o sentinţă, îndoiam biletul în patru şi*l strecuram în locurile pe unde aveau să treacă propietarul şi familia lui.
   « Orice ai face, tot vei muri: moartea vine azi sau vine mîine, vine negreşit. »
 89
    Nimic nu impresionează pe un om care trăieşte bine şi îşi are, cum se zice în termeni umflaţi şi derizorii, viaţa asigurată, ca evocarea morţii. Restauratorii şi mai ales proprietarii şi*au fabricat iluzia că sînt eterni şi că pe veci ei vor da zeamă lungă clienţilor, apartamente şi ascensor. Majo* ritatea biletelor mele începeau cu substantivul moarte, şi am tratat moartea în vreo şaizeci de bilete, care au fost găsite subt farfurie sau şervet, în plapumă şi chiar în portofel.
    « Plin am fost întodeauna, dar moartea mă va goli.»
    A fost de ajuns o lună de zile de asemenea cam* panie, ca propietarul şi familia lui să devie din ce în ce mai taciturni. Bărbatul începuse să se radă mai rar, ieşea cu umbrelă şi galoşi pe timp frumos, cravata îi atîrna deranjată. Chemînd moartea zilnic, ea se deprinde să vie.
    Paralel cu biletele, am întreprins o iniţiativă de infectare. Cunoşteam un cehoslovac care vrăjea gîndacii, şi un polonez care pleca dintr*o casă cu toţi şoarecii şi şobolanii după el. Erau amîndoi foarte reputaţi. Cel dintîi mi*a adus într*o dumi* nică în apartament 478.000 de şvabi, libărci şi alte soiuri de gîngănii făcute pentru scîrbirea omului de viaţă. Fiecare gîndac dînd naştere la cîte o mie de tineri, într*o săptămînă poporul gîngăniilor se înmulţi extraordinar. Locatarii i*au mîncat în bucate şi i*au băut în pahar. Noaptea, gîndacii erau surprinşi pipăind în atingeri fine pleoapele închise şi mîncînd molecule şi atomi de gălbenuş de ouă din colţul gurii celor adormiţi. S*au încuibat în obiectele cu găuri şi tub, în ţigaret.
 Şoarecii s*au răspîndit repede, ca nişte noi pasageri, prin toate camerile pensiunii, găsind locuri şi intervale de păreţi destule, pentru o locuinţă provizorie. Mai greu de plasat au fost şobolanii, care s*au refugiat de*a dreptul în aşter*
90
 nuturi şi încălţăminte. Un locatar, puind paltonul, a dat în buzunarul cu mînuşile de o familie com* plectă de chiţcani. Intram în odăile funcţionarelor duse la lucru şi întorceam portretele din păreţi, strîmbîndu4e puţin. Periile de dinţi le inversam în pahare. Puneam foarfecile în locul călimării şi călimara pe dulapul de haine. Luam scaunele şi le aşezam la fereastră. în patul unei profesoare de limba engleză m*am culcat să4 răvăşesc, şi pe masa de noapte am transportat o scrumieră plină cu mucuri, dintnaltă odaie. La întoarcerea acasă a profesoarei, a fost un convoi al tuturor locatarilor chemaţi să asiste. Un boxeur a căutat pe subt pat şi în dosuri presupuse, cu revolverul încărcat. Am pus pălării de la nr. 30 la nr. j şi, amestecînd umbrele şi haine, despărechiam pantofi. şi*i împă* rechiam cu ghete despărechiate, dintr*alte odăi. Cu un magnet, plimbîndud pe sticla cadranelor, am stricat odată o grămadă de ceasornice de buzunar. Am tăiat, într*altă zi, cu o lamă de brici, toate atîrnătoarele de la ceafă ale paltoanelor din vestibul. Am pus sacîz la vreo zece balamale de uşi, care au ţipat cîteva zile şi nopţi. Am strămut tat cheile de la uşi. Am schimbat sunetul soneriei, strîngînd clopoţelul pe pivot, iar într*o noapte cu lună am ieşit în balconul meu, învăluit întrmn cearşaf şi urcat pe un scaun. Am auzit zeci de ţipete şi de fugi din balcoane în odăi.
   După două luni, pensiunea mai avea doi loca* tari, pe mine şi pe un farmacist, asociat la apli* carea metodelor mele. Toţi chiriaşii plecaseră, şi propietarul renunţa la sporurile lui definitiv. Rămaşi singuri, la aplicarea integrală a progra* mului meu nu se mai opunea nimic. Am înfundat toate robinetele şi canalurile, şi coşurile de fum au fost încărcate cu lemnele destinate să fie arse. Pe povîrnişul mansardei, din două în două minu* te, lăsam să se rostogolească pietricele aduse într*o
 91
 pungă: ele nu puteau să cadă decît din stele, ca o cenuşă de metal.
   Mutîndu*mă în cele din urmă, pe motivul ca am locuit prea multă vreme într*o casă bleste* mată, propietarul a scăzut tariful, fără să mai îmbie pe nimeni. Apoi, a pornit expediţia prin poştă de cutii goale şi de cărţi poştale nescrise şi numai adresate, care a durat trei luni. Ultimul ambalaj trimis la domiciliu a fost o ladă mare de automobil, în care se găsea un coşciug şi în coş* ciug o perucă. în sfîrşit, am determinat o zîzariie complectă între soţi prin trimiteri de ffc>ri şi cutii cu bomboane. împăcarea soţilor se făcea mîncînd bomboanele împreună pînă la fund, unde se aflau tipărite două capete de mort, leit*motivul întregii campanii. Prin tertipuri şi calomnii manuscrise, am creat o opinie publică de adversitate în cartier, manifestată în mai multe rînduri prin aglomerări dinaintea « casei cu strigoi». Lada cu coşciugul, care nu putea să încapă pe poartă, a staţionat o zi pe trotuar, şi, trebuind să fie desfăcută, ca să intre, s*a descoperit coşciugul dinaintea unui pw blic de oameni revoltaţi.
   Propietarii rezistînd din pricina dragostei lor pentru viaţă, am făcut să se oprească şi să staţio* neze dinaintea imobilului un dric împodobit, cu cai panaşaţi şi îmbrăcaţi în mantale negre, cu tigheluri de argint. Dricarii s*au uitat un ceas la faţadă şi la numărul casei. Rezultatul a fost mate* matic exact: propietarii s*au spînzurat, soţul în vestibul şi soţia în camera de baie.
   Metodele mele au provocat şi au întreţinut, în cazul relatat, teroarea şi spaima de inexplicabil. Această stare morală poate fi obţinută de altfel şi prin mijloace mai simple. . .
                                           INTERCALĂRILE
   Ar putea să pară o povestire în genul fantas* tic, cu mai multă intenţie de humor şi cu mai puţină realizare, şi totuş e un lucru petrecut într* adevăr.
   Ai cunoscut desigur, spune povestitorul, mai multe părechi de oameni asemănători, la figură şi culoare. Nu vreau să repet constatarea banală că oridecîteori te întîlneşti pe stradă cu un in* divid, care îţi aduce aminte pe altul, peste cîteva zeci de metri îl întîlneşti şi pe acesta. Problema are complicaţii: s*ar putea ca asemănarea să fie iluzorie şi să constituie numai traducerea in# stantanee a gîndului celui ce se apropie, sau mai bine zis concretizarea plastică fugitivă a scîn; teii, scăpărată inconştient la atingerea, pe cale de a se produce, a două simpatii. . . Dar, ex* plicabil sau nu, fenomenul este, cum zisei, des* tul de curent.
   Vreau să*ţi fixez luarea*aminte asupra unui alt fenomen, poate că mai rar. El merită o indicaţie, căci de analizat nu mă încumet să cred că voi putea să*l analizez, spuse doctorul psihiatru, cu care stam de vorbă la o ţigare. Ai încercat vreodată sentimentul ciudat al intercalării sau, mai precis, al suprapunerii pînă la confuzie a două figuri asemănătoare? Se pare că fiecare figu* ră are întodeauna două ediţii, care se pot pînă la un punct substitui. Defectul de contur e negii*
 93
jabil, ca la tirajele în două culori ale unui acelaş clişeu. Defectul e al maşinii de tipar.
   Aveam doi prieteni de aceeaş factură şi mai ales de acelaş colorit. Ochii lor albaştri erau iden* tici, cu toate că linia căutăturii se deosibea, şi mustaţa lor, deopotrivă de scurtă, bătea în aceeaş nuanţă de galben, cu toate că gura şi zîmbetul dădeau fiecăruia o expresie diferită. Nu*l văzu* sem, pe unul din ei, de cîteva zile. Era inginer şi studiam tocmai cu el construcţia unui acce* soriu util, la pompa mea de apă din grădină, în vederea unui randament mai îmbelşugat. Şi dispăruse subit. Cam aventurier şi cam stricat de felul lui, fugise probabil pentru o săptămînă de miere sălbatecă, pe undeva, prin provincie, lăsînduişi familia dezolată şi treburile baltă.
   Aflînd de această lovitură de fantezie, m*am dus să iau informaţii asupra detaliilor dispariţiei şi să*i consolez soţia. Doamna se pregătea să vie din apartament, şi am găsit, aşteptînd*o, pe dublul inginerului, tot un inginer şi el, cu aceiaşi ochi albaştri şi cu aceeaş mustaţă ca tutunul. Intercalarea a fost imediată. L*am luat pe vizi* tator drept celălalt şi ham întrebat: « Unde ai fost? Se poate să pleci aşa, fără să spui nimic? » Şi am vorbit cu el ca şi cum era dispărutul, şi vizitatorul a suportat, fără să răspundă, gafa şi lecţia mea de morală. Dar, cînd şi*a scos batista, de*abia atunci mi*am dat seama că era altul. Originalul şi*o trăgea altfel din buzunarul de la piept.
   « Sapristi! mi*am zis pe franţuzeşte. Tare sînt idiot. Ce*o fi gîndind acest om despre mine? »
   După aceea, m*am silit toată ziua să*mi aduc aminte figura celuilalt, a dispărutului. N*a mai fost cu putinţă: modelul era acoperit de copia lui, ca să zic aşa. Mă luptam să*l evoc în deşert. Poate n*ai să mă crezi. Dintrodată, figura cău<
 94
tată mi*a revenit întreagă şi clară. M*am mai dus prin odaie, şi iarăş revenea cealaltă. M*am mai întors, şi se desluşea prima ediţie. Fiindcă sînt profesionalmente cutreierat de asemenea probleme, m*am întrebat: « Ce*i asta?».
   Ştii ce am descoperit? Că cele două aspecte ale aceleiaş asemănări variau după scaunul în care stam. La păretele nord al odăii se menţi* nea imaginea celui de al doilea. La păretele sud reapărea dispărutul. Cînd treceam prin axul camerei mele de lucru, începea să piară o ima* giine şi să se desluşească imaginea opusă.
   Dumneata ai priceput ceva? Eu n*am ajuns să pricep.
            O VOCE DIN CER
    Vecinul meu de cameră, Hialmar, era chinuit de o suferinţă a golului necunoscută lui Pascal. El aştepta toată ziua şi toată noaptea o scrisoare ce nu*i mai sosea. De scrisoarea ce nu*i mai sosea de zece ani, trebuia să atîrne un cataclism, în ordinea fizică, socială sau sufletească. Necu* noscut era şi acela care trebuia să*i trimită seri* soarea, necunoscut era şi conţinutul scrisorii, necunoscut era şi timpul de sosire, necunoscută era şi aşteptarea. Poate că scrisoarea nici nu i*a fost pusă la poştă, poate că nici nu i*a fost scrisă şi poate că nici nu se născuse omul sau îngerul hotărît să mînjească un plic alb cu pana, desi* nînd literile gotice ale numelui vecinului meu romantic. Poate că niciodată, nici nu va sosi scrisoarea.
    Hialmar simţise însă că undeva, la cineva, a încolţit gîndul să*i facă o scrisoare. Sînt înru* diri în spaţiu, şi conştiinţe somnolente se trezesc. Nemotivat, plimbîndu*se pe un bulevard şi fră* mîntînd o ţigare, un domn cu mînuşile albe dă fuga acasă, îşi îndoapă repede un geamantan şi pleacă în Africa, unde îl calcă o locomotivă. Sau se căsătoreşte acolo. Sau se întoarce fără să
 i se fi întîmplat nimic, dacă bunăoară sosirea lui nu a coincis cu evenimentul care pornise să se încrucişeze cu el. Iepurele cunoaşte vulturul fără să*l ştie, prin presentiment, iar grîul aşteaptă
 96
 ploaia încă dinainte de*a fi crăpat nucleuL Valuri de umbre colindă lumea ca drumurile norii de praf. Grădinarul infinitului orb umblă şchiopă# tînd, cu stropitoarea plină de ceaţă, şi umezeşte recoltele făgăduite umbrei de către întuneric.
   Aşteptarea ha făcut pe Hialmar bănuitor. Poa* te că scrisoarea îi fusese încă demult expedia# tă şi furată sau pierdută, şi poate că evenimen# tul care trebuia să*i răstoarne cumpăna vieţii s*a învechit înnainte de a se fi compus activ. Unde ar fi putut rămînea scrisoarea? Lipită de fundul lăzilor de fier al vagoanelor poştale, intercalată în intervalul dintre două seînduri sau distribuită din greşeală cuiva care nu avea ce face cu ea. Ca să o găsească, Hialmar s*a introdus prin fraudă în camerele hotelului şi a fost de cîteva ori prins.
   —  Caut o scrisoare rătăcită, se scuza Hialmar.
   —     Acest domn caută o scrisoare, care trebuia să*i sosească de zece ani, răspundea portarul, locatarilor speriaţi de prezenţa unui străin în proprietatea lor.
   —     Prin urmare, dumneata îmi provoci dezor* dinea asta în hîrtii? Stăi, nu fugi! am strigat într*o seară, găsindu*! adîncit în manuscrisele mele, pe scaunul mesei de lucru. Dă socoteală! Răspunde*mi mai întîi, cine ţi*a spus dumitale că ai să primeşti o scrisoare fără scop, de la un om fără nume şi întrmn timp fără termen? Faci dumneata parte din numărul tăgăduit al acelor oameni care pot gîndi tot şi face tot ? Eşti un inb dat, un profet? Vezi schema abstractă a faptelor ce se vor întîmpla exact după ele, încă din mo* mentul cînd elementele nici nu s*au deplasat ca să se grupeze? Atunci dumneata poţi opri soa* rele, poţi vindeca bolnavii şi poţi învia morţii...
                                                                                                          Sensul, răspunse Hialmar, este difuz în lu* cruri, topit în balta evenimentelor, ca o bucată
 97
 de zahăr; o guşti şi zici: e dulce. Ascult dede* subtul pietrelor şi la rădăcina copacilor. Cineva vorbeşte. O şoaptă de metal, parcă ar număra în palmă cuvinte şi principii; un zgomot de nuiele, parcă ar rupe trandafiri şi trestii, — şi un miros de film: se pîrlesc frunzele care s*au atins de stele...
   îmi dădui seama că am de*a face cu un su* biectiv, şi, ca să*i curm suferinţa, am scris unui prieten din Teheran să copieze Apocalipsul şi să i*l trimită în plic, recomandat, ca o scrisoa* re; ceea ce se şi făcu în puţine săptămîni. Ve cinul meu era doctor în chimie şi lucra întrmn laborator de sinteză.
   Apocalipsa sosi la destinaţie în timpul unei absenţe din oraş. Plecasem în munţi cu cîţiva botanişti, să căutăm floarea morţilor singuratecă, revelată într*o însemnare a lui Linné. La întoar* cere, camera vecinului meu era închiriată. Ve* cinul se mutase şi nu ham mai văzut.
   într*altă călătorie, am trecut prin Rotterdam. Pe strada povîrnită a ducilor d'Orange, Hial* mar suia panta către castel. Era în cămaşă, pînă la curea, şi cu mînecile sumese. împingea cu braţele un căruţ cu cornuri şi franzele de ar# gint. L*am strigat: «Hialmar! Hialmar! »
   El nici nu întoarse capul, şi*l urmării cu ochii pînă ce dispăru sus, printre ciprii plantaţi pe patru rînduri, ca un gropar ce*şi duce propria lui crisalidă, într*o roabă, la cimitir.
   Nud mai chema cu numele lui.
                                               ELUCUBRAŢII.
   Pagină fragmentară, găsită pe drum, fără nume de autor.
   « M*am plimbat într*o seară cu un om extra* ordinar. Caut acum să cercetez în fundul convin* gerilor mele pentru ce mi s*a părut însoţitorul meu extraordinar. Poate că din pricina ignoranţei mis* terioase ce*o aveam de el. Poate că din pricina impresiei că este omul cel mai bun din toţi oame* nii pe care*i ştiu, şi mai ales din cei mai numeroşi, pe care nu*i cunoşti. Poate că unde inteligenţa lui mi s*a părut cu desăvîrşire de limpede şi orga# nizată cu eleganţa unei balanţe de mare precizie, ale căreia fragmente, şlefuite dulce pe oţel, alamă şi nichel, strălucesc. Apoi, omul meu locuieşte întrmn oraş depărtat, unde nu ştiu ce face. L*am văzut întodeauna fumînd puţin, hrănindu*se cum* pătat, şi nu ham întîlnit cu nicio femeie nicio* dată. Un dezinteres uimitor înfrumuseţează ac* tele lui, de la sine frumoase, ideile într*însul umblă ca nişte fiinţe perfecţionate printr*un parc, prin soare, şi cuvintele lui au o expresie fizică de sine stătătoare, ca insectele, şi*s înzestrate cu îiberul arbitru. . . Cine e, de unde vine, iese din oameni sau din sămînţa pe care o aruncă vîntul,
—  nu am avut cine să*mi spuie. Iată de ce mi se pare, socot, că tovarăşul meu de plimbare e un om extraordinar. Şi iată pentru ce, cînd mă gîndesc la el, îmi vine să salut numaidecît,
 99
să*mi scot pălăria, să*mi azvîrl ţigarea şi să m*as# cund. . . Sînt fără voie fetişist, şi cînd ajung în punctul acesta personalitatea mea se anulează, nu mai mă aseamăn cu mine însumi, nu mai ştiu nimic, uit totul şi sînt redus la iobăgie şi servilism. Atunci mă simt deodată mic şi prost, mi se turbură tot insul, mă tem să vorbesc, memoria verbală dispare şi ajung monosilabist ca greierele, şi laş. Niciodată n*aş putea izbuti să încurc mai adînc o frază şi să stric o noţiune. Tot ce sînt în stare să spun este „Bonjour", ca un papagal verde, sau ,,Bine*aţi venit", ca un covor de şters picioarele la uşă.
   îmi închipuiam că părerile omului meu despre mine trebuiau să fie cele mai rele, şi mă obişnuisem cu presupunerea mea, pe care o găseam naturală. Ba primeam, s*ar fi zis, cu plăcere, ca părerile lui să fie cît mai rele. Cînd, o dată sau de două ori întrmn an, îl întîlneam, mă feream de dînsul. E de prisos, îmi ziceam, să*i caut prietenia: mă voi mulţumi să aflu că este sănătos.
   Acest sentiment de admiraţie şi de teroare, amestecate, pentru un om, l*am simţit de cîteva ori, faţă de cîteva persoane, dintre care femei. Timiditatea masculină mi s*a părut analogă cu timiditatea intelectuală, — ceea ce face că atît în faţa savantului cu barba bătrînă, cît şi la picioa# rele unei femei pe care crezi că ai putea*o iubi, te găseşti în aceeaş sentimentalitate comică şi gravă.
   Cînd ham întîlnit deunăzi era singur şi tocmai coteam după colţ, ca să. . . scap. Mă văzuse. Veni către mine. Avea să*mi spuie ceva. Ceea ce m*a îngrozit au fost frazele lui elogioase. Ase# zîndu*se la o masă cu mine, el începu, pe un ton serios, să mă laude şi să*mi scoată calităţi la iveală. Altul în locul meu cred că s*ar fi bucurat; şi de fapt m*am bucurat, dar nu fără un fior de descu* rajare. Elogiile lui mă zdrobiră. Nu mai putui
100
 îngăima măcar o politicoasă mulţumire, şi din mo* mentul acesta buzele şi limba îmi rămaseră dezarti* culate. îmi căutam cuvintele ca nişte boabe de ar* gint*viu pornite la vale, şi mă împiedicam de creier rul meu ca de un bolovan de care aş fi fost legat.
   Atunci începui să*l laud şi eu, — laude adevă* rate. Dar sunetul glasului meu părea fals, ca şi cum venea din felinare, şi vorbele mele, naive, îmi apăreau mie însumi prosteşti. Căutam un pretext de*a lungul străzii, ca să vorbesc de ceva. Nu treceau oameni, nu treceau trăsuri, vitrinele erau stinse. Ca să fac o diversiune, m*aş fi bătut în stradă cu cineva.
   Şi tocmai după ce m*am despărţit de tovarăşul meu, am fost izbit de revoltă. Pentru ce nu mă necăjisem mai devreme?
   începui să*l analizez cu un vădit interes al mîndriei mele conservatoare, de a A deprecia. De mai bine de un ceas umblam, şi mă tot mun* ceam să*l dezagreg şi în pat, hotărît să nu adorm pînă ce nu*l voi fi distrus.
   Psihologia noastră suferă de acest soi de crîncene absurdităţi, care te silesc să descompui cu ener* vare şi imaginile cele mai pure ale unui ideal profesate o viaţă întreagă,—să contestezi o fru; museţe care te*a robit, să zmulgi laurii şi rozele cu care singur ai încununat o ipoteză, să vrei ca florile ce ţi*s mai parfumate să pută ca nişte cadavre. Sînt ceasuri de jumătate de viaţă şi de jumătate de reverie, de sugestii căpătate nu ştiu cum, agravate prin contemplarea întrmn fel ab< solut, şi obsesii fenomenale.
   întru tîrziu, aveam impresia că trebuia să mă scol, să plec, să mă duc să*l caut şi să*l apostrofez: ,,De ce nu m*ai lăsat să dorm?". Şi să răcnesc în urechea lui: ,,N*am ţinut niciodată la dum* neata, omule ca toată lumea. Pentru ce m*ai lăudat? Nu ţi*a fost ruşine?''»
                                         MAESTRUL PACIFIST
   Cred că mă găseam la Berlin. Uneori mă în* doiesc că aş fi fost la Berlin, dar desigur trebuie să mă înşel de vreme ce de data asta mi se pare că mă găsesc într* adevăr acolo.
   în faţa berăriei, văzui pe Maestrul contem* plînd sau făcînd critica disproporţiei dintre hal* ba zugrăvită şi halbele servite. Cum nu eram însă încredinţat cu totul că aveam dinaintea ochilor mei pe chiar Marele Maestru, mă oprii la cîţiva paşi, ca să*l studiez. Era el! L*am recunoscut după un fel special al lui de*a fi, care consistă cînd în a se rade, cînd în a purta barbişon. Lipsa evenimentelor, într*adevăr, îl supără de aproape şaizeci de ani, şi Maestrul se simţea adus să le provoace artificial şi să le creeze. Un fost preşedinte al Statelor Unite, temperat de legalitate, nu s*a dus odată în Africa să vîneze tigri şi să vadă sînge?
   Vremea te sugrumă şuţi zice: « Rade*te ». Apoi, îţi zice: «Nu te mai rade, lasa*ţi barbă».
   Dar mai e nevoie de*a te construi în raport cu idealul pentru care te pregăteşti, neştiind pre* cis dacă trebuie să debutezi cu mustăţi ori făr* da, cu chică ori cu chelie. Detaliile micşorează sau întăresc valoarea, ca accentele de pe vocale, iar oamenii destinaţi să joace rolul undelemnului în societate au trebuinţă de cîte zece semne pe*o literă sufletească.
 102
   Cu totul dimpotrivă se petrece cu numele au* torilor de acte şi monumente: dominarea voca* lelor fără accent este decisivă în perpetuarea glo* riei lor. în toate limbile numele Mîntuitorului nostru Iisus sună vocalic, ca un metal cristalin; poate că numai la negri muzicalitatea lui să de* vie înnodată şi guturală, — şi este drept: cele* britatea printre neamurile colorate a celei de*a Doua Persoane din Troiţă, are o trecere destul de redusă. Dar gîndeşte la bătrînul Icar, ale căruia pene şi aripi sînt de*o actualitate atît de recentă azi. S*ar mai fi bucurat el de o durată lungă în buna opinie publică, dacă nu s*ar fi chemat Icar ? O uşoară întunecare a numelui cancelarului Bismarck, şi Băsmîrck ar fi intrat pe o ureche a imortalităţii şi ar fi ieşit pe alta. Chemaţiivă întodeauna cu nume sonore, dacă vreţi să vă primească posteritatea în saloanele ei cu grădini interioare, ca pe nişte reputaţii spălate şi cu părul frizat.
   —     Vă salut respectuos, Maestre, zisei, la Berlin, Marelui Diplomat, încremenind în salutul militar.
   Maestrul mă priveşte lung, ca un şef de orches* tră, a căruia baghetă i s*a încurcat în păr. Fără să pierd vremea în reflecţiile inutile, către care sînt irezistibil atras, propun:
   —   Ce luaţi} Maestre?
   Cu alte cuvinte: Ce lichid care se plăteşte aţi dori să gustaţi la această oră matinală? — şi în* soţesc întrebarea cu gestul « am parale », în bu* zunarul jiletcii, frămîntînd pfennigi.
   Maestrul nu răspunde, însă cască gura; vreau să zic că şi*a căscat gura îndată după întrebare. O repet: el repetă. A treia oară scoate şi limba. Avea dreptate: nu mai putea să ia nimic: pe mijlocul limbii sticlea o bomboană englezească verde, cu mentol şi eucaliptus. Maestrul se afla în ora de higienă gimnastică a respiraţiei.
 103
   —     Ce timp frumos, Maestre! Demult n*am mai văzut o zi ca asta.
   Maestrul răspunde:
   —     Adevăr zic vouă, va veni vremea cînd nici în muntele ăsta, nici în cel de peste drum nu vă veţi mai ruga. . .
   Această frază imitată din Scripturi, mă lovi drept în stomac, şi abia putui articula:
   —     La München, Maestre, trăznetul a căzut pe un ţap, şi ţapul trăznit a scos un «ach! » ca un german.
   —     Voi da caprele de*a stînga şi oile de*a dreapta, îmi răspunde Maestrul.
   îl întreb dacă a citit libretul operetei Baiadera şi*mi răspunde injurios la adresa dramaturgilor nordici, pe care îi numeşte în zeflemea Ibsen Popescu şi Björnson Dimitroff. Fac aluzii clare la ultimele curente poetice. Scoţînd din buzunar ultima ediţie a noului tarif de călători, el îmi recitează toate staţiile dintre Brno şi Przmszil (a se citi: Pşemişl),
   « Maestrul s*a transformat, îmi zic. Enciclope* dica influenţă a Europei Centrale şi arta diplo* matică superchintesenţială practicată în Palatul Naţiunilor, la Geneva, unde activează de cîţiva ani, au schimbat stilul cugetării lui de Stat.»
   Se apropia de noi un cîine pudel. Mirosi pe Maestru, se uită la toţi nasturii lui de jos în sus şi, ajungînd cu privirea la ochii Maestrului, care se tot închid şi se deschid, ca nişte nasturi cu cheotori automatice absurde, cîinele se dete înnapoi, i se modifică brusc coada şi făcu « bau! » la Maestru, şi încă o dată «hau!».
   —     îl vezi? zise Maestrul, acest ticălos a fost cîinele meu, şi era de*o indecenţă ofensatoare. Coada lui scurtă sta toată ziuam sus, ca un deget ce*i crescuse, pînă la falanga a doua, acolo; el arăta ceva, şi, cînd mă uitam încotro, nu
 104
 vedeam nimic. Ceva mai mult: dedesubtul cozii, imediat, purta cu orgoliu un rotogol ca un sigiliu oval, cu nişte cifre zbîrcite. Am căutat să citesc şi n*am izbutit nici cu lupa să descifrez. Printrmn masaj apropiat, am voit să modific atitudinea co* zii: imposibil! De cîte ori îi dădeam drumul din poziţia aplecată, coada sărea înnapoi, ca un resort. Atunci am construit un aparat la ortope* dist, după desenul meu. I*am împachetat coada în jos, servindu*mă de un nas de carton cu mus* tăţi, cum se poartă la bal*mascat, însă cu elasti* cele tari. Un sistem de curele imobiliza coada pe ciozvîrte, ca nişte cozondroace. Aparatul nu a ţinut mult, a scăpat din elastice, cîinele a dat un urlet, s*a repezit la mine, m*a bruscat şi a fugit la farmacistul din colţ, unde a şi rămas. De*atunci, de cîte ori se întîlneşte cu mine, mă mîrîie şi mă provoacă: ar dori să mă bat cu el.
   în tot timpul curioasei lui explicaţii, Maestrul îşi iuţise din ce în ce mersul, şi, ca să*l înţeleg, făcusem ca el. începuse să fugă, şi fugii pe lîngă el, ca să nu scap niciun cuvînt. în circulaţia noas* tră forţată, Maestrul sări peste un automobil: neputînd sări şi eu, eu ocolii automobilul. Cîi* nele se ţinea însă de aproape de fostul lui stă* pîn, şi, de cîte ori îi venea bine, îi prindea între două măsele o porţiune de piele.
   Ca la cinematograf, mă pomenii la o cotitură de stradă că sîntem urmăriţi de un convoi de var* dişti cu cauciucurile scoase, şi de alt convoi, de civili.
   —  Maestre, nu ştiu ce să mă fac! strigai.
   —     Cel ce vine după mine, zise el, încălecînd unsprezece butoiaşe cu bere şi trecînd de*a capra dincolo de ele, îşi lasă casă, avere, nevastă şi mă urmează. . .
   Ca să scurtez, în cartierul N. —W. al Berlinului furăm împresuraţi şi arestaţi, imobilizaţi şi duşi
105
la balamuc. După informaţiile mele, Maestrul scăpase din ospiciul de boli nervoase, de şapte zile, şi medicina legală îl căuta prin Berlin. Fui pus cu el într*o odaie şi socotit şi eu membru al Ligii Naţiunilor şi tratat cu injecţii. îţi scriu după duşe. Medicul căruia îi demonstrez: «Dom* nule doctor, nu sînt nebun, vă jur că nu sînt nebun, m*am întîlnit cu Maestrul din întîmpla* re», rîde. — « Lasă că am mai văzut noi cazul dumitale, afirmă el. Stai aci şi vom vedea. »
   Ştii, dragă nevastă, nu te speria că*ţi scriu din balamuc: o să*ţi mai scriu şi alte observaţii inte* resante. Mă supui. Mi*am zis că o cură de nebunie nu poate să facă nimănuia rău, şi aş fi chiar de părere să încerci şi tu, după ce voi fi fost pus în libertate. Şi o să*mi scrii şi tu, şi amîndoi vom colabora la un roman.
                                                           UN ASASIN
   Cumplit mă jigneşte, Domnule Judecător, imi* taţia. Sînt o victimă a spiritului de acurateţe, nu un asasin ordinar, sînt un revoltat şi un com* pensator. Sînt un estet fanatic şumi fac datoria, consecinţa principiilor mele bine stabilite, ca un călugăr medieval. Am privelişti intelectuale şi certitudini, pe care nu mi le cleatină nimic. Nu cunosc îndoiala.
   Şi sînt un bărbat, nu un sentimental prin laşi* tate. Iubesc ceea ce iubesc cu învierşunare, şi urăsc integral, ca o fiară. Am o carne sufletească simţitoare ca o carne de sînge, şi rănile ce mi se deschid în suflet se măsoară cu adîncimi negrăite şi răspund în Dumnezeu, de*a dreptul.
   Mă acuzaţi de şase asasinate. Este drept că nu am săvîrşit mai multe, dar aţi intervenit la timp, căci pregăteam încă două. Ciudat în această afa* cere judiciară este că m*aţi descoperit. Pruden* ţele mele au fost atît de bine organizate încît nici sagacitatea celui mai psiholog dintre detectivi nu putea să le pătrundă. Cred că am fost trădat. . . Alaltăieri noaptea am adormit la masa de joc şi am obiceiul să vorbesc în somn. Probabil că m*am destăinuit, fără să ştiu, tovarăşilor mei, nişte pensionari venerabili, care m*au trişat ade* seori la cărţi. Nu tăgăduiţi! m*au denunţat. E şi natural; în patru luni de zile mi*au furat la club opt sute cincizeci de mii de lei. Ştiţi cum
107
se fură banii la cărţi: cu inocenţă. E*atîta supe* rioară moralitate în tripouri, încît pentru uzul fanţilor care oficiază pe tablouri s*a născocit «da* toria de onoare », singura datorie de onoare din toate sistemele de datorii.
    Probe sigure nu aţi avea împotriva mea; singur visul meu v*a pus pe urmele mele: v*am ajutat. Şi dacă nu mă ridic violent în cabinetul de instrucţie şi dacă nu vă trîntesc în creştetul capului scaunul pe care, perfect gentleman, m*aţi poftit să şed, ca pe un inculpat interesant, este iarăş pentru că sînt un estet şi pentru că minciuna îmi sade rău.
    Cînd visez mă transform întmm actor de spec* tacol tragic. Mă scol din patul sau din scaunul în care am adormit şi gesticulez, reconstituind actele însemnate din timpul vieţii, unul cîte unul. In somn părăsesc uneori locuinţa, şi mi s*a întîm* plat să adorm la teatru, la cîte o piesă istorică în versuri, tocmai în momentul de apogeu, să plec din stalul meu, adormit, să ies în oraş, să străbat oraşul şi să mă trezesc cu o cafea dina* inte, citind ziarul de dimineaţă, într*un local abia deschis.
    Aţi încercat să*mi verificaţi mărturisirile din somn prin somnul provocat. Aţi dat greş. Hipno* tizorii dumneavoastră de medicină legală nu au putut să mă biruiască, şi pasele lor magnetice s*au distribuit ridicul împrejurul personajului meu ho* tărît să reziste. Trebuia să nimeriţi o noapte cu lună plină. Luna farmecă pe artişti şi*i chea> mă la lumina ei irezistibilă, în spaţiu, ca pe nişte fantome, îi dematerializează, le suprimă echilibrul cerebral, îi atrage sus. Cred că dacă lumina lunii ar rămîne fixată timp de şaizeci de ore deasupra planetei, de un singur emisfer, noi am fi ridicaţi pînă la lună şi s*ar putea ve# dea, vizibil vedea, întîia oară, în claritatea Tărieif
108
 cum se desfac sufletele de corpuri în vîrful unei biserici. Acum zadarnic aţi încerca experienţa lunii, căci mi*am făcut sugestia să rezist şi aces* tei încercări.
   încetaţi experienţele, Domnule Judecător. Mă voi mărturisi nesilit şi sper că veţi înţelege. Pe cine am ucis? Să enumerăm. Am ucis trei femei şi doi indivizi, total: cinci persoane. în lupta mea cu frumosul şi cu adevărul nu se putea să nu*i ucid. Cîteşcinci crimele sînt crime de imi* taţie, o categorie care pînă la mine vă era necu* noscută.
   Crima de imitaţie, — vă rog notaţi, Domnule Grefier, toată depoziţia mea, — este, după regu* Iile superioare ale inteligenţii, cea mai justificată. Ea se adresează, după cum indică enunciul, acelor dintre oamenii cultivaţi care au rămas, în pura lor individualitate, maimuţe, şi pe care limbajul colorat popular îi numeşte papagali. Chiar între maimuţe există tonuri şi grade, căci alături de maimuţa deşteaptă vieţuieşte maimuţa cretină. în inşii pe care i*am ucis, am urmărit şi am pedepsit maimuţa tîmpită şi fudulă. E un gen cu totul de* zagreabil.
   Prima femeie ucisă a fost ucisă pe stradă. Era o doamnă ca de vreo cincizeci de ani. Nu m*ar fi ofensat gleznele ei groase ca de bivol şi amfora infamă a gambelor ei pîntecoase, dacă doamna nu ar fi purtat laba încălţată în pantofi minu* sculi, cu agrafe licăritoare, şi fusta scurtată subt ge* nunchi. Călcătura ei era ca a fotoliilor cu picioa* rele depărtate sus şi prevăzute dedesubt cu rotile. Pe un vast abdomen, comprimat, jucau cutele uşoa# re ale unui romb policrom, juvenil, de mătase, şi un soi de lingură, un ochelar cu coadă de aur. Acolo, dedesubt, se conserva portofoliul cu plăceri infecte ale doamnei. Un întreit grumaz pe subt bărbie era cuprins de un şir de dolmeni de ehih*
 109
 limbar. Ochiul de mistreţ era mînjit cu creioane grase, peste guşile pleoapelor umede de viciu. Gura cu două limbi transversale roşii părea a fi bălăcit în sîngele proaspăt al unui virgin sfîşiat şi morfolit atunci, de colţii de aur ai trivialei matroane, între pubis şi şezut. Am şi eu un băiat frumos, de douăzeci de ani, Domnule Judecător, şi m*am gîndit. . .
    Şi cum credeţi că am procedat? M*am lăsat în braţele acestui călău femei şi, cu o seringă deghizată, i*am administrat un clistir de acidum sulfuricum Jiimans.
    A doua crimă priveşte o profesoară de mate* matici elementare. Ea imita graţiile căprioarei şi rafinamentele Curţii lui Ludovic. Perversitatea ei originală consista în pasiunea de a curăţi părul din pieptene şi spuma briciului, de a le rotunji ca pilulele şi ca perişoarele şi de*a le gusta, tăvă* lindu*se pe jos întrmn mare tumult de isterie. Am descoperit că perversitatea ei dezgustătoare nu era decît un simulacru, de la început pînă la sfîrşit, jucat cu scopul ca fiinţaşi să pară uimitoare şi nouă. Aţi găsit*o, — nu este^aşa ? — spînzu* rată de lira lămpii de gaz. Am spînzurat^o eu! Şi, ca să o aduc la realitate, pe spinarea ei strîm* bată de scolioză, am făcut socoteala cheltuielilor de peste zi cu lapis infernalis.
    Pe a treia am strangulata cu mîinile furioase, asaltînduci beregata, pentru că imita porceşte rostirea guturală pariziană. Conform înclinărilor mele fizico*chimice, am utilizat şi aci un ingre* dient, boratul de manganez (B03)2MnH4.
    Cei doi bărbaţi erau nişte imitaţii de literaţi. Unul imita cu devotament versurile unui poet, pe care îl admirase. Sînt mai multe feluri, vedeţi, de a imita: imitaţia servilă, imitaţia degajată, imi* taţia complicată şi imitaţia agresivă. Cadavrul găsit în latrina unde ham fugărit ca săd ucid
110
  aparţinea speciei a cincea, blajină, blondă, gen creştin primitiv, cu moliciuni extatico^mistice şi cu funingini crepusculare. Imitatorul era, faţă de model, un extract cum ar fi scobitoarea de dinţi de lemn de brad în raport cu bradul rectilin, perpendicular pe munte, din care a fost haşchia jupuită cu lama custurii. Nu ham suprimat însă, Domnule Jude, fără săd fi prevenit de mai multe ori că se angajase pe drumul spinos al morţilor de*a surda, fără săd fi îndemnat să renunţe la o situaţie şi dramatică şi artificială.
   în special, în literatură imitaţia bîntuie şi devastează. Bătrînul Gutemberg a comis o faptă cu mult mai gravă decît crimele acuzatului actual, născocind tipografia şi meşteşugul de*a face proştii inteligenţi şi idioţii înfumuraţi şi obraznici. Tipografia dă mijlocul ieftin de*a ob* ţine o atitudine de copist, de*a*ţi asimila un fel, un tic, de*a te altoi cu cineva, fără durere. Din# trmn romancier ies zeci de romancieri, dintrmn autor de teatru alţi autori de teatru, din Juvenal cîţiva juvenali. Şi cum se reproduce noroiul, din loc în loc, de ploaia făcută pentru bucate şi pentru grădini, aşa sporeşte şi maimuţoiul literar, în Capitale şi Provincii, pretutindeni un? de Diavolul literilor mobile este reprezintat prin* tr*o maşină de tipar.
   Era fatal ca a cincea mea victimă să cunoască supliciul reziduurilor gudronoase şi petrolifere, în care am înnămolita, prin aruncarea în rezer* vorii şi reazvîrlirea ei în grăsimile lor mocirloase. Aţi identificata, ştiu, de curînd, prin distilare: ştiinţa şi tehnologia au ajuns adjuvantele Justiţiei reparatoare, recunosc. Nu v*am precizat însă fe* Iul cum ham sufocat, printr^o ultimă intervenu ţie, pe ultimul literat imitator, din seria crime* lor mele. Pentru că fruntea lui apărea mereu la suprafaţa nivelului negru din cazan, întîi
 111
 ham împins de cîteva ori cu lopata la fund. Apoi am avut o idee fericită, ham ochit cu uratele, cu acidul uric şi cu ureea (Az) vezicei mele, ham ţinut un minut în dreptul acestei biciuiri lichide şi ham înnecat complectamente.
   Activitatea mea criminală, Domnule Judecător, este, precum vedeţi, corectivă. Cinci crime, însă cinci reveniri asupra marilor falsificări ale civi# lizaţiei uzuale şi cinci dispariţii utile. Dacă mă încurajaţi în întreprinderea mea, poruncită mie din Slavă, acordîndu#mi ordonanţa de neculpa# bilitate, vă făgăduiesc că mă voi specializa în misiunea mea de justiţie eficace. Am otrăvuri ca# re nu lasă urme, introductibile în căile respira# torii şi în torentul circulator, cu ajutorul muzicii şi electricităţii; veninuri groaznice, debitate subtil, cu cel mai sigur efect. Estetica servită de prafuri aeriene, de molecule studiate, de atomi şi ioni misterioşi, e ideală. Am înţepături mistice şi ma# saje de la distanţă decisive. Pot ridica braţul şi covîrşi cu neant la singura comandă a degetului întors imperativ.
   Şi mai port în carîmbul cizmei o biciuşcă fină cu vîrful usturos de platină. Lăsaţi#mă să mă plimb în libertate. . .
                                             CHESTIA CHESTIUNII
   în capitala districtului nostru s#a petrecut odini* oară o faptă foarte ruşinoasă. Soţia primarului iubit şi venerat a fugit cu fotograful.
   Primarul a rămas de două ori dezolat. Intîi pen# tru că fusese, la vîrsta lui, înşelat de o femeie mai tînără, casnică şi devotată, şi al doilea pentru că nevasta îî înşelase cu un profesionist inferior.
   Este permis, de pildă, să fii înşelat cu un doc# tor, însă nu cu un puitor de ventuze sau masseur: tot ce s#ar putea admite în serie, la rigoare, ar fi maximum un dentist sau veterinar. Este permis sa fii înşelat cu un profesor universitar, însă nu cu un institutor; cu un proprietar de automobil, însă nu cu un şofeur. în general, pentru un mare proprietar şi om politic, cum era primarul, toţi bărbaţii care întrebuinţează, ca să trăiască, obiecte cu sticlă, cu hîrtie, cu cerneală, cu vopsele, se găsesc într#o inferioritate indiscutabilă faţă de el, din toate punctele de vedere; îşi poate lesne oricine închipui care este amărăciunea atunci cînd unul din aceştia, un venetic, un golan, îţi ademeneşte nevasta. Un fotograf e ceva nemaiauzit: el nu poate pretinde decît cel mult mîna unei fete de optician.
   Toate ideile ţi se prăbuşesc, ţi se pare că ţi#ai uitat limba natală şi că începi să grăieşti într#un idiom pe care nu#l înţelegi, vrei să te freci pe frunte şi te fricţionezi pe genunchi; vrei să te
113
dezbraci, şi te culci încălţat; te vezi la masă sin* gur, te consideri şi te analizezi, te înstreinezi de sineţi, dai să pleci şi te întorci, rămîi şi ai vrea să fii într*altă parte; te găseşti a fi un fel de capiu şi de halucinat, şi mai ales ofensat, adînc ofensat.
   Cu toate că mai bătrîn cu douăzeci şi cinci de ani, primarul se purta ca un berbant şi ca un seducător perpetuu al soţiei lui. Ca să întinerească vădit şi să se menţie tînăr alături de rumeneala cu buni grumazi ai tovarăşei lui de viaţă, înconjur raţi cu perle, primarul şi*a redus mustăţile progre siv, pînă la dimensiunile unei părechi de pensule artistice situate dedesubtul foselor nazale precis. Le*a tincturat, le*a decolorat, le*a purtat cînd cu reminiscenţele verzui ale sulfatului de cupru, cînd galbene, şi*odată şi le*a roşit cărămiziu cu hene. Apoi, le*a făcut să dispară, şi, de subt părul jertfit frumuseţii, renăscu o buză nouă, întrmn triunghi închis cu baza pe gură. Afectîndu*şi puţin surîsul prin scoaterea buzei de jos înnainte, profilul lui devenise satiric. Absenţa mustăţii atrase necesita* tea măselelor de aur şi înlocuirea maxilarelor cu dinţi noi de proteză, care îi întineriră buzele şi mai mult, proeminente acum amîndouă, ca şi cum primarul şi*ar fi intercalat pe gingie o căptu* şeală streină. Tîmplele lui fugiră tot mai înlă* untru şi, în dichisirea constantă a figurii, pleoapele lui bătrîne păreau şi mai bătrîne, urechile se în covrigau uscate ca marginile gomate şi răscoapte ale unui plic. Şi portretul primarului, imberb, la urma urmelor, ca un copil lepădat, carminiu şi albastru, înfăţişa o repetiţie şi o schiţă a ceea ce va fi fost să fie după deces, cînd, îmbălsămat şi hrănit cu injecţii, bărbatul cu autoritate în Stat şi la comună, îşi conservă personagiul şi putoarea întrmn mormînt boltit.
   El a semănat o săptămînă cu Frantz Iosef, cu Cavour trei zile, o zi cu Clemenceau, un ceas Cu
114
Crispi, o seară cu Bismarck, deghizat de un bă.f bier cu inspiraţie, în cele mai ilustre tablouri cu noscute provinciei noastre, din calendar. întregul lui trup a înviat în adierile căsătoriei. Piciorul i se trezi din vechea letargie, spatele făcu muşchi corsetaţi, mersul îi deveni biruitor. Un zîmbet de erou îi înflori căutătura. Cînd dimineaţa, ieşit din aşternutul torid al nevestei, apărea în sala consiliului municipal, primarul lăsa să se desfacă din persoana lui sensaţia că peste noapte fusese de mai multe ori fericit. De la o vîrstă înnainte, flăcăii bătrîni îşi concentrează fantezia şi voinţa şi religia întrmn singur punct, care totuş nu mai durează decît în formele unei cravate deznodate.
   Cetăţenii care iubiseră pe primar au luat cunoş* tinţS, cu temeri respectuoase pentru el, de aven? tura soţiei. Trecuseră două săptămîni şi nimeni nu cuteza să deschidă vorba întîiul, şi nici primarul nu introducea o cerere de divorţ. El luă o hotărîre extremă şi convocă un consiliu municipal acasă. Consilierii, presimţind o şedinţă neobişnuită, se înfăţişară cu toţii, şi ca să dea acestei şedinţe o solemnitate izbitoare de la început, primarul nu apăru în salon decît după ce toţi consilierii se găseau adunaţi. Pîn*atunci el stătuse în sufragerie, în picioare, răzimat de soba de teracotă. Cînd se arătă în pervazul uşii, el semăna cu Maria Tereza.
   —    Domnilor, zise primarul, soţia mea nu mai există!
   Ca şi cum aflau abia din gura soţului nenoro* cirea, consilierii răspunseră printr*o mişcare de scaune şi de picioare.
   —    Nu insist asupra felului cum a fugit. Dar că a fugit este cert, adaose bombastic părintele co* munei. Am găsit în pervazul oglinzii, pe dosul unei citaţii, un bilet că a plecat şi că nu se va mai întoarce. V*am convocat ca să dau în faţa dumnea* voastră divorţul şi ca să aflaţi ce am de gînd să
 115
  fac. Vă cer un singur lucru — şi acesta este di* vorţul meu: — să nu mai vorbiţi niciodată de fosta mea soţie şi să rămîie, această nefericită, ca o moartă între vii. Vă rog să juraţi.
  Consilierii întinseră mîna, care cum se pricepea, şi tăcerea lor fu cel mai categoric jurămînt.
  —     Atîta nobleţe nu am întîlnit nici la strămoşii noştri romani, zise emoţionat profesorul de vioară de la Seminar.
  —     Aş fi pus*o jos şi i*aş fi tras un pui de bătaie să mă pomenească, zise căpitanul de jandarmi, care asista ca autoritate complimentară.
  întrmn grup, un consilier rosti cuvîntul riscat de «tîrîtură ».
  —  N*ai înţeles că nu mai vorbim despre dînsa?
  —     «Tîrîtură » nu însemnează nevastă, nici ne; vasta primarului, răspunse vinovatul. Dumneata ziseşi dînsa.
  —  Dînsa nu este ea, răspunse celălalt.
  —  însă ea este dînsa.
  —     Dînsa e o a treia, pecînd ea e o a doua. A treia poate fi oricine.
  —     Cînd zici oricine, nu se cuprind şi dînsa şi ea întrmn cuvînt?
  —  Mă rog, ne*am înţeles ca să tăcem.
  Ieşind de la primar, consilierii se duseră fiecare la casa lui, unde povestiră familiei motivul şedin; ţei extraordinare, şi cuvîntul de ordine se lăţi în tot oraşul, unde primarul era excepţional de sti; mat şi iubit.
  Primarul făcu o ultimă formalitate şi şterse cu cerneală roşie numele soţiei lui, cu mînă proprie, din registrul stării civile, făcînd pe margini o cru; ce violetă.
  Şi de atunci încoace soţia dispărută a prima; rului poartă numele obscur şi discret de « Chestia » şi de « Chestia chestiunii ».
                                        CALUL DOMNIŞOAREţ
  în tinereţe, înnainte de*a fi măritată, îmi plăcea călăria.
  Sportul calului poate fi conceput şi practicat felurit. între călăria sedentară, care întrebuin* ţează nobilul animal ca un scaun cu patru pi# cioare ambulante, şi călăria activă, eu am prefe* rat pe cea din urmă, vie, tare, energică şi cu sensaţii, întnadevăr, atitudinea languroasă engle* zească, de amazoană anemiată, cu toate că ele; gantă, e un sport aproape mort. Domnişoara îşi împleteşte coada ca un preot rus, şuo prinde subt pălăria tare, rotundă, şi, strînsă întrmn sacou băr; bătesc cu croiala pe şolduri şi încălţată cu cizme de lac, dormitează pe*o latură a calului, cu era* vaşa în repaos. Dacă nu ar fi legănarea specială a coapselor privite pe din dos şi îmbinarea liniei rotunde duble cu crupa muşculată voluptuos a purului^sînge, impresia lăsată de acest gen de călărie nu s*ar deosebi simţitor de transportul în lectică, din timpuri.
  Călăria adevărată, fie că eşti Ioana d’Arc fie c*ai fi un Papă din epoca Bisericii războinice sau un jockeu de aristocrat, are un caracter de vitejie, în zdruncinul copitelor, în strîngerea armăsaru* lui între genunchi, călcîie şi pulpe, în săritura nervoasă a spinării, gloduroasă dedesubtul şelei. Femeie sau bărbat, această călărie te pasionează, şi fuga pe o făptură vie în galop şi precipitarea
117
ei despletită în cîmpiile ondulate, antrenează şi îmbată.
   Dar călăria activă ameninţă să devină întrmn fel sedentară, dacă o mărgineşti la un singur drum şi la un singur peizaj, ca un aperitiv pentru prînz, gustat cu albinele, prin pădurile de tei. O amazoană, ca şi corespondentul ei masculin, amazonul, nu se împacă bine cu o călărie de zece kilometri. Imensităţile şi necu* noscutul o atrag din ce în ce mai departe, către Alpi, către Danubiu, către Urali, copita cu pra* ful încă neşters al Europei pornind să calce ţărîna sensaţională, de caolin, a marelui Tibet.
   Călătoriile mele călare au fost numeroase, şi caracterul meu de întreprinderi şi recorduri poartă nume de pămînturi, de moravuri şi de oameni, extraordinare. Paginile triste alternează cu paginile de humor, nota gravă se împiedică în nota comică, şi ridiculul se împleteşte cu fran* cheţea, necontenit. Răsfoindu*mi notele de călă* torie, am reţinut pe cea mai umoristică din toate, şi am citit*o la masă soţului meu, pe care poves* tirea, notată cu creionul, în grajd, alături de cal, ha interesat ca pe un medic psihanalist ce este. îi trebuia chiar un exemplu pentru capitolul din cursul lui teoretic, intitulat mi se pare Cretinism mul falacios. Voi cita textual:
   « Iunie 19. . . Am ajuns într*o ţară cu locui* tori frumoşi, a cărora preocupare politică perma* nentă prezintă o varietate bizară. Lupte crîncene se dau între partide, cu singurul scop de*a alege la conducerea Statului pe cei mai proşti din sînul lor. E o doagă moştenită de la un profet al lor păstor, care a guvernat ţara cît a trăit şi a lăsat cîţiva moştenitori direcţi, adepţi hotărîţi ai păs# trării dogmelor intacte. Poporul fiind excepţional de inteligent, şi proştii lui fiind, prin urmare, rari, lupta este cu atît mai grea şi selecţiunea cu
 118
 atît mai anevoioasă; căci, în majoritatea cazurilor, şi proştilor celor mai recunoscuţi tot le rămîne un dram de inteligenţă, ce nu poate fi cu în* lesnire ascuns. Cînd se nimereşte prostul visat, idiotul ideal, el este primit cu aplauze unanime şi dus pe umeri la locurile înnalte. în limbajul colorat al acestui popor agricol, ei sînt numiţi ,,oameni de paie". Am avut norocul să cunosc pe cel mai reuşit exemplar, care se naşte la o sută de ani o dată şi care între aşa*zişii ,,oameni de paie" reprezintă perfecţiunea şi volumul, ca o saltea între perinile mici, şi purtînd paiele şi în gură.
   Era, într*adevăr, monumental, şi ham fotogra* fiat rîzînd. Rîdea cu fericire cînd urina calul, rîdea cînd calul lăsa să*i cadă distrat, de dedesubtul cozii, mingi de ovăz digerat. El rîdea cînd calul se apăra de muşte, murea de rîs la pălăria mea, la mînuşile mele, la cizmele mele încreţite, zicîndude mereu Bonjor. Scoborîndu*mă de pe cal şi salutînd cu mulţumiri pe cei de faţă, el a crezut că rostesc cuvinte de spirit din ţara mea reputată spirituală, şi a leşinat de rîs. Un întreg cler de subalterni respectuoşi îl înconjurară cu evlavii evidente. M*am mirat că acest mare personagiu nu mi*a ie* şit înnainte şi el călare sau în uniformă de general amator, cu joben. îi număr acum dinţii pe foto# grafie, şi surîd de cîte ori şi*a arătat el chiar măse* lele şi chiar înghiţitoarea, bine dispus şi fericit cum era.
   Miniştrii ţării, auzind că mă apropii de graniţa lor, s*au strîns întrmn consiliu, unde au discutat tratamentul calului meu, înscris din oficiu la un mare hotel, în care i s*au rezervat patru camere cu baie, bibliotecă, biurou şi telefon. Ei nu şi*au închipuit că bravul meu cal nu era măcar doctor în drept sau director de mare ziar.
   Calul a fost foarte amuzat de discursul unui ministru în persoană, care, cu pălăria în mînă,
 119
i#a citit un manuscris, cuvînt cu Cuvînt, de pe cîteva foi de hîrtie. Ilustrul bărbat de Stat era emoţionat, ca şi cînd se afla în faţa regelui An* gliei, şi silabisea, pe înţelesul calului, căci eu nu am prea înţeles, un idiom superlativ exotic, ce mi se pare că avea tendinţa să se apropie de limba franceză. Oamenii politici din ţara în care mă găsesc au această patimă, să pară că ştiu fran* ţuzeşte, şi, neputînd să grăiască liber, citesc.
   Cred că discursul a fost o odă în versuri adre# sată cailor în genere şi calului meu în particular. Cuvintele cele mai des pronunţate de ministrul orator au fost, mi^aduc aminte: madmoazel, frans* zcz, iliabocu, pazancor, noirâ lupoaic, Traian a veniu calar dala Rom. . . Manuscrisul purta ştersă* turi. Ministrul încerca uneori un cuvînt în mai multe variante, izbindu#! cu dinţii şi lepădîndud cu limba. A ezitat mult în fraza finală şi în cuvîntul final, care trebuia să fi fost şâval: calul. îi trebuia un cuvînt puternic, fără îndoială, şi ministrul, desigur, se gîndea că dacă unui cal obişnuit i se zice şâval, unui cal năzdrăvan, ca al meu, care a umblat trei mii de kilometri, i se va zice întrmn fel, cumva, care obligă să se adaoge la şâval o particulă augmentativă, şi, reflectînd desigur că vorba gogeamite se sporeşte dîndu#i forma goşgo# geamlte, el zise, în loc de şâval, caşcaval, şi se opri zîmbind. Salută ceremonios, ca să arate ca discursul s#a isprăvit.
   Dar niciodată calul meu n#a urinat mai mult şt mai zgomotos ca în timpul marelui discurs.»
                                                   VIAŢA DE VECI
   —  Crezi în progresul infinit al ştiinţei?
   —     Ba bine că nu! îmi pare rău că nu mă pot folosi practic decît de becul electric, de automo* bil, de telefon şi de şofajul central, — şi că alţii se vor ospăta din bucatele mai mari ale ştiinţei.
   —  Atunci crezi că ştiinţa va spori longevitatea.
                                                        —• Cred că vom ajunge să trăim două sute,
 cinci sute, o mie de ani. . . Trist plural de solida# ritate, care îmi permite să mă bucur însă, anticipat, de o fericire care nu va putea să*mi aparţie.
   —  Aş vrea argumente. . .
   —     Toată problema e inima. Cred că, încetnn# cet, de ficat o să ne debarasăm, iar rărunchii îi vom înlocui cu un aparat cu sită şi bumbac, de filtrat oarecare lichide ce vor rămîne să circule. Proteza intimă avansează. N#ai auzit de incinera# rea acelui bancher, care, fără să se bănuiască, purta, dintre coaste, una de platină? Sau poate că avea de platină un femur întreg. După ce a fost incendiat şi consumat, bancherul a lăsat, gratis, în mijlocul movilei de cenuşă, un lingou, cum se zice în terminologia profesională, de metal ade# vărat şi scump. Un os de platină e neînchipuit mai costisitor decît o dentiţie de aur.
   Eu cred că ştiinţa va putea înlocui ghemul anatomic de intestine cu o ţeavă de eşapament construită din metal şi curăţită săptămînal cu o perie de coşar. N#ai auzit de sămînţa de păr?
121
 Pe o chelie ideală, chirurgia cosmetică răsădeşte părul cu uşurinţă. După ce ai găurit pielea era* niului cu sula cizmarului, se trage în găuri un fir de păr, şi cu cîteva mii de împunsături se obţine o capelură graţioasă, care se poate friza şi pieptăna cu cărare. — O altă metodă : se fac curèle de piele din ceafă, de unde părul nu cade în veac, şi, luate cu delicateţe din locul lor, şuviţele însîngerate sînt altoite pe moalele capului, reşedinţa frumuseţii bărbăteşti. A trecut vremea tichiei de mărgăritar, şi chirurgul plastic a devenit estetician şi beleartist.
    Dar nasul? E cîrn numai cine ţine să fié. Retuşa fotografului e o simplă amintire. Medicul retu* şează de*a dreptul pe subiect, modelînd conform dorinţelor clientelii. Dacă azi se mai obţine cîte
 o  Giocondă prin costum, prin rasul sprîncenii, conturată cu creionul, mîine, transformările, atît la centru cît şi la periferie, vor fi opera unui ra* claj facial complect şi fundamental.
    Inima e altceva. . . Să ne asigurăm numai pomparea ei neîntreruptă. Şi ne vom asigura*o. Ai văzut experienţa recentă. Mumia de cinci mii de ani, rasă cu briceagul într*o eprubetă, dă o pilitură de carne, în care se găseşte adormită via* ţa fermenţilor musculari. Eşti sigur dumneata că, supus unei tehnicităţi încă necunoscute, Tutmes Sezostris nu va începe să vorbească în graiul Eghipetului vechi? în privinţa provocării morţi* lor să grăiască, singuri istoricii se vor simţi stin* gheriţi. Minciunile scrise şi subscrise reprezintă biblioteci şi arhive de aruncat la gunoi. (A nu se arunca în foc; ar fi medievalic.)
    Eu vreau să trăiesc o mie de ani, amice; olog, cocoşat, tîrît pe spinare sau pe stomac, mi*este egal. Viaţa se capătă o singură dată şi, dacă ai căpătat*o, să o păstrezi.
    Mă rog, în mod provizoriu, n*ai putea să*mi recomanzi o apă de vopsit părul meu artificial?
122
                                        CONTRIBUŢII ŞTIINŢIFICE
   Primesc uneori acasă nişte imprimate intere* sânte. Cîte cineva dintr*un oraş de provincie mă întreabă: Anul naşterii; Studiile; Opere ştiinţi* fice; Opiniuni politice; Decoraţii. — Un foarte voluminos lexicon stă să apară şi lipseşte nume* le meu. Mă cheamă lonnescu; deşi scris cu du* blă consună, numele nu exprimă nimic şi, fie vorba între noi, nici opera nici omul. Opera? Ce operă mare! O teză de doctorat în psiholo* gie. Şi cel puţin nu mi*am atîrnat de lonnescu supranumele destinat să mă deosibească dintre Io* neşti. Dar mai bine aşa, sînt solidar cu vastul nume de Ioneşti repetat de mii de ori în fiecare district. O singură ambiţie am: să tratez întrmn volum chestia Ioneştilor, a Popeştilor, a Dumi* treştilor, şi să propulsez respectivii să se organi* zeze în cîte un partid, legitimat de arborele ge* nealogic. Partidul Popeştilor va lua succesiunea la guvern a partidului Ioneştilor şi îşi va ceda locul către partidul Dumitreştilor, înlăturînd ast* fel ideile de dictatură prin realităţi de fapt. Ţa* ra ar fi mai fericită, şi programele şi idealurile sociale nu se vor deosebi atît de radical, ca prin* cipiile marilor organizări politice existente. Dar acestea nu sînt probleme de lexicon. La chesti* onarele editorilor de dicţionare, refuz să răspund. Eu tac şi nu apare nici dicţionarul.
 123
   Nu mă împiedică nimic, în schimb, să#mi po# vestesc opera şi trecutul, independent şi numai atunci cînd mă apucă inspiraţia. De pildă, de astădată, aş putea vorbi de teza mea de doctorat. E interesantă. Tratează despre presimţire şi in* tuiţie şi grupează, în capitole studiate, noţiunile adiacente, prezicerea şi darul profeţiei, pe care le#am definit cît se poate de clar.
   Sînt, într#adevăr, unii oameni care ştiu ce se va întîmpla în general într#o anume epocă isto# rică. Aceştia sînt profeţii. Cît priveşte pe istorici, specialitatea lor consistă în a şti lucrurile după ce au avut loc şi a demonstra, învecinînd istoria cu filosofia, că nu puteau nicidecum să se petrea# că într#alt fel decît s#au petrecut, afară de cazul, şi acesta de considerat, cînd, într#adevăr, s#ar fi produs de#a#ndaratele sau de la */4 în sus.
   Am relevat în teza mea un caz caracteristic, pe care ţiu să#l repet, din acea nevoie ştiinţifică a savantului, numită cultură. Cazul face parte din capitolul Preştiinţâ categorică, unde se demons# trează pe larg atît preciziunea presimţirii cît şi inversul ei, determinarea evenimentului prin frecvenţa autosugestiei inconştiente. Căci, fie că evenimentul se străvede prin bănuială, fie că este creat de echivalentul unei dorinţe, facultatea care stabileşte trăsura de unire între cauză şi efect şi efect şi cauză este aceeaş, cauza putînd să fie efect, după cum şi efectul cauză genera# toare.
   E vorba de călătorul care şi#a pierdut laba pv ciorului stîng. Cu toate că era un călăreţ bi* ne încălţat într#o cizmă care#i asigura păstrarea indefinit a pomenitei labe, în toate anotimpurile,
i se înfipsese ideea în cap că el îşi va pierde într#o zi piciorul. Ajunsese atît de sigur de acest eve# niment, încă neschiţat de nicio dezordine ana# tomică, încît călăreţul, închipuindu#şi că şi#ar fi
 124
putut pierde piciorul fără să ştie şi fără să simtă, îşi număra călcîiele şi tălpile în fiece zi şi verifica numărătoarea de cîteva ori.
   Problema, din punctul de vedere psihologic al tratării, era una din următoarele: i. Călăreţul obsedat de ideea lui, din pricina unui precedent ivit în familie sau în lecturi. 2. Ideea iscată din presentimentul mai mult al piciorului decît al judecăţii. 3. Juca un rol în concepţia indivi# dului încheietura labei cu gamba, fragilă şi supusă prin urmare scrintelii.
   1.   Prima problemă trebuia înlăturată sau cel puţin suspendată, necunoscîndu#se arhiva sub# conştientului la individ. Intercalările de idei fixe pot să fie numeroase, dar cum te#ai putea pronunţa fără document, într#o chestiune care interesează ştiinţa esenţial ?
   2.   în punctul al doilea vine o veche întrebare: dacă piciorul e tot atît de inteligent ca opusul lui, capul? Aci am intra fără voie în panteismul psihologic, care distribuie sensibilitatea cerebra# lă, proporţional cu organul, în toate porţiunile anatomice, găsindu#se, teoretic, inteligenţă, indh ferent, şi în glanda ficatului şi în articulaţia şob dului. S#a observat că indivizii şchiopi din in* firmitate coxalgică, prezintă, la fotografie, un cap mai voluminos decît valizii rărunchilor, iar la autopsie un creier mai dezvoltat.
   Cine poate totuş hotărî, ca să stabilească o lege irefutabilă în psihologie?
   3.   Mai degrabă problema treia putea să tran# şeze chestiunea. Tendonul elastic care uneşte porţiunea orizontală a piciorului cu porţiunea perpendiculară pe dînsa este, într#adevăr, de ex# presie provizorie, constituind ceea ce în croi# torie se cheamă înseilare sau şular. Improvi# zînd pe om, natura şi*a zis, desigur: să#l încer# căni şi vom vedea la întrebuinţare ce rămîne
 125
moale şi ce trebuie să devie dur. Tendinţa ei pare să fie să întărească progresiv încheieturile, pentru ca omul, devenind statuie, să sară dintre o bucată şi să se comporte ca un ciocan, cu capul tare şi cu coada fixă.
   Teza mea înclina, la capitolul anumit, către ipoteza problemei nr. 3, şi am fost viu felicitat de juriul examinator, pentru contribuţiile mele noi şi neaşteptate întrmn domeniu cercetat de mii de savanţi, care se adapă din undele ştiinţei fără să le modifice întru nimic.
   Cît priveşte pe călăreţ, este cert că şi*a pierdut laba piciorului în al treizecilea an al existenţei sale, întrmn accident de tramvai. I*a retezat o roată cizma de lac, deasupra pintenului muzical.
                                                RADIO,TEORIE
   Curios de probleme ştiinţifice şi favorabil dis* pus cerebralmente la noile curente şi descope* riri, am cumpărat o întreagă literatură de spe* cialitate, ca să aflu noţiunile radiofonice, care comandă zi şi noapte, şi în special noaptea, ete* rul şi azurul. Să mă grăbesc să spun că nu am aflat şi înţeles nimic. Lipsea, vasăzică, la bază, o cultură ştiinţifică, fără care este cu neputinţă, necum să pricepi un « ohm » (rog a citi cum e scris), dar nici funcţiunea clanţelor de la uşi. Noi ne servim, desigur, de o mulţime de unelte şi aparate, fără să le aprofundăm, şi cheia din broască e numai unul din acele mijloace compli* cate cu care facem şi desfacem orbeşte misterele ştiinţei.
   Ideea şi teoria ideii întîi, şi al doilea tehnologia, tot atît de interesantă şi deopotrivă de indis* pensabilă în viaţă, unde toată lumea face baie fără să înţeleagă ţeava, şi poartă pălărie în plină ignoranţă a firului textil şi a pîslei. Reţiu de zece ani un aforism al unui zugrav, pe care l*am che* mat să^mi văruiască odaia şi să aplice pe margi# nea de sus, dintre culoarea tavanului şi a păreţi* lor, un şablon şi o linie de apă. El a numit lo# cui: friză, un cuvînt tehnic, pe care nu4 învăţa# sem, iar rezultatul bidinelei purtate peste şablon: pictură, — altă ignoranţă, — numind linia: linia# tură. Aforismul, care mă obsedează şi azi, a fost
127
lansat cu această strictă terminologie, gradînd importanţa şi dificultăţile. Zugravul a zis: «Întîi pictura şi apoi liniatura ». Am însemnat această sentinţă în carnetul de buzunar şi am întrebat pe zugrav cum se numeşte. Niculae Mărculescu, mi*a răspuns zugravul. Şi dedesubtul sentinţei am scris în parenteză, cum aş fi făcut cu numele lui Marcu Aureliu, Niculae Mărculescu.
    Dacă haş mai fi găsit pe undeva, aş fi dat fuga la el să mă lămurească şi în materia teoriei radio* fonice. Şedea la Tei: m*am dus la Tei: se mutase în Calea Rahovei. M*am dus în Calea Rahovei: se mutase în Calea Moşilor. Din Calea Moşilor încolo, am renunţat. Oricît de palpitant ar fi fost pentru mine interesul radiofonic, vorba ceea, rn*am abzis.
    Să căutăm într*altă parte, mai aproape de centru, a fost ultima hotărîre. Şi m*am deplasat pe toate străzile centrului, unde am găsit un număr imens de specialişti în radiofonie. Trebuia numai să aleg între un instalator de apă şi un reparator de biciclete. Mă atrăgeau deopotrivă un negustor de tacîmuri de alpaca, un magazin de lame de ras şi bricege, un ceasornicar şi un comerciant de becuri de lampă. Fiecare din aceste speciali* taţi este egală cu specialitatea cealaltă, şi ceea ce constituie substratul lor comun este că toate au de vînzare obiecte licăritoare şi de sîrmă. Am ales pe instalator, care pusese şi un robinet de curînd la bucătărie. Afară de însuşirile pomenite, el mai dispunea în specialitate şi de lipitura cu cositor a «pămîntului» de la aparat cu conducta de apă.
    I*am cerut o teorie întîi generală a radiofoniei, cu scopul ca, după ce voi fi prins criteriul, să*l întreb de specialităţile parţiale ale specialităţii. Instalatorul a surîs pentru că misterul îi era cw noscut ca unul din buzunarele sale, şi îl încheia
128
 şi descheia cu facilitatea cu care şi*ar fi butonat şi debutonat jiletca.
    —     E un fleac, zise specialistul. Aveţi o ţigare cu carton?
    —  Cum să nu! răspunsei deschizînd cutia.
    El scoase creionul şi, pe foaia de hîrtie întinsă pe masa lui de socoteli, făcu două linii mici paralele, cu o linie şi mai mică, paralelă, între ele.
    —     Acesta e, zise el, numii aduc bine aminte, ba da, condensatorul, ăla care, ştii. . . Cînd apuci de*aici, face dincolo im*i*iu şi pe urmă cîntă. Liniile astea creţe sînt sîrmele. Una merge la lampă şi alta la robinet, alta merge tot la lampă şi încă una te duce la antenă. Aici e plus patru. Bigrila în legătură cu ăsta; ăsta răspunde în ăla,
 —  aici se*mbucă amîndouă şi vine potenţiome* trul. Ce post căutaţi? Bucureşti? învîrtiţi la patruzeci şi trei. Budapesta? învîrtiţi la optzeci şi patru. Cînd aţi auzit imn, postul e acolo pe aproape, fiţi cu băgare de seamă, şi să nu lucraţi cu acumulatorul descărcat. Uite, acum vorbeşte domnul Rădulescu*Motru. . .
    —  De unde ştii, aşa, pe hîrtie? ham întrebat.
    —     în radiofonie, răspunse instalatorul, e ca în muzică. Citeşti pe caiet şi auzi cum cîntă. E o chestie de specialitate.
    —     Dumneata poţi auzi undele mijlocii fără aparat ?
    —     Acest rafinament se obţine, zise instalatorul, cu o practică lungă.
    —     Pui urechea la robinet sau pe lanţul de tras? Eu am stat o noapte lîngă o rîjniţă de cafea şi un sifon şi cred că abia am prins nişte unde scurte, de prin California. Nevastă*mea mi*a spus că era un gramofon de Ia etajul al cincilea. Apro* po! ce este unda? şi cum este?
129
  —     Ce să vă spui, zise instalatorul, ca sa puteţi înţelege? E foarte simplu. Undele sînt nişte va# luri, care vin ca nişte cearşafuri de aer şi se duc înnainte.
  —  Dar de unde vin? Ori sînt fără să fie.
  —  Să le ia dracul! zise instalatorul.
  —  Păi, de ce ?
  —     Să vă spun drept, adaose instalatorul, sînt atîtea unde, scurte şi lungi... parcă le#a măsurat cineva! E#o porcărie! Nu e nicio undă, e numai muzică.
  —  Se zice că muzica e cărată de unde.
  —     Domnule, vreţi să vă spun ceva ? Cum o să vie ceva fără tub şi fără robinet? zise instala# torul. Pe unde o să vie, dacă nu are loc?
  —     Vasăzică, dumneata crezi că e o şmeche# rie?
  —     Ba bine că nu! însă, vă rog, să rămîie între noi, să nu afle clienţii. Azi am vîndut douăzeci de aparate.
  —  Merge ?
  —  Ce să meargă, aparatul?
  —  Nu, afacerea.
  — Nu merge niciun aparat. Nu ştiu ce au. La fabricant merg, şi la Bucureşti se strică.
  —  Nu#ţi dă niciun client cu aparatul în cap ?
  —     Se poate? Cumpărătorii de asemenea lucru sînt oameni culţi, delicaţi, binecrescuţi. Cumpără şi plătesc.
  —     Şi cînd nu merg aparatele, ce zici? cum argumentezi ?
  —  Tramvaiul, paraziţii, antena. Zic: «vario#
  metru», «dielectric», «ohm », «volţi»; zic: « minus »,   « plus »; zic: « megom »,       «   miriam#
  per». Şi clienţii tac şi zîmbesc satisfăcuţi. Din atîtea cauze îşi aleg una, şi n#o să fie tocmai instalatorul vinovat!
 130
   —     Dar cînd se întîlnesc doi clienţi de#ai dumi# tale, ce zic?
   —     Fiecare pretinde că aparatul lui merge ex# traordinar şi că e mai bun decît aparatul celui# lalt, pentru că l#a plătit cu cinci mii de lei în plus. Şi fiecare şi#a cumpărat şi un gramofon. . .
                                               AMATORII
   Un bătrîn proprietar îşi stabilise o judecată proprie despre mersul unui automobil, — şi des# coperise că o maşină mergea singură pentru că roţile îi erau umflate cu aer. Aerul fiind vînt, desigur că vîntul, fugind în cauciucuri, de jurîm# prejur, punea în mişcare automobilul.
   Dacă i#am fi arătat bătrînului motorul şi i#am fi spus că motorul trage automobilul, ne#am fi ales cu o desconsiderare totală. Am simţit că mişcarea aerului în roţi era o descoperire defini# tivă a bătrînului, făcută cu încetul şi după nişte sforţări de a înţelege care dau dreptul erorilor să capete stabilitate. Bătrînul, — Dumnezeu să#l ierte, — a închis ochii, neturburat în adevărul lui.
   Faţă de oamenii care au obţinut o convingere, te găseşti ca în mijlocul unei tăceri de pădure. Dacă te#ai apuca să vorbeşti le#ai strica liniştea dumnezeiască. Ridicula noastră aptitudine la gre# şeală şi credulitate capătă proporţii de monu# ment.
   în radiofonie, erorile simpatice şi sincere sînt tot atît de blajine şi de enorme, ca şi concepţia vîntului din cauciuc. Omul îşi face o ştiinţă singur, îşi întocmeşte principii şi axiome, pe care uneori veacurile nu le pot micşora. Medicina babelor, înnainte de#a fi vag experimentală, a fost intelectuală, determinată de o lungă reflecţie eronată. Ideea de a lua o ridiche, de#a tăia#o
132
în două, de#a scobita, de#a o umple cu nisip şi zmîntînă, şi de#a mînca#o, se adresează erupţiilor scrofuloase. Rănile se vindecă, la ţară, cu băligar şi păinjeniş. Cîteva boli grave s#au tratat cu mîn* carea de animale spurcate, — şi cu descîntece.
   Radiofonia soseşte însă într#un timp cînd titlurile universitare s#au înmulţit şi după ce ziarele publică foiletoane ştiinţifice. Dacă nu se mai consumă creier de pisică pentru tămăduirea cancerului, în schimb facultatea de eroare e tot atît de inventivă ca şi pe timpuri. Ba, erorile oamenilor spoiţi cu o cultură de foiletoane sînt mai grele şi de mai puţin pitoresc, decît ale babelor medicale.
   Ca să facem plăcere unei societăţi de notabi# lităţi într#un oraş de provincie şi ca sa scăpăm de obişnuita penibilă conversaţie « Ce mai faci ? »
 —  pauză; « Ce face doamna? » — pauză; « Ce mai e nou pe la Bucureşti ? » — pauză, am pus în funcţiune postul nostru de radio portativ. Asistenţa nu#şi lua ochii de la picioarele noastre de subt masă, căutînd să urmărească producerea muzicii cu o băşică sau cu un burduf, pe care î#am fi apăsat cu talpa sau subsuoara.
   —     Foarte frumos! se rostea cîte cineva, după isprăvitul unei bucăţi muzicale, şi ochii lui dă# deau un zîmbet de înţelegere, fixîndu#ne, cu un sentiment de felicitare, încălţămintea.
   Pricepînd că asistenţa se înşela, am ridicat învelitoarea mesei, arătînd, ca un prestidigitator, că afară de picioarele noastre şi de ale mesei, nu se mai găsea dedesubtul ei niciun obiect. Unii părînd surprinşi, cei mai deştepţi, cei mai « culţi» prin profesie, continuau să surîdă, ca şi cum deveniseră complicii noştri la executarea unei farse. După ochi, se părea că talentul de a cînta orchestral era atribuit picioarelor din ghete. Am trecut într#o odaie vecină şi ne#am pus papu#
 cii, arătînd asistenţei că în papuci nu se găsea nimic şi lepădînd papucii în mijlocul scaunelor.
   —     N*o să mă faci să cred, ne*a spus în cele din urmă un notar, că nu cîntă ceva acolo. Unde ţii plăcile?
   Ne*am folosit de această întrebare, ca să intrăm în dezvoltările unui curs de radio.
   Ne*am adunat brusc noţiunile şi am început:
   —     Nu e nkio placă, domnilor. Asta cîntă fără plăci, fără clape şi fără manivelă.
   Asistenţa a schimbat cîteva rotiri de ochi sem* nificative.
   —     Toate instrumentele muzicale, zise cel mai bine aprovizionat cu ştiinţă, dintre oaspeţi, au o coadă, o limbă, au ceva înnăuntru.
   —     Desigur, aprobară, clătinînd din cap, invi* taţii. Toată lumea ştie acest lucru elementar, zi* seră ei cu altfel de clătinare a capului.
   —     Dar ăsta, ziserăm noi, nu e un instrument muzical.
   Uimire generală, revoltă. Să cînte fără să fie un instrument muzical? Domnul ăsta vrea să rîdă de noi.
   —     E o lădiţă cu lămpi, precizarăm. Poftiţi şi uitaţi*vă înnăuntru: lămpile ard. Nu sînt cu pe* trol, nu put, — sînt cu electricitate. Vedeţi o lumină gălbuie slăbuţă în lămpi? Asta e totul. Vasăzică nu cîntă, ci arde. . .
   Oamenii se uitară la noi. Dacă mar fi existat convenţiile politeţii, care te obligă să rabzi o explicaţie pînă la sfîrşit, unul din invitaţi ne*ar fi tras bucuros cîteva palme. Era foarte supărat. Cu cîteva cuvinte se nimicea toată experienţa lui muzicală, şi omul, prăbuşit într*o lume de lucruri neaşteptate, din care nu se mai putea descurca.
   —     Eu vreau să văd unde sînt plăcile, insista cel cu plăcile.
 134
   El acceptase ideea că plăcile sînt foarte mici, ca nişte gologani, însă fără plăci mm venea să creadă că poate funcţiona aparatul.
   —     Dumneata crezi că aparatul ăsta e un gra* mofon. Nu e nici gramofon. Gramofonul merge, într*adevăr, cu plăci, dar ăsta mare plăci, mare nimic. Are numai lumină electrică.
   Invitaţii rîseră, de acord. Lămpi, electricitate; cu muzica aceste două lucruri se nimereau ca nuca în părete. Se făcu o tăcere, jumătate agresivă, jumătate de anchetă. Era momentul să dăm lovi* tura, lămurind toată radiofonia.
   —     Aparatul ăsta, reluarăm, nu cîntă, ci numai aduce cîntecul, care ajunge pînă la el prin văz* duh, de la Viena. . .
   Se găsea şi un preot între invitaţi. El s*a strîm* bat literalmente de rîs. Se oprea o secundă, se gîndea şi iar se pornea pe rîs, tîrînd în veselia lui pe toţi invitaţii.
   —     Ai zis Viena: poate ai greşit. Ai voit să spui altceva. Cedare a face Viena cu judeţul nostru? LJnde*i Viena şi unde sîntem noi. Totuna e?
   —     De la Viena pînă la aparatul nostru muzica vine pe nişte aburi electrici, porecliţi unde. Acolo, la Viena, cîntă muzica şi se aruncă în văzduh, dintr*o fabrică, un curent electric, care ia muzica şi o aduce la noi. Curentul electric face unde, şi astea duc muzica peste tot.
   —  De unde ştii dumneata? a întrebat cineva.
   —  Am învăţat şi eu de la altul.
   —  Acel altul nu era om! zise unul.
   —     Avea pe dracul, zise popa, rîzînd din ce în ce mai amuzat.
   -Pe vremea mea nici nu se pomenea aşa ce* va, oftă o cucoană bătrînă, cu o semnificare de* zavantajoasă pentru epoca noastră.
   Dar omul care tăcea urmărise o idee, şi cînd ideea i se coapse bine, îi dete drumul.
 135
 —     Ziseşi dumneata, zise el, că muzica vine de la Viena? Bun.
 —     Am zis Viena. Dar muzica vine din toate părţile, de la Bucureşti, de la Roma, de la Paris, de la Breslau, de la Pesta. . .
 întrerupătorul căzu pe gînduri, şi cursul obiec* ţiilor lui luă, subit, un alt drum:
 —     Păi, dacă vine muzica din toate părţile, nu se încurcă?
 —     Se descurcă în aparatul ăsta. întoarcem ici condensatorul şi alegem. Vino, Toma, şi pune mîna. Vrei Roma, ai Roma; vrei Viena, ai Viena.
 întrerupătorul îşi reluă ideea de la început.
 —     Eu am văzut, zise el, o ladă cu muzici venite de Crăciun în Bucureşti. Pe drum, toate muzicile se turtiseră. Cum vine întreagă, muzica, tocmai din Viena? Cum se aude toată? Nu ră* mîne nimic în aer?
 —     Nu rămîne nimic, muzica, vorba, vin în# tregi, aşa cum au fost rostite. în momentul cînd ai strănutat la Viena, s*a auzit aici la noi.
 —     Fugi de*acolo, domnule! Ce, eşti copil, să crezi toate minciunile astea? Cîte zile faci cu trenul pînă la Viena? Nu faci trei zile?
 Logica întrebării dete un nou curaj invitaţilor, care se cam moleşiseră.
 —     Faci aproape trei zile, cu trenul, atacai eu. Dar te*ai gîndit dumneata cîte săptămîni faci pe jos?
 Invitaţii îşi lăsară iarăş ochii pe covor.
 —     Ce vrei să spui cu asta? întrebă contradic# torul. Nimeni nu se duce la Viena pe jos.
 —     Vreau să zic că pe jos ajungi mai încet la Viena, decît cu trenul. Dar o telegramă ajunge şi mai iute ca trenul.
 —     Telegraful merge pe sîrmă. Pe sîrmă toate lucrurile merg mai repede.
 136
   —     Păi, radio merge şi mai iute ca telegrama, pentru că nu are nicio sîrmă care săd ţie pe loc şi săd încetineze.
   —     Cam are dreptate, mi se pare, zise popa, Aşa vine.
   —     Poţi să*mi spui cît costă unul ? întrebă, în sfîrşit, contradictorul, uitîndu*se cu admiraţie la aparat.
   —     Depinde! Ca la măcelărie: viţelul are un preţ, vaca un preţ, creierul un preţ, muşchiul un preţ. Sînt aparate pentru toate pungile.
   —  Ăsta al dumitale, ce preţ are ?
   —  Ăsta e. . . gratis.
   —     Se poate şi gratis ? întrebară toţi invitaţii în cor.
   —     Cum să nu! Te duci la prăvălie, te superi că aparatele prăvăliei sînt proaste, şi te laşi rugat să încerci unul. Primeşti cu neîncredere, şi după ce ţi s*a instalat aparatul, nud mai dai îndărăt. . . Zici că nu#ţi place şi că nu e încă « bine pus la punct». Aşa se cumpără toate aparatele la Bucu* reşti, pe încercate.
   —  Se poate? întrebară iarăş toţi odată.
   —     Mai întrebi ? Aşa se cumpără şi automobilele în Bucureşti, pe încercate, adică pe gratis. Dacă eşti strîns cu uşa, dai maşina îndărăt, şi îndărăt nu se mai primeşte. . . Şi te judeci, adică nu o mai plăteşti niciodată, şi o şi vinzi, —■ aşa că te alegi şi cu ceva parale. . .
   —     Şi ce condiţii trebuie să împlineşti ca să cumperi în felul acesta? întrebă popa, care simţi că are nevoie nu numai de un aparat de radio, dar şi de un automobil.
   —  Ajunge să fii milionar. . .
   Un tînăr dintre invitaţi spuse că el are in# formaţii despre posibilitatea de a fabrica orişicine un aparat ieftin, cumpărînd piese şi montîndude singur.
 137
  —     Magazinele, zise tînărul, odată cu vînza* rea pieselor, oferă gratuit şi o schemă după care montezi aparatul acasă. Ce trebuie să cumpăr? întrebă el.
  —     E simplu. Cumperi trei lămpi, două conden* satoare mobile, vreo două*trei fixe; cumperi între* rupătoare, ebonită, o cutie, sîrmă, cumperi scule, cumperi un acumulator de patru volţi şi o bate* rie anodică de o sută de volţi.
  —  Cît costă toate acestea?
  —  Vreo douăsprezece mii de lei.
  —  Apoi ce faci ?
  —     Le lipeşti, le încrucişezi, le înşurubezi; le strici odată, iar le strici, şi cînd ai învăţat cum se montează un aparat de radio, arzi lămpile, descarci bateriile şi aştepţi să cînte Viena.
  —  Cîntă ?
  —  Nu cîntă. Nici nu mai suflă. . .
  —  Apoi, ce se întîmplă ?
  —     Ce să se întîmple? Iei instalaţia şi o arunci pe fereastră. . .
  —  Zău?
  —  Păi, ce vrei să mai faci cu ea?
  —  Şi renunţi la radiofonie?
  —     Pe naiba! Cu cît cheltuieşti mai mult cu atît o iubeşti mai mult. . . Abia atunci te duci şi cumperi un bun aparat. . .
  —  Şi pe urmă?
  —     Pe urmă. . . ce vreţi? începe să te cam plic* tisească.
                                           UN APARAT DE EMISIUNE
   « în materie de radio nu ne mai poate surprinde nimic», povestea un specialist radiofonist, unul din acei iniţiaţi pe neaşteptate, care ştiu tot ce mişcă si stă într*un aparat şi într*un eter dat. Cunosc un asemenea învăţat, care construieşte staţiile de recepţie, cu o iuţeală de rapiditatea luminii şi care pînă azi nu mi*a stricat decît patru aparate. « Eu am simplificat, spunea el, montarea unui post la maximum posibil, slujindu*mă de materiale româneşti. »
   Trebuie să adaog că specialistul meu are în ştiinţă concepţii strict locale, şi că nu admite din străinătate decît emisiunile dezinteresate, el fă* cînd parte din numărul privilegiaţilor care nu*şi plătesc abonamentul. Acelaş sentiment îl deter* mină să*i placă la maximum şi invariabil progra* mul postului de emisiune din Bucureşti.
   M*am informat cu de*amănuntul, la acest con* structor înzestrat, cum se construieşte un post de emisiune. Ardeam de nerăbdare să lansez în ae> rul continentului şi al planetei mesajele mele, de la biuroul meu de acasă, cu atît mai mult cu cît aflasem că amatorii clandestini ai emisiunilor pot corespunde chiar în Australia, cu o simplă lampa de buzunar. Fac mai jos un raport, fără cifre şi simbole, ca să nu*i îngreuiez înţelesul, după care orice cititor cu o inteligenţă mijlocie poate cons* trui un aparat de emisiune.
139
   In primul rînd, aparatul se adresează oamenilor însuraţi. Nu se ştie de ce, singuri oamenilor căsă* toriţi le*a reuşit pe deplin corecta lui construi* re, urmată de o eficacitate deplină. Problema, de ordinul desigur al psihologiei mecanice motrice, este în curs de examinare. Flăcăii sînt dinainte excluşi de la binefacerile acestui nou mijloc de corespondenţă cu lumea nevăzută, şi acestor ne* fericiţi, fără scop în viaţă, li se recomandă să se însoare, dacă vor să le izbutească experienţa. Să ne grăbim să spunem că aparatul le*a izbutit şi cîtorva văduvi, nu însă tuturora.
   Iei, prin urmare, un dop şid scufunzi în parafi* na fluidă. Fluiditatea acestui unt presat mineral se obţine, cum bine ştim, prin topire la temperatu* ra luminării. Iei unsprezece asemenea dopuri, de mărime egală şi de o greutate egală. Cînd un dop cîntăreşte mai puţin, îl pătrunzi cu o ţintă de planşetă, parafinată în prealabil. Dacă se găsesc în comerţ, cuiele de lemn vor fi preferate. Dopul mai greu se tratează prin scobire, aruncînd miezul. De ce unsprezece şi nu zece dopuri, e altă ches* tiune, de ordin strict matematic, întrucît, scăzînd unsprezece din douăzeci, rămîn nouă, adică mai puţin decît scăzătorul, ceea ce este esenţial, restu* rile egale sau mai mari decît scăzătorul şi descă* zutul nemaifăcînd parte din emisiune şi trecînd în modalitatea recepţiunii. Să notăm acest raport cu P la pătrat (P2), cu toate că am spus de la început că nu ne vom servi de formule.
   Mai iei o tinichea de undelemn spaniol. Este de mare trebuinţă, undelemnul franţuzesc eres* cînd mai la nord, unde se simt influenţele mag* netice din Spitzberg. în lipsa unei tinichele de undelemn, ne putem folosi de o tinichea de pe casă, unsă însă negreşit cu puţin undelemn spa* niol. întindem tinicheaua şui dăm unsprezece găuri, aşezate după schema alăturată, zece pentru
 140
amplificare şi una pentru rezonanţă. Aţi înţeles: astupăm găurile cu dopurile. însă, cînd vîrîm dopurile în găurile tinichelei, să fie şi unsprezece sticle goale în dreptul lor; acestea ne vor servi de izolatoare. Să nu uităm ca în fiecare sticlă să fi pus un chibrit (douăzeci la cutie). Acoperi to* tul cu o foaie de hîrtie velină, pe o parte verde şi pe alta albă. Rămîn de căutat lămpile, care sînt foarte scumpe.
   După repetate încercări cu lămpi electrice scoa* se din plafoane, în ce mă priveşte am adoptat lam* pa de la bucătărie, plină pînă la gîtul fitilului cu acel petrol care se numeşte gaz (a nu se întrebu* inţa un altul). Lîngă dopul de*al unsprezecelea, pui ceasornicul de buzunar, şi deasupra lui o bu* solă. Dacă vrei ca emisiunea să fie dintrodată pu* ternică, pui şi un binoclu, sau un aparat fotogra* fie. Te apropii de părete cu instalaţia şi faci o le* gătură cu fir de bronz la ceainicul de pe dulap, şi aparatul e aproape gata. Şi ca să eviţi scurtcircuit tele, pui lîngă lampă o farfurie cu apă, puţin oxi* genată. Al optulea dop îl legi cu pămîntul prin robinetul de la baie (nodurile să fie solide). A mai rămas ceva? Da, mosorelul de aţă. Pentru evitarea oricărui dezagrement, pui alături un mo* sorel de aţă albă, lîngă unul cu aţă neagră, fără alt contact între ele decît o pătură de aer. Aţa să fie nr. jo. O foarfecă deschisă lîngă dopul trei, şi s*a terminat. Foarfeca ne va sluji de control, că emisiunea funcţionează. Ea se comportă ca un manometru, în tot timpul de acţiune, închi# zîndu*se şi deschizîndu*se progresiv.
   Acum, ieşi la uşa de*afară şi apeşi pe butonul de sonerie. Să nu te intimidezi cînd vei auzi că sună clopoţelul de la bucătărie. Să fii îngrijorat numai în cazul cînd nu mai sună. Apăsînd pe buton, emiţi. Rosteşti cuvintele de care ai nevoie sau cînţi. Semnalizările mele se recunosc imediat
141
 în toată lumea, fiind făcute cu ajutorul camer* tonului de buzunar.
   Personal, nu am avut să mă plîng de această instalaţie, şi oricine doreşte va găsi la mine peste optzeci de mii de răspunsuri din toate Statele civilizate. Cel mai interesant şi emoţionant docu* ment mi*a sosit de curînd din Ohio, de la dom; nul N. Iorga. încă nu plecase. . . Căci s*ar fi pu* tut să şi plece şi să*i şi rămîie o parte din voce în America: în radiofonie fenomenul e frecvent. Ilustrul profesor mi*a pus şi o întrebare: « Iubi* tule, cînd reapar Biletele de papagal? ».
   Amatorii sînt rugaţi să încerce, şi cei care vor descoperi un aparat de emisiune mai bun, să ni*l comunice, ca să*l dăm la lumină.
                                             ARTA ÎN PARAZIŢI
   Relevarea paraziţilor radiofoniei, ca un defect al stării actuale a radiofoniei, a supărat concep* ţiile unui prieten estet, care şi*a propus să revo* luţioneze atît literatura cît şi muzica, intercalînd în textul lor, recitat sau cîntat, contribuţia rupe* rii timpanului şi a zgîndăririlor nervoase.
   Stînd împreună dinaintea aparatului nostru fa* milial, ascultam o conferinţă, debitată de unul din cei mai serioşi colaboratori ai Culturii, pe care, dintr*un exces de politeţe, nu voiam să*l întrerup. întreruperea unui orator la microfon nu are nicio asemănare cu întreruperea unui discurs într*o sală de conferinţe: întorci şurubul şi oratorul tace, tace numai pentru domnia*ta, el continuînd să se debiteze, ca şi cînd nimic nu s*a întîmplat. E o întrerupere prin absem ţă, radiofonia oferind omului facultatea de a fi despărţit de el însuş, — spirit şi trup, — realizată practic, de*a fi şi de*a nu fi în acelaş timp. To* tuş, un individ cu ordine şi disciplină, împinge protocolul şi dincolo de o prezenţă în carne şi oase, sfiindu*se să închidă gura oratorului chiar de la o distanţă de cîteva sute şi mii de kilometri.
   în plină conştiinţă, n*aş putea să afirm că ilus* trul conferenţiar nu mă plictisea îngrozitor. Dar dacă n*ar exista civilizaţie şi mărginiri între oa* meni de acelaş sex, nu s*ar putea împlini nicio* dată nimic şi, de pildă, eu, locatar terorizat de
143
vecinii mei de apartament, mi*aş scoate revol; verul pe fereastră şi aş doborî, unul după altul, pe toţi tovarăşii mei de locaţiune. Slavă Dom* nului, sentimentul urbanităţii şi al bunei*cuviinţe mondiale încă nu m*a părăsit.
   Conferenţiarul emitea această idee: « Pecît se depărtează de noi, pe atît par lucrurile mai mici. Culoarea se degradează proporţional cu forma şi obiectul, în sfîrşit se topeşte în materia perspectiv vei. De ce? » La întrebarea «de ce? » s>a interpus un parazit. Auzirăm distinct răspunsul următor:
   —  Brrr! mf, mf, hîrrr! ionononfst. . .
   —     Vezi? Cei ţi spuneam se adevereşte. Aportul neprevăzut pentru estetizat lucrul inestetic. Ai înţeles ce spune parazitul, cum îl numeşti? vezi că nu e un parazit, ci altceva?
   —  N*aş putea spune că am înţeles.
   —     Eşti un idiot! m*a bruscat atunci camaradul meu literar. Parazitul tău a devenit lucrul inde* finit şi indefinibil. Eu am înţeles tot ce a spus. Adică nu am înţeles, aşa cum se înţelege vulgar prin acest verb al unei epoci de primitiv anal* fabetism: am sezisat.
   —  Ai înţeles mf, mf, mf? întrebai.
   —     Cum să nu înţeleg? însă fiecare mf are sensul lui particular şi se rosteşte cu o intonaţie proprie, căci de la primul pînă la al treilea mf e o distanţă ca de la cer la pămînt.
   —     Spune*mi şi mie ceva din ce ai înţeles din ionononfst, căci mi se pare a fi expresia cea mai caracteristică din întregul răspuns al parazitului, cum ham numit.
   Camaradul s*a lansat într*o mistică de aproxi* maţii şi de optimi de sensuri delicate, şi tot poli# teţea m*a împiedicat săd întrerup şi pe el.
   —     Fii mai clar, km adăogat, exprimă*te prin* tr*o singură frază, căci, dacă#ţi dai seama, ai de*a face cu un teren impropice.
 Sculîndu^se în picioare, camaradul zise:
 —- Voi fi scurt şi tăios. Explicaţia sentinţei pro* nunţată de parazit e aceasta: Fîsssssss! Ai în; ţeIes?
 —     Am înţeles. Mf însemnează fs. Tot fs însemn nează şi br, şi bîr şi iotifst. îmi dai voie să doresc să sezisez, dacă nu să înţeleg, pe fs?
 —     Fs însemnează gm. Dar pentru că ţi;e ere; ierul ca plumbul şi eşti iremediabil, ai să mă în# trebi ce se înţelege prin gm. Ei bine, gm este pi. Ai înţeles?
 —     Am înţeles. Pot să*ţi spun acum şi eu că pt este rţ.
 —     Perfect! zise camaradul. Eşti mai inteligent decît începusem să mă îndoiesc.
 —     Este absolut exact, întnadevăr? îl întrebai; pt este exact rţ? Atunci dacă rţ este bine, gm este pt. Ai înţeles?
 —     Admirabil! a murit în tine omul vechi, pentru todeauna.
 —     Acum încep să înţeleg şi pe Marinetti. Vor; ba ceea: unde dai şi unde crapă! Geniul ace; sta al inovaţiunii rma copleşit dintrodată, nu mai rezist.
 —     Exact, exact, zise camaradul. Te găseşti în interiorul chestiunii.
 —  Dar de ce zici exact şi mai zis: vdzlţ, vdzk?
 —  în vorbirea practică nu facem artă.
 —     Căci dacă mi*ai cere o mie de lei şi ţi*aş da o mie de gm, nu ţi i#aş putea număra?
 —  Fireşte.
 —     Vasăzică, să nu ne mai silim să înlăturăm paraziţii, ci săd adoptăm şi săd introducem în muzică şi în literatură, studiind cum ar putea să fie exprimată fiinţa lor şi în pictură. Cînd ne trebuie un cuvînt, în care să strîngem dinamica unei idei, să nu căutăm săd obţinem din alătura; rea cuvintelor banalizate, puse să se incendieze
145
 unele cu altele prin alăturări calculate, ci să zb cem de pildă bum ! vîîj! hlop ! înlocuind vocabu# larul cu novo#onomatopeea. Şi dacă nu putem realiza silaba necesară cu gura, să recurgem la ab te aparate sonore, la trîmbiţă, scîrţîitoare, dopul din sticlă, bolovanul în geam; aşa s#a născut în muzică jazzul. Ei bine, dragă, mă fac scriitor. Şi mă fac şi şef de orchestră. Şi o să întreprind o călătorie lungă, pentru că acum am aflat secretul tuturor limbilor. Mă duc la bărbierul din Londra şi mă frec surîzînd pe bărbie: el mă rade. La Copenhaga, ajung să mănînc arătîndu#mi înghi# ţitoarea cu degetul în fundul gurii căscate.
   —    Sînt vesel că te#am iniţiat complect, îmi zise camaradul. Eu ca să ajung la această cunoş# tinţă am cheltuit o avere.
   —    îmi dai voie să^ţi spui şi eu cîteva cuvinte muzicale la ureche?
   —    Cum de nu, răspunse camaradul, plecîn# du#şi capul.
   —  Dtn pzd mt.
   —  Bucuros, a răspuns camaradul.
                                                     SPORT
   îndată ce#am putut pipăi cu galoşul natura consistentă a păturii de zăpadă, ninsă în patru zile de iarnă întîrziată, un entuziasm de nestă# pînit a întraripat firea noastră războinică, deri# vată în sportiv.
   Strămoşii noştri ieşeau din muşuroaiele şi bor; deiele lor, în asemenea zile, pe brînci, înnarmaţi cu suliţe, arcuri şi topoare, ca să prindă pielea utilă a urşilor şi blana lupilor, sport niţeluş cam riscat, la factorul zăpadă colaborînd factorul lup sau urs, în carne şi oase. Un număr de generaţii, îndeajuns de mare ca să dea naştere unei sintaxe de sensaţii şi calificativelor încercate, ne#au păs# trat, din epocile hibernale eroice, aprecierile juste şi expresiile de: «fioros», «groaznic» şi « înspăimîntător ». Cuvîntul « frică » datează de atunci, complice cu vorba: «tremur ca varga».
   Civilizaţia cere de la noi alte instrumente, ca# re nu rănesc fiara sălbatecă şi nud pun pe omul sportului în situaţia de#a da ochii cu ea în singu# ratate şi libertate. Unul din doi, ursul sau spor# tivul, trebuie să învingă înnainte de a se despăr# ţi, o despărţire în alţi termeni devenind la fa# ţa locului cu neputinţă, mai ales dacă lipsesc în momentul psihologic şi timpul şi spaţiul de a croi#o la fugă. Este şi mai comod şi mai agreabil, şi mai cultural chiar, să te întîlneşti pe zăpadă tot cu sportmeni ca şi dumneata, decît cu ani#
147
malele din pădure. Unde e lume multă, se ştie că nu vine ursul, acest personaj ascetic şi stîncos preferind clubului şi meciului, administrat de un regulament sever, altitudinea izolată şi tăcută.
  Sportul prezintă folosul individual şi social că amorţeşte veleitatea, face zadarnică ideea şi dă omului, hîrţuit într#altfel de intelect, oboseala dulce a meritului cîştigat, frate graţios şi aris# tocratic al muncii brutale, cu calozităţi în podul palmei şi umăr. Trecerea prin linia dumitale a fulgerătoarelor patine, purtate de valsul zvelt al unei dansatoare pe gheaţă, te face să uiţi şi revendicările şi principiile şi îndatoririle, iar idealul ia forma fetei care fuge, lunecînd pînă la bufet şi mai departe, dinaintea elanului tău vulturesc. Vara, boxul, cursele şi ascensiunea, şi iarna, dimpotrivă, coborîrea rapidă şi pe nerăsu# flate, ţin loc de viaţă, şi, combinate cu localul, cu muzica şi dansul, echivalează cu viaţa superioa# ră, dau sens existenţei, într#un tricou nudist sau întrmn costum tricotat gros, după sezon.
  Personal, sportul a fost o mare binefacere pentru noi, împiedicîndume să gîndim, să citim, două îndeletniciri de agitaţie sterilă. Un opti# mism de beatitudine domneşte în cercurile noas# tre, scutite de gărgăunele cerebral: noi nu pu# tem nimic, dar nici nu ştim nimic, savuros pre# ocupaţi de conturul indeformabil al unei rache# te de tenis şi de căutarea unei mingi cu sări# tura promptă. O educaţie întrutotul recoman# dabilă cuprinde ştiinţele descoperite în ultimele decenii, care scutesc de frămîntarea exagerată a meningei, încurajînd exercitarea cotului şi a gambei, inspiraţiile bicepsului şi armonizarea mişcărilor lascive cu recreaţiile ruletei.
  Am plecat, aşadar, cîteşpatru tovarăşii de sport, sa ne aprovizionăm de iarnă, în magazinele de
 148
specialitate, împărţindume atribuţiile unui pro# gram de zece zile. De bani e vulgar să vorbim, noi dispunînd de capital, expresia forte a micului metal.
   Am început prin a ne lua ochelari de zăpadă, un atribut al omului civilizat, supărat la ochi de tot ce#i lumină prea mare. Fiind prea mult albă, facem zăpada măslinie, o culoare potrivită şi pentru scînteierile ridicul de sincere şi de di# recte ale soarelui, gemenul fierbinte al zăpezii glaciale. O neînsemnată discuţie avu loc asupra preţului monturii, pentru a se şti dacă plătim un celuloid ordinar cu patru sute de lei, sau două* sprezece mii de lei bagaua. Ne#am oprit la baga, lucrul mai scump fiind de obicei mai ieftin, un principiu pe care ham învăţat de la croitorul nostru. Şi ne#am cumpărat mai multe părechi de ochelari, acordate pe culoarea mai violentă sau mai discretă a orelor, socotite scadent, de la ră# sărit în apus.
   Eu mi#am ales pingelele de unsprezece metri ale unui fel de încălţăminte de lemn cu lustru, care se cunosc, într#o limbă apropiată de Pol, subt denumirea de slţy. N#am mai purtat nicio# dată, dar nu puteam să renunţ la adaptarea tălpilor mele pe această unealtă, destinată, fără nevoie urgentă dar cu eleganţă, la scoborîrea verticală a munţilor înnalţi. Deosebirea între noi şi norvegieni e cu totul de partea noastră, căci pecînd ei stau cu casele pe munţi, şi o simplă stupidă constrîngere îi împinge să ajungă mai repede în vale, noi ceştilalţi, suedezi#amatori, noi ne transportăm întîi cu sania sau cu căruţa, cî# teva ore în şir, pînă la punctul culminant, şi acolo ne încălţăm cu $ky, ca să ne întoarcem, în cel mai bun caz, de unde am plecat. Căci adeseori nimerim în partea opusă, şi iar avem nevoie de soluţia cailor înhămaţi.
 149
   Tovarăşul meu cu monoclu şi#a ales o sanie, care din pricina evocaţiilor antipatice se cheamă bob. Dacă i se adaogă şi cuvîntul sleig, nu mai recunosc sania nici copiii, deprinşi cu ceva ase# mănător însă respectuoşi faţă de un vehicul in# diferent la tradiţiile locale. Ca să#şi plătească numele întreg, bobul a costat numai treizeci şi cinci de mii de lei, un bob din toate punctele de vedere magnific. Ţinîndu#se bine cu picioarele de stinghii şi cu mîinile încremenite de speteze, în bobul prietenului meu puteau să încapă toţi ceilalţi şase tovarăşi ai noştri, dintre care două tovărăşiţe, pecînd tovarăşul principal îşi rezerva# se locul de la cîrmă, cu mînuşile pe volant.
   Alegerea costumelor a fost mai dificilă. N#am găsit, decît cu mare greutate, îmbrăcămintea destul de scumpă, proporţionată cu programul stabilit. Era nevoie, desigur, de lînă, însă nu ori; ce fel de lînă : un sport adevărat merge exclusiv cu lînă de Scoţia, cu ghete americane de bizon şi cu ciorapi « Burbery », orice altă marcă fiind camelotă. Mînuşile trebuie să poarte firma casei londoneze care le#a creat. In materie de croitorie, de bonetărie şi de cizmărie, singuri ţiganii de români « fac » şi «lucrează »; adevăraţii modişti occidentali «creează»; adică, se folosesc de ap# titudinile şi de tiparele lui Dumnezeu, primul creator şi patronul direct al marilor case din Europa, de dincolo de cadrilaterul boem. Una din doamne a ţinut ca lîna costumului să fie asociată în firele ei cu mătasea, şi nu cu orice fel de mătase, cu mătasea de la zece mii de lei kilogramul în sus, calitate garantată. Ea dorea un verde palid#negricios, cu licăriri galbene, neaflîndu#se în comerţul luxos, unde a trebuit să cumpărăm un cărămiziu stins în blue, paietat cu tabac, havană pluş. Costumele tovarăşelor noastre fiind cu pantaloni, care se aliază mai
150
 practic cu sportul, personal am avut o decepţie la încercare. Ambelor noastre spirituale însoţi# toare le erau şoldurile prea mari, — ceea ce în definitiv n#ar fi constituit un păcat estetic, dacă nu le#ar fi fost şi gleznele şi fluierele picioarelor,
—   quelle horreur! — infinit prea groase. Dar de# fectul preponderent venea de la părţile dinapoi ale şoldurilor, numite în anatomie fese. Aceste două lucruri atîrnau cochetelor noastre camara# de, în spatele pulpelor, pînă la genunchi, ca niş# te sîni monstruoşi, situaţi neregulat. Din profil, spatele era fără desen şi lăbărţat în linie molîie.
   în sfîrşit, am pornit toate echipele odată şi am ajuns odată toate. Dictez aceste note din spital. Ne#am rupt picioarele odată toţi, solidar. N#am avut nici timpul să ne fotografiem pentru revistele ilustrate.
                                   CUM AM ÎNVĂŢAT SĂ PATINEZ
   Dacă unii contimporani au strălucit printr#o admirabilă precocitate, alţii, cu mine dimpreună, şi*au văzut personalitatea dezvoltîndu#se lent, gra# ţie unei facultăţi pe care aş denumi#o ulterio# ritate.
   La patruzeci şi cinci de ani, diverşi colegi de vîrstă fuseseră de cîteva ori miniştri şi deputaţi, aveau copii ofiţeri şi fete măritate, şi cîteodată remăritate. Cariera lor, în plin randament, îi ridica spre orele douăsprezece ale vieţii, încărcaţi de titluri, decoraţii şi glorii. La patruzeci şi cinci de ani, eu purtam încă pantalonii scurţi şi mîn# cam bătaie de la părinţii mei scumpi, pentru că mă întorceam acasă cu hainele murdare, tăvălit în praf cu camarazii.
   Deci, plecam dimineaţa gătit frumos, cu cravata proaspăt călcată şi cu favoritele frizate cu maşina, chiar de mîna mamii; nici nu apucam să ies pe trotuar, că toţi copiii din avenue săreau pe mine şi#mi turteau pălăria tare. Iubiţii mei părinţi păs; trau tradiţia familiei intactă şi ţineau neapărat să#mi acopăr capul cu un demijoben, care, ziceau ei, vine foarte bine cu favoritele, la frageda mea copilărie. Pe vremea noastră era o modă să se# meni todeauna cu diplomaţia vieneză, răzînd bărbia numai în vîrf şi păstrînd, pe lîngă două jumătăţi de barbă, spînzurate cu multă religiozi* tate de urechi, un fluture de păr subt buza de jos.
152
   Copilaş la patruzeci şi cinci de ani, toate eveni# mentele vieţii normale s*au găsit la mine strămu# tate cu mai multe generaţii. Am ştiut să ser iii şi să socotesc foarte încoace, şi maturitatea am şi obţinut#o la şaizeci şi opt de ani, cînd m#am şi îndrăgostit prima oara de#o divinitate din Chi* cago. Tocmai îmi cumpărase tata o bicicletă, un ceasornic de buzunar şi o maşină de ras între favoriţi.
   La epoca primului meu amor, eram pe jumătate pleşuv. Deşi partea dinapoi a capului era încă prevăzută cu o puternică şi deasă capilozitate, craniul, începînd din sprincene, se afla, pînă în dreptul fostului vîrtej, dezvelit şi imberb ca o pulpă de picior. De aceea, cu cincizeci şi unu de fire lungi, ce#mi crescuseră luxuriante la o tîmplă, pipăitul meu dibaci acoperea la perfecţiune globul cerebral. La şaptezeci de ani oricine mi*ar fi dat nouăsprezece, atît eram de ager, de proaspăt şi de chipeş, căci practicam « Christian Science » şi sporturile violente.
   Pregătindu#mă să mă duc cu un buchet de flori strîns în interiorul unui corset de hîrtie decorativă, ca să cer mîna viitoarei mele soţii, un camarad mă sfătui să cumpăr o celebră tinctură de păr şi să trec pe la dentist. El pretindea că părul mi se decolorase şi că silabele mi se înmuiau în intervalele maxilarei. Cînd m#am prezintat, este drept că favoritele mele sticleau ca pana de corb şi că înfăţişam, în timpul zîmbetelor protocolare, măsele noi şi dinţi de mărgăritar. Unicul incon# venient al transformării mele bucale consista în amănuntul, de altfel neglijabil, că buzele se întin* seseră mult peste gingiile proeminente şi că se depărtau cu greutate. Probabil că sărutările mele exalau şi un uşor miros de cauciuc, cu care elita iankee, automobilistă, s#a deprins.
                                                                                                                                                                      153
   Două imputări îmi făcu soţia mea adorată: că nu dansez şi că nu patinez. «Voi dansa şi voi patina! » mi^am zis. în cîteva şedinţe am învăţat toate dansurile americane, jucate cu un picior pe parchet şi cu celălalt strîns în vînt, în formă de patru. Am cumpărat toată instrumentaţia nece* sară, tobe, tinichele, vergele şi xilofoane, am compus orchestra pentru muzică de cameră şi am complectate după concepţiile mele. în vre* me ce vergeaua frămînta foaia de aluminium, şi ciocanul bătea cuie în clapele pianului, un mu* zicant de talent stropea cu sifon pe violon, şi un compozitor spărgea două*trei duzini de sticle de bere cu cheia franceză, cioburile fiind con; comitent pulverizate cu ajutorul unui mai de pietrar, condus de mîinile experte ale unui di; rijor de cor metodist. Finalurile erau marcate cu o minge de fotbal trîntită într*un lighean cu apă cu gheaţă.
   Pentru patinaj a trebuit să aştept sosirea iernii, şi nu mi*a fost posibil să încep pînă în ziua de Crăciun, cînd revistele literare publică literatură de Crăciun, semnată de colaboratori externi şi de « scriitori de seamă ».
   Am citit toată vara operele despre patinaj, traduse din limbile scandinave. Am experimen; tat în odaie, mentalmente, figurile propuse pen* tru începători, însoţite de exclamaţii din nord, care exprimă, în timpul patinajului, stări sufle; teşti şi evoluţii. Patineurul trebuie înnainte de toate să;şi facă sugestiile următoare: «Sînt un co< pil, sînt un copil mic care începe să umble, nu ştiu să merg, am unsprezece luni şi jumătate». Patineurul trebuie să uite că a umblat şi să*şi facă despre viaţă imaginea că omul nu păşeşte, ci alunecă şi patinează. Ca să desăvîrşesc iluzia, mi*am cumpărat un scaun pe rotile şi cu o gaură la mijloc, în care intram pînă la subsuoară, în
 154
 vreme ce cînta gramofonul Edison. M*am mu; tat cu scaunul meu de la munte la mare, şi, în sunete de mazurcă, m;am iniţiat în arta de*a lu; neca pe gheaţă naturală.
   Iar în ziua de Crăciun, am apărut în arena de apă solidificată dis*de*dimineaţă, costumat pentru împrejurare. Bocancii speciali, cu o scobitură la toc, de copită, îmi strîngeau gleznele ca două blocuri rigide. Fluierile picioarelor complectau un tot unitar pînă la şale, închis în jambiere şi pantaloni de piele de box. în vederea accidente* lor îmi căptuşisem căderile cu pături interioare de cojoc de Hudson. Mijlocul mi ham învîrtit de cîteva ori într*o frînghie de alpinist, marca « Ursul », de care mi*am atîrnat o lopată Line; mann. La stînga îmi şedea binoclul prizmatic, pentru măsurat distanţele, un aparat fotografic instantaneu era agăţat la piept şi, pentru ca nicio surpriză să nu fie cu putinţă, mi*am luat în spi; nare o barcă demontabilă. Avantajele acestei bărci brevetate sînt numeroase. Întîi, pleci cu certitudinea că nu te mai înneci dacă plezneşte gheaţa şi te cufunzi. Al doilea, înnainte de*a te înneca, ieşi pe ţărm, desfaci barca de cauciuc, îi întinzi pînzele, îi fixezi cîrma şi intri întmnsa şi te duci. Pentru orice eventualitate, eu mi*am ales tipul B 8 cu două locuri şi cu maşină de lustruit ghetele. în sfîrşit, am plecat cu o şapcă de loden groasă, trasă pe urechi, aşa construită că se putea complica în şapte*opt feluri de că; ciuli şi pălării.
   Ca să fiu mai sigur de un rezultat rapid, după ce pornisem la drum, m*am întors din stradă a; casa şi mi;am fixat patinele de picioare. Un prim accident neprevăzut: scoborînd scara, am luat*o de;a;ndăratele, pînă la pivniţă, de la al şaselea etaj, fără să fi pus patinele decît o dată, pe;o sin* gură treaptă. în prima zi de Crăciun fusei ne*
 155
voit să stau în pat şi să gem sfîşietor. Pe coaste şi pe şira spinării simţeam ghionţii şi muşcătu* rile întregii scări de piatră, de#a lungul căreia ajunsesem în beciuri. Deci în prima zi de Cră* ciun nu am patinat.
   O inovaţie fericită, pentru evitarea repeţirii durerosului accident. A doua zi de Crăciun, slugile mă duseră pînă în stradă, cu picioarele în sus. Aşezîndu#mă însă drept, pe patine, îmi dădui seama că mersul devine trădător şi cerui să fiu dus pe braţe pînă în golf. De data asta luai şi un steag cu mine, cu băţul lung. Transportarea mea la patinaj a fost un triumf. Sute de oameni şi o şcoală întreagă de băieţi, care ieşeau de la cursuri, m#au dus în alai. Nici Washington nu a cunoscut, fie în timpul vieţii fie după moarte, un succes mai considerabil. Aşezîndu#mă cu veneraţie pe pista lunecoasă, poporul m#a aplaudat ca pe un mare orator.
   Dificultăţile sportului de iarnă abia începeau, înnainte de toate constatam că pierdusem suve* nirea tuturor figurilor învăţate în cursul vacanţei de vară, în aşa grad încît nu mai ştiam cu ce picior să pornesc şi dacă într#adevăr trebuia să mă las pe patine sau pe partea dreaptă a corpului meu sportiv. Uitasem să iau cu mine o luge şi o păreche de sky> Cerui deocamdată un ceai la bufet, ca să reflectez. Nici Ghidul patineurului nu avusesem prevederea să#l pun în buzunar: în ilustraţiile lui m#aş fi regăsit. îmi zisei atunci că patronul bufetului trebuie să fie un patineur de marcă, şid întrebai:
   —      Distinse domn, nu m#ai putea ajuta să mă ţiu pe patine? Nu îndrăznesc să mă scol. Tare mă tem să mă avîntez, ca să nu ajung în Atlan# tic. Şi#mi este greu să stau inactiv. I*am făgă# duit soţiei mele să învăţ să patinez.
156
  —     Nobile domn, mi*a răspuns Bufetierul, daţi un telefon la Societatea Geografică, unde un savant stă în permanenţă la dispoziţia publicului. El a explorat Polul în instrumente de nichel şi bambus şi va putea să vă fie folositor
  Metoda mi s#a părut practică însă înceată. Mă hotărîi să ies singur din încurcătură şi, împingînd scaunul pe rotile înnainte, mă luai după el. în cîteva secunde răsturnasem douăzeci de părechi de valsatori şi mă oprisem cu creştetul capului întrmn sistem de sîrmă ghimpată, din care mă scoaseră cu foarfeca îngrijitorii. Ceva din carnea mea si din barbetele mele rămăsese acolo. Sîngele meu de american adevărat nu putea totuş să cedeze. O apucai înnapoi, tîrît de scaun pe bur* tă. Mă sculai şi descrisei o tangentă imensă pe spinare. De douăzeci de ori repetai încercarea, şi în cele din urmă fusei arestat pentru impudoare şi exhibiţionism. Alunecînd pe toate laturile şi în toate direcţiile, mi se tociseră pantalonii, flanele# le şi rufăria, şi nu înţelesei rostul acuzării decît în momentul cînd fusei pus în faţa unei oglinzi. Eram cu totul nud şi cu totul de nerecunoscut, de culoarea sanghinolentămeagră a unui ficat.
  Tribunalul m#a condamnat, conform articolu# lui 10.003 combinat cu 14 aliniat F, la închisoare grea, pentru atentat la bunele moravuri, — şi, a# bandonînd sportul, care#mi fusese mai drag dim# preună cu soţia, m#am retras la Quebec, în Cana# da, unde am înfiinţat o fabrică de conserve. — Gustaţi, vă rog, cutiile mele: « Petits pois â 1’e* tuvee ».
                                               GHERINSKY
   Ajungînd la o avere considerabilă, pe care am urmărit*o arzător ca o răzbunare, împotriva fiinţelor verticale, nu m*am simţit mai mulţumit ca mai nainte. Accesoriile avuţiei scoteau şi mai mult în evidenţă idioata mea infirmitate fizică: sînt cocoşat. Natura sălbatecă m*a înzestrat, de la născare, în spate, cu un nod, dezvoltat pînă la gheba actuală, cu vîrf.
   Automobilul, în care dispăream cu pălărie cu tot, costumele de gală îmbrăcate pe măsura ridicării mele sociale, portul sportiv, basca, ra* cheta, ghiozdanul cu documente, au fost pentru cămila mea din spinare, ceea ce este pentru bri; liante vitrina strălucitoare, aşternută cu catifea. Din limuzina superbă, oprită cu artileria refle* xelor ei de nichel, de cristale şi emailuri, scobo* ra un păianjen cu pantofi sau un corb cu ari* pile tăiate. După cum o cucoană de neam tre* buie să fie «interesantă» şi «distinsă», adică foarte urîtă, feciorii cu galoane, de la scară, ştiu să onoreze, întrmn bărbat şchiop sau cocoşat, o personalitate din marea finanţă.
   Căpătasem, desigur, acel ton de glas, acel gen de căutătură, acele scurtimi de cuvinte şi de gesturi, care deosibesc numaidecît pe omul călare pe situaţie, de simplul pieton aspirant. Cu noi toate chestiunile încep de la mijloc, nu de la început, omiţîndu*se prin stil introducerea
 158
 şi pregătirea: acolo, în mijlocul chestiunii, se gă* seşte aşa*zicînd salonul chestiunii, şi noi ne in* troducem numai în salon.
   Cocoaşa n*ar constitui o infirmitate, dacă majo* ritatea zdrobitoare a oamenilor nu s*ar prezintă cu şira spinării dreaptă; şi nici nu este, bine vorbind. Niciun sentiment nu se află redus ori absent; dimpotrivă, sensibilitatea noastră este mai delicată, şi facultăţile inimii sînt complexe. Cred că adevărata iubire nu o simte în toată plenitudinea decît un cocoşat, şi aş compara fineţea sensaţiilor lui cu transparenţa unui vas de porcelan, în care lumina se reflectă roză, şi albul devine ivoriu sau azuriu.
   Am avut nefericirea să iubesc o splendidă blondă, de patru ori mai lungă decît mine, şi pe care, ca să o sărut cu îmbătare, trebuia să mă sui pe un scaun, cînd femeia adorată se aşeza pe un fotoliu. I*am acordat toată sonoritatea mea sufletească şi intelectuală, întreţinînd cu dînsa un comerţ amoros superior, ca un Abelard eu o Heloiză. Cele mai pure ceasuri ale univer* sului întreg s*au concentrat în duioasele noastre schimburi de vederi din budoarul ei, parfumat cu esenţele scumpe ale ţărilor calde, în care cerul, zefirul şi ecourile planetare îşi distilează cele mai nebănuite arome, dorinţe devenite par* fumuri.
   într*o seară, ivindu*se în mine reminiscenţele sau atavismul ascendenţelor verticale, m*am apro* piat de fiinţa superioară, ca un om care nu ar fi cocoşat şi, strecurîndu*i mîna mea gingaşă, pe deasupra umărului, de pe fotoliul pe care mă suisem, în sîn, am fost lovit cu cotul în bărbie şi trîntit între boarfe.
   —     Maimuţă infectă! striga fiinţa. Du*te la mu* zeu şi fă curte, dacă te*apucă strechea, lepădă* turilor din borcane.
159
   Aceste cuvinte abjecte, din gura trivială a unei făpturi ideale, m#au încremenit. Bestie in# tegrală! Ca să simţi în nuanţe trebuie să iii cocoşat.
   Am voit să uit şi mi#am luat geamantanele, plecînd într#o călătorie lungă, ca berzele, care la fiece trecere din suduri în norduri şi invers, au de uitat cîte ceva. La Berna rn#am simţit atît de iremediabil singur, definitiv singur, încît m#aş fi sinucis, dacă nu mă temeam de înfăţi# şarea mea şi mai caricaturală în căpatîiul unui ştreang, spînzurat de bec sau de cuier.
   Acolo mi s#a revelat noţiunea că noi cocoşaţii sîntem o elită, un fel nou de#a fi al omenirii, un grad sau măcar o jumătate dintrmn grad, care reprezintă un stadiu viitor al progresului biolo# gic. Am înţeles acolo că aristocraţia noastră se vă# deşte prin raritatea speciei, perfectibilă greu. Şi ideea, corolarul intuiţiilor ce mă vizitau, că pu# tem porni o mişcare politică, socială şi filoso# fică, m#a determinat să scot o foaie săptămîna# lă, pentru propagarea crezului ghebos, Ghiuleaua, însemnînd pe de o parte tortura noastră în socie# tatea perpendiculară pe călcîie, şi pe altă parte comportînd sensul că în cocoaşa trebuie să ve# dem formaţiunea încă nelămurită a unui al doi# lea cap, în orice caz ivirea unui creier nou, cu două palme mai jos de creierul mic, creierul de control, cerebrometrul.
   O estetică nouă a făcut obiectul studiilor re# marcabile, date la lumină prin revista publicată în esperanto, limba preferată de semenii mei şi care se construieşte ca o pipă cu două bucăţi de cireş, una de spumă de mare şi alta de chiti# limbar, înşurubate împreună: pictura cocoşată, li# teratura cocoşată, arhitectura cocoşată, trebuiau să se sprijine unele pe altele, pentru iscarea unei renovări artistice complecte, — şi oricum, o idee
160
politică a izvorît din toate tendinţele noastre: reconstituirea patriei cocoşate.
   O descoperire nouă punea într#o lumină favo# rabilă idealul nostru politic. Scoborîndu#se, după pescuirea unui cufăr cu mărgăritare, pierdut în Atlantic la întoarcerea lui Columb în Europa, de pe bordul corăbiei lui, «Pinta», nişte scafandri englezi au găsit în ocean urmele unei civilizaţii, în creaţiile căreia domina unghiul scalen. Lin# gurile, furculiţele, acele, săgeţile, suliţele, purtau urmele limpezi ale unei concepţii cu o frîntură la mijloc. S#a găsit, bine conservat, şi cadavrul demonstrativ şi concludent al unui crocodil ghe# bos, din care, probabil, prin timpuri, şi date fi# ind fanteziile variate ale naturii, au derivat dro# maderul, pelicanul şi apterixul. Bisericile n#au a# vut pe vremuri vîrf, afectînd, în linia de contur, forma ţestoasă pe brînci.
   Descoperirea sensaţională a fost verificată de savanţii britanici, la lumina tuturor ştiinţelor re# unite, şi cu acest prilej a fost proclamată indi# vidualitatea unui popor admirabil, risipit azi în lume, cîte doi#trei într#un judeţ şi numărînd cî# teva sute în fiecare ţară. O vastă corespondenţă, fie în esperanto, fie în volapiik, a justificat pro# paganda mea literară. Fotografii şi schiţe arătau că se şi începuse aplicarea principiilor: un ob# servator de incendii, construit de un municipiu, a fost întîia oară clădit cu vîrful în jos.
   Atunci, am convocat un mare congres al coco# şaţilor internaţionali, chemînd pe toţi la datorie, şi congresul avu loc la Basel, într#o primăvară liniştită şi albă. . .
                                        STATUL BLESTEMAT
   Cînd mă mutasem la Barly, ca să practic în această regiune, încă virgină şi cu concurenţă li; mitată, Dreptul aplicat, găsii că procedasem gre* şit. Oamenii nu aveau nicio idee de Drept, şi de cîte ori se băteau şi se înşelau, lăsau să treacă numai cîteva zile şi se şi împăcau, ca nişte pri* mitivi, fără să intercaleze între punctele lor de vedere adverse niciun text de lege, util societă* ţii şi civilizaţiei intensive. Inculţi şi brutali, locu. itorii îşi aleseseră un preot anabaptist, care îi împăca de o sută de ori la sută. Adversarii se a; pucau de mîini, şi le scuturau puternic, se luau în braţe, se sărutau şi se duceau acasă dansînd.
   Procurorul nu primise în zece ani nicio plîn* gere, judecătorii se preumblau prin sala de se; dinţe ca într*o prăvălie goală, grefierii citeau ub timele romane, în arhivă nu se afla nimic. Căs; cînd de urît, oamenii Dreptului din partea Io; cului ne apropiarăm fără voie unii de alţii cu intenţia de a ne omorî timpul cît mai plăcut, în aşteptarea proceselor mari viitoare. Nu se putea să nu izbucnească multe conflicte, ţara fiind industrială.
   întorcîndu*mă, în puţine zile după instalarea mea, în cabinetul de notariat local, număr jive (a se citi: faiv), am găsit în dreptul firmei mele de advocat o sută de curioşi, pe care luîndu*i drept clienţi şi frecîndu*mi manile măgulit, i*am
162
invitat să intre. Camerile şi o parte din scara etajului 47 mezanin, unde îmi situasem biuroul, erau neîncăpătoare pentru atîţi clienţi.
   «Vezi, îmi ziceam: am aşteptat eu două săp* tămîni fără să*mi intre un cîine în biurouri, dar acum sosesc deodată o sută de împricinaţi. Cîte un pol de cap şi, numai de la prima consub taţie, pe care am s;o acord cu mărinimie, voi agonisi chiria pe trei ani. Filosoful avea dreptate în înţelepciunea lui: ,,Niciodată omul nu tre* buie să dispere'
   Diseară o să*mi mustrez, mă gîndeam, nevasta, care voia să facă economie la cheltuieli, reco* mandîndu*mi o firmă de sticlă neagră, scrisă pe din dos cu aur. Fac una de oţel, i*am răspuns, zmălţuită după procedeul profesorului Oakland; o să mă coste cîteva centime mai mult, dar o să*mi aducă o clientelă mai mare. ,,Dacă a plătit el o firmă de oţel, putem avea încredere întmnsul", ar fi putut gîndi un client, în căutare de advocat.»
   —    Poftiţi, domnilor, intraţi, le zisei. Cine are loc este rugat să şadă; cine nu găseşte, să binevo* iască să steie în picioare. Sînt al dumneavoastră. Să începem cu domnul cu barbişon cărămiziu: Vorbiţi, mă rog. . . Ce vă aduce? Un divorţ?
   Cei o sută rîseră întrmn hohot, care parcurse camerile şi sala. Cîţiva rîdeau ca nişte oameni beţi.
   —    Nu înţelegem ce este divorţ, întrerupse unul, care nu*şi scotea din cap larga lui pălărie panama.
   Atîta incultură mă umilea.
   —    Cum? Dumneavoastră nu ştiţi ce este un divorţ?. . . Divorţul este atunci cînd bărbatul, certîndu*se cu nevasta, unul din ei nu mai vrea să stea în casă cu celălalt şi. . . vine la mine.
   —    De ce ar veni la dumneata? mă întrebă careva.
 163
    —  Ca să fac formele divorţului.
    « Formele divorţului», această vorbă compusa, îi puse pe gînduri şi nu mai rîse niciunul. Se uitau numai unii la alţii şi mă arătau.
    —     Sau aveţi o poliţă protestată ? reluai atunci către omul cu barbişon.
    Clienţii rtseră din nou, ca nişte cretini.
    —  Nici asta nu înţelegeţi? îi întrebai.
    —  Nici, răspunseră ei.
    Mă frecai la frunte, enervat. Cînd eram copil s*a luat după mine un elefant cu trompa ridicată şi, căzînd de spaimă cu capul de*o grindă, mi*a rămas în frunte cucuiul ăsta, ca un zgîrci, care, îndată ce mă simt contrariat, iese în evidenţă şi mă mănîncă. Instinctiv, mîna mi se duse la frum te: cîteva masaje uşoare, şi zgîrciul dispăru.
    —     Atunci, cu ce vă pot servi ? i*am îndemnat eu, ca să isprăvesc cu ei.
    —     Am găsit o firmă nouă pe casa dumitale, şi unul cîte unul ne*am adunat, din trecători, ca să o citim. Sînteţi doctor în Drept: nu e supărare. Dar de ce sînteţi advocat? Ce e un advocat?
    —     Cum? nu ştiţi ce*i un advocat? Să vă explic. Dumneata eşti în sfadă cu vecinul dumitale. Vă găsiţi dinaintea tribunalului: nici dumneata nici el nu ştiţi să vă apăraţi cu numerele de articole necesare din cod. Vă trebuie cîte un advocat, care le ştie pe toate.
    —     Şi domnii aceia care au deschis o judecător rie, tot aşa fac?
    —     Fac tot aşa, dar mai fac ceva: dau sentinţe, care se execută. N*aţi văzut şi o închisoare, care stă toată ziua cu uşile date de părete? Deocamda* tă, este drept că oamenii Justiţiei nu au ce face şi, ca să le treacă de urît, joacă în sala de şedin* ţe rişca. Preşedintele azvîrle cu unghia degetului mare spre tavan o monedă care zbîrnîie şi cade jos. Judecătorii se reped să vadă pe ce lat a căzut,
164
 adică dacă e sitch sau bey. Cel ce cîştigă ia alţi gologani de pe jos, aruncaţi: taxa de joc. Ca să le fie mai uşor, ei se dezbracă de haină şi joacă în cămaşă.
   —    Mulţumim, răspunseră clienţii, atît voiam să ştim. Să te găsim sănătos.
   —    Pardon! le spusei, pentru datoria de un pol, mai treceţi dumneavoastră pe aici, sau trimit eu secretarul să vă încaseze?
   —    Ai înţeles ceva? întrebă cel cu barbişon că* rămiziu pe cel fără mustaţă.
   —  N*am înţeles nimic, răspunse acesta.
   —    Mă rog! explicai eu. Aţi venit să*mi cereţi o consultaţie. Plătiţi.
   —    Belooai volivod es toot bearn, spuse unul cu sprîncenile negre late, încruntate, către tovarăşii lui.
   —  Vorbiţi în dialect? întrebai.
   —    Ally wold! porunci unul; ceea ce înseamnă: puneţi mîna pe el!
   Fără alte cuvinte, fui ridicat pe sus, culcat pe biurou, înfăşurat cu un lasso lung, înnodat, şi, scoţînd un oftat şi zbătîndu*mă în aer, fui arun* cat în gol. Credeam că nu se mai alege de mine nimic şi mă vedeam tercit pe asfaltul imensului nostru bulevard. Dar mă oprii la o sută şapte* zeci şi cinci centimetri de sol, în aer. Sceleraţii mă ţineau de frînghie. Capătul frînghiei fu legat de balcon, şi eu zburam, suspendat de al 47*lea etaj. O aglomeraţie mare se făcu subt mine, murmuratoare.
   Statui cîtva timp aşa, şi o nouă aruncătură în gol îmi scutură frînghia. Venea preşedintele, le* gat cobză şi el, însă cu douăzeci şi cinci cenţi* metri mai sus. Sceleraţii nu erau cu totul lipsiţi de inimă, căci calculaseră lungimile ca să nu ne lovim în cap.
   Aşteptam să văd ce se va mai întîmpla. Al trei* lea om împachetat, al patrulea, al cincilea etc.,
165
 pînă la paisprezece, scoborîră, rîncl pe rînd, pe cîte un căpătîi de frînghie. Mă uitai. Era tot tribunalul: judecătoria de pace, tribunalul pro# priu*zis şi celelalte instanţe.
   La stînga mea se legăna Curtea de Apel, care însă fusese atîrnată de un elastic, trecînd uneori mai jos şi alteori sărind, din cauciuc, mai sus.
   —     Ţi*am spus că nu e nicio treabă de făcut la Barly, îmi spuse grefierubgeneral, trecînd cu sfoara pe lîngă mine, şi nu m*ai ascultat.
   Prestigiul primului*preşedinte suferea îngrozi* tor. El spînzura liber, într*o undiţă mare prinsă de cusătura mediană a pantalonului şi, fiind foarte gras, îi sta rău cu sistemul anal în sus. Bandiţii se găseau acum cu toţi pe trotuar, bat* jocorindume în fel şi chipuri, conform deprin* derilor barbare ale districtului — şi noi ne miş* cam întrmn tictac de pendule.
   închipuiţi*vă că puteam rămîne aşa pînă la moarte. începuse să se facă seară şi avurăm cu toţii sensaţii de Golgota. Confundîndu*se cu su* ferinţele grele ale lui Crist, primul*preşedinte, grasul, dăduse chiar drumul supremului strigăt: « Eli, Eli, lima Sabachtani! ».
   Norocul nostru a fost că Nat Pinkerton, deghi* zat în chinez, şi douăzeci şi şase de detectivi de*ai lui, versaţi în peripeţii, trimişi de la Cen* tru, răpiră, cu pipele în gură, trupurile noastre magnetic şi fugiră cu noi întrmn camion*auto* mobil rapid.
   Evenimentul nostru mizerabil a fost descris în detaliu în ediţiile speciale ale întregei prese, şi Statul Barly a fost osîndit de Consiliul Federal să rămîie de veci lipsit de asistenţă juridică şi să nu se împărtăşească, orice s*ar întîmpla, niciodată din binefacerile Codului Civil, combinat cu Codul Penal şi cu Dreptul Maritim.
                                           DUMINICA OCULTĂ
   Le*am povestit copiilor, care s*au făcut mai mari şi acum înţeleg mai bine problemele ştiin* ţifice, o întîmplare din tinereţea mea de student în străinătate.
   într*o duminică, dimineaţa, mă uitam din bab con în oraş. în faţa perdelelor mele, se tăia la unghi drept Bulevardul Matilda cu Strada Negri* cioasă, aşa numită din pricina faţadelor de piatră cenuşie. Dintnal optulea cat, oraşul părea o cutie cu jucării.
   Din bulevard, venea grăbit un domn, cu joben. Din Strada Negricioasă, sosea, perpendi* cular pe bulevard, un domn de^aşijderea grăbit, gătit şi purtător, şi el, de joben. Afară de aceşti doi domni, care înnaintau treptat către colţul din dreapta fumului pipei mele, nu se mai zărea nimic, de*a lungul străzilor, pustii de repaos, şi absenţa mişcării se întovărăşea ciudat cu prezenţa soarelui pe obloanele magazinelor închise. Fumul pipei, în care ardea încet o aromă vegetală din Antile, se insinua leneş în culoarea duminicală a zilei.
   Pentru că nu aveam alt spectacol mai intere* sant, am urmărit cele două jobene cu domni îm* brăcaţi la fel, în pardesie de culoarea pietrei de frecat. Apropiindu*se mai mult, le*am remarcat un moment cheotoarea pieptului, înflăcărată de o rozetă; numai un moment, căci scurtîndu*i pe
167
măsură cu descreşterea distanţelor dintre ei şi colţ, suprimîndude dimensiunea înnălţimii şi con* tractînduii strict subt jobene, perspectiva i*a des* figurat.
   Lucrul de care m*am temut, s*a întîmplat. Exact în colţ, domnii s*au ciocnit unul de altul. A fost o zguduire de tampoane. Pălăriile au sărit din locul lor, în spirale, înnapoi, domnii au rămas turtiţi unul de altul şi erau pleşuvi. Creştetul fiecăruia, de fildeş, rotund, albea dintr*o pieptă* nătură cu artificii. A lua de vîrf, în faţa oglinzii, singura şuviţă de lînă, rămasă ca un barbişon de dindărăt, de la ceafă, şi a încolăcii artistic pe curba craniului, deghizînd tîmplele şi fruntea, dă o iluzie de păr tineresc.
   Recîştigîndu*şi forţele, anulate prin precipitare, domnii s*au despărţit pe încetul, pipăindu*se fie* care şi, probabil, cerîndu*şi scuze, ca oamenii binecrescuţi. Depărtîndu*se de*amdaratele puţin, au făcut cîte un compliment, ca nişte actori care mulţumesc. Şi*au luat jobenele de pe jos, le*au netezit cu mîneca pardesiului jurîmprejur şi pe fund, cu o mişcare a cotului, circulară, menită să corecteze lustrul într*o singură direcţie, către centru.
   După ce şi*au acoperit cheliile cu jobenul, cei doi domni s*au socotit datori să se mai salute o dată cu solemnitate, încrucişînd aerul dintre dînşii.
   Şi porniră, fiecare drumul lui.
   Scena mi*a plăcut. Rămîneam satisfăcut de această dovadă de progres în civilizaţie, mulţu# mită căruia doi oameni se lovesc, fără să vrea, e* vident, dar fără să se supere, îşi păstrează liniştea şi stăpînirea de sine necesară ca să*şi ofere unul altuia dovezile bunelor şi nobilelor procedee. Am să scriu, mă gîndeam, nepotului meu o epistolă de înnaltă morală, inspirată de acest admirabil incident.
168
   Ce văd însă? Cei doi domni s*au ciocnit din nou, cu o violenţă îndoită. Am auzit chiar su* netul de ciocan de lemn al frunţilor întîlnite cu un ecou de coarne. Cîtva timp cei doi domni au rămas împreună, ca doi saci cu făină, spri* jiniţi unul într*altul.
   « E ciudat să te ciocneşti o dată. Să te cioc# neşti de două ori, este considerabil. Să fim aten# ţi, îmi zisei. Ceva cu totul anormal se petrece. » Ii văzui despărţindu*se iarăş, domnii. De astă* dată, ei s*au prezintat unul altuia, strîngîndu*şi mîinile cu sentiment, parlamentînd cîteva minute şi indicînd puncte şi distanţe, ca nişte sportmeni, care ar vroi să joace o partidă pe teren.
   în urma unei evidente înţelegeri, ei s*au întors pe străzile întretăiate, fiecare cam cu vreo două sute de paşi înnapoi. Unul şi*a fixat ochii la fir* mele magazinelor şi a înnaintat în această atitu* dine încremenită către celălalt, pornit cu capu*n pămînt. A treia ciocnire! Domnii, căzînd îmbră* ţişaţi pe asfalt, şi*au păstrat poziţia culcată cinci minute. Pe figura lor se ivise o nuanţă de mistică teroare. Sculîndu*se de pe spate pe şezut, au stat de vorbă împreună, examinînd cazul. Au scos o carte, pe care o purtau în buzunar, şi au răsfoit*o. Luai binoclul, apropiai de opt ori şi citii titlul cărţii: Formular mecanic. Atunci mă scoborîi repede în stradă, fără să am răgazul să*mi schimb pijamaua violetă şi, alăturîndu*mă de Cei doi, m*am instalat să observ.
   Ei căutau formula Bx2 -j- 2 — A -f- O, a diso* cierii moleculare. . . Intraseră, pe neaşteptate, în fenomenul coherenţii, şi meşteşugul de căutat acum era ca să se degajeze.
   Formula directă dă, după cum se vede mai sus, regula în care doi atomi intră în confuzie în inte* dorul legii gravităţii, uneori pînă la reacţie lichidă cu precipitat, pecînd termenii ecuaţiei inversate
 169
 determină modul de a rupe farmecul magnetic şi de a separa doi atomi sau două molecule, resti* tuindude individualitatea lor iniţială.
   B reprezintă molecula pură, eventual amestecată cu X la pătrat materii străine, plus două dubii sau două certitudini. A reprezintă pe a, şi O pe 6), din totalitatea pantee, însumate. Dacă răsturnăm egalitatea, jumătate din a doua parte a ecuaţiei ia locul primului termen al părţii celei dintîia, şi legătura slăbeşte, raportul se de* magnetizează.
   Formula este utilizată la construirea oţelului, în toate uzinele de arme.
   Cei doi domni pricepură că indivizii lor se comportau, în tripla lor consecutivă ciocnire, ca două cifre chimice matematice, pe care natura le pregăteşte, odată cu hidrargirul şi cu stearina, pentru a constitui în ambianţă favorabilă un rezultat; două cifre care se ignorau şi care s*au absorbit inevitabil, pe dată ce s*au întîlnit în Bulevardul Matilda. Pentru a se putea duce fie* care din cei doi coherenţi în direcţia lui anu* mită, trebuia de urgenţă suprimată coherenţa.
   Coherenţii se sculară de jos anevoie, şi între dînşii se petrecu un dialog. Monocoherentul zise:
   —  Să depolarizăm. . .
   —    Să intercalăm o rădăcină cu exponent, dis* tanţînd la periferie plusul de minus, propuse bicoherentul.
   —  Perfect! Perfect!
   S*a produs, după aceea, o manevră migăloasă. Coherenţii s*au aşezat fiecare de partea unui co* pac împrejmuit cu un corset de zăbrele de fier, şi uitîndu*se fix unul la altul şi la copac, care, în spaţiul fizic, e rădăcina cu exponenţi, ca la nişte jaloane ce trebuiesc diametral aliniate, ei s*au dat înnapoi, încetnncet, centimetru cu centimetru, de*a lungul marginii bulevardului, dar destul de
170
 mult pentru ca între ei să se intercaleze un kilo. metru liber, adică cinci sute de metri, de fiece parte a copacului ales.
   După ce au luat în posesiune punctele extreme, au mai verificat încă o dată coincidenţa în plan a celor trei puncte şi a verticalelor ideale, ridicate din ele în spaţiu. Ca nişte înnotători concurenţi, pe marginea plajei, au rotit braţele de cîteva ori şi s*au pus pe fugă, în direcţia copacului, acce* lerînd direct proporţional cu mistuirea kilome* trului.
   Necunoscînd legile secrete, descoperite de savanţi, nici vraja precisă a formulelor în stare a le clătina, eu mi^am zis că, aşa cum au apucat*o, cei doi coherenţi, departe de*a scăpa unul de altul, de a se sustrage influenţei mecanice şi de a se dezlipi, mai repede se vor măcelări. Eram totuş intrigat să văd dacă subterfugiul unui calcul, în teorie exact, putea să înlăture legea magnetică, şi dacă, după cum se înfăţişa rezultatul problemei, coherenţii se vor găsi, atunci cînd vor ajunge copacul, unul în locul celuilalt, fără inconvenient, dincolo de copac.
   încercarea fuse fatală. Ei s*au izbit de rădăcina cu exponenţi. . . Izbitura le*a fost atît de puternică încît monocoherentului i*a intrat între zăbrele capul, retezîndu*bse urechile amîndouă, care că* zură ca nişte tomate. Bicoherentul se alese cu nasul şi bărbia spintecate prin îngroparea unei zăbrele a coliviei de fier a copacului, în carne. Căzînd mutilaţi pe asfalt, mi se stinse pipa. Avui numai timpul să*mi exercit sentimentul de uma* nitate. IVkam repezit sus, acasă, şi am adus cu mine vată, tinctură de iod, un lighean, un broc cu apă caldă, vaselină şi un servitor negru.
   După un sfert de oră de travaliu medical, coherenţii aveau capul de unsprezece ori mai mare decît naintea experienţii. Nepricepîndu*mă
 171
 la marea chirurgie, am învăluit rănile crude cu numeroase pături de vată, distribuind rotogoalele de tifon. Fără întîrziere, ei se înfăţişau ca nişte figuranţi de bal costumat, mascaţi cu capete de cîini de bumbac.
   —     Lăsaţi jobenele la mine, le#am spus. Nu se mai potrivesc. Şi veniţi să le luaţi peste trei luni. Acum să încercăm sfărîmarea dinamicii molecu# lare şi a coheziunii mistice, după metodele vub gafe'
   —     Dumneata vino încoace, îi zisei monoco# herentului, luîndud de mînă şi trecînd drumul cu el, — Birjar! du pe domn la adresă.
   —     Iar dumneata, suie#te în trăsura cu calul alb, şi du#te la spital, îi spusei bicoherentului rămas. Poftim şi urechile: bagă,le în buzunar.
 I,am dat pachetul cu urechi, înfăşurate în mica publicitate a unui ziar.
   Coherenţii s,au aşteptat ca trăsurile, cuprinse de undele magnetice, să dea înnapoi, atrase de fatalitatea electrică, şi să se ciocnească vijelios. S,au înşelat. Eroarea lor venea din lipsa de încre# dere în virtutea anihilatorie a trecerii de pe un trotuar pe altul.
   Din această relatare veridică învăţăm că nu este bine să ne ducem la predică şi la confe, rinţă pe jos, şi că trăsura ajută mult la sosirea corectă şi la traiectoria rectilină. Bicoherentul era un pastor lutheran, iar monocoherentul un agregat de fizico,chimice remarcabil.
                                        UN INVENTATOR
   Găsindu#mă într#un orăşel din Columbia, al căruia nume nici nu mai vreau să mi#l amintesc, mi#am zis că pentru un străin este nevoie, ca să răzbată şi să se menţie, de o idee. în streinatate a fi proprietarul unei idei este ca şi cum eşti latifundiarul unui teritoriu cultivat. Ajunge o idee ca să poţi deveni chiar miliardar.
   Prima idee bună a fost aceea că mi,a venit ideea să caut o idee. în labirintul şi în mijlocul ideilor de toate felurile, care mă invadau ca un torent, am găsit firul conducător şi barca salva* toare. Să mă las dus de această barcă şi să nu dau drumul firului din mînă, mi,am zis. Voi ieşi la liman.
   Vesel, sprinten, am pornit la plimbare pe bulevarde, ca să observ şi să aleg. Un moment m,am gîndit la petrol: să extrag ceva nou din petrol, mai uşor ca benzina şi mai greu ca eterul din infinit, o superbenzină. Ce voi face însă cu ea? mi,am obiectat. Ar trebui să se modifice toate motoarele, construite pentru benzină grea, moto# rină şi benzină uşoară! Şi superbenzină era im# practicabilă. Să obţin o nouă curiozitate de labo# rator şi medalia de aur a Facultăţii, nu#mi fo, losesc materialmente la nimic, sporindu#mi nu, mai gloria. Or, gloria fără dolari nu era bună nici pentru americanii de baştină, necum pentru un candidat la americanism.
 173
   Să căutăm altceva. O tinichea transparentă, prin care să se poată vedea ca prin cristal. Nu un celuloid, ci o tinichea. Din opac, fierul va putea deveni translucid. Avantajele ar fi enor; me, căci sticla de oţel, nemaiputîndu;se sparge, ar lua locul geamului pretutindeni, de la farurile de automobil pînă la ferestrele vagoanelor, de la case pînă la transatlantice. Şi nici nu ar mai fi nevoie de geamuri, casele putînd fi zidite din fier translucid, cu lumina de pretutindeni. însă îmi trebuia un laborator pentru experienţe. Costisitor. Cred că trecînd fierul prin toate lichidele şi temperaturile voi putea găsi transparenţa. Deşi mi;ar fi ajuns un cui de fier, ca săd transform în cui de sticlă, substanţele variate stricate ar fi însemnat un cost pe care nud puteam suporta. Altceva, altceva!
   M;am mai gîndit la o flacără rece, iscată din nişte chibrituri reci: focul de zăpadă. Deodată, toate accidentele provenite din ţigări, incendii enorme şi explozii catastrofale, vor fi suprimate. Din idee în idee am ajuns la focul întreg rece, la flacăra pe care să o poţi lua cu mîna, ca un dop, şi duce oriunde fără să te frigă. Topirea la rece, fierberea la rece, aburul rece, temperatura mare. . . rece. O friptură bine friptă, la rece. Atunci s;ar putea topi lemnul, hîrtia, tibişirul. Idee mare ! mi;am zis, dar complicată. îmi trebuia instalaţie. Se va nota pentru mai tîrziu, cînd va fi timp mai mult.
   Am găsit! mi;am zis, în sfîrşit! Dar mă înşe* lasem. Mi se părea că descoperisem creşterea din nou a părului. în orice caz, reţineam din sistemul de idei care mă orientau către o substanţă proprie pentru acoperirea craniilor nude cu păr tînăr şi inelat, o idee. Plecasem de la o realitate: blana cîinilor şi a pisicii, care nu chelesc niciodată. Mi;am închipuit, într;adevăr, o mîţă fără păr, şi bunul
174
   meu simţ a rîs, ca de un lucru imposibil. Să punem, îmi ziceam, părul în condiţiile blănii pisicii. Dar care sînt condiţiile pisicii? Vezi, aici stă toată problema. Am luat o pisică acasă şi am studiate. Mi*am dat seama că pisica are păr pe tot corpul, şi nu numai pe cap, şi că din vîrful urechilor pînă la sfîrcul cozii este îmbrăcată complect. Să fie corpurile cu coadă destinate unei capilozităţi care lipseşte corpurilor fără cozi? Acest dublu inductiv la un adevăr general s;a izbit însă de realitatea peştilor, care, deşi prevăzuţi cu coadă, sînt cu totul lipsiţi de păr, natura prevăd
2,îndu*i cu solzi. Cum în mine trăiesc paralel mai multe spirite, şi chiar spiritul de calambur, m;am pornit să rîd de observaţia idioată a unuia din ele, care m;a întrebat: Şi lingura de supă are coadă: de ce n*are păr? Şi m*am lăsat şi de această idee.
   Făcusem însă cîţiva kilometri de trotuar şi de pavaj. Deodată mi;a venit o altă idee, — mîntuitoare. Trebuia să caut ceva pentru pavaj. Ceva mai tare ca piatra, fiind însă mai elastic şi, evident, mai rezistent. Pentru a parveni însă la însuş materialul, simţeam că ¿mi trebuia întîi o teorie, o teorie care, expusă, putea să atragă atenţia Statului asupra materialului meu. Docu; mentarea psihologică de care dispuneam din profesiunea mea anterioară de hipnotizor, pără* sită la New Jersey, unde adormind o cîntăreaţă nu am mai putute deştepta prin mijloacele şti; inţei (mediul meu s;a trezit din catalepsia pro; fundă numai la vaietele mele de durere, provo* cate de o bătaie complexă, pe care mi;au adminis* trate asistenţii), mă învăţa că stupefacţia şi con; jectura prin contrarii constituie criteriul unei ar; gumentări convingătoare. Am lucrat la teoria mea cincisprezece zile, şi cînd am socotite suficient ar; monică, am cerut audienţă consiliului central, printre petiţie iscălită cu titlurile Prof. Dr. Mg. Sm.
175
puse înnaintea numelui meu. Consiliul m,a invt, tat, pentru o zi cu oră fixă, în plenul lui. Am aflat că prezidenţia consiliului a fost impresionată mai ales de titlurile Mg. şi Stn., care le evocau universităţi europene mari şi specialităţi necu, noscute, desigur superioare titlurilor de profesor şi doctor, care veneau în capul titlurilor. Vă voi face confidenţa că aceste două titluri, inventate de mine, nu aveau decît un sens hipnotico,psi, hologic. Se ştie că dacă răcneşti puternic în ure, chea cuiva, auzul lui devine un moment insen, sibil la zgomotele mai mici şi poţi să,i furi chei, le fără să perceapă sunetul lor special.
   Teoria mea, expusă în picioare, a fost ascultată în picioare. Consiliul era prezent în unanimitatea lui de treizeci şi doi de membri. în principiu, am zis: «Observ, onorate consiliu, că pavajele în ilustra dumneavoastră cetate sînt construite din materiale tari şi dintr,o bucată. Este o eroa, re. Un pavaj, ca şi un plămîn, trebuie să respire şi să nu rămîie rigid. Planeta vibrează impercep, tibil, şi pavajul are nevoie de insensibile dizloca, ţiuni moleculare. Eu vă propun pardoseala frag, mentară, care,i invenţiunea mea cea mai impor, tantă. în loc să fie transportat cu vagonul, ma, terialul se transportă cu sacul. întind materialul cu grebla, îl bat cu făraşul şi,l stropesc cu un lichid negru gras, prin care am trecut un curent electric cu afinităţi faţă de gravitatea pămîntului. Fără să fie fix, ci dimpotrivă, cu totul dimpotrivă, magnetismul infuzat de mine în lichid îl menţine prin atracţia particulelor între ele. Daţi,mi o stradă mie, de preferinţă o stradă bine pavată, ca să,i suprapun stratul materialului meu, ştiut fiind că o stradă, cu cît e mai ireproşabil pardo, sită, cu atît se deteriorează mai iute. »
   Aplauzele n,au mai contenit. Un savant a fă, cut aluzie la un principiu terapeutic: contraria
 176
contraris curantur, — nu ştiu dacă citatul este perfect exact, necunoscînd limba latină, în care cred că a fost citatul rostit. Mi s,a dat o stra, dă, am izolat,o, înconjurată cu frînghii. Am luat material: piatră pisată şi catran. N,am electrizat nimic. N,am făcut nimic. Am pus peste o piatră excelentă un strat, două straturi, trei straturi, pa, tru straturi de material. Am ţinut strada ocupată timp de două luni, — şi, între diverse operaţiuni, am şters,o în Europa cu două milioane în aur.
   Sînt de atunci cinci ani. Cred că nici pînă azi nu a putut să fie curăţit noroiul gras pe care l,am fabricat pe strada principală: una sută de vagoane de noroi.
   o
                                         CUM AM MÎNCAT*0 PRE EA
   Aventura polară a italianului Nobile, ridicat de un entuziasm mediteranean către Oceanul îngheţat şi dorind să ia o napolitană la izvorul frigului şi îngheţului, îmi aduce aminte de expe* diţia noastră de la Polul Sud, făcută acum două* zeci şi cinci de ani, în timpul vacanţelor de va* ră, fără publicitate nici subvenţii.
   A venit momentul să*mi netezesc conştiinţa şi să vă fac, cu acest prilej de ordin sufletesc, mărturisirea care mă apasă, divulgînd la rîndul meu o ispravă înrudită prin analogie cu mărtu* risirea asasinării călugărului Rasputin, descrisă de un mare*duce rus.
   Civilizaţia oferă imensul folos că te poţi uşura sufleteşte de o crimă prin ziare, povestind citi* torilor şi abonaţilor paşnici fărădelegea comisă, în toate amănuntele ei pasionante, sigur că auto* flagelarea ce*ţi infligi, dîndu*te în spectacol de roman*foileton trăit, te scuteşte de vechile pena* lităţi, potrivite cu o lume înnapoiată. O altă bi* nefacere a civilizaţiei consistă în libertatea de a ucide după voie vînatul pe care ţi*l alegi singur, cu condiţia ca operaţia să se realizeze cu începe* re de la o longitudine şi de la un meridian dat.
   Cînd, în lungile mele peregrinări de sportiv, mi*a venit să omor un negru, am luat vaporul şi trenul şi m*am dus la New York şi Chicago. Tot eram acolo: în loc de unul am ucis cîte
 178
opt, cîte zece, şi, cu nervii tonificaţi, mi*am con* tinuat cariera în regiunile albe.
   La Polul Sud am plecat, atunci cînd povestesc, întîi cu tramvaiul, pînă la marginea oraşului, de unde, într*o cotigă de lăptar, m*am transportat într*o gară. Acolo m*am agăţat în fugă de un tren rapid, în genul expresului de Braşov, care circula exclusiv cu miniştri şi invitaţi. Echipa* mentul meu era de buzunar. Un flacon cu apă oxigenată (12 volume), un gram de iod metalic, un cronometru, trei tablete de aspirină, un ghem de sfoară, o cutie de ţinte de planşetă şi un cio* can cu coadă demontabilă, împrumutat de la un sportmen emerit dintre prietenii mei, Găetan, avîntat către alte meridiane. Mai luasem cu mine un cîine şoricar şi o cîntăreaţă blondă, a căre* ia rezistenţă la temperaturile scăzute se experi* mentase în music*hall*urile în care apărea goală, în luna lui decembrie, protejată de o frunză de viţă în formă de evantaliu brodat cu flori azu* r ii de « nwmă;uita » ( Vergiss mein nicht).
   Ţintele de planşetă trebuiau să slujească prin* derii gheţarilor şi înlănţuirii lor, unul după altul, cu sfoară, pentru scoaterea mai lesnicioasă din e* lementul lichid. Se ştie că în apă corpurile, pier* zîndu*şi greutatea, pot să fie antrenate cu un simplu fir de bumbac. Nu am vînat noi la Vîl* cov moruni de cinci sute de kilograme, pe care i*am tras pe uscat cu ajutorul unei jurubiţe de ibrişim ?
   Prinderea gheţarilor şi tîrîrea lor prin apă, de la Pol în regiunile calde, sînt de un interes şti* inţific considerabil, căci demonstrează, fără altă experienţă, că gheţurile arctice şi antarctice se topesc de la sineş, exact ca gheaţa artificială, în* dată ce ajungi cu ele la nivelul latitudinilor tro* picale. După ce s*au topit, tragi sfoara din apă, sfoara vine singură, şi o faci ghem, păstrînd*o
179
 în buzunar pentru o expediţie viitoare. Genera* Iul Nobile plecase în excursie ştiinţifică, mînat de scopul de a lăsa fotografia Ducelui Mussolini (9X12) în punctul unde axul terestru se mişcă cel mai iute. Problema era să se afle dacă hîrtia impresionată de razele soarelui rezistă la influenţa magnetică boreală şi dacă, eventual, atunci cînd Ducelui îi va veni ideea să*şi strămute dictatura la nord, focile îl vor recunoaşte după portret. Totodată trebuia popularizată gramatica italiană, din care s*a distribuit Polului o mie de exem* plare pe hîrtie velină.
    Ajungînd mai la sud, în gheaţă, ni s*a făcut foame. Cu greutate am hotărît pe divina mea însoţitoare să cînte cu vocea ei de soprano litur* ghia sacrificiului, în vreme ce eu măcelăream că; ţelul. Obţinurăm şase kilograme carne, pe care o consumarăm crudă. Tovarăşa mea de expedia ţie o gusta cu lacrimi, căţelul fiind un prieten vechi al familiei. Ajungînd la ultimul kilogram, începu drama adevărată. Cu vocea mea de me# ridional, spusei tovarăşei mele:
    —     Nu mai plînge, persoană trecătoare, căci e zadarnic: forţele naturii te*au destinat supremu* lui meu apetit. Peste patru ore va suna ceasul mesei de seară, şi atunci eu trebuie să mănînc. Ai înţeles? Ştiinţa înnainte de toate.
    Soprana înţelese, şi atunci se manifestă in* stinctul de conservare. Citeam în ochii ei, alba* ştri ca seninul, proiectul de*a mă mînca Dînsa, şi vegheai neadormit, în vreme ce zodiacul se învierşuna să ne degere picioarele. Orele patru: răbdai. Orele cinci: tot aşa. Orele şase. . . Mă năpustii cu gura deschisă în aparatul ei digestiv şid rupsei, ca lupul burţile de cai. Ea dete un oftat. Scoţînd din cînd în cînd dintre dinţi cîte un fir de păr roşu, ca oasele fine de şalău, mîni cai pînă la pubis şi ganglioni toată porţiunea.
 180
Nu mai mîncasem carne de om pînă atunci, şi avui un sentiment de oroare potolit de fiîosofia crîncenului inevitabil.
   Expediţia a durat cîteva luni, în care răstimp m#am hrănit exclusiv cu carne de varieteu. Fri# goriferul se întreţinea automatic, şi conservele le duceam după mine, legate cu sfoară de gîtul actriţei. Bucăţile cele mai gustoase cred că au fost ochii, scoşi cu linguriţa, ca un albuş de ou răscopt.
   în tot timpul mi*au lipsit sarea şi muştarul şi, evident, şampania. Am făcut o faptă condamna# bilă, recunosc, scuzată numai de patima mea pentru ştiinţa pură şi marile descoperiri. Desigur, nu am descoperit nimic: ce să descoperi la Pol? Dar sentimentul ştiinţific există şi numai el tre# buie analizat.
   Am adus cu mine o jartieră, a piciorului stîng. Şi mi se pare că am înghiţit o cataramă de nichel de la corset. Mă supără în stomac. . .
                                           CĂLĂTORUL
   La o excursie a noastră, un călător s*a urcat întrmn vagon de clasa întîia, urmat de o caravană de hamali, cu cîte două geamantane mari fiecare. Plutonul hamalilor se opreşte, ca să vadă domnul întîi vagonul. Primul compartiment e ticsit: trei persoane pe dreapta, trei persoane pe stînga şi un al patrulea, un prieten, care a ridicat bariera dintre două locuri, stă cu ea în spate, ca într*o cameră de consultaţii. Răzimătoarea braţului, arti* culată ca un braţ, are ceva de cabinet de proteză.
   Al doilea compartiment e gol, însă fiecare loc e rezervat prin prezenţa unui obiect. O păreche de mînuşi de piele, un geamantan uşor, o umbre* lă în diagonală, un pardesiu. . . Al treilea com* partiment e ocupat de doi călători, şi de conţi* nutul risipit al geamantanelor acestor domni, ca* re păreau că au deschis în tren un bazar.
   —    Mă rog, se găseşte un loc liber la dumnea* voastră? întreabă domnul.
   Un călător tace, ca şi cum nu aude despre ce este vorba. El deschide, preocupat, un ziar. Cel* lalt călător, necutezînd să*şi ia răspunderea în* treagă, schiţează evaziv:
   —  Cred că nu.
   Cei doi călători din compartiment nu se cu* noşteau, dar se prezintară unul altuia deodată, înjghebînd o alianţă împotriva noilor*sosiţi. Ei se înţeleseseră din ochi să rămîie singuri şi să
182
doarmă, fiecare pe canapeaua lui, pînă la desti* naţie. Noul călător dă semnalul hamalilor şi plasează optsprezece geamantane în etajul de sîrmă al plafonului, fără să mai întrebe nimic, şi le distribuie prin toate compartimentele, ne* simţitor la strigătul « Ocupat».
   Călătorii dintr*al treilea compartiment s*au supărat. Şoapta lor confidenţială şi degetele lor, care indică geamantanele invaziei, spun că între oameni politicoşi nu se procedează aşa; că în clasa întîia nu e elegant să călătoreşti cu o că* ruţă de bagaje etc.
   —  Nu e nimic! îşi zise, cu voce tare, nouhvenit.
   El prezintă dimensiunile unui elefant.
   —    O să vedem noi dacă este ocupat. M*a mîncat nasul azi*dimineaţă, şi cînd mă mănîncă nasul nu e bine! zise el cu accent provocator, uitîndu*se către cei doi călători şi aşezîndu*se ca o ladă grea pe strapontinul din coridor.
   —    Sînt de părere să*l poftim înnăuntru, zise unul din compartiment. S*a fixat în uşe ca să ne spioneze, şi mi se pare că*l cunosc: ham mai văzut undeva: e un scandalagiu.
   —    Să poftească! răspunse tovarăşul, un piper# nicit cu gîtul vînos şi cu nodul aparent în col* ţurile gulerului răsfrînte. Mişcîndu*se ca un or* gan de găină, nodul gîtului părea că se pregă* teste necontenit să ouă.
   —    Mi se pare că sînteţi rudă cu profesorul Ix, zise slabul întinzînd mîna.
   —    Sînt chiar profesorul Ix. în toată ţara un singur profesor poartă numele acesta; însă nu* mele meu se scrie cu doi ix.
   —  Şi se citeşte?...
   —    Se citeşte Ix, cu o intonare asupra celui de*al doilea ix. Se aude ixul ca urmat de un al doilea ix în transparenţă, care mai mult se vede decît se pronunţă. Ca în rostirea etimologică. Un ix nazal.
183
   —     Să mă iertaţi, sînt inginer chimist şi nu sezisez. Cu doi ix, numele dumneavoastră s*ar citi Ixăx.
   Pasagerul se gîndea la o foarfecă mare ruginită, care taie greu.
   —     Să vă demonstrez. în cuvîntul ploaie, se aude o şi se aude a, fără ca sunetul ce rezultă din pronunţarea diftongului să fie nici o nici a.
   —     Evident că da. întocmai ca la înmulţirea a două cantităţi, în cifrele cărora nici nu se găseşte operaţia reală, adiţiunea repetată, ascunsă în multiplicare. Pitagora a fost un mare materna* tician!
   —     Nu tăgăduim, zice profesorul cu oareşcare îndoială. Şi adaogă numaidecît: în orice caz, nici Arhimede nu e de lepădat. Ce credeţi despre Arhimede? El a inventat burghiul transportor, nu altul?
   —     Cît priveşte pe Pascal, e incontestabil că a inventat tărăboanţa, la cincisprezece ani. Acest geniu precoce se pieptăna cu pieptenele des al doamnei Pascal, mama lui, şi găsea chiar firele albe ale maturităţii.
   —     Nu mi*am dat seama niciodată dacă ieşind, după cum ştiţi, din baie, unde a simţit că i se uşurează picioarele, şi alergînd pe străzile Atenei, era gol Arhimede, sau acoperit cu un cearşaf. . .
   Domnul din coridor a scrîşnit de cîteva ori din dinţi. Acum a scuipat ostentativ, şi*a tras pălăria pe ceafă şi a înjurat. Ca să se distreze puţin, a scos din buzunarul subsuorii un pachet aproape cubic, de bancnote de cîte o mie de lei, şi le numără, puindu*şi degetul de la gură pe colţul hîrtiilor de Bancă şi înnapoi.
   —     Dacă nu sînt prea curios, întreabă în compar* timent inginerul pe profesorul de literatură, ce carte aveţi acolo?
   —  Nimic: ceva de JeanJacques Rousseau.
 184
  Călătorul din coridor, izbit de JeanJacques, care a sunat în urechile lui ca « maomac », se scoală brusc şi, fără să bage de seamă, s*a sculat şi strapontinul. Reaşezîndu*se, el ajunge jos, di* rect pe linoleum.
  —  Vă place Rousseau? întreabă inginerul.
  —    Scrie curăţel. Aş avea multe reproşuri să*i iac, de pildă, în La Mouvelle Hcloise. . .
  Călătorul din coridor s*a ridicat de pe jos.
  —  Nu m*a mîncat nasul degeaba! zise el.
  A intrat în compartiment si s*a aşezat pe o pălărie tare.
  —  Mi*aţi turtit pălăria!. . .
  —    Nu e nimic, răspunde călătorul. îmi turtiţi fesul de o jumătate de ceas.
  —    Drepţi! comandă brusc omul de pe coridor. . . Am zis «drepţi! », răcneşte el. Nu mă auzi c*am zis drepţi? repetă călătorul, fixînd pe cel cu beregata mare.
  Ambii călători se aşează drepţi, în picioare, dinaintea fotoliilor respective.
  —  Capul la dreapta! comandă călătorul.
  Ambiţios, pasagerul cu beregata, ar voi să se
  agite şi să se revolte. Ajunge o căutătură a coman* dantului, şi el întoarce capul milităreşte.
  —  Bine! zise comandantul.
  —    Stînga*mpre!*jur! zise pasagerul, şi cei doi pasageri se supuseră, ca doi copii.
  Comandantul trase perdelele.
  —  Acum: înnainte, marş!
  Nu era loc, şi pasagerii observară respectuos, zicînd şi « să trăiţi! », că ar putea să fie mai bine executată, această ultimă figură, pe coridor.
  —    Omul viteaz nu fuge de pericol, zise coman# dantul. Dorinţa mea este să ieşiţi pe geam.
  Cei doi pasageri surîseră, cu sensul că au în* ţeles gluma, şi că, în definitiv, ei nu dispreţu* iese farsa americană, care ar fi un gen literar,
 185
încă străin mentalităţii locale. Surîsul lor lipicios măgulea, însă inutil, pe pasagerul care pusese stăpînire pe psihologia lor de bărbaţi indepen* denţi^
   —  Innainte, marş! răcni pasagerul.
   —     Sînt căsătorit şi tată de copii, zise inginer rul chimist, cu o privire rugătoare.
   —     M*am logodit abia de cîteva zile, miorlăi profesorul Ix.
   —     Laşilor! zise pasagerul. Aţi auzit de Dezno* dămîntul Fatal? Eu sînt Deznodămîntul Fatal!
   Pasagerii pricepură imediat că el este Dezno* dămîntul Fatal, şi singura lor durere era că el s*a ivit în tren, într*o clipă fericită, cînd fuseseră amîndoi avansaţi. Pasagerul apucă de guler pe chimist şid aruncă pe geam într*o gîrlă, de unde, probabil, mai tîrziu, a ieşit înnotînd. Profesorul se văzu călare pe o cracă de vişin.
   Pasagerul trase toate perdelele, încuie uşa şi dormi pînă la destinaţie, ca un buştean.
   în gara finală, proaspăt şi vesel, el se scoborî din tren cu şaizeci şi patru de geamantane.
   —     Pînă la una sută, mai îmi trebuiesc treizeci şi şase, zise el mulţumit. . .
                                        MISS MACBETH EWELY
   în timpul studiilor mele la Oxford, m*am îndră* gostit de*o anglo*saxonă; fata lui Sir Thompson Ewely, un mare fost cultivator de trestie*de*zahăr în colonii, şi orfană la douăzeci şi şapte de ani.
   Cu toate că vîrsta măritişului oarecum trecuse, Lady Macbeth Ewely putea încă să figureze în proiectele unui tînăr student în teologie drept o soţie care har fi putut face fericit, ca o partidă de zahăr roşu, descoperită în golful Arabiei chilipir.
   Concepţia nu este cu totul inexactă. Defunctul tată, Jonathan Macbeth, cel mai celebru amator de pipe arse de pe vremuri, obişnuia să cumpere, prin diversele porturi ale continentelor cu pe* ninsulele toride, pe unde îl purtau simţul aface* rilor şi întîmplarea, cîte un stoc de zahăr naufra* giat, scos în saci din fundul mărilor joase, pe care îl expedia la uzinele proprii şi care, desărat, recris* talizat şi rerafinat, era pus din nou în valoare, adevărata specialitate a firmei «The Limited Thompson Company» consistînd îndeosebi în zahărul candl, aşa*zisul candel (pentru tuse), împie* trit, în cristale mari, de jurîmprejurul şi în lungul unei feştile de sfoară.
   Apoi, Lady Macbeth se asemăna la culoare şi cu candelul, în ce priveşte albimea fragedă a obrazului, şi cu casonada, în ceea ce priveşte părul, o nuanţă între morcov şi biblioteca de stejar lustruit.
187
   Voiam sa spun că niciodată nu m*am înşelat în caracterizările mele şi că, prin urmare, nici de data aceasta. Macbetha era ruchină, adică achenocapillată, şi caprină, adică roşcovană ca ţapul. Ai înţeles tiparul şi genul ei; nici nu ar mai trebui să insist. Totuş, nu*ţi poţi închipui cîtă atracţie are asupra mea acel cărămiziu al pletelor, grele de rugină toarsă. Femeile roşcate sînt cele mai bine desinate. Gleznele afirmă o rasă ductilă, vecină cu arama şi cu sulful. Genunchii au reflexul de ivoriu, şoldul e o amforă delicată. Ondulaţia caldă a sînilor şi dedesubtul sînului, spre punctul central de la pîntec, şi obtuză mai jos de el, unde se întîlnesc trei linii de conture, ca sprîncenile subt frunte; acolo, vreau să zic, unde fiinţa făgăduită gîndului tău se închide ca o pleoapă palidă cu genele puţin indicate, — pre* zintă infinite tonuri de penumbră, ca o mătase în dosul căreia învie şi dormitează nişte lumini.
   Aceste femei au mirosul asemănător cu al lem* nului tăiat, şi*ţi lasă în braţe, cînd le dezmierzi, o mireasmă de blană de samur, aromată cu paciuli, şi care, în treacăt fie zis, le vine minunat.
   Se pare că şi bărbaţii oacheşi emit o influenţă magnetică particulară asupra fetelor roşcovane. Eu eram dintre aceştia şi situat la extremul închis al culorii mele. Statura mea de armăsar ridicat pe co* pitele dindărăt, se armoniza cu bistrul adînc al fii zionomiei şi cu mustăţile negre, ca de antracit. Fe* tele din cartierul universitar, cu care ciocneam din cînd în cînd un gin sau wisky, scăpărător în cerul gurii, îmi găsiseră şi porecla potrivită, de Cardiff.
   La început, deşi familiarizate în regiunile colo* niale, — care miros a cacao şi rom, — nu le*a venit să creadă că ar putea să existe în natura verde, a* zurie şi bălană, culoarea mea, şi, crezîndu*mă vop* sit la piele cu o tinctură capabilă să otrăvească săgeţile africane, după ce m*au încercat, dacă ies.
 188
 cu batista, nu mi*au acordat încrederea unui pi* păit şi a unei asfixii amoroase, decît încredin* ţîndu*se că mădularele mele nu le întunecă ru* faria şi patul.
   Este drept că, încercat o dată, eram imediat adoptat, ca un săpun, bun în baie pentru toate masajele şi pentru toţi clăbucii şi neînlocuibil prin nimic. Au fost trageri la sorţ, urmate de bătaie, pentru a se şti care din fetele cartierului trebuia să se culce la mine diseară. în cafeneaua noastră, unde studenţii, artiştii, poeţii şi fetele, se adunau, amestecaţi, la orele mesei, surprindeam cîte trei*patru din fostele libelule lactate ale nop* ţilor mele de furtunoasă oboseală, discutînd asu* pra unui eveniment din ajun, care fusesem eu,— şi gîndurile lor mimetice şi febrilităţile lor subi* te onomatopeice îmi ajungeau la ochi şi în auz neruşinate. închipuieşte*ţi că Sir Reverend Max* well, venerabilul meu profesor de exegeză bibli* că, ar fi auzit de ce reputaţie principală se bucură studentul scit, la Magdalenele, imposibil de po* căit, din cartier. Celţii, galicii şi alamanii, care formau clientela normală a fetelor albioane, tre= buie să se fi comportat cu o gingăşie umilitoare şi cu un platonism relativ faţă de ele. Excesiv de sentimentali şi de precauţi, norzii fac să îngheţe elanul şi pun în actul conjugal, pe lîngă un în* treg tezaur de îngrădiri, restricţia categorică a ge* neraţiei. Niciun nordic nu ştie să facă un copil fără tată, rezervîndu*şi abandonarea totală a prin* eipiilor de etică administrativă, după căsătorie.
   Pecînd noi, sciţii, atingem ultimul termen al ultimelor consecinţe cu o măreaţă şi sălbatecă dezinvoltură, ceea ce place imens englezoaicelor, fără să ne torturăm cu presupuneri, aparate şi medicamente, îmbrîncind stilul nostru abrupt pî* nă la urlete şi înnec. Aşa sîntem făcuţi noi sci* ţii: teologie puţină, însă masculinitate vîrtoasă.
 189
   Să nu te mire naţionalitatea mea de scit. în atmosfera savantă a vieţii studenţeşti şi într*o universitate în care vechimile şi mileniile sînt studiate vehement şi familiar, ne făcuserăm da* tina de*a ne discerne şi afirma originile după harta lui Herodot, suprapusă împărţirilor actu* ale. Citind pe greci în original şi glumind cu citate din Homer şi de multe ori din dialectul Feniciei, puteam în mod natural să devenim con* timporanii unui antic, unui Amenemhat, Arta* xerxe sau Darius.
   Pe Lady Macbeth am cunoscut*o într*o expo^ ziţie de pictură. Contemplam un tablou, răstur* nat pe o canapea circulară din mijlocul sălii, şi nu vedeam nimic afară de tabloul meu, care în* făţişa un om cu piciorul de lemn, singuratec în* tr*o cameră goală, zugrăvit rupt, în asprimi de calcar, şi aparţinînd, dacă nu mă înşel, picto* rului Hodler; un zugrav helvet. Eram păros, ca şi acum, încă din adolescenţă, şi tot aşa de îm* brăcată mi*era pielea şi atunci în acest astra* han, care vara mă exasperă şi*mi preface mîi* nile în labe de fiară. Simţisem, pe canapea, că*mi umbla un contact pe mînă, pe care l*am gonit inconştient, cu ochii la tablou, de mai multe ori, ca pe o muscă.
   Era buricul degetului Lady*ei Macbeth, pe care şi*l plimba ca un creion prin părul creţ de pe dosul mîinii mele. Cînd mi*am dat seama de realitate, am tresărit, m*am sculat în picioare, am zîmbit şi i*am spus, şi cu obrăznicie dar şi cu admiraţie, aşa cum îi stă bine unui bărbat faţă de o necunoscută:
   —  Nu mă aşteptam să fie o muscă de aur.
   —  în blana unui urs, adaose Macbetha.
   N*ai să te miri că reciproc ne*am aliat instan*
taneu împreună, ca două plumburi ce se topesc într*o lingură de fier fierbinte, lăsînd o singură
190
lacrimă argintie, la fund. Eu înţelesei că ea e părechea mea, ea înţelese că eu sînt zimbrul potrivit cu delicatele dantele şi broderii ale ţesă* tur ii ei fizice albe.
   De astădată mă găseam într*o formulă aristo* cratică şi misterioasă. Lady*a m*a primit într*o casă cu turle de catedrală şi cu căciuli de piatră de jurîmprejur. Ne*am întîlnit pe furiş. Despre mine, am petrecut o noapte nemaipomenită, ca o ciocnire de planeţi. Am rămas însă perplex despre dînsa. (Cuvîntul dînsa nu are echivalent în englezeşte.) Ea cuno-cu o decepţie enormă. Era primul meu grav insucces. Pînă la ziuă, am multiplicat tăriile mele neguroase şi le*am com* plicat, cu scopul de*a avea eu ultimul cuvînt. Totul a fost zadarnic
   Ea mă puse să circul gol prin sala de culcare, vastă ca un parlament, printre oglinzi. Mă privi în faţă, din profil. Se aşeză pe brînci şi mă exa* mină de jos în sus. Mă trimise la zece, la două* zeci de metri, ca să mă vadă cum mă depărtam şi cum veneam de departe. Nu i*am inspirat nicio fericire, nici de foarte aproape nici din mare depărtare. în schimb, ea m*a uzat, m*a tîrşit, m*a zdrenţuit extraordinar. Plecînd din castel de di* mineaţă, cu vorbele « Scuză*mă, m*am înşelat în urechi », eram ca şi cum străbătusem un grătar cu desimea mai îngustă decît mine, şi prin care fusesem împins să trec silit, ca o sută de kilo* grame de carne prin maşina de tocat. A trebuit să dorm, ca să reaglutinez moleculele mele des* lînate, o săptămînă întreagă: nu exagerez. Abia am mai putut regăsi mulajul formei mele, mo* delată dintr*un argil care, uscîndu*se pe soclu, se pulverizase.
   Am încercat să o revăd: am zărit*o. Am dat imense şi repetate tîrcoale prin jurul parcului de cedri. Situaţia de*a fi fost fumat pînă la cotor şi
 191
aruncat ca o ţigare de matelot, însoţit de un scuipat ca o iscălitură de anulare finală, nu se împăca defel cu conştiinţa cee aveam despre mine. Dacă aş fi dat curs diverselor mele porniri de dragoste şi de revoltă, eram numaidecît arestat şi aveam de furcă rău cu polismenii cu chivără ecuatorială. Un scit nu putea să intre în conflict caracterizat cu o personalitate opulentă din Re* gatul Unit şi împărăţia Indiilor. Mă resemnai.
   Tîrziu, foarte tîrziu, m*am destăinuit unei fete din cartier, în amintirea nopţii pe care o trăisem. Lady Macbeth nu*i era necunoscută. Fata îmi povesti un roman straniu, care seamănă a basm. La vîrsta de optsprezece ani, Macbetha fusese răpită din mijlocul unei plantaţii de zahăr a tatălui ei, de către un goril, şi dusă în peştera lui, leşinată. Gorilul era un băiat fioros însă blajin, înzestrat cu cuviinţă omenească şi cu o adoraţie de anahoret. Timp de şase luni, el a respectat pe Lady Macbeth, care pînă atunci rămăsese o Miss. Cînd îşi dete seama că a înce* put săd iubească, gorilul îşi desfăcu braţele, o lipi de insul lui crîncen, şi acest moment fioros dură trei săptămîni. . .
   —     Aşa iubeşte gorilul! zise Miss Gwenepeek, cu dispreţ pentru noi.
   Lady Macbeth se ataşase atît de puternic de goril, încît nicio voinţă nu ar mai fi putute despărţi de el.
   —     Trebuie să credem, insinua Miss Gewene* peek, că momentul de trei săptămîni s*a repetat continuu. . . Altfel ar fi inexplicabil.
   între bună zi însă, Ladyei i s*a făcut dor de o ţigare cu cotorul de aur şi avu o idee funestă. Trimise pe goril acasă, dîndu*i instrucţiuni cum să escaladeze, cum să intre şi ce să*i aducă. El se învoi să adune obiectele necesare, să umple cu ele două geamantane, şi să fugă ca un hamal, în toiul
192
 nopţii, în pădure. Afară de o pijama japoneză, de tutun şi de chibrituri, de ceasornic, de oglindă, de o păreche de pantofi, de una de foarfeci şi de Biblia lui Osterwald, gorilul, pe care Lady Mac* beth îl botezase Stuart Mill, trebuia să aducă şi un serviciu de ras, plus un monoclu, Lady Macbeth ţinînd să radă pe Stuart Mill englezeşte, ca pe un lord din diplomaţie.
   Stuart Mill a fost mîncat pe drum, de şoareci. Se oprise să se scarpine şi să se odihnească: aţipise, în somn, năvăliră pe el un potop de acei guzgani teribili, care trăiesc în triburi de milioane prin ţările calde şi care, cîteodată, devastează gările şi devoră locomotivele « Pacific ».
   —     înţelegi tu, reflecta Miss Gwenepeek, că ea s*a întors la civilizaţie cu experienţa unor sensaţii pe care Oxfordul, Londra, Liverpool sînt incapa* bile să ie repete? Ea caută un goril. A refuzat amirali, generali, locotenenţi, duci, prinţi: şi a căutat gorilul întrmn scit. Un scit, dragul meu, e incomparabil, recunosc, faţă de un britan, dar, pe lîngă un goril, scitul e un fleac (the Fleck).
 193
                                          UMBRELA DE PLOAIE
   Eu nu ies niciodată fără umbrelă.
   Pe ploaie, o iau cu mine ca să nu mi se strice pălăria, cu toate ca, drept vorbind, se înmoaie şi subt umbrelă, însă puţin. Numărînd picăturile de apă care străbat pînă la panglică, am socotit că proprietarul unei umbrele normale economi* seşte unsprezece pălării, care ţin cît o umbrelă. E unul din obiectele care s*au demodat cel mai puţin de la invenţia lor, ca şi roata, alt aparat cu spiţe, şi numai în ceea ce priveşte băţul.
   Un secol preferă măciulia, şi altul mînerul de forma unei jumătăţi de covrig. însăş umbrela de fantezie variază foarte puţin, spiritului de inven* ţiune lipsindu*i locul de acţiune de*a lungul unui baston de şaptezeci şi cinci centimetri. O singură dată a încercat umbrela să facă un progres în* drăzneţ, dar a şi dat înnapoi: atunci cînd şi*a scurtat bastonul detot şi cînd eleganţa consista în a purta*o cu mîna băgată în speteze. Vîrful gros şi bont corespundea unui mîner volumi* nos, înfăţişînd un cap de papagal.
   Cea dintîi umbrelă mi*am cumpărat*o cu resort, îmi plăcea să apăs pe un buton şi să se desfacă toată umbrela deodată, fără să fi fost nevoit să lucrez cu ambele mîini, trăgînd cu una de mîner şi împingînd cu alta de spiţe. Mă înşelasem; credeam că acelaş resort, apăsat într*altfel, închide
194
umbrela tot automatic, după cum o deschidea. Un mecanic mi*a explicat că două mişcări contrarii arcul nu poate efectua şi că numai moto* rul poate fi în stare să le provoace la comandă.
   M*am gîndit din ziua aceea la o umbrelă cu motor, şi tocmai cînd eram pregătit să o constru* iese, făcînd un motor cu explozie, de un cilindru, la îmbucătura băţului cu mînerul, am observat că umbrela cu motor era inventată de douăzeci de ani şi că circulă prin oraş subt numele de automobil. Cu o singură deosebire, că umbrela automobilă avea şi patru roţi plus una de re* zervă; ba ceva mai mult, roţi de cauciuc; şi ceva şi mai mult, aer în roţi. Este ştiut că, umflîndu* se şi căutînd o ieşire, care, exercitată tangental* interior pe roată, iuţeşte viteza, golul din cau* ciucuri amplifică efectul exploziilor din motor şi adaogă 1/8 de cal, în total 1/4 de cal întreg iuţelii.
   Această neaşteptată veche invenţiune m*a mîh* nit puternic, şi de atunci încoace m*am aplicat să descopăr bastonul automobil (fără umbrelă), pentru ca apoi, indirect, să trag peste el monta* jul unei umbrele. Nu cred să existe bastonul cu explozie, adică bastonul care la fiece seînteie în benzina lui gazeficată să prindă foc pe dinlăuntru, să fugă mai departe şi să sară, luînd cu sine şi pe proprietar. Există numai bastonul cu aprinză* toare de ţigarete sau cu şiş. Aplicarea viitorului meu baston la cîrji pentru ologi şi eventual la tocurile pantofului pentru cei cu două picioare sau cel puţin cu unul, este destinată să iuţească pasul normal, proporţional cu pătratul unităţii de aşteptare în staţiile de tramvai.
   De ce ies şi pe soare cu umbrela? Răspunsul este din cele mai simple, şi a pune numai între* barea este a*l ghici: ca să nu o uit în oraş în zi* lele de ploaie, cînd este imperios necesar să iau
195
umbrela cu mine. Omul nu cugetă la ceea ce face sau, mai bine zis, trebuie să cugete o singură dată, maximum de două sau de trei ori, la un lucru pe care îl va repeta. Cugetarea o singură dată este util să fie conştientă: timpul ne pripeşte şi nu e de pierdut. Conştientul determină în in* conştient o stare, şi inconştientul se conformează. Tot un mecanic, însă în filosofie, m*a învăţat că inconştientul rezidă în picioare, în braţe şi în sto; mac, după cum conştientul locuieşte în cap, pe dinlăuntru.
   Cineva, de pildă, se încalţă de patruzeci de ani în mod cu totul inconştient: picioarele lui cer să fie încălţate, şi la nevoie se roagă, jinduind după încălţăminte; cu toate că celula de piele cu talpă le strînge uneori, şi mai ales duminica îngrozitor. Omul, omul picioarelor, îşi pune ghe* tele fără să mai cugete conştient; el cugetă cu totul la altceva. Cînd îmi trag cizmele de vînă* toare, cu carîmbii de mocirlă pînă la fălcile spa* telui (sînt un pasionat vînător de raţe, evident sălbatice, deşi nu pot să sufăr gustul raţei gătite), eu cuget conştient la bastonul cu explozie.
   Am ajuns de cîteva ori acasă, pe ploaie, fără umbrelă, uitată undeva. înţelegeţi ce s*a întîmplat: înconjurul tuturor locurilor vizitate în ziua ceea, făcut în trăsură şi fără rezultat. Am socotit cît m*ar costa o umbrelă pe care aş lua*o cu mine numai pe ploaie: economia realizată la pălării de* vine iluzorie, căci o pălărie ţine în acest caz cît unsprezece umbrele.
   Există, desigur, şi un inconvenient al umbrelei: schimbul la garderobă. Vii acasă cu o umbrelă de doamnă sau de protoiereu. Dar acest lucru excepţional se întîmplă şi cu galoşii.
   Plecînd într*o zi după treburi cu umbrela bună, m*am întors cu ea sfîşiată. Odată, un vînt nefavo*
196
rabil mi*a întors*o radical pe dos, aşa de pe dos cum numai o umbrelă se poate întoarce. I*am restabilit echilibrul, întorcîndu*mă şi eu după vînt. A doua oară, cu o jumătate de oră mai tîrziu, am uitat că ţineam umbrela deschisă şi că mă apăram împotriva unei ploi torenţiale, şi am intrat cu ea deschisă în strîmtoarea unui gang, ca să scurtez, pe din dos, un ocol imens. O lampă de fier atîrna de creştetul curb concav al intrării.
   într*o secundă, umbrela mi se jerpeli grav. Mă oprii, aşteptai zadarnic să treacă torentul, pierdui toate întîlnirile precise, şi, ud la piele, mă în; torsei acasă, pe jos. Făcusem socoteala că la costul umbrelei se va adăoga risipa trăsurii, fără să mă gîndesc că pălăria mi*era definitiv compromisă; că lavaliera, din care curgea apă, nu mai era de purtat; că pantofii se isprăviseră şi că întregul costum se lipise de insul meu cu un clei rece, care îmi dădea sensaţia că m*am plimbat în cioa* reci şi în ciorapi. M*am curăţat de numeroase negreli violete şi roşcate, mi*am schimbat rufele şi am examinat situaţia.
   Umbrela zăcea pe cimentul de la intrare, ca o găină opărită, în care sta înfipt sistemul în zigzag de vergele al scheletului. O idee fericită îmi lumină nehotărîrea: reparaţia. Acestei idei i se suprapuse o altă idee: reparaţia făcută cu mîinile mele. Cîştigam astfel ceva din pierderile mari ale zilei.
   Întîia oară conştientul meu examina structura unei umbrele de ploaie. Ea se descompune în douăsprezece triunghiuri de ştofă egale, croite ascuţit, cusute unele de altele, şi cusăturile fiind apoi cusute, la rîndul lor, fiecare pe cîte o ver* gea. Uscai umbrela în faţa focului de la bucătă* rie. Niciun petec nu mai rămăsese întreg. Cu o foarfecă fină, desprinsei ştofa de pe fiare şi triun* ghiurile care compuseseră o umbrelă. Şi deschisei
197
 vergelele, care mă împresurară ca liniile directive ale unui păinjeniş. Le închisei la loc. Funcţionau satisfăcător.
   De un despărţimînt al ştofei atîrna un şiret cu verigă, slujind, la umbrelele valide, să încheie strîns umbrela înfăşurată. Nu*mi aduceam amin* te dacă şiretul trebuia să atîrne de o vergea sau dintre două vergele, şi mai căutam, fără să*l găsesc, nasturele care trebuia să încheie veriga. După eforturi mari, descoperii spre seară, calcu* lînd cu creionul şi ocărîndu*mă de cîteva ori cu scumpa mea familie, că nasturele pe care nu*l mai înţelegeam era cusut pe şiret, dedesubtul verigii. Pusei crîmpeiul de şiret cu băgare de seamă pe o farfurie şi însemnai în carnetul meu de expe* rienţe un adevăr: «Pe aceeaş bucată de şiret, care ţine veriga, se găseşte întodeauna şi nasturele necesar ».
   Mai rămînea de dezlegat o problemă: în ce parte atîrna şiretul, înnainte de*a fi fost umbrela demontată: spre vîrful încovoiat al mînerului, la ceafa lui sau pe una din celelalte părţi ale stelei de sîrmă şi satin?
   Notai în carnetul meu de experienţe: « inso* Iubii», şi trecui mai departe.
   Ca să nu fac o cheltuială suplimentară şi bazat pe marele principiu că inteligenţa practică utili* zează materialele existente, exploatate inteligent, mă adresai dulapului cu haine, căutînd o ma* terie primă potrivită. Ispitise fracul: cozile lui puteau să mă intereseze ca un sfert de umbrelă; renunţai la frac. Un pardesiu se dovedea prea gros. « Am să fac umbrelă din mantaua de cau* ciuc! » mi*am strigat, bucuros să renovez umbrela şi că în acelaş timp obţin o umbrelă impermea* bilă. Desinai pe ştofă. Tăiai douăsprezece fracţiuni triunghiulare egale, după patronul uneia din fostele fracţiuni, care îşi păstrase aproape toate
198
 conturele. Foarfeca mea groasă, nichelată, reteza precis, după model, procurîndu*mi cu zgomotul ei intrensec voluptatea tonică a nervului acustic, într*adevăr, o satisfacţie deosebită, de moral ac* tiv, ne provoacă ruperea mecanică prin tăiere precisă, cu foarfeca mare, cu presa de stanţat şi cu aparatul de buzunar pentru desprins un sfîrc al ţigărilor havane. Aş fi tăiat în noaptea ceea o duzină de mantale de ploaie cauciucate, şi m*aş fi simţit a doua zi energic şi cu succes în afaceri.
    în ultimul moment, simplificai metoda. în loc de*a întocmi întîi umbrela toată, izolată de vergele, şi de*a o monta cusută pe schelet, cusui bucată cu bucată, de*a dreptul pe fiece spiţă, între cîte două spiţe. La orele patru dimineaţa lucrul meu fuse gătit. Curăţai atelierul de mii de şuviţe, de mărgini şi aţe, cu care umplui o ladă de gunoi. Umbrela se prezintă minunat, şi pe acoperişul casei ploaia continua să se verse ca din tulumbe.
    «Voinţa biruieşte totul!» îmi zisei, nu fără un justificat orgoliu. Învîrtii de cîteva ori, ca o sfîrlează uriaşă, umbrela pe vîrful băţului ei. O pusei pe umăr dinaintea dulapului cu oglindă, îmi venea să ies pe stradă, ca să mă vadă măcar sergentul din post, trecînd cu o umbrelă imper# meabilă, care îmi va economisi pe viitor cel puţin una sută pălării. Dar obosisem şi meritam un somn serios.
    « închide umbrela», zise conştientul meu, cu naturaleţe. Desigur, de vreme ce mă duceam să mă culc. Apucai umbrela de baston, ca să scobor cortul întins cu vîrfurile de gămălie, pe mîner. Trăsei. Zmucii. Opintii. Umbrela rămînea des* chisă. Pusei colacul mînerului subt talpa picio* rului şi încercai un masaj ademenitor al verge* lelor şi al ştofei. Umbrela rămase statornică rigidi# taţii sale, ca o geamie.
 199
   Umbrela nu s*a mai închis niciodată, în carnetul meu de experienţe notai urmă* torul principiu: «umbrela nu se coase deschi* să, nemaiputînduise închide ».
   Şi teroarea care m*a cuprins după aceea, în ipoteza că, dacă aş fi cusute închisă, umbrela nu s*ar mai fi deschis, mă urmăreşte pînă în ziua de azi şi, probabil, mă va obseda şi în momentul obştescului sfîrşit.
   Las cu limbă de moarte, moştenitorilor mei, care vor participa la evenimente politice consi* derabile, să lupte din răsputeri şi cu toate jert* fele pentru desfiinţarea umbrelelor de ploaie şi pentru înlocuirea lor radicală prin motoarele cu şase cilindri şi pornire automată.
                                                   DON JUAN
   Aveam la clinica noastră, în tratament, un suilfurizat. Adopt acest cuvînt ştiinţific nou, pentru accidentele acidului sulfuric (S04H2), popular: vitriolul. Era, poate, al optulea sulfurizat pe care îl avusesem în lunga mea carieră de medic legist, pe targă, la spital.
   Fizionomia lui devenise alta decît în natură, şi ţi se părea, privindu^ie, că pacientul poartă o căciulă jerpelită, trasă peste nas şi bărbie, cu patrueinci găuri de mască. Individul era cu totul desfigurat şi nu mai semăna în nicio privinţă cu portretul lui autentic, aducînd mai repede la înfă* ţişare cu friptura, cu rasolul, cu o tocană de mînă* tîrci. Din mutra lui, aprinsă şi carbonizată, cu toate nuanţele culinare, vitriolul făcuse o varie* tate de aspecte, paletă de momente picturale, echivalentă cu o succesiune de individualităţi şi de şcoli. Pe suprafaţa unui cap normal, agentul chimic, utilizat la fabricarea sodei caustice şi a sifonului comercial, găsise, în fantezia lui caprin cioasă, loc îndeajuns pentru toate expresiile con* centrate, de la olandezi încoace.
   Pacientul, cu toate că un ochi îi fusese transform mat între pîrjoală cu o perişoară interioară, iar celălalt parvenise la formele unei jumătăţi de ou răscopt, accentuat pe gălbenuş cu o linguriţă de muştar şi maioneză, nu avea nimic aperitiv în evocările lui catastrofale. Subt spumegarea eferves*
 201
cenţei acidului sulfuric, cartilagiul nazal îi dimi* nuase pîna la proporţiile ciocului de bibilică, şi un obraz căpătase afinităţi de tomată, agremen* tată de un adaos decorativ de douăzeci de grăunţe de pilaf. Gura şi mustăţile, răsucite în ajun cu scîrlionţi, prezintau nodurile, intervalele şi nuan* ţele unei aşa calificate frigărui, a căreia compozi* ţie consistă în cuburi, paralelipipede şi prisme de muşchi, de rinichi şi de ficaţi, străpunse, printre alternări de momiţe, de un baţ ascuţit ca un creion.
   Orice intervenţie rapidă devenise cu neputinţă. Medicul cu materialul banal al rănirilor din im* prudenţă, prevedea o evoluţie regresivă. Exami* nate cu lupa, craterele de suferinţă ale sulfuri* zaţului se vedeau problematice, susceptibile de complicaţii, şi suspecte. Spălăturile scoteau din sulfurizat răcnete de gropi cu lei. Puţin lipsea ca sfoara lui deslînată să nu cadă ca nişte cîlţi prăjiţi subt pipăitul mîinilor noastre.
   Pacientului îi fuseseră retezate, în atentat, şi testiculele, printr*o furişare rapidă a briciului la baza organelor amorului. Evenimentul se petre* cuse în timpul somnului, cu o rapiditate care demonstra spiritul de hotărîre şi ciuda răzbunării. O strangulare bruscă a tubului de zgîrci al bere* gatei s*ar fi petrecut poate mai puţin iute şi vio* lent decît această chirurgie conjugală.
   —     Sînt un nenorocit! se plînse a treia zi sulfuri* zaţul, domnule doctor, — fără să fi aflat că incen* dierea lichidă a figurii fusese urmată de castrarea totală. în dezastrul figurii, îi mai rămăsese o ticăloasă speranţă. — Sînt un nenorocit! Iubesc pe nevastă*mea şi*mi plac toate cucoanele din vecinătate. îndată ce văd o femeie o iubesc, o iubesc cu sinceritate. Surîde, şi surîsul ei fuge prin mine ca o flacără de spirt, şi trebuie, trebuie neapărat să mănînc surîsul ei, să*i mănînc dinţii,
 202
buzele, cerul gurii şi limba. Sînt însetat întodeauna şi trebuie să beau din toate fîntînile ce se ivesc, îmi este fierbinte şi trebuie să mă scald în toate apele întîlnite. Nu rîdeţi, domnule doctor! Nu ştie toată lumea ce bucurii şi renaşteri săvîrşeşte un om îmbrăcat în trupul de hermină al unei femei. Cei mai mulţi muritori sînt simpli amatori; ca bicicliştii. Ei nu cunosc, din marea pasiune a fulgerului care ne parcurge ca o energie călă* toare, decît exteriorul. Mulţi oameni se iubesc fotografic şi ilustrativ: el dă un ghiocel, ea dă o panglică sau o perlă imitată. Ca şi cum trebuie să le contemple cineva, părechile sînt artistico*lite* rare, şi idila lor se petrece ca pe hîrtie tipărită, în două*trei culori spălăcite. Ştiţi dumneavoastră, domnule doctor, că majoritatea generaţiilor se nasc înnafară de sensaţie deplină, fără dărîmarea haotică a indivizilor, cu indiferenţa bucăţilor de lemn lustruit, încleite după un desen, reprezin* tînd o bibliotecă? Pentru ce credeţi că sînt atît de mulţi oameni sterpi de vlagă? Pentru că soţii cînd s*au iubit n*au participat furtunos la vîrtejul planetar şi s*au comportat ca nişte umbrele agăţate în cui şi ca două dicţionare suprapuse.
   Eu, domnule doctor, m*am nenorocit pentru că iau lucrurile în adîncă seriozitate. La mine chesti* unea începe, ca la centauri, după ce s*au mirosit prin aer. Copitele aleargă toată pădurea, dorinţele nechează, chemarea răcneşte, sîngele caută. Vine la noi vîntul gemînd, se clatină munţii, de care îmi reazăm spinarea prăzii, toate fiarele pămîn* tului şi văzduhului mă înconjoară cu alaiurile lor, îndemnîndu*mă să strîng, să sfărîm, să muşc şi să sărut. întrebaţi femeile care m*au iubit, cum s*au simţit în braţele mele, mutate de colo*colo prin întuneric, din locul împietrit în locul moale, desfăcute şi plîngînd de suava lor vulcanică sufe* rinţă. Vai mie! toate m*au iubit şi mă mai iubesc
 203
şi astăzi, cu căutătura strîmbată după ivirea mea. Pentru mine, după ce le*am iubit, ele şi*au lăsat, ca pentru Dumnezeu, şi bunuri şi tată şi mamă şi frate şi soţ, şi m*au urmat. Clocotul meu e fără păreche, domnule doctor! Şi*mi plac şi negre* le şi bălanele, şi stacojiile şi albele, şi uscatele şi pîrguitele, şi grasele şi cele cu suc. Ele mă cunosc după lumina ochiului, care îmi sticleşte ca un vîrf de cui nou, gata să fie bătut în scîndură pînă la opritoare şi să astupe lemnul din plin, în toată grosimea lui. Ştiţi dumneavoastră, domnule doc* tor, că femeii, mai simţitoare decît bărbatul, îi place, ca lemnului de chiparos, să*i fie fibrele strivite şi despicate silit?
   Vorbind aşa, sulfurizatul se crezu cuprins de o suvenire, şi mîinile lui căpătară o mişcare.
   —     Parcă* mi lipseşte ceva, domnule doctor, zise uimit sulfurizatul. Mă simt parcă nesimţitor. Parcă aş auzi şi nu aş pricepe şi parcă aş mînca şi n*aş putea să gust.
   —     Nu te mişca, îi zise infirmiera, în ochii căreia se iscaseră două lacrimi de regret. Dacă te mişti, îţi rupi bandajele şi nu mai garantăm nimic. . .
   —     într*adevăr, domnule Juan, adăogai, nevasta dumitale ţi*a purtat de grije în general. Ti*a tăiat şi. . .
   Cuvîntul necesar i*l şoptii la ureche; căci, deşi infirmiera cunoaşte din operaţii organul şi A schimbă pansamentul, numele lui putea să*i fie jignitor.
   —     Prea multe blonde, negre, stacojii, uscate şi suculente au străbătut sincerităţile dumitale, şi doamna Juan ţi*a impus un termen. S*a isprăvit! Dacă ai norocul să te vindeci, nici figura, nici pasiunea dumitale nu mai fac două parale. Vei fi obligat să te apleci, ca femeile pe care le*ai iubit, pentru o anumită nevoie, şi vei face spălături cu canula. . . Poţi să schimbi şi costumul, dînd altă
204
croială pantalonilor sau comandîndu*i fără nas; turi; căci nu te vei mai folosi de ei, de*a*n pi* cioare. Şi vei rămîne cum a zis Psalmistul, ca un pom care nu mai rodeşte şi ca pleava*n vînt. Căci, dragă domnule Juan, în toate celea trebuie să se împlinească Scripturile negreşit. . .
  CUM AM PETRECUT O VACANŢĂ
   în Englitera, mi<a spus directorul unui ziar literar, o anchetă « Cum v*aţi petrecut vacanţa? » a cunoscut un mare succes între scriitorii animaţi de o părere minunată în ceea ce*i priveşte. Fiecare autor s*a grăbit să facă onoare vitrinei zoologice, în care marile magazine ilustrate i*a expus, docu* mentaţi cu zincul şi cu textul. Unul şi*a trecut vara mîngîind un pui de şarpe sud*american, domesticit la ugerii îngreuiaţi de lapte ai unei pantere. Progenitura ei a fost împuşcată de soţia scriitorului, o ţintaşă fără păreche, preferînd tirului de porumbiei şi iepuri în colivie, vînătoarea în junglă şi de jurîmprejurul Sfinxului, pe nisipurile din Gizeh. Scriitorul a plecat cu toată familia, compusă din doi copii şi patru socri, călărind animale tropicale, cămile şi zebre, şi bătrînii, bine fixaţi cu sfori şi curele, pe spinări de elefanţi. Altul. . . Enumeraţia poate deveni nesfîrşită. Să ajungem la noi.
   întrebarea, pusă pe româneşte, nu*şi pierde conţinutul de aristocraţie engleză, cu care scrii* torul valah trebuie mental să se obişnuiască. Ce ai făcut în vacanţă? Noţiune de bază: trebuie să fi avut vacanţă; fără vacanţă nu se poate închipui scriitor şi, desigur, vacanţa a început demult; pro* blema comportă platformă şi răgaz. Prin urmare, este exclus să nu fi stat trei luni degeaba, după ce nouă luni n*ai cam făcut nimic. Să ne gîndim.
206
   Mi*aduc aminte.
   Cu cecul nr. 427.321, încasînd suma de 832.000 franci, salariul nostru literar pe timpul mai* octombrie 1928, am dus*o acasă în ghiozdan şi, aruncînd*o plictisit pe masă, am zis:
   —     Uite un acont, restul ne va sosi pe drum. Unde v*aţi gîndit să ne petrecem vara? N*aţi fi de părere să facem drumul pe jos?
   Şi am comandat opt biciclete, pentru familia întreagă, dintre care un cvadriciclu pentru bunic, cu echilibrul stabil, bunicul neavînd altă însărci* nare, ca să meargă, decît să dea din picioare. Copiii socotiră timpul parcurgerii Europei prea lung, şi înlocuirăm, cu o pierdere neînsemnată la bucată, bicicletele cu motociclete de cîte 12 HP, cu pornire automată şi lumină. Opt moto* ciclete roşii în mers! ce splendidă echipă. Cal* culîndu*se însă benzina şi cauciucurile, am ajuns la concluzia că patru roţi se defectează mai rar decît şaisprezece, şi un carburator mai puţin ca opt, şi, cu o altă pierdere puţin însemnată, schim* barăm motocicletele cu o limuzină plătibilă în rate, — şi plecarăm. înnainte de*a porni pe bari* eră, vîrstnicii familiei observară că automobilu* lui îi lipseşte un vagon*restaurant şi cabinet cu tot*la*canal. Ne întoarserăm acasă, expediarăm maşina la garajul cel mai apropiat şi plecarăm cu trenul.
   —     De ce n*aţi făcut aşa de la început? ne*a întrebat un admirator, pe galeria vagonului, în care stam, călătorii, în picioare.
   —     Plecarea ar fi fost lipsită de rafinament, dat fiind că orice spirit elementar se hotărăşte într*un fel numaidecît. Calitatea de scriitor presupune ieşirea din banal, un ocol şi o revenire treptată. O să te miri şi mai mult cînd îţi voi spune că pentru a lua trenul din Gara de Nord, am trecut întîi pe la Otopeni.
 207
   Admiratorul, om complicat, nu s*a mirat deloc, şi trenul nostru trecuse de Găieşti. Ca să nu stăm inactivi şi să începem vacanţa şi petrecerea ei fără întîrziere, am propus să ne dăm jos din vagon între două staţii. Familia mea, experi* mentată la sensul sensaţiilor rare, acceptă fără împotrivire. Fiind opt la număr, patru din noi trebuia să sărim din tren de pe platformă, în acelaş timp ceilalţi patru şi*au făcut vînt pe feres* tre. Ne numărarăm în tren şi, după unsprezece secunde, ne*am numărat şi jos, lîngă linia ferată. Sau uitasem pe unul acasă, sau ne*am înşelat la numărătoarea din vagon; sărind din tren pe pietriş, ne recunoscurăm şapte. Aci se interca* lează un eveniment tragic pentru vacanţa noastră: lipsea proprietarul nostru, cu care ne aveam ca nişte fraţi. îl tăiase, din urmă, fulgerător, după ce a sărit, un accelerat.
   Înmormîntarea s*a făcut în drum, ca să nu ne modificăm călătoria, în cimitirul unui cătun, în memoria fratelui nostru adoptiv, nu plecarăm mai departe, pînă ce nu ridicarăm, în locul unde s*a ivit accidentul, o fîntînă, acoperită cu un adăpost de şindrilă, pe grinzile căreia săparăm inscripţia: « Luaţi, beţi, acesta este sîngele meu ».
   Pînă la trecătoarea din munţi a Jiului, nu mai spuserăm niciunul niciun cuvînt, impresionaţi de un doliu prematur, dar, în călătorie, defuncţii sînt uitaţi, şi turiştii se duc înnainte cu Dumnezeu. Puţul şi acoperişul ne*au costat 18.374 franci. Am pierdut din vedere să spunem la timp că ne*am lăsat geamantanele în tren şi că, făcîndumi* se foame, ne gîndeam în tăcere la ouăle răscoapte, pregătite de*acasă, în Carpaţi restaurantele fiind destul de rare.
   Făcusem o mare imprudenţă, însă notam totul, fiecare lucru cu complexul lui de sensaţii, pentru viitoarele noastre volume în proză. Rătăcirăm
208
potecile, fără hartă, şi ne aflarăm cu toţii învă* luiţi între ploaie cum numai munţii înregis* trează, pleşuviţi pe creştete tocmai de ploi şi furtuni. De mai multe ori trecuse soarele peste noi, şi ne afundam tot mai mult în codri de brazi, hrănindume cu rădăcini crude şi cu coji de copac. Singurul aliment din abundenţă era, din neno* rocire, lichid, apa de izvor, ireproşabilă însă inutilă: cu ce am fi putute consuma?
   Cred că am rămas prizonierii munţilor timp de aproximativ şaizeci de zile. Barba mea eres* cuse pînă la cravată, şi unghiile tuturor începeau să ia înfăţişarea de ghiare. Eram salvaţi! Din jo* sul stîncilor se auzea cavalul. Din cîteva sărituri ajunserăm la un staul de oi, unde am tăbărît pe caş, lapte şi brînză de burduf. La apropierea noastră o rupseră de fugă ciobanii şi cîinii, vahvîrtej cu oile şi berbecii. Am omis să spui că, influenţaţi de partea locului, ne pierduserăm demult echilibrul civilizaţiei şi umblam în patru picioare, — şi rămăseserăm nuzi, ca nişte maimuţe. Mătuşa mea, Matilda Constantinescu, care sem# nează în literatură Esmeralda, scrie, graţie unui har din familie, versuri. Ca să poată circula în voie, pe patru labe, ea îşi purta creionul chimic între dinţi, şi caietul cu manuscrise unde se putea, între picioare, sus, — nu pot ascunde nimic, —■ aşa îneît, mergînd la rînd, unul îndărătul altuia, printre copaci, caietul Esmeraldei ieşea cu un colţ înnapoi, intercalat exact în subsuoara lui.
   Caşul venea la timp. întrmn consiliu de familie, pe care îl ţinuserăm, pe cînd ea, retrasă întrmn stufiş, scria niscai versuri, luaserăm hotărîrea ca a doua zi să o mîncăm, cu toate că ne gîndeam cu oarecare sentiment de repulsie că Esmeralda, fiind exagerat de păroasă, trebuia să scoatem din gură, mestecînd întîi regiunile musculoase, fire
209
 de păr creţ în timpul rumegării. Auzind, după ce deterăm gata primul caşcaval, de hotărîrea noastră, Esmeralda se întristă foarte şi scrise împotriva noastră o satiră în stihuri de douăzeci şi două de silabe. Ea cîntărea nouăzeci şi trei kilograme.
   Coborînd în şes, începuse să ningă. Vacanţa era terminată.
   Ce facem acum? Ne reeducăm echilibrul, ca să putem relua vechea noastră atitudine în două picioare şi să participăm la conferinţe şi la spec# tacole, unde trebuie să aplaudăm.
   Cît priveşte suma de aproximativ 800.000 franci, cu care am rătăcit, am pierduta în pădure. Anunţăm un premiu de 400.000 franci cui va găsi*o. Pentru detalii a se adresa la ziar.
                                                      PLOAIA
   Decînd cu invenţia lamei de ras, ştiinţa se sim* plifică zilnic. Ceea ce putuse face un singur pre* decesor, care a purtat în Biblie numele de Iosua, poate repeta, trăgînd de o sfoară, orice locatar cu geamurile şi balcoanele la răsărit: opreşte soarele lăsînd să cadă storul. Cu toate că după o şi mai recentă simplificare, soarele poate fi înlăturat printr*un somn binefăcător. Ştiinţificeşte fenome* nul se explică destul de concludent: prin ador* mire, se intercalează între lumina zilei şi cornee, o aşamumită, în limbaj vulgar, pleoapă, care joa* că lîngă ochi rolul storului din fereastră, şi mai departe, în spaţiul astronomic, rolul eclipsei so* lare totale. Dacă îţi mai îndeşi pe cap şi o căciulă, se obţine un neant complect, adică absenţă to* tală şi de soare şi de boltă astrală, individul în* torcîndu*se la început, cînd nu era nici geologie nici mineralogie.
   O venerabilă domnişoară, convertită tîrziu la aceste adevăruri şi a căreia fotografie, scăpată de calamitatea concursurilor de frumuseţe, a fost pre* zintată, în luna mărţişorilor, cînd în profil, cînd în picioare şi cu perlele dinţilor aparente, cînd călcînd, cu o solidă şi practică încălţăminte cu gumilastic şi cu tocul higienic, coaja tarîţoasă a unui pămînt ce i se supune, pretinde că a descope* rit mijlocul de a face ploaie prin utilizarea uni* celor funcţiuni intelectuale, reputate, printre igno*
211
 ranţi, fără conţinut lichid. Am zărite circulînd în natură şi căutînd pe sus norii cerului ca să*i cheme la sine, ca ghicitorii de izvoare puţul as* cuns, cu o nuia de alun. Norul este văzut, şi, făcîndu*i*se cu ochiul, acest monstru urît (no* rul) se repede, dă fuga, vine, soseşte şi începe să toarne. Dacă norul nu e la îndemînă, adică se ţine invizibil, o singură fluierătură este de ajuns ca el să plece din Rusia sau din Ungaria şi să treacă*ncoa. Sau îl miorlăi şi vine.
   Alteori, se scoate o farfurioară la geam, în care ai pus o linguriţă de sare, un bob de piper şi un praf de boia. îndată ce dă de soare, — nu e ne* voie în acest caz de nori, — soarele se pune să*i fabrice instantaneu, şi o ploaie abundentă răco* reşte capitala. Dacă efectul nu se simte chiar în ziua farmecului, acest detaliu e fără importanţă, căci ploaia tot va cădea, în zece zile, între lună, două, întrmn an, indiferent. Feriţi*vă să scoateţi macaroanele, dopurile de plută şi hîrtia de lipit muşte la uşa prăvăliei, căci nu se poate garanta nimic: puteţi avea de*a face, prin aceşti agenţi, cunoscuţi provocători de ploaie, şi mai ales prin aglomerarea lor, cu o cataractă.
   De asemeni, nu trebuie să plouă chiar în Bucureşti, dacă experienţele au loc în acest oraş. Certamente va ploua la Braşov, la Tîrgu*Jiu sau pe muntele Rhodope. Ceea ce nu s*a determinat încă, este proporţia dintre boiaua de ardei sau scorţişoară şi ploaie, şi cantităţile ce trebuiesc a* mestecate pentru obţinerea unui volum precis de metri cubi.
   Progresele pipăitului ce vor determina cubajul, litrajul, sticlajul sau paharajul apei necesare, sînt de cea mai mare însemnătate în viitorul apropiat al instalaţiilor la etaje, căci economisind conduc* tele, se vor desfiinţa robinetele, liberînd munici* piile de bugetul capitolului aqua fontis. într*ade*
212
văr, în orice localitate şi la orice înălţime oraşe* nească s*ar afla, omul civilizat îşi va putea produce singur, pe geam sau din tavan, înghiţitura, lighea* nul, brocul sau baia ce*i trebuieşte. Ai scos din cutie trei molecule din tutun, şi eşti servit.
   Tot atît de necesar este să se ştie că poţi căpă* ta apa la diverse temperaturi, caldă, rece sau căldicică, prin adăogarea la muştar a unei lingu* riţe, a unei linguri sau a unei picături de petrol, numit popular gaz. Tot ce se recomandă, ma* nipulînd aceste forţe, este să nu rosteşti cuvîn* tul ciorap. Pronunţat cu voce tare, se poate aştep* ta explozia apartamentului. E mai bine în acest caz nici să nu te gîndeşti la el, căci se poate aprinde văzduhul. S*a văzut dramatica aventura a unui marinar neprevenit, care, umblînd cu lapte covăsit, a zis cuvîntul foarfecă, şi a trăznit, în imediata vecinătate a portului, un far care costase douăzeci şi opt de milioane de lei.
   Alte descoperiri reţin atenţia lumii ştiinţifice. Se ştie că se produce electricitate, lumină şi forţă mo* trice, prin zmulgerea din subsuoară a unui fir de păr în coincidenţă cu strănutul, cînd se produce şi un mare clăbuc. Dacă firul e blond, lumina miroase a neroii, şi dacă subsuoara care ha furni* zat este situată subt braţul stîng, parfumul e în* soţit de ecou de muzică de violoncel. E vocea creierului, încă neauzită, venind din jiletcă. La Chicago, un singur savant a tuns băieţeşte, întrmn minut şi optsprezece secunde, pe nevăzute, şase mii nouă sute treizeci şi două de domnişoare, de o maturitate respectabilă, şi care doreau să devie deputaţi: a tuşit întrmn tub de treizeci şi nouă de metri scos pe un burlan. « Unde dai şi unde crapă » nu e o snoavă de prost*gust, şi a devenit, tradus din englezeşte, un principiu de laborator. Aveam acasă o mătuşă, care între dimineaţă s*a sculat bărbat, s*a căsătorit cu o femeie, a făcut
2U
 copii şi i*a crescut barbă, de tipul lui Frantz Iosef. In noaptea nunţii s*a dansat Barca pe valuri şi s*a cîntat O, du, lieber Augustin. Se întîmplase un fenomen comun în natură, şi graţie căruia se nasc în aceeaş noapte o sută de fete şi o sută de băieţi, prin dezarticularea ritmică a Casiopeii, o constelaţie care cinci minute se manifestează în cîmpul lunetei cu două umflături, şi cinci minute cu absenţa lor.
   în ştiinţă fenomenul cel mai constant s*a dove* dit a fi mecanica diametralelor opuse şi simetria păretelui cu nuca, şi medicina s*a folosit de toate aplicaţiile lor. Pentru a scoate o măsea nici nu mai e nevoie să cauţi pe bolnav în gură: e sufi* cient să*i muţi pălăria dintrmn cuier întreitul. Cei mai buni medici caută azi pe tuberculoşi la stomac, şi ficatul îl tratează la rinichi. Bătăturile se vindecă înlocuind bastonul cu umbrela, pur şi simplu, şi negii trec bătînd un cui într*o oglindă.
   O dificultate lexică. Pentru funcţiunea lui prin farfurioară, verbul a ploua trebuie conjugat ca un verb activ şi cu complement direct. Plou, tu ploi; voi ploua, vom ploua. Te ploiez, mă ploiezi. «Plouă*mi te rog nişte pepeni galbeni, pe vi* neri. » — « Laş ploua bucuros, dar mă duc la Giurgiu să coc nişte castraveţi. »
  CUM SE STÎRPESC ŞOARECII DETGT
   Cu toate că de o actualitate arzătoare, stîrpirea şoarecilor, în sensul că trebuiesc imediat elimi* naţi, comportă — vai! — un trecut, un prezent şi un viitor; poate chiar că mai multe viitoare decît ne închipuim. Incontestabil mai numeros ca trecutul, la răscrucile acestuia cu viitorul, continuu deplasate şi mobile, se găsesc prezentul istoric şi prezintele gramatical. Ce este, în defini* tiv, prezentul? El este un timp şi trecut şi viitor; sau succesiv, un sfert trecut, cu trei sferturi vii* tor, jumătate şi jumătate, şi trei sferturi trecut cu un sfert viitor, fiecare pătrar de timp devenind ceea ce nu era cînd încă nu fusese. Dacă m*ar întreba cineva cîte ceasuri sînt şi dacă m*aş uita la ornic şi aş citi două, ar trebui să mă îndoiesc. . .
   Dar aceste chestiuni sublime, speciale învă* ţămîntului superior şi seminarului de literatură, vin în atingere cu stîrpirea şoarecilor numai în treacăt simplu şi pe despărţiturile patetice ale timpului. Aci, prezentul există atîta vreme de cîtă e nevoie ca o etichetă să nu cadă de pe sticla pe care a fost lipită; prezentul durează: el este valabilitatea unui certificat şi a unui bilet de abonament.
   în trecut, aşadară, şoarecii se prindeau în cursă. Luam o colivie de sîrmă cu intrarea pe deasupra şi puneam în interior o fărîmă de brînză. Deose# pirea între o cursă pentru şoareci şi o undiţă
215
de peşte consistă în aceea că momeala stă la undiţă pe dinafară. De obicei, după ce ai prins soare* cile în cursă, începe să*ţi fie frică de el şi nu mai ştii ce să*i faci: deschizi cîrligul, o iei la fugă, şi şoarecile pleacă. Nici nu este cel mai bun mijloc de*a stîrpi animalul; de aceea el a şi fost abando* nat, înlocuit cu o cursă ştiinţifică, foarte bine ju* decată, cu galerii şi capace scufundătoare, la ispră* vitul cărora prizonierul este indicat să moară de înnec, în mod automatic şi cu agonie scurtă. Sin* gurul inconvenient al acestor construcţii consistă în rezultatul că şoarecii nu intră în ele, preferînd să nu se bage, să nu se amestece. După multe diplome de onoare, medalii de aur şi recompense, căpătate pentru meritele inginerului inventator, şi această cursă, menită să figureze numai în ex* poziţii, a fost părăsită, ca limba latină, din pri< cină că şoarecii nu pricepeau mecanismul.
   Ce caută omul? El caută un agent de sîrmă, de lemn sau de chimicalii, ca să distrugă şoarecii detot. De unde această cruzime şi această intenţie contra naturii, de a extermina un individ, pe ca* re, ivindu*se pe faţa pămîntului, omul, mai mult ca sigur, l*a găsit gata făcut? Foarte simplu: omul se apără ca să se sature singur din avutul lui. Cine fură de la om, e numaidecît apucat şi pedepsit, fie om, fie dobitoc. Pentru şoareci curse şi pentru oameni legi. Probabil că expe# rienţa legilor va determina pe inventatori să descopere şi pentru şoareci o lege potrivită. Ea este de căutat în seria comandamentelor morale, administrate conştiinţei şi exploatînd sentimentele de ruşine, de remuşcare, de părere de rău şi de disperare. Cînd şoarecile va fura omului zece gră* unţe de grîu, el se va roşi de emoţie, va închide ochii, se va intimida şi va deznădăjdui. Cum de la deznădejde la sinucidere este un singur pas, va fi de ajuns să punem la îndemîna şoaricelui
216
bucata de sfoară, cu care se va strangula, sau cu* ţitul ori furculiţa, în care se va străpunge, navă* lind, cu toate puterile lui dezlănţuite, în ascu* ţişul unui dinte sau în tăişul unui briceag. Ca să nu lipsim însă economia casnică de uneltele ei, spurcate prin contact prelungit cu intestinele rozătorului (mus, muris), dăm gospodarilor sfatul să puie în locul lor, în părete, însă aproape de nivelul podinei, pentru ca deznădăjduitul să ai* bă loc să*şi facă vînt şi să se repeadă perpendicu* Iar, cuie cu vîrful înnafară. Se obţine fără multă greutate acest vîrf ascuţit, bătînd întîi un cui obişnuit în lemn şi apoi pilindu*i gămălia. Pilind întîi gămălia este nepractic.
  Eu aveam un mijloc personal de a stîrpi şoa* recii mei. Ca orice inventator, trebuia întîi să*i prind; căci a nu prinde şoarecii este a nu*i stîr* pi, ba este chiar a le permite să se înmulţească, acestui animal, indiferent de sex, plăcîndu*i dra* gostea mult, şi el neţinînd seama nici de mono* gamie nici de orele la care se poligamizează,
  M*am aşezat la o gaură din casă, fără să aleg, ştiut fiind că la orice gaură corespunde un şoa* rice, ca la chioşcurile de ziare un tutungiu. Trebuia deocamdată să verific dacă într*adevăr era o gaură cu şoareci. întins pe scaun, am ci* tit aşteptînd unsprezece luni, interval în care am învăţat pictura, arhitectura, limba engleză şi as* tronomia. Mi*am mutat apoi scaunul la altă ga* ură şi am aşteptat douăzeci şi doi de ani, pînă ce s*a ivit un şoarice care nu putea să iasă, din pri* cină că decînd îl aşteptam crescuse şi devenise obez. Cu o daltă i*am lărgit gaura pînă la dimen* siunile dorite şi, ca să*l prind neapărat, am uns de jurîmprejur gaura cu clei îngrămădit peste un strat gros de ipsos. Calculasem exact: şoari* cele va ieşi, va intra în clei şi ipsos, şi volumul lui va deveni atît de mare încît nu*i va mai per#
217
mite să se întoarcă, obligîndud să rămîie prins pe jumătate în propria lui gaură, de unde îl voi tîrî de coadă, de*a*ndaratele, cu ajutorul unui cleşte lung, pregătit în odaie şi cu mînerul dezin* fectat. După alţi patru ani, nu am mai văzut şoaricele: probabil, îmi ziceam, că va fi crescut atît încît nu mai poate să circule prin galeria care duce la gaura cu clei.
   Partea esenţială a pîndirii la gaură este să prinzi şoaricele cu mîna. Principiul experimentat de generaţii, că ce*i în mînă nud minciună, este perfect valabil şi pentru şoareci. Numai să nu te sperii. Căci natura omenească absurdă este aşa făcută, că aştepţi douăzeci de ani ceva, şi, dacă vine, ai uitat ce aşteptai. Abia pui mîna pe el, şi nici n*ai atins şoaricele, că i*ai şi dat dru* mul, întocmai ca atunci cînd te slujeşti de cursă. Cîtă vreme a fost o idee, şoaricele nu te*a impre* sionat; îndată ce ideea se face şoarice, şi dumnea* ta te afli cu şoaricele faţă în faţă, singuri în tot universul, îţi dai seama că ai de*a face cu o făp* tură care nu atîrna de tine, nici de tradiţiile tale, şi te laşi săgetat în inimă şi4 scapi. Un şoarice, odată, la mine acasă, a pus pe fugă paisprezece membri ai familiei, din care unul era profesor de trigonometrie, unul optician şi două domni* şoare în vîrstă, autoare dramatice. Cel care căuta ieşirea cea mai apropiată din apartament era vă* rul meu, ofiţer de pompieri.
   Am abandonat mijlocul cu mîna, ca nu îndea* juns de accelerat, şi voi descri acum, domnilor agricultori şi proprietari, aparatul cel mai sigur şi mai radical de stîrpit şoarecii şi şobolanii. A se feri însă localul de cîini, pisici, raţe, curcani şi alte vieţuitoare domestice utile proprietăţii. Invenţia mea poartă numele de «Maşina infernală», din cauza unui dar drăcesc încă nelămurit, de*a fi în toate prilejurile infailibilă, dacă este bine întocmită.
218
   Se ia o măslină de mărimea una sută nouăzeci şi trei bucăţi la kilogram şi se pune jos. Ca să stea pe latura priincioasă, i se dă drumul de sus şi se fixează punctul ales de măslină. Se ia o li* nie pătrată, gradată de la zero la treizeci cenţi* metri, şi se aşează vertical pe măslină, cu un ca* păt pe fruct şi cu celălat capăt în aer. Nu se li* peşte cu nimic. Se mai ia o măslină şi se aşează încet deasupra capătului din aer al liniei. Se mai ia o linie, la fel cu linia precedentă, şi se aşează peste a doua măslină, în aceeaş poziţie. în capul de sus al liniei a doua se pune, şi tot nelipită, o minge de cauciuc cu diametrul de douăzeci şi şapte centimetri, adică din cele mai mari, şi se lasă aşa. Sus detot, peste minge, se pune, cu gîtul în jos şi sprijinită pe minge în dop, o sti* clă de un litru înfundată, cu cerneală violetă, aprobată de minister.
   Maşina infernală va funcţiona ca întodeauna, precis, în odaie închisă. Şoaricele vine şi miroase măslina. Nici nu e nevoie de mai mult, căci ma* şina infernală a şi început să pivoteze din cape* te şi din măslinele situate la încheieturi. Întîi, cade mingea, şi, înnainte de a sări mingea de jos în sus, cade peste minge sticla, care sare brusc; sare de cîteva ori mingea şi de cîteva ori cade sti* cla, dedesubtul căreia se găseşte întodeauna min* gea, prin convenţie ocultă, şi sticla sare mereu, pînă ce se sparge de un părete oarecare cu explo* zie şi îşi aruncă în zece mii de părţi conţinutul.
   Ei bine, şoaricele a fost lovit în ceafă cel puţin o dată, cu sticla înfundată; îl recunoşti imediat, după mersul lui împleticit către gaură, iîn care se duce, istovit, sa sucombe. Admiţînd că, prin imposibil, niciuna din loviturile sticlei n*a parvenit să ia contact cu şoaricele stupefiat, acesta nu va scăpa însă în niciun caz de stro* piturile de cerneală violetă ale exploziei finale.
219
Trupul lui va rămîne bălţat violet, ca un tam* pon de hîrtie sugătoare, şi scopul maşinii este atins. Dacă nu moare detot, şoaricele este cel puţin clasat ca accidentat, echivalentul morţii şi al stîrpirii, şi devine odios şi între ai lui, care nud mai recunosc violet.
   Va mai cuteza el să iasă, înfierat cum se găseşte şi tatuat cu neant, din gaura lui afară, către aii* mente şi marfă? Răspunsul e categoric: niciodată!
 O CĂLĂTORIE PE MARE
   Pe puntea vasului «Maharadja» ne găseam cincizeci de pasageri. Ziua era voioasă. Prînzirăm veseli în muzica orchestrei cu acompaniamentul oceanului din talaze. După*amiază, fiind protes* tanţi şi deprinşi cu cîntarea psalmilor, din vocile noastre s*a iscat un cor monoton, încheiat, pe la orele şase, cu imnul lui Luther, popular pe coastele din Nord şi măreţ ca uraganul.
   începuserăm să fim neliniştiţi. Mînioasa, unda dinspre Americi se clătina ca un astru. Pe la opt seara, vaporul nostru se freca de ceruri, escala* dînd piscurile de valuri.
   —  Vă este frică? fui întrebat pe galerie.
   —     Mie?. . . răspunsei. Am străbătut de treizeci şi cinci de ori oceanul şi am văzut destule. Dar dumneavoastră, nobilă doamnă, vă temeţi cumva?
   —  Nnnnu. . . atît de mult. . .
   —     Atunci duceţi*vă liniştită în cabină. Zorii zilei vor străluci în lucarna dumneavoastră, la Gibraltar. Noapte bună. Să nu vă temeţi nici dacă, din întîmplare, veţi auzi în somn o uşoară bătaie în părete.
   Cu vîrsta, omul vrea să pară galant şi e cinic,
—  ca episcopii (catolici), învăţaţi cu sufletul şi spovedania. Deprinderea îi cam plictiseşte. Puteam să bănuiesc eu atunci că vaporul se va ciocni în bezna furtunii? Ciocnirea se şi petrecu. «Maharadja» se întîlni cu un talaz mai tare
 221
  decît toate celelalte, şi care, din pricina lumini# lor lui, putea să fie un vapor. în mai puţin de zece minute, într*adevăr, vaporul izbit s*a seu* fundat cu troznetul unei dărîmări, în mijlocul unui hohot de glasuri omeneşti.
  Alergai la căpitan, pe care îl cunoscusem odată la Brest.
  —  Ce părere aveţi, domnule căpitan?
  —  Ce părere doriţi să am?
  —  Ne#am. . . ciocnit de ceva. . .
  —  Nu e nimic.
  —  Păi, vaporul s*a scufundat. . .
  Căpitanul surîse.
  —    Pesemne că n*ai mai văzut scufundîndu*se un vapor. . . Pe mine mă lasă rece. . . aş zice chiar că poate ma amuzează. . .
  —    Să*mi daţi voie să mă uimesc, domnule căpitan.
  « Desigur, îmi zisei, am de*a face cu o specie lăudăroasă. Eu n*aş face ofiţeri de marină din lichele. »
  —    O să vă obişnuiţi şi cu uimirea, adaose căpitanul cu o linişte care*mi îngheţă creierul şi făcu din căpitan o specie mai profundă. Noi, ăştia care umblăm pe provizoriu şi incert şi pe improbabil, nu prea sîntem sentimentali. Laşitatea locuitorilor de pe ţărînă, îngroziţi de primejdii, nouă ni*i necunoscută. Navigăm deasupra morţii, respirăm moartea, o bem şi o mîncăm. . . Nu aţi simţite încă aci, lîngă noi? O văd că vă atinge pe umăr. . . E pasagerul nostru astăzi, s*a suit pe vapor odată cu noi. . .
  Un fior trecu prin mine tot, ca o rupere de cearşafuri, cînd mă uitai la zidul circular ce ne încinsese. S*ar fi zis că intraserăm între cotitură subterană a oceanului. Cele patru coşuri ale vasului erau ca nişte siluete de doamne albe, cu pălării de întuneric.
 222
   —  Da. . . dacă vrei. . . bine!. . .
   Căpitanul se întrerupse ca să*şi vîre gura în* trmn soi de pîlnie telefonică, în legătură cu ma* şinile. . . Aprobările lui ironice răspundeau unei voci grave şi înspăimîntate din fundul uzinei. . .
   —     Cînd trăieşti cu moartea, ţi se schimbă per* spectiva. La dumneavoastră, pe pămînt, numai intendenţii de cimitire sînt interesanţi. . . Ia te uită. . . Vezi colo ceva?. . .
   Degetul căpitanului îmi arătă dedesubt, în in* teriorul teatrelor pe care le zămislea instantaneu şi le prăvălea furtuna, brazdele apei.
   —     Uită*te bine, insistă căpitanul rînjind şi scoţînd revolverul. . .
   Avui un sentiment de groază, urmat de un sentiment de bucurie. . . Un mare număr de persoane pluteau în dezordine, strigînd, fără îndoială, căci gurile le erau deschise şi braţele întinse spre vaporul nostru. Căpitanul scoborî reflectorul. . .
   —     Sînt naufragiaţii vaporului necunoscut, pre* ciză căpitanul. Vedeţi că nu au murit toţi.
   Barba roşcovană a căpitanului îi mîzgălea dră* ceste figura, şi rîsul lui de ventriloc era singur în toată lumea, ca un clopot între pustietate.
   —     Daţi drumul bărcilor în mare, mai repede, domnule căpitan. Ei mai pot fi salvaţi.
   Inima îmi bătea violent, în speranţa că vor putea fi zmulşi de la moarte.
   —     Mai mare daraua. . . răspunse căpitanul, sprijinit în coate pe bară ca întrrnn balcon.
   Mă gîndeam la impresiile naufragiaţilor asupra calmului nostru, tîrîţi în urma vasului ca rechinii îndrăgostiţi de lumini artificiale. îmi venea să mă arunc în mijlocul lor şi să mor odată cu ei.
   Un talaz mai înnalt transportă în apropierea noastră pe un naufragiat oacheş, cu părul creţ, care ne*a apostrofat:
223
   —  Ce faceţi, măgarilor, acolo?
   —     E cu putinţă să lăsaţi să moară oamenii fă* ră ajutor? întăriră alţii, pe care talazul, trecîndu*i într*o traiectorie mare pe dinaintea reflectorului, i*a scufundat şi ni i*a scos în faţă de mai multe ori.
   Naufragiatul cu părui creţ părea că voieşte să păstreze oarecare distanţă între el şi conaufra* giaţi. . . Expresia figurii lui aducea aminte pe domnul care asistă la o ceartă în faţa unui ghişeu poştal, împărtăşind punctul de vedere al publi* cului, că funcţionarul e prea încet în serviciu, dar rezervîndu*se de a protesta individual.
   —     Dobitocul se crede acasă la el, zise căpitanul, risipindu*şi fumul din lulea. Mi se pare că*l cunosc. Trebuie să fie un mare fabricant de ma* caroane de la Châlons. . . Şi scoborîndu*şi mult reflectorul: El e, nu m*am înşelat.
   O nouă azvîrlitură a oceanului apropie din nou pe omul autoritar de noi, şi auzirăm distinct înjurătura lui.
   —Aierde ! răcni căpitanul în franţuzeşte şi se aplecă deasupra lui, cum se ducea la fund, scui* pîndu*l în obraz.
   Fabricantul, ţinîndu*se în echilibru pe o parte, ne ameninţa cu pumnul strîns.
   —  S*a supărat! zise căpitanul.
   Fabricantul nu s*a mai văzut, şi nimeni nud va mai vedea, niciodată.
   —     Cînd te gîndeşti că fabrica lui îi aducea şi acum, cînd se înneca, două mii de dolari pe oră! zise căpitanul. Desigur, călătorea confortabil, cu un vapor de mare lux. Nu găsiţi şi dumnea* voastră inutile vapoarele de mare lux?
   Căpitanul îmi devenise cu totul insuportabil şi mă întrebam de ce nu i*am întors spatele pur şi simplu. Simţeam în el pe Căpitan, pe Căpi* tanul destinului meu întreg.
 224
 O ridicare vijelioasă a mării ne azvîrli un na* ufragiat în frînghii... El se zbătea ca într*o pîn* ză de păianjen.
 —  Ajută*mă! porunci căpitanul.
 îl urmai cîteva trepte pe scara de frînghie.
 —  Scoated picioarele. . . Aşa. . .
 Naufragiatul avu un zîmbet de fericire supre*
 mă.
 —     Vă mulţumesc. . . Daţi*mi vă rog o înghiţi* tură de rom.
 —  Nu*i displace romul. . . zise căpitanul.
 JLăsînd din braţe picioarele descurcate din frîn*
 ghii ale naufragiatului, căpitanul îi puse corpul să alunece ca un pachet de*a lungul funiilor pînă pe punte, apoi, printr*o mişcare bruscă, îl azvîrli în ocean.
 Mă aruncai să*l prind. Un picior îi mai rămă* sese în aer. Am crezut — nu este aşa ? — că scă* pase din braţele căpitanului.
 —  De prisos, zise căpitanul. L*am aruncat eu.
 —  Cum aşa?
 —  Uite*aşa.
 Mă dădui înnapoi cu doi paşi de căpitan şi*mi pipăii cuţitul. Dacă voia să mă arunce şi pe mi* ne în mare, i*aş fi spintecat canaliei burta.
 Cel puţin, deocamdată, nu avea această intenţie. Mă duse de braţ, este drept, însă nu ca să mă arunce, ci ca să*mi arate alţi doi naufragiaţi, care stăruiau să vie după vapor. . . Ei înţelegeau, negreşit, că noi nu voiam să*i luăm pe vapor, dar insistenţa lor de*a ne cere ajutor nu era decît un ultim omagiu pe care*l aduceau vieţii, umi* lindu*se nouă. . . Ei se tîrau pe talaze mulţumiţi că ne mai pot vedea un minut înnainte de*a se pierde în mare şi în nisipurile ei eterne. . . Simţii o lacrimă mare rostogolindu*mi*se în mustaţă şi aş fi voit să mă sinucid. Comunicai gtndurile me* le căpitanului; care îmi răspunse indiferent:
225
 —     Nu cunosc bestie mai egoistă ca omul. . . Am cunoscut, la spitalul din Toulon, un ofticos în agonie care stăruia să nu fie izolat, ci lăsat să asiste la operaţia unui canceros din acelaş salon cu el. A! dar brutele astea mă necăjesc afară din cale, adaose căpitanul, chemîndu*mă după el. Vinomcoa!
 Mă supusei şi*l urmai pînă la extremitatea va* porului. . .
 —     Ia să văd, ştii să tragi? zise căpitanul, dîn* du*mi revolverul.
 Nu cutezai să refuz.
 —  Cum să nu ştiu?
 —     Te rog găureşte ochiul acela blond care se uită la mine. . .
 —  Nu pot. . . domnule căpitan.
 —  îţi poruncesc: foc!
 La lumina reflectorului omorîi toţi morţii în* necaţi, ca să*i fac căpitanului pe plac.
 Nu mai rămăseseră în urma vasului decît tala* zele oceanului sfărîmînd talazele nopţii. Cum aş putea vreodată să povestesc ce am simţit pri* vind împrejur şi în sufletul meu?. . . Plîngeam...
 —     Eşti o secătură, zise căpitanul. Nu mă mir, de vreme ce ai ezitat. Dacă mai plîngi, te trîn* tesc în mare, tîmpitule!
 Apucasem să mă supui. . . Făcurăm cîţiva paşi pe punte. . . îmi veni pofta să fumez. . . Căpi* tanul fumase tot timpul pipe, ţigări, ţigarete, şi nu*mi oferise nimic.
 —     A! într*adevăr, zise căpitanul, singura plă* cere este tutunul... Dacă n*aş fi fumat, m*aş fi spînzurat demult. . .
 Această mărturisire subită a unei slăbiciuni, mi*l făcu pe căpitan puţin mai simpatic.
 Un matelot apăru deodată şi luă în faţa căpi/ tanului o poziţie fotografică.
 —  Vorbeşte!
226
  —    Prora e sfărîmată. . . Vasul n*a putut să re* ziste ciocnirii. . . Nădăjduim totuş să ajungem. Am baricadat magaziile.
  Privii stupefiat pe căpitan.
  —  Nu*i aşa că ţi*e frică?
  —  De ce să*mi fie frică?
  —    Cel mai tîrziu într*o jumătate de ceas ne vom înneca în cea mai frumoasă apă sărată din univers.
  —  Vreţi să glumiţi, domnule căpitan.
  Hohotul de rîs al căpitanului fu într*adevăr
  extraordinar.
  —    Mă gîndesc la frumosul dumitale curaj prins între picioarele unei caracatiţe. . .
  —  E*adevărat? Ne scufundăm?
  —  Mă mir că mai întrebi.
  —    Şi nu căutaţi să scăpaţi măcar dumneavoa* stră?
  —    Crezi că acest lucru ar prezintă vreo utili* tate?. . .
  —    Nu mai e timp de vorbe umflate! ţipai re* voltat. . . Domnule căpitan, eşti un asasin şi un imbecil literar. . .
  —    Continuă, că*mi place să te văd scos din pepeni. . . îţi stă minunat. . . şi se potriveşte cu mustăţile dumitale, rase pe trei sferturi, de subt găurile nasului. . . Cît priveşte imbecilitatea, te venerez, căci mă întreci.
  Tăcui şi alergai în salon, unde forfoteau pasa* gerii. . . îi anunţai că vaporul se duce la fund. Le vorbii de starea de spirit a căpitanului. . . Panică generală. . . Un englez voi să vadă pe că* pitan, care tocmai cerea un coniac. . .
  într*o franţuzească ţepoasă, englezul ceru căpi* tanului să tragă la ţărm.
  —    M*am gîndit şi eu, răspunse căpitanul, dar, scumpul meu domn, vă recomand să nu vă pă* răsească fără forme calmul dumneavoastră naţi*
  onal. Urmaţi sfatul meu plin de înţelepciune. Ne găsim, într*adevăr, întrmn loc unde ne*ar ajunge o jumătate de oră ca să debarcăm.
   —  Atunci, ce mai aşteptaţi?. . .
   —  Aşteptam consimţămîntul dumneavoastră. . .
   Englezul nu percepu ironia.
   —     Băiete, totuş să nu uiţi să*mi serveşti conia* cui. . .
   Căpitanul se aşeză întrmn fotoliu şi îşi aprinse luleaua.
   —     Lăsaţi*mă să mă arunc în apă, strigă o cu* coană, lovită de*o deznădejde bruscă.
   Englezul o făcu să înţeleagă că nu*şi ia răspun* derea în faţa unei atît de necugetate impruden* ţe, şi căpitanul îşi înghiţi coniacul.
   —     Pentru mine, doamnelor şi domnilor, începu căpitanul, problema vieţii domniilor*voastre nu prezintă interesul pe care păreţi că*l purtaţi va* porului meu. . . Ba mi*este destul de indiferen* tă. . . între oameni din buna societate te poţi în* neca agreabil. . . Dacă aş fi fost mai puţin sigur că ne înnecăm, acum ne*am afla pe uscat, ase* zaţi confortabil întrmn restaurant. E*aci, peste drum de locul unde ne vom adăpa din belşug cu valurile Atlantidei, peste cîteva minute, un local italienesc cu o bere delicioasă şi cu nişte peşte fript, de gustul căruia m*am convins de multe ori. Altceva mă interesează. . . Că ne vom culca astă*seară pe alge şi pe scoici este cert. . . Orice încercare de salvare ar contrazice pasiunea mea de văduvie: spectacolul vapoarelor înneca* te... Ar fi al şaselea. . . pînă acum am îngropat numai cinci. . . Personal, vă încredinţez că ştiu să ies din încurcătură. .. Moartea fuge de mine cît poate... Fiţi, domnii mei, liniştiţi, sorbiţi*vă ceaiul în tăcere şi ţineţi ceaşca bine în mînă, ca să o beţi pînă la fund. . . Omul e o bestie egois* tă. . . Niciunul din dumneavoastră nu s*a gîndit
228
 un singur moment să*mi înlesnească o bucurie personală. Plăcerea mea de*a vă vedea scufun* daţi, pentru dumneavoastră nici nu există. .. Eu nu însemnez nimic pentru pasagerii mei. . . Iată, vreau încă o dată să ştiu că v*aş putea salva, şi totuş să refuz. . .
  Ai înţeles, fără îndoială, că acest discurs a fost întrerupt de o sută de ori. Ca să*l curmăm, arun* carăm pe căpitan în ocean şi deterăm ordin să fim cu accelerare debarcaţi pe continent, unde ne*am reparat emoţiile la un ospăţ.
                              UMBRA ALBA
   în şaisprezece zile, cît a durat acest ultim răz* boi al lumii, nu s*a vărsat o picătură de sînge şi nu a fost un singur foc de armă tras. Puştile, mitralierele şi tunurile au rămas în magazii, şi nu am utilizat corpurile de armată mobili* zate la graniţi, nicidecum. Generalii noştri, îm* brăcaţi în halate albe, n*au avut nici sabie, nici trese, nici chipie, şi au operat din laborator, ca nişte fotografi şi fabricanţi de pastile de tuse. Mîna lor feminină albă*roză, cu unghii lustruite, a ucis armatele şi popoarele printrmn descîntec, apăsînd pe o sonerie sau potrivind un nivel. Ei au pus în funcţiune un aparat ca un cîntar, a căruia putere devastatoare se stabileşte prin echilibrul vîrfurilor de platină. Pentru tehnica materială a maşinilor şi aparatelor de anihilat nu este nevoie de o pricepere care să întreacă meşteşugul de*a vîrî capătul aţei în ac, şi de a prinde nasturele de haină.
   Două singure mijloace principale au conlucrat la distrugerea Europei şi probabil că a tuturor continentelor, aşezate de jurîmprejurul planetei ca un abajur pe globul unei lămpi: «maşina de deslînat molecula » şi « aburul alb ».
   Cea dintîia e de mărimea ridiculă a unui gra* mofon, şi modelul mic se poartă pe curea, ca un binoclu. Acţiunea ei diavolească are efecte uriaşe, pulverizînd marile materii prime, inventate de
230
 oameni, din care a fost cu putinţă să se organizeze civilizaţia şi să dureze confortul. Oţelul, bronzul şi aluminiul întîlnite de raza invizibilă, emisă de aparat, intră în confuziune şi nehotărîre, sufletul şi inteligenţa, pe care, luîndude de la sine, le*a pus omul întmnsele, ca să le dea o ţinută şi o uniformitate, supusă scopurilor lui, cad în îndoie* Iile naturale, ale facultăţilor de stabilitate, pără* sesc materia şi se întorc în rezervele magnetice ale naturii, cine ştie unde. Este greu de urmărit o însuşire printre imponderile pe care le străbate, tot aşa de greu ca un suflet printre morminte şi veacuri.
   Oţelul, de pildă, începe prin a lua o consis* tenţă moale, însă fără temperatură, prezintîndu*se pipăitului ca buretele unui miez de pîine proaspăt, şuruburile se frîng, piuliţele cad din buloane, mas* sa de crommichel şi de fontă îşi pierde sunetul şi dă, la ciocnire, o vibraţie gîngâvă, de săpun. Aeroplanele, automobilele, trenurile blindate ale inamicului se opresc numaidecît, împiedicate de Raza W2, cu aceeaş copilărie, inadmisibilă aparent, cu care o locomotivă s*ar da peste cap lovindu*se de un păinjeniş întins pe linia ferată între doi stîlpi telegrafici corespunzători. în raza de care vorbesc, expresele, aeroplanele, se prind ca nişte muşte.
   La declararea războiului, acum şaptesprezece zile, întreaga flotă a Oceanului Atlantic s*a desfă* cut în drum ca nişte bucăţi de unt într*o fiertură fierbinte: în douăsprezece minute nu s*a mai văzut nimic. Dac*aş fi luat pensula cu cerneală şi aş fi scufundat*o în butoiul cu apă, s*ar fi cunoscut: dispariţia fără zgomot a cuirasatelor, torpiloarelor şi submarinelor din ocean, nu a lăsat nicio urmă.
   Din stare moale, metalul trece în consistenţă friabilă, de tibişir şi talc, şi în sfîrşit cade în pulbere făinoasă, aşa că poţi marca succesiv degenerările
 231
crescute ale fostei materii, cristalizată, în cuptoarele electrice, în contact cu manganul, cu vanadiu! şi cu acidul carbonic, pe un singur bec de laborator. Raza W2, care a descompus materialele cele mai tari, nu are însă efect asupra vegetaţiei şi a între* gului sistem zoologic. De ce? E un mister. El trebuie cercetat în astre şi îndărătul aştrilor mai ales. Asupra şoarecilor s*a arătat neputincioasă; de asemeni asupra melcilor, crescuţi în laborator. Sorgintea razei este căutată de fluturi, cu înse* tarea cu care se aruncă în lumină, însă, fenomen ciudat, în loc să piară, ei cresc, cresc împotriva legilor care le*au dat născare, şi cu o rapiditate unică. în jurul «cîmpurilor de bătaie», ca să păstrăm un termen vechi din arta militară primi* tivă, a sîngelui, stoluri mari de fluturi cît corbii şi alţii cît berzele şi vulturii, trec în pilcuri adînci, lăsînd în lumină, ca nişte lumini deosebite, dîre de pulberi multicolore.
   Şinele drumurilor*de*fier, dezagregate, s*au risipit în vînt încă din primul ceas de război, ca şi firele de telegraf. Cuţitele, săbiile, tunurile, obuzele, coifurile, s*au prefăcut într*o materie spongioasă, cînd nu s*au schimbat în ţărîna lor.
   Pentru fiinţa omenească, a căreia carne conţine fier prea puţin, în forma urmelor slabe, aparatul razei neputînd*o suprima de la distanţă, s*a pus în acţiune alambicul cu aer lăptos, sau mai bine zis cu Umbră Albă. Printr*un robinet de azbest, solidificat pînă la duritatea ebonitei, se aruncă înnainte un fir asfixiant, care la kilometrajul tre* buincios devine clăbuc de aer, rămînînd, pînă*n punctul de transformare, inofensiv. Clăbucul creş* te, în raportul de viteză, proporţional cu scă* derea unui zgomot care se micşorează treptat; aşa fel încît la limita lui de expansiune, gazul (se mai numeşte gaz), mic la născare cît o conopidă, acoperă firmamentul cu o pîclă învăluitoare şi
 232
 ucide în cuprinsul lui viaţa întreagă în cîteva secunde. Milioane de soldaţi şi sute de milioane de populaţie civilă au sucombat înnăbuşite de un atom de gaz, dezvoltat pînă la marginile lumii.
   Operaţia, ca să fie sigură şi radicală, trebuie scutită de vînt. Vîntul, risipind pîcla, decum por* neşte şi se umflă, o amestecă repede cu oxigen şi o face respirabilă şi nevătămătoare. Un strănut repetat, şi panica se opreşte aci. De aceea s*a construit un al treilea aparat, care e o minune de tehnică şi precizie: minune desigur inutilă, căci cui mai slujeşte azi? Ea putea să fie aplicată la agricultură: Statele au aplicat*o la război. Ele şi*au primit răsplata, căci nu mai există niciun Stat, — şi pentru întîia oară sămînţa fină a bărba* ţilor de Stat s*a pierdut cu desăvîrşire.
   Aparatul, în forma unui manometru cu două limbi, una neagră şi alta roşie, care circulă pe un cadran cu semne, stă pe loc fix, ca un barometru. Limba neagră este în legătură cu o coloană capi* Iară de stelectit, o materie cu afinităţi nord*estice, experimentată cu succes la anularea furtunilor pe mare. Limba roşie disociază spre dreapta undele de temperatură, desfăcînd fiecare punct ondu* lator într*o cifră de plus şi alta de minus, care, adiţionate în proporţii variate, dau toată gama vîntului, de la zefir pînă la tempestă, uragan şi ciclon. Se ştie că, în spaţiu, adeseori anotimpul exprimat formal parazitează, din cauza logodi* rilor fortuite dintre numere şi cantităţi de genuri deosebite şi antagoniste. Limbile manometrului de vînt se reglează după tabela zisă a Sfîntului Ioan Evanghelistul, principiile ei fiind incluse în Apocalips, de unde au fost extraşi, comparaţi şi întocmiţi, logaritmii ei.
   întoarsă spre stînga de zero, care reprezintă neutrul, lipsa de preferinţă, neantul, limba roşie amplifică, dimpotrivă, vîntul, şi poate instantaneu
 233
să dea brizei uşoare o declanşare uriaşă, o dezlăn# ţuire de violenţe grandioase. La izbucnirea răz* boiului toate manometrele beligeranţilor au fost aşezate la « nemişcare rigidă», aşa încît talazele cu Umbră Albă au putut să*şi împlinească meni* rea integral.
   Războiul a început şi de data asta cu discursuri şi articole de ziar. De pe urma războiului prece* dent, născîndu*se cîteva împărăţii noi, întîia lor preocupare a fost să*şi aleagă împăraţi şi sfetnici, — şi, printr*o filosofică bunăvoinţă internaţională, Statele au intrat întrmn regim de egalitate, neto* lerat în interiorul lor. Poporul Cuţu*Pişilor, na* ţiunea Brmzgo*Gîngăviţilor, rasa Kîrtitzilor Albi şi*au descoperit nobile rădăcini în timpurile eroice şi s*au decretat, fiecare, mai adevărate, mai pure şi mai îndreptăţite decît neamurile care le*au ajutat să se nască şi să*şi compuie un abecedar în limba natală. Raza W2 şi Umbra Albă au pus capăt trufiei, dar au suprimat şi pe unii şi pe alţii.
   Singur şi flămînd fac însemnările acestea, într*o biserică din Olanda, unde, după ce au murit toţi locuitorii, au rămas numai lalelele în viaţă, ca nişte pasări rotunde aurii, încremenite pe cîte un picior delicat, întrmn ghiveci. Am dormit şi am ospătat din resturi prin toate pustietăţile pe unde am trecut pe bicicletă. Mi se pare că sînt singur în toată lumea. în muzeul din Amster* dam, pe care ham găsit deschis, m*au asaltat cîinii, care au luat în stăpînire universul. Staţiile radiofonice nu mai răspund. Europa e ca un castel nelocuit, cu odăile goale. Mi*e frică să intru si mă*nspăimînt să rămîi.
   Plec în căutarea unei soţii şi a unui brici. Sînt murdar şi neras de şaisprezece zile, şi oasele mele pribegi au nevoie de*o baie de putină, caldă.
                                            OMUL*ŞARPE
 într *un circ ambulant, am găsit odinioară pe August*cel*prost plîngînd afară, între vagoane, pe o ladă din dosul menajeriei. Fardul îi curgea cu lacrimile de*a valma, schimonosite, verzi şi albastre, şi orchestra de alămuri din interiorul circului, dominată de tobe, i le însoţea, pe un ritm accelerat, pierdute în peticele pestriţe ale costumului de arlechin.
 —  Poate ţi*e dor de*acasă, ham întrebat.
                                                  August era român, angajat, pentru talentele lui
 de comic irezistibil, de firma internaţională a proprietarului, un bătrîn cu patria în căruţă. în ţara străină, unde          din întîmplare ham     auzit
 înjurîndu*se în seara aceea pe româneşte şi dîn* du*şi cu pumnii în cap întrmn joben caricatu* ral, întrebarea era              naturală.
 —  Mi*e scîrbă de      mine. . . mi*a răspuns.
                                                   Timbrul glasului m*a intrigat. El aparţinea,
 puţin mai soprano, parcă unui copil din copi* lăria mea de şcoală, notat cu cifra maximă la gimnastică şi mizerabil la toate studiile unde muşchii şi zgîrciul lucrau cel mai puţin.
 —     Nu cumva te*a chemat vreodată Bogda* prostea?
 —  Eu sînt în persoană, dragă Cutare!            zise
 clovnul, nimerind numele numaidecît. Lasă*mă să te sărut. — Cînd nu te mai vezi douăzeci de ani cu cineva, crezi că trebuie să fi murit. Bucuria
23Ş
 lui se adresa mai mult patriei decît mie, ca atunci cînd primeşti de acasă un cozonac. Un căţel de usturoi l*ar fi făcut tot atît de fericit.— Ce bine*mi pare! N*am mai auzit vorbă roma* nească de opt ani de zile. Ce faci aici?
   —      Am venit şi eu astă*seară la circ, răspunsei, eludînd sensul întrebării. Nemaigăsind bilet, fac şi eu înconjurul cortului vostru şi al harabalelor cu care călătoriţi. . . Am o veche slăbiciune pentru sincerele voastre vopsele.
   Mă ţinea cu amîndouă mîinile de mînă şi am şezut lîngă el, pe ladă. Mirosul de grajd îi um* plea şi sufletul parcă, şi ham întrebat dacă nu dormea pe băligar, voind să prepar concluzia ten* denţioasă că unui român între străini i se acordă exclusiv drepturile la viaţă refuzate de autohtoni.
   —      Temşeli, răspunse clovnul. Toţi puţim aici de duhoarea asta, şi călăreaţa de înnaltă şcoală, acoperită de străluciri de firmament, şi baleri* nele acrobate. E un miros căutat chiar de o aristocraţie. Un fum de « Peau d'Espagne » pul* verizat peste el, dă acea aromă de feminitate şi de bărbăţie care explică succesele călăreţilor şi ale amazoanelor într*o elită de uremie şi diabet. Şi nici nu e neplăcut, dacă îi rectifici expresi* ile plastice cu fiinţa şi frumuseţea cailor noştri albi, nişte adevăraţi crini de gunoi.
   —   Poate că eşti plătit puţin. . .
   —      Altă eroare. Cîştig cît patru oameni de Stat americani şi n*am ce face cu banii. Cumpăr cărţi şi economisesc.
   —      Atunci, nu înţeleg de ce plîngeai. Te face să suferi vre una din balerinele ecvestre, aşteptate la ieşire de notabilităţile exasperate în monotonia provinciei ?
   —      îmi atribui o psihologie de om sărac. în ca* maraderia promiscuităţii ajungem de ne cunoaş* tem atît de mult beteşugurile, ne facem unii altora
 236
 în cabină atîtea confidenţe, încît mai mult mila şi dispreţul şi dorinţa de a ne dispreţui şi mai mult ne apropie şi ne leagă. Părechile iluzionate se adună din categorii deosebite, contrarii şi antago* nişte. Ţi*am spus că mi*e scîrba de mine. Nu pentru că miros a iepe şi armăsari sau că vreau să fug cu casieriţa blondă şi virtuoasă şi nu pot. Dacă atît mi*ar rămîne din numărul meu seral, putoarea de grajd, aş fi foarte mulţumit, şi asta e şi singura mea consolare: herghelia cailor inteli* genţi şi teferi, şi trupa cîinilor dresorului Mark. Animalele nu se contrafac, izmenite ca mine în meseria mea şi probabil şi ca dumneata în meşte* şugul dumitale. Şi poate că eu sînt totuş mai cinstit şi aş avea să*mi aduc imputări mai puţine, căci eticheta corespunde conţinutului exact: mă numesc şi sînt măscărici. în admirabila platitudine a naturii, caii sînt cai şi cîinii cîini pretutindeni şi todeauna conform, onest,— moralitatea adevă* rată a rasei şi a exemplarului nativ.
   Ai văzut în capitalele Europei pe distinsa doam* nă cărămizie, vicontesă sau miliardară, ducînd în curea şi lanţ pe dulăul favorit. Educaţia cea mai compusă n*a parvenit să mistifice individua * litatea şi caracterul. Frumoasa stăpînă a unui cîi; ne, care poate deveni, superficial, prin dresaj silit şi graţie unui costum grotesc, un actor, dar ca* re nu se poate bastardiza pînă a ieşi din matca lui şi a se face om şi om binecrescut, este sili* tă să se oprească brusc, zmucită cu lanţul, în dreptul unui felinar.
   Nu ştiu dacă vrei să mă înţelegi. în meseria mea aparent hilară, e un fond adînc de posibili* tăţi. Muntele ăla, care se înfăţişează ca o babă cocoşată şi strîmbă, este pe dinlăuntru de marmoră sau de granit, izvoare necunoscute clocotesc în el, mişună diamante şi aur. Dar chinuiţii şi întorto* chiaţii pomi în linii disperate, frînte, ce rodii dau
237
 din nodurile şi cioatele lor! Eu nu sînt lăsat să*mi fac roadele întregi, trebuie să mă limitez la zarzărea acră, şi atunci sînt mai interesant cînd în locul fructului meu coc în crăcile mele morcovi şi ciuperci. « Are un talent! » admiră cunoscătorii.
   Trebuie să te ţii de ceea ce ai nimerit din gre* şeală, dintr*o dispoziţie parazitară a unui capriciu, să^ţi faci o regulă din hiatus, din cacofonie.
   Am vroit să joc un Hamlet simbolic, să încerc o caricatură gravă a personajului omenesc din el. In poezia dramatică, Hamlet este corespondentul lui Crist din poezia religioasă. El nu e încă jucat decît subt raportul de necesitate al unicei lui personalităţi: se pot face în interiorul lui sute şi mii de ascensiuni, ca în univers. . .       « Rămîi la
 omubşarpe, m*a sfătuit directorul. Ai văzut ce bine merge cu el: mi*e teamă să nu strici afişul. »
   De vreme ce şarpele mă plătea şi pe mine şi pe director, am intrat adînc în plagiatul gustului vulgar, în escrocheria artistică, în minciuna pre* ferată, recoltînd ovaţiile mulţimii şi ale ama* torilor de lucru presupus fin. Am făcut toată zo* ologia, girafa, tigrul, crocodilul, maimuţărind tris* tele lor simplicităţi în ridicul şi grotesc, cu cassa închisă, cu biletele vîndute pe cîte trei<patru zile înnainte de spectacol. O scenă care mi*a adus elogii enorme şi victorii abjecte e aşamumita, în program, «Simfonia Kabilă ». Gorilul stă cu go* rila lui întrmn pustiu. Vin vînătorii şi o împuşcă. Deznădejdea bărbatului şi a destinului suprimat era lucrată de mine. Trăisem scena în Africa, la o vînătoare adevărată, şi o reproduceam într*o nuanţă. Gorilul plîngea ca un copil neputincios şi, în loc să ne omoare cu pietre, impresionaţi cum eram de neaşteptata reacţie a greşelei imbe* cilului de vînător, un camarad argentinian, care da la ţintă cu cuţitul, el se învîrtea inconştient, cu puterea lui uriaşe suprimată, în jurul soţiei,
 gemînd cu o suferinţă melancolică, mîngîindu*i sîngele, dar înţelegînd moartea definitivă.
   Publicul rîdea în hohote şi, cînd mă întorceam cu spatele, de*a buşile, şi se vedea anatomia, confecţionată din muşama şi cauciuc, era delir. Ca să*mi dau o satisfacţie şi să acord cîtorva inte* ligenţe amare, remarcate în primele staluri, o uşurare, am prins şi eu într*o seară un purice în bumbacul din subsuoara picioarelor şi l*am mîncat,
 —  şi mestecîndu*l cu bale, ham scuipat în capul unui personaj important, care, uitîndu*şi valoarea şi prestigiul, se tăvălea, în fotoliul lui, literal* mente, de rîs, ca un Weinbursch.
   O explozie de gigantic entuziasm a irupt în amfiteatru. Auzeam în spatele meu familiarităţile şi confidenţele strigate în gura mare, ale doamne* lor elegante: « Lasă*mă, dragă, să ies, că nu mai pot să mă ţiu ». La circ şi jazz clasele sociale se amestecă intim şi se descompun costumele, biju* teriile, rigidităţile, superstiţiile se dizolvă, şi pu* blicul, în vîrtejul dansului şi al aplauzelor, se arată în cămaşă şi pielea goală, ca în catastrofele furtunilor pe mare, dar animat fantastic de marile resurse de brută, comprimate în ceea ce îi place să fie numit sufletul lui.
   Şi culmea: am fost bisat: să mai prind şi alţi purici şi să*i mănînc! Scena era atît de cumplit gustată, încît oamenii care ţineau totuş să salveze ţinuta, închideau ochii să nu mă mai vadă şi gîndeau vizibil la altceva, la ceva dureros, se ciupeau, derivînd hazul irezistibil într*o suferinţă imposibil de obţinut.
   Unul m*a rugat să*i cîrpesc o palmă, şi, înţelegi, nu m*am lăsat invitat de două ori: i*am tras*o cu atîta sete, că l*am dezmeticit detot şi a început să plîngă. . . L*am pocnit cu palma mea de mai# muţoi peste o falcă. în criza de lacrimi şi de ilaritate idiotul lovit nu a răbdat mult: rîdea cu
239
 măseaua umflată, şi mai tare decît pînă atunci, şi din falca zdruncinată îi curgea sînge, ca gorilei din pustietate. «Dobitocule! am strigat, tu ai mîncat puricile, nu eu: ba mi se pare că ai mîncat o ploşniţă plină. »
   Ovaţiile meritate şi de replică întreceau orice măsură.
   Mă rog, nu exagerez nimic dacă spui că mi*e scîrbă de mine. Şi de public, nu e vorbă.
   —     Dă*mi voie să constat cu o plăcută surpriză că eşti în largul dumitale. . . Nu prea semeni cu fratele sau cu vărul dumitale din Bucureşti.
   —     Vrei să spui, tîmpitul de unchiu^meu: ăla mă crede un declasat, fiindcă mam ieşit pedagog. O să*ţi prezint, dacă vrei, un doctor ratat, care din dragoste de vocaţie face parte din personal şi se ţine după noi de cîţiva ani. Distribuie raţia alimen* tară la animale, şi seara i se dă voie să se deghizeze: fericirea lui. La o vîrstă academică înnaintată, e greu să mai înveţi ceva. Tot ce a putut deprinde e o cădere pe spate, şi se repetă cu o tenacitate de catîr. Trebuie săd întrerupem.
   Bucuria vocaţiei este că trăim în contrabanda perpetuă a noţiunilor monotone, şi dezordinea, careţi ordinea intimă a meseriei, m*a atras mai mult la circ decît la filosofie. în această privinţă nu*mi aduc nicio imputare.
   Dar vezi, gloria!. . . Marfa asta mă supără. Credeam că la circ am scăpat de expresia ei bom* bastică sau că aş fi avut de*a face cu o reducere, cu o glorie amuzantă, suportabilă, ironică, o mo; dalitate decentă de glorie, o emblemă de tibişir. Pe dracu! Ziarele sînt pline, toată ziua bună ziua, de numele şi fotografiile mele. Articole exaltate, în toate limbile de pe glob, examinează tumba mea vulgară de^amdaratele. Variantele figurii, modificată spontan, fie din pricină că m*a încălţat groomul greşit, cu dreptul în stînga, fie că m*ar
240
 mînca în talpa labei, dau naştere la interpretări, fac obiectul reexaminării geniului meu complex în arenă. între două părţi ale programului, mi se cer autografe cu timiditate şi sînt numit « maestre » pentru că mkam scos limba sau pentru că am trase înnapoi. Am primit decoraţii şi am refuzat partide briliante. Portretul meu e în toate casele unde sînt zilnic invitat şi nu mă duc. Afişele cu numele meu, tipărit cu slove de cincizeci de centimetri compacte, «Feety», îmi fac rău, şi dacă nu le sfîşii pe stradă este că de fapt lucrez cu un pseudonim nerecunoscut de conştiinţă.
   —     Nu poţi face abstracţie de amănunte, de vreme ce atmosfera îţi place?
   —     Tocmai. Dar cum să trec peste ilaritatea scandaloasă din staluri, manifestată ca o tragedie, cînd apar cu nasul roşu şi cu perucă? Dacă scot un sfert de ceas o batistă kilometrică din buzuna# rul nădragilor, dacă*mi lepăd bastonul, dacă pui o tichie nouă şi o nouă fizionomie, dacă am căzut lat şi mă scol pe brînci, de multe ori cu genunchii umflaţi, publicul se strîmbă de rîs. . . Pentru că strănut mi se fac manifestaţii ca lui Bismarck. Mii de oameni ar merge la moarte comandaţi de tuşea mea afectat măgărească.
   între seară am şchiopătat. îmi intrase pietriş în ciorapi. A doua zi am fost chemat de guvern nator, care voia nu numai să mă felicite, oferin* du*mi un ceas împodobit cu mărgăritare, pe care ham dăruit fetei de la bucătărie, dar să şi înveţe de la mine cum fac, ca să facă şi el în momentele libere ale vieţii Statului respectiv. . .
   Cînd mă strînge gulerul sînt inegalabil, cînd am răcit sînt extraordinar, şi cînd îmi iese o bubă în ceafă, cu operaţie şi pansament, sînt fenomenal. Toate scăderile mele, — şi colicile, — sînt probele unei genialităţi unice, şi în clipa în care mă ustură o bătătură şi mă frec, toate lucrurile mari se micşo*
241
rează, domin lumea, politica, artele, Statele, eveni* mentele, şi acopăr universul cu un cucui mititel umed al piciorului, ivit între două degete asudate. Vrei să nu*mi fie scîrbă?
   Să mă produc în toate zilele şi să par că vreau să fiu mai năzdrăvan ca toţi! Pentru mine, dragă, e şi o ruşine. Sînt hotărît să*mi schimb meseria. Mă fac orice, numai om de spectacol nu mai vreau să fiu. Mă fac căruţaş. Cu economiile mele cumpăr un camion şi cîţiva cai şi transport lemnele de la gară în oraş. M*am şi aranjat. Am trimis bani în ţară şi m*am făcut proprietar, la mahala. E şi mai cinstit. Pui calul la căruţă şi plec, fără fard şi fără parfum. Aveai dreptate. . . Ce mi*a plăcut mai mult în circ a fost băligarul. Ţi*o spune Feety, primul clovn din generaţia lui, acrobat şi muzicant. . .
  SUBIECT PENTRU UN ROMANCIER
   între doi romancieri, o problemă profesională:
   —     Pecînd eram medic la spitalul «Sfinţii dof tori fără de arginţi», am primit spovedania unui arhimandrit pe patul de moarte. Moartea i*a prescris vinovăţia şi mă dezleagă şi pe mine de secretul profesional.
   —  Asta numeşti dumneata un roman?
   —     Stai să vezi. Orice roman trebuie să aibă un început. Nu mă laşi să fac un început?
   —     Ba da, cum poţi spune aşa ceva? Pentru ce ne*am dat întîlnire, oare, în acest crîng ferme* cător, unde se aude imnul internaţionalei pie* truşilor, botgroşilor şi scatiilor?
   —     Spune drept! ai fi preferat un început senti* mental, cu apă de trandafiri şi cu miere.
   —     Am slăbiciunile mele, îţi mărturisesc, zise suspinînd prietenul literar.
   —     Arhimandritul fusese blond, era înnalt, şi, culcat în agonie, părea de două ori mai lung! Adică ai crezut dumneata în existenţa acelor făpturi uriaşe, cu beregata de o sută de metri şi care figurează ca nişte scheme de urzeală anato* mică în muzee? îţi voi destăinui un secret: ani* malul culcat creşte cu cincizeci la sută în raport cu individul în picioare, iar după ce moare creşte scheletul cu sută la sută şi proporţional cu veacul. Acest principiu se traduce ştiinţific cu formula: ductilitatea orizontalei. Este, cred, un fapt netă*
243
găduit că diyă moarte unghiile şi bărbile se fac mai lungi. încă nedeces fiind, arhimandritului începuseră să i se dezvolte ale lui.
   —     Dar atunci, de ce cheleşte omul intelect tual?. . . întrebă vioi al doilea romancier.
   —     De chelie vom sta de vorbă altădată, răspunse primul literat. Tot ce#ţi pot spune acum, în treacăt, este că părul dedesubtul căruia se află o piele întinsă pe o boltă de os, face excepţie de la regula capilozităţii. Arhimandritul mai respira puţin, şi povestirea lui era des întreruptă de un suspin de mişelească pocăinţă.
   —     Ai fost şi popă? întrebă al doilea literat. Te ştiam numai medic şi romancier.
   —     Ar fi fost regretabil să nu fiu: nu aş fi avut prilejul să ascult cea mai ciudată confidenţă a unei feţe bisericeşti. «Nu mă spovedesc, zise totuş arhimandritul, ca să fiu iertat, ci ca să se ştie că nu am trăit în inactivitate. Am ucis o sută optsprezece oameni!. . . »
   —     Ce spui?! s#a consternat subit al doilea ro# mancier. Vasăzică, e vorba de un scelerat. Sînt sigur că, după doctrină, sufletul lui îşi va păstra toată sensibilitatea trupească şi va arde pe veci, fără să se consume, în cazanele cu asfalt ale Gheenei.
   —     Cred că asupra sensului cuvîntului Gheena sîntem înţeleşi. Gheea: pămînt, Gheena: în pă* mînt, adică foarte înlăuntru, acolo unde începe temperatura, focul interior. Grecii ăştia cunoş# teau şi lucrurile pe care le ignorau.
   —     Extraordinar popor! zise al doilea roman# cier, sculîndu#se de jos şi evocînd cu gesticulări stîlpii, colonadele, Venera fără braţe şi ghimpele băiatului din talpa piciorului. Mi se pare că şi ăsta a fost grec, adaose el, aşezîndu^se pe scaun ca Pericle.
 244
   —     învăţase o sumedenie de limbi, unele mai clasice decît altele. Ca să le pipăie la faţa locului, s#a dus la arabi, fiii lui Cham, de la care a deprins trei dialecte. A stat în Indii, unde a vorbit curent cu Ghandi, care avea numai optsprezece ani, toţi dinţii şi toate măselele. A conversat cu cele patruzeci şi trei de neveste ale şeicului şi cu cei opt sute douăzeci şi cinci de copii de amîndouă sexele ai aceluiaş. Cred că ai observat şi acest fenomen de mărginire: pretutindeni, două singure sexe ocupă toată încovoietura terestră şi umple cu dezbaterile lor istoria şi zoologia lumii. în ce mă priveşte, sînt revoltat că formula sexelor se repro# duce pînă şi la urechi. Arhimandritul avea, ca toată lumea de altfel, o ureche feminină şi alta masculină, îngrijinduce cu perversitate să doarmă exclusiv pe urechea feminină. Cînd s#a întors în patrie, vorbea ca apa ebraica, elena, spartana, dialectul cartaginez cu pronunţia lui r în pţ. în două cuvinte, arhimandritul era un savant.
   —  Frumoasă cultură! zise al doilea romancier.
   —     Porcesc de frumoasă! zise primul romancier, îl apuca fantezia să calculeze, în piaţă, în limba feniciană, şi să numere cocorii în argot piele# roşie. Nipona o învăţase, natural, la Yedo. Dar era un bărbat exasperat. Nu găsise nicăieri dom# nind adevărul şi dreptatea, şi i se strecurase în minte eroarea că răul în viaţa socială venea, de fiece Stat, prin cîţiva oameni. Avea ştofă şi sub# stanţă de profet; singure procedeele, precum vei vedea, se deosibeau de ale profeţilor admişi. Dar este nevoie ca toţi profeţii să fie după chipul şi asemănarea unuia singur din ei ?
   —     Sîntem de perfect acord, zise al doilea ro# mancier. Incontestabil. Cu alte cuvinte, arhi* mandritul era un răzvrătit al genului omenesc.
   —     Ai înţeles. Aci, o sută de pagini vor adînci psihologia răzvrătirii, — şi cu timpul s#ar putea
245
scoate o piesă de teatru, eventual un film de la sine vorbitor. Cum s*a manifestat însă, prin ce acte, această răzvrătire; în ce forme a evoluat, vreau să zic, revolta titanică a călugărului, în lupta cu omenirea cea rea? Ei bine, nu vei fi surprins, continuă, după o pauză, primul roman* cier, de neaşteptata fază în care începu să intre romanul către sfîrşit, după ce pornise atît de armonic. Arhimandritul a suprimat pe nesimţite o serie de oameni politici. Cînd auzea că un popor suferă de pe urma unui personagiu, el lua bilet de tren şi se transporta în capitala ţării numitului popor. Trăgea la hotel, se informa, rămînea cîte* va zile în oraşul cu pricina, şi, pecînd călătorea înnapoi, citea, înnainte de a fi ajuns la graniţă, moartea fără cauză patologică a individului supri* mat. Destul că individul da semne de alienaţie mintală, sărea prin odaie şi apartament, se da din pat jos şi se suia din nou în pat, ducea mîna la ochi, la ceafă, la gîtlej, cu pauze, ca şi cum urmărea să*şi prindă pe o porţiune de piele un ce invizibil, şi murea în chinuri. Dacă vei cerceta bibliografia medicală a timpului, vei găsi că savanţii din di* verse State credeau că au descoperit o nouă maladie mortală, atribuită unui morb misterios.
   —    De ce n*ai căutat, înnainte de*a muri, reţeta veninului administrat?
   —    Ba bine că nu! Aici, în cincizeci de pagini, se poate face toată analiza şi sîntem la jumăta* tea volumului al doilea. Nu era niciun venin. . . Arhimandritul se servea de purici fermecaţi. Singurul lucru pe care nu ham putut afla este provenienţa acestor purici de specialitate, căci nici vorbă nu poate să fie de puricile nostru comun. Ori i*adusese de la Piramide, unde Sfinxul a umplut de purici de mumie pe mai mulţi englezi, defuncţi şi ei fără cauză precisă, ori e vorba de puricii cuprului, de la Ecuator, unde fiecare metal
246
îşi are vermina lui, staţionară sau fugace. într*o tabachere, de felul dozelor de pe vremuri de « tabac », arhimandritul conserva puricii adormiţi în scorţişoară şi*i scotea ca să*i puie pe omul determinat morţii. Abjecta insectă se introducea de*a dreptul întrmnul din orificiile inferioare şi înnainta triumfător şi nepermis de comod. Sărind fie în vezică, fie în intestine, el imprima «per* soanei» o mişcare ritmică înnainte şi îndărăt, mişcarea se multiplica, devenea dans, halucinare, agonie şi moarte. . . Crezi ca o sută optsprezece morţi la un activ e puţin lucru?
   —    E roman, nu zic ba, zise după o pauză al doilea romancier, dar sfîrşitul mi se pare cam moale.
   —    Am alt sfîrşit, răspunse primul romancier, scoţînd din buzunarul jiletcii o cutioară de sidef Mi*a lăsat mie cutia cu purici.
                                           SCRISOARE INTIMĂ
   Am găsit între gară următoarele foi dintre scrisoare. Cu toate can lipseşte foaia de la început şi n*aş putea să spui unde sfîrşea, public seri* soarea, aşa cum am găsite.
   « Eu vreau să4! arăt că părem, dimpotrivă, urmăriţi de un destin, şi iau într*acesta pilda unei vieţi. Ţie, negreşit, nu*ţi displace să susţii teoria, cu viaţa ta plină de şanse. O teorie nici nu e alt* ceva decît consecinţa felului cum autorul ei par* curge timpul, şi, de altfel, niciuna nu exclude pe cealaltă. De fapt, orice teorie e limitată la un număr de oameni.
   îţi voi atrage atenţia asupra unei mari deose* biri dintre noi. Fără să mă laud şi fără să te ruşi* nezi, căci răspunzători de capacităţile şi neajun* şurile noastre nu sîntem niciunul, tu, dragul meu, îmi eşti fiziologiceşte subaltern. Ai inteligenţă, fireşte, dar o inteligenţă făcută pe răbdare, pe bătaie de cap, mulţumită, fericita. Toate sînt la locul lor pentru tine. Ce citeşti nici nu te jigneşte nici nu te aprinde nici nu te contrazice. Cînd iei Fizica în mînă, tu nu te întrebi: poate că nu*i aşa — tu înveţi şi*n Cartea de cetire adevăruri sfinte şi eterne. Excelent temperament. Savanţii, dragă, sînt din stofa ta. Prea puţini se abat din drumul
248
permis inteligenţei necesare, — şi atunci cad de partea cealaltă, şi solidaritatea lor cu tine înce* tează. Mulţumită spiritului vostru, concepţiile ge* niilor au intrat în lumea realităţilor, omenirea progresează, şi, pe nesimţite, inteligenţa e înlo* cuită prin caznă şi încăpăţînare. Aceasta e supe* rioritatea voastră incontestabilă. Noi amîndoi am făcut şcoala împreună. îmi aduc aminte cu ce teamă curioasă te aşezai în bancă şi cu ce respect ascultai convorbirea mea îndrăzneaţă. Dragan, pro* fesor universitar la matematici, a fost şi este, nu te supăra, un prost. Gabiade, profesor la litere, un imbecil: repet că nu e vina lui şi că respectul meu întîmpină pe măgar şi pe mîţă deopotrivă, ca simbole ale legii care le*a alcătuit. Totuş, printr*un geniu străvezi această lege mai direct, parcă fără nicio idee intermediară.
   Voi toţi aţi ajuns. Eu n*am ajuns nimic. Pe mine m*au hulit părinţii, m*au strîns cu uşa toţi cei ajunşi ca voi şi au făcut tot ce le*a stat prin putinţă ca să nu trec dincolo de frontul lor, de unde m*au dat îndărăt sistematic. Voi între voi mă gîndiţi de rău cît puteţi mai mult. Cînd vă întîlniţi însă cu mine, sînteţi timizi, şi dacă vor* bindu*mi nu simţiţi plăcere, mă suportaţi cu răb* darea voastră proverbială, cu care v*aţi speciali* zat în atîtea cunoştinţe.
   De plîns nu mă plîng, căci eu cunosc sensaţii pe care voi nu le veţi şti, şi devotamente puter* nice şi virtuţi mari nvau întîmpinat. Tot ce poate atinge omul în verticală eu am atins, şi cînd mi*aţi examina temeliile vieţii aţi rămîne muţi, chiar de*aţi fi de obrăznicia fanaticului care a scuipat pe Christ. Pe voi nimeni nu v*a iubit şi nimeni nu v*a urît ca mine. Toate darurile sufleteşti primite de voi au o pricină, ale mele au cauze de Sus. Eu am intrat şi m*am oprit unde mi*a plăcut.
249
   Am negat principiile ce vă sînt scumpe în chiar persoanele care le reprezintă, şi faima lor în pa* tru ochi cu mine a suferit înfrîngeri neuitate. Am strîns în braţe femeile pe care voi le doreaţi, cu drept cuvînt, şi pe care, pe unele, poate le*aţi avut mai tîrziu. Şi n*am făcut decît să trec: nu m*am oprit nicăieri. Dacă m*aş fi oprit, aş fi socialmente mai mult decît sînteţi voi. Vezi, vor* bim de destin: el este, şi e înscris în noi. îţi pot înşira cel puţin douăzeci de împrejurări în care puteam fi fericit dacă fericirea voastră mă ispitea. Şi pe unde am trecut am lăsat o urmă certă. Fără să ştie, eu am schimbat rostul multor vieţi: am făcut fericirea adîncă a unora şi nenorocirea fără remediu a celorlalţi. Poţi tu spune acelaş lucru? Nu! Dovadă că taci şi că ochii tăi caută în jos pe subt picioarele mele de stăpîn.
   Eu, dragul meu, mă pot dezgusta de ce fac. Tu, niciodată. De creat tu n*ai creat nimic pro* priu*zis. Eu această bucurie am avut*o, fără orgo* liu. Cîteodată am citit cîte unui om o pagină, două, cinci, mai bune decît media la care poate năzui un scriitor oareşcare. El a admirat*o. Era un chip de*a rîde în sufletul meu, poate cu multă cruzime, de însăş predestinarea mea. Trebuie să*ţi spun că admiraţia nimănuia nu mă fericeşte, cu atît mai puţin mă înfumurează. în faţa ascultă* torului mi*am făcut manuscrisul sul şi l*am arun* cat în foc. Am ars ceea ce am creat, cuvîntul e exact.
   Aş fi putut subt cinci*şase nume deosebite să*mi fac tot atîtea reputaţii. Ştii tu din ce se clădeşte o reputaţie, fătul meu? îmi aduc aminte de un examen în scris, pe care l*am trecut la vîrsta de douăzeci de ani. O compoziţie dată de un examinator care se bucura pe atunci de un nume trecut acum la canal. Eram în faţa lui doisprezece candidaţi. Profesorul enunţa o citaţie
250
care să ne servească de punct de plecare. Două* sprezece peniţe o înregistrează în capătul foilor şi rămîn deodată pe loc. Cei unsprezece colegi ai mei nu se puteau mişca. Eu începusem să scriu. Unul, din spatele meu, îmi aruncă un bilet, în care mă roagă, în numele vecinilor lui, să le fac, de*i cu putinţă, o notă asupra chipului cum să trateze subiectul. Examinatorul citea un ziar. Făcui repede, pe un sfert de hîrtie, mai multe schiţe, cele pe care le*am crezut mai slabe, vreo şase, şi le arunc colegului înnapoi. Acesta pune hîrtia să circule, şi iată că cei unsprezece candi* daţi se inspiră din ele — şi scriu. Mi*am rezervat mie ideea cea mai bună, şi am exploatat*o mult mai bine, desigur, decît colegii mei, şi în ceea ce privea stilul şi pasul ideilor prin text, a căruia intuiţie lor le lipsea.
   A doua zi, la rezultatul afişat al concursului, mie mi se dădu nota cea mai proastă din toate notările proaste. Primind lucrarea mea şi citind*o, i*am văzut tremurînd buzele profesorului ca la copiii care vor să plîngă, şi pleoapele clipindu*i a suferinţă. Colegii erau consternaţi. în chip de mîngîiere, fiecare venea la mine să*mi afirme că lucrarea lui am făcut*o eu, şi dintr*o nevoie de conştiinţă, ce oricum trăieşte, măcar pe drojdii, şi în cei mai idioţi, ar fi strigat*o în gura mare, ar fi declarat*© profesorului, consimţind să cadă cu mine, cum cîştigaseră numai prin mine. Sînt momente cînd solidaritatea se manifestă ciudat şi cînd pare o virtute fără să fie decît efectul unui fapt divers.
   Aceşti băieţi au ajuns toţi cîte ceva, vreau să zic în societatea tuturora. Unul medic, altul profesor, advocat, arhitect, scriitor cu talent ofi* cial etc. Cînd mă văd bieţii băieţi roşesc, şi să*i vezi cum mă salută. Sînt în sufletul lor o pricină de remuşcare, care mă întristează. Dar nu*i mai
251
puţin adevărat că s*au folosit de inteligenţa mea. Cred că ai priceput de ce nu cinstesc mărimile şi de ce caut tovărăşiile mici.
   Tu ai să pleci acum de*aci foarte turburat: o văd. O afirmi. Cînd va veni vorba de mine şi de cei ca mine, deşi stingheriţi în sufletul vostru, ne vei numi oameni fără energie, déchets, inu* tilităţi. Şi în mintea celor care nu te cunosc, vorba ta va lua purităţile adevărului. Despre viaţa noastră veţi zice că e o urmare de ani de lene — noi care am muncit, drept vorbind, însutit decît voi. . . Veţi numi vicioasă viaţa noastră sfîntă. Cultura noastră o veţi numi superficială. Parcă zăresc în cutare articol de lege de învăţămînt şi de drepturi publice, sufletul speriat al unui pe* dagog care s*a întîlnit în viaţa lui cu cîţiva leneşi, ca noi, şi a rămas înspăimîntat.
   Şi cînd nu m*ai cunoaşte şi ai citi aceste rînduri ca ale altuia, ai crede, dragul meu, că mă joc.
   Iar dacă voi lăsa după mine o faptă nemuri* toare, alţii, tot ca tine, peste douăzeci de ani, îmi vor ridica o statuie, protestînd împotriva vremii mele — şi pentru contimporanii lor vor face ca şi aceştia. Gloria pe care ştiţi să o daţi voi, pe unii ca mine i*a scîrbit. »