SPINI DE HÎRTIE 1928 — 1929 CRITERII LITERARE Domnul Brătescu» Voineşti e un mare scriitor pentru că, citindu*l, oamenii de o înnaltă inte» ligenţă şi de o strălucită cultură varsă lacrimi. în Adeverul literar şi artistic, domnul I. Su< chianu, care ştie tot, permite cîteodată vîrtejului rotativei să»i răpească reflecţii condescendente, ne» glijenţe miloase şi sentinţe aparent zeflemisite, însă definitive pentru futilul joc al literaturii. Numărul din urmă oferă şi o lege critică, redusă la forma ei lapidară şi chintesenţială, uşor aplicabilă şi lesne de controlat. « Cred — scrie autorul — că simplitatea şi mo» ralitatea fondului fac tizi pe mulţi scriitori post» belici să strîmbe din nas cînd li se vorbeşte de domnul Brătescu»Voineşti şi să găsească banale bucăţile sale. Dar puţin importă. Am văzut oa» meni de o înnaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plîngînd la citirea unor bucăţi ca Întuneric şi lumină; şi desigur o să mai fie şi alţii care vor face la fel. Acesta e singurul lucru care importă... » Faptul că autorul pune trei puncte la sfîrşit nu însemnează că ideea continuă într»un număr viitor. Punctele includ toată ironia şi totodată tot adevărul scurtat, care putea să devie lung, însă absolut. Că nici nu se poate discuta carac» terul secular al adevărului domnului Suchianu, arată de la început cuvîntul cu care porneşte. Domnul Suchianu a zis « Cred», adică: «S»a isprăvit»; adică: «S»a judecat». Toată chestiu» ‘J9 nea este cum o iei din loc, ca şi la automobile — şi cred însemnează numaidecît a patra viteză, a» dică priza directă, superlativul. Din citatul de mai sus învăţăm două noţiuni: cunoaşterea cu nasul şi legiferarea cu pupila. Na< sul strîmb este efectul unei literaturi de valoare, nepricepută însă de proprietarul nasului res» pectiv; nimic nu împiedică această grimasă re» velatoare să fie în strînsă concordanţă cu lipsa, în alte cazuri, de calităţi a literaturii ce o pro» voacă. Plînsul constituie totuş apanajul incontes» tabil al literaturii autentice. Şi nici nu este de mirare: vezi hreanul, vezi ardeiul, care au co< mun cu literatura autentică o tărie specială. Citi» torii care au plîns la citirea domnului Brătescu» Voineşti, domnul Suchianu nu raportează că ar fi strănutat, lucrul de la sine înţeles, între plînsul intrensesc şi extrensec fiind tocmai diferenţa din» tre o boia şi o cerneală. Domnul Suchianu, care precizează atît de exact criteriile, exagerează însă în ceea ce priveşte nu» mărul partizanilor integrali ai metodelor domniei» sale artistice. Cînd domnia»sa scrie «Am văzut oameni de o înnaltă inteligenţă şi de o strălucită cultură plîngînd », nu numai că se mărgineşte să»i vadă mulţi fără să»i fi relevat vreodată pînă azi, dar domnia»sa se smereşte excesiv. Adevărul ade» vărat este că nu există oameni de o înnaltă in» teligenţă şi de o strălucită cultură. Unul singur există: domnul Suchianu. Cît despre plînsul domniebsale, din el nu se poate scoate un argument pentru toţi autorii. Domnul Suchianu plînge suferind cronic de gu» turai şi de o afecţiune a conjunctivitei datorită lecturii intensive. LITERATURĂ.. . Se înşeală cel ce crede că se face literatură numai la Academie, la Teatrul Naţional şi la Siguranţă, şi că Prefectura Poliţiei se lasă mai prejos. împlinind zece ani în funcţia domniei» /sale de simpatic dictator al sergenţilor de oraş, domnului general Nicoleanu i»a (ost dat s㻺i audă elogiile compuse cu stil. « De la Saita, parcurgînd galeria portretistică a foştilor prefecţi, din care se desprind luminoase figurile cneazului Moruzzi, blîndului Emil Pe» trescu, Mitilineu sau a meticulosului şi subtilului intelectual ce a fost prefectul Corbescu — per» sonalitatea generalului Nicoleanu va ocupa de»a pururi locul de cinste. » Dacă îi ura: «Să trăiţi, domnule general!», oratorul s»ar fi simţit diminuat. Ar fi interesant de ştiut cum construieşte el cuvîntul «mulţu» mese » şi din cîte crăci. ALO! ALO! RADIO BUCAREST Societatea de difuziune radioar fi întîmplat? Ar fi concurat toţi institutorii şi toţi şansonetiştii, iar Hugo, Lamartine, Vigny şi Baudelaire, ar fi scris poema. . . după decernarea premiului. Căci poeţii mari nu vor să concureze, în nop* ţile trudnice, decît cu ei înşişi. în condiţiile în care Comitetul român oferă premiile, Coco ştie mai dinainte cine va cîştiga sumele, şi lioane de locuitori. Politica nu se schimbă cu o ediţie specială, aruncată pe Calea Victoriei, cu veşti oricît de perfide, iar în oraşele de provincie apariţia sau dispariţia unui ziar e mai puţin în» semnată decît căderea unei frunze în pădure. Aceasta e realitatea în ţara noastră. Dar gazeta tipărită are o altă însemnătate: e o producţie, o industrie. Mii de muncitori, ma> nuali şi intelectuali, trăiesc în această atmosferă de plumb, de fulgere şi de nervi. Fabrici de me» talurgie, de celuloză, de hîrtie şi de culori se sprijină pe aceşti stîlpi de marmură de»un ceas. *59 Toate legile ţării, inclusiv Poliţia şi Jandarme» ria, care sînt legile cu revolver şi tesac, apără prestigiul instituţiilor şi ordinea de fapt. De ce suprimarea unui adversar de umbră, care atacă doar cu vînt şi biruie în abstract?. . . De ce la Cluj şomajul total al atîtor muncitori, a celor mai nobili muncitori? Pentru că lucrează pentru bucuriile, atît de puţin costisitoare şi atît de necesare, ale sufletului?. . . Guvernatorii din Cluj, speriaţi de corpurile de armată ale literilor de plumb, se cred energici trăgînd hîrtia de subt literă. . . Energia se poate vădi în chip mult mai efectiv: tipărind, tot la Cluj, o gazetă nouă, cu un tiraj care să bată ti* rajele tuturor ziarelor din oraş launloc, cu titlul în culori şi reproduceri după maeştri Renaşte» rii — care să se vîndă cu o centimă mai ieftin, şi biruinţa va fi sigură şi definitivă. N«are guvernul din Cluj banii necesari? Să facă o subscripţie publică. Ziarele din Cluj, sîn» tem siguri, vor subscrie cele dintîi pentru gazeta oficială! Biletele de papagal se»nscriu de pe acum, cu toată suma realizată din vînzarea lor pe o lună la Cluj. POEZIA CU MOŢ V solut lipsiţi de talent». Partidul liberal, acuzat că face numai Bănci, Societăţi pe acţiuni şi Tancrezi, sse că la Academia lui vor candida, de teamă, tot numai elevii şi asistenţii, legaţi ombi» lical de filosofia mihalachistă, păunul a recurs la un şiretlic. Spre deosebire de Academie, pe care o solicită discret toate valorile adevărate, « Aca» demia » domnului Mihalache solicită ea pe vii» torii membri. Şi cum s»ar putea ca înnafară de domnul N. Rusu, bas cantabil, să nu primească nimeni onoarea de a figura pe creasta posterioară a Criticului, în statutele publicate ale «Acade* miei», se prevede că vor fi numiţi membri acei scriitori pe care»i vor recomanda Maestrul şi le» fegiii săi — chiar dacă scriitorii vor refuza, cu scandal, atare descalificare. Un scriitor, informat de proiectul grandios al împăunatului, a întrebat: — De ce nu deschide domnul Dragomirescu şi o lăptărie?. . . Lăptăria există. E în dosul statutelor. O întreţine Ministerul Instrucţiei cu vreo cî» teva milioane. E adevărat că porţiile cele mai grase le înghite tot Maestrul. LIBERTATEA PRESEI Cu strîngere de inimă am citit plîngerea bres* laşilor condeiului că guvernul, peste un text de Constituţie, na dat pe mîna oamenilor de arme care stăpînesc în Bucureşti. Toţi ziariştii care, altfel, purcezînd în certuri personale, se demască, au fost uniţi în glasul lor de protestare. S tent şi apoi eliminat de la catedră şi trimis la bresle sau la bucătărie şi spălătorie, profesorul sau profesoara care nu vor fi izbutit să utilizeze ener< gia fără păreche a copiilor71 special pe lingă casele regală ţi princiară, pentru călătorii. Deşi om cu stare şi deşi ar avea dreptul să se retragă, domnul Pavelescu, de optsprezece ani devotat familiei regale, ţine s?o servească pînă la sfirşitul vieţii. » 3. Cincizeci de ani de la proclamarea indepem denţei îSyj—1917- Documente istorice. — Autor: domnul Stelian Popescu. Documente: Portretele m.l. regele Carol, regina Elisabeta, regele Fer* dinand I, regina Maria, principele Mihai, I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. A. Rosetti, gene? ralul Cernat, I. I. C. Brătianu, Stelian Popescu. Discursuri, mesajul regal. Clişee înfiorătoare, 68 pagini pe hîrtie de ambalaj. 12 lei. 4. Schweitzer?Simonnot: Deutsches Lesebuch. Deutsche Kulturgeschichte in TVort un Bild. Carte veche, roasă, jerpelită, cumpărată de la anticar. j. Gr. Florescu (?): Arcul de triumf al lui Consf tantin cel Mare. 80 pagini splendid de urîte. Fără preţ marcat. 6. Gh. N. Munteanu?Bîrlad, profesor. Galaţi: Cu jj vederi în text, harta ţinutului şi planul oraşului. Capitole: Bănci, Cooperative. Viitorul economic al Galaţilor. Agenţii de vapoare. Cana? lizare. Abatorul etc. Acest ghid inutil e cartea cea mai prezintabilă din toate, are 202 pagini şi costă numai 70 lei. 7. Calendarul ziarului « Universul». Nu o să mă credeţi. Nici nu insist. Mai lipsesc din darurile de premiu: tariful bir? jarilor din Bucureşti, o listă de bucate a unui restaurant central şi un afiş al Teatrului Naţional. Pînă a discuta, într?altă zi, acest dureros cara? ghiozlîc, să felicităm pe directorul liceului « Gheor? ghe Lazăr», domnul Alexandrescu, profesor de limba latină, pentru remarcabila domniei?sale per? sonalitate. SINODUL NEDREPTĂŢIT Primim la redacţie o publicaţie, care pare să fie un organ, cum se zice, al Societăţii Clerului Ortodox. Pînă în ultimul timp organele de care dispuneau, cu un tiraj demn de admiraţie, înfă* ţişătorii Mîntuitorului, erau limitate la cureaua de pe abdomen şi se găseau acumulate în partea de jos. De la autonomie încoace, li s*au adaos organele de publicitate. Clerul nu vrea să mai grăiască exclusiv cu anatomia inferioară, simte ne* nevoia să dea afară şi pe sus. E lesne de înţeles că nu preoţii, puşi să scrie şi mai cu seamă să iscălească, au interesul să facă risipa somptuoasă a unui ideal dat la tipar. Ei nu ar avea ce să apere afară de Hristos şi de drepturile sufletului la atenţia de fiece zi a Bi* sericii, şi o luptă a clerului ar avea ca prim obiec* tiv scoaterea din digestie şi consumaţie a clerului superior. Cu noile mijloace de care dispun epâr< hiile după autonomizare, episcopii şi mitrcpoliţii pot să*şi plătească luxul referenţilor culturali, plă* tiţi pentru o strălucită incapacitate şi o presă re* gională, care dacă nu asigură un spor dintrodată al virtuţilor generale, garantează măcar un număr de abonamente egal cu numărul preoţilor din epârhii. Revista Apostolul, de pildă, a Mitropoliei din Bucureşti, ţine seamă de toate daniile şi pome* nile, notează beneficiile la cassă ale mînăstirilor şi binecuvintează în fiece număr sumedenie de binefăcători în folosul materialităţii Bisericii, care, J7J fireşte, nu este de lepădat (fără joc de cuvinte), însă absoarbe toate preocupările redactorilor, re* cruţaţi, s*ar crede, din contabili şi remizieri. Afară de portretul, aproape în mărime naturală, al preafericitului patriarh Miron Cristea, întrmn an de zile, decînd ne soseşte foaia Mitropoliei, nu am întîlnit în rubricile ei niciun alt argument. Neîndoios, patriarhul e un bărbat de toată fru* museţea, totuş, poate că singură prezenţa prea* sfinţiei*sale nu mîngîie îndeajuns pe cititor de lipsa ştirilor din Cele*mai*de*sus. Publicaţia primită la redacţie e alta. Ea inau* gurează întrucîtva genul agresiv şi polemic. Un preot Econom, îşi ia sarcina să intre în heleşteul cu broaşte şi înnoată cu barba vîrtej — dacă nu cumva o fi un popă tuns după jurnal — ca să le gonească. Nu am putea spune că înnotul părintelui nu prezintă interes; dimpotrivă. Părintele vine pe apă numai cu o mînă, şi în mîna cu care îşi face loc printre lotus şi batraciene, ţine un făcăleţ, ca să pleznească, eventual, cîte un mormoloc la faţa undei. Foarte bine, părinte. Ce, numai ci* vilii să se priceapă la război şi numai ei să facă gazetărie? Să le arătăm noi şi una şi alta. îmi place, părinte Iconoame, francheţea cucerniciei tale şi mă pasionez după felul independent cum pui chestia Bisericii, care e proprietatea noastră privată (particulară), a clerului. Voi, civilii, să tăceţi din gură şi să vă vedeţi de treabă. Aduceţi prescuri, luminări şi sărindare, şi gata: nu vă mai amestecaţi. Noi ne*am apucat să croim o aristocraţie şi în curînd vom ieşi călări şi cu su> liţi. Pute Biserica? Ce vă pasă vouă? Noi o mi* roşim, şi ne place: plătiţi. Acum, vezi, sfinţia*ta, poate că ai mai multă dreptate decît socoţi. Se poate ca părintele Si* rj6 medrea, pe care îl aperi, să fie mai bun decît mulţi din colegii lui de arhierie. A tras, mi se pare, odată, o palmă unui colonel, aşa, din gre< şeală; vina era a colonelului: nu venise în uni» formă. Putea să»i umfle şi fălcile şi să calce şi cu picioarele pe colonel: era un colonel la pensie. Dacă nu ar fi fost pensionar, colonelul se putea întîmpla să bată măr pe prea»sfinţitul şi să ră< mîie cu barba prea»sfinţiei»sale în mîna dreaptă, cu care se închină. Dar, mă rog, dacă ne gîndim bine, cîţi cîntăreţi şi paracliseri nu mănîncă bă» taie de la noi, chiar în altar şi dacă nu sînt coloneii, tot sînt măcar sergenţi, căprari sau sol» daţi proşti. Ne»a ţinut cineva de rău? Ferească Dumnezeu ! Să mă ierţi, cinstite părinte, eu ştiam un epis» cop, care cînta foarte frumos, Dumnezeu să»l ierte — şi avea şi el un nărav boieresc. în pauzele liturghiei, obişnuit să nu»i stea degetele fără de lucru, el şi le rătăcea prin scobiturile nasului, şi cînd erau mai umede, şi le ştergea de sfîntul an» timiş, cu eleganţa cu care îşi ascute ciocul găina, după ce a mîncat mălai cu verdeţuri tocate. în ceasul acela de sfiială obştească faţă cu divini» tatea Tainelor, totul era sfînt la episcop, bineîn» ţeles şi scuipatul nasului, ca să»i zic cu o vorbă ocolită; întocmai ca la sfinţia»ta, părinte Iconoame, care nu primeşti să luăm în deşert numele puroiu» lui episcopesc şi, ca de Domnul Domnilor, in» terzici să se vorbească şi să se scrie de ei fără frică şi pătrundere dumnezeiască. Dar dacă prea»sfinţia»sa Simedrea nu are, zău, după mine, o vină de luat în seamă — ce a fă» cut prea»sfinţia»sa? — a tras o palmă unui colo» nel: închipuieşte»ţi că domnul colonel era copil, că încă nu ajunsese colonel, că era să devie co< Ionel în viitor: ei, nu poţi cîrpi o palmă unui copil ? — se schimbă detot chestiunea cu alţii. Şi m preasfântul Simedrea e vinovat, dar întnaltfel: e vinovat de vinovăţia tuturor arhiereilor din Si< nod. E vinovat că suferă înlăuntru Sinodului pe episcopul Buzăului, că îşi împărţeşte autoritatea cu el, că iscăleşte cu el dimpreună pergamentele pre» stigiului Bisericii româneşti, fără săd ia de braţ şi săd arunce din sala de şedinţe a guvernului bisericesc, pe treptele de piatră în jos. Ascultă nului. Cît priveşte materia tratată în aceste bro» şuri, ea se adresează, pentru reconfortul vacan» ţelor, unei categorii de elevi, care, după recoman» dările unui alt domn profesor, un eminent pro» fesor de istorie, domnul Grigore Niculescu, de la acelaş liceu, au citit în timpul clasei a şasea scrierile lui Schure, cărţile lui Merejkowski şi la Philosophie de l’art de Taine. De la Taine la domnii Stelian Popescu, Gr. Florescu, Munteanu» Bîrlad şi la opera Almanahul « Universului », ori» cît le»am recunoaşte talent şi un stil de pilde literare mari, este o distanţă. Domnul director Alexandrescu ne»a scos din ghiozdan — am indicat mai sus că purta un ghiozdan — o carte mare, ni se pare Luchian de domnul Virgil Cioflec, cu şaizeci ilustraţii. — Pe aceasta aţi lăsat»o afară din listă, ne»a do» jenit domnul director Alexandrescu. E şase sute de lei exemplarul. — întnadevăr, nu neia fost semnalată, — am răspuns, — şi exemplarul pe care îl avem noi e marcat două sute lei. După plecarea vizitatorului nostru am verificat. Premiaţii căpătaseră şi acest volum frumos, care totuş nu suprimă din listă cărţile şi broşurile precedente. Am citit şi răspunsul domniehsale, adus pentru publicare. Răspunsul nud putem pu< blica. Nud publicăm, întîi, pentru motivul moi tor că e prea lung. Al doilea, pentru motivul grafic că e prea mare faţă de spaţiul nostru ex< trem de mic. Al treilea, pentru că... nu ne mitatea cazurilor (trebuie să exceptăm cinci*şase scriitori la două sute cincizeci cîţi are S.S.R oficial înscrişi) de indivizi lipsiţi nu numai de talent şi gust literar, dar chiar de o cultură ge* nerală la nivelul bacalaureatului de azi. Acei cincbşase scriitori de talent, de gust şi de cub tură, sînt căutaţi şi citiţi, iar unele opere, cu toată monstruozitatea hîrtiei şi tiparului, au ajuns la ediţii necunoscute pînă acum literei româneşti. Cartea în România, în unanimitatea absolută a cazurilor, e tipărită, cusută, legată şi conservată de parcă ar fi destinată direct serviciilor de am* balaj sau closetelor. Scriitori de talent sau fără, editorul român pe toţi îi zugrăveşte pe ochi, pe trup şi pe mădulare cu aceeaş păcură infectă de maşini de treierat şi îi scoate astfel în piaţa pu< blică, spre a vrăji şi ispiti cu ei pe cumpărători, obişnuiţi cu talentul unui Jack London, unui Paul Valery, unui Joseph Conrad şi cu ediţiile unor « InsebVerlag » sau « le Sagitaire ». Domnul Victor Eftimiu nu cere tarif vamal protecţionist, precum avem pentru parfumeriile din ţară, proaste, deşi poartă numele marilor fa* brici din Paris. Are dreptate. Romanele, piesele şi poeziile sale vor găsi oricînd numărul suficient de imbecili care să asigure autorului şi editorului un tiraj convenabil. Scriitorii cu un pic de conş< tiinţă nou cerut ocrotirea cărţii româneşti, pentru că ei, din principiu, nu pot fi pentru ocrotirea javrelor, născute în tîrgurile noastre, şi împo< triva spitzdlor de zăpadă şi plini de spirit, numai pentru că vin de pe alte tărîmuri şi din alte moravuri. UN PROFESOR SUPERB întrebat asupra bacalaureatului, împotriva că< ruia ne plă deplasare de buton. America poate conversa cu Otopenii, de cîte ori vor binevoi Otopenii să o cheme la aparat, sucind o clanţă, învîrtind un dop. Acest singur gigantic lucru, de99 cere, fără ruşine, birul unor unde trimise de alţii: Concertele simfonice ilustrate de Enescu. Radio român a şi vestit că duminică, la ora uns* prezece înnainte de amiaz, concertul de la Ate< neu va fi transmis întregei ţări şi oraşelor din streinătate care ne cîntă gratuit, în fiecare seară, întnadevăr, exact la ora unsprezece înnainte de amiaz Radio român ss>a în oştire ca la sfîrşitul anului de exerciţii trei sferturi din soldaţi să fie declaraţi « re* petenţi», să li se ia puşca şi să fie aruncaţi afară din cazarmă ca « nepregătiţi»? Ofiţerul e dator să*şi fa* că soldaţii, iar cînd nu izbuteşte cîte unul, acela e într*adevăr un idiot, fapt de care vine să se convin* gă însuşi generalul de divizie. Cine a dat profesori* lor dreptul de a insulta şi anula înşişi, declarînd « re* petenţi » elevii pe care aveau tocmai datoria să*i ins* truiască pînă la gradul unei medii culturale?. . . Cum de e posibil ca fiece oră, care în viaţa copilului e o părticică de destin, să fie nu umplută cu sucul învăţăturii, ci « examinată»?. . . De unde au luat aceşti oameni puterea de a comite crima lor de fie* care zi, cu seninătate, asupra miilor de suflete care vor constitui viaţa matură de mîine?. . . Şi cînd se vor elimina, în sfîrşit, din învăţămînt profesorii care vor fi provocat mai mult de doi ne* pregătiţi într*un an?. . . POPA ÎN LIBRĂRIE Un prieten, iubitor de cărţi rare şi de ediţii de lux . după ce, bunînţeles, s»a convins că zalele de aur îmbracă într»adevăr o fiinţă spirituală princiară, s»a întors de curînd de la Paris. A văzut Opera Mare, Luvrul, Moulin»Rouge, semnalizatorul automat pe bulevarde, pentru auto» mobile, Versailles şi Tuilleries... Nimic nu ba ui» mit însă ca înşiruirea de lăzi încărcate de cărţi a anticarilor de pe cheiurile Senei. Nu, nu cărţile ra» re, exemplarele unice, cu marea lor valoare docu< mentară, niciodată inferioare costului, oricît de ri» dicat. Prietenul nostru a fost uluit de un spectacol ciu» dat, cu totul strein ochilor săi din România; de»a lungul cheiului a văzut un şir de abaţi, în rasa lor severă şi tichia intelectuală în creştetul capului, răs» foind ore întregi şi citind în picioare cărţile antica» rilor. A controlat: acelaş fenomen ba întîlnit şi în marele librării. Şi prietenul lămurea: — Vezi dumneata, la noi, un popă în librărie?... Am venit de la Paris cu o convingere: că preoţii sînt, prin definiţie, slujitorii spiritului. M»a costat destule parale, şi a trebuit să călătoresc cu trenul trei zile şi trei nopţi dus, şi trei zile şi trei nopţi în» tors, dar am aflat!. . . Popa e un scriitor şi un citi» tor. El trebuie să aibe o aversiune înnăscută pentru materialităţile vulgare, chiar cînd sînt suave şi se împletesc cu principiile vieţii. Profesionist al Spiri» tului, al Duhului, care cu o mînă pierdută în noap» 212 tea din apus, cu cealaltă furată de noaptea din ră< sărit, ni se înfăţişează numai în ceasurile alese, ca o legănare melancolică de luceafăr, de unde a luat po< pa vigoarea să rămîie la consideraţiile metafizice din jurul sarmalelor, la sistemul complicat al murăttu rilor, la varietatea inepuizabilă a porcului tăiat şi metamorfozat în pod?... Dumneata ai văzut vre un popă în librărie? Ce rîzi?.. . Ţi se pare subiect de caricatură sau de revistă de vară? ... Eu aş pro< pune o despărţire a Bisericii de Stat! Sînt convins că trei sferturi din popii noştri sa lovit întîi de o nedumerire: două mese ia care lucrau, asaltaţi de hîrtii, reviste şi corecturi, doi domni, la fel de încruntaţi. Nu s naristul lui Iisus cel adevărat a scoborît scările în noapte. . . CULTURĂ ŞI ORTODOXIE Am povestit cîndva, întrţărănesc, cîţi scriitori figurează?. .. Ni se va răspunde: cîţi au figurat şi pe listele fostului guvern liberal. Exact!. . . « Plus ca change, plus c’est la meme chose. . . » REPUBLICA RADIOFONIEI De la întîi noiembrie aerul e liber şi Bucureştii au intrat în. .. concertul european. Respinse ani de zile, insistenţele au izbutit să spargă păretele din urechea Statului, in fiece zi, de două ori, de la cinci la şapte şi de la nouă la douăsprezece, postul de emisiune Radio cietăţii de Radiodifuziune, în sfîrşit încurajată şi de el, cîteva adevăruri nu tocmai menite să»l măgu» lească. Conferenţiarii şi inginerii, în aplauzele mul» te ale amatorilor, i»au sărit cu ciocul în cap. In vreme ce postul cel mic îşi face cum poate da» toria, se instalează postul mare, acela care va permite cuvîntului şi ghiersului românesc să fie auzit de foar» te departe, dincolo de graniţi. Peste mai multă sau mai puţină vreme turnul de unde şi rotogoale va fi zidit, şi vorbitorii noştri, cu o voce de zei tunători, vor fi în legătură instantanee cu ţara şi continentul. De cîteva ori Coco s»a plimbat de jurîmprejurul templului de sticlă, în care sta închis domnul Giur» gea, cu vizibilă preocupare de gîlceavă şi iritat pe măsură ce spaţiul devenea mai surd. Domnul Giur» gea, acuzat că a ţinut radiofonia prizonieră, e un personagiu liniştit şi lapidar, pe care nud impre» siona nimic ilegal, şi aparatul de radiofonie era o cutie ilegală şi liberă de purtat subt pelerină numai cu certificat. Un adult, în lipsa tatălui său din exis» tenţă, era îndatorat să ceară un bilet de bunăare nimic supărător, fiind cea mai ad» misă dintre preocupări. Domnului Mehedinţi îi trebuia un început de articol şi nu l»a ştiut face. Cuvintele « pe unii » arată pe cei pe care şi i»a ales în intenţie autorul, pe care ar dori să»i zgîriie dar nu îndrăzneşte, dară pe care îi lichefiază într»un fla» con pus deoparte. Pe aceşti « unii» nici capul nu»i doare.) Uite ce zic străinii despre Statul nostru, scrie pro» fesorul de geografie, citînd. Dar uite şi ce vor răs» punde « publiciştii »: că « de la străini» să luăm noi învăţături? (Publiciştii niciodată mau refuzat învă» ţăturile străinilor, obiecţiunea e falsă, generată tot i)6 de acea neştiinţă de a conduce un articol, fals început şi fals continuat, printre cuiburi vagi de vagi idei.) Şi, numaidecît, sentimentul orgolios al autoîn» credinţării: « Recunoaştem că obiecţiunea e formi» dabilă». (închipuire şi vid.) Şi atac în ceaţă: «unii meteci». (Cuvîntul « metec » e luat de»a dreptul, nud şi puerilizat, din limbajul polemic de presă, francez. El nu exprimă aci nimic şi mai ales nu defineşte nimic. Cine sînt metecii? Oamenii pe care ar vroi, desigur, său suprime domnul Mehedinţi, dar de intrarea cărora în arenă, se sfiieşte şi pagal au apărut şi au avut succes. Singurul lucru care poate fi imitat mai cu greu. Desigur că din punctul de vedere al foii noastre apariţia altor foi asemănătoare pe margini, nu ne face plăcere. Capriciul devenind o modă şi unicul devenind comun, încercarea noastră capătă per; spectivă şi ea poate ajunge şi pentru alţi confraţi mai tineri, ba şi mai tineri şi încă prea foarte tineri, un vehicul al expresiei individualităţilor fără tipar. Nu ne displace afară din cale nici fapta brutală de a re; edita după noi foaia noastră fără cuvenita politeţe a unei scrisori de înştiinţare: această scăpare din ve; dere trebuie lăsată nu pe seama literaturii, care nu scuză totul, ci exclusiv în sarcina educaţiei. Unii din aceşti papagalişti s;au achitat totuş de civilităţi cu un moment mai tîrziu, după apariţie, şi am ţi; 341 aut socoteală de acest salut întîrziat. E interesant îndeosebi cazul unui colaborator şi prieten literar, care neam scris, le răspundeam eu: am intuiţia că « lor* ga » e mai aproape de inima noastră decît prieten nii caracterizaţi. încă nu trecuse, mi se pare, săptămîna, şi dom* nul lorga a venit să viziteze, cu primul Parlament de după război, penitenciarul. Era acolo Ion Slavici: nu a întrebat de el. Mai tîrziu, ha scuipat pe bu< levard. A întrebat de « Arghezi» şi a voit să stea de vorbă cu el. îmi aduc aminte hohotul de rîs al domnului lorga cînd profesorul a dat cu ochii de un bondoc. îşi închipuia, în iconografia Domniei* Sale, că el era înnalt, că purta barbă lungă şi că era veninos. L*a întrebat de două ori dacă el era indi* vidul cerut. îmi mai aduc aminte ceva. O foarte omenească strîngere de mînă, pe care mi*a dat*o într«adevăr cu toată inima, a durat, nedescleştată, tot timpul dia* logului dintre învăţat şi captiv, ham pus în cîteva şoapte gîngăvite suferinţa şi revolta camarazilor mei, iar în şoapte, corespunzătoare, domnul lorga şi*a strecurat turburarea şi speranţele sale. Nu vă ascundeţi, domnule lorga: eraţi emoţionat. Mi s*a părut că în dreptul ochilor mei umezi se umeziseră şi ochii dumneavoastră. Şi, la despărţire, dumnea* voastră v*aţi dat seama că ţineaţi mîna goală ridicată în frig, şi eu mi*am dat seama că în mîna mea, de*a* şijderi ridicată, ţineam mînuşa dumneavoastră de lînă. . . A fost o emoţie împărtăşită. Domnul lorga a surîs, eu m>am închinat — şi după cîteva zile ca* marazii mei şi sluga dumneavoastră erau puşi în li* bertate. 144 Domnule profesor, emoţia mea durează ţi va du< ra întodeauna. O singură amintire împarte poezia mea sentimentală cu amintirea dumneavoastră: un buchet de micşunele, pe care, tot la închisoare, mi ba adus un necunoscut, în uniformă ţi cu « Mihai Viteazul * la cheotoare. Aveam în guvernul care ne arestase prieteni aparent adevăraţi: ei ne>au felicb tat la ieţire... Am rămas cu acest sentiment, domnule Iorga. Tăbărîţi cu tălpile pe mărgăritarul uitat în închb soare, el va putea cu greu să fie sfărânat. De atunci încoace nruam simţit înlănţuit de amin» tirea mea, ţi niciodată, afară numai, poate, de vreo aluzie inocentă, nu am mai putut seri nimic despre domnul Iorga. Să»l fi bîrfit, era abject; său fi cernut parfume ţi tămîie de jurîmprejur, era abject. Am sperat să preţuiască gingăţia ţi discreţia sentimen» tului meu. Ca un cetăţean de fără res# pect de autor. O redacţie asimilată cu dactilogra# fia copiază, încropeşte mansucrisele, fără răspun# derea niciunui gir literar, şi maşinile reproduc. Sub titluri scoase din astronomie sau din prospec# tul ilustrat al magazinelor»bazare, se cerne şi se gră# mădeşte cel mai interlop material. Acest lucru în# semnează, de bună seamă, treptat, a seri, a edita, a citi şi a propaga cultură. . . 248 Confratele nostru Feld, un distins matematician, care a fost jefuit cu forţarea uşilor şi spargerea biu< rourilor, de această casă de editură, unde îşi insta» lase o revistă şi o redacţie, a expus la Parchetul de Ilfov, mult mai pe larg decît o putem face noi, în ce consistă activitatea editorială a casei, cuibărită în mormîntul lui Eminescu. Pentru a i se răpi con» tractul iscălit chiar de către hoţi, aceşti răufăcători hau tîlhărit după toate regulile efracţiunii cu asa< sinat, şi bietul om a fost mulţumit că a putut scăpa, din mijlocul lor, cu buzunarele sfişiate, însă neîm» puşcat. Publicul brigandat în aşteptările lui intelectuale a sfîrşit prin a pricepe ce»i dă o editură, pe care o pune la index. După dispariţia unei ticăloşii săptă» mînale în douăzeci de pagini, o a doua insanitate literară ilustrată nu mai e în stare să acopere, pe lîngă cheltuielile somptuoase ale unor cîrpaci de» veniţi milionari, destinaţi într»o lume normală să măture halele de peşte, decît în parte bugetul edi» turii. într»o seară de supreme chibzuieli, aceşti ne» gustori de naivitate minoră şi de pornografie s»au transformat ocazional în editori de literatură şi, re» curgînd la numele domnului Liviu Rebreanu, pe care hau pus pe un afiş colorat şi în capul unei firme, au deschis un ghişeu suplimentar. Revista lor lite» rară săptămînală era chemată să robească un nou ciclu de scriitori, de data aceasta cu nume cunos» cute, la casa de prostituţie literară, prezidată de simbolul suferinţelor marelui sfînt al literaturii ro< mâneşti. Din foaia visată a ieşit un număr, numărul unu. Cititorii au înţeles şi s»au abţinut. Din douăzeci de mii de exemplare trase s»au vîndut patru sute. Noua întreprindere a briganzilor a fost un dezastru. Şi al doilea număr nu a mai apărut. . . E o pedeapsă, şi sensul ei este evident. Cititorul nu mai tolerează apaşi ai editurii: vorbita criză a 249 cărţii este de căutat aci. Cititorul s»a hotărît să nu ierte în cîmpul muncii literare decît pe producă» tori, pe înşişi plugarii acestui cîmp. Şi pînă a»i a» lunga pe falşificatorii spirtului metilic şi din litera» tură, cu bastoane şi pietre, ceea ce se va întîmpla într»o bună zi negreşit, nu cumpără şi refuză. LIBERTATEA PRESEI, O FICŢIUNE Desfiinţînd starea de asediu, guvernul domnului Iuliu Maniu a proclamat reintrarea în legalitate ca unic scop, aproape revoluţionar, al luptelor politice, de la război. Era un scop, şi scopul devenise un ideal: domnii Banghereanu şi Ficşinescu nu fuseseră altădată osîndiţi în bună regulă pentru că răspîn» deau la ţară, printre proştii de ţărani, o broşură care cuprindea textul pactului constituţional? Căci gu< vernele noastre sufereau încă de pe vremuri de o pudoare internaţională paralelă cu o neruşinare de ordin intern. Era necesar ca streinătatea să ştie că avem o Constituţie de libertăţi, dar, dimpotrivă, ea nu funcţiona în ţara pentru care fusese înfiinţată. Reintrarea în legalitate era o întoarcere la Consti< tuţie. Cînd domnul Octavian Goga, ministru de In< terne în cabinetul generalului Averescu, confisca un ziar, capitala se afla încă în starea de asediu, şi corn fiscările se petreceau la lumina zilei. Se confisca pur şi simplu un ziar din ordinul ministrului de Interne, şi nici guvernul, nici organele destinate săd corn fisce nu tăgăduiau. Subt guvernul liberal următor, ziarele au fost obligate să se prezinte cenzurii. Bună, rea, măsura pornea de la guvern, care nu tăgăduia cenzura, ci avea curajul frumos, dacă nu şi just, să o afirme trebuincioasă. Azi, nu mai e cenzură. Nu mai este decît o mare dragoste teoretică pentru libertăţi. Sînt doar Ia gu< vern două partide care au luptat cu îndîrjire şi băr; băteşte pentru recăpătarea libertăţilor de presă. Ca un omagiu datorit acestei a patra puteri din Stat, care seamănă atît de mult cu rostul unei a cincea roţi la căruţă, guvernul a făcut din gazetari depu» taţi, deputaţi nu numai ai naţiunii, în sfîrşit rein» tegrată în drepturile constituţionale, dar şi ai Presei (a se citi cu P mare). Şi cu toate că nu mai este cenzură, este cenzură; o cenzură de cea mai tristă expresie, cenzura mută şi surîzătoare. Nu facem aci generalizări necontrolate şi nu emi< tem elucubraţii în vînt. Pe lîngă ceea ce se cheamă un autor, subsemnatul este, din întîmplare, şi tiu pograf. Subt numele lui neliterar, el are încredin» ţaţă conducerea unei tipografii, care tipăreşte, pe lîngă ceea ce s>ar putea să placă, şi comenzile ce se ivesc. După tarif, el acceptă şi o sută de cărţi de vi» zită, şi o revistă, şi o carte, şi un ziar, şi un carnet de chitanţe. Odată ce clientul prezintă un mânu» scris şi plăteşte un acont, tipograful execută/fără să ceară clienţilor acte de identitate şi fără să»i supuie unui interogatoriu relativ la preferinţe, la credinţe şi la forma de guvemămînt ce li se pare clienţilor mai eficace. Societatea anonimă, proprietara tipo* grafiei, plăteşte taxe, impozite, salarii şi vrea să facă, dacă se poate, industrie şi nicidecum politică, o specialitate care se profesează fără capital şi pentru care nu e nevoie decît de reclamă. Un domn foarte amabil s»a prezintat subsemna» tului, în ajunul Paştilor, în biurou, cu dorinţa ex» presă de a»i vorbi la ureche, ca la telefon. — Domnul X vă roagă să»i daţi corecturile zia» rului înainte, al căruia numărul patrusprezece se ti» păreşte la dumneavoastră, zise vizitatorul. —■ Cine»i domnul X? Proprietarul ziarului Ina> irite ? — S»ar putea să credeţi una ca asta ?! înainte e un ziar comunist, iar domnul X e domnul ministru X, de la Interne. — Aveţi o hîrtie ? 2J2 — Nu se dau hîrtii în asemenea cazuri, răspunse vizitatorul. — Ziarul în chestiune nuşi construiască un pat mai ca lumea, un dulap şi un răcitor. Numai aşa s7) tor de comentarii, care nu a fost nici valet, nici de< putat. Dar de ce îţi aminteşte tocmai acum domnul Crainic toate inconsecvenţele noastre? Vezi, acest acum este esenţial pentru activitatea domniei«sale religioasă, căci domnul Crainic a fost surprins în* tr*un moment deficitar, care iar sta în mînă şi nu bar fi pînă la urmă teamă căd dai cu capul de păreţi, ar intra în casa ta deghizat ca să'ţi prindă copiii şi să le scoată ochii cu briceagul. De unde aţi moştenit, voi, oameni răi şi abjecţi, aşa excrement de suflet şi aşa puroi de sînge ? De unde veniţi şi cine v vat — e delicios! dar, probabil, maghiarul din seri» soare a dorit să spuie altceva, şi după zece ani de limbă românească nu a reuşit. S»ar putea bănui că soţia a intrat în cabinetul doctorului sau dentistu» lui cu o ceaşcă de lapte în mînă, sau cu un borcan cu miere descoperit; şi a observat că ba căzut o muscă înnăuntru. Ceva mai comic şi mai trist, ere* deţi, fără îndoială, că nu se poate întîmpla. Mă rog, există serii şi mai triste şi mai comice. Un prieten al nostru are un fiu institutor şi căuta pentru el, acum cîteva zile, o catedră făgăduită în Ardeal, unde tatăl a participat la o şedinţă de ins» pectori de învăţămînt. — E bun băiatul, dar e foarte greu săd numim, au hotărît inspectorii; pentru că nu ştie. . . ungu» reşte. — De ce nu baţi învăţat la şcoala normală ? a în» trebat tatăl, un foarte cuminte şi sobru cetăţean. Dacă trebuie, musai, să ştie ungureşte, unde vreţi dumneavoastră să înveţe decît la şcoală? Inspectorii nu se gîndiseră la un mijloc de»a în» văţa institutorii ungureşte — şi s»au supărat. Ei în» ţeleg că maghiarii să înveţe româneşte, însă insti» tutorii trebuie să o ştie, fără să o înveţe — sau, pe» cînd ungurii învaţă româneşte, românii vor învăţa ungureşte. Ei învaţă româneşte ca senatorul din Timişoara, şi noi « observăm » că am învăţat ungureşte, ca so» ţia domnului din scrisoare. Păcală a fost în învăţământ. El a legiferat pentru douăzeci de ani capacitatea lui de cugetare şi sens.