SPINI DE HÎRT1E
19^—1927
r
; i
EPIGROMANT1C ŞI ROMANT1GEPIC
Domnul H. Sanielevici, care după o harnică izolare în domeniul, ni se pare, al antropologiei, unde n»a prea fost întîmpinat cu toată gloria cu< venită unui spirit universal, cum este domnia»sa, revine în Flacăra, din trehpatru părţi deodată şi subt mai multe pseudonime, la literatură, fă» cînd operă de critic. Iată cum descoperă excelentul polemist meritul circulator al literaturii noastre:
«în a doua jumătate a secolului al nouăspre» zecelea am avut în literatură o epocă liric» romantică, iar în prima pătrime — ori prima jumătate? cine ar putea»o spune? — a secolului al douăzecilea, avem un curent epic»romantic ».
Cuvintele « liric » şi « epic » sînt cu o literă groasă în text, arătînd însemnătatea lor excep» ţională.
Ceva mai jos:
«Or, liricul, o ştim, ca fire prea simţitoare, se izolează bucuros şi»şi aţinteşte privirea înnăun» tru; epicul, din contră, se îndreaptă înnafară şi trăieşte cu mulţimea. . . Afară de asta, lirismul caracterizează o clasă care decade, sau una care, vrînd să se ridice, e oprită în dezvoltarea ei; pecînd sufletul epic aparţine unei clase stăpîni» toare, războinice, în apogeul puterii, sau unei mici»burghezii, de origine vasală, pe cale de a se ridica. »
Chestiunea este, prin urmare, tranşată, nu»i mai e nimănuia îngăduit să se înşele, să continue
cumva să creadă că domnul Brătescu<Voincşti, de pildă, este un epioromantic atunci cînd dom* nia>sa este liric* romantic, şi că domnul Pătrăş* canu, epioromantic, ar putea fi confundat cu un lirioromantic.
Sînt adevăruri de<acestea care sar în ochi.
« Eu am spus>o cred cel dintîi odinioară » — scrie domnul H. Sanielevici, conştient de ce<i datoreştc, domniehsale şi nu altuia, literatura.
Desigur — şi nud rău să se atragă atenţia pu* blicului, atît de pasionat de problemele şi de filosofia literaturii şi care face adeseori greşeala să uite.
UN SEMN BUN
După o pauză lungă şi binemeritată, şi domnul Eugen Lovinescu se întoarce în presa săptămî; nală, pe care o abandonase cu scîrbă încă de la Rfltnpa, al cărei colaborator formidabil şi cotidian fusese.
Debutul domniebsale se face în Flacăra, nu» mai cu iscălitură şi fără portret. Trucurile şi clişeele cunoscute reapar în scrisul celui mai eru» dit, este drept, dintre cronicarii literari, şi nu ajung să alcătuiască un stil, să scapere vreo idee, un contur, să aducă măcar un mucegai interesant în cuvintele sale, tratate cu o amploare de eveni» ment. Replica la scrisoarea domnului Duiliu Zamfirescu trebuie însă relevată cu elogii şi poate ca primul act de independenţă literară a tînărului doct.
ELEGANŢĂ
Iată cum ştie să se rostească Adevărul în îm* prejurările careu emoţionează redactorii. Cuvin* tele următoare, de un stil fenomenal, au apărut la locul de onoare, subt portretul domnului Emil Costinescu, ministrul de Finanţe demisionat şi regăsit:
« Demisia ddui Costinescu e motivată că este pentru d<sa imposibil să mai rămînă în minister în urma faptului că după ce Camera a votat în unanimitate acest proiect, el nici n*a fost înnaintea Senatului, care a şi fost închis».
Secretul demisiei financiarului din guvern e prin urmare lămurit. în ce priveşte limba roma* nească şi eleganţa de*a fi mînuită de către a patra putere din Stat, rareori s*au putut îngrămădi mai multe măgării în rînduri mai puţine.
FINEŢEA SCRIITOARELOR NOASTRE
La cassa de bilete a magazinului « Jean Feder », un distins profesor secundar de limba română, autor al mai multor cărţi didactice şi al unei antologii publicate într*o bibliotecă de populari* zare, cumpără bilete de teatru.
O Doamnă Scriitoare, autoare a vreo duzină de volume, zărind pe domnul profesor, intră repede, ţinînduâ următorul început de discurs:
—	Bună*seara, domnule A., ce mai faci?
—	Sărut*mîna, bine!
—	Ştii că bărbatul meu e supărat foc pe dum* neata? Dar foc detot?
—	?!
— Păi bine, domnule, am şapte volume ti* părite şi nu pomeneşti nimic de mine în antologia dumitale ?
Monitorul oficial apare şi el de zeci de ani de zile şi cunoaşte aceeaş soartă crudă ca şi Doamna Scriitoare nedreptăţită.
t27
DOMNUL VARONE
Mijlocul cel mai simplu de<a fi autor fia descope» rit un domn care iscăleşte Varone şi tipăreşte subt proprie iscălitură volume cu nume şi fraze citite în cîte un manual, pus de domnia>sa la contribuţie modestă.
Astfel domnul Varone poate fi oricînd estet, critic, filosof şi în definitiv de orice breaslă artis» ticoditerară. Cînd te gîndeşti că alţii se duc la cafenea, joacăm cărţi şi sînt roşi de vicii, îndeletni* cirea domnului Varone apare moralizatoare şi trebuie recomandată ca un ce social.
PIGMEI ŞI MUŞTE
Excesul de personaje ridicule care vor ilustra istoria epocii noastre de lupte şi idealism nu se datoreşte vre unor convingeri, credinţe sau sin» cerităţi. Abundenţa lor are o cauză particulară. Ei trăiesc cu intensitate, mulţumită celor morţi: Caragiale, Toni Bacalbaşa, Panu au dispărut de timpuriu. Cu aceşti bravi soldaţi ai bunului» simţ şi ai măsurii am petrece o proză mai îngri» jită, şi o bună parte din retorica umflată a zilei ar rămîne îngropată în gîtleje şi călimări, sau şi<ar amîna indefinit expansiunea.
Un alt vremelnic dispărut, între alţii, Ilarie Chendi, angajase cîteva reputaţii false să se ab< nege. Dacă el ar mai face parte din viaţă şi presă, domnul Theodor Speranţia, de pildă, ar continua să facă parte din tăcerea în care Chendi îl aşezase.
Revista noastră a publicat un desen şi un arti» col Interview cu d. Papagal. Pseudommoristul Speranţia scris»a întrmn ziar articolul Biet Papagal.
Hazul acestei elucubraţii consistă în faptul că autorul ei îşi închipuie, fără contrafacere, că a emis un articol de haz; spiritul ei îşi trage înfă< ţişarea din lipsa ei totală de orice spirit.
Domnul Speranţia, prin urmare, a reapărut, ca doctorul Ureche în «turneuri» şi ca Spana» chidi în politica europeană — şi ia la vale, deocam» dată, pe. . . Petre Carp. O să le vie rîndul, fără îndoială, şi altor papagali.
La sottise demne du courage.
tî9
9—
COINCIDENŢĂ. . .
O revistă nouă, la Bîrlad, poartă pur şi simplu numele revistei noastre, cu un adaos regional. Din întîmplare, formatul revistei e al nostru, şi tot din întîmplare, dispoziţia tipografică e cam aceeaş, cum acelaş este şi preţul de vînzare.
Revista are, evident, un director, şid de mirare că nu are doi. El nu se numeşte Marin Galac* tion sau D umitrescu*Arghezi. Nu, pe director îl cheamă numai «A. Ştefănescu, profesor».
Acest domn Ştefănescu, careu profesor secun* dar la Bîrlad, a dat pe la redacţia noastră, ni s;a prezintat şi ne«a explicat că nu este vorba de o simplă şi vulgară imitaţie a revistei Cronica, nu; dimpotrivă, domnia;sa doreşte cu pasiune să con* tribuie, prin situaţia de parazit al titlului revis? tei noastre, la prosperitatea culturii generale, române şi bîrlădene. Ba, ce<i mai mult, revista dumnealui ne laudă, domnul profesor ne admiră şi — delicios! — ne cere şi colaborarea!. . .
1)0
MAXIME ŞI SENTINŢE
«Vorbe, vorbe, vorbe...»
(V. BFTIMIUJ
Nimic nu se aseamănă cu un cal ca un cal.
Foarfecă e o maşină de fier; totuş, între o maşină de gătit şi o foarfecă, un om învăţat face deose* bire. Maşina de frizat e singura foarfecă comodă. Nu taie. Şi nici maşina de gătit.
Soldatul poartă cizme, şi bărbatul mustăţi. Dar soldatul nu mai poartă cizme. Mai poartă barba* tul mustăţi?
Băcanul face parale. Profesorul de greacă citeşte pe Homer în original. E<o nobilă meserie să citeşti pe Homer în original. Nud aşa?
Petrol şi electricitate? Nu te murdăreşti nici* odată pe mîini.
De ce zici: « Să*mi sară ochii», şi nu zici; « Să*mi crape ghetele de lac »? E ciudat.
Cine cîntă din piano crede că gramofonul e un instrument inferior. Eu prefer gramofonul, care cînd nu cîntă tace. . .
—	Bună*dimtneaţa, ce mai faci?
—	Patru şi jumătate.
—	Noi mai venit pe la noi. De ce ne eviţi?
—	O sută de lei pe lună cu serviciu cu tot.
—	Duminică te aşteptăm la masă.
Canalizarea Dîmboviţei.
9*—
•f1 .
Politică nu fac, îmi plac piesele de teatru.
Ouăle de raţă nu fac şoareci. Şoarecii nu fac ouă de raţă, însă le mănîncă. De ce mau şoarecii coajă şi ouăle păr?
Vorbele nu se fac numai din scuipat, ci mai vîrtos din cerneală. Eu am cunoscut la Chicago un turc de hîrtie sugătoare.
Pentru o babă surdă să toci de o mie de ori.
Se zice că nemţii au pe Goethe, şi englezii pe Shakespeare.
bam citit pe amîndoi. îţi mărturisesc: mbe scîrbă.
Apropos, vrei să<ţi citesc o poezie de mine?
Antisemit? Nu sînt antisemit. Eu nu pot să fiu antisemit.
Eu mă spăl în gură cu Vichy şi în nas cu sifon. C.e<ar fi, imam întrebat adesea, dacă aş greşi adresa? Cred că mar fi nimic.
NĂRAVURI
Relevînd preocupările despre o perfecţionare a vieţii creştine la cler, emise de către domnul Galaction întno conferinţă ţinută unui auditoriu de preoţi şi într*un articol din Cronica, ziarul Steagul uită titlul articolului ce consacră tocmai acelei conferinţe, şi ca şi cum Rar fi îndemnat domnul Galaction său lipsească un subiect de*o jumătate de coloană, face încheierea că acum, trebuindume soldaţi şi nu oameni de credinţă, să vorbim despre de<alde astea după. . . adică mai tîrziu. . .
Pentru a fi un ziar nou, Steagul nu dispreţu» ieste clişeele vechi. Lui i se prezintă lucrurile separat şi iavaşuavaş, boiereşte. « După ce întîi» e, pentru boierie, o formulă fericită. Sînt oameni noi în această ţară, care văd lucrurile întnaltfel, hotărîţi să puie capăt şi formulelor, şi orienta» lismului lor.
tii
STUDIUL Şl CAFENEAUA
De cite ori s»a scris în trecut împotriva stărilor de lucruri din România, comparată cu streină» tatea, criticul social şi<a făcut întodeauna o rezervă şi şi»a zis că obiectul criticilor lui trebuie oricum să fie mai bun. Dorinţa perfecţiuni şi optimismului exagerat al celor ce luptă pentru ceea ce nu le aparţine, ba împins să găsească totul stricat în Ţara Românească şi totul repede, totuş, reparabil.
De la război încoace toate micile noastre păcate s»au agravat. O situaţie excepţional de prielnică infuzoriei politice a colorat toată microbiotica socială întrrnn roşu violent. Pe lîngă unii oameni care cu mai mult sau mai puţin dezinteres, sau idealişti dacă voiţi, lucru însă de cercetat, şi pe lîngă cei sincer convinşi de cuvintele buzelor lor, au apărut, cu un elan fenomenal de ciudat, nişte patrioţi de zi şi de noapte, domni simpatici sau indiferenţi, pe care erai obişnuit să<i zăreşti la masa unei cafenele, cugetînd la un post de copist sau la un capuţiner, cu cele mai clare ale lor facultăţi.
Cine ar fi zis că aceşti excelenţi consumatori de iluzii şi de apă chioară, vor fi într»o bună zi mai apţi decît un guvern să salveze onoarea naţională şi că vor aduce, în buzunarele lor găurite, darul Ardealului, Bucovina, Maramureşul şi cele» lalte provincii româneşti acasă! Cine ar fi zis că ei vor deveni marii îndrumători ai istoriei şi fac»
»34
torii eficaci ai transformării noastre fundamen* tale, pe care au fost incapabili să ne<o procure atîtea generaţii, mai ilustre aiurea decît în ca* fenea.
Acest miracol s*a efectuat. în vreme ce oamenii de Stat păstrează, în majoritate, o rezervă evident condamnabilă, şi nu au, vorba ceea, curajul să rezolve chestiunile naţionale cu cîteva bas* toane şi picioare, ceilalţi, plini de virtuţi morale ca o canapea de resorturi de sîrmă, obscuri cetă* ţeni lipsiţi de*o vocaţie alta decît politica inter* naţională, se rostesc pentru colegii lor parveniţi la guvern şi le semnifică să ia urgente măsuri ca să se supuie.
Un guvern viril nu procedează, evident, ca guvernul nostru, ci prompt, pecît de nerăbdă* tor de glorii, intră în politica externă înjurînd de mamă, scuipă în Europa ameninţată să piardă o protecţie valoroasă, şi în cîteva zile ocupă o parte din continent şi o anexează.
Dar suma micilor păcate izbucneşte enormă, ca un adevărat război sufletesc. Războiul euro* pean ne*a dat putinţa să examinăm cu uimire adevărata caricatură şi să găsim exasperanta pro* blcmă a perfecţionării noastre insolubilă pentru încă prea multă vreme. Poporul orăşenesc, pri* vilegiat graţie straielor lui negre şi pantalonului neplătit la croitorie, ne dovedeşte o dată mai mult incapacitatea lui socială, uşurătatea, pri* peala, confuzia lui. Şi acest popor orăşenesc, special capitalei, se reduce la cîteva mutre din aşa*zisul Centru.
Evident că se poate ironiza la infinit asupra acestor virtuţi de Calea Victoriei, dacă muşche* ţarismul pe cared pricinuiesc mar lua forma scandalului public şi al unui terorism subt cuvînt de « politică » şi de «ideal », care răstoarnă
noţiunea de societate şi de Stat şi batjocoreşte lupta elementului cultural din România pentru o democratizare a bunei<cuviinţe cel puţin.
« Incidentul» domnului Pârvan, cum a bine* voit să*l califice ziarul cel mai răspîndit, Unu venul, consistă în luarea la bătaie, pură şi simplă, a unui profesor universitar pîndit în stradă, pentru deosebire de vederi. . . Dumneata con» testează civilizaţia mexicană: la un colţ de stradă te aşteaptă cineva şi te bate. O deosebire de vederi, fie zis în treacăt, care era de fapt o simili* tudine de opinii. Dumneata nu contestaseşi civilizaţia mexicană, dar i s<a părut chelnerului care îţi aducea cafeaua.
«Incidentul» domnului Pârvan pretează ca fapt la multe comentarii; să renunţăm. Ceea ce surprinde e urmarea, felul cum a primit presa atacul şi cum a fost apărat domnul Pârvan de amicii lui. Nici că se poate ceva mai caracteristic ca întîrzierea ziarelor celor mai multe de*a se ocupa convenabil de «incident». Numai după ce Academia şi»a dat comunicatul cunoscut, con* fraţii noştri cotidiani au intervenit şi ei.
Un domn profesor Aldem şi apoi un domn deputat Em. Dan, cunosc, pecît se pare, senti* mentele politice ale domnului Pârvan, cu de*a* măruntul. Aceşti onorabili domni publică în ziare aprecierile dumnealor asupra patriotismu* lui domnului Pârvan. Este sau nu un bun patriot? Vrea Transilvania sau nu? E tot ce au putut să vadă aceşti domni în demnitatea omului şi în respectul datorit profesorului, şi asupra acestei chichiţe indirecte dumnealor discută pînă la iscălitură.
închipuiţbvă pe £mile Faguet ieşind de la Sorbona, acostat de cîţiva indivizi şi bătut. Revoltaţi, prietenii lui publică scrisori de protes* tare: «Se înşeală cine crede că domnul Faguet
scrie cu cerneală roşie, eminentul nostru amic îşi compune cărţile cu creionul Faber nr. 2».
Aşa e apărat şi domnul Pârvan: «De ce baţi bătut, domnilor, căci el e de părerea dumnea* voastră! Cînd veţi mai crede că are alte principii, mai trageţbi o sfîntă de bătaie, că noi vom seri din nou cîte o epistolă la ziare.»
Nimeni nu se preocupă de altceva: De faptul de a fi atacat întîi un om paşnic şi un om de idei, apoi un profesor universitar, expresia cea mai înnaltă, după definiţia oficială, a culturii. Nu. Lucrul pare natural. Ba, ceva mai mult, ziarele* publică şi justificarea agresorului, care se spove* deşte cu o rară seninătate: « bam tras două pab rae ca să*i arăt că intrăm în Transilvania ».
E amuzant unul din apărătorii domnului Pâr* van, care rămîne încremenit de faptul că amicul domniebsale a fost atacat ziua şi în centru. Pen* tru a nu suscita măcar această revoltă, agresorul ar fi putut să salveze aparenţele — ce naiba! — şi să fie mai gentil, atacînd pe domnul Pârvan în strada Muzelor sau la Cotroceni.
UNIVERSUL SUBT DUM1TREŞTI
Adeseori am fost aduşi să vorbim de starea morală a presei noastre reputată independentă. Lipsă de scrupul profesional, de convingeri, de sinceritate; negaţia «principiilor »trîmbiţate pînă*n ajun, contradicţii ruşinoase, demagogie, vînzare, prostie, răutate. Cum presa zisă independentă este căutată tocmai pentru caracterul pe care nud are, şi pretenţiile criticii asupra ei trebuiesc să fie mai mari decît faţă de presa de partid, menită să se restrîngă la cîmpul politic înlăuntrul că* ruia trăieşte. Un ziar independent pare mai apropiat de conştiinţa cititorului şi are putinţa să fie mai expresiv, mai vioi, chiar de nor fi cu totul şi în totul adevărat. El nu cunoaşte piedica unor dog* mc definitive şi nu are de menajat atîtea diverse susceptibilităţi cîţi partizani multiplicaţi cu subt* partizani, prieteni şi clienţi numără o disciplină politică oarecare. Ea vorbeşte mai liber şi nu se preocupă de o mie şi unul de amănunte care paralizează vivacitatea foilor de partid. Cel puţin în teorie, căci de fapt, presa cea mai subjugată tot cea « independentă » este.
îndeobşte însă, criticile aduse presei trec ca por* nite din spirit de concurenţă şi de calomnie, ceea ce face că de cîte ori se precizează un document, mai ales cînd emană, cu autoritate, de la însăş presa în chestiune, el trebuie reţinut în sprijinul tezei generale.
Sugestiv în această privinţă, e un articol apărut de curînd în Universul.
îjS
<1
rr1
Ziarul defunctului Cazzavilan, adevărat bazar publicistic, e poate cea mai bună foaie de infor* maţii românească, de pînă azi. Conceput ca o sa< ladă, Universul conţine lucruri comparabile un< delemnului, esenţei de oţet, mărarului, pătrunje* lului şi altor comestibile vegetale. Dacă de cele mai multe ori sarea e absentă din ele, savoarea ţîrilor, astăzi de sezon, o înlocuieşte. Dar, vom repeta, e ziarul nostru cel mai variat şi mai in< formativ. Ziarul e bine tipărit, se vinde mult şi realizează deocamdată vreo trei sute de mii de lei beneficiu net anual. Puţine vaste domenii se pot făli că dau cîştiguri atît de considerabile, ca această simplă foaie de hîrtie, semănată cu slove negre, de cele mai multe ori prin ele înşile ste* rile şi la care sapă cu un condei de salaori, un număr de sclavi de presă mizerabil plătiţi.
Articolul în chestiune poartă titlul de roman sensaţional şi cam lung: O maşinatiune infernală împotriva ziarului « Universul». El face povesti* rea unor peripeţii scabroase care dezvăluiesc o întreagă situaţie şi fondul însuş al presei inde* pendente.
în termeni nu se poate mai direcţi şi într*un stil de cioclu în luptă cu paznicul de cimitir la căpătîiul unui mormînt, şi ca şi cum ar fi fost rugat să o facă, Universul pune publicul în cu* rent cu scenele petrecute dacă nu chiar în clo* set, dar între bucătăria şi alcovul « directorului» său.
O doamnă, Dumitrescu*Cîmpina, de*o vîrstă respectabilă, proprietară pecît se vede a ziarului cît şi a soţului dumisale, primeşte atacul a doi bărbaţi, şi, consimţind să*şi lepede soţul, «aren* daş» totdeodată al ziarului, trece arenda în po< sesiunea altui domn, Virgil Dărăscu. Acesta s*a mai bucurat de atare favoare înnaintea soţului de azi, care se pare că i*a dat aceeaş lovitură
U9
« infernală » ce<o primeşte a.'.i, cu cîţiva ani mai nainte.
Domnul Virgil Dărăscu vrea, prin urmare, să puie mina pe Universul, iar domnul Dumi< trescu>Cîmpina vede aci şi dispariţia doamnei soţii.
Se întîlnesc în articolul Universului expresii şi destăinuiri de calibrul următor:
« O neînţelegere de menaj. . . S»au introdus în casa directorului nostru şi speculînd momentele de supărare ale doamnei DumitrescmCîmpina, bau zmuls, fără voinţa ei (sic!). . . contractul de arendare pe cinci ani. . . Condiţii revoltător de avantagioase d!) pentru pungile dumnealor. . . Domnii Virgil Dărăscu şi Stelian Popescu, care singuri aveau acces în casă, alimentau supărarea doamnei Dumitrescu. . . pentru ca orice împă< care să devie cu neputinţă. . . Un prieten al casei a putut să intervină şi neînţelegerea casnică a fost înlăturată repede!. . . Şi e ciudat că în aşa» zisul contract, domnii Virgil Dărăscu şi Stelian Popescu arendează şi noile maşini rotative, lino» tipurile, uzina electrică, materialul rulant şi acce» sorii de tot felul, în valoare de peste un milion lei, care nu sînt proprietatea doamnei Dumitrescu, ci aparţin exclusiv directorului nostru. (Al cui al nostru l). »
Şi aşa mai departe. E vorba de*o porcărie ge< nerală. Articolul e un imens mahalagism ţigă< nesc şi ameninţă cu un proces, care s»a judecat sau nu.
Doi bărbaţi care se bat pe o femeie, ca să puie mîna pe un ziar. Niciunul din ei nun ziarist, ceea ce nud împiedică s㻺i ia titlul de director în fruntea ziarului lăcomit. în două rînduri, se defineşte presa, care fabrică opinii şi curente: directori geambaşi, văcari. Legea care împiedică pe tinichigii să fie dentişti, nu opreşte pe samsari
140
să fie directori de ziare şi conducători ai credinţe» lor publice.
lată un ziar, Universul, al cărui fondator moare. Acest ziar nu va trece, ca de drept, subt direcţia colectivă a redactorilor lui, ci devine nu numai proprietatea, dar proprietatea morală şi politică a soţului nou, fie el cîrnăţar sau chelner, pentru ca mai tîrziu să poată trece, la un eventual divorţ şi o nouă căsătorie, altui bărbat, cojocar sau negustor de brînză. Duhoarea latrinei con» jugale, miazmul putreziciunii morale răbufnesc subit chiar din coloanele ziarului, care incon» ştient, s»ar zice, de tot ce este murdar în această afacere de «jurnal», etalează, împotriva mă» car a demnităţii ipocrite faţă de cititor, toată vomitura « casei», ca un steag şi ca o credinţă orgolioasă.
In statutele Asociaţiei Generale a Presei Ro» mâne, întemeiată nu demult, s»a scris că Asociaţia caută înnălţarea prestigiului presei româneşti. Doi ani mai tîrziu au loc, în presa românească, ope» raţiile cele mai abjecte.
Ar fi loc pentru o nouă Societate de Presă, care să se preocupe, înnainte de toate, de acest prestigiu, şi, într»un ziar nou şi cu adevărat in» dependent, să ducă o luptă definitivă de izgonire a paraziţilor din presa românească renovată.
PĂDUCHII
în vreme ce armatele se distrug cu tunul, bomba, mina şi baioneta, în vreme ce zilnic se înmulţesc văduvele, mormintele, orfanii şi sluţii, un individ necunoscut şi ignobil este adevăratul devastator al armatelor în luptă, gentilul bestiol cunoscut subt numele de păduche. Eroii se bat şi se scarpină.
Păduchele politicoditerar pare, comparativ, şi mai detestabil. El scoate şi din război efecte. Se strecoară între beligeranţi cu broşuri, fiţuici şi telegrame şi se ridică pînă la a reprezintă însăş onoarea, bravura şi puterea unei ţări care nici în clin nici în mînecă nu are cu el.
Acest păduche îşi fabrică o personalitate, ago» niseşte titluri de recunoştinţă. în ziua păcii el va cere, nu fără ifos, misiuni, burse şi subscripţii.
Poate că păduchele de sex feminin trebuie totuş respectat. Să cerem atunci scuze doamnei Elena Bacaloglu, care, uzurpînd situaţia inter» naţională a doamnei Smara, strînge legăturile dintre România şi Italia şi publică la gazetă răspunsurile ce le primeşte ca o muză reprezintă» tivă a geniului latin românesc.

UN AGENT DE CULTURĂ
Domnul Munteanu»Rîmnic « profesor Ploieşti », cum singur se întitulează, e un agent activ de cultură. Metoda întrebuinţată de acest domn fiu al învăţămîntului e rapidă. Domnia<sa reali» zează cultura şi mediul cultural fără bătaie de cap, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e o inovaţie fericită. Pentru împlinirea sublimului său rol, domnul Munteanu»Rîmnic mare nevoie decît de o tipografie şi hîrtie. Materialul îl furnizează cine pofteşte, şi în cazul care ne atrage atenţia asupra profesorului din Ploieşti, domnul Delavrancea, — cu o conferinţă la Ateneu, tipărită întîi de o societate culturală.
Acelaş domn profesor scoate şi o foaie, Rpmânia viitoare, săptămînală, în care domină material extras din diverse ziare, reviste, şi publicaţiile Tribunalului de Prahova. Profesorul nostru îşi publică, după oportunitate, şi fotografia, şi pentru că România se găseşte în fază istorică naţionalistă, domnia»sa e naţionalist. Citînd cît se poate de elogios numele cîtorva scriitori şi oameni politici, domnia»sa vrea să dea o aparenţă că are ceva comun cu dînşii.
>4)
DESPRE CRITICĂ.
Domnul Eugen Lovinescu, o cunoştinţă veche şi o precocitate literară, era la paisprezece ani de două ori mai abundent decît Balzac şi de trei ori mai genial ca Goethe. Mina lui scrisese din vreme cîteva volume. La torentul de mediocri* tate al literaturii mai noi, domnul Lovinescu a contribuit cu o dărnicie splendidă. El primeşte şi împarte tot ce primeşte, ca o pasăre cu in* testinul scurt, care se hrăneşte şi evacuează pa* ralel.
Literatura domnului Lovinescu nu se deosi* beşte nici în calitate de acest produs al pasării noastre. Atingînd toate chestiunile şi digerînd toate obiectele, ele sînt toate uniformizate şi reduse la. . . acelaş lucru. E literatura omului erudit care doreşte să scrie şi nu ajunge să se personalizeze.
La vreo patruzeci de ani cîţi ni se pare că are, domnul Lovinescu se găseşte pe acelaş punct literar ca la frageda sa vîrstă de celebritate. Pre* cocitatea a încetat să mai constituie, atît de tîrziu, o promisiune. Scriitor de moment, el şi*a pier* dut momentul, în vreme ce alţi scriitori, mai puţin imberbi la debut şi mai puţin pripiţi, şi*au consolidat un loc în istoria literaturii. Pe de altă parte, el nu cunoaşte sentimentul nici* uneia din compensaţiile care remediază omeneşte atît de bine, durerile de ordin artistic. Insufi* cienţe, care explică precocităţile copilăriei, îl fac
144
impropriu pentru eroismul comun al vieţii. Chiar mediocritatea domnieusale literară este atinsă de artificiu.
S»a zvonit că domnul Galaction va fi numit director al Teatrului Naţional. Fără să fie o distincţie acordată talentului, Funcţia de director al Teatrelor poate fi socotită la un scriitor ca o recompensă a sîrguinţii literare. între diverşii postulanţi la funcţiune, este, măcar sufleteşte, şi domnul Lovinescu, care, ca orice român, a fost pe la teatru şi a scris că a fost şi ce a văzut; ar avea chiar drepturi, cîştigate prin faptul iscăli» turii, pe cîteva aprecieri.
Asupra acestei eventualităţi, domnul Lovinescu scrie un articol despre domnul Galaction, de critică, într»o revistă Flacăra, la care domnul Lovinescu consumă resturile, cu lăcomie şi mul» ţumire. înnainte de toate, articolul său trebuie deci socotit ca un act meschin, şi numai după aceea ca o critică neizbutită.
Domnul Galaction, care pentru sensaţiile dom» nului Lovinescu e şi posesorul unui premiu aca» demic, e acuzat de conruperea limbii în care scrie. . . E un lucru citit, subt o formă mai dulce, în unele notiţe de revistă, agravate ca să pară o descoperire. E greu de admis că observaţia per» sonată poate fi aşa de prost exemplificată.
Deşi capricioase, citatele domnului Lovinescu nu dovedesc că domnul Galaction conrupe lim» ba; cel mult că»i strică tiparele uzate. Limba domnului Lovinescu este, faţă de limba domnului Galaction, limba oricui începe să scrie după o cantitate de lectură: o limbă decentă, otova şi lină şi nesemnificativă; toate limbile au această limbă am putea spune quasi»purgativă. Limba domnului Galaction purcede de la sineş; aci e toată diferenţa; el are limba lui, care nu»i a dom»
>4)
10—
nului Lovinescu. Regretabil este că nu are şi domnul Lovinescu o limbă personală.
Un scriitor român trebuie, bineînţeles, să scrie româneşte: pentru motivul practic că trebuie să fie înţeles: cine scrie datoreşte, de altfel, celui ce citeşte, această probă de respect, care nu poate fi totuş împinsă pînă la adulaţie şi lichelism. Dar tot fiind român, el va rămîne scriitor, putem să zicem artist. Or, ca scriitor el are altă datorie, să scrie altfel decît toţi scriitorii, ceea ced evi< dent greu şi irealizabil numai prin voinţă. Cîţi nu voiesc să fie străluciţi şi nu<s decît searbezi şi proşti!
Scriitorul încărcat cu o personalitate, se înfă* ţişează, însă, prin firea lui, ca un individ, puţin docil jugului obişnuinţei. El va jigni, cu utilitate, urechile criticului literar sacrosant şid va păsa puţin, de altfel, de rănile pe care le primeşte spiritul de rutină, pregătit în toate timpurile să tragă la o răspundere didactică şi doctorală pe un nousvenit. Limba tinde la calîpuri, scriitorul e chemat să le sfărîme, să dea cuvintelor orienta» rile sale, să le dozeze cu fantezie, să cioplească din nou calapoadele, după pasul cugetării lui. Din citatele domnului Lovinescu nu se cunoaşte că domnul Galaction ar fi un « pîngăritor» de limbă; rezultă însă din ele că domnul Lovinescu nu pricepe ced limba la un scriitor. Domnia»sa crede că limba este cuvîntul, cuvîntul mort din vocabular, pe cared concepe izolat, atunci cînd numai mişcarea cuvintelor şi influenţa lor reci» procă alcătuiesc o limbă literară.
Iar la urma urmei, domnul Galaction, care cumpăneşte fraza şi o lucrează ca un giuvaer» giu, are dreptul să scrie şi cu mai puţină auto» supraveghiere cînd voieşte.
Un lucru este cert, că nu în greşelile sale tre< buie căutat domnul Galaction, dacă le are. Cînd
criticul face ca domnul Lovinescu, învinovăţeşte pe scriitor că profanează limba, ca după un re< chizitoriu obositor de lung să afirme că acelaş scriitor are multe pagini frumoase, el e un fu; mist sau un bolnav de gălbinare literară.
Solidar cum se găseşte întodeauna cu sine, un scriitor trebuie sau contestat în întregime, sau primit. Contestat, calităţile lui accesorii nu inte» resează; primit, valoarea lui predomină, şi atunci defectele nu pot fi înfăţişate pe primul plan, din acelaş motiv. Acestea pentru calificarea cri< ticii, nu a scriitorului, cîtuş de puţin.
Deci domnul Galaction se zvonise că va fi directorul Teatrului Naţional.
io*—
ROMÂNIA VIITOARE ŞI DOMNUL MUNTEANU»RÎMNIG PROFESOR, PLOIEŞTI
lntr»o dare de seamă asupra cîtorva publicaţii fără rostul ideilor sau talentului celui mai vas, tăbărîte astăzi pe piaţă, am semnalat o foaie ce ne vine la redacţie, România viitoare, sub « di» recţia » unui anume domn « Munteanu/Rîmnic» Profesor»Ploieşti ».
Arătăm cum se construieşte textul unui ziar săptămînal de un profesor, reţetă lesne de aplicat de orice nulitate cu ifos, pasionată de reclamă. Tai cu foarfecă articole din Neamul românesc şi din orice altă publicaţie, patronată de un om cu reputaţie, de care poţi avea nevoie; te împrumuţi din discursuri şi conferinţe; pe două<trei coloane înşiri, la « Informaţii », numele revistelor pe care le « primim », în urma rugăm<schimbului repetat. Adăogi eventual un « articol » de dumneata, în nota zilei, prost scris şi pretenţios. Şi foaia dom» nului «Munteanu»Rîmnic*Profesor»Ploieştb> e gata. Rămîne de căutat cum o susţii din cheltuială. Foarte simplu: Pe alte trehpatru pagini publici toate hotărîrile Tribunalului de Prahova, pe care le<ai obţinut ca patriot, ca naţionalist, ca spinare. Pentru ca să te cunoască lumea, îţi dai mutra în propriul tău ziar şi scrii dedesubt « Munteanu» Rîmnic<Profesor»Ploieşti ».
E o meserie uşoară. Oricine o poate profesa: ajunge să nu ai respect de sineţi, de public şi să»ţi lipsească scrupulul de minte şi de moralitate. Din această facilitate au ieşit şi acele legiuni de
«apaşi ai presei», care fac atîta gazetărie prin Bucureşti. Nu e, mă rog, greu defel.
Or, la observaţiile noastre de ordin sanitar» intelectual, domnul « Munteanu»Rîmnic»Profesor» Ploieşti » îşi închipuie că ne « răspunde », şi cu o senină obrăznicie dispune ca revista noastră să nu mai fie citită, fiind « nemţofilă».
Nimeni nu ne cere însă să stăm de vorbă cu domnul «Munteanu»Rîmnic»Profesor»Ploieşti>>. Ne vom ocupa cel mult vreodată de dobitoacele, puşlatnalele şi escrocii sentimentelor şi ideilor, şi atunci îi vom găsi un loc modest în această clasi» ficare şi domniefisale.
CODOŞLÎCUL DE PRESĂ
O nouă foaie, de care publicistica românească ducea o lipsă mare, maimuţăreşte aspectul revis* tei noastre, Israelitul. Confratele ne şterpeleşte chiar detaliul spaţiului din ultima pagină, re* zervat adreselor şi timbrului abonaţilor. Fără nicio indicaţie de sursă, desenul copertei este furat cu legenda lui din Facla. Domnul « Di* rector Carol H. Agatstein » ar fi putut face mai mult şi să urmeze pilda bunului său camarad «Profesor Ştefănescu» din Moldova, care nc*a tras la stingă chiar titlul Cronica, născocind un adaos cu literă mai mică dedesubt — şi revista domniefisale ar fi putut lua numele de Cronica israelită.
Soarta scriitorilor probi din România cultu* rală a veacului nostru este să fie intens escrocaţi. Pecînd unii bandiţi îi discreditează încasînd de la public « pentru » dînşii, alţi bandiţi pun masca înfăţişării lor.
Lipsa de orice onoare rentează şi în pscudo* publicistică; codoşlîcul se încetăţeneşte în aşa* zisa presă. Scriitorii şi ziariştii cu un nume şi o chemare vor fi siliţi să*şi cedeze locul acestor şnapani, pe care ziarele nu*i stîrpesc, pe care Poliţia îi tolerează şi la foile cărora, colaborează, într*adevăr, uneori chiar victimele lor. . .
UN RAPORT ACADEMIC
în Analele Academiei Rpmâne descoperim ra< portul domnului A. Naum, unul dintre poeţii noştri nemuritori, asupra cărţii domnului V. Demetrius, Tinereţea Casandrei. Să cităm şi să fim serioşi:
« Departe de«a avea vreo legătură cu legendara şi poetica fiică a lui Priam şi profetesa Troiei de homerică memorie, după cum ne<ar putea înşela (?) titlul, Casandra domnului Demetrius este fiica unui măcelar, locuind un bordei cu un singur pat, avînd la căpătîiul Iui o luminare înfiptă în< tnun boţ de lut».
Indiferent unde se găseşte luminarea, Ia căpă* tîiul bordeiului sau al măcelarului, domnul ra* portor este vexat că poate fi Casandra fată de măcelar şi nu « de homerică memorie », atunci cînd însuş numele academicianului străluceşte pe atîtea oneste firme de băcănie. Raportorul e rău; dispus de la început; domnul Demetrius nu va pupa premiul academic.
« De la cele dintîi rînduri cetitorul este încă* tuşat în marginile chinuitoare ale unui realism hidos. Iată cum descrie autorul — urmează domnul A. Naum — pe tatăl Casandrei. » Ca să agraveze situaţia candidatului, domnul A. Naum adaogă pe « citez textual »:
«Pe maidan să te duci să*ţi lepezi spurcă* ciunea de poşidic ».
« Nu vă e ruşine, la miezubnopţii după porcării.»
« Şi»mi făcuse leoarcă poalele de lacrămi. » Regimul academic trebuie să se traducă la unii din nemuritori cu paralizia simţului de in; teres pentru nou şi frumos. Academia, după domnul A. Naum, are datoria să caute şi să încoroneze bucatele fade ale literaturii, oamenii» clăbuc, naturile»clei»şi»hîrtie, scrierile capuţiner» potrivit.
« Ce pumni şi ce palme i»am tras porcului! » — mai citează încă din Demetrius raportorul. Şi ce bună*i această frază, şi ce rotundă! — comparată cu alde «poetica fiică a lui Priam şi profetesa Troiei de homerică memorie »!
EXTEMPORAL
Noua revistă română încearcă unele sferturi şi optimi de atitudine faţă de Cronica. Intrmn stil crîmpei, cu aere substanţiale, întîlnim chiar un fel de intenţie, din cînd în cînd, de a fi caracter rizaţi prin insinuare.
Numărul 16 al Noii reviste române ne dă şi sfaturile unui priceput se vede în meşteşugul de scriitor, îndreptînd fraza noastră: «Lupta îm< potriva conrupţiei trece din jurnale în bastoane şi revolvere. . . », ceea ce este fals. Limba ro< mânească nu îngăduie, cui o cunoaşte, alternanţă între din şi la, care<i un ţigănism. Sau se zice cum nu înţelege recenzentul, « de la jurnale la bastoane », şi e vulgar şi moale, sau se zice « din jurnale în bastoane », şi e cum am scris noi.
Alergînd după stil cu ac, recenzentul Noii reviste române remarcăm că ne şi înţeapă — cînd scrie: «Pe două feţe (fără calambur!) şi subt iscălitura lui N. Filea, Cronica îşi urmează opera ».
Opera ca opera, dar stăm rău cu româneasca. « Pe două feţe » cumpănind pe « cu două feţe » nu constituie, nici tras de păr, un calambur.
Fără duh — nu fără calambur.
A BÎRF1
în polemicile de idei sau de interese, dintre ziare, se uită adeseori respectul cuvenit persoane» lor care compun redacţia unui ziar, simpatic sau ba, şi orice mijloc este binevenit în slujba pîrei şi bîrfirii.
Lupta povesteşte în sarcina Adeverului că unul din redactorii acestui ziar ar fi scris nişte articole potrivnice Societăţii Govora»Călimăneşti, ca să răzbune o cerere a lui de bani, refuzată. Afirmaţia ni se pare fantastică.
Se pun în legătură aceste articole defăimătoare, pe care nu le cunoaştem, cu un alt articol, admi» rativ pentru opera Societăţii Govora»Călimăneşti, pe care bam citit şi noi, — şi se trage concluzia că refuzul s<a transformat, în sfirşit, în parale.
Nu ţinem să luăm apărarea Adevărului, pentru care profesăm o admiraţie extrem de moderată şi a cărui activitate a fost persiflată în revista de faţă. Datoria însă ne sileşte să apărăm un redactor calomniat, întrmn caz pe care îl cunoaştem în» deaproape.
Am fost la Govora şi Călimăneşti printre zi» ariştii şi medicii invitaţi de Societate. Rezulta» tele eforturilor doctorului Botescu, sprijinit de capitaluri inteligente, ne»au entuziasmat. Reali» zarea în România, între atîţi sceptici, nebuni şi trîndavi, a unor staţiuni de sănătate, comparabile cu cele mai bine înzestrate din Occident, ne»a părut, reprezintanţilor Adeverului şi nouă, ca o
‘>'4
pildă ce trebuie popularizată, de solidaritate şi energie. Măcar ca să mulţumim Societăţii pentru o găzduire, aproape sentimentală, ne<am hotărît să scrim fiecare articolul nostru, şi împreună — ne destăinuim acum — o broşură pe cheltuiala noastră,— care, întorşi în mediul de batjocură şi falsificare al capitalei, trebuia să rămîie baltă.
Ceea ce face că articolul din Lupta ne»a revob tat, ca o insultă adusă celor mai slobode şi mai curate gînduri.
«ORTODOXIE, NAŢIONALISM, ORI INCONŞTIENŢĂ ?»
Subt acest titlu, Tribuna ardelenilor din Bucu< reşti publică următoarea notiţă:
« Societatea ortodoxă a femeilor române îşi va ţine Ia 21 şi 22 noiembrie a. c. al cincilea Congres anual al ei. Programul acestui congres prevede un serviciu divin oficiat de mitropolitubprimat, o şe< dinţă cu rapoarte şi dezbateri, o „frumoasă ser* bare", cu care ocazie „doamnele membre vor vizita şi expoziţia de păpuşi aranjată în institutul ei din str. Principatele Unite" şi un bal organi* zat de Societate, în salonul hotelului „Athenee Palace".
Aşa ortodoxie mai zicem şi noi! Ceh pasă ei că e postul Crăciunului; ceh pasă ei că zeci de mii de români mor pe toate cîmpiile de luptă străine; coi pasă ei că în întreaga ţară se lăfăieşte semi< docţia şi imoralitatea cea mai mare? Ea*şi ţine balul ei netulburată, şi sîntem siguri că şi limba franceză se va auzi din belşug la balul acesta ortodoxmaţional.
Cîtă inconştienţă, Doamne, la această Societate! » Indignarea confraţilor ardeleni este motivată. Am dori însă ca Tribuna să înfiereze toate mani* fcstările de inconştienţă, şi mai ales să nu le treacă cu vederea pe cele din Ardeal. Un bal nu este todeauna o manifestare a frivolităţii. în cazul de faţă mai ales, el are un caracter naţionahfilan* tropic. Dar ce spun prietenii de la Tribuna de ideile şi simţirile exteriorizate în această poezie,
apărută în penultimul număr al Gazetei Transilvaniei? Autorul ei este un teolog ortodox, ba, mai mult, pare*mi*se, predicator la catedrala din Sibiu.
« SEARĂ ROŞIE
Triumfătoare ziua*şi trăieşte agonia Camtrmn reflex de apă, pe cerul rubiniu; Aleargă siluete fantastice şi»şi scriu Pe draperibn mătase, uşor, melancolia.
E<atît carmin în aer, ca la serbări galante,
Şi majestos vibrează al serii suflet trist,
Cum plîngoo simfonie, în caremn mare<artist Şi»a pus superba nită într»un superb andante.
Simt noaptea, ce*mi pătrunde în trup ca o aromă, Atîtah de fluidă, de grea şi senzuală ... în spuma de dantele îmi pari tu o vestală!
Şi ridicînd, deodată, profetic a ta mînă,
Mi se deşteaptăm suflet din nou ca o fantomă, Cu vecinicul ei zbucium, iubirea mea păgînă. . .
I. broşu »
Dacă unui teolog, predicator la catedrala din Sibiu, îi este permis, « acum cînd zeci de mii de români mor pe toate cîmpiile de luptă străine », dacăd este permis să vadă că noaptea e senzuală, şi*i este permis să spună că această noapte sen» zuală îi deşteaptăm suflet « iubirea păgînă », — şi dacă Gazeta din Braşov nu se scandalizează, ci publică acest juvaer, fiede permis şi doamnelor ortodoxe din Societate să aranjeze, nu la Sibiu sau Braşov, ci la Bucureşti, un bal pentru ajuto» rarea fetiţelor orfane.
Iar cei care protestează să*şi aducă aminte de vorbele Mîntuitorului: «Vezi bîrna din ochiul tău, nu paiul dintr<al altora! » . . .
MOMENTUL CANALfEI
Din mai multe părţi persoana şi revista noastră Cronica au fost obiectul de asalt al unei medio* crităţi infinit multiple. Sînt de acord ca să ne ţie calea: imbecilii literaturii, lichelele politicii, toată ploşniţa şi păducherniţa pseudo.culturală, căreia într*o împrejurare sau alta nu km cruţat fericirea de*a se hrăni neturburată din cadavrul indiferenţei româneşti.
Jivinele cele mai variate ale societăţii noastre se socot în drept de*a*şi depune contribuţia de scuipat şi fecale morale în jurul cetăţuii noastre. Masturbaţi şi fameni iau atitudini şi vorbesc pi* ţigăiat de noi, cu o demnă emfază. Intestinul lor, devenit cerebral, ne judecă, ne clasează. Ei cred cu seriozitate că decăderea spiritului public roma» nesc e definitivă, şi momentul favorabil verminei socot că se va eterniza. Un bleg de dascăl din Fio* ieşti, pe care ham aşezat în elementul ce i se potriveşte, face pe secţia « Ligei Culturale» şi ne pune, pentru judeţul Prahova, revista la index, ca filo*germană.
E întuneric. . . Şi forma sifilisului intelectuală are cuvîntul. Noaptea se prelungeşte. Noi aştep* tăm în armura liniştii totale.
Nu va trece însă mult şi se va lumina de ziuă. Sau cel puţin se va lumina de noapte. . . Avem con* vingerea că luceafărul va răsări din vreme, deasu* pra hornului nostru. Adevărul este cu noi şi rămîne cu noi. Zi cu zi steagul dreptăţii noastre
va creşte, şi în Duminica Mare îl vom desfăşura puternic.
Toate încercările de asasinat moral nu ne mişcă şi nu vor ii în stare să împiedice izbînda noastră. Şi cu noi, vor cîştiga victoria în această ţară, mînjită de toţi escrocii sentimentelor mari, munca, sufletul perseverent, spiritul de credinţă.
Avem un bici pregătit în vatră pentru spinările abia despovărate de slugărnicie. Observatori re* traşi îndeajuns ca să nu cuprindem evenimentele în întregimea lor, noi ne*am mărginit să notăm si să ne aducem aminte.
Ne vom ţine de cuvînt şi vom proceda după datorie.
E tot ce răspundem azi la calomnie şi ofensă.
LINGOAREA FILOSOFILOR
Nu neiam aşteptat ca un elogiu adus unuia dintr<ai lor, să turbure atît de mult pe filosofi, şi un articol de « pamflet » său facă să zacă. Aceste lumini ale cugetării universale s<ar speria de un fluture de noapte şi s<ar stinge. Hîrtia şi tiparul pe care le<au rumegat pînă la esenţă, le inspiră o comică teroare. Ei sînt, sărmanii, culturali cum se află, sătui de carte, ca nişte copii de untură*de* peşte. Îmbrăiişînd profesia de filosofi şi ducînd<o pînă<n doctorat şi universitate, ei se socot în drept să dea dracului, în sfîrşit, şi critică şi idee şi să se odihnească în papucii domnului Jourdain, uitaţi de control, idilici sacri şi intangibili. Văzurăţi ce neaşteptată uimire şi<au descoperit ei în faţa unui condei care le<a schiţat conturul urechii?
La un articol din Cronica, evaziv, ei răspund ca nişte analişti ideologi, răspund cu un belşug pretenţios şi zadarnic, mai demonstrativ decît orice satiră. Iluştrii cugetători abia încep acum să gîndească, şi din această operaţie a creierului lor, îmbrăcat în prestigiul cîte unui profesorat, se naşte o apărare bufă, o larmă de şcolari atinşi cu biciuşca mai jos de spinare.
Cei care şi<au luat sarcina să fie solii biruitori ai Societăţii de Filosofie din Bucureşti, sînt dom» nii Virgil Bărbat şi Rădulescu<Motru, trimişi la luptă, desigur, ca bravii cei mai făloşi la ce< rebru şi mai drăceşti în pană, din copia Sor. bonei.
160
Infantii, domnul Bărbat aleargă la ţîţa dascălm lui său, domnul Rădulescu<Motru, care se refugiază cu el la vaca filosofiei universitare, cu o gură lacomă de viţel. Să ne ferim de echivocuri: domnul Virgil Bărbat poate să«şi convoace în paginile Noii reviste remâ/ie şi doica naturală — iar maes* trul său ne va pedepsi său citim o şi mai imensă apostrofă, căci mai stupid bombastică e cu ne< putinţă — întrrnn număr al hîrtiei sale tipărite, ulterior.
Dar nouă tot mai mult ne place filosoful Rădu< lescu, care, mai conştient de misiunea lui morală decît Platon, Schopenhauer şi Nietzsche, scrie, nu « noi catîrii », ci « noi filosofii». Filosoful Rădulescu este filosof. Nu doar de<a surda şi<a tocit el nădragul pe scaunul cogitaţiunii, frecînd cursurile domnilor săi profesori, cu diligenţă. Ca să ne puie cu botul pe labele sale, el se avîntă cu bolovanii unui scris de furier atîr« naţi de picioare, prin psihologie, îmbrăţişează existenţa cît şi inexistenţa, parcurgînd neantul, devenirul, futurul — şi, să ne ierte Seneca —: pîrţ!
în solemna domniebsale nerozie doctorală, filosoful Rădulescu crede cu sinceritate că titlul de « filosof», ce şid agaţă cu seninătate de nume, se şi poartă cu adevărat. El nu a învăţat încă situaţia spirituală a cuvintelor, căzute din ceruri în privăţi — şi că mînuirea lor e rezervată pos* terităţii. Se va duce la Paris, la Bergson, anun< ţîndiwse « C. R. Limbric, filosof», ca un maestru tinichigiu.
Iată ce soi de vertebrate ascultau conferinţa domnului Sanielevici, la Fundaţia Universitară. Inşi care mau ghicit încă, măcar, sensul metafizic al unei îndeletniciri şi atitudinea interioară a lim< bajului. A seri, la dînşii, e a purta condeiul; a seri frumos, cu decenţa gîndirii, e a seri caii*
U —
t6t
grafic. Cum mare să însemne « sînt prost », « sînt filosof » ?
Acţiunea «pamfletarilor», cum zice domnul RăduiescmMotru cu un cuvînt ce ma fost nicio» dată o insultă, înnafară de intelectul domnieusale, definit mai sus, e la noi mai ales extrem de utilă, pentru readucerea lucrurilor la matcă şi refacerea paletei cu vopsele, în societate ca şi în universităţi.
Publicul se va deprinde să decoloreze făpturile excremenţiale, spoite cu trandafiriu şi azur; pă< duchele nu se va mai înfumura cu transparenţa aripilor libelulei; va redeveni boul bou şi ciuperca ciupercă — iar beatitudinea autocontemplativilor doctorali coşi fac drepturi la genuflexia semenilor inatenţi, din suprafaţa şi volumul unei fese purtată subt cilindru şi ochelari, se va furişa în modestie.
Cît priveşte emfatica grupare a filosofilor strînşi în societate pentru inteligenţa ideilor bru< talizate, am avut semne că scopul « pamfletului » a fost cu prisos atins.
PAMFLETUL
Cu ce puţin lucru poţi cîştiga lotul intelectual în România! Numeşti cîţiva imbecili pe nume, şifonezi cîteva obrăznicii, înţepi şi dezumfli cîteva baloane — toate acestea cu o pană normală şi numai gramaticală, ca să<ţi şi agoniseşti, cu acţiunea ta uşoară, o reputaţie ce te pune pe gînduri. în loc să se îndrepte, proştii aleargă să<ţi aştearnă, omagiu, ura lor la picioare. O ură puerilă, este drept, dar semnificativă pentru psihologie.
Atari reflecţii ne inspiră o sumă de indivizi bolnavi de literatură, care viermuiesc, de la un domn RădulescmMotru pînă la nu ştiu ce Eugen Lovinescu, în mustul tipografiei. Ei scriu punctual pentru noi, şi singurul lucru care trebuie să ne întristeze, ca lectori, atenţi la inspiraţie şi idee, e că mereu pornesc să ne ucidă şi că mereu rămîn cu sensaţia că vor fi siliţi să reînceapă. . . O fatalitate infectă face ca nefericiţii noştri adversari să se bucure cu exces de darurile mediocrităţii.
Desigur căm sufletul lor zguduit de ciudă, ei au mai mult decît în pană. De la intenţie la realizare e de parcurs obstacolul imens al posibilităţii. Chiar dacă, vorbind de lucrurile învăţate din frecvenţa hîrtiei tipărite şi a cuvintelor digerate de*a gata, ar dovedi pentru locurile comune ale expresiei facilităţi indiferente, cînd ne « combat», cînd ne « execută », ei au de răsturnat neprevăzutul; tre< mură, bîlbîie, ajung peltici, şi. . . dau greş. Praful lor de puşcă e ud în chiar momentul potrivit,
îâf
ir-
din pricina emoţiei, care se manifestează prin umezeală.. .
Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face, intrigaţi ca pentru o lucrare de artă. Primim, în lipsa obiectivităţii studioase, anoste, a criticii, cu bună dispoziţie insulta. Dar o voim inteligentă, şi/i pretindem, ca pentru cîntece şi blesteme, o situaţie şi un stil. A « înjura» e o artă literară tot atît de spinoasă ca şi lauda, în acatiste, în sonete sau la. . . « notiţe ». Pînă astăzi, intelectul omenesc nu a depăşit unicele sale două resurse: admiraţia şi repulsia — şi în aceste două extreme spiritul trebuie să se comporte cu o egală putere. Omul sentimental e un degenerat dacă nu ştie, iubind frumos, să urască admirabil. . .
Domnul Lovinescu, la care ne oprim ca la un exemplu caracteristic, dorea pentru a şaptezecea oară, să ne micşoreze, într/un articol din ziarul Rflmpa, în coloanele căruia depune cu solemnitate grăsimea muşiţii sale cerebrale. Ca să ne scurteze el întrebuinţează toate uneltele ced stau la/ndemînă, pieptene, briceag, furculiţă, şi cînd niciuna nu taie, păcălit încă o dată de iluzie, se apleacă şi se încrede ca un nerod în ascuţişul gingiei.
Luăm pe acest impotent din mai mulţi, pentru că veleităţile lui sînt mai multe. Nemulţumit să fabrice o literatură ca oricare alta, el rîvneşte uni/ versităţi şi academii, se întinde la... personagiu.
Am observat cîndva că şi ăst imberb bătrîn îmbrăcat în Ifose şi fumuri, e o vastă nulitate literară, şi nu/i, desigur, vina noastră şi nici a lui. îi este greu morcovului să facă fragi.
EI a ţinut să ne răspundă în atitudine comba/ tivă, de care, nu/i vorbă, i/am fost, într/o vreme lipsită de distracţii, recunoscători. Poate că i/ar fi stat mai bine să ne dezmintă prin valoarea unui scris ales, lucru mai dificil, bineînţeles, decît
164
o proză de nătăfleţ, din ce în cc mai nulă, — dacă gradaţie în nulitate se poate, — pe care, obsedat de aprecierea justă, o face.
Am căutat măcar în injuriile lui o compensare; în deşert. Aceleaşi resorturi ridică şi inima şi pumnul. De altfel, infirmitatea e comună, şi precizînd un caz, de fapt generalizăm. Lovinescu e numai unul din lovineşti. Cine bate gîsca prinsă între roze, nu o distinge în particular nici prin durata bătăii, întrucît el ţine sub tîrn gîsca în
Să stabilim regula sumară a unui pamflet.
înnainte de toate pamfletul trăieşte prin sineş, ca romanul, epopeea sau satira — şi poate fi cub tivat pentru frumuseţea lui, ca un ficat întrmn bocal. E un gen literar jumătate actual şi jumătate etern. încape în el actualitatea, atît cît Marga* reta încape în Faust. E un gen iute şi viu. Apar o mie de poeme frumoase şi abia se citează un pamflet suportabil. Cititorul pe care pamfletul îl jigneşte înnainte de a»l interesa, nu poate să apre* cieze nici pe Beethoven sau Puvis de Chavannes; el trebuie să<şi facă educaţia deprinderilor frumoase. El e jignit de idee, şi, ceea cea mai comun şi mai grosolan, de cuvinte, fără să perceapă super* valoarea lor, fără să pipăie fraza în care cuvîntul, cu doza Iui relativă, e urzit. Gîsca domnului Lovi* nescu, ca mai toţi tovarăşii ei de profesie critică, nu se deostbeşte întru nimic de cititorubdeuînd — şi pentru scris ea are o lipsă de respect haină, care, în măsura sensibilităţii artistice, se vădeşte ca un analfabetism.
Pamfletul nu exclude scopul; cînd cade pe mîna unui filistin, el vizează o satisfacţie de orgoliu supărat. Ţi<ai scris pamfletul ca să depreciezi un individ şi mai ales ca său munceşti o încredere în sine imorală. . .
Pasărea noastră domestică încearcă din nou un timid pamflet împotrivăme, criticînd pamfletul şi pe « pamfletari » şi rezervîndume nouă onoarea acestui titlu, care, la rigoare, nud de respins. Motivul său e un soi de poezie din Cronica asu< pra căreia, speranţa de<a ne înjura cu eficacitate, îi oboseşte un creier economic şi steril.
Dar versurile noastre importă puţin, importă puţin dacă merită elogii sau dispreţul. Importă puţin justeţea motivelor care determină chelnerii muzelor ingrate, indispuşi de modesta lor exis» tenţă, să ne înfiereze ca poeţi sau pamfletari. Ceea ce nu ne munceşte niciodată e grija dacă însemnăm sau nu ceva în mahalaua literară. Ne place scrisul, pentru că ne place şi olăria, pentru că ne place lumina electrică, mecanica, pentru că ne plac mîţele şi cîinii. Ne*ar pasiona într»o viaţă de mai puţină uzură, precizia cuvintelor, puritatea conturelor în gîndire, plastica imagi* nilor, arhitectura abstractă a unei idei. Dar nu primim cu niciun preţ morfoleala literară, scrisul fără rîvnă, fără dogoare. Ne interesează să căutăm în scriitor suferinţa şi bucuria şi pe artist, atunci cînd cei mai mulţi ne supără invariabil cu impre* sia că ling în tingire streină. Ne supără rolul de rîndaş în care se complace scriitorul. Şi nu sîntem vinovaţi dacă, furioşi de absenţa omului superior în cel care îndrăzneşte să joace rişca în piaţa teatrului cu îngerul artei, punem mîna pe baston şi măsurăm spinarea brutei sculate din tingirea în care îşi complăcuse nasul.
Vanitate, îngîmfare? Nu; foarte simplu şi curat: un sentiment la mijloc, de restabilire de proporţii. Dacă, din întîmplare, sîntem Ia rîndul nostru o mediocritate, ceea ce nud defel exclus, lucrul nu ne doare; aşa doreşte Domnul Dumne» zeu, ca toţi să ne găsim uneori laolaltă, izbiţi de o istorică stupiditate; rămîne, totuşi, năzuinţa vio»
166
lentă către mai bine şi mai pur, bun corectiv de bună esenţă, iar dacă, dimpotrivă, ne deosebim şi realizăm în noi intuiţia pe care o avem despre ce trebuie să fie, iarăş nu ne priveşte. O ridiculă mîndrie nu poate salva de pieire, după cum o învierşunată ură, pe care o primim să muşte, cu pumnul, nu poate doborî o singură frunză. Lu< mea»i supusă orişicum unui misticism imparţial, care distribuie şi aşează. . .
Se cuvine însă ca un pamflet să fie si frumos şi întocmit. Pamfletul unuia sau altuia dintre cei care, într»un elan de imitaţie vulgară, năzuiesc, ca supremă sforţare literară, să te maimuţărească, trebuie întîmpinat cu generozitate? Aceleaşi scă» deri sînt remarcabile la toţi Şi domnul Rădulescu» Motru cu ucenicii săi, şi diverşi alţi stercorari intelectuali de aiurea, au încercat cu toţii păun fletul lor inutil. Se bucură atît de puţin de propri» etatea de a gîndi cu cuvinte, de»a inventa o figură şi o direcţie întno pagină cu munci înjghebată, încît, hotărîţi să te deprecieze, să te suprime sau să te jignească măcar, ei se dovedesc a fi contri» buit cu o pagină idioată şi pretenţioasă la facerea elogiului dumitale.
Croiala frazei, tăietura cuvîntului, ascuţişul in» tenţiei, totul lucrează ca să facă din personajul insultat o făptură centrală şi de primă valoare, pe lîngă care adversarul, pamfletarul controlabil pe propiul lui efort, se vădeşte prost benevol. E pedeapsa pe care obişnuiesc să şi»o acorde singure stîrpiturile literaturii: proclamarea infe» riorităţii lor.
COMPETINŢE
Pregătirea, de care cu drept cuvînt ne vorbeşte domnul Iorga de mulţi ani de zile, trece însă, în ced priveşte, printmin moment de ambiguu tate. în Noua revistă română, domnul Tafrali, profesor la Universitatea din Iaşi, demonstrează cîteva lucruri penibile pentru trei învăţaţi, domnii lorga, Onciul şi Bogdan, trimişi în comisiune ca să verifice descoperirea inscripţiei de la Curtea de Argeş. Aceşti savanţi au dat domnului Tafrali, descoperitorul inscripţiei, care răstoarnă cele mai pozitive date fixate de trustul istoriei, un vot de dispreţ.
Răspunsul inoportunului cercetător supără toată siguranţa cu care ne învăţaserăm să idolatrăm munca unor savanţi necontrolaţi de nimeni. Pentru nobila dar inutila plăcere de a verifica pe domnul Iorga, şfiar pierde, bietul rumân, existenţa, frecînd documentele şi spălînd pietrele tombale. Domnul Tafrali afirmă, cu probe, că domnul Iorga nu ştie greceşte, că domnul Iorga nu ştie să citească măcar o inscripţie românească! Pildele domnului Tafrali pot face carieră unui autor de comedii care şi<ar lua îndrăzneala să şicaneze oamenii mari.
în faţa acestor dovezi, cititorul care vrea să fie bine informat de pontifii ştiinţei şi caută, ca un naiv, în hîrtia lor tipărită, adevărul istoric imposibil, îşi pierde încrederea şi se vede păcălit de*o imensă serie de lecturi. Ca să discrediteze o
dată incomodă şi munca omului care a descoperita, savanţii noştri nu se sfiiesc săd escamoteze. C-înd domnul Cuza îşi plagia cartea pe temeiul căreia s*a făcut Papă al antisemitismului, ţi se răspundea: « Ce*are*a face! Economistul c bun român, şi azi avem nevoie de românii cei mai buni, indh ferent dacă o pasiune niponă sau armenească îl mînă. »
Cînd se jeluia cineva de excesul de antisemitism al domnului Iorga, « Nud nimic — ţi se obiecta — e slăbiciunea lui; Iorga e impetuos şi, ca orice om de valoare, cam într<o ureche; să ne bucurăm că e un mare învăţat, că cinsteşte ţara. Germanii hau premiat, englezii hau tradus. »
Rămîne ceva din acest entuziasm în faţa eroticii simple dar oribile cu care mutilează domnul Tafrali trei magi ai ştiinţei istorice!*
Anul trecut, graţie incompetinţei istorice a domnului Eftimiu, piesa Rj tigaia fu scoasă de pe afişul Teatrului Naţional. Putem acum să ne întrebăm dacă unui autor de piese de teatru nud este permis să facă cel puţin tot atîtea erori cîte poate iscăli un învăţat istoric.
Domnul Iorga primeşte pedeapsa propriei sale firi. Restrîns pe terenul ştiinţei, e sigur că nu s*ar fi văzut discutat astăzi în chiar temelia operei sale.
Domnul Iorga a făcut politică, literatură, a fost deputat, şef de partid, polemist, orator — a tradus din toate limbile, şi în aceleaşi limbi a scris; de Ia epigramă pînă la tragedie, spiritul său s<a răspîndit ca o ploaie vastă peste prea multe ogoare.
Domnul Tafrali ne ştirbeşte o iluzie. Ced de
făcut!*
CONSECINŢELE RĂZBOIULUI ÎN LIMBA ROMÂNEASCĂ
La publicitatea comercială a ziarelor se întîb neşte adeseori menţiunea « nemobilizabil», ca un titlul decisiv. In lipsa muncitorilor, concern traţi pe fruntarii, îşi fac loc, prin strecurare şi cu sprijinul puţin scrupulos al unor patroni exce» sivi, invalizii. Să nu bîrfim invalizii merituoşi. Cel mai savant filolog român poartă cu sine un picior mai scurt decît părechea lui. Dostoievski a fost epileptic, iar Beethoven surd — şi se ştie că un spirit războinic foarte circulă printre cocoşaţi. Mă întîlnesc uneori pe trotuarul sonor cu un tînăr care mi<a fost arătat ca naţionalistul cel mai eficace: şchiop cu solemnitate. Toate sen* timentele mari, năzuinţele fundamentale, se zidesc tot atît de bine pe infirmi ca pe valizi — şi vremile noastre idealiste ne<au demonstrat chiar că mai mult.
Cînd se vor întoarce însă acasă, cu datoria împlinită — în biurouri şi ateliere — muncitorii cu organe depline vor găsi locurile ocupate dc necunoscuţi.
în literatură se reproduce această vacanţă. Slu* ţii penei îşi fac, pe nesimţite, o carieră. Dar dacă fenomenul e tragic în primul caz, în cel de*al doilea distrează.
Oameni de ispravă, cu o bună situaţie mate* rială uneori, dar mărginiţi, în atitudini şbn chel* tuiala manifestărilor prea intelectuale, de o modestie ce vine de la creier, s<au apucat să facă
un schimb forţat cu posteritatea. Încercînd marea cu « deştiul », ei s*au pomenit scăldîndu*se serios: în plin sezon de frig ţărmul e plin de sport* meni, cărora le*a lipsit — şi se înţelege de ce — chiar prevederea de a purta subt braţ, în jurnal, un tricou de baie.
Amărunţind sinuciderile şi spargerile din capi* tală în cuprinsul unui ziar, ei s*au pomenit, de pildă, pe tărîmul filosofiei, să zicem engleze. Cînd şi cum s*a întîmplat precis acest miracol, nu se ştie: cugetarea omenească numără din april un apărător mai mult. Ce lucru admirabil e, într*adevăr, intelectul!
Romancierii s*au născut, binişor, între două « ultime informaţii ». Omul s*a prezintat întîiaş dată cu un surîs şi s*a rugat să nu fie cercetat după reguli: « Iacă, am şi eu nişte timp liber şi nu vreau să*l pierd la club; sînt modest». Mai tîrziu vom citi pe cartea lui cuvîntul « nuvele ». în sfîrşit, pe un volum, însemnarea pe care Balzac n*a însingurat*o fără sfiială, de « roman ». Ce repede parcurse luceafărul etapele literare! Şi surîde şi azi. Cînd Sadoveanu se va întoarce din tranşee, va descoperi colegi pătrunşi de o nobilă misiune literară.
Nud excelentă anecdota?
O manifestare nouă a istor infirmi: îi auzi discutînd limba românească şi cenzurînd cuvin* tele şi pe scriitorii care le utilizează.
Un domn Mestugean invită pe scriitor să înveţe turceşte ca să parvie să dea cuvîntului « bocluc » înţelesul ced displace domniebsale. Să nu ştii turceşte, ca scriitor român, i se pare o murdărie. Nu vom mai zice ciorapi: literaţii Belu* cistanului ştiu că « ciorapi » însemnează « ridichi ».
Şi observaţiile domnului Mestugean nu trec neobservate. Cititorul Universului încă nu a
învăţat acest meşteşug. Răspunde unul care ştie ungureşte. Plaga se întinde: mai răspunde cine» va, mi se pare că un doctor sau un tinichigiu. Ne găsim subit în analogia unui medievaiism în care un croitor de giubele afirmă la templu că stat de vorbă cu Dumnezeu, care ha însărcinat să explice dogma cuminecăturii, ignorată de Papă, în esenţa ei.
Bunul acelor posomorite timpuri era că domnul croitor suferea încercarea focului purificator, care grăbea întoarcerea profetului la sursa esenţială a sfintelor dogme. Evident că omenirea nu putea rămîne peloc. In 1916 domnul Mestugean e citit şi primeşte comentarii.
lată filologie! Universul propune prin pene vacante refacerea limbii româneşti prin studiul lim» bilor străine gîngâve. Dacă vom învăţa şi laţi» neşte, limba românească va intra în forma ei ade» vărată. Să nu ne mirăm cînd, peste un an doi de război, se va relua activitatea literară, şi scriito» rii vor găsi o limbă nouă în Bucureşti, pe care, ca nişte sălbateci, nu vor fi în stare să o mai pri» ceapă — datorită ziarului Universul şi Micei lui Publicităţi.
Fără să ştie, cultura latină datoreşte un altar cauzei supreme care face din Universul un focar intelectual al domnului Mestugean: doamnei The» odora Dumitrescu, văduvă CazzavUan,
ION AL. BRĂTESCLWOINEŞTI -O JIGODIE LITERARĂ
Să nu fie surprins cititorul că este vorba de cel mai celebru şi mai nul scriitor.
Cititorul s<a obişnuit să cugete la domnul Bră» tesemVoineşti cu o superstiţie învăţată din publi» citate. Analişti denaturaţi în vlagă, ramoliţi ai liîrtiei tipărite şi ai scaunului care le»a mîncat potenţa, se miră ca de un miracol de cîte ori ţipă» reşte omul cu capul de găină o nouă stupiditate. Domnul Brătescu e trecut sistematic prin triplul aparat al artei, al sociologiei şi al filosofiei şi decla» rat profet şi precursor. Proza de copist a poeticu* lui cumulard devine scăldătoarea erudiţiilor bom» bastice şi exemplificatoare. Se încearcă pe cer» bicea voluptuos frecată a Nuvelistului, a Gîndito» rului, a Complexului Fenomen, definiţii şi preziceri. Este Brătescu»Voineşti, din anul în curs, de două ori şi jumătate mai mare decît Brăteseu»Voineşti de anul trecut? — şi cu cît va creşte genialitatea lui peste patru luni? Seamănă absolut Brătescu»Voineşti de la orele nouă ante»meridian cu Brătescu»Voineşti de la două şi jumătate de după»prînz, sau numai întrucîtva? Cum era Brătescu»Voineşti cînd a fost de ţîţă, şi cum ar fi fost în momentul cînd încă nu începuse să fie? Este înrudit cu Goethe şi cu Shakespeare? în ce raporturi cerebrale se găseşte congenitalul său cu Merimee şi Petrarca? E to» deauna aristotelic, sau uneori şi dantesc?
O publicaţie care s»a consacrat cu autoritate, din pricina formatului ei voluminos, acestui ser»
'7.i
viciu de valetudine admirativă şi extatică, a fost revista domnului Stere, din laşi. Cînd domnul Brătescu*Voineşti scrie «pîrţ», Viaţa româi ncascâ oftează: « Ce deliciu! Cîtă profunzime! »
De cincisprezece ani urechile ne*au fost împu* iate cu Brătescu<Voineşti. Criticii literari ai aces* tui maaare scriitor, sărac ca un cocean, uscat şi sălciu ca mătreaţa şi cîlţii, nu s*au lăsat pînă ce nu hau încărcat de glorii şi funcţii. Graţie geniu* lui, care a ţinut departe şi de blidul cotidian pe un Eminescu, pe un Creangă, pe un Coşbuc şi pe alţii, domnul Brătescu»Voineşti e Membru al Aca* demiei Române, Membru în Comitetul de Lee* tură al Casei Şcolilor, Expert literar al Editurii «Cartea românească», Director al Biuroului Camerei Deputaţilor, Director*General al Tea* trelor, Membru în cîteva Consilii de Administra* ţie, după ce în timpul războiului a mai fost şi Comisar Regal. . . Tot ce au suferit întemeietorii scripturii româneşti se întoarce, se povîrneşte şi plouă asupra spinării încovoiate a domnului Bră* tescu*Voineşti, în pomeni, sinecuri şi acţiuni. Şi, domnul Brătescu*Voineşti afectează, subt povara acestei avalanşe, martiriul. Tîrtiţa lui intelectuală ia o expresie de durere blajină. Casierii plătesc, buzunarele marelui scriitor se umflă. Scriitorul e distrat şi dus cu gîndul: inima lui moare după flori şi se topeşte de chinurile inexprimate ale speciei umane.
Dar Muza, — palida şi matinala Muză, — ima* culata fecioară a inspiraţiei se necăjeşte, îşi suflecă braţele, se face trivială şi*l apostrofează din uşa bucătăriei:
— Catîr infect! Cine te*a sfinţit scriitor, fără să ştii să scrii? Ce gusturi, pervertite de*o înde* lungată frenetică alimentare cu albuşul nasului şi cu gălbenuşul urechii, drept delicat desert, s*au adăpat la fîntînile tale de cleiuri şi pap şi au
174
lins din sudoarea ta de cerneală şi alifie, ca să le găsească suculente şi cereşti? Jivină urîtă, dihanie meschină!
Se cuvine să cădem de acord cu Muza mîniată. Coca moale a domnului Brătescu<Voineşti nu se deosibeşte prin nimic de lichidul literar al con; curenţilor lui, mai nefericiţi subt raportul pome» nilor ca filosoful de la Tîrgovişte. Platitudinea lui stilistică e o continuare la nesfîrşit a platitu» dinii lui sufleteşti.
Poate că ham fi suferit încă cincisprezece ani instalat în jilţul bărbieriei literare pe domnul BrătescuA/oineşti, fără său punem o vezicătoare la şezut, dacă pe lîngă scriitorul nul mar fi operat încă o dată, şi de astădată nepermis de cruţată, jigodia din interiorul scriitorului.
Ascultaţi de ced în stare virginala şi abjecta făptură a poetului.
Sîntem în ipt4. Inefabilul academician se adre» sează tinereţii intimidate a domnului A. de Herz, autorul de teatru, incontestabil cel mai stăpîn pe meşteşugul lui dintre contimporani.
— Domnule De Herz, i se mărturiseşte acade< micianul. îmi umblă de mai mulţi ani prin creier una din acele idioţii literare al cărora secret îmi aparţine exclusiv. Aş vrea să o scriu pentru scenă, cu să<mi justific şi drepturile la Direcţia generală a Teatrelor. Aş vrea tare să scriu şi nu pot. Simţul compoziţiei şi al echilibrului dovedesc toate poves< tirile mele mălăieţe cătmi lipseşte. Dialog, vei vedea din fiece nerozie de<a mea că sînt incapabil să rup. Acte, scene, înţelegi: sînt mai presus de puterile mele. în absenţa acestor daruri am însă altceva, o nobilă însuşire, voinţa de a parveni. Vreau să fiu şi autor dramatic. De ce să fii numai dumneata, aşa de tînăr şi atît de sărbătorit? Spune, mă primeşti să «colaborăm»? Dum<
neata pui pensula şi culoarea: eu o să pui « subiec* tul». . .
Domnul De Herz era pătat de două cusururi. Întîiul cusur: o bună*creştere excesivă, care amor* tizează pornirile şi le înmoaie. Domnul De Herz s*a simţit jenat; cunoaştem temperamente mai umane care bar fi turtit domnului Brătescu*Voi* neşti, cu istoria literaturilor, bosa comediei.
Al doilea cusur: Domnul De Herz suferea, din cabotinism, de idolatria oamenilor mari şi necon* trolaţi. Omagiul scriitorului bătrîn care cere spri* jinul unui adolescent şi nu se sfiieşte să recurgă la linguşirea orgoliului unui debutant, ba măgulit, ba scos din sărite. . . Şi domnul De Herz s*a apucat de lucru. Şi din lucrul ăsta a ieşit Sorana.
Această Soranâ nu*i o perlă, nu*i o splendoare, e*o piesă care nu sporeşte faima domnului De Herz, dar care a constituit unicul titlu de teatru al domnului Brutescu* Voineşti. Pentru cine ştie să citească, Păianjenul lui Herz umblă pretutindeni pe sub textul şi prin urzeala Soranei.
Repede după gătire, Sorana s*a şi tipărit în Viaţa românească, vitrina produselor covăsite ale domnului Brătescu* Voineşti. Domnul Brătescu» Voineşti era nerăbdător să*şi expuie certificatul de autor dramatic subscris de mîna unui autor aplaudat. Unul avusese « ideea », celălalt a reali* zat*o. în 191J apare Sorana în volum, cu numele reunite ale celor doi « colaboratori ».
jucată, piesa cade. Nimeni nu s*a mai preocu* pat de soarta lepădăturii. Cine voia să se mai documenteze asupra unei colaborări ilegitime şi neizbutite, s*a dus la librărie şi a răsfoit volumul. Rămăsese noţiunea sigură, de netăgăduit, pe care o dă faptul viu, petrecut subt ocbii de martori, că domnul Brătescu*Voineşti participase cu foarte puţin la o lucrare teatrală scrisă de A. De Herz. Pentru De Herz, această muncă nu însemna nici
efort, nici privaţiune. Mina lui Herz e uşoară, concepţia intantanee, execuţia rapidă. E un seri* itor plin de omizi, dar un om de teatru născut. Fertilitatea lui dramatică poate atinge un tonaj săptămînal de două comedii, o dramă şi patru « reviste». El face piese cum toarce pisica. E năravul lui.
Să trecem în anul 1920, în luna lui iunie. Isprava s»a petrecut săptămîna trecută. Iată ieşind din tipar o nouă ediţie a volumului Sorana.
Numele lui De Herz este de astădată şters de pe copertă. . . Domnul Brătescu*Voineşti îşi revendică singur proprietatea lucrării. într*o pre» faţă lăcrimoasă, jucînd modestia celui cu merite puţine, dulcele şnapan parcurge cu cinismul partid cular oamenilor reputaţi mimoze, romanul de invenţie recentă, al unei sumbre escrocherii.
A zis cîndva cineva că domnul Brătescu» Voineşti e un psiholog. Este. El îşi despoaie colaboratorul întrmn moment de criză de antipatie publică acută pentru domnul De Herz. Domnul Brătescu»Voineşti a fost comisar regal în Mol» dova, iar domnul A. De Herz un acuzat al Curţii Marţiale din Bucureşti.
— Ce timpuri potrivite! în numele eroilor de la Mărăşeşti declar pe Herz duşman al neamului, îi aplic exproprierea silită şi»mi anexez opera lui. N*are să ţipe nimeni. Adev&rul, ziarul eroilor sîngeroşi, va refuza publicarea unei întîmpinări a scriitorului furat, Izbînda va fi indecisă, Viitorul e gazeta domnului Corbescu, fostul dictator poliţist. Cum? România poate lua Ardealul, Buco» vina, Banatul eteaetera, şi eu, Brătescu»Voineşti, nervul artistic al acestei Românii, să nu»mi pot însuşi piesa de teatru a unui scriitor cu nume nemţesc, despre care s»a scris că ar fi fost şi jidan? Dar în ce lege veţi găsi dumneavoastră prevăzut
12—
*77
că un advocat democrat din districtul Dîmbo* viţa nu are drepturi asupra unei lucrări dramatice a unui baron originar din Viena?
Domnul Brătescu<Voineşti şi*a asumat lovitura unui măgar mai vechi, care nici el nu scria pentru teatru, dar a jucat în schimb într*o fabulă.
Şi toată această psihologie complicată pentru ca domnul Brătescu< Voineşti să cîştige singur o sumă de şase mii de lei.
Se ivise o conjunctură favorabilă. . . O dată mai mult domnului Brătescu* Voineşti i s*a încredinţat interimatul direcţiei Teatrului Naţional. — Dom* nul Brătescu* Voineşti împlineşte rolul de buş* tean. Cînd rămîne deschisă uşa, căreiad cade clanţa, doi servitori ai teatrului reazimă uşa cu el.
Cu interimatul domnului Brătescu*Voineşti coincise termenul de distribuire, din fondurile spe* ciale ale teatrului, al premiilor destinate lucrări* lor dramatice cu succes. Domnul Brătescu*Voi< neşti îşi aduce aminte, din întîmplare, de vechea Sorana, care căzuse acum cinci ani, şi îşi acordă sieş, pentru piesa căzută, un premiu de şase mii de lei; cu consimţimîntul de altfel al tuturor membrilor din comitetul de lectură, care s*au autopremiat cu toţii la rîndul lor. Şi pentru ca să încaseze singur premiul, îi trebuia o ediţie din Sorana, tipărită exclusiv cu numele lui, ceea ce s*a şi făcut prin bunăvoinţa casei de editură « Cartea românească », de unde îngerul cel dulce a mai încasat încă cel puţin alte două mii de lei.
Diferenţa dintre măgarul fabulei şi domnul Brătescu*Voineşti este că măgarul, neavînd por* tofel, s*a mulţumit cu gloria şi n*a umblat după gologani. Diferenţa dintre domnul Brătescu*Voi< neşti şi un hoţ de buzunare consistă în faptul că cel din urmă ştie să fie brav: bagă mîna şi scoa* te. Autorul nostru e om de legi, pe lîngă filosof; el cunoaşte preţul inestimabil al formei: jefuie
178
părinteşte, despoaie oftînd şi compunînd nuvele. L de crezut că în cariera bine cercetată a acestui om cuminte şi ticălos trebuie să figureze măcar un asasinat.
Pentru că Sindicatul Ziariştilor a cerut un per» niis de export ca să»l speculeze, un gazetar, mem» bru al Sindicatului, a demisionat cu zgomot. Sîntem curioşi să vedem cum va reacţiona Aca» demia faţă de un membru al ei care fură munca şi talentul unui scriitor nevoiaş. Şi ne întrebăm ce socoteală vor cere şi deputaţii României mari, giuvaerului de moralitate coi directorul chesturii.
Că domnul Brătescu»Voineşti e un sentimental căptuşit cu o sinistră canalie o ştim dintrmn ante» cedent al său, ce ne»a fost împărtăşit în ceasul chiar cînd se definea.
Am primit la Cronica, înnaintea războiului, vizita înspăimîntată a scriitorulubţăran I. C. Vis»
sarion.
— învaţă»mă ce să fac, ne întreabă Vissarion. lntr»o zi din luna trecută, ca să cîştig o pîine, pe care îl rugam să mi»o înlesnească, Brătescu» Voineşti mi»a spus: «Ştii, Vissarioane, cît îţi apreciez talentul; am să vorbesc cu miniştrii despre tine şi de cei zece copii ai tăi. Să mă găseşti la Ministerul de Interne. »
Mă duc bucuros, la Ministerul de Interne, Brătescu»Voineşti mă face să aştept, ia înţelegere nu ştiu cu cine, mă poartă pe la vreo două»trei biurouri, şi un casier îmi numără două sute de lei.
Am plecat vesel, cu făgăduiala să trec de cîte două ori pe lună ca să»mi încasez « leafa». Mă dusei acuşica şi viu de»acolo, prăpădit precum mă vezi. Directorul» general trimite să mă cheme în cabinetul lui şi»mi cere «raportul». «Ra» port?! Eu?! domnule director»general? îl întreb.
12*—
*79
Ce raport, sărăcuţ de maica mea? » Şi directorul»
f;eneral mă ia lamj urâturi! Şi se răsteşte la mine. mi cerea un raport scris, bimensual, asupra stării de spirit a ţăranilor din regiunea satului meu. Mă băgasem spion făr' să ştiu.
Pe domnul Vissarion, domnul Brătescu<Voi< neşti nu a putut să»l fure, ca pe domnul De Herz: poate că indirect, în vreo nuvelă, într<o povestire, fa furat. Mai mult, lui Vissarion domnul Bră* tescu>Voineşti i»a recunoscut însuşirea de scriitor faţă de Siguranţa Generală, de vreme ce rapoar» tele lui trebuiau predate în scris. Părintescul nuvelist şi ilustrul academician vînduse pe Vissa* rion poliţiei secrete, ca său asigure un scriitor ţăran agent provocator ţărănesc.
Cade în sarcina unui critic, mai obiectiv decît cei din trecut, să examineze opera literară, politică, socială şi filosofică a domnului Brătescu* Voineşti şi din acest punct de vedere nou, al agentului special.
REPLICĂ ÎNGREŢOŞATĂ
Domnul Brătescu<Voineşti dă prin Dacia, arti< colului publicat în Hiena, un « Răspuns ». Pentru că am început<o la dumneavoastră, o să mă lăsaţi, domnule director, tot în revista dumnea» voastră să o sfîrşesc.
îmi voi abandona însă subiectul, după ce însuş cel interesat săd explice ba abandonat bucuros: hotărîrea domnului Brătescu<Voineşti — românce sans paroles — este demonstrativă. Şi nu voi reţine punctele în care mă opresc decît ca să adaog o pensulă mai mult la tonalitatea marelui acade* mician.
în chip de mustrare, domnul BrătescmVoineşti face aducerea<arninte că, pecînd mi se judeca pro* cesul Ia Curtea Marţială şi materia subtilă a ideii se cîntărea cu mîna expertă a unui domn colonel de cavalerie, asistat de un domn maior de jan* darmi pedeştri, domnia*sa, domnul Brătescu<Voi* neşti, cerebralul şi ideologul, era directorul ziaru* lui Dacia, care, după «îndemnul» domniebsale « a avut o atitudine binevoitoare inculpatului».
Simetria şi sentimentul de solidaritate că asinii sînt datori să se scarpine unii pe alţii cînd îi mă* nîncă, cereau, prin urmare, la rîndul meu, de la mine, o atitudine identică în momentul în care Membrul Academiei Române îşi dezbrăca de drepturi colaboratorul. «Lasăd să fure, trebuia să*mi şoptească delicat conştiinţa, că şi el te<a lăsat să trădezi. . . » Mi se pare că interpretez
exact cugetarea de după ureche a ilustrului seri* itor.
O să*mi permită bunul contemplativ şi arvunit al imortalităţii, ca în ce priveşte această chesti* une, introdusă fără abilitate şi cu multă fîstîceală întrmn subiect precis, să profesez păreri deose* bite. Din partea domnului BrătescmVoineşti, om de litere şi ziarist, s*ar fi cuvenit nu o atitudine binevoitoare a ziarului Dacia, dar o apărare de* plină şi bravă a domnului Brătescu/Voineşti.
Căci crima mea consistă în a fi aplicat în scris o credinţă, bună sau rea, justă sau eronată, la modă în ianuar sau demodată în noiembrie — nu importă. Dacă unul, cîte unul, a purtat costu* mul întreg şi nu l*a lepădat, cîte o cravată cel puţin din ştofa lui purtaseră, cu cîteva luni în urmă, toţi locuitorii României, în cap cu oamenii politici care arboraseră măcar o cocardă. întreg procesul ziariştilor s*a învîrtit în jurul unui singur vîrf: substanţa gîndirii politice. Aci nu încape «bunăvoinţă»: osîndeşti categoric, sau îmbră* ţişezi cu francheţe libertatea de gîndire. Că domnia*sa a luat o jumătate, sau un sfert, sau numai o zecime de atitudine şi, fără să apere, a fost numai binevoitor, adică, ştii, nici pentru, dar, mă înţelegi, că nici centra, însă cîte puţin şi centra, dar şi cîte puţin şi pentru, domnul Bră* tescu*Voineşti se defineşte şi se clasează singur.
Ca să ajungem la crima domnului Brătescu* Voineşti, ea e cu totul de altă natură. Domnia*sa deposedează, ca scriitor, pe un scriitor de opera lui. 1 se păruse că Herz a murit: i*a spart ser» tarele, şi*a însuşit manuscrisul lui. E un atentat la proprietatea cea mai indiscutabilă şi singura sfîntă, e un viol la Mistere, e scuipatul unui ucenic cocoşat al Muzei, care se înnalţă pe vîrful pingelelor ca să stingă lumina stelei sacre; e flegma blajină a unui director de chestură.
Ce legătură este, într*adevăr, cum se întreabă singur, ca un nepriceput în cele curate şi eterne, între ura mea şi persoana domnului Brătescu* Voineşti? Acest domn a uitat că sînt atitudini care trebuiesc ispăşite.
E bizar şi comic un lucru: domnul Brătescu* Voineşti s*a decis să»i recunoască colaboratoru* lui domniebsale toate « drepturile », deşi nud mai recunoaşte, aşa de tîrziu, colaborator. Ciudat record de compatibilităţi morale realizează domnul BrătescmVoineşti! Domnia*sa are un butoi din care curge şi ţuică de prune şi bere de orz, indi* ferent, şi cade pe gînduri, dacăd acuzi de magie, şi se uimeşte dacăd declari conţinutul apă chioară.
în răspunsul domnului Brătescu*Voineşti găseşti, ca într»o rahagerie, tot ce se poate concepe afară de ce căutai, de pildă: afară de colofoniu. baş atrage autorului atenţia că e un foarte slab şi inatent compozitor chiar de răspunsuri scurte, cînd într*o problemă de împărţire de paternitate literară strecoară pe cei doi copii ai domniei* sale fizici. Dar domnul Brătescu*Voineşti (ah! acest Voineşti lîngă acest Brătescu!) vizează la un efect indirect de înduioşare. îi place teatrul (vezi Sorana). Dumnezeul comisarilor regali ba păzit să*şi frîngă vreo unghie de la picior în război: căci ne*ar fi fost rezervate emoţii palpitante şi o piesă în colaborare cu Victor F.ftimiu.
Publicul a luat notă. Publicul a mai luat bună notă că şi în cazul scriitorului Vissarion buzele domnului Brătescu*Voineşti au rămas pecetluite.
MUŞTELE CADAVRULUI
Domnul Emil Fagure, unul din membrii fa* miliei politice comerciale Honigman*Brănişteanu* Schulder*Berger & Cie, s<a congestionat la faţă şi a năduşit la picioare. Necrologul nostru, adre* sat cadavrului Constantin Miile, ba emoţionat, ba revoltat. Cînd se revoltă, domnul Fagure face explozii de fiară; domnul Fagure e ca Georges Clemenceau: Tigru. Domnia<sa ţine să solida* rizeze şi atitudinea actuală, de după Miile, cu dublele, triplele şi cvadruplele atitudini, ante* rioare morţii aceluia, în serviciul corectitudinii şi inteligenţei căruia i s*a subţiat intelectul şi i*a crescut bazinul.
Deşi fioros, domnul Emil Fagure nu cunoaşte insă mîndria împărtăşită în cuprinsul zoologiei de toate dobitoacele, care, atacate, se apără cu coarnele, cu copitele şi cu dinţi proprii. Măselele sale stricate domnul Fagure vrea să şi le păstreze în fălci intacte pentru rumegarea pe viitor a milostivului buget consacrat invalizilor presei româneşti de către domnul Blank — şi îşi împru* mută unghiile cu care ne prăpădeşte şi ciocul cu care ne săgeată din pomenile noastre de « pam* fletari ».
Domnul B. Brănişteanu — Bubi sau B6be nu importă, — cu toate că mai felin, este mai dibaci. Bijuteria dibăciei acestui foarte simpatic milionar e strecurarea catifelată prin tăcere, prin toate tăcerile lin organizate. îşi împrumută şi dînsul
dinţii, însă nu ca să muşte, ci numai ca să dcvore — oii! o devorare liniştită şi inofensivă, — şi nu şi*i împrumută de la mine sau de la dumneata, ci şi*i potriveşte la un dentist —-oh! să nu feliei* tăm prea mult nici pe dentistul care i fia potrivit.
Domnul B. Brănişteanu rămîne, de pildă, în Bucureşti, după retragerea lui Miile din Munte* nia. Nicio înţelegere, dar ştiţi, niciuna, nu inter* venise între Miile franţuzescul şi domnul Bră* nişteanu germanicul. De pildă, Miile plecînd, nu ha şoptit domnului B. Brănişteanu: «Vezi, dragă, aranjează cu nemţii ceva, ca să numii strice instalaţia». Desigur că nu; s«ar fi putut? Şi aşa, năvălesc nemţii peste domnul Brăniş* teanu, şi, din întîmplare, Bukarester Tageblatt nu se tipăreşte nici la Universul, cu o instalaţie tipo* grafică formidabilă, nici la Minerva, proprietatea din timpul neutralităţii a unui consorţiu german, nici la Viitorul, destul de bine utilat — ci exact şi exclusiv la Adevărul. Ursitoarele au fost şi mai generoase: au împins pe ocupant nu numai să păstreze, dar să şi perfecţioneze proprietatea dom* nului Miile.
Ei bine, vorbit*a vreodată domnul Bubi Bru* nişteanu de asemenea bagatele? Nu. Căci dom* nul Bubi Brănişteanu e dibaci. Ba, ceva mai mult: domnul Brănişteanu, cu restul familiei de presă, rămasă în Bucureşti, şi asociindu*şi pe domnul C. Stere, care se găsea tocmai întrrnn impas de cancelar — ce să facă? să*şi rază mustaţa, sau să*şi lase barbă ? — a scos Lumina, lumina mîntui* toare de după întuneric, cu ajutorul cărei lumini şi al lui Dumnezeu, domnul Brănişteanu a mai pus deoparte suma de un milion. Vedeţi, aceasta e presa cea bună, aceea care îţi permite ca din* tr*un condei prost şi cu un pardesiu, melodra* matic, rupt în coate, să tezaurizezi capitaluri. Presa cealaltă, a « pamfletarilor », a celor cu cîte*
va idei în cap, cu bravură apărate, şi care ca să trăiască normal trebuie să*şi schimbe profesia şi să lase Brăniştenilor, Honigmanilor şi tuturor reprezintanţilor fagurismului loc pentru trafic, e o presă de antologie.
Domnul Brănişteanu e dibaci şi inocent; aceste subiecte domnia<sa nu găseşte că*i de<o educaţie aleasă şi oportun să le atingă în scris.
A vorbit domnul Brănişteanu de ce i s*a întîmplat la închisoare, unde a stat arestat cu noi pentru aceeaş «vină»? Ferească Dumnezeu! A pomenit domnul Brănişteanu vreodată misterul pentru care a fost, într*o noapte pe la douăspre* zece, pus brusc în libertate, din mijlocul a cinci* sprezece ziarişti stupefiaţi? V*a spus domnia*sa că în crivăţul nopţii, care zguduia puşcăria, era aşteptat, într*un automobil capitonat, de domnii Schulder şi Berger, locotenenţii lui Miile ? Că în seara punerii sale în libertate, îi pierise prin farmec ciudat apetitul, şi că acasă, în sînul familiei, îl aştepta un banchet, la care s*a ospătat discret, cu numeroşi admiratori, şi s*a glumit pe socoteala celor ce nu ştiu să se învîrtească?. . . V*a spus domnia*sa cum s*a făcut că procesul său a fost înnăbuşit, pecînd al nostru s*a judecat şi s*a încheiat cu cinci condamnări de scriitori, care şi*au cîştigat în literatură un nume şi în presă numai galoane şi niciun gologan? V*a supărat vreodată domnul Brănişteanu cu spovedania împrejurărilor în care şi*a reluat colaborarea la Adeveriţi şi legăturile cu fostul său patron Miile? V*a comunicat sentimentul de satisfacţie al pa* tronului pentru conservarea proprietăţii lui în timpul ocupaţiei? A făcut oare cea mai slabă aluzie la vînzarea Adeverului, negociată de domnia* sa, şi la cei cinci sute de mii de lei pe care i*a căpătat, cu acest prilej, numai dintr*o singură parte ?
O! nu! Domnul Brănişteanu e*o fiinţă dibace şi o făptură nevinovată. El ştie să tacă, ştie să se strecoare, şi nobilul său temperament orientează foloasele, cele mai multe, evident, în buzunarele sale de «proletar», dar, ce mai rămîne din ele, şi la cassa comunităţii «Fagure*Honigman etc ».
Uite, domnul Brănişteanu a fost în Franţa, mi se pare că la Luchon, ca să*şi caute de*o boală nenorocită — Dumnezeu s*o ierte — soţia. Dom* nia*sa a dat şi pe la Berlin, a stat de vorbă — cine ştie ce aduce ziua de mîine? — cu ocupantul de ieri, care a fost şi a rămas un naiv. A spus domnul Brănişteanu ceva? S*ar putea? Adeiîrul a şi dat o dezminţire oficială — era încă director Constantin Miile.
Domnul Brănişteanu, în inocenţa lui, iarăş, n*a căutat să se explice cum s*a putut împăca pre* zenţa lui în redacţia Adeverului cu injuriile pe care ni le adresa cu regularitate ziarul, şi cum s*a făcut că injuriile acestea au sporit odată cu ple* carea domnului Brănişteanu, colegul nostru de puşcărie, din puşcărie?
Domnul Brănişteanu e mult mai dibaci decît domnul Fagure; el tace şi se strecoară. Te întîl* neşte, zîmbeşte. Te ia de braţ şi te înghesuie: « Cînd o să scoatem şi ziarul nostru Trădătorul? ». Şi dacăd pişti pe domnul Brănişteanu, dacăd faci să*ţi strănute în cleşte, oricare ar fi nasul pe care bai apucat din familie, domnul Brănişteanu se necăjeşte. Dar îşi ascunde necazul. Cel mult dacă insinuează, în proza cu care răspunde Ade< virul la necrologul nostru, că a isprăvit cu noi definitiv, întrmn moment cînd nici nu începuse. Prudenţă logică şi cuminte, convenabilă şi domnu» lui Fagure.
Ca să răspundă, prin urmare, domnu! Emil Fagure evită toate punctele din articolul nostru,
care caracterizează activitatea de douăzeci de ani încheiaţi ai ziarului Adevărul. [. . . ]
Domnul Fagure se apără şi răspunde prin pu< blicarea în Adevărul a unei scrisori pe care a prn mit»o anul trecut din închisoarea Văcăreşti, du; pă un articol, subit ca un acces, instantaneu venit, instantaneu pierdut, dar neobişnuit de drept şi semnat cu numele său. Articolul cu pricina a fost însă repede retractat prin numeroase alte articole injurioase.
Dar publicînd scrisoarea mea, domnul Fagure, emoţionat şi confuz, dă uitării esenţialul. Nu e vorba de determinat conduita mea privată faţă de un redactor al Adevărului. Problema era pusă cu preciziunea cu care a şi fost dezlegată: rolul politic, educativ şi moral al ziarului Adeverul subt direcţia de douăzeci de ani a lui Constantin
Miile.
ham trimis domnului Fagure, adevărat, o seri» soare de mulţumire. Din florile pe care le culţi» vam, broderii, în celulele nostre, subt mantale, am zmuls cîteva şi le»am aruncat în fereastra lui. A fost un dar, un dar de poeţi. Cînd ni s»a mînjit ofranda, nu am socotit că ne»am băgat sufletul cu simbrie în « fondul moral» al domnului Fa» gure şi că neom identificat cu pestilenţele ziaru» lui domnului Miile.
Ca să nu părăsească însă năravul tarabei, dom» nul Fagure, neputînd să opereze un şantaj, co< mite un fals şi o escrocherie în publicarea seri» sorii; modifică finalul şi reduce iscăliturile la una. Scrisoarea fia fost adresată şi iscălită de toţi ziariştii arestaţi. O notă murdară pentru ambii domni, şi Fagure şi Brănişteanu:	necrologul
nostru nu a greşit.
Scrisoarea o revăd cu plăcere. E frumoasă. Domnul Fagure o închide în două capace de proză personală. E lamentabil. Dar îşi Face din
îSS
scrisoarea noastră un certificat: sînt măgulit şiimi pare rău.
în definitiv, pentru domnul Fagure nu putea să existe decît o decepţie: că în plicul nostru a găsit o scrisoare în loc de o bancnotă.
Eram strîmtoraţi.
UNDE DUCE IMPRESIONISMUL
Fiindcă după şapte ani de la moarte, « cenuşa scriitorilor se aşează în columbariile definitive», de unde nu mai pot tresări, cum se cuvine, la aprecierile lovineştilor literari, directorul Sburâi torului fia pus în fine la locul lui şi pe Ilarie Chendi.
în două pagini fia neantizat. Din Chendi ma mai rămas decît pulberea şi copita domnului Eugen Lovinescu. E drept: « morţilor li se cu* vine adevărul». Ei nu mai pot răspunde. Cu dînşii poţi fi viteaz. Gelatinoasa*ţi bravură nu se înfricoşează de umbre.
Ilarie Chendi? Dar a fost un mit, un paradox monstruos al creaţiei, o apariţie hibridă şi efemeră, pe care cugetul domnului Lovinescu o turteşte postum cu un singur pumn bărbătos.
Ilarie Chendi? Hm. « Inteligent, dar poate mai mult vioi, harnic, de o hărnicie risipită însă în lucruri mici, de oarecare lectură, deşfii lipsea cu totul fundamentul umanistic şi cultura latină, om de gust şi de bumsimţ, judicios fără a fi pe* dant, uşor fără a fi frivol, cu un talent literar ce nu fia împins totuş pînă la artă, deşi fia dat o claritate suficientă, stilist întrucît nu i se simţea stilul, fără idei directive dar cu intenţii sănă* toase, cu un indiscutabil curaj intelectual, dizofi vat adesea în gest şi paradă, agresiv şi temerar pînă la lipsa de probitate intelectuală, — Ilarie Chendi avea destule calităţi pentru a se vorbi
ipo
de dînsul, i*au lipsit totuş multe pentru a<şi marca un loc. »
Socotim dimpotrivă, graţie domnului Eugen Lovinescu, Chendi îşi are de acum locul marcat. Regretabil că directorul Sburâtorului nu şi*a con* tinuat evocarea, demonstrîndume, încă mai ta* lentuos, că: « spîn, dar purtînd barbişon, scund fără a fi înnalt, teolog fără a fi popă, grăbit fără a merge încet, vindicativ dar totodată răzbunător, Chendi avea pasiune atît pentru plăcintele cu carne cît şi pentru cele cu brînză, fără a*şi fi fixat însă predilecţia pentru una din două, în* nafară doar dacă nu prefera şpriţul, ridichile de lună, „Lectura pentru toţi" sau impresionismul cu panglicuţi, zgardă şi clopoţei de tinichea».
Domnul Lovinescu nu*şi desface talentul în monedă măruntă, ci cu toptanul.
Că are de unde, omul.
OMUL DE SPIRIT
Domnule doctor Urechea, vă citesc proza din cînd în cînd. Procedaţi numai pe specialităţi. Demult detot v»aţi îndeletnicit cu Lazăr Şăi* neanu şi cu dicţionarele sale, devenind la rîndul dumneavoastră autorul unui dicţionar. Aţi de* căzut, dinţii dumneavoastră nu mai pot muşca, dacă, precum se povesteşte, e adevărat că vor fi muşcat vreodată. V*aţi specializat acum în sucul ugerilor vacii, care nu cere eroilor ei decît o păreche de gingii nude. Vă întîlnesc în Universul polemizînd cu lăptăreasa Mitana Gebe şi cu lăp* tarul Ivan Stoica Ghiciu.
Funcţiunea de inspector al zerului capitalei vă împrumută, din frageda tinereţe a laptelui, o copilărie de mare viţel, foarte compatibilă cu glorioasele dumneavoastră ambiţii literare. Zia* rele vă publică proza. E drept că la rubrica morţilor. Ghicesc cîtă durere a stăpînit bosa dum* neavoastră de fost calamburist, cînd aţi citit, graţie unui hazard mai humorist decît medicul de odinioară al vardiştilor, în aceeaş coloană cu inspiraţiile domniebvoastre despre lăptari, anun* ţul mortuar al defunctului Eugene de Laptev.
Domnule doctor, aţi fost întodeauna o nuli* tate literară. V*aţi ramolit. Lăsaţiio naibii de literatură şi daţi*l dracului de sarcasm! Deschi* deţi o iaurgerie!
102
l
« LITERATURA NOUĂ »
De cîtva timp, se readuce în discuţie o veche mare nerozie, care nu se bucură măcar de cali< tatea stupidităţilor utilitare. Pînă acum vreo cîţiva ani s<a vorbit de simbolism şi decadenţă. Astăzi, aceste cuvinte fără sens, tocite subt pana insignifiantă a mulţilor scribi de literatură, reapar în formula « poezia nouă ».
Dacă reeditorii ei ar fi cu toţii de calibrul sub< divizionar, nici nu am încerca o relevare. Dar deasupra acestor ţăndări, surcele şi rumeguşuri. care se reclamă de autoritatea tăietorului de lemne, stă cel mai simpatic şi mai înzestrat din cîţi rotari are mişcarea intelectuală. Numim pe domnul Iorga, şi credem că elogiul nostru mare să fie interpretat injurios de către fierbintele scriitor al unei limbi în vîlvătaie.
Diverşii purici ai grădinii literare actuale se refugiază în frumoasa domnului Iorga barbă, ori< decîteori mau nimic de spus, şi aceşti purici, lă< trători şi scriitori, mau de spus niciodată nimic. Pe crîmpeie de Iorga brodează, cu citat în cap, diverşi diletanţi şi rataţi, închipuindmşi, în stîr< piciunea lor vanitoasă, că fac parte din Iorga şi război adversarilor pe care domnul Iorga bine< voieşte să şid aleagă. încercători de literatură neizbutită, ei devin pe neaşteptate îndrumători: chirurgi şi medici, din coxalgici şi eczematoşi: o transmutare instantanee totală.
13-
m
De altfel, un mare dubiu public planează asupra chestiunii poeziei, iar unii, şi nu puţini dintre cititori, nu se pot hotărî cum să gîndească între o poezie atrăgătoare şi o critică lipsită de talent şi lecuitor doctorală. Dubiul merge pînă sus, şi, ca să vorbim întreg, pînă şim detractorii cu meritele literare ale domnului Iorga. Adevă* rul este că decînd combate « poezia nouă » dom* nul Iorga nu a ridicat în faţa ei o piedică echi* valenţă cu un argument; între « poezia nouă » şi ochiul cititorului domnia*sa nu a putut aşeza o imagine capabilă să o înlăture sau măcar să o umbrească. Şi de bună seamă, căci domnul Iorga e un artist care simte frumuseţea « poeziei noi». Ea îl supără nu prin absenţa sensibilităţilor au* tentice. Ea nud jigneşte măcar prin libertăţile exagerate, şi nici tonul de familiaritate universală al «poeziei noi» nud indispune pe domnul Iorga. Poezia nouă îl impresionează displăcut pentru motivul, ca să zicem aşa, de tradiţie ime* diată, şi mai cu seamă — nu ştiu cum ne<am ex* prima mai încolăcit şi cu o mai catifelată perfidie — pentru că aşamumita poezie nouă, în care se recunoaşte o tenacitate veche cît lumea, s<a pro* dus şi a recoltat cu totul înnafară de controlul unanim al domnului Iorga.
Se întîmplă că în fundul rîpilor şim creştetul munţilor se reproduce de veacuri cîte o floare, pe care savantul o descoperă după încheierea celui de»al doisprezecelea volum al operelor sale complecte de botanică, integral clasificată. Cam enervat, învăţatul îi acordă un nume minor, o învîrteşte « nouă » şi o aruncă într*o notiţă apen* diculară. Nud chiar atît de nouă poezia nouă cît sînt mai cu seamă noi poeţii acuzaţi de poezie nouă. Cu vederile sale largi în multe probleme, domnul Iorga în materie de poezie se păstrează pentru cunoştinţe şi amici.
194
Mie unuia, nu este vorbă că atitudinea defini* ti vă a domnului Iorga îmi place. O guşti în orice caz mai mult decît oportunismul cîte unei calfe de critic, care ştie să ocolească dificultatea de*a călări pe două spinări, una gîrbovă şi cealaltă verticală, comandîndmşi la păpuşar un al doilea ins aparent identic sieş, de mucava. La un mo* ment dat al vieţii lui literare, de complimentare a poeziei *tip*Victor Eftimiu, şi după neîncetate tă* gade şi imense munci morale răbdate, criticul simte că intuiţiile bau trădat şi îşi alege subit, din duzină, şi după ce duzina a crescut, un oare* care «poet nou», pe care îl decretează justifi* carea curentului pînă la el tăgăduit. Ceea ce se poate caracteriza şi cu o expresie nouă: liche* lism literar — sau: lichelism divin.
Prin ce oare ar putea să fie nouă poezia nouă ? Prin limbă? Prin sentiment? Prin pla< giat?
Că se află ceva nou în poezia timpului prezent nu este totuş neadevărat: vecinul e mai tînăr, şi tinereţea lui este mai recentă. Noul acestei poezii a fost determinat de învechirea clişeelor anterioare, trase în mii de exemplare şi neprime* nite la timp: nimic nu se ştie primeni la timp; într*altfel nu s*ar putea învechi nimic. Secretul poeţilor noi e simplu: ei lucrează pe alte clişee, pe nişte clişee născocite sau nu de dînşii toţi, însă altele decît acelea din piaţa comună: amar va fi de ei cînd şi aceste noi clişee vor fi fost scîh ciate. Atunci, în locul poeziei noi, se va impune o poezie mai nouă.
De altfel, toată lumea ştie, pentru că toată lumea pricepe mai bine în trecut, că toţi poeţii care au marcat un nivel descifrabil în cota lite* raturii, au scandalizat pe cîte cineva la timpul lor. Atît numai: că astăzi se scandalizează per* soane mai multe şi necontenit mai multe, pro*
‘9S
13*—
gresiv cu sporirea tipografiei şi/a exemplarelor de abecedar. Acum treizeci de ani străbunii mei nu ssau scandalizat, în România, de Eminescu, sau, în Franţa, de Baudelaire. Paşnici rîjniţari în Asia Minoră sau bravi halvagii la Monastir, ei mau învăţat limba română ca să o scrie şi să o con/ tureze, sau pe cea franţuzească, decît prin vlăs< tarul lor actual. Astăzi, Eu mă scandalizez.
Că se află ceva nou în toată poezia timpului de faţă, în cărţi, în teatru, pretutindeni, este, într/adevăr, adevărat. Şi acest nou e considerabil, — nu vreau să exagerez nimic, — căci el nu e numai un nou de clişee, ci e şi un nou interior, un sîmbure nou, aş zice un stil. Limba roma/ nească începe să aibă piezişuri, măsuri şi tran/ sparenţe, şi o manufactură nouă. Analizaţi numai cretinismul sincer al criticii uimite. Criticii de meserie sînt aproape disperaţi. Ei nu înţeleg cum s/a făcut şi cum se face că ştofa limbii, la care ling ei molcom de cîteva decenii şi o îmbălează, începe să aibă inflexiuni de mătase, şi chiar pentru potenţa lor labială o suculenţă neobişnuită. Do/ cili cîntători ai grosului bun/simţ, ei ar trebui cel puţin să răcnească a bine dacă nu să şi jubileze; dar trecutul lor de onoare, acela de a muri prez cum au trăit, cîntărit, îndeosebi atunci cînd sînt şi cantori universitari. Ei nu se mulţumesc să accepte cu generozitate şi cu entuziasm. Ei îşi fac probleme, ca să analizeze şi să piardă timpul cu o similitudine de savanterie: ca să deprecizeze ceea ce nu/i la îndemîna omului de a dispreţui. Arsenalul lor se găseşte risipit în faţa lucrului nou şi inevitabil; calapoadele lor se vădesc za/ darnice şi ridicule: ei le par anatomiceşte impo/ sibile, şi corul dascălilor şi paracliserilor se văietă că miracolul se cheamă găină.
în cîteva consideraţii stă toată povestea lite/ raturii.
Ca să ne întoarcem — domnul lorga, care e un istoric, pricepe foarte bine că dacă toate celea curg şi se schimbă, numai poezia singură nu tre* buie obligată să se fixeze locului trunchi. Ar fi şi o proastă pildă de vitalitatea inteligenţii roma* neşti, ca toată lumea să scrie la fel cu Mihail Zamfirescu. Noutatea e condiţia ce se impune insului înnainte de toate, necum să nu fie po* runcită literaturii. Ce*ar mai fi istoria pentru domnul lorga, care şi*a concentrat în frumuseţea ei nobilele sale pasiuni, dacă toate popoarele şi toţi impăraţii s*ar fi mişcat la fel, după un tipar, preocupaţi să nu supere pe contimporanii primului părinte? Dar domnul lorga, fără să ad* mită identitatea şi maimuţăreala istorică, se pre* face că bar conveni în literatură căprăria; poeţii să facă pasul pe compănii, cu palma pe vipuşcă şi sămtoarcă toţi capul odată, pentru onor literar.
Subsemnatul roagă pe domnul lorga să<şi for* muleze doctrinele, dacă poate, în chiar paginile publicaţiei, de*a lichida, odată pentru todeauna, chestiunea poeziei noi. Dacă cu cinci mii de cu* vinte unul nud în stare nici să bîlbîie, iar altul ştie să exprime simţiri neobişnuite şi să cîrmească în interiorul lor rigid, acest ultim rezultat e de* parte de*a constitui o vinovăţie; este pentru limba ce le cuprinde o înnavuţire, o creştere, o complicare.
Nu*i aşa că fiecare îşi alege cuvintele lui pro* prii din limbă, ca plantele care îşi iau indivi* dual, pentru dezvoltarea particularităţilor, numai cît le trebuieşte din pămînt şi lumină? Natura se vădeşte mai complexă şi mai inteligentă decît critica literară: pe un metru pătrat de pămînt mama Safta cultivă zece plante cu mirosul tare, absolut distinct: măghiranul, busuiocul, calom* firul, cimbrul, mărarul, izmă, melisa, leuşteanul, usturoiul şi livănţica — şi mai încap în metrul
<97
pătrat alte douăzeci de parfume deosebite, toate hrănite exclusiv din acelaş gunoi. Mama Safta se bucură de grădina ei. Să fie domnul Iorga sincer ofensat că limba românească se mai poate seri şi altfel decît de către poeţii Vlahuţă şi C.oşbuc ? Acest soi de judecată nu poate aparţine domnului lorga. Domnul Iorga a apucat să comită greşeala de*a vorbi întrmn fel. Sîntem siguri că, aşezată şi proporţionată cu problema, domnia<sa va bine* voi să facă o corectură de opinii. Insuş domnul Iorga e altceva decît un scriitor nou al unei noi poezii, care se bîrfeşte? lntr*o limbă sînt mai multe soiuri de limbi, şi din momentul în care se face despărţirea limbilor e vorba de suflet, de individ, de capacităţi înnăscute: aci critica lite* rară umblă în întuneric, şi trebuie să se resemneze, nu mai interpretează; primeşte sau refuză. Dar refuză pentru că e nou — şi atunci nu mai e vinovat obiectul, ci contemplatorul.
Cred că este ca şi dovedit că noutatea limbii nu are nou decît aspectul nou al aceloraşi cuvinte, puse să comunice unele cu altele şi să se împru* mute între ele, aşa îneît un critic superficial nu le mai recunoaşte. Evident că în această circulaţie a torentelor subterane ale limbii prin sedimen* tele vechi ale vorbelor, este nevoie şi de puţin meşteşug: oare să fie vreo ispravă demnă de luat aminte dacă la compunerea ei nu a participat şi meşteşugirea?
Mai e nou în poezia nouă alt lucru, şi acesta destul de vechi, numai că profesat intermitent în literatură, de nimereală. Căutînd aurul şi*n aer, nişte poeţi au născocit chimia — şi de acbnainte, pînă la materiile colorate şi pînă la sinteze, fie* care chimist a exploatat izolat cîte un punct al chimiei.
E nouă în poezia nouă atitudinea, concentrarea, părăsirea subiectului din tactica veche,
care se naşte ca o artificie, descrie o curbă lumi* noasă şi se stinge. Pînă întruna timp, toate poves* tirile începeau cu « A fost odată » şi toate rugă* ciunile se terminau cu «Acum şi pururea. . . amin ». Poeţii au observat că rugăciunea se mai poate exprima şi altfel. Pînă într*un timp, orice bucată literară era obligată să cuprindă un episod : literatura faptelor diverse şi a invenţiilor istorice, de la roman la teatru. Poeţii au observat că din opera poetică poate să fie sustrasă o parte care să fie mai caracteristic poetică şi, din evoluţie în evoluţie, ei au ajuns la exploatarea supracon» centrată a sensibilităţii: fabula a fost din ce în ce mai abandonată şi înlocuită cu exploatarea imagini* lor, cu intensificarea sentimentului: şi, grad cu grad, poeţii au parvenit la o stare de vaporozi* tate a ideii, care le permite să părăsească şi metrica şi însăş rima. . . Dacă impresia cîştigă, dacă pu* terea sentimentului cîştigă, şi metrul şi rima pot să fie fără pagubă înlăturate. Or, şi în aşa*zisa poezie nouă ca şi în aşa*zisa poezie clasică, singur talentul interesează.
O! desigur că ceea ce*i la unii o stare naturală a firii lor proprii sau o preocupare de arhitect, poate cădea la alţii în simplă imitaţie sau în mani* eră. Slavă Domnului că literatura «nouă» ro* mânească prezintă şi exemplare de acest soi — şi, lucru edificator şi sugestiv pentru teza noastră, acelea sînt cele mai acceptate. împotriva acestui fel de*a fi nou domnul Iorga îşi poate arunca toate pietrele: ele nu izbesc în literatura nouă, ci în mediocritatea cea nouă. însă mediocritatea veche e atît de numeroasă şi atît de grandiloc* ventă, încît se cade să fim cu multă luare aminte sfiioşi . . .
PĂDUCHII CULTURALI
Un ziar periodic, Ideea europeană, reprezintînd în presa literară din aceşti Balcani subtconsti* paţia, pentru că integrala constipaţie intelectuală este masată la « Cultura naţională», îşi permite curajul suspect, nu să ia apărarea casei de editură, dar să îmbăleze, după un tipic sufletesc local, intenţiile, categoric exprimate, cu care subsenu natul a cercetat, în revista Cugetul românesc, rostul cultural al bombasticei «Cultura naţio» nală ».
Mă rog, una din două: ori domnii de la « Cub tura naţională» se mulţumesc cu o satisfacţie confidenţială de polemică de bragagerie, acoperită şi de un strict anonimat, ori rămîn pe terenul pe care singuri s*au aşezat, al utilităţii literare româneşti.
în cazul întîi trebuie să rîdem, căci e cazul comic al Ideei europene', meschinăria nu e înto< deauna sinistră. « Cultura naţională », prin domnul SimionescmRîmniceanu, sufletul chinuit şi remu* nerat cu suma de anual lei trei sute de mii al acestei «instituţii», şba asigurat din timp trompetele de hîrtie din presa românească, prin funcţiuni şi traduceri fără gramatică, plătite de institutul de beauti. Domnul SimionescusRîmniceanu a căutat să se puie bine şi cu subsemnatul, printno propunere plină de humor care va fi povestită, şi spiritul său ultrarafinat a putut să bage de seamă că subsemnatul Ia muzică nu se pricepe.
200
Domnii de la ldeea europeană, sînt cu toţii în solda strategiilor domnului SimionescmRîmniceanu şi printre cei dinţii care au căzut pe noadă în faţa scoarţelor de mucava minunată ale peda* gogului de frumuseţe.
Cugetul românesc a stabilit primul bilanţ cub tural al existenţei « Culturii naţionale ». Am dat copertele, afişele colorate deoparte şi am între* bat «Cultura naţională», care căuta să ne or» bească săptămînal cu poze vopsite, întrucît este Cultură, întrucît este Naţională şi întrucît face întreprinderea onoare firmei sale zugrăvită proas* păt. Am întrebat: ce s*a schimbat în raporturile dintre scriitori şi editori, careţi aportul de civili* zaţie al unei întreprinderi, pornită pentru cultură şi căzută în cel mai înfumurat mercantilism.
Pentru că proiectele domnului Aristide Blank circulau şi pentru că nu le*am văzut realizate, am întrebat: e aci un vinovat — cine»i vinovatul / Adevărul este că în zădărnicirea proiectelor dom» nului Blank scriitorii români pierdeau o împre* j urare de ridicare materială la care trebuia să răspundă un nivel literar ridicat. Acum, dacă o minoritate de scriitori, satisfăcută de salarii, dis» preţuiesc interesele breslei, fondul problemei nu este schimbat.
Vinovat că nu s*a ţinut de cuvînt şi de rol am găsit în primul rînd pe însuş domnul Aristide Blank, care, circumstanţă atenuantă, suferă de*o abulie, interesantă numai din punct de vedere balzacian, şi de»o slăbiciune de*a se influenţa în coteria sateliţilor săi, comparabilă cu a omizii azurii, care sfîrşeşte prin a fi mîncată de puii de găină.
Dar vinovaţii adevăraţi erau sateliţii, valeţii, feciorii literari ai domnului Blank, pe care bau împiedicat să devie, cu o vanitate istoriceşte răs» plătită, chiar o figură culturală.
201
Ştiu că nici domnului Aristide Blank nu bau convenit constatările din Cugetul românesc, de care a găsit oportun să se plîngă chiar acolo unde tactul şi protocolul cer o ţinută.
Cit priveşte pe domnul Simionescu*Rîmniceanu, acest valet estetic e supărat foc, şi, evitînd să arboreze chestiunile hotărîte din articolul meu, îşi decide subtvaleţii, cu multă greutate, recunosc, şi foarte tîrziu, să mă, ceea ce se numeşte, înjure.
Articolul meu din Cugetul românesc demonstra nulitatea nocivă a domnului SimionescmRîmnb ceanu la conducerea unei mari organizări de editură, care ne priveşte direct pe noi scriitorii, în totalitatea noastră profesională, indiferent de calitate. Articolul meu mai strecura şi bănuiala că domnul Aristide Blank va sfirşi prin alunga* rea personajului nefast, de cioclu înnăcrit, de la direcţia editurii sale, cu gogoloaie de hîrtie, confecţionate din paginile maculaturilor artis* tice. Această bănuială mba rămas şi o conserv, chiar cu preţul de*a exaspera pe domnul Blank prin analiză. Intnun număr viitor voi face exa* menul lucrărilor literare publicate din iniţiativa tîmpită a domnului Simionescu<Rîmniceanu: sînt silit să le citesc pe de*a*ntregul. Nădejdea mea este că într*o zi sau alta «Cultura naţională » va trece în averea Societăţii Scriitorilor Români, înnainte de*a i se vinde instalaţiile cu kilogramul. Şi, nu mă pot ascunde, ţiu la această nădejde.
Cu domnul SimionescmRîmniceanu am căutat un diferend de artă şi de breaslă; domnia*sa, tocmai cînd scrisul românesc duce mai multă lip să de temelii, încurajează de preferinţă lucră* rile proaste. Şi, pe deasupra, proprietar foarte bogat, domnia*sa, la «Cultura naţională», pe un teren ce nu*i aparţine cu asemănătoare titluri ca viile din Putna, devorează cu o guriţă mică şi
102
zbîrcită, hrana a cel puţin şaisprezece scriitori, go< niţi din ogoarele lor naturale, stăpînite de venetici.
Cîtă vreme a fost prefect de judeţ şi mai mare peste jandarmi, nu am avut cu domnul S.<R. — regret că a moştenit de la două familii un nume itît de imens —- nimic: funcţia domniebsale nu intra în conflict cu aşteptările culturale şi cu viaţa literară. Locul ced deţine azi prin parazitie, interesează dezvoltarea literaturii, şi ca autori şi ca lucrări, priveşte de aproape moralitatea literară.
Rolul pasiv din trecut al scriitorilor, pe spina* rea cărora s*au ridicat atîtea hibride autorităţi şi s*au fabricat atîtea averi, a încetat. în rînduri compacte şi organizaţi pentru o biruinţă ce li se cuvine, scriitorii vor ataca şi slăbi, unele după altele, toate citadelele zidite în numele unei culturi subiective şi cimentate cu sîngele lor.
Deocamdată domnul S.*R. va fi silit să plece de la « Cultura naţională ». Deja articolul din Cu-, getul românesc ba zdruncinat situaţia morală în insulad tipografică şi a verificat iniţialele prognos* ticuri. Pentru că domnul S.*R. îşi acordă neper* misa licenţă de a răspunde la constatările din Cugetul românesc cu insinuări murdare, voi avea de aci înnainte cu domnia*sa şi un diferend personal. îmi iau sarcina săd învăţ clar deosebirea dintre actul pasiunii şi masturbare, şi diferenţa dintre un ostaş în zale şi un simbriaş înveştmîntat în găinaţ. Am arătat cu alte prilejuri că mă ţin de cuvînt. Că va pleca de la «Cultura naţională» huiduit sau numai escortat de pufnete de rîs, e o chestiune de sensibilitate în mila mediului său.
Ajutoarele de slugoi se numesc, mi se pare, rîndaşi. Unul din rîndaşii domnului S.*R. era un băieţaş obsecvios, cu o figură angelică de picolo de cofetărie, şi care avusese ideea originală de a*şi lua numele de Andrei Branişte, de la o piesă
10)
de teatru, astfel intitulată, a obermlui său actual, domnul Simionescu<Rîmniceanu. Probabil că vă* zuse piesa înnainte de<a fi aplaudat Raţa sălbatica şi Maurul din Veneţia, căci altfel ar fi ezitat în alegerea numelui său literar mai mult. Tînărul Branişte nu avea nicio veleitate de obrăznicie literară; se mulţumea, în viaţa artelor, să culeagă mucurile altora ca să răsucească din ele ţigări subţirele, iar în viaţa civilă, cu bacşişul unui răspuns la salut, fericit şi peltic. Nu aş fi crezut că domnul Simionescu*Rîmniceanu şi*ar putea deter* mina vreodată argatul celest, să*mi dea o aspră lecţie de conduită, să mă corije şi să mă omoare întrmn articol din Aurora. Şi totuş evenimentul, cu toate tragicele lui consecinţe pentru mine, s*a întîmplat: zadarnic i*aş comanda tînărului Branişte un cadaif şi o privire binevoitoare. Băia* tul m<a pătat cu cerneală de sus pînă jos, şi cer* neala arde ca sifonul.
Celălalt rîndaş, de la Ideea europeană, nu ştiu cine este: căci, cavaler în arme, el preferă o vizi* eră adîncă şi un prudent provizorat care să*i permită să o şteargă din arenă imediat ce orga* nul polemic al trupului său a reuşit să scoată un horcăit porcesc.
Domnul Em. Bucuţă, pe care l*am interpelat, faţă de martori, părea numele cel mai răspunzător de la numitul ziar. Din bîiguiala domniebsale am înţeles că dezaprobă şi că a lipsit în ultimul timp din Bucureşti.
Păduchii! Căznitele injurii ale paznicilor dom* nului Simionescu*Rîmniceanu ar fi putut să fie înlocuite cu o discuţie demonstrativă: se cuvine « Culturii naţionale » să producă măcar atît. Inju* riile, «băieţii» le*au învăţat de la mine. Ei se dove» dese mediocri în gen: îi sfătuiesc să*l părăsească şi, mai ales, să semneze; să semneze şi cînd apără, şi cînd năzuiesc să atace — aşa precum i*am învăţat.
ÎN LATRINA «CULTURII NAŢIONALE »
«Cultura naţională» a domnului Aristide Blank şi a slugoiului său găunos, Simionescu» Rîmniceanu, răspund la critica mea culturală cu calomnii personale: o deplasare totală a chesti* unii.
Aş fi putut să înregistrez o etapă subliniind cu sarcasm fuga acestor directori de cultură, la cea dinţii alarmă, de pe terenul pe care aşteptau o promovare cu lauri. Şi aş fi putut să mă declar satisfăcut cu acest rezultat.
Fuga lor devine pasională. Ei părăsesc terenul pe care singuri şi bau ales, şi aruncă, în retragere şi derută, cu bolovanii constipaţiei lor consis» tente: dovadă nouă de felul cum şbau propus să se respecte pe sineşi, întreprinzînd deşteptarea publicului românesc, şi cum sînt intelectualmente în stare să întreţie raporturile cu scriitorii care nu s>au băgat feciori la orgoliile speriate ale domnului Blank.
Aş fi putut să mă opresc. Vreau să dau o pildă deplină în sensul luptei, la care invit zadarnic pe scriitorii români de trei ani încoace, despre rolul adevărat în cultura românească a unei case de editură cu firmă sentenţioasă şi despre feroci» tatea apetiturilor de nuanţă liberală ale unei categorii de nulităţi abjecte, care, aliate cu marile capitaluri, parazitează literatura şi cultura, şi le descompun. Primesc lupta şi pe terenul calom* niei.
20f
După ce prin Ideea europeană — o filială a «Culturii naţionale» — so strecurat ca să se caracterizeze campania mea literară în sensul moravurilor şi sensibilităţilor morale ale « Casei », cuvîntul şantaj, în ziarul Aurora, al domnului Blank, sînt numit de<a dreptul escroc şi şantajist.
Numărul de faţă al ziarului Naţiunea se va găsi pe piaţă sîmbătă dimineaţa, la orele cinci, ca de obicei. Pînă duminică la prînz, apar două rînduri de ziare: sîmbătă seara şi duminică dimi< neaţa. Domnii care mă interesează au prin urmare tot răgazul ca să răspundă pînă duminică la prînz, la somaţiile de mai jos. Pe lîngă ziarele casei, le stau la îndemînă, cu plată, toate celelalte ziare.
1.	Somez ziarul Ideea europeană să se explice satisfăcător asupra cuvîntului «şantaj», fără să mă intercaleze în abstracţiuni.
2.	Somez ziarul Aurora să precizeze, cu toate datele şi cu mărturia persoanelor escrocate, « ex> crocheriile calificate» pe care leom săvîrşit şi, de aşijderi, «şantagiul» pe care bam făcut.
Mai somez Aurora să dovedească precis:
Că Naţiunea « apare stipendiată de Banca Românească ».
4. Că domnul N. D. Cocea, care, am mai auzit la întoarcerea mea în ţară, acum doispre» zece ani, că ar fi adunat fonduri pentru un poet care se afla în Elveţia, mior fi trimis vrodată, mie, bani. Sînt convins că domnul N. D. Cocea nu a strîns niciodată asemenea bani, pe care aş fi avut multă nevoie să<i primesc de la un prieten.
j. Că domnul N. D. Cocea mior fi « servit» vreodată «lefuri ». Ştiu că domnul N. D. Cocea nu are deprinderea de a le servi nici personalului său, necum, fără utilitate, unor prieteni.
6.	Că loş fi înjurat pe domnul N. D. Cocea în ziarul Seara da care colabora dimpreună cu mine).
206
7.	Că aş fi primit vre un ban de la Legaţia germană, care a refuzat plata unui abonament anual de zece lei, la revista mea Cronica, abonată de alte legaţii.
8.	Că am fost «gazetarul domnului Tăzlă* uanu», fostul ministru de Industrie: unde am fost gazetarul acestui domn? Că am traficat cu «permisele» sale. E vorba poate de permisia pe care domnul Tăzlăuanu mba dat*o de<a umbla cu tramvaiul electric.
9.	Că am oferit vreodată vre unei case de editură vre un volum din scrierile mele. Toată lumea ştie că dacă aş fi solicitat publicarea unui volum de al meu, el ar fi fost imediat primit şi publicat demult. Din demnitate profesională, sînt singurul scriitor român cu peste douăzeci de volume, nu tocmai proaste, în manuscris. Mie, ca scriitor unanim recunoscut, literatura nu mi>a produs încă un leu, pecînd domnului Simionescu? Rîmniceanu, directorul «Culturii naţionale», care nu scrie, şi nu poate, literatura îi raportează pe an 300.000 (trei sute mii) lei plus casă, au< tomobil şi combustibil.
10.	Că m*a «subvenţionat» vreodată vreo « Bancă » sau vre un « bancher ». Că am primit vreodată o «subvenţie» de 8.000 (opt mii) lei lunar. Care Bancă? Ce bancher?
11.	Că aş avea sau că am avut un « cont curent » de 2J0.000 (două sute cincizeci mii) lei de la vreo Bancă, — ceea ce nu m*ar nemulţumi deloc, — şi că aş fi în « solda » unei asemenea Bănci. Care ?
Aceste unsprezece puncte, de mai sus, consti* tuie materialul foiletonului din Aurora. « Cultura naţională » a găsit în persoana unui lacheu dintre lacheii cei mici şi numele ca să iscălească foile* tonul. Acestui bleg imbecil, autor de numeroase articole, enervante prin stupiditatea lor, de adu* lare pentru mine, ba plăcut iluzia ce şba făcut*o
207
cu sentimentul că e consacrat într*o polemică literară, că vorbind într*un articol trecut de cîţiva scriitori calificaţi din jurul «Culturii na* ţionale », baş fi avut în vedere pe el. . .
Cer nu răspunsuri, cer precizări, precizări care să nu dea loc la îndoială. Nu ezitări, nu confuzii, nu interpretări. Cer probe, dovezi.
Este de la sine înţeles că acuzaţiilor cu vorbe precise, odată formulate, trebuie neapărat şi imediat să le corespundă dovezi precise şi indis* cutabile, pe care domnii de la « Cultura naţio* nală » — dacă ştiau ce fac — trebuiau să le pro* ducă odată cu acuzaţiile.
Este de la sine înţeles că orice ezitare, orice preambul, orice zigzag, orice dialectică, orice « am auzit că », « ni s*a spus că », şi alte formule de amînare şi de trimitere mai departe sînt acum cu totul excluse. Am determinat cu de*amănuntul cercul strîns în care trebuie amintită proba, dovada pentru a le face categorice şi prompte.
Dacă domnii de la «Cultura naţională» nu cunosc noţiunea cuvintelor «escrocherie» şi « şantaj », cu care se vede că tratează ca şi cu celelalte două cuvinte, « cultură » şi « naţională », vor avea de astădată un prilej dureros ca să o înveţe. Pour une fois geniile creatoare ale domni* lor Aristide Blank şi Simionescu*Rîmniceanu sînt silite să consulte dicţionarul.
Dacă domnii de mai sus şi prepuşii lor; dacă ziarele lor, Ideea europeană şi Aurora, nu vor do* vedi afirmaţiile cuprinse în somaţia de mai sus, — ei vor mînca bătaie, căci unei Bănci interna* ţionale nu poate să*i fie totul permis, fără impuni* tate, în lumea culturală, din care domnul Blank face un obiect de excitare pentru măruntaiele sale.
Vor mînca bătaie următorii domni:
i. Aristide Blank.
i. Simionescu'-Rîmniceami, slugoiul preceden* tului.
3.	Redactorul responsabil de la Ideea europeană.
4.	T. Branişte, slugoiul slugoiului.
Primii trei vor scăpa de bătaie în singurul caz cînd, pînă duminică la prînz, se vor desoli» dariza în mod public sau prin scrisoare parti* culară: primii doi de al patrulea, iar al treilea de autorul notiţei din Ideea europeană.
Bătaia va fi dată în aşa fel ca personajelor culturale aci numerotate să le treacă definitiv cheful de a glumi cu vorbele, cu tiparul şi cu libertatea presei.
Subsemnatul e om de cuvînt.
RECAPITULĂRI
Domnul Aristide Blank a invitat acum un an pe scriitorul Galaction la Bancă, şi na propus să<i facă o traducere pentru domnia*sa, — Aristide Blank, — a Sfintelor Scripturi. Bancherul evreu îşi permitea un gest de prinţ creştin. Scriitorul Galaction a primit, şi un contract a şi fost semnat în biuroul domnului Blank, contract în care Galao tion dădea totul, iar bancherul, în raport cu munca scriitorului, foarte puţin.
După cîteva luni, Bancherul invită din nou pe scriitor — şi rupse contractul. Nu era prevăzut în destinele domnului Blank să joace pe prinţul, peste capacităţile lui de sînge şi de moral — şi natura compensatorie nu ba îngăduit să<şi puie numele de zaraf pe coperta unui monument de nostalgii şi de vocaţii mistice. Traducerea trecu în mîinile unui prinţ autentic, care îşi va pune numele pe Biblie.
Am precizat aceste situaţii cu prilejul unui zgomot exagerat, fabricat împrejurul altei fam tezii a tînărului bancher evreu, o casă de editură: « Cultura naţională ». Dezgustat de Dumnezeu, ca fiind prea departe, domnul Aristide Blank păşea acum spre cultură şi spre cultura naţională, românească. E o neobrăzare care ar putea să fie expiată prin utilitate.
în articolul meu, publicat în revista Cugetul românesc, am întrebat: pentru ce atîta larmă? Şi am contestat titlurile la cultura românească
210
ale bancherului, nu pentru că era evreu, ci pem tru că nu se dovedise merituos. Tangenţial, făceam şi analiza calităţii oamenilor de care ştiuse bancherul să se împresoare ca să impresio* neze; ceea ce constituia în fond un supliment de analiză a posibilităţilor intelectuale ale ban< cherului, cunoscut ca o inteligenţă din cele mei diocre. Nu voi strica nimic din decenţa limbii româneşti dacă voi spune cu francezul despre domnul Aristide Blank, cuprins în orgoliile sale, că « îl veut p6ter plus haut que son cui ».
Blazoanele culturale începură să ia formă pe firma din capul bancherului; presa îl legăna lent cu zeci de pene afiliate Băncii prin «Cultura naţională». Articolul din Cugetul românesc a dezumflat un balon de operetă, care prin fleşcăiala lui a trîntit un întreg ciorchine de figuranţi, atîrnaţi de frînghie. E o dezorientare generală la « Cultura naţională », pe care o înţeleg: ceea ce însă nu mă va împiedica să mii fac datoria pînă la capăt.
Critica din Cugetul românesc pornea de la idei şi fapte; pentru ce mau răspuns cu idei şi fapte domnii si valeţii lor, din preajma domnului Blank?
Mai ales din mediul lor de gogomani patetici vine adeseori imputarea ce se aduce polemicii de presă, că nu este obiectivă. Articolul din Cugetul românesc reprezintă însăş obiectivitatea.
în schimb, domnul Blank îşi pune slugoii să mă insulte direct pentru chestiuni care, chiar adevărate, nu rezolvă problema pusă şi care rămîne soluţionată de mine. Orice aş face eu, — escroc, samsar, cum îşi permite să mă califice domnul Blank printrmnul din cei mai mici ai săi supuşi la closetul Băncii şi curăţitori de scui< pători, — « Cultura naţională » rămîne o casă de editură pentru specularea celui mai dezarmat
14*—
211
agent al culturii româneşti, scriitorul, o organi» zare nulă din punct de vedere cultural şi cu efecte de ticăloşie. Domnul Aristide Blank pare să<şi fi propus, ca supremă plăcere de evreu parvenit, să verifice tezele domnului A. C. Cuza şi să le procure o monumentală exemplificare. Domnul Blank alimentează, pentru nevoile sale culturale, o întreagă presă de apariţii diverse, cu programe variate şi cu conducători aleşi după o politică denunţată de profesorul de la laşi, ex* clusiv dintre români. în Aurora, unde a întoc* mit director pe revoluţionarul dr. domn Lupu, domnul Aristide Blank avea un întreg foileton injurios pentru mine, dictat unui băiat, pe care bani identificat de curînd cu un picolo de bodegă şi careu emanaţia tuberculoasă a domnului Simio* nescmRîmniceanu, unul din ceilalţi directori ai domnului Blank, — dintre esteţi, — prepus la « Cultura naţională ».
Vedeţi că totul se ţine ca un fir de muci. Cum ai tras puţin, iese pe un vîrf de unghie, şirul întreg, pînă la creier.
BELFERII CU UNU Şl PATRU PICIOARE
Dibăciile căznite şi stupidităţile magistrale, adunate după mirosul picioarelor şi al rînzei, la ziarul săptămînal Ideea europeană — o altă foaie — «feuille de rose » — a pasiunilor domnului Aris* tide Blank, — au fost somate prin Naţiunea să se explice asupra cuvîntului « şantaj », strecurat într<o notiţă anonimă.
O altă notiţă, tot anonimă, dă răspunsul că distinsele nulităţi, care se hrănesc lingînd din sucurile domnului Aristide, nu stau de vorbă cu cel provocat, nici cu ziarul Naţiunea.
Argumentare mai simplă nici nu se poate. Cu Naţiunea nu stau de vorbă fiindcă e liberală, şi cu mine iarăş nu, pentru că eu am fost băgat în puşcărie de liberali. O să întrebaţi, poate, ce*au de*a face acestea toate cu acuzarea de « şam taj » pe care mau avut ruşinea să o formuleze, dar de care i<a apucat ruşinea să vorbească. Ce importă! Belferii cu cap de muscă de la Ideea europeană declară că ar prefera să stea de vor< bă cu altcineva, cu o revistă, cu Cugetul ro> tnânesc.
Răspuns pecît de comod pe<atît de necinstit şi de idiot. Belferul care şua excitat năduşeala ciorapului intelectual pînă la acest răspuns, uită, în accesul lui de mizeră tîmpenie, că eu sînt şi la Naţiunea şi la Cugetul românesc. Poate că dascălul lor ar prefera, de fapt, să stea de vorbă cu Ideea bulgărească.
Aş vrea să aflu cum rămîne cu angajamentul ce şi ha luat formal, şontorog prin jurul meu, bîlbîu şi sentenţios, omul munţilor şi al Edelwei* sului, domnul Em. Bucuţă, care, viu şi apostrofat de mine, acum două săptămîni, la « Fundaţia culturală principele Carol», a «dezaprobat», cu o mare abundenţă, şi genul de reclamă depra* vată ce se face domnului Aristide Blank pentru «Cultura naţională», prin Ideea europeană, şi măgăriile cu sforăit doctoral în ce mă priveşte, din foaia la care colaborează ca principal agent.
In numărul trecut al Naţiunii am evitat sămii precizez opinia, ca să nu comit o greşeală. Con* stat însă că domnul Em. Bucuţă — care este şi poet <ab! sufletul de azur al poeţilor!) — tace mult. bam acordat două lungi săptămîni sufleu ente.
Este domnul Em. Bucuţă un om onest, faţă de care aş putea să<mi retractez expresia bănuielii, sau este şi domnia<sa o javră sinistră?
Domnul RădulescmMotru, psiholog, nu ar avea nimic de zis despre aceste suflete delicate strînse la oala sa de noapte?
UN RĂSPUNS
Un oarecare domn C. Beldie afectează o caii* grafie de literat, cu grosimi inutile şi cozi deco* rative, după cele mai avantajoase destăinuiri grafologice, ca subt firma Ideea europeană, ilus* trată cu un om care îşi încearcă temperatura urinii cu degetul, să*mi trimită scrisoarea de mai jos.
Cunoscînd acum metodele caselor de tipografie şi editură subalterne domnului Aristide Blank, sînt silit să fac confesiunea legăturilor mele lite* rare cu domnul Beldie, care acum trei ani a mai avut amabilitatea să*mi împrumute un kilogram de zahăr tos. Vasăzică nici domnul Beldie, nici domnul Blank nu mi*au dat nici vagoane, nici fabrici de zahăr: să fie bine stabilit.
Zahărul ham restituit cu mulţumiri în formă de cubic.
« Bucureşti, 2ţp aprilie t<p2)
Domnule Arghezi,
Pentru tot ce se tipăreşte în Ideea europeană, responsabilul căruia i se va cere şi care va da întreaga socoteală este subsemnatul secretar de redacţie.
C. Beldie »
Cu data de i mai s*a trimis corespondentului nostru de ocazie următorul răspuns:
« Domnule Beldie,
O scrisoare a domniei<ta)e cu data de 29 aprilie, mă încunoştiinţează că „responsabilul pentru tot ce se tipăreşte în Ideea europeană" ai fi dumneata.
Nu mă îndoiesc că eşti un tipograf conştiincios şi dotat cu spiritul răspunderii profesionale, deşi pînă astăzi, mărturisesc, nici această problemă măcar nu am dezbătupo cu mine însumi privitor la vocaţiile dumitale. îmi aduc aminte că nu am comandat niciodată o sută de cărţi de vizită la tipografia dumitale.
Pe mine imar fi interesat insul care a scris fără să iscălească, nu omul care a tipărit; sau, ca să înţelegi mai bine, responsabilitatea redactor rului, nu a tipografului; căci jignirea măgulitoare a bănuielii că scrii şi dumneata nu mnaş fi permis să ţno aduc.
Pe redactor mid voi alege singur, fără indicaţiile şefului zeţar sau maşinist; de asta ai fi avut dreptul să fii sigur înnainte de a*mi onora cutia de seri; sori cu vizita domnientale.
/ mai tgij >,

CONTRIBUŢII ROMANTICE
De Ia domnul N. D. Cocea, sau un interpus, primim în plic două pagini tăiate dintr*o colecţie veche şi cuprinzînd reproducerea ironică a unui articol al nostru, anterior războiului. Reprodu» cerea precedase atunci o polemică între domnul Cocea şi revista Cronica, de pe urma căreia fostul bărbat al fetei domnului Constantin Miile a ieşit cam cocoloşit.
Paginile tăiate sînt însoţite în apostilă recentă de un rînd în manuscris, semnat N. D. C., care poate să fie sau nu de mîna proprietarului celor trei iniţiale, dar care mustră pe domnul Tudor Arghezi că şi astăzi, cînd este « liberal», a rămas acelas. . .
Domnului N. D. Cocea îi place mult să facă pe romanticul cînd o îndrăzneală ieftină şi un suflet timorat nud mai pot sluji. Domnia*sa a citit unele pagini de scepticism şi scîrbă ale lite* raturii şi i<a rămas în ureche, reminiscenţă obse« dantă, accentul şi compoziţia lor. Aşa se întîmplâ că domnul Cocea are fulgere amare în chibrit telniţa sa, uneori, în momentele sale politico* sociale, împotriva prostiei omeneşti, din care totuş deşteptăciunea domnieusale face parte fără să ştie. Domnia<sa se concentrează şi ar juca bucuros şi pe Crist, cu gura plină de imprecaţii, necum pe prietenul îndurerat de ingratitudini.
L*a vexat pe domnul Cocea proba, cerută unui valet însărcinat să mă calomnizeze, care
2t7
afirma că domnul Cocea mi»ar fi trimis bani adunaţi dintr»o colectă pentru întoarcerea mea din străinătate în ţară.
Se pare că într»adevăr domnul Cocea a strîns bani pentru un poet, cu aceeaş romantică ati* tudine cu care i»a şi cheltuit. Domnul Cocea e»o natură complexă: el poate să fie şi dezinteresat, şi aş zice uituc în acelaş timp. La întoarcerea mea în ţară surprindeam pe cîte o figură expresia, deocamdată inexplicabilă, a unei ciudate aştep< ţări. Contribuabilii la iniţiativa domnului Cocea aşteptau mulţumiri. Era o situaţie penibilă, pe care am parvenit să o înţeleg foarte cu greu! Numii închipuisem un grad de amiciţie atît de înnaintat: exploatarea prietenului în folosul idea; listului cu gesturi. Parcă şi astăzi, aş prefera să»i fac domnului Cocea concesia că m<am folosit eu de banii adunaţi de domnia»sa, decît să fiu dureros silit să înregistrez pentru conştiinţa cititorilor mei cifra de nivel a unui devotament fără păreche.
Dar aş minţi. Şi sînt pus în situaţia de a mă apăra cu singura mea putere, a adevărului.
Ce mulţumit aş fi fost să pot să afirm că o singură dată în raporturile sale cu prietenii domnul Cocea a fost un complect bun camarad. Aş găsi un peizaj curat, în mijlocul dejecţiunilor cere» brale infame, cu care păduchii cei mai noi şi lichelele cele mai recente ale epocii de faţă au avut obraznica speranţă să creadă că mă înnă» buşă, cu începere din momentul cînd am luat conducerea acestui ziar, îndreptat agresiv îm» potriva demagogiilor variate, politice, sociale şi culturale.
Mi»ar sta rău să mint, şi minciuna mi»ar slăbi inspiraţia şi dezgusta frăgezimea, de care am nevoie în măcelul de viermi întreprins aci.
în cutia mea poştală de la Geneva am găsit într»o zi um mandat uimitor, de . . . j lei. El
21S
venea de la prietenul meu Demetrius, care cîştiga pe atunci, cu o muncă grea, cincizeci de lei pe lună. Era banul văduvei, şi acest ban sărac şi admirabil mda provocat o întreagă criză de emoţii. Un sentiment de recunoştinţă umilă mă leagă de el pe toată viaţa.
S>ar putea să tăgăduiesc ofranda domnului Cocea, chiar atunci cînd exploatarea ei abuzivă, întrm polemică literară, ar da o argumentare plăcută domnului Cocea, dar de neînţeles? Şi»ar putea închipui cineva că mi»aş putea permite să neg că domnul Cocea mda trimis sumele colectate de domnia»sa, dacă mi le»ar fi trimis? Nu aş puteam face decît în cazul unei stări cerebrale de aberaţie totală, de care, pecît îmi dau seama, nu sufăr şi de care nu aş fi putut suferi doisprezece ani neîntrerupt.
ORGANrZAŢH SECRETE
O întreprindere de dizolvare şi amoralitate, condusă de un bancher. — Domnul Aristide Blank şef de acţiune
Sîntem siliţi să ne repetăm. Repeţirea nu con» stituie, în cazul acesta, un neajuns. Ridicînd neîncetat la punctul de pornire un început de polemică, degenerat în porcărie gen «Cultura naţională» şi gen Aristide Blank, se pune în evidenţă un procedeu. Dacă ar fi numai un pro» cedeu de mediocritate, el e de tolerat. Nu ne găsim nici la debutul, nici la finalităţile medio» crităţii în artă şi cugetare; personagiile prin autoselecţiune vor continua încă destulă vreme să joace rolul inutil şi deşert al băşicilor de aer, sparte la suprafaţa apei.
Dar e un procedeu de anumită finanţă, care, bizuindu»se pe eroarea că totul i»a devenit permis, recrutează cu bani soldaţi de pripas, îi angrenează la politica ei secretă, îi demoralizează, îi despersona» Uzează, pentru ca din spatele frontului lor, împins din Bănci în ţară, să murdărească, dacă se poate, — şi nu se poate! — forţele ce i se opun.
Am spus în numărul nostru trecut că mişcarea studenţească trebuie s㻺i corijeze obiectivele, şi dacă loveşte, să lovească just. Cultura românească nu poate să devie un nou trafic politic al unei firme, «Marmorosch, Blank & Cie», a cărei dibăcie suspectă îşi constelează strategia cu nume . de profesori universitari români, zeloşi în a cîştiga cîteva zeci de mii de lei mai mult pe lună, dintr»o muncă pe care nu o fac şi nici nu li se prea cere.
220
Asistăm la conrupţia şi degradarea intenţio» nată, cu tarif şi program. Şi în vreme ce Banca ne conrupe, ziarele Băncii ne batjocoresc, învi* nuindume de conrupţie şi destrăbălare, iar agenţii ei, din străinătate, ne fac portretul naţional, ob< ţinut prin conrupere, în persoana cîtorva duzini de somnolenţi, atrofiaţi sau vicioşi. Aceste nuanţe ar fi de dorit să le mediteze tinereţea vie a stude» ţilor, cu un ceas mai devreme, înnainte de a fi tîrîţi, la rîndul lor, în marea mocirlă organizată, şi pentru că au pornit, să se oprească numai după ce reacţiunea deplină se va fi făcut, însă în sensul evenimentelor, nu al iluziilor şi al resentimentelor pripite.
Cînd se iveşte o pildă demonstrativă, ea trebuie ţinută şi îndelung arătată.
lată acum exemple despre formula după care organizaţia secretă a actelor de cultură românească improvizează un front pentru necesităţi diverse, în caz de descoperire şi primejdii.
Aristide Blank face « Cultura naţională », pentru tipărire de cărţi, la care închiriază ctitoria de faţadă a domnilor Pârvan, Gusty, X iţe ic a şi alţii. Aceştia, la rîndul lor, sînt încurajaţi să mobilizeze la editură cît mai mulţi tineri scriitori, care, izolaţi de conducerea « casei », sînt risipiţi prin posturile subalterne.
« Cultura naţională » scoate o serie de « bibii» oteci» şi de reviste cu aparenţa independenţei, care par a fi numai tipărite la ea, şi de fapt se hrănesc din orientările directivei supreme.
« Cultura naţională » improvizează, tot cu aer de independenţă, un serviciu de colportaj, ca să acapareze şi piaţa librăriei, şi scoate un Buletin al cărţii, pe cared pune subt conducerea unui ucenic de filosofie ratat, însă util prin numele lui de lonescu.
221
Aristide Blank scoate ziarul Aurora cu domnul doctor Lupu, notabilitate a partidului ţărănist, asigu? rîndujşi pe firmă şi prezenţa unui ţăran zugrăvit.
In « Pasajul român » iese ziarul Ideea europeană, ai cărei redactori fac servicii şi la « Cultura naţi? onală » şi la Buletinul cărţii. Ziarul e editat de un alt organ al organizaţiei secrete « Marmorosch, Blank & Cie », de Reforma socială, organizaţie a şefilor ţărănişti şi proprietară a unei tipografii.
îndată ce caracterul cultural al « Culturii na? ţionale » este contestat, din toate bălţile alimentate cu lăturile în care Aristide Blank îşi spală inte? lectul presupus, ies broscoii la iveală. Aţi observat socotelile organizaţiei: pretutindeni ea plăteşte numai profesori. Ceilalţi, profeţii, stau sus, pe Sinai, în Bancă.
Este ceva, ceva bine sistematizat în toate aces? tea ? Este.
în polemicile noastre trecute — şi avem la ac? tivul nostru destule •— niciodată nu am apelat la pumn şi la baston; căci, într?un fel sau altul, toate polemicile au fost duse cu fantezia şi culţi? varea caricaturii, ceea ce face chiar din pamflet o savuroasă operă de artă.
De astădată, în chestia «Culturii naţionale», a intervenit factorul asasin al asociaţiei de dizol? vare, care, în probleme de cultură, descoperit şi ruşinat, caută să murdărească o pornire mentală şi o fervenţă literară cu insulta zarafului ticălos, procopsit din zdrenţe dezbrăcate de pe morţi şi mascat cu figurile celor vii.
Aci pumnul şi bastonul sînt de rigoare. Discuţia devenind infamă, încetează. E de doborît un făeător?de?rele, care, în întuneric, încearcă, pe sufletele noastre, cheile lui false. El se doboară cu pumnul şi cu bastonul — nu este nevoie de revolver.
222
LIBERTATEA PRESEI
înfiinţarea unei asociaţii de represiune
Cînd guvernul actual a reflectat, întrmn articol al Constituţiei, la îngrădirea a,şa<zisei libertăţi de presă, ziarele « independente » şi « democrate » s*au ridicat în vîrteje de mînie împotriva reformei.
Din discuţie s<au reţinut şi argumentele fru« moaşe ale cîtorva, foarte puţine, inteligente, civilizate, pe care presa românească de astăzi dovedeşte zilnic cît le merită de puţin. Căci cuvîntului « presă » nu i se poate da un acelaş înţeles la o distanţă a două Constituţii, şi dacă a comportat în trecut o noţiune de luptă pentru civilizaţie, în zilele noastre presa e o întreprindere de industrializare a ştirilor cancanului în bene* ficiul patronilor, care, cum este cazul cu cele mai răspîndite ziare din Bucureşti, sau nu ştiu decît să iscălească, sau nu sînt decît bancheri, sau cumulează ambele condiţii.
Ca orice industrie, şi presa poate să fie supusă unui regulament, şi mai ales presa, căci ea mani* pulează calomnia cu seninătatea cu care sonda varsă păcură din pămînt.
Un ziar foarte gelos de libertatea presei era Aurora, la care funcţionează ca director domnul doctor Lupu, şi ca eminenţă plătitoare, domnul Aristide Blank, acaparatorul curentelor politice contradictorii în folosul politicii sale pentru cub tură şi tijghea.
S*a întîmplat ca tocmai Aurora să fie primul ziar, care, de la votarea Constituţiei încoace, a
produs, ca o exemplificare, primul model de calomnie totală — şi nu împotriva unui om po< litic, dar împotriva unui ziarist şi scriitor.
Scopul ziarului domnului doctor Lupu ma avut cel puţin scuza de a se fi înşelat, urmărind păstrarea intactă a unui program sau a unei etici, profe* sată în catehismul partidului reprezintat de ziar. Aurora era chemată să mîngîie irascibilitatea şi rănile orgoliului unui bancher, Aristide Blank, improvizat amator de cultură. Şi Aurora s*a su* pus ordinului cu docilitatea unui subaltern şi s*a achitat de însărcinarea de a imprima calom* niile cele mai base, fără control, pe seama unui scriitor, care nu este chiar primubvenit în litera* tura românească. Mai mult: după ce scriitorul a somat, cu absolută precizie, ziarul, să facă do* vada aserţiunilor publicate, răspunsul lamentabil apărut în Aurora, cu evitarea minuţioasă a precis zărilor fundamentale, nu a fost în stare să tre* zească sentimentul de onestitate al domnului doc* tor Lupu, şi săd oblige să ia poziţie într*o calomnie care ha clasat definitiv.
Băgaţi de seamă că doctorul Lupu este un şef de partid politic care cere guvernul şi un fost ministru de Interne — şi este vorba de un prin* cipiu moral general.
Concluzii: Sau doctorul Lupu nu*şi citeşte ga< zeta. Sau servilismul la care domnul Aristide Blank a redus Aurora obligă pe director să primească orice. Sau doctorul Lupu este un om fundamental necinstit, pe care cinstea altora, calomniată ală* turi de domnia*sa, nu are de ce săd impresioneze.
Altă concluzie: Asociaţiile de presă nu par să facă niciun caz, în atrofia lor morală, de faptul că o gazetă calomniază, în înţelesul tuturor, pe un ziarist care a contestat sanctitatea unei edituri, «Cultura naţională», şi infailibilitatea creatorii* lui ei, Aristide Blank.
224
Cît priveşte în strictă considerare răspunsul Am rorei la somaţiile mele, scîrba pe care mi»o de* termină laşitatea, inconsecvenţa, dobitocia şi tur» pitudinea asociate în cuprinsul lui, o împărtă» şese cu mine toţi cîţi au luat cunoştinţă de el. A mai stărui e inutil. Am ţinut de fapt să dove» dese procedeele de falsificare şi calomnie al con» sorţiului Aristide Blank, şi prin acest lucru per» fect dovedit sporeşte autoritatea analizelor mele.
Această libertate a presei nu poate să fie to< lerată, şi pentru că ea nu are să înceteze cu înles» nire, o reacţiune e necesară. Constituţia să o în» grădească. Adevăratul frîu al acestei abjecte liber» tăţi este publicul — şi nu « marele public » din fabulă, dar o elită activă din public, care trebuie invitată la acţiune pozitivă.
Se poate argumenta că la ziar se răspunde prin ziar. Am fost şi eu de această părere pînă la răz» boi; astăzi sînt partizanul stîrpirii abuzului prin violenţă şi recomand persoanelor calomniate prin presă represiunea cu bătaia. Cîţiva ticăloşi cu oasele bine înmuiate printr»un masaj cu pumnii şi cu bastonul, şi acţiunea de civilizare a presei roma» neşti va începe abia atunci.
Propun aci înfiinţarea unei Asociaţii de re» presiune, de la care, cel puţin în presă, sînt de aşteptat rezultate interesante. Adeziunile se vor trimite la ziarul Naţiunea, şi după strîngerea unui număr oarecare de aderenţi hotărîţi, se vor corn» pune statutele, pe baza cărora, în văzul şi în auzul tuturor şi cu publicitatea trebuincioasă, Asociaţia se va pune pe lucru.
15 —
ESTE TEKIRGHIOL, AU BA?
Scumpe domnule projesor,
Am crezut că Tekirghiolul este o localitate. Vorba dumitale, mam înşelat; dar numai vorba e a dumitale, nu şi sensul ei, căci dumneata nu te<ai înşelat şi nu te vei înşela niciodată. Sînt trei Tekirghioluri: trei localităţi, sau mai bine<zis nu este Tekirghiol deloc. Aşa că nu ştiu unde să te trimit mai bine. De la Tomis pînă la Mangalia şi Balcic şi înnapoi. este, cum se zice la Facultatea de Litere, numai Tekirghioluri, deopotrivă de bune pentru răul domnientale incurabil.
Tekirghiol este şi la Eforie, şi la Educaţia Fi< zică, şi la coloniile «Doctor Lupu». Tekirghiol este şi la Movila, şi Tekirghiol este şi Satul: nu te<aş putea informa unde se află Tekirghiolul adevărat. Dacă te;ai stabili în vre unul din aceste puncte, este ca şi cum ai ajuns direct la Tekir< ghiol, căci zilnic trebuie să parcurgi cîte opt kilometri între fiecare din ele, ca să faci ici nă« mol, colo Mare, şi dincolo nisip sau gimnastică — total cincizeci de kilometri. Cu toate că ţbaş recomanda să umbli toată ziua nud, ca un Adonis, dumneata eşti un bărbat care asuzi repede la picioare şi nu aş dori să<ţi scadă greutatea şi tem; peramentul, indispensabile literaturilor mondiale.
Mă întrebi cum să te echipezi. înnainte de toate, mi«aş permite să*ţi atrag atenţia în modul cel mai respectuos că Marea nu se aseamănă cu muntele decît de<amdaratele, Marea fiind un
munte cu vîrful în jos, găunos pe dinlăuntru şi plin cu materii lichide. Rău făcuşi că ai cumpărat bocanci cu cîrliee pe talpă şi o frînghie pentru ascensiuni. Pe Mare nu se suie nimeni; singurul care a umblat odinioară printre talaze pornise desculţ şi cu o creastă de aur, pe locul unde la dumneata s*a rostit acum vreo cincizeci de ani o splendidă chelie, precocitate evidentă a unor în* suşiri ascunse dedesubt. Te povăţuiesc să cumperi două băşici umflate tare, cu care să te culci legănat pe unda amară, ca pe nişte perini: în caz de înnec eşti sigur că salvezi principalul: capul din profil.
Pînă a intra în Mare, ai nevoie însă de cîteva accesorii, din care cel mai util este destinat să conţie zăcămintele unor amintiri ce nu pot fi calificate drept încă vii. El poate fi croit, în cu* noştinţă de cauză, acasă, spintecînd o basma în două, pe linia diagonalei şi cusînd cap în cap vîrfurile din mijloc.
Pîntecul şi corespondentele lui, acoperite cu două triunghiuri, vor lăsa vizibilă graţios carnea şoldului albă, iar ombilicul cu mimica lui, repro* ducînd în miniatură expresia de inteligenţă şi sarcasm a figurii dumitale cu frunte abdominală, nu este imoral să fie contemplată pe plajă. După ce vei fi lepădat mantaua ce<ţi învăluie statuia şi te vei înfăţişa naturii flocos şi creţ la subsuori, lăbărţat cu gingăşie şi candid în suciturile şi cir* convoluţiile eului dumitale anatomic, vei sur* prinde surîsul curtezanei şi şoaptele băieţilor spor* tivi lungiţi în soare. Pedagogia dumitale să nu se supere, ca de nişte contestări de principii. Principiile dumitale sînt bune: ceea ce este prost nu te interesează. Şi unele şi ceilalţi vor filosofa melancolic asupra gîlcilor mari din costumul de baie, croit după modelul triunghiular.
Şi să*ţi mai faci nişte papuci şi să*ţi cumperi o bicicletă.
227
15*—
Dacă vrei într«adevăr să vii la Tekirghiol, unde optimiştii pretind că ologii umblă, că orbii văd şi că tîmpiţii se deşteaptă, te vei sili zadarnic să capeţi un bilet. In cel mai bun caz, trenul te va duce în nişte localităţi care ar părea să fie nişte Tekirghioluri, însă nu la Tekirghiol. Te vei putea scoborî cu bagajele la CarmemSylva, traducerea în limbă străbună a vrăjitului Tekir* Ghiol. Ca să facă detot nepătruns misterul, chiar pentru spiritul dumitale de pătrundere, Ministe* rul Căilor Ferate a înfiinţat şi două Movile: una pentru călătorii care dispun de timp, şi alta pentru cei grăbiţi, cu cîţiva kilometri mai încoace. Inge* niozitătile administrative şi*au pus de gînd să ridice Tekirghiolul în abstractul hermetic, în* mulţindud de*a lungul litoralului Mării Negre şi presărîndud eventual în toată ţara, pentru ca toată populaţia să se folosească de binefacerile lui. Pasiunii de călătorie a cetăţenilor i se va pro* cura posibilitatea cea mai ieftină de*a rămînea peloc. Dacă preferi să*ţi faci un Tekirghiol aca* să, nu mai e nevoie de pantaloni de baie şi poţi intra în Marea Neagră cu toată încrederea şi pe răspunderea mea.
Pentru savantul care iscodeşte în perspicaci* tăţile dumitale, voi invoca magia poştală, care îţi va dovedi cu argumente proprii că dacă există mai multe Tekirghioluri, în schimb un Tekir* ghiol lipseşte, Tekirghiolul.
Te rog fă un drum pînă la Galaţi şi trimite*mi o telegramă urgentă la Tekirghiol. Stai la Galaţi şi aşteaptă răspunsul meu. Telegrama dumitale îmi va sosi a şaisprezecea zi de la expediţie, şi răspunsul meu îl vei primi sigur peste treizeci şi trei zile, o zi trebuindu*mi ca să împuţinez cu* vintele textului telegramei pînă la maximum (doi lei cuvîntul: reforma Papacostea). Telegrama du* mitale va întreba pretutindeni în Dobrogea :
22S
— Aci e Tekirghiol?
Şi va pleca mai departe. Căile Ferate au po< trivit împrejurările aşa încît Tekirghiolul să se depărteze pe măsură ce locomotiva parcurge mai repede distanţa de la dumneata pînă la el. Sînt cincizeci de trenuri pe zi şi niciun vagon poştal. Gările nu au cutie de scrisori, trenurile nu au cutie; singur şeful staţiei are o cutie, cu chibrituri.
Pentru o corespondenţă susţinută, mai rapidă, cu familia dumitale, vei întrebuinţa, după ce te stabileşti la Tekirghiol, procedeul următor: Vei cumpăra cărţile<poştale la Movila, şi timbrele la Constanţa, — singurul loc unde se găsesc, — şi după ce vei seri ce ai de scris, te vei furişa pînă acasă la dumneata, vei arunca scrisoarea sau carta» poştală în curte şi te vei înnapoia la gară pe dru» mul cel mai scurt; vei aştepta pînă dimineaţă şi te vei întoarce la Tekirghiol să»ţi continui băile, de care îmi scrii insistent că ai avea mare nevoie. Cu alte cuvinte, vei aplica la poştă pro» cedeele dumitale literare.
Te»am visat azi»noapte scufundat în nămol. Erai negru ca un bivol cîrn şi te uscai voluptuos pe ţărm lîngă un satir cu ţăcălie negru mat. Cine crezi că era? Noi să ghiceşti: Dragomirescu. îţi citea din cartea lui cea mai nouă, scrisă în limba letonă (a găsit un editor!) Ştiinţa găinii. Dumneata aprobai şi strigai mereu, nu ştiu de ce, « mintenaş! ». La noi mintenaşul e un min» tean mic. Ce vroiai să spui? Poate crezi că la Tekirghiol poţi să vii în pielea goală, cu un sim» piu mintenaş în spinare. Să nu te aventurezi, că te dă jos din tren. Ia măcar o păreche de cioareci.
Mai ample detalii, în scrisoarea viitoare. Cu excelente sentimente critice.