SEMNE CU CREIONUL II 191) — 1927 PANA MĂIASTRĂ încă o literatură de Paşti. Nu poţi şti pentru ce ziarele se socotesc da< toare ca, la Paşti şi Crăciun, să scoată cîte un chiot literar şi artistic. Gazetele, care nou cu literatura niciun alt soi de raport decît tiparul, apar în numere, spre deosebire de ediţii, speciale. Trei sute şaizeci de zile, cîte încap întrmn an, ziarele masacrează idee, inspiraţie, limbă, cons* trucţie şi stil, şi cedează scriitorilor, cînd acest fenomen se întîmplă, a zecea coloană, pentru o povestire banală, pe care directorul, un domn cu aer de critic, a înţeles*o. în cursul anului, ziarele publică o cantitate de romane, sustrase însă, ca un omagiu pentru geniul omenirii, literaturilor străine. Un redactor, spe< cial însărcinat cu cota Bursei, cu serviciul pri* măriei, cu Academia Română şi cu Compania de gaz, traduce romanul, schimbîndu*i titlul şi nu* mele personajelor, sare cuvintele pe care nu le ştie, suprimă frazele pe care nu le pricepe şi capi* tole întregi. Cine şi*ar lua de bună*voie pedeapsa controlului acestui furt sistematic, şi pentru ce? Altă literatură în presa cotidiană românească nu se cunoaşte. De ce să facă atunci excepţie zilele de Paşti şi de Crăciun? Acelaş lucru îl pat desinatorii. în vreme ce ilustratorii noştri mor aproape de foame, descon* sideraţi de o presă imorală şi hîdă la exces — o 7 [>resă care nu se preocupă măcar de curăţia tiparu* ui — şi luaţi în seamă numai atunci cînd au ne* voie de concursul de reclamă al gazetelor, în schimbul cîtorva tablouri dăruite unui guzgan de colaborator cu pana la ureche, ilustraţiile ce apar sînt ocazionale şi ele, ca literatura, de Paşti şi de Crăciun. Deşi concepţia literară şi artistică a ziarelor este nulă, ziarele caută totuş literatură şi artă festi» vală. Ele convoacă pe scriitori şi pictori şi le cer «ceva de sărbători ». E nostim caracterul reli* gios pe care îl impun acestor încercări «ceva» ocazi< onale. în toate ziarele trebuie să fie tipărită o icoană şi o bucată kilometrică în versuri despre « Mîntuitorul ». Portretul lui lisus Hristos, al unui general la pensie sau fotografia unei biserici sînt menite să însemneze că o foaie « simte româneşte ». Scriitorii şi pictorii cu demnitate ştiu să dis* preţuiască pasiunea literară şi artistică de sfintele sărbători, subită ca o apoplexie, a redacţiilor noastre. Norocul ziarelor este însă că s cietăţile de presă, din care unele bau şi excomu* nicat. Demnitatea ziaristului român se zbîrleşte numai atît cît nu este el în pericol, şi ziaristul suferă exclusiv de jignirile care impresionează pe valeţi. II supără pe ziaristul român lipsa de considerare a celui ce ba plătit: bacşişul şi subvenţia el ţine să i se dea cu ceremonie. O insultă a principiilor îi lasă educaţia indiferentă. Prinde guvernul şi beleşte pe unul de*ai lui pentru o credinţă expri* mată prin scris? Ziaristul român aplaudă numai* decît, îşi acuză confratele, îl denunţă şbl înfierează. S*a spus că presa oglindeşte politica locului, care nud mai bună decît presa. De*aci, consolarea că ziaristul trebuie să fie neapărat un şnapan, o maşină de articole şi de vorbe, pusă în slujba cui plăteşte mai bine, şi uneori în serviciul, în acelaş timp, a doi sau trei adversari politici. Ziaristul se recunoaşte, fără greutate, slugă şi dator să semene cu boierul — numai că nu doreşte să i se spuie. Cu un cuvînt, cînd nud radical un nenorocit, incapabil să se măsoare cu dificultăţile, ziaristul e o javră pură. Ziariştii români ar face o ligă ca să fie dat afară uşierul Ministerului de Interne, care îi împinge la intrare, dar nu s*au grupat să lupte cu o cenzură administrată presei timp de patru ani. De cîteva zile s*a înfiinţat « Asociaţia criticilor dramatici». Criticul dramatic poate să scrie articole de fond, informaţii, reportaje, cronica modei; indiferent. In seara premierei el se transformă în critic dramatic, după cum, alteori, în economist sau meşter de politică externă, — şi atunci opi< nează în materie de teatru. Dacă opinia lui bar aparţine lui şi nu casierului trupei, oricît de rea, ar fi de respectat şi de cititori şi de actori. Actorii însă, care ştiu pe cine plătesc şi pe cine nu, trag uneori la răspundere pe un critic dramatic prea cinic şi dornic de sporuri noi, fie lipindud o labă pe figură, fie aducînd registrele la redacţie, ca actorul Ciucurete, ca să dovedească cît ia dorn* nul Fagure pe lună de la trupa respectivă. C.riticii atunci se găsesc ofensaţi şi protestează. Ei vor să continue să primească bani, însă mai mulţi şi cu condiţia ca platnicul să se supuie regulii tăcerii. Auzit nitorul oficial, în rîndul cărora mai aşează volumele din coduri, o fotografie şi o ulcică. Cartea trăieşte prin conţinut — şi cine se mai împăinjeneşte lesne în filele unui text? Cartea este citită mai ales de o lume care nu colecţionează beneficiile- lui, pe*atît de imense 42 pecît de absente sînt drepturile unui autor. Intr*o organizaţie a scriitorilor, cu desăvîrşirea anorga* nici, fiinţa editorului, tolerată din lene, nici nu ar putea să existe; ca şi ţăranul, scriitorul ar deveni proprietarul nu numai al terenului, dar şi al uneb telor cu care îl munceşte şiai pus o întrebare de orientări. îl citeşti: autorul pozează ca o fantomă la fotograf, şi proza lui nu face o ceapă degerată. Cu cîteva zile înnain» te el a vestit pe tipograf şi pe şeful partidului; a luat măsuri să nu se strecoare nicio greşeală; a citit manuscrisul de mai multe ori familiei şi co» religionarilor plictisiţi. Dacă în timpul culegerii ar» 47 articolului este în călătorie, îşi aduce aminte că nu a fost destul de desluşit şi, din Tecuci, dă o tele; gramă, ca să se schimbe neapărat cuvîntul « căci » din rîndul al patrulea, de la pagina opta a manus; crisului, prin cuvîntul « pentru că». Fatalitatea amestecîndu;se la rîndul ei, se întîmplă că tele; grama transmite, în loc de «pentru că », «pe; rucă ». Pagina întîia mai conţine « un cursiv », o « ca; setă », un desen dezolant cu o legendă idem, un « haz » de care îţi vine să plîngi, un foileton, de; venit în zilele noastre « cultural» etc. A doua pagină este surogatul paginii întîia, în mult mai inferior. . . dacă se poate! A treia sau a patra pagină — în sfîrşit! — ... dă ştiri, prime şi ultime informaţii şi invenţii politice lamenta; bile. Pe ici;colo un clişeu, care apare neschimbat, acelaş de zeci de ori pe an, cu numele personagiu; lui dedesubt. Clişeul e cănaful gazetei. Dacă, pe de altă parte, iei metrul şi măsori ar; ticol cu articol şi spaţiu cu spaţiu, conţinutul mas terial al gazetei, alcătuit din trebpatru titluri su; prapuse de fiece articol, ajungi la rezultatul că un sfert de gazetă conţine un text oarecare şi că trei sferturi sînt compuse din vînt. Şi textul acesta, extrem de redus, este şi el, chiar el, de o supremă insignifianţă. Redactorii au aerul că sug şi rumegă un borhot intelectual insipid, scos din gura altora, după ce a mai fost de cîteva ori mestecat şi îmbă; lat într;alte guri. Genul la care au parvenit ziarele din Bucureşti este de strictă dimensiune. Ziarele se mărginesc la comerţul de hîrtie înnegrită, în patru, şase, opt şi douăsprezece pagini, deopotrivă de goale. Dar, întrmn fel oarecare, toate ziarele slujesc, şi aşa, cîte un partid politic, fără altă preocupare. . . iar oamenii politici şi partidele politice au o slăbi; ciune remarcabilă şi respectată de toate progra; mele şi doctrinele, în special pentru ziarul inex< presiv, idiot şi zadarnic. Pe motivul de curiozitate, se caută ca ziarul politic să fie cît mai fad, cît mai nul. Genul adevărat al ziarului e altul. Ziarul pre* supune un stil, indiferent dacăd va ajunge sau nu în presa românească. Noţiunea exactă de ziar co* mandă genul particular al ziaristicii. Ziarul e o formă şi cea mai simpatică din literatură. Interesul publicului pretinde ziarului înnainte de toate săd informeze, exact sau aproape exact, nu se ştie. . . însă săd informeze fără idee pre< concepută. Publicului nud place să i se impuie din redacţie un fel de judecată asupra unui eveni< ment. Lui îi trebuie faptul, evenimentul brut şi libertatea de*a se orienta singur întrdnsul. A pune fiece fapt politic, social, mereu în legătură cu un program, cu un punct de vedere fix, cu o rancună, cu o dezamăgire, cu o invidie. . . este a silui pe cititor, şi dacă ziarele de partid au dreptul să o facă, acelaş drept este interzis în principiu ziare* lor făcute pentru public. Asemenea ziare lipsesc din presa românească. Singurul ziar mai apropiat de chipul unui ziar pentru public ar fi fost unul întemeiat de un ita< lian, dar care şi*a căpătat mai tîrziu o credinţă po* litică şi este obsedat de ea. Din ziar obiectiv, de prezintare, el a devenit un ziar de atac şi apărare în diverse domenii îngrădite şi păzite, dar zadarnic păzite de un ziar pentru public. In datoria de a informa pur şi simplu, însă cît mai complect, stă toată nevoia de apariţie a unui ziar ce nu aparţine politicii. Şi din această datorie se deduce un stil. Faptele trebuiesc strînse pînă la schemă şi pre* zintate cu uscăciune, adică fără sentimentalism, de niciun fel, şi fără principii, oricît de avantajoase ar fi ele. Un fapt e vorbitor prin sine mai clar 49 decît adăogînduH limba redacţiei. Probitatea por» runceşte şi ea această rezervă a delicateţei. Aici intervine valoarea redactorului, care într»un spaţiu obiectiv limitat afinează şi perfecţionează genul pînă la stil. Redactarea uşoară şi fragedă a faptului nu poate fi interesantă la extrem; metoda succesiunilor; spuma înviată la suprafaţa pahare» lor, în care se cuprinde un conţinut greoi. Şi in» venţia ziarului se manifestă în titluri, în aceste flori pe dedesubtul cărora cad faptele vii sau moarte. Nimic nu se poate mai prostesc şi mai antiartistic ca titlurile articolelor din ziarele noas» tre. Telegrama care anunţă în două rînduri moar» tea lui Anatole France, purta, în toate ziarele, titlul: A murit Anatole France! Alegerile din An» glia au nimerit în titlul: Alegerile din Anglia. S»a spînzurat un bărbier: Un bărbier sta spînzurat. Accidentul de automobil din Calea Rphovei. O declai raţie a domnului Herriot. Activitatea Crucii Rpţii. Macdonald va vizita America de Sud. Criza minisi erială din Austria. Bulgarii tot nu se astîmpără. Titlurile revin de zeci de ori la fel. Este greu de găsit ceva mai monoton narativ. La titluri vii, adevărate ilustraţii care dau joc şi culoare unui ziar, trebuie să corespundă arti» cole scurte, foarte scurte. Orice subiect poate fi. înscris, în cîteva fraze, cu toate complicaţiile lui Naraţiunea faptului începe de»a dreptul, odată cu articolul, şi sfîrşeşte cu el. Dacă începutul trebuie scutit de pregătiri şi zorzoane, nu tot aşa se poate spune despre sfîrşit, care se împacă agreabil cu o mărgică sau cu un punct de dantelă. Tipografia vine în ajutorul scriitorului cu un semn, cu o linie dublă, cu un « şpiţ », şi se mai utilizează şi azi în reviste boul»lui»Dumnezeu, fluturele sau o vrabie pe o creangă, drept final, schimbate, în ultimii ani, cu imagini împrumutate din publi» caţiile străine şi cu motive de ţesături Şi oale. Unui text tipărit i se cuvine o estetică, asupra căreia ingeniozităţile foarfecii au variat în toate editurile; dar estetica în stilul tipografic cea mai justă rămîne în studiul dimensiunilor, al împle» tirilor dintre alburi şi negreli. Cititorul trebuie să simtă punctul unde sfîr» şeşte un articol cu inteligenţa, mai mult decît cu ochiul, care de fapt nu citeşte, ci numai trans» mite. Ziarul este menit să anuleze trei sferturi din literatura ce se face de obicei şi să reducă făcui» tatea elucubrativă a scriitorului la o îndeletnicire , materială. Încet, dar fără greş, ziarul va deveni ceea ce trebuie să fie: un gen literar, o literatură, separîndu»şi domeniul de preocupările de politică propagandistă şi mărginindu»se la viaţa unei zile, în lumina căreia nu se ruşinează natura externă s㻺i desfacă detaliile meticulos, cu splendoare, fiind momentană şi actuală. De altfel, ziaristul bun este superior scriitorului bun, care rîvneşte la pos» teritate, neputînd să încadreze în momentul lui un fapt petrecut. Scriitorul bun seamănă cu pic» torul bun, care vede în fiece obiect altceva decît reprezintă, din pricina unei educaţii sentimentale. Cînd îţi trebuie să tipăreşti un corp omenesc, care se scrie cu linii exact cum se scrie cu litere imaginea lui verbală, zadarnic te»ai adresa unui. . . artist. El are pentru fiece formă a naturii o ana» tomie personală, după cum un gîng sau un afon îşi are vocabularul lui, paralel cu vocabularul co» mun. Apropierea este şi mai adevărată atunci cînd ai nevoie de un portret, din care desinatorul ex< clude asemănarea, pentru motive încîlcite, de artă mare, adică de»o artă abstractă, mască a unei incapacităţi grafice, evidentă dar ţîfnoasă. Apoi, scriitorul e artistul fără control, pecînd ziaristul, continuu confruntat cu modelul, stă în obiect. Celălalt, în divagaţie. 4*- P In războiul dintre ziare şi fabricile de hîrtie s versului se anină în oarecare chip de această si» tuaţie şi de asemeni aşteptări. Domnul Octavian Goga, pentru personalitatea căruia toţi scriitorii au o stimă egală şi o stimă superstiţioasă, a dat ziarului anchetor un răspuns în ce priveşte rolul scriitorului: « In frămîntarea noastră actuală, scriitorul tre» buie s㻺i păstreze atribuţiile istorice ale tagmei. Noi facem artă şi apostolat subordonînd creaţia noastră literară ideii mari de existenţă naţională. Sîntem receptacolul sentimentului public, şi oricît de sus am îndrepta privirile noastre spre cer, picioarele ne sînt adînc înfipte în pămîntul ţării. Acest contact cu pămîntul determină şi valoarea scriitorului nostru. » Răspunsul domnului Goga este cît se poate de frumos, însă acest răspuns, cu toate că are în vedere şi picioarele materiale adînc înfipte în pămînt (pînă unde? — pînă la genunchi, se chea» mă: înnămolire; pînă la piept, se cheamă: îngro» pare de viu; pînă la umeri?), s»ar părea că s»a raportat îndeosebi la nişte scriitori spiritualizaţi, zugrăviţi în altar, la nişte icoane fluide, fumurii, impalpabile, cu buzele închise ca în pictură şi cu stomacul îngropat în păcate, ca în iconografie. Frumoasa formulă a domnului Goga se adre» sează unor scriitori care s»au dezvăţat de apu» căturile vieţii, sau care s»au amendat să digereze 60 în viaţa viitoare. Domnul Goga este o persoană vie şi robustă: de unde, din ce elemente subtile, de sarcofag sau de aristocraţie avută, a iscat ba< gheta domniebsale de aur, bătută în ţinte de rubin, pe aceşti scriitori uituci de rîia suferinţe» lor diurne, ca să*i îndrepte, nocturn şi sideral, în abstractul definitiv? Fie cît de jalnică cealaltă preocupare, aceea care în viaţa Statelor se traduce prin bugete, prin războaie şi revoluţii, adică prin actele care au înfiinţat şi au continuat istoria, politica, ştiinţele şi artele; ea trebuie să ne umilim să încapă în enunţul prim al problemei. Cu ce trăiesc scriitorii, cu ce trăiesc ei în aşa fel, încît să poată dura, fără să se scufunde printre stele şi fără să se înnece cu raze şi azur, la nivelurile astrale, indicate cu un tibişir de argint de mîna voluptoasă a domnu» lui Goga? Fostul ministru al Artelor s me. El povesteşte şi în amăgire ceva care a fost şi mai este identificat. Cuvintele artistului sînt nişte uşi încuiate, prin cheia cărora scapă cîte un punct de lumini de torţe, aprinse în interior, de unde se mai aud vocile unei aristocraţii secre» te, beată de ferocitate sau de azur. 7° Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meş< teşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El de< vine o pasiune nestăpînită şi a scriitorului me< diocru, şi a meşteşugarului de geniu, — şi cînd o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai puternic. Atelierul: un colţ de masă, instrumentul: un condei pe hîrtie; cea mai ieftină instalaţie: totul se găseşte concentrat în linia care le uneşte, invenţia — şi din mîna deschisă, ca dintnun corn de abundenţă, curge avalanşa miraculoasă a cui vintelor, flacoane de superiesenţe. Dacă şi dicată la apogeu — printre defuncţi — a fost, pen< tru cine îşi mai aduce aminte de acest fost prim» ministru şi şef de partid politic, Gheorghe Canta» cuzino (Nababul). Cred că niciodată n»a putut şi nu va putea să existe o poză mai superbă pe o fărîmiţă. Atitudinea lui statuară, de mare savant politic, grandilocvenţa lui strălucită, paralel cu nulitatea complectă a ideii, sprintenă şi curgă» toare, erau de»o substanţă care te făcea să te gîndeşti la Tatăl. Istoria naturală povesteşte exi» stenţa primitivă a unor pasări uriaşe, cu aripile cît răsăritul şi cu capul mic, de sifon; — sau dispariţia unui soi de vertebrate cu încheieturile betege, cu şoldurile oloage, încă cu gîtul înnalt de un kilometru, aşa construite încît animalul, în vreme ce s»ar fi scărpinat pe marginea Cas» picei subsuoară, zărea Portugalia şi finlanda — fără să»l intereseze, totuş, spectacolul, prea mult. Cînd sta în redingota lui pe picioare, cu braţele nemişcate, cu privirea lucidă, cu glasul armonic, susţinînd o părere albă într»un discurs de»o oră, integral consumată, lorgu Cantacuzino semăna cu un viteaz de cocărie presărată cu anason, cu o icoană fantezistă zugrăvită cîndva pe un părete de biserică mînăstirească, prin colaborarea vopselii incoherente cu pensula absurdă. El vorbea li» niştit şi sigur, măsurat şi categoric, sentenţios şi lin; rostea totul şi nu grăia nimic, atent să netezească amănunţit şi corect silabele, ca o maşină de călcat, angajată caldă, într»un cear» şaf imens, cu broderii fără relief şi plate. Şi în momentul în care îşi sfîrşea discursul, el se găsea ca la»nceput, întocmai, neobosit, inco» ruptibil şi demn la elogii, ca o maşină de cu» sut care a tighelit, fără ştofă şi fără aţă, în gol, şi străluceşte zilnic identic din organele»i nichelate. 80 Printre cei încă vii şi în scris, memoria reţine, ca o pildă izbutită superior, pe domnul profesor Mihail Dragomirescu, nedepăşit încă de nici» unul din elevii săi eminenţi. Acelaş ritm, aceeaş infanterie verbală, acelaş zgomot fără de sunet. Culoare incoloră, căldură fără temperatură, iu» ţeală fără mişcare, sucuri fără aromă, idei» pelicule, cuvinte»ţinte»de»lemn. Călăreţ pe jos, năduşit în fuga răscăcărîie după un armăsar de mucava, înmuiat de ploaie, pe care suferă din juneţe de idealul de a»l încăleca şi simţi subt buza anală. Pe deasupra gropilor astupate, gropile moarte, umblă forfota gropile vii, care se pot defini ca mingea: găuri cu piele de jurîmprejur. Mingea domnului Dragomirescu sare de jos în sus şi de sus în jos, cu elasticitate, în toate ogrăzile, din maidane în grădini, ducînd cu ea, în această per» petuă activitate, interiorul ei plin cu nimic. Tînăr, actualul pedagog a abordat literatura: în treizeci de ani o mai abordează şi azi. Pe atunci el nu purta decît un creier subt o pălărie şi o umbrelă; mai tîrziu a pus dedesubtul gurii şi un barbişon. Inculoare şi fizică deosebită: ochii de ceriviş au fost aşezaţi în carne de pap cu ţăcălie de sfoară. Prin mîinile acestor pasageri inexpresivi, toate materiile naturii şi obiectele cu caracter se deapănă îmbolnăvite de un privativ. Insuficienţă glandu» Iară, atrofie a tiroidei, secreţiuni vătămătoare şi amare, cine ar putea, fără un studiu de veacuri de laborator, să fixeze, pentru pedagogie şi tra» tament, originea exactă a marelui sentiment al tîmpeniei monumentale? Probabil că va veni şi ziua cînd, graţie unui ac lat, împlîntat în locul potrivit, şi graţie unei linguriţe cu ascuţiş, învăţa» ţii vor rectifica în permanenţă, în maternităţi, rezultatele hibride ale unui coit defectuos. 6 St Pînă atunci, pamfletul săvîrşeşte, şi pentru artă, şi pentru ştiinţă, şi pentru compensaţiile nece» sare vieţii sociale, opera lui de învigorare. Pamfletul ? Dar cine este pamfletul ? De obicei personagiile care fac obiectul unui pamflet, Ia auzul acestui singur cuvînt muzical, devin agitate şi estetice. Nu le place, la niciun grad, şi tot ce nu le place capătă numele de pam* flet. Pamfletul ar fi ceva aşa ca un hoit în ultima lui descompunere, de care, dacă te apropii, rişti să<ţi murdăreşti trupul tău, pur şi sacru, cu droj< diile şi poşircile purulente. Dacă te»a supărat afară din cale un articol literar sau de gazetă, ajunge săd clasifici pamflet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în stare de un răspuns. De unde reiese, bineînţeles, că pamfletul nu poate exista în pictură sau în arhitectură, ci exclusiv în presă. Cel care a scris pamfletul, de bună seamă, capătă numele de pam< fletar — şi « pamfletar » este mai rău decît « asa« sin ». Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pecînd un asasin îl poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie, ci se mărgineşte, pur şi simplu şi propriu*zis, să ucidă. Pamfletul nu e numai o crimă; este ceva cu mult mai primejdios şi mai urît; nu aş putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noţiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent. Un asasin — nu este aşa? — omoară un om pentru ca săd prade mort. Poţi afirma că întra« devăr asasinul s>a dus să fure cu intenţia ca să omoare? Poate că asasinatul a fost un accident. Dar pamfletul nu are această scuză. El nici nu urmăreşte — vorba vine — măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private; se leagă de chesti» unile politice; nud convine azi una, mîine alta; ţine condica dregătorii lor; vorbeşte cu Statul fără ruşine. în rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nud priveşte, şi cu cit ho privi ceva mai puţin, cu atît stăruie mai mult. Bunul cetăţean îşi vede liniştit de treabă, dacă vrea să fie iubit de legi şi stimat de Poliţie şi de regulamente — şi cel mai fericit mijloc de*a*ţi vedea de treabă este să nu te amesteci. «Cînd temi chema eu, să vii bucuros şi să*mi dai votul dumitale mie; restul vieţii ai să stai acasă. Pentru dumneata nu există chestii de guvernămînt, de Stat sau de comună. » Caută să nu necăjeşti oamenii de la putere sau pe primarul în funcţiune. Căci atunci începe pamfletul, şi la auzul acestui cuvînt se ridică îm* potriva ta, numaidecît, Notarul, Prefectul, Inspec* torul, DirectoruhGeneral, Directorul, Şeful de Biurou, 7 utungiul, Brevetul De Băuturi Spir< toase — toată Ierarhia. Intmdevăr, totul pînă la pamflet. Dar lăsînd de*o parte o clasă de oameni mai mult sau mai puţin iluştri, care urăsc pamfletul din instinct, să căutăm a restabili noţiunea. Pamfletul reprezintă un gen literar. El e un fel de*a slobozi condeiul în răspăr. Nu ajunge să scrii că domnul Mihail Dragomirescu e Păcală universitar, ca să fi şi scris un pamflet. Acest lucru e unanim recunoscut, şi totuş această cu no* ştinţă nu este un pamflet. Pe de altă parte, nici domnul Dragomirescu nu este un pamfletar pentru că dă despre domnia ligenţi, capşismul e tolerant. El nu reprezintă nicio morală şi niciun fanatism. Capşistul fu; mează, soarbe cafea şi discută — şi apoi fuge după nevoile zilei: advocaţii fug după procese, ziariştii după ştiri, senatorii după cucoane, ardelenii după decoraţii, şi domnul Mihalache Dragomirescu după ţăcălie, căci şi acest domn sublim a devenit capşist, decînd nu mai are revistă şi — pardon — anale. E adevărat că la « Capşa » se tăgăduiesc glo; riile incontestabile. Dar ce;i o glorie incontesta; bilă mai mult decît un capşist, care comandă, consumă şi plăteşte — sau uneori uită să plă< tească ? O glorie incontestabilă este ca şi noi toţi, din provincie sau din capitală, un sac cu maţe peste care si duc la trăsură, se întorc la coşuri şi oftează: iot — Ai văzut, cur va ? Nu mănîncă decît curcan. — Numai putorile au noroc! mamă Zinco. — Cum ţi le»aş mai pune eu să spele pri» văţile! Fără îndoială că simpaticul Titu de la « Capşa », care cumpără ţigările cu un leu şi cincizeci şi le vinde clienţilor cu doi lei bucata, este şi el foarte bine îmbrăcat şi probabil că întrm zi cîş< tigă mai mult decît un profesor universitar şi, la urma urmei, el este şi mai comod, căci nu pro» povăduieşte nimic, nu face partid politic, nu ţine să fie ministru, aduce cafeaua tîrziu, dar o aduce, şi ştie să surîdă. Chelnerul Titu e tot atît de onorabil ca şi clienţii lui, careu dau cu plăcere bacşişul: moraliştii sînt firi complicate, ei preferă comisionul. Dar de ce atîtea fulgere care nu se aprind decît pe cutia lor, împotriva « Capşei », domnule din a doua capitală? Crezi dumneata într