PRINTRE PSALMI
   Pentru ce muai dat minte, Doamne, şi jude» cată? Ca să mă batjocoreşti?
   Eu am pus preţ pe mintea mea, m'uam frât mîntatîO cu minţile altora, cu mintea morţilor şi cu mintea celor vii, şi m<am apucat să te chib; zuiesc pe tine.
   Şi am rămas tot atît de prost ca şi înnainte.
   Căci, făcîndu*mă, tu mùai curmat amintirile de mai nainte de*a mă fi făcut, şi sînt ca un prunc orb născut, care nu şi*a văzut muma niciodată şi care poate şi*a simţit<o cîndva cu pipăitul.
   Pipăitul sufletului meu e plin de tine, Doamne, şi buricele degetelor mele au mirosul laptelui uitat, care le*a mînjit. Dar judecata mi«e deschisă ca o scorbură de copac,—adăpostul, cîte o noap< te, al pasărilor călătoare. . .
159
   Un nebun a înfipt lopata în adîncul cerurilor şi a scos măguri de argint, — şi lopata a trecut din mînăm mînă, pînă la noi.
   Săparăm noaptea întreagă, — şi, cu ivirea di< mineţii, gropile s<au umplut zilnic la loc, — şi, cu căderea serii, lopata începe din nou să mun» ceaşcă.
   Ne găsim şi azi întoacelaş loc. Braţele noastre muriră mereu, dar n*au ostenit.
   Ci.ne»i făptura ciudată, care se străduieşte în zadar să intre în locul oprit?
   Eu, Doamne, care te caut de la facerea lumii, şi care ştiu că osînda mea e în zadar.
160
   Cîntă, vioară, cîntă! Parcăm glasul tău ceva seamănă cu şoaptele zburătoare ale lui Dumne< zeu.
   Cîntă lin, şi apoi fă<ţi. hohotul repede! varsă*te, jăluie*te, destramă sufletul meu între coardă şi arcuş. Suferinţa mea de*a te asculta e fără de margini, ca firul rotund, de<a lungul căruia lunecă steaua dimineţii, cel din urmă bob al metaniei de cleştar.
   Tu trebuie să ai pe Dumnezeu în tine, pentru că lăutarul care te<apasă cu bărbia, ca să gemi, e din proştii aceia cărora Dumnezeu le*a spus adevărul. Toate vitele necuvîntătoare îl ştiu, pentru că tu li le<ai şoptit printre coarne. Şi vitele îl tac, încremenite de*a fi tăinuitoarele tale..
161
   1   entra ce, Doamne, atîta cruzime şi atîta măcel în grădina ta frumoasă?
   Unul mai viu mă pîndeşte întotdeauna, ca să mă ucidă : că sînt eu floare, pasăre sau altă făptură, mare şi mică. Toţi sîntem bolnăvi de sfîrşit, şi toţi purtăm în noi, ca nişte cutii, numai îmbucă» tura altora mai fălcoşi.
   Este drept să ne înghiţim unii pe alţii ? O floare înnăbuşeşte o floare: un om pe alt om ucide. Este drept?
   Vezi tu, Doamne, cît mi s*a rătăcit mintea, de cînd mi»ai pus mocirla ei în cap, să gîndească? Am născocit o' dreptate, ca să apăr pe cei neînzes» traţi; căci am născocit şi scrisul, şi cititul, şi foaia de hîrtie pe care muştele albastre ale gînduri» lor lasă veciei semnele mele, după ce eu miam risipit.
   Neputincios şi slăbănog mă tîrăsc pe pietrişul ascuţit al stelelor tale.
162
   hri
   X atăl nostru, carele eşti în ceruri, încă nu s*a împlinit voinţa ta pe pămînt, după rugăciunea cea de mai nainte.
   Fraţii gemeni, adăpaţi laolaltă, de acelaş sîn, s*au zgîriat unii pe alţii, şi, în nevinovăţie, şi*au scos şi ochii. Şifau muşcat nasul, s<au bătut cu călcîiele şi s<au deosebit, alegîndu<şi mume vitrege şi ispitiţi de un lapte mai bun, cu rachiu, arătat întno ploscă mai mare decît fusese sînul. Uiteù umblînd înhăitaţi, de;a buşile, prin drojdii, ca nişte viermi, departe de scutec şi de sînul maicii. Şi<au pierdut, încă înnainte de ieşirea dinţilor, nimbul şi fecioria, numai cît i«a lăsat maica în albie singuri. S»au amestecat, în bătătură,’ ’cû gîştele, cu raţele şi porcii. Şi cînd le ies dinţii, acum, iată că le ies colţi de mistreţ, şi cînd să li se rotunjească obrajii şi sprinceana, iatăde coar< nele, înduşmăniţi fără vreme, îmbătrîniţi la ne» timp şi morţi de vii în genunchi.
   Ei nu şi<au iertat unii altora greşalele, ci şi le<au înmulţit, fiecare pe ale lui, cu fapta lui Cain, fratele lacom şi trufaş. întocmai ca la în* ceputul veacurilor, dintrmnul au ieşit doi, şi din doi două sute, cu ura lui fiecare, cu un venin care cere gingiilor să rupă şi limbilor să înţepe. Ţara, plină de muşuroaie, s*a sălbătecit, grîul piere în spice, spicele se schimbă în ghimpi; arici şi şerpi în toată balta şi în munţi, şi o aştep»
163
tare de încăierări înnodate în crîmpeie de întu< neric. Porumbul face făcăleţe şi cepuri. Scîrbit de faţa oamenilor noştri, întorşi între cîrtiţi şi broaşte, soarele nu se mai arată nici în fereastra celui nevinovat şi cinstit.
   A fost ispita mai vie decît omenia şi Scriptura, şi mai puternică decît sfatul rugăciunii.
   Pîinea noastră cea de toate zilele tu ne»ai dat<o nouă multă, dar pînă la gura noastră ne*au înju» mătăţibo, spurcînd cealaltă jumătate. In miezul ei, ca în nişte cuiburi calde, mişună gîngăniile negre.
   Ce folos că te numeşti, fratele meu, creştin? Âripile ţi s<au uscat şi chircit şi ţwau ieşit, de unde ţi*au căzut, două bube.
   Te;ai împăinjenit jurîmprejur cu o străluci; re de slavă, dar pe dinlăuntru tu te cunoşti. Tu ştii ce goală ţi;e şi cetatea, în care bîjbîie, singuratec şi răzleţ, sufletul tău ostenit. Nu mai vrei să te arunci măcar, dacă nu mai ştii să zbori.
   Ţi se clatină turnurile, şovăie, şi poarta cetăţii tale, îndărătul căreia stai dosit, nu s;a mai deschis în lumina florilor lui april, aprinse pe ramuri. Candelele tiptile ale cîmpiei nu le;ai mai văzut. Porumbieii albi nu s»au mai jucat în văzduhul tău şi nu ţi;au venit pe umeri. Aromele tari ale ţarinii n;au mai ajuns pînă la tine. Ţi;e frică să;ţi dai porţile de părete. în ţîţînile descleş; tate se leagănămcoa şimcolo inima ta. îndrăz; neşte, fratele meu, mişcăde din făgaşele de piatră, chiar dacă s;ar prăvăli peste comoara zidită şi peste tine.
   Ai minţit, ai înşelat, măscăriciule, fratele meu. Eşti lacom, neîndurător şi crud. Tot ce ştii tu să faci, e să osîndeşti. Dulapul ţi;este plin, fratele meu, de ţoalele şi unsorile făţărniciei. Fiarele sînt cinstite: nu<şi ascund faţa în alifii şi spoielile şi unghiile în mînuşi pestriţe. Ele ucid şi sfîşle de foame. Tu, fratele meu, te îndopi sătul şi verşi, ca să te mai îndopi. Cu vărsătura ta ţi se satură
165
clinii. Scoală<te, nuiţi mai tîrî pîntecul pe un petcc de mormînt. în măreţia închipuită de zidurile tale, numai atît sălaş îi pentru tine, cît rămîne cadavrului tău: douăzeci de palme de groapă. Ia seama! Vorbeşte Ioan Botezătorul, cel hrănit cu lăcuste şi îmbrăcat cu piele de capră.
   Mai e un timp să te mîntuieşti, putregaiule, fratele meu. Mai e timp să scapi, că te frămîntă un chin al tău zănatec, acum cînd nu mai poţi duce la gură paharul din care te adăpai cu beţie, şi cînd picioarele tale caută cruciş. Scoală! Scutu* ră>te şi săi peste zidurile mohorîte ale temniţei tale, în bătaia soarelui mare.
   Nu e greu să te mîntuieşti, fratele meu. Uită de tine numai o seară, numai o zi, şi, din încrun» tarea ta fără noimă, dumireşte»te pînă în zarea pe care n>ai mai zărit<o, — şi spunerti, tu, ţie, ce vezi : lumina lui april, aprinsă pe ramuri şim miile de candele pititem iarbă, făcliile plopilor, pasările cerului albe.
   Un talaz de înviere învăluie lumea şi trezeşte ţărîna, odată cu scularea din giulgiu a lui Iisus. Ce nu învii şi tu ? Că dacă vei muri de tot, mortule pe jumătate, fratele meu, tu nu mai învii niciodată.
   N*ai lăsat în urma ta nici semnul căinţei, careţi o mireasmă dulce, ridicată din amurg. Al doispre* zecelea ceas e pe cale să se isprăvească. îl auzi, fratele meu?. . . Mai e o jumătate de ceas, mai e un sfert, au mai rămas zece minute. . . Mai poţi învia, te mai poţi mîntui, fratele meu.
   Că vine judecata de apoi, de care glăsuieşte Scriptura. Ea vine atunci, la moarte, şi nu te mai poţi apăra şi nu mai ştii răspunde, cu mîinile şi buzele pecetluite. Robia întunericului e pe vecie, fratele meu, şi mîntuirea e să răspunzi, fără să fii cercetat, cu faptele tale de mai nainte. Judecata zice : « Ştiu. Acest vas de lut a sunat frumos şi e curat, umpleţi»! cu sfintul undelemn al aducerii»
166
aminte. » De tine cinenşi va mai aduce aminte, ca să mîngîie cu o rugăciune un suflet nemîntuit?
   Agonisitu>ţi;ai tu o viaţă viitoare?. . . Ce<ai făcut cu bunătatea şi mila? Le»ai batjocorit, fratele meu. . . Ai asuprit, ai făcut strîmbătate. Dacă din greşeală ai lucrat, leapădă mîndria şi spune : « Am greşit ». Omul greşeşte. însă gre* şeala lui trebuie să fie greşeală dreaptă, nu de trufie, de înfumurare, de nesocotinţă şi de împotrivire. E şi mîntuirea mărturisirii, fratele meu.
   Păcatul de moarte începe atunci cînd greşeala se face aşezămînt şi adevăr. Judecata nu te mai iartă, te aleargă blestèmul şi te ajunge. Dacă tu te*ai putut ascunde, strigoiul tău pribeag nu mai are unde, dus de vînt, lovit de grindină şi fulger, luat de vîrteje, ocărît şi de la toate uşile gonit, fratele meu.
   Ce mi<e că te*ai închinat la toate bisericile pe la care treci, ca să mă faci să nu te mai bănuiesc? Nu vreau nici să crezi: cine te sileşte? Faptele tale bune, dragostea, te judecă şi te mîntuiesc, blîn» deţea şi dreptatea ta, fratele meu. . .
  I
   Rugăciunea mea nu este « Dă*mi, Doamne, şi mai dă*mi ». Dumnezeu ar bănui că mă iubesc şi că nimic nu mùajunge, şi m«aş ruşina. Că mi*ar da el o moşie sau o împărăţie, ce cîştig aş avea? Să mă mîndresc? Dinaintea cui? A celor ce pier peste un ceas ori peste cîteva zile ? Dinaintea slugilor? a lingăilor? Gura mea nu poate să dumice mai mult, dacă aş avea o împărăţie, decît gura plugarului, care, lîngă plugul oprit în lumină, ospătează cu mălai. Şi tu nici o zi mai mult nu vei putea să adaogi zilelor tale, zadarnice şi goale.
   Bogat, aduîţi aminte că n*ai folosit niciodată şi că ai minţit totdeauna. Averea este iertată numai folosind şi acelôra care n<au agonisit<o. De jurîm* prejurul tău oamenii suferă de foame şi oboseală. Tu nu te*ai ostenit să*i înveţi şi să<i linişteşti. Nici pîine n*ai dat, nici veştminte, nici slovă. Ai adunat ca un neghiob şi te»ai îngrijit de ghemul tău de maţe. Ai avut o bătătură şi ai rîvnit un cîmp; ţi<a venit cîmpul şi vrei o treaptă. Te<ai tîrît şi ai ajuns«o : uităste îndărătul tău, uităste înnainte : şchioapeţi între două goluri şi între două morminte. Cel din faţă e mormîntul tău.
168
   Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gîndesc. Mă gîndesc că poate nu am fost de tot zadarnic şi că poate am avut un rost, pe care nud ştiu, de vreme ce am trecut scîn* teind printre stele. Nu miam făcut eu, şi miam trezit zămislit. Mintea mea e o lumină de undeva : nu am făcutio eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoşează. Gîndul meu vine de la sine, fără săil fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine, şi sînt ca un adormit care trăieşte un vis. Visez de cînd miam născut, şi numii dau seama de nimic.
   Rugăciunea mea e o mărturisire că nu ştiu şi că aş voi să ştiu, — dar de vreme ce nu trebuie să ştiu, rodesc în neştire ca vişinii, care, din beţe uscate, scot flori albe, frunze gingâşe. Ies florile din lemne şi gîndurile din oase? Ale cui sînt? Ale mele nuis.
   Dau tîrcoale împrejurul insului meu şi nud înţeleg. Am în mine puterea că vreau fără să ştiu, că judec şi închipui, că văd înnapoi şi înnainte. Mă pot îndoi şi mă tăgăduiesc. în gîndul meu se adună lumea întreagă; pot să aleg, să despart şi să amestec. Piatra, lutul, scorbura nu pot să adune. Cine le face? Eu? Dar ce sînt eu? O lungime în picioare, care, cînd cade, se strică şi se face gunoi.
169
 Terni lămurit tu mai bine decît noi, tu, cel stăpîn de lucruri şi de averi sau de învăţătură mai mare? Trufaşule, de ce nu te poţi lămuri?
 Rugămume fără să cerem, rugămume să ne împărtăşim cu tainele şi să nu ne lepădăm de ele.
   D ă<mi, Doamne, ştiinţa să te înţeleg, dacă n»am decît părerea că te simţesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul şi văzul meu nu te deosibesc. Mărginit la simţuri, nu te pot cerne în sita lor. Ca şi o umbră tu treci prin ele, şi ciurul rămîne gol. Să cred ce mărturisesc viclènii şi hoţii lui, nu se poate, — şi nici cu proştii nu mă adun, ca săd tîlmăcesc. Dacă fierbinţeala mea şi munca mea de singurătate nu sînt în stare să se apro< pie de tine, cum s*ar putea bănui că poţi încă* pea în vicleşugul lor?
   Furnică strîngătoare şi care osteneşti fără de răgaz toată ziua, toată vara, tu, care îţi cunoşti bobul de pămînt din puzderii, cu ascunzătoarea cuibului dedesubt, tu poate ştii mai mult decît cărţile şi deschizi mai drept decît cheile mele. Suie*te pe masa mea cu garoafe şi vorbeşte în/ ţelesului meu, micşorat ca să te asculte şi smerit ca să primească.
171
X
      S*a ţinut un cîine o zi întreagă după mine, şi m<a urmărit prin zece grădini. Întunecîndu<se, cîinele a rămas în întuneric, singur, şi eu m<am întors cu sînul plin, acasă, de fructe coapte furate. Furate din ramurile scînteietoare.
172
   Dumnezeu nu este departe. . . L*ai simţit? Se clatină vişinii, au tresărit foile de porumb, s<a culcat iarba ciulită şi s<a ridicat, ca o blană de cîine pe care4 mîngîie cu o vorbă ciobanul.
   S*au dat florile îndărăt şi bau făcut loc, scuturînd mărgăritare de rouă, în drumul lui fără potecă. Parcă tămîia miresmelor grădinii acum îmbălsămeşte mai mult, şi parcă desface» rea ei de pe garoafe a început să se vadă înlă» untrul aerului adînc. Şi s<a despicat şi salcia în stoguri de plete, şi cozile ei s*au întors.
   Aşternutul de umbră al pămîntului de printre boance s»a mişcat, ca şi cum ar fi trecut pe dea< supra florilor, împletite cu igliţa groasă, o stro< pitoare cu lumină. Un stol de porumbiei a ieşit din loboda roşie. Iezii s*au sculat din genunc'Ki şi s>au uitat: au văzut ceva?
17i
 Dumnezeu, îl auzi?. . . Puneaţi mîna în sîn, fecioară, şi ascultă cu urechea din palmă. . . Dumnezeu umblă. . .
 E pasul lui, calcă lin. A călcat ca aripa, trece şi pipăie ca fulgul.
 L<ai întrebat ? întreabă^l : « Tu eşti, Doamne ? » Şi<ţi va răspunde : « Eu ».
174
   Zgomotul încetinat şi rar a umblat prin dreptul grădinii. Nu era nici şarpele, nici căpri* oara; parcă s<ar fi tîrît să iasă mai la iveală bos* tanii îngreuiaţi în robie.
   « Oameni buni », au zis glasurile întrebate, din zgomotul încetinat. Nici un drum nu urcă, nici o urmă nu se cunoaşte. Cîmp cu mărăcini, scaieţi şi ţepi, urzit din sfoară de rădăcini înno* date pe cenuşi îngălbenite. Năvod de sîrmă ghimpată. Bălăria vînătă a ţinutului de surcele, cu vine şi zgîrciuri de fier, coace uscături rotunde şi păstăi. Ârşiţa le goleşte şi le crapă, de făinu* şuri de plumb, de scrumuri lungi, de prafuri, şi otrăvuri, şi funingini.                          ,  .
   Cine să fi fost oamenii buni din pustietatea dimprejur, uscată şi cocoşată ca spinările de cămilă ?
   Voci fără trupuri, suflete colindătoare, îngeri de văzduh.
175
   A.scultă pasul Domnului din sîn. De*acum poţi rămîne singur, şi nu ţi se va mai urî. Se bate inima şi se bate şi steaua dintrmn plop: o tresărire. A luminat steaua zapisul, cînd s*a scris cu sîngele tău. Eşti un pămînt închis cu lacăte şoptite. în tine se zguduie şi curge vub toarea, cînd o simţi şi cînd nu o simţi. Te<a pus să umbli, cum a pus şi luna să umble, nespri» jinit: te ţine de luceafăr, cumpănit de cer, un fir ca de păinjeniş. Tu faci ce face Dumnezeu, fără să ştii. Domnul e în tine o fărîmă, o mărgică, o mireasmă. Păstrează în dreptul su< fletului, necontenit.
176
 Tu porţi pe Dumnezeu în tine, mai uşure decît pruncul femeii. Ai să4 cunoşti. închide ochii şi ascultă: trece gîndul. Tot pasul lui e. Omul e poteca goală, — pasul Domnului calcă, şi poteca zvîcneşte. Potecile dau una într/alta, împînzind pămîntul. Dar Dumnezeu nu se arată pe toate potecile odată; el apucă pe una, — şi merge într<o singură parte, acoperit şi descoperit cîteodată de sălcii.
 Oamenii toţi, din înconjurul zării, aflînd că Domnul se arăta printre plopii de lîngă mare, au alergat întnacolo şi s<au îmbulzit să<l zărească. Pînă să ajungă ei, Domnul trecuse, — şi oamenii s»au întors întristaţi în cetăţi şi cătune.
 —   N<aţi văzut pe Dumnezeu ? întrebară ei.
 —   Cum era el? au răspuns oamenii localnici.
 —   Nici noi nu ştim.
 —   Era ca un om?
 —     Să fi fost ca un om ? Poate că era ca o văpaie sau ca o grădină care merge, sau ca un mùrmur cu lumină.
 —     Dumnezeul nostru e ca un om şi ca un împărat în odăjdii.
 —     Nu pre acela îl căutăm, ziseră oamenii. Dumnezeul căutat de noi nu poartă sabie şi nu e judecător; el e duh şi urmă.
 —   Nu ham văzut.
 Nici nu putea să fie văzută o urmă. ..
177
  Doamne, tu trebuie să fii mai fraged ca spi# cui de săcară şi mai smerit ca vioreaua.
  Şi desaceea poate că noi nu te putem desluşi. . .
178
   A.m voit să mai ştiu de tine şi am pribegit singuratec printre oameni şi cărţi. Oamenii m*au scîrbit, cărţile m<au întristat, — şi mi s*a făcut dor de tine. Tu eşti singurul care nu ţii minte şi care n*ai ce păstra pentru tine : slava ta e copi* lărească şi blajină. Tu eşti mai curat şi mai nevinovat decît noulmăscut întm cincea zi după ce s*a ivit, uimit, în lumea nouă. Tu n*ai legi, ncii osîndă, n<ai ce răsplăti, nici ce răzbuna. Nu ceri dajdie, nu vinzi şi nu plăteşti, şi dai de pomană viaţă şi floare, soare, apă şi văzduh: frumuseţe, bucurie şi cîntec. Tu nu dai bunuri tocmite cu datorii, tu dai şi pleci, şi iarăş dai. Omul se naşte cu zestrea făcută.
   Bunătatea şi mila ta sînt de totdeauna, oricît aş greşi după socoteala omenească. Că sînt rău, sărac, ticălos, tu nu ştii. Tu eşti ca mama, pentru care copilul cocoşat e frumos, şi copilul nebun e drag ca şi cel cu minte. Tu ierţi înnainte de a se naşte păcatul. Păcatul trupului şi al minţii sînt nevinovăţii pentru tine, care nu ştii ce<i vina. Şi judecătorii şi regii şi furii au aceeaş trecere la tine; toţi mor la fel, şi numai momîile de piatră ale oamenilor adunaţi laolaltă, ca să se apere împotriva singuratecului, deosibesc pe unii de alţii, cîteva sute de ani. Am văzut stricîndu<se oamenii nemuritori pe piedestale, împăraţilor
179
mîncîndude timpul nasul, tîrşindu<le buzele, ne< tezindufi.
   Pămîntul e plin de momîi, şi fizionomiile lor, netezite ca nişte pepeni, seamănă unele cu altele ca hîrcile amestecate în beciul cu oase. Oamenii de piatră şi bronz mor întocmai ca statuile de carne şi sînt îngropaţi ca şi acestea. Pentru tine timpul nu sfîrşeşte, şi începe în fiece zi. La fel ţi<e ziua de azi cu cea trecută. Vremea, prin care oamenii sar ca puricii şi pier, stă pe loc. Nu e niciodată tîrziu la ornicul tău, pe care îl luminează pe dinlăuntru luna. Tu eşti proaspăt şi nou în vecie.
   Eu de nici o rînduială şubredă nu m<am prins şi nu m*am întovărăşit cu legile, ca sa nu mi se strîmbe judecata şi să nu mi se micşoreze veacul sufletesc. M;am gîndit la tine, cînd a trebuit să mă leg, şi m*am dezlegat. Ce aş căuta la oameni, dacă miam înţeles cu nemărginitul?
   .Am făcut o nedreptate, Doamne, cel ce cerci inimile şi rărunchii şi îi cunoşti pre ei, — şi m*ai iertat; de mai nainte m*ai iertat. Nu este cum am crezut, s<a schimbat. Am putut să apuc întno direcţie greşită şi aş fi putut să mă duc aşa, pînă la capăt, ca pe gheaţă, dar nwam oprit şi am luat<o în direcţia opusă, carefi cea adevărată. Dacă totuş îmi voi mai schimba o dată părerea, sau de mai multe ori, ceea ce mi se întîmplă foarte des şi cel puţin de patru ori pe zi, nu mă pedepsi. Omul nu este un stîlp ţeapăn, ca să<şi repete zilnic atitudinea din ajun, omul e o eroare orgolioasă care se corectează progresiv, o balanţă în legănare, căutîndu<şi cu acul polul mobil, fără săd găsească precis. Adevăratul corectiv consistă în a fi în permanenţă de altă părere, după cum este nevoie, căci şi bunul grădinar nu stropeşte decît pepenii care produc mai curînd. Acum şi în veacul veacului, amin. . .
■ist
  D oamne!
  Mùam pus roţi la tălpi şi la umeri àripi.
  Şim àripi şim roţi foc am pus.
  Şi zbor acum repede ca raza, mai sus ca şoimii şi aproape de stele.
  Un luceafar a trecut prin aripa mea, şi âripa mea a fumegat, împuşcată cu aur.
  Am crezut că înmulţesc timpul şid întind;
  Că viaţa mea mai bogată va fi —
  Iar timpul în jurul meu s*a scurtat.
  Dedesubtul meu, în poalele lumii, trec, înju» gaţi, boii liniştiţi, şi carele lor, ca nişte biserici, miros a primăvară.
  Sus, pe fîn, doi copii mănîncă fructele culcse pe răcoare.
  Ei nu vor şti să#şi facă àripi, ca să cadă mai de sus, nici roţi de foc, ca să treacă mai iute.
182
   Casa mùe lovită din toate părţile de vînt. Convoaiele lui năvălesc. Mûo bat cu snopi de lanţuri şi cu bolovani de fier. Topoarele cad în coifurile turlelor, fierăstraie groase curmă temeliile pieziş. între pietre se strecoară dintele tîrnăcopului şi caută gingia zidirii, să o rupă. Trei zile şi nopţi am răbdat chiotele de izbîndă ale talazelor negre.
   Cetatea stă nerăsturnată.
   Furtuna s*a întors în mare, aducînd găleţi de plumb topit, din străfunduri, şi le*a vărsat dea* supra turlelor mele.
   Cetatea e în picioare.
   Apoi, şi «aduse pe sus, pline, burdufele mari, de apă amară, şi le*a străpuns cu sabia, ca să mă înnece. Vitele mele au stat în nămol pînă la coarne, cedrii mei au fost acoperiţi de mocirlă pînă la vîrfuri, şi nici potopul de noroi şi lut n*a putut pune stăpînire pe avutul meu. Cetatea s*a ridicat mai sus, copacii şuau zmuls braţele din mormînt şi le»au aruncat la cer.
   Vrei să mă pustieşti, de mă treci prin fier, prin apă şi foc. Pentru ce? Au am eu puterile lui Iov, ca să fie încercate şi frînte pe rînd?
   Am băgat de seamă că, nepăsător la ceasurile mele mărunte, tu pari să te mînii cînd vreau să zidesc, şi să te învierşunezi cînd am apucat să zidesc pe furiş. în lumea ta întemeiată e loc
de noroade întregi de noi ziditori. Mi»ai dat o prăpastie şi o margine înnaltă deasupra adîncu* rilor ei, — un prag de un cot. M»ai pus acolo ca să*mi pierd cumpătul şi să cad, dacă te ne< căjeşti că am clădit? Cu darul tău batjocoritor eu roara mulţumit, şi mi<am zis că şi acolo se poate zidi ceva, şi am zidit, cârînd cu spinarea, de jos, pe suişul greu, povara de bîrne şi grinzi, pînă subt Calea<robilor din cer. Nu mùam ju* puit carnea destul? Nu mi s>au tîrît oasele ge< nunchilor de*a dreptul pe cremeni, pînă le<am suit? De ce mă pedepseşti cu negură şi vînt şi cu ârşiţă aprinsă?
   Mi>ai trimis fluturi, şi erau omizi.
   Mifai trimis răcoare, şi m*ai bătut cu grindini.
   Mi<ai trimis lumină, şi mi<ai pîrjolit păşunea.
   Dar mi*ai dat cuvintele, ca să mă vaiet şi să te întreb.
   Iartă, Doamne, comoara asta e mai mare . . .
   Ma rog ţie, Doamne, şi nu ştiu cui mă rog şi de ce mă rog. Sufletul mi/e plin de o bogată durere, ca o corabie de mărgăritare, ce<şi poate pierde tezaurul la o răscolire de talaze. Durerea mea trebuie să o împărtăşesc cuiva, şi nici un om nu*i în stare să mi»o priceapă şi nu are auzul de care sufletul meu simte nevoie.
   Ştiu că este ca şi cum aş fi un nebun în faţa unui pustiu, şi că mă închin vîntului şi tăcerii, cu plopii şi cu apele singuratece. Dar încă fac rugăciunea mea către tine, punct întunecat de lumină din întuneric, căci îmi trebuie un tovarăş, îmi trebuie un stăpîn pe care nud găsesc, o patrie ca să nu semene cu pămîntul, un împărat cu care să    vorbesc, o  cifră.
   Mă rog     ţie pentru  că ţi*s stelele       frumoase,
pentru că     ai urzit azurul,   pentru că ai făcut
caprele şi    copacii  şi ţuai   distribuit     fiinţa în
toate seminţele şi în toate fiinţele, cu care, fără voia mea, mă simt legat, fie că ştii tu sau nu ştii. Mă rog ţie, Doamne, să nu mai fiu eu însumi.
185
 JVLaş răzvrăti, şi nu mă lasă. Mintea mă răz* vrăteşte, şi cugetul mă ţine.
 De ce trebuie să murim?
 Nu ştiu om să fie veşnic, nici pasăre nesfărîs mată de vînt.
 Ne<am urzit un neam, alăturîndume doi pri; tegi. Logodnica venea din ţara zimbrului, să caute apă, şi a dat peste mine la fîntînă, ostenit de drum, cu ciutura la buze.
 —   Ce ai vînat? m*a întrebat fecioara.
 —     Umbră şi văzduh. M*am întîlnit întrmn loc cu o fiară mare, care*şi freca spinarea de cer, şi am tras în ea. A fugit, cu toate săgeţile mele împlîntate în desimile blănii. Era furtună, şi fiara venea, din mare, pe brînci. — Lăsări urciorul şi vino cu mine. Vrei?
 —   Unde mă duci?
 —   Uităîte în ochii mei şi îndrăzneşte.
 Şi mi<am luat femeie de la fîntînă. Urciorul a rămas gol la izvor şi singuratec. Lam pus în deget inel şi ne<am strămutat departe, în ţara cu oi. Acolo am zidit temelia casei, am adunat muncă şi tihnă şi am umplut casa de copii.
 —   Ce bine e lîngă noi! a zis iubita.
 —     Dar unul din noi o să moară întîi. înte< meiem, şi altul surpă. Urzim împreună, şi altul destramă. Ce se vor face pruncii noştri fără noi?
 Domnul are o socoteală şi nimic nu se naşte în zadar.
186
   Cjăutînd pe Dumnezeu în aer, aerul n*a răs< puns ; în pămînt : pămîntul nu a răspuns, — nu au răspuns nici piatra muntelui, nici izvoarele ei. Glasul lui se simţea în răsunetul lumii, tărăgănat prin pădure şi stins în depărtările şesului sur, dar nu era prins niciodată întreg.
   Am urmat toate potecile, care veneau din afară de lume şi ieşeau din lume afară, pînă la capătul lor pămîntesc, şi miam oprit, cînd în pragul prăpastiei, cînd în marginea stîncii ridi* eatăm gol, — şi nici în creştetul piscului celui mai înnalt nu ham găsit. Am colindat ţările şi am întrebat de el jivinele îmblănite, pasările, frunzele: nici una nud văzuse, dar toate ştiau că umblă prin apropiere, ascuns, ca un hoţ sfiios, dinaintea făpturilor lui; căci îl auzise fiecare trecînd, cu « • noscut după pas.
   —     Ce;ai făcut cît ai umblat? m<au întrebat, întors acasă, greierele, şoaricele şi şopîrla.
   —     Mai bine nu mă duceam şi moş fi mulţumit cu glasurile voastre mici. Mùaduc aminte de fie» care, sunînd limpede ca un metal şi şuierînd ca o biciuşcă. Nu v*am uitat cînd mă luptam cu troienii de azur, şi miam gîndit la voi cînd o barcă mă purta pe pilitura de aur a undelor tremurătoare. Ce n<aş fi dat să mă joc în luntre cu tine, greiere, purice de iarbă! Dar voi cedaţi făcut într«o sută de ani?
187
   —     Copii, nepoţi, strănepoţi, încuscriri. Şi ţi#am mîncat cărţile din dulapuri şi poduri, ca să nu Ie mai citeşti. Ce*ţi veni să cauţi pe Dumnezeu prin lumea toată?
   M<am gîndit că şoarecii ştiu ceva şi, obosit de cale şi îngheţat, mi<am dereticat odaia, care nu mai fusese scuturată de atîta timp, mutînd lucrurile din locul lor şi farîmîndude pe toate. Cît puneam mîna pe ceva, se topea ca un scrum. Un putregai uscat ca o văpaie fară flacără mistuise măduvele fierului, lemnului şi arămii, care se mai ţinuseră în firea si locul lor prin singura obişnuinţă a croielii. Insăş oglinda, în care mă uitai să mă văd cît am îmbătrînit, curse ca o ţărînă printrso sită, la arătarea chipului meu ca un fum în lu< mina ei. Fusese de ajuns să i se izbească luciul de umbra mea.
   N>am mai putut nimic stăpînl, totul se lepădă de mine şi nu se mai supuse. Cuţitul se zbîrci într<o teacă de zgură. Încercînd foarfeca, degetele îmi trecură prin găurile urechilor ei, ca printno mînuşă deslînată. O molie nevăzută mîncase pe dinlăuntru săbiile şi suliţele din părete, care căzură din rotogolul lor, .ca nişte păianjeni, fără nici un zgomot. Perdeaua din geam zbură ca o mînă de făină neagră suflată. Aş fi tras cu puşca, din care îmi rămase în palmă ghinda glonţului goală.
   Nu se putea să nu fie o vrăjitorie, mă gîndeam după ce toată odaia mea se prefăcuse într*o firidă de spuză dospită.
   în ogradă, copacii se făcuseră mari şi groşi, îngheţul îmbrăca ramura întrrnn clei de sticlă, care se cojea, spart în vîrfuri la o bătaie de vînt. Adusei de afară un braţ de găteje suflate cu ase/ menea poleială, şi aprinsei focul în vatră, îngrijo' rat. Mă aşteptam ca nici scăpărătoarea să nu dea scînteie, ci tot o funingine moale. Rugul cuprinse vatra, şi claia de flăcări străluci ca o comoară de
188
 odăjdii luminoase, de mitre, de potire, de paftale şi de pietre cu sîmburi de stele.
   Ce bine era la mine în bordei, acum o sută de ani! miam gîndit, pe cînd căldura se risipea ca un parfum al sîngelui în odaia mea topită. Aveam atunci un scaun şi o masă, un divan de dormit, ţoale groase şi o sarică. Aveam un cal, care a pierit. Unde sînt cîinii mei?
   De subt vatră curse, printr<o gaură, o izbucnire de sînge negru, şi pîrîul ei, îndreptat către păretele dimpotrivă, se strecura în el, fără să4 mînjească.
 Se mutau şi furnicile.
   Am şezut dinaintea focului toată noaptea, cu fruntea în genunchi, mîhnit de singurătate, şi, tîrziu, începu vatra să vorbească din hornul ei:
   —     Ce<ai făcut? Ce<ai căutat? De cînd umbli, ca un om fără minte, livezile au înflorit şi rodit de o sută de ori, de o sută de ori s*a ascuns soarele şi a ieşit din nou la iveală. Albinele au dat de o sută de ori cîte o sută de ştiubeie pline, şi de trei ori stau schimbat neamurile pe pămînt. Mii de buţi şi boloboace cu vin au scoborît dealurile, pe sute de drumuri; cîmpia de o sută de ori a fost secerată. Fraţii tăi s<au însurat, s<au măsurat cu munca şi truda şi au biruit. Hambarele păstrează- * movile de grîu. Vacile au dat viţei mulţi, oile s<au făcut turme, leguma şi omul au stat în rădăcina şi la locul lor, începînd şi sfîrşind în fiece an ceea ce încep şi sfîrşesc, potolit, de la începutul lumii, fără nelinişte, cu încredere şi voie bună. Aceeaş sămînţă a făcut altă sămînţă, şi din sfecle au ieşit sfecle. Ce vruşi tu să iasă din tine ?
   Pe tine te<a turburat, moşule, năluca. Ai îmbă* trînit copilăros şi stricat. Cine te<a pus să te iei după mine, după vînt ? Ce*ţi lipsea ca să fii fericit ca sfecla — rod muncit în brazdă şi îngrijit? Oare n*aveai şi tu ce are toată lumea, — putere, sănătate şi unelte? Nu erai tînăr, nu erai frumos
189
şi sprinten? Ce*ai făcut cu tinereţea? Ce s<a ales din viaţa ta ? Pe cine ai vindecat, pe cine ai odihnit, pe cine ai hrănit şi ai mîngîiat? Cine s<a folosit de poverile pe care nu le<ai luat în spinare? Casa ţi*e stearpă, grădina ţi s<a uscat, vitele te*au părăsit flămînde. Te>ai înfumurat şi ai voit să începi ce nimeni nu mai începe şi să cauţi ce nu mai cerce* tează nimeni. Casa ta e acum a greierilor, a şoa> recilor şi a şerpilor: cine<i mai poate stîrpi?
   Ai vrut să fii bătrîn în tinereţe, şi vrei să întinereşti bătrîn. O viaţă se trăieşte, — nu te»ai gîndit, — o singură dată, şi s*o iei de<amdaratele nu se poate. Asta o ştiu florile, albinele, furnicile : de ce nu le<ai întrebat? Nu te mai rabdă nici paiele, pe care ai vrea să odihneşti, şi nu<ţi mai dă nici odihna răgaz. Ai vrea să te adapi, şi apa se dă înnapoi de la gura ta însetată. Ai vrea să muşti din pîinea frămîntată cu hărnicie, şi pîinea fuge. N*ai pe ce pune capul, şi cine să*ţi reazime sufletul nu este. Eşti ca un îndrăgostit de care dragostea rîde şi pe care fata cu ochii aprinşi îl batjocoreşte. Voiniciile tale s*au isprăvit, zarea ta e turbure, timpul te ocoleşte, ceasurile tale nu mai cîntă.
   —     Mi se pare că Dumnezeu era în vatra noastră de<acasă. Tu eşti, Doamne?
   —  Eu sînt! zise’ Domnul Dumnezeu.
   —     Şi ce mămveţi să fac? înţeleg să mă cicăleşti cu folos.
   —     Zi Tatăl Nostru, răspunse cu vocea lui diti vatră.
   —  Nu ştiu să*l zic.
   —  Tu nu te închini?
   —  Nu ştiu să mă închin.
   Şi Domnul nu se mai auzi nici în vatră.
   0>au împuţinat zilele şi s*au făcut mărunte, ca iarna. întunericul le împlineşte cu goluri. Ne temem de zi şi de oră, după ce nu ne*am temut de veac.
   E adevărat că şi noi vom pieri. Nici noi nu sîntem decît osemintele de gînduri însemnate pe o tablă neagră, cu tibişir, şi scrisul nostru se va şterge de la sine, înnecat în negreaţă. De ce ham mai început ? De ce am trăit ca şi cum sîntem veşnici ? De ce ne*am mîndrit cu izbînzi şi puteri ? Uite mîndria noastră în apele oglinzii, şi iată puterea noastră în ridicarea săcurii culcată lîngă vatră. Braţul ne minte, ochiul ne înşeală, călcîiul se sfîieşte, cugetul şerpuie. Tinereţea noastră căuta înţelepciune, şi înţelepciunea noastră vrea tinereţe, — viteji odinioară, şi speriaţi acum.
   Vine talazul. . .
191
   Viaţa mea trece către veac, şi nu a fost zi în care să nu mă gîndesc pentru tine şi să nu mă leapăd de chipul făcut ţie de oameni.
   Ruga mea e gîndul.
   Tu nu eşti un socotitor al faptelor şi un cîntă» ritor de lucruri grele şi uşoare. Tu nu eşti un stăpîn, făcător de porunci şi ziditor de piedici. Tu eşti un prieten, mai puţin decît un prieten şi mai mult. Te<am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncînd cu stele în mare şi jucînd cu mîna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe. Tu nu te<ai posomorît niciodată, ca oamenii răi şi chinuiţi, şi nu ai făgăduit munci şi poveri, în prisacă, te uitai cu mine la stupi şi albine, şi, în cîmpie, te aplecai pe florile de trifoi. Păcat? Un singur păcat : uciderea omului cu mîna omului răzbunător şi hoţ. Toate celelalte sînt viaţă şi ştirbire de viaţă.
   Zi de zi şi ceas de ceas m/am gîndit pe tăcute şi miam întristat. Nimeni nu a crezut că suferinţa mea venea de unde ninge teiul de zăpadă şi că era o suferinţă de nemărginit. Nu am cutezat, cînd întîrziam şi mă lăsam codaş, tărăgănitor afară de lume, să răspund că, tiptil, căutam pe Dumnezeu. îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lîngă care au trecut oamenii şi nu hau văzut. Pe acela ham găsit după ce s<au stins vara fierbinte şi toamna
192
frumoasă, peste mine, de cincizeci de ori. Eu am crezut că nu te voi mai afla niciodată şismi pusesem uneltele deoparte.
   Bucuria mea cine ar putea*o povesti acum? Ziua mea are un rost. înţeleg multe lucruri pînă aseară neînţelese. Sînt voios şi sprinten, culorile mele au înviat: am cîştigat! Am o patrie, am un cămin! Şi scîndurile din casa mea au început să trăiască. Şi încep şi scaunele să umble. Mi*a pierit golul şi nu*mi mai e frică de ziua de azi, nici de ziua de mîine. împrejurările s*au micşorat, ura nimănuia nu mă mai doare; deodată, oamenii s<au pitit ca greierii şi au scoborît la măsura lor. în tot ce mă îngrijora şi mă ţinea îti loc s>a strecu» rat nepăsarea sfînta, căci am chemat toate ceasu» rile mele negre şt le<am adunat şi le<am gonit cu bătatoarea de muşte: o singură clipă a înghiţit o jumătate de veac.
   M?am sculat dintmm somn greu şi adînc şi am rupt, întmzîndumu braţele cu pumnii strînşi dc<o lene întunecată, rădăcinile mărunte ce«mi prinseseră degetele de aşternut. Aducèd<mi calul tînăr din grajd, aducèùmii veştmintele noi, cizt mele de fier, platoşa lùcie şi spada. Şi aduceţi<mi şi vioara, căci vreau să cînt călare, trecînd prin păduri şi cetăţi. Vreau să ştie toată lumea că. miam împăcat cu cel pe care nu ham cunoscut, şi că de aci înnainte sîntem în loc de unul mai mulţi, căci Domnul meu este cît o sută şi cît o mie. M«am ajuns şi in«am biruit.
   Veniţi, rele şi primejdii, valvîrtej peste mine: voi nu mai aveţi nici o puternicie. De unele voi zîmbi, de altele în hohote, voi rîde.