PROFILURI ADVERSARII Blînzi de o timiditate naturală, ei căptuşeau, ascunşi, podina şi păreţii, încuibaţi în grinzi, strecuraţi în cărţi. Oul lor tăinuit aştepta în scoar* ţele unui Homer căldura trebuincioasă clocirii desăvîrşite. Ei aveau să se rezolve cîndva în ploş* niţe ca să străbată uscatul, şi*n molii ca să se ridice pe âripi pulverulente pînă la Sfîntul Spirit, care li s*a înfăţişat ca un porumb alb, împăiat cu vată, deasupra bibliotecii. Către seară, omul, ostenit, se aşează, calm, în jilţ, visînd un cîntec cu stihuri de rugă. Mîţa lui plecase, cîinele murise. Ploua. Fantoma imagini* lor familiare pribegea prin odaie ca o spumă al* burie de fum transparent de tutun. Tăcuse şi flaşneta uliţii reci, cu trotuarele de catran şi ulei. Singur bombănitul ursuz al unui beţiv sprijinit de zăbrelele porţii, mai putea fi auzit, rupt din gura lui greoaie de mîzgă, ca o voce de tobă. în depărtările îngheţate, închipuirea muncito* rului căuta făptura omului viitor, victorios, aco* perit acum cu platoşe lucii şi pieptare de zimţi, purtător de arme şi speranţe noi. Ochiul lui, plăsmuitor de fiinţe depline, se bucura de prefă* cerea omenirii în legea puterii şi a datoriei. Prin foc şi tăiş, el le vedea regenerate, mînate de o voinţă întreagă, stăpîne pe destinul lor prins ca o sabie de şoldul viguros. Vor înceta, în sfîrşit, 7 să se mai arate viciile de trîndăvie ale neamurilor putrede şi gălăgioase. O tinereţe neobişnuită nici gîndirii, va străluci în ochii popoarelor, şi urmaşii vor fi chemaţi să zămislească veacurile cele mai grele şi mai mari. . . Un păduche însă, pe furiş, se ivi să*şi recla* me dreptul la aristocraţie, şi, după el, păduchele următor. Şi puii lor şi rudele lor. înnăbuşindwşi duhoarea, ei înnaintară, siguri de inutilitatea pru< denţei la un ceas atît de înnoptat. Iatăd suind pe încălţăminte. Asaltul larvelor infecte, corcite din întuneric şi umezeală, începu. Varietăţi con* tradictorii se găsiră strînse întno logică alianţă. Instinctul îl împinge către cap, adversarul neiertă» tor al păduchelui orgolios dar modest. Urcuşul accidental începe să fie populat. Ura! Dar ochiul muncitorului e deschis. El măsoară efortul bestialei şi aşteaptă cîrdul s*ajungă mai sus. . . Veniţi, gingaşi paraziţi, pe care timpurile e< roice vă favorizează. Păianjeni cu braţele imense, cloporte, gîngănii cu sute de picioare agile, ieşiţi din găuri, populaţi odaia şi începeţi! Omul din jilţ ar putea să vă strivească sub tălpile lui grele. OMUL,OM ŞI NEOMUL E o poveste veche şbntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s,ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfîrşit. Neînţelegîndu,i rostul, jignit de continua ei re, editare şi de un dezechilibru într,adevăr uimi, tor, şi concepînd pe omul din poveste monstruos, poporului l,a pus între animalele ce i se părea că au trecut în el printr,o migraţiune odi, oasă, stabilind identificările cum s,a priceput: porcul, măgarul, şarpele. Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuza, bile şi capacităţi de bună,credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şid face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el. Omul,om nu vrea să rătăcească singur împreju, rul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii,1 mint, ucenicii,1 fură, prietenii,1 necinstesc. Porcul îşi păs, trează firea şi caracterul fără să şi le izmenească, măgarul e un om detreabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sîn. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabili, tăţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mîngîiat sau bătut, el rămîne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr,o clasificare într,alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul — şi se, menul lui omubom. 9 Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfîrşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătîndu*se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrînd fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plînge şi alta înşeală: cî* te cinci obraze suprapuse, lepădate şi reîmpă* recbiate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă. Un antrefileu, pieziş : totalizare ireali* zabilă. Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile. Era nefericit, era hulit şi hai ajutat să*şi vie sufletul lui în fire. L*ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcînd pe o margine de drum, uitat din* colo de ciulini şi bozii, hai dat din plosca ta rachiu, ca săd înzdrăveneşti cumpătul rupt, hai uns rănile cu undelemn, hai urcat întins pe spinarea âsinei tale, de călător pe nisipuri, şi hai dus aca< să la tine, hai culcat, hai oblojit, hai cîntat din ghitară lingă ureche. S sesiunii şi confortul tău princiar: am venit fără un program al îndeletnicirilor mele conjugale. Ce trebuie să fac seara, dimineaţa, la prînz şi la toate orele din zi şi din noapte? Ochiul tău care joacăm pleoape, ca un zar pe talger şi sună cu înţeles, e prea elocvent, am priceput, — şi mă înspăimînt. Viguros şi crîncen de douăzeci şi patru de ori întno zi, cucoană, este cam mult. La vîrsta mea e de ajuns să fiu soţul model, o dată la cincisprezece zile, şi în restul timpului să mă repar. îmi dai zestrea ta imensă şi tine* reţea ta flămîndă: vrei să mă tuberculizezi? îmi aduc aminte, din studiile mele, că la insecte femeia devoră pe mascul, imediat după actul moral al căsătoriei; cîteodată mîncarea începe chiar înnainte ca actul să fi luat sfîrşit. Sînt cu tine în camera ta de primire, cununia nici nu s*a petrecut, şi am şi avut sensaţia că încep să fiu consumat. Gura ta roşie suavă are dinţi şi măsele, şi buzele tale par a fi umblat prin sînge. Ştii ceva? îţi fac o propunere, soţie. îţi acord numele meu, şi restul te priveşte. Vom ieşi la braţ împreună, în toată lumea, în adunări şi sărbători, toată omenirea va şti că îmi aparţii şi că îţi aparţin, dar noaptea cheamă înnapoi pe Cel*care*pleacă. Eu voi citi în camera mea din turnul de azur molitvele de împărtăşanie, — şi a doua zi tu îmi vei spune ce*a zis Cel*care* pleacă*şi*care*se*va*întoarce. Şi această înţelegere rămîne făcută între noi, pe todeauna. 24 Ceiicaraeraisăivieişitairătnas Ah! struniţi coardele uneltelor de cîntat, ca să vorbesc tăcerii în sunetele cu lacrimi. Ce mi;ai făcut, splendidă canalie! Ochiul meu a iz; bucnit în plîns, ca o bubă coaptă, în tăcere. Mă vaiet şi alerg de jurîmprejurul visului meu par; dosit ani de zile cu flori. Alerg înnainte şi mămtorc să alerg înnapoi. De«amdoasele sau de;a dreptul, pasul meu e la fel. Sufletul în mine este ca o pasăre opărită, pe care o scot din tin; gire de picioare. Sînt mort şi mă jumulesc. Femeie eşti tu, sau dracul cu plete? Tee atunci destul de rară, — cu piele, iar în părţi* e în care era supus stricăciunii, cu piele şi păr. Ca un început destul de provizoriu, nu este el şi născocitorul sticlei, în care, mare însă naiv, în loc să împărţească lichidul în litri şi*n sute de centimetri cubi, a crezut că poate cuprinde odată şi astupa un lac întreg, şi un rîu întreg, sugîndude iarna în cîte un singur flacon? Hîrtia trebui să o adaoge naturii, ca un mate* rial indispensabil, omul, inventatorul şi al cer* nelii tipografice (negru de fum, ulei şi lac de copal), iar la hîrtie trebui să adaoge sfoara, in* dispensabilă unui ambalaj bine făcut. Dimineaţa, împachetatorul îşi organizează şi sforile pe dimen* siuni, ca nişte bice fără băţ. Şi cînd totul a fost pregătit, el se imobilizea* ză în mijlocul spaţiului coi protejează mişcările, între tijghea şi zid, cu pumnii răzimaţi în cris* talul aşternut de*a lungul suprafeţei mesei. îşi aţinteşte ochii în fundurile treptate ale ma* gazinului, aşteptînd să se ivească, de undeva, clienţii, şi contemplînd distrat afişul unui om cu urechea mare, care poartă la ureche peniţa mon* struoasă a unui condei cu rezervor. Şi în pauza seculară care precedează clientela, pitit în cărţi şi testele, împachetatorul îmbucă şi dă pe nas ca* daiful albastru, de mătase, al fumului unei ţigări. DESPĂRŢIRE Psihologia unui ministru care pleacă trebuie să fie curioasă. După un an, doi, trei şi uneori patru ani, dar niciodată mai mulţi, el îşi pără» seşte cabinetul în care a «lucrat», în care şi»a petrecut, în orice caz, cîteva ore pe zi. Cutiile biuroului se golesc, hîrtiile sînt aruncate în gea» mantane. La minister, excelenţa»sa şi»a păstrat toate amintirile ce nu trebuiesc împărtăşite cu fa» milia: scrisori, portrete, bibelouri. într»un sertar ţigările, batistele, apa»de»Colonia; într»altul bom» boanele. O vizitatoare şi»a lăsat între două hîrtii sau subt perina canapelei, mînuşile cu numărul lor, care vor fi a doua zi restituite într«o cutie cu alte douăsprezece părechi. Interiorul sertarelor furnică de asemenea fine amulete, ca sufletul unui poet, şi în vreme ce solicitatorul intră curbat din jumătatea spinării ca să ceară ministrului locul unui copist în funcţiune, dosare grave stau gră» mădite pe masă, şi excelenţa mototoleşte nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimări. Solicita» torul vorbeşte răguşit de emoţie, îşi caută cuvintele, îşi exprimă devotamentul, se drege şi se cocoşează, se învîrteşte, duce mîna la gură ca o bucătăreasă, şi ministrul ascultă cu ochii pe fereastră şi cu o mînă în buzunar, fără să ştie ce vrea domnul cu guler, cînd a început şi nici cînd sfîrşeşte; căci încă demult devotatul a ieşit subtil, înnainte ca ministrul să fi băgat măcar de seamă că cineva tuşise intrînd. 33 Dar e o cădere pentru ministere. Ministrul a căzut de la putere — încet*încet. Bagajele se strîng şi se mută. Ministrul e trist; cabinetul va rămîne în seama urmaşului, un adversar, vor* bă să fie. E ca şi cum s*ar desprinde de un ţărm pe al cărui lac ar fi plutit, legănat şi aproape fericit, şi ca şi cum i*ar fi murit o rudă care lo* cuia în casa ceea, de subt salcîmi. La plecare, se joacă o scenă de teatru. Mi* nistrul îşi adună funcţionarii superiori în cabi* net şi le ţine un discurs. «Dumneavoastră, ca* re... Domniilor*voastre cărora... Cu regret... A fost. . . Cînd eram. . . Va fi. . . Datoria. . . Cînd noi. . . Vă mulţumesc. . . » Discursurile acestea prezintă avantajul de a fi cordiale. După dispute, nervozităţi ridicule, scene, după dosare aruncate, hîrtii sfîşiate, jumă* tăţi de înjurături, violenţe, ministrul mulţumeşte personalului că şi*a împlinit admirabil datoria. Şi*i o despărţire care celor mai naivi le scoate cîte un oftat, seara, la masă, cînd povestesc nevestei cît a fost domnul ministru de gentil, zicîndu*i întîia oară « domnul ministru ». Dar efectul acestui discurs melancolic e şters de discursul energic al noului ministru; acesta e vehement şi idealist. El vorbeşte cu îndîrjire de principii, de devotament, de menirea omu* lui, de ţară şi Stat. în vocea şi cuvintele lui sună un fel de învierşunare. Cîteva zile ministrul cel nou îşi face o reputaţie de titan. Apoi, zelul slăbeşte. Camera, Senatul, presa, lumea, pomenile, dezamăgirile, consiliul de mi* niştri — înmoaie vînjul: ministerul încetinează, guvernul « cade». Şi scena se repetă. SCRISOARE POLITICĂ SCURTĂ Sînt un admirator al domniebtale, stimate dorm nule Ubibene, şi îţi adresez o scrisoare de confi» denţă consternată. Eşti un enciclopedist practic, a căruia biografie trebuie intercalată în SelfiHelp, o carte împrumutată pe care n»am mai dat»o îndărăt. Dumneata mai obicei să restitui nici obiecte mai utile, aşa că o să mă înţelegi. între Jacquard şi Spinoza e un loc pentru dumneata, care, dacă nu ai născocit un război de ţesut, ai descoperit un sistem de urzeală nevăzută, iar în lipsa unei semnături pe o carte, ţbai pus iscăli» tura pe cîteva programe din cele mai variate. Dumneata poţi să împaci contrariile, să armo» nizezi contradicţia şi să îmbraci ghimpii cu un cauciuc inofensiv. Todeauna ştii mai mult de» cît binevoieşti să spui, şi aerul dumitale distrat mărturiseşte adîncuri, peste măsură de sondat. Saluţi absent şi, după ce te*ai oprit cu cineva în drum, dai un deget evaziv şi pleci încet, în pas episcopal, covîrşit de o problemă interioară şi în» groşat de un pardesiu voluminos. Porţi în mîna cu care ştii să dai degetul o mînuşem palmă şi o măciulie de baston. — Ce mai faci, domnule Ubibene? te întreabă cineva. — Cordul, monşer. . . şi regionalizezi cu dege* tul locul care te ambetează. Dumneata ai cord, noi inimă, niţel inimă şi niţel sentiment, ceva 35 abstract şi complex, care se arată cu degetul tă* răgănat. Şi dumneata zici monşer, pentru că îţi plac patru cuvinte franţuzeşti remarcabile, între care se găseşte şi mersi. Eu te*am apucat în tramvai şi pe jos, alergînd cu un ghiozdan în care, nici în el, nu am ghi* cit niciodată ce s*ar putea afla, la începutul unei cariere misterioase. Nimeni nu ştie în ce strălu* ceşti şi toată lumea te cunoaşte. Unii te*au crezut advocat şi nu erai, alţii profesor, doctor, intelect tual imprecis, şi nu erai nimic din toate acestea. Cînd ai oprit lin un automobil propriu în faţă la « Capsa », din care ai scoborît ca un om mare, puţin cocoşat, puţin plictisit, ca din coteţ, purtîrv du*ţi pulpanele pardesiului între baston, ghioz» dan, o mînuşă palidă şi un ziar; cînd ai pus pasul ca o talpă de catifea pe asfalt şi cînd ai dat şofeiv rului un ordin veştejit de o distinsă melancolie, nimeni nu te*a invidiat. Cei care te socoteau medic şbau închipuit că ai făcut o avere rapidă din spălături şi masajul prostatei, şi cei care te vedeau advocat au crezut că ai vîndut unui mb nister un palat cu o diferenţă de preţ, aplicînd pledoaria şi principiile juridice întrso cofetărie. Dumneata ridicaseşi sprincenile suferinde, ca Iov, şi ai articulat: — Cordul. . . Cordul dumitale era, cu alte cuvinte, şi mai este şi azi, ca un flacon fără dop, ameninţat să se răs» toarne, dacă nu este dus cu băgare de seamă pe două pingele sau pe patru roţi de gumă. Acoperi* seşi cu cordul indiscreţiile, felicitările, şid invocai cu un oftat în momentul cînd cîte un concetă* ţean brutal simţeai că ar fi dispus să te înjure sau să te supuie unui chestionar analitic. Aveai un cord, întnadevăr atît de bolnav, sau căutaseşi o maladie de mimoză? Dacă se simţea în jurul dumitale neplăcerea, duceai chiar mîna la inimă 36 drept, suspendai ochii, crăpai buzele, stăteai o se* cundă aşa, şi ieşeai din încurcătură. Dar ce gust eu la dumneata nu e numai cordul, dar şi suava dumitale obrăznicie. în interiorul delicatei afecţiuni tratată cu digital, se răsfaţă floarea impertinenţei. Cu cine ştiai că nu ţi*ar fi putut tencui buzele cu palma, puteai să fii un obraznic delicios. Fără să te cheltuieşti în idei şi răspunsuri, rîdeai cînd nu trebuia, întorceai nasul, sprinten sau bosumflat, faceai botul gros şi*l ridicai sus, din înghiţitoare. Admiraţia mea fizică e mai ales politică, iubi* te Ubibene, şi dacă mi*am permis să*ţi adresez acâtistul meu cu cădelniţi, m*am gîndit de prefe* rinţă la capacităţile dumitale de ubicuitate. Te văd lîngă un guvern care nu avea nevoie de haru* rile dumitale, strîngînd tîrcoalele împrejurul şefilor lui şi vorbind de cord pe canapeaua miniştrilor. Ieri te»am văzut tîrcolind, cu acelaş succes, pe celălalt guvern, după ce te văzusem cu bătaia ini* mii şovăind la alt guvern şi la alte două guverne. Elegant şi egal, înscris şi angajat, ai trecut în cîţiva ani prin toate partidele, pipăindu*ţi plas* tronul şi buzunarul din stînga. Vreau să te întreb să*mi spui: cum izbuteşti? Căci un cititor mi*a pus o întrebare, întrmn limbaj, recunosc, nepoli* tic: «învaţă*mă, Coco, cum se succed aceleaşi lichele regulat prin partidele care vin la putere, căci simt în mine prezenţa unei imense cantităţi de ştofă neutilizată. Aş vrea să deviu consilierul şi informatorul fiecărui ministru din orice guvern şi să fiu luat în serios şi răsplătit ca un organ indispensabil ritmului politic.» Ce*i spui eu, acum, cititorului, stimate domnule Ubibene? Ce speranţe să*i dau că te poate imita cu consecinţe? Omul are, se vede, scuipat mult şi o limbă la discreţie, ca să spîrcîie şi să lingă. Stimate domnu* le, învaţă*!, te rog, cum să devie mai repede lingău. IDEOLOGIE Sînt un om fericit. Cu un mic venit însă sigur, rămas de Ia părinţi, pot să trăiesc fără profesiune şi ca un rentier. Dar sînt şi un filosof. Doctrina mea constă în a turbura existenţele şi a nu lăsa pe oameni să cadă în stagnare şi lene. Mfiam dat rolul de reprezintant al puterilor divine subt for* ma neliniştii şi a fricii, şi, ascunsă în fenomene* le naturii, noaptea, vîntul, tăcerea, intenţia mea activă otrăveşte cîte puţin tictacul şi durata fiecă* ruia din cei care «îmi cad în mînă ». Mîna mea umblă pretutindeni, ca un agent de mic dezechilibru, şi pune laba pe cineu pla* ce, indiferent de poziţie socială. Din laboratorul meu moral, chinuiesc pe cine voi. Procedeiele mele, inocente însă decisive, le voi expune întnun manual, care va forma un capitol din manualul de morală practică, în parte publicat prin stăruinţa dumitale. El poate folosi tuturor cititorilor, cărora studiul ma fost în stare să le dea un scop al vieţii întregi. După cum o să vezi, meritul metodelor mele, înnafară de sensul lor eminamente etic, este că, departe de a plictisi pe operatorul pătruns de necesitatea rolului, îl amuzează şid întreţine în cele mai bune dispoziţii. Neurastenia, de care nu se mai vorbeşte, decînd bunurile vieţii au început să fie mai puţin grase, găseşte în meto* dele şi procedeiele mele un leac. 38 Adunate laolaltă, aceste metode şi procedeie se pot organiza întrmn volum de buzunar, numit Sistemul meu, care, asupra sistemului atleţilor celebri, are superioritatea că dezvoltă muşchii sufleteşti şi tonifică nervii invizibili ai suprasim» ţului de misticism. Teoria mea purcede din singura situaţie neno* rocită a vieţii mele: nu înfăţişez în persoana mea nicio fărîmă de autoritate şi nu o pot exercita asupra niciunui fel de muritori. Neavînd la dis< poziţie nici supuşi, nici simbriaşi, nici cetăţeni, viaţa mea s*ar fi consumat în sterilitate. Să mai un subaltern căruia său cauţi zilnic gîlceavă, este îngrozitor. Dar ce fel de gîlceavă? Aceea în care celălalt nu poate să răspundă. Autoritatea plină este condiţionată de această împrejurare, menită să o ducă la maximum. Să înjuri, de pildă, şi celălalt să trebuiască să tacă. Său dai palme, şi el să păstreze o atitudine respectuoasă. Fără această compensaţie sublimă, necazul tău nu comportă nicio plăcere şi autoritatea este corn* plectamente lipsită de farmec. Autoritatea satisface todeauna şi în formele cele mai variate. Te bucuri de ea, oriunde te găseşti, de la salutul militar al vardistului, pe care ai facultatea săd iei la bătaie, pînă la aştept tarea din anticameră a solicitatorului, pe care poţi un ceas, o zi, o lună, un semestru, săd ţii în picioare, cu facultatea de au prelungi staţio* narea la nesfîrşit. în biuroul dumitale, dindărătul şefului de cabinet, te satisface sentimental că douăzeci de persoane îşi aşteaptă rîndul ca să te vadă, douăzeci care pot deveni o sută. La o aglomeraţie mai mare corespunde un sentiment de autoritate mai intens. Dar nuanţele variate ale acestui sentiment, înv bogăţit prin subtilităţi neprevăzute, prin desenuri noi, ca o materie de un plastic incomparabil! Te 39 aşteaptă patruzeci de cetăţeni de la orele nouă dimineaţa, şi fiecare îşi cunoaşte numărul de or* dine, făcîndu;şi socoteala că la orele zece va pu; tea să intre. La unsprezece, ceri să fie introdus al patruzeci şi unulea, sosit atunci. Aşteptătorii se clatină deodată, ca de un vînt cu murmiire, şi tu guşti şi neliniştea şi revolta lor, transformată, în faţa ta, în surîsul dulce, pe care îl exige auto; ritatea. Autoritatea e un fazan preparat cu mii de gusturi, neasemănate unele cu altele. Apoi, văzul distrat, care nu recunoaşte în vizi; tator un coleg. într;o vreme grea a existenţei, el te;a culcat, te;a ospătat şi te«a spălat în casa lui. El intră pe uşă zgomotos, cu braţele desfăcute ca să te strîngă la piept şi să te felicite. O atitu; dine rezervată şi rece. O căutătură vagă subt pleoapele aproape triste, de icoană. îl întrebi: «Domnul?», şi muţi aduci aminte. Cu alte cu; vinte, ca să fii respectat, începi, cum spune un proverb, prin a te respecta tu însuţi. O gri; masă de supărare în serviciu îţi face gura amară. Suni, întrerupi scurt debitul vizitatorului şi dai ordin să vie cineva. Saluţi puţin şi eşti preocupat: jocul durează pînă ce cade guvernul, şi dacă s;a întîmplat să nu pui deoparte cîteva parale, care îţi vor consacra definitiv autoritatea, manifestarea autorităţii reîncepe invers, dumneata luînd loc în anticameră şi aşteptînd manifestările autorităţii. Ce crezi tu că permanentizează Statul şi face o fiinţă din această ficţiune? Nu crede că leafa întîi şi posibilităţile de înavuţire; nu. Autoritatea, autoritatea împărţită între miniştri, uşieri şi organe. A fi un organ, e un lucru neînchipuit de măgu; litor, organ de execuţie, organ financiar, organ municipal; nicio făptură nu poate rîvni să aibă atîtea organe cîte sînt mişcate de energiile Statului. Autoritate se numeşte acţiunea provocată de tine, de la tine la organ. Acţiunea contrarie, de 40 la organ la dumneata, este şicana, subtil corn; plement al autorităţii, consecinţa lui activă. Ca să provoci autoritatea, zici: «Aş dori». Ca să se puie şicana în funcţiune, autoritatea zice: « Lipseşte ceva, ce lipseşte ?». Şi pentru că toate lipsesc întodeauna, autoritatea creează şicana şi ia « măsurile necesare ». Tu nici muţi închipui ce este o «măsură necesară» şi cît se întinde în vast fragedul ei domeniu. Autoritatea nu ştie să lucreze decît luînd măsuri: primul şef de guvern poate că a fost croitor. Măsura e variată şi ţine de « cazul individual». « Cazul individual » e o stare de Stat. Cetăţenii sînt cazuri individuale, şi măsurile se iau pentru ele. Să nu socoteşti că aplicările autorităţii şi măsu* rilor necesare sînt lesnicioase. Ele cer aptitudini sigure, căci se confecţionează migălos, ca gravura în lemn şi ca broderia pe piele, cu mărgele mă* runte. Dar bucuria noastră este că, mulţumită ge* neraţiei spontanee, un mare număr de organe, bune pentru autoritate, se ivesc neîncetat pentru feri* cita economie a necesităţilor de Stat. După lungi reflecţii şi experienţe, un organ incapabil poate fi renăscut, reconstituit, cum e cazul cauciucului, care atît în forma rigidă cît şi în consistenţa lui elastică reprezintă pînă la un punct ipotezele autorităţii şi ridicarea organelor pînă la personi* ficarea lor. Renaşterea se obţine prin înscrierea viitorului organ întrmn partid politic, care are darul să învioreze şi să întinerească un tempera* ment inadaptat la autoritate. E o renaştere totală şi o reînvirginare. în ceea ce priveşte clasa restrînsă a miniştrilor, care datoresc ţării să rămîie veşnic tineri, cea mai bună reţetă de adolescentizare continuă consistă în a trece candidatul prin cîte patru*cinci partide, consecutiv, din ce în ce mai juvenil şi mai valoros. UN MISTIC PRACTIC V»am vorbit odată de mine şi sînt silit să vă mai vorbesc. E vorba de vorbirea scrisă, căci de orală mă îngrijesc mai des şi aproape cotidian, în genere, mă feresc de hîrtie mai mult decît de voce, dar cînd scriu prefer să aleg subiectul Eu şi să mă numesc pe Mine. Viaţa mi se împarte în două: epoca în care wam făcut nicio ispravă, şi epoca următoare, în care citez din epoca prece* dentă: e cea mai bună formulă pentru a deve* ni autoritate. Accentul meu se iveşte dintrodată bătrîn, înţărcat şi fulgerător, cu intuiţii univer* sale. Şi sînt obraznic, ca să nu cad în autoanaliză, — şi din născare. Tatăl meu, săracul, era ţigan, şi unde s?a milogit el cu picioarele goale, eu dau de părete cu uşa, încălţat. Reţeta lui a fost mai funestă, şi nu sa speriat, şi, dîndmse înnapoi, sa trecut o dată palma peste păr, verificîndud arhitectura, a tuşit niţeluş, ca şi cum ar da tonul conversaţiei cu un diapazon, s*a uitat la ceasul cu brăţară. O persoană distinsă e obligată să*şi măsoare şi să*$i stăpînească timpul. îl întreb cu oarecare frazeologie: — Desigur doamna e bine, nici nu mă îndoiesc. Doamna e mama domnului Toto, dar nuanţa de politeţe, împrumutînd întrebării solemnitate, lasă bănuiala vagă că domnul Toto e căsătorit şi om de responsabilitate, şi asta îi sporeşte aerul 54 de adult. Face un gest, parcă soţia lui ar fi avut o migrenă şi fia trecut. Se răstoarnă pe scaun, îşi încalecă picioarele şi joacă pantoful, cochet intervalul de mătase al ciorapului şi gleznei. Şfia intercalat degetul mare al dreptei în scobfi tura jiletcii şi nua întrebat: — Aţi putea să*mi spuneţi ce mai e nou? Am impresia că lucrurile s*au cam încurcat. Aşa îşi începe domnul Toto toate cuvintele: «Am impresia», sau: «Se zice», sau: «Am aflat», sau: « Citeam în ziare. . . ». Uneori zice: «Sînt informat». în dialogul nostru intră, din partea domnului Toto, suspensivele: «din ferfi cire », « din nenorocire », « pariez că », fără voie, — foarte des, cu un simţ remarcabil de a rotunji debitul, ca un orator. Dacăd întreb: « Cărei ca* riere te devotezi, domnule Toto? », domnul Toto e incert, între inginerie, matematici şi Drept, din fiecare ipoteză preferată lipsind ceva pe gustul lui. Dar de ced întreb? La vîrsta maturităţii lui s*ar putea să se simtă jignit. Sînt foarte la nelocul meu cu domnul Toto, dacă mă găseşte în haină de lucru, cu foarfecă de grădină sau cu ciocanul în mînă. într*o zi, că nu voia să pul lui de vînătoare era strict închis în pivnb ţele şi scările casei, în interiorul cărora călăto* rea o parte din noapte, timpul zilei fiindud a> proape în întregime consumat de o catedră de matematici. Piciorul lui cu talpa de lemn se auzea noaptea ca o buturugă pribeagă şi ca un boloboc, scoborînd treptele de beton sau urcîn* dude greu. Vînătorul străbătea etajele, podurile, beciurile. Intr«o noapte ham auzit călcînd cu zgomotul caracteristic tinicheaua de pe acoperiş, unde s«a dat o luptă, căci piciorul a funcţionat precipitat şi vînătorul a fost să se prăvălească în gol, alunecînd pînă la burlanul streaşinei de ploaie. 67 — Ce caută domnul cu pingeaua groasă, noap* tea pe casă? întrebai. Nu poate să doarmă, sau îşi face digestia după masă? — E un om original, răspunse portarul. încă de pecînd îşi luase bacalaureatul, el sia. destinat unei nobile acţiuni, revoltat de nedreptăţile na? turii. Ceea ce ba izbit mai mult a fost lipsa de sancţiuni în raporturile dintre şoareci şi pisici. Un pisoi îşi permite să ucidă, din simplă pasb une, o mulţime de şoareci şi şobolani. Noaptea, în pivniţele noastre se petrec masacre. Sute de nenorociţi de şoareci cad victimele cotoşmanului domnului inginer de la etajul întîi, fără să le ia nimeni apărarea. Domnul profesor a văzut lipsa din ştiinţele naturale a unui apărător al şoarecilor şi a hotărît să«şi ia pentru sine rolul de inamic al pisicilor, şi decînd smi locatar şi nu chiriaş, proprietarul îmi acorda un titlu de distincţiune. In vocabularul lui, locatar însemna chiriaş culant, pecînd chiriaşul simplu avea un sens dezavantajos. Care nu«ni fu mirarea întîlnindud, ultima dată, palid şi enervat. — Nu mai vreau să fiu proprietar! zise el, ca şi cum haş fi sfătuit eu să nu cumva să se lase de această calitate. — Pentru ce? ham întrebat. — Am devenit comunist. . . — Vai de mine! mă uimii eu. Un proprietar cu optzeci şi cinci de proprietăţi nu poate să devie comunist, fără o prăbuşire a convingerilor lui de o viaţă întreagă. Ce s*a întîmplat în bazele cugetării dumneavoastră? Dacă mhaţi fi spus că aţi devenit antropofag, nu mă miram aşa de mult. 85 — Să»ţi explic, zise proprietarul, aruncîndmse în lirism social. Ştii dumneata ceri proprietatea? o profesiune! O profesiune ridiculă şi fără poezie, de pur parazitism. — Vorbeşte mai încet, domnule Fortunatus, îi zisei, scoborînd deodată, prin demoralizare subită, formula politeţei la singular, şid trăsei mai lîngă grilaj. — Poate să pară suspect un demagog, care nam oprit la el. Zbor o bucată, şi, cînd observ că zborul meu se lungeşte şfimi cad aripile în declamaţie, scurtez traiectoria, stau pe un loc alb şi punctez. Astfel, lexicul meu cerebral exclude o serie imensă de recorduri: «deci», « prin urmare », « aşadar », « cum vă spusei», « mă refer », « dintrmn punct de vedere » etc. Căci ideile procedează ca tuburile, înşurubate în rezultatul tulumbă. Lucrez cu piese şi am grijă ca ţolii diametrelor interioare să nu corespundă. Dacă înnădesc un clondir, o ceaşcă de ceai, un creion şi un lighean şi pui la sfîrşit un robinet, sînt sigur că mare să curgă niciodată, şi curentul de apă este întrerupt. După o laborioasă strămutare a personalităţii mele intelectuale în materialele filosofiei, mbam dat seama, ceva cam prea tîrziu, că imam falsificat: au mai păţitm şi alţii. Aşa e cultura: te face cub tural şi propagandist. Din frăgezimile mele încăr* cate cu adipozităţi mbam salvat atît, facultatea 94 rîsului din toată inima, şi Dumnezeu ştie dacă mi*aş fi recăpătat şi această veche prospeţime dacă nu mă însuram şi mă lăsam flăcău vînăt şi preocu* pat de cusături şi adîncimi. Filosofia e o chestiune de strung. Transforma* rea materiei brute în materii rotunde, cu sau fără gaură la mijloc. M*am simţit variat dezamăgit, văzînd la depozitul furnizorului meu de piese, reprodus în tangibil, elementul nostru abstract. Bucşe, inele, pistoane, bolţuri, bile, rulmenţi, care toate lucrează în cultură, în ulei şi vaselină. Industria le realizează în milioane de bucăţi standardizate pentru preţul de catalog. Şi am mai văzut că dacă organizezi sistemul mecanic, din aceleaşi piese detaşate, care servesc sistemul gata făcut şi cumpărat articulat de*a gata, costă mai mult. Nu se vede decît după ce ai încheiat organele timp de douăzeci de ani, şi atunci te baţi cu palma, cu părerea de rău că team sfiit. Cum o să ajung eu să comand atîta omenire şi atîtea puteri cîte se strîng sau se răsfaţă într/o limuzină cu şase şi opt cilindri? Mbera ruşine. Poftim, trece guvew natorul Băncii Naţionale: cum să dau din mîini şi săd dau îndărăt? « Nu/ţi fie frică, boule! m»a învăţat domnul prefect; ce stai ca un dobitoc? Oricine«ar fi, opreşted! şi nu te uita. îţi faci datoria. » M;am deprins. Nu mă mai sperii. Sînt 96 ca un şef de orchestră — indic ritmul, muzica şi pauza. Un fluier: stai! Alt fluier: pleacă! Poate că o să fie mai lesne să conduci un milion de oameni: o sută de automobile este mai greu. Omul nu are nici motor, nici pornire electrică şi cilindri; nu are număr şi cauciuc. Vorbeşti cu el şi te înţelege; vorbeşte prea mult: îl cîrpeşti. Poate domnul primsministru să se facă priceput de patruzeci şi cinci de cai, instantaneu? Nu poate. Abia se înţelege cu cinci din doisprezece miniştri. Eu îngenunchi şi ridic, după cum mi se pare, o herghelie dintrm singură dată. Dinaintea mea încetinează şi face compliment Packard, cel ce se măsoară cu expresul şid întrece, înnălţîndmse, ca roţile carului Sfîntului Ilie, întrmn nor des, la care colaborează toată Şoseaua, cu suteled de kilometri de praf, vălătuc în vînt şi clăbuc, excu tată de fugă să se ia după el. Pămîntul se aruncăm sus şi geme pînă la răspîntia mea: acolo, stop! Automobilele se apropie ca nişte pisici îndrăgos* tite, tiptil, pitite pe încheieturi, cu capul mîngîios. Idealul meu a fost colţul din Calea Victoriei, unde trebuiesc tehnicieni adevăraţi. Blegii stau la răspîntiile de mică importanţă, ca nişte agenţi de paie, cu mîinile spînzurate de subsuori, în mînuşi albe. Cu gîndul la vacile grase şi slabe ale lui Iosif şi la cine ştie ce tîlmăcire întunecată, cîte unul aşteaptă să se izbească maşinile de el, ca să le potolească. El arată dreapta cînd vrea să spuie stingă şi nu se supără niciodată că este înţeles după ceea ce vrea şi nu după cele ce gestb cutează. Ochiul lui nu e nici şiret, nici iute, pleoapa lui se ridică rar, ca deasupra unui buzunar, şi gura i se deschide şi mai cu greu. Ca să arate cu mina către strada Clopotari, urmăreştemo cum pleacă de pe vipuşcă, dezlipim duduc ladada Hwhudiuşi! Profesorul îşi scoase batista şi, pornind prin întuneric, izbucni întrmn mare hohot de plîns, în care se înmuia, încet şi definitiv, tumul de ivoriu.. . SĂRBĂTORIREA Aş vrea să acord un interviu. . . îmi stau în gît nişte declaraţii, pe care aş voi să le dau afară. Sînt de şase luni într>o nouă funcţiune, am împlinit şase luni şi nu se ştie nimic. Presa nu se ocupă de mine, cu toate că în importanta sarcină ce mi s*a încredinţat dove* dese în fiece zi capacităţi, nu de simplu director, ci de mare ministru. Inconvenientul meu prim cipal este că sînt numit în funcţiuni grase însă obscure, fără relief public, şi că nu mmm apucat la vreme să scriu şi să public. Cîte un studiu la foileton, cîte o carte, fie şi un roman, servesc admirabil chiar în finanţe şi la instalaţiile de gaz. Literatura complectează personalitatea socială a omului cu veleităţi, ca stenografia titlurile unei dactilografe. De altfel, nici mare altă chemare această podoabă, din care rataţii, nedestoinici pentru municipii şi administraţie de Stat, pretind, în lipsa unei chemări serioase, că<şi fac o profer siune. Cred că aş avea remarcabile însuşiri poetice, care sînt reprezintate nu numai în corpul profer soral şi diplomatic, dar şi în cel juridic, pînă la Casaţie, unde părăsirea carierei şi ieşirea la pensie cu mare cinste se fac în ritul apolonian, cu ver* suri cîteodată de dimensiuni inegale şi variate. Am în sertarul meu încercări sentimentale, cărora regret că nu lernm dat drumul la vreme. 110 Pe Calea Victoriei cînd te*am văzut Eram la braţ cu un coleg, Şi un fior al destinului prin mine a trecut. Poezia cu substrat moral e adresată actualei mele soţii, a treia. Nu pot să iubesc fără căsă* torie, nici să uit fără divorţ. Sînt un spirit legal pînă în oase şi pînă în măduvă. Sînt, incontestabil, un factor social însemnat, în locurile pe care le ocup cu remuneraţia de la o sută de mii lei lunar în sus. Nu*s funcţionar de Stat, ca să nu se spuie că salariul meu e ilegal; el se legalizează prin prezenţa mea în Societăţile Anonime, — S.A., — care sînt prelungirea invi* zibilă a Statului, ca icrele în nămoluri conţi* nuarea speciei caracudă. Binecuvîntarea mea şi a semenilor mei asupra acelora care, pentru merite excepţionale şi nedate în vileag, au creat locuri excepţionale! Dar apuntamentele şi tantiemele, cum sînt numite salariile, de la un grad încolo, spre vîrful termometrului bugetar, devin, la experienţă, insuficiente pentru prestigiu şi idealuri. Cu o sumă rotundă la seif, cu un imobil la Bucureşti, cu unul la Sinaia, cu un al treilea pe litoral şi cu un petec de moşie, avînd lac, vie, pădure, borviz şi petrol în el, legitimul sentiment de ascensiune nu e mulţumit. Pecînd împuţeam francul şi tîram ghiozdanul maestrului meu, de la tribu* nale la Curţi, şi maestrul meu iubit avea convin* gerea că sînt, cum spunea el, un sinistru imbecil, mă satisfăceam cu invitaţia să şed în fotoliu şi cu zîmbetul din întîmplare al marelui advocat, pe care ham slujit şi căruia îi datoresc desigur nu actuala mea situaţie, cuvenită meritelor mele, dar întîia mea apropiere de ea. Nu mă mai mulţumeşte orişice, şi banii îmi sînt indiferenţi. Vreau altceva: interviu cu portret /// Ia gazetă. « Sinistrul imbecil », — vorba, cred că în glumă, a maestrului, — vrea să conducă, să constrîngă, să fie salutat, măcar numai de vardişti, să guverneze. Mi*e foame de putere de Stat, cînd puterile mele proprii au slăbit, cînd părul, aranjat în toate felurile şi de la ceafă la frunte, nusmi ajunge să acopere dovleacul inteligenţei şi cînd mă părăsesc şi ultimele măsele. Aş acorda un interviu.. . Am cîteva idei car di* nale şi o foarte bună vopsea de mustăţi. Cine mid ia? Nu m*a vizitat încă niciun gazetar. Nu ştiu ce au ziariştii că se îndeasă numai în Titu* lescu, care, fie zis între noi, nu a descoperit cine ştie ce: Europa exista şi înnaintea lui, şi Geneva e cunoscută de cel puţin patru sute de ani. O să*mi acord, în lipsă de altceva, un banchet, pe care mi*l vor oferi subalternii. O să fiu sărbă* torit la şase luni de la ultima mea înnălţare. Singurul lucru supărător este că nu vor veni să ţie discursuri nici prezidentul de consiliu, nici membrii guvernului, şi că elogiul admirabilelor mele însuşiri de administrator va fi ţinut, ca panglicile unui dric, de Ioneştii, Popeştii, Teodo* reştii şi Dimitreştii mei, de la biurouri. Dar o fotografie pentru pagina întîia a ziarelor, tot am pregătit. DE VORBĂ CU EL Am vorbit cu El în absenţă, nefiind prezent niciodată. Trebuia să piickful internaţional, că atitudinea lui, înfrico* şată de răspunderi şi ferită de polemici care tre* buiesc susţinute, are slăbiciuni pentru nobleţea inactualităţii. Momentul e vulgar, dar secolul e aristocratic. El iubeşte zigzagul antigeometric şi raccourciixA, pentru confortul sufletesc, prinţesă cu coturni de fildeş, întnun castel de cristal. — Domnule Filosofule, ham remarcat cu o politeţe pur formală, eşti un laş. Tremuri de opb nia pe care ai s>o iscăleşti, sleit în generozitate, avar şi uscat. N«ai sînge, mai măduvă. Am impre* sia că te«ai masturbat din prima tinereţe toată viaţa, pînă la impotenţă, spălat, curat ca un ţigaret de chihlimbar prin care ziua trece fum, şi seart o pană de gîscă înmuiată în alcool. N*ai puţi. niciodată a năduşeală şi a muiere: eşti de majolicăa Celula dumitale de ovăz dă, frecată, faină, făină de ovăz. La ce atîta căpăţînă, atîta profil, atîta chelie? La ce*o fi folosind? Nse, cum s;a dedus, persoanelor care nu mai dorm, ci s*au sculat. Experienţa e categorică: un om care a dormit pe dreapta şi circulă tot pe dreapta, fără să treacă niciodată pe stînga, e bine dispus, mintea lui e limpede, concepţiile^ sînt de toată frumuseţea. Şi acest al doilea principiu a fost discutat în corespondenţa autorului cu cititorii săi, care mfiau cerut mij< locul de gazin, cu preţul de*abia dezlipit, şi exala, prin boarea de parfum cared înfăşură într»o atmosferă de mirodenii de Cuba, un miros de manufactură scoasă din vamă. Fetele mureau după el, pînă în momentul cînd animatorul cu zîmbetşi monoclu deschidea guriţa. Odată cu vocea şi vorba, i se auzea şi sunetul inteligenţei, ca un scîrţîit de uşe. BebAmi era o splendoare şi o făgăduinţă numai atît timp cît nu spunea nimic. — Vai, ce prost e, mamă! se pocăia logodnica îndrăgostită, după ce pleca BebAmi. Dar BebAmi a reuşit în viaţă exact ca în ma* nualul care te învaţă cum se dobîndeşte averea şi succesul, uitîndmte întrmn fel anumit şi do; minînd cu nasul. în loc să;şi piardă vremea urm blînd după aur, el ba fabricat. O legătură politică ba slujit de piatră filosofală, şi întrrn bună dimb neaţă s*a sculat din aşternut şi « bărbat de Stat». Doctrina lui a fost să facă plăcere, învăţată, s;ar fi părut, de la portarii de hotel şi de la băieşi. Dacă putea să procure sensaţia satisfăcătoare, BebAmi accepta orice însărcinare, cu o încîntată inconştienţă candidă. L;am văzut deunăzi, după douăzeci şi cinci de ani, lăbărţat şi moale, dîndmse jos dinaintea unui 138 bijutier, dintrmn automobil de zece milioane, tîrîş, mai mult ca o traistă, jurîmprejur abdomen, decît ca un om fără oase. Probabil că a cumpărat un mare cadou, pentru o mare plăcere, ştie el mai bine a cui. Numai «un pătrar de veac», cum s diferent; dar poţi să dispreţuieşti chiar ştiinţa copilărească a gramaticii şi să faci poezii splem dide: asta e totul în viaţă. Evident că ceilalji, deşi scriu, sînt departe de a se ridica la nivelul meu; am mai spusrn, sînt extraordinar, — dar între un mare învăţat şi unul din scriitoraşii 147 generaţiei actuale, eu tot pe unul dintre cei din urmă prefer. Constat cu scîrbă tăcerea sistematică din jurul meu. Am scos aproape anual cîte două volume, sînt un autor citit, şi critica a tăcut întodeauna. Ced, în definitiv, altceva critica decît produsul de a zecea mînă al unui creator fără vocaţie? O ştiu destul de bine; totuş, cînd se întîmplă să apară o apreciere (slabă) sau portretul meu întrmn ziar, mă trece o căldură de satisfacţie. Atunci iau gazeta, eu care nu citesc gazetele, scrise ca vai de lume, şi o arunc dimpreună cu hîrtiile şi corecturile mele, distrat, pe masă, ca un lucru fără însemnătate, după ce bam sorbit conţinutul pe stradă, de cîteva ori. Mă aşez şi parcurg. — Ai găsit ceva? mă întreabă nevasta. — Ia, o prostie. încă unul care mă plictiseşte cu laudele lui. Dar plăcerea emdeobşte jignitoare. Căutînd mai bine în intimitatea elogiului, văd că el nu se adre» sează de*a dreptul mie sau mai bine zis operelor mele. Este sau vorba incidental de mine, ca de satelitul unei împrejurări, sau sînt , complimentat de bunătatea mea sufletească. încă nimeni nu a scris otova, aşa cum ar fi de dorit: «Domnul Cutare este cel mai mare scriitor din toate tim< purile». Niciun critic nu a găsit această formă, totuş atît de elementară. Ca să vorbească de mine, critica vorbeşte aproape regulat de altcineva, încă nu am citit un articol lung de cel puţin trei coloane, purtînd ca titlu, cu litere compacte, cum se cuvine, numele meu. în librăria străină am văzut volume întregi de studii consacrate cîte unui confrate de pe vremuri. Criticii noştri nu se pricep să facă o carte, de pildă, ca străinii: Balzac, sa vie et son oeuvre; Goethe et son temps; sau lapidar: Dante. Ei abia sînt în stare să dea din cînd în cînd cîte un articol alambicat, ocolitor, 148 aşa scris, aşa construit încît nici nu ştii cu ce te*ai ales după lectură. Dacă nu citesc neted întrrnn articol, şi de mai multe ori, fără deşartă frazeologie, că sînt un scriitor genial, nici nu mai citesc. Cri* ticul la noi nu poate să*ţi procure o bucurie întreagă, să poţi afirma şi tu: iată un estet care mam trimis vorbă că e idiot, şi s»a bucurat. « AM SCRIS ŞI EU. .. » Am cunoscut odată un băiat sufocat de în* călţămintele pe care i le impusese oraşul. Obiş* nuit să umble cu băţul de salcie după gîşte şi să ia contact intim la picioare cu loboda şi găi* naţul, el făcuse cîteva clase de seminar şi încer* ca la un ziar de partid reportajul poliţiei, para* lei cu o similitudine de literatură. Dimineaţa ce* rea împrumut un leu, la prînz doi lei, şi seara cinci — şi îi găsea în fiecare zi. « Grea e viaţa! » suspina băiatul. După cîţiva ani, băiatul s*a însurat cu avere în judeţ, mulţumită unui elector local, care avea nevoie de aderenţi, năzuroşi faţă de centru. Bă* iatul nu mai era vizibil pe jos, în încălţăminte. Încălţîndu*se cu o nevastă, el s*a încălţat şi cu un automobil. Saluta cu ochii împăinjeniţi, se recunoştea cu greu şi fu « ales » şi deputat. Ci* team amuzat în polemicele oficiale numele lui. A voit să ţie un discurs, s*a sculat, a zis « mersi» şi s*a aşezat la loc. Natura, care nu se dă după oameni, l*a păs* trat însă intact, cu prostia lui mărunţică, deve* nită solemnă şi pedagogică. Şi i*a păstrat intactă şi gura de ţigan, buzată, vînătă şi friptă parcă de o sete egipţiană. De tînăr, în colţurile gurii proeminente, avea două umflături fiziologice, care păreau că vin din gingie. în cuprinsul ca* rierei politice, umflăturile s porte autoritatea libidinoasă, candidatele şi exa» minatoarele scuipau discret în batistă, ca dina» intea unui hoit cu emanaţii rîncede, pipărate. Asta a durat o săptămînă şi a fost cel mai sinis» tru bacalaureat din cîte trăise clasicismul. Toată cariera lui universitară era cu dezgust cunoscută dascălilor care nu confundă datoria de director intelectual şi educativ al studentelor, cu limba căscată de strechea virilă, şi la fiecare ten» tativă de a forţa o uşe pentru o înnaintare ne» meritată şi un plasament, domnul preşedinte s»a lovit cu nasul în cîte un băţ, şi din nou şi»a fă» cut vînt, încurajat de anumite servicii şi neru» şinări. Rămînea din el o imagine de Don Juan eră» cănat şi de cocoş opărit. Mi»am adus aminte de personalitatea acestui model de dascăl şi de preşedinte uitată, acum cîteva zile, cînd ham văzut într»o situaţie nouă, dinaintea unui depozit de benzină, cu mînecile suflecate, năduşit şi pompînd, scîrbit, aer într»un cauciuc de automobil, vechi ca o diligenţă, cu roata fleşcăită. Cîţiva şofeuri îşi băteau joc de dibăciile lui mecanice, tot atît de iscusite ca şi la catedră. — Tîmpitule! a strigat unul din ei. Eşti bă» trîn şi prost. Nu se ţine pompa aşa. . . UN CROCHIU Un advocat şua făcut un cap «interesant». Şna făcut o chică, şi;a făcut o barbă, un palton cu croială istorică, o cravată cu âripi, şi, pe vîr* ful capului, a pus o pălărie mică. Cîtva timp şfa purtat barba pe dreapta, şi cîtva timp la stînga, şi s*a botărît, confruntat cu oglinda, să şim poarte la mijloc. Nasturii cei mai mari îi spînzură la piept ca nişte medalii. Dintrmn buzu; nar iese o carte, dintr«altul jurnale. încălţămintea se reazimă pe un toc înnalt. E distrat din răs« puteri şi adept al «dezordinei artistice». Şi toată această instalaţie, ca să transporte subt braţ un ghiozdan cît un geamantan, de treizeci de kilograme, de care e nedezlipit. O EMINENŢĂ OBSCURĂ Mă văd din cînd în cînd cu un prieten, cu care nici nu sînt prieten, dar şi sînt. O politeţe perfectă caracterizează raporturile noastre, şi cîtă vreme nu ne întîlnim, de obicei multă vreme, nu ne aducem aminte unul de altul, parcă am fi murit odată. Părerile noastre sînt şi ele de to» tală politeţe, şi în ce mă priveşte sînt întodea* una în principiu de acord asupra tuturor opb niilor cesam avea. El se consideră scriitor: nud citesc, n semne, «om de afaceri». Pe neştiute, a parti» cipat la întreprinderi şi proiecte vaste, care mau reuşit din pricina unui amănunt derizoriu. El nu recriminează, constată şi zîmbeşte; ca un miliardar, care, dacă ma izbutit să construiască o cale ferată peste Africa, se gîndeşte să încura* jeze turnătoriile de oţel din Ipoteză. Ar li avut, sau va avea, o moşie, cared cam plictiseşte, ori o uzină. Aflu, cînd mă întîlnesc cu el, că a săvîrşit o mulţime de lucruri în tăcere, dar din toate gre* şurile pe care leţi explic eu . . . De cele mai multe ori explicaţia lui e inutilă, căci nu era nimic de explicat, iar întodeauna orgo< liul şi satisfacţia cu care îşi anunţă el operaţia indispun, ceea ced dă o satisfacţie nouă imediat, căci în acelaş timp ce este solicitat de explicaţia anunţată, spiritul lui îşi explică şi cauza pentru care vorbitorul întrerupt şi auditorii sînt supăraţi de întreruperea lui: invidia. «Sînt mai inteligent decît toţi», îşi zice în sine comentatorul. Explicaţia lui cea mai scurtă durează un sfert de oră cel puţin, interesul convorbirii se pierde, unii se scoală şi pleacă, alţii cască, alţii dau din umeri, — evident, din cauza geloziei; ochiul ex» plicatorului vede tot, notează tot. — Cînd mă găseam la Paris, mi sar gîndi nimeni la măsuri. Viaţa mea stinghereşte. Sînt om de convingeri libere, aş dori să mămţelegi mai bine, şi nu mă codesc să spui lucrurilor pe nume. Vreau libertate, şi asta nu place. Sînt om liber, sînt odios. — Dacă ar fi aşa, s*ar găsi o soluţie mai simplă. Pentru unul singur, cum te pretinzi, nu e greu: te*ar închide şi sa supărat niciodată pe ele, pă* mîntul, Popescule; ba lemi ced cu el. — Are trei clase primare, făcute la o şcoală din Obor, mia răspuns întrebatul. — Zău?. . . Auzisem că e, domnule, doctor. . . Convorbitorul rîse. — Ar fi putut să fie un autodidact. Nici asta nud. E un tîmpit cu fuduliile refulate. Cu această fişe, bam întîlnit, cum zisei, după multă vreme, dăunăzi, adăpostit de ploaie întrrnn 250 pasaj, unde nuam refugiat şi eu. Ne»am găsit faţă»n faţă, el cu aceeaş piele roasă cu cared ştiam. Numai că ceva mai vînăt şi mai zgîit, şi mai supt, între maxilare şi nas. Evident: «Ce mai faci?» — «Mulţumesc bine. Dar dumneata?. . . Nu teşi dezechilibreze stăpînul care îl hrăneşte, cu forme uneltite, cu timbre, cu dosare. Urmăreşte, puşlamaua, un plan, adună, încet, hîrtii, dovezi în sensul unei chibzuinţe, ia petice cocoloşite din coşul biuroului, le netezeşte, le interpretează. îi pre? găteşte patronului, cu care dă mîna în fiecare zi şi pe care îl scutură pe guler şbl informează, o lovitură diplomatică, şi cinica lui naivitate crede că nu ştie nimic. Colegii nud acordă nici beneficiile temerii de perfidie, marelui prost, îl lasă în observaţie, nesimţitor în blindajul lui, ca porcii cu slănina profundă, în care îşi fac loc şi galerii, pe subt şorici, şobolanii, fără să ştie că găurile se văd cu şoaricele înnăuntru. Canalia sufletească e potolită şi blajină, dar cariera oricărei categorii de canalii trebuie să sfîrşească întrmn singur fel: douăzeci şi patru de labe. MORAL ŞI IMORAL Pentru unele probleme magnaţii din lagăr îşi alegeau cîte un confident, neavînd, dintrmn exces de prudenţă, încredere în hotărîrile lor personale. Un cunoscut editor din Bucureşti, cu prefe» rinţe pentru parfumele violente, cu care îşi inunda personalitatea, rasă zilnic şi pudrată, era un mare emotiv. Nu putea să intre în cabinetul colonelului comandant fără să plîngă, înnainte de a termina prima frază laborios pregătită, timp de cîteva zile. — ... Am onoare, domnule colonel. Colonelul îi întindea mîna şid poftea să stea pe scaun. — Iar vă deranjez în legătură cu... ştiţi, Cum mia replicat avariţia editorului, e că e imoral. Două milioane şi jumătate erau imorale. Un milion era moral. Tg. Jiu, 1943 260 PEDEPSE DE PE PĂMÎNT M#am uitat la tine, omule, şi nu te cior răstignit. Ţba sunat ceasul, năpîrcă. îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir. ZBORUL ÎN SUS Sufletul zboară cîteodatâ sus/ de nud mai vezi, cu penele lui albăstrui, din azur. Şi cînd se»n» toarce, miroase a stele şi alb: a trecut prin stea» gurile cerului şi pe lingă stele adormite. Ce voios şi fraged se întoarce în colivia lui! Alteori, stă cu nasul vîrît în pene, posomorit şi mut. Nud prinde unghia piciorului de nimic, cobeşte a ploaie şi a întuneric, ca o cucuVaie. De două ori pe zi e sprinten, şi de zece ori întunecat. — Ce ai? — Nud întreba, că nu răspunde. S*a petrecut ceva. O nimica toată îl face să jubileze, şi o nimica toată îl demoralizează. Dacă ar avea de furcă măcar cu evenimentele, dacă ar avea de dat şi de dus o luptă, o împotrivire, pe care să omfrunte. Nu. împotrivirile se fac amabile şl mici, ca nişte fluturi, ca nişte surisuri, şi surîsul vine lin la el, ca un păduche. Dacă nu bai mai văzut şi nu te»ai mai scărpinat de el, nici mai şti ce»i, bai crede o fărîmă de scrum din luminarea aprinsă la icoana de argint a Sfintei Fecioare. Atîtu»i de nevinovat. Ah, Doamne, te întreabă sufletul meu, uitîn» dusse la tine chiorîş, de ce*ai făcut şi lucrurile mici, mai ales gîndurile mici? Că tot lucruri sînt şi ele, lucruşoare. Mă copleşeşti cu secunde şi pulberi. Molecula mă sperie mai mult ca viscolul şi furtuna, care«mi dă âripa peste cap. Şi de ce ai 26S lăsat tu pe lume slugărnicia lucrului minuscul? Se apropie de mine dulce şi parcă m»ar mîngîia, parcă m