O GALERIE DE PORTRETE
(1911—1966)
dCi dUiov.
PIMEN AL MOLDOVEI
Cel mai mărunţel din episcopii autocefali români, să tot aibă un cot şi jumătate. De păstori pitici biserica noastrân-a fost dealtfel lipsită şi'am cunoscut pe unul care în statul • lui de copil înfăţişa demnitatea solemnă a unui ierarh dintr-un veac de demult. Dar acesta se numea Iosif Gheor-ghian şi de la el la mitropolitul Pimen providenţa a pus oareşicare ră'zgîndire. Iosif riu purta~tocuri înalte, nu-şi făcea pieptul scorţos, şi nu îşi îngroşa vocea din gîtlej, ca să pară majestuos, şi era^impre-sionant şi mare prin părţi care părintelui Pimen îi scapă foarte. Acesta recurge, dimpotrivă, la toate mijloacele pe care i le poate pune la îndemînă pantofarul şi un suflet factice. Evident, preocuparea de-a se impune şi necazul de-a nu reuşi îl rod şi cred că de ar încălţajşi picioroange de fildeş sau de aur aceasta n-ar înălţa^cu nimic personajul lui supărător şi ridicol.
Supărător p.s. Pimen este ca'un ţînţar sau purice şi tot ca puriCeie de afectat în salturi şi atitudini colosale. Observaţii searbăde, un creier lipsit’de'orice sare şi presărat poate cu o singură sare, de Bălţă-teşti.
Face parte din moderni. E doctor în teologie şi venind pe lumea arhiereilor cu convingerea făcută din auzite, că e ceva de schimbat In biserica noastră,
7
a luat un aer grav şi gros vorbăreţ, s-a gîndit anume ce este de schimbat.
Teologii ridicînd acum vreo cincisprezece-douăzeci de ani speranţe în cei care credeau sau aşteptau să creadă pentru vremea depărtată cînd clerul va fi transformat, mulţi s-au grăbit şi-n jurul mitropolitului Pimen cu îndemnurile lor:
— De la dumneata aşteptăm mult. Oameni mulţi ca dumneata ne trebuiesc în biserică. Biserica, preasfinte, a decăzuţi
— Da, negreşit, onorabile domn, răspundea arhiereul Pimen, a decăzut...
Şi iar se pierdea în gînduri şi iar se întreba cum vede lumea clerul decăzut. Şi nu mai pricepea nimic.
Prins între datoria forţată de a răspunde aşteptărilor şi o binecuvîntată zăpăceală, p.s. s-a pus pe discursuri, şi nu a pregetat nici o clipă să predice că o sarcină mare apasă umerii săi de episcop.
« Să o iau, şi-a zis p.s. sa, aşa, poate merge». Şi. a luat-o aşa. Şi n-a mers. Fie că limba îi este mai mare decît gura, fie că mai mic decît limba creierul, discursurile sfinţiei sale sînt searbede ca nişte tartine de alifie pentru gîlci. Opinteli, măsuri episcopale care nu nimereau în nimic, p.s. Pimen s-a clasat singur printre caraghioşi. Şi după fiece gest, după fiece discurs, atent la efect, şe întreabă din fundul conştiinţei: « Oare mai e biserica decăzută, şi mai rămîne într-însa ceva de schimbat? »
Ca să scape de acest neostenit şi gălăgios cimpoi pedant, studenţii de la Internatul teologic Radu-Vodă, unde p.s. sa era director, alergau la un truc infailibil. Căutau pe director şi subit şi respectuos îl vîrau într-o discuţiune controversată. Numai-
decît p.s. Pimen o sfeclea şi făgăduia studenţilor că le va răspunde a doua zi. P.s. spera să cerceteze prin oareşicare dicţionare. Dacă, lucru extrem de rar, găsea ceva, un discurs doctoral ieşea de acolo, pe care directorul îl fraza cu satisfacţie. Regula era ca să nu se găsească nimic şi atunci zile întregi, pînă ce o nouă problemă se arăta, p.s. nu mai dădea ochi cu studenţii indiscreţi.
19 11
-t“ ^ i j- * ' ’-f
> ' ■ i'3 ii.” ml'*’
V-.-i • '..i -'tiîjjo -ry:-3
j /• ■ ■;<: i. . :îc*.
' ',-U W iv: !
l'?'.' : ‘s'-u. 3 " :
.33 ~ LmS S/C -'l!:.:
•tot*
’ fi'
'!:! .-i-Cf.l ,ir - /■' i’i T':-‘u fe.- i '
■■ -l. „
I '■ h. 3 i ' "ii,: ;
I : ; . > '- : . '4 ,.-y
■ r
iii ;.J'K Si
G. DIMITRIU
G. Dimitriu, căruia i-aş aduce mustrarea că-i lipseşte un nume original şi mai lesne de ţinut minte, pare cu barbişonul lui ca şofranul, cu figura-i lunguiaţă, un timid şi discret, şi rar la vedere, puţin făcut pentru a trăi din sunetul dălţilor şi al pietrelor lui cioplite. Căci arta care se vede de la artist, trebuie să aibă talente comerciale, ca să poată trăi din ea, şi nu numaidecît talent. Acest talent e chiar dăunător cuiva care doreşte să « ajungă». în privinţa aceasta ne-ar putea informa cît se poate de bine un şir întreg de pictori şi sculptori, persoane azi oficiale.
Talentul are ceva jignitor mai pentru toată lumea. Ne mulţumim îndeobşte cu meşteşugul şi un meşteşug grosomodo, cînd nu lipseşte şi acesta, cu abilitatea şi cu scamatoria. Un sculptor saltimbanc are înaintea lui o carieră vastă.
Dimitriu, poate nu l-am jigni afară din cale, afirmînd că nu are nici o situaţie. Cîteva bucăţi de argilă în odaia lui, pe care le tot frămîntă în mînă, cu acel frumos dezinteres pe care l-a pus Dumnezeu să plămădească pe Adam. E toată avuţia lui, putem zice... pămîntească. Confraţii lui au dacă nu cei mai mulţi avere, cel puţin cîte un atelier şi putinţa de a lucra operele de artă de la care îi abat ocupaţiile bănoase şi lipsa de talent.
însă dumicatul de argilă pe care Dimitriu îl învîrteşte între degete cu neastîmpăr, are norocul
10
să poată ajunge simbolul unei gîndiri şi al unui sentiment. Mina care-1 frămîntă are viaţă şi dogoare spirituală.
Dimitriu a lucrat pînă azi destul de puţin; singure cîteva schiţe de ale lui ne-ar putea face să credem ce ar putea produce acest tînăr cu netăgăduit talent în ziua cînd ar trăi mai liber şi ar respira mai uşurat.
Din reproducerea bucăţilor lui, se vede că 6. Dimitriu îşi caută fiinţele pe alte tărîmuri decît regnul imperturbabil şi numai exterior al Academiilor. Obscuritatea senzaţiilor şi a simţâmintelor e anotimpul şi lumea din care îşi adună el fantomele, pe care le scoate la. lumină şi le înveleşte cu un veşmînt de pămînt care în mîinile sculptorilor ce ţin de revoluţia lui Rodin, e aproape transparent. Dimitriu nu-şi poate închipui viaţa fără zbucium şi liniile fără palpitarea lăuntrică a vieţii misterioase. Cîteva idei puternice şi adevărate fac tot bagajul teoretic al acestui temperament. După cum singur afirmă, el e sculptorul « stărilor sufleteşti». Adevărul este că aceste stări sufleteşti sînt mult iiiai variate şi mai numeroase decît formele, pe care sufletul le multiplică la infinit.
închipuiţi-vă corpul omenesc, placid, fără acele resorturi misterioase care dău fiecărei fibre mentalitatea şi nuanţa lor; corpul de o frumuseţe inutilă şi enervantă cum e femeia de care spune Baude-laire că:
. ... Jamais je ne pleure et jamais je ne ris.
Lume de păpuşi, univers de fiinţe trezite ca vinurile, a căror viaţă se aseamănă la moral cu o indigestie de ciocolată cu cremă sau de bomboane englezeşti.
Dimitriu priveşte arta oficială ca’o’umbră de artă, ca o eroare, ca o sofisticare conştientă a sculptorilor noştri, prea slabi qa şă poată face altceva decît
11
capete şi trupuri convenţionale. Decalcului academic, după care toate statuile şi grupurile nu pot avea In situaţia cutare declt atitudinea cutare, jigneşte simţul de artă al lui Dimitriu.
Şi în aceste idei el se socoate solidar cu artă antică a Renaşterii, cu Donatello şi Michelangelo, cu Dalou, cu Meuriier, cu Rodin pe care . îi numeşte nişte «îndumnezeiţi apostoli ».
Dimitriu încă nu a abordat masele mari de materie pe care să imprime o concepţie întreagă şi să dea un complex de viaţă, precum o înţelege el.
Cu toate că zădărnicit tot atît de mult, în cugetarea lui, scriitorul are cel puţin norocul să-i ajungă, pentru zămislirea unei opere, un ungher de odaie şi un colţ de masă. O pană şi un sul de hîrtie se poartă în buzunar şi-ţi vine să crezi că multe pagini frumoase au fost scrise şcolăreşte, pe genunchi.
Sculptorul însă are nevoie de spaţiu ca să-şi ridice schela pe care se va urca îngerul lui inspirator, ca şi pictorul care vrea să desfăşoare pe un panou o viaţă imensă. E curios că un tavan scoborît şi o casă meschină pot fi factorii decisivi la starea pe loc a geniului creator. Subt un aşa tavan se pitesc şi lucrările înghesuite ale sculptorului Dimitriu, pe care statul, ar fi momentul, în lipsa particularilor, să-l ajute să-şi spargă tavanul şi pereţii.
Dealtfel, frumuseţea strălucitoare a piscurilor din Alpi şi gravitatea melodioasă a cedrilor seculari n-ar fi putut aduce imaginile lor de veşnicie, fără depărtarea bolţilor şi retragerea lor primitoare.
Notăm aceste impresii asupra cărora vom reveni cu speranţa că vom stîrni la cititorii noştri, cu gusturi artistice, interesul pentru un artist de talent ca Dimitriu. Sculptura noastră suferă de lipsa de talente mai mult decît oricare artă. Mai tot ce se
12
face este meschin; dălţile sînt duse de mlini greoaie şi false; nici o inspiraţie, nici un avînt, nici iubire, pentru minunata formă omenească.
Domnul C. Arion se arată pornit să lase un nume de mare protector al artelor, li recomandăm pe sculptorul George Dimitriu...
19 12
u. •;
; V i^
■ :1/Itl i • • . : i : ' . : " ; '
» yta} stj '-Mţ rnfru,abnsţ ffc •»: t ‘rrt •.;-«) iioq Atiflnoa f_,:
'•■■■< ' :l ■
i ::i;"
;
; !>i!
i'-
I
iM ‘..î-
VIRGIL ARION
Domnul Virgil Arion e un om mare idealist. Un idealist superior şi suav, un idealist cum produce omenirea doar din An în Paşte. Rasa marilor idealişti s-a stins. Domnul Virgil Arion face parte din această rasă stinsă, şi trebuie să ne simţim fericiţi că ţara noastră are, într-o epocă vîndută şi meschină, un idealist atare, un fel de arhanghel al sentimentelor înalte şi mîndre.
Cînd mai toţi guvernanţii îşi trădează în toate felurile ţara, domnul Virgil Arion veghează, pătrunde şi înţelege. Domnia sa rezumă în România patriotismul, superioritatea morală, demnitatea naţională întreagă. Fără domnul Virgil Arion, incontestabil că ne-am găsi la o cotitură, cum se zice, gravă, la un colţ de unde n-am şti pe unde o apucăm.
Lumea-i confuză, politica externă ne ruşinează, guvernul ne minte: miniştri nu se gîndesc nici la popor, nici la o cîrmuire demnă. Nu e nimic! Domnul Virgil Arion îşi are ochiul deschis, domnia sa nu doarme. Domnul Virgil Arion e un idealist. Pentru ca să cunoască totul, să afle totul, să scruteze toate ideile, ca altădată Petru cel Mare, care a fost şi împărat şi lucrător corăbier, domnul Virgil Arion a trecut prin toate partidele politice, a luat de la fiecare ce este bun şi şi-a perfecţionat astfel idealismul.
Domnul Virgil Arion e un bărbat de stat. Un mare bărbat de stat! Europa avea pe Bismarck,
14
avea pe Napoleon, pe Crispi, pe Metternich. Am să vă spun ceva la ureche: toţi aceştia nu fac o pară. Ştiţi cine-i întrece pe toţi, şi-n concepţii, şi-n mijloace sufleteşti, şi-n abilităţi, şi-n autoritate? Domnul Virgil Arion, capacitatea de stat cea mai vastă, cea mai fluidă, cea mai... de ce n-am atîtea cuvinte cîte idei mă năvălesc în sfînta mea tăcere extatică şi admirativă!
Ei, da, domnul Virgil Arion, el e bărbatul acesta de stat care dă de gîndit cancelariilor străine. Domnia sa ştie să umble printre evenimente şi printre oameni discret şi lin ca un şoarec şi ca un chelner cu pantofii de pîslă. Ştie să se strecoare în umbra unei trăsuri ce se opreşte, a unei perdele, a unei scări, ştie să circule seara pe galerii şi pe coridoare, ştie să se refugieze în strîmtoarea unui closet luxos, ştie să puie cu artă urechea unde trebuie şi să asculte, ştie să-şi potrivească ochiul la gaura broaştei, să vadă, să afle, să prindă...
Domnul Virgil Arion e un mare bărbat de stat, şi noi trebuie să ne simţim mîndri că, în momentele superlativ 'excepţionale prin care trecem, domnia sa ne aparţine nouă şi nu Germaniei, Rusiei sau Engliterei.
30 a p r i 1 i e 19 13.
-? i. ‘-slbOÎif fîî'l’ri :!ii ; ‘'T. .
i'Ht
■;f" fii f!«is iq mchti
-iă.
:-i . ■.
* fiv’i '
iB '
0: ■.
ION CORNOIU
Ieri a fost înmormîntat, după-amiază, decanul Facultăţii de teologie, doctor Ion Gornoiu.
Moartea lui a surprins şi pare ciudată. In aceeaşi zi Cornoiu lucra In consiliul de administraţie al unei bănci, în aceeaşi zi se preumbla pe Calea Victoriei, petrecea cu nişte prieteni, făcea o vizită unui doctor şi tot Intr-aceeaşi zi... murea!
S-a zis că Ion Cornoiu ar fi murit de o boală de inimă.
Oricum ar fi, cunoscuţii regretă în fostul profesor şi director al mitropoliei, un om de-o supremă onestitate, un prieten binevoitor şi demn şi un muncitor conştiincios. Calităţi, s-ar zice, pe care tot omul trebuie să le aibă, e-adevărat, dar pe care dacă toţi doresc să le descoperi la ei, foarte puţini Ie au de fapt.
Viaţa lui Ion Cornoiu, care a trăit în acelaşi timp în două lumi deosebite, o jumătate de zi preot şi altă jumătate profesor, a fost, în definitiv, frumoasă, cu toate neplăcerile bisericeşti şi politice, şi acoperită de un neîncetat idealism, de-o continuă preocupare de perfecţie creştinească.
Ar fi de-ajuns să spunem că Ion Cornoiu a fost cel mai intim prieten al mitropolitului Iosif Gheor* ghian, ultimul arhiereu din seria marilor ierarhi ai bisericii româneşti: că a fost prietenul hotărît şi credincios pînă la ultima clipă de viaţă, al episco-
16
I
l
I
.1
r
fii
li
m
■JL.
I
■i
r
pului detronat Gherasim Safirin cu care neamul acelor arhierei se stinge cu desăvîrşire — pentru ca să reiasă tipul sufletesc al doctorului Cornoiu.
Fiu de ţăran oltean, Cornoiu a avut norocul să fie din copilărie sfătuit de cei mai cinstiţi şi mai inteligenţi călugări din vremea lui, Incepind cu stareţul schitului Lainici, Irodion, un ascet frumos, un cuvios bllnd şi un cărturar, şi sfîrşind cu mitro-poliţii Calinic Miclescu şi Gherasim, care l-au subvenţionat în străinătate pînă la obţinerea doctoratului la Cernăuţi.
Cu Iosif Gheorghian el a trăit ani întregi la mitropolie, ca secretar intim şi ca director al eparhiei Ungro-Vlahiei. De la Iosif Gheorghian, care cu o inteligenţă fină şi o erudiţie literară şi artistică neîntîlnită în clerul nostru unea toate civilizaţiile perfectului gentilom, a moştenit bllndeţea şi modestia. Unii au crezut că văd în Cornoiu un om aspru şi învierşunat: aceia nu l-au cunoscut şi au confundat violenţa trecătoare a firilor în fond excelente, cu răutatea.
De la moartea lui Iosif Gheorghian, Cornoiu s-a retras aproape cu desăvîrşire în casa Iui monastică, o casă simplă, albă, limpede, luminoasă şi tăcută ca sufletul unui om convins, visător şi întristat.
El privea de acolo, ivindu-se rîndurile prelaţilor şi sinodul ajungînd tot mai mult patria neruşinaţilor de azi. Scoaterea din scaun a episcopului Gherasim al Romanului sfîrşi prin a-1 izola cu totul. De-aci încoace, Cornoiu nu mai trăi decît cu amintirile, cu Dumnezeu şi cu speranţele depărtate
Suferinţa lui Cornoiu fu cu atît mai tristă cu cit arhiereii care necinsteau biserica acum, erau, în mare parte, arhierei, graţie stăruinţelor lui înşelate.
■y,s. '
El visa în ultimul timp să plece din ţară, fie în Occident, fie la Muntele Athos, unde muncea să se creeze un schit românesc independent.
Adeseori ne-a destăinuit* vorbind cu noi, toate mihniriie la care a fost supus din partea conserva-torilor-democraţi. Putem încredinţa pe domnul Take Ionescu că un om care l-a iubit cu eea mai desăvirşitâ dezinteresare a fost Ion Cornoiu, complet decepţionat în ultimul timp de felul cum ministrul de Interne, .în urma unui angajament formal, a ştiut să soluţioneze afacerea Safirin.
Să facem o mărturisire,, acum cînd Ion Cornoiu a murit.
Cunoscute fiinij relaţiile noastre, care din bisericeşti cum au fost pe vremuri s-au transformat în raporturi omeneşti şi am putea zice şi de prietenie, cu decanul, unii arhierei, între care josnicul Sofronie Vulpescu, au acuzat pe Cornoiu că ar fi inspirat campaniile din Seara împotriva clerului.
Ţinem să spunem cu toată sinceritatea că Ion Cornoiu ne-a mustrat întodeauna pentru articolele noastre şi că ne-am opus întodeauna argumentului său admirabil dar ineficace: «Lăsaţi că vede Dumnezeu».
19 13
ION KALINDERU
De ce ne surprinde atît de mult moartea acestui bătrîn, care avea dreptul şi el, la vîrsta lui, cel puţin, să moară? Nu înţelegem. S-ar zice că un sentiment secret se stabilise în afară de Academie, în noi, că Ion Kalinderu trebuia să fie etern. Şi aveam în acelaşi timp sentimentul că prin moartea acestui om, pe care abia îl cunoşteam, am pierdut mai mult decit am crede, în urma unei socoteli bine făcute despre activitatea lui.
Ceea ce am pierdut noi, cei din Bucureşti, este o figură simpatică, o figură care făcea parte mare din viaţa oraşului, unde figurile adevărate şi care ştăruiesc să se menţie în individualitatea lor, păs-trîndu-şi unitatea întreagă, tipurile, excentricităţile, şi dispreţuind influenţa străină şi nivelarea, sînt foarte puţine. Sînt figuri care joacă, în viu, rolul statuilor sau al palatelor — şi pentru care simţi o suferinţă cînd, în timpul unei absenţe, au dispărut. Golul acesta este, fără pricină imediată, trist.
Dacă ar fi fost să vorbim despre Kalinderu în viaţă, desigur că obişnuinţa pregătirii literare şi a gustului picant în descripţii şi biografii ne-ar fi împins mai repede la satiră, 6 satiră foarte uşoară, asupra acestui om care a ştiut să-şi creeze un tip şi o viaţă, şi a cărui fidelitate — 6 însuşire sufletească de cea mai frumoasă virtute — e ilustrată
19
prin cei treizeci de ani slujiţi, în condiţii de complet dezinteres.
Ion Kalinderu are un titlu la atenţia noastră, mai însemnat decît cele de doctor în drept, de prezident al Curţii de Casaţie şi chiar — haide 1 — de academician: acela de iubitor de artă şi literatură.
In casa lui, barocă, din strada Renaşterii, an cu an, sîrguitor a adunat piatră cu piatră, bolovan cu bolovan, marmoră cu marmoră, tot ce i-a ieşit interesant în cale, ca stei cioplit şi găunos cu o intenţie artistică. Şi, în acelaşi timp, el a adunat o colecţie mare de tablouri, al căror preţ artistic nu-1 cunoaştem îndeajuns, muzeul ce şi l-a construit lingă casă, cu proporţii de gară şi autogaraj, fiind închis tuturora şi rezervat numai plăcerii singurătăţii lui. Şi muzeul, şi colecţia vor ajunge publice numai acum, după moartea lui Ion Kalinderu.
tn literatură nu ştim ca el să fi scris alte lucruri decît cele gustate de Academie, care l-a ales printre membrii; poate că între manuscrisele lui se vor găsi unele, ode închinate dragostei pentru care avea o atracţie amuzantă şi, ca să zicem aşa, părintească. Ne aducem întodeauna aminte insistenţa lui pe lîngă pictori, rugaţi cu tenacitate să-i spuie discret ce femeie a pozat pentru cutare nud şi pentru cutare cap. tn salonul atelier al societăţii «Ileana», unde pictori ca Luchian, Vermont şi alţii, pe atun-cea contestaţi şi de tot tineri, lucrau la şevalet în faţa modelului nud, Kalinderu obişnuia să vie cît mai des şi să se intereseze de anatomia fetelor cu sinii goi, care îl primeau ascunzîndu-se şi, spre regretul vizitatorului, acoperindu-se cu un paravan.
Numele lui Kalinderu figurează pe o sumă de broşuri casnice, scrise pentru ţărani, şi protecţia
20
[
r
f
lui a căutat să se întindă, cu oareşcare ţinută, este drept, asupra unor scriitori tineri şi săraci, a căror mentalitate putea să i-o amintească pe a săteanului, către care credem că îl împingea multă simpatie.
O caracteristică a lui Ion Kalinderu era călăria. Adorator al calului, care merge şi cu arta şi cu femeia, şi cu romantismul mai ales, bătrînul făcea dese apariţii la Şosea, îmbăiat rece, de curlnd, cu barba despicată de o cărare reprodusă în creştetul capului, cu mustăţile întărite viguros de un clei de lux, cu joben, cu pantaloni scurţi de biciclist, înstelaţi, în latura genunchiului, de nasturi licăritori de sidef.
Ultima dată cînd l-am întîlnit pe Kalinderu călare, a fost acum vreo cincisprezece zile, prin strada Păunilor, o mahala din care animalul se hotărîse să nu mai iasă. Un alai pestriţ înconjura pe academician, pe academicianul care a dispreţuit atît de mult pe domnul Ion Bianu. O sută de oameni făceau reflecţii în jurul călăreţului iritat.
Calul, un splendid armăsar alb, ridica din picioare, şi Iancu Kalinderu scobora ritmic cravaşa.
Bucureştii au pierdut în Ion Kalinderu toate acestea şi, desigur, o infinitate de calităţi care făceau parte din orbita personalităţii lui regretate.
Ţărîna lui să fie uşoară.
19 13
•f
\
■ > l. ' '
T&f'-i Î5-T:
■ ■
■m* TAKE r0NESCU
Tăcerii asupra operii lui, omul i-a preferat în-todeauna injuria şi calomnia. Cînd îţi dăruieşte ultima lui carte, scriitorul te şi roagă: « înjură-mă, şi nu mă uita»... Născut pentru publicitate, omul nu cunoaşte discreţia tăcerii, şi admiraţia reţinută, de pildă, nu are pentru celebrul de reclamagiu nici o valoare. De mă iubeşti, vino şi mi-o spune şi caută să mai fie de faţă şi alţii.
Domnul Take Ionescu a provocat mai întodeauna critica şi insulta. O vorbă defavorabilă îl face să leşine: un articol de gazetă îi taie sufletul şi pofta de mîncare. Ce-are-aface! S-a vorbit de domnia sa, şi suma criticilor primite îl face să cugete că, inevitabil, omul de care s-a scris atît, trebuie' să fie măcar un uriaş.
Pentru ca să se vorbească, fie şi de rău, domnul Take Ionescu în toate timpurile găseşte nota mai tare, dominantă, a zgomotului ambiant. De cum slăbeşte atenţia publică, el inventează ceva, o lege a clerului, o expoziţie la Filaret, şi chiar o lichidare sumară a tuturor bogăţiilor ţării sale, care l-a zămislit ministru. Sau, în sfîrşit, cere război şi, după sleirea faptelor, imaginaţia lui povesteşte din adu-ceri-aminte.
Take Ionescu e maşina cu resort din galantarul prăvăliei, care bate în geam ca să atragă atenţia enervată a trecătorului către obiectele falsificate.
22
Cind îţi înfăţişezi pe un Brătianu sau pe un Catargul, de pildă, din care şi-a manifestat obîrşia pe vremuri, ai impresii de bronz; imaginea lui Take Ionescu e un double, fixat pe tinichea artistic lucrată. Căci în afară de voinţa lui, trădat fără ştire, omul de acţiune emană o atmosferă unitară care-1 însoţeşte şi-l păstrează intact, valoros ori factice, şi cu care moare. Nimeni în Ţara românească nu se îndoieşte, socotind şi admiratorii, că domnul Take Ionescu e un « pezevenchi».
Personalitatea şefului « conservator-democrat * evocă strălucinţa centrelor mari, firmele luminoase multicolore, steagurile de hîrtie, căluşeii cu motor, cinematograful, afişul kilometric, fotografia â la minut, flaşneta electrică, pişoarul de lîngă op ti ci an, cocota ieftină cu galoşi, bîlciul duminical pentru distragerea de la durere şi idei a vulgului cu guler. Americanismul, aventura, douăzeci de cărţi poştale la un franc! Poftiţi, domnilor, spectacolul începe! — Dacă ne ameninţă cu dezertarea, domnul Take Ioneascu ne vorbeşte întodeauna, ca un ratat, de America, şi comparaţiile morale şi le plasează, ca în ultimul Său discurs din Iaşi, la Chicago ... Cînd caută un efect măreţ, acest bărbat cu bărbăţia absentă, cochetează din şolduri, îşi încordează un picior şi o fesă, duce mîna la cravată şi, părinte imaginar al unor vlăstare sucumbe, ne mărturiseşte, cu o divină neruşinare, cum şi-ar fi sacrificat el doisprezece copii, dacă ar fi avut măcar unul, năzuind astfel, ca pe lîngă personalitatea-i sufletească analină să-şi atîrne de culorile naţionale, neantul aparatului său veşted şi steril.
Redus la rolul unui gospodar, în vremuri normale bărbatul de. Stat poate fi orişicine. Politica lui strînge la o contabilitate oarecare, de oameni, de situaţii şi de cifre, pe care le amestecă, le inmul-
ţeşte, le scade. încercarea omului de stat se face în timpurile grele cu adevărat.
în 1907, faimosul nostru « democrat» şi «reformator » tremura în Adunarea Deputaţilor lîngă sobă, speriat că ţăranii vor intra în Bucureşti să cerceteze catifelura nobilelor sale maţe. El vedea focul, furca şi toporul pretutindeni. La Cameră, Take Ionescu plînsese. Talpa Ţării începuse să-l frigă. Şmecher pentru a vinde solul petrolifer românesc lui Rockefeller, într-o noapte, pe nimic, marele european dovedi o incapacitate de concepţie şi de voinţă, vastă i— şi trebui să-l salveze de spaimă şi deşertăciune domnul Ion Brătianu... în 1912... Londra, Silistra, Caracal, în 1915, în lovitura talazelor de sînge ce se izbesc de statuile] albe ale năzuinţelor româneşti şi aleargă, aprinse în jurul ţării, domnul Take Ionescu se face gazetar — prost gazetar — şi cu o inabilitate care manifestă o lipsă totală de credinţă şi chiar de bună-credinţă, flecar ca o babă, agiamiu ca un paralitic, inconştient ca o muscă nebună, se cheltuie in gesturi, se pulverizează în acţiuni, pregătit sufleteşte să deoache ţara şi să-i zădărnicească efortul lent şi stăruitor ce-1 face.
Transilvania?... Poate mai sînt naivi care să creadă că amicul democraţiei s-a gîndit vreodată la Transilvania, că suferă pentru ea, că cel puţin o doreşte, că în acest putregai activ al epocii noastre nefericite s-a trezit o conştiinţă şi o gîndire. Nu-Gîndirea, conştiinţa, credinţa sînt puteri liniştite şi adînci ale sufletului nostru. Ele au exclus întodea-una pripeala şi afişul. Ele se comportă ca toate forţele din lume, cu stăpînire. Stăpînit rodeşte brazda pînă la spic. Stăpînit este geniul. O politică demnă de un ideal este stăpînită.
Mobilitatea de maimuţoi a domnului Take Ionescu nu poate face din nimeni un om de stat şi el însuşi a simţit-o, după ce, în public, de mai multe
U
ori a rămas în pielea goală, căutîndu-şi o cămaşă politică ocupată. Exasperat că a dat un greş, înfiorător, el stăruie în greşul lui, neavînd ce alta face — şi, zi cu zi, actele sale ridicule, de bătrîneţe superficială, ise adună şi-l înmormîntează. Şi pe măsură ce masca lui uzurpată s-a descompus, a crescut în linişte figura energiei supărătoare de la guvern, care, o dată mai mult, confirmă tipul bărbaţilor de stat.
Greşeala domnului Take Ionescu nu este în teza, absurdă pentru un politician care a primit cu tremur şi entuziasm politica de prietenie cu Germania, filorusă; el putea să fie ca mai-nainte, filoaus-triac... Greşeala lui este a nu şti să fie om de stat, nicidecum, de-a nu putea să aibă o părere, pe care nici nu o are.
El a mobilizat toate forţele tîmpite şi mocirloase ale canaliei orăşăneşti ca să asalteze publicul, ca să ameninţe şi Guvern şi Tron. Catîrii, viermii de cerneală, băloşii, spălătoresele presii, molia intelectuală, personagiile politico-literare â un pol şi mai mult şi mai puţin bucata, alcătuiesc ilustrul său stat-major. Take Ionescu aprinde reporterilor ţigara, le scutură pălăria şi le făgăduieşte Bugetul. Luaţi, mincaţi, acesta este trupul şi sufletul meu.
Jocul de astăzi e ultimul al domnului Take Ionescu, care a ocupat atît de mult atenţia cînd scandalizată, cînd enigmatică a celor ce s-au îndeletnicit cu politica pînă azi.
Nu lipsesc însă oamenii care să scoată din această funcţiune de a se menţine a domnului Take Ionescu, şi din faptul că este unul din cei mai criticaţi oameni politici, o bănuială de valoare. Valoarea acestui om politic e de necontestat. E de ştiut însă soiul valorii lui, de simplu arracheur de dents.
Domnul Take Ionescu posedă, mai bine decît orişicine din concurenţii săi, arta politicii melo-
25
dramatice. El e un demagog deplin. Nu este mijloc pe care să-l cruţe şi uşurinţa adaptării lui la orice situaţie e de-o complexitate fenomenală. El poate să mintă cît un samsar, dar ştie să mintă şi ca o prostituată, cu lacrimi autentice pe obraji. Mimlnd toată masca tragediei, el joacă la perfecţiune chiar tipul omului superior şi nedreptăţit, face pe Christ ca şi pe Dracul şi ştie să ia atitudinile clasice pe care le-a citit, cu o imperturbabilă seninătate de cabotin.
19 15 ' ,
fc ■
,i: "ntr f» ;■?>,,! 3*1 Hf&wrfVac
iii; ■ i ‘ -î* ’
r . ■' "fir
.........; ' r - ■■>!>,. ■' , -
; r • ,
•’>V «u*
V. • JilH
v ..,1
ION I. C. BRĂTIANU
In faţa oamenilor politici, apreciaţi după faptele împlinite, se definesc forţele ce-şi trag înfăţişarea din actele pe care nu le-au făcut. într-un fel se enunţă domnul Take Ionescu, de pildă, şi cu totul într-alt fel domnul Ion Brătianu.
Cel dintîi e chemat să farmece lumea şi să o inducă în eroare, pregătit succeselor facile şi întreprinderilor fără rezultat. E instantaneu, imediat şi provizoriu. îndeplinindu-şi rolul, fără utilitate, politicianul cu bărbatul politic prezintă asemănarea şi deosebirea dintre hîrtia subţire şi pergament.
Bărbatul politic e un necunoscut şi un neînţeles; lent în orice caz şi tîrziu. Popularitatea demagogului îl dezinteresează şi, orice crez politic şi social ar sluji, el e, înainte de toate, un aristocrat. Daţi-1 pe mîna lui Jaurăs, şi socialismul va cîştiga ţinuta pură a unei idei. Acordaţi-i doctorului Mendo-nide privilegiul doctrinei conservatoare, şi teza prinţilor de Coroană se va transforma numaidecît în... tocană naţională.
Bărbatul politic îşi alcătuieşte o atmosferă depărtată. Puţin comerţ cu lumea, taină şi tăcere. Mintea 11 concepe închis într-o armură, armura lui într-o cetate, cetatea lui aşezată pe un pisc. Demagogul are trebuinţă de galerie, ca musca de cal. Omul superior o dispreţuieşte, şi calitatea acestui dispreţ e cu atît mai pură şi mai definitivă cu cît nici nu s-a manifestat. Legende se nasc; omul po-
27
litic le lasă să circule sau să dispară, după voie. Fiinţa lui morală atirnă de un lucru secret, de conştiinţă: tribunalul public înjghebat la răspîntii e indiferent. Alături de omul care se apără şi protestează, morala cunoaşte un tip întrutot deosebit, al aceluia care suportă învinuirea şi cunoaşte stilul unei arte mai mari decît oratoria, de a tăcea. Domnul Take Ionescu poate să vorbească: domnul Brătianu ştie să tacă. Rezultat: domnul Ionescu s-a uzat, domnul Brătianu se împuterniceşte.
în asemenea însuşiri, vulgul intelectual, nerozia perfecţionată, găseşte, evident, un complice. împotriva celui ce se simte micşorat de-o apărare se asociază cei exasperaţi de ofensa seninătăţii lui. E pizma de todeauna, cu care, ca pe un drum de ghimpi şi curse, este primit în societate omul superior, servită de semidocţii politicii, gazetăriei şi universităţii, făpturi produse de o concepţie de drepturi exclusiv. Ei cer să fie băgaţi în seamă, căutaţi, recunoscuţi folositori şi mai ales indispensabili. Noaptea tace, viermii lucrează.
. împotriva tipului ales de om politic se întovărăşesc energiile proaste, moleculele pierdute negative. Ele vin, vătămate, din insulele de noroi şi putreziciune create de madrepora evacuată de oraşe, la lumina soarelui nepăsător, germinativ de-a valma, de pîine curată şi de omizi. Trăieşte în Bucureşti un ziar a cărui «independenţă» s-a datorat rezistenţii dispreţuitoare a numelui Brătianu.
Puţini din oamenii noştri politici apreciază pe gazetari şi gazetăria la justa lor valoare, ca domnul Brătianu, şi poate că masa Influenţează spiritul său destul de mult, ca să facă abstracţie şi de personalităţile reale şi oneste din jurnalism. Sentimentele şi preferinţele altui, şef de partid, cu deosebirea ficţiunii, domnul Take Ionescu, sînt, dimpotrivă, pentru presă, cu o slăbiciune marcată pentru foile demagogismului şarlatanist şi ziarişti) cp
28
tupeu şi fără scrupul, nici condei. Statul-major al şefului «democrat» e al unui agent de publici, tate acreditat la cîteva ziare: semi-reporterii-agenţi de-afaceri. Stima lui pentru ziariştii fără credinţe merge la servilism şi nu se opreşte ca, îndeobşte, la pungă. Domnul Take Ionescu e un produs al presii, după cum presa contimporană e un produs al domniei sale. Domnul Ionescu e advocat: domnul Brătianu, inginer...
Pentru toată lumea domnul Brătianu era un «necunoscut». Cum nu vorbise niciodată despre sineşi, cum nu Însărcinase pe nimeni să-l zugrăvească avantajos, această infailibilă probă de clasică măsură şi de gust aşezase între eternii « cetăţeni » şi şeful partidului liberal, o barieră. Ca să-l cunoşti trebuia cel mult să-l spionezi, şi la Cameră şi pe drum, şi să deduci din balanţa supersensibilă a inteligenţii sale o cîntăritoare de cuvinte şi imagini, o regulă generală, tn ce priveşte publicul, acest nenorocit era informat de ziarul din strada Sărindar...
Autoritatea pe care o degaja acest ministru cu vocea totuşi dulce şi cu gesturile sobre, era cunoscută, şi nu oricine şi-a explicat-o fără să însumeze în analiză şi prestigiul numelui său politic.
De la război încoace însă, prezidînd sub doi regi acelaşi guvern, avînd să lupte cu dificultăţi necunoscute nici unui cabinet pînă azi, cu împrejurările crlncene actuale şi să facă faţă unei situaţii diplomatice din cele mai grele ce a putut cunoaşte o ţară mică şi un stat recent, zidit între două împărăţii uriaşe şi antagoniste, fără să-şi amendeze sentimentele şi să uite în acest sinistru învălmăşag nici viitorul neamului pe care îl cinsteşte — Ion Brătianu, atacat de nebuni şi suspectat de laşi, a crescut, liniştit în conştiinţă, şi cu mijloacele
29
blînde, neobişnuite vremurilor de tragedie, ca o figură mare într-adevăr.
Nu ştim să fi putut să aibă vreunul din politicii noştri, în acelaşi timp, şi atîta răbdare, şi atîta politeţe, şi atîta priveghere, şi atîta virtuozitate în dibăcie, de cîtă a dat dovadă domnul Brătianu în zece luni de răsturnare şi distrugere mondială. Apăsat şi constrîns din afară, asaltat şi prigonit din interior, legat acolo, dator aci către ţară — o datorie multiplă — astăzi poate să fie socotit ca un victorios.
Opera de pace şi de tirade a produs cîteva personalităţi politice relative, la noi. Pentru prima oară un guvern românesc se măsoară cu iscusinţa, cu tirania şi cu autoritatea istorică a Europei. Cine n-ar fi făcut o greşeală, cine n-ar fi dat într-un laţ din sutele cîte se întind, invizibile, zilnic, sub paşii României? Domnul Brătianu a ştiut să aibă atitudinea bărbaţilor de stat adevăraţi, pe care îi păstrează culturii generale istoria tuturor neamurilor valide.
1915
i ■ ‘‘ f;: i ţii'- . i :
şHHţfp'.UrmiJ inkiuti .....
' ’-e,- :
fr%
ION LAHOVARY
Noua grupare conservatoare îşi pierde, la cîteva zile după naşterea ei penibilă şi enervantă, şeful. «Acţiunea Naţională» îşi ţine adunarea, vestită prin proclamaţii zgomotoase, şi risipită de ploaie, subt un drapel de doliu. E o pierdere pentru noi, iar pentru asociaţii politici din jurul domnului Fili-pescu un eşec. Fatalitatea dă uneori iluzii pe care moartea le cerneşte. E-atît nenatural, atîta patimă, atîta violentare în ceea ce s-a întreprins de un timp încoace, că moartea trebuia să intervie ca să umilească trufia unora şi uşurătatea celorlalţi. E trist că dintre toţi a căzut cel mai blînd şi cel mai lipsit de vanitate şi deşarte nădejdi.
împins în afară de firea lui reflexă şi liniştită, convins să acopere munca politică a celor ce se ridicau în umbra lui, Ion Lahovary le-a putut pricepe jocul şi, neînzestrat pentru demagogia străzii, a căreia negare spiritul lui, onest şi pacific, a fost. Moare de îmbrăţişarea domnului Filipescu, ca altădată alt Lahovary de floreta lui.
Dotat cu o capacitate de neîncetată mişcare şi diversă îndîrjire, pe care puţini o cunosc, domnul Filipescu are pasul mare, ca saltul de tigru, şi nu oricine poate să-l însoţească fără tragedie în impetuosul şi covîrşitorul său etern zigzag. Şi e de neînţeles: ceea ce-i temperament la domnul Filipescu, trebuie transformat pentru uzul tovarăşilor săi în credinţe şi în idei: şi oricît de izbutită,
31
formula nu se poate face sînge întodeauna şi resorturi de muşchi, şi rămtne ca de astă dată, un epitaf. Atenţiune! in sala de banchet, printre scaune şi pahare, a intrat un oaspe nepoftit, vesel după zîmbet, trist după figură... Măsuraţi cuvîn-tul şi îmbătaţi-vă mai puţin, ca nu cumva să vă fure pe mai mulţi; căci oricît de fierbinte v-ar fi sufletul şi gîndul, arterele s-au întărit, carnea s-a stins, timpul v-a ajuns « fragil »... Şi vom rămîne că să vă plîngem noi, cumpătaţi însă tineri, credincioşi unei filosofii de abnegare, de simplicitate şi de smerită durată.
Ar fi trebuit ca viaţa lui Ion Lahovary să se curme într-alte împrejurări, în mijlocul unei păci de descoperiri ştiinţifice şi opere de artă. Inteligenţei lui calme, curiozităţii lui de harnic şi idealist pedagog, li se cuvin elogiile unei epoci academice şi universitare. El moare la netimp, atunci cînd, ca sâ-1 jăluiască, orga trebuie să treacă la seninătatea imnului de repaos, din mugetul clocotitor de furtună.
Ca Ion Lahovary noi trebuie să ne aducem aminte că avem bărbaţi puţini. Puţini ca să cugete înainte de-a săvîrşi un act; puţini ca să urmărească şi să rabde; puţini ca să caute masa simplă a conştiinţei casnice curate, pe care gînditorul îşi reazimă pieptul ca să viseze frumos. Tipul lui face parte din ceea ce dorim să fie pentru biata noastră ţâră: din averea viitoare a săracului nostru popor; el se asociază cu tot ce-i mai dezinteresat şi mai dureros legat în noi de pămîntul ăsta. Şi pentru că a muncit ca un sătean învăţat şi cuminte; pentru că a crezut în cele nebăgate-n seamă şi sfinte, pentru că n-a fost în greş sufletesc mai niciodată şi s-a ferit, ca un feciorelnic şi ca un bun, să facă ceea ce mai toţi au săvîrşit, să rugăm ţărîna şesurilor - noastre să-i fie bine primitoare...
19 15
"im
•>'1
J •
• î
N. FILIPESCU
Sînt oameni cu tenacitatea dtrză, care timp de ani de zile şi de vieţi întregi muncesc într-un punct anumit. Eşti surprins să descoperi întru tîrziu că fondul cheltuit era destinat să aibă ca termen perfecţionarea umbrelei sau gheata cu ventilatoare. Omul e însă fericit, scopul lui este atins; el poate să moară împăcat, căci a dat omenirii, ca să se adăpostească de ploaie, umbrela visată. A fost idealul lui integral să lase după trecerea lui prin focul albastru al planetei un atare monument.
Ce lupte n-a dus domnul Filipescu! De la combaterea cu toate armele intelectuale a socialismului pînă la masacrarea domnului Take Ionescu şi transformarea lui într-o măgură de gunoaie, acest fanatic om de idei, om de gîlceavă şi om de pumni, a lovit într-o singură stîncă. Diversitatea acţiunilor sale a fost mînată de-o singură ţintă şi, ca să o ajungă, el a mînuit floreta, condeiul, bastonul, cuvîntul şi, în sfîrşit, calibrul mare al sentimentului naţional, prezent cu discreţie în toate sufletele noastre. Cînd i-a trebuit contradicţia: s-a contrazis, cînd baricada: s-a baricadat. Boier şi revoluţionar, domnul Filipescu a trepidat ca o uzină şi a ştiut să fie şi subtil şi felin, cu condiţia ca o nuanţă din toate acestea să nu dureze excesiv de mult. Durabilitatea ultimei sale ipostaze, cu variante interioare oportune, a silit pe unii din prietenii acestui etern entuziast să-şi aducă^aminte că omul
33
Imbătrlneşte. Domnul Filipescu a făcut mai mult, a putut să se alieze cu cei mai tehnici şnapani ai presei româneşti.
în sfîrşit!... în sfîrşit I... domnul Filipescu are un partid, este şeful unei grupări. Atîtea munci pentru atîtarezultat? Domnul Filipescu socotea mai bine şi mai mult, iar realitatea, care i-a jucat, In sfîrşit, suprema farsă, l-a făcut să înscrie pe faţada trecutului său, răsturnat, un epitet. E duioasă melancolia şefului cînd îşi ia adio de la tinereţe, care afirmă că s-a risipit...
în sfîrşit! Poate că acest sfîrşit să fie începutul unui Niculae Filipescu nou. Un lucru nu se va spune însă despre Filipescu, că a minţit şi a înşelat în cunoştiinţă de cauză, că din actele sale răzleţe şi fabuloase au lipsit vreodată credinţa şi sinceritatea.
Nu! El a crezut şi în eroare ca un demon, cu avînt şi magnificenţă.
19 15
l! îş£!ttK
‘l...
i"V:'' .u’; ;-
•y'i ' ’-i .
f.iti
• -I- :
1
I
Î
PIANISTUL DUMITRU DIMITRIU
Nimic din tipul romantic superficial, la el. Nici plete, nici cravată zburătoare, nici haină tăiată după un model reputat artistic.
O pălărie de postav, vag clericală, pe un cap masiv şi liniştit de bun părinte. Figura lui are lărgimea, echilibrul şi inteligenţa tuturor figurilor care au fost mai mult decît nişte mutre sociale. Uu zîm-bet feciorelnic, al celor ce nu ştiu surîde niciodată fn bătaie de joc şi la care surîsul e ca o bucurie numai interioară, cade pe faţa lui cu mustaţă alburie şi cu cioc...
Simplu, plin de voie bună, prietenos, îngăduitor, Dimitriu se înfăţişează ca un răzeş bine legat, trandafiriu în obraji, şi vorbeşte ca el, mai mult gîndind şi atent la cuvinte, ca să fie aşezate pe latul lor, Te desparţi de dînsul ca de o gospodărie cu de-amăruntul curată şi bogată, la care ai să visezi adeseori cu plăcere şi părere de rău laolaltă.
Dar acest proprietar de grîne sau de păduri, cu care te-ai întîlnit din întîmplare şi te-ai cunoscut, îşi va stinge ţigara, îşi va scoate pălăria lui de preot unit şi se va aşeza la pian...
Trebuie să-l vezi acum şi să-l asculţi. Mîinile pe care le-ai strîns, adineaori, cu mulţumire, devin vocea înmiită a instrumentului de abanos şi ivoriu. Nu cîntă clapele albe, vorbesc degetele pianistului, ale cărora nuanţe, sferturi şi zecimi de nuanţe în
35
felul de-a atinge, dau o viaţă stranie de omenire tumultuoasă sau de univers răzvrătit ori calm, ori cugetător, uneltei cu dinţi... E ca un zbor de polenuri nevăzut, şi ca nişte flori ce tresar sau ca nişte vegetaţii desfăcute deodată pe profunzimi nocturne de lacuri nemişcate, semănate cu stele. Întreg Beethoven a fost năzuit şi scris tntr-adins pentru Dimitriu...
Iată omul şi iată Ungă el instrumentul. în curind, între ei amîndoi se iscă un torent de influenţe depărtate. A dispărut şi insul şi a dispărut şi instrumentul. Rămfne curat şi întreg artistul, rămîne arta ca un glas de pustie, ca o făptură fără consistenţă, şi nu mai e nici muzică, nici artă, e mai mult decît toate aceste ciudate presimţiri şi iluzii...
Poate că arta n-ar avea nici un sens dacă n-ar duce la această stare de intuiţii şi chintesenţe: la turburarea fără seamăn de grandioasă, la chinul, la truda sufletului meu, la putinţa de-a pipăi parcă întunericul prin vecinătatea lacătelor grele subt care se găseşte definitiv închisă personalitatea intrigantului mister al aparenţei...
Am avut norocul de-a asculta cum vorbesc mîi-nile şi geniul pianistului Dimitriu, de aproape, între patru păreţi strînşi în jurul nostru, de unde a lipsit mulţimea unui auditoriu concertist, murmurul picioarelor de scaune şi-al „amatorilor de artă“.
Nii ne aducem aminte să fi rămas vreodată atît de copleşiţi şi atît de zdruncinaţi în temeiile puterilor noastre, citind, văzînd, ascultînd, ca atunci. Şi o umilinţă deplină şi fermecătoare ne-a luat în stăpînirea ei.
E o daţorie pentru noi să însemnăm cu timiditate aceste impresii, în lauda unui artist care a răscolit pisma. tuturor concurenţilor săi parveniţi fără merit, care a avut să lupte cu toţi, înzestrat cu capacităţi de siguranţă şi răbdare pe măsura
36
lui. Dumitru Dimitriu nu e nici slav, nici italian şi n-a fost să fie cel puţin ţigan. Profesor al Conservatorului de muzică el a fost numit cu greu. Celebritatea nu i-a făurit-o nimeni. Afară de prietenia lui Caragiale, care l-a iubit ca pe puţini, el n-a cultivat nici o legătură cu presa, cu oamenii ei de litere, cu ziariştii ei speciali, misiţi de staluri şi paraziţi de cafe-concert şi teatre de vară, însărcinaţi să ilustreze nulităţile de calibru divers ale muzicii şi comediei. ,
Dimitriu e singur, cu pianul şi cu probitatea lui de artist nepotrivit de mare. . .
1915
;.
r
U" a.
‘ '■ ‘ * ', <'f r ; - ’ ' !
■: ■•Hi ■
i.
iii.1 !j - >; • î r ‘
ii!, :a -
;nf. «vmkiv? ••
DOCTORUL BOTESCU
Noaptea, în tren, pe linia Piteşti.
Vagoane pline peste puterile lor ; medici şi gazetari.
— Bună seara, unde vă duceţi?
— La Govora.
Toţi se duceau la Govora, şi vizita lor într-un anotimp atît de tardiv, trebuia să ne mire. La Govora medicii, la Govora ziariştii... Şi cam fără voie, luarăm drmul lor şi noi, îngrijoraţi că punctul călătoriei noastre trebuia substituit cu altul, dar solidari cu tovarăşii de tren. Ne informarăm. Medicina şi presa erau chemate de doctorul Botescu, la băi, ca să li se dezvăluiască secretul unei munci cu adevărat extraordinare, în două staţiuni cunoscute atît de bine din nume şi de fapt atît de puţin.
Şi de-atunci încoace, timp de două zile, asistăm ceas cu ceas şi clipă cu clipă şi din ce în ce mai admirativi şi mai surprinşi, la ceea ce se poate numi opera doctorului Botescu, cu o emoţie analogă sentimentului cu care vorbeşti de piramida lui Kheops sau de cuceririle Imperiului roman.
Rînd pe rînd au trecut prin faţa noastră, instalaţiile nebănuite ale Govorei şi frumuseţile... botes-ciene ale Călimăneştilor. Sondele de iod şi de sulf, izvoarele minerale, subterane grandioase de sute de metri lungime, în care muncesc maşini formidabile, şi puterile industrializate ale naturii sînt aso-
38
ciăte ca să aducă oamenilor provizorii, de la suprafaţă' bucuriile rare şi ordonate ale metodei. Un palat imens de camere strălucite s-a ridicat pe un platou, cu terasele şi balcoanele lui; e ştiinţa romantică. Un basm neîncetat se desfăşoară în pîl-nia vastă a Govorei. Ascensoare de aur, scări de diamant, bazinuri de alabastru, fîntîni cristaline In camerele abundente de spaţiu şi lumină. Drumuri de flori, leneşe ca o plasă, poteci albe, răs-pîntii de arbori metalici... Cînd peste toate acestea cade atlazul imaterial al lunii, impresii de miracol se desfac din confort şi peizaj. Mă rog! opera ^doctorului Botescu se potriveşte cu tot atîta poezie cît şi proză suportă toate descripţiile, de la cele ştiinţifice pînă la dizertaţia suspectă de misticism.
L-am cunoscut pe doctorul Botescu acum cîţiva ani de zile, ca medic precis, abil şi, lucru mai puţin obişnuit, vindecător; l-am descoperit din spusa oamenilor simpli şi săraci, care nu cunosc nici luxul minciunei, ca pe un medic dezinteresat şi milos. Odată cu vizitele sale, în casele depărtate, prin pulberea şi noroiul mahalalei, el a lăsat, cu discreţie, la căpătîiul bolnavului, şi piesa de cinci lei pentru prînz. Prietenii doctorului au răspuns atunci că «Doctorului îi place reclama».
L-am văzut pe doctor la primărie, în luptă cu toate apucăturile abuzive ale negustorilor celor lacomi şi murdari, doborînd o parte din ele. Şi-atunci ni s-a spus că «îi place reclama».
Am asistat la conferinţele lui, fermecătoare şi utile — şi acelaşi lucru l-am auzit.
Pentru că era drept, bun, inteligent şi activ; pentru că n-a furat şi a ştiut să rămîie sîrguitor şi sărac acolo unde alţii ar face mai multe rînduri de averi — pizmuit de mulţi, combătut de mulţi, pîndit zadarnic ca să greşească, doctorul Botescu a fost înfierat cu titlul de... reclamagiu.
39
Govora insă pune o mie de boturi pe labe. « Reclamagiul » s-a dovedit om de realizări fără păreche. Mîrlitul încetează. Forma pe care va lua-o in chip natural de-aci înainte invidia neputincioasă, va fi o ură crîncenă şi mare. Doctorul întrece toate proporţiile unei munci obişnuite — pentru toţi numele lui a intrat în rîndul numelor care rămîn, sprijinite pe-o operă mare. S-a isprăvit. Ura nu va mai putea face nimic. Ea rămîne jos, să se tîrască...
Mîhniţi că nu avem timpul nici locul în momentul de apariţie a revistei, să facem o dare de seamă întinsă a trudelor strălucit izbutite ale doctorului, să ne mulţumim a făgădui o revenire largă şi docu* mentată asupra lor.
19 15
m i":
llfr - l Şţjjî"
Iff'rsi®r
. • ’•:•••»'- ţfrvgc-i
; • '* ■
i:i- ■ . 1 ‘
‘ ■
.! < (
. . i'f '! .
- - - .
■ ■■ASCy- -- '• . ■<
■
; -r !■■
; - ? - ■
- , s ,-v :
. , . . ’îi-’f ; ,i:: ■
...
ALEXANDRU MARGHILOMAN
A trebuit uneori, în trecut, privind pe domnul Marghiloman purtat în slava existenţei de stră-lucita-i herghelie, să ne întrebăm cărui gen de evenimente va putea să aparţie acest bărbat cu figura strînsă ca un pumn. Căci omul se particularizează ca un mobilier şi ca o casă; forma lui e instinctiv sortită unui unic soi, mai ales, de acţiuni.
Faţă de persoana sa, domnul Marghiloman are atenţia religioasă a sculptorului pentru statuia nudă. De la unghia piciorului, pînă la conturul urechii, domnia sa e o scumpete şi o excelenţă. Măsurat cu greutăţi şi supersensibilitate, el poate cîntări politiceşte punctul psihologic şi chiar oportunist, cu dibăcie... Subt cuvintele sale, ca subt turnurile medievale cu minutar, circulă subterana şi se clatină pe resorturi ascunse podina parţial mobilă, în care adversarul poate să alunece discutînd.
Somnolent şi aparent distrat în anotimpurile politice întunecoase, felinul său se înăspreşte şi se aruncă impetuos, îndată ce într-un colţ de cer se crapă de primăvară. Cine poate rezista atunci acestui ■crîncen cotropitor? După ce-1 fermecase cu un surîs, inamicul satisfăcut e zdrobit instantaneu, ca de o moară cu pietre virgine.
Se pare că timpurile simbolice s-au apropiat. Domnul Take Ion eseu şi apoi domnul Filipescu au fugit •din vecinătatea lentă a concurentului lor, ca să se poată]]sustrage*dependenţii definitive în care aveau
41
să cadă. În ziua despărţirii ei trebuie să fi avut, la chair de poule cu o sinistră răcoare în şira spinării. Unuia, domnul Marghiloman i-a îngheţat temperamentul cu stilul elegantei sale răceli; celuilalt, i-a opus o abilitate peste puterile lui de rezistenţă. Ura lor împotriva «trădătorului,»< atinge proporţii de fenomen. E ura de cimitir a omului asigurat că va sfîrşi subt lespezile lui — şi frica pruncilor de oamenii de ceară, care respiră şi se mişcă, în vitrina lor de cristal, graţie unui mecanism invizibil şi secret.
Domnul Marghiloman e cel mai hulit, cel mai dispreţuit, cel mai analizat şi osîndit, e ţinta furiilor universale. Cel mai gros venin şi cea mai fină otravă au fost neîncetat injectate un an de zile, în personajul său imun. Altul ar fi slăbit la jumătate: l-am văzut pe domnul Marghiloman, duminica trecută, alergînd, la douăsprezece ore, cu maşina către Palatul Cotroceni; avea o poftă de mîncare grandioasă.
Mai multe ziare apar în Bucureşti cu singurul scop să-l demonetizeze. Domnul Take Ionescu îl degustă cu lăcomie totuşi, ca pe un sirop reconfortant. Domnul Filipescu roade cu măsele mari de piatră din osu-i inepuizabil. Pacientul visează calm prin monoclu, cunoscînd cu de-amănuntul o sută de figuri cu care poate cîştiga... Pipăitul său exasperant şi frigid se exercitează totuşi în cîte un articol pe zi, scurt, ce se citeşte seara în La Politique.
Adversarul prob şi temut al domnului Marghiloman e domnul Ion Brătianu, căruia îi aduce o-magii de căinţă. Domnul Brătianu are asupra şefului noului junimism şi avantajul de a nu scrie.
Cît despre domnii Filipescu şi Take Ionescu, să mă ascultaţi pe mine: independent de politica, bună sau rea, pe care o face fiecare, victoria va fi a domnului Marghiloman...
19 15
BĂDĂRĂU ŞI TAKE IONESCU
Bădărău! ■
Cine mai vorbeşte de Alexandru Bădărău? Cîte-odată Opinia din Iaşi publică, la anunţuri, lista produselor de fermă ale fostului ministru. Şi uneori, apare şi mustaţa «vulturului» în Bucureşti, albă ca un bandaj.
Germanii ar copia figura de Bismarck şi Hinden-burg a celui măi « porcăit » dintre foştii miniştrii români, pentru intrarea unui palat industrial, ca să simbolizeze cu musculatura titanică de bronz, munca uzinei şi hotărîrea masivă.
Izolat la Iaşi, faurul takismului aşteaptă, toată lumea o simte, ceasul, un ceas al său, care încă nu a sunat. Cum va fi ceasul lui Bădărău, cine ştie? Va reveni ca să uite, sau tocmai ca să-şi aducă aminte?
Asupra domnului Bădărău se va rosti cu imparţialitate, la vremea lui, cronicarul. A fost el bun? A fost el dăunător? Şi poate că încă nici n-a putut să fie, de vreme ce se pregăteşte, cu studiul aplicat al forţelor sale, la o nouă ieşire în abatorul politic, unde oamenii sînt înţepaţi ca porcii şi încovoiaţi subt lovitură ca vitele mari, de hingherii şi ţiganii criticii politice.
Totuşi, o impresie de forţele vii ale « hoţului» o dă domnul Take Ionescu, formă recentă, în acti-vitatea-i de azb
43
Negîndu-se orice merit domnului Bădărău, s-a spus că existenţa sa politică se datoreşte, ca lui Dumnezeu universul, fanteziei domnului Take Ionescu, superastrul care răsfrînge în firmament planeţi din propria-i materie şi lumină.
împrejurările par a dovedi dimpotrivă, că domnul Take Ionescu a fost creatura domnului Bădărău, şi probabil... son chef-d’oeuvre. Care-i, Intr-adevăr, epoca istorică a domnului Take Ionescu?... Unii vor zice, înşeltndu-se, că epoca domniei sale începe odată cu războiul mondial. Nu. Zămislirea şi funcţionarea cu viaţă proprie a partidului conservator-democrat. Dintr-un om politic sclipitor, incîntător, contradictoriu, ca un şoarece de inteligent şi de laş, cineva a făcut un şef de partid, fabricînd şi partidul, cum se fabrică pentru feştilă, şi lampa care să o intreţie. Acest cineva e domnul Bădărău, l'eminence grise a takismului. Tot ce-şi poate revendica, socotim, domnul Take Ionescu din această doctrină, este numele ei, marcat de perpetua domniei sale ambiguitate, de pasiunea domniei sale pentru punctul de contrast, numele ei de « conser-vatoare-democrată ».
Domnul Bădărău care apărea ca un ministru de complezenţă al «şefului» său, a fost de fapt Dascălul lui permanent, un educator de «delfin ». La toate examenele pe care le-a dat, şeful a obţinut un neîncetat succes, atîta timp cît sufleurul se găsea în scenă, cu excesul lui de activitate a inteligenţii în tonul minor, cu slăbiciunea convingerilor sale, care l-a silit, din autocontrazicere şi suferinţă a curiozităţii, să adopte toate părerile diametral opuse, după o ritmică de simetrii — munca lui Bădărău a fost imensă.
Unul din prietenii domnului Take Ionescu şi care a fost şi prietenul nostru inimos, odihnitul doctor Cornoiu, putea să spuie în împrejurările
44
grele pentru «şef», cu mulţumire, că «Take are noroc cu Bădărău». Desigur că aceste timpuri nu vor face parte din gustatele « amintiri » ale domnului Take Ionescu.
Dar îmblînzitorul de şoareci ostenea. Şi obosise şi pensionarul lui, de a juca un rol de puternic. Domnul Take Ionescu e puternic în hotarele sale, ca un părinte în interiorul familiei, care nu se poate lupta cu taţii din mahala. De cînd i-a scăpat din mîini, tînărul Take execută o serie de salturi, cu o bucurie de şcolar în vacanţă. Neputînd totuşi rămîne multă vreme slobod, spiritul său trebuia să-l aşeze subt altă stăpinire de bărbat solid, a domnului Nicu Filipescu.
Lingă Bădărău, situaţia « şefului » ar fi cu totul alta azi. El n-ar fi acumulat grşelile bizare pe care le face; N-ar fi scris Souvenirs, n-ar fi complotat ca un agent electoral, n-ar fi «fuzionat». îngerul păzitor s-ar fi descoperit la fiece pas, ca să-l sfătuiască ...
19 15
■■ ’.jft-JU'l'.
! >. uit
" -. j :
. ‘i+iJ .aux'-ii tK7 .
.;lelBg«e [Ş'îfc'Wi;.: :iî.ifjr
■ IU
.ar ■■ ■ .■ cUS
ţf'".‘jOîŢ :i(V .
.!; i'/i ,:fe liv'-:
VINTILĂ »
M4
f*sast’H
RMfl SfeV' i'f isflua’
I • "IH> \ _
Zidiţi') - iŢ
Revistele serioase publică la sărbători portretul Domnului Nostru Iisus Hristos.
Noi, să căutăm o analogie între desenul nostru şi a celorlalte gazete, în faptul că domnul Vintilă Brătianu seamănă, la Crăciun şi pe la cincizeci de ani, cu Cristul de la Paşti, în vîrstă de treizeci şi doi. Vom călca tradiţia bucuros, mai ales că, vîn-duţi cum ne găsim la nemţi, împărtăşim cu Kaiserul lor asasin zminteala lui trufaşă de-a nu respecta nimic...
Lucrul se schimbă întrucîtva cu domnul Vintilă Brătianu, în jurul căruia scrîşneşte o admirabilă ură. Un om care prin străduinţa lui de-a zidi mîn-dria naţională din nou, fără să ceară pentru sineşi nimic, provoacă furia unei burghezii languroase, promovată în aristocraţie, un om care ridică furtuna cu un cuvînt şi excită nemulţumirea diverselor categorii de paraziţi şi sterpi ambiţioşi, trebuia să ne atragă.
Cînd l-am văzut întîia oară, era la Sinaia. Cineva ni l-a semnalat: «Vintilă». Pas întreg şi cugetat, barba familiei Brătianu, haine cenuşii — ceva păstor lutheran amestecat cu ceva pictor peizagist. Subsoară,«Vintilă», ducea, acasă, un pachet.
Pentru acest pachet simbolic, pe care şi-l poartă singur, pe jos, trebuia să-l urască cel puţin cincizeci la sută din adversarii săi, răi dar respectuoşi; pălă-
46
riile salută toate, şi zîmbetele cad în drum ca nişte flori de Paradis. în pachetul lui, în ghiozdanul lui, « Vintilă» poartă veşnic, cu o formidabilă şi — a simţit toată lumea — nedezarmată voinţă, macheta, în mic, a unui Mercur românesc. Se pare că în această divinitate mercantilă, în care se rezumă toată puterea, arta şi toată bucuria unei naţii, trecătorul din Sinaia şi-a strîns toate nemistuitele lui forţe. Ce-i Mercur decît un Cupido energic cu aripile prinse de călcîie? «Vintilă» vrea să-i dea drumul intr-o imensă zi albastră, vibră-toare de murmurul stupinei noastre, printre albine, şi să-l vadă zburînd cu mierea lor departe...
Acest vis se plăteşte... Societatea bunilor Bucureşti nu-ţi permite să munceşti cînd te bucuri de avere, din acelaşi spirit cu care înţelege, sărac, să te zdrobească. Ca o lume de chelneri, pentru care trebuie să porţi cît mai multe obiecte de prisos, ca să dai prilej individual să te servească toţi, societatea cea aleasă îţi impune posesiunea celor mai diverse vicii, în vederea unui contact infinit permanent şi a unui schimb, util robiei tale în clasa socială.
A te sustrage e o faptă atît de vexatorie încît e nevoie să te aperi sîngeros.
Această ură ia toate formele, de la verbiajul unui Constantin Miile, pe care ne opreşte azi de a-1 califica suferinţa lui, respectabilă şi umană — pînă la bătaia făgăduită domnului Vintilă Brătianu pe domnul N. Filipescu, boier de rasă mare, prin palmele cunoscutului său fiu.
Cu înrudirile şi autoritatea lui covîrşitoare, acest idealist modest şi tăcut ar fi trebuit încă de mult să fie, graţie limbajului curent, ministru. El n-a fost pînă azi decît primar, ca domnul Dobrescu, şi deputat, ca domnul Victor lonescu... Sînt demnităţi rezervate pentru puţini, neplătite şi deosebit
47
de mari, pe care nimeni nu le poate dobîndi, fie-i puterile cit de nemăsurate şi arivismul genial. Acelea se nasc odată cu oamenii care le ilustrează — şi mai presus de ortnduiri şi stat, independente de organizările maşinale, fac parte din viaţa istoriei... Ne temem să terminăm aceste linii cu imaginea elogioasă, cuvenită... Sîntem bucuroşi că am schiţat fugare însemnări asupra meritului deplin al celui mai harnic şi mai bîrfit român, din cîţi ne-au obsedat mai puternic.
în ce ne priveşte, nu suferim de nici o dependenţă, domnul Vintilă Brătianu ne-a refuzat revista regulat...
2 6 decembrie 1915.
.< •j'fr.'ui". - ’ i). •>
- .*** ' ,1* ' •-
- - — — - - •'.-■->-”"1
....
r-î r^j
tfy-.-'lii: :j
• n.»
V. G. MORŢtIN
Încercăm portretul ministrului nostru într-o regiune rece, de prunării. Deşi senină noaptea, şi tîrzie foarte, ne supără toaca multiplă şi tenace a domesticului ambiant — lătrat de clini, hohote de curcani, orchestră pretenţioasă de cocoşi, cu bas profund de porci, în luminarea noastră se frig In schimb ţînţari incendiaţi cu picioare lungi, de păianjen.
Am voi să aşteptăm stinsul acestei activităţi diavoleşti de dobitoace nocturne, ca să găsim, în-tr-un liniştit întuneric, linia portretului cea mai bună şi, în auzul nostru, identificat cu tăcerea însemnată a pădurilor dimprejur, bătaia cuvintelor potrivită.
E cu neputinţă. Proza trebuie dezvoltată de acord cu larma vecinului Grivei, şi trimisă tipografului, din Bucureşti, înainte de a se fi luminat de ziuă.
A schiţa portretul ministrului Morţun, numai unui cititor naiv i se va părea lesnicios. Aparent, el n-a ştiut să-şi ascundă din personalitate nimic. Debonar ca o fîntînâ, la care s-au oprit să se adape trecătorii, de-a valma cu vitele, de miilte ori, s-ar crede că secret nu se mai află pentru nimeni. Şi-l revendică pictori, actori, scriitori şi simpli cetăţeni alegători. Cel mai impertinent exploatează cu strălucire zîmbetul îmbietor şi enigmatic al ministrului, care însă, cu surîsul lui, cu politeţea lui uşoară, poate, în deplină siguranţă, că nu e perceput, să
49
persifleze o lume întreagă. Rămîne să deduci dacă această lume întreagă comportă alt merit, paralel cu bunăvoinţa implorată, decît al ironiei.
Domnul Morţun e estetul acestei stări intelectuale care-i permite să nu se lege decît cel mai mult aproape de jumătate şi să-şi păstreze independenţa în acţiunile sale, intactă. Din gîndirea lui rămîne întodeauna ceva pentru altă dată, fraza lui nu are, nici în public, nici în particular, un punct de reazăm prea precis, finalul se amină... Distracţii sincere sau voluntare, diversiuni dibaci mînuite, pot să oprească definitiv şi să congeleze, într-un spirit rafinat, fuziunea metalelor sufleteşti cele mai pure... E greu de formulat un elogiu mai deplin. Sînt pagini de Anatole France şi Nietzsche, care descurajează tocmai atunci cînd ţi-au făgăduit un exces de bucurii; scriitorul surîde şi ridică sprinceana. .. O glumă mistică şi atroce.
Cînd a părăsit un socialism, prea intelectual ca să fie şi util, domnul Morţun, a cărui propagandă e marcată, în epocă, cu discursuri pătrunse de-o admirabilă emoţie şi încă fragede şi noi pînă astăzi, a cunoscut insulta vulgară a unor adversari superficiali. Din toţi, socialişti sindicalişti, revoluţionari sau «independenţi» care au acuzat pe socialiştii trecuţi la liberali, de trădare, singuri conservatorii au avut dreptate, din simplă întîmplare. Ei au mustrat pe domnul Morţun de a fi rămas socialist, ceea ce de fapt era şi convingerea ministrului de Interne... Direcţia partidului liberal, singura care putea să se asocieze socialiştilor cu folos, a fost, în numeroase rînduri şi în genere, influenţată de dînşii.
Cînd un socialism strict profesional şi care exclude sistematic pe intelectuali se lovi, la Galaţi, de improvizaţiile unor funcţionari fără creier, ministrul Morţun, sceptic şi distant, se vădi socialist.
50
Mulţumită atitudinei sale, foştilor săi camarazi li se acordară de guvern satisfacţii, pe care, singuri ei, nu le-ar fi obţinut.
[...] Ca să apere durerea familiilor ce şi-au văzut ucise personalităţile cele mai valide — şi onoarea de a îndrăzni în lupta socială sacrificiul, tovarăşul Morţun de odinioară, al celor de-o seamă cu Pi-ţurcă, îşi regăsi în Consiliul de Miniştri timbrul energic şi accentul impresionant al celor mai frumoase timpuri revoluţionare.
Şi, de astă-dată, excelenţa sa, nu mai surîse... Redevenind ager, tînăr, înflăcărat şi utopic, domnul Morţun răsturnă stăvilarul şi dete drum liber talazului tumultos muncitoresc să deborde, în amintirea sîngelui vărsat, două zile de grevă funerară. Un guvern nu-şi poate pune numele pe un act mai chibzuit şi mai mişcător...
Cocoşii tot mai cîntă însă, şi « portretul» e numa o dorinţă. Ca şi desinatorul, schiţarăm numai o * interpretare» şi numai un început...
26 iunie 1916
' Xf .1-Hi
iii- Cl&Oţft1«!.• igsofcftg;
- -X "b bcjaî »
■ ,is ■
DOCTORUL PUŢUREANU
Subt aparenţele unei Îndulciri a moravurilor, se repetă în ora de faţă un fenomen, pe care satisfacţia de a trece drept civilizaţi, a semenilor noştri, ne obişnuise să-l atribuim exclusiv unui trecut urlt, abandonat de insistenţele istorice ale cărturarului modern. Sînt insinuări leneşe ale timpului nesupravegheat, păsări fugare, Încăpute în aerul nostru din greşeală, pe care clteodată sintem datori să Ie verificăm şi să le atribuim faunei adevărate.
S-a vorbit, cu accent, de virtuţile noi, pricinuite de studiul ştiinţelor, în sufletul servitorilor ei. Aceştia au blamat spiritul bisericesc, Îndărătnic în faţa cercetătorilor cu drepturi recunoscute de a se îndoi de adevărurile lui imutabile. Stării morale religioase, dispusă a considera în încercarea liberă de gîndire erezia şi să o condamne ca o insultă, adusă lui Dumnezeu, i s-a opus starea morală ştiinţifică şi obiectivismul laic al inteligenţii.
în realitate, s-a schimbat numai terenul: perso-nagiile în costume varii, sînt aceleaşi întrupări de pasiuni. Omul de ştiinţă — vreau să zic: omul rezultat al studiului ştiinţii — e tot atît de intolerant ca episcopul din secolele catolice şi cu atît mai vehement şi mai dirz în intoleranţă cu cît obiectul furiilor lui e mai apropiat, în spaţiu, de el.
în realitate, tendinţa tuturor atitudinilor şi ideilor noi, odată încăpute pe mina specialiştilor, este şi astăzi să devie invariabile doctrine şi cor-
52
puri. Sectele cele mai persecutate, care au în trecutul lor martiri şi frumuseţi morale, imposibil de reeditat la două vîrste deosebite ale aceleiaşi vieţi istorice, capătă de la succes şi deja puterea acordată de succese îndrăzneli şi excluşi visme, menite să le asigure stăpinirea perpetuă a terenului pe care s-au manifestat. Poate că dintr-un punct de vedere pur ştiinţific apucăturile aceste coincid chiar cu momentul falimentar, cu începere de la care noua doctrină îmbătrîneşte şi devine o piedică în drumul progresului normal. Vreau să spui că ştiinţa unei epoci ajunge, graţie luptătorilor ei, o biserică şi că oamenii de ştiinţă, anchilozaţi în preceptele primitive, sfîrşeSc prin a compune un cler care îşi apără cu sălbăticie digestia, privilegiile, domeniile şi prestigiul.
Omul de ştiinţă şi, mai cu seamă, specialistul, se închistează la un moment al evoluţiei lui în coaja noţiunilor cîştigate, şi se odihneşte: spiritul lui deprimat reprezintă maximum de cunoştinţă la care se poate parveni. îndată ce un om de ştiinţă mai neliniştit, mai viu şi nemulţumit cu maximul epocii, umblă să deranjeze lina saltelelor pe care au adormit, solidari, confraţii, adormitul devine agresiv cu picioarele şi atunci se dezlănţuieşte lupta, acea luptă folositoare ştiinţei şi omenirii în timpul căreia ştiinţa recunoscută şi oficializată, cu toate forţele ei, organizate pentru înăbuşire prin constrîngere şi calomnie, dă inevitabil înapoi.
Nu vom face nici un reproş acestui mecanism al eroismului noilor veniţi; el e inevitabil şi constituie condiţiunea de tinereţe şi de optimism a intelectului, care, între o înfrîngere şi o victorie, merge totuşi înainte şi trece, din mînile unei generaţii de plecare, văpaia sfîntă în mînile generaţiilor sculate. E jignitoare însă forma ce se mai dă şi astăzi acestui soi de război, pe care ipocrizia culturală îl credea terminat. La descoperirea Neosal-
53
varsanului, doctorul Doyen publica articolul faimos şi ridicul 606 = 0, în Le Matin. Descoperirea serului Puţureanu dă prilejuri unui medic de tuberculoşi să-şi întindă competinţa şi vanitatea blesată pe nesfîrşite pagini de ziar.
La Olăneştii Olteniei, un sat depărtat în Vîlcea, trăieşte un pustnic al ştiinţei, doctorul Puţureanu. De douăzeci de ani, acest izolat de ambiţii vicioase ale multora din confraţii săi, urmăreşte într-un laborator improvizat subt casă, nişte probleme ciudate, care pe confraţii lui, satisfăcuţi şi instalaţi pentru o rumegare definitivă, nu-i turbură şi nu-i lasă gînditori.
Este într-adevăr, să faci o jertfă pe care poate că, din punct de vedere al egoismului existenţii, contimporanii nu o merită cîtuşi de puţin; să renunţi la posibilităţile politice incalculabile ale situaţiei tale, să renunţi la limuzină, la mondaneitate, la gazetărie şi la toate deşertăciunile decorative ale timpului tău; să vrei să rămîi simplu şi singuratic.
Doctorul Puţureanu întreţine în persoana lui această jertfă, consimţită de toate pornirile lui de om sănătos, fără să se fi plîns cuiva de decepţiile sale de cercetător şi de timpul pierdut în ipoteză şi între himere. Din medicină nu şi-a făcut drumul sigur care duce la onoruri şi avuţie. în meseria lui de medic, craiovenii îşi aduc aminte, pe cei bogaţi şi susceptibili de maladii literare, care bîntuiesc pe opulenţii fără căpătîi, ori de cîte ori rămîn singuri, la crepuscul, fără parteneri la pocher, i-a neglijat întodeauna; şi tocmai această clasă soeială, procură unui medic care ştie să exploateze nazurile şi să jongleze cu persoana lui profesională, putere şi situaţii în stat. Doctorul Puţureanu a primit însă întodeauna să-şi întrerupă studiile pentru a scăpa de suferinţă un trup de om sărac,
54
şi numeroase sînt cazurile cînd, odată cu reţeta, doctorul lăsa pe masă şi banii cu care bolnavul plăteşte pe farmacist.
Se degajează din această conduită nu prea obişnuită, a unui medic, altceva decît că practicantul ei e un savant autentic şi un bărbat neasemănat de onorabil şi de bun?
Şi, totuşi, acest om identificat cu ştiinţa lui, a fost arătat ca un impostor, ca un şarlatan şi ca un escroc, iar autoritatea medicală constituită l-a clasificat suspect, suspect turburător de sieste, pentru că şi-a permis să descopere un tratament poate că foarte imperfect al tuberculozii şi, ceea ce-i mai bizar, să vindece şi tuberculoşi.
Medicina oficială ajunsese la dogma tuberculozei incurabile — o dogmă de ordinea infailibilităţii papale — şi deci la consecinţa ei naturală, că cine îşi va permite să afirme contrariul trebuie excomunicat.
Cînd a început vîlva descoperirii doctorului Puţureanu, medicii l-au mustrat deocamdată pentru un număr de nerozii: că neglijează să ţie registre, că nu are fişe cu coloane tipărite, tip A, tip B sau tip W, cu linii transversale pe rubrici şi că nu le prevede cu cîte o foaie de hîrtie carbon. Apoi, i-au adus învinuirea că nu dă o reprezentaţie la Teatrul Naţional cu compoziţia serului său şi că nu-1 împarte gratis, pe Calea Victoriei; şi s-au supărat pe doctorul Puţureanu, ieşit din ermitagiu după douăzeci de ani de umbră, unde a lucrat singur cu nădejdea lui, că nu ţine socoteală de carta lor de vizită, că nu-1 emoţionează autoritatea lor sportivă. Starea de seninătate a doctorului, care, biet, îşi cunoaşte lumea şi o preţuieşte la valoarea ei exactă, a curs ca o gîrlă de imondice. Colegii lui au mers pînă la impertinenţa că doctorul Puţureanu face un vulgar oficiu de şarlatan, ca să scoată bani de
55
la naivi. O anchetă discretă îndreptată în acest sens a dat rezultatul că: din trei sute de bolnavi în tratamentul doctorului Puţureanu, la Olăneşti, treizeci erau căutaţi cu plată şi... două sute şaptezeci gratuit I
Dar pentru noi alta e problema decît serul şi eficacitatea lui şi, în acest fapt medical, noi căutăm ceva mai puţin şi ceva mai mult. Că serul vindecă sau nu, că creştinismul a izbutit sau nu să înfrăţească lumea, nu ne priveşte. Ceea ce primează terapeutica, e aci importanţa morală a faptului ştiinţific. Poate să fie permisă, mai ales la noi condamnarea unui efort cultural de douăzeci de ani, fără o repercusiune brutală asupra educaţiunii? Este de-ajuns ca serul doctorului Puţureanu să ile ineficace, pentru ca aplicarea cumplită a savantului care l-a urmărit să nu reţie şi să nu impuie? Dacă în artă preţuieşte numai rezultatul, care-i operă, de revelaţie pură, în ştiinţă şi în toată disciplinele întemeiate pe muncă şi stăruinţă, mijlocul are o valoare mai importantă chiar decît scopul zădărnicit; căci, independent de rezultate, munca intră în patrimoniul naţional al civilizaţiei.
Voi fiţi fără grijă, tineri ingineri, chimişti sau numai lucrători, încovoiaţi cu speranţă şi cu un vis profesional, pe uneltele voastre. Doctorul Puţureanu, care v-a dat o pildă glorioasă de abnegare şi tenacitate, nu este pungaşul prezintat pe grătarele detractorilor lui din medicină şi presă; tipul lui social e o achiziţie superioară pentru ţară. Continuaţi efortul vostru penibil, lent şi admirabil, fără descurajare. în jurul vostru nu este numai indiferenţă sau numai ură. Că izbutiţi sau ba în muncile voastre, voi rămîneţi dascălii noştri de voinţă biruitoare binecuvîntaţi.
19 2 2
ALEXANDRU CIURCU
Prea puţini oameni au putut să moară, aşa ca plecarea lor să pară o continuare... De obicei, viaţa se sfîrşeşte. De obicei, oamenii cad. într-un punct care va marca finalul, se prăbuşesc peste fiinţa lui, aşteaptă la trecătorile timpului îngustat, lespezile destinului. Omul intră deodată in tragedie şi strică seninătatea eternităţii cu o suferinţă şi cu o scîrbă de naufragiat, batjocorit de_marele diavol azuriu din natură.
Despre Ciurcu nici nu se poate spune că a murit, acum cînd s-ar părea că se întoarce. Zborul lui a fost atît de încordat şi atît de sus, încît, ca despre pasărea ridicată în ceruri, pe care ai urmărit-o dispărlnd, nu poţi şti dacă a lunecat oblic înapoi sau s-a pierdut înlăuntrul tăriei, în clipa in care nu s-a mai văzut. Probabil, că de la plantele, pe care le-a crescut la Copăceni şi de la pămîntul în brazda căruia, zilnic întinerită, călca în fiece dimineaţă, Alexandru Ciurcu căpătase însuşirea de-a trăi cu încrederea, cu siguranţa şi cu naivitatea lor.
Ciurcu a fost un poet primitiv de cîmp,care duce aratul şi cîntă. Rareori o viaţă a putut să fie mai frumoasă şi mai neatîrnată ca a lui. Ziua plugar şi noaptea scriitor, el şi-a împărţit mintea între secerişul bucatelor şi semănatul gîndirii, ferit de numeroasele meschinării ale cetăţii, care pricinuiesc perversitate, politică şi perfidie şi fac din oameni nişte caricaturi. între soare şi luceafăr, el descoperea
57
zilnic numeroase pretexte de-a fi simplu, liniştit şi onest — şi proza lui purta o neîncetată mireazmă de mirişte şi de grădină, care-i împrumutau farmecele curate.
O viaţă ca a lui s-ar cuveni tuturor scriitorilor şi artiştilor, micşoraţi în firea lor şi cu sufletele gîrbovite de povara unui salariu. Cînd în coşniţa cu struguri, adusă pe piaţă, scriitorul îşi va pune şi manuscrisul pentru tipografie, gîndirea lui va fi mai vitejească şi sinceritatea mai pură, şi în tovărăşia vitelor şi a legumelor sensibilitatea lui va fi mai folositoare şi mai umană...
Alexandru Ciurcu înfăţişează în presă românească tipul ziaristului care trebuie recăpătat, de convingeri şi de onestitate profesională. în el au persistat pînă-n ultima secundă a vieţii, principiile luptătoare pentru libertăţi. Ciurcu nu a făcut parte din acea elită a presii, care mai tîrziu pipăia pricinile şi efectele unui elogiu în buzunar şi care a povîrnit balanţa judecăţilor după greutatea pieselor daralei. într-o privinţă, efigia lui morală se aseamănă cu a celuilalt ţăran aristocrat, Petre Carp, untarul.
Familia lui Ciurcu va putea simţi aleasa mîn-drie, de-a fi avut în ascedenţă pe unul din bărbaţii cei mai frumoşi ai timpului şi mai superiori ai rasei.
19 2 2
ir---. -
i i:; , .."Stjir "S
;^aşi(îFi- -- iiiatuno nib ...v -
. • I Ş. •
• i; ‘'■fi
DUILIU ZAMFIRESCU
Solidaritatea ciudată a trunchiului cu vlăstarul, a făcut ca fiului ucis într-un duel mai idiot decît cele obişnuite, să-i urmeze în mormînt părintele, otrăvit cu ciuperci... Ştiu că s-a dat şi o versiune medicală morţii lui Duiliu Zamfirescu, dar legenda va păstra ciuperca veninoasă, ca un final mai iconografic decît decesul prin funcţiunile unui ficat stricat. Căci poetului îi şade în toate timpurile mai bine să moară din pricina unui vegetal, care ar fi putut să fie o floare.
Necrologul lui Duiliu Zamfirescu nu s-a deosebit prin nimic, în presa românească, de lauda pripită, evazivă şi proastă, care însoţeşte marşul funebru al unui deţmtat de rlnd, şi am putut găsi chiar în presa aproape literară, atitudinile de bravadă ale celor cîţiva mucoşi, cu uh caş fiziologic la gură şi pleoape, care întreţin, după război şi într-o valută morală scăzută la nulă, rubricile informative, cu ifose de pedanterie primară.
Poate că dacă în loc de Duiliu, poetul s-ar fi numit Marin sau Dumitru, zborul libelulelor care îi caracterizează poezia s-ar fi orientat înfr-altfel şi cititorul nu era să fie obsedat de atît atlaz şi atîtea mătăsuri cîte îi plăcea scriitorului cu sonorităţi adriatice să brodeze unui auz august. Unele poezii ale lui seamănă cu batistele de bal, în care o marchiză de porcelană consimte să-şi încredinţeze o lacrimă de diamant; altele, cu nişte lampioane. La
59
şoldul înalt al cîntăreţului, drapat în mantaua studentului cu mandolină, străluceşte o spadă agrară, care nu se ştie dacă înfăţişează amatorului de aspecte mai mult decît o teacă fină cu peruzele. Lama ei se.înfăţişează febrilă şi într-ascuns netă-ioasă.
Dar Duiliu Zamfirescu are locul lui sigur în literatura românească, asemuitor rolului franţuzesc al lui Gautier. Grija lui de limbă, de simplicitate compusă, respectul lui de cuvînt, împins la exces şi manierism, acurateţa Iui gînditoare sînt însuşirile unei aristocraţii ce năzuieşte la o arhitectură cu liniile lungi pe dinafară.
El nu a fost nicicînd boem şi nespălat, palmele lui au fost întodeauna uscate, unghiile lui fără căptuşeli de mocirlă şi trupul lui s-a ferit de mîzgă şi de sudoare. La fizic şi la intelect, Duiliu Zamfirescu a luat baie zilnică şi rufărie proaspătă. Carnea lui a trăit sănătoasă şi cu voinicia rasei: fără bube şi degenerescenţe şi haina poetului a fost întodeauna aleasă şi călcată.
Toate aceste autocorecţiuni indică un tip de civilizaţie şi cultură şi le însemnăm cu gîndul la esteticii riguroşi pestilenţi sau rîncezi, care la moartea unui poet autentic îşi scot ciubotele şi ciorapii şi îşi expun cu agrement şi entuziasm emanaţiile personale.
Despre poetul ca şi despre insul Duiliu Zamfirescu, contimporanii păstrează o impresie de curat şi de fraged: (mozaic şi in topit) rămase în cărţile lui, ca nişte icoane şi ca nişte covoare. Rog ştergeţi picioarele.
k
.K'.iVi
192 2
TAKE IONESCU
S-a scris atît de mult şi din atîtea părţi asupra marelui aţîţător de oameni şi de pasiuni dispărut, încît o pagină nu adaogă nici nu scade arhiva necro-loagelor cu nimic. Toată lumea care l-a contestat, care a jignit şi insultat gingăşiile lui Take Ionescu, simţitoare şi la calomnie şi la adoraţie, a căzut, In faţa doliului, de acord cu preoţii cultului conser-vator-democrat.
Dacă totuşi înscrim numele lui în paginile acestei reviste, este ca să facem o constatare aproape dureroasă. Din sutele şi poate că miile de prieteni politici, literari şi gazetăreşti ai lui Take Ionescu, nici unul nu a fost în stare să înjghebeze un manur scria demn de figura lui. Să fie pentru că l-au iubit mai puţin decît li s-a părut sau pentru că toţi închinătorii lui Take Ionescu au fost mai prejos de cureaua încălţămintelor sale?
Pe mormîntul lui Take Ionescu, care a sprijinit numeroşi ziarişti, s-ar fi cuvenit să se aşeze lespedea mare a unui articol puternic, tăiată în liniile întîlnite ale piramidei. O simţire adevărată ţine loc, la moartea unui prieten mare, chiar de talent.
Această simţire absentă nu a putut să fie înlocuită cu banalele fraze ale elogiului postum, însoţit de fotografie. Prietenii politici ai lui Take Ionescu, au fost ceea ce au putut să fie, în necesitatea lor de a se acoperi cu lumina marelui şef. Răscolitor de mulţime, Take Ionescu a trăit în izolare morală şi a închis ochii izolat.
61
Domnul Iorga, care-i un om neasemănat de bun, a scris pentru prohodirea mortului, elogiul bunătăţii lui Take Ionescu. Pentru ce s-au sfiit să grăiască despre această însuşire a omului, partizanii care s-au folosit de milostenia ei din belşug? Ei nu şi-ar fi pricinuit nici un neajuns, mărturisindu-se, în taina morţii, creaturile lui Take Ionescu. Căci, spre deosebire de toţi oamenii noştri politici, care se slujesc de alţi oameni numai ca să-i lepede după ce s-au folosit de validităţile lor, adevărul este că Take Ionescu nu a lepădat niciodată pe nimeni şi că s-a mîndrit cu bărbătescul curaj de a-şi susţine prietenii cu energie împotriva tuturora, nepăsător la insinuare, la rea-credinţă, ca şi la satiră şi de a-i susţine cu atît mai mult cu cît erau mai mici şi mai slabi.
E o însuşire, ce singură ar merita monumentul de piatră proiectat deunăzi de zece subscriitori. Ceea ce dorim, după ce ziua scrisului frumos a trecut, este ca monumentul să ţie loc, la ceasul lui, de tot ce nu s-a putut rosti pe hîrtie — şi să însemneze prin alegerea ce se va face în persoana sculptorului chemat să înfăţişeze pe Take Ionescu, o lucrare de artă adevărată.
19 2 2
'iris-,
: i’ ţ»fefgJ .arh
•*l «s a» seso ! -• ■ m ţmqmR a -iiol asî&T .omi} îfilosi iîdoo «Mar
COLONELUL N. M. GONDIESCU
începe să se arate şi lă noi răbdarea pentru notorietate şi acceptarea noviciatului pentru meşteşug. De unde toate precocităţile maladive erau geniale la şaptesprezece ani, extraordinare la optsprezece, fenomenale la nouăsprezece şi sterpe la douăzeci, iată-i venind către noi din turnurile înalte în care au studiat, oamenii vîrtoşi ai maturităţii. Ieri îi cunoşteam ca pe nişte personagii cultivate în materia gustului, putînd să strămute o discuţie pe mai multe terenuri şi uimindu-ne uneori cu reflecţii care trădau obiceiuri îndătinate de gîn-dire şi rafinamente. Azi, dintr-o dată, ei se afirmă scriitori şi scriitori de meritul cel mai vădit.
Colonelul N. M. Condiescu ne aduce o carte surprinzătoare, din Grecia şi Eghipet şi mai ales din teritoriile pîn-aci necunoscute ale cosmosului său propriu. La aroma foarte evocativă, pătrunzătoare, a mărilor şi ţărilor străbătute cu prinţul Carol, se adaogă, amplificînd-o, suculenţa atmosferii sufleteşti a fericitului autor. Peste mări şi ţări, cum e intitulat volumul, autorul ancorează în realitate la ţara luxuriantă a personalităţii sale.
Pierre Loti, care a purtat şi el uniforma, spada şi pana, de-a lungul lumii, are în opera lui accentul permanent al pubertăţii de internat, care cîntă la pian, brodează, pictează flori şi scrie. în mîna lui toată natura este de consistenţa trestiei încovoiate,
C3
cu miezul gol. Cartea colonelului Condiescu, e cu totul altceva. Cuvintul său e dinţat, fraza lui merge cu precizie viguroasă, uleiuri generoase îi lubrifică mecanismul. în tot ce vede şi scrie se ghiceşte bărbatul; simţirea autorului stampează. El arată luna cu un gest de îndrăgostit care o fură. Vîntul în mîinile colonelului Condiescu e o fiinţă vie. Pietrele bat ca nişte inimi. Pămîntul are grai, putere şi voinţă. în cartea domnului Condiescu natura nu zace pasivă, ca odalisca literară, cu ochii languroşi, din cele mai multe cărţi, ci acţionează, cugetă şi spune.
Ca un vîrtej se desfoaie volumul şi mergi cu spirala lui, sedus de elastica lui frumuseţe. Şi nici melancoliile pregnante ale autorului nu se sustrag puternicului lui optimism şi toate stările sufleteşti din cele vreo două sute cincizeci de pagini ale cărţii sînt ca nişte rugăciuni şi ca nişte ofrande ale unui voievod voinic, care se împărtăşeşte cu Domnul, călare.
Pe neaşteptate, domnul Condiescu se certifică scriitor din dinastiile cele mai bune.
îndemnăm publicul să citească volumul colonelului Condiescu: e o datorie, răsplătită de un mare agrement. Negreşit că e supărător pentru profesioniştii penei să le afirmi că noul venit îi întrece. Dar e cazul colonelului Condiescu: de multă vreme nu a ieşit .din tipare o carte comparabilă cu volumul SăU;
Şi e abia primul volum, al epocii sfielilor şi al îndoielii. Trebuie să aplaudăm tare pe autor, pentru ca în al doilea volum făgăduit, să se cuprindă toată impetuozitatea, neîmpiedecată, a individualităţii lui remarcabile, relevantă în Grecia şi Eghipetul celui dintîi.
1922
ANTON PANN
De 'Anton Pann critica oficială nici nu face menţiune. Autorul Povestei vorbii suferă şi azi de condi-ţiunea lui socială de cîntăreţ de biserică. E drept că nici corporaţia cîntăreţilor bisericeşti nu-1 revendică şi, probabil, că nici nu-1 cunoaşte. Căutlnd un loc de frunte în cimitirul literar, pentru oasele de mucava ale domnului Rebreanu, Universitatea ar părea dispusă să izoleze pe Anton Pann cam Intre Cilibi Moise, alt original, şi Nicu Metz, şeful adevărat al şcoalei umoristice moderne, care începe cu Furnica şi se continuă cu Padin...
Se poate spune mai mult; anume, că pe Anton Pann nu l-a citit şi nu-1 citeşte nici un autor român în viaţă, întrucît poeţii şi prozatorii curenţi nu pot imita de la el nimic.
Să vă citez un fapt caracteristic. Societatea Scriitorilor Români pregătise domnului ministru, în 1914, un banchet. Era în vremea cînd unii mai îndrăzneau să-şi facă iluzii despre activitatea unei organizări a scriitorilor români, speţă de oameni care din punct de vedere social şi colegial au încă mult de învăţat de la dulgheri şi chelneri. Făceam şi eu parte din aşa-numitul comitet al Societăţii Scriitorilor Români şi am primit cu plăcere însărcinarea de a compune, cu un desinator, înfăţişarea artistică a. foaiei de hîrtie pentru care avea să se tipărească lista de bucate a banchetului.
65
Am lucrat atunci cu regretatul pictor Sanielevici, dominat peste talentul lui pictural fără expresie, de o foarte remarcabilă inteligenţă. Pentru că desenul avea să decoreze un ospăţ de scriitori, ghirlandele listei de bucate trebuiau amestecate cu citate potrivite, din literatura românească.
— Ce punem în locurile astea goale? întreabă Sanielevici.
— Să alegem din Anton Pann.
— Anton Pann?... Nu am auzit vorbindu-se deciţ foarte evaziv despre ej, răspunde Sanielevici. Crezi că face?
Deschidem Povestea vorbii. Citim amîndoi, şi citim toată cărţulia, însemnînd cu roşu cuvintele care.se legaiţ de mîncare, de cumpătare, de tîmpe-nie şi de beţie.
Din cînd în cînd, hohotul de rîs al pictorului scotea în evidenţă valoarea lucrului citit. Sanielevici venea din Paris şi din Gros-Rouvre unde trebuia să se întoarcă. Spiritul şi pointa care caracterizează viaţa intelectuală franceză, erau moneta cu căre se objşnuise. Lecturile lui Sanielevici erau mari, el se desfăta cu autorii dificili ai cititorilor puţini. Anton Pann ar fi putut să-l lase indiferent. ..
, .— Tu sais, mais c'est delicieux, conchise Sanielevici după Povestea vorbii. •
Am intercalat, prin urmare, citatele lui Anton Pann,. în intervalele înghirlandate de către pictor, şi rn-am duş cu lista de bucate la... Comitetul Societăţii Scriitorilor Români, ca să o dăm zincografului şi la tipar.
Pe atunci prezidentul Societăţii era up om deştept şi învăţat, George Diâmandy, în personalitatea căruia literele româneşti au pierdut o minte de elită. Citesc «Menu »-ul în auzul comitetului întreg. Eram întruniţi în biuroul Direcţiei Teatrului Naţio-
66
nai, al căruia titular era deaşijderi Diamandy. Tăcere semnificativă, muţenie admiratorie.
Trece o pauză de mister şi de morfoleală a intelectului. Pe subt sprîncele, ridicate cu înţeles, ochii comitetului mă interogau. în sfîrşit, unul mă întreabă insinuant:
— De cine sînt?... (Adică: de cine dintre noi?).
— Cum, nu-1 recunoaşteţi? am întrebat. De Anton Pann. A trebuit să scot Povestea vorbii din buzunar şi să dovedesc că în literatura românească există un clasic, de-o vervă scînteietoare, pe care «fiii Romei» îl ignorau cu desăvîrşire.
Probabil că de atunci încoace, scriitorii români au citit pe Anton, de vreme ce în programul « Insulei d1 se vede şi numele lui. Dacă nişte « critici *, de calitatea reporterilor noştri literari, încă n-au scris cincisprezece articole cu urmare asupra lui Anton Pann, este că ei aşteaptă să puie cineva la modă Povestea vorbii, fie Societatea de profilaxie a tuberculozei, fie vreo întrunire a cucoanelor domnilor miniştri.
Anton Pann şi-a petrecut viaţa într-o lume pe care nici scriitorii, nici cititorii din Bucureşti ai lui Baudelaire nu o cunosc, între Piaţa Mare şi Obor, cu popii lui, cu basmaua lui, cu tabacherea lui de tabac, la un nivel cu căruţaşii, cu cîrciumarii, cu geambaşii, în lumea ciorbei de burtă, a mititeilor şi a vinului turburel. De-acolo şi-a scos Anton Pann toată Povestea vorbii, pe care a scris-o, zi cu zi, seară cu seară, acasă la el.
E suculenţa celui mai bun Rabelais în scrisul cîntăreţului de biserică. Intr-o facilitate glumeaţă curge toată povestea lui. Dacă şi-ar fi făcut din
1 Notită scrisă anume, pentru a pregătii o lectură din Anton Pann la şezătoarea Antologia românâ, organizată sfiptămlna trecută, la Fundaţia Vniversitară, de grupul «Insula» (n.a.).
literatură o providenţă şi nu un joc, Anton Pann, ar fi lăsat în urmă, artistic vorbind, pe Ion Creangă, în care se găseşte vad sufletesc mai sărac şi ar fi trecut de noi — acum cînd, în cîteva privinţe, ne mai depăşeşte — cu o sută de ani.
Aşa cum a rămas şi cum a vroit să fie, Anton Pann este singura sursă la care cititorul curios găseşte acea înţelepciune tare, populară, absentă din tot ce se scrie astăzi, comunică neamurilor inteligente, şi care nu are popular decît calificativul. Anton Pann se găseşte în cea mai curată linie tradiţională, preocupată şi de formă, ă literaturii româneşti. Cine nu-1 cunoaşte să facă bine să nu piardă timp şi să-l citească.
2 3 ianuarie 1 923
• , - - 'J££iV,J* •*-. *
w,uc! i, w"şHf--W •*'
||S|§g|âiM
• ii- • 'te. '. r hf ■ . ■■■ .
.. 1
“ •> i
*• * m
:"i« .Sggfe
'.••Pi =-
:■ —î^*"sn$îi$q . '
t .r>. î v- i:. -' f*>r-. ■ f. ■- i •
SARAH BERNHARDT
îr
A murit, în cele din urmă, după ce presa, ostenită de atîta vitalitate, o înmormîntase de mai multe ori. Mama, Bunica, Străbunica teatrului european, aceea pe care au ascultat-o zeci de'generaţii, de multă vreme defuncte, aceea care la douăzeci, la treizeci, la cincizeci, la şaizeci, la şaptezeci... de ani a jucat întodeauna la fel şi întodeauna tînără şi cu îndrăzneală nouă.
A-i aduce elogii, ar fi o absurditate. Sarah Bern-hardt e mai presus de laudă, de litanie şi de critică, în stare de fenomen pur. A plînge că a murit, ar fi stupid. Moartea Sârbei e ca o prăvălire de stîncă — şi viata ei, din nefericire biologică, nu ar mai fi slujit nici artei, nici bunei bătrîne, copleşită de infirmităţi.
Ceea ce trebuie reţinut mai ales, din viaţa acestei tragediene, e un exemplu educativ. Ea n-a ştiut niciodată să-şi lenevească personalitatea, apropiată de marea odihnă, a stăruit cu duşmănie şi cu o energie cu atît mai mare, cu cît secolul o degrada mai mult, stafidindu-i carnea, zdrobindu-i gingiile, smulgîndu-i părul, descompunîndu-i su-rîsul şi stingîndu-i lumina ochilor aspră.
69
Sarah Bernhardt e o pildă de mare bravură triumfătoare, pentru toţi servitorii români ai artei; actori, actriţe, scriitori şi pictori, obosiţi şi descurajaţi întodeauna înainte de vreme.
Pilda Sarhei îi învaţă că niciodată în nimic avîntul nu trebuie. să cedeze.
19 2 3
!r
!i •
rt-.Pf -rfim ? * ' * - ' , -A
. ,'U - : . • ->i
f.«•■U.. i.; i\ i'u **i ^
li h L'i.
Alton Sfii
'• ,;i. i hav4 râm «râst# îjio ;ii i» i tîî t»fu*’ • i i
. ‘j..
î/M!'».
II
Ochii In adîncul cărora luminile tinereţii muriseră de mult s-au închis şi buzele de pe care, ani de-a rindul, şi-au luat zborul silabele versurilor sonore, s-au Încleştat pentru veci, iar Sarah Bern-hard moare ducind cu ea parte din gloria teatrului francez pe care eâ l-a ridicat prin forţa-i veşnic creatoare.
Scena franceză ă învins dincolo de graniţele pudice — datorită jocului cuceritor al tinerei Rachela, de-odinioară.
N-a fost ţară în care Sarah Bernhard să nu poarte magia talentului ei dominator, identificînd cu teatrul francez. Pentru străinătate, jocul Sarhei face parte integrantă din teatrul pe care, decenii de-a rindul, l-a animat cu o forţă unică. Textul trăia, prin gest şi ideeâ prin voce. N-a fost un glas mai dumnezeiesc declt al Sarhei Bernhard, care întrunea, deopotrivă, şerpuirea sonoră, evolta subită, exclamaţia aspră, urmată de melodia înduioşării.
Pentru noi, care am văzut teatrul francez, tot prin Sarah Bernhard, e mai uşor să înţelegem ce înseamnă la pasivul culturii franceze moartea unei artiste, care, deşi părăsise de mult rolul sacru de propagatoare, împrumuta încă prestigiul gloriei trecute scenei pe care îşi trăise cariera triumfală.
Sarah a jucat, între altele, teatrul fastului. E ceea ce a consacrat-o. Meritul ei însă e de a fi dat o sinteză a retoricei dramatice şi a solemnităţii
71
— alegînd elementele esenţiale de fast decorativ pentru a-1 doza cu o gravitate pur omenească.
De-areea, ctnd teatrul liber cu simplicitatea vieţii cotidiane mereu accentuată ca principiu estetic cucerea scena franceză, Sarah n-a rămas o izolată. Poate, că jocul ei nu mai alcătuia o formulă de artă în ziua cînd Răjane aducea simplicitatea care s-a impus, mai dominantă decit gravitatea retorică — poate că şcoala Sarhei a murit, dar nimeni accentuînd această realitate, cită pietate păstra Râjane pentru marea predecesoară. Şi, nu s-a mai spus, că jocul Sarhei era numai al ei.
Gestul şi vocea ei, în care solemnităţile se înălţau ca braţele în antica rugăciune către soare, iar implorările aduceau îngenuncheri pioase de sunete
— vor rămîne veşnic retuşate de personalitatea sa. Sarah moare lăsînd în urmă amintirea Sarhei. Discipolii nu vor mai juca teatrul ei, dar acest teatru va trăi numai prin felul cum l-a jucat ea.. J ocul nu i l-a dat şcoala, i l-a dat natura. La cincisprezece ani uimea juriul, dîndu-şi primul examen de Conservator şi, doi ani mai tîrziu, părăsind severa instituţie, cu premiul I, era angajată întîi şi întîi
— direct la Comedia Franceză.
La 1870 era consacrată şi idolatrizată publicului parizian.
De atunci au mai trecut cîţiva ani, Sarah n-a făcut dedt să-şi augmenteze gloria.
19 2 3
- rRfn.-i-tno-SÂi eaşol *>. ij:3 BliîjSMvysi;; •-?g .• cs'al&ixî-i silit: -t hm-jivi.- Etn;;t — iNkv
vu- ,:•;■•■ ■
. -Î G. CARANFIL
S-a convenit, în uimire şi revoltă, ca unii dispăruţi, dispăruţi fără sens, să fie aşezaţi în rubrica „morţii stupide". Rareori moartea şi-a meritat calificativul ca-n cazul morţii lui Caranfil, deasupra mormlntului căruia a desfoiat cîteva zile presa, fără o floare, fără o frunză, anunţuri şi publicitate.
L-au cunoscut toţi gazetarii, toţi scriitorii, toţi pictorii şi toţi oamenii politici pe omul discret pînă Ia şoaptă, blînd cu naivitate şi sceptic cu surîs, care aducea atît de mult cu precursorul lui în tă-rimurile morţii, pictorului Luchian.
Născut în Galaţi, el era calificat prin dubla lui ascendenţă, atică şi moldovenească, să fie inteligenţa fină ca acul şi sensibilitatea de broderie ce-a fost. Trecut înainte de vreme şi ostenit la netimp, înfăţişarea lui chinuită, în secret, era răscumpărată de frăgezimea delicatului zîmbet, care-i sta în aspectul figurii ca trunchiului scorburos firul de salcie proaspăt.
Cu Caranfil s-a pierdut ceea ce-i mai rar şi mai le cinste în vitrina Bucureştilor, un om de treabă. Cititor priceput, contemplativ duios, trist în toate lucrurile şi chiar în zîmbetul lui adorabil, acest feminin şi friabil a putut să fie clndva, In furtuna războiului, şi Cenzura, iar firea lui de melodii în surdină, a putut să inspire domnilor din presă şi groază. Poate că tăcerea tuturor, la prohodirea trupului său de schivnic penitent, este şi o răzbu-
73
nare, pentru toate frazele imbecile, pentru demagogiile ieftine fără sintaxă, pentru elucubraţiile mizere şi improprii — curmate nervos de creionul roşu exasperat.
Fie-i bietului Caranîil localul cerurilor la toate orele deschis şi Paradisul dulce ca ţigareta « Regală »
19 2 3 a^ ■ ...
'Wms&m Cmîbb jjţv4. !w:”Pb-’t'; . _R'- .a .i: a-'vii
- '•
'i >»*• ' a”''
: ,,T" t 1 '
.f ■/■■ujOe ’ !p’-..
*-'■ M '
. „4 •ini
■ţr*?
4. >*:<<,.. iţ.
- v ^i\ ' * ' ^
-,w,....r1'' "v
- . .-a '•-ii fi; : -i- ... -:.a.
i#8i ^•BBr 1 ***'''•’ ; r
■’ v . .1. .. .fi . . ft!
m; : ■■ iii : '
... .-.ir i r -'iî ' ./■V
j;, ■; aY? ..; .-.Ir- . h .iă
-udxiV» ii •,J" •' : ' •' ■'
i vii t- - =
L:
J*
CIOTORI
i Pocitanie suavă! capul lui de o imposibilă factură, ne este evocat de Crăciup. Ciotori a conferenţiat la Boston, pentru americani. Ciotori face parte chiar dintr-o comisiune financiară. Ciotori a fost însărcinat să « aranjeze datoriile» României. Şi Ciotori a vorbit! A făcut, aşa, idei, le-a emis şi le-a înlănţuit şi le-a acordat în englezeşte! A stilizat 1 Cîtă, plăcere orgolioasă nu-ţi fac atîtea ştiri neaşteptate, ţie care ai cunoscut pe acest minunat şi modest băiat taciturn. De la episcopie la Cotroceni, plimbarea cu, el era un model nemaipomenit de puritate verbală şi de splendid vid intelectual. Ciotori era cel mai odihnitor dintre confraţi; zicînd bre! o dată, prin faţa Cercului Militar, el mai deschidea o dată gura — gura lui cu măselele în faţă — pe la Cişmigiu, ca să zică, sentimental frăţioare, şi diminutiv. Pe atunci gura asta nu putea să aibă nici o întrebuinţare şi nici să scuipe nu ştia, fără să-şi ude nasul. Dar cunoştea la perfecţie gimnastica suedeză. De pe parchet, se scula drept în picioare, prin unica încordare a corpului în călcîie. Putea să facă rotaţiunea trunchiului, de la răsărit la vest, fără să i se clintească un singur muşchi din-tr-altă regiune. Umfla toracele ritmic, după regula respiraţiei ştiinţifice din Stockholm. Se scărpina cu voinţa şi cu autosugestia, făcea băi cu apă rece şi masaj.
75
Să fi presupus cineva că bunul şi sfiiosul Ciotori va fi chemat de Dumnezeu în diplomaţie şi trimis să ţie o conferinţă întreagă dincolo de Ocean? Bărbatul politic, oratorul şi propagandistul, plecase din bordeiul lui cu o cărticică de treizeci de bani în buzunar, predestinat să cucerească lumea şi să facă fala ţării, ca o expresie superioară a inteligenţii, documentat cu Sistemul Meu, în care Miiller apare în pielea goală cu bicepsul demonstrativ.
Diplomaţia celebrităţilor fioroase din istorie nu e prin urmare întodeauna atît de exclusivistă şi de trufaşe, pe cît pretind uşuratecii ei detractori. Nu există o lege de fatalitate care împinge în carieră numai pe aristocraţi, refuzînd intrarea subt cupolele-! glaciale personalităţilor ivite din profesiunile artistice. Nu avem oare şi alte exemple? Diplomatul acela rubicond şi simpatic ca un bucătar, la care te gîndeşti şi dumneata, vei fi crezînd că-şi datoreşte postul de quasi-ministru unor însuşiri speciale şi nu talentului de-a cînta cu acompaniament de lăutari; Barca pe valuri saltă uşor. Criteriile şi-au pierdut rigiditatea.
Să-l chemăm mentalmente pe scumpul nostru Ciotori, în mijlocul florilor de zăpadă. Numai să nu uite să le spună americanilor că e singurul român urît de pe continent şi că femeile noastre nu ar consimţi să-i acorde o perină decît în automobil.
19 2 5
.! > r ;: ■ ;. r-rfi1 : r !.
- •- -
i' • • ■ ■ Xi'-f > >f: -
d 1 ^ • • i - ,;U
' . ‘ -- '
KREISLER
A trecut prin Bucureşti şi o vioară. Două seri, Kreisler a cîntat la Ateneu, împărechind demenţa mistică a sunetului cu o întîlnire de corzi dureros cerească. Acest artist poate isca şi noi străluciri şi pauze, prin care atingi cu un instinct halucinat mîna imaterială a urzitorului de umbră. înainte încă de-a fi fost prinsă sub tăişul arcuşului, alăuta a ţipat şi a plins. Parcă muzica lui Kreisler vine de mai sus de vioară şi dintr-altă parte şi parcă ecoul se iveşte înaintea vocii care l-a chemat. El cîntă pe o vioară tăcută şi cineva îi răspunde: un infinit ventriloc... Vioara lui desfrunzeşte, scutură parcul nostru, închis între zidurile cerului, îl reconstituie reînfloreşte. E aproape timpul întîlnit cu lumina, în adîncul unui lac obscur, păzit pe] margini de plopi şi centauri neliniştiţi.
într-o poveste, copiii unui sat întreg se ţin după o vioară care i-a fermecat şi vioristul intră cu ei cîntind, în fundul apelor, unde-i îneacă. Publicul nu s-a putut despărţi, decît violentat de o definitivă fugă a meşterului, de vioara lui Kreisler-O mie de ascultători aşteptau în picioare reapariţia viorii, pentru o nouă bucată suplimentară, afară din program. O mie de oameni gemeau cînd maestrul saluta de plecare. Nu am văzut un auditoriu mai hipnotizat şi mai ieşit din fire, la nici un muzicant > niciodată. între vioara şi arcuşul lui Kreisler se chinuia sufletul în întregime, prins acolo, amalga-
mat. Am auzit strigăte de: bravo! cu accentul: mori şi cu semnificarea: nu mă lăsa singur. Cînd vioara lui Kreisler a tăcut, ascultătorii, pribegi şi cu aripile pierdute ca nişte locuitori de două ore ai unui Paradis dizolvat, au apucat fiecare încotro, debilitaţi pe cîte o galerie a imensei singurătăţi, într-adevăr.
Critica profesională care îşi întreţine inspiraţia cu superlative şi diminutive şi concepe artele ca nişte circuri cu hipodrom şi echivalenţa talentului ca un salariu, ne vorbeşte de un Kreisler mai mare, mai liniştit, mai valoros decît el însuşi în prezent. Probabil că e vorba de-o amăgire şi de o instabilitate în timp a unui auz literarizat. Dacă o cochetărie a lichelismului sensibilităţii consistă în a tăgădui ceea ce ai descoperit întîia oară, aceeaşi cochetărie îţi impune să-ţi pară mai slab decît în trecut, ceea ce se repetă. Este şi asta o literatură şi nu cea mai puţin reprezentată; o întreagă categorie de agenţi de-a zecea mînă de expediţii literare în provincii, vegetează în cimitirul acestui criteriu.
19 2 7
■j
. >6 ,jaf cretin c
î'.r '1 fiisosfS-fcuw o •. i
■:)iC . ,.VI0* »£ .#W9k( ■
JîŞr .»,< ^ Mt asm if- . -s
■ ’ill f'.i.UrJtş. îf Sii«oiV ‘Wtol.
-sşhftfi* .oIoojs lauiig,ŢîJ«t M
\ ' 1
TANCRED
Un tînăr cu limba mai groasă ca înghiţitoarea nu ajunge, de obicei, ca şi camarazii lui de nefericire, cocoşaţii, dincolo de îndeletnicirile care fac abstracţie de folosinţa gurii şi de purcederea verticală. Osîndiţi la tăcere şi la şederea pe brînci, ei se armonizează bucuros cu tic tacul pendulei şi cu dosarele din arhivă, clasaţi de fiziologie între idioţi şi cimpanzei. Totuşi, cîteodată destinele lor se răzbună, prin scoaterea în evidenţă a cîte unui fenomen de bîlbîit cursiv şi de tîmpit genial.
îşi mai aduce, poate, aminte de un exemplar hazliu şi funebru al speciei guturale, gata să cucerească lumea financiară printr-un instinct de zece ori mai rapid ca funcţiunea vocabularului. Animal voluminos şi muşculat ca un armăsar, el avea un mic defect în beregată, care-i strica ifosul şi prestigiul. îl puneai să vorbească, şi retorica lui se rezolva în serii repetate de sforţări guturale, ca şi cum un os de peşte i s-ar fi pus de-a curmezişul undeva şi ca şi cum o flegmă eternă i-ar fi stat nedezlipită îndărătul nasului şi pe ceafa limbii. Era ca o armonică mare, cu burduful umflat, cu care ai fi voit să cînţi, şi sufletul ei, la apăsare, ar fi zburat pe găurile mute. Financiarul a căzut: aripa lui era beteagă din gît.
Tancred şi-a biruit soarta de magaziner sau de ajutor de şofeur, printr-un instinct de şiretlic organizator, şi personajul lui fără limbă, ca muzicile
79
goale, a figurat şi !n parlament, un loc unde limba catifelată sau ascuţită joacă un rol preponderent. Infirmitatea lui labială e clasică şi simplă. Fostul ministru pune litera l după consonante, şi după litera l pune puţin scuipat, împrumutînd elocinţei sale o soluţie de rotacism lichid. El rosteşte industrie ca pilnie; vrea să zică fiindcă, şi zice fişă; a spus petrol şi s-a auzit piştol.
Przemzil, care se pronunţă poloneşte Pşemisl: dă cifrul şi cheia verbală a domnului Tancred. Cînd era tînăr şi se recomanda Tancred, la Budapesta, unde de preferinţă trata afacerile Căilor Ferate Române, într-o cameră încuiată, de hotel, curtierii şi agenţii firmelor europene notau, pentru a raporta la fabrică şi la bancă, numele exact aşa cum îl auzeau: Flanfled.
Dar, tîrşind o silabă, înghiţind alta, suflînd, scui-pînd, estropiind propoziţia, uitînd gramatica şi vizitind foarte des capitala Ungariei, delegatul gîn-gavilor din România a improvizat o avere de un miliard. Şi s-a ivit beteşugul aripii, care ţine din înghiţitoare; zborul nu a rezistat, acvila s-a prăbuşit. Expulzat de rigiditatea lui Vintilă Brătianu din minister, şiretlicurile gîngavului converg activ către o singură ţintă: să stabilească în noţiunile şefului său convingerea imposibilă că este sărac, lipit pămîntului de sărac. El face toate muncile de încadrare ca să afle şeful că s-a împrumutat la Banca Generală cu o sută de mii de lei şi că a trebuit să-şi ipotecheze proprietatea ca să poată vegeta.
După decesul unui ministru, a căruia inteligenţă politică nu se poate reproduce lesne a doua oară într-un partid, Flanfled a chibzuit să-l înlocuiască. Pardon 1 să-l înlocuiască în consiliile de] administraţie. în consiile de administraţie a două mari societăţi industriale. El a chemat, separat, pe fie-
80
care din reprezentanţii celor două societăţi şi i-a pulverizat cu scuipat sentimental cîte două ceasuri întregi, ca un om simţitor şi languros. Oftînd şi ducîndu-şi batista la ochi, Tancred plînse întîi dispariţia marelui bărbat de stat. Lacrimile se repetară de cîteva ori, decolorînd roşul de buze şi car-miniul de îmbălsămare al obrajilor, împurpuraţi. Apoi insinua că el a fost in ochii mortului nu o creatură, din acelea de care teatrul politic are regretabile nevoi reiterate, dar un prieten de aproape, un fel de frate sîlciu, că mortul i-a încredinţat toate tainele inimii lui şi că ultimul secret i l-a trecut şoptit chiar pe patul de moarte .«Am iubit-o, spunea omul în agonie; am iubit-o ca pe lumina ochilor mei. Mor şi nu ştiu ce se face ea... Ascultă, Tancred, ţi-o confiez. Fă-ţi datoria şi fii atent să nu cadă pe mîini necunoscute ».
Reprezentantul industriei, care auzea gemetele lui Tancred, se găsea emoţionat. « Trebuie să fie vorba de vreo doamnă foarte distinsă din înalta societate, a căreia stare civilă nu se poate împăca elegant decît cu un sprijin discret», îşi zicea repre-zintantul. «Puteţi să-mi spuneţi cum o cheamă? Ştiu să păstrez o mărturisire în întregime». «Credeai că e o femeie! Vai! răspundea Tancred. Nu e o femeie... E o societate de petrol... reprezintată de dumneata. Bătrînul i-a purtat de grijă pină-n ultima clipă a vieţii, o grijă de părinte şi de amant, patriotică şi naţională. Mi-a poruncit bătrînul: „ Ia povara mea pe umeri şi intră în consiliul de administraţie. .. Te conjur”». Primul reprezintant, în-greţoşat de procedeu, a scuipat, a salutat şi a plecat. Al doilea s-a dovedit naiv: Tancred, între numeroasele-i atribuţii, cumulează, de la discurs încoace, cu veniturile sale diverse, şi locul de pre-
81
zident al consiliului de administraţie al societăţii «Astra Română » petroliferă.
Dar şiretenia lui Tancred nu se asortează cu o inteligenţă din cale afară de licăritoare şi informată, în materii nepetrolifere şi inindustriale, cerebrul său dă greş. O împrejurare noştlimlă, cum ar zice guriţa lui cu buzele vopsite. Se colectau fonduri pentru o mare flundaţie politică, şi Tancred, ministru de industrie, convocase pe delegaţii industriilor din toată ţara, ca să-i silească la contribuţie culturală spontană şi benevolă. Discurs de rigoare, scuipat de rigoare. Incontinentul salivar numea fundaţia « un institlutl ». « Ce fel de institut voiţi să faceţi, domnule ministru ?» îl întrerupe unul din industriaşii prezenţi, amuzat de sudoarea verbală a neaşteptatului întemeietor de institute. întrebarea lasă mut pe ministru, un moment iriţat ca de o palmă primită peste figură, şi totodată confuz. Cuvintele nu mai sosesc, ochii holbaţi caută, braţele se agită, insul întreg face o larmă haotică pe dinăuntru, ca un automat de gară gol, în care ai introdus un ban şi, tot auzindu-1 că se scoboară, nu iese pe gaura de jos nimic. în sfîrşit, ministrul defineşte cum poate mai bine şi mai greu: « Un institlutl istorlic...» Industriaşul îşi vîrâ degetul întreg în pauza intelectuală pe care numai o pipăise. «Istoric înţelegem să devie institutul dumi-tale după trei, patru sute de ani de existenţă, dar acum, cînd încă nu a fost înfiinţat, vrem să ştim, ca să ne înţelegeţi mai bine, cU se ce ocupă».
Tancred încremeni cu gura căscată. Nu prevăzuse nici întrebarea, nici răspunsul ce trebuia acordat ; căci 1-âr fi cerut din vreme la locul competent — şi nu a priceput despre ce fusese vorba exact, nici pînă azi.
19 2 8
.p': N. TITULESCU S
, , ii !i?I;
Pină acum douăzeci' de ani oltenii noştri, de la Jii şi de pe Amaradia, treceau drept nişte buni negustori; bogătaşii: de sămînţă; săracii: de partea din aer, verde, a sămînţii. Un cîntar agil, fabricat dintr-o ghiulea cu inel, preumblată pe un răboj de fier, prin crestături, descumpănea tirizia concavă, todeauna în folosul zarzavagiului din Gorj. Cii ajutorul acestui aparat al echilibrului instabil, sătenii din cele cinci judeţe de peste Olt, surîzînd şi mobili In pledoariile lor fără sfîrşit, purtători de cobiliţe grele şi de marfă frumoasă vie, au sustras magnetic din capitalul oraşelor, leu după leu, pol după pol şi sutar după sutar, transportînd prada pe ouă şi pe drăgănele acasă. Oltenii vin şi se duc toată vremea între oraşe şi vatră, ca rîn-duneaua care îşi construieşte gospodăria confortabilă din firimituri, ciupind noroiul şi ridicîndu-I în streşini.
Oltenii aleargă de cincizeci de ani pe toate drumurile ţării, fără să se poticnească. Ei s-au întors cu toţii acasă necontenit şi în oraşe au trăit izolaţi în lumea lor, oltenească fără amestec, jucînd duminica bătuta, printre curci, la sunetul fluierului din brîu. Unguroaicele de la bucătărie, prin mîna cărora trece în buzunarul purtat la gît al oltenilor, banul bun al boierului, au cunoscut numai mierea verbală a zarzavagiului şi atîta timp cît a cumpărat, zarzavagiul nu s-a coborît în subsol să legene gra-
ţiile macerate în sosuri ale servitoarei; el a stat la « odaia » lui şi a păzit datina dragostei din sat, stăpînitor întreg al instinctelor şi al ispitei. \
Cînd a intrat pe drumurile celelalte, ale inteli. genţii ştiinţifice, olteanul s-a vădit deopotrivă destoinic şi repede a cucerit şi piaţa intelectuală — şi în patruzeci de ani a dat naştere unui diplomat de statura domnului Titulescu, marele nostru Pre-cupeţ. Dovlecei, dovlecei: noi smochine, noi alune, noi roşcoye, noi; Precupeţul României e furnizorul aproape exclusiv de idei şi soluţii al Europei occidentale. Merele lui au plăcut chiar cînd a dat drumul unui creţesc între Mussolini şi Poincarâ. Chamberlain consumă exclusiv din coşul precupe-ţului nostru. Şi chiar atunci cînd poamele lui par niţel bătute, flămîndul nu le vede şi le mănîncă, înainte de-a le fi observat; căci pe cînd precupeţul lomneşte, vorba lui joacă, mintea lui înfăşoară, farmecul lui ameţeşte, şoapta seduce. ;
Unguroaicele politice au încercat; să-l ducă în subsol; el îşi face serenada numai la fereastră!
Bucătăria pute şi lui îi plac sărutarea şi mirosul de razachie al fluierului, pe care cîntă. Pe nebăgate de seamă, Precupeţul nostru a transportat încet acasă, în lei, în poli şi în sutari averile, din care trăiesc popoarele şi se împuternicesc: prestigiul.
1 9.2 8
•4* - «f î r *.$&&&*■;'
t&jr.-.tfr..;
-flR"' ! -£
h :l:4ăJ Mm»
«!f • ii'S'! : f-'
, A. •: . - i‘ ;i '• ’ -tofehreftî
' oq
j\ • o::: ‘■■JU'-iH :■
.■z-'iSWb vtfcfitefehi ■»■«> wUk ifitfo
wnii-Wi !» \>-v: ■ Iţ- 'îir' **** 'K’N • toii»
,, ,« a'Rf-ac. «) ffi'siun £•.«;.# fiif m . .
. ..'A i’Uiiisa ;tlqni «Kf> • ' sftclA .asfeţiiţ qmi* :>i eb.-fft'-:-? .aWlJr*- , ii*. '*«?•. ^ gib
«Ot/te if^ |g.
V ; ...... -'5'-- 1 k
;> : ' ’jlj •. -V* '; >ri ’.
DOCTORUL SINGER
A murit vineri după-amiază. Nimeni nu credea că a murit şi nici nu trebuia să moară un om atît de tînăr şi un învăţat attt de iscusit. Pentru vtrsta maladivă a copiilor plnă la doi ani, cea mai grea din medicină, doctorul Mauriţiu Singer nu avea rival în Bucureşti, şi tn toată ţara un singur alt medic dispune de puterea lui de a cunoaşte şi de de-a tămădui copiii, doctorul Scheeser, un saxon din Braşov.
Dată fiind cantitatea egală de -ştiinţă ce stă la tndemtna profesioniştilor meşteşugului de vindecare, sporită desigur printr-o experienţă inegală, trebuie să credem că varietatea valorilor medicale se datoreşte mai ales individualităţii, şi infailibilitatea acesteia unui talent deosebit. Doctorul Singer avea la superlativ proprietăţile reunite ale plantelor curative şi ale celulelor victorioase, în lupta pe care atenţia, curiozitatea şi pipăitul lui o duceau împotriva morţii la copii.
L-am văzut stînd ore întregi nedezlipit de căpă-tîiul clienţilor lui din scutece şi leagăn şi ridicîn-du-se de pe un scaun numai în momentul cînd a înţeles. Atunci începea lupta; minuţioasă, compusă din miracole J mărunte, vizibile, însumate la timp în miracolul mare al vieţii recîştigate. Simplu, sfiios şi tăcut, copilăresc el însuşi ca un şcolar, doctorul Singer alerga între zeci şi sute de leagăne şi de
88
I
f
ameninţări, mai todeauna flămînd şi neodihnit, i între spitalul «Caritas» şi păpuşile lui bolnave
i din oraş, abia făcîndu-şi timpul, cu temeri de pă-
| rinte, să-şi sărute pruncii lui, din leagănul de-acasă.
' Medicul copiilor a murit ca un copil, de-o boală
de copii, căpătată de la,un camarad nevîrstnic, pe care poate că, murind, l-a vindecat. Nici nu ieşise luceafărul de vineri seara şi mîna lui fermecată a lunecat de-a lungul cearşafului şi a rămas , nemişcată. Copiii au pierdut definitiv un mare meş-
! ter şi un arhitect gingaş al sănătăţii lor, societatea
I românească a pierdut un om folositor, şi familia
| medicului, tînără şi bravă, un soţ incomparabil
Işi un tată suav. îi rămîne din el numai atît: o probitate activă, o hărnicie fără răgaz, un nume . cinstit. Şi, desigur, tot ce rămîne, după ce totul s-a
| stins, este puţin...
| 19 2 8
) ‘ . .
0 ■ • glii1 ■ ■:. sj
1 ^ ■* ■'' ’r1'
■Ji.i-fi
! fî.-
ţ‘
I
I
II
. î*î
irîstiq/
Omul a fost asemănat ca florile, care-şi dau rodul lor la vreme şi pier la netimp, încă din cîn-tecele de nădejde amară ale psalmistului şi, după ce s-a stins, nimic nu se aseamănă Intr-adevăr, cu florile, ca omul, gingaş ca ele, tot atîta de provizoriu şi de fermecător. Piciorul nevinovat al unui copil le calcă şi le sfîrşeşte...
Obosit de munte şi de piatra lui, călătorul de înălţimi descoperă uimit, în depărtările marilor singurătăţi ale piscului, o floare, care nu ştie pentru ce s-a ivit acolo şi cum s-a întocmit, fără pămînt şi numai din lumină. O asemenea mirare încerci cînd în pustietăţi întîlneşti un om inexplicabil.
Doctorul Singer a fost un medic al copiilor, şi fără număr sînt căminurile unde fulgerul, alb al soarelui de azi-dimineaţă, intrînd ca un prevestitor de belşuguri şi ca o mîngîiere din cer, aduce aminte pe medicul care a pierit. Vindecător miraculos şi om de ştiinţă în greul înţeles al cuvîntului, acest binefăcător, abia mai vîrstnic decît bolnavii lui, serios ca un octogenar şi candid ca un prunc, lipsit de pedanteria şi suficienţa celor mai mulţi Infăţişetori ai lui Hippocrat, înfumuraţi, fără cauză, avusese răgazul şi curiozitatea intelectuală — şi una şi alta — să fie mai mult decît un doctor în medicină: un cetăţean complet, un cetăţean gînditor un bărbat cu o măsură şi o concepţie socială, o unitate umană integrală, în sensul enciclopediştilor
90
francezi. Şi mai avusese timp să se informeze şi să citească şi în domeniul acelor activităţi minore, pe care unii din noi le socotesc, în educaţia generaţiilor, esenţiale.
Pentru noi, care am cunoscut medici absenţi din literatura de la Bolintineănu încoace şi con-fundînd cu bunăvoinţă pe Caragiale cu fosta firmă a unei berării, şi cărora timpul, nici în întindere nici în adîncime, nu le permisese să afle mai mult din cîte poleieli groase şi fierbinţi puseseră zugravii limbii româneşti pe cuvinte, tictacul artistic al inteligenţii doctorului Mauriciu Singer, aplecat pe cutia lui cu instrumente nichelate, a fost o descoperire încîntătoare. Cu o justeţe în aprecierea conţinutului şi a calităţii, câre lipseşte nu numai multora dintre scriitori, dar majorităţii acelor sticlari revînzători, cunoscuţi subt numele de critici, greoi în a percepe sunetul cupelor şi al vaselor pentru bujori şi tuberoze, după bobîrnac, doctorul Singer cunoştea, pe lingă linia orizontală de profiluri, şi ■detaliile literaturii. '
Ca şi dinaintea florilor răsărite la o palmă de stînca vînătă a înălţimii, te-a mişcat acelaşi mister: cind s-a putut prinde, cum s-a putut întocmi şi de unde şi-a putut scoate suavul parfum?
19 mai 1928
TITUS ENACOVICI
Din activitatea acestui inginer simpatic şi darnic, proprietar al unei inimi generoase şi al unei mari averi, care îi acorda şi lui dreptul, dus la exces de fanteziile de individualitate ale terestrului altor milionari, să facă abstracţie de frămîntarea gîndurilor, de durerile năzuinţelor şi de Întinderea ideilor şi să toarcă şi el pisiceşte lent, într-un fald social elastic şi confortabil, firul de mătase searbădă al timpului uşor, cultura românească — intelectul şi presa — reţin jertfa lui de a fi consimţit să-şi puie sufletul, hodina, şi mijloacele în serviciul lor.
Titus Enacovici moare tînăr, dar cade la lucru, ucis de un glonţ bastard, rătăcit din cîmpul medicinii. Cei pe care moartea îi găseşte la strung şi lingă topitorii, au murit întodeauna frumos, în randamentul deplin al efortului personalităţii lor.
19 2 8
a(ţ-ţ'"-
•f'’
PARFUMIERUL COTY
în Franţa se produce azi fenomenul unei personalităţi extraordinare care va copleşi toate acele nenumărate socoteli ale mediocrităţii, din care e alcătuită fericirea şi lenea vieţii. Parfumierul Coty, care are un venit cam de o sută douăzeci de milioane franci pe an — şi venitul creşte pentru că parfumierul nu înşeală ci vinde parfum bun şi adevărat tuturor locuitorilor pămintului — are şi o patimă: ziaristica. Din aceşti franci fără număr o parte e hotărlt să-i piardă punînd în mişcare rotative tipografice noi, spre deosebire de amicii săi industriaşi care-şi cheltuiesc surplusurile financiare şi fiziologice în cabarete şi la rulete.
întodeauna activităţile cerbrale au fost scumpe. Călugării din mînăstirile medievale îşi primeau sacul de făină, din valea depărtată arată, semănată şi secerată de ţăranul care, la chindie, cînd auzea VAngelus du soir îşi scotea pălăria şi se-nchina umil. învăţăceii jidovi, comentatori subtili ai Bibliei, cerşeau o zi pe săptămînă prin tîrgurile poloneze, ca în celelalte şase să stea faţă în faţă cu duhul de pe Muntele Sinai, al cărui nume nu trebuie rostit.
Numai falsa şi superficiala democraţie a putut da naştere cîştigului din creaţie cerebrală, «populari-zînd» pe Baudelaire la ziar şi reproducînd cu cerneală de tipar pe hîrtie de împachetat, surîsul Giocondei.
I
Parfumierul Coty are o idee politică pentru împărtăşirea căreia e gata să facă sacrificii: ziarele-lui se vor vinde cu cinci centime mai ieftin ca toate-celelalte ziare.
In Franţa e o răscoală: toate ziarele s-au coalizat împotriva acestui atentat al industriaşului de-parfumuri care se vădeşte un ascet al ideii. I s-au suprimat serviciile de librărie şi expediţie, prin terorizarea librarului concesionar. Coty a făcut o-societate nouă de expediţie, depunînd capital iniţial cincizeci de milioane franci. I s-a suprimat ziarul din gări. A obţinut vînzarea In gări, direct din partea guvernului.
I s-a aruncat în faţă ultimul argument, care e o-cerşire: va lăsa pe drumuri o sută de mii de oameni de la celelalte ziare... Argumentul e ipocrit. Oamenii vor găsi oricînd de lucru, o parte chiar la noile ziare. Vor dispare însă ploşniţele grase-încuibate în cutele ziarului — desigur, dar Coty ţine mai mult la ideea lui costisitoare.
în ţara noastră un singur om a cunoscut în parte această superioară frenezie — Titus Enaco-vici. Dar a murit.
19 2 8
s-!'V •• r.Yi r
fi
k-.; ■■■ Hi- •' *l!j Mâhni
tr skki i .('• u ;
an imSo îs .iiiffîft utemuiâ »« -ţi
■ îitgfy;
-.■»»,ir•••••. • ,v,'r .ittV'SUtîO ■: . .
: • iH);•!';••) f :
tetfws ,tr ’ -: ; -j.k-i'' jeatî k-
■I#
PROFESORUL NIGULAE MINOYICI
Intr-o strălucită dimineaţă de toamnă, luminoasă ca o trîmbiţă şi ca trîmbiţa de sonoră, Cocd a pornit, experimental, la primarul, de Albastru, la periferiile culorii. Pe primar, îl cunoaşteţi, nu-1 cunoaşteţi, Cocă a fost ispitit să-l fabulizeze, şi nu e vina lui. Vinovat e fantasticul gospodar. Culoarea lui ocupă ca azurul întinderea cea mai mare din universul capitalei. Doctorul Minovici, face gospodăria după cum face apa rotogoale, cu o vervă cursivă şi aproape fără să-şi dea seama.
A făcut uri palat, al « Salvării», un garaj plin de maşini de transportat bolnavii, de volumul unui depozit de tramvaie. Surîde, La etaj a construit o sală de adunări, cu un ecou de pădure, primit gratuit din mina întîmplării. Şurîde. îţi auzi propria respiraţie ca o locomotivă. Nu deschizi gura şi gîndurile încep să grăiască: peste două luni sala, în chip spontan, îşi va ţine singură discursurile şi conferinţele. Păreţii ei sînt zugrăviţi, aşa cum nu se mai zugrăveşte din timpul medieval al călugăriei ; motivele picturii sînt strămutate din decorativul ţărănesc; candelabrele sînt improvizate după policandrele din vechile mînăstiri. Surîde. Marmura, piatra şi linia se întrec în atitudini. Din etaje, se lasă pînă în stradă o scară, care e un monument. Surîde. Te miri, doctorul, profesorul, primarul etc., rîde. De ce rîde? Palatul a fost făcut din distracţie, ca pocherul altora. A voit niţel şi s-a făcut de tot
95
şi peste aşteptare. Abia se opreşte din risul, cu care primeşte admiraţia lui Coco, ca să spuie ceva serios: «Dacă— Întrebuinţezi banii şi nu-i furi, se poate orişice ». Doctorul Niculae Minovici ştie documentar că se «fură » — e medic legist şi succesorul In curînd al fratelui său, savantul profesor Mina Minovici, la Institutul medico-legal. Numai că o spune: marii demnitari din municipiu şi de la stat, o tac, refuzlnd să popularizeze o idee, pe care o ştie şi Polişinel.
E o atitudine ştrengărească. Primarul lucrează cît cele zece mii din Ânavazis, însă, cu mina în buzunarul jiletcii, sprinten, vesel, lipsit de acea gravitate mohorîtă pe care o arborează oamenii foarte ocupaţi. în cîteva luni, a transformat fizionomia întregului sector, fredonînd şi surîzînd. Tuturor autorităţilor le trebuiesc fonduri, cu care nu ştiu ce să facă; primarul de Albastru pune un salahor să dea cu tîrnăcopul în asfalt şi sar milioanele din pămînt: el ştie să le utilizeze şi surîde. Tot ce-şi pune de gînd, iese gata isprăvit In cîteva minute, zile sau săptămîni, după caz. Profesorul N. Minovici nu cunoaşte toate acele răspîndiri preliminare, care poartă succesiv numele de studii, anteproiecte, proiecte, deliberări, comisii, propuneri, legiferări. O singură acţiune desparte intenţia de sigur, cu simplicitate însă accelerat — şi surîzînd.
Acest primar, profesor de universitate şi medic, e un japonez al petalei: pentru ca să-şi scalde pasiunea de floare, creşte flori acasă. Pentru cîini are un respect, pe care clinii îl merită integral: ca să stea de vorbă cu cîinii, şi-a populat grădina cu cîini. li place — sufleteşte — păsările: ca să Ie aibă la îndemînă, şi-a făcut o Curte — cuvîntul trebuie scris în litera mare — de găini. Ele dorm pe nisip, laolaltă, în camaraderie cu miţele cenuşii, infrumu-
96
seţări]e uneltelor casnice şi ale costumului, il atrag. « Vila Minovici» de la Şosea, unde vîntul din turlă bate-n potire de cristal cu limbi de clopote minuscule şi scoate din alternanţa lor rugăciuni delicate, de sunete clare, e un muzeu de cojoace brodate, de ii, de fote, de olărie, de fluiere, de scoarţe, de crestături şi încondeieri. Portul tuturor femeilor, fecioarelor şi flăcăilor din neamurile frumoase româneşti, e orînduit acolo în dulapuri şi pe laviţi.
— Ale cui vor fi într-o zi toate astea, domnule profesor?
— Ale statului, răspunde surlzînd profesorul primar. Dacă le-aş lăsa altuia, el ar vinde casa şi s-ar deschide aci în gospodăria mea, cel mai frecventat local de petrecere şi beţie.
Coco a parcurs cu primarul cheul drept al Dîmboviţei, care aparţine sectorului, malul stîng in-trînd in competinţa altor sectoare. Malul doctorului Minovici, spre deosebire de cel de peste drum, e verde: Doctorul a pus, foarte simplu, să fie semănat cu trifoi şi toată îmbrăcămintea malului a costat cinci mii de lei... Şi de-acolo, Coco a străbătut toată calea Văcăreştilor pînă la sfîrşitul ei, din şoseaua Olteniţa. Şoseaua, mai bine pavată decit bulevardele, e pardosită cu granit în cuburi egale. Cît priveşte Calea Văcăreştilor, trotuarele s-au luminat: în tăcere, au fost dărîmate baracele şi suprimate prelungirile de mustărie ale acoperişurilor, povîrnite încă nu de mult, peste şosea. Băltoacele clasice ale cartierului, care încă anul trecut trăia între mocirle paralele, verzi, s-au uscat: un pămînt curat se cerne, ca pe răsaduri, în fund. Se vor astupa toate şanţurile laterale şi se vor construi rigole, zîmbeşte primarul. O inovaţie neaşteptată: muncitorii îngroapă în galeriile săpate pe înconjurul periferiei pînă la ultimele margini, cablul electric.
97
Sîntem în strada Lînăriei. Primarul are de.dat un ordin în vecinătate.
— Vii sau aştepţi? întreabă primarul. Dacă nu te plictiseşti, aşteaptă.
Coco vine. Cocă se trezeşte în mijlocul unui şantier uriaş. Malurile de pămînt ale unui deal dispar, tăiate geometric ca o pîine de patru kilograme. Se betonau stîlpii de sprijin şi se construia un labirint de săli de-a lungul lor. înainte se ridica streaşină masivă a unei clădiri. în stingă se acoperea cu căpriori un pogon de ziduri construite.
— E tot a dumneavoastră? întreabă Coco intimidat.
— E tot a sectorului nostru, surîde primarul. Sînt locuinţele viitoare ale măturătorilor, care acum dorm ca nişte cîini pribegi pe subt poduri şi pe măidane. Trebuia să recrutăm măturători civilizaţi şi să le dăm locuinţe confortabile.
Dincolo, erau grajdurile. Primarul strţnge mîi-nile unui inginer voios şi simpatic, îmbrăcat ca un salahor şi încălţat cu bocanci de var.
— Merge repede, surîde primarul.
— Repede de tot, surîde inginerul.
Coco şchioapătă către automobil cu ciocul de trei ori mai lung şi cu o figură impresionată de cea mai ridiculă mirare. E consternat şi începe să i se coloreze sentimentele cu fetişism. Dîndu-şi seama că are de-a face cu un idol şi nu cu un primar, nu mai îndrăzneşte să se urce în maşina lui. Maşina porneşte.
— Acum mă duc la Cotroceni, unde am început un...
Nemaiputînd suporta un adaos de surprize,Cocă opri automobilul şi se dete jos.
— Pe ziua de azi îmi ajunge. Zece miracole pe zi nu înghite nimeni, afară de primarul de Albastru.
98
I
Vă rog să-mi daţi drumul, s-o iau pe jos, să mă refac.
Primarul surîde. Coc6 se mai uită o dată la el. Acest om care se laudă că ar fi avînd şaizeci de ani, are douăzeci.
— Satan I îi zise, Coc6, pe tăcute, văzîndu-i ochii aprinşi înflăcăraţi.
— La Cotroceni! porunci şoferului primarul.
19 2 8
■fi- Y: -f 1 ">.iY
• 11 : . (ir »; ' :: . ■
ii îfum •ifi -iiteîS îiji.: domnul Tzigara a devenit roman: stilurile mari se pot întodeauna înţelege între ele1 şi icoanele se pot face medalii, fără pierdere de metal. în orice caz, cea mai zveltă linie de bărbat din Bucureşti s-a mai rafinat la vîrf şi ascetica ei aristocraţie şi-a pus un adaos de accent papal.
încep dificultăţi. Ca toate personalităţile esen* ţiale în epoca şi în ţara lor, domnul Tzigara-Samur-caş avea un dublu social, care la cîte doi, trei ani, cînd apuca să scrie cîteva rinduri de text, se sate-liza de numele domniei sale. Carmen-Sylva avea un dublu în persoana doamnei Smara. Domnul Iorga are un dublu în domnul A.C. Cuza. Unul din dublii lui Titu Maiorescu e domnul Mihail Dra-gomirescu, după cum dublul a vreo patru cinci diverşi a rămas domnul Jean Th. Florescu. Domnul G. Ibrăileanu are un dublu în domnul H. Sanie-levici. Dublii sînt sau adevăraţii urmaşi, în decalc, ai originalului, pe care şi-i anexează ei cu monopol, li interpretează admirativ, chiar îi mustră cu blîn-deţe şi-i duc mai departe — sau detractori obsedaţi de culoarea integrală a palidei lor nuanţe. Dublul domnului Tzigara era domnul Simionescu-Rîmniceanu (Marin). Ştiţi, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte, de un domn aşa şi-aşa, foarte intelectual , nemaipomenit de intelectual, un domn care încerca o academie proprie cu materialele domnului Blank; un estetician, mă rog, care por -nise cu un imens program cultural, generator de mare literatură, putînd să-i ceară lui Eminescu, dacă ar fi trăit, o traducere, şi colegului domniei sale, domnul Jean de Leresty, opere originale. Un domn, ce să zic? bine, foarte bine, reuşit. El a
108
păpat, fără să fie un mîncăcios, dimpotrivă, «Cultura naţională» şi o sută de milioane, ca un gîn-dac fără burtă, ofilit, melancolic, care intră într-un sac cu făină, gustă pentru sine puţin Insă urinează tot. Acest domn se arăta ras, cînd domnul Tzi-gara-Samurcaş purta barba întreagă: acum cînd s-a ras originalul, dublul trebuie să şi-o lase.
La domnul Tzigara, barba a fost un timp, o dată, un ev. Domnia sa poate întreba azi, după evenimentul care l-a întinerit: «Precizează, cînd ţi-am spus ce zici că ţi-am spus, aveam barbă sau nu? Aveam. Regret, s-a perimat *. Dar barba înflăcărată, care a stat zeci de ani la masa regelui Carol şi a Elisa-betei, a jucat şi un rol istoric în timpul războiului, în Muntenia ocupată. Prefect de poliţie, trecerea prin oraş a domnului Tzigara era salutată de populaţie, cu fetişism. în Bucureştii stăpîniţi de prestigiul dur al mareşalului Mackensen, ai căruia ochi de oţel îngheţau ca o poruncă, pe-atît de grea pe cît era de mută trufia ofiţerilor lui şi făceau populaţia sfiioasă, doi oameni au fost pentru Capitală purtaţi de la oră la oră şi de la zi la zi, ca o speranţă: profesorul Tzigara şi bătrînul Lupu Kostachi. Amîn-doi purtau barba, călugărilor vechi.
Despre prefect, se povestea cu satisfacţie că în barbă el purta şi un talisman, întrebuinţat cu pre-ciziune, în ceasurile rele pentru liniştea în sărăcie şi descurajare a cetăţenilor. Se întîmpla că de-a fuga, descălecînd, un ofiţer de ocupaţie intra su-nîndu-şi armele în cabinetul prefectului. Odaia era plină in permanenţă de sutele de voci ale plinge-rilor grămădite. Oamenii puteau să vie în toate timpurile, ca într-o casă de sfaturi. La ivirea ofiţerului, prefectul se scula din scaun politicos, înalt şi cu figura lui. Soseau zilnic zeci de asemenea ofiţeri, cu ordine răstite. Ofiţerii de soi se lăsau impresionaţi de prezenţa în prefectură a unui domn, cu
iot
o fizionomie seculară, vorbind germana ca un german şi primind ordinele ocupantului, ca un mare boier. Vocea lor imperativă scădea treptat pînă la civilităţi. Violenţa ofiţerilor impertinenţi însă, nu putea să fie biruită cu aspecte şi stil. Ofiţerul poruncea, de pildă, ca într-o oră să i se tragă la scară douăzeci de care cu ovăz. Prefectul demonstra imposibilitatea execuţiei şi ofiţerul, grăbit, nu-i permitea aproape să răspundă. Atunci, se manifesta funcţiunea talismanului misterios.
Prefectul arborase la cravată un ac, dăruit de kaiserul Wilhelm şi care era, pe cît se pare, reprodu-decerea de preţ a unei insigne, autorizată să reprezinte autoritatea imperială. Zice-se că prefectul, cu o mişcare lentă şi aparent distrată, a mîinii lui de ierarh, înlătura timp de o secundă barba care acoperea cravata şi semnul. Ofiţerul obraznic se oprea subit din declamaţia lui injurioasă, lipea tocurile trîntindu-le, ducea mîna la coif, rămînind în poziţia militară.
Legenda povesteşte că, atunci, prefectul se aşeza molcom pe scaun, lăsînd ofiţerul încremenit dinaintea biuroului său. Şi cînd ofiţerul întreba: « Să trăiţi, ce porunciţi să fac? » domnul Tzigara-Samur-caş, care tocmai îşi pleca urechea la şoaptele unei suferinţe, ridica progresiv degetul către uşe, răs-punzînd: «Să ieşi afară!»
Şi ofiţerul ieşea.
19 2 9
110
C. ARGETOIANU
In literatură ca in amor: unii refuză, alţii te vor. Domnul C. Argetoianu sau cel mai cunoscător fecior de casă al preferinţelor domniei sale literare, ne-a refuzat abonamentul. Rămîne de văzut care din doi. E un refuz care ne-a interesat. Cunoaştem subiectiv pe stăpîn drept om de spirit, şi un om de spirit plăteşte fără să citească; căci, dacă citeşte, omul de spirit trimite abonamentul fără să-i fie reclamat. Probabil că la lectura portretului domniei sale, domnul Argetoianu se va arăta de o spiritualitate excesivă, trimiţînd abonamentul pe doi ani, anul care s-a sfîrşit şi altul care începe. Nu vă supăraţi, excelenţă, ne permitem să glumim.
Dacă, în clişeul alăturat, fostul tovarăş de idealuri al domnilor Iorga şi Maniu nu se va găsi foarte frumos, vina îi aparţine. Plătind abonamentul, am fi delegat un spicher să-i ceară portretul. Aşa, am fi dat ochii cu feciorul şi acest ambasador interpret al voinţei stăpînului ne-ar fi oferit fotografia lui proprie în haine nemţeşti. Am luat ce-am găsit, « un Argetoianu» aproape curent, cum se vede în toată presa şi intrat în caligrafia politică a scriitorilor de feţe, ca o iniţială, semănînd cînd cu Luther şi cînd cu domnul Stere şi niţel, foarte niţel, şi cu originalul. Ca să indice că originalul nu e spîn şi se rade, autorii clasici ai efigiei imperatorului aproximativ din medalion, li stropesc împrejurimile
111
gurii cu alice de cerneală, cu virgule şi puncte. Desinatorul nostru a ţinut să fie original.
Sint unii oameni politici al cărora gust se manifestează bizar. Ce impresionat ai fost cînd ai aflat că desertul cel mai delicat al ariciului e puricele, nu ai putut să uiţi decîţ văzîndu-1 pe Ionel Brătianu, scoborînd în gara Leordeni, din tren, cu o revistă umoristică, de care nu se mai rîde de zece ani nici la Tirgovişte. Se ducea să se delecteze în singurătatea Floricii, cu mai multe numere împăturite laolaltă. N-ai fi surprins să ţi se spuie că lectura de căpetenie a domnului Argetoianu o fac şi azi operele complete ale domnului N. Iorga, pe care fostul ministru al Agriculturii le citea pe vremuri toată noaptea, fără să poată adormi, pînă la ziuă, din pricina lacrimilor şi a unui accent pasional.
Se povestesc despre verva banului din Argetoaia, ca despre Napoleon, finaluri de frază şi replici aproape istorice, însă nu i se ţin minte pagini, discursuri şi jumătăţi întregi. Fostului ministru de Agricultură, căruia destinele subtile ale vieţii politice îi prepară succesiunea, cu atitudine şi caracter, a lui Ion I. C. Brătianu în partidul adoptat, în ultimă analiză, de principiile domniei sale, i s-â făcut o atmosferă de şef cezarian şi de rezervă supremă în dificultăţile viitoare ale statului nostru.
Unii vorbesc despre marea inteligenţă a proconsulului oltean, alţii li citează ceea ce ei au numit cinismul. în gravitatea momentelor mari, pe care oamenii de rînd le iau de-a dreptul în tragic, domnul Argetoianu amestecă pensula cu o nuanţă de umor şi ironie a paletei sale superpestriţe, caustic ca Petre Carp şi bruscat ca Bismarck, de la care, de Ia amîndoi, a reţinut pentru aplicările potrivite cîte ceva. Anecdotica vieţii sale circulă, se reconstituie! şi reapare, ca fabula unei comori imense, îngropată într-un castel părăsit, vizibilă numai pen-
112
]
t
s
r
r
r
tru vizionari şi iniţiaţi. Păcat că nu o pot gusta şi oamenii mai depărtaţi. Beneficiarii tezaurului sînt singuri miniştrii, în timpul consiliilor de guvern, industriaşii din consiliile de administraţie şi oamenii din curte angajaţi cu condicuţa. Literaturii, ministrul nu vrea să dea nimic.
De la intendentul domniei sale, intelectualul află ce citeşte domnul Argetoianu, ce opinii proferează în pictură şi faţă de aeroplan şi ce crede despre viitorul automobilului cu şase cilindri. E într-ade-văr păcat.
Secretul însă şi al expansiunilor sale private şi al rezervelor sale publice, pare să fie o foarte bine ascunsă timiditate. Domnul Argetoianu a taohinat muzele pe vremuri şi a exprimat în manuscris sentimente de ordinea literaturii. Fiind proprietarul unei avuţii care permite şi atitudinea geniului total, viitorul ministru a fost sigur, că literatura bună e un joc de prinţi — şi a simţit că s-a înşelat. Atitudinea din literatură a trecut în politică, jenată totuşi că nu a rămas literară. Cînd va fi foarte bătrîn şi spiritul de autocritică va începe să facă reminiscenţei şi zborurilor defuncte concesiile necesare, ministrul se va răzbuna scriindu-şi memoriile — şi cine ştie! — memoriile sale vor putea să provoace tîrziu, postum, satisfacţiile neîmplinite la timp.
In onoarea acestui meşteşug, care pe unii îi împinge să scrie şi pe alţii îi determină să refuze să plătească, trebuie să cităm influenţele lui remarcabile asupra oamenilor publici, pe care îi poleieşte, îi rafinează şi cărora le dă voie să fie cu fostele lor năzuinţi dispreţuitori.
fi
19 2 9
SALOMON ROSENTAL *
într-o împrejurare de specialitate, domnul C. Dis-sescu, ilustrul constituţionalism neputîndu-se exprima, dată fiind situaţia punctului prozaic, decît în franţuzeşte, a emis, dezgustat, o concluzie strict locală însă cu caracter de adevăr istoric: Tu sais, tu m’as gâte la poesie. Domnul Dissescu începuse^ ca păianjenii, la subsuoara unui părete şi în ungherul de subt tavan, să ţeasă firul unui farmec indicibil şi din crăpătura tencuielii a ieşit, pe neaşteptate, un gîndac. Uimirea, emoţia şi scîrba divinului mă-tăsar, surprins de apariţia vecinului negru, erau de înţeles.
Sentimentul marelui nostru fost şi actual jurist, nu a rămas strîns legat de locul unde s-a ivit desa-grementul şi cuvîntul lui istoric s-a deplasat şi a circulat. Inspirat, ca să fim mai precişi, de la o complicaţie a tubului digestiv la capătul lui terminus, el s-a putut aplica şi la căpătîiul de sus al acestui tub; căci în Drept, ca şi în viaţa netrezită încă la luminoasele lui principii, omul se poate defini, la toate gradele justiţiei, advocat, judecător şi împricinat, ca un maţ cu două vîrfuri şi — atîrnă de dată — uneori cu trei. Şi nici în istorie lucrurile nu se prezintă într-altfel; mai scurt sau mai lung, maţul savantului există, cu diferenţe mutate, barbă mai multă la un capăt şi eventual la amîndouă.
Domnul Salomon Rosental aparţine varietăţilor scurte şi niciodată n-am fi crezut că este nici atît
114
de cochet, nici atît de febril. Găsindu-ne la Palatul Justiţiei, unde vastele celebrităţi ale vieţii naţionale trec gînditoare cu un ghiozdan de încasator de abonamente subsuoară, am remarcat statueta unui personagiu de etajeră, corect, gătit, şi şters de praf, ca o călimară pe biuroul unui director de bancă mare, care slujeşte, cu cristalele şi nichelul ei, numai la iscălit. Personajul avea însă agilitatea unui instrument de bancă mai activ: creionul spînzurat de vîrful unei spirale basculante, care se apleacă, dacă-1 apuci, ca o cumpănă, şi care sare, cînd i-ai dat drmul, ca o jucărie. Agasant, el lua pe minut o sută de atitudini de creion tocit şi ca un vrăbioi cu pălărie tare, curtenitor pe marginea ştreaşinei cu burlan, nu era destul de mulţumit cu nici una din variantele mobilităţii lui. Intrigaţi de atîtea gesturi şi cheltuieli de amănunte, la un domn trecut de a cincea, de a şasea şi poate de şi de a şaptea tinereţe, ne-am întrebat de ce crede el că-i stă aşa de bine mustaţa tunsă adolescent» de ce e atît de satisfăcut de frumuseţea carminie a pleoapelor lui şi de ce caută el să fie şi să devie, din moment în moment, tot mai frumos şi mai drăgălaş?
Pentru carnetul nostru de schiţe, personagiul începuse să fie interesant. L-am urmărit, instabil pe tocuri şi ocupat cu bagatelizarea miniaturală a persoanei sale. Ca un diamant, el se aşeza în lumina cea mai prielnică fiinţei sale preţioase. Ca o bijuterie, capul lui se aşeza ca într-o vitrină, ma-sus, mai jos, mai la mijloc, mai la dreapta, mai la stînga şi puţin mai alături. Unghiile îi treceau toate prin degete ca un şir de metanii de opal. Dacă ar fi fost gol, pe plajă, desigur că personajul s-ar fi îngrjit exclusiv de rînduirea estetică a scîrlion-ţilor de păr, pe care i-ar fi luat fir cu fir şi i-ar fi strecurat ca un ibrişim personal, printre buri-
115
cele degetelor lui, lustruite ca nişte cofeturi. Misterul nu a durat prea mult: personagiul era un Don Juan al sălii paşilor pierduţi de la Apel şi probabil că In tinereţe, catifelările instabilităţii lui fotografice îi reuşiseră In tramvai. O domnişoară din Barou îşi ducea servieta cu scule de parfumerie: personajul făcîndu-şi privirea magnetică şi irezistibilă, o fulgeră numaidecît cu ochiul lui bătrîn. Către bufet se ducea bucătăreasa cu o tavă cu chiftele: personajul a prins-o pasionat şi dulce în hipnotismul lui. El fecunda astfel, rînd pe rînd, cu căutătura, toate femeile care treceau brusc, rapid, instantaneu ca o. muscă: din zbor. Fericita lui virilitate de fox minor, putea fi satisfăcută şi cu un picior de canapea.
L-am auzit deodată vorbind franţuzeşte — şi ne-a deziluzionat. Personagiul ne-a «gatat poes-sia ». Accentul lui. scandalos a detunat, rupîndu-ne timpanul; * Cine-i ăsta? » ne-am permis atunci să ne informăm. Şi doi domni advocaţi ne-au răspuns, cu tonul Cu care ne-ar fi indicat Columna Traiană:
— Rozental. Rozental. Adică, ştii, Rosental, monumentul, centrul, cauză cauzelor...
— Rosental consilierul, arbitrul, fenomenul, expertul experţilor, Sine qua nOri-ul, Nihil sine Deo-ul?
— Da. El.
— Puterea guvernelor? Delegatul inteligenţei juridice româneşti? Ăl după care englezii, francezii, germanii îşi fac în adunări de elite restrînse, o idee justă despre seriozitatea, despre valoarea şi capacitatea noastră? despre talentul nostru.
— Exact. El e ♦ Rosentaladică Totul. Fără el nu au putut trăi ca oameni de stat nici Ionel, nici domnul Vintilă Brătianu. Fără el domnul Ti-tulescu nu însemnează nimic. Şi fără el nu durează nici domnul Maniu.
116
Şi pe cind i se aduceau astfel elogii şi se cerţi, fica incomparabila lui calamitate ştiinţifică, personagiul, uitindu-şi o clipă ţinuta şi subt imperiul unei odioase mîncărimi urgente, îşi duse repede mina lui splendidă, pe sub blană, la şezut, scărpi-nlndu-se cu sete.
— Are viermi, ziserăm noi, cu o admiraţie întristată.
— Un om ca el nu poate să aibă viermi, cum zici dumneata cu un vocabular neglijat şi antijuridic, ne răspunse un domn advocat. Domnul Rosental poate să aibă cel mult oxiuri.
' f* ..*) '-r" ■ '• ;
■ • JşngM *■ 'K:■' :
.{? -1
.. :uiii * .;!"•>•••• •
■ • ■ ..'Ui ' ‘ ’ \ , • •
192 9
u;.
. :i
,!!•?: î
«I
"■n*
C. STERE
Am cunoscut la un bîlci din streinătate un personaj, care nu ştiu dacă figura Statul sau Municipalitatea, Învăţămîntul, Politica, Medicina sau Academia, dar care fusese expus acolo de o autoritate; căci personajul era gratuit. Construit din piele de încălţăminte groasă, el sta ca un nerod, în mijlocul căluşeilor, panorămilor şi toboganelor, pe un scaun cu spate, şi toată lumea care trecea pe lingă el îi cîrpea cîte o palmă. Personajul conţinea un secret: dacă palma era bine dată, cu mare putere şi pe un punct simţitor, se căsca pe neaşteptate gura şi pălmuitorul căpăta ceva, ni se pare că o decoraţie cu inscripţia satisfăcătoare, că posesorul ei avea podul palmelor tare şi tenace.
Cel mai amuzant lucru nu era însuşi personajul. Cărămiziu la faţă, cu nasul gros şi borcănat, şaşiu, cu maxilarul superior dinţat şi proeminent peste buză ca o margine de şapcă, el surprindea numai la început şi devenea repede banal. Publicul rîdea de altceva, de sinceritatea şi îndărătnicia cu care se învierşuna cîte un trecător mai hotărît să-l facă să caşte gura cu orice preţ. După cinci, şase, zece palme bine chibzuite, laba obosind, amatorul de senzaţii se da cîţiva paşi înapoi şi venea accelerat cu scopul ca iuţeala înmulţită cu depărtarea să dea pumnului un adaos de energie. Se mai plimba cîtva timp printre muzici şi flaşnete electrice, ca să acu-
118
muleze odihnă şi forţă şi iar; da pe la personaj ca să-i mai aplice cîteva palme.
Unii- aveau impresia că se găsesc în faţa unui personaj grotesc însă adevărat, carele Voia rău] lor — şi buşind personajul cu ghiontul, ei ţineau şi cîte un discurs injurios, tratîndu-1 ca pe o canalie, ca pe o bestie, ca pe un scelerat şi damnat. Cînd un fanatic al boxului, exasperat de rezistenţa individului, tăbăra pe el cu picioarele, doar i-ar descoperi un al doilea punct sensibil, pe la glezne sau genuchi, un agent civil intervenea şi arăta instrucţia care determina jocul: problema se dezlega exclusiv pe la obraz.
Domnul Stere a fost însărcinat de un destin grotesc să figureze în politica românească personajul de piele cu resort. La cîteva luni o dată sau o dată pe an, toate partidele politice, toate ziarele, toţi primii redactori, directorii, colaboratorii şi desi-natorii din presă tabără pe domnul Stere cu o pasiune, care într-alte împrejurări le-a lipsit. Singurul folos al acestei răzvrătiri periodice e de ordin documentar: azi toată lumea îl cunoaşte pe domnul Stere. Domnia sa a inaugurat definitiv tipul clientului ras complect; pe cînd purta o lună mustaţă şi o lună barbişon, domnia sa aparţinea tipului incert şi amatorii nimereau numai la întîmplare şi orbeşte.
Probabil că cel puţin optzeci la sută din palmele ce i se: dau, nu se adresează direct domnului Stere decît în măsura inevitabilului fizic; detractorii săi se gîndesc atunci cînd l-au luat la ochi la altcineva, pesemne, sau la altceva măcar. Nici în personajul din bîlci nu dădea toată lumea palme din punctul de vedere al unui ideal dezinteresat. Pentru unii, ăla. reprezintă Fiscul, Regalitatea sau Republica sau Salariul sau Patronul sau Capitalul. Şahul la rege se dă pe un desen al mesii de joc, în zigzag.
119
Căci dacă nu este aşa, trebuie să ne întrebăm într-altfel. Este domnul Stere acel fenomen uriaş neînţeles, acel principiu iritant, care oferă cînd şi cînd colectivităţilor cîte un Iisus Hristos cel crucificat, cîte un sfîntul Ştefan cel ucis cu pietre, cîte un Rousseau izgonit din patria revoltată? Reprezintă domnul Stere o idee, pe care nu a mai avut-o nimeni? o genialitate supărătoare? un ceea ce se cheamă un caracter deplin? este domnia sa mai bărbat ca toţi bărbaţii, mai subtil ca toţi subtilii, mai anormal decît toţi anormalii? Constituie domnia sa în politica românească un aport cu desă-vîrşire original sau trădarea absolut integrală, aşa cum ar prezinta-o teatrul într-un Avar şi romanul într-un Raskolnikov?
înainte de război, domnul Stere era şeful organizaţiei liberale ieşene, şi la ordinul strict disciplinat al lui Ion. I. C. Brătianu, care l-a trimis sa cheme Ardealul şi care l-a ţinut lîngă Prut. Rector al Universităţii din Iaşi, domnul Stere a publicat un ucaz pentru studenţi, retrograd. La Constanţa, a primit pe ţar cu toată inima şi figuraţia. La Bucureşti a scos Lumina, dar a participat şi la întoarcerea armatelor româneşti victorioase, cu o decoraţie nouă pe piept. Divorţase telegrafic, prin front, de familia domniei sale, rămasă în Moldova, şi se căsătorea la Ploieşti, ca un adolescent. Şi mai sentimental, la Ploieşti da naştere unui copil, pe care-1 fotografia cu aparat propriu, şi la Bucureşti developa clişeele fotografice, extaziat ca un exe-lent părinte juvenil, de atitudinile biberoniene ale noului-născut. îh vremea Ocupaţiei e adevărat că-şi pierduse zmeul, a căruia coadă fusese: Ionel Brătianu refugiat în Moldova. Domnul Stere îşi căuta un vehicul ca să se înalţe. Lumina nu a fost atît un ziar cît un zmeu turcesc şi nici nu a înfăţişat chiar atît de total o idee sau o trădare politică, pe
120
cît s-ar părea că se crede. Trei agenţi de publicitate cunoscuţi, care au şi făcut avere din Lumina, au încălzit naivităţile de gigantică vanitate ale fostului rector şi l-au preparat să aibă un ideal integral, pe cînd agenţii de publicitate făceau cu ochiul printre perdele. Această realitate exactă domnul Stere nu o poate mărturisi, ca să nu ştirbească din prestigiul domniei sale, care şi negativ tot prestigiu este şi sacrul domniei sale orgoliu preferă unui adevăr diminutiv hula, sinceră sau artificială, recrudescentă.
Prin urmare, domnul Stere nu era chiar demonul ce se povesteşte şi, ca tot omul, este posesorul unei psihologii, destul de instabilă şi de amestecată. Acest lucru îl cunoaşte bine lumea politică şipresa care-1 atacă şi-l ameninţă cu o temniţă tardivă. Domnul Stere a stat o zi şi jumătate la Văcăreşti: numai atît. Dacă domnia sa simbolizează de la război încoace toată trădarea şi toată abominaţia, de ce nu a fost judecat în fierbinţeala evenimentului recent? de ce nu a fost osîndit? de ce a fost lăsată baltă « afacerea Stere » ?în schimb, au fost condamnaţi cîţiva ziarişti pentru articole de literatură şi teatru şi care în orice caz n-au fost bărbaţi politici, n-au fost nici Marghiloman, nici Stere.
Este drept, pe de altă parte, că domnul Stere nu a protestat niciodată în idealismul şi omenescul domniei sale, nici în timpul procesului, nici după el, nici de atunci încoace, niciodată, niciodată, împotriva condamnării ziariştilor, pe care i-a cunoscut în activitatea lor. Dacă domnul Stere ar semăna fie cu Rousseau, fie cu Ştefan cel împroşcat cu pietre, ar fi intrat în sala Consiliului de război şi s-ar fi constituit prizonier, refuzînd să accepte procesul şi condamnarea lui Ion Slavici, cînd persoana domniei sale slobodă cumpăra violete de Parma pe Calea Victoriei.
121
■ Păstrînd proporţiile şi rostind tot adevărul, domnul Stere nu merită situaţia personajului din bîl-ciul pomenit, pentru cele ce a făcut; în această privinţă, oportunismul şi egoismul domniei sale seamănă cu însuşirile intelectuale şi sufleteşti ale oamenilor politici combătuţi de domnia sa. Abia o merită pentru tot ce a nu fost îrfstare să facă....
19 2 9
DUNĂRE GREAVU
Nu ne vine să credem în foaia de caiet creionată cu plaivaz alburiu, pe care am găsit-o pe acasă: « 8. Greavu Dunăre a încetat din viaţă la 10 mai, în comuna Şoimeni, lîngă Cernavodă». L-am întîl-nit nii de mult, pe acest negricios cu zîmbetul suav de copil inteligent, gata să se întoarcă în satele^Dobrogei pentru ispăvirea monografiilor lui. Dintr-un ghiozdan, stricat ca o căruţă, ne-a scos atunci'o carte nouă şi frumos tipărită: Bibliografia dobrogeană, culeasă şi orînduită cu nervozitate, fi intrase Dobrogea în sînge, cu caravanele ei de vîrteje şi de fantome de ţărînă albă. Bătuse drumurile pe jos, băşicat la picioare şi ros de pantaloni, adunase bătrinii prin sate, îi interogase şi stabilise pentru cîteva sute de localităţi minuscule un proces-verbal cu semnături prin punerea degetului, dovedind originile lor româneşti [...] Oamenii aveau încredere în ochii lui înflăcăraţi de o văpaie neagră şi în surîsul lui mic de sidef. Bănuit de instigaţii, în pustietăţile unde orice bănuială se iscă din cer, ca vîntul dintre ape, a fost arestat şi purtat pe jos ca un vinovat. In Bucureşti, s-a dus să-şi puie capul pe o cărămidă într-o bina în construcţie, a fost Văzut ieşind dintre molozuri cu un ghiozdan la br^ţ a fost dus la poliţie şi bătut. Avem o scrisoare de la el sfîşietoare.
Tenacitatea lui Greavu a impus, pentru că nu detrona pe nimeni şi se îndeletnicea din tot uni-
123
versul universitar cu o provincie, la care nu se gîndea nimeni !n special ca să-şi agonisească o catedră. Cei mai înfumuraţi dascăli de serii istorice l-au tolerat să sune la uşa îngîmfării lor — şi a căpătat şi stima sinceră, provocată de o incăpăţinare ştiinţifică admirabilă,. a cîtorva profesori cu dare de-inimă. Intîia oară cînd ne-a abordat pe strada Edgar Quinet cu întrebarea lui originală: Dumneavoastră sunteţi domnul X? nasturii de la pantaloni i se suiseră pe jiletcă. Ultima dată, ne-a plăcut să stringem mîna unui student bine îmbrăcat şi aprovizionat cu speranţe pentru o viaţă de o sută de ani. După cît sîntem informaţi, domnul profesor Simeon Mehedinţi a contribuit cu mare generozitate la tîlcuirea nomadului în forme civilizate-Noi ara scris şi primul bilet de recomandaţie publică, pentru acest băiat, care a murit cu sufletul împovărat de farmece senine. Şi se pare că biletul nostru, apărut într-o publicaţie literară răspîn-dită, i-ă purtat noroc. Încă nu îndrăznise nimeni să ia în serios frumuseţea canonitului său act cultural şi tînărul savant, savant lăutar şi cercetător trubadur, se ospăta cu pisicile unui restaurant, din rămăşiţe, de două ori pe săptămînă.
Ai murit, Greavule, într-adevărl O lacrimă pe mormîntul tău nevinovat.
1 9 2 9
LEON DONICI
Cu prilejul apariţiei frumoasei cărţi Noul seminar tn editura « Culturii Naţionale », la care prezidează azi gustul şi iniţiativele de artă ale domnului Ros-setti—Bălănescu, ne aducem aminte fiinţa pitorească a scriitorului, mort la netimp, apărut acum cîţiva aiii în Bucureşti într-un sinistru cadru tomnatic •de ploaie şi horoi. Se povestea despre acest român, de cultură rusească imperială, crescut clnd între clbpotele din Moldova, cînd în ceţurile Retrogradului, o mie şi una de miracole, dezminţite de garderoba lui de birjar, de ochii lui adormiţi şi de su-venirea de pivniţă spirtuoasă a subsuorilor Iui, desfăcute la căldură. Scriitorii din Bucureşti, care nu-1 cunoşteau cîtuşi de puţin, inspiraţi de prezenţa lui funambulescă şi asiatic exotică, pretindeau să aibă asupra originilor lui informaţii din Siberia, Manciuria şi Alaska; ruşii sau basarabenii, care nici ei nu-1 cunoscuseră deloc, îl acuzau că nu e Donici, cum nu erau ei Romanovi şi fantezia, lor provincială pizmaşe îl înfăţişau ca pe un aven tu' rier, deghizat în tip Dostoievski.
Faptul brut e că Leon Donici provoca simpatia şi interesul şi că vorbele lui, tărăgănate şi îndulcite de strungăreaţă rusească, aveau un conţinut cugetat şi o închegare de sensuri, care aparţineau unui intelect cu tresăriri. Familia Donicilor, care dăduse un scriitor mai vechi limbii româneşti şi un Primat, pe mitropolitul Konon, căruia i s-a mai zis şi Arămescul, trebuie să fi fost — ne place
125
să gîndim, fără documente, amestecată cu un capital propriu — în personalitatea distinsă, din straiele tocite ale scriitorului. Dacă numai o documentare severă nu ne-ar face argumentaţia de rîs, dovedind că primul Donici nu intră pe nici o cărare a sîngelui în al doilea Donici. Dar şi atunci silueta scriitorului rămîne intact simpatică şi divers evocativă.
încă netăiat, romanul Noul seminar stă lingă cotul nostru, de două ore, ca o rămăşiţă a unui lucru: care s-a isprăvit. Dintr-o lectură pe sărite cu degetul aruncat între foi, nu ne-am putut introduce nici în sensibilitatea, nici în văzul propriu al autorului — şi făgăduim o dare de seamă corectă, după lectură. Probabil că tonul imprecis al frazei şi lipsa ei de ritm corespunzător ideii trebuiesc puse în socoteala traducerii şi a traducătorului, care dacă este domnul Ivanov de la fosta Ţara Noastră şi nu altul, e un traducător oarecum balcanizat, cu siguranţe fragile asupra limbii româneşti şi cu in-culoarea necesarmente adusă în vocabular şi în bătaia intenţiei de către străini.
Prefaţa domnului Adrian Maniu la Noul seminar pomeneşte de muma săracă a lui Leon Donici, căreia nici un guvern nu s-a simţit încă în stare să-i acorde, în amintirea literară a fiului ei, o pensiune.
19 2 9
TUDOR MĂINESCU
O picătură de parfum. Avem pe masă o carte de versuri. Autorul ei e un magistrat, care, ca şi premiul naţional Cincinat Pavelescu şi cu mai multă originalitate în expresia literară, cumpăneşte codul cu poezia. Domnul Măinescu nu aparţine însă nici genului Topîrceanu, nici subgenului Ranetti şi nu are nimic din domnii Radu Rosetti sau Victor Eftimiu. Domnul Măinescu pare să aibă un precursor al sensibilităţii în Enăchiţă Văcărescu. Ce păcat că nu scrie în franţuzeşte ca să-l sesizăm, vorba ceea, mai bine.
Picătura de parfum, scăpată în călimară, dă cuvintelor un gust, însufleţind un vocabular uzual, ieşit din murmurul străzii. Poetul n-are glasuri răpite furtunii, cu spetezele rupte de cer nici răscolite în pămînt şi nici n-ar avea ce face cu asemenea material de sunete şi de prăvăliri de trăznet. Pantoful, cu o funtă roz trece prin mocirla asfaltului, alegîndu-şi piatra uscată pe care calcă exact, fără să se mînjească. Domnul Măinescu nu cîntâ oile, rîurile şi cocoşii şi nu bea şi nu se pupă cu lăutarii şi nu joacă la horă cu pantofii pomeniţi. Nu iese dintre coceni şi plăvani, dar nu e nici parizian de Bucureşti. Nici în împărăţia domnului Sadoveanu, idolul papurii şi al răsăritului lunii umflate, nu se găseşte. Sentimentele strînse acasă sunt confinate la urbs. E începutul unei poezii orăşăneşti,
127
rafinată de o viaţă convenţională şi iremediabilă, cu măşti şi automobile, sceptică şi dulce tristă.
Temele poetului Măinescu sunt indicate de ti-tluri care exclud cimpoiul: Obsesie, Sfială, Carte poştală (de ce nu?), Tramvaiul cu cai (foarte bine), Pudoare, Flirt, Crai bătrtn (perfect), Gelozie... Numai nesiguranţa teritoriului propriu cauzei sale, 11 aduce pe poet să-i scape din greşeală mina tn claia cu fin. Cu toate că scrisă de un intelectual singuratic, poezia domnului Măinescu, urzită din simetrii pentru dantelă şi evantalii cu puf, vine şi se întoarce într-o lume care poartă şalul pe şolduri şi se dezbracă lasciv la garderoba teatrului cu oglinzi.
Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prieteneşte în vileag, pentru ca poetul, căpătind încrederea trebuincioasă, să-şi poată toarce toată mătasa, împletită cu emoţie şi sfiială pe vrejul versurilor din primul volum.
O poezie schiţează în filigran personalitatea poetului: Jocul. Cele trei pagini mici de antologie, care o poartă, mulţumesc literatura cu un dar delicat. Poetul Tudor Măinescu a contractat. îi rămine de acum datoria de-a seri cîte o poezie pe zi, din care să puie deoparte o carte nouă, cîte cinci poezii pe an.
19 2 9
; . i I .•!.*>[ i<
'■ 1 • • -1 inii : . ,;>•!>. . j > M • • .
u:>*£.-^iulUIMRob -i
1)11 jstJOiam imul jtîIlj'liftsjV: in ]-■ n, ,;-;r i: -îînoo -Inna wnh t* 'l-j?i■ i, . ■: .> - -
l£o bachelin
Steagurile de hîrtie ale presei cotidiane şi literare nici nu s-au mişcat, acum ctteva zile, ctnd a trecut în pasul calului, printre ele, cutia cu osemintele acestui savant şi prob literat. Aş vroi să-mi Închipui carul care a dus către pămînt, trupul lui Bachelin, de copil naiv cu căutătura cicorie, că a fost carul mic al Ursei sau un cărucior înflorit, Împins de mîinile Muzei în costum de guvernantă...
Presa n-a pus buchetul ei de myosotis lîngă ţărîna lui, frămîntată în Alpi şi desfăcută în lutul românesc. Presa nici nu l-a cunoscut... Izolat între autorii lui, eminentul latinist şi fost profesor al universităţilor din Neuchâtel şi Lausanne a trăit, rar întîlnit în public, ca o sălbăticiune blîndă din munţii patriei dintre lacuri şi piscuri, zărită cîteodată, o secundă, în vîrful boldului de piatră al unei stînci, verticale între prăpăstii şi ceruri.
L6o Bachelin a fost un „vaudois", un cetăţean al acelui canton, curat ca o catedrală, a căruia mic£ împărăţie de urcuşuri şi scoborîşuri se întinde, de-a lungul Cornişei, plantată cu viţa unui vin alb suav, de la Ouchy pînă spre Vevey, două porturi ale luminosului albastru Lâman, cu faţa către ţigla turlelor castelului Chillon. Reflexul vastei peruzele fluide, pe seninătatea mută şi calmă a căreia se citeşte vara umbra păsărilor de apă, zburătoare peste neclintirea ei, i-a purtat prin Bucureşti cu gingăşie lumina ochilor lui. O poli-
129
tet& distantă, o cordialitate cu stil discret, ascundeau sfiiala filosofică a profesorului strămutat prin-tr-un accident de selecţiune în România.
Regelui Carol i-a trebuit un bibliotecar care să cunoască de-aproape cărţile unui suveran instruit şi, la nevoie, să i le sintetizeze. Bachelin avu de ales între succesele lui de catedră şi chemarea regelui şi, sacrificînd o carieră de merite excepţionale, a venit la Bucureşti, la palat, unde vodă i-a rezervat un apartament potrivit cu aristocratica lu1 însărcinare. Să fi lăsat el, între hîrtii, un manuscris consacrat marelui rege, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul şi pentru personalitatea căruia bărbătească uăstra o admiraţie de preot şi de profet? Sachelin îşi făcea însemnările regale încă de acum treizeci de ani, în vastul lui birou din strada Cîm-pineanu. Le-a continuat? Le-a distrus?... O amărăciune surizătoare se amestecase cu anii lui de mai tîrziu.
Printre francezii, din teritoriu sau din ţările do limbă franceză vecine, dezlipiţi de casă şi strămutaţi la noi, singur Lâo Bachelin, deprins din sînge cu rezerva republicană şi cu mintea laică a Reformei, s-a ţinut deoparte de politica şi de oamenii politici şi este singurul care nu le-a slujit acestora, de Vocabular, pentru tilmăcirea ideilor locale în expresie europeană. Cărturar şi literat în accepţia întreagă a profesiunii, el nu a scris’articole în foile aproximativ franţuzeşti ale partidelor şi nu a condus nici o’gazetă.
Activitatea lui Bachelin a fost strict literară, şi dacă multe idei şi frumuseţi româneşti şi cărţi de ale noastre şi-au găsit forma corectă şi sugestivă pentru a mira în lumea franceză, meritulja fost întodeauna al [lui. Colaborator necunoscut la o cantitate de documente şi de scrieri, destinate să
130
ţină legătura strlnsă a ţării cu Occidentul, Bachelin a lucrat pentru prestigiul românesc şi pentru cultura acestui prestigiu, identificînd pe Wilhelm Tel* cu calitatea de român prin sentiment şi pasiune> fără să caute glorie personală şi fără să se citeze vreodată. Şi acest străin, îngropat In pămîntul nostru darnic, a fost în stare să nu facă avere şi să moară cum a trăit, sărac.
1930
N. IORGA ŞI C. STERE
Cultura românească a produs în paralelă două personalităţi de tragedie, cu numele deopotrivă, în două silabe, Iorga şi Stere. Amîndoi cărturari şi dascăli şi amîndoi bărbaţi politici fruntaşi — şi scriitori activi, posedaţi de neastîmpărul Demonului, făcătorul darului proorociei.
Unul e vioi şi cîntă, ca un luntraş din Arhipelag, care-şi duce barca înflorită prin undă şi lumină. Orice-ar face, şi atunci cînd este mînios fără pricină şi nedrept ca un licorn din fabula pădurii, unul este şi rămîne simpatic, pentru că, la o vîrstă cînd şi cele mai sus purtate făclii se sting sau se apleacă la numărătoarea aurului adunat din grăsimea timpului în şipotul din beci, flacăra lui nervoasă e întreagă şi nesăţioasă de întuneric. Domnul Iorga are acest har frumos de-a nu îmbătrîni, care dezminte devlîn-guirea precoce a intelectului românesc.
Celălalt e posomorit şi vine din miazănoapte, de printre gheţuri şi neguri. El nu ştie să cînte, auzul lui e supărat de hohotul de rîs, ochiul lui se închide dinaintea dansului nud într-un văl sideral, de Cale lactee. El geme şi tuşeşte şi e trist de tristeţi pe care nu le-a avut. Personagiu de concentrare şi umbră, el a jucat rolurile cele mai bune în politică, din nevăzut, asemănat în grava lui vanitate cu puterile secrete ale naturii. Vanităţile paralelului sînt de natură, dimpotrivă, naivă, cu ale copilului,
132
care ucide porumbielul fără să-şi dea socoteală, cu preţul unor lacrimi vărsate prea tîrziu.
Primul ştie să surîdă, să treacă, să uite. Cine cunoaşte facilităţile lui sufleteşti !1 exploatează en gros şi en detail, de la presă pînă la Academie şi de la Parlament pînă la Universitate. El nu e fericit dacă îl iubeşti fără să i-o spui şi preferă sentimentului declaraţia repetată. Foarte sensibili la culori şi vopsele uriaşii elefanţi sînt scoşi din codru în dmp cu trei panglici de cocardă cu care îi găteşti; prunci monstruoşi ai naturii. Primul e simţitor la cuvinte ca o fetiţă la mărgele, li zici « poftă bună » şi i se face poftă de mîncare. Vede o lacrimă şl plînge. Aude un oftat şi se crispează. Iată de ce ţin la el oamenii care nu-i fac declaraţii, şi atunci cînd îi înjură cu superficialitate.
Al doilea n-a uitat niciodată ce-i datoreşte unui adversar şi mintea lui puternică a săpat în piatră mormîntul ideal al detractorilor săi, în fiece noapte. Tenacitatea omului din miazănoapte, minată de orgolii dure, se datoreşte instinctului de răzbunare. Conştient de resursele interioare, el se va răzbuna însă asupra epocii, nu a oamenilor în particular şi setea lui politică visează cu ochiul vînăt fix pe brumă, lichidarea unui secol întreg.
Cel dintîi, ca şi cel de-al doilea, a condus un partid politic, anulîndu-1 însă treptat din voile şj nevoile lui şi brusc rechemîndu-1 la viaţă. Fericirea politică a celui dintîi este că şi-a legat destinul de victorie, pe cînd paralelul, poate că din concepţiej poate că din greşeală, s-a solidarizat cu înfrîngerea; un destin greu, de nevoiaş prometeic. Dar dacă cel dintîi nu şi-a putut exploata victoria pînă la izbînda politică personală, cel de-al doilea, înfrînt, a izbutit să animeze din Vaticanul tainic al energiilor lui un partid. Dumnezeu ştie ce ar fi fost în stare să încerce şi să realizeze al doilea dacă victoria armelor
133
era. de partea lui! Miazănoaptea din privirile acestui ascet al inteligenţii, înspăimîntă. Celălalt, victorios în război, strămută şi în decepţiile politice succesive, vioiciunea şi frăgezimea lui mediterană.
Cel de-al doilea cunoaşte acum finalul tragic al tragediei întregi: partizanii îl aplaudă, îl slăvesc şirl abandonează. [...] E cea mai cumplită experienţă pe care a făcut-o filosoful Stere.
Parcă tot mai practică şi mai lipsită de suferinţă a fost pravila celui dintîi; el şi-a părăsit singur, rînd pe rînd, partizanii, prietenii şi soldaţii. Şi finalul tragediei lui e paralel cu al celui d^-al doilea şi ibsenian; el a rămas, ca şi paralelul, singur*
1 9 3 0.
«(ŞSSrfKNI toljTCtttgig* ;
. - - Iţl,
’ cal-, ae*ei
I
ION MARIN SADOVEANU
L-am ales din trei portrete, pe cel cu căciulă, şi i-am tăiat căciula, ca sări rămiie numai căutătura metalică şi fixă de teuton In arme. Poet, conferenţiar, dramaturg şi Însetat cititor al cărţilor cu zvîcnire nouă domnul din clişeul de alături e cel mai aristocrat din scriitorii timpului in care o lumină picturală medievală cade pe profilul lui imperial impertinent şi acerb. între hamalii şi ţăranii de noi, iviţi pe după baloturi, coceni şi pluguri, cu umărul brutal şi cu podul palmelor sctnduros, acest boier în aere şi costum, ne scandalizează. îi vine gulerul lustruit mai bine decît chiar altui domn curat din literatură şi din literatura universitară, Tudor Vianu, care arborează o cravată impecabilă subt o bărbie cu gălbui clasic alb. Mîneca de chiciură a lui Ion Marin Sadoveanu se articulează cu o mină desinată preţios şi icoana lui întreagă aparţine unei rase de portrete, de care ne documentează precis Albert Diirer şi Vaticanul.
Noi ne răzbunăm de toate aceste funeste nedreptăţi ale naturii care a fabricat garoafa, muntele şi cedrul, citind subt lampă Clntecele de Rob, cartea domnului Ion Marin Sadoveanu de ghiersuri şi greierişuri adinei.
1930
135
LENY CALLER
Pune-n ghioc un zuluf de aur şi are să-ţi spuie baba o grămadă de lucruri dulci.
Vezi, că nu eşti frumoasă ca o actriţă, ca o cîn-tăreaţă, ca o femeie. Eşti o bijuterie, albastră în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu văpseli imposibile în sîngele dumitale, dacă ai. Trebuie să fii de sticlă şi azbest. Trebuie să fi venit de prin minerale şi o să întrebăm dacă nu miroşi a platină sau a chihlimbar.
Vezi, curată ca o scoică şi iute ca o biciuşcă ageră şi zveltă, dumneata eşti mai mult decit o actriţă şi personagiul dumitale ţine dincolo de marginile unei piese de teatru, in care te pui să joci ca într-o frescă de biserică. Dacă ai fi fost fata mea, te-aş fi închis într-o vitrină şi aş fi pus lîngă dumneata icoana ierodiaconului Ştefan şi un ciubuc de lemn de cireş. Ţi-aş fi dat să ronţăi mărgăritare şi să te adăpi dintr-un flacon cu parfum de răşină. Şi toată lumea ar fi crezut că te-ai născut din porcelan şi ceară.
Aşa, lumea bate din palme la teatru, pretinzînd că faci parte din distribuţie şi din repertoriu. Fugi de-aci, Leny CaUerl Dumneata eşti un material din seria briliantelor, întunecate de un reflex de seninătate. Să nu ne spui nouă că ai fost la conservator, că ai învăţat roluri pe dinafară, că ai făcut repetiţii. Minciunile astea spune-le Marioarei Ven-
136
tura, care-i actriţă şi lui Victor Ion Popa, care-i regizor.
O să avem nevoie de material cînd vom reconstrui Babilonul într-un turn de beton de peruzele, cu patru vlnturi in preajma balconului circular, pentru vocea matale, şi cu un clopot de hîrtie tras de un fir de şofran, de mătasea căruia trebuie să se anine făptura dumitale de tină Înflăcărată.
193 0
IOSIF NĂDEJDE
De-abia alaltăieri, parcă, l-am întîlnit ultima oară, pe strada Sărindar. Se pllngea tărăgănat, în cuvinte mai silabisite ca de obicei, şi cu o ciudată vitrificare a luminii ochilor, oprită în loc, de o balonare a trupului, de o nelinişte, de un vag fizic, care-1 însemnă, cu o presimţire de despărţire. O despărţire de viaţă. Şi, luni, s-a aflat că Iosif Nădejde, căutîndu-şi un mormînt dincolo de cimitirul natal, a murit la Viena...
Acest om, de o seriozitate tristă, zîmbea ca o statuie chineză, inabil exprimată în masca ei, între suferinţă şi comedie şi, probabil, nimeni nu l-a văzut niciodată consumlnd o bucurie întreagă şi vesel pînă la hohot. El se oprea subit, cînd începea să surîdă, ca şi cum îşi amintea că nu este voie. Impresiile lui se cerneau monoton egale şi scrisul lui avea o cuminţenie de bun gospodar, care se plimbă prin proprietatea lui, cu pipa stinsă şi cu mîinile la spate, notînd unde lipseşte o zăbrea şi unde mai trebuieşte un cui.
O viaţă întreagă petrecută între foile Adeve~ rului şi Dimineţii, unde peniţa lui cu ciocul negru, a ronţăit zi cu zi şi ceas cu ceas meiul literelor şi al ideilor, dîndu-le^ dumicate^de-a gata cititorului, l-a identificat cu firma, dejcare a ştiut să nufse depărteze pentru nici o iluzie şi nici o făgăduială. IosifJNădejde a fost ziaristul integral, consacrat
138
exlusiv meseriei lui, onest înţeleasă şi servită cu credinţă. De aceea, el nici n-a făcut avere, ca urni din confraţii lui, nici n-a figurat în parlament, n-a fost nici ministru şi nici secretar general, rezervat de toate tentaţiile ce i se oferă unui redactor de mare cotidian -^Singura fantezie, pe care şi-a permis-o spiritul lui documentar, a fost participarea la viaţa teatrală, cu' cronici dramatice conştiincioase şi supuse stilului deductiv. Egal'depărtat de toate rîvnele politice organizate, el şi-a putut exprima'lntodeauna părerea cea maTdară şi gîndul cel mai liber cu putinţă.
Convingerile lui Iosif Nădejde au fost şi au rămas socialiste.
19 3 0
PARAŞUTISTUL BRĂTESCU
Acum, după ce a murit exact aşa cum prevăzusem în secret, pot să mă spovăduiesc, asigurat că nu mai citeşte. Eroul povestirii a existat pîn-acum cîteva zile şi de cîteva zile nu mai există deloc, adică nici atît cît continuă să fie în forma lui, un om care şi-a dat sufletul cu ritualul obişnuit. El a decedat în felul lui, ca pasările lovite de moarte prin văzduh, căci a fost pasăre în ziua morţii, şi el. S-a urcat vultureşte la două mii de metri în sus, şi a căzut; adică nu a căzut cum se cade, din întîmplare, ci din ispravă. A voit să cadă: şi-a dat o dată drumul din avionul ce-1 ridicase pînă la ceruri, şi pînă jos nu s-a mai ales din el nimic. Omul moare îndeobşte întins, ceasul din urmă acordîndu-i răgazul să-şi puie mîinile pe piept, cu încredere în undele nevăzute, care-1 fură, plutindu-l pe spate, către cine ştie ce stele depărtate.
Eroul a murit răsucit, măcelărit şi frămîntat în sine şi dimpreună cu ţărîna, cu care s-a făcut gogoloi. Şi a fost un erou adevărat, nu numai un erou de literatură, cu toate că multă literatură de basm cutreierase sufletul lui. Tocmai apăruse într-un ziar de specialitate, tipărit pe hîrtie albastră, ca azurul «alticolul» pe care-1 dorea de două luni întregi şi pe care l-am tot amînat, intuitiv turburat. El a căzut din avion într-o sîmbătă, mi se pare, şi ziarul ieşise cu două zile înainte. Poate că dacă s-ar mai fi putut descoperi un alt material decît sînge, oase
140
şi pămînt, acest material intercalat în movila rămăşiţelor lui ar fi fost numărul din ziarul albastru care l-a bucurat.
Bietul paraşutist n-avu vreme nici să-mi mulţumească, şi el nu-mi va mai telefona niciodată de cîte opt ori pe zi, ca să mă întrebe dacă (articolul)
«e gata».
Mi s-a năzărit, în secunda morţii, că eram niţel vinovat de moartea aviatorului Brătescu, după cum, tot din aiureala neştiutului, am întîrziat două luni să-i fac un * medalion». Niţel vinovat şi cu ceva mai mult decît niţel, a fost vinovat şi colegul, Piccard, de năzdrăvănia lui. Ridicarea în aşa-numita stratosferă, ca din explozia unei artilerii de giganţi, subit pînă la şaisprezece kilometri de haos, a fizicianului helvetic, i-a sugerat un neas-tîmpăr de om ars la tălpi de mediocra prezenţă a terestrului subt pingele şi o pasiune feroce de a-şi frînge gîtul cu orice preţ.
Trebuie să mărturisesc vina mea pe îndelete, ca să dureze tortura spovedaniei pînă ce sentimentul că am expiat crima de care mă acuz, va binevoi să mă viziteze.
Citisem la microfonul postului de radiodifuziune din Bucureşti o jelanie deasupra mormîntului depărtat al aviatorului Beller, căzut la Benares. Un aviator anonim, pe care nu-1 felicit pentru absenţa iscăliturii din scrisoarea lui, m-a înjurat: între pasările de lumină sînt şi pasări*de întuneric. Aviatorul m-a făcut atent că nu trebuia să mîngîi umbra de pe mormintul tînărului zburător căzut, ci eram dator să o bat cu biciul. Argumentul lui de pizmătăreţ era curios: anonimul, îndrăgostit mai puţin de spaţiujşi mai multjde contabilitate,! ţinea dejrău pe}prinţulj[Bibescu,fpe{căpitanu]|Burduloiu şi pe tovarăşul lor — şi implicit mă trăgea la răspunderi financiare pe mine, că raidul a costat o grămadă
141
de milioane. Un mîrîit printre silabe, aproape nerostit, voia să spuie mai mult, şi nu găsise nici în anonimat destulă îndrăzneală expresivă...
Ofiţerii, fără anonimat, din Clubul aeronautic, fuseseră de altă părere; căci emoţionaţi de imor-talele aeriene, pe care un grămătic necalificat şi un pedestraş insignifiant, le-a risipit, desfoliate, în vîntul nopţii, din Ţara Meşterului Manole către Indii, au cerut cititorului foile citite şi le-au publicat în revista lor albastră, asociată la omagiile cuvenite unui vîslaş al aerului, cu lopata îrîntă.
La cîteva zile de la apariţia manuscrisului, un domn mi s-a prezintat, necunoscut, inginer şi aviator, specializat paraşutist. Fizionomia vioaie a străinului avea o mimică însufleţită, de mare dansator pe sîrmă. O mai văzusem, figura lui, de mai multe ori, pe alte capete, vopsită, cu tichie şi cu gulere suprapuse şi frizate, debitînd o anecdotă comică, descălţîndu-se de un ciorap cu carîmbul de cincizeci de coţi şi strîmbîndu-se de rîs clnd cineva îl pocnea cu palma. Această facultate a străinului de a-mi provoca aduceri aminte de lucruri simpatice, care nu erau ale lui, mă atrăgea. Ce minunat clovn, îmi permiteam să reflectez, urmărindu-i jocul ochilor şi mobilitatea feţei, agită personajul bizarului aviator. Şi-i puneam tot soiul de întrebări şi el îmi da tot soiul de răspunsuri, de soiuri deosebite. Şi inteligenţa lui avea un tic particular şi o derivaţie fugară de la precizie, la o aproximaţie de diametral opus.
— Dacă dumneata scrii un articol despre mine, sînt lansat. îmi trebuie numai un articol de dumneata, ca să fiu un om fericit. Ministerul de război a cumpărat două paraşute * Irvyng» pentru mine. M-am angajat să fac o sută de sărituri din cer pe pămînt în opt zile. Prea mulţi Le voi executa pe toate în cinci zile.
142
—Va să zică te arunci şi te întorci, iar te arunci şi iar te întorci. Am un băiat care face tot aşa: urcă scara de-a fuga şi se lasă alunecînd călare pe rampă. Abia ajunge jos, îşi încheie un nasture care s-ar fi descheiat, şi se urcă iar.
— Exact, răspunde- Brătescu. Vin jos, şi plec în sus:- de o sută de ori în opt zile.
— Mie mi-e frică de prima săritură, vorbeam eu, ca un pîrlit de pămîntean. Nici nu mă gîndesc la a doua.' A suta îmi încreţeşte pielea.
— Aşa cred toţi cei care n-au zburat I răspundea rîzînd paraşutistul, ca proprietarul legitim al unui suprasimţ, ignorat în vehicularea indivizilor pe stradă. Eu o să sai de o sută de ori, de la două mii de metri: nu te speria. Şi dacă scrii dumneata un articol despre mine, cîştig un avion. Dumneata nu ştii ce este să ai un avion al dumitale...
— Dacă mă refer la o veche preocupare personală, părăsită, înţeleg. Zece ani am umblat să am în colivie un cuc, prin toate bălţile şi pădurile, şi cu cît mă apropiam mai mult, cu atît auzeam
«cu-cu 1» mai departe.
— Mi-ai dat o idee, zise paraşutistul. Cînd iau în primire avionul meu, îl botez Cucu. Scrie articolul !
— O să caut să-l scriu...
Şi nu l-am scris două zile, două, trei, patru săp-tămîni. Telefonul mă întreba cu o exasperantă regularitate:
— L-ai scris?
— Tot nu l-am scris, răspundeam.
Aveam o nedumerire. Trebuia să-l întîlnesc pe căpitanul aviator, în numele căruia venise la mine, şi să-l întreb dacă. într-adevăr, inginerul era a iator şi aviatorul inginer, şi dacă erau’amîndoi, de acord, paraşutişti. Mă impresionase din punctul de vedere al simpatiei şi un dinte strîmb din gura paraşutis-
143
tului, alături de un dinte pe jumătate rupt, unele cuvinte şuierindu-i tn strungăreaţă. «Articolul ♦ atlrna de răspunsul căpitanului.
— Domnul care a venit la mine, i-am spus, e foarte simpatic, dar nu mă asigură că e într-adevăr un aviator. Mi-e teamă să n-am de-a face cu vreun Napoleon Bonaparte sau Nabucodonosor prin epidemie.
Răspunsul căpitanului m-a edificat:
— E un aviator autentic, domnule, şi binecunoscut de noi. Şi dacă n-ar fi ţicnit, n-ar putea face ceea ce face.
— Va să zică, « face ». Perfect. Mă oprea un sentiment obscur să «scriu ». Mîine primiţi manuscrisul. Binevoiţi, vă rog, să faceţi să mi se trimită corectura.
Mă mai împiedicase şi altceva, un indefinit de ultima oră, un mister. Poate că aveam senzaţia că voi încuraja un om să moară cu cîteva zile mai devreme decît îi era scris, fără articol. Dar mă îndemnam: «Dacă a zis căpitanul că într-altfel n-ar face ceea ce face, însemnează că acest om poate să facă şi asta, şi să sară-n gol de o sută de ori pe rînd...»
Iată cum a murit paraşutistul Brătescu. Şi dacă în sicriul lui se va fi găsind un strop de cerneală din călimara asta, este de a mea datorinţă să-i fac o floare cu aceeaşi cerneală şi deasupra gropii, pe cruce...
Şi iată, m-am temut să laud volumul nou apărut, al unui foarte tînăr poet de talent, care aducîn-du-mi-1, mi-a cerut şi el un articol, şi a insistat. în zodiile vişinelor roşii, să călcăm cu băgare de seamă printre pomi...
.19 3 1
GEORGE METAXA D’ORO
A închis ochii de curînd George Metaxa D’Oro. S-ar părea că e vorba de un personaj de roman, situat pe una din coastele mărilor calde şi nu de'un fost confrate din Bucureşti. Numele lui, jumătate grec şi jumătate latin, tipărit pînă la război în ziarele lui Alexandru Marghiloman, e săpat de cîteva zile pe o piatră din Galaţi.
O scrisoare dactilografiată, semnată de o mînă feminină, ne-aduse această ştire, nepublicată de nici un ziar. Moartea lui Metaxa n-a fost tot atît de rapidă pe cit de discretă. Bietul bolnav s-a chinuit de cîteva luni, după ce fusese torturat o viaţă de un rău, atribuit în lumea veche sata-nizării şi vindecat în Noul Testament prin alungarea diavolului din trup.
L-am văzut în orele lui de acces pascalian scuturat de cutremure uriaşe, meritate de Atlas şi de divinităţile stîncoase scandinave. Un demon, într-adevăr, părea că se joacă de-a ghiuleaua cu capul lui inteligent, trîntit de toţi păreţii, cu o cruzime şi o impudoare, neaşteptată nici de la principiile toxice şi satirice ale naturii. Răul lui era abstract, rămas abstract şi subiectiv pentru terapeutica întreagă, afară de aceea recomandată de Sfintele Scripturi şi aplicată la maslu — şi debuta cu o mare hilaritate sau printr-o tristeţe profundă, reproducînd In criză contrastul violent al firii lui îndoite, din luciditate. Rareori un cubaj de cinism atît de vast s-a înto-
145
vărăşit în sensibilitatea unui bărbat cu o delicateţe mai candidă, şi lubricitatea brutală şi excesivă alterna la el cu castităţi şi nedesluşiri virginale, de o dulceaţă suavă. Viaţa lui a oscilat în fiece zi între un priapism fanatic şi o înduioşare de copil fragil.
în închisoare, frămîntată de sălbatica dorinţă, nara lui se ridica flămîndă spre sudul penitenciarului, de unde ajungeau pînă la mirosul lui de fiară fin, acreala de sudoare de vită a hoaţelor şi asasinelor, muieri diforme, alcoolice şi cretine. Şi cînd îşi aducea aminte de mama lui, o respectabilă şi aristocratică mare cucoană din Covurlui, lacrimi tăcute îi înecau mustaţa. Se simţea vinovat, nu pentru că dezertase, locotenent, întîrziindu-şi întoarcerea pe front, de unde venea cu însărcinările generalului Lambru în Bucureşti, şi surprins de ocupant, ci pentru că dezertase pentru o femeie. Era cazul tuturor soldaţilor, care nu şi-au putut dezlipi buzele de pe gura setoasă tragic a ibovnicei, la timp; eazul pasiunii, mai puternică decît sentimentul datoriei, sau însuşi cazul unei datorii individuale în conflict cu datoria colectivă.
Un colonel de rezervă, ale căruia puteri civile sporiseră în momentul războiului pînă la mit şi dictatură, devenise idolul administrativ al tuturor partidelor politice, care şi-l anexau pentru toate guvernările cu putinţă. Cîteva automobile exprese fuseseră trimise după el, în Bucureşti, cu îngrijorarea că preţiosul auxiliar al statului să nu cadă în mînile ocupantului, care se apropia. Ultima limuzină se oprea dinaintea domiciliului, ca să se folosească de ea marele funcţionar şi să fugă pe la Şosea, tocmai cînd inamicul înainta pe la Mitropolie. Colonelul de rezervă a rămas, şi limuzina trebui să plece goală. La proces, acuzarea căzu cu-atît mai grea, cu cît dezertorul refuzase cu reiterare să-şi părăsească gospodăria. înţelegerea cu inamicul,
146
trădarea calculată, dezerţiunea, informarea inamicului încă de pe cînd marele funcţionar se găsea ca o unealtă mascată la post, pierderea primei părţi a războiului atribuită atitudinii lui, nimic nu a lipsit ca să facă odios şi abject pe fostul dictator al ştirilor româneşti. El a suportat toate învinuirile cu duritate, s-a apărat pe cît a putut, a suferit sentinţa de moarte, comutată în muncă silnică pe viaţă, a răbdat degradarea, insultele unanime ale presei şi huiduirile mulţimii, pe cînd era transportat din locul supliciului în temniţă. Seninătatea acestui om deconcerta. El mai lua o ţuică mică la fiece masă şi mai fuma cîte o singură ţigare, pentru digestie, după friptură şi fructe — şi se mai interesa de valută.
El ascunsese la proces un singur lucru, care constituia toată vinovăţia lui, un amănunt, un amănunt sentimental, mai ruşinos în propria lui opinie şi decît dezertarea şi decît trădarea caracterizată — şi trăia în temniţă în puterea acestui amănunt. Nu se putuse despărţi de soţie, pe care o iubea furtunos şi tenace şi care cînta la pian romanţe scrise şi compuse, cu un talent ştiut numai în căsnicie, de muzicantă şi poetă. El n-a putut să spuie adevărul în proces, nu pentru că nu l-ar fi crezut nimeni, dar pentru că prejudecata cu care se jucase o viaţă-ntreagă, prejudecata morală, era mai puternică decît simpla sinceritate. Şi decît să se ştie că şi-a iubit nevasta, i-a plăcut meu mult să fie, într-un ceas de mari încadrări morale, ticălos şi vînzător de ţară, un mare scelerat. Iată de ce scriitorul german Remarque e odios pentru imperialiştii din neamul lui; el a dezvoltat această teză a despersonalizării umane prin imitaţie şi contagiune.
Confruntat cu epoca lui, omul poate rămîne numai un om de treabă, un client pentru băcan şi pentru medic, un platnic al fiscului şi un debitor niciodată
147
& '5
protestat. El e destinat să cumpere, să deburseze, să facă economii şi să voteze, fără să supere pe nimeni. îndată ce pe pielea lui apare a treia mustaţă, veleitatea, omul incomodează: datoria, ca să trăieşti liniştit, nu trebuie să scoată coarne şi săbată-n drepturi — ci servită de un zimbet şi de o efasare, să procure epocii şi un agrement. Omul de treabă e omul corvezilor consimţite.
O justiţie a compensaţiilor lichidează veleitatea: sau trei flaşnetari te ucid lingă flaşnetă, dacă îţi clntă flaşneta mai just — sau morala socială elimină în persoana ta un concurent. Omenirea nu-i atît de simplistă pe cît o consacră codurile, care tratează în texte comentate, un om-cauciuc şi un om-carton — şi dedesubtul dreptăţii mocneşte adeseori resentimentul.
Dar oricum, Metaxa D’Oro a murit, şi odată cu el a murit un om complicat şi un camarad bun. Şi nimeni nu l-a pomenit.
19 3 1
hmio wr Jţ'pw-ţîţ
iiir sa;'
te jwliiofu Ic ba
iq ’ii
C. ARGETOIANU
. Momentul elogiului unui om de stat atacat de pretutindeni prezintă folosul moral, din punct de vedere practic, că este cel mai rău ales. De obicei idolii sînt Învăluiţi în tămlie şi împresuraţi cu cădel-niţi îngenuncheate, atunci cînd carul, care-i transportă, a sfărîmat toate oasele şi cînd preoţii scăpaţi cu viaţă i-au consacrat. Domnul Argetoianu se găseşte în momentul crizei lui Gulliver. Armaţi cu lăncile acului cu gămălie şi rostogolind butoaiele mosorelelor de aţă, piticii se grăbesc să-l răstignească de pămînt şi să-l împăinjeneze. înainte de a fi scăpat pe liliput, ei trebuie Înfăşurat şi rostogolit în mare. Căci dacă apucă să facă minunea, îl stăpîneşte douăzeci de ani. Puţini oameni politici dintr-o ţară, în care injuria face parte din starea culturală, au dezlănţuit necazul şi iritaţia provocate de stilul personal, încă neasimilat, al omului din fotografia cu ţigarea. Această ţigare implică zîm-betul satirei, şi adversarul i-ar zmulge-o bucuros din gură şi, ostentativ, i-ar călca-o în picioare, ca să-i suprime scînteia şi fumul. Să teme să nu dea dedesubtul ei de hohotul de rîs al tragediei. Domnul Argetoianu nu se ştie să fi avut un stagiu, o ascen-Sune de concesii, o ucenicie de subaltern. Dintr-o dată, el a zugrăvit mare, ca Delacroix, şi numele lui, de cînd s-a ivit în lumea politică, a fost înto-deauna Ungă, aUUuri şi niciodată dedesubt. în imputarea ce i se face, că şi-a mutat de cîteva ori propor
149
ţiile ca să se confrunte la faţa locului cu cenadele politice aproximative şi să guste, pentru hrana scepticismului, din vidul distribuit, istoriceşte şi ierarhic, în conclavurile păzite la uşile încuiate de statui, transpare amintirea vexată a vecinătăţii dominate.
Viaţa publică a vistiernicului a fost întodeauna absorbantă. Personalitatea lui constituie o ambianţă care dizolvă şi digeră metalele bune, necum aliajele false şi imitate, dar dacă efigiile de tablă galvani-zate cu aur se simt ştirbite pe conture şi ridiculizate că-şi dau tinicheaua pe faţă, în interiorul unei coroane de laur, poate că vina esenţială nu e a titlului de concentrare al corozivului jerpeli tor. Evenimentele, fenomenele şi orientările^epocii au, în opinia care circulă, un singur regizor. El face guvernele şi le desface, sau le schiţează şi le şterge, eLmînă Parlamentul, eljmrneşte hipodromul politic şi totjel^îi pune piedică şi-l dă peste cap. Concurenţii, şi^antagoniştii consimt să se declare paiaţe şi păpuşi, animate de sforile lui de mătase. Nici Richelieu, nici Bismarck n-au făcut atît gol şi atît neant conştient şi mărturisit, în epoca lor#
Domnul Argetoianu poate că nu apreciază cu plăcere spectacolul ce i se oferă. în şase luni, fără cheltuială de atitudini, fără oboseli, fără public, fără presă, ţara politică a devenit în întregime anticamera domniei sale. Cei enervaţi de aşteptare au umplut scuipătoarea de mucuri şi de speranţe şi aşteaptă să puie Boierul mîna pe clanţă, ca să sară şi să facă un compliment colectiv pe stomac, în momentul cînd clanţa de dincoace o să basculeze. Boierul mai avea încă o ieşire şi, pe din dos, a plecat în Europa, Realitatea a izbutit să facă singură selecţiunea penibilă şi interesantă, deosebind de o parte o mediocritate viermuitoare, şi solidară, uniformă, şi în faţa ei un om cu ţigarea pe
150
buză. Omul cu ţigarea e omul care trebuieşte. Concepţia unicităţii e plugărească, oricît s-ar ofensa blajina sensibilitate democratică. Deghizată într-un timp sau într-o doctrină, unicitatea duce pretutindeni popoarele tîrîş, înjugate la pămînt sau înhămate la piramide, sau plecate pe vioară. E regretabil că actualmente acest lucru se cheamă numai dictatură. înainte de vocablul postbelic a fost individualitatea, şi comandamentele ei au făcut lege. Căci singure de cîte ori s-au prezintat mulţii şi mai mulţii în fruntea popoarelor, răbojul înregistrează o burghezie nulă şi o platitudine fioroasă.
Cine a trăit mai mult, îşi dă seama că oamenii de dinaintea războiului reprezintă întregii şi astăzi, .în imperiul personalităţii scăzute la fracţii. Domnul Argetoianu e un om al elitei de atunci, de dincolo de sînge. Are cărţi şi le citeşte. Are idei şi le cugetă şi le exprimă viu. Şi are brazde pe care munceşte cu vitele lui. în toate limbile vatra e ţara, cu văpaia ei şi cu cenuşa ei, chiar într-o vreme cînd oamenii politici trăiesc la hotel şi restaurant şi dorm în vagoane şi cluburi, cu fustele şi şorţul chelneriţei în braţe. Cinicul din fabula proştilor simpatizează cu inima şi cu intelectul, rafinează emoţia, cunoaşte preţul lacrimii şi al unui suspin. Profesiunea politică a minciunii îl scirbeşte, şi cuvîntul dat e cuvînt ţinut.
Cîţi n-au agonisit din politică avere? Comparativul aristocratic al domnului Argetoianu, care şi-a împuţinat bunurile pentru un ideal politic, este de faţă. Acest om catifelat şi dur are un ideal, ideal, desigur, de primejdii pentru clicile asociate. Un ideal în desfăşurare, de-aci nainte iute, direct şi incandescent.
Şi toată lumea se supune aceleaşi sugestii, că din drumul lui nu-1 mai poate nimic abate. Şi că cine va pune mina pe rana de foc ca să i-o aţîţe, se va carboniza...
14 februarie 1932
ţiile ca să se confrunte la faţa locului cu cenadele politice aproximative şi să guste, pentru hrana scepticismului, din vidul distribuit, istoriceşte şi ierarhic, în conclavurile păzite la uşile încuiate de statui, transpare amintirea vexată a vecinătăţii dominate.
Viaţa publică a vistiernicului a fost întodeauna absorbantă. Personalitatea lui constituie o ambianţă care dizolvă şi digeră metalele bune, necum aliajele false şi imitate, dar dacă efigiile de tablă galvani-zate cu aur se simt ştirbite pe conture şi ridiculizate că-şi dau tinicheaua pe faţă, în interiorul unei coroane de laur, poate că vina esenţială nu e a titlului de concentrare al corozivului jerpeli tor. Evenimentele, fenomenele şi orientările^epocii au, în opinia care circulă, un singur regizor. El face guvernele şi le desface, sau le schiţează şi le şterge, eLmînă Parlamentul, eljmrneşte hipodromul politic şi totjel^îi pune piedică şi-l dă peste cap. Concurenţii, şi^antagoniştii consimt să se declare paiaţe şi păpuşi, animate de sforile lui de mătase. Nici Richelieu, nici Bismarck n-au făcut atît gol şi atît neant conştient şi mărturisit, în epoca lor#
Domnul Argetoianu poate că nu apreciază cu plăcere spectacolul ce i se oferă. în şase luni, fără cheltuială de atitudini, fără oboseli, fără public, fără presă, ţara politică a devenit în întregime anticamera domniei sale. Cei enervaţi de aşteptare au umplut scuipătoarea de mucuri şi de speranţe şi aşteaptă să puie Boierul mîna pe clanţă, ca să sară şi să facă un compliment colectiv pe stomac, în momentul cînd clanţa de dincoace o să basculeze. Boierul mai avea încă o ieşire şi, pe din dos, a plecat în Europa, Realitatea a izbutit să facă singură selecţiunea penibilă şi interesantă, deosebind de o parte o mediocritate viermuitoare, şi solidară, uniformă, şi în faţa ei un om cu ţigarea pe
150
buză. Omul cu ţigarea e omul care trebuieşte. Concepţia unicităţii e plugărească, oricît s-ar ofensa blajina sensibilitate democratică. Deghizată într-un timp sau într-o doctrină, unicitatea duce pretutindeni popoarele tîrîş, înjugate la pămînt sau înhămate la piramide, sau plecate pe vioară. E regretabil că actualmente acest lucru se cheamă numai dictatură. înainte de vocablul postbelic a fost individualitatea, şi comandamentele ei au făcut lege. Căci singure de cîte ori s-au prezintat mulţii şi mai mulţii în fruntea popoarelor, răbojul înregistrează o burghezie nulă şi o platitudine fioroasă.
Cine a trăit mai mult, îşi dă seama că oamenii de dinaintea războiului reprezintă întregii şi astăzi, .în imperiul personalităţii scăzute la fracţii. Domnul Argetoianu e un om al elitei de atunci, de dincolo de sînge. Are cărţi şi le citeşte. Are idei şi le cugetă şi le exprimă viu. Şi are brazde pe care munceşte cu vitele lui. în toate limbile vatra e ţara, cu văpaia ei şi cu cenuşa ei, chiar într-o vreme cînd oamenii politici trăiesc la hotel şi restaurant şi dorm în vagoane şi cluburi, cu fustele şi şorţul chelneriţei în braţe. Cinicul din fabula proştilor simpatizează cu inima şi cu intelectul, rafinează emoţia, cunoaşte preţul lacrimii şi al unui suspin. Profesiunea politică a minciunii îl scirbeşte, şi cuvîntul dat e cuvînt ţinut.
Cîţi n-au agonisit din politică avere? Comparativul aristocratic al domnului Argetoianu, care şi-a împuţinat bunurile pentru un ideal politic, este de faţă. Acest om catifelat şi dur are un ideal, ideal, desigur, de primejdii pentru clicile asociate. Un ideal în desfăşurare, de-aci nainte iute, direct şi incandescent.
Şi toată lumea se supune aceleaşi sugestii, că din drumul lui nu-1 mai poate nimic abate. Şi că cine va pune mina pe rana de foc ca să i-o aţîţe, se va carboniza...
14 februarie 1932
ISTRATE MICESCU
rSfe i' ■ 1
Dacă după treizeci de ani de rafinare a mate* riilor subtile, de filtrare a celor vaporoase, de laminare a transparenţelor, şi de lectură din Vechiul Testament, şi din acea literatură şi meditaţie care au dus pe Goethe la optzeci şi cinci de ani la Faust, l-ai văzut o dată, ai Înţeles.
Lipsea din toate o dată plastică, pe care ai găsit-o.
Impresia pe care ţi-o face, într-adevăr, domnul Istrate Micescu, complexează o serie de cifre intelectuale, care capătă subit un sens, defineşte o seamă de poziţii morale şi justifică atitudinile consemnate in marile acte de sacrificiu, de abnegaţie şi de neant. Figura domniei sale poate servi de portret şi lui Veliar şi sfîntului Petru şi poate ocupa schematic întlia pagină din Talmud, ca şi coperta unei povestiri estetice a stării de spirit din epoca medievală.
Domnul Micescu nu e un om, nu e o individualitate, nu e un geniu, e o substanţă, o stare, o modalitate. Dacă-1 cunoştea Remy de Gourmont ar fi scris despre domnia sa o carte de orientări noi In marile întunecimi ale clarităţii, tot atît de esenţială ca şi la Physique de l’amour. Şi dacă l-ar fi cunoscut In diversele momente ale duratei, la distanţe de cîteva sute de ani, apostolii, filozofii şi analiştii s-ar fi descurajat. îţi Închipui o convorbire pe Sinai a lui Moisi şi o discuţie a lui Iisus In Grădina Măslinilor, cu domnul Micescu...
152
Amlndoi au avut norocul să nu dea de el printre ucenici. Cel dinţii s-ar fi Întors în şes fără Decalog, şi cel de-al doilea, renunţlnd la Învierea lui Lazăr şi la vindecarea bolnavilor de nebunie şi de lepră, se făcea secretar şi-i ţinea condica proceselor la zi.
în schimb, omul-in-folio, omul-incurabil, omul-pergament care adaogă la fiinţa lui de mare cărturar diavolesc o ascendenţă aristocratică certă, din zborul lui imens a naufragiat pe uscat, printre proşti. Ceva din ridicula şi vexatoria situaţie se găseşte In poema lui Baudelaire L’Albatros.
Ieşind uneori din hermetica dumisale izolare; părăsindu-şi distanţa, lepădtndu-şi zibelina glacială, In care se ascunde cu cărţile şi cu aprigile sale tensiuni adevărate, domnul Micescu s-a lăsat ţinut de o mină de clte un Virgiliu cu pălărie de paie sau cu nume desprins din Monitorul Oficial. în mijlocul Infernului politic i se revela stupiditatea mentorului, apărută la o răsplntie de poteci. De multe ori, văzută din ceafă, mediocritatea poate să înşele printr-o graţie de contur, care dispare cînd se dezvăluie profilul. Şi divorţul se poate petrece chiar In noaptea de nuntă, dacă o bridă de catifea înnodată artistic a putut ascunde, ptnă tn camera nupţială, vata unui scroful irupt.
Instinctul şi experienţa uzîndu-i sensibilitatea, i-a dat o infirmitate: domnul Micescu nu poate iubi pe oameni. Poţi iubi ceea ce dispreţuieşti? Contes-tînd pe cei dimprejur, el tăgăduie tot ce hazardul a putut să arunce deasupra lui. în împrejurările reputate cele mai serioase şi Înmănuncheat întîmplă-tor cu personaje grave şi cu prestigii necontrolate, domnul Micescu a surîs pentru că nu a luat în serios nici evenimentele jucate cu sfoară, nici trufiile în relief pe mucava. O afinitate, desigur, îl face să se găsească însă lîngă un prieten, întodeauna: o consonanţă a spiritului şi o adiacenţă.
153
Domnul Istrate Micescu e unul din marii advocaţi ai baroului. Pledoariile sale sint 'nişte-opere de gîndire pe care maestrul le construieşte, jucîndu-se cu simplicitatea şi frumuseţea’naturii, cînd această vrăjitoare scoate trandafiri de aur şi-i lasă să se scuture* indiferentă la glorie şi vanitate. El trece de la monumental la sublim şi de la culme la culme, ca un copil de la cerc la locomotivă şi de la basm la păpuşi. Şedinţele la care «vorbeşte Micescu» sînt nişte festivităţi pentru advocaţi, pentru magistraţi şi pentru estet — şi cînd « vorbeşte Micescu » îţi dai socoteală că literatura şi cea mai bună nu mai însemnează nimic.
Puterea lui întreagă, ca şi făptura lui, vine din abstract. Trupul lui cu came puţină, redusă la ghimpe, e un pretext ca să slujească exclusiv la transportarea printre orizonturi a unei străluciri copleşitoare: o văpaie în vîrful unui fir de sîrmă. O lumină albă, o flacără rece. Advocatul nu încălzeşte niciodată: luminează. Prinsă în raza lui ascuţită, lucrurile se organizează, devin limpezi şi se amplifică: o lentilă cît un disc de lună trece pe deasupra amănuntelor şi le pronunţă expresiv. Domnul Micescu nu emoţionează, convinge; convingere de cerebralitate.
în talazul ineluctabil al logicei, care tîrăşte stăpî-nitor, sarcasmul şi epigrama formează licăririle de beteală ale undei. Anecdotica domnului Micescu e un album curent în care răsfoieşte toată lumea şi din care se împrumută cine vrea, ca dintr-un exemplar de lux. O anecdotă dintr-o mie, care precizează calitatea humorului:
Se judecă la Casaţie un recurs în contencios, relativ la situaţia de profesor la Facultatea de drept a domnului Istrate Micescu, care-şi pleda propriul proces. Un articol 81 al Legii universitare. scuteşte pe candidaţii mediocri şi bine protejaţi de
154
un examen la care ar cădea, acordîndu-le pomana unei catedre, pe temeiul aşa-ziselor scrieri de drept: o broşură de cinci pagini şi un extras cit o listă de bucate.
Domnul Rosenthal, advocat advers, a căutat să-l «înţepe»:
— Recunosc, domnule Micescu, zise domnul Rosenthal, că eşti un om foarte inteligent şi foarte cult, dar eşti cu totul dezorganizat. Domnul G. G. Mironescu n-are nici însuşirile, nici cultura dumitale, dar a izbutit de minune în politică. A fost ministru înaintea dumitale.
Domnul Micescu se întoarse atunci către preşedintele Curţii:
— Domnule preşedinte, răspunse domnul Micescu, tot pe articolul 81 a izbutit şi în politică, domnul Mironescu...
Faptul adevărat este că toată lumea îl admiră pe domnul Micescu, dar nimeni nu-1 alege. Floarea e frumoasă, dar are spini prea mulţi.
Este nevoie de un şef de guvern, şi cult, şi spiritual şi artist, care examinînd blazonul băncii ministeriale, să puie între numeroasele lui pietre false un diamant.
19 3 2
1»
* :*« ' , '-
GRIGORE IUNIAN
în exercitarea vieţii politice cu portofoliul, cu mandatul în Parlament, cu aplauzele la tribună sau numai cu instrumentul de reproducere al condeiului gazetăresc, se iveşte necontenit momentul care cere un crîmpei de curaj. Fără să implice o atitudine călăreaţă de vitejie mare, toată viaţa, şi cea politică şi colectiv socială, şi cea individuală, se reduce a o infinitate de secunde, ce trebuiesc dezlegate; probleme mici, derizorii. Ca să concediezi un ale gător inoportun sau să te scapi de o vizită nepotrivită; ca să răspunzi, ca să scrii, ca să vorbeşti, este nevoie să spui ce gîndeşti sau să traduci rapid şi clar capacitatea secundei.
Acest curaj molecular ne lipseşte, mai ales dacă ţinem socoteală, în legăturile cu oamenii, că ne mai întîlnim cu ei, şi — cine ştie, Doamne fereşte I — în împrejurări care ne-ar putea pune în situaţia, nu să mai dăm ci să primim. E comod şi momentan indiferent să punem în molecula curajului o moleculă de minciună. Minciuna măruntă se repetă, se îndeseşte şi devine un combustibil moral. Dar minciunile mici sînt firimiturile minciunii mari, şi minciuna mare e coaja rumenă a unui coltuc fără miez.
Poate omul politic, plecat de-acasă cu o pîine plină la subsuoară, să dea vrăbiilor ce-1 ciripesc firimituri de gol? Poate individul, care din cărţile şi din experienţa lui personală a intrat în viaţă cu
156
o credinţă întreagă, să se debiteze Sn dumicaţi mincinoşi? Foarte puţini oameni politici, oratori şi ziarişti au pornit cn această zestre şi, de la om la om, de la grup la grup, de la categorie la categorie şi de la unic la numeros şi la total, se stabileşte un » stil şi o morală a minciunii, atît de mult, Incit politica se confundă, şi în opinia reprezintanţilor ei consacraţi, cu cea mai abilă destoinicie a impre-ciziunii şi tangentei. Cine nu poate refuza să dea un pol, pe care tot nu-1 dă, are facultatea de a se angaja în făgăduieli pînă la dezastru.
Iată cum s-a întîmplat că într-o lume politică nouă, cum e lumea românească, s-a falsificat sensul social şi biologic al vieţii, în foarte puţine generaţii de oameni politici, conduşi de mincinoşi romantici şi de entuziaşti în vid. «Criza», s-a spus cu adevărat, nu e atît a mămăligii cît a sufletului- celor ce-b mănîncă goală, cu unt, sau o doresc.
Personalitatea domnului Iunian, reţine de multă vreme atenţia observatorului, care-şi mută ochii din stele la oameni şi de Ia pămînt la cer, tocmai prin însuşirile nepolitice, după ambianţă. Probabil, vrem să spunem sigur, domnul Iunian are altceva în intelectul şi în însufleţirile sale reci, decît absenţa unei credinţe întregi, de vreme ce activitatea şi disciplina domniei sale nu se încovoaie todeauna după iuţeala şi în săgeata vîntului curgător. Ba, fostul ministru de Justiţie trebuie să fie puternic organizat în credinţele sale, dacă de cîte ori se rosteşte intervenţia domniei sale constituie un act politic însemnat şi ideile domniei sale nişte evenimente.
De curînd, la TSrgul Jiului, adică la o bună bucată de ţară şi de vreme de capitală, domnul Iunian a stat de vorbă cu prietenii domnieisale politici, veniţi de pe brazdele încă înzăpezite în ziua aceea şi de la plugurile acoperite cu o rugină de cîteva luni.
157
Ce le-a spus, ce nu le-a spus, vorbirea domnului Iunian a provocat vîlva de todeauna şi a dat de gîndit şi camarazilor din partid, neconsultaţi înaintea discursului şi adversarilor politici, puşi dinaintea unor judecăţi pe cît de cuviincioase, pe atît de dure. Domnul Iunian e aspru fără vocabular şi concludent fără retorică.
E calitatea elocinţei sale, de-a pune numai linia esenţială, din cîte curbe îi solicită un contur, şi numai pe aceea, care, gravată pe metal, convine acidului, purtat pe placă, subt ochelari, cu o încetineală geometrică exactă. Cuvîntul are un accent interior, obţinut din adîncime, şi ideea, cu o rădăcină todeauna proprie, se înfăţişează ca o plantă întreagă, cu tulpina, cu frunzele, cu ghimpii şi cu florile ei. Cuvîntul domnului Iunian nu aleargă, stă. Nu-şi ia sclipirile din spaţiile bătute de arome depărtate şi treptat luminate şi convergent: ej are tot ce-i trebuie într-însul şi dedesubtul silabei, şi lumină, şi parfum şi sănătate.
în atac, în polemică, domnul Iunian este, din aceste pricini, a neprevăzutului adîncimii şi a comunicării directe cu pămîntul, primejdios pentru un adversar ce-i stă dinainte şi care nu-1 poate ghici ini lupta de satiră şi de şovăiri, cum să-l apuce şi să-l clatine. Strîns în sine, îl urmăreşti la tribună, sobru, despodobit de avîntul şi fîlflirea braţelor şi de Surîsurile oratorului, păşind în frază cu o talpă bine legată şi bătută cu fier. în creştet ajunge şi şoimul şi trece, şi ajunge şi stareţul şi zideşte.
Aderind la doctrina unui partid politic, din necesitate de număr şi de tactică şi pentru păstrarea spiritului social de disciplină, domnul Iunian a fost întodeauna un adept care nu-şi înăbuşe judecăţile de dragul doctrinei şi al unui bigotism, şi care nu crede că puterea şi autoritatea unui organism politic viu se ştirbesc prin circulaţia aerului şi a luminii. Dimpotrivă. Ba strămutarea noilor altoaie pe vigoa-
158
rea partidului politic în care este înscrisă puterea de energie şi de toleranţă a domnului Iunian, este o caracteristică, adeseori orbeşte zeflemisită, a lui, a partidului. Alături de coreligionarii domniei sale politici, in ce priveşte rîndurile, dar la o distanţă propice ca să nu-i miroasă pe toţi prea de aproape în ceea ce priveşte mentalul, domnul Iunian îşi păstrează acea libertate de perspectivă, extrem de utilă circulaţiei, pe cale de anchiloză, din grupările constituite, şi care însemnează nobleţea francă a unei atitudini de conducător adevărat.
10 aprilie 1922
VICTOR FILOTTI
Am cunoscut într-o închisoare, un om care căzuse din traiectoria nepermis de vastă a unei cariere politice fără precedent. Mi-am interzis întîi să-l apropii, din pricină că-1 insultasem la moartea pictorului Luchian. Artistul fusese arestat în timpul paraliziei lui de nouă ani, de către un judecător de instrucţie ignorant, incitat de o plîngere nesocotită a omului din închisoare. El întinsese mina către văpaia eternă, şi văpaia l-a ars. îmi părea poate şi rău — revolta nu fusese vulgară şi fusese dreaptă — dar ar fi trebuit să mă şi explic. Explicaţia unui act de mînie mistică nu este cu putinţă.
Odată, m-am aflat alături de omul pe care îl evitam. M-am intîlnit ochi în ochi cu privirea lui cenuşie, lîngă un cadavru. Din camera în care zăcuse arestat era scos, ca să fie dus la un spital, în ultima lui zi de viaţă, unul din cei mai frumoşi tineri de vîrsta lui, fiul unui advocat ilustru şi avut, el însuşi doctor în drept, muzicant şi parcă şi fost magistrat. Elegantul flăcău masiv şi suplu, şi delicat In statuia lui de Antinous, ca o amforă transparentă, murea de păduchele epocii, purtător de tifos între fronturi şi populaţiile civile. Personagiul cu ochii cenuşii avea o lacrimă în căutătura lui accentuată albastru. Mîna lui aruncă Înapoi pe patul cu patine de cauciuc, un colţ de pătură atîmat. Era un ger oţelit. Uşa cupeului Salvării se închise, trăsura porni. Ne găsirăm mai mulţi faţă către faţă, dinaintea unei
160
imagini'mentale, ca nişte copii care se uită unii la alţii prin subţirimea unui geam, turtindu-şi nasurile pe sticlă.
De la un grad al inteligenţei înainte dispar toate acele bagaje sufleteşti care dau vieţii aspectul unui abator cu peron de forfotire, pentru porniri, pentru plecări din nou, despărţiri şi întoarceri inutile, rancu-ne, invidii, uri şi ţineri de minte rele. Omul e toleran t şi primeşte ideea revenirilor şi a renovărilor. în ej trăieşte un norod întreg, şi acelaşi om poate să fie şi propriul lui şi opus. Pină şi logica, din care severităţile cerebrale construiesc intelectului o coloană spinală de stabilitate, dispare. Totul se încheie şi se descheie, după portret, ca un cadru demontabil cu laturile intercalate.
— Nu veniţi pînă la mine? mi-aţi face plăcere, zise Personagiul.
— Ba bucuros.
Şi trecurăm cu toţii pragul omului enigmatic, a căruia închisoare preventivă era fără termen şi a căruia fiinţă sechestrată, cu motiv sau dintr-un pretext, răsturna toate uzanţele penale. Personagiul era acuzat şi acuzaţia lui nu se putea dovedi. Dosarele pricinii lui voluminoase, trecuseră de treizeci, de un text egal cu Marea Enciclopedie, instrucţia le multiplica la nesfîrşit şi acuzatul rămînea nejudecat. Aproape de patru ani acest nou «Masque de Per» a fost ţinut închis cu lacăte şi zăvoare. întli trecuse timpul, apoi trebuia justificat timpul trecut. Finalmente, la o bruscă lichidare de regim politic, a fost judecat, justiţia documentată cu o bibliotecă de dosare cu neputinţă de parcurs şi confuză, s-a mirat, a pus dosarele Intr-o căruţă şi i-a dat Personagiului drumul.
Din celula lui cu cărţi şi hîrţoage, acest om s-a războit, ca un mare jurist ce era, cu advocaţii şi procurorii, cu termenele, cu apelurile, recursurile,
161
Curţile; de-a dreptul dacă lupta devenea francă şi pieziş, întortocheat şi subtil dacă era cu piedică şi tertipuri. Abstras în cauza lui, cauza lui domina toate cauzele, fie că era convins de nevinovăţia lui, fie că-şi sugerase o cugetare constantă încleştată sau că juca un personagiu care n-ar fi fost personagiul lui: ceea ce dintr-un punct de vedere este egal. Numai un om sigur de sine sau un prestidigitator de proporţii, poate să nu obosească, atunci cînd nu oboseşte orişicum, în demonstrarea lapidară, continuă şi repetată în mii de forme noi, a poziţiei lui.
Plecam din camera Iui de temniţă şi de studiu, uneori cu impresia că ne-am petrecut patru ore întregi şi agreabil controversate, cu un actor genial şi alteori cutremuraţi că asistăm la suferinţele unui apostol; atît se pătrund şi oscilează de monstruos noţiunile extreme, cînd este vorba de a introduce în viaţa unuia judecata şi critica noastră.
Personagiul va cîştiga războiul în orice caz, ne spuneam, din pricina grandiosului potenţial sufletesc.
într-adevăr, optimismul emanat din persoana lui era liniştit şi egal în permanenţă. Şi, Personagiul fiind de o politeţe excesivă şi posedînd toate puterile morale şi arabescurile'de ton ale unui gentleman integral, izbutea prin catifelarea impresiilor să-şi deghizeze şi suferinţele, care i-au fost dure şi mizeria, proporţională cu treapta socială, care l-a lovit sălbatic. însă puţine sînt inteligenţele, care, ca a lui, se puteau furişa în măduvele cifrelor intuitive, ca fosforul în spice. Aş fi crezut că acest om se iubeşte mult, ca să poată pleda pentru sine cu pasiunea lui exclusivă. Nu! Niciodată nu s-a putut surprinde la el o supravalutare, o vulgaritate, o absenţă de stil, sentimentele minore, vanităţile şi muşiţa lor. Şi nici o pauză, niciodată, nici un inter-
162
val in linia calmă şi elastică a comerţului dintre buna lui creştere de blazon şi Vatican şi firea fantască şi nesupravegheată a invitaţilor lui, sau brutali sau susceptibili.
Mi-a plăcut româneasca şi boiereasca lui generozitate, in gîndire, în polemică şi la... masă. Tacîmul şi paharul lui au trecut de sute de ori prin degetele cîteodată anemiate, ale nefericiţilor lui tovarăşi de aşteptare, izolaţi într-o celulă sau într-o sală colectivă. Tutunul lui s-a fumat, polul lui a circulat, cărţile lui au fost citite. Şi printre dosare, legi, proceduri şi pledoarii, acest rafinat a găsit starea de spirit şi secretul de a transpune cartea cu stihuri a poetului Eminescu în versul limbii franceze.
Personagiul era indicat de multiplele lui valori reunite, să domine şi să stăpînească epoca, ruptă din război. Evenimentele care l-au pizmuit ca pe un învingător i-au strecurat subt călcîi coaja de portocală pe care a lunecat într-o zi de triumfuri, orientat către un inevitabil portofoliu de ministru, într-un guvern, fertilitatea intelectuală şi mijloacele lui l-ar fi deosebit de tot ce fusese înaintea lui — şi vremea ar fi avut în el, nu un ministru de iscălitură, dar un criteriu ; nu un şef al unui departament, ci un creator de iniţiative şi de viaţă; ceea ce trebuie recunoscut, în teama de idei şi de acţiune a guvernelor, care vin, oftează şi trec, că lipseşte pe fiece zi mai mult. Cel ce se înalţă, zice însă Scriptura, se va smeri: Cu glndul la înălţările împotriva mediocrităţii ambiante şi a legilor ei...
Mi-a plăcut să-mi aduc aminte cu creionul de acest fermecător, slobod să-l flatez după cum l-am şi vexat, la şoapta care se aude că transpunerea sensibilităţilor lui Eminescu, realizată de pana lui cu două vîrfuri, unul de legislator şi altul de poet, în franţuzeşte, s-ar îndrepta către tipar. Ca băutu-
163
rile, care-şi iau tăriile şi aromele de la timpul rectificat şi ajutat, manuscrisul zace de mulţi ani, s-a macerat, s-a decantat. Dacă n-aş fi contribuit decît la demascarea unui artist care se ascunde şi la zdruncinarea liniştii lui burgheze, necum la apariţia, cu un ceas mai devreme a traducerii acestui necunoscut, aş fi destul de mulţumit, schiţînd un crochiu, al cărui început sentimental se găsea în tabletele mele.
Necunoscutul se numeşte Victor Filotti... septembrie 1932
• (» •
lUiCf ' / *' ^
C ; < . • 1-.;
. ..
‘Jir* t
•■l ’ j 2. • - : •' ii i ' '''
- - - Vr'i'it; Silii/.-
-tjUh
ALEXANDRU CONSTANTINESCU
în mijlocul stolurilor de rindunele adunate de plecare, a fost scoborîtă, la Şosea, pînza de pe chipul, strămutat în carne şi oase statuare, al lui Alexandru Constantinescu. Duminică de octombrie şi octombrie de august, anotimpul s-a întors, şi în copaci se coc portocalele lunguieţe de hîrtie ale toamnei, ca în lumina de aur interioară, dintr-o noapte cu pom de Crăciun.
S:ar putea umple pagina unei tablete cu un acatist de sufletul unui ministru de Agricultură, Zootehnie şi Domenii?
Toţi dascălii pămîntului erau de faţă la dezvelirea statuii. Firul de iarbă, frunza pîlpîită în arşiţă, urechelniţa spicului de grîu, ciucalăul popuşoiului ca un cep, mărgelele aerienei ale ovăzului, bursucii de cartofi şi-au trimis deputaţii lor din minister. Iată codrii, buciumaţi de printre oi, hergheliile din pusta Dunării, cirezile cu braţele coarnelor deschise, turmele zulufate pe după urechi, ţapii stîncoşi cu ţăcălia neagră, vidrele timide, hultanii, şoimii şi ereţii. însăşi găina şi oul ei — fenomenul — însăşi curca şi domniţa cu lapte, vaca, au participat prin învăţaţii lo£ la sărbătorirea tristă a unei amintiri.
Alexandru Constantinescu a fost un mare ministru şi un administrator cu autoritatea vioaie, dar a fost mai ales, cu corpolenţa lui bahică şi cu figura lui -de Lucifer, îmblînzit de căutătura dulce a lui;
165, i
Confucius, divinitatea umană şi caprină satirică a cerealelor şi şesurilor grase româneşti. Pan, cum îl înfăţişează urcioarele cu brîuri tumultuoase ale vechimii, înfricoşînd agreabil libelule feminine, scăldate în unda selenară a unui lac dintr-un luminiş de cipri, semăna documentar cu acest vlădică al brazdelor, al fîntînilor şi al apelor mari, humos, îmbelşugat şi darnic. Pe bună dreptate, omului care gusta savoarea, mizga şi crustanţa vieţii cu o dragoste pasională antică, i-a plăcut să-şi aleagă din departamentele statului stăreţia naturii.
Lui Constantinescu i-au fost gustoase, şi plâtica, şi femeia, şi paharul, în care se topeau, frămîntate între buze şi limbă, rubinele şi corindoanele de nuanţă ale unui vin sărutat în cristal.
Cînd numeroşii lui valeţi, costumaţi în livrele de oameni politici, îi prezintau dis-de-dimineaţă omagiile unei cariere şi genuflexiile de principiu, prinţul le primea în pat surîzînd, cu sarcasmul binevoitor, de circumstanţă. Acest suveran care ştia să dea şi cu cravaşa şi cu punga era cu umilinţă şi cu o vasalitate totală şi adulat şi iubit, cum poate nimeni n-a mai fost. între deputaţii lui, escortă civilă permanentă, el distribuise toate funcţiunile culinare, permiţînd reprezintanţilor naţiunii o singură colegialitate, la maioneză şi frigărui. Un deputat avea specialitatea omletei, un senator se pricepea la tirbuşon, un secretar general frigea grătarul cu aptitudini. în trenul ministerial fiecare se găsea calificat la locul lui. Linguşul îl făcea milostiv şi-l irita insistenţa proastă. A dat cui i-a cerut, de două ori mai bine şi a ştiut să dea şi celor ce nu puteau să cerşească.
Desigur că austeritatea unui Vintilă Brâtianu nu făcea incompatibilă vecinătatea omului generos cu omul avariţiei, dar între aceste două personalităţi, una de perpetuă uitare şi alta de agresivă
166
ţinere de minte, erau deosebirile care au marcat constant în omenire două mentalităţi. Cei mai numeroşi oameni politici sînt incapabili să mulţumească: prieteni şi adversari se împiedică de ostentativele lor declaraţii de cinste şi muncă. Constantinescu cunoştea acest lucru delicat şi greu, datoria de-a face binele de-a dreptul, de a-1 repeta fără oboseală şi pricepea privilegiul, pe care îl învăţase natura lui de la natura guvernată. Pentru că a dat mult şi tuturora, stăpîneasca lui indiferenţă la opinie, bîrfă şi pizmă, a slujit de cal de bătaie ipocriziilor ascetice şi onestităţilor cu firmă — şi cine a căpătat .mai mult de la el a fost partidul politic servit de inteligenţa şi de rapiditatea fulgerătoare a soluţiilor lui, todeauna exacte, în dibăcie, în elasticitate şi prestigiu. Partidul liberal s-a răzimat îna--inte de lichidarea recentă pe patru minţi, din care cea mai puternică a fost a lui Constantinescu, înţelept ca şarpele şi de nevinovăţia columbei adaptat •punctual cu împrejurarea.
Călătorind prin ţinutul Făgăraşului, afla odată că a doua zi va fi scos la licitaţie castelul Sîmbetei -de Sus, un aşezămînt brîncovenesc, şi că vînzarea trebuia să cadă în folosul unor străini, indicaţi de circumstanţă. în stupefacţia oamenilor politici care-i puneau masa în tren, cum se obişnuieşte într-o gospodărie cu feciori, ministrul se hotărî să liciteze castelul. O bancă locală, unde nu-1 cunoştea nimeni, îi puse la îndemînă cîteva sute de mii de lei.
* ‘ - - . - ' .....
— Ce faceţi cu el, excelenţă? l-au întrebat sufragii.
— îl dau artiştilor.
Artiştii erau singurul obiect de care nu se vorbise la masă. Constantinescu era la Domenii şi la Ministerul artelor funcţiona un titular orientat în
167
trebile lui tot atît de puţin ca şi valeţii de bucătărie din tren.
în casa lui de o simplicitate provincială, din Bucureşti, cu un mobilier de conac boieresc de pe timpuri, conu Alecu, cum i s-a zis, nu rămînea străin de viaţa intelectuală de dincolo de politică. Avea o apreciere şi o noţiune despre literatură, de pildă, în care oamenii politici dau tot atît de mult cu osul capului cît şi cu al copitei. Jocul cuvintelor şi păinjenişul ideilor îl interesau ca şi o masă bună, cu care îndeobşte se întocmesc, ca şi o femeie frumoasă, ca şi un pitoresc de natură. Dedesubtul Predealului casa lui de lemn se vede în valea pă-duroasă a Timişului şi azi, cînd proprietarul ei, risipit în natura pe care a iubit-o cu cinci simţuri sincere şi întregi, a fost adunat cu sitele printre fluturi, greieri şi cărăbuşi şi frămîntat într-o imagine pe un soclu.
E un om din care au rămas numai fapte, şi nici o vorbă, fapte publice şi particulare, primele organizate de creierul matematiceşte clar şi precis, celelalte pornite cu inima şi încheiate cu emoţia. De puţini oameni se poate spune că sînt buni, într-un înţeles de milă imensă, de iertare sceptică şi de trecere cu vederea părintească. O icoană catolică înfăţişează simbolica bunătate a lui lisus în specia unei inimi dogoritoare de raze, dedesubtul căreia purcede în azur un miel cu o cruce pe umăr, ţinută de o lăbuţă întoarsă. E inima lui Alecu Constantinescu, pentru care ar trebui să existe neapărat un colţ meritat de Paradis surîzător...
9 octombrie 1932
vJ .
'U.
SPIRU HARET
•0S
ib;
Parastasul, oficiat de preoţi fără arhiereu Intr-o biserică din Bucureşti, a putut folosi, ajutat de presă, ca să aducă aminte oamenilor uituci, de un ateu. Matematicianul Haret n-a întîlnit niciodată, ca şi Claude Bernard, în operaţiunile cifrate, pe Dumnezeu, sau dacă, poate sensibilitatea lui s-a putut îndoi de certitudinile inteligenţei, cetăţeanul din strada Verde n-a primit niciodată preot în casă. Ministru al Cultelor, în funcţiune, el a deschis, prin îndatorirea treptei, şedinţele sinodului, dispreţuind la maximum pe mitropoliţi, episcopi şi arhimandriţi — afară de unul, Iosif Gheorghian, care s-a impus prin delicateţe şi prin sufleteasca lui feciorie. Bătrfnul preot defunct, Lăcureanu, de la biserica din faţa Academiei, parohia mahalalei, a încercat ani de-a rîndul, în fiecare lună, să intre cu botezul de zîntîi în casa lui Haret, şi nu a fost niciodată acceptat. Pe lingă ideile personale, Haret avea sentimentul ipocriziei şi nocivităţii clerului, pe care ministerul lui era însărcinat să-l administreze, de voie, de nevoie, odată cu tnvăţămîntul, în vreme ce Mitiţă Sturdza, şeful lui la guvern, se împărtăşea în toate posturile la mitropolie, venind de acasă in capul gol şi citind pe drum, prin piaţa de carne şi peşte, molitvele cuminicăturii.
La douăzeci de ani de la moarte, Spira Haret putea să fie pomenit într-o biserică pe pomelnic, dar locul încadrării lui în tradiţia bună românească
169
nu e bisericesc, ci laic, o laicitate de genul Combes, Clemenceau şi Briand care au mutat şcoala din catedrală în stradă. Spiru Haret nu trebuie căutat şi lăsat printre morţi şi chemat din morţi, de unde singur pomelnicul scoate pe nefericiţii lipsiţi de merite sociale. El a rămas prea viu în spiritul distrat al României noi, ieşită din răscoalele din 1907, de unde se trag împroprietărirea ţărănimii şi votul universal. El e cu atît mai viu cu cît o politică de sistematică neaducere aminte s-a instalat la căpătîiul acestui om, care a fost un bărbat, cu o linie de profil fină, melancolică, dar cu o trăsătură de caracter profundă, dură şi precisă. Locul pomenirii acestui Condorcet e pămîntul, porumbiştea, izlazul, răscrucea mare a lumii slobode şi stăpîni-toare a destinului liberat.
Cîţiva profesori au lăudat în biserică valoarea administrativă şcolărească a fostului mare ministru, ferindu-se, din abilitate politică faţă de mo-mîile sentimentale şi de fosilismul încă actual, încremenit în carnea epocii noastre ca un ghimpe de piatră şi de rugină, să spuie o vorbă despre adevăratul rol, de-acum istoric, al lui Spiru Haret în lumea românilor. Cînd se va scrie istoria, pe care nu poate şi nu ştie să o scrie domnul N. Iorga, istoria dreaptă şi adevărată, în istoria din ultimii cincizeci de ani, cititorul nu se va mira puţin că personalitatea unui om, întîiul in vremea lui, a putut fi înăbuşită cu un coşciug şi trezită numai cu un parastas de belferi şireţi şi timoraţi.
19 3 2
CONSTANTIN STERE
în timpul unei stagiuni de conferinţe la postul de radio din Bucureşti, am făcut o experienţă: publicului îi place să anunţi un subiect şi să-i vorbeşti de altul. Ori de cîte ori s-au abătut de la chestiune — fie că subiectul trebuia ocolit, fie că vorbitorul se afla dedesubtul nivelului ales — conferenţiarii erau viu felicitaţi... Este o analogie cu ceea ce se întîmplă în viaţa internaţională: oamenii vor să se bată — şi se întîlnesc la conferinţele de pace. Vor să li se micşoreze sărăcia, şi măsurile specialiştilor le-o îndoiesc. Ajunge o dorinţă de ieftinire, că se produce un congres şi vine o scumpete. Şi, ca la conferinţele de la microfon, autorii sînt viu felicitaţi... Ei au izbutit să obţie un lucru, diametral opus obiectivului urmărit.
Dacă te ţii în marginile unui subiect ales, publicul pretinde că eşti ordonat şi banal, lucrurile petrecîndu-se ca în Cartea de citire. Publicul e obosit de concordanţe şi caută discordanţa. Ne-ar plăcea, de pildă, să punem un deget pe orgă şi în loc de sunetul caracteristic al clapei să auzim absurdul hohot de rîs al claviaturii: variaţiune şi surpriză. începem să vrem todeauna altceva şi să ne găsim intodeauna într-altă parte.
Publicul cultivat, care a parcurs noţiunile şi cunoaşte materialele şi arhitectura lor, nu Iernai suportă clădite şi le preferă răsturnate... Iată ce nu a putut înţelege critica artistică şi socială
171
fixă, trezită dinaintea unor fenomene de indisciplină şi dezordine aparentă, inexplicabile în cîmpul didactic şi supărătoare, pentru că sfărîmă cristalele unor frumuseţi abia dogmatizate.
Războiul a perfecţionat în sensul lor sentimentele de discordanţă, ivite în cei patruzeci de ani, de pace. N-am putea numi decadenţă epoca anterioară anului 1914, căci laboratoriile, uzinele şi naţiunile au muncit, ordonate înlănţuirilor sociale; dar o uzură a ţîţînilor intelectuale a putut să fie verificată în tezele politice, în natura teoriilor emise şi în toată activitatea, mai ales artistică, unde omul fiind mai liber şi mai puţin legiferat prin categorică şi unanimă consimţire, s-a putut manifesta în toată puterea oboselii lui... Războiul a înflăcărat energiile morale, obosindu-le în patru ani de spaimă şi îndîrjire, pe altă dimensiune; pe dimensiunea speranţei. La vechea «neurastenie», de acum treizeci de ani, a colaborat deziluzia stăruitoare, din laptele căreia amar, s-au hrănit popoarele timp de o mie cinci sute de zile şi o mie cinci sute de nopţi...
Sincronismul şi concordanţele s-au stricat atît de mult, încît oamenii nu mai pot intercala minutarele sufleteşti în axul din care au căzut, falsificate zilnic mai tare, din pricină că medicii sociali aparţin unei terapii anacronice şi unui codex desuet. Sinceritatea lor nu mai foloseşte, buna lor credinţă e de prisos: ideea nu mai este idee, sentimentul nu mai e sentiment; s-au devaluat. Pe dedesubtul cuvintelor s-au rotit înţelesurile, cu o diferenţă de nouăzeci de grade, învîrtite solidar, ca pe un macaz: în lumina albă a intrat o lumină, roşie, în bătaia căreia nu se mai pot clar descifra corespondenţele dintre noţiuni...
Poate că aşa va fi fost în toate ceasurile de apoi ale vechilor civilizaţii. Cu o variantă: că elitele
172
vechi erau restrînse, că participau ia evenimente numai cîţiva oameni, popoarele rămînînd intacte, pe linia lentei şi patriarhalei fericite dezvoltări prin individualităţi; pe cînd azi, mijloacele de contact necunoscute în tot trecutul, fac din popoarele globului o colonie, vecine în fiece secundă unele cu altele. Durerile fulgeră instantaneu în cinci tărî-muri odată, şi ideile, nesupuse unei singure pante şi ălbii, curg în desfrîu şi risipă. Risipa temperamentului actual.
Publicul preferă modelului caricatura, ca şi artiştii, nişte caricaturişti verbali, intelectuali şi grafici ai vieţii. Linia strîmbă pare mai inspirată decît geometrica ei.
Dacă nu am pomenit încă numele domnului Stere în text, nu înseamnă că nu am vorbit pîn-acum de domniasa. Domnul Stere nu este numai domnul Stere; este şi sterismul, adică tragedia intelectului, izolat în propriul lui orizont. Oamenii din jurul domnului Stere s-au modificat, înţelesurile au descrescut, concordanţa s-a rupt. Domnul Stere, fondatorul, cu domnul profesor Cantacuzino, al revistei Viaţa românească, face parte din şcoala matematică a cugetării, pentru care un lucru comportă un singur înţeles şi numai unul: o şcoală care a orientat cultura şi viaţa timp de cîteva şute de ani, pînă la război. Individualitate masivă şi dură, făcută pentru autoritate şi pentru o expresie dictatorială a existenţei, domnul Stere s-a retras din circulaţia forfotită, împrejmuindu-se dincolo de bine şi de rău.
A indica o individualitate este a o descoperi in contrasensul cursului normal, monoton şi tipic. A vorbi despre domnul Stere, un învăţat, un politic şi un literat, este lucru delicat de greu; cu atît mai delicat cu cît nu-i putem zice: Stere, ca unui absent de marmură sau de bronz, ci domnul Stere,
173
personaj prezent, care poate că ne aude, de undeva, ne urmăreşte şi ne analizează, şi care peste cîteva minute va vorbi dinaintea domniilor voastre.N-aş vrea să zic că am fi prezintat mai bine pe Stere decît pe domnul Stere, dar ne sfiim de ambele alternative, pentru că se impune caricaturistului, însărcinat să redea documentul, un pipăit mai subtil, mai adecuat cu filigranul şi care să poată urmări cu degetul transparenţa, ca o sinuozitate în relief. Domnul Stere a ieşit din monotonie încă din prima domniei sale tinereţe, cînd făcea parte din monotonia rusă — şi, strămutat în monotonia românească, nu putea vieţui în pace nici cu ea, fiind esenţialmente antimonoton, ca orice individualitate; antipolitic ca om politic, antisocial ca om social şi antiliterar ca om de litere, aproape anti-ştiinţific ca om de ştiinţă.
Dacă te uiţi cu băgare de seamă în timpuri, cazul Stere e cazul tuturor individualităţilor, fie că au avut răgazul să aibă dreptate, fie că dreptatea lor aşteptată încă nu s-a împlinit. S-ar putea împinge sensul ideii mai departe şi s-ar putea defini proporţiile individualităţii în raport indirect cu popularitatea şi cu termenul recunoaşterii colective; ceea ce n-ar avea de fapt multă importanţă, fiinţa individualităţii pure rămînînd singuratică în eternitate, ca piscurile, emancipate de tovărăşia cu pă-mîntul.
Mi-aş permite să precizez că aproape nu cunosc de la om la om, de la mic la mare, pe domnul Constantin Stere. Mă gîndeam ca înainte de această aşa-numită prezintare să bat cu cîrja drumeţului în poarta de lemn a reşedinţei de la Bucov, unde mi s-a povestit că Taciturnul trăieşte între plante japoneze şi copaci siberieni, împresurat de grădini şi livezi şi, mai departe, de ceruri... Dar aş fi prezintat cu atît mai mult pe domnul Stere decît
174
pe Stere, copiat de-a dreptul, fotografic, şi la suflet şi fiziceşte, acest stăplnitor exercitînd, zice-se,. o influenţă fascinantă şi despersonalizînd pe cei ce se apropie de el cu blîndeţea unei atracţii admirative ; ca acele raze ultra sau infrascurte, descoperite de curînd în laboratorii, şi a cărora întîlnire cu materia organizată dezlînează coeziunea moleculară ... Se potriveşte mai mult şi cu modesta fire a prezintatorului şi cu scrupulozitatea sarcinii, ca schiţa înfăţişată aci să fie mai puţin verosimilă decît caricaturală şi luată pe dinafară; şi se potrivea şi cu preferinţele unui public rafinat, pentru depărtare şi imprecis...
Imaginea mentală adevărată, aceea care se păstrează după compulsarea mărturiilor şi după o examinare de aproape e fugitivă — dintr-un om, ca şi dintr-un peizaj neputînd dura mai mult material esenţial decît în sunetul unei vocale. Fiinţa cu adevărat totală a unei individualităţi e schematică şi încape într-un semn dintre o literă şi o cifră... Auditorul şi cititorul au trebuinţă de un parfum, planta, rădăcina şi botanica aparţinînd ştiinţei descriptive.
Alţi contimporani sînt înzestraţi cu daruri tonice şi sedative. Viaţa lor surîzătoare şi abilă prezintă, ca mătasea imitată, toate culorile care se poartă, o subţirime gentilă şi elasticităţile de urzeală şi preţ cele mai variate, armonizate cu orice croială şi cu mai multe croieli în acelaşi costum. Ei nu supără şi nu strîng.
Domnul Stere are harul suferinţei: acolo unde apare, se deosibeşte şi turbură: în parlament, în Universitate, în presă, în literatură. Timbrul personalităţii domniei sale bate orele întregi, cu sunete grave, inatent la agrementul şi facilitatea secundei. Din orologiul unui turn nici tehnicitatea epocii nu poate să facă un ceasornic de buzunar,
175
o brăţară la încheietura mîinii sau o jaretieră cu Cadran.
Dintre toate căile parcurse zilnic, pînă la un număr de casă, în care omul fericit dispare, ca să petreacă sau să se odihnească, domnul Stere şi-a ales drumul fără sfîrşit şi fără pauză al înconjurului lumii, înfăţişat întodeauna pe linia de margini, de unde vin constelaţiile şi vîntul...
Acest om, căruia nu-i lipseşte nici una din avuţiile intelectuale şi de prestigiu ale unei elite întregi, putea să fie idolatrizat, purtat pe pavază, pe umeri, învăluit cu steaguri, cu lauri şi nimburi.
A refuzat!
19 3 2
r.
iţŢjpŞ
A
:*n. - JEAN BART
, Joi către' seară, pe o terasă a unui edificiu din Bucureşti venise vorba, de la dansul unei fetiţe, de Jean Bart. Uitîndu-ne în ruinele grădinii, îngrijită călugăreşte odinioară, din spatele arhiepiscopatului catolic, împăienjenit în perspectiva terasei, doamna Isabela Sadoveanu ne spune că de două zile era bolnav. Suferea de... diabet.
— Păi acum diabetul e vindecabil, fără să. fi fost niciodată prea mortal... Nu ia insulină?
, — Nu se potriveşte la orice formă de diabet, insulina.
Pesemne că pe cînd vorbeam, la cîţeva zeci de coţi deasupra ţiglelor şi acoperişurilor cu oameni, în casa lui dintr-un capăt al oraşului, Jean Bart intra, fără să ştim, în luntrea care pleacă din lume zilnic plină şi se întoarce seara goală, cu vîşlele obosite, atîmate în apele plumburii...
Vineri, pe la prînz, ni s-a comunicat că «forma de diabet» l-a ucis într-o criză. Bietul Jean Bart 1 Acum cîteva zile ne-am întîlnit cu el pe stradă şi ne-a făgăduit ultima lui carte cu autograf. N-am fi bănuit că i-o luăm înainte, scriind pentru, el o pagină de carnet cu cotul pe un capac de coşciug....
Date biografice, date literare, judecăţi critice, mai au ele un rost, dacă îl vor fi avînd vreodată, în ceasul morţii unui om pe care l-ai cunoscut şi care ţi-a lăsat în palmă, alaltăieri, strîngerca linei mîini leale şi cavalereşti?
177
Puţini confraţi, au meritat şi vor merita mai ales de aici înainte omagiile unei aduceri aminte de discreţia, gingăşia şi rezerva evocată la necrologul lui Jean Bart, un literat fără orgolii şi fanfaronade, netulburat de otrava călimării, liniştit pe poteca lui personală, nepizmătăreţ, bun camarad cu toate vîrstele, primitor în biblioteca şi inteligenţa lui, documentată la sursele contradictorii ale unităţii artistice şi intelectuale.
Cu o asemenea fire de plugar în cîmpul spicului secerat, Jean Bart a fost un domn şi un boier al moşiei şi breslei, reprezentînd în fiinţa lui socială pe bărbatul ascendenţei rafinate, fără transpunerea mohorîtă şi altoirea, în personajul omului supus maimuţărelei spectaculoase, a unei febre imitată din Daphnis împletit cu Raskolnicov, jumătate Adonis şi jumătate fecioară de cinematograf. Marinarul care a scris în cabina lui de Secund trecîndu-i continentele şi porturile pe dinaintea lucarnei, nişte note de călătorie rămase fără continuator, a văzut rasele şi civilizaţiile, secolele risipite unele peste coastele pustii şi altele în mările străbătute de vaporul lui, a păstrat în peizajul moral sfiiala mărturiilor nedezminţite şi un tangaj al cugetării întristate, moştenit de la valuri şi nisipuri. Informat ca foarte puţini literaţi, pe viu, Jean Bart n-a adus din Orient pisicile şi costumele musulmane ale lui Pierre Loti, nici haşişul, nici cocaina.
Ne amintim de un drum neuitat, făcut din în-tîmplare cu Jean Bart pe o distanţă de două sute de kilometri cu trenul. Conversaţia lui stăpînită şi numeroasă, ajutată de o bună-creştere şi de o ţinută de mare gentelman, era fermecătoare. Puternicul echilibru sufletesc, delicateţea atentă, frumuseţea cuvîntului şi aromele depărtate ale unui in-
178
telect care nu stătuse inactiv şi leneş, în timpul mersului secret prin catacombele cu grădini ale ideilor, colaborau la un stil de individualitate de felul prinţilor magnifici retraşi la cărunteţe într-o mînăstire de trapişti...
Ne pare rău să întrerupem însufleţirea pe care ne-o stîmeşte fostul nostru vecin de canapea din compartiment, cu gîndul că el a murit.
193 3
- U
-r .ir' ,‘îjjfj &
<0- -;
iriooi-'
jximîuit ac-4 4 -nihiii AuimmtyV*'
«a?#» * ? '* - ■■
;.sf r -î a ; - •• -
31| ţt t , rt * j î ,iT
i.inciU ij
jstS £v*• sSv'Vfe'îr1' :
3*
rl
IULIU MANIU
ff,f ]«!*•?
pjtc
Domnul Iuliu Maniu, prezidentul partidului na-ţional-ţărănesc, a redemisionat. Acest cuvînt nou poate fi întrebuinţat fără sfiială academică în cazul pînă acum unic al demisiilor repetate din unul şi acelaşi post, cazul unic al domnului Iuliu Maniu.
Obiceiul demisiei din prezidenţia unui partid politic este necunoscut în viaţa politică, măcar românească. Dacă nu ne înşelăm, fenomenul nu s-a produs la noi niciodată, împiedicat, evident şi de marea nevoie ca generalul civil să nu-şi părăsească turnul de ivoriu, dar şi de situaţia agreabilă de a conduce un mare număr de viitori deputaţi, prefecţi, primari, consilieri şi votanţi. Tocmai neobiş-nuinţa părăsirii şefiilor — francezul zice j’y suis, j'y reste — impresionează pînă la confuzie pe oamenii politici, cuprinşi actualmente într-un emisfer de vreo douăzeci de constelaţii şi fracţiuni antagoniste. Acordul a fost unanim la opoziţie în această privinţă: un şef nu trebuie să plece nici mort.
Nu de la putere — lucrul ar fi absurd şi extrem de monstruos — dar din jeţul prezidenţial. Domnul Maniu a plecat tocmai cînd îi era partidului lumea mai dragă, şi din jeţ dar şi de la putere...
Dezorientată cîteva zile, presa n-a întîrziat să atace-pe demisionar, însă cu argumentul indirect. S-a constatat că domnul Maniu nu a creat nimic, nu a putut nimic, ani de zile răscolind lumea ca să vie Ia guvern, şi odată parvenit la direcţia sta-
180
tului, sau tărăgănind soluţiile, sau întorcînd pro-blemeldr Spatele şi părăsind fotoliul. Totuşi, între- -barea de dindârătul capului, de ce a demisionat domnul Maniu, a rămas în aer, congelată. Domnul Maniu se mişcă pe liniile mari ale misterului, ca oamenii de stat ai istoriei, Schiţînd în limbajul hieroglifelor atitudinile domniei sale, demisionînd şi'luînd trenul, ducîndu-se departe în Europa, în-torcîndu-se din Europa şi ducîndu-se apoi departe în_ ţară, şi iarăşi mai departe pe continent. Sau intenţiile domniei sale adevărate se manifestează aţă de una şi o singură persoană, şi atunci, prin-tr-o scrisoare confidenţială, urmată de călătoria unei delegaţii, trimisă să-l cerceteze ca să explice sensul integral al unei prepoziţii sau al unui dativ.
Interpretările publice rămîn să graviteze în jurul cîte unui banchet, la care sînt aplaudaţi anumiţi oameni, al unei căsătorii la care şeful iubit nu a participat, şi ondulează văzduhul între Bucureşti şi Cluj şi Bădăcin sau Sovata. Nisa trei luni a făcut parte din cardinalele politicii româneşti.
Faptul concret şi expresiv este că domnul Maniu stăpîneşte prezent şi prin absenţă, şi că de o distracţie sau de un pas al domniei sale atîrnă ploaia, vîntul, furtuna, uscatul şi frumosul fix. De la personalitatea regelui Carol I, viaţa noastră publică nu a mai cunoscut existenţa unei asemenea influenţe inexplicabile, cu atît mai viguroasă cu cît pare mai evazivă şi este mai hermetică în interzicerea pentru sine a spontaneităţii.
După demisia domnului Maniu, şeful partidului naţional-ţărănesc e insultat cu cernelurile de toate culorile, însă urmărit cu o turburare ce se deghizează.
Prestigiul natural al domnului Maniu, emanat din individualitate, ar trebui să constituie obiectul unui studiu, aşteptat de la tovarăşii domniei
181
sale de luptă şi de la intelectualii care l-au frecventat. Intimii domnului Maniu au condeiul atît de scurt, încît să nu poată povesti încă secretul cimentului care prinde şi împietreşte în stînga şefului, pe toţi cîţi se apropie de el, în poziţia Magilor din Staul? Toate aspectele exterioare documentează facultatea de a organiza prin despersonificare, a bărbatului politic de la Bădăcin. Lipseşte documentul aspectului interior, dacă totuşi a putut cineva să aibă sagacitatea, fineţea şi independenţa intelectuală să-l surprindă.
Opinia publică, cititoare nedumerită, aşteaptă o carte, destinată să fie vîndută în multe mii de exemplare: Mr. Jules Mania en pantoufles.
19 3 3
5dd;- ’îienqşts.fi ifţaţo î-U V*"--» - r : • ’ :
ilv ;v .
n ,y,- i ^
■■s0ţmk? - .....
nr- .--w
______ 3V*
wîţ-vi :*;jj „ a-, ji; ;
:: .* • :t -r ; v
.-.•••Mie -tirtîavjyu fi»' i-up'ţni; ii-jji.rfji ’t
' v. j'î
HENRY FORD
Cu toate că viaţa e un fapt şi material şi sufletesc, în care cele două fire ale existenţei se împletesc strîns, fără să fie niciodată şi de nimic despărţite, capacitatea deosebită a oamenilor cu aptitudinile derivate mai mult într-un singur sens, a dat naştere unui punct de considerare a vieţii dublu. O serie de activităţi e denumită practică şi altă serie, spirituală, şi ca şi cum activităţile dintr-o serie nu s-ar împărechea şi nici măcar n-ar alterna cu celelalte şi ar exista disparat, ele sînt intercalate fiecare într-un cîmp de cercetare independent.
Separaţia, în interiorul vieţii, a două feluri de acţiuni este arbitrară, şi rezultatul acestei erori, în care trebuie trasă la răspundere micşorimea noastră intelectuală, duce la o educaţie greşită continuu şi la individualizarea forţată şi a unui singur fragment dintr-un mecanism. Noi nu putem admite învîrtirea inversă a două roţi paralele, supuse unui singur efect, decît la mecanismele de fier, lipsite de prejudecăţi.
Partea sufletească la plante stă în floare, în culoarea şi în parfumul florilor, şi în puterile de germinaţie ale sămînţei. La geranium, de pildă, ca la toate celelalte flori, parfumul şi forma sînt identice în toate exemplarele, din ghivece şi din pămînt, şi sub toate latitudinile planetei. Cînd ai zis muşcata.',- apar desenul şi ţinuta plantei odată cu mirosul şi lumina ei. Numai după ce planta s-a copt,
183
la maturitate, chimia extrage dintr-însa uleiul parfumat într-un flacon deosebit; dar flaconul nu mai este plantă. E opera plantei.
Educaţia face greşeala să considere pe om, pe omul naturii şi al civilizaţiei, ca şi cum ar fi suferit extracţia la care este constrînsă planta, înainteze a-şi fi dat randamentul particular, şi-l pune Întreg într-o categorie parţială. Educaţia începe printr-o prejudecată de educaţie, falsificarea omului vine încet şi îl clasează fantezist.
Toată lumea cunoaşte acel gen de om extrem de răspîndit din nefericire, care afţrmă că nu poate împlini o treabă pentru că nu a deprins-o la şcoală. Puţin lipseşte cîteodată ca să afirme că nu face baie pentru că în şcoală a învăţat matematicile şi latineşte. Sînt doamne care nu ştiu să facă o fiertură pentru că au învăţat pianul, nu pot spăla o farfurie şi nu pot să ducă un pachet pe falanga glasată a degetului de la mînuşe. O amabilă doamnă, auditoare binevoitoare a insignifiantelor noastre disertaţii, ne-a trimis o scrisoare uimită, în urma unei vorbiri despre viaţa porumbieilor, a coşurilor şi a rogojinilor, din Bucureşti. Convinsă, pe temeiul educaţiei separatiste, că un intelectual trebuie să-şi limiteze intelectul la o listă de locuri comune profesionale şi că ar exista un lexic mental precis pentru fiecare număr de cap şi de pălărie, corespondenta noastră a rămas consternată că supărasem estetica, găsind că un coş cu ouă de găină este cel puţin tot atît de frumos ca o poemă de Baudelaire sau Goethe.
Cititorul, auditoriul, publicul şi artistul se vor lepăda cu timpul de nişte superstiţii, care le con-strîng inteligenţa la îngheţarea într-o lingură cu apă — căci viaţa trebuie abordată în întregimea ei magnifică şi infinit multiplă. Dealtfel, achiziţiile
184
mentale din ultimii cincizeci de ani, mai accentuate în ultimii douăzeci, au pregătit un stil de intelect, care nu se mai înfioară de con undarea sensurilor şi de îmbogăţirea aglomerată cu noţiuni în vlrtej, a recepţiei. Omul complet reprezintă un punct de încrucişare universal.
Un asemenea om este Henry Ford, fost ucenic şi prieten al lui Edison. Ford e fabricantul automobilelor care-i poartă numele şi cu care ne întîl-nim în toate zilele pe străzile oraşelor şi pe şoselele ţărilor, pretutindeni în Europa, în Americi şi de jur împrejurul pămîntului. Fără ideea lui Henry Ford, de acum treizeci de ani, că viitorul aparţine tracţiunii mecanice şi că vieţii îi lipseşte o unealtă de transport rapid — şi fără realizările industriale ale lui Ford — vasta industrie automobilă, care a transformat viaţa continentală şi naţională şi viaţa fiecăruia din noi, automobilismul s-ar afla azi în faza încercărilor timide.
Să ne înţelegem; să descifrăm pe tărîmul real rolul imens al lui Henry Ford în lume. Ford nu a inventat principiul, ci a făcut automobilul, şi l-a făcut social. Inventatorul motorului cu explozie este tot un fost fabricant sărac, dar de jucării, un parizian, un mare intuitiv. Ca să-şi facă jucăriilei mai atractive pentru copii, acest Fabre sau Faure — nu ne aducem bine aminte — a dat drmul pe trotuarele bulevardelor unei trăsurele mici de tinichea, care fugea singură, împinsă de pocnitura unei scîntei de spirt. Motorul pînă la această mare invenţie era cu abur şi nu se potrivea decît cu instalaţia unui mare cazan de ţevi, la locomotive şi locomobile. Invenţia punerii în mişcare cu ajutorul aburului fusese grandioasă, şi din punctul de vedere al civilizaţiei era un mare salt înainte. Statele au folosit numaidecît trenul, care transporta pe uscat mărfurile transportate pe mări cu va-
185
porul. Dar trenului îi trebuieşte un drum deosebit de drumurile obişnuite, şi de-a lungul călătoriilor lui, izolat de celelalte drumuri şi şosele, trenul are nevoie de o foarte costisitoare reţea de şine, de cărbuni, înmagazinaţi la întîlnirea liniilor, şi el face o murdărie aproape egală cantitativ cu cărbunele, depozitat de-a lungul liniilor ferate.
Motorul cu explozie prezintă într-un volum extrem de mic o putere de tracţiune extraordinară, şi poate fi utilizat pe toate drumurile obişnuite, pe pămînt, pe semănături, în Sahara, fără să aibă nevoie neapărată nici de drum, necum de şine. Combustibilul motorului cu explozie e curat şi concentrat şi nu lasă băligar mineral. Fumul se duce-n vînt.
Jucăria parizianului a fost examinată de alt francez, inginerul Serpollet, autorul celui dintîi motor cu explozie utilizabil. De la acest tip de motort perfecţionările neîncetate, de valoare tehnică egală cu invenţia, au dus motorul la ceea ce este el azi, o putere fără zgomot şi lină, viguroasă şi liniştită, aplicată, pe lîngă automobil, la toate trebuinţele industriale şi agricole, mari şi mici.
Henry Ford înţelegînd ce aşteaptă viaţa de la motor şi motorul de la viaţă, şi fiind sărac şi singurul de părerea Iui, şi-a improvizat un atelier Intr-o magazie, şi-a turnat singur fonta, şi-a pilit singur vergelele, şuruburile, piuliţele, şi-a făcut roţile singur, şi cînd a pus în funcţiune întîia maşină, un velociped cu motor, mărturiseşte că i-a fost frică să se suie pe ea, şi că dacă nu găsea un om scrîntit, să se devoteze, caricatura genială rămînea neîncercată. Din toate organele ei, abia ieşite din sălbătecia primară a fierului, glorioasa maşină a lui Ford scotea un zgomot infernal, care cu orchestra fierăriei întregi provoca: un sentiment de panică şi disperare.
Treptat, motorul a devenit acel celebru motor tip « T », care timp de douăzeci şi cinci de ani a
186
luat în stăpînire lumea. Ford a fabricat din acest tip, aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de motoare. Acum cinci ani, Henry Ford şi-a transformat uzinele şi a creat noul său motor tip «A », actualmente, în circulaţie, la maşini extrem de luxoase. Cifra de producţie mijlocie a uzinelor Ford este cam de zece mii maşini pe zi. După ce toate organele, cîteva mii de bucăţi, au fost fabricate, ele intră în uzina de montaj şi iau loc pe o masă lungă infinită, o masă care trece pe dinaintea lucrătorilor fixaţi locului, ca un covor. Cînd capătul, ca să zicem aşa, din dreapta al mesei ajunge la extremitatea stîngă, automobilul e gata: i se pune benzină şi cu propriile lui mijloace automobilul intră în magazie, trecînd de-acolo pe vapoarele uzinei, care îl duc dincolo de nouă ţări şi nouă mări. La fiece minut iese, de pe fiecare masă de lucru mişcătoare, un automobil; adică atunci cînd primul lucrător pune primul şurub, ultimul lucrător, şofeurul, dă drumul benzinei în rezervor. Automobilul lui Ford se face aproape singur, ca gogoloiul de zăpadă, cînt porneşte întîia pietricică din vîrful muntelui devale şi, rostogolindu-se, ajunge jos în sat, mare cît o biserică.
Povestirea cum se fabrică o maşină « Ford» e mai frumoasă decît basmul arab al celor O mie şi una de nopţi, şi mai utilă adeseori decît un bacalaureat şi un doctorat. Dar povestirea sforţărilor prin care a putut ajunge, tehniceşte şi sufleteşte, Henry Ford, la perfecţiunile de utilaj şi de obiect din basmul fabricaţiei, este poate şi mai frumoasă. Aceste povestiri ne propunem să le scrim într-o zi, şi dacă din întîmplare vreun prieten al operei lui Ford ia cunoştinţă de intenţia noastră, care ne preocupă de vreo zece ani în numeroase articole de. educaţie, îl rugăm să ceară marelui creator de viaţă, de muncă şi de pîine, din Statele LTnite,
187
să ne trimită toate documentele care nu pot să fie găsite în librărie.
Henry Ford nu e un fabricant; fabricanţii puri sînt foarte numeroşi, Lumea le datorează foarte mult, dar cu Henry Ford e altă problemă. El nu fabrică pentru ca să se îmbogăţească: avuţia formidabilă pe care o are, este, în sensul preocupărilor, omeneşti ale patronului, ceea ce este zgura sau, cenuşa inevitabilă a combustiunii cărbunilor în locomotive. Avuaţia îl îngreuiază şi oarecum îl jigneşte. Viaţa lui Ford, care mănîncă puţin, ca o pasăre, e viaţa redusă la ultima simplicitate; o viaţă de Tolstoi, care, obosit de avere şi glorie, şi-a luat într-o bună zi traista-n băţ, a pribeagului, şi a pornit-o prin Rusia pe jos. Henry Ford a cîş-tigat la automobile fiindcă nu s-a putut nicidecum într-altfel: cîştigă şi atunci dă, ca astăzi, automobilele gratis, gratis însemnînd că munca dumitale e dată în schimbul muncii altuia, fără beneficii.
Henry Ford a fabricat automobile, animat de idealur.i. Intr-alte timpuri, domnia sa ar fi fost un profet făcător de minuni, dar preferă să facă minuni incontestabile, nu o dată, nu de zece ori, ci zilnic, de treizeci de ani, cîte zece mii de minuni pe zi. Povestea principiilor lui Ford e şi ea o poveste admirabilă a unui intelect integrat şi complet, a unui om mai presus de timp şi de vîrste. Vom scrie această poveste pentru copiii noştri, care fiecare în parte, din cuprinsul inteligentului popor românesc din oraşe şi sate, poate să facă, în proporţii reduse dar echivalente la moral, ceea ce a făcut Henry Ford cu sufletul, cu mintea şi cu mîinile lui.
Dacă reluîndu-se Vieţile paralele ale lui Plutarh. s-ar compara viaţa lui Ford cu toate vieţile mari, s-ar vedea fără greutate că ea a fost mai utilă omenirii decît toate celelalte reunite, fără să excludem nici pe Napoleon nici pe Cezar.
O simplă socoteală ne va arăta că din aproximativ patruzeci de milioane, de motoare puse în fune-
ţiune de Henry Ford, se hrănesc în toată lumea un minim de două sute de milioane de guri, cîte cinci guri de motor. Dar Henry Ford a provocat toate industriile să se nască şi să se amplifice — cauciucul, sticla, lemnul, ţesătoria, electricitatea, vopseaua, petrolul — şi a dat putinţă unui comerţ şi unei munci de ingineri şi de lucrători, redevenţe exclusiv ale automobilului, să ia fiinţă. Făcînd motoare, Henry Ford a reabilitat drepturile la viaţă a patruzeci de milioane de oameni striviţi de societate şi care nu aveau o meserie calificată: e creatorul de instrument, de profesie şi de existenţă, fără precedent.
Numai Dumnezeu, care i-a binecuvîntat mîna şi mintea, a fost în stare să realizeze în istoria contemporană asemenea miracol...
193 3
Jii sas aîş . » », ,-i :v.
:ivm mre-al >•-, sa
' >.* «ePţfos, itsfe iioaiqft&ig
"•! ' ■ 1 »>u iţ’&bisttnsl
" r - ‘JitîÎKiOh f ‘n’irnrsJe*
• ;l* ’5'' "• - ■■ ■' :•••.!• . riift'T?
’* "' i! :'!>.>.* luna. iş fi., •<.
.im-ei> * •'(••••• (sţ:
■■ .. ", • „1. . ...
■ vh • ii;-)»! «.ti ,iis i .. -„.’H&i'flCjS-j »;r i»
* -C,îWO<î -i f,
PROFETUL GÂND HI
Apostolul Gandhi, redus la greutatea fizică a unui curcan şi hrănindu-se cu zece seminţe de grîu pe zi şi cu o tigvă de apă, se războieşte pentru a nu mai ştiu cita oară cu Imperiul Britanic, renun-ţînd şi la hrana lui de scatiu. De cîte ori Anglia îl închide — şi îl . închide de douăsprezece ori pe an — păianjenul cu ochelari al firului de tors indian refuză să mănînce boabele cu Gare pleacă de acasă într-un buzunar.
Dar ceea ce pare mai bizar în acest joc de-a postul schivnic este seriozitatea cu care cade în melancolie Stăpînitoarea mărilor, ori de cîte ori indianul îşi pune stomacul în cui. Pofteşte să nu mănînci, de pildă, la Jilava, că nu te mai invită nimeni Ia masă. Oamenii de stat englezi se emoţionează numaidecît, metropola se pune în contact telegrafic cu dominioanele, miniştrii şi guvernatorii schimbă idei şi consideră cazul cu o gravitate din ce în ce mai nouă, ca şi cum Gandhi n-ar mai fi postit la închisoare încă de treizeci şi şapte de oii.
Organismul fachirului fiind scăzut la dimensiunile unui crîmpei de sfoară, Britania se întreabă ce poate deveni el dacă proprietarul unui schelet învelit într-o manta de pînză albă va refuza într-ade-văr să-l alimenteze — şi încep tratativele. Oferă Britania şi respinge Gandhi, tocmeala durează cî-teva zile, cîteva săptămîni, şi un reprezentant al mărilor în flacon închis se prezintă la poarta în-
190
chisorii, salută respectuos, şi Gandhi se duce acasă, rîzînd, din dispoziţie sau din tic. Nu am văzut încă o fotografie în care proorocul să nu facă haz de ceea ce suferă şi vede.
De astă dată tratativele ajungînd la neant, Bri-tania s-a hotărît să-l hrănească pe Gandhi cu sila, cu seringa. Se va vedea la experienţă dacă supus acestui regim ştiinţific, Gandhi nu se va îngrăşa sau dacă nu cumva fachirismul lui va comanda muşchilor şi orificiilor o rigiditate de marmoră, care să frîngă acul seringei şi să refuze hrana englezească.
1933
ui’ ■
< .:y'i-‘
a l. a .. , U ■„ ■ ■
- ' ' » ’i !
,U:x ii *)<&
i .-îaigMttţţg ■ efc.
iUPiiL-i *
' — ' '*• i- - iţ
DOCTORUL PUŢUREANU
în medicină, mai mult chiar decît în politică, se petrece fenomenul de acaparare şi monopol agresiv, foarte viu la surorile noastre, animalele cu patru picioare, coadă şi păr. Pizma histrionului e floare la ureche, dar merge pînă la ură, teroare şi exterminare, cînd meschinul sentiment încolţeşte într-o inimă de medic. Trece şi dincolo de ea, urmărind pe concurent şi-n cerurile senine ale unei vieţi, pe care bolnavii o numesc viitoare. N-am fi, prin urmare, miraţi dacă după moartea medicului din Rîmnicul Vîlcii vom auzi zgomotul tobelor de tinichea, care l-au scos din Facultate şi l-au gonit dintre colegi.
Doctorul Puţureanu şi-a permis să zgîndărească firea, să cerceteze întunericul interior al fiinţei, să scruteze, să încerce şi să experimenteze, pe seama lui, fără avizul şi încuviinţarea Facultăţii, reprezentată şi prin valori concrete, mai presus de îndoială, de-o atitudine socială fără fanfaronadă, dar şi prin personagii nemotivat sacrosante, lipsite de acte ştiinţifice personale şi cu atît mai crîncen şi mai funest dictatoriale. Doctorul avea o jumătate de pas înainte asupra epocii lui, şi a preferat stagnărilor remuneratoare o viaţă profesională, agitată de duhul interogativ, generator de rezultate. Ca olarul Bernard Palissy, care şi-a pus pe foc toată averea ca să scoată din temperaturile cuptorului un zmalţ, izbutit în cel din urmă moment,
192
cînd dacă ar mai fi greşit o dată îi mai rămîneau casele proprii şi ale familiei drept ultim combustibil pentru alimentarea jarului alb, doctorul Puţureanu s-a vîrît douăzeci de ani într-o firidă şi a căutat piatra filosofală a tuberculozei.
Savantul a dat greş, într-o clipă cînd iluzia l-a făcut să creadă că a descoperit-o. Nu o descoperise, dar se afla pe o cale a descoperirii. Iluzia lui generoasă a pricinuit o renaştere a speranţei, ca pe vremea lui Behring, născocitorul altei panacee care a dat greş — urmat de o decepţie catastrofală' şi de morţi.
Ne amintim spaima care cuprindea sufletele de specialitate, cînd un ziar proclama primele rezultate fericite ale tratamentului doctorului Puţureanu. într-alte profesii, o mare descoperire sileşte admiraţia, nu însă deseori la medici, care, dinaintea dezamăgirii finale, s-au aruncat asupra bietului om, cu o învierşunare sporită de insucces. Căderea unuia dintr-ai noştri ne întristează. Cinstita strădanie a doctorului Puţureanu a fost insultată şi taxată drept escrocherie. într-adevăr, nimic nu e mai lesnicios şi mâi la îndemîna instinctelor decît să numeşti un om sincer pungaş şi o femeie onestă libertină. Dacă nu te opreşte scrupulul deli-cateţii, îi dai drumul şi gata: chestiune de substanţă.
Medicii de natură savantă au considerat experienţele lui Puţureanu, ca orice intelectualitate deprinsă cu religiosul respect al sforţării, cu o rezervată curiozitate. în sfîrşit, alţii şi-au scos argumentele împotriva savantului din propriile lui cărţi, scrise fără stil şi fără cochetării polemice de limbaj, lucruri care se învaţă şi ele, mai ales dacă medicului îi lasă, un laborator neglijat şi o clinică dată pe mîna servitoarelor, răgazuri strategice de publicist. Un articol de gazetă se reuşeşte cînd un pneumotorax ratează. Ei ignorau că Pasteur
193
nu ştia să scrie şi că geniul lui se împăca liniştit cu liturghia, la care a participat în toate duminicile, ca un catolic fervent ce era.
Punem pe mormîntul lui Puţureanu aceste cîteva rînduri ca un buchet. Sîntem cu atît mai bineveniţi cu cît n-am cunoscut personal pe acest erou al sincerităţii devotamentului moral. Şi sîntem obligaţi, căci am fost în rîndul acelora care, atacat, am apărat pe doctorul sărac şi nedreptăţit. Da, sărăcia e o avere cu care nu se poate lăuda orice categorie de medici — şi l-am lăudat ca şi acum, după ceasul morţii, ca pe un precursor şi ca o pildă de energie românească: realizată sau nu, indiferent.
19 3 3
-*•«f> *1 -îhî ifoî.j'iii-jp
> a r sşBgr’si» 4- ?
f J»'V. ‘V:-
%X' r
DOBRESCU-ARGEŞ
Dac-am spune că l-am cunoscut ochi în ochi şi faţă către faţă, cititorul de după război ar fi ispitit să creadă că exagerăm. într-adevăr, nu s-a mai vorbit şi scris nimic despre Dobrescu-Argeş, de foarte multă vreme, iar pămîntul ridicat de război peste cîteva milioane de luptători, a în-mormîntat şi lupta şi numele lui.
Sînt numai vreo treizeci de ani de cînd acest bărbat inteligent, frumos şi ardent, locuia in strada Ştirbei Vodă, retras cu amărăciune dintre colinele Argeşului şi urmărit de haite pînă la Bucureşti. Casa în care locuia dezamăgit şi «mîrşav», cum îi zice Argeşul omului scîrbit şi dezolat, Dobrescu-Argeş, era cu cerdac pe prispă şi cu petecul ei de grădină dinainte, la trotuar situată între actuala stradă Luigi Cazzavillan şi Popa Tatu. Băieţan-drul care s-a dus să-l vadă după refugiul lui din judeţul de munte în capitală a rămas impresionat de zvelteţea ţărănoii tinere argeşene a căminului. Era sau ultima soţie, sau cel din urmă roman al inimii lui Dobrescu, care, în ce priveşte dragostea, a haiducit ca un răpitor. Ochiul cu fulgere şi mustaţa lui ţurcană îi deschideau ca unui pasionat şi în intelect şi în sînge simpatii subite, care mergeau în politică pînă la ură şi în viaţă pînă la abandonarea de sine.
Personalitatea magnetică a lui Dobrescu-Argeş a cucerit ţărănimea din judeţul Descălicătorului
195
şi a legat-o de el. E o ţărănime deosebită ţărănimea din Argeş. Dintre toţi pictorii, artistul care a văzut mai bine expresia galică sau saxonă a oamenilor lui Negru-Vodă, este domnul Camil Ressu. Oameni independenţi şi fără frica de rob a săteanului de baltă — şi aristocraţi, întăriţi cu titluri scrise pe piei domneşti. Argeşenii au fost seduşi de doctrinele cu tendinţe simili-anarhiste ale lui Do-brescu-Argeş, tînăr şi focos, întors din Belgia, de la studii, cam pe timpul cînd făcea carieră în ţinuturile franceze, englezeşti şi italiene, principiul reprezentat prin gînditori de valoarea unui Elisee Redus, că înainte de a încerca o reclădire socială, trebuie devastat şi redus la neant trecutul întreg. Cine trăieşte de mai mult îşi aminteşte bine că anarhismul bîntuia Europa dinaintea războiului atît de intens, încît guvernele se pregăteau să acorde anarhiştilor o extrateritorialitate internaţională şi deportarea lor a tuturora într-o insulă din Medi-terană, unde mai stăruia fantoma lui Bonaparte.
Aşa-zisul, fără să fi fost, partid ţărănesc, revendica personalitatea de promotor a lui Dobrescu-Argeş — onoare pe care şi-o însuşeşte, făclnd să vorbească, de furtunosul înaintaş, piatra şi bronzul.
19 3 3
•fSfîî? ’-V* rf^f
VIRGIL MADGEARU
Nu se poate contesta că ministrul de Finanţe, să-l numim cu numele domniei sale întreg — domnul Virgil Madgearu — e o individualitate în accepţia complectă a cuvîntului, covîrşitoare în actualul guvern mai ales, şi dictator ascultat în toate guvernele. Insultat, lăudat, acuzat, ministrul umblă pe unul şi acelaşi drum,; pe care şi l-a trasat, de o rectitudine inflexibil geometrică, şi nimic nu-1 clinteşte.
Este şi singurul ministru cu adevărat activ şi de o activitate prodigioasă, comparabilă cu o pasiune, cu o boală sau cu un temperament; munca domniei sale egalează frenezia, şi de la Vintilă Brătianu nimeni nu a muncit atît: atît material şi atltea ore-n şir şi ani într-un singur an.
Se întîmplă destul de des ca spiritul ministrului de Finanţe să se ciocnească de toana sau voinţa unuia dintre domnii colegi. Lucrul rămîne fără nici o importanţă, şi todeauna cel care cîştigă din-tr-o dispută este domnia sa. Se întîmplă de asemeni ca o idee a domniei sale să fie foarte combătută într-un Consiliu de Miniştri, la început: Procesul verbal de şedinţă şi hotărîrile luate dovedesc, cu o exactă regularitate, că victoria, la finele Consiliului, îi aparţine integral. Domnul Madgearu stă-pîneşte. Şi colectiv şi individual, stăpînirea domniei sale face orice opoziţie inutilă şi învinge în fiecare zi. Colegii domniei sale îl înjură acasă, la teatru,
m
pe stradă, şi toţi fac cum porunceşte domnul Madgearu. Şi In luptele sale nu întrebuinţează nici o abilitate, lipsit de această resursă a şiretlicului şi a timidităţii. Dacă ar vrea să joace şah cu colegii domniei sale, domnul Madgearu n-ar avea răbdare să mute piesele după regula acceptată, şi le-ar răsturna înainte de-a începe jocul, şi partenerii ar primi să angajeze partida cu piesele aruncate de-a valma şi pe jos. Colegii bătrîni ar îngenunchea cu greutate să caute calul şi turnul printre picioarele mesei, dar ar face-o de nevoie, pentru că aşa vrea dictatorul jocului să joace. Nu e alt motiv al âubal-ternării miniştrilor, e numai voinţa ministrului de Finanţe. Că are sau n-are dreptate, e o chestiune care se discută coborînd pe scară, după victoriile stăpînului. Fenomenul constant aT oricărei dominaţii e un pur efect al voinţei. Toţi vor, dar voinţa unuia dintre mai mulţi este ascultată, voinţa cea mai tare.
Nu vrem cîtuşi de puţin să calificăm, bună sau rea, dictatura ministrului de Finanţe: nu discutăm calitatea, stabilim obiectivul şi constatăm un fapt. Poate să fie regretabil că uliul vine tocmai din fundul azurului ca să mănînce o simplă găină, dar asta e ordinea biologică: uliul mănîncă găini.
Domnul Madgearu a putut avea o singură voinţă, ca şi două voinţe, diametral opuse, în una şi aceeaşi problemă. Nu importă. Toate voinţele domniei sale au fost şi sînt suportate (subies). Dacă timp de o lună şi-ar schimba radical concepţiile de opt ori, toate concepţile vor fi nu găsite bune, dar acceptate. Luăm un exemplu fără consecinţe, căci în realitate concepţiile domnului ministru de Finanţe variază la intervale mai rare, să zicem: numai de şase ori pe an. Dacă ministrul ar transforma şi numerele şi ar voi ca şapte să se scrie ca trei, colegii domniei sale ar subsemna numaidecît şi această
198
reformă. Ajunge ca un lucru să i sejpară, că el pare la fel Consiliului întreg, chiar dacă, după ce iese din atmosfera hipnotică a ministrului, Consiliului i se va părea într-altfel.
Domnul Madgearu are scîrba contribuabilului şi deopotrivă scîrbă de agenţii domniei sale, pe care îi tratează cu acelaşi soi de ordonanţe şi de ameninţări. Nu o dată, adunîndu-şi personalul de încredere, l-a făcut, în plină adunare, ca pe o albie de porci. Funcţionarii, şi superiori şi inferiori, tac ca nişte miniştri, personalitatea de dictator a ministrului manifestîndu-se ca o lovitură de măciucă în toate oalele din jurul ei. Lipsindu-i totalmente încrederea şi în oamenii de încredere, ministrul a dublat, triplat, a quadruplat şi decuplat controlul fiecăruia prin toţi ceilalţi şi a organizat corpul de funcţionari din toată ţara pe bază conspirativă. Şi fără să-şi dea poate seama, numărul funcţionarilor fiscali tinde să devină egal cu numărul contribuabililor, şi încasările egale cu lefurile. Punctul mort într-unele părţi ale administraţiei a şi fost realizat. Atunci, funcţionarii încep să fie daţi afară şi înlocuiţi cu de trei ori mai mulţi, mai cu seamă la peroepţiile unde încasările sînt nule.
Nici un coleg ministru nu i-a atras ministrului de Finanţe atenţia că punctul mort general e inevitabil. Toate controalele imaginabile sînt bine venite: un singur control nu se poate nici schiţa, al individualităţii ministrului. Mii şi zeci de mii de funcţionari greşesc negreşit: unul singur nu poate de greş niciodată, ministrul, ministru impecabil.
De cînd domnul Madgearu e ministru de Finanţe, pe nesimţite, problema controlului a dat naştere unui ritm administrativ care a dus la stagnarea universală a vieţii. Individualitatea întreagă a ministrului e aci. Ea vrea să supuie şi circulaţia sîngelui aproapelui unui regulament, natura părîndu-i-se
199
dezordonată fără rubrici minuţioase şi fără pătrăţele. înaintea cadastrului ţării, ministrul realizează cadastrarea sufletească, prefăcind viaţa în mărunţiş. E ca o nevroză şi ceva analog unui sadism intelectual. In fiecare notiţă a afacerilor şi a vieţii de stat, ministrul a vîrît un băţ şi măcar un chibrit, fără să meargă cît de puţin mai bine ca în regimul de libertate vie de mai nainte: ba merge zilnic mai rău şi o săptămînă în ceea ce priveşte calamitatea colectivă nu seamănă cu săptămînă precedentă. Colegii din minister văd limpede, dar nu pot să reacţioneze: individualitatea ministrului dictează. Toate resorturile existenţei s-au meschi-nizat, toate autorităţile se dezlînează în contact cu Ministerul de Finanţe: nu se poate schimba nimic. Ministrul face şi caldul şi frigul în guvern, mortificator de însufleţiri şi animator de păpuşi.
Agenţii ministrului multiplicaţi săptămînal, mari, mai puţin mari, mici şi mici de tot, sînt aşezaţi în stratificări suprapuse şi de fiece ordin şapte rînduri de ordine emană de la şefiile variate ale ierarhiei. Patru fabrici de hîrtie nu dovedesc necesităţile financiare ale statului, şi cînd ministrul de Finanţe va introduce în viaţă, pe lingă materia primă a celulozei, sîrma ghimpată, consumaţia şi a materialului acestuia va fi impresionantă. Dar lîngâ persoana ministrului însăşi, veniturile funcţionarilor variază între două-trei mii lei pe lună şi trei sute de mii de lei lunar. Un domn din anturajul imediat al ministrului, o personalitate tenebroasă şi clar maladivă, care a contribuit fioros la mişeii-zarea raporturilor dintre minister şi toate celelalte autorităţi şi toţi contribuabilii din ţară, plăteşte statului, de unde încasează, impozitul ironic anual de peste trei sute de mii de lei: socotit că în douăsprezece luni acest domn, absent din orice muncă şi
200
operă productivă, este salarizat anual cu o sumă de circa patru milioane de lei.
Colegii miniştri ştiu şi sînt supăraţi de crincenele inegalităţi invers proporţionale cu meritul, dar vorbesc numai pe scară şi acasă: la Consiliu, individualitatea ministrului dictează şi anulează orice veleităţi.
Din reproducerea următorului act, absolut autentic, se va vedea că ministrul de Finanţe desfiinţează şi justiţia, substituindu-se tribunalelor, care îşi permit să ia decizii nedictate de la minister:
«Ministerul Finanţelor, Secretariatul General. Serviciul contencios. No... 25 august, 1933. Domnului Administrator Financiar de încasări şi Plăţi al Capitalei, Sectorul (cutare)
Domnule Administrator, Pe baza jurnalului Tribunalului Ilfov, s. II c.c. din 7 iulie 1933, vă rugăm să suspendaţi pînă la data de 30 august 1933 urmărirea contra domnului X pentru sumele datorate de acesta din contravenţia la legea contribuţiunilor directe.
Deşi Tribunalul, prin zisul jurnal a dispus suspendarea executării pînă la data de 6 octombrie 1933, cînd s-a amînat judecarea apelului făcut de susnumitul contra procesului verbal de contravenţie, (dosar Trib. Ilfov s. II c.c. No...), Ministerul acordă suspendarea executării numai pînă la data de 30 august 1933, urmînd ca între timp să se rezolve chestiunea dacă pe baza dispoziţiunilor din noua lege a contribuţiunilor, urmează a se ataca sau nu cu recurs jurnalul Tribunalului de suspendarea executării. Veţi îngriji ca măsurile de asigurare să fie menţinute (subliniat în text)
Avocat şef al Contenciosului (X), Subdirector (X) » Acest text scurt implică o analiză şi considera-ţiuni de mare gravitate, pe cîteva pagini. E unul din
201
numeroasele texte, a cărora literatură caracterizează bossa profesională a fiscalităţii noastre. Renunţăm. Cititorul are o pildă de ceea ce se numeşte judecător şi parte în proces, călcarea legilor de o autoritate, dispreţul de legalitate şi anarhizarea normelor.
Dar peste toate acestea domină, ca luna plină a poeziei, individualitatea ministrului de Finanţe, a căruia voinţă reduce la neant şi la caraghiozllc o viaţă de stat de şaptezeci de ani şi un popor întreg de muncitori, de producători şi de oameni cuminţi, inteligenţi şi cultivaţi.
Ce-are-aface 1 Individualitatea ministrului primează, porunceşte şi taie, şi guvernul se învoieşte, înfricoşat să nu o indispună. Cînd domnia sa va voi să se proclame dictator şi de formă, ca să poată ieşi călare şi porunci şi de pe cal, nimic nu i se va opune, şi vor avea şi românii pe Ducele lor, salutat şi escortat de miniştri.
19 3 3
\
,r
■i
v;ţUîi ; ■■■ , i ’îţ? :>î
' f rs.-i ■?>
-r< . ■ .i. ■ ^ -ă-;
ifc > :
Ui ît;4r ‘Ifc.: *.v.
TUDOR VLADIMIRESCU
Dacă figura românească a lui Constantin Brîn-coveanu, pe care am schiţat-o în sfertul de oră trecut, a fost o figură de boier şi de Prinţ, Tudor Vladimirescu, de care ne ocupăm azi, este ţăran.
Olteanul Tudor era feciorul unui sat din Gorj, Vladimirul, şi viaţa lui, asemănătoare într-o privinţă cu a lui Cristofor Columb, reflectează pînă la moarte, pînă la trădarea căpitanilor lui, duioşia naivă şi curată a plugarului cinstit, învelit de ceruri şi de lumină.
Se ştie prea puţin lucru despre prima lui tinereţe, însă de-ajuns ca să orienteze. Tudor a învăţat carte cu preotul satului, puţină carte, dar de bună calitate. Ar fi trebuincios să se ştie cine era preotul, căci el trebuie să fi fost şi un dascăl sufletesc, nu numai un dascăl de slove. De obicei, în ucenicie, atunci cînd ucenicul e bun, trăieşte dascălul, atunci cînd a fost dascălul bun şi începutul unei credinţe active trebuie căutat întodeauna în individualitatea profesorului. Nu ne vine să credem că Tudor nu a găsit subt acoperişul preotului cîteva idei bine parcurse şi bine stabilite.
Dascălul lui Tudor nu şi-a învăţat elevul buchiile moarte. Preotul trebuie să fi avut şi o dragoste deosebită pentru însufleţirea cărţii. Din unele fraze strecurate în proza revoluţionară a tînărului răzvrătit, se cunoaşte că elevul a prins repede învăţătura nimerită cu mintea lui şi că avea harul expre-
203
siei juste şi uşurinţă la infierbîntarea cuvintelor, de care s-a folosit. Dealtfel, este cunoscut că toţi marii revoluţionari, de la cei mai vechi pînă la cei din urmă şi din vremea noastră au avut cele două înzestrări, de grai sau de scris, a cuvlntului, care mişcă numai atunci cînd îl înflăcărează ceea ce se numeşte talentul, care-i un prisos de dragoste.
Un timp, Tudor este îngrijitorul unei moşii boiereşti de peste Olt. După aceea, el intră cum s-ar zice funcţionar, numindu-se vătaf de plsu. în războiul ruşilor gu turcii dintre anii 1806—1812, el se luptă în rîndul oştirii ruseşti, comandînd vreo şapte sute de soldaţi voluntari adunaţi de el şi capătă, odată cu gradul de ofiţer, un rang de nobleţe, decorat cu ordinul Vladimirului: o coincidenţă curioasă cu numele satului în care Tudor s-a născut. După război, Tudor trebui să se refugieze la Yiena: e de crezut că se bătuse bine şi că numele lui rămînea în amintirea turcilor, care, deocamdată, trebuiau ocoliţi. în 1815 Tudor e din nou vătaf de plai; la Cloşani.
Ca orice oltean care se respectă, Tudor nu putea să rămîie sărac. Sărăcia o fi ea o virtute pentru alte neamuri de români: olteanul poartă-n sînge porunca să facă avere, şi a făcut avere şi Tudor. El avea o moară cumpărată pe vadul Topliţei; şi-a făcut o moară la Cloşani; în dealul Govorei avea o casă şi o vie; mai avea la Cerneţi case mari şi prăvălii, iar la Vladimiri moştenea moşia ţărănească părintească. Şi mai făcuse avere şi cu negustorii de vite în ţara Ungurească... Vedeţi că avem de-a face, nu cu un revoluţionar teoretic hrănit cu ceai de muşeţel şi cu pesmeţi, dar cu un gospodar sănătos, cu un cap întemeiat şi practic, în stare să gîndească o revoluţie harnică şi constructivă şi să o realizeze în ordinea materială, nu pe hîrtie timbrată şi de pe masa unui birou asigurat cu un salariu garantat. Tudor era omul care place lui Dumnezeu şi care face
204
lucru bun din nimic. E cazul juvetelui care vine în Bucureşti cu o cobiliţă goală şi se întoarce acas’ cu o căciulă de bani munciţi cu îndîrjire.
Slăbiciunea lui Tudor era că pe măsură ce se apropia prin buna lui stare de boieri, el nu putea să sufere boierii. Xenopol scrie că ducîndu-se în vizită la un prieten al lui, un Urdăreanu, Tudor nu voia să stea pe scaun, ca să nu fie silit să se scoale în picioare, dacă ar veni, din întîmplare, cum spunea Tudor, « vr’o putoare de ciocoi». Găsindu-se, tot aşa, la masa unui episcop, Tudor ar fi zis că nu vrea să moară pînă nu şi-o face douăsprezece părechi de opinci din pielea a doisprezece boieri divăniţi. Necaz de păgubaş: Tudor pierduse un proces la Divan. Din scrisorile trimise din revoluţia boierilor, se vede însă că Tudor ştia să aprecieze politeţa vremii, probabil experimentînd şi greutăţile autorităţii.
Tudor Vladimirescu este primul revoluţionar al mişcărilor ţărăneşti, primul revoluţionar social român. Ca să scape de nedreptăţi, ţăranii români fugeau, care în Rusia, care în Bulgaria, care în Transilvania. încărcări la munci şi la dijme, măsurători false la pogoanele date ţăranilor în lucru, refuzul dreptului de circiumă, oprirea folosinţii pădurilor etc. erau problemele ţărăneşti ale epocii. Procesele cu asemenea obiect erau îndeobşte pierdute de către ţărani. De obicei, ţăranii care se duceau la judecăţi erau bătuţi. Pentru aşa zisa stricare a pădurilor Mitropoliei, sătenii primeau nu mai puţin de două sute de toiege pe spinare.
însuşi mitropolitul Veniamin Kostachi asupreşte, de acord cu Divanul, în Moldova, pe săteni, ţăranii refuzînd să mai muncească aşa numitul boieresc, un impozit de muncă de douăsprezece zile, în care ei trebuiau să dea boierului, gratuit, o caznă anuală egală cu patruzeci de zile de muncă. Mitropolitul
205
Veniamin se temea de răscoală, iar boierul Yasile Mălineseu, un om cuminte, definea mitropolitului Veniamin, în scris, revoluţia, cu următoarele cuvinte: «toată revoluţia se cuibăreşte în inimile oamenilor care nu au drum legiuit de a-şi arăta ahturile şi necazurile sale, ca o scînteie ce se tăinuieşte în cenuşe ».
Auditoriul nu are să fie puţin surprins auzind că ţăranii, ca să scape de belele, se declarau adeseori supuşi austriaci...
Revoluţia lui Tudor era, cum se zice, în aer. în 1819 se răzvrătesc trei sate din Gorj: Sarga, Stînceşti şi Aninişul — iar în 1820 se răzvrătesc cinci sate din Romanaţi: Islazul, Racovicioara, Raco-viţa, Moldovenii şi Verdea. în Vîlcea, un anunfe Ioan Bărbătescu e «osîndit la temniţă pentru că au lucrat zavistie între locuitorii satelor acelui judeţ». Revoluţia lui Tudor s-a petrecut în 1821 şi e o revoluţie a ţărănimii. în proclamaţiile lui Tudor punctul de plecare al ideilor şi al luptei este exprimat categoric.
Dar mai e ceva foarte caracteristic în mişcarea socială a lui Tudor: o parte din boieri împărtăşau ideile lui şi se întovărăşau la izbînda revoluţiei. Numărul lor nu era neînsemnat: erau de partea lui Tudor, în secret, cincizeci şi şase de boieri, care îl urmau. Tudor ajunsese să stăpînească cele cinci judeţe ale Olteniei, pregătit să vie asupra Bucureştilor, ceea ce s-a şi întîmplat în ziua de 16 martie, cînd el a intrat în Capitală, fără să i se opuie nici o rezistenţă, în capul unei oştiri de cinci mii de oameni.
Intrînd în Bucureşti, o proclamaţie a lui Tudor opreşte acţiunea în drum şi ordonă bucureştenilor să se supuie autorităţilor constituite, vremelnic constituite spunea el, de unde rezultă că Tudor, vizionar dezinteresat, nu urmărea cîtuşi de puţin
206
să fie domnitor, cum s-a crezut. Dar în vreme ce Tudor ocupa Cotrocenii, Ipsilanti ocupa Colentina, primit în casele lui Ghica Vodă.
între evenimente, Tudor pedepseşte zilnic cu moartea, fără nici o cruţare, pe toţi cîţi făcînd parte din oştirea lui, se dedau la jafuri. Oamenii lui murmurau, îl duşmăneau. Pentru ei, scopul revoluţiei era pierdut...
La Bucureşti, revoluţia socială a lui Tudor se transformă subit în revoluţie împotriva grecilor şi a domniilor străine şi din socială devine naţională, în sfîrşit, nemulţumiţi, căpitanii lui îl trădează, dîndu-1 eteriştilor lui Ipsilanti, legat. La Tîrgovişte, unde se retrăsese acesta [...], Tudor, fără judecată, e dat pe mîna, lîngă un şanţ, a doi greci, care tăbă-rînd pe el cu săbiile îl ciopîrţesc banditeşte. Cu mii de tăieturi pe el, zdrenţuit în carnea lui, trupul lui, Tudor mai răsuflă şi, fără să-i dea lovitura de graţie, ferocii bandiţi ai lui Ipsilanti îl lasă să se sfîrşească de la sine. E greu de închipuit un destin mai bestial, unui spirit mai frumos.
Dar rezultatul definitiv şi clar al acţiunii lui Tudor a fost răsturnarea definitivă a fanarioţilor. Revo- * luţia lui lichidează un secol de crunt străinism.
Ceea ce trebuieşte reţinut, din viaţa de om nefericit a lui Tudor, e personalitatea lui sufletească şi superioritatea lui morală, ivite într-un timp de disoluţie şi de abjecţiune, de totală depreciere a noţiunilor. Tudor a pornit din satul şi din Gorjul lui, ridicat de o sfîntă mînie şi de un ideal, pe care oamenii lui n-au fost în stare să-l înţeleagă. Cuvintele pe care le-a rostit în mijlocul focului despre sineşi, că «de cînd m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii, nu mă mai tem de moarte, ci o aştept în fiece zi», au o adîncime şi un sunet care aduc aminte Predica de pe Munte şi sînt cuvintele unei suferinţe mai presus de durere, de o melancolie de profet de-
207
cepţionat. Toate împrejurările şi toţi oamenii care îl urmează, ca nişte sateliţi atraşi ineluctabil în vîrtejul lui desfăşurat, aparţin unui roman urît. Reflectat de mlaştini şi luminînd putregaiuri şi mocirle, soarele lui Tudor trece cu mult mai departe peste momentul pe care l-a trăit, şi Tudor Vladi-mirescu mărturiseşte o sensibilitate de mare premergător.
Bogat, îndrăzneţ, bărbat şi frumos, cum îl arată gravurile epocii, Tudor n-avea decît să se lase să trăiască în mărginirile desfătate ale vieţii unui om ajuns. El n-a vînat o putere, pe care ar fi avut-o la picioare, de vreme ce ţăranii îl numeau « Domnul Tudor », iar o gloată întreagă de boieri aştepta numai poruncile şi expresia voinţii lui. Oltenia era a lui, şi Bucureştii — pentru care s-au încăierat atît amar de vreme patimile, fanarioţii şi toţi străinii — au stat în palma lui: era de-ajuns să-şi închidă mîna şi să-l păstreze. Pentru sine, Domnul Tudor n-a căutat nimic.
Tudor Vladimirescu nu a fost un mare ambiţios ca Napoleon sau un bolnav ca Robespierre: acest » oltean viguros avea mintea bine aşezată, inima cumpănită şi umerii puternici.
Tudor a fost un poet şi un mare poet, animat de o rîvnă de dreptate şi de jertfă. Trebuie să spunem că femeile n-au avut nici un loc haiducesc sau de senzualitate politică în viaţa lui. Tiparul lui moral e mai mult de singurătatea meditativă a' lui Blaise Pascal — şi este de studiat psihologia completă a omului care a putut să unească atîta simţ practic cu atîta abandonare de sine.
19 33
PROFESORUL ION CANTACUZINO
în cîteva zile, de cînd profesorul Cantacuzino a pierit, de mai multe ori microfonul postului Bucureşti a întreţinut publicul radiofonist despre personalitatea marelui învăţat. încă joiseara domnul profesor Tzigara-Samurcaş a vorbit cu competinţa variatei domniei sale erudiţii, despre latura artistică a intelectului celebrului bacteriolog. Ion Cantacuzino reunea în individualitatea lui, într-adevăr, cantitativ şi calitativ, o seamă de însuşiri, care de obicei înzestrează separat talentele oamenilor eminenţi, savanţi şi artişti. Inteligenţei lui, lipsită de gravitatea încruntată, îi erau familiare şi fulgerele ştiinţei prea puternice şi prea iuţi pentru ochii lui slabi şi posomoriţi şi ale ştiinţei şi fiinţele microscopice ale materiei şi subtilităţile încovoiate ale sentimentului de poezie.
Domnul profesor Alexandru Rosetti, directorul Fundaţiilor regale şi acela care a realizat în cultura noastră chipul mult aşteptat al editorului savant şi artist, animator şi generator de literatură, a fost un intim al profesorului Cantacuzino şi, dacă nu greşesc, mi se pare că avea cu «Maestrul» şi o aderenţă de sînge. De cîte ori a ieşit o carte nouă în editura « Cultura Naţională » pe care o guvernează, domnul Rosetti se îngrijea de tirajul excepţional al cîtorva exemplare de bibliofil, din care unul aparţinea de drept cititorului principal, Cantacuzino, un evanghelist al ştiinţei. Autorul, poet
2l)9
sau prozator, era pus în impasul delicat de a scrie un rînd suplimentar autograf pe întîia pagină albă a compoziţiei lui literare, tipărită pentru profesor şi de a da ochii direct cu judecata lui, blajină şi surîzătoare. Ion Cantacuzino era o personificare a divinului surîs, despre care Rabelais a scris că aparţine omului, voind să spuie că omului de mare inteligenţă.
Povestea domnul profesor Rosetti că la vîrsta de şaptezeci de ani trecuţi, Ion Cantacuzino, cînd se găsea singur şi asigurat că nici o ureche străină nu se afla prin apropiere, cînta cu doamna Cantacuzino, iubita lui tovarăşă şi soţie, la patru mîini, pe pian. Preferinţele lui de maturitate mergeau la drama lirică a lui Richard Wagner, pe care îl asculta anual în ciclul muzical al Teatrului Bayreuth, locul de întîlnire al amatorilor de muzică din toată lumea şi Ierusalimul admiratorilor meşterului şi profetului mitologiei germanice şi scandinave. îl asculta pe Wagner cîntat şi jucat la el acasă, în ambianţa creată de însuşi artistul revoluţiei muzicale germane, sprijinit de careta şi de entuziasmul regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Profesorul Cantacuzino acompania pianul casnic cu vocea şi, neştiindu-se ascultat, volumul glasului creştea pînă la plenitudinea lui Wottan. Confuz şi sfiios, cînd era surprins de vreun inoportun, profesorul îşi întrerupea cîntul brusc şi închidea clavecinul.
A rămas de la sinteticul ilustru desinator Ingres, care se socotea mai tare în vioară decît în creion, vorba: Le violon d’Ingres, aplicată cu ironie artiştilor care nu-şi cunosc talentul adevărat şi preferă o subtaptitudine vocaţiei lor naturale. Jean Jac-ques Rousseau credea despre sine că este un mare compozitor şi tot aşa şi Nietzsche, revoltat împotriva lui Wagner că fusese inatent cu mediocrele lui lucrări muzicale, uitate, ca din eroare, pe masa de
210
lucru a giganticului compozitor. Profesorul Cantacuzino nu avea despre sine concepţia că ar fi altceva în muzică decît un visător, visînd deopotrivă în toate cîmpurile creaţiei artistice, literatură, pictură, sculptură. El nu făcea eroarea să creadă într-altă chemare personală decît ştiinţifică, dar priceperea, gustul şi sensul inteligenţei, înnăscute, au dat înainte şi profesioniştilor cu o reputaţie făcută, necum amatorilor de lucruri frumoase, apţi în a cumpăra şi slabi în discernămînt. O mare dovadă ţje gust rafinat o face, dacă se cercetează colecţiile profesorului Cantacuzino, preferinţele sale în plastică, înainte cu mult de a fi devenit o şcoală frecventată şi o modă impusă de gustul artiştilor, pentru gravură, unde hîrtia primeşte o singură culoare, şi jocul nuanţelor de negru şi alb, exploatate de arţist.
Profesorul Cantacuzino, care a fost în convingeri, socialist, aparţine şi prin naştere istoriei poporului românesc, în calitate de urmaş al ramurii domneşti a lui Şerban Vodă Cantacuzino. Mama profesorului a fost fiica generalului doctor Mavros, sosit în ţară odată cu generalul rus Kisseleff, care şi-a legat numele în amintirea Bucureştilor de parcul de la Şosea. Cei doi fii ai profesorului, domnii Ioan Cantacuzino şi Alexandru Cantacuzino sînt, cel dintîi inginer, explorator al minelor de petrol din Persia şi America, rezidind actualmente în Texas, iar cel de-al doilea, doctor în ştiinţele naturale şi în medicină, ca şi tatăl — şi actualmente şef de lucrări la Facultatea de medicină din Bucureşti.
Opera monumentală a profesorului Cantacuzino este Institutul de seruri şi vaccinuri care îi poartă şi numele. Utilitatea acestui institut, care lucrează constant dar cu echilibrul liniştit al marilor opere, este pe cît de netrîmbiţată, pe atît de imensă. Semnătura lui anonimă se găseşte pe braţul fiecărui
211
copil născut, de cîteva zeci de generaţii, ca o ştampilă şi ca o garanţie de sănătate.
Dacă figura cunoscută subt numele de «ciupit de vărsat» întîlnită încă acum douăzeci şi cinci de ani la fiecare pas, a dispărut, pînă la dispariţia şi din amintire, acest lucru se datoreşte bacteriologiei în numele căreia mii de seringi înmuiate în zeci de seruri şi mii de fiole cu altoaie, distribuiesc pe teritoriile ţării mirul de viaţă al magilor binefăcătorului Institut.
Institutul de seruri şi vaccinuri e un aş*zămînt organizat pentru activitatea interioară, ca un Vatican al ştiinţei cu corolarul ei, cu cardinalii şi cu prelaţii lui ştiinţifici, între care infailibilitatea a reprezentat-o profesorul defunct. El a fost un zămislitor şi un cap de şcoală. în bucuriile lui ştiinţifice, intelectuale şi morale, s-a format o adevărată falangă de învăţaţi, a cărora muncă mută, de precizie şi de inteligenţă, face onoare şi omenirii şi spiritului fondatorului.
Şi mai este ceva adevărat, toţi savanţii grupaţi la Institut, fără o singură excepţie, sînt şi mari intelectuali şi mari oameni de gust. în nici o disciplină organizată din ţara noastră, nici ştiinţifică, nici măcar artistică, nu se citeşte cartea, nu se preţuieşte ideea, nu se cîntăreşte inspiraţia, nu se acceptă imponderabila prezenţă a necunoscutului expresiv, ca la Institutul Cantacuzino. Acolo, printr-o ciudată împrejurare, datorită simţului de selecţie a profesorului, se găseşte strînsă laolaltă o elită, în cel mai nobil înţeles al cuvîntului. Curiozitatea rămîne nevătămată de experienţă, tinereţea dorinţei şi a impresiei este întreagă, valoarea trece înaintea tuturor acelor preocupări de rînd care fac dezamăgirea naivităţilor sacre şi provoacă în viaţa socială stilul vulgar, de educaţie, şi pasiunea inferior materială. Trebuie să cităm neapărat numele tutu-
212
ror acestor personalităţi, începînd cu domnul profesor doctor Alexandru Slătineanu, cel dintîi elev al profesorului Cantacuzino, şi pomenindu-1 pe domnul profesor doctor Irimescu, primul lui asistent. Reţineţi vă rog:
Domnul doctor C. Ionescu-Mihăieşti, subdirectorul Institutului.
Domnul doctor Magheru, un fin şi delicat poet, autor al cîtorva volume de poeme singulare. Domnul profesor doctor Combiescu, domnul doctor Condrea, domnişoara doctor Dîmboviceanu, chi-mistă, domnul doctor Iliescu, domnii profesori doctori Zotta, Mihai Giucă şi Alexandru Giucă, vete rinar, domnii doctori Wisner, Longhin, doamna doctor Soru, chimistă.
Aceste personaje n-au nimic unilateral şi obtuz profesional, cum este regula în cele mai multe discipline ştiinţifice, unde adeseori competinţa savantului începe la dulapul nr. 1 şi se isprăveşte pînă la dulapul nr. 2. Biblioteca lor primeşte, ca şi intelectul lor, în fiece zi, şi viaţa are pentru aceste personaje sensul ei de plenitudine vastă Iată opera sufletească a profesorului Cantacuzino, o aristocraţie intelectuală.
Profesorul Cantacuzino s-a ferit toată viaţa luj cu o învierşunare a frăgezimii lui sufleteşti, de con. venţia ipocriziei, atît de folositoare, ca o com -pensaţie prin artificiul naturilor neinteligente şi misterios trufaşe. El a rîs toată viaţa, ca un copil, a preţuit sănătatea, arta şi masa bună, în jurul căreia s-au aflat adunaţi în toate timpurile prinţii, artiştii şi învăţaţii, care nu şi-au făcut din apa gazoasă un principiu politic, social şi moral. Distrat ca matematicianul Poincară şi lipsit de noţiunea arginţilor ca Iisus Hristos, al căruia ucenic Iuda ştia să-i preţuiască mai mult, profesorul Cantacuzino nu era oprit de scrupulul banului la ciorap, ca să
213
dea unui servitor un bacşiş de cinci sute de lei, cînd n-avea în buzunar decît şase sute, scuzîndu-se că l-a făcut să aştepte un minut mai mult decît trebuia, cu pălăria şi bastonul maestrului lîngă cuier. « Mină spartă », cum a fost numit de mîinile închise strîns, profesorul s-a cheltuit şi pe sine cu o boierească şi princiară risipă, şi însăşi moartea lui, ivită în plinul unei sănătăţi puternice, a fost ultima lui mare cheltuială, mai mare decît toate celelalte. încrezător în rezistenţa lui fără păreche, dovedită şi în accidentul de cale ferată, de după război, întîmplat în Elveţia într-o gară, în care trenul i-a trecut peste picioare, profesorul a participat la înmormîntarea regretatului I. G. Duca, fostul prim-ministru, care acest singur rău l-a făcut în lume (şi pe acesta după moarte), stînd trei ore în frac, fără pardesiu şi cu capul gol, în cimitir, pe ger.
Trebuie să terminăm aceste scurte şi foarte incomplete notiţe aproape biografice, ale personalităţii profesorului Cantacuzino, cu relevarea însuşirii de căpetenie, care contribuie să facă din figura lui un model şi o ţintă de educaţie în cultura românească. într-un timp cînd moda sentimentelor preferă agresiunea verbală sau tăcută, limbuţia şi tăcerea veninoasă, meschinăria luptătoare sau aparent pacifică, insinuarea, falsul moral, tăgada de spirit de concurenţă şi mîzgălirea omului considerat adversar fără să fie, a fost impresionantă marea bunătate a profesorului Cantacuzino. O bunătate copleşitoare şi monstruoasă faţă de lumea ameţită de otrava vînătă a invidiei şi a mediocrităţii din jurul constelaţiei lui. Profesorul nu s-a supărat niciodată pe nimeni. Poate că s-a supărat vreodată pe sine, că nu a fost destul de bun, cu un om care, cerîndu-i o cămaşă, a primit numai trei, profesorul
214
uitînd să-i dea şi un costum complet şi poate că şi un automobil... Altă supărare în inima acestui om nu a încăput.
Se povesteşte că un fost bibliotecar al unui vechi aşezămînt de cultură din oraşul Geneva, un anume Albausit, mi se pare, nu a fost văzut niciodată supărat şi bibliotecarul începea să îmbătrîneascâ. Prietenii lui ţineau să-l supere cu orice preţ măcar o dată şi folosiseră toate împrejurările fără să izbutească. Bibliotecarul nu putea să fie nici jignit, nici ruşinat, nici aţîţat şi scos din firea lui. Atunci, prietenii lui plătiră servitoarea ca să supere pe bibliotecarul celibatar. O dată servitoarea nu i-a făcut patul de culcare. O dată nu i-a aprins focul. O dată nu i-a preparat ceaiul de dimineaţă. Pe urmă, nu i-a mai strîns aşternutul, nu i-a dereticat biuroul. Nu i-a periat hainele Nu i-a lustruit încălţămintea.
Prietenii bibliotecarului întrebau într-ascuns pe servitoare: «Ce-a zis?» «N-a zis nimic», răspundea servitoarea.
După vreo cincisprezece zile, bibliotecarul chemă servitoarea.
«Să ştii că l-am scos din pepeni I şi-a zis servitoarea. O să-mi tragă cîteva palme, dar o să cîştig premiul făgăduit».
— Ai venit? întrebă bibliotecarul pe servitoare. Iartă-mă că te-am deranjat. M-am gîndit să te rog ceva. Nu te mai ocupa de odaia mea. îmi dau seama că trebuie să fii foarte obosită. Odihneşte-te şi lasă că fac toată treaba eu. Du-te de te culcă şi, vezi, îngrijeşte-te bine...
De disperare că nu l-au supărat cîtuşi de puţin, prietenii biruiţi ai bibliotecarului s-au resemnat şi au rîs.
215
Profesorul Cantacuzino avea temperamentul egal şi fericit al lui Albausit. Cînd nu era în laborator, era la pian, cînd nu era la pian era în bibliotecă şi cînd nu citea, se uita adînc la un tablou, se uita în el însuşi, se cerceta, se analiza şi se gîndea.
Viata lui Ion Cantacuzino a fost o bucurie şi un cîntec. Şi această bucurie şi acest cîntec s-au isprăvit. ..
19 ianuarie 1 9 3 4, orele 730
&
tSth, .
DOCTORUL ISTRATI
I
Publicul îşi aduce aminte că Postul de radiodifuziune din Bucureşti a înfiinţat în programul lui o rubrică a marilor oameni, a figurilor reprezentative din cultura românească şi care pot fi pilde şi puncte de sprijin pentru tineri şi vîrstnici, atunci cînd şovăie sau obosesc.
Viaţa nimănuia dintre oameni, fie mari, fie mici, nu a fost şi nu este scutită de piedici, de greutăţi şi de ostilitate, care cîteodată au luat formele tragediei. Meritul şi personalitatea sînt urmărite toată viaţa, decum se ivesc; invidia e, din nefericire, omenească; răutatea şi mai ales meschinăria, care-i forma răutăţii cea mai des întîlnită, sînt omeneşti — meschin omeneşti, dar omeneşti. Bolnavul pizmuieşte pe omul sănătos, mediocritatea pizmu-ieşte inteligenţa, urîţenia morală sau fizică urăşte frumuseţea. Dezechilibrul acesta, dacă este un dezechilibru şi dacă nu este cumva rezultatul unei concepţii socotite, nu aparţine omului, care este din născare într-un fel sau altul, ci exclusiv naturii, singura răspunzătoare că oamenii nu se nasc invariabil după un model fix, ca nasturii şi ca nişte chibrituri.
Un principal folos al culturii consistă în ţinerea de minte. Cartea şi biblioteca păstrează oamenii pieritori şi învăţăturile lor, care se schimbă mai puţin şi după o regulă mai bine organizată decît preţuirea şi interesul intelectual contimporane.
217
Peste un moment, peste epocă şi peste veac, adeseori peste multe timpuri trăite şi străbătute, oamenii se înrudesc printr-o camaraderie de asemănări. Omul cultivat nu se simte cu desăvîrşire străin în mijlocul unui timp, cu care nu se potriveşte sau care l-a nedreptăţit şi în truda şi în răbdarea lui e susţinut de cîteva gînduri venite din depărtare, de cîteva pilde şi de cîteva virtuţi, strecurate-n el ca o putere oţelitoare. E unul din motivele credinţei în Dumnezeu a omului apăsat de viaţă şi în luptă cu semenii lui. Aşa e făcută orînduirea lumii şi nu trebuie să o ascundem, deghizaţi într-un sentiment de solidaritate foarte slab şi într-un ideal de pacifism, a cărui împlinire se găseşte întodeauna numai în viitor: Unde sînt doi cîini, ei trebuie să se încolţească, şi unde sînt doi oameni ei trebuie să se bată. E desigur mizerabil pentru aşteptările todeauna înşelate ale dragostei şi ale generozităţii, dar cu vorbe frumoase, scrise cu cerneală trandafirie şi grăite cu un accent sentimental nu se poate înlocui şi nimici o lege de fier, făcută în primele proiecte ale naturii pentru starea de fiară în sălbăticie.
Evident că viaţa nu poate să fie transcrisă în cultură atît de mult încît rîndurile ei să fie simetrice, egal distanţate şi cu marginile albe, ca un text de tipografie. Cartea ajută vieţii fără să o asimileze şi înlesneşte înţelegerea ei — pînă la un punct, numai pînă la un punct! în orice caz, cartea ajută pe omul născut şi rămas singuraticul individualităţii lui. E mare numărul oamenilor, în special ai raselor din Nord, care găsesc un mare mîngîietor în paginile Sfintelor Scripturi răsfoite în fiecare seară: Biblia este şi astăzi cartea de căpătîi a anglo-saxonilor — şi este într-adevăr una din cele mai frumoase cărţi, scrisă de nişte pene cu atît mai inspirate cu cît au rămas, în cinstita lor sfiială, aproape âno-
218
nime. Fiece cărturar are cartea lui lecuitoare de întărire morală şi de corespondenţă a sensibilităţii, o carte mai preţioasă decît toate pentru el.
Dar pentru că nu sîntem numai spirit pur şi numai stare sufletească; pentru că sîntem cu mult mai mult oameni decît spirit; pentru că viaţa spirituală constituie numai o parte din viaţa întreagă — exemplul oamenilor care au luptat înaintea noastră, fie că au ieşit biruitori, fie că au rămas învinşi — dar mai ales aceia care au învins, în sensul că au realizat o parte, todeauna numai o parte, infinit mai mică decît am dorit dintr-o idee, dintr-un vis ori dintr-un proiect, exemplul lor este edificator.
Exemplele ni-s oferite de vieţile oamenilor mari. Să nu ne înspăimîntăm de acest calificativ; are şi marele măsuri şi gradaţii. Dacă s-ar putea stabili un recensămînt şi apoi o scrutare după o tabelă rigidă a oamenilor mari, fiecare om mare — sau mare om — ar fi eliminat de altul şi pînă în cele din urmă n-ar mai rămîne nici unul. Atîrnă de judecător. O vorbă franţuzească zice: Nul n’est grand homme pour son valet (Nici un stăpîn nu e mare pentru sluga lui).
Trebuie să dăm o definiţie a oamenilor mari, în sensul că omul mare este acela care a lăsat o urmă sigură în viaţa altora, după ce a lui a trecut, o urmă în viaţa omenirii întregi sau a unei părţi naţionale din omenire, parte mică de tot, uneori cît Danemarca, sau cît a fost Fenicia sau Iudeea.
Dar oamenii mari nu sînt niciodată mai mari decît mulţimea oamenilor mici, din care pe de o parte se trag şi care pe de altă parte îi absorb, ca pămîntul liniştit, apele, zburătoarele şi omenirea în întregime: la capetele tuturor înţelesurilor, puterilor şi frumuseţilor stă neclintit şi tenace pămîntul.
219
Oamenii sint mari pe două tărîmuri: cel abstract şi practic, două tărîmuri care se întind paralel, după imaginea cerului şi a cîmpiei. Oamenii abstractivj şi ai activităţilor strict intelectuale sînt amestecaţi în şcoală cu viaţa de toate zilele a tineretului,, cărţile de studiu reţinînd de preferinţă numele realizatorilor în ipoteză şi abandonînd înfăptuirea practică a lecturilor extraşcolare. Poate că nu are să fie întodeauna aşa. Credem că va veni timpul^ fără multă înlîrziere, cînd marii dascăli ai tineretului care vrea să se realizeze vor fi, pe lîngă mari; cărturari şi gînditori ai studiului abstract, oameni realizaţi.
Oamenii mari nici n-au nevoie să fie măcar oameni de talent. Franklin, ilustrul om de stat american; şi unul din autorii independenţei Statelor Unite, spunea despre sine cu simplicitate, că numai integritatea caracterului îl impunea epocii sale şi-i da influenţa, de care s-a bucurat asupra concetăţenilor lui. «Eram un orator sărăcăcios, zicea Franklin. Şovăiam între un cuvînt şi altul, abia dacă m-am putut exprima corect şi nu m-am putut niciodată ridica pînă la elocinţă. Totuşi, opiniile mele biruiau todeauna». Un om este mare numai prin caracterul lui, prezintînd vieţii în toate împrejurările o singură faţă şi păstrînd în activitatea Iu; linia dreaptă, orice s-ar întîmpla şi cu toate riscurile personale. Oamenii mari nu s-au prea iubit pe sine şi nu s-au adorat nicăieri şi în nici un timp. Tinerii au de meditat mult în secretul conştiinţei lor, dacă fuga după toate trăsurile înflorite poate aduce mai mult decît mersul liniştit, egal şi dîrz pe marginile drumului mobil al concurenţei.
Scriitorul englez Samuel Smiles, autorul cărţii Viaţa inginerilor şi a mai multor lucrări de educaţie prin exemple, şi de la care vom împrumuta citatele următoare, scria despre oamenii mari:
220
' 4Este adevărat că ştiinţa este o putere; dar este ceva şi mai adevărat într-un sens şi mai înalt, •că şi nobleţea caracterului este o putere. Mintea fără inimă, inteligenţa fără purtări, destoinicia fără bunătate, sînt tot nişte puteri, dar nişte puteri •care se pot găsi în serviciul acţiunii rele şi urîte; şi oricîtă învăţătură şi plăcere ar putea ele să ne dea, îţi este tot atît de greu să le admiri pe cît îţi •este de greu să admiri dibăcia, cu care un hoţ de buzunare te buzunăreşte sau meşteşugul de a-şi întoarce.calul al unui tîlhar la drumul mare.
Adevărul, neştirbirea, bunătatea — însuşiri ce nu pot fi prinse cu acul, ca o decoraţie pe pieptul primului venit — întocmesc miezul caracterului bărbătesc, dragostea tare pentru virtute, pe care •ca să o slujească bine nu are nevoie să-i poarte livreaua (de lacheu). Omul la care asemenea însuşiri s-au unit cu tăria cuvîntului poartă cu el o puternicie căreia nu-i poate rezista nimic: omul este puternic în sărăcie şi puternic pentru înfrîngerea soartei. Caracterul omului drept străluceşte fulgerător în nenorocire şi cînd îi va lipsi totul, omul ■drept nu poate să fie biruit în integritatea şi în •curajul lui.
.Regulile de purtare urmate de lordul Erskine — scrie Smiles — trebuiesc săpate în toate inimile tinereşti. Cea dintîi poruncă, cel dinţii sfat pe care l-am primit în tinereţe — a spus lordul Erskine — a fost să fac întodeauna ceea ce îmi comandă conştiinţa şi urmările să le las în grija lui Dumnezeu. Voi duce cu mine în mormînt nu numai amintirea acestei lecţii părinteşti, dar nădăjduiesc că şi siguranţa că m-am conformat. Pînă azi, am urmat-o şi n-.am avut cuvînt să mă plîng. Am găsit în urmarea riguroasă a drumului apucat, mulţumire, prosperitate şi avuţie şi nu voi lipsi de la datoria de a recomanda şi copiilor mei să nu se abată de la el».
221
Lordul Thomas Erskine din Edimbourg, unul din cei mai mari oratori, a fost un mare om de stat englez.
Mai scrie scoţianul Samuel Smiles:
«Educaţia caracterului este în mare parte o chestiune a exemplului, căci noi toţi ne lăsăm duşi inconştient să adoptăm caracterul, moravurile,, deprinderile şi opiniile celor care ne înconjoară Principiile bune pot avea o mare influenţă, dar modelele bune au o influenţă şi mai mare, căci ele sînt învăţătura în acţiune, înţelepciunea la lucru. Sfaturile bune şi pildele rele clădesc cu o mînă şi răstoarnă cu alta. Se înţelege ce imensă însemnătate are alegerea prietenilor şi a camarazilor, mai cu seamă pentru tineri. Intre tineri se iscă o afinitate magnetică şi o tendinţă pe nesimţite de a se asemăna unii cu alţii.
Exemplul, mut prin firea lui, e unul din dascălii cei mai puternici. Şcoala lui e şcoala vieţii practice, a vieţii trăite, învăţătura ei este acţiune, mai convingătoare întodeauna decît graiul. Învăţămîntul vorbit poate 'să ne arate drumul, dar singură forţa stăruitoare şi tăcută a exemplului, comunicat prin obiceiuri şi amestecat cu viaţa noastră, ne duce la ţintă. Sfaturile au greutatea lor: dar, neînsoţite de pilde, au o slabă influenţă.
Pînă şi lucrurile aparent banale au însemnătate cu atît mai hotărîtă cu cît se amestecă necontenit cu existenţa noastră şi contribuie, în bine sau în rău, la formarea unui caracter. Caracterul părinţilor se reproduce în copii, şi pildele lor de dragoste, de disciplină, de muncă şi de stăpînire de sine, trăiesc zilnic în copii şi lucrează, pe cînd tot ce-au învăţat ei pe dinafară a fost uitat de mult. Numai felul lui de-a fi şi de a se purta natural al unui părinte este de-ajuns să-i dea caracterului copilului un accent care nu se mai şterge. Cele mai puţin însemnate
222
mărunţişuri din viaţă devin acte mari şi decizia în ceea ce priveşte caracterul. „O sărutare a mamei m-a făcut pictor1', spunea un artist. Viaţa pe care o duc părinţii subt ochii copiilor, are o influenţă imensă... Actele nici unui om nu mor de tot: trupul lui se poate desface în aer şi în ţărînă, însă acţiunile lui, bune sau rele, vor continua să dea rodul lor în toate generaţiile viitoare: în acest fapt grav şi solemn stă primejdia şi răspunderea mare a existenţei omeneşti».
Titlul acestei pagini era Doctorul Istrati, numele unuia din marii noştri realizatori, o pildă pentru generaţiile care, unele nu-1 cunosc şi altele l-au uitat, după tipicul nostru particular de a uita repede şi definitiv. Regretăm că numai introducerea ne-a luat sfertul de oră întreg, pe care ni-1 acordă programul, dar după părerea noastră introducerea era necesară. Figura doctorului Istrati propriu-zisă va fi prezentată tinerilor noştri prieteni în sfertul de oră viitor.
1934
Statele şi popoarele au mare nevoie, desigur, de oameni de intelectualitate şi de emiţători de idei, de oameni care întreţin temperatura morală şi energiile sufleteşti. Atît scopurile naţionale şi colective, cit şi scopurile curente, individuale, cer o încordare continuă şi o vioiciune neobosită pentru parcurgerea pe de o parte a vieţii şi pe de altă parte a istoriei.
Dar statele şi popoarele cu tot atîtea nevoi, nu numai de filosofi şi de ideologi, dar şi de realizatori — şi realizarea e mai anevoioasă decît intenţia şi decît ideea, pentru că trebuie făcută cu concursul factorului străin de individualitate. Intr-adevăr, un gînditor se poate mărgini să-şi cugete opera şi să şi-o scrie, indiferent dacă substanţa ei va găsi ori nu oameni care să o aprecieze, să o primească şi să se supuie regimului ei, în generaţia actuală, mîine, poimîine sau niciodată. In toate literaturile sînt talente considerabile care nu încep să existe pentru cititor decît în momentul cînd acesta ia cunoştinţă de ele şi se poate spune că majoritatea cărţilor bune, scrise în cîteva mii de ani, sînt inexistente pentru majoritatea lumii civilizate, absorbită şi firimiţată în crîmpeiele mici ale necesităţii.
O traducere din cugetările lui Marc Aureliu, ilustrul şi prea curatul împărat latin, figurează in cataloagele de librărie ale tuturor limbilor culte;
224
Marc Aureliu face parte cu opera lui surprinzătoare din programele de învăţămînt. Cîţi au citit însă cartea acestui împărat, care gîndeşte ca un cărturar sărac şi singuratic? Planeta noastră poartă în spinare un miliard de oameni relativ instruiţi: pentru cei mai mulţi Marc Aureliu încă nu s-a născut...
Există însă un singur individ în toată lumea, care să nu cunoască acul, aţa de cusut, căruţa şi bicicleta, de pildă, născută foarte de curînd? Cugetările împăratului roman slujesc la împuternicirea stărilor sufleteşti secrete, de care, în definitiv, omul nu crede că are neapărată nevoie. Aţa, trecută prin urechea acului, e de folos necontenit şi practic: omul are neapărată trebuinţă de ea. Intre minte şi mînă nu ar trebui să fie un conflict: cu toate acestea conflictul există şi viaţa e aşa făcută, incit mîna o ia în fiecare zi înaintea minţii... în general, viaţa practică şi utilitară e mai întinsă, în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale unei zile, decît viaţa gîndită abstract: cîteva ore de somn, un timp pentru masă, un timp de sport, un timp de plimbare şi distracţii şi restul muncă pentru echilibrarea acestor nevoi, lasă un răgaz derizoriu reflexiunii şi studiului neprofesional. E de mirare că se mai poate remarca o mişcare a ideilor şi a gîndirii. Dacă ideile şi gîndi-rea nu ar prezenta şi o parte profesională, este sigur că mişcarea ar fi şi mai puţin remarcată, căci gîn-ditorii puri, poeţii gîndirii, fixaţi în unică şi definitivă contemplare, sînt extrem de puţini şi ei trăiesc, atît cît pot să trăiască, atunci cînd nu sînt împăraţi ca Marc Aureliu, dincolo de toate periferiile satisfacţiilor obşteşti.
Doctorul Istrati a fost un savant multilateral, a fost şi medic şi chimist, dar a fost mai ales un realizator practic. în realizările materiale şi-a pus toate
225
puterile lui de constructor. Această vocaţie, de a face mult din nimic şi enorm din foarte puţin, foloseşte constant timpului tău şi tuturor oamenilor din timpul tău şi foloseşte şi timpului care urmează. Doctorul Istrati a avut această vocaţie şi facultate la maximum şi incomparabil faţă de oamenii epocii lui. Facultatea vocaţiei pare curioasă, ca toate însuşirile personale, care permit ca un singur om sau, în sfîrşit, cîţiva oameni, însă nu mai mult, să vadă ceea ce toţi ceilalţi n-au observat — sau să întocmească din lucruri văzute de toată lumea, ceva pe care ceilalţi nu-1 pot întocmi şi vedea real. Meşteşugul adevărat, marele meşteşug în toate activităţile, este tocmai aci: să utilizezi lucrurile existente pentru o realizare inexistentă, silind lucrurile să dea, urzite între ele, un maximum de efect.
Odată, demult, am cunoscut un medic fără reputaţie în cercurile ştiinţifice, dar care se întîmpla să fie un medic adevărat. El conducea un spital, situat în mijlocul unei cîmpii pustii din Oltenia-Afară 'de ziduri şi de cîteva paturi, tot ce avea medicul în gospodăria spitalului erau cîteva pisici. Nici o instrumentaţie, nici un medicament, nimic! Din firea lui rezervat şi distant şi pe deasupra titular al unui spital totalmente izolat, medicul nu cerea statului, judeţului, comunelor şi oamenilor, nici un fel de sprijin, ci se cheltuia singur ca un capital, la dispoziţia sătenilor, din vreo patru margini de districte. Satele din depărtările regiunii erau poate cele mai sărace din toată ţara, însă marele medic fără arginţi se bucura de o dragoste şi de o cinstire în aceste sate, superstiţioase. El nu refuza nici un bolnav şi studia fiecare caz cu o rîvnă cu atît mai impresionantă, cu cît nu avea mijloace spitaliceşti de nici un fel. Preocuparea lui era să vindece bolnavii negreşit, şi i-a vindecat pe toţi. El cuteza
226
să înfrunte problemele de mare chirurgie şi să le rezolve fericit cu un vulgar cuţit de bucătărie sterilizat... Tumori uriaşe au fost extirpate cu acel cuţit, pe care l-am văzut cu ochii mei. Am văzut tot cu ochii mei, într-o plimbare făcută prin satele din zona spitalului, bărbaţii şi femeile pe care îi operase Doctorul cu satîrul lui: unii aveau şapte-opt şi zece ani de la vindecare. Alţi medici nu ar fi ocupat postul de jertfă şi obscuritate al medicului de care vorbim, fără instalaţiile absolut necesare unui spital, fără o farmacie bine aprovizionată şi fără cîteva dulapuri de cristal cu unelte nichelate, licăritoare. Medicul de care vorbim luase în primire un spital gol, pe care l-a utilizat satisfăcător din punct de vedere terapeutic şi pe care l-a lăsat tot atît de gol cînd şi-a părăsit postul. Toată zestrea spitalului fusese însă omul, medicul. Cu o înzestrare bogată dar fără omul trebuincios, spitalul din cîm-pia Olteniei n-ar fi folosit la nimic.
Doctorul Istrati a izbutit cu strălucire într-o materie în care, şi în ţară la noi şi în străinătate, organizatorii s-au obişnuit să dea greş; cea mai delicată specialitate a organizaţiei: expoziţiile. O expoziţie este un examen, pe care din cînd în cînd îl dau industria, iniţiativa, spiritul de creaţie, dintr-o ţară sau dintr-o breaslă. La expoziţii, se verifică rezultatele şi progresele şi publicul mare, ca şi elitele, găseşte prilejul să înveţe miracolele muncii stăruitoare şi ale sacrificiului într-un efort continuat. O expoziţie a muncii româneşti constituia pentru români o pildă activă şi salutară de bărbăţie. Expoziţia din 1903 a doctorului Istrati, de ştiinţă pură şi aplicată, cu o secţie a dezvoltării culturale şi economice româneşti, a însemnat o dată istorică pentru munca şi inteligenţa ţării, iar expoziţia din 1906 a reprezentat un apogeu. Doctorul Istrati realiza de data aceasta şi expoziţia, care a totalizat
?27
victoriile unei adevărate vîrste politice şi naţionale, dar şi cadrul ei întreg: actualul Parcul Carol, un punct din capitală, mai cunoscut şi astăzi cu denumirea lui de «Expoziţie» decît cu numele lui oficial. Numai în unsprezece luni, doctorul Istrati a transformat o regiune de mlaştini într-o grădină încîntătoare înconjurată de o pădure seculară. Lacul din mijlocul parcului, palatele improvizate cu un gust hotărît^şi sigur de el, şi care mai slujesc şi astăzi, ca de pildă Muzeul războiului, unde, vegheat de o candelă nestinsă, odihneşte Viteazul Necunoscut, permanentizează valoarea puternicei opere creată de^doctorul Istrati, fantezia şi inspiraţia bună colaborînd cu o aprigă îndărătnicie în muncă. Parcul Carol schiţa în interiorul lui şi un început foarte expresiv de grădină zoologică, toată fauna României fiind reprezentată în mediul ei particular, muntos, de şes şi lacustru. Războiul şi moartea prematură, mai cu seamă, a doctorului Istrati, decedat în 1918 la Paris, au suprimat interesul pentru ceea ce se realizase pentru întîia oară şi temeinic la noi. Numeroasele păsări ale Deltei, de o frumuseţe uimitoare, graţioasele căprioare şi delicatele sălbăticiuni ale singurătăţilor eterne din munţii româneşti, quadrupede şi vulturi, au pierit unele după altele, isprăvindu-se odată cu ele şi putinţa pentru public şi pentru şcolari de a zări pînă în creştetele ţării, din Bucureşti, şi de a cunoaşte natura românească, adunată de mîna învăţatului într-un colţ de oraş.
Dacă Bucureştii ar fi avut norocul să-l aibă pe doctorul Istrati primar, o dregătorie ce i s-a"oferit, dar pe care el o condiţionase cu o inamovibilitate de opt ani, Capitala noastră frumoasă, în cîţiva ani, ar fi putut să fie ceea ce în unsprezece luni devenise Parcul Carol. Doctorul Istrati avea în cel mai înalt grad, pe lîngă însuşirile inimitabile ale
228
omului covîrşit de talente şi animat de puterea cuceritoare a convingerii, avuţia sufletească a bărbaţilor de mare acţiune: credinţa şi respectul de actele pe care le împlinea cu fierbinţeală în mijlocul unei lumi inertă şi relativ indiferentă. Este drept că doctorul Istrati era şi un mare credincios, ca Pasteur, ilustrul Pasteur, care din laboratorul lui şi de lingă microscop se ducea la catedrală să se roage — tot atît de fervent creştin ca el şi ca genialul entomologist, învăţătorul Fabre, din comuna Sârig-nan, creatorul pentru conştiinţa culturii al unei lumi tot atît de interesantă ca şi omenirea, lumea gîngăniilor.
Nu ne vom opri mai mult decît pentru o indicaţie, asupra împrejurării că doctorul Istrati a fost şi deputat, senator şi ministru. Faptul caracteristic este că pretutindeni unde a trecut doctorul, s-a cunoscut. Complexitatea individualităţii lui a fost excepţional de variată. Ici, laboratorul şcolii lui de chimie realiza materii colorante neaflate în natură, înlesnea formarea unui mare număr de savanţi şi studia bogăţiile pămîntului românesc; petrolul, sarea, ozocherita... Dincolo, la Universitate, profesor ascultat de studenţii fermecaţi de ştiinţa, de generozitatea şi de camaraderia lui, cursurile lui erau pur şi simplu magistrale... Paralel cu aceste activităţi, el organiza balneologia şi hidroterapia, înfiinţînd stabilimente. Tot paralel, doctorul Istrati clădeşte Spitalul Brâncovenesc, aşa cum se vede şi funcţionează azi: doctorul Istrati a fost timp de treizeci de ani Directorul general al «Aşezămintelor Domniţei Bălaşa». Nu era iniţiativă serioasă şi însemnată, de care învăţatul să fi rămas străin. Se zice că prieteniile documentează asupra valorii persoanelor: cei mai buni prieteni ai doctorului Istrati au fost Hasdeu şi pictorul Grigorescu...
229
Doctorul Istrati a fost departe de a fi un orgolios şi nu a crezut că totul începea de la el, deşi multe au început numai de la el. De o modestie şi simplicitate morală, cu care nu se poate compara decît marea lui corectitudine şi de gîndire şi de procedee, acest mare învăţat şi mare om practic a fost îndatoritor şi bun, atent la bătaia de inimă, la speranţa şi la decepţia fiecăruia, calităţi esen-ţialmente româneşti. Şi ca om întreg ce-a fost, ej şi-a iubit puternic părinţii şi a lăsat copii: patru copii. De pe tată, boier moldovean din Roman, mama doctorului Istrati a fost fiica banului Yasile Câpşa, o femeie foarte cultivată — de la care savantul a moştenit dragostea de carte — şi foarte chivernisită moştenire în priceperile lui de mare gospodar. O fiică a doctorului Istrati este soţia savantului român doctorul Levaditi, subdirectorul Institutului Pasteur din Paris. O altă fiică a lui e soţia domnului doctor Petrescu, agregat al Facultăţii de medicină din Bucureşti, iar cei doi băieţi ai lui sînt unul domnul N. C. Istrati, judecător de şedinţă la Tribunalul Ilfov, şi celălalt, cel mai mic, student-Pentru pilduirea vieţii tinerilor noştri auditori^ şcolarii, doctorul Istrati este o mare figură, un mare învăţător şi un ctitor. Nu li se poate da călăuz mai sigur şi dascăl mai bun, pentru încredere în biruinţa muncii şi pentru optimismul necesar al perseverenţei.
19 3 4
iuad tun ,-s>.
:'î f-V-8»
DUMITRU MICESCU
; Derivat în activităţile barei şi trecînd ca un Charon, cu care seamănă la portret, toată ziua şi toată noaptea împricinaţii de pe un mal pe celălalt al Styxului Justiţiei, Dumitru, unul din cei doi Miceşti, se relevă mult mai mult magistraturii decît marelui public. Acesta culege numai din cîmpul hîrtiei tipărite, şi nu trebuie tras la răspundere că unul din stăpînitorii gîndirii şi elocinţei juridice, frecventează materialul facil însă delicat al expresiei mute, exclusiv în calitate de cititor. Are o bibliotecă legendară şi legenda unei bibliofilii pasionale, vizibile, dealtfel, amîndouă în casa şi în individualitatea lui, cărturăreşte vastă. Casa e un al doilea portret al omului şi interiorul ei corespunde, mai detaliat decît pictura şi fotografia, lăuntricelor lui lumini şi constelaţii.
Fraţii Miceşti au ceva comun, afară de numele părintesc; o consîngenie cu marele maestru şi făcător, Lucifer, tatăl tuturor celorlalţi zei, unici sau multipli. Din puţine oase, din piele puţină şi dintr-o cană cu sînge luată din propria lui iască de carne, Meşterul a improvizat un vehicul aproximativ pentru deplasarea în spaţiu a inteligenţei, ca sămînţa zburătoare, purtată de un fulg, a păpădiei. Fraţii Rosny au visat odinioară o evoluţie a omului în faza Xipehuzilor, nişte foşti oameni, dezvoltaţi cerebral în paguba totală a trupului, rămas, mi se pare, ca o sferă, de carejva spînzura
231
uşoară o rădăcină schematică, şi slujindu-i, ca un şomoiog de păienjiniş, să se fixeze provizoriu in călătoria lui astrală prin univers. Cîteodată, vremelnic, poezia are tendinţa să se realizeze.
Rezerva domnului Dumitru Micescu acum cedează, numele ii circulă, dispreţul de publicitate este trădat. De cîteva zile încoace, advocatul a sărit bara şi, pentru întîia oară, schiţează, de la doctorat, o candidatură. Peste o lună de zile, domnul Dumitru Micescu va fi prezidentul Baroulu, de Ilfov, rectorul a vreo cinci mii de advocaţii din care cei mai mulţi tineri şi foarte tineri, într-o epocă in care viaţa ia forme iuţi şi scoate şi Baroul din vechea lui aristocraţie, indiferentă la zbucium şi neutră pentru luptă. Domnul Dumitru Micescu vine la conducerea breslei in ceasul în care toate locurile de frunte reclamă urgent personalitate, valoare şi un moral nezdruncinat, şi se oferă nu sătuilor de glorie artificială ca o glorie suplimentară a vanităţii, ci însetaţilor de biruinţa sincerităţii. Pe nesimţite, s-a născut o nouă omenire, a intrat în rînduri: vechile stiluri şi tertipuri lichidează...
Viaţa nu mai cere aspecte, roluri, tirade, şi nici cu ideile nu mai are ce face. Ea caută oameni, lume avînd din belşug, şi domnul Dumitru Micescu este unul.
18 februarie 19 3 4
DOCTORUL URBEANU
Doctorul Urbeanu a murit în studiul tumorilor canceroase, ca doctorul Puţureanu, decedat cu visul batjocorit al vindecării tuberculozei. Cel dintîi nu s-a întîmplat să fie decretat şarlatan şi demagog de colegialitatea medicală excitată, din pricină că, născut de etichetele unei fabrici de oţet şi ascuns de ochiadele analitice ale ştiinţei, făcută om de profesie, el lucra la o problemă de astronom şi matematician al fiziologiei. Abia dacă cercetările lui au emoţionat un congres miniatural de savanţi din streinătate, şi dacă orgoliile mocnite ale confraţilor din ţară au suferit o delicată jignire, cînd industriaşului Urbeanu i s-au pus la dispoziţie, pentru aprofundarea maladiilor de nutriţie, labo-•ratoriile statului francez.
Cît îi este permis unui profan să deducă, doctorul Urbeanu ar fi avut meritul să strămute punctul de vedere admis şi moştenit asupra cancerului pe o poziţie personală, să dea o interpretare plauzibilă facultăţilor fenomenale, pe care le capătă •celula morbidă multiplicată monstruos, să găsească •o terapeutică şi o metodă. Manuscrisele fabricantului de oţet, care vor fi publicate pentru orientarea laboratorilor de fiziologie de aci înainte, sînt menţionate de aşteptările oamenilor de ştiinţă ca nişte «urse. Şi n-ar fi de mirare decît în ceea ce priveşte situaţia milionarilor medicinei, promovaţi autorităţi prin relaţii şi înrudire, şi temperaţi în sublima lor
233
misiune. Căci nici Pasteur, spre ruşinea lui şi spre înfumurarea berbantă a foştilor detractori şi camarazi, n-a fost decît ceea ce se numeşte, cu semnele de citaţie adecuate, decît un « veterinar ».
Avem despre doctorul Urbeanu o amintire, care aparţine unei întregi epoci de inatenţie şi de uitare. Pe cînd lumea cultivată căuta în trîndăvie snobismul unei boli de nervi, o boală de neisprăvire, o neurastenie, cu obligaţia ca orice cititor al unui volum de versuri să cadă afectaţi de clar-obscur la ora vesperală, săteanul cum era încă iobag şi încă neţărănist, murea în carne şi oase de o maladie sinistră, atribuită porumbului încins. Pelagra, endemică, în ţările noastre, cu paludismul, coroborat cu sifilisul citadin şi cu oftica, se manifesta cu o demenţă a creierului şi a stomacului. Un jărăgai nepotolit carboniza esofagul. Sinuciderile în podul cu fîn, cu ştreangul smuls, în criză, de la grumazul vitei, alternau cu cadavrele vinete, tîrîte din fundul fîntînilor pe prispa casei de coceni. Sentimentul de sete nesăţioasă al bolnavului îi înflăcăra limba cu o arşiţă neistovită, şi accentul aceleiaşi nebunii, scăpărat în luminile ochilor, culoarea cenuşie a feţei spuzite şi comisurile buzelor dezarticulate şi cu elasticitatea pierdută, făceau să semene leit bolnavii unii cu alţii, ca nişte cruci şi ca nişte morminte.
Revoltat împotriva unei naturi împărţită exclusiv între latifundiari, de la munţii şi codrii ei, pînă la şesuri şi bălţi, afară de pogoanele rezervate cimitirelor neîngrădite, doctorul Urbeanu a denunţat cauzele adevărate ale pelagrei. Grîul plugarilor sătura de viaţă pe alţii, alimentînd guşile întreite, modelînd lascivitatea metreselor şi întreţinînd scîrba teatrală de viaţă a unor generaţii fără scop, lichidate în 1907. Ţăranii mîncau mult mai puţin decît un minimum strict. Omul cu căciula de oaie şi
234
cu cămaşa pe dinafară, obez, era necunoscut dinilor din sate, şi singur popa avea drept, eventual» la burtă. Şapte milioane de strigoi secerau holdele şi le încuiau în magazii. Pentru că nu ştia să devie întîi deputat sau ministru competent, ca să se gîndească la supraalimentaţia săteanului într-un biurou confortabil, prevăzut cu sonerii şi canapele, doctorul a plecat la drum prin ţară, la propagandă. Ferească Dumnezeu, el nu ducea cu sine cine ştie ce idei complicate şi erezii. L-au supravegheat, este drept, subprefecţii, dar în geamantanul lui nu se găseau placate, pamflete şi broşuri. O mazăre gălbuie, o fasole rotundă şi cîteva tingiri erau tot materialul de propovăduire naţională. însoţit de cîţiva entuziaşti, doctorul se oprea să facă o demonstraţie în comună, la primărie. în geamantan erau adunate toate uneltele ce aveau să transforme fasolea lui în lapte, în unt, în brînză şi chiar în cafea... Urbeanu realizase vaca vegetală, din ţîţele căreia puteau să curgă, după voie, şi laptele şi cafeaua, şi cafeaua cu lapte... Fasolea lui miraculoasă, aplaudată furtunos de-a lungul luncilor, trebuia să răsară la anul pretutindeni pe unde acest apostol excesiv trecuse, dăruind satelor sămînţă. Hrana ţăranului pelagros era asigurată în toate grăsimile substanţiale. Ţăranul a văzut şi nu a crezut. Anii au trecut, şi soya, care figurează cu igrec în repertoriul iniţiativelor bune şi neizbutite, a rămas pentru români sterilă şi ca o curiozitate de muzeu, conservată într-un pahar cu fundul în sus. în schimb, propaganda doctorului Urbeanu pentru europenizarea soyei, ca altădată cartoful şi însuşi porumbul, a folosit cîtorva ţări străine, unde cultura mazării japoneze a intrat în obiceiuri.
Românul cultivat fiind esenţialmente genial, omniscient şi satiric, osteneala doctorului Urbeanu,
minoră faţă de aşteptările unei elite intelectuale care cerea oratori, cîntăreţi şi clovni, a fost inutilă şi plină de amărăciunea naivităţii dinaintea limbii scoase, a tiflei şi zgomotului executat cu buzele întoarse. Ziarele, care reprezentau şi atunci sagacitatea şi inteligenţa epocii, nu şi-au putut stăpîni humorul şi, frînt de decepţie, doctorul Ur-beanu s-a întors, cu vasele demonstrative în cufăr» la fabrica lui de oţet şi de arome şi, construindu-şi o chilie secretă, s-a scufundat, peste oameni şi timpuri, în studiul fără sfîrşit al vrăjitoriei medicale Adevărat totuşi este că aparenţele dezolante ale spectacolului intelectual de răspîntie şi de club sînt salvate de munca tenace şi tăinuită a unui număr necontenit mai mare de individualităţi, ho-tărîte să-şi cîştige un loc şi o statornicie prin merite clare şi refuzînd şperţul ocrotirii, rîvnit pînă alaltăieri ca un capital de instalaţie şi cu un surogat lamentabil al propriei valori. Moartea l-a găsit pe doctorul Urbeanu în atelier, acolo unde în ceasul mare al existenţei îşi va recruta şi viaţa oamenii trebuincioşi, în locul oamenilor zadarnici.
1934
itţî
:n*• '' .rV:,."!»»"* ■
«... Şt
fi '•
aste: :;
VASILE PÂRVAN
Săptămîna trecută, cotropită de evenimentele ei neaşteptate, atenţia publicului şi a informatorilor lui a fost mobilizată departe de alt eveniment sufletesc, petrecut la Cluj, duminica trecută, cînd tineretul studenţesc a dezvelit bustul lui Vasile Pârvan.
Vasile Pârvan nu are asemănare şi comparaţiv în veacul de intensă activitate culturală românească şi în nici un timp pînă la el. Ţăran adevărat şi român adevărat, despicat din pămîntul şi din codrul românesc, Vasile Pârvan demonstrează prin geniul individualităţii lui puterea latentă a poporului din care a ieşit şi înălţimea pînă unde biruinţele lui pot zbura.
S-a scris despre scriitorul francez Remy de Gour-mont, decedat acum dţiva ani şi considerat din punctul de vedere fiziologic, din care nu fusese încă examinat nici un gînditor, că el a reprezintat o nouă fază a inteligenţii, o epocă viitoare nouă a unei civilizaţii îndreptată spre ceea ce Friedrich Nietzsche numea supra-om, un om indicat de dezvoltarea intelectuală şi neprevăzut, poate, de regulile naturii, care îl aservesc datoriilor minore şi îndatoririlor morţii.
Vasile Pârvan a fost un om din aceştia, care pentru noi a fost un pas mai mult spre emanciparea animalului în folosul minţii — şi un mare pas înainte. Profundă personalitate, izolată în stu-
237
diu şi în cercetările nelncercate pînă la el, călugăr sfiios şi delicat al unei misiuni miraculoase, îl vedem şi azi, în aducerea aminte, cum l-am zărit străcurîndu-se între universitate şi odaia lui, cu capul plecat şi împovărat de mistere prin faţa galantarelor ştiinţifice, gătite pentru arătare. Prezenţa acestui fenomen în viaţa ambiţiilor, trufiilor şi cruzimilor noastre era o binefacere şi o îmbărbătare. Asaltat de fiarele tuturor resentimentelor şi păcatelor noastre, ele nu s-au încumetat totuşi să-şi ridice unghiile mai sus de marginile pelerinei lui de dominican.
Yasile Pârvan justifică toate atitudinile de închinăciune şi toate accentele de lirism şi moartea lui de prea tînăr îl alătură de acei trimişi ai Spiritului sfînt, care au trecut pe lîngă epoca lor numai ca să le dea celor rămaşi cu ochii în pămînt consolarea că viaţa marii aristocraţii a gîndirii nu s-a stins şi că rîndul profeţilor nu s-a întrerupt.
Duminică 26 ianuarie 19 3 6
fbirbţtftî **'>■> - ■'
-MB Sb ffi- 2* J
tsh {. :J -.Vv :-q n ; f O li
ty avjtuai “Ot'î'Kii.f.fi oa-i-rism iî
-îitst
kih «» mr .îmi s n -fOJiBc JiuiB ist: cf-f- :i :~j
tj'ssja nu i? — li{WK?' fuenîol srfc ii-, -urmi te.'wlb>3(?v.-jq î-biujlz
RUDYARD KIPLING
Pe cînd ţărîna lui Matei Caragiale aştepta ieri în cupola cimitirului să fie purtată în mormînt, în Anglia a murit Rudyard Kipling, născut la Bombay în 1864 şi fiu al lui JohnLocwood Kipling, directorul şcoalei de bele-arte din Lahore.
Întîia lui carte a apărut în 1888, la Calcutta: Simple povestiri, după întoarcerea din Anglia de la studii şi a fost, după cît se pare, o încercare glumeaţă de literatură, fără să i se atribuie de către autor consecinţe. Kipling redacta în calitate de codirector Gazeta civilă şi militară din Lahore. Povestirile de debut ale viitorului mare scriitor al Cărţilor din junglă erau nişte schiţe uşoare şi caricaturale, improvizate subt nume fictive, dintr-un material omenesc necunoscut într-o Europă, care şi azi îşi închipuieşte, ca acum cincizeci de ani, că viaţa se concentrează toată pe continentul ei. Subiectele erau Inspirate de lumea şi gravă şi ridiculă a marilor funcţionari din Indii, care vilegiaturau la Gicula, o localitate de vară ignorată în Europa dar celebră în sudul Asiei, aşezată la poalele Himalaiei. Vice-regii Indiilor, miniştrii şi îmbogăţiţii regiunilor duceau la Gicula viaţa cea mai dulce cu putinţă, într-o atmosferă, cum era pe vremuri în toată lumea, de patriarhat.
Scandalul pe care l-a provocat primul volum de schiţe a hotărît viitorul literar al lui Kipling. Mulţi din eroii lui recunoscîndu-se în satira, dealtfel
239
fără de răutate, dar orişicum batjocoritoare, nu şi-au putut stăpîni mînia, faima cărţii s-a întins, a trecut de la Gicula în toată India şi din India în Marea Britanie. Rudyard Kipling avea numai douăzeci şi patru de ani.
Cînd acum doi ani întreaga Anglie a sărbătorit vîrsta de şaptezeci de ani a scriitorului, publicul Regatului-Unit în unanimitate închina un omagiu unei opere literare, politice şi de proză, care face parte din tezaurul atît de bogat al limbei engleze şi din conştiinţa culturală a fiecărui cetăţean britanic. Aici e singura deosebire — ne-am permite să notăm — între ceasul tăcut şi strecurat în anonimat al înmormîntării lui Matei Caragiale şi senzaţia provocată de moartea lui Kipling. în imperiul englez scriitorul decedat ieri avea cîteva milioane de cititori, iar la noi, Matei Caragiale, înmor-mîntat tot ieri, după succesiva dispariţie în indiferenţă a cîtorva scriitori de-ai noştri străluciţi — Panâit Istrati, Cincinat Pavelescu şi Gib Mihă-escu — avea numai o sută, cel mult, de admiratori.
19 ianuarie 1936
i&lŞjIâ.tiRî
,î«‘;■!jsf uinuisiţjifv m ■vţitâl’Hiîi
.Vr-‘*ha sub- uq/imui fe StJC.k: ■
j ■yf>c.(i&zi&!rs?r, ha;-* ;*
- ti'!..; »JL-■Vşo.'trJ' 1? ,ki'.riS.u
fi-"* " ‘l 1.1 3 B" j î;tmv iilwgl) Al
,av Ţm îîn imn
ROMAN CIOROGARIU
Majestatea sa regele şi-a exprimat dorinţa ca preasfinţitului episcop de Oradea, Roman Cioro-gariu, să i se facă funerarii naţionale, ca unui viteaz al sufletului şi ca unui erou al patriei.
Octogenarul păstor duhovnicesc a fost o viaţă întreagă servitor al naţiei româneşti, pe care a identificat-o cu altarul, şi misiunea lui de apostol al Evangheliei s-a confundat cu misiunea naţională. Cărturar cu merite mari şi arhiereu pe graniţa de vest al eparhiei celei mai depărtate de capitala neamului, pe care viaţa lui l-a cinstit şi moartea îl întristează, activitatea marelui prelat nici nu s-a oprit, nici n-a încetinat niciodată. El rămîne în amintirea ţării şi eparhiei ca un harnic român şi ca un ales membru al sinodului românesc. Dar nu numai atît: voinţa lui a fost să rămîie prezent şi într-o activitate destinată să înceapă odată cu trecerea lui în viaţa de veci. Testamentul episcopului creează o Fundaţie personală şi o editură, în care inima lui va continua să rămîie vie.
Episcopul Roman Ciorogariu a fost şi un bun călugăr în înţelesul clasic bisericesc, înfăşurat în acea gingăşie de sentiment care a caracterizat în timpurile de mai-nainte educaţia primită în ucenicia şi ascultarea din mînăstire, de la disciplina dulce a stareţului, care o primise şi el de mai departe, prin binecuvîntarea succesivă a marilor că-
241
lugări, generaţie după generaţie, de la însuşi Vasi-lie cel Mare, întemeietorul monahismului ortodox.
Adevărata stare sufletească, a fericitului odihnit întru Domnul, Roman Corogariu, o dezvăluie o foarte originală iniţiativă faţă de preocupările timpului de faţă, îndreptate toate către o vitregă materialitate. Ca ierarhiile trecutului, episcopul Oradiei a chemat la sine pe un arhimandrit, cunoscut prin osîrdia lui călugărească şi neostenit în muncile lui, şi l-a însărcinat să zidească o mînăstire în eparhia Oradiei.
Arhimandritul Atanasie Popescu, care a fost însărcinat cu această solie, a urmat pilda lui Dumnezeu, ridicînd, cu împotrivirea oamenilor şi a vremurilor, o mînăstire din nimic. Mînăstirea, la care neostenitul arhimandrit lucrează zi de zi şi de ani de zile, cerşind lăscaia văduvei şi a săracului,este aşezată în marginea unei păduri la ciudatul izvor numit Izbuc, ale căruia ape, însufleţite de o îmbol-dire minunată, izbucnesc şi se ascund.
Sufletul episcopului Roman Ciorogariu e acolo, lîngă arhimandritul lui şi lîngă călugării lui, într-o modestă mînăstire de lemn, asemănătoare staulului din Bethleem.
2 3 ianuarie 1936
ION CARAGIALE
în ziua de 29 ianuarie 1853, acum optzeci şi trei de ani, a văzut lumina zilei, ctitorul teatrului românesc: calendarul face o apropiere dureroasă Intre ziua de naştere a tatălui dispărut demult şi moartea de acum cîteva zile a fiului, Matei Caragiale-
Cu o viaţă mai puţin agitată, mai puţin hărţuit de nevoi şi nesăgetat în carne şi în suflet de secunda care trece şi răneşte, Ion Caragiale ar mai fi putut să trăiască şi azi şi să închidă ochii la vîrsta unui Paul Bourget, sau Rudyard Kipling, decedaţi amîndoi acum decurînd, în veneraţia secolului parcurs aproape întreg.
Biografia în cifre şi cu documente oficiale a lui Caragiale nu prezintă la nivelul de eternitate, la care s-a ridicat opera acestui mare meşter al condeiului, nici o importanţă. Că s-ar fi născut într-un sat din Prahova, unde s-a născut, sau aiurea, este egal: Caragiale aparţine fiecărui sat şi fiecărui oraş românesc şi fiecărui om din această ţară, pentru că face parte din sufletul şi geniul naţional.
Pentru o sinteză biografică putem reţine din viaţa lui atît, că Ion Caragiale n-a fost un răsfăţat al existenţei, că a pribegit neîncetat de la o profesie la alta, ca să poată, înainte de toate, trăi şi că vitalitatea optimismului lui nu a dispreţuit nici meseria de birtaş. Pribeag între activităţi, el a fost şi un pribeag sufletesc ca Tolstoi. Omul cu o reputaţie făcută anapoda, de veselie şi necon-
tenită stare morală de bună dispoziţie, a fost neîmpăcat şi cu sine şi cu epoca lui. Cînd a crezut că îşi poate consacra viaţa unui ideal social cu consecinţe reale, Caragiale s-a alăturat de mişcarea democratică a lui Take Ionescu şi a fost o epocă în care marele scriitor s-a dovedit şi orator puternic.
Ultima parte a existenţei, Caragiale şi-a petrecut-o, dezgustat, la Berlin. Originalitatea operei lui, muncită cu o conştiinciozitate şi cu un chin, care nu se mai cunoşteau de Ia Gustave Flaubertf fusese contestată de către un nenorocit de criticastru, în nevoia de o platformă ca să-şi cîştige un nume pe care nu şi-l putea face singur. A fost un simplu atentat, pe care Caragiale ar fi putut să-l neglijeze. Ceea ce l-a impresionat a fost golul din jurul lui: nici prietenii şi nici adversarii n-au ştiut să fie leali şi dîndu-şi seama că trebuie să rămîie şi la maturitate singuratic şi depărtat, şi-a făcut geamantanul şi a plecat în Europa.
Ne pare rău că minutele sînt scurte şi că un carnet nu trebuie să le depăşească. Lui Caragiale i se’cuvine, pe lîngă editarea monumentală, pe care a întreprins-o gustul rafinat şi spiritul prob al domnului profesor Alex. Rosetti, cu colaborarea defunctului Paul Zarifopol şi a domnului Şerban Cioculescu, carnete de sensibilitate, în care toată lumea să poată citi viaţa de biruinţe şi de îndoieli a marelui Caragiale.
29 ianuarie 1936
PREZIDENTUL MASSARIK
Bărbat adînc, de atitudine şi ţinută severă, blînd, milostiv, bun cu toată lumea, afară de unul, de acela pe care l-a canonit în făptura lui o viaţă întreagă, impunîndu-i restricţii, abnegaţii şi poveri. Gîţi oameni s-au iubit pe sine mai puţin ca preşedintele Massarik? Acea stare de voinţă şi conştiinţă, de trăire a credinţelor, de credinţă în învăţăturile pe care le propovăduieşte şi omul de stat mincinos, cărturarul făţarnic, moralistul mascat — a fost la defunctul preşedinte o realitate de fiece secundă. El n-a jucat teatru în patria lui închiriată ca o panoramă, nu şi-a luat învăţăturile în deşert, n-a transgresat, n-a variat. Moartea l-a găsit exact în locul unde îl aflase tinereţea, unde l-a găsit maturitatea, acolo unde i-a slăbit energica efigie străduinţa. Oamenii n-au de obicei o viaţă: Massarik, un clasic al lepădării de sine şi al caracterului, are o viaţă la înălţimea de piatră a monumentelor trecutului ţării lui, o viaţă care-i singură o mare catedrală, în altarul căreia s-a păstrat cenuşa lui Huss, ars de viu.
însăşi pana de scris, care-i aripa de zbor a gîn-dului neauzit şi a simţirilor gingaşe, face zgomot prea tare, mîhnită, dinaintea unui mormînt, tăcut ca şi omul scoborît în pămîntul lui.
19 3 7
245
TEODOR CORNEL
Sosit acum vreo douzeci şi şapte de ani în ţară, după o lungă absenţă, am găsit în Bucureşti pe Teodor Cornel, care scotea o publicaţie după modelele de pe atunci din străinătate, mult luxoasă; parcă o revistă, parcă un album în fascicole, un dicţionar al contimporanilor aşa-numit. Cine nu-i contimporan, dacă mai trăieşte? Destinată unui cerc de abonaţi închis şi tipărită în două limbi juxtapuse, redactorul ei comercializase clar sentimentul de vanitate al acestor contimporani. Nici o confuzie nu era posibilă şi nici o eroare. Publicaţia nu avea principii de redacţie pentru mascarea tocmelii din administraţie. Era cu tarif. Râs-pîndit în toată ţara, prospectul prevedea preţul unui clişeu, al unei biografii, al unei pagini întregi, al unei jumătăţi de pagină. Nimeni nu putea să afirme că i se face portretul pentru că e o «figură» şi că-şi joacă mîndriile şi iubirea de sine pe iluzia unui malentendu, dar fiecare din aceşti contimporani făcea abstracţie de ceea ce se ştia public, şi se comporta exact, ca şi cum el ar fi fost ales şi pus avantajos la litera respectivă pentru importanţa personalităţii lui. Era o afacere searbădă
dar corectă; donnant donnani____
Cornel ştia de la Paris, cit preţuieşte valoarea personală şi ce poate să plătească deşertăciunea-Timp de vreo cincisprezece ani de strădanii variate, fusese autorul a zeci de teze de licenţă şi doctorat
246
la Sorbonna. Mă tem că mai avem şi azi în profesorat şi în politică personagii însemnate, care-i datoresc lui diploma carierei. Mai pe scurt însă, Cornel a murit. Nu ştiu cum s-a făcut că am citit la mormîntul lui un discurs. Moştenitorii afacerii contimporanilor mi-au propus să iau succesiunea, fixîndu-mi salariul chiar în cimitir... Neavînd altceva de făcut, am acceptat provizoriu. Nu pot ascunde, că propunerea mi-a permis să trec un timp dificil şi să mă arăt într-alte direcţii: datoresc parenteza unui om astăzi necăjit şi care poate că mă citeşte.
La biuroul meu, vreau să precizez, am primit vizite surprinzătoare. Ingineri, advocaţi, medici, generali, oameni politici, profesori, învăţaţi, mari proprietari, erau la mine, cei din litera B nerăbdători să apară litera mai iute, ca toţi din toate literele celelalte. Linul căpătase, de cînd era buletinul lui de date completat şi iscălit, o decoraţie: adă-oga o notiţă şi te ruga să nu o uiţi. Altul înaintase în slujbă. Castelul altuia era terminat şi proprietarul aducea fotografii cu vederi din patru părţi. 0 broşură inutilă, într-o problemă nulă, venea să se intercaleze în dosarul cuiva. Un boier mai cumpărase o colecţie de pipe şi o panoplie din vremea lui Charlemagne şi ţinea să nu lipsească din ilustraţiile paginilor sale. Am primit o fotografie dublă care demonstra puterea de preciziune în darea la semn a unui contimporan, destul de ilustru şi fără acest amănunt. în prima fotografie sta un ou de găină, aşezat pe gîtul unui clondir, dinaintea contimporanului pregătit să tragă. într-a doua fotografie oul dispăruse şi ochitorul rîdea în plenitudinea unei admirabile dentiţii de proteză. Entuziast, mi-a lăsat scris pe o altă fotografie, în care contimporanul se prezintă îmbrăcat în mătase şi
247
cu o biciuşcă întoarsă pe şold: *Ses meilleures amilies ».
A lucrat cu mine, cu o pasiune feroce, timp de cîteva săptămîni, un profesor de universitate, la biografia enormă a unui şef de partid, care afecta că nu ştie ce se petrece dar aştepta cu febrilitate să-i apară mai repede viaţa romanţată contra tarif. Sute de clienţi solicitau urgenţa, oferind cutii cu ţigarete fine şi silind pe administrator să accepte dublarea şi triplarea taxei de circulaţie glorioasă.
în această formă, a biografiei lungi şi documentată cu motive din viaţa privată, pe care contimporanul o iubeşte mai mult pentru că poate introduce în ea minciuni necontrolate cît de multe, dicţionarul răspundea unei mari necesităţi, împlinită azi de feluriţi păduchi ai vanităţii şi ai presei. obscure. Cetăţeanul neinformat a rămas consternat de legăturile majore ale unui potcovar, strămutat în protipendadă, cu un fost guvernator al Băncii Naţionale şi este uimit să vadă că în vreme ce el este ţinut la uşe sau împins pe scări, un escroc de presă, căruia i s-ar refuza într-o curte şi funcţia de argat, intră pretutindeni, se bucură de o trecere neînţeleasă şi este prieten, într-adevăr, cu personajele din aristocraţia organizaţiei de stat.
193 7
Bîfjîe^ /'•
DOMENICO CASELLI
Cuvintele care nu corespund în inventariul lexic obiectelor precis materiale sînt aproximativ definite de situaţii şi cazuri şi noţiunile caracteristice omului abstract de oamenii din jurul nostru...
Recunosc că fraza cam are ceva şi chiar foarte mult din pedanteria cursului de caligrafie, care enunţă adevărurile banale în termenii lapidari ai propoziţiei, cunoscută de toate peniţele klaps:
« Adu-ţi aminte de părinţii tăi pînă la adînci bă. trîneţe». Dar subiectul comandînd intuitiv începutul, cată să te supui stilului involuntar. Dome-nico Caselli a fost integral acel «mare om cumsecade »numit toată ziua şi căutat toată viaţa, cam fără să fie găsit întreg mai pe nicăieri — înainte de-a fi fost un intelectual, un cărturar. Intelectualitatea lui n-a rîvnit strălucire şi cartea pe care a ştiut-o el, învăţată între corvezi şi necazuri şi cu o linişte de temperament neîntrerupt egală admirabilă, avea menirea să-i mulţumească o intimă nevoie. în acest meridional venit nu şti de unde şi pomenit aci, în viaţa şi limba ţării poate că de două generaţii şi rămas intact din timpul Cruciadelor, s-ar fi zis, recunoşteai prezenţa compactă a douăzeci de veacuri sufleteşti.
De natură savantă, însă împiedicat de la destin în condiţiile de viaţă, biruite cu tenacitatea suplă şi optimismul rasei, el şi-a rezervat ceea ce era mai la îndemînă atelierului şi sculelor lui nomade din
249
*
toată uzina cu instalaţii variate ale erudiţiei: pitorescul.
Remarcabil înzestrat pentru destoiniciile istoriografului, acest italian care n-a fost nici doctor în oarece nici profesor de cevaşilea şi s-a complăcut să poarte o simplă tresă de bumbac la o mînecă de soldat şi chiar de ordonanţă, se întîmplă că a făcut pentru trecutul românesc privit în anecdotă şi în episod, mult mai multă treabă adevărată şi bună decît o grămadă de învăţaţi bombastic culturali — şi munca lui, la moartea lui, capătă un contur ca de ştiinţă aproape nouă. Naţionalismul politic exclude global din viaţa naţională pe toţi străinii, indiferent. Totuşi, un dr. Davilla, un Frâ-dâric Damă, un Piekarsky, un Szathmary, un Raf-fet, un Caselli pot fi socotiţi ca exponenţi deose. biţi între români, ca nişte întemeietori, ai naţionalismului de cultură, ca şi evreii filologi, Tiktin, Gaster, fraţii Şăineanu, Candrea şi alţii.
Domenico Caselli ne-a fost personal cunoscut — cîtă vreme trecută ne află încă în viaţă I — timp de patruzeci de ani. Accentul toscan al vorbirii jui, aliat cu tonul sufletesc al ideii făceau din acest camarad leal un foarte simpatic partener şi coleg. A fost un om de povară şi de veghe şi în profesia de ziarist un corector aglomerat: nimeni nu l-a auzit plîngîndu-se niciodată. în epocile de sărăcie cămaşa lui a fost tot atît de curată subt bărbie şi bărbia lui tot atît de proaspăt rasă ca în zilele mai bune, pe care izbutise, acordînd existenţei toate concesiile cu putinţă, să şi le agonisească.
El a murit fără pricină valabilă, într-un moment cînd părea mai tînăr şi decît în prima lui tinereţe şi pregătit de o fire francă, blajină şi incomparabil de onestă, să ia viaţa încă de două ori de la început ...
19 3 7
D. D. PĂTRĂŞCANU
Nici bujorii grădinii, cuprinsă de o velinţă ruginie, nici irişii negri din urna călimării... Arlechinul pestriţ al poeziei întîmpină caravana carulu* funebru, danslnd într-o zi de ploaie măruntă şi răscolind pe o tipsie zarul punctat al graiurilor zornăitoare.
Dacă am fi trăit şi murit fntr-o epocă de zale şi spadă, Pătrăşcanu ar fi fost purtat In pămtnt de confrăţia meseriaşilor manuscrisului, orînduiţi In odăjdii cîte patru, cu prapurile şi halebardele cuvenite figurii lui medievale. Ochilor cu sclnteia mică,bărbii arămii tăiată scurt şi profilului deschis ca un compas, al Moldoveanului nostru, le-au lipsit, ca să reproducă după aproape patru veacuri chipul satiricului Agrippa d’Aubignă, numai roata de muselină a gulerului, ondulat în jurul grumazului pe umeri.
Cînd aş putea să spui că l-am cunoscut şi unde, pe Dumitru Pătrăşcanu, totdeauna grăbit să treacă şi pripit să isprăvească? După ce s-au sfîrşit, caut jn zilele lui zilele mele şi nodul unde ar fi început firul să se împletească. Iată un literat cu care n-am vorbit niciodată de literatură, situaţie confortabilă pentru doi autori, scrupuloşi să nu se compli-menteze. Poetul şi povestitorul ştiu mai bine decît cititorul cît face o carte şi se feresc să insiste. I-am trimis din încercările mele, mi-a trimis din lucrările lui şi n-a mai urmat nimic. Amintiri literare? Nu-s.
251
Dar l-am intflnit Înaintea războiului, zbăttndu-se Intr-o problemă: «Să mă încurc ori să nu mă încurc?» Bătrînul Bragadiru, care citea şi se pare că ştia să deosebească, li dăruia sau voia să deghizeze o danie într-un preţ derizoriu, un teren prin periferia de atunci a capitalei. Pătrăşcanu trebuia să-şi clădească pe teren o casă şi randamentul unei catedre de profesor era meschin.
într-un hohot de rîs imens, cu care venea spre mine, odată, la o răspintie de bulevarde, mi-a spus: «M-am încurcat!» Iar după război, cu acelaşi acces de ironică veselie mi-a dat o veste: «Am făcut bine să mă încurc, fiindcă m-am descurcat».
în preferinţele lui, devenisem şi am rămas omul cu casa... Dacă ne vedeam, îşi amintea de proprietate şi probabil că îşi amintea de mine, amestecat cu ipsos şi var, examinîndu-şi tencuiala.
Tot o casă... la Poiana Ţapului. Am văzut-o în construcţie cu balconul pe munţi, am păşit încălecînd materialele prin odăi. Omul cu casa se repeta. Apoi, am început şi eu o casă, tot o casă... Ajunsesem cu adevărat confrate şi simţeam că Pătrăşcanu şi-a făcut şi o părere literară măgulitoare. El îmi cerea ştiri de la casa mea şi eu îi ceream informaţii de la casele lui. Avea două.
N-am uitat uriaşa ilaritate a lui Pătrăşcanu în faţa fotografiei băiatului meu Baruţu. Ochii copilului, născut de cîteva luni, aveau nişte disproporţii şi o holbare atit de anormale încît fizionomia părea un pretext, un vehicul improvizat ca să-i conţie momentan, o pungă de plasă cu două mingi. Ca să se poată potoli, Pătrăşcanu întorcea fotografia, însă nu o lăsa din mină şi se uita într-altă parte şi nu mai rîdea, brusc. Dar îi plăcea caricaturala vastitate a căutăturii şi iar întorcea fotografia. Hohotul izbucnea nestăpînit, din nou.
252
Cînd rldea, Pătrăşcanu rîdea din toate măruntaiele lui: un rîs Îmbelşugat, cu torentele in delu-viu şi dacă n-a rts în ceasul morţii, a fost o pauză care n-a putut să dureze prea mult. L-am văzut alaltăieri intrînd pe porţile Raiului, vesel, ca la Alcalay, şi făcînd haz între îngerii în carne şi oase şi în marele public de-acolo, îmbrăcat în aureole, că sînt aşa întocmai, cum i-a încondeiat el în Vieţile sfinţilor.
Şi sînt sigur că îşi mai clădeşte o casă şi că se gîndeşte la mine... S-a descurcat.
19 3 7
LUCIA DEMETRIUS
Sînt emoţionat. Mi s-a întîmplat un lucru neobişnuit. Trăiesc, mi se pare, o parte din viaţă şi poate că mi-am trăit-o întreagă, într-o modalitate de letargie. Multe lucruri nu le văd, acoperite, poate, de altele care nu există şi pe care parcă le-aş vedea uneori mai bine...
Mi s-a părut cîteodată că n-am participat la serii întregi de evenimente pe care le-am trăit, şi m-am mîngîiat, ca să nu mă acuz, cu iluzia că mă înşel. Se poate că nedormit niciodată şi numai dormitînd pe scaunul meu de lemn, am stat scufundat într-un somn de toată ziua, trezit din el la o chemare nedesluşită, abia pe înserat, cînd peste epizodul zilei, trăit fără conştinţă precisă, începea luciditatea nocturnă.
Lucia Demetrius, trebuie să fi dormit, de cîte ori te-am văzuţi Şi nu te-am văzut de prea multe ori. Şi niciodată n-am vorbit atît de mult cu dumneata ca azi... Mi-ai spus un lucru care m-a zdruncinat. Vorbeam cu dumneata şi cu o singură vorbă mi-ai trezit lucidităţile toate. Vezi că nu mi-e ruşinea orgolioasă: ţi-o mărturisesc, să mă audă toată lumea şi tatăl tău, jignit, poate că şi el, de opaca mea reverie.
îţi aduci aminte ce mi-ai spus azi între două uşi. M-ai întrebat, speriată: «Nu mă poţi suferi...»
Nu ştiu cum mă voi fi uitat la dumneata. Parcă mi-ar fi venit să plîng, dar mi se pare că am iz-
254
butit să nu mă trădez. Slnt cutremurat. Mi se pare că ai dreptate, Lucica. Mi se pare că puteai să crezi, îndreptăţită de o atitudine absentă. N-am prea fost, ştiu, în mine cînd mi-ai vorbit altădată. Tu eşti copila celui mai vechi prieten al meu, dimpreună cu alţii singuri trei şi nu puteam să te urăsc. De ce te-aş fi urît, fată dragă? Vrei să crezi că nu am urît afară de mine pe nimeni, niciodată? Şi nici pe mine nu mă urăsc, drept vorbind, mi-e de mine numai frică. Zac în ceţurile şi în scorburile mele nişte arătări de care mă tem. Sîntem acum confraţi, pot să-ţi vorbesc cu asemenea graiuri, pe care oamenii nestricaţi de hîrtie şi de nedormire nu le prea înţeleg.
Mi-ai dat mîna cu încredere, Lucico, la sfîrşit. Biată copilă a prietenului Demetrius: nici nu te-am văzut cînd ai crescut atît de mică! Eşti o mică mare Domnişoară, aproape o Cucoană. Ai învăţat să spui ce ţi se pare şi să nu minţi. Ai avut vreme să ajungi atît de departe? Nu-i aşa că nu mai eşti supărată de ceea ce ţi s-a părut? Vino la mine, Lucico, joacă-te cu cărţile, cu cîinii şi pisicile, scotoceşte în hîrtiile mele, cu copiii mei. Cînd se vor face mari şi ei şi poate că vor seri şi ei, ca dumneata, ca Demetrius, ca popa Gala-Galaction şi ca mine, nu aş vroi să-ţi spuie la ureche, într-o zi neaşteptată, vreunul din ei că nu l-ai putut suferi. Ar fi pentru sufletul meu un chin mai mult.
M-am despărţit de dumneata — uite, îţi zic şi tu şi dumneata, după cum vine — şi m-am dus la librărie, fiindcă nu mi-ai trimis cartea matale — şi am cumpărat pe furiş — nu ţi-aş fi spus — Marea fugă. Şi am citit-o. O citesc, n-am isprăvit-o. îmi place. N-ai nevoie să ştii de ce îmi place, pentru că nici eu nu ştiu. Nu sînt făcător de judecăţi şi de justificări şi mi se pare că şi dumneata ai să te lepezi de ele de tot. îmi place pentru că
255
îmi place: voilă toui, zice francezul. Şi poate ştii sau, mă rog, poate bănuieşti că nu-mi place orişice, odată ce nu-mi plac mai ales nici cărţile mele, clnd le zăresc tipărite, şi poate, mai ştii, şi că e foarte greu, din nefericire pentru mine, să-mi placă ceva ieşit din mină de om. Dacă nu mi-ar fi plăcut fă-rîma dumitale de condei, ocoleam, căutam să-ţi dăruiesc după mustrarea de ieri altă mulţumire.
însă pot să-ţi spui ceva, Lucica Demetrius, că am şi eu un fel de însuşire: nu mă înşală cartea şi manuscrisul. Multe din hîrtiile venite cu poşta pînă la mine, au fost certificate întîi şi-ntîi de placul meu, împotriva altora, cărora mai tîrziu le-a plăcut şi lor. Şi vezi, dormind în picioare şi străbătînd viaţa într-un vis obscur, am suflat în cîteva aripi şi ele s-au înălţat mai iute.
Aripa dumitale, Lucica, zboară singură şi îmi place zborul tău. Du-te drept către luceafăr.
0».> . idi
tih-Wipb îş. ea d*
'''• 1 •AJ* i
1937
r * / ;■ U
m
>j îPV 17$ .^b
m' si,w‘
•\iî t
îttR:
■■ ii? fi:‘ iiiî?'. w iş ijtsflflfn
•■t.iin ăsiii'i ,&TOJ «ftBWflfpţ. flfc
*
: ■*
s&
OCT A VIA N GOGA
Omul crede că stăpîneşte timpul şi secunda îl doboară; că porunceşte vieţii şi abia îl cunoaşte firul de iarbă pe care-1 calcă; crede în glorie. Gloria lui e un bilet de transport al unui ambalaj dintr-o lume activă într-o nemurire întocmită- Dacă ştii că eşti într-adevăr şi că vei fi, de ce te sperie moartea, cînd îţi ia tovarăşul de Ungă tine?
Orgoliile, răzvrătite că implacabilul mecanism de nimicire le pulverizează în amănunt, şi-au căutat un plasament în iluzii. Atît e un om: o viaţă, o ceaţă, un pumn de vînt.
Lui Octavian Goga, care a iubit-o fanatic, viaţa i-a fost necredincioasă. Ea l-a părăsit la netimp, cu preferinţa ei de todeauna pentru cei ce o trăiesc fără să o întrebe, să o turbure şi să o întoarcă Ia pravila palidului moment omenesc. Ca să fii împăcat cu ea trebuie să o legeni şi oglindeşti, ca fărîma ■ de undă, fărîma de stea. Ne aducem aminte pasiunea înflăcărată cu care a povestit Goga într-o seară romanul de necrezut al unui popă de ţară. Sălbăticit de o dragoste sediţioasă el şi-a furat frumoasa şi a dus-o acasă. Satul a dărîmat casa peşte ibovnici.
Cîtă vreme a trăit, Octavian Goga n-a prea cunoscut, la toate potenţele, altă mulţumire- decît a invidiilor mascate şi-a făţărniciilor, înscrise acum la necrologul lui. S-au citit diversele elogii semnate cu litere monumentale ale celor ce nu se mai simt
257
umbriţi şi vor mai fi citite şi seriile de cuvîntări de înmormîntare. Parcă nu-ţi mai vine să mori după ce abia mai poţi trăi şi parcă ai chema, ca vulturii, moartea după tine în cer sau în rîpele ascunse de talaze: să nu afle javrele că ai murit.
Nu ştiu cum a fost mai mare Goga şi în ce anume: în literatură, în elocinţă, în mîndria de naţie sau în justa chibzuire. Ştiu că a fost un mare talent neizbăvit, solicitat între diametralele opuse, sime-trizate cu un rar meşteşug. Ştim că s-a născut In minte cu un univers personal. Ştim că a fost un luptător. Ştim că atîta timp cît i-au stat împotrivă adversari de contrast, a biruit. După ce şi-a cîştigat adepţi şi partizani şi a fost consimţit şi aplaudat ca un general, a pierdut bătălia.
Ştim altceva însă: că mai presus de opinii, de atitudini şi credinţă şi citeodată chiar în pofida lor, Octavian Goga, a fost acel unic şi invariabil camarad al tuturor breslaşilor pe care nu i-a dispreţuit ca semenii lui de calibru uzual, cînd norocul, sau nenorocul — rămîne de glndit — i-a dăruit un jilţ înalt la postul de cîrmaci.
Cu amărăciune ne gîndim la dezolarea nobilei femei brutal încercată cu care şi-a împărtăşit el emoţiile şi elanul. Golul ce-i rămîne, după o pierdere neasemuită, rămîne neîmplinit şi de Dumnezeu... Dar dacă lacrimile altora ar putea să i le împuţineze pe ale sale măcar cu două, ne-am ua vo ia să-i mărturisim, ne pare rău că public, că ştirea morţii de năpraznă a fost primită în căminul nostru, în care pe vremuri a intrat poetul şi a mîngîiat obrajii copiilor, cu o izbucnire de Jacrimi.
193 8
ZIMNICEANCA
Spectacolul senzaţional de la Naţional: Madame Sans—Gene : Sardou.
Aş putea mărturisi că n-am părăsit de vreo treizeci de ani o sală de teatru cu aceiaşi încîntare ca în seara de spectacol, de pe vremea cînd umblam din stal în stal şi din galerie în galerie, prin ţară franţuzească.
Acum, în familie, ne îmbrăcam pardesiile şi fleş-flenderiţele în loja nr. 19, copiii, doamna şi domnul întinzînd mîinile la cuier veseli şi satisfăcuţi şi pugilînd cu diminutive de vorbe.
Se întîmplă destul de rar ca martorii de vîrste şi sensibilităţi contradictorii ai unui divertisment care pretinde şi un grăunte de judecată, să fie influenţaţi identic la ruperea disciplinii şi a politeţei, cînd publicul, numerotat de două ori, la bilete şi garderobă, caută în destrăbălată debandadă a ieşirii valvîrtej compensaţia interdependenţei organizate.
— Hai să bem în sănătatea cucoanei Mărioara şi a lui nenea Mitică un 'pahar buni a zis cineva.
Şi pe cînd rubinul unei butelii de onoare era sorbit cu picătura, ne cercetam fiecare, ca nişte lăutari în pauza orchestrei, coardele la scripci sentimentale, ca să pricepem cum ne găsim la unison, şi copiii şi camarazii lor părinţi.
259
Cucoana M&rioara e doamna Maria Zimniceanu, care întrecînd nepermis de mult toate cotele de talent din teatru s-a depăşit astă dată, dacă s-ar fi crezut cu putinţă, şi pe sine. E greu de crezut că teatrul francez însuşi ar putea dispune azi de o Madame Sans-Gâne, de calitatea Zimnicencii.
1938
1 Vom M - V.
I— •• : T
, i
’ '> i> - iu:-
......V
: î;î u'.i - :• !■
n‘.m.- ’h asiP ■ Hife. aiao* 4
asm îs ^animib si'3 *:
nisr-f-, ^ '*• •* •>'>•••
':.;i .. •' •• ’
i .... ' -i> n;-'.-* • '*
.. ...... w i
, ob •••>
: -.(t ;; tr " '
£.v-: j: ’-
. )>îî. ••
• ! J.-; ><
.itfii
v- ■:
POETUL G. TUTOVEANU
Sunt peizagii în care ai vrea să ai un bordei şi la o cotitură de munte dai de o casă cu cerdac, în care ai dori să te hodihneşti. Tutoveanu e un peizaj cu brazi şi o casă cu cerdacul pe izvoare.
Nu m-am văzut cu poetul Bîrladului de cinci ori într-o viaţă, dar ori de cîte ori am schimbat o strîngere de mînă sau cîteva vorbe cu poetul, am plecat de lîngă el cu o răcoare în suflet binefăcătoare şi todeauna la fel. Repeţirea identică, la mari intervale de timp, a impresiei e revelatoare, îmi place să mă gîndesc la el şi-mi face bine. De ce nu i-aş mărturisi-o pe neaşteptate, într-o scrisoare tipărită?
Dacă nici de astă dată nu m-aş învrednici să-mi împlinesc gîndul, mi-ar rămîne un gol. Şi poate că n-o să ne mai vedem niciodată, ca să-mi permit încă o amînare. Mustaţa poetului e albă, ca şi a mea, şi cine ştie?... Poate să nu-i mai pot seri eu şi poate să nu mai aibă prea mult răgaz a mă citi nici el. Astăzi mai sîntem.
îmi place sufletul lui şi-mi place înfăţişarea care i-1 cuprinde, figura lui florentină, gulerul lui alb, sticlos, frînt pe o cravată nouă, meticuloasa lui acurateţe de floare. îmi place sunetul vocii, în care-i bate inima, ochiul lui cinstit, lumina de statuie de parc a fizionomiei. Parcă ar avea o pelerină lungă, neagră, şi parcă, dedesubtul ei, o spadă de zmalţ.
261
De cîtă multă vreme să nu-1 mai îi văzut? Ieri, l-am salutat la o răspîntie de vagoane, în oraş. Aceeaşi aristocratică simplicitate, aceeaşi voie bună discretă, aceeaşi omenie dulce. Ţinea în palmă cartea lui de Sonete, ca într-o mînă de sticlă o icoană de ivoriu, atît îi era coperta de imaculată; înalt şi frumos desinat în costumul lui de constantă ceremonie. Senin şi ascetic, chipul lui vine întodea-una de departe, din pergament, poate din Cina lui Da Vinci. Nu ştiu ce mi-a spus, ce m-a întrebat: mă uitam la obraz, la degete, la surlsul lui de gingaşe bunătate şi m-am dus în drumul meu cu su-rîsul lui învelit, ca într-o batistă albă de in un pătrat de anafură; şi n-am vroit să-l pierd. îi plagiez aci surîsul, ca să mai păstrez ceva după ce a zburat şi să i-1 restitui inefabil poetului, care m-a bucurat cu el.
Mi-ar plăcea să ştiu că Tutoveanu e un om fericit. Licăreşte în el o candelă din noaptea Crăciunului pe zăpadă, o virginitate de naştere din nou, şi trezeşte o aromă de zambilă din noaptea de Paşti, o transfigurare de înviere. Mă farmecă şi mă obsedează, bătu-l-ar norocul!
1942
K .afifii
J :le ie:-
•Yts; , >:
iiîb iul
I
i-j u.i u\ vuiats •• -u-UJl-&t> i'.ib
I :• ■: i -ii.» '! !• - -1 h,; O .iitU u :sr.il ii
.. . - ■ lF. a ...
li^î
, • • '•!
CAZ IM IR. BELCOT
Cel mai neînsemnat scriitor tot lasă eîteva pagini dnpă el. Se nimereşte că dă cîte un cititor peste ele. Hîrtia şi tiparul au scăpat de moartea definitivă şi totală o sumedenie de oameni, osîn-diţi pînă mai deunăzi eîteva veacuri, şă piară fără urmă. Nu-i o mîngîiere prea mare, dar lucrul tipărit, întreţine deocamdată iluziile eternităţii. Clnd va pica din păienjenişul veciei şi pămlhtul ca o o muscă uscată se va isprăvi şi cu această arvună de imortalitate a paraziţilor lui.
Actorul dispare în toată întregimea, de cum îşi pune mîinile pe piept şi prea puţin poate să reţină din ele istoria, cum i sejspune. Contactul cu actorul de-a dreptul, nu e cu putinţă decît în timpul duratei pe scenă. S-a îmbolnăvit, că a şi dispărut pe jumătate, ca şi afişul din ajun. A murit, nu-1 mai ţii minte. Dovadă că am uitat pe Belcot, care a fost un foarte caracteristic artist, douăzeci şi cinci de ani şi că numai cînd cerîndu-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiţia esenţială pentru bunele civilizaţii contemporane, să nu iasă un manuscris « polemic», îmi trece pe dinainte figura lui.
Drept să spui, nici nu mi-ar fi dat prin gînd să polemizez într-un almanah. Ştiţi ce se întimplă cu obiectele interzise: te gîndeşti numai la ele şi fenomenul se amplifică şi cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atît mai tîrziu cu cît opreliştea
263
e mai categorică. Dacă se mai adaogă şi o argumentare destinată să-ţi stîrnească artificial simpatiile pentru teza comandată, eşti în stare să mergi la moarte din spirit de opoziţie.
Fiindcă era vorba de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, în calitate de fost cronicar dramatic, al unor ziare şi reviste de odinioară, de eme-ţiile tari, de pildă, cu care am primit la o premieră apariţia la rampă a doamnei Aura Buzescu, pe atunci Almajan. Dar mi-am dat seama că poate aplaudînd fără spectacol o artistă în activitate > aş putea să contribui, fără să vreau, la o stare sufletească polemică, întrucît n-aş fi bătut din palme la o întreagă listă. Actorul e o fiinţă superioară desigur, dar susceptibilă. Am renunţat în folosul lui Gazimir Belcot, cel mai dat uitării dintre vietăţi-
Eram şi eu ultimul justificat să-l uit pe Belcot-Ani de zile m-am ţinut cu naiul de hîrtie după el, ca după un mire dus în peţit în stele. Mai mult decît atît: am trăit în aceeaşi casă cu el, am jucat în nopţile de bombardament din trecutul război, conţină mare împreună, ne-am necăjit de cîteva ori, am aruncat cîteva rînduri de cărţi în foc şi am mai cumpărat şi altele.
Ne despărţea o uşe şi un dulap. El avea un pian, la care îl instruia să-şi calce primii paşi pe domnul Tănase, întemeietorul Cărăbuşului de mai tîrziu. Tănase a fost elevul lui Belcot. Cupletele debutului erau scrise de maestru, care avea şi o fărîmă de peniţă vioaie, cu muzica improvizată tot de el, pe reminiscenţe, lecţiile dădeau naştere la conflicte în care artistul reprezenta pedeapsa şi domnul Tănase suprema modestie. Ucenicul trebuia să aibă stomacul viguros, ca să îngurgiteze injuriile furioase ale meşterului ales de el. Uneori mi, se părea că se petrece dincolo de uşe o bătălie şi aşteptam, gata
264
să intervin pentru scăparea victimei zdrobită, să cadă tumultul insultelor şi să se potolească.
— Acum, dragă Tănase, să o luăm de la cap!
Şi reîncepeau cupletele şi scandalul pentru a douăzecea oară şi şedinţa se încheia noaptea tîrziu, cu felicitări. Nu cred să fi fost un cirac şi un dascăl mai iubiţi unul de altul, ca aceşti doi actori certaţi şi împăcaţi în toate zilele de cîteva ori.
Talentele domnului Tănase nu ar putea să dea nsă o idee despre marele talent al lui Cazimir Belcot, artist de nuanţe şi de filigran, de un stil de simplicitate complexă, de gravor japonez. Poate că ar fi uitat de tot: Belcot era un artist de comedie^ Umorul lui avea măsura lirismului de calitate, Şj e melancolic în temperanţă. Bufoneria lui Belcot învelită într-o mască de ceară sau de mătase, izbutea un comic obţinut din dantelă, ca muzica din violoncel şi, ceea ce n-am văzut nici la actorii marilor scene din străinătate, o variaţie care nu-1 putea face recunoscut de la un rol la altul. Trebuie să precizez: nu era vorba de o variaţie fizică, de costum, de perucă, de grimă şi anatomie, ca la circul teatrului comun, dar de o transfigurare intelectuală, de o trecere de substanţă. Personajul de azi nu avea nimic din personajul precedent, psihologia lui era alta şi omul devenea altul, fără îndrumare de scenă. Anumite stări comice dădeau emoţia totală a operei de artă şi strigîndu-1 pe Belcot, todeauna rebel la cabotinism, să iasă şi să ni se arate, după lăsarea cortinei, entuziasmul venea odată cu o lacrimă candidă.
L-am urmărit din odaia mea, să aflu cumjîşi «prepara» un rol şi niciodată nu am auzit nimic: lucra rolul în tăcerea rugăciunii şi cind mă duceam la teatru să-l văd într-o fiinţă nouă, aveam In faţa fotoliului meu din seria Haş,un actor nemaicunoscut.
265
în timpul războiului şi al ocupaţiei, Belcot, tî-năr şi plin de o puternică sevă a speranţei, începe să aibă impresia că moare. I se părea straniu că mureau sute de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Şi trebuia să moară, după intenţiile lui, de morbul care a ucis, fără necesitate, atîta lume în războiul trecut, al tifosului exantematic. îşi făcuse o prietenă într-o mahala depărtată, unde se ducea adeseori cu birja.
într-o seară a luat din trăsură un păduche. A treia zi a fost internat în spital. A cincea zi un medic imbecil a strigat în gura mare, fugind de lîngă patul lui: «Exantematic I». După două ore, Cazimir Belcot a murit.
Eu nu-1 cred mort de tifos şi de păduche. Belcot a murit din pricina facilităţii talentului de identificare totală cu personajul cel din urmă jucat.
19 4 3
ixrr »b ,rr iu'
ă > . i.ru-
.. y t <|ţ|j
sal. u'ih • ••
-oa«e • • -9îâşe»'» .m4r
.MjUiJd- i;ni}rţp £ 1}ţ?
.j; ăe î-î ‘ • • • ■ CÎ ‘fctffsi 1
:'b >t iifî’i; •„,!••• • • 1 . r. !> £,<
. ' !';l'
!-;■ 'i - !:} \j'it-r i.:1.. r ! ii
: . i(,\ i ji •'> '• •! p.-(Ol v
> ..ti/ Ura ah. ' . ' •!> ■■■••■! ! >!
. ’i -i’. ‘ • ' i" 3 • i
■ hfrsmri■ ■: •;
JORJ DIAMANDY
Din limuzină sare un domn ofiţer lingă mine. Am fost soldat prost, atît de prost că n-am învăţat nici limbajul galoanelor, şi cîteodată sînt în stare să ridic, din pricina celor mai groase, pe vagmistru la gradul de colonel. Ofiţerul avea la chipiu un portativ de trese şi insigne, şi după numărul lor şi al suplimentelor de licăriri distribuite în tot cuprinsul lui aş fi crezut că m-a atins mantaua unui generalisim de armată streină, dată fiind varietatea uniformelor noi. Ofiţerul mă avea in vedere pe mine, şi m-aş fi speriat dacă un surîs deschis şi amical nu-i despica mustaţa groasă, neagră cu o dungă de fildeş.
— Dumneata eşti, Coco? m-a întrebat în cea mai frumoasă limbă românească. Vreau să te cunosc. (Cînd un asemenea personaj zice vreau, e ordin.) Sînt profesorul Cutare. (El răspunse şi la privirea mea, neliniştit fixată pe uniformă). Sînt mobilizat.
— Mi-a mai venit inima la loc, zisei. Credeam că am făcut ceva. începuse să-mi pară rău că n-am plecat de acasă cu perina şi pătura subsuoară. Ce aer măreţ are un domn profesor universitar, cînd pune uniforma!
— Dacă n-aş exagera-o puţin, toată lumea şi-ar da seama că nu ştiu nici să calc, şi aspectul civilului militar n-ar mai avea pe stradă acelaşi efect, în uniformă, te apucă un fel de tinereţe nouă
I
267
şi sentimentul că ţi-ai greşit cariera cu o catedră. Să ştii că-i adevărat: civilii sînt mai milităroşi ca militarii. Să te păzească Dumnezeu de un sublocotenent de cincizeci de ani, şef de lucrări sau secretar de liceu. E o mare fudulie de autoritate pentru necazurile lui de funcţionar.
— Desigur că aţi cunoscut peJorj Diamandy... Poet, prozator, dramaturg, regizor, critic de artă: un diletant universal.
— Cine nu l-a cunoscut? Anarhist la Paris, socialist cu Ion Nădejde şi cu Vasile Morţun la Bucureşti, apoi, tot la Bucureşti, liberal.
— Pe la începutul războiului de azi, cam pe la 1916, l-am întîlnit ieşind de la Ministerul armatei, unde făceam de gardă cu baioneta la umăr. Era într-o uniformă de fantezie, pe care nu ştiu de nu o luase chiar de la Teatrul Naţional, unde era tocmai director. Căciula de astrahan, neobişnuită cu croiala ei, era jur împrejur cu aur, purtată ştrengăreşte pe lipsa de sprîncene, caracteristică directorului, prevăzut în schimb cu o ţăcălie de barbă roşcovană de ţap. încheiat într-o scurtă îmblănită, cu ceapraz şi nasturi de pasmanterie^ care-i dădea un prestigiu de trei ori mai gros ca în civil, Diamandy mergea mai solemn decît un generalisim călăre, şi era superb atît la sabia lungă, dusă cam anapoda, cît mai ales la picioare, încălţate cu cizme peste genunchi, prevăzute cu pinteni încovoiaţi în sus şi prinşi în lanţuri, poate de argint, peste gleznă. Salutul meu dogmatic l-a emoţionat şi s-a oprit în faţa lui.
— Tu eşti, măi? m-a întrebat, recunoscîndu-mă subt bonet.
— Eu sînt, să trăiţi, domnule general.
268
Titlul de general a fost usportat cu plăcere. îl văzui scoţînd din buzunarul oblic al scurtei un pachet cu ţigarete delicioase « Maryland», pe care mi-1 dete cu un aer de parcă mi-ar fi pus crucea de fier pe piept. Am întrebat pe un camarad ce grad avea ofiţerul care-mi dăduse ţigările.
Jorj Diamandy era caporal.
19 4 3
i- - • i :
•••.,. 1 • • ••
‘.Ui: Od
, ' !{. iiiCU, . J.:„ -iţ/iî-AÎ,: JK.
1 ■ infime: -ji* - ■-
l ii.; U • : o . ,.'! i ;;
;; ’ \ :; -t-
i • •: - <».■' - .
■ -î
: •' i-'1:!' î • • ■■■ii
■ ■: . .A
;■ ’.'d
■ -! - ‘ ■ • i. " ‘ . • ■. sv.şî ţ
■V ~ :T :i ! :f, Y&.
' ■ no i- ■ -• - ; " .
' ■ ■ . 1 • ■ v’v ; r .lT _
r, . ''IU-': .. ' >:i;f: ■"'vi';
’. -4
DOMNULE LOVINESCU
Titlul fiind prea lung pentru Încăperea mea de hîrtie, n-am putut să zic iubite domnule Lovinescu ridicînd din călimară condeiul. M-am pomenit că trebuie să-ţi zic «Iubite», fără sămăgindesc; de ce-aş lăsa să-mi refuze judecata, care se interpune prea des între spontaneităţile inimii şi realităţi, darea pe faţă a unui sentiment adevărat?
Am citit răspunsul Domniei Tale, adresat unui cerc de intelectuali din Sibiu şi am aflat din el că-1 scrii dintr-un sanatoriu. Ce să mă ascund? Am luat informaţii şt am aliat că erai In momentul unei intervenţii chirurgicale. îmi dai voie să-ţi mărturisesc aici că sînt emoţionat? Mult mai adine decît ai putea să presupui din atitudinea mea rezervată faţă de atitudinea dumitale literară.
întiia mea mişcare a fost către condei: trebuie să-i scriu numaideclt, mi-a spus inima, care înfăţişează în noi pe văduva şi maica plînsă. Dar am şovăit întîi, de teamă să nu licărească prin slovele mele senzaţia pe care am avut-o şi eu acum patru ani, cînd prietenii încercînd să mă consoleze, taiere* menit în pat, povesteau la căpătliul meu anecdote şi hazuri lăcrimînd. Unul, trebuia să rîdă in hohote la un final hilar şi a plîns, cu ochii îngropaţi in batistă Cîteva luni refuzasem să mă mai uit în oglindă şi atunci am cerut-o să mă văd. Nu m-am recunoscut şi i-am spus prietenului meu: «Ai dreptate, mi se pare că s-a isprăvit».
270
îţi scrie, iubite domnule Lovinescu, şi bofnavul de atunci în oinul de astăzi, înviat — şi-ţi scrie şi simţămîntul meu de preţuire tăcută pentru o strădanie neclintită de patruzeci de ani, consacraţi celei mai subiective dintre munci. Dumneata n-a cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o şcoală de eleganţă şi un cămin primitor, care pe unii răzleţi, descurajaţi şi în conflict cu viaţa, i-a împiedicat în'secunda gravă a deznădejdii să se descumpănească-M-a impresionat răbdarea dumitale. Puteai să te]dai uitării şi să te laşi expropriat, maiavînd în calmul dumitale putinţa să te regăseşti şi să ma1 fii dumneata. Te-am admirat că în zeci de ani de trecere prin atelierul dumitale a sute de miri ai unei iluzii din care inoportunii şi indiscreţii nu cred să fi avut chiar dumneata norocul să nu-ţ; deslîneze timpul, n-ai aruncat pe nici unul pe fereastră. Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori: nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat jn casa dumitale toată fauna literară, de oriunde venea, şi ai domesticit-o cu o aplicaţie de îmblîn-zitor, fără să tragi un singur glonţ de revolver. Şi toţi care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de « Sburătorul», au rămas pe toată viaţa cu o legănare delicată în fiinţa lor secretă şi cu o mireasmă, pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie.
Eu nu l-am cunoscut, Coco, pe Eugen Lovinescu acolo. Am dat întîi de numele lui la Paris, pe urmă în cărţile lui. Întîia oară, mi se pare că l-am salu. tat eu. Nu cred că am vorbit amlndoi de şase ori tnsă de vorbă n-am stat niciodată: o sfiială m-a ţinut departe de toţi contimporanii mei: teama de a nu-i cunoaşte mai mult decît trebuieşte. Trăim paralel şi murim fără să ne fi întîlnit. Cunoştinţa adevărată am făcut-o la leagănele copiilor noştri,
271
acum şaisprezece ani, între florile din Cişmigiu ca nişte taţi, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii şi mai omeneşti ca literatura.
Mi-aduc aminte surînsul lui de atunci. Să-l luăm din amintire, Coco, şi să ne apropiem cu el de bol-nav. Să-i mîngîiem fruntea cu floarea lui de atunci, să se facă sănătos. Lui nu-i trebuie un medic,' pic un admirator, îi trebuie un frate...
19 4 3
:
. mA- e’ - i-
aE!!î& 4fr rnt ^i]:
hi’. n t"r rti'lvii'ij'f . :';q
mi ' - : uma-nib- Sm’i >
jţţbo S- . iliS* di -&■ ■"
• '*^1 4;îfŞţli..es-:
:n. ... i'. • S»ikm? •!
■ a
m.
-£f * i • j« iVf
. ;f(i - ’f rm'i •..•:**■ '".w:- ' : '.*-
C
• ;:-i ‘ • : : ■'? = ■5 -
.«> ■ ; , ' ' > -vii-.i-...;:
-Ji.-r • . 'Jy
■ : . jfci'i'/'' :■ "i ■' ii' •* . •
MA- .■ -
•! * - ' til • hi';Uţi ■ ■ ■! ■ ■ ’
■ : ■ . :,l1 V. i'TJ. • ••
:J ;i'i" '••• . :'V-:s
ÎV".: . j-j1-. ■ ..
••i. ii! ■ '.V. . . .. :r..: ;
w' ' : *■ * :i ! Oi;
hiitiî :: i:\l3 -.i. i-şs • ,
•: .... .-V ' 0-jî;-.-;:I •• .. :
V. ' ' *
Institutorul scripcă
Directorul Institutului Academic « Başotă» din Pomîrla, domnul Ion I. Luca, ne aduce la cunoştinţă printr-o adresă, trimisă probabil şi la ziare, isprăvile emoţionante ale profesorului Anastasie Scripcă, fost elev al cunoscutului institut, căruia îi restituie'în daruri şi biblioteci învăţătura de carte de la Pomîrla. Domnul Scripcă trăieşte acum la Cînlpina, şi pensia şi-o cheltuieşte pentru înzestrarea unei şcoli care se cinsteşte că a dat sentimentului de recunoştinţă un cărturar atît de ales. Pe de altă parte, indiscreţiile venite de la Cîmpina, afirmă o acţiune şi în localitate, a institutorului Scripcă, neobişnuit de complexă în cîmpul culturii şi din partea unui om singuratic, ajutat numai de soţia lui.
Dacă punem unul în dreptul altora salariul unui institutor, trăit în simplicitate, şi donaţiile făcute, semnificativa disproporţie dintre ele e o admirabilă jertfire de sine: şapte mii de volume, în majoritate cartonate, trei sute de tablouri ştiinţifice şi trei sute treizeci de mii de lei, economisiţi cu ţîrîita, pentru întreţinerea bibliotecii, dăruită atît nevoilor actualilor elevi ai Institutului, cît şi trebuinţei publice de lectură. La această înzestrare domnul Scripcă lucrează de doisprezece ani. Sala de lectură îşi are mesele, scaunele, dulapurile, car-toteca, necesare amănunţitei şi precisei organizări
273
a unui aşezămînt civilizat şi confortabil, toate rea* lizate de rfvna institutorului.
Ceea ce caracterizează această mare activitate a unui erou, e obscuritatea In care s-a complăcut, originea creaţiilor adevărate. Dincolo de cercul vrednicilor dascăli ai Institutului «Başotă», nu s-a ştiut nimic, şi nici astăzi nu s-ar fi aflat că într-un punct al ţării, numit pe hartă Pomîrla, s-a sâvîr-şit, fără îndemnul nimănuia, fără tobe, fără surle, minunea însufleţirii. Opera institutorului Scripcă e denunţată de colegii lui mai tineri, jigniţi că nu a fost luată-n seamă. Ei cer, pentru înaintaşul lor, o recompensă, naivă, care le arată frageda şi duioasa sensibilitate: o decoraţie... « Meritul Cultural », purtat la butonieră de mulţi. I l-am da bucuros pe ai nostru, din sertar, încredinţaţi că ceea ce a făcut institutorul Scripcă e infinit mai util şi mai generos ca un volum de versuri şi cîteva de proză...
Viaţa institutorului Scripcă seamănă într-o privinţă cu viaţa lui Fabre, întemeietorul entomologiei, cunoscută pînă la vîrsta de optzeci şi cinci de ani ai dascălului de ţară de un singur parizian, Remy de Gourmont, care scriindu-şi Fiziologia dragostei, întemeiată pe cărţile necitite ale genialului modest descoperitor, a provocat admiraţia tardivă a oamenilor de ştiinţă şi a publicului cultivat* Consternate, guvernul, Academia, Universitatea, i-au expediat învăţătorului, la Serignan, satul catedrei lui de o viaţă, o delegaţie însoţită de o imensă procesiune, cu discursuri, decoraţii, diplome şi daruri in bani. Fabre şi-a strins vizitatorii în mijlocul unei familii cu fii, fiice, nepoţi şi strănepoţi de aproape o sută de persoane şi copii.
Cîteva cuvinte au pus capăt lirismului oficial. Bătrînul Fabre a spus: «Toate acestea vin prea tîrziu. Mi-au trebuit un laborator, instrumente şi
274
sprijin. Nu le-am avut. Ca să-mi duc cercetările la capăt m-am folosit de sticle sparte, de borcane aruncate, de scule barbare, studiate cu farmacistul Şi potcovarul din sat. Mi-am isprăvit şi cercetările şi viaţa. Vă rog, duceţi-vă cu Dumnezeu, că nu-mi mai trebuie nimic».
Au rămas necitite tn ziua cu pricina cel puţin douăzeci de mari discursuri in slava unchiaşului, care a creat, odată cu o ştiinţă nouă, cel puţin o sută de catedre universitare...
1943
■ _ wa ni îs o
i')i j»‘*'iurţ --.i
■-şaifq : .
.i&iiHbftsnî ruibnîv <■'! :S:Mirţ Strţ
“Clb» i») l'i -bset i": •;* ■•uniT- •«>
iîfinf >• ; -MO-iVnj '
.iui iui- . :
1« _• ' HC-'-î 'flî’iijliMfMM, : , :■ ,,
.jatedei 1 nt-jfaiteesel .kiJqen*’ „’r *■ •
V; 9U0 , i/un ţ.
"-!qa:ie n» tt'^îsKrf3*şM;ia,.oaa^kjţj!i
‘OK i* ii-viii «Vfiqsnn .ev.’telq bJ .iih«?n fiomoj iuj. ‘"j-
ffjir'i • ' 1 ■ " ■ f ; ■:
ni ■ U J ■' 1 ■ ‘ * ''' 1
r)‘ • : • '• '
(Sin. «î;> Si!'-; .‘ •, - ! '■( l.
IUJ■ ! ■: !•
W ,'H. ■ li -J
>-.i . • • -I
ges. ■ :,;S - . :
5-
/= îîî" ’
L • . •: •1 • I ‘ ■■. ;
• : :yi • tr -î/î ---i .i ‘
; , r- --V :• ' . ' -■
FELIX
-Hv.
■■fi «Vi-.. ■ • ■
Nu ţi-aş putea mai frumos aminti, Coco, de prietenul meu, colonelul Felix.
De la moartea lui neaşteptată au trecut, azi, patru ani. Noi eram în agonie şi a trebuit să moară el în locul bolnavului, de care îngrijea ca un frate, o zi descurajat şi o zi în revoltă. îţi mai aduci aminte de pumnii lui strînşi, ridicaţi la cer, şi de blestemele lui. Ocările colonelului vehemente puseseră medicii pe gînduri. Atent, îngăduitor şi respectuos cu omul, oricine ar fi fost, blajin, el uita şi de politeţa elementară, înfricoşat că prietenul din primii ani se descompunea subt ochii lui. Înainte de a intra dimineaţa în casa noastră, el se oprea în dreptul ferestrei întrebător, turburat de speranţa că noaptea, în care toate lucrurile se împletesc şi se desfac, ar fi adus o liniştire în simp-tomele morţii. La plecare, noaptea tîrziu, el se oprea iarăşi un moment la geam, cu sentimentul că pînă a doua zi se va petrece inevitabilul sfîrşit.
Şi a doua zi, după o seară întîrziată, n-a mai venit...
Ţi-aduci aminte, Cocd, de vreme ce am început să trăim din amintiri, după ce am trăit din iluzii, colonelul nu era numai un ofiţer, care-şi făcuse din armată ordinea de viaţă, el a fost şi un cărturar ales, şi un artist al sensibilităţii, de tonuri stinse, un om de credinţă. Oşteanul a fost un mare brav şi bravura lui şi-a meritat panglica lui Mihai Vitea-
: r i-
-•iţiu‘r:; b;ci
276
zul, eu prisosinţă. Iniţiativa lui personală în război a precumpănit. Dar a refuzat să-şi publice notele de campanie şi a refuzat cu violenţă să mai vorbească după ce l-a făcut, de război, ca de o calamitate a popoarelor. A fost de două ori în agonie în spital şi s-a întors lîngă oştenii lui, săteni moldoveni, încă şovăind pe picioare dar întărîtat şă-şi ducă datoria la capăt, pe linia dreaptă.
De ziua morţii lui, să ne amintim ce ne-a povestit inima lui într-o seară de pace... Era în 1916. Trecuse graniţa la adversar şi regimentul lui înaintase luptînd pînă departe. într-o singurătate de munţi s-a ivit o gospodărie bogată, şi colonelul s-a dus să cunoască pe oamenii de-acolo, prin zăpada adîneă. A bătut în uşa, suită pe cîteva trepte, a sunat şi, neieşindu-i nimeni înainte, a intrat. Casa era descuiată. A dat ordinul să nu-1 urmeze nimeni şi a< străbătut odăile luxoase singur, cu carabina lui. Era pe la amiaz şi masa lungă a sufragerie dovedea că prînzul de-abia început fusese întrerupt. Furculiţele lăsate pe farfurii şi felul de mîncare neisprăvit indicau surpriza şi fuga dinaintea năvălitorului. Colonelul s-a simţit stingherit. îi părea rău că oamenii casei n-au avut încredere în omenia lui.
Le-ar fi urat din uşe: poftă bună, ar fi salutat şi ar fi plecat, cerîndu-şi iertare. Poate că ar fi luat şi el ceva în gură, dacă ar fi fost invitat: îi era foame. Masa pustie nu l-a ispitit. De jur împrejurul proprietăţii lumea era albă ca un aşternut de in dintre zări. Ninsese cîteva zile şi acum venea tăcerea aceea dulce şi sonoră care însoţeşte zăpada. O buturugă ardea în căminul de faianţă. Rufăria mesei era nouă şi brodată bogat, ca şi cîmpiile din munţii de afară.
S-a încălzit puţin la jar şi a mai intrat într-o odaie. Era o cameră de copil, zugrăvită pe brîul
277
păreţilor cu boboci de raţă, flori, iezi şi căţei la joacă. A văzut leagănul, al unui copil de cîteva luni. Se cunoştea în perina de puf groapa rotundă în care dormise, cînd a fost luat în braţe de-a fuga şi, desigur, speriat. «Cum i-o fi bătut inima I» se gîndea colonelul, şi a stat pe scaunul alb de lingă leagăn. Cîteva jucării, aruncate pe rînă, zăceau pe covoare. A luat în mină un urs şi i-a întors capul, o cămilă, o păpuşă care închidea ochii. Cum a sucit-o, în tăcerea odăii păpuşa a suspinat.
Ieşind repede din casă, colonelul a poruncit să se cerceteze numaidecît împrejurimile şi să fie aduşi fugarii cu copilul în braţe acasă. împrejurimile erau vaste şi zăpada creştea peste urme. Soldaţii n-au găsit nimic. Întîia oară într-o viaţă aspră de militar, oţărît, i-a tremurat sufletul de o spaimă...
Trist, prietenul nostru, Cocă, a încuiat gospodăria şi a lipit un ordin scris pe uşă: «Intrarea interzisă cu pedeapsă». îţi aduci aminte. Avea cheile casei pe veriga din buzunar şi după douăzeci de ani de la război. Le punea seara pe masa lui de lîngă pat, şi suridea la ele, ca la pruncul din leagăn, şi se încrunta, gîndindu-se că poate purta cu el cheile unui mormînt.
10 iulie 19 4 3
I i. .ti U fii ti j. ■. ■.
eJŞ9#08i;i O'::-.. ;:I s-. it■ i! .nivibik: ol» i.‘ ’oîUOUUi iat nu
A ■ ■ r v ■
•• ;Jnf *• rîni i; v r. •; i h i yq
' o! <• ' .» ,;e-- '
i: i. 1 : ::
. , I- ..1 !
v ■<
, i - -L J, ■■■■ :,-c ■■ • ,'Â
E. LOVI NESCU
Despre Eugen Lovinescu, lovit în agonie de piciorul măgarului, evoluat de la fabulă-ncoace şi devenit poet, s-a scris în toate felurile, cum se scrie despre fiecare om cu pana lăsată în voia hîrtiei şi după moarte, mai laudativ declt în timpul vieţii. Omagiu după omagiu, la mormîntul lui s-au prezentat rînd pe rînd, ca nişte societăţi de interese mutuale, toate pilcurile şi cetele antagoniste şi-n ultima perioadă de lună nouă, tîrîş, grăpiş, chiar o revistă neaşteptată ia cimitir, care exploata faţă de scriitorul viu, pe lîngă un dispreţ înfumurat, critica subt formă de înjurătură, e cazul să se spuie, ca la uşa cortului. Ţlrcovnicul ei literar aprinse şi el o luminare, mai mult parafină decît ceară, dar, în sfîrşit, cu chibritul lui, tras pe propriul lui pantalon.
Aceste recunoaşteri au defectul că sînt cam tardive, deşi pocăinţa ar trebui luată la orice oră de calendar în considerare. Nemaiavînd pe martor în faţă, se presupune că ele sînt acte de sinceritate şi că sentimentul dura încă de pe timpul cînd scriitorul insultat ani de-a rîndul, era în viaţă. De ce această duplicitate? Detestat în timpul vieţii şi primit după moarte, ce şcoală morală reprezintă falsificarea intenţionată, amestecată cu sentimentul secret? De ce n-a fost spus adevărul mai mic ori mai mare, mai devreme? Ca să nu-1
279
audă interesatul şi să se fudulească? E-o atitudine meschină.
Atît în cazul Lovinescu cît şi în toate cazurile de scriitori, ceea ce interesează în principiu, trebuie repetat, nu e Intîi opera, care poate să fie bună sau slabă, calitatea priveşte numai pe autor şi el nu poate face mai mult decît e cu onestitate în stare, dar efortul către ea, izbutit sau nu. Apoi, judecarea fructelor unei activităţi mai todea-una inactuală şi subiectivă, nu atîrnă direct de competinţa contimporană: au fost scriitori foarte cotaţi în viaţă, din care n-a rămas nimic, pe cînd alţii, tăgăduiţi, au început să fie acceptaţi după ce factorii de opoziţie s-au lichidat.
Rostul unui condei nu-i în genialitatea lui, mai mult sau mai puţin abstractă, variabilă şi inconsistentă, ci în continua lui prezenţă. E timpul de lucrat, nu e timp de ales. Ţi-ai dat în fiecare zi contribuţia faţă de îndatoririle tale? E suficient să te încadrezi în marea sforţare a stăruinţei. Activitatea se absoarbe în viaţa naţională ca o certitudine educativă.
Viaţa lui Eugen Lovinescu, neostenită pînă în ultima ei oră, n-a cunoscut nici un agrement afară de o muncă aprigă, la care în definitiv nu-1 obliga sărăcia, şi nici o lene, nici o concesie, acordată de cei mai mulţi slăbiciunilor de toată ziua, nu i-au îndulcit asprimile consimţite şi mucenia, căreia i se devoţase călugăreşte. Literatura nu a fost pentru el o boierie: a slujit-o ca un bun şi neobosit servitor. Celor care i s-au pus în drum şi l-au supărat în viaţa lui de abnegaţie totală, cerneala şi condeiul le-au adus numai beneficii şi literatura lor a fost şi a rămas un pretext pentru parvenirile aducătoare de subvenţii, de lefuri multiple şi de onoruri, meritate de valuta unui ifos, dublat de un servilism ajustat pe măsura oportunităţii. Cum
280
s-a achitat de datoria Iui, Lovinescu, şi ce fel de datorie şi-a impus, slnt nişte treburi care nici nu-s de nasul fitecui îl judecă prosteşte şi privesc şi personalitatea lui, criticabilă sau aplaudată, nu se anulează o activitate pentru că displace sau stinghereşte. Vorba e că şi-a făcut o datorie şi că i s-a devotat.
E o mare deosebire de nivel între viaţa lui şi a foştilor lui detractori de rea-credinţă, convertiţi după moarte: viaţa dă semnificaţia scopului unei activităţi, cu care se confundă. Cînd omul şi opera, efemeră ca şi el, se bat cap în cap, scopurile sînt compromise şi activitatea se prezintă ca o tîlhărie deghizată, ici minciună, dincolo putregai: morminte spoite şi fariseism.
De pe care poziţie de culme a fost atacat Lovinescu cit a trăit? In vreme ce pe el îl apuca ziua în odaia lui de lucru, indiferent de cît putea să realizeze, foştii' lui faimoşi adversari, fortificaţi pentru eternizarea făţarnicelor demagogii într-o doctrină, gîndeau din cîrciumă beţi, tăvăliţi în vomitură. Un poet îmi spunea despre unul din ei, foarte cotat în cercurile pure şi în stare de toate atitudinile morale extreme, că-şi petrecea nopţile într-o casă de toleranţă pe un scăunel, cu matroana întreprinderii lîngă el şi cu o rîşniţă de cafea turcească între picioare, învîrtind molatec manivela. Măcina pentru clienţii care cereau în boxe una subţire, dulce, cu un pic de rom.
Acestui soi de adversari, care parazitează şi ouă în sufletul scriitorului animat de o misiune, parcă-i trebuie refuzată şi convertirea. El minte şi in genunchi.
19 4 3
<' V
hudîftl -ifein >nte ^wjari B-h < :
: ’-UitlHl
ION FRIMU *!lf7
('O lacrimă)
Am tresărit! Convoiul imens al muncitorilor se adunase din uzine, fabrici şi ateliere în amintirea lui. Puterea, în mers liniştit, a miilor de oameni, tăiaţi în arama fumurie a unui apus acoperit de ceaţa întîiei zile de iarnă, uscată ca o stampă, era a sutelor de veacuri de frămîntări, de luptă, de nedreptate, în sfîrşit biruitoare. Am avut în Bucureştii miercurei înserate imaginea omenirii scrisă-n carte cu sînge şi pe columne şi frontispicii cu dalta.
Am tresărit! Ion Frimu era de faţă. Fantoma blajinului apostol trecea din om în om printre rîn-duri şi-i săruta pe frunte. Biruise şi el, care a murit învins.
Altădată, convoaiele erau şarjate cu săbiile întinse, bătute cu foc şi înghesuite în puşcării, de-a valma, ca într-o gaură boltită din infern. S-a isprăvit, Frimule, tu care ai suferit insulta păl-muirii şi ai pătimit moartea infamă a bătăii. Simt în mînă, încă după treizeci de ani, căldura cinstită şi dulce a strîngerii tale, ridicată de pe scule şi împărţită ca un bun tainic oamenilor întristaţi de suferinţă.
Tu ai fost cel mai bun dintre oameni, Frimule.
1944
282
ŞTEFAN VOITEC
Domnul Yoitec, ministrul Culturii Naţionale, se arată practic şi simplificator. Primit cu o neîncredere niţel rînjită de către belferii din conclavul gelos de prerogative şi monopoluri, ai Departamentului, cardinalii şi arhiepiscopii învăţămîn-tului îşi simt acum prestigiul nasului tăiat.
Ministerul Instrucţiunii Publice, un nume de altădată, mat, dar mai potrivit cu tehnica raporturilor dintre catedră şi bănci, era împărţit încă demult în trei mistere: Misterul Învăţămîntului Primar, Misterul Secundar şi Misterul Universitar, guvernate de trei mitropoliţi civili, cu un Papă automat, ministrul, robot purtat în jilţ pe rotile de către subalterni şi mecanizat pentru o singură mişcare, a iscăliturii.
Domnul Voitec a dat ferestrele de părete, a smuls draperiile, grele de ploşniţe bătrîne. A lăsat să înece biurourile lumina. Păianjenii şi mucegaiul dispar treptat.
Ultima surpriză agreabilă făcută de noul ministru vechilor zadarnice aşteptări e gratuitatea adevărată a şcolii primare: statul dă cărţile de suflet... A pierit şi jignitoarea formulă cu «copiii săraci». Poate că in curînd voiosul ministru, va suprima şi bacalaureatul şi pe «a opta», desfiinţînd şi celălalt examen stupid, de intrare în Universităţi.
Iată ce poate face un singur om fără prejudecăţile specialităţii, într-o singură zi, după cincizeci de ani de orori culturale: o şcoală tînără, o şcoală veselă, o garoafă.
1 9 4 4,
2M
TEODORESCU-BRANIŞTE
Directorul ziarului Jurnalul face Biletelor de Papagal o primire, care Întrece politeţea ceremonioasă. îi mulţumesc.
Mărturisescu-i că mă aşteptam, trecînd cu flaşneta cîntăreaţă pe dinaintea ferestrelor lui, să-mi arunce din balcon un ban mai mic. Oamenii bogaţi sint darnici: am găsit in fundul pălăriei un galben de aur. Mulţumesc, şi pe franţuzeşte: Merci.
I l-am atîrnat lui Coco de gît să-l gătesc de Crăciun cu mărţişor, şi scuturînd aripile, pe cadenţa lui Eminescu, el i-a scos lui Tudor Teodorescu-Branişte acest bilet.
Dacă-1 mai adînceşte şi altcineva decit el, fiind scris numai pentru ochii şi, aş cuteza să zic, dacă-mi dă voie, şi pentru inima Domnului, căruia i se trimite biletul, cititorul ar putea bănui că ne-am despărţit aseară şi să' deducă din gramatica scrisului că sin tem prieteni de brăeinar.
.Nu. Cu domnul Branişte nu m-am văzut de cel puţin douăzeci de ani. Pe nevăzute i-or■■fi scăpărat la tîmple şi oarecare fire de păr albe; Dar există, pe lingă corespondenţele inexprimate, o colegialitate, colegialitatea profesională, a singuraticilor
284
scîrbiţi şi a meşteşugarilor care n-au prevaricat. E de trebuinţă ca, in lumina unei ţări Înnoite, întinerită in pravili şi oameni peste momii şi cadavre şi peste viermii cuvîntului şi ai condeiului, simţirile întîlnite să se alăture, să se adune, ca să dea laolaltă, curat, o floare proaspătă, virginală.
19 4 4
r:.'■. ■ :
‘ '■ : ■ i* .n
: ■ • i
m ir::i
’li j i fv. : V
ir mi I/iţH- ■ *d ţ
■ IfîS-'nrr .t i’--- .iirvnsfj-R©
„■ : .! r . iii.- '•> r-rr : jv rrr:
' ; ’ TU--!:5 • • : ::.i ' • • '■ •-
^ : ‘ •• •* • •
mxM i--
!. ! -
Ai, A-'1^" - - •"
■ -
!:•? ' •} - îrJ'O*
'• i>? M u'!î; :
ilA‘
■ el iilfi Cb'îţş&s , v
,.J ■ : : ■ ; sil i . ’ ■ '-r
• si-, U: .r - 'r'ij-,. r .1! !- r ’ '• ,v'y
.. Kv • •” ‘V ! i ■ ■! K-«1^
.ItVJ!.'/ y. ..v! ■ . “îB 1 ;ij : ; r.r: JiUlt «Mţi
UbsŢfc-i/r ,itlj a i*‘l ab 3P& .fltt
. •-•<) ,i;i i •; rni-, ; • .rlni,!ţt.■ luafttt ai
!Uîr ' "i-l ,-ximkih ,îîssăv •<- n 56-i .SShJHS T’MHBd tlo> î»1. eb iB'i .iun»! bys ’jq stio't . vî.^
‘ * * -iV.r T' \‘J; >
<-.'t ni l-n. ■- '■ij. d.jl
;iq iîl l'UV
e:! ai.
TOM
Dumneata erâi acel Tom Cord, care se înmor-mîntează azi în Bucureşti? Dumneata? Băiatul cel mai frumos din lagăr şi mai zvelt? As în aruncatul mingii şi agil ca o panteră? Dumneata?... Nu-mi vine să cred, Tom. Nu ştiusem că erai ziarist. Erai corespondentul englezescului Daily Mail, va să zică. Ţi-aduci aminte? La volei, la baschet şi la fotbal nu te bătea nimeni şi aveai concurenţi, nu glumă. Colonelul Stavăr, maestrul sporturilor din lagăr se uita cu pipa-n dinţi la jocul dumitale. Fumul tutunului, i se simţea tocmai de la sentinele. Jucai cu simpaticul inginer Solomon, cel cu capul strîmb, cel mai primejdios comunist, cel mai sîngeros şi omul cel mai blînd din lume. Ţi-aduci aminte? El sta de doisprezece ani la strînsoare. Le făcuse pisicilor o scară, din zăpadă la fereastra catanei. Şi o gaură-n geam. Mi se pare că sta la numărul 10...
Ţi-aduci aminte? Am dejunat de cîteva ori amîn-doi la masa colonelului, un gentleman. El era închis în lagăr de doi ani trecuţi. Era la masă persanul Badaieff, proprietarul în Turkestan al unui teritoriu cît Ţara Românească. Era la masă Max Auschnit, cel cu părul de aramă, ca Neron, ca un cap de Brâncuş. El a plecat, ştii, cu avionul pe la nasul Mareşalului şi s-a întors într-un bombardier englez. I-ai mai văzut, desigur. Eu n-am mai văzut, Tom, pe nici unul. Dar de ţigările de foi,
286
de cincizeci de centimetri ale lui Radu Xenopol, autentice olandeze, îţi mai aduci aminte? Bietul miliardar a încercat o crtncenă tragedie. ŞşştI Să nu ne audă.
Ţi-aduci aminte cum ai fost chinuit la Serviciul Secret? Un pai aprins, o dată la două zile, între degetele de la picioare şi un leşin de patruzeci şi opt de ore... Ţi-am văzut muşchii gambelor, Tom, subţiaţi de cleştele călăului pînă la os.
îţi mai aduci aminte că tatăl care te aşteaptă iţi era yankeu şi maica româncă? Dumneata vorbeai şi limba ei niţeluşi.
Dar dumneata nu-ţi mai aduci aminte, Tom, de nimic.
Lasă-mă să dau drumul unui fulg de hîrtie deasupra mormîntului dumitale...
19 4 4
iul etini usa
;(;• • >i) :■ i ■- .••>
7 : I! io»
o
TRAIAN CONSTA NTINESCU
Vinerea trecută am fost in grădină la domnul Traian. Aproape de grădina mea, cam peste drum, vasta lui fermă de trandafiri acoperă Întinderile dintre cîteva uliţe de cîmp. în mai multe sere, ele singure cit nişte mari grădini, mii şi mii de ghivece minuscule cu plante proaspăt răsădite, şi alte mii şi mii de ghivece mari cu tulpine de roză, la care se adaogă vreo alte citeva milioane de rădăcini altoite în cîmp liber, se cuprind munca, ingeniozitatea şi viaţa domnului Traian. De la un timp, domnul Traian şi-a mai făcut o rozerie, afară din oraş.
Prinţul trandafirilor, de la care se aprovizionează toţi grădinarii şi marile negustorii din Bucureşti, de şaisprezece ani de cînd ne învecinăm, el cu florile lui şi eu cu florile mele, de htrtie, sta nemişcat între exuberanţele lui, îmbrăcat ca un salahor, cu foarfecă şi cu briceagul de altoit in buzunar. Să tot fi avut vreo cincizeci de ani ochii lui albaştri, mintea lui sprintenă şi vorba lui dulce şi îmbietoare.
Fuseseră trei fraţi, copii ai unei cocoane-moaşe de cartier, astăzi de o sută şi zece ani, oarbă, într-o casă albă din grădină. Cîteşitrei sau numai doi din ei, între care şi domnul Traian, au plecat odinioară în Franţa cu economiile mamei văduve, din moşit. Avea o fărîmă de pămînt, pe atunci, împrejurul unei cocioabe. Traian a intrat la o şcoală de horticultura, iar fratele lui a învăţat pictura... întorşi acasă, fraţii s-au apucat împreună de treaba pămîn-
288
tului părintesc, ajutaţi de al treilea frate, întin-zîndu-şi an de an, în toate sensurile, proprietatea. Simţind că n-are destul har şi că nu poate să concureze cu pensula florile fratelui, ieşite din briceag, pictorul şi-a pus paleta şi culorile, cuminte, de-o parte, şi s-a făcut, ca frăţină-su, florar.
Domnul Traian s-a însurat. îşi iubea soţia cu o dragoste ginerase. dar pe neaşteptate i-a murit. De atunci, mulţi ani de atunci, domnul Traian, fără copii, a refuzat să mai cunoască altă femeie, în amintirea unicei iubiri el s-a călugărit1 la altarul tuberozelor roze. Ad rosarn per crucem, ad crucem per crucem____
Rozele îi aduceau însă aur, un aur fără gust pentru domnul Traian. 11 împărţea în dreapta şi în stingă, dar banii împuiau, pe măsură ce se muncea să scape de ei.
Cînd a murit şi pictorul, afluenţa beneficiilor dispreţuite a crescut, s-a umflat, a dat pe dinafară. Se ducea din om în om şi cerceta: ♦ Am auzit că ai avea nevoie de cîteva sute de mii de lei», sau: «Uite, cumpără proprietatea aia, ai copii; îţi dau banii eu». Domnul Traian dădea fără poliţă şi fără chitanţă şi fără restituire. Şi banii veneau mereu.
Duminică am aflat că domnul Traian a murit slmbătă la hipodrom...
Pariase pe calul cel mai prost, ca să piardă pariul. Ofensa l-a fulgerat profund: cîştiga vreo patru milioane. Ziarele afirmă că''«un “oarecare Traian Constantinescu a murit de emoţie, că a cîştigat». Nici vorbă nu poate să fie de asta. Nefericitul trandafir a murit ca Pompiliu, de lacătul inimii, doi Constantineşti într-o săptămînă — şi el a fost departe de a fi un oarecare.
Duminică la prînz încă nu i se ridicase cadavru} de pe hipodrom.
19 46
DOCTORUL GRIGORIU-ARGEŞ
A fost un timp tfnd căpătasem pe neaşteptate un drept de informator în medicină şi de criteriu experimental. Mă şi bătea gîndul să deschid un biurou, să mă asociez cu Societatea de telefoane pentru o taxă specială pe din două.
Vreo cîţiva ani telefonul meu a sunat fără răgaz. O doamnă, un domn, o familie întreagă uneori, într-adevăr, şi cîte un medic, bolnav de şale, îmi ţineau la microfon cîte un discurs. în scopul de a mă antrena la bunăvoinţă, o facultate care nu mi-a lipsit niciodată şi pe care am distribuit-o întodeauna cu mare gratuitate, unii se arătau sentimentali şi lirici. Pretindeau că sînt cititorii permanenţi, de zi şi de noapte, ai poeziilor mele «admirabile». Mă chemau cu apelativul, atît de plăcut în advocatură, universitate şi potcovărie: «Maestre». Neavînd putinţa să fiu necuviincios, tăceam în privinţa certificatului telefonic, şi suportam.
— E adevărat că aţi fost grav bolnav? Că aţi zăcut un an în morfină? Cine v-a făcut bine, doctorul Grigoriu? Vedeţi, el se bucură între medici de o reputaţie mizerabilă. Doctorii mei, dacă pomenesc numele lui, sar în sus, aruncaţi ca de un resort, apucaţi ca de o criză de epilepsie. Uită şi regulile politeţii, uită şi vocabularul, şi pornesc să-l înjure ţigăneşte. Mă caut cu patru specialişti şi doi profesori, am trecut prin treizeci şi două de trata-
290
mente, am făcut şi cîteva consulturi, am cheltuit peste puterile mele. Degeaba 1...
— Dar ce suferinţă aveţi, frumoasă doamnă?
— Mă cunoaşteţi? mă întreba înviorată vocea din telefon.
— N-am această deosebită onoare, răspundeam, dar orice doamnă trebuie să fie excepţional de frumoasă...
O dată, elogiile mele au turburat fericit o persoană de şaptezeci şi doi de ani.
— Am o sciatică. Ce mă-nvăţaţi să fac? Eram întrebat ca un decan.
— Să-l chemaţi pe Grigoriu-Argeş. Staţi la etaj? Doctorul cam are ceva la inimă şi nu poate să urce scările mai lungi...
Se cheamă sciatică durerea pe dinăuntru, de la coapsă la genunchi sau pînă-n talpa piciorului, ancorată uneori cu o scoabă crîncenă într-o vertebră a şirii spinării. Intre şolduri, durerea se cheamă lumbago. De vindecat, se vindecă numai cînd trece... Injecţiile te otrăvesc, fierbintele exasperează, recele zgîndăre, nămolurile de « Piştian» sau de Ţechirghiol slujesc să te mai şi mînjească. «Razele» anemiază fără folos. O literatură ştiinţifică enormă cuprinde la rubrica. Beu-matisme în mai multe volume groase sumedenie de dureri contradictorii.
Pe scurt, reumatismul e una din marile ruşini ale medicinii.
Doctorul Grigoriu-Argeş avea o injecţie a lui secretă, preparată de el cu o asistentă. Doctorul a murit, asistenta trăieşte. Ea poate să fie găsită uşor. Dar superstiţia transpusă în frică şi spaimă faţă de medici a împiedicat şi familia să fie activă. Sînt informat că are materia primă necesară preparatului tămăduitor. Cine îl va pune la îndemîna
291
medicilor şi a sutelor de mii de bolnavi crucificaţi în pat?
în registrele doctorului Grigoriu-Argeş, care nu era nici ignorant, nici bestie, nici excroc, cum le-a plăcut domnilor medici tăbărîţi pe biata lui viaţă, acum lichidată, să-l calomnieze, ci dimpotrivă un om, şi distins, şi agreabil şi generos la nevoie, am văzut şaisprezece mii de vindecări totale, identificate cu nume şi adresă. Cifra desfide toată medicina.
Ar fi cazul să intervie statul, solicitat la diverse soroace, să puie în valoare — şi nu numai pentru România — descoperirea unui român, şi să scape de chinul, cîteodată groaznic, al obscurei maladii, a unui nerv detestabil, pe bolnavii reduşi să tot schimbe somităţile, sanatoriile, spitalele şi localităţile balneare. Sau, mai practic, drogheria «Standard », condusă de energiile bine definite şi probate ale domnului Karmitz ar putea să exploateze cu competinţă şi eficacitate medicamentul secret.
Leacul i-a căşunat nepreţuitului medic şi prieten Grigoriu-Argeş, ura sălbatecă a iluştrilor lui confraţi, celebrii ca nimeni alţii, prin clasica invidia pessima medicorum. Calitativ îi cunoaşte toată lumea, cel puţin din teatru, prezintaţi într-o salată de boeuf suculent asortată de meşterul expert în a găti oamenii siguri de ei, cu sosul potrivit: numitul Jean Baptiste Poquelin, zis şi Moliâre.
13 iunie 19 4 6
-ţr'il: ■ i
TU. f
DOCTORUL BAGDASAR
Frecventînd pe vremurile de demult, de foarte demult, sectorul acelor obiecte ale spiritului, obscure. cunoscute subt numele mistic de ştiinţe oculte şi magii, şi duse intr-ascuns, din cercetări în cercetări, în epoca medievală, la condamnarea lor de către Inchiziţie, ca nişte vrăjitorii, cu arderea pe rutruri a nevinovaţilor cercetători, la un moment dat, cum se spune pentru evitarea datelor de calendar, m-am lepădat, de oboseală şi de sclrbă.
Nu-i mai puţin adevărat că din alchimia ocultă au ieşit pe de-a-ntregul admirabila chimie modernă, presentimentele care au determinat partea cea mai subtilă din fizică şi metodele de analiză şi sinteză. Munca de cîteva sute de ani, misterioasă, de prin minăstiri şi beciuri, zadarnică în ceasul ei, nu a fost cîtuşi de puţin sterilă, şi dacă descîntătorii de odinioară n-au descoperit piatra filosofală, care preface în aur tot ce atinge, nici elixirul de viaţă lungă al lui Faustus, mai tîrziu, învăţaţii labora-toriilor luminoase de azi, virginale ca nişte altare, au scos din pechblenda terestră fărîma de radium, împrumutată de la soare, şi atomul, deflagrat în bomba de la Hiroşima şi Bikini.
Mi-a rămas totuşi de atunci, din prima tinereţe, un fel de sens poate fals dar real, al efectelor obsesiei tenace şi o intuiţie a transformărilor şi a vecinătăţilor prin asimilări de sentiment. Există în practica de laborator un fenomen al osmozei, aşa-
293
numit, care face ca două lichide distincte, separate într-un recipient, de o peliculă, să-şi Împrumute reciproc proprietăţile lor speciale, aflate într-o afinitate oarecare. Nu e cred prea riscant să presupunem că şi între materie şi intelect se poate reproduce fenomenul de influenţă, de vreme ce şi unul şi celălalt fac parte din aceeaşi natură, în care iradierea impalpabilă şi materia pipăită par interdependente.
îmi vin înainte conturele de ceaţă ale acestor nedeterminate tîlmăciri ale întunericului ştiinţific, la moartea doctorului Bagdasar, obsedat pînă la exterminarea oricărei sugestii Contrarii, de trei certitudini, organizate în inteligenţa lui că un adevăr unic, definitiv, şi nediscutabil. Orice bolnav, prezentat acestui regretat neurolog, trebuia să aibă, obligatoriu, cancer sau tumoare. în sala de chirurgie a spitalului de boli nervoase, doctorul opera aproape cotidian un creier, la temperatura ştiinţifică de cincizeci de grade centigrade, şi toaleta scotocirii în craniu şi în coloana vertebrală dura nu mai puţin de cinci ore de ceasornic. L-am întrebat odată, la patul meu de sigur bolnav de cancer, dacă o asemenea tortură a chirurgului — nu mai era vorba de pacient — nu-1 exasperează, şi am simţit, dimpotrivă, că-i făcea plăcere, ca o problemă bizară unui matematician de vocaţie. Avea o pată de sînge din ziua aceea, ca un motiv de broderie, pe ciorapul lui Cenuşiu, între marginea pantalonului şi pantof.
Medicii, din care două somităţi, au fost siliţi să adopte diagnosticul doctorului Bagdasar, dovedit cu simptome absolut concludente şi cu fotografii, afară de unul singur şi de bolnav... Din întîmplare, o întîmplare interesantă şi bună de povestit vreodată, bolnavul văzuse prin Europa vreo şase sute de cazuri de cancer la toate gradele,
294
adică mult mai multe dectt poate să constate un medic sau un chirurg într-o viaţă şi într-o singură localitate. Pentru poezie, cancerul se bucura şi de o denumire mai potrivită cu optimismul familiei: neoplasm.
Nefericitul defunct care era numit ministru al României în Statele Unite, unde a studiat cu bursa Rockefeller specialitatea, i-a spus unui cunoscut comun, acum vreo două luni, pe patul de moarte: «Bine ar fi să ne înşelăm ca în cazul Arghezi...»
De astă dată, bietul doctor nu s-a înşelat. A murit de neoplasm...
înşelăciunea este, în medicină, permisă.
Fie-i ţărîna uşoară şi parfumată.
19 4 6
S‘i
V<
ii , ? r>;
JAURfiS
Sînt puţini, cred, românii care l-au văzut şi auzit pe marele tribun. Jaurfes se scrie fără Jean, ca Homer. El nu a fost un nume de repertoriu, a fost ceva, ca ploaia, ca muntele, ca pădurea şi cîmpul — fenomen şi peizaj.
Scoborîndu-ne odată din Savoia o ceată de camarazi cu traista în spinare şi bastonul, şi făcînd un ocol de cîteva zile prin şes, ne apropiam Intr-o seară, rupţi de oboseală, de fruntaria elveţiană. Ne apucase noaptea lntr-un sat îndepărtat şi, tîrlş, grăpiş, ne căzneam să ajungem înainte de a se lumina de ziuă, gata să ne întindem în şanţul şoselei. Dar ne ajungea din urmă un sătean care se grăbea şi el către Annemasse. Ce mitea să caute aşa de tirziu un om cumsecade intr-un tîrg cu obloanele închise devreme? Am intrat în vorbă cu el. Venea de la patruzeci de kilometri, pe jos ca şi noi, ca să cheltuiască un mu, ca să cumpere ceva d’un sou (de cinci parale), un ziar.
O vorbă franţuzească spune că Le jeu ne vaut pas la chandelle — mai mare daraua decît ocaua. Dar cu cinci centime drumeţul avea să capete un lucru de mare preţ: un discurs al lui Jaurăs, apărut în VHumaniti. Oratorul vorbise în ajun, şi cititorul n-avea răbdare să-l mai aştepte. Dus-întors optzeci de kilometri dintr-o hur>at.ă, ca să iei o'gazetă, ar părea un record de nebun. Săteanul era şi sănătos şi inteligent, dar îl adora pe Jaurâs,
intr-adevăr ca un nebun. In Franţa erau'sute de mii de asemenea nebuni. Ei aşteptau o cuvîntare sau un articol al idolului lor strălucit, ca nişte evenimente potrivite cu orice sacrificiu.
Antrenaţi la hotărtrea săteanului, l-am Însoţit pe drumul nostru la Annemasse, şi ptnă la despărţire el ne-a recitat poeziile, de altă origine decît socialismul, ale lui Alfred de Musset, pe care-| ştia pe de rost.
Aşa era Jaurăs, cel asasinat pe terasa unui cafeu Se lingă redacţia lui, iubit cu fanatism, pretutindeni în Franţa. Fiu al unui amiral, burduf de carte bună, învăţat cit zece savanţi, vorbind cîteva limbi cu o uşurinţă de care a dat dovadă la Berlin, unde rostise paralel, frază cu frază şi period cu period, un discurs de două ore, în franţuzeşte şi nemţeşte, el dăduse pravilei socialiste elasticitatea catifelată, proprie ideilor franceze, nuanţă, fineţe şi eleganţă.
La Geneva, unde l-am ascultat întîia oară, într-o sală de concerte, consacrată duminica unui cult neoprotestant, cu cîntări de psalmi şi orgă, nici un local nu era încăpător pentru publicul enorm, sedus şi flămînd să asculte o elocvenţă fără comparativ. Marii oratori din toate ţările dimprejur, predicatorii catolici, luterani, liber-cugetători şi oameni de ştiinţă şi politici iluştri nu mai însemnau mare lucru, după o ascultare a fascinantului Jaurfcs. Profesori, studenţi, preoţi, călugări, ziarişti, scriitori, cu carnetul pe genunchi, în staluri, steno-grafiau formele torentului muzical, cînd impetuos, cind dulce şi todeauna de un stil impecabil, care le fermeca gîndirea, inima şi auzul. Asistenţa primea o lecţie de avlnt, de generozitate, de credinţă, de perfecţiune, de ţinută şi limbă. Un singur adversar putea să reziste in parlament, spiritului şi elocvenţei geniale a extraordinarului cuvîntător:
297
Aristide Briand, oblic, pieziş, perfid, paradoxal şi fugace, cel mai de aproape fost prieten al lui Jaurte. Euforia estetică pe care o provoca J aur te în auditor n-avea ca să o egaleze decît stîrnirea la maximum a sentimentului de adevăr şi dreptate.
Niciodată, în nici o împrejurare, nici o secundă Jaurte n-a fost un demagog, un colorist de formule convenţionale, un repetitor de teze şi principii gata făcute. Nici nu s-ar fi putut din partea unei minţi atît de împuternicită de haruri şi a unui adevărat bărbat de ştiinţă cum a fost istoriograful sintetic, profund şi creator, Jaurte.
Atîta stăpînire, atîta suveranitate, atîta valoare au putut să fie doborîte de glonţul pistolului de buzunar al unui idiot.
, 19 4 6
iflşhusis-
•••OUMft fii
^SOfîlSkJJU; L»?ţf .isţftfjSW*
-.iitfc jiu -sfe £•’&&'
■ : .fîirfiei
- 'i-1;: ->ri i
! ■ vh’ b' * . ftflmli: Sse .«M <*»<•' '•■•.rifîhibş ftn&mjjteaq' «î : -
VÎLSAN ŞI VISSARION
Drept vorbind, majoritatea intelectualilor români este ieşită din ţărănime şi din burghezia mijlocie, de origine tot ţărănească. Moldovenii, apoi ardelenii cu muntenii şi cei veniţi mai tîrziu cu aptitudini deosebit de vădite. Oltenii întorcînd brazda şi păşind, au găsit în sapă şi plug, odată cu cîn-tecul, cel mai frumos al graiului nostru, conştiinţa de sine şi nădejdea în puterile proprii adunate cu stăruinţă şi răbdare.
Ţăranii au dat dascăli, negustori, scriitori, oameni de legi, oameni de ştiinţă, meşteşugari buni şi buni comandanţi de armată — şi revoluţionari. Dacă în privinţa clerului şi a politicii ei n-au prea strălucit de un timp încoace în calitate şi caractere şi au fost succesiv dezamăgiţi de o progenitură prea grăbită să ajungă şi să uite, deficitul nu cade asupra lor, ci aparţine unei prea scurte evoluţii, lacomă de bunuri, cu orice preţ şi neîmpiedicată de prea brusca şi recenta schimbare a obiele! cil ciorapul de fîldecos, de-a nici un soi de tîrguieli. O mare parte din elita noastră intelectuală a fost în toate epocile dedesubtul aşteptărilor îndreptăţite şi adeseori falimentară, comparativ cu ţărănimea fără carte, dar sigură şi invariabilă în instinctul ei cristalizat.
în definitiv, nu atari denivelări, şerpuiri, zigzaguri şi depresiuni interesează titlul prezentelor slove.
299
Ne-am pus de gînd să pomenim un,pictor ţăran, înlăturat din cataloage şi care Intr-o zi sau alta va fi pus alături de artiştii cei mai calificaţi, şi un scriitor, ţinut la periferiile literaturii.
Unul e argeşeanul Vllsan, care a contribuit personal poate cu mai mult decît adversarii lui eleganţi şi asortaţi, la proasta lui reputaţie de zugrav. Afemeiat şi priapic şi avlnd o continuă trebuinţă arzătoare de bani, ca să cumpere cît mai multă imbătare, el nu s-a dat înapoi de la nici un mijloc de a-i cîştiga mai uşor prin asceza opiniilor proprii. A imitat la comandă, ceea ce n-ar constitui o crimă, dar a şi iscălit. Acest hoţ al paletei e însă autorul a vreo patruzeci-cincizeci de picturi excepţionale. Vor fi descoperite într-o bună zi şi inventariate, copleşite de sute de mii de copii şi plastografii. Omul a trecut de cîteva ori pe la Parchet şi poate că ar fi murit în puşcărie fără naivitatea copilărească, inconştientă şi sinceră şi în escrocherie, a ochilor lui straniu de albaştri.
Vîlsan avea în pensula lui, ca nimeni altul, tristeţea molatecă a satelor, amărăciunea vîntului şi a ploilor româneşti, ograda autentică dezolată, clăile triste de paie, băligarul răscolit, umbra din arşiţă. Mi-aduc aminte de o uliţă strîmtă şi sucită dintr-un cătun, împotmolit în noroi şi făgaşe: suferinţa pe care o exală tabloul e vecină cu spaima de mare dezolare. Ţara lui Grigorescu e o idilă neîntreruptă. La Vîlsan pămlntul geme, oftează şi scrîşneşte. Să nu-i cerem mai mult, portrete, nuduri dezechilibrate şi artificii clorotice de culoare.
Celălalt ţăran e un scriitor, povestitorul I. C. Vis-sarion, caligraful Nevestelor lui Moş Dorogan, al Privighetorii negre şi al altor cărţi numeroase.
Critica îl ignoră. Plimbăreţii noştri de odinioară ştiau cum e Righi, pe care s-au suit cu funicularul, Matterhom şi Le Petit St. Bemard, dar amatorii
300
de senzaţii alpine nu cunoşteau, de pildă, Păduchiosul, crezîndu-1 patria scărpinişului total. Dealtfel, o dogmă estetică elegantă le-ar fi interzis să-i rostească numele in societate.
Pentru că scriitorul este nevoiaş, părinte de zece copii, toţi cărturari, botezaţi, care Garibaldi, care Voltaire, care Arhimede; pentru că stă in satul de naştere şi nu se duce la teatru şi cafenea; pentru că la port şi vorbă e simplu şi rustic; pentru că n-are dicţiune şi aer; pentru că umblă la ţară desculţ; pentru că n-are stări sufleteşti ţuguiate, palide şi cinice — şi pentru o sută şi o mie de alte motive franţuzeşti, colegii îl ocolesc, editurile nu se îndeasă. între personalitatea lui autentică, evident «populară» şi cititorii cultivaţi, tăcerea celor datori să-l arate şi să-l gîndească a ridicat o graniţă oarbă.
Cu pălăria lui de boem, cu ghiozdanul cît un geamantan în care îşi ia de acasă, de la Costeştii din Vale de Titu, fărîma de brînză şicolcovanul de pîine, pe drum; grăsuţ ca Renan, cam cocoloşit; ba cu cîte un nasture uitat descheiat, bucuros întodeauna, nevăicărindu-se niciodată, Vissarion dă o dată, de două ori pe lună prin Bucureşti, să-şi ia «gologanii». Gologanii lui sînt pensia scriitorilor trecuţi de cincizeci de ani, o pensie care le ajunge din treizeci de zile, tocmai una. Lui Vissarion i s-a întîmplat să i se şi fure, în tren, pensia din buzunar. Probabil că, dus cu gîndul, el fredona cîntecul lui, făcut de el, cu muzică şi vorbe: Măria neichii, Mărie, şi nu s-a supărat peste măsură cînd ajungînd acasă vedea că pensia lui trecuse într-alt buzunar. «Numai să nu-i poarte nenoroc», se mulţumea el să spuie, cînd Gongonica, soţia lui gospodină, îl întreba într-o doară dacă s-a întors cu ceva din metropola şi municipiul Bucureşti.
30 i
Zîmbind şi lăsînd pe fiecare în năravul lui, sceptic cu oamenii, dar credincios In cele sufleteşti, Vissarion face grosului superficial omenesc o impresie de hai-hui şi de floare la ureche. Lipsit radical de vanităţile curente cu masiva lui încredere ţărănească în soartă şi în voia chibzuită a Celui de Sus, el nu e tulburat de acele ambiţii de arătare şi fudulie care fac antipatici şi ridiculi pe atîţi confraţi mai puţin prevăzuţi cu materialele şi facultăţile apropiate de noţiunea unui talent.
Ba îmi permit să afirm că I. C. Vissarion e şi ceva ca un adevărat om de ştiinţă în matematici, în chimie, în fiziologie, visînd azi la o snoavă sau la o povestire şi mîine la un motor... Şcoala lui a fost cartea liberă, pe care o şi face la rîndul lui.
Universitatea lui a fost, ca şi pentru Fabre, învăţătorul dintr-un cătun, din Midi, buruienile dimprejurul casei. Acela, în satul Sărignan, îmbrobodit cu o manta violetă de glicină, este, cum se cam ştie, întemeietorul pe un maidan, al unei ştiinţe cu totul noi, scrisă admirabil, ştiinţa gîn-găniilor. Entomologia, acea miraculoasă operă de ostenitoare descoperiri care i-a slujit documentele de creaţie lui Remy de Gourmont, autorul unei cărţi de unică valoare şi frumuseţe, La Physique de VAmour (Ediţia «Mercure de France »).
N-o fi poate un păcat de moarte ca I. Vissarion să fie considerat un scriitor, dar e o mare ruşine.
19 4 6
V1RGIL TREBONTU
. ,:I ...
Foiletonul despre scriitorul I. C. Vissarion mi-a pricinuit cîteva scrisori din care cea mai evocativă vine din partea poetului Virgil Treboniu.
Ga să nu pară un latin de-acum douăzeci de veacuri, care mi s-ar fi adresat din catacombe, trebuie să povestesc cui aparţine aceste nume de medalie, de circulaţie puţin publicitară, în literele noastre, nelipsite de nuanţe, de pitoresc şi de analogii cu mişcarea felibrilor lui Mistral.
Odinioară, mi s-au prezentat în grădină, acum vreo doisprezece ani, vreo zece domni, unii cu baston, alţii cu mîinile goale şi nici unul cu ghiozdan; unii mai corpolenţi, alţii mai traşi la faţă şi la trup, strînşi în grup la o staţie de tramvaie, pentru o congratulare şi un colind de poezie, la marginea împărăţiei lui U.C.B. Funcţionari, profesori, studenţi şi un cizmar, toţi închinaţi în veghe frumosului şi tragicului lucru, raportat la stele, la reverii şi azur.
Era o tovărăşie de poeţi. Fiecare mărturisea cu o decenţă hotărîtă calitatea, în urma numelui şi prenumelui, de poet. Cam sărăcuţi şi chiar foarte sărăcuţi, ei se asociaseră şi au rămas asociaţi, atît pentru a se spovedi unii altora în versuri, în cenaclu, cît şi pentru a contribui la tipărirea în plachete de buzunar a manuscriselor proprii socotite mai reuşite. Vreo douăzeci de broşuri publicate cu toată îngrijirea, se risipiră din mîinile lor, pe masa dintre
303
vişini, la care adăugau şi pomii, a binecuvtntare, clteva frunze de aur, desprinse peste dînşii. S-a pogorît şi un stol de vrăbii la fîntina de alături, au trecut prin spaţiul grădinii şi citeva părechi de fluturi, albinele se întorceau la stupi cu dăsagii plini, se făcea seară, şi s-a ivit şi luceafărul lui Dumnezeu şi al lui Eminescu, între ghilimele de argint.
Ambianţa era propice unei intîlniri de poeţi şi mi-a rămas de atunci o impresie de prospeţime diafană, pe care mi-o stîrneşte iarăşi scrisoarea domnului Treboniu.
Iată din ce zonă, depărtată de contingenţe şi de habitatul meschin, încă ajung pe masa de lucrător literar paginile lui cu scrisul mărunt. Ştiu că o să-i placă să ştie că nu l-am uitat şi ţin să-i pricinuiesc la rîndul meu plăcerea pe care mi-o înnoieşte aducerea lui aminte.
Să fiu complet. Cercul poeţilor din strada Gri-gore Tocilescu, 34, poartă numele androgin, de «Adonis». Puţin mă interesează dacă poeţii grupului sînt geniali sau numai extraordinari. Mă emoţionează tovărăşia lor constantă şi chinuirea lor de a se depăşi.
Scrisoarea poetului Treboniu mă tulbură însă mai mult. Ea face pomenire de un alt poet, care a fost cjndva un povestitor ciobănesc, un duios Badea Cârţan, de pe la Fălticeni, învăţătorul Ion Dragoslav, o figură palidă, spînă, cu ochii încă albaştri cenuşii în fundul universalului neant. Nu ştiam unde zace mormîntul acestui inadaptat. L-aş fi crezut orînduit în lotul cimitirului Bellu, unde generozitatea municipală, recunoscătoare, împroprietăreşte pe scriitorii defuncţi. Mormîntul lui Dra-
304
goslav, degradat de ploaie şi arşiţă şi ros de buruiana căpcâună, aşteaptă la Ghencea, nedesluşit indicat de o surcea de cruce, sfărtmată, învierea morţilor şi trezirea sentimentului de camaraderie la scriitorii de Buget.
19 4 6
n _
\
’ i •.(•«.•-h •. . .
f, ..... ... ..
j ^ V,
{ ;
’ -
f
FISCHER-GALAŢI
îmi vine dintr-o librărie, teritoriul de spirit al doctorului în litere, probabil de la Lipsea dacă nu de la Munchen, oraşe în care şi-a trăit o tinereţe ardentă, vestea că ♦ Fişer» ar fi murit. Mor-mîntul acestui mare om cumsecade şi prieten incomparabil ar pribegi pe undeva prin America de Sud, poate că prin Brazilia sau Argentina.
Nu ştiu de ce, de unii oameni se anină o impresie de longevitate fără sfîrşit, şi vestea dispariţiei lor dintre lumină şi umbră pare neverosimilă. Om nespus de bun, intelectual suculent, jovial, egal cu sine în toate sezoanele de treceri subite dintr-o temperatură într-alta a vieţii, o fărîmă sceptic, ironic în sensul lui Anatole France şi niţel epicureic, Henry Fişer-Galaţi a fost în vitrina cu patru străzi din centru, ale Bucureştilor, o figură, şi în climatul intimităţii un savant surîzător şi sensual, şi colorat, coleg de paletă, a «substantificei măduve* a lui Rabelais.
A murit Fişer într-adevăr? Nu-mi vine să cred. Dacă e viu îl aştept să vie să-şi asculte rîzînd necrologul, poate că în aceeaşi casă cu păreţii de cărţi, din podină la tavan, în care am stat de multe ori împreună, întoreînd foile ediţiilor lui rare şi cartoanele teancurilor de stampe şi gravuri. Astăzi preţul în bani al colecţiilor lui ar atinge o cifră cu neputinţă de fixat in numărul ei de miliarde. Iar valoarea lor abstractă ar fi şi mai greu de apropiat, cu
306
frică. Ce-au ajuns aceste comori grămădite în apartamentele din Aleea Suter? Le-am văzut descres-cînd de la zeci şi mii de bucăţi pe măsura descreşterii averii proprietarului şi a mutării bibliotecilor lui de la o adresă la alta. Un popas, un timp la «Bibliofila», o librărie instalată cu eleganţă în palatul Fundaţiei Universitare, a coincis cu suferinţa că trebuie să se despartă de frumuseţile adunate. Ştiu pe nume şi cazurile unor miliardari, care căpă-tînd scumpele lucruri pe nimic, nu le-au plătit nici pînă-n ceasul prezentului necrolog.
Viaţa lui Fişer, amicul pictorilor şi scriitorilor şi mult mai puţin al clasei de bogătaşi căreia îi aparţinea prin moştenire, e plină de humor şi de un pitoresc variat. Filosof zburdalnic în universităţile străine, cititor învierşunat de literatură, om de ştiinţă variată şi om de gust de triplă esenţă, el avea la Galaţi, de unde-şi trăgea particula de nume, o fabrică celebră, «Albina», întemeiată de părintele lui, pentru bidoane şi cremă de ghete...
— Ce mai faci, dragă domnule Fişer? îl puteai întreba cînd scobora din maşina lui, oarecum jerpelită, în faţa cafeului «Terasa» de pe vremuri.
— Vax, dragul meu, şi tinichele, răspundea Fişer. Nu vii să luăm o cafea împreună?
Cafeaua era o masă cu tot felul de bunătăţi în mijlocul balamucului vesel din sala din dreapta a gospodărescului local, ţinut şi creat de un distins negustor de agremente, Steriu. Ion Minulescu ţipa bătînd chibriturile şi cerînd o porţie de dulceaţă «mai mare». Bratu reclama o nouă picătură de rom în svarţ sau explica — « Idiotule I » — muzica proaspătă a lui Debussy, ori comenta — «Igno-rantule 1» — pe Horaţiu. Bratu era vărul lui Barbu Delavrancea şi ministru in partibus în Departamentul afacerilor străine. Camil Ressu creiona o schiţă pentru un tablou. Iser apărea cu nedezlipitul lui de buze trabuc. Unii citeau, unii scriau, un repor-
307
taj, o cronică, o poezie. Terasa era o redacţie universală. Dospea mocnit o cocă din care avea să crească aluatul literaturii următoare şi la care, într-un fel sau altul, punea mina şi punga ca să fie frămîntată mai bine şi Fişer-Galaţi, cu o discretă şi foarte bine venită dărnicie.
„Tinichelele'* « Albinei » treceau Atlanticul şi Pacificul în vapoare încărcate cu bidoane. Se pare că erau ieftine şi bune. Marele client al fabricei din Galaţi era Imperiul japonez...
Ultima dată l-am văzut cu braţul drept răstignit de o schelă portativă, chirurgicală: căzuse din tramvai. N-am ştiut cînd a plecat din ţară pentru un exil în eternitate. Îl aşteptam să se întoarcă....
Fişer-Galaţi a fost primul meu editor. Cuvintele potrivite au apărut cu cheltuiala lui, subt egida Fundaţiei Principelui Carol. Am scos cu el, cînd sărăcise aproape de tot, el cu cheltuiala şi subsemnatul cu titlul şi manuscrisul, în 1934, «cartea cea mai mică din lume» în «Biblioteca Mărţişor», 21 pagini, ceva mai scurtă decît un chibrit. în amintirea prietenului, coeditorul va duce înainte, în curînd, microscopicele ediţii.
Unuia din cei mai dezinteresaţi şi mai devotaţi lui, condeiul românesc ii rămîne dator măcar o biografie.
19 4 6
II
Condus de mărturia unui om mîhnit, şi bine informat, către Valea Plingerii, am participat nu cu prea multă încredere, dar cu toată tristeţea, la înmormîntarea lui Henry Fischer-Galaţi, prietenul inimos al scriitorilor, pictorilor şi al cenacle-lor de odinioară. Împărtăşeam cititorilor care l-au cunoscut ştirea decesului, utilizind vorbele la perfectul compus şi la imperfect, cum se cuvine într-un elogiu adus unui dispărut, care a fost şi care era.
Mă grăbesc să rectific si timpul gramatical şi melancolia stîrnită. Fischer este, trăieşte, şi nu trăise în America de Sud: el trăieşte în carne şi oase în insula Cipru... Numai că trăieşte prost, foarte prost. Şi-a pierdut, nefericitul, un ochi, vă-zînd întrucîtva cu cel ce i-a mai rămas.
Numeroase telefoane, dovedind a fi falsă impresia că semenii aleşi sînt repede daţi uitării, m-au supus unui interogatoriu sentimental de care m-am achitat pe cît am putut. Informaţiile exacte n-au zăbovit. Pe cînd mă gîndeam cu îngrijorare la un prieten, de care nu mai auzisem pînă simbăta trecută nimic, el se interesa în scrisorile lui de mine, rubedeniile sale păstrînd în ceea ce mă priveşte o discreţie exagerată. Singurul individ căruia el nu i-a scris, totuşi, niciodată, se pare că am fost eu. Sînt foarte bucuros. Indiferenţa aparentă faţă de cei mai de aproape ascunde uneori o dragoste reală.
309
Fişer după ortografia noastră, (el e autorul celui mai răspîndit şi mai practic manual de ortografie românească, tipărit la «Tiparniţa» lui), duce o viaţă grea în insula Cipru şi trebuie urgent ajutat. Nu ajutat cu bani, ci cu forme administrative, cu hîrtiile de la guvern, necesare întoarcerii lui în ţară, unde are oarecare stare. Inteligenţa, erudiţia şi înalta corectitudine a lui Fişer nu sînt de prisos în România şi la Bucureşti, unde e de crezut că aurul moral, dacă nu-i de o valoare egală cu medalia sau cocoşelul, e încă în oarecare urcare. Cine ar avea bunăvoinţa dintre personagiile cu influenţă să intervie pentru ca bunul nostru compatriot să se întoarcă? îmi închipuesc că nu e nevoie de altceva şi de mai mult ca de o fărîmă de bunăvoinţă. Fie-vor în stare rîndurile de faţă să fixeze atenţia cuiva o secundă? Ar fi de-ajuns.
Dacă n-aş fi un ins răzleţ şi singuratic, dacă aş dispune de ceea ce se cheamă raporturi şi relaţii, mi-ar fi uşor să cer undeva, unde aş fi îndreptat, o audienţă, şi nu prea greu, bănuiesc, să obţin repatrierea lui Henry Fişer, imobilizat într-un ostrov al Mediteranei. Poate că şi condeiul poate folosi la ceva, băţul în care şchioapătă pe hîrtie inima şi conştiinţa. Odată, pe neştiute, distinsul meu traducător în limba germană, tînărul bucovinean Weissglass, a scăpat din faţa plutonului de execuţie, în Transnistria, mulţumită manuscriselor ce-i atîrnau din buzunar. Ofiţerul care trebuia să comande «foc », mi-a spus mai tîrziu rescăpatul, era gorjan. De astă dată nu ar fi suficient un sublocotenent. Ar trebui un ministru...
Henry Fişer aşteaptă în Cipru cu familia lui, doamna Eugenia Fischer şi doamna Emilia Hart.
Iată exactă şi adresa acestei cinstite familii: Pedhoulas, Cyprus. 1
1 9 4 7
ION CALOVIA
Ion Marinescu e numele unui actor, la începutul carierei. Povestea lui e scurtă, dar de un mare dramatism.
Fusese angajat la Teatrul Naţional, nou sosit din conservator şi numaidecît a şi fost mobilizat şi trimis pe front, unde a indurat războiul. întor-cîndu-se acasă, aparent nerănit, Teatrul Naţional a refuzat să-l reprimească. Nu vreau să imput nimănuia nimic, dar mi s-a spus că director era domnul Tudor Vianu; n-am avut timpul să verific, dar cred că nu era alt director la Teatrul Naţional. Numai profesorului Ionescu-Siseşti aş avea să-i aduc o imputare, că s-a împotrivit tratamentului doctorului Iacob şi a contribuit cu trei ani de întîr-ziere gravă a operaţiei din ultimul timp.
Ion Marinescu căpătase în război o rană nevăzută. Leziunea era la creier. îi şovăia piciorul, ii fugea mina, îl trăda palma, ostenea curînd, vocea îi era împiedicată. L-am cunoscut şi m-a impresionat inteligenţa lui adîncă. Soldatul Ion Marinescu devenise Ion Calovia, numele lui de scenă. L-am rugat să-mi citească Mioriţa, o piatră de mare încercare pentru un actor. M-a zguduit. Refuz înto-deauna să-mi las ochii în voia lor şi simţirii slăbiciunea să se răscoale. Nu m-am putut în nici un fel stăpîni, am strins dinţii, am căutat să-mi provoc o durere, ca să anulez emoţia. Nu am fost în stare să mă birui: am pllns. Cine poate să scoată
311
din asprimea pietrei îndîrjite lacrima învinsului e un mare artist.
De o lună de zile Ion Calovia e internat la Spitalul de boli nervoase, în seama profesorului To-morug, un medic care-i şi el o valoare. Doi medici din şcoala viitoare, a speranţei, a probităţii ştiinţifice şi a exponentului personal, doctorii Constantin Arsene şi Ion Ionescu, chirurgi ai superdelicatului organ de glndire şi sensibilitate, i-au desfăcut craniul artistului şi au găsit în creier o tumoare. De un volum nebănuit, tumoarea cîntărea o sută de grame.
Ion Calovia îşi recăpătă lent facultăţile de echilibru. Ceruse o carte de versuri: i-am trimis-o. Vrea să silabisească şi să se controleze dacă face călcă-tura silabelor cu vocea tare, exact. în aurora ce-1 încinge, Calovia iese tremurînd din neant, ca soarele din Ocean şi întuneric.
Ion Calovia e un mare sărac. Pentru vindecarea lui deplină el are nevoie de multă linişte şi tăcere împrejurul creierului lui. I se datoreşte şi pentru războiul care l-a strivit şi pentru teatru, care-1 aşteaptă, un oarecare confort. El zace într-o cameră cu mai mulţi bolnavi ca şi el tot atît de nefericiţi. Convalescenţa lui cere o rezervă, ceea ce în limbaj de teatru se numeşte o cabină — şi rezerva costă scump.
Sînt încredinţat că rezerva are să i-o dea Teatrul Naţional, la Direcţia căruia se află azi, nu un profesor rece şi calculat de universitate, ci un poet.
1 9 4 7
-r itX -iuA - •'
EMIL BOTTA
Ar fi normal ca pictorii, muzicanţii, romancierii şi poeţii să nu-şi publice opiniile despre pictori, muzicanţi, romancieri şi poeţi. E logic. Comentariul, venit să sporească sau să micşoreze valoarea unui confrate, e un lucru delicat şi camaraderia cu cei de o categorie cu tine exclude cu deosebire mitocănia. Aprecierea cu vecea condeiului a unei opere aparţine criticilor, a căror prezenţă intr-ale presei e aici la locul ei şi necesară, măcar ca să ţină la zi repertoriul mişcării artistice şi literare. Ştiu că o critică nu e mulţumită cu acest rol bibliografic, foarte util ţinerii de minte. Ea năzuie să dea sentinţe definitive în rolul, niţel pedant, de magistratură şi uneori, cînd ambiţiile personale depăşesc calitatea personală, să determine curente şi să provoace o artă dirijată: dogmatica atrage pe orice popă, care nu poate fi profet. Dacă e şi un artist, criticului i se cuvine dimpotrivă orice întreprindere, fără discuţie şi suspiciune — numai că el e tras de două forţe contrarii, anulate în paralelogramul mecanic una pe alta.
Mărturisesc că sint contrariat în ignoranţa mea că aflu atît de tîrziu de prezenţa între noi a unui poet ignorat: Emil Botta, foarte aplaudat pe scenă -că actor şi totalmente neştiut ca poet. Credeam vag, oarecum, că domnul Botta «scrie». Bănuiam că la o substanţă de interpretare ca a lui ar corespunde aceeaşi substanţă, aceeaşi argilă, din care
313
se pot plămădi, ca in ziua cea de a şasea, şi păpuşi de cortină şi jocuri de ceaţă in umbră. Dar substanţa asta ne cam păcăleşte: ici se întăreşte intr-un relief şi dincolo curge.
Piesa, la care am lucrat împreună în ultimul timp, a avut cincizeci şi şase de repetiţii. Am cunoscut colegialitatea şi elanul serios al actorilor şi al directorului de scenă, colaborarea ne-a apropiat, ne-a suprapus, ne-a împletit pîraiele. Sflrşesc prin a profesa un respect adevărat faţă de torturaţii expresiei teatrale. Pentru a putea să ajung aci, mi-au trebuit, spre ruşinea mea, peste cincizeci de ani de viaţă, falsificată de noţiuni primite de-a gata. L-am văzut pe Emil Botta precizînd exact cu timbrul sensul cuvîntului central şi înţelesul unei fraze cu arabesc, trăind cu inteligenţa, cu inima şi cu presimţirea gradele suitoare şi pe scoborîş ale unei idei, pe care ştie să o desfacă ca un evantaliu, pe jumătate, pe sfert sau pe arcul întreg.
El trăieşte, gîndind, muţind minutarele interioare ale intenţiei, după bătaie. Un mare actori între două scene, mi-a strecurat cartea lui de versuri Pe-o gură de rai. L-am încercat numaidecît, despicîndu-i volumul unde a voit foaia să se deschidă, în obscuritatea sălii.
Am căzut peste versurile următoare:
« Verba Volant. Delicata, fluida, fugara tristeţe — Aduce o şoaptă: Nu-mi pasă... Şi vlntul o vinde pădurii semeţe. — Cuvintele zboară! Ce-mi pasă !
Mierle şi grauri, sturzi, ciocănitoare — Cu toţi şi toate murmură. Nu-mi pasă ! — Infame voci, Crăiese, Bocitoare — Ciudate, cîte-n lună şi tn soare. — De verva lor pădurea-i plină rasă.
Mult am să rid. Las rîsul să mă-ngheţe — Pln-moartea vine, moartea rea, hidoasă. — Acuma să te văd, fugara mea tristeţe — Nu-ţipasă nici acuma, tot nu-ţi pasă ? »
314
Un mare poeţi
Volumul are o sută şaizeci de pagini. Paleta e diversă. Lumea poetului e o lume a lui. Vocabularul, de dură energie ardelenească e rafinat prin justă şi eleganta prezenţă, fin orchestrată, a neologismului adecvat.
Tresăriri de virginităţi cu vălurile albe, ale celei dinţii împărtăşiri. Orga respiră parcă, uneori din-tr-un străfund, cu un accent. Franşois Villon. Emil Botta nu seamănă cu nici un poet şi nu se asemuieşte cu nici unul. E tot ce trebuie unui descălecător. Uite-1, se duce drept spre Luceafăr, pe o spinare de zimbru.
Cunosc poetul numai de două zile.
19 4 7
flSES
ir
-.I1
i ifft
hl
ION IONESCU
ntiftţft.
■ Isaiv;
Spitalul central de boli nervoase, din marginea Bucureştilor, e un parc imens de vegetaţie şi pavilioane. Un căţel pribeag a nimerit la pavilionul de neurochirurgie. El sta la uşă, pe o treaptă de piatră, cu piciorul din faţă ridicat, şi gemea: vizitatorul neaşteptat nu s-a mişcat cîteva zile din locul lui şi nimeni nu s-a gîndit să-i supere intuiţiile curioase.
A trecut pe lingă el un chirug în halat, care tocmai terminase o gravă intervenţie la creier. Clinele s-a uitat la el cu prietenie, iar Doctorul s-a oprit. «Ce ţi s-a întîmplat, măi băiete, l-a întrebat pe ciine, că ţii laba-n sus? ». L-a examinat. Ciudatul client o avea zdrobită. L-a luat subsuoară şi s-a întors din drum în sala de operaţii. A doua zi căţelul purta un pansament cit o sandală. I se dire-ticase rana, oasele-i fuseseră aşezate cum trebuie, între lopăţele şi tratamentul a durat vreo trei săp-tămîni, cu schimbările judecate necesare de către chirurg.
Căţelul face acum parte din personal. E vindecat şi păzeşte uşa, exact pe treapta unde a fost găsit.
Mai tîrziu s-a prezentat la pavilion un moşneag cu fiul lui, un adult, un bărbat voinic dar bolnav. Tînărul a fost internat pentru o intervanţie, iarăşi serioasă. Cîtă vreme a durat aşteptarea, bă-trînul a vegheat pe scara cîinelui tămăduit, dormind noaptea afară lîngă el şi unul într-altul.
316
«Vino să te-mbrac într-un halat de bolnav şi rămîi în spital, lingă flăcăul dumitale», l-a îndemnat chirurgul. «Mulţumesc», îi răspundea unchiaşul. Sărac lipit, bătrînul umbla ziua prin oraş cu cerşitul, şi putea să-i aducă bolnavului cîte ceva de mîncare. Fătul i s-a vindecat.
Chirurgul, vorbind curent englezeşte, a venit la el şeful misiunii americane medicale, care aflase ceva. Era însoţit de o doamnă, bolnavă de erizipel. Chirurgul român a izbutit s-o vindece, după ce doamna fusese tratată zadarnic de medicii din Statele Unite. Uimirea i-a cîştigat doctorului prietenia devotată a medicului american, de ale cărui ajutoare în medicamente şi materiale speciale se folosesc gratuit bolnavii chirurgului nostru.
El primeşte, cercetează şi dă îngrijire oricui se duce la pavilionul lui, indiferent de beteşug — şi mai ales îl vindecă! Aci voiam să ajung. Dar mai ajung undeva. Chirurgul refuză orice fel de onorariu, argumentînd că-1 plăteşte spitalul. Plata spitalului se cunoaşte şi doctorul, care chiar locuieşte în spital şi n-are în oraş cabinet, adică prăvălie, e ca şi unchiaşul pomenit, sărac.
Am avut fericitul prilej să fac cunoştinţă cu acest medic fără de arginţi, ca sfinţii Damian şi Pantelimon. E un foarte tînăr personaj şi nu iese dintre bolnavii spitalului mai niciodată. Concentrat în sine, tăcut şi niţel ironic, el nu refuză numai onorariile, dar a refuzat toate dregătoriile ce i s-au propus. Nu vrea nimic şi nu se plînge de nimic. Şi mai suferă de o superioritate: citeşte şi preferă poezia. Recitează versuri în spital.
Ştiţi cum îl cheamă? Nici mai mult nici mai puţin: Ion Ionescu. Cîte valori înalte nu are acest biet neam românesc, neştiute, necăutate!
1947
DOCTORUL ŞTEFAN PIERSIC
Am urmărit dările de seamă, ca să văd ce se poate vorbi despre volumul acestui autor, România agricolă ţi imperialismul economic al ţărilor industriale — şi n-am aflat nimic. Aş fi dorit să cunosc judecăţile mai competente decît ale mele, despre această carte, pe care am citit-o din scoarţă-n scoarţă cu un interes neîncercat de multă vreme în literatura documentară.
Să citez vorbele tămîioase ale lui Miron Costin, cu care se deschide această valoroasă lucrare, cînd istorică şi narativă, cind critică şi economică şi cînd plină de înfăţişări neaşteptate şi de idei: «Cu acele trecute vremi, să le pricepem pe cele viitoare».
Am primit cartea doctorului Piersic cu scepticismul cititorului îmbuibat de titluri pe coperte tăgăduitoare, între care nu găseşti mare lucru. într-o seară, am scos-o din raft şi i-am dat grosso modo şi rapid foile peste cap, cu degetul mare, ca şi cum aş fi căutat în ele ilustraţii. Tlnjind să se desfacă ritmic foile, pe cîte o pagină am surprins cîte un cuvînt, cîte un rînd, cîte o frază, care m-au angajat.
Lectura e antrenantă, capitolele instruiesc şi incidenţele provocate de autor luminează sumedenii de probleme, ivite brusc din fapte şi împrejurări, unele ştiute, dar fără înţelesul lor şi opace. Autorul povestind gîndeşte şi dă transparenţa evenimentelor cu o luciditate cristalină. B o foarte frumoasă carte, cartea doctorului Ştefan Piersic.
318
Enumerarea cîtorva capitole, care ar fi trebuit să fie cuprinse şi într-o tablă de materie absentă, dă o imagine a temelor răscolite şi tratate cu mină de meşter.
De la bucolicele virgiliene la cerealismul moşieresc. Ţărănimea românească tn luptă cu nedreptatea. Străinii veniţi în Principate fac Stat tn Stat. Desfătările boierilor şi luxul femeilor, le plăteşte ţăranul. Realităţi şi contraste biologice. Peste două milioane de gospodării din România fără vacă. Bordeie şi case de lut. Munci forţate ca in exploatările coloniale. Un miliard de zile nelucrate. Exodul patologic şi emigraţiile patologice. Petrolul românesc, belşug şi bogăţie pentru ţările industriale şi capitaliste. Românul este un cerşetor, care doarme pe un sac de aur. Pustiirea codrilor din România. Ciobanii Europei. * Fiind ţară în calea răutăţilor, s-au pustiit». Agricultură fără plug, fără grapă şi fără vite de muncă. Vaca de jug. Europa industrială In atitudine economică faţă de România. Congresul de la Viena foloseşte pesta bovină drept manevră economică. Agricultură înnobilată şi industrializată prin animale. Opincile şi ţăruşii de lemn le importă România din Austria. Planul Tardieu şi confederaţia dunăreană. Sud-Estul european este caracterizat prin mizerie, nesiguranţă şi exploatare. Speranţe economice de viitor. Patrimoniul biologic şi spiritual, specific neamului românesc, perpetuat ca o sacră moştenire prin ţărănime. Orăşeanca maltuziană şi ţăranca prolifidă.
Trec zeci şi zeci de capitole, care de care mai adevărate in voioasa lor nădejde şi amărăciune.
Aş adăuga o menţiune inimoasă pentru frumoasa prefaţă a volumului, scrisă cu o pană substanţială de către domnul profesor Grădinescu. Şi termin cu cîntecul de leagăn al mamei ţârănci, deasupra copilului din copaie, citat de domnul Ştefan Piersic: Nani, nani, pui de om,
Cum aş face să le-adorm?
319
Vin găină, dă-i hodină,
Şi tu raţă, de-l răsfaţă;
Tu, cal breaz mi-l fă viteaz Porumbiel, fă-l sprintenel, Vin curcan şi mi-l fă ban, Tu, lăstun, dă-i suflet bun, Tu, mistreţ, mi-l fă isteţ.
19 4 7
i; ,
4'isi‘M
DOCTORUL MIHAI RĂCESCU
Nu cred că literatura de imaginaţie să aibă nevoie de prea multe nume de plante.
în clasa substantivelor fără acţiune, ea generalizează, cu toate că e vorbă nouă şi neuzată de tipografie, pusă unde trebuie, poate să adauge, scandată, dacă nu o culoare, un ton sau silabele prozodice, implicate de încovoierile frazei. Dar şi atunci cuvîntul trebuie să aibă un înţeles ori un subînţeles, ceea ce nu se prea petrece cu numirile de buruieni şi flori, tot atît de numeroase cîte judeţe, plăşi, regiuni şi sate se înşiră de-a lungul potecilor omului cu traistă şi băţ.
însă biblioteca şi filologia, lexicul, trebuie să le îmbrăţişeze pe toate, fără să-i scape nici unul din acele frumoase cuvinte româneşti, care studiate de cărturar şi literat şi deschise ca nişte medalioane, cu Vîrful unghiei, dau la lumină o icoană, un portret de vîrstă şi ca un ceasornic mecanismul însuşi al limbii, noţiunea de criteriu, dacă un cuvînt e de formaţie neaoşă şi străbună, întodeauna ; ţărănească, ori pseudo-ştiinţifică sau imitativă.
începusem odinioară cu un medic, care bănuise că era un mijloc de procopsire şi care a văzut că s-a înşelat, un vocabular de bolişi de leacuri, aşa cum se aflau în limbajul de la ţară. Lucrul s-a isprăvit cînd nici nu se arătase bine.
Un prieten avea prin preajma primului război, numit impropriu, comparativ cu al doilea, mon-
321
dial, un ţăran bătrîn, care cunoştea toate vorbele botanice din districtul Rîmnicului Sărat. Ne legaserăm să construim, călătorind prin ţinuturile noastre, un dicţionar cu fotografii şi desenuri. Găsiserăm şi o cameră neagră suprasensibilă, care permitea instantaneele verticale, ca în aviaţie, şi am şi luat cîteva portrete de bălării admirabile, stilizate de la natură după o schemă geometrică uimitoare. Descoperiserăm şi o iarbă pitită, al cărei fruct compus din linii mari aeriene, pătrate, tra-pezoide şi în cruci, legănat pe un fir necrezut de subţire, nu-1 mai văzusem nicăieri, nici în şes, nici la deal şi munte, nici în streinătăţile pe unde am colindat în cîmp şi altitudini. Războiul ne-a tulburat cercurile şi moartea prietenului, a pus cap interesantei preocupări.
Domnul doctor Mihai Băcescu, director la Muzeul zoologic şi hidrobiolog la Institutul de cercetări piscicole al României, a binevoit să-mi trimită frumoasa domniei sale lucrare, apărută recent: Peştii, aşa cum ii vede ţăranul pescar român. Ce trebuia făcut cu iarba, domnia sa face cu peştele, dar aflu din paginile introducerii volumului de peste două sute optsprezece pagini, format mare, că autorul ar avea în manuscris şi opt sute de cuvinte pentru plante. Poate că la Cluj, unde părea pînă la un moment că se concentrase cea mai bună valoare cărturărească şi unde i s-a oferit o catedră de universitate, pe care parcă mi se pare că nu ar putea să o accepte din pricina lipsei regretabile de locuinţe în oraşul ardelenesc, un răgaz mai confortabil i-ar permite să le tipărească şi pe acelea rîntr-un volum.
Ar fi mult de scris despre cartea doctorului Băcescu. Vrînd-nevrînd, domnia sa înavuţeşte literatura bibliotecii cu o contribuţie esenţială, nu numai ştiinţa piscicolă, cum i se zice, şi zoologia. B o carte, punind interesele universitare de-a-ndara-telea, înainte de toate de folclor.
322
O plăcută atmosferă de discret patriotism, o scaldă, inevitabil. Dar o dovadă In plus despre ceea ce s-a afirmat mai de mult, că lipsa de lectură a săteanului nostru poate să fie un indiciu pejorativ pentru Ministerul educaţiei, ceea ce nu stabileşte incultura lui; dimpotrivă. Pe lingă o inteligenţă prea bine cunoscută, pe lingă un gust ales, pe lingă o muzică, o literatură şi o vorbire armonioasă; pe lingă instituţii sufleteşti, de generozitate, poporul românesc de pe brazdă, din sate şi cătune, are o cultură autentică şi originală, incomparabilă cu hibridităţile anemice din Bucureşti.
Cartea domnului doctor Mihai Băcescu aduce aminte de acestea toate şi de altele, lucru de care emoţia cititorului îi rămîne îndatorată.
1947
FRANCISG RAINER
Fără să caute să fabrice proverbe, aforisme, maxime şi sentinţe, croite după un artificiu cărturăresc, ca nişte epigrame în proză, opera celui ce gindeşte, suferă şi scrie, capătă o culoare graţioasă dulce din notele de după muncă şi elan. Sînt briliantele şi mărgăritarele aninate de grumazul idolului de granit, aşezat cariatidă la o intrare de templu, cu palmele pe genunchi. Slnt sămtnţa scuturată din floare, a unor noi tulpini şi trunchiuri încolţite prin muşchiul de piatră, printre ferigi. Sînt semnele de mărginire dintre ştiinţă, viaţă, frumuseţe şi presupuneri.
Profesorul Francisc Rainer nu a fost numai un învăţat, învăţător şi novator, ceea ce ar fi la proporţiile lui prea de-ajuns. El era şi un poet, un artist frămîntat, o inteligenţă mistică, o sensibilitate dintre obscur şi clar, neliniştită între cele două continente negre, separate de o Îngustă apă de azur, pe care trece luntrea ginditorului odată cu el, neantul de ieri şi neantul de miine, două aspecte ale lui «întodeauna ».
Am toate volumele postume ale savantului, răsfoite de curiozitatea ignoranţei mele, şi-mi dau seama de puterea momentală a operei lui, construită ca o piramidă. Doamna, văduva profesorului, ea nsăşi femeie de ştiinţă, îi slujeşte amintirea pe
324
dimensiunile cuvenite unei personalităţi încă prea mult apropiată de timpul lui pentru a fi înţeleasă. I-aţi auzit vreodată vocea la telefon, un suspin neîntrerupt, venit parcă dintr-o stea de veşnică singurătate, de undeva, departe, dintr-o regiune a incomensurabilului zodiac?
Dar citesc şi recitesc însemnările de om chinuit, de visător şi estet ale profundului scriitor, călăuzit, pe lingă un gust de suav rafinament, de o cunoaştere temeinică a vechilor civilizaţii, rămase în arhitectura, sculptura şi dialectele lor. Ele s-au tipărit în Revista Fundaţiei regale de literatură, Teproduse pe ici-colea de alte publicaţii. Ca un abur auriu se ridică din notele lui Francisc Rainer şi pluteşte pe viaţă ceea ce se cheamă sufletul lui, încercat de luminişurile şi umbrele ce-1 constelează în proporţii egale. Mi se pare că Rainer a fost un catolic, dar un catolic, ale cărui schiţe de idei ■şi sentimente se mărginesc parcă şi cu Urmarea lui lisus a lui De Kempis şi parcă şi cu fruntariile fui Pascal, întrerupte de pauze şi contraste, de tăceri In care ideea continuă să se exprime... Şi toate slovele lui rapide mărturisesc o stare de levitaţie morală, în analogie cu suirea la ceruri; îndoiala. .
19 47
' i'.ivj
• v 'i , ji .'j;! •
■ -; : 1 .flfcteîîîni.
DEM. DOBRESCU
Mă uitam din dealul Mărţişor peste vasta luncă a grădinilor Întinse pe balta transformată intr-o luxuriantă cîmpie joasă, de legume şi flori. Grădinarii, ani de zile, au adus carele de humus, bălegarul pe tărgi şi au podit mostiştea cu o velinţă de cel mai gras şi darnic pămînt. Perdele de sălcii pribege întrerup şi-i dau o profunzime fără margini ţinutului crizantemei şi al verzei plumburii, aşternut cu feerica impalpabilă ceaţă a dimineţii opa-line.
Împotriva măsurilor, ordonanţelor şi ameninţărilor municipale au ieşit Intre două ploi, ca nişte ciuperci cu pălăria purpurie, frumoasele locuinţe, risipite pe şesul nou, cu acoperişul de ţiglă. Ciocanele, pe înserate, ale oamenilor nevoiaşi, veniţi de la lucru ca să-şi edifice pe încetul cîte un crînipei de casă, la care muncesc nevasta, copiii şi rudele vecine, bat pînă noaptea tîrziu păreţii de şipci diagonale, «bulgăriţi» cu mocirlă de paie şi lut, sau zidiţi cu blocuri de chirpici.
Din creştetul măgurii Văcăreşti se lasă, lin şi elastic, bulevardul care-1 uneşte cu Abatorul, prevăzut, într-un proiect abandonat de împrejurări, să parcurgă oraşul pînă la Universitate, ca o cale imperială. E poate cea mai completă şi elegantă perspectivă a capitalei, această matcă largă de asfalt, cu două şosele despărţite pe toată întinderea «i de un covor oblung de pajişte verde. Altădată
326
gazonul stropit continuu, ca parcurile londoneze, încadra în spaţiile curate proaspetele buchete de gladiole şi, din timp în timp, o amforă de ceramică, dezgropată de arheologi, din adîncul în care stăteau ascunse de invazii cerealele nobile şi untul-de-lemn, adăoga cîte un accent drumului zmălţuit. Toate urcioarele au fost sfărîmate.
Autorul acestui decor şi al numeroaselor aspecte, în care natura, tehnica şi gustul estetic, au colaborat subt impulsul şi supravegherea lui riguroasă, e fostul primar, al treilea ctitor după Bucur şi Pake, al oraşului Bucureştii, domnul Dem. Dobrescu, explorator şi al Snagovului, lacul şi codrul neturburat de la Odobescu încoace, de nici un ecou de intuiţie oficială. în cîteva zile, în cîteva săptămîni, în cîteva luni, în cfţiva ani, într-o vreme neînchipuit de scurtă, domnul Dobrescu a frămîntat oraşul, rămas intact din epocile geologiei, i-a dat un chip, o înfăţişare şi acest faur şi aurar a fost oprit din lucrul lui tocmai atunci cînd bijuteria începea să se ivească şi să pîlpîie pe catifeaua îmbinată dintre orizonturi şi cer. Şi marele primar, a căruia figură creşte pe cît lumea îl uită, nu a fost zăticnit în munca lui admirabilă, de fatalităţi, ci de oameni.
Aflu că domnul Dobrescu e foarte suferind în casa din marginea Snagovului domniei sale, şi încerc o aspră durere, dar aş voi, dacă se poate, să-i deştept un sentiment, să-i pricinuiesc o mulţumire, cît de slabă, cît de neînsemnată, pomenin-du-1 în mijlocul operei sale, pe care o privesc din dealul meu, la trecerea rîndunelelor din cocioc în azur.
19A7
iss) »»îîfîf;,t..;.| r-
'*?• -•> ’^'Tt
DOCTORUL CIOC ILTEU
Mi-a şovăit creionul mai multe zile în şir să scriu în capul unei tablete numele acestui poet. El a fost şi medic, profesor, la facultatea unde se învaţă descoperirea boalelor şi leacul.
Şovăirea venea de la îndoială. Nu mi-a tihnit şă cred, fără alte informaţii, în prima ştire despre cadrul, despre momentul, despre forma şi despre cauzele în care şi de care a murit Ciocîlteu. Mi s-a părut, deşi nu mi-am pierdut pînă la vîrsta mea toate naivităţile primitive, că mai ales pricina morţii doctorului Ciocîlteu nu putea să fie aceea care a fost, morală şi de sensibilitate. Candoarea mea şi nevinovăţia lui jucau astfel într-un paradox.
Incredibila moarte s-a petrecut în consiliul profesoral. Despicîndu-i-se catedra, pentru numirea unui profesor nou, Ciocîlteu s-a simţit redus, diminuat şi bagatelizat. Unii oameni suportă nedreptatea cu eroismul plugarului, care dispune în folosul lui de conştiinţa că lui nu i se cade nimic şi că stăpînului i se cuvine totul — şi îndură! — şi nici batjocura nu-i sărăceşte sufletul înţeles cu pravila cea mai presus de timpuri şi de' împrejurări.
Dar firea omului nu se porunceşte. Apărîndu-şi timp de un ceas demnitatea de cărturar şi onoarea profesională, Ciocîlteu s-a aşezat pe scaun. S-a simţit rău, şi-a rezimat capul pe umărul unui coleg de scaun, şi a căzut. Vecinul,pricepînd că profesorul era fulgerat de o congestie, a încercat să-i derive
328
sîngele de la creier şi i-a retezat o venă. Drept sculă de chirurgie urgentă, medicul s-a slujit de o lamă de ras, pe care o cumpărase ducîndu-se la consiliul profesoral. Ajutorul a fost de prisos. Ciocîlteu a murit în drum către spital.
Acum, catedra îi va reveni întreagă noului profesor. Nu ştiu dacă moştenirea îl fericeşte tot pe atît pe cit l-a mulţumit numai o parte din ea. Legată de o dramă şi de un mort pe catedră, ştiinţa, şi cea mai indiferentă, rămîne obsedată, iar cărarea cimitirului se schiţează definitiv în spatele dascălului, nou, ca un fundal de scenă, în care se zbate omul hotărît să o înfăţişeze. M-aş cutremura să mă urc în amvon, în clipa în care preotul s-a prăbuşit, şi să citesc Evanghelia,^deschisă la pagina vieţii, de la rîndul unde a mers, odată cu ochii, degetul lui aţătător şi s-a întrerupt. Glasul tremură, tonul glasului scade, ideea se-mpleticeşte, şi parcă nici genunchii nu se mai ţin pe încheieturile lor subt şţihar.
tfu sînt medic, sînt dimpotrivă un bolnav, bolnav de ti'ăire şi de amărăciune — şi nu sînt nici profesor; dimpotrivă sînt un etern ucenic. Dar dacă aş fi în locui rioului profesor, care încă nu şi-a inaugurat lecţia de început, m-aş recunoaşte dator să fac să-i corespundă unei morţi o eleganţă. Lîngă un mormînt stă frumos linia înaltă a unui molift vertical., Eu m-aş demite. Catedra n-ar mai fi o izbîndă şi o' bucurie. Ar fi o suferinţă.
1947
-cv. J
FRANgOIS RABELAIS
Sînt astăzi patru secole de la moartea lui Fran-$ois Rabelais, sfîrşit la o vîrstă care încă acum vreo cincizeci de ani însemna la Paris, unde notorietatea era dificilă pentru artişti, un debut.
Cine şi ce a fost acest Rabelais, citat aşa de rar, chiar în Franţa lui, necum în România noastră? Un om care a rîs cit a trăit, şi un om întreit, călugăr, medic şi scriitor. Un întemeietor şi creator de limbă. îndrăcitul lui de condei fabrica în serii cuvinte mereu noi din firimiturile latine, eline şi vechi franţuzeşti şi avea îndrăzneli de toate dimensiunile şi de toată natura, într-un timp cînd ştiinţa, simţirea şi adevărul aparţineau făţărniciei şi cenzurii inchizitoriale. Toate ideile trebuiau să poarte, ca un obroc, tichia strimtă a clerului medieval şi de cîteva ori, din pricina literaturii lui eretice, Rabelais a cam trecut pe lîngă spînzurătoare.
Revoluţionarul Etienne Dolet, celebrul tipograf şi care scosese o ediţie din Gargantua şi Panta-gruel, prieten cu el, a fost ars în piaţă publică, de viu.
Celebritatea geniului rablezian vine de la aceste două personagii născute prin etimologii de fantezie satirică, din călimara lui; Gargantua şi Panta-gruel şi care intitulează cele cinci cărţi ale lui, reunite dimpreună cu anexele, aproape Intr-o mie de pagini de tipar mărunt. Gargantua, tatăl lui Pantagruel, e fiul lui Grandgousier şi al Garga-
330
melei, o familie caricaturală de uriaşi lacomi şi nesătui.
Era timpul, rămas din mitologie, clnd omul nemulţumit de slăbiciunea lui fizică şi de scurtimea vieţii, îşi căuta o compensaţie în poveştile cu uriaşi, din care poporul, apăsat şi de stăpînire, îşi trăgea, pe lîngâ superstiţii, satisfacţiile de veselie şi de critică acoperită. Această epocă, foarte lungă, a durat pînă la cartea simbolică a pamfletarului englez Swift, autorul lui Gulliver tn ţara piticilor şi a giganţilor, cam, adică, pînă în anii 1745. De-abia după aceea se ivi, în toată lumina lui, spiritul de încredere în sine şi în puterile proprii, al omului, căci în curînd emul 1789 înregistrează marea Revoluţie franceză şi Comuna, după care se afirmă gigantismul real şi valoarea colectivă a individului, scăpat din ce în ce mai mult de sugrumarea strigoilor istorici.
Preferinţele populare franceze mergeau amuzate la isprăvile imaginare ale cîte unui Titan ridicul şi batjocorit. Rabelais, sărac şi prigonit şi trăind de la o zi la alta, ca un proletar, care se ferea din răsputeri de tihna unei nobilimi de sutană şi spadă, asigurată prin servilism, a început şi a continuat să scrie, împins de nevoia de a cîştiga fără ruşine un supliment derizoriu la slabele lui mijloace de trai, din vînzarea prin bîlciuri a broşurilor tipărite. Tiparul fusese născocit de curînd. A încercat o primă carte, care a prins, a scris o a doua şi a scos cinci, pe lingă un almanah grotesc, compus din cînd în cînd. Succesul i-a fost atît de bun, încît scrierile lui, cît şi plagiatele grosolane ale concurenţilor aventurieri, s-au răspîndit neaşteptat de iute. Se relatează că la apariţie, cărţile lui se vindeau mai mult într-un singur an, decît Biblia în zece ani. Uriaşii lui Rabelais erau în acelaşi timp regii, împăraţii şi curtenii.
331
Să precizăm .un punct Modestia lui Rabelais nu fusese determinată să se apuce de scris, de nici o, veleitate sau ambiţie literară şi se poate spune că el a scris, fără să ştie că scrie: că scrie, în sensul academic de mai tîrziu al cuvlntului, inconştient de stilul şi de puterea lui de expresie. Ieşeau din mintea lui gîndurile, în toată simplicitatea, ca ghioceii din pămînt. Ce departe era de el bănuiala, că posteritatea va face din literatura lui, ceea. ce făcuse el din Gargantua şi Pantagruel, un uriaş, însă de altă natură.
: Al doilea punct de precizat. Rabelais e primul scriitor francei, care, sătul de schimonosirile savante ale Şorbonei, a utilizat în toată cruditatea şi naivităţile ei pitoreşti limba poporului din bîlciurile unde se colportau broşurile, lui, ca la noi odinioară, cu coşul, Haiducii, Micul dor, Ileana Cosinzeana, Păcală, Cilibi Moise şi celelalte fascicule de cîte cinci parale, cumpărate de sătenii sosiţi la iarmaroc eu cartofi, porumb şi fasole, Şi să nu uităm că marele clasic francez era un mare învăţat, medic, profesor de anatomie, savant în limbile latină şi vechea greacă. Din greceşte el şi-a scos şi silabele necesare pentru transformarea sensului cuvintelor sale.
Fireşte că în ţesătura povestirilor lui, pe care le scria rîzînd în hohote, el ştia să strecoare odată cu gluma, adeseori groasă dar întodeauna subtilă, revolta lui de asuprit şi în personajele lui zeflemeaua cuvenită unei boerii de trîndăvie ostentativă, unui monopol clerical absolutist de ipocriţi ai Bibliei şi ai canoanelor bisericeşti. Dragostea lui de popor, de adevăr, de ştiinţă şi dreptate, izbucneşte dinjtoate paginile lui, semnificativ.
Rabelais are la noi un corespondent remarcabil, pe Ion Creangă. Vom citi cîteva pagini de Rabelais, în româneşte. Din partea noastră e mai mult
332
decit o îndrăzneală. între limba lui şi limba noastră e o deosebire de termeni, de vocabule şi de substanţă; cu neputinţă de egalat. Orice încercare de a juxtapune textul francez cu un text românesc, e neper-mis de primară.
. Rabelais nu e un autor de episoade şi peripeţii, decît foarte rar; de pildă ca atunci cînd povesteşte întemeierea, unei mînăstiri, a Ţelemiţilor, în contrast tendenţios cu sumedeniile de ordine călur. găreşti din timpul lui..
Pagina care expune principiile de organizare ale minăstirii proiectate, trebuie citită în întregime:
E . vorba . de intenţiile fratelui loan (Jean) al căruia eroism în războiul lui cu Picroşol, (Picro-chole), intenţii ce trebuiau răsplătite de către Gar-gantua împărăteşte. Războiul se iscase, ca mai toate războaiele, dintr-o nimica toată, din pricina unei căruţe cu lipii şi brînzoaiee. Fratele călugăr loan dovedise o vitejie fără păreche, frîngînd spinările asaltatorilor cu coada cît o prăjină a unei cruci de biserică, scoasă la procesiunile catolice.
Gargantua voia să-i dea o stăreţie, sau chiar două, dar călugărul îi răspunse că pu vrea să primească însărcinări şi guvernare de .călugări. Cităm textual:
. «Cum aş putea guverna eu pe alţii, zise fratele loan, cînd nu ştiu să mă guvernez nici pe mine? Dacă vi s-ar părea că vă place ceea ce am făcut pînă acum şi aş mai putea face pentru Măria Voastră pe viitor, daţi-mi învoire să întemeiez o mînăstire după pofta inimii mele.» .
Cererea îi plăcu lui Gargantua, care-i dărui toată regiunea Thelema de pe rîul Loara, la vreo jumătate poştă de pădure.
Fratele loan îi mai ceru voie lui Gargantua să înfiinţeze o religie nouă, cu totul alta decît toate celelalte.
333
— Mai întîi, răspunse Gargantua, nu e nevoie de ziduri împrejur, căci toate mînăstirile sînt închise de ziduri mari.
— într-adevăr, zise monahul, însă asta nu s-a făcut degeaba. Acolo unde stau ziduri în faţă şi-n spate, stau şi şoaptele, pisma şi mocneşte şi complotul.
De vreme ce într-unele mînăstiri de pe lumea asta e obiceiul că dacă intră în ele vreo femeie (vorbesc de cele ruşinoase şi de mironosiţe) să fie curăţit locul pe unde a trecut, s-a hotărît ca şi aci să fie spălate şi rase toate urmele călugărului sau ale călugăriţei care ar pătrunde din întîmplare în noua mînăstire. Iar devreme ce în credinţele religioase din lumea asta totul e măsurat şi întocmit după ceasuri, s-a mai luat hotărîrea ca noua mînăstire să n-aibă nici orologii, nici cadran solar şi ca toate treburile să se facă şi să fie înlăturate după împrejurări şi prilejuri.
— Căci, spunea Gargantua, niciodată nu pierzi atîta timp, ca atunci cînd te apuci să-l numeri. Şi cu ce te alegi? Cea mai mare prostie din lume este să-ţi rînduieşti viaţa cu clopotul şi nu cu bunul tău simţ şi cu mintea.
Şi de vreme ce pe atunci femeile nu se duceau la călugărie, afară de chioare, de şchioape, de cocoşate, de urite şi de ismenite, de nebune, de ţicnite, de divorţate şi cu multe cusururi, ca şi bărbaţii, dealtfel, guturăioşii, născuţii de-a-ndoaselea, nerozii, sau nesuferiţii («Mă rog o întrebare, spuse monahul, o femeie care nu e nici frumoasă nici bună de ce mai poate fi ea bună? » « De călugărie, zise Gargantua». «Da, răspunse monahul, şi de cusut la cămăşi», s-a luat hotărîrea că fn noua mînăstire vor fi primite numai femeile frumoase, bine făcute şi cărnoase şi numai bărbaţii frumoşi, cu muşchii tari.
334
De vreme ce în mînăstirile de maici nu puteau să intre bărbaţii decît pe subt ascuns şi pe furiş, s-a decretat că acolo nu vor fi primite femeile decît dacă se vor fi aflat în mînăstire de mai înainte bărbaţi şi nici bărbaţii dacă nu se găseau, tot aşa, femei. De vreme ce, atît femeile cît şi bărbaţii admişi după un an de ucenicie, erau siliţi să ră-mîie în călugărie toată viaţa, s-a hotărît ca bărbaţii şi femeile să părăsească noul aşezămînt după placul lor, în toată libertatea.
De vreme ce deobicei călugării puneau trei jurăminte: de feciorie, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărît că acolo puteai, dacă voiai, să te căsătoreşti, să fii bogat şi să trăieşti slobod. Vîrsta de admitere era: pentru femei de la zece la cinsprezece; pentru bărbaţi între doisprezece şi optsprezece ani.
Să ne întoarcem puţin la regele Picroşol, care sfătuit atît de nişte consilieri slugarnici cît şi de ambiţiile lui de a cuceri treptat, după regatul vecin, al lui Grandgousier, toată lumea, întregul univers, de la primul lui pas agresiv, pierde războiul şi fuge stupid şi nenorocit. împrejurarea nu e prea streină de unele evenimente mai recente, lată ce se alege dintr-un şef de stat, belicos. Cităm:
«Deznădăjduit, Picroşol o luă la fugă, dar pe drum poticnindu-i-se calul şi căzînd, regele furios îl ucise. Atunci voi să încalece pe măgarul de la moara din apropiere, dar morarii îl snopiră în bătaie şi-l dezbrăcară de veşmintele domneşti, dîn-du-i, ca să se acopere, o zdreanţă de cămaşe. Tre-cînd o punte peste o apă, el dete de o vrăjitoare bătrînă, căreia îi povesti marea lui nenorocire şi care îi prezise că-şi va recăpăta regatul la sosirea lui Moş-Aşteaptă. Nu se mai ştie cu de-amănun-tul ce a putut ajunge regele războinic, totuşi mi s-a spus că e acum salaor, tot aşa de furios ca
335
mai-nainte, văicărindu-se mereu şi întrebînd pe călătorii streini, dacă nu cumva a sosit Moş-Aş-teaptă prin regatul lui.»
> Am făcut aceste palide citate pentru exemplificarea mecanismului în concepţie la Rabelais. Reproducerea în româneşte a citatului poate fi socotită exactă. Ea suferă însă de un defect: îi lipseşte savoarea originalului. Rabelais nu e povestitor de fapte petrecute, decît rareori, ca în cazul de faţă. La el interesează, înainte de toate, limba, imposibil de reprodus într-o limbă pe înţelesul nostru. Ei e numai stil, aromă şi savoare, într-adevăr.
Valoarea literară a cărţilor lui stă cu totul în limbă, intraductibilă într-alte limbi. Limba lui Rabelais nu poate fi tradusă nici în limba franceză... în limba franceză modernă. S-au încercat mai multe asemenea traduceri, în deşert. Textul original aproape nu mai are gust, ajunge sarbăd şi seamănă, comparativ cu lămîia, cm sarea de lămîie, coclită, metalică şi sălcie.
Asta o afirmă autorul prezentului text, ce se citeşte acum şi care se sleieşte în strădanie de mai bine de un an de zile, să dea în româneşte, dintr-o însărcinare adresată aşa-ziselor lui calificări, o tîlmăcire acceptabilă a lui Rabelais, şi care pînă ,1a urmă va fi constrîns să se lase păgubaş, în nici una din limbile româneşti suprapuse, de la Coresi pînă azi, nu se poate încerca o transpunere onorabilă şi respectuoasă pentru original şi pentru tîlmăcire. Dealtfel, publicul cititor îşi va da seama de acest lucru şi la lectura paginilor ce urmează, palide şi şterse faţă de proza grandioasă a marelui scriitor.
Dar Rabelais, care a Închis ochii în Franţa, într-o zi de april, trebuia pomenit în România într-o zi de april... Şi cum l-am fi putut pomeni mai
336
bine decît presârîndu-i pe un mormînt de mai multe veacuri cîteva flori vitrege din grădina lui. Este ca şi cum am fi rupt, paginile lui, ca o scrisoare în bucăţele, pe care le lăsăm să zboare peste el, ca nişte confettii impersonale, de hîrtie.
în cele treizeci de minute ce mi s-au acordat pentru lectura prezentului manuscris nu mai pot fi introduse totuşi citate ca în textul de mai sus şi, ca să încapă în firimitura de timp un crîmpei de noţiune din povestire, sîntem nevoiţi să rezumăm.
Un prunc normal se naşte la nouă luni. Gargan-tua s-a născut la unsprezece luni. Mamele pot să-şi poarte progenitura şi mai mult, scrie Rabelais, cînd e vorba de un exemplar excepţional, de o capodoperă de nou-născut — iar Gargantua era într-ade-văr un fenomen, ca şi părinţii lui. Copiii noi ştiam în copilăria noastră sau că sînt aduşi de berze la fereastră, sau că se nasc pe la subsuoară. Gargantua s-a născut pe urechea stîngă a maică-sii. Orice copil pînă la el venea pe lume ţipînd. De cum s-a născut, Gargantua, însetat de aşteptare şi furios, ceru să bea, ca un beţiv. Strigătele lui erau atît de sonore, încît au fost auzite în cîteva ţări.
Ca să ne facem o idee de foamea şi de volumul stomacului unui mare aristocrat, autorul destăi-nuieşte că la naşterea geniului moştenitor s-au tăiat pentru prăznuirea noii bucurii trei sute şaizeci ji şapte de mii, paisprezece boi şi că doamna-mamă a mîncat singură şaisprezece zăcători, două putini şi şase oale de ceea ce la noi, în Bucureşti, ar putea să fie ciorbă de burtă, tuslama şi piftie.
Pentru alăptarea lui Gargantua s-au mobilizat, în calitate de doici, şapte mii nouă sute treisprezece vaci, căci cantitatea de lapte a maicii lui era insuficientă. într-adevăr, sînii ei nu erau în stare să puie in gura fericitului copil decît o mie patru sute de boloboace şi nouă oale de lapte la un supt.
337
Să dăm cuvîntul autorului, citind textual cîteva rînduri:
«Am bănuiala sigură, spune Rabelais, că nu o să credeţi în posibilitatea unei naşteri atît de stranii. Mie unuia mi-e totuna, dar un om cumsecade, un om de bun-simţ crede întodeauna ce i se spune şi ce găseşte scris negru pe alb.
Şi de ce să nu credeţi? Pentru că nu-i nici umbră de adevăr, zici dumneata. Păi tocmai de aceea trebuie să crezi serios. Căci iată ce spun învăţaţii în toate celea de la Sorbona: „Credinţa este argumentul lucrurilor nevăzute“.
Este credinţa noastră împotriva legii, împotriva raţiunii, împotriva Sfintelor scripturi? Nu, în ce mă priveşte, n-am găsit în Biblie nimic împotrivă. Dacă vrea Dumnezeu ceva, zici că nu poate să-l facă? Mă rog, nu-ţi mai băga în cap asemenea deşertăciuni. Eu îţi voi spune că lui Dumnezeu nu-i este nimic cu neputinţă. De pildă, dacă ar vrea, de aci încolo toate femeile vor naşte pe urechi.
Dacă v-aş povesti acum ce a scris Pliniu despre naşterile ciudate şi neobişnuite, aţi rămîne cu gura căscată, dar eu nu sînt un mincinos atît de mare, ca el».
Gargantua a dus-o aşa pînă la virsta de un an şi zece luni şi din pricina că nu se putea face un leagăn pentru aşa namilă de copil, i s-a fabricat o căruţă frumoasă cu boi, care-1 plimbau de colo-colo prin regiune. Din cînd în cînd, tînărul se supăra foc, fiind susceptibil şi nervos — şi făcea urit. Atunci i se aducea de băut, fireşte că nu lapte ci băutură de tras la măsea, şi numaidecît, ca prin-tr-un farmec, se potolea şi începea să surîdă cu guriţa lui înviorată. Cît era de gingaşe această guriţă, vă puteţi închipui. Junele vlăstar avea o bărbie monumentală, cu etaje, optsprezece guşi, aşezate una peste alta, ca mai multe burţi la gît.
338
La optsprezece luni, splendidul copil se făcuse, cum se zice, mare, aproape major, s-a sculat pe picioare şi trebuia să i se croiască rufăria şi costumele demne de rangul şi de proporţiile lui. Culo-rile^dinastiei părinteşti erau alb şi albastru.
Ascultaţi:
Pentru cămaşa băiatului, nouă sute coţi de pînză cea mai faină, două sute de coţi pentru buzunarele puse pe dedesubt la subsuori.
Pentru haina de la glt la briu, cum se purta pe vremea lui Rabelais, opt sute treisprezece coţi de şaten alb, pentru eghileţii de blană, purtaţi tot pe atunci, o mie cinci sute nouă şi jumătate de piei de cline.
Se mai purtau şi un fel de nădragi, strinşi pe corp pentru care au trebuit o mie o sută şi un sfert de coţi de ştofă de lină albă. Etc.
Pentru Încălţăminte: patru sute şase coţi de catifea albastră roşcovană şi la pingele o mie o sută piei cafenii de vacă.
Cingătoarea a luat trei sute şi jumătate coţi de mătase, albastră şi albă, «care, adaogă autorul, mă prea Înşel».
Apoi mantale cu dungi de aur, bonete cu pană pe ureche, medalii, placă de aur atîrnată de grumaz cu un lanţ de şaptesprezece kg., spînzurind pe pîn-tece, inele la mai multe degete.
La virsta de la trei la cinci ani, Gargantua a mîncat, a băut şi a dormit, a băut, a mlncat şi a dormit, a dormit, a mîncat şi a băut.
La cinci ani, taică-su, luînd cunoştinţă de valoarea intelectuală a moştenitorului, îl dete la carte. Trecuse prin tot felul de suferinţe şi făcuse mai multe invenţiuni, bălăcea în supă, bătea clinii, rupea picioarele muştelor, făcea pe asinul şi cerea tărîţe, mînca dintr-o strachină cu căţeii, se lingea cu ei pe bot etc.
339
I s-a ales un mare doctor în teologie, maestrul Thubal Holofern, care-1 învăţa atît de bine? abecedarul, încît elevul îl Tecita şi pe de-a-ndoasele, cu uşurinţă. Abecedarul i-a luat cinci ani şi trei luni, ca să fie ştiut bine. Treisprezece ani, şase luni şi două săptămîni i-au trebuit ca să asimileze pe Donatus, Faretus, Theodolus, vestiţi grămătici medievali, combaterea mitologiei, şi morala în strofe de cîte patru versuri.
în optsprezece ani şi unsprezece luni a învăţat De modis signifuandi, adică logica, tratată de o sumedenie de adepţi de-ai lui Păcală.
în acelaşi timp, el învăţa să scrie cu litere gotice, tiparul nefiind încă utilizat, toate cursurile autorilor şi purta cu sine sculele trebuincioase în greutate de şapte mii chintale, din care numai vasul de ţinut pensule de scris era cît un stîlp de biserică. Călimara cit o butre de marfă sta spînzuratâ de lanţuri de fier.
Apoi citi Compostul, un almanach care i-a luat şi eljncă şaisprezece ani şi două luni, cînd dascălul lui muri de boli lumeşti.
După răposat el avu un alt profesor cu tignafes, pe magistrul Jobelin Bridă gură-cască. El îi citi următoarele lucrări geniale:
Liber- derivationum şi Grecismele; două dicţionare Doctrinele puerorumşi De'octo parlibus orationis,dou& gramatici, cu diverse Supplementa. De moribus in mensa Servandis sau cum să te porţi cînd stai la masă. Marmatreptur, o explicaţie a Psalmilor şi a sfinţilor. De quator oirtuiis cardinalibus, tratat de morală şi Dormi secure : Dormi In pace, o culegere de predici care dau un somn sănătos, precum şi alte opere de aceeaşi teapă.
Nu se mai ţine minte cît au durat aceste studii savante, pe care au leşinat generaţiile din veacul al treisprezecelea, dar fapt este că . din atîta hrană
340
intelectuală Gargantua a ieşit burduf de carte şi un mare înţelept.
Grandgousier văzuse că, Intr-adevăr, fiu-su învăţa tare bine şi îşi cheltuia,tot timpul cu ştudiul, dar îşi da seama totodată că ele nu-i erau de nici Un folos, ba că era şi mai rău, că băiatul se scrîn-tea la cap, că se cam ţicnea, că era dus cu gîndul şi că se prostise. îngrijorat, el s-a consultat cu vice-regele Papeligosei, care i-a răspuns că ar fi preferabil pentru Gargantua să renunţe la învăţătura cu asemenea dascăli. Ştiinţa lor era o dobitocie şi înţelepciunea lor un fleac bun să tîmpească minţile bune şi să strice floarea tinereţii. «Pot să-ţi fac dovada cu copilandrii noştri care au învăţat numai doi ani. Judecata, cuvintele şi vorbirea lor, purtările lor în lume sînt cu totul altele decît ale fiului dv. Dacă nu vă spun adevărul, să-mi radeţi o mustaţă. *
Proba fu făcută chiar în seara aceea, după cină, eu un băiat de şaisprezece ani din suita vice-regelui. El vorbi atît de frumos şi de convingător, încît Gargantua izbucni în hohote de plîns, ascunzîn-du-şi faţa în bonetă şi rămînînd mut. Nimeni n-a mai putut scoate din gura lui nici o vorbă, nici un sunet, ca dintr-un măgar mort.
Fără intervenţia vice-regelui, Grandgousier îl o-mora pe magistrul Jobelin. Ei s-au înţeles în privinţa numirii unui nou pedagog, maestrul Pono-crates şi s-a decis plecarea tuturora la Paris pentru a lua cunoştinţă de metodele de învăţămînt franţuzeşti.
S-a întîmplat că tocmai atunci regele Numidiei i-a trimis un dar din Africa lui Grandgousier, o iapă, o gogeamite iapă, cea mai gogeamite cu putinţă şi care a fost transportată pe trei corăbii mari şi o a patra ceva mai mică. Ca să ne dăm seama de enormitatea acestui nemaipomenit ani-
34t
mal e de-ajuns să spunem că singură coada îi era mare şi groasă cit o clopotniţă. Iapa era cît şase elefanţi adunaţi laolaltă şi mai avea şi un corn la spate, cam pe la coadă.
«Asta o să ducă pe băiatul meu la Paris, îşi zise Grandgousier. E tocmai ce-mi trebuia. într-o zi o să fie un om mare. Ca să nu trăim ca nişte dobitoace, ne trebuiesc învăţaţi».
După băutură, bineînţeles, Gargantua pleca a doua zi spre Paris, însoţit de Ponocrates şi de oamenii lui. O bucată de vreme călătoria fu veselă, cu mese îmbelşugate. Dar intrară într-o pădure mare, locuită de popoare de muşte şi bărzăuni, un adevărat chin pentru bietele iepe şi bieţii catîri şi măgari. Iapa Iui Gargantua şi-a răzbunat semenii ei în-tr-un chip nebănuit. De-abia intrată în pădure şi asaltată de gîze ea desfăcu şi întinse coada şi s-a apărat atît de bine de ele, încît a doborît toată pădurea, ca şi cum ar fi cosit-o. Şi din pădure n-a mai rămas nimic, nici arborii, nici muştele, nici gărgăunii; numai o cîmpie întinsă.
Ajuns la Paris, după ce şi-au răcorit bine gît-lejurile cu toţii, Gargantua a ieşit pe străzi la plimbare în admiraţia tuturora, căci poporuljdin Paris e atît de prost şi de neghiob din fire încît o paiaţă, un catîr cu tobe, un paznic la o răspîntie adună mai multă lume decît un bun predictor evanghelic. Oamenii se înghesuiră în el atît de mult, încît Gargantua se lăsă ca pe un scaun să se odihnească, pe turlele catedralei Notre-Dame, zicîn-du-şi: «Pesemne vor să le plătesc venirea mea la Paris. Au dreptate. Stai că le dau eu lor. O să le dau nişte vin, din vinul meu, să-i satur.» Gargantua îşi dete drumul udului şi de-acolo, de sus, de unde sta, a înecat toată piaţa catedralei, adică două
342
sute şaizeci de mii patru sute optsprezece oameni fără să socotim femeile şi copii.
Unii mai iuţi de picior scăpară şi, asu-daţi, tuşind şi scuipînd, ajunseră la Universitate, de unde il ocărau şi blestemau în toate chipurile şi limbile vorbite. Rabelais care ştie să fie batjocoritor şi cinic, după cum s-a văzut, înşiră o listă de înjurături pe şleau.
DUpă ce s-a risipit lumea, Gargantua pipăi marile clopote ale bisericii pe care şedea, le puse să sune în cor şi-i veni ideea să le desprindă din locul lor şi să le agăţe la grumazul iepii, ca nişte clopoţei. Şi le-a luat cu el.
Locuitorii Parisului revoltîndu-se, după obiceiul lui de a se aprinde lesne, şi doctorii în teologie discutînd pierderea clopotelor, însărcinară pe unul dintre ei, magister Janotus de Bragmardo, să se prezinte, să-i ţie lui Gargantua o predică argumentată şi să-i ceară clopotele îndărăt, ceea ce se şi făcu. Ca să-şi întocmească un discurs de mare inspiraţie, după cele mai înalte principii doctorale şi sorbonniene, teologul şi-a bătut capul de maestru timp de optsprezece zile, asigurat, dacă recapătă în urma homeliei sale clopotele catedralei, de daruri importante, nişte nădragi calzi pentru bătrîneţele picioarelor lui şi cîteva şiraguri de cîr-naţi. In nomine Palris, et Filii, et Spiritus Sancti, Amen.
Consultîndu-se cu suita lui, Gargantua fu de acord cu Pinocrates să i se dea magistrului cîrnaţii făgăduiţi de Sorbonne, şapte coţi de postav negru şi trei de căptuşală, trei sute de buşteni, să se încălzească la iarnă, douăzeci şi cinci boloboace de vin, un pat cu trei saltele de fulgi de gîscă şi un lighean mare şi adine. Hazul mare pe care îl iscase predica lui merita cu prisosinţă darul făcut.
343
La Paris, Gargantua se dete întreg pe mîinile savante ale lui Ponocrates, care în primul rînd căuta să-şi dea seama cum se făcuse că elevul lui, cu atîţi dascăli şi în atita vreme, izbutise să rk-. mîie atît de nerod, de încrezut şi de prostănac.
Noii lui profesori teologi îi stabiliră un program. El se scula cu noaptea-n cap între opt şi nouă dimineaţa, se tăvălea cîtva timp în pat ca să se deştepte bine, se da jos din aşternut, nu se spăla pe ochi, ca să nu piardă timp şi se pieptăna cu grebla naturii, cu cele cinci degete de la mînă.
Şi se punea să mănînce cît şapte, supe peste supe, măruntaie prăjite, muşchi de vacă la grătar, şuncă suculentă şi tot felul de alte bunătăţi pe grătar şi îşi spăla înghiţitoarea din belşug.
Pe urmă se ducea la biserică, unde i se aducea cartea de rugăciuni, pe măsura lui, intr-an coş. Ea nu cîntărea nici mai mult nici mai puţin de unsprezece chintale. Se plimba apoi pa galeriile şi prin grădina mînăstirii din jurul bisericii şi, în sfîrşit, învăţa o dureroasă jumătate de ceas cu ochii pironiţi în carte, dar gîndul lui era la bucătărie. După aceea se aşeza la masă cu dteva duzini de şuncă , cu limbi de vacă afumate, cu cîrnaţi şi caltaboşi şi sărături bune pentru pofta de băutură, în tot timpul mesei, patru din oamenii lui îi aruncau în gură, unul după altul şi neîntrerupt, lopă-ţele de muştar — şi din cînd în cînd, ducea la gură şi cîte o găleată de vin. Şi masa nu se oprea decît foarte tîrziu, cînd începea burta să-i bolborosească.
Se spăla pe mîini cu vin, îşi scobea dinţii cu un picior de porc şi se înveselea stînd de vorbă cu intimii lui. Apoi pe un covor aşternut pe jos se înşiruiau cărţile de joc. Şahuri şi babaroase şi se jucau două sute douăsprezece jocuri felurite, fiecare cu numele lui.
344
După aceea se cuvenea băutură — şi trei ceasuri de somn.
La deşteptare, vin la gheaţă mai mult ca-nto-deauna.
«Asta e viaţa adevărată a sfinţilor părinţi», spunea Gargantua.
Apoi citea niţel şi lua rugăciunile de-a capo şi, ca să meargă mai repede, încăleca pe o catîrcă bătrînă care slujise la nouă regi, bîlbăind din buze şi dînd din cap bisericeşte, şi se ducea să vadă iepurii prinşi cu laţul prin grădină.
La întoarcere, da fuga la bucătărie ca să ştie ce se rumeneşte la frigare. Şi mînca iarăşi foarte bine, cu dţiva beţivani de prin apropiere. După masă începeau jocurile din nou — sau băiatul se ducea pe la fete.
Ponocrates l-a lăsat cîteva zile în voia lui dar se hotărî să-i aplice severa lui disciplină. A chemat întîi un medic care i-a dat o curăţenie: sâbur, lepădîndu-i astfel din creier deprinderile perverse şi făcîndu-1 să uite tot ce învăţase de la foştii lui pedagogi — şi îl introduse în societatea oamenilor învăţaţi. Din contactul cu ei îi spori mintea şi dorinţa de învăţătură mai bună.
Literatura lui Franţois Rabelais e o frescă vastă caricaturală a epocii lui, dominată de superstiţii şi spaime reprezintate şi multiplicate de roba neagră, cînd ascetică şi veninoasă şi perversă, cînd destrăbălată şi făţarnică, duşmana inteligenţei sincere şi grăbită să osîndească şi să execute.
Veacurile evului mediu, ce păreau fără de sfîrşit, ca nişte duşmani de întuneric, sînt pline pe de mărgini de ruguri în jarul cărora ardeau schismaticii de vii, cele mai frumoase modele de umanitate. Flacăra mai durează dedesubtul cenuşii, fumul nu s-a risipit încă din conştiinţa omenirii nici pînă In ziua de azi.
345
Desigur că Rabelais nu e pretutindeni în opera lui egal cu sine şi la un nivel constant. Ar fi şi cu neputinţă. Uneori, parcă apucat de părerea de rău că s-a ridicat prea sus, că a scoborît prea jos sau că a mers prea departe, se lasă în monotonie şi primeşte chiar să se contrazică. Dar, în tot ce a scris, zvîcnesc de dragoste şi de generozitate rătăcirile inimii lui aprinse.
1953
u;>m
f'Ş'H&Mf
•- i-? - - ’
--mii* '(‘f >
■ s(iirţ •-.* ■■teminim
*»*•ii-Mmifmh,tv-ip
v ii 4-.- •-
ii'.'.z ; :■! J‘îî; 1.» I*) i"
ir-■ - . -(bw jjmr> f fr-mţ *8
î-j-
;j.rine”-io*.b '-! -b
•.Uf'sfpt- ;ft*-It Vrt'O - #> 11> ,.v ^
^ - şt-!&
«VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Cred că era în noaptea de Anul nou. Mi s-a spus că revista Viaţa Românească împlineşte de Ia apariţie cincizeci de ani. Am lucrat pe vremuri la ea şi mi s-a cerut «ceva» pentru sumarul numărului de faţă.
Nu mai încăpea nici o reticenţă, făcîndu-mi-se această onoare. Viu sau mort, conştiinţa mă obligă prea mult, ca să nu creionez o pagină în cinstea hramului revistei şi să nu plimb o căţuie cu jar şi tămîie deasupra unui mormînt care mă doare.
Viaţa Românească a fost Ibrăileanu: cum ar putea condeiul meu să tacă? Unele din cele mai frumoase emoţii le-am trăit stînd de vorbă, din cînd în cînd, cu acest om de personalitate vastă şi ascul-tîndu-1 mut. îmi plăcea să urmăresc mecanismul unui intelect care mă depăşea. Aş putea să le uit? De ani de zile fantoma îi peregrineazâ prin melancoliile mele, de la pierderea lui în spaţii. Apoi, am fost, pe cît s-a putut, unul din colaboratorii lui. Ieşind din ucenicia literară calfă, am fost chemat, pe negîndite, în atelierul vrăjitorului şi pus la o menghină de aur. Se pot uita bucuriile simţite lîngă un meşter atît de inefabil? Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literaturii româneşti publicaţia •cea mai de seamă, identificîndu-se cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse.
Revista e creaţia lui, tortura lui suavă: o carte pe lună, făcută de el. E-adevărat că în vitrină fi-
347
gurau doi directori, perpetuu absenţi, Stere şi Can-tacuzino. Nu se va turbura umbra niciunuia din ei să ştie că umbra violetă a şefului adevărat i-a digerat şi după moarte.
Viaţa Românească nu a primit niciodată subvenţiile distribuite' publicaţiilor parazitare. Leafa catedrei a intrat, nu de puţine ori în coşniţa redacţiei. Cu un tipograf devotat, cu hîrtia cea mai proastă, de ambalaj, din fabricile dinastiei Brătianu, asociate la cîştig cu Palatul; cu o echipă de scriitori, îndrăgostiţi de meserie şi de el, cu tergiversările, ambiguităţile colaboratorilor externi cu lenea fiecăruia; cu miile de dificultăţi şi mizerii de toată natura, Ibrăileanu a izbutit să ţie în vedere o revistă care a fost singurul nostru document de cultură arătat la tratativele de după primul război mondial. Pe cine din ciocoimea de pe atunci, l-ar fi interesat o tipăritură, care nu servea nici o făţărnicie? Ibrăileanu căuta să slujească excluzi v un ideal şi o concepţie a lui. Fitece slovă îi trecea pe subt ochi şi uneori prin pană, elastică, primitoare a lucrului nou şi catifelată, cum îi era şi mîna. Singura revistă nesclerozată a fost a lui Ibrăileanu.
Nicidecum şi niciodată n-a fost Ibrăileanu ajutat să facă din revistă o carte, în stare să stea alături de publicaţiile streine. Preocupată de exploatarea zăcămintelor, de comerţ şi industrii bancare şi dispreţuind mintea şi harul, la toate gradele ei de inteligenţă şi prostie, cercurile conducătoare nu au priceput în ce destrăbălare a sufletului trăiesc ele, decît la Paris, în tratativele de pace, după războiul din 1916. Bucurîndu-se de prestigiul nemaiatins pînă atunci de nici o altă publicaţie, revista nu reprezintă, prin aspectul ei, gustul binecunoscut al geniului românesc şi constituie o indicaţie ruşinoasă a indiferenţei faţă de cultură, termen uti-
348
lizat cu sens de către delegaţia maghiară la Ver-sailles.
Erau la masa conferinţei de pace toate delegaţiile interesate, deci şi cîte o delegaţie românească şi ungară.
Se discutau drepturile celor două părţi asupra Transilvaniei, ungurii pledînd că argumentul etnic nu e de-ajuns în discuţia apartenenţei Ardealului şi că dreptul culturii trebuie să primeze. Delegaţia din Budapesta adusese în geamantane reviste şi cărţi elegante şi luxoase, cu date de apariţie continuă, veche. Un vraf impozant de volume se ridica în dreptul delegaţiei maghiare... Ca încheiere a expunerii lui, prezidentul maghiar trase dintr-un geamantan şi o revistă valacă: Viaţa Românească.
Iată cea mai importantă publicaţie din România. Ea nici -nu apare în Bucureşti ci tocmai la Iaşi, spuse delegatul. Uitaţi-vă în ce hal se înfăţişează, examinaţi tiparul, hîrtia şi comparaţi-o cu periodicele noastre. Delegatul maghiar a produs şi cifre. Tiraj: două mii cinci sute exemplare. Abonaţi: două mii, din care nu plăteşte nici unul şi abonaţii se presupune că sînt intelectuali şi oameni aleşu
Prezidentul român Ion Brătianu trebuia să, dea un răspuns. Arogant, s-a sculat din fotoliu, nu. a zis cîrc şi a părăsit sala şedinţei, trîntind uşa cu zgomot.
Istoria diplomatică va seri, probabil, că Brătianu şi escorta lui de secretari, aflau de-abia la Paris semnificaţia cuvintelor cultură, literatură, ştiinţă etc. şi eficacitatea lor. întorşi acasă, partidul liberal a fost pus pe foc să dea un impuls literaturii, dar cum toate problemele se "dezlegau la tejgheaua liberală, familia însărcină cu ducerea la bun sfîr-şit a chestiunii, pe cele două mari catedre de educaţie socială, Banca viticolă şi Banca românească, proprietăţi ale aceloraşi personaje care se văicăreau
349
că «ne-au luat-o ungurii înainte». Meschinizată, problema s-a scufundat in contabilitate. Costa prea scump. Dind scriitorii de-o parte, doi noi exponenţi de artă şi cultură ieşiră din cutie, casierul şi contabilul celor două institute de gîndire, experte în camătă şi împrumuturi mie la sută.
lntîiul contact personal, deocamdată depărtat şi pe nevăzute, cu Viaţa Românească şi Ibrăileanu, l-am luat de la Geneva, într-o zi de mare strîmtoare, expediind nişte manuscrise in versuri. Îmi sosea din ţară mai toată presa literară şi citisem pe coperta revistei, afirmarea nemaiauzită la noi pînă atunci, că manuscrisele publicate se plătesc. Fenomenul se petrecea întîia oară în gazetăriile din Bucureşti conduse de samsari şi escroci cu calificarea de * publicişti», obişnuiţi, ca şi mai tîrziu, să ceară insistent un manuscris şi să uite să-l plătească. In acelaşi timp, într-o atmosferă de hoţie patriotică, şantajele şi veniturile speciilor politice creşteau monstruos.
Ibrăileanu nu mi-a răspuns în Switzera, ci, după cîţiva ani, la o întîlnire, prin ţară. Se opusese redacţia la publicarea versurilor unui necunoscut, conform deprinderii îndătinate de a se respinge un începător, neprevăzut cu scrisoarea de recoman-daţie a unui personaj literar, lins cum şi unde trebuia. Dar Ibrăileanu păstrase versurile şi le-a dat drumul la tipar, după ce « redactorii» îşi mai acordaseră urechea cu zbîmiirea unui nume nou, cu literă zed, nemuzicală şi care ieşea din portativ.
Om cu om, cu Ibrăileanu m-am cunoscut, într-adevăr, tîrziu, şi simpatia reciprocă a fost emoţionantă. M-am dus de mai multe ori la Iaşi, iar el dînd prin capitală, nu m-a ocolit niciodată. Am învăţat să-i descopăr ripida de mătase, ascunsă în chivotul lui sufletesc şi să i-o sărut cu evlavia unui diacon. Un intelect de nuanţa Ibrăileanu, aş
350
putea să spui că nu am mai cunoscut niciodată şi nicăierea.
Ca scriitor (dacă acest vocablu e tolerat) am o datorie veche şi fără scadenţă la Viaţa Românească. Ea a contribuit la sentimentul de încredere în condei şi, desigur, la circulaţia unui pseudonim, devenit un certificat.
La Iaşi, la revistă, mi-am făcut doi prieteni — prietenia nefiind un lucru de toate zilele. După prizonieria lui militară, cu Topîrceanu trebuia să Înjghebăm o piesă de teatru hilară, Papură-Vodă, rămasă în proiect. Topîrceanu era muşcelean şi de dragul lui Ibrăileanu s-a făcut moldovean, definitiv. Magul de la Viaţa Românească putea prin farmecul lui să modifice chiar linia unui destin.
Un alt prieten mi-a rămas de la revistă, Sevas-tos, însărcinat actualmente cu întocmirea experimentală a unei istorii literare, mi se pare, pe cei din urmă cincizeci de ani, aflată, iarăşi mi se pare, Ia tipar. Prietenul Sevastos mi-a povestit, nu prea demult, o scenă comică, provocată de un ameste-cător în textul lui; poate că un Ionescu, un Nicu-lescu sau Georgescu, nu-mi amintesc exact: între Popeşti e greu să te regăseşti. Se vede că în amintirile lui despre Ibrăileanu, Sevastos aduce de cî-teva ori vorba de aprecierile acestuia în ce priveşte pe subtiscălit. La susţinerile elogioase, citate de autor, aţîţat în încredinţările lui private, ameste-cătorul în scrisul altuia, a ţinut să colaboreze neapărat cu Ibrăileanu, corectîndu-i bunele opinii literare, ştergînd şi hotărînd că ele sînt «exagerate ». Asta vine cam ca şi cum s-ar şterge numele de Faust al unui oarecare Goethe, motivîndu-se că piesa lui trebuia intitulată Costică.
Nu pot să uit recunoştinţa, intactă pentru Ibrăileanu şi Viaţa Românească. Primul meu volum de versuri, Cuvinte potrivite, apărut de-abia la vîrsta
351
de patruzeci şi şapte de ani, a indispus foarte pe mai mulţi confraţi, intimpinat cu o mare tăcere mîrîitâ. în confraterniţatea literară, fierea confecţionează veninul din belşug şi pînă Ia gălbinare. într-un număr al revistei am dat, pe atunci pe neaşteptate, de un articol de Bine-venit, semnat Mi-hail Ralea... încă nu-1 cunoscusem decît din auzite; băiat frumos, deştept ca naiba, plin de resurse, talente şi eleganţe unice. Viitorul profesor şi ambasador al României la Washington, mi-a dat atunci o bucurie, mărturisesc, nemaisimţită pînă atunci. Ba, In tainele inimii, mă văzui şi impertinent,, zi-cîndu-mi că «dacă zice Ralea, trebuie să fie adevărat ». Pînă a fi fost adunat în volum, eram numai insultat, dar fără să mi se micşoreze pofta de mîn-care şi somnul (ştiam şi eu ceva), dar o insultă critică şi o înjurătură e obligatoriu să fie scrisă bine, şi erau scrise prost.
Pornisem să fac un medalion şi iată ce a ieşit ... îl rog pe cititor să ierte.
1 9 56 •
wiMrtS-V’.; , -r-- ■ u. V.-
’ 'i
Vf:
-Ict* <*' - •*’ v- i'-: i :
„ ___ d * tm- i. ■■■
,, > . V ii » s ’
c\t IJ -nu,Iii]##! >*> J.' >-
■ J3.1S3J'/ 1 •v\ \r-i: : ■■ :,irm«S-*:-/ -•!>
{WKîffoyj».
Mâi ••• •
LA FONTAINE
De la naştere trei sute treizeci şi cinci de ani şi de la moartea lui două sute şaizeci şi unu... (Unu din cinci patru, şase din treisprezece şapte, doi din doi nimic, rămîne că fabulistul a trăit şaptezeci şi patru de ani). Nu-mi venea să cred şi m-am rugat de un profesor, la telefon, să verifice scăderea. Care din cele două cifre mari sînt sărbătorite? Trei sute treizeci şi cinci? Două sute şaizeci şi unu? Ar fi trebuit să întreb pe foarte simpaticii tineri ataşaţi la Legaţie, din seara căderei Bastiliei, cînd s-a ciocnit româneşte, pe teritoriul galic din Bucureşti, cu tradiţionalul « Noroc * cea mai delicioasă şampanie franţuzească (dacă e permis de gramatică un supra-superlativ). Venise vorba numai despre cum s-ar zice la ridicarea paharelor spumegoase, «Noroci» pe limba ministrului Pierre Francfort. Bonne chance e un noroc de succes, o urare de examen sau datul în cărţi la ghicitoreasă. Şansa e numai o întîmplare norocoasă. Am căzut de acord cu ces messieurs să zicem, ca toată lumea la Paris, ă la votre, şi am datără cupele de şampanie pe gît. Gramatica oltenească permite acest passe indefi-ni...
Se poate sărbătorire cu fracţii sau cu zecimale? Datele cu cinci sau cu unu la sfîrşit sînt cu coada tă-fată, ca mopşii. Trei sute şi trei sute cincizeci ar mai merge. Cifrele istorice şi bancare ne-am obişnuit să fie rotunde. Numai pensionarii ameninţaţi
353
de clte un diagnostic cu scadenţa apropiată (la viitorul întli) se grăbesc să mai profite cite un an, doi, de un entuziasm cu lăutari şi de un discurs demonstrativ, meritat de o activitate inexistentă.
Cred că cifrele au o mare importanţă în existenţa organizată şi regula lor e de venerat. Odată, în 1943, nedisciplinatul devenind neastîmpărat a scris pe neaşteptate fabula Baroane, care l-a expediat la Tg. Jiu (o sută optzeci şi trei km. de Văcăreşti). După cît aflasem, la Siguranţă, Anglia îmi plătise articolul cu suma cochetă de cinci milioane de lei, cifra oficială a Ministerului de Interne, de pe atunci, pe cînd eu nu primisem, în mină decît patru milioane! Nici pînă în ziua de azi nu ştiu cine mi-a mîncat un milion! Lipsa era serioasă, căci, ca să cumpăr două moşii şi un castel cu lac în parc, după cum proiectaserăm în noaptea arestării, nu i s-a ajuns nevesti-mi opt sute şaptezeci şi patru de mii de lei!... Orişicum, trei grame de cerneală, dintr-o sticlă de zece bani, erau plătite satisfăcător...
Ce sărbătorim la fabulistul francez? Pe una sau pe cinci? Mi se pare că sărbătorim, independent de aritmetică, pe La Fontaine, în eternitate şi en gros, ceea ce nu-i rău deloc. Astăzi nu e sărbătorit un soroc, ci un exponent, indiferent de vîr-ste, de epoci şi de date, al luptei de todeaunâ întru îmblînzirea omenirii. Simpaticul dregător al Contemporanului ştiind că l-am tradus, vorbă ceea, pe La Fontaine în grai roumain şi-a zis că aducerea lui aminte nu se împotriveşte cu sumarul unei reviste literare şi mi-a sugerat « o tabletă ».
La Fontaine e scriitorul care, într-o vreme cînd nu se putea vorbi de-a dreptul, s-a folosit de animale pentru a le spune celor sus-puşi adevărul pe ocolite.
După grecul Esop, urît, pitic, cocoşat, vîndut prin bîlciurile de sclavi de către toţi stăpînii care voiau să se scape de gura lui, pînă l-au şi omorît,
354
câ, de scris nu a ştiut nici să scrie cît a trăit, un Monsieur de La Fontaine, aristocrat, măcar prin funcţiuni dacă nu şi de pergamente, venea să compenseze viaţa de vită bătută a unui predecesor de peste două mii de ani. Se înţelege însă că fericirile unuia nu pot mîngîia pe cititor de aprigile nefericiri ale celuilalt.
Pamflet blajin şi satiră prin transparenţă, nici fabula nu e pe măsura condeiului orişicui. La mii de scriitori se numără de rasă bună, In categorie, clţiva, un francez, un italian, un rus şi un idişist. Glumeţii de calitate sînt mai mulţi, dar încă puţini faţă de masa triştilor şi descriptivilor. Din firea lui, omul apare în univers fotograf, cu sute de mii de ani înaintea obiectivului «Zeiss», ceea ce şi explică vasta întrebuinţare actuală a camerei negre: din cinci oameni civilizaţi, zece au cîte un aparat de instantanee, îndrăzneţi în adunări pînă la şi dincolo de indiscreţia tolerată. E primul stadiu al cunoaşterii de sine. Gîndirea vine numai apoi. Aci îşi face un loc, păstrat cu tenacitate, domnul de La Fontaine. Ne permitem să reproducem la urmă una din frumoasele lui fabule, în tîlmăcirea subscrisului. Ideea nu e, precum ştim, de la Esop şi ea spune, pe ocolite, un adevăr celor sus-puşi din vremea lui La Fontaine.
Nu se poate trece însă cu vederea o ediţie recentă a Fabulelor marelui francez, apărută la Geneva (Editions du milieu du Monde : ce sărăcăcioasă firmă de editură!) cu prefaţa unui bîrfitor fără calibru din criticaştrii clănţăi, care se ţin după scriitori cînd cu cădelniţa, cînd cu tifla, ca ucenicii de cizmărie, după muzica militară, trimişi să cumpere pap şi apucaţi, pe drum, de intuiţii de artă. Ca să conteste pe La Fontaine, prefaţatorul, un şoarece, probabil, de catedră, îi batjocoreşte şi simplul obraz de cetă-
355
ţean, polemizînd cu el prin Gide, prin Taine, Sainte Beuve şi Giraudoux.
Dar să copiem:
URECHILE IEPURELUI
Rănit, odată, leul, de-o cornută,
Dădu porunca bine cunoscută,
Să fie izgonită, de îndată,
Orice făptură-ncornorată ;
Să nu mai vadă-n codrul lui Coarne şi corn de-al nimănui.
Deci, capre, ţapi, berbeei şi oi,
Cerbi, căprioare şi orice soi,
Ca toate vitele cornute,
Plecau grămadă, să se mute.
Un iepure, zărindu-şi la lumină Urechile de umbră, i se-anină De sufletul lui mic o-ngrijorare ■'
Să nu cumva, aşa, din intîmplare,
Pe neglndite, ori şi pe gîndite,
Să i se ia urechile ciulite Drept nişte coarne, şi, atunci,
Mai poţi urechile să ţi le-arunci?
Cu grija asta s-a şi dus La greiere, alături, şi i-a spus:
— Îmi pare tare rău, vecine.
Venii să-ţi spui că eu te las cu bine. Îmi iau tot neamul şi mă mut,
Că nu-i nici unul dintre noi mai ciut.
Mi-e teamă că urechile-au ajuns
Şi ele coarne de împuns-
De-am fi ştiut la timp, ni le-am fi tuns.
Dar greierul, cu cap, ca-ntodeauna,
Răspunse, judecind: — Păi, ce-i totuna?
Cornul e corn, urechea e ureche.
Aşa v-aţi pomenit din vremea veche. Rămti la vatră, liniştit,
Că nu doar singuri voi vi le-aţi croit.
— Lesne de zis, răspunse cel fricos. Vor fi numite coarne l De prisos,
Că sînt urechi. Tot coarne ies!
Pot zice nu? N-ai înţeles
Că, dacă vorba vor să o răstoarne,
Nişte urechi ajung să-ţi fie coarne?
Bine de tine, prietene, încai,
Că nici urechi, nici coarne n-ai!
19 5 6
> i « -T-jIrs
r.:' -,V^ , >. ii'r. U; ■’ >?-- ••
■ r i; Ui'- &„• H'iîr ■i'-L’'. r- ■
■ Piţiv' ^^tîţtt?j:**:j
: h:5.
-«*■ ....
• • • ,f' *■ • 'r' «. fa; Î"MJ* .
— * * ’ ■ ■ J’i1' ' &&&
. ,/ -Iiv ■ :m.‘ ;u..-.W£*V
T* 'î * ' - -'iT -î*. ■ : O -■:> •.:* ; -*ţ '■
!»• V.’- »» • »1 *«© '
lC;i -’-ÎV,
MAXIM GORKI
Ivirea lui Gorki în literatură confirmă realitatea de todeauna, că geniul aparţine masiv poporului de jos, poporului dispreţuit, «prostimii» ş; rareori minorităţilor aristocratice. Dealtfel, secretul nupţiilor impenetrabil dă loc la îndoială şi atunci cînd, suspectîndu-se boierul şi bănuită cucoana, iese dintr-o reşedinţă somptuoasă o personalitate afirmată.
La noi, toţi clasicii, afară poate de Vasile Alecsan-dri, au apărut din mulţime; de prisos să fie enumeraţi. Dar clasicismul cel mai autentic e al unui popor neştiutor de carte, autor al unui folclor, cum i se zice în jargon pejorativ, de un nivel încă nu prea depăşit, mi-aş permite să zic, de literatură cultă. Recitiţi unica Mioriţa din toată poezia « populară» universală şi ascultaţi versurile, adeseori uimitoare în calitate, cîntate la posturile de radioemisiune româneşti. De ciţiva ani încoace acest folclor ignorat, cu excepţia celui degenerat, ţigănesc, la chef, se afirmă de proporţii neaşteptate, graţie cercetărilor întreprinse în toată ţara, sat cu sat, cătun cu cătun.
Cine a văzut pe scenă Azilul de noapte, atît de bine jucat în Bucureşti încă de pe acum vreo douăzeci şi ceva de ani, are cheia originii literare şi biografice a marelui scriitor rus, pribeag printre declasaţi, golani şi haimanale, cum pribeag a fost şi printre potentaţi. Gorki a răsărit din lumea sin-
358
ceră, dreaptă şi simpatică a sărăcimii, a muncit şi s-a străduit între nădejdi, decepţii, descurajări şi amărăciuni, rămas aninat cu sufletul de ea, pe care nu a trădat-o, ca alţii, nici cînd, instalat în insula Gapri, italiană, ajunsese la o celebritate de obicei îngîmfată. Dimpotrivă, el nu şi-a întrerupt activitatea de răscolitor şi răzvrătit, cu toate că ş; grav bolnav de pe urma poliţiilor şi închisorilor unei societăţi în descompunere şi lichidare. Societatea rusă putuse să dea spectacolul unei Curţi împărăteşti, dominată de un călugăr vulgar şi de femeile Palatului, căzute în transele unui misticism hipnotic de icoane şi bisericism, depravat. Coroana ţarului Romanovului Niculaie al doilea, pitit în spatele tronului, de care-i era frică, trecuse pe capul lui Rasputin, în schimbul potcapiului purtat de strigoiul împărătesc al Papei de la Neva, cum fusese poreclit stăpînul absent din împărăţie.
Mai mult decît toţi contemporanii lui de condei şi călimară, Gorki a cunoscut mizeria în toată sordida ei expresie, rîndaş, spălător de vase pe un vapor, ucenic maltratat, slugă de copil. De-abia apucase să , înveţe slovele, care l-au pasionat şi ajutat să citească la opaiţ, în podul unei brutării,' cărţile uneori copiate în manuscris şi adesea interzise, ale autorilor mai norocoşi, streini şi ruşi. Aceste'slove nici nu bănuiau că au să fie mînate într-o zi pe drumuri de aur de către tînărul cititor desculţ, izolat de oameni, ca să le descifreze aproape pe întuneric. întunericul din ascunzişul de noapte al ghicitorului de semne tipărite sau schimonosite cu mîna altor însetaţi de carte, venea din pîcla de beznă neagră a întregii mari împărăţii.
Cînd a început să Ie mişte din loc cu pipăitul penei lui, scufundată întîia oară în cerneală, literele, silabele, cuvintele l-au ascultat, ca pe un vechi şi adînc mînuitor de sentimente, idei şi credinţe.
359
Pe dibuite, intuiţiile şi spontaneităţile noului scriitor pătrundeau in supremul înţeles al gindirii. Se poate spune alegoric că personalitatea artistică a lui Maxim Gorki s-a zămislit din nimic... Imaginile lui au o puternicie, nemaiîntîlnită pînă la el nici la Balzac, nici la Flaubert, nici la Turgheniev, autorii lui preferaţi. «Mă simt, scria Gorki, ca o bucată de fier In cărbuni aprinşi». Tăria unei astfel de rostiri frumoase, de proverb, exprimă în patru cuvinte starea de dogoare incendiară, mocnită, a poporului rus de dinaintea definitivei revoluţii, care aştepta pe Lenin, prietenul cărturar şi cititorul lui Gorki.
La început fusese Cuvîntul, zburînd singuratic peste apele clocotite, povesteşte Scriptura. Apoi s-a arătat Omul. După aceea au venit Regii, Profeţii prevestitori ai timpurilor noi şi, în sfîrşit, aşteptatul Mesia. Mîntuitorul Rusiei, cel care a prăvălit lumină, a fost Lenin. El a transformat, sucindu-i orientarea brusc, ca un macaz, războiul militar in războiul civil; un om, un singur om.
Tineretul, pripit şi lesne apatic are de învăţat de la Gorki, pe lingă valoarea cuvîntului şi meşteşug, tenacitatea în atitudine şi convingeri şi optimismul, hotărît să nu cedeze oboselii, vrajbei şi melancoliilor moleşitoare.
19 5 6
. ‘Ui/iii Un
"" >
n-< ' ..'.Î8*uJ fit
T,; s-y- ţjU “ţ'l !■ ■ " . !:•
• nlb i'. •*-;? • • *
>n'
GEORGE ENESCU
. t< ■
Aş fi socotit că incompetenţa muzicală îmi interzice să vorbesc de un compozitor de nivelul luj George Enescu, dincolo de cei patru păreţi ai domiciliului meu. Cu toate acestea, m-am grăbit (aş putea să spui că m-am pripit) să răspund amabilei invitaţii a excelentului coleg de literatură, profesorul Alexandru Bălăci. Am acceptat să-i prezint distinsului auditoriu o scurtă disertaţie dezarticulată, de cîteva minute, însuşindu-mi primejdia diletantului, de a judeca strîmb şi de a vorbi pe dos. M-aş considera numai pe jumătate vinovat, dacă, la urma urmei, nu şi de tot ...
încerc totuşi o consolare. Am ascultat vorbind cu stil, pe cîte un specialist muzicolog şi compozitor şi atît de abundent şi de prisos, încît mi-am zis că şi nepriceperea mea ar putea să obţie, In mai scurt, acelaşi rezultat negativ. Atunci cînd încetează să mai farmece inima şi urechea, muzica începe să fie o temă, o temă de tratat verbal şi în scris, o ştiinţă, o estetică, o filozofie. Geniul este îndepărtat de scule şi de chimvalele sunătoare, emoţia dispare. Ori şi ce fel de artă, sau stîrneşte emoţia sau nu e artă: poate fi o tehnică, o fabricaţie şi atît. E singura îndreptăţire a urzitorilor de dantele sonore, de cuvinte plastice şi de culori topite. Savanteria ucide şi emoţia şi arta. Limbajul convenţional are darul să le usuce. Se apreciază sunetul după principii de inginerie, pictura după volume şi suprafeţe, iar
361
literatura, de pildă, după clasificările încremenite. Din abstracţie în abstracţie, critica ex cathedra, tot despicînd firul de păr în patru, trece esenţialul într-o sferă algebrică de zecimale: zero, virgulă cinci, de necunoscute şi logaritmi.
Cel care îşi permite aci să acuze grandilocvenţa» a practicat o viaţă întreagă medicina, în calitate, bineînţeles, de client. Pe la patul lui de cobai s-au perindat şi devotamente, dar şi fantezii şi imaginaţii terapeutice, uneori groteşti. S-au născut între flacoane şi siringi polemici de la doctori la doctori, preoţii în. odăjdii albe ai lui Esculap, bolnavul participînd la ele cu auzul consternat. Controversele, hrănite cu o terminologie derivată din greacă, latină şi franceză, se iveau cu intenţia, parcă, de a rătăci un. diagnostic şi pe naivul de pacient. El rămînea în admiraţie căscată dinaintea unui esperanto şi volaptik. Adeseori, limba dedusă din Hip-pocrat făcea să scape cu faţa curată cîte un conclav numeros de cardinali şi papi deficitari, şi rădăcinile argumentării păreau scufundate în teologie, cazuistică şi talmud. Un medic, criticat pentru simpatia emanată de persoana lui, se limitase cu îndîrjire la chirurgia cerebrală cinci ore de muncă la cincizeci de grade căldură. Cotrobăind în creierul bolnavilor încă sănătoşi, el avea la activul celebrităţii lui o sută douăzeci de morţi în suta de pacienţi. La o ciorovăială de medici pe un semicadavru, savantul elaborase următoarea vastă nerozie: anume, că pe el îl interesa ştiinţa şi nu bolnavul. Adică, nu omul ci ficţiunea.
în muzică, în pictură, în literatură, înţelese de învăţaţi şi nu de artişti, se petrece acelaşi paradox. Interesează de pildă scripca dar nu ce iese din ea, scripca subiectivă, transpusă în dialect transcendent.
George Enescu a înţeles poziţia artistului, cu. degetele pe vioară. Printre pildele destinate să le
362
ridice copiilor moralul, ca snoava merelor putrede în contact cu merele sănătoase, învăţătorul nostru din sat ne cita fabula lui Diogene, căruia i s-ar fi cerut odinioară de către vlădicii filozofiei contemporane cu el, definiţia umbletului pe picioare. Rivalii lui de înţelepciune căutau să-l înfunde şi să-l facă de rîs. Diogene ar fi ieşit tîrîş din paiele butiei în care locuia, s-ar fi sculat de jos, şi-ar fi dus mîinile la spate şi s-ar fi plimbat pur şi simplu printre filozofi... Cîntă, maestre orator muzical, ca să vedem şi noi ce poţi şi nu numai ce-ai învăţat să ştii! Ei bine, cînd maestrul orator este, cum se spune azi şi muzician pe lîngă filozof, vioara lui scîrţîie ca o roată neunsă şi pianul face tărăboi. El a găsit însă şi pentru mediocritate cuvîntul necesar, virtuozitatea: scamatoria. La ce izvoare îşi adapă descălecătorul George Enescu zimbrii pădurilor lui din sălbăticie? Rapsodia românească, scrisă ca o replică superioară la Rapsodia maghiară a lui Liszt, vine din graiul cîntat al plugarului nostru, din graiul proştilor, maestre! Ea zguduie şi halucinează pentru că rapsodul dintr-un cătun moldovenesc a căutat emoţia, nu enciclopedia. Enescu e un creator, nu un saltimbanc de maxime şi sentinţe. Cum îl simt românii, l-au simţit toate neamurile şi popoarele străbătute de el cu alăuta dedesubtul bărbiei...
Desigur că presa, şi cronicile muzicale, ajustate pe un manechin, au contribuit mult să evolueze, pînă la haos, stricta vocaţie a realizării către un ials ştiinţificist. Prin elucubraţii sterile, de cabinet, menite să acopere golul şi absenţa, s-a împăienjenit o atmosferă de aproximaţii dogmatice. Ele tind, în toate izbiturile de frumuseţe să minimalizeze valoarea, în beneficiul teoriilor născocite de ■spiritul neputinţei.
Preocupările minore despre cum, despre de unde, despre încotro, despre deoarece, despre care va să
363
zică, despre ceea ce ar fi gîndit în secret artistul aglomerează dinaintea expresiei de artă obstacole de neant. Problema adevărată nu are complicaţii şi nu se poate escamota: este talent sau nu este talent? Talentul lui George Enescu a fost, cu smerenie şi sfiială, genial. Fireşte că noţiunea vagă, de talent, cam agasează; că nu poate fi cifrată în registre şi organizată.
Permiteţi-mi să reeditez o poveste adevărată. Repetată de alţii, s-au inspirat din ea şi cîteva tablouri, scoase la vedere de curînd la Expoziţia de la Dalles. E regretabilă numai lipsa de calitate a uleiurilor expuse.
Aş dori să amintesc întîlnirea compozitorului Enescu dintr-o noapte, cu pictorul Luchian, care se numea pe sine zugrav. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că am fost prieten cu marele zugrav. El zăcea de nouă ani, răstignit de paralizie, ca astăzi părintele Gala Galaction, înmormîntat de doi ani într-un coşciug de saltele. îl vizitam aproape zilnic pe Luchian. Mintea îi rămăsese intactă şi vioaie, cu transparenţe şi oglindiri de peste viaţă, mereu nouă, neaşteptat de variată şi neîntunecată, pînă în secunda morţii. îl vizitam în drumul către redacţie.
într-o dimineaţă, el nu a mai fost exuberant, ca de obicei. L-am găsit cu lacrimi. Nu era trist, era transportat, cutremurat. Eu îi ziceam lui: «Nene Ştefane». El imi zicea mie: «Mă, Teo».
«Mă Teo, mi-a spus în dimineaţa aceea, am avut azi-noapte o vizită, ca Lazăr... M-a făcut să plîng... » (Trebuie spus că locuinţa lui Luchian din strada Primăverii, cum se numea atunci, era, ca o biserică, zi şi noapte, deschisă. Putea să intre în camera lui, din stingă unui vestibul, orişicine. Scînteia unei candele aştemea, din părete, un văl diafan de ceaţă gălbuie peste lucruri. Avea pe
364
masă, proaspăt, în fiecare zi, un buchet de flori într-o ulcea ţărănească, ultimele lui modele de pictură).
« Şi ce să vezi, mă, Teo? Era, parcă, spre ziuă... Mi-a intrat o umbră în odaie, o umbră cu pelerină... A scos o vioară şi mi-a cîntat... Nu ştiu ce mi-a cîntat, dar înviam cîte puţin la fiecare suspin de strună atinsă... Mi se părea că nu mai sînt bolnav şi că nu mai eram nici eu... O plutire angelică mă ducea în nemărginire... Am vrut să strig de bucurie 1 Nu am putut. Mi se încleştase gura şi mi-era glasul înecat... Şi a ţinut asta mult, poate că vreo două ceasuri... Cînd a tăcut vioara, streinul şi-a ridicat pelerina mototolită de pe scaunul unde stai tu, şi-ă luat vioara subsuoară şi mi-a şoptit: „Te rog să mă ierţi, meştere Luchiene... Sînt George Enescu... “ Şi a plecat.
Ar fi vrut să-mi strîngă mîinile. Mi le-ar fi căutat prin aşternut, dar nu mi le-a găsit, că nu mai am nici degete, nici mîini şi nu mai ştiu pe unde mi le-am pierdut...»
19 5 6
..a. .
-*tr-._ '"H!i O
' ' :>:<;•> ,:/• g!‘ ►(*»•;? ::.t
'' \Hr \ Vi ■*':* 1 ■••.*. r.aHi‘2 ■-{ . **
' '! ; , ui -i! *!.*«* 6» jml ius&A
‘■'-fi ’■
: .-ii-ij
■ i rH;
m U-i!
FRANgOIS VILLON
Nu m-aş fi gîndit că aş putea să creionez vreodată o pagină întîi la versurile lui Franţois Villon, publicate azi într-o versiune integrală.
Treaba asta intra mai repede în competinţa unui dascăl decît a unui odăiaş de literatură. Dar spiritul rector al editurii şi sensibilităţii lui neacaparate de pedagogia căreia li aparţine cu o catedră de universitate, mă obligă să-mi scriu iscălitura lîngă numele marelui meşter al poeziei franceze.
Şi vechi, şi clasic, şi actual, relativ la un fel de a fi — cum s-ar zice, cu o vorbă urîtă, modern — marele poet a fost şi un spărgător, şi un hoţ, şi documentările regretabile spun că şi un asasin. Personal nu mi-ar veni să cred că un ins care se gîndeşte suspinînd cum se topesc inefabilele « zăpezi de odinioară» poate sparge hotărît, cu încleştarea degetelor, şi beregata unui stareţ, şi tezaurul Facultăţii de teologie din Paris.
Dar nărăvaş de condei şi eu, pe de o parte, sînt, pe de altă parte, un fost client de temniţă; şi eu nu pentru alte spargeri, cred, decît de sentimente şi principii, care nu erau măcar adevărate ca aurul tezaurului prădat, ci poleite pe dinafară, iar în miezul lor, de tinichea, în această dublă calitate de scrib şi de puşcăriaş, am îngăimat şi eu, într-o celulă, nişte poreclite Flori de mucigai care mi-au dat, pe vremuri, o faimă spurcată. Aşa că o simpatie
366
amplificată mă anină de fostul coleg, de acum cinci sute de ani, cetăţean, bandit şi poet.
în lumea închisorilor am cunoscut toate felurile de excroci, borfaşi, hoţi de buzunare, scorţari, cuţitari şi tîlhari odioşi. Unii din ei, luaţi din mocirlele In care înotau şi duşi la vale, în Infern, aveau purităţi gingaşe şi cîte o candelă aprinsă în beciul unui suflet ticălos.
Un scelerat în lanţuri şi ghiulele, puternic cît un zimbru, trîntea de pămînt dintr-o smuncitură zece gardieni deodată, puşi să-i nituiască lanţurile rupte în opintire. L-am văzut mîngîind cu lacrimi un pui de vrabie căzut din streaşină bisericii din penitenciar: ucisese şi el, într-o mînăstire, o maică amăgită noaptea, la uşă, de plînsetul lui, imitat, de pisică.
Vinovaţii cu recidive şi dosare, osîndiţi prin cumul de crime la sute de ani de ocnă, creşteau la sîn şoareci cu pui, împărţind plinea cu ei.
Un borfaş arestat, închis şi condamnat de zeci de ori, a doua zi după cîte o ispăşire, era înzestrat cu o candoare şi un har de vioară genial, ispitit irezistibil în libertate de rufăria şi hainele întinse pe o frînghie de curte.
Am văzut la închisoare ucigaşi din beţie şi dragoste, pocăiţi, plîngîndu-şi dramatic isprava, ca şi criminali fără nici o vină.
Din amvonul justiţiei, cu tetravanghelul legilor deschis pe pupitru, viaţa se defineşte corectă ca un cerc de compas cu centrul la mijloc exact de echilibru şi ca o linie de centimetri ideali. O morală severă se însărcinează să guverneze cugetul şi mintea. Dar îi scapă simţirea nestăpînită şi acel absurd elastic risipit în imboldurile necontrolate ale existenţei ca un oxigen patologic, din care apar şi icoanele frumoase, şi bestialitatea, lumina ţîşnită şi bezna opacă. Domnii cazuişti, iezuiţi care ştiu
367
tot ce se petrece şi tace sus, şi jos, mai încolo şi mai încoace, s-au ocupat intens de aceste jte ascunse în ţesătura eului meu şi al dumitale. Trăită, viaţa fuge, descrie zigzaguri şi curbe, de care insul nu e întodeauna informat şi riguros răspunzător. Comis ori schiţat cu gîndul, păcatul e paralel şi cu duhovnicul, şi cu legiuitorul; întrucît ar fi mai culpabil Villon decît magistratul mituit, declt cămătarul, decît patronul unei mine de cărbune muncită de robi în corpuri de fantomă?
îţi crapă obrazul de ruşine, dar n-ai ce face. Franţois e un mare poet. Că nu-1 descifrezi în fiece chirilică personală, nu-i nimic; îi pipăi colţurile de arabesc, ca literelor de plumb pe întuneric, şi dacă nu dai de semnul întreg şi precis, şi că se poate să confunzi cu degetul pe o cu c şi pe n cu r, ele ies din aceeaşi substanţă şi din acelaşi aliaj topit. Indescifrabilul face mare parte din expresia sugerată. Paul Verlaine, un poet de circiumă ca şi Villon, dar cu alte stricăciuni spumante, spunea parcă pe undeva, în arta lui poetică:
Car nous voulons la nuance encore,
■Pas la couleur, rien que la nuance.
Despre substanţă ce să mai vorbeşti? Ea umple îmbelşugată şi debordă, de-abia ţinută-n cercuri şi doage. Unde ciocăneşti, butia geme de sevă. N-aş vrea să spui vorbă mare şi proastă. Toţi poeţii, de manuscrisul cărora m-am silit să mă apropii, sînt poeţi şi mai mult poeţi spoiţi şi decoraţi cu
literatură. Cel mai om dintre poeţi e pungaşul din cartea de faţă, om pătimaş, om aiurit, om hărţuit, bătut, un lup de om. Funia spînzurătorii a trecut de mai multe ori, gata să-l înşface, şi de mai multe ori l-a izbit nodul ei peste buze.
Mă simt obligat să închei cu creionul regretatului Gustave Lanson, obligat acestui profesor pentru că
368
!
ţţ:
i
a fost un mare profesor, dar şi un mare receptacol de poezie:
VSâSfissfţeb '«îi ‘xVSsRvS -1»!.!' «I-Hjî-n ;-*u
r-i; ■ •■ U'asl
■■^4#'
tiiifiţjniiişrf *?*'■ . 1"s *'*$**.'1 ’-U
ţMtfkr '..jv, :
ţJjăJatt""- o u - -r » •jb W
*î'* *îiJ411^7: ub
■ . ii ii
■ > \j.-A
1
iji
' >•%': -• V*''" ■*'* •A
■ 2#i-~h >■., a-;-. ,
i-
•i ■'! îft ! ;i
.*•. .iMrtţif ■*. !*-■
,rj fisnîriN4fc*qSţjp^#j*hîfi- nj.
i. -/
' i: ' r ,'l‘i j
; . V “'ii
-ţ- ii- ij.■ ?‘bi7
uuvri^W
J": f
s PETRE CARP
Pînă la 1916, în Europa, războită încă din 1914, România, surprinsă de evenimente, şovăise Intre politica regelui Carol I, dusă patruzeci de ani, şi tripla antantă, opusă triplei alianţe a puterilor centrale, Austro-Ungaria, Germania, Italia, o tri-plice quadruplă, socotind cu ţara noastră. Politica regală prezintă un grav neajuns. Fidelitatea faţă de ea însemna că România renunţă la drepturile ei în Transilvania, unde vatra celor patru milioane de români era întreţinută vie de însufleţirea naţională, in raporturile ei cu o minoritate maghiară de un milion şi jumătate locuitori. Timp de doi ani, guvernul Brătianu, nehotărît, cel puţin în aparenţă, juca pe ambiguitate, scuzat de naţionalişti şi felicitat de neutrali. Cel mai nefericit dintre toţi era Carol, credincios devotat Vaterlandului masiv şi constrîns la pasivitate între «deutchland ilber alles» şi o decepţie catastrofală. El care lucrase într-un biurou fără scaun şi împresurat de pupitre, cu miniştri ţinuţi în picioare, subt cuvînt că-1 obligă hemoroizii, se vedea discutat şi înfruntat de foştii lui consilieri, pe cînd se lipeau pe zidurile palatului bilete «De închiriat» şi procesiunile cu drapele ce strigau subt ferestre: «Vrem Ardealul!» şi «Jos Dinastia!» Prestigiul vestitei «Coroane de oţel» dispăruse odată cu intrarea în Belgia martiră a trupelor lui Wilhelm der zweite.
370
Dar alte curente de opinie, făcînd abstracţie de problema Ardealului, pe care teza conservatorului Aurel Popovici « Austria mare », o propunea dezlegată prin alipirea benevolă a României la împărăţia habsburgilor şi prin reducerea deci a populaţiei ungare la o tracţiune, îşi întemeiau poziţia de credinţă, convingere sau de abilitate pe puterea de neînvins exclusiv a reich-ului german. Diferenţele şi nuanţele vor trebui studiate deosebit. .Evenimentul capital din epocă a fost la noi, deocamdată, sfărîmarea partidului conservator în cîteva tendinţe, cînd în afinităţi reciproce şi cînd antagoniste, mereu mai firimiţat şi dispărut pe todeauna, graţie atît luptelor dintre şefii înmulţiţi, cît şi anahro-nismului inutilităţii lui. Mai rămîn din el, prin Bucureşti, cîteva momîi de bronz, în pantaloni şi redingotă, a cărora ţeapănă gesticulare nu mai spune şofeurilor de automobil în trecere clacso-nantă pe lingă tinicheaua lor monumentală, nimic.
însă, peste personaje, credinţe, necredinţe şi acte sta nezdruncinat, fără soclu şi statuie, un pustnic al politicii regatului, Petre Carp.
îl cunoşteam de copil, din poarta unei căscioare de pe Calea Dorobanţilor, pe domnul bătrîior, cu geam la ochi, clasicul lui monoclu, înfipt ca un satelit în sprinceană. Cu mîinile într-un manşon, s-a oprit de cîteva ori dinaintea copilului lovit întîia dată, din greşeală, în căciulă, de un bulgăre de zăpadă. Figura nu i-a displăcut domnului cu un singur ochelar. M-a întrebat cum mă cheamă, i-am răspuns că lancu. M-a întrebat dacă sînt cuminte şi părîn-du-mi-se că nu prea eram, am rîs. El a scos o « rublă » de argint, de cinci lei, pe care am primit-o fără să ştiu ce preţ avea şi ce să fac cu ea. Azi, cînd am şi eu vreo şaptezeci şi şase de ani, înţeleg mai bine. Intuitivul Petre Carp îmi plătea cu anticipaţie un onorariu pentru însemnările de faţă...
371
Carp jertfiseşi ţara şi Europa cultului teuton. Era un iunker oţărît şi toată fiinţa lui tăioasă şi dură, dar cu un intelect diamantin, montat în giuvaerul unui stil de expresie şi de gîndire, de mare calitate. La întîlnirile Convorbirilor literare, tăişul umorului rece al acestui cărturar de rasă, făcea să sîngere polemica dintre confraţi. Un portret al lui Take Ionescu, zugrăvit în atelierul Camerei, de palavre, în prezenţa modelului limbut întodeauna dar în şedinţa ciocnirii advocatului cu executorul lui, încremenit şi mut, e de un artist. I l-am auzit portretul, la mitropolie: «Uitaţi-vă la el, invita Carp deputaţii. Construit numai în curbe moi, nasul, obrajii, fruntea, gura, umerii, totul în el fuge-n jos şi dezertează...» Era începutul unui discurs de o frumuseţe şi precizie zguduitoare. Take Ionescu, un pseudo-Catilina, s-a ascuns şi a plîns... Fugise, în tr-adevăr.
Dacă un om a fost vreodată, după o vorbă, dintr-o bucată, acela e Petre Carp, singurul bărbat politic nedomesticit de subtilul vulpoi de pe tron şi „la bete noire“ a regelui Carol şi singurul care-1 făcea să îngălbenească. Şi zîmbetul lui ustura. Cînd îşi îndesa niţel monoclul, cu o ironie cu care-şi pregătea discursul sau răspunsul, replica îi îngheţa adversarului pe buze, la dogoarea glacială a unui verb de diavol erudit şi necruţător în filipicele lui. Caracter total şi nesuferit, acest om de stat fără plasament, putea să-i spuie adevărul crud, fără să clipească, regelui mai ales, în cea mai gotică limbă germană. Corect ca o arhitectură de catedrală, cinstit, şi urînd de moarte negustoria liberală, multe din proiectele de derivare a bunului naţional, s-au prăbuşit de el.
Ar trebui scrisă o carte densă aSupra acestei unice figuri din politica noastră. în sarcasm şi în profunzime, a fost un exemplar de om puţin întîlnit
372
în istoria adevărată. După vorba plugarilor, că orice pasăre pe limba ei piere, Petre Carp şi-a ţinut concepţiile pînă la moarte intacte, fără nici un compromis.
Nu trebuie uitat că marele boier şi-a împărţit ţăranilor moşia Ţibăneşti, înainte de toate acele făţărnicii sociale, care s-au numit în limbaj convenţional şi convenit, reformele agrare, şi cînd nici nu era vorba de ele. Boier-boier şi conservator-conservator, Petre Carp a fost, s-ar putea spune, pentru timpurile mai noi, totuşi, un precursor.
19 5 7
ION TH. JLEA
Prin toamna trecutului an începură sălbile şi beteala să spînzure galbene prin pomii grădinii şi urzeala ei să se deslineze. Un văl transparent plutea prin golurile livezii: o melancolie care se cheamă ceaţă. Mi-era sufletul prins In zigzaguri de arabesc şi mă mîngîiam de gloata punctelor de întrebare, ivite la încrucişări de ondulări şi linii, ca nişte mîhniri fără cauză imediată şi de nehotărîre, stînd cu cîinii de vorbă, veniţi să mă împresoare.
Era ceasul din zi, cînd încredinţat că nu mă mai terorizează nici unul din vizitatorii curioşi să afle dacă Balzac e mai mare sau mai mic decît Dosto-ievski, sau să-mi propuie lectura, cu neputinţă de suportat de pe la patruzeci de ani în sus, a unui manuscris personal, poezie sau proză. Mi se adusese din Gorj de la o stînă un cîine reputat fioros, în lanţuri cu lacăt, şi apropiindu-mă de el cu vorbe fermecate, m-a îmbrăţişat, sculat în picioare, ca un prieten vechi. Clinii au simţul teluric exact şi ştiu că fiinţa simţitoare a omului e în cap. Tocmai îi rupsesem lanţurile, lacătul şi zgarda şi în haita clinilor mei i-am făcut locul meritat, de personalitate.
Ograda mi-e mare şi-i patria mea adevărată.
— Te caută un oml strigă cineva.
Cînd mi se spune: un domn sau o doamnă, mă ascund. Doamnă şi domn însemnează literatură. Ştiu din îndelungată experienţă ce va să zică:
374
neant fardat şi fum schimonosit. însă un om ori o femeie e altceva., Omul e un nevoiaş trudit şi femeia cu broboadă are nevoie măcar de o desluşire. Şezi colea şi spune. Ia o ţigare.
Omul dinspre seara aceea era cam de vîrsta decepţiilor majore. Cam negricios şi îmbrăcat prost: ceea ce^mi trebuia. Am dat mina cu el şi i-am ţinut-o strînsă pe a lui mai mult. îi ajunsesem cu vîrful degetelor la încheietură şi simţeam dincolo de rădăcina ei nişte noduri.
— Ce-i asta? l-am întrebat.
Omul s-a ruşinat.
— Să vă spui întîi cine sînt, mi-a răspuns. Ion Th. Ilea...
— Ilea, Ilea, Ilea... Nu scoteai dumneata odinioară o revistă Eu şi Europa?
— Ba da.
— Şi ce-i cu halul ăsta în care ai ajuns? Ai vreo mare stricăciune? Să mă ierţi, nu vreau să te jignesc, cu toate că nu te-aş învinovăţi pentru atîta lucru, de multe ori consolator, poate că bei...
— Nu.
— t)a’ ce sînt zgîrciurile astea de subt mînă?
Ilea răspundea mîhnit. Vroia să spună şi şovăia.
Nu-1 muşcase de muşchi nici un leopard. Din descurajare, poetul îşi tăiase venele, ca să scape de viaţă. De obicei, această autocbirurgie se încheie cu moartea. El a scăpat. Probabil că o soţie care-1 respectă şi cei doi copii ai lor l-au ajutat la timp să mai trăiască. Zilele veneau în răspăr, trebuia în casă pîine şi fiertură. Strachina era uscată. Nefiind înzestrat cu uşurinţa cerşitului nici cu facultăţile fericiţilor lingăi, speriat şi strein, poetul alerga chinuit după o întîlnire cu hazardul. N-a dat de el nicăierea...
Făclnd parte din vechea societate a Scriitorilor, după transformarea ei în Uniunea profesională de
375
azi, unul din secretarii ei, improvizat prin aventură, dintr-o aproximaţie de ceva ca un parcă scriitor a comis eroarea să-l elimine din asociaţie. Nu era prima eroare manevrată de ctte un prost fotogenic, parvenit la un grad social peste măsura minusculei lui capacităţi meschine, ajutat de o răscruce de epoci. Ca să-şi hrănească familia, Ilea s-a dus cu manuscrisul în sîn, angajat să muncească într-o mină de cărbuni. în fundul pămîntului, la o mie de metri, fără să crîcnească, dedesubtul tuturor cimitirelor din lume, el s-a încleştat cu stînca şi piatra, pînă ce a fost scos pe targă. Mai generoasă decît fosta camaraderie literară, direcţia minei l-a pensionat şi trimis la Bucureşti să se caute de o boală, al căreia nume n-am căutat, din sfiială, să-l aflu, dar pe care îl ghicesc...
Schimbîndu-se între timpuri multe lucruri şi oamenii, Ilea a fost reintegrat printr-o unanimitate umanitate de voturi ale conducerii în meseria şi vocaţia de scriitor. Şaizeci de componenţi ai comitetului literar.
Trebuie precizat că Ion Th. Ilea e un premergător. în plină eră a dictaturilor regale şi militare, el a cutezat să strige şi să recrimineze.
19 5 7
Vib-finx,-. v i
sŢishija
•i
îrtlirVi
V
VASILE TONEANU
Zilele trec şi oamenii cu ele, ca nişte mărgele cu scînteieri pe fir de aţă şi ca nişte figurine topite de timp şi toate se sting In oceanul veşniciei. Dar dacă zilele pier de tot şi pierderea oamenilor succesivă te împrejmuie ca un gol definitiv, posteritatea aducerii aminte Iţi lasă putinţa să le rechemi fantomele cu condeiul.
Au trecut douăzeci şi cinci de ani morţi peste figura lui Vasile Toneanu, un mare actor. Păcat că dintr-un actor care a dat viaţă atîtor oameni de Închipuire, adunaţi în cîteva scene semnificative, de o idee, nu rămîne decît o efigie de aer şi o schemă în manuscrisul fostului cronicar de teatru.
Cei douăzeci şi cinci de ani n-au izbutit să şteargă figura celui amintit celor ce nu l-au cunoscut. îl văd în faţa mea, la masa rotundă a cafenelei, prin care a trecut o întreagă generaţie, una din cele mai dăruite şi felurit înzestrate. Acolo îşi sorbea cafeaua şi Ştefan Luchian, al căruia mare hohot de rîs ca zgomotul cu vuiet al unei amfore sparte cutremura tăvile cu pahare.
Dacă trebuie să luăm teatrul pe generaţii, ca literatura pe oameni şi să deosebim epocile pe niveluri, Vasile Toneanu face parte dintr-un şir de artişti, al cărora exponenţi tot mai variaţi nu se poate afirma că au fost întrecuţi. Poate că intră în judecată comparativă şi subiectivismul lăsat de o tinereţe mai fierbinte, încă neclătinată de durată,
de îndoieli şi decepţii, în aşteptarea continuă de alte valori, mai mari.
Alături de Gusty, tatăl autentic al regiei în evoluţie permanentă, au crescut mai mulţi din artiştii, aplaudaţi acum pe scenele noastre şi poate că nivelul interpreţilor reputaţi e mai puţin ridicat la actorii dintre aproximativ cincizeci-şaizeci de ani decît al directorilor de scenă de aceleaşi vîrste. Nottara, Iancu Brezeanu, Belcot şi Vasile Toneanu, Niculescu-Buzău n-au corespondenţi (n-aş vrea să se. înţeleagă imitatori) în teatrul actual, cu oricîtă bunăvoinţă te-ai aşeza pe strapontin — şi nu poate fi acuzat că le-ar fi răpit cinematograful susceptibil de alte afirmări, întrucît ecranul românesc încă dibuitor şi tributar minor al teatrului n-a putut să capete autoritate proprie, valabilă la orice meridian. Dealtfel, e o suferinţă de care pătimeşte toată cinematografia, într-o epocă de criză de subiecte, epuizate, cînd valoarea individuală a interpretului e obligată să domine lipsa de idei şi de creaţie regizorală. Literatura găsită gata făcută, i-a dat filmului tot ce-a putut. Inventivitatea stagnează. O literatură specific destinată filmului nu se arată: poate că e şi un deziderat, steril de vreme ce filmul, refuzînd singurul material adecuat, documentarul, cu infinite resurse, ţine morţiş să fie teatral (artistic, aşa-denumit) şi să imite teatrul şi să-l maimuţărească, adaptat la el. Numeroasele insistenţe că filmul trebuie să provoace un repertoriu deosebit şi să se inspire din împrejurări personale şi o inspiraţie proprie, sînt, poate, expresiile false ale unui vis irealizabil, cu toată că necesar şi firesc-
1958
LENIN
Pînă la sftrşitul primului mare război mondial, tratativele de pace se obişnuiau, prin datină seculară, să fie începute, urmate şi încheiate între generali şi mareşali în uniformă. Casca discuta cu chipiul, centironul cu tresele de aur şi strălucitoarele decoraţii, stele şi cruci, între ele trîmbiţele, tobele, adunate în mare vicleim, glorificînd pe adversarii întîlniţi în teatrul final. Tratatele erau semnate cu mănuşa de fier.
Prin Decretul Păcii, dat de Lenin în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1917, lumea lua cunoştinţă de un spectacol nou. Aroganţa prusacă, în cisme şi pinteni, avea a se întîlni cu civilii revoluţionari. Bluza albastră înfrunta ceremonialul clasic şi vulturul cu două pliscuri. E răscrucea cîtorva sute şi sute de ani de înverşunări universale, consacrată de marea zguduire rusă. Limba timpului lua o direcţie neaşteptată şi de atunci încoace orologiul istoric bate alte ceasuri şi alte secunde.
Înconjurînd odată cu creionul silueta lui Lenin, rămasă în carnetul meu de buzunar, desenul afirma că Marea Revoluţie e opera lui Lenin. Mi s-a obiectat că revoluţia aparţinea poporului rus, ceea ce-i perfect adevărat. Un singur om nu putea să răstoarne o împărăţie milenară.
Dar tot atît de adevărat este că fără omul extraordinar poate că revoluţia nu izbutea şi ar mai fi tărăgănit. Pînă la Lenin, poporul rus trăise în aceleaşi condiţii de zbucium şi de răbdare. Ceea ce
379
de către unii şi, mai mult pe franţuzeşte, se cheamă „minoritate activă** iar de către alţii, şi mai mult pe limba noastră, partidul, a pregătit revoluţia şi această minoritate a fost condusă de personalitatea lui Lemn. ,
în orice idee, sînt grade şi temperaturi. Fierbinţii, recii şi căldiceii pornesc laolaltă şi se divid, însă, preferinţele de todeauna ale popoarelor au aşteptat extrema fierbinte, care izbuteşte orişicum. Lenin a fost incandescent. Zicala Aut Caesar aut nihil exprima la romani ambiţiile unui personaj flămînd de parvenire. în materie de credinţă, însă, zicala are înţelesul just.
La Marx, stilul revoluţionar a prevalat. Peste el, socialismul-democratic, căldicel, tolerant, concesiv, un compromis între ceea ce fusese şi ceea ce ar putea să fie, dacă şi dacă, a căzut. Atitudinea eroică hotărăşte.
în opera revoluţionară se disting două excepţionale însuşiri ale lui Lenin: aceea de a fi discernut momentul exact al revoluţiei şi aceea de a fi putut să disocieze, în plină primejdie a ţării lui, socialul de naţional. Mare strateg, el a transformat subit războiul împărăţiei în război revoluţionar. Frontul şi armatele împăratului au fost întoarse împotriva împăratului...
Sub aspect psihologic, omul, fiecare om, e dator să-şi depăşească lutul şi, spiritualizat, să se realizeze.
Lenin s-a realizat în toată plenitudinea vastei lui individualităţi.
A trăi mediocru şi brut nu e pe măsura omului frămîntat.
Cîţi oameni în toată istoria omenirii au avut meritul să se realizeze ca Lenin, grandios în evenimente, decis în luptă, puternic în voinţă, genial în gîndire, mare scriitor şi artist?
19 5 8
Sr-‘ ■
-HL"t ’ JV' *»
II
•ii»
:t < - Hh?" .'■ «■lideri itf!
în spaţiul unei vîrste şi In optzeei de ani de durată, ai fost contemporan, fără nici un alt merit decft al coexistenţei, cu sumedenii de lume, şefi de stat şi armate, oameni de ştiinţă şi artă, împăraţi, regi, personaje decorative, înecate pe rînd în timp şi-n uitare. Ce a mai rămas din cei mai mulţi? Nişte găoci de crisalidă, ca din omizi, dispăruţi din memorie, ca numerele de telefon.
Stai cu creionul la plndă, In bibliotecă şi-n răs-pîntiile istoriei, de cîteva zeci de ani, ca să-ţi alegi pentru consolările amărăciunilor tale prin înghesuiala profeţilor, ca la intrarea unui teatru sau cinematograf, un om, un om al tău, dacă se poate spune, ca nici unul altul, dintre cei mai mulţi, tociţi în bîlciul de mărfuri filozofice, ca monezile uzate: aveai trebuinţă de un suport moral.
Cîţi nu ţi-au trecut pe dinainte: sute de haine goale şi împăiate, costume de bal, măşti cu găuri în loc de ochi, redingote, uniforme, fără corp, umblînd singure, trase de-o sfoară, şi scoase ca din cuierele unei magazii cu straie de împrumut şi închiriere.
N-aş putea să mai determin secunda în care l-am ales întîi, prin simpatie violentă, pe Lenin. Acum cincizeci şi cinci de ani cînd l-am zărit prin Elveţia? Tinerii ruşi, cu care prînzeam la fostele „Cuisines populaires“ din Geneva, îl ştiau, respectat cu sfiială.
Cu ani mulţi înapoi, tot aşa, într-o altă secundă, secundele veciei bătînd rar, îl zărisem pe Eminescu în Bucureşti şi i-am asociat înrudiţi prin substanţă.
Pe cînd se fabricau celebrităţile curente, înjghebate din petice, rămăşiţe şi crîmpeie, se ivea, cres-cînd în zare, personalitatea cu totul excepţională şi nouă a lui Lenin.
El venea de departe, de peste toată lumea, de dincolo de fruntariile ideilor, concepţiilor şi demagogiilor uzuale. E singurul om care numai Intr-o viaţă, într-o singură viaţă scurtă, s-a realizat imens şi deplin, ca-n zeci de vieţi consecutive, inteligenţa lui incomparabil genială sfărîmînd şi timpul.
Cine spunea că Lenin ar fi murit?
E viu şi prezent, în plină vastă desfăşurare, între popoare, realizat mereu în continuitate, unic în faţa mileniilor omeneşti, trăite fals.
1960
• '}■■ ■ >
s.i.nib .q ş-.-.yr-j uh .
-y.L ’ (fii. .. fi
■ ...
î;>;:?-Sî;;ţ ai ibnnaiet* nţ şt
• i'Kj ,U|J’
ia -t fin » ■>
'• , . ‘ re î-.'vVifi.-j . -
PROFESORUL PARHON
Cîtă vreme să fi trecut?...
Cînd ai intrat In secol de cîteva ori şi te îndrepţi către sfîrşitul lui, zecile de ani Încep să-ţi pară egale şi calendarele se confundă. Zici acum douăzeci, acum patruzeci, ca şi cum ai zice miercuri sau ieri, sau aseară.
E mult de atunci...
Ducîndu-mi manuscrisul săptămînal la ziar, mă întîlneam, necunoscut, pe scara Adevărului Literar, cu silueta şi surîsul marelui savant. îngustindu-se treptele sucite intre redacţiile suprapuse, el scobo-rind, m-am oprit odată, frecat de cotul domnului simpatic, şi i-am zis « pardon»! El mi-a întins mina şi a răspuns « Parhon ». Puteam să cred că aud o epigramă sau că se repetă scuza de politeţe. Dar se chema aşa şi n-aveam despre dînsul altă ştire, întîlnindu-I, decît că domnul de pe scară, de-o ţinută sobră, era un om tot mai proaspăt şi mai nou. Năravul mă făcea să-mi iau primele impresii de la cravata bine înnodată, de la nasturii încheiaţi la jiletcă pînă sus şi de la gulerul cămăşii. Al vizitatorului, în coincidenţă cu mine, era alb, alb, şi corectitudinea costumului lineară. îmi displac muştele în cafea, boema lăbărţată, cocoloşala de circiumă şi otreapa batistei, scoasă din buzunar glomotoc.
Printre decenii, s-a publicat întîiul studiu de Endocrinologie din Europa al domnului salutat
383
pe scară. Profesorul Parhon descoperise uu neaşteptat univers, purtat de la Adam încoace şi neştiut, în misterul labirintului biologic. El aducea învăţătura că trupul nu e numai carne şi oase. Aşezate pe unde nici nu bănuiai, organismul tăinuieşte nişte izvoare de viaţă, care-1 guvernează, orchestrate magistral. încuiate ca nişte lacăte ermetic, osteneala cercetătorilor următori rămînea să descopere activitatea fiecăruia în parte.
Pînă la Parhon, fiziologia s-a mulţumit cu existenţa singurei glande cerebralie. Noutatea stupefiantă a fost luată în glumă de medicii şi belferii noştri, mîniaţi şi de calitatea de român a profesorului, îndrăzneţ să deschidă o cale nemaiînchipuită disciplinelor din laboratorii. Descoperirea a fost monumentală.
Astăzi, în toate ţările globului Endocrinologia lui Parhon are un institut. Alături de Cuvier, de Cham-pollion şi de Pasteur, profesorul nostru stă în fruntea celor mai iluştri întemeitori din lume. De la Prometeu, omul luptă aprig, şi cu puterile lui, şi cu slăbiciunile lui, şi cu semenii lui, ca să ajungă să se cunoască (Carrel: L’homme, cet inconnu) şi să adune în mîinile lui cheile de aur ascunse.
L-am urmărit să-l cunosc pe profesor mai de aproape. Acest ctitor al ştiinţelor n-a avut şi n-are nimic din personalitatea îngîmfată, şmecheră şi arivistă, a demagogilor ştiinţifici, echilibrişti pe sîrmă şi clovni, care culeg din arenă frunzele de lauri ale învingătorilor, ca să-şi decoreze cu ele chivără şi tichia.
Dacă simplicitatea şi decenţa pot fi numite modestii, profesorul Constantin Parhon e tot atît de mare în modestie cît şi în valoare esenţială.
384
Spirit larg, adine, intuitiv şi multiplu, el îmbrăţişează într-un rezultat sintetic, ştiinţa, poezia şi frumuseţile tuturor expresiilor de artă.
Cit despre omul lui omenesc, de o bunătate generoasă şi milostivă, s-ar putea seri o carte de confruntări, comparaţii şi amintiri, care nu pot încăpea în schiţa banală a unui medalion de ziar.
19 58
r
F » ■* :V ■ ■ h‘- '« -r
*• -4
' i -i:j'
:V >• 1:-^. îi
Of ■
: ■ ■ 3 î,rrî i.- oj,; J3S8 It
a! . îu>H *u-A i i MJgţraşS- » '«& -4 jAUj.iSU i ,ii.a ah %ÎILw'
Ubifarrff/f A’ţfHM oîH«fc\>'iiPh§"j5’jaî’ •••
''Ii > '■ . a?.;,a,.v — <%ţj ;■ 1 1
iş ■i'i'l'J.irllahi Jf: i :-
oltiinm mtf&şjiii sbfor.f-s 'uoj. ah r?.\ r-tfoiq
*•• ,i’ xi-fţ • .
■ . Oi ' ‘o
8joS''i;S:i i"
.ripr:\ \ ' V " ’ ..tj b ■ .,/i:4 ~
'' -a Har •- .4'
■ ’. ' . . . .0ob
4 •..••• j i-;«. :• i’-i: • 1 ■ •• • 3.'41
ftiii-H .ira iiîiî-ib-.-'v; o . ,e:ivi,;.:;* indild ai» i 'io su«juibr>l. $*••» * '.4Î : 'iii'ftî»
' f31 î: is-eţ • a. •{, ;'j• ,<: nhitcd-,
•i '•<’ ’ «.o .iîŞssJ ei-'’. ’ '•iişîiaijî
i'
i KtJiuJţp
‘fiiîifsa-f/ -“tij
: st!i
II
Cu toate că mai proaspăt şi mereu mai nou dec! mulţi din ucenicii lui mai tineri, slnt nevoit să-l divulg. Profesorul Parhon, ctitorul Endocrinologiei pentru toate şcolile de medicină din cinci continente, a împlinit vîrsta de optzeci şi cinci de ani, ai unei tinereţi fără scadenţă.
L-aş ruga să mă ierte, dar după cincizeci de ani, de cînd l-am cunoscut cu sfiială, purtător, la şoldul curelei lui, al cheilor de aur, cu care descuia firidele, ferecate încă de la Geneza biblică, povestită de Moisi, cel care — zice-se — a stat de vorbă, pe Sinai, cu Dumnezeu, nu i-aş da nici treizeci şi cinci — aproape vîrsta lui de atunci. Cu zîmbetul de floare candidă i-a strîns miinile necunoscutului întîia oară, într-o redacţie de ziar...
Cerindu-mi azi, pînă-n ziuă, după o aţipire fră-mintată, revista, un manuscris aniversar pentru ilustrul nostru contemporan, tocmai îmi pipăia nişte plrdalnice de artere, cu un aparat gradat medicul meu, prietenul meu de zile grele şi nopţi. Nu aş fi fost în stare să duc o propoziţie simplă pină la punct, mi-a tresărit insă juvenil sufletul, deodată... Adă creionul! e vorba de Parhon...
De cîte ori am avut prilejul să-l pomenesc la clubul universal de medicină cu firma pe latineşte «Invidia Medicorum» am indispus cîte o seamă de confraţi Hippocraţi, cărora le-ar fi plăcut să-i şteargă numele de pe Tablele Legii, ca să şi-l puie
386
f
în loc pe al lor. Mă bucur de noul prilej ce mi se dă...
Sînt vreo cîţiva ani, năravul de a mă prăvăli pe brînci în cîte o constelaţie a zodiacului sensibilităţilor ascunse, prin care marele Dascăl umblă cu cheile de la, brîu pentru scormonirea vinovăţiilor naturii, m-a culcat într-un pat al spitalului, pus pe numele lui de hram, ca o capelă. Intuiţiile năzdrăvane ale călătorului dintre neguri dezlipesc sigiliile, silind natura să-şi mărturisească păcatele, misterele, dichisite, ca să nu-i simtă nici vîntul nici pămîntul meşteşugurile secrete — pe întuneric.
Am găsit în clinica Parhon o boare de răcoare, o adiere fragedă de cinste dulce, de bunăvoinţă discretă şi de bunătate, un surîs primăvăratec de poezie, răspîndit prin toate încăperile casei de. sănătate, un ciripit de ecouri, venite din grădina lui de dantelă, în care cîntă pe o ramură perpetuu înflorită, o pasăre albastră...
Egală cu valoarea savantului, bunătatea omului întrece toată bunătatea. Miluieşte, iartă şi uită. Milostenia lui îţi înfierbîntă ochii în lacrima ce ţi se iveşte.
Perversitatea i-a dat multă vreme, ocol şi l-a pîndit mascată, uneori cu nimb. El a primit şi lupta tîrîtoare şi a surîs blajin biruind cu surîsul, care-i spune: iartă-i că nu ştiu ce fac.
E adevărat şi altceva, că stîlpul de piatră nu poate fi zdruncinat cu udul şi că nu poţi muşca din stei fără să ţi se strepezească dinţii.
Fusese noapte... S-a luminat de ziuă.
19 5 9
SCULPTORUL DIMITRIE PACIUREA
Nu e nevoie de înşirat datele, nici ale vieţii, nici ale activităţii artistului, nici în ce priveşte valoarea lui, nici pentru documentarea Prezidiului Academiei. Posteritatea sculptorului ar rămîne întristată, iar Academia care-i cunoaşte activitatea prin tot ce a văzut realizat de el, ar avea motive să se simtă jignită.
Eminescu nu a trăit paralel cu noi şi nici membru, măcar post-mortem nu a fost, al Academiei. Ar fi aproape ridicul, vorbindu-se de el, să se înscrie între meritele poetului evenimentele minore, parcurse între naştere şi moarte. Paciurea e Paciurea, după cum Eminescu-i Eminescu. Dacă desinăm în descrieri Ceahlăul, facem abstracţie de fenomenele geologice care l-au ridicat în slavă, cît şi de compoziţia chimică a cremenei din masivul lui.
De asemeni, o critică estetică şi de definiţie a sculpturilor lui Paciurea, ar fi tot atît de agramată şi de puerilă.
Problema e simplă şi, e cazul să spunem, lapidară. Paciurea e o glorie românească. Paciurea şi-a închis ochii în indiferenţa epocii lui. Paciurea nu a făcut parte din Academie. Paciurea a lăsat în urma lui o familie împovărată de greutăţi materiale. Pentru Academie care a primit în sînul ei
388
personalităţi cu merite mai puţine, îi este o datorie naţională şi de onoare, să dea fantomei lui un fotoliu în aula ei. în conştiinţa noastră Paciurea e veşnic prezent.
Regret că n-am douăsprezece braţe, ca statuia lui Buda, ca să le înalţ vehement la alegerea lui.
28 iunie 19 5 8
i.i
.'"Otţ • ’ O.'itiX i »’>
OlMoiiţ i i > fii ■ '1 ' • ■ ■: ^
o ,:vş. 'o 'r ■■ 'o'irîi' -t wli t
■■ no ! no 'Vi.j-J: nu n ■ -rfişmto ■
oiiijMn.w. («S-l«io- o .•ii:-.-.? In
«© do ii‘io i* .ivii »Jhî -o tn:1. in iui: ie ri iV.MSijţt raâbfitj.'*.! .:.«ur.j»au- - U-!:n &■ .v'rff- •.
'ste-'wt-'.om . 'nnu-do aît<- >'( ''IriuiSe’ •’>(.>
't::(i [■ o ' .l'MVinUiV iş ;njum;.u nîiinvvuifo
<;■- no'-'v-o V' 'k'is&Wtşţ-
.»i}«ţa»M#!(s ţriSt. aî
To'lv '.'V. HJJiiO:!^ Ut.jn.ii.tii.njUii ;
i' ; ;;!=!:■ .rii .nŞîVKţ M--.
ieb in?,ktf! iş ?!*•»( tU
■ Sirp.1 '*•««? ■'-.■ ,-l)> otfrVrt-ii' »WU«'
' tn
TRA1AN SĂVULESeU
Aş dori mult să umplu cadrul rotund al prezentei miniaturi cu schiţarea meritelor ştiinţifice ale profesorului prezident al Academiei. Dar nepriceperile iscălitului lasă pămîntului să-i aducă mulţămită că-1 gîndeşte şi spicului de grîu că-1 ascultă prin şoaptele cucuruzului din Bărăgan. Poezia şesu-rilor e imensă şi cărturarul lor se desfată să o mîngîie cu însufleţirile Iui Virgiliu.
Caligraf al celor văzute şi simţite, l-am urmărit numai în linia lui de siluetă, de intelect şi sensibilitate, de nobil exemplar omenesc. Dacă lepădăm cuvîntul de vechile aderenţe medievale, moştenite de oligarhiile cametei şi vistieriei, şi-l scoatem pur din gunoaie şi putregai, am putea să însorim în pergamentul valorilor omului nostru de ştiinţă titluri de mare aristocraţie.
Atitudinea în comportare, arhitectura graiului şi a gîndirii,, elasticitatea personalităţii, distins şi nou în toate iniţiativele şi hotărîrile sale, fac din Traian Săvulescu o mare figură românească, pe care timpul o va păstra ca un model. El iese departe din perimetrul profesional, limitat de regulă la Specialitate, şi primus inter pares, neobişnuit de înalt.
Mă tem că rezerva şi discreţia omului pe care încerc să-l schiţez în interiorul unui capac de ceasornic, să nu fie oarecum jignită de elogiul prea direct. Dar pana vrea şi trebuie să i te supui. Dau numai o derivare surîsului de plăcere cu care-1
390
intîmpin iodeauna şi satisfacţiei de a-1 asculta vorbind frumos, in adunări de la catedra Academiei.
Fermecat, scribul se răzbună şi el cum poate, presărîndu-i pe masa de lucru, la cei şaptezeci de ani de viaţă, cîteva petale de? crăiţă şi frunze de măghiran.
Mă impresionează bunătatea inimii lui. Adevăratul om de ştiinţă, echivalent în duioşie cu artistul adevărat, e generos, milostiv şi bun.
L-aş ruga să-mi ierte minusculul medalion. Ar fi trebuit un tablou, desfăşurat în triptic.
1958
’-î î ' ' i 'ii O
• ; . ;
. . • (■-.V K-.-.ÎU;
i-i' '■
niU ,*/*.
: ?
ii: t
■jh
:.l, . < . ■
'■:i li'.: ; >. i:
■'!■■■ i. .-tO'i".'.. :
. ' ,ii(*
; ; .. '5: • i
■r"’: ■ ,:i
..Mii.', sr; i.iţfru
■.H'riî : .r
'■ ••c- v:1' >. .' . fj
. ?•*. ' ■ :i . ■:.! î-'iUi:.b
5 ' fi‘s • ii;: y
ii; >
G. CĂLINESGU
Oamenii nu sînt chiar aşa de răi cum îi arată o filosofie dezamăgită. După ce şi-au făcut unii altora, mai niţeluşi pe faţă, mai pe îndelete, mai oleacă de preferinţă pe furiş, toate neplăcerile şi mizeriile cu putinţă şi, cum şe mai spune, s-au lucrat pe dedesubtul unui surîs distribuit ca o vapoare de lămîiţă jur împrejur, la un soroc oarecare, ieşin-du-şi din temperament, se congratulează reciproc. De ziua naşterii, a cununiei şi a hramului personal se cheltuiesc în formule şi felicitări din care nu lipseşte «sincere» intercalate în telegrame şi scrisori. De ziua omului situat, urările inundă familia, nevasta, care poate pune o vorbă bună la o nevoie pe cîte undeva, frpţii, nepoţii, şoacra( descoperiţi subit. Nu s-a spus că familia, biserica şi, armato sînt bazele Societăţii, scrisă cu cel ;mai mare S. Aşa se spune de cînd omul alb, rasă superioară, s-a civilizat întru fericire.
Intre vietăţile de intelectualitate, între, desigur doamne şi cărturari, cînd mai mult cînd mai puţin cărturari, s-au îndătinat festivitatea, discursul, şedinţe comemorative, 'voltimul omagial, ba mai gros, ba mai subţire, ba carte, ba broşură, ba articol, cu dau fără portret şi autograf. Se pare că volumului de omagii îi stă bine să fie inVers proporţional cu geniul creator de « opere » al personalităţii sărbătorite, nesupărată cîtuşi de puţin de un exces de elogii abstracte.
Excesul în limba românească de ţăran, se chema, pe vremuri, la culesul porumbului, arnăut (douăzeci de ştiuleţi pe un, cocean) căcălău, egal abundenţă. (Vezi Ceres în Mitologie.)
Omagiul mai are o caracteristică pozitivă, condiţionat de vîrstâ, de Ia cincizeci de ani în sus (un sus cu nuanţe mai probabile de jos), la şaizeci, la şaizeci şi cinci, la şaptezeci, la optzeci de ani. (La mulţi ani, ilustre, şi prefacă-ţi-se decenile centenii.)
Dedesubt semnatul a intrat în categorie la şaptezeci şi nouă de asemenea ani. Pe cît îmbătrâneşte, laudele par mai meritate, tonsura cheliei totale începînd să intre în aureolă. Să te mai miri, după ce nu mai eşti, că posteritatea, ca să nu ţi se mai vadă nici părul poetic, nici gura ştirbă, redusă la puşculiţă şi găoace de babă, te face, aoleu! de bronz.
Mă uit la prima pagină de faţadă a ziarului de literatură. CîteVa etaje, în fiecare fereastră un balcon şi în fiece balcon cîte un autor lâudîndu-1 pe celălalt, dintr-alt balcon şi reciproc, ca nişte buni vecini, injurioşi bombănind pe scara de serviciu dar aruncîndu-şi buchete din balcoanele de la faţadă: ca la o bătaie de flori la Nisa, unde are loc anual şi un tir cu puşca, de porumbiei.
îmi ies înainte atari bazaconii la împlinirea celor şaizeci de ani ai lui G. Călinescu, profesor la Universitate, academician, critic şi autorul unui volum de literatură, de douăzeci de kg., scris dintr-un singur răsuflu într-o lună şi jumătate, alternînd la săptămînalul prezent, între mizantropie şi optimism.
îmi arde să mă răzbun de un articol al criticului la şaptezeci şi nouă de ani ai mei, la cei şaizeci ai lui şi să-i spui cititorului şi eu, ce şi cine este acest Gheorghe Călinescu.
Vezi, trebuie să o iau de la un capăt mai de sus.
Pe vremea care l-a afirmat inedit şi nou, critici erau mai puţini decît scriitori. Nu că meseria de a
396
te ţine după cărţi şi autori cu cădelniţa sau cu otrava ar fi mai grea decît a le comite, mai dificilă decît manufacturarea directă de cărţi. Nu. Părerea că orice nepoet sau prozator cu seva deficitară, somnolentă sau apoasă, de zer, ascunde într-însul un viitor critic de specialitate, literară, muzicală şi de pictură, e valabilă în toate anotimpurile vieţii.
E probabil mai lesne să dai poveţe de nene unchi tînăr babalîc şi de ţaţă mătuşe, despre virtuţi decît să le trăieşti.
Nu tocmai asta aş fi avut de zis. Coincident cu debutul lui Călinescu se încercau la meşteşugul sfatului argumentat şi al controlului de vameş sau fariseu mai mulţi specialişti în paşapoarte şi tarife, intraţi în ring să boxeze cu versificatorii şi pugiliştii frazei chibzuite, unii din ei în mare activitate de arhivă şi manuscrise furate. Cel mai fră-mîntat şi mai unanim prezent în vederea unui viitor dezminţit şi ironic, mi-aduc aminte a fi fost un grefier de propoziţii scheletice, uscate, dar făgăduind pe faţete o epocă volatilizată din nefericire la netimp. Totuşi, pe altul trebuie să-l numesc: Vladimir Streinu, cu o geometrie a expresiei articulată la frânturi în unghiuri drepte, purta în cerneala lui şi zburată în cercuri conturate precis cu compasul unui Pascal.
Pe platforma navei în plutire se adăoga un matroz curat, elegant şi continuu egal cu sine, Tudor Vianu, care creşte pe măsură ce alţii şchioa-pătă de un tabes al spiritului înşelat de iluzii şi de o ţîfnă a trufiei iritate, purtată în vîrful unei tîrtiţi vane.
Călinescu e un poet şi un prozator de mare ţinută. Dogoarea lui fierbinte merge, irumpe, bate departe. Fraza lui voluptoasă dansează din şoldurile de Salomee, Intodeauna prezent, proaspăt şi nou In diametrale ritmic opuse atinse de săgeată.
19 5 9
Jlbhfcj O'i îi
<>■,, -Vr • y-r.ii"
I. C. VISSARÎON
Morţii nu mor de tot. Ei umblă printre noi. Umbra lor, din ce in ce mai difuză, trăieşte, n-aş zice numai în aducere aminte. Adeseori, teîntîl-neşti cu ei, în figura lor de odinioară dacă i-ai cunoscut, şi-ţi zici: păi n-a murit Vasile? după cum, întîlnindu-te cu cîte unul în carne şi oase, te întrebi cum poate să mai trăiască, după furtuna unui război.
într-adevăr, cîteodată ţi se pare că toată lumea e moartă, mirat că mai poate să învie cîte cineva, şi în confuzia dintre parcă şi poate se amestecă duşii de pe lume cu prezenţii.
Argeşul lui Vissarion aminteşte la ţară de gali: faţă trasă, ochi vineţi, mustaţă lungă fuior de porumb, roşcovan, ca în pictura lui Camil Ressu.
Am apucat în satele judeţului obiceiul fricii să nu se facă omul strigoi, din aceeaşi credinţă că nu mor oamenii de tot. Fiinţa strigoiului de om blestemat ca să nu mai putrezească, topită-n ceaţă, noaptea înţarcă vacile de lapte. Se arată în pătul, trece prin coşar unde, încolăcit în paie, doarme şi cîte un şarpe casnic, hrănit din ugerii subţi. Uneori, gospodarul găseşte şarpele strecurat să se încălzească subt perina urechii şi-i aude şi rumegarea vacii, ca un tictac de ceas. Atunci, îi spune ca stareţul Grigore, întemeietorul mînăstirii Cernica:
« Du-te, tată, că acum am venit noi ». Ascultîndu-1, şarpele a plecat, lung de cincizeci de coţi şi s-a
398
cunoscut multă vreme pîrtia prin griul, pe unde s-a dus.
Casă nu se facă mortul strigoi, e dezgropat într-o noapte, după înmormîntare, i se smulge inima din piept, şi inima străpunsă de un cuţit e înfiptă în tinda casei vecinului.
în primul din ultimele două • războaie, şeful Statului-major, generalul Cristescu, un mare strateg şi-a luat în tinereţe lumea-n cap, înspăimîntat de inima unui strigoi bătută-n stîlpul tindei unui unchi al lui, îngropat de cîteva zile. Cristescu era ţăran argeşan, ca şi Ion Vissarion, scriitorul din medalion.
în asemenea văzduh de spaime şi superstiţii a trăit şi el, alegîndu-se cu o seamă de credinţe, demult risipite, ca, de pildă, credinţa în vise şi retrăire. E un farmec al Dobrogei, e un farmec al Argeşului, neştiut.
Odată, Vissarion, tîlmaci de tot ce se petrece în somnul omului adormit, mi-a spus: « Mă, frate-miu, într-altă viaţă eu am fost popă... Să-ţi dau dovezi». Şi mi-a dat dovezi egipţiene...
«Fugi de-acilea, vere,» i-am răspuns pe arge-şeneşte.
Ciudat e Argeşul ca şi Gorjul, de care se apropie cumva, pe undeva în ciudăţeniile lui de pămînt sărac dar cutreierat de umbre. Te întîl-neşti cu diavolul, cînd, la puţ în făptură de ţap, venit să se adape cu strigoiul din ciutura cumpenii, apăsată-n jos cu copita, cînd arătîndu-se prin livada de pruni, cînd cerşind la uşa bisericii colivă...
Vissarion a scris ţărăneşte. Dacă Ion Creangă înfăţişează din bojdeuca de la Humuleşti, în literatură, Moldova dinspre Agapia, Putna şi Bucovina, Vissarion strînge în scriptura lui glumele, sperieturile, tristeţile şi întunecimile satelor de şes din Argeş, ca în pictură învăţătorul Vilsan din Miceşti, zugravul amărăciunilor de după ploaie din cătunele argeşene.
999
Nu trebuie uitat Vissarion, autorul Privighetorii negre şi o inteligenţă frămîntată de probleme. El eră şi un scriitor original dar şi un om de ştiinţă. A fost medicul de todeauna, cu sfatul, rădăcina şi buruiana. Ar trebui bine cercetate manuscrisele lui, mai rămase încă, poate, la Costeşti, tn acei Costeşti blestemaţi, în care preotul, arzîndu-i odăjdiile îmbrăcate, odată cu biserica plină şi altarul, care luaseră foc, şi-a dus pînă lă capăt slujba, cu flăcările în spinare, mistuit în ele, dimpreună cu credincioşii. Se vor găsi cîteva născociri inginereşti şi cercetări de chimie în hîrţoagele lui şi poate că statul va păstra bordeiul lui Vissarion ca o casă memorială. Vizitînd la Moscova casele Gorki, Cehov şi Tolstoi, am găsit colţul de cismărie, în care lucra cu sula şi ciocănit! marele gînditor al Rusiei Mari şi al Europei. Ultima păreche de cisme cu talpa moale, la care muncise, am pipăit-o cu o tresărire. I-am simţit pipăitul în cusătură.
‘ în 1907 răscoalele ţărăneşti au început, se ştie, în două extremităţi ale ţării, în Hodivoaia, din Vlaşca şi în Flămînzii moldoveni. Dar în Argeş, încă din mai vechi, mocnea în cuptoare mici, văpaia revoltei.
Pe lîngă demagogia de mai tîrziu a unui ţărănism tîrgoveţ cu cămaşa pe dinafară din nădragii croiţi la « Fain», în Argeş trăise multnedreptâţitul Dobrescu-Argeş, întors din Belgia cu o diplomă de chimist şi o Gazeta ţăranilor, tipărită la o maşină, ca vai de lume, schiloadă, şi scrisă de alt ţăran, Văleanu, şi de Vissarion, care în răscoale a şi fost arestat instigator.
Nu trebuiesc uitate, cu nepăsarea noastră îndătinată, oamenii aleşi fie şi din mătrăgună, şi faptele de viaţă şi de cinstit şi simplu adevăr.
1959
• «*IhnJţşrjdU '
iiţ-T-Ţ» iTî«Sj3S9<
>1 ■:>• r'r ': i •-? ,
1 • •
EMINESCU
; ■ ■■'■■.'!< ‘j ■'. n!. y-;
Se împlinesc, deci, o sută zece ani de la naşterea celui mai tînăr dintre poeţi.
Te întrebi de-i adevărat că s-a născut şi el, ori de nu s-ar fi ivit, aproape mitologic, pe o furtună de tunete şi trăznete lungi, din talazăle mării, îndrăgostite de Joe, tatăl lui de drept.
Fără să i se cunoască origini şi «influenţe» nominale, fără unchii, mătuşile, cumnaţii şi verii literari, puricaţi de istoria critică, scormonitoare prin arhive şi oseminte, pana lui Eminescu vine din străbunia brazdelor zvîntate de sudoare şi lacrimi, şi a holdelor în răspăr.
Din orice scriitor fruntaş poate să iasă, telescopic, tub din tub, ţeavă din ţeavă, alt scriitor. Dintr-o veche păpuşe populară, rusească, de lemn, se scoate, sucind, succesiv, o întreagă generaţie de păpuşi descrescînde, pîr\£ la ultima, cît o măslină. Pana lui Eminescu a dat din ea sumedenii de fulgi — pînă la scamă.
S-au publicat, în occident, chiar cursuri, în cîte douăzeci de lecţii numerotate, despre ciim se poate confecţiona un autor, prin imitaţie raţionată şi plagiat diagonal. îmbulzirea, din rafturile librăriei, â mărfurilor tipografice; demonstrează că metodele dau rezultate.
Chiar la noi, odinioară, un profesor de universitate a scris fără să prea ştie seri — ceea ce se cam întîmpla la dascălii cîte unei specialităţi ştiiiiţi-
iV?-» o — aşii -;• .V
■ fciqsrfwe - • 53
401
fice — o « Ştiinţă a literaturii», graţie spiritului ştiinţific solemn, aproape veterinar, «pregătit» prin studii şi rumegare, să facă din tot ce te-ai aştepta mai puţin, o «Ştiinţă», şi să o confişte.
Dacă Biologia, Matematicile, Chimia sînt ştiinţe consacrate, de ce nu ar putea să devie ştiinţă, de pildă, şi o regulă de construcţie a lui «Carevasă-zică»? Monsieur Jourdain şi-a dat seama, cu emoţie, de-abia pe la şaizeci de ani, că vorbind toată viaţa franţuzeşte, făcuse proză, răminfnd consternat ştiin-ţificeşte.
Autorul citatei «Ştiinţe a literaturii» era înzestrat, în scris, cu un dar al cacofoniei exemplar, într-o singură frază de douăzeci de cuvinte izbutea să ciocnească, grămădite neîntrerupt, silabele ca şi că şi invers, aşa de mult, încît cititorul putea să se întrebe dacă ştiinţificul scrie sau face, mă rog, altăceva.
De vreme ce spiritul ştiinţific de specialitate nu se putea împăca, fără să explice inexplicabilul, profesorul se silea să bage în sinea cititorului ignorant, o lege codificată, a talentului şi a superlativului acestuia, încă neanalizat cum trebuie în cele vreo citeva mii de ani de literatură de pînă la el. «Eu mai bine aş mai aştepta să afle Endocrinologia glanda, de la una din subsuorile omului de unde musteşte secreţia asta care-mi irită intelectul. Nu poate să fie decît o flegmă. Pînă atunci, ştiinţific, o contest şi elimin»— ar fi putut răspunde, strîn-gînd din măsele, vreun coleg oareşicare de niscaiva specialităţi.
Cu ce s-a ales, expermental, ştiinţificismul mesianicului novator? în cancelaria Facultăţii de litere, Nicolae Iorga i-a trîntit ştiinţificului călimara în cap, spoindu-1 violet, de la chelie la barbişon.
Nu a fost şi Iorga om de ştiinţă? Ba încă şi cuml Insă, vezi, nu era ştiinţific... E o diferenţă, să mă ierţi. Ştiinţificul ar corespunde, pe fost plan
social, cu «alegătorul» din vremuri: cisme creţe cu scîrţîietori muzicale. în mahalaua lui, Nea Ghiţâ era bărbat politic şi de stat, influent.
Ştiinţa, ca şi viaţa, e poezie: adevărata ştiinţă. Toţi marii şi mai puţinii oameni de ştiinţă şi descoperitorii âu fost şi sînt poeţi. Ştiinţa, şi Ipoteza lui Poincari matematicianul, e poezie. Fărîma lui de poem Les phospkenes e un splendid sonet. Buffon e poet. Entomologia lui Fabre e poezie. Cercetătorul în halat, din laborator, e poet. E poet medicul intuitiv şi sintetic! Inginerul e un poet. Pavlov a fost un mare poet. Ştiinţificismul? Spălătura retortelor, eprubetelor şi capsulelor de experienţă. Merge la canal.
E-adevărat câ descoperitorul secretelor literare, organizate ştiinţific, trecea drept cel mai erudit prostănac din colegialitatea universitară. Se întîmplă şi asta.
Superlativul însă e harul lui Eminescu, n-ai ce-i face, oricît ai fi ceva-cumva de ştiinţific. A mai umblat prin lume. Pe la Goethe, mare poet şi mare om de ştiinţă, pe la Beethoven, pe la Claude Bemard, pe la Dostoievski, pe la Pasteur, pe la Lenin (nu fac un repertoriu catalogat). Lumea s-a învăţat cu prezenţa superlativului între oameni şi-l distinge numaidecît, fără ciocul cocoşului ştiinţific, arborat la chivără şi pălărie. întreabă pe plugar, întreabă baciul, întreabă lăcătuşul: ăia au de aia...
în ce mă priveşte, mi-am refugiat vocalele condeiului în Superlativ, ferindu-mă de litera G din dicţionar.
în literatura românească, Geniul e împărăţia lui Eminescu, fiul biografic al unui fost minuscul, obscur tîrgoveţ din Ipoteşti.
19 6 0
PROFESORUL HORTOLOMEI
Circulă prin graiurile vorbite şi scrise, unele nume care conţin in sine fără adaosul numelui de botez şi fără nomenclatură, toată personalitatea intimă, socială şi de profesie, a ctteunuia din ei.
Cine spunea pînă-n noaptea de 1 ianuarie 1961 « Hortolomei», înţelegea, ca atunci cînd ar fi spus vervenei lămîiţă, fără să-i poată exprima’şi aroma sau clasificarea botanică, intrinsecul gustoasei şi rafinatei la băut cu mirosul, al delicatei plante de grădină şi parîumerie.
Hortolomei şi-a thchis ochii în minutul trecerii timpului, la miezul nopţii în anul început. Mi s-ar fi povestit că tocmai închina cu mina ridicată paharul, în sănătatea omului şi a omenirii.
El a fost, după Ambroise Pare şi Toma Ionescu, chirurgul eminent al epocii lui, dimpreună cu o pleiadă de tineri ucenici, în frunte cu profesorul Theodor Burghele.
Ca şi doctorul Făgărăşanu, mereu tînăr şi actual, avea şi Hortolomei acea supra-facultate a intuiţiei, care joacă în teritoriul medicinii rolul inspiraţiei în muzică şi poezie.
Nu-i pot seri decit cu acest crîmpei de tibişir pe piatra noului mormînt prezenta fărîmâ de elogiu marelui şef de şcoală chirurgicală.
Cele mai simţite şi mai oneste laude aduse unui om, sînt mi se pare, cele şoptite şi pe care el nu le mai aude, risipite în ceaţă şi vînt... ,
19 6 1
404
ILYA EHRENBURG
Dacă şi ceasurile de grea cumpănă capătă, învechite, patină, cu atît mai mult strîngerea de mîini şi zîmbetul din trecut, al întîlnirilor neaşteptate, ajungînd amintire, înfrăgezesc.
Ilya Ehrenburg împlineşte vîrsta de şaptezeci de ani.
Prozatorul, poetul şi ziaristul sovietic venise în vizită la noi — cîţi ani pot să fie de atunci? cel puţin zece? ba mai mulţi. Ţinea o conferinţă în fosta casă Monteoru, moştenită de Lăscăruş Catar-giu, azi « Casă a Scriitorilor ».
Public strălucit, intercalat în proaspăta democraţie. Smokinguri, domni, domnişori, domnişoare cucoane, şi un nesfîrşit şir de limuzine luxoase, de-a lungul străzii, denumită de biruitorii cametei naţional-liberale, calea Victoriei.
Protipendada, încă în viaţă, venise să asculte cam cum suna vocea Revoluţiei proletare, într-o societate pe cale de atrofie, şovăielnică în ceea ce o privea deaproape. Circula de curînd, ca un proverb, o convingere senină, emisă de latifundiarii din Caracal, unde altă formă de proverb spunea că se rupsese carul cu proşti:
— Nu-i nici o grije, sîntem şi noi socialişti, numai să ne rămîie moşiile, cum credem, intacte. N-avem nimic de zis. Dimpotrivă.
Prin copilărie, mă jucasem în casa Monteoru, care tocmai se dichisea pe dinlăuntru cu materia-
405
lele ştucaturii masivelor colonade, ca marmora lustruită, cum se văd.
Un puţ adînc de alimentare cu apa necanalizată, încăleca zidul din stradă, jumătate în curtea castelanului şi jumătate pe trotuar.
Cam pe alături, cu ghirlandă de lanţuri groase împrejur, se arăta casa prinţului Moruzzi, şi nu prea departe, într-altă curte de boier, alte lanţuri, acestea de picioare şi le tîra un vultur. Nefericitul mare zburător fusese precipitat din plutirea lui pe sus, cu puşca, pentru că lăsase să-i cadă din văzduh, pe blazonul iconografiat cu două' capete şi pliscuri de acvile imperiale, găinaţul.
Mă ducea de braţ, prin salonul conferinţei, Nicu Cocea. El, bietul, a murit. Mai aud, intrînd, ovaţiile foştilor miniştri şi curteni, la cuvlntul oratorului sang. Ehrenburg vorbea franţuzeşte şi ei verificau că revoluţiile se fac intr-adevăr cu sînge. (Cest splendide, chirie!) Cu singele altora, nu cu sîngele nostru... Ca-n 1907... Gîte rafinamente la elitele şi aristocraţiile astea I Suavele marchize, contese şi miliardare se îmbulzeau la porţile temniţei de execuţii din capitala Franţei ascultînd de dincoace de ziduri (cest epatant!) scrîşnelul ghilotinei în oasele vertebrelor din ceafă, ale cile unui osîndit la decapitare... Beţia sîngelui îşi mai păstra dreptul pierdut de a mai fi satisfăcută direct, în specia nouă a unei delicatese de dessert. Herodiadele în dantele, scoţînd din sînii cu gălbui diafan, cîntaţi de paleta lui Watteau, batista parfumată, o treceau mototol ajutoarelor căluului-şef, pentru a fi tăvălită în sîngele asasinului sau inocentului executat. Marele gîde din tată-n fiu, pe generaţii, al justiţiei franceze, purta numele Deiblqr şi titlul oficial de «Monsieur de Paris »...
Cocea mă prezintă. îl mai zărisem parcă pe conferenţiar în tinereţe, la Geneva?... Odată mi s-a
406
părut că da. Mai tîrziu m-am gîndit, că nu se putea, dar îmi rămăsese numele lui în ureche. Un accent dîrz al privirii, care văzuse multe, se reflecta şi-n pana lui elegantă, de stilist şi luptător.
Ehrenburg e un scriitor complet, nefăcînd parte din acei literaţi înghesuiţi într-un singur compartiment de literatură, cultivat ca o specialitate legumicolă exclusivă. Ehrenburg ştie să se bată triumfător şi cu cartea şi cu gazeta, inspirat să apere, să atace, să contemple şi să estompeze conturele reveriei.
Magistrului ponderei grele, inefabile şi infinitezimale, o cupă de cerneală şampanizată, întru sănătatea şi tinereţea măiestriei dumisale...
19 6 1
:'-V • ,!l
i -i jj
X ' *
t
I
Răsfoind eleganta revistă la Roumanie d’au-jourd’hui, revăd în fotografie şi culori monumentala podea de mozaic, parcursă acum două mii şi cîteva sute de ani, de sandalele antichităţii eleno-romane. Descoperit la Constanţa, unde l-am văzut anul trecut, pe toată întinderea lui de o jumătate de pogon, aceeaşi revistă povesteşte descoperirea la Mangalia, mai recentă, a unui alt vechi document al trecutului nostru, un papyrus. El sta de douăzeci şi patru de veacuri în mîna unui schelet de fost potentat, înmormîntat într-o măgură stearpă, un tumulus de tipul piramidei de pămînt Adam-Klisi. Mai marii lumii de pe atunci puteau să se întristeze că o bucată de hîrtie şi o chitanţă durează mai mult decît efemera putere imperială.
Fără grija neobosită a Partidului Muncitoresc, creator de noi şi vaste monumente şi permanent activ în zmulgerea din neantul uitării a vestigiilor noastre ancestrale, comorile trecutului nostru, scoase mereu la lumină, puteau să mai zacă mult în aşternu turile mileniilor dobrogene. Luat în derîdere într-o epocă trîndavă de scepticism, singurul care îndrăznise să înfigă în ele un jalon timid, neajutat de nici o autoritate ştiinţifică sau administrativă, a fost Vasile Pâr van.
Iată că-mi trecu pe dinainte uscăţiva lui ascetică siluetă, în pelerină, întîlnită ultima oară, scobo-rînd cu gîndul dus, ca deobicei, treptele Universităţii, în timpul primului mare război. Căutătura
408
neaşteptatului vizionar, era dăruită cu harul văzului interior, prin lespezile timpului pietrificat. Simţul ciudat al căutătorilor in piatra seacă de izvoare cu bagheta bifurcată, de alun, a fost la el un supra-simţ, ai zice profetic. El a descuiat porţile ferecate-ale Sciţiei noastre Minore, cu simplicitatea şi siguranţa cu care-şi deschidea, apăsind uşor pe clanţă, uşa odăii lui de veşnic student.
Genialul ţăran, fiu al unui învăţător de buchi, dintr-un cătun pierdut prin ţinuturile mai de jos, depărtate de Ipoteşti, primise şi el bătaia razei de luceafăr, oprită pe căminul părintesc al rapsodului Mihai, şi căutată în răscolirea vîntului, de cei trei Magi din Răsărit, Baciul Mioriţei, Meşterul Manole şi Plugarul în cămaşe albă.
Toată ştiinţa în toate specialităţile, ei, e-o seară de trepte, succesiv înalte, care la cei mai înzestraţi dintre aleşi şijunge pu capătul de sus înţelepciunea care-i poezie. E-o poezie a matematicilor, a biologiei, a Ştiinţelor Naturale. Vasile. Pârvan a fost un poet al istoriei şi arheologiei şi un mare poet, ca Buffon, Pavlov, Curie, Newton, Champollion Poincară şi Claude Bernard.
Pomenindu-1 pe Pârvan acasă la el, nu trebuie uitat nici şeful muzeului ce-i poartă numele lâ Constanţa, neostenitul cercetător al vieţilor de odinioară, Canarache.
îmi aduc aminte cu atît mai multă emoţie de el cu cît am stat împreună, în sîrmă ghimpată, la Tg. Jiu. într-o noapte de iarnă, intuiţiile lui fără greş, care au dus la descoperirea marelui Mozaic, presimţind o inspecţie inopinată prin cabanele din lagăr, a trebuit să-mi arunc în foc notele adunate la închisoare... Dar intuiţiile de arheolog ale colegului de temniţă şi presă, nu vor putea — vai! — niciodată să-mi descopere manuscrisele din ce-nuşe...
19 6 1
09 otBovsi ■
i! ■ i
tf i:
TAGORE
De ziua centenarului din 1961 al poetului Rabin-dranath Tagore, primesc cu emoţiile sfiielii sugestia colegială, să prezint slovele graiului nostru din Carpaţii Danubiani, printre comentariile festivităţii comemorative de la Calcutta.
E ca o întoarcere, in posteritate, a vizitei făcute, acum patruzeci şi trei de ani, României, de patriarhul literelor indiene. Ne-a despărţit un timp şi un deces, dar nu i-am uitat cuvîntul viu, că Viaţa şi Moartea slnt două gemene surori
Prin vremea călătoriei prin lume, trecînd şi pe la noi, vînătorul de sein tei, sinteze şi simbole scria: «Alerg prin toate ţările pe care le colind, după Cerbul de Aur, Prieteni, puteţi rlde dacă vreţi de mine...»
Din versurile lui Tagore prietenii şi cititorii aflaseră însă încă mai demult, că Cercul luminilor supreme fusese prins, fără să-şi fi dat, poate, seama însuşi poetul, exigent cu sine, ca orice căutător de frumuseţi inaccesibile, cu conştiinţa neîntinată de vulgarele şi meschinele orgolii personale. Probabil că, din fuga lui după un ideal neatins, nu putea bănui, la răspîntiile îndoielilor şi mîhnirilor întîl-nite, că n-ar fi ajuns nici cu umbra, măcar, a mîi-nilor întinse după strălucirile nălucii. Predestinarea Poeziei e să alerge şi să zboare neîntrerupt, de-a lungul pămîntului, prin zodiac şi constelaţii,
410
dînă la marginile de ceaţă şi de întristări ale durate omeneşti.
într-o limbă mai apropiată de cîmpia dintre orizonturile noastre, mi-am luat plăcuta sarcină să culeg, de prin lanurile de grîu şi de printre porum-buri, cîteva flori sălbatice, româneşti, de împletit în cununa lui Tagore. Cu frică, parcă, de nimbul ce-i încinge fruntea, în iconografia misterioaselor haruri şi a marilor inspiraţi.
Harul lui Tagore are accentul antic, care deosebeşte publicitatea literară curentă de murmurul imnului adînc, multimilenar, al omenirii în perpetuă frămîntare, luptă şi năzuinţă. Sunase el, acel accent profetic, pribeag, mai ales prin tărîmurile fierbinţi ale lumii vechi, pe unde miracolul era normal şi cotidian, aproape casnic, cutreierate de sfinţi, de reverii şi de revelaţii neaşteptate. Pe acolo, aleşii, vorbeau, ochi în ochi, de-a dreptul cu Dumnezeu, ca Moisi. Lovind odată cu toiagul stînca, ţîşnise din cremene, proaspăt, un izvor. Despicînd odinioară, tot el, Marea Roşie în două, cu o poruncă, şi-a trecut pe albia uscată poporul, din pustietăţi pe ţărmul dimpotrivă. Din timpul proorocului Tablelor Legii, de pe Sinai, pînă la strămoşii lui Rabindranath, prin părţile acelea schilozii, paraliticii, orbii şi nebunii se vindecau la un semn şi un cuvînL,
Un epizod povesteşte, că, altădată, scos din nişte «îndrăciţi», cerşetori de milă şi tămăduire, dintr-o văgăună, diavolul a fost aruncat într-o turmă de porci... Apa din căldări era prefăcută în vin, ca la nunta din Cana Galiieii...
Nici o mirare I de vreme ce erau invitaţi şi morţii, ca fiica lui Iaîr, şi, ca Lazăr, al cărui cadavru de trei zile, începuse să şi miroasă în mormînt. Subiectivul imposibil devenea lucru’ cbncret şi pipăit, la înde-mîna fitecUi simţea în el o vîlvătaie şi 0 chemare... Pe atunci chemările veneau de sus, tocmai din
ceruri, unde zeii clasici, greci şi latini, muriseră cu toţii.
Regiunile de Miazănoapte, vinete şi posomorite, nu s-au bucurat de fericirile sufleteşti ale Sudului aprins şi visător. Ele-şi încleştau problemele obscure, dezlipite de mitologii, cu lanţurile grele, zmucite să fie rupte, ale asupririlor stăpînitoare. Mai tîrziu, verigile de fier încep să fie scuturate şi în Conştiinţa indiană, a castelor rajahale. Chiar în accentul profetic al lui Tagore vibrează cu milostenia şi covîr-şitoarea lui dragoste de oameni, dreptate şi pace, un ecou de revendicări pămîntene. în patria lui, întîrziase categoria sclavilor, dispreţuită. Paria, sufletele moarte, contemporane cu superlativele marei poezii...
Pe cînd Sudul mai era împărăţia fabulosului din poveşti, nordul căpăta o conştiinţă socială.
Animat de sugestia primită şi de reminiscenţa liricii poetului, consacrat profet, azi vreo şaizeci de ani, în Europa engleză, franceză şi germană, care de-abia aflau de el, conaţionalii lui ştiindu-1 pe dinafară, am stat de vorbă cu condeiul meu, intimidat, în vîrstă, şi el, de optzeci de ani... Literatura vechiului continent mai avusese pe atunci, după Homer, un scriitor al marelui accent, în personalitatea lui Tolstoi, anahoretul din Ias-naia Poliana.
De la ruşi accentul trece la indieni.
— Ascultă, condeiule, i-am spus condeiului, te-ai simţi tu în stare să faci o pomenire închinată poetului Rabindranath Tagore? Dacă m-aş conforma condiţiilor sugerate, ar trebui să te silesc să te strecori în arhive şi documente, şi măsurîndu-ţi îndatorirea cu vingalacul şi centimetrul tipografic să-ţi cer, nu o substanţă, ci două mii de cuvinte... Nu-ţi dau asemenea corvoadă de copist. Nu te
4t2
vreau nici academic nici profesoral. Nu e priceperea noastră, şi, in ce mă priveşte, m-aş lepăda bucuros de ea. Aş dori atît, să ne ducem în cămaşa noastră albă, ţărănească, încolo spre Soare-Răsare, ca nişte proşti, apucaţi de dorul de zări, şi să ne uităm in ele pînă-n fund. Plini de pămînt şi de sudoare să ne întoarcem cu capetele plecate în satuj nostru, la oile noastre păscute pe tăpşanele verzi. Bagă de seamă, să nu stîrnim între Eufrat şi Gange şi mai departe, pulberea ţărînii pe unde au călcat colbul, desculţi, poeţii celor cîteva odiniori ale neamului omenesc, de la Adam cimpanzeul pînă la Pavel din Tars, în atîtea biblii, scripturi şi limbi, în cîte visează de zeci şi zeci de Veacuri Asia, poeţi care cîntau credinţele monumentale şi ciopleau în Egipt granitul, într-o vreme fără oţel. Pe atunci, hîrtia noastră generoasă era o şuviţă din căptuşeala unei trestii sărace de papirus. Nu-i aşa?
— Nu înţeleg ce ai vrea să-ţi fac, mi-a răspuns condeiul.
— Adevărul e că nici eu nu prea ştiu. Şchiopătez, într-un haos parcă violet şi albastru, furnicat de briliante şi mărgăritare.
în muzee ai văzut expuse osemintele albe, articulate cu sîrmă, ale gigantismelor şi arătărilor naturii, succesiv defunctă şi renăscută. Ele străbateau cîndva într-aripate, văzduhul sau nesfîrşitele pustietăţi.
Peste Iudeea marilor mîhniri şi a mesianicelor nădejdi plutind în asfinţit cocorii trandafirii şi galbeni, ibisul şi căprioarele au putut auzi, pe teorba cu patru strune, Ctntarea Ctntărilor, ritmată pentru o fecioară neagră, şi sonetele psalmilor lui David. Undeva, pustnicul uscat pe lespedea jertfei de sine, în asceza suferinţii voite, ghicea, în bătaia vîntului sterp, şoaptele lui Budha Sakia-Muni, întrerupte de cîte o şoaptă, trezită
413
din somn, a cîte unui Confucius îu devenire. Pe deasupra Indiei începuse să treacă gîndul înfiripat în cîntecele lui Tagore.
Popoarele profetice, dintre mările celui mai zguduit teritoriu de teologii şi mereu de alte începuturi, sînt acoperite de baldachinul celest al nuanţei indiene. Poporul poetului sărbătorit s-a putut spiritualiza pînă la tăgada trupului şi a slăbiciunilor lui. El îi spune săgeţii pornite din arc să se frîngă şi să stea. Săgeata se frînge şi cade. li zice spadei aproape înfipte, să nu rănească: spada se încovoaie. îi zice sîngelui: opreşte-te, şi singele s-a oprit. îi zice firmamentului: vino la mine. Soarele, Calea Laptelui, Luna se fac fantome şi vin la el.
Prin grădina lui Tagore, care-şi farmecă florile, aromele, albinele, fluturii şi păsările cîntătoare şi îşi fereşte pasul să nu dea peste furnică, totul fiind binecuvîntat şi sacru, se plimba Dumnezeu... Tagore-i grădina. El e şi pomul, şi ramura, şi mugurii, şi frunza, şi greierele şi steaua păstorilor şi plutaşilor rătăciţi în valuri. El e şi orga furtunii. E noaptea, e ţandăra de luceafăr, a luminii. Totul în tot... Poezie!
Poezia clipei, poezia trăirii, poezia muncii, poezia răbdării, poezia luptei, poezia păcii. Poezia uitării. Poezia iertării.
— Nu prea înţeleg ce-ai vrea să-ţi fac, răspunde condeiul.
— Drept să-ţi mărturisesc, sînt halucinat şi confuz. Vreau şi nu ştiu. Parcă visez şi parcă mă deştept.
, — Mi se pare că ai vrea ceva, cam ca un poem...
— Poate că da. Cel puţin deocamdată, o schiţă de poem, dacă se poate.
Să vedem...
19 6 1
GARAGIALE ŞI FIUL
M-am cunoscut cu amîndoi, aş putea spune, de aproape. Nu de ieri sau de alaltăieri, ci, nu te speria tinere cititor, acum. vreo cincizeci şi şase de ani... Cu tatăl, la o expoziţie de pictură, iar cu fiul în casa unui diletant într-ale artelor, mai în vîrstă, la care prînzeam uneori şi destul de des, împreună.
Două naturi diametral opuse, unul bucuros, deschis ca o carte frumoasă şi surîzător, cu mîna caldă însă ca o mînuşă catifelată de panteră, cu unghiile retractile şi celălalt, fiul, pedant uneori, ca un teolog protestant şi de obicei fermecător de inteligent şi variat, autorul de mai tîrziu al Crailor de Curtea veche.
Dar şi două culturi deosebite. Pe cînd Ion Luca îşi alegea preferinţele din ambianţa trăită, Matei, cu o educaţie excesiv occidentală, cultivată prin streinâtăţi îşi găsea satisfacţiile într-o ştiinţă bizară: heraldica fostelor aristocraţii defuncte. Blazoa-nele princiare cu componenţa şi semnificaţiile lor, nu aveau pentru el nici un secret, li plăcea iluzia că trăieşte într-un imperiu ideal de Ludovici şi Francisci, cu conţi, marchizi şi cancelari iluştri.
Participind la un guvern cu portofoliul Lucrărilor publice, ministrul Alexandru Bădărău, acuzat în presă de concupiscenţă vicioasă, şi-a luat şef de cabinet pe Matei Caragiale, Intr-o fază nebănuită, intolerant, iritat şi dictatorial. DetesUnd global pe miniştri, deputaţi, advocaţi şi ziarişti înscrişi pe
lista de audienţe, îi ţinea In anticameră şi la uşe pînă ce li se ura şi se lăsau păgubaşi. Nu s-ar putea să se afirme că fiul ar fi avut o admiraţie exagerată pentru literatura părintească; cred că din-potrivă.
Matei făcea paradă cu dexteritatea lui culinară, supremă eleganţă, fălindu-se că el mănîncă un pui fript întreg, fără să-şi atingă friptura cu mîna, numai cu furculiţa şi cuţitul.
Odată, tatăl şi fiul prînzeau la generalul Mânu, domiciliat în Calea Victoriei, lîngă strada ce-i poartă numele azi. Matei, luat de un subit elan istoric, s-a simţit obligat, din senin, să-şi povestească genealogia, dezvăluindu-i generalului originea imperială adevărată a familiei Caragiale, bizantină. Stupefiat, Caragiale cel mare îl aduse pe fiul, profund jignit, la realitate. «Bine, mă, i-a răspuns, tocmai aci ţi-ai găsit să te lauzi? Domnul general ştie că moş-tu a fost bucătar».
Scena mi-a fost relatată după cîteva zile, de către un invitat la masa lui Mânu. Nu m-aş îndoi de autenticitatea ei, astfel de lucruri neputînd să fie inventate. Singurul dubiu, necunoscînd biografia scriitorului, ar fi despre gradul de rudenie exact al bucătarului, moş, strămoş, unchi sau altceva. Mi-aş aduce aminte că parcă bucătarul ar fi slujit cîndva chiar în casa generalului, dar pe cît mi-aş aduce nu prea sigur aminte, nu se precizase dacă bucătarul nu fusese băgat cîndva chiar la familia Mânu.
Ar putea, poate, şă ne lămurească marele arhivar al criticii literare, confratele Şerban Cioculescu, care ştie multe şi încă altele şi mai multe. 1
1 9 62 •
':>5WS '• .
k. cai ION SAVA
Dacă o regulă firească a limbii se tnvoieşte cu shimbarea vorbită şi scrisă a unui adjectiv In substantiv (sau invers: rămtne de identificat cum zice grămăticul filolog, în care anume zace Intîi rădăcina legănată pe două forme) sînt cazuri cînd e de acuzat slăbiciunea spiritului inventiv In găsirea euvîntului absent fără derivaţii. în grăi re, treacă, meargă, oamenii pot să se facă înţeleşi. Dar a seri e a gîndi nu din buze ci de mai sus: condeiul implică evoluţii în rafinament şi, Doamne iartă-mâ, stil. El nu se mulţumeşte să înşire: zugrăveşte şi dă sîmburele concentrat, orice cuvlnt ascun-zind în fondul lui un punct diamantin, iar practica lecturii • face condeiul exigent. Parcă uneori asemenea treabă poartă numele de cultură...
Pe un cotor de carte, din raftul meu, se citeşte titlul Du Vrai, du Beau et du Bien. Autor: Victor Cousin (politic şi filozof). Trei substantive adjectivale, însărcinate a se complecta fiecare din ele cu celelalte două.
Dar e vorba de altceva, de Cineva, de Ion Sava, autor dramatic, regizor inovator, scenograf şi cu deosebire pictor.
Decedat de tînăr, noua Iui foarte caracteristică variată individualitate a trebuit să fie răpusă de cel mai spurcat şi abject morb pămîntean.
Cît a trecut prin viaţă, l-am aplaudat, l-am cunoscut, solicitat^ obsedat de toate muncile pentru
417
descoperirea adevărului personal în expresiile unei taine universale, denumită în vocabularul sărăciei verbale, artă. Grăbit parcă de o presimţire, că rîvna lui nu are să dureze pînă la un apogeu, el a lucrat de-a fuga, cu pensula, cu imaginaţia, cu reveria, cu penumbra, şi cu pana unui talent aşteptat să se rostească superlativ împrejurul şi în interiorul vieţii.
Din frumos, spiritul critic, mărginit la ceea ce este, în loc de ce ar fi trebuit să fie, a derivat Frumosul (franţuzescul Le Beau al lui Cousin şi al tuturor comentariilor pe substanţa lucrului realizat).
Frumosul lui Ion Sava nu se inspiră însă din vitrina «institutelor » de înfrumuseţare şi coafură « permanent», impusă de estetica picturii de tiraj., ideal rozaceu, parfumat şi neted ca pielea perelor bergamote. Frumosul lui Sava îmbrăţişa şi urîtul, antipaticul, caricaturalul infirmităţilor, descoperite cîteodată de-abia în noaptea nunţii, ascunse văzului «artistic» şi fotografiei în culori. în toată opera lui, de la pictură şi desen pînă la măştile de teatru, propuse de refulările lui amare, e suferinţă, chin, durere şi milă. De la începutul carierii lui discrete dar afirmată violent, estetica lui Ion Sava m-a turburat, ca nemaiuitatul Crist al puternicului Grunewald, întîlnit în prima tinereţe la Colmar, un Ecce Homo care nu poate fi văzut în muzeul oraşului fără o scrîşnire a sufletului întreg.
Odată, într-o seară, demult, Ion Sava mi-a citit vreo zece scurte piese de teatru, în totul admirabile şi noi, care nu e permis să se piardă pentru literatura dramatică adevărată.
Aflu, fără să ştiu mai mult, că soţia lui, prea distinsa Lidia Sava, păstrătoarea unui cult pentru artist emoţionant, calorice femeie, bănuiesc, demnă de numele unui ales şi colaboratoarea lui de fiece
418
minut, îi pregăteşte un volum închinat activităţilor celui care a dat geniului românesc, prezent, continuu, de la Meşterul Manole încoace, o nouă dovadă de incontestabilă valoare.
E de dorit un singur lucru, ca monografia anunţată mai de mult şi mult aşteptată, să apară cît mai curînd.
19 6 2
*e»‘i «wţifiNdafv jttfcmrt yţ.-işiiţtţnî jiftoo s-i vu>
• u ■ • ‘ :‘i\ ir
ii
i.lt ,• ,l-'<
■ i •
aăoaeiftto
_lsoy
•HjnsU nu -.#î--n?
■ f
• Mi; .) .lisiiii I'.IOI) I-' i
B'j
' •>; »>. ui / »Jhi 11
m. ei s,y;t--i . eq ;; eq,
ea nvefe u,.i ş).sM «i
• iljjquţ «| bfitoJBib ’Biimtl» .hnolin
■tifTÎ ‘ijio /i-iM ■ii. V OîaiU 3 iui .tn|ml>
■ şi &’>■■;
-■■ ••' (! ' =J? ’ h I u--...'-- <-..
' • ■"? ' . -;!i ,;(>.•
■ • i. -
• - - ■ ’ub -.im ai; :i
U fi;!t': •
De cînd am stat ultima oară de vorbă cu el a trecut o vreme, au trecut mai multe vremi, a trecut o viaţă şi mi-e greu să mă deprind, nici după nouăsprezece ani de la dispariţia lui, că şi el a trecut de tot şi pentru todeauna.
L-aş fi crezut într-o vacanţă lungă, prin Italia t lui atît de scumpă, Italia lui Dante şi a lui Da Vinci, patria Giocondei, şi a soţiei lui, doamna Lidia, care i-a sărutat ochii reci, închişi pe vecie.
Stupid şi tragic contrast! Azi trebuie să-l evoc în faţa unui mormînt. O vreme a trecut şi peste ţărîna • frămlntatului Ion Sava, un mare talent al pensulei şi al creionului inspirat, un poet, un mare poet.
Zici a fi şi între timpurile gramaticale este şi a fost te încearcă un tremur şi un fior. Mai mult: Sava fusese.
Aducerile aminte acoperă oarecum golul absenţei cu ceaţa unei iluzii. Cîtă durere, cîtă tristeţe cînd amintirile vin să te înconjoare cu luminările aprinse, pe care şi pe ele, parcă le suflă vîntul şi le stinge!
In fiinţa lui Sava nu trăia un singur om, se armoniau mai mulţi, neliniştiţi unii de ceilalţi şi discutînd pe şoptite intre ei, pictorul, regizorul, scriitorul, dramaturgul, poetul...
Mi-a citit într-un crepuscul de primăvară şase piese de teatru în cîte un act. Avea zece, încredinţat, mi se pare, că într-un singur act se consumă toată ipoteza şi fabula unei idei.
420
Piesele de teatru ale lui Ion Sava trebuiesc căutate, găsite, publicate şi jucate, adevărate modele de substanţă pentru dramaturgie.
Ion Sava inaugurează In artele noastre picturale o estetică nouă, estetica — dacă se poate spune — a formelor reputate urî te; a urîtului frumos... Ar fi de intercalat aci o întreagă filosofie a concepţiilor. aspectelor şi aparenţelor relative. Idealul picturii se limita, afară de boii Iui Grigorescu, încă suspecţi odoratului batistei de dantelă parfumată, la peizajele cu ceaţă ale lui Aricescu, iar în limbajul literar monden numai expresia liric-idilică şi atmosfera de pastel, graiul poporului fiind socotit «vulgar #.
Ca să fie acceptat adjectivul «bălos» într-o aleasă societate de nasuri aristocratice, femenine, scandalizate, mi-aduc aminte că odinioară a trebuit să pledez legitimitatea lui în franţuzeşte, citînd şi cîţiva autori parizieni.
Volumul de faţă, venit poate puţin prea tîrziu, constituie totuşi un eveniment în limpezirea tot mai multă a problemelor variate de estetică, un document de orientare pentru şovăielile de şevalet ale unui începător de carieră.
iunie 19 6 3
STUDENTUL EMINESCU
Pentru români, Viena unde trăieşte o Colonie cu o Parohie românească, nu e Austro-Ungaria de odinioară, nici imperiul habsburg'ic — fostul nod gordian din Europa Centrală al politicii internaţionale şi punctul de încrucişare al firelor vizibile cît şi ascunse ale vechii diplomaţii continentale. Metropola muzicii, a valsului şi a spumelor şi dantelelor sonore mereu actuale şi proaspete, descoperite de Strauss, fusese primul lor Paris. Artele, moda şi gustul vienez, cu mărfurile-i de lux, cu îmbrăcăminte fină şi croială aleasă, determinau o mare cultură. împărăţia de caracter absolutist prin literatura politicii şi cancelarii, a unui teritoriu internaţional compus din disparate, valabil numai în meditaţii era dezminţită întodeauna de toate încercările de universalizare pe un tipar impus.
Românii îi păstrează Vienei sentimentul unei recunoştinţe, în spirit deosebit. Viena din veacul trecut i-a dat geniului naţional românesc un pupitru în Universitatea şi bibliotecile ei, în persoana lui Mihai Eminescu, Făt-Frumosul cîntecelor noastre. Unele laturi ale personalităţii marelui nostru poet s-au descifrat, probabil mai clar, la Viena, între bucovinenii noştri, veniţi acolo la carte adîncită. Trei ani trăiţi în Viena n-au însemnat puţin în, aş zice, formarea conştiinţei de sine a unei vocaţii profetice. Ar putea cineva să afirme că fără atmo
422
sfera vieneză fructificarea poeziei autorului Scrisorilor ar fi fost aceeaşi, că fără această ospitalitate ar fi fost Viena tot atît de iubită de români şi că emoţia cu care o vizităm azi arată că i-ar fi fost tot atit de complex delicată?
Românii trăitori la Viena au ţinut să glorifice anul acesta sărbătoreşte amintirea genialului Cîn-tăreţ.
Vienezii de azi nu prea aveau intr-altfel cum să-l cunoască pe poetul nostru, ci ei pot urmări umbra lui prin oraş, dacă li s-ar aminti că el a locuit in străzile şi azi actuale şi localurile lui de intllnire cu prietenii vienezi şi bucovineni, adunaţi la discuţii tinereşti entuziaste şi controverse. Să nu le mai precizăm pe nume, după ghidul cu care călătorul pleacă să cunoască oraşele, monumentele şi muzeele prin frumuseţile seculare şi să asculte ritmul civilizaţiilor succesive şi prezente în pasul cînd greoi şi cînd uşor şi dansat al omenirii în veşnică fră-mîntare.
1964
vq» tţ iijUţ II! • ; ,*
Oooqa» ab- iui oHinisajis-ii t
i . ii . .,i ■
Jeterti iiţf'no
:> i'.fii H •
rfb rbi’;; -bfijii:
»■■■ i& Âîtii.' Om .
• '?iJc O .iu ••
'ovq ; ■':} r.\v
POMPILIU GONSTANTINESCU
Numele i se mai aude ca prin adiere.
încă o dată, între atîţia morţi în şir, sînt silit să repet verbul la perfectul compus (Pompiliu era profesor) 'a murit. Ce vorbă, pe cîte întretăieri şi dimensiuni de viaţă! A murit demult, iarăşi Un cuvînt fără margini I
Cînd. ai trăit mult, demultul pare uneori că ar fi fost ieri şi aseară şi semnînd cîte un necrolog şi prea multe, rămîi cu impresii de cioclu. Pilpîie în condei panaşul calului funebru şi cîte un fulg negru îi împiedică limba.
Pe Pompiliu, căruia în viaţă ti spuneam întîl-nindu-1 « Domnule Constantinescu », cu politeţea de etichetă, l-am ştiut şi apoi l-am cunoscut în toate frăgezimile lui de aspecte şi de gtndire — şi de scriitor. Ultima oară i-am strîns cinstita lui mină — iarăşi demult, foarte demult şi parcă în ajun, la mare, pe un dlmb al Mării Negre.
Nu mi se părea neagră marea in ziua ceea, dinaintea surîsului de copil filozof şi de fecioară a frumosului aproape adolescent, cu obrajii inefabil de rumeni, de o rumeneală care nu mi se părea că avea să-l trădeze...
Surîsul lui îl însoţea întodeauna, din buze, din suflet şi în scris, neobişnuit în întreaga lui meserie de critică literară. Criticul — ce vorbă urîtă şi ea, era poet nu arhivar sau jude-ajutor. Nici o suspectă bombastică sau solemnă pedanterie în caligrafia
424
spiritualităţii lui, nici una! Cred că la catedra profesiei sale s-a comportat ca lîngă un iconostas, miruind frunţile şcolarilor, blajin, prieten şi frate in tinereţea lui clară, cu tineretul căruia îi explica textele clasicilor noştri.
Ceea ce îl deosibea de criticismul savant şi oarecum vulgar, era o apartenenţă — vremelnic, vai! — ■egală cu a cerului cît şi a pămîntului de-abia gustat în fructele grădinii.
M-aş simţi anacronic, inoportun şi jignitor să-i dedic, în lop de-o -acuarelă, un aşa numit limbaj, studiu, de care aş fi neputincios şi ofensat. Poezie la poezie, medalionul în culoare gingaşe şi eternă nu poate avea o destinaţie didactică. Aş ruga demnitatea aristocratic morală a doamnei soţiei lui să-l -desprindă de-aci şi să-l aşeze pe masa de lucru la călimară, a nemaiuitatului bun şi delicat camarad -de trăire laolaltă şi în intelect, masă păstrată fără Îndoială intactă, altar al unei frumoase căsnicii.
19 6 5
' Kid':; ’
; •_* • , • s > * ’•
' ‘£<1 »
‘Stfiil ir- ■
Ht«ş fgi'f'! •
•'I
' ■ . -q-
- . .• .4"i
v.1 -.i-fi; iiflynuîoQ
■ J
' -• .Ui
■ - bm
1-t:r
VALERIU ANANIA
Decembrie 1900...
Mînăstire. Lespezi de marmură cu turle şi cruci. Noapte metalică albă, albă de necrezut. După utrenia de iarnă, din paraclis. De ger cumplit plesnesc cu scîntei de zgomot, ţurţurii de gheaţă. Arătările negre cu camilavcă se risipesc pe la chilii... Unele zic «blagosloveşte I» Celelalte răspund: «Domnul!»
M-am Încrucişat cu umbra roşcovană, de şiac, a schivnicului Meftodie, uscată, infirmă pe cîrje, sărind prin zăpadă ca un ţap în trei picioare. Schiv-nicia e o treaptă aspră a cinului, de totală abstracţie, premergătoare pustniciei, elita apropiată de îngeri, conştientă de meritele-i superlative, apărate ca un drept seniorial de proprietate castelană.
La semnele exterioare ale monahului de rînd, schivnicul adaugă un atribut al ierarhiei singurătăţii, perimanul. E un petic negru de postav pătrat, purtat cu două băieri trecute prin subsuori, în spinare, şi ascuns între dulamă şi rasă. Două ciolane încrucişate dedesubtul unei hîrci, exprimă simbolul lepădării de sine şi de toate. «Patimile Domnului lisus Hristos le port eu », spune inscripţia scrisă cu mătase de acul tinerelor maici.
De-abia venit în obşte, de cîteva zile răstitul şi aţîţatul părinte mă recunoaşte de la «trapeză», unde fraţii se ospătează din străchini, cu lingura de lemn, la cîteva rînduri de mese, lungi şi înguste,
426
cu ciorbă de peşte sau bulgur, ascultînd citania din Vieţile Sfinţilor, foşti şi ei, In vremurile lor, speriaţi şi fugăriţi de viaţă şi căinţe.
Toaca făcea înconjurul bisericii, bătută cu ciocanul de lemn din mîinile îngheţate ale diaconului Iakint, un artist al broderiei de sunete mate, de-a lungul doagei de frasin, ţinută de mijloc. Bătăile scurte, pe ritm egal, silabisit mărunt, sînt, din timp în timp, trezite de un răspuns ciocănit mai tare, ca finalul versurilor la rimă.
Nu-mi lepădâsem încă haina de tirgoveţ,' şi mîiiuşile de lînă îmi degerau parcă degetele şi mai mult.
— Blagosloveşte, părinte!
—'ttfthmul să ne blagoslovească pe toţi! răspunde schivnicul cu un accent de pilă, spart într-o’ gihgie de sticlă. Mie să-mi zici: Cuvioase. :
— Bine, Prea-Cuvioase! răspund. în limbajul ierârhic şi de ritual prea însemnează foarte şi excelenţă.
— Şi nici prea-cuvioase n-ai să-mi mai zici. Prea-cuvioşii sînt arhimandriţii Chesarie, Ioil, Ezechiel şi toţi ceilalţi trîntori ai chinoviei. Ai înţeles?
— Am înţeles...
— Te văd cam nepriceput. Nu ştii că noi am venit aici să ne pedepsim? Coconaşul are şi mînuşi, zise schivnicul, ca vorbind cu duhurile nevăzute.
Făcînd un pas anevoios de întoarcere, prin saltelele de zăpadă, schivnicul mă opreşte din nou.
— 'Mai vream să te întreb ceva. Ce cauţi, dom-nişorule, la mînăstire? Cum ai venit fără să ştii mai întîi pravila noastră?
Eram înfruntat. Comentariile ar fi fost prea lungi şi nici răspunsul prescurtat n-a folosit.
— Vreau să învăţ să scriu, am răspuns.
— Cum, nici nu ştii măcar să scrii? Văd că-ţi dă mustaţa...
— Vreau să învăţ a seri pe dedesubt.
427
Şchivnicul făcu o cruce de uimire, ca atunci cînd se apropie de patul ieromonahilor Satana, în fustanelă de balerină, depărtîndu-se sclrbit şi murmu-rînd, cu capul de cîteva ori întors.
tntr-adevăr, umblam să învăţ să scriu.
începusem, cam fără voia mea, ca şi mai tîrziu, să mă văd chiar publicat, dar, la tipar, manuscrisul îmi era schimbat, fără să fi fost mai bun decît smîn-gălitura mea. într-o bună zi, am răsturnat un scaun undeva şi am trîntit o uşe. Mă simţisem murdărit la minte. Orişicum, îmi ziceam, nu mă plac nici la peniţă, nici la tipar. Trebuie neapărat să învăţ. Trebuia să mă caut şi să mă aflu. Trebuia să afle şi cugetul meu de ce sînt şi de ce nu sînt în stare. Neliniştea venea de departe...
Pentru asemenea căutare aveam nevoie de o încăpere sigură, de o mare tăcere şi de un blid de fiertură. Acasă nu le aveam şi, dus mereu pe gînduri, treceam drept un neisprăvit. Nici uceniciile variate, din timpul vacanţelor de şcoală, nici lecţiile zise meditaţii, pentru care trebuia să învăţ cărţi peste puterile înţelegerii mele de dascăl-ţîrcovnic, nu împlineau pe anul întreg exigenţele iritate şi injurioase ale găzduirii. Uneori, pierdut în cine ştie ce întortocheli bucherisite, apucîndu-mă noaptea, gazda-mi sufla în lampă şi mi-o stingea în mijlocul unui boschet de măceş care începea să-mbo-bocească-n mine. «Gazul» era puţin şi fitilul scump. în casa unde sălăşluiam familia trăia cu doi lei pe săptămtnă. Plîngeam pe întuneric.
Mulţumită Primatului Iosif Gheorghian, la- care printr-6 inspiraţie spontană şi necontrolată m-aro dus să cer adăpost şi care, aproape octogenar, a putut să aibă prospeţimea să mă înţeleagă mai mult decît m-aş fi aşteptat, mînăstirea mi-a dat tot ce-mi lipsise şi, pe deasupra, un sentiment inefabil al tradiţiei, prezentă în fiece lucru: trăiam în
428
sutele şi miile de ani. Nu trebuie uitat că Iosif Gheorghian, căruia îi sînt pe toată viaţa şi în toate felurile recunoscător (îl zăresc şi azi, la vîrsta mea, care-i a lui cel de atunci, trecînd pneori ,pe lîngă scaunul meu, prin odaie, şi tiitîndu-mi-se peste umăr la ce mai descifrez), a fost un scriitor erudit. El e autorul singurei traduceri; bune a romanului Le Juif errant, de Eugene Sue, Jidovul rătăcitor, publicat cu chirilicele epocii.
Mai tîrziu, mutat din mînăstire la mitropolie, am scos clandestin, dimpreună cu mult regretatul meu prieten poetul V. Demetrius, prima revistă de caracter nou, Linia Dreaptă, în care am apărut cu numele meu literar actual. Iosif ştia, citea revista pe furiş, surîdea şi nu dezaproba. Era vremea interzicerii chiar a lecturii ziarelor, pentru salariaţii instituţiilor oficiale, necum a unei colaborări, condeiul fiind reputat odios.
Ascultător al poruncilor primite dela mitropolie, stareţul Vissarion, care era peltic, mi-a dat o locuinţă confortabilă, nu totuşi fără să se simtă stingherit de un ochi care confruntă statele de plată cu anumite realităţi. Pe de o parte circula zvonul că aş fi fost un copil din flori ai înalt Prea Sfinţitului (care a murit fecior), ceea ce n-ar fi supărat prea mult, dat fiindcă părinţania răzleaţă nu era ceva nou în episcopat. Pe de alta, supăra erezia că presupusul tată-meu mă destina, la nouăspre-:eee ani, rangului de arhiereu. Treceam de arivist.
■ Ca să se răzbune, stareţul mi-a declarat o dată, prezentîndu-mă la binecuvîntarea liturgică, dimineaţa, că după cum simţise el, nu-i nimic de capul meu, şi că n-0 să ajung nimic. El mă voise şi cîn-tăreţ în strană şi n-aveam glas.
) Intuiţiile nul-au înşelat. N-am ajuns, într-adevăr, vai de mine, nici vlădică, nici magistrat, nici colonel. ,.
429
La mînăstire am citit In limba veche a bisericii graiul cu adevărat românesc şi aş bănui că fără cărţile mînăstirii aş fi lucrat mai prost decît lucrez. Slovele vechi mai dăduseră literelor noastre cîteva pene. Ar fi de-ajuns de citat, afară de Dositei, Varlaam şi Antim Ivireanul, Anton Pann şi Creangă-
Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu cîte trepte a trecut peste vîrsta de patruzeci de ani. Oricum puţine. El stăpîneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat In sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvîcnind, din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul poetului, împăcat.
Nepoftiţii aceştia, noii descălecători ai ţinutului zimbrilor, sînt în ce priveşte literatura primejdioşi. Ei anulează rînduri întregi de înscăunaţi. De obicei, instinctul de conservare grupa antagonismele împotriva lor, fiecare trufie ferindu-şi statuia de cocă să nu se încovoaie. Anania se arată într-alte vremi, cînd pulberea stîrnită de telegarii lui nu mai opreşte ochii să vadă. Că poetul rămîne incomod, e natural. E pismuit, l-am auzit clevetit şi o să fie, poate pe ici pe colo contestat. Atît mai rău şi atît mai bine.
îl cunosc şi-l preţuiesc, nu de azi. îi citesc de ani de zile versurile, cu emoţie şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit.' în literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pămîntul oltenesc.
în 1943, din Lagărul Tirgul-Jiului i-am trimis prin poştă o îmbrăţişare, cu îndoiala că ar fi putut să ajungă pînă la el. Gîndeam în privinţa evenimentelor la fel. Poetul sălăşluia, prin apropiere, la schitul Polovraci. îmbrăţişarea nu l-a găsit la schit. Poate că-1 izolaseră autorităţile pe undeva,
430
pentru penitenţă. Spiritul Iui trebuie să fi fost suspect de atitudini. Dar stareţul schitului, un călugăr cu sensibilităţi, în loc să o denunţe, i-a păstrat scrisoarea celui absent vîrîtă în foile Evangheliei, pe altar.
Mioriţa nu-i un poem de la o zi la alta şi de la o săptămînă la alta. Încă destul de tînăr, autorul ei se învecineşte cu clasicul adevărat. Cît priveşte repertoriul, teatrul românesc a cîştigat, cu Mioriţa, la întîlnirea ciobanilor cu universitarii, opera de valoare literară ce-i lipsea.
1958 -1965 Bucureşti — Geneva
i'-.-îlOi'f şjsi- jV.u.‘ < . ;iHfop „aii iteiwi
: .i-'t-jp «Iii?
- • 9iJ
■ :"C4
SCHWEITZER-CUMPĂNA
împărecherea celor două cuvinte din numele1 Schweitzer-Cumpăna, uneşte două ţări, una a lui Wilhelm Teii şi cealaltă a lui Mihai Viteazul.
Dar numele cel mai îndrăgit de el a rămas în. pictură Cumpăna, acest mare pictor iubind peste toate filiaţiile lui peisajul românesc dus la o expresie supremă.
Ca şi Grigorescu, cîntâreţful cu pensula al priveliştilor ţării noastre, el iubeşte fiecare fir de iarbă, fiecare floare a pămîntului şi a muncii româneşti.
Cînd zici Cumpăna, înţelegi vatra românească şi Argeşul în care a trăit şi pe care l-a purtat, mărturie frumoasă, în priveliştea celor mai mari frumuseţi.
Viaţa acestui adevărat artist trăieşte tînără şi proaspătă de optzeci de ani în mijlocul exclusiv a acestor frumuseţi. Ce urare mai adevărată trebuie să-i aducem şi să-i dorim decît o neîntreruptă tinereţe personală, reflectată zi cu zi în picturile lui?
Dacă viaţa profesională nu i-a fost întodeauna compensată de colegialitatea nu destul de atentă la aşteptările artei, îl apără în schimb dragostea noastră de astăzi, nediscutată şi fierbinte.
19 6 6