POARTA NEAGRĂ
               PRELUDIU
   Oraşule, pe care te iubesc, ce*ai să aduci tu ţărilor unite laolaltă subt putredul tău prestigiu? Ce*ai să dai tu milioanelor de oameni, care vin la tine ca la o cetate sfîntă? Ce miruri porţi în mîinile tale de noroi, ca să le ungi sufletul şi să li4 întăreşti ?
   Din închisoarea de unde te privesc peste cîn* tecul broaştelor din zmîrcuriîe ce mă despart de tine, îmi dau seama, oraşul meu de reverie şi de suferinţă, că tu n*ai avut ce face cu mine, că nu ţi^ă păsut de inima mea, că nădejdile mele te*au ofensat.
   Am fost în tine un locuitor supărător şi m*ai trimis între puşti, cu ordinul ca să mă gîndesc la trecutul meu ca la o greşeală, şi la visurile mele, ce te priveau, ca la o crimă. M*ai zidit aci, undezi trimiţi escrocii, hoţii de buzunare, spărgătorii şi bandiţii, lîngă cimitirul unde*ţi trimiţi dricurile ca nişte* căleşti de mireasă, în vecinătatea casei undezi trimiţi nebunii; m*ai zidit în regiunea ta deşartă, în infernul tău, ale căruia munci le*ai învecinat cu o pustietate.
   Trecutul meu, ascultă, nu am să miA tăgă* duiesc, nici după ce un tribunal de popi m*a osîndit pentru ceruri, nici după ce o poruncă m*a pedepsit pentru oameni, nici după ce furia putregaiurilor tale s*a răscolit, ca să*mi aducă, în şoaptele sufletului, cuvintele de părere de rău.
7
 Au putut cei de o seamă cu mine, lucrători şi canoniţi ai ideii, să se lepede de prizonierul tău, să*l alunge dintre dînşii, să*l blesteme şi să*l bîr* fească; oraş al încercării şi al neputinţii, insulă de liliac şi de mătrăgună, baltă stătătoare a purulent ţei, în care se înneacă din zbor şi se fac leşuri toate pasările ce vin tinere pe deasupra apelor şi de printre munţi. Cloacă de nenufari!
    Dar mă gîndesc la viaţa ta, capitală a unei ţari întinse, prin care trec astăzi, pe mijloc, Alpii şi şerpii mari ai norilor negri. Cum te înfăţişezi tu astăzi, cînd fruntariile s*au depărtat, şi holdele noastre ating răsăritul, amurgite de apus ? Ce suflet şi ce puteri aşezi tu la temelie? Ce sînge bate în vintrele tale?
    Mă adîncesc în tine şi caut, cetate cu gloată numeroasă, o elită care să*ţi dea dreptul să te mîndreşti că din tine a purces în cele patru un* ghiuri ale lumii cîntecul de adunare laolaltă a în* tregii odrasle. Tu ai vorbit cu înlesnire toate lim* bile drumeţilor şi te*ai supus tuturor deprinderilor străine, trecînd de la unele la celelalte, ca de la o zi la ziua viitoare, încălţîndu*ţi simţirea cu ciz* mele sau cu pantofii celui mai de curînd sosit. Su* fietul tău e ca bucătăria ta : toţi i*au lăsat cîte ceva, halvaua şi stridiile, porcul şi fazanul, sarmalele şi pateul, Mavrocordat şi Paul Verlaine, mastica şi şampania « goût américain », tutunul turcesc şi marylandul, papucii sultanei şi tocul Louis XV.
    Ai hipodrom ca Londra şi Parisul, bătaie de flori ca Nisa, rulete ca Monte* Carlo, modiste pariziene, croitori englezi, băcani greci, grădinari bulgari, misiţi armeni şi evrei ; ai cluburi şi tripouri, automobile, covoare persane, dancinguri şi varieteuri; ai o Academie à la Richelieu.
    Dar n*ai avut, niciodată, niciun sfînt şi niciun scelerat strălucit. Şi tu n*ai dat nici pe Eminescu, nici pe Anton Pann, nici pe Creangă, nici pe
8
 Veniamin Kostachi, nici pe Cantemir, nici pe Kogîlniceanu. Tu n*ai putut să dai un domnitor.
   Ai o bibliotecă închisă cititorilor, pentru şoareci. Ai cîteva sute de biserici în care cîntă greierii de vecernii. Ai arhierei, negustori de acatiste şi de cadavre, ai episcopi care fac negustoreselor mă* ritate copii, şi văduvelor lepădături. Ai profesori fără studenţi şi studenţi fără profesori, şi ai mulţi copii fără tată.
   Ai restaurante, hoteluri şi o sumedenie de case închise.
   Nu voi exagera nimic, oraşul meu iubit şi tică* los, de o ticăloşie minusculă. Mă voi duce însă din casăm casă, în toate casele tale mari, din club în club, din local în local, şi voi spune ce am văzut. Voi însemna cu o cruce mesele nume* roase la care mănîncă doi domni şi o doamnă elegantă. Unul din ei e soţul doamnei, şi celălalt e însoţitorul, care plăteşte restaurantul, teatrul, chiria, bijuteriile şi echipajul nobilei căsnicii fără descendenţă. Soţul consumă mulţumit, şi, în vre* me ce pierde la cărţi, însoţitorul îi distrează pă* rechea într*un alcov împrumutat. Voi face, ia* răş, un cîrd deosebit din soţii bătrîni, dregători în societate, care întreţin pe cheltuiala lor vigorile tinerilor inseparabili, prepuşi la egalizarea tempe* ramentului soţiei tinere şi luxoase.
   O, Metropolă! Ziua nimeni nu stă acasă, şi noaptea nimeni nu*i în casa lui. Fiecare bărbat îndulceşte singurătatea voită a femeii prietenu* lui său, şi femeile, adunate în casele cu perdelele groase, slujesc ritului tău pentru bani. îmi este neuitată sinuciderea acelui bărbat frumos şi de*o construcţie fizică uriaşă, care, ascuns cu viţiile lui întrmn apartament cu tripoul în faţă şi cu ca* merele spre curte, a dezmierdat fără să ştie trupul fiicei lui, plecată la şcoală. Urîtul te alungă to* deauna într*altă parte, nomad. Medicul, omul de
9
 ştiinţă, omul politic, advocatul, inginerul, pro* fesôrul, îşi lasă vatra goală, şi nevestele lor îşi lasă întîmplătorii copii pe seama unguroaicii.
   Cu ştirea soţului, femeia unui factor însemnat vilegiaturează în societatea unui şef de partid, care va înmulţi onorurile cuvenite soţului. Cu ştirea soţiei bărbatul se bucură de graţiile servitoa* rei. începătorul se înrudeşte, noaptea, cu femeia şefului său. Bărbatul divorţează de nevastă şi se căsătoreşte cu sora ei, cu care a concubinat, unind întrmn acoperămînt, ca fii ai lui, pe verii născuţi din încăierarea, cu un singur mascul, a două surori, — sin cea mai înnaltă culme de cavalerism şi moralitate, la care poate ajunge unul din cetă* ţenii tăi aleşi. Căci de obicei nu se simte nevoie nici de primul divorţ, nici de a doua căsătorie: idila merge paralel.
   S*au văzut în tine învăţaţi măsluind cărţile, ca să poată sustrage zestrea proaspătă a unui partener, şi apărători împărţind cu hoţul, drept onorariu juridic, bocceaua cu lucruri furate.
   Mănîncă porceşte, scumpa mea cetate, şi te împreună ca muştele şi gîndacii, din zbor sau între molozuri.
   Şeful familiei deboşează pe verişoară, pe soacră, pe mătuşe, pe cumnată, pe nepoată. Mă duc la un cunoscut şi, dacă nu*i iau soţia, mă provoacă ea să încerc. Vine prietenul la mine şi*mi acostea* ză nevasta, după ce, dezbrăcîndu^se de blană, a frecat cu spinarea ţîţele servitoarei. îl primeşti bine, şi el se crede pensionarul autorizat al bunu* rilor întregii familii. Unchiul se informează la nepoată de cîte ori e strînsă în braţe în timpul unei nopţi, şi acest unchi s*a întîmplat să fie şi mitropolit.
   Cînd se întrunesc la ceai, în saloanele tale, so* ţiile cetăţenilor tăi distinşi comentează forma, Iun* gimea şi elasticitatea unui atribut la persoanele
 10
încercate, după cum bărbaţii fac, în colţul lor, confidenţe asupra facultăţilor secrete ale doamne* lor măritate, din vecinătatea canapelelor pe care fumează agale.
   Ceea ce mă revoltă la spectacolul tău neruşinat, de universală şi neîncetată streche, nu e în primul rînd tinereţea care se iroseşte pe canal, creşterea copiilor, nelepădaţi la timp în casele tale bogate, căci toate acestea le plăteşti cu bătrîneţea precoce şi cu putregaiul. Mă revoltă consimţirea generală şi liniştea normală a monstruosului tău coit. Nicio dramă, nicio tragedie nu izbucneşte din zmîrcul, în care zeci de mii de broaşte zac încălecate.
   Mă revoltă că nici măcar cuvîntul « înşelăciu# ne » nu caracterizează starea de priapism dezgustă# tor a cetăţenilor tăi. Mă revoltă lipsa de pasiune, absenţa dragostei, absenţa inimii, a curajului şi a primejdiei din actele elitei tale presupuse. So# ţiile nu#şi ucid bărbaţii, bărbaţii nu#şi ridică din pămînt coarnele ca să#şi împungă adversarul, fetele seduse nu#şi răpun seducătorul. Urăsc în tine indiferenţa care devine o carieră, urăsc în tine sfatul şi tactul prudenţii. Fata sedusă, şi cu averi, îşi găseşte întodeauna bărbatul care să#i dea, în schimbul traiului comod şi al evoluţiei sociale, condusă de legăturile alianţei, numele lui, tot aşa după cum fetele slute, cocoşate, foanfe şi cu albeaţă, îşi găsesc arhitecţii, medicii şi pro# fesorii de care au trebuinţă.
   Urăsc în tine tiparul după care situaţiile cele mai complicate şi mai scîrnave se aranjează fără morţi, ca o afacere între moştenitori libidinoşi. Urăsc în tine, oraş care făgăduiai reveriei mele trepte de ascensiune fără sfîrşit, identificarea su# fletelor cu banul abject. Pasiunile tale sînt micro# scopice, nebunia ta e cunoscută numai în forma paraliziei generale, sîngele tău e păstrat cu în# grijire.
 11
   Asasinatele tale apar în forma minoră a pungă# şiei prudente. Morţii tai mor de indigestie sau de cantaridă, niciodată de un vîrtej de patimi, de o răscoală de suflet, de o vijelie. Şi după cum năzu# inţele se liniştesc cu un scaun în Parlament şi cu o sinecură, avînturile tale amoroase sfîrşesc printr*o socoteală cuminte. Eşti o capitală care detestezi toate excesele: şi în cutezanţă, şi în răutate, şi în revendicare, şi în bunătate. Eşti un oraş cu măsură, un oraş intermediar, un oraş samsar. Nu crezi în nimic, nu nădăjduieşti nimic.
   în plină tragedie istorică, bărbaţii tăi de sea* mă, bătrîni şi gîrbovi, se căsătoresc, vlăguiţi, cu femei tinere, care ştiu că vor aparţine altora. Cînd trupul nu mai ajută pe marii tăi cetăţeni, sufletul lor nici atunci nu se vindecă de luxură. Obsedat de lubricitate, el a luat forma, încă demult, a unui singur organ.
   Pentru simţirea ta degradată, o, cetatea mea, cînd se va cutremura pămîntul, ca să te doboare şi să te învieze pură, ca pe Lazăr, în tinereţea, naivitatea şi lumina pe care le merită ţărîna ta binecuvîntată ?
                     BOIERII
   Temniţa e plină de «boieri». Hoţii profe* sionali numesc boieri pe orice purtător de buzunare şi de portofel, proprietate a purtătorului. Războiul a scos boierii la iveală şi i*a vărsat în depou: foşti miniştri şi foşti deputaţi, bancheri politici, restauratori, care au jucat un rol într*o culoare, întrmn judeţ, într*o uliţă sau într*o casă, ziarişti, socialişti, samsari, — boieri de categorii numeroase, contradictorii şi exclusiviste.
   Rolul adeseori a fost presupus ori dedus. Nicio* dată modelul moral, ideal şi mecanic, nu a funcţio* nat mai prefect şi mai unanim, şi omul de sidef şi de fildeş, ideea cristalizată, lipsită de păr şi de sudoare, şi de jurîmprejur lustruită, cu toate circonferinţele matematic egal depărtate de cen* tru, stau dinaintea noastră vii.
   Oamenii politici, ca nişte arhangheli metalici, purificaţi prin focul marilor argintării, sînt singu* rele inocenţe ale momentului, dintr*o întreagă ţară de oameni de suferinţă şi de îndoială, frămîn* taţi în gigantica fiertură de sînge şi ţărînă. Şi alături de duzina lor infailibilă sînt considerabili numai morţii, pentru că nu mai există ca să vadă, să cîntărească şi să compare. Şi mai rămîne valabil, pentru discursuri şi presă, un singur cuvînt ar* ticulat cu trei unice silabe: «poporul». Oamenii în carne şi oase, condensaţi în cuvînt, sînt cu toţii
 13
vinovaţi, la o rubrică oarecare, şi, pe lîngă boieri, temniţele gem de ţărani şi muncitori.
   Unui industriaş de fier i se aduc ouă fierte tari, pe care, din pricină că locuieşte cu alţi şapte* opt boieri într*un dormitor, fericitul posesor le păstrează încuiate în geamantan. Cînd i se face foame, peste zi şi înnafară de mesele comune, el scoate un ou, îi sfărîmă coaja şi îl mănîncă în sin# gurătate, stînd pe pat ca un sătean pe buturugă. Ouăle lui au o valoare inexprimabilă şi nu se a# mănă cu niciun fel de alte ouă de pe lume. Tova* răşii de odaie îşi pun ouăle, dacă se întîmplă să li se aducă, la îndemîna tuturora, ca nişte cepe, pe marginea ferestrei. Ouăle industriaşului de fier par ouate de găini fenomenale, geniale, care vor* besc nemţeşte şi ar fi învăţat tabla înmulţirii. Ouăle au într*însele inimă şi creier, tehnică şi matematici, şi posesorul lor, cînd le mănîncă, spin* tecate în două şi în patru, are aerul că dumică ceva neînchipuit de personal şi s*ar părea că le ouă el, Industriaşul, subt plapumă, noaptea; că sînt ieşite din găoace personală, din orificiul lui, unic, delicat şi rumen.
   Nici pîinea lui nu e ca toată pîinea. Coltucul industriaşului se cheamă franzelă, şi franzela lui e mai albă decît oricare alta. Sorbind, mai mult decît mănîncă, fiinţa industriaşului cu ochi albaştri subt ochelari şi cu mustaţa ca fuiorul ştiuleţilor de porumb, participă la bucurii deosebite, al cărora mare trecut rămîne nespovedit. Vin din sticla lui nu bea, fiind un protivnic al băuturilor cu alcool şi preferînd, cînd i se asuptă înghiţi* toarea, ca la raţele înnecate cu mălai, să se servească din vinul altuia sau să consume apă cu câna. De fumat, el fumează numai ţigările vecinilor, de teamă să nu se înveţe, purtînd ţigările sale
14
proprii, şi să nu*şi strice sănătatea. E sănătos, şi idealul lui este să întreacă, fotogafiat în pielea goală, estetica anatomică a unui oarecare Miiller, inventatorul unui sistem de a se înfrumuseţa muşchiulatura, semănînd pe pîntec cu rădăcinile de copac înnodate. El se cheltuieşte în mişcări repetate, dimineaţa, la sculare; singura risipă care nu costă parale.
   Şi e un bărbat frumos, după estetica unei ne* veste, mutilată în formele*i scheletice şi în por* tretul ei de cadavru, animat cu nuanţele cârmi* nului violet, de drogherie. Romanul lui este cu « zestre » şi cu « văzut şi plăcut ». Cînd ochii so* ţiei, în vizitele la penitenciar, se opresc, ca nişte fluturi spălăciţi, pe frizura mustăţilor lui cu scîr* lionţi, femeia are un spasm, care se rezolvă, evi* dent, întrmn supliment de umezeală secretă. Ea cade în reverie, pe scaunul tocit al cancelariei, si, în transa ei mistică amoroasă, seamănă cu un crocodil de menajerie, anemiat, pe o scîndură, de amintirile natale şi de subalimentare. Industrie aşul se bucură de situaţia de « mein Schatz » şi « Schatzli » al familiei, şi se găseşte mîndru cu ea, cînd, dis*de*dimineaţă, duminica, îşi face mus* taţa cu fierul şi îşi rade guşa de purcică, pentru primirea săptămînală a soţiei.
   El se alătură strîns de nevastă, pe acelaş scaun, şi îi şopteşte ceva, desigur porcesc, în ureche, căci ea pîlpîieşi se pierde, —şi parcă i*ar spune con* fidenţial : « Ştii, meine susse Kătchen, că a mai crescut »... Şi focul subit, ca un chibrit, al pri* virii ei, repede stins, zice: « Fritz! », cu o lan* goare infinită.
   înnainte de a i se cunoaşte patetica lui avariţie, tovarăşii de dormitor îi turnau bucuros în pahar din vinul lor. Mai tîrziu, ei au ajuns indiferenţi la apelurile ochilor lui de cicoare, fixaţi pe clon* dire, şi l*au lăsat să se mulţumească stăruitor
 15
cu produsul robinetului, ridicat dintr*o găleată. Adeseori, el a făcut elogiul apei, cu privirea ţintă la dopul unei sticle cu vin.
   Vinul cel mai mult şi mai bun îl aduce familia unui coleg de odaie, mare proprietar de bodegă şi care a fost în timpul ocupaţiei un căpitan fără sabie şi cu epoleţi. Personaj blînd şi timorat, însă adunat cu toate resursele lui morale în jurul tijghelei, ca zidul umed cu temeliile în mocirlă, smăltate de reflexe şi suveniruri de cer, dimpre* jurul închisorii, el caută să împace, cu zîmbetul şi moliciunea, iritaţia presupusă a tovarăşilor să* raci, scuzîndu*se, în atitudini de cedare, că s*a îmbogăţit, nu din altceva, ci din vin cu sifon.
   Băutura făcînd parte din beneficii, el a cheltu* it*o, în primele săptămîni, fără mare economie. De ce*i închis, şi chiar de prietenii lui politici, nimeni nu ar putea să ştie.
   Retragerea trupelor româneşti a lăsat capitala păzită de patru sute de jandarmi subt comanda acestui căpitan, care, pe lîngă o bodegă personală, trebuia să păzească şi două alte localuri de mîncat şi de băut, aparţinînd fraţilor lui. Stilul lui de ţal, format la mulţumirile însoţite de curbetă şi la numărarea restului tras pe marmură cu buricul degetului mijlociu, se împăca tragic şi trist cu uniforma de căpitan. Cu două zile înnainte de retragere, el studia telegrafia fără fir, care nu se ştia niciodată exact unde se găseşte, — în pălărie, în vîrful umbrelei sau în şoşoni, — şi se prefera să*i fie bănuită existenţa tot întrmn fir oarecare. De cîte ori echipa noastră de cercetători n*a rămas interlocată, după un denunţ binevoitor al unui vecin, dinaintea unei frînghii de rufe dintrmn pod sau luînd contact cu cele patru sîrme care ţi* neau echilibrul unui burlan de fum! în momentul
16
de a primi ordinul retragerii, un ofiţer îşi instruia ofiţerii subalterni, mai informaţi decît el, cum se apără un oraş de pe balcon şi dindărătul unei uşi, servindu*se de patru cartoane murale în culori, aduse din străinătate.
   Căpitanul de bodegă îşi cedase inamicului te* sacul şi revolverul şi, umblînd încins cu o curea printre jandarmii lui figuranţi, care purtau pe braţ o inscripţie nemţească, refuzată de mai mulţi, s*a gîndit că nu ar fi rău, din punctul de vedere comercial, să se puie bine cu inamicul. Ia de acasă o cutie cu ţigări de foi de cea mai fină calitate şi face o vizită poliţai*maisterului. Zîmbe* tul lui blajin, ochii lui cenuşii, maniera lui extrem de îndulcită şi un limbaj germanic depărtat de surse, sînt înţelese de*abia în momentul cînd căpi* tanul scoate cutia cu ţigări, ca o consecinţă a tîrcoalelor precedente.
   Şeful poliţiei sare de pe scaun, pune mina pe cutie sin aruncă ţigărilem cap, afişînd a doua zi, pe toate zidurile oraşului, o publicaţie care înfiera tentativa de conrupţie.
   —     Aşa mitocănie n*am mai pomenit ! se plîngea bodegarul. Şi se pretinde om civilizat! Putea să*mi spuie că nu fumează. . .
   într*o atmosferă de acuzaţie vagă, nedefinită, ca întrmn păinjeniş, este cuprinsă toată lumea, şi tot ce s*a putut expedia la închisoare în primele zile, pînă ce s*a luat un contact cu greutăţile vieţii, a fost expediat. Cine a rămas liber n*a mai fost închis niciodată, indiferent dacă avea ceva să i se reproşeze, sau nimic. Dar aceia care încăpuseră într*o închisoare, trebuiau conservaţi, dintrmn sentiment poate analog cu imposibili* tatea şi de a vinde şi de a dărui o haină pe care ai purtat*o, sau o blană veche, de la bunici. Inter#
17
 calarea în sensibilitate a orgoliului profesional şi funcţionarea sentimentului de simetrie te obligă, pe de o parte, să ţii ceea ce ţi*a venit fără motiv, şi, pe de altă parte, sau cu atît mai mult, să echivalezi cu o activare din ordinea faptelor pune* rea în libertate, de pildă, a unui deţinut. Căci situaţiile intră atunci în legea gravitaţiei, şi se satelizează nimic cu nimic, şi ceva cu altceva, minutul atrage ora, ora împiedică ziua, ceasul se face an, şi intenţia onestă parcurge codul penal, lipindu*se de fulgii aripelor ei cît de puţin din făinişul prin care a trecut.
    Codul penal e la fel cu tratatul de medicină universal, care se recomandă expres şi sănătoşilor şi bolnavilor să nu*l studieze, ca să nu devie mai bolnavi, şi alţii să nu fie contaminaţi de morbi imaginari. Examinate cu legile şi cu patologia, toate societăţile omeneşti ar trebui împărţite în două unice categorii, una destinată spitalului, şi alta puşcăriei, şi omenirea nu ar mai avea nici guvernări, nici curăţitori de bătături. în vederea unei stări de spirit ideale, care ar desfiinţa toate veleităţile de individualitate, ar reduce gîndirea la tip, şi atitudinea la model, ar mai trebui ca legile să fie învăţate pe dinafară, în tot timpul cursului primar şi secundar, pentru ca insul să ştie din vreme că toate clipele zilelor lui au un corespondent, fie la poliţie, fie la primărie, fie la fisc, fie la balamuc, fie la tribunal, şi că starea de libertate şi de judecată proprie nu poate fi trăită normal, după erorile culturale, decît în lumea ceealaltă, pregătindu*se populaţia exclusiv pentru viaţa de Apoi. Probabil că numai în absenţa unui buget considerabil s*ar proceda cu lectura, educaţia şi inculcarea. într*o societate echilibrată din punctul de vedere financiar, stilul s*ar exprima convenabil, de la început, şi cate*
18
 goric, toţi noiimăscuţi trebuind încadraţi, după înţărcare, în nişte închisori.
   închisoarea nu ar constitui, în sine, un mare dezagrement. Culcat la oră şi sculat la oră, hrănit cît de puţin la oră, îmbrăcat de Stat cu cămăşi cu ştampilă, strămutat din închisoare în închisoare cu ordin şi gratuit, purtat cu baioneta, tratat cu o medicină simplificatoare, de toate bolile, cu sare*amară, viaţa devine aritmetică şi organizată.
   Să taci cînd ai voi să spui ceva, e o educaţie a gurii, şi să nu gemi cînd te descurajezi, e o per* fecţionare a mecanismului sentimentelor dezordo* nate. Catehismul bunului deţinut e şi simplu şi moralizator; gardianul, primul*gardian, grefi* erul, arhivarul, directorul general, vor fi primiţi în poziţia militară a drepţilor, cu un surîs unanim. «Mulţumit ?» — « Mulţumit ! Nu mulţumit, feri* cit! » — « Bun băiat! » Ochiul bunului deţinut nu vede nimic, nu cîntăreşte nimic, nimic nu împleteşte, ca şi al bunului cetăţean. . . Dacă, paralel, informează ierarhic asupra gîndurilor tovarăşilor lui de satisfacţii. . . şi născoceşte, cu un grăunte de imaginaţie, evenimente mici, accentuînd o stare de spirit exprimată vag, el începe să facă parte sentimentală şi supranume* rară din conducere, detaşîndu*se progresiv din cîrduri, către elită. Conducerea pedepseşte rigu* ros nu numai tendinţa evadării, care*i o modalitate morală platonică şi abstractă, dar fenomenul mai curent al calomniei, exagerat de susceptibilă la părerile pure ale deţinuţilor. Dacă s*a zvonit că se fură în administraţie, din pricina că acest zvon neruşinat e cotidian, se caută originea lui cu înse* toşare. închişi în genere pentru furt, deţinuţii trebuiesc scoşi de subt influenţa nefastă a unei asemenea obsesii, afară din toate mărginirile ei. Un funcţionar superior, mai ales la puşcărie, nu ştie să fure şi nici nu poate să fure: nu*l lasă inima.
19
S*a furat petrol? S*a furat de la bucătărie? De la îmbrăcăminte? De la rufărie? Trebuie să se dove* dească. Şi dovada se face: boţii sînt tot deţinuţii, pentru că a minţi este a fura, şi ce te poţi aştepta de la boţi?
   închisoarea e un laborator în care se pot urmări în amănunte, pe o suprafaţă de acţiune redusă la minimum, în borcane şi eprubete, năzuinţele curate şi pasiunile triviale din viaţa reputată slobodă. Pe de o parte, conducători inspiraţi de la înnaltele principii fixe ale civilizaţiei, şi pe de alta, o gloată de criminali şi inconştienţi.
   O singură neplăcere comportă închisoarea: că nu poţi ieşi cînd vrei. Sau la uşă stă, noaptea, un lacăt cu zăvor, sau, în timpul zilei, porţile sînt păzite. Cîteodată, prin deschizătura porţii mari, se zăreşte drumul: o căruţă cu un cîine după ea trece la vale. Ai voi să fii ţăranul cu căciulă, din paiele căruţei, şi ai atunci impresia că ţăranul e liber, că nud păzeşte niciun zăvor, că nud mărgi* neşte niciun zid şi niciun gardian, şi numai pe la toacă, atunci cînd începe numărătoarea, îţi aduci aminte că zidurile lui sînt doar mai depăr* tate şi că zăvoarele lui se văd numai din cînd în cînd.
   Un vîrf de pom scuturat îşi mişcă ramura din creştet, de după zidul al doilea al temniţei. Pînă la el, de la ziduri, e poate o jumătate de metru de pămînt. Pomul e dincolo, afară, şi legile lui sînt cel puţin aceleaşi cu ale codrului, de*a dreptul, fără judecată şi interpretare. S*a oprit o cioarăm ramura lui — şi a zburat. . .
                  OASELE
   Doi cîini s*au pripăşit, mirosind boierii, la închisoare. Ei vin de două ori pe zi, la vremea mesii, după oase. Oasele scăpînd prevederilor legiuitorului, deţinuţii nu sînt obligaţi să le înghită. Ei pot să le arunce prin gratia ferestrei în curte,
—   oase mici de pasăre şi ciolane de rasol. Căută# tura de inele de aur a unui cîine flocos le aşteaptă, cu botul în pămînt. Boierii nu mănîncă de la cazan si sînt, în porţia neconsumată, vreo sută cinci* zeci. Tăcerea lor elegantă asupra capitolului de întreţinere a unui număr de pensionari absenţi din bucătărie şi prezenţi numai în registre, atra* ge surîsul necurmat al Direcţiei, mulţumită şi recunoscătoare în numele Statului. Desigur că, la proces, procurorii militari vor argumenta, pentru răscumpărarea greşelilor deţinuţilor ab* stinenţi, cu meritele de economie dobîndite la penitenciar şi cu sacrificiul lor pentru finanţele publice, relevate de Direcţiune.
   într*o seară, la îngînarea ceasurilor cu bătaia mînăstirească a orologiului clopotniţii, se aude un zgomot precipitat de luptă. Dedesubtul ferestrei s*au încăierat două fantome : un deţinut cu cîinele pribeag. Deţinutul, un băiat vînăt şi înfometat, dispută oasele cu dulăul. Cîinele l*a pus jos şi*l măcelăreşte. Muşcat de obraz, flămîndul scapă printre lemne, tîrîş. Zăbrelelefuşii sînt încuiate pe dinafară şi nu i se poate da duşmanului cîine*
21
lui însîngerat niciun ajutor. Cum de se găseşte slobod în temniţă, după încuierea dormitoare* lor? E un « servitor de la personal ». Servise masa unui funcţionar şi se ducea la camera de gardă.
   Atacul deţinutului a fost pe temperament, re* producînd, în temniţă, atacul din libertate. El putea să ceară, printre zăbrele, o bucată de pîine şi friptură, — dar a preferat să*şi merite mîncarea şi să fie muşcat.
   Emoţionat de sentimentul ordinei sociale, pro* prietarul bodegii face demonstraţia prezenţei na* turale a respectului de proprietate şi de capital şi la organismele cele mai înnapoiate, ilustrînd cu fapta cîinelui toată teoria drepturilor cîştigate. El dă dulăului, printre barele de fier, o bucată de carne, scoasă, cu osul ei, dintr*o cratiţă cu varză.
   —     O să vedeţi că mulţumeşte! zice bodegarul, întinzînd cîinelui bucata.
   Asistenţii ar fi dorit să fie teoria contrazisă, cîinele îmbucînd friptura dimpreună cu degetele şi briliantele generosului donator.
   Donatorul avusese dreptate. Cîinele i*a lins mîna respectuos.
   —     Acest simţimînt de recunoştinţă nu*l întîl* neşti la oameni, adaogă proprietarul bodegii. Cumnatul meu, pe care îl întreţin de douăzeci de ani, a umblat, pe vremea nemţilor, să puie mîna pe bodega mea.
   într*o lume de cîini, bodegarul ar fi întîlnit, neapărat, clienţi punctuali şi chiriaşi solizi pentru proprietăţile lui, cu sute de apartamente.
   —     Chiar simţul religios, pe care păcătoşii de oameni îl batjocoresc, se găseşte neştirbit la ani* male, mai zise bodegarul, dus cu gîndul într*o viaţă superioară. Vaca nu se culcă niciodată, — am văzut*o eu! — dogmatizează marele corner#
22
ciant, fără să facă semnul crucii, pe podină, cu copita...
  Această descoperire, încă neutilizată în dovedi* rea sentimentului pentru biserică, este primită de tovarăşi cu un zîmbet subtil, care, tăgăduindu*i substanţa, îi afirmă conţinutul. Bodegarul are în geamantan douăsprezece sticle cu vin bun, şi în familie doi episcopi. . .
SEVER DIMITRIU
   E un băiat cu figura deschisă ca o mînă cinstită ce ţi se întinde hotărît. în palma figurii lui citeşti, pe linia albastră a ochilor depărtaţi de laturile nasului puţin ridicat, cu buza întrmn circonflex de Pierrot, o fire profund onestă şi o feciorie morală de mireasă crescută între plante şi animale şi zări. Tîmplar de meserie, foarte sărac, Sever a intrat în atelierul de haine al penitenciarului şi a învăţat croitoria. Plecat pe masa unei maşini de cusut, el lucrează toată ziua la uniformele ocnaşi* lor, şi a parvenit să confecţioneze, subt direcţia lui Stoian Dimitrof, patriotul bulgar, care, stu* dent, a ucis pe Mihăileanu, şi care le croieşte, douăsprezece costume pe zi. De la un leu, plata lui Sever a crescut, s*a întreit, s*a înzecit.
   Uşa celulei lui deschisă, atrage prin simplici* tatea sănătoasă a tînărului muncitor care o locu* ieşte. Intri la el întîmpinat de zîmbetul de acuarelă al persoanei lui întrutot simpatică. îi mulţumeşti pentru o reparaţie făcută, întrebîndu*l cît eşti dator şi silindu*te să*i învingi rezistenţa.
   —    Dacă nu vrei să primeşti bani, o să*ţi dăruiesc o carte, îi zici.
   —  Bucuros, o carte da, răspunde Sever.
   Şi cum intraseşi în celula lui, unde nu e loc pentru două persoane, Sever şi*a pus mîna pe geamantanul de subt masă, îl urcă în pat, şi, cu o expresie de confidenţă adîncă, şopteşte:
24
   —     Am să vă arăt ceva. Ştiu că are să vă facă plăcere. — Şi deschide geamantanul, care se des* pică în două încăperi egale, şi înnainte de a i se putea vedea interiorul, Sever ridică o cămaşe nouă şi spune : Mi*am cumpărat o cămaşe nouă... şaptezeci de lei. Şi o păreche de pantaloni. . . şaizeci de lei. Şi două părechi de ciorapi. Şi trei gulere. Şi o cravată...
   Ca un copil, el îşi arată darurile aduse noaptea din stele şi prin zăpadă, în traista uscată şi păstră* toare a lui Moş Crăciun.
   —     O să*mi cumpăr cu încetul tot ce*mi lip* seşte. .. Vreau să intru în rîndul lumii şi eu. . . Nu aveam nimic.
   Te despărţeşti de acest atentator la siguranţa Statului, condamnat la cîţiva ani de muncă silnică, fără să răspunzi decît printr*o strîngere de mînă mută şi cu o lumină în genele sufletului mişcat.
NOAPTE DE ARGINT
   De cîteva nopţi, miraculoase prin seninătate şi profunzime, păzeşte soarele alb al lunii, pînă*n zori, cristalul eternităţii. Puşcăria, unde te în* torci, cu zidurile ei albe, încremeneşte în sideful argintat al luminii, pare o vastă expoziţie de irea* lă pictură. Clopotniţa, biserica, spitalul, celulele, poarta, gardurile, sentinelele din curte, copleşite de culoare metalică; dovlecii albi, culcaţi pe burtă şi comunicînd între dînşii prin vinele pleşuvite de foile mari ale tulpinilor tîrîtoare, ca prin nişte tuburi de transfuzie ; totul, şi porumbii înfăşuraţi ca nişte steaguri, pare aci zugrăvit, aci sculptat, cînd sfînt ca poezia, cînd fermecător ca un vis.
   Şi visul durează noaptea întreagă, în timpul mutării lente a lunii pe curba Tăriei. Şi, închis în sînul acestui splendid mister, inspirator de intuiţii şi dăruitor de siguranţe secrete, omul, fericit că vede şi cunoaşte, se înfrăţeşte, pe dea* supra duşmăniei şi ticăloşiei comune, cu ceea ce a fost întodeauna mai curat şi mai frumos în con* ştiinţa uneori genială şi cîteodată dumnezeiască a lumii.
 26
IERARHIA FISCALĂ
   Directorul general ia de la toţi directorii şi contabilii locali. Directorii şi contabilii iau de la aprovizionare. Directorii mai iau de la primul gardian şi de la portar, care îşi plăteşte locul ca şi « primul ». « Primul » ia dijmă din cei douăzeci la sută asupra cîştigurilor realizate de hoţi la jocul de cărţi şi « barbut », procente încasate de gardienii respectivi. Mai ia « primul » arendă pentru acor* darea monopolului de cizmărie, de văcsuit ghetele, de bărbierit, de la un hoţ care exploatează pe deţinuţii de meserie. Concesionarul general e de* ţinutul Anghel al Chiranei. Mai ia « primul » de la ceauşi, care iau de la hoţii fără experienţă, cîte o taxă de dormit: douăzeci şi cinci bani, cincizeci bani de pat — o industrie de iarnă. Se mai ia de la vînzarea pîinilor prin fraudă deţinuţilor cu patru*cinci*şase lei pîinea, fabricată în închisoare. Un funcţionar registrator e asociat cu deţinutul Botez, plastograful, care ţine biurou de acte şi advocat ură în interiorul temniţei. Acesta scrie petiţiile a cîte cincizeci de bani şi doi lei bucata şi le înmulţeşte în aşa chip că face petiţia să fie prezintată la cancelarie în cîte trei*patru exemplare. Orice petiţie adusă registratorului, scrisă de*a dreptul de deţinuţi, e respinsă ca nefiind « conformă », şi deţinutul e trimis la Botez. Plastograful Botez e şi împrumutător pe amanete, bancherul închisorii. Dobînda e de doi lei la pol, pe
 27
săptămînă. Botez mai vinde şi cărţi poştale, timbre şi plicuri.
   Portarul din poarta doua vinde hîrtie şi « coaie ». Gardianul Nuţu, cumnatul contabilului, vinde tutun şi ţigări cu preţ ridicat.
   Primul gardian mai încasează de la toţi deţinuţii « cu situaţie » cîte o leafă lunară, echivalentă cu o chirie.
   La sosirea noilor deţinuţi se face selecţiunea. Cei « cu situaţie » sînt trimişi, însă, cu toată turma, la deparazitare: baie, tundere cu maşina, raderea subsuorilor şi a pîntecului, etuvă. în drum către etuvă, noul deţinut « cu situaţie », disperat, cade la învoială cu conducătorul. Operaţia se cheamă « a mişca din urechi ». Scăpat de toaletă, el trebuie să*şi asigure un pat cu saltea şi un anturaj ; într*altfel, e silit să doarmă la « carantină », pe scînduri, în societatea pungaşilor şi spărgătorilor de profesie, care, peste noapte, îl devalizează. « Mişcînd din urechi », i se dă ce cere.
   Dacă noii arestaţi vin tîrziu, — drumul e lung si praful adînc, — ei cad în stăpînirea «primului» de noapte, care îi perchiziţionează. Sumele şi obiectele grămădite pe masă, se povesteşte că se înjumătăţesc. Cei care mau avut nimic, n*au lăsat nimic, din avariţie sau timiditate, tot mai au ceva ascuns. Pe aceştia îi iau în primire ceauşii, instruiţi. Locul de ceauş, — scutire de corvezi, amicalitate cu administraţia, autoritate asupra dor* mitorului, — se plăteşte.
   Din cînd în cînd, directorul se adresează unui deţinut cu stare şi4 buzunăreşte, subt formă de împrumut, de cîte va mii de lei. Alteori, amenin* ţarea de a fi strămutat un condamnat cu dare de mînă la penitenciarul de destinaţie, dă acelaş rezultat. Ameninţările, cînd vin de la Direcţia Generală, se numesc « ordine precise » şi se regu* lează înnafară de zidurile închisorii, nu se ştie unde.
28
Destul că ordinul precis «se contramandează pînă la noi ordine ».
   Cantinierul încasează, — pe o marfă proastă, cu preţul înzecit asupra celui mai scump, la caii* tatea cea mai bună din comerţul liber, — în medie, o mie de lei zilnic. Lăptaruhiaurgiu vinde de cîteva sute de lei pe zi. Pe lîngă Direcţia Gene* rală, participă la beneficii, în progresie descres* cîndă, directorul, «primul» etc. Cu aceşti furni* zori zilnici nu există, niciodată, nicio nemulţu* mire, nicio plîngere, niciun scandal.
   Magazinerul are beneficiile lui pentru costu* mele, cămăşile şi obiectele, — puţine la număr, — pe care le poate furniza magazia lui. Găzarul îşi plăteşte locul şi libertatea de a circula prin închisoare ; de obicei loc mecanic, rezervat pentru şofeurii care au călcat un pieton şi hau ucis.
   Hoţii, la rîndul lor, fac liste de subscripţie, ca şi funcţionarii, cărora le moare ritmic un mem* bru al familiei.
   Gardienii, pentru o sticlă de lampă, pentru un fitil, o mătură, o cutie de vacs, un săpun, o cutie de lapte, o pungă cu zahăr sau cu cafea, încasează de trei ori preţul plătit şi aşteaptă un bacşiş de minimum cinci lei la un obiect adus din oraş. în schimb, ei scad preţul mărfurilor, plătite une* ori din buzunar, furnizate funcţionarilor şi date uitării.
   Aşa e viaţa unei închisori de corecţie, distribuită, în numele Justiţiei şi al principiilor de Drept, ca să păzească societatea de răufăcători, şi, pe aceştia, să*i îndrepteze.
DOCTORUL CONSTANTINESCU
   Client al unui birt de centru, medic de nevroze, terapeut al lui Alexandru Davila, fercheş, elegant, scurt, de o tăietură de chelner. Vesel întodeauna, falacios că practică medicina numai pentru somi* taţi, şi gratuit, ca medicii*fără*arginţi din calendar, prieten cu toată lumea, legat cu actorii, — slăbi* ciune de mare temperament. Citează pe Freud, ca pe un coleg în care n*ar avea toată încrederea, şi pe Kreppelin, ca un tiraj decolorat al celui dintîi. Are pentru « ştiinţă » un surîs de crai sceptic, căruia i se vorbeşte de graţiile secrete ale unei curtezane de hipodrom. Versat, pilduitor, expert, « Doctorul » trăia din reputaţia lui fă* cută printre actori, care, la masa de la « Conţi* nental », îi adresau cu timiditate întrebări relative la stomac şi intestine, conştienţi că asemenea probleme sînt nedemne de un savant.
   —  Ce face Doctorul?
   —  E medic la spitalul « Pantelimon ».
   -Din ce trăieşte?
   —  E bogat.
   —  De unde vine ?
   —  E foarte bogat. E un tip original.
   Se povesteau despre el anecdote de mare învă* ţat, ca despre distracţiile lui Henri Poincaré, şi un respect general învăluia fiinţa lui aleasă, în mijlocul tenorilor, care, în faţa ştiinţei pure, cedează şi ei. Doctorul apărea în uşa restauran*
30
 tului, cu foi de caiet în mînă, intra salutînd cu un deget, zîmbind ca un portret, înnainta ca întrmn mare laborator şi, dînd mîna cu cei de la masa artiştilor, se aşeza în capul mesei şi preda un curs.
   într*o zi, o reţetă pe care o dăduse el, a fost înnapoiată de la farmacie cu observaţia că « Doc* torul Constantinescu » e necunoscut în indexul medical. Indignat, proprietarul reţetei aleargă la farmacie să puie la locul lui pe farmacist, — un conspirator, desigur, la metodele de vindecare ale Doctorului. Farmacista, o domnişoară blondă, afirma că dacă există un doctor Constantinescu, el trebuie să profeseze o altă ştiinţă decît medicina : dogăria sau biliardul, — pentru motivul că nu ştie să scrie o reţetă. Cutare produs chimic, din care Doctorul dozase trei grame, se administrează cu centimiligramul, şi reţeta lui ar putea ucide un elefant. Ochii se cască mari, rătăcesc şi salută pe domnişoara.
   Doctorul Constantinescu era un escroc cu ob* scurităţi sentimentale. Nici la «Pantelimon» nu exista un doctor Constantinescu, nici în spital, nici în laboratorul spitalului. De aceea « instru* mentele » lui de lucru fuseseră « rechiziţionate ». De aceea dialogul lui violent cu un ministru al Instrucţiei Publice, care, voind să*i ofere o catedră, la Universitate, voia de fapt să întoarcă ştiinţa umană în apele politicei. Societatea lui cu actorii, titlurile, erudiţia, voiajurile lui de studii, averea lui, totul era un element, variat de o gen* tilă escrocherie. Te îndoiai că există şi Wundt, cu care el a « lucrat », şi chiar limba germană.
   Întîrzierile lui la masă la « Continental », unde nu se adăpa cu vin niciodată, — higiena medicului stăpîn pe sine! — întîrzieri de cîte două ore, pînă la golirea restaurantului şi a pro* priei lui mese, erau urmate de recriminările cu
31
 lovituri de pumn între farfurii, ale patronului, care răcnea că nu mai poate lăsa să se lungească un cont de peste cîte va mii de lei. Doctorul era invitat să nu mai puie piciorul în restaurant. Birtaşul renunţa la datorie.
   în ceea ce priveşte mîncarea, Doctorul nu era zadarnic psiholog. Intra în restaurant cînd mesele erau pline, dacă ieşea din el după ce se goleau. Patronul nu putea să*şi turbure o clientelă care plătea, interzicînd în public savantului să se aşeze. Zbierătul patronului el îl primea sătul, cu capul plecat, cu un surîs înţelegător, şi pentru ca, seara, să reapară în sacoul lui pe şolduri, în ghete de lac şi în jiletcă albă.
   De atunci, de un an şi jumătate, Doctorul fu văzut la Văcăreşti; într*o seară, cu pălăria în mînă, dinaintea gardianului careţi punea chesti* unea de rigoare :
   —   Ce*i cu tine, mă ?
   Venise pe jos, prin praful greu al şoselei, între baionete, în convoiul de servitoare şi servitori arestaţi pentru furtul unei părechi de ghete de la stăpîn. Pantofii lui aveau un număr mai mare decît piciorul, pălăria de paie era neagră de vechi* me, gulerul rupt, la o cămaşă jegoasă.
   A doua zi, Doctorul se preumbla prin curte, cu foi de caiet în mînă, studiind... chestii de psihologie. Şi, a trecut o lună, au trecut două luni. . .
   Doctorul vînduse, ca să trăiască pe trotuarul Căii Victoriei, mobilierul unei case ce*i fusese încre* dinţată de nişte refugiaţi în Moldova. Acum a devenit humorist. S*a împrietenit cu hoţii şi ban* diţii puşcăriei, pe care îi admiră, cu falsificatorii de monedă, ca la « Continental » cu actorii.
   Cîteodată e întrebat :
   —     Bine, dar ai stat prea mult aici. De ce nu cauţi să. . . pleci?
32
  —     Ce să fac în Bucureşti? răspundea Doctorul, plictisit de ţară, cu o voce care trecea dincolo de bine şi de rău. Vreau de*aci să plec la Paris, unde am o rudă, pe marele fiziolog Babinski. . .
  Doctorul are ştiinţa pînă şi în sînge.
  —     Bine, dar, nu e cam puturos, să stai în pus* cărie pentru ce stai dumneata?
  Doctorul bîlbîie, clipeşte iute din ochi, uită cuvintele, îşi pierde marţialitatea. Totuş, pe un ton filosofic însă peltic, adaogă:
  —     Stima... so*so*socie*tă*tă*ţii, mă la*la*să re*re*ce.. .
  —  Cum asta, « mă Doctore », ca să zic aşa ?
  —  Păi, păi, păi.. . ce*ce*ce să fa*fac?. . .
  Şi Doctorul, care începe să creadă că mobilie* rul familiei reclamante îi aparţinuse de drept, porneşte într#o tiradă socială. A devenit maxi# malist. Cînd tribunalul, considerînd că Victor Constantinescu, zis şi Doctorul Constantinescu, a vîndut scaunele, canapelele şi bucătăria unei familii, îl condamnă la doi ani închisoare corec* ţională, Doctorul e în stare să ia poza şi să strige:
  —  Trăiască revoluţia socială!. ..
GENERALUL AVERESCU
   Un soldat în gardă a ieşit din front la raport şi s*a plîns colonelului ca stă de zece ani subt arme şi că şi*a lăsat copiii mici şi nu*i mai cunoaşte, că n*are cine să*i lucreze pămîntul, cerînd să fie trimis pe front sau demobilizat, că, de unde nu, el şi cu camarazii lui părăsesc cazarma şi, cu arme cu tot, se duc la vetre.
   E interesant mijlocul prin care colonelul şi*a potolit soldaţii, hotărîndu*i să mai aştepte.
   —     Rămîneţi pe loc, băieţi, — le*a spus colone* Iul, — mai staţi cincisprezece zile şi se va alege cu voi. Aşa vrea şi generalul Averescu. Căutaţi să nud supăraţi.
   Auzind de generalul Averescu, soldaţii s*au liniştit pentru răgazul dat. Proporţiile populari* tăţii generalului întrec şi comicul şi fantasticul.
   Dar ceea ce arată, pe de altă parte, că rezerva generalului Averescu a început totuş să facă să şovăie speranţele, e următoarea întrebare, pe care a pus*o, ieri, un soldat de sentinelă cîtorva deţi* nuţi dintre « boieri ».
   —     Mă rog, ce credeţi dumneavoastră, mai e cu noi ghinăraru, sau ne « vinde » şi el ?
 34
               LAMPA
   Dimineaţa moare odată cu soarele pe turle, pe la nămiezi. O înserare precoce umbreşte lumea şi se îngroaşe. La patru şi jumătate ciorile ţin sfat zgomotos în ulmii din faţa celulelor, crom cănesc în cor, se ridicăm aer grămezi şi cad iarăş în arbori, ca într*o groapă un pămînt aruncat în vînt, odată, cu o sută de lopeţi.
   Pe clopotniţa plumburie, învelită de curînd, alte ciori se aşează pentru noapte, pe reliefurile religioase ale frizei de sus, cele mai de sus, adă* postite de streaşina rece. Ele îşi caută atitudinea repaosului, ca nişte bolnavi, îşi găsesc cu greu cel mai comod echilibru, pe care şi*l părăsesc mereu protestînd, ca şi cum îngerii pe creştetul cărora sălăşluiesc se mişcă, le zmulg aripile negre şi le muşcă de ghiare.
   Ca şi ciorile, deţinuţii se pregătesc de noapte, încercîndu*şi ferestrele, prin ciurciuveaua cărora înfige vîntul săbii. Geamurile joacăm ramă. Multe din ele sînt improvizate din bucăţi de sticlă, spînzurate unele de altele prin cîte un cîrlig de tinichea, strecurat ca un S între cioburi. Prin colţuri, geamul lipseşte cu totul. Găurile pătrate ale uşilor, cu o poliţă de o palmă, exterioară, dedesubt, uzate de timp şi de vechea lor între# buinţare, răspund de*a dreptul în ploaie. Bala* malele, făcute pentru cercetarea exterioară a interiorului, ţin slab în putregaiuri. lntr*o viaţă
35
trecută ochelarul lor a căzut, şi la unele ghişeuri a mai rămas sprinceana de fierărie, intercalată în orbita uşii, ca să micşoreze şi mai mult debitul luminii zilei. Odinioară, regimul celular consista în a ţine închis pe deţinut tot timpul, ca o fiară; a*i servi pîinea şi apa prin grătarul uşii, a*l controla pe lucarnă, de proporţiile unui ceasornic deştep* tător, la fiece oră din zi şi noapte.
   Acest grătar se înveleşte acum cu ziare, se căptu* şeşte cu cîrpe şi trebuieşte totuş ţinut liber, întrmn provizorat permanent, pentru că broasca deschide uşa numai pe dinafară. Ca să ieşi din celulă, tre* buie să scoţi braţul prin lucarnă pînă la subsuoară şi să cauţi cu pipăitul capul de umbrelă al zăvoru* lui cu resort.
   Pregătirile de noapte au pus brusc pe program nevoia inexorabilă de petrol. Găzarul, care trece cu o găleată de lichid, e întins în toate părţile, chemat la spital, la celule, la secţia femeilor, în acelaş timp. Mizeria lămpilor furnizate de adminis* traţie s*a complicat cu mizeria petrolului lampant, un petrol negru păcuros, care strică fitilul, afumă cilindrul cu o funingine grasă şi*l sparge. Cîţiva au scăpat suferinţii de a nu putea citi la fumul unei lămpi în agonie, aducîndu*şi lămpile şi pe* trolul de*acasă, şi curăţindu*şi cu de*amăruntul lumina.
   Lampa, cel mai bun tovarăş al singurătăţii, e pentru puţină lume zeul domestic ce trebuie să fie. în închisoare o iubeşti ca pe o soţie devotată şi frumoasă, făcîndu*i buzele, mîngîindu*i limba, ştergîndu*i năduşeala minerală din noaptea trecută, strecurată pe şolduri de verde cristal, purificîndu*i vitrina circulară de sticlă, în care îşi va expune încă o dată splendorile de aur. Vorbeşti cu ea, cu lampa ta, cu soţia ta, ca unei bijuterii compusă cu inspiraţie şi cu speranţă de un argintar mi* gălos.
 36
   Servitorul Marin Gureşoiu a învăţat să aibă acest cult pentru « Păpuşica », şi în stima lui el cuprinde şi pe mătuşa lămpii de luminat, lampa de încălzit şi de fiert, care, decînd şi*a stricat crizantema flăcării albastră, îl dezolează ca o floare ce se usucă în celulă şi a căreia virginitate s*a ofilit.
            UN ULCER IDEAL
   Sîmbătă, a fost achitat de Curtea cu Juri, un frate rămas în viaţă al unui advocat, mic politic şi escroc, sinucis. Sinucisul s*a substituit proprie* tarului unui imobil dat lui în păstrare, un oare# care Veleanu, refugiat în Moldova, i*a vîndut proprietăţile şi a trăit fericit cu fratele lui pînă la descoperirea romanului. Afacere vulgar trivială, cu intrigi de foileton de bîlci, asortată pentru emoţiile literare ale birjarilor şi băieţilor de băcă* nie. Cel încă în viaţă trăia de la înnălţimea unui lux straniu, un gust funebru, afişat cu imperti* nenţa atîtor inepuizabili bandiţi ai localurilor scumpe din Bucureşti.
   Sinucisul avea veleităţi şi precocităţi de ministru, în afacerea lui era un capitol al cămăşilor de măta* se (trei sute de bucăţi), un capitol al costumelor (vreo sută), un capitol de sonde petrolifere, de păduri miniere, capitolul unei gazete proiectate cu un escroc mai norocos şi, în sfîrşit, capitolul vinurilor otrăvite. Suplimente: o nevastă adorată, plus un număr divers de femei adorate, exagerat, la activul incolor al unui advocat bolnav de bube stomacale şi de hemoragii ale intestinelor, plus patima jocului de cărţi. Individul, sărac şi pus pe un permanent efort de expediente, cu ambiţii care*i rodeau fizicul antipatic şi*i nutreau focul de paie al deznădejdii, era complect şi prezintă tipul
 38
lacheului, care*şi însuşeşte blazonul, cravatele şi ţigările stăpînului în călătorie.
   Individul şi*a tăiat vinele picioarelor în baie. Nu fără ca mai întîi să aranjeze situaţia juridică a fratelui nesacrificat, pe care ha însărcinat să aten* teze aparent la viaţa cîtorva persoane, dăruindude sticle cu vin, otrăvit cu sublimat. După o normă de mecanică şi rezistenţă a materialelor justiţiei, familiară unui advocat, crima absoarbe delictul, asasinatul covîrşeşte escrocheria şi se judecă la juraţi.
   Socoteala i*a izbutit. Moştenitorul băii de sînge, arestat acum un an şi jumătate, a fost instruit pentru crimă. Sîmbătă i*a venit în ajutor anti* patia de maimuţă bolnavă pe care o exală, ca o duhoare, unul din procurori, un pianist, care s*a improvizat magistrat cu scopul de a se căsă* tori cu o fată bogată.
   Ca să fie judecat, inculpatul a fost scos din spitalul Colţei, unde izbutise două luni să fie internat de către justiţie, subt pretextul unui ulcer teoretic la stomac. Fratele lui, sinucis, sufe* rise de un ulcer adevărat şi, reproducîndud mental pentru propria lui rînză, al doilea frate îi cunoştea din experienţă patologia, căreia îi veni ajutorul comicei lui fantezii.
   Piesa trebuia jucată pînă la capăt şi a fost jucată cu îndărătnicie. Subiectul s*a culcat în pat, într*o celulă a spitalului din închisoare, a încetat să mai mănînce, a luat cu regularitate o băutură neagră, mucegăită la suprafaţă, preparată de un sub* chirurg local. Vărsăturile şi le*a obţinut abundente, compuse din bale lungi. Ca să convingă de necesi* tatea transportării lui întrmn spital din oraş, unde regimul închisorii înceta şi bolnavul teatral era scutit de injuriile periodice ale diverşilor cercetători care vizitau închisoarea; ca să creeze o atmosferă de compătimire în închisoare pentru
 39
nenorocirile lui fizice, măşti ale nenorocirii mo# rale, invita, cu neglijenţă, din cînd în cînd, pe cîte un deţinut, şi se plîngea acestuia, « ca unui părinte ». Din întîmplare, bolnavul vărsase din amfora lui cu bale fabricate o cantitate mare de gelatină, pe care nu avea cine să i*o şteargă de pe asfaltul celulei. Pentru că figurantul era în orele lui de suferinţă şi pictor, copiind flori ignobile pe mătase, după un model litografic, el îşi compunea vărsătura cu paleta, relevîndu*se pictor şi mai prost. Probabil că balele şi le pregătea din apă cu sirop, la maşina de spirt. în interiorul cîte unui clăbuc de asemenea imaginară vomitură, el doza cu pensula culoarea sîngelui abstract. Contras* tul dintre zeama apoasă a scuipatului şi individ dualitatea vopselii în ulei, izbea numaidecît. La o vizită importantă, el exagerase, introducînd întrmn scuipat confecţionat un tub întreg de carmin, de un roşu imposibil, strecurat în siropul ulceros. Ocbiul de icoană al pacientului făcea eforturi de vaporozitate, şi vocea, aproape stinsă, cerea mîngîierea: spitalul Colţea.
   Figură de Pierrot tîmpit, similimirat de ce i se întîmplă, şi resemnat.
   La vecerniile de sîmbătă, smerit în faţa Născă* toarei de Dumnezeu, el îşi punea semnul crucii pe piept, pe umeri şi pe frunte, cu o bucurie de flămînd care dumică spre gură miez de pîine albă, rupt cu vîrful degetelor din gaura unei jimble calde.
   A fost scos din spital în ajunul judecăţii, vineri, cînd, cu figura lui de bolnav factice, se tîra prin curtea temniţii ca un animal înjunghiat. îşi fabric case şi un gest adecuat; strîngîndu^şi stomacul cu braţul, în aşa fel că încheietura interioară a cotului ajungîndu*i în dreptul buricului, era silit să se cocoşeze din şale, atîrnînd cu pieptul înnainte. Efectul stării lui maladive se mai manifesta prin
 40
călcarea răscăcărată. In vederea şedinţei de a doua zi, insul nu neglijase niciun amănunt şi purta pantalonii cocoloşiţi prin presiunea saltelei, învîr* tiţi ca nişte burghie. La obiecţia că un inculpat nu se prezintă aşa judecătorilor săi, vocea lui extra* terestră răspunse catacombal:
   —    Aşa mi*a dat hainele de la spital. Au fost la etuvă.
   Azi, achitat, escrocul a fost să se arate la închi* soare. în două zile s*a vindecat ulcerul, s*a întărit vocea, figura s*a îngrăşat; ochiul a redevenit obraz* nic, ca în societatea defunctului frate, şi semeţ.
   P.. S. Un alt advocat, care a izbutit pe calea sinucigaşului prin reţete deosebite, a golit aparta* mentul mortului de cărţi, mobilier şi tablouri, şi le*a însuşit, şi a uşurat şi buzunarul văduvei, de cîteva sume de bani, cu ajutorul unui manu* scris al sinucigaşului.
             O COMEDiE
   Magistraţii de la Curtea Marţială, uneori civili strămutaţi în uniformă, suferă de darul prieteniei cu devotament. Comisarul regal N. s*a distins întodeauna prin dragostea lui excesivă faţă de clienţi.
   —      Ei, ce mai faceţi, băieţi? îmi pare bine că vă văd sănătoşi. N*aveţi idee cît sufăr pentru voi! Nu*i nimic: răbdare. O să vie vremea să vă spun totul. Iscăleşte, te rog, hîrtia asta.
   Clientul iscăleşte.
   —   Mă rog, domnule comisar regal, ce am iscălit ?
   —      Nimic. . . O simplă formalitate. . . Ştii. . . generalul. . . era nemulţumit de « calificare ». Să nu se spuie că v*am arestat degeaba. S*au mai adăogat cîteva articole din codul penal, la cele deja ştiute. . . Şi o să mai adăogăm. . . Formali* tăţi. . .
   In ziua mandatului, lansat după arestare, şi care prevedea transportarea la închisoare.
UN ACUZAT : — Dar asta ce e, domnule comi* sar regal?
COMISARUL REGAL: — Nu e nimic, băieţi, o simplă formalitate. . . Aveţi răbdare.. . Sufăr îngrozitor. Dar aş vrea mai bine să fiu în locul vostru. Ieri am avut o scenă din pricina voastră. Am spus: Iată haina mea: v*o restitui. . .
42
  Nu vă pot spune mai mult. . . O să vie ziua!
  în ziua procesului:
  Advocaţii pledează incompetenţa. Curtea delu bereazd întrmn colţ: membrii ei nu sînt de acord. Cu majoritatey Curtea se declara competinte. Bun. PREŞEDINTELE (un colonel): — Vă rog, domnule advocat, intraţi în fond.
  ADVOCAŢII: — Ne găsim chiar în fond, domnule preşedinte.
  PREŞEDINTELE:—Da? Atunci continuaţi.
  Advocaţii cer punerea în libertate a acuzaţilor. Curtea deliberează întrmn colţ: membrii ei nu sînt de acord. Cu majoritate, Curtea declară imposü bilitatea punerii în libertate. Sentinelele fac o mişcare de arme că au înţeles.
  COMISARUL REGAL: — Nu e nimic. E spre binele vostru. O simplă formalitate. Voi sînteţi băieţii mei scumpi şi eu lupt pentru voi. Cît sufăr! nu vă faceţi idee. Sărutări de mînă cucoanei.
  La rechizitoriu.
  COMISARUL REGAL: — Cer condamnarea la moarte.
  T)upă rechizitoriu.
  COMISARUL REGAL: — Formalităţi. . . Nu e nimic. . .
  Pauză de două ore pentru masă.
  DEŢINUŢII:—Nu luăm o ţuică?
  — Păi, sîntem în stare de arest.
  — Ce*are*a face?
43
  —  Sentinelele. . .
  —  Nu*i vezi că rîd şi ei ?
  —  Ne ducem la masă, băieţi. . . La două sîn* tem îndărăt. Fiţi fără grijă.
  SENTINELELE: — Umblaţi sănătoşi.
  La băcănia din colţ.
  DEŢINUŢII: — Zece ţuici şi o măslină!
  Curtea se găsea si ea la ţuică.
  DEŢINUŢII:—Poftim! E şi Curtea Marţială.
  —    Sînt oameni detreabă : s*au întors cu spetele. BĂCANUL: — Zece ţuici!
  CURTEA (din ungherul de lîngă salon): — Noroc, băieţi !
  DEŢINUŢII (din ungherul de lîngă brînza de bun duf): — Să trăiţi!
  La sentinţă după^masă.
  COMISARUL REGAL: — Fiţi tari, măi băieţi. Aş vrea să am o condamnare ca a voastră. Vă face onoare. Acum, duceţi*vă la hotel cu soţiile voastre, am să viu şi eu numaidecît. Veţi con* tinua sa rămîneţi la hotel. . . Şi nici să nu vă mai gîndiţi la asta. O formalitate. O bagatelă. Las’, că vă voi spune eu totul la timp. La revedere ! Strîngeri cordiale de mîini, aproape îmbrăţişări. . ,
      SERGENTUL RĂICULEANU
   Un om în uniformă străbatem două cîrji curtea închisorii. Piciorul stîng, bandajat voluminos pe laba, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsuoară. Trei circonflexe de aur brodate pe mîneca stîngă a tunicii ne fac să ne apropiem de el şi să*l întrebăm. Omul poartă o beretă de mari* nar şi vîrsta de patruzeci şi unu de ani cu o tine* reţe de treizeci; are o privire bine aşezată, în figura de*o bărbăţie tare şi tăiată în două de diago* nala unei puternice mustăţi. Cu trei trese de rănit pe braţ, prezenţa unui erou în puşcărie, — unde sînt mai mulţi, — ne miră. îl acostăm cu o ţigară.
   Să povestim liniştit şi pe scurt păţaniile autentice ale acestui om, care nu se plînge şi înfruntă îm* prejurările cu o bravură agresivă.
   E sergentul de marină Răiculeanu Niculae, ol* tean din Tg. Jiu, fiu de medic, şi care a intrat în războiul de front, nu de biurouri, dimpreună cu ceilalţi unsprezece fraţi ai lui, în total: doispre* zece flăcăi. Dacă toţi vor fi fost chipeşi, voinici şi deştepţi ca el, ţara putea să plîngă trimiţîndu*i în foc. Din doisprezece, nouă au rămas morţi pe cîmpul de bătaie, iar ceilalţi trei au ieşit din război măcelăriţi. Sergentul din faţa noastră, spînzurat de două lemne, a primit întîi o rană în mîna dreaptă, vindecată în exterior, dar estro* piaţă pe dinlăuntru; a doua oară, o rană în piept; şi a treia oară, două în piciorul stîng. A luptat la
                                                             45
 Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroşani şi a căzut la Mărăşeşti, în iulie 1917, pe ziua de ly. Are şase decoraţii: 1. Virtutea militară cl. I, 2. Serviciul credincios, 3. Luptă şi bărbăţie, 4. Avîntul ţării, y. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sîrbesc.
   Din batalionul de specialităţi de marină, coman* damentul a constituit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatină; iată cum se găseşte un sergent de mare luptîndu*se în munţi. Pricina pentru care a fost dat judecăţii acest brav, şi condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu şapte zile căderii lui la Mărăşeşti. . . Era în pădurea Nemţoaica, situată între Mără* şeşti şi Tecuci, cînd, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordinul să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri dis* tanţă, şi sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofiţer că se întreprinde o încercare necugetată şi că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, cînd atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetîndu*i*se porunca, el refuză să se supuie ordinului « absurd ». în locul lui a fost trimis un alt sergent, a căruia trupă fu într*adevăr «făcută praf» fără niciun folos. Răicu* leanu e dat în judecata Curţii Marţiale, şi între acest eveniment şi data procesului, care avu loc la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărăşeşti. . .
   Procesul s*a judecat de o Curte Marţială din Chilia Veche, în Dobrogea, prezidată de coman* dorul Ciuchi, colonel de marină, care, spune sergentul, « a băgat mulţi oameni în pămînt ». Apărători: locotenenţii Izvoranu şi Chiriac. Sen* tinţa a fost dată « fără deliberare ». Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucneşte într*o protestare
46
 injurioasă, îşi zmulge cele şase decoraţii din piept, le aruncă şi le calcă în picioare. Curtea, cu linişte, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să4 condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoţio* naţi, şi izbutesc să facă din gestul sergentului un act de nebunie, şi din sergent un dement.
   Condamnatul face cerere de recurs, care i s*a judecat azi, sîmbătă, j iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiţie Militară din Bucureşti. Pînă acum, el a stat un an şi jumătate la închi* soarea din Galaţi, unde i s*a redeschis rana picio* rului, s*a complicat şi a gangrenat. Transportat la Văcăreşti în vederea recursului, i s*au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
   Membrii Curţii Superioare s*au arătat mişcaţi de romanul sergentului Răiculeanu şi bau invitat să şadă jos: o «favoare». Sentinţa Curţii din Chilia Veche a fost casată, şi sergentul retrimis în judecata altei Curţi. El e ţinut încă arestat. . .
           ORGANIZAREA
   A tout seigneur tout honneur. . . în capul pus* cariei domneşte directorul, ales dintre funcţionarii penitenciarelor din ţară, de directorul general, inamovibil şi subaltern al Ministerului de Justiţie. El primeşte, seara, raportul primului gardian, care a primit înnaintea lui raportul tuturor gardi* enilor, adunaţi la trei lovituri de clopot, în gangul întunecos, dintre cele două porţi ale temniţei. Gardianul prim se prezintă, trînteşte călcîiele milităreşte şi, fără să surîdă, debitează o frază în care se plasează obligatoriu numărul deţinuţilor găsiţi la numărătoarea de seară, efectuată de el cu asistenţa funcţionarului de serviciu al cance* lariei şi a ofiţerului sau a sergentului din gardă. Directorul primeşte raportul cu o înfăţişare de idol deranjat, şi ochii lui, privind pieziş, măsoară vîrful mustăţilor urcate la nivelul pleoapelor, şi încheie acest act de autoritate, primitoare de omagiul celor mici, cu blagoslovenia unui sacramental:
   —  Bine! poţi să pleci.
   La care, adeseori, el adaogă în şoaptă o dojană, referitoare la ceea ce se cheamă în stilul decent mama şi capătă în genul apostrofai forma lexică « măti ».
   Nevasta lui, care tocmai toarnă supa în farfurii, se opreşte, respectuoasă în faţa unei atitudini, expresivă de atîta putere concentrată şi de atîta armonică ierarhie.
48
   Directorul a parcurs ierarhia în întregul ei, de la funcţia iniţială de gardian şi portar.
   Imediat după director, vin doi funcţionari cu autoritatea egală, dar cu atribuţii deosebite, con* tabilul şi grefierul, însărcinări care altădată se cumpăneau în mîinile unei singure persoane. Des* părţirea puterilor mulţumeşte principiul admis în dogme şi asigură totodată directorului general, în fiinţa contabilului, un pion mai lesne de mani* pulat; căci dacă se detaliază însărcinările conta* bilului, dictator al aprovizionărilor, cumpărător de lemne, de petrol, de făină, de fasole, cartofi, ceapă, furnizate cu vagonul; receptor al ştofelor şi încălţăminte lor ; depozitar al tuturor cantită* ţilor, supraveghiate de un cumnat sau de un nepot, se înţelege şi mai bine nevoia ca subalternul să fie cu stricteţe supraveghiat de şef.
   Contabilul se bùcurà de o situaţie independentă în închisoare, şi atîrnarea lui de directorul local este iluzorie. De altfel, el are familia cea mai bine, cea mai des şi cea mai variat îmbrăcată, în timpul unei singure zile. Soţia lui se arată în cîte patru* cinci culori deosebite, de la o apariţie la alta, şi cele două fetiţe ale lor sînt proprietarele, cochete şi ele, ale unei garderobe de curcubeu, din care lipsesc numai landoul şi guvernanta engleză. Din zorii zilei pînă seara, închis în biuroul lui spe* cial, contabilul nu face decît să alinieze cifrele şi să puie de acord facturile cu registrele şi cu dispari* ţiile lui în oraş, la Direcţia Generală, unde se duce şi de unde vine cu o mapă subsuoară, umflată de hîrtii strînse în cataramă.
   Contabilul e un om liniştit, măsurat, care ştie ce vrea şi ce face, vîrît cu rîvnă profesională în celula lui de miere, pentru cheltuirea căreia nu e nevoie de nicio convorbire, de nicio distracţie, de niciun moment pierdut. Contrariu tuturor funcţionarilor, începînd cu directorul şi sfîrşind
 49
cu copistul cel frumos, prevăzut cu şapte scîrlionţi pe frunte şi cu o mustaţă redusă la două pensulări subt nas, contabilul n*are niciun păs, nicio dorinţă de comunicat. Trece cu nările lui mici şi groase, cu pantalonii lui de pepene galben, asortaţi cu o jiletcă albă, cu un sacou negricios şi cu o cravată albastră. Trece şi salută, de la biurou acasă şi de acasă la biurou, printre copacii închisorii, înto* deauna pe acelaş drum, fără o abatere de un pas în dreapta sau stînga. E ca un proprietar de moşie, care a contractat cu Dumnezeu o recoltă constantă şi care se simte garantat.
   Ceilalţi funcţionari se plîng cu toţii de insufi* cienţa lefii. Unii dintmnşii recurg, în temniţă, de la hoţi, la împrumuturi, pe care nu le plătesc, la cereri aproape directe de bani, în schimbul unui surîs pe zi, al unei concesii de gratuităţi. Contabilul nu s*a plîns niciodată de nimic, n*a schimbat cu nimeni o singură vorbă, decît foarte silit. Abia i se cunoaşte glasul, şi o singură dată cînd a vorbit, din întîmplare, cei care bau auzit au fost mişcaţi de stricta mărginire de rubrică în centime a intelectului respectiv.
   Grefierul, administrativ vorbind, e un alter ego al directorului, pe care4 înlocuieşte în tot ce e formalitate goală, hîrtie, încarcerare, liberare, corespondenţă, comunicaţie telefonică, circulări, citaţii, parchet şi tribunal. Primul gardian, un şiret careţi cunoaşte oamenii, a vorbit de el, lucru neobişnuit, admirativ, afirmînd cu satisfacţie că e «băiatul cel mai cinstit din închisoare»; ceea ce constituie un merit însemnat, nu s*ar putea să se spuie că şi în ochii Direcţiei Generale, de care atîrnă avansările lui viitoare.
   înnalt cît o scară de zugrav de faţade, cu picioa* rele imens de lungi, ras la faţă şi pletos în creştetul
50
capului, grefierul e un cumulard: iscăleşte regis* trul de ieşire, cîntă din mandolină şi scrie poezii. Nesatisfăcut în ce priveşte arta, dar bun funcţionar, sătul de meserie, sufletul grefierului simte îmbol* dirile academice şi are impresia nestrămutată că ar putea să fie un mare poet sau romancier. Ca să dea o dovadă permanentă de extracţia lui intelec* tuală deosebită, el şi*a fixat şi o estetică individuală a costumului. Haina lui, cu detalii preţioase la mîneci, se despică mult pe bust, prelungind gulerul pînă la stomac, deasupra cărui stomac reversul gulerului se uneşte în doi nasturi îmbrăcaţi în cu* loarea ştofei costumului, ca să fugă iarăş despăr* ţindu*se, pe dedesubtul buzunarelor, pînă la spate, unde haina, modelată pe trunchi, comite cîteva fantezii de croială şi de cute, necunoscute în arhi* tectura croitoriei comune.
   Pantalonii largi pe pulpe, cad în strîmtoare pe genunchi şi continuă strîmtîndu*se şi adoptînd volumul piciorului, ca un ciorap, pînă la încăl* ţăminte, în interiorul cărora dispare marginea lor misterioasă. însă curmat aparent la genunchi şi deasupra carîmbului de cîte o bentiţă, cracul poartă pe desenul musculaturii, proeminent prin postav, cîte un şir de nasturi de ştofă. Buzunare curmezişe decorează oblic şi haina şi pantalonii, iar de gulerul cămeşii atîrnă o lavalieră de mari dimensiuni, ale căreia vîrfuri ajung la pîntec, şi mai jos, ca ăripele unei găini tăiate, atîrnată pe piept.
   Personagiul întreg al grefierului, deloc incomo* dat în deghizamentul lui, pare un fante chemat de pe o carte de joc în puşcărie, sau afirmă o profesie pierdută, de astrolog sau de vînător prin cîmpiile Atlantidei, evocînd fluturi cu coarne, omizi cva* drupede. Raportat la timpurile noastre, grefierul înfăţişează un prinţ planetar, depus de un vis care continuă în realitate, în cancelaria peniten* darului central.
51
    A citit două din poeziile sale; una de dragoste, Vecina de peste dmm, şi alta patriotică, populată cu atributele clasice ale eroismului: munţii, un* gurii, pieptul fără de moarte, tricolorul, codrii verzi, oştenii viteji, suferind însă de*o incorecţi* tudine de gramatică, peste care critica literară a unui deţinut e obligată să treacă lin şi in* dulgent.
    Culoarea tuturor costumelor grefierului este de pîine de secară şi halva.
    în cancelaria cu mai multe biurouri înşirate pe o sală lungă, muncesc toată ziua un număr consi* derabil de scribi, semiscribi şi suprascribi, organe subalterne ale grefierului, de toate vîrstele, cărora situaţia de agenţi ai puşcăriei încă din leagăn le*a surîs. într *un biurou, stau aplecate pe cîteva mese triste cele cinci sau şase figuri ale registraturii, care compulsează enciclopedia temniţei, ca nişte savanţi cu obrazul de capră. Mobilierul e la fel cu al tuturor biurourilor publice, adunat cu bucata, din vechituri, scaune contradictorii, mese de scris aruncate de alte administraţii, care şi*au reformat lemnăria, zdrenţele cîte unui vechi aşezămînt pentru construit arhiva vre unei parohii, vre unui regiment, sau registrele unui perceptor. Dulapuri de toate înnălţimile şi culorile, pentru dosare, staluri fără fund, în cîte două picioare, în gaura cărora, ca să se aşeze, funcţionarul înţepeneşte o perină şi un carton. Pe dedesubtul scaunelor atîrnă barba de pai despletită a desemnului mili* poligonal, tocit de fesele încă în viaţă sau răposate, care, uzîndu*le, s*au uzat. Unele scaune gem şi sar, apucate de un automatism, spontan ca nişte strapontine, site ciupesc; altele, debilitate, osificate de incurabile reumatisme şi podagre, aşteaptă cu resemnare moartea prin incinerare.
52
   Cine poate seri cu de*amăruntul viaţa unui fotoliu decrepit, cu antice năzuinţe de estetică şi titluri, la care a renunţat! Cine poate reconsti* tui tinereţea unui biurou sau a unui dulap printre care funcţionarii rod hîrtia cu un dinte de fier, ca nişte şoareci, şi se mută cu lenea inexpresivă a păduchilor de lemn? Scuipători stagnate, în care se înneacă mucurile de ţigări aruncate cu regret din gură, cînd în focul lor sfîrîie mustaţa prăjită, apar ca nişte piscine încremenite pe subt picioarele meselor strîmbe, mînjite de aruncă* tura artistică, gen guaşă şi émail, a cîte unui albuş sirupos, băşicat şi textil, vărsat ca dintr*o ceaşcă cu clăbuc, din gîtlejul amar de mahorcă al copistului respectiv. De altfel, zgomotul parti* cular de fabricaţie, în fundul gurii închise, cu colaborarea regiunilor depărtate ale nasului, a fleşcăitei gelatine, se repetă la intervale, cînd la un biurou cînd la altul, ca un efect firesc al muncii intelectuale.
   «Hîrr ! » face arhivarul, adunîndu*şi conţinutul nasului în gură. « Flş ! » răspunde copistul, golin* du*şi gura de acelaş conţinut. Şi în zilele de toamnă ploioasă, pe care le cîntă poetul, în mirosul de cîine al hainelor ude, aceste două voci şi unice guturale sînt ca bătaia continuă a orologiului vieţii de cancelarie.
   Funcţionarul cel mai armonizat cu acest cadru de vechituri sterile, din care este absentă crice preocupare de frăgezime şi gust, miraculoasă pen* tru a face dintr*o amosferă moartă o vietate, este acel biet funcţionar înnalt, şi el ajuns pîn*aci în uniforma lui de război, verzuie decolorată, palid şi imobil la faţă, ca un strigoi, din mustaţa că* ruia atîrnă, curbă întodeauna, macaroana moale a unei ţigări răsucite în degetele stacojii. O privire ieşită de soare, ca un tapet de hotel de provincie mica, albăstreşte nedesluşit ochii lui învăluiţi în
pleoape veştede mari, de flanelă obosită. E un om în vîrstă de treizeci şi cinci, de patruzeci şi cinci, sau de cincizeci şi cinci de ani, a căruia înnălţime, intimidată de a fi prea mare, în raport cu sala* riul, pecînd domnul director, pentru opt sute de lei pe lună, fără sporul de scumpete, poartă un trup pe jumătate cît al lui, se cocoşează artificial din spinare, din şolduri, din genunchi, din toate cîte puţin. Picioarele lui, înfăşurate de spirala moletierei militare, sînt ca acele scoici lungi de piatră, în care pare să fi locuit odinioară nişte burghie, şi dau naştere închipuirii că sînt confec* ţionate deosebit, cu strungul, şi înşurubate în gaura piezişe a genunchiului. înfăţişarea lui in* tegrală îţi dă impresia că a fost conservat sărat şi că singura lui hrană a fost fumul de tutun, ca pentru plantele nordice ceaţa.
   Titlurile de slujbă ale acestor funcţionari variază cu scopul luxos de a da aceleiaş însărcinări nume deosebite şi din pedantul administrativ spirit fals de metodă, care desparte omogenitatea pe cate* gorii şi multiplică nula cu ea însăş. Gardienii* scriitori, gardienii*telefonişti, inspectorii, subin* spectorii, copiştii, registratorii*arhivari, sînt denu* mirile unuia şi ale aceluiaş lucru, plătit cu una şi aceeaş leafă, indiferent de vîrstă şi de profesiunea iniţială. Şeful biuroului e un zugrav de case, care şi*a reluat meseria, scările, şablonul şi bidi* neaua. Telefonistul de zi e un băiat de optsprezece ani, un aventurier juvenil, în costumul de matelot care i*a servit în echipajul unui vapor cu escală la Toulon. Telefonistul de noapte, o păpuşe cu mustăţi, cu capul de faianţă, se bùcurâ de farmecul unui nume de insectă sau de societate anonimă medicamentoasă, « Mandravela », frate cu negus* torul de la răspîntia Văcăreştilor cu şoseaua. El
54
merge sărind ca un vrăbioi şi te face să crezi că e purtat de nişte picioare foarte scurte, a căror deschizătură măsoară un unghi egal, de o palmă. La telefonul, fixat în zidul cabinei, tălpile lui se înnalţă cu greutate pe vîrful încălţămintei, ca pantofii unei baletiste, şi gura lui, ridicată la nivel, cade din cînd în cînd din pîlnia aparatului, descu* rajată, ca să se ridice din nou, printr*un efort gene* ral al articulaţiilor cu scîrţîitori, ca greutăţile unui ceasornic de părete. Toţi aceştia compun cance* laria, care ţine la zi şi la oră socoteala prizonieri* lor marelui aşezămînt, în cifră mijlocie a şapte* opt sute indivizi. Controlează cu rîndul pachetele vizitatorilor, primesc şi înrămează citaţii, transmit hîrtiile, notează liberaţii, noii*sosiţi şi morţii.
   Cît despre arhiva istorică a penitenciarului, construit cîndva şi nu se prea ştie de ce, mînăs* tire şi reşedinţă domnească, ea n*a existat şi nu există. Şi desigur că a trebuit inventată. Caligra* fiată de un pensionar al închisorii, plastograf de meserie şi în afinităţi cu ştiinţa istoriei, — şi înca* drată în cabinetul directorului, ca un tablou, se poate citi, e adevărat, o cronică scurtă a temniţii, însă întemeiată pe singurul document al basmului, care trece din generaţie de pungaşi în generaţie de pungaşi, prin gura timpului, şi circulă în zidu* rile închisorii.
   Un bileţel cu care se prezintă cîte un condam* nat de serviciu, de pe galeria cancelariei, îţi cere, de obicei «pînă sîmbătă, la leafă », două linguriţe de zahăr, trei linguriţe de cafea sau «suma de un pol ». Iscălitura care termină textul, redactat în stilul subcomisar şi grefă de ocol, merită singură sacrificiul cerut. Linia literii finale trece prin ara* bescuri studiate, se întoarce asupră*şi de cîteva ori, descrescînd spre stînga, şi construieşte subt nu* mele solicitatorului un brandenburg întortochiat, ca la cheotoarea paltonului sau la buzunarele
 §5
decorate cu ar nici ale unui cojoc sau cioarec de gală.
  Se zăresc figuri anonime în cîrdul funcţionari* lor. Ici, unul poartă un cap fără ochi, ca statuile, lătăreţ la bărbie; colo, celuilalt, de o frumuseţe de coafor, întreţinută luxos, i se frizează părul castaniu de*a lungul cărării cu un puf umflat şi creţ pe o sprinceană; conştiinţa că e irezistibil dă atitudinii lui, hrănită cu două sute douăzeci şi cinci de lei pe lună, călcătura monumentală a unui tambmvmajor.
  Fidelitatea faţă de puşcărie a acestor oameni, care vînează o situaţie, leneş compusă în timp, miră ; dar miră şi mai mult situaţia de gardian decît a funcţionarilor, care cîteodată pleacă răz* biţi, după situaţii mai bune. Sînt gardieni cu cîte cincisprezece şi douăzeci de ani de serviciu, cu cîte treizeci de ani slujiţi zi cu zi, oră cu oră. Mult mai grea decît slujba propriu*zisă, care consistă într*o amiciţie cu toţi hoţii puşi subt priveghierea lui, în încuiarea şi descuiarea uşilor, în coman# darea curăţeniei prin dormitoare şi curţi, e ofensa permanentă la care gardianul este supus din par* tea superiorilor lui, directorul, contabilul, primul gardian, grefierul, arhivarul, agentul sanitar, supra* scribii, scribii, telefonistul, cu nevestele lor. . .
                  RELAŢII
   Un ofiţer sosit la comandamentul gărzii, a plasat sentinelele, desfiinţate la venirea « politi* cilor » în penitenciar, de*a lungul sălii, unde se plimbă toată noaptea paşii de plumb, împiedi* cînd lucrul şi lectura. Din timp în timp sentinela îşi manipulează încărcătorul cu zgomotul special, sau nasul i se zugrăveşte turtit pe sticla ferestrei.
   O răceală complicată cu guturai intens şi cu tuse, te ţine în pat cîte o zi întreagă. Seara, deţinu* tul Ciobanu, întrebuinţat de cinci ani la infirmerie, şi care şi*a pierdut oile în 1913, administrează cu mîinile lui de statuie un masaj fenomenal şi deco* rează spatele şi pieptul cu rotogoale vinete de ven* tuze, ca şi cum te*ar îmbrăca de babmascat cu o piele de domino cafenie.
   El povesteşte, apăsîndu*şi plastic degetele mari pe zgîrciuri, cum i s*a prăpădit măgarul, cum i s*au rătăcit berbecii, şi oile cum i*au căzut într*o rîpă. Evocă mieii, şi tîrla colindă în fiecare noapte peizajul lui sufletesc într*o pîclă de praf.
   Oaia Gherghina şi berbecul Dascălul făceau parte din sufletul lui şi*l păzeau culcaţi lîngă el, ca nişte cîini. Mîncînd nişte căpăţîni de varză, păscute într*o grădină de zarzavat, mioarele s*au umflat şi au murit cu ochii la el. A fost semnul dezastrului adevărat.
   După pierderea tîrlei, Ciobanu a dat în nebu* nie, şi crezînd că Diavolul, care pe vremuri mai
 57
fusese trimis în nişte porci, i*a răpit avutul şi poezia, el s*a pus să ucidă oamenii asemănători cu Dracul. O uitătură piezişe îi revela numaidecît prezenţa Necuratului în om, şi degetele lui, acum pricepute la masaj, se puneau pe beregata insului şi o sfărîmau ca o ţeavă goală de fluier.
   —    Mai încet, camarade Ciobanu! gîfîia paciem tul la mijlocul povestirii, înnăbuşit cu pipăitul, care, trăgînd vinele cefei şi cerbicea genunchilor, ilustra basmul sentimental repetat al fostului baci.
   —    Bine că mimaţi spus! răspundea Ciobanu, ca să mă opresc. într*o zi, în spital, am strîns de gît un « prevenit », fără să mă gîndesc. . . Să*mi faceţi semn, de cîte ori vă doare. . .
               VIZITĂ ACASĂ
   Plecat în camionuhautomobil al închisorii pe la zece, însoţit de un gardian şi o sentinelă, un soldat din Teleorman. Drumul a fost o sărbătoare solară, cu muzica vîntului în spaţiu şi cu dansul solemn al copacilor, îmbrăcaţi în mătăsuri umflate, şuierătoare. Sensaţia libertăţii se compune la fiece pas, pe toate străzile, de*a lungul cheiului, în Piaţă, invadată de miile de culori în mişcare, din toate piedicile, relevate cu injuriile şi obser* vaţiile de filosofie mecanică ale şofeurului, în fa* ţa maşinii. Căruţele ţărăneşti, care ţin îndeobşte stînga, şi valurile lor uriaşe de colb înveselesc ca pe un copil jucăriile mobile. La răspîntia Văcă* reştilor cu gîrla, într*o îmbulzeală imensă de ani* male, de roţi şi de oameni mici, aşezaţi în căruţe, evenimentul emoţionant, citit pe feţele martorilor îngroziţi, al ameninţării de*a strivi sub tăvălugii roţilor duble de cauciuc carul, plin de lume, al unor ţărani cu căciuli şi barişuri, a provocat rîsul şi bucuria de pericol, în spectacolul vieţii nereglementare, fără director, fără gardian şi fără clopot.
   In piaţă, în Piaţa Mare, am parcurs încet un teatru vast de popor şi mărfuri, ţesute unul cu celelalte ca întrmn covor. Pătlăgele roşii, în movile şi pardoseli, proaspete şi noi, se întindeau în toată zarea Pieţii, ca nişte grămezi de purpură, vîndute cu cîntarul de mînă, pe trotuare, întrmn iarma*
59
roc pentru împăraţi din Orient. Pepenii verzi, cu dungi întunecoase de acuarelă, şi pepenii gal* beni, cu coaja despicată simetric, păreau mitrele cu zmalţuri şi zmaralde şi capitonate cu velură, destinate suveranilor veniţi să*şi facă un echipa* ment pe măsură şi să se întoarcă în patria lor, în faetoane pe două roţi, cu fîn, trase de un cal. Castraveţii, ca nişte cîrnaţi de satin, pătlăgelele vinete, îmbrăcate în faianţă, cartofii în uniformă de postav, verzele de dantelă, dovlecii ca nişte cobai, umpleau gheretele de scînduri, în adăpostul cărora, descurcînd barba pătrunjelului şi cîntă* rind pe pîrghii de un cot catifeaua şi lîna fasole* lor verzi, negustoreau precupeţii în şorţuri albe, despărţiţi de public printr*o tribună de morcovi cărămizii şi ridichi carminé.
   Scoborînd din maşină cu însoţitorii, unul cu puşca încărcată şi celălalt beteag de un ochi, cu ochiul încreţit în jurul unei sfori de muci, am pus piciorul pe scara unei grefe de tribunal. Am găsit acolo pe nevastă*mea. Un locotenent în plină explozie de personalitate, ca legumele pe lîngă care trecusem, îşi expunea, de la distanţă, frecîndu*şi coada mustăţilor, pozele plastice cu mîna pe şold, cu pieptul statuar, cu un dinte de aur, cu un zîmbet, ale bărbatului cu «fizic plăcut ».
   După o formalitate care a fost amînată, ca să fie săvîrşită seara, şi un ordin dat în consecinţă sentinelii, m*am dus cu simplicitate acasă, unde am petrecut toată ziua, cu familia şi cu cîinii mei, consemnînd soldatul într*o cameră cu o canapea, cu ţigări şi hrană. Ostenit, l*am găsit peste cinci minute pe bravul meu paznic, adormit, după o întreagă noapte de gardă în penitenciar. E un sătean inteligent, de meserie rotar, încovoiat de zece ani de arme şi care a stat un an încheiat pe frontul cel mai primejdios al Moldovei.
60
   Trei generaţii înconjurau masa familiei. Bunicul, plugar, muncitor şi cuminte; fiul, literat şi puşcă* riaş; nepotul, chipeş englezesc; şi acest tablou, în care s*a servit mîncarea unei femei tinere, şi harnice, şi paharul cu vin, a mişcat ca o cină*de*taină.
   S*a bucurat Pussy, care nu*şi recunoaşte stăpînul bine decît acasă, în mobilierul propriu. A dansat fre* net ic Fetiţa, cei doi cîini ai mei — şi... a cîntat gra* mofonul pastorale elveţiene şi coruri de rugăciuni.
   Cînd mi*a sosit, pe seară, gardianul, căruia îi dădusem drumul, înlocuindu*i şapca penitencia* rului cu o pălărie de acasă, ne*am întors cu cama* razii mei, duşi pe la casele lor şi ei, în congediu de puşcărie, cu un popas pentru o ultimă cinstire a gardienilor cu bere şi mititei, şi alt popas în cortul de pînză al unui fotograf.
   Vizită a directorului general însoţit de un pic* tor, căruia i*a luat mai tîrziu nevasta. Au stat în celulă un ceas. Nu mai văzusem pe acest « băiat bun » cu figura dulce şi cu sufletul lăptos, de la proces, cînd a depus împotriva unui deţinut şi a plîns intimidat în şedinţă. De trei ori mai grasă decît atunci, făptura lui, plină ca o sedilă de caş, umple cu reliefuri grele şi moi, atîrnate, nişte haine de o culoare de sac. Doi ochi mari, cu expre* sia mălăiaţă a prunelor prea coapte, rivalizează în culoare cu cîlţăria neagră a unei bărbi de popă de ţară, umflată pe fălci.
   După o conversaţie, cu pauze imense, în care ne uitam unul la altul, ca să reînceapă întrebările sfîrşite şi să se repete, ca un căscat egal de foarfeci, aceleaşi răspunsuri, ne*am ales cu impresia că am stat o întreagă oră într*o baligă unsuroasă. Tot ce a rămas din istorisirile vizitatorului, care*i un artist, a fost episodul unui butoi cu vin fraudulos, excelent, pe care l*a cumpărat întreg cu o sută de lei. ..
61
          DOMNUL MINISTRU
 —  Poftiţi, că vă cheamă domnul ministru!
   Ieşim în grabă: din dreptul uşii, directorul şi
 primul gardian ne arată cu braţul întins, la ca# pătul sălii, pe domnul ministru. Facem cinci# zeci de paşi pîn#acolo şi ne primeşte cu o mînă cordială ministrul A. . care în Consiliul de Miniştri a fost de două ori contra punerii noastre în libertate. . .
 —  Ce*ai făcut?
 —     Ca omul, domnule ministru, am scris cu nişte slove, pe nişte hîrtie.
 —  Bine, dar ce#ai scris?
 —  Orice^aş fi scris, domnule ministru. . .
 —     Ce talent! exclamă ministrul, întorcîndu#se către doi însoţitori ai lui, un arhitect şi un pictor miniaturist, aduşi pentru repararea celor două biserici ale închisorii. Ministrul îşi însoţeşte excla# maţia admirativă, cu gestul, schiţat între gură şi piept, al unei reclame de muştar.
 Ministrul ne măsoară şi tace, tace şi ne măsoară, ne măsoară şi tace. E un ministru puţin elocvent şi fără vocabular. Ar începe o serie de întrebări, dar nimereşte numai o vorbă de la început. Cît. . . Cînd. . . Adică. . . Pentru. . . în sfîrşit, izbuteşte o întrebare întreagă:
 —  Cu cine mai eşti?
 —     Cu cei cîţiva camarazi, pe careţi vedeţi plimbîndu*se pe lîngă biserică. îi auziţi? tocmai
 62
 confecţionează acţiunea unui roman de aven# turi.
  —  Ala e Dumitru Teodorescu?
  —     Da, ăla, care a pomenit numele lui Fustei de Coulanges.
  —     Eminent băiat! zice, universitar, ministrul şcolilor, încurcat în superlative.
  —     Foarte eminent! precizează domnul ministru, după o pauză, în care a scotocit.
  —     Atlfel, nu o duceţi rău aici. . . Desigur scriţi. . . Uite, eu am îmbătrînit. . .
  Ministrul scoate pălăria şi#şi arată părul alb.
  —  Sîntem cîteodată de invidiat. . .
  —     Ha#ha#ha! rîse ministrul. Mîine interviu negreşit la Consiliul de Miniştri, ca să vă dea drumul. . . Să ştii că interviu. . . La revedere!
  După strîngeri de mîini, ministrul şi însoţitorii scoboară scara. Ministrul repetă, ca la o ieşire din scenă: «Ce talent! Ce talent!»
  Imediat, toţi reapar în curte, în dosul bisericii, din cerdac. Ministrul se întoarce către noi, ară# tînd biserica:
  —  Aici poci să faci studii. . .
  Punem mîna la gură şi strigăm, ca să audă:
  —  Am prefera să le facem mai la vale. . .
  Şi imediat, ministrul, rîzînd şi salutînd cu
  mîna, mişcată ca o batistă:
  —  Negreşit !...
  Ne înclinăm pe balustradă. Gardienii, directo# rul, Ion nebunul, nu mai pricep nimic. Nici noi nu ne prea batem capul.
       LEGĂTORUL DE CĂRŢI
  Atelierul de tipografie şi cartonaje al închisorii e vast şi pustiu. O lumină de mizerie se distribuie, cu praful, printre mese şi maşini. Presa de strîns, din mijlocul încăperii, şi subalternele ei, teascuri mai mici, maşinile de cusut cu aţă de oţel şi cele de tăiat, par, cu cîte un braţ ridicat în aer, nişte sentinele mute, cu puşcă.
  Apropiindu*mă de o maşină, care amintea forma unei ghilotine, — subt impresia umbrei din atelier, tăcerea sălii imense mi se păru că are utilitatea ei, că face parte intenţională, cu dinţii şi cuţi* tele aparente, puse în serviciul închisorii, inchizi* torial, din procedură, coduri şi principii. Şi, cum, întorcîndu*mi capul spre sud, zării crucile cimitir rului din dealul de peste drum, avui viziunea unei săli de tortură, în care se schilodesc fără vaiet picioa* rele, se laminează trupurile, se scurtează degetele şi se scîlcie în toate mădularele ei, pentru ivirea secretului pe buze, fiinţa omenească naufragiată.
  Distrat, căutai urme de sînge prin măselăria roţilor de transformat cadavrele în sfoară şi sîrmă şi văzui podeaua vînătă şi grasă de petrol. Un gîndac îmbrăcat în piele neagră nouă îşi ducea sarcina vieţii cu greutate, împiedicat în picioare rigide, ca limbile de ceasornic. împrejurul unui şurub unsuros, el părea meşterul mascat al acestui organ de maşină, pusă probabil în funcţiune de sforţările combinate ale unui întreg conclav de
 64
gîngănii, slujitoare voinţii administrative şi Diavo* lului, împăratul insectelor.
   într*o tinichea cu cocă de lipit, descoperii ma* teria cerebrală a victimelor osîndite la stoarcerea capului şi a oaselor de măduvă. Lămpi atîrnate de arcuri arătau că execuţiile au loc de preferinţă noaptea.
   Dar silueta unui om în fundul sălii, mă aduse la realitate, cu un sentiment de plăcere. Omul lucra, cu spatele la mine, aşezat pe un scaun la o masă, peste care sta cu luare*aminte aplecat. Ceafa lui galbenă şi slabă, coatele lui cu coltuce uscate, indicau tuberculoză. îl bat pe umeri şi tresare, întorcînd o faţă uimită spre mine:
   —     M*aţi speriot ! îmi zice lucrătorul, cu o ros* tire afectată.
   Acul lui împungea în cotoarele aşezate la linie, ale unui vraf de cărţi strînse cu şuruburi de lemn.
   —  Dumneata eşti meşterul atelierului ?
   —  Io.
   —  Deţinut sau liber ?
   —  Deţinot.
   Rostindu*şi răspunsul, legătorul de cărţi scoase un suspin de autocompătimire, care dovedea cît se iubeşte. Un pesimism factice se zugrăvea pe figura lui artificializată şi exotică. Gura i se deschi* dea englezeşte, şi fruntea lui încreţită de trei zbîrcituri dese şi scurte, ce*i ridicau sprîncenile ca pe firul unui şular, înnodat la rădăcina părului şi de nas, dădea ochilor aspectul că suportă cu încăpăţînare lumina orbitoare a unui incendiu. Dinţii lungi se strîngeau oblic în jurul unui punct gol din faţă, ca la rozătoare, şi, vorbind, meşterul legător părea că suge o bomboană care4 sileşte să altereze silabele şi să le dea o aparenţă de dialect.
   —  Cum ai ajuns aici? îl întreb.
   —     Pentru omor, răspunse cu gura închisă le* gătorul, şi parcă vocea lui spunea: boromtborom.
65
  —  Ai omorît ca să furi ?
  —No, den iobire. — Vocea lui, împrumutând un timbru romantic, rosteşte: Alo, hirimtbirim.
  —  Ti#ai ucis nevasta?
  Legătorul ridică mîinile şi, împingîndu*şi faţarn palme, răspunde :
  —  Em iobit o fata, pe chere am prens*o cu altoi.
  Caut să*l mîngîi, sfătuindud să*şi modereze re#
  muşcările, cu gîndul că l#a mînat o fatalitate, care uneori îţi comandă să te scufunzi şi să nimiceşti ce*ţi este scump.
  Preocuparea lui e alta:
  —     Minimol pedepsii e de cenci ani, afirmă legă# torul de cărţi cu pronunţia lui, fără să*şi descleşteze fălcile. Remuşcarea încă nu se întîlnise cu sensibi# litatea lui judiciară.
  —  Eu cred că o să te achite. E o crimă din gelozie.
  —     Der a fost premeditato. M#am dos co cotitul en bozonar la ea, hotorut să isprăvesc. I#am spus fetei : « Em fogodoieşti co te îndrepţi? » Şi mi*a res en feţă şi m#a fccut tompit.
  —  Atunci ai dat cu cuţitul ?
  —     Coţit? oiţe, era cot braţol me o de long. Trei lovitori. Doue en pept şi treia en spate. Oltima i*am dat*o dopa ce căzose jos.
  —     Juraţilor o să le fie milă de dumneata, mă căznesc să*i răspund fără scîrbă.
  —  Dar mai eram şi insorat. . .
  Bruta se desluşise.
  —  însurat cu o femeie, înjunghiai pe alta?
  —     No mai troiam enso co nevesta. Decond am cu# noscut*o pe «reposata», acum doi ani, n*am mai dat pe*acasă, no am mai avot cu nevesta nicio legotoră.
  Legătorul de cărţi reducea legăturile soţului la
  o  legătură de registru, şi spiritul lui, astfel lumi* nat, n*avea nimic să#şi reproşeze.
  —     în limbaj judecătoresc, e o faptă de scelerat, ceea ce ai făcut dumneata, observ legătorului de
66
  cărţi, care pe*o voce căutată, de amintiri fericite, îmi spuse cu emoţie:
    —     Eram on bdiat detreabă. Mo m*aş fi potot oiţa com tai o goinâ. . . N*am avct vicii, no am fomat, n*am jocat corţi.
    —  îţi plăceau însă femeile străine. . .
    —Mo am fost viţios, no am fomat... repeta legă* torul, obsedat de virtuţile cetăţeanului nefumător.
    Consolarea supremă a legătorului de cărţi, în ceasul cînd asasinase, rămînea virtutea că nu fu* mase. Printr^o dispoziţie de spirit, comună tuturor deţinuţilor care au trăit în intimitatea îndelun* gată a crimei lor, legătorul de cărţi pierduse noţiunea răspunderii lui principale şi, din ten* dinţa, poate inconştientă, de*a şi*o micşora, se înfricoşa de gravitatea amănuntelor, fapta lui se diviza şi subdiviza, pulverizată, teama începea să se manifesteze aiurea decît pe terenul crimei, judecata se schimonosise, raţionamentul devenea inadmisibil si absurd.
    —     E en dosarol meo declaraţia onoi onchi al foetii, pe care mi*e roşine să v*o reprodoc... Dar nu e adevorat, v*o jor. Nici no se potea. închipoiţiwo co aş fi encercat şi co aş fi reoşit să*i leg feotii moinile la spate, com declară onchiul. Vo întreb : n*ar fi dat din picere? S*ar fi losat, dopâ ce aş fi legat*o? Pentru co ajunsese o destrăbălată care se întindea co toţi bărbaţii, am ameninţata, — so mă scuzaţi,
 —  co voi cumpera on salam. . . Dar atot a fost, o ameninţare. . . Mo e adevărat că aş fi făcut ceva co el, non adevărat! rage legătorul, uşurat de mărturisirea părţii din crima lui, care îi apăsa mai greu cunoştinţa.
    —     La urma urmei ai ucis. . . Eşti dator să*ţi primeşti osînda cu resemnare. . . Te*ai simţi bine, achitat de crimă?
    Un fulger de speranţă străbătu privirea legato* rului de cărţi.
 67
    —  Credeţi co mo achită şi de acozarea co salamol?
    —  De cîtă vreme eşti arestat ?
    —     De doue Ioni. . . Rţgimol de*aci mo slobeşte, no dorm, am ajons on schelete. . . Mo gondesc la fetiţa mea de un an şi jumătate.
    —     Mai ai şi o fetiţă ? De ce nu te*ai gîndit la ea înnainte de asasinat?
    —     Şi eram un boiat aşa de bun. . . Coştigam do o sute de lei pe zi. .. no aveam viţiuri, no jocam cărţi, no fomam. . . Oiţe ce am ajons: nomai osol şi pelea. . .
    —  Dar nevasta dumitale ce zice ?
    —- De chestia cu salamol?
    —     De crimă, dobitocule! zbierai la legător. De crimă, nătărăule! Nu de salam, nici de fumat, nici de calităţile tale monumentale. Ce zice nevas* tă*ta, că ai părăsit*o ca un măgar? Ce zice că te*ai înnădit cu alta, ca un porc? Ce zice că ai trăit cu asta doi ani, fără să te mai îngrijeşti de casa ta, şi că ai omorît*o? Ce zice nevastă*ta că ai ucis pe femeia care nu te iubea, pe care ai voit să o sileşti să te iubească? Spune*mi, dobito* cule, spune^mi, canalie, spune*mi, blestematule, ce zice nevastă*ta de asta?
    Şi, crescendo, lipii două palme pe figura lui îndulcită de o blîndeţe îngerească.
    Legătorul s*a sculat în picioare, respectuos în faţa ofensei.
    —     Ce so zico, so trăiţi? Vine joia şi dominica la penetenciar şi*mi adoce de*ale moncorii. Şi*a luat casă şi ţine pe fata reposatei la ea, zise legătorul de cărţi, tremurîndu^i buza şi bărbia de descura* jare şi plîngînd.
    El credea că zicîndu4 puşcăriei « penetenciar », închisoarea putea să pară o instituţie de bine* facere. Şi, liniştindu*se, adaose:
    —  Io cred &o sotmi dea dromol. . .
           COMUNITATE
   Supărătoare în captivitatea noastră e promiscui* tatea gravă a cîrdului. Ne vedem acuzaţi laolaltă cu un soi de confraţi care n*au din profesiune decît porecla, şi cu mulţi necunoscuţi de noi, puşi să ne grupeze. Personaje tamponate de coa* da unui tren de marfă abjectă, născute în cîrciu* mă, căzute dintr*o ladă ambulatorie de gunoaie, stîrpituri poetice, tocite linguri vechi de lemn literare, vase greţoase, cu un zmîrc de conţinut artistic pe fund. Un ibric soios purtător de bar* bă, o damigeana cu ochelari, etichetată bom* bastic. Avem sensaţia că sîntem purtaţi, legaţi, fără să ne putem degaja, pe o căruţă cu imondice, către un depou de fecale comun. Un miros va face explozie din butoiul cu noroaie grase, cînd
i se va scoate astupuşul anal.
   Seriozităţi ridicule, voci pribege, cîntate pe un ison milog, cerşetori mîncaţi de viermi, ciupiţi de molii, canalizaţi de cîrtiţe, cu organele sufle* teşti cuprinse subt colonii cenuşii de raci de umezeală, cuirasaţi, multipezi ca nişte stele lungi.
   Fiinţe fără creier, ca dopurile de plută, fără trup întreg, avortoni, schilozi. Unuia scund, cu gură de englezoaică bătrînă, contractată întrmn surîs permanent, i se cocoşează, între doi ochi cu pleoape de găină, un nas de care ai vrea să tragi ca de mînerul de lemn al unui sertar cu şoareci. E autor delicat de feminităţi palpitante şi dezleagă
 69
într*o limbă odioasă problemele sufleteşti din căs* niciile alambicate.
   Altuia i s*a lipit de jgheabul gurii o perucă de barbă, prin rariştea căreia se văd, ca prin zăbrele, conturele unui cap, sărac de materiale. Glasul lui cloceşte lung pînă să sune, şi se arată ca din paie şi ţoale, trăgănat sufleteşte. E stricat de lecturi nemestecate, izmenit cu sinceritate, ca un pelerin învăţat să mănînce din mirosul bucătăresei, şi i*a rămas ticul de a se apleca unsuros la lucarna de la subsol. E critic de artă şi nuvelist. Critică muzica, pictura, tipăreşte volume şi traduce. De aceea şi*a lăsat şi cîlţii. Toţi pictorii sînt admirabili pentru capacităţile lui, şi toate tablourile admira* bile, sau minunate sau foarte expresive, sau de*o arta. . . «cum foarte rar se întîlneşte ».
   Altul e lung ca o sfoară, de care spînzură o păreche de ghete cu jambiere, — şi înnodat în trei*patru locuri moi. Merge sucit şi în acelaş timp jumătate de faţă şi jumătate de profil. O cuvîntare neînţeleasă, bîlbîită, care se rezolvă continuu în sunetele hur, fulă, goaie, mistă, amestecate înnainte şi îndărăt. Şi aceste nenorocite cuvinte stropesc din articulaţiile labiale un ne* curmat excrement bălos, de care trebuie să te ştergi pe ochi, pe haine, pe pălărie. E critic dra* matic şi Don Juan artistic, are puncte de vede* re şi. . . cfonccepţii.
   Ne*am rezervat o latrină. Ca şi cum criticul ar purta în intestin un pulverizator, păretele, după trecerea lui, e stropit zilnic fin de sucul lui roşu. Individul e todeauna palid. Seamănă sînge. Anusul lui e o floare ce*şi pierde polenul lichid.
   Venim la reportajul politic, făcut de un zăbăuc puţin mai mare ca o broască, şi care ridică spre ascultători o privire diagonală de cîine corcit şi o frunte zbîrcită des. Salută ciung, trimiţîndu*ţi o guriţă. Degetele nu ajung să prindă ţigarea,
 70
picioarele nu se pot întinde să calce un pas întreg, broscoiul umblă în romb şi se mişcă în trapez şi unghi ascuţit. Ca şi cum buzele har frige, gura lui se repetă în sorbituri repezi şi dese, ca în vîrful unei linguriţe cu ceai fierbinte. Natura ha făcut să ronţăie nuci şi ghindă în vîrful unui copac. Scrie şi ţine ţara în curent cu gîndirea politică a directorului C.F.R. şi*a ajutorului*de*primar.
   Seara, scoaterea ciorapilor. Unul nu*i scoate niciodată. Ciorapii şchiopului sînt cei mai osten* tativi, cu toate că şchiopul e şi un mare crai, care afirmă că « nu poate fără femeie ». Ciorapii lui, de două ori mai lungi ca laba piciorului, poartă petice, ca nişte continente în cleiul sudorii, şi atîrnă de căpătîiul patului, în vreme ce picioa* rele se bucură, cu noduri şi incalculabile înmugu* riri, de o libertate refuzată intelectualului lor posesor. Faţa şchiopului exprimă atunci o bucurie de curmală care şi*a evacuat sîmburele ce*o înţepa. Sînt cele mai fericite momente ale vieţii sale, în care ar primi cu satisfacţie o scrisoare de dragoste, ca să o citească uscîndu*şi tălpile şi jucîndu*i pe călcîie baiera jegoasă de la izmene. Cînd rămîne dezbrăcat, ca să*şi tocmească hainele lîngă ciorapi, şchiopul pare un monstru marin ieşit cu coada între picioare pe uscat. Umblă; şi e cînd mai în* nalt, cînd pe j umătate ; dispărînd şi apărînd printre paturi.
   Şchiopul n*are rufe, are însă pasiuni. înnafară de pasiunea sexului, patima cărţilor îl devoră, şi a măsluirii. Felul cum îşi linge degetele înnainte de*a distribui popii şi aşii, echivalează cu o ejacu* lare din zece penise ungulate. Ochii i se strîng şi spiritul lui devine zglobiu şi turbulent, calam* burul face apel la buna lui stare sufletească, mo* nosilabe entuziaste scapă gîtlejului, acoperit de*o coajă verzuie de bube dulci, — şi cîte o înjură* tură. Şchiopul e proprietarul unei impertinenţe de
 71
 accente şi mişcări, al unei uşurinţe de*a intra în intimitatea răscăcărată a jucătorilor lui, compara* bilă cu indisciplina porcului. Seara, el prăjeşte la sobă, pe o farfurie de fier, ceapă şi cîrnaţi pentru mirosul delectat de fumul seului prost, al celor cincisprezece conlocuitori din « salon ».
   Grupuri de cîte trei*patru inşi, atraşi prin afini* tăţi, se desfac din total. Pe şoptite, ei îşi împăr* tăşesc impresiile şi stupidităţile, izolat, şi la masă grupul se ceartă pe o firimitură de salam.
   Bătrînul J. face « pipi » într*o sticlă, pe care o ţine subt pat, şi din cînd în cînd o bagă în pla* pumă cu o destoinicie exemplară. (El zice dufos « pi*pi », cu nevinovăţia puilor de vrabie fără fulgi, şi explică pentru ce între sticla lui şi sticlele de apă, din care beau oaspeţii acestei menajerii, nu se poa* te face confuzie nicidecum. La rigoare, continuă să explice, fără răutate, bătrînul, conţinutul se poate cunoaşte după gust.
   Bătrînul are un milion avere şi*i avar ca un smochin uscat. Obişnuit să nu cheltuiască, el e rezervat şi*n consumarea articolelor gratuite. Cuvîn* tul puţin e singurul de care face risipă. El zice: « m*am plimbat puţin») «mă duc să iau puţin aer»; «să beau puţină apă » ; «să citesc puţin») « împrumută*mi cartea dumitale puţin ». Poate că aerul să devie exigent şi apa să*i încarce conştiin* ţa cu o datorie pe care ar fi silit să o plătească. Milionul bătrînului s*a fătat cu încetul, împuiat din economii fabuloase, aliat unui mic capital moştenit. Timp de treizeci de ani redactor fidel la o foaie liberală, el a trăit « de ma plume », şi tezaurizînd informaţiile, articolele, într*o memorie monumentală, care ştie englezeşte, franţuzeşte şi nemţeşte, el a strîns muşuroi, alături de grămada aurului său, o întreagă cultură de Weltspiegel şi
 72
Times, fără să*şi improvizeze opinii personale. Venitul banilor lui s*a adăogat an cu an la ca* pital, iar călătoriile anuale şi le*a făcut pe so* coteala Statului naţional*liberal. Bătrînul poliglot mai cunoaşte chestiunile economice, chestia ţără* nească, şi cîntă la pian ca o blondă cu ochii de safir. O juvenilitate comică scutură organele lui bine conservate. Pentru că e scump tutunul, el fumează două*trei ţigări pe zi, frînte, dintr*o singură ţi* gare fără carton, preferind retezarea exactă pe care o face cu un cuţit, ca să nu piardă niciun praf, dimineaţa. A fuma mai mult, e nesănătos. Acest principiu nu se aplică ţigărilor căpătate, pe care higienistul le goleşte de fum cu un sălbatec apetit.
   Subiectul lui idilic de conversaţie consistă în cele două operaţii ce i*au fost făcute nevestei sale, în Elveţia, « din care una cezariană ». Cuvîntul « cezarian » îi împrumută parcă un prestigiu, de care*i conştient. El intră ca incident periodic în toate frazele lui. La vîrstă de şaptezeci de ani, operaţia nevestei, o doamnă venerabilă cu ghete bărbăteşti, ai căreia ochi din profil poartă două perdele păroase de piele cu ciucuri, lăsate pînă la pleoapa inferioară, e o dată comparabilă cu civili* zaţia egipţiană. Ca să economisească tălpile ghete* lor sale bărbăteşti, doamna vine să*şi vadă soţul o singură dată pe zi, pe la patru, între cele două mese, şi calcă încet. E poate că şi o nouă econo* mie de mîncare. însoţită de o fetişcană rumenă, purtătoarea unui coş acoperit, în care se găsesc mai multe şervete decît alimente, ea trece solemnă ca un cal de dric mascat şi cu panaşul negru în creştetul capului. Servitoarea se plînge căprarului din coridorul hotelului, că nu se satură niciodată; doamna e scandalizată că servitoarele mănîncă mult, — o intimitate pe care o destăinuieşte zilnic soţului jignit.
 73
   « Vous savez, ma dame est une femme très instruis te », afirmă soţul. El îi citeşte articolele sale în locul cafelei cu lapte, asupra petrolului şi a porum* bului, pe care doamna le găseşte suculente, — arti* cole scrise dis*de*dimineaţă; căci culcîndu*se, din motive de sănătate şi consumaţie electrică, devrez me, bătrînii sînt foarte matinali. Dacă dorm, se cheltuieşte lumina soarelui în deşert : « il faut en profiter ».
   Familia nu are copii. Soţii au adoptat o nepoată, care nu se ştie încă dacă va moşteni, întrucît testamentul depus la o Bancă îşi schimbă materia anual. Soţia îşi administrează singură averea, şi soţul, aparte, averea lui. în vederea morţii, ei s*au aranjat ca unul să moştenească pe cellalt şi, cu fiecare an nou, el îşi freacă palmele, electrizat de o tinereţe nouă de o zi, constatînd că a mai cîştigat un an.
   Bătrînul povesteşte cu plăcere, cum s*a îngrijit de mormîntul lui şi al nevestei, încă demult, şi cum a reuşit, graţie calităţii lui de « ziarist », să realizeze o economie de şapte^opt mii de lei în paguba cimitirului israelit, plătind groapa în care va fi scoborît « numai » o mie de lei, reducere fo* losită şi în străinătate, întodeauna, la tariful căi* lor ferate. Bilete gratuite, scrisori de recoman* daţie, omul nostru nu neglijează nimic ca să se instruiască, să vadă Roma, Parisul, Londra, Ber* linul, Viena, localităţile de munte şi termale, « toujours accompagné de ma femme ».
   Dimineaţa, bătrînul ziarist îşi face toaleta într*o cămaşe scurtă şi în chiloţi pînă la genunchi; economie : doi coţi de pînză. Cîteva mişcări gimnastice, — nu prea multe, — şi apoi se tun* de. . . El se tunde după cum se linge cîinele, sin* gur. O lungă experienţă i*a dezvoltat pipăitul în aşa fel, încît la inspectarea cu buricul degetelor a capului, de jurîmprejur, el descoperă firul care
 74
a putut creşte peste noapte mai lung şi, prinzîndud la ceafă şi ţinîndu*l cu mîna stîngă pe loc, apropie cu mîna dreaptă foarfeca de punctul fixat, deschide foarfeca şi taie. Taie puţin; numai atît cît trebu* ieste. . .
   Pentru « cucoana » lui, bătrînul are cultul Ma* donei, recompensat printr*o autoritate severă. Făt bătrîn, spiritul lui, de un ramolisment agreabil, dă tîrcoale de motan cu coada ridicată. Stăpîna, placidă, tronează, în mers şi pe scaun, cu gravi* tatea unei divinităţi caricaturale. O parte din veneraţia soţului se datoreşte averii personale a soţiei.
   Masa lui, pe care şi*o plăteşte el, e de*o frugali* tate păsărească. Laptele şi*l însoţeşte, pe la orele unsprezece dimineaţa, cu zgîrieturi de brînză, din care ciupeşte, pe subt un ziar, ca să nu ispiteas* că vecinii, cu un vîrf de linguriţă. Cu mîncarea străină bătrînul intelectual e mult mai puţin in* diferent. Aşa, descoperind odată, depus în bal* conul odăii lui, la răcoare, un castron cu meze* luri ce nu*i aparţineau, cu toate că erau orele nouă dimineaţa, cînd nu se mănîncă toba sau cîrnaţii, el a devorat lacom, în cîteva minute, un volum de carne, ca de două kilograme. Şi cînd proprietarul pachetului, găsindu*l îngiţind cu frenezie, îi atrase delicat atenţia că mezelurile fuseseră ale lui, bucuria pe care a încercat*o îi alterase într*atît echilibrul, încît bătrînul ziarist, jucînd o isterie convulsivă a stomacului, de vreme îndelungată nesatisfăcut, răspunse bucuros şi feri* cit: «Mais cest bon, cest délicieux».
   în capul bătrînului se petrecuse un fenomen de semnalat. El ştia că pachetul vecinului fusese depozitat cu învoiala lui, decuseară, pe betonul balconului. Ştia că pachetul din stînga, foarte voluminos, separat de bunurile lui mici, aparţinea unui vecin. Nu ştia însă ce se găseşte în castronul
 75
acoperit cu pînză şi ziare. Dimineaţa, cînd, împins de curiozitate, ridicase acoperămîntul, spectaco* Iul şuncii şi al tobei provocă la el o eclipsă, o violentă obsesie, incitată de aroma cărnurilor afu* mate şi de dorinţa, continuu înfrînată, de a se hrăni o dată bine, sin prinse ochii în farfurii. Gura i se deschise maşinal, braţele lui maşinal transportară, de pe balcon pe masă, castronul întreg, în care îşi scoborî maşinal o mînă crispată. El făcea un salt, involuntar uriaş, de la habitatul lui la şuncă şi tobă. Cu burta la pămînt, el înghiţi ca un şarpe, toate bucăţile apetisante ale vecinu* lui. Instinctul fu atît de puternic la acest căpcăun gentil, binecrescut şi cu o educaţie de formă excesivă, încît la sfîrşit, beat de satisfacţie, econo* mistui îşi şterse, fără să*şi dea seama, gura unsuroa* să cu mîneca jachetei, un costum scump, de o sută douăzeci de lei, făcut acum şaisprezece ani.
   Faptul s*a petrecut ca în vis, un vis din care, căzut apoi în amorţire şi prudenţă, bătrînul nu s*a mai trezit niciodată, cu toate aluziile crude, în circulaţie zilnic prin odaie, în auzul lui.
   Tot aşa, hipnotizat, bezmetic de flacăra unui rug de aur şi bijuterii, omul cinstit o viaţă în* treagă, sparge vitrina luxoasă şi fură.
   Noaptea, lampa din mijlocul tavanului pune o vagă sinistră gălbinare pe păreţii, vopsiţi, pînă la înnălţimea omului, cu catran. Extremităţile vastei odăi fug departe, în două nopţi interioare, în care nechează şobolanii. Un fum greu de tutun prost şi acru de mirosul mîncărilor, amestecate, în urma căruia picioarele prizonierilor oferă un desert gratuit, urzeşte atmosfera. Unul mai gîn* deşte la o aventură a lui, întins pe scîndurile dure ale patului, aproape să adoarmă. Orchestra sforăi* turilor e în preludiu. Vioara însoţeşte basul, şi
 76
cîte o lovitură de trombon sau de tobă mare des* teaptă brusc pe concertist. Cineva se torturează să taie, subt paltonul ce4 înveleşte, un buştean cu un fierăstrău uriaş. Unii vorbesc în somn, al* tul scrîşneşte din măsele ca şi cum rumegă sticlă. Gura unuia care îşi scoate dinţii şi doarme cu gingiile goale, face un zgomot plescăitor, de su* gaci, căruia îi scapă ţîţa şi*i fug buzele ca să prindă bumbul din nou.
   La ferestrele de sub tavan, armate cu bare perpendiculare de fier, viscoleşte. De patru zile, sînt momente de tăcere, în care ne surprindem cu toţii ascultînd talazele zăpezii, clătinate ca nişte draperii de postav peste noi. Şi fără să ne mirăm de tăcerea noastră, ne uităm unul la altul şi înţe* legem că fiecare din noi se gîndeşte la ai lui. . . E unica singurătate trebuincioasă, de care ne fo* losim, această pauză adîncă în zgomotul zilei. Din cînd în cînd, vocea sentinelei, zmulsă din gură, de uragane, strigă sentinelei următoare, ca într*o izbucnire nestăpînită de bucurie:
   —  Număruu şaaaptee biiineee !...
   Liniştite, ploşniţele, înţelese cu moartea, cu jus* tiţia, cu puşcăria şi cu eternitatea, apar pe cearşa* furile celor cu cearşafuri, ca să ospăteze. Consuma* torul şuncilor vecinului le poate oferi, de noapte, un sînge mai gustos. Şi deasupra celor cincispre* zece oameni adormiţi laolaltă, nu se opreşte nicio viziune alta decît a ploşniţei suverane, stăpîni* toarea închisorii, şi nu apare decît umbra palidă a celor trei graţii locale: tifosul, variola şi foa* mea, în zăbranice grele.
   Dincolo, în firida spitalului, aşteaptă să fie ridi* cate mîine şapte cadavre nude, ronţăite de şobo* lani.
HOŢUL ŞI VRABIA
   Un condamnat din rîndul celora pe care Sta* tul îi îmbracă în uniformă de zebră, ca să ispă* şească un temperament rău orientat, şi*i hrăneşte în locuri păzite de ostaşi luaţi de la brazdă, — cu scopul unic de a*şi curăţi păduchii, de a mă* tura închisoarea şi odăile, în aşteptarea sfîrşitu* lui osîndei, — un condamnat tînăr ţinea în mîna lui groasă un pui de vrabie, căzut dintr*o turlă a bisericii, din cuib. Pe faţa deţinutului, aple* cată spre convulsiunile aripilor puiului de vra* bie, se zugrăvea o milă şi o bunătate, pe lîngă care surîsul suav al Giocondei părea o murdă* rie. Toată fiinţa lui, concentrată ca un elan în trmn singur gest, se grupase în scînteile senine ale ochilor.
   N*aş putea spune cine era sufleteşte mai ino* cent din cei doi copii, ocnaşul şi puiul de vra* bie, în momentul cînd i*am descoperit.
   —     Săracul! spune ocnaşul arătînd biserica. A căzut din pacostea asta de casă. Se zbate şi suferă şi, căzînd, uite că şi*a strîmbat şi grumazul.
   într*adevăr, puiul de vrabie sta răstignit în palma lui, ca un bolnav care vrea să vadă lumea din targă şi nu poate să*şi ridice capul îndeajuns. Ochii puiului, negri şi fixaţi cu tenacitate în ochii mei, nu puteau să exprime durerea cîrcelului ce*i încleştase mica făptură. Romanul acestui zburător care şi*a rupt aripa în ziua cînd s*a bizuit să
 78
încerce unda aerului şi a luminii cu ea, m*a emoţionat şi am rămas subt sentimentul meu de tristeţe toată ziua. M*am gîndit ce am putea face puiului de vrabie, ca să i se dezlege mădu* larele, şi mi*am dat seama că nimic. Intervenţia pipăitului omenesc era impracticabilă, şi misterul durerii lui prea mare ca să cutezi a iA cerceta.
            STOIAN DIMITROF
   Am găsit într*o celulă pe asasinul lui Mihăi* leanu. După optsprezece ani de muncă în ocnă, individul prezintă o figură energică, şi în capul puternic o minte lucid agresivă. Scurt, rumen, cu o privire ca un sigiliu, bulgarul macedonean pare, în costumul vărgat, de puşcăriaş, din care se impun o jiletcă cenuşie şi o cravată corect înnodată, un englez din colonii. Deloc sfiios, dimpotrivă, con* centrat ca un acid, el pare stăpînul puşcăriei şi al societăţii, şi pentru fiecare categorie, condam* naţi, funcţionari, oameni politici, el are o părere izvorîtă dintr*o lungă convorbire cu sine însuş. Se supără cînd un gazetar îl întreabă dacă munca silnică pe viaţă echivalează cu o perioadă de douăzeci şi cinci de ani, răspunzînd că e de mi* rare să nu se cunoască ceea ce trebuie în primul rînd să intereseze un ziarist, administraţia justi* ţiei. . .
   Cineva găseşte că bulgarul are tip « lombrozian » şi nu*şi ascunde antipatia. Dimitrof spune, cu o satisfacţie vindicativă :
   —  Sînt victima patriei mele.
   —     Dar Statul dumitale nu face nimic pentru dumneata? întreabă alt ziarist, care pune obişnuit la contribuţie registrul măturătorilor primăriei, cassa sergenţilor de oraş, calitatea de agent acope* rit al Siguranţei Generale şi subvenţiile de critic dramatic al teatrelor particulare.
 80
   Dimitrof răspunde:
   —    Să cerşesc ţării mele ceva ? Se poate ? îmi cîştig existenţa muncind: am învăţat croitoria şi sînt mulţumit. Ce*mi datoreşte mie Statul bulgar? în 1913 am evadat ca să mă duc pe front să*mi apăr patria, şi am fost prins: un fost lucrător al meu în atelierul central al penitenciarelor, m*a vîndut: mă refugiasem în satul lui şi era aproape să trec Dunărea. Drept răsplată, după această evaziune, am fost retrimis, patru ani, la salină.
   Stoian Dimitrof se joacă zîmbind cu anii, ca şi cum n*ar stăpîni numai închisoarea şi toate ocnele, dar şi vecia.
                        TREI IEZI
   Două figuri discordante şi simpatice ale puşcă* riei, iezii castanii, cu spinările bălţate de o pată albă. îşi plimbă ziua întreagă printre răzoare pi* cioarele păroase, terminate cu o spintecătură în părul labei, şi urechile ascuţite cu vîrfurile înco* voiate în sus. Iezii ţipă, pînă la scăpătatul soarelui, după o mamă nevăzută, ca şi Iancu nebunul, care pe a lui a ucis*o. îngrijeşte de ei un copil conda* mnat, pe care iezii îl cunosc. Cîteştrei dorm noap* tea în sala minorilor, întrmn pat, ca nişte fraţi, ca nişte gemeni, copii de capricorn, ai aceluiaş ţap vînăt, pămîntul, şi ai aceleiaş capre, cu ugerii plini de lumină, bălana pădure pestriţă.
82
             VIAŢA ÎN OCNE
   Mărăcineanu e un sculptor în lemn fără edu* caţia meseriei, dar de o precizie manuală uimi* toare, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru a fi manifestat trăgînd în judecătorii care*i dădu* seră o pedeapsă cu mult mai mică. Acul lui de oţel taie din abanos cutii de mînuşi, tabacheri, ţigarete şi obiecte de biurou, înfrumuseţate cu chenare, volute şi împletituri, întortochiate ca literele de capitol din vechile cărţi bisericeşti.
   Vinovăţia lui Mărăcineanu a rămas nedemon* strată pînă în ziua de azi, şi singura dovadă a crimei săvîrşite asupra unei bătrîne ar fi fost o cravată punctată, pe care un om oarecare, întîlnit în preajma imobilului unde se petrecuse asasinatul,
 o purta la cămaşă, identică, după mărturisirea inconsistentă a unui trecător, cu cravata lui Mără* cineanu. Era un timp, într*adevăr, de justiţie romantică, moştenită de Curţile Marţiale, cînd un nasture vorbea mai bine decît o minte, şi o cravată putea să se lipsească de îndoială şi de psiho* logie. Mărăcineanu a fost atît de sigur că în cele din urmă va fi achitat, încît verdictul de osîndă la cîţiva ani de ocnă ba scos din fire, şi neferici* tul a tras cîteva focuri în blazonul aristocratic al Innaltei Curţi de Casaţie, care nu a voit să anu* leze hotărîrea instanţei osînditoare.
   Sînt mii de secunde, în care un om îşi poate mărturisi isprăvile, fără greutate. Timp de o
 83
 viaţă, osînditul a fost cercetat şi în somn, ca să se surprindă o similitudine de cvasi*afirmare. Con* centrat în individul lui, resemnat, corect în pur* tări şi migălos de cinstit, funcţionarii numeroase* lor penitenciare prin care trecuse aveau despre deţinutul lor convingerea integrală a nevinovăţiei, ca şi toţi ocnaşii cu care a vieţuit. Şi cînd un vechi puşcăriaş jură pe ceva, el nu jură zadarnic. Totuş, dubitativul se înfăţişa ca un sentiment corectiv în mintea şi a celor ce*l preţuiau mai exact: cine primeşte ideea întreagă, fără izbucnire sau fără groază, că un om nevinovat expiază păcatul unui asasin necunoscut?
   I   s*au întins toate cursele şi a fost destrămat în toate firele lui. Inocenţa lui a rămas tuturor evi* dentă şi toţi directorii de închisori au ţinut, pentru că sînt români şi pentru că românii sînt esenţial* mente buni şi adversari ai excesului, să răscum* pere povara justiţiei printr*o pomană românească. Intervenţiile pentru graţierea lui au fost nenumă* rate, şi probabil că numai însufleţirilor în atmo* sfera cărora a trăit se datoreşte optimismul fun* damental al lui Mărăcineanu, mai energic decît amărăciunea lui şi tinereţea unui fizic de o pu# tere de basm.
   Mărăcineanu a făcut optsprezece ani din osîndă, din care şapte în sare.
   în timpul ocupaţiei germane, a fost graţiat de generalul Mackensen, s*a însurat, are o soţie ita* liancă acortă şi un copil frumos. Gustase liber* tatea doi ani de zile. După retragerea armatei de ocupaţie, Mărăcineanu a fost arestat şi readus în închisoare subt acuzarea de lèse*patriotism, că nu trebuia să primească graţia de la nemţi. . . El fusese pus în libertate la Doftana.
   Se auzeau, povesteşte Mărăcineanu, împuşcătu* rile tot mai apropiate ale războiului, şi soldaţii din gardă se îngrijorau că nimeni nu mai venea
84
să*i schimbe. în urmă, soldaţii au plecat, au părăsit puşcăria gardienii, funcţionarii, o zi şi o noapte, de a rămas ocna fără pază, şi deţinuţii au plecat şi ei cu traistam spate, cîte unul.
   —    Dumneata vii Mărăcinene?. . . îl întrebau ocnaşii. Dacă rămîi, te las cu bine.
   Mărăcineanu sta pe loc şi nu*i venea să « fugă ». în ocne, condamnaţii, tăind în stînci, se opresc uneori şi latră: hau*hau! ca nişte cîini, şi urlă ca lupii, de cîte ori unul din ei face o glumă. în ocna veche a Doftanei, care, înnainte de clădirea « castelului », părea un cavou, condamnaţii mun* ceau şi dormeau în sare şi ieşeau numai de Paşti şi de Crăciun la lumina zilei, ca să*şi vadă atunci rubedeniile. Mulţi din ei au orbit.
   Un preot vizitator, scoborît întrmn lătrat gene* ral al ocnaşilor, în salină, s*a rugat să fie scos, înspăimîntat că a intrat în Iad de viu.
   Deţinuţii fumează tot ce întîlnesc, foi de cărţi, scrisorile, rogojinile. Unul îşi fuma părul, învăluit în petice de ziar.
   Deţinuţii aduşi de la ocne, unde trăiesc laolaltă sau individualizaţi în celule, se tem de singură* tate şi au halucinaţii. Deţinutul vede un cîine cu clopoţel umblînd prin celulă şi dispărînd la primul semn al crucii, sau o femeie care*l trage de picioare jos din pat; sau simte un genunchi că îl striveşte prin pătură si ţoale.
   Unii au simţit genunchii Necuratului apăsîn* du*le, de*a rîndul, coşul pieptului, coastele şi pîn* tecul, şi s*au luptat să scape, rămînîndu*le între degite şi părul sălbatec, de maimuţoi sau de urs, al monstrului care i*a călcat.
   între condamnaţii Curţilor Marţiale era un că* pitan de carieră, din cavalerie, osîndit pe viaţă la ocnă pentru o lipsă imperfect stabilită, din cassă, de o sumă de zece mii de lei şi cîteva zeci de centime. Ofiţer bogat, el lăsase la moşie o nevastă
85
 muzicantă şi trei fetiţe de o distinsă frumuseţe. La ocnă, el a trăit în celulă cu trei bandiţi dintre cei mai autentici. Unul, cu desăvîrşire bestial, povestea cum şi*a violat fetele, la intervale, aducînd elogii celei mai mici, în vocabularul lui, pentru sensualitatea ei: fetiţa avea opt ani! Fostul ofiţer venindu*i să plîngă, şi camarazii lui de celulă observîndu*i tristeţea şi descurajarea, l*au amenin* ţat cu rămgile de fier, dacă nu participă la veselia lor şi dacă nu rîde. Şi fostul ofiţer a rîs. . . Să nu insistăm nici asupra consecinţelor condamnării ofiţerului, dar în treacăt putem face însemnarea că, graţiat şi pus în libertate, el şi*a regăsit soţia întrmn balamuc, fetele prostituate pe trotuar şi moşia vîndută de cămătari. . .
   Un miracol. Azi la ora douăsprezece jumătate, Mărăcineanu, după optsprezece ani de temniţă, a fost pus în libertate! A ieşit pe poartă escortat de boieri, de socialişti, de gazetari şi de o ceată de deţinuţi, specialişti în buzunare şi spargeri. E o bucurie generală, ca într*o zi frumoasă de Paşti. Graţierea şi libertatea definitivă ale lui Mărăcineanu coincid cu onomastica directorului Stănescu, sfîntul Mihail, impresionat şi el ca de un dar. Funcţionarii, gardienii, deţinuţii, toţi fac ovaţii celui liberat, care, copleşit de fericirea ce*l izbeşte, păşeşte strîmb, palid, concentrat în linia aspră a capului energic şi cu profilul de bronz.
   Peste un ceas va fi acasă, lîngă copilul lui, lîngă nevasta lui, o italiancă blondă, cu figura martirei Tatiana, ostenită de suferinţe şi care nud aşteaptă... Mărăcineanu are numai treizeci şi şapte de ani şi e de o rezistenţă fizică şi morală de mare clasicism.
   La unsprezece şi douăzeci de minute nu se ştia nimic. La unsprezece şi jumătate intră auto* mobilul ministrului de Justiţie, trage în curte, şi din el coboară vreo şapte personagii, printre care ministrul, procurorul general Miclescu, un
86
justiţiar simpatic, şi primukprocuror. Directorul « dă raportul » pe cele trei trepte de la intrare, şi convoiul se îndreaptă spre celula lui Mărăci* neanu, celula nr. 20, fostă celulă politică timp de şase luni.
   —    Mi*a purtat noroc, spune Mărăcineanu, mul* ţumit că celula a putut contribui cu o moleculă la schimbarea influenţelor misterioase astrale.
   La urma urmei, în confuzia esenţială a înţele* gerii noastre, pusă în faţa spectacolului de taine ale existenţei, superstiţia are drept la un loc şi merită să fie respectată ca o credinţă.
   Reprezintanţii magistraturii n*au voit să*i dea drumul condamnatului fără o ceremonie. în curtea interioară a temniţii au fost adunaţi în careu toţi hoţii şi li s*a ţinut un discurs în care li s*a spus că « Societatea nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui », şi, citindudi*se decretul de gra* ţiere, intercalat în discurs, măsura regelui le*a fost prezintată ca o recompensă a purtărilor bune ale celui graţiat.
   Înspăimîntată de rigorile unui destin violent şi tenace, inocenţa lui Mărăcineanu se transformase în frică de oameni şi autorităţi.
   Mărăcineanu şi*a făcut bagajele într*o legătură. Un socialist, un tipograf inteligent, izbit de o criză de entuziasm infantil, trece printre picioarele oamenilor pe scară, ca să ajungă să*l felicite întîiul. Directorul se opreşte grav, primeşte urările de ziua lui, şi, emoţionat, îşi face un merit personal din graţierea fostului pensionar.
   încercări de a cere graţierea lui Mărăcineanu au fost des repetate. La fiece vizită de magistrat, cu o tenacitate, în umilinţă, împietrită, deţinutul s*a înfăţişat cu pălăria în mînă la poarta interioară; povestea problemei lui juridice a fost expusă cu o regularitate devenită monotonă, reexpusă, reluată, comentată, adăogită, prescurtată, după împreju*
87
 rare. De optsprezece ani, Mărăcineanu îşi reedi* tează « chestiunea », în sute şi mii de exemplare grăite, cu o eleganţă şi acurateţe de maşină de fabricat chibrituri, şi asupra lui « Floratos », sin* gurul lui comparativ în carne şi oase, Mărăci* neanu nu are decît o inferioritate : că nu ştie să scrie « memorii » şi « motive de casare », cu care cel din urmă a mobilat arhivele tuturor instanţe* lor pe unde a trecut: treizeci şi şase de dosare în patru ani de arest preventiv: volumul Enci* clopediei.
   Unii ocnaşi pe viaţă se îndrăgostesc de femeile de prin satele dimprejur, şi pot dobîndi libertatea să se vadă cu ele prin vecinătatea ocnei. Alţii îşi dispută condamnaţii tineri, pentru tovărăşia cărora intră în luptă. Condamnatului tînăr i se oferă foloasele meseriei ce*o are fiecare deţinut, e luat în celulă, învăţat să meşteşugească. Sînt tovărăşii care durează ani de zile şi se sfîrşesc cu divorţul. . . E momentul tragic, în care cel ce părăseşte căsnicia îşi împarte, cu cel ce rămîne, sculele şi marfa lucrată.
   Un deţinut a voit să evadeze întrmn sac, luat în spinare de un gardian, cared denunţase, după primirea preţului de vehiculare. . .
            MĂRIA NICHIFOR
   Pîrîtă de către stăpînii ei, de furt, olteanca Măria Nichifor, cu fire semeaţă de cucoană, a intrat în puşcărie gravidă. Fără dovezi, dar din pricina presupunerii că tăcerea ei naturală, de lacăt încuiat, era un început de dovadă, Măria s*a pomenit în mijlocul « secţiei femeilor» ca un mînz într*o cireadă de bivoliţe mînjite cu nămol. Intrînd, ea s*a dat un pas înnapoi, strîngînd pum* nul, ca şi cum ar fi trebuit să lovească. Domol, gardianul a împinse în curtea cu femei, şi ea s*a ferit să intre, ţinîndu*se pe lîngă uluci, ca pe malul strîmt al unei mocirle, în care pasul trebuie făcut cu băgare de seamă.
   —• Haide, apropiere, mironosiţo ! au îndemnat*o femeile profesiunii. Dacă nu ţi*a fost ruşine să furi, aici ruşinea e de prisos. Ia stai colea şi spuneme cum ai făcut. . .
      încolţită de herghelia muierilor din curte, aşezate la rîd la curăţitul fasolelor de păstaie, şi al cărora fizic abject se succede între hibrid incolor şi bestialitate pronunţată, Măria dete boc* ceaua gardiencii. în legătură, ea strînsese portul gorjan cu năframa de borangic, careţi da duminica un aer de împărăteasă, scoborîtă dintre căprioare şi mistreţi, în ziua slugilor din Bucureşti. Şi de* getele ei începură să depene boabele de fasole din păstăi, ca nişte metanii. Şi s*au deşirat toate faso* lele, pînă s*au isprăvit, şi a sosit vremea verzei, a
 pătlăgelelor roşii, a murăturilor, şi la curăţirea tu* turor legumelor de iarnă Măria a luat cu inimă parte.
   —     Ai furat au ba, Mărio ? întreba careva din cînd în cînd. Stăpînii tăi s*au plîns de nişte haine.
   —     Ţoale eu? Aleagă*se praful! blestema făcîn* du*şi cruce Măria.
   Şi a trecut toată toamna. Şi a trecut toată iarna, în primăvara anului următor, Măria dete născare unui prunc, cel dintîi prunc născut în temniţă. Era de şapte luni închisă preventiv şi nu fusese chemată la nicio înfăţoşare. Ştirea că un fiu al omului a văzut lumina zilei în închisoare, trecu prin sufletul celor opt sute de hoţi prizonieri ai dreptăţii cu o emoţie nemaiîncercată. Erau între ei tîlhari temuţi, cu lanţuri de mîini şi încătuşaţi de picioare, tîrîndu*şi de ani de zile, ca nişte Prometei, sculaţi din stînca de sare şi clătinaţi în mers, povara de fier. Spărgători fioroşi, asasini, pungaşi de buzunare, escroci, zlătari şi găinari, în uniforma cu tichie şi cu tunică vărgată, toţi au simţit la venirea ciudată pe lume a unui copil fără vină, în mijlocul lor, o căldură în inimi, o toropeală surîzătoare a încruntării lor, şi fiinţa lui ca un ajutor trimis de Dumnezeu.
   Botezul s*a slujit, după liturghie, în biserica temniţii, călugărească, şi hoţii, prezenţi în unani* mitate, au dat răspunsurile la ectenii, au cîntat Axionul, Sfinte Dumnezeule şi, cu voci catife* late, Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, milu* ieşteme pre noi. Singur preotul periferiei era un cetăţean liber, venit la biserică din oraş; restul: corul, ţîrcovnicii, cititorii, canonarhii şi publicul aveau de la un an închisoare pînă la munca sil* nică pe viaţă, toate calificările pravilei penale.
   Darurile primite de copil au fost numeroase.
   El a căpătat linguri de lemn scobite la ocnă, picioare de ouă cu încondeieri arse, metanii de
90
păr de femeie bălană, mărgele de miez de pîine, colorate cu scursoarea burlanelor de pe acoperişuri* le vopsite. Mitică lăutarul i*a dăruit o vioară nouă cu sunetul bun, fabricată în cinstea lui. Mărăci* neanu un ţigaret şi un sfeşnic, iar un falsificator de bani, un ban de argint adevărat, agăţat cu un ciu* cure de mărţişor, ca să*i poarte noroc.
   Către Paşti, Măria Nichifor, care căpătase drep* turi în urma îndoielilor administraţiei că ar fi putut să fie vinovată, se putea preumbla prin curtea temniţei, cu pruncul la sîn, ca o Madonă. Un respect îngrijorat pentru maternitatea ei, făcea cancelaria atentă, şi hoţii, la ivirea ei printre plantaţii, aveau o sfiială care venea din instinct.
   A trecut un an şi jumătate şi ar fi putut să treacă o viaţă dacă direcţia temniţii nu căuta, pe căile lungi ale ierarhiei, să aducă aminte arhivarilor, care o uitaseră, că în puşcărie se găsea o femeie nejudecată şi un copil fără mandat de arestare. Repede, de astădată, Măria Nichifor fu citată, judecată şi, în faţa unui dosar gol, condamnată la cincisprezece zile închisoare. Era într*adevăr greu de pus în libertate simplă o femeie bănuită de furt. Şi, după condamnare, s*a putut afla că stăpînii îşi găsiseră boarfele furate, întrmn dulap, în care, distraţi, le puseseră într*o seară de dans.
   Măria şi*a ascultat verdictul de osîndă cu ochii la ţîţa din care sugea cu poftă, plescăind, un mare dolofan de băiat, cu privirea adîncă albastră, — şi mulţumită că peste cincisprezece zile va putea să*şi poarte copilul din flori, dincolo de bolţile cu broaşte şi chei grele ale puşcăriei. într*a şaispreze* cea zi, ea îşi luă rămas bun de la hoaţe, de la hoţi, sprijini copilul cu capul pe un umăr cusut cu figuri de mătase, îşi reluă bocceaua cu năframa şi se în* dreptă spre cancelarie.
91
   —     N*a venit încă mandatul de punere în liber* tate, femeie! îi zise funcţionarul. Mai stai, că tre* buie să vie.
   Măria mai stete un ceas, mai stete un prînz.
   —  N*a mai venit, cum îi spuseşi?
   —  încă n*a venit.
   Şi mai stete o cină şi mai stete o zi şi mai stete douăsprezece zile, cînd copilul, care i se îmbol* năvise, muri. în a treisprezecea zi, pruncul ieşi singur, dus de căruţa morţilor, trasă de un cal, la cimitir, — şi Măria rămase cu bocceaua ei şi cu darurile copilului în temniţa închisă. A cincispre* zecea zi sosi şi mandatul. Ea mai fusese uitată o dată.
   Pe poarta cea mare, dinafară, a temniţei, Măria Nichifor şovăi să iasă, palidă, neputincioasă să facă pasul detot. Şi se opri dinaintea zidurilor cu turle de sentinele, deasupra cărora se ridicau celelalte turle, ale bisericii, şi, mai sus, turla mare a cerului alb de toamnă. Peste drum, mai departe, se vedea cimitirul. în dreapta, în jos, scobora drumul la oraş. . . Capitala.
          SOCIALISTUL NISTOR
   Sînt pe o sală cu ziariştii, în cinci celule, cinci socialişti. Unul e croitor, natura vătămată, voce aspră de cuţit ştirbit în sticlă, ins în apogeu de stupiditate, îmbrăcat « mai bine » decît ceilalţi, după un jurnal mexican, cu pantalonii lărgindu*se ca o pîlnie pe ghete. Are ochii urduroşi, gura uscată ca o pilă şi se simte preşedintele societăţii viitoare. Pensiunea închisorii şi condamnarea po* litică l*au aristocratizat şi au dat acestei calfe cu acul şi cu maşina de călcat, un dispreţ suveran pentru tot ced înconjoară şi pentru camarazii lui. E sentenţios şi infailibil. I se cuvin toate drepturile şi şi le reclamă. Societatea viitoare îi pare în func* ţie de croitorie, cu sclavi intelectuali. Un profesor are să*i cureţe ghetele, un bancher îi va spăla ciora* pii, iar un director de minister are să*i poarte su* fertaşul de la depoul social la nevastă şi înnapoi.
   Lenin e, după părerea lui, un tovarăş care Iu* crează la maşina de cusut şi care dă croitorului aţă. Revoluţia însă i*a deşteptat intelectul şi l*a învăţat să excludă cu desăvîrşire din societa* tea viitoare inginerii, chimiştii, pictorii, scriitorii, gramatica şi abecedarul — putregaiuri. Revoluţia lui Nistor va inventa ştiinţe noi şi va renunţa la cultura de pîn*acum, burgheză. Istoria nu există, căci laudă isprăvile popoarelor, ale oamenilor po* litici şi împăraţilor; ori ce*i aia popor, de vreme ce toate popoarele sînt rude, şi ce*i aia om politic
 93
şi rege ? Astronomia se ocupă cu stelele şi planeţii, cînd el cere opt ore de lucru şi două*trei duminici pe săptămînă. Chimia serveşte la fabricarea paste* lor de dinţi, a parfumelor, a pudrei şi a săpunurilor, a culorilor de zugrăvit tablouri, covoare — arti* cole prin care stăpîneşte capitalismul. Şcolile fac burghezi, bibliotecile îi întreţin, cărţile. . . prea multe cărţi!. . . O singură carte există: Capitalul lui Marx, care*i însă prea gros de citit, şi Ba* zele sociahdemocraţiei, tradusă de tov. Gherea şi publicată întrmn extras de 2jr bani. Filosofie, economie politică, finanţe, drept, istorie, religie, toate acestea s*au suprimat odată cu capitalismul. Dreptul e unul, al croitorului. Religia ? Noi sîntem atei. O să ne batem joc de Dumnezeu ca de un animal primitiv, şi pe popi îi vom pune la jug şi la spălatul privăţilor sociakdemocrate. Pentru ca să nu se redeştepte niscai apucături burgheze în societatea noastră viitoare, vom arde tot ce s*a scris şi tipărit în capitalism. Căci atunci adevărul va fi unul singur, al Statului pur. Destrăbălarea de azi, cu credinţe contradictorii şi obiceiuri, va înceta. Va fi o credinţă*tip şi un obicei*model, un costum raţional şi o încălţăminte raţională. Moda? Adio modă! Mi*e scîrbă de varietate: într*o internaţională exactă toţi oamenii vor fi, şi la fizic şi la moral, absolut la fel.
   Vom suprima, între altele, şi muzica şi teatrul, ca infiltraţii burgheze, care nu mai au niciun rost. Afară de imnul Internaţionalei, nu văd ce ar fi dat muzica omenirii. Cît priveşte teatrul, întemeiat pe averi, pe ranguri, pe psihologii, pe conflicte, el rămîne o amintire parşivă. Conflictele, deşi nu vor mai exista, se vor regula în faţa tribunalului corporaţiilor, compus dintrmn magazioner, cu tovarăşele lui soţii. Cine va trage o palmă unui fost burghez va binemerita de la Internaţională, iar proletarii între dînşii nu vor şti să se ia la
 94
palme pentru că sînt fraţi şi egali, braţele şi mîinile lor, de o lungime egală, nu vor ajunge la obrazul tovarăşilor.
   Croitorul meu are un drum drept de urmat, şi4 parcurge iute. El mai ţine de societatea bur* gheză prin aceea că*l serveşte în închisoare o slugă, că a învăţat să joace şah la închisoare, şi că4 hră* neşte partidul, pentru care a suferit, strigînd la o întrunire: «Trăiască revoluţia socială! » şi atît.
   Croitorul e croitor. Un guvern a ştiut să facă însă dintr*o calfă un reformator, a identificat creierul lui cu o idee, la izbînda căreia lucrează inteligenţe alese, condamnîndu*! la şapte ani de muncă silnică în calitate de socialist.
PĂDUCHII POETULUI
   Suavul poet al braţelor întinse din întuneric la lumină pentru culegerea buchetelor impalpabile de rouă şi zăpadă selenară; cîntăreţul tuturor corindoanelor, al vălurilor delicate, pe care le desfăşoară azurul; sufletul de rubin şi ametist purta întodeauna o neagră pomadă subt unghiile voluminoase, cîteva luni o cămaşe, dormea în* todeauna şi luni întregi îmbrăcat, încălţat cu aceeaş păreche de ghete şi cu aceiaşi ciorapi, întodeauna fiinţa lui exala un miros tare de lături cu ardei, şi*ţi închipuiai cu groază regiunea lui anală, ca un peizaj deranjat, în unda lui cleioasă, de mişcările profunde ale mormolocilor mişte# rioşi. întodeauna dinţii lui au fost negri ca abano* sul, cu rădăcinile sempitern îngropate în mîzga groasă, şi verde ca un mucigai, a fostelor alimente, măcinate cu cîţiva ani înnainte. Carnaţia de ivoriu a poetului gingâş al ceţii şi al capelurilor lui Watteau şi Fragonard, întodeauna a puţit a hoit şi a saci cu viermi. Pantalonii lui au atîrnat întodeauna în noroi, rupţi pe margini ca o ţoală, lăbărţaţi din fese ca o traistă. Şi s*a remarcat cu oroare fructul abundent al pîntecului, constipât de lene cîte două săptămîni, deşertat în calîpuri compacte de cîte zece kilograme, cîte cinci şi şase calîpuri în porcelanul latrinii. Erau ca nişte mase mari de smochine pietrificate, cărămizii, fără forma clasică, lenitivă; căzute ca dintrmn sfincter rupt. între
96
 tovarăşii de promiscuitate, tovărăşia merge pînă la latrină. Toate acestea au fost întodeauna, şi mai toată lumea care a cunoscut această privighetoare nocturnă a artei poetice şi pe acest bijutier de acurateţi cristaline, le cunoaşte. Dar poetul să aibă păduchi, nimeni n*ar fi cutezat să afirme.
   Fuseseră, este drept, bănuielile din iarna trecută, cînd confraţii aceluiaş dormitor evitau patul lui, o saltea grasă, acoperită cu o pătură pătată, ca nişte drumeţi care nu vor să se odihnească în mămăliga unei balegi ospitaliere. Se şoptea că poetul se scarpinăm sîn, se scarpinăm cap, şi colegii se fereau de sînii şi de capul lui frumos, îmbrăcat cu plete splendide.
   Directorul a chemat în cancelarie trei camarazi şi le*a ţinut următoarea cuvîntare:
   —     Domnilor, mă vedeţi sfiios în faţa dumnea* voastră, dar dacă v*am rugat să veniţi aci, este ca să vă fac atenţi asupra halului de murdărie în care se găseşte unul din colegii dumneavoastră. E vorba de domnul Coleg careţi plin de păduchi şi care a umplut de păduchi pe. . . servitorul de la celule. I s*a căutat în pat, şi în pat s*au găsit păduchi. Ca să*mi evit neplăcerea de a comu* nica direct Colegului dumneavoastră, — directorul apăsa drăceşte pe acest cuvînt de « coleg », — că trebuie să se spele şi, ca să nu se nască vreo suscep* tibilitate profesională la dumneavoastră, din faptul că4 chem la respectarea regulamentului, care, în lipsa unei concepţii personale în materie de cură* ţenie, interzice păduchii, vă rog pe dumneavoastră să interveniţi ca domnul Coleg să ia o baie, să*şi trimită aşternutul la etuvă, să*şi cureţe celula. Ii pot da rufe noi, aşternut nou, pătură nouă, şi dacă nu are, — după cîte văd, — şi haine noi.
   Cînd i s*au transmis dorinţele directorului, poe* tul s#a supărat pe colegi, ca pe nişte instigatori. Dar cum la dorinţele directorului s*au adăogat
97
 recomandaţiile lor, foarte exprese şi ameninţă* toare, poetul de safir, de azur şi de argintul lunii, s*a supus. Cîţiva gardieni i*au transportat păduchii la baie şi la etuvă.
   Poetul s*a întors de la etuvă întinerit cu zece ani: tocmai timpul decînd trupul lui nu se mai spălase.
              MARIN GUREŞOIU
   De cîteva zile, camaradul bolnav doarme în celulă singur, fără supraveghierea servitorului, un băieţandru achitat de Curtea cu Juraţi. Crizele lui pot izbucni în mijlocul nopţii, lipsite de asisten* ţa altei puteri decît a lacătului exterior de la uşă. Lampa cu petrol stă toată noaptea aprinsă, dea* supra patului bolnavului, iar vecinul lui, de care îl despart numai scîndurile cu intervale luminoase ale unui dreptunghi în zid, fost vreodată un leagăn de uşă, se teme de singurătatea vecinului şi de pericolul unui incendiu.
   Marin Gureşoiu a fost convins să doarmă la el lîngă sobă, la căldură bună. El a primit propune* rea cu bucurie. Şi*a luat păturile subsuoară, şi, escortat de patru camarazi, s*a îndreptat pe întuneric către odăi. Pe drum, Gureşoiu a fost in* struit pentru eventualitatea unei crize. El avu atunci o dezamăgire, făcută să fie înţeleasă cu atît mai puţin cu cît boala se concepea mai greu. Se opri din drum şi întoarse capul către gazda lui de peste noapte, pe care o vedea aparent sănă* toasă. Ideea că e bolnav de un beteşug curios, cu întoarcerea ochilor pe alb, cu bolborosiri şi inconştienţă, întîi l*a mirat, apoi i*a pus stăpînire pe creier. Din momentul acesta bolnavul îi apăru in continuă criză. Ajungînd la uşa lui, Gureşoiu, ţăran din Vlaşca, îndesat ca un brotac şi purtînd un cap ridicul, urît şi amuzant ca de pui de cîine,
99
 "1
pe mutra căruia se desinează, strînsă şi diformată prin concentrare, caracteristicile viitoare ale dulăi* lor ciobăneşti, avu o ezitare neremarcată exact. Tocmai i se spunea:
   —     Dacă vezi că*i vine rău, nu te speria, întoar# ce*te cu spatele la el.
   Acest îndemn sfîrşi prin a înmuia cu totul echilibrul lui Gureşoiu, care se simţi clătinat, la fizic şi la moral. Gura lui de plugar mut, se forti* ficase într*o tăcere dură. Ochii i se încruntaseră subt fruntea lui mică, turtită pe linia părului tuns cu maşina. Nu îndrăznea să*şi arate nici fri* ca, nici curiozitatea de a se lămuri asupra răului descris, şi intră cu bolnavul în odaie. Lacătul fu închis definitiv de cheia gardianului, în belciu# gele uşii.
   —  Noapte bună, Marin Gureşoiu!
   —     Sărut^mîna! bombăni el, cu un accent de înjurătură.
   De*acum Gureşoiu ştia că va rămîne pînă a doua zi între patru ochi cu bolnavul, şi din spusele generale pricepuse rău, că în timpul nopţii se va întîmpla neapărat fenomenul inexplicabil, pe care căuta să şi*l imagineze. Se întreba cum va fi? o luptă cu el, o muncă lungă şi silită, o spargere de lucruri prin odaie? Nu ştia. Agitat de această problemă gravă, Gureşoiu îşi aşternu fără inimă păturile lîngă sobă, cuprins de o sudoare rece, şi îşi urmări tovarăşul de odaie cu o atenţie minu* ţioasă. Bolnavul şi*a dezvelit patul cu linişte, s*a dezbrăcat şi, vrînd să*şi facă toaleta, îi spuse lui Gureşoiu, terorizat :
   —     Tu întoarcere cu spatele, că vreau să mă spăî. . .
   Gureşoiu nu mai auzise că un om se spală cînd se culcă, şi crezu că începe criza. El n*avu decît puterea să4 întrebe pe cel ce se pregătea de spălat, cu lacrimile în ochi:
 100
   —    Domnule, sărut*mîna, nu*mi dai voie, te rog, să fac o ţigare?
   Tremurîndu*i degetele, Gureşoiu răsuci tutun într*o foiţă, cu ochii mai mult la bolnav decît la degetele lui paralizate în tabachere, şi gata să urle, îndată ce va fi sigur că a început criza. Oftînd adînc, el trase din ţigare suspine mari de fum, în vreme ce îşi imagina că se petrec, în spatele lui întors, scenele unei formidabile nebunii.
   Zgomotul apei din lighean ha speriat, şi toată pielea va îngheţat pe broboane. Pocnetul săpunului alunecat pe scînduri, i s#a părut o dată ca o detună* tură de puşcă, şi a doua oară ca unghiile unui ţap ce s#ar fi pus să sară prin odaie. în tăcerea de după baie, trecură prin capul lui Gureşoiu toate nălucile cîte se puteau singure naşte, din împreunarea variată a întunericului cu lumina, şi mintea lui înţelese că e la mijloc o diavolie înspăimînt ăt oare.
   Dar Gureşoiu şedea aşa, cu faţa la părete, şi nu avu nici curajul să*şi arunce mucul de ţigare cen sfîrîi pe buze şi pe care*l sugrumă între degete, păstrîndu4 frecat în palma închisă, ca o muscă.
   Un zgomot nou. Rîcîiau parcă picioarele patului podeaua. Gazda se culcase. O gheaţă nouă se coji pe spinarea lui Gureşoiu. Apoi auzi foile unei cărţi răsucindu*se şi, după o altă pauză, îşi auzi vocea lui răguşită, ca venind dinlăuntrul sobii, îndrăznind să întrebe:
   —  Pot să mă întorc, sărut^mîna?
   Distrat de lectură şi uitînd de noul său musafir, patronul nu auzi întrebarea. O tăcere de cavou se instala în odaie, în care inima lui Gureşoiu bătea ca un clopot. Atunci, el îşi făcu proiectul să se întoarcă, şi îşi împărţi proiectul în mai niulte părţi : va scoate întîi o mînă pe care şi*o stri* vea subt şale, apoi, încet, un picior amorţit, apoi va zgîrci piciorul ca să se ridice, şi numai după ce
101
 se va fi sculat pe vine, va executa ultima parte din proiect, întorcîndu^şi capul, să vadă. I se părea că boierul stă mut în spatele lui, gata să4 pocneascăm cap cu un lemn, pe care4 ţinea, pesemne, ridicat: asta era criza. S*a înghesuit, repede, pînă la frunte, în pătură, ca un pui subt cloşca lui. Şi mai stete aşa cîtva timp şi iar îşi amărunţi proiectul.
   Cînd izbuti să se scoale pe vine, răzimat de soba caldă, Gureşoiu găsi pe cititor culcat în dosul unei cărţi în care se aprofundase, şi4 privi o secundă, pitit în problema lui. Punctele care continuau să tulbure mintea lui Gureşoiu erau îndeosebi două: cum se arată boala gazdei şi cînd începe criza; a început, şi bolnavul să găseşte în plină aiureală, sau începe mai tîrziu? Şi dacă a început? cînd a început şi ce fel de faze vor urma de aci înnainte ? Spiritul lui Gureşoiu se găsea nepregătit la compli* caţiile neprevăzute ce trebuiau să aibă loc, şi sim* ţurile falsificate de fantezie erau halucinate.
   Mişcarea unui picior ce*i amorţise trezi pe cititor din lectură şi4 făcu să*şi scoată pieziş o parte a obrazului din carte.
   Era ceasul decisiv. Gureşoiu, fără să4 slăbească din ochi, şi ţintind singurul ochi ce se vedea al boierului, se întări din toate mădularele şi îşi dete drumul în sus, frecîndu*şi spinarea de sobă. Privirea lui exprima teroarea uriaşe a unui iepure încolţit. Gureşoiu ar fi voit să se deschidă soba ca să fugă de*amdaratele pe coş. Ochiul fix al celui din pat, împăinjenit de imaginile paginii pe care o citea, contempla fără să vadă, orientat către Gureşoiu. Acesta pipăi pe la spate rezistenţa uşii, din părete. Desigur că acum criza începuse, şi el se putea aştepta la cele mai monstruoase forme ale boalei, pe care nu voia să le cunoască, neputin* cios, ca un copil care^şi mărturiseşte înfrîngerea prin lacrimi. Gureşoiu începu să plîngă şi să se roage, inconştient da zădărnicia rugăminţii lui.
102
Lacătul uşii fusese încuiat de temnicer de două ceasuri.
   —    Lăsaţi*mă, sărut*mîna, să*l chem pe Oancea! zise Gureşoiu.
   —- Ai înnebunit, mă Marine ? l*a întrebat stă* pînul.
   —    Mi#e frică, sărut*mîna. Lăsaţi#mă să*l chem pe Oancea, că n#o să#mi mai fie frică.
   —  Ce Oancea, mă?
   în loc să răspundă, Gureşoiu, deschizîndu*şi ochii şi mai tare, amuţi cu gura căscată, şi un leşin l#a moleşit. S*ar fi zis că fiinţa lui se dezumfla ca un balon care se strînge, aşa se cocoloşi deodată în colţul sobei, stupefiat. Buzele lui voiră să arti# culeze ceva, oprite de înnec. Bolnavul dăduse cartea la o parte şi îşi arătase toată figura. Gure* şoiu nu#l mai recunoştea. Vasăzică, boala consista în transformarea omului mtr*alt om, un om ne# cunoscut, cu care el nu se mai putea înţelege. Va* săzică, atacul bolii însemna strămutarea în trupuri noi a bolnavului, şi metamorfozarea de*a lungul nopţii va fi infinită. Mereu se va culca în pat unul, ca să se ridice din aşternut un altul. Această magie sinistră îi apăru în toată fantastica ei putere, atunci cînd boierul, înţelegînd spaima servitorului, izbuc# ni într*un mare hohot de rîs. Rîsul lui îi păru atît de hidos, încît Gureşoiu, disperat şi pe jumătate nebun, s#a vîrît în pătură, singurul lui refugiu, şi*a dispărut cu iuţeala unui şobolan, zguduit de gemetele unui plîns, dezlănţuit ca o cataractă.
   Cochet, cu toate crizele lui, manifestate o dată pe lună, bolnavul obişnuia ca, la culcare, să*şi puie, în toate serile, mustăţile într*un bandaj agă* ţat de urechi.
                 ALFONSO
   Alfonso, deţinut politic, s*a făcut culpabil, de fapt, prin nimic alta decît prin temperamentul lui de îngîmfată impertinenţă, amestecată cu o mare laşitate. El se umflă şi îngălbeneşte în aceeaş secundă, plînge şi scrîşneşte din măsele, ameninţă şi cere iertare.
   Ordonanţa de dare în judecată îl arată tocmai pe el, cel chemat la o situaţie socială şi politică, pregătită încă din scutece şi oala de noapte cu blazon, « nedemn şi slugarnic, cu spinarea veşnic încovoiată ». Procurorul a avut, fără să*şi dea seama, o expresie croită pe măsură. Pentru ce un necunoscut, martor în proces, face cu mîna pe cruce depoziţia, care nu era de cadrul proces sului, că ha văzut repezindu#se din pragul unui teatru strălucit de becuri electrice, ca să deschidă uşa unui cupeu cu autorităţi? Pentru ce tocmai la acuzat o asemenea mărturie stranie, pare ade* vărată ?
   Personagiul a fost achitat pentru aceleaşi motive, răsturnate, pentru care alţii au fost osîndiţi.
   După achitare, Alfonso a dat o reprezintaţie de triumf. A luat un automobil şi a parcurs, singur pe canapeaua maşinii, Calea Victoriei toată, dis# tribuind saluturi inutile, provocînd luarea# amin# te a trecătorilor şic, gesticulînd, demonstrînd:
   —    Eram nevinovat! Uitaţi#vă la mine! Sînt Alfonso !
 104
   Entuziasmul lui Alfonso a indispus şi pe indi* ferenţi.
   Jubileul a durat de la Poştă la Şosea şi înnapoi, neîmpărtăşit. O sîngeroasă umilinţă pentru orgo* liul autorului. El înţelege să se umilească singur, socotindu*şi bucuriile şi expansiunile ca o probă de artă politică în conduita vieţii, însă în patru ochi.
   El înţelege să*şi silească muma, — o mumă excepţională şi o nefericită bătrînă, — să urce scara doamnelor de onoare, ca să i se închidă uşa de un fecior tot atît de trufaş ca şi propriul ei fiu. El înţelege să joace o scenă de dramă şi de descurajare intensă în faţa bătrînei, pentru ca această biată femeie, indirect determinată de tică* losul cabotin ce*i posedă ca un duh necurat co* pilul, să*i aducă cinci sute de lei întrmn plic. înţelege să cadă în genunchi, cînd intră în odaia lui procurorul, ca să*l întrebe de sănătate. El înţelege să sugereze foarte lăturalnic îndureratei mame preocuparea constantă de a nu lipsi din colţul străzii la nicio ieşire din şedinţele consiliu* lui de război, a prezidentului, penibil impresionat de această insistenţă. El ţine ca din gura familiei Curtea să afle de cîte două ori pe zi că genialul ei produs nu va fi condamnat.
   Şi, pezevenchiul, cîtă furie factice dezlănţuieşte, cînd bietei mume, neatentă la menajamentele pe care şi le prepară singur fiul, îi scapă mărturisirea suspinată a unui demers nedemn, a unui gest ru* şinos, a unei cereri ce trebuia să izbutească dacă putea să fie formulată.
   Mama lui e ceea cen calul flămînd şi ostenit subt biciul căruţaşului beat, regele animalelor; e fiinţa lui de tortură, aceea careţi ştie viaţa, căreia nu*i poate nimic ascunde şi căreia totul îi poate fi cerut confidenţial; să se tîrască, să fie dis# preţuită, să sîngere pentru el. Cîte mişelii se petrec între acest copil, disperat de faţadă şi de glorie,
 105
şi muma lui, se zăreşte cînd surprinzi colţul de perdea ridicat. O lacrimă e ştearsă ca o greşeală în momentul cînd ai intrat prea repede în mij* locul actului, o privire în timpul convorbirii, ridi* cată cu o muţenie patetică şi moartă, către ce* ruri, un oftat în punctul psihologic al unei fraze.
   Ea îl iubeşte cu o pasiune, pe care el o ştie în stare de crimă. E fiul adorat, licheaua strălucită a pîntecului ei. Eforturile ei în tot timpul deţine* rii şi procesului, — luni de zilnică trudă, de inter* venţii, — păreau drumul Maratonului, la capătul căruia, eroina, ajunsă ca un cadavru, pe care sin* gură ţinta finală îl mai ţinea în picioare, erai sigur că se rostogoleşte. Iată o femeie care şi*ar fi cîşti* gat veşnica odihnă glorios.
   Alfonso trăieşte cu o femeie cu buzele groase, în faţa mumei lui, care suportă falsul menaj, ca o renunţare mai mult în folosul tiraniei fiului teribil şi adorat, ei se rostogolesc ca doi porci în pat, în patul odăii rechiziţionate de autorităţi pentru deţinuţii lor. Acolo trăiesc cei doi porum* biei toată ziua, toată noaptea, columba stînd în pat şi cerînd farfuria cu cîrnaţi, columbul fumînd ţigările şi aruncînd mucurile pe jos. Dar Alfonso se aţîţă şi se simte ofensat cînd hotelierul îi aduce aminte că e prizonier. Atunci el se dedă unui scandal înfiorător. Orgoliul, micşorat de luni de zile în promiscuităţi ruşinoase, se răzbună, şi răz* bunarea lui Alfonso e zgomotoasă.
   O     slăbiciune surprinsă determină la Alfonso o prăbuşire, de care se apără vociferînd, îndată ce sînt mai mulţi spectatori de faţă. în prezenţa unuia singur, care face o aluzie oblică şi sigură, Alfonso abdică, arătînd ce poate mistui el alături de un om căruia îi datoreşte vre una din spetezele faţadei sale.
   El S:*a născut cabotin şi parazit. Cu o naturaleţe perfectă, mănîncă la masa tuturora şi cere să fie
 106
servit. Joacă pentru ca să cîştige parale şi calculează ce a cîştigat. Trăieşte cu femeile de moravuri, fără să dispuie de bani, şi mai ales cu moravurile fe* meilor; şi intrînd în linia lui sufletească să nu se supere dacă e înşelat, el glumeşte.
   Alfonso deţine monopolul tuturor informaţiilor şi relaţiilor. O veste adusă pe altă cale decît canalul lui, îl aruncă în agonie morală; el se crede atacat, învins şi desfiinţat, — şi, evident, ştirile străine nu pot să fie adevărate. Lui întodeauna lumea îi era închipuit favorabilă, cu el fenomenul vieţii se petrecea excepţional. Şi avea veşti pentru gura mare şi informaţii pentru şoptit la ureche, pe care le debita individual tuturora. Cîte o ştire sau ob* servaţie care te privea personal, ţi*o încredinţa ceremonios: o intrigă, o porcărie.
   Indiscret ca o muscă, Alfonso se îmbolnăvea cînd doi camarazi găseau oportun să vorbească la o parte. Ochii lui se rotunjeau de invidie; nările i se umflau. Scos din fire, te aştepta singur şi, nebun, te întreba brusc:
   —  Ce ţi*a spus Ionescu? Spune drept.
   Perplexitate. Răspunsul potrivit la această injonc* ţiune îl ruşina cumplit, şi Alfonso suferea ca o insectă străpunsă şi fixată cu ac, în jurul căruia îi înnoată picioarele. Era cu neputinţă ca Alfonso să bănuie că se poate vorbi, fără el, altfel decît împotriva lui. El se credea făcînd parte din toate cuvintele, ca aerul, şi se muncea să reducă toate convorbirile la stricta lui individualitate, să izoleze pe camarazi, să*i puie să joace într*o intrigă vastă, ca nişte mosoare, depărtate, ce s*ar depăna pentru îngroşarea unui singur fir. îi era ciudă că*ţi mîn* gîiai cîinele, că te întreţineai întrmn colţ de odaie cu nevasta, fără participarea lui.
   Ceea ce compensează această natură e o faci* litate de hazuri, un torent de giumbuşuri, un ta* lent reproductiv sensaţional. Seara, Alfonso imita
107
cu brio pe unul din camarazi sau vorbea ca Maio* rescu, ca I. Lahovary, ca Alex. Marghiloman. Acest băiat, înzestrat cu toate resursele pentru a distra o societate continuă şi numeroasă, e totuş tuturor antipatic. Figurile de teatru care operează şi pun în mare ilaritate o întreagă adunare, se sfărîmă lesne, la o mişcare a sufletului, care trece prin splendidul decor al verbiajului, ca o gînganie murdară.
   Alfonso nu*şi poate menţine în opinia celui care împărtăşeşte viaţa cu el, o fizionomie stabilă; de la o zi la alta, impresia nu durează, nu se supra* pune în sensul ei propriu. Broderiile lui dispar de la o cusătură la alta. Ai sensaţia că umbli pe un teren de făină. îi făgăduieşti ceva şi e primul om care îţi înlesneşte obiecţia:
   —    Trebuie înttvadevăr să mă ţin de cuvînt? Pobabil că nu.
   I    se aduc lui Alfonso acuzaţii publice de felul acesta: a insultat armata, a insultat pe rege, a calomniat pe regina. Nu*i acuzat de o critică adăpostită de o judecată, de o idee. Nu! Se zice: Alfonso a insultat pe regină. Şi cine zice, ştie cum ar fi putut Alfonso să o insulte. Din lichelism, din nevoia de a se arăta spiritual, din pricina unei trăncăneli uşoare.
   Alfonso dovedeşte că nu a insultat armata, nici ţara, nici Coroana. Aduce documente din care se vede că el nu a fost atît de vinovat cum s*a spus. Cedare a face! nu4 crede nimeni, enervează genul lui, nu culpa lui. Nu gluma supără, dar senti* mentul că gluma e a lui. Un martor a afirmat că Alfonso e capabil de « orice », fără dreptate materială, dar cu o justificare intenţională minu* nată, fără să fi fost întrebat asupra capacită* ţilor morale ale acuzatului. A fost o izbucnire naturală. Şi nu seriozitatea atrage pe oameni. Nu! dar sentimentul că un om anume poate
 108
întivo împrejurare dată să fie concordant cu exi* genţele ei.
  Alfonso e un nenorocit. Tezaure de scîntei ies pe coşul lui, şi totuş crezi că focul lui nu arde şi coşul lui scoate fum fără vatră. El nu*şi va schimba niciodată situaţia, căreia îi e predestinat, de a amuza, pe secundar, lasînd în urmă un depozit de plictis gros.
              DEGETUL
   în camionul^automobil s*a petrecut un accident. Un gardian era transportat de la gară la peni* tenciar. Stînd în picioare, răzimat în interiorul camionului, gardianul fuma privind cerul alba* stru. Verigheta însă, de la mînă, i se agăţă de maşină, prinsă întrmn interval de scînduri, îi fu zmucită brusc şi părăsi degetul, dezbrăcat şi de carne ca de o teacă. Degetul rămase în verighetă, şi verigheta în automobil. Leşinat, gardianul e dus din drum la spital.
   Istorisind accidentul şi dînd amănuntul că sche* Jetul degetului a rămas intact, şofeurul scoase din buzunar un petic de hîrtie în care era înfăşurat un deget cu verighetă. Asistenţii impresionaţi au întors capul. Unii sînt palizi, alţii scuipă. Aspectul unui deget al cărui os s#a descălţat de carne cu violenţă, enervează şi doare într*adevăr, iar ideea că obiectul accidentului poate fi purtat în buzunarul de la jiletcă, înfăşurat în hîrtie de ziar, e stranie şi macabră. Trebuie adaos, pentru obţinerea efectu* tului, şofeurul, un om bătrîn şi slab, neras de cîteva zile, cu ochii cenuşii, cu straiele murdare, liniştit în manipularea corpului delict; ca şi cum ar fi explicat, desfăşurînd şi înfăşurînd la loc îmbrăcă* mintea moartă a unui deget viu, purtat în buzu* narul de la ceasornic, modelul nou al unui şurub cumpărat pentru garaj.
110
           GREVĂ DE OCNAŞI
   Doi oameni expediaţi aci din Ocnele Mari, ca şefi de revoltă, ca de*aci să fie trimişi în pe* deapsă disciplinară de trei luni la Doftana, s*au baricadat într*o celulă şi refuză să iasă. Doftana e o închisoare celulară, cu celulele zidite în sare, şi de unde, după cîteva luni, un condamnat nu mai poate ieşi decît cu picioarele înnainte.
   Se apropie ora de plecare. Ofiţerul aduce garda şi cere telefonic avizul comandantului de corp, careţi răspunde prin vocea generalului*comandant să se puie la ordinele direcţiei. în faţa gangului interior al temniţei armata pare adunată pentru asediul unei fortăreţe. Soseşte din oraş directorul, cu pălăria tare. Exerciţiul funcţiunii întrmn mo* ment atîta de grav îi cere autoritate, şi directo# rul trimite să i se aducă şapca neagră cu tresele de aur, pe care o pune cu ceremonialul de gesturi şi atitudini al unui prelat. Figura lui exprimă o energie gata să izbucnească. După un moment de tăcere, la care asistă ziariştii, socialiştii şi soldaţii, recules, directorul rosteşte, dînd comanda şi cu* vîntul istoric:
   —  Morţi sau vii, trebuie să iasă!
   Simte că*i lipsesc prestigiului său un cal arab şi un steag de mătase albastră cu albine de aur, — dar neavînd nici armăsar, nici drapel, înnaintează la atac, dînd năvală pe jos.
 111
   Ce s*a petrecut în temniţă? Hoţii, ridicaţi pe gardurile căzărmiîor respective, au huiduit pe director. Un zgomot de lanţuri se apropie; cami* onukautomobii care va transporta pe cei doi ocnaşi, trage în faţa gangului. Iese directorul vie* torios, care adresează parola:
   — Vă rog, domnilor, retrageţi*vă.
   Dar socialiştii Diaconescu şi Himson au fost prinşi în temniţa interioară şi trîntiţi la gherlă, pentru a fi instigat pe ocnaşi să refuze de a părăsi închisoarea. Gherla va dura douăzeci şi cinci de zile, dictată de la Direcţia Generală, şi ea coincide cu ziua în care primii deputaţi « socialişti » intră, aleşi fără candidatură, în Parlament.
          UN PROIECT DE ZIAR
 Floratos expune « planul financiar » al unui proiect de ziar, care consistă în a cîştiga cît mai mulţi cititori, pierzînd cît mai multe parale.
   Să*i dăm cuvîntul în materie de specialitate :
 —     Fiecare exemplar al tuturor numerelor va purta un bon. Sînt trei sute şaizeci şi cinci de numere pe an?
 —     Desigur, şi din cînd în cînd chiar trei sute şaizeci şi şase.
 —     Perfect. Acum: Plăteşte cititorul douăzeci şi cinci de bani de foaie?
 —     Certamente, preţul unei foi fiind acum do* uazeci şi cinci de bani.
 —  Mă urmăreşti cu atenţie, nu este aşa ?
 —  Cu cea mai încordată atenţie.
 —     Ei bine, la finele anului cititorul îmi aduce trei sute şaizeci şi cinci de bonuri, şid restitui de trei sute şaizeci şi cinci de ori cîte douăzeci şi cinci de bani, adică tocmai atît cît a plătit el ziarul, plus cinci la sută dobîndă — în total nouăzeci şi şapte de lei. Iată combinaţia!
 Floratos a înnebunit. Geniul lui financiar a des* coperit tocmai nasturele de încheiat pantalonii.
 —     Vezi dumneata, domnule Floratos, preţul unui abonament e astăzi de şaizeci de lei anual, iar dumneata, ca administrator, vinzi cu şaptespre* zece bani foaia pe care peste un an vei plăti*o douăzeci şi cinci; ceea ce nu înţeleg, este că mai
113
 plăteşti şi o « dobîndă ». Eu găsesc mult mai comod şi mult mai odihnitor să nu scoţi nici* un ziar. Pune un redactor în balconul hotelului « Continental » şi roagă*l să arunce pe fereastră cîte un milion de lei în ziua de Paşti. Vei avea mîngîierea că ai făcut ca şi cum ai fi scos şi un număr în culori.
   Dacă ăsta ţi*e proiectul financiar, o să*mi dai voie să te felicit cu rezervă.
   —     Bine, dar e admirabil! răspunse totuş Fio* ratos.
   Atunci s*a propus un ziar în patruzeci şi opt pînă la o sută douăzeci de pagini, cartonat zilnic cu marochin flexibil, purtînd pe cotor numele incrustat cu aur al cumpărătorului. Acesta va fi obligat să plătească chioşcarului preţul ziarului într*o monedă de douăzeci şi cinci de bani, la care va primi un rest de un leu şi patruzeci de bani plus o păreche de ghete. Iarna ghetele vor fi ambalate într*o păreche de şoşoni sau galoşi.
   Cine va aduna primăvara la redacţie zece pă* rechi de şoşoni tociţi, va primi o vilă la Sinaia cu mobilierul complect şi menajeră tînără, plătită pe doisprezece ani.
   Cu acest proiect tirajul ziarului va creşte sigur şi va depăşi tot ce se poate închipui. Toată chesti* unea este să ştii cu cîteva zile mai înnainte, numele cititorilor care vor cumpăra succesiv gazeta, ca să le fie imprimat cu aur pe scoarţele de marochin flexibil.
   Ca să cîştige averi fabuloase, omul devine in* ventiv.
               PETRE GATUI
  A murit în spitalul penitenciarului ţăranul Petre Gatui, după un efort de energie remarca* bil: paisprezece zile de post integral, fără pîine şi fără apă.
     Registrul închisorii cuprinde următoarele date:
  « Născut în Sofia — Bulgaria. Etate : j8 ani, căsătorit, soţia în viaţă împreună cu 7 copii. Domiciliaţi în judeţul Ilfov, comuna Grădinari. Părinţi: Uie şi Ileana, morţi. De naţionalitate bulgar, supus român. Decedat în spitalul închisorii Văcăreşti, pe ziua de 9 mai 1919, ora 13,30, de melancolie. »
  Melancolia defunctului s*a manifestat din mo* mentul depunerii lui. A şasea zi s*a raportat spi* talului că un om de la rezervă îşi dă pîinea de pomană şi refuză să se hrănească. Spitalul a cău* tat să se convingă:
  —  Am auzit că nu vrei să mănînci.
  —  Nu vreau să mănînc; de ce m*aţi închis iar?
  —  Cînd ai mai fos închis ?
  —    Un an şi jumătate, înnaintea războiului, am stat în arest preventiv, şi nemţii m*au pus in libertate.
  —  Ce*ai făcut?
  —  îmi omorîsem soacra, care mă supăra.
  —    Dacă nu mănînci, dacă nu bei, ai să cazi la pat şi ai să mori.
  —  Atît aştept şi eu.
115
    —      în ultimele zile, povesteşte agentul sanitar Rădulescu, care l*a studiat pînă ce şi*a dat duhul, Petre Gatui puţea îngrozitor. . . Ştiţi. . . maţele alea fără sucuri, stomacul ăla care se usca, expli* ca ştiinţificeşte agentul sanitar, gesticulînd ca un fiziolog şi silindu*se să se facă înţeles ca un sa* vant vulgarizator.
             PROCESUL ZIARIŞTILOR
   Un episod caracteristic a fost instituit în proce* sul ziariştilor de advocatul « Ştefan Antim », un nume derivat din Wexler. E un om inteligent şi cinic, negricios ca un ţigan, cu gura umflată subt o mustaţă ţepoasă, tunsă şi rară ca o perie de unghii, uzată la lustruitul maşinii de gătit.
   Argument: «Am fost lăsat în teritoriul ocupat, pentru a servi Statul român, mobilizat la Sigu* ranţa Generală ».
   Un advocat a precizat sarcinile date clientului său de către Siguranţa Generală mai bine, docu* mentîndu*se cu un certificat special, emanaţie a ministrului de Interne, pe care l*a depus confi* denţial, fără să*l citească, pe masa Curţii. Curtea ia cunoştinţă de misteriosul act, cercetează fizio* nomia lui Antim cu surpriză, căutînd parcă să confrunte trăsăturile sensaţionale de agent pro* vocator, cu modelul în carne şi oase: puturoasă carne, puturoase oase.
   Certificatul e înnapoiat, strîns pe cele patru muchi ale hîrtiei şi dispare în buzunarul fericitului proprietar, care îşi păstrează, fără să se uite nici în dreapta nici în stînga, o atitudine de vită înjun* ghiata însă asigurată. Textul confidenţial impune preşedintelui, un colonel incolor. Preşedintele s*a sculat şid salută. Ochii camarazilor îl ard în spate şi în ceafă, pe Wexler. El iese din sală cu capul
 117
 plecat, ca un cîine ţărănesc, legat subt căruţă şi cu ochii închişi.
   Wexler Antim a scris, după mărturia lui, arti* cole care concordau cu campaniile duse de presa guvernului, în Moldova.
   El a fost primul ziarist care a scris şi a publicat în teritoriul ocupat, şi fondatorul primei gazete apărute. La cîteva ceasuri după ocuparea capitalei, el s*a înfăţişat nu se ştie unde şi s*a instalat în redac* ţia ziarului Bulţarester Tageblatt, care în primele timpuri a apărut în două limbi, cu textul identic. Antim Wexler a recrutat şi primul personal al ziarului, şi directorul succesor, care a « fugit » în streinătate nu se ştie cu ce sprijin, la înnapoierea trupelor, şi s*a întors mai tîrziu, nesupărat de nici* un fel de cercetare judiciară, a fost o emanaţie a lui. El a insistat luni de zile pe lîngă redactorii şi colaboratorii succesivi, ai gazetei, să ia contact cu foaia, cu o camaraderie tenace, a cărei origine suspectă apare abia în proces. Agentul provoca* tor trebuia să*şi justifice însărcinarea.
   în proces, Wexler Antim s*a bucurat de menaja# mente stranii. Atunci cînd trebuia să fie arestat cel dintîi, numele lui apare în dosar pe la finele lui ianuarie, la trei luni după arestarea redactori* lor şi a colaboratorilor teatrali sau literari externi, şi cu totul evaziv, cu prilejul unei declaraţii laco* nice, de trei rînduri. Numele lui fusese de atîtea ori citat de unii din cei « instruiţi », încît nu se putea ca personagiul să fie absolut înlăturat, măcar de formă, din proces. El n*a fost niciun moment arestat, şi la judecată s*a prezintat cu liniştea şi libertatea unui agent în funcţiune, poate adus pînă la uşa Curţii cu automobilul chiar al Siguranţei.
   Instrucţia procesului a fost o comedie, ca tot procesul. Niciodată, niciun prevenit n*a fost întrebat de articolele pe care le*a scris şi cu ce
 118
nume semnase. Certitudinea cu care instructorul a afirmat în rechizitoriu, amplificînd acuzaţia din ordonanţa de urmărire; faptul de a fi lucrat cu inamicul şi nimic mai mult, cu învinuiri de doctrină politică, nesprijinită de niciun articol în dosare, — proprietatea articolelor şi a pseudonimelor, — se întemeiau pe informaţii înnafară de dosar, şi infor* matorul fusese agentul Antim Wexler, advocat.
 Singura circumstanţă, de care s*au folosit cei mai mulţi implicaţi, intenţionat introdusă în inte* rogatoriu, pentru a li se aşterne tuturor o punte de trecere, atîrna de o întrebare şi un răspuns.
 —   Ai scris? suna întrebarea.
 —   N*am scris, a răspuns marea majoritate.
 Cum în acest proces nu s*a găsit niciun coacu*
 zat, care să tăgăduiască afirmaţiile folositoare şi să dea mărturie contrarie, majoritatea, adică toţi cîţi au tăgăduit, au fost achitaţi.
 întrmn elan de lichelie, care la unii a mers pînă la lacrimă, n*au lipsit nici aceia care au manifestat viguroase sentimente filoantantiste, gata să cînte, în şedinţă, marşul englezesc cu cimpoiul scoţian.
 Au fost condamnaţi cinci ziarişti. Ei au răspuns :
 —   Am scris!
 Şi s*au justificat.
 —     De ce aţi spus că aţi scris, dragă ? reproşa o autoritate.
 —   Pentru că nu putem minţi, au răspuns con* damnaţii.
 Curtea, în proces, a osîndit sinceritatea şi ade* vărul.
           PROCESUL SOCIALIŞTILOR
   Din ziua de i} decembrie 1918, cînd au fost ucişi cu mitraliera vreo şaizeci după unii, peste o sută după alţii, şi aruncaţi în depozit prin curţile şi gangurile din dosul Teatrului Naţional, socia* liştii, aleşi dintre şefi, fură arestaţi, fură duşi la poliţie şi bătuţi la exterminare. Barba lui Mosco* viei şi spinarea aceluiaş, picioarele şi coloana verte* brală a tovarăşului Frimu, mort de pe urmele bătăii primite pe şale şi rărunchi, şi Cristescu, plus mădularele numeroase ale comitetului executiv, au fost îndelung îngrijite la spitalul Văcăreşti.
   Socialiştii au cunoscut atunci faza de propa* gandă revoltată şi starea de spirit ostilă necesară. Totul în guvernul liberal era consacrat putred şi abuziv.
     Vizita aşa*zişilor socialişti ardeleni Jumanca şi Fluieraş a fost primită la închisoare cu o ridicare războinică de braţe, iar auzul ministrului de Justi* ţie Buzdugan, venit întru tîrziu ca să se asigure de « starea sanitară » a închisorii, avu de suportat o mitralie furtunoasă de grindină sistem Marx.
   Faza intrase, e adevărat, cel puţin din partea guvernului, într#o transformare care nu întîrzia să rodească. Se şi făcuse propunerea ca doi socia* lişti să încapă în guvern, onoare pe care şefii au refuzat*o. Din spital, ei au fost mutaţi în sala antropometrică, din curtea personalului, pentru ca două zile mai tîrziu să fie aşezaţi într*o încăpere
120
PW-î——
şi mai agreabilă, în biurourile direcţiunii, eva* cuate brusc.
 , Duşi la Curtea Marţială între baionete, pentru cercetări, socialiştii cîntau în cor, la ieşire şi la intrare, imnuri revoluţionare.
   Socialiştii fură aduşi la hotelul « Modern », fiind hotărîtă data procesului lor. Păziţi de o gardă numeroasă, ca garnizoana unei cetăţi, puşi în imposibilitate de a comunica, fie cu ziariştii, fie cu familiile; primind merindele cu autorizaţia de fiece farfurie, a ofiţerului comandant al etajului lor, din mîna jandarmilor înghesuiţi în mansardă; escortaţi individual pe săli, de cîte doi şi trei jandarmi cu baioneta la armele încărcate; porniţi de la hotel la Curte în interiorul unui cordon puternic de arme, socialiştii erau obiectul unei severităţi, care cu ziariştii, aproape liberi şi în timpul procesului cu desăvîrşire liberi, nu se practicase.
   După cîteva şedinţe, doi dintre socialişti că* zură bolnavi... Se făcuse înţelegerea necesară cu guvernul.
   La întrebările ziariştilor, puse de la o fereastră la alta, peste curtea dintre galeriile hotelului:
   —  Ce aveţi ?
 se răspundea, zămislind cuvinte:
   —  « Comedită ». în cîteva zile sîntem liberi!. . .
   La una din şedinţe, procurorul regal propu*
 se disjungerea procesului. Autorii principali fură scoşi din cauză şi lăsaţi în proces numai « compli* cii », care se văzură condamnaţi la muncă silnică.
   Guvernul, adoptînd tîrziu procedeele amicale impuse de situaţia socialistă internaţională, a iz* butit,—cum era de aşteptat,—să înmoaie mişca# rea şi să arunce peste membrii comitetului exe* cutiv umbră şi suspiciune. Un disident e acum zilnic la Ministerul de Interne şi vine în inspecţie la închisoare în automobilul ministerului. Disidenţii
 121
 sînt gata să primească orice loc în minister, cu riscul de a părăsi chiar partidul, în calitatea lor de disidenţi. în sînul partidului se remarcă o obosire a flamurii roşii şi o trecere către un socialism cu două culori suplimentare. Programul alcătuit de congresul recent, a fost complimentat ca operă pacifică, de către însuş guvernul care a împuşcat manifestaţia din 13 decembrie.
   Perspectivele celei mai bune colaborări se des* chid pe zi ce trece mai mult. Se repetă mane* vra din prima mişcare socialistă, înnăbuşită prin procedee de colaborare. însă numai pe jumă* tate. Colaborarea e numai o speranţă excitată de guvern . . .
    Trebuiesc adaose la Procesul ziariştilor, din 1919, urmă# toarele două articole apărute în revista Hiena, nr. 6 şi 7, din iulie şi 1 august 1920:
                      LEPĂDAREA SOCIALISTĂ
   La clubul socialist au fost descoperite bancnote româneşti din tezaurul de la Moscova. Bine informată întodeauna de evenimentele din sînul secret al filonului socialist, poliţia a mers de*a dreptul la pachetul bancnotelor ascunse. Un membru al partidului s*ar putea întreba uimit : Cum se face că taina strictă a celor doi*trei inşi care au participat la dosirea comoarei, a trecut cu atîta elegantă înlesnire din conştiinţa lor la cunoştinţa Siguranţei Generale? E o chestiune în care nu avem ce căuta, de resortul exclusiv al partidului, pus în situaţia supărătoare de a*şi suspecta conducătorii.
   în urma descoperirii, au circulat, după zile şi ziare şi uneori în aceleaşi ziare, mai multe versiuni contradictorii. S*a spus
 122
 că bancnotele au fost introduse, într#adevăr, cu consimţi# mîntul normal al autorităţii casieriei, în lada de fier. S#a mai spus că introducerea lor acolo e opera de poliţie a unui agent provocator, actul unui complot al Siguranţei împotriva parti# dului de muncitori. Pentru că ne dezinteresăm de materiali# tatea faptului, ajunge să înregistrăm şi, mai mult ca umplu# tură a unui teren găunos, aceste sigure versiuni.
   Prezenţa bancnotelor din tezaurul de la Moscova, în tezau# rul clubului socialist din Bucureşti, poate că ar avea impor# tanţa documentului doveditor că între bolşevicii ruşi şi socia# liştii români există raporturi diplomatice serioase, cu toate că socialiştii din Bucureşti nu şi# au ascuns niciodată legă# turile celelalte, mult mai tari şi mai decisive, sufleteşti. Este materie pentru arestări şi sentinţe, apreciabile în faţa oricăror magistraturi, — şi poate că şefilor socialişti din România nu le#ar fi prea displăcută crearea de la sine a unei fabule, după care ei ar fi lucrat, în ţara noastră, în înţelegere cu leni# niştii. Sensaţionalul e un element scump şi romanului socialist.
   în afacerea bancnotelor, un punct izbeşte mai ales : o atitu# dine neaşteptată; şi surprinderea#n sinceritate deplină a unei atitudini într#o împrejurare dată, interesează superior istoria ideilor. întrebat în primul moment ce crede despre afacerea bancnotelor, domnul Ilie Moscovici s#a lepădat cu lepădarea lui Petru de fapta camaradului său, cu dezgustul burghezului plin de morala clasei lui, care spune « eşti un scelerat dacă furi », — pentru că hoţul fură clasa.
   Domnul Moscovici avea reputaţia unui revoluţionar inte# grai, şi ochii lui albi, reflex al unei oţeliri morale ipotetice, au putut să înşele. Acest profet al socialismului românesc declâră că un singur socialism există, al preoţilor consacraţi ai partidului, al clubului socialist, al ziarului partidului şi al automobilului partidului. înnafara de partid e numai eroare şi întuneric, — credinţă împărtăşită, în ce o priveşte, cu mai multe veacuri înnaintea deputatului, de Biserica Romei şi de toate Bisericile cîte au putut fi întemeiate în creştinism. Ca un prefect în slujbă, domnul Moscovici se apără în auzul lumii că dispreţuieşte şi condamnă toate luptele clandestine
123
ale socialismului, toate actele ce depăşesc arhiva si ştam* pila partidului din strada Sfîntul Ionică.
   Să4 spunem pe nume: atitudinea domnului Moscovici poate fi oportună, însă e urîtă şi de o burghezie măruntă. Ea ironizează cu o cruzime nebanuită temerile pe care le profe* sează clasele noastre burgheze că puterea socialiştilor e rezub tatul puterii şi rectitudinii convingerilor mai mult decît al numărului şi al massei. Sărăcite în izvoarele morale care le făceau tari atunci cînd credeau în misiunea lor socială, apărată cu toate armele mînuite de o convingere, clasele conducătoare româneşti, abdicate de la misticismul lor, vedeau monopolizată energia convingerii şi a credinţei de socialişti.
   «Cel mai bun» dintre socialişti, iată însă că la cea dintîi întîlnire cu poliţia, se scutură şi se dă înnapoi. « Ne credeţi în stare să aprobăm toate mijloacele de luptă ale cauzei noastre? Vă înşelaţi. Cînd unul dintre noi se vădeşte mai îndrăzneţ, sîntem de părerea poliţiei: el trebuie arestat şi dat judecăţii, căci e un mişel. Şi dacă mişei din aceştia s*ar încumeta şi ar izbuti să provoace revoluţia socială în România, noi, socialiştii oficiali, cu timbru, cu registre şi cu arhivă, vom fi cei dintîi ca să intrăm în rîndurile poliţiei, ca să<i prindem şi să#i ucidem. »
   Astfel vorbit#a Ilie Zaratustra. El a născocit o zgardă nouă şi un nou nepotism.
   Ce vă mai temeţi dumneavoastră, aşadară, reprezintanţi ai bunei burghezii? De ce atîta emoţie şi atîta îngrijorare? Socialismul, ca teorie şi ca evanghelie, poate să fie unul şi acelaş, dar socialismul viu e, ca şi creştinismul, considerat peste texte, e după naţie şi latitudini. Ideile se naţionalizează şi participă în aplicarea şi conturele lor de la sînge, de la rasă, de la climat şi ambianţă. Un Trotzki românesc s*ar fi com* portât ca domnul Moscovici, care nu are cu Moscova decît o asonanţă de nume.
   Oricît ar stabili justiţia vreo legătură între bolşevicii ruşi şi socialiştii români, ea n*ar putea să fie decît o legătură de
124
superficialităţi. Fără doar şi poate că oamenii ca Lenin nu s*ar fi lepădat în nicio împrejurare de un camarad al lor; har fi apărat, dimpotrivă, cu hotărîrea cu care armatele roşii apără şi azi, în formă revoluţionară, prestigiul vechi al poporu# lui rus.
    Sovietele şi partidul socialist român? Lenin şi Moscovici? Ecuaţii copilăreşti, comparaţii de vodevil. « Oligarhie » română, Ilie Moscovici e unul din nepoţii majestăţii*tale! Fii blîndă cu el, căci din partea lui poţi dormi liniştită.
                         PROFESIA DE SOCIALIST
   Domnul Ilie Moscovici. rabinul atitrat al partidului socialist cu zgardă, ştampilă şi ierarhie, s*a supărat peste măsură. în Socialismul, domnia*sa răspunde articolului nostru liniştit, din Hiena, cu o rîgîială multiplă şi precipitată, care n*aş putea preciza dacă vine din creier sau dintr*o regiune osificată mai puţin.
   Domnul Moscovici mă întristează: ham socotit mai inte* ligent. Domnul Moscovici mă uimeşte : haş fi crezut mai demn. Domnul Moscovici mă mulţumeşte: este aşa cum ham între* văzut — burghez.
   De ce s*a supărat domnul Ilie Moscovici?
   Nu*i adevărat că domnia*sa s*a lepădat, printrmn interviu acordat Adevărului, de camaradul său, care introdusese bancno* tele în cassa de fier a partidului? înţeleg să se fi supărat dacă i'aş fi adaos că şi domnia*sa şi alţi tovarăşi ai dommeksale de Corpuri Legiuitoare, sînt amestecaţi în afacerea bancno# telor, dar că, magnanim, guvernul i*a scos din chestiune.N*aş fi spus un lucru fals, dar aş fi făcut o indiscreţie jignitoare. Această indiscreţie nu am comis*o şi m<am ţinut la simplele declaraţii şi lepădări ale deputatului socialist.
   S*a supărat poate de calificativele mele, care manifestau îndoieli asupra virtuţilor revoluţionare ale domnului Mosco* viei. N*am ce*i face; totuş putea să se supere mai puţin, fiind vorba, ca să zicem aşa, numai de impresii.
 125
   Domnul Moscovici îşi intitulează răspunsul Arghezi îm jura. S*a supărat domnia*sa pentru că l*am înjurat? Domnul Moscovici şi*a pierdut pînă şi poza : nu am înjurat pe domnul Moscovici, bam definit, — şi bam definit destul de vag şi destul de în treacăt. Mai mult mă nedumiream decît îl defi# neam. E foarte ciudat, într*adevăr, că solidaritatea revoluţio* nară a şefului Moscovici încetează odată cu descoperirile poliţiei. Pe cine a voit să flateze domnul Moscovici, renegîn* du*şi camarazii? Siguranţa, guvernul sau partidul? şi pe cine a voit să scape?. .. E atitudine de revoluţionar aceasta?
   Ştim de ce s*a supărat domnul Moscovici; ştiam că are să se supere înnainte de*a4 fi provocat în termenii blînzi şi eva* zivi în care ne#am înfăşurat îndoiala. Domnul Moscovici, ca şi clerul superior al partidului nostru socialist, are tot interesul să nu se ştie în public că partidul este zguduit de două curente opuse: unul al comitetului executiv în majoritate, — boieria partidului, — şi celălalt al massei din partid. între aceste două tendinţe, una moderată şi alta revoluţionară, barba domnului Moscovici se strecoară cum poate mai bine, cînd aprobînd în particular, cînd renegînd în public.
   Domnul Moscovici nu tolerează să i se spuie : precizează^ţi atitudinea. El evită orice discuţie care ar grăbi fie ruperea partidului în două, fie măturarea conducătorilor, funcţionarii satisfăcuţi ai socialismului actual.
   Mă rog, în legătură cu aceste două tendinţe, manifestate înnaintea congresului Internaţionalei a IILa, care s*a ţinut la Moscova, nu ne*ar putea răspunde domnul Moscovici, — dar ştii, colea, neted, — de ce partidul socialist român şi*a amînat participarea la el?
   Oricît de mare şi de sîngeroasă ar fi supărarea profetului biurocrat, nu ne putem împiedica de*a ne aduce aminte, în sprijinul îndoielilor noastre exprimate, trecutul imediat recent al conducătorilor partidului socialist român, care sînt la re# morca guvernelor şi a Ministerului de Interne încă din înce* putui anului 1919, — să nu mergem mai departe, — adică exact în epoca sovietelor ruse.
   închişi în urma evenimentelor din 13 decembrie 1918, bătuţi şi trimişi să se vindece în spitalul penitenciarului Vacă*
126
reşti, membrii comitetului executiv, afară de Frimu, mort în închisoare, au fost daţi în judecata Curţii Marţiale a Corpului 11 de armată. Procesul era la începutul lui, şi de la hotelul « Modern », unde fuseseră transportaţi socialiştii, ca să fie mai la îndemîna justiţiei militare, se urmau trata# tive cu guvernul.
    Precursori*precursori, revoluţionari*revoluţionari, toate bu* ne; dar şefilor li se urîse la închisoare; mai aveau pe*acasă neveste, saltele neisprăvite şi copiii: nimic de zis. Făuritorii societăţii viitoare doreau să mai ia aer pe Calea Victoriei, în automobil, şi cîte o cafea la «Capsa».
    într*o bună zi, şefii căzură bolnavi de*o stranie migrenă: pactul se făcuse : Ministerul de Interne consimţise. în douăzeci şi patru de ore, ei fură puşi în libertate.
    Tragicul meşteşug începe aci. Întîi, o prima renegare şi o primă ticăloşie: părăsind temniţa, şefii socialişti au lăsat în mîiniie justiţiei trei tineri muncitori, din rîndurile obscure ale partidului, ca să fie masacraţi în schimbul libertăţii lor. Aceştia primiră, pentru faptele şefilor puşi în libertate, osînda de cinci, de opt şi de zece ani muncă silnică. Ei se mai găsesc şi astăzi în puşcărie, şi şefii îi consolează, sau punîndu4e candi# datura anodină pe cîte o listă socialistă, sau inspirîndu#i că nu e de demnitatea unor socialişti să ceară graţie de la un rege necunoscut domnilor Moscovici et Cie.
    Ceva analog i s*a întîmplat într*o iarnă grea şi unui popă autentic, care, ajuns din urmă de o haita de lupi, şi*a aruncat lupilor copiii, şi a zburat, fericit şi teafăr, cu sania, în satul lui.
    Lepădarea, renegarea a devenit de*atunci o dogmă de înnaltă morală a conducătorilor socialişti: ei s*au purtat după aceleaşi norme cu aşa* numiţii Vitanişti, — şi au avut în tot timpul atitudinea cea mai cuminte, recunoaştem, pe care nişte « revoluţionari » pot să o practice faţă de guvernele ce se succed.
    O proba ni s*a dat, despre marile facultăţi de adaptare ale conducătorilor socialişti, în Parlamentul actual, mai cu seamă de la descoperirea bancnotelor din tezaur.
            MITICĂ LĂUTARUL
   Un ţigan tînăr, croit cu o demnitate fizică solemnă, de amforă înnaltă, care se risipeşte, ca un vas de cioburi lipite, la contactul cu apa fiartă, îndată ce te însufleţeşte mila de el. Dacă ar fi rămas mut şi cu mîna stîngă înţepenită din născare subt bărbie, Mitică ar fi un invalid admi* rabil. Profesează dintre hoţii, pe cea mai dispreţ ţuită, după găinărie: Mitică e borfaş. Pîndeşte hainele şi rufele întinse pe frînghie şi fuge cu ele în braţe, pe nerăsuflate. . . pînă la Văcăreşti. Recidivist multiplu, rentabilitatea specialităţii lui e mediocră. Banii pe care îi capătă din vînzarea unei părechi de ghete furate ar putea să fie cîş> tigaţi văcsuind*o o singură dată. Recidiva lui, mai mult pasională decît tîlhărească, se naşte şi se consumă a doua zi după punerea în libertate, după o condamnare de doi ani, şi chiar pe dru* mul de ieşire dintre penitenciar şi oraş. Cînd ve* de un crac de pantalon, o mînecă sau un cearşaf, Mitică îşi pierde şi amintirea şi echilibrul, se re* pede, înşfacă şi fuge. Pînă pe seară se întoarce de unde plecase, la penitenciar.
   Acest ridicul devastator al ordinei sociale are însă un dar muzical dumnezeiesc. El se deosibeşte de profesioniştii zgomotului prin totala lui incon/ ştienţă artistică, de viţel naiv şi de copac. Vioara face parte din mădulările lui, ca somnul şi ca pofta de mîncare. Ţiganul cerşeşte cu ea, înzestrat de
128
neputinţa lui sublimă, sporul de pîine, redusă la porţie reglementară şi ciugulită de condeiul con* tabilităţii, trebuincios animalului său înfometat şi elastic.
   Plouă. Cîntăreţul e desculţ în ştofa rece a pămîntului ud, şi cîntă. Ochii lui, neliniştiţi, se aşteaptă, din dreapta şi stînga, la ivirea regula* mentului, care nu*i dă voie. Capul lui joacă din resortul gîtului, necurmat, de jurîmprejurul curţii plantate cu porumbi înnalţi. Şi în punctul de întretăiere al sentimentelor zbuciumate de nesiguranţă, arcuşul se taie cu suspinul viorii. Lăuta lui scapă intuiţii şi preştiinţe, şi ţi se pare uneori că au clipit ochii de piatră ai lumii necu* noscute şi că o secundă au rămas deschişi.
   Arcuşul destrămat cuprinde, la atingerea lui cu coardele informe, improvizate din zdrenţe de sfoa* ră, silinţa, stilul şi amărăciunea unei biblioteci. Apare primul gardian; totul se face ghem, — şi suspinele şi fulgerii şi lumea, — şi Mitică Lăutarul se ascunde tremurînd, cu vioara, subt zeghea vărgată a Statului uniformist.
   Cînd, insensibil, paşii primului gardian ajung pînă la urechea lui beată de emoţii, vioara îi stă subt bărbie. Cîntecul se încheie brusc, cu agonia viorii, trîntită de un stîlp de piatră şi despicată în ţăndări şi surcele. Primul gardian e antimuzi* cal, ca şi regulamentul închisorii, care concepe exerciţiul muzicii ca un viciu, ca o pederastie a sufletului, ca o evadare nepermisă din zidurile temniţii, grele.
   Ţiganul îşi contemplă mîhnit osemintele sfărî* mate ale viorii, şi, cu cîteva palme puternic ştam* pilate pe figură, se depărtează lent, dar totuş preocupat să*şi fabrice o altă vioară. Ca vechii artişti, pe care vocaţia îi făcea ingineri şi indus* triaşi, ca Leonardo Da Vinci, Mitică Lăutarul îşi construieşte singur uneltele, cu briceagul, din
 129
 cîteva scîndurele. De obicei, o cutie de ţigări de foi dăruită de un fumător şi o ramură de salcie îi ajung ca să înjghebe vioara şi arcuşul. în buzele lor, el orînduieşte firele unei şuviţe de păr, din coada calului palid, bolnav, care trage, din spital, căruţa morţilor la morgă. Vioara lui de două şchioape, arcuşul lui de o palmă, sînt proporţio* nate pe statura unei pisici.
   A doua zi, se apropie Mitică din nou cu subsuoa* ra zeghii umflată şi scoate iarăş din sîn cutia lui cu bijuterii abstracte. Mătăsuri moi de deapănă dintmnsa, furtuni de stele se iscă, dansuri de fluturi şi icoane cereşti se învîrtesc în jurul magu* lui, care le farmecă şi le stăpîneşte. El ghiceşte conţinutul fiecărei muzici pe care o aude urechea luHnspirată, fredonată întîia oară.
   îi fluieri o arie, o uvertură, un motiv, încă la începutul ei nesigur, şi lăutarul Mitică a şi recon* stituit întregul, pe care4 cîntă cu o intuiţie impeca* bilă. Ne uităm la figura lui netulburată, la mîinile lui, care se joacă şi fac miracole fără să ştie, şi încercăm un sentiment de absurditate complicată şi rîdem, loviţi de o ilaritate divină. Ţiganul nici nu bănuieşte că a descoperit pe Wagner, că a inventat pe Beethoven, că a refăcut pe Gounod, cu degetele lui triviale, care*şi permit luxul vulgar de a fura izmenele de pe garduri şi de*a sparge dulapurile cu fracuri.
   Auzul ţiganului ştie să desfacă sunetul, să pulverizeze tonul, să oprească din fiinţa lui de polen brut numai atîta cît îi trebuie pe coarde; ştie să amestece aromele ultime ale unei note cu nuanţele degradate ale alteia, cu măestria simplă şi cu simplicitatea incultă şi delicată a păianjenu* lui, faur de giuvaere pentru muşte . . . Mîngîie* rea velurii, licărirea aurului, străluciul cristalelor, trec rînd pe rînd şi combinate pe strunele de cîrpă ale meşterului Mitică. . .
130
   Un singur gardian îi acordă artistului protecţia lui, magazinerul Stegaru, un oltean care poartăm inima lui, străină de meserie, orchestra Jiului tumultuos. în « Magazia cu efecte », în care lucrează cîteva ore pe zi, Stegaru se închide cu Mitică, pe dinlăuntru, cu cîrligul, şi, făcîndu*şi socotelile cu creionul, înmuiat pe alocurea în gură, ascultă lăuta, ale căreia sunete mai înnalte, străbat din cînd în cînd afară, ca din fundul unui cavou, în care s*a deşteptat veşnicia. . .
   Cînd va ieşi, peste alt an, din puşcărie, în care zace de un an şi jumătate, Mitică Lăutarul n*o să aibă nici haine negre, nici ghete de lac, ca să apară în localurile unde muzica se plăteşte; şi nici vioară. Sufletul lui încovoiat între două îmbob diri opuse, va trece de partea furtului de boarfe, şi patru zile Mitică ţiganul va purta pălărie şi pantofi de ciocoi, ca un ţigan aristocrat. Poliţia va pune mîna pe el încă o dată, şi o dată mai mult el va fi judecat de nişte domni cu încălţă* mintele cumpărate şi în costum de comandă.
   —   Ce*ai făcut, mă ţigane ? De ce eşti închis ?
   —     Ia, pentru nişte haine, boierule. M*a pîrît unul, care le*a furat. . .
   Puţini la număr sînt hoţii care să*şi mărturi* sească vina.
   Cei mai mulţi au intrat în temniţă din întîm* plare. Mai toţi au fost pîrîţi că au furat, de unul care umblă în libertate. Dacă această imagine a martiriului lor de deţinuţi vine din tendinţa obişnuită de a desfiinţa sau micşora cauza deten* ţiunii, răspîndind*o printre o neostenită reclamă şi un permanent afiş, sînt foarte numeroase cazurile cînd imaginea e justă. Judele de ocol suferă tot atît de tendinţa de a osîndi pe nevinovaţi, ca şi hoţii de a se socoti condamnaţi pe nedrept. închi* sorile ospitalizează mulţi inocenţi şi, cu aproxi*
 131
 maţii, evidente inocenţe. Cel mai lesnicios act este să ţii luni întregi şi ani întregi oamenii luaţi de la treburile lor, în închisoare, pentru ca la judecată tîrzie sa le dai o osîndă de cinciprezece zile, foarte des mult mai mică decît « prevenţa ». Cine ce răspundere are că răpeşte muncii şi dato* riilor pe un cetăţean ?
   Cine controlează? Ce organ de supraveghiere a felului cum se judecă sau se păstrează în temniţă un prevenit, există? Niciunul. Dacă presa se ocupă de aceste stiluri, personagiile de Stat înfie* rează şi vorbesc de calomnie, presa e numită « tulburătoare a ordinei de Stat » şi tratată cu termenul ruşinos de « revoluţionară ». Şi unele guverne cer unui judecător nou să*şi înscrie în carnetul activităţii lui, pentru avansare, cît mai nu* meroase condamnări. Cînd nenorocitul de magis* trat nu are sprijin politic, şi pentru ca ordinea socială să nu fie cîtuş de puţin tulburată şi toate acţiunile să se acorde, condamnările cad, în oraşe, asupra oamenilor de muncă, şi la ţară, în conflicte* le dintre proprietar şi ţăran, de preferinţă asupra celui din urmă. Procedînd într*altfel, magistra* tul care a intrat în carieră cu o doză de visuri şi cu o conştiinţă neştirbită de amestecul în politică prematur, se vede mutat din locul lui la plîngerea primului negustor de vinuri alegător din parohia judeţeană.
   —  Să*ţi fac un cîntec, boierule, propune ţiganul.
   —  Fă*mi un cîntec !
   Mitică ţiganul e un băiat de optsprezece sau douăzeci de ani, voinic şi frumos, cu o gură puturoasă de usturoi, gătită cu mărgăritare. Are în temniţă o reputaţie de « lingău », şi propune, cui i*a cîntat de mai multe ori, plăcerile pe care pipăitu*i labial expert se recomandă că ştie să le procure în schimbul unei hîrtii de cinci lei.
132
Se povesteşte mai mult despre viciul îndoit al lăutarului Mitică. Buzele lui spurcate şi limba lui negricioasă printre dinţii de fildeş, cad uneori în rugăciune în faţa unui hoţ care le*a plăcut, cerînd cu pasiune să fie lăsate să guste din fructul întărî* tat al bărbăţiei.
   Sensualitatea ţiganului este primită. în temniţa plină de scrîşnirea surdă a stăpînirii de sine silite, tinereţile oneste ale atîtor flăcăi cu organele puter* nice, a cărora crîncenă virilitate de brută prizo* nieră, respiră printre gratii sudoarea ardeiată, adusă de vînt din închisoarea femeilor, pot fi fără greutate seduse de ochii galbeni de şarpe ai ticălosului lăutar, cînd mai ales ele se găsesc singure întrmn loc ascuns cu flacăra lor dezmier* dătoare. împotriva rigorilor administraţiei, care pe* depsesc fără cruţare pederastia şi masturbarea în* tovărăşită; împotriva corecţiunilor aspre; împotri* va bastonadei şi a izolării îndelungate în beciuri, pervertită prin răzbunările juridice ale societăţii, şi răsculată, natura izbuteşte să*şi cucerească drepturile ei, de multe ori cu efracţie şi violenţă. S*a petrecut cazul acelui minor evreu, urît ca un diavol, roşu ca un ţap şi murdar, violat, tocmai la reînfiinţarea Palestinei, de potenţa exuberantă a unei brute creştine, spre indignarea şi ofensa prevenitului Alcalay, un ortodox din Israel, a* restât, mijlocitor de grîne, chel şi buzat, care numără în permanenţă boabele mari ale unui şir de metanii, purtate cu mîna la spate, deasupra feselor groase.
           O VIZITĂ CU OCHELARI
   O vizită a unui ins cu ochelari şi moletiere, în figura căruia, construită, — s*ar fi zis, — din cîrpe lipite, se recunoaşte parcă un individ care*şi complică stupiditatea cu titlul de scriitor. Mă întîmpină pe galeria cancelariei cu nişte ochi ro* tunzi de Pierrot jigărit. Prima mişcare este să fug.
   —     Pe lîngă că am dorit să vă cunosc, am venit să vă fac şi o rugăminte, zise.
   Odată, un asemenea vizitator, un poet cu fizio* nomie de cal, mi*a cerut parale. . .!
   —     Am venit să vă cer o colecţie complectă din revista dumneavoastră, zise personajul.
   Am avut sensaţia interioară că ochii mei şi atitudinea mea întreagă exprimă o alienaţie min* tală subită. Nu*mi venea să cred că am auzit bine. Venise pe jos ca să*mi ceară în puşcărie co* lecţia unei reviste. Mă uitam la uimitorul meu vizitator cu teroare, cu admiraţie şi cu ură.
   —  Şi ce vrei să faci cu ea 1
   Insul lasă ochii în jos, cu o pudoare jucată, şi răspunde cu buzele îmbăiate de un surîs caramel:
   —     O să vedeţi cînd o apărea. . . îmi trebuiesc nişte. . . Am căutat la Academie şi nu sînt toate numerile. . . Lipsesc.
   Cînd « o apărea ». Prin urmare individul vrea să scoată o « lucrare ». Individul « prepară » ceva şi vrea să administreze elogii. O nevoie greu stăpînită mă împingea să*l rog să se puie de*a
134
buşite jos şi săn dau cu picioarele în cap. Simţii că îngălbinesc.
 « Retrăgîndu*se » individul, ostenit de drumul prin arşiţă făcut pe jos, şi pe care acuma îl va face înnapoi, are un cuvînt potrivit cu împrejur rarea:
 —  Mă iertaţi că v*am deranjat. . .
PICTORUL ŞTEFAN LUCHIAN
   Un actual ministru plenipotenţiar bogat e un amator de artă de merit. Acum vreo şaisprezece ani, pictorul Luchian, găsindu^se « fără franc », viitorul domn ministru numai de Justiţie, i*a înlesnit lucrul, punîndud să*i zugrăvească ^aparta* mentul. . .
   Să nu ne închipuim că artistica excelenţă cerea, aprinsă de o pasiune medievală, de Papă sau doge, fresce sau picturi adevărate pentru păreţii dornici* liului său. Nu; Luchian trebuia să execute o simplă lucrare de chivuţă, şablonînd o friză şi trăgînd cîteva linii simetrice peste spoială.
   în mijlocul travaliului său, care consista, credem, şi din curăţirea parchetelor, după ce zugrăveala fusese efectuată, Luchian fu lovit de paralizie şi silit la răstignirea pe pat. El scrise estetului său mecenat, rugîndu^l să*i plătească cei trei sute de lei cît i se cuvenea pentru cheltuielile bidinelei.
   Generosul protector îi răspunse că a fost nevoit să dea cei trei sute de lei zugravului care a conti^ nuat opera întreruptă.
   Au mai trecut şapte ani. Excelenţa^sa luă cunos* tinţă, într*o zi, cu adîncă revoltă şi compasiune puternică, de situaţia lui Luchian, care zăcea, tot paralitic. Acest om trebuia ajutat, şi degrabă. Nu poate să fie lăsat, un artist, victimă nepăsării sau ferocităţii epocii. Sufletul viitorului ministru plenipotenţiar se simţea culpabil de indiferenţa
 136
lui involuntară de pînă atunci, faţă de artist, şi se scuza de distracţia în care trăise, ca de o crimă. Acest act odios din partea unei conştiinţe artis* tice, care admiră frumosul ca pe un element eminamente cultural, trebuia reparat numaidecît. Ministrul căzu pe gînduri, medită mult, şi ieşi din reveria lui cu un pachet subsuoară.
   în chiar ziua aceea, Luchian primea, printrmn servitor, pachetul şi o scrisoare de la excelenţa^sa.
   Servitorul îi puse artistului pachetul în pat şi îi dete în mîinile slabe scrisoarea. Luchian încercă să despoaie de hîrtie pachetul.
   Degetele lui pipăiră, nesigure şi curioase, nişte ştofă, şi apoi desfăcură scrisoarea.
   « Domnule Luchian, îi scria ministrul. în ne* fericirea care te loveşte, m*am gîndit la dumnea* ta, că eşti lipsit de mijloace, şi datoria mi*a porun* cit să te ajut. îţi trimit aci alăturat o păreche de haine nu prea uzate. Te rog, foloseşte*te de ele, şi nu te socoti prea obligat. Al dumitale : V. A. » Excelenţa*sa trimitea cele mai intime ale sale daruri, ofrandă artistului sărac şi omagiu artei picturale; ceva rupt din fiinţa lui: pantalonii, în care jucaseră sînii caritabilelor sale buci.
   Se înţelege că aducătorul primi îndată şi nă* dragii şi scrisoarea ministrului în cap, plus o imprecaţie vulgară, în care se vorbea retrospectiv, în vederea unei reinstalări, de pîntecul ce lepă* dase României un aşa ministru plenipotenţiar.
PICTURA LUI LUCHIAN
   Am abordat astă*seară cu Floratos un punct jenant în profesia de publicist, întîlnită cu cariera lui de amator de tablouri şi eliminat cu îndărătnic cie pînă azi, din conversaţia cu el: punctul Lu* chian.
   întrmnul din ultimele numere ale unei publi* caţii, consacrate artistului, mort în urma emoţiilor provocate de un judecător de instrucţie, care în urma plîngerii lui Floratos privitoare la autentici* tatea contestată a unui tablou, — Flori galbene, — iscălit Luchian, voia să aresteze pe pictor, parali* tic de nouă ani în pat şi pe scaun, fusese, cum se zice, înjurat Floratos. Nu uitasem articolul morţii lui Luchian, iar Floratos îşi aducea aminte de el. Din timp în timp, el vorbea de articol, elogios. Alteori, cîte un vechi număr al revistei apărea din întîmplare, bine vizibil, pe o masă, pe un dulap. Situaţia era delicată. Floratos aştepta ex* plicaţii.
   Fără să se vorbească de revistă, discuţia porni de la pictură. Floratos credea să fie un cunoscător plastic expert.
   Povestirea tabloului contestat s*a întercalat de la sine şi, cu dezvoltările ei juridice şi artistice, a ocupat întreaga seară. în dreptatea pe care şi*o arogă argumentînd în materia proprietăţii operii de artă, Floratos e ajutat, cu o parţialitate voită, de oaspeţi.
 138
   Deci, i s*a oferit, de către negustorul Pascu Finkelstein, lui Floratos, un tablou de Luchian, pe care l*a plătit trei mii lei. Toţi pictorii care îl frecventau, — Floratos era cel mai frecventat om politic, după Take Ionescu, — au admirat tabloul. Floratos şi*a dat însă seama, — afirmă el, — neinspirat de nimeni, că între tabloul lui Luchian şi tablourile pictorului Cornescu sînt asemănări izbitoare. Se ştie că ucenicul Cornescu a fost legat de aproape de Luchian şi că i*a servit adeseori de şevalet. Chemat, Cornescu a afirmat că tabloul era de Luchian. Chemaţi, alţi pictori au afirmat că tabloul lui Luchian era de Cornescu. Atunci Floratos chemă pe negustorul Pascu, îi arătă asemănările, şi Pascu afirmă că, într*adevăr, tabloul era de Cornescu. Conform unei învoieli anticipate, Pascu îşi reia tabloul, rămînînd să numere cumpărătorului cei trei mii de lei cu care fusese plătit. Cumpărătorul aşteaptă, tele* fonează, trimite vorbă, somează. Peste două săp* tămîni, Floratos depune plîngere împotriva lui Pascu, nu a lui Luchian, — aceasta e apărarea lui Floratos, — şi judecătorul numeşte o expertiză, pe care Floratos o şi plăteşte cu trei sute de lei, ceea ce nu mai vine în apărarea lui. Ce s*a mai făcut, el nu ştie, căci colonelul Verzea, directo* rul general al poştelor, închis şi el acum în a* celaş penitenciar cu Floratos, subt o acuzare mai gravă, ceea ce vine de astădată în apărarea lui, a pus să4 aresteze, şi .de atunci contactul lui cu Iu* mea încetează.
   Prin urmare, F. nu e vinovat de nimic din cele ce s*au petrecut cu Luchian; el a depus o plîngere de escrocherie şi fals contra lui Pascu Finkelstein. Ce interesant sună atari substantive în atare îm* prej urare!
   Că lucrurile s*au întîmplat exact aşa, pare plauzibil. însă Floratos nu l*a socotit pe Luchian
139
 inocent de fals şi escrocherie; ceea ce reiese din argumentarea lui generală, privitoare la un caz de escrocherie, la care ar participa şi autorul even* tual al unui tablou. El nu primeşte ca întemeiat răspunsul că paternitatea unei opere de artă, împotriva oricărei expertize, o mărturiseşte irefu* tabil declaraţia autorului interogat. Luchian, odată, întrebat de mine, despre tablou, mi*a răspuns că tabloul e de el. Alt criteriu nu există pentru autentificarea unei lucrări, atîta timp cît autorul trăieşte. Controversa începe după moarte, ca în chestia Rodin, de actualitate acum la Paris. Poţi să crezi pe pictor sau nu, e însă absurd să nud crezi pe cuvînt. Floratos pune chestia pe tere* nul Dreptului şi al Cumpărătorului, pecînd în speţă ea se pune pe terenul artei. Cumpărătorul, presupus artist în gusturi, îşi plăteşte plăcerea de a avea un tablou, indiferent cine l*a iscălit şi indiferent de preţ.
   Dar cum stă lucrul cu negustorul de tablouri, care îl cumpără ca săd revîndă (şi să cîştige iooo%); se întreabă F. ? Tot aşa, exact ca la amatorul de artă, care, subt sugestia familiei şi a cunoscuţilor, ajunge să nu*i mai placă tabloul şi cade în consi* derente secundare, de autenticitate ş.a.m.d.
   Iarăş ceea ce jigneşte principiile de Drept ale lui F. e paternitatea incontestabilă a operei de artă executată subt supraveghierea, indicaţiile şi intervenirea finală a artistului. Cornescu era un auxiliar al lui Luchian, care îi ducea mîna pe trei sferturi paralizată. Ucenicul umplea unele spaţii cu culorile compuse după ordin, sprijinea propria mînă a maestrului, pentru schiţarea unui efect.
   Lumina unui znop întreg de albăstrele era obţinută, la sfîrşitul lucrării, cu adaosul unui sin* gur punct de culoare. Acest impalpabil zbenghi, de dimensiunile unui ochi de şarpe, trebuia fră*
140
mîntat pe paletă de însăş mîna maestrului şi transportat în tablou de însuş pipăitul lui. Ca să*l capete, între sforţare şi neant, pictorul îşi încrunta puterile ca natura, care scrîşnind profund şi dra* matic, din toate epocile şi materialele^ brute, izbuteşte să puie pe âripa unui fluture aproape microscopic, un sfert de centimiligram de ţărînă selenară. Şi ca să*şi ducă pensula pînă în dreptul peticului de pictură ales, şi ca să poată împunge, o dată, cu pensula pînza, artistul avea nevoie de biruinţa cumplită, de o secundă, asupra nefiinţei şi răstignirii.
   Autenticitatea operei de artă nu mai trebuieşte stabilită juridic.
   —     Vine un moment, spune Floratos, cînd cola* borarea auxiliarului creşte pecît scade a maestru* lui. De cine*i tabloul astfel lucrat?
   Incontestabil că de maestru Icare a privegheat Iu* crul auxiliarului, a primit să fie iscălit el în colţul tabloului şi afirmă, — afirmă mai ales, — că tabloul e opera lui. Şi dacă mîna lui bîjbîie, ochiul potri* veste şi măsoară culoarea. Luchian era mai ales un colorist, şi atîta timp cît a mai putut împinge pensula între patru petale, purtată de mîna ucenicului şi lovită de maestru în coadă, pentru nimerirea efectului căutat, pictura semnată cu numele lui era pictura lui. Principiile de Drept autorizau pe judecătorul de instrucţie să facă abstracţie de mărturisirea artistului şi să caute să deosibească în conştiinţa lui o parte de indi* vidualitate condamnabilă, supusă expertizei şi sustrasă proprietăţii artistice. Luchian nu va fi crezut cînd va confirma că tabloul e de el, şi vor trebui crezuţi negustorii, amatorii de artă, depu* taţii, senatorii, directorii si secretarii generali.
   Să presupunem că după moartea lui Luchian, care şi*a însuşit paternitatea tabloului contestat, se documentează că a minţit: ce*i de făcut? Răs*
141
puns: să te îndoieşti de valoarea expertizei, ale cărei motive nu le cunoşti, şi să te menţii cu orice risc la recunoaşterea artistului. Dreptul se bagă în toate bucatele, indiferent dacă le face greţoase. Independent de profitul mai mare sau mai mic al negustorilor de tablouri şi de caracterul de marfă, pe care îl capătă opera de artă în momentele vînzării, ceea ce se cere să fie ţinut în seamă e scopul final al vînzării: iubirea de artă, plăcerea ultimului cumpărător de a*şi odihni ochii pe un tablou, pe care cumpărătorul ha găsit conform cu gusturile sale. Plăcerea estetică e un scop final. Plăcerea estetică e convenţională în toată arta; ea preţuieşte numai întrucît o încerci.
   Tangent pe punct a venit în discuţie proprie* tatea indefinită a unui tablou, care, vîndut de artist subt imperiul necesităţii, cu o sută lei, se vinde peste cincisprezece ani cu o sută de mii de lei. Artistul sărac, vede cum simplii paraziţi ai picturii se înnavuţesc cu opera lui dată pe nimic. Ce*i rămîne autorului? Gloria, se răspunde. El nu are niciun drept asupra unei proprietăţi, care se vinde cu preţuri fantastice din pricina semnătu* rii ? Pierde el orice legătură materială cu in* venţia lui, brevetată cu numele lui şi numai cu el?
   El e în cazul unui proprietar care şi*a vîndut locul, fără să ştie că un cumpărător va descoperi, săpîndud, o mină de aur. Exact. însă traficul cu lucrările de artă e organizat după cele mai stricte reguli ale exploatării prin asasinat. Negustorul cu « flair » monopolizează toată opera unui ar* tist din anii de mizerie, o tezaurizează, o ţine ascunsă, şi*i dă drumul cu ajutorul presei şi al tuturor mijloacelor unui cămătar profesionist.
   Artistul în plină vogă se vede cenzurat pe piaţă de propria lui operă trecută, pe care exploatatorul o debitează la intervale în prăvălia lui. însă dobîn^
142
da la capitalul învestit în tablouri cine o plăteşte, întreabă advocatul? Recunoaşteţi că relaţiile din* tre artist şi cumpărător sînt dezordonate şi că ele trebuiesc supuse unui contract, care pînă azi nu există nicăieri.
  Asupra acestei ultime chestiuni nu ne*am putut înţelege nicidecum.
         NOAPTEA ÎN ÎNCHISOARE
   în tăcerea de după miezul nopţii, păzită de nemiş? carea bolţii cereşti, se aude glasul de piculină al cucuvăii şi oftatul chiuit al simpaticului huhurez, care se înscrie în grafica auzului ca o broderie aurie pe un cîmp de catifea. Din caierul negru al nopţii, se desprind, ca nişte fire şi şuviţe pestriţe, ţînţari şi fluturi, grăbiţi să danseze pînă la moarte în jurul unei proaste lămpi de petrol. Un fluture îmbrăcat ca o panteră, aşteaptă pe părete, cu ăripile strînse, şi pare o emanaţie locală, în mi* metism cu desenul şi culoarea costumului condam* naţilor. Noaptea este întreruptăl de vociferările violente ale unui deţinut, la oree trei, nebun sau înnebunit.
   După o ceremonie întreagă de sentinele, de gardieni, de flăcări mişcătoare, nebunul a fost scos din sala comună şi transportat la gherlă, pe* cît se pare, de unde i se aude vocea, — un tenor puternic, — cîntînd parcă imnul acestei nopţi extraordinare, prima noapte fără ploaie, desfăşu* rată ca o perdea de aur, deasupra lumii şi a prid* vorului celular.
144
          O REVOLUŢIE RATATĂ
   Răspîndindu*se ştirea că partidul socialist are de gînd să manifesteze în număr mare subt zidu* rile Văcăreştilor, închisoarea a fost transformată astăzi, pînă la trei după*amiază, în fortăreaţă puternic apărată. încă de aznoapte, mai multe compânii de armată şi de vînători*de*munte, au luat în stăpînire terenul, pentru o luptă sîngeroasă. Mai mulţi ofiţeri, un procuror, un comisar regal, directorul general, — simpaticul şi perfidul Iones* cu*Mariţa, — au şi luat masa de prînz în curtea penitenciarului. Au fost date instrucţii severe. Circulaţia, din închisoare în curtea personalului, a fost oprită, şi interzise de asemeni au fost şi vizi* tele la « vorbitor ». Era să se oprească şi împărţi* rea pîiniior în penitenciar.
   Totul luase expresia de gravitate a unei ore solemne. Ofiţerii inferiori se prezintau, după scurte dispariţii, şefilor, raportînd, în poziţie, evenimentele secundei. Gardienii umblau medi* tativi, ca nişte berze cu şapcă; în cuprinsul au* torităţii lor copacii păreau profund preocupaţi, scrutînd impenetrabila mască a directorului, care, cu chipiul oficial în cap şi cu mîinile la spate, măsura trotuarul interior.
   Se pregătea de atac întreg personalul. Armata era retranşată între ziduri. Mitralierele fură puse la punct. Procurorul îşi repeta mental somaţia, de care avea să atîrne viaţa sau moartea valurilor
145
socialiste. Directorul a fost surprins în privată, făcînd repetiţie viitoarelor mişcări patetice, din frunte, din braţe şi din muşchii picioarelor, pe care nu le putea executa dinaintea autorităţilor prezente.
   Ziarele deţinuţilor politici fuseseră supuse fe* ricitei măsuri de a fi oprite în cancelarie. Senti* nelele înnaintate pîndeau mişcările inamicului. Portarul închisorii respingea scurt pe oricine voia să intre, pentru ca nu cumva în pălăria nevestelor să se introducă tunuri, şi în fustele lor cete revo* luţionare.
   Aşteptarea fusese lungă. De la opt ore dimi* neaţa pînă la douăsprezece. Zarea se întindea liniştită în dogoarea fertilă a soarelui fierbinte. Apărătorii ordinei şi ai citadelei încercau senti* mentul decepţiei celei mai grele şi al nemilosu* lui ridicul. La douăsprezece jumătate*unu, toţi paznicii Statului se aşezară la masă, unde mîhni* rea lor căuta compensaţii în inima paharelor şi*n blidurile concave.
   Toată ziua n*a venit nimeni. Valoarea ostă* şească n*avu să se măsoare decît cu plictisul. Soldaţii intonară în cor: « Ţaţo, nu te supăra». Porţile închisorii fură deschise vizitatorilor. Zia* rele se distribuiră. Niciun duşman, niciun révolu* ţionar, niciun picior de « bolşevic ». închisoarea îşi recăpătă, pe la patru, fizionomia obişnuită, şi toată lumea, militară şi civilă, a rîs, trebuin* du*i un concret, de domnul director.
            CURŢILE MARŢIALE
   Romeo e numele unui locotenent arestat, nepot al unui mare general de luptă şi front. Fiind mobilizat la Cartierul General şi venind în Bucu* reşti, avu un diferend banal cu un căpitan, de la Comenduirea Pieţii, pentru o femeie. Căpitanul îl ia cu el la Comenduire, îl dă în judecată pentru insulta superiorului, pasibilă de cinci ani de închisoare, şi*l arestează la închisoarea militară, unde stă şaizeci de zile şi este achitat, pe motivul că la data insultelor era demobilizat, şi prin urma* re civil : unchiul lui, generalul, îl demobilizase cu efect retroactiv. Achitatul e pus în libertate şi, pregătindu*se să plece la ţară, la moşia tatălui său, fratele generalului, nepotul e arestat din nou, pentru. . . fals.
   In ce consista falsul?
   înnainte de insulta superiorului, locotenentul dăduse ordonanţei sale un congediu de patru zile, iscălind un bilet de voie fără ştampilă. Solda* tul, întors la serviciu cu o întîrziere de paisprezece zile, e arestat. Căpitanul insultat, de la Comendui* re, află că ordonanţa locotenentului e la închisoarea militară, îi cercetează biletul şi se duce la Curtea Marţială, arătînd că, fiind demobilizat la data biletului şi prin urmare civil, şi data biletului aşezîndu*se între data demobilizării antidatate şi data insultei, locotenentul nu avea dreptul să semneze un bilet de voie unui soldat. . .
 147
   P. S. — Generalul s*a prezintat personal la Curtea Marţială în şedinţă, la judecarea nepotu* lui său, şi juriul militar a putut înregistra, pentru sine, cel mai injurios rechizitoriu de bună*cuviinţă şi inteligenţă, pe care un acuzat nu La auzit niciodată.
   Germanul Badt, un broscoi cu ochelari, e ţinut în prevenţie de şapte luni, acuzat că a fost vă* zut în zepelinul care venea noaptea să bombar* deze capitala. . .
   Băcanul Zografi, un albanez, a fost ţinut arestat pentru că la intrarea trupelor de ocupaţie în Bucureşti a salutat cu pălăria.
   Un atentat la viaţa unui general. Jandarmul X din batalionul din Bucureşti a fost victima acestei acuzaţii, extrem de gravă pentru un militar, în urma denunţului chiar al generalului. Jandar* mul, în timpul opririi trenului în care călătorea şi un general, a ieşit pe peron şi, în aşteptarea pornirii din nou a locomotivei, — era în epoca întîrzierilor, din lipsă de combustibil, — a început a se distra prin vecinătatea gării, trăgînd cu puşca.
   La judecată, jandarmul recunoaşte a fi tras în gară, cu puşca, însă nu întrmn general, ci într*o cioară.
   O fată s*a certat cu un flăcău « pe vremea nem* ţilor ». Trei luni prevenţie. La proces, fata e achitată.
             PLUTONIERUL
   Custodele închisorii militare era un luptător de circ, fioros, uriaş, Sonda, care cu un pumn putea să spargă zidul. Indiferent, el bătea pe toţi deţinuţii, cel puţin o dată, la sosire. Dacă deţinutul avea spectatori, Sonda lua cu sine pe deţinut, ca un păianjen o muscă, îl tîra într*o odaie depărtată şi acolo tăbăra pe el, cu pumnii şi cu varga. Cei de jos înţelegeau îndată situaţia, după torentul de urlete ce se auzea, şi intra într/însii o spaimă de moarte.
   într*o seară, luptătorul Sonda s*a înscris la luptele de la « Alhambra », unde un atlet mai puternic decît el l*a făcut de ruşine. Revenind trist la cazarmă, s*a sculat decunoapte şi a bă* tut, ca să se răzbune, zece deţinuţi, cum ar fi mîncat un birjar zece mititei. Dintre alte fapte de arme ale celebrului bătăuş, se citează o ucidere din bătaie şi nebunia unui deţinut bulgar, că* ruia i*au sărit minţile subt pumnul lui Sonda.
   Plîngerile împotriva lui înmulţindu*se la exces, Comenduirea a delegat, ca să*şi achite conştiinţa, un maior pentru anchetă. Anchetatorul se înfăţi* şează, însoţit de Sonda, prin toate sălile închisorii. Răspunsul deţinuţilor a fost invariabil, ca şi între* barea maiorului.
   întrebarea maiorului: « Cum? Se bate aci? » Răspunsul deţinuţilor: «Vai, domnule maior! dar cine să bată? ».
   Maiorul a plecat din închisoare şi mai încredin* ţat decît trebuie să fie un magistrat militar, că arestaţii calomniază.
   Deţinuţii sînt în orice caz nişte biete brute laşe.
   într*o sală; erau închişi optzeci şi şase deţinuţi, din care numai doisprezece, culcaţi transversal şi gură lingă gură, puteau să doarmă în paturi. Ceilalţi, pe un spaţiu extrem de redus, se distri* buiau, lipiţi unii de alţii, pe subt cele două paturi din odaie şi pe jos, jumătate din trupul unuia culcat pe jumătate din trupul vecinilor. Celor optzeci şi şase deţinuţi le era interzis să părăsească odaia, închişi cum erau cu lacătul pe dinafară. O singură dată aveau îngăduinţă să iasă cîte unul, între sentinele, dimineaţa, şi, după ieşirea fiecăruia, pînă la întoarcerea lui, lacătul era din nou încuiat. Ceremonia dura cîte va ore, şi niciodată nu ajungeau cei optzeci şi şase de arestaţi de toate vîrstele să se evacueze în latrină. Cizmele şi bocancii multora serveau în odaie, grele dimineaţa, ca nişte ciubere, pline.
   Făcîndu*se scandal de către socialişti, tratamentul celor optzeci şi şase deţinuţi ajunge la urechile plictisite ale autorităţii militare, care orînduieşte o anchetă, anunţată, evident, din vreme. Camera fu repede descongestionată, arestaţii fură distribuiţi cîte mai puţini de odaie. La sosirea unui colonel, totul era în ordine relativă.
   Socialiştii deţinuţi, indignaţi, săriră înnaintea colonelului.
   —     Domnule colonel, în camera aceasta am fost pînă ieri optzeci şi şase.
   Colonelul ia notă şi întreabă pe unul din cei optzeci şi şase, mutat acum într*altă odaie:
   —  Cîţi eraţi ieri în odaie?
   Intimidat, deţinutul încă privindu4 în ochi pe Sonda, pe care nu era sigur dacă cifra lui îl va satisface :
150
                                                                                                                                                                                ’
 —   Eram. . . eram. . . patruzeci. . .
 Un socialist:
 —   Nu*i adevărat. Eram optzeci şi şase!
 Colonelul se adresează altui deţinut, care, stă*
 pînit de aceeaş laşitate, dar încurajat puţin de negarea socialistului, răspunde, adăogînd zece :
 —   Am fost cincizeci. . . domnule colonel.
 Socialistul :
 —     Vă afirm, domnule colonel, că au fost opt* zeci şi şase.
 Atunci colonelul se întoarce către un al treilea deţinut, un negustor, care mai sporeşte numărul deţinuţilor din odaia din ajun:
 —     Eram, domnule colonel. . . vreo şaizeci, vreo. . . şaptezeci. . .
 Şi cum deţinutul voia să continue şi ameninţa să se urce pînă la cifră, colonelul, contrariat, întoarse spatele şi se depărtă, lăsînd restul nerezolvat.
 Sonda obişnuia să supuie pe toţi noii*veniţi, întîi unui interogatoriu şi pe urmă corecţiunii cu pumnul. La sosirea socialiştilor la închisoarea militară el procedează la fel, şi socialiştii îi atrag atenţia că interogatoriul e treaba judecătorilor de instrucţie.
 Autorizat, fără de dovadă, să procedeze după cum l*o tăia capul, Sonda răspunde:
 —     Aici se face adevărata instrucţie, şi cine vine aici vine ca să fie bătut. . . Crucea şi Dumnezeul măti de socialist!
 în sfîrşit, plîngerile curgînd cu miile la autori* tatea militară, luptătorul Sonda e scos din slujbă şi « retrogradat », numindu*se în funcţia de grefier la Curtea Marţială. . . Acolo, într*o seară, a aşteptat pmă la orele opt şi jumătate, cînd se goliseră toate cabinetele Parchetului şi, în deplină siguranţă că nu*l aude nimeni, a luat cu sine doi ţărani deţinuţi, i*a băgat în privată şi, pe un spaţiu de trei metri pătraţi, i*a bătut pe amîndoi, pînă i*a leşinat.
 151
   Să fie Sonda un pervers înnăscut, care nu poate trăi, ca un Neron devenit plutonier, decît în spectacolul schilodirilor şi în vaietul suferinţii? Să fie un caz de sugestie colectivă?
   L*am cunoscut pe Sonda. Un om puţin la trup şi slab, politicos afară din cale, cu vocea sfiioasă, blînd şi prietenos. Răsfoia o carte de versuri şi avea preferinţele literare cele mai delicate. . .
   în 1913, la întoarcerea trupelor din Bulgaria, am fost adus să scriu un şir de articole împotriva unui colonel, întemeiat pe mărturiile, impresie* nante prin culoare de adevăr, ale unui întreg tren de soldaţi, ale cărora nume şi adrese fuseseră cu de* amăruntul consemnate în caietul meu de buzunar.
   Chemat la Parchet, mi s*a cerut numele informa* torilor, pe care am refuzat să*l comunic. Pus faţăm faţă cu colonelul, oribil de brutalizat, — în numele drepturilor şi al oamenirii, — mi*a venit să mă spînzur. Colonelul plîngea şi mă găseam dinaintea celui mai blînd şi părintesc om detreabă. Nu ştiam ce să fac. Am voit să*i sărut mîna. M*aş fi băgat cinci ani slugă la el fără simbrie, numai să pot să*l împac. Nu fusesem niciodată într*o stare sufletească atît de contradictorie, şi acest eveniment a constituit primul meu mare dezgust de presă şi de meseria de preslaş. . .
   Colonelului i*a fost de*ajuns cea mai ieftină dintre compensaţii şi cea mai stupidă, după o calomnie abjectă: o dezminţire.
   Dar am căutat şi eu o compensaţie morală, umblînd timp de două luni, în tot judeţul Argeş, de unde erau soldaţii, ca să găsesc pe cîţiva din ei. Privirea lor fusese atît de înflăcărată, accentul lor atît de veridic, tempo naraţiunii atît de logic în plastica lor povestire de suferinţi îndurate, îneît aveam dreptul să le fac cel puţin imputarea că s*au servit dolosiv de măştile tragediei.
   Toate numele şi toate adresele erau false. . .
                   TECLA ŞVAB
  Am pomenit odată, nu;mi aduc aminte unde şi cînd, numele acestei bătrîne frumoase, a căreia căutătură domnească trebuie să fi mucegăit demult şi să fi fost sorbită, albastră şi acvilină, de Iu* tul străin, — dar cred că încă nu am povestit evenimentul care mi*l recheamă. Memoria fapte* lor nu m*a slujit niciodată şi nu aş putea număra, pe verigele ei, cheile din tumultul de chei adunate, pe care le*am întrebuinţat. Un sentiment al me* moriei însă nu*mi lipseşte. Uit faptul şi înregistrez semnificaţia lui, sensul faptului, grupul în care s*a intercalat. Aş fi în stare să*mi aduc aminte fotografia unui personagiu, şi nicidecum figura lui. Aş putea spune în ce cutie se găseşte, în rafturile mele mintale, perfect ordonate, un material anumit, aruncat în dezordine, laolaltă cu alte materiale, fără să pot, cu toate acestea, şti răspunde la întrebarea: ce se găseşte întrmn anumit sertar şi cîte mărfuri eterogene îl ocupă. Obişnuit să iau cunoştinţă de lucruri indirect, mi*am compus o memorie indirectă sau contrariul. Dintrmn ins îmi aduc aminte cravata sau negul de subt ochi, şi individul intră în memoria mea ca omul cravatei, sau ca omul negului de subt pleoapă ; din evenimente reţin un punct, evenimentul dis* pare, detaliul esenţial cuprinde întregul, care poate fi reconstituit cu greu, enuntînd numai deta* liul.
153
   Acestea sînt consideraţii care n*au cu Tecla Şvab decît un raport cu totul indirect, spuse pluto* nierul. Tecla Şvab mi*a rămas însă cu numele ei, ca o efigie de aur, înconjurată de o legendă din două cuvinte.
   Ne aflam la tribunale, şase soldaţi cu baionetele la armă, îndărătul celor şase deţinuţi : cinci bărbaţi şi o femeie bătrînă. Deşi izbucnise de cîteva zile războiul, acuzaţii erau judecaţi pentru acte anterioare războiului, de către magistraţi civili; însă în atmosfera de concentrări şi incertitudini a războiului dezlănţuit, vinovăţia fiecărui acuzat îşi lua înţelesul din orientarea momentului, după cum temperatura unui bolnav, normală pînă*n ajun, creşte brusc din pricina unui abces de peste noapte. Müller curelarul, notabil respectat al cartierului, în care îşi avea atelierul de hamuri şi geamantane, devenea un vinovat, exclusiv pentru motivul că se numea Müller. Dacă bar fi chemat Mulea sau Muloiu, nimeni nu s*ar fi gîndit să*l acuze de altceva.
   Noi eram nişte soldaţi întîrziaţi, îmbrăcaţi acum întîia oară în uniformă, care supune voinţa şi încovoaie personalitatea unui ordin primit. Capelul cu două coarne de postav, ca mitra episcopală a papistaşilor, venea destul de curios capetelor noastre, tunse la piele, cu proeminenţe de gulii de fantezie. Ca să ne identificăm cu el, cu arma, cu bocancii şi cu mantaua, ne*au trebuit vreo trei săptămîni, pînă ce mişcările şi ţinuta automatizată s*au armonizat cu meşteşugul măcar decorativ al artei militare. Un ofiţer ne*a dezghe* ţat mădularele pe un cîmp de exerciţii, fost cu cîteva zile mai nainte o grădină de zarzavat. Construindume « măştile » rapide de apărare, adeseori scoteam pe latul lopeţii cu coada scurtă oloagă, ţelina şi morcovii grădinarului dispărut şi luam atitudine în dosul unei căpăţîni de var*
 154
ză sau al unui dovleac. A la guerre comme à la guerre.
   Ivindume de gardă în tribunale, pasul nostru se şi făcuse, şi palma noastră era o continuare a orga* nelor de la puşcă. Escorta noastră, de*a lungul sălilor justiţiei, cu arma orizontală în spatele deţinuţilor, şi apoi ridicată vertical în sala de şedinţă, ca o lance, era impresionantă şi purta în rigidităţile ei puterile de moarte ale Statului organizat.
   Tecla Şvab avea voie să stea jos, fiind foarte bătrînă. Surîsul ei îngeresc, de mare cucoană, învăluind sentinelele tinere cu o bunăvoinţă pă* rintească, bătrîna se făcuse vinovată de un delict pedepsit cu închisoarea, neîmplinind formalitatea controlului impus cetăţenilor străini, adversari cît şi aliaţi. Tecla Şvab, voiseră sorţii războiului să fie printre adversari. Cazul ei era cu atît mai bizar cu cît bătrîna trăia la noi de treizeci şi cinci de ani şi nu învăţase cum se zice pe limba noastră nici bună*ziua. întrebările prezidentului rămaseră deocamdată fără de răspuns, dar pentru că vorbea bine nemţeşte, prezidentul o cercetă în limba natală; ceea ce ferici frumuseţea de icoană a bătrî* nei, furată de un extaz. Dar nici în nemţeşte bă* trîna nu ştia să spuie destule lucruri, şi jumătatea întrebărilor se rezolva în blîndul ei surîs de rumenă bunică. Tecla Şvab se aşeză din nou pe bancă, pînă ce un rînd întreg de acuzaţi ai speciei fu interogat şi clasificat. Cînd se dete sentinţa, Tecla Şvab îşi auzi numele osîndit la un an în* chisoare, — şi surîse cu o pură sinceritate şi, în* torcînd capul către sentinelă, ca la un nepot, îl salută, ca pe un om care trece cu trenul prin faţa gospodăriei.
   ■— Am iar. . . zise codindu*se căprarul şi ridi* cînd un deget, dar simţind că acum are dreptul să vorbească nemţeşte oricît de stricat.
155
   Tecla Şvab nu înţelese întîi. Apoi, înţelese niţel. Cînd înţelese detot, avu un leşin pe bancă şi ceru, făcînd semne, să iasă la aer. Prezidentul văzuse subita îngrămădire de sentinele şi public în jurul bătrînei şi pricepu mai bine. El ne dete ordin să conducem prizoniera la privată. Doi din noi se deteră jos cu bătrîna pe scară, sprijinind*o de mijloc: bătrîna mergea împiedicată de re urna* tisme şi varice umflate, şi şoapta ei suspina din cînd în cînd:
   —Afein Gott. . .
   Ajungînd la privată, soldaţii o lăsară, delicat, să intre, şi se deteră respectuoşi deoparte. Era o latrină fără scaun, ca pentru public mult şi variat, construită dintno groapă de fontă cu două tălpi. Tecla Şvab puse picioarele pe ele şi nu putea sta aplecată, braţele*i bătrîne fiind în nestare să ţie fustele ridicate. Soldaţii se uitară unul la altul cu o căutătură de milă, şi întorcînd capetele, ca să nu jignească feminitatea bunicii, îi deteră ajutorul trebuincios, ca nişte buni infirmieri, şi stătură lîngă bătrînă, aşa, jumătate pe vine şi ei, pînă ce Tecla Şvab, silită de o neputinţă cumplită, dete emoţiei de a se vedea la închisoare, un derivativ. Ştergînd^o cu ziare, ei ridicară bătrîna în picioare, îi aşezară poalele fustei la loc, şi, încet, o conduseră, printre grămezi, mocirle, zmîrcuri şi lapoviţe, afară din privată. Şi cum pretutindeni se prăvăleau oştiri întregi pe fronturi, şi popoarele îşi pierduseră minţile şi suvenirea în măcel, actul soldaţilor căpăta, într*o latrină, o semnificaţie sfîntă.
               SCENĂ LA JILAVA
   Se anunţă inspecţia unui general, şi deţinuţii sînt puşi pe două rînduri ca să*l primească. Deţi* nuţii socialişti se grupaseră laolaltă. Generalul apare în capul frontului, care izbucneşte, la sfîrşitul liniei, întrmn imn de bună*sosire. Gene# ralul e mulţumit. înnaintează salutînd şi surîde. O închisoare atît de disciplinată, cu deţinuţi atît de bucuroşi de vizita lui, îl măguleşte. El înce* tinează pasul şi se opreşte în dreptul fiecăruia.
   Deodată însă generalul păleşte, şi ochii lui în* cruntaţi se îndreaptă către corul de la coada coloanei. Urechile lui aud tot mai distinct cuvin* tele imnului cîntat; se supără, dă ordine; maiorul comandant al închisorii se grăbeşte să se scuze, primeşte cu amărăciune un potop de insulte, gesticulează de disperare.
   Liniştiţi, socialiştii cîntau, în onoarea generalului inspector, Internaţionala.
 157
                       BUBI
   După reprezintaţia ele adio, dată într*o seară de duminică, strălucita trupă zilnic ovaţionată frene* tic, s*a retras în viaţa privată, prin apartamentele ce înconjoară circul şi fac un singur corp cu el. E o curte îngustă, cu strîmtori, circulară, gîtuită între colţurile ieşite ale edificiului şi gardul împrej* multor, şi subt învelitorile treptate, de pagodă, cu streaşini adînci, căsniciile personalului, cu fe* restrele joase, par nişte cuiburi de cîrtiţe şi şo* bolani, în care un meşter păianjen ar fi introdus, pe fire, lumina. . .
   Raţele îşi leagănă mingea pîntecului ca nişte crapi ieşiţi pe uscat. Gîştele populează cu mişcări de preotese curtea de noroi şi gunoi pe lîngă uşi, pardosită cu bolovani rotunzi ca pepenii stricaţi.
   Cîteva găini urmăresc, ciugulind pămîntul, lin iile unui desen imaginar şi, bucuroase că au descoperit un tezaur, acolo unde nu se găseşte nimic, zgîrie cu entuziasm pămîntul cuminte, pecînd ochiul subit inspirat al lebezilor de ogradă se surprinde contemplînd de*a curmezişul, cu o atenţie mistică, cerul în care se ascunde Dumnezeu, deasupra circului vopsit cu catran şi terminat cu un minaret pitic. Contemplarea intermitentă a gîştii sfîrşeşte repede printr*o aplecare pe burtă, urmată de aruncarea instantanee a unui scuipat mocirlos şi de o fericită bătaie din pene. E stilul
158
ei de*a*şi exprima impresiile, primite cu gîtul ri* dicat în ipoteză.
   Trei porci tineri, murdari, din care unul creţ, cu o simpatică privire de voie bună, în capul lui satiric, rătăcesc de jurîmprejurul templului cu pa* iaţe, cu coada înnodată strîns deasupra ochiului fesei şi cu cheotoare, ca sfoara unui pachet de cîrnăţărie.
   Ilustra călăreaţă de şcoală înnaltă, care a recol* tat de*a lungul stagiunii urale, cît zece deputaţi, cînd, cu un picior pe şeaua calului şi cu cellalt în vînt, zbura pe subt ochii lungiţi ca nişte migdale ai elevilor din galerie ; cuceritoarea de inimi, abia înveştmîntată într*o fustă diafană, cu zeci de volane şi petale, umflată ca o crizantemă, trece acum drumul în papuci şi broboadă, purtînd pe farfurie o bucată de brînză, cumpărată din colţ. Seducătoarea călăreaţă şi baletistă e cocoşată, are un nas zbîrcit, un păr aspru ca fînul şi trei copii. . .
   De la fereastra de hotel, care ne serveşte de închisoare, urmărim viaţa familiilor tăbărîte de jurîmprejurul circului, ca întrmn bazin cu apă deplasarea mormolocilor şi a vioaielor lipitori.
   Fiecare membru al familiei, amestecată acum cu gîştele, cu tapajul bariton al raţelor, cu basul porcilor şi cu găinile, e un număr cunoscut din circ. Stareţa căsniciei din faţă, e băbuţa cea mică, o domnişoară de un cot, cu bărbia ceva mai ridicată de la pămînt, ca a unui răţoi. Figurează de obicei la spectacol, întrmn şir de şapte « lili* putani », bărbaţi şi femei, o scenă pastorală elve* ţiană, însoţită de Doina Vacilor şi de refrenul ei gutural. Mi*aduc aminte de o atitudine a trupei, tn care băbuţa, bătînd uşor din palme, cu braţele înclinate deasupra capului, ridica şi piciorul, intr*o schiţă de dans pe loc. Acum o cunosc în aspectul ei gospodăresc zdrenţuit. Ea conduce
159
întreaga gospodărie, cu o autoritate evidentă. E o persoană harnică, nervoasă şi sîcîită, ca o vrabie în neîncetat neastîmpăr. Învîrtită pe creş* tetul craniului, aparent prin păinjenişul părului pleşuvit, ea nu poartă o cosiţă mai groasă decît coada porcului ce se fuduleşte cu această mustaţă de carne deasupra buzei anale. Cochetăria con* trastînd cu şorţul soios, o reţine dimineaţa cîte puţin la oglindă, pentru ca domnişoara să*şi vîre subt cosiţa capului o turtă mică de păr străin, bălai, încîlcită ca perina de călcîi a unui papuc.
   Sculată de dimineaţă, domnişoara iese cu un pumn de grăunţe în poala ei cît un buzunar şi hrăneşte animalele, printre care se pierde ca o pasăre clocitoare. Ea poate intra în coteţul găinilor ca un cocoş, fără să*şi plece capul. înfăşurată întrmn şorţ lung, rigidă pe şolduri şi pe umeri, grasă subt bărbie, domnişoara pare un copil artificial, în vîrstă de patruzeci de ani, care se mişcă graţie unui resort întors o dată pe zi.
   Subt comanda ei se găseşte, afară de animalele bătăturii şi de o servitoare cu gleznele groase şi cu pielea picioarelor roşie ca sfecla, un căţel, un copi* landru de căţel. E un pui stîngaci, vînăt şi gălbui, de dulău de neam prost. Capul mare şi fălcos a luat*o înnaintea trupului cu cel puţin două luni, aşa că puiul de cîine şi*l poartă cu oarecare greu* tate, îngrijorat de echilibru şi cu o seriozitate comică, ridicat pe încheietura gîtului. El pare îmbrăcat pînă la umeri ca la circ, cu un cap artifi* cial, de cîteva ori mai voluminos decît capul lui adevărat.
   între căţel şi domnişoara pitică e o alianţă şi un conflict permanent, care umple toată ziua cu manifestările lor. încă neobişnuit cu paza reguli* lor de bună*cuviinţă şi încrezător cu naivitatea unui neofit în libera funcţiune a organelor sale,
160
căţelul îşi depune uleiurile pe covoarele din casă. De mai multe ori pe zi, se aude stridenţa glasului ascuţit, de fluier, în care se zbat alternativ pitpa* lacul şi ocarina, şi cînd îţi ridici ochii de pe carte şi te uiţi într*acolo, îl vezi părăsind odaia cu o grabă scîlcie, cu un pas întrerupt de insuficienţa picioarelor, prea strîmbe pentru fugă, sărind şi urmărit de nuiaua cît un băţ de chibrit a domni* şoarei, care apare, în uşe, cu ochelari. Nuiaua se agită fără să*l lovească, ameninţătoare în aer, ca bagheta de polcă a unui şef de orchestră. Căţe* Iul însă a înţeles că nuiaua nu*i un obiect de desfă* tare şi, închipuindu*şi că*l ustură, dacă*l ajunge, se simte obligat să puie efectul înnaintea cauzei şi ţipă cît îl rabdă gura, căznindu*se să treacă pragul uşii cu cea mai mare velocitate pe care i*o permite corpul caricatural. Ca să i se modifice rasa, căţălandrul a suferit operaţia tăierii cozii şi a urechilor şi pare deghizat într*o formă gro* tescă, mijlocie între pasăre, peşte şi cornut.
   Duminica, domnişoara, îmbrăcată cu haine noi, stă pe un scaun scurt, cu spate, construit anume pentru domnia*sa, şi citeşte, subt gutuiul înflorit, o carte nemţească. Toţi ai casei au ple* cat de acasă: dresorul de cai, călăreaţa de înnaltă şcoală, baletistele şi clovnul August, un domn în* nalt, blond, grav ca un inginer, ocupat în timpul săptămînilor de vacanţă cu ţesălatul porcilor ce vor intra mai adînc în sînul familiei, subt formă de cîrnaţi şi cărnuri afumate pentru iarnă.
   Vasele stau şterse în dulapuri, furculiţele în cutia lor, servitoarea a plecat şi ea la plimbare. Singură domnişoara şi căţelul, ghemuit la picioa* rele ei, încălţate cu pantofi albi de copil, sînt acasă. Uşa de la bucătărie e închisă, ca dulapurile. Pasările şi porcii sînt în coteţe. Domnişoara se bucură de o stăpînire integrală a domiciliului şi are orgoliul unui camerist de jurnă, care se plimbă,
161
 în zilele de sărbătoare, pe coridoarele Băncii Naţionale.
   Figura ei curată exprimă o satisfacţie cinstită. Mai citeşte puţin, se mai uită puţin la pomi, toţi înfloriţi, la liliacul albastru peste garduri, şi cînd cîinele, ireverenţios, îşi plimbă botul ca o maşină de tuns în jurul şezutului, cu piciorul ridicat la umăr, ca să*şi prindă puricii şi săn toace pe loc, domnişoara se apleacă, îi scoate capul, de urechi, din intimele lui preocupări, şi, mustrîndu4 cu degetul, gros cît un bob de ghindă, ca un preot protestant, îi vorbeşte ro* mâneşte :
   —~ Bubi, de tce nu stai fromos 1
           FLAŞNETARUL
   Cît mi*e de drag bătrînul flaşnetar care*ş aduce flaşneta, sicriul, subt fereastra mea, mă salută şi cîntă. între flaşneta veche şi flaşnetarul bătrîn şi repertoriul lui, compus din şase arii, pe care nimeni nu le mai cunoaşte, s*a întemeiat o solidaritate, ca şi cum s*au născut gemeni împre* ună. Aceeaş culoare îi îmbracă pe cîteştrei. Pălăria bătrînului e roşcată ca flaşneta, şi flaşneta lui e cenuşie ca pălăria, cele şase cîntece s*au descom* pus ca forma hainelor, ca încălţămintea; un material ciudat, uniform, a rezultat din transformarea lentă şi din pătrunderea unora cu celelalte a lemnului flaşnetei, a tovalului ciubotelor, a pielei flaşneta* rului. Singur ochii foarte albaştri ai bătrînului pun două pete de mozaic în acest grup de vechi* turi turnat ca dintr*o bucată de fontă.
   Cîntecele flaşnetei s*au uzat în concordanţă cu lemnul, marşul se aseamănă cu valsul, şi mazurca aduce cu romanţa, aşa cum ajunge de seamănă leiţi, într*o coabitare îndelungată, baba cu moşul si cu ei amîndoi pisoiul, şi cum se identifică după o logodnă depărtată, cînd unul din soţi a şi murit, inelul căsniciei cu degetul ce*l poartă. . .
   Vehiculul cu care îşi împinge unchiaşul flaş* neta, e o împărechiere totuş eterogenă de organe. Roţile au slujit cîndva unui cărucior de copil, care poate că de atunci a ajuns general sau ministru Şi poate chiar să se fi întors în ţărînă. . . Legată
163
cu o frînghie ce şua. schimbat consistenţa, pe postamentul inform al roţilor şi dedesubtul flaş* netei, zace pîntecul unui fost violoncel, cu gîtul rupt acum o sută de ani. în compunerea monstruo* sului instrument, — o căruţă care cîntă, — bă* trînul a cugetat că o vioară moartă poate da sono* rităţi unei flaşnete în agonie.
   Muzicalitatea flaşnetei a rămas ca nişte voci de tinichele aruncate, de sticle ce se sparg, de amnare scăpărate, de chei multe, de scîrţîiri de uşi, — şi toate aceste glasuri împărechiate se urzesc unele cu altele, într*o armonie, la ale căreia semitonuri strîmbe, se adaogă tonuri noi care nu aparţin niciunei game vii şi par suvenirea ultraterestră a unor fiinţe demult defuncte, scheletele imateriale ale unor vibraţii dispărute din zgomotul lumii, unde totuş, de la veac la veac, trecute de pe o vioară pe alta, cîntecele se menţin şi se păstrează, ca nişte diamante exacte.
   Flaşnetarul face înconjurul oraşului într*o săp* tămînă, şi dimineţile de sîmbăta, cînd soseşte cu barba lui afumată de mohîrcă şi surîde balco* nului meu, de unde îi va zbura tainul, înfăşurat în hîrtie, ca un fluture alb, el pare că vine de departe, din Italia cu monumente cenuşii ca şi flaşneta, din Napoli, din Veneţia, din Roma, unde poate că mai cîntase subt fereastra unui prelat din Vatican. între el şi mine, care*l privesc învîrtind manivela lui cu imnuri în putrefacţie, s*a legat o prietenie mută, în care vorbeşte, mai expresiv şi mai adînc decît cuvintele cele mai bine găsite, limba peltică a flaşnetei, întrrnn stil de monumente risipite. El mă cunoaşte, poate, de treizeci de ani, ca un tovarăş cu care am trăit, mi*a zîmbit la toate ferestrele pe unde m*am mutat, şi acum la închisoare, ca un Dumnezeu cu barba albă, egal de bun pentru toţi argaţii lui pămînteni.
164
   Deasupra flaşnetei, în colivie, stă bosumflat un cobai cu ochii rotunzi şi negri ca două mărgări* tare. Lîngă el cutia cu noroace, din care iese pentru spiritele neliniştite un bilet tipărit, galben, verde sau alb, după sexul şi după vîrstă cercetă* torului, ispitit de intenţiile misterioase ale desti* nului. Ce a putut înfrăţi muzica şi norocul în mintea bătrînului flaşnetar?
   Plecat cu ploile toamnei şi cu cocorii, retras departe, poate schimbat în Moş Crăciun, ca să pregătească, poate, jucăriile copiilor, de iarnă, bătrînul meu se întorcea odată cu rîndunelele, acelaş de anul trecut, cu aceeaş trăsurică şi acelaş repertoriu. Zîmbetul lui surîdea ca şi cum nu ne văzusem din ajun. îl aşteptaseră caişii ca să înflorească subt binecuvîntarea cîntecelor lui ve* chi, ca psaltirea. îl aşteaptam eu cu ochii în fîşiile albastre ale azurului. . . arborate la toate etajele cerului ca să*l primească.
   Anul trecut au înflorit grădinile fără ca flaşne* tarul să fi venit. A trecut vara toată. A trecut toam* na, au plecat cocorii, s*au scuturat penele copaci* lor în aşteptarea lui. Şi s*au întors rîndunelele încă o dată. Şi au înflorit caişii, salcîmii, fără prevestirea lui de bine, şi sărbătorile Paştilor au trecut, iarăş fără să i se audă caterinca, deasupra căreia sta pitit un cobai alb cu capul roşu şi cu ochii de mărgăritar. . .
             TORTURA
   Toţi copiii fură, cum fură cîinii, miţele, maimu* ţele, cărora instinctul de proprietate, produs de civilizaţie, lin necunoscut. Eu cînd furam cîteo* dată un pumn de zahăr sau cîteva bomboane, se dezlănţuia în mine şi peste mine o întreagă dramă, ca o cataractă, şi niciodată n*am fost mai nefericit ca după realizarea unui act, care îmi făgăduise o plăcere. Dulceţurile furate îmi ardeau mîna în care le ţineam ascunse în buzunare, şi preocu* parea mea tenace consista în a duce la loc ceea ce dosisem, pîndind momentul de a nu fi surprins în vinovăţia mea îndoită.
   Sensaţiile, scrupulele încercate cu bomboanele, au rămas la maturitate în ce priveşte femeia. O iubeşti, te învierşunezi, şi în ceasul cînd îţi apar* ţine, te*ai întristat. Ai mistuit*o.
   E ceva care îţi turbură toate plăcerile presupuse, pe cale de a fi realizate : ceva inexplicabil, ca şi cum pe lespedea sufletului, aşternută pentru mulţumire şi odihnă, o mînă satanică a gravat sentinţa, pe care o citeşti de cîte ori vrei să te aşezi cu o carte sau cu o amantă: « Tu nu ai acest drept ».
   Ce neam nesfîrşit de sclavi îngenunchie în tine, cînd vrei să te bucuri? Din ce iobăgie seculară apare azi sufletul tău, cînd vrei să*l împărtăşeşti cu o mulţumire? Te*ai născut solidar cu senti*
166
mentul că ai numai datorii şi că trebuie să îe suporţi pe cele mai grele, cu atît mai docil cu cît jertfa se prevede mai grea.
  Tu nu vei fi nici bogat nici sus aşezat, pare să dăscălească o voce interioară. Tu vei purta jugul unei conştiinţe de rob şi vei robi, făr*a te plînge, familiei tale, femeii tale, copiilor tăi, şi mai ales unui trecut, pe care nud cunoşti, ivit în idei şi sentimente; nu din plăcere, nici din neplăcere, dar pentru că aşa trebuie să fie. Duminica ta nu va fi duminică, pentru că atunci vei fi chemat la o muncă mai aspră. Grădina ta nu va fi o grădină parfumată şi un aşternut delicat de culori, pentru că nu vei avea timpul să vezi şi să simţi. Tu vei cugeta mereu la altceva decît la ceea ce faci, absent de pretutin* deni unde gîndeşti că eşti. Ospăţul pe care ţi bai pregătit nu mai are gust, odată ce ţi bai întins pe faţa mesii. Pendula cu sunetul adînc, pe care ţi*ai cumpărata, încetează de a te mai zgudui cu glasul ei, îndată ce*ţi aparţine. Ajunge ca un lucru să fie al tău, ca să*şi piardă şi gustul şi fiinţa. Toate în tine dispar, întrmn mormînt.
  Şi totuş viaţa îţi place —pentru că nu o trăieşti; cu toate că în toate bucatele şi suculenţele, ţi se oferă, odată cu arta care le*a pregătit, o muscă sau un fir de păr. Tu aştepţi cu solemnitate ca să*ţi treacă toate pe dinainte, pentru consolarea de a te gîndi, după ce au trecut, că au stat o secundă dinaintea ta.
  îţi place viaţa nu pentru tine, ci pentru alţii şi pentru dînsa. Asistent neputincios la spectacolele care te domină sau te revoltă, vei răsfoi cărţile ei cu imagini necontenite, în tăcere. Fiece clipă vine cu o imagine proprie.
  Din cînd în cînd concorzi două imagini sau încrucişezi două idei, şi*i singura ta răzbunare, de a fi sclavul veşnic şi misterul impenetrabil al ca* priciului divin sau vulgar, graţie căruia te*ai ivit.
             GÎNGĂNIILE
   Noaptea năvălesc în lumina lămpii mii de in* secte, pe care o mînă invizibilă pare că Ie aruncă pe fereastră, ca nişte confeti. Vin din ceruri, din cuiburile lui luminoase, sau sînt ele înşile stelele, ale cărora stoluri adînci trec în vîrteje multico* lore pe deasupra noastră neîncetat?
   Insectele zboară şi ies, orişicum, din întunericul care le fabrică şi le dă drumul ca unor imense valuri de sămînţă de mister. Din tiparele lor pînă în lampa mea arzătoare, în a căreia dogoare aripi* le impalpabile, de pulbere dantelată diafană, se topesc în scrumuri de aur, ele s*au ţesut din cele mai fine şi mai provizorii materiale din cîte a descoperit natura, şi fiecare e lucrată ca o bijute* rie de geniu. Zmalţului verzui şi transparent, cati* felei cărămizii, pieilor ce le alcătuiesc, unse cu lacul capricios al pensulei aeriene, artistul din întuneric le*a adaos cîte un corset de mătase, cîteva fire nervoase ale picioarelor şi elitrelor, şi în toate aceste compoziţii microscopice a pus esenţa şi mai uşoară şi mai tainică, a unui suflet de sine stătător, care le îngăduie să se înnalţe, să se mişte, să se poarte dintrmn loc într*altul, să*şi aleagă flacăra ce le va mistui.
   Trei fluturi de aceeaş mărime, tăiaţi cu foarfeca după un model identic într*un atlaz de o culoare necunoscută, stau ca trei triunghiuri echilate* rale pe paretele meu. Capul lor e o minune. în
168
puful palid mărunt şi bogat ced acoperă, sticleşte ca două rubine, focul sumbru, cu amintiri de metal, al ochilor desinaţi în orbita lor auriferă cu precizi* unea şi amănunţimea florilor de cîmp. Cei trei fluturi stau ca nişte echere. Cîte trei dungi brune şi în zigzag le acoperă transversal aripile, largi la bază, iar ştofa lor poartă în ţesutul ei linii de relief imperceptibil, sute de raze geometrice întîlnite în punctul ascuţit ce ascunde capul, ca un vîrf.
   Noaptea îmi trimite mai întîi cîte un model din fiecare zburătoare, pe care apoi îl repetă. Cele mai frumoase sînt şi cele mai puţine. într*o ninsoare de ţînţari, de sute din aceşti purici înnaripaţi, care intră pe fereastră sărind, sînt numai trei fluturi de aur şi numai două imponderabile mă* runte libelule. . .
   Risipirea nopţii risipeşte şi insectele care, îngî* nîndu^se noaptea cu ziua, se duc la cuiburile lor necunoscute, strînse, în împărăţia lor miraculoasă, la un apel. Şi, noaptea viitoare, altele le în* locuiesc, alte forme, alte culori, alte tempera* mente, de la domniţa de gheaţă, încremenită ca o fantomă în mantia*i albăstruie în ungher, pînă la gîngania nebună, în luptă cu umbra ei pe tavan.
   în timpul zilei insectele zburătoare sînt mai puţine, şi poezia părăseşte spaţiul, ca să lase să bîzîie musca.
   Poezia obscură şi lină a nopţii prieşte mai mult păstrării intacte a comorilor mişcătoare. Ziua aparţine insectelor încălţate şi căpuşii devorante. Specii noi, uimitoare, inventate instantaneu, îm* puiază văzduhul şi iarba. Unele imită racul, ah tele contrafac în proporţii infinitezimale atitudi* nea păunilor, rapiditatea cailor, graţia lebezilor cenuşii, săritura broaştelor în rugă de ploaie.
 169
   Dar în mijlocul horelor de fluturi încinse în jurul lămpii, apare, să*şi expuie plosca infectă de sînge, ploşniţa, matroana cu şoldurile umflate, ţaţa puşcăriei. Tîrtiţa ei trivială e mistuită însă în focul lumînării cu care am urmărit^o de aproape: facla adevărului arzător.
             MUŞTE TINERE
   Muştele sînt cuprinse în iulie de o formicaţiune îndrăcită. Numeroase părechi călări străbat aerul, ca nişte zmei în plină streche. Pe cîte o muscă feminină cade fulgerătoare pasiunea cîte unei muşte bărbăteşti, care o violează pe neaşteptate, într*o îmbrăţişare instantanee. N*am văzut încă muscă refuzînd un bărbat. Sensualitatea lor e un veşnic consimţămînt de împărechiere.
   Şi pecînd această voluptate a celei mai dezgustă* toare insecte se etalează cu cinism pe toţi păreţii, pe toate lucrurile casnice, apar, de două*trei zile încoace, puii de muşte, mînzaţii, pe care inexperi# enţa îi face să bîzîie cu stupiditate, să zboare fix în acelaş punct din aer, să provoace mătura sau cîrpa care îi sacrifică, unul cîte unul, cu turbare. Musca e una din ruşinile creaţiei şi umilinţa lui Dumnezeu, care a dat şi viermilor âripi.
            DANABASY
   Danabasy a fost condamnat de un fost prieten, la un an şi jumătate închisoare, pentru o schiţă de palmă. Prietenul era de profesie judecător. A fost aproape numai o intenţie de palmă, căci l*a atins în diagonală; fostul prieten refuzase martorii trimişi pentru cererea unei, cum se zice, satis* facţii. Prietenul e un maniac şi titlul lui de căpete* nie l*a constituit o închisoare de cîteva luni dată de nemţi, care au găsit mijlocul să*l facă, subt ocupaţie, glorios. Există oameni liniştiţi, care n*au păcătuit împotriva fricii de moarte cu nimic şi care îşi asumă şi meritele florilor de pe mormîntul Eroului Necunoscut.
   Fostul prieten, fiind la cenzura scrisorilor la poştă, deveni un rafinat al spionajului, pe care îl descoperea şi la muşte, şi îşi începu cariera de dic* tator profetic denunţîndu*şi colegii. El a « prins » o carte poştală a lui Danabasy, mobilizat şi el la cenzura scrisorilor, carte în care se pomenea de o doamnă X. Danabasy fu pîrît în toată forma şi arestat. La percheziţie, s*a găsit asupra lui un car* net cu iniţiale, cu adrese şi cu o cifră de bani înscri* să în dreptul fiecărui rînd : dovadă certă a spiona* jului. Era însă o listă de nume prescurtate şi adre* sele cîtorva persoane, profesioniste sau amatoare, însoţite de tariful respectiv. . . Danabasy se vede a fi fost un Don Juan cu contabilitate în regulă şi care, dintr*o noapte consacrată poeziei, reţinea
172
costul, lăsînd altora, mai prozaici, colecţionarea adevăratelor corpuri delicte, bucle de păr şi pan* gliei de la cămăşile de noapte. Prietenul, în apli* carea instinctului său subit de agent şi detectiv diletant, dăduse un greş lamentabil, răscumpărat mai tîrziu prin revenirea la judecătorie, unde s*a petrecut răzbunarea tardivă a celui condamnat la un an şi jumătate de închisoare pentru o palmă.
   Danabasy, pentru schiţa lui de palmă, a fost chiar arestat şi ţinut şapte zile în închisoare pre* ventivă, pînă azi. Capul nipon, cu ochelari, adus între baionete, pe o lapoviţă imensă, şi galoşii plini cu noroi, dau atitudinii lui un aer de stam* pă, în care personagiul şi*a pierdut uneltele de bambùs şi undiţa, întrmn lac măsliniu.
UN VIZITATOR DE MARE LITERATURĂ
   Şi miercuri o vizită cumplită. Un tînăr cu pleoa* pele înnodate de o uşoară conjunctivită, careţi pune în jurul ochilor două cercuri de jumări. Faţă leproasă, păr mare unsuros, de culoare dubioasă, dat pe ceafă. Din cînd în cînd, floaca frontală se lasă pe ochi ca o perdea, ceea ce nu displace tînărului estet, care şi*o aşează la loc, scuturîndu*şi capul de jos în sus, fără să puie mîna, ca un acrobat care mănîncă o plăcintă cu mîinile la spate, din tavă direct. Ca să*şi reia părul atitu* dinea comandată, tînărul face o mişcare, ca de refuz, bruscă, mai întîi de fachir care se concen* trează, însoţită de o tremurătură a umerilor, apoi capul şid repede în sus ca un înnotător care spin* tecă valurile : valurile sînt pletele lui ce*şi restabi* lese astfel direcţia spicului. Detaliu odios, gura plină de frumuseţi, de formule şi de dinţi stricaţi a tînărului vizitator, pute ca şi cum ar vorbi o brînză stricată, aninată. Ghiceşti în gingia putre* dă a vizitatorului abcese în funcţiune şi o burtă fără intestine, în care fermentează aromele feca* lelor, începînd din înghiţitoare.
   A venit să mă vadă pentru că nu mă văzuse demult, şi în ajunul unei călătorii pe care o întreprinde. Admiră, recunoaşte, sprijină şi comen* tează cu un spirit critic ambarasat de etichete, în articole publicate subt un titlu general care începe cu « Noi. . . ». însă băiatul nu vrea să*şi piardă
114
 independenţa artistică şi intelectuală şi te tratează pe ici pe colo cu o democratică egalitate. Poate că numai atitudinea ta rău interpretată, poso# morîtă, de victimă disperată, îl împiedică să*ţi ofere un « mă », să^ţi dea cu « tu », ca de la monument la monument, împietrite în aceeaş glorie împreună. Suporţi, cu o politeţe mîrîită, bagajul de boarfe ce ţi se descarcă în cap din cufărul cu zdrenţe al tînărului tău coleg de imor* talitate. în precocitatea lor filosofică, fesele lui să tot aibă douăzeci de ani. Dar uneori o injurie vulgară ţi se strînge în gură ca o flegmă de tuse pe care abia o împiedici să scape. . . Idolii, îţi zici cu scîrbă, trebuie să fie răbdători, — şi rabzi. Rabzi pînă ce vizitatorul binevoieşte să*şi ispră* vească repertoriul.
   Starea mea sufletească e ca de cerb prins întrmn coteţ de găini. Cu neputinţă să mă mişc, aştept, şi toată activitatea mea se rezumă în gestul de a fuma, de a*mi mîngîia fundul pălăriei aşezată pe genunchi.
   întreb uneori :
   —  E noroi?
   Sau alteori:
   —  A plouat ieri şi în Bucureşti ?
   Şi tînărul răspunde cu întrebarea îngrozitoare:
   —  Ce aţi mai scris ?
   Odată, acest camarad pe terenul muzelor, mi*a adus la hotel, unde eram întîile luni închis, o serie de « portrete » ca să mi le citească, şi între ele se găsea şi portretul meu, cu care ar fi voit să înceapă.
   —     Pîn*aci ! am răcnit, — şi tulburarea mea aţî* ţaţă a făcut atunci un gest deznădăjduit, de acar în primejdie de a fi călcat de tren, de o elocvenţă pe care autorul portretului meu moral şi literar nu a înţelese, dar căreia i s*a supus. O singură linie din portret — şi aş fi făcut o crimă. Crăcii criticului
 175
admirativ ar fi ieşit agitîndu*se de la etajul al doi* lea pe fereastră.
  Povestind sentimentele de contradicţie şi de exasperare în care te pune o asemenea situaţie, ai sensaţia că ai căzut întrmn butoi cu clei, din care nu mai poţi ieşi cu nicio opintire. Eşti mîzgălit şi mortificat.
BALABAN
   Noaptea şi dimineaţa s*au petrecut de veghe în zguduirile cu zgomot ale ocnaşului Balaban, un « vieţaş » nebun. Celula lui se deschide pe o galerie în continuare cu galeria celulelor politice; galeriile sînt despărţite cu o uşe uşoară de maga* zie, care nu se încuie niciodată.
   Ieri, Balaban ceruse directorului general, pe un ton imperativ, să fie strămutat la ocnă, de unde a fost scos fără voia lui. S*a plîns de mîncarea din penitenciar, provocînd din partea directorului general răspunsul deconcertant : « N*ăi vrea să*ţi dau pui fripţi? ».
   Pînă astămoapte, Balaban s*a mărginit să*şi manifeste nebunia prin cîntece în mijlocul nopţii. Balaban e un Hercule tînăr şi mărunţel, cu muşchii umflaţi, ca nişte saci cu nisip, la pulpe, la umeri, la braţe. O linie formidabilă conturează trupuri de taur, terminat printrmn cap de Napoléon, cu ochii albaştri, închişi în litera exotică a sprîn* cenelor negre.
   Intenţionat sau sincer, — medicul crede că Balaban e un farseur, — la orele douăsprezece noaptea, după un somn liniştit, repertoriul lui ciudat începe să se desfăşoare. Cîntece cu ison bisericesc, urmate brusc de un fluierat de gară, urmat de monoloage. Uneori, Balaban apostro* fează în întunericul celulei pe cineva, pe care4 dă afară cu strigătul: «Pleacă, îţi zic! du*te, du*te! »
177
răstit cu o voce afectată de actor de provincie, şi această scenă dintre un ocnaş nebun şi marele întuneric durează cîte un sfert de oră, după care începe cîntecul:
          « Nu pot crede, nu pot creeede Nici nu eeeste de crezut. . . » şi urmează un ropot de aplauze bătute cu palme ca de fier.
   Vecinul de celulă al lui Balaban, un inginer cadaveric, al căruia cap transparent, cu ochelari, pluteşte pe sfoara interminabilă a unui trup imens, răsucit ca un cearşaf ce se stoarce, te gîndeşti că trebuie să fie în agonie.
   Pe la orele trei din noapte, trezit şi el, Iancu, nebunul reputat al temniţei, intră, de la gratiile spitalului, într*o polemică violentă cu Balaban, care prin întunericul nopţii, tăcută ca un cimitir, îl aşteaptă să*şi termine toate frazele, ca să răspun* dă şi el revoltat, pînă la capăt. între cei doi nebuni atenţia pune o înţelegere tragicomică, aceea de a urma o luptă verbală disciplinată, înjurăturilor pornite din spital ca un torent, Balaban le răspunde ca o umbră istorică: «Ciii* neee. . . eşti tuuu. . . ? ».
   Spre dimineaţă, armat cu capacul de fier al privăţii celulare, Balaban înteţeşte loviturile pînă atunci rare, cu care încerca rezistenţa uşii.
   Pe la cinci uşa, cedează. Arma nebunului a prăvălite, şi Balaban iese pe galerie. Sentinelele fug, gardienii fug! Balaban scoboară scara răcnind, circulă gesticulînd prin curte şi, făcîndu*se des* chiderea temniţei întregi, hoţii se grămădesc în perspectiva spaţiului şi*l urmăresc. Balaban se întoarce, sparge uşa altei celule, zmuceşte şi rupe din rama de piatră a balconului paraclisului grilajul decorativ de fier. El strigă pe socialişti, pe ziarişti, care se strecoară cîte unul pe scară şi se retrag, în papuci şi cămeşi, în curte, în aşteptarea unui
 178
atac, însoţit de asasinat. Ca de vînt, uşa celulei nr. 23 e zmulsă din loc, deşi încîrligată pe dină* untru, şi. . . apare verde şi aproape în pielea goală, o nouă specie de nebun, creată instanta* neu, un coleg. Balaban se îndrepta spre celulele noastre. Socialistul Sever a mîncat o palmă. So* cialistul Coniţ, un tipograf, socialiştii Nistor şi Bogdan, croitor şi tapiţer, mai prudenţi, măsoară de o jumătate de oră distanţa, prin curte, care*i separă de poarta temniţii, evoluînd cînd înnainte, cînd înnapoi, după pericolul ce se apropie sau se retrage. Socotind că tactica cea mai bună consistă în a nu se arăta pe cerdac, aşteptăm înnapoia uşii, lîngă un ciocan.
   Garda militară, cu puştile încărcate, dispăruse, ca şi gardienii, la prima scrîşnire uriaşe de dinţi, cu care se ivise în gura*i strînsă Balaban pe cerdac. Temniţa prezintă aspectul unei revoluţii. Cei şapte sute de hoţi din închisoare puteau să plece liniştiţi pe porţi, fără să*i întrerupă nimeni. Dispăruse întreaga ierarhie, stratificată la direcţia unei închisori.
   Puterea fără margini a lui Balaban e numai fizică. Privirea care*i rezistă îl intimidează. Ieşindu*i înnainte nebunul Iancu, hotărît să*l înjunghie cu un briceag de scobit urechile şi dinţii, Balaban e apucat de groază.
   în sfîrşit, hoţii se hotărăsc să*l astîmpere pe Balaban, în momentul cînd nebunul, răzimat de umerii unui copil, pe care*l mîngîia, începuse să*l ameninţe cu o privire încruntată. Eroul zilei e banditul Lache, vestitul şef de bandă, care după optsprezece ani de ocnă a fost adus să*şi sfîrşească osînda de douăzeci de ani aci. Lache e un ţigan mărunt, stropit cu găuri de vărsat, nervos şi slab, cu o căciulă mare, al căreia moţ e vîrît cu o ele* ganţă specială înnăuntru. Agerimea de maimuţă a ochilor lui şi mersul lui cu călcătura felină, pe
179
 vîrful degetelor, ca şi cum încheietura călcîiului var sta în mijlocul tălpii, aduc aminte lupul şi hiena. Darul lui de comandă îi face ascultat şi stăpîn asupra tuturor hoţilor care îl privesc cu admiraţia terorizată a tinerilor începători pe poetul mare, încă în viaţă, trecînd pe bulevard. Lache ia deodată atitudinea tigrului ridicat în două picioare ca să sară, urcă scara iute, iese înnaintea lui Bala* ban, care în plină vociferare se opreşte speriat, holbează ochii şi, paralizat, se lasă apucat de mînă şi strîns de tălpile de fier subţire ale bandi* tului Lache.
   Stăpînit, Balaban îl urmează pe scări, e scos din curte. Atunci reînvie bărbăţia soldaţilor şi gardie* nilor, care apar cu funii. Se apropie hoţii şi so* cialiştii. Balaban e răstignit pe pămînt, spre cea mai mare părere de rău şi a lui Lache, silit să*şi arate autoritatea, şi a celorlalţi hoţi de carieră. Nebunul Iancu stigă:
   —  în lanţuri! La gherlă!
   Hoţii, adresîndu*se socialiştilor şi ziariştilor, clatină din cap:
   —     N*are, bietul, cu dumneavoastră nimica. Urăşte pe gardieni.
   Un lanţ leagă un braţ de un picior al lui Balaban, închis la gherlă, unde, în aşteptarea curierului care îl va transporta în patria lui plăcută, la ocnă, el şi*a sfîşiat hainele şi îşi întinde lanţul pe muşchii goi, de Hercule despuiat.
   Deţinutul Bogdan, care protestează şi cînd e soare şi cînd nu e, şi cînd îi e bine şi cînd îi e rău, se supărase teribil că Balaban nu*l lăsa să doarmă şi îi ameninţa existenţa. Acum, el se revoltă de ce Balaban e în lanţuri. Logică de tapiţer.
   Primul gardian, Negoiţă, i*a răspuns:
   —  Atunci să*i dăm drumul prin curte.
   —  Mă opun! a replicat Bogdan.
180
   Balaban asasinase lent, cu rari lovituri de cuţit şi cu progresive strangulări, o bătrînă că* lugăriţă, care refuza san spuie unde ţinea banii ascunşi.
   Iar ca să poată pătrunde în chilie, a imitat noaptea vocea şi zgîrîitul pisicii în pragul uşii...
   HAINELE DOMNULUI DIRECTOR
   Domnul director e un bărbat mijlociu, negru la faţă, cu pielea albăstrie, ruptă şi dreasă peste tot, ca un ciorap cîrpit cu ghemuri deosebite. Pe obraji, pe bărbie, pe lîngă buze, masca lui pre* zintă găuri reprizate pe dedesubt, sau nodurile su* perficiale ale unei înseilături grosolane, executată cu un ac prea mare şi cu un bumbac prea gros, de o mînă nepricepută. Faţa lui pare îmbrăcată în* tr*un tricou cu două găuri pentru ochii perma* nent înflăcăraţi. Pleoapele poartă rînd pe rînd umflătura vînătă şi roşie a unei invizibile ţepi de viespe, cu care s*a luptat peste noapte, în timpul unui vis urît, de blefarită. într*adevăr, dimineaţa domnul director se deşteaptă, fără să fi avut simp* tome decuseara, cu privirea îndoită, un ochi normal şi cellalt scoborît către nară, ceea ce dă capului o atitudine de ochitor fără puşcă.
   Ceafa domnului director mai todeauna supu* rează dintr*o plagă neagră cu conturul neregulat de mocirlă şi trandafirie în mijloc, ca şi cum ar fi primit, deasupra gulerului lustruit de la cămaşe, flegma cu miez, sfîşiată din plămînul unui tuber* culos. Dar acest cap, acoperit cu mitra directori* ală, — şapcă neagră cu trese de aur pe catifea vişinie şi cu două chei încrucişate pe frunte, — e conştient de importanţa lui şi semeţ. Mătura unei mustăţi aspre se zbîrleşte cu vîrfurile în sus, deasupra buzelor violete, proeminente, prin ume*
 182
zeala cărora organul gros şi posomorit al domnului director grăieşte. Acest organ rosteşte înjurătura cu o înlesnire careţi aproape o politeţe. Domnul director ştie că e o persoană energică şi o mînă de fier.
   O întreagă carieră de puşcărie se bolteşte ca o zare în perspectiva trecutului pe care ba străbătut pînă la treapta superioară, de unde acum comandă fulgerii ca un zeu, grad cu grad, tresă cu tresă: « Sînt Directorul Unei Instituţiuni », repetă el ca un ecou al destinului, de cîte ori i se pare că nu s*ar şti îndeajuns cît e de însemnat rolul lui social. Şi această declaraţie o face de două ori pe zi, cu pălărie sau cu şapcă, în apartamentele deţi* nuţilor săi, ajutîndu*se cu gestul mîinii drepte, la ale căreia degete strălucesc inelele mari cît bobul de măslină şi mai cu seamă unul cu ini* ma neagră, înconjurată de briliante, şi de pro* porţiile unui lacăt de puşculiţă.
   Domnul director e însă cochet. Costume cenuşii, costume cernite şi bleu*marin îi mîngîie trupul fălos. Croitoria de subt direcţia lui Dimitrof e în permanenţă ocupată, ca şi cizmăria închisorii, cu împodobirea personalităţii sale, păşind majes* tuos în încălţăminte subţire, galbenă sau neagră, în mijlocul curţii, pavată cu bazalt, fiinţa lui se contemplează, singuratecă, în obiecte, şi îşi zice, privind clopotniţa, legătoria de cărţi, biurourile, brutăria, şi dincolo de ziduri: «Toate acestea sînt ale mele. Cum aş face să mi se simtă autoritatea şi puterea şi mai mult? » Din cînd în cînd un deţinut se strecoară cu căciula în mînă prin faţa lui, şi, la fiecare marcă de respect, bărbia lui de stăpîni* tor se ridică puţin.
   E în costumul lui gri. Domnul director se mă# soară cu mulţumire şi îşi scutură mîneca hainei inutil, de o umbră, îşi alungă o cută. Cele două degete ale mîinii drepte prind marginile manşetei
 183
 şi, acordat cu acest gest, întregul corp se mişcă rigid şi face o piruetă. în cracul stîng al panta* Ionului se rotunjeşte, mereu, atributul virilităţii, ca un muşchi suplimentar, acoperit în interior cu mătasa cămăşii de culoarea foii de porumb, vizi* bilă la guler şi piept.
   Domnul director pleacă în oraş. E seară. îşi pune cu migală mînuşile de aţa cenuşie, interesat, la fiecare deget, de forma splendidă pe care o capătă încălţat, frecîndu4e cu un lung masaj satisfăcut, de la vîrfuri la rădăcină, şi beat de plăcere, ca şi cum s*ar masturba la cinci organe deodată, înrădăcinate, ca bananele, pe un singur ciorchin.
   în inima lui, domnul director îşi zice orgolios: «Cine ar fi crezut să ajung ce sînt? ». Şi în spiritul lui triumfător şi fermecat, se topesc Napoléon, Bismarck şi Regele, ca nişte stîrpituri.
               O FATĂ PLÎNGE
   A mai înnebunit în închisoare o fată bătută la comisar. în spaţiul tăcut al închisorii, în faza de linişte şi nemişcare, nebunia fetii izbucneşte într*o plîngere tristă de agonie, care, fără tranziţie, devine cîntec melancolic tărăgănat, strigăt de: ajutor! aju* tor! ca şi cum în celula în care e închisă şi unde, sfîşiindu*şi hainele, virginala*i pudoare a rămas cu totul goală, ar locui patru fiinţe cu patru firi şi patru voci deosebite. Viziuni de groază se suc* ced cu viziuni simpatice care atrag în feluri aten* ţia nebunei.
   După cîntec, fata pare să fie o ţărancă. în vocea ei se străvede cîmpul, cîntă ciocîrlia, trec boii şi carele şi praful dureros al satelor pustii.
   Trebuie aflat de ce a fost dusă la poliţie, de ce şi de către cine bătută şi de ce închisă la Văcăreşti, această femeie tînără, despărţită pe vecie de cîmpul ei şi de oameni, prin brutalitatea fără răspundere a unui funcţionar.
 185
                   PRUNCII
   Am văzut azi un copil de nouă ani, condamnat la cincisprezece zile închisoare pentru crima ino* centă de a fi poftit la o cutie de rahat şi de a fi furat^o. S*a găsit un negustor destul de legalist ca să4 denunţe, şi o autoritate destul de senină ca să4 aresteze şi să4 osîndească.
   Consecinţă: copilul a fost sedus de către un individ de patruzeci de ani, un oriental, cedînd foamei, pe care străinul i*a astîmpărat*o cu o bucată de brînză. Actul s*a petrecut de cîteva zile. Copilul s*a sfiit pînă azi să se plîngă. Anusul lui e cu desăvîrşire rupt şi o gangrenă s*a declarat în punctul violentat.
   E un copil naiv şi cuminte, pe care Codul, răzbunătorul prestigiului social, a ţinut săd ame* lioreze. La gherlă, unde a fost izolat făptaşul, ar trebui aruncat în fiare şi rahagiul.
186
        o Încercare de evadare
   Pe la orele nouă seara, după închiderea temniţei, la opt, cînd nu mai sînt liberi pînă la zece decît deţinuţii politici, o goană de picioare face auzul atent şi un ropot are loc întrmn colţ al curţii personalului, către primul gardian. Se disting cu* vintele : « fiare », « să vie garda », « evadare », din* trmn ghem de murmure. O lună curată albeşte păreţii de var printre petele gălbui ale arborilor goi, după o ploaie care a curs trei zile şi trei nopţi dintrmn cer plumburiu.
   Primul gardian, luat de un gardian de noapte şi de infirmierul Rădulescu, se îndreaptă în pas alergător către interiorul temniţei. La nouă jumă* tate, în tăcerea profundă a nopţii, căreia lumina lunii îi dă un ton de eternitate, începe clopotul să sune. Pentru întîiaş dată liniştea nocturnă e tulburată. Semnal. Se face numărătoarea deţinu* ţilor din nou.
   Sublocotenentul gărzii, un ofiţer înnalt, străbate umbra curţii pavate, cu luciul cozorocului de lac : salută. Mai mulţi soldaţi trec în grabă, spinte* cînd cu baioneta de argint întunericul albastru al spaţiului întunecat de copaci. Curtea de piatră şi bolta celor două porţi consecutive ale temniţii. Celulele temniţii din fund. Lucarnele lor de*a lungul galeriei, stau luminate simetric, ca nişte aştri de aur pătraţi.
187
   Un deţinut care trebuia să fie închis în dormitor la ora lui, a fost zărit umbrind păretele alb al spitalului, — aşternut cu o încremenită velinţă de atlaz, — şi tupilîndu*se în catifeaua ascuţită a celor cîţiva molifţi. L*a văzut Slavici, şi mai de aproape a fost văzut de un ţigan, închis într*o celulă vecină şi care, necăjit de ploşniţe, scosese nasul prin gaura cu gratii a uşii, ca să miroasă noaptea şi să contemple stelele din dreptul ochilor, zăbrelite.
   Iată directorul, care, tocmai sosit din oraş, cere lumină şi cere să fie însoţit. Grup de patru. Se încearcă poarta de fier, croităm semicerc, la gura boltită a pivniţii de subt spital, şi cineva spune că cercetarea s*a făcut. în odaia cimentată a mor* ţilor nu e nicio urmă de evadare. Primul gar* dian de noapte arată locul pe unde presupusul evadat ar fi putut ieşi, — şi pe lîngă care puteai trece de nenumărate ori fără să*l bănuieşti. Totuş, semnele evadării sînt distincte şi dovedesc inteli* genţa celui care a fugit sau stă pitit undeva pe aici, în vre un păinjeniş. E o fereastră de beci, care răspunde şi în pivniţă, şi printrmn capriciu de arhitectură, şi «între ziduri». Ea scobeşte zidul la nivelul solului şi se arcuieşte pînă la înnălţimea unui om. Gratii foarte rare îi împărţesc lumina, ţesută cu sîrmă ghimpată împletită des. Sîrma a fost desfăcută pe un dreptunghi spre pămînt, şi un gol a fost practicat dedesubtul barei orizontale care desparte fereastra în două şi pe subt care evadatul a putut să se strecoare. El a fost cu picioarele goale, căci ca să nu se înţepe apăsînd cu talpa în mănunchiul de ghimpi ai sîrmii, pe deasupra căreia trebuia să alunece, prevăzător şi pregătit, pusese peste sîrmă doaga de nuiele a unui coş împletit, pe care picioarele lui s*au sprijinit, în efortul executat de corp ca să treacă printrmn
 188
vid îngust, ca pe o pedală. A izbutit să fugă? Cine poate să spuie ?
   Fapt este că nu a fost prins. Fapt este că un om umbla tupilat prin curtea spitalului, în lumina lunii, după ce dormitoarele fuseseră închise.
   Zăvoarele uşilor din spaţiul imens de dormitoare sînt date acum rînd pe rînd înnapoi cu bătaia ciocanelor care le face să funcţioneze de două ori pe zi. Deţinuţii sînt vizitaţi unul cîte unul şi identic ficaţi. Zăvoarele sînt iarăş bătute cu ciocanul la loc, şi lacătele, trîntite în verigele lor, reîncuiate. După un ceas de control la flacăra roşie a faclelor urmate de şepci, de capèle, de baionete şi de convoiul zmeilor pe careţi deşteaptă feştilele de*a lungul, pe păreţi, zgomotul se potoleşte. N*a lipsit din cifra totală nimeni. Şi totuş unul a rămas afară, în dogoarea rece a lunii.
   în tăcerea restabilită a nopţii, din curtea argint tată a spitalului sperie tunetul brusc al unei voci :
   —  Caţaveico, adu*mi geamantanul !
   E strigătul familiar al lui Iancu nebunul, pe care luna, fermecătoarea somnambulilor, îl îm* piedică să adoarmă.
   Proiectul de evadare este îndeobşte descoperit la timp, şi cîteodată chiar în momentul anterior conceperii lui. Apanajul bunei vigilienţe consistă tocmai în a urmări un gînd şi o acţiune înnainte de a se fi ivit. Orişicine ştie să audă clopotul după ce a sunat : meşteşugul este să4 percepi cu o clipă mai devreme. De aceea unui funcţionar al ordinei i se cere prevederea, ca un asociat al chibzuinţii. Neavînd ce chibzui, el prevede ca să parvie să chibzuiască, şi lipsindud elementul pentru preve* dere, chibzuieşte ca să4 facă existent.
   Autorul proiectului de evadare este supus unui interogatoriu imens şi « descusut », şi, ocolit de
 189
 logica urzitoare a personalului superior, el simte cum i se strînge năvodul împrejur şi*l sufocă. Un hoţ integral şi sincer, care mai conservă ero* ismul şi romantica de a se lăsa văzut şi prins, apare în societatea noastră ca un peşte gigantic, împins de naivitate în apele nămoloase şi dulci.
   Pentru o cercetare autorizată, directorul îşi lasă pălăria în mîna gardianului şi cere şapca de amiral, îndată ce capul se simte acoperit cu tiara marilor simbole, piciorul calcă sigur şi documentat, şi persoana directorului se îndreaptă către infractor ca un fierăstrău circular cu motor.
   Faţă de eveniment, cancelaria intră în febrili* tate. Subalternii circulă des între dormitorul celui anchetat şi între un punct în spaţiu, — poarta mare sau cişmeaua, — ca nişte căutători de soluţii. Ei se simt însărcinaţi să complice cazul şi să con* struiască. Arhivarul a inventat o idee care trebuie verificată. Grefierul vede mare şi cu orizont. Con* tabilul calcă*n tocuri, ca un cancelar care ezită un moment să semneze un tratat internaţional; copiştii sînt consilierii intimi. în mijlocul curţii surîde, cu buzele întoarse, gura deschisă a sanita* rului răscăcărat: ajutorul de medic nu cunoaşte evenimentul, întreabă nerod şi primeşte răspunsul de universală pricepere şi publicitate al grefieru* lui* ajut or, ajustat bărbiereşte, în colţul buzelor, de*o mustaţă redusă la virgulă, şi*n cap la căra* re, cu valuri ondulate spre tîmple. Dacă vre unul dintre funcţionari, mai simplificator şi mai puţin pasionat de carieră, şi*ar permite să puie la îndoială ipotezele şi fanteziile camarazilor, el ar fi exco* municat ca lipsindu*i patriotismul profesional.
   Pentru orice act neregulamentar se analizează, ca o complicaţie esenţială a fiecărui caz, complici* tatea. Desigur că infractorul are complici, complici între hoţi, complici în personal, complici între sentinele, complici în Bucureşti şi în toate capita*
 190
lele de judeţ, şi o complicitate mare, organizată în străinătate.
   Competinţa normală a unui funcţionar de în# chisoare nu poate niciodată admite ca unui de# ţinut să#i vie de la sine o idee, şi ideea fugii. Pe cale naturală, hoţul nu poate să cugete. E dina# fară, pentru ca hoţul să capete un punct de vedere; cine poate şti ce se ascunde înlăuntrul forţelor secrete care l#au pus să evadeze! Onoarea meseriei cere ca misterul să fie demascat şi comandă o dezlegare deplină şi rapidă. S#ar primi ipoteza că puşcăriaşul a fost plătit cu bani străini ca să evadeze, să evadeze la o zi fixată, care ar fi coincis, dacă planul nu era contrariat printr#o neaşteptată descoperire, cu cine poate spune ce perturbări.
   Măsurile cele mai întinse şi mai radicale au fost luate numaidecît. Ca să se curme semnalizările posibile, ceasornicul din clopotniţă a fost oprit cu limbile#i de aur lipite pe cadranul de chinoroz. Trompeta nu va mai cînta stingerea, la corpul de gardă. Se spoiesc trotuarele cu lapte#de#var. A fost închis robinetul de apă cu cheia cea lungă, din pămînt : se poate evita o sosire de bilete şi materiale pe ţevi. Tonul general este şoapta. De zece zile funcţionarii se salută francmasonic, fără cuvinte, trecîndu#şi repede mîna pe cozorocul şepcii, ca şi cum ar izgoni o muscă ce#i ciupeşte de trese. Gunoaiele din cîmp sînt aduse înnapoi şi li se face o cercetare în interior.
   —     Se petrece în mijlocul nostru, îşi zic funcţio* narii, o acţiune clandestină.
   Dacă la anchetă deţinutul răspunde :
   —     Să trăiţi, domnule director, nici n#am avut de gînd să fug,
judecătorii îl opresc răstit:
   —  Minţi! avem dovezi.
   Dacă răspunde:
   —  E*adevărat, am dat să fug,
191
magistraţii cancelariei îl pun la locul lui:
   —     Minţi! Nu ţie ţi*a venit să fugi. Spune cine te*a învăţat, dacă vrei să scapi.
   Dacă inculpatul tace, conclavul formulează:
   —     Avem de*a face cu un pervers, care ascunde adevărul şi caută să inducă justiţia în eroare.
   —     Spune tot ce ştii, îndeamnă directorul ; dacă nu spui, ştii ce te aşteaptă! — şi degetul lui arată spre Infern. îţi dau o noapte să te gîndeşti. . .
   Ieşind de la anchetă, directorul pare copleşit ca de o povară universală. Ca Jozué, opritorul de soare, el şi*ar întinde mîna în sus şi ar porunci: « Stingeţi* vă, stele!».
   S*au luat la examinare, în mod ştiinţific, antece* dentele deţinutului, ascendenţa lui. Degetele de la mîini i*au fost comparate cu degetele de la picioare, podul palmelor cu călcîiul, umărul fesei cu umărul obrazului, amîndouă stropite cu alu* niţe. Medicul legist a descoperit în palmă o linie tulburătoare, şi îndărătul craniului un nod ca un cartof. Urechea, prea depărtată de tîmplă, se gă* seşte lipită mult dedesubt.
   —     Unde ai fost tatuat, întreabă medicul brusc, dezvăluind deasupra ţîţii stîngi un inel de logodnă şi numele Margaretei întipărit în piele.
   —     Face parte dintrmn comitet! încheie medicul legist. E un subiect foarte primejdios.
   Răpiţi de conjectură, funcţionarii s*au strîns în mijlocul curţii, pe lîngă medicul legist, care reeditează ticul cugetător fotografic, al ţineriim palmă a bărbiei.
   —     Dacă se primeau ideile mele de către diversele guverne demagogice şi timorate, nu am fi ajuns aci, se plînge legistul. Totul merge din ce în ce mai rău, nu mai sîntem siguri nici în închisori, unde
 192
altădată domnea perfecţiunea. Eclar că ne aş# teaptă un cataclism.
   Şi, profetic, el încheie, deocamdată, ca un Iisus :
   —  Cine are urechi de auzit să audă!
   Rugat şi îndesat de curiozitatea respectuoasă a
directorului şi funcţionarilor, doctorul îşi expune ideile zădărnicite de miniştrii demagogi.
   —     După toate rezultatele ştiinţifice experimen# tale, se cere ca fiece individ ce se naşte să fie repro* dus din profil, din faţă, din ceafă şi în diversele lui atitudini fiziologice, o dată pe săptămînă pînă la vîrstă de un an; o dată pe lună pînă la şapte ani; o dată pe an pînă la optsprezece ani, şi o dată pe zi de la această vîrstă înnainte. Cu începere de la vîrstă serviciului militar, individul trebuie obligat să poarte toate crochiurile şi fotografiile cu el, pretutindeni, pentru a face dovada concor* danţelor şi a continuităţii şi pentru a se stabili, fără greutate, filiaţiunea, consecinţa şi similitude nea fenomenelor sociale şi penale. După cod, fiecare noumăscut este un viitor infractor, pe care organele de ordine trebuie săd aibă în vedere şi să*l urmărească.
   Orice noumăscut trebuie numerotat pe pulpa piciorului stîng şi obligat ca, de la optsprezece ani, să poarte intercalat în ştofa pantalonului şi în dreptul numărului de ordine, un geam de sticlă sau de celuloid transparent. Evident, numărul este trecut în registrul Controlului General, şi orice agent al forţei publice poate să noteze cifra indivizilor suspecţi, aplecîndu*se puţin şi citind*o prin pantalon.
   Un rol important îl joacă în viaţa juridică sem* nele particulare. Cui nu are semn particular, tre* buie să i se pricinuiască unul, conform indicaţiilor respective din registru, vizibil şi uşor de identi* ficat. Pentru clasificare penală, copiii este de dorit să fie însemnaţi după avere. Sărăcia fiind unul din
193
   1
marile drumuri penale, pruncilor săraci detot li se va rupe, de pildă, piciorul între şold şi genunchi, prin îndoirea înceată a mădularului înlăuntru, pînă la troznire. Se bandajează şi se lasă delicventul să se vindece. Apoi, i se va repeta ruptura, frîn# gînd piciorul invers, pentru ca în viitor individul să şchioapete negreşit. A fi şchiop, ciung, cocoşat sau olog, constituie şi un remediu social preventiv, întrucît îngreuiarea mişcărilor şi dificultatea de a se tîrî către crimă, fac să tacă pornirile asasine ale clasei de jos.
   Copiilor de hoţi li se va crăpa lumina ochilor cu vîrful unui briceag, operaţie ce ar intra în com# petinţa proprietarilor de imobile urbane, în casa cărora se va naşte delicventul. Muncitorii cu bra# ţele vor fi obligaţi să poarte în spinare o tablă pătrată de tinichea cu bretele (i m/1 m). Muncitorii intelectuali vor purta#o de mucava. în ce priveşte adversarii guvernelor cuminţi, ei vor fi împuşcaţi.
   Dă#mi toate acestea, exclamă medicul legist, şi îţi garantez o administraţie ideală.
   —     E#adevărat, punctează directorul. Exact ace# leaşi opinii le profesează şi naşul meu, care m#a cununat. E doctor în poliţie ştiinţifică de la Uni# versitatea din Grenoble.
   —     De âltfel, poliţia ştiinţifică o au în sînge toţi oamenii detreabă, toţi oamenii cinstiţi, cu un venit net de la cinci milioane în sus. Ca doc# trină, ea prescurtează şi confundă toate celelalte ştiinţe vasale. Pentru poliţia ştiinţifică toţi cetăţe# nii sînt delicvenţi deopotrivă, afară de Directorii Generali, de Directori, de Subdirectori, de Agenţi şi de Inspectori, modelele statornice ale omenirii civilizate. Idealul nostru este să substituim ordinei capricioase a naturii o ordine raţională, demnă de gradul de cultură pe care l#am atins. Animalului# om i se va substitui chitanţa, recipisa, cărţulia, certificatul şi paşaportul. Pe mine nu mă intere#
194
sează problematicile virtuţi morale şi facultăţi intelectuale. Cînd mă voi întîlni cu Da Vinci, îi voi spune « arată*mi întîi actele, şi pe urmă stăm de vorbă » ; iar dacă îi lipseşte numărul sau biletul de identitate, pe Da Vinci îl trimit în arest preven* tiv, pînă la clarificarea situaţiei lui generale. Repet, Statul ideal nu va fi realizabil decît atunci cînd fiecare ins va purta în cîrcă o raniţă cu legitimări, dovezi, bilete colorate, tipare digitale, numere de intrare şi de ieşire, verificate la fiece control, fie de chelneri, fie de portarii de hoteluri, fie de către crupieri, dansatori şi alţi adepţi ai poliţiei ştiinţifice. Poliţia ştiinţifică este idealistă.
   în concepţiile noastre, care nu se vor putea realiza decît cu timpul şi într*un stadiu de perfec* ţiune, dat fiind că o ştiinţă întîmpină întodeauna dificultăţi, intră toate măsurile de siguranţă. Aţi văzut cu toţii în ce dezordine trăieşte colecti* vitatea. Orişicine poate ieşi din casă, fără justifi* care, şi se poate întoarce acasă, atît în timpul zilei cît şi al nopţii, oridecîteori voieşte. Acest agent de destrăbălare, al voinţii, trebuie anulat. în anarhia actuală, autorităţile, orbite de teorii false şi de sentimente bolnăvicioase, încă nu au înfiinţat biletul de voie de ieşit în oraş, emis la poartă de un agent călăreţ. La încrucişarea străzilor nu funcţionează niciun cordon de jandarmi şi niciun ghişeu pentru eliberarea permiselor de trecere de pe un trotuar pe altul şi dintr*o mahala într*alta. Aţi văzut însă trecătorii uitîndu*se aşa, in sus: mă rog, este nevoie ca trecătorul să se uite în sus? Alţii se opresc în loc: de ce se opresc în loc? Dimpotrivă, alţii circulă prea iute: este admis? Cetăţenii cată să aibă o ţinută cu* viincioasă.
   Cum să calificăm şi cealaltă dezordine, a costu* mului, croit fără viza poliţiei ştiinţifice ? Noi ne străduim, actualmente, să obţinem la un congres
 195
uniforma bunilor cetăţeni, care vor putea să fie deosebiţi de la distanţă.
   Pînă la descoperirile adevărurilor şi noţiunilor sistematizate într#o enciclopedie ştiinţifică, admi# nistraţia se făcea sălbatec, empiric şi intuitiv. Se vorbea de tact, de inteligenţă, de talent, de#o su# medenie de calificări neconforme şi absurde. Se numeau prefecţi oameni cunoscuţi prin dibăcia şi buna lor echilibrare socială. Noţiuni fanteziste şi obscure. Tehnica noastră este fără greş. Iau pe cine#mi place şi îl fac într#o lună de zile savant în poliţie ştiinţifică, şi el se comportă admirabil, îi pun în faţă registrul cu locuitorii numéro# taţi, şi pe aceştia îi împing să defileze la vitrină, printr#un coridor îngust, ca la cassa de bilete; adeptul îi confruntă cu registrul pe baza celor 12.J21 de acte indispensabile oricărui locuitor. Pe lîngă registre, îl prevăd pe profesorul de ener# gie ştiinţifică cu o brigadă de savanţi mai mici, armaţi cu funii şi cauciucuri, ca să adune lumea; cu un beci şi cu un automobil de mare viteză, pentru transportarea suspecţilor mai departe. Inşii cu hîrtii puţine vor fi, evident, expediaţi la ocnă.
   Şi nu ţi#am vorbit încă nimic de vederile poliţiei ştiinţifice în interiorul căsniciilor şi în aşa#zisa viaţă privată, care pentru noi este o eroare: nu există viaţă privată, viaţa e publică şi deschisă. Trebuie să parvenim ca în toate casele cu doi inşi, soţ şi soţie, cu doi sau cu mai mulţi fraţi, jumătate din aceştia să înveţe poliţia ştiinţifică, pentru a face controlul celorlalţi; altfel zis, noi vrem naţia ştiinţifică. Şi trebuie să izbutim să avem de partea noastră, din fiecare număr de cinci# zeci de profesionişti, cîte douăzeci şi cinci printre profesori, popi, ingineri etc.
   Cuprindeţi dumneavoastră cu mintea toată în# semnătatea efectelor obţinute într#o societate atît de minunat organizată? Poliţia ştiinţifică nu mai
196
aleargă să prindă hoţii şi bandiţii, care astăzi refuză, cum ar fi moral, să se predea. Ea ştie din eternitate cine va făptui o crimă, fără să se fră* mînte în ipoteze, căci ţine rubrică specială de sus* pecţi. S*a făcut o spargere? Suspecţii sînt chemaţi după registru şi spînzuraţi, cu certitudinea că unul din ei este făptuitorul.
   Dar, vă mai spusei, totul se găseşte încă în stare de ideal. Imediat ce Statul ne va putea destina o subvenţie de zece miliarde, puterea noastră se va manifesta în toate aplicările ei, matematic.
     VISUL CROITORULUI NISTOR
   Croitorul Nistor, ambetat de foarfecă şi degetar, a trecut, într*o seară de april înflorit, pe la club. Acolo, un tovarăş cu barba de cîlţ auriu şi cu ochii de un albastru rece, de cuţit, vorbea de pe tribună necăjiţilor sociali, adunaţi întrmn miros cu origini exprimate. Respirau subsuorile, picioarele şi tainele păroase ale întregului trup, de acord, şi toate nuan* ţele aerului închis în jurul oratorului contribuiau la o armonie olfactivă comparabilă cu un jazz de miasme. Văzduhul de tramvai şi de sală de aştep* tare de gară, se îngreuia cu aroma de mahorcă şi ceapă, cu adieri de usturoi şi cu emanaţia caprină a hainelor, plouate de bura monotonă a străzii, dintre reverberele de gaz.
   Încet*încet, sala se umplu de figuri sclipitoare, care după o zi de treabă veneau să se împărtă* şească liniştite cu vorbele sufleteşti ale noii religii. Aplauze mari acopereau, ca o surpare de pietre în prăpăstii, aluziile mai tari ale neobositului tribun.
   Nădejdile călătoare ale omului, devenit omenire, se înfăţişau de astădată în formă concretă, şi auditoriul putea să le facă o socoteală pe ceasornic, opt ore de cîte trei ori pe zi, însemnînd în dreptul lor un salariu şi un tarif. Precizia idealului şi a dorului de mai bine, făcuse un progres evaluat aritmetic.
   Croitorul Nistor se simţi minunat de bine în această mare colegialitate, în care figurile surîdeau
între ele, şi el îşi amintea ca un vis urît înjură# turile din timpul zilei, primite de la patron şi clientelă pentru o păreche de pantaloni tăiată pieziş. Cînd oratorul zise, întru tîrziu: «Jos bur# ghezia! », croitorul Nistor, fără să priceapă toc# mai sensul exact al acestor cuvinte, dete un stri# găt intuitiv şi, răspunzînd: « Bravo, tovarăşe! », se simţi dintrodată ridicat în primele rînduri ale luptătorilor sociali.
  La sfirsitul conferinţei pe care o ascultase cu o confuză beţie a sufletului, s*a înfăţişat secreta# rului şi, plătind cotizaţia de neofit, se înscrise în rîndurile noului partid.
  De atunci el a participat la toate manifesta# ţiile, cumpărînd şi citind broşurile de propagandă antiburgheze. Cunoscu, pe cîte unul, pe toţi fruntaşii mişcării, pe care îi întîmpina colegial, cu «tovarăşe», cărora le zicea pe nume, şi se adresa, liber, cu « tu » şi cu « mă », mai ales acelora dintr#înşii îmbrăcaţi mai bine, cu oarecare distincţie burgheză, ale cărora mîini, neînţepate la înseilat, nefripte la fierărie, purtau unghiile curate, ca nişte domnişoare, şi mînuşi de piele. O suspiciune generală plutea asupra acestor cîţiva fruntaşi : advocaţi, profesori, « intelectuali » şi doctori în medicină. Ei păreau nişte uzurpatori, nişte transfugi incapabili ai burgheziei, adăpos# tiţi, cu scopuri ascunse, în bordeiul muncitori# lor, şi destinaţi să compuie clientela partidelor de exploatare.
  Mai ales că, de la un timp încoace, numărul acestor pui de burghezi creştea în sînul mişcării, pe măsură ce în societate alţii mai ageri, mai bine înrudiţi sau mai lingăi, ocupaseră locurile rîvnite. Cîţiva ingineri cerură înscrierea colectivă, chiar din închisoare, în partid. Cîţiva ziarişti se alătura# ră partidului.| Mai mulţi condamnaţi politici tre# cură ostentativ, ca să pedepsească societatea, subt
199
steagul roşu, pentru care nu există inamic na* ţional, ci inamici de clasă.
   A fost caracteristică pentru croitorul Nistor tre* cerea la socialism a unui fiu de boier, care profe* sase pînă*n ajun doctrina conservatoare pură a boierului, a jandarmului, a biciului şi a împăra* tului, şi străbătuse mai multe partide burgheze cu o nelinişte politică egală. Şi aceluia îi zicea «tovarăşe», cu o vădită agresiune, care se adresa batistei lui parfumate, ţigărilor lui scumpe, auto* mobilului ce*i legăna fiinţa, între închisoare şi judecătorul de instrucţie, tripoului de unde va veni în viitor la club cu tînăra lui soţie, după cîteva ore în şir de pocher sau de bridge.
   Boierul era socialist după cum unele puşti sînt de salon. Socialismul lui îl făcea boierilor mai sim* patic, pentru că mai artistic primejdios, şi cucoa* nelor mai dorit, din pricina sîngelui revoluţio* nar, care*i va stropi, într*o zi de baricade, era* vata şi plastronul. La masa verde de la clubul sportiv ca şi la ceaiul de la patru dat de doamna Stîrcu, unde se întrunea tot ce sexul sensibil avea mai ales, Vulpişor Potache, dăruit cu o abundentă obrăznicie şi posedînd lecturi literare, desina, în suspinele feminine ale auditoriului de* coltat, conturele grevei generale, şi expunea, pe un fotoliu Louis XV, dictatura proletariatului, în* cruntîndu*şi pumnul şi figura şi îmbucînd, după aceea, cu un surîs satisfăcut, o bomboană de cioco* lată cu sîmburele de ananas.
   Toate acestea, croitorul Nistor le simţea însom* norat şi, neputîndu*şi exterioriza sentimentul sigur că intelectualii partidului umblă după scaune de deputaţi, într*o critică susţinută îşi permitea cu dînşii numai limbajul unei camaraderii exage* rate şi atitudinile servitorului care*şi provoacă stăpînii. Picior peste picior, el cerea « tovarăşului » o ţigare aurită, pe care boierul socialist i*o oferea
  dintrmn buzunar de piele, incrustat cu marca fami* liei, în argint, — şi se lăsa să*i fie ţigarea şi aprinsă.
   Uneori, cu capul lui din întuneric, croitorul în* jgheba «o chestie» în care «tovarăşul» trebuia «prins». îl întreba ce ba determinat să devie socia* list, să se amestece cu robii de pe moşiile părinţilor lui, tocate la cărţi. Şi atunci, Vulpişor Potache, în picioare, în faţa croitorului răsturnat şi sceptic, îi făcea o profesie de credinţă socialistă arzătoare şi exagerată, îi vorbea îndelungat despre supravalută, despre maşinism, despre regimul capitalist, con* damnat să dispară, îi definea mizeriile uzinei şi cri* zele de producţiune, armata de rezervă a proleta* riatului, cum s*a format proletariatul, ce viitor îl aş* teaptă. Şi stabilea, ca nişte corolare absolute ale con* servatismului, principiile socialiste, căutînd o dată mai mult să se autosugestioneze că întreaga aris* tocraţie şi democraţie nu*i decît un moment: ati* tudinea în care te culci şi socoteala cu care te scoli.
   Croitorul Nistor rîdea în hohote la această de* monstraţie matematică şi, gîdîlat de tămîia pe care i*o aducea boierul la picioare, el îi arunca în nas, ca nişte pumni, fumul ţigărilor lui încălţate cu aur. . .
   —     Quil est embêtant cet animaldà / observa Vulpişor Potache în auzul discret al soţiei lui, la ieşirea din vorbitor. Şi, enervat, ochii lui Vulpişor se umpleau de lacrimile contrarietăţii. . .
  —Me pleure pas} Voulpichor, cest le progres social qui le veut. Tu seras député, je t*en assure. . .
   Cît despre croitorul Nistor, credinţele lui erau definitive şi lapidare. Lumea începea de la Karl Marx, care se rosteşte cîteodată pe olteneşte, Marsc. Pînă la Marx fusese întuneric, şi, ca să păstrăm cuvintele lui, « încurcătură de meaţe ». Toată omenirea era alcătuită din vite mai mari sau mai mici. Toţi umblau după ceva pe care nu*l găseau. Dacă nu venea Marx, şi astăzi omenirea s*ar fi găsit tot în aceeaş stare de plîns, ca un ac fară
201
 ureche sau ca un mosor fără aţă. De la Marx încoace există maşina de călcat şi maşina de cusut. Căci pînă la Marx pămîntul era locuit numai de burghezi şi nimic nu#i mai de dispreţuit decît « burghezîia ».
   Burghezii erau un popor burtos, cu favorite, care a născocit astronomia, chimia, dreptul, litera# tura, matematicile, pictura, pentru apăsarea mun# citorimii. Burghez e sinonim cu asasin, cu vierme, cu mucegai, cu excrement. Iisus Cristos a fost un burghez nebun. Dumnezeu: un temnicer pentru stăpînirea croitorilor, a tinichigiilor, a tîmplarilor, a tipografilor, a tapiţerilor, a proletariatului.
   Homer, Sfîntul Pavel, Goethe, Balzac: nişte intelectuali scîrboşi. Şcoala: o fabrică de burghezi. Universitatea: o porcărie. Numai porcării burghez zeşti. Istoria lumii e istoria burghezimii. Popoarele sînt fraţi şi surori, oamenii egali, nu poate exista un om mai inteligent ca altul. Această invenţie a « burghezîmii » a dărîmat#o Marx. Cine ştie să citească e intelectual şi se pricepe în politică şi în conducerea Statelor. Dacă citeşti pe silabisite şi scrii un cuvînt întrmn sfert de ceas, sau nici nu citeşti nici nu scrii, e egal: alfabetul e o cursă a burgheziei, cu toate că nu e rău să4 ştii. învăţă# tura lui Karl Marx nu are nevoie de ştiinţă: o afli la club şi din « ixperinţă ».
   —     Noi, muncitorii, avem toate drepturile. în# ţelegem prin muncitori pe toţi aceia care lucrea# ză cu cotul şi cu genunchiul. Restul nu sînt mun* citori şi trebuiesc desfiinţaţi. Profesorii, inginerii, arhitecţii, pictorii, scriitorii, filosofii, vor fi în prima zi a revoluţiei sociale împuşcaţi sau trimişi să măture mahalaua, în vreme ce proletariatul, expul# zîndu*i din case, se va muta în ele el. Vom sparge bisericile şi vom face săli de întrunire. Teatrul va fi gratuit. Restaurantele vor fi degeaba. Cofetă# riile şi cîrciumile, de asemenea; şi cinematograful.
202
   în ziua revoluţiei sociale croitorul Nistor îşi va pune hainele de duminică şi va ieşi în Piaţa Teatrului, îşi va alege un automobil şi va zice: acest automobil e al meu. Se va duce la palatul regal şi, trimiţînd garda acasă, va zice : casa asta e a mea şi a nevestii. Cu nevasta la braţ, se va duce în prăvălii şi îi va alege cîteva costume pe sprîn* ceană, după care va da pe negustori afară, luînd cheile magazinelor în buzunar. Apoi îşi va duce acasă trei piane electrice, care cîntă singure, zece gramofoane, şi va dizolva consiliul comunal, numind tovarăşi ca să dirijeze. Ministerul de Externe va fi desfiinţat, şi diplomaţia anulată. Va fi suprimat tot Statul burghez. De la ceasornicar va lua şapte*opt ceasornice cu două capace şi un deşteptător, ca să aibă; de la negustorul de ghete, douăzeci de părechi de încălţăminte de toate culorile şi o păreche în trei culori, cu bizeţ de lac; se va aproviziona cu cămăşi, cu ciorapi şi în sfîrşit şi cu batiste.
   Şi după ce va fi regulat treburile oraşului, va ieşi la ţară şi va spune ţăranilor:
   —     De azi înnainte nu mai mîncăm porumb, nici pîine neagră; cultivaţi grîu pentru cozonaci şi cornuri.
   Şi cînd îl vor întreba ţăranii:
   —     Cine eşti dumneata, boierule ? el va răspunde:
   —     Nistor; atît. Cîmpul nu mai e al vostru, ci al Statului, adică al vostru şi al nostru, al croito* rilor, tinichigiilor, vopsitorilor, tapiţerilor. . .
   Şi se va sui în automobil şi va pleca mai de* parte, vestind ţăranilor că a venit la putere şi împărţindu*le cocarde roşii.
   Nistor crede cu emoţie şi sinceritate şi cu căi* dură în aberaţiile lui personale, şi trăieşte ca să le împlinească.
       FLOAREA ŞI GENERALUL
   Venind sîmbătă în inspecţie, generalul coman# dant a văzut un deţinut cu o crizantemă la buto# nieră.
   —     Ce va să zică asta? întreabă generalul pe grefier.
   Grefierul are ideea să scuze pe deţinut:
   —     Vedeţi, domnule general, deţinutul nu e un condamnat, e numai un prevenit.
   încurcat în raporturile care trebuie să existe între condamnaţi şi botanică, între crizantemă şi prevenit, grefierul se pierde în pauze îngînate, încearcă să facă definiţia condamnaţilor, a preveni# ţilor, şi a florilor, şi termină încetul, pe subt cu# vinte, construind cu gesturi anapoda o circonfe# rinţă, două circonferinţe, o întreagă spirală, şi salutînd în sfîrşit prin încovoierea insului său înnalt, ca un biciclist care a trecut călare, în goana pedalelor şi cu ochii închişi, pe subt o boltă joasă, frecat cu spinarea de cărămizi.
   Răspunsul colonelului V., la o altă întrebare a generalului, adversar pesemne al florilor lui Dum# nezeu şi care văzuse pe masa pregătită de cină, a socialiştilor, un buchet într#un vas, a fost mai bun:
   —     Sărbătoresc, domnule general, victoria lui Bela Kuhn.
204
          INFIRMIERUL POKORNY
  Mărunt, incolor, cu privirea fostă cenuşie şi grupată în colţurile ochilor către nas, fostul ban# cher, condamnat pentru bancrută frauduloasă, prigonit pe vremuri de un ziarist democrat, se agită ziua întreagă foarte grăbit, cu varii îndeletni# ciri, de mai multe ori pe ceas, între spital şi cancelarie şi de la cancelarie la spital. Ieri şi#a făcut şi ultimele salutări de#a curmezişul curţii, cu familia lui, din care cea mai sentimentală era o femeie bătrînă, de statura lui, desigur maică#sa, cu buzele intrate într#o gură goală de dinţi şi cu o particularitate caracteristică a figurii. Ascuţită cu exagerare, bărbia ei avea proporţiile unui biet cioc.
  Infirmierul Pokorny ţine socoteala scrisă a tratamentelor ordonate de doctor, pe un registru, asistă la bandaje, notează purulenţa şi tempera# tura, scrie şi iscăleşte bonuri, distribuie medica# mente şi umblă, umblă cu o eternă foaie de hîrtie în mînă, pe care o transportă de cîteva ori pe zi din spital la cancelarie şi invers.
  Funcţiunile din închisoare, atribuite deţinuţi# lor, sînt ca un joc de copii, în care băieţii sînt medici, şefi de tren şi ofiţeri; suluri de hîrtie şi celuloid, goale pe dinlăuntru, limitate pe un spaţiu de cinci sute metri pătraţi.
  în spital sînt vreo douăzeci de tuberculoşi, hrăniţi de la cazan şi trataţi de medici cu tonice
 205
şi aperitive. Pentru acest sistem de însănătoşire medicul vine cu regularitate pe bicicletă, se arată plin de profunzime profesională, un soi de Păcală diplomat, foarte respectuos cu ordinea stabilită şi care pentru trei*patru sute de lei pe lună salariu nu se revoltă, nu se plînge. Vine, clopotul vesteşte vizita medicală, deţinuţii se grămădesc, Pokorny scrie, registrul se umple, bolnavii mor, şi furgonul Morgii circulă intens: cel mai ocupat dintre auto* rităţi.
   între tuberculoşi, unul e izolat într*o celulă din regiunea spitalului, un inginer, al căruia hoit va aparţinea în curînd, pe vecie, Curţii Marţiale care ha depus. E o caricatură înnaltă, despre care nu se mai poate spune înnaltă; un imens mane* chin, cu o distanţă între ghete şi şapcă, acoperită de maţul unui corp de mai mulţi metri dubli. Corpul poate să rămîie în loc încă o bucată de vreme după ce picioarele s*au ridicat de pe scaun, şi au pornit, chemate, de un vizitator, la cancelarie, de obicei tatăl, un domn, şi acela lung, dar mai spătos, care intră pe poarta temniţii cu un geamantan. Sînt oameni pentru numărul cărora s*ar părea că nu există nici pătură de culcat, nici uşi de intrare şi care par destinaţi să doarmă de*a*n picioarele în umbra bisericilor, răzimaţi cu capul de turlă şi să profeseze meseria de stin* gători de stele. Oameni*sfori, oameni*catarge, oameni*telegraf, care cînd se opresc pe loc par nişte plopi uscaţi, îmbrăcaţi civil şi cu pălăria basculînd în vîrful ramurii celei mai subţiri, ca o cioară. Pasările i*ar lua drept nişte fantome vege* tale, în care găsesc loc de cuiburi vrăbiile şi liliecii, şi dacă ar fi pasionaţi după călărie ei ar fi siliţi să alerge pe girafe şi echinozauri.
   Bolnavul de la spital e ca un şarpe ambulant şi mai are şi ochelari pe figura lui galbenă*canta* lup. Picioarele lui în mers sînt încrucişate ca un
206
semn de multiplicare, ce se descompune şi recom* pune continuu, înmulţind la infinit inutilitatea vieţii cu pătratul rădăcinii neantului.
   Doctorul, etern ocupat să ronţăie seminţe de floarea^soarelui şi dovleac, puse în buzele lui mari, în serviciul unei frunţi înguste, scrie diagnostic cui: tuberculoză de gradul al treilea şi tuber* culoză la intestine. Şi Curtea Marţială instru* ieeşte. . .
                 FETICA
   O fată de unsprezece ani a furat bani. Un ju* decător a anchetata şi arestat*o, şi o Cameră de punere subt acuzare i*a confirmat mandatul. Din suma furată, a cărei importanţă variază, după in* formator, între doi poli şi patru mii de lei, — în momentul arestării copila îşi cumpărase obiectul dorinţelor ei celor mai vii: doi castraveţi, ca să*i mănînce cu sare.
   Am văzut*o escortată de soldaţi ca într*o gra* vură de propagandă. Numai că şi soldaţii şi gar* dienii şi gardiencele care o însoţeau la « secţia femeilor», mai inteligenţi decît autorităţile, şi sur* prinşi cu toţii de micimea noii arestate şi atraşi de figura ei extrem de simpatică, o escortau ca la un botez, cu glume şi cuvinte mîngîietoare, care arătau copilei că puşcăria e un loc mai bun decît se povesteşte, preferabil în orice caz stă* pînului legalist, de la care a furat cu naivitatea şi instinctul unei mîţe, şi care a trimis*o la închisoare.
   Cineva a chemat copila şi a pus*o să*şi poves* tească isprava. Copila a produs o schiţă inocentă a furtului săvîrşit, gingâşe ca un pastel.
   —      De data asta, am să te iert, îi răspunse cineva, ca un judecător suprem, de care atîrnă soarta tuturor hoţilor din Bucureşti. Dar dacă ai să mai faci o dată, am să*ţi tai o mînă, şi dacă mai faci şi a doua oară, îţi tai şi un picior.
 208
  —   Nu ţue milă? a întrebat copila.
  —   Ţie nu ţi*a fost milă, cînd ai furat?
  —    Nu e totuna, a răspuns cu vioiciune hoaţa mică. Dacă tai piciorul, curge sînge şi doare.
        VORBITORUL BOIERILOR
   Cancelaria era plină, de*a lungul păreţilor, de familii tăbărîte la grefă şi deosebite unele de altele prin grupuri, fiecare în jurul cîte unei singure persoane, punctul de atenţie al ochilor şi de orient tare al capetelor, ridicate sau aplecate. Un tată, un frate, un soţ închis, prizonier al unui dreptaş interpret al unei acuzaţii, organizată pe schema unui text de lege sumar, surîde şi gesticulează evocaţiilor de libertate. Femeia unuia cu capul mare, de cîine cîrn, pe nişte picioare ca două buzdugane, buzată, cu măselele de aur, frizează cu pipăitul ei mărunt şi distrat, în prezenţa copii# lor îmbrăcaţi în alb, părul ridicat şi încremenit pe creştet ca o cremă de şocolată, al soţului ei, negus* tor de cereale, om cu dare de mînă, respectat şi duşmănit în oraşul provinciei lui, şi cu minte.
   Mai tînără, mai frumoasă şi mai elegantă pe şoldurile*i înnalte, blonda nevastă a celuilalt a străbătut ziua caniculară de astăzi, cea mai fier# binte din vară, pînă la penitenciar, cu pleoapa unui ochi umflată pe pupila albastră, ca muşcată de o viespe. Soţul ei, cocoşat pe un taburet cu picioarele scurte, o fixează prin gheaţa ovală a ochelarilor de aur, prinşi de nasul cu vîrful subţiat şi prelungit înnainte şi puţin în sus, ca un bot de tapir, şi cu barba roşcovană.
   Un fost vînzător de mătăsuri, acuzat de tentativă de dezerţiune şi condamnat la douăzeci de ani de
210
muncă silnică, şi care a făcut doi în ocnă, domina, lîngă două femei negricioase şi zbîrcite, basul numeros al vocilor armonizate, cu sopranul lui neobişnuit de subţire, de sticlete. Capul de filosof al unuia, chel, gros, apare lîngă pălăria nevesticii, ca o lună în umărul idilic al unei îndrăgostite.
   în colţul din dosul uşii aşteaptă silueta germa* nică, vastă, a unui copil bălan, care nu are decît cincisprezece ani. Privirea lui sigură şi clară, carnaţia lui sănătoasă, abundentă înnăuntrul gule* rului de la cămaşe, desfăcut şi răsfrînt peste gulerul hainei, iradiază onestitatea şi un curaj liniştit. Tatăl lui, de o înfăţişare viguroasă şi energică, intră cu luleaua în colţul gurii şi încruntat pe cadrul de metal al sticlelor de la ochi: domnul Tenhof. O strîngere de mînă scurtă, o sărutare rapidă,—una singură, — pe obrazul fiului, şi urmează un dia* log, abreviat de expresia privirii, în care tatăl comandă grav, numerotînd seria dorinţelor lui pe degete, de patru ori, şi fiul afirmă, după fiecare punct, printr*un gest şi o mişcare a capului, că a priceput şi va face întocmai. Convorbirea sfîrşeşte prin remiterea geamantanului cu alimente, prin* tr*o sărutare identică primei, şi fiul iese, salutînd cu o politeţe de bronz, rezervată, adunarea.
   Ea s*a petrecut repede şi în picioare.
NEBÜNII
   Nebunul Balaban a fost întors de la Mărcuţa, unde era internat de cîteva zile. E slab şi se plînge că a fost foarte bătut. Vorbeşte curent, dar de# odată pasul cugetării lui alunecă pe cîte o coaje de portocală, şi mintea lui Balaban se răstoarnă. Cere o muscă. . .
   —  Daţi#mi o muscă în mîna dreaptă.
   Sau pretinde că vorbeşte englezeşte.
   A spart o celulă, a mai spart una, şi a umplut păreţii cu sînge. Medicul, psihologul închisorilor, un oarecare domn Stoenescu, un cap fără mutră, cercetează şi pune diagnosticul : « nebunie simu# lată ».
   Nebunul Iancu se ceartă toată noaptea cu cucu# văile, pe care le ia drept nişte femei adunate în copaci ca să#l ocărască. E curios că şi cucuvăile, în strigăte, la rîndul lor îi răspund. Ele strigă: « cu#cu#ea », şi Iancu silabiseşte : « ca#ţa#vei#co ». în limbajul nebunului, caţaveică e sinonimul femeii.
   Iancu are preludiile crizei de epilepsie. Incon# ştient, el nu mai recunoaşte, ameninţă. Un psihia# tru în arest preventiv, afirmă că într#o asemenea criză epilepticii ucid.
   Toate acestea n#au nicio importanţă. Alienis* tul Stoenescu e neclintit în concluzia lui: simu/ larea — şi universal. înnainte de an retrimite la
 212
 ocnă, de unde au fost aduşi pentru maladie min* tală, i*a pus cu toate acestea « în observaţie ». în acest scop a fost izolat cu gard un şir de odăi. într*o celulă, cu pari întrmn colţ, a fost închis Balaban. într*o cameră e un biurou şi un scaun. Observaţia medicală o face lacătul de la uşe, scaunul, sau biuroul, sau un infirmier. Bravul medic a preparat doisprezece ani pasta de dinţi şi pudra de orez întrmn laborator, ştie să puie ventuze şi scoate măselele, poate că mai bine decît cu cleştele, cu ciocanul. Observaţiile a şapte sute de deţinuţi şi ale tuturor cîţi, în oarecare măsură, pot să deosibească un nebun de un om normal, nu sînt ştiinţifice, deşi ei au trăit luni de zile şi zi şi noapte laolaltă cu nebunii care simulează. Savantul Stoenescu însă decide. Stergîndu*şi oche* larii cu batista şi scobindu*şi nasul, bărbatul de ştiinţă al Direcţiei Generale, din lună în lună, cînd îşi plimbă, la iscălirea statelor, silueta prin închisoare, răspunde invincibil: simulează.
   într*o bună zi, nebunii se vor azvîrli cu capul în jos din cerdac. în faţa cadavrului lor, eminen* tul neurolog va nota, surîzînd : « Nu v*am spus eu că simulează? ».
CONVOIUL
   Pe Ia şase îşi face intrarea convoiul, între ba# ionete, al noilor deţinuţi. La rîndul celor ieşiţi în fiece dimineaţă pentru a fi cercetaţi la Parchet sau judecaţi, se adaogă, seara, numărul aresta# ţilor din ajun. Unii dintr#înşii intră cu călcătura sceptică şi distrată a celui care a mai fost şi a mai văzut. Zîmbetul lor afirmă o familiaritate ceremo# nioasă cu portarul Ilie, care de cincisprezece ani păzeşte în acelaş loc, cu obrazul fraged şi mustaţa încolăcită scurt, cavoul uriaş al fostei mînăstiri. Ochii revăd, satisfăcuţi, zidurile, bolţile ce se succed, pe drumul podit cu bazalt, clopotniţa cu ciori negre pe capete albe de heruvimi de tencuială — şi pe pardoselile curate dintre atîtea clădiri, văruite proaspăt, recunosc cu o uşurare, un confort nebănuit în mahalaua de mlaştină cu mortăciuni, de acasă.
   Alţii au intrat aci, acum întîiaş dată. Demo# ralizaţi de cîteva nopţi petrecute la poliţie şi de înghesuiala prin zmîrcurile îndelungate ale distan# ţei, între gardieni şi soldaţi, au ajuns inconştienţi şi ridiculi. Ei sînt ca dopurile zmulse de la sticla lor, care a conţinut şampanie şi coniac, şi tre# buiesc potrivite pe sticle de oţet şi gaz. Sosesc ca nişte fantome, bolnave de o nebunie tăcută, înşiraţi ca pe sfoară, grupul lor merge cînd pitit, cînd sculat mai sus decît îngăduie statura, şi în obscuritatea care#i deformează, ei par schiţaţi cu
 214
cărbune, cenuşii şi mîzgăliţi, după inconografia bizantină, pe un părete foarte vechi şi fără di* mensiuni, de biserică ruinată, fără turle.
   Datina cere ca, intrînd, procesiunea să se desco* pere, ca în faţa unui altar; neofiţii unui cult, care se închină la ceasornic. Noii*sosiţi sînt chemaţi la realitate de vocea injurioasă a «prrimului de noap* te ». Cuvîntul, rostit cu dublu r, indică puterea şefului gardian. «Primul de noapte» e un personaj încălţat cu jambiere, fudul de ghetele lui cu nas* turi şi cu tocuri înnalte, subţiri. în veriga lui sună o sută de chei, şi, ca un simbol, prin verigă trece biciuşca. «Primul de noapte» are toată înfăţi* sarea mîndră a unui călăreţ descălicat. Călcîiul lui înnaripat joacă mărunt, solidar cu agerimea panta* Ionului croit pe reliefuri, şi biciuşca îi bate pulpa, ca o flagelaţie de trufie. în faţa lui stă dimpotrivă, răscăcărată, arătarea molîie a unui gardian bălan imberb, cu pleoapele bătrîne, cu gîtul pîntecos, cu şoldurile dărăpănate, care suge în obrocul mîinii ţigara, trecută, pe la spate, din gura sălcie a unui deţinut în gura lui de spîn.
   Cînd «primul» începe să ia « în primire », la lumina unei vîlvătăi imense de şomoioage de grăsimi, prestigiul lui imens se ştirbeşte pe regis* tru. Paginile catastivului sînt scrise cu o caligrafie gătită de mîna cu unghii răsfăţate, ale grefierului cu zulufi, indescifrabilă pentru «prim».
   Geniul grefierului lucrează iniţialele ca nişte broderii, inventînd în text gulere, picioare şi căciuli de fantezie. Litera B în registrul Cance* lariei se răsfaţă ca un mitropolit cu două burţi. Af dansează cu pene de struţ la cap, întrmn stol de fluturi, realizaţi din zboruri de puncte. Singura care refuză să se supuie ingeniozităţilor artistice ale grefierului e litera O, ca o gaură şi ca un colac
—   şi tot ce poate complica simplicitatea covrigului acestei majuscule, e o pulverizare exterioară de
 215
molecule de susan, careţi dă înfăţişarea bizară de verigă cu păr.
   Ca să izbutească lectura numelui lui Gheorghe Trişcă, zis şmecherul, zis Napolion, «primul» repetă silabele şi le gîngăveşte, în ilaritatea depăr# tată a grefierului, din uşa cancelariei, care, cu un ifos, răzimat, ironic, de Adonis, îşi freacă un cîrlig de păr, lăsat pe frunte mai lung. Iar ca să puie cruce numelui strigat, căruia îi răspunde un « zent » de curs secundar, venit cu volubilitate din grupul prizonierilor, «primul» duce la gură şi înmoaie, de mai multe ori, buricul unui creion aplecat pe registru, rămînîndu#i gura violetă şi amară, ca şi cum ar fi mîncat unsoare de copite.
   Mişcare generală. . . După ce s#au aşezat rîndu# rile şi a început strigarea, iată sosind la lumina ptlpîie, dintrmn întuneric de uşi zguduite, capul unui amiral, cu trese late de aur. Deloc grăbit, însă energic în pasu#i artistic, se apropie directo# rul, bosumflat şi ţanţoş. Fascinaţi de metalul scli# pitor al şepcii, noii#sosiţi au o viziune despre cum ar fi să se petreacă Judecata din Urmă, în ceruri închise cu zăvoare şi cu apel nominal. Ei trăiesc o repetiţie generală de Apocalipsă, străbătuţi de#o emoţie sfîntă, care le dă intuiţia că toţi au avut dreptate, şi Popa de#acasă, şi Jandarmul şi Sub# comisarul şi Judecătorul de Instrucţie. Prin urmare, din veac, totul e ticluit, iar Poliţia şi Parchetul merg mînă în mînă cu Infernul şi cu Dumnezeu. Şi fiecare îşi zice, fără cuvinte şi numai în sen# timent, stupefiat de acest mare acord universal:
   —   M#a luat dracul !
   Şi cînd gardienii, din spatele frontului de ares# taţi, şoptesc, zărind pe director şi îndreptîn# du#şi repede ţinuta:
   —   Vine Ţiganul!,
noii#sosiţi mestecă reflecţia că şi îngerii profesea# ză porecla şi calomnia.
DIRECTORUL
   Directorul se înfăţişează ca un ţigan adevărat. La culoarea buzelor şi a pielii, care nu dă loc la nicio îndoială, se adaogă expresia, tonul, grimasa de parvenit. Ochii lui refuză să se uite, gura lui refuză să stea sau să se mişte normal, nasul lui refuză să primească ideea că ar avea două nări şi că răsuflă cu organele identice de primprejur. Figura, în genere şi în detaliu, exprimă o nemul* ţumire fără motiv şi fără scop. Parcă aerul îi pute, îi înţeapă ochii şi îi otrăveşte limba. Parcă directorul ar voi şi să fie şi să nu fie, plictisit că este şi dezgustat că n*ar mai fi. Persoana lui se pare mai presus de cunoştinţă, ca într*o filosofie — şi carnea lui, înnecată de puroaie, ce se vădesc la pleoapele umflate de*o conjunctivită neagră, la colţul vînăt al gurii, la grumazul constelat de bu* boaie variate, are sensaţiile unei plămădiri supe* rioare, ceva cam între patriarhul Constantinopolei şi regele Italiei.
   Fiinţa directorului face ocolul într*adins al curţii pe lîngă ziduri şi apare din fund, între cele două rînduri de deţinuţi, ca să guste o intrare triumfală de dramaturg. în cor, deţinuţii strigă:
   —  Trăiţi! . . . iţi. . .
   Unele glasuri au rămas în urmă, pentru că au început să vocifereze, prin surprindere, mai tîr* ziu. Urechea directorului e supărată, ca un auz de şef de orchestră.
217
   Acum directorul se vede de la cap pînă la vîrful picioarelor, cu trupul scump întreg.
   El vine să facă însuş cercetarea.
   Directorul îşi proclamă gulerul lustruit, hainele călcate cu dungă, ghetele de lac, ce#l strîng îngrozi# tor, inelele gigantice din degetele înmuiate în briliante cu aur.
   Cercetarea domnului director priveşte « mai ales » două categorii de oameni: recidiviştii şi neofiţii. Vocea lui mustră deopotrivă, în cuvinte nescrise, evocatoare de Dumnezei, de mamă, de organe anatomice şi sexuri, şi pe cei care au mai fost şi pe cei abia sosiţi. Interogatoriul lui e nemi# los, relativ la familie, la rangul ei social, la studii şi funcţiuni, cu scopul de a stabili contrastul cu ouşcăria şi o lecţie individuală de morală. Indife# rent dacă răspunde sau nu, indiferent de ce răs# punde şi de felul cum răspunde, nouhvenit este în sfîrşit bătut, în calitate de nou#venit, iar re# cidivistul în calitate de recidivist.
   Bătaia consistă întrmn asortiment de palme ajustate, trimise în figura clientului cu îndoitul efort al braţului şi al pieptului ce#l împinge. Întîia palmă este expediată cu o mare putere mecanică, pentru motivul că individul se găseşte sosit în închisoare. A doua palmă e puiul viguros al celei dintîi. A treia palmă este dată pentru că pălmuitul s#a ferit. A patra palmă rectifică pe a treia. A cincea palmă este chemată de a patra. A şasea palmă stabileşte ritmul, şi cu douăspre# zece palme se obţine simetria.
   Inelele directorului au jucat rolul boxului blin# dat. Victima rămîne vînătă, însîngerată şi strivită, închisoarea are şi o infirmerie.
UN PREVENIT CONTABIL
   Un tînăr zvelt, îmbrăcat corect, chiar cu oare* care lux, întrmn costum de mătase cînepie, se afirmă, la interogatoriu, contabil într*o Bancă şi îşi arată, în termeni politicoşi, mirarea că este arestat. La primirea celei dintîi palme figura lui fină, încadrată de procesiunea lungă a hoţilor de buzunare, exprimă o stupefacţie negrăită. Crezuse că e o eroare. După a doua palmă, dată cu răga* zul necesar indicaţiei că nu trebuie să se înşele, el izbucneşte în hohotul de plîns al uimirii dez* nădăjduite, şi în acest moment cumplit, şi ca o su* premă chemare de leagăn, sufletul lui, strîns pînă la pruncie, îngînă :
   —  Mamă !
   Domnul director dă drumul palmelor urmă* toare. Etica lui e revoltată. Un bărbat în toată firea, incapabil să suporte bătaia, cheamă ca să*l ajute icoana măsii.
   Observaţia directorului are succes. Hoţii îl aprobă cu veselie; ceea ce iscă o atmosferă de colegialitate de clasă între convoiul deţinuţilor şi funcţionari.
   Deţinuţii, în mare parte desculţi, sînt încăl* ţaţi de noroiul cenuşiu al şoselei străbătute. Cîte o pîine jumulită de coajă pe drum, iese din cîte o subsuoară peticată. Ferfeniţă pantalonului a
219
ajuns pe un picior gol, la genunchi, iar pe celă* ialt a rămas la nivelul unei încălţăminţi abstracte. Cîţiva ţărani, netulburaţi în muta lor gravitate, privesc şi ascultă cu un aer de prinţi liniştiţi, în opinci, scufundaţi în căciuli.
                 FEMEI
   Două femei fac un grup osebit în convoi. Una e urîtă, cu înfăţişarea de brută monstruoasă a tuturor muierilor din închisoare, lipsite de graţie, şi la care sexul, comparabil cu o rană, cu o gîlcă, cu un zgîrci, sau cu un intestin, nu comunică fizicului lor nicio atracţie, ochilor nicio scînteie, pasului, mişcărilor, nicio poezie. Burdufuri de hoit prost, saci de vicii şi de atrofii, femeile închise, recrutate din slugile hoaţe, nu prezintă interes; perversiunea lor aparţine întodeauna ere# tinismului şi niciodată însuşirilor de rafinament feminin.
   Cealaltă, e o fată de vreo şaptesprezece ani, pe jumătate goală în cîrpele sfîşiate, în care este ipotetic îmbrăcată. O privire aproape frumoasă, animată de un accent halucinat, se strecoară prin genele prinse în gălbenuşul umed al permanentelor urdori. Gura ei, spintecată ca de brici, e îngropată deasupra bărbiei. Cînd surîde cu cochetărie, prin# tre gingiile vinete fără dinţi, i se străvede limba, ca un limbric în cuibul bălos. Părul, galben ca pole# nul, contrastează cu figura murdară, pestriţă pe po# mete. Ochii ei caută atenţia absentă a primului gardian, cu moletierele verzi şi tocurile subţiri.
   Sculaţi în zdrenţele pieptului, bumbii sînilor dau, într#o duhoare de vechi spălături de vase, im# presia virginităţii trupului ei neastîmpărat şi hidos. Răspunsurile#i sînt recitate cu o aiureală zîmbitoare
221
şi cu cinismul candid al unei inocenţe primitive. E ca un mînz degenerat, care gesticulează artificial şi s*a trezit vorbind. Se deduce din povestirea ei, că a servit cinci ani gratis familia numeroasă a unui cîrciumar bătrîn din Balcani, ca fatăm casă, ca bucătăreasă, ca spălătoreasă şi ca guvernantă, şi că în gospodăria stăpînului ei, s*a simţit fericită. Domnişoara cînta la piano Tosca, şi ea o asculta, transportată, cu lingura de supă în braţe. Văzîn* du*i carnea înmugurită, instinctele peninsulare ale bătrînului evoluau libidinoase. într*o seară, pecînd familia era la cinematograf, ea s*a văzut silită să4 refuze, în vreme ce, gîfîind, patronul îi strecura în palmă darul, scos din tijghea, al unei hîrtii de doi lei. însă nobilul orgoliu oriental rănit, s*a răz* bunat. Acuzată de furt, copila fu arestată. întrmn avînt de tinereţe inconştientă, buzele ei, arse de mizerie, fac o destăinuire. Deţinuta ar fi preferat pe fiul cîrciumarului, un tînăr frumos şi elegant, cu părul creţ de berbec şi care scrie poezii.
   Directorul o ascultase cu şapca lui de amiral dată pe ceafă, fără să o « pleznească » măcar o dată. . . La o fereastră de sus, luminată, apar cu* lorile unui papagal. Şi o voce leneşă, de sirenă, cîntă din cadrul ferestrii:
   —  Mişule, vino la masă. . .
   E doamna directoare, groasă, în capotul de catifea verde cu pieptul galben şi cu o creastă roşie de mătase în cap, gravidă de şase luni. Atenţie respectuoasă, vocile tac, atitudinile sem* dreaptă. Directorul se întoarce transfigurat către fereastra dintre frunze. Sirena s*a ascuns cu o intenţie de farsă inocentă, şi din pervazul cu sto* rul tras, îngînă:
   —  Cucu!. . . Mişule!. . . Cucu!
   Şi cînd directorul deschide uşa, ea, de pe scară, împunge cu deştiul şi face din întuneric:
—   Bum!
ÎNCARTIERUIREA
   Pilcul întreg şua luat porţiile de palme, apelul e terminat, noii#sosiţi încep să se dezmeticească şi o comandă îi clatină din loc şui ducem faţa porţii a doua, a temniţii adevărate, o poartă imensă, de lemn gros, încadrată de bolta cu ceasornic. O poartă mai scundă se deschide din poarta mare înlăuntru, ca un fund de cutie, şi deţinuţii intră în negura ei, ca pe gaura cheii. E gangul de subt clopotniţă, unde convoiul face al doilea popas, pentru percheziţii, gang închis între două porţi, poarta pe care convoiul a intrat şi poarta încă nedescuiată, prin care deţinuţii se vor scufunda definitiv în temniţa mare.
   La o masă cu lampă uriaşă şi registru, aşteap# tă în coate un alt gardian, a căruia menire este să înscrie conţinutul buzunarelor. Alţi gardieni caută buzunarele. Un rînd de lanţuri monumen# tale şi de cătuşe decorează umbra uriaşă a gardi# anului de serviciu.
   Interogatoriul reîncepe. E amuzamentul suprem al celor ce primesc. Şi prima întrebare, după un discurs de injurii colective, retuşate de înjurătura individuală, aşezată sau după cuvîntul întrebător sau la mijlocul frazei sau la sfîrşit, dacă întrebarea e scurtă, este monoton aceeaş:
   —     Cînd ai mai fost pe#aici?. . . Pe tine te cu# nosc. . .
223
   Că a mai fost, că n*a mai fost: fiecare nou*so* sit spune că vine întîia oară, şi fiecare iese, la per* cheziţie, bătut din nou.
   Contabilul pălmuit de director şi*a calculat situaţia şi a luat hotărîrea să se acomodeze. El şi*a formulat speranţa timidă că procedînd ca la Bancă, prevenitor şi gentil, nu ca faţă de un client ce*şi preschimbă poliţa, dar de un deputat care intră să*şi încaseze un comision, călăii lui se vor simţi obligaţi la o atitudine ceremonioasă. Ceea ce*l preocupă evident este să dea acestor psihologi impresia că el nu e un hoţ ordinar, că nu seamănă cu niciunul din tovarăşii lui de drum, cu care contrastează panamaua şi costumul lui de soie écrue, şi că în definitiv el nu e cîtuş de puţin vinovat; că o năpastă ba copleşit pe neaşteptate, ajutată de pizma unui director de serviciu, din pricina unei dactilografe.
   E de altfel punctul de vedere, sincer sau pre* făcut, dar îndeobşte sincer, al tuturor deţinuţilor. Niciunul nu*şi explică arestarea şi deţinerea, şi noţiunile tuturora sînt obscurate, fie din cauze morale congenitale, de paralizie a unui sector de sensibilitate, fie din cauza convingerii exacte că dacă ei au furat ceva, alţii au furat şi fură mai mult, fără să*şi piardă libertatea. în mintea lui dezorientată, fiecare hoţ citează hoţiile mai mari, autorizate de onoruri şi de situaţii sociale, şi se mîngîie cu concepţia că furtul e starea normală vie a societăţii. Şi faptul că judecătorul îl întreabă numai despre furtul lui, cu excluziunea oricăror altor furturi binecunoscute de el, pe deţinut îl bucură ca o viclenie secretă, cu care se găseşte de acord.
   Contabilul, voind să degajeze personalitatea lui adevărată, cade în exces bombastic, vecinii lui îl batjocoresc, iar gardienii îl privesc chion* dorîş. Onoarea unui gardian de puşcărie consistă
 224
întru a nu face impresia că poate să fie prostită, şi se apără de o asemenea eventualitate cu palmele, cu picioarele şi cu pumnii. Un marxist din convoi atrage violent atenţia contabilului că nu toţi cei de faţă sînt pungaşi sau vinovaţi, şi că în închi# soare stau şi deţinuţi de altă extracţie decît a celor ce măsluiesc registrele contabilităţii, deţi# nuţii politici.
   Contabilul îşi cere scuze, cu desăvîrşire năucit de suma neroziilor ce#şi închipuie că a făcut şi de terenul pierdut în stima pungaşilor, cu care din acest moment va trebui să vieţuiască. Se bîb bîie, se împleticeşte şi ar voi să retracteze.
   Cînd îi vine rîndul, scoate din buzunar un portmoneu de mătase albastră, cu o monogramă de aur.
   —     E caramagiu, definesc doi pungaşi de bu# zunare.
   —     De unde bai şterpelit ? întreabă altul, cu observaţia că în tramvaie portmoneele sînt de obicei de proastă calitate şi că numai în marile restaurante circulă asemenea giuvaere.
   Pipăindu#!, gardianul întreabă, ca să înscrie în registru:
   —  Cît ai în el?
   —     Nouă sute de lei, mă rog, răspunde dulce vocea contabilului de Bancă.
   La numărătoare, gardienii au găsit însă suma de
o  sută douăzeci lei, şi cheamă pe contabil mai aproape.
   —     Dumneata, de#acolo, fă#te#ncoace. Vasăzică şi minţi?
   Contabilul de Bancă încă nu a înţeles. El afirmă sus şi tare că are nouă sute de lei în port# moneu. Un torent de stoluri de palme cade pe obrajii lui, uşor umflaţi de atingerile domnului director, şi hoţii participă cu aprobări unanime la bătaia « Domnişorului ». Perchezitorul s#a sculat
225
din coate, de la masă, ca un boxeur în ring. Con* voiul se retrage la păreţi şi lasă arena liberă în mijlocul încăperii, pardosită cu piatră, ca unei partide de luptă, pecînd, din turla de deasupra, bat orele de bronz lente, ca un semnal solemn de gong-
   Cizmele gardianului perchezitor şi*au şi pus de cîteva ori botul în stomacul, în şalele şim spinarea tînărului contabil. Pumnii lui bau ajuns de repe* tate ori în fălci, cu duritatea silexului colţuros. înnebunit, contabilul se aplică la necesităţile cele mai urgente şi se opreşte o secundă din cursa ce*l poartă întrmn vîrtej de picioare şi de ghionţi, ca să scuipe un albuş sanghinolent. Ochii lui spăimîntaţi caută zadarnic loc de scăpare. El ar voi să zboare, să se arunce de sus, ar voi să facă explozie ca o bombă, pentru ca botul cizmelor domnului gardian să nu*l mai întîlnească, ci să treacă prin el ca printrmn fum. Convoiul, înşirat la zid, surîde. Cînd cade întrmn părete, martorii îl aruncă înnapoi, ca pe o minge, cu picioarele, şi contabilul, în orice direcţie ar nimeri*o şi în orice punct s*ar afla, se izbeşte neapărat de cizmele celui ce*l preumblă.
   Şedinţa se încheie cu o formă legală. Contabilul a recunoscut că portmoneul lui conţinuse suma de
0  sută douăzeci de lei.
   Sînt orele opt. Ultima poartă a temniţii se deschi* de şi ea, în faţa bisericii din mijlocul fostei mînăs* tiri. Se procedează la « deparazitare ». Contabilul ar vrea să zacă la pămînt. în două ore fiinţa lui s*a transformat cu totul şi nu mai are nici amintire. Nu mai ştie cum ha chemat şi nu mai ştie să plîngă.
1 se pare atît de imposibil tot ce i s*a întîmplat, încît începe să creadă că el e altcineva, un bandit bătrîn sau un gardian sau o vacă sau un papuc de pîslă. între fotoliul de puf din biuroul Băncii şi cizmele gardianului se desfăcuseră cîteva secole
226
şi civilizaţii. A mai avut o singură tresărire a omu* lui vechi, cînd, jupuindu4 de haine ca să#l îmbă# ieze, un gardian a dat ordinul:
   —   La piele!
   Maşina de tuns a intrat lacomă cu dinţii ei deschişi în părul negru ondulat, suculent de sănă* tate, şi după cîteva scîrţîiri pipăitul contabilului trecu cam vis pe ghiuleaua capului, aspră a o dăsagă umflată de dovleac. Apoi, un brici muşcă# tor pustii toată podoaba bărbăţiei lui. Căzut în coma personalităţii, el nu aude glumele pieilor goale desfătate de dusa caldă şi nu simte în aburul întunecos al sălii imense, pătată de plămădeala de foc a unei singure lămpi cu petrol, nici gîndacii mîncîndu*i săpunul uscat pe buric.
               STĂRI SUFLETEŞTI
   în buzunarul sufletului găurit, contabilul se ane* voieşte să*şi adune mărunţişul pierdut al aminti# rilor unei zile încheiate. Se apleacă ici după un gologan, dincolo după cinci parale, şi de cele mai multe ori izbeşte cu degetele curate francul gelatinos al unui scuipat. Din toate lucrurile, petrecute totuş, cu preciziune, lipseşte, în ora cînd le recheamă, ca să*şi exprime abjectul conţinut, din fiecare un fragment — şi el le reconstituie pe cîte jumătate goale. Intervalul uimirii se taie egal cu cîte o linie de viziune plină.
   Contabilul avea despre sineş impresia că pe de o parte ar fi fugit în pas gimnastic în interiorul unui pustiu circular îngrădit cu stinghii, iar că pe de altă parte ar fi trecut pe acolo, în acelaş timp, pe dinafară, şi că s*ar fi zărit pe sineş prin zăbrele, alergînd vărgat cu dungi: o dungă de realitate lîngă o dungă de ficţiune. Toată urzeala imaginilor în care suferinţa lui se cîrpeşte pestriţă, îi lasă o sensaţie de secol lichid şi de peizaj încreţit.
   Şi, parcă, uneori, el ar fi fost şi nişte cărţi rîn* duite frumos, prăvălite însă întrmn mare întuneric cu cadavre. Şi parcă tot el ar fi fost şi nişte şoareci, şi parcă şoarecii ar fi ciupit din cărţi şi din paginile ilustrate în culori. O muscă verde, stîrnită de miaz* ma beznei, dar sfiioasă de întuneric şi umezeală, cîntă parcă, în sita lucarnei. Şi musca tot sufletul lui ar fi fost.
 228
   în reconstituirea zilei, gîndul contabilului de Bancă elaborează cu o unghie, alene, schiţe slabe de gravură, începute şi numaidecît aruncate, ca pe nişte scoici de talc şi spermanţet unsuros, cu speranţă şi cu dezgust. Dar şi din speranţă şi dezgust el simte tot numai o fracţiune sau numai indicaţia exterioară fugitivă a unui fragment de sentiment, încercat întrmn viitor care ar fi trecut, întors cîteodată pe jumătate înnapoi. Sensibili* tatea lui se găseşte alterată ca exactitatea vizuală a unui om înnecat întrmn fluviu limpede de mare capitală, şi numai pe trei sferturi mort. De dede* subtul undei, ochii aceluia citesc întrmn turn cu orologiu, ceasurile de jos în sus. . .
   —     De ce a fost arestat ? De ce a fost închis ? Pentru ce a fost bătut?
   Contabilul se complace în verificări tulburi, şi înţelesul lui mat se aţinteşte stăruitor în cîte o problemă care degradează insul:
   —     Cine l*a bătut întîi? Directorul sau gar* dianul? Şi de ce a fost bătut atîta timp şi atît de tare?
   Pentru că a izbutit să4 bată şi să*i sluţească demnitatea, laşitatea lui fizică împrumută acestor doi magistraţi noi o autoritate, de care totodată bravura lui se răzvrăteşte.
   —  Arestat. . . Bătut. . . Director. . . Gardian. . .
   Definiţii: Ce*i un director?. . . Ce*i un gar*
dian?. . .
   Silabisiri: gar*di*an. . .
   Apoi rostirea sunetelor izolate: A. . . i. . . a. . . i- . . e. . . o. . .
   Nimic nu mai are niciun sens !... însă cuvîntul « bătut », întipărit pe toate organele lui cu de*amă* nuntul, iveşte o jale nemaipomenită. Ca numele unui decedat de curînd, în familie, seara, cînd
 229
rudele se regăsesc la cină singure şi nu s*au deprins încă pe cine să4 mai servească cel dintîi.
   —  Nu se poate ! Nu se poate ! Nu se poate !
   Răcnind, contabilul sare de jos în picioare, din mocirla lui de săpun, gesticulează o apărare vio* lentă, şi porneşte prin aburul înnecăcios al sălii de baie, la o luptă imaginară şi tîrzie, atlet de piatră albă pe o streaşină de templu.
   Puterea lui se desinează integrală, ageră şi covîrşitoare pe un trup de mineral elastic. Dede* subtul muşchiului închis ca un brîu viu peste pîntec, ea se strînge bărbăteşte întrmn ciorchin abrupt. Ura i se dezlănţuie însă, ca un mizer cata* clism. El se învierşunează că a răbdat pedeapsa bătăii fără să lovească. Acum, el ar fi în stare a rostogoli zimbrii cu pumnul, izbiţi între coarne. Slobod de legile sociale transpuse în costum; betelia şi cusătura mijlocie a nădragilor: ca să împiedice avîntul; subsuorile jiletcii şi ale vesto* nului: ca să reţie ridicarea profetică a braţelor; mînuşile: ca să comprime mîinile şi să le ducă legate; gulerul: jug pe grumaz; încălţămintea: ca să strice mînia şi să armonizeze pasul celui ce purcede drept; pălăria: graniţă obştească a frunţii ; trupul contabilului, de o frumuseţe cruntă, se regăseşte în instinctele adevărate, poruncite din adînc, din pămînt. . .
   Un sfîrşit de zi, de altă zi, irizează şi începe să4 preocupe, fără motiv şi consecinţă. . . Gîndurile lui se strecoară unele întreitele, contradictoriu, se compun în dezordine absurdă, ca şi cum i*ar fi cîntate, din patru*cinci apartamente deodată, cu ferestrele deschise peste o grădină uscată, melo* diile deosebite ale căsniciilor de prin etaje, cu flaut, celo, armonium şi vioară. . .
   Din geamul unui vagon, cu care se vede călă* torind, ochii lui urmăresc, în apusul de aramă bălţată, zborul aplecat al unui corb singuratec,
230
întîrziat în luminişul crepuscular. Din cînd în cînd, pasărea se împleticeşte din linia lui oblică pe orizont. Corbul trecuse pe deasupra trenu* lui, demon de catifea, vast în uniformă neagră. Alunecase peste uscăturile cenuşii ale toamnei. Se depărtase. Şi deodată corbul şchioapătă pe cîte
o  aripă.
   De mai sus de el, dintrmn zbor paralel cu al lui, scoboară scurt, la timpuri, ca o săgeată vie, o pasăre mai mică. Loveşte corbul cu ciocul în cap, şi pleacă. Şi se întoarce iarăş ciocnindu*l. Şi se depărtează iarăş. Clătinat din masiva lui stabili* tate, pînă în marginea zării, corbul va trebui să cadă ucis. Ceea ce*l zguduie pe amintitor, în această necunoscută mare tragedie vesperală dintre două nevinovăţii, una lentă şi docilă şi alta agresivă şi agilă, este debilitatea lăuntrică a uriaşului corb, jucărie neputincioasă a unui pui de uliu asasin, resemnarea la fatalitatea că trebuie prăvălit din cerurile înnalte şi devorat de un gîndac.
   —  închideţi geamul că se face frig!
   E ordinul şovăitor al unui pasager din comparti* ment, cu gîlcile în bandaje şi care depune, uneori, cuprinsul unei guri cuviincioase, în cleiul vînăt al unei batiste cu monogam.
   —  Nu te*ai mai îmbrăcat, mă ?
   E apostrofa gardianului de la baie.
   Un moment ridicată, fiinţa morală a contabilului de Bancă se dezumflă ca o spumă, cade ca o minge pe un acoperiş povîrnit, trece în scursori prin întunericul jgheabului şi al burlanului de ploaie.
   Teroarea execuţiei, la comandă răstită, îl ia în stăpînire.
   Cămaşa, pantalonul, ciorapii şi ghetele sînt re* integrate pe om. Cu pardesiul de culoarea halva* lei, cu cravata şi bretelele pe umăr şi braţ, el intră în convoiul, condus prin închisoare de o feştilă cu fumăraie, aprinsă în vîrful răsucit al
231
unei sîrme. Lampagiul oficial poartă costumul cu tichie, desinat cu vărgi, al închisorii. E un fost şofeur, vinovat de moartea unui advocat sfărîmat în botul maşinii. El străbate cu procesiunea lui nocturnă curţile vinete, coridoarele expresioniste şi arcadele pitite, ca preotul unui rit grotesc. Mîna lui dreaptă înnalţă feştila, iar stînga duce căldăruşa cu petrol, în care, cu bumbacul în jos, aşteaptă feştilele de rezervă. Lampagiul bo* tează cu funingini toată închisoarea şi participă, ca factor administrativ asimilat, la predarea dor* mitoarelor şi a celulelor pe rînd, şi, în drumul lui către dormitoare, convoiul noilor*sosiţi, legă* naţi de focul intermitent al feştilei, pare că sco* boară în Infern.
                   DINŢII
  Contabilul de Bancă s*a mai aclimatizat şi relaţiile
i s*au înmulţit. Pe « dumneavoastră » şi pe « dum* neata » le rezervă pentru cancelarie şi ierarhie, în interiorul temniţei un singur personagiu se mai bucură de titlurile politeţei: ceauşul. încrede* rea neclintită pe care o inspiră constant acest uriaş cu pumnii şi spetele de piatră «primului de zi», îl aşează dincolo de bine şi de rău, în ipoteza marilor cauze cu efecte misterioase. Fie că bate, fie că încă nu s*a supărat, ceauşul e fix şi invariabil, în piscu* rile lui, ca un Ceahlău. Lui nu*i poate cere nimeni socoteală decît « primul de zi », şi « primul de zi » nu i*ocere niciodată. Ceea ce i se cere, se trece din mînă în mînă şi nu face obiectul niciunui dialog.
   Duminica, sute de femei aşteaptă deschiderea porţii, mai toate tinere şi provocătoare, cu ochiul focos, cu gura umedă, cu şoldurile şi sînii profe* sionalmente aparenţi. O basma roşie cu buline negre înfăşoară faţa brună, bătută între sprîncene de un zuluf, o pălărie îşi culcă pana pe o ceafă grasă, un decolteu imens oferă ochilor o carnaţie durdă. Spectacolul seduce privirea scînteietoare, prin grilajul pătrat al sălii de vizită — « vorbi* torul », de*o parte cu deţinuţii, şi, dincolo, cu vizi* tatoarele, lipite de grilaj. în cîte un pătrat de zăbrele încrucişate se petrece o cocoloşire a mîinii apucată de mîna fremătată a hoţului dinlăuntru. Dacă doi gardieni n*ar păzi măsura distanţelor,
 233
călcată numai cu inocenţă şi prin farmecul unui zălog strecurat în palmă, sala de vizită ar fi, în fiecare duminică, o herghelie de instincte expri* mate în comun, chiar cu piedica feroce a grilaj u* lui de fier, şi de nechezuri. Hoţii sînt obsedaţi de unica preocupare a fidelităţii conjugale, şi jarul, pe care îl cunosc, pentru că i*a dogorît şi i*a car* bonizat, al părechii lor, îi fac bănuitori, siniştri şi răzbunători în intenţii, ceea ce place fetei cu genunchii mari, venită în vizită cu pantofi pe tocuri înnalte, dintr*altă margine de oraş, şi cu pachetul la coapsă, plin de bunătăţile săptă* mînii. Părechile fericite sînt acelea care pot număra săptămînile rămase pînă la liberare, şi toate idea* lurile lor se concentrează în talazul de sensua* litate, neputînd să fie doborît întreg decît de puterea singurului mascul ales. Beţia luxuriei aţîţată de beţia libertăţii, aţîţă însă un entuziasm inconştient, şi o nouă « lovitură » va despărţi idila cu un stăvilar de fier, iarna viitoare.
   Sala de vizită miroase a sudoare de lup. Printre părechile tinere, o gură bătrînă pune şoapte de maică în urechea unui deţinut, copilul ei. Mama iartă totul şi se roagă de Cristul ei, în uniformă cu vărgi, să se cuminţească. Maica i*a adus tutun, pîine, un cîrnat, prăjituri şi gologani pentru ceauş. Băiatul îşi plăteşte dormitorul corect. Ca să*şi poată ţine şi aproviziona copilul, maica s*a băgat la stăpîn în Bucureşti, lîngă închisoare. înghesuită de femeile tinere de jurîmprejur, ea nu vede nimic, nu ştie şi nu*şi închipuie nimic, fixată cu capul plecat întrmn pătrat de drugi prin care îşi con* templă sfîntul, sfîntul ei, iscat în pîntecul, defor* mat acum vreo treizeci de ani, cînd plîngea şi ofta mult mai puţin, dezmierdîndu*şi hoţul gol şi nevinovat, culcat în copaie.
   La contabil nu vine niciodată nimeni, şi mulţi din temniţă se gîndesc la solidaritatea celor ce au
234
 lăsat acasă o familie, o nevastă, o amantă. Ieşirea vizitatorilor se face grămadă, într*o gloată pestriţă. Frumosul arhivar şi*a vîrît capul de căprioară lîngă obrazul alb al unei fete din mahala, care a luat ibovnicului ei, hoţ de buzunare, un pachet cu rufe murdare. Insinuant dar şi imperativ, arhiva* rul şopteşte o întrebare. A crescut un zgomot; fetele, ţiganii, babele, s*au oprit. Aleargă gardienii. S*a putut auzi o înjurătură: « Curvă! ». S*a putut auzi o palmă, cîrpită cu elocvenţă. Gura arhiva* rului ar povesti ceva, dar sîngele îi curge din nas pe buze şi pe splendoarea cravatei. « Curva » l*a « pleznit » şi e gata să pleznească şi să doboare cu pumnii, după ce şi*a pus jos pachetul, toată garda.
   —     Daţi*i pace! porunceşte locotenentul, vînă* tor*de*munte, care păzeşte noaptea liniştea tem* niţei. Domnişorul a găsit ce căuta. . .
   —     Vă zmintesc pe toţi! ameninţă fata, cu braţele goale pînă la umeri, monumentală, înfruntînd potera cu şapcă a gardienilor, porniţi alene, la strigătul arhivarului pălmuit.
   Conflict între puterile civile, care se retrag chiorîş în biurouri, şi între puterile militare.
   —     Te joci, domnule, cu ăştia! se văietă direc* torul, diminuat în prestigiul lui administrativ. Sînt în stare să*ţi vîre baioneta în stomac. . . Mă duc să fac raport. . . Nu se mai poate trăi. . . Administraţia se dezorganizează.
   Hoţii au o uşurare. . . Autoritatea absolutistă a unui biurou hermetic de minister şi a unui mic autocrat zulufat şi amoros, cu pantofii de lac, e cenzurată de militari.
   în zdrenţele lui, amintitoare de salarii şi de tan* tieme defuncte şi de şterpeliri nesimţite, conta* bilul de Bancă mai păstra o amintire vizibilă de opulenţă, patru dinţi de aur, din faţă. Un com* plot s*a urzit în jurul acestor bijuterii, şi doi din tovarăşii lui de dormitor s*au hotărît să*i
235
 fure dinţii. într*o dimineaţă, nimeni nu l*a mai recunoscut nici după faţă, cu gaura dreptunghiul Iară în gingia de sus, nici după rostire. Cuvintele lui fugeau prin noua lui strungăreaţă ca fulgii şi se strecurau indistinct într*o gălăgie a gîtlejului neînţeleasă. De jurîmprejurul gurii obrazul purta urmele unei violenţe complicate, colţul buzelor părea sfîşiat ca un colţ de buzunar, de care ai fi tras, şi ca rădăcina unei limbi de galoş. Dosul mîinii se ridica atent pînă la nas şi tampona buza, comisura şi obrazul ciupit şi desţesut. între bărbie şi ochi pielea se înfăţişa ca frecată cu un material care poartă numele de glaspapir.
   în timpul nopţii, ceauşul dormise atît de adînc încît nu a putut auzi nimic, şi tot aşa dormiseră şi cei cîţiva pensionari rămaşi, ai dormitorului. Doi tovarăşi au prins pe contabil subt şezut, i*au căscat gura încet şi i*au vîrît pe limbă o batistă, al căreia singur gustul fusese un chin neînchipuit. După şase zile contabilul mai scuipă şi acum şi*l fulgeră în înghiţitoare nevoia de*a vărsa maţe, inimă, ficat şi rinichi, ca să*şi poată spăla mărun* taiele cu săpun. Un dinte i*a fost zmuls cu burghiul de la briceag, şi doi dinţi au trebuit dezgrădinaţi cu vîrful, cu unghiile; ultimul dinte fiindu*i întors pe loc, ca un nasture de gheată, cu nişte degete ca de fier, contabilul a căzut în leşin. Totul a fost lucrat pe întuneric, pe schema teoretică ce*şi făcuseră de* vastatorii studiindu*i, fără ca el să*şi fi dat seama la timp, mişcările gurii, mestecatul, rîsul şi vor* birea. îndemnat să se plîngă, contabilul a înţeles şi a tăcut resemnat.
   Ceauşul nu ar fi primit în ruptul capului acu* zaţia că răpirea dinţilor s*ar fi putut petrece în imperiul autorităţii sale, şi contabilul s*ar fi putut aştepta la nişte pedepse, pe lîngă care toate sufe* rinţele din trecut rămîneau ca schiţele vagi ale unui proiect ce trebuia să fie abia aplicat.
          STREAJA DE NOAPTE
   Doi gardieni, reprezintînd guvernul şi puterile civile, dau în seama puterii militare, înfăţişată printrmn sergent şi opt ostaşi cu baioneta la armă, paza de noapte a puşcăriei.
   Se face apelul nominal al unui dormitor. Numele lui Ion Cîţă este citit pe registru, cu toate poreclele lui boiereşti: zis Ciocoiul, zis Alfons, zis Marghi* loman. Arestaţii primesc apelul smirna, în atitudi* ne, rînduiţi în dreptul paturilor ce le*au fost destinate, şi, în iluzia unei simpatii fără consecinţe din partea armatei, ei se silesc să maimuţărească poziţia « drepţi » la perfecţiune.
   Ion Cîţă, zis Marghiloman, nu cuprinde în suma* rul lui fizic şi oratoric nimic din cîte ar putea să amintească figura provocătoare a ilustrului bărbat de curse. Pe jumătate despuiat şi subţiat pînă la cartilaje, descompus şi sperios, el învăluie alaiul forţelor executive într*o contemplare abstractă de apostol jigărit. Vina lui Ion Cîţă, zis Alfons, e ţigănească: furt de izmene, de pe frînghie. Deta* liu umilitor: Cîţă a fost prins înnainte de a fi putut fugi cu albiturile furate, muierile au în* chis poarta şi au tăbărît pe Alfons cu zece re* teveie.
   —    De ce îţi zice aşa, mă băiete ? întreabă ser* getul.
   —    îmi mai hlichle hli Chlirhliac, răspunde Cîţă cu naivitate.
 237
   —     îi mai zice şi Chiriac, traduce un deţinut, familiarizat cu limbajul exotic al lui «Marghi* loman ».
   Sergentul bagă de seamă că « Marghiloman » pătimeşte de o gravă insuficienţă a pronunţării şi de o infirmitate dublă. Limba lui răscoaptă, lipită*n fund, gelatinează cuvintele şi le beşică, iar buzele, automatizate de ritmul repeţirii, întorc silaba de cîte două ori.
             AGHIUŢĂ
   « Aghiuţă » reapare pentru a patrusprezecea oară întrmn dormitor. Procurorul nu a putut tămădui labele acestui geniu monstruos, de nevro* za lor naturală. Aghiuţă profesează specialitatea de « scorţar », care consistă întru a îndemna bu* zunarele să*şi verse fulgerător conţinutul în pro* fitul lui, fără ca proprietarul, transportat de admi* raţie în faţa cîte unui monument din capitală, să prindă de veste. Aghiuţă operează în toate punctele unde cultura şi conştiinţa naţională s*au aliat întrmn monument, la Ateneu, la Teatrul Naţional, la Cercul Militar, şi cele mai multe şanse i le*a oferit pînă azi Mihai Viteazul, pentru memoria căruia profesează un respect deosebit.
   Mutră de şaizeci de ani, pe un trup de cincispre* zece, Aghiuţă leagănă pe nişte umeri slăbănogi un craniu de gigant, prins de un gîtlej ca un bel* ciug. El se înfăţişează ca un ciocan cu coada ruptă din mijloc, ca un şurub cu piuliţa prinsă în ghevint sau ca un balon umflat, de orificiul căruia spîn* zură un vierme. Pare zbîrcit întrmn borcan cu spirt şi îmbătrînit la vîrstă de avorton. Gura, fără buze, ca un plic, nu ştie să grăiască. Rîsul ei e ca o linie decorativă scămoasă pe o spinare de păianjen. Privirea fugară chiorîş e maladivă de prea multa lumină a masalalei, şi pleoapele sînt strînse ca nişte cheotori. De la nasul umed, atro* fiat, ocolindu*i bărbia cocoloşită, obrajii spînzură
239
putrezi pe două linii duse adînc, curbate pe bot. Buza de subt nări e mare cît fruntea, şi fruntea, păroasă pînăm sprîncene, e*a unui cap de pisică.
   Aghiuţă, cel mai idiot dintre hoţi, este cel mai dibaci. Ca să petreacă la exerciţiul abilităţilor lui excepţionale, boierii îl desfid să le fure lucrurile din buzunare, şi Aghiuţă li le fură întodeauna, fără greş. Buricele degetelor lui se lipesc de obiecte ca lîna de scaieţi, mîinile lui le imprimă o nerăb* dare, le hipnotizează cu o ameţeală magnetică uimitoare: ceasornicele, inelele, âcele de cravată, portofelele, doresc instantaneu să treacă în pose* siunea irezistibilă a lui Aghiuţă.
   în timpul nopţii, Aghiuţă execută dorinţele ceauşului din dormitor, jefuind pe noii*sosiţi, culcaţi îmbrăcaţi şi adormiţi. Ceauşul, ales de Direcţie dintre hoţii remarcabili prin puterea pumnului, dintre aceia care strivesc un cap sau dogesc un piept sau înfundă cîteva coaste dintr*o singură lovitură, reprezintă, noaptea, într*un dormi* tor, ordinea şi disciplina, aplicate pe loc. Descîn* tate de Aghiuţă, încălţămintele părăsesc picioarele dulce, şi hoţul, în luptă cu victima lui adormită, se acomodează elastic, ca un şarpe mut, cu mişcă* rile şi zvîrcolirile ei. Cînd cel adormit dă semne că ar putea să se trezească, ceauşul suflăm lampă, lăr* gind jefuitorului sfera de acţiune. La nevoie, el dă pe tăcute o mînă de ajutor, strîngînd victima de boaşe. Sufocat de durere, prizonierul leşină cu un suspin confundat cu visul.
   Alteori, o luptă adevărată se încinge pe întuneric, o luptă în care noul*sosit, stupefiat de un atac neînţeles, atribuit diavolului din Sfînta Scriptură, nu se apără şi nu loveşte, ci numai îşi schimbă atitudinile şi aşteaptă desfăşurarea crizei, înspăi* mîntat. Descălţarea şi dezbrăcarea lui sînt atunci violente şi radicale. La reaprinderea lămpii, jefui* tul începe să se dezmeticească şi să priceapă un
240
adevăr, pe care nu va îndrăzni niciodată, înnain* te de punerea lui în libertate, să*l formuleze — şi atunci numai pe tăcute.
   Un sistem ingenios de*a fura pantalonii unui « fraier » e acela al « întoarcerii cu acul ». El permite dezbrăcarea unui adormit, la lumină, şi jocul acului şi al adormitului, purtat în toate direcţiile de vîrful ce*l înţeapă cu destoinicie, este egal cu o voluptate. Hoţul, aşezat pe marginea patului, vizează punctul ascuns, înţepînd uşure în punctul opus. Adormitul se desface o dată şi revine la o poziţie anterioară. O nouă împunsă* tură, dozată, corectează poziţia. Experimentînd sensivitatea subiectului, acul învaţă împunsătura eficace, şi la fiece înţepătură corespunde deşertarea unui buzunar, descheierea unui nasture sau ieşirea unei părţi a cracului din pantalon, de pe individ.
   Cîteodată, contactul electric al acului, mîinile calde şi febrile ale operatorului şi fanteziile som* nului, vizitat de imagini, au putut să determine beţia simţurilor şi să le înşele, punînd o piedică de zăvor la dezbrăcarea unui ins. . . Alteori, gemete guturale şi mîngîieri, în fraza cărora se strecura numele diminutiv ai unei femei rugate, cuprinsă goală în absorbirea fierbinte a demenţii sensuale, se însumau întrmn final tumultuos de convulsii şi întt*o agonie zbătută. . .
   Pipăitul lui Aghiuţă ştia să exploateze cu rafina* ment şi situaţiile speciale.
              LACĂTE
   După apelul din dormitor, autorităţile trec în dormitoarele următoare. Uşa cu povara ei de fierării este trîntită adînc : ineluctabilă clipă a emoţiei cotidiane. Prizonierii şi*au dat seama că sînt cu adevărat despărţiţi de lumea întreagă şi în puterea exclusivă a necunoscutului întreg. Cîteva zăvoare mari sînt bătute de*a curmezişul uşilor, pe dinafară, cu ciocanul. Zăvoarele refuză, broaştele murmură, cheile scrîşnesc, lacătele muşcă — injuriile şi blestemele fierului în servi* ciul silit al dreptăţii.
   Pe drumul de scînduri al coridoarelor îngheţate, alaiul se depărtează, şi pînă la ziuă nu se vor mai auzi din dormitoarele moarte, de*a lungul lui, decît pasul măsurat al sentinelei, schimbul gărzilor şi rondul. . .
   Iarna, se întovărăşeşte însă jalea pe mii de flaute metalice de orgi ale vîntului, cu pustietatea infi* nită a tăcerii. închisoarea este năvălită de miile de arătări născocite ale spaimei, în joc şi zburdăl* nicie cu inima prizonierului. Sute de viori funebre cîntă triumfale la o fierăstruie puternic blindată, din fundul dormitorului, lîngă tavan, din care cad mărgele de umezeală. Prin geamul de sus, se uită înlăuntru satanii mărunţei, improvizaţi din resorturi şi sticlă, şi care spionează, cu ochii cît pumnul, luminişul vînăt al încăperii. Urechile lor ciulite, păroase, ascultă chiar gîndurile hoţilor
 242
încremeniţi în frig. Unghia de curcă a cîte unuia zgîrie gheaţa din geam. Altul loveşte geamul cu pumnul şi fuge. . .
   Ca să se încălzească fără combustibilul costisitor al închisorii, mai mulţi hoţi s*au asociat să tremure laolaltă, pe aşternutul de lemn, îngheţat ca o lespede mormîntală. Ei aud alergările în cete ale miilor de pitici urîţi şi cafenii, pe acoperişul alunecos, unde se dau pe gheaţă şi în tobogan, în hohote, în aplauze şi în urale, tocmai din vîrful turlelor cu cruci, pînăm spital şi cimitir.
   Dar instrumentele de alint, preferate, ale iernii, sînt tobele mari. împărăţia nopţii împresoară toată închisoarea cu timpane, ca să tortureze cu perversitate moralul oamenilor din puşcării. Şi între tobele cît nişte tancuri se intercalează gi* ganticele tipsii, chiuie ocarina, purtată cu carul cu boi, şi plînsul fără nădejde al piculinii. Iar prin simfonia tuturor orchestrelor adunate lao* laltă şi în dezlănţuire universală, se aude geamă* tul ca de moarte, pulverizat de uragane, al senti* nelelor din turnuri, care*şi răspund, din turn în turn, pe zidurile exterioare, că supravieţuiesc. Un oftat se*mprăştie uneori pe coridoare: sufletul canonit al sentinelelor din interior, răzbite de îngheţ.
   —    Că rău m*ai mai blestemat, măicuţă, Dum* nezeu să te ierte!. . .
              VARIETĂŢI
   Din punctul de vedere superior, al justiţiei, dormitoarele sînt încălzite, fiecare dormitor avînd dreptul la cîte opt bucăţi de lemne pe zi, distri* buite de către domnul «econom». Domnul «eco* nom» opreşte însă cîte trei bucăţi de fiecare dormi* tor. Domnul «prim de noapte» ia cîte două, dom* nului «prim de zi» i se rezervă un lemn, iar altul este păstrat pentru a economisi. Lemnul cu noduri este destinat dormitorului, ca să încălzească aproxi* mativ treizeci*patruzeci deţinuţi. Acest al optulea lemn rămîne de obicei întreg, carbonizat la vîrf. înnainte de a se fi crăpat de ziuă, boţul cel mai abil l*a scos fumegînd din sobă, l*a stins în urină şi l*a dosit, intercalîndu*l subt curea, pe corp, la piele. Neprevăzuta marfă este negociată, între biserică şi spital. Acolo îşi fac plimbarea matinală, pe un trotuar de cărămizi, « boierii » : escrocii de marcă şi ceilalţi deţinuţi. Preţul unei bucăţi de lemn, cumpărată de la «camarazi », este un leu, mai ieftin cu vreo douăzeci şi cinci la sută decît la gardieni, care procură combustibil suficient pentru încălzirea dormitoarelor boiereşti.
   Hoţul care a vîndut un leu bucata de lemn, este un gospodar prevăzător, căci, seara, în dormitor, el are nevoie de douăzeci şi cinci de bani, o taxă de hotel, plătită ceauşului la orele patru după*amiază. Ca să devie simpatic şi tolerat în toată ierarhia ocală, hoţul derînd trebuie să păstreze relaţii
244
normale cu ceauşul, perceptorul intim şi consi* lierul tehnic şi administrativ din timpul nopţii. Cu ceauşul, reprezintantul cel mai de*aproape şi mai vizibil al autorităţii, nu se glumeşte. Pasagerul care nu a făcut « rost » de douăzeci şi cinci de bani pe zi, intră pieziş în dormitor, cu o privire învăluitoare pentru ceauşul lui. El va petrece o noapte excepţională. Ceauşul se va ocupa de dînsul atent şi continuu, atingîndu*! cu mîna lui groasă şi grea şi bine hrănită.
   De cîteva ori pe ceas, pasagerul neplătit va primi cîte o « gutuie ». Gutuia consistă în a sfredeli craniul cuiva, învîrtindu*i bărbiereşte, pe pielea capului, unghia mare strînsă a pumnului drept. Consecinţă: un simplu cucui de fiecare gutuie, sau o gutuie complectă. După douăzeci şi cinci* treizeci de gutui, distribuite pe suprafaţa osoasă, primitorul îşi simte capul de zece ori mai volu* minos şi gingaş la pipăit, ca o friptură de raţă.
   Gutuia se serveşte cu două garnituri: căutarea pîrţagului sau frecarea tîmplelor în răspăr; cu deosebire că răspărul pîrţagului, operat cu tărie în gaura cefii, în punctul unde anatomia indică vecinătatea creierului mic, pe regiunea părului mărunt, are un efect mai accentuat. La tîmple, este ca şi cum ai fi fost frecat o dată cu glaspapir, pecînd la ceafă ai sensaţia că lucrează o pilă cu dinţii mari, un raşpel sau un polizor.
   Bobîrnacul în tidvă, în pielea gîtului sau nas, e inocent, cu condiţia să nu te fereşti prea mult, ca să nu cadă bobîrnacul, din întîmplare, pe globul ochiului, pe care*l roşeşte şi*l umflă. Su* cirea zgîrciului urechii e mai dureroasă, compara* bilă, în serie, cu strîngerea primei falange a unui deget pe articulaţia lui, în interiorul palmii. Efectul acestui ultim act este îndeobşte un răcnet, precedat de o convulsiune, ca la vulpile prinse cu laba într*o gingie de fier.
 245
   Sucirea urechii, a vîrfului urechii, se aseamănă cu arta japoneză: este delicată. După o pipăire catifelată a conturului superior, încovoi zgîrciul puţin, cum ai îndoi o petală de roză, şi, strîngîn* du *1, îi dai drumul. Mai violentă şi rezolvată cîteodată cu sînge la rădăcina dintelui şi a măselei, este figura pumnului proiectat în lăţime, de jos în sus, pe subt bărbie. Această varietate a forme* lor cu care*şi tratează pasagerul gratuit, intervine numai de cîteva ori în timpul unei nopţi, şi anume numai atunci cînd, scufundat în reflecţii şi ruşi* nat cu anticipaţie de asprele mustrări, ale «primu* lui de zi», că nu a ştiut să*şi facă toată datoria, ceauşul se scoală brusc din pat şi înnaintează. . .
   Căci nici ceauşul nu*i de capul lui. Şi el se înlănţuieşte în angrenajul social, atîrnînd de cîteva roţi dinţate, cu care evoluează armonic. Ca să meriţi postul de ceauş, cată să dovedeşti. Domnul «prim», cînd te distinge, îţi pune în mod fracţionat condiţiile, pe care le*a consimţit şi el, integral, primind un post de răspundere de la autoritatea unuia mai mare ca el, care la rîndul lui a fost numit cu o însărcinare. Căci dacă decretele şi hîrtiile au un conţinut general, ceremonia ver* bală însoţitoare a numirii, comportă confidenţiale preciziuni imperative. Aşa că, în ultima analiză, hoţul, pe care*l închide societatea ca să*l izoleze, face încă parte din armonia universală, întrucît, în dormitorul lui, el rămîne un factor activ, o celulă utilă registrului de Dare şi Avere. La fardul vîndut cu cîteva sute de lei cutia, pentru uzul parfumat al unei cîntăreţe europene, în trecere prin Bucureşti, poate că au contribuit, prin osmoză şi insinuare anatomică, şi cei « douăzeci şi cinci de bani pe noapte » ai lui Cîţă, zis Ciocoiul, zis Alfons, zis Marghiloman : utilitatea obştească a unui număr de opt sute deţinuţi pe zi, cîţi ospitali* zează singura temniţă a fostei mînăstiri Văcăreştii.
 246
   De la dormitoare, o administraţie bine organi* zată ar putea înscri în bugetul ei, a douăzeci şi cinci bani de cap, zilnic lei. . . două sute.
   Din şapte lei pe zi, cît are un deţinut bugetar, societatea ar putea realiza circa, a patru lei de cap. . . trei mii două sute lei.
   De la gaz, fîn, materiale, pături, îmbrăcăminte etc., s*ar mai putea dobîndi pe zi cam. . . una mie lei.
   Un total de lei patru mii cinci sute aproximativ pe zi, este susceptibil să puie în circulaţie, pentru mîngîierea suferinţelor fine, un milion şi jumă* tate de lei anual, de la o singură închisoare.
   Personalul închisorilor fiind însă dezinteresat la extrem, aceste sume se pierd fără folos pentru nimeni. Şi personalul, la dezinteres adaogă cumpă* tul, sobrietatea. Dacă uneori unul din şefiii subli# mei instituţii a penitenciarelor, cheltuieşte cu mult peste salariu, şi realizează proprietăţi, aceasta se datoreşte, fără pic de îndoială, rezervelor personale, averilor părinteşti, resurselor familiei, în care născîndu*se cîte un element cu vocaţie specială pentru diriguirea duhovnicească a clasei hoţilor de rînd, este lăsat, ca un pictor, ca un literat, ca un muzicant boem, să*şi urmeze che* marea de mizerie pe socoteala bătrînilor.
               VOCAŢII
   Dregătoria supremă a închisorilor e apanajul unui pasionat de carieră, care poartă titlul modest de director general al închisorilor. De obicei se aleg la acest post de frunte vocaţiile irezistibile, care pe tărîmul lor echivalează cu Socrate sau cu Corneille. Cineva se naşte director general de închisori după cum altcineva s*a născut Crispi sau Mozart: e un temperament, o predestinare din eternitate, un misticism.
   Trebuie să fie în ţară cîteva sute de închisori mărunte şi cîteva zeci de puşcării calificate. întrmn ocol de ziduri grele, păzite de armată, trăieşte o lume supusă unui regulament şi stăpînită cu toate puterile executive reunite, acordate de Stat. Cetăţean mai docil prin definiţie, nu poate să fie ca deţinutul, cetăţean al unei republici închisă cu lanţuri. Peste aceste numeroase roiuri republi* cane împărăţeşte exclusiv, nedisputat şi fix, un singur personaj : directorul general, părintele, episcopul, mitropolitul, tatăl acestui regat. Subdi* rectorul, directorul contabilităţii, sînt numai Fiii şi Sfinţii Duh, contraşi în tripla şi totuş unica şi nedespărţita lui supremă individualitate. El e Alfa şi tot el Omega. Guvernele au cîte un control oarecare : Parlamentul şi Presa; directorul general al închisorilor reprezintă, în persoana lui mulţi* frontală, şi activitatea şi controlul. El e de sine stătător şi incomensurabil, mai mare decît Armata,
248
mai tare ca Legea, mai autonom ca Universitatea, dincolo de Academie, de Teologie şi de Barou, solitar şi omnipotent în univers. Atîta putere în mîna fina şi parfumată a unui singur ins e ceva admirabil, un rezultat miraculos al acestui echili* bru divin de Stat, care ştie să asocieze contrariile şi să separe identităţile, după capriciile totuş logice ale biologiei.
   Porunca integrală, cu realizarea ei deplină în acţiunea altuia, s*a risipit, ca aşezămînt, s*a pierdut din toate celelalte organizaţii sociale. în împărăţia morţilor legale, adică a Direcţiei Generale, po* runca e tot atît de neştirbită ca în epoca lui Carol Magnul şi a Genezei. Este cu neputinţă să se spună: nu.
   Tronul împărăţiei osîndiţilor este ocupat actual* mente de fizicul zvelt şi copilandru al unui director general, căruia i s*a dat, în poreclă, un nume de fată*n casă. Mersul lui de copilă se divide în pas de dans, pe nişte picioruşe mici şi febrile, de turturea, înclinarea capului, strecurarea ochilor lui, lungi ca migdala crăpată, guriţa lui înfiorată, şoldurile lui de fecioară britanică, părul lung, zulufat şi retezat deasupra gulerului pur, cravata lui graţioasă, mişcările lui în A4 şi W, sînt însuşirile tipului la garçonne. Subt plastronul cămeşii parcă se desci* frează sînii noi ai unei fete slabe, de pensionat, şi cele trei linii centrale, ale pantalonului, încru* cişate pe un pîntec plat, par lipite pe sexul neted al unei studente adolescente.
   Cînd vorbeşte, grumazul acestui efeb cu părul alburiu, are cochetăria oftatului posesiunii, buzele lui se întreţin cu vîrful limbii, roză ca la căţeii albi, întrmn joc sensual, şi corpul lui întreg undea* ză ca draperiile unei cadîne.
   Mintea sprintenă din căpşorul gentilului auto* crat, e însă perfidă şi duşmănoasă. Ea urzeşte zilnic o formulă de nelinişte şi de ură. Directorul
 249
închisorii, primitiv, brutal şi înfumurat, îl simte încolăcindu*i*se pe braţe şi pe înghiţitoare şi în* somnorîndu*l cu ochi de şarpe, aţintiţi în ochii lui cu ulcioare şi caş. Superiorul ţine să*l doboare, subalternul rezistă. De patru ori a fost să*l arunce departe, surghiunit între stanele de sare ale unei ocne, şi de patru ori atacul a dat greş. Vexat şi aţîţat, directorul general îi dă ocol, ca o mîţă unei colivii cu pitpalac. Laba lui catifelată a fost rănită la un asalt, dar ştie ea că victima, pînă în cele din urmă, îi aparţine.
   Un protector puternic se interpune între ei: « naşul care m*a cununat ». Ocupînd o înnaltă magistratură, acest personaj poate vorbi de*a dreptul cu primuhministru şi cu ministrul de re* sort. Pentru că presa pomeneşte de cîtva timp numele magistratului, în legătură cu o eventuală criză de guvern, subalternul aşteaptă acest eveni* ment ca să scoată, după expresia lui pitorescă. . . nişte coarne! Şi directorul general ezită. în ziua în care şi*a dat seama că magistratul ostenit de speranţe şi*a suprimat dorinţele de candidat, directorul general n*a mai făcut decît o săritură, şi victima s*a prăvălit, schiţînd în cădere fulgerul diamantelor mari din inele. Cu soţia lui gravidă, subalternul s*a transportat în munţii de sare, ca să*şi primească fătul între asasini şi atentatorii la pudoarea propriilor lor nevîrstnice copile.
   Directorul general explică uneori deţinuţilor politici secretul solicitudinii, purtată de înnaltul magistrat directorului de închisoare, căruia i*ar fi dat în căsătorie o tînără croitoreasă, destinată în casa magistratului să îmbrace pe doamna şi să coasă în taină nasturii domnului. Un titlu atît de imens hrănea în inima « Ţiganului » pasiunea dezordonată şi absurdă de*a parveni, din fost gardian de închisoare, la treapta cea mai de sus a specialităţii.
 250
   O secundă, într*o seară, visul era să fie o reali* tate. Magistratul fusese chemat la Palat: o ediţie specială a suspendat respiraţia lumii judiciare şi a închisorii. Directorul, instalat la telefon, aştepta comprimat între incertitudine şi siguranţă. Vîrful cel mai înnalt al ambiţiei ameţise masivul. închi* soarea, cu urechea lipită la zăbrele, aştepta şi ea, căci triumfătorul ar fi parcurs*o răcnindu*şi iz* bînda şi dînd ordin ca porţiile de ciorbă să fie a doua zi mai mici.
   El a rămas în gura telefonului pînă la ziuă, fără să primească nimic. O altă secundă l*a dat peste cap. Căci magistratul a părăsit ţara brusc, ducîndu*se la Paris.
   —     Sînt foarte supărat, se spovedea, la ora prîn* zului, directorul: nu mai fac politică niciodată. . .
   El era sigur că fusese şi bărbat politic.
        VISUL UNUI DEŢINUT
   Pe nopţile de urale, de gemete şi ecouri, în care temniţa fluieră ca o ţiteră vastă, hoţii, neliniştiţi ca nişte lunatici, sînt posedaţi de o singură idee: evadarea, visul secret al fiecărui deţinut. Hoţul se visează insinuînd o pilă în zăbrele şi măcinîn* du4e ritmic, în muzica vîntului din ferestre. Sau rupe uşa prin apăsarea lentă şi stăruitoare a spinărilor din dormitor. Pe urmă sare zidul, încolţit de sentinele. Focurile sînt stinse de zăpadă în ţeava « Manlicher », şi gloanţele sînt rupte, din gura puştii, de viscol şi vifor. El se va piti în şanţuri, se va strecura în cimitir şi printre morţi, va intra în oraş. Toate primejdiile fugii devin bucuriile sacre ale libertăţii, pe care oamenii liberi nu le cunosc. într*o cîrciumă murdară cîntă o harmonică şi joacă trei muncitori fericiţi. . . Să te plimbi pe stradă, să nu te oprească nimeni, cît vrei, toată noaptea, toată ziua. Să stai în drum şi să zici: aci e biserica Sfîntul Spiridon, acolo e Mitropolia, acolo Poşta, Casa de Depuneri. Ce frumoasă vitrină! A cui o fi trăsura asta cu doi armăsari? Să cîştigi o pîine pe zi şi să te bucuri că o alegi din brutărie ! Să nu te ispitească prisosul nimănuia, să nu rîvneşti la nimic, dar să te găseşti slobod, stăpîn pe viaţa ta, culcat de bunăvoie, sculat de bunăvoie, fără clopot şi fără apel nominal.
   Hoţul se gîndeşte cît are de alergat întrmn suflet pîn*acasă. Cîinele are să4 recunoască sin va linge
 252
mîinile cu care a furat şi care i*au fost legate. Are să bată în geam, întîi foarte încet, şi se va furişa în casă între ai lui, hoţi ca şi el sau oameni de ispravă.
   în timpul verii, condamnaţii la osîndă lungă îşi fac de lucru, grădinărind împrejurul celor două pietre albe, mutilate de o spoială cu var, resturi de morminte domneşti. O tradiţie foarte veche povesteşte auzului aplecat şi îmbătat al deţinuţi* lor, că o cale subterană răspunde în Bucureşti, întrmn mal de rîu, pe dedesubtul unui mormînt din curtea închisorii, acoperit cu pămînt. Pe*acolo veneau pe timpuri boierii păroşi, în mînăstire, cu ibovnicile lor, şi se ascundeau la egumeni, ca să petreacă neştiuţi. Cînd se va descoperi subterana, toţi deţinuţii vor putea să plece. . .
   Deţinutul nu*şi împărtăşeşte adevăratele lui gînduri, decît la privată, pe vine, prietenului sigur şi tovarăşului, atins cu cotul, de lîngă el, cu nădragii lăsaţi pe călcîie. în acest moment dezgus* tător, de latrină comună, sufletul lor cel mai curat şi concepţiile sincerităţii, imaginaţia şi pasiunea se unesc ca într*o operă de artă şi dau actului lor vulgar un fel de măreţie. în dormitoare, la muncă, pretutindeni, cuvintele deţinuţilor, sub* înţelese şi rezervate, se tem de « caiafă », un agent deghizat, care face meseria de*a consimţi să stea în temniţă pentru salariu, sau un deţinut curteni* tor faţă de autorităţile de penitenciar. Acesta dispare pe zi cîte o jumătate de ceas în cancelarie, unde dă raportul amănunţit şi indică spiritului de observaţie al Direcţiunii proiectele de evadare.
   Osîndiţii pe viaţă, au părăsit orice speranţă de fugă, burghezie resemnată a puşcăriei; totuş, ei aşteaptă o punere în libertate neprevăzută, înna* inte de moarte. Zilele de Paşti şi de io Mai pot să le aducă o graţiere anul viitor. într*o ladă, ei şi*au pregătit un rînd de haine noi, pentru ieşire,
 253
o păreche frumoasă de ghete, o cravată verde sau violetă, o pălărie neagră, şi, ca să*şi ofere treptat o bucurie în vederea liberării, ei îşi lustruiesc încălţămintele din cufăr, alintîndu*le ca pe nişte pisici şi ca pe nişte persoane scumpe.
   Cînd o intenţie de evadare i*a fost semnalată, administraţia temniţei este apucată de febrilităţi solemne şi grave. Autorul proiectului de evadare e scos din dormitor, şi vine fierarul careţi pune la glezne şi la mîini cătuşe, apoi vinovatul e băgat « la gherlă ».
   Niciun deţinut neprivilegiat de protecţia con# rupătoare a Direcţiunii, nu a denunţat nicio* dată planul unei evadări. Cînd îşi dau seama că s*au învoit cîţiva să o încerce, deţinuţii adorm adînc, cu inocenţă, lăsînd activii să opereze. Dacă, în vălmăşag, vor putea şi ei să se strecoare, o vor face bucuros. Niciodată ancheta unei încercări de evadare nu a izbutit să scoată din gura unui martor o dovadă.
   Reverii absurde se leagă de posibilitatea unei fugi peste ziduri. La condamnaţii pe viaţă, ideea fugii e un extract mixt al zborului cocorilor care se înnalţă, al zbuciumului taurului legat, al feroci* tăţii mistreţului şi al faptei asasinului. în drumul lui după aer slobod şi lumină nezăbrelită, evada* tul ucide tot ce i se împotriveşte.
   Deţinuţii povestesc evadări celebre care n*au avut loc, mulţumindu*se să*şi hănească speranţele cu o literatură orală, în care pulsează idealul lor cel mai adevărat, succesiv în toate generaţiile puşcăriei.
              GHERLA
   De regulă, nicio evadare nu izbuteşte. Tentati* vele plătite cu gherla sînt mai mult de ordinul speculaţiei intelectuale şi sancţionează precuge* tarea.
   Gherla e supliciul corecţional local. O cameră strîmtă fără pat, fără ferestre. Vinovatul, în lan# ţuri, e îmbrîncit înlăuntru, şi se prăvăleşte pe pardoseala de piatră, lîngă un urcior cu apă veche. El va rămîne nemişcat atîtea zile cîte a hotărît vocea răstită şi jupuitoare a domnului director, şi nu va primi nimic « dinafară ». Pe vremuri, gherla se înnăsprea cu tortura înţepenirii în butuc. Fluierele picioarelor erau încuiate între două grinzi găurite, şi pedepsitul zăcea cu spinarea pe piatră, ca un om înnecat cu călcîile ridicate, prinsem răchiţi. Vieţuitoarele nocturne ale clădi* rilor bătrîne, urechelniţa fugace şi febrilă, pe sute de fire monstruoase; gîngăniile negre împleti/ cite în articulaţii greoaie; jigania lustruită; făptura cenuşie cu pîntecul alb a gîndacului de umezeală; broasca oloagă, cuibărită în piatră; melcul imberb; ploşniţa cu tîrtiţa ardeiată de*o putoare grasă; păduchele unsuros ; burlescul purice şi toată natura drăcească, făcută pentru oameni, luau contact, prin mustaţa tactilă, prin bube sau ventuze, prin bale şi zeamă, cu vinovatul de gherlă. Şoarecii cu ochii de gămălie i se suiau cercetători pe obraji,
255
iar şobolanul libidinos, cu coada bolnavă, îşi apropia nasul de fiinţa străină.
   La gherlă, hîrdăul care întreţine în dormitoare permanenţa gustului de latrină, lipseşte. Cînd sfincterul oboseşte de încordare şi băşica stă să pleznească subt strînsura maximă a voinţei, pedep* situl erumpe în celula lui cu o explozie generală de fecale. Cerul careţi hrăneşte pasările şi le îmbracă, trimite jivinilor din crăpături şi găuri anemicul lui aliment.
   Din cînd în cînd, gherla e vizitată furiş, prin crăpătura uşii, de interogatoriul directorului sau al unui delegat, însărcinat să dezlege o problemă şi să curme un mister. Pedepsitul nu mai are nimic de spus, ca să*şi scurteze timpul de tortură. Uşa se închide. Cancelaria s*a fortificat în consi* derentul că pedeapsa dezleagă limbile, ca să ţîşnească din mizerie şi degradare adevărul şi lumina. Tăcerea prizonierului îi jigneşte orgoliul ca o încăpăţînare : lupta prestigiului cu cerbicia celui pedepsit e dusă pînă la capăt.
   Atunci, de la gherlă, se întoarce în temniţa « liberă » o fantomă cu dimensiunile pierdute, cu conturele sfîşiate, un om de ierbar. El poate fi lipit pe un părete cu pensula de pap, ca un afiş. Privirile lui s*au evaporat, încheieturile i se des# tramă, carnea e ca un bumbac întrebuinţat, sîngele a devenit ca un praf care curge prin vine ca nisipul clepsidrei, părul s*a învechit, urechile atîrnă, nasul vădeşte osul dominant al scheletului, un surîs cunoscut se desinează prin pielea şi carnea transparentă.
   Cînd îl întîmpină administraţia cu reluarea pentru a suta oară a tiranicului interogator, pedepsitul nu mai poate cunoaşte nici regula şederii. în sforţările pe care le face pentru ca linia lui să se întindă reglementar, picioarele se frîng în zigzaguri, şoldul nu mai aderă cu pieptul,
256
 mişcarea umerilor şi a braţelor st a desolidarizat de ţinuta grumazului şi a bărbiei. Fosilul instabil dansează pe un metru de pămînt ce pare oblic în toate unghiurile, se reazimă de uluci, fără să se poată ţine, vine spre director, alunecă în stînga, se întoarce, întrmn dezechilibru sinistru, ca un maimuţoi de carton, cu mişcările în dezordine calculată, jucată pe o sfoară.
          IANCU NEBUNUL
   în temniţă vocifera un nebun fără vîrstă, Iancu. El ar fi putut să aibă cincizeci şi cinci de ani, patruzeci de ani, treizeci şi cinci, îndreptăţind şi numele de Unchiaş şi titlul de Nene, ce i se da, deopotrivă, de către deţinuţi. Mersul lui tărăgănat, în cămaşa cu poalele largi, încinsă peste izmene cu catarama unei curele, se adapta la toate vîrstele deopotrivă, ca un fluier sau ca un briceag. Tot aşa, vocea lui, obişnuit domoală, răguşită şi mo* notonă, care exprima puţinele idei întîrziate în mintea lui neutră şi uniformă.
   Iancu păşea prin pietrele temniţei, cu capul povîrnit subt povara unei preocupări misterioase, care ul îngreuia cu mitra ei de calcar. îi zăreai figura ridicată brusc din pămînt, şi masca lui era cînd senină, cînd întărîtată.
   Dulceaţa privirii îl făcea să semene uneori cu nevinovăţia îngerilor din icoanele de zmalţ, vîndute de bijutieri, pentru a fi strecurate pe un lanţ de aur subţire, în sus şi în jos, între sînii unei logodnice blonde. Atunci, un zîmbet plutea pe faţa lui înfrumuseţată, ca o nuanţă iscată din nimic, în zorii zilei, pe pîlnia diafană a unei flori de zorele.
   Alteori, el scula din pămîntul negru, cu o încetineală hotărîtă şi agresivă, asupra trecătoru* lui, o privire dîrză de taur cu coarnele scurte. Seara, Iancu putea să pară bunicul lui Iancu cel
 258
de dimineaţă. Doi oameni deopotrivă de tari, cu două puteri alternative, se luptau în colivia lui de oase, şi cînd zgomotul în interior era mai mare, se întîmpla ca adversarii încăieraţi să se prăvă* lească odată cu bietul trup neputincios şi strîmt, în care îşi disputau întîietatea. Prins de convulsiuni uriaşe, ca un vapor, în care marea şi talazele ei ar fi călătorit pe dinlăuntru, Iancu se frămînta furtu* nos în ţărînă. Cîţiva deţinuţi îi imobilizau braţele şi picioarele cu brîie roşii, unul îl lua la spinare ca pe o albie şi pornea cu el la spital, unde#l aşeza legat în patul de scînduri şi învălit cu o pătură cenuşie ruptă.
   Pe figura nebunului, turburată pînă în mocirlele adînci, ale sufletului, se ivea atunci tinereţea re# deşteptată a ochilor, camtrmn mărgăritar şi cam pupila galbenă a florilor de muşeţel, printre genele virginale, albe în vîrful unui fir. Surîsul i se eva# pora pe buze, fraged, ca o ceaţă alburie, întîrziată cu greierii, la revărsat, pe un lan de grîu somnoros.
   Mă apropiam de patul lui cu ţigarea aprinsă, pe care Iancu o lua din mîna mea, mulţumind cu o închidere a pleoapelor, cu o expresie discretă de suveran indulgent. Mă apropiam şi mai mult de el, cu nevoia de a descifra în omăturile lui obscure o potecă de orientare către viaţa lui trecută, dar Ian# cu nebunul trecea pe dinaintea mea ca un drum, însoţit de două gropi lungi pe marginile lui, drum care nici nu începe nici nu are sfîrşit, făcînd din satul, prin faţa căruia stă, fără să se mişte şi fără să ştie nici el, înconjurul lumii. Pe insul lui Iancu aş fi putut umbla şi merge zile, săptămîni întregi şi ani, şi nu aş fi ajuns niciodată.
   în ceasurile lucide, el vorbea întristat de nişte copii ai lui, care nu veneau la temniţă să#l vadă. Avusese copii? nu avea copii? Aveau copiii în mintea lui o semnificare nebănuită ? Cînd stăruiam să#şi ducă gîndul pînă la un capăt, Iancu se
 259
 întorcea deodată întreg, ca o foaie de carte, la o pagină nouă, spiritul lui urma un angrenaj deose* bit, ca o roată de maşină, care se apucă să se învîr* tească de*a*ndaratele, fără pricină evidentă, sau ca o curea de transmisiune alunecată de pe o şaibă. Lumea lui era orînduită uneori cu simpli* citatea unei mese, la care gesticulau cîteva păpuşi. Puşcăria era pentru el o mînăstire, din care tre* buia să fugă, nu însă complotînd împotriva stare* ţului şi a consistoriului, ci pe faţă. El aştepta mereu o trăsură, pe care nu i*o trimiteau la timp caiafele şi caţaveicele, duşmanii şi muierile; spiona intrările, analiza zgomotele ce veneau dinafară, cu o pălărie de paie, ruptă, pe cap, cu un fost geamantan gol în mînă, plin cu borderouri închipuite. în temniţă şedeau şi împăraţii, care şi ei trebuiau să plece; de ce şedeau? de ce aveau să plece? împăraţii erau deţinuţii politici, care vorbeau cu el împără* teşte. La poarta temniţii, undeva, şedea şi mitro* politul.
   într*o zi, în spital, alături de patul nebunului, muri un puşcăriaş bătrîn, sfîrşit de cufureală. Din pîntecul aceluia, moale şi zbîrcit ca un ciorap, se scurgea în valuri acre, liniştite şi continui, zeama sîngelui, sucurile tainice ale vieţii, ca din* tr*un urcior răsturnat, şi ele s*au scurs şi s*au strecurat pînă ce lutul, scorojit de veghe, al bătrî* nului, a rămas gol, fără căldură, fără suflet, fără suferinţă. Pe Iancu, agonia calmă, de şipot, a vecinului, l*a interesat, fără să înţeleagă. Asupra morţii, Iancu nu mai avea nicio concepţie, şi între morţi şi vii el făcea aceeaş confuzie ca între deţinuţi, împăraţi, caiafe şi mitropoliţi. El părăsi chiuind sala spitalului, urmat de ochii bolnavilor, terorizaţi de moartea din patul bătrînului cufurit. Palizi, slabi de neîngrijire, ei îşi dădeau seama, în patul lor de scînduri, că sînt de două ori pri* zonierii morţii, în puşcărie şi în spital, şi li se
260
părea că moartea acolo e mai sigură şi mai adîncă, mai ineluctabilă şi mai matematic fatală decît în tot restul lumii, păziţi de acelaş om, care îi pune şi să scuipe şi care îi şi duce, odată morţi, la spinare, fluierînd pe treptele de la beciul cada# vrelor, pardosit cu ciment, un cîntec de bodegă şi de amintiri. De jos, din beci, îi lua furgonul, care vine de două ori pe săptămînă, ca rudele de*acasă.
   Un deţinut, un condamnat, învie, pînă la ultima secundă a osîndei, în nădejdea de care ba despărţit societatea prin ceremonia legală a unui rit nepăsă# tor şi sceptic. Odată instalat în spital, timpul îşi pierde marginile, şi spaţiul i se strînge ca un elastic, scăpat din întinderea lui, cîmpul pe care îi alergau visurile se mărgineşte, lumea em patul lui, asistat de patru păreţi mari, spoiţi cu var.
   Omul se face mic şi porneşte de*a buşile, pe brînci, pe deasupra unui precipiciu haotic, de#a lungul unei scînduri lungi, încovoiată, îngustă, îngrozit de adîncimile negre, în care trebuie să se prăvale. Mirosul de petrol şi fenol e ca un pre* ludiu olfactiv al mormîntului. Prin ferestrele mari ale spitalului se zăreşte cimitirul pe spinarea măgurii de peste drumuri, plantat cu cruci, vege* taţie albă de pustietate şeasă. Toată viaţa hoţului bolnav se strînge la un pumn de musculiţe, care zboară nevăzute de privirea sentinelei din turnuri şi de paza placidă a gardianului chior. El poartă la frunte, brodate într*o ghirlandă de lanţuri decorative, două chei de argint pe şapca ocolită cu o bandă roşie de postav.
   Cînd cariola morţilor veni de la Morgă, ca să ridice pe bătrînul golit de diaree, Iancu nebunul se preumbla prin curtea temniţii cu geamantanul lui de borderouri şi desculţ. Doi cai de mizerie mare şi de fantezie, trăgeau căruţa neagră, conduşi de biciui, lenevos ca un fir de salcie, al unui
261
vizitiu posomorit, cu o figură de maimuţă galbenă. Cozorocul capelei lui cenuşii, era tras peste nasul turtit deasupra unei guri strîmbate spre umăr, cu colţul mustăţilor murdar jurîmprejur.
   Furgonul se opri dinaintea spitalului. Metodic, vizitiul, care nu era la primul cadavru, descărcă de o ladă lungă de brad, oprindu*i capacul în furgon. în acest coşciug tip sînt trans* portaţi toţi morţii din temniţă la Morgă, şi el serveşte indefinit noilor candidaţi la moştenirea împărăţiei cereşti. Destul de larg, ca să încapă două*trei cadavre deodată, uneori de sex deose* bit, el salvează, între spitalul temniţei şi Morgă, morala formelor sociale şi vădeşte atenţia Statului, faţă de supuşii lui defuncţi, cărora le ia hainele şi le împrumută coşciugul.
   O bucurie grandioasă izbucni din sufletul nebunului Iancu, pecînd doi deţinuţi, în haine vărgate şi tichie, ca diaconii unui cult necunoscut, glumind între dînşii, scoteau coşciugul, în care bătrînul, căruia i s*a lăsat în stăpînire cămaşa scrobită de fecale, sta smirna, cu braţele încruci* şate, în atitudinea de*a se strecura, fără să se lovească, printre cele eterne. Iancu îşi îndesă pălăria de paie, fără fund, şi se repezi pe capra furgonului, exclamînd cu o claritate neobişnuită:
   —     A venit trăsura !... Mă duc !... La reve* dere!. . .
   După ce închise uşa furgonului şi o înţepeni cu ciocul cîrligului basculant, vizitiul se urcă lîngă nebun, luă hăţurile în mînă şi puse*n miş* care caii porniţi în tropotul inegal al copitelor bol* nave, către poartă. Iancu saluta temniţa în picioa* re, şi deţinuţii rîdeau, salutîndu*! în deriziune.
   La poartă, doi gardieni invitară blînd pe nebun să se scoboare. El se uită la dînşii uimit. Gardienii insistară. Apucară pe nebun de*o mînă, mîna li se supuse. Ochii nebunului fixau descurajaţi
 262
uniforma portarului de la poarta boltită interi# oară, pecînd o cheie cît un topor intră în broasca porţii, învîrtită de două ori cu scrîşnet adînc. Piciorul se puse pe şina de fier a roţii şi, ajutat de gardieni, nebunul scoborî pe pămînt.
  Şi pecînd porţile cu vîrfurile ridicate îşi reîn* chideau aripile uriaşe de lemn, treptat şi teatral, Iancu nebunul, cu capul plecat, cu geamantanul cu acte tîrîş, se întorcea în spital, plîngînd, ca un copil al căruia balon se spărsese. . .
             PATRIA NOUĂ
   A trecut încă o zi în aşteptare incoloră. Ceaţa dimineţii impresionase pe camarazii matinali, care au văzut#o pe la cinci, doliu de toamnă tim# purie, lăsat peste peizajul vizibil din galeria celu# lelor de sus. Grossu, prin ochelarii lui noi, cu sîrme de metal alb agăţate de urechi, citeşte Amintirile din casa morţilor în traducere nemţească, un vo* lum de formatul cărţilor de rugăciuni, şi figura lui rasă şi resemnată, de preot catolic, oftează:
   —    Vine toamna! murmură Grossu, cu o voce care trimite iluziilor un salut şi le dă întîlnire la iarnă, tot în închisoare.
   La prînz, la masă, în casa deţinutului Floratos, care va aştepta zadarnic punerea lui în libertate pe ziua de azi, după trei ani de prevenţiune, se fac proiecte, triste şi entuziaste. Pe cele triste le exagerează, fidel viciului de melancolie şi arţag, inteligentul, excelentul deţinut Teodorescu, că# ruia Floratos îi cedează de urgenţă, cu începere chiar de astă#seară, cele două camere pe care le ocupa, — el întrebuinţează verbul la imperfectul speranţei, — mobilate cu o sobă de teracotă pentru lungile viitoare luni de iarnă. Detenţiunea stărui# toare transformă şi pe oamenii care au fost sindici la Bursă şi politici şi au luptat dramatic cu viaţa, în nişte copii sugaci, capabili să se emoţioneze pînă la crize de bunic, de un incident imaginar, cu aspect favorabil.
 264
   Condamnaţii la munca silnică pe viaţă, de cîte ori li se comută pedeapsa, îşi fac un rînd de haine noi, pe care le perie zilnic, mîngîind în ştofa lor carnea suavă a libertăţii, şi mai au, pînă la părăsirea ocnei, cîte cinci şi opt ani de răbdare, şi ei stau de vorbă ore întregi cu costumul, cu ghetele şi cu pălăria care le vor purta trupurile înlănţuite de peştera de sare, prin lumea slobodă a lui Dumnezeu. Şi cînd li se pare că timpul durează mult, cînd teama de boală şi moarte le străfulgeră sufletul, ei fac socoteala anilor ce mai rămîn, greşind cu intenţie numărul lor. Cons* tant, fiecare ocnaş se înşeală cel puţin cu un an, îndeobşte un an în minus, asupra restului de osîndă.
   Cei mai mulţi au pierdut, în optsprezece şi douăzeci de ani, orice legătură cu lumea dinafară. Satele lor s*au obişnuit cu ideea că locuitorii osîndiţi la ocnă nu se vor mai întoarce.
   Lumea îmbătrîneşte în comună. Cîte un po* melnic le rosteşte numele la acâtist, cu nesiguran* ţă, cînd la vii, cînd la morţi.
   Osîndiţii şi*au schimbat şi natura şi genul. Cei mai mulţi au adunat în ocnă parale, au învăţat o meserie; cei mai mulţi sacrifică pederastiei, dormind subt aceeaş pătură cu un ocnaş mai tînăr, care, cînd soseşte între ei, devine obiectul unei licitaţii imense, a pasiunilor sălbatice, a delicatelor atenţiuni, ofrande, scutiri de muncă, invitaţii. . . Ce vor face ei părăsind închisoarea, care i*a educat pentru o viaţă de povestiri fan* tastice şi de schiţe negre în aquajorte?
   Unii se stabilesc, cu meseria profesată, în exte* rior, prin împrejurimile închisorii, staţionează duminica în dreptul porţilor, păstrează relaţii cu funcţionarii, cu gardienii penitenciarului, în care li s*a interzis să mai intre; puşcăria e familia lor, patria lor adoptivă, cosmosul particular.
265
   Se povesteşte cazul unui ocnaş, care aşteptînd de douăzeci şi cinci de ani cu garderoba lui nouă de om liber, zilnic pipăită, în ziua punerii în libertate, ieşind din închisoare, după zece paşi căzu mort în drum.
   De bucurie sau de sentimentul golului uni# versai?
             OMUL DIN CINCI
   Se petrece cu « boierii » un fenomen. De cîte ori e vorba de unul, se numesc toţi ceilalţi. Arti* colele din cod indică paresse vîrsta unuia şi ace# luiaş animal cvintufront, care poartă numele de « boierii ».
   —      Cinezi domnul care trece? întreabă cîte un puşcăriaş nou.
   —   Ştii, ziariştii. . .
   Şi noubvenit ştie numaidecît că între boieri sînt cinci ziarişti, care formează laolaltă un soi de grup statuar, cu personagiile gemene şi lipite, unite unele altora, prin spete şi pe la picioare, prin acelaş material de plumb, de bronz sau de sare. . .
   Nu poate unul să se mişte, că ceilalţi patru se resimt. întinde unul o mînă, tot blocul se des# teaptă :
   —   Ce vrei să faci ?
   Dacă rămîi singur, cel puţin încă unul vine să#ţi ţie de urît. Citeşti o scrisoare personală? Ceata întreagă se găseşte jignită că#ţi permiţi a face din# tr#însa un « secret ». Dacă necesitatea e adevărat că zămisleşte organul, toţi cei cinci se vor trezi într#o noapte legaţi unul de altul printr#un maţ fiziologic, care va parcurge în cinci direcţii deose# bite distanţele dintre ei. Este psihologic exclus să se vorbească altfel decît în grup de cinci. Orice
 267
altă prietenie pare suspectă, pare o tendinţă de emancipare, care ţi*e totalmente refuzată.
   —     Nu sîntem cinci ? întreabă ochii celorlalţi patru, nu sîntem ziariştii?
   Vorbele lor sînt aceleaşi, convorbirile aceleaşi, materia dialogurilor e identică permanent. Te surprinzi chiar scriind despre aceleaşi lucruri ca alţi doi*trei, în aceeaş seară. Un « comunism intelectual » dezgustător face din cinci un singur ins.
   Fiecare din ziarişti vorbeşte la plural. Vroind să zică eu, zice noi; « Cînd vom fi liberi. . . » « Azi ce faceml. . . » « Trebuie să dâm din mîini şi din picioare ca să scăpăm. . . »
   De cîte ori se trimite o cerere, o scrisoare, o petiţie, hîrtia se acoperă cu cinci iscălituri, şi unul e obligat să vorbească de cele cinci personagii jucate de el, ca de un scamator divers, şi unic şi multiplu în acelaş timp. Dacă unuia din cei cinci i*ar veni porunca punerii în libertate, ceilalţi patru s*ar năpusti peste el şi har sugruma, ca să nu se ştirbească unitatea de cinci.
   Eziţi să faci baie, să*ţi schimbi cămaşa, obsedat că în realitate speli şi primeneşti pe ceilalţi şi că în ligheanul şi în baia ta rămîn grăsime neagră şi brînză cenuşie de cinci. «Ce să*ţi mai aduc? », te întreabă nevasta. « Nu*mi mai aduce nimic », răspunzi, cu sensaţia că nimic nu mai e pentru tine, că tu nu mai eşti tu, că nicio acţiune a ta nu*ţi mai aparţine, de vreme ce eşti din cinci.
   Voi mai putea redeveni vreodată unul? te în* trebi neliniştit. Voi mai avea dreptul de*a rămîne vreodată singur, fără curiozitatea altora indirectă, ridicată peste umărul meu; fără obligaţia de a fi solidar cu alţi patru, veniţi aci din patru regiuni opuse ale pămîntului, să facă fiinţă cu mine ? să*i miros cu plăcere cînd put, să*i ascult cînd vorbesc,
 268
sân suport cînd glumesc, să dau liniştea şi singură# tatea mea pradă nevrozei unuia sterile, analizei altuia, tovărăşiei unui al treilea şi al patrulea in# divid ?
   —    Doamne Dumnezeule, izbăveşte făptura mîini# lor tale, de complexitate!
                 ION PETRESCU
   Fiecare deţinut « boier » are servitor, ca fiece ofiţer ordonanţă.
   Plecîndud servitorul, Floratos a angajat dintre deţinuţi pe altul. Băiat harnic, deştept, cu o figură care exprimă o francă sinceritate, cu o gură curată, făcută parcă numai pentru corurile de îngeri, noul Ion stîrneşte de cîteva zile, ale noviciatului, admiraţia colectivă. Genul lui total are viaţa şi veselia latentă a unui pui de animal, a căruia acţiune e un joc şi un echilibru perma# nent. O privire luminoasă însoţeşte toate mişcările lui Ion, şi în cîteva zile interiorul celor două odăi ale lui Floratos a căpătat o atitudine nouă, ca şi cum o femeie voioasă i#ar fi imprimat un ritm de bucurie şi un surîs amărunţit. Rapid în concepţie, instantaneu în execuţie, Ion, căruia începuse să i se zică Ionică, nu conteneşte, de dimineaţa pînă seara tîrziu, din munca lui, pe care o pricepe. Poate că degajamentul firii avea ceva exagerat, şi sonori# tatea cuvintelor lui un ton de intimitate nivela# toare, care nu făcea parte din programul unui servitor. Formele lui verbale « Stai să vezi » şi « îţi aduci aminte că ţi#am spus » denotă oarecare libertinaj, dar le atribuie fiecare extracţiei, pe care o crede ţărănească, căutînd într#însele chiar satisfacţii rustice în stilul mugetului vacilor şi al fumului din hornuri.
270
   Astă#seară, decepţie generală. Curioşi să anali# zeze necunoscutul acestui copilandru, care se părea că trebuie să ascundă surprize strălucite de naivitate, boierii bau provocat părinteşte să vorbească. Furtul lui dubios de nişte decoraţii, luate dintrmn pod, părea opera unui copil, care ţinea să se joace cu nişte tinichele, şi podul în care decoraţiile au fost găsite, era închipuit ca o depen# dinţă continuă a propriului pod al casei unde locuia el şi unde s#ar fi dus să caute o ladă veche sau cîteva căpăţîni de ceapă.
   împins să vorbească, Ion, cu o naturaleţe dumne# zeiască, a descris o escaladare cu spargere catego# rică, în podul caselor ocupate, în strada Sebas# topol, de un ministru, şi a făcut teoria morală a furtului profesional. Din ce în ce mai surprinşi şi tot aşteptînd ca urmarea povestirii lui să corecte# ze cele spuse, cărora li se putea da o interpretare greşită, ascultătorii sfîrşiră prin a se uita unii la alţii, încremeniţi de stupoare.
   Podul ministrului l#au spart de cinci ori, Ion şi cu un « coleg », prost, pe care îi pare rău că#l luase cu el. In ziua în care a fost prins, el fuma în fereastra podului. Era ora nouă dimineaţa, şi sta ascuns acolo de la zece seara, din ajun, ca să poată, folosindu#se de un moment potrivit, să scoată lucrurile furate. Mai furase şase covoare şi le vînduse cu şapte mii de lei unui profesor de muzică, cu nume italian, care s#a « învîrtit » cu comisarul secţiei respective. Prinţul Ghica, pro# prietarul imobilului, locuit într#o aripă, de mi# nistru, îşi sorbea tocmai laptele în curte; era prin Mai — şi primi scuipatul fumătorului din pod în ceaşcă. Asaltarea podului şi prinderea hoţilor.
   Ca să ajungă la pod, hoţii intrau pe scara mare, pe care circulau şi locuitorii casei şi care ducea pînă la învelitoare, şi tot pe acolo scoborau şi obiectele furate. —Ion e respectuos cu ierarhia:
 271
   —     M*am dus să*i fur domnului ministru caseta cu bani, zise el, pe care am văzut^o de trei ori deschisă în faţa mea, dar nu m*a ajutat norocul. Bine am făcut că km furat ce i*am furat, căci « mi*a scris că nu dă parale », adaogă Ion.
   —  Cum ţi*a scris ? ce însemnează asta ?
   —  Lam dat o petiţie, zise Ion.
   —  Petiţie ? !
   —     Da, cerîndu*i ajutoare, de mai multe ori, ca să ajut pe bătrînul tată^meu.
   Nu s*a insistat asupra acestui capitol şi a mecanis* mului relaţiilor dintre Ion şi ministru, înţelegînd că s*a produs o tentativă de şantaj, sau o manoperă de explorare hoţească a topografiei sentimentelor.
   îmbătat de sine, Ion mărturiseşte că mai este judecat în lipsă şi pentru alt « fapt », în care, fiind prins, şi*a dat un nume fals, şi pentru care va lua doi ani puşcărie.
   —     Nu eram prost, spune el, să*mi dau numele meu adevărat. Dar vă întreb pe dumneavoastră, pot să fiu măcar uşor condamnat?
   Şi acest distinguo:
   —     Căci nu era marfă românească, de*a noastră: era marfă de la nemţi.
   Ion furase de la ocupanţi puşti, muniţii, îmbră* căminte, pături şi bocanci, şi se afirma patriot şi naţionalist.
   Ion e întrebat cum de*i vine să fure, cînd are atîtea însuşiri bune de muncă şi de rînduială, şi e încurajat să facă amendă onorabilă pentru viitor.
   Ion răspunde cu teoria originală că trebuie să furi de cîteva ori ca să ajungi om cinstit, dînd pilda unui pescar din piaţă, care la doisprezece ani era în puşcărie pentru primul furt, şi care astăzi are bălţile cele mai mari în arendă şi e proprietar a cel puţin douăzeci şi două de imobile.
   —     Voi fi un al doilea Titircă, zise hoţul, citînd numele pescarului. O lovitură de şase^şapte mii
272
de lei — de la trei la şase luni închisoare. Faci cîteva lovituri de astea şuţi ajung, argumentează hoţul cu ochii luminoşi, răspunzînd cu voce tare unei preocupări tăcute.
   Liniştea povestitorului îngrozeşte. Niciun cinism la el, dar o sinceritate, un entuziasm, o determi# nare spirituală definitivă, congenitală. Conştiinţa pedepselor mici, pe care le asigură codul penal, hoţilor, facilitînd profesia furtului şi promovînd*o ca o inocenţă, în vreme ce trimite la ocnă pe uci* gaşii din pasiune, furie şi beţie, trece la generaţii de indivizi, face şcoală, creează o clasă de bandiţi încurajaţi să trăiască din parazitism şi prădăciune, şi să găsească în ele mijlocul opulenţei şi al imuni# tăţii.
   Ascultătorii se privesc lung, pecînd Ion le trimite, ca o pasăre albă, nevinovatul lui surîs, amestecat întrmn clăbuc de fum de tutun.
   —     Qu en ditesfvous? întreabă cineva cu melan# colie.
   —Je le ficherai à la porte, răspunde Floratos afectat.