NOAPTEA
(19^
TAINUL MEU
Citeţi necunoscuţi, din două căpătâie De ţară,-mi scriţi că scrisul meu mângâie. Durerile de viaţă simt pentru voi alean,
Oltean şi moldovean,
Că tineri şi bătrâni găsiţi în ele şoapte Din depărtări de ziuă şi de noapte.
Isuşii mei sunt şoapte de Isus.
Nu-s numai ale mele, că vin cumva de sus.
Nu vreau răsplată alta, cuvintele-mi ajung,
Că rănile din suflet cu şoaptă vi le ung.
E undelemnul candelelor sfinte . Şi-s mângâiat de-asemeni, ca frate şi părinte. Poporul va purcede cu frică de pierzare, în inimă şi-n mână cu-o stea: o lumânare.
Plugarule-al ţărânii, pe-ntinsul tău pământ, Cuvântul ţi-este sfânt:
Te recunosc din gloată. Scriptura veche zice Că-n umbra tui, cu Domnul, smulgeai, de foame, spice.
Mai 1966
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 20,19 mai 1966, p. 1.
97
MOLIFTUL
Ţi-aduci aminte, bradule şi frate?
Erai în munţi o maiestate.
Acopereai cu slavă şi ceru! şi pământu Erai în culmea ta Preasfântul.
Se odihneau din zbor şi lungă cale Şoimii-osteniţi pe ramurile tale.
Erai şi cuib de veveriţe sure Crescute în pădure, în umbra ta, de-ţi mai aduci aminte Citeam şi căutam cuvinte.
în frumuseţea ta de chiparos Ieşea cuvântul mai frumos.
Mă ajutai, când nu puteam găsi încrucişarea lor de miazăzi.
Cum te simţeşti cu braţele tăiate,
Ajuns un stâlp cu stâlpii din cetate, Când şoimul se roteşte deasupra sfintei m Şi nu te mai cunoaşte?
23 mai 1966
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 21,26 mai 1966, p. 1.
NU
Nu căuta în sufletul cuiva Că pătimeşte de iubit cândva.
Să nu îi schimbi credinţa lui cinstită Fie că-i rea şi oropsită.
98
Legile inimii curate
Nu vor să fie-mpiedecate Şi osândite ca nişte păcate
Tu suferă şi înţelege
Şi nu-i mai porunci o altă lege.
Ca utlmCa ta ni
- vC Cuj i *TÎvjC
Decât puţin, cât cumpără şi vinde. Păzeşte-ţi cugetul la vreme,
Să dojenească strâmb sau să blesteme. Chiar dacă inima te doare De aşteptare şi răbdare.
Viaţa ne rabdă, împliniţi ori goi. Să o răbdăm şi noi.
Ea pretutindeni e deplină Şi risipită-n umbră de lumină.
30 mai 1966
«Gazeta literari», an. XIII, nr. 22,2 iunie 1966, p.
LATRJM
în toată vremea mă gândesc la tine, în ceasul bun ca şi în ceasul rău,
Fără să vreau, fără să ştiu, străine, Chemat de mutul sântul glasul tău. E un nărav cu-obârşie străveche Şi în deşert voiam cu el să lupt. Te-am moştenit în sânge şi-n ureche, Şi te-am băut cu laptele meu supt.
Şi gândul meu ca urletul de fiară, Flămând de ceruri şi de ţară,
99
Mă zdruncina din milă şi păcate,
In goala mea singurătate.
E-o moştenire care vine De mii de ani până la mine.
5 iunie 1966
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 23,9 iunie 1966, p. 1.
APELE TĂCUTE
Râuri gemene fecioare,
Vă primim de la izvoare.
Curgeţi, ape moi şi line,
Curgeţi fără de-ncetare în văpaia lunii pline,
Dintr-o zare într-altă zare.
Limpezi cum le-am cunoscut,
Şapte văi au străbătut,
Şapte neamuri le-au băut,
Pline ca şi la-nceput.
Argeşul şi Oltul meu,
Vă păzeşte Dumnezeu.
Din adânc cine vă mână,
Ce stăpân sau ce stăpână?
Fiţi beteală pe vecie-n Fericita Românie.
12 iunie 1966
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 24,16 iunie 1966, p. 1.
100
PAUZA MEA
N-auzi? E două noaptea. E vântul prin grădină, Şi în fereastra ta e tot lumină.
Ce-aştepţi? Odihna lumii a şi-nceput de mult. Şirul ds ors moărtc să îrcscă rni-î ascult S-au deşteptat cocoşii, s-a destrămat şi ceaţa, îţi cântă deşteptarea şi'bună-dimineaţa.
Mai fuge după mine un gândul mai ascuns. La mine încă somnul odihnei n-a pătruns.
Ca să te simţi mai ager în ziua care vine,
De dormi câteva ceasuri ai să te simţi mai bine.
Pierdute-n adormire n-am ceasuri câştigate, Am vreme să-mi dorm somnul cât o eternitate. Eu nu ştiu ce-i odihnă. Mă ştie cucuvaia Care-mi păzeşte noaptea, fereastra şi odaia.
Tovarăşa de noapte, de fiecare clipă,
Acoperit de blânda şi gingaşa-i aripă.
Geneva, 25 iunie 1966
«Gazeta literari», an. XIII, nr. 28,14 iulie 1966, p. 1.
CAUT CHEIA PE-NTUNERIC
Sunt în mine nişte doi Şi-ncerc chei mai vechi şi noi Pentru taine, să descuie. Uşile-s bătute-n cuie.
Şi vâr cheile în broască Poate-or fi să se cunoască.
101
încercai şi alte chei
De rugină şi scântei.
Cheie mică sau prea mare; Am verigi la cingătoare. Ele sună ca un glas Când le scot şi când le las.
Geneve, Hopital Cantonai,
8 iulie 1966
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 29,21 iulie 1966, p.
BALADA PARASCfflVEI DIN BUNEŞTII BUCOVINEI
Fata mea, de când ne-am luat Vremea tot ne-a tulburat.
Am trăit, după cum ştii, La-nchisori şi-n puşcării.
Dar de cum ne-am cunoscut Dorul nu ne-a descrescut, între lanţuri, dus şi strâns,
Tu răbdai tăcut şi-ai plâns Zile negre, ceasuri grele,
Ne vedeam printre zăbrele. Viaţa noastră-ntodeauna Şi-ntreruptă ne-a fost una. Ni-era vremea veninoasă, Duşmănit şi tu frumoasă.
Dar durerile-ndurate Le-mpărţeam pe jumătate. Poate-aşa ne-a fost şi scris: Suferinţă, chin şi vis.
102
Visul însă-n timp cumplit Nesimţind ni s-a-mplinit.
Ţara ta din Miazănoapte Tăia spicele necoapte.
Vaca voastră nu da lapte Fincă soarele greoi N-ajungea până la voi.
Cu Moldova-n graniţă Casa ta de draniţă Se uita în ţara mea Unde grâul meu cocea Tremurând şi suspina.
între ţara ta săracă Şi Moldova cea buiacă Curge-ngustă cât un brâu Pârtia unui pârâu Trecut lesne cu piciorul După apă, cu urciorul.
Dar pe graniţă-mpăratul îşi pusese stâlp soldatul,
Cu o puşcă, iată dragă, încărcată doar să tragă.
Şi trăgea şi-n ziua mare Pusă ca din răzbunare,
Că, vezi bine, noi eram De-altă vatră şi de-alt neam. Altcum ţara vi-era goală De biserici şi de şcoală. Primeaţi binecuvântare La cinci poştii depărtare,
De la un protoiereu Uitat şi de Dumnezeu —
La botez şi-nmormântare.
103
Zgriptorul împărăţiei Era semnul datoriei Stând cu pliscurile-ntoarse Peste pajiştele arse Şi primindu-şi fiecare Partea lui de-ameninţare.
cŞ treci co^2*'i I1’’ Nemţii împăratului,
Te ocheau ca vinovat Pentru ei şi împărat.
De la crucea lui Profir începea şi-un cimitir. Vinovaţii
Erau maicile, bărbaţii, Mergând să-şi sărute fraţii De dincoace de izvor, Clăcaşi pe cenuşa lor.
într-o zi, mai mare milă, Tu erai de-abia copilă Şi Măicuţa te-a trimis Pe un timp de soare-nchis Să-i aduci câte niţică Smântioară-ntr-o ulcică. Satul aştepta-nvierea Şi-ncepuse privighierea. Vezi că,-n marea-mpărăţie, Dreptul se chema hoţie, Că-i furai din avuţie.
Te-au văzut finanţii ei Şi te-au dus cu puşca trei. Ca să scapi de cimitir Trebuia plătit un bir.
Cine să plătească vama, Cine altul decât Mama? Maică-ta, uscată iască,
Şi-a vândut ca să plătească
104
Şi bondiţa strămoşească,
Dar păstra într-o cutie Slovele de răzeşie Moştenite de când veacul De la moşul ei, săracul.
Scrise, nu ştiu în ce an,
Chiar He mâna lui Ştefan Date-n grijile păstrării:
Semn al vitejiei ţării.
De atunci aţi blestemat Graniţa şi pe-mpărat.
Blestemul a biruit,
Graniţa s-a prăbuşit Şi cu ea deodată, mamă,
Zidurile de la vamă.
Eu, balada mea târzie Ţi-o citii cu lacrimi ţie,
Fată dragă,
Prin vecii acum pribeagă.
Ţi-am citit suspinul vie în spital, în agonie.
Stihurile înjghebate Le-ai simţit adevărate:
Te-ai trezit şi-ai tresărit,
Era ghiersul desluşit.
Tu mă laşi acum nătâng Să-mi scriu stihul şi să plâng. Pan’ ce şi zilele mele Se vor stinge printre stele.
Când prin zări din marea noapte Te-oi chema-n frânturi de şoapte.
N-am crezut când ne-am jurat Că de-atunci ne-a şi-mbrăcat Cununaţi, sub bolta porţii, Steagul adiat al morţii.
105
Lin şi fiirtunatec vine Linguşind până la mine,
Timpul, vraja tuturora;
O aştepţi şi sună ora.
Vremea mi-a venit şi-mi vine
Să te port de-acum în mine.
In zăbranic, dragă fată.
Inima mi-e-nfâşurată.
August 1966
«Gazeta literară», an XIII, nr. 34,25 august 1966, p. 1.
MANUSCRISUL
Ar fi vrut să nu mai spună,
Că plângând mereu la lună,
Umblă-n gol şi în furtună,
Noaptea fără de hodină,
Ziua fără nici lumină,
Sufletul meu, părăsit,
De ce-a fost şi-a fost iubit.
Frântă-n cârje subsuoara,
Căutase primăvara.
Lacrimile mele-amare Mi le-adun pe fiecare în condei şi călimară Drept aghiazmă funerară.
Şi-acest plânset mut, închis,
Mi se cheamă manuscris.
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 35,1 septembrie 1966, p. 1.
106
HL
RĂZVRĂTIRE
începe, Doamne, iar să-ţi pară rău Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău? îmi dăruiseşi un crâmpei de har Şi-mi dovedeai că harul fusese in zadar, îngenunchiat nainte-ţi cu frică şi sfiială Mă încerca mereu şi câte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără âripi, ca oamenii mai proşti, Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu De care-mi cerci sfârşitul de-a pururea mereu. Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atât de grea, Când judecaşi fărâma de viaţă fost-a mea.
La câte-o cotitură rămânem fâţă-n faţă,
Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvârşit Adamii şi Câinii în Satani Nu-i mai iubeşti pe oameni că-ţi trebuiesc
duşmani.
«Gazeta literara», an. XIII, nr. 36,8 septembrie 1966, p. 1.
PRIBEGIE
Pribeag prin noaptea lunii, neliniştea mă fură. M-am întâlnit cu mine la câte-o cotitură.
107
M-am despărţit in două cu-o pravilă-nţeleaptă: Unul colindă lumea şi celălalt aşteaptă.
Ce-aştepţi între morminte de piatră şi statui? Vorbirea şi cuvântul din urmă al nu ştiu cui.
5-a luminat de ziuă, ce faci? Nu ştiu ce tac. îmi sună parcă ceasul, lăsaţi-mă să zac.
La mine aşteptarea-i a trâmbiţii din porţi.
Mă voi scula odată cu cei răniţi şi morţi.
N-ai auzit cântarea sunând în alăute?
Aud o alăută: cântarea nu se-aude.
Veni în goană calul să ne aducă veste.
Aş vrea să mângâi calul că vine din poveste.
De când te-aştept e-o viaţă, tu, calule, să vii,
Eu nu mai ştiu povestea. Tu poate o mai ştii.
Ar fi ca o poveste de noapte-ntr-un proverb.
Eu mi-am ales de stană pe steagul meu un cerb.
Hai, calule»-mpreună, să colindăm o dată Prăpăstiile negre din culmi şi lumea toată.
«Argeş», an. I, nr. 4, septembrie 1966, p. 1.
ISCĂLITURĂ PE OGLINDĂ
Ascuns în straie scumpe, de ochii mei profunzi Şi largi cât zarea mare, tu nu ştii să te-ascunzi.
108
Te dai cum eşti pe faţă, întreg, fără sfiială, Şi-nzorzonat şi mândru, chiar trist şi-n pielea goală, în spaţiile mele, de vis şi de lumină,
N-a fost neruşinare să-mi fi rămas streină.
Ai bălăcit în mine ca-n baltă Se poate mai ennoacto Prin aşternutul undei înotul unei broaşte?
Am lionil ci ron/inarpa cpninStŞtii «fintA*
Nimic nu mă mânjeşte ca să-mi aduc aminte. «Gazeta literală», an. XIII, nr. 38,22 septembrie 1966, p. 1.
PORTRET
Mă uit la el şi-l mai ascult.
Face nimic dar vrea tot mult.
Intenţii câteodată potrivite.
Aprobă, se codeşte şi admite,
Şi bun la suflet ca un miel,
Ar trebui şi-o minte-n el.
Şi nu e niciodată mai fudul,
Nici mai puţin, nici mai destul.
17 octombrie 1966
«Gazeta literată», an Xm,nr. 42,20 odcntbrie 1966, p. 1.
INSCRIPŢIE PE SCRIPCĂ
M-aş împăca mai bine, bunăoară,
Să te socot de scândură şi sfoară.
Tu eşti de lemn, dar glasul vostru nu e Numai un şir de coarde prinse-n cuie.
109
Ca şi vioara singură, tăcută Şi coarda e o strună mută.
E duh în voi, dar peste vieţi şi moarte Şi sufletul vă vine de departe.
Vioara-ncepe să semene cu mine, însufleţită-n grai de nu văd ce şi nu ştiu cine. Când începeam să cuget la ceva Se strecura parcâ-n gândire cineva.
Gândul meu nu-i de pe pământ, nu-i vântul, Parcă desprins din ce fusese cândva Cuvântul, Plutind naintea Vremii, peste ape.
Şi-acum întreg în tine-ncape.
«Ga2eta literari», an. XIII, nr. 43,27 octombrie 1966, jx 1.
ÎNTRE ZODII
O voce umblă-n crucea nopţii, poate-o şoaptă, Parc-o aud şi parcă nu Vorbind cu «dumneata» şi «tu»,
E singuratecă şi depărtată.
Mă strigă câteodată.
Se-aude, se arată Suspinată.
E poate un ecou, un semn, un fimigeu Al unui gând de prin trecutul meu Rămas pe lângă vreo fântână, într-un salcâm ori în ţărână,
Care mă caută crezând că m-a pierdut.
Căţelul amintirilor mă latră,
Mă caută-n văzduh şi-n piatră.
Octombrie 1966
«Gazeta literara», an. XIII, nr. 44,3 noiembrie 1966, p. 1.
110
ALUATUL
Nemulţumiţi de naiuri, de scripcă şi de flaut, Mă-ntreabă cei de-alături de ce te tot mai caut, Că ei au ştiri mai bune că nu eşti, nici n-ai fost Şi dintre toţi cuminţii rămân eu cel mai prost.
Pe când ei după came şi butii pline umblă,
Cel mai sărman cu duhul, eu umblu după umbră.
Vezi, am citit în cartea de aur dintre cărţi Că tu eşti fâcătorul-a-toate-n patru părţi.
Nu ştiu, dormeam citind-o când ascultam pădurea Sunându-mi, în pridvoare, sau mă gândeam aiurea.
Dar neputându-mi gândul de om să mă ajute,
Mă las în voia şoaptei din fagi pe neştiute.
Aş vrea să ştiu, privindu-ţi Tăriile cu zimţi,
Dar ce-i a şti? De-ajuns e-atât: numai să sirpţi. Te căutam prin lume să mă-ntâlnesc cu tine, Să-ţi spun că ce tăcuseşi putea ieşi mai bine.
Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi? Ea scoate-ntodeauna din vatră pâini întregi.
Noiembrie 1966
«Gazeta literari», an. Xm, nr. 46,17 noiembrie 1966, p. 1.
BINE ŞI RĂU
între nădejde tristă şi-ndoială, Te-am căutat prin bolta siderală.
111
Te-am căutat pe unde şi neunde Iţi bănuiam făptura că se-ascunde.
Te căutam în tainica ta lipsă Prin Testamente şi Apocalipsă.
Rj5 fi rîmoe iirţ !rţC
t__! ii xi l UiUuI SAil iVu iJVl uCltUSil».. îU.
Pe unde nu te-am căutat?
crv'rv+Aorr» ^*5 ♦	’t
Se şi-nălţa în dreptul tău un zid. Simţindu-te zvâcnind în rădăcini Te mai simţeam în spice şi-n tulpini. Te-am şi cântat pe corzi, şi noi şi sparte, Şi peste vieţi şi peste moarte.
Tu rămâneai mereu departe.
Auzul tău nu vrea s-audă Cântec de nai, de cobză şi-alăută? într-o-nserare, în sfârşit,
Mi se păruse că te-aş fi zărit în mantia de aur a unui asfinţit, Prinzându-ţi-o, târâtă prin ţărână.
Mi-a şi rămas un ciucure în mână Şi l-am vârât în sân, ca un pribeag Un bun de furtişag.
Dă-mi voie, negăsită arătare,
Să-ţi pui acum o veche întrebare:
Că ai făcut atâtea frumuseţi blajine, Fără-ndoială, mulţumescu-ţi bine,
Clădiri de piscuri, cuiburi de izvoare, Timpuri şi valuri călătoare Şi oamenii în sărbătoare;
Bărbaţi viteji, domniţe la harfe şi la furcă. Mutând pe strune mâna, fuiorul când
se-ncurcâ.
Dar, mare-aprinzătorule de stele,
Cum de-ai făcut şi-atâtea lucruri rele?
Noiembrie 1966
«Gazda literară», an XQI, nr. 47,24 noiembrie 1966, p. 1.
*1
a
PSALM DE TINEREŢE
Cu ochii, Doamne,-n turla-ţi milostivă,
Dau tot ocoi stancoasei catedrale.
O crizantemă-ţi tremură-n ogivă,
Luceafărul cu rnia-i de petale.
Ţi-aş mulţumi de darurile toate,
Plugar în brazda ghiersului săracă,
Slova s-a rupt şi graiul nu mai poate Cu bunătatea ta să se întreacă.
Aş încerca să-ţi fee un spic mai strălucit In snopi încinşi cu fire de beteală.
Dar, Doamne, încă nu a izbutit Să-mi încolţească boaba de cerneală.
Să-ţi cânt aş vrea şi-s tot neputincios, în vis şi cobza mi s-a destrămat.
Uită-te, Doamne, jos de tot, în jos,
Se roagă către tine cel îngenunchiat.
(Vechi manuscrise)
«Viaţa românească», an. XIX, nr. 11, noiembrie 1966, p. 11. Titlul iniţial a fost Rugă de Crăciun. Pe manuscris se află dedicaţia Lui N. M. şi este datat Crăciunul anului 1937.
BALADA SÂNGELUI
II
De unde-a fost menirea să-ţi înceapă,
Că nu eşti nici pământ, nici aer şi nici apă.
112
113
Ascuns şi tăinuit între zăvoare,
Eşti ca o floare curgătoare
ieşită din nu ştiu ce feluri de tulpină Dintre-ntuneric, neguri şi lumină.
Când s-a născut din mâl întâia oară, Omul primi şi-ntfiia lui comoară în dar de taină noului-născut,
Tezaur nemaicunoscut.
Păstrează-1 încuiat în inimă la tine Odraslei viitoare, care vine,
Că-i sfânt, că-i aur înfrăţit cu soare;
De unde nu, pedeapsa-i că te doare.
«Gazeta literară», an. XIII, nr. 50,15 mai 1966, p. 1.
DE ÎNVIERE
Ştiam că sunteţi vechi şi buni creştini, Că vă-nchinaţi la sute de altare Şi, puritani şi căndizi şi blajini,
Purtaţi subt redingotă aripioare.
Duminica, la predică, şi-acasă,
Citiţi Scriptura şi cântând Psaltirea, Le-mprăştiaţi în lume, că vă pasă A creştina întreagă omenirea.
Din Indii, Gibraltar, Suez şi Malta, Stăpâni peste oceane şi pe mări,
Aţi creştinat de-aproape, până una, alta, Cu glonţul, zeci de neamuri şi de ţări.
114
Aci», pe noi, în slava lui Hristos,
Când, înviat din moartea lui, renaşte, în jug prusac, tăcurăţi mai frumos:
Ne-aţi răstignit şi ars de vii, de Paşte.
Carnet 1944
«Gazeta literari», an. XIII, nr. 51,22 decembrie 1966, p. 1. Menţiune: Din Carnet 1944. Vechi manuscrise.
TRÂMBIŢELE DE ARGINT
Ies cu noaptea, la colind, Trâmbiţele de argint. Câte trâmbiţi, câte stele, îngânându*se*ntre ele, între graniţele lumii Trezind viii şi postumii, Nou-născuţii şi strămoşii Cântă-n lume toţi cocoşii. Pare-ntinsă bolta-naltă Până-n lumea ceealaltă.
Decembrie 1966
«Argeş», an. I, nr. 7, decembrie 1966, p. 1.
PSALM
Când m-ai Scut, mi-ai spus: de-acum, trăieşte. Şi am trăit, aşa se povesteşte.
115
Trăirea mea se cheamă viaţă, şi omoară. Dar tu mi-ai spus odinioară
Că ne ucide moartea, nu viaţa şi iubirea; Atât a învăţat la tine omenirea.
Nu mi-ai vorbit de lacrimi niciodată;
Dar larrima-i în mina ®durî2tâ.
M-ai îndemnat să joc, să cânt,
Şi nu mi-ai pomenit şi de mormânt.
Tu n-ai făcut pământul din milă şi iubire, îţi trebuia loc slobod, întins, de cimitire.
Ianuarie 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 4,26 ianuarie 1967,p. 1.
LITANIE
Vream să-l înţeleg mereu Pe prea bunul Dumnezeu.
L-am chemat un veac întreg,
Dar nici azi nu-1 înţeleg.
Poate i s-a căşunat Că prea mult m-a răsfăţat, în sfârşit,
Mult prea greu m-a pedepsit.
Nu ţi-am cerut nimic, şi niciodată, Şi nu-ţi pricep mânia răzbunată. Aş desluşi că-n gândul Tău De multul bine-ţi pare rău.
116
Aripa mare mi s-a-nchis,
Ce-mi fii mai scump mi l-ai ucis.
Februarie 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 6, 9 februarie 1
NEÎMPLINIRE
Nu pot trece peste tine,
Nici să-ţi dau ocol, Destine. Orice pas încerc să-l fac E curmat în Zodiac.
Deşi marginea-i răzleaţă, Nu-i nici cât un fir de aţă. Cine-mi spuse, parcă ieri, Marginea că-i nicăieri?
Ca un om, şi eu, de rând, Am câte ceva de gând, Să-mi găsesc o meserie, Care-anume, naiba ştie!
Să cioplesc, nu sunt în stare De folos la fiecare.
Luasem sculele la rând Şi mă pomeneam cântând, Şi necunoscând ciocanul, Amânam mereu la anul. Căutai să fiu dogar,
Un ciubăr să-nchei măcar. Aş fi vrut şi eu să fiu Potcovar, giuvaiergiu...
Mai la urmă gândul fuse Să fee linguri, ălbii, fuse, Rogojini de păpuriş,
Marfă de alişveriş...
117
Vai de mine! vreau să zic,
Nu sunt bun mai de nimic,
Ca un greiere-n pustie Fără har de meserie.
Şi-osândit, de-atunci, de soartă,
Rămăsei cu-o scripcă moartă.
Februarie 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 7,16 februarie 1967, p. 1
M-AI UITAT?
Amintirile grămadă Vin în cârduri să mă vadă Că li-i dor şi lor şi mie De condei şi de hârtie,
Ele neştiind să scrie.
Nici condeiul nu mai poate Să le prindă-n zbor pe toate. Singur, nici eu nu mai pot Să le-nşir la rând de tot,
Şi de-ncerc s-adun vreo câte, uni vin cele mai urâte,
Mai bolnave, mai schiloade. Una şovăie şi cade...
Vor de mine să se lege Şi-amintirile pribege,
Dar uitându-mă mai bine, Văd pe cele mai străine,
Vin ca nişte cerşetoare,
Şi condeiul meu mă doare.
118
Numai una din grămadă N-a-ncercat să mă mai vadă.
Draga mea din nesfârşit M-ai uitat, ori ai murit?
Februarie JV67
Y'1*’-0'*". on	nr R r* fî»Knipn> 1QA7 ţ>. I
REMEMBER
Anii treceau tiptili ca nişte şoapte. Unul venise de prin Miazănoapte Şi celălalt dintr-un Apus.
S-au întâlnit Şi-au mulţumit.
S-au luat de mână şi s-au dus în sus, Se cunoşteau din presupus.
Unde mai sunt? Poate-au pierit. Ţărâna le miroase a pulberi de argint: Miresmele nu mint.
Mormântul pare-n asfinţit,
Era pe-aci pe-aproape între scântei şi ape.
Martie 1967
«Gazeta literari», an. XIV, nr. 9,2 martie 1967, p. 1.
119
ŢIE, CĂREIA
Crăp uşa cu sfiială.
Odaia ţi-estc goală, în perini se păstrează încă O urmă-a Capului adancă.
La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea. Şi pe cearşaf o pată de cafea.
M-am întâlnit prin casă Cu-o umbră vaporoasă.
De când pierişi, mi te-arătai întâi.
Măcar ca umbră, rogu-mă, rămâi.
Martie 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 11,16 martie 1967, p. 1.
RESURREXIT
Lui Galileo Galilei
Biciuit şi îngropat,
M-am căznit şi-am înviat,
Fără giulgii şi sicriu, Mă-ngropaserăţi de viu,
Dar, uituci, nu v-aţi gândit Să mă fi şi răstignit.
Ar fi fost recunoscute Toate cuiele bătute Pe-ntuneric, pe tăcute,
Cu ciocane, noaptea, mute.
120
De-ar mai fi rămas pământ Felul ăsta de mormânt!
L-am schimbat, întins pe ele.-n Lespezi vii de peruzele Cu păreţi de ametist:
Să nu fiu şi mort şi trist.
Groapa chinurilor mele Stă-ntr-un pisc, într-un ungher.
Făr’ să vreţi, nici să vă cer,
M-aţi înmormântat în cer, între stele mari şi noi Şi-aţi luat cheile cu voi.
Dar mi-ajunse un cuvânt Uşa criptei s-o descânt.
23 martie 1967
«Gazeta literată», an. XTV, nr. 12, 23 martie i 967, p. 1.
NEANT
Astupă fluierul, vioara Opreşte-o să mai sune.
Vreau s-amuţească tot ce cântă, Flaute, naiuri, orgi şi strune.
Vreau să adoarmă toate.
Să nu răzbată nici o şoaptă.
Să văd că viaţa-i spânzurată într-un albastru tund de noapte.
121
Tăceţi copaci, tăceţi fântâni,
Ca şi cum viaţa n-a-nceput.
Pământul nostru să rămâie In cer şi soare, orb şi mut.
Căci ar ajunge o silabă
Drte+ifX	**/-»♦ pfi	a
km jjvi «jtii “-it’ Vit;V>
Ca să se prăbuşească iarăşi Tăcerea veche peste mine.
Martie 196?
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 13,30 martie 1967, p. 1.
ÎN AMURG
Prin spicele cât ţine ţara mare îşi taie drumul, drept peste hotare,
Om după om, urmaşi, înaintaşi,
Un rând, de-a curmezişul, de cosaşi.
Cei mai dincoa, înalţi, iar cei din zare Pitici, îşi încovoaie sfoara călătoare, Albi în cămeşi, cu murmur depărtat. Coasele lor deodată-au scăpărat.
Talazele în tremur îi îneacă,
Şi câte-o floare, fragedă, săracă. Pribeagă-n holde, le-a trecut de brâu Prin undele de aur şi de grâu.
122
Aripelor asemeni, de cocoare,
Coasele par, lucind, că vor să zboare.
April 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 14,6 aprilie 1967, p. 1.
MODERNITATE
Ce nu ar da Sofocle sau Virgil Pe lampa cu petrol şi cu fitil Şi pe cutia noastră cu chibrituri!
Şi purpură, şi lauri, şi nimb-oval, şi mituri.
Opaiţul e rânced, de fiim opac, de seu.
Ei poate ar râvni chiar la condeiul meu Cu teacă şi cerneală, şi la caiet, în stare A fi păstrat nescris între sertare,
Ca marmura cu pagini şi despicată foi. Latini şi greci n-au fost sporiţi ca noi.
I-am întrecut şi cu lumina rece.
Feştila lor cu fumul gros ne-ntrece.
Hai pensule, condeie şi dălţi la noua şcoală, Să încăpeţi de-a valma în iscusinţă goală.
April 1967
«Gazeta literată», an. XIV, nr. 15,13 aprilie 1967, p. 1.
123
TENDRESSE
M-am chinuit să-i dau acestei vorbe înţeles, Un înţeles subtil şi tânăr mai ales.
E-o vorbă ca dantela de uşoară Ş? care toată vremea înfăşoară,
Ca o nuanţă de lumină Şi face duioşia mai senină.
Ea se rosteşte numai într-o limbă,
Intr-altfel se poceşte şi se schimbă.
E vorba-n limbă nouă să-nfioare,
Că e-al femeii scumpe în cântec de izvoare. Eu am făcut plăpânda să stăpânească viaţa, Ca'roua dimineaţa.
Femeie şi fecioară,
Fii fragedă şi nouă ca-n vis şi-ntâia oară Şi dorul sfânt de tine e murmur de vioară. Fii purtătoarea pură de fiecare clipă A dragostei, şi-anină-ţi pe suflet o aripă, în patimă curată Şi binecuvântată,
Când ţi-ai ales bărbatul Se pierde şi păcatul.
Aprilie 1967
«Gazeta literata», an. XIV, nr. 16,20 aprilie 1967, p. 1.
NELĂMURIRE
Mitzurii
Când vom putea opri din zbor Umbra de sus cu ape-albastre,
124
Norii-n dantele-n jocul lor Trecând prin sufletele noastre?
Când vom putea încremeni-n tulpini Floarea ce piere cum se naşte Şi-a cărei umbră de lumini O sim{i şi nu se mai cunoaşte?
Când vom ajunge, m sfârşit,
Pe noi să punem jug de stăpânire?
Că auzim atâtea şoapte Cum se strecoară-ntr-un ecou Din adâncimile de noapte:
Necazul răsăritului cel nou.
Că stearpa duşmănie, scumpă fată Nu ştie, ca parfumul, să moară niciodată.
Aprilie 1967
«Gazeta literară», an. XIV, nr. 17,27 aprilie 1967, p. 1.