ARHIVĂ DE LITERATURĂ 1915—1927 5 CRONICA Cînd şi*a găsit un titlu şi un tipograf, cînd a sosit hîrtia şi sa fi posesorii unui plan de sentimente şi idei, ce se vor dezvolta cu timpul, şi profeţii unei credinţe noi. Retorica povesteşte că un discurs e precedat legalmente de proiectul său numerotat. Neputinţa dascălilor de a<şi explica spontaneitatea şi valoarea ei, a introdus în mintea omenească cititoare noţiunea care tinde să slă* bească geniul, a unei funcţiuni de calcul, mai lesnicios, desigur, decît o funcţiune neprevăzută. Negustorii fac socotelile la urmă: intelectul alii par obligaţi să şi le stabilească mai nainte cere» de»a fi făcut, cu împrejurările, schimbul bral. Cu toate cîte pot fi spuse în astă privinţă, ne vine greu să ne încredem prea mult facultăţii care consistă în a separa terenurile strict şi a privi ideile izolat ca şi cum o serie de concepţii poate vieţui neatîrnată şi fără să participe din viaţa tuturor celorlalte. Neapărat că tendinţa de»a siste» matiza un număr de idei este omenească, întrucît uşurează lupta şi stăvileşte marginile ei. Nepu» tînd să locuiască pămîntul, omul îşi construieşte un apartament şi, în nestare să înveţe totul, îşi alege din toate ştiinţele una. Operaţia lui se cheamă specializare. Cît cîştigăm în ce priveşte ideile şi starea de spirit generalizatoare din acest dogmatism trebuincios, care hrăneşte atîta lume, rămîne însă de ştiut. Noi vom lăsa, prin urmare, programele şi litera lor să robească pe alţii, şi, liberi îndeajuns, nu vom fi siliţi să ne străduim cum am reduce mai comod universul la proporţiile pretenţiilor noastre, şi paginile cele mai bune — dacă poate fi ceva bun în materie intelectuală — ale revistei noastre nu vor fi consacrate sforţării de»a pune de acord un program cu tot ce există. Ceea ce trebuie să ni să ceară şi ceea ce vom da negreşit, este, în totul, o nuanţă, un tel de temperament, şi»i de ajuns şi»atît, de»vreme»ce în această nuanţă încape şi exclusivismul ei. Nu vroim să se înţeleagă însă că deschidem cititorului chibzuit aceste pagini, cu indiferenţă. Fără patimă, să trăiască nu merită nimic, spaţiul măcar al unei clipe. Noi aducem ceva mai mult, o emoţie; atîta timp cît emoţia creşte, virginitatea sufletului du» reazâ neatinsă. O emoţie, am putea spune, co» pilărească. Cel ce se apropie de idei cu evlavie, e ca omul care nu şi»a sleit rezervoriile de iubire în 2)4 dragostea mercantilă, şi scriitorul, cu fiece lucru nou ced încearcă, este ca întro lesnicioasă demagogie. Cînd mai toate steagurile au fost tîrîte în bălegar şi mocirlă, nu noi vom aviva prin culorile noastre drapelele celor ce le*au pierdut şi şitau făcut umbrelă din ele. Ne simţim datori odată pentru todeauna să declarăm că tonul revistei Cronica e rezultatul unei hotărîri. Comparaţia cu noi înşine e la nela< locul ei să fie făcută de oameni care în toate dificultăţile noastre ne lasă să ne luptăm singuri cu ele şi sau « înţeles », că au pus mîna pe dreptul de a ne clasifica, — inocentă idioţie sau ieftină perversitate, — ne amintesc noţiunea de cultură diverşii manipulanţi ai re* vistei. Opera lor, în definitiv indiferentă, merită atenţie şi cîteva însemnări. Ea figurează în exem* piarele noastre pierdute sau întoarse. îndată ce părăseşte biuroul de expediţie, foaia devine proprietatea celui care îi împrumută servi* ciile sale. Aventura începe la onor. Poşta Română, instituţie ce trebuie pomenită cu respect. Se conţi* nuă în geanta factorului, în cutia de destinaţie, în labele servitorilor, în biuroul persoanei din adresă. Un domn primeşte cu plăcere cinebşase numere şi, simţind că trebuie să se aştepte la o chitanţă de plată, trimite o cartă*poştală admirativă sau rece şi, iscălind cu preţiosul său nume un fals, afirmă că a primit un singur număr, căd opreşte si că nu datorează nimic. . . 16-340 241 Formula clasică şi dreaptă pentru refuzul unui abonament e « Refus» (cu s) sau «Retour». Un domn caută cel mai gros şi albastru şi mai roşu din creioanele sale şi, în diagonala unei pagini întregi, face un exerciţiu de caligrafie, nu fără să fi tăiat paginile revistei mai întîi, cu o brutalitate de sălbatec. Dunga mîinii sau laba piciorului, trecînd prin foi, le»a masacrat. După ce s»au iscălit părinţii, e rîndul vlăsta» rilor să scrie. C.rezîndu»se într«un muzeu sau lîngă un monument naţional, creioanele familiei lu» crează la acoperirea marginii albe sau a textului cuprins. Nemulţumiţi cu atît, funcţionarii Postii adaogă inscripţia lor personală. Avem numere pe care le»am încadrat pentru posteritate. Amestecate cu numele factorilor din toate cursele, stă numele cîte unui profesor universitar, sau un om de Stat, sau dovezile simţurilor de acurateţe pe care le»a dezvoltat «cultura » în aceste diverse personagii. Unuia fia plăcut o pagină: a tăiabo, sau dintr»o pagină numai jumătate. Foaia ce se trimite înfăţişează averea, puţină dar curată, a colaboratorilor ei, înfăţişează strâ» duinţa maşinilor create de inteligenţă, munca lucrătorilor dea distins pînă azi mai ales domnul Victor Anestin, care a contribuit vîrtos la cunoaşterea cerului de către locuitorii mînjiţi de noroiul Bucureştilor, şi sam face o idee citind în volumul apărut ultimul articol: De la critica literară la biologia mamiferelor. Ne găseam în publicul nespecialist, compus din vreo trei singure persoane. Conferenţiarul aducea subt pla> fonul boltit pe mediocritatea locului, probleme noi şi o personalitate neprevăzută. A vorbit un 2/0 ceas în faţa unui auditor care lua note. Am exa* minat auditoriul. O şoaptă ne spune că toţi chibzuitorii confe* rinţei erau doctori cel puţin, ai universităţii Iui Mirandola. Cam toţi de vîrsta lui Crist, ei pose* dau, evident, mult mai multe adevăruri decît fiul Iui Dumnezeu. Ţi se strîngea inima gîndindu* te la volumul de erudiţie şi de supremă înţelep» ciune distribuit în cei vreo cincisprezece doctori şi o domnişoară urîtă. Gestul lor frecvent, două degete pe frunte, deschise ca un cîrlig de rufe, făcut celebru de fotograful criticului Lovinescu, în prima lui pubertate, le da o expresie ridiculă şi solemnă. Preşedintele acestui cenaclu are ochelarul dom* nului RădulescmMotru, Apis literar. Un moment şi*a făcut apariţia, cu o traistă roşie subsuoară, răzimată pe fesă, alt învăţat, Mihalache Drago* mirescu, prevăzut subt gură cu o pensulă ton fecal şi gen barbişon. Simţind că e vorba de altceva, puternicul critic se strecură în vîrful ghetelor cu elastic, afară. Discuţia ce avea să urmeze putea să*i tenteze beregata. Discuţie, în sfîrşit. . . Ideile domnului Saniele* viei fură criticate, combătute, trecute prin rafi* neria cerebrală a domnilor de faţă. Cineva cu fălcile late cuvîntă mult. O singură obiecţie: « colegii » domnului Sa* nielevici se războiau cu el în privinţa unor idei pe care nici nu le emisese, de o banalitate pură. Conferenţiarul trecu pe lîngă intelectul atîtor doc* tori ca o pasăre cu aripile mari prin faţa unui rînd de stîlpi telegrafici. Nenorociţii, nou înţeles o iotă! Niciodată nu ni s*a părut mai stupidă filosofia, ca atunci, cînd atîţi eminenţi lingeau bolovanii ei. Domnul Sanielevici e şi un ins ciudat. în loc să caute succesul facil al carierii făcute şi victorii de polemist, înzestrat cum este cu un tăiş de jude* cată prompt şi radical, şi cu o pană plină de un minunat venin, el, într versului literar, minus culoarea. Da, coperta e nouă, însă acum e «artistică». Era întrucîtva fatal ca, pornind de la imitaţia revistei pariziene Les annales, Flacăra, în ziua cînd încearcă o re» novare, să imiteze Le cri de Paris. Ceea ce apare însă în această revistă cu roşu şi simplu, iese în Flacăra îndoit şi verde. Renovare! Căsătoria unei burgheze bătrîne cu un tînăr liberat de serviciul militar. Dacă tine* reţea poate fi strămutată, mai bine. Relevăm pentru lungimea ei o poezie, Balada lunei, iscălită Horia Furtună. într»o metrică o» bişnuită — orice metrică e obişnuită, — sînt in» filtrate rumori de reminiscenţe de cititor, aşa» zise moderne. Modernismul bucăţii e hotărît de vreo şaptezeci şi cinci de nume pestriţe, iar va* loarea ei, de aceea că autorul le*a învăţat. Să apro* piem şi două strofe ale aceleiaş bucăţi: «Opalină, care»i chipul De fetiţă or femee 2j8 Profilat demn Benvenuto In ovalul tău, camee? Glob de aur, unde este Valea verde, mtinsul plai Unde doarme cam poveste Oastea marelui Mihai?. . . » Ar părea cu neputinţă! Totuş citim aceste triste lucruri drept poezie. Modernismul domnului Furtună e o searbădă preciozitate, şi românismul domniefisale, fad cum îl vedeţi, o stricăciune pa< riziană. Iţi aminteşti de baba Ioana, cîntată în franţuzeşte de domnul Jules Brun de la Rput maniei Artistul cu autoritate la revistă trebuie să fie domnul Minulescu, care cu un aer enigmatico* dogmatic ne arată pe pictorul Iser, cu aerul unui ia care bar fi făcut. Intimitate de cenaclu meta< fizic, dezvăluită, de cetăţean care cere prinţului audienţă şiâ spune: « îmi dai voie să mă servesc de nasturii de la pantalonii dumitale ? ». Limbajul domnului Minulescu poate, mai pui ţin decît ambiţionează, să se reclame de lecturile sale: « Iser nu pictează frumos fiindcă frumosul în artă nu»şi poate lega existenţa de banalitatea formulată de cei mulţi». Si cela ne vom en a pas bouche un coin. . . 17 — CUGETUL ROMÂNESC Pînă la marele nostru război, care a fost un război universal, literatura românească izbutise să intre în sfera de mare dizolvare a literaturii mondiale. Se precizau accente sufleteşti vecine, în subordine cu cele mai înnaintate nuanţe de rafinament steril. Cuvintele îşi pierdeau tot mai mult mirezmele iniţiale, ca nişte flori ce treceau dincolo de viaţă prin ierbar; ideile deveneau fu* murii, concepţiile, tot mai anemiate, îşi uita* seră originile. O tocire generală a formei şi a gestului a caracterizat ultimele timpuri premer* gătoare războiului. Lupta începea să semene cu dragostea şi antagonismul cu simpatia. . . O tole» ranţă universală slăbea resorturile vieţii, şi nici* odată nu s*a scris şi nu s*a vorbit cu neurastenie ca pînă la război. Războiul a surpat dintrodată etajele unei cu vilizaţii prea depărtate de pămînt, şi omenirea s*a găsit scufundată şi încăierată, timp de mai mulţi ani, în subsolul veacurilor artificializate. Războiul a fost un fenomen unic: de la el încoace toate ideile merg întnaltfel şi toate concepţiile s rit, prin definiţie, în proporţie cu ţara, şi fiecare gînd românesc prezintă astăzi o curbă de creştere mai adîncă decît pînă ieri. Singur sentimentul că străbaţi în patru zile o ţară prin care pînă ieri trenul trecea în patru ore, dă ideilor o perspec* tivă şi o sonoritate nouă. Pînă ieri am fost un regat: astăzi sîntem o patrie. De aci înnainte munca noastră va avea de scop să facă din fiecare român un cetăţean real al patriei sale, şi cu fiecare să meargă sufleteşte, pretutindeni unde el se duce, patria întreagă. Cuvîntul a fost cam uzat şi a ieşit cam jerpelit din condeiele şi buzele celor ce pînă la noi bau întrebuinţat ca trei silabe scoase din vocabular. Azi Patria a căpătat un sens viu, şi poporul nos* tru trebuie identificat cu el. Dacă astăzi pornim din negreala tiparului şi din nesimţirea hîrtiei această revistă, este ca să o semănăm cu cîteva scîntei şi nu pentru bucuria deşartă dea reproduce viu sau a crea din nou, a dus pe contimporanii noştri mai tineri la o formulă de concesiuni reciproce, într»adevăr comodă: a seri româneşte. Nu importă cum scrii, este destul să scrii româneşte ca să fie bine. Formula se mai poate simplifica: este de ajuns să scrii cu cerneală roşie. înţelegeţi ce gras pulsează laşitatea autorului 269 cînd toate dificultăţile acestei arte pecît de de< licată pe»atît de tragică, a scrisului, se elimină şi se rezolvă în uşurinţa grafică de a pune slove pe hîrtie. Prostului şi mediocrului i»a venit în ajutor, — crede el, — şi starea de spirit a românului de după război, justificată de situaţii precise, de*a naţionaliza produsele şi de