LINA
             CUVÎNT ÎNNAINTE
 Neînsemnatele evenimente următoare sc petra ceau pe la începutul secolului de faţă, epocă fără prea multe deosebiri între condiţia de muncitor ţi starea de slugă.
    Poate că numai în fabrica, din puţinele improvù zaţii industriale de pe teritoriul ţării mici, s>ar fi putut simţi întrucîtva mai puţin, dar şi acolo se păstra o distanţa de clasă între direcţie, — repret zintanta capitalului, —funcţionari ţi lucrători.
    Proprietatea unei întreprinderi era o avere de mare lux, ca o herghelie de hipodrom, ca un castel regal cu zeci de saloane şi pivniţe vaste, cu lachei în uniformă de amatoare, gonaci după mistreţi şi cerbi prin păduri, şi trîmbiţaşi, permisă numai marilor latifundiari excentrici, modernizaţi la Montet Carlo şi în localurile de noapte din Paris, cu origi) nalităti şi pasiuni cînd vicioase, cînd puerile. Li se adăoga uneori, prin imitaţie sterilă, şi diletantismul colecţionării de tablouri adunate de samsari artistici.
    întrio viaţă stearpă, de parazit, boierul ţinea şi la gloria posterităţii, vărsîrid în pungile negustorilor de estetică, aurul răpit din munca istovitoare a ţâră» nimii, mîngîiată, întrtun parlament de paiaţe, cu titluri de nobleţe geograf ca: « talpa ţârii » — talpă picioarelor goale.
    Dispreţul muncii în toate formele, deputaţii prin fraudă, senatorii şi Excelenţele ministeriale îl aduceau de la moşie şi conace, unde cueoatyi boierului se răstea
7
 în porunci, sugînd pe franţuzeşte o bomboană de şocolâ cu pistas.
    Caracteristic însă înfirea românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, invadaţi de cîte neamuri toate şi crînduiri domneşti, este că, pe cînd boierii şi>au dat toate ostei nelile saii bage Ia stăpîn, ei n>au putut ajunge stw gamici.
    Mici limbajul lor nu dispune de vocabularul servit lismului, curent la popoare, dacă vreţi, mai civilizate.
    E drept că nici nu s>a putut înjgheba la noi, cu tot prestigiul de care se bucura avuţia Viţelului de aur, una din acele aristocraţii de ehivăre şi cizme, servite de formule excesive, faţă de care sărut mîna e o politeţe, drăgălaşe faţă de feminin, dar sceptică şi puţin ironică pentru bărbaţi. Cînd îi zice femeii sărut mîna, românul se găseşte delicat solidar cu numeroasele lui cîntece de dragoste, — el îi spune dor, —pentru mîndra lui, şi cu nuanţa bunului> simţ înnăscută la el şi păstrată pură pînă ce nu începe să se complacă în fanfaronada cafenelei bucut reştene, sărutînd de fapt imaginea iconografică a idilicei iubiri.
    Românul e un sceptic în multe privinţe. El sărută cu evlavie tnîtia preotului, însă nu chiar mîna, ci harul preoţesc, la sfinţirea ospăţului de botez., de nuntă şi de prohodire, — şi fără să se amestece în legăturile de familie. E şi meritul clerului de crto doxie ungronalahă de a sef ferit de metodele clerului catolic celibatar, întrebuinţate cu titlul de « director » duhovnicesc, de-.a dreptul şi prin insinuare, pentru dominarea, nu rareori suspectă părtaşilor, unei căsnicii.
    Nu nc vom opri la documentele discutabile, ca romanul l'Abbé Jules sau accidentul, de pildă, al morţii lui Emile Zota, în apartamentul căruia, din Paris, a fost descoperit robinetul de gaz aerian deschis, atribuit, cu o moralitate bizară, neînţelega rilor dintre romancierul ateu şi soţie, mare bigotă,
 neîntrerupt prezentă la confesionalul cu perdea, din parohie.
    Schimonosirea industrială trebuia să ajungă neat pârât falimentară, dar era întreţinută în viaţă artU ficială, agonia fiindwi îngrădită cu legi de protecţie vamală şi alimentată, în acelaţ timp, cu preţuri de vînzare scandaloase a unor mărfuri de calitate proastă. O familie politică financiară prospera din monopolul cuielor ţi al sîrmei; alta, dintrial hîrtiei ţi ţuicii, — ca să poată da României analfabete bărbaţi de Stat eminenţi şi mai europeni.
    Hîrtia consumată de ziare, - stăpînită de o cumetrie complicată, ţi vîndută numai gazetelor datoare să nu supere sensibilităţile guvernamentale,
 —  constituia ţi un prim oportun mijloc de cenzură, încă de mai nainte ca manuscrisul să fi fost conceput.
    Pentru a tipări o foaie mai mult sau mai puţin clandestină şi cu veleităţi opuse, erai nevoit să cumperi rămăşiţele foilor conformiste, cu de patru ori preţul iniţial.
    Gazetarii deochiaţi, dar de natură elastică, se înnădeau pe furiţ cu cîte un ziar de atitudine dublă al regimului slugărit, subvenţionaţi pe subt mînă de fracţiile cu ambiţii, din sînul aceluiaş partid, nemulţumite şi perverse, — o atitudine de faţadă şi alta deghizată.
    Pentru asemenea dificultăţi curente şi prevăzute din timp, se născocise instituţia judiciară a « giram tului responsabil » figurant, de obicei un servitor plătit cu o leafă de odăiaş, împrumutat în procesele de presă, indiferent de gazetă, şi însărcinat să fie, rînd pe rînd, conservator pur, conservator (democrat, liberal şi disident, cu un centimetru mai la stînga, spre stînga, cit zero trei « poporanist », plus trei la sută ţărănist, — se iveau, după anotimp, ţi « radii caii », unii in cioareci, alţii cu lavalieră sau cilindru,
 —  devenit, subt guvernările amestecate, ghiveci cetw ţiu, cu jachetă şi pantaloni gri.
                                   f
     Dacă nt aveai la îndemîttă un portar trecut din tnîttă în mînă între cotidiene rivale, atunci te adresai unui « comisionar de stradă », priceput să strecoare cu dibăcie un bilet de întîlnire secretă, cu amantul sau amanta, pe diseara. Obiceiul acestui fel de comisionariat se generalizase întnatît încît devenise o profesie aproape naţională. în uniformă cu chipiu, numerotată la piept, oamenii instituţiei de adulter ţineau şi un gen de şedinţă permanentă, adunaţi cu zecile la răspîntia Calea Victoriei cu Bulevardul. ( îţi alegeai unul de aparenţă discretă, te opreai cu el la o vitrină şi fi treceai plicul problemei, pe nevăt zute. De teamă ca nu cumva nevasta, clientă şi ea de comisionar, să nu se găsească pe acolo, — doi culpabili autotoleraţi reciproc şi deopotrivă de oneşti, în abstract, unul faţă de celălalt. Aşa fel că stîlpii societăţii, în număr de trei, — Familia, Biserica şi Armata, — rămîneau faţă curată. Soct'e/ tatea cu S mare evolua progresînd.
     Familiarizat prin repeţire cu domniaita, comit sionarul personal îţi sărea din locul lui înnainte, zicîndutţi conaşule. Fâcînduti cu ochiul poeziei dumitale, te urmărea întriun gang unde ii creionai biletul amoros. Puşi la rînd de o poliţie de moravuri incoruptibilă şi interogaţi cu bacşiş bun, agenţii romantismului extraconjugal ar fi putut să dea în vileag, pentru zeci de volume, documentele lirist mului degenerat în putregai al unei societăţi în lichidare, cu principii sonore şi prestigii de panoramă.
     Cadrul povestirii de faţă e o fabrică, o fabrică de zahăr, întîia fabrică de zahăr din ţară, încercată de intenţiile unui visător, om de toată isprava, Cezianu. El preferase trîndăviei birlicului de club, lupta cu destinul, catastrofală, — bogătaş exotic, dar însut fleţit de preocupări careţi onorează uitarea. Pe ruinele fabricei, cumpărată de consorţiul unei im
10
  dustrii specializate, austriace, noii proprietari nu au izbutit să ridice din amorţire un paralitic in descompunere definitivă.
    Soţia întrepidului debutant se bucura, în schimb, de faima meritată că era cea mai frumoasă femeie din ţară, unde, de altfel, splendoarea frumuseţilor feminine, de la bordeiele din gropi la palatele cetăţii, nu a stagnat niciodată să izbucnească.
    Rămîne de la această doamna, al căreia soţ entuf ziasmat a căzut descurajat în mijlocul fabricii, răzimat de parapetul pompei centrale « Bourton », de care zi ţi noapte nu s>a mai dezlipit, o casă de stil, încă în picioare, la o întîlnire de străzi principale.
    Tot ce putuse fabrica să realizeze cu sforţări titanice era, pe lîngă, în sftrţit, cristalele ţi o pulbere albă, tardive, un nisip roţuf negricios, umezit, mai mult amar, cunoscut la Jrancezi cu numele, mi se pare, de cassonade, mai scump decît însuţ cristalul trestiei coloniale. Chimia descoperise în sfeclă un izvor de belţuguri, dar fabrica fusese de la început prost gînditd şi realizată, cu streini specialiţti de import, de o indiferenţă ostilă, zahărul internaţional, frumos ca o bijuterie, vînzîndutse pe un preţ deri> zor iu. Mai trebuia convertită ţi rezerva clientului faţă de o marfă nouă. Publicul cunoscuse numai zahărul medicament. El rămăsese cu această cont cepţie medicală intactă încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Marele nostru domnitor deţelase sumei denii de cai trimiţi, cu doftorii lui, sâii aducă din Veneţia o jumătate kilogram de asemenea leac.
    Poporul nostru, ignorant de orice chimie, nu se simţise, în sărăcia lui, cîteva veacuri, mai rău, îndulcit cu miere de albine.
    Semănîndwse pămîntul secerat cu principiul « dacă dă Dumnezeu », linia unei idei pornea şovăind, concepţia se căpăta, pe sărite ţi fragmentar, de/abia după faliment, hlu se putuse ajunge la un total anticipat întocmit şi la un ritm. Tovărăşia muncii,
                                                                                                             ti
a timpului şi a inteligenţii, — factorii paraleli şi ÎJiceţi ai maturizării, — tui încăpea în socoteli. Omul de iniţiativă avea numai un prim avînt de temperament, în ignoranţa. I\lu făcuse nimeni drw mul încrederii dintre un punct de pornire şi un rezultat, care, repetai, stabileşte o tradiţie, un tipar între proiect şi realizare, iar tot ce izbutea, mecanizat, în străinătate, la nai era o peripeţie.
   Străinii şttau dat seama că pămîntul românesc putea să dea sfeclă bună şi hune beneficii capitalului călător: esenţialul, — dar şi că poporul nostru nu consumă zahăr. Ei au inspirat Statului o soluţie experimentală de toată siguranţa pentru capitaluri: taxe de vamă mari pentru zahărul străin, introdus în ţară, ceea ce ar fi părut din partede o jertfi, compensată de datoria pentru Stat de a plăti, de fiecare vagon de zahăr românesc exportat, o primă de încurajare. Pe de o parte ei introduceau în puşi culiţa automată un ban, şi pe cealaltă parte scoteau un sac de zahăr aproape gratuit, putînd să/i vîndă în străitiătate. O a treia garanţie a fabricatului importat era vînzarea în ţară, închisă, cu preţul ajustat, mai mare sau mai mic, pe beneficii complu mentare. Iniţiatorii români nu avuseseră o cultură industrială proprie, care să le poată permite o realii zare măcar, fără pierderi, a încercărilor făcute, şi Statul se alegea cu onoarea subiectivă că devenise exportator industrial.
   Un public atît de inexperimentat nu putea săişi dea socoteală ce reprezintă mîna de lucru întno uzină în care capital, maşini şi materiale împăret chiate rămîn sterile fără paza, lîngă ele, măcar a unui ungător. Străinii, care cunoşteau însemnătatea muncii omului asociat cu maşina, erau însă şi ei în faza drepturilor cuvenite cu deosebire unui consiliu de acţionari, şi sarcina unei bune administraţii consista în a micşora la maximum porţia lucrătorului, rău plătit şi incult.
12
    Din cultura (imperialistă) germană, adaptată la Vierul vulturului bicefal şi filtrata pentru a doua cară la Pesta habsburgică, fabricanţii care cumpăt râseră fabrica alimentară, a douăsprezecea fabrică a consorţiului în Europa Centrali, aduceau moravurile în onoare în Monarhie. O listă de titluri şi de formule de politeţe servilă, rostite cu căciula în mînă şi cu spinarea încovoiata a fiecărui funcţionar prevăzut cu un nasture de metal lustruit la şapcă, o consimţire adîncă, a solicitatorului, la umilinţa, o renunţare la sine. Lia români sclavajul moral ţi dorinţa de ad împămînteni erau absente în toată viaţa trecutului lor, care nu putuse stabili, nici pe latifundii, raporturi de slugărnicie şi o clasă de aristocraţi. Românul, mai inteligent, era şi mai fin înnăscut, răbdarea glumeaţă şi un scepticism al certitudinii nefiind adaptate unei înfumurări de categorie. Şi, probabil, meritul bisericii ortodoxe, deficitar în multe privinţe, e de căutat aci: strîngerea laolaltă, la slujbe, de<a valma, a tuturora, fără banei şi fotolii adecuate rangurilor cu blazon.
    Formele slugarnice străine erau intraductibile, şi dacă inginerul sau directorul general, care păstrau din cuvinte şi din parafrazele stilului indirect subt stanţa, erau primiţi cu capul descoperit în treacăt, declaraţiile şi titlurile lipseau, complimentele, asigut rărite, închinăciunile se lăsau aşteptate. Ca să înjure, românul dispunea de un lexic bogat, în care îşi intercalase şi tot ce era mat original ca insultă în limbile străine. Pentru admiraţie şi linguşire, acest om, ridicat deasupra necesităţilor practice şi a intet reselor lui, ntavea nici un fel de vocabular, şi ca să laude, din întîmplare, trebuia să se gîndească, slujindufse întnun scop artificial de cuvinte uzuale cu sensuri adăogate.
    O întreprindere relativ industrială începea, la noi, şi sfîrşea în întuneric, cu singura noţiune aven« tur ierd: » norocul». «.Norocul» agricol se con*
                                                                           13
                                     /
 formase unui calendar al fatalităţii: un an de mare belşug după dot de secetă şi cuptor. Recoltele unui singur judeţ, Doljul, puteau să dea pentru toată ţara pline, exportată, pe aur, cu şlepurile Brăilei. Mămăliga săteanului era încuiată în hambarele de la conace, pentru dozat foamea cu papomiţa, cu sacul ţi baniţa cu două funduri, în echilibru cu constrîngerea muncii pe anii viitori. O mînă de mălai astupa gura şi chinuia viaţa unui copil din cei şapte cîţi forfoteau cu dinii prin ograda netrebnicului ţăran, bun numai pentru gloabă, oaste şi războaie.
    « Norocul » petrolier, ajuns la o abundenţă cont fiscatâ de marile societăţi anonime, prezidate de autoritatea treselor cîte unui general sau colonel, puşi la păstrare pentru simptomele împlinite în fţpoj, cînd satele au fost schimbate, cu artileria, în cimitire, începuse prin scoaterea cu lingura a ţiţeiului izbucnit pe neaşteptate în bătătura omului, « norocul » rămîi ritnd al boieriei şi al samsarilor juridici şi al marilor capitaluri. Dacă un guvern, cu semnul cămăşii peste iţari, a putut să agonisească bacşişuri monur mentale şi din băţul de chibrit, nu e greu de închipuit miraculoasele miliarde realizate din cămătăriile internaţionale pe « gazul » vîndut cu cinzecul sâteat nului, pentru lampa lui, numărul cinci, pe fitilul şi coşul ei de sticlă, fabricate de « industrii » speciale, la preţurile de scumpete a tot ce se industrializa la noi. Un pachet de mahorcă, o cărticica de « foiţă », <? cutie de chibrituri, o ceaşcă de « lampant » şi o coajă de mămăligă, plus un bir pe te miri ce, reprei zintau, cu cocenii de acoperiş ai cocioabei de chirpici, cu stafia de vacă, priponită în bătaia crivăţului, a ploilor, a grindinei de iarnă din ograda viscolită, corn fortul nefericitului om în ipingea, cojoc şi obiele. Şi, alături de el, răbda de foame şi credinciosul lui prieten Grivei, sfrijit ca o rogojină, înnodat în şale cu ojerpe> litură de coadă, ca o bucată defunie destinată.
                                                                     T. A.
   Dulgherul Dîngă Marin a murit de tubercu* loză şi rachiu, lăsînd o păreche de copii. Băiatul, mai mic, reproducea coca lividă din care fusese frămîntat leşul puhav al părinţilor, dar fata avea o carne de floare neagră şi trezi ochi neînchipuit de albaştri. Mama copiilor era o dementă slută, murdară ca o cerşetoare. Trecea de Ia rîs la plînsul brusc şi înnapoi. în expansiunea de veselie se măgulea cu lauda că, dacă s<ar îmbrăca bine şi ar ieşi la plimbare, frumuseţea ei ar înnebuni bărbaţii. Visa un general, care putea să fie şi colonel, o carîtă, o vili.
   Demenţa femeti se temea însă din tinereţe de un Don Juan, pentru care ar fi lăsat bucuros pe Dîngă şi copiii. îi spunea şi lui ce o să i se întîmple inevitabil într<o zi, rîzînd cu gura băloasă, vînătă şi ştirbă de toţi dinţii din faţă. Marin da din umeri şi mîngîia copiii, trist că se simţea pe ducă, amărît că rămîn cu o nebună.
   Ea, din cînd în cînd, dispărea două<trei zile, muncind pe la cucoane, şi de multe ori se întorcea pe neaşteptate, după miezul nopţii, speriată în ipotezele ei de un Don Juan răpitor.
   Nu e vorbă, exaltările femeii lui Marin veneau, în diapazonul lor cel mai înnalt, şi de la ţuică. O litră cu gura lată se ducea de cum o punea pe buză, şi din întîrzierile ei la spălat, în oraş, se întorcea cu o putoare de circiumă şi lături
                                                                          15
în straie, mînjită cu grăsimi coclite, osoasă, zbîr» cită şi beată, dar beată de o beţie numai a minţii, şi ţeapănă pe picioare. Şi, de disperare, se adăpa şt dulgherul, şi atunci i se părea nevasta fru< moaşă.
   Fusese măritată şt mai avea şi cu soţul ei legitim doi copii, întnun tsrg, undeva. Cînd i»a spus Dîngă să fugă cu el la Bucureşti, să facă avere, ea a fost gata. Şi«a lăsat bărbatul şi copiii dintîi.
   Limba are tendinţa să>i atîrne din gingii: ea şi>o vîră cu palma înnăuntru.
   Dîngă a iubit*o la nebunie — cu acea dragoste pasională şi feroce pe care o are viermele pentru stîrvul în care a intrat.
   Murind, i*a lăsat o casă de şip ci şi pămînt, clădită de el întrmn mâidati, cu o groapă de heleşteu verde subt prag, între mai multe cocioabe strînse împrejurul gropit care aduna scursorile anului întreg. Unele erau jumătate scîtvduri şi jumătate baligă, altele — de zăbrele astupate cu noroi. Nevasta a voit să vînză casa si să se îmbrace frumos; n>a găsit cumpărător. Lucra într<o fabrică de ţesătorie. In puţul mahalalei fusese aruncat un cîine, care a urlat o noapte acolo, cu capul deasupra apei, şi a murit de teroare: puţul avea douăzeci şi şase de metri adîncime, Găleata a scos apă cu păr de cîine, A venit toba fiscului pentru « o datorie » de proprietate pe patru ani, restanţe, taxe de moştenire.
   —  Am eu să dau cuiva ceva? Nu ştiu.
   —  Păi ştim noi.
   —  Cine «înteţi? Poliţia?
   —  Statul. Ministerul de Finanţe. Percepţia.
   Nevasta s<a înfricoşat de atîţia creditori cu aşa
 nume, dar s*a simţit şi flatată să aibă de»a face cu Statul: i se părea că e ca o funcţionară.
   Căpiată peste măsură, femeia şi<a luat, la moartea soţului, lumea în cap, şi, după o dispar
16
 riţie de doi ani, s»a întors două zile şi a pierit din nou şi pe totdeauna. Abia de<şi mai puteau aduce aminte copiii de ea. Băiatul fusese închis pentru un corn furat de la franzelar, şi la închi* soare a înţeles problemele sociale grele, care împart întîi şimtîi pe oameni în trei categorii: una — care fură, alta — care rabdă, şi a treia — de Ia care furi. Fata a stat cu băiatul în casa de lut, căpătînd de pe la vecini, cu surîsul bucuriei cereşti din ochii ei. Pe urmă, a rămas singură în casă, dispărînd şi fratefsu. S*a încălzit într/o odaie, arzînd întîi magazia, şi, isprăvind seîndurile, a rupt din păreţii odăii a doua. Se făcuse mare şi cuminte, crescînd de cinci ori mai repede decît alte fete. Avea picioare fin desinate, linia şoldu* rilor se înjghebase, sînii<i dădeau o nobleţe ciu< dată, cum numai natura şi mila ei fantezistă şi absurdă ştiu să o acorde fetelor fără rasă şi mătase, refuzîndso fetelor bine născute, cu drepturi la estetică şi agrement. Mîinile îi erau coconeşti, grumazul — înnalt şi alb. Schiţată subt umeri, clavicula, şi furişată în zdreanţă cămăşii, se sculpta trandafirie. Gura fetei surîdea cu trei petale — arcul buzelor şi limba.
   Fata începea să placă, însă intimidînd băieţii din mahala. Ei se apropiau întîi cu sfuală, şi ea nu voia să ştie de nimic. Dacă un băiat îi arunca în ureche şoapta insistentă, o paimă ageră i se aşeza pe figură, ca o mînuşă de plumb. Dar nu ştia să scrie şi să citească, asemeni cu gîscanul pe care îl moştenise de la mamă<sa şi care dormea cu ea în odaie, cunoscînd<o după voce şi pas. Un băiat frumos s<a luat după ea întno seară şi a căutat să intre în casă pe gaura de unde dărî< mase păretele de surcele. Bătaia pe care a mîncat/o tăiatul atunci a fost ţinută bine minte. Se ivise tn căsnicia de mizerie a părinţilor, fără nici un rost, ca nelumea, ca o garoafă pe maidan,
                                                                           /7
                                                                               -s
   Murinduà unui vecin o fată cam de«o scamă cu ea, i<a dat ei hainele bune, de pomană: o manta cu gulerul de blană, o rochie de catifea, pantofi albaştri, ciorapi. Gătită, nu a mai cuno< scut<o nimeni, şi fiindcă fetei nmi era frică de lume, s>a dus să se plimbe prin « centru », căscînd gura la vitrine. Un domn, ademenit de frăge< zimea ei şi încurajat de evidenta ei simplicitate, a riscat o propunere: «Singură, domnişoară?». Ea s<a uitat niţel, ca un cîine cabrat, si nu i<a răspuns. Domnul a înţeles numaidecît şi s<a făcut nevăzut. Unui alt domn, cu blană de samur, i*a cîrpit o păreche de palme dinaintea unei cofe* tării. întno săptămmă a bătut o întreagă societate aleasă. Ea nu ştia să ocărască. Da pe muţeşte.
   Şi s<a apucat să vîndă flori.
   Vara, silueta ei înnaltă domina grădinile, şi pă/ rul ei negru adînc, contrastînd cu lumina violetă a ochilor, impresiona localurile, mira publicul, buchetele se vindeau numaidecît, şi Domnişoara Lina, aşteptată de florarii din piaţă ca o clientă de forţă, se ducea să<şi umple coşul, o dată pe oră, după sezon. Dacă un bărbat răucrescut o ciupea, pe subt învelitoarea mesei, de pulpă, ea punea solemn coşul pe masă, între farfurii şi pahare, şi trăgea cîteva palme. Apoi, liniştit, îşi lua coşul şi se ducea înnainte, oferinduişi, cucoa< nelor şi domnilor care le însoţeau, florile purtate pe umăr, la înnălţimea capului, cu o elegantă întorsătură a braţului nud, întno cămaşă de in curată ca fulgul. Bărbaţii erau ispitiţi săii apuce între degete carnea tare, care scăpa din prinsoare ca o ştofă de ivoriu. în vreo doi ani, centrul, clientela, locuinţa civilizată în care începuse să trăiască şi belşugul de mijloace au făcut din Lina o foarte distinsă fată, şlefuită, pe cît era de săl« bntec onestă.
 ÎS
   Scandalul provocat de Domnişoara Lina într/0 seară, la un mare restaurant, nu se putea sa nu sfirşească la poliţie. Bancherul Solo ieşea, prin strîmtorile de faianţă ale restaurantului, dintr/o scurtă inspecţie personală, singura funcţiune în care nu putea să fie substituit de un contabil general, oricît de binecrescut, de îndatoritor şi de titrat. Se abătuse, între două feluri de mîncare, de la banchetul la care participa toată familia Solo, personalităţi, acţionari şi directorii divers selor servicii. Banca inaugura un jubileu de exis» tenţă prosperă, şi, în ajun de a înfiinţa şi o socie» tate de asigurări, de la care se aştepta mult, eve/ nimentul era sărbătorit. Crai de felul lui şi îmbu* jorat de o perpetuă eczemă acoperită cu fard, domnul Solo se găsea constrîns să biruiască o con» tradicţie. Repulsiunea pe care i/o inspira chiar doamnei Solo, victimă a două averi împreunate în aceeaş casă, avea un rival în priapismul lui permanent. Ochii umflaţi, ca două guri îndopate ca prăjiturile cu cremă, se strecurau prin public, pîndirtd efectul asupra femeilor, al trecerii firmei lui, cunoscută şi puternică, printre mese şi chel» neri, şi auzul îi recolta, fără să/i înregistreze, vechiul calificativ de « scîrbos », obişnuit urechilor lui crăcănate.
   Lina sta îa o masă pe coridor, numărîndu«şi lîngă coşul gol reţeta şi pregătind banii pentru un coş cu flori care trebuia vîndut la teatrele de vară. Domnul Solo s/a oprit în spatele ei şi, şoltic însă rezervat, ca într<un tablou de la bancă, luat unui client pictor pentru o poliţă, — un Cupidon drăgălaş, gîdîlînd cu un spic de grîu, purtat ca
o  pensulă, obrajii unei fete adormită în eîmp, — şi<a întins un deget şi i l/a lipit delicat pe ceafă. Fata dete cu mîna, ca după o muscă, fără sa se uite. El repetă contactul, mai apăsat. Ea întoarse capul. Bancherul, rîzînd în hohot, cu palmele pe
 19
 i
genunchi şi cu genunchii încovoiaţi, jumătate pe vine, îi făcea cu ochiul, întors în pleoape ca înttvo jumară, către uşile puse ia rînd, pe cînd femeia de serviciu, probabil obişnuită, întorcea cu grijă cheia cabinei sale personale, deschizînd uşa puţin. Surîsul şi gestul femeii îndemnau pe fată să intre mai repede, neobservată în marea circulaţie a farfuriilor dimprejur. Patronul, care voia să dea un ordin pe coridor, văzînd că domnul Solo este pe cale să fie ocupat, după o ştiută regie, se trase înnapoi, făcînd un semn cu mîna, familiar, perso' naiului de serviciu.
   —    Bestie! a strigat florăreasa, înjurînd pentru întîia oară şi aruncîndu/şi piciorul, ce/i sta pe un genunchi, în stomacul domnului Solo.
   Domnul Solo căzu grămadă, bloc, cu toţi chelf nerii şi picolii peste el, în cap, pe umeri, pe plai stron, cravată şi jiletcă — treizeci şi şapte de feluri de bucate şi desert, rizoto, vohauivent, ciulama, croquettes en sauce madère, chou à la crème, spaghetti, îngheţată, căpşuni cu smîntînă şi cîteva iaurturi. Crezînd într/un accident, Doamne fereşte, de sănă/ tate, al considerabilului financiar, primele mese din grădină îi săriră întrojutor, şt, după ele, vîlva unei apoplexii scula toată grădina, îmbul? zită să se informeze, medicii alergînd cu serve; tul în mînă şi cu o mestecătură, încă neînghiţită, în gură. Doamna Solo, zorită să/şi vadă realizat visul unei morţi onorabile subite, avu o criză de nervi, jucată dinaintea cadavrului aparent, învelit cu buchete de conopidă şi zemuri.
   Domnul Solo nu putu decît să facă într/adevâr pe mortul, ca să se oprească automatic răcnetul furios al florăresei, care îi mai da cîteva cotoare de coş în chelie.
   —  Mă mai chemi? repeta Lina Ia fiece lovitură.
   Publicul pricepu şi se întoarse, rîzînd, la mese.
Dar se stricase banchetul.
20
   Ideea genială i»a venit tot patronului restau» rantului, care, dînd accidentului un caracter me» dical, a chemat doctorul de casă. Domnul Solo fu scos din mocirlele culinare pe coridoarele dosnice ale localului, de subsuori, tîrît cu tocurile pantofilor pe mozaic, ca dintr/o varniţă.
   —     Mergeţi acasă, domnule baron ? zise patronul pe şoptite.
   —     Bine că eşti aici, răspunse bancherul. A vărnt cineva? Că am stat cu ochii închişi.
   —  N»a văzut nimeni, domnule baron.
   —     Dar parcă venise lume multă, se îndoia bancherul.
   —     N»a venit nimeni, răspunse restauratorul, închizînd uşa coridorului. Era personalul de sen viciu.
   La o cotitură, domnul Solo a oprit birja medi» cului, a pus în mîna însoţitorului un bacşiş de tăcere, s(a dat jos şi, cu o altă trăsură, s<a dus acasă.
    Noaptea, florăreasa o petrecu la poliţie, acuzată că, urmărind pe bancher, i«a băgat mîna în bu ; zunar, că s<a încins o luptă, că un atentat a fost încercat la viaţa baronului Solo. Florăreasa era o tîlhăroaică, şi protestările ei n<au folosit la nimic, cazul devenind, juridiceşte, un atac la marea finanţa.
    « Dar nu mă las! », îşi zise Lina. în sala de arest erau adunate leprele subalterne ale capitalei, culcate pe jos. Cînd a intrat, împinsă de un poliţist, ea se opri pe treptele pragului şi sări înnapoi.
    —     Unde mă duceţi? a întrebat înfiorată, tre< cmdu/i subit pe dinaintea amintirii, pentru întîia oară de cînd murise, tatăl ei, dulgherul Marin, întins pe masă, vînăt şi cu mîinile la piept.
                                                                       21
 v»
   —     Nu temţepeni tn uşă, că tot intri, îi răspunse un bandit trîntit într>o rînă.
   Femeile şi bărbaţii se găseau grămadă în acest prim depou general, aduşi pe rînd sau în cete din canalizările de deasupra ale oraşului. într/un biurou, din preajma subsolului, se lucra la iden< tificarea celor arestaţi pentru o cauză sau din întîmplare, şi, pînă la ziuă, cazurile puteau să fie elucidate, şi o parte din prizonieri puşi în liber» tate. în uşa beciului, Lina s<a încrucişat cu unul dus pe sus şi care nu se hotăra nici să plece, n'ci să stea.
   —     Ieşi mai repede, nu te<nţelegi ? îl îmboldea pe om un jandarm.
   —     Nu plec pînă la ziua! Degeaba! răspunse omul, care nu se putea ţine drept.
   —     Te iau la spinare, dacă te opui, răspunse jandarmul, şi omul se puse pe un tril dc rîsuri cu neputinţă de stăpînit.
   —     Uite, drace! Ce n<ar da alţii să scape, şi pe mine nu mă lasă măcar să mă trezesc, draga domnişoară, zise, cu un compliment, omul, dina* intea florăresei. Iar o să cînt pc stradă, i<ir mă agaţă, şi iar mă aduce aici. De ce să niai plec, dom'Ie? Nu vezi că nu e logici1. . . Aşa sînt eu cînd o iau niţel la măsea, tac război. . . şi mă arestează. Şi iar îmi dă drumul. Şi iar mă aresi tează. Şi iar îmi dă drumul, . .
   Omul gesticula, altemînd cu mîna, ca după o muzică. în aer.
   Era un schelet deşirat, inconsistent, cu frîngeri într<o parte şi alta, din genunchi şi şale, legat parcă, la încheieturi, cu sfoară veche. Nu sta mai multă viaţă în trupul lui, gata să se rupă şi să se dărîme risipit, decît într*o păpuşe de mucava şi htrtie. Echilibrul părea improvizat din aderenţe mobile de contacte rotunde, ca şi cum i ar fi fost înnălţimea înjghebată, în manta şi pantaloni, din
22
gologani, puşi unul peste altul pe dungă. Mînecile
i se turteau de zmuciturile poliţistului şi rămîneau turtite, ca nişte burlane de tinichea răscoaptă, si nici nu se simţeau braţele în golul lor, animat de umerii de manechin, ca nişte iluzii.
   —     Dude, domnule director, dinte acasă şi te culcă, zise unul din hoţii de buzunare arestaţi. Prea le faci şi dumneata. . . Un om cult n*are ce să caute la pungaşi. . .
   —     Mă, da' frumoasă fată!. . . frumoasă de pică! zise Directorul, cum i s*a spus, mai uitîndu<se o dată la ea. Uite, plec numaidecît, stimate domnule jandarm, dacă o laşi să vie cu mine. . . Altfel, stau cît o sta şi ea. Nu mă mişc. Nu eşti de părerea mea, fetiţo? întreba el, apropiindu<şi degetele de bărbia cu gropiţă a florăresei.
   Ea căzuse, descurajată, pe o bancă jegoasă. Sculîndu<se deodată, îi arse Directorului o palmă, cuprinzînd într<o singură usturime buzele, un ochi, un obraz şi o ureche, ca subt un cataplasm.
   —     Pisicile frumoase zgîrie rău, zise Directorul, sentenţios, scuipînd cu sînge şi simţindu<şi um< flata, pe dedesubt, mustaţa.
   După cîteva opintiri în pragurile tocite ale uşii, fu scos afară, ajutat, cînd se împotrivea un picior îndărătul cîte unei stinghii, de botul bocancului aplicat în ceafa genunchiului şi pe călcîi.
   —     De ce<i ziceai « domnule director » ? a în< trebat unul din beci, care nu/l mai văzuse. Vrei să zici « doctor »?
   —     Era director adevărat, mă! dar păcat de el că-i un stricat, răspunse boţul. L<a dat afară de peste tot.
   —  Credeam că e « doctor » de<ai noştri. . .
   —     Cine era ca el? Păcat! Nu se mai cunoaşte. Beţia Ua apucat întno seară. Ce i<a venit că s«a îmbrăcat a popă şi s/a dus să facă zîntîiul prin localurile de noapte, cu un mătăuz de iarbă.
23
Aşa a lunecat şi nu s*a mai oprit. . . pînă ce ba scos. Lumea bună, care<l ştia, a crezut că i s<a părut şi căd semuieşte. Era beat turtă şi a treia zi la prînz.
   —  Ce caută aici dacă nu e doctor?
   —  Cînd bea, face urît de tot.
   —  Parcă bea numai el. . .
   —     Vezi, ăilalţi sînt potoliţi şi nu-i ştie nimeni. Se trezesc şi Ie pare rău o săptămînă. Mai sughit ei din cînd în cînd, dar asta din stomac, care ţine minte mai bine. El, ăsta, se pierde. Se ia Ia colţ cu cine nu gîndeşti. Dă, loveşte, intră în tărbacă şi mănîncă bătaie. Ii place. Caută gîlceavă cu luminarea. Are boală la localurile proaste. Unde<i cîrciumă mai puturoasă, acolo/l găseşti, cu parlagiii şi hingherii. Domnul director general bea cu toţi, se pupăm gură cu lăutarii, cu limba. Uită să vorbească, înjurînd pe franţuzeşte. Un nenorocit! Barem noi tot ne alegem cu ceva,
   —     Şi toate astea din pricina unei putori de muiere, zise unul, ca întno suferinţă personală,
   —     Tacă>ţi fleoanca, janghinosule de bărbat grozav! îl ocărî o ţaţă lăbărţată.
   Pîngărită la suflet, Lina simţea ca o vărsătură de buboaie că se apropia de ea, ca un flux, şi nu putea să scape. À închis ochit speriată, ca să fugă de sine. Ar fi voit să<şi zmulgă auzul, care o mînjea subt un zuluf diafan şm colcăia în ureche ca un melc.
   Noaptea n»a trecut inactivă pentru fiorăreasă, laolaltă cu pungaşii, spărgătorii şi asasinii, care au căutat să se anine de ea. La lumina zilei din zăbrelele ferestrei, subcomisarul găsi a doua zi muierile şi bărbaţii profesiunilor libere grămădiţi de o parte a sălii de arest, şi pe Lina, singură, în partea opusă. Unora le sîngerase nasul, altora gingia şi cîţiva zăceau schilodiţi, ca nişte momîi întinse pe ciment, cu ochiul scufundat într»o umflătură neagră.
   —     Ne;a bătut de ne»a rupt, zise unul din cei prezenţi. Asta nu<i muiere! Ştie boxul, jiu<jitsu şi bătaia cu piciorul.
   —     Bravooo! zise comisarul. Halal de bărbaţi! Dumneata eşti Lina Florăreasa?
   —  Eu! zise Lina, sculîndu<se în picioare dîrz.
   —  Vino sus!
   însoţită de un jandarm cu puşcă, florăreasa ieşi, înfăşurtndu»şi capul cu dantela neagră a bro» boadei uşoare.
   —     Nici aici nu te Iaşi, fetiţo? o mustra corni» sarul. Am auzit că ai lucrat cu pumnii toată noaptea. Informaţiile noastre asupra dumitale sînt însă bune şi n»ai cazier. Bine.ţi stă acum să»ţi facă fotografie, să te măsoare şi să intri în hoţii de rînd?
   Tonul blajin al comisarului, un om în vîrstă, făcu bine sufletului Linei.
   —     Dumneata, domnule plutonier, n»ai inter» venit să astîmperi haimanalele? Cum îţi faci datoria ?
   —     Domnişoara, răspunse plutonierul, respeo tuos, a ştiut să se apere singură şi am lăsat»o.
   —     După chip, nu pari aşa de fioroasă, adaose comisarul. Cu mîtnile astea dai astfel de pumni? Toţi hoţii s*au plîns de dumneata, . . Nu ne ajunge cîte avem pe cap, mai trebuie să anchetăm şi în arest. Ai cumul de delicte. . .
25
   Vorba comisarului a speriat»o. « Desigur, se gîndea Lina, cu vorbele astea intri în ocnă. »
   —     Să vedeţi cum a fost. . . zise plutonierul de jandarmi. Cînd a intrat domnişoara, am făcut apelul arestaţilor. . . Am strigat: « Lina Floră» reasa », ţi domnişoara a zis: « Eu sînt». Una din arestate a rîs: «Nu se zice aşa, fetico, se zice: prezent ! ». Domnişoara a zis: « Nu<i totuna?». Unul a răspuns: « l»auzi, ca»i totuna eu sînt cu prezent. . . ». Femeia a spus; « Eu sînt se zice la trahtir, nu la autoritate ». Domnişoara m<a în< trebat: «Vă rog, spuneţi»mi, ce este trahtir? ». Şi i»am spus. Atunci a zis: « Mai zici o dată vorba asta ? ». Femeia a zis : « Păi nu te cunosc cine eşti? ». « Cine sînt? », a întrebat domnişoara. « Eşti o tîrîtură », i<a răspuns femeia, venind holbată spre dînsa. Atunci am auzit o palmă, domnule comisar, dar ce palmă? Femeia e Maria cea Groasă, care avea casă de prostituţie. Femeia s»a răsturnat ca un boloboc. S»a sculat de jos şi a venit pe brînci, cu pumnii, scrîşniod din dinţi, să o bată. De data asta domnişoara Ssa servit de ghionţi şi, proptindu»i unul subt bărbie, a aruncat*o pe spate. « Bine ţi»a făcut, itam spus, de ce te legi de cine nu cunoşti? ». Femeia a tăcut. « Las’, că rămîi la noapte cu noi, a ameninţatro între* ţinutul Măriei, cel cu cercel în ureche; temvăţăm noi minte. » « Să nu se mai mişte unul, am strigat la ei, că»l trimit la gherlă! » « Lasă, domnule, mi»a spus domnişoara, că nu mă sperii. De altceva sînt necăjită, că am ajuns aici degeaba. . . »
             Spune drept, n»ai vrut să furi portvizitul domnului Solo? E cel mai mare bancher din ţară.
   —     Să fur eu, domnule comisar?! îmi număram banii de pe flori, Ia o masă de lîngă bucătărie, şi miam simţit gîdîlată. M^am întors şi am dat de ticălosul acela, — cum îi ziceţi, — şi n<aş fi zis nimic. Dar mi»a făcut semn să mă duc cu el în
26
   odaia femeii, din fund. . . Atunci l<am pleznit, — si iiam dat ca să se sature, şi cred că s*a săturat.
      —     Nici domnul prefect lua crezut că ai voit s.vi bagi mina în buzunar. Dar e om mare şi protejat de sus.
      —     Am mai pus eu cu junghietura gîtului în caldarîm şi alţi oameni mari ca el, de nici n»au suflat.
      —     Bine, dar florăresele. . . nu stau aşa de rău cu boierii. . .
      —     Nu ştiu cum stau florăresele, dar ştiu că le*am bătut şi pe ele. Nu mă mai lăsau să vînd şi mă pîndeau la colţ, cu de»alde«ai lor.
      —     Dar ai un prieten, cel puţin, şi dumneata, ce Dumnezeu! s*a riscat comisarul.
      —     Aţi zis «cel puţin», domnule comisar? răs; punse Lina, roşindu»se. N<am nici unul, şi n/am avut.
      Comisarul surise.
      —     Aşa săfmi ajute Dumnezeu! răspunse cu un accent fără replică Lina, şi comisarul, dîndu/şi seama că a greşit, s<a sculat fără voie în picioare.
      —■ Şezi, te rog, jos, domnişoară, zise comisarul, ţi răspunde la ce te întreb. . .
      Demnă şi modestă, Lina stete pe scaunul din faţa biuroului, cu o linişte de prinţesă. Comisarul se simţi încurcat, iar plutonierul, entuziasmat, con< tinua :
      —     Am pus în dreptul ghişeului un om supli» mentar şi nuam mai dus pe la cancelarie. La întoarcere am găsit pe domnişoara în mijlocul depoului, faţă<n faţă cu Trîntea Geambaşul, o
S namilă de om. Muierile îl aţîţau şi»i dădeau ţigări. Cum a căzut Trîntea, nu ştiu nici eu, numai că l<am văzut rostogol indu <5 e. S»a sculat de jos şi l*am văzut repezindu<se ca un urs. Am crezut că o sfărîmă. Domnişoara ba ajuns cu piciorul în gură şi ba umplut de sînge. Dă cu
27
piciorul, să mă scuze domnişoara, ca un armăsar. Muierile au strigat: « Apuc/O de picior şi dă<o peste cap ». Dar unde mai era geambaşul ? Zăcea cu nasul în sînge. Şi s<au repezit alţi trei bărbaţi s<o apuce. Atunci a dat cu amîndouă picioarele în doi, tot drept în dinţi, şi pe/al treilea ha răsucit şi i>a scrîntit braţul din cot. . .
   —    Dumneata faci toate isprăvile astea, domni» şoară ?
   —    Mă apăr, domnule comisar, de cînd eram mică. . . Am rămas fără tată, şi biată mama era cam luată din minţi şi nu ştiu unde a pierit. Am crescut singură, într<o casă ursuză, toată viaţa, cu o gîsca, între derbedei şi hoţi. La început mi>a fost frică, pe urmă am început să dau, pînă ce am potolit mahalaua. O fată n<are, va să zică, dreptul să muncească cinstit nici între ţigani, nici între boieri?
   —    Nu>ţi mai pui nici o întrebare, zise comisarul. Raportez domnului prefect. Ministrul de justiţie a dat ordin să te ţinem închisă.
   —    Dar ce are domnul ministru cu mine? El nu vinde flori şi nici nu ham văzut în beci.
   —    O să>i vie poate şi lui vremea , . . mormăi comisarul, morfolind cuvintele. Deocamdată nu te mai duci la beci. Stai aci pînă mă<ntorc. Dar ştii ce vrea ministrul de justiţie? Să te trimitem la închisoare, pentru judecată.
   —  Am făcut ceva, domnule comisar ?
   —    Desigur. . . o fată săracă şi frumoasă trebuie să se înţeleagă cu bancherii şi cu domnii sus»puşi.
   —    Mai bine mă duc la închisoare, domnule comisar. . . Puneţi*mă Ia închisoare, zise Lina, hotărîtă. Eu pîine de asta nu mănînc.
    Ca să scape oficial cu obrazul curat, domnului Solo îi trebuia un atentat. După o noapte în care capul lut de soţ bogat primise toţi pantofii, periile, cutiile şt toate flacoanele căsniciei, de pe masa de toaletă, un scăunel, un album, o lampă elec> trică, doamna Solo se învoi, pentru prestigiul ei personal, să se organizeze o crimă cu detalii. Cu acest prilej, legăturile doamnei cu contabilul al doilea al băncii, domnul Curpen, puteau să nu se mai ascundă, soţul nemaiîndrăznind să<şi sur/ prindă scumpa tovarăşă de existenţă în braţele unui funcţionar suportat de nevoie. Ea puse la înjghebarea tragediei un entuziasm demn de o cauză politică, vlăstar energic al marelui capital, femeie cu ambiţii nemăsurate, violent nietzsche» eană şi cu sentimentul unei înnalte aristocraţii dictatoriale, care nu puteau să<i vie numai de la fabrica de uleiuri părintească. Foarte incomodată de viaţa vulgară a Bucureştilor, unde tatăl ei adunase avuţie cu un teasc de rapiţă, la început, ea trăia cîteva luni pe an în străinătate, în marile capitale, pe Coasta de Azur, sau la Chamonix, neîntrerupt decepţionată că zestrea nu<i poate da, în nici o valută, sensaţti şi satisfacţii echivalente cu facultăţile ei de suflet şi trup, în stare să le rabde şt să le culmineze. Avea cîte un palat în fiecare climat vestit pentru anotimpul lui. Iarna se ducea la cald, şi vara la răcoare, şi un cîrd de slugi în uniformă cu aur aştepta pretutindeni, gata tot anul să o slujească.
    Doamna Solo era şi o cititoare aprinsă a tuturor cărţilor apărute, din literatura de artă, de ştiinţă, de fîlosofie, ezoterică şi religioasă. Dar şi cărţile -dădeau dedesubtul meridianului ei de intelect, zgîndărit şt exasperat de conştiinţa dreptului la absolut, pe care i<l acordau banii de la uleiul comestibil şi de vopsit, ca o balalaică de unghia unei pene de gîscă. Toate scrierile erau în cele
29
 din urmă proaste, şi avea impresia că adevărata carte bună ar putea»o seri numai ca. încercase, dar nu ştia să înceapă, şt nu manuscrisele perso» nale îi lipseau. îşi instalase chiar un atelier de scriitor şi organizase şi tăcerea apartamentului în aşa fel ca nimic să nu ùo turbure şi ca să se ştie în anumite ore, pînă la bucătărie, că doamna lucrează. . . T o tuş, încercările doamnei Solo nu treceau peste mediocritatea sărăcăcioasă a foilor aruncate, şi de redacţiile parazitare, la gunoi. Se mmgîia că o să<i vie inspiraţia mai bine în Nor» vegia, şi se ducea să stea întrnin fiord. I se părea că în Egipt e mai bine, şi pleca la Cairo, Alegea pe harta indexului internaţional de călătorii ţara cea mai bună, locul cel mai propice. Ï se părea că stilograful e nepotrivit, şt scria cu peniţa, cu creionul; ar fi scris cu tibişir şi cărbune pe cer, căci şi hîrtia, aleasă din calităţile cele mai. scumpe, o trăda. Indiferent, în toate operele doamnei Solo, care nu putea să zboare dincolo de zona impare» cliierii, era vorba de o idilă de bază între o blondă afectată şi proastă şi un imbecil frumos. A citit odată în « cerc literar şi financiar » şi s»a supărat : invitaţii s»au strecurat la o masă de joc. A scris în mai multe limbi, mai fericite decît limba romă» nească, inaptă să traducă delicatele rafinamente ale unei femei excepţionale, şt nfa mers nimic în nici una din ele. A trecut la teatru, ca la o ex< presie mat vie. . . «Nu vezi că nu se mişcă ? », o întrerupea domnul Solo. Era şi asta o calami» tate: să trebuiască să fie nevoie de opinia celor» lalţi, o inferioritate mare a literaturii. Doamna Solo visa o literatură independentă de acest ingredient stupid, o literatură de unul singur, pentru autor.
   Patronul restaurantului era asigurat. De ase* meni, tot personalul. Afară de un ţigan.
30
   —     Mă tem să nu ne facă buclucul cafegiul, spunea patronul, stînd în picioare lîngă patul domnului Solo.
   Clientul concentrase pe figura lui toate culorile roşii dintre carnea tocată, tomată şi boiaua de ardei, un ochi îi era albastru, numai cucute frontale avea, în limbaj comercial, şase bucăţi, şi toate oasele şi pieile personalităţii lui erau dislo» cate, desfăcute şi dureroase. Colaborarea doamnei Solo întinsese limitele răului provocat de floră» reasă şi de furtuna tacîmurilor de argint, a vaselor de porţelan şi cristal căzute peste bietul trup al soţului, un om de mari capacităţi financiare, valoare tehnica incontestabilă, însă, bătut măr, hingherit şi căsăpit.
   —     bai oferit?. . . Cum, crezi că nu ia bani?! Ai văzut dumneata un om care să reziste la parale?*. Eu n<am văzut.
   —     Cafegiul e un tîmpit. . . Nu vrea să pri< mească, O ţine într una cu: « Eu spui adevărul, mă duc la procuror ».
   —  Renunţăm la mărturia lui; avem destule.
   —     Dar nimeni, afară de el, n<a văzut exact cum s<a petrecut scena. Era lîngă dumneavoastră, domnule baron.
   -— O să spuie ceilalţi că nu erau şi ei de faţă?
   —     O să spuie că erau. Dar poate că n<au să jure. . .
   —     Ce spui? Dar ce pierd ei cînd, din contra, mat şi cîştigă?
   —     Vedeţi dumneavoastră, domnule baron, aşa e românul: se grăbeşte să ia numai banii. Dar Tică, v<am spus, se prezintă singur, fără citaţie.
   —  Care Tică?
   —     Ţiganul, cafegiul. El vrea să vie să se puie mărtor şi să jure ce<a văzut.
   —  Asta nu<mi convine, zise bancherul.
                                                                  3!
   —     Nici mie, drept să spui, se mărturisi restau* ratorul. O să<mi iasă nume grost. Localul meu a fost un local cinstit, pentru familii onorabile. . .
   —     De<aia ai ţi clădit un şir de camere separate, cu canapele, zise baronul.
   —     Ce»are»a face! răspunse roşind profunda nevi» novăţie a birtaşului. Sînt persoane care vor să. . .
   —     Nu mă face să complectez eu ce vor aceste persoane. . . Nu ţi<e ruşine?. . . Erai un chelner mic ţi te<am scos la lumină. . . Nevastă*ta tro* nează acum la casă, cu briliante în urechi şi pe labe. . . — Domnul Solo rîdea cu poftă si adaose: Dar cum ţi*ai ales*o aşa de oacheşe şi buzată, mă Bucure?. . . Din amor?. . . Cînd o văz la casă, între răcituri, ca pe catedră, umiîată<n pene, mă gîndesc la Budha. . . Să nu crezi, spuse în paran* teză, meschin, domnul Solo, că mă refer la apa* de*Buda.
   Restauratorul se făcu feţe/feţe, trezit la nişte realităţi pe care parvenitismul le credea uitate. , .
   —     Dar dacă am jurnalele cu mine, ce mai poate să facă Tică al dumitale?. . . zise domnul Solo, obsedat de o idee fixă.
   O servitoare a intrat cu o carte de vizită.
   —     Pofteşte 1 în salon, zise domnul Solo, şi spune cucoanei că a venit domnul Pop, directorul ziai rului Severitatea. A început să vie « presa », zise domnul Solo către Bucur restauratorul.
   Doamna baroană Solo îşi făcu intrarea în salon, unde, ajutat de monoclu, domnul Pop examina valoarea, desigur estetică, a tablourilor.
   —     Aveţi o foarte frumoasă colecţie de pic< turi, doamnă, s<a închinat ziaristul, începînd cu elogiul.
   —     Lucruri ’ fără mare importanţă, răspunse doamna baroană, diminuînd afectat valoarea pro* prietăţii. Vă rog, luaţi Ioc.
   —     Modestia persoanelor de gust! răspunse gaze» tarul, aşezîndujse şi scoţînd o ţigare.
   —     Săsmi daţi voie să vă ofer o ţigare de Cuba zise doamna baroană, deschizînd o cutie de cristal plumburiu. Autentică de Cuba, puteţi fi sigur. Un cadou de la preşedintele Canado. Puteţi lua cîteva, zise doamna, observînd că directorul Sevei rităţii a înşfăcat un pumn.
   —  Vă mulţumesc, le apreciez în special.
   Făcîndusse o tăcere şi preferind să înceapă
doamna, directorul a intrat în domeniul artelor, amestecate cu cinstita ignoranţă gazetărească a geografiei, dar destul de fragmentar, ca să poată săfi fie întreruptă orişicînd dezvoltarea. . .
   —     Peizajul ceh e una, şi peizajul slovac e altceva, însă ambele, contopite, dau peizajul ceho< slovac. . . Chiar paleta e deosebită în această ţară fericită, existînd un verde ceh, după cum există un roşu de Veneţia şi un albastru de Prusia. . . Verdele ceh ia numele, fireşte, de verde ceho< slovac. Pensulele locale se bucură şi ele de o reputaţie artistică universală, zise directorul, deci* vtndu/se cît mai departe de obiectul vizitei lui. Aceste pensule se recoltează de la un animal rozător, o soecîe de jder, care în vtrful cozii are un singur hr de păr, însă un fir de păr extraor» dinar: trebuiesc prinse optzeci şi cinci şi ceva de animale pentru ca să se poată căpăta o pensulă bună. Se poate zice ca e o pensulă fenomenală,
                                                                  33
care pictează singură. . . Se întrebuinţează şi Ia pj ma tuful de ras, pentru ca rasul să devie în< tnadevnr o plăcere. . . însă numai bancherii şid pot procura. Pe urmă, animalele sînt puse în libertate, în aşteptarea creşterii din coadă a firu* lui zmuls, unul pe an.
   Doamna baroană, impacientată de strategia grotesc bufonă a gazetarului, întrerupe:
   —  Aţi aflat de ce v?am convocat?
   —     Nu, răspunde cu o tăgăduiala tărăgănată gazetarul. Aici aveţi, mi se pare, un Corot. . .
   —     Bărbatul meu a fost aseară victima unui atentat.
   —  Am cam auzit ceva. . .
   —  Aţi auzit că era sa fie ucis?
   —     Nu. Am auzit altceva, dar am uitat. N<are importanţă.
   —     Era să fie, într<adevăr, asasinat la restau* rantul « Vîrful cu Sfîrc ». Să vedeţi. . . Ieşind din grădină şi angajîndu<se pe galeriile din dos ale imobilului, o femeie, da, o femeie, cunoscută ca făcînd parte din bandele de hoţi care terori* zează capitala. . . profitînd de întuneric, ba atacat, cu intenţia săd jefuiască. A fost rănit. A căzut. E în pat. . . Era să fie o mare nenorocire. . . pe capul meu. . . şi poate că .nenorocirea nici nu a trecut. . . Vă închipuiţi. . . Panică la Bursă, dispariţie a unui factor de importanţa baronului din economia ţării. . . Steagul negru la toate instituţiile de Stat, — parcăd văd, era cît petaci săd văd. . .
   Doamna baroană, care obişnuieşte să lăcrimeze, la nevoie, după o reţetă sufletească standard, gîn< dindu<se concentrat la marele ei părinte defunct, fabricantul de uleiuri, ori de cîte ori are nevoia săd cumpere baronul o nouă podoabă de brii liante, so pus în starea sufletească adecvată, . . Ducîndu*şi batista la ochi, se face o pauză tristă.
34
  —    Cei aveţi de zis? întreabă baroana pe gaze* tarul ocupat să*şi scruteze inegalitatea de tăietură a unui deget cu lustru.
  —    Asta vă costă cincizeci de mii de lei, răs< punde calm directorul Severităţii.
  Baroana ar fi izbucnit, din pricina brutali* tăţii cu care a tăiat.<o răspunsul, dar îşi căuta un joc.
  —  Ce<aţi zis?. . . N»am înţeles.
  —    Veţi înţelege mai bine, răspunse gazetarul, silabisind contabiliceşte, cînd voi repeta că această publicitate costă numai cincizeci mii lei.
  —    Cum adică, relatarea unei crime trebuie plătită, pentru că victima se întîmplă să fie un bancher? Nemaipomenit! Dar zilnic apar la « Faptele diverse » tot felul dc isprăvi ordinare, pentru care nu se plăteşte nimic.
  Gazetarul s»a sculat să plece.
  —    Sînt cu totul de acord cu dumneavoastră. Vom reiata faptele cum s<au petrecut. . ,
  —    Va să zică, ştiaţi mai mult decît aveţi aerul să spuneţi. Totuş, nu vreau să vă fi deranjat inutil. . . am pregătit, pentru săracii dumnea» voastră, spuse baroana Solo, cu un accent catolic, o modestă contribuţie de două mii lei.
  —    Nu ştiu dacă am adăogat, doamnă baroană: fără nici un rabat!
  —    Mă gîndeam că poate zece mii de lei ar fi
  o sumă destul de rotundă.
  ApropiinduîSe de gazetar, doamna baroană ar fi dorit săd fascineze cu ochii ei de găină, culoare de mucava, şi cu zîmbetul ei, cu putinţă de apreciat numai de un contabil secund al firmei. .Gazetarul încremeneşte rigid.
  —  Să mai repet o dată, doamnă, cifra?
  —    Atunci, douăzeci de mii de lei, propuse baroana.
  —  Asta se cheamă tocmeală.
35
   —     Fie. Cincizeci de mii de lei, zise baroana, «Jar să<mi dai voie, stimabile, să«ţi spui, acum, cînd te<am cumpărat, că eşti un porc!
   — Porcii se scarpină unii pe alţii, răspunse gazetarul. Crezi dumneata, adaogă el, diminuînd politeţea, că poate fi cineva mai porc decît bar* batul dumitale, cu care se presupune că te culci? Nuri e ruşine să se agaţe de o florăreasa, să mă* nînce de la ea bătaie şt să devie, cu plată, victima unui asasinat? Pe ce lume te trezeşti ţi dumneata? Se zice că eşti cel puţin mai inteligentă decît bărbatul dumitale.
   —     Eşti împotriva procedeului ? întrebă baroana. De ce iei atunci parale?
   —     Asta e altceva, răspunde gazetarul. îmi place şi mie să trăiesc bine, ca bărbatul dumitale.
   —     Să te mai întreb ceva, fiindcă vorbim. Te lasă conştiinţa să primeşti bani ca să falsifici o situaţie şi să trimiţi la puşcărie o femeie nevinor vată, care are neajunsul că e frumoasă?
   —     Profesionalmente e indiferent. Ce<mi e căfi liberă sau închisă? Tot la puşcărie sfîrşeste,
   —     Interesant moral! zise baroana. Dar ştii că e într*adevăr frumoasă, revoltător de frus moaşă?
   -O cunosc, cine svo cunoaşte?
   —     Eşti un tip de porcîdescîine care nusmi dis< place, zise baroana, strîngînduJ de mînă, şi el lă* sîndurse scîrbit.
   I     se părea baronesei că a dat, în sfîrşit, de sensaţia supremă, pe care o căutase în deşert la toate altitudinile din două strei continente. Ea se întorcea, fără sasşi dea seama şi falsificată de lectură şi opulenţă, la instinct, la goril.
   —     Săjţi pui o întrebare, zise doamna baroană pe şoptite, e bine?
   în pleoapele de cloşcă ale baroanei scăpăra o scînteie de cinism.
36
   —     Dragă baroană, răspunde gazetarul, te cam înşeli. . . Nimeni nu ştie nimic. . . Florăreasa e fata mare.
   —     Poftim!. . . Poate să existe o florăreasă care să nu se dea la cafenea şi restaurant? O femeie atît de frumoasă, fără cel puţin zece amanţi? La parale nu te*am văzut naiv. Cum poţi fi atît de nerod ?
   —     Uite că se poate. Florăreasa mi*i femeie ca toate florăresele. Crezi dumneata că ar mai vinde flori dacă ar fi cedat? Crezi că n<ar avea acum palat ia Bucureşti şi palat la Sinaia, patru moşii, douăzeci de lachei, şi că iiar fi putut lipsi soţului ei, dacă star fi măritat, protecţia marilor şefi?. . . Ne cunoaştem, doamnă baroană. . .
   —  Eşti un impertinent!
   Baroana căzuse pe gînduri.
   —     Cum explici dumneata asemenea extrava* gatiţă ? O fată săracă să refuze avere şi strălu* cire. . . E idiot! Nu mă împac deloc cu ideea asta. . . E stupid! E ca o sfidare şi ca o insulta pe care ne*o aruncă lumea săracă. M<aş duce să o strîng de gît, dacă nu mi<ar fi ruşine.
   —     Te/ar lua la nişte palme şi la nişte pumni, baroneasă, de ţi'ai pierde coroana zugrăvită pe oala de noapte. . .
   Al doilea ziarist care*şi aştepta rîndul era mai puţin vorbăreţ decît precedentul, fără francheţea lui şî cu intenţiile disimulate. Şi mai puţin inte< ligent, el nu ştia să circumstanţteze morala man< setei şi articolului de fond al gazetei, în care se discutau evenimentele confruntate cu un criteriu general, de purităţi. Şi era şi gîngav şi tîrziu la gîndire, banal şi şters.
   Tăcerea iui în scaunul din faţa baronesei era evidenta muţenie a unui prost şi enerva pe star
37
pma casei, silită sa alba nevoie de el. Tot CC făcuse în primele momente ziaristul, ras pe jumă> tate maxilar şi posesor al unei bărbi scurte a gît-lejului, pornită dintr»un rotogol, limitat geome* trie cu briciul, la un oval depărtat de colţurile gurii, după un model de Jup<de<mare breton, era să>şi vîre două degete între vinele gîtului şi cămaşă, să tragă de guler, ca să le izoleze, strîmbînduise iute dintr<un obraz şi aruncîndu<şi cu capul fri< zura cu chică peste ceafă.
 —  Sînteţi directorul ziarului Biruitorul?
 —     Da, răspunse ziaristul, cu o greutate ee>i venea şi de la înghiţitoare, şi nu mai adaose nimic.
 —     Aş fi voit întotdeauna să ştiu cum se face un ziar. . . Trebuie să fie interesant.
 —     E foarte. . . complicat, rosti directorul, şovîiind.
 —  Atît de complicat? întrebă baroana.
 Directorul se gîndea, întrodevăr, tocmai atunci,
 cum se face un ziar şi rămase cam nebulos. îşi aduse aminte cum îl face el şi zise:
 —  Trebuie întîi un bun director. . .       Apoi, un
 bun administrator, . . un bun secretar de redao ţie. . . un hun reporter. , . E pagina          întîia. . .
 Pagina doua. . . Mişcarea intelectuală. .     .
 —     Şi aşa mai departe, răspunse baroana, pagina treia, a patra. . . etcetera. Dar n<am înţeles, de exemplu, ce se numeşte un bun director. . . Un bun director trebuie să fie şi un bun ziarist?. . . E obligatoriu?
 —     Foarte complicat, zise directorul, care găsise formula.
 —  Mi»aţi mai spus, dar. . .
 —     Am voit să spun că dacă ziarul e foarte complicat, şt directorul e foarte complicat. . .
 Directorul era eliptic, din sărăcie de vocabular şi de minte.
 ji’
   —     Şi administratorul trebuie să fie atunci foarte complicat, zise ironic baroneasa.
   —     Aţi sezizat, răspunse, decisiv şi pedant, su< nînd din doi de z muzicali.
   -— lntr»alte profesii, cum ar fi aceea de bancher, vorbesc m materia soţului meu, un director e numit şi ales. Cine alege şi numeşte un director de ziar?. . . Cum se face un director de gazetă?
   —  Vă repet, doamnă, e foarte complicat.
   —     Iar o să vă pui o întrebare complicată. . . Să mă iertaţi, dar aşa e omul, curios, şi femeia şi mai şi. . . Mi se pare că un director de ziar nu e ţinut numaidecît să ştie să scrie, nu<i aşa? M^aş întreba dacă e nevoie măcar să ştie carte. Ştiu un director îmbogăţit care a fost pe vremuri băiat de prăvălie la un biurou de comerţ. I<a venit ideea, copiind nişte scrisori de afaceri, să se facă director de ziar. E adevărat că le copia Ia poligraf, zîmbi doamna Solo, jucînd pe cuvinte. Poate căd cunoşti. . . Aurescu. Altul a devenit somitate ziaristică, plasînd bilete de loterie.
   Directorul tăcu şi suci capul.
   —     Poarte complicat, recunosc... continu?. doarn* na Solo. Dar altceva. . . E adevărat că scriitorii nu sînt directori, şi că redactorii sînt nepli'.iţi?, . . Sau, dacă vă stînjeneşte forma întrebării : e ade* vărat că directorii strîng milioane, şi redactorii strîng din curea?. . .
   Doamna Solo se îndrepta spre calambur.
   —     E o calomnie, doamnă. . . E adevărat că un director reprezintă ziarul în totalitatea şi în pro» gramul lui, că dă marile directive, că păstrează linia şi sensul ziarului.
   —     încă o întrebare, domnule director, tot de curiozitate. Sper să fie mai puţin. . . foarte cor.ii plică! ă. De ce se cheamă ziarul dumneavoastră Biruiicrull De ce nu baţi numit mai simplu, Gazeta ?
?9
   Directorul s<a simţit jignit de o întrebare pe care el nu şi>o pusese niciodată, dar, trăind o epocă dinamică, îşi alesese cuvîntul mistic, cu înfăţişare de luptă şi cu volum.
   —     E simbolul de credinţă al ziarului, doamnă, întmin cuvînt. . .
   —  Aţi biruit mult, domnule director?
   —     Vom birui, doamnă, trebuie să biruim. . . nu se poate fără biruinţă. . .
   —     Cîteodată poate că se găseşte mai repede cu/ vîntul decît scopul. . .
   O bătaie în uşă. Se prezintă servitoarea.
   —     Doamnă, vă pofteşte domnul imediat, că nu se simte prea bine. . .
   —     Mă iertaţi o secundă, domnule director. . . Aveţi ţigările pe masă. . .
   —     Mulţumesc, doamnă, zise directorul, proclat mînd o virtute, nu fumez. . .
   —     Tetam chemat, oam aflat de la şofeur cinefi la tine în salon. . . Un imbecil, care încă rua parvenit să fie un escroc. . . E flămînd de bani, dar, ciuruit de reticenţe şi fricos, nu ştie să pro? cedeze. Pentru noi nici nun interesant. Are un proces de şantaj în curs, şantajul clasic al timpi; ţilor, cu flagrant delict. Pentru rubrică, trimite să vie reporterul, şi aranjezi cu două sute de Iei, fără «director».
   —     Nici noveam de gînd să tratez cu găgâuţul ăsta, şi nu ştiam cum să mă cotorosesc de el. Nu<i măcar primejdios. . .
   —     Domnule director, îşi freca mîimle gazda, întoarsă în salon, să mă scuzaţi că bărbatului meu nuii este bine. , . Tocmai a venit şi doctorul... O sămii daţi voie să continuăm altă dată, cînd
40
îmi voi permite să vă telefonez. Ştiu numărul dumneavoastră şi orele de biurou.—-Marieta! a strigat doamna baroană la subretă, ca să nu se mai poată intercala un răspuns şi o explicaţie, îmbracă pe domnul.
   —     Omagiile mele, doamnă, zise directorul, cu plecăciune, şi să ştiţi că totul e foarte complicat.
   —     Cum să nu ştiu, domnule director? a încheiat doamna, închizînd aşa şi lâsîndml cu servitoarea.
   —     Spuneţiiini, domnişoară, zise gîngav în des» chizătura uşii, ieşind şi el, condus de tînăra subretă, sînteţi liberă diseară?
   Şi s*a fîstîcit.
   Gazetarii, ca să nu se mai întîlnească unii cu alţii, au fost chemaţi Ia ore deosebite. Din întîm» plare, doi alţi « directori » au sosit cam în acelaş timp şi Sîau lovit unul de altul, dezagreabil, la cuier. Erau directorii a două ziare mari, domnul Spectator şt domnul Faur. Cel ce iscălea Spectator dispunea de încrederea şi teama oamenilor de Stat şi de o impertinenţă apreciată ca o sagacitate intelectuala. El intimida. I se acorda tot ce voia, şi el voia un singur lucru: bani mulţi, mii, sute de mii, şi milioane de lei, din cît mai multe haznale, care toate canalizau vistieria spre buzu< narele lui. Ceea ce avea comun cu domnul Faur, care personifica alte tării din. specialitatea presei, era o egală incapacitate de a exprima o idee în scris, pe cît de puternici, pe atît de agramaţi amîndoi.
   —■ Nu ştiu ce are să «mi comunice personal doamna Solo. . .
   —     Crezi că eu ştiu ce are să<mi comunice şi inie ?. . .
   —     Cînd teiam văzut, am crezut că o să<mi spui dumneata. . . Mă cam grăbesc. . .
41
   —     Les beaux esprits se rencontrent... Exact acelaş gînd l<am avut şi eu. . . M<a chemat şi primul' ministru.
   —     Aseară am luat masa cu el. . . Avea o mare nevoie să<mt încredinţeze ceva. . . Şi i/am vorbit, ştii, deschis. I<am spus : « Domnule prim<ministru, aşa nu mai merge. . . ».
   —     îi zici aşa, «domnule prim>ministru»?. . . Eu îi zic : « Dragă lancule ». . .
   —     Vezi sa nu greşeşti şt să<i zici vreodată şi « mă »... îl înţepă Faur.
   —     Nu te<ai mai schimbat. . . Tot mojic ai rămas, cum te ştiu de douăzeci de ani. . . Vezi de ce te evit?
   —     Am citit articolul tău de aseară. .. Spui drept, ca să nu mi>o iei înnainte, că era mizerabil,
   —     Totdeauna ai fost un gelos. . . Dar ce să zic eu despre insanităţile tale de politică externa, dacă mă întrebi?
   —  Dar nici nu întreb pe un neghiob ca tine. . .
   —     Materia mea, e drept, e fără relief. . . Ce>i de zis nou în Bursă, în Efecte, în criza finan* ciară, în scumpete?. . . Cu toate că interesează pe toţi, nu interesează pe nimeni. Dar cîmpul politicii externe e vast, e variat. . . Acolo se vede condeiul. . . Vrei să spui ce trebuie să faci cu condeiul tău?. . .
   —     Tat'tu era un puchtnos de croitor la Bot’şeni. . .
   —     Parcă tat'tu a fost mai breaz, cantonajutor? Auzi! cantor<ajutor, nici măcar cantor, deşi nici asta nu era cine ştie ce.
   —     Nufi prea elegant să te legi de părinţi. Oricine ar fi fost ei. . .
   —     Uite cine vorbeşte!. . . Nu ţi<e ruşine? N;ai zis tu întîi?
   —     Obraz aî, ori. . . ce ai? zise confratele, sculîndu<se în picioare.
42
  —     Să vorbim serios, Tor, zise Spectator, rostind franţuzeşte. Cura staţi cu tirajul?
  —     Mai trebuie să luăm o rotativă, am trecut de două sute cincizeci, de mii. . . Dar voi?. .
  —     Noi avem. trei sute de mii încă de anul trecut: cinci vagoane de hîrtie pe zi. . .
  —     Ştii fabula cu varza cît primăria şl cu oala cît biserica?
  —     Un sfert de ceas pe zi. . . ţi-am putea îm* prumuta noi rotativa noastră. Nu mai chèltui să cumperi alta. . . pentru cincisprezece mii de exemplare. Nu te uita aşa. . . Ştiu de la vînzători.
  —     Tu totdeauna eşti bine informat. . . într<o zi ai pus clişeul lui Tudor Vladimirescu în locul lui Poincaré şi ai confundat pe ţarul Nicolaie cu Titu Maiorescu.
  —     Dar nu te»am întrebat, ce face Mişulică ? schimbă vorba celălalt, cu. sentiment.
  —  Care Mişulică?
  —  Fistu, măi, fratele lui Mircea. . .
  —     Aha! credeam că nu te mai interesează, de cînd rvai mai venit pe la noi. . . Rodica şi acum te vorbeşte de bine, păcătosule.
  —  Spui drept? Nu<mi vine să cred.
  —     Dar idiot ce eşti! toţi ai mei vorbesc de tine ca Rodica, în casa mea. Numai voi «înteţi nişte ticăloşi.
  —     Adică tu vrei să spui că în casă la mine te înjurăm? Ai fi un măgar.
  —     Vrei să zici că ne înjurăm numai cînd ne întîlnim amîndoi?
  —     Insulta rea e aia pe care o zici pe din dos, nu pe faţă, dacă vrei să ştii. . .
  —     Pesemne că profesia, dragă. . . Te înjur la gazetă şi te iubesc; mă înjuri, şi nu mă urăşti.
  Spectator deveni conciliant.
  —     Dacă ai vorbi totdeauna aşa de frumos, mi<ar veni să te sărut.
43
 —   Porcule! răspunse domnul Spectator.
 —     Vezi? Ce ţi»am zis?. . . Degeaba! zise domnul Faur, plictisit, dar şi mîngîiat.
 ■— Nici asta ruai priceput? că am glumit? Dă<mi mîoa»ncoa. , .
 —     Vrei să ştii, acum, de ce vrea să ne vadă Solo?
 —     Parcă nu ştiu?. . . A pus»o pe nevastă»sa ministru de externe personal. Vrea să»i luăm apă» rarea. Poţi apăra aşa un animal? Cine nu ştie ce canalie»! Solo şi cît face pielea nevestissii. . .
 —     Ai să pui şi tu să scrie pe ăla, ştii tu cine. . . El poate să»l apere, fără să fie suspect,
 —     Bine, bine, m<am gîndit eu, dar pariez că o să facă apel la sentiment. . . Are şi el zece acţiuni la gazetă şi crede că ziarul trebuie să»i stea la dispoziţie gratuit. O să avem de luptat cu baroana, care>i dezgustătoare, dar afuri . sită.
 —     Am o idee. Tu să»i ceri pentru gazeta mea, şi eu îi cer pentru gazeta ta. Fără o sută de mii, nu mă mişc. Şi tu tot o sută de mii. . .
 —   Nu ţi se pare mult?
 —     Nici o sumă nu»i prea mare pentru el, şi mai ales pentru cazul lui. Toată lumea rîde în oraş. . . Trebuie să colaborăm la o porcărie.
 —     Parcă o să fim la prima noastră porcărie. . . Să reducem, poate, suma.
 —     Jumătate dau la gazetă, şi cu ce mai rămîn? Mai mare daraua. . .
 —     Ce, tu dai la gazetă? Ştie gazeta ce faci tu în oraş?
 ■— N»avem bani la casă, şi gazeta e datoare şase milioane. . .
 —     Staţi încă destul de bine. Gazeta mea are de dat îndoit. O să aranjeze Ia un bilanţ Banca Naţională.
 —■ Sau dă faliment. . .
44
   —     Ai mai văzut tu ziar să dea faliment? Ce copil eşti! Socoteala e simplă. Banii din vînzări îi ia gazeta. Subvenţiile şi afacerile sînt ale tale. Gazeta pierde, şi tu cîştigi.
   —     E foarte adevărat. . . A simţit şi codirectorul meu ceva. El stă permanent în redacţie, şi nu se poate învîrti. Nici mar fi în stare, cu gingaşa lui sfiială, Dar e creierul nostru; chestiile politice, chestiile sociale, chestiile artistice, culturale. . . Ca să fie sigur, cînd pleacă, seara, trebuie să i se dea în toate zilele un plic cu cinci sute lei. . .
   — Frica e mama prudenţei. Cine ştie ce se poate întîmpla peste noapte. . . Dar asta face cincisprezece mii de lei pe lună. Pentru un liber» cugetător şi un om de caracter, sacrificiul e con* siderabil.
   Apare doamna Solo, şi geambaşii se ridică din fotolii.
   —     Trebuie să vă fac, domnilor, o confidenţă şi să vă cer o scuză. N*aţi venit la ora fixată, şi voiam să vorbim separat.
   —     Colegul meu vine de la şeful conservator, eu de la şeful guvernului, şi am fost amîndoi reţinuţi. . . Sînt importante probleme de Stat în discuţie. . . Regele a convocat şefii politici la palat. . . Abia puturăm scăpa, şi ne<am întîlnit la uşa dumneavoastră. Nu face nimic, doamnă, vom sta de vorbă în trei, şi sper să nu ne certăm. . .
   Doamnei Solo nu i<a convenit această colabo* rare, dar, neavînd ce face, i<a poftit în salon pe amîndoi.
   —     O mare nefericire mă loveşte. . . începu baroana. Soţul meu era să cadă victima unui atentat, şi chiar a căzut. Atentatul contra ban* cherilor nu se cheamă, ca Ia bărbaţii de Stat, politic; el poartă numele cauzei: tîihăria. Tocmai
45
 primii un telefon de Ia prefectură: poliţia vrea să puie, închipuiţi»vă, în libertate pe florăreasă! Ştiţi ce s<a întîmplat. . . ca să nu mai încep de la început. Şi poliţia şi publicul şi*au făcut stupida convingere că atentatul n<a avut loc, ca şi cum !<am fi înscenat noi. . . E fenomenal! Ce puteam să avem noi cu o vînzătoare de flori?
   —    Nu era loc de nici o concurenţă. . . ziseră partenerii. Ea vinde flori, şi banca — bani. . .
   —    Şi Dumnezeu ştie de nu<i mai bine azi să fii florăreasa. . . Dacă asasina, zise cu un accent de voce confecţionat doamna baroană, nu e ţinută arestată şi nu e judecată, însemnează că acest sinistru scandal ham provocat noi, firma « Jacques Solo & Co», reprezintanta «Creditului lyonez», a «Băncii des Pays» Bas », « Bankverein ». Se dă o încurajare la brigandaj. . . şi se ofensează socie* tatea organizată. . .
   —    Nu încape îndoială, doamnă baroană, ziseră directorii.
   —    E convingerea şi a dumneavoastră, şi*mi pare bine, domnilor.
   Pusă pe convingere, problema era displăcută. Directorii se uitară unul Ia altul. Baroana le angaja simţul profesional de dreptate şi aştepta un răs( puns care nu venea.
   —■ Sau e nevoie să va mai conving? întrebă baroana, dezamăgită.
   —    Să presupunem că lucrurile s<au petrecut exact aşa cum le relataţi dumneavoastră, doamnă. . .
   —    Va să zică, nu e nici o certitudine în această privinţă. . . De altfel, în trei zile ziarele dumnea» voastră n<au suflat un cuvînt.
   —  Credeam că tăcerea apără cîteodată mai bine.
   Baroana îşi muşca buzele unse cu roşu «violet.
   —    Nu aş fi bănuit că şi crimele săvîrşite îm< potriva elitei trebuie să treacă pe la ghişeul de publicitate.
46
    Baroana adopta rolul de recriminare cu elan, pe cînd ipocrizia ziariştilor se făcea evazivă.
    —    Mai aveţi să ne spuneţi ceva, doamnă t zise sculîndu<se domnul Faur. Sîntem extrem de gră/ biţi. Poliţia îşi va face, desigur, toată datoria.
    -    V/am spus, totuş, destul. . . Nu s<a auzit nimic ?
    —    Adevărul este, zise unul din ziarişti, că mam auzit concluzia. . .
    —    Concluzia vă aparţine dumneavoastră, zise baroana, cu speranţa că s<a situat pe un teren moral şi gratuit. Aveţi datoria, cred, să luaţi apărarea dreptăţii, — scuzaţi*mă că trebuie să precizez rolul unei prese adevărate.
    —    Şi, probabil, al candidei inocenţe, zise cel mai obraznic.
    Văzînd că dă greş, baroana făcu o distanţă detas ndaratelea.
    —    Desigur că apărarea e legată de cheltuieli, deplasări etcetera. . .
    Gazetarii se sculaseră de plecare.
    —    Etcetera constituie cheltuiala cea mai mare, căci cît priveşte deplasarea, ea costă numai doi lei, o trăsură. . . zise obraznicul. Şi poate că mai trebuie să se adaoge la etcetera şi und so weiter şi aşa mai departe, . . E un post important, cum se zice în limbajul bancar.
    —    Aşa se întîmplă la nenorocire şi la strîm< toare, mai încercă doamna baroană o coardă care vedea că se rupsese.
    —    E o simplă substituire de cuvinte, doamnă. Puneţi în locul «nenorocirii» «un accident je* nant ». . .
    —    Dar vă mărturisesc sincer că, dacă aş fi singur la ziar, nu m>ar împiedica nimic. . . Nici colegul meu nu<i de capul lui la gazeta ce<o diri> guieşte. . . El are, pe lîngă un consiliu de admi< nistraţie, mai mulţi directori cu el. Unul conduce
47
 cronica judiciară. Altul răspunde de politica ziarului. Directorul dramatic are şi faptele diverse. Directorul artelor plastice ţine şi viaţa muzicală. Directorul administrativ. . . Vorba dumneavoa/ stră: Etcetera,
 —     Aceleaşi compartimente cuprinde şi ziarul colegului meu. El a uitat însă pe preşedintele consiliului şi pe girantul responsabil.
 —     Dinaintea dorinţei de a servi pe doamna baroană, scăparea din vedere e de scuzat.
 Baroana vedea cu adevărat cît era de foarte complicat mai ales un mare ziar.
 —     E ceva delicat, pe care nu ştiu cum să/l formulez, zise baroana.
 —     Un lucru oricît de delicat îşi găseşte expresia dorită. . .
 —     Poate că aţi voi să mă ajutaţi puţin, zise baroana. Dar văd că nu mai sînteţi atît de grăbiţi. De ce nu luaţi Ioc?
 —     Vreţi să spuneţi, mi se pare, că v/aţi găsi în situaţia bolnavului care a chemat medicii în consult. După diagnostic, cînd îşi trag doctorii şoşonii, el ar vrea să vorbească despre tarif şi crede că<i ofensează. Un medic bun nu se împie/ dică de un simplu scrupul verbal. . . Sau de un şoşon.
 Baroana examina savanta politeţe neruşinată a directorilor şi zise oftînd:
 —     Teama mea sia cam apropiat de presupu* nerile dumneavoastră. Vă rog. . .
 Ziariştii se sculară din nou, vt2ibil agasaţi.
 —     Doamnă, zise unul. Din reticenţă în reti< cenţă ajungem la situaţia că v>am rugat noi să ne primiţi. Aduceţiivă aminte că sîntem convocaţi.
 Baroana nu/şi putea ţine poziţia şi zise:
      Să vorbim atunci de tarif.
 —     O campanie ca aceea pe care ne determi/ naţi să o ducem pentru dumneavoastră e de durată.
48
Ea antrenează responsabilităţi, şi am prefera să nu ne îmbarcăm în ea. . . Dar dacă ţineţt cu tot dinadinsul să ştiţi ce compensaţii cad în sarcina onoarei şi a băncii, nu cred că s»ar putea întreprinde o campanie fără o sută de mii de lei de fiecare gazetă.
   Doamna baroană găsi procedarea directorului 'Severităţii mai onestă. Un întuneric îi trecu pe dinaintea ochilor şi se ţinu cu mîna de spatele cuplat cu două lebezi al unui fotoliu.
   —  Va să zică, cifră rotundă: două sute de mii!
   —     Soţia unut bancher, chiar cînd e măgulită de titlul de baroană, are facilităţi dc calcul uimi» toare, zise obraznicul.
   —     Suta de mii e destul de mică şi nu e ambi< genă, ca, de pildă, milionul, ca să supere atît de mult sensibilitatea doamnei baroane.
   —     Dar nu mi se pare chiar atît de tragică cifra, doamnă. . . Să vă facem şi noi o socoteală rapidă, cît a cîştigat banca numai într;o lună şi numai din diferenţe: trei milioane Ia zahăr, şase milioane la Bursă, cinci milioane la valută. . . Nu mai vorbesc de sconturi, rescontuii, dobînzi de nouă la sută care se traduc în realitate cu treizeci şi doi la sută. . . Aţi cumpărat un vapor cu opt milioane, vîndut de mai înnainte cu şapte» sprezece milioane. . . Aţi luat din lichidări, pe nimic, fabrica de spirt din Oglinzi, fabrica de salam, fabrica de ştofe. . . opt moşii. . . două sonde, o rafinărie, o fabrică de glucoza şi patru» zeci şi două de imobile în capitală. . . Toate astea numai în opt luni ale anului în curs, şi mai rămîn patru luni de speculat. . .
   —     Cu alte cuvinte, ne urmăriţi cu interes activitatea. . .
   —     Documentat. . . vreţi să spuneţi. . . Acestea sînt numai afacerile care ne»au trecut pe la o ureche distrată. . .
49
   —     Dar cheltuielile nu le puneţi la socoteală?. . . Sînt enorme, zise doamna Solo.
   —     Cele de personal sînt destul de neglijabile, cred. Că aveţi în consiliul trecut, prezent şi viitor treizeci şi doi de foşti actuali şi viitori miniştri, care iau, fiecare, între două şi cinci sute de mii de lei cadou, astea ies dintno singură concesiune, pe care o daţi să fie executată de alţii.. . Ştiţi cît a încasat anul trecut banca din comanda plăcilor cu nume de străzi, obligatorii în toată ţara, sate şi oraşe?. . . Paisprezece milioane. . .
   —     Va să zică, presa are dreptul la o rede< venţă. . .
   —     Perfect, doamnă baroană. . . Ca să tacă. . . Şi pentru ca să vorbească are un tarif. . .
   —     Bine, onorabilii mei domni. Campania va începe de mîine dimineaţă.
   —     Dacă se plăteşte, zise unul, cel mult. . . într«o oră.
   —   Să vă semnez două cecuri. , . Pe ce nume ?
   —     Un singur cec pentru amîndoi. Pe numeîe lui. . . Specificaţi: «Pentru publicitate».
   Cu ziarul Amiaza aranjamentul a fost mai greu. El pornise ceea ce numea « lupta împo> triva acaparatorilor străini de neam », apropiinduise de analiza scandalului recent, cu dibăcii elastice, balansînd între convingeri şi scop şi drămuind ingredientele cu subtilitate. Bancherul era pre> zintat caricatural, fără să fie angajate de tot credinţele afişate, întrio ironie care putea să fie uşor retractată cu alt sistem de ironii, sau agra< vată. Critica era uşurată de colaborarea infor» maţiilor venite din bancă, de la funcţionarii plătiţi cu salarii derizorii. Beneficiile ilicite corişti» tuiau obiectul cîte unui articol pe zi, care exploata subiectele în doze, fragmentate pe prima pagină
50
a ziarului, şi titlul gros echivala volumul textului cîntărit. Făgăduind în fiecare zi o revelaţie sensa» ţională nouă, foaia era urmărită de adversarii direcţi şi indirecţi ai bancherului, şi de public, bucuros, printrfO dorinţă de ştirbire şi disoluţii, ori de cîte ori, pe drept sau pe nedrept, se macină un prestigiu şi o unitate. Nu mai era de cerut o apărare, ci tăcerea ziarului supărător.
   Compromis de un trecut care nu aparţinuse presei, directorul găsise în ziar un refugiu, cu atît mai sigur cu cît el apuca drumul cel mai scurt, al panicii şi intimidării. Ca să nu fie timp de amintit onestitatea Iui personală, el acuza cu ferocitate, de necinste, o lume întreagă, care se ştia în sine necinstită. în numele principiilor călcate în picioare, fiecare personaj cu o muscă pe căciulă se aştepta cu spaimă să fie demascat.
   Şi cui îi lipsea musca de pe căciulă? Amiaza avea grije să ţie, într<un ton de generalizări calcu< late, respiraţia comerţului, finanţei şi industriei, păstrind, inexplorat anume, subsolul de rezervă al subvenţiilor masive. Capitolul de publicitate plătită, fără publicitate, devenise considerabil. Directorul era dispreţuit ca un bandit, dar plătit ca un senior şi, drept judecind, era dificil de stabilit o deosebire morală între crîncena lui cupiditate organizată şi calitatea unei burghezii exploatată de o brută. Asupra creştinilor era de ajuns un pipăit pe nerv: acuzarea de inco< rectitudine. Nimic nu place brigandajului dog< matic ca o asimilare, în activitatea lui devasta» toare, cu marile deziderate şi imperative. Jefuind colectivitatea, el are semaţia, degenerată cîteodatâ pînă la sinceritate, că Ie serveşte, şi se identifică solemn cu ele. Un contract de mari furnituri nu se făcea însă numai pentru dobîndirea de mărfuri. La contracte prezidau interesele nevăzute ale oamenilor sus<puşi, care, facilitînd obţinerea unui
51
preţ exagerat, îşi asigurau o participare pe viaţa, asigurînd ţi firmelor beneficii uriaşe.
   Ciuciulei examina clauzele, era informat de materiale, calcula procentele şi, semnînd articole de doctrină, îşi acoperea unica preocupare, ascunsă după condeiele cu simbrie ale mercena» rilor săraci. Cîteva articole scrise cu cinste şi adevăr, şi fără subînţelesul alternativei, ar fi prăbuşit brigandajul cel mai juridic organizat. Hoţii de mare marca, deghizaţi în industriaşi sau oameni de finanţe, n»aveau de ales, îşi luau tovarăşi, de nevoie, din presă. Şi, la urma urmei, belşugul numerarului era atît de vast, îneît ducea la scepticism, şi indiferenţa marilor milionari sfîrşea prin a tolera cu voluptate banditismul presei, ca un drept de civilizaţie şi modernitate. Notorietatea şi influenţa tîlhăriei intelectuale sporeau proporţional cu impunitatea ei, şi o mare avere adunată dînd oarecare ton şi o sîmilif conştiinţă de sine aristocratică, insul începea să fie chiar necesar, era invitat, consultat, intra în plutocraţie.
   Străinii stabiliţi în afaceri mai aveau pe deasupra laşitatea originii lor, care, revelată, constituia o ruşine. Jocul cu ei era uşurat. Apelul la criterii morale şi onestitate devenea inutil. Era de ajuns să fie designat străinul ca străin. Valoarea, capaci» tăţile şi bunele însuşiri, strînse la un străin, dispăreau înnaintea naşterii şi religiei lui, şi ceea ce ar fi fost, la un creştin, un semn de distincţiune, constituia o decădere şi un demerit de dispreţuit. Dacă la inferioritatea venită din uter se adăoga adeseori lipsa de scrupul, aventura şi incorecţi» tudinea, acesta era modelul ideal, clientul inevi» tabil şi de toate zilele al Amiezii şi al directorului Ciuciulei, capabil să născocească, senin şi rece, infamia totală şi să o afirme, Ia tipar, trăită. Mai ales această facultate a minciunii criminale
\
52
î[ făcea pe Ciuciulei temut. Cu o linişte îngerească el se plasa în orice punct de vedere, îşi făcea a lui morală pură, adopta orice credinţă ca o pro» prietate personală, se bătea în piept pentru naţie şi nu cruţa nici asociaţia cu Evanghelia şi cu Crist. Citînd pe fiul Iui Dumnezeu, el încasa milionul, fără restituire.
   Şt erau mai mulţi Ciuciulei în epoca lui Ciu< ciulei, de felurite extracţii şi grade de intelect, de la nul la superlativ, şi din toţi se urzea, prin concesii reciproce tăcute, o solidaritate de hoţi de buzunare.
   —     în sfîrşit, doamnă, v<aţi hotărît, zise vulgarul Ciuciulei intrînd în salonul baronesei. Vă aştept cam de mult, şi acum. vă cam strînge gheata. Să nu vă gîndiţi că vă putem lua o apărare impo< sibilă. Apărarea, în cazul gazetei mele, este să nu mai pomenească de numele dumneavoastră, şi asta e enorm. Dar o mai fac şi pentru alţii, şi m»am deprins. . . E clar. Te înjur ca să plăteşti, şi plăteşti ca să nu te înjur. Asta e formula. . . Pot să vă vorbesc cu atît mai multă autoritate cu cît n»aş mai avea nevoie acum de « abona» mentul » băncii. Va aştept de un an întreg, şi dacă veneaţi atunci cînd mă strîngea gheata pe mine, abonamentul ar £ fost ieftin . . . Dar dacă nu vă mai înjur, am şi un prejudiciu, care şi el ar trebui plătit, deosebit, că<mi dispare din gazetă un subiect de mare actualitate. Mie, starea amoroasă a domnului Solo îmi aduce la gazetă un roman»foileton pasionant, de cîteva luni. Nu se renunţă la un bun atît de suculent, de pomană. Nici nu putea să facă soţul dumneavoastră o ispravă mai oportună decît sa ciupească acum o florăreasă şi să mănînce bătaie de la ea. Am auzit că pledaţi inocenţa. Asta n;o veţi face cu mine. . .
53
   Ciuciulei era de altfel un primitiv fioros, un maimuţoi pădureţ, cu elanuri, — cînd nud costa nimic, şi cînd mai ales şi cîştiga, — şi, fumînd trabuc, scuipa pe covoarele persane ale baro» nesei cu o frenezie ca ţi cum se bucura să Ie spurce cu ceva din organele lui.
   Pe tăcute, tîrgul a fost acceptat, şi banca «Jacques Solo & Co » deveni abonata Amiezii, cu tariful de zece mii de lei pe lună.
   Ministrul de justiţie, politicianul, chemase pe p ri mubprocuror.
   ■— Domnule pnm>procuror, nu înţeleg ce»i aceas< tă lipsă de discipliaă şi ce demon a intrat în corpul magistraţilor noştri. Marele financiar Solo a fost atacat, în plin local public, de o floră* reasă, care, fiind femeie frumoasă, mi se rapor< tează că a zăpăcit capul tinerilor judecători de instrucţie.
   —■ Domnule ministru. . . femeia nu a atacat.
   —     Ştiu mai bine decît dumneata, zise iute ministrul,
   —   Vă înnaintez demisia mea, domnule ministru.
   —     Copilării!, . . NfO să frîngi tocmai acum o carieră strălucită, pentru o ţigancă.
   —     Este un Ioc pentru mine si dincolo de bară, ţi poate că mai necesar. . . In orice caz, mai frumos.
   —     Sşşt! zise ministrul. De ce nu vrei să înţe< legi?. . . E ceva pe care ar trebui să/l pricepi. . .
   —     Nu pot să înţeleg orişice. . . Mărturisirile cafegiului sînt categorice. . . Solo i*a băgat floră< resei mîna subt fustă. E abject şi clar.
   —     Nu poate să facă domnul Solo asemenea ticăloşie, zise ministrul, gîdîtat de plăcere.
   —     Mai aveţi ceva de spus, excelenţă ? zise primul» procuror.
   Titlul a fost rostit ca zgîrietura unui ciob de sticlă în ureche.
   —     Mai stai, se îndulci ministrul, nu vrei să iei o cafea ? Uite şi o ţigară bună. . . de contra» bandă. Statul arestează contrabandiştii, adaosc ministrul glumind, şi miniştrii le fumează ţigă» cile. . . Ştii, poate să vorbim întoo zi de o înnain* tare. . . S<ar putea să ţi se ofere şi uti loc într<un consiliu de administraţie. Cine ştie!. . .
   Primul/procuror era în picioare. Mulţumind, $<a înclinat respectuos.
55
 —     Mai am numai ceva să»ţi spui: să te gîn< dcşti. . .
 —     E<o operaţie pe care mam învăţat»o bine, dom; nule ministru. Mi s<ar părea că joc ţintar în şedinţă.
 —     Dar îmi făgăduieşti că n<are să ştie nimeni care a fost obiectul adevărat al audienţei dumi» tale la mine?
 —     Nu ştiu dacă mi/e permis să făgăduiesc: cred că nu<mi este permis. Discreţia însă e caii» tatea oamenilor care se respectă.
 —     Ce generaţie, domnule! Cu dumneavoastră nu se mai poate face nimic. Mă izbesc pretu< tindeni de generaţii care şi/au pierdut punctul de gravitate. Altădată vorbeam de oameni, nu de generaţii. . . Ce«i căprăria asta, domnule prim» procuror?
 —     Intr/adevăr, domnule ministru, dar nu e numai vina lor.
 —     Făgăduieşte<mi. Pe cuvînt de onoare, . . Raţiune de Stat. . .
 —     Dacă trebuie luată onoarea totdeauna în deşert, excelenţă, făgăduiesc. . .
 —   Vream să te întreb ce fac studenţii arestaţi.
 —     Audienţa mea, domnule ministru, avea acest scop. Dar fiindcă domnul Solo interesa justiţia mai mult, n<am găsit cu cale să vă cer instrucţii pentru studenţi.
 —     « Studenţi » e e. vorbă, de care se abuzează prea mult: nişte derbedei!
 —     Studenţi, domnule ministru, ai universităţii. Şi, unii, foarte buni studenţi.
 —   Care?. . . cei de stînga?
 —     Nu m/aş pricepe să fac prea mari deosebiri. Unii sînt, întnadevăr, de stînga. Alţii sînt de dreapta. . .
 —     Ei vezi? asta o mai înţeleg, răspunse mini» strul, al căruia vîrf de limbă începea să tocească literele aspre.
56
ma&ioa
   -— Din punctul de vedere în care păreţi să vă plasaţi, nu e prea mare mîngîiere. Toţi vor întîi schimbarea radicală a situaţiilor, şi unii încep cu suprimarea oamenilor politici.
   —   Asta se cheamă, tîlhărie.
   —     Nici eu nu sînt de altă părere, domnule ministru, şi nu luaţi suprimarea decît la figurat. Dar părerile nu sînt realităţi. Realităţile se împo» trivesc părerilor noastre.
   —   Bine, dar studenţii sînt creştini!
   —     Domnule ministru, răspunse primuhprocuror, ridicînd din umeri, mizeria morală creştină sau mizeria morală fără alt calificativ, tot mizerie morală este. Acelaş lucru pentru moarte. . .
       Nu mai rosti cuvîntul ăsta, zise ministrul, oftînd. Avem şi noi o viaţă, şi nici pe ea nu o putem trăi. Nu ne<ajung bolile, accidentele, degradările fizice de tot felul. . . Mai trebuie ameninţată şi de moralul altora şi de aşa»zisele «idei» ale acestui moral; ăsta e morbul cel mai răspîndit şi mai primejdios, domnule procuror, pardon: prim<procuror. E o epidemie. Cîţi mi< crobi or fi existînd? Să zicem zece miliarde. Mucegaiul ideilor e mult mai întins.
   Primul<procuror, urmînd un gînd întrerupt:
   —     Ceea ce ne impută tineretul e că viaţa noastră, de care vorbiţi, nu a fost trăită după cuviinţă.
   —     Asta e şi părerea dumitale? întrebă ministrul, aţîţat.
   —     Probabil că nu, domnule ministru. Eu îmi fac datoria să vă raportez care este starea sufle» tească a celor arestaţi. Eu, personal, nu ştiu ce e viaţa şi n*aş merge în judecăţile şi verdictele mele niciodată pînă la moarte. Nu ştiu nici sîngele ceu. . . Sîngele rămîne viu şi umblă prin întuneric. . . II simt strecurindu<se prin pămînt şi ieşind deasupra. . .
57
   Ministrul continuă şi el un gînd :
   —    Poţi dumneata, ca să zic aşa, să mă împiedici să trăiesc cum îmi place mie şi<ţi este permis să<mi dictezi, dumneata mie, felul de viaţă pe care sad duc?
   Primul/procuror se uita evaziv ia o muscă de pe urechea nesimţitoare a ministrului, şi care se plimba ca pe un cadavru.
   —    Vezi că taci? zise ministru!. N/at nimic de răspuns? Tăcerea dumitale, domnule prim/ procuror, poate să aibă o semnificare, adaose ministrul, cu spaima omului, a’ cărui privire cade brusc în fundul unui puţ, deschis, ca/n vis, în mijlocul cabinetului parchetat, cu sînge la fund. . .
   —    Să vedeţi, excelenţă, chestia nu e foarte simplă. . .
   —    Şi dumneata, domnule prim/procuror? Sînt stupefiat!. . . Ne minează anarhia, introdusă inviz zibil, ca igrasia, ca umbra. . . Şi, intr/adevăr, parcă»n umezeala păreţilor se întinde ţi o pată de ceea ce ai pomenit. . .
   Ministrului îi e groază să zică « sînge », în afară de grătar şi muşchi.
   —    Nu este chiar aşa, domnule ministru, dar viaţa conducătorilor e o expresie a sufletului, care se vede. Lumea cere de la ei o corectitudine exemplară în actele consacrate de obiceiuri şi publice, şt vrea să nu/i fie ascuns nimic, nici măcar din ceea ce constituie personalitatea confidenţială, într/altfel, prin ce s/ar deosebi datoriile unui om de Stat, care/şi ia grav răspunderea vieţii colective, de ale unui simplu particular nerăspun/ zător? Nu/i părerea mea, e părerea generală, dar întrucîtva şi părerea mea. Şi trebuie să fie şi părerea dumneavoastră. . .
   —    Cum, eu nu mai am voie, pentru că deţin un portofoliu, să fiu stăpîn pe viaţa mea?
 58
   —     Nu, domnule ministru, nu cred că mai are cineva această voie cînd a primit sarcina să impuie primejdii, legi, îndatoriri şi sancţiuni. Asta e voia numai a noastră, si nici a noastră propnu«zis. Vreau să zic că nici a mea, care am acceptat însărcinarea să dispui de libertatea oame/ mior şi să le<o măsor cu metrica legală — e voia, vream să spui, a cîtorva milioane de oameni liberi de însărcinări. Viaţa noastră e o vitrină în care se uită trecătorul şi care trebuie să rămîie o vitrină, fără perdele trase, pentru el. Viaţa noastră trebuie să fie o pildă pentru gură»cască, aspră cu noi înşine şt atentă.
   —     Asta se mai numeşte viaţă, domnule prinu procuror ?
   —     E viaţa pe care nu am refuzat»o atunci cînd ni sfa oferit.
   —     Vorbeşti din inimă, sau din inteligenţă, procurorule?
   —  Din amîndouă, domnule ministru.
   Ministrul stete pe gînduri şi, cu naivitate, curmă
 tăcerea.
   —  Ai propuneri de făcut?
   Prim<procurorul rîse respectuos.
   —     Aş £ avut propuneri de făcut acum optzeci de ani, dar pe vremea aceea nici tată<meu nu se născuse.
   —     Ei vezt? răspunse ministrul. Nimeni nu stă< pîneşte viaţa.
   —     Oricine îşi stâpîneşte viaţa lui: de asta e vorba. Pîmacum, o sută de oameni au stăpînit viaţa tuturor celorlalţi, llsînd<o peia lor să curgă pe apă. Din o sută, ei s<au făcut o mie. Azi sînt zece mii de oameni care o stăpînesc şi o uită pe a lor. Oamenii zic că asta se cheamă infecţie, şi că infecţia s>a întins peste marginile centrului strict de putregai.
   —  Şi atunci?. . .
59
 •— Nu mai e de făcut nimic: merge şi putre* gaiul, şi merge ţi judecata. . .
 —     Mă mspăimînţi. . . Stai de vorbă dumneata cu deţinuţii dumitale?
 —   E meseria mea, şi mi<o fac onest.
 —   îi analizezi?
 —   I<am analizat.
 —     Le pui îrt vedere, de Ia sine înţeles, ce rigori îi aşteaptă şi la ce se expun. , .
 —     Nimeni nu se mai înfricoşează, domnule ministru, nici intelectualii, nici ţăranii. . . For* mele şi<au pierdut conţinutul, aci e toată pro< blema, şi s<au topit şi formele, — şi toţi caută un conţinut şi forme noi: se pare că una fără alta, ca şi la teatru, nu poate să meargă. Adică să scoţi conţinuturi noi pentru corpuri vechi, însufleţiri pentru hoituri. . .
 —   Bizară conjunctură.
 —     Şi istorică, domnule ministru. . . Să credeţi că e istorică : asta nu trece lesne. , . Lucrul subtil e rezistent şi, cum se zice despre suflet, nemuritor. . . Cînd osteneşte, trebuiesc înlocuite accesoriile. . .
 —   Tinerii ăştia nu au o familie?. . .
 —     Aţi atins exact. . . E tocmai ce mă preocupă de cîtva timp să desluşesc, şi ce mă reţine de Ia o judecată complectă. Mi se pare că rezultatul cercetărilor mele o să fie dezastruos. . .
 —     N»au o dragoste, un dor de viaţă, o situaţie de aşteptat?
 —     Au, poate, o dragoste tîrzîe după un gol, şi mi se pare că prea multă, şi un dor de viaţă ca setea, însă legat de această dragoste nefi» rească. . . Despre « situaţii », nici nu mai încape vorbă. Le sînt indiferente.. .
 —   E monstruos ce*mi spui.
 —     Ne/am învăţat, domnule ministru, cu tipul tînărului ofticat după slujbă, fericit în intransi»
60
 genţele leneviei lui, încîntat că trece de două ori pe zi pe la bodegă şi că face curte pe asfalt. . . Acest tip există în număr covîrşitor, desigur, dar sînt si de ceilalţi mulţi, şi caracteristica acestora decide. . .
   —     Eu am o soluţie, zise ministrul. Radicală : să închidem şcolile.
   —     E prea tîrziu, domnule ministru. Sînt prea puţine şcoli şi acum.
   -— Să facem căminuri, cantine, burse. . .
   —     Prea tîrziu şi pentru asemenea cazărmi, dom» nule ministru. Lipseşte o articulaţie de început... Chiar dacă le«am da băieţilor abonamente Ia localurile de clasa întîia şi i<am trimite de două ori pe zi în străinătate să se plimbe. Ei vor altceva, vor să mănînce pîine uscată şi să doarmă pe pămînt, . .
   —     Incontestabil, răul vine de la carte. . . Să su< praveghem lectura. . . O cenzură sistematică dă rezultate. . .
   —     Nu vine de acolo, domnule ministru. . . dar cine poate să facă cenzura şi cu ce autoritate? Nu vedeţi, domnule ministru, că noi, ca să zic aşa, conducătorii, am pierdut cei dintîi senti* mentul autorităţii, pe care nu mai avem pe ced sprijini? Ne tremură mîna şi uităm cîteodată să iscălim. . . Noi ştim pe dedesubt, să mă iertaţi,
 —  fără aluzie la timpul prezent, — că sîntem nişte clovni. . .
   ■— Frumos, domnule prim»procuror, frumos. . . Noi am iscălit totuş decretul de cenzură. . . şi edictarea măsurilor înnăsprite. . . Ieri, în con» siliu, s»a şi discutat, după cum ştiţi, textul care le stabileşte.
   —     Tot o formă, dacă»mi daţi voie, domnule ministru. Cînd pîugarii cred că recolta lor o mănîncă ciorile, scot în cîmp o pâpuşe de cîrpă, umplută cu paie. Şi recolta e mîncată de secetă.
Nici cenzorii nu vor mai avea superstiţia cenzurii.
   —     Poate că cenzorii din trecut. Dar noi orga» nizăm o altfel de cenzură.
   —     Credeţi, domnule ministru, că cenzorilor, ţi celor mai disciplinaţi, le lipseşte o gîndire proprie?
   —     Vezi, asta trebuie să stîrpim, gîndirea proprie. Aci e calamitatea. Voi lua severe măsuri, ca toată lumea să gîndească Ia fel.
   Primuliprocuror surise.
   —     Sînt un om energic, domnule procuror. îţi atrag atenţia! La cotitura la care ne aflăm, simt în mine resorturi noi. . . Ce, nurti vine să crezi?
   —     Cum să nu, domnule ministru, răspunse primul «procuror. Dar cotiturile, cum le numiţi, n«au prea lipsit nici în trecut. Viaţa noastră se cam aseamănă cu vîrtejul urcuşurilor spirale : la scoborît nu mai eşti stăpîn pe volan, ţi trebuie pusă pedala.
   —  Dau maşina peste cap!. . . Ducă*se!. . .
   Sărind nervos din fotoliu, ministrul trînteşte
în biurou cu pumnul. Dar i»a trecut îndată, zîmbind şi el, totuş cu admiraţie, de brusca ridicare a temperaturii lui.
   —     Repet, domnule ministru, că totul vine tîrziu, zise prim<procurorul. Mai bine facem o puşcărie din toată ţara, pecetluind trecătorile şi înlănţuind pe fiecare om de un cîrlig în pămîntul lui. Asemenea lanţuri se desfac însă de la sine, prin deslînare. Fierul e tovarăş cu omul, nu e împotriva Iui.
   —     E regretabil tot ce spui, foarte regretabil. . . Nu mai sînt nici procurori. . . Ştii dumneata ce era un prim «procuror pe vremea mea?
   —     Păreţi, domnule ministru, să acceptaţi că vremea actuală nu mai e a excelenţei»voastre. . . Ştiu ce era pe vremea dumneavoastră un prim»
 62
procuror. Dar mi»aş permite, totuş, si vă încm noştinţez că m>a adus Ia dumneavoastră şi un scop determinat.
 —  Anume ?
 —     Nu ştiu precis la ce tratament înţelege onoratul guvern să fie supuşi studenţii arestaţi. . .
 —     Care studenţi? Sînt studenţi arestaţi?. . . Şi dinaintea uimirii de fizionomie a primului* procuror, ministrul adaose: A, da!. . . dar adu>mi aminte cîteva detalii.
 —  Studenţii implicaţi în ultimele dezordini. . .
 Ministrul se scărpina în cap, ca şi cum ar fi
 căutat în părul de la urechi o idee care lipsea din interior.
 —  Nu mai vrei să stai jos niţeluş?. . .
 —     Vă mulţumesc, domnule ministru, dar sînt aşteptat. Anticamera mi<e plină de. . . clienţi. Întîi, studenţii. . .
 —     Parcă nu pot să mai aştepte. . . Nu vrei să iei o cafea?
 Primul «procuror e consternat.
 —  Datoria, domnule ministru. ..
 —     Ascultă/mă, te treci cu firea. Mai dă/o dracului de datorie! Ştii ceva? Mi se pare că eşti un mare ipocrit, zise ministrul, ridicînd degetul, ca şi cum ar fi voit să<l împungă amical în burtă. Ai să faci carieră mare. . . Poate că ai să te găseşti într*o zi pe acest fotoliu, cu acest portofoliu. . . Rimează. . . — Să aduci o cafea pentru domnul prim<procuror! porunci uşierului ministrul, care îl sunase, apăsînd pe o claviatură de nasturi elastici, incrustaţi în biurou. — Ce, în camera de consiliu nu beţi cafele şi nu deli< beraţi pînă li se lungeşte părţilor gîtul?
 —  Nu obişnuim, domnule ministru.
 —     Ce spui dumneata? Ce, eu n<am fost ma< gistrat? în Consiliul de Miniştri noi facem şi cîte un pocher. . . Ce te uiţi aşa de lung Ia mine ?
6i
  —     Dar studenţii, domnule ministru? Familiile vor să le aducă aşternut, de mîncare, vor să»i vadă. . . Pîn/acum sînt ţinuţi la secret. . .
  —     Vream să te întreb adineaori şt mifai tăiat vorba: cînd ţi se prezintă o inculpată frumoasă, te apucă aşa, ceva. . . ?
  —  Vai! domnule ministru. . .
  —     Haide, haide, nu face pe mironosiţa. Am trecut şi eu pe acolo, ba mai trec şi acum, apasă lăudăros ministrul. Bărbatul e bărbat, orice/ar face. . .
  —     Studenţii, domnule ministru. . . Peste zece minute va trebui să dau ordine noi. . . Ce facem cu ei?
  —     Nu mă mai slăbeşti cu studenţii ăştia. Ştiu eu ce să«ţi răspund?
  ■— Care sînt vederile guvernului, domnule mi* nistru? Dacă le dau un tratament după cugetul meit, mă aştept să mă deochi. Dacă tratamentul trebuie să fie aspru, îmi trebuie ordinul dum* neavoastră.
  —  Ti! plictisitor ce eşti. . . zise zîmbind miniî
  strul. Crezi că guvernul    are vederi în chestia   asta?
  —  De vreme ce i<a       arestat. . .
  —  Păi, guvernul i<a     arestat?  Să  nu    mai  spui
  asta. Guvernul nu ştie      nimic.
  —  Am avut ordinul dumneavoastră său arestez...
  —  Ordinul meu? E scris undeva?
  —     Nu e scris, domnule ministru. A fost un ordin verbal. . .
  —     Şi acum ce vrei de la mine, domnule prim» procuror? 2ise aţîţat ministrul. Dumneata cum crezi că e mai bine?
  —     Eu nu cred nimic, domnule ministru. Eu execut.
  —     Nu înţelegi că nu»ţi pot spune nimic? Ti! stupidă afacere. Pin/acum ce procedeu ai între/ buinţat?
 64
   Înţelegînd că prestigiul ministrului trebuie salvat, primul/procuror zise:
   —  Procedeul nici prea>prea, nici foarte»foarte. . .
   —     Minunat! răspunse ministrul, care se vedea scăpat. Aşa zic şi eu: nici prea»prea, nici foarte* foarte. . . Am să adopt formula dumitale la consiliu.
   Şi cum primul/procuror se sculase pentru a zecea oară sâ plece, reuşind de data asta să poată ieşi dift cabinetul ministrului, se înclina respec* tuos şi, trăgînd uşa după el, o uşă capitonată, cu un zgomot ca un oftat, auzi pe ministru re< petînd :
   —  Nici prea*prea, nici foarte<foarte. . . Genial!
  Acasă Ia ministrul de justiţie.
  —  Am auzit că vrei să demisionezi, papâ. . .
  —  Ai înnebunit?
  —    Te rog, papa. . . La vîrsta mea nu mai am voie sâ mint, nici să fiu ridiculizată!
  ■— Ai uitat să mâ şi săruţi, Miml. Ia vino<n< coace, fetiţa tatii dulce. Ce ţi>a supărat inimioara? Nu mă mai iubeşti?
  —    Dragă papà, nu mai pot să mă ascund, S*a ivit între roi, aş putea zice, un gol.
  —    Dacă ţi s<a golit poşeta, s*o umple papa numaidecît. Cît îţi trebuie?
  —    Papâ, de ce vrei să mă ofensezi! Lasă g Iu; mele. . . N<ai băgat de seamă că nu mai sînt eu de cîtăva vreme ? Nu tenii întrebat ce mă nelinişteşte, ce mă întristează? Nici mai vreme să te gîndeşti. Clubul, clubul, clubul, ziua şi noaptea clubul şi politica. . . Mat demult erai mai apropiat de noi. De cînd a murit mama, n<ai mai venit niciodată acasă înnainte de ziuă. . .
  —    Eşti îndrăgostită ? Aş fi bucuros, . . Vezi că mă gîndeam?
  —  Sînt martirizată, papâ.
  —    Ah! Universitatea vta stricat pe toţi. Dar nu<ţi lipseşte, fata mea, nimic. Eşti bogată, eşti frumoasă, ai un nume. . . o săd schimbi cu altul, pe care să ne căznim să *1 alegem în raport cu al tâu. . .
  —  Bogăţia asta îmi ofileşte toate gîndurile. . .
  —  bauzi, i<auzi ! Dar nu te mai recunosc.
  —    Mai bine spune că nu iruai cunoscut nici* odată, papa. Am venit săfţi pui o singură între* bare: e adevărat că demisionezi? Nu»ţi închipui cu cîtă bucurie am aflat. . .
  —    Eşti în plină criză de demenţă! Ba mi se pare că ai intrat în criză de impertinenţă, zise cu o ciudă exagerată ministrul.
66
   —     Eşti gata să prezidezi, iartă, papă, cuvîntul, o infamie. Nu se poate! Terai obosit destul, ai cîştigat milioane peste milioane. Fii bun, papa, şl dă (ţi demisia. Nu mai face pentru tine. . . Tatăl meu cel bun şi drag deţine un portofoliu odios . . . leapadăd, papi . . .
   Ministrul se simte paralizînd.
   —     Cu alte cuvinte, îmi faci un proces pentru că tefani crescut, pentru că ţifam adunat avere, pentru că teiam făcut mare şi inteligentă. Mulţu» mese. Nu mă aşteptam.
   —     Dacă ai li băgat de seamă, procesul durează de mult. . . de la moartea mamei. . . de doi< sprezece ani trecuţi. . . Ai adus o guvernantă franceză, pe urmă o nemţoaică, pe urmă o engles zoaică. . . Leiai tot schimbat. . . Şi ne<ai dat în grija lor. . . Afară de bani, nimic nu Ie era bun în casa noastră. . . Ne priveau de sus, din înnălţimea rasei, şi ne dispreţuiau, tocmai pentru încrederea absolută pe care le<ai acordata rînd pe rînd. . . Cînd eram mai mici, ne<au şt bătut. . .
   —     Nu mi<aţt spus niciodată nimic! a strigat revoltat ministrul.
   —     De unde vreai să te luăm?. . . Să.ţi cerem audienţa la minister?. . . Să te căutăm la club, la partid?. . . în cele din urină ncsam făcut singuri dreptate. . . De ce crezi că ai plătit despăgubiri domnişoarei Clara? Pentru că Titi i<a spart în cap, odată cu capul, un vas de Sèvres. . . Am fost crescuţi între slugi şi neam ales cu inima tristă. . . Unde erai tu, papa, veşnicule absent?. . . Mama era în pămînt. . . Ne simţeam mai bine numai cînd ne duceam, pe furiş, la cimitir. . . Şi văzînd că pămîntul e mai bun, ne-am lipit de el. . . Dar era pustiu şi la moşie, şi la noi în casă. . . Intre slugi eram străini. . . şi între noi şt slugi nu ne ajuta nimeni. . . Tu învinovăţeşti cărţile. Eşti om politic şi ministru de justiţie,
67
îţi trebuie un vinovat care nu se vede. . . Ce ne făceam noi, dacă nu erau cărţile?. . . Tu te*ai gîndit numai la banii noştri, fi niciodată la sufletul nostru. . . Şi ne*ai adunat, slavă Domnului, şi mie şi lui Titi, o zestre impresionantă. Nu te supăra, papâ: la Finanţe ai lucrat tariful vamal cu uşile închise şi ai mai îmbogăţit şi cîţiva odioşi samsari de presă şt de afaceri. La Industrie te*ai priceput să canalizezi admirabil comisioanele. Zestrea mea vine cel puţin de la două mini» stere. . . M*aş lipsi bucuros. . . Mă incomodează.
   Ministrul e ameţit. O lacrimă îi încălzeşte ochii.
   —     Sînt cîteva lucruri, zise el mîhnit, de care copiii nu vorbesc niciodată cu părinţii lor. . ,
   —     Şi totuş le<am îngînat cu mama cîtva timp, şi, de cînd nu mai e mama, le vorbesc cu mine. A venit ceasul să le vorbesc cu tine. Dâ i drumul, te rog, floraresei din închisoare. . .
   —     A! tot florăreasa? V>a fascinat pe toţi.... Cum se poate?
   —     Florăreasa e unul din miile de cazuri curente. Florăreasa e un simbol. De ce o ţii arestată ? Este vinovată? Răspunde! Şi uită.te măcar c> dată bine în ochii mei.
   —     Nu/i vinovată, tarăgăni şi cu necaz, dar şi plăcut emoţionat ministrul.
   —     Atunci, dictează dumneata, papâ, ce facc un om de onoare?, . .
   —     Vezi. . . Sînt interese importante şi sca* broase, de partid, care trec peste un coş cu flori şi peste o vînzătoare de margherite, ca un vagon de marfă. . . Dar crezt tu că ea vinde numai flori?
   —     Nu li canalie, dragă papâ. . . E o fată onestă, profund onestă, pe care o cunosc.
   —     O şi cunoşti?!. . . Cum se poate să cunoşti tu specimene de calitatea asta?!
 68
   —     O calitate de prima categorie, papâ. Am fost la ea în puşcărie şi i<am făgăduit că nu te las să o condamni. Tatăl meu era un mare ştren/ gar, dar nu un asasin.
   —  Ai fost fi la puşcărie, Dumnezeule! Şi teia lăsat ?
   —     Fetei ministrului de justiţie nu i se poale refuza vizitarea unei deţinute.
   —     Cad ca din cer. , . Dar eşti rezonabilă, Mimi. Aş prefera să nu te mai ocupi de asemenea lucruri fi să<ţi vezi de sport. Ia maşina şi plim. bă(te. De ce ţi<am cumpărat<o, ca să vizitezi închisorile ?
   —- Dacă mă creştea de mică mama cu racheta de tenis în mînă si cu schiurile în picioare, n»aş fi văzut, poate, nimic, aş fi intrat în viaţă valsînd, aş fi jucat viaţa ca un cadril şi aş fi ieşit dintnînsa cu o polcă. Dar am dispreţuit aceste îndeletniciri de mondenă şi am preferat să mă uit cum dan* sează celelalte fete. . . Atunci, mi<ai promis, de# misionezi. . .
   —     Dacă m<ai mişcat, să nu confundăm, nu însemnează că ţi»am promis. . . Demisia în plină guvernare normală? Să nu ne dispară bunul» simţ. Fac parte dintrmn partid pe care îl slujesc de douăzeci şi cinci <ie ani, sînt una din perso< nalităţile lui: pot sa mă despart de colegi, de şef, pentru o florăreasă?
   —     Un brav colonel a făcut tot războiul, fără o singură rană. în ziua cînd s<a întors, i s<a prins sabia într<o şină de tramvai, s<a împiedicat fi a fost tăiat de tramvai pe bulevard. Tu n<ai să mori dacă demisionezi. . . Şi mai scapi şi tu, şi te mai înfrăţeşti şi tu cu copţii tăt. . . E o cameră în care n<ai mai intrat de cînd eram mici. . . Eu o deretic în toate zilele. . . e singura mea mîngîiere. . . Vino cu noi, să stăm de vorbă acolo, cîteştrei. . . Va fi şi al patrulea cu noi, în aer. . .
 69
 Ministrul e zdrobit.
 —     Nu pot să demisionez, Mimi. Mă gîndesc, şi/rui e imposibil. . .
 —   Atunci dă(i drumul ilorăresei. . .
 —     Nu li mai copilă decît eşti. . Ascultă, Solo a subvenţionat partidul în opoziţie. Din toate afacerile pe care le face, dă partidului un atît la sută. . . îi sîntem datori. E şi membru, al partidului. . .
 —     Am văzut că a votat cu disidenţii. Şi L-am felicitat în gînd. . .
 ■— Eşti nedelicată.
 —     N*ai pornit tu prigoana după contribuabilii săraci, ca să acoperi, în fond, deficitele provocate de afacerile lui Solo ? Ai tu autoritate să iei măsuri împotriva unei lumi care se străduieşte ţi a unei florărese inocente? Mie mi>e parcă ruşine, papa.
 —   Mimi, mă înspăimînţi!
 —   Prin urmare?. . .
 —   Nu pot, dragă Mimi, nu se poate. . ,
 —     Bine, răspunse fiica ministrului. Ai să rămîi cu Solo şi cu partidul, cum am rămas şi noi cu servitorii şi guvernanta. Eu mă duc cu florăreasa. Tu cu datoria ta, eu cu datoria mea. Domnule ministru, cu începere de azi ne găsim în război. . . Nu rîde, că nu glumesc. . .
 —     Ce vrei să faci ? a întrebat ministrul, tăindufi ieşirea, Cîta vreme îţi sînt părinte, am dreptul să te întreb. Şi cred că îţi mai sînt. . ,
 —     Vreau să iau apărarea publică a Ilorăresei. Nu sînt înscrisă în barou?
 —   Tu, fata ministrului, şeful parchetelor ? !
 —     Tocmai! Sîntem în conflict. Şeful parche< telor a fost rugat de liicăssa să dea drumul din puşcărie unei fete nevinovate, şi şeful parchetelor nu poate.
 —     Te arestez! zise, şi. glumind şi serios, mi» nistrul.
70
  —     Vezi, de asta mă cam îndoiesc, răspunse fata.
  —     Dar am băgat de seamă că toată vremea ai uitat să mă săruţi. . . Ce, afacerile grave pot împiedica pe Miml să pupe pe papâ?, , .
  Ea îl cuprinde cu braţele, tare, pe după umeri, şi se lăsăm voia dragostei de tată, reţinută. . .
  —     Sînt fericită, dragă papa, zise fata, săru< tîndu:i ochii, obrajii şi mîinile, cum num mai fost de mult. . . Dar altă dată te rog să te razi. . . Daca vorbeai cu fata dumitale, de dimineaţă, ea ţi*ar li adus briciul şt săpunul numaidecît.
  Ministrul simte nevoie să facă un examen al moralului domiciliar. în timpul celor doisprezece ani de cînd e văduv, i<a scăpat cu desăvîrşire controlul copiilor, şi păpuşa socială se găseşte dezechilibrată în gospodăria lui. Şi<a chemat băiatul.
  ■— Undezi Titi?
  —  Acasă. De ce întrebi?
  —  Am treabă cu el. . . Ce face acasă?
  —  Citeşte.
  Ministrul se încruntă.
  —     La orele astea un băiat stă cu nasul în carte şi nu găseşte nimic mai bun de făcut. . .
  • - Citeşte şi scrie, nu<l turbura. . .
       S<a apucat să şi scrie?!. . .
  —     Ai prefera, papâ, să stea cu nasul înlrmn pahar de şampanie, la varieteu?
  —     N<ar fi. mai rău, fata mea. . . Dar nici eu nu mai ştiu cum ar fi mai bine. . . Ştii ceva?. . . Mîine plecăm cîteştrei la moşie, să o vedem pe mama. . .
  A doua zi, gazetele de dimineaţă anunţau cu litere mari, ostentativ, punerea în libertate a
71
Linei florăreasa şi renunţarea la urmărire. Şi Lina, îngreţoşată de boieri, a luat trenul şi s>a dus la fabrica de zahăr « Toplicem », unde avea o prietenă la împachetatul cutiilor de carton, şi s<a angajat şi ea.
   O ţigancă tînară, despletită, cu ţigarea în gură, îşi oferea albăstrelele de<a lungul peronului, pe subt geamurile de la vagoane.
   —     Dă<mi un buchet şi mie, zise Lina, întin» zîndu<şi braţul alb pe fereastră.
   —     Parcă te/aş cunoaşte, domnişoară, zise ţiganca, săruta*ţi<aş mîna, ca tare eşti frumoasă. . . Pentru dumneata, cincizeci de bani. . . adaose ţiganca, încercînd să>şi aducă aminte.
   —     Ţine, răspunse Lina, scoţîndu<şi din deget un inel.
   ■— Să/ţi dea Dumnezeu sănătate, domnişoară, că de noroc n<ai să te plîngi. , . — Ţiganca, luîndu<şi ghiocul în mînă, se uita în crăpătura lui cu mirare: Eşti barosană, domnişoară, şi ai să ajungi barosană mare, crede ce<ţi spune Arnca Timoftei. . .
   Şi pornind trenul lin, ţiganca se mai ţinea cu ghiocul după fereastra care plecase din loc, dîndu<i fetei de bine. Lina rîdea de bucurie şi îşi lua rămas bun de la ţigancă, de la gară, de Ia oraşul mare şi de la un trecut încheiat, făcînd semne cu mîna încinsă de o brăţară cu medalion.
   în laboratorul fabricii de zahăr « Topliceni » era liber un loc de « laborant ».
   înfiinţată pentru mînuirea materiilor caprici» oase cu ajutorul maşinilor supuse mîinilor omului numai pînă la un punct, fabrica lucra neîntrerupt şase luni de zile, subt controlul tehnic al labo» ratorului şi al unui chimist, însărcinat să verifice, douăzeci şi patru de ore în şir, produsele şi rămă* şiţele numeroaselor secţii şi diviziuni ale acti< vităţiî.
   Deschizîndu<se o nouă « campanie » de toamnă, după culesul sfeclei, personalul se întorcea la un program de muncă de<abia isprăvit în lunile de vară. Pauza vacanţei fusese petrecută de con< ducătorii, directorii şi şefii de fabrică, angajaţi din străinătate, cu contract în străinătate, şi ei se întorceau, rînd pe rînd, cu geamantanele mînjite estetic de inscripţii şi etichete lipite pe laturi, ca să bată la ochii muritorului autohton, osîndît să nu iasă din pîinea rece şi din metru! Iui pătrat de cimitir niciodată.
   Veneau din Tirol, din Italia, din Elveţia, din Germania şi Franţa, marcaţi cu cîte un detaliu al costumului, care<i clasa << turişti », între oameni fericiţi de plimbare. Li se pregăteau camere şi apartamente, erau aşteptaţi în gara fabricii, şi, cîte unui, de însuş directorul general. Informat telegrafic, el punea hainele de mare ţinută şt
73
lua cu lanţul de nichel cîinele cu zgarda nouă, aghiotantul lui de festivităţi.
   O forfotă imensă izbucnise în teritoriul fabricii puştiu, Sute de vagoane deşertau în silozuri preţiosul lor conţinut, sute de care, mii de care soseau în convoaie lungt, numeroase pîlcuri de săteni se înscriau la poartă pentru lucru, şi cîte un lăcătuş, cîte un mecanic. Portarul, un fost funcţionar de Stat, avea multipla sarcină să scru< teze oamenii, să numere carele, să le cîntă/ rească şi să păzească poarta, ajutat de un om. Soţia, franţuzoaică, o institutoare ieşită la pensie, nu era în stare să/i fie de folos şi să lege două vorbe româneşti, citind la basculă o cifră limpede pentru săteni. Dar ochiul experimentat al domnului Coşoiu, portarul, se bucura de o veche recunoscută autoritate în biurouri, unde listele de angajaţi erau aprobate, fără discuţie, trecute în registru şi distribuite în toată fabrica după indica? ţiile lui.
   Poarta era deci unul din marile criterii ale administraţiei, şi ea putea să fie scrisă cu literă mare, ca Sublima Poartă de odinioară. O mie de oameni de muncă aleşi însemna o mie de chezăşii că lucrul se făcea de către fiecare şi la timp. Ei intrau în uzină şi îşi luau locurile în primire după discursul de amănunţite învăţături al portarului.
   « Un lucru vreau, spunea domnul Coşoiu cînd oamenii îşi puneau căciulile în cap: să niavem vorbă. îndată ce aflu de o neregulă sau o nesu/ punere, vinovatul primeşte socoteala şi pleacă. »
   Ţăranii strigau: «Trăiţi!» şi erau conduşi în săli şi localuri.
   Numai priveliştea unui mare bîlci ar fi putut să dea o idee despre atîtea forţe mobilizate în dezordinea varietăţii, în primele zece zile de transporturi şi angajamente. Oameni, locomotive,
74
 cai, vagoane şi căruţe se amestecau ca întrmn mare port de mărfuri şi naţii, şi în imensitatea ogrăzilor, cu magazii, şanţuri de beton şi linii de calc ferată, între munţi de ţevi, clădiri de roţi şi piese şi piramide de fierărie veche, dezasortată, fontă, cazane, serpentine, tuburi, gigantica mişcare contradictorie a muncilor numeroase, a braţelor, sculelor şi vehiculelor se asemăna cu un război pentru ridichi. . . Obiectul esenţial era şi rămînea căpăţîna albă, ca de nap, a sfeclei, uniform. ter< minată, ca palida figură chineză, cu o coadă. Furcile, tabărîte pe vagoane şi care, le răscoleau, dînd lurcile vegetale deia dura în gropile de păstrare, şi căruţele cu coviltir, golite de conţinut, se îndreptau, grămadă, pe un drum de ieşire, ca nişte turme de cămile cu spinarea boltită rotund. Şi ţignalul domnului Rifler, un fost căpitan austriac, blond ca pepenii galbeni şi cu mustaţa albă de bălană, trasă dincolo de urechi, punea ritm în haosul descărcării. Cu cizme peste genunchi, de ofiţer călăreţ, şi subţire ca un şarpe, înnalt, elegant, voios şi elastic, el organiza înnain» ţările, întoarcerile şi intrările, nccontenit, din vîrful unui pisc de sfeclă, cu o cravaşa nervoasă în mîna dreaptă, cuprinsă de o tiiînuşă. Vorbea româneşte aproape foarte corect: servise intr/un regiment de români, şî avea mai ales o corectiv tudine de expresii neobişnuită oamenilor care comandă gloatele nepricepute. La supărare, pocnea biciuşca de carinibul cizmci şi striga o dată « No! » — interjecţie învăţată de la ardeleni, — şi(i trecea. Ochii lui, neînchipuit de albaştri dedesubtul sprîncenelor incolore ca pănuşa uscată de porumb, rîdeau numaidecît. Nici o injurie, nici o ofensă. Dimpotrivă, o meticuloasă grijă de oameni şi mult respect de ţărani. Dacă vedea că, prin preajma lui, omul careţi făcuse datoria umbla după o ţigare, Rifler da un fluier, ca să
75
se uite omul la el, ît arunca tabachera, peste sfeclă şi căruţe, şi o primea pe aceeaş cale înnapoi, cu o ţigare mai puţin.
—     Dumneata ai £ăcut treabă bună: ia două! striga Rifler, — ţi omul lua două ţigări.
   Laboratorului fabricii îi lipsea, pentru ziua în care trebuia să intre aburii în funcţiune, un laborant. Ion Trestie nu ştia ce/i un laborant, dar cînd i s<a spus: « E un loc pentru dumneata la fabrica de zahăr, dacăfţi convine », sunetul cuvîntului i-a plăcut. Orice;ar fi fost, un laborant ţinea de laborator, şi un laborator era ceva deo> sebit de lucrul de toată ziua. Cînd i s*a mai spus că se poate să fie candidaţi mai mulţi şi că va trebui dat şi urv examen, simpatia lui pentru locul de laborant sporea deopotrivă cu temerea de a înfrunta încercarea.
   Fuseseră angajaţi, anul precedent, şi alţi băieţi, dar unul după altul a trebuit să plece, n<au putut face nimic, «Locul e greu.», i s<a spus, cum i se spunea şi la şcoală că profesorul cutare e « sever », dar condiţiile neclare ce trebuiau satisi făcute îl hotărau să se măsoare cu ele.
   Ion Trestie se afla într«o pauză. învăţase pînă la 19 ani nişte carte, de nici un folos. Şi apucase săişi desţelenească viaţa de mic.
   De !a 12 la 16 ani, solvent al unei cazărmi pedagogice, comandată de un preot unit, şi uitat de o familie dezordonată, cum era pe vremuri, şi cu taxele mereu întîrziate, el a făcut ca toţi şcolarii fără mijloace, dînd lecţii şcolarilor mrfi tineri decît el. Fusese şi dascălul intimidat al unuia mult mal bătrîn, un sergent<major de administraţie, căruia îi intrase, întrmn cap cu o frunte de un deget, ambiţia să iasă ofiţer, trecînd un examen, pe care ba şi trecut. După clasă, — era pe atunci Ionică, — Ionică se ducea, cu învoirea direcţiei, departe, într/o mahala de mîl şi zăpadă, şi sta, pînă tîrziu, nemîncat, în odaia elevului de trei ori mai în vîrstă ca el şi prevăzut cu patru perii de mustăţi şi sprîncene, cu care sperieturile lui nu se mai puteau deprinde. Elevul îl asculta totuş ca un copil mic, făcea
77
teme şi probleme cu toată încâpâţînarea voinţei, pătruns de o mare admiraţie pentru ştiinţa pro» fesorului degerat pe drum, căruia totuş nu;i dădea, în timpul penibil al lecţiei, un pahar cu ceai. Ba, de multe ori, lecţia era întreruptă. Ser< gentului făcîndu<i<se foame, mînca un ceas, lăsînduişi profesorul singur, să simtă pe gaura uşii aroma delicată a fripturii, şi Ionică trăgea folosul că(şi învăţa în răstimp lecţiile pe a doua zi. Leafa fiind mare pentru vîrsta şi timpul lui, patruzeci de lei pe lună, — era condiţionată de un efort îndrăzneţ: dascălul trebuia să înveţe, el întîi, materia de predat si să se descurce pe cît putea mai cinstit, învăţat la greu, silit să*şi facă Şi şcoala lui şi şcoala viitorului ofiţer, să rabde mult şi să se odihnească puţin, ca o cioară într<o cracă de plop, obosit şi somnuros ele luni de zile nedormite. Bine clădit însă de natură şi hrănit de optimismul absurd al norocoşilor, el nu s*a înfricoşat la 22 de ani de enigmele unei fabrici de zahăr. O să încerce, şi n<are să moară dintrvai tîta. Mai ales că era dalor să se apuce de ceva care nu trebuia să fie o « slujbă » de biurou puturos, într^o judecătorie. Polii şi sutele econof miilor din trecut erau pe sfîrşite, şi băiatul se vedea lăsat în urmă de înnaintarea colegilor lui înstăriţi. Unul era şef de cabinet, alţii parazitau în situaţii politice şi străinătăţi. Cumva, tot o să răzbească el, odată şi odată, îl învăţase instinctul lui de oltean, şi nio să se dea înnapoi să mua; ceaşcă orişice. Trebuie să răzbească fără protecţii, fără recomandaţii, singur! Ca să ieşi deasupra,
o  iei de dedesubt, de jos. Cine vrea să fie tuturor stăpîn e tuturora slugă. Hai la fabrica!
   Dar examenul de chimist? Despre examen nu avea nici o noţiune. Cel care îl informase nu ştia mai mult şi fusese numai o întîiiipiare că ha întîlnit. Singură data era precisa: proba trebuia
78
dată peste zece zile. Prudent şi cuminte, el s<a urcat în tren şi s<a dus la fabrică să se docu» menteze.
   Nu putea să intre fără să He întîi descusut de domnul portar. In monumentul de grinzi şi scînduri oarbe al porţii era încadrată locuinţa confortabilă a funcţionarului din poartă. A şovăit să sune şi a sunat, apucînd o vergea de fier de mîner. Zgomot exagerat, de clopot mare. I s<a părut că trăsese prea tare şi'i venea să se ascundă, ca după un început prost. Dar mai înnainte sâ<şi dea seama ce trebuia să urmeze, la ghişeul deschis cu un zgomot corespunzător, apăru, ca întnun tablou vechi, o figura slabă, cu ţăcălie căruntă, slăbită subt ochi, lungăreaţă şi cu gura amară. Ochii din ghişeu îl scotociră puţin, l<au măsurat. Bătrîiorul scoase bine capul pe fereastră, ca un struţ de menajerie, ca sâ 1 vadă întreg. Căutătură obosită şi aspră. « Seamănă cu cineva din istoric », şifa zis Trestie şi nu<şi aducea aminte cu cc portret cu gulerul creţ, de varză. Dar el nu mai începea să vorbească, şi. ghişeul rămînea deschis. Uu zîmbet se zări, modificînd duritatea figurii care se uita la el.
   —    Mi se pare că dumneata m<aL sunat pe mine, nu eu pe dumneata. Nu vrei să*mi spui, tinere, ce vrei? Ori ai sunat din greşeala? Ori n<ai sunat dumneata?
   —    Bună ziua, domnule p. . . , zise Trestie încet.
   Era să zică « domnule portar », dar avea o ezitare. Portarul aducca cu Richelieu.
   —    Aici mi se zice Coşoiu, răspunse cil ironie dulce funcţionarul.
   —    Bună ziua, domnule Coşoiu. . . Uite de cc am venit. Mi s<a spus, dacă e adevărat, că trebuie un laborant, la laborator. . .
   —  De trebuit, nu zic că n»ar trebui. . .
 79
   —      Mi s<a mai spus că la io octombrie trebuie depus ţi un examen.
   —      Şi asta e destul de adevărat, dar asta numai aşa, ca să se aleagă cineva, dacă se prezintă mai mulţi. Au mai fost şi alţii, degeaba. Dar poate că dumneata n<o să ai nevoie de examen. . .
   —   De ce?
   —      Nu te priveşte pe dumneata, răspunse pon tarul părinteşte.
   —      N»am mat pus piciorul într>o fabrică de zahăr şi nici nu ştiu ce trebuie să facă un « labo? rant ».
   —      Nu e cine ştie ce. Speli sticlăria murdărită a chimistului şi bagi de seamă sa nu o spargi. Nu e proprkuzis murdară, dar e subţire sticlăria, subţire ca foaia de ceapă, şi multă. De asta n<ai să te plîngi. O să ai ce spăla. . . Baloane, epruf bete, capsule, ţevi, aparate. . . Cel dinaintea dumitale a spart în două zile leafa pe o lună şi două lentile de la polarimetru. . . Pe urmă, trebuie să pregăteşti aparatele şi substanţele pentru analize, acizi, otrăvuri. . . Ai să te cocoţezi pe aparate, ai sa urci scări lungi şi ai să te dai de pe ele jos, ca un pompier, cu multă băgare de seamă, ca la circ. . . Aproape că trebuie să umbli pe sîrmă. Te duci colo, dincolo, din fundul pâmîntului pînă în creştetul turnului celui niai înnalt, ca să<i aduct domnului chimist, în labcv rator, probe de peste tot, de la generatoare, de la cristalizare, de la filtre. . . N<ar fi nevoie de atîtea alergături, dar fabrica e veche, şi toate maşinile o trădează şi fură cîte ceva. Laboratorul face poliţia aburilor şi a lăturii, şi duşmanii cei mai mari aî societăţii noastre sînt vacuumul şi condensarea. Şi sîntem, ca naiba, întrmn timp cînd fuge prea mult zahăr la gîrlă. . .
   îl încurca, în programul de lucru al domnului Coşoiu, că ceea ce părea că trebuie săd intereseze
80
era acoperit cu termeni prea mulţi îşi da seama clar de ceva, că intră tntr>o lume nouă, şi asta l<a sedus. Şi i<a plăcut persoana doua cu care
 i  se adresa Coşoiu, ca şi cura implica un anga< jament.
 —     Vedeţi, domnule Coşoiu, pricep ceva, dar nu ştiu nimic. Aţi spus: generatoare, vacuum. . . Un examen începe să mi se pară la locul lui.. Dar şi fără examen, în cîtă vreme o să învăţ eu atîtea lucruri noi?
 —  După cît aş înţelege, ai făcut ceva studii. . .
 —     Nu pot zice că nu. Dar ce fac eu, cu ce va trebui să fac, se bate cap în cap. . .
 —     Dacă eşti deprins cu cartea, este ca şi cum te<ai deprins să vezi: merge. Desfaci lucrurile, ca după o tabelă de logaritmi. . .
 « Portarul » îi plăcea din ce în ce mai mult, şi Trestie, surprins că vorbeşte la o poartă de uzină ca la universitate, căuta să vadă mai bine dedesubtul ciocului care se mişca odată cu gura.
 —     Nu vrei să vii înnăuntru? îi zise foarte potri? vit Coşoiu. Intră, te rog. La<a la stînga.
 Camera portarului era un biurou adevărat şi făcea parte dintrvo casă gospodărită meticulos.
 Trestie se simţi bine.
 —     Cum te cheamă? zise Coşoiu, întinzîndu<i mîna cu simpatie.
 —  Ion Trestie. . .
 —  Ia loc niţel.
 Coşoiu deschise o uşă din fundul biurouiui, ieşi pe jumătate din biurou, pîna la spinare, şi strigă pe franţuzeşte:
 —     Celestine. . , Viens voir, Cétestine. . . Il y a chez, moi un jeune homme qui ressemble à s y tromper à Marcel. Il a jusqu'à sa voix.
 Şi întorcîndufse în biurou:
 —     Nevastă<mea e franţuzoaică. Marcel e nepotul nostru de la Dijon. . . înţelegi frânţiiZeŞte?
SI
    —  Am înţeles ce<aţi spus.
    —     Nevastă>mea nu vorbeşte boabă românească, dar înţelege şi ea. . . Vreau să te prezint. O să fie emoţionată. NVam mai văzut atîta asemănare.
    Doamna Célestine, întivadevâr, a rămas uimită. Era o cucoană mică şi sprintenă ca o vrabie, şi cu părul alb, gătită cu o cochetărie gravă şi ciri< pind o franţuzească guturală, ca o rîndunică. Trestie nu ştia că vorbirea franţuzească poate fi atît de fermecătoare, chiar din tot ce nu putea înţelege, în muzica silabelor ei. Doamna Coşoiu, care s»a prezintat « Selestin Coşoa », avea o gură curată, potrivită cu limbajul, şi o prospeţime, Ia anii ei, de ducesă, ieşită dintr^o cutie de bom< boane. Gestul îi era fraged, politeţea animată, îşi desprindea cuvintele dmtr<o minte clară, ca nişte flori de muşeţel noi dintrso poiana verde, şi sănătatea personalităţii ei ha impresionat.
    ■— Nu cred că locul din fabrică e pentru dunu neata, i*a spus doamna Célestine, pe franţuzeşte, îmi pare rău să<ţi spui. Aici trebuiesc altfel de oameni.
    —     Ba da, răspunse el pe româneşte. Niciodată nu m>am simţit mai îneîntat. Voi face tot ce mi se cere. Şi trebuie să fac şi pentru motivul că sînt. . . nevoiaş. . . Nu mă tem de nici o muncă.
    —     Foarte bine. Aşa trebuie, zise Coşoiu. Omul inteligent nu se dă înnapoi de Ia nici o greutate. Aşa e întocmită lumea: unii vor să se împotri» vească şi acceptă toate rusinile, alţii dau de la ei, scîrbiţi de o luptă care în cele din urmă nu duce la nimic, şi scoboarâ înnapoi şubreda scara urcată. Nevastă>mea e o fostă profesoară, şi eu am fost slujbaş. Noi sîntem de ăştia, şi sîntem mai mulţumiţi : posedăm realmente tot ce ne aparţine. Fă»te laborant, eşti tînăr, ai o viaţă de trăit şi ai să faci mai mult. Atîta doar: salariul e foarte mic, ca la început.
S2
  —   Oricît ar fi de mic, zise Trestie. Un leu pe zi ?
  —   Nu. Doi lei pe zi.
  —- Sînt încîntat.
  —    Şi răspunsul ăsta îmi place. Vino sănătos pe ziua de io, dar fii în fabrică la opt dimineaţa.
  —   Negreşit, zise Trestie.
  — Şi fiindcă oriştcum e trebuinţă să te pui niţel în curent, o săfţi dau o carte. . . Din cîte văd, mi se pare că citeşti franţuzeşte.
  —   Da, de citit citesc cu oarecare uşurinţă.
  —   Răsfoieşte în zece zile acest manual.
  Trestie citi pe copertă: Traité du fabricant
  de sucre.
  Cu cartea subsuoară, Ion Trestie pleca de Iîngă soţii Coşoiu aproape fericit.
   Ion Trestie îşi petrecuse timpul de tînăr fără lucru, colindînd împrejurimile, care puteau să fie ajunse cu piciorul. Oraşul, cu aspectele lui anemice şi mărginite, nu<i izbutise să<i ajungă plăcut. Trotuarele îmbîcsite de lume tărăgănată îl dezgustau de tîrgul costumelor şi al atitudinii, deghizată în gulere şL corsete, şi casele în care fusese primit îl înnâbuşeau. O natură falsă şi com< pusă amplifica odioasa caricatură a vieţii laolaltă, şi numărul proştilor importanţi şi al canaliei era covîrşitor.
   Viaţa adevărată începea, pentru Trestie, ca pentru berze şt cuci, de acolo unde pămîntul necivilizat dă lăstari şi unde pomii, nestînjeniţi de estetica municipală şi de ştiinţa urbanistică, prezintată în parcuri cu foarfecă şi tulumbe, îşi un zesc slobod caierul de umbră şi frunze. îl chemau potecile strecurate prin iarbă, rîurile încă nemuri dare de vecinătatea omului, cîmpiile, satele, îşi strîngea curelele sacului de spinare pe umeri, lua bastonul şi pornea la drum, gîndindu<se la zilele care pe nesimţite îi înjghebaseră, pînă la vîrsta lui de 21 de ani, un trecut, ca şi cum avea întrjo zi să le povestească.
   Fabrica era chiar aceea pe care o contemplase, fără să ştie ce dă, în călătoriile lui, o dată sau de două ori pe an, din internat acasă. « Acasă » era pentru Trestie o vorbă de direcţie, ca o săgeată de răspîntii şi ca un semn cu două furculiţe îneru* cişate pe un tarif de cale ferată, fără nici o semnificare patriarhală. Colegii lui povesteau, după vacanţe, isprăvile de frăgezime ale vieţii de ţară, cu viţei, cu iarbă, cu pădure, izvoare şi pitulici. Refuzînd săişi stîrnească aduceri le ^aminte, care veneau singure şi se grupau ofilite, Trestie ar fi avut ispita să creadă că amintirile din copilărie sînt în mare parte minciunile născocite ale autorilor descurajaţi de un viitor, încheiat întotdeauna cu
S4
moartea, şi mmgîiaţi cu iluzii emanate dintrvun timp trăit. Să mai străbată o copilărie, în ruptul capului nu s>ar mai fi învoit.
   La cincisprezece minute de oraş, zărea din fuga trenului clădirile uzinit, coşurile înnalte ca stîlpii, din cînd în cînd ca nişte şopronuri uriaşe, fără învelitoare, indicînd călătorului, în perspectivele strîmbe ale zării, periferiile industriale, şi aspectele denivelate ale fabricii îl mîngîiau, din orizont, ca o speranţă.
   Noaptea suprimînd peizajul, fabrica ieşea la iveală înnecatâ întoo imensă văpaie albă, strălucită şi parcă apropiată de trenuri la o distanţă de baston.
   Ion Trestie o învăţase pe dinafară, ca una din acele reclame imense din dreptul uliţelor şi măi» danelor mărginaşe, ca nişte paravane, şi care pro zintă călătorilor un ulei mineral sau o ceasorni» cărie. Fermecat, în contrast cu internatul, cu dor< mitoruî şi cu cenuşia încăpere a clasei, de conste» laţiile grămădite, ca nişte roiuri luminoase, în etajele fabricii, el râmînea cu ochii la ele, tot timpul cît le trebuia să treacă, pe încetul, ca şi cum trenul nici n<ar fi mers, pe dinaintea geamului de compartiment. Era semnul, după un drum de sute de kilometri, că se apropia capitala. Răbdarea de zeci de ore, petrecute pe un loc înghesuit, de un sfert de metru pătrat, în vagoanele populare, între lume adunată de pretutindeni, peste bagaje, se însufleţea deodată. Un murmur de forfotă şi o mişcare de azil străbăteau vagonul, ca la o comandă. Ţipa o găină, răscolită dedesubtul băncii, unde sta culcată, cu picioarele legate, guiţa un purcel dintr<o dăsagă lovită, pălăria de cucoană a unei servitoare cu congediul isprăvit se clătina din locul ei, de mai multe ori pe rînd, la trecerea încoa şi încolo a călătorilor nerăbdători. Fata din casă se supăra după nor< mele învăţate de la stăpînele ia. care servise.
                                                                     SS
Politicosul:     «Pardon»    se   încrucişa cu: «Ce,
eşti chior? », cu: «Te rog să nu mă plictiseşti », ori : « Cu dumneata am isprăvit ». Un burduf de brînză cădea în capul cîte cuiva, se răs» turna o coşniţă cu prune, se vărsa dintr<o da< migeană vin, se destupa o sticlă de undelemn. Pantaloni, cioareci, fote, fuste şi uniforme mili< tare. O harmonică întrerupea cu muzică somno» lenţa pasagerilor, şi a stat. Opaiţul cu rapiţă, din tavan, pîtpîia leneş, sforăind într#un miros, al vagonului, greu, de seu şi de hală de peşte. Dacă un călător mai simţitor voia să deschidă o fereastră, zece voci strigau că: «Trage!», şi geamul se închidea, cu zgomot,           la loc.
   —  E cald şi cam miroase. . .
   —     7*i<e nasul prea subţire pentru clasa treia. . . răspundea provocator cîte un interpret al publi» cului în iţari. Las’, că nimeni n<a murit de căldură.
   «E o fabrică», se gîndea Trestie, fi nu voia să întrebe ce fel de fabrică era.        Se simţea  mai
mulţumit să nu ştie şi să i se pară că      a trecut    dc
cîteva ori, ca pe dinaintea închipuirilor realizate ale unui basm, cu atît mai atrăgător cu cît viaţa lui de copil şi de şcolar era mai urîtă. El visase povestiri, si nu fusese nimeni să i le spuie, şi evadări din realităţile penibile ale unei familii destrămate şi ale liceului. în faţa unei frumuseţi existente şi evidentă în spectacolul splendorilor ei, pe un cîmp unde dansa şi se învîrtea ca un firmament de stele prins în catargul unui căluşel, cu poalele de argint tîrite pe pămînt, i se părea că el năzuieşte mai mult decît puteau săfi dea un program încărcat, o atmosferă de drojdii morale, lin pat prost şi o masă mai proastă şi decît patul, si veselia silită a camarazilor de clasă şi de dormitor, în şcoala, şi cărţile frumoase, în care apucase să se uite pe furiş, erau interzise, scăparea în insula
 i6
reveriei era păzită de regulamente, spionată de pedagogi, denunţată de colegi. Delictul era pedepsit cu asprimea Dumnezeului ebraic, poso» morît întnun paradis monoton, indiferent la gingăşia poamelor pîrguite fi la pofta tînără a omului, strîns între pravili şi împiedicat să muşte din mîzga lor gustoasă cu dinţi sănătoşi.
   Lectura liceului fusese, — în afară de cărţile didactice, lăbărţate, barbare şi fără nici un în< ţeles, — organizată de autorităţi. Nişte directori, fără imaginaţie nici sînge în cadavrul lor, supra» vegheau o listă de literatură convenţională, scrisă de morţi mediocri şi de morţi încă în viaţă. în pana lor băioasă, viaţa, şi cea de sus şi cea de jos de tot, era deopotrivă de rumegată, întoarsă, rumegată din nou, pînă la dispariţia sucului şi aromei întno searbădă gelatină, oficial digestă. Şi scrisul cărţilor recomandate, în cea mai mare parte, şi alegerea lor erau făcute ca după o carte de bucate uniformă, compusă cu foarfecă din cărţile de bucătărie anterioare şi care dau pentru toate mîncârile, variate numai pe listă, un singur sos şî un singur gust — peşte, fazan, macaroane, mazăre şi rasol. Friptura la grătar nu se servea în internat şi în literatură. Era nevoie de jar prea mult, de o dogoare costisitoare:        nu ajungea
 ieftinul combustibil cu fum de surcele şi paie; pe cînd fierturile se găteau laolaltă pe aceeaş plită, oala cea mai mare fiind aşezată la mijloc, într<o ierarhie încăpătoare de crătiţi şi tigăi. Se recomanda povestirea vieţii aproape mijlocii, în proză ca şi în versuri, între de două ori «, nici » : nici fierbinte, nici îngheţată, nici chiar caldă, nici chiar rece, de o temperatură medicală, între 36 şi grade, încropită. Se cerea emoţia factice declarativă, sentimentul corcit şi ambigen, un sen< timent caricaturat, impersonal în raport cu oricare cititor, abstract, şi expresia suflului gol'
8?
   Părintele Simion, provizoriii internatului, un preot unit, inspecta, pe faţă şi în secret, tainele sufletului şi cuferele încuiate ale elevilor, cu un instinct detectiv pervers. Descoperirea unui ziar sau a unei cărţi neprevăzuta în lista literaturii acceptate, da naştere unui proces în cancelaria liceului, inchizitorial. La şaptezeci de ani, barba reverendului era neagră ca la douăzeci şi cinci, pometele îi împrumutau rumeneală de la pămă< tufe, salvînd cu simulacre un obraz de stîrv palid ca tibişirul. Nimic nu era valid în giulgiul de muşama cu care se înveştmînta scheletul, lung cît două coşciuge puse cap în cap. Dinţii, gingiile şi poate că şi limba reverendului, un celib, erau fabri» catc dintnalte materiale decît ale naturii umane. Momîia întreagă era peticată. Chiar pasul şiret, catifelat cu tălpi de gumă, al părintelui provizor, neauzit la călcare, avea totuş un scrîşnet de automat cu sîrme interioare. Provizorul se apropia pe la spate, în recreaţie, ca să spioneze confidenţele băie< ţilor, şi un fel de duhoare şi a ecoului făcea copiii atenţi. El dezlipea scrisorile şt Ie lipea la loc. Avea o arhivă de date, de adrese, de extracte din scrisori, şi dosare, care urmăreau două sute ci aci zeci de bursieri, semibursieri şi solvenţi, din clasa întîia pînă la bacalaureat. întmtn limbaj fardat cu miere şi tincturat cu accente culese din Sfînta Scriptură, se comunicau discret direcţiei liceului observaţiile de psihologie, influenţînd cu O stăruinţă gratuită notele din cataloage. Nfavea decît o mîhnire, că nu putea să administreze şi mai bine sufletul internatului prin ' duhovnicie, puterile confeso» rului fiindu*i interzise în calitate de preot unit.
   —     Ne lipseşte o armă, domnule director: măr< turisirea. Ne scapă băieţii printre degete, scanda părintele Simion, ca un latinist.
   Şi latinismul lui era mai redus decît al unui elev corigent.
   Dar antipatic şi şcolarilor, cît şi profesorilor, stingheriţi întotdeauna de vorba piezişă şi de inter* venţia inoportună a strigoiului în sutană neagră, şi unii şi alţii aveau în vecinătatea provizorului impresia că se lovesc de un cavou care sună şi în care ţarina mai trăieşte.
   în clasa şaptea, Iort Trestie şi<a întrerupt vas canţa de Paşti Ia jumătate şi, întors în internatul gol, a putut să afle că uzina din zarea trenului era o fabrică de zahăr. Acest loc frumos scotea un lucru frumos. Se bucura în întristarea lui. Pe neaşteptate, din solvent, el trebuia să devie un bursier întreg, legătura cu familia fiindu*i, în noaptea chiar a învierii, pe totdeauna ruptă. Pe cînd se ciocneau ouăle roşii în toate satele din întuneric, pe unde mijea încă bîjbîiala flăcărilor mici de luminare, purtate, în adăpostul palmei, de la biserici acasă, el se furişase, cu geamăn» tanul, în staţia de pe moşie, şi de acolo întrmn vagon, şi acela gol. Ciudată noapte de Paşti! Trestie n*a mai uitat.o. Încercînd să se deslu< şeasca încă o dată în vechile lui obsesii tăinuite, şi ajuns la vîrsta întrebărilor fără soluţii, a izbutit să rămîie, în toată lumea, deodată pribeag. Tată» său, proprietar cu dare de mînă, îi ascunsese cu o încăpăţînare agresivă ceva. Mama<i murise şi nu»i vorbea de ea niciodată. Ar fi voit să ştie de ce a murit, cum a murit. Sătenii spuneau că odată tatăl s»a întors de la Bucureşti şi că şi»a găsit întîia soţie moartă, nu se ştie de ce, şi că pruncul a fost trimis, din conac, la sînul unei femei din sat şî lăsat în străini. Ori de cîte ori simţea că se apropie de tulburările lui, tatăl schimba vorba, iar Trestie îi respecta codirile, fără să le priceapă. Dar îşi acorda, din singură» tate, din întristare şi din căinţă că s*a născut,
89
mingîierea falsă că poate maica îi trăieşte. Maica lui se spunea că fusese bogată şi frumoasă. Urmele se ştersese ră. Nici o fotografie. Trestie nu ştia cine a fost ea şi ce s»a făcut. Morţii lasă după ei numai un mormînt. în nopţile de şotii şi farse din internat, el se gîndea la ea, se iiuziona că mai trăieşte şi, iubind o necunoscută, îi Yenea să o acuze că nud caută la internat. Ar fi voit să o viseze în somn, şi nu o putea visa. De ce se ferea atît de aprig tată>su să<i vorbească de ea ? Crescut pe mîini vitrege, o predestinare făcuse să nu*şi cunoască nici părintele decît foarte tîrziu. Pentru pacea vieţii lui, domnul Trestiei tatăl îşi ascundea copilul la fiece nouă căsătorie. îi muriseră trei neveste. . . Duminica, ieşind cu internatul să viziteze statuile şi muzeele, şcolarul îşi închipuia că maică>sa moartă a îmbătrînit, şi fiece femeie bătrînă îl făcea să tresară, şi mai. ales cerşetoarele. . . La nouă ani, întrebînd din Ioc în loc, Trestie ajunse Ia gară, şi de<acolo la moşia tatălui, pe care nu<şi mai aducea aminte sad fi văzut. S<a lipit de el numaidecît, însă ca de un lucru rece. Atunci, din orbire, s<a încercat o cîrpeaiă şi o acomodare. Ultima nevastă, cu mult mai tînară decît tatăl, a trebuit să joace pe îndelete un rol stîngaci, de adopţiune, şi Trestie n*a fost în stare sâfi zică mamă. Era peste puterile lui. Tăcerile lungi de la masă, surîsurile rînjite, privirile iscoditoare, curiozitatea de ignoranţă cu care era scotocit în lipsa tatălui de la conac, plecat pe moşie călare, şt lipsa de sîrguinţă pe lingă el, hau făcut să se lepede violent de figuraţia în care era constrîns să joace. Comedia era complicată şi absurdă. Iar după ce s»a izolat în internat, unde şi#a morfolit ani de zile melancolia, a căpătat certitudini. într<o noapte de vacanţă, ultima nevastă a tatălui s<a strecurat în camera lui, întrmn capot trandafiriu. Trestie avea cincisprezece ani şi o frumoasă băr;
90
 băţie curată şi naivă. A fugit ! S>a ascuns în grajdul cailor şi a plîns pînă la ziuă. Trenul de io dimii neaţa l<a găsit în gară, însoţit de tatăl, intrigat că fiul lui pleacă la şcoală cu cîteva zile mai devreme decît ştia că e obiceiul, dar şi mulţumit că nevastă<sa scapă de un mosafir greu de suportat. Nemaiputînd să tacă, nevasta i»a spus tatălui adevărul ei. . . Băiatul lipsea des de la conac, şi chiar în noaptea plecării fusese prins în sat, la o nevastă, şi pus pe fugă în cămaşa de noapte, Necutezînd să intre în casă după miezul nopţii, s<a ascuns la cai.
   —     Pleacă de ruşine. Nu>l împiedica. . . E mai bine.
   Dar tatăl nu primise confidenţa nevestii fără un surîs de măgulire. Trestie I»a simţit cu groază mîngîindufl întîia oară, şi i/a fost şi milă şi scîrbă de el. Pe lîngă patru neveste ale lui, el mai avusese o sută de ale altora, şi îşi zicea, privindu»şi copilul cu complicitate •. « Atît păcat să aibă băiatul meu! ».
   Copleşit de inconştienţa tatălui, Trestie se gîndea la ce ar fi putut să fie o casă părintească, în care tatăl şi fiul ar fi trăit întno cocină, amei stecaţi.
   Nu a mai dat doi ani pe la conac, cheltuindu»şi vacanţele pe la unchii din Mehedinţi, dar, Ia învierea din clasa şaptea, ros de remuşcări ce nu erau ale lui, s<a dus hotărît să se explice. S»a găsit singur cu tată»su de<abia în noaptea sfîntă, pe drumul dintre conac şt biserică, unde s<a şi pe» trecut despărţirea. Pe drumul cu sălcii, tatăl a răspuns ca un om vexat de o cercetare care mergea drept Ia ţintă şi ca un om vinovat mai mult decît de o tăinuire. Refuzînd cu brutalitate să se litru pezeaseă, Trestie pricepu că nici învierea nu era
91
 a lui. . . Sunau clopotele de chemare la rugă, şi, între copaci şi umbră, prins ca asupra vinei fără» delegi, tatăl şi<a pălmuit copilul, 3 cărui mustaţă fina încolţise. S<a zmuls de ceasul rău tocmai cînd mîinile lui căutau gîtlejul părintelui să i<l sucească. Refuzînd un incest, el era să sc spurce cu sîngele din care s<a zămislit, şi, dezmeticit din ceea ce era să se întîmple, a făcut cîţiva paşi înnapoi. Şi pe cînd luau lumină făcliile bisericii din deal, el a căzut în genunchi, ţi tot subt o salcic plîngă* toare a plîns.
   Reverendul Simion îi purta încă de mult o ură înfăşurată în zîmbetele onctuoase cu care pîndea elevii inaccesibili la spiritul detectiv. Apoi, Ion Trestie era un elev fără regulă. O toleranţa mai veche decît numirea părintelui la locul de pros vizor şi pe care, din pricina directorului de liceu, el nu putuse să o suprime, îi da voie să scape unui control permanent. Subt cuvîntul că dă lecţii, el putea să lipsească de la « meditaţie », chiar de Ia masă şi de la rugăciunea de culcare, şi clopotul de stingere nud găsea pe Trestie totdeauna în pat. Directorul nu era destul de atent şi respec; tuos faţă de disciplină. Acum era toată lumea în vacanţă, singur provizorul sta nemişcat la post. Nu se putea ceas mai binevenit. Din internatul deşert, cu marea curte pustie dintre salcîmi, Trestie a fost alungat de raţionamentul deductiv şi logic al provizorulut. Este foarte probabil, judeca el, că elevul a comis o faptă prea urîtă, dacă familia ha trimis înnapoi la internat de ziua Mîntuirii. Provizorul apăsa pe cuvîntul « familie» cu sfiiala afectată cu care rostea şi cuvintele «şcoala», «biserica», «Statul», solidarizat pur ternie cu marile autorităţi. Trestie nu s<a apărat, afirmînd că nu se petrecuse nimic din partea (ui,
92
şi cerù sprijinul provizorului pentru un examen de bursă. Dar părintele, orgolios că este rugat şi satisfăcut că pedepseşte, se bucura că şi«a găsit, în vacanţa Paştilor, un subiect de specialitate şi, retras în cancelaria lui, compuse pentru minister un raport. Un « element rău » nu putea să găsească iertare în nici o zi a calendarului religios.
   « Are unele din notele cele mai bune din clasă, e adevărat, îşi zicea părintele, dar cum ar mai putea să rabde internatul un rebel, care nici nu mai poate plăti ? »
   Cuvîntul « internat » trecea chiar înnaintea << Statului » şi a « bisericii », păstrînd în radicalul lui dublu siîabic ceva din misterul. în care toate lucrurile germinează. La început, — ar E putut să predice reverendul, nu fără oarecare adevăr obsedant personal, — a fost internatul. Atras de o speţă nouă de manifestări, şi/a pus de gînd să scrie tatălui ca un procuror, sperînd să<şi înnavu» ţească arhiva cu noi amănunte, interpretate.
   Metodele de investigaţie ale reverendului Simion făceau parte dintr.un proiect de studii asupra capacităţilor profesionale şi sociale descoperite la copii. între doisprezece şi optsprezece ani se puteau defini caracteristicile şi aşteptările, con» cretizate în spontaneităţi. Autoritatea şcolară apro» base să<şi specializeze resursele morale în psiho< logia experimentală, pe care, în urma repetatelor demonstraţii ale reverendului, socotite maladive de unele foruri, o găsea deocamdată utilă. Dar în preocuparea lui de faţadă se ascundea o plăcere, o pasiune. HI umbla după lucrul ascuns, de pre< ferinţă, ca după un opium al personalităţii lui flămînde şi contrariate. Dacă nu se mai putea stabili o teocraţie a unui colegiu de mari preoţi pentru toată lumea, cu preoţi (judecători, preoţi* poliţişti şi preoţi*guvernanţi, cel puţin se putea administra tineretul şcolar. într/o bună zi el va
93
putea sâ prezinte conducătorilor, în capitole dis» tinete, soluţiile cuprinse întrrnn cod, după care Statul sâ poată primi, legate cobză, generaţiile ieşite din licee şi universităţi. Baza era inter» natul, adoptat de toate autorităţile, o cazarmă eternă, supravegheată de o Siguranţă eternă, el căreia şef se mîngîia că va mai putea să fie el.
   Întîi, el stabilea o cartotecă de fişe individuale pentru fiece elev nou intrat, cu trimitere la un dosar. Numele, prenumele, vîrsta, semne parti» culare, fotografia antropologică din faţă şi profil, urmele celor cinci degete. Medicul internatului era însărcinat să complecteze fişa cu observaţiile lui în rubrici cuprinzătoare, denumite : « corpo» lenţa », « volumul », « inima », « lungimea trupu» lui », « greutatea », « tensiunea », # gradul dina» mometric », « culoarea pielei », « starea organelor vizibile şi invizibile », « tarele ». Rubrica observai ţiilor generale încuraja la optniuni şi deducţii pe coloana cea mai lat intitulată: << ipoteze ». Acolo, imaginaţia medicului, ales dintre medicii momentului, era amplificată şi dusă pînă la ulti» mele consecinţe de către provizorul însuş, subtil în sterilitatea lui activă şi în diabolismul profe» sional.                                -
   Apoi, cerea fiecăruia dintre noii»veniţi o corn» poziţie proprie despre preferinţele personale. O duminică veselă era consacrată acestui exerciţiu, şi, în ziua aleasă, elevii r>oi primeau o porţie de vin pentru degajarea sincerităţii. Compunerea se scria după amiază. Teza era o piesă de dosar.
   Altă dată, după săptâmîni de conflicte şi de poziţii luate, li se cerea elevilor o altă piesă pentru dosare: opiniunea lor personală asupra unui coleg sau mai mulţi, garantîndu»li»$e caracterul confi» denţial. Li se mai cereau caracterizări asupra pro» fesorilor şi pedagogilor, asupra cît puteau să vadă din alcătuirea socială, şi toate aceste teze, destul
94
 de interesante, erau propuse ca un amuzament literar, pentru a se putea verifica darul povestirii şi calitatea expresiei : « stilul », cum zicea părin< tele Simion. Pe de altă parte, o cutie mare de lemn, cu cheie, primea scrisorile şi plîngerile, fără obligaţia de a fi iscălite. Aceste manuscrise ano» nime erau intercalate în dosarele elevilor calom» ni aţi.
   în sfîrşit, Ii se puneau elevilor întrebări, la care trebuiau sâ răspundă în scris, în cinci sau zece minute ori întrmn sfert de ceas, însă cu iscăli» tură: «Ai iubit? Pe cine? cînd?» —«Ai voit vreodată să fugi de acasâ? Cu ce prilej? Ce ai fi pus de gînd să faci ?» — « Ai pus vreodată de gînd să furi ? Ce ai fi furat şi în ce scop ?» — «Poate că ţi (a trecut prin minte să te sinucizi? De ce?»-— «Poate că ai fi vrut să şi ucizi? Pe cine? Ideea asasinatului îţi face plăcere?» — « Vorbeşte ceva despre femei. Nu ascunde nimic: mărturisirile găsesc înţelegere deplină. »
   Pe încetul, cancelaria provizorului crescu la două, la trei odăi, dulapurile cu încuietoare s«au înmulţit, cu dosare peste dosare, mii de manuscrise secrete, din care nici unul nu era indiferent, docu» mentau tendinţele inconştiente, spionate, încă neclare şi din ce în ce mai difuze în urzeala psiho» logică a romanelor Iui anonime, îngrămădite pe generaţii. Dar din toate acestea, scheletul fardat al reverendului Simion, cu pleoapele prinse într*o reţea de zbîrcituri pe piele, cu urechile mon» struos desfăcute, clorotice şi străvezii şi sfrijite pe margini, parcă pîrlite, se hrănea sufleteşte ca dintr»o substanţă necesară personalităţii lui.
   Trestie a fost silit s㻺i caute numaidecît un stăpîn şi, flăcău teafăr şi fără teamă, pînă către seară intrase rîndaş de birt, şi după două Iunt lua serviciul de chelner. Putînd sâ/şi scoată singur necesarul dintrvo muncă a lui, el avea nepreţuita satisfacţie a omului care creează şi se ştie stăpîni. De altfel, şi personalul, şi clienţii, şi lăutarii, obişnuiţi de promiscuităţile contactelor să frater» nizeze, îl chemau pe Trestie cu titlul de: « Dom» nule ». El încheia socotelile, scria listele de bucate, îi făcea patronului corespondenţa, supraveghea cinstea şi punctualitatea personalului; totul mergea în restaurant bine şi frumos, şi noaptea băiatul îşi pregătea bacalaureatul,
   O întîmplare îi acordase şi un prestigiu nedorit. Treziţi la o demnitate socială orgolioasă, chelnerii au cerut patronilor desfiinţarea bacşişului şi o compensaţie în salariu. Patronii s*au opus, dirijaţi de o societate de hoteluri şi restaurante, ai cărei acţionari numărau şi bărbaţi politici însemnaţi, nesupăraţi de beneficiile rîntaşului prăjit şi al camerelor închiriate cu ora. Apoi, au propus să urce preţurile la mîncările de peşte, la fripturile la tavă şi la grătar şi, înt-rso proporţie mai mare, la prăjituri şi băutură. . . Atunci s<au opus chel» nerii, carc, subt noul lor nume de ospătari, cores» punzator la sentimentul demnităţii, interpretau, din generozităţi de doctrină, interesele publicului consumator. Problema simplului bacşiş dete na» stere la discuţii şi teorii, strămutate la tribuna sindicatului profesional. Chelnerii aleseră, ca să le susţie revendicările în comitetele de trei patroni şi doi salariaţi, pe Ion Trestie, remarcat cu a egală stimă la garderobă, la bucătărie şi la mese, şi priceput în a pune de acord doi antagonişti, învrăjbiţi de un amănunt, la bufet, răcitor sau fise. Oamenii nu mai duelau cu găvanele pe dea» supra maşinii de gătit, nici cu stropiri de sifon
96
în figura, de cînd Trestie ştia să pună vorba trebuincioasa între inamicii cu chivără albă sau în smoching. Atitudinea elastică a lui Trestie îl făcea simpatic la toate etajele, la pivniţă, bucătărie şi direcţie. Înţelegînd substratul tezelor mai bine decît cei interesaţi, şi documentat rapid, neaştep* tatul orator a determinat patronii să urce preţurile la cafele şi liqueur, şi, în aplauzele participanţilor, bacşişul deveni facultativ. Bacşişul căpăta o con/ sacrare nouă printnun calificativ, şi ospătarii, păstrîndusl cu demnitate, obţineau şi un spor de salariu. . .
   Chelnerii, bucătarii şi ţalii i<au oferit, drept recunoştinţă, lui Ion Trestie un banchet, şi secre> tariatul sindicatului, sindicatele confederate îl rugară să primească postul de secretar general sindical. într<o singură seară Trestie ajungea om politic şi « factor », o situaţie rîvnită de numeroşi hi distinşi ai burgheziei.
   Părăsind treapta la care îl aduseră şorţul şi punga de piele aninată de cureaua pantalonului, la spate, şi cu economiile adunate, fostul chelner, renunţînd şi la restaurant, se duse să caute de lucru altceva, ceva independent de capriciile clien» teleî, o îndeletnicire mai puţin servilă, care te poate ţine, ca un strung sau ca o daltă, în picioare, nu cu o stivă, în braţe, de farfurii. Omul şlefuit şi pomădat cu surîsuri, gudurat împrejurul unui stomac, îşi pierde profilul şi devine fus şi sfîrlează. Ar fi voit să ştie o meserie, al cărei obiect nu se degradează la contactul imediat cu zemurile fizio» logiei, şi instinctele lui căutau pămîntul, brazda şi răsăritul, peste semănături.
   Erau două feluri de oameni pretutindeni şi în toate păturile lumii. Unii munceau tăcut, părîn» du<li<se că nu fac nici o treabă, silindu<se să scoată din trudă cît mai multă ispravă. Alţii, şi cei mai mulţi, cereau de la un simulacru de îndeletnicire,
97
răbdată cu dezgust, pretextul de aventură. în toate profesiile, un loc aşezat, — o catedră, o magistratură, un şervet, — era punctul provizoriu de tragere la semn. Era aşteptat vînatul dintr*alte teritorii decît cel ales pentru pîndă, o vînătoare în care erau fluierate, ca nişte pasări păcălite, întîmplarea şi peripeţia, onoarea meseriei redusă la diletantism. Lumea era plină de vacanţe şi de absenţe, de jumătăţi şi pătrimi de oameni, buni numai pe a zecea parte din ei, fugaci întotdeauna, şi mai mărginiţi în fracţiile personalităţii şi de fracţiunile între care erau intercalaţi. Un contact de ondulări reciproce, de ocoliri, prevăzute cu o unsoare de alunecat, a bunelor procedee, corn/ punea, repetata de sute de mii şi de milioane de ori, o mecanică de aderenţe înghesuite comod, ca prin frecarea în ulei a părţilor de maşină, închise în ansamblul impulsului general. Se căpăta un stii anumit, în care individualitatea adevărată devenea, ca şi iniţiativa, inutilă, fiecare piesă din satelitismul vieţii organizate minţind cu cîţiva milimetri, pentru un rezultat final de lăbărţare.
   Trestie se bucura să lucreze într*o uzină. Dar ucenicia, deprinderea înceată şi lungă, pentru care, la vîrsta lui, trăită întreit, nu mai avea răbi darea să o ia de la început, trebuia sărită. Tatâfsu l<a trimis la şcoală ca să se scape de el, şi apoi ca să ajungă ceva în Stat, ofiţer, deputat, inspector general şi — de ce nu ? — poate că şt ministru. O căsătorie şi averea părintească puteau să dea încă un exemplar social.
   Fără să stăpînească nimic, Trestie nu se simţea bun de a fi poruncit de stăpîni mai proşti decît el. Dar pentru că viaţa trebuie trăită decent şi fără autoostracizarea boemului guraliv, indepen» dent şi neputincios să se comande cu o voinţă care se alege ca argintul din gunoiul sufletesc şi îl stăpîneşte, Trestie îşi făcea o cetate şi o stăpî»
 93
 nire din conştiinţă, nealterat în substanţa lui lucidă şi gata să înfrunte piedicile şi. furtuna cu sigu* ranţele şi frînele lui ascunse, fără. sa cedeze nimic şi raportîndu<şi puterile neîncetat la izvoarele lor. El era liber să înceapă orice şi să suporte şi necazul şi nedreptatea cu atît mai voiniceşte. E o pro» blemă a sufletului şi a mîntuirii, care domină şi nenorocul, fără trufia de sine.
     Traité du fabricant de sucre a fost cartea cea mai frumoasă citită de Trestie. Din lectura ei, el afla o sumedenie de lucruri, mai adevărate decît multe lucruri cu aparenţe de adevăr. Evo* Iuţi a era precisa între două extreme: între o gulie şi un cristal. Este şi satisfacţia pe care o dau integral ştiinţa experimentală şi industriile, lipsite de rîia abstracţiilor şi de mucegaiul îndoielilor. Să' nâtatea tare, opusă morbidităţii speculative. Cînd a isprăvit cartea, în Trestie intrase pasiunea de lucru şi de rezultate. I se părea că descalecă un cal voinic, care bar fi purtat prin aer puternic şi fesuri îm< belşugate. In cîteva pagini el a învăţat mai mult decît într<o viaţă de zigzag de la un tărîm la altul.
     Din vocabularul tehnic şi manipulaţiile de Iabo< rator şi de chimie citite cu de<amănuntul, plus aplicările de fizică şi electricitate ale fabricaţiei, el simţea superioritatea omului cu un cleşte de strivit sîrma şi o bobină de şiret izolator, asupra tovarăşului palid, de planetă, intelectualizat, care, cu o păreche de patine sufleteşti improvizate şi fragile, face figuri de echilibru precipitat pe gheaţa filosofiei. Dacă muncitorii manuali sînt nefericiţi, este că nu pricep nobleţea şi eficacitatea puterii lor şi că trăiesc în dezordine consimţită. Ei fac lucruri utile din materiale pipăite şi incontestabile. Poţi » să te îndoieşti întîi dumneata de isprava inte» lectuală pe care o săvîrseşti, dar construind o temelie, un acoperiş, o masă, un scaun, o roată, eşti sigur că ceea ce ai făcut foloseşte numai; decît, că lucrul tău nu tolerează cuvintele: poate, daca, să vedem, să aşteptăm, cine ştie L . .
     Trei sferturi din timp se pierde în preparative, anticamera vieţii e vastă şi zadarnică galerie, un trotuar fără sfirşit, de circulat între incertitudini. Pînă la douăzeci şi ctnci de ani înveţi un lucru pe care nu ajungi săd foloseşti, şi pînă Ia treizeci şi cinci încerci oameni în Ioc de materiale de construit,
100
luptîndu»tesă descui lacăte şi broaşte de cufere goale. Dacă într»acest timp, cînd ai împărechiat încă Iţă < minte pentru minte şi suflet şi experimentezi, pe lingă cîteva flori, veninurile înţelepciunii, ai făcut o greşeală de sentiment, te<ai încrezut într<o slăbi» ciune, întrio piezişă perspectivă a tinereţii, restul vieţii seamănă cu expierea unei condamnări,
   Desinată după un model de reciprocităţi, socie» tatea devine, în atelierul de aplicare, o tortură a fiecărui ins, o neîntreruptă şicană, o jignire stărui» toare, pe care nu le îndulcesc nici fanatismul speranţei, nici, mai ales, satisfacţiile viciului, adoptat ca o insulă de fericire. Legile mari con» sacrau o sclavie teoretică şi lucrau nesimţite: la stabilirea lor colaborau moştenirile trăite şi capete multe. Degenerate şi devenind regulamente şi ordonanţe, ele sînt iaspirate de tot ce poate fi mai primejdios în om, abstracţia, aceea care falşi» fică şi ofensează viaţa liberă şi virginităţile de sen» timent. Neputînd face bucurie, societatea face întristare; se divide, ca să cuprindă viaţa mai bine, în autorităţi, şi fiecare autoritate hîrţuieşte omul, cu dispoziţii, învăţături şi piedici, şi cuce» rirea individului comasat şi robit colectivităţii dă, subt un aspect de organizare pe pîlcuri şi canti» tăţi, mizerie şi amărăciune. Dispare şoapta, refu» giată în muzică şi cărţi, în regiunile ineficace, ca să se audă pîna la capătul rîndului comanda. Vocea mai bine timbrată şi uzată, nemaifiind nici a comandanţilor, e înlocuită cu megafonul subal» ternilor şi cu instrumente, ca semnătura prin ştampilă. Omul merge cu fruntea plecată după tobă, cei care îl poruncesc provocînduù insulta de a»i fi inferiori.
   Cu asemenea intuiţii, mai mult simţite confuz decît exprimate, Ion Ţrestie s«a preziţvtat în fabrică
10)
(a ziua fixată, dis» de «dimineaţă. Întîia oară i se părea că trăieşte întoadevăr.
   —     Nu trebuia să vii aşa devreme. Mai puteai trage un pui de somn, zise Coşoiu.
   —     Credeţi că de zece zile încoace mai imam gîndit vreodată să dorm? N<ani aşteptat zilele să treacă, pe saltea.
   —     Numai eu trebuie să fiu la serviciu la 4. Directorul vine la 8, acum e abia 7 fără un sfert. Ce faci un ceas şi mai bine? că eu am treabă.
   —     Vă mulţumesc pentru carte. Am citit<o din scoarţă»n scoarţă, şi cîteva capitole de mai multe ori,
   îi dete portarului înnapoi volumul, înfăşurat într>o hîrtie curată.
   —     îmi place că eşti gospodar, zise Coşoiu, im» presionat de felul îngrijit cum s»a prezintat mai nualul. Dar poate o să;ţi mai trebuiască.
   —     Pentru lucrurile mai grele miam luat note într*un caiet şi pot să spui că m<am familia* rizat cu noua mea îndeletnicire. Desigur, dacă reuşesc. . .
   —     De asta să fii sigur. Numai să*i faci directo» rului o impresie bună. Eu am vorbit, şi te»a scutit de examen. Ai şi căpătat o notă bună, că eşti matinal. Cîţiva candidaţi, care au venit boie» reşte, au fost refuzaţi numai pentru atît.
   —     Mi»a fost mai greu de pătruns capitolul polarimetrie. . . N»am văzut poîarimetrul decît acum, în gravură.
   —  Ai dat de termeni. . .
   —     De o parte din ei m»am ackitat, mai mult sau mai puţin, cu ajutorul dicţionarului. Dar nu e vorba numai de o insuficienţă de limbă. . . Niam noţiuni.
   —     Lasă asta, zise Coşoiu rîzînd. Ştii să speli o sticlă’ Treaba dumitale e la robinetul de apă.
   —     întrebarea e bună. Ştim cîteodată şi gre» ceşte, şi nu ştim să spălăm un pahar.
102
   —     Păcatul e că sticlele astea sînt fragile si că ţi se sparg în şervet, dacă au scăpat din apă în< tregi. . . O să<ţi cam stea mîinile în hîrdău, vreo zece ore din opt, surise Coşoiu.
   —     N<am venit doar ca să mă numească sef. Vreau să văd şi eu de ce sînt în stare. Toate idealurile îmi sînt concentrate aci, un loc de laborant. Dar am o stricăciune: fumez. . .
   Fabrica lucra la ultimele preparative. « Pif ! Paf! ». Cîte un vîrf de ţeavă de atelier scotea prin acoperişuri, din loc în loc, ritmicul strănut de abur al unui motor, şi zgomotele variate pe fondul de contrabase al marilor generatoare cen< trale, de care dîrdîia pămlntu! pînă la poartă, urzeau, subteran, un tărăboi de infern. Un ţiuit ca o vărsare de leşie pe o plită fierbinte: ţipătul unui fierăstrău circular, răzbind o placă de fier la cazangerie. Şi un urlet, subit izbucnit, gîtuit întrrnn coş ca de vapor, răcnea cu o voce groasă, de mare clapon, corectînd cîntecul de cocoşi tineri al fluierelor de « saturaţie », vesele şi încrucişate. Un şir de vagoane<cisterne gigantice, de păcură,
 —  ca nişte elefanţi fără trompă, numai trunchiuri fără grumaz, şi care se miroseau, unul după altui, — aştepta să fie urnit.
   Lucrătorii reclamau prezenţa imediată a cuiva care se chema Mariţa. . . Se auzea apelul repetat cu gravitate: « Mar iţa! ».
   Importanţa personajului cu nume de femeie era cu atît mai ciudată cu cît politeţea de<a.i cere colaborarea se manifesta întmm stil de intimitate mojică. Mariţa nu putea să fie o bucătăreasă, dar nici o directoare.
   întnadevăr, Mariţa era o locomotivă, dar o locomotivă domestică şi subalternă, o maşină care, comparativ cu maşinile, numite cu titlurile de
103
 onoare ale rangului lor tehnic, era ceea ce*i faţa de stăpîni şi rudele lor, şi chiar faţă de slugile bine plătite, o a patra sau a cincea rîndăşoaică, un om de curte şi grajd, însărcinat cu trebile mur* dare ţi grele, chemat în grabă, cu tîrnul şi lopata, cînd dogul casei depune în parc, printre musafirii de marcă, voluminosul şi nepotrivitul lui fabricat.
   lat«o desprinsă dintre depozitele şi magaziile din fundul şantierelor şi venind de?a fuga, cu o fantezie de şuiere şi mişcări, ca o cumătră în scurteică de la un botez. Era o locomotivă sinceră şi neserioasă, fără nimic din acea înfăţişare cu procedee protocolare şi răgazuri lente, care consti< tuiesc autoritatea şi personalitatea unei adevărate locomotive, boantăm cap ca un peşte de fluviu şi ca o balenă, ridicîndu<se încet şi lată, de pe fun» duri, la suprafaţă.
   Era ca un epigramist, sau ca un autor de schiţe de humor între membrii unei academii, posomo* rîţi şi cu principii masive, aleşi mari printre cei dintîi pe temeiul unei enciclopedii, în douăsprezece volume monumentale, a conjuncţiei «că». Mariţa fluiera pe o roată şi sărea pe alta, apropiinduise ironică, zevzeacă şi naivă, de locul unde era aşteptată, anacronică şi bună de amuzat copiii. Avea aerul să spună: «Duite dracului, nu nvai lăsat măcar să mă pieptăn», şi scuipa odată un abur dintr-o tîrtiţă, de pe undeva. Coşul, mai voluminos la gură decît la gît, aparţinea epocilor de odinioară, amănunt suplimentar pentru mei ritul numelui de Mariţa. Şid purta drept şi rigid din ceafă, ca o amforă lungă, de lut, cu fiertură, femeile de ţară, pe creştetul capului, Ia cosit. Era locomotiva de corvczi, care tran* sporta cisternele goale, cîte una, două, din fa< brică la gară. Cu un vagon plin, Mariţa gîfîia enorm şi risca să fie trasă de>a ndaratelea, ea. Bucuria ei începea numai cînd se simţea des
104
hămată, în stare să fugă goală, ca o iapă scăpată din grajd. Atunci îşi aducea aminte din tinereţe.
   Nici o complicaţie în organele ei, toate pe dinafară şt înlocuite cu ce a ieşit înnamte, treptat cu descompunerea scheletului. Mecanisme deslî» nate şi recompuse cu noduri de sîrmă, potloage de tinichea, petice de aventură, bucăţile eterogene de fontă, de plumb, ţevile, şaibele, concurau, întDO dezordine şi o destrăbălare a formei fante* zistă, să dea osemintelor dezarticulate un corp de ciubotă cîrpită, aruncată de zeci de ori la fier vechi; cadavrul Mariţei fusese tot de atîtea ori înviat, după un repaos în intemperii, şi însufleţit de bunăvoinţa cîte unui muncitor sentimental, nou venit în fabrică, de la vreo maşină de tre< ierat. Unul din ei şi cel dintîi fusese loniţă.
   —     Ce<mi dai, domnule magazioner, a întrebat 'intrio zi loniţă, să ţi<o pui pe picioare?
   Ursuzul Grabinsky, cu profilul de pajură, lung cit o turla şi turtit ca un dovleac cînd şedea pe scaunul din hala de expediţii, răspunse;
   —  Vezi<ţi de treabă. . .
   —     Sa n<apuc să beau un chil pe nerăsuflate, de n<o scol de jos!
   —     Au lăsat«o să ruginească inginerii, şi ai să<mi spui tu, observa cu drept cuvînt magazinerul, că te pricepi mai bine ca ei.
   —     Păi, n<am mai văzut eu, domnule maga< zioner?. . . Ăştia sînt ingineri? Nu ştiu nici în ce parte se învîrteşte rîjniţa de cafea. . . Damite să puie la drum o izmenituri ca asta. . . Să ştii dumneata cîte rable am dres eu, mi<ai da un butoi de ţuică, să o fac să necheze şi pe asta. Crezi dumneata că degeaba sînt mecanic potcovar?
   —     Să nu te audă directorul, călca Grabinsky răscăcărat, cu mîinile în buzunarele de subt burtă,
                                                                      tos
de Ia pantaloni, că înjuri inginerii. . . I»a adus personal din străinătate. Şi dînsul e tot inginer. . . Ai Iuat»o cam de dimineaţă, băiete. . .
   —     Să<l trăznească Dumnezeu pe ăl de»a pus în gura lui măcar un cinzec. Dar pe Mariţa o fac. Să ştii că vorbesc serios. Dacă n<oi trage cu ea duminică Ia poarta directorului, să mă scuipi!. . . Am pipăit<0 eu şi<i ştiu tot beteşugul. O vindec cu o sare amară.
   —     Te pomeneşti! zise Grabinsky. E cîte un nebun de ăsta. . .
   —     Inginerii*. . . Acu era să mai zic ceva. Ştiu ăştia să dreagă maşinile ca mine?. . . Din lucru nou, orice prost face ceva. Să»i vedem la vechituri. Aviderzen, her Grabinsky. ■ ■
   loniţă nu s»a lăudat. A făcut el ce»a făcut, şi într<o duminică, pe la prînz, i s»a auzit chiotul Mariţei, defunct de multă vreme, si toată fabrica s»a înveselit. Lipsise. Fluierul ei împlinea în orchestra bombănită a uzinei un ton, ca naiul unui taraf de lăutari însufleţiţi de dominanta tui. A sărit din locomotivă jos, în faţa directorului corn sternat, care ieşise să se asigure că s<a înşelat, şi la întrebarea lui, cum a făcut, fochistul a răspuns:
   —     Cum raiam priceput, să trăiţi, domnule director. Am oblojit»o cu sfoară, cu cîrpă, am bulgăritio pe ici<colea, i»am mai pus cîteva scîn» duri pe unde trebuia, şi gata. Să nu mă faci cumva de rîs, Mariţo, că mă laşi fără bacşiş, zise loniţă înUvo doară, uitîndu»se la coşul strîmb. Păi, bine stă, gogeamite fabrică, să tragă vagoanele cu boii?!
   —     VerJkjchte Rţimăner ! ar fi zis directorul, şi i»a dat cincizeci de lei. , .
   Părechile de boi, care o înlocuiau, numai între» ţinerea lor costa o avere pe zi. Fabrica îşi cum» parase o cireada.
106
   —     Am şi botezabo, domnule director, că desaia nu umbla, fiindcă era nebotezată. Cînd ifam zis: « Mariţo, să nu mă faci de ruşine! », a pornit numaidecît.
   De cîte ori a mai căzut Mariţa în sincopă, direo torul îşi lăsa inginerii lui deoparte, — foarte pri< cepuţi, nu era nimic de zis, dar care cu Mariţa nu ştiau să vorbească româneşte. Căuta pe Stoica sau pe Gavrilă, dintre morarii şi treierătorii băgaţi la fabrică. Mariţa mai învia o dată, şi mai trăia vreo cîteva luni, şi tot a murit şi a înviat şi mai trăia şi acum. Şi era de mare trebuinţă Mariţa, căci ge şt mulţumea cu puţin, ca săteanul mă< măligii cu murături, care o scotea din nou la plimbare. Un butoi cu apă în cazan şi un braţ de coceni în gura grătarului, o mînă de paie — îi dădeau viaţă şi combustibil gratuit. Mariţa, dacă ar fi vrut potcovarul, ar fi dat şi lapte dulce.
   Mariţa se asimilase, devenise româncă şi ar fi mers şt cu fasole. A recunoscut şi directorul, cînd i(a încuviinţat omagial tui Cîrnu Costache, actualul ei îmblînzitor şi care o scoate orişicum şi fără greş la muncă, să<i dea jos firma de alamă — « Kôrner und Sôhne Werke. Wien » — şi să scrie pe burta ei, cu tibişir, ca la privata gării: «Ţaţa Mariţa ».
   Ea nu mai avea în boarfele din care a fost, încet<încet recompusă, nici un şurub de la fabrica de origine, de acum nu ştiu cîte veacuri. . .
   —     Cînd oi pleca, să mi<o dai mie, domnule director, să mă duc Cu ea acasă, glumea Costache Cîrnu.
   Ticălosul ar fi fost în stare să meargă cu ea şi pe hipodrom.
   S»a simţit tocmai din capătul detflfară al bată» turii că directorul pornise de acasă. Ritmul tuturor
107
braţelor şi sculelor care munceau în împînzirea cenuşie, dulce, a ceţii de octombrie s<a rectificat instantaneu. Ca un bun îndrumător de oameni, de maşini şi de procente, domnul Azner începea să fie nemulţumit îndată ce punea piciorul din grădina direcţiunii în maidanul fabricii. Con» trastul era neaşteptat de brusc. îşi sărutase, în văzul nebănuit al oamenilor, soţia, pe pragul uşii, dar numaidecît din şoapta dragostei intra în zbie» rătul şefului supărat, trecînd dintr<o voce în alta, dintr»o culoare întnalta, ca semnalizarea unei răspîntii, de la verde»zmarald la roşu»înflăcărat, înnaintarea autorităţii se vedea venind prin pîl» curile de muncitori opintiţi în lopeţi ţi furci şi aplecaţi pe rămgi, ca un păun proaspăt gătit şi căruia oamenii îi feresc penele de ţărînă şi se sfiiesc să nu'-l calce pe coadă.
   Autoritatea directorului n»avea nevoie de stil şi motiv. Ea se exercita indiferent de judecata împricinaţilor şi numai ca o manifestare de forţă generală şi de prezenţă. Fabrica nu trebuia să uite că are un director şi s㻺i închipuie că fiecare detaliu nu»i minuţios observat. Un ţipăt demon» strează energie, şi o nemulţumire permanentă descurajează veleităţile, propunerile şi speranţele. Sîmbăta plăţilor fiind şi ziua reclamaţiilor, direc» torul, afectînd că vrea să ştie precis starea de spirit a fiecăruia şi nemulţumirile pricinuite de personalul mare şi mic, conducător, nu găsea o soluţie mai bună de a tăia dreptul lucrătorilor la jalbă împotriva înstrucţiilor lui, date pe subt mînă şefilor şi contramaeştrîlor, decît o sporire a neîntreruptelor lui nemulţumiri şi o ridicare a tonului de exprimare.
   în toate zilele, acest bărbat, care îşi alegea cu sentiment şi poezie punctul sărutat mai romantic între bărbia şi urechea bălană a nevestei, la o des» părţire, putea, pe o distanţă de trei sute de metri,
/OS
să vocifereze cu o sonoritate imensă, dar vinerea după amiază accentul i se înnăsprea afară din cale de mult, ca să culmineze a doua zi toată ziua, dacă totuş nu prefera sîmbâta să se eschi< veze, lipsind din fabrică la ieşirea la raport.
   Mai era în sentimentul lui de nemulţumire şi impresia că lucrătorii încasează prea mult, soco* tind după totalul apuntamentelor din ştate, şi neputinţa de a elimina plata şi desa reduce mum citorii, inginerii şi funcţionarii în robie, îl irita ca o sfruntată nedreptate socială. «Tot ce ar trebui să agonisim intact, devoră viermii aceştia » era unul din principiile Iui. După alte principii ale domnului Azner, organizarea socială trebuia sa se mişte pe un ax precis, între privilegiile capi« talului şi o sclavie inteligent stabilită. Pedeapsa corporală, aplicată chiar în uzină, din ordinul contabilităţii. Expulzarea prin solidaritate patro» nală din toate atelierele a lucrătorului dat afară. Salutul obligatoriu, chiar în absenţă, la simpla evocare a unui şef, începînd cu cel mai mic, şi interzicerea de a i se rosti numele, neînsoţit de rang şi de titlul « Domnul ». Carnetul de muncă.
   Domnul Azner a dat în oraş peste un om cu trăsura şi l/a omorît, şi s<a uimit văzîndu<se tras la răspundere. Legile nu sînt bine făcute şi sînt făcute de demagogi. . .
   Ajungînd în perspectiva ochilor lui Ion Trestie, acesta făcu analiza rapidă a personajului. Directorul Azner venea spre el în cizme ofiţereşti, îmbrăcat într/o scurtă cu gulerul de blană fină. Curat ca un stidete, cu o şapcă dublă trasă pe ochi, domnul Azner, care se obişnuise să o rupă destul de bine româneşte, avea figura rumenă, într/o barbă neagră scurtă şi creaţă, despicată cu pieptenele subt buză, pe toată bărbia.
   Venea după el un ţăran cu căciula în mînă, pe care nu reuşise să<l potolească repetatele
109
   lui trimiteri arogante Ia plata sîmbetei şi Ia Coşoiu.
   —     Stăm departe, domnule director, în cellalt judeţ, şi nu mai putem veni încă o dată. Vrem să ne plăteşti, ca să plecăm.
   —     Dacă trecem peste regulă, însemnează că să plătim în fiecare zi, şi după tine o sa vie şi alţii, o să vie toată lumea.
   —     Sîntem din partea locului numai şase, zise săteanul, şi am umblat pînă la fabrică două zile.
   —     Poftim! va să zică şase. — Şi deodată, adu< cîndu<şi aminte, pesemne, că un director trebuie să fie energic şi să nu cedeze, hotărî : Pînă sîmbătă nu se plăteşte nimic. Ai auzit? Ce stai ca un bou şi te uiţi la mine ?
   Tonul impertinent era excesiv. Săteanul, căruia nu<i lipseau argumentele de împrejurare, era un flăcău voinic, într/un cojoc aîb, cusut cu arnict.
   —     Bine, domnule director, zise el, puindufşi căciula neagră, ca o literă mare de capitol. O să stăm pînă sîmbătă pe socoteala fabricii : şase oameni şi douăsprezece vite, adică peste tot, zise batjocoritor săteanul, optsprezece boi, . .
   Directorul îşi mestecă niţel mustaţa şi înţelese că şi atribuţiile unui mare şef se mărginesc în punctul unde începe o personalitate clară. Ar mai fi zis ceva, dar fu împiedicat de căutătura omului şi trimise oamenii la cassă.
   —     Fac o excepţie, zise el, nu prea fericit de excepţia lui.
   —  Ce zice că face? a întrebat unul din săteni.
   —     Ne ia pe politică, răspunse flăcăul. N;am prea înţeles. Bine că ne înţelege el.
   Ion Trestie îşi. dete seama numaidecît de con< ţinutul adevărat al hapurelui poleit, şi cînd ajunse directorul cu întrebarea pînă Ia el:
   —     Ce cauţi domgniata în fabrică, n-ai văzut că intrarea e interzisă ?
110
   Trestie răspunse neîmpiedicat:
   —  Am venit pentru locul de laborant. . .
   —     No, dac<ai venit să intri în serviciu, începe prin a scoate pălăria, zise directorul.
   Ion Trestie şi<o scoase şi se luă după director, care apucă înnainte, cu ostentaţie autoritară. Intră în biurouri, unde se vedeau lucrînd, într*o sală vastă, mărginită de*a lungul intrării de o masă ca un dutap, din cap în cap, funcţionarii. Ei se scu< Iară în picioare odată toţi, ca şcolarii în bănci, şi directorul zise un:
   —  No, bună ziua!
   Directorul îşi căpătase tresele în fabricile de zahăr ungureşti. « No » însemna : « Dacă v<aţi sculat în picioare, sînt nevoit să vă spui şi eu ceva». Sta uitat însă un moment la toţi, ca să<i mai ţie în atitudinea respectului, şi zise, cu alese cuvinte gramaticale, ca şi cum traducea un text din gazeta lui de Ia Pesta:
   —     Acest baiat cere locul de laborant, Fink, — suprimînd pe cuvenitul « domnule », firesc vîrstei, dinaintea numelui directorului biurourilor din cancelarie.
   Domnul Fink era un personaj scheletic. Barba căruntă, tăiată pătrat, se asorta cu ochelarii fumurii, agăţaţi de urechi.
   —     Dacă va corespunde cerinţelor laboratorului, îl veţi trece în serviciu pe ziua de mîine. Astăzi, preciză directorul, vei lua abia contact cu terenul.
—   Directorul era să intercaleze tu, dar a şovăit. — ll veţt duce la laborator şi<i veţi da în primire toată sticlăria. Ce se sparge se plăteşte. . . Salariu : doi lei pe zi. Pnvacum am plătit un leu şi cincizeci. Dar facem o excepţie, şi să vedem cum te porţi.
   Trestie observa că directorul era covîrşit de excepţii.
   A urmat o listă de atribuţii şi îndatoriri, debi< tate cu monotonie:
111
  —    Punctualitate şi corectitudine în serviciu. Purtare exemplară afară din serviciu. Interzicerea fumatului. Respect faţă de superiori: toţi sînt superiori, prin capacitate şi vechime, — şi prin rang. Nu uita, apăsa directorul, inspectînd ţinuta îngrijită a candidatului şi jignit de scăpărarea ochilor lui, că eşti egal cu un salahor. . . — Cu--vîntul îi ieşi cam greu din gură, dar avea nevoie de ei. — Eşti mulţumit? zise directorul, în deri» ziune.
  —  Foarte mulţumit, răspunse lapidar Ion Trestie.
  Tonul cu care fusese dat răspunsul conţinea
  mai mult decît un răspuns afirmativ, şi directo» rului nu<i scăpă realitatea.
  —  Cum te cheamă pe domgniata?
  —  Ion Trestie.
  —  Cu ce te>ai ocupat p?n<acum?
  —  Am fost la şcoală. . .
  Directorul se uita la domnul Fink, contrariat.
  —    Nu<mi convine absolut deloc să angajez, ia un loc de servitor, un băiat de la şcoală.
  Ion Trestie se roşi, intimidînd terminologia directorului, care căuta o rectificare.
  —    N<am vrut să vorbesc despre domgniata, zise directorul.
  —    Nici n>am luat pentru mine cuvintele dom? nului director. . . silabisi Ion Trestie.
  Figurile funcţionarilor din vecinătatea imediată avură o sclipire de satisfacţii.
  —    Staţi jos, zise directorul, supărat că funcţio* narii mai stăteau în picioare, ca un derivativ.
  —  Naţionalitatea? întrebă directorul.
  —  Românească, răspunse Trestie.
  —  Din ce loc?
  —  judeţul Mehedinţi.
  —    E foarte frumos la Ver«ci>orova, zise direc» torul, care nu se putea încă descurca şi voinduise informat.
112
 —   Aşa se spune, puse punct Trestie.
 Directorul se duse la biuroul lui, aşteptat, cu
 umerii încovoiaţi, de uşier.
 Domnului Fink, Trestie îi deveni simpatic, poate tocmai pentru că directorul fusese gro» solan. El îi întinse mîna tînărului, peste masă, şi*i spuse:
 —     Aşa e directorul, dar nu e om rău, — fără să adaoge « dimpotrivă ».
 El tăcu. Nici nud scuza, nici nud acuza. Par< cursese o bucată din mister şt era, orişicum, în cîştig.
 —     Ai ceva bagaj ? zise directorul personalului.
 O   săiţi dăm. o cameră, poate chiar aci sus, dea* supra administraţiei.
 —     Cum binevoiţi. O să*mi aduc bagajele dumi< nică — un geamantan cu haine şt unul cu nişte cărţi. . .
 —   Vino cu mine, zise domnul Fink.
 Trestie salută cuviincios pc funcţionari, şt cîţiva
 dintre tineri săriră de la biurourile lor, cu mîinite întinse, prezintîndu<se noului<sosit.
 Primul pas, se gîndea Trestie, urmînd pe bătrînul director al personalului, nu e chiar atît de rău. Ce putea cere mai mult de la o lume cu totul nouă şt străină, în care el venea ca un accident?
 Trestie rămase dus cu gîndul în fereastra în care se încadra tabloul cîmpiilor ondulate, cu< prinse întoun văl de ceaţă albăstruie. Parcă nu mai văzuse niciodată ţară şi cădea de<a dreptul, ca dintr<o închisoare, în gingaşul farmec al pămîn» tu Iui viu.
 —     Ce frumos e, domnule director! Uttaţi<vă numai. . .
 —     Noi, cei de la direcţie, vreau să spui din contabilitate, răspunse, nu fără un uşor indiciu
113
 de humor, domnul Fink, nu ne prea pricepem. Cifra din vîrful nasului şi frumuseţile din dreptul ochilor nu se prea împacă. Un bun contabil trebuie să vază un singur lucru: registrul, şi să audă o singură poruncă: a şefului. . . îmi pare bine că<ţi place odaia. Deocamdată ai să stai aici.
   —     Dar nu se vede fabrica, domnule director! zise Trestie cu o uimită naivitate.
   —     Nici nu trebuie să se vadă. Ea e la nord, şi camera dumitale Ia sud. O să pui imediat să ţi se cureţe bine odaia, care<i, cum vezi, destul de curată, dar n<a mai fost locuită. Ce mobilier îţi trebuie ? Un pat, o masă. . . O să*ţi pui şi o etajeră. . . Şi perdele. . . Cere un bec de la magazie, pentru lampă. Ai aşternut ?... N<ai aşternut. O să le spui fetelor mele să<ţi aranjeze toate astea frumos. îţi mai trebuie un lighean, un broc, o carafă de apă, o noptieră. . .
   Noptiera îi dete un sentiment de ruşine.
   —  Nusmi trebuie, domnule director. . .
   —     Ei, nu>ţi trebuie! Parcă ai fi vinovat dunw neata că<ţi trebuie. Cînd ne scoborîm, o săfţi arăt unde sînt şi dependinţele. . . Dar parcă mai lipseşte ceva. . . zise domnul Fink. Spune dumt neata, că eu nu m<am mai montat de patruzeci de ani, de cînd eram flăcău. Ziceam şi eu pesatunci că nu<mi trebuie, dar mimu trebuit multe de tot.
   Ion Trestie, care nu<şi cunoscuse părintele la timp şi nici nu apucase un crîmpei de dragoste de mamă, se simţi încălzit ca de un ceai sufletesc şi ar fi voit să<şi manifeste cumva bucuria că e primit cu bunătate. Omul ăsta, care«i era de două ori străin, şi de categorie şi de sînge, ar fi putut, î',i aceleaşi proporţii şi mai ales cu exponentul celei de a doua, să fie de o politeţe glacială, şi ar fi fost foarte de ajuns. Poate că norocul, care nu trebuie înlăturat din socotelile rezultatelor obscure, şi norocul de a fi, poate, fără să ştie,
simpatic, un noroc Concret şi el, şi poate că o constantă materializare a pricinii succeselor neaş* teptate, explicau, după slabele Iui dumiriri, bunăvoinţa întîmpinată, în cea mai mare măsură, comparată cu neutralitatea agresivă a directorului general. Domnul Fink putea să se dezintereseze de felul cum ar fi fost găzduit un băiat, care nici nu aparţinea serviciilor girate de el, săd trimită întno oarecare odaie goală, însoţit de un servitor sau de un mic funcţionar. Atenţia lui, dimpo< trivă, s<a întins pînă la amănuntele prieteniei unui părinte.
   —     Combustibilul, îi spuse domnul Fink, e de ia fabrica. Ai o sobă de teracotă bună.
   Emoţionat şi intimidat, ca de un mare dar, al inimii, Trestie nici nu putea mulţumi îndeajuns.
 I se împlinea şi un vis: o cameră frumoasă, a lui, zestrea de căpetenie ce trebuie neapărat acordată fiecărei tinereţi. Stăpînirea unui pătrat mare de lumină şi aer şi de singurătate, începutul stăpî* nirîi de sine şi al orientării în demnitatea vieţii. Camera lui, în fundul unei galerii izolate, da, de sus, cu ferestrele în grădina pămîntului, lăsat din unelte, brazde răscolite, mirişti, dungi de păduri depărtate, urmele belşugului şi ale muncii. Pasărea îşi are cuibul, păianjenul proprietatea reţelei, iepurele gaura, lupul vizuina; casa e trupul nou al făpturii, venită goală pe lume, şi o prelungire a lui; cînd îşi leapădă crisalida, omului i se cuvine, sătenii ştiu foarte bine legea, un bordei. Din pricina culcuşului şi a ogrăzii, care<i dau nobleţe şi cuget, ţăranul se lipseşte de toate bunurile accesorii, concentrat subt un acoperiş de stuh, primeşte viaţa şt pleacă din» tr>însa cu simplicitate.
   Pitit în cetate, la întuneric, Trestie nu mai văzuse de multă vreme lumea, de sus, privînd<o Pe porţile urîte, de<alături şi de pe dedesubt.
                                                                  115
Nu mai mirosise pămîntul, nu*l mai adunase din zări cu ochii, — şi era, fără exagerare, fericit.
   —     Vă mulţumesc, domnule director Fink, cum nici nu vă închipuiţi de recunoscător. E cea mai frumoasa zi din viaţa mea.
   —     Nu e rău să te grăbeşti, îi răspunse cu bunătate bătrînul, cît încă ivai prea trăit. O să vie un timp cînd n<o să<ţL mai aminteşti de plă< cerea zilei de azi.
   La ieşirea din nou în ogradă, Coşoiu număra cu o baghetă sacii dintrmn camion şi*i trecea cu creionul întrmn carnet.
   —     Poţi să pleci, omule, îi zise Coşoiu. Trage la magazie şi dă domnului magaziner biletul ăsta.
   ■— Avem un mosahr, domnule Coşoiu, uite, să ţUl prezint, zise domnul Fink.
   —■ Ne cunoaştem. N<a trecut întîi pe la mine ? Bună dimineaţa, tinere. Ei, ce<ai făcut?
   —     ham dat, ştii, camera de sus. . . Nuţi mai aduci aminte?. . .
   —     Uite că numii aduc aminte. Dumneata ai douăsprezece camere sus. . .
   —     Da, în apartamentul meu. . . Dar mai aveam una, care sta goală, la etajul al doilea. . . Aia. , .
   —     Spune aşa, nemşorule. . . răspunse Coşoiu. îmi pare bine. . . Cu un tînăr frumos şi deştept se potriveşte o cameră ca asta. Să fie într>un ceas bun!
   —     O să te rog, pentru că nu trebuie să piardă vreme, să trimiţi o trăsură de*a fabricii săii aducă bagajele. Are o grămadă de lucruri: două gea> mantane. . . Şi săsi facem rost de Ja magazie de mobilierul necesar. îi dau eu mărunţişurile şi aşternutul. Dumneata procurau un pat curat, cu somieră, vreo douăftrei scaune, o masă, un dulap ţi ce mai găseşti. . .
116
   —     Am Ia infirmerie un aranjament complect, nou<nouţ. . . Las’, că îngrijesc eu. O să<i dea şi nevastă<mea cîte ceva. N»o să «ţi vie să crezi, domnule Fink. Laborantul seamănă leit cu un nepot al nostru, din Franţa.
   —     A venit Mislin, de la Insbruck ? întrebă directorul personalului.
   —  N*a venit. . .
   —     Din ce în ce mai nepunctual. . . Iar o să avem supărare. Trebuia să sosească de joi.
   —     Domnul Misfin e de cîteva zile în Bucu* reşti, zise Oniha, un funcţionar de legătură între fabrică şi gară, şi care tocmai voia să plece cu un teanc de frahte desfăcute. M<am întîlnit cu el. Se ducea ia fotograf.
   —     Da? Şi nu ne<a făcut măcar onoarea să ne spuie? Frumos! Şt de unde ştii că se ducea la fotograf?
   —     Era cu o frumoasă doamnă, zise Oniha curtizan, atingîndu<şi mustaţa.
   —  Blondă? întrebă directorul, niţel ştrengar.
   —  Foarte blondă!
   —     Nu s<a mai lăsat dc ea! O săd împuşte bărbat’su într<o zi.
   —     Domnul doctor Misltn e şeful dumitale, zise către Trestie domnul Fink, şt dumneata vei fi. ajutorui lut. E un om foarte bine educat, dintr<o foarte distinsă familie din Viena. Numai că o să te înţelegi deocamdată mai greu cu el, că nu ştie româneşte, cu toate că lucrează de trei aut în România. Dar ceea ce nu o să poată spune vorba, o să spuie politeţea lui. . . Cum să facem săd ducem la laborator? zise domnul Fink, uitîndu<se plictisit spre poartă. Ştii ce? Pisko e în fabrică?
   —• L<am zărit adineaori, trecînd cu oamenii ia melasă.
117
   —     Cheamă <1 şi dă<i<[ în primire. Domnul inginer Pisko este şi el « Chăniker », îi explică Iui Trestie, uşor ironic, domnul Fink, însă domnul director a preferat să<i încredinţeze supravegherea unui sector din fabrică tot atît de important. . . Pînă la sosirea domnului Mislin, care nu cred să mai întîrzle mult, căci aş fi foarte mîhnit, o să te puie în curent cu laboratorul domnul Pisko. O dă niţel pe româneşte.
   —     Bună ziua, domnule Trestie, zise domnul Fink, fără să<i mai dea mîna, şi ceva mai stilat, în cadrul reciprocitătilor de subalternare.
   «De aci înnainte, se gîndea Trestie, nu voi mai fi nici „domnul" Trestie, nici „tînărul" Trestie, ci „laborantul", acela care spală şi şterge şi care sparge şi plăteşte. . . »
   însoţit de laborant, Coşoiu a căutat un sfert de oră pe domnul Pisko, care se descurca prost, şi mai mult cu răcnetul decît cu vorba, întnun număr de oameni, înnarmaţi cu pîrghii. îi disf plăcea domnului Pisko îndemnul la colectivitatea precisă a sforţării: << Harup! », strigat de zece glasuri odată, cînd barele de fier apucau, pe dedesubt, cu vîrful, marginea unui bloc de piatră. Trebuiau mutate dintr.un loc întroltul, pe tăvă* lugi, vreo patruzeci de asemenea dreptunghiuri de calcar, ca un cimitir.
   —     Nu bun! zbiera inginerul Pisko. Nu bun « harup ». Warum harup ? — Cu degetul de la mîna dreaptă îşi bătea vîrful roşu al urechii, ca o pisică, repede, de muscă! — Harup! harup! Mein Gctt ! se văita domnul Pisko, cu ochii lui albaştri ca scrobeala, la cer.
   ■— Are urechea muzicală, zise Coşoiu rîzînd. Neamţul s<a deprins cu Strauss şi<l supără, aşa, cîte o vorbă, îl obsedează. . . — Domnule ingi<
 118
ner! Il strigă Coşoiu. — Nu ştiu ce<au nemţii ăştia că nu ştie nici unul franţuzeşte. . . Mai repede o scoţi la capăt cu ei pe româneşte.
   —     E evreu? întreba în limbaj respectuos labo» rantul.
   —     Nu ştiu ce neam de om o fi. E un fel de neamţ catolic sau protestant, şi are nume de italian. Dar afară de nemţeşte, să<l pici cu ceară, nu ştie nimic, — şi mi se pare că nici chimia. Fabricaţia zahărului e ca marina, — îmi dai voie săîţi zic pe nume, — Trestie: toate neamurile de oameni. . , Ai să găseşti în acest mare port agitat, unde vin şi de unde pleacă aventurierii din toată lumea, o reducere a întregii planete: avem şi un harap, am avut şi nişte chinezi.
   Domnul Pisko a înţeles că domnul Coşoiu avea o misiune. Şi»a ridicat mîna grasă şi lată, comandînd repaos, a mormăit ceva în nu se ştie ce limbă, a nu se ştie cărui suflet al lui, şi, trăgîn» dufşi betelia bretelelor pe burtă<n sus, voi să notifice prin scuturarea volumelor lui, modelate luxuriant, ca o cîrnăţărie, că ascultă respectuos. Fără să se uite la Coşoiu, s»a apropiat, cu privirea ţintă, de Trestie, deschisă în întregime, dar fără expresie, ca ochii unei păpuşi.
   De rumenă ce<i era figura, părea vopsit şi con» fecţionat, într»adevăr, din porţelan. Nevinovăţia şi candoarea obrazului, în culori neverosimile şi rozuri de icoană litografiată, erau uimitoare. Deasupra ochilor, sprîncenele puneau două cir» conflexe spălăcite, şi o mustaţă stacojie îi ilustra fizionomia, terminată cu cioc triplu/roşcovan.
   Urechi ascuţite, diavoleşti, îi păzeau tîmplele ciulite, şi forma lor ciudată dădea mai degrabă impresia că, odată, în mijlocul unei fraze, ele se vor apuca, în loc să mai audă, să bată ca tălpile de raţă şi să ţipe. Gras, obez, ei se rotunjea cu exagerare, ca un pepene cu două picioare subţiri.
                                                                    119
   Neputînd nimeri cuvintele întrebării cu care se apropia de Coşoiu, întoarse capul, îşi duse palma la auz şi aştepta.
   —     Tînărul, zise Coşoiu rar, este trimis de dom* nul director Azner.
   El înţelese numai cuvîntul « director », şi<a rec; tificat atitudinea şi nu voia să înţeleagă mai mult.
   -     Director ! zise el, cu tonul cu care un recrut ar striga: «Trăiţi!»
   —   Domnul director. . .
   Ah! iar « Director », de două ori « Dirckior », una după alta. . .
   —   Domnul director l<a angajat în laborator.
   A mai înţeles un cuvînt: « laborator », S»a
 speriat şi mai mult, crezînd că directorul trimitea săd cheme şi că îl aştepta, nervos, în laborator. Şi, fără să mai stea, o porni peste pietre, ajustîru duîşi acum şi bretelele, dar şi şapca de amiral şi buzunarele de la haină. Coşoiu a trebuit să*i sară înnainte, săd înşfăce de braţ şi săd oprească. Metoda de a te înţelege cu un străin, fiind între* buinţarea aproape onomatopeică a vorbelor brute, fără caz, număr, gen şt acord, cu pauze şi cu gesturi, Coşoiu a încercat o lămurire:
   —     Director nu laborator. . . Director nu Pisko laborator. . . Laborator laborant. . . Asta labo: rant. . . laborant laborator. . . Mislin laborant. . .
   Degetul, mîna şi ochii lui Coşoiu, cînd zicea « laborant », semgrămădeau pe Trestie demonstra* tiv, şt cînd zicea « laborator », îl apuca de mîneca hainei şid scutura. . . Sau arăta cu stînga spre laboratorul cu geamuri mari peste curte. Era toata limba lui nemţească.
   în sfîrşit, domnul Pisko, îttţelegînd, a căscat gura victorios, şt*a lipit palma pe frunte şi a dat strigătul '. « Ach ! ».
   Dar numaidecît inginerul se desluşi în carica* tură. Biruia savantul, şi ţinuta lui deveni ridiculă
120
 şi pedantă. îşi întoarse groasele mustăţi roţii, prinzînduile cu toată mîna, holba căutătura, rotunjită ca paharele de ouă. S>a mai uitat de două, de trei, de patru ori la Trestie, întoreîn» du<şi după fiecare uitătură capul cu ceafa la el, cu o cochetărie de bivol. Nu mai. mergea cu jiletca descheiată, şi, pipăindu/şi nasturii ca notele de metal ale unei harmonici, şi/a încheiat doi. Şi'a butonat şi haina şi trase, ca un croitor o dată, de margini, Şi voind cu orice preţ să se cotoroseascâ de ideile lui în româneşte, şi vexat că nu poate răsuci fraza pe care o căuta cu limba prin cerul gurii, lingîndu/şi suvenirea, zise:
   —     Laborant !. . . du Laborant. . . Cheminer. . . Nu!. . . Laborant.
   Coşoiu, pentru ca nu cumva totuş Pisko să se înşele şi cine ştie ce să facă pînă la urmă cu Trestie, îi însoţi pe scara cea mai scurtă, care ducea desa dreptul în laborator — două camere mari între bîrnele şi încrucişările unui pod imens, populat cu rezervorii şi materiale orinduite pe inventar.
   —     Fabrica de.abia se prepară de lucru, zise Coşoiu, şi se verifică maşinile şi aparatele. Trebuie pregătit şi laboratorul. Uite, domnul inginer Pisko o să>ţi explice, daca va putea, fiecare lucru în parte. . .
   O fată zveltă dereticase cele două odăi. Trestie îi văzu pieptănătura curată, cu cosiţe împletite în jurul capului, şi cărarea precisă despicîndu'i părul din mijlocul frunţii.
   —     Da, da, răspunse afectat inginerul, care, auzind u> şi numele şi titlul, făcu o mişcare de fudulie din guşă şi crezu că a şi înţeles,
   —     Da, da, repeta Pisko, sigur că această silabă e pronunţată bine.
   —     Da, da, da, da, da. . . mai zise de cîteva ori, apucat ca de o isterie afirmativă,
121
  Pisko zise da de zeci de ori, modulînd grupurile de da, emiţîndude pe tonuri deosebite fi destul de satisfăcut, ca de o telegrafie « Morse », care cu aceeaş bătaie exprimă cuvinte variate.
  —     Ştii că niciodată întnun an de zile n<am vorbit atît de mult cu el, zise Coşoiu. Mi se pare nebun. . . Domnul Fink n*a prea nimerit»©.
  —     Mai bine m<aş orienta singur. . . răspunse Trestie. Regăsesc lucrurile din cartea dumnea< voastră.
  Pisko ţinea cu amîndouă mîinile un flacon destul de mic, însă foarte greu, scos din rafturile cu chimicale.
  —     Cveckz-ilber ! zise Pisko vesel, jucînd cu borcanul de mercur în mîini. Cveck.zilber !. . ,
  Zicînd « Quecksilber », vocea lui căpăta un accent de cucurigu, care pe nemţeşte se rosteşte: « Kikeriki» Mai zise: « Cveckzilber » de vreo şaptezeci de ori în şaptezeci de feluri, cvec, cuec, cvic, cuie. . . ca o maimuţă care ar încerca sonori» tăţile unei muzici de gură, sufiînd la întîmplare cu buzele strînse.
  Domnul Coşoiu fiind reclamat la poartă, cei doi rămaseră în laborator, uitîndmse unul la altul.
  Pisko zise interogativ:
  —  Laborant?
  Trestie răspunse-.
  —  Laborant. . .
  Pisko zise:
  —  Labocraant?
  Trestie nu răspunse.
  Pisko zise apăsat:
  —  Laborator !
  Trestie răspunse:
  —  Laborator 1
  Pisko rîse cu o gură mare şi cu toţi dinţii lui surprinzător de simetrici ţi de albi, ca un
122
pepene galben crăpat în două, cu sîmburii aparenţi, dar, ca o femeie frumoasă care n»a cuvîntat un ceas, acoperită de prestigiul tăcerii, şi a vorbit o singura dată, el şi-fa trădat stupiditatea. De la rîsul mare a trecut la rîsurile descrescînde, voind sa şi le arate pe toate, ca un colecţionar cioburile strînse şi fragmentele de cioburi. Ceea ce irita în rîsul acestui prost, inginer şi chimist, nu era numai lipsa de cauză şi raportul monstruos inver< sat dintre cauză şi efect, dar mat ales admirabila lui păreche de gingii şi de şiruri de dinţi. Un rîs imbecil ofensa bijuteria gurii.
   Dar domnul Pisko fiind, pe lîngă inginer, în felul lui, un glumeţ, şi un glumeţ cu orice preţ, nedotat de la natură, după cum alţii sînt anecdo» tişti fără haz şi calamburişti lamentabili, îşi substituia lipsa de spirit şi chiar de sumară inte< ligenţă cu cîteva farse de buzunar, pe care ie punea Ia momentul oportun în funcţiune.
   în cursul dialogului cu inginerul, Trestie auzise de mai multe ori cîte un scîncet guiţat, cîte un strănut ca de pisică, strecurat printre silabe, ca un adaos ventriloc, şi care nu venea totuş din sistemul bucal al domnului Pisko. Ca săd stupe» fieze pe român şi ca să>i provoace admiraţie şi umilinţă, ca pe timpuri Columb indigenilor din Veragua, cuceritorul Pisko îşi punea în mişcare minusculele divinităţi triviale de cauciuc, din buzunare, brevetate de«o mare firmă de speciali» tăţi meschine, cu o dexteritate îndelung studiată. Individualitatea lui ştiinţifică făcea, pe nevăzute, ca musca, mugea înnăbuşit ca vaca, sforăia ca gîscanul. Inginerul ducea mîna subsuoară şi ieşea un măcăit de raţă. Se răzima cu şoldul de<o margine de masă şi gemea un suspin degradat, ca şi cum inginerul s<ar fi dezumflat. Uneori, îi sărea cravata şi revenea la loc, sau se aprindea în acul din mijlocul ei uti bec. Manipulîndu«şt
12i
astfel uzina [ui pe dedesubt, inginerul chimist se apropia cu ochii lui albaştri, holbaţi fix, de ochii lui Trestie, ca un hipnotizor, trăgîndu/şi capul de este două*trei ori înnapoi şi împingîn» du»şi<l în nain te, cu tertipurile manualului popular de fascinate.
   Urmat de Trestie cu scîrbâ, el făcea încon» jurul păreţilor, citind etichetele flacoanelor şi borcanelor de cîte trei şi patru ori, ca şi cum repeţirea da claritate şi sens.
   —     Aiidutn sulfurfcum. , . Kalk- ■ ■ Betriefaâ’ure. . . Aiidutn chiorhidricum. , . Alcchcl. . . Ghift. . . Cveckrilber. . .
   Pe un alt părete, cu o masă lungă, învelită cu zinc, erau fixate ţevile de fier, prelungite cu ţevi de cauciuc pentru becurile «, Bunsen », a căror flacăra era trebuincioasă Ia topirea tuburilor de sticlă curbate, la arderea în cuptor închis a capsulelor de platină şi la obţinerea cenuşii expe* rimentale. Termometru, un minuscul autaclav, un cîntar ultrasensibil subt clopot. Un rastel acoperind jumătate din părete, ca o orgă de cristal, înşira la rînd şi la o înnălţime, intercalate în găuri duble, eprubetele pentru probe, cu dias metre variate. Scoţînd cîteva din lăcaşurile lor rotunde, Trestie mîngîia în palmă gingaşa ior eleganţă, reaşezîndude în găurile paralele, cînd văzu sărind prin aer, din sînul inginerului şi desfaeînduise treptat, ca un şarpe cu încheieturi, un cîrnat, compus din mai mulţi cîrnaţi înnădiţi şi scurţi, un şir. Era o farsă de Nürnberg, pe resort, şi care se strîngea cu o copcă, la dimensiu* nile unui disc de buzunar de jiletcă. Un grohăit subit, scăpat odată cu cîrnatul şi rîsul de triumf al domnului Pisko.
   Scandalizat şi ofensat în judecăţile lui, Trestie fu cutremurat de o nevoie crîncenă de reacţiune, cu palmele, cu vîrful bocancilor, cu scaunele,
 124
pentru corectat neobrăzarea capului bucă lat, de majolică, şi privirea de bleg ceresc a inginerului Pisko.
   Fără nici o vorbă, gata să strice o situaţie care nici nu începuse, laborantul se dete vat.vîrtej pe scări, pînă jos, şi se duse de<a dreptul la dom< nul Fink, aprins la faţă şi neputînducşi stăpîni mînia.
   -— Ce s;a putut întîmpla, domnule Trestie, de eşti atît de schimbat?
   Povestindu>i cu jumătăţi de cuvinte, directorul personalului fu apucat de o ilaritate de surpriză, care nud jigni, pentru că se vedea ca e rezultatul unui contrast.
   —     Care-i situaţia mea acum? zise Trestie. Nu vi se pare că trebuie să mămtorc pe unde am venit?
   Domnul Fink, recăpătîndu/şi calinul de sfinx simpatic, şiia»ntins mîna ce<i sta în cot pe lungul dulap de ghişee de la intrare, şi<a pus.o părin» teşte pe degetele înnodate de enervare ale iui Trestie şi zise:
   —     bain şi spus domnului director general că a făcut o greşeală. Dacă mai nimic deosebit de insuportabil, afară de contactul cu acest imbecil, sfatul meu e să te linişteşti. . .
   —     Dar vedeţi, cl e omul de încredere al direc» torului, mîna lui dreaptă, şi eu sînt un individ abia venit, şi nici venit de tot. . . E o diferenţă de preferinţe.
   —     Să<ţi spun ceva la ureche şi să<mi permiţi să fiu trivial : e mîna dreaptă cu care directorul se scarpină. . .
   Trestie surise.
   —■ Stai niţel, să vorbesc cu directorul.
   —     Nuii spuneţi, vă rog, domnului director. . . Nu v<aş fi spus nici dumneavoastră, dacă maţi
                                                                 125
fv fost atît de atent cu raine. . . Aş fi plecat din fabrică pur ţi simplu. . .
 —     Sînt lucruri care nu pot fi ascunse fără complicitate: ia seama, tinere, zise domnul Fink, întorcîndu»se spre uşa directorului.
 Cum întoarse spatele, cîţiva din funcţionari se apropiară tiptil de Trestie, de peste dulap. Era evident că se petrecuse ceva, cum se zicea la contabilitate, « ab normal ».
 —     M<am mai prezintat cînd aţi plecat în fabrică, zise unul cu genele paîide şi cu părul ridicat ca o perie de sîrmă blondă: Goldman* Aricescu. . . S«a întîmplat ceva?
 —  N<aş putea să zic. . .
 —     N<aţi putea să ziceţi e numai o vorbă. Aşa zic şi eu acasă, cînd mă<njură domnul Azner, că, ferească Dumnezeu, nu sta întîmplat nimic, dar domnul Azner deja m/a înjurat. . .
 —  Nici n/avea cine să mă»njure. . .
 —     Am zis şi eu aşa, ca un apropo. . . Cine ar îndrăzni să te înjure pe dumneata?
 —  Păi, cine sînt eu, dacă pe dumneata te înjură ?
 —  Nu e un bagatel. . . Dumneata eşti romăn. , .
 —  Şi dacă sînt român?. . .
 —  Eu sînt « jidan ». ..
 —  Să fii sănătos, dar tot n<am înţeles.
 —     Ai sămţelegi mai bine: directorul e tot jidan. . .
 —  Atunci ?
 —     Vezi?. . . Cine a zis: corb la corb nu<şi scoate ochii, a fost un prost. . . Jidanul patron mănîncă pe evreul sărac. , . Eu sînt jidan, el e jidan: n*are a face. Ieri misa dat în cap cu o linie. . . de metal. . . Aşa bine să am eu. . . Mie îmi dă cu linia în cap, fiindcă sînt un pîrlit de jidan. . . Dumitale n<o să «ţi dea niciodată
126
 cu. linia în cap, că ai să<i cîrpeşti deja aşa una, zise cu sete Aricescu, că o să audă cîinii în Jurju. . .
   Ceilalţi tovarăşi de confidenţă, rîseră încet.
   —     Eu sînt Haimovici. . . Crezi că dacă n>aş fi Haimovici aş răbda?. . . Rabd fiindcă sînt Haimovici. . .
   —     O să te cerţi şi dumneata cu domnul Azner. . . fii sigur. , . n<avea nici o grijă. . . dar întffalt fel. . . Pe noi ne freacă fiindcă sîntem de»ai lui. . . Şi pe dumneata o să te frece, dar întnalt fel. . . Ai văzut pe domnul Fink?. . . O dulceaţă de om. . .
   —     Altă mîncare de peşte. , . aprobă Izidor Berceanu, care strînse şi el cordial mîna lui Trestie. Noi sîntem. bucuroşi cînd mai vine şi cîte un roman. . . Vrem şi noi să vedem un romăn şi întreită parte. . . Nu numai ta sfecle, la cup< toare. , . şi la melasă. . .
   —     Nu te supăra de ce<o sâ<ţi zic, zise Haimo< viei, dar cînd mai e cîte un romăn, parcă mai răsuflăm şi noi. . . Alt om. . . Nu fiindcă eşti dumneata. . . mai avem unul, la poartă, pe Coşoiu, dar parcă ăsta nu mai e romăn. . .
   —  Dar dacă nu sînt nici eu român? zise Trestie.
   Funcţionarii rîseră în hohote.
   —  Dumneata, jidan? zise Goldman.
   Şi cu promptitudinea deprinderii, ei se făcură, ca şoarecii, nevăzuţi. . .
   Pe uşa direcţiei, dată de părete, intra în can< celarie, treptat, vocea grandios bombată a dom< nului director, care vorbea cu domnul Fink din spatele lui, ca şi cum bar fi avut în faţă, cu pieptul înnainte şi numai în sus. . .
   De pe soclu! unde<i sta înşurubat capul cu barba neagră, directorul, ajungînd în dreptul lui Trestie, rosti, cu imensa plăcere a superio» rului energic, sentinţa, fără s㻺i plece demnitatea la detalii:
127
   —     Mi s<a comunicat inţidentul. . . Domgniata merj la laborator. Domnul inginer Pisko este dat afară imediat. E un caz excepţional. . .
   Ion Trestie mulţumi, contrariat că intrarea lui în fabrică e condiţionată de un cadavru. Vru săd apere pe Pisko, să se retracteze. Domnul Fink îi făcu semn să tacă. Şi<ar fi tras un pumn în ochi ca s*a grăbit să se lase jignit de bietul Pisko, a cărui situaţie în fabrică se vedea atît de şubredă, — şi nu mai era nimic de făcut.
   Funcţionarii cared chestionaseră pe Trestie, ju< bilau.
   —     Nu ţiiam spus eu că e ceva ? zise Izidor Berceanu.
   —  Ai văzut? zise Haimovici.
   —     Avem şi noi un goi. , . zise Goldenberg, cu sentimentul că şi»au găsit un protector. De cînd vă zic că ne trebuia*1. . .
   Trestie se temu să mai dea ochii cu Pisko, care în cîteva secunde devenise un nefericit. Tărăgăna pasul pe trepte, ca săd ajungă di rec < torul din urmă, să nu intre singur în laborator, Şi<ar fi dat o parte de viaţă numai să nu fie rnartor la tărăboiul ce avea să urmeze. Cruzimea direo torului, manifestată de obicei fără motiv, promitea să ia în asemenea împrejurare o formă de brutalii tate cu neputinţă de răbdat. Se socotea vinovat de ceea ce era să se petreacă, foarte vinovat. Niar fi avut decît săisi pună surdină la revoltă. Fără să vrea, era pîrîş. <ţ A jignit în tine o şolti* cărie de idiot nu ştiu ce pedantism întnatît încît să laşi un om fără pîine? îţi începi cariera cu un denunţ? Eşti tînar şi trebuie să înveţi să taci. Viaţa e făcută din concesii. O concesie azi, o concesie mîine, în toate zilele o concesie, pînă ce dispare facultatea impresiei şi nu mai reac» ţionezi la nimic: societatea ideală. E contribuţia generaţiilor succesive la cele mai vechi. De unde
m
vine respectul zbîrciturilor şi al părului alb transportat în morală, dacă nu din autorizaţia pe care o dai celui mai vîrstnic sa te subestimeze ? Şi pentru că vîrsta este şi mai bine situată mai întotdeauna, religia autorităţii e gata.
   Eu cred ceva mai mult, că intenţia Iui Pisko a fost o batjocură directă, pe care şi#a exprimat/o cu mijloacele lui fireşti pentru valahi: superio» ritatea trebuie să<i aparţie neapărat. Ce însem» nează şi această fabrică de zahăr, în care tot personalul e o adunătură de pretutindeni, şi un funcţionar autohton, priceput să orînduiască anonim toată gospodăria uzinei, găseşte califi» carea de portar? Se întîmplă că e angajat Ia un post de slugă un băiat care n<ar fi lipsit de însuşiri, şi atunci un inginer oarecare îi face o asemenea primire. Odinioară, pentru mai puţin, pentru că un oarecare bey african, jucînduise cu evan» talml în prezenţa reprezintantului unui Stat euro< pean, ifa atins acestuia, în derîdere, obrazul, s<a iscat un război. Legăturile dintre oameni şi stări durează sau se rup în raporturi de multe ori abstracte.
   N<am făcut prin urmare nimic nepermis, şi*a putut spune Ion Trestie, exagerînd situaţia catas trofal. Eram în legitimă apărare. . . Şi totuş nu trebuia să fac nimic », adaose, confuz şi întristat.
   —     Dar ce, domgniata încă n<ai ajuns în labo< rator? îţi place să te plimbi pe scară? Cine n<are acasă scară crede că asta e amuzant.
   Muşcătura pe furiş a domnului doctor Azner era destinată boului de ţăran din neamul labo> rantuîui. Vocea aspră, ca o zgîrietura de pilă ştirbind o ruptură de sticlă pe dungă, îi strivi urechea.
   « Dacă nu i<aş fi dator concesiile vîrstei şi ale simbriei, ar trebui Să<l cîrpesc peste gură », îşi zise Trestie. Dar tot nu s«a lăsat, cuprins
129
brusc, din evenimente, de o indiferenţă foarte nepotrivită cu sărăcia, faţă de numirea lut.
   —     Noi, românii, domnule director, sîntem sălbateci. Cînd vedem briciul, oglinda şi săpunul, crcdem că sînt pentru ras şi ne credem şi noi europeni.
   Directorul îl privi accentuat.
   —  Poţi sâni» spui ce işcoală ai făcut ?
   —     Vi s<a părut atît de prost răspunsul meu?. . . N<am nici o şcoală. Voi fi, vă asigur, un foarte bun spălător de sticle.
   —     încă n<a început să lucreze, şi deja nu-mi place acest baiat, pe care hai recomandat dom» gniata, zise directorul, întorcîndu<se către Coşoiu.
   El venea escortat.
   ■— Dacă nu vă place, domnule director, e foarte simplu: nud angajaţi, a răspuns inimos Coşoiu.
   —     L<am angajat. — Şt tare, ca să se audă bine: Te rog să bagi bine de seamă, domnule Koşoii, proclamă sentenţios directorul, Azner are un singur cuvînt. . . Ein Wcrth ist an Mann,
   El aştepta răspunsul linguşitor, ca un orator aplauze. Dar şi Coşoiu fiind un om fără surîsuri ornamentale, a tăcut. Directorul pierdea un prilej de a intra în acèle serii de considerente, gêneras lizări şi autocomunieate care devin unicele moduri de expresie ale unui personaj ajuns la apogeu! ambiţiilor lui, simţinduise obiigat, de Ia o cifră de puteri în sus, să servească filosofia şi să corecteze universul.
   Trecînd printre aparate şi rezervorii, direcs torul îşi datora sieş să facă observaţii şi să indice neglijenţele discutabile. Uşile laboratorului erau deschise de părete, şi, cînd îşi făcu intrarea, grupul rămase consternat. Cu o neturburată siguranţă, domnul Pisko bătea o minge de gumă între podină şi palmă, răsuflînd asudat şi ritmic şi parcurgînd în zigzag încăperea.
 130
   —     No! z-ise directorul, dezorientat. Mai trebuia un cărucior. . . Nici mam mai văzut aşa un prost.
   Şi nu putu zice mai mult.
   De natură timidă, Pisko rămase anchilozat în poziţie suspendată, necutezînd sa se mai reaşeze pe talpa întreagă. Şi ar fi mers aşa, întoun picior, prin toată fabrica ţi prin toate ogrăzile, numai să scape de ameninţarea, ce<l înspăimînta şi în somn, că într<o zi ar putea să fie dat afară. Un oftat adine ieşi din tot burduful lui, şi nefericitul zise, uitîndufse fix în părete:
   —   Iviein Gott ! mein Gott !
   —     Domgniata eşti un tiner serios, zise direc» torul, cu degetul întins la Ion Trestie şi trecînd în camera alăturată. Este o notă bună la domgniata. Cînd directorul domgniatale vorbeşte aşa, direc» torul este mulţumit. . . Eu doresc ca directorul să fie totdeauna mulţumit de domgniata.
   Vociferările, de care se înfricoşase laborantul, nu s*au mai petrecut, orice explicaţie fiind de prisos. I s>a lăsat domnului Pisko timpul să se strecoare şi să plece din laborator.
   Aplicînduîşi satira lui particulară faţă de un Tzigeuner, Pisko îşi manifestase sentimentul de patriotism colonizator. Cu atît putea să colabo» reze personalitatea lui la steagul imperial, dar într?o monarhie poliglotă, unde multiplicitatea limbilor făcea ideile şi sentimentele neînţelese, atitudinea lui de măscărici grotesc putea să fie un dialect. Stilul lui de a<şi pune în circulaţie convingerile politice îl utiliza între lucrători nestingherit. El da muncitorilor să fumeze ţigări cu iarbă<de<puşcă, praf de strănutat şi de scăr» pinat şi să miroasă amoniac, cu o rîvnă de chemare şi însărcinare specială să proclame, realizîndu<se
                                                                   Uf
 în articolele de păcăleala ale catalogului de farse din patrie, superioritatea civilizaţiei sale, ca şi cum s<ar fi gîndit, pe de o parte, la împărat şi ar fi strigat, — pe de altă parte, cu imputer» nicirea vultùrului cu două ciocuri: « Heil! ». El simţea în insul lui, indistinct, adevărul aproape pascalian că centrul e pretutindeni şi că periferia lui, circumferinţa, cuprinde în cercul ei totul, cl mergînd cu centrul intercalat în sine.
   Recunoscător Statului, care îl făcuse inginer chimist, cum bar fi putut face orice altceva, recunoştinţa lui se preciza mai concret în raport cu marea societate de industrii ale zahărului, cu sediul în capitala imperiului, cînd patria mare nu i<a putut oferi mai mult. Eduard Pisko făcea parte din acei oameni inapţi să «şi chiver* nisească un rost la ei acasă, aflaţi în fabrică la servicii felurite, şi care, fără să fie din spiţa cuceritorilor aventurieri, caută numai stăpîn, ca să fie, în toate împrejurările, proaste slugi. Stră> bătuse cîteva ţări, înşirase o sumedenie de uzine, şi din fiecare fusese dat afară pentru incapacitate, în cîte o zi de vijelie neaşteptată, iscată dintnun crîmpei de fapt divers, insignifiant, dar care umplea măsura, ca o fracţiune de centimetru lărgimea unui veston. Ceea ce putea să justifice judecata Iui că nu făcuse nimic şi o ipohondrie continuu evolutivă.
   La patruzeci de ani încă neînsurat, jumătate din viaţă şi<o pierduse în căutarea unei adaptări. în» chipuindu<şi că e un perfect tehnician, identificat cu ţevile şi sufloaiele, în stăpînirea cărora şt<ar fi putut găsi o compensaţie morală şi uitarea de sine, făcută să<I consoleze, el nu era măcar un prost tehnician. Orice salahor, tocmit într<o luni de dimineaţă, ştia pînă sîmbătă mai mult decît el, şi Pisko, pentru comandă şi execuţie, se vedea căzînd în subalternarea fiecăruia din muncitorii
112
lui. Nu'l ascultau nici materialele, nici piuliţele nici cheile, cu supunerea lor caracteristică şi disciplinată, îndată ce se simt manipulate de un meşter, ca un cal ce»şi ghiceşte călăreţul, i se face docil sau îl trînteşte. Dacă, supărat de înce< tineaia sculelor, punea el mîna pe una, ca să dea un exemplu, numatdecît i se striveau degetele, încheieturile şi trebuia să alerge după un pansa» ment, speriat ca un copil care crede că dintr»o tăietură la ureche ar putea să<şi piardă viaţa. Învîrtind violent maniveia unei menghine, ca să stabilească lucrătorului unghiul de reducere cu pila al unei piese, i s»a scrîntit odată mîna întrmn loc unde ea nu se scrînteşte niciodată, în mijlocul ei, degetul mare atîrnîndu<i cu sub» suoara şi şoldul palmei ca o aripă de umbrelă, ruptă. Nici bătaie nu ştia să dea, singur dreptul de lovire şifl asigura sieş, ca o aristocraţie. Vrînd să cîrpească obrazul negru de funingine al unui fochist, a nimerit în cazanul fierbinte, şi faţa i»a fost dezlipită de fier fără o bucată de guşă şi de ţăcălie.
   Şi fizicul îi suferea de un mare defect. îi lipsea din talpă adîncitura încovoiată dintre perina dege» telor şi coltucul călcîiului. Micul neajuns îi dezorganiza cumpăna şi da mersului o crăcănare, picioarele căutînd un umblet oblic pe apucate, pe o grosime şoldie a gleznei, ca şi cum o natură ironică îi lipise labele de<a dreptul pe genunchi. Problemă de rasă şi levitaţie, natura filtrîndu»şi formele prin degetare din ce în ce mai subţiri şi dînd liniei verticale a formei umane un contact păsăresc, cît mai uşor şi provizoriu, cu ţărîna. . .
   încălţămintea domnului Pisko, cu obezităţi şi spinări, părea să conţie, între şireturile încrucişate ca pe nişte umplutură puhavă, doi cobai articulaţi pe anatomie. Ca la chelnerii bâtrîni, şovăitori pe o atitudine de gîscă, umbletul era o suferinţă.
133
Pisko asuda repede şi mult, cu o abundenţă porcească, lichid şi umed, şi licăritor, ca şi cum o pensulă îl spăla cu bale. Podul palmelor zmîm (ini ud în permanenţă, o mîzgă i<l sleia cu guturai, parcă o nară de cîine cîrn se isprăvea în mijlocul ci. Insul întreg scotea un miros de ţap şi berbec.
   Din familie îi rămăsese o soră, domnişoara Ludovica, fată bătrînă, care îl crescuse şi era ca o mamă a Iui, plina de grije şi de gingăşii pentru fratele mai mic. Dar şi ea trebuia să>[ corecteze şi să»i atragă atenţia de multe ori asupra unor lucruri pe care domnul Pisko ar fi preferat să le vadă trecînd fără dialog şi comentarii. Aşa că într<o parte a sufletului, dacă avea, întrodevăr, şi poate că nu»i lipsea, revelat uneori printr/un geamăt, printr<un suspin, inginerul Pisko era cu totul singur şi închis, fără totuş să<şi dea clar scama de sine. Ar fi vrut uneori să fugă prin lume, cu un geamantan, fără o soră între bagaje, fără două bilete de tren întotdeauna, departe de direc* tor, de laboratoare, printr<o lume care ar fi putut să fie ca o fabrică goală.
   în zilele prea încărcate de necazuri, el se trîntea pe canapeaua fabricii din apartamentul lui şi spunea că e ostenit şi că are temperatură. Cerea termometrul, şifl punea subsuoara în părul roşu, se învelea cu o pătură de sanatoriu, şi după un sfert de ceas, cînd mercurul arăta 36 cu y grade ale unei perfecte sănătăţi, supărat, domnul Pisko se sfădea cu sora lui că instrumentul e deranjat. Dar dacă se încredinţa că termometrul e verificat la maximă şt minimă şi garantat, şi ca venea de la fabrica furnizoare, pe care o ştia el, i se părea căii trece temperatura, şi atunci se întorcea la o veche mare pasiune a lui, refulată : flautul.
   El era sigur că dacă s-ar fi. apucat de muzică, şi nu de ingineria chimică, ar fi fost un bun instru»
134
mentist şi poate chiar un Kcmpcnist. Niar mai fi plecat de acasă decît în turnee. Ar fi fost în orice caz mai bine, ar fi. fost şi mult mai plăcut. Cînd zicea «. Kunst » i se înflăcăra privirea, şi dacă zicea « Afuzik », de bucurie leşina.
   Şi în vreme ce sora lui prepara cina pe un colţ de maşină. Pisko, juvenil şi naiv, lua flautul din coşciugul lui de catifea violetă, îl ducea la buze şi scotca din el un balamuc de ţipete stridente şi aglomerate, de vaiete şi hodorogeli, silindu*se să împletească o armonie. Şi toţi vecinii de apartament ocărau, revoltaţi, « melodia ».
   Domnişoara Ludovica se arăta în uşă, cu o lingură în mînă, şi<l ruga cu sentiment:
   —    Nu te supăra, Eduard, iar îmi spargi ure< chile. . . Nu ţi;am spus să cumpărăm un ariston ?
   Nici asta nu putea să facă domnul Pisko, să cînte. . . Şi atunci, cînta din băşici discrete de cauciuc, din pungi cu mecanism, făcea ca broasca, pisica şi gîsca, consolat să realizeze pentru arta lui pe omul-orchestră.
   —    Aici e departamentul dumitale, zise di rec* torul, arătînduâ lui Ion Trestie eprubetele, ca nişte degete lungi de sticlă, baloanele cu gît, în care se fierbeau pe flacără albastră lichidele, pîlniile aşezate în beţe de îemn oblice de<a lungul unui stelaj şi stiva ţevilor, orînduite, ca nişte znopi de macaroane şi de paie de mazagran, într<o despărţitură mare, de raft. Directorul trase o ţeavă frumoasă dintnun pachet, aprinse un bec şi făcu o demonstraţie de plăcere. — E un material de mare consumaţie în laboratorul nostru, dar care trebuie cheltuit cu economie. O ţeavă serveşte adeseori la înlocuirea alteia sparte, însă trebuie lucrată şi încovoiată. . . în acest scop luăm această ţeavă în ambele mîini, o plimbăm
                                                           i35
pe deasupra flăcării, ca să se încălzească în punctul dorit, şi o lăsăm în flacără pînă se roşeşte. Atunci trajem de capete, şi ţeava Iunjită prin tracţiune se despărţeşte în două ţevi mai scurte, cu vîrf. Cîteodată ne trebuiesc ţevi aşa astupate, alteori ţeava trebuie găurită la cap. Lovim puţin peste vîrf şi obţinem o ţeavă cu gaura redusă. . . Ca să o încovoiem, o trecem de cîteva ori prin lampă şi facem un cot cu deschizătura unghiului neţe< sar. . . în fiecare zi laborantul trebuie să prepare un număr de ţevi de rezervă. Vreau sa văd ce poţi să faci şi domgniata.
   Ion Trestie repetă exact ceea ce făcuse direo torul, însă de cîteva ori mai repede ca el.
   —     Ai mai fost într<un laborator? îl întrebă directorul.
   —  Nu.
   —  De ce ascunzi că ai mai fost?
   —     N>aş avea de ce ascunde, domnule director, şi ar fi neinteligent să ascund un bun cîştigat.
   —     Poate că ai părăsit locul în condiţiuni care nu trebuiesc ştiute la noi. . .
   ■— Vă afirm şl vă repet, domnule director, că pentru întîia oară am pus piciorul întnun iabo< rator şi mîna pe o ţeava de sticla şi o ţeavă pe foc.
   —     Schreckjick ! zise directorul, contrariat. Şi adaose: Eu o să<mi fac datoria să mă informez. Hîrtiile domgniatale au fost depuse la biurou?
   —  Desigur, răspunse Trestie, roşu la faţă.
   Ca să<l împiedice de la vre un răspuns pripit,
Coşoiu îl trase din spate de haină.
   —     Chimistul lucrează, la probele ce le face, cu variate aţîde. . . în acest dulap sînt toate aţidele conţentrate, de care laboratorul are nevoie. Toate sînt toxice, evident, însă cele toxice, chiar Ia o întrebuinţare foarte atentă, fiind cele mai primejdioase, eticheta lor, cum vezi, are un cap de mort şi menţiunea cu litere mari: « Gift».
136
  —  Ghift însemnează otrăvi, traduse Trestie.
  —     Poate ştii şi nemţeşte? îl întrebă directorul, bănuitor.
  —     Aş vrea să ştiu, dar ştiu numai cele cîte va cuvinte pe care oricine le ştie.
  —     Ai pronunţat însă foarte bine cuvîntul Gift. . . Ia te rog să mat citeşti trei<patru eti< chete.
  —     Betriebsăure, . . Kalk.. • , Cyankali. . . citi Trestie din mulţimea de flacoane şi borcane înşi< rate pe poliţele dulapului.
  —     Foarte corect pronunţat! zise directorul, măsurîndud cu căutătura, ca un detectiv. Sînt tot mai sigur că ai mai lucrat într.un laborator.
  —     Aş fi. de părere ca otrăvurile mari să fie izolate, zise Trestie, întnun dulap cu cheie, mat ales câ, domnule director, lîngă dulapul cu substanţe pentru analize se găseşte dulapul far* macîei. . . Aş fi chiar de părere să se depărteze mult medicamentele de otrăvuri. . .
  Directorul nu se putu opri să rîdă.
  —     De zece ani aceste două dulapuri stau unul lîngă altul. . .
  Trestie nu<şi dete seania dacă era o dezaprobare.
  —     Şi nimeni n<a văzut acest lucru atît de simplu şi evident, că moartea nu trebuie să stea lîngă viaţă. . .
  Directorul rîse cu satisfacţie de această formulă găsită de el. Riscînd o figură, directorul se simţi flatat, şt Coşoiu nu pierdu prilejul.
  —     Vă aduceţi aminte cum a murit mecanicul Robert. . .
  Directorul, care era şi un sensitiv, duse mîna la ochi, ca de o amintire de groază.
  —     I s<a dat să bea âţidum sulfuricum. . . Ach ! făcu directorul, scuturat, ca şi cum îl băuse el. Să se mute dulapul fără nici o întîrziere. Să alejem un loc, . .
                                                                 1)7
   —     Ml s>ar părea că locui e de la sine indicat: infirmeria, zise Trestie.
   O camcră fără uşe, mascată de o perdea, purta, fntr'adevăr, pe păretele comun cu laboratorul, placa respectivă.
   —■ I\latürlkh, . . natiirlich. . . zise directorul, enervat că laborantul trebuia să aibă de atît de multe ori dreptate.
   Neplăctnduii însă direcţia în care apucau reia» ţiile de la director general, administrator delegat, la un laborant, domnul Azner arătă cuptorul, un dulap de aramă căptuşit cu şamotă, construit cu patru picioare şi aşezat pe masa cu becuri. Un termometru era vîrît prin dopul de azbest, cu spicul gradaţiilor fine, în creştetul aparatului. Dedesubt, floarea rotundă a unui bec arăta că focul trebuia să încălzească fundul cuptorului, puternic.
   —     Arderea materiilor străine şi cîntârirea ce; nusii, obţinută într<o capsulă de platina, asta e de resortul chimistului, nu e pentru domgniata. . . Datoria domgniatale este să întreţii cuptorul în perfectă curăţenie, şi arama să fie în toate zilele lustruită ca oglinda. , . Eu fac inspecţie şi dau amenzi. . . Atrag atenţia că avem trei capsule de platină şi că sînt foarte scumpe: nu va lipsi nici una din inventariu. . . — Dar crezînd că se corectează: Sînt foarte sever, dar sînt şi foarte drept. . . zise directorul. Aş dori să cunoşti mai mult spiritul meu de dreptate decît de severitate. Sînt o mînă de fier, mai zise domnul Azner, aducîndu<şi aminte, probabil, de Bismarck, care fusese întreg de metal.
   Directorul Azner era abonat la revistele viene« ze şi din Pesta, în paginile cărora reflexiunile ilu< strate ale personajelor de roman cu « urmare », îi sugerau forme şi expresii menite să servească de stil situaţiei sale din registrele societăţii.
  138
   Ion Trestie ar fi voit să<i modifice oarecum seninătdţile cu o replică, fireşte, respectuoasă, dar, simţindud, Coşoiu îl călca din cînd în cînd uşor pe picior. Strîngîndufşi buzele ca o gură de pungă, Trestie înţelese că e neapărat necesar să cedeze.
   ■— Aici e spălătorul domgniatale. . . Toate instrumentele şi sticlele se vor spăla şi şterje pe măsură ce se vor murdări. Spălătorul are trei părţi : într*una se adună obiectele, într<a doua se spală bine de mai multe ori, şi ultima e secţiunea pentru scurjere. Ai douăzeci şi patru de cîrpe. . . Spălatul e important, căci toate sticlele conţinînd urme de zahăr de la analiză, aceste urme trebuie să dispară radical, în vederea analizelor viitoare. . . Ca să înţeleji bine, trebuie să'ţi explic rostul acestui laborator şi acestor analize, care costă foarte mult, dar de care fabrica nu se poate încă lipsi. Ce analizăm noi? Analizele noastre contro* lează aburii şi condensarea, pretutindeni unde apele, trecînd pe lîngă zahăr, se duc la canal, şi din canal în gărla. . .
   Forma verbală îi făcu lui Trestie cuvîntul ncîn< ţeles, dar, reflectînd cu un surîs, directorul nu<i pierdu sensul, reproşîndu<şi vizibil, de astă dată sieş, o dicţiune care lăsa de dorit.
   —     Cîteva puncte de contact ale fabricii cu canalul sînt foarte primejdioase, adaose directorul, niţel turburat. Prin ele se poate pierde zahăr, pe care nud mai putem recupera, şi se pierdea, după evaluările noastre, prea mult. Cred că nu se va mai pierde. Chimistul ia la fiecare sfert de oră în eprubete, de la toate robinetele de întîlnire a ţevilor cu conducta de evacuare, cîteva zeci de probe, le analizează, şi, dacă găseşte ceva suspect, dă alarma în fabrică, şi injinerii examinează punctul slab, îl izolează, şi o întreagă arteră poate fi sus< pendată din activitate numaidecît. . . Chimistul
139
 poate să uite, din sutele de analize pe care le face, una. Datoria domgniatale este să pleci în fabrică şi să te întorci continuu cu eprubetele pline. , . Noi lucrăm foarte mult cu L,uft. Avem pompele de jos, în subsol. Penultima operaţie a obţinerii zahărului e cristalizarea, ţi cristalizarea se face exclusiv într*un L,uft absolut, în aparatele din sala mare, de o capacitate de trei şi patru vagoane unul... In ele zace aurul nostru alb. . . Ca să se facă lufiul, adică vid, —- directorul găsise în sfîrşit cuvîntul mai înţeles, — pompele trag aerul de pe toate ţevile, ţi în toate ţevile ele întreţin un vînt iute şi tare care garantează vidul hermetic al unui rezervoriu de cristalizare. Fabrica are undeva o bubă nedescoperită, ţi eu cred că buba e aci. Dacă o canalizare a vidului e defecf tuoasă, zahărul fuje Ia gurlă (directorul, experi* mentînd a doua oară rostirea defectuoasă, dete, contrariat, Iui î volumul lui u) tocmai în moj mentul cînd el trebuie separat în. cristale din materia îngroşată. Mişcarea e strict mecanică: luftul traje zahăr afară, ca o sfoară dopul dintno sticlă goală, ţi nici o putere nud mai poate împie* dica să nu dea năvală. E o problemă care în zece ani a rămas fără soluţie. O pierdere admisibilă e normală. Fabrica are pierderi inadmisibile. . . De aceea domgniata trebuie să te uiţi, la ceasornicul laboratorului, cu precizie, şi aproape la fiece jumătate de minut, la fiece treizeci de secunde, după începerea campaniei, să aduci în laborator o eprubetă. Injinerii îţi vor arăta fiecare punct de unde trebuie să iei cîte o probă. . .
   —      La fiece punct, domnule director, trebuie să fie, desigur, un robinet. . .
   —   Da, cîte un mic robinet, zise directorul.
   —      Şi, desigur, robinetele şi eprubetele sînt nume» rotate. . . zise Trestie.
HO
  —     Vezi, asta nu, răspunse directorul. Nu sînt numerotate. . . şi»şi strînse nervii din mînă, frăi mîntîndu<i în palmă.
  —     Dacă îr,tr<o oră se trimit laboratorului şaizeci şi o sută douăzeci de eprubete, din treizeci de părţi deosebite ale fabricii, cum le deosibeşte chimistul şi ce valoare mai are o analiză care nu se ştie la ce robinet corespunde? Şi cum poate direcţia să aibă orientări precise întoun haos dezordonat. , .
  —     Exakţ ! zise directorul, pe care l<a luat gura pe dinainte. Am uitat numele domgniatale. . .
  —  Ion Trestie.
  ■— Trestie este o plantă. . . zise directorul.
  —  Da. O plantă de mocirlă, zise Trestie.
  Coşoiu scoase un oftat.
  —  Ce e asta, cum ai zis. . . mo/moct. . . ?
  —     Mocirlă, explică surîzînd Coşoiu, se zice mat bine zmîrc. Trestia creşte pe bălţi şt în teren umed, . ,
  —     Da. . . da. . . căuta directorul. Pe nemţeşte asta mi se pare că se cheamă Rpkr. . . Schilfrohr. . . De ce te cheamă aşa?
  —     Aşa ha chemat pe tatâ»meu. . . zise Trestie. Dar trebuie să vă mai rog ceva. . . La minut o dată sau de două ori cîte o probă, e cu neputinţă să o iau de la robinet, să o duc în laborator şi să mă întorc la robinetul următor. . . Distanţele de cîteva sute de metri. . .
  —  Exakţ!' zise directorul.
  —  Am nevoie de un ajutor. . . cel puţin de unul.
  —  Un al doilea laborant, Ion?. . .
  —     Nu ştiu dacă se cheamă tot laborant, dar am nevoie de patru picioare în loc de două. . . Rog să mi se mai dea o păreche.
  —  Nu permite bujetul, Ion, zise directorul.
  —     Dacă nu permite bugetul, şi chimistul e inutil. . .
141
   —     Din ce în ce mai cxakt ! zise directorul, bucuros, dar şi întunecîndu*se în ace laţ timp.
   Justeţea simplă a laborantului îşi da seama ci aparţinea naturii, şi o asemenea natură putea să fie plină de surprize.
   —     Dacă există un plan, cum trebuie să existe, al fabricii, voi însemna un număr pe fiece robinet, şi de fiecare robinet, cîteva zeci de eprubete, pentru ca de la început orice eroare să fie exclusă. Mă rog, se face, desigur, un raport zilnic al labo/ ratorului la cancelarie. . .
   -Nu se face. . . Se comunică numai observa*
tiile abnormale. t
   —     Nu cred că e bine. . . zise Trestie. Pe un formular în care analizele vor fi numerotate cu numărul eprubetei şi al robinetului trebuie scris, în chiar momentul cînd s<a făcut analiza, rezul» tatul. Formularul trebuie să fie dublu în fiece zi şi să facă parte dintr«un registru, în care rezulta* tele se scriu cu indigo, o foaie râmînînd în cotor şi alta trimiţîndu>se, tăiată, la direcţie; nu zilnic, cel puţin de trei ori pe zi. Un control implică alt control, şi rapoartele pot fi comparate.
   —     Schreckfich ! răspunse directorul. Prepară, Ion, domgniata toate aceste lucruri. Dar etichetele eprubetelor. . .
   —     Lăsaţi pe mine, domnule director, zise Ion Trestie. N*o să am naivitatea să le fac din h'irtie, să le lipesc şi să se spele. . . Le gravez cu acid fluorhidric pe parafină. . . Am văzut că avem. , ,
   —     Spuneai că n>ai mai lucrat în nici un labo* rator, Ion. . .
   —     Vă afirm, din nou, domnule director, că n*am lucrat. Am citit şi am reţinut. Cunosc toate operaţiile laboratorului. La început fusesem in» format că pentru postul de laborant trebuia să dau un examen, şi am învăţat pentru examen. . .
142
  De»abia la fabrică am aflat că postul meu echivai lează cu o situaţie de servitor. . .
  Directorul era jenat.
  —  De lucrător. . .
  —     Orişicum, eu sînt mulţumit, domnule du rector. Ceea ce pare mai important, cred că este să dovedesc ceva lucrînd. . .
  —     Cesi aparatul acesta, din camera neagră? întrebă directorul.
  —     Un polarimetru, domnule director. Dozează întnun tub, închis între două lentile în dreptul unei lămpi, zahărul dintoun lichid.
  Intrînd în camera neagră, Trestie demonta piesele mobile ale aparatului, explicînd gradaţiile discului de control.
  —     Faceţi dozarea materiilor străine dintr<un sirop. . .
  —     Puneţi în funcţiune şi citiţi cîntarul super< sensibil, . ,
  —■ Aţi putea să faceţi schema unei analize de ulei de unjere la celalalt aparat? . . .
  —  Manipularea unei analize de melasă. . .
  —  Puteţi distila o sută de grame de ţiţei?. . .
  —  înnălbiţi întîia zeamă neagră de sfeclă.. ,
  întrebările directorului se exprimau în piu/
  ralul de catedră.
  Ion Trestie lămuri toate problemele bucătăriei laboratorului, răspunzînd limpede şi executînd în principiu experienţele propuse. . .
  —     Văd că domnul Mislin tot nu a venit încă, zise directorul. Domgniata ia în primire labora< torul în detaliu şi pregăteşte.
  —     înnainte de toate voi face un inventariu, căci am constatat că nu există.
  —     Da, zise directorul, sec. Şi să i se dea un ajutor, domnule Koşoii. Bună ziua. . .
  Rămînînd singur în laborator, Ion Trestie deschise toate dulapurile, cerceta infirmeria, în»
                                                                   Hi
ccrcă funcţiunea mai multor aparate, farmacia, instrumentele chirurgicale dintrmn dulap de sticlă, acoperite, în dezordine, cu praf. Cu o cîrpă de lînă începu să le şteargă.
   Directorul se întoarse din drum pînă la uşa deschisă a laboratorului. Şi asta numai ca sa resta» bilească dependinţele dezechilibrate.
   —    Mai ai o atribuţie, Ion, — zise directorul, apăsînd pe Ion, — pentru domgniata: farmacia şi pansamentele în cazurile de acţidente uşoare. Pentru cazurile mai grele, doctorul face două vizite pe săptămînă,
   Judecăţile îl însoţeau pe Ion Trestie, lucrînd, schimbînd o masă din loc ori un raft, aducînd o nouă ordine, mai inteligentă, în laborator. Meti» culos pînă la obsesie şi manie, dulapurile fură golite, reaşezate şt puse la linie, fără să depă< şească orizontala nici un obiect. Cu oameni chez maţi din fabrică, au fost mutate mobilierele grele. Infirmeria s*a prezintat ca o infirmerie, şi Iabara< torul ca un laborator. O masă a fost destinată exclusiv arderilor la becuri «Bunsen», alta filtra* rtlor, alta probelor consecutive, transportate din fabrică. Masa neacoperită cu zinc s<a rezervat acidelor şi sticlăriilor speciale. A luat de ia ma< gazie pînză nouă, a chemat lucrătoarele şi a croit halate albe, le«a cusut şi le<a atîrnat în cuier. Din opt scaune, cîte n«aveau nici un rost în labo< rator, şi două fotolii moi, de piele, a oprit două scaune, trimiţînd restul la magazie.
   « Laboratorul nu e loc de taifas, şi<a zis Trestie, şi scaunele adînci sînt trîndâve. Aş interzice scau< nele şi aş obliga la lucru în picioare, la pupitru. »
   O călimară de cristal murdară a spalat.o, dîndusi o tinereţe curată, pe care n<o mai cuno< scuse de cîţiva ani. A spălat condeiele şi înlocuit peniţele. A sfîşiat hîrtia veche care masca muşa/ maua verde<sticloasă a biuroului de notat rezub tatele, înlocuind<o ca două pătrate de sugătoare. A dat afară scuipătoare a.
   « Oamenii trebuiesc dezvăţaţi să scuipe şi să sufle nasul, »
   Uşa laboratorului n<avea cheie şi se închidea cu cîrlige. A chemat din fabrică un lăcătuş care i'a făcut două chei: una şua pus<o în buzunar. A venit vopsitorul şi a vopsit uşa exterioară cu alb. Tîmplarul a rectificat închizătorile ferestrelor, broaştele. Camera de arderi fiind afumată, a pus să fie spoită din nou.
145
   Seara, cînd, văzînd încă lumină în laborator, s-a suit să vadă de n<a fost uitată aprinsă, domnul Fink a rămas consternat. Totul era nou, proaspăt şi întinerit. Laboratorul părea de două ori mai mare, şi simplicitatea interiorului căpătase o arhi» tectură de gust.
   —     Sînt gata, domnule director, zise Ion Trestie, salutînd. Mîine pot să pornesc, Mi<ar mai trebui nişte caiete cu formulare, pe care o să vă rog să le procuraţi. Iată un model, creionat în grabă, dar desluşit. E de mare trebuinţă. Regretabil că pînă astăzi s<a lucrat fără noimă.
   —     Eşti extraordinar! zise domnul Fink. Ai cerut voie de la cineva să întorci lucrurile cu josul în sus?
   —     Da, de la bunubsimţ, domnule director. Mi<am făcut şi halate. . . Nu era nici un halat, nici în laborator, nici la magazie. Cum lucrează domnul Mislin? în pantofi şi cravată?
   —     Scoate haina şi răsuceşte mînecile de la cămaşă. . . nu vrea să puie halat, ca să î se vază lanţul de aur de Ia mîna, de care spînzură un breloc de grof. . . Aşa a lucrat cel puţin anii trecuţi, anul ăsta poate că o să puie şi un colier. . . încă nu s<a prezintat în fabrică, decît de bună ziua, şi trebuia să vie să*şi prepare laboratorul încă de trei zile.
   —     Tot nu începe propriuizts fabrîcaţiunea. . , Cred că mai avem vreo zece zile.
   —     Dar aşa ssar fi cuvenit. El nu e plătit cu doi lei pe zi, domnule Trestie, şi are răspunderi. Mai erau comenzi de făcut, materiale, şi trebuia să ne dea o notă detaliată. . . Domnul director e extrem de supărat. Am făcut o comandă din imaginaţie.
   —     Nu e nevoie de nimic, domnule director, zise Trestie. Avem din toate, şi ne mai rămîn şi pentru anul viitor. . .
146
    —  Poţi să ştii dumneata?
    —     Cum de nu ? Am inventariat totul. . . Şi vfaş spune că am început să mă cam pricep. E o jucărie, domnule director.
    —• Ce vorbeşti, domnule Trestie? Ştii dumneata că de trei ani încoace toată atenţia direcţiei se concentrează numai în laborator, că directorul şi inginerii stau nopţi întregi mobilizaţi aici, lîngă aparatul ăsta blesetmat, care indică invariabil pier» deri peste pierderi şi că nimeni mwi poate da de capăt întunericului din registre?
    —     Anul acesta cred ca o să meargă altfel, domnule director. Poate o fi şi altă cauză, care ma fost căutata, nu zic cu destoinicie, nu mă îndoiesc de ştiinţa nimănui, dar cu ordine. Am toate dovezile. în destoinicie trebuie şi metodă, şi metoda n/a fost. Uitaţi<vă numai, vă rog, la arhiva chimistului din campania trecută, în zdrcn» ţefe astea de hîrtie. Data zilei lipseşte peste tot. Indicaţia locului pentru care s<a făcut o analiză, lipseşte. Lipseşte unitatea. Lipseşte. . . parcă totul e dezorganizat într<adins. Şi repeţirea aceloraşi cifre, exact, de zeci de ori, de sute de ori, e ciu< dată. Nu cred că două analize pot să dea acelaş rezultat, identic la o distanţă de un sfert de ceas. Polarimetrul dozează pînă aproape de infinit.
    —     Chimistul lucrează ziua, rareori şi nit mai în cazurile cu totul anormale noaptea, cînd se în/ tîmplă să doarmă în fabrică, aproape niciodată. . . Noaptea a fost controlat de director, care e şi el chimist. Ar fi. dat directorul de ceva dacă era ceva. . . E drept că odată a voit să/l congedieze brusc, fără motiv clar şi fără desluşire clară: numai pentru că i s/ar fi părut ceva, nu ştiu ce. Nu a putut: Mislin are contract cu despăgubiri enorme.
    —     Totuş, e ceva aici dedesubt. Să începem prin a inaugura o metodă riguroasă de lucru.
147
 introducînd rapoartele la cîte trei ore, cu cifrele cronometrate, din registrul de formulare.
   —   Dacă Ie va accepta chimistul. . .
   —     Cu ordinul direcţiei. . . De altfel, i»am vorbit domnului director, şi a fost de părerea mea.
   —     Da, tocmai vream să te întreb, că nu I<am mai văzut: a plecat în oraş. Ai vorbit cu el?. . .
   —     Destul de mult, domnule director. Dar mi se pare căd supără ceva cînd mă găsesc pe lîngă domnia>sa. . . Nu mă ştiu parcă atît de anti* patic, încît cineva să prefere sâ<mi vorbească mai mult cu spatele decît cu faţa. . .
   Domnul Fink şi rîse, şi nu.
   —     Treci cu vederea. . . Aşa<i el. . . Om cu< rios. . . Noi sîntem prieteni de aproape treizeci de ani, îl ştiu de cînd, şi iarna şi vara, avea un singur pardesiu şi o singură părecKe de ghete. . . începuturile Iui Azner au fost penibil de grele. . . Şi, totuş, vreau să zic, trebuie să<i trec multe lucruri cu vederea. . . poate că prea multe, dar, în sfîrşit. . . El e stâpîn aci, şi Peşta îl ascultă cu evlavie. în zahăr e o autoritate.
   —     Prietenii îşi mai pot lesne trece unul altuia cîte ceva, zise Trestie. Mai greu e pentru ceif lafţi. . .
   —     Dar, să mă crezi, — zise domnul Fink, — că nici prietenia nu poate trece, cîteodată, peste orice. . .
   Era momentul să facă un pas.
   —     îmi permiteţi o întrebare, domnule director, aproape confidenţială? E domnul director general un om foarte capabil şi foarte inteligent?
   Domnul Fink se uită în ochii lui Ion Trestie atent.
   —     Puteţi să nmmi răspundeţi, domnule director. Şi din tăcerea dumneavoastră aş ajunge să înţeleg ceva.
   —   Prefer să te consulţi cu tăcerea mea. . .
148
  —     Aşa mi s<a părut şi mie, zise Trestie, ca după o calificare.
  —     Un om care vede bine nu poate să se înşele, zise domnul Fink. Dar trebuia sâ te duci să<ţi aduci bagajele, ţi s/a pregătit şi o brişcă. Trăsura e cu domnul director.
  —     M=aş simţi rău în trăsura domnului director, vă mulţumesc. M;am luat cu treaba. N/am stat toată ziua.
  —  Unde ai mîncat la prînz?
  —     Uite, abia acum mă gîndesc că nu mi<a fost foame, cînd mă întrebaţi dumneavoastră.
  —  Ai stat toată ziua fiămînd?
  —     Ferească Dumnezeu, domnule director. în/ semnează că, dacă n/am mîncat, sînt flămînd?
  —  Cui munceşte i se face foame. . .
  —     Foame de/a face lucru de ispravă. . . Am voit să isprăvesc pînă seara, şi am isprăvit. Acum merit o bucată de pîine: am cîştigat/o. . .
  Domnul Fink, căruia băiatul îi era tot mai drag, îi dete mîna şi i/o strînse cu inima în palmă.
  —  Dumneata ai să faci treabă, îi zise.
  —     Numai să pot, răspunse Trestie. Dar am uitat să vă întreb ce s/a făcut cu sărmanul inginer Pisko. . .
  —     I s<a mai îngăduit să stea cincisprezece zile în fabrică şi să<şi caute un rost. Domnişoara Pisko s/a dus la doamna Azner şi s/a rugat să li se lase beneficiul apartamentului cîtva timp.
  —     Nu se mai poate face altceva nimic pentru domnul Pisko?. , . zise Trestie.
  —  De ce această întrebare?
  —     Pentru că sînt foarte mîlinit de congedierea lui. . .
  Mărturisirea înduioşa.
  —     Cred că nu mai e de făcut nimic, zise domnul Fink. Cînd directorul zice aşa, rămîne aşa.
  —  Pînă cînd îi trece criza de autoritate. . .
149
 —     Vezi, asta e, nuù cam trece, şi nici nu prea îl apucă, e permanent în continuare.
 —     Mi*ar fi permis să fac eu o încercare ? zise T restie.
 —     Fenomenal! zise rîzînd domnul Fink. Te pomeneşti. . .
 —     Acum, domnule director, binevoiţi să vă duceţi acasă, unde vă aşteaptă bucuriile familiei. E ora de închidere a laboratorului, care acum are şi cheie, ba două chei. Una rămîne la laborant, şi pe cealaltă laborantul o duce domnului Coşoiu. . .
 Ieşind amîndoi, domnul Fink, referindu«e la o întrebare, zise şoptind:
 —     Toată problema este să nu se pară că cineva ar putea săd întreacă în pricepere sau va< loare. . .
 —     Asta e nenorocirea, domnule director! răs< punse Trestie. Am simţit că omului acestuia nu<i trebuie turburată nici din greşeală iluzia că e unic şi fără păreche, . ,
 —  Entrez !
 La bătaia în uşa cancelariei de la poartă, îi răspunse lui Trestie glasul fluid al franţuzoaicei. Doamna Coşoiu desfăcea în faţa soţului cu ochei larii pe nas, o mandarină.
 —     V<am adus cheia de la laborator. . . Vă mi( raţii* Laboratorul rămînea deschis, şi sînt obiecte şi substanţe scumpe, de păzit, şi otrăvuri. . .
 —     Te/ai gîndit bine, zise Coşoiu. Dar de unde vii aşa de tîrziu ?
 —     Din laborator. Puteţi să vă duceţi săd vedeţi: e ferchezuit radical. S a întors domnul director?
 —     Nu. Astă*seară e la teatru. . . A venit o trupă de operete. . .
 —     Eu o să plec să,'mi aduc geamantanele. Cred că mam prea mult de aşteptat în gară.
 150
   —     Ai cîteva trenuri. Dacâ te grăbeai, îl apucai pe<âl de opt, care trecu adineaori. Ai unul la nouă. . .
   în zarea neagră a ferestrei se mai desluşea trenul în mers, ca un şir de lampioane bătute de vînt.
   —■ Mă mai duc în laborator, o să mai găsesc cîte ceva de făcut, ca să nu stau degeaba un ceas. . .
   —     Ca să<ţi treacă vremea, şezi colea şi ia un creion. . . Ştii să aduni fără greşeală? în coloana din dreapta sînt carele, şi în coloana următoare, kilogramele de sfeclă.
   —  Daţi (mi toate foile mie.
   —  Las1, că le facem amîndoi, merge mai iute.
   —     Pînă isprăviţi dumneavoastră mandarina, sînt şi ele gata. Vedeţi, cam aşa ar trebui să fie şi foile de analize. în stînga — numărul de ordine al robinetelor, şi. pe linia pătratelor, orizontală, fie» care analiză îa dreptul orei, tipărită sus: nouăzeci şi şase de rubrici verticale, la cincisprezece minute una. înnainte de orice, un grafic de orientare e sigur necesar.
   —     Ideea dumitale i*a plăcut directorului, cu părerea de rău că nu i«a venit lui. . . E de felul lui cam gelos. Ai văzut că te;a aprobat în tot ce<ai propus. . . şi cu aceeaş părere de rău.
   —  V<a spus ceva? Aţi plecat împreună. . .
   —     Mi<ar fi făcut plăcere să mă felicite că te<am recomandat: nici n;a suflat. . . Ca să nu se des» chidă vorba, nu mi<a mai pomenit nici despre Pisko. . . Mi<a vorbit de Voievodul ţiganilor şi s*a despărţit de mine cam bosumflat. . .
   —     Curios om, pare că ţine mai mult decît Ia fabrică la sine. . .
   —     în orice caz, întîi la el. . . Domnul director nu concepe fabrică fără doctor Azner, şi e con< vins că toată industria din lume a fost pregătită
151
pentru ivirea lui întrso suburbie a Pestei. . . E Messia zahărului cubic şi tos. . . Se respectă pe sine atît de mult, încît o idee care nu<i vine lui, ci altuia, îl ofensează, pentru că orgoliul găseşte într<o împrejurare normală prilejul să se subesti» meze, ceea ce el nu poate în ruptul capului să admită. . .
   —    Cred că nu e nici o greşeală, zise Trestie, întocmind foile pe biurou. Le<am verificat de două ori. . .
   —    Glumeşti. . . zise Coşoiu. Prea repede, şi nu poţi face două lucruri deodată — şi socoteli, şi conversaţie.
   —    Nu e nici un merit, dar am o înlesnire firească pentru adunările din aricite cifre; adun din patru în patru numerile întregi. . . Aveţi o situaţie mai veche, gata calculată şi verificată? Să facem o probă. Astupaţi totalul dumneavoastră, şi vă voi da totalul meu. . .
   —    Vreau s<o văd şi p<asta, zise Coşoiu, scoţînd o listă şi acoperindu>i totalul.
   —    Două milioane patru sute nouăzeci şi şapte de mii trei sute douăsprezece kilograme, zise Trestie, păşind cu creionul în jos de cîteva ori peste cifre.
   —    Exact! constată Coşoiu. Dacăii aşa, deschidem o baracă la Moşi . . . Deocamdată, îţi propui o afacere pe picior. Calcularea zilnică a foilor de materiale intrate, mie îmi ia toată seara: sînt departe de»a avea talentul dumitale, şi mă mai ajută şi biata nevastăunea. Făde dumneata. . .
   —    Nu mă întrerupe. . , Ai în schimb cafeaua cu lapte şi masa de la prînz. Nu refuza, că mă superi.
   —    Mulţumesc. . . răspunse Trestie. Cu alte cuvinte, fabrica îmi dă şi masă. Ce mai fac atunci cu salariul?
152
   Doamna Coşoiu, care înţelesese destul de bine şi aducîndu<şi aminte că e din rasa ei, din Grenoble :
   —  Des économies, mort petit, . .
   —     Şi acum, pentru că mai ai o jumătate de ceas pînă vine trenul, fă»mi plăcerea şi treci în sufragerie. Nevastă<mea o să te roage să îmbuci un artan de pui cu maioneză, şi pe urmă du<te sănătos si vino mîine dimineaţă cu bagajele. Găseşti în gară brişcă.
   A doua zi, Ion Trestie se duse sa ia în primire robinetele. Întîrziind să*i vie planul pe cared ceruse, el $>a dus din om în om, s<a prezintat tuturor şefilor de fabricaţie şi a descoperit, rînd pe rînd, toate robinetele, le/a numerotat provi» zoriu cu cîte o foaie de caiet atîrnată de o gaură ruptă în hîrtie.
   De cîteva ori a fost nevoit să urce pînă la ultimele tavane ale sălilor suprapuse, scările de fier, înguste de fo ccntimetri şi lungi, unele după altele, de cîte 20 şi 30 de metri. Mai complicat decît urcuşul era puţul de scoborît la pompa principală, în care, deşi larg, trepteleyde fier, late de două degete şi lunecoase, urmau verticalitatea păretelui umed, în linie frîntă.
   Acolo bătea inima fabricii întregi, prevăzută cu două artere voluminoase, de diametru uriaş, prinse de corpul pompei monumental: Budha de fontă, aşezat chînezeşte şi purtînd în cap un enorm turban de aramă. Un tub aducea pe subt pămînt apa din rîu, pe celălalt vărsa într<un heleşteu artificial, legat prin filtre cu rîut în aval, spălă/ turile, lâtùrile, toate scurgerile din sudoarea vapo/ rilor uzinei, primite din circulaţia interioară pe şute de vine de fontă, de fier şi de metale galbene
153
şi albe. Şi totul semăna şi cu o narghilea corn» plicată.
   Întîia scoborîre în acest cavou zgomotos, în care părea câ se răscolesc nişte cimitire şi bat în păreţi cu pumnii, să li se deschidă, morţii, a impresionat pe Trestie ca o realitate de spaimă, şi dacă s<ar fi simţit mai puţin singur, poate că nici n<ar fi cutezat să scoboare. Un inginer, răzimat în parapetul de fier al mormîntului, îl orienta să caute şi să pipăie just. Faimoasa pompă « Bourton » îşi consacrase reputaţia asasină, de îa moartea întemeietorului fabricii, un boier singuratec şi straniu, care şi<a refuzat satisfacţiile trîndâve, câu< tînd să dea unei averi facile, moştenită, nobleţea visului şi a tragediei. Cumpărătorii bunului scos în vînzare cu toba, au respectat originile fabuloase ale fabricii, conservînd scaunul eroic de lîngă parapetul pompei, unde a veghiat zi şi noapte, ani de zile, întemeietorul, cu ochii fixaţi în bezna maşinii şi a problemei Iui personale, şi unde l<a ajuns boala care l<a ucis. Era ca un scaun domnesc, al unui prinţ răpit de o nălucă, şi pe care nu mai cuteza să şadă nimeni, stînjenit de o pre< zenţă fantomală.
   Un robinet îngropat în unsoare şi mocirlă solii dificată da, din pîntecul canalului de evacuare, picătura lui de zeamă suspectă, cînd era întors. El a trebuit scos la lumină cu dalta şi ciocanul. Convingerea lui Trestie era făcută: de ani de zile laboratorul nu fusese niciodată servit cu probe luate din acest robinet principal. El deveni robi; netul nr. 9.
   Aceeaş neglijenţă se repeta Ia majoritatea robi» netelor, şi cu deosebire fa cele mai inaccesibile. Trestie le<a găsit pe toate împietrite.
   Prin capriciu! aburilor unor anumite aparate, care implicau în uriaşa sală din mijloc a fabricii o aşezare dominantă, pe cel mai ridicat etaj
 154
interior al diverselor rînduri de schele şi punţi de fier, robinetul nr. 16 era fixat pe nişte tuburi din creştetul uzinei. Ajungînd pînă la el, Trestie avu o întîlmre neaşteptată, deasupra golului des* chis între grinzi şi traverse. Pe una din marile şine care susţineau, dintr/un capăt în celălalt al imensului acoperiş, osatura construcţiei, lucrată ca un pod de fier fluvial, înnainta, călărindu/i profilul, un om în haine albastre, cu barba neagră, scurtă. Trestie ha salutat de departe, ca pe un pitic de basm, şt omul răspunse rapid, atent la lucrul lui. Era un electrician, trimis provizoriu din streinătate, pentru verificarea cablurilor de curent. Era şi neobişnuit de curat. Un guler foarte alb îi depăşea nasturele de la gît al bluzei albastre, şi o cravată moale îi lungea barba puţin. Şi mîinile lui lucrau cu mînuşi.
   Trestie avea impresia, în haosul metalic, în< tocmit ca o horbotă de fier, că s/a suit în creştetul unui gheţar şi că acolo a dat de un helf însărcinat cu cîrpirea cerului şi proprietar al păinjenişului bolţii. Arătarea, nebănuită de jos, dintre maşini, evolua pe speteze cu o lulea între dinţi, scurtă şî boantă. De/a latul pieptului şi pe mijloc electri» cianul era încins, ca un vînător, cu cartuşiere, în care licăreau cleşti de forme variate, pentru tăiat, sucit, strîns şî tras, o lampă pentru lipit, vergi de cositor, un letcolm, un cuţit de ras materia izolantă, o foarfecă, un mosor de cauciuc, o roată de şiret lipicios şi, pe umăr, încovrigată ca o sculă de coşar, sîrmă îmbrăcată neagră. Un diavol azuriu, spînzurat în văzduh.
   Trestie ha urmărit cum lucrează, cum îşi ia şi pune uneltele la ioc, cum îi umbiă degetele, cum îşi mută trupul mobil ca pe o şa, din şolduri. Din cînd în cînd, într/o pauză, dintf<un buzunar al piepţtlor scotea punga cu tutun, dintr/altul chibriturile, şi pipa din colţul bărbii reîncepea
                                                          1S>
să facă fum. Cînd s<a scoborît pînă la ptxdini şi s<a uitat în sus, Trestie l>a văzut cît un scarabeu.
   Directorul a lipsit din fabrică o săptămînă, venind noaptea tfrziu şi plecînd dis>de*dimineaţă. Un mare acţionar al consorţiului, în trecere prin Bucureşti, înspre Rusia, voia să aibă o situaţie detaliată a fabricii celei mai recent cumpărate, intenţiile societăţii fiind să mai construiască şi alte fabrici, cu utilajul cel mai modern, în ferit citele condiţii consimţite de Stat. Dar prezenţa lîngă marele acţionar a domnului doctor Azner era pentru alte motive neapărat necesară. Doctorul Tolnai venea cu însărcinări speciale. El trebuia să cunoască oameni publici, deputaţi şi ziarişti, să convertească opoziţiile la o înţelegere nouă a intereselor Statului, păzite de capitalurile străine, făcîndu/i să zărească şi foarte plăcute interese personale. Doctorul Azner era şi cel mai bun interpret întno convorbire de care europeanul central nu putea să se achite elegant cu dicţio» narele maghiar sau german. La Bucureşti, vor* bindu'se de preferinţă franţuzeşte în relaţii, şi uzul acestei limbi fiind, în monarhia vecină, defi/ citar, româneasca directorului, destul de bună şi de aleasă, putea să ofere marilor funcţionari satis# facţia, urmărită ca un cloroform, că afacerile inter; naţionale se tratează în limba naţională.
   Cu Trimisul împărăţiei, doctorul Azner dis* punea de maniera dorită. Curtenitor şi atent pînă la desprinderea din cui a bastonului şi a pălăriei, evitînd opiniile şi răspunsul direct, şi totdeauna de acord în totul şi cu stupidităţile marelui acţionar, servilismul lui era preţuit, asigurător şi tonic. Două personalităţi extreme şi opuse puteau să stea alături, fără să se incomodeze şi fără să func» ţioneze greşit, în sufletul lui de director delegat,
156
comandat şi de disciplina ordinii sociale din Mo< narhie, bunul industriaş, trimis să cîştige dividende într<0 ţară străină, socotinduise, pe toate dimen» siunile lui morale, că serveşte patria şi capitalurile ei întno colonie. Cînd doctorul Azner vorbea în fabrică oamenilor cu ceafa, aroganţa lui era mobi> lizată pentru prestigiul steagului imperial şi ex< prima o părere politică precisă, ca şi atunci cînd, la hotel, întinzîndufi domnului Tolnai umbrela, cu un compliment şi cu ciocnirea tocurilor de la călcîie ceremonioasă, devotamentul lui adera la ciocul dublu al acvilei Monarhiei.
   Ion Trestie avu răgazul trebuincios să se fami» liarizeze cu toată uzina, cu toate maşinile şi cu acţiunea lor, sâ cunoască materialele, oamenii, urzeala întinsă a unei admirabile activităţi, a căreia ultimă marfă, perfect curată, obţinută, nu era zahărul, ci aurul — punctul de ajungere al tuturor răbdătoarelor strădanii. Meşteşugurile au realizat reţeta multcăutatei pietre filosofale, pe care^ mîinile oamenilor o aveau concentrată în nodurile degetelor şi în pâlmile bătătorite. Din toate mocirlele se aleg tainele care au participat la zămislirea lumii şi s<au ascuns. Plugarul le<a găsit scăpărînd în vîrful spicului muncit un an
—   o firimitură. Ea e pe fundul zăcătorilor tăbă< carului, înnecată în drojdiile puturoase ale zmîr/ cului de argăseli, o păstrează incompatibilă gu< noiul şi bălegarul, steaua de sus, sudoarea caznei, lacrima amărăciunii şi potcoava încovoiată de faur pe ilâu. Corăbiile o caută peste mări. Tîrnă< copul şi burghiele — adînc, în pămînt şi piatră, oştirile — în războaie, şi credincioşii — în ceruri, scînteia preacurată.
   La rannerie, care lucra rămăşiţele anului trecut, Trestie scoase din lada cu bucăţi un paralelipiped
157
de cristal şi<l duse la ochi, în dreptul luminii zilei, ca un ou. Cine ar putea să creadă că diamantul Iui a ieşit dintr<o sfeclă şi că în miezul lui se furişează, ca în sînul oceanului, o perlă? La fru< museţile moştenite ale pămîntului, industria adaogă frumuseţile zmulse lui cu de<a sila, avuţiile aproape mistice, căpătate prin întoarcerea materiei din drumul şi predestinările ei, la rezultate fără legi. Văzduhul se preface în caîîpuri tari, şi piatra dură se face curgătoare, putregaiul e constrîns să dea din cadavrul lui mineral culori şi arome. Nici o murdărie nu trebuie aruncată. Dar şi nici un om nu trebuie dispreţuit.
   « Văd viaţa pe zi ce trece mat scumpă, şi dinaintea omului, rob încă al suferinţei şi al morţii, tărîmul făgăduit: viaţa neisprăvită şi omul stăpînind>o într<o eprubetă. Prin complicaţii tot mai subtile şi mai amplificate, omul de ştiinţă şi de laborator, chimistul, medicul, fizicianul, industria, vor ajunge la osimpli ficare esenţială, la o unitate statornică şi definitivă, pe care nu sîntem încă destul de evoluaţi ca să o descoperim şi să o merităm. însă nu trebuie subestimată nici comoara adunată pînă azi. Omul e de cîteva ori mai mare decît acum o sută de ani, şi de cîteva mii de ori mai puternic. Trebuie să ne silim săfi sporim, şi în pierderea noastră individuală pe drumul de urcuş, neîntrerupt, încrederea, ştiinţa şi biruinţa. »
   Poate că la optimismul juvenil al lui Trestie contribuia şi camera pe care şi»o făcea acum a lui, aşezînduişi meticulos obiectele din geamantane şi mobilierul trimis de la magazie. Era camera confortabilă, vastă, cu ferestrele şi lumina mari, visată de el în mahalalele triste pe unde a trecut, chiriaş urmărit de muşte, de ploşniţe, purici şi de proprietărese, dezgustat şi sfiios. în faţa gea< mului, înnălţat peste un orizont vînăt de păduri.
tss
 îşi aducea cu groaza aminte de curţile înguste şi lungi, cutreierate, pe ploaie, de raţe, rindul de case<bordeie, cu streaşina la pălărie, ocupate de * familii », — cîte şapteropt oameni de toate vîrstele îatr»o odaie. Căţelul plouat de la uşă, lada de gunoi deslînată, de»a lungul gardului imens, de conţinutul ei. Şi peticele de hîrtie, nobilul material devenind cel mat cumplit excre» ment, gogoloaiele, mototoalele, zăcute în puroiul bătăturii sau purtate de vînt, mînjit şi el de atin» gerea zdrenţelor de ziare. Umezeala păreţilor, urcată la geamuri ca o sudoare de untură aparentă subt braţele unei dansatoare bătrîne. Mucegaiul nesfîrşit al « camerelor mobilate » şi ochiul profe» sional, iscoditor şi vulgar al patroanei, care, după ce i<au murit bărbatul şi copiii, utilizează resturile căsniciei lucrativ.
   Scursorile pîrîului de lături în poartă şi
 —  oroare! — magazia de scînduri, cu o gaură triunghiulară în mijlocul ei, pentru 40 de locui» tori ai unei « proprietăţi ». Şi promiscuitatea vulgară.
   îşi aducea aminte, desfăcîndu<şi pachetele cu cărţi, de toate băltoacele prin care a trebuit să treacă, mînjindu<şi numai picioarele; de şovăirile lui, ca subt o cobiliţă cu două cofe cu apă curată, ce trebuiau duse nevărsate pînă la capătul terito» fiului, bolnăv de descompunerea pămîntului, de mucegairea văzduhului, de scorojirea sufletelor. A fost s«o ia pasul lui devale, de cîteva ori, şi s»a oprit în piedica hotărîrii. Ca un schior pe noroi, tălpile îl puteau scoate departe, întrmn scufundiş. L<au pîndit săd îmbuce nişte păianjeni, proprie» tari de latifundii de aţă lipicioasă, babele Ia streche, cocoşneţele, amatoare de bovarism ga» rantat de soţi consimţitori. A trebuit să se apere de asaltul nocturn cînd al stăpînei şi cînd al servi» toarei. Petrecuse o lume întreagă prin mîiniie lui,
159
 ca nişte găoci cu miezul descompus şi care nu se mai puteau întoarce Ia coaja verde şi la fructul sănătos din pom. Căpătase atîtea noţiuni verifi» cate, încît era sigur că dedesubtul măştilor obrazul era înlăcrimat şi că în fiecare personaj victorios se văieta un infirm, cînd nu era un prost, şi sta gata de confidenţe un nefericit.
   Nu era de pizmuit nici rangul, nici avuţia, şi el scăpase din vreme de poftă, de ispită şi de orgoliu. Pentru orice dobîndire învăţase că înnainte de a porni trebuie să se întemeieze pe sine şi să se cheltuiască pe sine, ca şi cum ar fi fost singur într<o lume pustie şi pe care ar fi început*o el. Abecedarul acestei înţelepciuni e elementar. Faci o dată în tine goi, aruncînd afară tot ce<ai deprins din învăţ, fără confruntare şi control, păstrîndu*ţi numai datele experienţei personale. Scazi valorile curente şi refuzi de a le recunoaşte sincer, pro* fund şi fără ostentaţie, şi>ţi faci valori cu puterile tale proprii: cunoscîndivle întocmirea, te poţi orienta şi fortifica în ele. Viaţa poate să primească un ţel, de care să răspunzi.
   O elită aparţine jocului de şah şi are personaf lităţile ei ilustre, de comitet. E o elită a rachetei, una de club, în care se citează cazul fenomenal: patru aşi apăruţi în acelaş timp într»o singură mînă. Există elita cîntarului, cu membri de îoo kg unul. Cea mai populară şi mai invidiată este elita ambiţiei, a pasiunii de ridicare, a răzbunării, a faptelor de istorie, a căror memorie se datoreşte celui mai artificial material — negreala pe hîrtie. O morală de păgînătate o serveşte şi<i propagă derizoriile energii.
   O turmă de oi trece peste Babilonul acoperit cu pămînt de cimitir. Dacă întrebi unde<i Babis Ionul, ciobanul, care tocmai stă întins peste împă. răţie, nu ştie. Oaia nici atît, şi mătrăguna, care şi*a înfipt rădăcina pînă în gloria de odinioară a
160
 cetăţii, e preocupată să facă sămînţă şi să şi/o semene<n vînt.
   Pe treptele dinspre pivniţă ale imobilului cen< trai, în care Trestie ţinuse o cameră de mansardă, dormeau zeci de copii desculţi, vînzâtori de ziare. Fără război şi nesiliţi de tunuri să fugă şi să se ascundă, ei erau nişte izgoniţi, urmăriţi de cala» mităţile pacifice. La ora cînd un pat curat şi un dormitor cald leiar fi putut bucura copilăria şi pregăti o viaţă, visul îi găsea vîrîţi unii în zdrenţele altora, cu capetele spînzurate, cu genunchii rupţi, obosiţi şi flămînzi. Un cîine, rătăcit ca şi ei, îşi amesteca spaima de viaţă cu destinul acestor agenţi ai slovelor tipărite.
   O ceaţă fină învăluia cu canavaua ei de sită albăstruie împrejurimile noului domiciliu, şi cîmpia în care, din loc în loc, se desirtau ramurile cîte unui Copac, intra prin trei ferestre, din trei părţi deodată. Locuinţa îl făcea mai sigur de sine şi mai demn. Cu o dragoste nouă de sculele neîn< semnatei lui căsnicii de flăcău pribeag, dar îngrijit, îşi rînduia briciul, cutiile şi flacoanele, şterse cu de»amănuntul. Doua gravuri şi le<a pus de<a dreapta şi de<a stînga unei oglinzi curate, înca< dratâ cu metal nichelat. Avea un binoclu şi un aparat fotografic, pe care l<a întovărăşit cu cele vreo /o de cărţi legate, puse la rînd pe o poliţă de părete, — şi singurei averi părinteşti, o icoană veche de lemn, cu sfîntul indescifrabil în negura ei, îi dete un loc în păretele din răsărit. Mama Sultana, care murise fată, avea, cînd i<a dat<o, 80 de ani şi o rumeneală, în obrajii ei cu ochii albaştri, de copil. « Să nu te desparţi de icoana asta, mamă, niciodată. Aşa am pomenit<o, neagră şi veche, aşa au pomenit<o. Dumnezeu să<i ierte, şi bunicii mei. » Atît avut, atîta ştiinţă a moştenit
161
 Trestie din tot neamul lui, un semn de scîndură sfîntă, de care în triade văr nu s<a mai putut des» părţi. Colţul în care o aşeza era biserica lui, şi trebuie să fie sfinte cu adevărat moaştele strînse în zugrăveala ei fumurie, de vreme ce, cînd ssa închinat de culcare dinaintea lor, s<a simţit întot< deauna mai liniştit, mai cinstit şi mai tare.
 Domnul Coşoiu alesese pentru laborant tot ce»a găsit mai bun şi mai de gust în magazie şi<i da cu împrumut şi o faţă de masă, pentru biuroul cu cinci sertare, cît şi un preş de aşternut la pat. Patul era nou şi alb, ca de sanatoriu, curbat din ţeava groasă şi cu fundul elastic, de sîrmă. O saltea de lînă proaspătă fusese căutată pentru el, şi nu lipseau nici perinele, înfăţate atunci, nici rufăria, care mirosea a casă bine ţinută şi a ceară. Cearşafurile, desfăcute din dunga alcătuirii, au răspîndit în odaia laborantului o mireasmă de izvor în piatră, şi după ce<şi aşternu şi pătura gălbuie cu dungi cafenii, paralèle în capete, peste pat, Trestie s<a simţit alt om în mijlocul zestrei căreia trebuia săd facă de<aci înnainte onoare. Coşoiu nu uitase nici ştergătorul de la uşe, întins pe o rogojină nouă, nici peria de haine. Un cuier cu trei picioare era pentru şapcă şi pentru bluza de lucru. în dulapul cu despărţituri şi coarne de lemn, Trestie şi«a pus două costume, pălăria nouă, rîndurife de rufe, şi în cutia dulapului de jos încălţămintea. Pentru pantaloni avea un cleşte de lemn cu cîrtig, şi pentru toată îmbrăcămintea, pentru cravate şi legaturi de gît, umere. învăţase dintnun instinct, de care nu răspundeau edu< caţia, nici exemplul, că omului tuni sînt permise mizeria aparentă şi înfăţişarea demoralizatoare, că orice tînăr trebuie neapărat să aibă cel puţin două rînduri de haine, trei părechi de încălţă» minte, şase rînduri de rufe, douăsprezece părechi de ciorapi şi o duzină de batiste. Că obrazul
162
 trebuie zilnic ras, dinţii îngrijiţi, părul tuns, unghiile tăiate scurt, încălţămintea lustruită. Ri< goare de decenţă. Garderoba obligatorie se poate căpăta şi cu renunţarea la masă.
   Ca s㻺i poată instala interiorul strict, Trestie a prînzit de multe ori cu un covrig şi o tabletă de ciocolată, bucuros câ«şi poate derivi foamea, stăpîni rîvna gustului şi a mirosului şi atracţiile spectacolului alimentar, conştient că, stăpînin< du(se pe    sine, este întrucîtva un     stăpînitor    al
 vieţii. El  scotea din     puterile lui, care erau     ţi
 ele un noroc, satisfacţiile, pe care alţii le cereau la vîrsta lui împrejurărilor lenevoase. Belşugul căpătat era compensat la el cu lepădarea de nece< sităţi. Pentru că izbutise să<şi lege viaţa de o con< ştiinţă, conştiinţa lui intra în joc ori de cîte ori a găsit de lucru, preferind o muncă brută unui aspect de   activitate cu  complicităţi. La cercetarea
 de seară,   pe care şi<o   făcea sieş în fiece zi, ca   o
 rugăciune, Trestie voia să muşi aibă nimic de ascuns şi să răspundă drept.
   Anevoioasa lui viaţă s?a strecurat între lecţii şi între munci de salahor, ajutor de cîte o va< canţă întreagă al unui meşter şi plătit întotdeauna pentru dibăcia, rapiditatea şi corectitudinea lui Ia muncă. A fost chelner şi plasator la teatru. Cînd i<a trebuit o carte mai scumpă sau un palton mai bun, a slujit, intact în suflet şi în minte, spă< lînd farfuriile şi primind comanda. Nud împie* dicaseră stricăciunea şt pofta, din linia lui geo< metrică, de<a lungul căreia era ca o aşteptare bănuită de îmbunătăţire, nu numai a vieţii lui, ci şi a tuturor celorlalţi.
   Trăind cu încredinţarea că avuţia ostentativă, care duce la o concepţie silită a simţului de datorie, nu poate fi decît rareori efectul valorii şi al meritului personal şi că de cele mai multe ori e fructul unui incest moral şi al unei asociaţii
163
 de vicii, starea sufletească a lui Ion Trestie era foarte apropiată de a creştinilor primitivi, integral exprimată mtr»o atitudine de ascultare mat presus de interese şi de pămînt. I se părea că lui, ca om, nu i se cuvine ţi nu i se datoreşte de către oameni nimic, că el i<ar fi dator cuiva, mai repede din cer decît de pe pămînt, bucuria că trăieşte teafăr şi curat, dar semenilor lui, dragoste şi mîngîiere, cu atît mai mari cu cît ar fi mai nefericiţi, şi simţea că nefericirea celor mai mu iţi vine, ca şi a celor puţini, de la scăderile şi viciile fiecăruia. Cît vor fi alcool, mişelie şi prostituţie, viaţa nea» murilor rămîne închisă între tavernă, spital şi cimitir. Ca să uite de sine, omul trebuie să fie covîrşit de o chemare. Chiar numai gîndul ca eşti chemat, fără să ştii la ce chemare, este de ajuns ca să te transfigureze, oricare ar fi che» marea. De cîte mii de ani aşteaptă Iuda pe Messîa, şi cîte mii de ani o să»l mai aştepte după ce a trecut? Dar îl aşteaptă, şi rabdăm aşteptarea lui. Ce»a fost Hristos? Nu e nevoie de prea multă învăţătură, e de ajuns un om nou, care să<ţî aducă o chemare. Chemarea vine într»ascuns, de la om la om, uneori pe furiş, ca un lucru neiă# murit, fiindcă nimeni nu îl cunoaşte, nici omul cel nou, şi fără altă pricină face oameni noi din oamenii vechi, îi simplifică, îi reduce, şi pentru chemarea lui omul îşi lasă mamă şi fraţi şi se ia după nălucă. E viaţa altceva decît o splendidă nălucă? O altă nălucă o întraripează şifo duce ca o scînteie furată de altă scînteîe către înflăcă» rarea sau stingerea ei.
   Trestie băgase de seamă, nu fără sfiială, că abnegarea lui şt refuzul de a se întrece cu alţii şi de a lupta pentru sine, cedîndu<şi bucuros pasui oricui voia să iso ia înnainte, fuga după scaune şi trepte părindu<i<se urîtă, îi da o putere asupra celorlalţi, izvorîtă din însăşi această simplă
164
 realitate. Ochiul nu>i şovăia, atitudinea îi era firească, deplină şi sinceră, ca a unui animal con» secvent cu rasa lui. Vorba«i era ca tipărită. Răs< pundea conform cu fiinţa, nu cu trebuinţa lui. Puteai să afirmi despre el, cu sentimentul că nu greşeşti, şt cu atît mai neobişnuit cu cît era vorba de un tînăr : că e un om. Faptul că era numai un om, atunci cînd oamenii se împuţinează şi se varsă unii într;alţLi, ca paharele, împrumut, îl făcea numaidecît remarcabil. El se silea să se eschiveze întrrun surîs sau întno retragere, care îl defineau şi mai precis. Determinaţi de o natură falacioasă, unii îl urau, îndată ce dovedeau în mijloacele lui o organizare, găsindu>se îndatoraţi să se apere ca de o cotropire.
   O suta de oameni, strînşi în filosofia abnegării deliberate, au făcut creştinismul primelor veacuri, creştinismul săracilor, al călugărilor, al plebei,
—   uitarea de sine şi chemarea nu durează decît în răbdare; victoria aduce abuz, decrepitudine şi bătrineţe. Ce ar putea să facă pentru valoarea lui particulară un popor întreg chemat să se depăşească, faţă de alte popoare cu o viaţă de « poftă bună » şi de « un' te duci dise ară ? », dacă şi<ar acorda constrîngerile benevol, fără înfumu< rare, fără sa iasă din matca lui, hotărît exclusiv la o perfecţionare interioară? Puterile lui morale ar atinge niveluri îngereşti, şi opera lui ar indica în om pe Dumnezeu.
   Din trei perdele, Trestie putuse găsi numai două, şi singura lui perdea din geamantane era prea mică faţă de dimensiunile ferestrei, rămasă dezbrăcată. Mai lipsea şi o bară de metal, pe care foaia de pînzâ trebuia să circule pe cîteva inele. Dar mulţumit că în toată lumea are patru păreţi frumoşi, o încăpere neaşteptat de favorabilă creş< terii lui sufleteşti şi un mobilier, Trestie s<a mai uitat o dată în loată odaia şi a ieşit pe galerie cîntînd.
165
   Îp_ starea lui de entuziasm şi lirism, Ion Trestie băga de seamă că se strecurase tiptil o putere dinafară, şi din cînd în cînd îşi surprindea sufletul în ocliii unei fete zvelte, cu o garoafă la piept.
   Laboratorul, în comunicarea lui cu fabrica, da cu o uşe de<a dreptul în podul aripii din stînga, construit ca o succesiune de clopotniţi, din grinzi puternice de lemn, încrucişate geometric. Cio» plită cu săcurea, a căreia urmă vizibilă se cunoştea ca pasul ritmic şi egal al dălţilor pe o statuie, bîrnele, deopotrivă de groase, pînă la milimetru, prezintau acea estetică monumentală obţinută din rigoarea măsurii juste şi a echilibrului dintre dimensiuni. Aplecarea lor pe două scoborişuri vaste, dintr<o singură lungime, întîlnită, fiecare, vîrf în vîrf, bîrnă cu bîrnă, în creştetul podului, imens ca un acoperiş de gară, era încleştată, subt coamă, de o cherestea mai îngustă, care strîngea curmeziş, din loc în loc, braţele împărechiate. Cîte două spiţe, croite din cuşacî, multiplicau rigiditatea de sus a schelei, asigurată, împotriva şovăirii pe laturi, de costoroabe, în talpa cărora se intercalau picioare verticale.
   Podul întreg se adîncea pe şirul de capre şi de chei, galerie de triunghiuri succesiv micşorate în perspectivă, şi profilul bolţii, derivat în polif
 foane, avea perfecţiunea tăieturilor unui diamant, ncrucişările oblice şi perpendiculare erau metîi culos deschise la un grad identic, bucăţile îmbu< cate unele cu altele matematic, nici o scoabă de corecţiune nu indica o eroare de semn sau de săpătură cu dalta în nici un punct al uriaşei corăbii, şi aderenţa osaturii întrmn corp aproape viu şi de sine stătător era opera sculelor şi a sin» gurului meşteşug al dulgheriei, adaos la răs» cruci.
166
    Era un parc al geometriei în spaţiu, o privelişte muzicală a materiei tăcute, care răsplătea dobo< rtrea unei falnice păduri de terebinţi, orchestrată de uneltele grave, detunătoare şi delicate, ale vîntului, cu armonia simfonică, variată în accente şi unitară în prismatica ei robusteţe, a tnteli* genţei. Şi opera merita să poarte numele autorului, ars cu urmele fierului roşu pe o traversă diagonală. Ion Trestie, care se plimba visător de<a lungul catedralei podului de subt învelitoare, a citit slovele arse ale celui ce s<a lăsat pomenit: Frèdj Jchartsen, tS/o.
    Dumnezeu săd ierte, acest meşter danez, dul< gher în şantierele navale din Copenhaga, venise adus într*adins din nordul scandinav, cu o echipă de ageri şi pricepuţi lucrători. Tovarăşii siau întors fiecare în insula lui cu o pungă de aur. Singuratec, meşterul Sia îndrăgostit de o văduvă nurlie din sat şi de ulceaua de lut, a băut fără măsură din amîndouă şi a murit. Morţii dintrmn cătun, primitori şi în cimitir, l<au luat între ei şi hau culcat alături. Trestie i<a văzut şi mor* mîntul, şi fata lui din flori, o bălană albicioasă, care are şi ea doi copii, negri ca tăciunii, cu scîntei de ochi, de safir.
    Nebănuită, în pod şi alături de uşa din dos a laboratorului, era magazia de accesorii de mare consumaţie, şuruburi, buloane, nituri, fitinguri, robinete, becuri, garnituri, materiale de lipit şi izolat, fibră, azbest, pentru cazangerie, lăcătu* şerie şi electricitate. La un ghişeu practicat în păretele magaziei şi pe care încă nu<l zărise în pod, Trestie dete, întorcîndu<se în laborator, de
 o arătare mută, cuprinsă în pervaz. O secundă, a tresărit.
    Un cap măsliniu, cu cioc şi două urechi în creştet, ca de lup, încovoiate. Chica, sculată ca foile de varză, pe o pieptănătură involtă de clovn,
167
 părea mişcaţi din buzunar cu o băşica a la Pisko.
 I s<a părut că i se pare. A dat de două ort din pleoape, a nedumerire, şi a voit să treacă de ghişeu, după colţ. Dar capul din părete a surîs. Şira desfăcut buzele pînă la urechi, ca o foarfecă de vie, curbă, care, şi dacă taie şi daca ciupeşte, trebuie să *e deschidă toată.
   —     Dumneavoastră sînteţi domnul Trestie de la laborator? ba întîmpinat omul din fereastra, a cărui figură de Lucifer satirică se desluşi mai bine.
   Trestie mai văzuse asemenea chip răsucit şi patetic, zgîriat cu cărbunele şi tibişirul pe cîte undeva, pe păreţi, după o iconografie care îşi împrumută liniile de la găină şi băţ, dar nud mai întîlnise atît de murdar nici pe spoiala celui lelor din staţii. Cil o familiaritate jignitoare, per> sonajul verde*gălbui scoase o mînă, trasă ca din» tr-un buzunar cu ulei, al cărui fund părea să comunice cu intestinul.
   ■— îmi permiţi să mă prezint: Fotache, ma gas zioner ajutor, fost ziarist. . . — Numindui-.se, tină* rul cu pielea clocită strînse din ochit înnecaţi într»o pleoapă groasă ca o jumătate boboşată de prună, surîse cu înţelesuri ce i se părură labo> rantului ironice şi adăogă: Sînt fericit!
   Atîta fericire pentru atîta lucru, la un nenorocit, pe Trestie l<a ofensat.
   Trestie rămase cu mîna spînzurată departe de halat, parcă i<ar fi alunecat în bale şi trebuia spălată. îşi simţi pielea brobonată pe toată spi* narea. Atingerea cu laba « magazionerului » ajutor de Ia magazia de scule, care ţinuse să puie în relief ca o particulă exotică silaba « zio », deri< vată de la « magazion », i=a revelat prezenţa anatomică monstruoasă în podul palmei, şi lui, a unui orificiu poros, ca un burete şi ca un frag»
!6H
 ment de ficat, prin care, insuficient ventilat pe intervalele normale, mustea organismul.
   Individul părea un adept al unui rit estetic, de care avea motive să fie încîntat. O lavalieră îi sta spînzurată de gît ca o cioară, şi o tărîţe cenuşie îi umplea umerii de drojdii. S(ar fi crezut că spinarea lui, supusa la povară, cărase la magazie saci de mătreaţă. în rebeliune cu peria, săpunul şi apa, el trăgea din dezordine, care i se părea artistică si intelectualizantâ, un accent de distincţie, miloasă faţă de meticuloasa prospeţime a îngrijirii de sine şi zeflemistă. Mintea lui avea conştiinţa că nu trebuie să se oprească la detaliul van al înfăţişării decente, chemată către preocupări neîn* ţelese de oamenii de rînd. îşi acorda un nivel şi o superioritate, şi unghiile neretezate şi le con» serva intacte, parcă tratate cu cosmeticuri perso* nale. Zărinduîi şi dinţii prinşi în mucegai alimen* tar şi în descompuneri asociate, i se făcu labo< rantului rău.
   —     Mi se mai zice şi Dagtamuan, — adaose dilatat şi cu confidenţă de augur către un semen care putea să înţeleagă aristocraţia unui spirit desfăcut de contingenţe. El rosti accst nume de firmă armeană cu o preciozitate visătoare. — Şi chiar îl prefer. . . zise şoptind în parenteză. Vă rog să mă numiţi în intimitate Dagtami<an.
   —     în ce fel de intimitate? întreba strîngîn» du<şi sprîncenele laborantul.
   —   în colegialitate. . .
   Lui Trestie ti veni să>i ardă o palmă cu mîna pe care şi>o ţinea crăcănată.
   —     Mi<a rămas numele Dagta>ni<an de la muş< chetari. . . Mi/au plăcut, bineînţeles, se explica « magazionerul », apăsînd analitic pe accentele notate aci, şi Âtos, şi Portos, şi Arâmis, însă Dagtami.an le este superior. . . Şi adevărul este că există între mine şi el asemănare.
                                                                         169
   Trestie se simţi cutreierat de o imensă calami* tate. Se zmuci brusc şi se duse în laborator, de»a dreptul la robinetul de apă.
   Parcă i<ar fi intrat o nuia în ureche şi parcă noroiul de gălbenuş verzui de pe gingiile vorbi» torului i/ar fi umplut gura, ca o mîncare ce se întoarce odată toată din rînză pînă la dinţi.
   Era întîia gravă neplăcere din fabrică, vecină cu disperarea. De aci înnainte el avea să se întîi' nească mereu cu acest crocodil vorbăreţ, idiot şi emfatic. Amănunt infamant: individul avea în rostirea lui de ţigan, cititor de romane de togă şi spadă, şi un ce franţuzesc, guturalizînd pe r şi pronunţînd « Dagta<ni>an », ca un parizian sinistru. Obosit ca de o lovitură primită în cap cu o bucată de lemn, Trestie s»a lăsat pe scaun, cu braţele în gol şi gata să părăsească fabrica, odaia lui, situaţia şt bunăvoinţa atîtora care bau îmbrăţişat. Se temea de o reacţiune din. descm rajare violentă, să nu<i scape un pumn, un ciocan în făptura Iui Dagta<ni«an. O nouă convorbire cu admiratorul muşchetarilor putea să(i fie fatală. . .
   Ciocănitură în uşa laboratorului. înnainte de a răspunde, apăru Dagtamion. L*ar fi opărit cu vitriol. Rămase încremenit.
   —     Portos, zise fără tranziţie Dagtasnùan, era un uriaş, însă cel mai mic dintre muşchetari era Arâmis. Vreau sătţi explic. Dar Ia duel îi bătea pe toţi Dagtamifan.
   Trestie putea săfl vadă acum întreg, din cap la picioare, pe Dagta«ni»an.
   rSrul bogat, dat peste cap, îi ajungea cu fer< feniţele inegale, sălbatec, la gulerul unsuros. Dagt»îni*an purta jachetă cu coadă pînă aproape de câlcîie, pe picioarele scurte disproporţionat Un miros greu ieşea din asocierile absurde ale
170
trupului cu costumul terminat în josul pantaloi nilor cu nişte căpute de ştofă, care, încălţate de fudulie, par nişte ciorapi fără vîrfuri, traşi boie< reşte peste ghete. La spate, aceşti galoşi de culoare palidă, mai lungi decît tocurile tocite strîmb, atingeau nivelul pingelei, conservînd, ca o hîrtie sugătoare de postav, conturele zvîntate ale noro« iului parcurs, pînă la fabrică, pe ploaie.
   Ca niciodată în toată viaţa lui sfiioasă şi măsui rată, Trestie simţi, ca o sentinţă, mai puternică decît facultatea lui de adaptare şi decît caracte< ristica lui politeţe, imperativul de a isprăvi cu fiara din ghişeu, de la început.
   îşi aminti că, vorbindu<i în treacăt de perso» najele profesionale din fabrică, domnul Coşoiu pomenise şi de numitul Fotache, dat afară de la un ziar, unde, lipind pachetele de expediţie şi ţinînd paltonul directorului, făcea operă de agent secret, furînd din coşurile de biurou ale redao ţiei şi din dulapuri manuscrise, corecturi şi scrisori.
   —     Dumneata n<ai nici o treabă? întrerupse Trestie pe vizitator.
   El găsi cu cale să execute numaidecît pe Dagta» ni<an şi să facă o nouă convorbire cu el impo< sibilă. Dagta<ni<an parcă înţelese ceva, dar nun venea să creadă că nu se înşeală. Buzele lui groase încercară un surîs.
   —     Cred că fabrica nu te plăteşte ca să mă ţii de vorbă pe mine şi să<mi faci teorii de mus» chetar, zise Trestie, mai rupîndun o floare din ghirlandă. Şi te rog să nu<mi împuţeşti laborai torul cu duhoarea dumitale. Fără să<mi ceri voie, intri cu ţigarea în gura. Nu<ţi dai seama unde te găseşti?. . .
   Dagta» ni<an îşi înnăbuşi ţigarea în palmă şi zise, şi consternat, dar şi provocator:
   —• în fabrică toată lumea fumează, şi încă n<am auzit să facă cineva observaţii-
17!
 —     O fi fumînd ; nu în laborator. . . Dumneata du<te fi fumează la magazie, dacă ţi se dă voie să fumezi. . . Ai înţeles?
 Era precis. Dagta>ni»an ar fi voit să răspundă şi nu mai putea. A mai cutezat să se lupte cu situaţia printrmn rînjet insultător, dar nehotărît.
 —     Eşti un caraghios, zise Trestie. în loc să faci baie, să te tunzi, să te speli pe dinţi şi să'ţi tai unghiile astea, îmi vorbeşti de muşchetarii lui Dumas şi te consideri şi muşchetar. Te mai cheamă şi Dagta<ni*art, frumosule. Nici nu ştii să citeşti numele eroilor, şi vrei să te asemeni cu ei. Ţi<ai pus un petic de cravată soioasă, o redingotă spălăcită de soare şi ţi<ai lăsat şi cioc. Nu ţi'e ruşine? Ai căzut ca un dobitoc într/un roman care n<a fost scris pentru căpăţînile proaste, şi te<ai asimilat. . .
 Dagta<ni«an nu<şi mai putea apăra poziţia,
 —  Am      citit şi pe Contele de MonteiCristo,
 zise el, st pe Fiul Contelui de MonteiCristo. , . Călăreţul fără cap. . . Icsef Balsamo. . . Am citit cincizeci de. . . voind sincer săîşi demonstreze erudiţia.
 —  Miguel Cervantes! adaose Trestie. Ai vrea
 să faci şi pe Don Quichotte. Bine că     nud cunoşti.   . .
 Această    citaţie, secretă pentru    el, îl făcu     să
 şovăie pe Dagta<ni>an. Nu înţelegea ce mai vroia să spuie laborantul, însă pricepu că e vorba de ceva care î[ întrece. . . îşi văzu universul ruinat, orgoliul de comentator redus în ţăndări.
 —  Ia<ţi   pălăria  jegoasă şi fămii plăcerea         să
 dispari imediat şi să nu te mai întîlnesc în drumul meu. . . Ai înţeles?
 El căuta o replică şi se legăna cu pălăria în mînă.
 —     Ai înţeles, ori ivai înţeles să pleci? Du;te la magazie!
 Cruzimea, pe care nu şi>o cunoştea încă nici el, surprinse conştiinţa lui Trestie şi a carbonizat
17 2
 pe Dagta<m<an. El trăise pînă atunci într>o iluzie vastă şi într«5 utopie de sine miraculoasă, care»i permitea să se neglijeze fiziceşte, crezîndu»se împuternicit intelectualmente şi amăginduişi nai» vităţile si ignoranţa cu lectura romanelor de sensaţie, traduse în fascicole comerciale. Se pră< buşi în sine ca o scară şt simţi toate spetezele risipindudise dezarticulate. Dete un oftat şi plînse, învîrtindu'şi pălăria în labele murdare.
   —     Să trăiţi! zise, din tot sufletul lui, Dagta» nion.
   —     Aşa! zise Trestie. Ia;ţi locul ce ţi se cuvine. Bine că ţifau rămas măcar lacrimile curate în atîta jeg.
   Dagta<ni;an ieşi de<a*ndaratelea, închizînd uşa foarte încet.
   « Bine, băiete! îşi zise Trestie, cam cu părere de rău. Dacă nu tăiai scurt, ai fi fost ameninţat să trăieşti cu obsesia acestui animal, şi subt domu naţia unui romantism ineluctabil, de rîndaş înfu» murat, să tragi cu revolverul sau să te sinucizi. »
   Trestie se răzbuna din întîmplare, în perso» najul penibil al ajutorului de magaziner, de toate abuzurile şi încălcările de care a trebuit să sufere sensibilitatea lui pînă atunci, în toate stîngăciile luî gingâşe, exploatate ca o laşitate.
   Politeţea excesivă, care era stilul lui propriu de contact cu oamenii, fără s㻺i divulge bunurile secrete, impresiile, îl apărase împotriva exparw siunilor şi sincerităţilor vulgare, şi erau păstrate cu o discreţie simplificatoare şi neîntinată de nici o trufie, ca o cartotecă personală pentru perfecţi» bilităţiie lui. Cei care n<au privit<o ca o şiretenie, o considerau ca o slugărnicie, judecată piezişă cu atît mai iritantă cu cît atitudinile sufleteşti nu pot să fie obiect de explicaţii şi de documentare.
   Laborantul se născuse şi cu o moralitate neo» bişnuită despre drepturi, datorită probabil unei
17}
obscure lungi origini rurale. Nefiind nimeni din neamul lut stăpînitor, el se simţea în toate împre» j urările un iobag, căruia îi sînt interzise bucuriile nediscutate, rezervate privilegiaţilor de la natură, intrigă şi noroc. Nu<t ura pe aceştia, dar nici nu*şi propunea ambiţia de a se intercala printre ei şi, mulţumit totdeauna cu puţin şi chiar cu foarte puţin şi aproape cu nimic, el se simţea mai atras de suferinţă decît de satisfacţia neîn» tristată de analiză, totdeauna dator şi niciodată îndreptăţit. Lùpta pentru biruinţa imului măsu< rat cu dimensiunile poftelor şi lichidat pe unicul volum a! unui sicriu îl dezgusta ca spectacol şi mai cu seamă ca actor. Foarte multe lucruri îi rămîneau neînţelese, biruinţe zadarnice, victorii caricaturale. Dinaintea spectacolului, în care fie> care suceşte coapsa la bătaia degetelor întrso tobă cu zurgălăi, jucată deasupra capului, pe o parte învelită cu o piele de burduf şi pe o parte goală, el nu s«a văzut nici muzical, nici concurent. Cînd i s>a părut că>i\ linia lui dreaptă, de străbătut lumina zilei, calcă un urmăritor, mînat de alte ţeluri, s<a oprit, ba lăsat să treacă, şi drumul şi l<a schimbat, luînd pe cel mai greu şi mai aspru, totdeauna pustiu, pentru singurătatea omului care merge gîndind.
   Tot preţul caznei şifl căuta în tihna de sineş. Şi<a dat în fiece zi seama de solicitările pribege ale simţurilor, rămase fără control, şi, inter zi* cîndu'şi beţia speranţei şi delirul mîndriei, s<a silit să se lepede de toate sugestiile iresponsabil lităţii, care îşi dispută trei sferturi din personali» tatea omenească, datoare brutei un temperament.
   El avea totuş de salvat o comoară de nuanţe, un mărgăritar cu irizări candide, şi pentru că mulţi fuseseră porcii care hau mirosit şi bălăcit, maturitatea noţiunilor de echilibru şi nobleţe iia impus trebuinţa unui pumn cu mînuşa de
174
iîef. Acum tntiia oară şi l*a strîns şt a lovit eu el. Bietul ajutor era numai un simbol. Dar din mediocritatea trivială a nefericitului ar fi avut să iasă, odată lăsată să se desfacă, ca dintr<o cutie dé circ, imagini la nesftrşit.
   Odată, în gospodăria de acasă, se pripăşise un ctine străin, mărunt de stat. Primit cu bună/ voinţă, el nta mai voit să părăsească bătătura şi să se întoarcă ta foştii lui stăpîni, mai harnic decît toţi ceilalţi cîtni din curte şi mai săritor. Bl dormea la fereastra conacului, de care îl lega o datorie misterioasă. Clinii curţii, întovărăşiţi împotriva pribeagului, n>au încetat să4 tăvălea/ scă, să/l muşte, să<i sîngere spinarea. între labele dulăilor, cîinele era cît o pisică. Cuviincios şi timid, el se lăsa cu burta/n sus cînd se arunca unul pe el, — un semn de supunere şi ascultare la cîini. îl întîmpina cu bucurie, voia să/l Ungă, îşi cerea iertare că nu făcuse nimic. Colţii dulăului intrau de/a dreptul în pîntecul neapărat şi oferit al lui Lăbuş. Ieşea cîte cineva cu o mătură sau cu o oală de apă.
   Asta a durat vreo patru luni. Lăbuş începuse să nu se mai răstoarne pe spate a desfătare. Aştepta în picioare, mai stăpîn pe labele lui îngroşate. Din gura surîzătoare pîn/atunci, se arăta rînjetul cîrti al maxilarelor hotărîte: masca blajină s/a schimbat deodată. Mîrîitul fusese atît de adînc şi nasul i se strînsese atît de mult deasupra gingiilor fortificate, încît adversarul, uimit, rămase dina/ intea lui şovăitor, stete la gînduri şi dete înnapoi. Noua Iui atitudine nu i/a fost însă iertată, şi atacul, pentru suprimarea lui radicală, veni, in ziua următoare, din spate, cu un salt de panteră.
   Întîlnirea fuse decisivă. Lăbuş avu replica scurtă. Aruncîndu<se de<a<ndaratele în spinarea
175
dulăului, îl prinse aprig de ceafă, Şi<a mutat colţii în beregată, a scuturat voiniceşte şi, ameste» caţi unul cu altul, într»un vîrtej, cîteva minute nu se mai văzu din cîini decît o momîie de praf, în care se zbatea, urlînd de durere, dulăul. El izbuti să scape din măselele lui Lăbuş, şchio» pătînd din şolduri, răguşit şi tuşind, şi mai mult tîrmduise pe o latură, pieziş.
    Atunci se ivi solidaritatea. Ceilalţi patru dulăi năvăliră peste Lăbuş, negru flocos şi licăritor. El se trase întrmn unglier, apărat din două părţi de garduri, şi, rînd pe rînd, şi*a pus duşmanii pe goană, fiecare urlînd de o durere a Iui. Doi din ei au fugit şi nu s»au mai întors niciodată, iar cei rămaşi au primit condiţia respectului cuvenit. Cu simplicitate şi sigur acum de el şi<a luat Lăbuş un loc în mijlocul ogrăzii, stăpînind doatunci liniştea şi pacea gospodăriei, conştient, dar smerit.
    Concluziile lui Ion Trestie începeau, spre părerea lui de rău, să se generalizeze.
    Oamenii, cum îi cunoscuse el, se deosibesc de cîini prin făţărnicie şi lipsa de bravură cinstită, în împrejurări egale, ei nu trebuiesc mîngîiaţi, ci înfricoşaţi. Despoţii au înţeles acest secret, care dă, de cîte ori e aplicat şi de un salahor, autoritate şi putere. Nu legăna oamenii în braţe şi nu le vindeca rănile, pe care şi le fac singuri: scormoneşteilide, ca să ne mereu aţîţate şi dure» roase, şi dă cu oamenii de pămînt, biciuie<î, loveşteii cu frînghia şi nagaica. Înspăimîntaţi, ei te vor şi iubi mai mult. Pe lisus îl insultă în toate zilele toţi cîţi afirmă că el a venit, cînd a venit, pentru mîntuirea şi fericirea lor.
   Sectoarele fabricii porneau s㻺i desluşească o activitate personală în armonia lucrului general. Cisternele rezervoarelor verticale aşteptau cură» ţite, vopsite cu asfalt, cu alămurile lustruite în ferestrele înguste ale cazanelor de cristalizare, de oţel şi fontă, aşezate ia rînd, ca nişte turnuri rotunde interioare, şi sala marilor maşini părea un templu păzit de statui de monştri fără figură, încremeniţi întrio roată sau îngenunchiaţi pe un postament, în care Ie<a îngheţat un elan.
   Misterul transformării mocirlelor, din ce în ce mai îngroşate, în cristale fine cît boaba de orez, aparţinea acestor giganţi aproape muţi. Totul se petrecea în întregime în pîntecele lor hermetic închise. Numai un suspin, ca de violoncel înnă» buşit, însoţea coacerea tihnită a vidului absolut. Lucrătorii cei mai calificaţi făceau de sentinelă prin faţa sistemului ca de planete, unite între ele printrio punte largă cu parapet. Manometrele, imobile ca nişte luni în miniatură, indicau obser* vatorului permanenta transformare geologică din marile vase. O cădere a unui ac, paralizat ca o sprinceană, semnala dezastrul şi iremediabila catastrofă. Temperatura, de acord cu presiunea, două abstracţii, trebuiau ţinute încleştate. Oamenii obosind, posturile de observare erau dublate, tri* plate cfteodată, pentru ca în secunda cînd ochiul începe să nu mai distingă linia gradată şi exacta funcţie a unei săgeţi arătătoare, vigilenţa să nu fie întreruptă.
   De aceea ducerea la bun sfîrşit a unui cazan, care îşi schimbă progresiv neantul îngroşat in puncte stelare, cu strălucirea argintie, e o victorie sărbătorită cu satisfacţia zgomotoasă a colabora» torilor, lucrători şi ingineri. Identificat cu aparatul ce i se încredinţează, muncitorul uită, ca într»un război, şi de sine, şi de ai Iui, şi<i scapă din vedere
177
1
ţi atitudinea pasivă pe care o implică situaţia Iui de salariat faţă de uzină.
   Trestie aduse, unul după altul, termometrele aparatelor de cristalizare, distribuindu<le maeştrilor şi contramaeştrilor, după numărul gravat pe bronzul plăselei. Fusese verificată elasticitatea justă a mercurului, şi tuburile capilare de sticla care întîrziau sincronizarea cu celelalte erau schimbate cu tuburi noi. Delicata avuţie era păstrată într<un dulap masiv, cu cheie, în inter» vale de catifea, ca uneltele muzicale.
   Bijuteriile acestea, compuse ca să măsoare însufleţirile materiei şi să traducă nevăzutul într<o cifră citită pe un fir, să rostească înnălţimile şi scăderile căldurii şi presiunii, acţiuni subtile, ca impresia şi gîndirea, în semne desluşite de ochiul brut, raportate Ia o linie roşie care desparte extremele la punctul confuz de unde iau naştere neutră, aveau asupra laborantului o influenţă de admiraţie şi de turburare. Argintuhviu putea să afirme cu preciziune matematică ceea ce nici pipăitul expert al cunoscătorului de diamante şi rubine, care preţuieşte după răcoare autentici tatea unei pietre preţioase, apăsată în mijlocul palmei, la întretăierea liniilor norocului şi a vieţii, cu degetele strînse, nu este în stare să definească variaţia unui sfert de grad a elasticii lăţii şi căldurii. încolăcit în cuibul rotund al băşicii de sticlă, metalul lichid, care fuge de om şi de ştiinţă în strimtonle din pămînt şi se ascunde în stîncă, simţitor Ia văpaie şi dogoare, se scoală din somn şi se întinde ca un şarpe, fără să<şt micşoreze cantitatea şt modificîndusşi numai voIu< mul, pînă în capul tubului în care urcă.
   Termometrele, îmbrăcate pentru autoclavele de cristalizare, se înfăţişau ca nişte scafandri, grele în armătura de rezistenţă. Un om putea să ducă numai unul, şchiopătînd şi odihnindus'se
178
în drum, aşezat pe braţe ca un lemn. Montarea !or, primenită după fiecare campanie de lucru, cerea prudenţe şi materiale complicate şi prezenţa lîngă mecanici a unui controlor inginer. Gîtul fără şurub era intercalat întno înghiţitoare care răspundea în abdomenul cisternei, alunecînd pe o mîzgă frămîntată cu uleiuri şi prafuri roşii, de plumb, şi marginile de întîlnire, strînse cu o piuliţă grea, erau îmbucate cu o garnitură rotundă, întreită, de foi de aramă şi amiantă. Fuiorul cînepii era un material preţios, ca şi materiile exotice, slujind să astupe o mit me de interval cu un fir cenuşiu, Peste ultima piuliţă de oţel cu muchea hexagonală, învîrtită cu cheia mare şi mopsul, inginerul adăoga gogoloiul plastic de mastic, corectat în forma lui, pentru aderenţa totală, cu lingura modelatoare, şi care trebuia pietri» ficat cu flacăra vîjîitoare albastră, a lămpii de lipit. Materialul, devenit alb, era acoperit cu pensula de lac, şi rămînea pe întinderea arterei de comunicaţie a rezervorului cu termometrul, ca o glandă sau o embolie. O presiune cu abur verifica hermeticitatea, şi echipa monteurilor se deplasa la cazanul următor.
   Trestie a intrat în vorbă cu lucrătorii şi ingi< neru, gravi ca nişte chirurgi. Cel mai tînăr avea fruntea mare, rotundă, de norvegian, şi un obraz cu buzele grele, de dramaturg. Ochii de miop, îmbrăcaţi cu sticle groase atîrnate de urechi, capul pătrat, figura încruntată, îi dădeau o expresie de bondar şi de prunc îmbătrînit la netimp. Era un englez. Ce putea să caute un englez la Topliceni, şi ce vicii, ce necazuri, ce dezordine morală bau putut sili să*şi părăsească ţara, ca să<şi îngroape viaţa într<0 fabrică străină, între un heleşteu cu ţînţari şi un orizont pitit în cîmpie ? Nu. Englezul călătorea de nouă ani prin toată lumea şi mai avea un an ca să termine ciclul de
179
 zece, ce şid propusese de împlinit Ia. obţinerea unei diplome de inginer eminent. Peste cîteva luni el se va întoarce în patrie, să>şi întemeieze un cămin cu tînăra gospodină din fotografia din buzunar. Ha îl aştepta întrmn castei cu vîrfuri, dintrrun parc frumos, pe care de asemeni inginerul îl purta în buzunar, cu aceeaş fidelitate a fetei blonde, aplecată pe fotografia de pe o masă cu flori a logodnicului călător.
   Englezul învăţa o limbă în patru luni. O metodă personală, aplicată tuturor limbilor, a dat acelaş rezultat, acelaş succes şi aceeaş rapiditate. Cu dificultăţile fireşti ale rostirilor britanice, inginerul se descurca destul de bine în româneşte. Eî soco< tise suficiente o mie de cuvinte ca să exprime ideea curentă. Metoda consista nu în a învăţa cuvintele dezorganizate, de<a dreptul din limba în care începea să lucreze, ci exclusiv cuvintele utile graiului ideilor lut. Putea să aibă o limbă trei sute de mii de cuvinte, el îşi alegea din toate o mie, ca să se poată face înţeles: biblioteca nu prezintă din acest punct de vedere un interes. Pentru informaţie, el citea în limba lui.
   Opt sute de substantive, cîteva verbe de legăf tură, conjuncţiile şi prepoziţiile principale şi un număr de adjective, numeralul şi atît. Verbele lucrau toate la prezentul imediat şi, afară de cîteva plurale de mare nevoie, totul era trăit la singular, în propoziţia simplă.
   Un caiet ilustrat cu fiinţe şi lucruri, — şi în dreptul desenului care reprezintă un om, un copil, un bătrîn, un animal şi o casă, scris cuvîntul corespunzător. O culoare specializa un cuvînt. Iar cuvintele în funcţiune, verbele indispensabile, figurau şi ele în desene, întno schemă simplă, adaptată limbii natale. Pentru « fug » — două picioare. Pentru « beau » — sticla la gură. Pentru « mănînc * — mişcarea necesară. Adverbul ieşea,
U0
la trebuinţele limbajului schelet, din adjectiv. Şi pe o mie de cuvinte învăţate, veneau de la sine, prin compunere sau rădăcină, altă mie de cuvinte, şi nici nu era nevoie de mai multe. Daca douăzeci şi cinci de litere servesc la scrisul unei limbi întregi, cu atît mai mult o mie de vorbe cuprind o limbă în elementul ei principal.
   —     Cînd vrei să înveţi să citeşti într*o limbă, argumenta inginerul, ştergîndu<şi ochelarii cu un dos de mînuşe, utilizezi două texte paralele, unul în limba ta şi cellalt în limba de învăţat, — metoda cea mai bună, a « juxtei », pe care şcoala din timpul studiilor lui Trestie, o repudiase.
   Vrînd să<i dea o ţigare, dar greşind buzunarul, englezul scoase, în loc de portţigaretul de argint, revolverul.
   —     Nu vreau sârti ofer un glonţ, zise rîzînd, ci o ţigaretă. Şi puse browningul la loc.
   —  Dar ce faceţi cu un pistol?
   —     Slujeşte siguranţa de sine şi te face optimist. Ai o putere permanentă cu tine, pe care ţi<a dat#o natura. . . Un corn de oţel de o sută dc metri.
   în duminica de absenţă a domnului Azner, Trestie se duse să viziteze ruina bisericii pe care o văzuse de zeci de ori din tren pe cîmp, singu» ratecă în zare. I se păruse, din fereastra odăii, că scoboară, în amurg, înlăuntrul ei, vultiirii, osteniţi de cer. Vrăjitorul fabricii, care ghicea în cărţi ţi da cu bobii, o ştia, şi ha întovărăşit, diavol uscăţiv şi cocoşat ca un pelican, Au mers patru ceasuri, pînă la via din măgură, distrusă, cu o casă în mijlocul ei, sălbătecită. Buruienile se urziseră în toată podgoria, des. Nucii erau ca nişte umbrele rămase deschise în pădurea de bălării, cu ştofa mîncată. Geamurile nu mat zăreau. Rădăcinile se munceau să tragă crama în pămînt, înhămată în otgoane, funii şi sfori vegetale. Casele mor ca oamenii, şi ele.
   Biserica văzută de Trestie pe linia căii ferate, de atîtea ori, se adăoga la podgoria pustie şi la casa fără ferestre. Fusese o mînăstire. în altarul bisericii se omorîseră, pe timpuri, Ia slujbă, unul pe altul, cu junghiurile, doi arhimandriţi. Acum cincizeci de ani, spunea însoţitorul, se mai numii rau o sută de la cea din urmă liturghie rămasă neisprăvită, cu darurile sfinţite.
   Călugării părăsiseră schitul, de o sută cincizeci de ani, şi oamenii fugeau de zidurile mînăstirii. Din fioroasa moarte rămtneau în viaţă urîtul şi frica. Cheia bisericii stătuse în cui cîtăva vreme la preotul mirean din satul de mai departe.
   Un boier din Bucureşti, tînăr, ca de vreo yo de ani, venind în plimbare călare, a cerut>o odată preotului, cîndva, ca să calce, el întîi, pragul nemaiumblat, de un veac, al sihăstriei. Preotul i<ar fi răspuns să nu se ducă întrrnn loc uitat şi de Dumnezeu, dar sfatul Iui aţîţa şi mai mult
182
 dorinţa tînărului boier, purtător al unui vechi nume de curtean.
   « Nu te teme, părinte, i--ar fi zis. Nu»s om care să mă sperii. Dacă mînăstirea nu mai e din lumea asta şi>ot găsuo vîrîtă în pămînt, o să<ţi spui cînd msoi întoarce. Lasă>mă sa mă duc să văd, că nu mai plec des aici, după cele ceam auzit. *
   Boierul şi<a legat calul de un copac răzleţ.
   Întîi, desfăcînd poarta de subt clopotniţa de>a. fără, ca să intre în grădina şi via fostei chinovii, se putu strecura numai cu mare greutate prin căscătura ei împînzttâ de sîrmele buruienilor negre. Balamalele ţepene se mişcară odată cu stîlpii, şi se cam clătina şi bolta. Porţile -— legate cu frînghli groase de pir; în dreptul lor, pe dină< untru, crescuse un gutui bătrîn, care le împiedica să se mişte, cu crăcite ca nişte spinări opintite. Toată bolta era cuprinsă de adîncul lui păinjeniş de ramuri şi frunze. Tînărul boier trebui să treacă prin pom. Alţi pomi, nepuşi, stăpîneau ograda mînăstirii cu mărăcinii întunecaţi în hăţi< şuri. Un stejar trecuse prin acoperişul chiliilor alăturate pe cerdacul lung, ridicînd din locul ei pe braţe şindrila, risipită prin frunze şi ramuri ca nişte vinete oseminte. întrrnn vîrf de cracă ciută semnălţase peste mînăstire, ca o lună neagră, o căldare, furată de pom din cuiul ei.
   Nişte pasări tăcute se mutară cu o fîlfîire scurtă dintriun întuneric întnalt întuneric. Era un ţinut al veşnicei singurătăţi şi al şoaptei, şi boierul se gîndea să se întoarcă, învelit într>o pîclă de tăceri murmurate. Toaca de lemn, coclită de muşchi, sta răzimată de o scară, aşa cum o lăsase din mîini paracliserul, care bătuse sunetul ei de os cu o lufea de frasin uscată, şi prin ochiul fără pleoape, de scîndură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spînzurate ca într<un beci înnalt. Boierul era zgîriat la faţă şi pe mîini.
                                                                        183
   Cînd a tuşit fără să vrea, îi răspunse o hohotire venită din lut. A voit să zică « daa! », cam gura unei putini goale un copil, şi n>a putut să zică. N<a putut nici să cînte, ca să audă glas de om, nici să fluiere, cum a încercat. Dacă ar fi avut la el o vioară, ar fi stîrnit vocile răsunetului cu arcuşul.
   Avea dreptate popa: curtea era blestemată. Blestèmul clocea între schivniciile ei. Dar vrînd să se întoarcă, boierul se ispitea să mai rămîie. Era pe Ia vecernie, ceasul rugăciunii de pe înserat, cînd călugării, învăluindu/si scufiile cu camilăvci, treceau, cu un veac mai înnainte, tiptil, din chilii în biserică, şi din biserică la chilii.
   Vîrînd boierul cheia mare în rugina broaştei, uşa bisericii s»a sfărîmat. Clanţa, cu broască şi cheie cu tot, căzu din podul palmei, dintrfo bucată, peste vîrful picioarelor, ca o nicovală de putregai, stricîndu'i degetul cizmei de călăreţ.
   Biserica dădea în văzduh de'a dreptul, dezvelită de treierul vremii pînă în altar, şi buruienile, din care ieşeau miresme amare, urzeau pardof seala, cu pietrele pătrate ridicate pe muchi. Era o biserică de cele ce nu se mai văd, cu trei despăr» ţituri lungi, de Ia uşi pînă la altar, alăturate, şi cu şase rînduri de străni, spate<n spate, pe cele două rînduri despărţite. Analogul, pe care, fără îndoială, citise diaconul Evanghelia, era pus în mijlocul rotund al bisericii, acolo unde se face în timpul slujbelor văhodlul preoţilor şi arhie» reilor, cu cădelniţi şi trichere. Numai catifeaua analogului şi pielea de pe el nu mai erau Ia locul lor, cum sta în picioare, cu spetezele lungi încrucişate.
   Păşind spre uşile împărăteşti, boierul a intrat în altar, re sfînta masă erau sfintele vase a!e slujbei, rămasă neisprăvită de o sută de ani. Sfînta Evanghelie era prefăcută într<o ţârînă cu
 184
slove, pe care a vrut să o atingă: dar degetul i<a intrat întpo cenuşe cu catarămi de argint. Potirul sta pe piatră, aşteptînd încă purcederea sau plecarea Sfîntului Duh.
   Cizma nimerind un ciot, călătorul îşi dete seama, străbătut de un ac rece prin şira spinării, că morţii nici nu fuseseră ridicaţi din faţa preas/ toiului, după ce s<au înjunghiat, lăsaţi să se topească neîngropaţi. Scormonind cu ciubota, se întoarseră prin patlagini oasele şi s<a mişcat din locul Iui şi un cuţit, lîngă o cruce de piept.
   O Iadă lungă era la păretele din dreapta alta» rului. A ridicat capacul şi a dat de odăjdii întoo mite. Dar începînd odăjdiile să umble, boierul scăpă capacul din mînă. Din veştminte zbucniră guzganii, cuibăriţi în stihare şi zvite.
   începuse să se facă seară, — boierul trebuia să plece. O icoană de toată frumuseţea sta într<un cui, în altar. A desprins<o şi a luatio cu el în sat.
   —     De ce ati luat<o din locul ei? zise popa. N»o să vă poarte noroc. . .
   —     Acum n<o să mă sileşti să o duc înnapoi, zise boierul. O iau cu mine la Bucureşti şi o îmbrac frumos în argint. Pe la mînăstire nu mai dau cîte zile>oi avea. Dar era să uit cheia.
   Tînărul se duse la cal şi scoase din cobur un gogoloi de fier.
   —     Ţi*am adus şî broasca, părinte. Nu mai vrea să se despartă de ea.
   —   Ai zmuls cheia şi broasca. . . zise preotul.
   —     Cum am băgat<o, a căzut şi broasca: nu se mai ţinea. Şi a căzut şi uşa.
   —   Cine s«0 puie la loc?
   —     Fii fără grije, părinţele, că nu mai are ce pune !a loc. S<a sfărîmat de parcă'a fost de tărîţe.
   —     De ce nu m<aţi ascultat? Nu v<am spus să nu vă duceţi? A rămas biserica fără uşi.
                                                                       1&5
 —      Atîta supărare să ai, sfinţia/ta. Ori cu uşi, ori fără uşi, totuna<i. în biserică e ca afară. Au crescut copaci deşi, pînă în altar, şi rădăcinile groase au răsturnat pardoseala şi au rupt păreţii. Amvonul s*a coborit între străni, şi strănile s<au închinat unele la altele.
 —      A rămas vorba în sat că morţii n<ar fi fost scoşi din biserică.
 —      Trebuie să fie adevărat, răspunse tînărui boier. M>am împiedicat, în altar, de oase şi am dat cu piciorul şi<ntr<un cuţit.
 —      Mare blestèm! zise preotul. Unul din căluş gări s>ar fi tîrît, cu cuţitul în el, afară din altar, şi oamenii fugeau dinaintea Iui. De atunci dumi neavoastrâ sînteţi cel dintîi care aţi intrat în mînăstire. Un veac întreg!. . . Nu trebuia să vă duceţi.
 —      Nu mi s»a întîmplat nimic, zise tînârul, cu oareşcare îndoială.
 —   Nu    se    ştie, răspunse preotul. în lucrurile
 astea nu     se   ştie niciodată          nimic.
 —      în care « lucrurile astea » ? întrebă tînârul, contrariat. Nu sînt toate lucrurile de un fel?
 —      O să vă rugam ceva, zise preotul. Să nu înnoptaţi în sat cu icoana asta.
 Tînărul nu înţelese.
 —      Au aflat oamenii şi au căzut în zmim teală.
 —   Eşti  şi     sfinţiasta de          părerea lor?
 —   Sînt  de părerea lor,     zise preotul, hotărît.
 încălecaţi şi duceţtfvă degrabă.
 Lui Trestie îi trecu pe dinainte un pom tînăr, înnalt, careţi aduse aminte silueta fetei din fabrică. Ar fi voit mai bine să fie însoţit de ea decît de bătrînul vrăjitor, antipatic în această mare tăcere a mînăstirii, ca o emanaţie demonică a buruienii.
tS6
   « Ara făcut aşa, povestea pe la vîrsta de 60 de ani călcătorul mînăstirii, un om călătorit mult. M«am grăbit să plec şi am ajuns cu icoana în Bucureşti. Ce să vă spui? De cum a intrat icoana în casa mea, a murit mama şi repede şi tată>meu. Am dat icoana unei mătuşi, a căreia familie întreagă a pierit în cîteva luni ; ba io ars şi casa. Băgîndu>se de seamă, mi s<a adus într:o noapte icoana îndărăt. Am găsitiO, întorcîndusmă tîrziu, lîngă cuierul de la uşe. Am mai dăruit>o de trei ori la mai muite rude, şi toate au murit la netimp, şi de alte trei ori mi s<a întors icoana acasă. Am dusio în satul de unde am luat<o. Preotul murise, şi urmaşul lui mai tînăr a refuzabo. N<o mai puteam păstra nici la mine. Îmi intrase în cap ca sfîntul obiect aduce nenorocire şi mai aveam şi toţi morţii familiei amestecaţi în duhul meu, care mă ţinea de rău. »
   Cum s<a scăpat de ea, tot boierul a spus.
   « Nu o să vă vie să credeţi. Mi>am luat inima>n dinţi şi m/am mai dus o dată la mînăstire, cu icoana subsuoară. îmi bătea inima cînd am intrat, ca o toacă. Biserica se prăbuşise, dimpreună cu toate chiliile dimprejur. Clopotele zăceau pe dărî< mături. Am pusiO şi eu deasupra unei movile de cărămizi şi tencuieli, aşezată în picioare. Nu ştiam că pe tăcute sufletul meu se făcuse credincios. Am îngenunchiat, am făcut semnul crucii şi am sărutat marginea icoanei. îmbrăcată în argint şi aur, figura maicii P re ciste mi se păru deosebit de frumoasă. Părea mulţumită că se întoarce. Dar s<a întîmplat şi ceva neînchipuit. După ce am sărutat icoana, i s>a desprins numaidecît îmbrăcămintea de metal şi a căzut ca o coajă. Maica Domnului nu primea adaos.
   Dar era să rămîn şi eu acolo. Mai aveam un pas de făcut ca să ies din mînăstire, şi am fost apucat de pelerină şi tras înnapoi. Am încre»
                                                                   187
menit. . . Mi se agăţase pulpana de un piron cu vîrf. . . M>am uitat. . . era un cuţit ruginit, prins în pietre cu vîrful în sus şi oblic... Călugărul înjunghiat, care încă nu murise, la fuga din biserică a oamenilor, acum o sută şi atîţi amari de ani, se tîrîse pîmacolo, în poarta mînăstirii. »
   •— Uite icoana, zise însoţitorul lui Trestie, vră< jitorul. O plouă şi o viscoleşte şi a cotropit»o iarba. . . Uite şi platoşa ei de argint.
   —  H de mirare că nimeni nu le fură. . .
   —     Mai pot să treacă zece mii de ani, şi nu se atinge om de ele. . . Afară dacă nu o uita. Dar asta nu se uită niciodată. . .
   —     Trebuie să fie pe sub troscoturile astea şi cuţitele arhimandriţilor. . .
   Vizitatorii înconjurară golul altarului de după fostele ziduri prăbuşite, şi ceea ce<i izbi cu deoi sebire fu starea curată şi licăritoare a vaselor sfinte. Fiind pe la amiază, o flacără de soare sta în luciul lor aprins. Instinctiv, ei scoaseră pălăria şi păşiră lin. Şi se închinară amîndoi.
   —  Mi se părea că sînt ulii. . . zise Trestie.
   O sumedenie de porumbiei bătură din aripi
deasupra lor, şi un grîngurit se auzea dintrmn pom, de pe o schelă şi de pe ziduri, de turturele. . .
   ■—■ Aş sta aici şi nu m.aş mai duce, zise Trestie, care scormonea cu bostonul între nişte rămăşiţe nedesluşite. Se simte Dumnezeu. . .
   Era un colţ de hîrtie, o margine de carte, ferită de un ciob de sticlă. . . Trestie o scoase ca dintr/o vatră, arsă de jurîmprejur, căutînd să descifreze o rămăşiţă chirilică frîntă. . . Şi citi, scoţînd Ia lumină, slovă cu slovă, cîteva cuvinte :
   —     « Zisfa Domnul că nu este bine să fie omul singur », citi Trestie, şoptind, şi privi în ochii fostului preot.
   —  E molitva cununiei, zise vrăjitorul.
 tss
   Ultima rămăşiţă a fabricii de zahăr se chema pe greceşte melasă. Concentrată întno sală, poate de patru pogoane, în rezervorii întinse ca nişte heleştaie, ea dospea subt un plafon scoborît la înnălţimea omului, întno temperatură de cuptor. Piscine simetrice dreptunghiulare, suprafaţa lor neagră ca păcura zăcea neclătinată pe fundurile adînci, în care, ce mai poate să rămîie dulce în groasele lături de smoală amară, se răscoace tihnit în straturi cristalizate diafan.
   Foile fine, de cristalizare, scoboară impercep* tibile ca nişte năvoade de păinjeniş, de ani de zile de timp, prin masa lacurilor stătute, şi, învelite unele cu altele, pînzele de zahăr negru fac un aşternut nisipos. Găleţile, hîrdaiele, butiile, lopeţile şi cazmaua dau de un strat împietrit.
   Capacitatea unui singur bazin, adormit în profunzimile undei uleioase, ar fi putut permite plutirea cu lotca pe înconjurul ei, şi se traducea, în comerţul de materii prime, cu un tren de mîzgă şi şaptezeci de tone de zahăr încă bun de rafinat. O altă încăpere vastă suprapusă aduna pe un cubaj de piramide, an de an, miile de saci, din muntele cărora se prelingea un nămol închegat ca de stnge, stors de la sine, pe podina de mozaic, spălată cu măturoiul. Aspectul de cimitir în cata< combe de cadavre decapitate într;o execuţie colectivă sumară, şi înţesate, răspundea bolţilor de cripte ale sălii de melasă.
   Un om, ca un miner, îngrijea de aceste tăcute bălţi rectangulare, ascunse, ca un cărbune vîscos. Cu braţele şi pieptul fără câmaşe şi în picioarele goale, el era ca un pescar sălbatec al unor ape subterane, în care crapii orbi şi morunii sătui putrezesc în lenea cleiului dens. El muta jgheaburile venite de la turbine, care storceau de mocirlă sămînţa diamantină. Fiecare baltă avea numărul şi vîrsta ei, înscrise pe plăci, iar pe marginile late,
1S9
pentru talpă, ca nişte poteci înguste, supraveghe» torul înnainta cu băgare de seamă, trădat de alunecuşut mocirlei. Un cîmp de coşciuge fâră isprăvit, de morminte descoperite, ca să se vadă ce rămîne din o sută de mii de hoituri descompuse.
   Privind din uşe succesiunea gropilor vaste, rîndurile simetrice în perspectiva acestui interior parcă infinit, Ion. Trestie se simţi înfricoşat. Un om umbla pe brînci printre ele, ca un strigoi cocoşat, dispărînd în lupta cu cleiul. El era departe, tocmai în marginea opusă a districtului de zăcă< tori. Părea un animal ghebos, o hienă oloagă, care căuta să se culce. Solul îngroşat, ca de o vărsătură de fiere, tîra încălţămintea, minţea picioruţ.
   Se povestea că în fundut unui rezervoriu, ncmai'vizitat, de ciubere şi ciuturi, de douăzeci de ani, a căzut un om, odată. Silinduise să<l zmufgă materiei groase, alţi doi lucrători srau pierdut, şi au rămas pierduţi cu toţii. O fabulă, dezminţită de direcţie.
   îngrijitorul melasei, figură de hingher şi de călău mînjit cu stropii săcurii, venea din zările neguroase ale săiii. Apropiindu'se de laborant, scîlciat ca o statuie de templu, strîmb, el şi*a ridicat mîna prinsă întrjo mînuşe de argilă neagră, ce>i curgea pe musculatură.
   —  Nu te speria, cucoane.       . . Dăimi o ţigare.
   Pieptul lînos îi era îmbîcsit, şi zeama grea îi
 curgea şi din mustaţă.
   —  Cum ai SfO apuci?
   —  Aprindejo dumneata şi pune>mi<o în gură. . .
 Să trag măcar o dată. Mi<e sete       de fum.     . . Nu
 te uita urît la mine. . . Sînt    în  specialitate.   De
 cincisprezece ani de cînd fac aici pe groparul, nu siau mat pierdut în melasă decît vreo patru. . . Am scăpat, cum vezi, şi eu. . . Cînd te uitai la mine, era de două ori să mă scufund: aşa e
190
 meseria. Altădată intra omul dimineaţa, cînd fluiera Mariţa, şi nu mai ieşea. . . sau, cum da cu ochii de treaba asta, se ducea pe>aci încolo. . . Trebuie să fii născut pentru orice meşteşug. . . Eu ştiu după pipăit cîţi ani are o melasă. . . Bag mîna în ea, o trag afară şi am aflat. . . Cînd e gata sa mifO scrîntească, melasa e tocmai bună de rafinare din nou. Chem lopeţile, sapele, hîr< daiele. Să te păzească Dumnezeu să«ţi scape piciorul. . . Ştii cum te duci? încet de tot, ca lingura în ciulama, şi nu te mai aude nimeni dacă strigi, din mămăliga asta ... Şi dacă te aude.fi degeaba, te lasă să vezi cu ochii cum te duci. . . Am colo în fund o melasă bătrînă ca bunica. Dacă mi<aş vîrî labele în ea, ac trebui cineva să mi le taie cu fierăstrăul ca să mai scap. Te apucă de un desti, pe urmă de două, de trei, te strînge, şi te trage tot. . . Aici sînt optsprezece suflete, nu spune Ia nimeni. . . Ştiu numai eu şi domnul doctor. . . Cînd beau niţel mai mult şi vreau săd întărît puţin, mă duc la direcţie şi numai mă uit în ochii lui şi înţelege. . . Şi dacă se face că nu înţelege, îi zic aşa: «Mă, neamţule, vreau să<ţi spui ceva: Ştii cîţi sînt în rezerva numărul patruzeci? » El clipeşte iute. . . Sîntem complici. . . Spune drept, ţi<e frică de domnul Azner? Toţi tremură de el. . . Numai unul nici nu tremura, nici nu<i pasă: Costache Vulpe; ăla sînt eu. Şi mat e unul ca mine, la. cuptoarele de var. Cînd ţi<o face cumva ceva, vino la Costache Vulpe. . . Sînt optsprezece numai întnun cazan. . . auzi? numai întnunul. . . Mă găseşti totdeauna aici. . , Nu mă mai pot despărţi de puroiul ăsta negru, îmi dă sănătate şi mă plăteşte bine. . .
   Trestie l<a ajutat să fumeze o ţigare întreagă. I<a pus<o în gură şi Ua scos<o din gură, ferindu>şi degetele de mustaţa Iui, pînă ce a băut<o pe toată.
191
   —     Arunoo ici, în doisprezece. Să vezi că nu se stinge. . . Şi<o să«ţi arăt acum cum se duce cineva ia fund de încet. . . Am nişte pietroaie.
   Vulpe căută între două cazane un cub greu, de granit. Cît putu mai de sus, îi dete drumul întnun cazan. . .
   —     Mă iubeşti? îl întrebă, aţa deodată, paznicul melasei.
   —  Nu înţeleg întrebarea. . .
   —     Aşa vine vorba. Dacă mă iubeşti, stăi puţin să mă spăl. . .
   Trestie nu s»a mirat să<i placa Vulpe. L<a aşteptat să se spele. Dintr<un părete atîrna un robinet mare, cu duş. Aşezîndu<se aplecat subt bătaia mare de apă, suflînd şi frecîndu<şi părul, Costache reapăru curat şi frumos. . .
   —     Mă credeai mai scîrbos, cucoane, spune drept. Acum m<am spălat şi la moral. . . Dar nu vrei să<mi spui cum te cheamă?
   —  Ba da, Ion Trestie. . .
   —  Vezi, ai nume de baltă. . . Al meu e de
f)âdure. . . Şi ce faci la fabrică?. . . Ai fi niscaiva aborant?. . . Mi<a spus Grabinsky: a! ce mai om, leahul ăsta! Nu«mi dădeai cincizeci de ani. . , mă credeai de o sută. . . merg pe cincizeci şi unu şi mă ţiu bine. . . Melasa!. . . îmi vine sjo pui la borcan şi s?o vînd la cucoane. . . Ţine obrazul tînăr şi dă poftă de mîncare. . . Acum, dacă mă iubeşti, vino şi pe la mine. . . Aici nu eşti la mine. . . Uite, colea, alături, am şi eu vreo două chilii. Aşteaptă două minute, să mă şterg, să mă«mbrac niţel, şi să pofteşti. . .
   Oamenii îi păreau, pentru misterul fiecăruia din ei, lui Trestie, ca nişte dungi în întuneric, întîlnite în punctul unde se văd pierdute, fără sfîrşit, fără început, linii de călătorie ale spaţiului descompus. în dreptul unei lămpi se zăreşte o licărire şi atît, şi ca să<i descoperi, trebuie să
192
umbii de<a lungul lor, ca pe nişte şine de tren, îndreptate în depărtări, o viaţă întreagă, cu lampa oscilantă.
   —  Sînt al dumitale.
   In dreptul uşii apăru un alt ora, îmbrăcat frumos, cu obrazul ras, cu pieptănătura curată.
   —    Tot dumneata eşti? a întrebat Trestie. Parcă ai fi copilul celuilalt.
   —    Tatăl şi Fiul, şi nu lipseşte nici Sfîntul Duh. Ce ţi/am spus, că fiecare om e făcut pentru meseria lui?. . . Nu te uita Ia ceas. Eu nu sînt nici cu ceasul, nici cu ziua, sînt cu viaţa întreagă. De multe ori mă găseşti în melasă după miezul nopţii, potrivind jghiaburile. Alteori nu dau cu zilele pe acolo. N/are ci ne mii ţine socoteală. Ajutoare nu pot să am, ajutoarele sînt în numărul patruzeci. . . Cum am avut cîte unul, a făcut ce(a făcut şi s/a înnecat. . . Cînd apucă să intre cîte unul, ştiu că nu mai iese. . . îl las acolo, să se potolească singur, şi vede cu ochii lui cum moare fără scăpare. . . şi mă duc sa mă îmbăt, căci nu pot să/i fiu de nici un ajutor. înnecul ţine vreo două zile. . . După vreo patruzeci şi opt de ore, melasa ajunge la gură şi nas, şi pe îa miezul nopţii nu se mai cunoaşte nimic. . . Ai văzut nişte cruci pe păretele cazanelor? Fie/ care are dreptul la una de tibişir. Pînă ce se şterge, -- şi se şterge singură foarte greu. . . ăsta e popa : tibişirul. . . « N/aţi mai văzut cumva pe Niculaie? întreabă cîteodată cîte o femeie. Nu s<a mai întors acasâ. . .» «Nu ham mai văzut de trei săptămîni. . .» «Cam de pe atunci n/a mai venit. . , » Şi director, inginer, nu e peste melasă: s/ar înneca şi el. Dar am băgat de seamă un lucru, domnule Trestie. . . că omul nu/i făcut să stea în picioare. . . şi nici măcar pe patru labe. . . Dacă nu<l ajută pămîntul şi drumul, nici opt nu i/ar ajunge, şi nu/i bun de nimic. . . Merge
19}
 pămîntul; nu merge omul. E făcut vierme, să doarmă ţi să stea pe burtă.
   Vorbind cu el, Trestie intra în odaia Iui Vulpe, o foarte vie încăpere, care da într>a doua şi a treia, toate în bună ordine, bine ţinute, spilcuite. Mobilier simplu, dar ales. Nici fotografii, nici cărţi poştale ilustrate şi nimic din luxul prost al mahalagiilor, fermecaţi de o ramă, de o masă cu picioarele încrucişate şi cu ciucuri de nuci poleite împrejur. Obiecte, dimpotrivă, neobişnuite. Şi un raft cu cărţi. . . Şi o masă cu cărţi . . . «Ce sînt astea?», se întreba Trestie.
   ■— Mă cam ocup cu numerile, zise Vulpe. Asta e o meserie pentru sufletul meu. Caut şi eu ceva, ca omul. . . Poate că pînă la sfîrşitul vieţii oi găsi. Viaţa e făcută numai din numere: materia e     un  pretext, ca  şi vorbele pentru    idei.
Stăi colea    jos şi să luăm    o ţuică.  . . Ce>ai venit
să faci la    fabrică? Te văd     băiat,     cum se zice,
subţire. . .  Ce  şcoală ai?. . .
   Trestie simţi că trebuie să i se încredinţeze. Fără să ceară explicaţii, văzu că îngrijitorul mei laşei nuâ un om de rînd. Fabula lui bar fi interesat, dar îi ajungea deocamdată săd aşeze pe neştiute în linia oamenilor scăpaţi de muşiţă şi ridicaţi, pe undeva, prin lumină. Era pregătit prin fire şi meditaţie să accepte orişice, fără iscodire şi înlănţuiri. . . îţi iese înnainte deodată un om, care nu seamănă cu oamenii de toată ziua, şi îl primeşti, cum ai primi o pasăre din văzduh, ale cărei pene albastre nu ştii cum s<au putut face albastre şi cînd sou făcut în timpul tău şi a! ignoranţei tale. Oamenii adevăraţi nu sînt aceia care trăiesc laolaltă cu noi, ci cei din închipuire; se nasc milioane şi sînt cîţiva: majoritatea — schite şi încercări repetate pentru a nimeri cîte unul. Zămislirea e neîntreruptă, pentru că omul cel mai adevărat încă nu a fost nimerit şi trebuie
194
odată şi odată nimerit. Nici nu poate avea alt scop belşugul nestăvilit şi zilnic înnoit, de oameni.
   Ar putea misterul să studieze un exemplar şi să>l dea desăvîrşit. Misterul mare răbdare prostească, concepe lucrurile prin har subit ţi spontan. Ca un fumător, care trage din tutun o dată ţi aruncă ţigarea, toate ţigările fiind amare şi amestec!nd în doze şi proporţii, se va descoperi una, o singură ţigare cu aroma unică. Pe dinafară misterul nu vrea să<l cunoască, îl răsuceşte, îl aprinde, îl gustă. Şifl tot aruncă. . . Mucuri şi scrumuri, omenire fumată, încercată la gust şi rămasă cu tristeţea reminiscenţei că o secundă a fost sărutată de buzele cercetătoare ale tainei. Cum vrei să intereseze mai mult ca o snoavă asemenea vieţi tîrîte în amestec şi împletiturii* De ceii plac omului poveştile, azvîrlit în gunoiul vieţii laolaltă ? Pentru că a rămas cu gustul curiozităţii lipit de el odată cu saliva celui ce i«a încercat aroma.
   Cum so fabricat Vulpe ăsta în tăcerea lui? Dar cum şi din ce au ieşit cîntecele, stihurile, şi nu numai stihurile, dar mai ales melodiile, nescrise, negîndite, neimitate în arsa ţărînă de soare a cîmpiei, dar mai ales limbile, — fără sămîaţă? Tocite pe partea pe care au tot fost mereu apucate, lucrurile trebuiesc luate pe altă lăture, mereu.
   —     Dacă ai venit în fabrică, trebuie să te ţii de ea, domnule Trestie. Societatea străină vrea ingineri români, chimişti români, specialişti ro< mâni. E interesul ei să aibă în fiecare ţară oameni de<ai ţării. Sînt prevăzute burse de studii, care n-au fost întrebuinţate niciodată. . . Fabricaţia zahărului nu se învaţă la noi, şi numai de cînd e director Azner, la fiece doi<trei ani a fost îndem< nat de la Viena sa aleagă bursieri dintre lucrători şi funcţionari şi. să lege de societate cîte un rînd
195
de oameni capabili. El s/a oprit la cazangerie şi ţevi ţi a trimis cîţiva oameni la Praga. li e frică de concurenţă, ştiind bine că un bun director român ar fi orificînd preferat. . . El s/a silit să înveţe bine româneşte, şi totuţ tot anapoda o ia. Omul îşi trădează naţionalitatea la accent şi la socoteală. Dacă are de dat un total de două sute de lei, Azner o ia numaidecît pe limba Iui. înţelegi bine ce impresie face într/un consiliu de administraţie, unde ştii că de obicei sînt şi cîte unul/doi deputaţi şi foşti miniştri de ai noştri. E natural, nu?-
   La toate lucrurile de încrucişare n?ai să vezi în fabrică români. Politică fără greş: pe un străin îl ţii în respect, fiindcă întotdeauna poţi să/i faci bagajele şi să>l expediezi. Un român îţi poate face bagajele el. Cum te simte Azner, te mul/ ţumeşti cu ce îţi oferă el. Şi nu/i prea place omul deştept, ca să/i poată zice toată vremea « prostule » fără să/l mustre conştiinţa. Prostul nu răspunde şi/i totdeauna de acord. Deşteptul spune cîte ceva, gîndeşte, îndreptează . . . E nesuferit! Dar ce rău îi, domnule Trestie, să<ţi fie stăpînul mai prost ca tine, să primeşti poruncile unuia mai prost ca tine si să le execuţi. Politica noastră, a celor mici, este să ne ascundem inteligenţa. Ai auzit de un Papă, ales, cu speranţa că trăieşte puţin, în persoana unui călugăr cocoşat? După alegere, gnebosul şi/a lăsat cîrja jos, s/a sculat în capul oaselor voiniceşte şi a surîs, Surîsul spunea îndeajuns: «De aci nainte aveţi de/a face cu mine! ».
   Este, desigur, foarte greu să pari altul decît eşti, dar nu cu neputinţă. Ca să te contrafaci, trebuie o educaţie. Rămîne de văzut dacă e necesar să te pui din punctul de vedere al moralei în sine sau să adopţi pentru salvarea personală o morală personală, fără să păgubeşti pe cea colec/
196
 tivă, ba putîndio amplifica, dacă ştii ce vrei şi dacă vrerea ta este tangentă pe un ideal.
    Dat fiind că minciuna şi făţărnicia sînt sociale şi că fiecare din noi minte întnun fel, — ce ne supără, la urma urmei, excesul acestor tertipuri?
 —   criteriul nu*i nejustificat pentru conştiinţă. Ascunde.ţi inteligenţa întffO politeţe de accep< tare, din care poţi face o eleganţă. Păcatul inte< ligenţei este că vexează prin atitudine voluntară, indiscreţie şi criticism. Dacă tatăl ţi<e prost, ofensa intelectului se compensează prin sentiment, — şi, apoi, vezi, omul are şi acest drept, să fie şi prost.
    Nu cred că am descoperit eu această sfoară de tăiat mămăliga: inteligenţa are păcate, armo< nizate cu gradul ei, de ta sacrificiul personal pînă Ia variabilitate şi lipsă de ceea ce se cheamă caracter. Cu exponentul lui potrivit, lichelismul e în general inteligent. Cum vrei să n«ai încredere în prostia credincioasă şi în mărginirea devotată? îţi trebuie un instrument cu destinaţie precisă. Nsai să pretinzi ciocanului decît să bată şi să aibă coada bună. Şi, decît o inteligenţă incomplectă, de mimică şi de vitrină, de sensibilitatea căreia eşti nesigur ca om inteligent, mai bine o prostie cu dimensiunile hotărîte. Un ordin nu trebuie gîndit, trebuie executat. O nefericire mai mare chiar decît porunca unui prost e gîndirea proastă a unui subaltern inteligent.
    Directorul nu*i un om inteligent, aşa cum aş concepe eu calificarea: e o mediocritate răscă» cărată, stabilită în ierarhie: cea mai primejdioasă calitate. Crimele şi nedreptăţile mari sînt opera acestui număr de inteligenţă, îndrăzneaţă în a se măsura cu un eveniment, însă incapabilă să<l înconjoare. Eşti tînăr şi poate că eşti cusut, pe subt broderie, cu aţa ce ţi se vede pe faţă, ca melasa mea, netedă şi nesimţitoare la suprafaţă şi cristalizînd în interior, tocmai la fund. Lasă<te
197
 căutat şi descoperit: plăcerea e mai mare. Poate, cine ştie! că vei fi cet dintîi român cum vrea societatea, să<i facă educaţia tehnică în străinătate. Aş insista să te pui bine cu directorul, cu toate că nici n<ai cum, nici nu ştii niciodată. Întîi, trebuie să<l eviţi. Dar te caută el. Evită» 1 ţi atunci.
   —     M<a căutat, şi nu l<am evitat. Dar am făcut cîteva lucruri bune în fabrică, aprobate şi de el. . .
   —  Aoîeo! Te<ai fript! măi băiete. . .
   Trestie rămase confuz, deşi vedea că Vulpe
avea dreptate.
   Costache Vulpe bătuse un inspector, se povestea în fabrică, nu fără respect faţa de persoana şi de actul lui. Fusese profesor tînăr şi eminent profesor la un gimnaziu, în conflict de metodă cu colegii lui mai bătrîni, cared priveau cu tot atîta pizmă cît şi dispreţ, — un sentiment cu o balansare şi un deghizament în celălalt. Partis zan al camaraderiei în şcoală şi al prietenescului tratament al elevului, izbutise să fie iubit de masa şcolară şi hulit de corpul, cum i se zice, profesoral. Matematicile, calamitatea liceelor, des veniseră obiectul de studiu agreabil şi facil. Cla< sele lui erau disciplinate şi active, şi încă din primul an de şcoală, cu copiii de 11 ani, situaţia matematică generală lua proporţii atît de remar/ cabile, îneît el îşi permitea să parcurgă, în atenţia neobosită a elevilor, spaţiul numerelor şi al ideilor, cu uşurinţă. La 16 ani şcolarii lui dezlegau pro* blemele lui Le Verrier şi refăceau instinctiv etapele clasice ale ştiinţei.
   Secretul era simplu. Nu studiul era dc vină, ci dascălul. Un dascăl care ar fi fost un bun cîr< ciumar, dacă nu»şi greşea cariera, era fatal să facă din materia lui, chiar plăcută, cum ar fi istoria, geografia, ştiinţele naturale şi toate specia»
19S
Iităţilc documentare, o marfă. Căpătînd încrederea ucenicilor lui, profesorul Vulpe se identificase cu nevoile şi bucuriile lor, pe care le apăra fată de profesori. Masurile lor împotriva unui tineret cu care metodele îi obligau să trăiască într<o permanentă adversitate erau cenzurate şi verificate de profesorul de matematici, pasionat să răstoarne vechile mentalităţi şi să împiedice nedreptatea. Ministrul, care a trebuit săd cheme personal de cîteva ori la ordine, a sfîrşit prin ad înţelege şi aproba. Dar hula colegilor rămîne, miniştrii se schimbă. Inspecţii inopinate, şicane repetate, pîri şi calomnii erau răsplata unei rivne mai presus de profesie si care venea de la vocaţie.
   Un inspector mărginit, primind însărcinarea săd disloce cu orice preţ, şua împlinit mandatul cu o reafcredinţă grosolană, stînd două ore con* secutiv în clasa elevilor celor mai mari. Ignoranţa inspectorului era evidentă, într<o manieră înfuniu» rată şi agresivă. De mai multe ori, un murmur s<a stîrnit printre elevi, înnainte ca profesorul să<şi fi pierdut răbdarea, primind cu bravură obieo ţiile şi reducîndu<le, în asistenţa unei clase de cincizeci de şcolari, la neant. Ştiinţa acestora era ireproşabilă. Dar inspectorul lua note pentru viitorul lui raport de incapacitate, şi Vulpe ştia ce i se pregăteşte, din. iniţiativa directorului, de liceu şi a consiliului profesoral. Colegii voiau să scape de el, şi participau la inspecţie, ca un juriu de martori, principalele putregaiuri ale învă< ţamîntului.
   La terminarea inspecţiei, atunci cînd inspectorul şi*a strîm în ghiozdan hîrtiile, carnetele, fişele şi materialul de procuror ca care sosise, Vulpe ha lăsat să se îmbrace şi, ca şi cum ar fi vrut să ţie un discurs, s<a aşezat în picioare lîngă el, şi s<au rînduit lîngă el şi anchetatorii. Apăsaţi de o mare suferinţă morală, elevii s*au ridicat din
199
bănci. Situaţia nu putea să aibă decît un logic sfirşit. în faţa clasei şi a comisiei, profesorul Vulpe îşi puse de zece ori iute palmele pe obrajii inspectorului, în aplauzele clasei.
   Proces, excludere, scandal. Vulpe înţelesese că valabilitatea metodelor trebuia încercată peste cincizeci de ani, după decesul unei generaţii, şi, plecînd înfierat din învăţâmînt, îşi alese munca braţelor şi a spinării, pentru care trebuia pregătit neapărat, după vederile lui, cărturarul, împăcat în conştiinţă şi faţă de responsabilitatea mistică secretă că nu girează cu prezenţa şi semnătura lui eternizarea somnului amorţitor şi a sterilizării prin falsă activitate.
   De altfel, fabrica era refugiul izolat, ca o insulă din calea corăbiilor, al tuturor soiurilor de delio venţi, obligaţi să se ascundă şi hotărîţi, după o greşeală sau o lovitură a impulsiei nestăpînite, să<şi vindece o hemoragie sufletească muncind, şi bucuroşi că dezordinea temperamentului poate
 11 captată şi comandată.
   —     Să nu te miri cînd vei găsi aci tipurile cele mai extravagante pe care le«a corcit universul, oameni veniţi de pe toate tărîmurile lumii, cio< burile tuturor dramelor, tragediilor şi formelor de simţire, de nesimţire şi demenţă. Cum ajung aci aceste epave, tocmai aci, la Topliceni, unii veniţi de la douăsprezece mii de kilometri? Tot ce născoceşte romanul, închipuie teatrul, scrutează ştiinţa şi prevede codul penal, totul la un loc e floare la ureche, şi floare artificială, pe lîngă ceea ce se trăieşte de mii de oameni pe aceste o sută de hectare zidite, toate formele de excepţii şi de absurdităţi din existenţă. E un instinct care grupează originalităţile, de la starea sufle» tească inspirată pînă la asasin, care le împinge către această oază fantastică, în care putregaiurile tehnice sînt silite să exprime un cristal. Dumneata
200
 crezi că ai venit degeaba aici? că veneai dacă erai un om ca toată lumea, o autoritate, un burghez, un om normal, o cifră adiţională obişnuită/ în matematici se petrec fenomene identice, dincolo de tabla lui Pitagora, făcută pentru negustori şi beneficii, reguli neregulate, numere unice, stări de precizie inutile registrului, imponderabile ţi esenţiale.
   Dovada că în fond, din eternitate, toţi maziliţii contradictorii şi variaţi ai existenţei, toţi exilaţii pornesc din aceeaş serie de ciudate determinări, e că se adună, se înţeleg, se tolerează şi se apropie unii de alţii şi se înfrăţesc, fără să le recomande solidaritate şi întovărăşire nici o inscripţie în fabrică, nici un discurs de intrare. Ei trăiesc întrio conştiinţă supremă, obscură, concretă în ei. E o internaţională secretă, în care se pierd rasele şi declarările, o miniatură de Americă.
   în constatările lui Vulpe nu era nimic exagerat. Bîlci permanent al miilor de oameni închişi între ziduri şi strădanii de zi şi noapte, cu o viaţă organizată pe loc şi fără alt contact exterior decît meteorologia, muncitorii şi funcţionarii trăiau ca într/o planetă depărtată. Poliţia şi Parchetul nu intrau în acest Vatican ai zahărului, ferit de viaţa rînduită, ca o casă de nebuni, ca o temniţă, în care vinovaţii se osîndeau singuri la ispăşire. Mînăstire de izbăvire, noul<venit nu era întrebat de unde soseşte şi ce a făcut pîn>atunci. Meritul
 Erobat în ateliere era singura referinţă curată, andiţiî internaţionali mergeau în front cu con< templativii, rataţii şi neadaptabilii, căutînd în severitatea unei discipline un punct de sprijin moral şi un echilibru pe care răzleţii societăţii nu şi hau putut impune din proprie voinţă, dar în stare totuş de mîntuire prin muncă şi eroism.
   Direcţia trăgea foloase din lipsa documentelor, din starea suspectă a indivizilor prezintaţi fără
201
 acte şi cu nume schimbate. Se mulţumea cu tariful scăzut şi era o asigurare împotriva grevei. Din muncitori, unii se căsătoreau în fabrică, îşi creşteau copiii în pîcla de cărbune şi în şuierul sirenelor de început şi de sfirşit de zi, de ani de zile, nemişcaţi din acest univers redus. Făcînd o muncă utilă, justiţiei îi putea fi indiferent să caute tîlharii pocăiţi şi ocnaşii, evadaţi din munca silnică şi din sare în zahăr, dacă o deţinere volun» tară putea să dea îndreptarea şi reforma spiri< tului, urmărite de cod cu o pedeapsă limitată.
   în fabrică nu putea să uimească nimic, nici împrejurările stupefiante. Colonie în mare parte sensaţională, intrarea în rînd uri le şi pilcurile anonime a cîte unui personaj care s>a bucurat odinioară de un loc invidiat era primită cu o tăcută, bună camaraderie, care făcea surghiunul de voie bună uman. Veniseră întîi la lucru ispaşiţii pedepselor grele, care, întrerupîndu<şi viaţa liberă într*un punct şi trecuţi pe cellalt emisfer al lumii, rămîneau fără timp şi speranţă şi purtau în sufletul intimidat de libertate tiparul puşcăriei şi tuncţiunea iniţiativei isprăvită. Ei nici nu mai aveau încrederea de a se folosi, fără controlul unei reguli şi al unui serviciu de pază, de gîndul şi pornirea lor; ceasornice destrăbălate, indtcînd ora fals, cînd cu o întîrziere, cînd cu un avans insolit. Şovăiala copilăriei în care zăceau, la confruntarea analitică a faptelor cu pravila, avea nevoie toată vremea de un apel, de un clopot, de o sirenă, de o trezire, de o protecţie, cu atît mai înţeleasă de ei cu cît lua forme mai brutale, în cazărmile muncitorilor fără familie, din car; tierul locuinţelor, aşezat în fundul tuturor întins dertlor, dincoace de un gard care răspundea întrio pădure şi un pîrîu, erau surprinşi destăi* nuinduise nopţii, în somn, în sinceritatea mîhnirii. Cinicii erau puţini şi ocoliţi. Ceilalţi, cei mai
202
mulţi, nufşi puteau dezlipi cugetul de ştampila ineluctabilei sentinţe care li<l apăsa şl mîinile din întunericul prins de fantoma amintirii. Aici fiecare era ros ca un ciolan de o namilă furişată în el şi care lingea un sînge ce nu mai înceta să curgă pe dinlăuntru, dintrso rană închisă. Şi, urmăriţi de visuri neîncetate, care se înmulţeau pe măsură ce voiau să ie suporte, şt le povesteau în de ei, în aşa fel că groaza visului, deopotrivă de vehementă la fiecare, dăduse naştere unei atmosfere, înfiripată cu încetul, unui climat moral de teroare superstiţioasă şi teamă de Dum< nezeu, pe care masa muncitorilor, neturburaţi în fabrică de reminiscenţe, nud simţeau cu aceeaş tărie prezent şi martor de toată ora la evenimen» tele secrete ale spaimei. Şi, în lipsa unei filosofii, întemeiată pe criterii ştiinţifice şi experimentată pentru stabilirea unei unităţi morale, împăcată cu sentimentul de frică nemotivată, şi de iertare, de care se simţeau, poate, nevrednici, şbau pro» curat o Biblie veche, cocoloşită şi cu foile deslînate, în care citeau grupaţi în cîte un ungher de cazarmă, unu! citind şi ceilalţi ascultînd şt voind să înţe» leagă, peste slova cărţilor sacre, un druni personal pentru cazul lor, retrăind epocile de jertfă. în simplicitatea lor mintală, îşi asimilau trăirea de suferinţă cu viaţa mucenicilor de odinioară. Era unica lor mîngîierc.
   O sectă s<a şi schiţat de la sine, în cazărmi, con» formată drumurilor deosebit de aspre ale bieţilor oameni, exemplarele Bibliei s»au înmulţit, noii adepţi şi»au creat un rit, un fel de a fi, o preocu» pare, un ideal, fără îndoială propriu, pentru treizeci de oameni: o biserică pribeagă. Dintrmn timp, ei au început să se roage cu mintea, muţi şi cu ochii închişi, şi apoi sa cînte cu toţii, şi, simţind că în cercul închis al năpăstuiţilor se petrece un iucru adînc şi grav, de felul renaşterii
203
 şi al învierii, grosul muncitorilor îi urmărea cu acel respect care face pe om, apucat de noapte pe un drum lung, să se închine. Sîmbătă, la rugăciunea de seară, şi duminica, la binecuvîn» tarea dimineţii, ei renunţau tot mat mulţi la petrecerea salariului sâptămînal, şi tot mai mulţi împresurau grupul cititorilor, pînă ce una din cele douăzeci de cazărmi vaste se umplu ca o casă de rugăciuni, oamenii aşezaţi unii lîngă alţii pe paturi şi alţii în picioare. Citirea sia făcut cu voce tare, oamenii au ascultata, şi moravurile, influenţate de o stare de spiritualitate, »au îndulcit. Au fost cercetaţi bol a à vii, ajutaţi copiii, îngrijite lăuzele, ca întno familie mare. Oamenii a« ajuns mai îngrijiţi, hainele şi cămaşa le<au fost mai curate: o bună voie frăţească s<a întins peste toţi, s<a cunoscut în munca făcută şi în rezultatele generale ale fabricii. Vinovaţii unui trecut, adeseori infam, n<au mai visat: se împăcaseră cu Dum< nezeu, turburătorul şi înseninătorul de inimi.
   —     Vino să mergem diseară la ei, zise Vulpe, sa vezi ceva ce nu se vede. Oameni de toate neamurile şi vîrstele, întovărăşiţi în frica lui Dumnezeu. Cîteodată le vorbesc şi eu: înţeleg şi ascultă. Le sînt şi profesor: i*am învăţat să citească pe mulţi şi fac şcoală cu copiii şi cu femeile. Direcţia, cu destulă greutate la început, ne<a dat o cazarmă mică pe seama noastră. Sînt, în mijlociu, douăzeci de noi cop îi de şcoală aproape în fiecare an, şi fabrica şi»a dat seama că e ajutată şi în interesele băneşti de o populaţie de lucrători pătrunsă de o disciplină recunoscută şi pe care şi>o supraveghează singuri. Sărbătorile se fac în comun. De Paşti şi Crăciun avem daruri, copiii sînt îmbrăcaţi din nou. Muncitorii sînt, în ce priveşte toată viaţa unei săptămîni, mult mai stâpîniţi decît acum cîţiva ani, nu>ţi mai vorbesc de acum cincisprezece ani, cînd fabrica era o
204
 simplă tabără de tîlhari, oricare le<a fost originea
 —  satul de peste drum, codrul, puşcăria sau Europa.
   Lipsa directorului din fabrica ha dat putinţa să cunoască uzina, pregătită de lucru, la în< ce putui unei « campanii », după ce, obosită şase luni în arterele, încheieturile şi toate conductele ei, şi»a lăsat, alte şase luni, giganticele măruntaie, neînsufleţite de aburi, în seama sculelor chirurgiei mecanice.
   Ţevile, copiate de industrie după natură, căreia ît aparţine invenţia drumurilor închise dintre organe, au fost cercetate bucată cu bucată, în articulaţii, la cotituri şi curbe. Diametrul variat al grosimilor parcurgînd o scară de dimen* siuni, — încrucişate, paralèie sau împletite, — extremele atingeau volumul bivolului şi al rîmei. Masiv şi compact, pe burlanele pîntecoase de fontă circula dampful. Pe altele înnainta golul, element pozitiv şi precis, neant activ, germen de nimic, mărturisit tottiş creator, — în rezult tate. Şi toate forţele conţinute şi constrînse să ia căile indicate de voinţa tehnicităţii, cînd fabrica muncea solidară, în ritmul tuturor mişcărilor urzite pentru scop, scoteau geamătul orchestrei în surdină.
   îmbucăturile tuburilor, construite din două discuri hermetic aderente, au fost, în sute de puncte şi sucituri, dublate cu cercuri de amiantă. Zi cu zi şi ceas cu ceas isprava omului, împresu* rată de duhurile rele care prăvălesc zidirea Meş< terului Manole, era măcinată, pulverizată şi pîn< gărită, şi neîntrerupta priveghere ferea lucrul inteligenţei de asaltul milenar al morbului firimi* ţării, al invizibilei molecule, al firului de praf, molie subtilă, de ruină a ţărinii, stăpînită numai
                                                                        205
 la suprafaţă. Rugina tuberculiza fierul, redus la slăbiciunea unui burete. Răscopt în ceaţă, oţelul se sfărîma în strîngerea mîinii ca o franzelă, bulonul se clătina ca un dinte într<o gingie lărgită de carie, nitul se strepezea. O eczemă cenuşie reducea zincul în scrumuri. însaş arama, oxidată în leşiile de oţet ale intemperiei, încerca să fugă din stăpînirea omului şi să se întoarcă la sălbătecie şi odihnă. între disciplina omului şi trîndăvia metalelor se da lupta pentru trezirea somnolenţei.
   Rezervoriile de păcură au fost încă o dată acoperite cu pensula înmuiată în vopseaua degra* dată periodic de curgerea vînt ului, a ploilor şi de stagnarea arşiţei, armele şi muniţia timpului contradictoriu, care slăbeşte tot ce ajută şi dizolvă ce a edificat, deopotrivă de biruitor şi cînd creează şi cînd a devastat, pasionat să ridice şi învierşunat să răstoarne. Indiferent la formele născocite de imaginaţia lui infinită şi de geniul lut de a complica un detaliu pînă la expresia capodoperei, dorită cît a căutat^o, şi dispreţuită după ce o găseşte şi o intercalează ca o noua celulă în moştenirea posibilităţilor mereu amplificate ale vieţii, el nu putea să fie mai cruţător cu formele şi aspectele datorite voinţei, calculului şi geniului unei ocnei niri lăsată Ia bunukplac al răzvrătirilor de ele; mente. Un instrument rotund, cu două ace de compas mobil şi douăsprezece crestături, crede că îl măsoară, pentru ca, orientat în haos cu un minutar ce<i bate la ureche, ucenicul lui Tacit să cuprindă faptele atîrnate de secundele lui indiferente, între secole numerotate, unele de»a/iv daratele şi altele înnainte. Ca să se mai mişte firul de oţel care motorizează maşinăria şi pune ornicul în pas cu clipa şi în alergare cu uraganul, trebuie o picătură de ulei.
   încins cu brîie şi hamuri de nituri, două* sprezece rezervorii gemene, uriaşe, în jurui cărora,
206
sprijiniţi pe funii de echilibru, vopsitorii se depla* sau ca nişte arahnee, pîntecul acestor soiuri de orizonturi erau adunate ca la o demonstraţie de cosmografie, ceruri în reducere, planete de zodiac. Caravană de clopote sau de mausolee, noi piramide rotunde şi boltite, bazilici clădite din plăci de blindaj, cripte împărăteşti ale sîngelui negru, de petrol, edificate in cinstea religiei in< dustriale. Clopote, desigur, lăsate cu gura pe pămînt pentru a fi odată şi odată trase pe otgoane şi înnălţate în bolta cerului, ca într<o clopotniţă a păcii, şt sunate la triumful marilor înfrăţiri,
—  o singură şi unică omenire, — şi la izbînda ciocanului, ridicat de pe spada, suliţa şi săgeata bătute pe nicovală, şi mutat pe secure, coasă şi plug.
   Zece lucrători cu braţele goale şi cu grumazul slobod construiau o serpentină, şi alte grupuri de cîte zece, alte serpentine, mai departe, pe toată întinderea vastă a cazangertei. Umplute cu nisip fierbinte şi ciocănite mărunt cu maiuri minuscule, tuburile luau încovoierea spirală dila< tată şi păreau nişte şerpi gigantici fermecaţi de oamenii dimprejur ca să joace învîrttţi pe coadă, un dans ca al cîntecului de greieri. Un desen comanda încolăcirea geometrică şi dimensiunea golului dintre spire, pe unde, în cazaneîe de coacere lentă, avea să curgă magma, să se îngroaşe şi să dea naştere cristalului diamantin. Un inginer purta sculele delicate, reproducătoare ale dimen* siuniior variate, intervale, grosimi şi diametre; echerul de oţel, ca o lăcustă, cu gura căscată de<a lungul unei cozi lucii, gradată; bolobocul, care<i o răgace de metal cu un ochi de sticlă, în interiorul căruia fuge sensibilitatea nervoasă a unui sîmbure de aer preţios pentru stabilirea orizontalei. Un compas cu piedică şi arc.
   Alte ţevi, mat subţiri şi din ce în ce mai fine, de aramă, alamă, nichel şi alpaca, luau linia de
207
vîrtej a burghiului, pentru întrebuinţările disti< lenei mai delicate, unele de grosimea năpîrdi şi altele cît firul de beteală, silite să imite, pentru străbaterea unui drum lung, ocolit într*un spaţiu redus, curbele unei spirale. Sala ţevăriei era ca un parchet de bal dintr>o ţară de alte tărîmuri, astrale, în care fiinţele rafinate, corespunzătoare omului, ar fi luat, fără să ruşineze munca lui Dumnezeu, înfăţişarea cobrei, cu capul vertical, crescut pe gîtlejuri de platină.
   Aceste metalice încolăciri mai gingaşe aveau să împodobească exteriorul marilor aparate, so> lemne ca nişte papi şi patriarhi în odăjdii şi cu căciulile de aur, aşezaţi la rind, şi pe piepturile cărora crucile, zmalţurile sacre şi engolpioanele aveau să fie nişte manometre, cu inscripţia subt cristal.
   Inginerultşef, care corecta lucrătorii, inginerii şi dimensiunile, cu o voce de tunet şi cu o violentă intervenţie de om blajin, văzu pe Trestie ducînd Ia gură o ţigare fără fum. El scoase, bombănind, din buzunarul de la centură o brichetă şi, apăsînd arcul cu unghia degetului gros, noduros ca o pipă, dete o flacără albă în ţigare, ca la o luminare de acâtist.
   —     Nu pot să sufăr o ţigare stinsă, zise pe frans ţuzeşte. Cînd stă în gură, trebuie să aibă fum. Altfel, o ţineai în buzunar. — Şi s<a prezintat, cu mîna lui groasă întinsă: Meurens Gérard, le Belge.
   —     V<am mai cunoscut, zise Trestie, lăsîndujşi mîna apucată ca într<o menghină cu cinci maxilare.
   Francezul voia să se ştie numaidecît că e belg.
   « Mosio Jerar », cum îl rugau lucrătorii cînd voiau să capete un congediu, era un personaj atletic. întrmn tricou de lină cu gît, care i se urca pe înghiţitoare şîii cobora peste pîntecul proeminent pînă jos, umerii înnalţi şi musculaţi Ia nivelul lobului urechii îi dădeau linia unui
20S
ridicător de sute dc kilograme într*o haltera de iarmaroc. Mînecile, de lînă groasa, împletită cu noduri decorative, i se umflau între subsuoară ţi cot cu o gîlcă de piatră elastică, în care belgianul se juca să lovească, din toată puterea mîinii opuse, cu vinciul de oţel, purtat la el pentru verificarea materialelor cu colţuri şi perpendiculare. Oţelul în biceps da un sunet de diapazon, ţipînd ca plumbul vărsat în apă fierbinte.
   —     Touchez.<moi ça ! striga, lăsînd să i se pipăie nuca braţului, de fier. C'est pas dit chichi, hein?. . .
   Cu toate acestea, antrenîndujse, ca să nufşi piardă mişcările masiva lui elasticitate, mai ales sîmbăta, se lua la lupta cu lucrătorii lui cei mai temuţi. « Mosio Jerar » era fără prea multă greu< tate răsturnat, pe podina atelierului, de Niculaie Potcă, un ţîr spînatec şi iabraş, care pe toate suprafeţele fizicului uscat n»avea de remarcat nici o proeminenţă. Dintr<o palmă, belgianul far fi lipit de    părete şi l<ar fi trecut în    tencuială,
dar la luptă dreaptă,    cu mîinile înfipte în cureaua
burţii şi legănîndu<se prins de adversar, încăie* rarea se isprăvea întotdeauna cu biruinţa acestuia, ceea ce<i pricinuise din partea şefului o sporire de salariu.
   Potcă era şi un bun lucrător intuitiv, al căruia instinct de precizie infailibil îi da, fără nici o socoteală, priceperea pe care nici calculul nu e în stare să o deducă, — a rezistenţei mai slabe a unei molecule faţă de toate celelalte, putînd spune, de pildă, la un bloc de fontă, care trebuia găurit   cu     burghiul şi apoi tăiat în     interiorul
găurii   cu    « ganguri » pentru şurubul       mecanic,
unde se rupe mai repede scufa decît se lasă metalul sfredelit, simţind, ca un căutător de izvoare cu ramura de alun, locul potrivit şi punctul neutru, numai lingînd cu buricele degetelor faţa materia* Iului destinat fabricării unei piese accesorii. în
2.19
pipăitul lui indefinit se petrecea sensaţia de iden» tificare. Pentru acest cuvînt, la tăierea unui tub de tuci de diametru mare, cu dalta, operaţie totdeauna riscată şi încheiată de obicei cu pagubă, Potca era chemat să însemne cu o linie de cretă locul în care trebuia de preferinţă dată pe daltă întîia lovitură de ciocan, fără să se sfărîme burlanul ca un clondir.
   —     Montre tmoi voir, Pctcà, comment estice que tu te prends? îl întreba şefuUinginer, intrigat de metoda de luptător a mecanicului ţi voind să afle de la el un amănunt inedit de a dărîma uit turn cu o boabă de nisip.
   Lupta mai începea o dată, analitic. Belgianul urmărea mişcările, oprindu/se la cîte una, reluînd figura, şi tocmai cînd mai rămînea foarte puţin să*şi explice, decisiva venea brusc, şi ei era întins pe toată spinarea.
   ■—Nom de Dieu! se înfuria învinsul. Je ny comprend plus rien.
   Era timp de lupte romane şi franceze la un circ din Bucureşti, la care Meurens Gérard partis cipa mascat şi anonim, amestecînd cu terenul egalizat la greblă sumedenii de campioni şi refuzînd să<şi arate identitatea şi figura lui de
 f'runc matur, cu mustăţile roşii lăsate pe gură. nci un om de limbă franceză, neputincios să înveţe, în cinci ani de lucru la o fabrică din România, zece cuvinte româneşti, meşteşugar re< pătat, enciclopedist al uzinei de zahăr, consilier destoinic şi angajat de direcţie la Maubeuge, cu un contract de mare etntăreţ.
   —     Să vezi că o să puie mîna pe dumneata, Trestie, zise Coşoiu, ca să înveţe româneşte: e marota lui, să ştie, măcar după ce o pleca, să înjure româneşte în ţările străine.
   —     Mi»a şi propus, zise Trestie, şi m<a întrebat, ieşind din atelier şi uitîndu.se la buzele mele ca
210
 într<un ghioc, cum se rostesc două cuvinte: sfint şi lumînare.
   Coşoiu rîse cu poftă.
   —     Nud mai slăbesc cu nici un preţ vorbele astea, e obsedat. Zice şfuit şi lumuiniar de cinci ani încheiaţi. Ţi. le «a rostit şi el?
   —  De cîteva ori. , ,
   •— Şi pe urmă;1
   —  A strigat merde! şi a dat cu pumnul în vînt.
   —     Să nu te formalizezi, în franţuzeşte e ca vorba aia românească. . . Se repetă toată ziua, şi în cele mai bune case.
   —     S<ar putea, Nu»i antipatică nici vorba, dar franţuzul şi mai puţin.
   —     Mîndria lui de poliglot s<a oprit la între* barea: «De ce n;ai venit la şase?». Pe asta, cel puţin, a învăţat io, şi face cu ca o întrebuinţare universală. O săd vezi, la toate orele din zi, stînd în dreptul uşii lucrătorilor şi interpelînd pe toţi întîrziaţii, ieşiţi pentru vreo treabă oarecare sau întorşi de < acasă ori de la masă: «Te şe nu venit la şes? ». întreabă la uşe, întreabă în atelier, întreabă cînd s*a rupt un cleşte, cînd s<a stricat un material. Oriced supără şi iese din regulă, e interpelat cu vorbele : « De ce n<ai venit la şase ? », puse să exprime toate ideile şi toate stările sufleteşti prezintate lui pe franţuzeşte.
   —  L<am auzit încă de cînd am venit.
   —     E toată limba lui românească, vocabularul şi sintaxa. Ca la raţe, limbajul maornactmac.
   —     Du«te pe la cuptoarele de var, unde se fabrică acidul carbonic. Cuptoarele au început, îi zise Coşoiu. O iei pe scara asta de din dos şi mergi pînă la capătul de sus de tot. Acidul carbonic e o secţie independentă şi deosebită de toate atelierele. întreabă de şeful Oreste. O să
211
te primească în pielea goală, costumul profesiei, la o căldură de ecuator.
   Trestie făcu după spusa lui Coşoiu şi se sui pînă la turnul legat cu fabrica prin retorta colo; sală a unui corp de metal.
   Uşa era încuiată pe dinăuntru şi, lipită pe ea, o poruncă interzicea intrarea. Trestie bătu cu nodul degetului mijlociu, şi vocile groase, auzite de pe scară tăcură ca să asculte.
   Oreste lucra dezlegat de orice biurou şi control al fabricii, dictatorial, cu o echipă de robi per» sonali, îmblînziţi cu pumnul. A fost de mai multe ori să fie ucis în somn, dar dormind ca un iepure şi cu junghiul gata de luptă, vîrît în brîu, a simţit întotdeauna şi a biruit. Erau şapte oameni cu el, tîlhari, asasini, osîndiţi, evadaţi, pribegi, izolaţi de lume şi de ispăşire, într<o turlă de patruzeci de metri, clădită de jurîmi prejurul unui coş de cărămidă, înnalt pînă la cer, şi unde se vărsau unul după altul cîteva vagonete desa dreptul din vagoanele Mariţei.
   Oreste lua cu arendă acidul carbonic şi varul,
—   stăpînea republica turlei de cîţiva ani, temut de toată uzina, ca un om primejdios, necruţător şi invincibil. Mîncarea oamenilor leso aducea el, de la cantină, şi ieşind din infernul lui alb, încuia uşa de sus cu un cîrlig pe dinafară şi întors cea de doua ori cheia, pe care o lua cu ei, din broasca uşii de jos. încălţat cu opinci de sfoară, pasul la suirea scării înnapoi era mut, şi, în tumuls tul vocilor dinlăuntru, auzul bănuitor al vărarului putea să descifreze, în obişnuitul bombănit, graiul revoltei, intenţiile împărtăşite şi hotărîrile, luate în absenţa stă pinului, de slugi.
   Cuptorul mergînd zi şi noapte neîntrerupt, odihna se făcea în cuptor, somnul între două cuptoare, şi nici o trebuinţă cuvenită nu.şi cerea răgazul de la nişte oameni identificaţi cu calcarul
212
şi mineralizaţi în toată fiinţa lor, ca scoicile incrus< tate în lespezile de piatră prăvălite din munţi. Sudoarea lor însăş, compusă dintnalte substanţe decît a broboanelor de apă, avea o asprime îngro< şata, de sare lichidă, şi scuipatul albicios şi uscat de«abia le ajungea să se radă. Căci meşterul ţinea la acest lucru: briciul în fiece dimineaţă şi tunsul la piele cu maşina comună. El singur purta în creştetul capului, îmbrăcat întrmn par ca un sac de sîrmă, o buhă ridicată ca o bidinea, coiful lui de şef. Libertatea le era inutilă sclavilor lui, înfricoşaţi, unii, de ocna de unde au fugit şi mulţumiţi că pot să prefere disciplinei legale jugul mai greu al unui stăpîn dintr>ai lor, bandit ca si ei, şi putînd, la rigoare, răzbiţi de bru< talitatea lui, să se scape de el, aruncîndusl în foc. E o dragoste, orişicum, şi măcar conştiinţa unei camaraderii, — şi o speranţă a personalităţii, inexistentă în munca silnică, hotărîtă şi păzită de autorităţi.
   Oreste, ccl mai dibaci arzător de piatră şi producător de acid carbonic din cîţi trecuseră prin fabrica, se bucura de un prestigiu meritat şi de punctualităţile lui. Lucrul mergea cu preci< ziunea dorită, şi omul de la cuptoare nu se îmbăta niciodată. Beţia lui era o muncă tenace, o mîndrie sau mai bine zis o siguranţă de sine impresionantă şi neputînd să fie luatam glumă, fără pedeapsă. Corpolenţa masivă îl punea în stare să facă, dintr<o sută de oameni care s<ar fi încumetat săd atace fără arme, un singur vîrtej şi o singură claie. Omul care s<ar fi « legat » de el, era ridicat de ceafă într<o mîna, scuipat în figură şi lăsat să cadă singur pe genunchi. Cantinierului, care şi*a permis să<i încerce cuirasa cu o batjocură odată, i<a dat drumul într un rezervoriu cu apă clocită, din dreptul radiatorului de la topitorie. Belgianul Gérard profesa pentru Oreste o admi<
2!)
raţie totală. Se ducea la el în vărărie ca să<i mai vadă din cînd în cînd, pe trei sferturi gol, într-o arşiţă de iad, împletiturile de rădăcini şi buturugi ale trupului, răsucite în spinare, ia piept, la braţe, Ia coapse, pulpe şi gambe, ca nişte znopi de cabluri,
   —      Ce bcugre-.lâ, striga de bucurie Meurens Gérard, battra les deux Amériques. . . C'est un fameux gaillard, va! M’entendez<vous bien? Et plus que ça, c’est un phénemène. — Saligaud! zbiera la el belgianul, mentretmei ça !. . .
   Şt Oreste se arăta admiraţiei şefului mecanic în tot ce avea, cu neruşinare, ca între bărbaţi. Şi nici nu putea să fie vorba de ruşine în sănă» toasa preocupare de estetică animală a ingino rului, şi cu atît mai puţin cu cît nici proprietarul muşchilor nu se lăuda ostentativ cu ea, nici admiratorul nu era împins la un spectacol de exhibiţionism depravat.
   Oreste, însă, ca să se arate în toată armonia lui, îşi lepăda pantalonii şi bluza, subt cuvînt că, dacă şi<ar Ii arătat numai ce vota atletul, ar fi fost un porc, pe cînd în întregime el arăta pe Adam, cel făcut de Dumnezeu de»a dreptul, simţind că spectacolul unui organ, separat de ansamblul lui, e scîrnav, inestetic şi atestă des» frînare, ca un citat tendenţios separat de text.
   Omul actual, fie că acuză, cu sau fără ipocrizie, natura de imoralitate, fie că i se supune cu des» frînare, aparţine în amîndouă cazurile perverşii tăţii de a»şi fi pierdut purităţile sufleteşti şi rcs.-pectul de onestităţile naturii, încă intacte la omul pămîntului, ţăranul. Înîiiturînd concepţia prin avort şi transformînd actul vegetal şi poruncile firii în plăceri, el preacurveşte, şi preacurveşte de asemenea cînd vrea să ascundă întnun gen de rafinament cerebral originea comună a naşterii pe ţărînă, îmbrăcată în fraze şi declamaţii, în
2)4
care se străvăd absenţa virilităţii şi viciile soli* tare. Am văzut la ţară familia săteanului, ocolind, cu mic cu mare, împreunarea vitelor şi îndem» nîndude, cu o religiozitate scutită de rînjetul ticălos al omului cultivat din hîrtie, la fecundare. Taurul dă viţelul, şi vaca laptele, pe care cărturarul falsificat, incapabil să dea din el un ou de găină, mare cum săd producă în biblio» tecă.
 Statura lui Oreste, fabricată din cel mai bun metal omenesc, năvalnică, violentă şi brutală, se amuza să răstoarne « mora » populară a italie/ nilor la cantină, strînşi în juruî unei mese, dintr/un pumn, trîntit în mijlocul cuţitelor, înfipte, după obiceiul furlan, dedesubt. Douăzeci de tunete injurioase îl asaltau din douăzeci de locuri, astîm/ parate cu o căutătură. Oreste avea, după părerea pietrarilor şi zidarilor, jetatura, şi femeile din fabrică învăţaseră să se ferească de el, că le deochia copiii, vinerea mai ales. Un fulger al privirii se concentra în ochii vărarulut pînă la jar, şi atunci, dacă nu cedau, adversarii ştiau că « fenomenul » diiduie, se cleatină şi irumpe, ca un cazan de aburi sfărîmat de o presiune explozivă, zvîrlind petice de fontă împrejur. Uneori, vărarul îşi arunca mîna pe cuţit, şi nimeni nu se îndoia de măcelul iminent. Hotărîrea în* cruntării lui şi repezirea braţului în lături cu degetele încleştate pe plăseaua bine apucată între nodurile mîinii, ca o invitaţie la spintecare, ridicau pielea în răspăr, şi numărul primea pacea impusă de cel unul singur. Un englez de la filtre a voit cîndva săd boxeze, şi Oreste, ridicînd un scaun din cantină, i ha spart în cap: englezul nu se gîndise că boxul ar putea să fie suprimat aşa de simplu şi, dezmeticit cu ajutorul chiar al lui Oreste, care ha stropit cu ţuică, s<a ridicat ameţit şi ha felicitat. A fost odată hotărît să fie dărîmat
215
 un părete gros, de cărămizi. Orcste a dat lue ni < torii deoparte si, oplntindu>se, l<a prăvălit.
   Dar capul de o frumuseţe masivă dacică al vărarului, în care rasa nu pusese nimic din întîm» plare, purtînd grijă de ochii Iui imenşi în lungime, de nasul puternic şi fin, de bărbia plină, cu zbenghi, şi de gura desinată delicat! Surîsul namilei superbe gravita ca un zbor de fluture pe buze alb, bătea din aripi pe pleoape şi<i înflorea cu o înfăţişare nevinovată obrajii, parcă veniţi deodată din beatU tudini supranaturale.
   —     C.ineâ acolo? s-a zdruncinat brusc lemnăria de o întrebare, la bătaia lui Trestie în uşe.
   —  Oameni buni. . . răspunse Trestie.
   —     Pe dracu! răspunse văraru. Oamenii buni sînt duşi de pe lume.
   —  Deschide şi vezi!
   Se trase zăvorul, şi laborantul intră întno regiune de Tartar, albă, o regiune de tibişir, lunară, cu oameni albi ca nişte statui rupte din cremene albă.
   —■ Sînt noul laborant al fabricii, zise Trestie, şi am venit să văd şi atelierul dumitale.
   —     Şi<ai nimerit la tribunal! răspunse Oreste. Eu sînt Oreste, sluga dumitale, vărarul, dar pentru moment judecător de instrucţie. Canalia asta mua căzut în labă, nu te mira, şi tocmai o judecam.
   Oreste îi arăta un om urît, legat cu betele de
 o grindă diagonală, şi povesti vina lui :
   —■ Canalia asta are muncă silnică pe viaţă. A ucis o mamă, un tată şi patru copii: Ie<a tăiat beregata. Pe copii i<a prins între picioare ca pe nişte miei şi le<a retezat<o şi lor. Eiadevărat, tîlharule?
   Acuzatul dete afirmativ din cap,
   —     A jefuit casa, i*a dat foc, dar a fost prins şi condamnat la ocnă, de unde a fugit şi a venit
216
 !a mine. A lucrat patru ani aici, cot la cot cu toţi tîlharii ăştialalţi, şi, făcînd ceva parale, a fugit, după ce s<a furişat şi pînă la beregata mea. . . Credea că dorm, dar Oreste nu doarme ca Hristos între tîlhari. Crezi că munca asta o poate face un om cumsecade? La cuptor şi var nu pot să rabde decît spărgătorii şi asasinii care n<au unde se ascunde. Nu ştiu cum mifa scăpat atunci din mîini, că)l băgăm în var şi isprăveam cu el în zece minute. Ar £ ars ca un fitil, şi nici nu i se mai cunoşteau oasele, numai acidul carbonic ar fi fost poate mai puturos. M*am mai scăpat de trei lichele, zise Oreste făcînduii lui Trestie cu ochiul, — şi cred că toţi golanii ăştia, pe care<i vezi aici, o să sfîrşească tot în clocot şi văpaie, cîte unul, pe rînd. Numai să mă mai supere mult. . .
   Asasinul a mai umblat ce<a umblat, a mai dat cîteva lovituri şi a mai omorît un om. Dar
i  siau scurtat drumurile şi, urmărit de poteri, a nimerit, prin papuri şi păduri, iarăş la mine. Are în spinare un glonţ de carabină. M<am pome< nit cu el alaltăieri, şi mi<a căzut în genunchi. L<am scuturat bine de păr şi ham legat, — şi pînă săd judec de tot, îl pleznesc din cînd în cînd cu frînghia asta din ligheanul cu saramură.
   Oreste scoase frînghia din apă şi îl izbi, cum se frămînta tîlharul la răsucirea frînghiei prin aer, atît de rău peste pîntec, încît Trestie, închi< zînd ochii, dete un ţipăt şi şovăi pe picioare.
   —     Dumneata ţipi, dar el n<a ţipat, domnişoară, zise Oreste. El ştie că i se cuvin mai multe. îl auzi cum înghite în sec? Şi<i mai cîrpi o palmă cît o lopată pe mijlocul figurii.
   —     Te rog, domnule Oreste, fii bun şi lipseşi tesmă de această mărturie.
   —     Ai mai auzit dumneata? Le<a tăiat copiilor beregata! A încălecat pe ei şi, liîrşt!. . . Şi mia
217
spus, spurcatul, într<o zi, rîzînd, că nu<i tăia bine cuţitul ştirb şi că a trebuit să le roază gîturile ca un fierăstrău.
   De astă dată palma lui Oreste căzu peste urechea omului legat.
   —     I>ai spart, fără îndoială, timpanul, se îngrozi Trestie.
   —     Lasăd să se spargă. De auz mai are nevoie bestia asta? Tot îl omor la urmă, dar pînă atunci îi zdrobesc toate mădularele. Vrei să<ţi arăt? Daţi.i, mă, iţarii pe vine, porunci Oreste muncitorilor lui, să vază şi domnul laborant cum trebuiesc pedepsiţi făcătorii de rele mari!
   Trestie păşi către uşe, oprit de Oreste.
   —     Păi, n<am făcut nimic, fetiţo, dacă ni<i milă de aşa lepădături. De două ori pe zi îl pleznesc cu un elastic, supliment la porţia de bătaie.
   Oreste avea la mînă un elastic subţire roşu, ca o brăţară. îl scoase, îl întinse ca o praştie şisi dete drumul.
   —   Valeu! răcni din rărunchi banditul.
   —     Trăgea iţarii la loc. Azi are trei porţii de gumilastic.
   —   Domnule Oreste! strigă Trestie.
   —     Nu mă mai domni, că numii stă bine. Zii mi pe numele meu, Oreste. . . Are noroc că n>am început încă să fac var. Deocamdată, arde cuptorul gol, ca să se deprinză cu fierbi ru ţeala. Dar tot acolo isprăveşte.
   —■ Totuş, eu am să raportez isprava dumitale la cancelarie. . . Nu pot sa tac ce am văzut. E peste puterile mele.
   Oreste porni într»un mare hohot de rîs, pe cînd lucrătorii lui se uitau la Trestie chiorîş.
   —     Atîta rău cît mă sperie cancelaria pe mine! Cîte mam mai auzit eu de astea! Crezi că i.ar plăcea directorului un denunţ caraghios?
2t8
   ■— înţeleg, dacă a venit şi dacă eşti convins că omul ăsta e un tîLhar, săd dai pe mîna poliţiei, să nu<l chinuieşti. Nu ai dreptul să te faci dumneata poliţie, justiţie şi ocnă . . .
   Aluzia la omenia judiciară în loc să»i aducă aprobarea celor de faţă, urt mùrmur s<a ridicat în vărărie, şi Trestie avu o clipă să zărească sala varniţei de jurîmprejur pînă în fund, ca o grotă de stalactite prăbuşită. O sensaţie de frică îi ciuli spinarea, înfiorată ca de o vînă de frig. Ban< diţii cuptorului de var, torturaţi şi rupţi în bătaie, treceau de partea ferocităţii stăpînului.
   —     Direcţia şifar fi băgat odată nasut în tre< burile mele, dar i l<am tăiat. Varul nu se face cu chimişti, ingineri şi diplome. . . Se face cu hoţi, cu pungaşi, cu tîlhari, — ori nu se face deloc. Fără bandiţi, nu<i acid carbonic şi var, şi fără astea, nu e zahăr. Direcţia a înţeles. Şi direcţia nsare nici un interes să primească vizita postului de jandarmi. Dacă s>ar arăta pe<aici, ei ar pleca mai repede de cum au venit, cu toate că îngreuiaţi de cîte o căpăţînă de zahăr. Ai înţeles, domnişoară?. . . Cred că n*o să te mai întîlnesc pe aici. Fă bine şi du<te şi vezi<ţi de treabă.
   Oreste dete uşa de părete şi pofti cu o strîm< bătură batjocoritoare pe Trestie să plece.
   La cazarma numărul 14 era un salahor care se bucura de trei haruri deosebite, vindecînd deochîul cu cărbuni stinşi în apă, adunînd şoarecii şi şobolanii şi ieşind cu ei pe poartă, pînă la gîrlă, — şi strîngînd ploşniţele din fabrică la comandă. H! mai tîlmăcea şi visele.
   In dormitoare, cu atîta omenire cîtă sălăşluia în paturile de lemn suprapuse, ca într;o magazie cu merinde vii şi gustoase, activitatea ploşniţelor
2trJ
era justificată şi la locul ei. Sîmbătă, vrăjitorul le făcea de petrecanie, şi oamenii, cîştigînd cîte patru zile, începeau să se scarpine din nou abia de cu miercuri.
   « Numai asupra ouălelor n<am nici o putere, spunea vrăjitorul. Ouăle nu sînt încă fiinţe, cu care te poţi înţelege. . . »
   Dar ce căuta puturosul rac lătăreţ, clocit în duhoarea lui aprigă de acdei iute, în secţia cea mai curată a rafineriei? Acolo totul era alb, oamenii în halate, mesele, păreţii şi ultima expresie a zahărului, pătratul tăiat egal cu scula lungă automată, de oţel. Pe cînd briciul cuţitului despica pe masa de metal cîte o sută de ciubuce lungi prismatice odată, teşite cu miile şi neîntrerupt din prese şi uscâtoare, morbida insectă ataca industria în funcţiunea ei delicată şi pură.
   Povesteau lucrătorii isprăvile inteligenţei acestei vomitive bestiole. Natura amplifică şi caricaturii zează pînă şi creaturile ei batjocorite, acordîndude beneficiile rezervate mîndriei omului, care are monopol si pe suflet, şi pe minte. Aţi văzut cum se apără de complexitatea omului musca. . , Urmărită cu o bătătoare, a căreia recentă intrare în activitatea casnică a putut totuş să o experi» menteze, ea se piteşte după dulapuri, se instalează în dosul cărţilor din bibliotecă, intră în desenul unei flori pe ştofă. Cînd mare timp, se compune instantaneu cu linia din marginea zugrăvelii, în care se aşează. La rigoare, simulează moartea. Ha cade îndată ce loveşti alături, din greşeală, cu o cădere teatrală, cu tot corpul pe spate. De jos, unde s»a trintit în atitudine de actor, trăznit de fatalitate, spionează, chiteşte. N<ar jî surprinzător din partea intuiţiilor muştei să te aştepţi că şiia asimilat noţiunea deplasării efec» tului la distanţă prin explozie şi că se bizuie, ca să scape teafără, pe fizică şi balistică. Ca să
220
aduci musca, seara, la locul potrivit, unde poate fi desfiinţată mai uşor, stingi lampa şi suceşti butonul luminii din odaia de alături, separată printr<o uşă de sticlă. Mai nainte musca se ducea drept la geamul cu lumină, şi, după ce te necăjise un ceas cu o pretinsă melodie muzi» cală, o doborai. Nu se mai prinde! Şi<a mutat punctul de vedere, schimbîndufşi prin adaptare preferinţele şt căutînd contrastul de întuneric. Te lupţi uneori o seară întreagă cu strategiile ei, ca să ajungi să o birui şi să<i tragt şireteniile pe sfoară, cu o politică de tertipuri.
   Ploşniţa venea in fabrică din materialele care o exclud, din beton, din grinzile de fier ale pla< fonului, din alamă şt nichel. Păduchele>de<lemn se face păduche*de< metal. La o festivitate fericită, de cununii, ai găsit<o subt farfurie, încălzindu/se la felul de bucate cu nume franţuzesc din talerul de porţelan, şi ţi»ai dat seama ce rol joacă ploşniţa în viaţa socială, gîndindu<te ia desfacerea unei distinse logodne, din pricină că un exemplar fusese zărit pe dantela primăvăratică a frumoasei albe domnişoare.
   E uimitoare preciziunea facultăţii de calcul a numitului păduche. El se deplasa pe o dungă de umbră pe plafon, pînă deasupra lucrătorului aplecat pe lucrul lut, şi, alegîndu<şi ţinta exact, îi cădea în ceafă, ca pe un fir ideal de mătase. Purcede încet, dar se ascunde subit, servită de o imaginaţie subtilă.
   Ca să dispară într*o cămaşe, în singurul punct cu neputinţă de cercetat al unui labirint de cute şi cusături, e tot ce*i poate fi ploşniţei mai fami< liar. Ţi<ai scos de cinci ori cămaşa, de cinci ori te<a pişcat, şi a şasea oară ai descoperit<o dede< subtul nasturelui de sidef.
   Comparativ cu sinistra ploşniţă, musca-i ele* gantă, variază mişcarea, o complică şi o distri»
221
buieşte. Dacă n<ar cînta fals, soprana murdăriilor descompuse, îngrijită de ţinută, lingîndu>se ca pisica şi totdeauna preocupată de toaleta şi de frizura pieptănată cu două fire de labe, pe colţul pupitrului tău, i*ai trece cu vederea purtările şi cîteva impertinenţe. Dar nmi poţi ierta nici exhibiţionismul amoros şi pasiunea că*şi pune pretutindeni muşiţa şi punctul ei pe i cu un vanitos şi omniscient dispreţ. Roasă de viermele publicităţii şi al opiniunilor ce trebuiesc orişicum şi totdeauna exprimate, în nestare să<şi aleagă obiectul, timpul şi împrejurarea, bîzîie şi se rosteşte. La ţărmul mării ca peruzeaua, în tihna divină a cîmpiei de ape calme, defilează în dreptul liniei de orizont, îndreptate în acelaş sens, una după alta, în august, mii de libelule, anormal de lungi, ca nişte şopîrle aeriene. Ai luat ocheanul: e zborul părechilor licăritoare, înnădite, şi uitarea lor de sine indecentă nu te jigneşte. Muştele fac uneori ca libelulele şi, zburînd încîrligate prin odaie, revoltă ca o imitaţie scandaloasă. Fâră figură vizibilă, fără aripi, fără picioare, inelastică şi otova, ploşniţa merge în direcţie necunoscută, numai spinare şi burtă.
   Vrăjitorul avea barbă de popă şi se purta cu tichie. Fusese, se spunea, înnainte de fabrică, preot. Avea ceva de altar, de schit, în umblet şi braţe, călcînd ca în anteriu şi păstrînd în solem* nitatea pasului un aer de maslu cu epitrahil. Da mîna cu o legănare de cădelniţă şi răspunsuri călugăreşti: «Dacă vrea Dumnezeu. . . » — «Bine, frate. . . » — « Să ne ierte pe toţi. . . » — « Domnul să te binecuvinteze. . . »
   Povestea lui nu i;a aflatso nimeni la nici o iscoi dire. Era un om căruia îi plăcea să tacă şi să se resoarbă, supărat de relief. Laudele şi sensaţio» nalui amintirilor, obişnuit la cei ce se narau tovarăşilor avizi să se producă, nu făceau parte
222
 din viaţa lui trăită. Se hrănea cu o ciuguleală, se ferea de vin, şi tutunul şid socotea ca un păcat. « Săptămîna » şi<o punea deoparte, împru» mutînd camarazilor strîmtoraţi. Se spunea că în opt ani de fabrică strînsese o avere, din care nu cheltuia nimic, îmbrăcămintea de lucru şi de sărbătoare funduti bine păstrată.
   Trestie ba văzut operînd. Se aşeza pe un scăunel întnunul din unghere, intra într<o stare de beţie aţipită. Şoptea ceva, mai mult în gînd, morfolind cu buzele închise. Se vedea mişcîn< dusifSe barba. Deocamdată, apăreau ploşniţele din apropiere, cîte una, două, trei. începeau să se înmulţească. Veneau cu sutele, în convoiuri şi pîlcuri, pe toţi părelii, zorite, grăbite, ca la o chemare nestăpînită, şi în colţul diavoliei se strîn< geaii muşuroi. Şi în vremea asta, de suprimare a voinţei proprii şi de transă morala entuziastă, nici nu puţeau, mirosul fiind probabii convertit în amăgirile psihologiei. « Părintele » punea făra< şui, şi ghemul de păduchi se răsturna, strîns ca un bulgăre, pe tava lui, fără să se risipească. . .
   Pe şobolani şi şoareci îi minţea cu un fluier. Ei se luau turme după popa lor, şi erau duşi în voia lui.
      Cum faci, părinte? întrebau oamenii, sfîioşt de harurile vrăjitorului.
   —     Nu ştiu! răspundea vrăjitorul, — şi spunea adevărul.
   —     Spurcatul ista, zise un om de lîngă Trestie, poate să ne ia sufletul în somn şi să ni<l ducă la Antihîrţ. . .
   Şi cu toată cuvioşia lor faţă de el, lucrătorii urau puterile lui necunoscute. în ziua cînd a fost găsit mort în patul etajului al treilea, n<a fost nici o mirare.
   Dar cel mai bun tîlmăcitor din fabrică era Tănase. Tarif: o ţigare de vis. El da şi cu bobii,
                                                                           22 ?
-1
şi descîntecul [or tămăduia mat bine decît al popii. Lega şi dezlega, făcea şi desfăcea. între oameni cresc cam bălării buruienile de folos, şi baba născută cu ştiinţa sigură a leacurilor şi a bolilor ivite face mai mult decît o carte de medicină.
   Grăjdarul prost din sat, Filip, venea duminica pe la fabrică, la un var. El nu ştia mai mult decît două unelte, furca şi lopata, de strîns baliga şi de aşternut paiele Ia vite. Ursuz şi sucit, nu scoteai de la el o vorbă. Slujind, de copil, la proprietarul moşiei, nu<şi ceruse încă simbria pînă la încărunţire. Avea un har: oprea scurgerea de sînge. După ce treceau moaşele şi medicii, boierii care aveau norocul să fi aflat de e!, veneau cu trăsurile din depărtare şi trăgeau la Filip la grajd, şi4 luau pe sus. Ascultînd despre ce era vorba, că o femeie îşi pierdea sîngele şi viaţa, i se lumina faţa. Filip ridica fruntea din pămînt şi se uita nedesluşit. în trăsură, voia să stea numai pe capră, lîngă vizitiu, şi sosea neprimenit şi împuţit de staul. Se apropia de bolnavă, închidea ochii şi rămînea o clipă nemişcat şi palid şi tresărind. Sîngele sta numaidecît: Filip simţea în sine, ci\ ochii închişi, vindecarea. Şi pleca, fără să pris mească daruri şi plată.
   « Aşa vrea Dumnezeu », spunea Filip, trăgîn; du*şi cu groază mîinile în care boierii strecurau delicat argintul.
   Mînia doftorilor, care ar fi voit săd bage în puşcărie, se frîngea în refuzul violent al lui. Filip să primească bani, intimidată de simpli/ citatea lui înfiorătoare. Ei nu puteau să înţeleagă, şi nici nu trebuia, absurditatea raportului dintre un argat nerod şi însănătoşire, întnadevăr inad< misibil. Totuş, Filip suprima hemoragia cu o rugăciune, pe care o ştia, neînvăţată, numai el, şi cu o putere să vindece numai a lui. . .
224
   După faţă şi după meşteşugul lui de ghicitor, Tănase părea să fie ţigan. Femeile de fabrică, cît şi cucoanele, de credincioase Ia farmece şi profeţii, şi<ar fi dat tot ce aveau pe o potrivire a proorocului cu ziua de mîine şi cu viitorul. Ele visau mereu şt din ce în ce mai mult, şi ce nu puteau să viseze? Şarpe, cîine, mîţă, oştean, masă mare, popă, înmormîntare, botez, drum, întuneric, grădină, groapă, fată în alb, voinic frumos. . . Şi se spovedeau Iui Tănase, care părea să creadă şi el în vise şi prezicea tot soiul de buclu< curi destăinuite lui de bunul Dumnezeu în somn, şi cum destăinuite? Nu de»a dreptul şi pe înţelesul orişicui, dar numai din pilde, ce trebuiau dezle* gate, şi care puteau să aibă de<abia mai multe dezlegări.
   Doamna Azner, soţia directorului general doctor Azner, începuse să înveţe româneşte de la Tănase, care<î da cu bobii într<ascuns, după ce ghicise şi servitoarei, o fată din Hamburg, la bucătărie. Geloasă de absenţele prea dese ale bărbatului, voia să se încredinţeze dacă interesele uzinei şi nu bătăile inimii îl reţineau în Bucureşti, şi uneori Tănase era chemat de cîte două/trei ori într<o zi, ori de cîte ori vedea, din cerdac, doamna directoare că treceau toate trenurile con/ venite.
   —     Doamna vrea să ştie ce face domnul în acest minut, spunea servitoarea.
   Isteţ, Tănase nu ar fi făcut greşeala sâ<şi strice situaţia comodă de « chiulangiu » în fabrică, stîr< nind un conflict între soţi, şi da un răspuns liniştitor:
   —     îl văd, să trăieşti, în adunare multă, stînd Ia gîlceavă cu un crai de verde. . , Şi mai e şi un lungan cu dumnealor. . . Vorbesc de hîrtii şi de bani. Zău. . . să n<apuc ziua de mîine. Şi e pe drum. . . acum intră pe uşe, într<un ceas.
725
   —     intreabâd, îi spunea fetei doamna pe nem< ţeşte, ca să nu prea pară curioasă şi să nu<şi mic< şoreze prestigiul, dacă nu sînt şi doamne în această adunare. . . Mai ales una blondă şi mai tînără ca mine. . . Pe nemţeşte, scăderea presti» giului putea să rămîie intim naţională.
   Tănase pricepea, fără să înţeleagă. Arăta prin semne, ducîndu>şi mîna deschisă peste figură, degetul în arc pe sprîncene, strmgîndu<şi gura a coconiţă şi legănîndu<şi ochii, că nu putea să fie vorba de o femeie. Dimpotrivă, el indica un pîntec de burghez, ţi apueîndu^se de nişte favorite imaginare invoalte, cum se purtau la Curtea din Viena, pe modelul, popularizat la bărbieri, al figurii împăratului, şi pipăind, între aceste orna» mente masculine din epocă, ceea ce ar fi fost o guşe, şi cu arătătorul musca de subt buza de jos, un atribut măgulitor. Ca sa fie şi mai bine crezut, Tănase se scula de la masa cu bobii şi juca un peri sonaj bătrîn, cam cocoşat şi cu călcîiele depărtate.
   Doamna vedea numaidecît despre cine era vorba, din cunoscuţii soţului, îl evoca exact şt, rîzînd de plăcere, intra în apartament, cînta şi se aşeza la pian, împrospătată şi optimistă. Iar Tănase, a căruia influenţă în fabrică putea să rivas lizeze cu a directorului, pleca pe o uşă din dos, cu braţele încărcate.
   —     Ce tot faci, mă, la domnul director, îl întreba Willy, de te cheamă aşa de des?
   Contramaestrul Willy nu putea să între în casa directorului niciodată, măcar în bucătărie. Şiret, Tănase răspundea, deviind cu dib&cie curiozitatea sasului cu o jignire:
   —     Mai dau ajutor şi eu la vase, meştere. . . Dumneata nu o să te duci să»i lingi directorului farfuriile, ca mine. . .
   Situaţia lui Tănase s*a întărit în fabrică pe măsură cu înmulţirea clientelei de cucoane de
226
ingineri şi funcţionari, şt de muncitoare. El a primit fără voie toată arhiva de confidenţe, de care vicleşugul lui avea trebuinţă ea s㻺i facă bobii să spuie şi ce nu ştiau, şi stăpînea misterele fiecăruia ca un confesor, distribuindufşi cu băgare de seamă prin teritoriile fabricii păinjenişul.
 Intno seară i*a ieşit înnainte lui Tănase, la cantină, întunecat şi hotărit, temutul Oreste.
 —   Vreau să beau      un chil de rachiu      cu tine,
 zise Oreste, aruncîndu<şi mîna            după    Tănase,
 care voia să scape, şi prinzlndu*! de braţ.
 —   Tocmai un chil, săracul de mine?
 —     Plătesc şi mai mult! Tu ştii că nu beau, dar azi vreau să ma;mbăt.
 —   Dar nu zici că     ţuica mă dă     peste cap?. . .
 —   Ce, mă refuzi?     răcni Oreste.
 —   Da' nu te refuz, omule. . ,
 —   «Omule»? Ia seama. Mă cheamă Oreste.
 —   Păi n<o să<ţi zic pe nume. . . dumitale.
 —     Intră! îi porunci. Şifl împinse îmbrîncit în cantină, unde lucrătorii străini, la o masă, pe două bănci lungi, jucau, strigînd după datina lor, aruncînd o mînă cu un deget înnainte pe masă. . .
 —     Adă o sticlă. . . de<a mea, porunci în picioare Oreste, şi două pahare!
 Statura lui monumentală creştea şl mai mult, înfierbîntată de o cruntă căutătură neagră. . .
 —     Şi să nu mă măsoare aşa, de jos pînă sus, astă<seară nimeni. . . ameninţa Oreste. Că astă* seară nu glumesc.
 Zărind pe vrăjitor, care voia să plece cu un petec de brînză pe o felie de pline, a strigat la el:
 —     Să Ie dai camarazilor, din partea mea, cinci» zeci de şobolani graşi, aleşi. . .
 Oreste ar fi dorit să>i dezlănţuiască. Aştepta în picioare, cu mîna în buzunar. .. Jucătorii tresăriră.
227
  —     îţi tremură ţăcălia, mă!. . . Şi ai vrea să faci ceva, dar ţt<e frică. . . tu, cel mai viteaz din toţi. . . Ori poate că eşti mai viteaz pe la spate. . .
  Oreste se întoarse ostentativ cu spinarea. . .
  —  Nici aşa nu vrei să dai? a strigat Oreste.
  Cel designat se făcu palid şi voia să se scoale,
  nu prea nemulţumit că e împiedicat de către tovarăş. . .
  —     Vino, dragule, vino, haide!. . . zise făcînduii cu degetul senin. Nu vrei sâ vii? Te*ai supărat şi ţi<a trecut. . .
  Oreste s<a apropiat de masa lor, şi<a vîrît mîinile, goale pînă în coate, adînc în buzunare, s<a ridicat pe virful sandalelor şi, cu o traiectorie calculată, s»a făcut că scuipă în mijlocul mesei jucătorilor, care au dat mai mulţi să se scoale, ţinuţi de camarai zii lor. . .
  —     N>a fost scuipat, mă proştilor. . . Mfam strîmbat. . . Dar veniţi şi cu toţii. . . Vă aştept. . .
  Nici unul nu s<a sculat de tot, şi Oreste rîse cu dinţii şi măselele afară, obraznic.
  —     Vă cunosc, scumpii met. . . mai zise. Voi sînteţi bravi numai pe întuneric.
  S<a clătinat masa toată, dar nici unul nu s?a ridicat.
  —     Aha! vă gîndiţi că cincizeci grămadă pe unul ar fi. mai bine. . . Dar tot vă e frică. . . Staţi jos. . . E mai cuminte.
  într/un fund întunecos se zărea o masă rotundă.
  —     Mişcă! zise Oreste, bem acolo. . . Şid duse pe Tănase.
  —     Ce băuturăfi asta, cu atîtea etichete, nene Oreste? întrebă Tănase. Miroase a enibahar. . .
  —     Băutură străină, prăpăditule. . . îţi ia bere» gata foc. . . Da>i bună. . . Nu gusta, că te otră< veşti, bea pînă la fund.
22S
   Tănase dete ascultător paharul pe gît şi sări de cîteva ori de pe scaun, ca şi cum i>ar fi fost capul retezat.
   —     Zi că nu e bună, mă! şi că nu zbiară măruiv taiele din tine.
   Băutura era într*adevăr gustoasă, simţea şi Tănase, dar îi rămase căscată gura, şi ochii înnecaţi în lacrimi. . . Era să sughiţă. . .
   —  Cît se poate de bună, nea Oreste. . .
   —     Numii place nici « nea ». îmi plăcea « nene » mai mult, dacă mă respecţi atît şi nu/ţi vine să«mi 7.ici cum mă cheamă, Oreste. . .
   —  îmi vîjîie capul, neiculiţă. . .
   ■—Nici «neiculiţă» numii place...
   Oreste începu să scoată din. toate buzunarele bancnote, argint, aur, cu pumnii plini, şi făcu un muşuroi pe masă cît o căciulă. . . Se ştia că are bani mulţi şi căii cîştigă cît vrea. Varul şi acidul carbonic, două materiale de valoare în uzină, erau, dimpreună cu mtmea pe care nu o putea nimeni face ca el, proprietatea nediscutată şi necontrolabilă a Iui Oreste şi constituiau, de cînd porneau vagoanele cu piatră din munte pînă la ţîşnîrea carbonicului pe conductă, un buget independent, guvernat de Oreste. în bene< ficiile imense ale uzinei intrau şi marile lui bene» iîcii personale, de brută harnică, sălbatecă şi blajină. . .
   —     Nu pot să?i întărit. . . zise Oreste. Ştii că îşi mărită fata şi pîrlitul ăla de fochist de la cazane? Vreau să<i cumpăr vite şi căruţă. . . Nu«i dau în mînă, că<i risipeşte Ia crîşmă pe poşircă. . . Dar să nu crezi că am luat la masa mea un nerod ca tine numai ca să beau. . . Nu prea beau în doi, şi nici de unul singur, zise Oreste, arătîndu<se pe sine. Vreau să te încerc ce ştii. . . Ia scoate bobii şi dă*mi şi mie o dată. . . Am două daraveri astă<seară, şi trebuie să»mi
229
drù de amîndoufi. . . Să nu<mi spui braşoave şi prostii, că te îngrop îu păreţi. . .
   Pînă să bea Tănase linul, Oreste se adăpă cu şase pahare. . .
   Pribeag aventuros, de tînăr de tot, Oreste plecase pe un vapor în Argentina, de unde s<a răspîndit prin toate republicile americane, pe tonte mările, ţi în Africa. La Legiunea Străină a omcrît un sergent ţi a muncit piatra patru ani la Biribi, osîndit pe viaţă, dar a evadat, omorfnd un paznic. S<au tras cîteva sute de salve de gloanţe după el, în vînt, şi a scăpat în mare. Pe braţul drept, Ëerut roşu i<a pus urma lui de foc, şi pieptul, spinarea ţi toată carnea mădu< Inrelor, pînă la curea, purtau, ca un părete de templu egipţian, sute oe zgîrieturi albastre, cu gîngăviii, papagali, paftere, pelicani, rîndunici, un cap de mort, ca nişte decoraţii barbare, evocînd pe piele insemnele căpătate de actori, muzicanţi şi prestidigitatori la Curţile imperiale. Cînd ùa venit dorul de ţară, Oreste s<a întors. Şî<a găsit părinţii morţi de mîhnire, ca după un copil pierit. A plîns, s<a izbit cu pumnii în cap, dar n»a stat degeaba, alegînduişi, din obişnuinţă, muin cile grele.
   —      Deschideri urechile bine, mă!. . . Umbla unii să mă ucidă. A fost de mai multe ori să mă omoare cîte unul, şi nu m*am ferit. . , Misera totuna — viu sau mort. . . Atîta grije să ai tu cîtă am avut eu de moarte. . . Acum trebuie să ştiu cine vrea să mă omoare. . . Acum vreau să trăiesc, miie foame de viaţă. . . întinde bobii şi spunejmi, . . Nu mai vreau să mor, vreau să trăiesc, Tănase, zise mai încet Oreste. Uită<te în ochii mei.
   Oreste surise, apleeîndu-se blînd şi nevinovat. Tănase, emoţionat deodată de dulceaţa zimbetului şi a căutăturii, se uita la frumosul goril. O şuviţă
230
 de păr alb, pe coama neagră cu scîrlionţii grei ai capului, strecura o lumină de lună în atît întuneric lucios. Vinele albăstrui ale grumazului înhămau puternic bărbăţia lui tare şi zveltă. Mustaţa bogată, frizată şi scurtă, răzvrătită, era ca muşchiul de piatra, umbrindu i carnea rumenă a buzelor cu conturul nervos, potrivite cu dinţii ca o cutie de catifea roşie cu giuvaerul din gingia ei.
   —      Vino mai încoace, să n<audă nimeni, Tănase. . . Sînt îndrăgostit! N<am mai fost, în toată lumea asta, niciodată îndrăgostit. . . Să nu mă batjocoreşti. . . Nici nu ştiu pînă la vîrsta mea ceii femeia. . . Fără dragoste, nu înţeleg femeie. . . Nu misa plăcut ce place. . . Am trăit speriat şi învierşunat şi, să<ţi spui drept, omul îmi pute, şi femeia mă îngreţoşează. . . Varul n;are miros. . . Acum, mi<e dragă o fată. . . Numai cît îi aud pasul, şi mi<e frig în şira spi* nării. . . Şi mă tem de ea. . . Mi se înmoaie inima cînd mă gîndesc. . . Să mă omoare acum, nu mai vreau. . . Cunoşti pe Lina de la cutii?. . . Aia e. . . întinde acum bobii şi spune<mi pe cine iubeşte Lina, că nu vrea nici să se uite la mine. . . Am cam bănuit. . . Laborantul. . . E tînar. . . e frumos. . . e cărturar. . . şi e deştept. . . laborantul. Vreau să ştiu, îi vărs maţele, sau nu? Spune adevărul. . . ţine Lina la el? Mi se pare că umblă să mă omoare tocmai acum, ticăloşii. . . Haide, întinde<ţi bobii şi spune, Tănase, zise Oreste, strîngînd cu prietenie, lin, mîna lui Tănase, întinsă pe masă. Ce<mi vei spune tu e adevărat.
   Lui Tănase, înfricoşat de contrast, i se făcu milă de Oreste. . ,
   —      Dragă Oreste, zise Tănase, vreau să spui şi eu ceva, . .
   —   Ei, vezi, aşa îmi place.
   —      Bobii mint. . . şi nu mint bobii, săracii. . . minte Tănase . . . Mă întinde toată lumea să
231
ghicesc, şi nu ştiu de ce miam putut hotărî să mint. Mi s<a dus vestea de ghicitor. . . Şi sînt un mincinos. . . Ţie n<aş putea să<ţi spui minciuni, Oreste. . .
   Oreste tăcu. Plăti. . . Se sculă greu de pe scaun, înmuiat, ca o pînză de corabie, frîntă, care ar vrea să se mai ridice pe catarg şi nu poate. . . Nu era beat, era întristat. , . A voit să<şi alunge melancolia, ca un miros searbăd, ce»i trecea pe la nas, şi goni aerul din dreptul feţei. . . Alături de Tănase, trecu prin tot golul sălii cantinei şovăind, şi se mai opri o dată în dreptul jucătorilor, reaprinşi, niţel chercheliţi. . . Primit cu o mişcare de ameninţare, Oreste s>a uitat la ei şi a zîmbit. Prieteneşte ... ua salutat cu capul plecat, . .
   —      Umblă de cîteva zile beat şi turbat, au zis jucătorii.
   în vederea repetiţiei generale, care ntavea sa întîrrieze, toate atelierele isprăviseră aproape de înlocuit organele monstrului uzinei degradate de uzură. Simplificată la schema de unde pornise cîndva, fabrica nu era decît o imensă ţeavă, un intestin care începea cu gura în sfeclă şi sfîrşea cu coada în sacii de cristale, gata de trana» portât la un etaj de moară, unde, măcinat făină, zahărul era fasonat la presă în ciubuce lungi şi retezat, în sfirşit, ritmic, în « bucăţi », aşezat în lăzi şi cutii şi trimis la depozitul de expediţie. Acolo, cîteva lucrătoare, înnegrite pînă în vîrful nasului, tipăreau pe păretele lăzilor o inscripţie eliptică, trăgînd cu o pensulă peste găurile unui şablon. Un atelier tăia scîndurile primite cu vagonul şi încheia lăzile în cuie ca de argint. Un alt atelier le căptuşea cu hîrtie şi prindea cutiile de mucava. Lntrmnele ateliere lucrătorii erau albi, curaţi, în halate, ca nişte medici, care scoteau obuzele de zahăr căpăţîni, ca nişte prunci imaculaţi, din turbinele rotative.
   Cazangeria, în secţia ei principală, a cazanelor propriuîzise, scotea un cîntec cu sute de ecouri al ciocanelor care striveau niturile din cîte două părţi, şi rezervoriul pătrat, destinat unei săli de răcire, unde vechiul cazan rămăsese mic, vibra de o mie de murmùre, variate, compuse într<o orchestră de haos. Muzica muncii învăluia toată fabrica pe zecile de hectare clădite, ageră, energică şi trezind în sufletele apucate de dansul braţelor şi sculelor o mulţumire bărbătească. Ţipau nico< văile. Drugii roşii de fier, loviţi ca o cocă de jar de baroase, dădeau un zgomot înnăbuşit. Ciripitul pilelor vioaie însoţea ţiuirea stridentă a circu< larelor intrate în aramă şi măcinatul gros pe meni ghini al raşpelei, rozătoare de blocuri de fontă, rumegată după model. Bronzul îşi adăoga şi el, tocit de scula cu dinţi, horcăitul ventriloc, de
2})
mistreţ. Un sunet evoca saltul pe un picior al dansatorului care fluieră cu chivără pe ceafă, altul silabisea ca o copilă, şi mugetul genera» toarelor, de tauri mulţi, se încrucişa cu strigătul în zigzag, de iad, al unui eşapament. O maşină tuşind, un aparat strănuta. Peste toate, la ora lăsatului de lucru, răcnea măgarul semnalului cu abur. Şi într/uti minut nu se mai auzea nimic, ca şi cum o armată în marş, cu tobe, cu trîmbiţi, cu escadroane şi artilerie zmuncită din glod, a leşinat la o comandă.
   —    Anul trecut ne<a ieşit zahărul vînăt, spunea Ontha, întîimndu>se cu Trestie la uşa cancelariei. A trebuit să<l vindem pe ce ni s/a dat, ca să scăpăm de el. Ştii, asta confidenţial: e secret de fabricaţie. Supraveghează dumneata să se puie albastru mai puţin. Albastru puţin înnălbeşte, albastru mai mult înnegreşte. Şi nici presele de la cubic mau făcut în campania trecută treabă bună. Cum pui o bucăţică la cafeaua c\i lapte, dispare. Un zahăr bine fabricat are ţinută, se cere să fie com* pact, şi să/l întîlneşti în ceaşcă şi pahar cu lingui riţa. Dar ce<am auzit, să fie cu noroc. . .
   —    Ce<ai fi putut auzi dumneata? Domnul Oniha, mi se pare, —- şi întinse mîna.
   —    A, pardon! nici nu mom prezintat. Noi, aici, la fabrică, ne cunoaştem şi cînd nici nu ne*am cunoscut, şi, cum ne frecăm toată ziua unii cu alţii, nici nu ne mai dăm bună ziua. . . Gutentag, colega ! zise unui contramaestru, care se apropia în bluză albastră curată.
   Acela saluta cu un deget îa şapcă.
   —    - E şeful atelierului de ţevărie. bar plăcea să<i zică « domnule inginer », dar nu*i zice decît nevas* tâ<sa, care/i cunoaşte meritele tehnice mai bine.
   —  Cum se numeşte?
   —  Nu ştii ? Wi!ly.
   -- Neamţ?
2)4
  —    Dumnezeu mai ştie. Vorbeşte româneşte ca mine şi ca dumneata, ungureşte ca un ungur, nemţeşte ca un neamţ, greceşte ca un grec şi aşa mai departe, ca toată lumea, . . un cosmo» polit. . . Singura limba care s/a opintit degeaba să o»nveţe e franceza. Ar vrea să facă politica niţel cu inginerul Gérard şi ştie să zică numai: « Mossié ». Pe Gérard cred că îl cunoşti. . .
  •— Da, răspunse Trestie.
  Gérard trecu şi el, căznindufse să<şi vîre braţele în bluză. . .
  Oniha voia să;şi ia rămas bun.
  —    Ştiu franţuzeşte cît ştie şi el româneşte, şi prefer să mă car.
  —  Charcgne ! zise Gérard, apropiindu»se de ei.
  Wiliy ascultase caracterizările lui Oniha cu
  bunătate. . .
  —    Nu te lua după ce ţiio spune el, îi atrase atenţia Iui Trestie, strîngînduă mîna. E o secă» tură. . .
  Faţa lui Trestie s<a întunccat, văzîndud sosind pe Dagtami<an, care îşi ascundea, fără să ştie, prostia într-un zîmbet al ochilor cu găluşti, ironic. Se părea că el ar şti mai mult decît spune şi că ar spune mai mult decît poate. Pardesiul cu jeg juca în vînt, descheiat, şi lavaliera rîncedă, în grăsimile gulerului, da firului de cioc spînatic, subt colţurile spurcatei guri cu caş, importanţă.
  Întinzînd mîna, Gérard i»a scuipat«o.
  -- Ça pue ! . . .
  —    E totdeauna glumeţ, zise Dagtami»an, în i, es tare să refuze scuipatul.
  Coşoiu întoarse capul. Oniha căuta în ghioz» danul cu frahte.
  —  Mai spală*te, mă murdarule! îi zise Willy.
  Trestie îşi vîrî mîinile amîndouă în buzunare.
  Dagta»niiân, rămas cu laba în sus, nu mai ştia ce se poate face cu ea.
2)5
   —  Toţi ne/am făcut glumeţi, zise Trestie.
   ■— Nu ştiu ce voiam să vă spui. . . zise Dagta»
ni<an.
   —  Nu vreai sa spui nimic, zise Trestie.
   —     Fiindcă nu ştii cum să ieşi din încurcătură, zise Gérard, bagă<ţi degetul în nas şi scobeşte«I serios, ca de obicei. . . Fă<mi plăcerea şi uită<te la unghiile lui, dacă nu<ţi vine să verşi; pline cu coji de muci. , .
   —  Cefaţi spus? întreba Dagtamuan, inconştient.
   Grupul s»a mişcat, şi el rămase locului, ca un
muşchetar în pielea goală.
   Doctorul Mislin pierduse mai multe trenuri în două săptămîni şi venea din Bucureşti la fabrică agitat şi haotic, ca un vinovat. Tîrzielnic din fire, confortabil şi scrupulos temperat, mai mult de lene decît din rea<voinţă, el rămînea neîn» trerupt timpului şi datoriilor dator. Mereu amu nate, scadenţele se grămădeau deocamdată lent şi progresiv mai accelerat, cu coincidenţe de fata* litate, şid încolţiseră în acelaş timp, parcă după o hotărîre malefică.
   Pînă una>alta, o neregulă a putut să fie esca< motată cu altă neregulă, două situaţii delicate, de aceeaş natură, au putut cîteodată să fie suprai puse şi mascate între ele. Titlul de Graf, sărăcit încă din ascendenţă, şi personalitatea [ui boie< rească aveau nevoie de arătare şi de bani mulţi, pentru prestigiu, mai pe urmă pentru viciile, deşteptate, ca o moştenire concretă, în sîngele noului doctor chimist. Armoariile căpătau o întinerire prin aceea că un nobil accepta o disci< plină şi răscumpăra triadă vi a strămoşească printr<o muncă profesională, dar creditul a fost, şi el, trecător. Industria primise pe noubvenit dintr<o clasă socială care pe vremuri s*a fălit că nu ştia
216
să scrie şi să citească, rezervată pentru porunci şi obedienţă, cu superstiţiile, despre rang şi stare, ale parveniţilor la capitaluri fără blazon, în bună parte o altă elită de ignoranţa. Butonii de la manşetele chimistului purtau, în argint şi zmal/ ţuri, insigna vultùrului şi un braţ înmînuşat în zale, ridicat întivun compartiment cu stele al scutului, din cot. Ceea ce nu i se putea contesta noului doctor era o autenticitate seculară.
   Buna lui creştere şi stilul de om de politeţe aleasă îl deosibeau, de asemeni, de cei mai mulţi, făcîndud, la începutul carierei, şefilor ceremo» moşi — simpatic, lucrătorilor — ascultat, şi egalilor lui de condiţie salariată — bine primit. Dar nevoile luxuriante, tocindufi suliţa de castelan, i<au şters cîte puţin şi relieful acvilei ereditare. De îa ne< punctualităţii^ memoriei, lunecînd pe nesimţite, sia scoborît, cu un rest de inocenţă a inconştienţei, în incorectitudinea încă necalificată şi a căreia hartă, cu cotituri şi ulicioare, mai ţinuse o bucata de vreme.
   Leafa lui, încasată cu cîteva luni înnainte, şi tantiemele scontate la bănci, se duceau pe buchete, pe fotolii de orchestră, pe hoteluri ascunse şi separeuri cu şampanie, pe bijuterii. Tînăra doamnă blondă, iubită ca o nebunie, în Bucureşti, era măritată, şi idila fantastică pe care o trăia cu ea de doi ani, împărtăşită cu elan de frumoasa femeie, părea să fie fără sfîrşit. Pasiunea, în loc să scadă, o bucată de vreme a crescut. Tinerii o duceau cu ei orbeşte, împărechiaţi întno luntre ameninţată să se răstoarne. Iubită cu aceeaş frenezie de un bărbat amăgit şi scufundat într<o minciună eternă, ea trebuia să<şi împărtăşească fermecătoarele graţii între un soţ aproape indi< ferent şi un amant adorat.
   în momentul deschiderii din nou a lucrului din fabrică, Mislin, căruia vălmăşagul peripe»
237
ţiilor îi diminuase titlul de von, moştenit eroic, venea beat de dragoste ţi sătul. Femeia fusese gonită din căsnicia ei, cu o graviditate bastardă, şi amantul era urmărit cu pistolul. A trebuit să refuze contele din chimist un duel.
   Copleşit de răspunderi ţi panică, nesigur de viaţă, şi la fabrică şi în oraş, zăpăcit şi. laş, un senti* ment de penitenţă catolică, mai primejdios decît ripa deschisă din drumul lui, începea să<i evocc originile ca un glas al libertăţii destrăbălate, la care nu putea conştiinţa lui şovăitoare sa renunţe. Prizonieră întnun apartament de cartier, femeia se simţea culpabilă de încolţirea în sînul ei a mugurelui maternităţii, ca de o fărădelege, care fericeşte femeia iubită cu adevărat. Amantul rămî< nea tăcut ca niciodată pe un fotoliu, volubilitatea amoroasă îi dispăruse, şi vitejeasca înrămurire a heraldicei părinteşti era incapabilă să*i dea viri* Iitatea responsabilităţii luate de bunăvoie.
   O frumoasă buclă castanie îi juca pe frunte dinaintea ochilor verzi, ca o iederă, spînzurată acum în fereastra unei clopotniţe de vechi preş* biteriu. Cînd a înţeles femeia gîndul ascuns, că pruncul trebuie sacrificat şi că iubitul se dă înnapoi să>şi împreune mîinile cu ea dinaintea unui altar, decepţia a ridicat în sufletul ei naiv, de nevastă necredincioasă, o furtună amară. . , Aristocratul se bizuia pe o impunitate a naturii, fără termen, şi pe o legătură de simplu roman, după care rămîn consolările amintirii, şi se împu* ţinase atît de mult ultima rămăşiţă a fostului cavalerism de dinastie, îneît el nu mai simţea, din toată tragedia vieţilor pe care le pîngărise cîntînd, decît frica meschină de două revob vere.
   La fabrică, portarul i>a prezintat chiar în poartă o înştiinţare prin ambasadă. Domnul doctor Wolfgang Mislin era somat să achite hotelul şi
 238
restaurantul, pentru două persoane, pe două luni, petrecute la Insbruck.
   Ai doilea personaj teşit înnainte a fost domnul Ritter von Riffler, căruia i se păstra rangul militar şi social. Mişcarea lui familiară de tragere a mustă» ţilor albe'cînepîi prin toată mîna, ca o cosiţă de popuşoi, era însoţită de o privire de albăstrele dulce, mai îndulcită încă de bălanele sprîncene transcendentale. Intendentul Riffler era trandafiriu şi tînăr ca o faţă de copil din reclamele de făină lactată şi săpun de toaletă.
   —-Te aşteaptă o porţie cum n-ai mai mîneat. . . zise Riffler, în nemţeşte, dînd mîna cu el. Azner e scos din pepeni, şid cunoşti. . .
   Mislin s<a cutremurat.
   —  Nu vrei să mergem săd salutăm amîndoi L . .
   —     Ai nevoie de un însoţitor tampon, desigur. . . zise Riffler. Porţia o să fie cam mare şi te temi de o indigestie. . . Fii liniştit, domnule doctor, nu are să ţî>o servească prea cu multă zmîntînă. . .
   —  Aveai reputaţia unui camarad bun, Riffler. . .
   —     Numai la datorie, dragă Mislin, nu şi la drepturi. . . Descurcă<te şi dumneata o dată singur şi nu te supăra prea mult.
   Mislin se simţea tot mai străin şi, dezorientat, rămase legat de bastonul cu măciulia de aur, ca un om care vine să ceară de lucru şi nu îndrăz» neşte, între poartă şi cancelarie. O splendidă cravată roşie<garanţă îi înflorea ca un mărgăritar, bine înnodată, colţurile răsfrînte ale gulerului cămăşii sticlos.
   Darany, un păianjen gros, cu ochelari, îmbrăcat cu o eleganţă nordică exagerată, într<un costum castaniu/deschis, cu zigzaguri mari, cărămizii, părea, în mers, un burduf de harmonică în dila< tare, încrcţit şi descreţit de tiparul ştofei. Venea din fabrică. Darany era ungur şi conducea, gras şi bine ras, cu aroganţă, o secţie a contabilităţii.
   —     Lume nouă! zise Darany, venind către Mislin. Era aproape sS<ţi uităm figura de cînd lipseşti. . . Am auzit că ai petrecut foarte bine. . . Păcat că mizeria asta de fabrică reîncepe lucrul aşa devreme. . . Ai patru telegrame la cancelarie, învechite de cîte patru ori. . .
   Mislin îngălbeni.
   —  Le»a văzut şi Azner?
   —  Nu numai atît: le<a şi citit. . .
   ■— De ce nu mi le<ai păstrat în sertarul dumi< tale, Darany?. . . Nu eşti un bun camarad. . .
   —     Să nu facem nici o confuzie, domnule Mislin, răspunse Darany, dîndu<se pe spate. Eu sînt contabil, nu factor poştal. . . şi pentru întîia oară sînt însărcinat cu buna camaraderie.
   —     Am onoare! zise Oniha evaziv, vîrîndufşi nasul, cum ieşea spre poartă, în foile de cale ferată.
   Nici WÎIly nu fu mai atent, cînd, cu degetul ridicat la şapcă, zise mai mult pentru direcţie decît pentru noubvenit:
   —  Also !. . .
   Mislin a chemat la el pe Bişeta Coşoilor, ca să $e poată sprijini pe ceva, măcar pe un cîine. Căţeluşa trecea, ca un puf alb cu labe minuscule, printre pietre. O mîngîiase de atîtea ori, Cîinele a clipit din ochi Ia el şi s<a depărtat. Nu l»a mai cunoscut,
   « Tot e bine că nu m/a lătrat », şi»a zis chimistul.
   Un tînăr lucrător italian tocmai intra între clădiri, cu pălăria pe cot, ca un castron, plină de fructe. Muşcînd dintr>un măr, a surîs din ochi, aplecîndu'şi capul cu gura plină, . . Mislin s<a bucurat de bucuria din ochii lui, N*a făcut nici douăzeci de paşi defa lungul zidului alb, italianul. O traversă de fier, aruncată din fabrică, de sus, îl izbi cu căpătîiul în frunte. Mislin dete fuga. Din biurouri şi din ateliere venea o goană de
24Ô
funcţionari şi lucrători. Flăcăul cu părul vîlvoi, în inele, şi de paliditatea negricioasă a nobilei rase de sud, scuipase în prăbuşire o gură de sînge amestecat cu măr. Şina de fier se prăvălise peste el. Mislin, îngenunchiat, îi pipăia pulsul şi inima în cămaşă, puindufşi mîna, pe lîngă grumazul zvelt, în părul curat al ţîţei. Emoţionat, îşi scoase pălăria, ca la morţi, şi, fără să<l vadă, se lovi de directorul Azner, venit în grabă şi trezit în mijlocul oamenilor ca de o jignire că se găsea între ei cu capul gol. Trestie avusese timp să scoboare iute scara laboratorului în curte, cu pansamente. Giovanni murise în mai puţin de un minut, fără o zvîrcoiire, şi nici nu a ştiut. Uriaşa grindă de metal abia sticlise în prăbuşire, ca o scînteie, lucrătorii de pe înnălţime avuseseră numai timpul să ţipe de zbucium, crispaţi grămadă pe muchia zidului, de unde o doborau.
   —     No! începe bine campania. . . zise direc» torul general cu ochii la Mislin. N<ai mai putut întîrzia o zi?. . .
   Mislin se văzu acuzat şi de răspunderea acci» dentului şi nu putea să zică măcar bună ziua, în ni ci o limbă. De la mort, ochii<i rătăceau la barba directorului, care cerù să i se aducă numai» decît căciula de biber, şi la halatul alb, de labo* rator. . . înţelegea că de astă dată nu şi»a putut alege el laborantul şi, depăşit de un angajament impus, îşi da seama că a venit, într«adevăr, în fabrică, prea tîrziu. . .
   —     Ce facem cu Giovanni, domnule director? a întrebat Trestie cu o şoaptă.
   Din ton şi căutătură, Mislin cunoscu că labo» rantul avusese timp să capete un început de tradiţie de relaţii, împrejurarea i/a displăcut ca o subaiternare, mai ales văzînd pe domnul Azner, prompt în răspunsuri brutale, nehotărît. Direc» torului i»ar fi venit mai bine să nu fie întrebat
                                                                    24 !
 ţi să dispară cadavrul cura o şti, absorbit de pâmînt, ca zahărul uzinei.
   Domnul Fink documenta cu datele din registru: Giovanni Turetini, născut la Palermo, tocilar. . . Catolic. De douăzeci şi trei de ani. Lucra în fabrică de doi ani. . . Angajat la Galaţi de domnul inginer Meurens Gérard. . . Bun lucrător. Mamă văduvă în Italia. . .
   Inginerul Gérard călca spre grămada de oameni, posomorit şi murmurînd:
   —     Islom de Dieu !. . . nom de Dieu !, . . Quelle sale journée!. - Je te l'avais bien dit, hein? que ce sera une sale journée. . . îşi spunea sieş ingi< nerul, care se sculase în ziua aceea fără chef. 7 en ai eu le pressentiment. . .
   —     Trebuie să anunţăm procurorul, zise domnul Fink, dînd cu ochii de căutătura enervată a donii nului Azner.
   —  Bien sûr, zise Gérard.
   —     Şi trebuie să înştiinţăm legaţia, familia. . . adaose domnul Fink. Aşa e corect, a subliniat directorul contabilităţii, observînd treptata impu= tare din privirea directorului general, care ştia că moartea lui Giovanni putea să aibă consecinţe.
   —     Ça va de soi. ■ . apăsa Gérard, C’est assez embêtant. . .
   Apărură italienii, cu pălăriile în mînă. Erau în fabrică treizeci şi doi. . . Ei vociferau cu ochii în sus la grupul de lucrători, consternaţi, pe cărămizi, şi care dăduseră drumul grinzii uriaşe, fără să se asigure că nu se găsea nimeni dedesubt. , . Contros versa nu putea, la ancheta domnului Azner, să lie imediat lămurită. A fluierat semnalul de în na inie sau după aruncarea traversei <\ , . Nu se putea să fi fluierat înnainte de terminarea repaosului de un sfert de ceas. . , Giovanni, un lucrător foarte conştiincios, nu arfi putut să seducă să cumpere mere şi să se întoarcă după sunare.
242
   —     Cine a condus echipa ? a întrebat domnul Fink
   —     Domnul inginer Pisko, au răspuns munci» torii din echipă, care ajunseseră jos. Ne»a chemat la lucru înnainte de fluier. . .
   —   Encore cet imbecile ! a strigat Gérard.
   Şt ii n du «se congédiât, nefericitul Pisko făcea exces de zel, ca să<şi dreagă greşeala şi să şi<o ispăşească.
   —     Bravo, domnule Pisko!. . . După ce eşti un dobitok, mai eşti şi un asasin! a strigat la el, cum venise să vadă, directorul.
   Inconştient, Pisko rîse şi zise pe nemţeşte;
   — Se face!. . . Să vedeţi cum îl scol eu de jos. Drepţi, Giovanni! nu eşti la teatru, eşti la fabrică! a zbierat Pisko la cadavru, voind să<l izbească în genunchi cu bocancul.
   Vărarul, care venise din urmă, ha prins de ceafa, ha scuturat şi ha aruncat înnapoi. . .
   —     Canalie! te trîntesc cu capul de pămînt, zise Oreste.
   De»abia putu pricepe atunci Pisko realitatea, iar Trestie văzu că orice intervenţie şi insistenţă a lui pentru menţinerea în serviciu a lui Pisko era zadarnică şi devenea stupidă.
   între cei de faţă erau si lucrătoarele de la împachetat, cu care contrasta silueta deosebită a Linei, amănunţit îngrijită şi cu o garoafă în piept. Dar domnul Azner îşi aduse aminte că e director şi că trebuie să fie riguros.
   ■— No!. . . a strigat. Nu mai lucră nimeni?. . . Se va scădea la plată o jumătate de ceas din săptă* mînă tuturor, domnule contabil. . . Asta face în total cel puţin o sută de ore. . .
   —     Ridicaţid şi duceţid pe banca din biuroul meu, porunci supărat inginerul Gérard prin Coşoiu.
   Domnul Azner ar mai fi voit să spuie ceva cu autoritate, dar privirea lui, întrebătoare ca o
24)
 imputare, se lovi de sprîncenele zbîrlite de ciudă ale belgianului şi de maxilarul strîns al lui Oreste.
   —     Dacă ar fi după el, adaos e inginerul, ar trebui săd aruncam la borhot sau în melasă.
   —     Ce/a spus?. . . a întrebat Azner, care nu pricepea franţuzeşte, pe Coşoiu, tresărind.
   — Lăsaţid, că e foarte supărat. . .
   — Nu dau voie să fie nimeni superat contra directorului în fabrica: asta nu se cheamă disţi< plină, spuse, ca şi cum ar fi despicat o scîndură, domnul Azner.
   Coşoiu strînse buzele, uscate ca mucavaua, şi un accent aspru i se ivi în ochi.
   —     Atunci trebuia să vă ceară voie şi Giovanni să fie ucis în serviciu. . .
   Coşoiu ştia unde nimereşte, şi directorul simţi împunsătura la locul exact, căci voia să eludeze răspunderea şi despăgubirea, portarul nu avea nici o îndoială.
   —     Mai erau cinci minute pînă la semnal. . . zise cu un ton silit, care afirma îndoiala, domnul Azner.
   —     Ceasul dumneavoastră merge prea adeseori prost, răspunse Coşoiu, iritat.
   —     Săd ducă la spălătoreasă! zise Oreste cu vocea lui cea mai groasă. Mai sînt şi alte lucruri de spălat în fabrica asta. . .
   Simţind că ţinuta poate să degenereze, domnul Azner s<a eschivat. . . Ii trecură poate pe dinainte cadavrele înnecate în drojdiile de zahăr, aşezate în conştiinţa lui Ia rînd, unul alăturea de altul, şi desluşi că întrmn singur minut putea să i se dezumfle autoritatea. . .
   —     Mă iertaţi, domnule Coşoiu, vreau să vă întreb ceva. . . se gîngăvi Ion Trestie, însoţindud cîţiva paşi. Pot să ştiu cine<i persoana ceea cu o floare la sîn?
244
   —     Ai zis bine « persoana », că nu seamănă cu celelalte lucrătoare. . . Am văzut că, pe furiş, n<ai mai stăbit/o din ochi. . . Nu te roşi. . . Am mai văzut ceva. . . adaose Coşoiu părinteşte. Se uita şi ea ţintă la dumneata. . .
   Trestie se roşi mai tare: nu văzuse, dar îi făcea mare plăcere.
   —     Să ştii că e o fată foarte cuminte. . . adaose Coşoiu. S»au aruncat ei, toţi domnii din fabrică, dar i/a pus cu botul pe labe. lia dat şi lui Azner inima brînci. . . Nu merge!. . . în fabrică e poreclită « Florăreasa ». . .
   —     E lucrătoare, nu<i aşa? voia să ştie, totuş, cu toată preciziunea, Trestie.
   —     Ca toată lumea deiaci, răspunse Coşoiu. La ambalajele de hîrtie, unde lucrează, îi zice « Dom» nişoara », ca dumitale « Domnişorul », toată lumea.
   Nici o bănuială necuviincioasă, nici o aluzie oblică din partea lui Coşoiu nu au venit să tur» bure însufleţirea laborantului. Secţia de ambalaj nu fusese încă vizitată de Trestie, şi clădirea din fundul âripii drepte, legată de uzină cu un coridor, îi rămase acum ca o literă mare, ornată cu volute, de Biblie, pe pagina cu textul încă netipărit.
   ■— Aşa puţină inimă are domnul Azner faţă de moartea unui lucrător căzut la datorie? s»a mirat laborantul.
   —  N»am mai putut să rabd. . . zise Coşoiu.
   Mislin, afară de limba lui de acasă, vorbea, precipitat, un grai internaţional patruped, ame* stecînd cuvinte nemţeşti bune, dar neînţelese, cu vorbe româneşti stricate, cu silabe de remini< scenţâ franceza barbară, împlinind intervalele cu gestul, legînd fraza cu intervenţiile întregii ana» tomii, cu umărul, cu mimica feţei, cu piciorul. . . Cînd şi»! întindea, uita de ce vrea să spuie, admi* rîndu»şi pantalonul şi rămînînd cu ochit la încăb ţămintea galbenă, încinsă cu ghetre cafenii. Se purta încă puţin această haină de căţel, peste pantofi.
   Prezenţa în laborator a lui Trestie ha turburat. Nu ştia cum trebuia să înceapă ca să<şi exprime nemulţumirea că totul era bine schimbat din loc şi că laboratorul era transformat. . . Examinînd încăperile amănunţit şi descoperind inovaţiile cîte una, surpriza din ochii lui se dezmeticea. . , Lua o hîrtie nouă, o mototolea şi o frămînta furios, arunca un scaun, îmbrîncea o masă. Tînărut din faţa Iui însemna o altă rînduială şi un stil pre* cizat. îl supăra mai ales că*L ghicea pe figură un semn de voinţă, care pe un om dizolvat îl întărită, ca un miros. Ideile lui confuz negative se zăreau din interjecţii înnăbuşite. Totul era bine, dar nimic nu era bun.
   Scaunele şi canapeaua, unde erau scaunele şi canapeaua^ Trestie a răspuns, la imputarea lui mută, ca un mut, arătînd cu braţul întins la magazie. Panourile, dulapurile, mesele, rafturile nu se mai găseau unde le lăsase cu trei luni mai nainte Mislin. Biuroul, limpede şi curat, aducea lumină, sertarele erau proaspete. Caietul jerpelit, de probe, cu încă multe file albe, pierise: oglinda dezordinei din laborator. Trestie observase, ascunse între date şi rezultate, formulele tip ale unui tehnician borfaş. El nu dăduse caietul la arhiva cancelariei, fără motiv. . . Pierderea caietului era,
246
vădit, o pierdere considerabilă pentru chimistul oficial al fabricii. . . îl căuta vehement, fără săd ceară. . . Un grafic bine desinat, pe un carton încadrat, se instalase în păretele de lîngă biurou. Altă inovaţie alarmantă : robinetele numerotate.
   Ceea ce scoase cu totul din sărite pe Mislin fu registrul perforat, de rapoarte. Fără să priceapă ce sta tipărit pe foi, una albă, una albastră şi alta trandafirie, purtînd cîte un ace la 5 număr, el simţea că se va exercita în laborator un control şi că o undă de bănuială îl împresoară. Simţi că începea o luptă, nesigur de echilibrul lui, ca un joc de popice, aşezat în picioare, dar pe care şi o minge moale, de cauciuc, îl doboară. Era ostenit şi angajat şi solicitat într<alte lupte. Parcă, tocmai din depărtare, venea în fuga mare spre el, mic deocamdată cît o mîţă, un bivol, săd ia în coarne, şi nu se putea feri, neputîndu;se mişca din iocul unde va trebui să fie ucis. . . Avea nevoie de ceva, de o măsură, de o atitudine, dar îi lipsea acum autoritatea, interioară şi colectivă, ca să le ia. Poate că, lămurit de intuiţii, ar fi. demisionat, ca să se dea singur deoparte din calea amenin< ţării, dar luase leafa înnainte, de la fabrică, pe un an.
   Lăsîndu»se dus de o ciudă sălbatecă, a scoborît scara într<un suflet. Se găsi în cancelarie dinaintea domnului Fink, care I<a primit cu o voce stinsă şi cu o răbdare în agonie.
   Cerù ca laborantul să fie îndepărtat numaidecît şi înlocuit cu o femeie din fabrică. . . Pentru, spălatul pîlniilor ruavea laboratorul chiar nevoie de un băiat cu scrutarea rece. Dar îi trebui mai puţin de un minut ca să vadă ce greş dă. Necăjit că nu şi*a putut stăpîni mînia cared umilea acum, Mislin îşi dete seama că nu?i mai funcţionează nici o frînă just. Domnul Fink nu crezu necesar săd dea răspunsul, care i-ar fi făcut să sufere
247
 mîndria poate că şi mai mult decît o tăcere con» cludentă. întors cu faţa»n fereastră, el urmărea ciorile, ridicate din pămînt, dar atitudinea Iui de absenţă îi permise chimistului să<şt afle un alibi şi să poată părăsi biurourile fără să salute, dar fără să zdruncine definitiv o situaţie ajunsă gingaşă. încercarea răzvrătirii neizbutite îl făcu dintr<odată subaltern.
   —     Ai văzut, tu, Haimovici, zise un funcţionar, că venirea laborantului modifică fabrica pe ne< simţite ?
   Calculatorii contabilităţii, brutalizaţi şi nedrep» tăţiţi, aveau în speranţele lor compensaţia neca; zurilor îndurate şi, într»adevâr, obişnuinţele şi datinele se dislocau rînd pe rînd, de la venirea în laborator a tînărului, pe care resentimentele practicanţilor şi<l asociau ca pe un aliat.
   Lui Mislin îi trebuia o lungă convorbire cu Trestie, şi nu o avea la îndemînă. Niciodată nuişi închipuise că ar putea să aibă nevoie de limba sclavilor în profesia lui, împlinită onoma* topeic şi cu porunca vocală, scurtă. Realizînd din toate lucrurile infima parte, deficitul general se însuma Ia un minus enorm. Ar fi voit să înveţe româneşte în treizeci de minute, răsfoind nervos cartea de buzunar, ceio ducea cu el în tren şi localuri şi în care frazele uzuale, neutilizate, aparţineau unui idiom de confecţie : « Ai dumi neata cheile mele?...» «Unde este pălăria mea?...» «Fratele vărului meu e fiul mătuşii mele. . . » « Doriţi cafea cu lapte, sau cacao? Eu prefer ceai. . . » « Cît costă acest obiect? . . . » « Drept înnainte şi Ia stînga e strada pe care o doriţi. . . *   « Aceasta este recipisa bagajelor
mele. . . *
   Toate capitolele purtau titluri de specialitate: Agricultură (f. ): Ackerbau (m.\ Marină şi Navi< gaţiune <f. ): Seewesen (n.>, Schiffahrt (f.). Ustensile
248
de bucătărie (f. pl.): Küchengerathe (m. pl.). . • Ouă. . . Salade. . . Un tapiţer negustor de mo» bilier: Ein Tapez.irer und AfobelhandUr. . . Teatre şl concerte. . . La nici o pagina a manualului, cu figuraţia rostirii cuneiformă, nu dete Mislin de capitolele ceil interesau şi care se rezumau în problema: Cum converteşti un laborant de labo» rator de fabrică de zahăr? Pînă la apariţia unei ediţii complecte a manualului de conversaţie, rămînea un gol ce trebuia acoperit de urgenţă, fără interpret indiscret.
   Mislin a încercat farmecul. . . Laborantul, adîncit în etichetare, lucra de»a»n picioare, la o masă. . . îi puse un scaun la spate, făcîndu»i semn, cu zîmbetul şi cu mîna, să nu se simtă stingherit de prezenţa Iui şi sa stea jos. . . Şua pus şi el un scaun lîngă scaunul gol. Laborantul a mulţumit din cap, a luat scaunele şi le<a dus Ia locul lor. . . Răsfoind vocabularul, Mislin dete de cuvintele csferu't şi fatigué. . . şi le»a pronunţat după rostirea figurată în dreptul fiecăruia, silabi* sind. . . în concepţia ce»şi făcea despre valahi, care vorbeau şi franţuzeşte, chimistul găsea o justificare la acest lux, atribuit oricărui român, ca o harmonica de gură.
   Se plimba în camerele laboratorului şi nu<şi găsea de lucru. . . Se uita de zeci de ori îm< prejur. . . Făcea cîte un pas, doi. . . Verifica fără voie scripetele rezervoriuîui, în care se acumula, degajat dintnun lichid, subt un clopot de metal, aerul gazos, canalizat pe tuburi pînă la becurile de ars. . . Zicea tare, numai ca să vorbească: « Gazotin ». . . Intra în camera neagră, cît un dulap, încăleca puţin scaunul şi întorcea ţeava de la polarimetru, construit cu pivot, ca o lunetă. . -Se apropia cu nasul de cupola de sticlă a micro» scopului. . . Deschidea geamul cîntarului de mare sensibilitate, în care un fir de sprinceană atîrna
249
cît un elefant. . . Avea mii de idei şi nici un cuvînt. . . Se învîrtea într-.un toc şi troznea din două degete, ca la ceardaş. . .
   Halatul alb, din cele două, făcute de laborant, atîrna bine călcat în cuierul de părete dintre uşi. . ,
   —Mersi, zise în sfirşit chimistul, care ura ca o cămaşă de forţă orice halat. Şi mai zise o dată mersi degeaba, ca la un birt dintno ţară străină, unde ţi»e foame dinaintea unei liste neînţelese şi zici : «, Sâ vă fie de bine », în loc de : « Poftă bună »... Puse mîna pe halat, ca degetul pe un fel de bucate la întîmplare. . . A încercat şi halatul, dar nu i s»a potrivit. . . îl elimina de< stinul. Şi<a simţit gura aspră, ca şi cum ar fi supt o bomboană de calaican. . .
   Trestie nu fuma în laborator. O idee de apro> piere: Mislin scoase un portofel cu ţigarete, îl deschise şi oferi. . . Trestie a refuzat respectuos. . . Daca nu putea vorbi, se putea căuta măcar o apropiere de atmosferă. . . E şi asta o elocinţă. . . Scoase din buzunar fotografii, . . Dar şi'a făcut singur amărăciune. Fotografia doamnei blonde nu mai era aceeaş pentru el şi a întors»o pe dos. Fotografia bătrînei Grăfin, maica lui, care trăia dintr>o pensie de mizerie la Briinn, isa adus în ochi umezeala melancoliei. . . Nu leja mai arătat. . . Orgoliul lui la strimtoare cădea în naivitate. . . Voia să(i arate lui Trestie ceva de.-al lui, ca o manifestare de prietenie, şi iiar fi arătat ciorapii, monograma cu blazon, brodată pe betelia pantalonului de pe dedesubt. . . Nu ştia ce să facă şi ar fi cîntat, dar nuâ venea să cînte. Ca să>l seducă pe laborant, era nevoie în gîtlej de un gîlgîît sonor, de primadonă sau de privi» ghetoare. . . Ar fi dansat, ca o baletistă, şi n<avea fustuSiţe. . . Nu mai trecuse niciodată prin stări sufleteşti atît de degradante. Sufletul i se uza
25 0
întfiun sfert de ceas ca o monetă, după o circu» laţie, prin degete tari şi tijghele, de douăzeci de ani.
   Se făcuse 12, ora prînzului, şi după o nouă răsfoire a lexiconului de conversaţie, Mis ti n îi propuse Iui Trestie, care lucra neîntrerupt:
   —  S’e 1er. . . Mânji, . . Afanjezavec mea.. . .
   Chimistul ar fi voit să stea la prînz cu Trestie şi sâ<i conrupa rezerva cu un şniţel, doar<doar în. timpul mesei se va produce vraja înţelesului clar al fCcnt'ersaticrisbtich;ului, . . Cu toată cuviinţa, laborantul a refuzat şi această camaraderie la nelocul ei. . . Fiuierînd fabrica de încetarea lucrului, cu răguşeala puţinului abur rătăcit în ţevile de încercare, Mislin se duse singuratec la cantină, urmărit de vocea alambicată a sirenei ca de trombonul grotesc al unei âsine, suită pe aco< perişul uzinei.
   După avizul tehnic al conducătorilor de secţii, adunaţi în cancelarie, fabrica putea să pornească. Toate măruntaiele funcţionau individual bine şi, prin deducţie, ansamblul nu putea să lase simţitor de dorit. Probele cu aburi nu făcuseră să asude nici una din miile de subsuori ale ţevăriei, şi toate gîtlejurile comunicau în bună coincidenţă. Auzul era mulţumit cu tonalitatea generală, com< pusă din sumedenii de naiuri şi viori. Bătaia motoarelor în ulei, la toate întîlnirile a două articulaţii şi mişcări derivate din mecanismul de pornire, era absorbită întrmn ecou ca de pas de cireadă şi care, pe un drum de pulbere moale.
   Riffler şt/a prezintat raportul de Ia sfecle Erau în ordine silozurile şi canalizările pe şanţuri, legate de spălătorul cu burghiu. Curăţind leguma de pămînt subt un torent de apă, un vagon odată, spirala ridica în acelaş timp, în mişcarea ei oblică,
                                                                          251
circulară, sfeclele curate, pînă la cuţite, corect, în dreptul maşinilor de tăiat ca fideaua, se arătau cîte două»trei sute de căpăţîni, odată, la rînd, şi automat dispăreau tocate, zdrenţe. Satisfăcător şi normal. Toată producţia trebuincioasă unei campanii de lucru era gata înmagazinată. Lui Riffler, gătit cu cizmele de călărie, licăritoare, înmînuşat în piele de căprioară şi purtîndu<şi cravaşa cu cap de cal ca un tic al mîinii drepte, îi răniînea, de»a lungul duminicii neîntrerupte, care începea pentru el odată cu adunarea orga» nizată a materiei prime la un loc, un singur lucru de făcut: să supravegheze circulaţia con» tinuă pe canale a clădăriilor de sfeclă, diminuate cu furcile în fiecare zi. Era o specialitate, şi o foarte grea specialitate, potrivită cu firea Iui de paşnică şi metodică energie.
   Inginerul cuţitelor a garantat bunul mers al rindelelor lui, cu şanţuri şi dinţi, şi exactitatea în strîngere a măselelor ce apucau sfecla şi o fixau orizontal Ia tăiat. El îngrijea şi filtrele» prese, în care lîna şi talaju! de sfeclă îşi lepădau zeama cenuşie, filtrată prin pînze şi var, primind o prealabilă deznegrire. Cu trei contramaeştri, el administra şi decolorarea lichidului fiert. Labo» rantul mai trebuia să ştie să aprecieze calitatea oaselor arse, subt denumirea de negru animal, importat, un adjuvant al curăţirii progresive a viitorului sirop.
   Inginerul electrician a putut să afirme că stăpî» neşte uzina deosebită a curentului, ea singura o fabrică, emoţionantă prin gigantismul roţilor de transmisie şi al dinamurilor, înlocuite, în timpul vacanţei, cu altele mai puternice şi mai mart. Conductele pe cabluri, rezistenţele, heblurile, tablourile succesive de siguranţă, arterele, vinele şi firele care duceau jarul rece al focului alb, aprins în globurile cu tungsten din tavane şi de
252
 la aparate, de pe galerii şi scări, din puţuri, din răspîntii subterane şi ateliere, funcţionau în insta» laţia lor nouă precis. Pentru o demonstraţie ime» diată, grupul directorilor şi şefilor s»a deplasat pînă Ia uzina de curent, pardosită ca un joc de şah, cu pătrate şi romburi, negre şi albe, căptu» şită pe tot înnaltul păreţilor cu faianţă. încăperea era ideal de curată şi luxoasă ca un sanctuar. Scoborînd un miner de contacte şi sucind patru întrerupătoare de porţelan din tablou, inginerul aprinse toate sectoarele interioare şi exterioare aie fabricii întregi, atelierele, biurourile, depou» riie, magaziile, cazărmile şi apartamentele. O exclamaţie de mirare fericită primi darul luminii, diamantată ca într;o constelaţie deasă, de univers, şi planetele albe, atîrnate de stîlpii de fier, înco< voiaţi Ia vîrf ca nişte cîrji episcopale romane şt care repetau luna plină deasupra ţinutului zahă» rului alb, de o sută douăzeci de ori.
   în specialitatea aceluiaş inginer intra şi reţeaua telefoanelor, ramificată pînă în cele mai pierdute unghiuri ale domeniilor zidite. Ea era instalată în întregime abia atunci, în vederea semnalizărilor imediate pentru ateliere şi laborator. Un accident la o ţeavă delicată putea să fie reparat numai» decît prin izolarea de cîteva minute a mădularului interesat, fără ca funcţiunea întregii fabrici să aibă de suferit, telefonul putînd să scurteze un ceas de lucru, cu ducere şi întoarcere de cîteva ori după scule, la zece minute. Din rezerva de organe supuse st ri căciulii lor repetate şi pregătite la cazangerie, o ţeavă putea să fie demontată şi montată numaidecît,
   O repetiţie generală era necesară măcar pentru onoarea profesională a inginerului electrician, care, suspendînd şedinţa ambulantă pe cîteva mi» nute, risipi grupul conducătorilor şi distribui şefii, unul cîte unul, la cîte un aparat, pe toată supra»
253
 faţa uzinei, de la sfecle pînă la ultimul depozit, pe puncte distante la kilometri între ele. Trezit de soneria telefonului, pe care ha crezut un obiect decorativ pe părete, Ion Trestie ssa speriat şi era să.i scape din mîna tocmai lentilele scumpe ale polarimetrului desfăcut, pe care le ştergea cu pielea de căprioară. Soneria Ssa repetat, şi el se duse la aparat. Inima i=a făcut o săritură. Glasul feminin care i*a spus: «Vorbiţi cu direcţia» îl mai auzise. Se putea să fie al ei. N<a cutezat să întrebe. A răspuns domnului Azner, care se punea în comunicaţie cu laboratorul.
   —     Se aude bine? a întrebat directorul genera), bucuros că aude.
   —     Foarte bine, răspunse Trestie, si!indu<se să înţeleagă.
   —     Desigur că domnul doctor Wolfgang Mislin nu e la datorie, zise directorul, apăsînd pe titluri şi pe silabe.
   —     Pentru moment, lipseşte din laborator, ha scuzat Trestie.
   —     Momentul durează de cîteva ceasuri. . . Allo! Atenţiune!. . . Luni dimineaţa la 6 porf neşte toată fabrica. . . Ai înţeles?
   —   Am înţeles, domnule director. . .
   Trestie nu ştia că, trebuind o telefonistă, plătită cu salariul unei lucrătoare, i ssa recomandat din cancelarie, pentru centrala fabricii, cea mai vioaie şi mai prezintabilă dintre toate — Lina Floră* reasa.
   A mai stat o jumătate de ceas pe lîngă aparat, ca să mai fie chemat o dată. Ar fi voit să ridice receptorul, dar teama că nu va şti ce să mai spuie după apelul « Alo! » ha turburat.
   Proba telefonică fiind încercată cu succes, mgi» nerul a fost felicitat cu mulţumirea pe care o dă omului harnic un adaos la puterile şi la mij< loacele lui de lucru.
254
   Toate echipele erau pregătite. Un neastîmpăr de ajun de bătălie animă şefii şi inginerii. Activi» tatea de luptă a tehnicii cu rădăcina pămîntului merita întnadevăr numele de « campanie >». Meu< rens Gérard simţea, la începutul fiecărui an de fabricaţie, o sfîrşeală, un trac de actor şi cîntăreţ, pasionat de meserie. « J'ai nul au coeur », îi răspunse directorului Fink, impresionat de paltdi» tatea lui. Sensibilitatea i se împărtăşea cu a cazan» giului Martin, un boem bătrîn, cu luleaua în gură, stinsă. Un singur por într;o ţeavă sau la o lipitură putea să dea naştere unui bucluc rami» Ecat: ţevăria şi cazangeria făceau parte din depar» tamentul inginerului Gérard, răspunzător de etan» şeitatea fabricii întregi. El nu mîncase de o săptă» mînă, fără gust la nimic, afară de glomotocul de tutun, trecut prin gură, de subt un obraz întnaltul, ca un abces negru al gingiei. Postise, şi, în felul lui, se ruga de izbăvire.
   Abia a treia zi, către seară, îi revenea o poftă de mîncare furioasă, care ţinea o noapte. Ştiin* du#şi fabrica în plină viaţă, el putea să se lene< vească, de luni de zile muncite greu, două zile, congediul lui de an întreg. Bine mîncat şi băut, el dormea douăzeci şi patru de ore încheiate, viEÎnd în pilota lui de puf că ţevăriile de orgă ale uzinei cîntă fără pauză imnul dreptului la odihnă. El putea sa se trezească şi să dea fuga la fabrică, noaptea, aproape în pielea goală, la oprirea unei singure artere de aramă din concertul activităţii, atît de complex ajustată îi fusese de experienţă urechea. Sarcina lui, în fabrica odată pusă la punct, era să £e de faţă. Cu mîiriile în buzunarele pantalonilor de catifea, cu bereta pe ureche, el călca meditativ dintr»un cap în celălalt al sălii centrale. Cînd striga o dată: « I\lom d’un nom!* sau: «Alom dune pipe!», însemna că auzul lui de şef de orchestră a mirosit ceva. . . Ştia, din
255
 locul unde se oprea ca să dea un ordin şi ca să repeadă precipitat, anume ce accesoriu de instru* ment începea să se sterpezească şi, neînşelîndu<se niciodată, căpătase o autoritate stăpînitoare, şi un respect superstiţios îl însoţea pretutindeni, de la direcţie pînă la salahori. Putea să se lipsească fabrica de toţi : singur Meurens Gérard era îndes* pensabil, zi şi noapte, în toată secunda, HI avea, pe lîngă priceperea tehnică şi disciplina riguroasa a muncii, patriotismul fanatic al uzinei şi a! meşteşugului, identificat cu totalitatea şi cu de/ taliul. Fabrica era ca a lui, rezultatele îl măguleau mai mult decît o recompensă personală. Din primul sac ieşit de la turbine, el aducea întot' deauna un pumn de cristale strîme în palmă şi le punea pe masa de sticlă a directorului general, şi bucuria îi era mare, ca şi cum şuar fi vîrît mîna în Calea/Lactee, şi din firmament ar fi scosio plină de stele. Era recolta de spice coapte a griului chimiei.
   Magazinerul Grabinsky, uriaşul slab, cu silueta nasului imens, ca o proteză de bal mascat, era şi el ia adunare, factor de mare însemnătate al păstrării marelui cules. Avînd răspunderea tuturor materialelor, de la cuiul « de cinci » şi de ia coala de aramă de subţirimea foiţei de ţigare, pînă la cele mai scumpe, şi a produsului întreg, de mii de vagoane, magaziile lui numeroase şi numerotate cu toate iiterile alfabetului, asociate cu toate cifrele, cînd nu mai erau de ajuns, trebuiau să fie ţinute în starea îngrijită a sălilor de chii rurgie. Memoria îi era cît şi trupul : de două ori un om. El ştia ce*i în fiece magazie, în fiece cămară şi pod, în fiece duiap şi sertar, în fiece despâr/ ţitură, ladă şi cutie, şi sutele de chei, pe verigi de toată mărimea, fără putinţă să fie vreodată confundate, erau sintaxa precisă a complicatei lui activităţi. Tăcut şi posomorit, el nu răspundea
256
decît la întrebările traduse în materie, în cantităţi şi volum, socotind că orice idee fără o magazie în dosul ei era o superfluitate. Ochii cenuşii, ca nişte mărgele minuscule, însămînţate în gropile frunţii cu sprîucene de stuf, îi dădeau expresia unui idol, care trebuia rugat mult ca să se milo* stivească, poate, cu o căutătură de linia orizon» tului mas jos.
   Domnul Azner ţinu obişnuitul discurs de început de an, îndemnînd inginerii şi şefii la lucru voios, făgăduind din nou gratificaţii le uitate, locul comun uzat al tuturor cuvîntărilor iui de pornire. Era sîmbătă după amiază.
   ■— Luni dimineaţă, toată lumea la posturi! zise directorul, dînd mîna cu fiecare din cei prezenţi şi scutufîndmi de mînâ.
   —     Numai domnul Mislin lipseşte, a observat directorul Azner. Nu a fost convocat?
   —     Lfa durut o măsea şt s.a dus la un dentist, în oraş, a răspuns Coşoiu.
   —     Absent, totdeauna absent, spuse domnul Azner.
   Mislin se ascunsese în apartamentul lui din fabrică, repetînd, intram tratat de Fresenius, Îndaî toririle unui şef de laborator nepăsător şi buimac. Nu mai pusese mîna pe cartea asta veche, de zece ani, şt pierduse din vedere pînă şi termino< logia.
   —     I<a fost frică să mai dea ochii cu directorul, de Ia accidentul lui Giovanni, a explicat Coşoiu inginerului Gérard, şi directorul îl evită şt el.
   —  A4ais il est fou, gaillard. . . spuse Gérard.
   Cu mîna pe la tîmplă, inginerul făcu semnul
caracteristic care indica scrinteala, şi fluiera.
   —  Que vcuUztvcus!. . . a încheiat Coşoiu.
   —     Fiecare doarme cum îşi aşterne. . . a încheiat Grabinsky, care ieşise din cancelarie cu ei. Dar ce vă vine să rîdeţi aşa?
257
 Coşoiu ţi Gérard izbucniseră întnadevăr. Nu mai auziseră vocea mărăcinoasă a magazinerului de mult. . .
 —     Vorbeşte rar, ca Dumnezeu, zise inginerul, şi atunci în sentinţe. . .
 Molatec şi biînd, Grabinsky se despărţi de ei lîngă o movilă de sfecle, zicîndude cu un glas milenar:
 —   Vă credeam oameni mai serioşi. . .
    Începînd lucrul, eprubetele s<au grămădit şi excedau tabietul şi lenevia tolănită a domnului Mislin. Doi băieţi, Trestie fi ajutorul lui, instruit de el, aduceau succesiv mostrele de apă ţi aburi condensaţi, în cantitate. Un singur operator nu putea să biruiască atîtea tuburi cîte cotropeau întno singura oră masa cea mai lungă din labo* rator, dar, la fiece intrare de probe noi, sticlele erau goale, pentru spălat. Pe furiş, doctorul Mislin le vărsa la canal, oprind cîte una din cînd în cînd. Rezultatele fictive erau însă înscrise pe rînd într>un caiet personal al doctorului chimist, — formularele fiind înlăturate de cum au început să apară cifrele de analiză.
    —     Se coşonri, zise cu dispreţ Mislin, în ce fel de limbă nici el nu ştia, aruncîndu<le pe o poliţă, undeva. Căutase în dicţionar corespondentul ideii că foile constituiau o porcărie, şi l<a găsit cu pronunţia lui.
    Din elementele de franţuzească muncite confuz, Mislin nu putea deosebi verbele connaître şi savoir şi înlocuia cu inocenţă pe savezwctts? cu connaissez.
    —  Vctâr nom? zise apăsat Mislin.
    —  Ion Trestie, răspunse laborantul.
    Numele Trestie l<a încurcat. Stătu puţin să răspice.
    —     Ion se Jart. , . vui? Conesè. . . Jart. . . moa Cheminer, toa nori Chemiker. . . toa Laborant. . . moa Douter. . . toa. . . Rumăner. . .
    Trestie nu dete nici un răspuns. Ar fi vrut să răspundă cu cîtă nemţească păstrase în incer< titudirule lui : <ţ Mein Herr Chemiker, ich bin ein Tzigetmer ». . . Cu mîinile în buzunare şi făcîtid un compliment şi o piruetă pe călcîie în dreptul unei ferestre cu sute de speteze pătrate, de fier, Mislin cînta un început de romanţă personală:
                  -  Mamuliga, Mamulai,
                  Verjluchte Walachei.
                                                                259
   Apoi, într/o limbă peticată şi cîrpită, şi<a schimbat dulceaţa tonului şi a ideilor. Abilitatea lui de căruţă de chiristigerie, cu prăjina cozii rigidă, şi care se întoarce dintr«j bucată, i»a dat lui Trestie siguranţa că doktèrul se vedea încolţit. . . Intenţia lui era să conrupă pe laborant cu tot ce are o inteligenţă proastă la înde mîna mai trivial, echiUbrîndu<şi silabele amorfe si preocu» parea brută pe insuficienţele unui salariu modest, rără să fie silit, chimistul îşi arăta măruntaiele unei conştiinţe de vierme şi, văzîndu»! pe Trestie zbîrcind din nas ca de o duhoare, avu sensaţia că apucase cu degetul un tăciune roşu şi<şi trase, arsă, mîna înnapoi.
   —     AIon, , . dtzè. . . Direktèr. . . Juif. . . rien,
   Întrebînd directorul la telefon, după amiază, cum se arată scursorile după cîteva ore de lucru, Mislin a răspuns pe nemţeşte că totul e în perfectă ordine. Dar închizînd receptorul, rosti aproape franţuzeşte cuvîntul «.Juif! » adresat rasei căreia îi aparţinea domnul Azner. Cîteva sute de epru> bete au fost spălate în prima zi, fără să scoată Trestie şi să i se spuie un cuvînt. Mislin se resemnase să nu mai comunice cu laborantul, cu toate că vecinătatea ochilor lut, în care se petreceau cîteva semne nedescifrate, dar de un singur sens, îl supăra cu atît mai mult cu cît nu se simţea în stare să Ii se împotrivească.
   Seara, chimistul trebuia urmat pentru lucrul de noapte de un alt chimist, aşteptat de Ia Pesta, dar care nu s*a prezintat la post. în preocuparea să rămîie singur stăpîn pe laborator, Mislin lucrase cu abilitate la sediul central şi s<a scăpat de el. Motivele erau nenumărate şi, la Pesta, doctorul, care a ştiut să se insinueze, era protejat de cel
260
mai mare acţionar, un metalurgist interesat la toate industriile central europene.
    Fabrica nici nu pierdea, nici nu recupera mai mult zahăr decît sta în puterile ei, în douăzeci ţi patru de ore decît în douăsprezece, şi un a! doilea chimist, inutil, da naştere şt la mai multe cheltuieli. Spiritul de economie al puternicului acţionar a ştiut să pre» ţuiască grija de risipă a protejatului din România.
    La ieşirea de seară, Trestie a întîrziat într<adins şi, oprinduîşi ajutorul în laborator, a lucrat pînă la miezul nopţii din nou probele găsite bune. Deficitul era prezent şi vădit: toate apele de evacuare conţineau zahăr în proporţii nepermise şi într<o măsură revelată, pînă la dozarea cantita» tiva, de cercul violet al lichidului, tratat cu stre» curarea pe paretele tubului de sticlă a unei pică» turi de acid sulfuric. Pînă ce întîia materie dulce avea să ajungă îngroşată la coacere şi cristalizare, mai lipseau cîteva zile, şi se găsea pe drumul pierderilor în masă. Ce trebuia să facă laborantul, să tacă, sau să intre, el, un ignorant, cu chimistul într*o situaţie de conflicte, care nu se ştia unde putea ajunge? Tăcerea ar fi fost o semicompli* citate. Sau poate că inexperienţa laboratorului ha înşelat.
    A înmulţit probele, lea verificat, le<a refăcut de sute de ori. Rezultatul rămînea identic.
    A treia zi, la prînz, mîncînd la Coşoiu, Trestie era confuz şi trist.
    —     Nu prea te văd în apeîe dumitale, a con< statat Coşoiu, De vreo două zile încoace nu/mi place că fugi de toate întrebările mele. Aş fi voit $ă<mi spui cum te împaci cu chimistul, şi ai schimbat vorba de cîteva ori. Te<am cercetat cum îţi umblă mîna, şi nu<mî răspunzi. Ai ceva. Ce ai, şi de ce nu spui?. . . Aş bănui că eşti amorezat, dar chiar de<ai fi, ai altfel de cap decît de om îndrăgostit. . . Nu trebuie să roşeşti, e
                                                                  261
 vîrsta dumitale. . . n>o să aştepţi pînă la anii mei. . . Atunci nu se mai prinde de inimă nimic.. • Omul a văzut şi a înţeles cum merge viaţa. . . Ca să ne placă, trebuie să ne grăbim a ne înşela. . . Pe urmă, dacă am întîrziat, nu ne mai place, şi rămînem ca bascula de la poartă, simţitori numai la greutate. . . — Ce ţi<am spus eu, Célestine?. . . Simpaticul nostru pensionar e îndrăgostit!
   —     Poate că ar fi ţi asta adevărat, dar mă mun< ceşte ceva mai grav. . .
   —  Ce<ar putea să fie, Doamne, aşa de grav?
   —     Vream să vă spui că trebuie să plec din fabrică şi să mă apuc de altceva. . ,
   —     Mi<ai mai spus asta o dată, şi de două ori pe rînd nu merge. . . Ce fel? Aşa ştii să reacţio* nezi dumneata faţă de micile neplăceri ine vita; bile, dînd bir cu fugiţii?. . . Asta se poate chema o sinucidere înceată, să renunţi şi să mori cîte niţel Ia fiece eveniment. . . Hai, spune, ce te mai apasă?
   —     De spus, trebuie să vă spui dumneavoastră. . . Vă sînt dator această sinceritate, şi o sînt dator şi conştiinţei mele. . ,
   —     Bre! cîtămai introducere!. . . Ia să vedem. . . în definitiv, Mislin nu e un om aşa de antipatic. . . şi poate că e şi binecrescut. , . Numai că puţintel cam zevzec. . . Dar asta nu ne priveşte, nu este aşa?
   —     Tocmai de Mislin e vorba, zise Trestie, suprimînd pe << domnul ».
   —  Te/ai certat cu el?
   —     Nu. Nici nu s*ar putea. . . Nici nu aş avea limbă în care să mă cert cu el, şi, personal, nici n<aş avea de ce. . .
   —  Atunci?. . .
   —     Mi se pare că, odată, după cîteva observaţii făcute de mine, vsaş fi strecurat o aluzie la el.
   —  Da? Nuîmi aduc aminte. . . Cînd?
262
   —     Mai demult. . . Găsisem în laborator nişte note de lucru de/ale lui şi mi s»au părut suspecte. . .
   ■— Asta să<ţi fie amărăciunea. . .
   —     Vorbesc serios, domnule Coşoiu!. . . Mislin e incorect. . . Nu vreau să caut alte cuvinte, căci aş putea să par impertinent. . .
   —     Am auzit. . . A despărţit o femeie de soţ. . . i<a pus un copil în burtă şi a părăsitfO. . . Pe fran< ţuzeşte, «în burtă» se zice, mai decent, «.dans le ventre ».
   —     Asta nso ştiam, şi chiar dacă aş fi ştiut, aş fi zis că e numai o canalie. . . E altceva, zise Trestie, şoptind, ca să fie abia auzit: rezultatele probelor lui sînt falsificate. . . Curge zahăr la gîrlă cu toptanul, şi el raportează: «Bine»...
   —  Ce spui?. . . Eşti sigur? Nu e o eroare?. . .
   —     Aş fi dorit să fie o eroare şi aş fi. preferat să fiu un laborant prost decît omul descurajat care stă în faţa dumneavoastră. Am repetat de sute de ori analizele lui, date ca bune. . . Noaptea de ieri am petrecut/o întreagă, după alte nopţi, în laborator, obosit, dar îndîrjit. Vream să văd dacă pot cu conştiinţa curată să mărturisesc că nu mă înşel. . . Ca să fiu cît mai treaz ta minte, şi să nu adorm, căci abia mă mai ţin picioarele, mi/am făcut injecţii cu cafeina. . . Dragă domnule Coşoiu, nu m*am înşelat, e absolut adevărat. . . Mislin e un bandit, şi eu trăiesc o tragedie i\eno< rocită. . . Nu pot să mai stau. . . Dacă dau lucrurile pe faţă, mă tem de mine, să nu mi se pară iar că sînt un vulgar denunţător. . . Să ştiu, şi să ascund, iarăş nu pot să rabd. . . M.am chib< zuit, şi nu pot scăpa de încleştarea în care mă zbat decît plecînd pe ici încolo. . . N<am cel puţin calificarea autorizată de a controla şi aprecia pe un şef a! meu direct. . .
   Doamna Célestine, care a stat să asculte, zise pe franţuzeşte:
   —     Nu ţi<am spus de Ia început că dumneata nu eşti un om pentru fabrica asta?
   —     Spui prostii! răspunse Coşoiu. După judecata asta, nici noi nu sîntem potriviţi şi, slavă Dom* nului, stăm de<atîta vreme în serviciul fabricii. . . ţi, dacă<mi dai voie, am făcut aci treabă cinstită şi bună. . . Nu<ţi aduci aminte cît fura por» tarul dinaintea mea, de acord cu fostul maga< ziner?. . .
   —   Ce mă învăţaţi sa fac? zise Trestie.
   —     Dacă vrei să m<asculţi pe mine, ca pe o femeie, nu te uita la coţi spune bărbatul meu, care si a deprins. . . Ideea dumitale e cea mai bună, fă<ţi bagajele şi apucă<te de altceva. . . Şi vino din cînd în cînd la dejun. . .
   —     Tu tnècoeures, ma pauvre femme, răspunse Coşoiu. Adevărul este că problema e gravă. . . Nu pentru dumneata, ferească sfîntul! Pentru fabrică şi pentru chimistul ei. . .
   —     Singurul meu merit, oare, e să fiu exclus dintno problemă găsită de mine? Sufletul meu n<are voie să sufere şi el de această împrejurare?
   —     Îartăîmă, nu vreau să spui asta. . . Insist că situaţia dumitale e clară şi onestă, fără colabo* rarea obscurităţilor de conştiinţă. . .
   —     Dar ce fac? Că, iarăş, nu pot lăsa să întîrzie starea de acum. Aş deveni vinovat. . . Ştiţi că foile mele, înfiinţate tocmai pentru un control exact, au fost aruncate. . . La venirea mea aici am găsit un caiet care mi.a inspirat necesitatea foilor, un caiet foarte suspect, de anii trecuţi, al lui Mislin. Liam luat şi ham dat în păstrare la arhivă, într.un plic închis. . . Ei bine, aceleaşi date false şi acelaş sistem de date false figurează pe o foaie de analize, ca în toţi anii trecuţi. Direcţia a fost convinsă să creadă că pierderile fabricii nu se pot controla Ia aparate. Mislin nu analizează nimic, arunca probele la canal, fredonează cu mîinile la
264
 jiletcă, îşi trage bretelele, se contemplă în oglinda de buzunar, se uită de mii de ori la ceasornic şi înşiră cifre şi date imaginare. . . Procentul de zahăr în lături e scandalos de mare. . . Şi, spun drept, nu văd altă soluţie. . . trebuie sil plec. . .
   —     Dă lucrurile pe faţă, cavalereşte, zise Coşoiu. Dacă analizezi oleacă şi împrejurările, cu aceeaş corectitudine cu care ai căutat zahăr în drojdii, apoi, draga domnule Trestie, ai să ajungi la concluzia că dumneata ai fost angajat de fabrică, nu de o persoană anume din fabrică, şi că scrupu» lele de sensibilitate n<au ce căuta într<un schimb precis de servicii. . . într<alt fel, raporturile nu mai joacă între ele, şi înţelesul lor se descomi pune. Nimeni n>ar mai datora lucrului de care este legat nimic, şi din sentimentalism şi exces de raţionament am ajunge la falsificarea tuturor noţiunilor de răspundere şi de contract. . . Dunru neata eşti dator să raportezi. . . Ţi<e frică?
   —     Să#mi fie frică să afirm deschis? Pentru ce? Numai acţiunea afirmării care tăgăduieşte îmi displace. . .
   —  Ţi*ai scris rezultatele?
   —     Le am la mine. . . Ora, minutul şi locul. . . precis şi de mai multe ori. . . pe rînd. . . Uite, răsfoiţide. . . Sînt sute de date. . . Directorul nu m<a întrebat nimic, şi cum aş fi putut să fiu în< trebat? Să mă duc eu, cu ce autoritate? să«i spui : « Domnule director, am controlat pe chimist şi am văzut că minte. . . » E foarte greu. N<aş putea suporta să mă puie la îndoială sau să mă dea afară din biurou. . . Căci în drumul datoriei, pe care nn>l precizaţi şi pe care îl cunosc, la urma urmelor, şi eu, mă izbesc de atitudinea domnului Azner. . . Acest domn iritabil mă suferă în silă, îmi caută pricină la toate celea. , . O filipică de ironii nu mi<ar conveni defel, şi fiindcă aţi vorbit de reacţiuni, v«aş spune că aş reac<
265
ţiona. . . Şi tot ar trebui să plec. . . Nu»i mai bine să plec fără o reprezintaţie de adio?
   —     Dacă s<ar putea să se întîmple una ca asta, aş pleca şi eu cu dumneata. . . n*aş mai sta Ia gînduri, zise Coşoiu întăritat.
   Doamna Célestine avu o înviorare.
   —     De cînd crezi că<i bat capul să ne retragem? zise doamna Coşoiu. Avem lîngă Toulouse o moşioară de toată frumuseţea. . . N*aş vrea să mor la Topliceni. . . Ai veni şi dumneata cu noi şi ai cunoaşte şi pe Marcel. . .
   —     Nevastă<mea, zise surîzînd Coşoiu, are con» cepţia vieţii patriarhală. O să<ţi spuie, de pildă, ce atîtea războaie, cînd lumea se poate înţelege frumos şi poate trăi într;o eternă fraternitate ? De ce atîta duşmănie pe faţa pămînt ului? Nu putem trăi, ca în icoanele catolice, ca nişte mieluşei ? în car* tea ei de rugăciuni o să vezi o figură în culori : un miel duce pe umăr, şi»l ţine cu laba dreaptă de vîrf, un steag alb, cu o cruce brodată pe steag. . .
   —     Nu ştiu ce tot are cu religia mea, ursul ăsta. . . zise doamna Célestine. Mă cenzurează de mai bine de treizeci de ani.
   —     Dar tu ştii, Célestine, că glumesc. . . zise Coşoiu cu părere de rău. — M*as gîndi să vorbesc eu cu domnul director, în locul dumitale. . . Intrarea dumitale de«a dreptul în cauză e întnai devăr delicată. . . Niai să rişti din candorile cugetului dumitale nici una, adaose cu un zîmbet plăcut. Băieţii de pe vremea mea au crescut, nu mai sînt băieţi, sînt fete mari. . .
   —  Alţii spun dimpotrivă, că s»au obrăznicit.
   —     Depinde. . . spuse cu dragoste cumintele Coşoiu.
   A doua zi, disj de (dimineaţă, laborantul găsi pe domnul Azner în laborator. . . El lua meticulos
266
 cunoştinţă de toate reformele distribuite cu gust ţi claritate ordonată de către laborant. Erau com< binaţii şi serii, în monotonia uniformă de mai nainte, vesele şi inteligente, şi schimbări de amă< nunt variate. Trestie se auzi întrebat cu o voce severă :
   —     Eşti absolut sigur. . . n<ai nici un fel de îndoială?. . .
   —  Sînt sigur, domnule director. . .
   —  Dă<tni foile domgniatale. . .
   Domnul Azner le desfăcu şi le puse reîntocmite în buzunar. Citi graficul robinetelor, ceru probe de Ia numerele de încrucişare. Intrînd, domnul Mislin fu consternat să găsească pe director în cămaşă, cu mînecile suflecate, între sumedenii de flacoane şi pipete. Directorul nu răspunse la salutul lui graţios. în orice altă împrejurare, chimistul, care fusese, în neamul lui ales, şi spa< dasin, i*ar fi cerut socoteală. Tăcu şi voi să puie un halat. . .
   —     Nu e nevoie, zise directorul. Deocamdată o să lucrez eu. . . Vreau să caut ceva, pe care l<am şi găsit. . .
   Văzîndu<l că îmbracă halatul de schimb al iui Trestie, domnul Azner nu se putu împiedica să rîdă. . . Mînecile îi rămîneau puţin mai jos de coate, nasturii nu se ajungeau, pe pîntec, cu găurile, şi cu poalele scurte; în anume parte a dosului, chimistul aducea aminte burduful de brînză.
   —     Ai ţinut, zise domnul Azner, să*mi faci o plăcere în plus. . . Eşti foarte reuşit. Un rol de clovn te>ar fi prins mai bine decît o figuraţie de chimist.
   Mislin îngălbeni, muşcîndu<şi mustaţa abia ieşită din bandaj. El purta cotlete, o prelungire tunsă scurt a perciunului, dar lăsată din brici pînă la nivelul obrazului şi retezată cu un colţ de echer
267
pe maxilar. In dimineaţa aceea, pe vîrful nasului pătrat ţi pielea de subt ochi, lăbărţată, înfloreau vine roţii, de trînji. Voi să se comporte amabil şi servii, dînd la îndemîna directorului sculele fine, de care ştia că are trebuinţă. Chimistul avea speranţa că domnul Azner ntavea să<şi mai aducă aminte amănuntele, de cînd nu mai practicase operaţiile de laborator, dar era din ce în ce mai speriat că nu scapă din vedere nimic. . .
   —     Domnule Mislin, a observat directorul, tre< cînd la luneta de dozare a unui tub umplut, fabrica nu te»a angajat laborant. . . Te»a plătit ca pe un doctor în chimie fi a semnat cu dumneata un contract. . . pe care pot să spun în parenteză că nu Uam aprobat. . . E opera protectorului dumitale, care n<a voit să se consulte cu nimeni. . .
   —     Dar de ce<mi spuneţi toate acestea, ţi tocmai azi? zise cu o distincţie abstractă Mislin.
   —     Foarte simplu. . . Pentru că azi te<am prins. . . Domnule doctor, nu eşti un incapabil, eşti un nemernic.
   Necutezînd să replice directorului, Mislin şi»a deschis braţul şi palma, ca săd lovească pe Trestie.
   —     Mîna jos! a strigat directorul, apucîndud de cot. Cred că nu ţii să te trimit în lanţuri pînă la Peşta. . . Laborantul te>a controlat fără să;i fi spus eu, e adevărat. Dar tînărul pe care vrei săd murdăreşti cu mîna dumitale, ssa devotat, a lucrat toate nopţile astea în laborator. . . Ştiam, şi l<am lăsat să lucreze, nu L-am influenţat. . . Mi<au raportat inginerii de serviciu, şi ham lăsat. . . Am voit să ştiu. . . Dacă erai o javră, cum te<am crezut întotdeauna, însuşirile dumitale aveau să iasă singure la lumină, de la sine. .. Am ştiut din prima noapte de lucru, pe faţa îngrijorată a copilului acestuia cinstit, turburat de tot ce a găsit falsificat şi criminal în lucrul dumitale, că rezultatele îţi erau defavorabile. . .
   —     Ma voi duce imediat ia Viena, să raportez şefilor dumitale. îţi atrag atenţia, domnule Azner, că m<ai insultat grav şi că asemenea lucruri au fost plătite, cînd s<au putut excepţional petrece ascendenţilor mei, chiar cu infectul sînge jido< vesc...
   Strămoşii blazonului au sărit toţi din morminte deodată, în armură medievală. . .
   —     Primesc palma pe care ai buna*creştere ari» stocratică să miso dai şi mie în. plină figură, dar va li cea din urmă palmă a dumitale, zise Azner.
   Se duse la cuier şi scoase portofoliul din câptu< şeala hainei.
   —     Am aici nişte telegrame de la tovarăşii dumi* taie. . . Limbajul lor mi»a părut foarte ciudat. . . Telegramele ţi«au venit dumitale, care erai absent din fabrică, nu mie, care eram prezent. . . Am avut o surpriză stupefiată. Am pus să se facă cercetări dacă intuiţiile mele erau îndreptăţite, ca să ştiu bine de nu cumva greşesc. . . Şi am dat de toată banda. Uite aci raportul detaliat. . . Nu am crezut posibil, am aşteptat, mi<a fost groază şi de situaţia dumitale şi de momentul pe care îl trăiesc cu dumneata acum. Am refuzat să cred că te plăteşte consorţiul « Brünn » ca să ruinezi fabrica asta. . . Mai ai ceva de spus jidovului Azner?. . .
   Mislin s>a prăbuşit pe scaun. . .
   —     Cere telefonul domnului Fink, zise rece domnul Azner lui Trestie.
   în dramatica emoţie cared făcea să tremure, Trestie nu s<a simţit în stare să mai încerce şi emoţia telefonului,
   —     Ridică telefonul, şt<ţt răspunde singură cen» trala. . .
   Trestie avu o sinceritate zdrobitoare:
   —     Nu pot să«l ridic, vă rog să mă iertaţi, dom< nule director. . .
269
   Directorul, cu un surîs faţă de ceea ce socotea să £e o confuzie intimidată, ceru telefonul el.
   —     Domnule Fink, a hotârît directorul în aparat, domnul Mislin este congédiât. . . Calculaţi îndată toate sumele pe care le datorează fabricii şi adre* saţi o cerere la Parchet. . . Domnul Mislin va fi trimis să stea acolo unde îl cheamă preferinţele dumisale. — Şi cu cruzime adaose, pe cînd Mislin căuta cu ochii un flacon, care nu mai era fiber, de cînd orînduise Trestie otrăvurile într<un dulap cu cheie: Sper însă că nu o săd piardă fabrica de tot. Mai are timp să se întoarcă peste cîţiva ani. . . Ia vărărie. . . încă ceva, domnule Fink,
—   zise domnul Azner si, de data asta pe roma; neşte, ca săd ofere lui Trestie o satisfacţie inie* diata la ameninţarea cu palma, — laborantul va ţine provizoriu locul de chimist, pînă la numirea unui titular de zi, trecînd după aceea de noapte. . . îl veţi înscrie în registre cu salariu lunar, socotit chiar din ziua cînd s<a prezintat în fabrică: trei sute lei pe lună. . . Şi pentru că domnul Mislin văd că nu se mai poate ţine pe picioare, trimiteţi vizitiul să*l scoată din laborator şi, apoi, cu gea* mantanul, din fabrică. Astă.seară domnul Mislin nu mai doarme în fabrică, şi apartamentul dumi< sale se va da domnului Ion Trestie. . .
   Pentru întîia oară laborantul era numit « domnul Trestie» de către director, . .
   —     Domgniata rămîi aici, Ia lucru, îi zise Iui Trestie. Pune<te în legătură cu injinerii şi semna» lează fără întîrziere defektele. . . pentru reparaţii. Sînt sigur că de azi înnainte această fabrică va fi sănătoasă. . .
   —     Mi'e spaimă, domnule director, şi ruşine să vă mulţumesc, zise Trestie, sfirşit.
   —     Nu, domnule Trestie, domgniata eşti un om. . . şiiî dete o strîngere de mînă apăsată, cu francheţe. Nu mi»am făcut decît datoria.
270
   Şi pe cînd în Mislin se răsturnau şt viitorul şi trecutul Întfîo singură groapă, o viaţă nouă a şi început în laborator, unde inginerii şi contra» maeştrii convocaţi telefonic de Trestie s<au grăbit să se adune, ca să ia instrucţiile comandate de analize. Ei trecură pe lîngă Mislin, care se silea să părăsească localul, aproape paralitic, ca pe lîngă un mort şi fără să»l vadă. Brusca scufundare a unuia şi ridicarea celuilalt avusese timp să ajungă la urechea tuturora.
   Iar Trestie simţi la urechea lui, de şapte ori, de cînd a trebuit să ia contact cu conducătorii uzinei, convocaţi, şoapta telefonistei, ca nişte sărutări pe întuneric.
   Zece zile de sforţări colective, dirijate crîncen de voinţa lui Trestie, care ma mai ieşit din uzină, dormitînd, cînd îl copleşea oboseala, pe o margine de balustradă, pe un colţ de masă, întrmn cot, au întinerit fabrica deplin. Muncitorii, contra» maeştrii şi chiar inginerii, care, ca intelectuali, au fost cei din urmă să<i recunoască în viaţa fabricii stăpînirea, au căpătat pentru Trestie o dragoste adevărată. Randamentul secţiilor a corespuns cifre» lor ştiinţifice şi totalului general.
   Medicul fabricii venea de două ori. pe săptă» mîna la infirmerie. Impresionat de exaltarea mala» divă a nervilor noului chimist, i»a găsit o tempe» ratură excesivă şi a cerut direcţiei, pentru el, un răgaz de tratament. Cel puţin zece zile de odihnă nu erau, după avizul doctorului, prea multe, şi<i trebuiau neapărat acordate. Faţă de tot ce realizase Trestie cu un fanatism care l<a izbit, domnul Azner n<avu de făcut -nici o obiecţiune, şi analizele au fost făcute chiar de director. Apoi, rănile identificate şi tămăduite definitiv ale fabricii, era asigurat că nu se vor deschide atît de iute.
271
   Trestie a primit greu, cu toate că extenuat şt simţind că i se dilată inima şi capul, şi s*a închis în noul lui apartament, mai dosnic decît fosta lui odaie de Ia început şi lipsit de priveliştile depărtării. Dar, legat telefonic de fiecare grup de operaţii, putea să urmărească pulsul fabricaţiei, pe cînd al lui bătea halucinant. La orice primejdie, el putea să     sară de pe  canapea    în laborator, gata
la un apel      de telefon.
   Medicul      şi»a făcut  zilnic datoria,         şi fabrica
toată, pînă     la domnul   Azner,     lua cu      sinceritate
îngrijorată parte la simpaticul ei bolnav, de acum răsfăţat. Directorul însoţea medicul în vizitele lut, inginerul Gérard s<a strecurat cîte puţin pînă la căpitîiul bolnavului, a venit să>l vadă omul de la melasă, inginerii nu I<au ocolit, şi Coşoiu i»a trimis de două'trei ori pe zi cafeaua, felia de cozonac, supa, laptele şi legumele gătite de doamna Célestine. Pe o farfurie, din cînd în cînd, îi punea şi cîte un cuvînt de bună însănâ* toşire, scris pe un carton în dosul unei icoane mici, trandafirie şi încinsă cu aur. Doamna Céf lestine şi doamna Gérard au venit odată împreunâ, una cu un buchet de flori şi cealaltă cu un flacon de apă de Colonia originală.
   După patru zile, temperatura scăzînd şi Trestie simţindu<se mai proaspăt, îl fura gîndul. Tele» fonul de lîngă el îl îndemna la o tovărăşie pe care o refuza. Firul nud venea numai pînă la ureche; îi trecea, fără să vrea, dar şt fără să<l înlăture, prin inimă, ştiind unde duce din odaia lui. De mai multe ori şi»a întins mîna către aparat, ca spre claviatura unut pian, dar şi>a tras<o înnapoi. îi plăcea muzica, şi nud plăcea romanţa. îi lipsea un glas, şi nu voia săd stîrnească, de teamă să nuă lipsească glasului un semiton. Ştiindu<şi sensi» bilitatea susceptibilă şt capacitatea de suferinţă secretă complicată, îi era groază de spasmul
272
dezamăgirii. Femeile pot fi frumoase sau vulgare, la fulgerarea unui singur surîs. Dezlipirea buzelor poate să semene cu un fluture diafan sau să tră< deze o broască. Vorba: taina tainelor. Cade o frunză cînd nu trebuie şi veştedă o floare sprin» tenă pe tulpina ei ca o mărgărită, şi cînd ţwa murit o floare, cadavrul ei delicat a rămas în tine. Al cui putea să £e cîntecul pe cared cînta bunicul, cu chef, la Se veri n?
                  Intr<o grădină,
                  Subt o tulpină,
                  Creştea o floare Mirositoare. . .
                  S#o rup, se strică,
                  $,o las, mue frică.
   Nici Paul Verlaine nu era străin nici de cîn< tecul bunicului de lîngă Adakaleh, nici de sufletul Iui Trestie, scriindu<şi versurile lui:
                  J’ai peur d’un baiser Comme d’une abeille.
                  Je souffre et je veille Sans me reposer. . .
   Scena mută, pe care o juca de cîteva ori Trestie pe zi, începea cu un surîs în perina de mătase, un dar al doamnei Célestine. îşi atingea pipăitul degetelor de crinul Bourbon brodat subt cap, trecea cu palma lin de<a lungul lui, ca peste o pagină de pergament, şi, vioi, se ispitea să ridice receptorul. . . Cu ce ecou putea să răspundă cristalul atins?. . . Loveşti un clopot, şi dacă bronzul lui dă sunete de doagă, unde>ţi ascunzi urechea? Parfumul care călătorea de ani de zile prin peizajul grădinilor lui necunoscute şi virgi< nale, pe ce fel de înmugurire se va întîmpla să
27)
se aşeze cu punctul lui de ceaţă nepipăită ? Primul pas ce»l face piciorul gol, cu încredere, în iarba pămîntului rece, să»ţi păstreze cătcîiul curat, să ţi<l ferească de ghimpe şi de otravă. Nici carnea nu se mai vindecă, niciodată.
   Trestie şi<a visat soţie, legată de el prin dra> gostea izbăvitoare. Aventura ţi actul brut al întîlnirii îl înfricoşau ca un asasinat. El nu căuta plăcerea; aştepta bucuria, şi nu primea viaţa ca o găzduire teatrală, ca o luptă de sexe dementă, femela zgîriind un mascul, şi masculul muţcînd o femelă. Imaginea dragostei de pisici aprinse nu era pe măsura lui. Era ceva biblic, ceva de rit, ceva de artă monumentală antică în aştep< ţările, sfiielile şi amînările lui Trestie. El îşi slujea viaţa ca un templu cu un altar închis. Într>însul bestia fusese îngenunchiată din aristoi craţie, ţi carneaâ scăpase de soroace. El îţi aştepta soţia cu extaz. în Ierusalim. Şi voia o căsnicie gingâşă, discretă şi îmbelşugată de copii. . . Lumea lui din suflet era o lume iconografică, scrisă în profiluri de aur şi argint. Bărbatul puternic şi stăpînitor se împiedica de propriile lui âripi în transparenţă, încrucişate, ca la arhangheli, pe umerii lui.
   Era într<o miercuri, Ia prînz. Fabrica fluierase de masă. Trestie se simţea mai bine. Ucenicul de laborator, de la uşă, veni în odaie.
   —     Vrea să vie să vă vadă cineva. . . O cui coană. . .
   —     Pofteşte, zise Trestie, obişnuit cu vizita de politeţe a doamnelor din fabrică.
   Uşa se dete de părete, larg, şi a intrat cu o tavă mare, aşternută cu un şervet alb, telefo» nista. . . De pe canapeaua pe care sta lungit, Trestie sări, stingherit, în picioare, dînd fuga să
274
 ia din mîinile ei povara şi neştiind la ce să se uite mai bine — la ofrandă, sau la aducătoare, gătită cu un halat negru cu şal. frumuseţea prînzului era prezintatâ ca o zugrăveală pe şervetul alb. O aromă s»a răspîndit în. odaie. Grumazul tele< fonistei, proaspăt, înconjurat de o dantelă, prinsă cu acut, de zmarald, se oprea, înnalt, în bărbia sprintenă. Obrajii luminoşi, ochii teferi, gura fragedă, nasul ridicat din vîrf, dimpreună cu buza de sus, urechile modelate dădeau feţei o distincţiune de mare cucoană. Fruntea ivorie se lăsa văzută din părul nou ca o mătase, cu fibra tare, încolăcit în jurul creştetului peste o cărare senină.
   Fata se roşi, pe cît Trestie îngălbenise. Un moment au ţinut amîndoi tava de cîte un capăt, neştiind ce să facă mai bine cu ea, să o mai ţie sau să o puie jos. Ha nu putu spune nimic, el nu putea spune nimic şi se uita ca la o pasăre fru< moaşă care trece pe deasupra unei ape lim< pezi.
   —     Mi se pare că o să trebuiască să o punem jos, pe masă. . . zise Trestie, şovăind şi găsind plăcere în exprimarea acestui plural.
   Mergînd uniţi de marginile tăvii prin odaie, ei păreau că dansează un joc mototol.
   Ha surîse cu o deschidere a buzelor de dalie care se desface. La confuzia lui Trestie, se adăoga o stare morală de fulg vegetal rotund, care zboară ţesut afinat, aprins de lumină. . , Era ca el şi se simţea parcă desprins din sînul fetei ca dintr<o păpădie. A rămas în picioare, Ar E dorit să fugă şi să se întoarcă, şi iar să alerge şi să se întoarcă iar, în neştire. Voind să vorbească, a simţit că modul «, dumneavoastră » ar strica suava împre» j urare.
   —     Te rog. . . spune ceva. . . zise Trestie, uitîndu>se la mîinile ei elastice.
275
  —     Nu ştiu ce să spui. . . răspunse telefonista, copilăreşte.
  Trestie a văzut cum i se mişcau buzele, furi» şîndu/se prin cuvinte. Ea se uita undeva, în tot. . . O garoafă roşie sta prinsă subt nasturele buzuna» rului de la piept.
  —     Ce te/a făcut să vii şi de ce mi<ai adus atîtea lucruri bune?. . . Cred că sînt pentru mine. . .
  —     Ştiam că n/aveţi cine să vă îngrijească. . . Aş fi voit să viu de cum v/aţi bolnăvit. . .
  —     Aş vrea să te rog ceva: zt»mi oricum, dar nu>mi mai zice/aşa. . .
  —  Nu se poate. . . răspunse fata, cu simplicitate.
  —     Şi cine v«a spus că n»aş avea cine să mă îngrijească? zise Trestie.
  —  Nu mai îmi ziceţi aşa. . .
  —  Ai văzut?. . .
  —     De două ori am pornit încoace cu cîte un dejun, şi miam întors din drum. . .
  —  Numai cu o tavă încărcată trebuia să vii?. . .
  —     Aş fi voit eu să vin, dar mam îndrăznit. . . Am venit cu o mîncare bună. . . E gătită de mine pentru dumneavoastră. . . Ştiu să gătesc, , .
  —     Cum să mulţumesc, domnişoară?. . . Ai vreme să şi găteşti?
  —  O femeie ştie să aibă vreme, cînd. . ,
  Telefonista pierdea legătura.
  —     Cînd?. . . zise Trestie, viu interesat. Te<ai oprit ?
  —     Nu ştiu ce vream sa spui. . . şi mam oprit, zise fata, turburată.
  S.-a sculat de pe scaun şi, desfăcînd un şervet ca o zăpadă, bine călcat, iii aşternu dinainte pe masă, puse două farfurii una peste alta, un tacîm licăritor, un pahar cu picior, şi de subt alt şervet descoperi trei felii de franzelă. . . Ridicînd far» furia care acoperea, cu gura în jos, primul feL, zise:
276
 —     Raţă pe varză, ca si cum ar fi spus: « Luceafăr în azur », atît îi umblau buzele de frumos.
 Şi raţa şi varza însemnau parcă altceva decît la bucătărie. Paroar fi fluierat între munţi. Mirosul suculent se întovărăşea cu toată estetica aleasă a mîncării, firele foarte subţiri de varză rumenă şi pieptul despicat felii al fripturii aurii.
 —     Să nu se răcească. . . zise telefonista. Stau ca să vă servesc şi iau tava şi farfuriile înnapoi. . .
 Dintrmn sac de mînă scoase o sticlă de vin roşu şi un pahar. . .
 —     Sticla şi paharul vi le las. . . Vinul e bun, aveţi nevoie. . .
 Trestie o urmărea, neputincios să mai vor» bească, fermecat de ordinea mişcărilor şi pregă< tirilor ei.
 —   Am adus şi o solniţă, să nu uit. . .
 Un flacon de cristal cu capul de metal găurit, era cu sare.
 —     Poftă bună!. . . zise Lina. Pînă mîncaţi, pe colţul celeilalte mese se face cafeaua. . . Am tot ce<mi trebuie în sac. — Scoase şi o baterie de alamă ca un giuvaer: Fiţi fără grije, că nu o fac cu spirt denaturat. . . Nici cu nu pot săd sufăr. . .
 Neştiind ce face şi răpit de forfota ei activă, Trestie rămase cu furculiţa în mînă ca un creion de portretist. Spectacolul îi revela propriile lui preocupări de viaţă.
 —     V<am urat şi poftă bună, şi tot nu aţi început. . .
 Trestie tăcea ca un nătîng şi ca un inspirat.
 —     Mîncarea răcită nu mai e bună. . . zise telefonista.
 Trestie se trezi deodată.
 —   Toată tava e numai pentru minei1
 —     Bolnavul trebuie să se hrănească bine, domnule Trestie. . .
277
  —     Te aştept şi văd că nu mai isprăveşti. . . Sînt invitatul dumitale, şi mă laşi singur Ia masă?. . .
  Fata nu se gîndise pînă<ntr<atît la prînzul boli navului şi rămase pe gînduri.
  —     Pofteşte şi ia Ioc, zise Trestie, mutînd un scaun la masă.
  O umbră trecu prin ochii frumoşi ai fetei.
  -Eu am mîncat, răspunse.
  —  Nu<i adevărat, zise Trestie.
  —     N>aş fi venit, Ia dumneavoastră, ca să mă< nînc, zise telefonista, cu o blîndeţe fermă.
  Trestie înţelese.
  —  Te rog să mă ierţi. . . Dar nu pleca. . .
  —     Nici nu plec, pînă nu mîncaţi tot . . . Aveţi şi nişte sparanghel. . . şi o prăjitură cu mere. . . zise mulţumită. Mîncaţi încet, nu vă grăbiţi. . . Eu o să stau aici, la locul meu. . .
  —     Acum, să vă întreb altceva, domnişoară. . , zise Trestie, schimbînd persoana gramaticală.
  De astă dată fata n<a refuzat pluralul de distanţă.
  —     Nu v<aţi simţit niţel ... nu ştiu cum sâ zic?. . . că o domnişoară se duce în casa unui băiat singur?
  —     De ce?. . . Domnul e un bolnav, şi fata e femeie cinstită. . . Se poate îndoi cineva? zise telefonista cu semeţia frumuseţii. Asta e altceva decît a mînca împreună. . .
  —  Părerea lumii interesează pe o domnişoară.
  —     Lumea are părerea care trebuie despre domnişoara la care vă gîndiţî. . . Şi cînd n*ar avea/o, domnişoara la care vă gîndiţi ar şti să i<o schimbe.
  Energia scandată a ultimelor cuvinte vădea Iui Trestie, tot mai mulţumit şi mai surprins, o decenţă clară.
  —     Vă rog să nu purtaţi de grije reputaţiei mele. . . Părerea, bună sau rea, a celor dimprejur
278
nici nu mă priveşte prea mult. . . Părerea mea despre mine nu e cea mai rea, şi mă cunosc în» deajuns. însă ţin să aveţi despre mine o bună părere dumneavoastră. O să mă silesc să o capăt. . . şi să o merit.
   —  Ţineţi într* adevăr Ia părerea mea?
   —     Foarte mult. . . mai mult ca la orice altă părere, zise fata de<a dreptul. Altfel, nici nu veneam.
   —     Şi dacă aduceaţi două tacîmuri în loc de unul, şi două pahare în Ioc de unul, n<aş fi avut aceeaş părere?
   —     Fără îndoială că nu. . . Nici n<aş fi ţinut atît de mult la părerea dumneavoastră.
   —     Nu mai pot să mănînc. . . zise Trestie. Sărut mîna. . .
   —     Nu. . . Nu ziceţi aşa. . . deocamdată. Tre< buie să vă încredinţaţi întîi că mîna mi<e curată. Mai aveţi timp. . . Cine ştie!. . . Văd că aţi uitat. . . Poate că întrio zi o să vă aduceţi mai bine aminte. . . Să nu vă pară râu. . .
   Telefonista ridicîndu<şi mîna la cap ca să<şi prindă în păr un ac de os, care aluneca, Trestie avu o tresărire. . . Linia braţului se frînse după o siluetă ce<i mai trecuse pe dinainte. . .
   —     îmi umblă parcă ceva prin minte, zise Trestie, cu ochii ţintă la ea.
   —     Vorbeam de buna dumneavoastră părere. . . răspunse fata.
   El mai scormoni în desenul cu cărbune aproape şters al amintirii şm puse întrebarea deo» dată :
   —  De ce vă zice în fabrică Florăreasa?
   •— Sînteţi pe drumul adevărat. . . Lina floră* reasa. . . a vîndut flori cu coşul prin localurile din centru. . . A vîndut şi în restaurantul unde domnul cel bolnav era contabil. . . I<a pus odată şi o garoafă»n piept. . .
779
  —     Contabilul era şi el un chelner, şi azi e chimist. . . zise Trestie, aducîndu'şi într>adevâr aminte, dar cu un regret. Ea e telefonistă. . .
  —     Nu se potriveşte una cu alta ... Ea a fost
  o fată proastă şi pribeagă, iar el un om învăţat. . .
  Trestie s<a dus la etajeră şi, trăgînd Biblia dintre cărţi şi cotoare, cartea se deschise aproape singură la o zăloagă negricioasă. . .
  —  Asta e garoafa? a întrebat.
  Trestie o păstra de atunci. Telefonista avu o puternică emoţie, văzînd»© din nou după atîţia ani. . .
  —  Am pus>o în Sfintele Scripturi. . .
  Mîna ei, fără voie, s<a sprijinit de braţul lui. . .
  —     Nu ţi<o trage atît de iute, zise Trestie. Eram prieteni încă de mult. . .
  Limbajul s<a simplificat, ca între fraţi.
  —  Ce*ai făcut cu florile? a întrebat Trestie.
  —     Leiam părăsit. . . Dar nu<mi pare rău că le<am părăsit. Mi<au plăcut florile, dar miau dezgustat clienţii. . . Ei au crezut că odată cu garoafele se vinde şi florăreasa. . . Am stat la închisoare. . . A trebuit să mă iau Ia trîntă cu lumea întreagă. . . Şi am venit la fabrica asta. . .
  —     Ca şi mine, zise Trestie, construind para* lelismul.
  —     Nu ca dumneata. . . Dumneata eşti un cărturar. . . şi un om mare şi respectat.
  —     La început am fost ca un rîndaş. . , Dar nu eşti şi dumneata destul de respectată ?
  —  Din altă pricină decît dumneata.
  —     Pricina onestităţii e mai mare şi decît a ştiinţei.
  —  E singura mea zestre. . .
  —  Pentru o fată frumoasă, e o avuţie. . .
  —     Cînd îtni spunea cîte cineva că sînt fru< moaşă, mă supăra. Cînd îmi spui dumneata, nu ştiu de ce, îmi face parcă bine. . . Nu»ţi vine
 2.S0
greu să ştii cine sînt?. . . Trecutul meu n*ai vrea mai bine să nu fi fost? Spune adevărat. . .
   —     Nu mai vorbi aşa, zise Trestie. Dar aş voi, în fabrică, să nu se facă poveşti pe socoteala noastră. . .
   —  Nici eu nu vreau. . .
   —     Ai fost un moment o celebritate. . . Toate gazetele vorbeau de dumneata şi te<am apărat. . . Se împărţise lumea în două, şi partea cea mai mare era cu Florăreasa. . . Chiar fata ministrului a venit să se informeze despre purtările dumi< tale. . . Era să iasă o revoluţie politică. . .
   —  Nu ştiam, eram la închisoare. . .
   —     A fost şi primut«procuror, cu judecătorul de instrucţie. . . Dar ştii cine sia pus luntre şi punte pentru dumneata? Tică! îţi mai amin< teşti de el?. . . A murit. . . Te<ai dus să<ţi iei banii de la casă?. . .
   —  Care bani?. . •
   —     ŢW trimis de la spital toate economiile Iui. . . strinse într<un carnet. . . Credeam că ştii. . . E o sumă frumoasă. . .
   —■ Bietul bătrîn. . . Nici nu ham cunoscut bine. . . îl vedeam cu ibricul în spuză, fi.erbînd toată ziua cafele. . . îi duceam lui toate ţigările pe care mi le ofereau clienţii. . .
   —     Primeai ţigări de Ia clienţi? zise Trestie, posomorit.
   —     Da. De ce nu? îmi dădeau cîte un pachet întreg, nu cîte o ţigare. . . Te<ai supărat, zise Lina, rîzînd. Erau pentru moşul de la cafele. . . Am primit numai de la domnii cu cucoane. . . Şi<mi dădeau şi cucoanele ţigări. . .
   —     Asta e altceva! zise Trestie, fără prea multă convingere.
   —     Poate că, sărmanul, s<a gîndit să<mi plă< tească toate ţigările scumpe pe care i le*am dăruit. . . Ce era el, turc?. . ,
281
   —     Nu prea ştia nici el bine ce era. . . Turc, armean ori ţigan. . . Dar a fost un om inimos şi dîrz. . . Fără el, poate că te<ai fi scufundat. . . Unde nu $<a dus, ca să jure şi să mărturisească! A uitat şi de serviciu şi a răzbit peste tot.. .
   —     Nom ştiut pîn/acum nici cum ha che» mat. . .
   —     Toată lumea îi zice Tică, zise Trestie. Dar şi cafclele lui erau neîntrecute. . . Nu ştiu cum le potrivea, din fiert, cu ce meşteşug. . .
   —     Cu gîndul la el, Dumnezeu săd ierte, poate că n<a ieşit rea nici cafeaua mea, zise fata, ducîndu»i ceaşca lut Trestie la masă.
   Lina strînse şervetele şi farfuriile, curaţi firi» miturile, dete uşor cu mătura pe covorul de subt masă şi, cu tava frumos învelită cu o cîrpă de in cu pătrate albastre, îşi luă rămas bun, zicînd :
   —     Să<ţi fie de bine, domnule Trestie, îmi place cum ai mîncat. . . dar nu mai viu pe Ia durn* neata. . . Mîine o să trimit cu altcineva prînzul dumitale. . .
   —     Nu înţeleg de ce, zise Trestie, şt contrai riat şi încurcat. Nu<mi mai trimite nimic, dacă nu vii şi dumneata.
   —     Poate că nici dumneata nu prea ştii ce vrei. . . La poveştile din fabrică te*ai gîndit numai dumneata. Eu nu mă gîndisem. . .
   Mohorît şi tăcut, Trestie se gîndea întrsaîtă parte, cînd fata ieşea cu tava îrmainte pe uşa depărtată cu piciorul. . .
   —     Spune<mi, te rog, drept, îi zise, cînd îţi ofereau ţigări clienţii, erau cuviincioşi?
   —  Cum puteau să fie altfel? zise Lina.
   —  Se uitau în ochii dumitale. . . ca mine?
   —     Ce întrebare curioasă!. . . Nu mi<a trecut prin minte. . . Dacă ştiam că mă vei întreba dumneata, aş fi fost mai atentă. . .
282
   —     Nu te mîngîiau pe mînă cînd îţi dădeau ţigările?
   —   Să mă supăr, sau să rîd? zise Lina.
   —     Ştii. . . întrmn local public. . . o floră» reasă. . . o domnişoară frumoasă. . . Eşti atît de frumoasă, că mă simt vinovat şi să mă uit la dumneata. . .
   —     Dacă te mai las să vorbeşti, o să mă întrebi cine ştie ce.
   —   Te»ai mîniat. . . zise Trestie, descurajat.
   Fata ieşise repede şi, pe fereastră, Trestie îi
urmări pasul iute şi silueta tare. . . O lacrimă
i se strecură în vinul negru din pahar şi avu un simţimînt de mare singurătate pustie, ca niciodată.
   Chimistul şt telefonista sufereau deopotrivă de aceeaş stare sufletească, numai că în două feluri: el iubînd»o cu nesiguranţă, şi ea — îndrăgostită cu mîndrie. El s»ar fi apropiat de inima ei cu prudenţa bărbatului bănuitor şi ignorant de un trecut ce trebuia cunoscut şi care lăsa loc la îndoieli, şi pregătit, în acelaş timp, de un sacri» fkîu, dacă mai era cu putinţă. Nefăcîndu»şi din sentimentul lui şi din femeia acestui sentiment o jucărie, el examina împrejurarea cu gravitate. Şt lui şi ei, acţiunea de toate zilele a unei apropieri se nimerise că lua proporţiile unui mare eveni» ment, el refuzînd să<şi înceapă viaţa inimii cu o decepţie, şi ea — sfiioasă ca dinaintea unui jurămînt. La cuminţenia ei, păstrată cu luptă, se adăoga şi castitatea morală şi onoarea, mai presus şi de dragoste, a sufleteştei virginităţi.
   A plîns şi ea pe comutatorii de la telefon de acest necaz ales, dar a intimidat»o constatarea că inima îi răpea demnitatea personalităţii şi că nu se mai trezeau în voinţa ei armele sprintene de altădată. încerca să<şi zmulgă de la urechi
                                                                    2S)
casca ţi sâ se întoarcă la Trestie să<i ceară soco< tealâ de rezervele lui. îşi aducea aminte de tot ce ar fi trebuit să#i spuie şi nu i<a spus, ameţită ca de o adormire ţi trezită tîrziu, după ce con< vorbirea se isprăvise. Trebuia refăcut dialogul întreg, prin provocare. Lina nu se mai simţea în stare de Dărbăţiile trecute, o laşitate dulce punea stăpînire pe sălbateca ei vigoare, şi în fiece tresărire răzvrătită se insinua o moliciune şi o încerca frica de a nu greşi, pentru întîia oară. Şi«a strîns de cîteva ori pumnul, şi pumnul s»a desfăcut. O catifea se strecurase între pietrele fiinţei sale aspre şi, părîndud rău că<i vin lacrimile în neştire, se şi simţea bine că plînge pentru ceva ce*i place. în cîteva ore de trăire interioară intensă, ţi cremenea din care era făcută s»a pulverizat, onctuos ţi aderentă ca talcul.
   Nu a primit uţor această descreştere a puterilor ei de rezistenţă şi de atac, i s»a împotrivit, sja smucit, cu o agerime întnadevăr redusă: nu mai avea braţe cu care să arunce, nici tălpi cu care să fugă. O trădau hotărîrile şi se asocia la trăt dare jumătate din toată voinţa ei. Cheile ei se învîrteau uţor în mecanismul vieţii, care i se înfăţişa cu încuietori: nu se mai suceau, gîndurile rămînîndu<i descuiate, ca nişte uşi de basm, pe care le închizi şi care se deschid de la sine, numaif decît.
   « Asta e dragostea, Lino, părea că<i şopteşte cineva din ureche, un spic sau o lăcustă, — şi ea se înfricoţa. Cînd nimic nu mai seamănă cu ce fusese mai nainte, cînd lucrurile prind o umbră pe care n«o aveau, cînd un fel de sunet se amestecă în toate, cînd pasul nu se mai potri» veşte cu scara suita, cînd te întristezi şi te bucuri fără să ştii, e dragoste, Lino. . . Nu vezi că degetele nu*ţi mai umblă pe igliţă fără să le sileşti, că te uiţi întrfo doară, că ora trece prea iute sau
284
că nu trece deloc? Te simţi dusă <ie pe lume, şovăitoare şi ca o floare fără nici o rădăcină. E dragoste, Lino, dragoste adevărată, şi nu mai poţi, orice>ai face, să scapi. . . Dacă fugi, te întorci, dacă pleci departe, nu mai poţi să ajungi, dacă te rupi din tulpina în care ţi*a încolţit mugu< rele nou, te scuturi şi mori. . . Nu trebuia să te prindă destinul, şi teo prins. . . Şi dacă te<ai fi dat în lături, intrai fără să vezi, şovăind devamdaratele, într*altă linie de destin. . . Nu uita, Lino, că viaţa nu se trăieşte de două ori şi că trebuie trăită, după rosturile ei nepricepute, dar poruncitoare. Le frîngi, te frîng.
   O singură tinereţe îţi este dată. O laşi să treacă, ai îmbătrânit. Suferinţa cea mare a lumii e că şi»a trăit tinereţea bătrîneşte şi bătrîneţete într<o caricatură de tinereţe. Genunchii nu'ţi rămîn totdeauna elastici, surîsul piciorului care se uită în lume pe subt dantela fustei — nu ţine mult. Grumazul nu<i toată vremea sprinten, şi călcîiul alb al coatelor din marginea mînecii scurte se învecheşte. Omul nuâ altul, şi femeia nu este alta. întrfun contur frumos se petrece toată viaţa şi tot sufletul tău, toată inima ta, Lino! »
   Vocile trebuie să E avut dreptate, şi se pare că împlinirea zborului, atît cît ţi<a fost dat sâ*l duci în cer, e rînduitâ peste voinţă: o spirală în aer, cum face vîntul în toate zilele. Poţi opri tu vîntul, soarele, pămîntul din spirala lor? Şi dacă le<ai oprit, la ce ai ajuns tu, înţelepciune? Molitva morţilor grăieşte de ţârînă. Aşa trebuie să fiel fulgerul să dea trăznet, focul să ardă, apele sâ crească şi să se verse din ălbii pe dinafară. Trebuie vulturul să prade, gerul să îngheţe, arşiţa să usuce. Şi nisipul şi prăpastia sînt la locul lor.
   « Ce vrei tu, Lino, să răstorni făcătura tocmai tu, o fostă florăreasă, o lucrătoare de fabrică, o telefonistă? Asta îvau putut<o face sfinţii şi proo*
285
 rocii, au blestemat cînd erau în stare şi au gemut şi scrişnit cînd ceasul a trecut. »
   Din partea lui, Trestie batea pulberea aceluiaş drum.
   « Se apropie jumătatea vieţii, băiete, dragul meu. Ce<ai făcut pîn>acum? Ai stat singur, te<ai biruit. Ai rămas curat şi cinstit. E de ajuns că ţi<ai purtat viaţa cu egoismul unicei persoanei tale, fără să»ţi iei, ca o literă singuratecă, zgîriată pe o piatră ce se şterge, alte litere după tine, potrivite să dea majusculei tale o fracţiune de sens? Un fir alb ţua ieşit la o tîmplă, şi fără să te întristezi, — tu eşti un tînăr înţelept, — bai văzut neaşteptat în oglindă. Ţi se va clătina un dinte, doi. Ţi se va schimba linia buzelor, şi chipul tău frumos, zilnic tocit, va căpăta altă figură. Nici nu o mai ai pe aceea de acum zece ani. O să înceapă să se rărească şi chica, şi nobila pleşuvie de asceţ se va întinde cu încetul pe craniul tău gînditor. Ce<ai făcut? Şcoală? Dar te întreabă văzduhul? Ai citit: ei şt? Puteai să citeşti mai puţin, sau nici atît. N-ai dat inimii nimic, şi inima ţi/ai păstratm pentru singurul tău folos, pungă goală. Trebuie să ai dragoste, domnule Trestie. Unde ţi<e tovarăşa? Unde ţijs copiii? Viaţă stearpă, viaţă rece!
   Vrei să întrebi ceva: ce să faci?. . . ha uzi întrebare! Împovăreazăsţî viaţa, ca să o meriţi, fă>ţi o suferinţă îmbelşugată. Pe lîngă ea, suferinţa ta de acum, de un singur cap, de o singură nehotărîre, e derizorie. Cîntările în abstract ale valorilor pămînteşti sînt o filosofie aţoasă, de cîlţi. Prindere în horă şi bate, voinicule, talpa! Hora trece. Să nu începi, după ce a trecut, o dănţuire singuratecă, fără ritm, într/o odaie. Vrei şi tu să ştii ce»i fericirea? Tu credeai că e altceva. E stră»
286
 danie, caznă şi răspundere, e durere şi sînge. . . Nu strădanie de famen, care capătă putere pentru el şi nenorocire pentru toţi ceilalţi cînd a căpătat<o. Bărbatul pe care îl întîlneşti cu bastonul în frunza căzută şi uLtîndufse în zarea pustie e o primejdie: el cloceşte o bestie, poate un tîlhar. Neputîndu/se satisface în privirea pierdută a iubitei sărutate, el obţine un surogat de sensaţie privind/o în. agonie, cu gîtlejul încleştat de mîinile lui în demenţă. Dacă singuratecul e puternic, el tri< mite şi popoarele la moarte şi îţi găseşte fericirile în mulţimile ucise în războaie. Poţi ajunge famen şi prin uitare de sine.
   Nutmi spune, ca un scelerat şi ca un om de rînd, adus să repete o prostie, că femeia e necre» dincioasă şi perfidă şi că tu eşti, numai mulţu» mită unei împrejurări de anatomie, un exemplar de adorat în genunchi de femeia interzisă dreptului de individualitate. Asemenea înţelepciune stupida vine de la famenii<pe<jumătate, de la priapicii maladivi, de la imbecili şi nebuni. Femeia ţi<este mamă, ţi*este soră! şi ţi»al permis să insulţi şi în scris misterioasa ei feminitate.
   Sforţările, renunţările şi răstignirile tale te<au ales din gunoiul gros, dar pîmacum ele au fost răbdate pentru singurul tău ins. O datorie trebuie trezita în tine, datorie care în junglă este instinctul sălbatec. El îşi face toată datoria, fără să şi<o priceapă. Tu ţi l<aî amorţit cu gîndul, socotind sâ te păstrezi pentru vitrinele cereşti. Ai făcut cîţiva paşi mai mult decît trebuia, Ioane. întoar» certe îndărăt şi apucă drumul bătătorit: acolo e sănătatea! »                          *
   Amîndoi, şi Lina şi Trestie, se gîndeau unul la altul şi simţeau că viaţa lor nu se poate defini fără tovărăşia celuilalt, ineluctabil şi definitiv, şi că ar rămîne atîrnată ca o aripă lovită şi care zace. Ei nu crezuseră că tinereţea e un fenomen
287
şi îndrăzneau să bănuiască abia acum, cînd izvoa» rele trebuiau să izbucnească neapărat sau să sece, că ei mergeau laolaltă cu turmele, cu şoimii, cu stelele, cu marea, cu pămîntul şi vîntul. . .
   Era fericirea de început. . .
   Uriaşul Oreste se observase în uzină că se îmblînzea. Nu i se mai auzeau răcnetele de o bucată de timp şi nu<şi mai bătuse lucrătorii. Statura lui frumoasă începea să meargă aplecată, şi un tremur al bărbiei îi eschiva surîsul. în cuvinte blajine, împăciuitor şi copilăreşte, încheia cu oricine orice nouă socoteală. Nu putea să creadă că i<a scăpat inima din gloata oceanelor şi a noroa< delor, că femeile din porturi şi din tumultul internaţional, prinse de grumazul lui frumos, au încercat în zadar să ajungă cu buzele aprinse pînă la gura lui, şi că tocmai acum zimbrul îi stă agăţat şi prins într«o infimă pînză de păianjen. « E neserios! », şi<a spus întîi Oreste şi a căutat să se încredinţeze, analizîr>du<şi cu mijloacele lui sentimentele, că vina lui e o greşeală doar de suprafaţă. A văzut însă cu uimire că toată făptura îi era răscolită, fără să<şi dea seamă cum a intrat în el vătămarea. De ce a străbătut ţările şi conţii nentele, a urcat munţii cei mai înnalţi din fotoi grafiile sportive celebre şi a scoborît în rîpile lor cele mai adînci ? Ca săişi piardă minţile întrfim sat? ca să cadă răsturnat de o boabă de nisip?
   Nici acidul lui carbonic nu mai era bun, şi piatra îi rămînea neîndestul de arsă. De repetate ori i sia făcut cunoscută calitatea puţin satisfacă' toare a celor două produse. Oreste da din umeri şi îndemna muncitorii să înteţească focul. I se părea că piatra nu mai era piatră şi că lemnele nu mai sînt lemne. Cărbunii, ca şi păcura, nici ei nu puteau să dea caloriile cerute. Şi, de fapt,
 2SS
acidul carbonic începea să<i fie cam indiferent, ca şi varul, ca toată fabricaţia zahărului, pasiunea lui de odinioară.
   Modificările de temperament i se atribuiau vizitelor mai dese la secta « Pocăiţilor » din fabrică. « Pocăiţilor » li se afectase pentru adunări o cazarmă din dormitoarele din fundul curţilor de personal. Ei aveau denii în toate serile, şi numărul credincioşilor sporea. Simplificat pînă la simpla lectură a Sfintelor Scripturi, cultul consista mai ales din comentariile textelor citite, şi o denie se încheia cu Tatăl Nostru, cîntat monoton, cu voci de<abia ridicate peste şoapta cu gura aproape închisă. Oreste, într/adevăr, participa la întîlnirile sectanţilor, care erau totuş cei mai conştiincioşi lucrători, atenţi, tăcuţi, măsu» raţi, cumpătaţi, şi urmărea, nu pricepea de ce, controversele lor. îl interesa acum tot ce i s#a părut o viaţă întreagă inutil. Dacă toată lumea, şi chinejii, şi indienii, şi egiptenii, se împiedică de o umbră nevăzută, ca şi oamenii din fabrica de la Top li ce nt, trebuie să fie «, ceva », se gîndea Oreste, aflat într/o fază de toleranţă, de ascultare şi melancolie.
   Lina, de cînd fusese promovată telefonistă, era văzută mai des în tot timpul zilei. Funcţionarii şi şefii îşi căutau de lucru pe dinaintea geamurilor mari ale cabinei, care încadrau jumătate din persoana distinsă a telefonistei. Se schiţau şi rivalităţi între pretendenţii timizi din aceeaş cate» gorie, în cancelarie, în corpul tehnic şi chiar la magazie, unde Dagta/ni<an, versat în roman» tis mul fascicul ar, încerca influenţa de la distanţă, magnetismul animal şi pasele de sus în jos, con» centrat, şi avînd în ochii închişi imaginea fiinţei pe care năzuia să o cucerească prin mijlocirea undelor nevăzute. După o asemenea şedinţă între cuie, minium, vopselărie şi clei, Dagta»
289
ni<an îşi dregea cravata, tuşea pentru sine a hotă/ rîre ţi trecea o data, ca un vultur cu aripile tîrîş, prin faţa telefonistei. Deschidea ochii 5emnih< cativ, cu sensul « eu sînt cel care te<am vrăjit acum patru minute », dar pierea numaidecît, opărit de încruntarea iritată cu care îşi traducea telefonista interpretarea. După o sumedenie de şedinţe în magazia de materiale, schimbînd « metodele » de cîteva ori, Dagta<ni>an s<a lăsat. Deşi intelectualitatea lui îi făgăduia, prin razele ondulaţiilor subtile, satisfacţii incomparabile, el a trebuit să se resemneze, înţelegînd cu dispreţ că telefonista era un medium inferior, insensibil la efluviile delicate universale.
   Insuş domnul Azner a căutat să mai încerce, şi a fost silit, în detrimentul importantei lui funcţii, să se bîlbîie, intrînd în cabina telefonului cu autoritatea unui pretext. Mai pedepsită a fost impertinenţa lui Darany, care, ca un irezi* stibil, a cerut curat, întno sîmbătă, o întîlnire pe diseară, refuzînd s㻺i piardă vremea cu adap< tarea unui protocol de forme treptate. El s;a ales cu degetele de la piciorul drept zdrelite cu un scaun greu, mutat din loc şi trîntit în vîrful pantofului de lac. Şefuhcontabil a trebuit să urle de durere şi să iasă din cabină şchiopătînd. Chiar leventul Oniha, intrînd la telefonistă, a voit să*i afirme domnişoarei că « ce;a auzit să fie de bine », rîzînd ca un camarad, cu accentul lui familiar de intimitate. Telefonista, sculîn--du<se de la masa comutatoarelor, ba poruncit:
 « Ieşi afară ! », şi Oniha a ieşit îndată. Nici diverşii ingineri n<au fost mai norocoşi.
   Prezenţa însă a telefonistei a făcut pe fiecare să se îngrijească mai supravegheat. Frizerul înce< puse să aibă de lucru. Ţinuta era organizată mai bine, barba rasă zilnic, cravata mai migălos înnodată, halatele de lucru primenite mai des.
290
O cochetărie generală fu primul efect al intrării Linei în rolul de telefonistă, şi însuş magazinerul Grabinsky, un gigant bătrîn fără veleităţi, adui cîndu»şi aminte de o tinereţe depărtată, şi<a sucit mustăţile de arnăut cu mai multă luareiaminte. Era duminică în toate zilele din săptămînă.
   Oreste, după cîteva rînduri de tîrcoale, piep/ tănat frumos, pudrat şi gătit, însă primit cu rînjetul lupoaicei, s>a hotărît în cele din urmă să»i trimită Linei o scrisoare, pe care băţul lui de condei s*a silit multă vreme să i<o compuie. . . ba scris : « Stimată domnişoară, sînt un nenoro< cit. . . » şi a rupt. A luat altă hîrtie cu plic şi a scris', «Iubită domnişoară», şi a judecat că «, nu merge ». A schimbat formula, zicîndu<i << prea frumoasă domnişoară », şi i s«a părut prost. « E ea frumoasă, şi/a zis, dar asta e altceva. » Un singur lucru dorea Oreste să reiasă din seri/ soare, că nu e un aventurier, că îi oferă mîna lui păroasă şi viaţa, cu căsătorie.
   Nu era de ajuns rîndul scurt din capul seri/ sorii, trebuia să urmeze textul. Ştia el bine ce simte, dar trebuia să scrie. Nu ştia cum. Şi el mai scria şi urît, vedea destul de bine, şi ntavea punctuaţie şi litere mari în text. Lopata şi spinarea nu/i pregătiseră mîna pe condei. Atunci îi veni o idee, să se ducă la fostul laborant, ca să/1 roage să/i scrie scrisoarea el. A simţit parcă o dată că Lina nu s/ar încăpăţîna să nu răspundă la o apropiere a lui Trestie de ea, dar poate că s/a înşelat. Apoi, el nu mai e laborant; a fost făcut chimist plin, ca ăi de la Peşta şi Viena: s/ar mai putea uita la o lucrătoare, chiar dacă ţine locul de telefonistă?
   Trestie nu se însănătoşise încă de tot. El primi pe Oreste cu simpatie. Brutalul vlăjgan îi plăcuse cu francheţea lui, şi era pentru el un individ original şi nou. Trebuise să vie în fabrică, între
291
lucrători, ca să găsească cinstea sincerităţii, pierdută din mediul pedagogic şi burghez. >
   —  Pofteşte să intre, i<a spus ajutorului de la uşă.
   Oreste era alt om. îmbrăcat ca un domn aut en*
tic, el se simţea la locul lui şi în costumul de vizită, care mul supăra nici la gît, nici Ia subsuori, nici la picioare. Un guler tare, răsfrînt pe o cravată neagră, îi decora figura masivă. Se vedea un gust de lucruri fine la Oreste. La un deget, ochiul de mîţă al unui inel punea o căutătură de safir. Fără să vrea, Trestie a băgat de seamă micimea urechii şi lucrătura armonioas^ a pavilionului în conturul încovoiat. Şi degetele, luminate de inel, erau elegante. Piciorul, încălţat costisitor, era subţire. «Animal de rasă», a notat Trestie în
gînd't. ,
   —  Iţi mulţumesc că ai venit să mă vezi, domt
nule Oreste, zise Trestie, şi te rog să crezi căfmî faci o plăcere adevărată. De ctnd am fost la dumneata la cuptoare, mă gîndesc mereu, . . Aş fi vrut să mai vin să te văd, dar atunci moi dat afară. . .
   —     Nu ştiu cum să vă rog să mă iertaţi. , . răspunse Oreste, care pierdea terenul de la început. Nu se poate spune că v<am dat afară. . . Era o împrejurare. . .
   —     M<ai ţinut de rău căjmi era milă de omul pe care/1 băteai cu funia. . . Mifai zis şi « domni» şoară », răspunse Trestie, rîzînd.
   — Nu mai dau. . . zise Oreste. Mfam jurat să mi se usuce mîna pe care aş mai ridica*o asupra cuiva. . .
   —     Cînd ţi<am spus, mi se pare, că oamenii se stăpînesc mai bine cu blîndeţea. . . ziceai că nufi poţi altfel stăpîni.
   —  Am văzut şi eu că e mai bine. . .
   —     Aveam de gînd să stau odată mai mult de vorbă cu dumneata şi să aflu cîte ceva. . .
292
 Am auzit că ai călătorit foarte mult şi că vorbeşti cîteva limbi. . . Oamenii care ies din linie şi iau Iumea>n cap nu sînt oameni de rînd. . . M<am întrebat însă ce tei a făcut să te întorci şi să te îngropi întrfun cuptor de var. . .
 —     M*a tras aţa. . . zise Oreste şi socoti că se apropie de scopurile lui. O aţă de mătase, a precizat Oreste, apropiindusse şi mai mult, dar aşteptînd să intre în subiectul lui prin consecinţa convorbirii.
 —  Ai fost şi în Giina. . .
 —     Am fost în toată Asia, şi în America, pînă la Extremul Sud. . .
 —     Şi nu ţiie dor să mai vezi o dată tot ce<ai văzut ?
 —     Mt<a fost altădată. . . acum nu mai mi/e dor, zise semnificativ şi crezînd că urmează o întrebare adiacentă.
 —  Ai făcut totdeauna var şi acid carbonic ?. . .
 —     Nu. Var şi acid carbonic am învăţat să fac în România, de la nişte nemţi. . . înnainte, cuptorul era al nemţilor. . . Dar eu am făcut acid mai bun şi mai ieftin. . .
 Direcţia pe care o lua convorbirea nu>i mai plăcea. Oreste ar fi voit să mai vie o dată aţa care l<a tras, ori dorul de ţări străine, pe carc nud mai simţea.
 —  Eşti mulţumit cum îţi ies de un timp încoace
 varul şi acidul?. . .  a  întrebat Trestie.
 Ca să răspundă:      «     Nu>mi mai stă capul...»
 şi să motiveze că      «   sînt îndrăgostit de   o  fată
 căreia aş vrea să*i    trimit o scrisoare   şi  nu  sînt
 în stare să o scriu », era nepotrivit.
 —     Laboratorul nu mai găseşte produsele astea tot aşa de bune ca mai nainte? zise Oreste.
 —     E o mare deosebire între ceea ce este şi ce era. . .
 —  Nu mai e piatra bună, zise Oreste.
29)
   —     Tocmai că nu e îndeajuns de arsă. . . dă analiza.
   —  E un aparat care poate da seama de asta?
   —     Sînt maL multe aparate. Dar înnainte de orice aparat, zeama nu se mai înnălbeşte. . . Varul se aruncă Ia stins jumătate, ţi acidul e slab.
   —  Nu ştiu ce să fac. . . zise Oreste.
   —     Trebuie să ştii ce să faci. . . Bine*ai făcut că ai venit, ca să<ţi comunic ceva confidenţial. . . Directorul vrea să caute în străinătate. . . nemţi. . . Aş dori să nu mai fie nevoie de ei. . . « Oreste a făcut prea mulţi bani, spune domnul Azner, şi dă peste ochi. »
   —  Nu m>am aşteptat. . .
   —     Trebuia sa te aştepţi, căci eşti om inteligent, , , Probele din laborator au fost comunicate de mai multe ori la cuptoare.
   —  Nu mi s<a comunicat. . .
   Trestie ia telefonul şi întreabă :
   —     Domnişoară, de cîte ori aţi comunicat la cuptoare că varul e nears şi acidul carbonic prea slab?. . . Domnul Oreste susţine că nu i s>a comunicat. . .
   Vocea ofensată a telefonistei i sia auzit în toată încăperea:
   —     Vreţi să vorbiţi, poate, de vărar?. . . căci nu cunosc un domn sau un domn Oreste la cuptoare. . . Dacă a tăgăduit, a minţit. . . Aştep* taţi, vă rog, un moment; avertismentele sînt notate. . . De unsprezece ori am atras atenţia la cuptoare, atît din partea laboratorului, cît şi din partea cancelariei, că varul şi acidul au ajuns de cea mat rea calitate. . . Şi, în cele din urmă, din partea domnului director, am avi2at pe şeful vărar că, dacă nu se îndreptează fabricaţia, va fi congédiât cît de curînd şi pierde şi ga< ranţia. . .
   Oreste se sculase în picioare, şi Trestie zise:
294
   —     Plăcerea ca plăcerea, şi simpatia ca sini» patia. . . Asta în afara orelor de serviciu. . . La serviciu, ne facem datoria strictă, domnule Oreste. . . Aş fi preferat să nu fiu silit să ţi*o spui. . .
   —     Am minţit, domnule chimist. . . recunoscu Oreste. Vă rog să mă iertaţi. . . Sînt de cîtva timp întno stare de zăpăceală pe care mă voi sili să o înving. . . De mîine înnainte varul şi acidul carbonic nu vor mai fi ca acum. . . Dacă nu, mă arunc în cuptor. . . răspunse resemnat şi sălbatec Oreste. Căci nu mai am de ce să trăiesc. . . mai zise, salutînd de la uşe, pe cînd Trestie ar fi voit să#i întindă mîna şi se gîndea ce legătură putea să fie între un acid prost şi declaraţia de principiu a zurbagiului de vărar.
   Anii peste care sare, ca să se mai scurteze, povestirea, vor fi poate povestiţi altă dată. Bilanţul campaniei a fost, cum nu se spune niciodată despre bilanţuri, strălucit. S/au. împărţit şi gratii ficaţii, energiile de opoziţie ale domnului Azner în faţa realităţilor slăbind. Ele şi<au pierdut acuitatea ţi din pricina unei inimi care, dincolo de omenie şi milă, intră în despărţămîntul medii cinii, cu numele de cord. Cînd iluziile şi sper an/ ţele sînt împlinite, rămtne un deficit, mîngîiat cu medicamente.
   împotriva obiceiului, domnul Azner a trebuit să se ducă odată la Pesta, ca să»i fie tratat mădu» larul în mod internaţional, şi de două ori la Viena, cu avizul expres al doctorului Măciuc, medicul fabricii, şi cu al unui consult. Terapeutica de foamete din Bucureşti devastase catastrofal dina/ mismul inutil al directorului, care, cu impresia că nu»l mai duc picioarele sufleteşti, începea în sineş să tînjească şi să zacă.
   Activitatea directorului general s<a ramificat cu aşa/numita îngrijire a sănătăţii, preocupare neaş» teptată şi acaparatoare, într/atît încît înnaintea fabricii şi a politicii rangului de om de încredere al consorţiului şi de conducător al unei vaste întreprinderi, au trecut minusculele dragee, băile, aparatele medicale, cutiile cu droguri. Lectura de manuale de specialitate îmbogăţise o bibliotecă. O corespondenţă cu savanţi iluştri ai bătăilor inimii, ai arterelor, cu instituţiile internaţionale care aplicau cura miraculoasă a unei ultime idei, descoperită cînd de un călugăr, cînd de o babă masculină, ajunsese săfi imobilizeze timpul preţios şi sfîntul trup în apartament. O publicitate de produse de farmacie, un anunţ, îi procurau noi motive de a uita pînă şi ceea ce nu trebuia lăsat pe a doua zi din îndatoririle lui. Prioritatea faţă de raportul trimestrial obligator către centrală
296
era continuu acordată unei descripţii a bolii către una din organizaţiile medicale străine.
   Revistele se grămădeau în toate limbile, mor* mane, în casa lui. El urmărea congresele, cerceta dacă s>a comunicat undeva, fa vreo academie, un caz identic cu al lui. Sarcasmul fundamental al vieţii, care a decis din eternitate ca oamenii să nu se poată desluşi la nici un grad de inteli< genţă şi că două fraze, necum două cazuri de sănătate şi viaţă, să nu semene între ele decît superficial, nu>l înţelesese. Barba domnului Azner nu mai era căutata cu foarfeca destul de des, unghiile, tunse mai nainte pînă la carne, ieşeau pe deasupra degetelor, întunecate; cravata rămînea zile întregi între duzinile spînzurate în dulap, şi cizmele de lac, atributul cavaleresc al di rec» torului în formă, aşteptau goale şi proaste, cum sînt toate cizmele neîncălţate — nişte carîmbi răsturnaţi peste nişte căpute. Bastonul, cravaşa luaseră loc lîngă umbrela de ploaie şi mantaua de cauciuc, unde stăteau de<a surda şi puşca, întrfun cîrlig, şi pălăria tiroleză, cu bufniţă sau coţofană. Toate obiectele vii în mîna omului erau şi ele bolnave, trecuseră în rindul colecţiei de pipe cu vatra de porţelan şi cu ţevi articulate, de cireş.
   O firmă americană, care<şi vindeca bolnavii după un formular condiţionat de un mare număr de întrebări, urmate de locurile goale, necesare răspunsurilor dezvoltate, prezintă, pe lîngă difi< cultăţile conţinute în fiecare frază, o rubrică de « observaţii » personale, unde trebuia să încapă tot ce ţinea de impresiile şi presupunerile clien< tului, care plătea nota în dolari anticipat. Discre» ţiile şi distanţele din viaţa comună a domnului Azner cu familia dispăruseră, de la o vreme, de la sine, absorbite în egoismul cazului propriu, al animalului sîcîitor şi susceptibil. Doamna Azner
297
trebuia sâ participe la viaţa deviată, odată cu cordul, a tuturor organelor soţului, înzestrate cu o activitate individuală de obicei ascunsă, ţi conştiinţa bolnavului, atacată de îndoielile şi decepţiile premergătoare unui faliment, îţi per» mitea libertăţi necunoscute unei luni de miere de cîţiva ani.
   El îţi întreba, ca să*şi compuie memoriul pentru New York, soţia, supărat că, Ia unele amănunte, obrazul ei, bălan ca smîntîna, era împurpurat. Ca să adune datele vărsăturilor, deşi nu le încer» case, care figurau între titluri, cruzimea soţului nu cruţa nici controlul despre cum fuseseră de cîteva ori scuipatul şi expectoraţii le nazale. Obişnuinţele unei cariere de anaiist în tubul unui ochean cu vernier, îl asaltau meticulos în ceea ce priveşte consistenţa, densitatea, culoarea, mirosul. Domnul Azner nu mai era amantul invidiat al unei femei frumoase, adînc îndrăf gostită de el, ci un despot al prerogativelor şi apanajelor legate de insul excretor, şt atitudinea de mută descurajare a feminităţii adorate îi stîrnea violenţele din uzină şi cancelarie, despărţite de mediul lor natural.
   Erau observaţii inutile, ridicule si absurde, scoase din calendarul simptomelor şi înregistrate cu creionul în pat. întno joie tuşise poate mai tare, şi tuşind îi scăpă râseră ochii de o explozie de luminozităţi. Uneori îi treceau pe retină licurici, care se stingeau pe drumul dintre pleoape. Era vorba, probabil, de semnul ce trebuia descris într»o dezvoltare bine orînduită. îl furnica un călcîi, un umăr sau urechea. Domnul Azner căzuse în starea tuturor bolnavilor şi procesivilor, înnămoliţi în cauza lor devenită universală şi care îşi exasperează medicii şi advocaţii cu apro» fundarea particularităţilor indiferente. Institutului american i sia expediat, în loc de<o foaie tipică,
298
pentru aruncat nedcsfacută la coş, un dosar migălos, paginat şi copiat la maşină, cu sublinieri negre, albastre şi roşii, după importanţă. Domnul Azner păstra din toată literatura lui un exemplar de control, şi foile acestea, fără a treia dimensiune, ajunseră să umple, îmbrăcate în scoarţe, un dulap cu patru poliţi.
   La fiece vizită nouă în uzină, apucat de un acces de suvenire, domnul Azner era jignit că trebuia să constate că lucrurile mergeau şi fără el, şi să accepte că mergeau chiar mai bine, întno disciplină a tăcerii nemaiturburată de ţîfna zbieretelor intempestive. Simţea clar, cu necaz, că noul ritm era datorit unui singur individ, pe care făcuse greşeala săil puie el însuş Ia locul cuvenit. Direcţia generală a muncii şi a rezul» ţaţelor nu mai aparţinea nici cancelariei, nici inginerilor, devotaţi unui impuls absent din regis» tre şi ştate, şi mai puţin Iui, directorului general.
   Campaniile de lucru anuale mai bine organi/ zate dădeau bilanţuri mai bune, la cheltuieli totuş sporite. Lucrătorii erau plătiţi mai mult, ca şi funcţionarii. Economiile meschine ale biu< rourilor dăduseră loc la economiile importante, realizate de rîvna muncitorilor mulţumiţi. Cantina, obligată la maximum de calitate şi la minimum de preţ, funcţiona ca o gospodărie bună. Curţile erau mai atrăgătoare. Se introdusese un serviciu de curăţire neîntrerupt. Rînduri de Eori puneau chenare roşii de géranium, alternate cu brîuri verzi de iarbă, pretutindeni unde era de cîştigat o palmă de loc frumos. Pămîntul incrustat cu zgură se mătura ca o sală de rafinerie, peticele întinate din păreţii dinlăuntru şi dinafară erau văruite îndată ce se murdăreau, şi anul întreg fabrica se arăta ca o clădire nouă, surîzătoare, ca şi feţele muncitoarelor şi ale muncitorilor. O voie bună şi o bucurie de cai tineri în her<
299
 ghelie se observa pînă şi Ia maşini. Roţile alergau vioaie, curelele, pîrghiile şi articulaţiile mobile erau însuSeţite de un elan aproape mistic. Domnul Azner le simţea cu atît mai tare cu cît piesele Iui anatomice proprii şovăi au şi cu cît se întrista mai mult. Ar fi vroit să bage un băţ în toate sate» lismele tehnice şi să le răstoarne. Avea despre sine sensaţii preistorice, de casă intrata în pămînt şi învelită de vînt cu linţolii de nisip.
   Trestie putuse să<şi stăpînească pornirea, să rabde, să spioneze nesimţit purtările ireproşabile ale telefonistei, care, în răstimpul de mîndrie proprie şi de rezerve din partea << domnului chimist », recunoscut de universitatea fabricii, mai aptă să confere un titlu decît o academie, voise de cîteva ori să;şi părăsească serviciul, oprită de domnul Fink, încredinţat că însuşirile concentrate ale funcţionarei nu se întîlnesc de două ori în slujbele uzinii.
   —     îţi lipseşte ceva, domnişoară? întreba di rec» torul contabilităţii. De distrat refuzi să te distrezi, cu toate că eşti liberă să faci ce vrei, Nfai ieşit din fabrică niciodată, nici pînă Ia poartă. Nu pare că/ţi lipseşte un lucru pe care nu»! cauţi. . . Fabrica e mulţumită de dumneata peste măsură, nu trebuie să*ţi ascund. Dacă pleci, unde te duci? Un Ioc mai bun. nu se găseşte uşor. Noi să te plîngi, cred, de un salariu care ţua fost mărit de cîteva ori. . .
   —     Niam să mă plîng de nimic, răspundea Lina. Numai că mi se cam urăşte.
   —     Poate că o să vie timpul să nu.ţi mai fie urît, răspundea domnul Fink, fără să vrea să spuie nimic.
   încet,încet, Lina îşi umpluse dulapul cu pîn< zeturi, tricotaje şi albituri, cu instinctul fetei
300
 care îşi pregăteşte cuibul, îndrăgostită de fiece amănunt cusut cu o broderie, oprit întrmn chenar. Şi*a făcut un căţel al ei dintr/un cîine ţigănesc hibrid, cu mădularele anapoda, moş< tenite de la sumedenii de neamuri, şi care, gătit ciocoieşte, se prezintă ca un vizitiu cu redingotă şi mînuşi de paradă. O cunoşteau mîţete fabricii, salutată cu miaun şi cu o frecare amoroasă de pantofii şi ciorapii ei, o cunoşteau vrăbiile, îndo< pate cu firimituri şi seminţe, şi care toată vara o trezeau din somn, Ia ferestre, cu un concert de fluiere şi harmonici, reclamînd zgomotos miezuri si boabe, într<o răscoală de glasuri, de grevă. IntTîun pom din dreptul ferestrei, ca un teatru cu sute de rînduri de galerii, staluri şi loji, ît ciripeau, cît ţinea ziua şi de dis<de<dimineaţă, guşile cu ciocuri minuscule ale celei mai vioaie păsărimi, — şi dintre vrăbii se auzea şi şuierul ca o tgliţâ al petruşului, a cărui înnaltă claritate aduce aminte de ceruri, şi vocea de sunet de furculiţă şi de cristal a sfredelitorului piţigoi. Iar noaptea, cîteodată, cînta, cu o suvenire de Beethoven în glasul ei de tăceri întrerupte adînc, şi privighetoarea, trecătoare pe lîngă uzină, dintr/o pădure într<altă pădure. Trebuindu'i viaţă în viaţa ei, cît mai multă, Lina îşi însufleţea odaia cu maşina de cusut, alături de un borcan rotund, în apa căruia se învîrteau ca nişte frunze de aur cîţiva peşti cu mişcarea lenevită.
   Pentru ghivecele cu flori, aşezate mai pretu< tindeni, dragostea ei nu venea numai de la trecut, dar şi de la suflet, ca pentru nişte îngeri adevăraţi, cu âripile de lumină parfumata şi prinşi de un crîmpei de pămînt printno iluzie de rădăcină, ca o dantelă. încremenirea şi munca lor nevăzută, pînă la frunză, mugure şi îmbobocire, indica nedesluşit pentru fărîma ei de minte prezenţa în viaţă a sforţării elegante, fără zgomot şi fanfa>
ronadă, a unei puteri de zămislire, delicată, şi dacă izbuteşte să dea trandafirul, şi dacă moare înnainte de timp.
   O altă verificare a punctualităţii de mişcare a maşinilor dete naştere unui accident. De obicei, ruperea unui deget, descălţat de unghie, într>o maşină, sucirea unui braţ într<o curea care pune roţile pe fugă, durerea de cap, frigurile, aplecă/ ciunea, răceala, cădeau, în lipsa medicului, vizi/ tator de două ori pe săptămînă al uz inii, în corn» petinţa lui Trestie. învăţase să facă un pansament, să ocolească meşteşugit cu faşa de tifon întregul mădular atins, şi uosorile, pomezile, alifiile, pică< turile pentru feluri de beteşuguri Ie prepara în laborator, distribuia chinina şi antipirina, şi găsea timp să stea şi la căpătîiul cîte unui bolnav, pînă la sosirea medicului titular. Ca să/şi rărească şi mai mult vizitele la fabrică, medicul îi încre» dinţase pe subt mînă şi seringa şt, în destoinicia înţepăturii în muşchi şi piele, Trestie căpătase abilitatea care o făcea nedureroasă,
   Cînd fuse adus pe braţe Ia infirmerie trupul sfîrtecat ca o mămăligă al lui Sandu Dumitru de la spălător, vizita medicului, care ar fi voit să se întoarcă de pe scară, a coincis cu evenimentul. Vreo cincizeci de oameni însoţeau grupul purtă; torilor omului căzut, în convoi, cu căciulile în mînă, sala din uşa laboratorului era plină, şt cîteva femei cu barişul negru, sătence din vecinătate, se strecuraseră în gloata ţăranilor, plîngînd în palma uscată de muncă şi ştergînduişi cu mîna, în acelaş timp, ochii şi nasul.
   întffo albie( de fier pîntecoasă, lungă de o sută de metri şi aşezată pieziş pe zidul fabricii pe dinafară, se învîrtea un burghiu de coase încovoiate, spălînd sfeclele de pămînt, cîte un
302
 vagon odată, într*un torent mare de apă. Cînd pămîntul îngrămădit în fundurile jghiabului uriaş împotmolea mecanismul cu noroi, se oprea bur< ghiul la un semnal. Cîţiva oameni săreau înnăuntru cu periile mari cu coadă, curăţau noroiul de<a lungul păreţilor semicirculari şid împingeau într<o firidă, şi albi^ îşi recăpăta frumoasa culoare roşie, primenită în fiece vară cu vopseaua miniului de plumb. Organele curbe, care frămîntau apa şi răscoleau rădăcinile de zahăr, erau ca nişte coaste fixate pe şira spinării burghiului, şi mişcarea lor calculat contradictorie agita cu două sute de braţe în două sensuri sfecla şi mocirla.
   Sandu Dumitru nu apucase să iasă din spălător cînd ssa pornit iarăş arborele cu furci. Prins în ele, trupu<i greoi a fost învîrtit de două ori şi aruncat o dată de fund şi o dată de un părete, înnecînd şuvoiul în sînge. Medicul, înspăimîntat de ignobila mutilare a omului, a căutat să se ascundă. Cocoloşită într/o ipingea, dusă ca un linţoliu, agonia muncitorului se isprăvise pe scară. Sfişiat pretutindeni, de«a lungul şim curmezişuri, cadavrul era un mare gogoloi de carne cruda, şi nicăieri nu putea să se întindă mîna medicului fără să intre în piftia de sînge. Nimic nu se mai ţinea, afară de bocanci, de anatomia lucrătorului, jerpelită, şi oasele ieşeau la iveală peste tot. Un ochi îi era rupt şi pierdut ca un răsad zmuls. Trecuse parcă peste carnea feţei, a pieptului şi a spinării, o labă de leopard. Gura dispăruse. O ureche atîrna ca un cercel, răsturnată pe grumaz. în convoi, un om îi aducea un braţ întreg, rămas în burghiul lui Arhimede.
   —     Nu mai avem ce<i face, spuse, eschtvîndu<se, medicul.
   —     Dar trebuie constatat acest lucru în scris, domnule doctor, spuse Trestie. Faceţi procesul» verbal cuvenit. Fabrica are o datorie faţă de mort.
303
   —     Are patru copii, ziseră sătenii din uşa labo* ratorului.
   —  Vedeţi, domnule doctor?
   Medicul nu ştia ce trebuie să scrie şi şovăia.
   —  N<am mai făcut procesecverbaie, zise plictisit.
   —  Nici omului nu i s?a întîmplat de două ori
în viaţa lui să moară. . . Sînteţi doar medicul fabricii, de cîţiva ani. . . şi în atîţi ani trebuie să<şi fi pierdut viaţa cîţiva oameni. . . Tocilarul Giovanni a putut să treacă, el nu avea pe nimeni lîngă el, şi fabrica nu s<a ostenit să<i caute. Asta nu se mai poate trece aşa de uşor, domnule doctor... Scriţi, domnule doctor:            «  Subsem*
natul doctor în medicina, medicul fabricii de zahăr ,,Topliceni“, aflîndu*mă în fabrică, mira fost prezintat cadavrul muncitorului Sandu Du« mitru, ucis în spălătorul de sfeclă. Fiind prins în angrenajele pornite dintr/o manevră greşită, mai nainte ca să<şi fi isprăvit lucrul la care a fost pus, constat că moartea i<a fost pricinuită de serviciu şi în timpul serviciului, lipsind un aparat de control la maşinile de spălat. . . »
   Condeiul medicului rămase suspendat în aer.
   —  Asta nu se scrie, zise medicul.
   —     Tocmai asta e de scris, zise Trestie. Nu trebuie spus adevărul? Avem interes să ţinem ceva ascuns? Atunci, nu se mai vede rostul medicului şi al unui proces/verbal.
   —     Acestea se vor constata cu martori, la proces, zise medicul.
   —     Aţi zis proces, domnule doctor? Cine<3 face, orfanii lui ? E un tertip de temporizare, se cunoaşte. Primul martor sînteţi dumneavoastră, domnule doctor.
   —  Eu mam văzut scena, zise doctorul, teologic.
   —     Domnul doctor se crede la teatru, oameni buni, răspunse cu o ironie aspră Trestie, pe cînd domnul Azner, aproape tot atît de şubred cît
304
şi cadavrul lui Sandu Dumitru, îşi făcea loc, răzimat în băţ ţi îmbătrînit cu o sută de ani, printre oamenii sfiioşi să<l vadă în halul în care căzuse.
   Directorul general încercă să facă un act de autoritate, care, după o îndelungată absenţă din activitatea uzinii, putea să pară nepotrivit.
   —     Domgniata iei un rol care nu»i al domgnia< tale, zise domnul Azner dinaintea oamenilor, cu o voce care mai voia sâ reflecte energia violenţei, şi întinse mîna către hîrtia din faţa doctorului. Rupeţi imediat acest ridicol proces<verbal!
   —     Observ că şi dumneavoastră credeţi că «înteţi la teatru, domnule director, dacă distribuiţi rolurile aşa încît să dispară şi mortul şi vinovaţii.
   Aţîţaţ, directorul ar fi voit să interpeleze oamenii.
   —     Pardon, domnule director. în momentul ăsta se spală spălătorul de sînge şi se adună din dinţii maşinii măruntaiele acestui biet om. . . Oamenii ivar avea ce lucra pîn<atunci. . . Mai bine trimu teţi un cearşaf ca să învelim cadavrul, şi trăsura, ca săd ducem acasă.
   Directorul nu ştia ce<i un cearşaf. Cînd i s<a explicat, i<a venit fău. Era vorba de cearşafurile lui conjugale, cu monogramă, şi de trăsura lui parti/ cularâ, cu perne de catifea. Fabrica n<avea linţolii şi dric.
   —  Nu am, nu am! răcni cu gradaţii directorul.
   —     Ar trebui să aveţi, domnule director, măcar cearşafuri de sac. Dacă aş fi avut eu, aş fi adus, fără să mă adresez dulapurilor dumneavoastră încuiate, zise Trestie.
   Sculat în picioare, încurcat şi laş, medicul se silea din toate puterile să se depărteze cît mai mult de medicină şi să ia poziţie de apărare a intereselor acţionarilor.
   —     Cu domgniata voi avea de vorbit personal, zise directorul, ameninţător, către Trestie.
305
   —     Foarte bucuros, domnule director, dar che< stiunea principală este să se iscălească procesul' verbal şi să dăm lucrătorilor care ne ascultă speranţa că, dacă li s<ar întîmpla şi lor vreo nefericire în timpul serviciului, nu vor fi arun< caţi la gunoi ca nişte coji de cartofi.
   Directorul s»ar mai fi ridicat o dată în vîrful picioarelor şi ar fi vociferat un ordin dacă nu simţea că picioarele refuză si oamenii încep să nud mai ia în seamă. Dar subit i se auzi ţipătul:
   —     Sînt ifica directorul general! şi trînti cu covrigul bastonului atît de vehement în masă, încît, sărind călimara, şovăi şi el şi căzu pe spate, peste oameni.
   Medicul fu numaidecît lîngă pieptul directo» rului, descheindu<i butonul de la guler şi asculf tînduâ bătăile inimii în cămaşe.
   -- N<am nimic, zise desfigurat domnul Azner, sînt per>fekt sănătos. . . căutînd cu ochii un pahar cu apă, din care ar fi sorbit, dar pe care ha înde* părtat cu o strîmbătură a voinţei în figură, hidoasă.
   —     Trebuie să mergem acasă, zise medicul, blajin, sprijinind cu umărul subsuoara directot rului general, care avu sensaţia pipăită că titlul de director general ar avea loc mai mult de<acum încolo pe o piatră funerară decît pe marginea îngustată cît o panglică a registrului de casă.
   Îşi încercă toţi muşchii feţei cu o supremă încordare, ca nişte resorturi, sprîncenele, buzele, strînsura fălcilor, şi toată figura lui rămase zbîrcită ca o cocă neagră care se întinde la loc, încet. . .
   ■— Vino cu mine, domnule doctor, zise domnul Azner, ca un copil.
   —     Anico, zise Trestie, duite la domnişoara telefonistă şi roag*o din partea mea să se lipsească de un cearşaf.
   Dar Lina şi aducea cearşaful din zestrea ei, şid puse în mîinile chimistului, ca un dar de
306
logodnă. . . Trestie îi sărută mîna în faţa oamenilor, ţi ea simţi, la căpătîiul unui nefericit care murise, ca o atingere de fericire şi, prinsă între impresii contrarii, desfăcîncf cu Trestie pînza albă, deasupra sîngelui şi rămăşiţelor Iui Sandu Dumitru, plînse fără să ştie.
   Trestie ajunse pe director şi medic, care păşeau abia, în mijlocul unui grup de funcţionari ve» niţi să dea o asistenţă de datorie şefului celui mare.
   —     Voiaţi să«mi daţi un ordin, domnule director, zise Trestie.
   Directorul se uită ţintă, ca dintoo umbră, în ochii lui liniştiţi.
   —  Nu mai am, zise, de spus nimic. . .
   Directorul rămase fixat pe ultima secundă, care
îl domina întreg, răscolindu<i adînc, atît cît îl mai lega de viaţă, orgoliul. Voia să lupte cu această ultima secundă şi nu putea să o gonească. I se părea că e anormal ca atotputernicia lui să fi slăbit pînă la umbră şi să se fi izolat în stricta lui închipuire. Se vedea biruit ca un templu de marmură de gîza infinit de mică şi de firul de iarbă plăpînd şi sălbatec. Se zărea pe sine în destinul meschtn al realizărilor vaste şi cînta greierele în molecula lui digerată de un morb slut. Toate adversităţile lui personale se concentrau acum în fiinţa lui Trestie, a căruia personalitate de fatalitate lua importanţa unui mit şi<l intimida, pe cît îl şi scotea din fire. Ce era Trestie? Un praf, un fir de păr, un vierme, venit pe dedesubt, aşa, la întîmplare, dar el a dislocat o întreagă întocmire, nefăcînd nici un rău şi făcînd totul bine. E extraordinar cum se strecoară punctul de nisip şi cum desface în drumul lui impercep< tibil monumentalitatea.
   întors acasă, seara, medicul sta de vorbă cu nevasta lui, medic şi ea.
307
   —     închipuieşte<ţi, dragă, Azner e mai obsedat decît întotdeauna de tînărul din laborator. Mi>a vorbit două ore întregi numai de prezenţa irapo» sibilă în fabrică a băiatului, oprindu»se, sughiţînd, fâcînd pauze şi leşinînd de trei ori. . . In ceasul cînd e să moară, el vrea săd dea pe Trestie afară. O aberaţie de bolnav. . . Şi<a făcut o problemă în concordanţă cu frica de moarte. Dacă nu*l dă afară, are impresia cà nu i»a mai rămas din vitalitatea lui nimic: trebuie să izbutească să domine, cu iluzia că plecarea lui Trestie afirmă raţiunea lui de a trăi. Şi nu poate să<l dea afară, fiindcă nici nu poate cu puterile lui de hotărtre slăbite, cît şi pentru că nici nu s»ar supune biuroul să înlocuiască un băiat excepţional, care înnavu» ţeşte societatea, cu un aventurier de felul lui Mislin. îl judecă şid osîndeşte pentru tot ce a făcut bine de cînd e în fabrică, şi desigur că Azner a fost subt influenţa băiatului atît de mult, încît ma uitat nici un detaliu din activitatea lui, pe care o primeşte ca o binefacere, dar o blamează. Azner mi»a citat din trecuţii ani toate isprăvile lui, într<adevăr originale şi noi. « Ce crezi dum» neata despre cazul acestui fost laborant? rnra întrebat Azner. Abia sosit în fabrică, şî<a luat slujba de om cu ziua cu o seriozitate exagerată, în scurtă vreme, ceia făcut, ce?a dres, ham făcut chimist titular. . . » I>am răspuns că Mislin şi*a înţeles întnalt fel slujba lui. Azner şi»a muşcat buzele şi mi«a răspuns că nu e nici chimist. . . « Ştiu, i*am spus eu atunci. Nu e nici medic. . . Aţi fost mulţumit cînd vja descoperit o pagubă care s*a cifrat la multe milioane?, , . Eu, ca medic, sînt mulţumit de el. . . E adevărat. » « N<aş putea zice că sînt nemulţumit, mi»a răspuns Azner. Şi nici nu e pretenţios. Ţine locul unui specialist, doctor de la Viena, pe un salariu mic. Fabrica realizează mari economii de pe urma lui.
JOS
E foarte corect. Munceşte fâră să se uite la ceas. Adeseori iese din lucru după miezul nopţii, şaisprezece ore pe zi. . . Nu părăseşte nici durtii.< nica fabrica.» «Şi vă plîngeţi?» l/am. întrebat. « Nu pot să zic, a răspuns. Nu mi/a plăcut de la început ascendentul lui asupra lucrătorilor mei. Pe mine lucrătorii mă salută numai cînd mă lovesc cu ei în piept, şi atunci cu un respect silit, care se vede cît de co!o că tiu. e un respect. Am urmărit din biurou felul cum îl întîmpină lucrătorii. Sînt bucuroşi de cum dau cu ochii de el. . . îl iubesc. . . Pe mine nu mă iubesc. . . » « Vă pare rău? », i*am zis. « Desigur! a răspuns. Aş vrea să ţie şi la mine. . . Unii din lucrători lucrează cu mine de ani şi ani, stau cu ei în fabrică, mă întîlnesc cu ei. . . Nu numai că nu mă iubesc, dar. . . mă evită. Trestie, pe lîngă mine, e un copil. Poate să facă ce vrea cu lucrătorii. Parcă el ar fi directorul, şi eu. . . laborantul, » « îtt locul dumneavoastră, i.am spus, m/aş bucura. De ce nu vi/l apropiaţi mai mult? Aţi face din Trestie un auxiliar minunat. » « Nu se poate, mi/a răspuns Azner. îndată ce stau lîngă el, trebuie să<i fac observaţie. Vecinătatea lui mă supără. Mă simt obligat să<l ofensez, şi el nu se ofensează : asta mă supără şi mai mult. » « N/am băgat de seamă să fie necuviincios », im zis. « Dimpotrivă, foarte cuviincios, mi/a spus. Atît de cuviincios, că mă ofensează el pe mine. Nu mi s/a mai întîmplat niciodată nimic asemănător. Sînt, în diverse fabrici, de treizeci de ani, am avut subt mîna mea mii de oameni, ingineri, constructori, funcţionari, mecanici, salahori. . . şi ştiţi că mîna mi/e energică, mi<a remarcat, cu o satisfacţie nesigură de ea, Azner. Sînt deprins să amestec oamenii cu maşinile, şi toate aceste puteri adunate mă ascultă orbeşte. Calităţile mele de organizator mi/au cîştigat o situaţie europeană :
309
sînt consultat pe tot continentul, ori de cîte ori se întemeiază o industrie. Şi de ce am venit în România? Ca să însănătoşesc o întreprindere în dezastru. » Bietul Azner, confundă timpurile gra< maticale, zise doctorul, raportînd trecutul la un prezent care se voiatilizează. Şi să nu crezi că n/a continuat să se vaiete că destinul i>a pus în drum pe Trestie, din laborator. «Ştiţi ce mua spus îatr<o zi acest îndrăzneţ? spunea directorul. „Trebuie schimbată pompa centrală, domnule director. E»o piesă foarte scumpă, dar e inima uzinii." De zece ani cercetam cauza cauzelor, fără rezultat. A trebuit să vie el, un oarecare Ion Trestie, şi în două luni el a văzut buba adevărată, înţelegeţi dumneavoastră, domnule doctor, n<a ştiut Politehnica, şi Ion a ştiut! » « Atîtea merite trebuie să vă pricinuiască bucurie, domnule di/ rector, i<am răspuns, şi<l fac pe Trestie necesar. » « E o mare problemă », mi<a răspuns. « Dar nu e nici o problemă, am spus. Am impresia că vreţi să glumiţi. . . Puneţi» 1 pe Trestie în situaţia de a fi recunoscut oficial de societate, şi nu mai încape problemă. » «Tocmai aci stă problema, şi sînt mirat că nu o vedeţi, a răspuns directorul, şi, scuturat de un acces, se puse să răcnească: ,,Nu tolerez! Nu tolerez!. . . Trebuie săd dau numaidecît afară, numaidecît." » Am sărit ca să»l ţin, zise doctorul, căzuse la telefon cu mîna pe receptor. . . A dat şi fabrica o dată de un băiat bun, şi directorul vrea să se scape de el.
   —     Nemaiauzit! răspunse doamna doctor. Azner ăsta trebuie să fie nebun. . .
   —     S/a cam ţîcnit, este drept, de obsesie, dar analizează destul de lucid împrejurarea. E vorba de un conflict de personalitate. Băiatul e de/ai noştri, îl cheamă Ion, însă prinde lucrurile iute şi Ie aplică precis. în cîteva zile a mîncat un doctor în chimie vienez, a descoperit beteşugurile,
i/0
urmărite zece ani în deşert, ale fabricii, a realizat societăţii economii enorme, şi acum e gata săd mănînce şi pe director. . . Dar ştii, mănîncă fără să deschidă gura şi fără să bănuiască : are o digestie elementară, de toată simplicitatea. Directorul e îngrozit. Dacă s.ar afla la Viena de ce;i în stare Ion, toţi specialiştii ar fi. daţi afară, şi Ion ar ajunge conducătorul celor unsprezece fabrici de zahăr, cu reşedinţa în capitala Austriei. . . înţelegi frica directorului. . .
   —  Mă interesează mult, zise doamna doctor.
   —     Ce săiţi spui, e un băiat eminent. Cît sînt eu de doctor, cu D ma.ee, m<a pus la locul meu cu o naturaleţe de invidiat. Refuzam să închei un proces* verb al, urmat de despăgubiri acordate fami< liei, ca sâ nu împovărez fabrica noastră cu chel* tuieli antipatice, şi el m<a constrîns să<l scriu şi să*l iscălesc. Am scris ce a vrut el, dar avea dreptate. Şi ce situaţie!. . . M<a executat în faţa lucrătorilor. Nu puteam să. nu mă supui, m>ar fi huiduit. Şi l<a executat, cît e el de autoritar, şi pe director. O să plătim cel puţin zece mii de lei.
   —     O fi crezut directorul câ face o afacere pe din două cu mortul.
   —     Este în stare să creadă şi asta, dar e de*o candoare băiatul, sacră! Ştii cu cît e plătit? A douăsprezecea parte din salariul meu, pentru ca să nu fac nimic. Şi#i foarte mulţumit. Şi ordonat, curat: un om! ce mai încoa şimcolo.
   —  Adu/l într<o zi la masa, săd cunosc şi eu.
   —     Atît mi*ar mai trebui, zise doctorul rîzînd. E<n stare să mă mănînce şi pe mine. . . Dar ştii, aşa, fără să<şi dea seama nici el, nici eu, nici tu, descompunere de la primul contact. Te gîndeştî Ia o hîrtie sugătoare pe care ţi<ai pune<o în vîrful degetului şi care ţi<ar bea tot sîngele, fără rană. Ion e<n stare să te bea şi pe tine şi sâ te lase palidă, fantomală şi să plece cu sîngele tău la el.
311
   —  Un om predestinat. . .
   —     E unul din acei oameni nemărginiţi de nici o materie, negrupaţi în nici o tovărăşie, prietenii presimţirilor şi ai stihiilor, şi mecanizaţi după mişcarea fenomenelor şi intemperiilor. Cei dinţii în orice împărechiere> rămîn cei din urmă în viaţa de concurenţă. Biruitori înnainte de orice luptă şi învăţaţi înnainte de experienţă, ştiutori pe dinafară şi pe toate laturile vieţii înnaintaşi, ei sînt urîţi de oamenii înfricoşaţi în ei de pre» zenţa unui element de interzicere şi de mare deplinătate. Dar am avut o mare satisfacţie faţă de un reprezintant al potentelor europene şi inter» naţionale : că Ion e român, ■— ştii, fără infatuare, fără şovină demagogie.
   Vestea morţii subite a directorului, peste noapte, trecuse prin fabrică de cu dimineaţă. Domnul Azner căzuse din pat într»un moment cînd rem şise să aţipească; fără zgomot, ca o perină moale. Apropiindu»se lin ca să»I asculte, doamna Azner s»a întors de la uşa soţului de mai multe ori, bucurîndu»se că bolnavul doarme în sfirşit cîteva ore pline. Dar pe la 9 dimineaţa i s<a ivit o teamă nestăpînită şi, căscînd uşa, a scăpat tava cu lapte din mîini, a strigat şi a fugit. Chemat de urgenţă, doctorul a constatat moartea petrecută cu cîteva ore mai devreme. De înviat, nu mai putea săd învieze, şi jalea văduviei se cheltuia numai pentru dreptul la suferinţă.
   Singur Trestie nu ştia nimic la intrarea neaş» teptată a domnului Fink în laborator, îl preocupa lipsa, de corespondenţă a cîtorva analize făcute atunci din acelaş lichid şi căuta greşeala de labo» rator în manipulările consecutive.
   —     îţi aduc o ştire, zise cu oarecare solemnitate directorul contabilităţii.
 312
 —  Şi aşteptaţi să o ghicesc? zise Trestie. Nu
 mă simt      în stare,        m*am încurcat în nişte          date,
 pe care      mă silesc       să le scot la capăt. De           cînd
 lucrez nu mi s<a mai întîmplat contradicţia de azi. . . De Ia şapte caut, caut şi nu găsesc. . . Îmi vine     să mă dau       cu             capul de păreţi. . . Ce
 raport îi    mai trimit      eu domnului director                la
 Domnul Fink nu s*a putut împiedica să surîdă...
 —     Fii pe pace, zise, domnul director nu mai este. . .
 Trestie nu înţelegea şi a întrebat:
 —  Ce nu mai este domnul director?. . .
 —  Nu    mai este        deloc şi nimic: a murit!
 —  Nu    se  poate!     zise Trestie, descurajat.
 —  E regretabil, răspunse domnul Fink, dar a<a
 putut. . .   Ne ducem,       pe             rînd, fiecare, dar  cei
 dintîi ne    ducem bătrînii.                  . .
 —     Totuş, domnul director nu era bătrîn, era în puterea vîrstei.
 —     I»a îmbătrînit inima mult mai repede decît el. . . Dumnezeu săd ierte. îmi pare rău de un singur lucru, că nu lasă amintiri mai bune. . . E tot ce ne supravieţuieşte, amintirea. . . Eu aş vrea să mor, cînd voi muri, împăcat că n<am lăsat altă avere mai cinstită. . . Dar orice am spune e de prisos. Sâ revenim la realitate. Am şi comunicat decesul domnului Azner în străinătate şi am şi primit răspunsul şi ordinele în conse< ciută. Sînt delegat cu direcţia generală provizorie, şi dintnun moment într<altul va veni domnul Helferich, cel mai mare acţionar al societăţii, în trecere prin Bucureşti, ca să dispuie de succesiune. Dumneata nu mai ai de dat nici un raport şi lucrezi independent de biurouri. Răspunderea ţi<o cunosc şi ţi<o preţuiesc, nu mai e nevoie să afirm. Înmormîntarea se va face la Peşta, şi doamna Azner pleacă odată cu vagonul mortuar şi cu
}1}
 copilul ei, poate chiar tot mîine. . . Cu alte vagoane rămîne să expediem mobilierul şi toată gospodăria. îngrijeşte Oniha.
   Trestie se gîndi fără voie la Mariţa, sortită să transporte o dată şi pe nefericitul Azner, care a contribuit să o puie din dărîmături pe şine, — şi ziua a trecut, mai pentru toate atelierele, şchiopătînd, umbrite de doliul absenţei.
   în cancelarie avea loc, a doua zi, o dezbatere la care fuseseră invitaţi, rînd pe rînd, inginerii, pentru a fi consultaţi fiecare, dinaintea marelui financiar şi om de afaceri al imperiului vecin. Prezida domnul Fink, a căruia autoritate era res< pectată pînă la Viena, şi de la poartă pînă la turnul de var, pînă la melasă şi pînă la cazărmi, nu se vorbea decît despre taina conciliabulelor din sala direcţiei generale.
   Abia după ce s<a întunecat de tot, Trestie primi o invitaţie la masă în apartamentul domnului Fink, cu menţiunea că participă la ea şi domnul Helferich, stăpînul în fapt al tuturor uzinelor consorţiului. Masă bogată şi strălucită. Trestie se gîndea că Ia o mie de paşi mai sus ardea un cata* fale. S<au făcut prezintările Ia aperitiv. Domnul Helferich era un bărbat cu o faţă puternică, sculptată, ca figura lui Nietzsche, şt mîna lui, tare, strînse cu cordialitate mîna rezervată a Iui Trestie. Erau de faţă toţi inginerii, şi Meurens Gérard, le Belge. Financiarul vorbea franţuzeşte curent, Toţi se prezintau în haină neagră, afară de chimist, confuz în costumul lui pestriţ, de bibilică, şi cel mai tînăr din oaspeţi. Doamnele şi domnişoarele erau decoltate în atlaz.
   —     înnainte de a sta la masă, zise domnul Fink, adresîndu<se tuturor, trebuie să împlinim o ceremonie. Directorul nostru general, domnul Azner, decedînd, a trebuit să<i alegem un succesor fără nici o întîrziere. Toţi au căzut de acord
 314
asupra domnului Ion Trestie. Trebuie săd felicităm pentru unanimitatea simpatiilor de care se bucură între noi toţi, cît şi pentru faptul că e special agreat de către domnul doctor Helferich, con» ducătorul tuturor fabricilor noastre de pe con< tinent. . .
   Trestie, după ce se roşi tot, ca de o farsă, îngălbeni ca un mort, . . Paharele se ridicară cu un vivat general, şi între zecile de mîini care le căutau pe ale lui, mîinile lui îşi pierduseră facultatea mişcării, încremenite şi îngheţate. . . Ca să poată sta pe picioare, a trebuit să se lipească de un fotoliu şi să se ţie strîns de spatele capi< tonat. S»a simţit deodată bătrîn şi împovărat, ca omul slobod, însărcinat pe neaşteptate cu o răspundere grea. Tînârul harnic şi onest se vedea devenit autoritate, şi fără a fi indiferent la onoarea ce i se făcea ca o dreptate, nici afară din cale de măgulit nu s<a simţit. El nu a cutezat nici să mulţumească, socotindu<se, pînă la desluşirea improbabilă de sine, jocul unui fenomen inex< plicabil, care nu<i da dreptul să şi<l ia asu< prăişi.
   Ospăţul a fost caracterizat prin discreţia faţă de un predecesor încă prezent în interiorul fabricii, culcat între făclii şi singur acum într/un apartament pustiu, plîns de o soţie străină şi de un copil orfan. Pe cînd unul s<ar fi înnălţat, celălalt scoborîse pe o linie căzătoare pe tot< deauna stinsă. Oaspeţii au spart adunarea brusc, Ia o bătaie de pendul, cu sonoritatea vastă, repro» dusă după bătaia profundă şi rară a unui turn de catedrală străin, şi au petrecut pe domnul Helferich la gară, unde tocmai s<a oprit un minut marele expres pentru Europa, — şi pe Trestie, rapiditatea industrială a vieţii, trăită subit, cu schimbări şi despărţiri subite, l<a impre* sionat ca o simplificare.
315
   La întoarcere, luîndu'şi rămas bun de la per< sonal în poartă, Trestie s<a oprit la fereastra lui Coşoiu, unde trăsese clopotul pentru întîia oară în ziua unui sfîrşit de viaţă rătăcit.
   —     Vă rog, domnule Coşoiu, să treceţi la ghişeul de/afară, unde m<aţi primit acum. doi ani. . . Ştiţi că, înfricoşat de stridenţa soneriei, era să fug îndată ce ridicasem mîna de pe clopot. Trestie şi»a pus palma pe el şi a simţit răceala bronzului de atunci. Aţi aflat ce mă paşte?. . . zise Trestie, ca de o lovitură.
   —     Toată lumea ştia de cu dimineaţă, numai dumneata ai aflat cel din urmă. . . Ba unii din noi ştiam şi mai demult, . .
   Un fel de suferinţă năpădi sufletul lui Tre* ştie.
   îşi strînseră mîinile, şi Trestie păşi în curtea fabricii, cu mersul tărăgănat de gîndul careţi muncea inima cumplit. . . La un stîlp electric, Miron pîndarul, cu puşca în cureaua umărului, învîrtea cu o cheie ceasornicul de control, L*a aşteptat să isprăvească. Întorcîndu^se cu căciula lui adfncă, pîndarul dete cu ochii de el şi făcu milităreşte drepţi, zicînd:
   —  Să trăiţi, domnule director general!
   «Ştie şi el, îşi zise Trestie. Vezi să nu te pripeşti. . . »
   îi spuse pîndarului ce căuta, pe şoptite, şi Miron, trecîndu/1 prin suburbiile uzinei şi pe dinaintea casei domnului Azner, unde aburea prin geamuri lumina portocalie jucată dinlăuntru, i<a spus:
   —  Aci stă.
   —     Poţi să te duci, zise Trestie, şi bătu în uşa deasupra treptelor de intrare,
   în casă era lumină. . . Lina tresări pe o bro/ derie, Ia care acul ei meticulos adâoga un punct, îi era o frică dulce. . . Deschise. . .
316
  Era singura dată cînd Trestie îndrăznea sâ intre în chilia gospodăriei aceleia, la care nu încetase să se gîndească nici în timpul celor mai grele experienţe.
  —  Mă primeşti ? zise Trestie.
  —     O să mă ierţi că nu te»am aşteptat. . . Camera mwe cam răvăşită, . . Dacă aş fi bănuit că vii, lucrurile ar fi fost la locul lor. . .
  —  îmi dai voie să stau?
  Mutînd albiturile de pe un scaun pe pat, Lina ÎL dete un scaun.
  Trestie era stîngaci. Pipăi cîteva pînzeturi. . . A luat în mînă o faţă de masă, cu arabescuri cusute. . . S<a uitat la manile harnice ale fetei şi, pînă să<şi ducă ochii sfîioşi, treptat, pînă la ochii ei, ùa trebuit un sfert de ceas. . . Lina era şi acasă proaspătă ca o camelie. . .
  —  Ai aSat poate ceva. .. zise Trestie.
  —  Desigur. . . am aflat. . .
  —  Şi ce/ai zis dacă ai aflat?. . .
  —  Vrei sărti spui adevărat?
  —  Spune adevărat. . .
  —  Am plîns. . .
  —  I<auzti în loc să<ţi pară, poate, bine?. . .
  Lina tăcu.
  —  Poţi să/mi spui de ce<ai plîns ?
  —     Nu ştiu cum să zîc, zise Lina, privindu<şi vîrful pantofilor, ca să nu se uite în ochii lui. Ai ajuns prea mare. . .
  —     îmi dai voie să<ţi spui şi eu ceva, domni» şoară? zise Trestie. Primeşti sa fii soţia mea?. ..
  Lina, stînd pe marginea patului, căzu cu mîinile Ia ochi întrmn hohot de plîns pe care Trestie îl înţelese cu o lacrimă. S>a plecat spre ea, i<a mîngîiat părul tînăr şi negru, la tîmple.. . La mîngîiat marginea urechii frumoase. . . Lina
317
8<a ridicat rîzmd şi cu privirea plină de scînteia lacrimilor de bucurie. . . Nu putea si spuie nimic.
   —     Facem cununia, zise Trestie, ţinînduâ mîinile strînse în mîinile lui, între genunchi, în fabrică, în sala de maţi ni. . . Aştept de doi ani întregi, în toate zilele şi ceasurile, şi nu ştiu ce>am aştep< tat. . . Poate că ceasul de>acum. . .
   Ei îşi apropiară braţele fără voie şi se sărutară întîia oară strînşi unul de altul, în picioare, pînă în suflet, cînd pisica mieuna să intre, pe marginea ferestrei. Lina întredeschise geamurile, şi mîţa a intrat, neagră şi albă pe jumătate de cap. . .
   —     Apoi ne luăm de braţ şi plecăm amîndoi în lume, undeva, într<altă fabrică şi>ntr<alt labo< rator, lăsînct direcţia unui alt chimist, care o rîvneşte.
   —     O să fii de azi încolo a noastră, zise Lina, însoţindu»şi logodnicul pînă Ia uşă,
   A doua zi, domnişoara Margareta, fiica mai mare a domnului Fink, a intrat zguduită de un mare suspin în biuroul părintelui ei speriat.
   —     Papâ, strigă fata descurajată, Trestie ia pe Lina şi refuză direcţia!.