FABULA
Roitul neputînd, pe vremuri, să crîcnească,
                                            frînt în jug,
Fără ca să fie»n tîrguri spînzurat ori pus pe rug, Totuş, findcă trebuinţa de<a cîrti e omenească, Cuteza, ascuns în pilde, ticluit să se rostească. Strecuratămtre durere, lege şi fărădelege,
Pilda fiecare după mintea lui o înţelege,
Încît, mai întortochiată în urzeala ei oleacă,
Nu mai aţîţa stăpînul şimcepea şi lui să<i placă. De altfèl, şi  chiar mustrarea ce i<o face înţeleptul
Vine mai frumos      cîrmită decît otova,
                                           de*a dreptul.
Şi se cade şi  blestemul, pentru cît mai   mult    folos,
A fi spus şi   scris frumos.
Pildă, fabulă, zicală, snoavă, haz şi ghicitoare Au slujit săd mai mîngîie omului de tot ce<l
                                                   doare,
însă fabulan o pildăm care omul, cum o face, Pune a vorbi pe faţăm locul lui pe dobitoace.
Şi cu toate că nu schimbă lesne răul arătat, Povestind, de o cam dată cugetul îi e;mpăcat. Prefăcîndu<se pe sinem-fiară, oaie sau maimuţă, Nu*şi mai iartă nici stăpînul, nici pe sine
                                            nu se cruţă.
Lupul, mielul, leul, mînzul, cîine, şoarece, pisoi Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi.
7
    Cel mai tared gîtuieşte pe mai slabul, cel mai
                                                   des;
Cel puţin aşa, pe timpuri, era tîlcul înţeles.
Puricînd letopiseţii slovelor, din fir în păr, Fabula e născocirea unui rob, într<adevăr.
Grec neştiutor de carte, zdrenţuros, urît
                                              şi şchiop,
Se chema cu o poreclă şi i se zicea Esop. Bănuiala, în greceşte, caremcearcă să te prindă<i Că te vezi, după poreclă, în Esop ca în oglindă. Dar pe cît era de slut,
Pe atît deşteptăciunea îl făcuse mai temut.
Vezi că mintea şi gîndirea, fie veacul cît de prost, Au avut întotdeauna, m lume, cît de cît un rost, Căci ca pila, amîndouă rod şi lanţurile grele, Care se desfac pemcetul, slabe ca nişte curele. Cu o vorbă scăpărată, ca din bici, într<o scînteie, Plăsmuirile lui repezi aveau toate cîte<o cheie.
El ajunse*o marfă vie şi, din bîlci în bîlci,
                                                 vîndut
Ca un cal şi ca o vită, o lua iar de lamceput. Cocoşat, pipernicitul era ieftin la cîntar.
Un cumpărător, o dată, îl pusese bucătar,
Că ştiind în slutul casei cîtă minte se ascunde, A crezut c<aşa mai lesne, încurcîndud,
                                          săd înfunde.
 Deci, îi porunci s<aducă ceâ mai bun şi dulcem
                                                  lume,
Pregătind ospăţ de prieteni într«o zi din an
                                                anume.
El aduse limbi, din piaţă, numai limbi,
                                       în coşuri pline.
 Şi mîncînd tot limbi mesenii, erau gata să leşine.
            Ce<i mai dulce'decît limba? zise robul.
                                            £a mîngîie,
    Farmec dă şi mulţumire, proslăveşte şi tămîie.
 La alt praznic, nu ştiu care, l<a chemat stăpînul
                                                      iar.
         Să*mi aduci acum, îi spuse, ce<i mai rău
                                           şi mai amar.
 Şi Esop tot limbi aduse, răspunzînd că, şi suavă, Nu se pomeneştem lume mai a dracului otravă.
Fabula de<atunci încoace s<a lărgit
 cu toate<acestea, Soră geamănă cu gluma, păcăleala şi povestea,
Şi o mai lărgim, cu voia cititorului, şi noi, Adunînd în cusătură cîteva altiţe noi. într<o fabulă dibace, adevărul, din belşug,
E ţesut în frumuseţea graiului, cu meşteşug. Poate fi cînd poezie, cînd surîs, cînd pişcătură, După cum semtoarce acul şi izvoadele te fură, Altădatăm căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă.
Fabula cu caremcepem ţine locul de prefaţă.
                       4
            BĂŞICA DE SĂPUN
—  «O să«ţi povestesc din cer»,
Zise umbrela din cuier.
—«Eu aş vrea ceva să spun Din azur», zise băşica de săpun.
—  « Am şi eu un cuvînt, —
   Zise răzătoarea de ciubote, — despre pămînt»
—  «Despre lumină nmm isprăvit»,
Zise dintr<o cutie un chibrit.
—  « Cînd o să vorbesc şi eu, —
Zise tigrul de cîrpă, — tremură cerul
                                      cu Dumnezeu»
—  «Nu mă siliţi, încă nu imam vărsat», Zise paharul de apă, gol şi crăpat.
—  « Glasul mi<l voi ridica Profetic», zise trîmbiţa de tinichea.
—  «Sînt cu zăvor şi cu cheie»,
Zise nasturele care se descheie.
—  «Vîrful meu fulgeră şi străpunge, — Zise lancea de mucava, — unde<ajunge».
Toate aceste obiecte minunate Uitaseră că sînt imitate.
        ŞOIM ŞI FATĂ
 Vulturul prigonit de vînt Căta scăpare la pămînt,
 Si fulgerul îl răsturnăm fereastră.
 Acolo înşira pe aţă*albastră Mărgele, o domniţă, cam poveşti.
 — «Intră! îi zise. Şoimule, tu eşti?
 Tefam cunoscut de mult şi te aştept,
 Dar te lovişi de turnul meu în piept.
 Nu erai tu, pe sus, peste palate, Rotindu»tem singurătate,
 Cînd te*am chemat din frumuseţile pustii, Şi tu te afundai mai tarem sihăstrii, Viteaz în zbor, învierşunat în luptă Cu negura neîntreruptă?
 Semeţ de slavă, slava temcovoaie.
 Ţi;a frînt avîntul, te<a zvîrlit în ploaie.
 Binevenit fii, şoimule, în casă.
 O să te<mbrac în zale de mătasă Şi o săîţi pui brăţări în ghiare,
 Inele cu mărgăritare
 Şi pene mari de aur între pene.
 Să te înnalţi între stihii viclene,
 Să tragi din nou hotar punctat cu stele, Pajura mea, împărăţiei mele.
II
Decît să<mi toarcă mîţele<mprejur Mi<ar fi plăcut, fireşte, un vultùr.
Ascultă, e mai cald aci cam pisc şi ceaţă,
Vreau să se joace şoimul cu ghemul meu de aţă. Şi>ţi voi mai facemn dar domnesc.
Cu lanţ uşure ghiara<ţi împletesc.
O   să te pui pe steaguri, pe bani şi pe peceţi Şi ai sămveţi ce n<ai visat sămveţi.
Pe<o parte împăratul, pe cealalta hultanul.
Al doilea pe ţară. Ce vreau, vrea şi sultanul.
Ia vin’ să vezi cum se trăieşte Adevărat şi bine păsăreşte.
Pietruşii, mierle, granguri, ciocîrlii Se simt la larg în colivii, în curte, fericitele<orătenii,
Le poţi vedea, sînt sumedenii.
Privighetoarea cîntă mai frumos,
Ochii de cînd c«un vîrf de ac i*am scos.
Nu mai putea Cînta, aripa de<şi vedea.
Cu ce mă laud însă sînt coconii Mei scumpi, cuminţi şi blînzi, claponii.
Găină şi cocos, cam pe din două,
Ei sînt aproapem stare să şi ouă.
Nu turbură, nu strigă, nu cer nimic. în pace Şim ascultare, fraged, şi sufletul le tace.
Vultùr ursuz, ia pildă şi»ţi înmoaie Pana de fier, ca lîna de agniţă şi oaie.
Ai dat ceva? Un zbor pierdut agale între Tării şi stele, în spirale.
Şi ca să te putem avea,
Noi te<am făcut de bronz şi tinichea.
Nu ţi<a plăcut nici zahărul, nici cuşca,
Şi<abia de te<am ajuns cu puşca.
Nici preaslăvitul împărat Nu te/a putut avea neîmpăiat.
De*acum al nostru eşti de viu.
Şi«o să<ţi aleg şimn nume. Nu vrei să<ţi zic
                                                 scatiu ? »
La pipăitul fetei, între dalii,
Şoimusşi lăsa, deschise evantalii,
Aripile în mîinile gingâşe,
Rămas ca un copil fără cămaşe. îşi desftcu de voie bună Ghiara rănită de furtună, încovoiata unghie de fiară
I  semdulci, muiatăm mir şi ceară,
Şi Si a simţit intrînd întreită fire,
Blajină, de tămăduire.
—  «Dar ce văd? zise fata de*mpărat,
Careul văzuse numai în zbor şi legănat.—
Stăpîn pe uragan şi peste vii şi morţi,
Mă mir de ghebă, cum o porţi.
Numai în zbor eşti învăţat Să nu fii strîmb şi cocoşat?
Cum poţi să fii de zbor în stare Cu cîtămai movila în spinare?
Nu m»aşteptam, spun drept, să fii atît De<mpiedicat şi de urît.
Ţi<aş face şi*o mărturisire,
Eu te*am văzut mai sprinten, mai subţire,
Şi urmărind în slavă drumul tău Te*aş fi crezut mai falnic, mai flăcău.
Mă uit mai bine. Gîndul mi semcurcă,
Erai vultùr şi ai rămas o curcă.
13
Te*aş punem curte, dacă nemîncate Ar mai rămîne curci adevărate ».
Dar adormind, domniţa l<a uitat.
A doua zi nu l»a mai căutat,
Şi nici a treia, nici a zecea zi Gîndul domniţei nu se mai trezi.
Vultùrul vede vînt şi vrînd să zboare Dă de tavan şi cade pe covoare.
Cine te<a pus, domniţă, s>o răsfeţi, Să»i dai făgăduiala altei vieţi Sălbatecei şi negrei zburătoare,
Dacă o uiţi în turn, la închisoare?
Ea nu mai e, domniţă, fierti milă, Nici pasăre de curte, nici acvilă.
      FLAUTUL DESCÎNTAT
Argatul, auzind că<l cheamă,
S<a turburat, de bună seamă,
Şi ce mira mai mult oierul E că<l dhema la curte chiar boierul.
Stăpînul, trîndăvind în slava lui,
Nicicînd nu se*arătase şi nicicui,
Şi simbriaş la staule de/o viaţă,
El nu ştia măcar cum e la faţă.
Gospodăria lui de prin Amiazamare Se cîrmuia de sus, din depărtare,
Cu mori, cu turme, cu bucate.
Doar pe la cîştiuri, din cetate,
Trăgeau în sate, într<acoace, încăpătoarele cerdace,
Carelemnalte (putini, boloboace,
Coşuri şi papuri) încărcînd cu plin Caş, miere, grîu, porumb şi vin.
Sămînţa brazdei grase, muncită strîns şi crunt, Din spicul cu mustaţă, zbîrlit, cu miez de unt, Şi sacii grei cu aur de mălai —
Plecau în coviltirile cu cai.
15
 Portocalii, ştiuleţii*mpletiţi cu boaba mare Ca nişte faguri de mărgăritare,
 Culeşi cu patru fote curate, de pănuşi, Ieşeau din subsuoara cocenilor, păpuşi.
 Şi toate, vii, ogoare şi prisacă,
 Urneau din bătătura uscată şi săracă,
 Şi se ducea puhoiul plăvanilor, agale,
 Ca satele, devale.
 Ba oamenii puteau să creadă Că sînt purtaţi ca o cireadă,
 Nu<mi mai aduc aminte şi am uitat cu cîte Gîrbace şi ce feluri de joarde şi de bîte. Căci între oameni şi stăpîni Era un gol zidit, ca la fîntîni, în care apa suiem gol de*a gata,
 Tîrîte sus cu lanţul şi găleata.
 Izvorul nu se poate nici uita în ochii celuia ce bea,
 Nerăbdător ţîşnirea să i<o soarbă Cu gura lacomă şi oarbă.
 Din pricină de ziduri şi de gol Şi pasărea lua calea de ocol.
 Poruncile peste moşie Veneau pe la isprăvnicie.
 Ispravnicii, pe lîngă ei,
 Aveau alţi mulţi isprăvnicei,
 Şwaceştia calfe, ucenici
 Mai mari, mai mijlocii, mai mici;
 Dar fiecare se;mputernicise Cu un crîmpei din pravilele scrise,
 Şi fiecare*şi ascundea la sîn Fărîma lui de petec de stăpîn.
 Trimise, spuse şi umblate,
 Poruncile*ajungeau schimbate,
16
 Şi tot mergînd din ins în ins Soseau pe dos, parcă<ntr<adins.
 Stăpînul, Aaveai voie, ca pe moaşte,
 Nici de<a<l zări, necum de<a*l mai cunoaşte, în dreptul buzelor şi#al feţii Făceau de strajă logofeţii,
 Şi dintre ei spătari, scutari,
 Păzeau fruntaşii cărturari.
 Stăpînul de ogoare şi de ape Era un bun al slugilor de*aproape,
 Şi cînd voiai să*ţi vezi cîrmacii Ţi<eşeau nainte psalţii şi tîlmacii.
 I»ai fi privit: bai fi mînjit. bai fi rugat: bai fi spurcat.
 Cînd lacrima nu ştie de zăbavă,
 Oftatul nu e de ispravă,
 Necazul însă nu tihneşte Şi nu«i pe boiereşte.
 Te*apucă, taci! şi taci dacă te doare,
 Că se deoache      pofta de mîncare.
 Şi nu ştiiai, ca   vai   de capul  tău,
 De nu<ţi era mai bine cînd îţi era mai rău, Nedumerit, ca vai de tine,
 De nu era mai rău cînd îţi era mai bine.
 Porni cam pe la toacă. . .
 Mai mult decît să<l bată, ce putea să<i facă?
 O  săd omoare? o să moară.
 Nu moare doar un rob întîia oară. , -                ,
 Ajunse, după ornic, pe la şase, ,*
 Cînd soarele se uită printre case
 Şi cată înnapoi.                                     " <
 Cu chivăre, la uşe, şi suliţi, erau doi. ^
Porunca e poruncă. L<au lăsat,
Ciobanul a intrat,
Murdar de năduşeală şi de praf.
L<a dus din spate un vătaf,
Trăgîndu*şi prin belşuguri de odoare,
Ca vai de lume, bietele picioare.
Şi nu putea să*şi vie<n fire.
Era ca o biserică şi ca o mînăstire,
Clădită parcă de Satana.
Parcă<i simţeai duhoarea şi pulpana Foşnite prin unghere.
0  altfel demtocmire şi putere Decît la stînă şi la plug,
Altfel de meşteşug
1  se vădeau argatului la curte.
L»au mirosit cîini lungi cu labe scurte,
L<au miorlăit pisicile, cu blană Molatică şi nazuri de cucoană,
Trîntitem perini cît sofaua De<o lene tremurată ca damblaua.
Umblînd în colivii să se atîrne L<au rîs şi papagalii cu pliscurile cîrne.
Un maimuţoi dădeam căruţă Un alt soi de maimuţă,
Iar un vultùr cît omul, subt zăvor,
Smucea de o cătuşe bătută pe picior.
Săli mari în care timpul tînjea şi adormise,
Şi cimitiremchise.
In lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceaţă, Zăcea o licărire de cremene şi ghiaţă.
Păreţii, de la podină la grinzi,
Unii dădeau într<alţii cu oglinzi,
Şi împătrit de zece ori, în coadă,
Veneai, în loc de unul, o grămadă.
Şi te sfiiai de sine»ţi ca de nişte Străini iviţi în privelişte,
Din ape sure, lungi ca nişte strane.
Avea şi glasul umbrămtre icoane,
18
Dînd zvonuri pe şoptite din tăcere,
Din încăperem încăpere.
Ion, văzîndwse o sută,
A dat să strige:— «Doamne<ajută! »
Şi glasul-lui, camtr*o pustie Stîrnită, s<a făcut o mie.
Se răzgîndea şi şovăia să calce Pe scoarţe şi covoare cît o falce:
Nu mai văzuse de cînd e, Ion,
Odăi cît o păşune şi preş de un pogon, în străni, cu papuri la spinare şi şezut,
I  se părea că vede ce nu s>a mai văzut.
Şi ca o capră şchioapă, pe trei căi, Sompiedica de praguri şi odăi.
« Bineso trăi boierul, îşi zise, şi nu<i chip să Nud jinduiască omul. Dar mai bine lipsă. » —«Doamne! ofta ciobanul abătut,
Mai rău tu nu m*ai fi. bătut. »
Şi se sucea tiptil prin casă, înfricoşat că spaima îl apasă.
Şi îi venea să<mpungăm zid, să mugă,
Cătînd cu ochii uşe, ca să fugă.
Că<şi aducea mîhnit aminte De tihna lui de mai nainte Şi încerca dintre comori să scape Ca din răspărul unei ape.
—  «Nici n«ai venit şi vrei să pleci? » îi zise Stăpînul, cared auzise.
—  « Ce faci la curte? » l<a<ntrebat.
•— « Cioban sînt, sărut mîna, şi argat. »
—  « Şi cum eşti poreclit? »
—  « Ion », răspunse prea smerit.
—  « Şi ce simbrie ai? »
■— « Iţari, obiele şi o chilă de mălai,
Şimn miel de Paşte, cînd îs mulţi, cucoane. »
19
—   « Şezi colea, lîngă mine, jos, Ioane, — Zise boierul, hotărît şi tare. —
Mai am o întrebare:
De unde<ai învăţat să cînţi din flaut?
Că de<aia te<am chemat, ca să te laud. Ba, te«am chemat şi pentru altceva. . . Vezi casa asta? E a ta.
Nu poţi rămîne fără parte,
Argat şi slugă pîn' la moarte.
Te<am auzit cum cînţi şi<mi place. Apropiere, vino mai încoace.
Şi şezi aci, pe jilţul meu.
E*al tău, ţi*am spus, fă ce zic eu.
Stăi bine, ce te ghemuieşti?
Tu nici nu ştii ce meşter eşti Şi ce cinstire ţi se mai cuvine Faţă de unul nensemnat, ca mine.
Nu am o fată, că ţi<aş da<o ţie,
Cam basme, o domniţă cu împărăţie. De<aci nainte, vreme nouă,
Vom face viaţa pe din două,
Deşi prea bine înţeleg
Că ţi se cade totul pe de»amtreg.
Oar trebui, cu<adevărat,
Tu să fii domn, şi eu argat.
Flautul tău e flaut descîntat.
Văzuşi de ce te*am fost chemat?
Ghiersul ţi<e dulce, graiul ţi<e ales Şi are tîlcuri bune, cumţeles.
Tu trebuie, de<aci nainte,
Să faci numai atîta: ghiersuri şi cuvinte. De o cam dată*ţi dau din toate O legiuită, sfîntă jumătate, întinde mîna, iade:
Nu<s ale mele, 's>ale tale.
Ţi;ajunge? Nu măsor cu cotul
Şi, daca vrei, zisei că<ţi dau şi totul. »
Ion îşi zise : « Doamne, cel din cer,
De spaimăsmi vine iar să zbier.
Nu e aievea, ăsta<d vis Şi numai Duhul rău mi La trimis. » Cămtnaaevăr, Ion argatul îl desluşeam boier pe Necuratul.
—   « Stăpîne, zise, nu mai ştiu :
Sînt sănătos, sînt mort, sînt viu?
Un lucru ştiu, că sînt năuc.
Cînt şi eu ca o cioară, ca un cuc,
Şi niciodată nu m*aş fi gîndit Că fac ceva deosebit.
Eu am crezut, să fie zicala mea iertată,
Că flautul nu*mi face o ceapă degerată, îl cerc şi eu, aşa,mtr<o doară,
Şi suflum el şi*acum camtîia oară.
Berbecilor tăi, poate, le plăcuse Şi babelor cu caiere pe fuse,
Şi asculta la flaut şi un ied.
De*mi spui şi dumneata încep să cred.
Ia seama însă, doamne, voia bună Să nu ne dea de gol şi de minciună.
Am auzit odată că mai*marii Se sărutau la chef cu lăutarii Şi că treziţi, a doua zi, de greaţă, îi trimiteau la ştreanguri cu dis<de*dimineaţă. Ori, poate, neavînd boier în loc,
Umbli cumva să«ţi baţi de mine joc?
Că n*are rost să pui pe mine preţ Şi să mă faci din slugă cîntăreţ.
Lasă<mă slugă, nu mă vreau stăpîn,
Ca să mă ţiu de domni şi să*i îngîn,
Să<mi fie frică de le*oi zice ba,
De voi tăcea cînd ei m*or întreba.
Că mă cam sperii demtrebare
Şi nu prea intrum voia lui cu fiecare
Şi ruam la toată vorba nici răspuns.
Am un stăpîn: nu<mi este de ajuns?
21
Cu ceialalţi, mai mici ca dumneata, îmi e mai lesne a mă descurca.
Scăparea bacilor desculţi E că nu vor stăpîni prea mulţi.
Dacă mă fac boier poate că»i bine;
Nu te mai ţin de rău, în gînd, pe tine.
Ca să<ţi fereşti, Ioane, tu, gîtiţa, de ştreang, Dator eşti tuturora metanie şi hang,
Şi poate că, dintr<una într<alta, niciodată, Aşa e boieria, nu scapi faţă curată.
Şi facem, mi se pare, şi tîrla de ocară,
Stînd pe la uşe, ploconit la scară.
Rînjit în silă, pînă la urechi,
La musafirii tăi, şi noi şi vechi.
Să casc de cască ei şi, la sudalme,
Să mă ridic şi să le bat în palme Şi să mă strîmb şi să mămchin,
Să zic la toate: „bine" şi: „amin".
E greu să mă mai ţugui, să m*ascut,
Că niciodată nu m<am prefăcut.
Orice*aş mai fi, o să rămîi ce*am fost,
Ion, ciobanul de la oi, cel prost. »
—   « A damdărăt nu se mai poate,
Ţi*am aşezat şi drepturile toate.
Uite şi cheile de la palat.
L*am pregătit şi*aşteaptă încuiat.
Are odăi cu arme şi podoabe,
Fecioare dintre roabe,
Uleiuri, mirodenii, te mîngîie Cu bun miros de rodii şi tămîie.
Desprinse pletele, mai jos de şale,
Aşteaptă pipăitul degetelor tale.
Leapădă straiele frumos,
Dă chica şi căciula jos,
Şi lasă*te în voia lor, la fete,
Alt chip să<ţi facă, palid, măi băiete.
22
E un palat, cum ai săd vezi,
Pe dinlăuntru cu grădini şi cu livezi,
Poteci de sticlă, ca atlazul,
Leagă amyrgul brazilor cu iazul,
Şi apa de mătase A mir şi trandafir şi ea miroase.
Ioane, mi eşti om de rînd,
Şi vreau de»acolo să te<aud cîntînd. »
—   « Bine, jupîne, zise, mă voi duce. »
Şi din opinci la creştet el şi<a făcut o cruce.
« Vezi, Doamne, — s<a/nchinat, — încalţe,
Nu m*ai ferit de treptele înnalte. »
Şi zisem sine: «Ai s<ajungi ciocoi.
Cum ne mai înţelegem amîndoi? între boieri şimtre vădane,
Mai pot să<ţi zic, eu, ţie, mă, Ioane?
Cînd temdrăgesc mai<marii nud semn bun,
Mai bine*mi da o pungă cu tutun Şi un amnar ori un chibrit,
Şi<aş fi şi eu mai mulţumit.
Că domnii ăştia sau te duc în poală,
Sau te alungăm pielea goală. »
Cînd a intrat, aidoma s»a şimtîmplat.
Era o ţară, nu era palat.
« Prinţul » Ion era ae mult dorit,
Dar straiele nu şi le<a primenit.
Femeilor ce l<au cuprins cu grabă
Le*a spus: —« Duceţi» vă, vedeţi<vă de treabă».
Pe robiimcovoiaţi în temenele
I>a slobozit de munci şi cazne grele,
Iar bucătarilor, caremcepeau să frigă,
Le zise: — «Mie daţi<mi mămăligă.
Voi să mîncaţi bucatele, vînatul Şi tot ce are mai gustos palatul.
23
Eu cu atît mă mulţumesc,
De felul meu sînt pustnic şi postesc. Deschideţi mare poarta mea,
Să intre şi să iasă cine vrea.
Toţi oameniim cămaşe albă Au dreptul la dreptate si la jalbă. » El nu se*atinse nici de pat Şi s<a culcat încins şi îmbrăcat, Zgîrcit pe bîtă, frînt,
Lipit, ca rădăcina, de pămînt,
Şi<şi zise : « Spune gîndul, să<l ascult, Că asta n«o să ţie mult »,
Şi mai străin de cînd trecu hotarul, Şi<aduse într<o seară şi măgarul,
Şi cîinii, în palatul mohorît,
Şi oile, să*i ţie de urît.
A stat ce<a stat acolo, cu hrisov, între răchiţi şi trestii, în ostrov.
Un timp de vreme, soarele A luminat şimtunecat izvoarele,
Şi lunari lua lin drumul prin zăvoaie Culcată pe un nor, ca pe o oaie. Chiar întno noapte de furtună mare Veni vătaful domnului călare.
—   « Ai să te muţi, Ioane, din conac, Că flautele nu<i mai plac.
Are auzuri şi urechi mai multe,
Şi alte scule vrea s<asculte.
Dar lasădi flautul în cui,
Cu suflum el, că suflul e al lui. »
JUDECATA
Domnul a chemat odată Arborii la judecată,
Ca să vadă ce rod are De cu vară fiecare,
Că de cînd nu mai gustase Roadele, semstrăinase.
—   « îţi e de<a mai mare dragul, De frumos şimnalt ce*i fagul. Uriaşule ce eşti,
Spune nouă ce doreşti. »
Cît e de fălos şi tare,
Fu jignit de întrebare Şi, uimit că<i cercetat,
S*a gîndit, s*a căutat. . .
Scoase dintrso hîrtioară Un crîmpei de cuişoară.
—• « Ce nimic la ce zăplan!. . . O să mai aştept un an.
Şi de<o fi iar de pomană Te voi face buruiană. »
—   «Dar stejarul? Să<şi arate V îrfurile* ncununate.
25
Ţine cerurilem braţe,
Vrea de stele să se caţe Lumeamtreagă s<o cuprindă.
Rodul tău? »
                  —  «Un sfîrc de ghindă. »
—   « Mi se pare că gorunii Sînt cam neamuri cu păunii. . .
Numai umbră<n codrii mei
Şi nici ea nu dă din ei.
Umbra n<are rădăcină Şiâ ţărînă de lumină.
Se muncesc de*o veşnicie Şi«au rodit o gămălie. »
—   « Unde<i bradul, că nu vine ? »
—   « Auzi şi*i e ruşine. »
Bradul iese înnainte Drept, în sfintele<i veştminte.
—   « Atît faci, sfinţia»ta,
Mînătărci de mucava? »
—   « Plopii>astupă zorile Şi adună ciorile.
Nu ştiu salcîmii ce vor A păzi cu ghimpii lor. Salcea, păcatele mele, Face moţuri şi nuiele. Barem dudul face dude, Ia, nişte burice ude,
Dar dă schitului un pic De miere şi borangic. »
26
 'S
Folosind atunci prilejul,
Iatăd că sosi şi vrejul, Nechemat, cum a putut,
Şi, tîrîş, a străbătut Spinii, pirul, praful moale,
Cu dovleci de opt ocale.
—   « Am adus nişte urcioare. Luaţi»mi4e din spinare.
De cînd mi le*am aninat De grumaz, m<au deşelat.
Nu sînt, Doamne, prea puţine Şi, cum vezi, îs toate pline. Le<aduc, hăt! din Suceviţa Şi n«am rupt nici cobiliţa. »
MÎHNIRI DE TÎNĂR CĂRTURAR
Cum să o las? Nici ea nu m#a lăsat Pîn’ la bacalaureat.
Şi nici să mă gîndesc nu*mi vine.
Că toate clasele le<a preparat cu mine, Teme greceşti şi versiuni latine.
Nu mi*a făcut, sărmana domnişoară, Cosmografia mai uşoară?
Nu mi<a sucit urechile tot ea
Cînd nu<mi intra deloc în cap cîte ceva?
Dar, Doamne, i*ai dat voie să se nască, Şi ai făcut să o cunosc, să mă cunoască. Tu i*ai permis să facă două doctorate, Tu ai ţinut<om universitate,
Sămveţe reguli şi cuvinte.
De ce mi<ai scos*o tocmai mie înnainte Şi cum,
Să mă frămînt aşa de mult acum?
E galeşă, fărămdoială, simţitoare,
Sufletul ei mai dulced ca o floare,
E bună, şi gingâşe, şi blajină,
Dar, Doamne, e cît o maşină.
28
*
O voce de portar, demgrijitor,
Un pas, o claviculă, un picior,
Fără pereche, Doamne! Şi ce gură!
Ce pipăit! Ce zîmbet! Ce căutătură!
Cînd mi*a mărturisit, pe scară, tinereşte, Că suferă şi mă iubeşte Şi că m;a aşteptat Să cresc,
M<am înfricoşat,
Tată ceresc!
Am simţit întîia oară
Cum bateio inimă de profesoară.
Are treizeci de ani mai mult ca mine, Opt coţi înnălţime,
Dar în făptura ei ceva virginal.
Ştie pe dinafară lliada, în original, Sonetele lui Petrarca,
Pe Goethe, pe Calderon de la Barca.
Mi*a spus cu glas de pitulice:
—   « Să<mi zici Beatrice »
Şi, ca un strănepot,
Am văzut că nu pot.
Eu îi zic domnişoară,
Şi măinfioară
Să nuii vorbesc cu sfiială
La persoana a doua plurală.
Dacă mă mîngîie, mă doare.
Mîna îi e ca o râzătoare.
Nu*i o fiinţă, Doamne,<i un dulgher, Deprins cu sculele de fier,
29
Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi şi rindele,
Vai de păcatele mele!
Mă contemplă languroasă
Şi mă răsfaţă delicat cu şoapta cea mai groasă.
Doamne, cel ce faci firul de iarbă,
Numai mustăti nu are si barbă.
Ce să mă fac, Doamne, acuş?
Nu e fată de măritat, e un lăcătuş Cu ochelarii, mari, pe nasul mic,
Călcăm pantofi cu călcîie de gumă Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric împiedicat în brumă.
Ce săă spui Dascălului sentimental?
Că e un cal,
Ca un cal de cioclu,
Cu valtrap şi binoclu?
a miroase a pipă
N<ar fi nimic, Doamne, dar ţipă!
Să<i spui că ar fi mai bine
Să«şi depărteze niţeluş inima de mine?
Nu vreau să fiu bărbat de doică!
Să mă legene o troică,
Un camion, un car!
De<ar fi de două ori mai tînără, măcar!
S<a răstit la mine să o sărut Şi, Doamne, mam putut.
Nici nu miam priceput.
Şi m<a bătut!
Cînd nemtîlnim, e ca o şiră de paie Lîngă o copaie.
30
Mi<e frică, Doamne, şovăi în contraste, între fericire şi năpaste,
Că domnişoara nu vrea să moară Nici profesoară, nici domnişoară.
Fă ceva. Dă o muscă, dă o boală!
Sau fă<mă iar de şcoală.
Năpîrleşte*mă, Doamne, de tuleie,
Fă<mă femeie
Sau fă<mă iar băiat.
Să mai dau un bacalaureat.
NATURĂ MOARTĂ
         Sufrageria nu ştiu să fi vorbii vreodată în stihuri ori în proză—şi cred căm orice gen Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată însăş urechea Domnului Jean de la Fontaine.
Tacîmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite, Le<am auzit revolta pe şoptite în spălătorul din bucătărie.
—«Noi nu slujim decît cu farfurie Şi stăm numai atît la masă Cît se dumică felul de mîncare grasă, Şi repetăm o singură figură:
Din gurăm blid şi de la blid la gură.
în farfuriamtinsă ori adîncă Ajuţi boierii timpul cît mănîncă.
Tot rostul nostru e să stăm aproape De mîna celor ce<au să se îndoape.
Din strălucita mea tovărăşie
Trec în lighean, de<a dreptul în leşie.
Icre, stacoji, sos franţuzesc
Totuna mi<s, că tot mă murdăresc,
Şi, tot trecînd prin pipăiri şi guri,
Nu mai cunosc mîncarea de lături.
32
N<aş vrea să<mi fac păreri, dar cînd ne*au luat Spuneau: „Sînt de argint curat".»
Dar adevăruri numai pe cutie Şim galantar, unde stă scris : « Argintărie » Nu te<ai întors în cîrpă niciodată,
Să<ţi vezi şi coada că ţi<a fost gravată?
CONSOLĂRI
S*au prins tovarăşi buni cu rînduiala, Hîrdăul, fedeleşul şi găleata,
Vroind sămfrunte laolaltă nicovala, Ciocanul, jarul, spada şi săgeata.
La drept vorbind, nu«i nici o trebuinţă. Noi vom sili uneltele să stea.
Auzi tu, ce nesocotinţă,
Să faci oţel în loc de tinichea.
Materialele de cinste, eu temvăţ,
Să ştii şi tu, ca om, că la bătaie Nu sînt acelea ce stau băţ,
Dar celelalte, care semcovoaie.
Şi sculele nevoilor de*acum Nu sînt acelea care<mpung şimţeapă. Capacitate trebui’ şi volum,
Ca să primeascăm ele şi sămcapă.
Iată putinţele ce ţi se cer. împacă»te cu dreapta chibzuială.
Cugetul tău să fie cu coadă şi mîner,
Şi visul tău să fie ca o oală.
34
Nu<i bine, oare, să te simţi Cu fundul lîngă gură, scumpă troacă? La ce folos o za cu nişte zimţi Şi scînteierea lor de promoroacă?
             DIDACTICĂ
Tocindu<ţi plumbul pe hîrtie, încerci cuvîntul cum se scrie,
Şi cumpăneşti silabă cu silabă.
Una»i prea tare, alta e prea slabă.
Un cîntăreţ, de pildă, dintno ţară,
Înspăimîntat odinioară
De pana lui, ştiută drept măiastră,
S<a aruncat în haos pe fereastră.
Eşti cărturar de stihuri şi poveşti Şi tot le dregi şi nu le nimereşti.
Aş vrea să am un fel de ştire Cu ce fel te alegi de mulţumire.
O mulţumire<ascunsă, gîndesc, ca un păcat De care te simţi parcă vinovat,
Nu îngîmfarea stearpă că misai mai dat o dată
O   copie de sute de alţii repetată.
Te<au lăudat, fireşte, cu tine ce<i de*o seamă Sau cei mai slabi de înger sau chibzuiţi, de teamă. Cînd fapta nu întrece o laudă, nu<ţi pare Că laudam linsoare aduce<a defăimare,
După cum şi necazul, urzit într;o insultă,
Vădeşte adunatăm pizmaş otravă multă?
Vreai să faci aur dintrmn ban de plumb Şi un luceafăr dintrmn bumb.
Eu te citesc, amice, s*as vrea un plod mai nou Să se străvadăm zare prin felul tău de ou.
36
L<au mai ouat şi alţii, tot moale şi clocit, îl iei şi fără coajă, cum e, şi te<ai mînjit. Cătînd fărîmele de poleială Temtreb: nu te încearcă, spui drept,
                                    nici omdoială? Nu ţi se pare, ţie, că prins în rotogol Temnalţi în jos şi te»mplineşti în gol?
Că eşti jucat de*o undă ce temneacă Şi de năluca apei, ca o nucă seacă?
Bogată chică, mintem ea săracă.
Eşti ca un nor, agale topit îndelungat,
Şovăitor cu sine mereu şi destrămat.
Secunda hotărăşte, înnalţă şi afundă.
Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă? Cuvinte! Ce temeiuri ai pus şi pe cuvinte, Cînd unul te sughiţe şi celălalt te minte? Aspectul şi silaba! cununa ta firâvă S<a adunat din cioburi şi hîrburi, cu zăbavă. Eşti mîngîiat că<n miezuri şim chipul dinafară Cuvintele cu alte cuvinte se măsoară?
Că ceaţa»i judecată de ceaţă? că şi<acum Şi mîine ţii în palmă fuior un fir de fum?
Ce să aleg din tine, să fie bun păstrat?
Nimic nu stă de sine în sus, nerăzimat:
Se sprijină cuvîntul tîrîş, pe alt cuvînt,
Şi ai şi tu un petec de umbră pe pămînt,
Şi nici măcar un petec întreg, căci nula<şi lasă Şi umbra găunoasă.
Cearcănul vînăt pune un stigmat Ochilor tăi de biet halucinat.
Eşti obosit de<o vană osteneală Cătînd alt soi de pană şi cerneală,
Ca sămveleşti cu licăriri de paie Un ban de o lăscaie
i să faci galben dintrmn firfiric.
Iată«ţi<o viaţa: n<ai putut nimic.
37
 Tărîţe, rumeguşuri şi pulbere şi zoană,
 Vre un zuluf din coadă cu copcă de zorzoană. Şi din otravă în otravă,
 Ai adunat comoara ta de pleavă,
 Şi cînepă tocată, silind să te ridici Cu două ajutoare, cu foarfec şi lipici, în zorii zilei noaptea te deşeală.
 Eşti istovit şi mort de oboseală, îţi amorţi şi panam mînă,
 Pe care ai tîrît<o prin ghimpi o săptămînă. în tine ţine noaptea, dar vezi că<n răsărit Catapeteasma zilei de aur s»a trezit,
 Şi împrejurul tău, voioasă, munca.
 Sună cetatea şi răsună lunca.
 Şesul arat se ţese în covoare,
 Şim straie albe omul calcă pe ogoare,
 Şi suie brazda pînăm cer,
 Unde veghează plopii mari de fier.
 Eşti ostenit de silă, cărturare,
 Te chinuie o slovă, omtrebare,
 Şim loc să<ţi dea odihnă, ţua tulburata, dragă,
 Şi»ai mai pierdut o vreme şi alt crîmpei de vlagă.
 Ridică<ţi nasul din hîrţoage
 Şi puneţid Pegasul la ieslemtre mîrţoage.
 Nemistuitul jar de soare
 Dă foc la vetre şi cuptoare
 Şi fulgeră pe pluguri şim zăbale,
 Pe apa frămîntată de roţi, ca nişte zale,
 A morilor, pornite să macine lumina Amestecată cu mălaiul şi făina.
 Ascultă valea, satele, cocoşii.
 S<au deşteptat pe lanuri parcă şi strămoşii Brăzdînd<o<n lung, fîşie cu fîşie;
 Atîta lume albău pe moşie.
38
Faurul face pentru cai şi boi în săptămînă maremcălţăminte noi,
Potcoava ciocănită s*a învîrtit ovală.
N<auzi gemînd ciocanul, bătut pe nicovală?
Se zbate fierul smuls din vîlvătaie, Se<mpotriveşte, rabdă silit, dar semcovoaie.
Pe mii de nicovăi, în trîntă Fierul cu fier şi focul se descîntă.
Clocotul urcăm slăvi a jertfă sfîntă,
Şi sculele, cărbunii şi tropotele cîntă,
Pe cînd, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv, Tumgheţi pe cîte<o rimă şi»aştepţi un adjectiv.
       BALADA MAEŞTRILOR
 în dăsagi, pe umăr, văru<meu Păcală Aduceam tîrg ouă şi smîntînăm oală. Numărînd la mină cît e săptămînă,
 Cumpănea cu ouă brînza şi smîntîna,
 ■Şi pornea de joia şi cu bulzi de caş,
 Să<i ajungă vineri marfa în oraş,
 Cînd, din casăm casă, pentru fiecare Domn, avea vreo turtă şi prin buzunare. Advocaţi şi doftori şi adeseori Cîntăreţi şi pictori, dascăli şi actori.
 Dintrmn timp aude un cuvînt ciudat,
 Care fuse<aproape greu de învăţat.
 Cînd vorbeau pe scarăm uşi ori pe ferestre, Domnii, muşteriii, îşi ziceau « maestre ».
 Cîte cinci şi zece de<astfel de pedeştri,
 Adunaţi la poartă, toţi erau maeştri.
 «Ce»o mai fi şi asta? semtreba Păcală,
 Că niam auzit»om piaţă, nici la şcoală.
 Poatem Capitală este şi rămîne,
 Cam Găieşti, cum fuse „neică" sau „jupîne". » Dar văzu că vorba « maestre » stîrneşte O înviorare, parcă<i franţuzeşte,
 Şi la bătrîneţe şi la tinereţe.
 El, un an de zile puse să omveţe.
 Cei chemaţi cu vorba care i se spune înfloresc în sinemdată. Ce minune?
 Cum le zici « maestre » în ce<aveai de spus, Gîtul li semnalţă de trei ori mai sus,
40
Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten, Ca un roib agale, îndemnat de pinten.
Şi Păcalăfşi zise: «Vorba asta scurtă E ca mîngîierea porcului pe burtă.
E cu farmec dulce şi, din strîmb ori ciung, Simţi că te lăţeşte şi te face lung.
Insul se mîndreşte, limba<i se deznoadă Şi ia vînt şi, vesel, dăm nădragi din coadă. Măi ce bine<mi prinde!
Am aflat şi harul
Să<mi pui în picioare bine şi măgarul.
Cum ajung acasă, văd eu cît îi este De fudul auzul, şi*o să«l strig: Maestre! »
        CUIUL
întf»o vreme, lamceput Şimtrmn leat nemaiştiut, Care, nu pot să însemn, Casele erau de lemn Şi ulucile de scînduri,
Ca şi azi, întinse rînduri, Puse strîmb şi cap în cap Şi proptite cu proţap.
Dar zburau cu fiecare Vînt mai tare,
Case, garduri şi pătule;
Şi în timpurile toate Grijile erau destule. Le<adunai împrăştiate Şimcepea din nou şi iar Truda muncii în zadar,
Ca să scoli din clătinare Iarăş doagelem picioare Şi din nou să le anini Cu te miri ce rădăcini.
Năzdrăvan, cum altul nu*i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui.
Şi l<a scos şi arătat.
Cuiul nou o săptămînă A umblat din mînăm mînă.
A fost strîns şi pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Nici un om nu înţelege Cuiul ţeapăn cum să lege, Fără funii şi curele, Scîndurile între ele. Năzdrăvanul şi golanul îl înfipse cu ciocanul.
Zice unul: — « Dragul meu, Aşa cui făceam şi eu,
Poate chiar mai dichisit, însă, vezi, nu m«am gîndit ».
     COMOARA
Un croitor zăcea bolnav Şi<aiurînd în pat, gîngâv,
Parcă da să se<nţeleagă Că<mpungînd o viaţămtreagă Ar fi adunat comoară.
Şi pe cînd trăgea să moară, Avînd şi patru feciori,
Meşteri toţi şi buni croitori,
I<a chemat şi au sosit Să ia parte la sfîrşit.
Dar trecînd întnalte zodii Le vorbea croitorum dodii,
Şi cuvîntul « despărţire »
Ei l<au luat drept « împărţire » Şi<aşteptau să se*mpărţească Avuţia părintească.
întristaţi, binenţeles, Nerăbdarea le da ghies.
Tatăl, cînd o fi<adunat,
Pe furiş, den om bogat? Semtrebau, puşi pe cîrtit,
Unul şualtul ispitit, îl ştiau sărac lipit.
N»avea barem prăvălie Şi lucra pe datorie.
Locuisemtrvo chilie Toată viata cu ei toti,
Ba avea şi trei nepoţi.
Din ce s<o fi procopsit Fără pic de alt venit? Şterpelind de la croială,
Din postav, din căptuşeală Retezînd un cot mai lung Peste coţii cîţi ajung?
Sau da bani pe amanet, Adunînd, încet/încet ?
Va să zică, aşadar,
Mai era si cămătar,
Şi ei nici n/aveau habar. Cinstea lui în meserie Era, deci, făţărnicie.
Zeci sau sutele de mii, împărţitemtre copii,
Se ivea, tulburătoare,
Şi o altă întrebare:
Ce/o să aibă cel mai mare? Ce/o să aibă cel mai mic, Cam firâv şi cam pitic? Ce/or să aibă, din copii,
Şi ceilalţi doi mijlocii?
Unul şi/altul, scunzi, înnalţi, Rîvnind partea celorlalţi, Findcă banii adunaţi Bagă vrajba între fraţi Şi, vorba săracului:
« Banu/i ochiul dracului »,
Pe averea adunată Erau gata să se bată.
Ei visau moşii şi case Şi vroiau să se şi lase De croit şi de cusut,
Să dea bani cu împrumut,
Să trăiască din dobîndă,
Şi să cumpere şi vîndă, Fiecare buzunar Ajungînd milionar.
Tinerii moştenitori Au şi plîns de vreo trei ori, Bucuroşi în sinea lor Ca orice moştenitor.
Strînşi grămadă lîngă pat:
—   « Iată de ce v<am chemat, Zise tatăl, mai trezit, Slăbănog şi chinuit, —
Mie ceasul mùa venit.
M<am gîndit întîia oară Să vă las şi o comoară,
Soră bună cu belşugul,
Cum v<am dat şi meşteşugul. Moştenirea<i o povaţă:
Nu uitaţi nicicînd în viaţă Nodul să<l făceţi la aţă. »
    VOLUMUL ŞI CRÎMPEIUL
O carte proastă, dar legată/n piele,
Cu aur pe cotoare şi cu stele,
Luxoasă, lustruită şi bogată,
Stăm raft ca o cucoană bosumflată La teatru — care se preface Că piesa lăudată îi displace.
E singurămtr<o lojă şiă e cald.
Poartăm urechi cerceii de smarald,
Brăţări pe braţe şi, la gît,
Mărgăritare — şi i s<a urît.
O plictisesc ansamblul şi detaliul Şi*şi face vînt la piept cu evantaliul.
E decoltată pînăm toate celea Şi, ca şi cartea groasă, şi/arată toată pielea. Din raftul de alături, subţirea cărţulie Semtreabă cu sfiială, din palida«i hîrtie, Dacămţelesul cărţii şi scrisul se măsoară Cu luxul şi grosimeam cotor de dinafară. Ea<i descusută, foile îi ies,
De«abia se descifrează de jerpelite ce?s.
Se vede cît de colo oa fost şi<i o ispită Prin cîte mîini trecuse, citită, răscitită,
Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristocrat, Stăm raft, camtr*o vitrină pantoful nencălţat.
47
 Broşura se smereşte şi întreabă:
 —  « Cucoană, eşti o carte a unui om detreabă,. Dar cum se face, voi Să ştiu, de ce atîtea foi,
 Atîtea pagini, poate că o mie?
 De ce cîtămai teancul de hîrtie?
 Mùar fi, mărturisesc, ruşine Să am atîta hoit pe mine.
 Te<ai revărsat şi curgi ca un potop.
 Cerneala dumitale nu are fund şi dop?
 Condeiul, cînd e ager şi nu minte,
 Un gînd îl spunem cîteva cuvinte.
 Ţi<e mătură condeiul şi mîna cît copita,
 De te lăţeşti atîta şi cu nemiluita?
 Probabil, autorul se bucură, nu glumă,
 Că a frecat fărîma să dea atîta spumă Şi că şi<a scris<o, cartea, cu săpun.
 Nun vorbă, pămătuful pare bun
 Şi pe bărbie/alunecă mai bine.
 în scris, nefericirea^ clăbucul că nu ţine.»
   ACUL ŞI AŢA
Nenea Acul, ţaţa Aţa îşi pierdură dimineaţa Pe un cot
De postav sau şeviot.
Nu prea ştiu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.
Acul zise : — « Ce ai azi De temcurci mereu şi cazi?
Cînd te rupi şi cînd temnozi La un fir cu două cozi. »
Aţa zise : — « Tu mi<o spui,
Cînd mă duci aşa, haihui?
Ia mai bine ţine/ţi gura Şi fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ţi<e drag,
Coşi de<o zi la un nădrag Şi nu te<am văzut în stare Să pui nişte buzunare.
Te<ai întors de<atîtea ori De la bumbi la cheotori,
Şi cu toate că ţi<am spus Că<i pui strîmb, mai jos, mai sus, Ca un încăpăţînat Tu nici nu m*ai ascultat.
49
 Şi clientul şi patronul Au văzut că pantalonul încercat a treia oară Tot îl roade Şi nu<i vine cumsecade. Ia nu te mai îngîmfa, Lua/te/ar naiba să te ia. Cine treaba nu şi<o ştie Ia o altă meserie. »
 Zise Acul: — «Stai niţel. Cîrpa/nfruntă pe oţel?
 Te<am simţit de<o vreme, Aţă, Că ajungi cam îndrăzneaţă. Altă treabă nu mai ai,
 De te ţii de mine scai?
 Nu mai pot să fac un pas, Că<mi dai una peste nas. Numai să nu/ţi pară rău.
 Fii, mă rog, de capul tău. Nu<i destulă o ruşine,
 Ca un maţ c/atîrni de mine? Mult o să te mai rabd şi car? Parcă ţi/aş fi fost măgar.
 Nu vezi c/ai îmbătrînit? Cicăleala te/a băbit Şi, din neagră, ai albit.
 Tu eşti ce fuseseşi: Aţa? îţi dă, uite, şi mustaţa.
 Cînd m/am însurat cu tine Nu te săturai de bine.
 Ai uitat, de cînd te>am luat De pe ghem, că ţi/s bărbat? »
 —  « Uite cine mă învaţă! îi răspunse ţaţa Aţă.
Un sfrijit, un găunos, încrezut bărbat frumos.
Uită şi el că, la zor,
L<am primit, de milă, chior. De m<aş lua după sudalme, Laş cîrpi şi două palme. »
La această sindrofie A sărit dintr*o cutie Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe Cît şi celălalt sămţepe. Unde<l pui acolo şaae,
Că e tare cumsecade.
Şi s<a mai vîrît să fie Şi o copcă mărturie.
Şi un nasture, tiptil,
De cămaşe de copil.
Mai pîndea şirnn crocodil Cu gingiile căscate Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci şi ascuţit: Foarfecele de croit.
Dar cînd fuse — de o dată — Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s*a făcut,
O maşină de cusut.
             SCÎNDURA
Un om umbla sS bage/n casă O scîndură de brad, cam noduroasă.
Nu<i vorba că<avea noduri, dar tocmai
                                            ca s*ajungă,
El scîndură aleasă şi»o alesese lungă.
   De şase coţi ori şapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe uşa odăii lui s<o bage,
Şi chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S<a repezit pe uşă cu<o scîndură de<a latul.
   Dar se lovim părete, parcă<l împinse dracul,
De se ştirbi la gură, căzînd de<a berbeleacul. Întîi nu preamţelese şi n<avea ce să spuie Şi pipăindu<şi fruntea dădu şi de cucuie. Sculîndu»se, mai stete, se mai gîndi şi, iată,
S»a luminat la minte dintr/odată :
—  «Nu vrei sămcapi pe uşă? O să te bag
                                              pe geam,
Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam. Şi ca să fiu mai sigur că poţi intra, aşteaptă,
O să te mut din stînga, acum, în partea
                                              dreaptă.»
într<adevăr, schimbată, cu capetelemtoarse,
Se repezi mai tare şi capul şi<l şi sparse.
A doua izbitură de zid ha schilodit Şi a ieşit din lupta cu scîndură, borşit.
—  « Ptiu! — înjura săracul, — mi<a scos din şold
                                               piciorul!
Stai, că mă pun pe tine cu toporul. »
52
Dar îşi aduse<aminte că n<avea duşumele Şi că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scîndură în braţe, întîi nu te gîndişi Că trebuia să intre pe dungă şi pieziş;
Al doilea, crezuseşi cămtoarsă, bunăoară, O scîndură se face, Păcală, mai uşoară.
               PUTINA CU CLEI
Cum se făcuse, cum nu,
Din putina cu cocă el arăta cu pumnu’, Ameninţînd, ca prostul şi<anapoda pe cei Ce se uitau cum iese şi intră iar în clei. Căzusem coca moale
Şi nu putea din mîzga adîncă să se scoale.
Cum îşi scotea un cap,
Aluneca pe doagă la fund, îndată,m pap.
Venea la suprafaţă
Şi dispărea degrabă. Munceşte, se agaţă,
Şi se sileştem van,
Mînjit de lipiciosul săpun şi suliman.
De milă, nişte prieteni, din zmîrcurile grase, Liau scos de păr afară, cînd tocmai semnecase. în putina cu clei,
El amintea, căzutul, pe unii dintnacei Docţi oratori semeţi,
Prinşi între substantive şi verbe, cam scaieţi, Dativul, imperfectul,
Care nu pot să scoată dintrmn discurs subiectul. Apare o secundă
Şimdată cu discursul obiectul se scufundă. Căscări de ochi, mişcări din subsuori,
Şi pauze n<ajută prea mult pe oratori S»ajungă la sfîrşit,
întrmn auditoriu tăcut şimcremenit.
Limbutului îi vine
Să fugă, să seoscundă, să leşine.
54
în proză,m poezie,
Un dascăl dădea lecţii de chipul cum se scrie, însă savantul, dacă
Se pricepea la multe, n<aflase ce să facă, Vorbind, cu că şi ca,
Pe care toată vremea şi<alături le ciocnea De<a dreptul şi de<a<ndoase :
Încît, în aşteptarea concluziei frumoase,
Din lecţiamvăţată
Se alegeau studenţii la nas cu o găleată,
Şi multe generaţii din ea au mirosit.
Şi cînd scria o carte, din capăt la sfîrşit,
Ideea, aşa<zisă,
îi lua un teanc de coaie şi rămînea nescrisă.
Şi cinci să fi avut,
Le isprăvea pe toate nainte demceput.
De*asemenea spurcate, stilistice belele,
Nu<i vine nimănuia curajul să se spele.
              DIHANIA
Era un porc, ţi*o spui şi dumitale,
De patru sute cincizeci de ocale,
Greu cît un bivol, mare cît o vacă,
Scos la vederemtno baracă,
Să*l ştie lumea, să se mire.
Mult mai presus de oricemchipuire,
Nu mai putea nici să se mişte.
O nemaipomenită privelişte.
Avea şirnn nume, scris pe<o tablă, care Ii arăta şi titlurile rare.
Nu le ţin minte, dar înfricoşat,
Intrînd în încăperea lui, Lam salutat. Oricum, intram la un aristocrat.
—   «Pe ced cunoşti? » m*a întrebat sfiios, Un om de rînd.
                    —                       « Pe ce ? Păi, pe miros. Boierii ăştia şim ce dau afară Au un parfum de miere şi de ceară.
Dar uită<te mai bine, ce păcat Că nu e prinţ în scaun sau barem deputat! Ştii ce măreaţă/ar fi o adunare Cu ăsta la tribună, în picioare,
Cînd şi aci, pe resturi bălegate,
E plin de»aşa solemnă majestate? »
Zi de obor, oriunde te întorci,
Un tîrg întreg de porci, cu mii de porci;
56
Unii grămezi şi alţii, unul, doi,
Purtaţi cu ştreang de laba dinapoi. Vîrîndu<şi unul capul prin ostreţe Şi speriat de guşile măreţe Ce spînzurau ca nişte geamantane,
—   « Ce<o fi cu ăsta, frate<meu Ioane, — întreabă porcul, cu<o grăire blîndă,
Pe cel ce îl tîra prin tîrg săd vîndă,
Că<n zilele de marţi şi vineri Se pomeneau grăind şi porcii tineri. — Dihanie ca asta mam văzut,
Cît un morman, din cap pînăm şezut,
Şi<o burtă, Doamne! nu ştii ce să zici.
Ce namilă, cumetre, de stîrv şi de şorici! »
Pe un părete al odăii lui.
Erau bătutem cui
Medalii, decoraţii şi certificate.
Porcul fusese o celebritate.
Răspunse omul ced purta de sfoară:
—   « E cel mai mare porc din ţară,
Dar tot un porc; atîta doară
Ca a mîncat de mii de ori mai gras Decît purceaua de Ispas,
Mîncarea ta, mîncarea mea şi»a tuturor Ca să semgraşe domnul Rîmător,
Că legea lui e să se umfle el Şi din răbdarea omului mişel.
Dac<ai băgat de seamă, încinsă peste burtă, Are şi*un soi de spadă scurtă în teacă de sidef bătut în piele Şi presăratăm lung cu peruzele,
El are gogeamite rînză,
Ca să prefacă totul în osînză.
57
Pe cînd tu morfoleşti coceni şi n<ai ce face, El a băgat în el copăi şi troace,
Căldări, cazane şi hîrdaie.
Tu, mulţumeşte<te cu paie.
Tu, rîmăm zmîrc şi scurmă,
Că el semdoapă cît o turmă.
Fii fericit şi nu mai tot ofta
Cînd creşte el din mămăliga mea şi<a ta. »
    BIBLIOTECA
Un samsar, odinioară,
De prin Ţara Romînească, învăţat voind să pară,
Nu ştia nici să citească. Dar era samsar avut Şi da bani cu împrumut.
Să se<apuce să înveţe,
Cum ar face orişicine, Chiar tîrziu la bătrîneţe, îi părea că«i de ruşine. Faima trebuia păstrată,
Şi s*ar pierde dintnodată.
Avuţiad duse vestea Peste ţară şi departe,
Şi prinsese şi povestea Că era burduf de carte. Mai putea juca un rol Dacă s»ar fi dat de gol?
Ca ţăranul din zicale, Lucise şi el ochelari, Socotind că pe parale Ies şi proştii cărturari.
Dar degeaba şi i<a pus Cînd mai jos şi cînd mai sus.
El credea că banii lui Pot orice şi dau şi minte,
Că şi slavă orişicui Pune banul înnainte.
Şi se bucura, fudul,
Că strînsese dindestul.
Vorbă dulce, voce blîndă, Surîzînd cînd împrumută,
El da banii cu dobîndă, Mulţumit cu şutam sută.
Nu pe an, că nu e bună, Suta lui era pe lună.
Numai de iscălitură Se ferea ca de deochi, Răspunzînd lamcurcătură Că era beteag de ochi.
Unan să numeri hîrtii,
Şi/alta este să le scrii.
în oraş, văzînd prin case Două, trei biblioteci,
Lustruite şi frumoase,
Cu sculpturi şi bronzuri, deci Se căia întotdeauna Că nu are şi el una.
 Supărat, s<a chibzuit Cum s<o aibă, aşadar,
 Şi se hotărîm sfîrşit Să<şi aducă un tîmplar,
 Şi a dat de lamceput Peste unul priceput.
 îl tocmi să<i scoatămdată Din rîndea şi dălţi, frumos,
 O bibliotecă lată De mahon cu abanos Şi sidef, cum alta nu e,
 Şi cu chei, să se şimcuie.
 —  « Să mi<o faci cît un părete, — Zise, răzimat în cot, —
 Şi, ascultă<mă, băiete,
 Mămţelegi, cu cărţi cu tot,
 Pe tipicul cunoscut,
 După cum am mai văzut,
 Cu cotoare poleite
 Şi cu titluri mari, pe piele,
 Cu chenare, ţine minte,
 Jos cu literele mele —
 Ţitam mai spus cum mă numesc — Şi cu semnu«ni boieresc.
 Vreau o mobilă de lux,
 Cu sertare şi vitrine.
 Durte la geamgiul Fuchs Şi săâ spui că<i pentru mine. Temţelegi din trei cuvinte:
 Sînt în firmă preşedinte. »
61
Cărturarul dintr<odată, Mîndru, fericit şi demn, Le avu dintr<o bucată, Poliţe şi cărţi de lemn. Toată spitad boierească Va avea ce să citească.
          GÎSCA INSPIRATĂ
Erai o gîscă şi tu, ca gîştele, mă rog,
Şi te vedeam voioasă, la prînz şi pe la toacă, Cu gîtul lung, din guşe, cu pasul pintenog, Scăldîndu/temtre raţe cu gîştelemtr<o troacă.
Ca să<ţi grăbesc ouatul, ţi»am şi ales gîscanul, Din toţi cel mai destoinic, în cîrd,
                                         dintre bărbaţi, Dar tu, în loc de ouă, o vară şi tot anul,
Mi«ai pardosit ograda, cîntînd, cu găinaţi.
Cînd s<a ivit un vultur, pe cer te<ai vrut
                                                    hultană.
Să zbori şi tu în slavă ca el, fudulă ţaţă.
Din âripilemtinse îi lunecase<o pană Şi<o încercai, căzută, la ţinem cotineaţă.
63
   CLOCITOAREA
 Omul zici oa născocit,
 El, maşina de clocit.
 Dar, pe cît mi<aduc aminte,
 I*a luat cucul înnainte;
 Căci în tagma păsărească Pune pe*alţii să clocească, Hoţul, ouăle cu pui,
 Ca să<i scoată cucii lui.
 El pîndeşte, pe furiş,
 Cuiburile din frunziş,
 Un minut fără dădacă,
 Şi<ntr<o lipsă de oleacă Ouăm cuib strein şi pleacă.
 Un ou ici, un ou coleâ,
 Mai frumos nu se putea. Cuiburile, cu chirie,
 El le ia pe datorie Şi, la şase, şapte poşti,
 Face pasările doşti.
 Cît priveşte plata dreaptă,
 E soroc la Moş<Aşteaptă.
 Cînd prin pomi, cînd în urzici, Ouăm cuib la pitulici,
 Care nici nu au habar întorcîndu*sem cuibar.
 Ouăle lor, cam la fel,
 Se şi potrivesc niţel,
Şi«apoi gazda nu prea ştie Nici să numere, să scrie Pe o frunză, pe*o hîrtie,
Cîte ouă a lăsat în cuibar, bob numărat. Pitulicile, cinstite,
Rămîn dară păcălite.
Eu aş vrea să ştiu: ce zice Amăgită pitulice Cînd bobocii ei năuci Dau, în cuib, de pui de cuci?
         GURA LUMII
Măgarul, călărit de un unchiaş, îl duce fiul de dîrlog,
Şi nici nu au intrat încăm oraş,
Că trei muieri, cam slobode, mă rog, îi dau cu tifla: —«Cum? Nu ţi<e ruşine Să<ţi laşi copilul desculţat pe jos Şi să te care el pe tine?
Şi mai şi rîzi, bătrîne puturos? »
Bătrînul n*are ce să spuie Şi, ocărit cum fuse în zadar,
Opreştem loc, descalecă şi suie Numaidecît băiatul pe măgar,
Şi ia dîrlogul, ca săd ţie el.
Gîndindu»se la cele întîmplate,
Unchiaşul, cam slăbuţ şi mititel,
O   ia scîlciu prin tîrg cu greutate.
Dar doi moşnegi înjură pe băiat:
—« îţi şade, nesimţitule, frumos Să stai acolo cocoţat Şi laşi pe taicâ<tu pe jos? »
Băiatul sare iute de pe şa.
66
Şi tatăl şi copilul semtrebară :
—«Ce facem de ne>o merge tot aşa?
Cu o găinăm traistă,
La tîrg nu<i mare treabă.
Dacă ştiam, ai dracului să hie Şi ochii să le iasă,
Nu mai plecam cu noapteam cap, Ilie. Mai bine ne<am întoarce, băiatule, acasă. » Se chibzuiesc, mai stau, se mai frămîntă,
Se uită înnainte şimnapoi,
Şi cu nădejdea tîrgului înfrîntă, încalecă măgarul amîndoi.
Dar o nevastă şi un gospodar îi întîlnesc pe drum, la o răscruce.
Şm plîng: —«Nenorocitul de măgar S<amcovoiat şi nu mai poate duce ».
Mai rămînea să facă omcercare,
Să ia de<acuma dînşii măgarul la spinare.
        BALADA ÎNGHIŢITORULUI
—   « Vezi cum îţi dă cu tifla omul din colţ,
                                                         vecine,
Şi te batjocoreşte de>o vreme şi mai bine?» Vecinul, stînd pe<o rînă, cu spatele, tăcut, întru tîrziu răspunde cu:—«Nu ştiu,
                                                 mam văzut ».
—   « Ţi<a scos şi limba, taică, şi;acum
                                              te»a şi scuipat. »
—   « Vai, dragă, ce greşeală!
                                     E cel mai bun băiat! »
—   « Dar ţi*a lipit şi<o palmă, pe falcă,
                                               şi mai multe. »
—   « Cine şi»ar pierde timpul şi firea
                                                să te<asculte ? »
—   « Păi, ţi;a cîrpit vreo sută. . . Te<ai cam
                                                  . învineţit. »
—   « Aştept să mai dea una, că nici nu le<am
                                                        simţit. »
—   « Trezeşte<te, că iacă, ţi<a tras«o şi pe aia. »
Să ştii că»ncepe<acuma,«mi zisei, mă, şi bătaia. Care pe care, zicu<mi, aci eramtrebarea.
        Dar pălmuitul, rece, ûaprinde şi ţigarea.
       Şi ce să vezi? înghite şi un picior, şi iară,
        Şi zice: —«Lovitura e nereglementară».
       Au curs şi celelalte vreo sută de picioare.
68
Răspunsul: —«Nu mai crede ce vezi,
                                   că nici nu doare, Dar dacă ţi*e dorinţa, cum am băgat de seamă, întreabă»! cine este, te rog, şi cum îl cheamă. Atîta eleganţă în orişice mişcare Atrage după sine răsplată şi onoare. »
—   «Te<admir cît rabzi, vecine. Te spurcă
                                                   şi te bate,
Şi tu primeşti cu zîmbet şi cu seninătate. »
Din snoavă, cititorul de stihuri o să/nveţe Că frica se numeşte, la uniim tîrg, nobleţe.
           UN VIS URÎT
Întîi, cînd s*a culcat,
S<a mai uitat o dată pe subt pat,
Subt draperii şi chiar pe subt covoare,
Cu sfeşnicul şimn muc de lumînare.
Că e firesc, mai mult decît firesc,
Să nu se prea încreadă în cei ce<l slugăresc Şi nu ar vrea să aibă vreo uimire,
După ce va intra în aţipire.
Pe la boieri e naturală,
între stăpîni şi slugi, o bănuială.
Asigurat, senin în dormitor,
S»a»ntins frumos şi cască. Somn uşor!
Şi totuş, vezi, uimirea s»a ivit.
Un zgomot, lamceput nedesluşit, în toiul nopţii sim palat,
Ca un murmur, încet s<a adunat,
Şi zgomotul s>a>ntins de dinafară Şi a intrat şi s<a suit pe scară.
Cum a răzbit pe u.şilemcuiate,
Cu broaşte mari şi cu lăcate,
Că scările şi cu pridvorul Le bate cu pingeaua tot poporul?
Şi strigă, dar ce strigă numţelegi,
Că n<auzi graiuri şi cuvintemtregi,
Ci să<ţi ascuţi auzul, să te ţii!
Sute de graiuri şi de seminţii.
 70
Şi, în sfîrşit, şim dormitor năvală.
Portarul porunceşte: —«Tovarăşe, ia scoală! Avem cu dumneata o socoteală. »
Buimac, holbează ochii, apoi şi»i cască iarăş.
Bărbat de stat cu un portar tovarăş?
îl ocărăsc şi<l scuipă mic şi mare
Şi<l zgîlţîie mereu mai tare,
îi pun cătuşe grele de mîini şi de picioare.
Aude şi nu<i vine
Să creadă: —«Jos!. . . Ruşine!
La temniţă cu tine!
La moarte! » strigă unii şi:
                              —                                « La spînzurătoare! » L<apucă o sfîrşeală, gîndindu*se că moare.
Ce temniţă adîncă!
Stăm beci de ani de zile, nu bea şi nu mănîncă. S*au înmulţit, cu anii,
Gîndacii lungi, păduchii, şobolanii.
Puţea. Ar fi fumat.
Ce bun era trabucul cu rom, de la palat!
Şi i<au crescut o barbă, de mult nebărbierit,
Şi unghiilemtoarse, de schivnic, dintrmn schit. Legat de o verigă şi de un lanţ zidit,
S*a cocoşat şi tare<a<mbătrînit.
îşi aducea aminte, pe paie, în ungher,
Oar fi purtat porecla, în stat,
                                             de « om de fier ».
I se suia un nod în gît.
N>a fost, din fericire, decît un vis urît.
Energicul bărbat
S<a liniştit de cum s*a deşteptat.
Căzuse, m somn, din pat.
            PĂIANJENUL NEGRU
îl simţi cum te pîndeşte din pînza lui de aur Păianjenul cel negru, cu genele de taur.
Corect în redingotă, joben, mînuşi, monoclu, îşi face meşteşugul, discret, de mare cioclu.
Pe un gherghef cît ţara, ascuns întrmn fotoliu, Nebănuit îi ţese zăbranicul de doliu.
         El nu tocmeşte mortul, bucată cu bucată,
          Ca firmele din piaţă, ci ţara dintr<odată.
           Şi fără suferinţe şi lacrimi, ci la rece,
Tocmeala se urzeşte între mai mari, vreo zece. Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,
El împlineşte slujba stăpînilor, de mască împarte miliardul cu ei în părţi egale:
Atît la sută mie, şi restul dumitale.
           Contractele cu ţara sînt sacre şi legale.
Şi astfel veneticul, samsar şi cot la cot Cu demnitarii zilei, mai e şi patriot.
El are fabrici multe, întinsem sus şim jos, Afacerea e bună, cîştigul e frumos,
La una face gaze de oftică şi tuse,
       Demnec sau de orbire, precum i se ceruse;
La altele, obuze, cartuşe, mitraliere.
          Slăbeşte talpa ţării, el creşte în putere.
Dar cînd semgroaşă gluma şi se aprinde casa, Se<adună ceatamtreagă şi<o ia la sănătoasa.
72
La mii de poşti departe şi peste zeci de grăniţi, El ne<a cărat avutul în doniţe şi băniţi.
Departe, peste ape mai multe, şimn ocean,
Că ţara pute*a oaie, a vacă şi*a cocean.
Păianjenul gîndeşte. . . în noua lui uzină,
A născocit o altă, mai crîncenă maşină.
I«au izbutit maşina şi ritmul ideal, baruncăm guri văpaie, cărbune şi metal,
Şi scoate pe grătare, în serii lungi şim şir,
La fiece secundă, din ea, un cimitir.
Eu îţi urez, paharul în mină cînd băi strînge, Să<mi sorbi în vin otravă, şim fund să dai
                                                        de sînge.
Dihania<mbrăcată în platoşă şi zale,
Flămîndă să ucidă, dă lumii iar tîrcoale,
Şi iar i se năzare,
Oaude zvon şi tropot şi huiet dintr«o zare.
Am învăţat în vreme ce*ascunde grija asta:
Se pregătesc în taină durerea şi năpasta.
Cînd va voi norodul minţit să o doboare Dihania flămîndă, cu bîte şi topoare?
hui rîndul să vorbească şi oamenii de rînd Ieşiţi în răzvrătire, mulţimi, ca din pămînt,
Şi, hotărîţi la faptă, să lepede din lege Pe cei ce<aduc războiul, să*i prindă şi să*i lege, Şi, puşi în cuşti pe roate, tîlhari nebuni şi fiare, Să«i poartem huiduială prin ţări şi prin popoare.
TRIŞCA
Un biet plugar, odată, săd sufli, săd dai jos, îşi înjghebase<o trişcă şi fluiera frumos. Stamtrmn bordei, departe, la marginea de sat, Dar se»auzea cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză şi din flaut, din frunză şi din drîng, Cîntau de mult şi alţii cînd horele se strîng, Dar nu ieşea din scula nici unui nătărău —
Atît alean de suflet şi leac de ceasul rău. Treceau pe la bordeiul, ascuns acolom bozii,
Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii,
Şi rămîneau s<asculte, tăcuţi şi duşi cu gîndul, Cum îşi purta el ghiersul, din fluier
                                            desfăcîndud. Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul,
                                            cînd prigorul Şi zvonul ciocîrliei îşi luau din fluier zborul,
Şi parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cînte. Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiş.
Căci fluierul trecuse de sine şi, amară,
Avea în el şi voce de om şi de vioară,
Şi glas de vînt şi vaiet de holde şi de ape,
Şi geamătul furtunii cînd fulgeră pe*aproape,
Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri Urzeau păinjinişul rostirilor subţiri,
Încît ascultătorii, din cîmp şi de la stînă, Scăpau şi ţîţa oii şi secera din mînă,
74
Cînd bauzeau din muncă, năuci şi luaţi
                                                 din lume.
La nunţi şi la botezuri, la zilele de nume, Cîntau, să se*mpletească, tot soiul de unelte, Adînci, molîi şi zvelte;
Ele cîntau pe plată şi luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie Şi nsavea nici cămaşă, opinci întregi şi cioareci, Şi prăpădit, în zdrenţe, părea mîncat de şoareci. N<avea nimic pe vatră, de*abia un fir de soare, Dar n«avea nici suspine şi doine de vînzare,
Că harul nu se vinde Pe bani şi pe merinde.
Te temi să pipăi banul cînd crezi că mm a bine, Şi harul, ai credinţa, că e străin de tine.
îi ajunsese faima trişcarului departe,
La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte.
Şi au venit săd vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cîntec şi condei, îi ziseră, găsindu>l: —«Prea bine, dar se cere Să nu ne pierdem firea şi punctul de vedere. Sînt pravile şi dogme şi, fără demdoială,
Nu ţi*e iertat să fluieri din buze, fără şcoală. Orice privighetoare şi mierlă recunoască^,
Cum l<am primi să cînte pe insul fără dascăl. Fără hîrtii semnate, cu număr, an şi zile De pricepuţii noştri la rubrici şi ştampile?
Ai îndrăznit cînd hora şi lanţul ei se mişcă Să amăgeşti flăcăii şi fetele cu>o trişcă.
Tu nu ştii ce<s acelea şi nici nu ai idee,
O   gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Ştii tu ce<i un andante, de pildă? Vezi? Nu ştii. Faci ca nerozii doine, stihiri şi melodii,
75
Că muzică şi artă şi contrapunct semvaţă în şcolile înnalte şim zece ani de viaţă.
Doar diploma pe care o dă academia Temdreptăţeşte meşter şi face măestria. »
—« Te<aud vorbind, cucoane, şi după cum ţi<e
                                                  placul,
Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul, îmi vine cum îi vine să dea din cioc şi lui.
Şi n*avem nici o vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minţilor la şcoală.
E vorba noastră veche: ,,Ai carte, ai şi parte“. Că slovamvaţă graiul şi gîndul să se poarte,
Dar carteamfumurată de gol şi fudulie Poate că e mai proastă ca neaoşa prostie.
Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii, Şi popii, vai de lume, că preoţii de ţară Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară. De lemtorceai bucoavna, citita, răscitită Molitvă<a<ngropăciunii, ei îşi pierdeau sărita. Din neam în neam cu boii pe brazdă şi ciobani, Noi sîntem proşti, bădie, de două mii de ani. Şi totuş, luaţi de vînturi şi îndurînd arşiţa, Noi, proştii, pe o trişcă, făcurăm Mioriţa.
Te«ti luat cu minem vorbe, boierule, la trîntă, Mai bine pune gura, ia trişca mea şi cîntă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îţi face, Că nici ţăranii noştri nu*s nişte dobitoace. »
—« îl auziţi ce spune? Un mut, la început, Din vorbăm vorbă/ajunge obraznic şi limbut,
l se dezleagă limba anapoda, şim loc Să tacă, te mai face că esti şi dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba, Ai cap de buturugă şi trăncănim degeaba.
76
Mai bagă<ţi trişcam bete, «ncrezutule zevzec. N<am nici un chef cu tine la fluier să mămtrec. N<aş vrea să<ţi sug scuipatul şi să mămfrupt
                                                     cu bale
Din trişca ta mînjită cu muci şi cu zăbale.
Vrea s>o pupăm, s<o lingem în vîrf, auzi, colega? Noi maeştri cu faimă, noi Alfa şi Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă,
    Mai mult ca o bătută în praf şi*o sîrbă frîntă! »
Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că totuna Sînt harfa cu vioara şi flautul cu struna,
Şi că puterea tainei lăuntrice*mprumută Şi scîndurii crestate oftat de alăută.
Ţăranul scoase trişca din sîn: —«Păi, e de soc Şi mică, zise, altam cămaşă n*are loc.
Cu mîna mea am rupt<o din pom, şi cu
                                                  briceagul.
Omvîrt pe subt mustaţă, de mue mai
                                           mare dragul. Ea s*amvăţat să cînte de cînd eram copac Şi<mi cîntăm sîn, la piele, şi singură, de*o tac. Şi nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut începe să zvîcnească, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstirăţi la mine? Sînt netot,
Nu ştiu nimic, aşa e, dar fac şi eu ce pot. »
—« Nici n*are şapte găuri, cum trebuie să fie, Ca să se*nfiripeze din ele o chindie »,
Mai ziserămvăţaţii, uitîndu<se la sculă.
—   «O gaură, răspunde trişcaru,<i prea destulă. Cînd povesteşte, cîntă şi dă învăţătură,
Nici omul n*are, nici el, mai mult decît
                                                   o gură. »
           CERBUL ŞI ŢÎNŢARII
E vorba de pădurea, din fabule, Cutare, închisămtre hotare cu broaşte şi zăvoare. Pornită dintre şesuri şi văile mărunte Trecea şim altă ţară, vecină, peste munte,
De nu putea nici zborul de şoim să o cuprindă, Cu valuri aşternute de jir, adînci, şi ghindă.
în clocotul pădurii, unde roiau şi fierb, îl mîniau ţînţarii şi muştele pe Cerb.
El îşi zmuncea grumazul şi coarnelem zadar: Te aperi greu cu capul de muscă şi ţînţar.
Cum de<i zăreşti, şi fug.
Au pentru treaba asta talent şi meşteşug. Talentul ăsta<i harnic la cele două tepe,
Dar au şi alte daruri, pe lîngă cel sămţepe: Semnalţăm rotogoale, se învîrtesc şi zboară, Contrafăcînd arcuşul pe strune de vioară.
Numai căm ridicarea spre spaţii, cu elan,
S<au repezit de<a surda şi<ajung de<abiam tavan, în ce priveşte musca, un har i s»a trimis Ca o chemare nouă, de sus, şi pentru scris, în faţa coalei albe, mai proaspete, veline,
O ia cu ameţeală, aproape să leşine, îşi pune icra neagră, grăbindu>se, cu sete,
    S<o facă tot rotundă, un punct, şi s»o repete.
De cum îi iesem cale un petec de hîrtie, Arzînd de nerăbdare sesapucă săd şi scrie.
78
Cu ce fel de cerneală şi vîrf de care sculă,
Te miră, dar ea zburdă vioaie şi fudulă.
Ţînţarii se*mprumută la gîze mai de seamă Cu feluri de spoială streine, fără teamă,
Şi naiba;i mai cunoaşte ce*au fost
                                   şi cum îi cheamă. Cu semnele schimbate şi măşti dintrolte schime, Te pomeneşti cu alte gîngănii, anonime.
De mii de ori pier droaie, le pierzi, ca nişte ace, Şi se aratămdată, din nou în stol. Le place Săfşi facă drum din spate, furiş, cîte<o grămadă, Cu*o patimă ciudată şi rîvnă pentru coadă.
O deghizare nouă, la om, e mai uşoară,
Să muşi mai poarte capul ştiut, de<odinioară, Cînd şi atunci putuse să*l ducă şi sămveţe A fi cu cîte două şi cu mai multe feţe.
Unii, trecînd de<a valma prin crezuri şi prin
                                                 schisme,
Cunosc pe dinafară mai multe catehisme. Schimbările la faţă, subit, le<au învăţat La şcoala de principii a balului mascat,
Iar saltul acrobatic, la circ, privind din stal Cum sare dansatorul şi cade iar pe cal.
Ţînţarul n*are faţă, spinare şi făptură,
De pildă, ca un taur, cu cerbul pe măsură;
Să ştii cu ce te lupţi
Şi ce se*alege, cornul frînt sau grumajii rupţi; Sămfrunţi o fiarămtreagă, de*a dreptul,
                                              faţăm faţă,
Pe moarte şi pe viaţă —
(Te vezi intrînd în luptă c<un păr
                                   sau cu o aţă) — Din doi să cadă unul, muşcînd învins pămîntul. Te baţi cu fulgi de umbră, pe caren duce
                                                   vîntul.
Alunecarea mută, piezişe, A mai uşoară Decît să ieşi la trîntă făţişe, bunăoară.
79
Cui a iscat ţînţarii şi muştele în pripă,
Ce«i vine să<i lipească şi viermelui aripă?
Mai înţelegi omida şi plodul din gogoşi,
Că dau, cu borangicul, şi fluturii frumoşi.
« Cum semvoiau maûmarii cu musca şi ţînţarii ? Se pare, ca iscoade, cînd socoteau mai<marii », Se întrebase Cerbul, neştiutor de cele Ce se petrec pe lume, subt pătura de stele.
Dar trebuia să<i facă şi Cerbului dreptate Cel care<i hotărîse în codrimtîietate.
Cînd a gemut şi Cerbul, de furie şi ură,
Simţea că pădurarul îl ceartă şi<l înjură.
Şi vaietul şi glasul, chiar şoaptele*s oprite,
Că turburi Elefantul stăpîn, din aţipite.
Puternic e stăpînul, dar doarme de*am picioare, Şi slugile»i fac treaba de Domn temut şi mare, Dar slugile şi Curtea, pe Cerb, sînt supărate Că umblămnalt cu fruntea, şi ele cocoşate.
« Poate că trece Vodă vreodată pe la mine, —
Se tot gîndise Cerbul o vreme şi mai bine. — Plimbîndu<se prin codru, proptit în cîte«o stîncă, îşi scărpina şoriciul de stei, căfl cam mănîncă.» Dar aşteptînd să treacă drăguţul de*mpărat,
De aşteptare lungă şim gol, s*a săturat.
« Pesemne,<şi zise Cerbul, pe vremea asta rece Stăm baie şi se lasă valeţii lui să<l frece. Noiembriem pădure nu<i blînd ca luna mai, Şi,mtr<adevăr, se poate să ia şimn guturai.
Ce trebuie să fie cînd nasul îi strănută,
Cu nouăzeci de goarne şi trîmbiţe o sută! »
Se mai gîndi şi Cerbul din codrii lui să iasă Şi săfl ajungămcaltea pe împărat acasă. . .
O   casă cu clopotniţi şi stîlpi cu feţe drepte, Avea cîteva sute de lespezi şi de trepte.
80
Frumos cum îi din fire şi uns, din voievozi,
La cap şi alta/n spate, el are două cozi.
Cea dindărăt şi<ascunde să nun vezi începutul. Crezi că vorbeai cu capul şi<ţi răspundea şezutul. Un cap, să<l iei în braţe cu drag, o buturugă, Cu ochii ca măslina, şimrechea clăpăugă.
Dar pînă să ajungă la Elefant, cinci rînduri De elefanţi puiandrul cam puseră pe gînduri, Mai mici întîi, şi apoi din ce în ce mai mari, Şi mai bătrîni în ranguri, erau şi cărturari, Purtînd ghiozdan de piele, tichii şi ochelari.
De la portar, răspunsul era: —« Mai treci pe joi ». Cerbul venea, şi seara o lua iar înnapoi,
Şi iar venea>ntr<o joie, tot joia următoare, Nevrednic de cinstirea să capete intrare.
Cinci Paşti trecură âstfel, şi de cinci ori Crăciunul, în aşteptarea joii, vorbind cu cîte unul.
Stăpînu<o alesese ca zi de judecată,
Dar joia nu mai fuse o joie niciodată.
—  « Mai bine vino vineri, ba miercuri. »
                                                   Ce folos!
Stăpînul lor ieşise pe uşa de din dos,
Chemat la omtîlnire de cei mai mari savanţi, în cîte toate doctori, aleşi din elefanţi. Sleindu<se la poarta dintîi cinci călindare,
Se pregătea şi Cerbul de ultima plecare.
Dar, în sfîrşit, norocul
Făcu, din întîmplare, să cadă şi sorocul,
Şi, însoţit de?o turmă De elefanţi, din urmă,
Răzbi pînă la tronul şi#al marelui Mamut.
Era şi el cornut,
Dar coarnele, întoarse şi puse ca din glumă, îi atîrnau din gură cu un calîp de gumă.
81
Nainte de intrare şi luîndud cu domolul, îl învăţase»o doamnă cu trompă protocolul:
—  « Să nu zici ,,Doamne", „Vodă", de lamceput,
                                            nici „Sfinte",
Te pleci niţel din spate, de trei ori, înnainte.. . Vorbeşte<i, că îi place, tot la persoana treia,
Ca şi cum nu»i de faţă şi, mai ales, de<aceea, Poţi da cu „Slavă "p6"» apoi, şi dăn cu geniul, Repetări căd contemplă vecia sau mileniul,
Zi<i, dacă vrei, şi „Papă", în vorbe ticluite, S»alunece uşoare, plăcute, că lemghite.
0  să se cam arate stîngaci, dar vinomcoace Să;ţi spui la o ureche că mult şi tare*i place. Pe urmă, că<ţi faci treaba, îţi baţi, de vrei, şi joc, Şi drept recunoştinţă îl faci şi dobitoc.
Să ştii maùmarii ăştiamtr<ascuns cum se înjură, Atunci de<abia<ţi dai seama de cen omjurătură.
1  s<a deprins auzul la bune şi la rele,
Că uneori primeşte cuvinte şi mai grele,
Şi le înghite lesne, şi tace, şi pe ele;
Că nu<i stăpîn pe lume, cu barbă, ras ori spîn, Să n<aibă, ca noi ăştia, şi el un alt stăpîn.
De nu te stăpîneşte un sfînt din ceata asta, Ibovnica te ţine în hăţuri, sau nevasta.
Dar cînd se văd cumetrii, surîsul, fiecare Şi<l face pe măsura cumătrului mai mare. Admirator pe viaţă, supus şi prefăcut,
Ia bîrfa şimneltirea din nou, de lamceput.
Dar ia aminte bine şi ţine<o depărtare între mata şi Şeful, şi nu vorbi prea tare,
Că Şeful e şi nu e, şi ce se vede vezi.
Ce nu vezi, datoria<i sămchipui şi să crezi. Puţinul ce se vede*i dogoare şi lumină,
Obîrşie domnească şi de*mpăraţi, divină.
L<ai auzit? Adesea el face dogme noi Şi e mai mulţi, că zice întotdeauna „Noi". „Noi" este „El", de toate, de tot şi înzecit,
E ţară, lege, rege, prinţ şi mitropolit.
82
N>ai mai aflat că unu<i egal cu trei, şi treiul Egal cu unumtocmai, cum nu prean obiceiul? Greşealam socoteală unde era, mă rog?
Că nu citeau şcolarii, întîi, un teolog.
Cînd zicem noi „Mamutul", pricepem
     „Unanimul", Şi pretutindeni unde nu/l căutăm găsimuul.
Ai înţeles ce<i vorba? Apleacă/te din coarne,
Că pragul de deasupra/ar putea să te răstoarne. Noi, ceştialalţi, mai/micii şi cu cerbicea scurtă Şi fără coarnem frunte, intrăm mai mult
                                              pe burtă. »
Dar cînd să intre Cerbul de/a binelea, nitam< Nisam, îi taie drumul un domn Hipopotam, Urmat de alţi vreo zece, de«o hipopotănime,
Cu boturile late, şi ceafa de<o grosime,
Şi îndrumaţi de unul mai gros, un Rinocer.
« Trebui’ să fie, după tipic, înnaltul cler, — îşi zise<n sine Cerbul. — Bitongii lui şi corcii, Mă ierte Suveranul, cam seamănă cu porcii. Numai că sînt mai negri, umflaţi, şim loc de rît, Au gègeamite botul cu bărbi, şi mai urît, Nepoţi, cumnaţi şi cuscri şi gineri sumedenii. Cum poate să mai rabde atîtea rubedenii? Parcă zăresc prin colţuri, zbanghii şi mititei, Şi<o ceată nevăzută prin codru, de căţei.
Iviţi prin făcătură, această samulatră Te mîrîie din umbră, şi uneori te latră.
De obicei, în taină, lingînd le umblă gura.
S<or împăca, mai bine, cei mari cu stîrpitura? Ciudat e că gigantul,
Stăpînul, Elefantul,
Trăieştem bună voie cu musca şi ţînţarul,
O pulbere, o pleavă, curatul cu murdarul. »
83
—   « Ce<o mai fi vrînd şi ăsta ?
                                întreabă împăratul. — Nore destule coarne atotîncornoratul ?
De ce venişi la mine? Ce plîngeri ai, ce jalbă? Noi iarbă, noi izvoare şi stînci de sare albă? Nu eşti destul de sprinten, de ager şi de iute? Noi un harem de ciute?
Nu eşti frumos şi falnic? N<ai glezne lungi şi
                                                        iuţi?
Bieţii de noi, greoii, n<avem decît virtuţi.
Sau ţi se pare, poate, că ţi<e prea scurt
                                                  grumazul,
Cînd noi dăm de ţărînă cu trupul şi cu nasul? Ştiu, ramurile tale prin crengi nu prea încap, Dar ce sînt eu de vină că*ţi cresc în sus,
                                          din cap?
Ca să<mi aduci tămîie, nu cred c<ai fi venit. Nu teom zărit o dată, şi sor fi cuvenit De două ori pe lună, cînd sînt sărbătorit.
Vin vulpile, vin şerpii, vin viperile toate,
Şi tu visezi în piscuri şi vrei singurătate.
Am întrebat de tine pe dascăli şi pe meşteri Şi miou răspuns că Cerbul stăm văgăuni
                                                 şi peşteri. »
Copilăros răspunse: —«Moş plînge de ţînţari, De muscă, şi de viespe, şi de muscoi mai mari. Unii mior cere stîrvul, şi ceialalţi mă ştiu Că pot să le dau sînge sălbatec şi de viu.
N/am ce lovi prin norul cu care mă încaer,
De muşiţă zburată, văzduh şi numai aer.
Tu porunceşte, Doamne, să stea la ei acasă,
Să caute o piele de felul ei mai groasă. . . încolo, ce pot spune? moş zice mulţumit Că<mi oglindeşte umbra un iaz, în asfinţit. »
84
—   « N/am ce să/ţi fac, răspunse Măreţul.
                                               Temţeleg.
Credeai că sînt ca alţii, nesimţitor şi bleg. Schimbîndurti judecata, mîngîie<te măcar Că fug, dacă temţeapă, o muscă şi<un ţînţar.
Nu ţi se vîrăm carne şim cap, ca nişte ţinte, Neîntrerupt să sugă din suflet şi din minte.
S<a înserat, şi pleacă, şi scapi de chinul tău.
Un singur lucru însă, de care<mi pare rău:
Că nu ţi<au pus la vreme adaosul, pe şale,
Cu care să<ţi mai aperi necazurile tale.
Credeai că noi, aceştia, mai mari, stăpînii, nu Răbdăm necazul ăsta, pe cared rabzi şi tu?
Ia caută<mă cèlea, la subsuori şi coadă,
Şi ai să vezi păduchii ascunşi că stau grămadă. Ai noştri nu au âripi, să ciupe şi să fugă.
Ci se înfig temeinic şi tare, să te sugă. Pesemne<aşa e viaţa, odată cu muncitul Să se ivească/alături de el şi parazitul.
De cum se naşte plodul, ieşit din ou, de pui,
Se scarpină, că vine şi cu păduchii lui.
Crezi, şoimul alb, pe piscul de cremene
                                               cu muchi,
Că nu(i pişcat în creastă şim âripi de păduchi? Ei, îngrăşaţi cu viaţă, împiedică şi gîndul,
Şi duşmănesc şi zborul pe culmi, îngreuindu4. Tu nu/ţi lăsa,m privinţa mea, gîndul să te fure: Sînt mare pe un petec, şi<atîta, de pădure.
Ai auzit, băiete? E tot ce»aveam de zis
Şi n<ai să mă mai plzmui că stau în Paradis. »
Plecînd acasă Cerbul cu cele ce»amţeles,
Intramtre fagi şi paltini prin frunzărişul des.
Un iepure de ţară, din cîmpul de alături,
Se arătăm potecă dintrmn pogon de mături.
—   «Mă furişai pe scară şi<am auzit ce<a spus Stăpînă'tu din casele de sus.
85
E înţelept, cu toate că<i mare şi temut,
Şiîi om întreg, săracul, ced porecliţi „Mamut"? Păduchii încă omul, fricos, nu i*a răpus,
Şi*s mulţi, şi de tot neamul, trăsnm*ar Cel<de<sus. N«ăi vrea să ţi<i mai număr pe nume;
                                     mă asculţi?
Tăunul, viespea, şvabul cu lustru şi<alţii mulţi.
Cu puricele negru sînt cel puţin vreo şase. Unde mai pui atîtea jivini şi mai scîrboase!
Pe lîngă colcăirea de ploşniţe cu guşi,
La noi sînt cuibărite şi neamuri de căpuşi.
Şi*au împărţit poporul şi ţarinamtre ele Şi sug de o potrivă din brazdă şi din piele.
Pîn*o strivùo neaoş, cu talpa, Făt<Frumos, Gîngania spurcată a şi ajuns la os. »
Nemaiştiind nici Cerbul, cred, cinen mai de jale, El însuş sau stăpînii mîndreţii dumisale,
Cu musca şi ţînţarul se<mpacă şi,m sfîrşit,
Şi<a zis, la urma urmei, că tot e fericit.
El e « Mamut », cum şi tu eşti, să nu te superi,
                                                    « Cerb ».
Trăim omchipuire, o pildă şirnn proverb.
      FABULĂ INVERSĂ
Jupînul dascăl, pe catedră stînd,
Jupînul ucenic ieşi din rînd Şid măguli cu feluri de cuvinte Pline de miez şi de învăţăminte.
—« Citit;am cărţile sublimului învăţător, îl văd scriind, gîndind şi mă<nfior.
Liaud vorbind şi mămgrozesc De focul Dumisale tineresc. . .
Nu mai vorbesc de ştinţa ce o ştii:
Eşti cel mai mare dintre morţi şi vii.
Şi, mai întîi,
Cine ţi*ajunge barem la călcîi?
De»ai fi şim muzică şi în pictură Cum te vădişi a fim literatură,
Camtrmn cuptor prea strîmt mai multe tăvi, N*ar încăpea în lume două slăvi.
Chiar Dumnezeu ar face feţe*feţe Şi s<ar înscri la curs, cîte ceva sămveţe. »
—«Tot ce vorbişi perfect adevărat e Şi nici nu ai aflat pe jumătate.
Ce pot şi ce ştiu eu e lucru mare.
Duc unsprezece glorii în spinare Şi mai e loc de douăzeci:
Te pui cu piscul şi*ai vroi săd treci?
87
Sufăr, dar sînt fără păreche Şim lumea decazi şim ceealaltă veche. De<orice statură şi lungime, într<adevăr, nu mă ajunge nime.
Am fost şi sînt şim veac voi fi Cum noapteaù noapte şi cum ziua;i zi. însă pe mine nu mă păcăleşti Cumtorsături de vorbe franţuzeşti, Maimuţărite după La Fontaine,
Căci sînt în toate celea fenomen.
Poţi să te frîngi, îţi zic, şi să te rupi: Din caşcavalul meu nici un crîmpei
                                nu pupi.»
CĂŢEII ŞI PĂDUCHII
Nişte javre de căţei, învoindu<se<ntre ei,
Au făcut prietenie Scrisă negru pe hîrtie,
Că ştiau vreo două buchi,
Cu o droaie de păduchi. Nimeni n<are să se mirt Că făcui asemuire,
Căci, la cuget, cum credeam, Sînt cam toţi de<acelaş neam.
Se ivise nalt, spătos,
La lumină, Făt»Frumos.
Cu o pavăză, la soare, Limpede scăpărătoare.
Şi cu spadăm cingătoare. Ucisese prin coclauri, Pîntecoşi, cîţiva balauri Şi o leaotă de şerpi Tăbărîţi pe cîţiva cerbi,
Gata» gata să omoare Şi vreo două căprioare.
Feţi<frumoşii imitaţi Au fost taremtărîtaţi,
89
Cămviasemtîmplător,
Din nimic, modelul lor. FătîFrumos de pe Gilort Bănuiseră că<i mort,
Dar mai viu ca niciodată, Iatăd iarăş că separată. Trebuia neapărat Cel puţin înlăturat.
Săd înfrunte semenii Pe cărarea cremenii,
Se temeau că, la bătaie, îi sluţeşte şi«i mai taie. Dacă ies la luptă dreaptă, Nu se ştie ce m* aşteaptă Şm mai bine să mă lupt întnascuns, pe dedesubt.
Asmuţiră cu palavre,
După el, un cîrd de javre, Şi poteca lui, pe muchi, Osmpănară cu păduchi. Cînd păduchiid vor mînca, Făt «Frumos s<o scărpina, Cînd căţeii vor lătra, Făt<Frumos s*o speria.
Tot aşa şi zi cu zi,
Se va deznădăjdui.
Nu va fi de»a surda cazna Şi va lua<o<n lume razna.
Nici de seamă n>a băgat Cînd păduchii hau pişcat. Iar potăile>au lătrat Fără săd fi supărat,
Deşirau fost căţeii mulţi, Şimţoliţi şi mai desculţi.
Scurţi de cap şi scurţi de coadă, Asmuţiţi pe el grămadă.
FăbFrumos, prea liniştit,
Parcă nici nu i*a simţit.