TIMPURI DE CRONICĂ 1911—1966 SCRISORI CĂTRE ÎNVĂŢĂTORI Frato învăţător, ’îV văd. ieşind din şcoală şi părăsind oraşul în care ai muncit ca să;ţi ajungă sufletul şi mintea roditoare. C.înd ai pornit din şes ori de la munte, ivmdmte prin arbori în cămaşă, încins cu brîu cu ciucuri, portul ţiiera ca înfăţişarea căminului tău de alb. Abia de se gîndeau părinţii, care tecîte şapte draci. O sută de instincte vechi, care trezesc imaginea flămîndă a bestiilor carni* vore, cresc deodată ’în sufletul mulţimii, şi umbra ei în fugă ia forme de mistreţi furioşi, de zimbrii cu măriile umflate, de hiene pleşuve. Şcoala naţionalistă, ca să zicem aşa, caren bare baria, sulemenită de sine depărtarea indefinită de putere şi teoreticis* mul didactic dogmatic. Apoi aderenţii domniei sale mar mai fi fost din clasa privilegiaţilor, aceea care poate orişicum impune oameni dacă nu idei, ci s*ar fi recrutat din mulţimea rău îmbrăcată, cu urechea gloduroasă şi cu spiritul grosomod, mulţimea pieţelor publice şarjată de jandarmi şi înghesuită cu ghionţi pe subt fălci în pivniţele poliţiilor urbane. în imaginea ce şi ciau cele sociale, c. re se nasc absolut singure. C eea ce este ciudat şi admirabil, şi făcut să sa» tisfacă mîndria bărbatului care provoacă feno» menul, este că în takism, nimic nu s»ar fi făcut fără ilomnul Take lonescu, eare»i tot takismul. Dacă ar fi ca partizanii să sufere persecuţii şi în» frîngcri grave, takiştii ar mun toţi, nu pentru idee, cum se zice, ci numai pntru Take lonescu. Cu toate că în orice argument şi în orice luptă entu» ziasmul vine ca o sugestie, cu toate că în orice mişcare numeroasă impulsiunea vine de ta şeh, ideea comună îşi are partea cea mai mare în ac» tiune. La takisti, 1 ake lonescu e totul: si argu» s ■ > O ment, şi evanghelie, şi entuziasm; şi, dacă nu mă înşel, fenomenele do soiul acesta sînt rare în toată istoria. Foarte rar un om vine între oameni şi se prezintă ca un fel de semizeu, cu succesul domnu» iui 1 ake lonescu. Domnul lorga, care şi*a luat rolul de apostol cu gravitate, a încercat şi domnia sa acest costum; însă domnu! lorga a rămas ridicul, atunci cînd ar fî putut să izbutească într»altă formă. Succesul domnului 1 ake lonescu nu se poate explica uşor. Se zice că şeful takiştilor are o forţă de farmec extraordinară şi o aplecare firească eleni provoca jertfa absenţei de la putere, cea mai grea ce se poate cere ue la obişnuiţii noştri politi» csans. O dovadă că takismul ma fost o idee, este, pentru .ei nesimţitori ia argumente mai intelectuale, şi faptul că după concentrarea conservatorilor cu conservatoriudemocraţi, adică reintrarea domnu» lui Take lonescu in partid şi reîntoarcerea sa, zilele acestea, la guvern, partidul conservator» democrat a dispărut ca şi cum ma existat nicio» dată şi cum de fapt nici n»a existat. i o I 2 CEASUL CEL BUN Prinţişorilor balcanici le#a venit apa la moară. Ţari, regi, principi şi tot vicleimul cochet al ţări# şoarelor de subt Danubiu ies în haine de gală şi manifestează romantic pe . . . cîmpul de onoare. Ei visează glorii, cuceriri şim sufletul lor bine adăpostit la loc sigur, se simt Napoleoni. Gravi# tatea lor trebuie să fie monumentală. Cuvintele pompoase şi sforăitoare, din protocolul lor istoric, capătă însemnătatea lor esenţială. Pîmacuma toţi aceşti monarhi ai unor popoare sărace şi amărîte — greci, bulgari, sîrbi, muntenegreni — trăiau într#o mediocritate provincială. Nobleţea şi importanţa lor era cel mult necunoscută cum trebuieşte, la cîte un hotel francez sau elveţian, în cîte#o sta# ţiune balneară din Occident, majestatea sa sau alteţea sa ţineau cu chirie un apartament sau o vilă. Iară portarii şi chelnerii apreciau după merit înaltele lor titluri. Astăzi, Europa întreagă îi priveşte . . . Peste un an, la Biarritz, Vichy sau Marienbad gurile încoronate vor putea povesti înaltele lor acte mili# tare, bravura lor, gloria lor necunoscută, şi prin# ţii se vor face interesanţi şi vor crede în utilitatea lor balcanică, pentru că au comandat, de la o dis# tanţă prudentă, nişte măceluri de un comic tragic. 1912 2*— SFÎNTA CRUCE Rusia oficială va lua din nou apărarea Creşti» nismului ortodox împotriva Islamului, cu aceeaşi neobrăzare din trecut Nicolae al 11 dea se va simţi, la rîndul său, chemat de Dumnezeu să combată Semiluna şi să mîntuie Crucea — şi acest Nicolae nu s»a distins de cînd domneşte prin nimic. Viaţa unui om monarh care împărăţeşte peste o sută treizeci de milioane de oameni, stăpîn pe Tolstoi, pe Gorki, pe Cehov, nu se deosibeşte de»a unui negustor de icre sau de piei, din Astrahan. Părerile lui creştine sînt împărţite şi de o curte compusă din mari duci şi prinţi, cunoscuţi în Rusia ca satrapii cei mai violenţi, şi în cafenelele de noapte din Paris ca nişte ignobili beţivi şi stri» câţi fără de păreche. In războiul cu japonezii, mai multe regimente ruseşti se găseau în starea trupe» lor bulgare de azi maveau cizme; altele aveau numai carîmbii cizmelor, legaţi cu o sfoară dede» subtul tălpii, şi maveau pingele. Cu banii afectaţi de buget furniturilor militare, plăteau marii duci la Paris şampania, cocotele şi desfrîul senilităţii lor. Cînd armatele altor state mari violează pămîntu» rile străine, pretextul lor e mai folositor: ele apără cauza aşa»numitei civilizaţii. Atîta timp cît mitra de aur a ţarului nu va fi răsturnată cu o bună lovitură de bot de cizmă, cu tălpile sănătoase, Rusia va urma să apere ortodoxismul episcopilor ei imbecili şi beţi. i 9 i z zo UN VITEAZ CARE SE TEME DE GUTURAI Confratele nostru francez. Le Cri de Paris, ne aduce următoarea ştire războinică: « De la cele dintîi ameninţări de război, ţarul Fer< dinand al Bulgariei trimise la Paris, în misiune secre» tă, pe unul din cei mai credincioşi aghiotanţi ai săi. Acest personaj era însărcinat nu cu negocieri, cum s»ar putea crede, pe lîngă domnul Poincare sau marii financiari parizieni, dar cu cumpăra» rea, în cele mai importante magazine, de flanele, destinate să păstreze preţiosul corp al majestăţii sale pe timpul campaniei. Evenimentele precipitîndu»se însă, aghiotantul fu rechemat de urgenţă şi silit s㻺i reia postul înainte de a»şi fi făcut tîrguielile. Pentru a se achita de gingaşa»i misiune, el le lăsă în grija nevestii lui, care rămase la Paris. Mulţumită activităţii inteligente a acestei doamne, pachetul imperial fu în sfîrşit expediat fără prea multă întîrziere la Sofia. Patriotismul nostru, adaugă revista franceză, se poate declara satisfăcut. Flanelele care vor permite ţarului Ferdinand să ţie piept rigorilor unei campanii de iarnă, fără teamă de guturai, sînt franţuzeşti ». Soldaţii bulgari, care vor străbate pe jos, fără mantale şi încălţăminte, cîmpiile îngheţate ale Turciei şi Macedoniei, se vor mîngîia cel puţin cu gîndul că împăratul lor are flanele şi şoşoni. 1912 21 FALIMENTUL PACIFISMULUI. .. Războiul balcanic provoacă dm nou verva ief» tină a cinicilor, împotriva propagandei pentru pace. Partizani ai armamentelor extreme şi adese» ori trecuţi de vîrsta la care bunul cel mai Frumos mai poate h expus, ei persiflează efortul intelectua» Iilor care lucrează ia ideile viitoare şi, ca şi cum ivirea remediilor trebuie să presupuie dispariţia boalelor, et par a ţine Haga de rău că mai poate fi război, odată ce s»au formulat năzuinţe de pace. Pacifismul e o idee cu totul nouă si revoiuţio» nară, care desfiinţează apucături şi fapte, bătrîne cit omenirea, şi neagă tot idealul popoarelor, de pîmacum. De mar fi decît militarii, jigniţi în pro» fesie şi Fabricanţii materialelor de război, şi încă numărul adversarilor ideei de pace ar fi nespus de mare. Mai toată societatea aprovizionează, în atară de oameni, armata si nepotul întrebe intere» sat să fie menţinută, j. . .] E greu, cu concepţiile de azi, să negi un trecut atît de mare, la care robeşte mulţimea, şi o na» ţiune nu vrea să se supuie Dreptului ca un singur individ. 1 se pare că dînsa e mai mult decît ome< nire şi că 1 se cuvine dreptul să nesocotească Drep» tul. Atîtea şcoli şi atîţta profesori şi ucenici de Drept, şi atîtea magistraturi cîte suportă pămîntul mau fost în stare încă să dezvolte noţiunea com» pietă de Drept. Pacifismul rămâne, oricît s»ar exersa cei lipsiţi de un idea! comparabil săd zellemisească, o reli» 22 gie mare şi un mijloc de îmbunătăţire a minunatei brute omeneşti. Şi trebuie admirată stăruinţa aces» tor puţini care, întno lume sălbatică şi azi, opun artileriei conferinţe şi cărţi, şi ies înaintea oştiri* lor, să le oprească din rîpa lor de sînge, cu o gîn< dire. Dealtfel, arbitrajul în materie de conflicte inter» naţionale se practică de multă vreme, în congrese, după războaie, şi e ştiut că a muri mai bine sau a ucide mai bine nud o condiţie indispensabilă de a pierde sau de*a cîştiga mai mult. Rămîne glo* ria . . . Dar gloria e vanitate, şi goana după ea presupune şi multă nerozie. 1912 BILETE <11 > Mămtreb ce*a.ş putea spune (în al doilea meu bilet) .şi nu sînt în stare să reconstitui plicul îns tocmit odată întrmn ceas vesel de idei mici ca şi ele, din care trebuiau să zboare vreo douăzeci de asemenea bilete. E o nuanţă în toată gîndirea, o nuanţă nouă în toate lucrurile de azi . . . Aerul e greu, oamenii sînt enigmatici, minutele mari şi goale, în care se pierde bătaia medievală a peru dulei, din părete, cu gong. Un fel de ecou pro* fund se trezeşte în tăcerea nopţii, şi sl asculte toată ţara — şi tot ce rămîne să realizeze România este o forţă militară înfricoşătoare în vederea căreia să fim educaţi cu toţii, generaţie cu generaţie, pînă la sfirşitul veacurilor noastre ... 1912 CRĂCIUNUL Luna de diamant a lui decembre, albeled zile şi nopţiled şi mai albe, inspiră legende fragede şi pure. In focul de aur din cămin prind formă de poveste, imaginile de;afară de zăpadă şi vînt. Natura cunoaşte patru culori mari în totul: ne< grul ţarinii şi al beznei, verdele cîmpului, azurul apelor şi al tăriei, şi neaua. In horbote grele şi păienjenişuri semvăluie lumea toată un anotimp: dimineţi de faianţă, seri de porcelană, astre şi ramuri de cristal. Rîurile pardo; site par nişte drumuri gătite magilor ce vor să vie, nu se ştie dincotro şi pe unde. Şi tăcerea nopţilor, măreaţă, înlesneşte desfacerea din bru< mă a fiinţelor neobişnuite, de;o fire cu luna şi cu luceafărul, împuns într zeu, fîntîna tuturor dărniciilor, Moşul pleacă, Moşul Crăciun purcede mai departe, ca pe ni» meni să nud lase fără cal de lemn, fără urs de bumbac sau cel puţin fără trompetă. Şi cînd îi scapă cîte o casă, aceea e a copiilor săraci, care nu îndrăznesc s» aştepte poposirea uncbiaşului şua măgarului alb subt streaşină lor. Pe»aceştia Moş Crăciun îi lasă în seama doamnelor de caritate, care vin în mahala cu muscalul, de»şi murdăresc roţile trăsurii de noroi şi poalele juponului prins înapoi cmn ac împletit. Pe cine iubeşte întnadevăr bătrînul, aceluiad aduce bradul încărcat cu lumini şi mărunţişuri, astfel cum creşte în ţara lui, pe muntele lui, unde are o pădure. Adevărat arbore al ştiinţii, întrdnsul înmuguresc trăsuri dei dovedim căm partidul conservator nu predomneşte incoerenţa. începem cu numărul doi. De douăzeci de zile de cînd apărem, facem, această constatare, că partidul conservator este incoerent, aproape în fiece articol. De douăzeci de zile cerem ca, pentru binele ţării, această incoerenţă să înceteze. De douăzeci de zile repetăm că această incoerenţă slăbeşte partidul conservator şi dă putinţă partidului liberal, omogen şi puternic, să lucreze din opoziţie întocmai ca atunci cînd guvernează. Şi dacă neiam ridicat cu violenţă împotriva domnilor 1 ake Ionescu şi Nicu Filipescu, este pentru că aceste două personalităţi îngreuier toare sînt cauza discordiilor din partid. Vom sfîrşi cu numărul unu. Răspundem că ne*ar fi imposibil să găsim nu. doi, dar un singur fruntaş în partidul conservator, care săi.şi ia răspunderea scriselor noastre. Şi. aceasta pentru simplul motiv pentru că el mar avea motiv să mai stea o singură clipă în partid, după ce şbar fi luat răspunderea ideilor emise de Seara, diametral opuse ideilor conservatoare. Numeroase au fost articolele noastre în care am declarat că mavem nici în clin, nici în mînecă, nici direct, nici indirect cu nici unul dintre partide.. 46 Dacă sînt însă în partidul conservator anume persoane pe care nu le atacăm astăzi, este pentru că atitudinea lor e astăzi corectă şi omenească. Am atacat pe domnul Take Ionescu şi Nicu Fiii* pescu a cărora evoluţie ne pare neîncetat subordo» nată ambiţiilor şi intereselor personale. Cum n>am aplauda frumosul gest făcut la Cameră, sîmbăta trecută, de către domnul Grigore Cantacuzino? Uitînd şi legăturile de categorie, şi pe cele de familie, şi pe cele de partid cu domnul Nicu Filipescu, domnul Cantacuzino se sui într vele de disensiune şi nu de unire strînsă, poate că acesta este cel mai esenţial. Opinia şi Presa să strige mai încet, cînd jelesc dezbinările conservatoare. Luptele dintre conservatori au, îh orice caz, un caracter superior; ele se dau pentru o şefie şi pentru o idee. Luptele takiştilor stau ceva mai jos; la buget şi gheşeft. 1913 1 4— TAKISMUL Spuseserăm cîndva că takismul nu e atît o doctrină politică socială cît o stare sufletească, o modalitate a însuşirilor omeneşti în acţiune, şi vom relua todeauna cu plăcere această încercare de definiţie. Takismul e o chestiune de psihologie socială a epocii noastre, şi am zice chiar o nevroză, care se va înregistra în istoria politică a ţării, în felul filoxerei în agronomie. Noi cînd zicem takism este ca şi cum neo tunză umai unul, de ce să mo tundem cu toţii! ? » Venirea la putere a takismului a satisfăcut toate aceste dorinţe. S darea lor. 1913 TĂCEREA, O DATORIE! Mobilizarea s*a făcut întra ivit, a poposit şi s*a strămutat armata. Spionii vorbesc româneşte ca şi noi; ei au trăit cu noi, făcînd negoţ aci în ţară, pretutindeni, şi au putut să cunoască apucăturile şi obiceiurile noastre. Feriţbvă, cu toată băgarea de seamă, români, de urechea străină. Ea se găseşte, cînd nici nu vă aşteptaţi, în drumul vostru. Un spion caută să afle ceva de la voi şid credeţi român. De aceea, tăcere! Tăcerea pretutindeni şi neîncetat. Tăceţi acasă, tăceţi pe uliţi, tăceţi în sate, în oraşe şi pe cîmp; nu vorbiţi nici cu cei mai apropiaţi de sufletul vostru nimic privitor la armată. înţelegerea voastră mută să fie că nu vreţi să vorbiţi nimic unii cu alţii şi că tot ce vreţi este tăcere, tăcere adîncă. Indeletniciţhvă fiecare cu meseria şi slujba voastră. Căci fără să vreţi, fără să bănuiţi, cu o singură vorbă din care sa despărţit, să presupunem, pe chestii de dife» renţă de idei? In tactică — nu ştie domnul Take Ionescu că aceştia sînt cel puţin tot atît de conser» vatori cit si domnia sa şi că sînt în aceiaşi timp şi elemente de valoare şi bărbaţi cu un trecut incontestabil in partidul conservator? Partidul liberal ar trebui să găsească în sufletul lui destul patriotism pentru a nu căuta să speculeze evenimentele în interes de partid, ar trebui să facă gestul frumos şi mare de*a da tot sprijinul lui guvernului actual, un guvern sprijinit de naţiunea întreagă, care îl iubeşte, îl aplaudă şid dă încrederea ei totală. Apoi guvernul, acest guvern atît de popular şi de puternic, trebuie să» şi dea şi el seama că în împrejurările de faţă are de îndeplinit două datorii însemnate: una faţă de partidul conservator, aceea de»a nu împărţi gloria momentului cu alţii — alta faţă de ţară, aceea de a»şt asuma cu energie şi încredere totală răspunderea ceasului actual. Şi unii şi alţii, ne place să credem că vor în» ţelege. 1915 ROMÂNCA Dacă ţăranul român trebuie lăudat pentru in* teligenţa, pentru cîntecele şi poveştile lui, în care se jeluiesc, totuşi fără descurajare şi sentimenta* litate deşartă, năzuinţele lui neîncetat în frunte şi neîncetat reîntinerite, în care durerile unei vieţi de robie seculară găsesc destulă mîndrie ca să se covîrşească pe sineşi prin vis, închipuire şi fantezie — dacă ţăranul nostru trebuie luat ca pildă pentru rezistenţa lui admirabilă şi pentru izbînda personalităţii lui împotriva tuturor apăsă» rilor şi cotropirilor, nu trebuie uitată nici femeia lui. Despre româncă nu se vorbeşte de prea multă vreme, cel puţin despre românca numeroasă, tovarăşa ţăranului şi care n*a fost nici jupîniţă, nici stareţă, nici domniţă. însuşirile doamnelor române tot au mai pricinuit însemnări în cronici şi pagini pilduitoare de caritate şi patriotism în istorie. Ţăranca a fost lăsată deoparte, şi numai acum, cînd o cultură mai temeinică ne face să ne uităm cu mai multă luare aminte prin casele de la ţară, şi ne întoarcem la obîrşiile adevărate ale vremilor de azi, începem să ne gîndim la dînsa şi să o aşezăm, în stima noastră, alături de vestitele domniţe ale trecutului. în afară de munca bărbătească pe care săteanca o face cu « omul » ei pe din două, din obişnuinţă şi cu voie bună; în afară de rolul de muncă pe care ştim că şi*l îndeplineşte cu o sîrguinţă minu* nată, tradusă în cifre cu un milion de locuitori 7) noi de iiece zece ;;ni, românca e o artistă în toată puterea cuvîntului, o artistă prin vocaţie şi rasă, prin intuiţie, şi acest lucru se verifică pas cu pas m femeie cu femeie pînă la a face din poporul românesc un popor cu chemare pentru artă, şi desigur că nud vina ţăranului dacă, în loc săişi puie numele pe tablouri şi cărţi, mare decît un cuţit cu caresşi taie pîinea si îşi crestează şi ciomagul. Ceea ce se recunoaşte mai îndeobşte în lumea practică, sătencii de la noi, este un defect: neplă» cerea de a sluji în solda unui stăpîn, independenţa ei casnică, oricît de preferabilă bar fi, băneşte, starea de slugă, stării de stăpîn. Defect care poate să fie o mare calitate şi care în orice caz face parte din caracteristica neamului întreg, rebarbativ domesticirii, şi în bună parte nobili prin răzăşie. j osaturile româneşti care astăzi alcătuiesc gustul suprem al societăţii noastre şi sînt colecţionate alături eu dantelele de Valeneienaes, Alenşon, Bruges. sini, în ce priveşte desenul, de puritatea portretelor clasice, şi în ce priveşte coloritul, de o tonalitate diversă, surprinzător de rafinată şi armonică, femeia care a îndemnat boii la car, care şba bătătorit palmele pe uneltele de muncă un anotimp întreg, care a mînuit biciul, secera, furca şi uneori şi plugul sau toporul de răsturnat copacii, aprinşi în vatră pentru mămăligă, îşi reia, după căderea frunzelor, unealta cea mai mică şi mai gingaşă, acul. Mina ei muşculată şi sălbăticită cu pămîntul, cu vitele mari. se preface deodată în mînă inspb rată de torcătoare ideală. Prin degetele ei nodoroase se strecoară tirul aproape impalpabil, care va scrie pe pieptul cămeşilor fine, in dreptul inimii, o floare. Din zborul acului, vor cădea, ici fluturii de aur. risipiţi eu precizie şi eu un mare simţ de măsură în podoabă, printre frunzele palide, printre ~C zigzagurile verzui înflăcărate şi violete — şi din» colo, măzărichea mărgelelor mărunte, albe, ce ocolesc betele şi şoldurile fecioarei care le»a încins, ca un surîs. După ce se despoaie codrul şi cîmpul, se înfrumuseţează cu suvenirea primăverii şi arşiţii trupul cast şi neostenit al femeii. Atunci gospodăria se face atelier. Umblă răz» boiul, sfîcîie fusul, se deapănă furca. Lîna şi inul şi mătasea trec pe subt degetele femeii care le transformă, ca să îmbrace nevestele, fetele, flăcăii şi copiii. Şi astfel ţăranca noastră colaborează cu fluturii, cu oile, cu plantele ca să înfrumuseţeze neamul ei, care s»a trudit în timpurile cele mai grele de peste an. Cîteva luni ţăranca a muncit cu toate mădulările ei, afară de unul, ochiul. Acum, în timp de odihnă, munceşte ochiul, care din tot ce a văzut în arşiţa soarelui, ceruri albastre şi de foc, lanuri de aur, fluturi plumburii şi ca trandafirul, ape licăritoare, stele şi flori, povesteşte degetelor şi acului, supuse să reproducă în imagini de ţesătură, imaginile şi urzeala de nuanţe din timpul naturii. Nu se poate lega conştiinţa cu ţara, fără o nesfîr» sită admiraţie pentru harnica şi gînditoarea femeie română, care încet, încet, în obscuritatea vremilor vrăjmaşe şi neîmpăcate pentru noi, a pregătit, dintr»o pornire spontană, ce trebuie lăsată pe seama rasei, lumea de azi şi tradiţia de frumu» seţe şi vitejie de azi. Uneori pipăi cu mîna sfiioasă o cămaşă bogată, o fotă, o năframă, vechi, foarte vechi, şi ai vrea să şti numele artistei care a întipărit pe un cot de lînă şi borangic o întreagă viziune de artă, de un simbolism uimitor. Autoarea tuturor acestor capodopere anonime e una singură, românca. Aceasta e femeia care în timpul mobilizării armatei româneşti a refuzat să rămîie acasă şi s*a dus s㻺i însoţească peste mai multe judeţe bărbatul 77 şi feciorii. Entuziasmul războiului a cuprins odată cu bărbaţii, femeile. Ele s*au îndesat în trenurile militare şi au plecat cu oastea pe jos. Sute şi inii de femei de toate vîrstele au însoţit coloanele armatei, înviind monotonia de croială şi culoare a uniformei cu jocul costumelor şi ţesăturilor lor. Şi, ajunse la Dunăre, toate aceste femei ar li voit să înainteze cu armata, dacă mar fi fost oprite [ . . . ] In rînd cu ţărăncile, stau femeile de la oraş, doamnele dregătorilor, tot atît de patriotice şi de entuziaste. Cunoscuta ospitalitate românească, a putut fi dusă la extrem de româncele destul de avute ca să primească străinii şi său facă, după o trecere de cîteva zile în oraşe, săaşi amintească de cum înţeleg omenia şi prietenia, românii. Sînt în străinătate două soiuri de oameni: unii care ne insultă, şi alţii care au faţă de noi o admiraţie atît de mare încît jigneşte. Toţi admiratorii noştri ne cunosc, au fost la noi sau au avut legături cu noi. Senti* mentele celorlalţi sînt scuzabile prin ignoranţă, nicăieri ignoranţa în ce priveşte o ţară străină nu e mai complectă, oricît ar părea lucrul de contradictoriu, ca în ţările Apusului civilizat. Foarte mulţi nu ştiu situaţia geografică a României, şi Bucureştii li se par cînd în Austria, cînd în Rusia, cînd în Turcia. Din Europa Centrală spre răsărit ei fac cu toate statele şi naţiunile un fel de tocătură mare şi haotică, şi dacă mar fa cîte un război, ca al Italiei cu turcii, sau ca războiul din Balcani, ei mar fi aflat din jurnale, în carei.şi fac instrucţia generală, nici de existenţa Tripolitaniei, nici de a Greciei, Albaniei şi celorlalte ţări. Ei socot că din Germania încolo începe un element nou, populat de fiinţe asemănătoare cu hipopotamul şi libelula, şi înzestrate cu un dar ce se apropie de al vorbirii. 78 Aceşti ignoranţi ne*au înjurat şi în timpul raz* boiului de subt Dunăre, şi nu trebuie să ne mirăm, nici să ieşim din indiferenţa cu care trebuiesc consi* derate venale toate aceste minţi. Vom ţine, în schimb, socoteala de ceilalţi. De cei care ne cunosc şi ne judecă obiectiv, de cei ca Josephin Peladan, ca Auguste Dorchain autorul unui articol emo* ţionant, publicat în Fes Annales sub titlul de Rcu> . mante et France, impresii de călătorie, acolo ospi< talitatea românească, datorită femeii, e obiectul unui nesfirşit elogiu. Românca asemănătoare cu femeia franceză, tot atît de energică, tot atît de femeie casnică şi de patriotă, nu trebuie judecată după cîteva păpuşi din Paris, preocupate doar de mode şi de stră» lucire factice. Doamnele române trebuiesc văzute şi urmărite în Bucureşti, în oraşele noastre, unde activitatea lor ia toate formele, de la cultivarea artelor pînă la calitatea cea mai umilă şi mai fermecătoare. [ . . . ] ■9' i ACŢIUNEA MILITARĂ A ROMÂNIEI ŞI EUROPA Puterea militară a României a fost pentru toţi o pricină de mirare şi mulţi nu s;au aşteptat să iasă, în cîteva zile numai, din pămîntul ţării o armată de importanţa celei mobilizate de noi. Şi surprins derea a fost dacă nu de acelaşi fel, dar tot atît de mare înlăuntrul ţării cît şi în afară. Se socotea, întriadevăr, un număr de atît la sută, de ostaşi, că vor răspunde la ordinul de mobb lizare, şi se ţinea seama prea mult de morţi, nişte morţi care nu s;au prea gîndit să moară. Rezub tatul se cunoaşte: au răspuns ce! puţin o sută la sută . . . Numărul celor care soseau şi nu se mai isprăveau, e copleşitor; nu a fost o mobilizare, dar un exod fără sfîrşit, o mare de bărbaţi zdra< veni, teferi şi cît se poate de veseli, ceva cum nu sia prea văzut şi aproape straniu. Pentru un chemat veneau trei, pentru o sută, trei sute, şi aceştia toţi nu înţelegeau să discute, să fie poftiţi să plece, să se întoarcă acasă. Toată lumea voia să plece la război, ca şi cum era vorba de o petrecere, de un ospăţ de sute de mii de oameni, într>o ţară străină. De la 1877 încoace lumea a crescut, sia înmulţit, a muncit, a cîntat, a jucat, a suferit, şi se stabilise oarecum legenda unei apatii naţionale. Teoreti» cienilor le CĂLCAREA LEGILOR Dimpreună cu alte două ziare, ziarul nostru a fost oprit de a fi pus în vînzare în oraşele de pro* vincie şi confiscat în unele localităţi de către pre* fectură şi într tinte, se anchetează imediat, acestea însă nu pot aduce nici o pată pe întreg corpul de ofiţeri a căror capacitate, destoinicie şi simţâmînt de datorie nu au fost puse la îndoială niciodată ' de înaltele comandat mente, nici de Ministerul de Război. » Tonul acestui comunicat e clar: cu toate că se ia în consideraţie — o ! atît de vag ! — abate» rile de la datorie, « campania » ziarelor nu numai că e nedreaptă, dar şi « inexplicabilă » . 7- 97 Această campanie ar fi putut fi cel puţin expli/ cabilă dacă Ministerul de Război îi contestă drep/ tatea, pentru că însuşi comunicatul s/ar părea că ar recunoaşte existenţa unor « cazuri individuale de neregulă». Nu. Comunicatul are o nuanţă agresivă. El vrea să lase a se înţelege că presei nu/i e dat dreptul să se ocupe de ceea ce Ministerul de Război ţine să rămîie exclusiv de resortul lui. După cum ne spune destul de limpede comuni/ catul, « cazurile de nereguli» se anchetează şi se reprimează numai atunci «cînd sînt semnalate de autorităţile competinte ». Să confruntăm acest comunicat şi realitatea. Întîi, ce este serviciul intendenţei şi la ce slu< jeşte el ? Tot ce priveşte gospodăria armatei e în sarcina acestui serviciu: hrana soldaţilor, îmbrăcămintea lor, spitalizarea, furniturile de tot felul, medica/ mentele, rufăria etc., toată întreţinerea şi a oame/ nilor şi a dobitoacelor, necesare armatei, zeci, sute şi mii de articole, de la făină pînă la pansa/ mente. Intendenţa întrebuinţează în acest scop cea mai mare parte din bugetul de 70.000.000 (şaptezeci de milioane) în fiecare an, pe timp de pace, bugetul Ministerului de Război. De la mobilizare încoace, adică într/un timp de o lună şi jumătate, intendenţa a cheltuit, în cifră rotundă, patru sute de milioane lei. Cu toate că rechiziţiile au fost făcute în dauna celor mai mulţi din proprietari şi în dauna mai ales a ţăranului (rechiziţii cu preţuri atît de scoboz rîte încît s/au instituit comisii de majorare a preţu/ rilor marcate pe bonuri), cu toate că preţul multor lucruri a fost socotit aproape de gratuitate — cinci/ zeci de Iei un cal ! — sa întins graţie lipsei de hrană. Soldaţii în multe părţi au fost flămînzi. Unii cer, prin localităţile pe unde trec, pîine. Ultimul caz mi sşi dea seama în secret de totala lor incapacitate. Seara a vorbit de doi morţi sculaţi din groapă. Au fost două cazuri bine cunoscute şi care s > O şi refuză să discute. Şi s»ar părea că şi unii şi ceilalţi să aibă dreptate. E veşnica şi trista contradicţie omenească, mul» ţumită căreia toate actele şi chiar crimele, privite dintnun punct de vedere special, sînt justificate. Noi am dori ca situaţiile speciale să dispară din armata noastră în folosul unui bine general, care nu se găseşte niciodată înlăuntrul unui zid chinezesc, şi deasupra tuturor gradelor să domine o lege şi un principiu. Nu credem să fie pretenţia noastră nebunească. 1913 ANCHETA. . . Am fost şi noi printre cei dinţii care am cerut să se ancheteze cazurile de bătaie, să se ancheteze neregulile, brutalităţile, abuzurile; am cerut o anchetă generală şi minuţioasă. Aşa era timpul. Trebuia să cerem anchete. Era un fel dea scris prin ziare e pentru dînşii fals. Sutele de plîngeri trimise de pretutindeni, din întreaga ţară, unele mai grave, altele mai uşoare, sînt privite de ofiţeri ca nişte minciuni. Minciună bătaia, minciună lipsa de hrană, minciună pîinea mucedă, minciună neîngrijirea bolnavilor, minciu» nă de tot soiul. . . Aţi văzut vreodată atîţi mincinoşi, atîţi calom< niatori pe faţa pământului? Şi sun colţ. Ceea ce a impresionat pe domnul Bădărău în comunele vizitate a fost . . . Dar să reproducem cuvintele publicate: « D. Bădărău a constatat, scrie Universul, că numeroşi proprietari au fugit din sate şi au pus paznici la conac, nedînd voie nimănui să intre chiar. în unele locuri nu se poate obţine nici un pahar de apă pentru medici şi autorităţi. A mai constatat că din toate comunele au dispă* rut învăţătorii, care cei dintîi ar fi trebuit să dea sfaturi sătenilor cum să se ferească de boală. De asemeni, s*a convins că preoţii au refuzat serviciul religios atît înainte cît şi după boală. Greutatea în combaterea epidemiei se datoreşte în primul rînd lipsei de pregătire a personalului administrativ şi insuficienţei celui medical. Este drept că so fortăreaţă şi naţiunea întrau indignat pe bună dreptate. Careu, totuşi, deosebirea între un certificat fals şi o intervenţie? Şi pentru ce un funcţionar să fie mai culpabil decît un ministru, cînd abuzul lor este cam acelaşi? Intervenţiile de seama acestora sînt făcute să descurajeze cinstea, munca şi inteligenţa. învăţă; mîntul devine nesigur; certificate şi diplome nu mai prezintă nici o valoare. Cînd reuşeşti atît de bine cu spinarea, la ce mai poate capul folosi? Oamenii noştri de stat să continue însă să caute remediul stării noastre sociale şi sufleteşti . . . i 9 1 ţ CONGRESUL LIBERAL Convocaţi la o consfătuire, membrii marcanţi ai partidului, se vor întruni în curînd în Bucureşti. Ce va fi congresul lor, şi la ce va să slujească? Aşteptat cu tot atîta neîncredere cîtă şi curio» zitate, impresia multora este că dezbaterile au fost orînduite de mai înainte şi că acest congres se va produce ca o piesă de teatru cu aluzii poli< tice, după un scenariu bine rumegat, cu dialo» guri bine stabilite din vreme şi cu efecte aşezate simetric. N>are să fie polemică, duel de idei, mau să fie prea multe contraziceri, sau contraziceri de natură gravă; totul va fi ţinut într»o mijlocie satis» făcătoare şi comedia se va sfîrşi prin triumful binelui asupra răului, prin triumful moral şi logic al domnului I.C. Brătianu, care va ieşi să facă un compliment şi să salute, declarînd că ţara a fost definitiv salvată, ca să fie aplaudat cu frenezie. S»ar putea ca acest aspect de farsă pe care se încăpăţînează scepticii săd acorde congresului, înainte de TRIUMFUL LUI TAKE In curînd nu vom mai fi decît takişti în Roma* nia. Profetul şi Papa, domnul lonescu şi domnul Bădărău. După Piatra Neamţului dispare Buzăul. Lucru fără precedent într*un partid, organizaţiile jude* ţelor se dizolvă, membrii închid prăvălia, demi* sionează în grup şi pe obloanele trase întind biletul de închiriat. Domnul Take lonescu, care nu se aştepta şi arvunea fericirea ţării pe mai multe veacuri, rămîne şef pe drumuri în căutarea unui partid, şi el va merge înainte ca un cal care îşi închipuie că mai trage trăsura ruptă, pe nesimţite, din hamuri şi răsturnată la o cotitură de drum, şi care cînd se întoarce, se vede singur într*o cîmpie înnoptată. S*a isprăvit cu takismul. El reprezintă atît de bine un ideal, încît membrii lui remarcabili se retrag şi pot să*i spună şefului în faţă că partidul slujeşte numai la gheşefturi şi afaceri şi e consti* tuit în vederea unei exploatări răzimate pe o măsluire de principii. Libertatea presei ha fost prea fatală şefului, denunţat de ziare ca ocrotitorul bandiţilor şi liche* lelor, pentru ca domnul Take lonescu să se fi gîndit fără motive personale la suprimarea acestei libertăţi. Ziarul Seara, care a dat pe faţă atîtea furturi comise în numele democraţiei, s*a crezut un timp că exagerează. Astăzi se grăbesc chiar fruntaşii partidului să le confirme. 140 Dealtfel, toate ziarele au fost de acord în această privinţă, că takismul e un moft pretenţios şi o şcoală de briganzi şi noncaractere; ceva artificial şi nociv. Au făcut excepţie numai organele plătite ca să apară din fondurile statului şi graţie libertăţii pe care ar voio restrînsă, ca Presa şi Opinia ale domnului Bădărău, la La Rpumanie, foaia domnului Take Ionescu. încă un ziar a făcut ruşinoasă ex> cepţie: Adevărul, dar atitudinea lui este expli# cabilă; cotidianul în care domnul Miile taie cîinilor frunză o dată pe zi regulat, e un ziar independent. . . Oamenii de afaceri care scriu la această foaie, unde lefurile sînt atît de mici şi gheşefturile atît de suculente, încît fac din trei# patru găligani desculţi cîţiva nobili gheşeftari proşti şi obraznici — sînt în solda domnului Take Ionescu, marele reclamagiu. în unire cu Adevărul, domnul Take Ionescu a întemeiat o agenţie de afişaj internaţională, şi ziarul în ţară, iar redactorii lui în străinătate, ves# tesc lumii, cele trei mese pe zi ale şefului, prin telegraf, şi « succesele » lui uriaşe. Un Honigman de Ia Adevărul şi domnul Fermo de la Universul însoţesc, în calitate de mari diplomaţi şi lipitori de afişe sau pur şi simplu de lipitori, pe marele Take. Aurul statului român este destinat să poleiască aureola de mucava a celui mai imoral din miniştri. Efigia regelui Carol, monetară, licăreşte pe masa multor redacţii străine, fiindcă e vorba de un minis# tru din Orient, ale cărui fapte nu pot fi contro# late şi care plăteşte bine. Ziarele străine pornesc, în definitiv, bucuros, să vorbească de el. în ter# meni elogioşi de care se învredniceşte domnul Take Ionescu. Statele occidentale n#au liberat atîtea diplome de doctorate, atîtor nulităţi de«ale noastre ? Gazetarii din suita domnului Ionescu ne vestesc un mare triumf al acestui porumbel călător, de t4t la Londra, de la Paris, din Ploieşti şi, în sfîrşit, din Atena. Acordul turco*grecesc coincidînd cu plimbarea domnului lonescu la Delphis, cine putea să fie autorul acelui acord de nu însuşi domnul Take lonescu? Ministrul de Interne a îngrijit ca presa europeană să fie informată cum< se cade. Numai că în vreme ce acest mare bărbat de stat repurtează asemenea victorii de care oricine ar fi fost incapabil — în ţară, în lumea care îl cunoaşte, prietenii lui politici îl părăsesc indig» naţi şui scriu cu litere frumoase şi desluşite că takismul e un gheşeft şi domnia sa preşedintele unei asociaţii de jaf de stat. 1913 SAMSARII Sînt oameni care, sau prea cinstiţi unii, sau prea vinovaţi alţii, se simt adeseori jigniţi de lim* bajul violent al presei. Mai ales cei vinovaţi se răzvrătesc ţi suferă în sufletul lor ipocrit şi pervers şi, pentru ca să scape cel puţin întrmn viitor oareşi» care de asprimea moralizatoare a condeiului pedep* sitor, năzuiesc în restrîngerea singurei noastre libertăţi reale şi pregătesc opinia publică în vederea unor legi restrictive. Am avut în ultimul timp destule dovezi, cum şi politicaştrii ţării româneşti ţin să se scape de presă. Sam încrezut şfam aşteptat cu toţii ca să ne dăm inima fără stăpîn, zisului Take, democratul. Cititorule docil, spune dum< neata de treagă situaţie nouă? Noi credem că pentru oameni lucru! acesta este cu putinţă, şi cu grijă, totuşi, privim în geam cum liniştiţi se lasă fulgii de ză* padă peste mormîntul anului trecut. 1914 3 fc. fck V9 PARTIDUL LIBERAL Disciplina partidului liberal este adeseori pomei nită ca o pildă şi ca un motiv de temeri. în parti» dele celelalte, şi la conservatori şi la takişti, dacă takismul poate să fie socotit ca un partid, discu plina liberală este departe de a fi atinsă, lucrul s;a afirmat de nenumărate ori în coloanele acestui ziar. Pe cînd partidul liberal se mişcă întreg, dintrm singură bucată, la gestul abia schiţat al şefului, pentru ca să se urnească fracţiunile con; servatoare întno direcţie care să le pună de acord, este nevoie de eforturile nemăsurate ale cîtorva personalităţi, şi cînd efortul încetează, bucăţile se separă ca în ultimul guvern. [ . . .] In partidul liberal nu se pot petrece nici aceste spargeri, nici aceste alipiri efemere şi fragile. Libe; ralii merg ca nişte soldaţi şi orgoliul insului dis; pare în această disciplină de călugări, unde singur şeful este menit să primească inspiraţiile interesu; lui obştesc de partid şi să dea, nediscutată, direcţi; va. Şi ce;i mai curios, la noi, unde spiritul de fraudă este congenital, fiece liberal luat în particu; Iar se prezintă, ca şi în mişcarea grupării întregi, ca o unitate docilă. Asupra cauzelor acestei discipline la liberali şi acestei lipse de discipline în partidul celălalt se poate explica în multe feluri. Pe cînd puterea partidului liberal rezultă, s;ar zice, din slăbiciu; nea unităţilor, slăbiciunea conservatorilor iese din valoarea lor. Conservatorii au norocul ciudat de 160 a număra în rîndurile lor un număr de individua* lităţi caracteristice, care partidul liberal are noro< cui să»i lipsească în aceeaşi proporţie. Dar noi nu ne ocupăm de astă dată de analiza intrinsecă, şi ne ţinem mai mult în exteriorităţi şi în imaginea luptei aşa cum se dă între grupări. în faţa falangei liberale stau răspîndite individualităţile conserva» toare cu academiciile lor politice — şi falanga înaintează şi trece . . . Liberalii şi»au ales terenul solid şi sonor al rea* lităţii. Concepţia liberală se alimentează cu pîine,. cu pămînt, cu sudoare. Ideile partidului liberal au într»însele fierul industriei, aripa negoţului, lumina muzicală a aurului. E şcoala lui Zola şi a socialismului restrîns Ia o clasă — cu accente uneori de Balzac. Cu conservatorii este altceva. Fie influenţa idei» lor de aristocraţie, care singure pot pune în funcţie o mentalitate; fie averea, adaosă la această auto» propulsie, conservatorii sînt firi plămădite cu mult abstract în fiinţa lor. Conservatorii iubesc litera* tura, pictura, muzica; citesc mai multă poezie decît economie politică; sînt visătorii. Domnul Carp e un literat; domnul Maiorescu e un filolog; domnul Filipescu e un ideolog de subtilităţi. Me» teahna intelectuală, frumoasă, e a multora din conservatori, şi cariera lor e natural pornită mai puţin către ştiinţele tehnice decît către cele pur spirituale. Şi toate acestea separă pe conservatori, clasicii, de liberali, practicii. Guvernele lor alternative poartă toată ştampila distinctivă. Pentru luptă spiritul e o inferioritate, pentru lupta socială. Cui îi atîrnă capul prea greu, i se parali* zează braţele. Cel cu picioare agere şi cu stomac viguros mare cum să se împiedice de pragul minţii. Intelectualitatea adevărată duce inevitabil la individualizare şi ascetism. Totuşi, nu trebuie să t6t 11— uităm un lucru, că în partidul liberal au pătruns în ultimii vreo cincisprezece ani un număr de tineri, care au primit, e drept, jugul disciplinei, dar dintr»o tactică bine cugetată. Acest jug se poate dezgrădina prin creşterea grumazului tot atît cît printno smucire violentă. Violenţa, tinerii liberali par a repudia*o cu intenţie. Un lucru e adevărat, că în sînul partidului o luptă se dă, care n-.a izbutit nici să zdruncine par» tidul, nici să uşureze situaţia celorlalte grupări politice fărîmiţate. Tinerii, cel puţin pentru satis» facerea regulilor vîrstei, luptă cu bătrînii. E o luptă cu surîs, o luptă englezească, ceva nespus de amabil, chibzuit; dar lupta se dă — şi scrîşnetele dintmnsa au ajuns pînă la urechea publică şi cu prilejul formării actualului guvern. S»ar putea pune întrebarea: Ei bine, cine va învinge ? Pentru că noi credem în tinereţe, credem şi că izbînda va fi a celor tineri. Dar întrebarea nu e destul de bine pusă, căci nu atît la o izbîndă se va ajunge, cît la o deosebire, la o separare de forţe: forţe tine» re şi forţe vechi — două grupări: gruparea tînără şi gruparea veche. Viitorul folositor al partidului liberal e mai ales aci. Dar pînă atunci, opinia pu» blică priveşte şi compară, vede un singur lucru: disciplina liberală, faptul politic cel mai pozitiv. 1914 VORBE DE TINEREŢE Pretutindeni se discută reformele liberale, în< dată ce s>a alcătuit la o masă sau un colţ de stradă un grup de cunoscuţi. In opinia publică se vădeşte progresul preocupărilor obşteşti, şi prin urmare o scădere a egoismului de oraş, care se pare că renunţă a mai tinde exclusiv spre dispreţul orien< ţărilor naţionale. E o urmare a campaniei din 1913, vom insista în toate constatările noastre vii» toare asupra ei, şi a lui 1907... In ce sens se proiectează reformele, s»a putut afla: partidul liberal, înainte de a lua guvernul, şi»a publicat profesia de credinţă: Exproprierea şi Colegiul unic. Ceea ce se ştie mai puţin şi nu se ştie mai defel este realitatea, în aplicare, a reformelor enunţate. Căci după publicarea mani» festului său, partidul n»a mai dat nici o lămurire, ziarele liberale au păstrat o abstinenţă curioasă, probabil voită, publicul n»a fost informat prin nici un studiu care să analizeze chestiunile la ordinea zilei. Să fie dedesubtul principiilor proclamate o stare de nehotărîre, de ideaţiune încă inexprimată, şi totul să se fi redus pînă acum la un curent de intuiţie ce pune timp ca să se limpezească? Unii par dispuşi să compare filozofia socială actuală a partidului liberal cu inspiraţia unui artist care a întrezărit dintr»o operă încă nebuloasă numai fan» toma ideilor esenţiale. Totuşi nu ne vine să credem că epoca de incubaţie să fie prea recentă 16) 11*— şi ca partidul să fi luat succesiunea guvernului înainte de a*şi fi definit cu precizie ţinta sforţări* lor ce trebuie să facă. Un lucru e adevărat, guvernul, criticat în parte şi lăudat în parte, şi lăudat mai ales pentru partea lui cea mai mare, intră la manipularea frînelor statului întrso atmosferă de simpatie. Ziarele stră* ine au relatat faptul că schimbarea guvernului s*a făcut, «în chip neobişnuit», cu linişte deplină. Guvernul s*a primenit în acelaşi timp cu anul, guvernul liberal a venit încărcat de sărbători, şi paşii lui au fost peste primul aşternut alb de zăpadă al iernii, şi într*o iarnă de belşug. E o simpatie pentru tinereţea acestui guvern, care vine să se măsoare, încrezător, cu împrejură» rile excepţionale ale timpului. Tinereţea şefului, de şef întreg pentru prima oară al unui cabinet, se întîlneşte cu tinereţea unora dintre colabora* torii săi. Domnul Brătianu renunţă la înţelepciu* nea clasică a numărului anilor şi se încrede în vigoarea vîrstelor neconsacrate de numărul zbîrci* turilor şi al atacurilor de gută. Introducerea, în primul său minister, a unei majorităţi de tineri pare o indicaţie categorică, de care bătrînii vor avea să se îngrijoreze, dacă plăcerile trecutului, epuizate cu lăcomie, nu sînt în stare să tempe* reze la cei cu trecuturi lungi unele acorduri ac* tuale. Dar acest guvern tînăr trebuie să aducă la înde* plinire un program tineresc şi ghicitoarea este cum va fi acest program îndeplinit. Domnul Miile, un meşter al ghiocului şi o babă a politicii noastre, are, evident, de la născare nervul acesta al pre» ştiinţei în condei; frumosul său condei de învăţat şi de stilist, încă de cîţiva ani a dat gata pe « Cei trei fraţi», numărul său cotidian de exhibiţie publică. El şi colaboratorii săi, formaţi la haznaua «adevărului» şi în aureola acestui profet clov* 164 nesc, ştiu totul din eternitate şi au notificat ţării si neamului în detaliu activitatea guvernului de la cîrmă, înainte de a fi început. Noi ne mărturisim ignoranţa şi preferinţa pens tru o aşteptare, instructivă. Oricum sa convins că şi românii, prin ajutorul ziarelor maghiare, au fost priviţi la Budapesta ca nişte sălbatici intransigenţi. Or, toţi bărbaţii aceştia s torul, siliţi să o respecte, şi atacurile reîncepură împotriva societăţii belgiene căreia i se acordase concesiunea, urmate iarăşi de o altă amendă onorabilă: Viitorul primind o scrisoare din partea domnului Hedont, directorul general al Societăţii de îngrăşăminte Organice pentru Europa Cen« trală, o scrisoare politicoasă, evident, dar nu şi lipsită de un accent bărbătesc, şi ştim ce însemnează 184 aceste cuvinte, o dădu imediat publicităţii. Scrisoa* rea lui Hedont cuprindea numele membrilor din Consiliul de administraţie al numitei Societăţi, persoane întru tot onorabile şi ştiind să facă un uz abundent de/o spadă pe teren. Direcţia Viitorului, pe pielea căreia creşte o frumoasă barbă, aproape literară, îşi iubeşte pielea şi nu ţine să îmbrace cu dînsa o floretă. Cel mult un vîrf de picior, imaginea unui astfel de gest, cu toate că spinal, fiind şi mai estetică, probabil. în sfîrşit, scena se reproduce încă o dată, cu o agravare, fireşte, în plus, dublarea sau triplarea laşităţii. Textele merită să fie reproduse. Viitorul pe data de 8 martie scrie: « Borfaşi şi cavaleri de industrie am numit pe cei cu care domnul Grigore Cantacuzino a tratat şi contractat concesia crematoriului — şi menţinem întru totul calificativele... Zadarnic dar, afirmă numitul domn Hedont că... etc., etc....» Menţinînd astfel întru totul calificativele, tot Viitorul, a doua zi, ieri, 9 martie, scrie din nou: « Aprecierile publicate în ziarul nostru în numerele de ieri, cu privire la Hedont, directorul general al Soc-ietăţii: Des engrais organujues pour 1’Europe Centrale, S/AU STRECURAT FĂRĂ ŞTIREA NOASTRĂ! » Lăsăm pe cititori să/şi facă singuri o concepţie despre onestitatea Viitorului, care merită — nu/i aşa? — toată stima politică şi cetăţenească. Ne întrebam dacă avem de/a face cu nişte demenţi sau cu nişte sceleraţi. Să eliminăm demen/ ţa, o boală care nu poate să atingă creierul plat al direcţiei ziarului pomenit, şi să ne mulţu/ mim cu dovada scelerateţii. Astăzi au loc alegerile comunale şi, pentru combaterea conservatorilor m aceste alegeri, se pare că şi cele mai riscate mijloace folosesc. iSf. Mai ales că în ce priveşte crematoriile, interesul electroral liberal se împletea cu interesele corner* ciale ale societăţii « Vulcan », ale băncii « Blank », care năzuieşte să ia pe seama ei Crematoriul de gunoaie şi cu interesele samsarilor ei. Cu preţul de a se face ridicul cînd va fi tras la răspundere şi silit să retracteze atît de ruşinos, cum a făcut*o, Viitorul a primit să*şi servească interesele electo* rale cu campania dusă împotriva primarului de către samsarii societăţii «Vulcan» şi ai băncii « Blank ». Samsarul principal al întreprinderilor, care vor să zmulgă societăţii belgiene crematoriile conce* date, este inginerul Slăniceanu de la primărie, frate cu inginerul Slăniceanu, directorul societă* ţii « Vulcan ». în ce priveşte acest punct anumit, ne vom ocupa de el pe larg şi vom arăta cu cifre comparate pierderile pe care le va suferi comuna în cazul cînd, graţie credulităţii şi distracţiei liberalilor, samsarlîcul inginerilor şi influenţele băncii « Blank» ar izbuti în favoarea societăţii « Vulcan ». Viitorul a întrebuinţat în campania lui electo* rală, împotriva domnului Grigore Cantacuzino, procedeele pe care le exploatează Adevărul, pe spinarea publicului mizerabil informat, împotriva domnului Ion Brătianu şi a fratelui său Vintilă; şi după cum ziarul de gheşeft al domnului Miile prezintă pe domnul Brătianu ca pe un hoţ, tot aşa Viitorul face un hoţ din domnul Grigore Cantacuzino. Această glumă are avantajul de a ieşi din nişte minţi triviale şi stupide într*altfel, care, luate în serios, nor suporta alt logic sfîrşit decît o corec* ţiune cu cele mai groase bastoane. A*i spune domnului Cantacuzino « eşti un hoţ », e a spune domnului Brătianu, « eşti un hoţ ». Noi prieteni politici nu sîntem nici cu domnul Brătianu, nici tS6 cu domnul Cântacuzino, dar a discuta astfel pe chestie de cinste, este odios, dacă, repetăm, mar fi idiot şi... electoral. Cînd domnii Brătianu şi Cantacuzino sînt acuzaţi că fură, ce se mai poate spune despre nişte valori de felul celor care alcătuiesc clientela mişcătoare obişnuită a politicii româneşti, flă» mîndă şi feroce? Viitorul, oricum, e un ziar model. Direcţia lui înjură şi cere scuze, mîrîie şi linge, atacă şi dez< minte, «s>a strecurat fără ştirea redacţiei». Zia< rişti idealişti şi aspiranţi la ziarism, luaţi pildă de la Viitorul, organul oficios al unui guvern. 1914 BĂTRÎNII Cu venirea partidului liberal la guvern, în primele zile ale anului, încă albe de vîrsta celui trecut, de mai multe ori am însemnat pe foile acestui ziar credinţele noastre. Ne aducem aminte că slovele noastre cele mai îngrijite şi mai cu suflet vorbeau de tinereţea forţelor noi liberale şi de marile acte pe cale de săvîrşire, curat tinereşti. Manifestul domnului I. C. Brătianu, publicat încă subt regimul trecut, conservator, a fost găz< duit în toate speranţele şi articolele noastre, şi socotit ca un temei de siguranţă. Introducerea în Constituţie a principiului de expropriere a fost pentru noi un act de mare îndreptare naţională, şi votul unic o condiţie nouă de viaţă pentru po* porul românesc, înţărcat, în cîştigul unei ariston craţii oligarhice, de drepturile cele mai fireşti. Pornirea şefului liberal fu verificată prin felul cum şi',a compus el cabinetul, dînd tinerilor cîteva ministere, cu o vădită grijă de a împresura pe bătrînii partidului său. In ziua cînd a fost lista noilor miniştri cunoscută, cetăţenii care se aflau în aşteptare au putut să se rostească: Brătianu se ţine de vorbă... De atunci sînt cîteva luni: ianuarie, februar, martie şi april fac patru luni de guvernare liberală şi de pregătire pentru Constituanta, chemată să dea ţării un aşezămînt primenit. 188 Am aşteptat, fireşte, cu Luare aminte, mişcarea vremii, şi am avut impresia că fondul pe care trebuia să se zugrăvească primăvara noastră naţio* nală, se aburea de întuneric. Şi am crede că neom înşelat în preţuirea împrejurărilor, dacă impresia noastră de spectatori externi nor fi încercat*o şi liberalii, tinerii partidului, pasionaţi după refor* mă. Două surprize sou petrecut: atitudinea domnului Stere, care într*un frumos discurs şio povestit revolta deo vedea reformele liberale slujind unui acord între partide; răspunsul dom* nului Costinescu la nedumeririle conservatorilor. Bonom şi simpatic, ministrul de Finanţe a surîs, şi io desluşit cu vorbele lui Hristos, care, cu toată furtuna, călca talazele liniştit ale mării: Nu vă înspăimîntaţi, eu sînt... Domnul Stere fusese cel tînăr, iar domnul Costinescu era cel bătrîn. Dacă liberali, conser* vatori şi takişti căzuseră de acord, între liberali era un dezacord şi acesta se exprimase în paria* ment. Acum se pricepu mai bine sensul tainic cum re* formele trebuiau săvîrşite, iar cei ce sou simţit uimiţi că bătrînii acceptaseră manifestul şefului liberal şi care se găseau chiar atraşi de o irezistibilă simpatie către aceşti mari uncbieşi, dezinteresaţi de soarta propriilor lor latifundii, dădură de rostul actului de supunere bătrînesc. Bătrînii avură timpul să lucreze. Ce departe se găseşte astăzi manifestul şefului, tînăr dar influenţabil! Bătrînii lăsară lumea să vorbească şi să aştepte. Lăsară pe tineri să se piardă în re* veria colegiului unic şi a desproprietăririi — şi în loc să fie împresuraţi, înconjurară ei pe tineri şi luară ostatec pe şef, domnul Ion I.C. Brătianu îmbătrîni în scurtă vreme, şi mai multe tinereţi se aflară alunecînd înapoi, către bătrîneţe, cu mîna zadarnic întinsă înainte. i8p In această situaţie soarta reformelor era hotărîtă. O dată mai mult, trecutul şi morţii ar fi luat celor vii viaţa de la gură şi din bătaia pleoapelor lumina. Dar aci, din fericire, un eveniment... O sumă de tineri liberali, adînc nemulţumiţi de ceea ce se pregăteşte, se adună, se sfătuiesc şi aleg un şef în persoana domnului Christian Tomulescu, pentru rezistenţă. O grupare nouă liberală. Partidul tine» rilor, la care se vor adăoga alţii, ca să respingă vechea bătrîneţe şi să degajeze pe şef, păzit de octogenari. Această grupare nu şi»a ales cuvintele cu cimbistra şi membrii ei mau pus mînuşi de mîţă ca săsşi înfăţişeze părerea. Ei declară categoric că nu vor primi sofisticările prin care încep să se altereze fiinţa ideilor limpede expuse, că vor realizarea integrală a ideilor noi, că nu vor tolera nici o abatere de la ele. Grupul tînăr liberal e cu atît mai simpatic, cu cît el s»a manifestat printrmn frumos dezin» teres. Domnul Christian Tomulescu, de pildă, şeful tinerilor opoziţionişti, se bucură de o situaţie morală cu atît mai bună, cu cît, modest şi exercit tîndu»şi pur şi simplu înainte, profesia de advocat, nu s»a prezintat la masa bunurilor, întinsă parti» zanilor cu gustul dezvoltat. Nu poate fi vorba, prin urmare, de o mişcare interesată de altceva decît de izbînda reformelor şi a drepturilor cucerite de răbdarea şi valoarea poporului obidit. Noi dorim, cu toată lumea, şi odată pentru todea< una, ca înfrîngerea bătrînilor liberali să se facă — pentru onoarea partidului şi a progresului românesc. Agerii tineri grupaţi subt mîna energică a dom» nului Tomulescu sînt aşteptaţi, la rîndul lor, să intre în luptă decisiv. 1914 MĂNDĂCHESCU Studentul Măndăchescu a fost, în sfîrşit, jude* cat şi osîndit la cinci ... lei amendă. Că publicul din sala judecăţii a primit sentinţa cu aplauze, importă puţin, şi pe noi unii bucuria lui ne*a mirat. Plăcerea de a*l vedea slobod de penalitate pe un om fără altă vină decît un frumos exces de încredere în camarazi, trebuie, înainte de a se rosti, gîndită. Se cade să ne aducem aminte că studentul Măndăchescu a fost arestat cu toată gravitatea formelor datorite vulgarilor bandiţi, închis şi ţinut închis, şi «instruit» vreme de două luni de zile, în cel mai grandios mister. Crima lui Măndăchescu era atît de serioasă şi de compli* cată, încît judecătorului de instrucţie abia de bau ajuns opt săptămîni ca să se dumirească. întru* nirile studenţeşti de protestare, articolele ziarelor, toate intervenţiile bunulubsimţ public au fost de*a surda: Măndăchescu era cu violenţă lipsit de libertatea lui de om valid şi ţinut închis în Văcăreşti. Şi pentru cei Pentru că paşaportul lui, prieteneşte încredinţat cuiva, nu ştim cui, unui anume Ix ori unui anume Ygrec, sau sustras, dispăruse. Un paşaport nu costă mai mult decît o cravată de trei lei — şi pentru a remite statului această sumă, paşaportul e prea scump plătit dacă mai rămîi dator pentru el şi două luni de închisoare, iar libertatea de a ieşi cu el din ţară e ciudat inter* ipi pretată atunci cînd se traduce cu obligaţia de a9f L. rată şi a unităţii de naţionalitate în diversitatea de credinţe. Pentru alegerea celor doi reprezintanţi, unul în Cameră şi altul în Senat, va trebui ca partidele politice să se învoiască la neapărata lor intrare în parlament. Fiind răspîndiţi în largul ţării şi neputînd grupa în aceleaşi judeţe numărul de voturi trebuincioase unei alegeri, evreii din toată ţara, în schimbul angajamentului luat de un partid oarecare, angajament cu atît mai valabil la noi cu cît el se va găsi la guvern, ca să aleagă în două localităţi cîte un evreu, se vor angaja să voteze pretutindeni pe candidaţii partidului angajat. Ideea ziarului Seara, abia lansată, a şi fost pri< mită cu entuziasm de populaţia mozaică, şi ade* ziunile curg din toate părţile la redacţia noastră, confirmînd credinţa ce mania, Anglia, toate puterile mocnesc subt impre* sia comună a vieţii. Şi noi, România, la reforme o să ne gândim in aceste momente istorice şi uriaşe? Această copilărie n ditor şi liniştit, ca în momentele de astăzi. Ger; mania a declarat război Rusiei şi poate că primele regimente ale Kaiserului s*au şi întîlnit cu ostile ţarului, soldaţi din Caucaz, de la Caspica, din Urali, unii cu ochii de gheaţă, alţii cu glezne întraripate, în care vor lovi trupele de bronz şi fier german. 208 A cui va fi prima victorie? Bucureştenii aşteaptă, cu arma pregătită şi cu piciorul în scară. Orches; trele din Bucureşti cîntă. Stelele strălucesc naive deasupra Teatrului Naţional. (21 iulie) Cine poate să aprofundeze naivitatea publicului ca «ediţiile speciale»! Toate ziarele apar de cîte cinchşase ori pe zi cu acelaşi cuprins, exact. Pentru o ediţie cu adevărat interesantă, pentru o telegramă adevărată, o dată la cîteva zile, publicul înghite, fără indigestie şi fericit că poate suporta la infinit terciul ziaristic, zeci de trîmbe de hîrtie, de mai multe ori cotidiană. De douăzeci de ori a văzut cititorul aceeaşi telegramă şi ţine să o mai vadă. Buzunarul lui umflat duce acasă aceeaşi foaie cumpărată de patrmcinci ori întno oră, şi ceea ced plictiseşte mai mult este invariabilitatea minciunii tipărite. Dacă un ziar se milostiveşte să agraveze situaţia externă, să dea o luptă cu mii de morţi şi de răniţi, cititorul cască ochiul, e îngrijorat dar mulţumit, doarme cu poftă, sigur căm răstimpul somnului se petrec evenimente. Ce curioase lucruri sînt şi evenimentele, îşi zice capul familiei trăgîndmşi picioarele din ciorapi: tu sforăi ici în pat cu deliciu, şi ele se produc. Trăiască domnul Emil, domnul Fagure de la Adevărul. Cum se trage o ediţ ie specială, nud o problemă nespus de complicată. Luăm un jurnal, ne ar un; căm privirea întmnsul, găsim o telegramă sen; zaţională inventată, scoatem şi schimbăm cîteva cuvinte, adăogim altele cîteva. Mai luăm şi jumă< 14- 209 tate de coală de tipar, băgăm telegrama noastră în mijlocul celor de ieri, şi ediţiau gata. Pe dos, ca să nu rămîie alb, punem anunţuri, cincizeci de ţigănuşi vor distribui foaia noastră în cîteva minute, cînd vom scoate altă ediţie, iarăşi, se înţelege, specială. Veştile sînt date cu un ton de moderaţiune misterioasă. « Un personaj cu care un redactor al nostru a avut o convorbire, ne asigură că... Sîntem din loc sigur informaţi că... Un diplo* mat al unei mari puteri făcea unui ministru, ieri, la Sinaia, următoarele grave declaraţiuni. S*a obser* vat că diplomatul acelei mari puteri, pe care nu voim să o numim, se bănuieşte pentru ce, făcîn* du*şi declaraţiile surîdea... » Şi aşa mai departe, clişeele nuo criză de muţenie desăvîrşită. Stări de asediu, stări de război: omenirea civilizată încape întreagă întrmn lacăt închis. Ce poate fi mai penibil decît această aşteptare. Impresia că atenţia e o tensiune plană a spiritului, te duce să<ţi concepi sufletul ca o tobă din ce în ce mai destoinică de a plesni, cu o sonoritate exagerată, în stare să vibreze cu zgomot şi la o picătură de ploaie, depărtată. Arta, în perioada noastră de preludii, ar fi să<ţi rămîie toba moale... Discuţii interminabile, conciliabule şi combinaţii infinite, insomnie, idei, comentarii: populaţia se găseşte exasperată, şi pe cînd unii se vor bate în bezna acestui moment istoric, ca nişte fiinţe acva* tice şi băloase, pe nămolul necercetat şi nepubli» cabil al profunzimilor marine, învrăjbite de foame şi instinct, cei care suportă durerile fundamentale şi fără remediu sînt spectatorii, lumea rămasă la vatră. In asemenea atmosferă scapără furia şi se face permanentă, şi încolţeşte nebunia. Războiul împreună, după dezastrele cîmpului de bătaie, două soiuri de invalizi, sluţii şi răniţii, care se întorc îmbătrîniţi, acasă, şi betegii superb» cialmente sănătoşi: oamenii care bau aşteptat să se întoarcă, incapabili să mai perceapă nici sufe» rinţa, nici bucuria. 1914 URMĂRILE RĂZBOIULUI Opinia publică este pretutindeni, şi la noi ca aiurea, în ce priveşte victoria definitivă a războiului, împărţită. Cei care o atribuiesc nemţilor, au de dus lupte verbale vehemente cu partizanii unei izbînzi muscăleşti, şi viceversa. Ca şi cum războiul nu poate decurge decît după un model fix şi se petrece conform unui tipar, ca o zugrăveală, unii sau ceilalţi, partizani ai uneia sau ai celeilalte trinităţi de puteri, se ostenesc, înainte chiar de a fi început formal războiul, să scoată izbînda simpa* tiilor lor. Simpatiile ruşilor sînt numeroase şi trebuie să recunoaştem că numai din pricina franţuzilor, aliaţii lor, şi a Franţei, patria intelectuală a oricărui român care ştie să citească, a cîştigat Rusia atîtea simpatii în România. Dealtfel, e şuo simpatie mai comodă, căci numărul imens de români din Aus* tria înlesneşte toate sentimentele antiaustriace şi le pun la îndemîna orişicui. Dificultatea în aceste momente este de a prefera Rusiei pe Austria, în urma unui calcul politic sever şi făcînd ab* stracţie de orice sentiment de revendicare pentru moment. Apoi, este şi firesc, judecata mare influ* enţa sentimentelor asupra maselor, sforţarea de a te părăsi pe sineţi şi de a considera interesele supe* rioare nici nun de resortul tuturor, şi altfel nici nu trebuie să fie. Frămîntarea, clocotul, strigătele şi chiar tiradele dau accent vieţii noastre sociale şui fac o educaţie politică oareşicare. Va birui **7 Rusia, vor birui germanii — cineva trebuie să biruiască, în orice caz, căci, lucru ciudat, singura ipoteză necercetată, deşi, în starea de cvasiechi* libru de forţe în luptă, cea mai apropiată de adevăr pare a fi aceea a unei înfrîngeri generale. Nădejdea victoriei, fie că vine de la întreita înţelegere, fie că de la Tripla Alianţă, e deopo» trivă de problematică pentru toţi şi probabil că rezultatul final va fi un măcel pur şi simplu, în balanţa căruia, de sînge, se vor îmbrăţişa morţii antagonişti, frăţeşte între dînşii. E tot ce le rămîne de făcut, cînd toate puterile laolaltă au socotit că, a renunţa la orgoliul fiecăreia şi a trimite armatele mobilizate înapoi la vatră, ar fi fost o ruşine mai mare decît un dezastru colectiv. Fantastica victorie a războiului civilizaţiei poate fi începută de cine poftiţi, de ruşi asupra austria» cilor sau de germani asupra francezilor, care, lăsaţi singuri, par, din nefericire, cei mai slabi dintre beligeranţi şi cei mai repede înfrînţi. Ea nu va fi, însă, continuată cu aceleaşi şanse. La un moment oarecare, armatele nemţeşti, strînse la un loc, vor da piept cu toate forţele ruseşti. Armamentul modern şi echivalenţa aproximativă a numărului nu lasă loc suficient unei victorii adevărate. Victoria? Tristă victorie pentru armatele în luptă. Victoria adevărată va avea» o cineva, cu toate acestea, cineva nebănuit şi absent din socotelile beligeranţilor şi ale partizanilor lor. Victoria vor aveam puterile neutre: românii şi italienii. Reprezentaţifvă dezastrul, care de partea oricui va fi mai mare, va fi deopotrivă totuşi împărţit între toţi. Cincizeci de ani de sleire desăvîrşită aşteaptă şi pe germani, şi pe ruşi, şi pe austrieci, şi pe francezi. Ruină şi sărăcie, sărăcie adîncă şi definitivă. Popoarele schiloade, după ce»şi vor fi 218 aruncat finanţele în uriaşul neant al Europei, vor rămîne să cerşească, împăraţilor în zdrenţe, sîngele care le»a fugit prin sutele de mii de răni. Spre fericirea totuşi a omenirii, îşi vor fi păstrat însă energiile întregi popoarele pacifice, neutre. Ruina Europei va înseamnă înflorirea Italiei şi României, dacă aceste două naţiuni vor şti s㻺i păstreze pînă la urmă starea de spirit de pîn» acum. în vreme ce civilizaţia actuală va fi rămas în mare parte în mormintele comune ale războ» iului, o civilizaţie puternică latină va creşte din Roma şi din Bucureşti, şi starea economică a ţării noastre va cunoaşte splendori nebănuite. De aceea trebuie să fim recunoscători conducă» torilor ţării noastre că au ştiut să privească rece în vîrtejul de foc şi sînge în care intră acum na» ţiuni mult mai mari decît noi şi state mult mai vechi, şi să nădăjduim că niciodată în cursul acestui război ei nu se vor pripi, ci vor lăsa Ro» mâniei viitorul de pace liniştită şi întru totul strălucit ce»o aşteaptă. 1914 DATORIA DE AZI Pe măsură ce timpul creşte şi evenimentele se orientează, clipă cu clipă, spre marele deznodă* mînt, în interesul ţării şi al idealurilor noastre, noi cată să ne înţelegem tot mai limpede şi să ne formulăm datoria. Pînă azi, am putut fieştecare din noi să luăm parte, întrmn fel sau altul, la fierberea nebuloasă a opiniei publice şi să individualizăm unele porniri din lăuntrul ei. Adunări, proclamaţii, strigăte şi protestări s*au putut amesteca, pe răspunderea colectivităţii şi fără să angajeze atitudinea gene* rală a ţării, în mişcarea nehotărîtă. Acum, cînd surpriza unui război a trecut, cînd exclamaţiile primelor ceasuri şi zile s*au risipit, acum cînd un lucru este sigur, lanţul de foc se apropie şi că din stînca naţiunilor va curge abundent sîngele omenirii jertfite de bunăvoie luptelor pe care le impun legile necruţătoare ale vieţii, noi trebuie să ne reculegem şi, fără pasiune, fără ură şi slobozi de influenţa cuiva, să ne retragem în seninătatea şi în solitudinea sufletului nostru, ca întrmn ungher de biserică liniştită, şi acolo să ne gîndim în stilul secret şi veşnic al rugăciunii şi să ne precizăm datoria. Haosul nu se mai potriveşte cu noi. Ca nişte oameni conştienţi şi care ne dăm seama că o demnitate înaltă şi universală trebuie să ne deo< sebească de cei care nu pot să voiască şi nu ştiu să voiască, ceea ce ni se cere întîi este un act de ab* 220 stracţie, de imaterializare, de renunţare la perso» nalitatea noastră mărginită, în folosul naţiunii, singura persoană ce trebuie să vieţuiască în aceste timpuri, ca o fiinţă unică şi întreagă. Ni se cere un act de voinţă. Şi acest act îl facem cu toţii acum, şapte milioane de români. Ce este războiul dacă nu o abnegare a personalităţii, şi atunci cum trebuie să ne înfăţişăm preludiul unui război decît prin abnegarea, înainte de toate, intelectuală ? Noi nu putem şti nici astăzi, dacă vom intra sau nu în lupta care se desfăşoară în largul conţi? nentului nostru, şi nu putem şti cînd şi cum. Un lucru ştim, că sîntem spectatorii pregătiţi ai eve» nimentelor ce ne?ar putea scoate din neutralitatea noastră afară, spre fruntarii sau dincolo de ele. Şi se cade să ne deprindem sufletul cu această stare de linişte, cu care oamenii tari întnadevăr aşteaptă sau să cadă trăznetul. Sau să se ridice soarele din întuneric. Tăria noastră este o realitate: ţara noastră poate suporta cu succes şi pacea şi războiul. Noi nu mai sîntem oameni, noi nu mai sîntem inteligenţe, noi nu mai sîntem judecători: astăzi noi sîntem România. în afară de dînsa noi nu mai sîntem nimic, decît nişte energii împreunate pentru victoria ei, în pace, în război. Noi nu mai sîntem partizanii nimănuia. Noi sîntem partizanii noştri, sîntem România. Patriotismul nostru, ridicat pînă la misticism, nu mai cunoaşte politică, nu mai cunoaşte partide, nu mai cunoaşte caste, ambiţii, separatism, deosebiri, noi sîntem acum ţara, după cum toate rîurile, vărsate laolaltă, din cele mai depărtate piscuri şi ţări nu mai sînt într*o zi decît oceanul. Oraşele noastre vor fi de?aci înainte demne şi tăcute. Nici un strigăt individualist: «Jos! » cutare ţară şi «jos! » cutare putere, nu trebuie să se audă. 221 Guvernul liberal a dat, el cel dinţii, pilda cea mai bună despre ceea ce trebuie să facem, chemînd la suprema consfătuire a conducătorilor României, pe toţi şefii celorlalte partide şi deliberînd cu toţii, prezidaţi de rege, laolaltă. Ceea ce preocupă guvernul nu este nici partid, nici pasiune, nici prejudecată, ci ţara. Să facem ca guvernul şi să fim, noi ceştialalţi, care mavem nici competinţa, nici autoritatea, nici răspunderea lui, să fim numai ţara. Liberi de orice tendinţă personală să aşteptăm cu o încredere adîncă şi încordare hotărîrile regelui şi ale guvernului său, singurele organe ce trebuie să determine pasul României. Şi nu o încredere de paradă; evenimentele cer poporului românesc, care în lunga lui viaţă de pînă azi ni mai pur şi mai valoros în precara dar înflăcărată noastră măruntă individ dualitate, în Franţa, pămîntul în care ne>am simţit mai părtaşi cu omenirea şi mai fericiţi. Cînd neam întors în ţară, am găsit aci, în Bucu* reşti, sînt trei ani de atunci, un spirit ostil lumii din care veneam. Mulţi din compatrioţii noştri au avut argumente să ni se opuie. Familia fram ceză, pe care am învăţat să o cinstim, am văzut*o insultată. Bărbaţii ni s*a spus că sînt nişte fluieră* vînt, femeile nişte cocote, copiii nişte bastarzi. Popor sortit pieirii, ni s*a mai spus, din pricina democraţiei. Burghezii noştri acuzau societatea franceză de vicii, socialiştii o acuzau de neserios zitate, de dezorganizare. Franţa? Ce ne vorbeşti de această putreziciune, ni se spunea. Noi am ascultat toate aceste senine imbecili* tăţi, debitate de oameni care cunoşteau morali* tatea franceză din lupanare, ştiinţa franceză de la masa clubului, şi arta Franţei de la portarul hotelului, unde sălăşluiseră o lună. Studenţi de cafenele, intelectuali de cabaret, ciocoi de la « Moulin Rouge », scoria de bani*gata a cămătari* lor de la noi. Ei cunoşteau din limba franceză sunetul gutural al literei r transpus în izmeneala lui românească. Vocabularul lor se cuprinde în rnerţi, bonjour, epatant, je m’en Jiche, cest rigolo, merde, şi atît! Din literatura franceză ei auziseră de George Ohnet. Din poporul francez aprofun* daseră pe chelnerul care i*a împrumutat adeseori cu suma de un franc. Din economia franceză, datoriile pe haine costisitoare şi bijuterii, furnizorii traşi pe sfoară şi niciodată plătiţi. Noi i*am ascultat insultînd geniul francez cu aceeaşi stăpînită enervare, cu care primiserăm 2j6 lecţii de literatură franceză cu zece ani mai de* vreme de la ucenicii noştri trecuţi. Astăzi îi vedem agitîndu4 O EPIGRAMĂ NEMILOASĂ Ziarul Universul a dat sîmbătă la lumină două ediţii speciale. în cursa caracteristică din punct de vedere al psihologiei noastre nesigure şi bol* nave, toţi confraţii se întrec în asemenea ediţii şi, tratînd evenimentele grave la ordinea zilei, ca un roman foileton, de cele mai multe ori dezgustă» tor şi penibil, şi ca o negustorie, care mai de care năzuieşte cu pasiune după ştirea senzaţională, capabilă să atragă cei mai mulţi cititori. Un ziar dă o telegramă, altul publică un articol, şi altul un interviu — de unde reiese că ţara este rău condusă, că regele o vinde, că guvernul o tră» dează şi că politica externă, cea mai delicată şi mai spinoasă pentru toate statele din lume, şi aceea care cere cele mai complexe şi mai liniştite făcui» taţi, o digitaţie specială, o virtuozitate, mai ales pentru guvernele statelor mici extraordinară, tre» buie încredinţată mahalalei, copiilor de ţîţă, baba» lîcilor căzuţi în copilărie, demagogiei. Se zvoneşte că asemenea porniri nenorocite ar fi încurajate într»ascuns de unii oameni politici, care pe faţă au o atitudine concordantă cu a gu» vernului. De»i adevărat, este trist, căci se ştir» beşte autoritatea care în zilele de acum trebuie neapărat să îmbrace puterea conducătoare — ori» cine s»ar afla la guvern, din domnii Brătianu, Filipescu, Take Ionescu, Marghiloman etc. Actele unui guvern pot fi cît de aspru criticate, atîta timp cît funcţionează statul şi opinia publică !/0 în deplinătatea independenţei. Războiul este o stare cu totul nouă şi o stare de dependenţă. Ne< cunoscutul, neprevăzutul, hazardul, iau o formă gravă şi primejdioasă. Factorii vieţii normale sînt copleşiţi de factori exteriori, care trebuiesc aleşi, filtraţi şi armonic rînduiţi. De la pace la război, transformarea trebuie, pentru un bun echilibru, să se opereze pe toate fronturile sociale, şi fiece om trebuie să<şi piardă individualitatea, schim* bîndueniţele: datoria. Cînd armele formidabile în uptă au redus de două luni încoace pe toţi cetă< ţenii la o uniformă şi la un număr înscris întrmn catalog; cînd oameni deşi aducă aminte ce consideraţie a avut şi are pentru medicii militari, în faţa cărora nici no elită mare? Idealul istoric poate să existe — nu toate popoa» rele îl au — el poate să fie împlinit; dar dacă nun corespunde, cînd poate săd şi înlocuiască, împli; nirea idealului social şi de cultură, caren permanent, dacă o viaţă morală nu se dezvoltă, dacă o singură clasă dintno naţiune şi nu toată naţiunea 2J2 creşte în puteri, idealul istoric împlinit, mare im* portanţă trebuincioasă. Cînd ieşim pe stradă noi ne simţim, cei care neiam altoit sufletul cu cîteva năzuinţe vremelnice, ca şi străini, şi numai la ţară dobîndim impresia că nu sîntem inutili în societatea noastră prea utilitară. Dar numai acolo, pentru că acolo pre* domină suferinţa şi oamenii sînt apropiaţi de pămîntul roditor şi de frumuseţea tînără a naturii, simţim o umbră de început de solidaritate, în sate împrăştierea întreagă sufletească fiind împie* dicată de ignoranţă, sărăcie şi neîncredere. E o situaţie absurdă şi tristă că sentimentele>ţi idealiste sînt combătute de neîncrederea tuturor; oraşul te urăşte pentru că vrei săd organizezi, ţara te suspectează pentru că înfăţişezi oraşul. Purpura idealului tău este stropită de noroiul ciocoiului ieşit la preumblare, este scuipată de gura servitorilor lui — e un costum care nu se poartă şi care nu iese de la marele croitor din Calea Victoriei. Scrierile noastre sînt citite tot de cei ca noi: ceilalţi, aceia care trebuiesc aduşi să reflec* teze şi într*o clipă potrivită să priceapă singurul sens adevărat al prezenţii tuturora în mijlocul naţiunii, nu ne citesc ca să ne cunoască, nu se apropie de noi, nu ne întreabă, nu fac schimbul trebuincios de simţire şi cugetare. Izolaţi în caste, ei ne silesc să ne apropiem şi să formăm o castă luptătoare, împotriva lor. Cel mult dacă un poet e chemat să amuzeze strălucita societate cu lacri* mile şi bocetele lui filtrate în versuri. O! şi să nu pui în cerneala ta nici lumină, nici sînge, nici venin, ca să placi; trebuie să adaogi negrelii tale miere şi dacă se poate, mai bine artificială, ca să se depărteze totul cît mai mult de natură, şi de preferinţă sirop. Naţiunea a cărei viaţă consistă întrmn separa* tism total, şi de interes şi de filozofie, e o naţiune 18™ rău organizată — şi efortul lăuntric idealist va consista în acest puţin lucru şi totuşi extrem de greu de realizat, suprimarea baricadelor sociale. Istoria unui popor trebuie să fie, din pricina unui egoism idiot de clasă şi a lipsei de gîndire socială, o poveste numaidecît de revoluţii şi de progrese nesfîrşit de lente? Noi visăm naţiunea profundă solidară şi res< pectuoasă pentru toţi oamenii ei; legătura de naţio* nalitate între oameni să fie în acelaşi timp ca o cultură şi ca o religie. Fiece rînd ced scriu să fie al tuturora, fiece idee ce ne însufleţeşte să nu rămîie izolată cu noi şi întrdnsa să simţim mur* murul de gîndire al comunităţii naţionale. Dacă împlinirea idealului naţional, de care va fi nevoie să deosebim la timp pe cei ce au apărut în numele lui ca să facă dintnînsul o afacere politică sau negustorească, implică acest viitor de splendoare morală; dacă înălţarea armelor va aduce înălţarea de conştiinţă, să pornim din cetatea Bucureştilor superficiali şi deşerţi, oriunde, cu toţii şi să ne întoarcem sau nu — ce importă — şi să lăsăm, ca nişte soldaţi ai idealismului, prietenilor şi copiilor noştri ceva mai mult decît dorinţe, decît plînsete şi articole reci sau tîmpite, de gazetă, o temelie pentru aşternutul României viitoare, de cinste, de dreptate şi de superiorizare. 1 9 1 F CIUDATA ABNEGARE A DOMNULUI VENIZELOS Retragerea domnului Venizelos din politică pricinuieşte comentariile de surpriză sau de res< pect ale presii. Se caută în atitudinea omului de stat grec o dovadă de mare caracter, şi retragerea lui e privită ca un amurg imens peste o zi stră* lucită. Visătorii văd în zare coloanele templelor eline ridicate din pămîntul lor sacru şi adunate ca săd întîmpine pe Venizelos, în forma bătrî* nilor primitivi, plecînd spre cerurile descrescînde şi satinate ale depărtării, singur în faţa naţiunii prosternate. Imagini de Telemac îndulcesc atmos< fera şi totul se petrece aproape pastoral, ca întrmn peisaj imitaţie modernă. Toate acestea împiedică impresia de straniu pe care o lasă retragerea domnului Venizelos. Primul ministru grec nu se îndreaptă către Mito* logie şi nu<şi aruncă barca în valurile îmblînzite ale mării ca să purceadă suspendat de vînt cu o pînză şi salutat de mulţimea arhaică încremenită cu harpe şi naiuri pe ţărmuri. Domnul Venizelos pleacă în . . . America. în America . . . America lui Columb şi mai ales a lui Vespucci, America lui Rockefeler, regele petrolului, duce al benzinei, cancelar al parafinei, America regilor de marfă, recrutaţi în birourile de contabilitate. Aristocraţia dolarului . . . Amei rica . . . Ne*a mai vorbit cineva de ea, ca de un liman. Cine? ... A, da! domnul Take Ionescu, care ne*a spus mai demult că de nu izbuteşte •*7/ 18*— Tripla înţelegere, domnia sa se expatriază în Ame* rica, pămîntul făgăduit pînă mai ieri refugiaţilor codului penal, iar de aci înainte bărbaţilor de stat prea mari pentru timpul şi pentru ţara lor. La New York sînt restaurantele unde se găteşte ca la noi, unde se pot mînca sarmale şi patricieni în amintirea . . . patriei, care n«a voit să<ţi acorde portofoliile ei. Ce curioasă psihologie la oamenii aceştia, care, naţionalişti în tot ce are naţionalismul mai răz* boinic, nu sînt legaţi de ţara lor decît în măsura proiectelor realizate! Sar trezi într;o bună zi de furtună cu o barbă albă peste scutec şi, agăţaţi de urechi, cu nişte ochelari de bătrîni. Războiul de astăzi va trece. El e un accident şbatîta tot. Alergînd prea iute, locomotivele uriaşe ale pasiunilor în joc s»au întîlnit sau au sărit de pe şine. Prăpastia are un fund, convoiul nu va cădea în aer pînăm sfîrşit: sfărîmat în parte, el se va opri şi reculege. Războiul distruge, dar viaţa 287 continuă imensă. Moare părintele, fiul cel mai bine înzestrat, familia urmează să dureze şi să crească. Cine poate cunoaşte ziua Europei de mîine, transformările întodeauna neprevăzute, ale eveni» mentelor! Aci risipeşte tunul, asaltează baioneta: dincolo lucrează, rece şi cugetat, odioasa diplo* maţie. Prieteniile schimbate brusc în inimiciţii; duşmăniile ce păreau veşnice întoarse în alianţe. Fenomenul, idiot de multe ori, al războaielor, e nesfîrşit de complicat şi, cel ce ţine să prevadă totul în interiorul acestui uriaş fenomen, e un naiv. Dar, fie războiul altceva decît ne spune istoria şi urmările lui oricît de fantastice, se poate ca toată activitatea sufletului nostru să se mărginească la limitele lui, să nud depăşească, să nu se răscoale mintea noastră împotriva unei situaţii care revine neîncetat prin concursul tuturora, şi care periodic aduce masacre, ruine, nimicire şi . . . în sfîrşit, tratate de pace? Atît să vedem noi numai în războiul de azi: suliţa coifului prusian, cnutul căzăcesc, negoţul şi fabricantul englezesc ? O dreptate germană, o dreptate franceză sau sîrboau canto» nat în exasperarea unei singure monotone corzi. 1 9 1 S BOIERIA O dată mai mult izbuteşte domnul Marghiloman împotriva tenacităţii morbului boieresc din partidul conservator. E al treilea sau al patrulea asalt pe care ha primit. Meridionalii partidului conserva* tor, de gen fierbinte, se luptă împotriva unui spirit socotit şi rece, căruia teoretic îi revine izbînda. Cele ce se petrec în acest partid aduc aminte luptele boiereşti de todeauna, dar alcătuiesc şi un tablou precis de valori politice şi morale, după care se poate deduce cam ce ar fi de politica zisă externă a unor fruntaşi negativi ca domnul Fiii* pescu, în umbra căruia palpită, isterică şi jovială, coada domnului Take Ionescu, galvanizat în neputincioasa*i tardivă bătrîneţe. Nu uitaţi că domnii filipescani au intrat în război cu şeful conservator, convinşi că*l vor zdrobi. Tot ce maşinaţia are mai virulent şi zglobiu, a fost pus în luptă. De mai multe ori el trebuia zdrobit şi era să fie sigur zdrobit — numai că lucrul nu s*a putut realiza. întru aceasta s*a solidarizat toată presa în solda takismului filipescan şi a filipescismului takist, şi zilnic capul domnului Marghiloman era retezat de briceagul Epocii şi de sfoara de tăiat săpun a Adevărului. Domnul Take Ionescu întrebuinţa geniul cîtorva mătuşi masculine francodevantine şi, în patru ziare deodată, inspirate de sufletul său ridicol, distrugea în ipoteză pe cel mai rezistent î8p 19— dintre dînşii, şeful lor malgre eux. Uneltele lor toate s*au strepezit, jocheul Marghiloman călă* reşte bine. Ce poate fi, întnadevăr, mai jalnic ca rezultat? Să provoci consilii şi întruniri, să violezi regula* menteleiţi proprii ca să le provoci, să*ţi grupezi toţi partizanii, preparaţi printno campanie de presă sistematică şi prin propagandă personală, iar la ceasul oportun să . . . cazi în minoritate! Consolarea acestor nefericiţi ambiţioşi e apoi în calculul de diferenţe, în explicarea modului cum s deauna, viaţa noastră socială — şi pregătind armate puternice ţării, ei s»au gîndit să prefacă educaţia cîtorva sute de oameni şi să înzestreze societatea noastră, distrugătoare de suflete şi valori, cu băr» baţi noi, trebuincioşi definitivei reconstruiri a ţării . . . 1916 20— SPIRITUL DE EROARE ÎN RĂZBOIUL MONDIAL (I) Istoricul epocii noastre va trăi, este sigur, într*o lume schimbată mult. Pacea va da naştere necesi* taţii de informaţii mai bune, şi o părere se va înte* meia, încet construită, mai puternic; cronicarii de mîine vor găsi un public înţelepţit şi un spirit pozitivist la cititorii lor. Schimbarea începe să se opereze din primul an de război, şi putem constata, după doi, că o primenire de noţiuni s*a şi făcut. De aci şi durata războiului. Popoarele luptătoare ştiu că străbat un moment tragic pentru ideile curente şi că omul intră întrutn tip cu totul nou. Dacă s’S LEGEA CHIRIILOR Nu se poate ca guvernul să nu ia în privinţa nenorociţilor chiriaşi o hotărîre care să împace şi pe victimele lor, proprietarii, tot nişte nenorociţi. A impresionat în ultimul Consiliu de Miniştri opinia ministrului Muncii, care a propus loca* ţiunea silită şi împărţirea apartamentelor la maha* lagii. Muncitorii cu braţele, însoţiţi de uneltele lor grele, cu neveste şi copii, şi cu găinile din curte, se vor muta din periferii la centru, în apartamentele comunizate. Săpunul domnului Mişu Cantacuzino va servi şi sergentului de stradă, care se va absenta din post ca să facă baie, şi cu aceeaşi perie de dinţi se vor spăla în gură, şi în acelaşi bideu se vor clăti şi domnul Stelian Popescu, şi turcul de la poarta ziarului Adevărul. Cum trece vremea şi cît sînt convingerile mari de solide! Consiliul de Miniştri pentru desfiinţarea proprietăţii şi a jandarmeriei nu a fost nici ieri, nici săptămîna trecută. E un consiliu vechi de cîţiva ani. 1928 }t6 POLITICA MILITANTĂ întrunirile naţionabţărăniste, destinate să dove< dească lumii că naţiunea este dezgustată de regi» mul de ilegalitate liberal, a căruia prăbuşire e o chestiune de cîteva ore, mai multe sau mai puţine ore, nu importă; destul că ultima lui oră a sunat — au fost grandioase.'Zeci de mii de cetăţeni găseau Capitala prea îngustă ca să încapă, striviţi între ziduri. Pe cînd capul Opiniei publice era la Şosea, coada ei se frămînta pe bulevard şi splendidul animal politic, zămislit în spontaneitatea eveni» mentelor mari actuale, nu a gustat, timp de o zi, nimic. Cînd va pleca un guvern nesimţitor, inca* pabil să se recuze la comanda degetului de bronz cu unghia de marmur al domnului Ciceo Pop? Un ceasornic a fost montat în permanenţă la clubul naţional. Singur domnul Iorga e absent din colaborarea partidului domniei sale de miş» carea de răsturnare, ocupat cu ambasada, cum i s*a spus, a culturii româneşti în Spania şi în Portu* galia, la extremitatea continentului vestic. întrunirile guvernamentale, hotărîte ca să facă dovada că naţiunea nu se poate lipsi nici un moment de un guvern liberal şi de învecinicirea domnului Vintilă Brătianu la prezidenţie, au fost uriaşe. Sute de mii şi milioane de cetăţeni formau fluviul de capete, de inimi şi de voinţe, care se mişca între Craiova şi Iaşi, Guvernul nu are nici un motiv să plece şi să dezerteze de la datoria lui de a munci încă zece, douăzeci, patruzeci şi poate şaptezeci de ani la consolidarea ţării, care abia peste un veac va da roadele aşteptate şi prevăzute cu numărul lor exact, în proiectele iubitului şef. Cetăţenii au votat o moţiune rugîndud pe domnul Brătianu să mai vieţuiască încă o mie de ani de aci încolo, ca să se bucure de fericirile acumulate ale neamului nostru. Opoziţia disperată dă ultimul ei inutil asalt. întrunirile, şi ale opoziţiei, şi ale guvernului, sînt deopotrivă de populate. De o parte şi de alta entuziasm şi aclamaţiuni — şi noţiuni absolut sigure în sensul dorinţelor şi punctelor de vedere exprim mate. Cecreştere şi discreţie, ca atunci cînd o advocată caută o notificare, să te întorci cu spatele şi să citeşti lista proceselor zilei, pînă ce o găseşte. Căci în drogheria, ameste* cată cu formularele în ghiozdan şi între obiectele de toaletă, puse laolaltă cu creioanele, cu stiîo» graful şi guma de şters, ochiul incompetent în materiile justiţiei poate surprinde mărunţişuri nes desluşite. Dar între căprioare, evoluează monumentale, ca statuia lui Pestalozzi, şi venerabilele cămile cu voce de bas profund, călcînd comod în sala paşilor pierduţi, încălţate cu ghete cu elastic. Acestor moaşe ale Dreptului, aplicat la viaţa de toate zilele, le revin procesele speciale; fraudarea unui produs pentru stîrpirea ploşniţelor; copiii adop* tivi care la decesul părintelui împlinesc, ca dorn* nul Mibail Dragomirescu, şaizeci de ani; devas* tarea unei regiuni vinicole de stolurile de ciori; înecarea cu oase etc. 1928 O EROARE JUDICIARĂ: FĂLCOIANU Un ziar ilustrează textul sentinţei care condamna pe fostul director al Monitorului Ojicial, Falco* ianu, la cinci ani închisoare şi la şaizeci şi cinci de milioane despăgubiri de stat, cu un clişeu caracte* ristic. De la beregată pînă la subsuori, deţinutul e decorat cu toate ordinele şi insignele unui foarte mare personaj. Singure nările şi urechile au scăpat intacte — şi poate că şi pantalonii absenţi din fotografia bustului bine plastronat. Din legendă lipseşte amănuntul dacă osînditul a fost decorat înainte sau după săvîrşirea actului său de guvernă# mînt, ori înainte sau după condamnare. In orice caz, fotografia atestă un gust pasional din partea lui, pentru crucile, plăcile, stelele şi panglicele oficiale. Probabil că Fălcoianu a fost şi un mare român, dacă judecăm după cantitatea de metal costisitor şi pietre preţioase cu care era semnalat respectului public, ca un steag încercat în lupte. Altă calitate pentru care fusese remarcat domneşte, a fost, ne închipuim, şi marea energie pe care o sugera acest personaj eminamente dis* creţ: el conducea, desigur, automobilul pe Calea Victoriei cu o sută douăzeci kilometri viteză pe oră şi pocherul cu un avînt de generalisim. Decoraţiile domnului Fălcoianu ar fi trebuit rase din clişeu, căci prezenţa lor învierşunată pe o sentinţă este făcută să sporească îndoiala în vir* tuţile complete ale marilor bărbaţi care le poartă, şi publicul ar putea fi împiedicat de un scrupul secret să mai salute comisiuniie de răspuns la Mesaj, cînd, împovărate de cordoane şi marţi* soare, trec în ralentiul limuzinii, cu cioc şi bar» beţi şi conduse de cavalerie în mare ţinută, la palat. Pentru că a fost menţinut, răsfăţat şi continuu înaintat, Fălcoianu se bucură de circumstanţa uşurătoare a epocii lui şi în vinovăţia lui se inter» calează vinovăţia magnaţilor sociali şi politici, care au avut nevoie indispensabilă de un asemenea bărbat, în vreme ce ignoranţa, incapacitatea şi dispreţul lor mau ştiut să se folosească de oamenii de merit, cum nu ştiu nici acum şi nu vor şti niciodată, atîta timp cît Fălcoien» vor constitui clientela lor casnică şi statul lor major politic şi cultural. Un procuror fantezist ar cere în deşert arestarea şi judecarea autorilor sociali ai Iui Fălcoianu: am rîde cu toţi de nebunia lui. Dar el poate cere imunitatea şi punerea în libertate a celui condam* nat. Să o facă fără mtîrziere. O lume întreagă de doamne şi domni distinşi i«a rezerva* locul vacant la masa verde, şi dama de treflă plînge neconsolată. ATENTATUL DIN ITALIA Individualitatea umilită de domnia mediocri* tăţii înalte constituie subiectul aproape legendar al luptei pentru cultură şi literatura nu e decît ecoul permanent şi prelungit ca vîntul, al războiu* lui dintre spada fină şi copia vulgară. Este permis ca trupul sfîntului Ştefan, bătut cu pietrele unei cetăţi întregi, să*şi refugieze spiritul într*o idee, cînd nici un zid şi nici un scut nu se interpun între carnea lui şi bolovanul brutal — şi nu*i de mirare ca visul suprem al celui lapidat să fie o societate compusă din gloate fugare, fără păstor şi stăpîn. Anarhia e un vis de fantezie literară, pentru elitele jignite, care totuşi nu se simt mulţu* mite cu o viaţă de haos. Dar visurile de literatură devin povestiri de idei şi naraţiuni de evenimente, roman, poezie şi doctrină ■— si cad în mîinile obosite ale celui* ialt soi de mediocritate, de jos. Mediocritatea studiază, interpretează şi scoboară ideea în acte. Atentatele zise anarhiste au fost întodeauna opera unor adepţi cu temperament de asasini. Am. cunos* cut în Elveţia «cercurile anarhiste», pe cînd Mussolini, dictatorul de azi al Italiei, era comunist şi pribegea cu un geamantan de zidar, din canton în canton, urmărit de hotelieri şi agenţi. Cel mai interesant dintre anarhiştii eleveţieni era tessi* nezul Bertoni, un lucrător tipograf, redactorul ziarului II Risveglio (L,e Kţvail) publicat în două limbi. Dar Bertoni era departe de a fi un asasin }z6 fi ţinea mai mult de şcoala satirică a lui Octave Mirbeau şi de clasicismul revoltat al lui Laurent Tailhade, decît de mentalitatea lui Luccheni, asasinul împărătesei Austriei, un alienat care în epocă îşi ispăşea crima în al patrulea etaj, subt pămînt, al închisorii din Geneva. Acest cretin a provocat înnebunirea directorului temniţei, pe care ba lovit în cap de zeci de ori cu vîrful unei chei de la o cutie de sardele, manipulată ca un stilet. Ravachol a fost un asasin de rînd, ca şi Caserio, asasinul lui Carnot. E forma italiană a anarhismului, care în Rusia, după Kropotkin şi Bakunin, a dat nihilismul. Sacco şi Vanzetti au fost italieni, ca membrii Camorei şi ca profesio* niştii vendetei corsicane. Ca întodeauna atentatul din Italia s*a încheiat cu asasinarea unui număr de oameni, care mau avut în ochii prostimii politice măcar vina de răni. Tocmelile se fac în făgăduieli la fel: opoziţia făgăduieşte ţăranilor şi guvernul făgăduieşte jan» darmilor (căci viaţa la ţară e aspră), mutarea tutu» ror în Bucureşti, unde sînt cinematografe, tram» vaie şi restaurante gratuite. « Atmosfera grea » de pe vremea lui Caragiale, cînd erai silit, subt ameninţare, să fii pro sau contra, )i7 22— contra sau pro, după culoarea cetăţeanului fana; tizat la berării, s;a agravat. Partidele nu se mai mulţumesc cu opinia cetăţe; nilor; ele au hotărît să atragă de partea idealului, starea atmosferică şi să înscrie în registrele partidu; lui, la club, pe Dumnezeu. Partidul naţionabţărănesc a căzut la înţelegere cu stăpînul vînturilor ca în ziua de 6 mai să nu cadă apă, şi partizanii, uscaţi de opt ani de opo; ziţie, să nu vie acasă plouaţi. Dumnezeu a făgă; duit. Guvernul, care are avioane, a ridicat în văzduh o pasăre de fier, încărcată cu un milion de afişe: « Ungurii subvenţionează întrunirea de la Alba; Iulia. Române, stai acasă! » şi a dat drumul afişe; lor de la o înălţime ameţitoare, deasupra unui mare oraş, în puterea opoziţiei. Densitatea aerului n;a fost însă de partea guvernului. Afişele mau căzut niciodată în oraş. Ele au plutit vreo două zile la mare înălţime, ca aripi albe; unele s;au urcat şi mai sus — şi cînd au scoborît, s;au lăsat într;o noapte la cinci kilometri departe de oraş, întnun zmîrc cu broaşte. 1928 POLITICA AUTOMOBILĂ « Saloanele » de autobobile au luat în vocabula» rul comercial locul saloanelor de ras, tuns şi frizat. Cînd Caragiale descria firma unui Figaro cu apela» ţiunile ţuguiate de Razii, Tunzil, Frizil, el nu făcea decît o profeţie. Salon «Durând» salon « Paige », salon « Fiat». Saloanele de această na» tură se înmulţesc, pe măsură ce oamenii se lasă netunşi, neraşi, din lipsă de numerar. Probabil că automobilul scuteşte de o grămadă de obiecte de primă necesitate şi că tendinţa de a le desfiinţa sporeşte. Automobilul e cel mai comod galoş: jos galoşii! Automobilul e cea mai sigură umbrelă: jos umbrela! Automobilul e cel mai portativ costum: jos pantalonii! Peste vreo zece ani nu vom mai avea nevoie de apartamente şi atunci: jos covoarele, jos tablourile, jos casele şi chiriile! Fiecare din noi va dormi într»un auto» mobil şi va lucra dormind — şi în sfîrşit: jos oraşul! O imensă platformă de beton cu canal, cu robi» nete de apă şi maţuri de benzină va indica locul oraşelor, cînd omenirea dezobişnuită să se fixeze, va umbla toată viaţa pe drumuri. Pe încetul, auto» mobilele vor semăna cu odăile, şi omul modern îşi va stabili viaţa cu familia lui într»un geamantan pe roate. Totul va fi cu motor, şi cine nu va avea răbdare să stea în limuzină, va călători însoţit de un baston care, făcînd explozie de o mie de ori pe minut, îşi va transporta stăpînul, cu tălpile 22*— 339 pe roţi, în cincisprezece minute la Braşov, pe calea aerului şi a pămîntului în acelaşi timp. Munca sedentară a dus pe oameni la o morală a proprietăţii, care nu reprezintă nici o plăcere şi nici o realitate mare, nici pentru posesori, nici pentru proletari — şi i»a stricat spontaneitatea şi camaraderia. Dacă nu ar fi cîte un război, care săd amestece şi să încurce cumplit noţiunile ampli» ficîndude în absurd, omul ar uita că e momentan şi provizoriu şi că insul e singura unitate fără du» rată. Intr»o existenţă automobilă, cu motor, cu viteze şi cu frîne hidraulice pe patru roţi, claxon, ştergător de parbriz, amortizoare şi alte îmbunătă» ţiri, omul începe să semene cu căprioara şi cu pasărea, viaţa lui va fi conformă cu zborul veacu» rilor — şi cînd la automobilul de pămînt şi la cel de ape, care a realizat deja complet oraşul mobil, se va adăoga automobilul de văzduh, problema socială va fi dezlegată. Nimeni nu va avea nimic, şi popoarele vor călători, fără graniţe, valvîrtej şi cu un simţ de eternitate în sufletul lor, de acvile albe. 1928 ALAIUL ORBILOR Au plecat la Albadulia ţărani în costume de sărbătoare, cu panglici în cozile şi coamele cailor, cu fanfare în fruntea alaiului. Au plecat la Alba» Iulia tîrgoveţi înghesuiţi în autobuze, care se învă» luiau pe drumurile transilvane, în mătăsării de praf — alaiul lor de motoare părea un vierme uriaş, de fier, cu pîntecele de cauciuc, lăsînd în urmăd bale de benzină. Ţăranii, speriaţi de revărsarea apelor care şi anţărţ şi anul acesta au rupt zăgazurile de răchită şi au prăpădit ogoare şi vite, vor un nou guvern care să fie mai bine»văzut la Dumnezeu şi care, pînă una alta, să ierte lumea de dări pe de o parte, iar pe de alta să trimită de la Bucureşti oameni plătiţi gata, care să dreagă la faţa locului toate stricăciunile. Ţăranii nu pricep de ce domnul Iuliu Maniu ma poftit la Albadulia şi pe mitro» politul Miron Cristea, sau măcar pe vreunul din preasfinţii Ardealului. Tîrgoveţii, spetiţi de dobînzi şi cu economiile pierdute la băncile mari, mai toate în stare de faliment, s»au dus la Albadulia să ceară plecarea guvernului, înlocuirea lui cu o dobîndă mai mică şi restituirea, dacă nu toţi, măcar jumătate din bănişorii pierduţi. De aceea domnul Iuliu Maniu, cred tîrgoveţii, ar fi trebuit să poftească la Alba» Iulia şi Banca Naţională, cu fabrica ei de bani, în bună stare şi cu toate lagărele unse. Cel mai dureros alai a fost însă al muncitorilor de la Reşiţa, muncitorii din uzină şi muncitorii din mină. Alaiul acestor cîrtiţe negre s;a tîrît pe drumuri spre Albadulia, cu cea mai omenească încredere şi cu cea mai copilărească bucurie. Ei rîdeau, bătîndu;se pe umeri, ca la chef, iar minerii, care nu puteau mai mult, căci sînt dezobişnuiţi să rîdă, surîdeau. Această universală deşteptare de speranţe, într;o lume ursită să trăiască subt pămînt, de către boierii rămaşi prea multă vreme pe dina; fără de la banchetul bugetar, ar fi de ajuns, ca întrunirea de la Albadulia să se justifice. Minerii au intrat în Albadulia cu felinarele lor în mînă, în rînduri, ca o armată de orbi, şi s;au oprit în mijlocul tîrgului prea sfînt şi românesc, privind în toate părţile şi minunîndu;se de această frăţească adunare a tuturor românilor, pentru mai multă milă şi dreptate. în sufletul fiecăruia suna glasul, căruia desigur urma să i se dea răs; punsul: — Ei, fraţilor, iacă am venit şi noi aci la Alba; lulia, precum am fost chemaţi, ca să facem o ţîr' de rînduială în România noastră Mare. Noi scoatem cărbuni din mină de zece ani, şi dumnea; voastră mereţi cu trinurile expre. De;acu poate că e vremea să ne urcăm şi noi, pe zece ani, în trin. Care din dumneavoastră vă rînduiţi să ne luaţi felinarele şi să intraţi în pămînt ? . . . Din cei 1182 de oratori, n;a răspuns nimeni. Nici măcar domnul Titel Petrescu, reprezentantul sociahdemocraţilor, care crede că, în privinţa liber; tăţilor sindicale, domnul Iuliu Maniu, la guvern, va fi mai liberal decît domnul Vintilă Brătianu. Dar minerii nu se pot plînge că n;a avut nimeni grijă de ei. După întrunire, o comisie solemnă, alcătuită din milionarii partidului din Ardeal, s;a prezentat domnului Tătărescu, la Aiud, implo; rîndud să puie la dispoziţie, gratuit, cîteva trenuri )4* de persoane, pentru a transporta înapoi, acasă, pe muncitorii cu vederea scurtă. Domnul Tătă< rescu a răspuns că mare dreptul să dispuie de avu» tul statului, deşi afară semnourase. Minerii mau rămas, totuşi, în ploaie la Alba» Iulia. După ce li s»a ţinut alte opt discursuri, prin care li s»a adus la cunoştinţă ultima fărădelege a guvernului, au fost urcaţi într»o noapte în nişte vagoane de cărbuni, goale, care tocmai se»ndrep» tau spre Banat. îmbarcarea s»a făcut în taină, subt directa priveghere a domnului Cicio Pop, care, la plecarea trenului fraudulos, a strigat înălţînd tichia verde cu pană vînătorească: — Pe răspunderea mea, fraţilor. La revedere!. . . 1928 ALAIUL LUI COCO De cîteva zile Coco adoarme în farmece şi visează frumos, probabil frumos, căci i se întîmplă ceva neobişnuit: îl surprinde pisica rîzînd în somn. Vă închipuiţi pe Coco, atît de serios în timpul zilei şi în permanenţă aproape bosumflat, căscînd gura, gura lui în formă de cioc, şi cocoşîndu*se de rîs. Nici ziua nu mai e de recunoscut. Abia des* chidem ferestrele dimineaţa, trezit de cîntecul în zigzag şi în două note al rîndunicii, şi Coco o ia la sănătoasa, poleit de pojgii diafane de soare. La un colţ cu Bulevardul e un liliac roşu, plin cu ciorchini şi foi, şi lîngă el un castan înflorit cu ciucuri albi şi cu policandre mici, prinse cam pomul de Crăciun, luminate, pe ramuri. Coco se urcăm flori şi aşteaptă să treacă fetele noi, de care el încă nu a văzut. Sînt fetele spicelor de grîu şi săcară, fetele fînu* lui şi ale porumbului, fetele Şiretului şi ale Crişu* lui, sosite în Bucureşti cu grămada, ca să facă prietenie cu alte surate [ . . .] din Sighet şi de la Putna — toate fetele pămîntului românesc, în care Coco africanul a venit şi el odată cu portul lui de acasă, ie pestriţă, fotă şi catrinţă roşie şi verde, şi s*a făcut la noi, deşi guraliv, autohton. Bietul şi încîntatul Coco e scos din fire de spectacolul culorilor mari, îmbrăcate de băieţii şi fetele ţării şi pînă acum rămase numai ceruri* lor şi verdeţii. Tntr*o bună dimineaţă el a zărit }44 portul mohorît al oraşului, spart, şi un furnicar de albituri, de tuplane roşii şi bondiţe albe, cusute cu mătăsuri, năvălind în oraş — şi a crezut că soseşte din Albadulia o armată cu bete şi cosiţa fluturînd în cărarea spinării, trimisă de gîndul lui Mihai să cerceteze ce mai e prin Bucureşti. Dar în loc de arcuri şi săgeţi, fetele şi băieţii aduceau cărţi şi suluri de pergamente în braţe. Şi, din întîmplare, Coco sropusă pentru exploatare. Fără să vrem să ne ăudăm cu o cinste, care face parte din datoriile im dustriale elementare, noi am refuzat*o categoric, pe cînd obiceiul a fost să fie acceptată şi aplicată cu folos. Legea contabilităţii îşi închipuie legiuitorul că slujeşte interesele statului. Teoretic, s puseră să duduie. 1928 24— URIAŞUL GOLIATH Colos de fier, şi«a întins reţeaua pemtreg pămîn* tul. Milioane de păianjeni cu femurile de oţel învîrtesc roţi uriaşe şi nopţile tuturor cîmpurilor, munţilor şi pădurilor răsună de gîfîit astmatic de locomotive. Calea Ferată Română se leagă de celelalte căi* ferate din vecini, într*o internaţională mai reală decît ideea Statelor Unite ale Europei. Deţinînd inima, organul de propulsie al vieţii, căile*ferate au devenit orgolioase. Au schimbat, la noi, tarifele după voie şi pe o scară de diferenţe fantastice. S*ar fi spus că la administraţia Căilor Ferate Române sînt primiţi numai acei domni care pot face dovadă că sînt nestatornici şi capricioşi. Toate mîinile puse pe frînele vagoanelor se încor* dau şi descordau ad libitum. Guvernele, de două ori, s*au văzut silite să trimeată la Direcţia supremă un general cu cravaşă, şi care a pus ordine în gări cu promptitudinea cu care ar fi mînuit un regiment de artilerie. Nimeni însă, nici generalul, n*a izbutit să scoată rugina care scîrţîie la toate încheieturile adminis* trative ale trenului. Neplăcerile călătorului, ne* numărate şi variate ca*ntr*o carte imaginată de un autor sadic şi grotesc, dificultăţile negus* torului care pentru un vagon de lemne sau de fasole trebuie să «trateze» cu toţi funcţionarii, de la şef pînă la acar şi cu toate gările pe unde urmează să treacă, pîndit şi vămuit vagonul — sînt locuri comune! Autocamionul şi automobilul cu zece locuri, maşini zvelte, lipsite de armata de funcţionari, tarife, bacşişuri, întîrzieri şi nesiguranţe — desfiin» ţează sigur pe acest Goliat de tuci cu ochii înroşiţi. De zece ani C.F.R. trăieşte cu o pagubă de cîteva miliarde pe an şi biurocraţii lui se străduiesc să afle pricina, cînd în cele/ lalte ţări toate societăţile de căi/ferate dau bene» ficii! S»a propus şi încercat suprimarea carnetelor de călătorie pentru ziarişti şi funcţionari. S»a hotărît reducerea pentru călătoria la băi... Toate aceste reduceri n»au produs nici un milion. Ford desfiinţează încet, dar sigur, toate căile» ferate ale pămîntului, rigide, costisitoare şi peri» culoase şi tot ce se mai poate face pentru utilizarea acestui fier vechi plătit cu miliarde este adaptarea lui la nevoile multiple şi diverse ale vieţii şi reali» tăţii. Automobilele sînt conduse de cîte un singur şofer şi toate la un loc administrate de o singură maşină de scris. Trenul trebuie să se scuture de acea uriaşă armată de paraziţi administrativi, care»l copleşesc şid sug. Să momească pe călător cu preţul ieftin şi să»i sugereze mii de călătorii inutile, de agrement. Trenul, care pe»ncetul va fi sortit numai călă» toriilor pe distanţe mari, trebuie s㻺i creeze confortul potrivit distanţei — şi s㻺i bage bine în cap că, orice»ar face, peste zece ani va transporta numai lemne, cărbuni, petrol şi vite — şi ca element de lux, cel mult ţărani. 1928 24*— LA ŢARĂ. . . « Locuinţa mea de vară /E la ţară./ Acolo aş vrea să mor...» suspină Mitică bucureşteanul, în zilele de vacanţă. Dar Mitică, băiat deştept şi cu oarecare pretenţii la curăţenia corporală ştie că viaţa rurală e lipsită de confort şi uneori chiar de frumuseţe. Porcii trec, cu paiem gură, pe mijlocul şoselei. Cînd un automobil a fulgerat prin sat şi a ridicat tot praful dimineaţa, la ora zece, pînă seara la ora nouă, cei care ies din casă semeacăm praf. Noaptea singurul lucru frumos emtunericul. Oamenii semtorc de la muncă, sfîrşiţi, amărîţi şi întunecaţi ca nişte mineri şi adorm cu capul, în vatra unde a fiert mămăliga. Toată idila rustică de care semcîntă orăşa* nul nostru, el o cunoaşte dintno literatură proastă, recomandată de la Ministerul Ins truc* ţiei şi acceptată din vremea fragedei minţi copb lăreşti. Transformarea satelor noastre, cu înfăţişare de aglomeraţii de cafrii din Africa, e o mare idee inginerească şi care ma trecut încă prin mintea nici unui ministru de Lucrări Publice din România. Introducerea primelor îmbunătăţiri omeneşti la sate, apă, lumină, pavaj e gînd de om denaturat. Numai unui ţicnit genial ca Petre Carp fia putut trece prin minte să colonizeze cîte o solidă gospo* dărie săsească model, prin satele sinistre şi pro* vizorii din vechiul regat. Toate aceste rumeguş uri de idei triste au nins tăcut de Ia o informaţie fără prea mare însemnă» tate, citită întro poată revendica şi exercita cu şi mai mare talent bandiţii care bîntuie azi nordul Moldovei. Sşi împartă puterile cu alţii şi să se plaseze, secunzi şi terţi, pe lîngă cîte un burghez parvenit pe căile vechi, nedictatoriale. La orele la care ne găsim, toţi dictatorii şbau găsit un post şi toate idealurile s tuar, turnat în fontă, al îngerului vărsînd cu urna, pe umerii unei divinităţi, un întuneric de doniţă goală. Planul domnului Dobrescu, rectificat de estetica de peste regatul întreg al domnului Sever Bocu, ministrul cu cap de imperator şi cu ochii de acvilă neagră, prevedea ca statuilor să li se atîrne la deget o minge de tărîţe cu elastic, pusă în mişcare, de aruncare în public şi de săritură înapoi, de păcăleală, cu ajutorul unui motor, închis în sertarul de stînga al biuroului domnului primar. Gheorghe Lazăr şi Eliade trebuiau să seoboare la ora fixă şi să se plimbe pe bulevard, iar Mihai Viteazul să se dea jos de pe cal ca să execute un vechi deziderat din culoarea de Ala* bastru. Nu s*a reţinut din desenurile personale ale domnului primar, care în orele libere a schiţat şi cîteva machete de miez de pîine, aglutinat cu sifon, decît pilaştrii monumentali, din piatră imi* tată în pînză de saci, întinsă pe speteze şi cofeturată cu bumbi electrici multicolori. Pe stîlpii cei mai înalţi s*a echilibrat o turtă vastă pe cîte trei pi* cioare de pirostrie, ca să sintetizeze viziunea inte* 400 rioară hindusă şi asiriană arhitectonică a domnului primar, care ne»a dat în cîrpă, tinichea, şipci şi ghirlande un model anticipat despre cum va fi Capitala, după o conducere a domniei sale patru» zeci şi cinci de ani. O amărăciune cu care a rămas că n»a fost timp să schimbe cursul Dîmbo» viţei, trecînd pe la Şosea şi de»acolo, apărînd şi dispărînd, cînd la o vitrină cînd la alta, iluminată cu cîte un bec oranj. în schimb, credem că operele domniei sale literare complecte, reeditate într»o serie de ordonanţe, în care se recunoaşte stilul personal şi ucigător al unei cugetări plastice cu o imaginaţie ardentă, înlănţuirea logică, vîna polemică, scandarea genială a ideii şi mîrîitul profetic, vor fi distribuite cetăţenilor, ceva mai tîrziu, în volume cartonate cu carton asfaltat, laolaltă cu pledoariile sale de împărat al barou» lui. Zgondoiule, mătură»ţi viermii, adună omizile cu lopata — ce»are»a face! Că seacă sămînţa şi că ţi s»au scorojit maţele pe dinlăuntru, asta e floare la ureche. Bucură»te că ai un guvern demo» crat, şi că peste cîteva zile, la Albaslulia, biletele de călătorie distribuite gratuit, vor costa şaizeci de milioane. 1 9 2 9 26 REGĂŢENI ŞI ARDELENI întmin oraş din Ardeal prefectul actual al judeţului e un advocat, care şi contractuale, din partea unui funcţionar concediat pentru infracţiuni caracterizate împotriva con» tractului de angajament. Locul de reşedinţă al firmei se găseşte în judeţul unde funcţionează prefectul advocat. Notificarea nu face abstracţie de această împrejurare. Hîrtia advocatului poartă tipărite pe colţ numele şi adresa prefectului, advocatul care face aparent notificarea, a tras cu condeiul evaziv o linie foarte subţire peste firmă, aplicînd o ştampilă de cauciuc per» sonală alături. înţelesul notificării este precis: trebuie să asculţi, căci eu, advocatul care cer despăgubiri necuvenite, sînt interpusul domnului prefect. E bine să evităm anumite neplăceri, pe care un prefect ştie să le provoace la nevoie. Mai convingere o dată că ceea ceri cer este nepermis, dar citeşte şi antetul scrisorii, ca să pricepi din ce în ce mai bine. Negustorul care a primit ameninţarea să plă* tească şi să depuie zălogul de liberare în biuroul unui advocat, nu într»o scorbură de copac sau lîngă o fîntînă, cum procedează în Macedonia alţi colegi, lipsiţi de titluri academice, dar posesori ai unei carabine şi ai cîtorva pistoale, se întîmplă să fie un român, ca şi advocatul şi prefectul, însă un român, cum se zice, din regat, neimpresionat de stilul juridic al tentativei şi nici de o funcţie de prefect. Regatul a dat toată vremea prefecţi, şi prefecţii regatului, ca şi profesorii, ca şi doctorii regăţeni, nu s«au înfumurat cu funcţiile lor şi nu au crezut că situaţia le trebuie subvenţionată, pentru motivul că, în general, profesioniştii şi demnitarii regăţeni au mijloace intelectuale şi morale variate ca să facă figură bună, în afară mai ales de profesie şi titluri. încercările de estorcare, şantaj sau escrocherie la care este supus un regăţean în Ardeal, din partea cîte unui advocat, asociat cu violentele cupidităţi ale cîte unui client aventurier, se lichidează cu formele sumare ale unei înjurături şi răsteli, faţă de care formele juridice ale unor vizitii sau grăj* dări ai Dreptului, nu pot să reziste, superioritatea explicabilă a regăţenilor fiind tacit consimţită şi recunoscută în toate profesiunile curente, afară de cele aplicate la cai, la căruţă şi la vesela de restaurant, unde regăţenii sînt sistematic învinşi. Dar închipuiţfivă ce se poate întîmplă cu un negustor aşa«zis minoritar, cînd primeşte o noti< ficare nedreaptă în numele prefectului în func< ţiune. Lipsit de prestigiul regăţeanului, care dă afară din biuroul lui pe advocatul terorist, şi reputat indezirabil, minoritarul, constrîns să tră< iască între autorităţi reprezintate local, foarte rar de regăţeni, preferaţi de minorităţi ca nişte func< ţionari cu tact, cu pricepere şi dărnicie, şi în cele mai multe cazuri de concretizările rancunelor de la ins la ins şi de la clasă la clasă, plăteşte. Dacă un advocat îndrăzneşte, deghizînd pe un prefect, care profesează mascat, să ameninţe o firmă venită din vechiul regat, cunoscută prin importanţa şi 2** 40) puterea ei comercială, actul lui lasă loc presupui nerii că se repetă zilnic şi în detaliu, ca mani» festarea unei maşini sigure de fabricat capital, asupra întreprinderilor regionale, neapărate de nici un sentiment de teamă. Reînnoite şi povestite, tentativele aparent legale, datorite indivizilor din regiuni, necontrolaţi cu severităţile necesare, iscă fabula şi o hrănesc, sprijinită de propaganda antiromânească, în toată străinătatea, despre incapacităţile noastre adminis» trative şi despre un spirit de nedreptate, de intole» ranţă şi răzbunare, care nu este nicidecum romă» nesc. Căci oricît de mare ar fi dorinţa, manifestată şi prin sărbătorile Unirii, de curînd, a unei con» topiri uniforme şi»a unui singur nivel de sensi» bilitate şi de cugetare, deosebirile la clasa de cultură mijlocie, sînt încă, din nefericire, reale, contradictorii şi antagoniste, ca de la substanţă la substanţă. Aşa zice badea Ion şi ar fi bine să nu fie ade» vărat. 1929 ŞOMAJUL ABSTRACT Ministerul Muncii e o foarte interesantă insti< tuţie. El e inutil fără să ştie, ca un personaj a lui Moliere, care fără să ştie era prozator. în atelierul unde se lucrează foaia noastră, Minis» terul Muncii se găseşte prezent în toate formele artificiale, care stau bine unui organism fără scop. Biuroul e neîncetat vizitat de lucrători şi lucră» toare: unii iau «cărţuliile» şi alţii le aduc. în fiece săptămînă, cîţiva funcţionari ai atelierului, angajaţi după abundenţa scuipatului, servesc Mini» sterul Muncii cu limba, lipind pe cărţulii cuvintele «timbre». Cîte o somaţie, todeauna cu cifre de zeci de mii de lei, se adresează în termeni răstiţi atelierului, în numele Asociaţiei patronale, care»i numele mic al Ministerului Muncii, cum ar fi Costică faţă de Constantin. Alteori, atelierul este citat la judecătorie, ca să dea seama pentru ce a primit un ucenic, care a stat două zile şi a plecat, fără « contract». Pentru că în statele socialiste, cu o masă munci» torească socialistă însemnată şi cu o industrie pe măsura ei, s»a « legiferat » în « materie de muncă »; pentru că la Geneva se găseşte în Muzeul Naţiuni» lor şi o idee împăiată a unui sens muncitoresc evaziv, păzită în dulapul ei de sticlă de un domn cu barbă, ni se pare domnul Albert Thomas; pentru că e o modă să porţi nu numai mănuşi dar şi o picătură de roşu sociabdemocratic la butonieră — neom înfiinţat şi noi un Minister 40Ş al Muncii, ca să dăm o determinare verbală activă lenei naţionale. Beneficiu suprem: un portofoliu mai mult. Cînd lucrătorilor din atelierul nostru li se des* pică un deget la maşină, organizaţiile medicale atîrnate de minister sînt aglomerate şi trebuie rugat un medic prieten să vindece degetul ame* ninţat de medicina ministerului. Cînd se vatămă o lucrătoare, atelierul aleargă la spitalele Eforiei. Dacă i se strică o măsea în gura ucenicului, ate* lierul cere asistenţă în afară de minister. O dată atelierul a voit să trimită la munte un bun lucră* tor, sugestionat de tuberculoză: după o cantitate de timbre stricate, de examene costisitoare şi de grafice. Casa Asigurărilor Muncitoreşti (un alt Costică la Constantin) i*a acordat dreptul să stea trei luni la munte şi pensiunea necesară: şase sute de lei. . . în timbre şi dări, lucrătorul plătise ministerului, de cînd ieşise calfă, o sumă care depusă cu totul într»altă parte decît în groapa statului, ar fi reprezintat cu dobînzile ei un capital important. Atelierul ar fi dorit să procure lucrătorilor lui, păscuţi de numeroase impozite şi legi, cîteva măr» furi trebuincioase gospodăriilor şi familiilor, cu preţuri mai ieftine decît pe piaţă: mă rog, e o chestiune cu care Ministerul Muncii nu se ocupă. Ar fi voit să încalţe şi să îmbrace mai bine, decît permite un salariu, dus de copil acasă unei văduve, ucenicii iarna: Ministerul Muncii nu face cari» tate; concepţia lui nu poate să jignească demni» tatea clasei muncitoare, dîndu»i bani fără contra* valoare. Tot ce poate în pură etică să facă minis* terul este să ia banii fără contravaloare ai munci* torilor. Atelierul ar mai fi dorit să*şi trimită uce» nicii, pînă la certificatul de lucrător, la o şcoală a Ministerului Muncii, unde ucenicii să înveţe pe lîngă o punctuaţie şi o gramatică, aproximativ 406 exacte, învăţate fără rezultate la şcoala primară, elementele de matematică, de fizică, de chimie, de mecanică, de desen industrial şi o limbă, două, pentru ca viitorul lucrător tipograf, destinat să mînuiască materiale subtile, să nu fie todeauna identic cu măturătorul primăriei: Ministerul Muncii nu se ocupă cu asemenea cbinezisme. El se ocupă cu altceva: încasează de la muncitori şi de la firme zeci de milioane de lei anual, întreţine o imensă armată de funcţionari şi funcţionare şi cheltuieşte paralele nimeni nu ştie pe ce. Şi nor şti niciodată nimic dacă, din întîmplare, cîte un funcţionar nu şi»ar clădi o casă admirabilă — să o stăpînească sănătos, nu ne opunem — sau nu s»ar da de gol afară din cale de mult. Pentru satisfacerea unei curiozităţi pur literare, nor crede util, vreodată, vreun domn ministru, să dea la iveală într»o scurtă paralelă de lapte: sumele încasate întrmn an şi motivele cheltuielilor din acelaşi an? Biletele de papagal s»ar însărcina să publice gratuit un asemenea tablou comparativ. Dar Ministerul Muncii, ar putea să obiecteze cineva de la Academia Română, domnul Iacob Negruzzi sau domnul Barbu Ştirbei — ales membru de curînd pentru meritele domniei sale istorice — cineva, vrem să spunem, care nu»i în curent cu nimic, răspunde nevoii de plasare a braţelor de muncă, prin biurourile lui din toată ţara. Splendidă operă: deschizi biurou, cu chirie, cu maşini de scris şi cu funcţionari ca să dai de lucru oamenilor, fără său coste nimic, decît simpla înregistrare întrmn caiet. Un prieten al nostru, director al unei între» prinderi forestiere, s»a dus la Ministerul Muncii ca să afle în ce regiuni se pot găsi mai mulţi munci» tori de pădure. Cu cerneala lui cea mai frumoasă, încîntat că şi»o poate cheltui ca să cumpere alta, la licitaţie, ministerul a înşirat într»o listă de <°7 localităţi, punctele cu braţe de închiriat. Mara< mureşul s*a aflat la începutul listei, ca o regiune caracterizată printrmn « şomaj » cumplit. Mersi, a zis forestierul şi a trimis emisari în toate re< giunile indicate, ca să tocmească oamenii şi săa împăcat cu absenţa ei; nici burghezia liberală, pentru un cuvînt ase; mănător. Ridicarea din stradă sau din pămînt a unei femei care acuză la trecerea unui echipaj şi îşi reclamă pe tatăl copilului de la sîn, ar fi fost supărătoare pentru o clasă de ceea ce francezul numeşte jouisseurs. Teama de « scandal », teama de;a ieşi din ipocrizie şi de a pune alături întrmn pat pe copiii legitimi cu copilul bastard, au prici; nuit mii de drame necunoscute. La nesimţirea justiţiei femeia înşelată şi batjocurită nu poate opune, în caracterul ei întreg, decît revolverul. 410 Aparţinea unui partid mai puţin stăpîn pe re* criminările conştiinţei, mai nou, mai curat, să repare infama calamitate. Ţăranilor din guvern li se cuvenea această datorie şi această onoare. Numai că, într tanic nu se putea guverna statul, în discursuri, nici în trecut. După ce s»au încurcat însă toţi specialiştii şi oamenii noştri politici geniali, ve< dem că este de»ajuns să ştii numai româneşte şi numai ţărăneşte. Noi combăteam în engleză pe acel «dacă o vrea Dumnezeu» al plugarului nostru, care se uita la cer pe subt căciulă şi luam pe ţăran peste piciorul nostru încălţat. Nu era de»ajuns să vrea Dumnezeu, trebuia să vedem ce zice şi biblio» grafia britanică. Un mare economist era şi domnul Răducanu, care se pregătea să intre la putere cu doi dăsagi plini de minte, pe un catîr plin de personalitate. Interviurile acestui potentat al somităţilor eco» 41) nomico mandamentele sale şi văzul său abil în a descifra evenimentele de dedesubt şi pe la cusături, erau dătătoare de speranţa că, atunci cînd îşi va desface dăsagii la un minister, viaţa socială va căpăta o expresie şi o tonalitate fără precedent. Deunăzi, domnul Răducanu, după alţi mari specialişti şi de acord cu marele număr de moaşe politice, plătite cu lefuri groaznice pentru un crîmpei de ridiculă activitate, a prins să exulte, să fie fericit şi să declare că situaţia noastră eco< nomică se va îmbunătăţi cu ajutorul lui Dumnef zeu, care nud un autor englez, ci pur şi simplu român de la ţară. Avem o recoltă splendidă, a declarat ministrul, atribuindmşi poate şi paterni» tatea ei. Românul mai are o vorbă, compusă din două vorbe, pentru marii lui oameni de stat. 1 9 2 9 PROBLEME DE ISTORIE La vreo cîţiva ani după moartea lui Napoleon al IILlea, o discuţie sa dat pe faţă: e profesorul Ram» say Muir, membru marcant al partidului liberal. Epidemie wagneriana. La Paris s pumile, perinile, rufăria şi îmbrăcămintea şi am plăti noi dureroasele lor datorii la Muntele de Pietate? 1930 9 IUNIE 1930 (DUMINICĂ) Steagurile sşi puie gloanţele în 4jS sarmale şi săfşi mănînce revolverul preparat la tavă. Domnul «Moşoa» s mori de resurse, cunoscut subt numele autorului dramatic şi advocatului VasilescmValjean. O ajustare a ochelarului şi «maestrul» se găseşte la telescop. Domnul profesor universitar Rosetti dăruieşte lumii, care compune sărbătoarea, o privire mirată şi un surîs virginal. Capul de fildeş al domnului Istrate Micescu indică, răzimat în propriad statuie de Satir subtil, drumul de crini şi crizanteme al noilor năzuinţe, al noilor îngeri, impalpabili, ca fluturii albi. Domnul Ifrim, care cumpăneşte o celebritate şi clătinător de oameni cu un vis, pe umărul sufletului său de teafăr bărbat, aduce, ca să puie pe discul de aur al zilei, anafura crezurilor unui gingaş neînvins. Domnul Toma, fostul primar al Iaşilor, clipeşte ochii negri, ciu* lindmşi nervii neastîmpăraţi dinaintea judeţelor, forfotite pe cai mărunţi. Craiova e un Ierusalim. Mai multe mii de oameni, în majoritatea lor săteni, îşi desfăşură pitorescul variat şi multicolor împrejurul celor douăzeci de maşini care au părăsit Bucureştii în zori curcă, le»a spus sătenilor oratorul, ca şi seceta, 46) anii buni sînt la fel cu anii răi. Trăim ca robii fără nădejde. Sărăcia ţării e atît de neagră, încît din mînă ne*a trecut în suflet; nbi sufletul sărac. Nu ne mai putem lecui pentru că nu ne mai putem găsi şi pipăi. Chemarea lui Gheorghe Brătianu este să ne învioreze sufletele şi să ni le înfrăgezească. Gheorghe Brătianu e un ziditor. Mergeţi cu el, cu lumina, sau vă întoarceţi dincolo, în întuneric? — Nu, domnule! Nu! au strigat ascultătorii. — Gheorghe Brătianu, fiul marelui potentat politic Ion I.C. Brătianu, putea cu înlesnire să afle un colţ umbrit în mijlocul războiului, în care să se ascundă, nesupărat de nimeni — povesteşte dom-, nul Valjean, vorbind de trecutul şefului nou. El a căutat însă frontul, unde a căzut rănit, ames> tecînduîşi sîngele cu sîngele feciorilor de ţărani, după cum îşi amestecă azi lumina lui cu lumina voastră. Politica lui e cinstită, cum cinstită ba fost viaţa întreagă şi sîngele cinstit. . . Banchetul de după întruniri aduse o surpriză. Generalul Sava Dimitriu făcu o destăinuire de militar. Domnia sa este colonelul comandant al fostului ofiţer George Brătianu — şi ofiţerul a căzut în faţa lui. Regimentului îi lipseau pansa* mente şi fostul colonel le*a dat soldaţilor faşa lui, rezervată rănilor personale. Evocaţiile domnu* lui general Sava Dimitriu au un accent sacramental şi citîndmşi cuvintele de colonel, ele par citite pe piatra unui drum de lupte, de suferinţe şi de victorii. «Duceţbl la Divizie, a spus soldaţilor colonelul. Moartea copilului acestuia ar putea să fie moartea unei ţări — şi vindecarea lui va putea să însemneze vindecarea ei. » E un final frumos de adunare politică şi un început semnificativ de mare carieră. Maşinile pornesc înapoi la orele şase seara . . . Duminică 3 august 1930 GEORGISMUL LA TECUCI Congresul de duminică, de la Tecuci, după congresul de la Craiova, indică şi în maximum un superlativ. Mişcarea georgistă ia în Moldova proporţiile unui miracol. Tot ce se iveşte ca aducere* aminte inexprimată, în colţurile de piatră ale bisericilor şi mormintelor domneşti, în stiharele diaconilor, zugrăviţi acum cîteva veacuri subt cati* feaua de fum de ceară a păreţilor, cîntecele pier* dute, vocea trîmbiţelor neauzite, litera şi chipul, şi steagurile — sufletul unui timp imens —• au luat fiinţă şi scapără în lumina unui răsărit neaş* teptat. Descrierea sosirii la Tecuci a domnului George Brătianu, căruia în Moldova s*a apucat să i se zică şi Sfîntul Gheorghe, poate să fie făcută cu tumultul, ordinea, rîvna şi culoarea unui capitol istoric, documentat şi suflat cu aur de un faur ar* gintar ca Flaubert. Rămîne o impresie de drapele grele, înşirate pe drumul Putnei, ca nişte sălcii de mătase, pînă la lespedea de odihnă a lui Ştefan, un sunet în auz de cădelniţi şi un miros ca de tămîie şi smirnă: sudoarea celor patru mii de plugari tecuceni. Ei au venit prin grîu, prin porumb şi prin col* buri aprinse, din toate şesurile judeţului, însu* fleţite de o ivire licăritoare, bine vestită satelor, şi de un bucium, dar şi de o presimţire. Străbătînd poştile, cu steaguri şi cu judecăţi scrise pe tăblii în proţap, cu bete noi pe şolduri, cu aripi cu fulgi 30— 465 cusuţi la mîneci, ca la o chemare de dincolo de zări şi din pămîntul lor, înfrăţit cu osemintele, ei s;au strîns în oraşul Tecuci subt un cor de fam fare şi au trecut dinaintea lui George Brătianu cîntînd biruinţă. Ca în Sfintele Scripturi, Duhul care a înviorat pana şi şapte corzile psalmistului, a binecuvîntat adunarea, din cerurile lui. Odată cu sosirea apos; tolilor, a căzut ploaie de sus şi bucuria păşunilor şi a florilor s;a întovărăşit cu iedera revărsatăm sus din sufletul oamenilor, însetoşaţi, ca şi poprn soiul, după răcoare. O a cincea parte din an nu a mai căzut lacrimă proaspătă din genele luceafărului şi mau mai găsit fetele din Tecuci mărgăritarul de rouă în cuprinsul romaniţei. De cincizeci şi opt de zile nici grindina măcar nu s triilor mecanice naturale, toată cariera şi nu va putea fi oprit din linia de ascendenţă, după cum nu poate să fie retezat de nici o putere firul de înălţare al albinei, pornită întno dimineaţă de soare de mai, din prisacă în azur. Mişcarea domnului George Brătianu sa ridicat din nimic, adică din ceea ce fusese nimic şi nu mai fusese niciodată, din ţărănimea nouă, aproape de acelaşi grad social şi cu care nu a ştiut să se adapteze la timp întrso singură organizare politică proprietărească, fostul partid stăpînitor. Pentru ţară, incompatibilităţile dintre o vigoare rămasă senilă, dar conservînd în stare moale virulenţi fermenţi de acaparare, şi o energie tînără şi spumantă în revărsare, au fost binevenite şi salvatoare. Neîncetat mai scăzut, fostul fluviu, destinat să sece subt barca şi lopeţile lipite de mîl, ale pescuitorilor, nu va mai primi ca simplu afluent, băut de o matcă lacomă şi îm< potmolită în propriiled drojdii, torentul rostogo; lit din ţărănime. între cele două ape, una pe fund şi alta peste maluri, stă neclintită ţarina tare, cu sînge, în care dacă stă de piatră, monumentul din 1917, s*a înfipt şi crucea de lemn din 1907. Irezistibila înaim tare a noului partid, cu virtuţile si neajunsurile lui, cu vîrtejul lui încă necernut în sita perpendif culară pe pămînt a vremii şi care e numai zguduire, răscoală şi viaţă, este primită cu pizmă, urmărită cu ură, după ce a fost violent refuzată; dar în pre< 490 cipitările lui arde temperatura şi zvîcneşte sufletul unui popor, strivit odinioară subt lespedea, cît o ţară, a ordinei înţeleasă de o familie şi de un clan. Lupta alegerilor viitoare va fi dată în primul rînd între aceste două vînturi, unul amorţit şi celălalt abia stîrnit, şi e inutil să se precizeze de partea cui cade izbînda. Partidul povîrnit nădăjduia să se urce cu tirizia lui graţie unui deget, cu care ar fi ajutat regele la cîntar — nădejde zădărnicită. Şi pentru că nu a fost ajutat pentru guvernare, el recriminează. Cu aceleaşi speranţe sa mai rămas nimic! răspunde poporul. — Aşa va fi şi cu datoria voastră. Nu va rămîne din ea nimic, dacă votaţi lista noastră. în Dolj, în Gorj, în Romanaţi, unde alegătorii sînt plini de datorii, tabla popii are succes. S;au împărţit de la centru cîteva sute de asemenea table, care simplifică materialul de propagandă şid ieftinesc. Tabla de ardezie poate să dureze un număr de alegeri infinit. 1 93 2 L’IVRAIE O scrisoare a domnului Roger Auboin, trimisă domnului ministru de Finanţe şi, în copie, gu; vernatorului şi directorilor institutului românesc de emisiune, cuprinde, probabil — e vina noastră dacă nu ne prea pricepem — o mulţime de prin; cipii juste, dat fiind că specialitatea bancară nu poate să fie decît justă. Dar, cu toată incompetenţa, nu ne putem îm; piedica să constatăm că dacă e foarte just, autorul scrisorii nu e în acelaşi grad original în inspira; ţiile pe care le oferă Ministerului de Finanţe, obligîndud să se pună cu tobele pe noi. Voind să fie exact, domnul Auboin are fierbintea dorinţă de a;i fi util şi agreabil unui popor de oameni, cu anasîna, în vreme ce paralel cu toba pentru unii, lucrează conversiunea pentru alţii. Trebuie să împingem anatomia financiară pînă la a deosibi atît de mult statul de popor şi Banca Naţională de stat, încît să punem aceste trei or; gane ale unui singur organism incoerent în divergenţă şi dezasimilare. Toate aceste trei lucruri care sînt România, prin specializare anatomică, sînt pe cale să fie independente prin autopsie. Oamenii pretenţioşi ar fi fost pregătiţi să se aştepte ca experţii să producă sugestii şi abstracţii creatoare, şi să lase siluirea, care;i la îndemîna fiecărui agent şi toboşar fiscal, lipsit de titluri uni; versale excepţionale, pe seama noastră, aşa cum 32*— 499 ne cunoaştem şi ne pricepem, cu chiu cu vai şi tîrîşa da pe cetăţean pradă lăcomiei abuzive şi de ad împiedica să<şi facă datoria faţă de stat, pretinzînd că bo accele; rează, a descurajat pe contribuabil şi a făcut din el un sceptic indiferent la toate nevoile statului. De vreme ce ministerul îl tratează ca pe un acuzat şi ca pe un adversar, atunci cînd îi trebuieşte asociaţia şi credinţa, şi chiar devotamentul lui; jignit prin sute de şicane şi de măsuri luate de nişte miniştri lipsiţi de respectul de oameni, improvizaţi şi străini de un sentiment de elementară decenţă, aliatul natural al statului, cetăţeanul, primeşte inimiciţia şi se apără cu armele irefutabile cunos» cute. Cesa cîştigat onoarea statului? Nimic; egal cu ce cîştigă şi puşculiţa lui. Aşa se face că, după un război care a favorizat în cîteva ţări rezultatul cultural al intereselor individului angrenate cu ale statului şi o urzeală intimă între popor şi stat, la noi statul duşmăneşte de o parte şi cetăţeanul de partea lui. Dacă asta e etica dorită României, ea a fost atinsă strălucit. După marele război, după unirea mare, după Dacia realizată, după improprie; tărirea sătenilor, după votul obştesc, cetăţeanul e tot atît de străin în ţara lui, ca în epoca versurilor faimoase ale poetului Eminescu. Statul care ne ia totul nu e în stare să ne dea sentimentul că ne sforţăm laolaltă, în camaraderie cu el, să lichidăm incapacitatea oamenilor politici succesivi, rămasă ca o suferinţă, deopotrivă, şi în sîngele nostru şi în sîngele lui. 1 9} } PROFESORUL FORŢU întmin miez de noapte, un prieten al profesor rului şi al nostru ne*a speriat la telefon, făcîndud să sune brusc. — Mai încet, dragă prietene, că muai deşteptat copiii. Ce ţi s*a întîmplat? — Personal nimic decît o mare durere, ne*a răs* puns o voce gîfîită. A fost arestat Forţu. N*ai auzit? — Să fie sănătos, mam auzit nimic. Dar ce ai de*ţi bate sufletul aşa? Se vede că mai fost arestat niciodată. Noi idee ce bine este pentru moral o mutare la puşcărie. Culcă*te liniştit că nu e nici o nenorocire. Desigur că i s*a pregătit un pat corn fortabil şi schimbarea o său priască. Nud cunoşteam personal pe domnul Forţu, dar ştim că profesorul de la « Liceul Lazăr » re* comandă şcolarilor domniei sale lectura scrierilor noastre, ceea ce e o indicaţie de libertate inteleo tuală remarcabilă, dacă este comparată cu inter* zicerea domnului Iorga, lansată studenţilor, de a citi această literatură. Acest savant şi*a permis atitudinea să interzică şi la microfon publicului din ţara întreagă lectura încercărilor noastre literare. A doua zi după arestarea domnului Forţu, guvernul s*a grăbit să publice în toată presa, micşo* rarea din nou a salariilor funcţionarilor. A treia zi s teptată. Băgînd de seamă guvernul că se făcuse o greşeală şi că statura profesorului nu întrecea cu mult înălţimea de 1,80 m, sufletesc normală, îi dete drumul. Cînd, în sfîrşit, domnul Forţu s»a declarat, din balconul apartamentului locuit de domnia sa, trimisul lui Dumnezeu pentru mîntu* irea neamului omenesc, aplauzele fură mai dis* crete, şi cîţiva oratori, care ar fi dorit să spuie ceva de subt balcon, şbau muşcat buzele şi au tăcut. Un preot al şarlatanismului, bombastic, locvace şi nul, pe cît e de frumos, găsise prilejul să realizeze graţie domnului Forţu o nouă carieră pentru barba lui încă necănită şi pentru căptuşelile de mătase ale insului cucerniciei sale, de apostol, exploatînd o popularitate. Desigur că guvernul e cu atît mai calm, cu cît domnul Forţu nu ştie să se folosească nicidecum de vuietul pe care ba provocat în ţară. Suflînd într»o trompetă de buzunar, vocea izbucnită fu atît de mare şi disproporţionată cu unealta, încît domnul Forţu, care«i un blajin şi un timid, s;a îngrozit, aruncînd trompeta în zăpadă. Nu putem însă sfîrşi această notă, fără să pome< nim numele unui adevărat bărbat, domnul pro» fesor Gerota, care cel dintîi şi statornic şi»a pus numele şi celebritatea în serviciul protecţiei pro» fesorului arestat. La noi, actul Gerota nu a mai fost făcut niciodată, în şaizeci de ani de viaţă şi învăţămînt. i 93 3 33— BĂTAIA ÎN ŞCOALĂ în februarie, prin Vlaşca, un învăţător înfuriat a tras cu puşca în părintele unui copil şi ba ucis. Cazul a fost pus pe socoteala clemenţei. învăţătorul înnebunise subit, se preciza între patru ochi, că din prea multă răbdare, retezat la stomac de o curbă, care id împarte o dată pe an în două. Pro* blema se pune şcolăreşte ca în aritmetica elemen* tară: am un stomac şi un buget; dacă dau sto* macului, creşte bugetul. Ce operaţie vom face ca să descrească? Cîteva cazuri recente, petrecute în judeţul Iaşi, afirmă nevroza la învăţători şi învăţătoare, de a tăbărî pe copii. Sinucideri, moarte din bătaie, paralizii . . . Cum s*a ajuns la această pedagogie? Un copil nu ştie cît face de trei ori nouă şi*i dai trînteală. Criza învăţătorului se iscă aproape din nimica. Ia copilul de urechi, îl dă cu capul de tablă, îi mai trage cîteva părechi de pafme, îl înghesuie cu ghionţi şi, apucat de o ferocitate inexplicabilă şi necunoscută pînă acum în lumea didactică, îl copleşeşte cu tot ce aparţine nobilului său animal, pumni şi picioare, pînă ced doboară. Pentru obţinerea autorizaţiei de înmormîntare nu era nevoie chiar de şcoală, şi dacă şcoala noastră primară devine o anexă a Morgii şi se îndreaptă spre temperamentul sadic şi asasin, spaima Minis* trului Instrucţiunii Publice, de a se desfiinţa pro* fesorii şi şcolile, pentru păstrarea cărora a dus o luptă cumplită de două săptămîni cu Ministerul P4 Finanţelor, nu mai găseşte la dascăli nici o răs» plată şi intenţiile rămîn descurajate. De la chemarea lui, care nud un dezmăţ şi o aventură, un dascăl nu are voie să*şi brutalizeze familia proprie, necum familiile şi copiii enoria* şilor lui. Ce funestă toană trebuie săd vie unei dăscăliţe, de pildă, ca să hîrţuie şi să apese o elevă pînă la disperare şi sinucidere? A fost fetiţa mai frumoasă decît permite regulament tul? Era brună şi profesoara ar fi preferatso spălăcită? Era copila prea teafără şi mai sprintenă decît putea să aprobe autoritatea nervoasă a neurasteniei ? Totuşi cauza crimelor relatate consecutiv şi la scurte intervale, pare că trebuie căutată în incon» ştienţa şi exaltarea pe care le provoacă o înfrînare continuă şi fără ţel, exasperată. Dacă învăţătorii şi profesorii sînt opriţi de a se plînge laolaltă, natura, mai solidară şi mai nechibzuită decît socotelile echilibrului financiar, rupe bulonul individual. E vorba, într«adevăr, de o demenţă a deperdiţiei fiziologice, şi disciplina voinţei nu mai are nici o putere. Dezolat de insuccesele domniei sale bugetare, domnul ministru Guşti ne vorbea de catedrele goale şi de cărturarii învăţămîntului rămaşi pe drumuri. E ceva mai mult. O apariţie atroce. Dintre cărţi, călimări şi catedre vine Spectrul. . . 193 3 33*— AFACEREA SKODA Nu se poate preciza, pînă în ziua înmormîntării generalului Popescu, cînd nu ne putem desface întnatît de actualitate, încît să nu fim cu adevărat zguduiţi şi să nu punem în capul notelor noastre steagul cernit al zilei, dacă acest succes catas» trofal al literaturii administrative aparţine mora> lităţii sau retoricei parlamentare. După sinuciderea unui general, indiscutabil corect şi necesar comandamentului românesc, cel mai afectat de acest deznodămînt se dovedeşte a fi domnul doctor Lupu, a cărui vivacitate a contrfi buit la precipitarea trăgaciului. Dacă nu se forţa, în accesul tribunii înţelesul unei cifre, picată dintrmn dosar, ca para mălăiaţă, şi dacă, în angre» najul în care sta prins de doi ani întregi generalul, ministrul Armatei ar fi fost mai atent atunci cînd defunctul i s roului şi furtuna foilor de hîrtie trecea. Vindicta jurnalistică, aceea care a bătut cu pietre pe arhfi diaconul Ştefan şi a răstignit pe altul, cerea un cadavru, pe care fia avut. Digered acum în tihna conştiinţei. De jur împrejurul generalului Popescu se făcuse un gol al fatalităţii laşe, care designează din ochiadă şi atitudine pe un nevinovat sancţiunilor nejustfi ficate şi chefului vieţii cu fard. Pizma unora, gelozia altora, frica turburată a celor mai mulţi, au cola* fi6 borat cu obscurităţile, ca să deplaseze încet pe general şi săd scoată din rîndul camarazilor, care, geometric, păstrează în simetriile interioare ale corpului constituit onoarea profesională. Au fost de0 APRIL Aspectul schiţat mai sus, din ziua înmormîn» tării, şi care aparţinuse, dacă se poate spune, corn* petinţei Adunării deputaţilor, a devenit cu totul altul, la Senat. Departe de a fi fost o afacere de scandal, cum devenise, afacerea Skoda constituia un mare merit pentru cei care au contractata. Nu numai că un tun incriminat şi care pînă acuma nu a participat decît la o singură moarte de om, un român, un general, nu numai că era greu, dar era şi excelent. Că un mare consiliu militar hotă* rîse să prefere unui tun greu un tun uşor, nu avea mare importanţă — greul e tot atît de bun ca şi uşurele. Este un ministru mai puţin valoros decît vecinul său de bancă guvernamentală, pentru că, odată, cînd s*a cîntărit, avea cincizeci de kilo» grame în plus? Toate meritele excepţionale ale generalului Sică Popescu au fost, cum se cuvenea, recunoscute — numai că ceva prea tîrziu. Trebuia să moară acest ofiţer şi să*şi scufunde familia în dezolare pentru ca personalitatea lui să fie cinstit recunoscută. Nu se poate tăgădui că influenţele de tribună şi presă, forurile de orientare au lăsat să joace, instabil, acul busolei, tocmai în secunda în care stabili* tatea lui fixă ar fi indicat generalului defunct că în mijlocul ţării lui şi al armatei lui el nu era un izolat, lepădat de superiori şi camarazi. Căci toate florile primăverii adunate pe un mormînt nu sînt în stare să înlăture întunecata şi grava tragedie petrecută în sufletul unui om drept, aruncat vio» lent şi vremelnic în pămînt. Buna»credinţă şi da» toria cereau ca meritele să nu fie consemnate în textul unui epitaf. Nici o afacere Skoda nu mai există. Există o altă afacere, care i»a luat locul, o afacere Seletzki — şi poate săptămîna viitoare va dispărea şi ea, ca să rămîie din frămîntarea şi harţa parlamentară, tristă pentru ţară, impresia că lumea noastră poli» tică s»a războit pentru nimic şi că un nimic poate fi mai tare decît onoarea şi viaţa. Cît priveşte marea curiozitate de senzaţional, cine sînt beneficiarii unor comisioane şi aşa«numite şperţuri — cuvînt devenit parlamentar şi acade» mic — fără nici o îndoială, ei n»au existat, fie că ei ar fi, ceea ce este imprecis, şi fie că fac parte din tehnicitatea chestiunii, fie că sînt identificaţi cu metalurgia, această chestiune se va dezlega nu la Bucureşti, şi la Praga, capitala Cehoslovaciei, proprietara majorităţii acţiunilor Skodei, deci a fabricii de arme — şi în orice caz ea e de resortul comercial, ca şi cifrul, cum i se zice, secret şi mistic, al uzinelor cehe. Un colonel spunea acum cîteva zile: — O să vedeţi că o să trebuiască, pînă la urmă, să cerem scuze şi lui Seletzki ca unui binefăcător, arestat din greşeală. Acum să întoarcem niţeluş reversul gulerului cu cheotoarea înflorită şi să ne întrebăm la ce a slujit starea de asediu, dacă ea n«a putut să îm» piedice izbucnirea torentului de lături public, şi dacă nu a putut păstra pentru străinătate, unde lucrurile se notează analitic, obrazul curat al ţării, în timpurile noastre delicate? 1 9 3 3 po TELEFON CU ŞI FĂRĂ . . . Domnule dragă, ne mai scrie un cititor, nu aveţi dreptate în ceea ce priveşte Societatea de telefoane. Stilul american e stil, nu jucărie. Nu mă refer aici la stilul arhitecturii, care inspirîndu** se de la ladă, a dat civilizaţiei şi omenirii posibi* litatea să locuiască întrmn ambalaj rectangular pus în raftul al patruzeci şi doilea, confortabil ca o cutie de pălărie pe dulap şi spiritualizată ca un dicţionar deasupra bibliotecii. Ca să fie bine prezintat, stilul de arhitectură mior cere cinci* zeci de articole cu urmare şi sînt aproape sigur că nu o să*mi acordaţi loc în ziarul dumneavoastră pentru atîtea foiletoane. Vorbesc de stilul manieră, de sentiment, de ame* ricanismul sufletesc, care onorează planeta, de felul, vreau să zic, superior internaţional, cum tranşează acest stil superb chestiunile şi cele mai curente. De pildă la Praga, o să fie un mare concert radio* fonic, cu un program compus din trei feluri de muzică, ale naţiunilor din Mica Triplă Antantă, printre care muzică românească. Marea serată artis* tică de la Praga va fi difuzată, evident, în toată lumea, ceea ce este nu numai un lucru ceh şi slovac dar şi american, admirabilul popor dintre oceane privind chestiunile din punct de vedere universal. Postul nostru de radio, îngust românesc, are de gînd să transmită pe căile lui proprii de difuziune, concertul de la Praga, pentru firmitura naţională de abonaţi. Dacă telefonul mar fi căpătat dreptul J21 de a fi american şi reţeaua ar fi aparţinut însemni» ficativului stat român, guvernul trimitea un ordin la poştă şi legătura telefonică a postului nostru cu postul Praga se făcea de la sine. Ar fi fost valah, vulgar şi banal. Americăneşte e altfel: Statul ro» nân trebuie să plătească suma de treizeci de mii de lei Societăţii americane, ca să se obţie legătura — şi societatea de radiodifuziune poate plăti nu# mai zece mii de lei, chirie pentru sîrmă. Dacă guvernul nu dă restul de douăzeci de mii de lei, demonstraţia muzicală a Micei Antante va fi ab« sentă din România. Poate vă închipuiţi că viam scris această mică epistolă ca să vorbesc de rău procedeul. Vă rog să nu vă înşelaţi. Aş vroi să publicaţi scrisoarea mea cu tendinţa ei insinuantă, pentru a încerca o corupere a stilului american. Tot sîntem o ţară de stricaţi, de ce n mite raze, viaţa amorfă şi animată cade în stare de alifie şi cocă. Fabulă întreagă sau parţială, adevărul este că Reichul şisa renovat mijloacele de război, deri» vate şi simplificate, şi că hitlerismul cît şi evens tualii adversari nu sînt inconştienţi de realitate. Un ofiţer şia stricat ceva, pretutindeni s*a stricat ceva; miroase. De unde vine acest morb pes* tilent şi neidentificat? De trei săptămîni încoace au început să se vîndă ultimele bunuri: mormintele. Mica publicitate e plină de oferte. Ieri, un singur proprietar de aseme* nea avere finală, scotea la mezat trei gropi la rînd într*un cimitir. Şi cînd le vom vinde şi pe astea, ce ne mai ră* mîne de negociat? 1933 GLASUL LEULUI Înlocuirea bancnotelor autentificate prin filigran, cu discurile de metal galben şi alb, poate că a fost de folos statului care a imaginaro, dar a populari* zat o profesiune nouă. Aproape fiecare judeţ are o fabrică de bani proprie şi personaje dintre notabili» tăţile provinciale continuu implicate in falsificare. Dar se iveşte şi o problemă de ordin artistic. Negus* torii pretind că metalul are un filigran perceptibil cu urechea complicat şi sînt refuzate, de unii din ei, bucăţile de similiargint, pe care alţii le acceptă. Sînt atît de multe monezi falsificate in circulaţie, incit suta de lei comportă interpretări muzicale, ori chiar monezile corecte capătă capriciul de pubertate al schimbării vocii după o virstă de circulaţie oare» care? Făcînd cîteva plăţi curente, unul din modeştii noştri furnizori ne»a restituit a doua zi după plată o piesă de o sută de lei, pe care o crezuse falsă. La plăţile lui, mai mulţi alţi negustori, trîntind»o pe piatră, au opinat că moneda trebuie refuzată. S»a repetat operaţia faţă de martori şi, într»adevăr, moneda refuzată părea dintr»o emisiune particulară. Dar avizul martorilor era variabil: trei din şapte au acceptat«o. Proba degetului fusese satisfăcătoare. Se aşeză pe buricul arătătorului moneda, care cio* cănită dă sunet sau nu. Ghiersul de clopoţel al ba» nului era fantezist. Martorii afirmau că metalul bun pe deget era pe piatră fals. Care*i criteriul ? Cîrciumarii se codesc să primească sutele de mei tal, iar clienţii se pricep la criteriu tot aşa de puţin. Examinaţi de aproape, banii sînt la fel: trîntiţi de tijghea, opiniile se schimbă. Apoi gama se trans» formă, şi sunetul just — care o fi? — se ascunde. în cele din urmă, furnizorul nostru a luat piesa înapoi, şi negustorul căruia i»a strecuratio în snrşit a dat şi el cu banul de trotuar, fără ca urechea lui să fie scandalizată. Ce face un cetăţean cînd i se refuză problematica monedă? Sonoritatea judecă fără dovadă şi poate să fie refuzată o monedă bună: cine ştie precis dacă este bună sau nu, ca să fie schimbul verificat? Cum» părătorii care şiiau descoperit un auz expert, pînă acum inutilizat, afirmă chiar că, după naţionali» tate, monezile livrate statului român de două fa» brici străine sună mai limpede sau mai înăbuşit. Este sigur prăvăliaşul care îşi face casa, că are în cu» tie zece mii de lei argintii autentici? Cum sînt au» tenticii? N»ar voi conservatoriile de muzică ale statului să descifreze tonul diez al monedei de o sută de lei adevărate, sau să«l comunice publicului şefiii de orchestră, la vioară şi flaut, prin radiofonie, ca ora exactă, de două ori pe zi? în acest caz, numai pu» blicul cu vioară şi ureche ar putea să reţie nuanţa exactă. Pentru ceilalţi, va fi nevoit Ministerul de Fi» nanţe să împartă, cu fiecare sumă de o mie de lei, un diapazon sau drîng pentru orientare. S»ar putea fabrica şi o arie de manivelă mică, o cutie de mu» zică portativă, şi statul şi»ar mai putea crea un ve» nit, impunînd criteriul mecanic cu o taxă, care să reprezinte de douăzeci de ori preţul de cost; Şi cînd îşi cheltuie leii, cetăţeanului tot îi rămîne ceva, mu» zicuţa. *933 UN VERDICT Osîndirea reprezintantului uzinelor Skoda. O primă satisfacţie de ordin delicat: prin urmare, « protectorii» lui mau fost dintre cei mai « puter» nici », aceştia nu bar fi lăsat osîndit. Etica are o constatare de făcut în atmosfera de mare senzaţie în care a fost judecat procesul. Agen< tul fabricii de armamente a avut măcar nişte pro tectori, prevăzuţi cu meritul de a tîrî obrazul ţării în noroi? Osînditul ştie mai bine, şi dacă el a tăcut nume şi ranguri, s»ar putea ca pricina să nu fi fost optimismul speranţei, dar însăşi inexistenţa unor personaje marcante în afacerile lui. S } CRIZA Dezavantajul unei cronici de revistă mensuală este că evenimentele nu vor să se producă după calen» darul tipografului şi că pînă să<ţi dai seama de isto» rie, istoria a trecut. Toate cochetăriile care fac in< teresul presei zilnice, atîta timp cît durează o criză, îţi sînt interzise. Nu poţi face şi desface guverne, în serie, şi toate combinaţiile politicodntelectuale sînt vechi în momentul îmbrăcării magazinului la care colaborezi întra cu BAROANE Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de mai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori în iad. Botul nrnţi mai e aşa de gros, fălcile ţus mai puţin dolofane şi ai început, Doamne! să şi surîzi cu bu< zele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s»a mai tras, guşa s»a mai moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sînt atît de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte. Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţia uscat. Mio gazetă un articol, semnat de un confrate, care, ca să»i facă plăcere unui primar de cartier, îl felicita pentru energia şi capacităţile lui în privinţa acestei dramatice ieftiniri. Se repetă, deocamdată în formă blajină şi prin mijlocul unor schimburi de cerşetorie, acele exodii seculare numite în istoria românească « năvălirile barbare ». Probabil că o secetă neîntreruptă, mî< nată de vîntul şi talazele arşiţei, împingea popoa» rele, turmele, cirezile, arcurile şi topoarele către teritoriile mănoase, şi că marii cuceritori ai Eu* ropei, aţîţaţi de foame, de sete, şi de mortalitatea în gloată, au fost nişte eroi flămînzi. O năvală interioară, în ţară, nu s»a mai pomenit decît atunci cînd o năvălire din afară gonea dina» intea ei pe locuitorii, fugăriţi către păduri şi munţi, prădaţi şi ucişi în satele incendiate şi pustiite. Un asemenea exod al populaţiei de pe Dunăre, am trăit şi noi Bucureştii miliardelor jucate la masa verde, ai îmbuibărilor pînă la vomitură şi refuz, şi ai orgoliilor politice nemăsurate, în 1916. Pe Bulevard, de la Cotroceni în interior, pînăm Calea Victoriei şi la Universitate, trotua» rele ticsite de căruţe, aşezate roatăm roată paralel, ajunseseră un tîrg de mezat. Copiii plîngeau de foame, oamenii gemeau de foame, caii cădeau de foame, între monumente şi statui. Şi atunci, aproape ca şi astăzi, se vindea în Piaţa Kogălniceanu, unde un personaj de bronz, în pantaloni şi jachetă, ţine un discurs nemaiis* prăvit şi deşert, un cal: un leu. Şi calul nu găsea nici atunci cumpărători. . . 1946 38— PASTEL DIN SINAIA Primesc de la un confrate poet o scrisoare căreia nu pot să nun dau nici o urmare. Cunoaşteţi Sinaia şi dacă nu cunoaşteţi aceas* tă . . . « perlă a Carpaţilor », cum îmi aduce aminte scrisoarea că se mai numeşte, probabil că iarna, cînd zăpada o încinge cu mărgăritare, v*aş putea da definiţia ei aproximativă, ca o prelungire a trotuarelor din Calea Victoriei, pe valea Prahovei, între munţi. Dacă pleci sîmbătă din Bucureşti, eşti sigur că duminică vei întîlni, tîrîndu*şi ele* ganţa prin parc, aceleaşi simpatice figuri de caria* tide surîzătoare, care ţin în spinare, de la « Capsa » la Teatrul Naţional, toate imobilele, cum te duci spre Poştă, de pe mîna stîngă. Perla e însă dublă, cuprinzînd în interiorul ei o perlă mai mică dar agitată: Cazinoul. Sinaia ar fi, ca să păstrăm ima* ginea şi dînd*o pe nemţeşte, Perlmutter, iar cazi* noul un fel de Perlkind îndrăcit. Cu alte cuvinte, intrăm într*o atmosferă de înaltă civilizaţie şi de maniere alese, cu pudră fină şi cu parfumiVe m’oubliez pas. Ei bine, într*o vilă din localitate, oarecum aris* tocratizată prin prezenţa proprietarului, un căr* turar erudit, locuia şi mai locuieşte o colonie de cinci distinse familii de intelectuali cu oarecare dare de mînă, şi între ele o familie cu lire sterline, de englezi. Toate sau aproape toate au şi copii. Asta însemnează că mai jos relatatele ţigănii autohtone, de contrast, se petrec în văzul, în JP4 auzul şi în mirosul unei asistenţe, care cel puţin prin prezenţa ei, dacă nu pe temeiul dezideratelor sociale, implică o sfiială şi o ţinută. Eroul scrisorii e doctor în medicină, chirurg, medic comunal şi şeful serviciului sanitar local, o întreagă serie de titluri cu litere mari, colaci peste pupăză nominală. în calitate de mentor al sănătăţii şi al higienei respective, personajul e celebru între vilegiaturişti, refugiaţi la munţi ca să respire un văzduh curat, prin murdăria domniei sale domestică specială şi infectarea aeru* lui jur împrejur. Chiriaş prin prelungire silită al unui apartament cu anul, Esculapul de subt Bucegi ţine în curtea strimtă a vilei, afară de o nefericită victimă canină, un «SaintsBernard», încărcat, zi şi noapte, de lanţuri, (domnul doctor e o autoritate!), doi porci, cinci oi, un berbec, curci, găini . . . toată populaţia unui obor cu baligi variate, în continuă stratificare. Pentru un medic comunal şi un şef de serviciu sanitar e aproape o cochetărie. Vizitatorii nu pot deschide ferestrele de groaza pestilenţei, care serveşte paralel suculenţele culi< nare ale acestui agent de salubritate model. E ca întrau mai putut înţelege unii cu alţii, toţi ingi» nerii, constructorii şi zidarii vorbind într*alte limbi. Cerînd apă li se aducea nisip, aveau nevoie de nisip şi li se da var, le trebuia cumpăna sau echerul 602 şi se căra pe schele cărămida. Turnul a rămas neis< prăvit. Vrăjitorii versaţi în tîlmăcirile apocaliptice ar putea să vadă în Turnul Babei o prefaţă pentru 194/. Convertirea la starea de misticism e un feno< men de stare de război şi mar fi de mirare ca turnul de odinioară să fie tîlmăcit cu Conferinţa de pace şi Naţiunile Unite de azi. Pentru cei ce ştiu să interpreteze, profeţiile au prevăzut şi pe Hitler. Oamenii sşi ase ută coasa din spinare, la primărie, o pană de ţîrcovnic sau de paracliser, ştiutor de carte, punea în slove amintirea popasu» lui Cîrnei, pe scoarţa din lăuntrul ceaslovului sau pe spatele unei icoane. Ziua de 23 August a fost sinteza unui întreg şir de răbufniri şi răscoale mai mărunte, culminate în convoiul de schelete din anul de pomină al unei primăveri de steaguri cernite. în toate cătu< nele mocnea subt spuză un tăciune, pe care stăpî* nirile nu ajunseseră săd stingă nici cu groapa, nici cu mocirla. Ori de cîte ori şi ba ridicat din coceni şi paie, ca să vadă mai departe şi de mai sus, capul bietului rumân a fost cînd retezat cu iataganul, cînd zdrobit cu patul puştii. întrtnă rog. Comenzile făcute de chioşcuri nesosind pune* tual, mă văd nevoit să expun astăzi la vedere ni* mic, şi să trag perdeaua în lipsă de ceasornice cu cuc, de broaşte ţestoase pe rotile, şi de pistoale cu dop şi trîmbiţi de mucava, scot şi eu capul cum pot din chioşc şi mă dezvinovăţesc — vai de mine, nu ştiu ce să mă fac — faţă de cititor. Nu vă supă* raţi, în loc de un vicleim cu Irozi, şi de alte min< ciuni în proză şi versuri, daţi*mi voie să vă aduc urări de mare sănătate, de mari bucurii şi belşu* guri şi o sumedenie de noi ani de proaspătă şi continuă tinereţe. 1962 LA PALATUL NAŢIUNILOR UNITE Sperînd că printre străini mă voi simţi între ai noştri o zi mai acasă, m media, opera, circul, sporturile, dar iubeşte, semni* ficativ, poezia, iubeşte dorul, iubeşte cartea, iu< beşte inefabilul... o nouă delicată sensibilitate. O nouă limpezime. Pe cînd semenul omului şi al poeziei de jos trece cu aripile deschise prin poezia de sus... i S iunie 1963 ÎNCĂ UN MAI Te»ai deşteptat să»ţi spui o poveste?... Se ftcea ca o dată pe an venea în poarta grădinii din Mărţişor o fată neasemuit de frumoasă. Toate fetele din Mărţişor sînt frumoase, dar asta întrecea în frumuseţe toate fetele din Bucu* reşti. încercasem mereu săti fac icoana şi misu, faurul lucrurilor de fier. Zwi şi lui, mai spunea fata, cum vrei şi cum crezi mai potri» vit. El e Omul Muncii, că a născocit, pe cînd eu îi cîntam, fierbintea osîrdie şi osteneală de a faure miracole cu braţele, cu mintea, cu inima, răb< darea şi însufleţirea. Clădeşte cu strădanie cuge» tată, surpă timpurile vechi şi face alte timpuri, suflă peste cele în agonie şi înviază jarul tinereţii, dragostea de oameni şi voia*bună, face linişti, face belşuguri, bucurii şi pace. La adus în odaie trei mii de olteni, plecaţi de acasă cu cobiliţa şi coşurile pline de astă dată nu cu roşcove şi usturoi, dar cu cărţi... îi aşteptau în Sala Palatului alte mii de olteni încetăţeniţi în straie negre în Capitală, unde şi>a purtat Pandrn rii, Tudorul nostru din Vladimiri. ham auzit bătînd din miile de palme şi strigînd cu toţii la fiecare întrerupere de succes «Hai Oltenii! » strigăt de atac şi de izbîndă. Toate generaţiile de căluşari bateau podina cu opincile, de la un piţigoi de»o şchioapă, de patru ani, pînă la venerabilul unchiaş în vîrstă de o sută treizeci şi opt voiniceşti. Viorile, naiurile şi ţărm balul înviat din toate strunele lui cu mare insufle» ţire au ţinut isonele de orgă ale vastului taraf de hohote cîntate în iţari. Rămîn mîhnit că mam putut să iau parte deşi întineze de ţărînă fustele cu falduri mereu ajustate de croitoresele de la Curte pe modelul aristocraţiei de tron, nici sărăcia nu a cerut de pomană. Văzîndu